Terry Hayes — Calatorul

CEL MAI AŞTEPTAT THRILLER AL ANULUI 


Terry Hayes 


CĂLĂTORUL 


Traducere din limba engleză 


CRISTINA MIHAELA TRIPON 


4 
FA 
Wi 


Z 


virtual-project.eu 


© Editura RAO, 2013 


Pentru versiunea în limba română 
2014 


Nu există o teroare mai inefabilă și mai iluzorie de descris ca 
atunci când urmărești un spion într-o ţară ciudată. 
John le Carre „Războiul oglinzilor” 
De-a lungul străzilor astea meschine, un bărbat trebuie să 
meargă fără să fie el însuși, fără gânduri întunecate sau 
înspăimântat. 
Raymond Chandler, Simpla artă de a ucide 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul | 


Există locuri pe care mi le voi aminti toată viaţa - Piaţa Roșie, 
măturată de un vânt fierbinte, dormitorul mamei mele situat de 
partea cealaltă a autostrăzii 8-Mile, grădinile nesfârșite ale unui 
orfelinat cu o arhitectură aparte, un bărbat care așteaptă să mă 
ucidă într-un conglomerat de ruine cunoscut sub denumirea 
Teatrul Morii. 

Dar nimic nu îmi este mai impregnat în memorie ca 
apartamentul acela din New York - cu draperii uzate, mobilă 
ieftină, o masă plină cu „praf”! și alte droguri de petrecere. Pe 
jos, lângă pat se află o geantă, o pereche de chiloţi negri, 


1 


Metamfetamină (n.tr.) New York Police Department - Departamentul de Poliţie din New York 
(n.tr.) 


subțiri, și niște pantofi model Jimmy Choo cu toc de 
cincisprezece centimetri. Locul lor nu pare să fie aici, cum nu 
este nici al proprietarei lor. Ea este goală în baie cu gâtul tăiat și 
plutește cu fața în jos, în cada plină cu acid sulfuric - 
componenta activă a soluţiilor de curăţare care pot fi procurate 
de la orice magazin. 

Împrăștiate pe jos zac mai multe sticle goale de soluţie de 
curățare DrainBomb. Neobservat, încep să le cercetez. Toate au 
etichetele lipite pe ele, iar eu îmi dau seama că, pentru a 
înlătura orice suspiciune, persoana care a ucis-o le-a cumpărat 
de la douăzeci de magazine diferite. Întotdeauna am zis că nu ai 
cum să nu admiri un plan bine pus la punct. 

Peste tot e haos, zgomotul este asurzitor - staţiile de emisie- 
recepţie ale polițiștilor cârâie, asistenții medicului legist strigă să 
fie ajutaţi, o femeie hispanică plânge cu sughiţuri. 

Chiar dacă victima este singură pe lume, întotdeauna găsești 
pe cineva care plânge în faţa unei asemenea priveliști. 

Tânăra din baie este desfigurată. Deoarece zăcea de trei zile 
cu fața în acid, trăsăturile feţei îi fuseseră complet distruse. 
Bănuiesc că ăsta fusese și planul - ucigașul ei îi așezase pe 
mâini niște cărţi grele de telefon. Acidul îi dizolvase atât 
amprentele, cât și aproape întreaga structură a metacarpienelor. 
În cazul în care criminaliștii de la NYPD? nu vor avea noroc cu 
amprenta dentară, atunci le va fi extrem de greu să identifice 
victima. 

În astfel de locuri, în care ai senzaţia că răul încă dă târcoale, 
mintea ta poate rătăci pe tărâmuri necunoscute. Ideea unei 
tinere fără chip m-a dus cu gândul la o melodie mai veche a lui 
Lennon și a lui McCartney - este vorba despre Eleanor Rigby, o 
femeie care își ținea chipul într-un borcan, lângă ușă. În gând 
am botezat victima Eleanor. Echipa care se ocupă de locul 
crimei nu și-a terminat încă treaba și toți cei care se află acolo 
sunt de părere că Eleanor a fost omorâtă în timpul unei partide 
de sex: salteaua era deplasată, așternuturile erau șifonate, iar 
noptiera era împroșcată cu sânge arterial, maroniu. Cei cu 


New York Police Department - Departamentulde poliţie din New York. 


imaginaţie mai bogată cred că ucigașul i-a tăiat gâtul în timp ce 
o penetra încă. Mai rău e că s-ar putea să aibă dreptate. 
Indiferent cum a murit, cei care caută dovezi au toate șansele să 
găsească una aici - mai mult ca sigur că ea nu conștientizase ce 
i se întâmpla - decât în ultimul moment, bineînțeles. 

Metamfetamina ar fi avut grijă de asta. Te excită atât de 
mult, te aduce într-o stare atât de euforică atunci când îţi atinge 
creierul, încât este imposibil să ai vreun semn prevestitor. Sub 
influența sa, singurul gând coerent pe care îl au cei mai mulţi 
oameni este acela de a-și găsi un partener cu care să se 
reguleze. 

Lângă cele două folii goale de metamfetamină se află ceea 
ce pare a fi una dintre acele sticluțe de șampon pe care le 
găsești în baia unei camere de hotel. Nu are etichetă și conține 
un lichid transparent - GHB?, cred eu. Lucrurile încep să devină 
interesante în colţurile întunecate ale creierului: luat în doze 
mari, înlocuiește rohypnolul, drogul violului. În majoritatea 
cluburilor, acesta circulă liber: petrecăreţii trag o dușcă să 
reducă efectele „prafului”, adică paranoia. Însă GHB are 
propriile efecte secundare - pierderea inhibiţiei și o experiență 
sexuală mai intensă. În limbajul străzii se mai spune și „Ecstasy 
lichid”. După ce își aruncase din picioare pantofii Jimmy și își 
dăduse jos fusta neagră, Eleanor sigur se dezlănțuise în pat. 

Îmi fac loc printre oamenii adunaţi acolo, iar pentru cei care 
nu mă cunosc sunt un străin cu o haină scumpă aruncată peste 
umăr și cu un trecut agitat - și mă opresc lângă pat. Încerc să nu 
iau în seamă gălăgia și mi-o imaginez pe ea deasupra lui, goală. 
Are în jur de douăzeci de ani și un corp bine proporţionat. Mi-o 
mai imaginez purtată de val - cocktailul de droguri îi dă o stare 
euforică, provocându-i orgasme multiple, metamfetamina îi 
crește temperatura corpului, sânii i se umflă, excitarea, 
combinată cu chimicalele, îi accelerează pulsul, începe să 


Acid gama-hidroxi-butiric (n.red.) 


Ecstasy(MDMA) este un drog care face parte din categoria amfetaminelor (n.red.) 


gâfâie, limba ei umedă caută cu disperare gura celui aflat sub 
ea. Cu siguranţă, sexul în ziua de azi nu este pentru cei timizi. 

Firmele luminoase ale barurilor aflate dincolo de fereastră 
trebuie să-i fi accentuat șuvițele blonde pentru care plătise trei 
sute de dolari, găsindu-și reflexia în ceasul luxos, marca Panerai. 
Da, este un fals, dar este unul reușit. O cunosc pe femeia asta. 
Cu toţii o cunoaștem - cel puţin genul ăsta de femeie. O poţi 
găsi în noile magazine Prada din Milano, stând la coadă ca să 
intre în cluburile din Soho, sorbind un latte în cafenelele la modă 
de pe Avenue Montaigne - tinere care confundă articolele din 
revista People cu știrile și simbolul japonez tatuat pe spate ca un 
act de răzvrătire. 

Îmi imaginez mâna ucigașului pe sânul ei, atingându-i 
cercelul din sfârc. Individul îl ia între degete și îl înșfacă, 
trăgând-o mai aproape. Ea strigă de durere - totul este extrem 
de sensibil acum, în special sfârcurile ei. Însă ea nu pare 
deranjată de asta - dacă lui îi place sexul brutal, înseamnă că, 
într-adevăr, o place. Cât timp îl călărise - tăblia patului lovind cu 
putere, peretele - ea trebuie să se fi aflat cu faţa la ușa de la 
intrare. Cu siguranță, aceasta era încuiată, iar lanţul tras. Este 
singura soluţie la care poţi să recurgi în cartierul ăsta. 

Schema de pe spatele ușii arată ieșirile în caz de urgenţă - 
ea se află într-un hotel, dar singura asemănare cu Ritz-Cariton 
se oprește aici. Îi spune Eastside Inn și găzduiește călători, 
turiști, dezechilibraţi mintal sau pe oricine care plătește 
douăzeci de dolari pe noapte. Poţi sta cât dorești - o zi, o lună, 
tot restul vieții - nu îţi trebuie decât două acte de identitate, 
dintre care unul cu poză. 

Individul care se mutase în camera 89 locuia acolo de ceva 
vreme - pe birou se află un bax de bere, patru sticle pe 
jumătate goale de lichior tare și câteva cutii de cereale. Pe 
noptieră, tronează o combină muzicală și câteva CD-uri. Arunc o 
privire printre ele. Are gusturi bune la muzică, cel puţin așa 
pare. Cu toate astea, dulapul este gol - probabil că nu și-a luat 
cu el decât hainele atunci când a plecat și a lăsat trupul femeii 
să se descompună în baie. În spatele dulapului zace un maldăr 
de gunoi: ziare aruncate, un bidon gol de insecticid, un calendar 
de perete pătat cu cafea. Îl ridic de jos, pe fiecare pagină se află 


o fotografie alb-negru reprezentând câte o ruină antică - 
celebrul Colosseum, un templu grecesc, Biblioteca lui Celsus 
noaptea. Foarte artistic. Însă paginile sunt goale, nu este 
însemnată nicio întâlnire - dacă nu ar fi petele de cafea, ai zice 
că nu fusese folosit niciodată. Îl arunc la loc. 

Mă întorc și, fără să mă gândesc, îmi trec degetele peste 
noptieră - e un gest mecanic pe care îl fac. Ciudat, nu este praf. 
Procedez la fel și cu biroul, cu tăblia patului și cu combina 
muzicală și obţin același rezultat - ucigașul a făcut curăţenie, ca 
să-și șteargă amprentele. Nu primește laude pentru asta, însă 
când percep un miros și îmi duc degetele la nas totul se 
schimbă. Reziduul pe care îl simt provine de la un spray 
antiseptic folosit la terapie intensivă pentru a combate infecțiile. 
Acesta nu numai că omoară bacteriile, dar ca efect secundar, 
distruge și materialul ADN - transpiraţie, epidermă, păr. Când a 
pulverizat peste tot în cameră și a curățat covorul și pereţii, 
ucigașul s-a asigurat că cei de la NYPD nu se vor obosi să 
folosească aspiratoarele lor speciale. 

Brusc, mi-am dat seama că era clar vorba despre o crimă ca 
la carte pentru bani sau droguri, sau satisfacţie sexuală. Era o 
crimă cu totul remarcabilă. 


Capitolul 2 


Nu toţi știu sau sunt interesați, dar prima lege a 
criminalisticii se numește Principiul schimbării lui Locard, 
conform căruia „orice contact între făptaș și locul crimei lasă o 
urmă”. În timp ce stau în camera asta, înconjurat de zeci de 
voci, mă întreb dacă profesorul Locard a întâlnit vreodată ceva 
asemănător cu scena din camera 89 - tot ce a atins criminalul 
se află acum într-o cadă plină cu acid, sau a fost curăţat sau 
înmuiat în antiseptic industrial. Sunt convins că nu a lăsat în 
urma lui nici măcar o celulă sau un folicul. 

În urmă cu un an am scris o carte complicată despre 
tehnicile moderne de investigare. În capitolul intitulat „Noi 
frontiere” arătam că am întâlnit o singură dată în viaţă o situaţie 
în care a fost folosit spray antibacterian - în cazul unui atac 
profesionist asupra unui agent secret din Republica Cehă. Cazul 
respectiv nu este de bun augur - nici până în ziua de azi nu a 


fost soluționat. Evident, cel care a ocupat camera 89 a știut 
foarte bine ce făcea, iar eu am început să analizez încăperea cu 
atenţia care i se cuvenea. 

Nu era o persoană prea ordonată și, lângă pat, printre alte 
gunoaie, zăresc o cutie de pizza. La început nu îmi spune nimic, 
dar apoi înţeleg că în ea trebuie să-și fi ținut cuțitul: pe cutie, la 
îndemână. Probabil că Eleanor nici măcar nu a observat-o. 

Mi-o imaginez pe pat, coborându-și mâna printre 
așternuturile răvășite, ca să-l apuce de mădular. Ea îi sărută 
umerii, pieptul și coboară. Poate că individul știa ce urma, sau 
poate nu: unul dintre efectele secundare ale GHB este acela că 
împiedică reflexul de vomă. Prin urmare, nu există niciun motiv 
pentru care cineva nu ar putea înghiţi un mădular de 17-25 
centimetri - de aceea, unul dintre locurile unde poţi găsi ușor 
așa ceva este sauna pentru homosexuali. Sau platourile filmelor 
pentru adulţi. 

Îmi închipui cum el o apucă de mâini, o întoarce pe spate și 
își pune genunchii de fiecare parte a pieptului ei. Ea crede că el 
se poziţionează ca să ajungă la gura ei, însă el își coboară cu 
grijă mâna în partea laterală a patului. Nevăzute, degetele 
individului găsesc cutia de pizza și ating ceea ce caută - e rece 
și ieftin, dar nou fiind, este îndeajuns de tăios încât să-și facă 
treaba. 

Dacă cineva ar fi privit din spate, ar fi văzut cum ea se 
arcuiește, lăsând să-i scape un geamăt - ar fi bănuit că el îi 
penetrează gura. Dar nu o face. Ochii ei, strălucind din cauza 
drogurilor, se umplu de groază. El îi acoperă gura cu mâna 
stângă, dându-i capul pe spate și lăsându-i gâtul la vedere. Ea 
se zbate și se răsucește, încercând să se folosească de brațe, 
însă el a anticipat deja această mișcare. Așezându-se pe sânii ei, 
îi apasă cu genunchii partea superioară a brațelor. De unde știu 
asta? Cele două vânătăi sunt vizibile pe trupul neînsufleţit din 
baie. Ea este neajutorată. El își ridică mâna dreaptă în aer - 
Eleanor o vede și încearcă să ţipe, zvârcolindu-se și luptându-se 
să se elibereze. Lama zimţată a cuţitului de pizza trece de 
pieptul ei și se îndreaptă către gâtul palid. Taie adânc... 

Sângele țâșnește, împroșcând noptiera. Deoarece una dintre 
arterele care alimentează creierul este complet secționată, totul 


se va termina într-o clipă. Eleanor se zbate, se îneacă, 
sângerează abundent. Ultimele semne de luciditate îi spun că 
tocmai fusese martoră la propria crimă. Tot ce a fost ea șia 
sperat să urmeze, a dispărut. Astfel a procedat criminalul, însă 
fără să o penetreze deloc. Îi mulţumesc încă o dată lui 
Dumnezeu pentru micile îndurări. 

Ucigașul se duce să pregătească baia de acid și, pe drum, își 
dă jos cămașa albă cu care trebuie să fi fost îmbrăcat și care era 
pătată de sânge - tocmai s-au găsit în baie bucăţi din ea sub 
trupul lui Eleanor, împreună cu cuțitul: are lama lungă de zece 
centimetri și mânerul negru din plastic. Genul de cuțit produs cu 
milioanele în fabricile insalubre din China. 

Cum sunt încă pierdut în acele imagini care par atât de vii, 
abia dacă simt mâna aspră care mă apasă pe umăr. De îndată 
ce mă dezmeticesc o arunc de pe umărul meu, pregătit să îi rup 
brațul - o deprindere din perioada timpurie a vieții mele, mă 
tem. E un tip care bombăne o scuză scurtă. Se uită la mine 
ciudat și încearcă să mă dea la o parte. Este șeful unei echipe 
de criminaliști, alcătuită din trei bărbaţi și o femeie, care își 
pregătesc lămpile UV ca să verifice dacă există urme de lichid 
seminal pe saltea. Nu au aflat încă despre antiseptic, iar eu nu 
am de gând să le spun - din câte îmi dau seama, criminalul a 
omis o parte a patului. Dacă e așa, având în vedere natura 
hotelului Eastside Inn, mă gândesc că vor găsi câteva mii de 
indicii pozitive de pe vremea când prostituatele purtau dresuri. 

Mă dau la o parte, însă sunt extrem de confuz: încerc să 
înţeleg ceva în legătură cu camera asta, cu întreaga situaţie - 
nu sunt sigur ce anume - nu-mi dă pace. Ceva din scenariu nu 
se potrivește, dar nu-mi dau seama ce. Mă uit în jurul meu și 
cuprind cu privirea tot ceea ce se află în încăpere, însă nu 
găsesc ce caut. Am sentimentul că este legat de ceea ce am 
văzut mai devreme. Derulez pașii în minte, până ajung la 
momentul în care am intrat prima oară în cameră. 

Ce era, oare? Caut în subconștientul meu, încercând să revin 
la prima mea impresie - nu are legătură cu violenţa, este ceva 
minor, dar încărcat de semnificaţie. Dacă mi-aș aduce aminte... 
o senzație... este... este un „cuvânt” aflat undeva în memoria 
mea. Mă gândesc la ceea ce am scris în cartea mea, și anume 


că supozițiile - supoziţiile incontestabile - sunt cele care te 
induc de fiecare dată în eroare. Apoi am o revelaţie. 

Când am intrat am văzut baxul de bere pe birou, o cutie de 
lapte în frigider, am reţinut titlurile de pe câteva DVD-uri care se 
aflau lângă televizor și am observat tușul de ochi din coșul de 
gunoi. Și senzaţia - cuvântul - care mi-a apărut prima dată în 
gând, fără să o conștientizez, a fost „femeie”. Am avut dreptate 
în legătură cu aproape tot ce se întâmplase în camera 89, cu 
excepţia celui mai important aspect. Camera nu era locuită de 
un tânăr; Eleanor nu făcuse sex cu un bărbat dezbrăcat, care 
ulterior îi tăiase gâtul. Nu un ticălos deștept îi distrusese 
trăsăturile feţei cu acid și curăţase încăperea cu spray 
antiseptic. 

Fusese o femeie. 


Capitolul 3 


Am cunoscut o mulţime de oameni puternici de-a lungul 
carierei mele, dar am întâlnit o singură persoană cu o fire 
autoritară veritabilă - genul de om care reușea să-ţi închidă 
gura doar cu o șoaptă. Acum se află în hol și vine înspre mine, 
spunându-le criminaliștilor că trebuie să aștepte - pompierii vor 
să securizeze zona afectată de acid înainte ca să ia foc cineva. 

— Nu vă scoateţi totuși mănușile, îi sfătuiește el, între timp 
puteţi beneficia de o consultaţie gratuită la prostată pe hol. 

Toată lumea râde, în afară de criminaliști. 

Vocea îi aparţine lui Ben Bradley, locotenentul de la 
Departamentul de Omucideri, care se ocupă de locul crimei. 
Fusese în biroul managerului ca să încerce să îl găsească pe 
netrebnicul care administrează locul. Este un negru înalt - 
Bradley, nu netrebnicul - și are în jur de cincizeci de ani, mâini 
mari și poartă blugi marca Industry, suflecaţi jos. Soţia lui îl 
convinsese să și-i cumpere de curând în încercarea disperată de 
a-i îmbunătăţi imaginea, în schimb - susţine el - aceștia îl fac să 
semene cu un personaj dintr-un roman de Steinbeck, un refugiat 
modern care fuge de secetă. 

Întocmai celorlalţi care se află de obicei la locul unei crime, 
nici el nu îi prea îndrăgește pe criminaliști. În primul rând, 
activitatea asta a fost contractată cu câţiva ani în urmă și, 


astfel, indivizi cu salarii exagerate au început să își facă apariţia 
în salopete albe, apretate, cu inscripţia Forensic Biological 
Services, Inc? pe spate. În al doilea rând - lucru care îl irita și 
mai mult - erau cele două emisiuni de televiziune de succes 
despre activitatea criminaliștilor care îi făceau pe specialiștii din 
acest domeniu să sufere de sindromul insuportabil al celebrităţii. 

— Isuse, s-a plâns el de curând, e cineva în ţara asta care nu 
visează să apară la televizor? 

În timp ce privește cum viitoarele celebrităţi își așază 
obiectele de laborator în serviete, mă reperează - stau rezemat 
de perete și doar privesc, în tăcere, de parcă așa mi-aş fi 
petrecut jumătate din viaţă. El îi ignoră pe cei care încearcă să-i 
atragă atenţia și vine spre mine. Nu ne strângem mâna - nu ne- 
am salutat niciodată așa, nu știu de ce. Nici măcar nu sunt sigur 
dacă suntem prieteni - am încercat întotdeauna să fiu neutru, 
prin urmare, nu sunt persoana în măsură să emit judecăţi. Ne 
respectăm unul pe celălalt, dacă are vreo importanţă. 

— Mulţumesc că ai venit, zice el. 

Încuviinţez din cap și îi privesc blugii suflecaţi și ghetele 
negre, ideale pentru a călca în sângele și mizeria care 
caracterizează locul crimei. 

— Cu ce-ai venit? Cu tractorul? îl întreb eu. 

El nu râde. Ben nu râde aproape niciodată. Este cel mai 
sobru tip pe care l-aţi cunoscut vreodată. Asta nu înseamnă că 
nu e amuzant. 

— Ai reușit să arunci o privire, Ramon? zise el încet. 

Numele meu nu este Ramon, iar el știe asta. Și mai știe că, 
până de curând, am făcut parte din una dintre cele mai secrete 
agenţii de spionaj, prin urmare, presupun că se referă la Ramon 
Garcia. Ramon a fost un agent FBI care a făcut tot posibilul să-și 
ascundă identitatea atunci când a vândut secretele naţiunii 
noastre rușilor - apoi și-a lăsat amprentele pe toţi sacii menajeri 
Hefty, pe care i-a folosit pentru a transporta documentele 
furate. Este aproape sigur, Ramon a fost cel mai incompetent 


Servicii de criminalistică (n.tr.) 


agent secret din istorie. După cum spuneam, Ben este foarte 
amuzant. 

— Da, mi-am făcut o idee, îi răspund eu. Ce-ai aflat despre 
cea care locuiește în văgăuna asta? E suspectul principal, nu? 

Ben poate ascunde multe lucruri, însă nu și privirea surprinsă 
din ochii lui - o femeie?! 

„Minunat, îmi zic eu, Ramon lovește din nou.' 
Bradley este un poliţist de treabă. 

— Interesant, Ramon, zice el, încercând să își dea seama 
dacă am descoperit într-adevăr ceva sau doar mi-am ieșit din 
mână. Cum ţi-ai dat seama de asta? 

Arăt către baxul de bere de pe birou și cutia de lapte din 
frigider. 

— Ce bărbat face asta? Un bărbat ţine berea la rece și lasă 
laptele să se strice. Uită-te la DVD-uri - comedii romantice și 
niciun film de acţiune printre ele. Vrei să ne plimbăm puţin? 
continui eu. Să vedem câţi tipi din văgăuna asta folosesc tuş de 
ochi pe care îl aruncă la coșul de gunoi. Așa procedează o 
femeie - una al cărei loc nu este aici, indiferent ce rol joacă. 

Bradley cugetă la cele auzite și mă privește în ochi, însă îmi 
este imposibil să-mi dau seama dacă el crede o iotă din ce i-am 
spus. 

Înainte să apuc să întreb ceva, doi detectivi tineri - o femeie 
și partenerul ei - își fac apariţia din spatele containerelor cu 
substanţe periculoase ale pompierilor. Aceștia se opresc în faţa 
lui Bradley. 

— Am găsit ceva, Ben! zice femeia. Are legătură cu 
locatarul... 

Bradley dă liniștit din cap. 

— Mda, e femeie. Spune-mi ceva ce nu știu. Ce-i cu ea? 

Presupun că a crezut ce i-am spus. Cei doi detectivi se 
holbează la el, întrebându-se de unde naiba știa. Până dimineaţă 
faima șefului lor va fi și mai mare. Cât despre mine, cred că tipul 
e un nerușinat și își va atribui meritul ăsta fără să clipească. 
Izbucnesc în râs. 

Bradley îmi aruncă o privire și, preţ de o secundă, am 
impresia că va izbucni și el în râs, dar mă înșel. Însă când își 


Și totuși 


îndreaptă atenţia către cei doi polițiști, mi se pare că zăresc o 
sclipire în ochii lui somnoroși. 

— Cum v-aţi dat seama că este femeie? îi întreabă el. 

— Am pus mâna pe registrul hotelului și pe dosarele 
camerelor, răspunde bărbatul pe care îl cheamă Connor Norris. 

Bradley începe brusc să se agite. 

— De la administrator? L-aţi găsit pe ticălos și l-aţi făcut să 
vă deschidă biroul? 

Norris clatină din cap. 

— Au fost emise patru mandate de arestare pentru droguri 
pe numele lui, probabil că în clipa asta e în drum spre Mexic. Nu, 
Alvarez, aici de faţă - el arată înspre partenera lui - l-a 
recunoscut pe un individ care este căutat pentru spargere și 
care locuiește la etaj, încheie Norris, apoi o privi pe partenera 
lui, nefiind sigur dacă să continue sau nu. 

Alvarez ridică din umeri, sperând că totul va fi bine, pe urmă 
începe să dea lămuriri. 

— l-am spus hoţului că scapă de închisoare dacă descuie ușa 
biroului și cea a seifului. 

Ea îl privește neliniștită pe Bradley, întrebându-se ce 
repercusiuni va avea fapta ei. 

Pe faţa șefului ei nu se poate citi nimic, însă el începe să 
vorbească pe un ton mai blând. 

— Și? 

— Sunt opt yale în total și le-a deschis pe toate în mai puţin 
de un minut, zice ea. Nu-i de mirare că nu te mai simți în 
siguranţă în orașul ăsta. 

— Ce-aţi găsit în dosarul femeii? întreabă Bradley. 

— Chitanţe. Locuiește aici de un an, răspunde Norris. A plătit 
în numerar. Nu are telefon, televiziune prin cablu, nimic. Cu 
siguranţă, n-a vrut să i se dea de urmă. 

Bradley încuviinţează - asta crede și el. 

— Când au văzut-o ultima oară vecinii? 

— În urmă cu trei sau patru zile. Nimeni nu știe sigur, 
răspunde Norris. 

Bradley murmură. 


— A dispărut imediat după ce și-a omorât partenera, 
presupun. Vreun act de identitate, trebuie să existe ceva în 
dosarul ei? 

Alvarez își verifică notițele. 

— Fotocopii de pe un carnet de șofer din Florida și de pe o 
legitimaţie de student sau ceva de genul ăsta - fără poză, zice 
ea. Pun pariu că sunt adevărate. 

— Verificaţi-le, pentru orice eventualitate, le spune Bradley. 

— | le-am dat lui Petersen, precizează Norris, referindu-se la 
un alt detectiv tânăr. Se ocupă el de asta. 

Bradley consimte. 

— Hoţul sau ceilalţi locatari o cunosc pe suspectă, știu ceva 
despre ea? 

Ei clatină din cap. 

— Nu. Au văzut-o venind și plecând, zice Norris. Are în jur de 
douăzeci de ani, 1,72 în și un corp superb, după spusele 
hoţului... 

Bradley își dă ochii peste cap. 

— După standardele lui, probabil înseamnă că are două 
picioare. 

Norris zâmbește, dar nu și Alvarez - ea nu dorește decât ca 
Bradley să îi spună ceva despre înţelegerea ei cu hoţul. Dacă 
are de gând să o muștruluiască, atunci să o facă. Însă ea trebuie 
să continue să se implice profesional. 

— Conform spuselor așa-zisei actrițe din camera 114, tipa își 
schimba înfățișarea tot timpul. Într-o zi era Marilyn Monroe, în 
ziua următoare Marilyn Manșon, uneori ambele Marilyn în 
aceeași zi. Apoi era Drew și Brittney, Dame Edna, K.D. Lang... 

— Vorbești serios? întreabă Bradley și cei doi detectivi tineri 
încuviințează, înșirând și alte nume drept dovadă. Abia aştept să 
văd portretul-robot realizat după indicaţiile martorilor, zice el, 
înțelegând că toate pistele anchetei au ajuns într-un punct mort. 
Altceva? 

Ei clatină din cap, însemnând nimic. 

— Ar fi bine să începeţi să luaţi declaraţiile ciudaţilor - sau 
cel puţin ale celor care nu au mandat de arestare, nu cred că 
sunt mai mult de trei. 


După ce i-a lăsat să plece, Bradley se întoarce către mine 
îngândurat și începe să abordeze o problemă care îl neliniștea 
cumplit. 

— Ai văzut vreodată așa ceva? întreabă el, trăgându-și pe 
mâini mănușile de plastic și luând o cutie de metal de pe un raft 
din dulap. 

Este kaki și atât de subţire, încât nici nu am observat-o. Dă 
să o deschidă, însă se întoarce o clipă să se uite la Alvarez și la 
Norris. Aceștia se îndepărtează, croindu-și drum printre 
pompierii care își strâng pompele pentru substanţe periculoase. 

— Hei, voi! strigă Bradley și ei s-au întors către el. În legătură 
cu hoţul - aţi făcut o treabă bună. 

Pe fața lui Alvarez se putea citi ușurarea și amândoi își 
ridicară mâinile, aprobând în tăcere și zâmbind. Nu e de mirare 
că oamenii lui îl venerează. 

Privesc cutia de metal. Uitându-mă la ea mai atent, mi se 
pare că seamănă mai mult cu o servietă care are un număr de 
serie marcat pe partea laterală, cu litere albe. Este, evident, de 
factură militară, însă îmi aduc aminte doar vag să fi văzut așa 
ceva înainte. 

— O trusă chirurgicală de război? spun eu, nefiind prea 
convins. 

— Pe-aproape, zice Bradley. Stomatologică. 

Deschide cutia și lasă să se vadă - așezat în spumă - un set 
întreg de instrumente stomatologice militare: pense, sonde, 
clești de extracție. 

Îl privesc îndelung. 

— l-a scos dinţii victimei? întreb eu. 

— Pe toţi. N-am găsit niciunul, deci presupun că i-a aruncat. 
Poate a tras apa peste ei, de aceea dezasamblăm instalația 
sanitară. 

— l-a scos dinţii înainte sau după ce a omorât-o? 

Ben își dă seama unde bat. 

— Nu, nu e vorba despre tortură. Medicul legist spune că a 
facut-o după ce și-a omorât victima, astfel încât să nu poată fi 
identificată. lată motivul pentru care te-am rugat să treci pe-aici 
- mi-am amintit ceva din cartea ta despre stomatologia la 


domiciliu și o crimă. Dacă s-a întâmplat la noi, speram să existe 
O... 

— N-are nicio legătură, a fost în Suedia, răspund eu. Un tip a 
folosit un ciocan chirurgical pe proteza dentară și maxilarul 
victimei - același obiect, presupun dar clești? N-am mai văzut 
așa ceva. 

— Ei bine, vedem acum, replică Ben. 

— Înălţător, zic eu. Mă refer la progresul făcut de civilizaţie. 

Lăsând deoparte disperarea mea despre umanitate, trebuie 
să recunosc că sunt și mai impresionat de ucigașă - nu cred că i- 
a fost ușor să extragă treizeci și doi de dinţi dintr-un cadavru. 
Este evident că ucigașa a înțeles un concept extrem de 
important, un lucru care îi induce în eroare pe cei care își dau cu 
părerea despre domeniul ei de activitate - nimeni nu a fost 
arestat niciodată pentru crimă, a fost arestat pentru că nu a 
plănuit-o corect. 

Arăt către cutia de metal. 

— De unde poate face rost un civil de așa ceva? întreb eu. 

Ben ridică din umeri. 

— De oriunde vrea. Mi-am sunat un prieten de la Pentagon, 
iar el a intrat în arhive: patruzeci de mii erau nefolosite. În 
ultimii ani, armata le-a predat unor centre de distribuţie pentru 
clinici dentare private sau de stat. Vom încerca să le reperăm, 
dar nu cred că vom reuși, nu cred că va reuși cineva... 

Vocea lui tărăgănează. Se simte ca într-un labirint, își plimbă 
privirea prin încăpere, încercând să găsească o ieșire. 

— Nu am nici chip, zice el încet, nici amprentă dentară, nici 
martori, exceptându-i pe cei trei ciudaţi, și, mai rău, niciun 
motiv. Cunoști treaba asta mai bine decât oricine. Dacă te-aș 
întreba despre rezolvarea ei, ce șanse i-ai da? 

— În momentul ăsta? Niciuna, îi răspund eu. Când intri în 
cameră, primul lucru la care te gândești este „treabă de 
amator”, doar încă o joacă obișnuită cu droguri sau sex. Apoi te 
uiţi mai atent - n-am mai întâlnit decât vreo două cazuri la fel de 
bune ca ăsta. 

Apoi îi spun despre spray-ul antiseptic și, desigur, lui nu îi 
face plăcere să audă asta. 

— Mulţumesc pentru încurajare, zice el. 


Își freacă în mod mecanic arătătorul de degetul mare, iar eu 
știu, în urma unei observări îndelungate, că asta înseamnă că ar 
vrea să fumeze o ţigară. Odată mi-a spus că renunţase la fumat 
în anii '90, însă, de atunci, trebuie să se fi aflat în nenumărate 
situaţii în care să creadă că un fum ar putea fi de ajutor. Evident, 
asta este una dintre ele. Ca să uite de poftă, începe să 
vorbească: 

— Știi care este problema mea? Marcie mi-a spus asta odată 
- Marcie este soţia lui. Mă atașez prea mult de victime și 
sfârșesc prin a-mi imagina că sunt singurul prieten care le-a mai 
rămas. 

— Eroul lor? insinuez eu. 

— Este exact cuvântul pe care l-a folosit și ea. Un singur 
lucru nu am reușit să fac - Marcie zice că s-ar putea să fie 
singurul lucru pe care îl îndrăgește la mine - nu am reușit 
niciodată să dezamăgesc un prieten. 

„Eroul morţilor”, meditez eu. Există lucruri și mai rele. Mi-aș 
dori să-l pot ajuta cu ceva, dar nu am cum. Nu este ancheta 
mea și, deși am doar 30 de ani, sunt pensionat. 

În cameră dă năvală un tehnician, strigând cu un accent 
asiatic: 

— Ben? 

Bradley se întoarce. 

— La subsol! 


Capitolul 4 


Trei tehnicieni în salopete spărseseră un perete din cărămidă 
veche. În ciuda măștilor care le acopereau fețele, erau pe 
punctul de a-și vărsa stomacul, din cauza mirosului din încăpere. 
Nu au descoperit un cadavru - carnea putrezită are un miros 
specific - este canalizarea, mucegaiul și nenumărate straturi de 
rahat provenind de la generaţii întregi de șobolani. 

Bradley străbate câteva beciuri murdare și se oprește în 
lumina puternică a unor reflectoare de lucru care luminează 
peretele spart. Eu împreună cu alţi anchetatori îl urmăm și 
ajungem acolo tocmai în momentul în care asiaticul - un chinez 
de naţionalitate americană căruia toată lumea îi spune Bruce 
din motive evidente - vâră o lanternă în gaura nou-creată. 


Înăuntru este un labirint de țevărie improvizată. După ce au 
dezmembrat baia din camera 89 fără să găsească nimic prins în 
coturile ţevilor, au hotărât să continue mai jos, explică Bruce. Au 
luat o capsulă cu substanţă fosforescentă de la criminaliști, au 
amestecat-o cu puţină apă și au turnat-o pe ţeava de scurgere. 

A durat cinci minute până când lichidul a ajuns jos, iar ei au 
știut că, dacă el s-a scurs atât de încet, înseamnă că ţeava era 
înfundată undeva între subsol și camera 89. Descoperiseră locul 
- în Încrengătura de ţevi și de conexiuni care se afla dincolo de 
perete. 

— Te rog, spune-mi că sunt dinţii, zice Bradley. l-a aruncat în 
WE și a tras apa? 

Bruce clatină de cap și fixează lumina lanternei pe un 
cocoloș de hârtie arsă, prins într-un cot de 90°. 

— Ţeava coboară direct din camera 89, am verificat, explică 
el, arătând înspre cocoloș. Indiferent ce este, probabil că a ars-o 
înainte să tragă apa peste ea. A procedat corect, numai cănua 
știut că încalcă regulamentul. 

Bradley încearcă să desprindă grămăjoara udă cu ajutorul 
unei pensete. 

— Fragmente de chitanţe, un colț de cartelă MetroCard$, un 
bilet de film, enumeră el pentru toţi cei de faţă. Se pare că a 
mai dat o raită prin cameră și s-a descotorosit de niște chestii pe 
care le omisese, precizează el în timp ce desprinde cu grijă alte 
fragmente arse. O listă de cumpărături ne-ar putea fi utilă ca să 
comparăm scrisul de mână dacă vom găsi vreodată... 

Se oprește și privește cu atenţie o bucată de hârtie care nu 
este atât de arsă ca și celelalte. 

— Șapte cifre. Scrise de mână: 9.0.2.5.2.3.4. Nu este 
complet, restul a fost ars. 

Ridică bucata de hârtie în aer, arătând-o grupului, însă eu 
știu că, de fapt, mi se adresează mie, ca și cum, dacă am lucrat 
pentru o agenţie de informaţii secrete, înseamnă că sunt și 
criptograf. Şapte cifre scrise de mână, pe jumătate distruse, ar 
putea însemna orice, însă eu deţin un avantaj: cei care practică 


6 


Cartelă folosită la metroul din New York (n.tr.) 


fosta mea meserie au întotdeauna de-a face cu fragmente, așa 
că nu trec nimic cu vederea. 

Firește că toată lumea începe să facă speculaţii - cont 
bancar, card de credit, cod poștal, adresă IP, număr de telefon. 
Alvarez spune că nu există cod poștal care să înceapă cu 902 și 
are dreptate. Oarecum. 

— Mda, dar noi ne raportăm la sistemul canadian, i se 
adresează Petersen, tânărul detectiv, care are construcţia unui 
fundaș de fotbal american. 902 este Noua Scoţie. Bunicul meu a 
avut o fermă acolo. 

Bradley nu răspunde, ci mă privește în continuare, cerându- 
mi părerea. În urma unor experienţe nefericite am învăţat să nu- 
mi dau cu părerea înainte să fiu sigur de ceva, prin urmare ridic 
doar din umeri, ceea ce îi face pe Bradley și pe ceilalți să 
continue. 

De fapt, mă gândesc la calendarul de perete, care m-a 
îngrijorat de prima dată când l-am zărit. Eticheta de pe spate 
arată că a costat patruzeci de dolari la Rizzoli, o librărie de lux - 
cam mulţi bani pentru un calendar care nu este folosit. Ucigașa 
e o femeie inteligentă, desigur. Atunci mi-a trecut prin minte un 
gând - poate nu calendarul o interesa, ci ruinele antice. 

O mare parte a carierei mele am petrecut-o muncind în 
Europa și, cu toate că a trecut mult timp de când n-am mai 
călătorit așa departe în Est, sunt aproape convins că 90 este 
codul internaţional pentru Turcia. Nu trebuie să călătorești decât 
o singură zi în această ţară și îţi vei da seama că are mai multe 
ruine greco-romane decât orice alt loc de pe planetă. Dacă 90 
este prefixul ţării, atunci cifrele următoare ar fi posibil să 
reprezinte un cod poștal și o parte dintr-un număr de telefon. 
les, fără să fiu observat, și mă îndrept către un colț mai liniștit al 
subsolului, ca să sun la Verizon de pe mobilul meu - vreau să 
aflu mai multe informaţii despre codurile poștale din Turcia. 

În timp ce aștept să răspundă cineva de la compania de 
telefonie, mă uit la ceas și sunt șocat când îmi dau seama că e 
aproape dimineaţă - au trecut zece ore de când omul de 
serviciu, după ce a verificat pana de curent din camera 
alăturată, a descuiat ușa camerei 89, ca să aibă acces la 
instalaţia electrică. Nu e de mirare că toată lumea este obosită. 


În cele din urmă reușesc să prind pe cineva de la serviciul de 
informaţii al companiei Verizon, o femeie care vorbește cu un 
accent puternic - un centru de apel din Mumbai, presupun - și 
descopăr că încă stau bine cu memoria: într-adevăr, 90 este 
prefixul Turciei. 

— Și 252? Este un cod poștal? 

— Da, o provincie... îi spune Muğla sau ceva asemănător, 
zice ea, străduindu-se să pronunţe corect cuvântul. 

Turcia este o țară mare - mai mare decât Texas, cu o 
populație de peste șaptezeci de milioane de locuitori - iar 
numele provinciei menţionate nu-mi spune nimic. Dau să îi 
mulţumesc, gata să închid, când ea spune: 

— Nu știu dacă ajută, dar din datele noastre reiese că unul 
dintre orașele principale se află situat pe coasta Mării Egee. Se 
numește Bodrum. 

Mă cutremur când aud acest cuvânt și simt un fior de teamă 
care încă n-a dispărut, deși au trecut atâţia ani. „Bodrum”, a 
rostit ea - și cuvântul a ieșit la suprafață precum rămășițele unei 
epave. 

— Zău? zic eu pe un ton calm, încercând să fac față unui 
tumult de gânduri. 

Apoi acea parte a creierului meu care se ocupă de prezent 
îmi amintește că nu sunt implicat în ancheta asta și mă simt 
ușurat. Nu mai vreau să am de-a face cu acel colț de lume. 

Mă întorc în camera 89. Bradley mă vede, iar eu îi spun că 
sunt de părere că pe acea bucată de hârtie se află prima parte 
dintr-un număr de telefon, dar care nu este din Canada. Îi explic 
despre calendar. Îmi spune că și el l-a văzut mai devreme și că 
este îngrijorat. 

— Bodrum? Unde e Bodrum? întreabă el. 

— Ar trebui să călătorești mai mult. E în Turcia - una dintre 
cele mai căutate destinaţii de vară din lume. 

— Și-atunci, Coney Island ce este? întreabă el pe un ton 
serios. 

— O evadare, îi răspund eu, imaginându-mi portul cu 
iahturile luxoase, vilele elegante, moscheea micuță ascunsă 
între dealuri, cafenelele care poartă denumiri de genul 


Mezzaluna și Oxygen pline cu hormoni și cappuccino care costă 
zece dolari. 

— Ai fost acolo? întreabă Bradley. 

Clatin din cap - există lucruri pe care guvernul nu mă lasă să 
le divulg. 

— Nu, mint eu. De ce ar fi sunat pe cineva în Bodrum? întreb 
eu cu voce tare, schimbând subiectul. 

Bradley ridică îngândurat din umeri, nevrând să facă 
speculații. 

— Uriașul a făcut o treabă bună, zice el, arătând către 
Petersen, care se afla în partea cealaltă a încăperii. Nu o 
legitimaţie de student a găsit Alvarez în dosarele din biroul 
administratorului care, desigur, este pe un nume fals, ci un 
permis de cititor la o bibliotecă din New York. 

— Nemaipomenit, exclam eu, deloc entuziasmat. O persoană 
cultă. 

— Nu chiar. Conform bazei lor de date, în tot anul nu a 
împrumutat decât o singură carte: a ta, precizează el ezitând și 
privindu-mă cu asprime. 

Îl privesc înmărmurit. Nu e de mirare că era îngrijorat. 

— Mi-a citit cartea? reușesc să rostesc eu într-un sfârșit. 

— Nu numai că a citit-o, a și studiat-o, bănuiesc, răspunde el. 
După cum ai menţionat și tu - rar se întâmplă să ai de-a face cu 
o treabă executată cu atâta profesionalism. Acum știm și de ce - 
dinţii lipsă, spray-ul antiseptic, toate apar în cartea ta, corect? 

Îmi las capul pe spate când îmi dau seama de grozăvia 
situaţiei. 

— S-a inspirat din cazuri diferite și le-a folosit drept manual - 
cum să ucizi pe cineva, cum să-ți ștergi urmele. 

— Întocmai, aprobă Ben Bradley și, pentru prima oară, 
zâmbește. Ţin să-ţi mulțumesc - acum trebuie să dau de urma 
unui fan al tău, cel mai înfocat din lume. 


Capitolul 5 


Dacă vreţi să știți adevărul, cartea mea despre tehnici de 
investigare este destul de complicată - din punctul meu de 
vedere, este genul de carte care sfidează teoria publicistică: 


odată ce o lasă din mână, cei mai mulţi oameni nu o mai pot 
relua. 

Cu toate astea, cartea a provocat un șoc în rândul cadrelor 
avizate. Materialul se apropie de limita tehnologiei, a științei, a 
credibilităţii chiar. Însă, la o analiză mai atentă, nici măcar cei 
mai înverșunațţi sceptici nu au reușit să își menţină dubiile - 
fiecare caz pe care l-am amintit includea mici detalii, acel ciudat 
amestec de circumstanţe și de motivări care le permite 
anchetatorilor să facă diferența între adevărat și fals. 

La o zi după apariţia cărţii, o mulţime de întrebări au început 
să circule în cercul restrâns al anchetatorilor de top. Cum naiba 
nu a auzit nimeni de aceste cazuri? Semănau cu niște 
comunicate primite de pe o altă planetă, doar că prezentau alte 
nume, pentru a-i proteja pe cei vinovați. Și, cel mai important, 
cine naiba scrisese cartea? 

Nu aveam nici cea mai mică intenţie să permit să se afle 
asta. Din cauza meseriei pe care am practicat-o, aveam mai 
mulţi dușmani decât mi-aș fi dorit și nu voiam ca, într-o bună zi, 
pornind motorul mașinii mele, să mă transform într-un nor de 
praf cosmic care încercuiește Luna. Dacă vreun cititor ar fi vrut 
să afle mai multe informaţii despre așa-zisul autor, ar fi aflat 
doar că era un bărbat care murise de curând în Chicago. Un 
singur lucru este clar, nu am scris cartea pentru faimă sau bani. 

Am scris-o pentru că rezolvasem crime comise de oameni 
care acționau la limitele extreme ale ingeniozităţii omenești și 
m-am gândit că, poate, unele tehnici iniţiate de mine vor fi utile 
altor anchetatori. Și ăsta era adevărul - până la un punct. 
Privind în profunzime însă, sunt încă tânăr și sper că mă 
așteaptă o altă viaţă, una reală. Cartea, consider eu, a fost un 
rezumat, un mod de a-mi lua rămas-bun pentru totdeauna de la 
viaţa mea anterioară. 

Timp de aproape zece ani am făcut parte din cea mai secretă 
organizaţie de contrainformaţii din ţară, care acţiona din umbră, 
astfel încât doar câţiva oameni știau despre existenţa ei. Sarcina 
agenţiei era aceea de a controla comunitatea de 
contrainformaţii din ţara noastră, de a avea funcţionalitatea unui 
minister de Afaceri interne. Din acest punct de vedere, am 
putea spune că eram o amintire a Evului Mediu. Noi eram călăii. 


Deși numărul de oameni angajaţi de cele douăzeci și șase de 
agenţii cunoscute publicului - și opt necunoscute - este secret, 
aș putea afirma că peste o sută de mii de oameni au intrat în 
vizorul nostru. Având în vedere mărimea populaţiei, investigam 
o gamă largă de infracţiuni - de la trădare la corupţie, de la 
crimă la viol, de la trafic de droguri la furt. Singura diferenţă era 
aceea că unii dintre făptași erau cei mai buni și mai inteligenți 
din lume. 

Grupul însărcinat cu această misiune specială și ultrasecretă 
a fost înfiinţat de Jack Kennedy în primele luni ale mandatului 
său. După un scandal monstru care a izbucnit în cadrul CIA - 
detaliile nu au fost nici până azi divulgate - el a hotărât că 
membrii comunității de contrainformaţii erau supuși greșelii 
omenești la fel ca orice alt om. Poate mai mult. 

În condiţii normale, FBI ar fi acţionat ca un investigator 
general discret. Sub conducerea lui J. Edgar Hoover însă, agenţia 
nu funcţiona decât normal. Acordându-i-se libertatea de a-i 
ancheta pe spioni, ar fi fost ca și când... ei bine, ca și când 
Saddam ar fi fost lăsat singur într-o fabrică de armament. Din 
acest motiv, Kennedy și fratele lui au creat o agenţie căreia i s-a 
acordat, în virtutea responsabilităţilor sale, o putere fără 
precedent. Înfiinţată în urma unui decret, a devenit una dintre 
singurele trei agenţii care îi raportau direct președintelui, fără să 
obţină acordul Congresului. Nu încercaţi să întrebaţi despre 
celelalte două - legea interzice ca numele lor să fie făcute 
publice. 

În sfera înaltă a celor privilegiați, această agenţie nou- 
înființată, precum și misiunea sa ambițioasă fuseseră privite, la 
început, cu scepticism. Încântaţi de ingeniozitatea lor, aceștia 
au botezat-o Divizia a 11-a Aeropurtată” - „cavaleria”, cu alte 
cuvinte. Puţini dintre ei s-au așteptat să aibă succes, dar când 
reputaţia agenţiei a început să crească din ce în ce mai mult, nu 
li s-a mai părut atât de amuzant. 


Divizie aeriană din cadrul armatei SUA, înfiinţată în 25 februarie 1943, în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial (n.red.) 


Ca printr-un acord comun, o parte din titulatură a dispărut 
treptat până când comunitatea serviciilor de contrainformaţii a 
început să-i spună cu admiraţie, foarte simplu Divizia. Nu este 
vorba de infatuare când spun că angajaţii ei erau geniali. 
Trebuiau să fie - unele dintre ţintele Diviziei erau cei mai 
experimentați agenţi secreți pe care îi cunoscuse vreodată 
lumea spionilor. De-a lungul anilor de pregătire, acești bărbați și 
femei învăţaseră cum să amăgească și să mintă, cum să își ia 
rămas-bun și să dispară fără a lăsa urme, cum să pună mâna pe 
tot și să nu lase amprente pe nimic. Concluzia era aceea că cei 
care îi vânau erau nevoiţi să fie și mai experimentați. Presiunea 
pusă pe vânători, care trebuiau să fie mereu cu un pas înaintea 
prăzii lor, era uriașă, aproape insuportabilă uneori, prin urmare, 
nu era de mirare că Divizia înregistra cea mai mare rată de 
suicid dintre toate agenţiile guvernamentale, în afară de Poștă. 

În ultimul meu an la Harvard am fost recrutat în grupul de 
elită, fără măcar să conștientizez asta. Unul dintre reprezentanţii 
agenţiei - o femeie plăcută, cu picioare frumoase, care purta o 
fustă surprinzător de scurtă și care zicea că ocupa funcţia de 
vicepreședinte la Rand Corporation - a venit la Harvard și a 
vorbit cu tinerii absolvenţi care promiteau. 

Studiasem medicina timp de trei ani, având specializarea în 
farmacologie. În cursul săptămânii învăţam teoria despre 
medicamente, iar în weekenduri făceam practică. Vizita făcută 
la un doctor din Boston, pe care l-am convins să-mi scrie o 
rețetă pentru Vicodin, deoarece experimentam simptome de 
fibromialgie, a fost un moment de revelaţie pentru mine. 

Să fi fost realitatea sau faptul că stăteam în spatele tejghelei, 
ocupându-mă de diferite boli - adevărate sau închipuite - ale 
pacienţilor pe care îi analizam în tăcere în sala de așteptare, nu 
știu. Dar mi-am dat seama că nu ceea ce le provoca boala mă 
interesa, ci ceea ce îi motiva. Am renunţat la medicină și m-am 
înscris la psihologie, am absolvit cu magna cum laude și urma 
să termin doctoratul anul următor. 

Doamna în fustă scurtă oferea de două ori salariul de început 
al oricărui angajat și oportunități infinite pentru cercetare și 
dezvoltare. Prin urmare, am petrecut șase luni întocmind 
rapoarte care nu aveau să fie citite niciodată și elaborând 


chestionare care nu aveau să primească niciodată răspuns, 
înainte să descopăr că, de fapt, nu lucram pentru Rand. Eram 
monitorizat, testat, evaluat și verificat. Brusc, „fusta scurtă” își 
pierduse urma. 

În schimb, doi bărbaţi - bărbaţi duri - pe care nu-i mai 
văzusem înainte, sau de-atunci, m-au dus într-o încăpere 
securizată dintr-o clădire aflată într-un parc industrial, la nord de 
sediul CIA, în Langley, Virginia. M-au făcut să semnez o serie de 
formulare, interzicându-mi să divulg ceva, înainte să mi se 
spună dacă eram luat în considerare pentru o poziţie în cadrul 
unui serviciu secret clandestin, al cărui nume nu mi-l spuseră. 

M-am holbat la ei, întrebându-mă de ce se gândiseră la mine. 
Dar, sincer să fiu, știam răspunsul. Eram un candidat perfect 
pentru lumea spionajului. Eram inteligent, fusesem întotdeauna 
un singuratic și eram profund rănit în adâncul sufletului. 

Tata plecase înainte să mă nasc eu și dus a fost. Câţiva ani 
mai târziu mama a fost ucisă în dormitorul ei din apartamentul 
pe care îl aveam în Detroit - după cum spuneam, există unele 
locuri pe care mi le voi aminti tot restul vieţii. 

Fiind unicul copil, am ajuns în cele din urmă la niște părinţi 
adoptivi din Greenwich, Connecticut - opt hectare de gazon 
aranjat, cele mai bune școli, cea mai liniștită casă din câte ați 
văzut vreodată. Familia fiind completă, presupun că Bill și Grace 
Murdoch și-au dat toată osteneala, însă eu nu am putut să mă 
comport niciodată ca fiul pe care și l-au dorit. 

Un copil orfan învaţă să supravieţuiască și să-și ascundă 
trăirile, iar dacă durerea se dovedește a fi insuportabilă, el 
găsește o modalitate prin care să se izoleze de restul lumii. Am 
încercat de ochii lumii să mă comport așa cum doreau Bill și 
Grace și am sfârșit prin a fi un străin pentru amândoi. 

În timp ce ședeam în acea încăpere în afara zonei Langley 
am înţeles că o identitate nouă, care te ajută să ascunzi cine 
ești și ce simţi în realitate, este pregătirea ideală pentru lumea 
spionajului. 

În anii următori, în care am călătorit în secret în întreaga 
lume, sub diferite identități, am descoperit că cei mai buni 
spioni pe care i-am întâlnit învățaseră să ducă o viaţă dublă cu 
mult înainte să se alăture vreunei agenții. 


Aceștia erau niște oameni retrași, într-o lume homofobă, 
adulteri discreți cu soţii în suburbii, pasionaţi ai jocurilor de 
noroc și vicioși, alcoolici și perverși. Indiferent de povara lor, ei 
aveau o experiență îndelungată în a face lumea să creadă în 
imaginea iluzorie pe care o înfățișau. Le era ușor să aleagă o 
nouă mască și să-și slujească guvernul. 

Presupun că cei doi duri au simţit ceva din toate astea la 
mine. În cele din urmă, au ajuns și la acea parte a interviului 
care se referea la ilegalitate. 

— Povestește-ne despre droguri, mi-au zis ei. 

Mi-am amintit vorbele cuiva despre Bill Clinton - că el n-a 
întâlnit niciodată o femeie pe care să n-o placă. M-am gândit că 
n-ar ajuta la nimic să le spun că aceeași părere o aveam și eu 
când venea vorba despre droguri. Am negat că aș ști ceva, 
recunoscător că nu adoptasem niciodată traiul nechibzuit care 
însoțea, de regulă, consumul lor. Era o altă viaţă a mea și am 
păstrat-o secretă, respectându-mi propriile reguli: nu mă 
drogăm decât singur, nu încercam să-mi găsesc norocul prin 
baruri sau prin cluburi, consideram că petrecerile cu droguri 
erau pentru amatori, iar ideea de a conduce prin cartiere 
obscure unde acestea erau vândute mi se părea o rețetă sigură 
pentru a încasa un glonţ. 

Și a funcţionat, deoarece nu fusesem niciodată arestat sau 
interogat din cauza lor. Având în vedere că reușisem să duc o 
viață secretă, aveam încredere că voi reuși la fel de bine să 
adopt o alta nouă. Când s-au ridicat în picioare și m-au întrebat 
cât timp îmi va lua să răspund ofertei lor, le-am cerut pur și 
simplu un pix. 

Astfel au decurs lucrurile - am semnat Memorandumul lor de 
angajament, într-o încăpere fără geamuri, dintr-un parc 
industrial pustiu și am intrat în lumea spionajului. Dacă ar fi să 
mă gândesc la prețul plătit, la lucrurile extraordinare pe care nu 
aveam să le experimentez sau să le împărtășesc vreodată, cu 
siguranţă aș îndepărta gândul ăsta. 


Capitolul 6 


După patru ani de pregătire, în care am învăţat să citesc cele 
mai mici semne pe care alţii le-ar putea omite și să 


supraviețuiesc în situaţii în care alţii ar muri, am evoluat repede. 
Postul meu iniţial era peste hotare, în Berlin, și la șase luni de la 
sosirea mea am omorât pentru prima oară un om. 

Încă de la înfiinţarea Diviziei, operaţiunile sale în Europa 
fuseseră comandate de unul dintre cei mai vechi agenţi, care 
locuia în Londra. Prima persoană care ocupase poziția asta 
fusese un ofițer de marină de rang înalt, un om care intrase în 
istoria războiului naval. Drept urmare, el se autointitulase 
Amiralul valurilor, cel care fusese odinioară al treilea ofițer la 
comanda flotei - exact poziţia pe care o ocupa și în Divizie. 
Porecla a rămas, însă, de-a lungul deceniilor, ea a suferit unele 
modificări până când, în cele din urmă, a devenit Călărețul 
valurilor. 

Când am ajuns în Europa, titularul de atunci al postului 
conducea o operaţiune extrem de importantă și era aproape 
sigur că, într-o bună zi, se va întoarce la Washington și va fi 
învestit într-o funcţie de conducere în cadrul Diviziei. Cei care se 
descurcau bine în ochii lui avansau inevitabil pe scara ierarhică, 
astfel încât exista o competiţie acerbă pentru a obţine 
aprobarea lui. 

Astfel stăteau lucrurile când biroul din Berlin m-a trimis la 
Moscova la începutul lunii august - cea mai rea lună în acel oraș 
sufocant și aglomerat -, ca să investighez o fraudă financiară de 
care era acuzat un serviciu clandestin american care opera 
acolo. Banii lipseau, asta era sigur, însă când am început să 
investighez mai în profunzime, am descoperit lucruri și mai 
grave - un agent secret american făcuse o călătorie la Moscova 
cu intenţia de a vinde KGB-ului numele unora dintre cei mai 
valoroși informatori ruși ai noștri. 

Deoarece mă alăturasem destul de târziu acestui grup, eram 
nevoit să iau o decizie pe loc - nu aveam timp să cer sfaturi sau 
să fac presupuneri. Am dat de urma agentului nostru când el se 
ducea la o întâlnire cu intermediarul rus. Da, el a fost primul om 
pe care l-am ucis. 

L-am împușcat - l-am omorât pe Călărețul valurilor în Piaţa 
Roșie, măturată de rafale de vânt fierbinte care suflau dinspre 
stepă și aduceau cu ele mirosul Asiei și duhoarea trădării. Nu 
știu dacă este ceva cu care să te mândrești, dar, cu toate că 


eram tânăr și lipsit de experienţă, mi-am ucis șeful ca un 
profesionist. 

L-am urmărit până la marginea dinspre sud a pieţei, unde se 
învârtea un carusel. M-am gândit că muzica puternică va 
acoperi zgomotul produs de declanșarea armei. M-am apropiat 
de el din lateral - eu îl știam bine, însă el nu m-a observat decât 
în ultimul moment. 

Pe chipul lui a apărut o expresie de nedumerire și, aproape 
instantaneu, aceasta a lăsat locul fricii. 

— Eddy... zise el. 

Numele meu adevărat nu era Eddy, însă, la fel ca toți 
angajaţii agenţiei, îmi luasem o identitate nouă în momentul în 
care începusem să lucrez pe teren. Cred că asta a ușurat 
lucrurile, de parcă nu eu eram cel care acţiona. 

— S-a-ntâmplat ceva? Ce cauţi aici? 

Era din sud, iar mie îmi plăcuse întotdeauna accentul lui. Am 
clătinat din cap. 

— Vyshaya mera, am răspuns eu. 

Era o expresie veche folosită de KGB, pe care o cunoșteam 
amândoi și care însemna „pedeapsa supremă” - un eufemism 
utilizat atunci când cineva era împușcat în ceafa cu un glonţ de 
calibru mare. 

Îmi tineam deja mâna pe arma din buzunarul de la șold - un 
pistol modelul PSM 5.45, de fabricaţie rusească, puţin mai gros 
decât o brichetă. Ironic, nu? Asta însemna că îl puteai ţine în 
buzunarul unui sacou bine croit. l-am văzut privirea panicată 
îndreptându-se către copiii din carusel, gândindu-se, probabil, la 
cei doi copii ai lui și întrebându-se cum de lucrurile scăpaseră de 
sub control. 

Am apăsat pe trăgaci fără să scot arma din buzunar, 
trimițând un glonţ cu miez de oțel capabil să străpungă cele 
treizeci de straturi de Kevlar și cei doi milimetri de protecţie de 
titan cu care era prevăzută vesta antiglont pe care bănuiam că o 
purta. Nimeni nu a auzit nimic din cauza zarvei din jurul 
caruselului. 

Glonţul i-a străpuns pieptul cu o rapiditate impresionantă, 
făcând ca inima să i se oprească și el să cadă secerat - întocmai 
cum trebuia să se întâmple. Mi-am întins brațele ca să îl prind și, 


cu mâna, i-am șters transpiraţia de pe frunte, comportându-mă 
ca și când tovarășul meu leșinase din cauza căldurii. 

L-am cărat până la un scaun de plastic liber, sub o umbrelă 
care fâlfâia, adresându-mă într-o rusă stâlcită câtorva mame 
care își supravegheau copiii de la o distanţă de zece metri și 
arătând spre cer, plângându-mă de vreme. 

Ele au zâmbit, satisfăcute în adâncul lor că li se confirmase 
încă o dată faptul că slavii erau rezistenți, iar americanii slabi: 
„A, căldura... îngrozitoare, într-adevăr”, ziceau ele pe un ton 
compătimitor. 

l-am scos haina și i-am așezat-o în poală, ca să ascund gaura 
din care începuse să se prelingă sângele. Le-am atras din nou 
atenţia mamelor, zicându-le că îl lăsam acolo puţin până mă 
duceam să chem un taxi. Ele au încuviințat din cap, mai 
interesate de copiii lor de pe carusel decât de ce făceam eu. Mă 
îndoiesc că vreuna dintre ele observase că luasem cu mine 
servieta lui - de portmoneu nici nu mai încăpea vorba - în timp 
ce mă grăbeam spre staţia de taxiuri de pe Kremlevski 
Prospekt. 

Până să observe cineva sângele care îi șiroia din gură și să 
alerteze poliţia, eu intrasem deja în camera mea de hotel, aflat 
la câţiva kilometri depărtare. Nu apucasem să îi golesc toate 
buzunarele, prin urmare, știam că nu va trece mult până să fie 
identificat. 

În timpul nenumăratelor mele vizite la Londra luasem cina la 
el acasă și mă jucasem cu copiii lui - două fete preșcolare. 
Număram minutele până când telefonul din casa lor din 
Hampstead va suna, iar ele vor afla vestea că tatăl lor murise. 
Gândindu-mă la copilăria mea, știam mai bine decât majoritatea 
oamenilor cum îl va afecta pe un copil o astfel de veste - acel 
val de neîncredere, acel zbucium interior de a înțelege ideea de 
moarte, atacul de panică, acel sentiment înspăimântător de 
abandon. Oricât am încercat, nu am reușit să-mi scot din minte 
acea scenă - imaginea era cu ele, însă mi-e teamă că trăirile 
erau ale mele. 


8 


Bulevard (în limba rusă, în original) (n.red.) 


Într-un sfârșit m-am așezat pe pat și am deschis servieta. 
Singurul lucru pe care l-am găsit înăuntru a fost un DVD pea 
cărui copertă era Shania Twain. L-am introdus în CD-ROM-ul din 
laptop și l-am trecut printr-un program de algoritmi. În muzica 
digitală erau ascunse numele și fișierele secrete ale celor 
nouăsprezece ruși care ne furnizau contrainformaţii. Vyshaya 
mera și pentru ei în cazul în care Călăreţului i-ar fi reușit 
tranzacţia. 

În timp ce accesam fișierele și citeam datele personale din 
cele nouăsprezece dosare, am început să ţin socoteala numelor 
tuturor copiilor ruși pe care i-am întâlnit. Nu asta era intenţia 
mea, dar mi-am dat seama că întocmeam un fel de cont de 
profit și de pierderi. La sfârșit, erau paisprezece copii ruși într-o 
coloană și cele două fete ale Călăreţului în cealaltă. S-ar putea 
spune că fusese un schimb bun, dar nu suficient, deoarece 
numele rusești erau mult prea abstracte, iar cele ale copiilor 
Călărețului mult prea reale. 

Mi-am luat haina, mi-am săltat pe umăr rucsacul, pistolul mi 
l-am pus în buzunar și m-am îndreptat spre un loc de joacă de 
lângă Parcul Gorky - din fișiere aflasem că unele dintre soțiile 
spionilor noștri ruși își duceau deseori copiii acolo după-amiaza. 
M-am așezat pe o bancă și, din descrierile pe care le citisem, am 
reușit să identific, sigur, nouă dintre femeile ai căror copii 
construiau castele într-o groapă cu nisip. 

Am înaintat și i-am privit îndelung. Mă îndoiesc că vreunul 
dintre ei l-a observat pe străinul care avea o gaură arsă în haină 
și care îi privea prin gard - acești copii a căror vară speram să 
fie mai lungă decât a mea. Cu toate că reușisem să îi identific, 
nu mă puteam abţine să nu mă gândesc că, în schimbul a ceea 
ce le oferisem, pierdusem o parte din mine. Haide să-i spunem 
inocență. 

Simţindu-mă mai bătrân, dar, oarecum, mai liniștit, am luat-o 
către staţia de taxiuri. În urmă cu câteva ore - când mă 
îndreptam în grabă spre camera mea de hotel după ce îl omo- 
râsem pe Călăreț - dădusem un telefon codat la Washington și 
știam că un avion CIA, care zbura sub acoperire ca avion privat 
al companiei General Motors, se afla în drum spre Aeroportul 
Sheremetyevo, ca să mă scoată de acolo. 


Îngrijorat că polițiștii ruși mă identificaseră deja ca fiind 
ucigașul, drumul până la aeroport mi s-a părut a fi una dintre 
cele mai lungi călătorii din viaţa mea. Când am pășit la bordul 
avionului privat, m-am simţit extrem de ușurat. Exaltarea mea a 
durat cam douăzeci de secunde. Înăuntru se aflau patru bărbaţi, 
care au refuzat să-și dezvăluie identitatea, dar care păreau a 
face parte din Forțele Speciale. 

Mi-au înmânat un document legal prin intermediul căruia am 
aflat că eram supus unei anchete iniţiate de comunitatea 
serviciilor secrete - o investigaţie referitoare la incidentele 
critice - în legătură cu omorul. Conducătorul grupului mi-a spus 
că urma să zburăm către America. 

Apoi mi-a citit drepturile și m-a pus sub arest. 


Capitolul 7 


Bănuiala mea era că ne îndreptam spre Montana. Când m- 
am uitat pe geamul avionului, ceva din înfățișarea dealurilor m-a 
făcut să fiu aproape convins că ne aflam în nord-vest. Nu exista 
niciun semn distinctiv care să marcheze zona, doar un câmp de 
rulaj secret, alcătuit dintr-un grup de buncăre nemarcate, câteva 
hangare subterane și kilometri de gard electric. 

Zburaserăm în timpul nopţii și, când am aterizat în zori, mă 
aflam deja într-o dispoziţie proastă. Avusesem timp suficient să 
întorc problema pe toate părțile, iar îndoiala devenise din ce în 
ce mai mare cu fiecare kilometru parcurs. Și dacă DVD-ul cu 
Shania Twain era un fals sau cineva i-l strecurase Călăreţului 
fără ca el să știe? Poate se afla într-o misiune sub acoperire 
despre care nu știam, sau poate îl folosea o altă agenţie, ca să 
ofere dușmanului informaţii greșite. Și ce însemnau toate astea? 
Poate că anchetatorii vor susține că DVD-ul era al meu, iar 
Călărețul mă demascase pe mine ca fiind trădătorul. Asta 
explica faptul că îl împușcasem fără să mă consult cu nimeni. 

Eram și mai cufundat în acel labirint de îndoieli când tipii de 
la Forţele Speciale m-au scos afară din avion și m-au urcat într- 
un SUV cu geamuri fumurii. Ușile s-au blocat automat și am 
observat că mânerele din interior fuseseră îndepărtate. 
Trecuseră cinci ani de când lucram pentru lumea secretă, iar 


după trei zile agitate petrecute în Moscova, mă aflam într-o 
situaţție-limită. 

Am mers cu mașina timp de două ore fără să părăsim zona 
delimitată de gardul electric și, în cele din urmă, am oprit la o 
fermă izolată, înconjurată de o pajiște neîngrijită. 

Am fost închis în două încăperi mici și mi s-a interzis să 
vorbesc cu altcineva în afară de anchetatorii mei. Știam că în 
cealaltă parte a casei câteva echipe de criminaliști cercetau 
fiecare detaliu din viaţa mea și a Călăreţului, încercând să 
descopere adevărul. Mai știam, de asemenea, cum avea să 
decurgă interogatoriul, însă, oricât de bine instruit eram în 
sensul ăsta, nu mă simţeam pregătit pentru un interogatoriu 
real, în care anchetatorii ostili ar fi făcut tot posibilul să mă 
intimideze. 

Patru echipe munceau în ture și spun asta nu ca notă 
explicativă, ci pur și simplu ca un fapt divers: femeile erau cele 
mai rele - sau cele mai bune -, depinde din ce unghi priveai 
situaţia. Cea mai amorfă dintre ele părea să creadă că, dacă 
avea câţiva nasturi descheiaţi la cămașă și se apleca în faţă, va 
ajunge cumva mai aproape de adevăr. Am porecilit-o Sutienul- 
minune. Aceeași metodă urma să fie folosită, câţiva ani mai 
târziu, cu un efect impresionant, asupra musulmanilor reținuți în 
Golful Guantanamo. 

Am înţeles ideea - era o aluzie la lumea pe care o râvneai, la 
lumea plăcerilor, complet diferită de cea guvernată de 
anxietate. Nu trebuia decât să cooperezi. Și daţi-mi voie să vă 
spun că funcţionează. După ce te „bombardează” cu întrebări zi 
și noapte, ca să obţină informaţii și să găsească nepotriviri, te 
simţi obosit, vlăguit. Încă două săptămâni și începi să tânjești 
după o altă lume, indiferent care ar fi asta. 

Într-o seară, târziu, după douăsprezece ore de interogatoriu 
fără pauză, am întrebat-o pe Sutienul-minune: 

— Crezi că eu am pus la cale totul și că l-am împușcat la 
marginea Pieței Roșii? Piaţa Roșie? De ce aș face una ca asta? 

— Din prostie, presupun, mi-a răspuns ea sec. 

— De unde te-au recrutat? De la Hooters??! 


Aproape am ţipat. Pentru prima oară, ridicasem tonul - era o 
greșeală, în acele clipe, analiștii și psihologii, care mă urmăreau 
cu ajutorul camerelor de vedere ascunse, știau că îmi pierdusem 
cumpătul. 

Am sperat ca ea să-mi dea replica pe loc, însă era 
experimentată - a păstrat tonul calm, s-a aplecat și mai mult în 
față, iar cei câțiva nasturi descheiați la cămașă aproape că au 
pocnit. 

— Sunt naturali, și nu arată așa datorită sutienului, în caz că 
te interesează. Ce melodie se auzea la carusel? 

Am încercat să-mi înfrâng furia. 

— V-am spus deja. 

— Mai spune-ne o dată. 

— Smells Like Teen Spirit. Vorbesc serios, este o Rusie 
modernă, nimic nu are logică. 

— Ai mai auzit-o până acum? m-a întrebat ea. 

— Bineînţeles că am mai auzit-o. O cântă Nirvana. 

— În piaţă, vreau să spun, când inspectai locaţia... 

— N-a existat nicio inspecţie, pentru că n-a existat niciun 
plan, am răspuns eu calm, simțind o durere surdă în tâmpla 
stângă. 

Când m-au lăsat, în cele din urmă, să merg la culcare, am 
simţit că ea avea să câștige - indiferent cât ești de nevinovat, 
nu este bine să te gândești la asta atunci când ești izolat într-o 
casă, privat de libertate, aproape uitat de lume. 

În ziua următoare, dis-de-dimineaţă - credeam că era 
miercuri, când, în realitate, era sâmbătă, atât de dezorientat 
devenisem - ușa încăperii în care dormeam a fost deschisă, iar 
în spatele ei un agent a agăţat un rând de haine curate. Mi s-a 
adresat pentru prima dată, propunându-mi să fac un duș, în loc 
să mă spăl în ligheanul cu apă care se afla într-un colț al 
încăperii. Cunoșteam și tactica asta - să mă facă să cred că 
începeau să aibă încredere în mine, încurajându-mă astfel să am 
și eu încredere în ei, însă, în acel moment, nu îmi mai păsa 
deloc de latura psihologică a acelei situaţii. După cum ar spune 
și Freud: uneori, un duș nu e decât un simplu duș. 


Numele a două lanţuri de restaurante din America, Hooters Inc., cu sediile în Atlanta, Georgia, şi 
Clearwater, Florida (n.red.) 


Agentul a descuiat ușa băii alăturate, apoi a ieșit. Era o 
încăpere albă, ca de spital, cu inele prinse în bolțuri și fixate în 
tavan și în pereţi, care făceau aluzie la o întrebuințare cu mult 
mai sumbră, dar nu-mi păsa. M-am bărbierit, m-am dezbrăcat și 
am dat drumul la apă. În timp ce mă ștergeam cu prosopul, mi- 
am surprins reflexia goală în oglinda de mărime naturală și m- 
am oprit - era ciudat, nu mă mai privisem de multă vreme în 
oglindă. 

Slăbisem vreo nouă kilograme în cele trei săptămâni de când 
eram la fermă și nu îmi aduceam aminte să-mi mai fi văzut 
vreodată fața atât de descompusă ca în acel moment. Păream 
mult mai bătrân și m-am holbat o vreme în oglindă, de parcă ar 
fi fost o fereastră către viitor. Nu eram urât - eram înalt, iar 
părul mi se deschisese la culoare din cauza verii europene. 

Deoarece dădusem jos câteva kilograme din jurul taliei și de 
pe fund în urma anchetei, mă aflam într-o formă bună. Spre 
deosebire de actorii de cinema, pentru care abdomenul nu era 
decât un capriciu, al meu era bine lucrat graţie celor patruzeci 
de minute de antrenament Krav Maga pe care îl făceam în 
fiecare zi. Este o tehnică israeliană de autoapărare, care printre 
cunoscători este considerată ca fiind cea mai practicată formă 
de luptă corp la corp de către traficanţii de droguri din New York 
la nord de Strada 140. Întotdeauna am fost de părere că, dacă 
era eficientă pentru profesioniști, era eficientă și pentru mine. 
Într-o bună zi, câţiva ani mai târziu - singur și disperat fiind - 
avea să-mi salveze viaţa. 

În timp ce stăteam aproape de oglindă, privindu-l îndelung 
pe bărbatul din faţa mea și întrebându-mă dacă îl plăceam, într- 
adevăr, mi-am dat seama că s-ar putea să nu fiu singurul care îl 
privea. Sutienul-minune și prietenii ei se aflau, probabil, de 
partea cealaltă a sticlei, făcând propria lor evaluare. Poate că nu 
mă aflam pe lista preferințelor cuiva pentru rolul masculin 
principal în Deep Throat Il, dar nici nu aveam de ce să mă 
rușinez. Nu, nu asta mă înfuria, ci acea încălcare a intimităţii, 
acea căutare continuă de dovezi care nu existau, acea 
convingere plictisitoare că nimeni nu poate face ceva doar 
pentru că așa consideră că este corect. 


instructorii de Krav Maga spun că greșeala pe care o fac cei 
mai mulţi oameni în timpul unei lupte este aceea că lovesc 
puternic cu pumnul în capul adversarului. Primul lucru pe care ți- 
| rupi sunt articulațiile degetelor. Din acest motiv, un profesionist 
adevărat își strânge pumnul și lovește cu partea laterală așa 
cum lovește ciocanul o nicovală. 

Din spusele instructorilor, o astfel de lovitură aplicată de o 
persoană aflată în formă fizică bună va descărca o forţă de patru 
newtoni în punctul de contact. Vă puteţi imagina ce efect va 
avea asupra feţei cuiva?! Sau a unei oglinzi. Așadar, am lovit 
oglinda și ea s-a sfărâmat în bucăţi. Marea surpriză a fost că 
peretele din spate era gol. Nu exista nicio oglindă dublă, nimic. 
M-am holbat la zidul gol, întrebându-mă dacă nu cumva eu eram 
cel care claca. 

După ce am făcut duș și m-am ras, m-am întors în dormitor 
și, îmbrăcat cu haine curate, m-am așezat pe pat și am așteptat. 
N-a venit nimeni. M-am dus să bat în ușă și am descoperit că era 
descuiată. „O, ce drăguţ! mi-am zis eu, coeficientul de încredere 
crește.” Ori asta, ori, în acest episod special din Zona 
crepusculară, voi descoperi că nu era nimeni în casă, ea fiind 
părăsită de ani buni. 

M-am îndreptat către camera de zi. Nu mai intrasem în ea 
până atunci, însă acolo am dat peste întreaga echipă. Erau vreo 
patruzeci de persoane care îmi zâmbeau. Preţ de o secundă am 
crezut că aveau de gând să aplaude. Liderul echipei, un individ 
cu trăsături ciudate, a bolborosit ceva ce n-am prea înțeles. 
Atunci, Sutienul-minune și-a întins mâna și mi-a explicat că doar 
și-au făcut meseria, sperând că nu am luat-o în nume de rău. 

Eram pe punctul să-i sugerez să urcăm în dormitor, unde o 
voi supune unor acte de violenţă, unele dintre ele cu tentă 
sexuală, însă cuvintele liderului echipei m-au făcut să mă opresc 
- m-am gândit că o persoană care primește o scrisoare scrisă 
chiar de președintele Statelor Unite ar considera scandaloase 
astfel de gânduri. Misiva se afla pe o masă, iar eu m-am așezat 
ca s-o citesc. Sub emblema impresionantă albastru cu auriu 
scria că, în urma unei anchete complete și minuţioase, fusesem 
găsit nevinovat. Președintele îmi mulțumea pentru ceea ce el 
numea un act de mare curaj „dincolo de chemarea datoriei”. 


„Aflat pe un teritoriu ostil, departe de orice sursă de ajutor sau 
de siguranţă, fiind pus în faţa unei situaţii în care aţi fost nevoit 
să acţionaţi prompt, nu ați ezitat și nu ați pus pe primul loc 
propria persoană”, scria el. 

Mai scria că, deși acţiunile mele trebuia să rămână secrete, 
atât el personal, cât și întreaga ţară erau profund recunoscători 
pentru faptele mele. Undeva, printre rânduri, folosise cuvântul 
„erou”. 

M-am îndreptat spre ușă. Cu toate că am simţit toate privirile 
aţintite asupra mea, nu le-am acordat prea multă importanță. 
Am ieșit și m-am oprit pe peluză, privind peisajul posomoraât ce 
se întindea dinaintea mea. „Găsit nevinovat” scria în scrisoare. 
În timp ce cugetam asupra acestor cuvinte și a celuilalt pe care 
îl folosise, m-am simţit inundat de un val de emoții dezlănţuite. 
M-am întrebat ce-ar fi gândit Bill și Grace, dacă ar fi fost mândri 
de mine. 

Am auzit scrâșnetul roţilor de mașină înaintând pe aleea 
lungă, acoperită cu pietriș, și oprindu-se în faţa casei, însă l-am 
ignorat. Dar femeia moartă în Detroit, cea cu ochi la fel de 
albaștri ca ai mei? Mă iubise, eram sigur de asta, însă era ciudat 
având în vedere că abia o cunoșteam. Ce-ar fi zis mama dacă aș 
fi apucat să-i spun? 

Am rămas în continuare nemișcat, cu umerii aplecați în 
bătaia vântului și măcinat de un tumult de emoții, până când am 
auzit ușa de la intrare deschizându-se. M-am întors - liderul 
echipei și Sutienul-minune ieșiseră pe verandă. Cu ei se afla un 
bărbat mai în vârstă care tocmai sosise cu mașina și pe care îl 
cunoșteam de mult timp. Numele lui nu avea importanţă, nimeni 
nu auzise de el. Era directorul Diviziei. 

A coborât încet scările și s-a oprit lângă mine. 

— Ai citit scrisoarea? m-a întrebat el. 

Am dat din cap. El și-a așezat mâna pe braţul meu, 
apăsându-mă ușor - era modul lui de a-mi mulțumi. Bănuiesc că 
știa că, orice ar fi zis, nu ar fi avut nicio valoare comparativ cu 
acea emblemă albastru cu auriu. 

Privind peisajul mohorât, a început să-mi vorbească despre 
bărbatul pe care îl ucisesem. 


— Lăsând deoparte ultimul lui act de trădare, a fost un agent 
bun - unul dintre cei mai experimentați, a zis el. 

L-am privit îndelung. 

— Se poate spune și așa, am replicat eu. Lăsând deoparte 
explozia bombei, probabil că și 6 august a fost o zi frumoasă în 
Hiroshima. 

— Isuse, Eddy! îmi dau toată silinţa, încerc să găsesc ceva 
pozitiv. A fost prietenul meu. 

— Și al meu, domnule director, am precizat eu pe un ton sec. 

— Știu asta, Eddy, a zis el încercând să se abţină, e uimitor 
ce efect poate avea o scrisoare de la președinte. Am spus-o de 
zeci de ori că mă bucur că ai fost tu și nu eu. Și tânăr să fi fost, 
tot nu sunt convins că aș fi reușit s-o fac. 

Am tăcut. După cum îl cunoșteam, ar fi fost în stare să 
ciuruiască pe toată lumea din Disneyland dacă ar fi găsit de 
cuviinţă că gestul ăsta l-ar fi ajutat să avanseze în carieră. 

Și-a ridicat gulerul ca să se apere de vânt și mi-a spus că 
voia să mă întorc la Londra. 

— Am vorbit cu toţi cei care trebuie să se transfere. Decizia a 
fost unanimă - de acum înainte tu vei fi Călărețul valurilor. 

N-am zis nimic, ci am continuat să privesc îndelung câmpiile 
veștejite, întristat până în adâncul sufletului din cauza situației 
și a sorții celor două fetițe. Aveam douăzeci și nouă de ani și am 
devenit, astfel, cel mai tânăr Călăreţ din istorie. 


Capitolul 8 


Londra nu fusese niciodată mai frumoasă ca în seara în care 
am zburat cu avionul deasupra ei - Catedrala St. Paul, 
Parlamentul și toate celelalte fortărețe vechi care inspirau 
putere și grandoare și care se ridicau precum niște statui pe 
fundalul aprins al amurgului. 

Trecuseră mai puţin de douăzeci de ore de la promovare, iar 
eu călătorisem fără întrerupere. Mă înșelasem în privinţa poziţiei 
fermei - se afla în Black Hills, în statul Dakota de Sud, și mai 
departe decât îmi imaginasem eu. De acolo am făcut două ore 
cu mașina până la cel mai apropiat aeroport public, de unde am 
luat un avion, de data asta privat, către New York, ca să prind un 
zbor de legătură transatlantic al companiei British Airways. 


Un SUV Ford, vechi de trei ani și murdar, ca să nu atragă 
atenţia, m-a luat de la Heathrow și m-a dus în cartierul Mayfair. 
Era duminică seara, iar traficul era lejer, dar și așa înaintam 
destul de încet - vehiculul era blindat și acea greutate 
suplimentară îngreuna manevrarea lui. 

Individul care încerca să controleze volanul a virat, în cele 
din urmă, într-o înfundătură lângă South Audley Street și ușa 
garajului unei case cu etaj s-a ridicat. Am pătruns în garajul 
subteran al unei clădiri care, conform plăcuței de bronz de pe 
ușa de la intrare, era sediul european al Fondului de Investiţii al 
Insulelor Baleare. 

Pe afișul de dedesubt scria că programările cu publicul se 
făceau doar prin telefon. Nu era menţionat niciun număr de 
telefon și dacă cineva ar fi verificat, nu ar fi găsit nimic nici în 
cartea de telefon a Londrei. Se înţelege de la sine că nu suna 
nimeni niciodată. 

Din subsol am urcat cu liftul până la ultimul etaj și am intrat 
într-un birou, care fusese întotdeauna al Călăreţului - o întindere 
vastă de parchet lustruit și canapele albe, dar nicio fereastră 
sau lumină naturală. 

Pereţii interiori ai clădirii erau din beton. Pornind de la acest 
„stup”, am încercat să descâlcesc reţeaua de minciuni a 
predecesorului meu. În prima mea noapte am apelat până târziu 
numere de telefon secrete pe care companiile telefonice nici nu 
știau că le găzduiau, adunând o echipă specială de criptografi, 
analiști, arhivari și agenţi secreţi. 

În ciuda a ceea ce susţin guvernele, nu toate războaiele se 
poartă cu reporteri aflaţi în prima linie și sub lumina camerelor 
care înregistrează douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. 
În ziua următoare, noul Călăreţ împreună cu micul lui grup de 
partizani și-au lansat propria campanie pe teritoriul Europei, 
luptând împotriva a ceea ce s-a dovedit a fi cea mai gravă 
infiltrare în comunitatea serviciilor secrete americane de la 
Războiul Rece încoace. 

Am avut câteva succese importante și, în ciuda faptului că 
de-a lungul timpului dușmanii fuseseră înlăturați unul câte unul, 
tot nu reușeam să dorm noaptea. Într-o seară, în timp ce 
urmăream o posibilă pistă în Praga, m-am plimbat ore în șir prin 


Centrul Vechi, încercând să trec în revistă situaţia. Conform 
propriilor standarde, lipsite de orice complicaţii, dădusem greș - 
după douăzeci de luni de eforturi sustinute, tot nu reușisem să 
descopăr metoda prin care rușii îi plăteau pe agenţii noștri - pe 
trădători, cu alte cuvinte - pe care îi corupseseră. 

Nu am izbutit să dăm de urma banilor, care a rămas la fel de 
misterioasă, și dacă nu reușeam să o descoperim, nu aveam să 
știm cât de adânc se împrăștiase această „infecţie”. În 
concluzie, am hotărât să ne concentrăm doar asupra acestei 
probleme, însă, într-un sfârșit, nimic nu a mai avut importanţă, 
fiindcă am fost salvaţi de un expert contabil timid și de o 
întâmplare fericită. 

Căutând pentru o ultimă oară prin mormanul de documente 
pe care le luasem din casa de la Londra a predecesorului meu 
înainte să fie acoperite de praf în arhivele Diviziei, contabilul a 
găsit o listă de cumpărături scrisă de mână și lipită pe spatele 
unui carnet de cecuri. Înainte să o arunce a întors-o și a 
observat că era scrisă pe spatele unui conosament FedEx - lucru 
ciudat, deoarece niciuna dintre anchetele noastre nu a dezvăluit 
că ar exista un cont FedEx. Intrigat, a sunat la companie și a 
descoperit o listă de ridicări de la adresă, toate fiind plătite în 
numerar. 

Un singur colet ne-a atras atenţia - o cutie de trabucuri 
cubaneze scumpe trimisă la luxosul hotel Burj Al Arab în Dubai. 
În curând s-a dovedit că numele destinatarului de pe 
conosamentul FedEx era fals. Totul s-ar fi terminat aici dacă nu 
intervenea acea întâmplare fericită. O femeie care lucra cu 
contabilul fusese cândva agent de turism și știa că politica 
tuturor hotelurilor din Emiratele Arabe Unite cerea o copie după 
pașaportul fiecărui client. 

Am sunat la hotel, dându-mă drept agent special FBI atașat 
pe lângă Interpol, și l-am convins pe manager să caute în 
dosarele lor și să îmi ofere datele din pașaportul clientului care 
ocupase camera 1608 în data respectivă. 

Acesta era un individ pe care îl chema Christos Nikolaides. 
Era un nume elegant, păcat de persoana care îl purta. 


Capitolul 9 


Toată lumea a căzut de acord asupra unui singur lucru: 
Christos ar fi putut trece drept un bărbat chipeș dacă nu l-ar fi 
împiedicat înălțimea. Tenul măsliniu, părul negru, dezordonat și 
dantura perfectă nu reușeau să distragă atenţia de la picioarele 
lui, care erau mult prea scurte în raport cu trupul. Însă banii 
probabil îl ajutau, mai ales când venea vorba despre femei, iar 
Christos Nikolaides avea parte de acţiune din plin. 

Mai multe căutări în baza de date a poliţiei au arătat că el 
corespundea profilului - un ticălos autentic niciodată 
condamnat, dar care fusese implicat serios în trei crime și într-o 
serie de alte acte de violenţă. Era un grec de treizeci și unu de 
ani, fiul cel mai mare al unor părinţi ignoranţi care locuiau în 
afara orașului Thessaloniki!%, în partea de nord a ţării. Este 
important să pun accentul pe „ignoranţi” în cazul de față, în 
opoziţie cu „idioţi” - ceea ce cu siguranță nu erau. 

În săptămânile următoare, pe măsură ce săpam mai adânc în 
viaţa lui, familia devenea din ce în ce mai interesantă. Un clan 
bine închegat de fraţi, unchi și verișori condus de tatăl lui 
Christos, Patros, în vârstă de șaizeci de ani - șeful nemilos al 
familiei. Așa cum se spunea în Atena, era bine „căptușit”, adică 
avea un cazier judiciar bogat, dar care îi adusese și o mare 
satisfacţie materială. După o recalculare a orbitei, un satelit 
american care monitoriza zona Balcanilor a oferit imagini în cele 
mai mici detalii cu reședința familiei. 

Așezat în mijlocul unor câmpuri întinse de lavandă, 
complexul format din șapte vile, piscine și grajduri generoase 
era împrejmuit cu un gard înalt de aproape patru metri, păzit de 
albanezi înarmaţi cu mitraliere Skorpion. Era ciudat, având în 
vedere că familia se ocupa cu vânzarea de flori. Poate că furtul 
de flori constituia o problemă mult mai serioasă în nordul Greciei 
decât conștientiza majoritatea oamenilor. 

Am presupus că, la fel ca și cartelul Medellin din Columbia, 
aceștia aleseseră căile aeriene și reţelele de drumuri cele mai 


10 


Salonic, din limba greacă transliterat Thessaloniki (n.red.) 


rapide pentru a transporta un produs perisabil precum florile și o 
marfă care le aducea un profit și mai mare. 

Dar ce legătură avea o familie de traficanţi de droguri greci 
cu predecesorul meu și de ce ar trimite acesta fiului mai mare o 
cutie de trabucuri la un hotel de șapte stele din Orientul 
Mijlociu? Era posibil ca fostul Călăreţ să fi avut o afinitate pentru 
droguri, iar Christos să fi fost traficantul lui, însă nu avea nicio 
logică: grecii erau, categoric, vânzătorii în afacerea asta. 

Eram pe punctul să renunţ la întreaga investigaţie, care nu 
ducea nicăieri - poate Christos și predecesorul meu nu fuseseră 
nimic altceva decât niște ticăloși care, din întâmplare, erau și 
prieteni -, când norocul a făcut să nu reușesc să dorm într-o 
noapte posomorâtă în timp ce mă aflam în Londra. Priveam 
peste acoperișuri de la fereastra apartamentului meu din 
Belgravia, gândindu-mă în ce circumstanţe ar fi putut cei doi 
bărbaţi să ia masa împreună la unul dintre restaurantele 
luxoase, când mi-am dat seama că răspunsul la cea mai dificilă 
problemă a noastră se afla chiar sub nasul meu. 

Și dacă nu rușii erau cei care îi plăteau pe agenţii noștri 
corupți? Să zicem că, de fapt, Christos Nikolaides și familia lui 
erau cei responsabili cu plăţile. De ce? întrucât introduceau 
droguri în Moscova și o asemenea acţiune reprezenta contribuţia 
pe care trebuia să o plătească rușilor pentru a obţine dreptul de 
a face asta. Haide să-i spunem impozit pe afacere. 

Asta însemna că grecii se foloseau de banii lor murdari și de 
priceperea în spălarea de bani, pentru a transfera fonduri din 
conturile lor în cele deschise pe numele trădătorilor noștri, fără 
ca serviciile secrete rusești să miroasă ceva. În astfel de 
circumstanţe, cineva care tocmai primise o sumă uriașă de bani 
- Călărețul valurilor - ar fi putut trimite o cutie de trabucuri 
scumpe bărbatului care tocmai îl plătise: lui Christos Nikolaides, 
aflat în vacanţă în Dubai. 

Am renunţat la somn, m-am întors în birou și am început să 
cercetez în amănunt - cu ajutorul guvernului grec - fiecare 
aranjament financiar ascuns al familiei Nikolaides. 

Informaţia descoperită în timpul acestui proces m-a condus 
în Elveţia, pe străzile liniștite din Geneva. În ciuda faptului că 


orașul este recunoscut pentru curăţenia lui, eu aș zice că este 
un orășel cam murdar. 


Capitolul 10 


Funcţionarii celei mai secrete bănci din lume se aflau în 
spatele acelei fațade anonime din calcar, situată în centrul 
Quartier des Banques din Geneva. Nu există nicio plăcuţă, însă 
această clădire a fost ocupată vreme de două sute de ani de 
firma Clement Richeloud & Cie, printre ai cărei clienţi s-au 
numărat despoţi africani, numeroși infractori corporatiști şi 
descendenţii bogaţi ai câtorva membri marcanţi ai celui de-al 
Treilea Reich. 

Firma Richeloud gestiona și banii familiei grecești și, din 
punctul meu de vedere, reprezenta singura noastră cale de a 
avansa. Trebuia convinși să ne dea o listă cu tranzacțiile făcute 
de familia Nikolaides în ultimii cinci ani - documente care vor 
arăta dacă într-adevăr Christos era platnicul rușilor și, în caz 
afirmativ, care americani se aflau pe statul de plată. 

Puteam apela la justiţie, desigur, însă cei de la Richeloud ar fi 
susținut, pe bună dreptate, că divulgarea oricărei informații era 
ilegală în baza legii emise de guvernul elveţian privind 
caracterul secret al tranzacţiilor bancare - legislaţie care a făcut 
ca națiunea asta să devină paradisul bancar al tiranilor și al 
criminalilor. 

Din acest motiv, am contactat banca în calitate de avocat cu 
sediul în Monaco, asociat al armatei din Paraguay, și m-am 
înființat la ușa lor ca să discutăm o serie de chestiuni financiare 
extrem de secrete. Cu o servietă plină de documente false și 
sub pretextul unui depozit valorând sute de milioane de dolari, 
am luat loc într-o sală de ședințe plină cu artefacte contrafăcute 
și l-am așteptat pe directorul executiv al băncii. 

Întâlnirea s-a dovedit a fi unul dintre cele mai memorabile 
evenimente din viaţa mea profesională - nu din cauza lui 
Christos Nikolaides, ci a unei lecţii primite. Iniţierea mea a 
început odată cu momentul în care s-a deschis ușa din stejar. 

Trebuie să recunosc că în meseria mea aveam de-a face cu 
tot felul de scursuri ale societăţii, dar chiar și cu aceste 
standarde scăzute, Markus Bucher a rămas memorabil. În ciuda 


faptului că era predicator laic la catedrala calvină din Geneva, la 
fel ca aproape toţi cei care profesau meseria asta, era vârât 
până la gât în mizerie. Ajuns la cincizeci de ani, îţi puteai da 
seama că dăduse lovitura - avea o proprietate mare în Cologny, 
cu priveliște la lac, și un Bentley în garaj -, însă, având în vedere 
că începuse de la baza a doua, ca să folosesc o comparaţie cu 
jocul de baseball, nu era cine știe ce realizare: familia lui deținea 
cele mai multe acţiuni ale acestei bănci private. 

A ţinut să sublinieze că încăperea în care ne aflam era izolată 
fonic, conform „standardelor impuse de serviciul de informații 
american”, dar a omis să amintească despre camera de 
supraveghere ascunsă în rama unui portret agăţat pe perete și 
pe care o observasem deja. Era poziționată special ca să obţină 
imagini peste umărul clientului și să înregistreze toate 
documentele pe care le avea în posesia lui. Din încăpățânare, 
am aranjat scaunele astfel încât obiectivul să capteze doar 
spatele servietei mele. „Amatori”, mi-am zis eu. 

În timp ce Bucher răsfoia actele false, calculând, probabil, în 
gând taxa de management pe care o vor încasa de pe urma 
unei sume atât de uriașe, m-am uitat la ceas - era ora unu fără 
trei minute, ora prânzului. 

Din nefericire pentru membrii familiei Nikolaides, ei trecuseră 
cu vederea un aspect foarte important când făcuseră depozite 
mari de bani la banca Richeloud - singura fiică a lui Bucher 
alesese să profeseze în domeniul tranzacţiilor bancare. În vârstă 
de douăzeci și trei de ani și fără prea multă experienţă în 
relațiile interumane sau de viaţă, ea se ocupa de latura mai 
respectabilă a afacerii, reprezentând Credit Suisse în Hong Kong. 

M-am uitat din nou la ceas - era ora unu fără două minute. 
M-am aplecat în faţă și i-am spus în șoaptă: 

— N-am nicio legătură cu armata paraguayană așa cum n- 
am legătură cu avocatura. 

M-a privit nedumerit, apoi a râs, crezând că era vreo glumă. 
L-am asigurat că nu glumeam. 

l-am dat numele complet al lui Christos și ceea ce credeam 
eu că era numărul de cont și i-am spus că doream o copie a 
extrasului contului său, al familiei sale și al firmelor asociate, din 
ultimii cinci ani. În adâncul meu speram să am dreptate în 


privinţa asta, altfel aveam să plătesc cu vârf și îndesat - nu 
exista cale de întoarcere. 

Bucher s-a ridicat în picioare, vădit indignat, și a început să 
vocifereze că oamenii reușeau să intre în bancă invocând 
pretexte false, că își dăduse imediat seama că documentele 
erau contrafăcute, că numai un american ar crede că un 
bancher elveţian ar divulga astfel de informaţii chiar dacă le-ar 
deține. S-a apropiat de mine, iar eu am intuit că urma să mi se 
acorde singura favoare de care mulţi dictatori și criminali în 
masă nu avuseseră parte - să fiu dat afară dintr-o bancă 
elveţiană. 

Era ora unu. El s-a oprit și l-am văzut aruncând o privire spre 
birou: mobilul lui personal, care se afla pe documentele mele și 
al cărui număr era cunoscut doar de membrii familiei, sau cel 
puţin așa credea el, vibra. L-am urmărit în tăcere când a aruncat 
o privire la numărul celui care suna. Hotărând să se ocupe de el 
mai târziu, s-a întors și a început să mă atace, folosindu-se de 
indignarea lui ca de o armură. 

— E ora opt seara în Hong Kong, i-am zis eu pe un ton calm, 
fără să mă mișc pe scaun, pregătit să-i rup braţul dacă ar fi 
încercat să mă atingă. 

— Poftim?! a izbucnit el, ușor nedumerit. 

— În Hong Kong, am repetat eu încet. E târziu deja. 

Am observat teama din privirea lui când a înţeles cuvintele 
mele. M-a privit întrebător - de unde naiba știam că primise 
apelul din Hong Kong? S-a întors și a înșfăcat telefonul. 

Mi-am ţinut privirea aţintită asupra lui când el a înțeles că 
avusesem dreptate - apelul venea într-adevăr din Hong Kong. 
Era fiica lui care, străduindu-se să-și ascundă panica, îi spunea 
că se confrunta cu o problemă gravă. Cu toate că era abia ora 
prânzului, pentru Markus Bucher ziua avea să devină din ce în 
ce mai sumbră cu fiecare clipă care trecea. 

Din câte se părea, în urmă cu două ore, toate rețelele de 
comunicaţie din blocul de lux în care locuia fiica lui suferiseră o 
defecţiune majoră - telefonul, televiziunea prin cablu, wi-fi, 
internetul, toate erau deranjate. Mai multe echipe de la Hong 
Kong Telecom încercaseră să descopere problema. Una dintre 
aceste echipe de întreţinere, formată din trei bărbaţi, toţi 


îmbrăcaţi în salopete albe și cu ecusoane atârnate la gât, 
intrase în apartamentul Clarei Bucher. 

Când l-a sunat pe tatăl ei, era aproape convinsă că 
presupușii lucrători nu erau cine pretindeau a fi. În primul rând, 
doi dintre ei nu păreau a vorbi deloc chineza, de fapt, păreau a fi 
americani. În al doilea rând, era vorba despre echipamentul de 
comunicare. Deși nu se prea pricepea la astfel de lucruri, era 
convinsă că nu era nevoie de un pistol Beretta de 9 mm, folosit 
de NATO, prevăzut cu un amortizor, ca să repari reţelele de 
comunicație. 

Mă uitam la faţa tatălui ei, care începuse să prindă o paloare 
nesănătoasă, în timp ce ea îi explica situaţia în care se afla. El 
și-a ridicat privirea și m-a privit cu un amestec de ură și 
disperare. 

— Cine ești? m-a întrebat el, atât de încet, încât abia l-am 
auzit. 

— Din câte știu, i-am răspuns eu, sunt singura persoană din 
lume care te poate ajuta. Din fericire, directorul de la Hong Kong 
Telecom îmi este dator - haide să spunem că l-am ajutat să 
încheie cu succes un contract de telecomunicaţie în Paraguay. 

În acel moment am crezut că se va năpusti asupra mea, așa 
că eram pregătit să îl rănesc dacă era cazul, apoi am continuat: 

— Sunt convins că, în circumstanţe adecvate, l-aș putea suna 
să îl rog să-și trimită tehnicienii să caute în altă parte. 

Bucher a reușit cumva să se stăpânească. S-a uitat la mine, 
conștient că se confrunta cu mari probleme și că se afla într-un 
moment crucial care avea să-i hotărască tot restul vieții. 

l-am urmărit chinul care i se citea pe față - nu putea nici să- 
și abandoneze fiica, dar nici să-și încalce principiile în care 
credea. Era îngrozit, iar eu trebuia să-l ajut să ia decizia corectă. 
După cum ziceam, era o dimineaţă teribilă. 

— Dacă-mi dai voie... în cazul în care decizi să nu cooperezi, 
iar tehnicienii vor fi nevoiţi să o elimine pe fiica ta, nu am cum 
să le influenţez faptele premergătoare acestui moment, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Lucrul ăsta mă depășește. 

Nu îmi plăcea să pronunţ cuvântul „viol”, nu în faţa unui tată. 
Fără să zică nimic, s-a întors într-o parte și a vomat pe jos. S-a 
șters la gură cu mâneca și s-a ridicat clătinându-se pe picioare. 


— Îți aduc extrasele, mi-a zis el, apoi a plecat cu pas 
șovăitor. 

Cei care spun că iubirea te face vulnerabil se înșală - iubirea 
te întărește. În cele mai multe cazuri, ea primează în faţa altor 
lucruri - patriotism și ambiţie, religie și educaţie. Și, dintre toate 
tipurile de iubire, fie ea grandioasă sau măruntă, nobilă sau 
rudimentară, iubirea unui părinte pentru copilul lui este cea mai 
mare dintre toate. Aceea a fost lecţia pe care am învăţat-o în 
ziua respectivă și voi fi mereu recunoscător pentru asta - câţiva 
ani mai târziu, în mijlocul ruinelor numite Teatrul Morţii, acest 
sentiment avea să salveze totul. 

L-am apucat de braţ când se afla aproape de ușă, dornic să 
renunţe la tot, disperat să-și salveze fiica. 

— Stai! i-am spus eu. 

S-a întors spre mine, gata să izbucnească în plâns. 

— Crezi că voi chema poliţia, cât timp „tehnicienii” tăi sunt 
încă în apartamentul ei?! a strigat el. 

— Firește că nu, am răspuns eu. Nu ești nesăbuit. 

— Atunci, lasă-mă să aduc extrasele, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— N-aș vrea să-mi dai extrase false sau ale altor clienţi. Nu, 
vom merge și vom verifica împreună în computer. 

A clătinat din cap, cuprins de panică. 

— E imposibil. Nu are nimeni voie să intre în biroul 
administrativ. Vom atrage atenţia angajaţilor. 

Avea dreptate, cu o singură excepţie. 

— De ce crezi că am ales tocmai ora unu, într-o zi de vineri, 
înaintea unui weekend prelungit? l-am întrebat eu. Toată lumea 
este în pauza de prânz. 

Mi-am luat servieta, l-am urmat afară din sala de ședințe și l- 
am privit cum deschidea o ușă a departamentului administrativ 
cu o cartelă codată. 

Ne-am așezat în faţa unui monitor și, după ce a folosit un 
scanner de amprente pentru a accesa sistemul, a introdus 
cifrele care formau un număr de cont. Și, iată-le! Pagini întregi 
cu extrasele de cont secrete ale lui Christos Nikolaides, strâns 
legate de alte conturi ale familiei. Câteva minute mai târziu 
acestea ieșeau la imprimantă. 


Am privit îndelung paginile - mărturii ale corupţiei și ale 
crimei. Familia era miliardară, sau pe-aproape, iar extrasele mai 
dovedeau limpede un fapt: Christos era cel care îi plătea pe ruși. 
Mai mult încă, așa cum sperasem, documentele dezvăluiau și 
alte nume. Transferurile regulate în alte conturi din cadrul băncii 
divulgau numele a șase dintre oamenii noștri pe care nu i-aș fi 
bănuit niciodată că ar fi trădători. 

Doi dintre ei erau agenţi FBI implicaţi în contraspionaj, iar 
ceilalţi patru erau diplomaţi de carieră la ambasadele americane 
din Europa, inclusiv o femeie cu care mă culcasem odată, iar 
pentru ceea ce făcuseră ei exista, de obicei, un singur tarif, în 
adâncul sufletului speram să își ia avocaţi buni și să reușească 
să-și negocieze pedeapsa la închisoare pe viaţă. Să nu credeți 
ce vi se spune - este îngrozitor să ţii în mâna ta viaţa altei 
persoane. 

Am așezat documentele în servietă cu mai puţină satisfacţie 
decât mă așteptasem, apoi m-am întors spre Bucher. l-am zis că 
peste două ore îl voi suna pe managerul de la Hong Kong 
Telecom și îi voi spune să le dea tehnicienilor altă sarcină. M-am 
ridicat în picioare și, având în vedere circumstanţele, am hotărât 
să nu îi strâng mâna. Am ieșit fără să rostesc un cuvânt, 
lăsându-l singur - cu costumul pătat de vomă, cu o mână 
tremurândă, încercând să își dea seama dacă palpitaţiile pe care 
le simţea în piept erau din cauza nervilor sau erau provocate de 
ceva mult mai serios. 

Nu știam dacă bărbatul avea să-și mai revină vreodată și 
poate că l-aș fi compătimit dacă nu aș fi avut parte în copilărie 
de un eveniment ciudat. 

însoţit de Bill Murdoch, vizitasem un sătuc francez numit 
Rothau, de lângă granița cu Germania. De-atunci trecuseră 
douăzeci de ani și avusesem parte de nenumărate aventuri, 
însă, într-un fel sau altul, o parte din mine nu părăsise niciodată 
locul acela sau poate ar trebui să spun că o parte din el nu mă 
părăsise pe mine niciodată. 


Capitolul 11 


Dacă veți ajunge vreodată în acea parte a lumii unde Franţa 
și Germania se întâlnesc și vreţi să vi se frângă inima, plecaţi 


din sat cu mașina și luaţi-o pe drumul șerpuitor care urcă prin 
pădurile de pin și ajunge la dealurile de la poalele munţilor 
Vosges. 

Mai devreme sau mai târziu veţi sosi într-un loc izolat, numit 
Natzweiler-Struthof. A fost un lagăr nazist, care azi este aproape 
dat uitării și nu a devenit un loc învăluit de mister pe care să-l 
vizitezi cu ghidul turistic în mână, precum Auschwitz și Dachau. 
leșiți din pădurea de pini și, la o răscruce de drumuri, veţi da 
peste un indicator dublu de circulaţie - o săgeată te îndrumă 
înspre barul local, iar cealaltă, către camera de gazare. Nu, nu 
glumesc. 

Zeci de mii de prizonieri au trecut pe poarta lagărului, însă 
nu ăsta este cel mai rău lucru, ci faptul că mai nimeni nu știe de 
el - suferința asta nu este îndeajuns de cumplită, încât să fie 
înregistrată pe scara Richter a secolului al XX-lea. E o altă 
modalitate de a măsura progresul, presupun. 

Aveam doisprezece ani când am vizitat locul. Era vacanţa de 
vară și, ca de obicei, Bill și Grace închiriaseră un apartament la 
Georges Cinque Hotel în Paris pentru cea mai mare parte a lunii 
august. Amândoi erau iubitori de artă - ei îi plăceau clasicii 
europeni, deoarece oamenii care intrau în casă puteau să-și dea 
seama că era o femeie înstărită, cu gusturi rafinate. Bill, 
mulțumesc lui Dumnezeu, era mai relaxat - jubila de cele mai 
multe ori. Nu putea fi mai fericit decât atunci când descoperea o 
galerie nouă sau se plimba prin atelierul vreunui artist tânăr. 

Grace, complet dezinteresată, îi interzisese demult să agațe 
pe pereți vreuna dintre achiziţiile lui, iar Bill îmi făcea cu ochiul 
și zicea: „Are dreptate - poate fi orice, numai artă nu. Eu îi zic 
caritate - unii oameni fac donaţii la United Way, eu îi sprijin pe 
artiștii muritori de foame.” 

Dar lăsând deoparte glumele lui, știa ce făcea - peste ani am 
aflat că avea ochi de expert, ceea ce era ciudat, ţinând cont de 
faptul că nu era specializat în domeniu, iar familia lui nu fusese 
interesată decât de chimicale. Numele de familie al mamei lui 
înainte să se căsătorească fusese DuPont. 

În a doua săptămână de când ne aflam la Paris, Bill a primit 
un telefon de la un individ din Strasbourg care i-a spus că avea 
un teanc de desene semnate de Robert Rauschemberg, datând 


de pe vremea când marele artist pop fusese un pușcaș marin 
anonim. În ziua următoare, Bill și cu mine ne-am urcat în avion 
cu geamantanul făcut pentru un weekend și am lăsat-o pe 
Grace să se răsfeţe cu a doua ei mare pasiune: cumpărăturile la 
Hermes. 

Astfel, după ce Bill a cumpărat desenele, ne-am trezit în 
Strasbourg, într-o zi de duminică, fără nimic în plan. 

— M-am gândit să mergem în munţii Vosges, mi-a zis el. 
Probabil, Grace ar spune că ești prea tânăr, dar există acolo un 
loc pe care ar trebui să-l vezi - uneori viața poate părea grea și 
e bine să cunoști importanţa lucrurilor. 

Bill știa despre Natzweiler-Struthof de la tatăl lui - acesta 
fusese locotenent-colonel în cea de-a Șasea Armată a Statelor 
Unite, care luptase în Europa. Colonelul ajunsese la lagăr 
imediat după ce grupul nazist SS îl abandonase, cu însărcinarea 
de a întocmi un raport care a fost ulterior predat Tribunalului 
Militar Internaţional de la Numberg. 

Nu știu dacă Bill citise vreodată documentul întocmit de tatăl 
lui, însă a găsit fără probleme drumul șerpuitor și am oprit în 
parcare cu puţin înainte de ora prânzului, într-o zi însorită de 
vară. Am pătruns încet în casa morții. 

Lagărul fusese păstrat ca un sit istoric francez, deoarece 
acolo muriseră mulţi membri ai Rezistenței. Bill mi-a arătat 
vechea clădire a hotelului pe care nemţii o transformaseră în 
încăpere de gazare și crematoriu, înțesată cu lifturi și cuptoare. 

A fost unul dintre puţinele momente din viaţa mea în care l- 
am ţinut de mână. 

Am trecut de spânzurători, folosite pentru execuțiile publice, 
de clădirea în care nemţii desfășuraseră experimente medicale 
și am ajuns la Baraca Prizonierilor Numărul Unu, care găzduia un 
muzeu. Înăuntru, printre vechile uniforme ale prizonierilor și 
schițele lagărului, ne-am despărțit. 

Într-un colț retras din spate, lângă un șir de paturi, unde 
fantomele care bântuiau locul păreau și mai tangibile, am găsit 
o fotografie lipită pe un perete. De fapt, erau mai multe poze cu 
Holocaustul, însă aceasta m-a bântuit mereu din ziua aceea. Era 
alb-negru și înfățișa o femeie scundă și îndesată care se plimba 
pe o cărare largă, între gardurile electrice înalte. După lumină, 


părea a fi după-amiaza târziu, iar după portul acelor vremuri, 
părea a fi ţărancă. 

Din întâmplare, în fotografie nu apăreau nici paznici, nici 
câini, nici turnuri de veghe, cu toate că sunt convins că erau 
acolo - doar o femeie singură, cu un copilaș în braţe și cu alți doi 
copii ţinându-se de fusta ei. Plină de stoicism, neclintită și 
alinându-le suflețelele - ajutându-i așa cum numai o mamă 
poate -, ea îi ducea către camera de gazare. Aproape că puteai 
auzi tăcerea și mirosi teroarea. 

Am  privit-o îndelung, înnobilat, dar și devastat de acea 
imagine grăitoare a unei familii și a dragostei neţărmurite a unei 
mame. O voce interioară, o voce de copil îmi repeta mereu ceva 
ce n-am putut uita niciodată - mi-aș fi dorit să o fi cunoscut. 
Apoi am simţit o mână pe umăr. Era Bill, care venise să mă 
caute. Mi-am dat seama după ochii lui că plânsese. 

Copleșit de emoție, mi-a arătat grămada de pantofi și niște 
articole mărunte, ca de exemplu perii de păr pe care prizonierii 
le lăsaseră în urmă. 

— Nu mi-am dat seama câtă însemnătate pot avea lucrurile 
mărunte. 

În cele din urmă, am luat-o pe o cărare mărginită de vechiul 
gard electric, înspre ieșire. În timp ce mergeam, m-a întrebat: 

— Ai văzut partea cu ţiganii? 

Am clătinat din cap că nu. 

— Au pierit și mai mulţi decât evreii. 

— N-am știut asta, am zis eu, încercând să fac pe adultul. 

— Nici eu, a replicat el. Țiganii nu-i spun Holocaust. Au un alt 
termen în limba lor, îi spun Mistuitorul. 

Am parcurs restul drumului până la mașină în tăcere și am 
zburat la Paris în noaptea aceea. Printr-un consimțământ 
negrăit, niciunul dintre noi nu i-a povestit lui Grace unde 
fuseserăm. Cred că amândoi știam că nu avea să înțeleagă 
niciodată. 

Câteva luni mai târziu, cu puţin înainte de Crăciun, am 
coborât scările casei noastre liniștite din Greenwich și m-am 
oprit când am auzit niște voci mânioase. 


— Cinci milioane de dolari? a exclamat Grace, nevenindu-i să 
creadă. Oricum, presupun că poţi face ce vrei, doar sunt banii 
tăi. 

— Cred și eu, a răspuns el. 

— Contabilul zice că vor ajunge la un orfelinat din Ungaria, a 
adăugat ea. Încă un lucru pe care nu-l înţeleg - ce știi tu despre 
Ungaria? 

— Nu prea multe. Din câte se pare, de acolo au venit mulți 
țigani. Este un orfelinat pentru ţigani, a explicat el mai mult sau 
mai puţin calm. 

Ea s-a uitat la el ca la un nebun. 

— Tigani? Tigani?! 

Apoi s-au întors și m-au văzut stând în prag. Bill mi-a întâlnit 
privirea și și-a dat seama că înțelesesem. Porrajmos, cum zic 
țiganii în limba lor, Mistuitorul. 

După acel Crăciun m-am înscris la Academia Caulfield, un 
liceu cu adevărat înșelător care se mândrea cu faptul că „oferea 
fiecărui student mijloacele de a trăi o viaţă satisfăcătoare”. 
Având în vedere taxele ameţitoare - probabil că aspectul ăsta 
fusese deja rezolvat trebuia să ai vreo șase generaţii de 
investitori în spate ca să te lase măcar să intri pe poartă. 

În a doua săptămână de când mă aflam acolo am urmat un 
curs care ne ajuta să ne îmbunătăţim talentul oratoric - numai 
cei de la Academia Caulfield puteau inventa astfel de cursuri. 
Subiectul pe care cineva l-a ales din pălărie a fost maternitatea 
și am petrecut treizeci de minute ascultându-i pe băieţii care au 
vorbit despre ce făcuseră mamele lor pentru ei - probabil nimic 
- și despre chestii amuzante care se întâmplaseră la casele de 
vacanţă din sudul Franţei. 

Apoi a venit și rândul meu. M-am ridicat în picioare, destul de 
agitat, și am început să le vorbesc despre pini în timpul verii și 
despre drumul lung care urca în munţi, apoi m-am apucat să le 
explic despre fotografia pe care o văzusem și despre faptul că 
știam că mama aceea își iubea copiii mai mult decât orice pe 
lume. Pe urmă le-am povestit despre o carte pe care o citisem, 
scrisă de un autor al cărui nume nu mi-l mai aminteam, despre 
cum folosea expresia „durere plutitoare”, care descria perfect 
fotografia respectivă. Încercam să le leg pe toate, când ceilalţi 


au început să râdă și să mă întrebe ce fumasem. Până și 
profesoara, o tipă tânără care credea că era sensibilă, dar nu 
era, mi-a spus să stau jos și să nu mai bat câmpii, că poate ar 
trebui să mă gândesc de două ori înainte să candidez pentru 
biroul electoral, afirmaţie care i-a făcut pe ceilalți să râdă și mai 
cu poftă. 

În cei cinci ani petrecuţi la Caulfield nu am mai vorbit în 
clasă, indiferent cât de mult aș fi vrut. Ceilalţi ziceau că eram un 
singuratic, că aveam o latură întunecată și bănuiesc că aveau 
dreptate. Câţi dintre ei au ales să ducă o viaţă secretă sau să 
omoare atât de mulţi oameni câţi am ucis eu? 

Lucru ciudat însă - în ciuda tuturor dificultăţilor și a celor 
douăzeci de ani care au trecut de-atunci, timpul nu a șters 
amintirea acelei fotografii. Nu a făcut decât să o accentueze - 
mă așteaptă înainte de culcare și, oricât am încercat, nu am 
reușit să mi-o scot din minte. 


Capitolul 12 


M-am gândit din nou la fotografie în momentul în care am 
ieșit afară pe ușa firmei Clement Richeloud & Cie și am păşit sub 
soarele Genevei. Aș fi putut să-i compătimesc, desigur, pe 
Markus Bucher și pe fiica lui, dar nu reușeam să nu mă gândesc 
că bancheri elveţieni, precum Bucher și familia lui, ajutaseră la 
finanţarea și sprijinirea celui de-al Treilea Reich. 

Nu mă îndoiesc că mama din fotografie și milioane de alte 
familii din vagoanele ce le-au adus în lagăr ar fi fost mai mult 
decât bucuroase ca Bucher să aibă parte de suferinţa lor măcar 
pentru câteva ore. Era așa cum spusese Bill cu mulți ani în urmă 
- e bine să cunoști importanţa lucrurilor. 

Meditând asupra istoriei sumbre care marca atât de mult 
bogăţia ascunsă a Genevei, am luat-o pe Rue du Rhône, am 
făcut la dreapta, m-am oprit în faţa intrării în Turnul Vechi și am 
dat un telefon codificat de pe mobilul meu pe una dintre insulele 
grecești. 

Registrele bancare din servieta pe care o prinsesem de 
încheietura mâinii cu cătușe reprezentau condamnarea la 
moarte a lui Christos Nikolaides. În lumea din care făceam parte 
nu existau nici recursuri, nici amânări de ultim moment ale 


execuției. S-a dovedit a nu fi o greșeală că l-am ucis, însă modul 
cum am făcut-o a fost cu siguranţă. 

Erau cinci asasini - trei bărbaţi și două femei - care așteptau 
telefonul meu în Santorini. Portul azuriu, casele albe ca spuma 
laptelui și măgărușii care cară în spinare turiștii către buticurile 
cu bijuterii fac ca insula asta să fie cea mai frumoasă din Grecia. 

Purtând pantaloni chino sau capri, membrii echipei se 
pierdeau printre miile de turiști care vizitau insula în fiecare zi. 
Armele le ţineau în husele aparatelor de fotografiat. 

Cu luni în urmă, când am adunat mai multe informații clare 
despre familia Nikolaides, interesul nostru fusese stârnit de un 
fost spărgător de gheaţă denumit Arctic N. Înregistrată în 
Liberia, ambarcaţiunea lungă de aproape o sută de metri, 
capabilă să reziste oricărui gen de atac, fusese transformată, cu 
costuri exorbitante, într-un vas de croazieră luxos, prevăzut cu 
pistă de aterizare pentru elicopter și un garaj pentru Ferrari. 
Destinat, în aparenţă, pentru superelita de oameni de afaceri 
din zona Mediteranei, acesta avusese doar un singur client, ceea 
ce era ciudat - Christos Nikolaides și anturajul lui de iubite, 
lingușitori, parteneri de afaceri și bodigarzi. 

Toată vara am ţinut vasul sub observare prin satelit și, în 
timp ce noi ne aflam în Grozny sau în București pe urmele unor 
trădători și traficanţi de droguri, urmăream și vasul unde se 
petrecea neîncetat și care aluneca din St. Tropez până în Capri, 
până când, în cele din urmă, a acostat în scorbura vulcanului 
care alcătuiește portul din Santorini. 

Vasul a rămas acolo, iar Nikolaides și gașca lui se mutau în 
fiecare zi de pe puntea uriașă a acestuia în restaurantele și 
cluburile de noapte ale orașului, apoi reveneau pe vas. 

Între timp, aflat la jumătatea continentului, așteptam la un 
colț de stradă din Geneva, ca să mi se răspundă la un apel 
telefonic. Când mi s-a răspuns, am rostit trei cuvinte unui bărbat 
aflat într-o cafenea din vârful unei stânci. 

— Tu ești, Reno? am întrebat eu. 

— Greșeală, a răspuns el și a închis. 

Jean Reno era numele actorului care jucase rolul asasinului în 
filmul Leon, iar liderul echipei din cafenea știa că asta însemna 
moarte. 


El a făcut un semn cu capul colegului său care i-a sunat 
imediat pe ceilalţi trei agenţi aflaţi printre sutele de turiști ce 
ocupau alte cafenele. Cei cinci au stabilit să se întâlnească 
lângă frumosul restaurant-bar Rastoni. În ochii celorlalţi oameni 
semănau cu un grup de turiști europeni care se reunea să ia 
masa de prânz împreună. Cele două femei din echipă erau 
țintașii principali și, din păcate, în asta a constat greșeala mea. 

Era cu puţin înainte de ora două și restaurantul era încă plin 
când au intrat și așa-zișii turiști. Cei trei bărbaţi i-au cerut 
managerului agitat o masă, în timp ce femeile s-au dus la bar, 
chipurile, să își verifice machiajul în oglindă când, în realitate, au 
localizat în reflexia ei fiecare persoană aflată în spaţiul boltit. 

Christos și garda lui - trei bodigarzi albanezi și un grup de 
pipiţe despre care mama lui îl avertizase, probabil - ședeau la o 
masă cu priveliște la port. 

— Gata? 

Una dintre femei s-a întors și i-a întrebat pe colegii săi într-o 
italiană acceptabilă. Era o întrebare care, de fapt, avea înțelesul 
unei afirmaţii. Bărbaţii au încuviinţat. 

Femeile și-au deschis poșetele, și-au pus înăuntru rujurile și 
au căutat husele aparatelor de fotografiat. Ambele și-au scos 
revolverele SIG P232 din oţel inoxidabil și s-au întors. 

Bodigarzii lui Christos cu blugii lor True Religion, tricourile 
mulate și mitralierele cehe nu au avut nicio șansă în faţa unor 
profesioniști adevăraţi. Doi dintre ei nici nu au conștientizat ce 
se întâmpla - primul lucru pe care l-au auzit a fost sunetul de 
oase rupte când gloanțele i-au nimerit în cap și în piept. 

Cel de-al treilea bodigard a reușit să se ridice în picioare, fapt 
care a făcut să se transforme într-o ţintă clară pentru liderul 
echipei. Acest lucru demonstra cât de bine se pricepea. Agentul 
l-a nimerit cu trei gloanțe, deși nu a fost nevoie, fiindcă primul i 
s-a înfipt în inimă. 

După cum întâmplă, de obicei, în astfel de situaţii, mulți 
oameni au început să ţipe, dar fără niciun efect. Unul dintre ei 
era Christos, care încerca să controleze lucrurile, presupun. S-a 
ridicat anevoie în picioare și și-a vârât mâna pe sub cămașa 
vaporoasă de în unde își ţinea Beretta, la betelia pantalonilor. 


Asemenea multor tipi duri care nu au de fapt niciun 
antrenament, el a crezut că era bine pregătit dacă ţinea trasă 
siguranţa armei. Cuprins de panica provocată de acel schimb de 
focuri adevărat, și-a scos arma, a apăsat pe trăgaci și s-a 
împușcat în picior. Luptându-se cu durerea și cu umilinţa, s-a 
întors cu fața la atacatorii lui și a văzut două femei de vârstă 
mijlocie, cu picioarele depărtate care, dacă ar fi existat o 
formaţie de muzică în local, păreau că se pregăteau pentru un 
dans ciudat. 

În schimb, ele au început să tragă de la o distanţă de șase 
metri, două gloanțe fiecare. Cele mai multe dintre organele 
vitale ale lui Christos, inclusiv creierul, fuseseră distruse înainte 
ca el să se prăbușească la pământ. 

Apoi, brusc, cei cinci agenţi au început să ciuruiască 
oglinzile, creând un zgomot asurzitor și o stare de panică 
maximă. Clienţii terifiaţi se repezeau câtre ușă, un turist japonez 
încerca să filmeze totul cu telefonul, iar un glonţ care a ricoșat a 
nimerit-o în fund pe una dintre femeile din grupul lui Christos. 
După cum mi-a povestit mai târziu una dintre agentele noastre, 
având în vedere felul în care era îmbrăcată tipa, ultima oară 
când o duruse atât de tare fundul fusese, probabil, atunci când 
primise bani pentru asta. 

Acea rană a fost singura daună colaterală - și nicidecum o 
mare realizare, ţinând cont de numărul de persoane din 
restaurant și de conjunctura neprevăzută a oricărui asasinat. 

Agenţii și-au vârât armele în buzunare, au ţâșnit pe ușă 
printre oamenii cuprinși de panică, strigând să cheme cineva 
poliția. S-au regrupat într-o locaţie prestabilită - o piaţetă 
pietruită - și s-au urcat pe patru scutere Vespa, pe care doar 
localnicii aveau voie să le conducă, dar care fuseseră închiriate 
mai devreme, contra unei sume considerabile, de la un atelier 
de reparaţii din zonă. Echipa a străbătut în viteză străduțele 
înguste ale orașului, apoi liderul a chemat cele două bărci cu 
motor care așteptau în golful învecinat. 

Peste trei minute asasinii au ajuns la o telecabină care oferea 
o alternativă - mult mai rapidă - pentru coborâre decât 
măgărușii. Le-a luat mai puţin de două minute ca să coboare de 
la altitudinea de trei sute șaizeci de metri, iar bărcile trăgeau 


deja lângă debarcader. Echipa se afla la jumătatea drumului 
înspre insula învecinată, în șalupele despicând valurile albastre 
într-un nor de stropi albi, când primii polițiști au ajuns la Rastoni. 

Spre amuzamentul polițiștilor greci, aceștia au aflat repede 
următorul fapt: Christos, primul născut și cel mai iubit fiu al lui 
Patros Nikolaides, fusese împușcat de două doamne în pantaloni 
capri şi cu ochelari de soare Chanel. Și în asta a constat 
greșeala mea - nu asasinatul, ci femeile. Ca să fiu sincer, nu 
luasem în calcul acest lucru, ci trimisesem cei mai pregătiţi 
oameni care să facă treaba, dar, după cum învăţ de fiecare 
dată, supoziţiile incontestabile sunt cele care îţi vin de hac de 
fiecare dată. 

În satele din nordul Greciei, unde deciziile sunt luate exclusiv 
de consiliile formate din bărbaţi, faptul că cineva trimisese niște 
femei să omoare era într-un fel mai rău decât însăși moartea. 
Era o insultă. Pentru bătrân, era ca și când ucigașii i-ar fi spus că 
fiul lui nu era decât un castrato neimportant care nici măcar nu 
merita să fie ucis de un asasin adevărat. 

Poate că Patros, nemilosul ucigaș și părinte, ar fi ieșit oricum 
de pe proprietatea lui ca să se răzbune, însă când a aflat 
circumstanțele, pentru demnitatea lui de bărbat, pentru onoarea 
lui - lăsând deoparte faptul că din cauza trecutului său nu mai 
avea niciuna, nici cealaltă - a considerat că nu avea de ales. 

Agenta se înșelase și în legătură cu cealaltă victimă: în ciuda 
îmbrăcămintei din material sintetic, tânăra aceea nu era o damă 
de companie, ci sora mai mică a lui Christos. După cum aveam 
să aflu mai târziu, ziua în care se aflase în Rastoni fusese una 
dintre puţinele dăţi când era relativ trează și nedrogată. În timp 
ce ceilalţi clienţi se năpusteau spre ieșire, ea se târâse pe sub 
ploaia de cioburi de sticlă și se aplecase deasupra fratelui său, 
încercând să îl ţină în viaţă. 

Dându-și seama că era în zadar, ea și-a scos mobilul și a dat 
un telefon. În ciuda vieţii sale sexuale tumultoase, l-a sunat pe 
singurul bărbat adevărat din viaţa sa - pe tatăl ei. Drept 
rezultat, Patros și banda lui de albanezi au aflat înainte ca eu să 
fiu pus la curent cu ce făcuseră mai exact oamenii mei în după- 
amiaza aceea. 


Eu mă aflam tot la colţul străzii, lângă Vechiul Turn, când am 
primit un mesaj text la zece minute după ce el aflase despre 
atac. Mi se comunica prețul unui DVD pe Amazon cu filmul Leon 
- asta însemna: Christos era mort, membrii echipei se aflau în 
siguranţă în bărci și nu îi urmărea nimeni. Am pus mobilul 
deoparte și m-am uitat la ceas - trecuseră optsprezece minute 
de când dădusem semnalul pentru a lansa întreaga misiune. 

În acest răstimp, eu coordonasem prin telefon alte echipe 
mai mici care să-i aresteze pe ceilalţi șase colaboratori, iar în 
acele clipe evenimentele care începuseră cu mulți ani în urmă în 
Piaţa Roșie urmau să fie, în sfârșit, încununate de succes. 
Bănuiesc că aș fi putut să-mi îngădui un moment pentru a mă 
bucura în tăcere, pentru a mă simți ca un învingător, însă sunt 
predispus la îndoieli - mereu mă îndoiesc, din păcate. 

În vreme ce îmi aranjam servieta, un tânăr om de afaceri 
anonim a ieșit din umbră, amestecându-se în mulţimea aceea 
de străini fără chipuri - în acele momente m-am gândit că 
semăna cu un orator și scriitor britanic mort deja. Edmund Burke 
spunea că problema războiului este aceea că, de obicei, 
distruge exact acele lucruri pentru care lupţi - dreptatea, 
decența, omenirea -, iar eu nu m-am putut abţine să nu 
chibzuiesc de câte ori încălcasem cele mai profunde valori ale 
naţiunii noastre tocmai pentru a le apăra. 

Pierdut în gânduri, m-am îndreptat către podul mic care 
traversa râul. Sunt opt sute de pași de la marginea Vechiului 
Turn și până la hotelul în care stăteam. Opt sute de pași, cam 
patru minute - în termeni istorici, nici cât ai clipi din ochi - și, 
tocmai în momentele acelea, toate sufletele noastre aveau să 
ajungă pe mâna câtorva nebuni. 


Capitolul 13 


Hotel du Rhône era pustiu când am intrat eu. Portarii 
dispăruseră, recepţionerul nu se afla la locul lui, iar recepţia era 
nesupravegheată. Mai tulburătoare era liniștea. Am strigat și, 
nerăspunzându-mi nimeni, am luat-o înspre barul aflat în partea 
laterală a holului. 


Toţi angajaţii erau adunaţi acolo și se uitau la televizor 
împreună cu patronii lor. Era cu puţin înainte de ora 3 p.m. În 
Geneva și 9 a.m. În New York. Data era 11 septembrie. 

Primul avion lovise deja Turnul de Nord al World Trade 
Center, iar imaginile erau difuzate fără încetare. Câţiva 
prezentatori de știri au început să facă speculaţii, zicând că ar 
putea fi teroriști anti-SUA, teorie întâmpinată cu urale de câţiva 
idioţi elveţieni din bar care vorbeau în franceză. Ca urmare a 
vacanţelor mele petrecute la Paris, ajunsesem să cunosc limba 
suficient de bine, încât să înțeleg că ei lăudau curajul și 
ingeniozitatea celor care se făceau responsabili de așa ceva. 

M-am gândit la cei de acasă, din New York, care priveau 
aceleași imagini ca și noi, știind că cei dragi lor se aflau undeva 
în clădirea care ardea și rugându-se cu disperare ca, într-un fel 
sau altul, să scape. Poate existau lucruri și mai dureroase decât 
să-ți vezi familia murind în direct la televizor, însă în acel 
moment nu-mi venea în minte niciunul. 

Aveam un pistol în buzunar - fabricat din ceramică și plastic, 
proiectat special să păcălească toate detectoarele de metal, 
precum cele din biroul lui Bucher - și eram suficient de furios, 
încât aș fi vrut să-l folosesc. 

În timp ce luptam cu emotiile, avionul 175 al United Airlines, 
care decolase din Boston, a lovit Turnul de Sud. Acest lucru i-a 
făcut pe toţi din încăpere să se cutremure, chiar și pe idioţi. Din 
câte îmi aduc aminte, după un țipăt, în bar s-a așternut tăcerea, 
însă s-ar putea să mă înșel - tot ceea ce știu este că am avut un 
sentiment puternic că se prăbușea lumea, că Marea Republică a 
fost zdruncinată. 

Singur, departe de casă, îmi era teamă că nimic nu va mai fi 
la fel - pentru prima dată în istorie, un dușman neidentificat 
făcuse victime pe teritoriul Statelor Unite. Și nu numai asta, 
fusese distrus un simbol care, într-un fel, reprezenta însăși 
națiunea - ambițioasă, modernă, ţintind mereu mai sus. 

Nimeni nu putea să evalueze cât de mari erau pagubele, dar 
în bar atmosfera era fragmentată în secvențe disparate: un 
telefon suna fără să răspundă cineva, un trabuc a ars până s-a 
făcut scrum, la televizor alternau imagini cu evenimentele 
petrecute recent și cele ale prezentului terifiant. 


Oamenii păstrau în continuare tăcerea. Poate că până și acei 
idioţi se întrebau, la fel ca mine, dacă avea să mai urmeze ceva. 
Unde va lua sfârșit atacul - la Casa Albă, la Three Mile Island? 

Cu pistolul în buzunar, mi-am croit drum prin mulţimea care 
se adunase neobservată în spatele meu și am urcat în cameră, 
singur în lift. Am sunat la Washington, primul apel făcut prin 
intermediul unei linii terestre convenţionale care se conecta în 
afara Londrei și apoi via satelitul Pine Gap, însă toate mijloacele 
de comunicaţie de pe Coasta de Est a Statelor Unite erau 
nefuncţionale, din cauza traficului intens. 

În cele din urmă, am sunat la o staţie de releu NSA din Peru, 
le-am dat codul personal al Călăreţului și mi s-a făcut legătura 
cu Divizia printr-o rețea de satelit de urgenţă. Conexiunea prin 
intermediul căreia am schimbat câteva cuvinte cu directorul era 
atât de „înfundată”, încât am avut impresia că vorbea dintr-un 
vas de toaletă. L-am rugat să trimită un avion după mine și l-am 
întrebat cum puteam ajuta. 

El mi-a spus că nu puteam face nimic și că aflase de la 
Consiliul Naţional de Securitate că toate zborurile către și din 
țară urmau să fie oprite. Trebuia să rămân pe loc, deoarece 
nimeni nu știa ce amploare aveau să ia evenimentele. Nu 
cuvintele pe care le rostea m-au speriat, ci panica pe care am 
simţit-o în vocea lui. Mi-a mai spus că trebuia să plece - clădirea 
în care se afla era evacuată, la fel și Casa Albă. 

Am pus receptorul jos și am pornit televizorul. Toţi care au 
trăit acea zi teribilă știu la ce mă refer: oameni care săreau 
ținându-se de mână de la Dumnezeu știe ce înălțime, prăbușirea 
celor două turnuri, praful și scenele apocaliptice din partea de 
jos a Manhattanului. Oamenii din toată lumea aflaţi acasă, la 
birou sau în centre de comandă erau martorii unor evenimente 
pe care nu le vor uita niciodată. Tristeţea plutea în aer. 

Și, cu toate că nu aveam să descopăr asta multă vreme, în 
timp ce priveam cum polițiștii și pompierii intrau în fugă în ceea 
ce avea să devină mormântul lor din beton, a existat o persoană 
care, în acel haos de nedescris, a întrezărit șansa vieţii sale. Mă 
refer la femeia care a comis crima din camera 89 a hotelului 
Eastside Inn, una dintre cele mai deștepte pe care le întâlnisem 
vreodată și, în ciuda faptului că investigasem multe cazuri în 


care erau implicate diverse substanţe halucinogene, inteligenţa 
fusese mereu drogul meu preferat. Din acest motiv, nu o voi uita 
niciodată. Indiferent care este părerea oamenilor referitor la 
moralitate, fără îndoială, numai un geniu ar fi putut plănui crima 
perfectă în mijlocul haosului creat în 11 septembrie 2001 și să o 
comită efectiv cu mult mai târziu, într-un motel obscur numit 
Eastside Inn. 

În vreme ce ea punea la cale acel plan diabolic, eu mi-am 
petrecut seara privind cum oamenii săreau din clădire, până 
când, pe la ora 10 p.m. În Geneva, momentul de criză s-a 
diminuat treptat. Președintele s-a întors la Washington dintr-un 
buncăr de la baza Offutt Air Force din Nebraska, incendiul de la 
Pentagon era ţinut sub control, iar circulaţia pe podurile care 
duceau în Manhattan era redeschisă. 

Cam pe la aceeași oră am primit un telefon de la un membru 
al Consiliului Naţional de Securitate care mi-a spus că guvernul, 
prin intermediul serviciilor secrete, îl bănuia pe un cetățean 
saudit, Osama bin Laden, și că fuseseră ordonate atacuri 
împotriva bazei acestuia din Afganistan, întreprinse de rebelii 
care formau Alianţa de Nord. Douăzeci de minute mai târziu au 
fost raportate la televizor explozii în Kabul, capitala afgană, și 
am știut că așa-zisa luptă împotriva terorismului începuse. 

Simţindu-maăa deprimat și fără aer, am ieșit să fac o plimbare. 
Lupta împotriva terorismului avea un înţeles la fel de general ca 
și lupta împotriva drogurilor, iar eu știam din experienţă proprie 
ce succes răsunător a avut cea din urmă. Străzile din Geneva 
erau pustii, barurile liniștite, tramvaiele goale - mai târziu am 
aflat că la fel fusese în toate orașele, din Sydney și până la 
Londra, de parcă luminile fuseseră stinse în lumea occidentală în 
semn de compasiune față de America. 

Am traversat Grădinile englezești!!, am ocolit grupurile de 
traficanţi de droguri marocani care se plângeau că treaba nu 
prea mergea, m-am gândit pentru o clipă să-i împușc pur și 
simplu, apoi am luat-o de-a lungul promenadei de pe marginea 
lacului, în faţă se întindea satul exclusivist Cologny, unde Fahd, 


11 


English Gardens (în limba engl., în orig.) (n.red.) 


conducătorul Arabiei Saudite, Aga Khan și jumătate dintre 
escrocii din lume își aveau casele. M-am așezat pe o bancă de 
pe marginea lacului și am privit peste apă, la clădirea Naţiunilor 
Unite care se afla pe malul celălalt, inundată de lumină și 
complet inutilă. 

Mai jos, aproape pe malul lacului, se înălța clădirea cenușie a 
hotelului President Wilson, care oferea o vedere splendidă către 
cea mai cunoscută plajă a lacului Geneva. În fiecare vară, 
saudiţii, precum și alţi arabi bogaţi plăteau sume uriașe pentru 
camerele din faţă, pentru a le putea urmări pe femeile care 
făceau plajă topless pe iarbă. Prevăzut cu mini-baruri încărcate, 
hotelul semăna cu o versiune arabă a unui club de strip-tease - 
fără inconvenientul bacșișului. 

Deși era târziu, luminile erau aprinse în aproape toate 
camerele - bănuiesc că își dăduseră seama ce belele urmau să 
se abată asupra lor și începuseră să-și strângă binoclurile și să- 
și facă bagajele, pregătindu-se să ia primul avion spre casă. 

Însă, indiferent ce fel de răzbunare aveau să exercite 
occidentalii asupra lui Osama bin Laden și a arabilor în general, 
un singur lucru era cert: evenimentele care se întâmplaseră în 
ultimele douăsprezece ore reprezentau eșecul de proporții epice 
al serviciilor secrete. Misiunea prioritară a comunităţii serviciilor 
secrete din Statele Unite, în care se investeau sume uriașe, era 
aceea de a apăra teritoriul ţării. Aceste organizaţii atotputernice 
nu o mai dăduseră în bară atât de dezastruos și cu efecte 
dramatice în rândul populaţiei de la Pearl Harbour încoace. 

În timp ce ședeam pe bancă, în aerul rece al Genevei, 
încercam să nu arăt pe nimeni cu degetul - niciunul dintre noi 
nu era fără vină. Cu toţii dețineam acele insigne albastre, cu 
toţii aveam aceeași responsabilitate. Aceeași responsabilitate o 
aveau și președintele, și membrii Congresului pe care îi 
serveam, cei care ne dăduseră aceste insigne și ne stabiliseră 
priorităţile. Spre deosebire de noi, cel puţin aceștia puteau să se 
adreseze public, însă, după părerea mea, va trece mult timp 
până când poporul american va accepta scuzele lor - în mileniul 
următor, probabil. 


Vântul a început să se întețească, suflând dinspre Alpi și 
aducând cu el miros de ploaie. Era o distanţă destul de mare 
până la hotel și ar fi trebuit să o iau din loc, dar nu m-am clintit. 

Era sigur, chiar dacă nimeni nu se gândea încă la așa ceva, 
că, în curând, nu numai partea de jos a Manhattanului avea să 
fie distrusă, ci și întregul sistem de servicii secrete al naţiunii. 
Trebuia să se întâmple asta dacă aveau de gând să-l 
reconstruiască. Nimic din lumea secretă nu avea să mai fie la 
fel, nici măcar Divizia - nimeni din guvern nu va mai fi interesat 
să supravegheze în secret această lume, ci își va îndrepta 
interesul către lumea islamică. 

Mă trezisem dimineaţă și până la ora când trebuia să mă 
pregătesc de culcare planeta se schimbase - lumea nu se 
schimbă în faţa ochilor tăi, ci se schimbă când ești întors cu 
spatele. 

Ştiam că nu dispuneam nici de competențele lingvistice, nici 
de competențele operaţionale necesare pentru noua lume 
secretă care urma să se nască, așadar, m-am trezit brusc - la fel 
ca Markus Bucher - la răscruce de drumuri. Nesigur de ceea ce 
îmi va aduce viitorul - nu căutam neapărat fericire, ci împlinire 
-, mă simţeam pierdut. Am început să mă întreb ce fel de viaţă 
îmi doream cu adevărat. 

Cum stăteam așa, singur, în calea furtunii care se apropia, 
am făcut o retrospectivă de-a lungul anilor și am descoperit, 
dacă nu adevărul, măcar o cale de a merge înainte. Făcându-și 
apariţia din negura trecutului, a venit să mă întâmpine amintirea 
unui sat îndepărtat numit Khun Yuam, care se află la graniţa 
Thailadei cu Birmania. Privind în urmă, cred că amintirea asta 
așteptase ani la rând în întuneric, știind că va veni și vremea ei. 

Este un ţinut sălbatic, fără legi, nu departe de Triunghiul de 
Aur, pe a cărui coastă naufragiasem la începuturile carierei mele 
- nu eram în Berlin decât de o lună. Nimic nu deosebea Khun 
Yuam de celelalte sate tribale de pe deal, în afară de faptul că la 
cinci kilometri în junglă se aflau o serie de clădiri de zgură 
cenușie împrejmuite cu turnuri de veghe și cu un gard electric. 

Oficial, ansamblul era un post de releu al Global Positioning 
System, însă, de fapt, era o închisoare CIA de maximă 
securitate, parte integrantă a unui gulag american adevărat, 


vehement contestat: o clădire în care erau închiși cei ce nu 
puteau fi torturați în mod legal acasă. 

Unul dintre paznici murise în închisoare și, cu toate că cei de 
la biroul din Tokyo ar fi trebuit să se ocupe de asta în mod 
normal, copleșiți fiind de un alt scandal în care erau implicaţi 
spioni chinezi, m-am trezit că părăsesc Europa și zbor către o 
destinaţie numită Mae Hong Son, Orașul celor trei neguri, într-un 
avion vechi cu propulsoare turbo. 

De cele mai multe ori era o călătorie scurtă cu elicopterul 
până la staţia GPS, dar atunci era anotimpul musonului și nu 
degeaba i se spunea Orașul celor trei neguri. Am închiriat o 
Toyota 4x4 de la un individ care cred că era traficant de opiu de 
prin partea locului și am luat-o înspre Khun Yuam, unde se afla 
închisoarea CIA. 

După ce am traversat peisajul muntos mirific, am ajuns la un 
feribot vechi, fără propulsie proprie și tras de un cablu. Era 
singura modalitate de a traversa râul învolburat, care se 
umflase din cauza musonului, un afluent al măreţului Mekong, 
scena atâtor operaţiuni secrete și martor al suferințelor 
soldaţilor americani în timpul războiului din Vietnam. 

M-am dat jos din mașină, epuizat și cu ochii încercănaţi - 
călătorisem fără oprire timp de treizeci și două de ore, alimentat 
doar de ambiţie și de adrenalina pe care mi-o oferea misiunea. 
În timp ce aşteptam în mijlocul vânzătorilor de mâncare și al 
sătenilor, privind cum un cablu ruginit trăgea înspre noi feribotul 
cu fund plat care lăsa în urma lui o dâră albă, un călugăr budist, 
îmbrăcat în veșminte de culoarea șofranului, m-a întrebat dacă 
nu doream o ceașcă de Masala-chai, ceaiul local. Vorbea într-o 
engleză curată și, cum nu exista o altă ofertă, în afară de berea 
Thai, am acceptat bucuros. 

Și călugărul mergea în aceeași direcţie. Având în vedere că 
trebuia să trec drept un expert care supraveghea bolile 
endemice, era destul de greu să-i refuz cererea de a mă însoți. 
Am traversat râul în Toyota. Între noi și cea mai înaltă cascadă 
din ţară, aflată la jumătate de kilometru în aval, nu se găsea 
decât ambarcaţiunea care abia reușea să se menţină la 
suprafaţă, asaltată de valurile ce o loveau din toate părțile, 
graţie acelui cablu gros de cinci centimetri, ruginit, însă destul 


de rezistent. A fost cea mai îngrozitoare și cea mai palpitantă 
călătorie din viaţa mea. 

După ce am ieșit din trecătoare și am pătruns în jungla care 
forma o cupolă deasupra capetelor noastre, călugărul m-a privit 
puţin cam insistent și m-a întrebat despre munca mea. 
Mulțumită pregătirii mele medicale, i-am facut o descriere 
excelentă a febrei hemoglobinurie, însă mi-am dat seama în 
scurt timp că nu credea o iotă din ce-i spuneam. Poate că știa 
despre lagărul din Khun Yuam. 

Trăise într-un ashram” nu departe de New York, prin urmare 
cunoștea mai multe despre stilul de viaţă american decât ţi-ai fi 
putut imagina și vorbea într-un mod inteligent despre drogurile 
recreative și stresul vieţii moderne. Am început să am 
sentimentul că nu era o conversaţie banală. 

— Pari a fi o pradă, mi-a spus el în felul caracteristic al 
budiștilor, mai mult pe un ton compătimitor decât pe unul 
moralizator. 

— Pradă? Am râs și i-am răspuns că era pentru prima oară 
când mi se spunea asta - de obicei, oamenii mă așezau la 
capătul celălalt al lanţului trofic. 

— Lanţul trofic nu are capete, mi-a zis el încet. Numai 
Occidentul crede asta. Fără graţia divină, toată lumea fuge de 
ceva. 

Privirile ni s-au întâlnit. L-am întrebat zâmbind dacă nu se 
gândise să îmbrăţișeze o viaţă religioasă. A râs drept răspuns și 
m-a întrebat la rândul lui dacă știam cum prindeau sătenii 
maimutele. 

l-am răspuns că știam câteva lucruri despre viaţă, dar că 
asta nu se număra printre ele. 

— Nu am mâncat prea multe maimute la Harvard - în 
general, numai de Ziua Recunoștinței și de Crăciun, am precizat 
eu. 

Prin urmare, el mi-a povestit cum sătenii legau un urcior - un 
vas cu gâtul strâmt și fundul rotund - la rădăcina unui copac. 


12 


Ermitaj, loc de retragere sau de meditaţie colectivă (n.red.) 


— Aceștia umplu fundul cu nuci sau cu ce le place 
maimuţelor să mănânce. Noaptea maimuța coboară din copaci 
și își vâră mâna în gâtul strâmt. Înșfacă bunătăţile și își strânge 
pumnul. Asta înseamnă că este prea mare ca să îl mai scoată 
din vas, iar mâna îi rămâne blocată. Sătenii vin dimineaţa și o 
lovesc în cap. 

M-a privit o clipă. 

— Este o poveste Zen, desigur, a explicat el, zâmbind din 
nou. Ideea este că, dacă vrei să te eliberezi, nu trebuie decât să 
renunți. 

Da, înţelesesem bine și i-am spus asta. Era o poveste bună, 
însă pentru mine nu avea nicio însemnătate, nu în acel moment, 
oricum. 

— Probabil că nu, a adăugat el, dar poate că ne-a fost dat să 
ne întâlnim ca să ţi-o spun. Ești tânăr, domnule doctor - poate 
va veni și momentul când va însemna ceva. 

Și a avut dreptate, bineînţeles, a sosit și acel moment, dar 
într-un mod cu totul neașteptat pentru mine - mă aflam noaptea 
în Geneva, așteptând furtuna și mă gândeam la masacrul din 
New York și la femei în fuste scurte care recrutau absolvenți 
tineri și mai deștepți pentru o nouă eră. 

Aveam treizeci și unu de ani și mi-am dat seama, fără să am 
vreo legătură, că fusesem instruit pentru războaiele cu tancuri 
din Europa, numai ca să descopăr că, de fapt, lupta se dădea cu 
gherile în Afganistan. Fie că-mi convenea sau nu, istoria trecuse 
pe lângă mine. 

La un alt nivel, mult mai profund, știam că, mai devreme sau 
mai târziu, voi dori să aflu ceva - ceva ce îmi este greu să-l 
definesc... un lucru pe care cei mai mulţi oameni îl numesc 
iubire. Îmi doream să mă plimb pe plajă alături de cineva și să 
nu mă gândesc de la ce distanță putea să ţintească un lunetist. 
Doream să uit că poţi simţi glonțul cu mult înainte să auzi 
împușcătura. Doream să găsesc pe cineva care să-mi spună ce 
însemna cu adevărat siguranţa. 

În adâncul sufletului știam că, dacă nu ieșeam din lumea 
secretă în acele momente, nu o voi face niciodată. Era greu să 
întorc spatele la tot ceea ce trăisem până atunci, în special 
acelor lucruri dificile pe care le-am făcut, însă îmi repetam 


întruna un singur lucru: „Dacă vrei să te eliberezi, trebuie să 
renunti.” 


Capitolul 14 


Mi-am scris demisia în acea noapte în Hotel du Rhône, am 
trimis-o prin curierul diplomatic în dimineața următoare, apoi 
am luat imediat avionul către Londra. 

Am petrecut următoarele trei săptămâni punând la punct 
cazurile remarcabile la care lucrasem și am înmânat dosarele 
FBl-ului: printre primele schimbări majore din comunitatea 
serviciilor secrete, Divizia fusese închisă, iar responsabilităţile 
sale delegate - după patru decenii de încercări - Biroului. 

În mod ironic, ultima mea zi de lucru a fost în Berlin, orașul 
unde începuse cu adevărat totul pentru mine. Am încuiat biroul 
pentru ultima oară și m-am alăturat personalului care se 
îndrepta spre Tempelhof, pentru a lua avionul spre casă. Am dat 
mâna cu ei și, ca să fiu un agent până la capăt, le-am spus că 
aveam bilet pentru un avion care decola mai târziu. 

În schimb, am ieșit pe ușa aeroportului și, sub o nouă 
identitate, am luat un taxi până la o reprezentantă auto, de 
unde am închiriat un Cayenne turbo. Cu cinci sute de cai putere, 
mi-am zis că eram pregătit, mai mult sau mai puţin, pentru 
autobahn”. 

Mi-am aruncat bagajele în spate, am trecut de Frankfurt 
seara și în primele ore ale dimineții am traversat granița. Fusese 
o toamnă târzie în acel an și, chiar luminat de Lună, nu cred că 
mi se păruse vreodată mai frumos peisajul franțuzesc. Am trecut 
în viteză pe lângă satele cu denumiri romantice și am găsit 
peage-ul - punct de încasare a taxei - pe care îl căutam. 

Dacă intri în Paris dinspre sud, există un anume loc - între 
clădirile înalte care îi găzduiesc pe imigranţi - de unde nu se 
vede deloc orașul. Singurul lucru pe care îl vezi este Turnul Eiffel 
care se ridică la orizont. 

Era la mijitul zorilor, iar aerul răcoros făcea ca totul să pară 
mai clar. Admirasem de multe ori această priveliște, dar chiar și 


13 


Autostradă în limba germana. 


așa, mi-a tăiat răsuflarea. Sentimentul de eliberare crescuse în 
sufletul meu în timpul nopţii, copleșindu-mă în cele din urmă. 
Am tras pe marginea drumului: să fii în Paris când ești tânăr și 
liber - ei bine, nu cred că există în lume ceva mai plăcut. 

Am închiriat un apartament în acea parte a arondismentului 
8 pe care parizienii o numesc „triunghiul de aur”, aproape de 
frumoasa Rue François |. Zi după zi, până târziu în noapte, 
scriam la cartea pe care puţini oameni aveau s-o citească - 
exceptând-o pe acea tânără din New York care mi-aș fi dorit din 
suflet să n-o fi făcut. 

După șase luni era gata - sute de mii de cuvinte, toate 
adnotate și verificate. Am crezut că încheiasem socoteala cu 
viața mea anterioară - am terminat ultimul capitol cu acea 
perioadă, trimițându-l în trecut așa cum trimiţi o barcă funerară 
pe apă în jos. Mă mândream cu cartea - numiţi-o serviciu public, 
numiţi-o naivitate dacă vreţi, dar am crezut că, dacă experiența 
mea va putea ajuta la înfrângerea unor oameni precum Christos 
Nikolaides, atunci meritase efortul. 

După ce fusese validată de o echipă de analiști care se afla 
în subordinea directorului Serviciilor Secrete, cartea a fost 
publicată de o editură mică specializată în memorii sfâșietoare 
despre evadări din Cuba lui Castro și despre crimele de onoare 
împotriva femeilor din lumea arabă. Cu alte cuvinte, era o 
sucursală secretă a CIA. 

Un astfel de editor era, evident, obișnuit cu autori ale căror 
identități trebuia să rămână ascunse, dar, chiar și așa, cazul 
meu era complicat: când am renunţat la insignă, s-a hotărât că 
știam destule despre securitatea naţională în comparaţie cu 
cineva care ar fi încercat să afle cine eram și cu ce mă ocupam. 
Fără să vrea, lumea secretă îmi răpise atât identitatea, cât și 
povestea vieţii mele. 

Când cartea mea a fost, în sfârșit, publicată, ca autor a fost 
trecut Jude Garrett. Mai mult, ca să nu fie doar un nume între 
atâtea altele, autorului respectiv i se crease o biografie complet 
nouă. Oricine făcea cercetări primea următoarele informații: 

„Jude Garrett, absolvent al Universităţii din Michigan, a 
activat mai mult de paisprezece ani în poliţie - mai întâi în 
Departamentul Șerifului din Miami, iar apoi ca anchetator 


special la FBI. A murit în timpul unei misiuni în Chicago. 
Manuscrisul acestei cărţi, care cuprinde cercetări minuţioase, a 
fost găsit în biroul lui la scurt timp după moartea sa și reprezintă 
ultimul testament al unuia dintre cei mai buni anchetatori din 
lume.” 

Și era adevărat - cel puţin o parte. Existase un agent FBI pe 
numele Jude Garrett care murise într-un accident de mașină în 
drum spre casă. Necăsătorit, un singuratic cu puţine interese în 
afara meseriei, editorii i-au împrumutat identitatea, oferindu-i 
acea realizare literară post-mortem pe care nu o avusese 
niciodată în timpul vieţii. 

Trebuie să recunosc că mi-a plăcut biografia lui și faptul că 
era mort. Cine ar căuta un mort? 

Ei bine, cineva a facut-o. 

Cu cartea, în sfârșit, publicată și cu barca funerară pierdută 
în zare, începusem pentru prima dată să trăiesc ca adult într-o 
lume fără secrete. Mă uitam după toate femeile care râdeau și 
își unduiau șoldurile, plimbându-se agale pe bulevardele largi 
din Paris, iar când primăvara a lăsat locul verii, am început să 
cred că orice era posibil. 

Totuși problema cu spionajul este că poţi să demisionezi, dar 
nu poţi pleca niciodată. Presupun că nu am vrut să recunosc 
asta la momentul respectiv, însă în viaţa mea existase prea 
multă distrugere - oamenii pe care îi rănești nu uită. În 
subconștient este singura lecție pe care ţi-o repetă când ești 
tânăr și ai tot viitorul în faţă: în breasla asta nu poţi învăţa din 
propriile greșeli. Nu ai ocazia. Dacă faci una, ești mort. 

Singurele lucruri care te vor salva sunt intuiţia și tehnica. 
Imprimă-le în suflet. Cred că ar fi trebuit să ascult, deoarece la 
cinci luni după ce demisionasem am observat un taxi în care se 
afla un pasager și care dădea târcoale prin cartier. Nimeni nu 
face asta în Paris. Având în vedere traficul îngrozitor, ar putea 
dura ore. 

Era trecut de ora opt, într-o seară de vineri aglomerată. Mă 
aflam pe terasa unei cafenele din Place de la Madeleine și 
așteptam să mă întâlnesc cu un doctor în vârstă. Era un 
gurmand ale cărui însoţitoare tinere rusoaice costau, de obicei, 
mai mult pe noapte decât cinele cu care se desfăta, prin 


urmare, era mai mereu calic. După opinia mea, sărăcia 
manierată constituia un mare avantaj pentru un cadru medical. 
Asta însemna că atunci când punea un diagnostic și scria o 
rețetă era pregătit să asculte sugestiile pacientului, dacă 
înțelegeţi ce vreau să zic. 

Nu am remarcat taxiul alb când a trecut prima dată - nu în 
mod conștient, oricum -, dar, ca urmare a pregătirii mele, tot 
acest du-te-vino din trafic s-a înregistrat undeva. Când a trecut a 
doua oară am știut că mai fusese pe-acolo. 

Am simţit un junghi în inimă, însă nu am reacţionat - aici a 
intervenit pregătirea. L-am urmărit cu privirea, încercând să par 
cât se poate de nepăsător și înjurând că nu reușeam să văd bine 
cine se afla pe bancheta din spate, din cauza mai multor 
semafoare și a traficului. Nici nu avea importanţă - este totuși 
bine să cunoști identitatea celor care au venit să te lichideze. 

Taxiul a dispărut odată cu valul de mașini, iar eu am știut că 
nu aveam mult timp la dispoziţie - prima dată te localizează, a 
doua oară plănuiesc unghiurile, a treia oară te împușcă. Am 
aruncat zece euro pe masă și am străbătut în grabă trotuarul. 

Am auzit o voce în urma mea care mă striga - era doctorul, 
însă nu aveam timp să-i explic că nu puteam lua masa împreună 
în seara aceea. Am făcut la stânga și am intrat în Hediard, cel 
mai bun magazin alimentar din oraș, am trecut repede printre 
piramidele perfecte de fructe și am ajuns la raionul aglomerat 
unde erau vinurile. 

Totul se desfășură cu repeziciune - cum se întâmplă mereu - 
și, cu toate că nu aveam nicio dovadă, instinctul îmi spunea 
limpede că erau grecii. Bătrânul nu numai că avea puterea 
financiară, dar și un motiv emoţional ca să caute răzbunare - 
acel imbold pe care fiecare Crăciun și zi de naștere fără o 
persoană dragă îl fac să devină din ce în ce mai puternic. Mai 
avea și acces ușor la baza de date a Interpolului - rapoartele cu 
informaţii criminalistice din orice departament de poliţie din 
Europa arătau că jumătate din Albania era implicată în afacerea 
cu asasinate plătite. 

Raionul cu vinuri din Hediard era prevăzut cu o ușă care 
dădea într-o străduţă laterală și eu am ţâșnit afară fără nicio 
ezitare, apoi am făcut la stânga. Era o stradă cu sens unic, iar 


eu am luat-o în direcţia dinspre care rulau mașinile, fiind singura 
strategie în acele circumstanţe - cel puţin îl vezi pe ţintaș 
venind. 

Cercetând din priviri drumul din față, mi-am dat seama că 
acționam conform unui plan bine pus la punct. Nu 
conștientizasem până atunci că oriunde mergeam o parte din 
mine se gândea întotdeauna la cel mai bun mijloc de a scăpa, 
de parcă în mintea mea se derula neîncetat un program invizibil 
de evacuare. Cel mai mare regret al meu era legat de armă. 

O ceașcă de cafea, o întâlnire rapidă cu doctorul și un taxi 
înspre casă - o jumătate de oră, maximum, asta îmi spusesem. 
Asta însemna că arma se afla în siguranţă în apartament. După 
șase luni devenisem cam neglijent, presupun - chiar dacă i-aș fi 
văzut apropiindu-se, nu aș fi putut face prea multe în acel 
moment. 

Mă îndreptam spre casă, în primul rând ca să deschid 
nenorocitul acela de seif și să mă înarmez. Am făcut dreapta, 
am grăbit pasul până la următoarea stradă, am făcut stânga și 
am ajuns în Rue Faubourg Saint-Honore, exact unde voiam - la o 
aruncătură de băț de Palatul Elyse6. Că era un grec sau un 
albanez în acel taxi, știa clar că era cea mai sigură stradă din 
Paris - lunetiști pe acoperișuri, întreaga zonă aflându-se sub 
monitorizare constantă împotriva actelor de terorism. Doar 
atunci m-am simţit suficient de încrezător încât să iau un taxi. 

l-am spus șoferului să oprească aproape de intrarea de 
serviciu a clădirii în care locuiam - dacă întredeschideam ușa 
taxiului și stăteam aplecat, puteam descuia ușa din oțel și mă 
puteam furișa înăuntru fără să mă vadă nimeni. Şoferul m-a 
crezut nebun, dar cum în religia lui exista convingerea că 
lapidarea unei femei pentru adulter era o acțiune rezonabilă, m- 
am gândit că eram chit. 

Am trântit ușa în urma mea și am traversat în fugă garajul 
subteran. Cândva acea clădire de calcar fusese un conac 
splendid, construit în 1840 de către Contele de Crissier, însă 
ajunsese o ruină. Fusese restaurat cu un an în urmă și 
transformat în apartamente. Eu închiriasem unul la primul etaj. 
Cu toate că era mic, în mod normal, cineva aflat în situația mea 
nu și l-ar fi permis niciodată, însă starea mea materială se 


schimbase - Bill Murdoch murise în urmă cu trei ani în timp ce 
mă aflam într-o misiune în Italia. 

Nu am fost invitat la înmormântare, iar asta m-a durut. Am 
primit doar o scrisoare de la Grace în care îmi scria că Bill 
murise brusc și că fusese deja îngropat. Aceasta era mama mea 
adoptivă, să nu uitaţi - geloasă până în măduva oaselor. Câteva 
luni mai târziu am primit o scrisoare de la un avocat prin care 
eram înștiințat că firmele lui Bill - controlate de o companie 
offshore - fuseseră lăsate lui Grace. Nu era o surpriză - fuseseră 
căsătoriţi vreme de patruzeci de ani. În scrisoare se mai 
specifica și faptul că, deși nu exista nicio clauză în favoarea 
mea, Grace hotărâse să pună deoparte destui bani, încât să îmi 
stabilească un venit de optzeci de mii de dolari pe an, pentru tot 
restul vieţii. Nu o spunea pe șleau, însă subințelesul era cât se 
poate de clar - ea credea că astfel scăpa de toate 
responsabilitățile față de mine. 

La doi ani după acest aranjament Grace a murit și ea. Am 
considerat că atitudinea ei anterioară mă scutea de orice 
obligaţie, așa că nu am luat parte la funeraliile pompoase care 
s-au ţinut în vechea biserică episcopală din Greenwich. 

Eram din nou singur pe lume, însă nu mă puteam abţine să 
nu zâmbesc când mă gândeam ce diferență puteau face doi ani 
- dacă ordinea morţii lor s-ar fi inversat, știam că Bill mi-ar fi 
lăsat o moștenire considerabilă. Prin urmare, Grace a lăsat totul 
Muzeului Metropolitan de Artă, ca să reconstruiască galeria 
clasicilor în numele ei. 

Această informaţie era inclusă într-o scrisoare primită de la 
același avocat care m-a înștiințat, de asemenea, că existau 
câteva chestiuni legate de proprietăţile lui Bill ce trebuia 
finalizate. l-am răspuns că îi voi face o vizită la birou cu prima 
ocazie când veneam în New York, însă încetul cu încetul am 
început să las deoparte problema asta. Primeam în mod regulat 
venitul stabilit de Grace și asta însemna că puteam duce un trai 
mult mai confortabil comparativ cu orice pensie pe care aș fi 
primit-o de la guvern. 

Cel mai tangibil beneficiu era apartamentul din Paris. M-am 
trezit traversând în fugă ceea ce fusese cândva bucătăria 
conacului - transformată ulterior într-o seră - și urcând în grabă 


scările de incendiu care duceau către apartamentul meu. Am 
deschis o ușă secretă lângă lift și am dat buzna în holul mic. 

Acolo se afla o femeie. Era Madame Danuta Furer, vecina 
mea în vârstă de șaptezeci de ani care ocupa cel mai mare 
apartament din conac și avea grijă de acesta. Bine îmbrăcată și 
elegantă, văduvă a unui industriaș aristocrat, ea avea acel har 
ciudat de a-i face pe ceilalți să se simtă ca și când ar face parte 
din lumea a treia. 

M-a surprins când mi-am umezit buzele uscate cu limba și a 
observat că aveam cămașa scoasă din pantaloni. 

— Ai păţit ceva, domnule Campbell? m-a întrebat ea într-o 
franceză pretențioasă. 

Mă cunoștea drept Peter Campbell și știa că aveam funcţia 
de administrator de fond de acoperire - singura slujbă care îi 
permitea cuiva de vârsta mea să locuiască într-un astfel de 
apartament fără să muncească. 

— Nu, Madame, mi-e teamă doar să nu fi lăsat cuptorul 
aprins, am minţit eu. 

Liftul a sosit, ea a intrat în el, iar eu am descuiat ușa de oţel 
a apartamentului meu. După ce am tras zăvorul, m-am îndreptat 
cu pași repezi, prin întuneric, către camera de zi, prevăzută cu 
bovindouri frumoase și o colecţie mică, dar în continuă creștere, 
de artă contemporană. Lui Bill i-ar fi plăcut. 

Am deschis în semiîntuneric un compartiment secret din 
șifonier și am introdus codul în seiful din pardoseală. Înăuntru se 
aflau o sumă impresionantă de bani, un teanc de hârtii, opt 
pașapoarte pe nume diferite și trei pistoale. Am scos un Glock 
de 9 mm, prevăzut cu o țeavă extensibilă - cel mai exact dintre 
toate -, am verificat mecanismul și am luat un încărcător cu 
gloanţe de rezervă. 

În timp ce îmi așezam arma la betelie, mi-a venit din nou în 
minte ceva ce mă frământase tot drumul spre casă - dacă erau 
grecii, cum naiba reușiseră să dea de mine? 

O variantă care m-a străfulgerat apoi a fost aceea că rușii 
descoperiseră ceva și îi anunţaseră pe foștii lor parteneri - de 
dragul vremurilor apuse, știți, și contra unei sume fabuloase 
care nu putea fi depistată. 


Sau făcusem eu o mică greșeală la Richeloud pe care Markus 
Bucher o dezvăluise clienţilor lui și care le permisese acestora 
să afle cine eram? Oricare ar fi fost răspunsul, ce îi adusese, 
oare, pe greci la Paris? Adoptasem o identitate complet nouă, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Bătaia în ușă a fost fermă. 

Nu am reacționat. Știusem întotdeauna că un inamic ar fi 
putut pătrunde cu lejeritate în clădire - François, portarul 
prefăcut, de vârstă mijlocie, lăsa întotdeauna ușa de la intrare 
deschisă când făcea pe serviabilul. De îndată ce o auzise pe 
Madame Furer coborând cu liftul, probabil că și ieșise în stradă 
să-l anunțe pe șoferul limuzinei și se ploconise în faţa ei ca să se 
asigure că ajungea pe lista cu daruri de Crăciun. 

Fără să ezit, am făcut exact ceea ce învățasem în timpul 
instructajului - m-am deplasat repede, fără zgomot, în partea 
din spate a apartamentului. O tehnică de strategie folosită de 
asasini era aceea de a lipi câteva grame de Semtek - un 
explozibil din plastic cu consistenţă de pulbere - de cadranul ușii 
înainte să sune la sonerie. 

Atacatorul se ascunde - în lift, în cazul de faţă - și detonează 
explozibilul cu un apel de pe mobil. Două sute douăzeci de 
grame de Semtek au făcut să se prăbușească un avion Pan Am 
103 deasupra localităţii Lockerbie, prin urmare, vă puteţi 
imagina ce ar face jumătate din această cantitate cu o ușă din 
oțel și cu cel care se uită în acel moment pe vizor. 

M-am retras în sufragerie, mi-am luat haina, ca să acopăr 
arma, și m-am îndreptat spre dormitorul oaspeţilor. Pe vremea 
când conacul aparținuse Contelui de Crissier, servitorii lui 
foloseau un lift cu manivelă, ca să urce mâncarea de la 
bucătărie în sufragerie. Acest „chelner” ajungea în odaia 
majordomului, cameră care devenise dormitorul oaspeților. 

În timpul renovării, liftul fusese transformat ca să susțină 
cablurile electrice și, sub pretextul că voiam să instalez cabluri 
de mare viteză pentru computer, ca să monitorizez activităţile 
fondului meu de acoperire inexistent, am obţinut permisiunea 
de folosire a liftului pentru un antreprenor care instalase un 
echipament de supraveghere în numele Diviziei. După ce mi-a 
amenajat înăuntru o scară mobilă, care ajungea până la subsol, 


mi-am zis că apartamentul merita acea chirie fabuloasă. În acel 
moment era de nepreţuit. 

Am deschis ușa unei debarale, am înlăturat un panou de 
acces și, în mai puţin de un minut, mă aflam pe o străduță 
îngustă din spatele clădirii. Mă așteptam din moment în moment 
să aud cum faţada din secolul al XIX-lea și bovindourile, aflate 
pe lista de patrimoniu, să se facă ţăndări pe Champs Elyse€. 

Nimic. Ce îi oprea? M-am gândit că, deoarece îmi pierduseră 
urma în Place de la Madelaine, ei se întorseseră imediat la 
apartamentul meu. Neștiind dacă revenisem sau nu, bătuseră la 
ușă încercând să afle răspunsul. 

Foarte bine că nu răspunsesem. Eram aproape sigur că erau 
doi - atâția aș fi folosit și eu - și că în acel moment stăteau 
ascunși lângă lift, așteptând să mă întorc. Asta îmi dădea o 
șansă - dacă intram prin faţă și urcam scările, eram aproape 
convins că îi puteam lua prin surprindere. N-am fost niciodată 
cel mai bun ţintaș din clasă, însă eram suficient de priceput ca 
să-i elimin pe amândoi. 

Am încetinit pasul când am ieșit de pe străduţă și i-am 
cercetat din priviri pe trecători, ca să mă asigur că indivizii din 
interior nu aveau ajutoare în stradă. Am zărit câteva femei care 
se întorceau de la cumpărăturile făcute în magazinele de lux de 
pe Avenue Montaigne, un cuplu care își plimba câinii, un individ 
cu o șapcă Mets pe cap, care stătea cu spatele la mine - 
semăna cu un turist - și se uita în vitrina unei patiserii de lângă 
clădirea mea, însă nu am văzut pe nimeni care să corespundă 
profilului pe care îl aveam în minte. Mi-am îndreptat atenţia spre 
vehicule, dar, tot așa, nu am văzut niciun taxi alb sau ţintași în 
mașini parcate. 

M-am apropiat din spate de o femeie de vreo cincizeci de ani 
care purta tocuri înalte și era însoţită de iubitul ei, cu douăzeci 
de ani mai tânăr - nu mă protejau complet de un posibil lunetist 
care s-ar fi aflat pe acoperiș, dar, cu siguranţă, i-ar fi îngreunat 
sarcina. La adăpostul lor, am micșorat treptat distanţa până la 
clădirea mea: șaptezeci de metri, treizeci, zece... 

Când am trecut pe lângă patiserie, m-a acostat din spate 
individul cu șapcă Mets. 


— Nu era mai simplu să deschizi nenorocita aia de ușă, 
domnule Campbell? 

Mi-a stat inima în loc și temerile pe care le avusesem s-au 
adunat în golul din stomac. În clipa următoare, două gânduri 
distincte și contradictorii se luptau pentru supremație. Primul 
era: „Deci așa se sfârșește totul? Agentul pensionat păcălit pe o 
stradă din Paris, împușcat în cap, probabil de cineva aflat în 
patiserie. Vyshaya mera pentru mine. Voi sângera pe trotuar în 
timp ce un individ pe care nu îl cunosc mă va căuta prin 
buzunare, ca să-mi ia arma, iar apoi el și tipul cu șapcă Mets vor 
fi luaţi de un taxi alb.” 

Celălalt gând era: „Nu mă vor ucide. Chiar dacă ar fi existat 
un lunetist pe acoperișul unei clădiri sau într-o cameră din 
hotelul Piaza Athenee, tipul cu șapcă i-ar fi făcut un semn discret 
și țintașul și-ar fi făcut treaba. În lumea reală, aceștia nu stau la 
povești cu tine - numai în filme băieţii răi simt nevoia asta 
patologică să-ţi spună povestea vieții lor înainte să apese pe 
trăgaci, în lumea reală, pericolul este prea mare, iar valul de 
adrenalină mult prea puternic ca ucigașul să nu vrea să-și 
termine treaba cât mai repede. Cum s-a întâmplat în Santorini, 
de exemplu.” 

Cu toate astea, există întotdeauna un început - prin urmare, 
nu știam încă dacă să fac pe mine de frică sau de ușurare. M-am 
uitat la bărbat: era un afro-american în jur de cincizeci de ani, 
cu trupul zvelt și chip frumos, ușor ridat. „Mai mult Reject China 
decât Limoges”, mi-am zis eu. Această părere mi s-a confirmat 
când a venit puţin mai aproape și mi-am dat seama că șchiopăta 
foarte tare cu piciorul drept. 

— Cred că mi-ai spus „domnule Campbell”. Te înșeli, am zis 
eu în franceză, încercând să accentuez fiecare silabă cu acel 
dispreț caracteristic parizienilor. Nu mă cheamă Campbell, am 
tras eu de timp, străduindu-mă să înţeleg ce se întâmpla. 

— Măcar bine că suntem de acord asupra unui lucru, a zis el 
în engleză, având în vedere că nu există niciun Peter Campbell 
care să aibă licenţă de tranzacţionare pe Wall Street, iar fondul 
de acoperire pe care îl administrează nu există. 

De unde naiba știa toate astea? M-am mișcat ușor, punându-l 
între mine și vitrina patiseriei. 


— Dacă nu ești Campbell, atunci cine ești? a continuat el. 
Jude Garrett, agent FBI și scriitor? Asta ar fi cam greu, ţinând 
cont că este deja mort. Și încă un lucru ciudat legat de Garrett, 
a adăugat el pe un ton calm, am vorbit cu verișoara lui care 
locuiește în New Orleans. A fost destul de surprinsă de 
realizarea lui scriitoricească, deoarece se îndoia că citise în viața 
lui vreo carte, darămite să scrie una. 

Ştia toate lucrurile astea despre mine, iar eu eram încă în 
viaţă! Acesta era cel mai important aspect, iar el părea să-l 
ignore. Am cercetat din priviri acoperișurile, încercând să 
reperez un lunetist. 

El s-a uitat la mine, știind ce făceam, însă nu a părut afectat. 

— Uite ce cred eu, domnule Campbell sau cum te-o fi 
chemat, trăieşti sub o identitate falsă, dar ai scris o carte 
împrumutând numele unui mort, doar ca să fii în siguranță. Cred 
că ai lucrat pentru guvern și doar câţiva oameni îţi cunosc 
adevăratul nume. Poate nici măcar atâţia. Mai cred că nici n-ar fi 
prea înţelept să te întreb cu ce te-ai ocupat și adevărul este că 
nici nu mă interesează. Cartea ta este cea mai bună lucrare 
despre tehnici de investigaţie pe care am citit-o vreodată. Nu 
vreau decât să vorbim despre ea. 

M-am holbat la el. Într-un sfârșit, am reușit să vorbesc, în 
engleză de astă dată. 

— Vrei să vorbim despre o carte?! Și eu care voiam să te 
ucid! 

— N-aș zice, a replicat el înainte să coboare tonul. Să-ţi spun 
domnul Garrett? 

— Campbell, i-am șuierat eu printre dinţi. Campbell. 

— N-aș zice, domnule Campbell. Cred că eu aș fi cel care ar 
putea ucide, de fapt. 

Avea dreptate, desigur, și - după cum era de așteptat - asta 
n-a făcut decât să mă înfurie și mai tare. Și-a întins mâna, fără 
să zâmbească. În timp, mi-am dat seama că era un om care nu 
zâmbea aproape niciodată. 

— Ben Bradley, a zis el pe un ton calm. Locotenent, 
Departamentul de Omucideri, NYPD. 

Neștiind cum să procedez altfel, i-am strâns mâna - un 
polițist care învăţa din nou să umble și un fost agent secret. 


Știu că în acea noapte, când ne-am întâlnit pentru prima 
oară, amândoi am crezut că rasa noastră era pe cale de 
dispariţie și că vieţile noastre profesionale luaseră sfârșit, însă - 
lucru ciudat - întâlnirea dintre noi a avut un impact semnificativ 
asupra noastră. 

Și asta a contat, Doamne, cât de mult a contat! La fel ca și 
celelalte lucruri. Toate au început să devină importante: crima 
din Eastside Inn, împușcarea lui Christos Nikolaides în barul din 
Santorini, operaţiunea secretă din Bodrum care fusese un eșec, 
până și călugărul budist care străbătea drumurile din Thailanda. 
Dacă aș crede în soartă, aș zice că există o forţă care le 
coordonează pe toate. 

În curând aveam să aflu că mă aștepta o sarcină importantă, 
un lucru care, mai mult decât celelalte, avea să-mi definească 
întreaga viaţă. Într-o seară, câteva săptămâni mai târziu, aveam 
să fiu din nou târât în acea lume secretă și orice speranţă pe 
care o avusesem de a duce o viaţă normală avea să dispară, 
probabil pentru totdeauna. Cum e vorba aceea: „Dacă vrei ca 
Dumnezeu să râdă de tine, fă-ţi planuri.” 

Având la dispoziție puţine informaţii, iar timp și mai puţin, 
am fost însărcinat să găsesc singurul lucru de care orice serviciu 
secret se teme cel mai mult: un om fără vreo afiliere importantă, 
fără înregistrare în vreo bază de date și fără cazier judiciar. Un 
„nepătat”, o fantomă. 

Mă tem că nu va fi plăcut ceea ce va urma. Dacă vreţi să 
aveţi un somn liniștit, să vă uitaţi la copiii voștri și să credeţi că 
există speranţa unei lumi mai bune decât cea pe care o lăsăm în 
urmă, atunci ar fi mai bine să nu îl întâlniți. 

SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI 


PARTEA A DOUA 


Capitolul 1 


Indiferent câţi ani vor trece sau dacă voi fi îndeajuns de 
norocos, încât să îmbătrânesc la soare, el tot Sarazin va rămâne 
pentru mine. Acesta era numele de cod pe care i-l dădusem la 
început și, fiindcă am pierdut mult timp încercând să-i descopăr 
adevărata identitate, îmi este greu să îl numesc altfel. 


Sarazin înseamnă arab sau, într-un sens mult mai vechi, un 
musulman care lupta împotriva creștinilor. Dacă mergem și mai 
departe în timp, vom afla că odinioară însemna nomad. Toate 
aceste înţelesuri i se potriveau ca o mănușă. 

Chiar și în ziua de azi ceea ce cunoaștem despre el sunt doar 
frânturi de informaţii. Nu e o surpriză, fiindcă și-a petrecut cea 
mai mare parte din viaţă ascunzându-se în umbră, acoperindu-și 
în mod voit urmele ca un beduin în deșert. 

Dar orice viaţă lasă o urmă, orice ambarcaţiune lasă un siaj 
și, chiar dacă deseori nu erau decât niște scăpărări 
fosforescente în întuneric, le-am urmărit pe toate. M-au purtat 
prin jumătate din souks!* și moscheile din lume, m-au condus în 
arhivele statelor arabe și m-au pus față în față cu cei câţiva 
oameni care ar fi putut să-l cunoască. Mai târziu, chiar și după 
ce evenimentele din acea vară cumplită luaseră sfârșit, echipe 
întregi de analiști le-au interogat pe mama și pe surorile 
acestuia săptămâni la rând și, în ciuda faptului că aș putea fi 
acuzat că i-am pus cuvinte în gură și gânduri în cap, toate 
aceste acţiuni mi s-au părut rezonabile. Am ajuns să știu mai 
multe despre Sarazin și despre familia lui decât orice om de pe 
planeta asta. 

Singurul lucru cert este acela că pe vremea când era tânăr 
asistase la o decapitare în public. Asta se întâmpla în Jeddah, al 
doilea mare oraș din Arabia Saudită și, după opinia generală, și 
cel mai sofisticat. Credeţi-mă, afirmaţia nu este exagerată. 

Jeddah se întinde pe ţărmul Mării Roșii și când Sarazinul avea 
paisprezece ani, locuia deja împreună cu părinţii și cu surorile lui 
mai mici într-o vilă modestă de la periferia orașului, îndeajuns 
de aproape, încât să simtă mirosul de sare. Știu toate astea, 
deoarece, mulţi ani mai târziu, stăteam în faţa casei vechi și o 
fotografiam. 

Ca majoritatea saudiţilor, tatăl băiatului, care era zoolog, 
dispreţuia Statele Unite și ţara pe care un ziar arab o numea 
„târfa lor plătită”: Israelul. Cu toate astea, ura lui nu avea la 


14 


Piaţă sau parte dintr-o piaţă, în oraşele arabe (n.tr.) 


bază propaganda, sau situația palestinienilor, nici măcar 
fanatismul religios - nu, era mult mai profundă. 

De-a lungul anilor el îi ascultase atât pe cei de la 
Washington, cât și pe cei de la Tel Aviv și, spre deosebire de 
majoritatea occidentalilor, a crezut în ceea ce spuneau liderii 
politici - că obiectivul lor era de a aduce democraţia în Orientul 
Mijlociu. Fiind un musulman devotat trup și suflet, perspectiva 
asta l-a înfuriat. Deoarece era un om educat - cel puţin după 
standardele locale -, el știa că unul dintre principiile democraţiei 
era separarea religiei de stat. Cu toate astea, pentru mulţi 
musulmani, religia este statul. Ultimul lucru pe care și-l doresc 
este ca ele să fie separate. 

După părerea lui, singurul motiv pentru care păgânii ar 
susține un asemenea lucru ar fi ca să dezbine și să cucerească, 
să slăbească lumea arabă și să o distrugă, continuând astfel o 
campanie pe care creștinii o începuseră odată cu Prima 
Cruciadă, în urmă cu o mie de ani și care continuase de atunci. 

Ar fi ușor să îl catalogăm pe acest zoolog drept extremist, 
însă, în lumea crepusculară a politicilor din Orientul Mijlociu, el 
făcea parte din aripa „moderată” a opiniei publice saudite. 
Exista totuși un lucru care îl deosebea de ceilalți: părerile lui 
despre familia regală. 

Există multe lucruri care nu îţi sunt permise în regatul Arabiei 
Saudite: să predici despre creștinism, să mergi la cinematograf, 
să conduci mașina dacă ești femeie, să renunțţi la credinţa ta. 
Dar deasupra tuturor se află o altă prohibiţie: să nu critici Casa 
de Saud, dinastia domnitoare formată din rege, două sute de 
prinți puternici și douăzeci de mii de membri ai familiei. 

Tot anul, prin Jeddah circulaseră zvonuri că regele permisese 
trupelor americane, soldaţilor unei ţări păgâne, să pătrundă pe 
pământul sacru al Profetului. La fel de alarmante erau și 
informaţiile care veneau înapoi de la disidenţii saudiţi din 
Europa, cum că prinți marcanţi pierdeau averi în cazinourile din 
Monte Carlo și ofereau cu mărinimie ceasuri de aur tinerelor de 
la „agenţiile de modele” din Paris. Ca toţi saudiţii, zoologul 
știuse întotdeauna despre palatele aurite și despre stilul de viaţă 
risipitor al regelui, însă prostul gust și extravaganţa nu sunt 


haram - interzise - în lumea islamică. Prostituţia, jocurile de 
noroc și alcoolul, cu siguranţă, sunt. 

Desigur, dacă trăieşti în Arabia Saudită, poţi să-ţi exprimi 
dezgustul față de politicile regelui și de comportamentul familiei 
lui, poţi s-o numești o ofensă adusă lui Dumnezeu dacă vrei și 
chiar să susţii abdicarea lor. Numai să ai grijă să faci toate astea 
în gând. Dacă vorbești despre acest subiect cu oricine care nu 
este soția ta sau tatăl tău, chiar folosind cele mai abstracte 
înţelesuri, este o nesăbuință. Mabahith, poliția secretă saudită - 
o lege în sine -, și rețeaua ei de informatori aud tot și știu tot. 

Era târziu, într-o zi de primăvară, când patru agenţi, toţi 
îmbrăcaţi în tunici albe numite thobes și obișnuitele turbane 
roșu cu alb, i-au făcut o vizită la serviciu zoologului. S-au 
legitimat și l-au condus afară din birou, traversând o zonă cu 
laboratoare și computere și ieșind în parcare. 

Cei douăzeci și ceva de oameni care munceau în acel sector 
al Departamentului de Biologie Marină de la Marea Roșie au 
văzut cum ușa s-a închis în urma lui, însă nimeni nu a spus 
nimic, nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai lui - unul dintre ei 
fiind, cu siguranţă, informatorul. 

Nu vom afla niciodată de ce a fost acuzat zoologul sau cum 
s-a apărat, deoarece procedurile juridice saudite, desfășurate în 
secret, nu se preocupă cu amabilităţi care necesită timp, cum ar 
fi: martorii, avocaţii, juraţii sau chiar dovezile. 

Sistemul se bazează în întregime pe declaraţiile semnate 
obţinute de la poliţie. Este ciudat cum metodele de tortură 
reprezintă unul dintre puţinele lucruri care traversează toate 
graniţele rasiale, religioase și culturale - miliția amărâtă din 
Rwanda, care venerează stafiile, folosește cam aceleași metode 
ca și catolicii bogaţi ce monitorizează securitatea statului în 
Columbia. Drept rezultat, polițiștii musulmani care l-au închis pe 
zoolog într-o celulă dintr-o închisoare din Jeddah nu aveau nimic 
nou de oferit - doar o baterie de camion foarte rezistentă cu 
clești speciali pentru organele genitale și sfârcuri. 

Familia zoologului și-a dat seama de catastrofa care urma să 
se abată asupra ei atunci când el nu s-a mai întors acasă de la 
serviciu. După rugăciunile de seară membrii familiei au dat mai 
multe telefoane unor colegi ai lui, însă aceștia fie nu 


răspundeau, fie păreau total dezinteresaţi. Din experienţe 
neplăcute, oamenii învățaseră că cei care ascultau convorbirile 
telefonice vor lua în vizor pe oricine ar fi încercat să ajute familia 
unui criminal. Devenind din ce în ce mai disperată, soţia 
zoologului a fost în cele din urmă de acord ca fiul ei de 
paisprezece ani să meargă în căutarea lui. Nu putea face acest 
lucru ea însăși, deoarece legea saudită interzicea ca o femeie să 
iasă în public dacă nu era însoțită de fratele, tatăl sau soţul ei. 

Adolescentul și-a lăsat mama și surorile și a plecat pe 
motoretă, un cadou primit cu un an în urmă de ziua lui de la 
tatăl său. Luând-o pe străduţe lăturalnice, băiatul a gonit cu 
viteză până a ajuns la un grup de clădiri de birouri de pe ţărmul 
mării unde a găsit mașina tatălui său, părăsită în parcare. Numai 
într-un stat polițist un copil se roagă ca părintelui său să nu i se 
fi întâmplat nimic decât un simplu accident. Invocându-l pe Allah 
ca tatăl lui să zacă inconștient undeva în clădirea întunecată, 
băiatul s-a apropiat de intrare. 

Paznicul pakistanez, aflat la postul lui în pavilionul din 
interiorul învăluit în întuneric, a tresărit când a văzut faţa unui 
băiat dincolo de ușile din sticlă. Strigând într-o arabă stâlcită, 
acesta i-a făcut semn băiatului să plece, apoi a înșfăcat un 
baston, pregătit să descuie ușile și să-l folosească dacă era 
nevoie. 

Dar băiatul nu s-a cilintit din loc - striga disperat în arabă, 
implorând ajutorul Profetului și zicând ceva în legătură cu tatăl 
lui care dispăruse. Abia atunci și-a dat seama paznicul că vizita 
era legată de evenimentul care provocase acel val de zvonuri 
toată după-amiaza. S-a holbat la faţa transpirată a copilului, 
mult prea tânăr să se agaţe de asemenea speranțe mici, și a 
lăsat bastonul jos. Poate faptul că și el avea copii a schimbat 
ceva în interiorul paznicului, iar el a făcut un lucru care nu îl 
caracteriza deloc - a riscat. 

Stând cu spatele la camerele de înregistrare care 
supravegheau ușile și gesticulând ca și când încerca să-l facă pe 
băiat să plece, el i-a spus ceea ce știa: patru membri ai poliţiei 
de stat, conduși de un colonel, îl ridicaseră pe tatăl lui în cătușe. 
Conform spuselor șoferului lor - un pakistanez de-al lui cu care 
băuse o ceașcă de ceai -, aceștia îl urmăriseră în secret luni 


întregi, „însă bagă de seamă, a zis el, vorbeau despre acuzaţia 
de corupție în lume”, un termen atât de general, încât nu avea 
decât un singur înţeles. Aducea pedeapsa cu moartea. 

— Spune-i familie tale, a continuat pakistanezul, că trebuie 
să acționeze repede dacă vrea să-l salveze. 

Zicând astea, el a deschis ușile ca și când și-ar fi pierdut 
răbdarea și, ţinând seama de camerele de supraveghere, a 
început să-și legene ameninţător bastonul. Băiatul a fugit la 
motoretă și a plecat. Nepăsându-i deloc de propria persoană, a 
traversat în viteză parcarea, într-un nor de praf și a țâșnit printre 
porți. 

Cu toate că nimeni nu va ști niciodată sigur, îmi imaginez că 
sufletul îi era sfâșiat în două: copil flind, își dorea cu disperare 
alinarea mamei, dar ca bărbat - capul familiei în absenţa tatălui 
său - avea nevoie de sfatul altor bărbaţi. Nu exista decât o 
singură cale să soluţioneze acest conflict - era arab, iar asta 
însemna două mii de ani de moștenire legată de orgoliul 
bărbătesc. 

Prin urmare, era lesne de înțeles că o va lua înspre nord, în 
partea întunecată a orașului, acolo unde se afla casa bunicului 
său. 

Pe drum, un sentiment sumbru de conștientizare a început să 
crească în sufletul lui. Ştia că tatăl său era închis într-un vagon 
destinat transportului de vite și păzit de cei de la securitatea de 
stat, și și-a dat seama că va fi nevoie de o wasta enormă ca să 
schimbe cursul evenimentelor. În absența democraţiei și a unei 
birocraţii eficiente, lumea arabă funcţionează pe bază de wasta 
- asta înseamnă legături, influenţă, o reţea de favoruri vechi și 
istorie tribală. Cu wasta, ușile - chiar și cele ale palatelor - se 
deschid. Fără ea, ele rămân închise pentru totdeauna. 

Băiatul nu se mai gândise la asta înainte, însă, în acel 
moment, a înțeles că familia lui, inclusiv bunicul pe care îl iubea 
atât de mult, erau oameni modești: cu ambiţii modeste și 
legături modeste. Pentru ei, încercarea de a-i convinge pe cei de 
la securitatea de stat să renunțe la acuzaţia pe care ei o 
considerau a fi un atac la Casa de Saud ar fi... ei bine, ar fi ca și 
cum ai lupta cu un cuţit într-un război nuclear. 


Către sfârșitul nopţii - după ce lungul și tainicul sfat ţinut cu 
unchii, bunicul și verișorii lui nu dusese la niciun rezultat - a 
știut că a avut dreptate în privinţa șanselor lor. Asta nu însemna 
că ei aveau de gând să renunţe - timp de cinci luni familia, 
aproape să cedeze din cauza stresului, a încercat să penetreze 
gulagul saudit și să descopere acel licăr de speranţă ascuns în 
labirintul lui. 

Ce au obţinut în urma eforturilor lor? Nicio informaţie, niciun 
ajutor din partea guvernului și, cu siguranţă, nicio veste despre 
zoolog. La fel ca și victimele atentatului din 11 septembrie, el 
plecase la serviciu într-o dimineaţă și nu se mai întorsese acasă. 

Era pierdut într-un labirint supranatural, prins în mijlocul 
stafiilor care ocupau sute de celule ticsite. Acolo el a aflat 
repede că toți sfârșesc prin a semna o mărturisire, un testament 
înainte de a fi torturați prin șocurile electrice generate de o 
baterie de camion. Trebuie precizat însă că prizonierii erau 
împărţiţi în două grupuri distincte. 

Cei din primul grup se lăsau pe mâna credinţei, sau a lui 
Allah, și își mâzgăleau semnătura pe acel document afurisit. Cei 
din al doilea grup credeau că singura lor speranţă era să 
semneze documentul, ca să ajungă, în cele din urmă, în faţa 
unui judecător. Atunci își puteau retracta mărturisirea și să-și 
susțină nevinovăția. 

Asta a fost exact strategia pe care a adoptat-o și zoologul, 
însă sistemul juridic saudit găsise o cale să rezolve problema 
respectivă - prizonierul este, pur și simplu, dat pe mâna poliţiei, 
ca să explice de ce s-a răzgândit. Este mult prea deprimant să 
vorbim despre asemenea metode „îmbunătăţite” folosite 
împotriva acestor bărbaţi și femei - e suficient să spunem că 
nimeni nu a ajuns vreodată în fața unui judecător și să-și 
retracteze astfel mărturisirea a doua oară. Niciodată. 

După ce recunoscuse, în cele din urmă, și fusese acuzat de 
declaraţii instigatoare și de „corupţie în lume”, călătoria 
zoologului prin sistemul juridic se oprise brusc înaintea ultimei 
etape: execuția. 

Cauza: unele probleme legate de trafic în centrul orașului 
Jeddah. Era nevoie de o înştiinţare prealabilă de zece zile, 
pentru a închide parcarea uriașă din faţa moscheii principale. 


Doar atunci se putea ridica în mijlocul ei eșafodul din marmură 
albă. 


Capitolul 2 


Spectatorii au început să se adune dimineaţa devreme, de 
îndată ce au văzut baricadele ridicându-se și echipa specială de 
tâmplari înălțând eșafodul. Anunţurile publice referitoare la 
execuţii sunt rare în regat, însă vestea se răspândește prin 
intermediul mobilelor și al mesajelor. 

În câteva ore, mase mari de oameni se adunau în parcare, iar 
când un băiat de doisprezece ani - cel mai bun prieten al 
Sarazinului - a trecut cu mașina pe acolo, împreună cu tatăl său, 
și-a dat seama imediat ce însemna asta. Era vineri - ziua de 
odihnă a musulmanilor - și traficul era îngrozitor, prin urmare, 
copilul a reușit să ajungă acasă abia peste o oră. S-a urcat 
imediat pe bicicletă și a pedalat treisprezece kilometri, ca să-i 
spună prietenului său ceea ce văzuse. 

Temându-se de ceea ce era mai rău și fără să-i spună nimic 
mamei sale sau surorilor lui, Sarazinul s-a urcat pe motoretă, 
luându-l și pe prietenul lui cu el, și s-a îndreptat către cornișă, 
drumul ce șerpuia pe marginea Mării Roșii și care ajungea în 
Jeddah. 

Când băieţii au ajuns la mare, rugăciunile de la prânz se 
încheiaseră deja în marea moschee și sute de bărbaţi ieșeau ca 
să se alăture maselor de spectatori care așteptau în parcare. 
Thobe-urile albe ca laptele cu care erau îmbrăcaţi bărbații 
formau un contrast uluitor în lumina puternică a soarelui de vară 
cu grupurile de femei înveșmântate în abbaya negre și purtând 
voaluri pe faţă. Numai copiii îmbrăcaţi în blugi și cămăși 
aduceau o pată de culoare. 

Execuţiile sunt singura formă de distracție permisă în Arabia 
Saudită - filmele, concertele, dansul, piesele de teatru, chiar și 
cafenelele unde e permis accesul femeilor sunt interzise. Însă 
toată lumea este invitată, chiar și femeile și copiii, să vadă cum 
cineva își pierde viaţa. Lăsând deoparte inovațiile moderne, cum 
ar fi injecţiile medicale și chiar plutonul de execuţie, metoda 
saudită părea să fie pe placul mulţimii: decapitarea în public. 


Erau aproape 43*C pe cornișă în acea zi, iar dogoarea se 
ridica din asfalt în valuri tremurătoare, în timp ce motoreta 
traversa în viteză traficul de sfârșit de săptămână. În faţă se 
dezlănțuia haosul: drumul era distrus, deoarece se construia un 
pasaj nou, echipamentele de construcţii blocau o bandă de 
circulaţie, iar coada de mașini se întindea pe mai multe sute de 
metri. 

Sub casca sufocantă, băiatul zoologului se simțea răvăşit. 
Era atât de speriat, încât aproape îi venea să vomite și spera cu 
disperare să fie vorba despre vreun traficant de droguri african 
dus pe eșafod. Nu voia să se gândească la faptul că, dacă se 
înșela, ultima imagine a tatălui său va fi aceea în care el stătea 
în genunchi pe marmură, cu muștele băzâind în jurul lui și sabia 
de argint dispărând într-un șuvoi roșu. 

Văzând traficul impenetrabil din faţa lui, băiatul a ieșit cu 
motoreta de pe acostament, într-un nor de praf și reziduuri, și a 
intrat pe terenul accidentat al șantierului. 

În ciuda masei mari de oameni adunaţi pentru spectacol, nu 
era gălăgie în parcare - nu se auzea decât murmurul vocilor și 
sunetul unui mullah care citea dintr-un Coran prin intermediul 
sistemului de sonorizare al moscheii. Treptat, murmurul a 
încetat când o mașină oficială a trecut prin cordon și s-a oprit în 
faţa eșafodului. 

Din vehicul a coborât un bărbat solid, îmbrăcat într-o thobe 
albă, și a urcat cele cinci trepte ale eșafodului. Peste piept purta 
o curea din piele lustruită care se termina la șoldul stâng cu o 
teacă în care se afla o sabie lungă și curbată. Acesta era călăul. 
Numele lui era Sa'id bin Abdullah bin Mabrouk al-Bishi și era 
cunoscut ca fiind cel mai priceput din regat, reputaţia lui având 
la bază o procedură denumită „amputaţie pe diagonală”. Cu 
mult mai dificilă decât o decapitare simplă și folosită drept 
pedeapsă pentru jafurile pe autostradă, metoda în sine necesită 
folosirea cuţitelor personalizate, pentru a tăia mâna dreaptă și 
piciorul stâng al prizonierului. Exersând cu sârguinţă acest 
procedeu, Sa'id al-Bishi ridicase de-a lungul anilor standardul 
pedepselor publice din Arabia Saudită. Doar ocazional mai 
vedea publicul un călău ciopârţind capul sau membrele 
prizonierului, pentru a le desprinde de corp. 


După ce călăul i-a salutat pe câţiva privitori, abia având timp 
să se familiarizeze cu spaţiul de lucru, a văzut o dubă albă care 
înainta prin mulţime. Un poliţist a ridicat o barieră, iar vehiculul 
prevăzut cu aer condiţionat a oprit lângă trepte. Când ușile din 
spate s-au deschis, privitorii și-au lungit gâturile ca să îl poată 
vedea pe pasager. 

Zoologul a ieșit din dubă și a pășit pe caldarâmul încins - era 
în picioarele goale, legat la ochi cu o fâșie de pânză albă și 
groasă, iar mâinile îi erau prinse la spate cu cătușe. 

Printre privitori se aflau oameni care îl cunoșteau, sau care 
credeau că îl cunoșteau, însă ei au avut nevoie de câteva 
momente ca să-i recunoască trăsăturile. Numai Dumnezeu știe 
ce îi făcuse poliția secretă în ultimele cinci luni, dar părea că se 
micșorase - era doar o umbră, iar trupul îi era deformat și 
micșorat. Semăna cu acei bătrâni străvezii pe care îi vezi uneori 
în aziluri. Avea treizeci și opt de ani. 

Ştia exact unde se afla și ce se întâmpla - un oficial al așa- 
zisului minister de Justiţie venise la el în celulă în urmă cu 
patruzeci de minute și îi citise o sentință formală. Era pentru 
prima oară când afla că fusese condamnat la moarte. În timp ce 
era condus încet de doi polițiști sus, pe scările eșafodului, el și-a 
ridicat faţa către soare și a încercat să-și îndrepte umerii, cel 
puțin așa ziceau martorii. Sunt convins că nu a vrut ca fiul și 
fiicele lui să audă că tatăl lor nu a avut curaj. 

Pe cornișă șoferii blocaţi în trafic priveau cu un amestec de 
dezgust și invidie cum motoreta trecea în viteză pe lângă ei, 
folosind șantierul pe post de autostradă personală. Copii 
nenorociţi! 

Băiatul conducea motoreta pe lângă furtunurile de apă 
încolăcite, pe care muncitorii din Bangladesh încălziţi le foloseau 
ca să se ude și să nu leșine din cauza căldurii, apoi a traversat 
în zigzag o pădure de piloni din beton. Mai avea aproximativ 
șapte minute până să ajungă în piaţă. 

Nu cred că ar fi putut explica de ce făcuse acea cursă 
nebună, nici măcar mai târziu. Ce avea de gând să facă el 
acolo? Eu cred că, din cauza fricii și a suferinţei, singurul lui 
gând a fost acela că era parte din sufletul și trupul tatălui său și 
că o astfel de legătură cerea prezenţa lui acolo. A virat puternic 


la stânga, printre maldărele de reziduuri, apoi a luat-o și mai 
repede spre o șosea care ducea la piaţă. Era blocată cu un gard 
din sârmă, însă, în partea cealaltă a grămezilor de bare din oţel 
armat, a zărit o deschizătură îndeajuns de largă, încât să-i 
permită să se strecoare. Allah era cu el! 

A virat și mai mult la stânga, făcând slalom printre stivele de 
bare, trimițând nori de praf fin în aer și apropiindu-se tot mai 
repede de deschizătura îngustă. Va reuși! 

Zoologul, legat la ochi pe eșafod, a simţit o mână pe gât care 
l-a apăsat în jos. Era a călăului care i-a spus să îngenuncheze. În 
timp ce se lăsa în jos, căldura soarelui pe care o simţea pe faţă îi 
indica faptul că se afla cu faţa la Mecca, situată la o distanţă de 
șaizeci și patru de kilometri. Casa lui era în direcția aceea, iar 
gândul că soţia și copiii lui se găseau în acel loc drag i-a adus 
acel sentiment dureros de despărțire. 

Călăul l-a apucat de umeri pe bărbat - spadasinul făcuse 
treaba asta de nenumărate ori și știa exact când un condamnat 
trebuia liniștit. În difuzorul moscheii s-a auzit o comandă. 

În toată piaţa, care se întindea de la clădirea sobră a 
Ministerului Afacerilor Externe și până la fâșia de iarbă din faţa 
moscheii, mii de oameni au îngenuncheat cu faţa la Mecca 
pentru a se ruga. La fel ca toţi musulmanii pioși, zoologul știa 
cuvintele pe dinafară și a început să le rostească în șoaptă 
împreună cu restul mulțimii. Știa și cât dura rugăciunea - după 
estimările lui, mai avea patru minute de trăit. 

Băiatul, pe jumătate orbit de norul de praf pe care îl ridicase 
în aer motoreta lui, nu a văzut grămada de bare decât când a 
fost prea târziu. O ţeavă care ieșea aproape un metru în afara 
stivei intrase deja între spițele roții din faţă când a observat el. 

Reacţia lui a fost incredibilă - a virat motoreta într-o parte, 
dar nu îndeajuns de repede. Deoarece bara era învârtită de 
roata din faţă, spițele acesteia au început să se desprindă. 
Bucăţi de aliaj subţire au pătruns în rezervorul de benzină și în 
chiulasă, roata s-a rupt, furca s-a înfipt în pământ, apoi motoreta 
s-a oprit brusc. Fiul zoologului și prietenul său au zburat peste 
ghidon și au aterizat în praf. Motoreta a ajuns un morman de 
fiare și ei aproape că și-au pierdut cunoștința. 


Un automobilist șocat, care văzuse toată scena de pe 
cornișă, a ajuns la ei imediat ce rugăciunea din parcare luase 
sfârșit și mulţimea se ridicase în picioare. Călăul s-a apropiat de 
prizonierul îngenuncheat, iar peste piaţă s-a așternut tăcerea. 
Spadasinul a ajustat ușor unghiul gâtului zoologului și 
spectatorii aflaţi îndeajuns de aproape au auzit cele câteva 
cuvinte pe care cei doi le-au schimbat. 

Mulţi ani mai târziu am vorbit cu câţiva oameni prezenţi în 
acea zi în piaţă. Printre aceștia, s-a numărat și Sa'id al-Bishi, 
călăul. Am servit un ceai împreună în maj/is-ul - camera de 
oaspeți - casei lui și l-am întrebat ce îi spusese zoologul. 

— Rar se întâmplă ca un prizonier să spună ceva într-o astfel 
de situaţie, mi-a mărturisit Said al-Bishi, și-atunci nu ai cum să 
uiţi, desigur. El a inspirat adânc. A fost scurt, dar a spus-o cu 
toată convingerea. Mi-a zis: „Singurul lucru care contează este 
acela că Allah și poporul saudit îmi iartă păcatele.” 

Al-Bishi a tăcut și a privit înspre Mecca - se pare că asta a 
fost tot. Eu am încuviinţat reverențios. 

— Allahu Akbar, am murmurat eu drept răspuns. „Mare este 
Dumnezeu.” 

A luat o gură de ceai, privind în gol, căzut pe gânduri și 
meditând asupra înţelepciunii de care dă dovadă un om în 
ultimele clipe de viaţă. L-am privit în continuare, dând din cap a 
înţelegere. Singurul lucru pe care nu trebuie să îl faci într-o ţară 
arabă este să acuzi pe cineva că minte, nici măcar indirect. 

Drept urmare, am continuat să-l privesc, iar el a continuat să 
cugete. Afară auzeam clipocitul apei din fântâna aflată în 
frumoasa lui curte și forfota servitorilor din odăile femeilor. Fiind 
călăul statului, trebuie să fi fost plătit destul de bine. 

În cele din urmă, a început să se foiască pe scaun, apoi mi-a 
aruncat o privire să vadă dacă eram genul tăcut sau îi făcusem 
vizita cu un scop anume. 

Nu mi-am luat ochii de la el, iar călăul a râs. 

— Ești destul de inteligent pentru un occidental, mi-a zis el, 
și-acum haide să discutăm despre ce a spus prizonierul cu 
adevărat, ce zici? Când m-am aplecat deasupra lui, i-am zis să 
își expună gâtul cât mai mult posibil și să nu se miște - asta ar fi 
ușurat lucrurile pentru amândoi. Nu a părut să-i pese, doar mi-a 


făcut semn să vin mai aproape. Cineva trebuie să-i fi rănit 
interiorul gurii - cu un electrod, poate -, deoarece nu putea 
vorbi prea bine. „Îl cunoști pe Rege?” m-a întrebat el. Cu toate 
că m-a luat prin surprindere, i-am răspuns că am avut onoarea 
să îl întâlnesc pe Maiestatea Sa de câteva ori. A încuviințat din 
cap ca și când s-ar fi așteptat la acest răspuns. „Data viitoare 
când îl vezi spune-i vorba aceasta americană: „Poţi ucide 
gânditorul, dar nu poţi ucide gândul.” Călăul s-a uitat la mine și 
a ridicat din umeri. 

— Și i-aţi transmis aceste cuvinte? l-am întrebat eu. Regelui, 
vreau să zic. 

Călăul a râs. 

— Nu, a răspuns el. Știind ce alternative aveam, am preferat 
să-mi păstrez capul pe umeri. 

Nu era nevoie să-l întreb ce a urmat - ceilalți oameni din 
parcare îmi povestiseră deja. Când al-Bishi a încheiat schimbul 
de replici cu prizonierul, o briză puternică a suflat dinspre Marea 
Roșie; aproape toți și-au amintit de acest lucru, deoarece se 
simţea fierbinte pe asfalt. Călăul s-a ridicat și și-a tras sabia cu o 
mișcare sigură. A făcut un singur pas în spate și a măsurat 
distanţa din priviri, înainte să își proptească bine picioarele. 

Din sistemul de sonorizare al moscheii răsuna un sunet 
static. Al-Bishi a ţinut sabia pe orizontală, și-a îndreptat spatele 
și și-a ridicat bărbia, ca să-și accentueze profilul - când m-am 
întâlnit cu el, nu am putut să nu-i observ vanitatea. Cu o mână, 
a ridicat sabia și, când vârful a ajuns sus, toți ochii din piaţă l-au 
urmat, aproape orbiţi de lumina albă a soarelui de deasupra lui. 

El a ezitat, iar sabia a scânteiat de parcă ar fi vrut să mai 
îndulcească drama pe care urma să o provoace, apoi a apucat 
mânerul și cu cealaltă mână și a coborât lama cu o viteză 
uluitoare. Tăișul lamei a lovit cu precizie ceafa zoologului. 
Prizonierul nu s-a mișcat, așa cum i se spusese. 

Singurul lucru de care își amintește toată lumea este sunetul 
- puternic și ud, ca și când cineva ar tăia un pepene verde. 
Lama a secţionat coloana vertebrala, arterele carotide și 
laringele zoologului până când capul s-a desprins. 

Acesta s-a rostogolit pe marmură, cu pleoapele care se 
zbăteau, urmat de un șuvoi de sânge ţâșnind din arterele tăiate. 


Trunchiul decapitat al zoologului a părut că plutea o clipă, ca și 
când s-ar fi aflat în stare de șoc, apoi s-a înclinat în faţă, în 
propriul lichid. 

Călăul a rămas nemișcat în thoba lui obișnuită și și-a privit 
opera de artă. Sunetul static din sistemul de sonorizare a fost 
înlocuit cu o rugăciune musulmană, un roi de muște a început să 
se adune, iar mulțimea din piaţă a început să aplaude. 

Fiul mortului - abia respirând după ce fugise, cu partea 
stângă a corpului zdrelită și cu o batistă înfășurată în jurul mâinii 
care îi sângera - a intrat șchiopătând în parcare imediat după ce 
corpul neînsufleţit al tatălui său fusese pus în interiorul rece al 
dubei albe. lată motivul pentru care vehiculul era prevăzut cu 
aer condiţionat - nu pentru confortul celor vii, ci să înlăture 
mirosul mortului. 

Majoritatea spectatorilor plecase, lăsându-i pe polițiști să 
înlăture barierele și pe câţiva muncitori din Bangladesh să spele 
marmura. 

Băiatul a privit în jurul lui, încercând să zărească pe cineva 
cunoscut și să-l întrebe despre identitatea  prizonierului 
executat, însă oamenii se deplasau repede ca să scape de vânt, 
trăgându-și în jos basmalele în carouri la fel ca beduinii, pentru 
a-și proteja faţa. În partea cealaltă a peticului de iarbă, un 
muezzin - ajutorul conducătorului moscheii - trăgea obloanele 
din lemn și încuia clădirea, ca să o apere de ceea ce părea a fi o 
furtună puternică de nisip. 

Biciuit de vânt, băiatul a alergat și l-a strigat pe acesta prin 
grilajul de fier, întrebându-l de un nume, de o profesie. Muezinul 
s-a întors și, ducându-și mâna la faţă ca să o apere de nisip, i-a 
răspuns. Din cauza vântului, băiatul nu a reușit să audă decât 
un singur cuvânt: zoolog. 

Înregistrările camerelor de supraveghere care monitorizau 
piața - descoperite mult mai târziu - au arătat că muezinul și-a 
reluat activitatea și nici măcar nu l-a văzut pe băiat întorcându- 
se și holbându-se la eșafodul din marmură, cu trupul biciuit de 
vântul fierbinte și cu sufletul încărcat de o mâhnire 
devastatoare. A rămas nemișcat minute în șir și, hotărând să se 
comporte ca un bărbat și să nu plângă, el semăna cu o statuie 
măturată de vânt. 


Fie vorba între noi, cred că în acea stare de abandonare 
parcurgea cu repeziciune, mental, multe dimensiuni - ca mulţi 
oameni care trăiesc o dramă cumplită, el s-a desprins de spaţiu 
și timp. Probabil că ar fi rămas acolo ore în șir dacă nu s-ar fi 
apropiat de el un poliţist care i-a strigat să plece, iar el a fugit ca 
să scape de bastonul de bambus al acestuia. 

În timp ce mergea împleticindu-se prin nisipul învolburat, cu 
lacrimile șiroindu-i pe obraji și singur într-un oraș pe care 
începuse să-l urască, a scos un singur țipăt sfâșietor. Mai târziu 
mi s-a spus că fusese un țipăt de durere, dar eu știam că nu era 
așa. Era primul țipăt al nașterii. 

Într-un proces la fel de sângeros și de dureros ca și latura lui 
fizică, într-o parcare din centrul orașului Jeddah, măturată de 
vânt, se năștea teroristul Sarazin. În timp, din dragoste 
nețărmurită pentru tatăl lui, el avea să se transforme într-un 
adept fanatic al islamismului conservator, într-un dușman al 
tuturor valorilor occidentale, într-un distrugător declarat al 
monarhiei Fahd și într-un susținător al violenței jihadului. 
Mulţumesc Arabiei Saudite, mulțumesc. 


Capitolul 3 


În pofida bogăției colosale, a vastelor rezerve de petrol și a 
afinităţii pentru armamentul american de ultimă generaţie, iată 
că există și unele care nu funcţionează în Arabia Saudită. 
Mijloacele de transport în comun din Jeddah, de exemplu. 

Deoarece motoreta ajunsese o epavă, fiul zoologului nu avea 
alt mijloc de transport decât cel în comun, care - din cauza 
orarului neregulat și a furtunii de nisip ce devenea din ce în ce 
mai intensă -, a făcut ca vestea execuţiei să ajungă acasă cu 
douăzeci de minute mai repede decât el. 

Familia lui numeroasă se adunase deja în maj/is-ul modest al 
vilei lor, iar mama lui inducea tuturor celor prezenţi o teroare 
crescândă - între valurile de durere și de neîncredere, ea se 
răzvrătea împotriva propriei ţări, împotriva sistemului juridic din 
Arabia Saudită și chiar împotriva familiei regale. Cu toate că 
niciun bărbat saudit, cu atât mai puţin societatea, nu ar fi 
recunoscut, ea era aproape întotdeauna cea mai înțeleaptă 
persoană din încăpere. 


Atacul ei înverșunat a luat sfârșit doar când cineva s-a uitat 
afară pe fereastră și l-a văzut pe fiul ei apropiindu-se. Cu 
răsuflarea înecată de lacrimi, ea și-a întâmpinat fiul în hol, 
disperată că el fusese martor la execuţia propriului tată. 

Când el a clătinat din cap și i-a povestit despre accidentul de 
motoretă de pe șantier, ea a căzut în genunchi pentru prima și 
singura dată și i-a mulţumit lui Allah pentru fiecare rană de pe 
trupul copilului. Băiatul s-a aplecat, și-a ridicat mama și, peste 
umărul ei, le-a văzut pe cele două surori ale sale stând singure, 
ca și cum ar fi fost izolate pe o insulă pustie a propriei disperări. 

Le-a îmbrățișat pe toate trei și le-a povestit despre cea din 
urmă durere care îl apăsase tot drumul înspre casă, și la care 
nimeni nu se gândise - fiind prizonier executat, nu aveau voie 
să-i facă o slujbă, să-l îngroape, nu puteau să-i închidă 
pleoapele, nici să-l spele și să-l înfășoare în giulgiu după ritualul 
islamic, ca un ultim omagiu adus tatălui. Trupul lui avea să fie 
aruncat într-o groapă comună, iar mormântul lui nu avea să fie 
marcat. Dacă vor avea noroc, unul dintre gropari îl va așeza pe 
partea dreaptă, cu faţa către Mecca. Dacă vor avea noroc. 

În lunile care au urmat, a mărturisit mama într-un 
interogatoriu ulterior, atmosfera apăsătoare în urma pierderii 
care s-a instalat în casă nu a fost tulburată aproape de nimic. În 
afară de membrii apropiaţi ai familiei, nimeni nu i-a vizitat, 
nimeni nu i-a sunat - din cauza naturii infracţiunii, familia era 
ostracizată de prieteni și de comunitate, în general. Într-un fel, și 
familia fusese aruncată și îngropată într-un mormânt nemarcat. 
Chiar și așa, trecerea timpului le-a mai alinat durerea, iar băiatul 
- un student eminent - și-a luat cărțile și și-a continuat studiile 
acasă. Și, mai mult decât orice, a unit familia - la urma urmei, 
educaţia este o speranţă pentru un viitor mai bun, indiferent cât 
de imposibil ar fi părut în acel moment. 

Apoi, la opt luni după execuţie, la orizont s-a întrezărit o 
lumină - fără ca familia să știe, bunicul muncise fără întrerupere 
pentru ei. Cu ajutorul puţinei wasta pe care o avea și al mitei pe 
care abia și-o permitea, el reușise să obţină pașapoarte, permise 
de ieșire și vize pentru nora lui și pentru cei trei copii ai ei. Cu 
siguranţă, era o mărturie a dragostei pe care le-o purta, însă 
adevărul era că familia reprezenta o rușine pentru autorităţi, iar 


acestea erau mai mult decât bucuroase să le dea drumul să 
plece. Indiferent care era motivul, bunicul a sosit într-o seară 
târziu, i-a dat familiei vestea uimitoare și le-a spus că vor pleca 
dimineața devreme înainte ca oamenii care îl ajutaseră să se 
răzgândească. 

Toată noaptea ei și-au împachetat puţinele lucruri la care 
țineau, au mai făcut o ultimă oprire în tărâmul amintirilor și, 
neavând de la cine să-și ia rămas-bun, au plecat la drum la ivitul 
zorilor.  Convoiul format din patru vehicule de familie 
supraîncărcate s-a deplasat timp de douăsprezece ore - peste 
întinderea ţării, prin deșertul fără sfârșit, pe lângă câmpuri de 
petrol nesfârșite - până când, la asfinţit, a ajuns la apele turcoaz 
din Golful Arabiei. 

Arcuindu-se peste apă ca un colier, se zărea pasarela 
strălucitoare care lega Arabia Saudită de insula independentă 
Bahrain. Se întindea pe o distanţă de douăzeci și cinci de 
kilometri peste poduri și viaducte, un triumf al ingineriei 
olandeze cunoscut sub denumirea Pasarela Regelui Fahd. La 
fiecare kilometru erau panouri uriașe cu monarhul saudit care 
zâmbea familiei în timp ce aceasta traversa oceanul, o ironie pe 
care băiatul o înţelegea - era omul care semnase sentinţa de 
execuţie a tatălui său. Chipul lui Fahd, pe care îl ura, a fost 
ultimul lucru pe care l-a văzut înainte să-și părăsească ţara. 

După ce i-au mituit pe cei de la graniţă, bunicului și celor trei 
verișori li s-a permis să intre pentru puțin timp în Bahrain fără 
acte, ca să transporte cu feribotul bunurile familiei la o casă pe 
care bătrânul o închiriase prin intermediul unui prieten al unui 
vecin. Nimeni n-a spus nimic, dar când au văzut-o cu toții s-au 
simțit descurajaţi. 

Casa dărăpănată se afla în mijlocul unei curți mizerabile, în 
sectorul semi-industrial al capitalei ţării, Manama. Ușa de la 
intrare era deschisă și atârna, instalaţia de apă abia dacă 
funcţiona, iar curent electric nu exista decât în două camere - 
însă atunci nu mai putea fi cale de întoarcere și oriunde era mai 
bine decât în Jeddah. 

După ce lucrurile sărăcăcioase ale familiei au fost, în cele din 
urmă, descărcate, mama băiatului s-a retras în bucătăria 
distrusă împreună cu bătrânul și a încercat să-i mulțumească în 


șoaptă pentru tot ceea ce făcuse pentru ei. El a clătinat din cap, 
i-a așezat un sul mic de bancnote în palmă, zicându-i că îi va 
mai trimite - nu mult, dar suficienţi - în fiecare lună. Ea și-a 
mușcat buzele, încercând să nu plângă din cauza generozităţii 
lui, iar bătrânul s-a îndreptat agale către nepoatele lui - care 
priveau din curtea mizerabilă - și le-a îmbrățișat. 

Apoi s-a întors și a ezitat - lăsase partea cea mai grea la 
sfârșit. Nepotul lui, conștient de ce urma, încerca să pară ocupat 
cu deschisul cutiilor pe veranda din spate. Bunicul lui s-a 
apropiat și a așteptat ca el să-și ridice privirea. Fiind bărbaţi, 
niciunul nu știa câtă emotie să arate, asta până când bunicul și- 
a întins brațele și l-a strâns pe băiat la pieptul lui. Nu era 
momentul să fie mândru, era bătrân și numai Dumnezeu știa 
dacă avea să-l mai vadă vreodată pe nepotul lui. 

A făcut un pas în spate și l-a privit pe tânăr - în fiecare zi se 
gândea cât de mult semăna cu băiatul lui, cel pe care îl 
executaseră. Și cu toate astea, viaţa continuă cu copiii noștri și 
cu copiii copiilor noștri, și nici măcar un rege nu poate împiedica 
lucrul ăsta. S-a întors brusc și s-a îndreptat către vehicul, 
strigându-le verișorilor să pornească motorul. Nu a privit în 
urmă, de teamă ca familia să nu îi vadă lacrimile care i se 
rostogoleau pe obraji. 

Băiatul, înconjurat de mama și de surorile lui, a rămas multă 
vreme în întunericul care începea să se lase, privind cum 
luminile vieţii lor anterioare dispăreau în noapte. 


Capitolul 4 


Două zile mai târziu, pentru prima oară în viața ei de adult, 
mama copiilor a ieșit în public neînsoţită de un bărbat. Cu toate 
că îi era teamă și rușine, nu avea de ales - dacă nu își antrena 
copiii în diverse activități, singurătatea și sărăcia lor i-ar fi 
copleșit. 

Singură într-o ţară străină, fără rude și prieteni, a găsit stația 
de autobuz, și-a urcat copiii în el și s-au plimbat împreună ore în 
șir prin centrele comerciale din oraș. Era o revelaţie. Niciunul nu 
mai trăise experienţa unui islamism liberal și priveau cu gura 
căscată la posterele care prezentau filme americane și filme 


muzicale de la Bollywood'5, se holbau la femeile occidentale 
îmbrăcate în maiouri și pantaloni scurți și nu le venea să creadă 
că femeile musulmane în abbaya elaborate renunţaseră la văluri 
în favoarea ochelarilor de soare Chanel. 

Pe băiat, un lucru l-a surprins cu desăvârșire. Singurele 
chipuri feminine pe care le zărise vreodată erau cel al mamei lui 
și cele ale rudelor apropiate - nici măcar nu văzuse fotografii cu 
femei: revistele și panourile care înfățișau femei cu fata 
descoperită erau interzise în Arabia Saudită. Prin urmare, în 
magazinele din Bahrain, avea deja un element de comparație, a 
aflat ceva ce altminteri nu ar fi conștientizat - mama lui era 
frumoasă. 

Firește că toți băieţii cred asta despre mamele lor, însă 
băiatul știa că era o idee preconcepută. Ea avea numai treizeci 
și trei de ani, pomeţi proeminenţi, un ten impecabil și ochi mari, 
migdalaţi care sclipeau de inteligenţă. Nasul îi era fin și drept, 
ceea ce făcea ca privirea să se îndrepte imediat către buzele ei 
perfecte. Mai mult de-atât, suferința ei recentă îi conferise o 
graţie și o mândrie cu mult deasupra condiţiei ei modeste. 

Într-o seară, nu mult după ce au ajuns în Bahrain, când 
surorile lui merseseră la culcare, el s-a așezat sub un bec prins 
doar prin două fire de sârmă de tavanul bucătăriei și i-a spus 
mamei lui pe un ton șovăitor cât de drăguță era. Ea a râs și i-a 
sărutat creștetul capului, dar mai târziu, în pat, a început să 
plângă în tăcere - când un băiat observă frumusețea unei femei 
înseamnă că începe să se maturizeze, iar ea știa că avea să-l 
piardă. 

În săptămânile care au urmat ea a reușit să-i înscrie pe cei 
trei copii la școli publice bune, iar băiatul, după șase încercări, a 
găsit o moschee suficient de strictă și de antioccidentală, încât 
să primească aprobarea tatălui său, dacă ar fi trăit. Un 
adolescent de cincisprezece ani care a intrat acolo de pe stradă 
reprezenta o achiziţie neobișnuită pentru orice grup religios. 
Așadar, în prima vineri după rugăciune, imamul, care era orb din 


15 


Supranumele caselor de film în limba hindu (n.red.) 


naștere, împreună cu câţiva bărbaţi l-au invitat la ceai într-o 
grădină splendidă din spatele clădirii. 

Stând sub un copac violet jacaranda, băiatul n-a dezvăluit 
aproape nimic despre întâmplările care îl aduseseră în Bahrain, 
însă bărbaţii nu s-au lăsat păcăliţi ușor și, neputându-l minţi pe 
imam, acesta le-a povestit, în cele din urmă, frânturi despre 
moartea tatălui său. La sfârșit, bărbaţii și-au plecat capetele și l- 
au preamărit pe tatăl lui. „Care fiu... care musulman devotat nu 
ar fi mândru de un om care a vorbit cu voce tare în apărarea 
credinței lor și a valorilor sale?” au întrebat ei furioși. 

Pentru un băiat care fusese înjosit și respins de propria 
comunitate, care fusese singur atâta vreme, asta era o 
experiență aparte. Moscheea începuse deja să umple golul 
emoţional din viaţa lui. 

Imamul cel orb i-a spus că Dumnezeu îi dă omului atâta 
suferință cât poate să îndure. Prin urmare, evenimentele 
îngrozitoare din Jeddah au fost o mărturie a credinţei profunde și 
a curajului tatălui său. Zicând astea, el și-a întins mâna și a 
pipăit cu degetele faţa tânărului, încercând să-i memoreze 
trăsăturile - era un semn de respect, o primire specială în frăţia 
lor. 

Băiatul, menţionând doar că adepţii erau foarte culţi, nu i-a 
destăinuit mamei lui nimic despre prelegerile la care lua parte în 
majoritatea serilor la moschee. Era o treabă de bărbaţi, zicea 
imamul, iar un bărbat se putea exprima liber doar dacă știa că 
vorbele lui nu vor fi repetate. 

Și, în vreme ce băiatul făcea primii pași în politica agresivă, 
aderând la ceea ce părea a fi o celulă a Frăției Musulmane, 
restul familiei se îndrepta către alte orizonturi. Spre deosebire 
de majoritatea locuitorilor din Bahrain, familia nu avea televizor, 
însă expunerea fetelor la cultura pop creștea din ce în ce mai 
mult în fiecare zi - la școală, în mall-uri, prin intermediul 
panourilor - și, la fel cum se întâmpla în fiecare ţară din acea 
regiune, cultura populară nu însemna cultură arabă. 

Americanizarea crescândă a surorilor lui provoca certuri din 
ce în ce mai serioase între băiat și mama acestuia până când, 
într-o seară, ea i-a vorbit pe șleau. l-a spus că Bahrain era 
singurul lor viitor, și voia ca fetele să se integreze, să fie 


îndrăgite de prieteni - își dorea lucrul ăsta pentru toţi copiii ei, 
iar dacă asta însemna să renunțe la modul lor de viață din 
Arabia Saudită, atunci nu avea să verse nici măcar o lacrimă 
pentru ceva ce le adusese atâta suferință. 

Ea a mai spus că singurătatea este asemenea unei lame care 
sfâșie inima, că un copil are dreptul să viseze și că, dacă fetele 
nu-și vor afla fericirea, atunci nu o vor găsi niciodată. l-a zis 
toate lucrurile astea cu multă introspecţie și sinceritate, și de ce 
n-ar fi făcut-o? Doar se referea și la ea. Băiatul nu o mai auzise 
niciodată pe mama lui vorbind atât de înverșunat și a înţeles că, 
deși pentru ceilalți era încă o musulmană, în adâncul sufletului - 
simțindu-se abandonată de Dumnezeu -, ea venera, în realitate, 
doar viaţa și pe copiii ei. Profund tulburat, el i-a reamintit că 
Allah veghea asupra lor, apoi s-a dus la culcare. 

După ce el a adormit, mama a intrat în camera fetelor, le-a 
trezit fără zgomot și le-a îmbrățișat. Apoi le-a spus că știa că ele 
încercau să se îndrepte într-o altă direcţie, doar că nu mai 
puteau să-l ofenseze pe fratele lor în propria casă. Muzica 
trebuia să înceteze, iar când plecau la școală trebuiau să poarte 
vălul. 

Deoarece fetele semănau cu mama lor, atât la înfățișare, cât 
și la temperament, amândouă au început să vocifereze. Ea le-a 
făcut semn să tacă și le-a spus că fratele lor le iubea și nu 
încerca decât să îndeplinească imensa responsabilitate pe care 
o avea față de tatăl lor. Le-a privit îndelung feţele, care o 
implorau să se răzgândească, și aproape că a zâmbit - urma să 
împărtășească un secret cu fetele ei și nu mai făcuse niciodată 
asta cu nimeni în afară de mama sa. 

— Am nevoie de ajutorul vostru, a spus ea. Trebuie să discut 
ceva extrem de important cu el, iar el nu va fi niciodată de acord 
dacă va crede că sunteţi corupte. 

Cele două fete au uitat de protestele lor, întrebându-se ce 
punea la cale mama lor. 

— Nu mai putem continua așa, a adăugat ea. Nu e vorba 
doar despre casă, bunicul vostru nu mai este tânăr. Ce se va 
întâmpla dacă va muri și nu vom mai primi bani? a întrebat ea și 
a făcut o pauză, acordându-le răgaz să-i cumpănească vorbele. 
Am aplicat pentru o slujbă. 


Dintre toate lecţiile pe care fetele aveau să le înveţe ca 
femei tinere musulmane, cea pe care mama lor le-a dat-o în 
acea noapte a fost cea mai importantă - să preiei controlul, să 
conștientizezi că singura cale spre rai este aceea pe care ţi-o 
construiești singur pe pământ. Ele s-au holbat la ea uimite. O 
slujbă?! 

Ea le-a explicat că auzise despre un post vacant de la una 
dintre mamele copiilor de la școala lor și că sunase la firmă cu 
câteva săptămâni în urmă. Fusese pe punctul de a renunța, însă 
primise o scrisoare chiar în ziua respectivă în care i se cerea să 
se prezinte la un interviu. Ea le-a destăinuit că nu îi spusese 
nimic fratelui lor, deoarece era posibil să nu fie angajată - și, ca 
să fie sinceră, era aproape sigur că nu va obţine slujba, nu din 
prima încercare -, prin urmare, nu avea rost să poarte o discuţie 
dacă nu era nimic sigur. A refuzat să le dea mai multe informații, 
zicând că era târziu și că venise vremea să meargă la culcare. 

Dimineaţa următoare fetele și-au arătat sprijinul pentru 
mama lor așa cum au știut mai bine - au dat jos posterele de pe 
pereţi, au pus în saci de gunoi teancurile de reviste și și-au 
ascuns toate CD-urile cu muzică și trusele de machiaj. 

În ziua interviului, când copiii erau la școală, mama lor a luat 
puţinii bani pe care a reușit să-i strângă și, urmând un plan 
foarte bine gândit, a intrat într-un magazin din cel mai bun mall 
și și-a cumpărat o geantă Luis Vuitton elegantă și o pereche de 
ochelari de soare Gucci. 

A intrat într-o toaletă publică, a despachetat geanta cea 
nouă, a aruncat-o pe cea veche la gunoi și și-a dat jos vălul - era 
hotărâtă să se pună în valoare, renunțând inclusiv la ceea ce fiul 
ei îi interzisese în urmă cu câteva luni. Însă nu era ușor să 
treacă peste modestia în care trăise o viaţă și, chiar dacă avea 
ochelarii de soare pe nas, tot nu a reușit să-și facă destul curaj 
să se privească în oglindă. 

Cu o înfățișare modernă și foarte frumoasă, s-a strecurat, în 
cele din urmă, pe ușă și s-a îndreptat către clădirea de birouri de 
alături - sediul central al companiei locale de telefonie Batelco. 
Fremătând de teamă și de emoţii, s-a așezat pe o canapea și a 
așteptat să fie chemată la interviu. A înţeles că sentimentele 
care o încercau în acel moment nu erau departe de cele din 


noaptea nunții - iar în acel moment se simțea ca și cum ar fi fost 
goală. 

„Nu e de mirare că femeilor le place să iasă îmbrăcate 
astfel”, și-a spus ea. 

S-a apropiat de ea o secretară și a condus-o într-o sală de 
ședințe, unde doi bărbaţi și o femeie, din consiliul de conducere, 
i-au explicat că firma a decis să mai angajeze oameni în cadrul 
departamentului de relaţii cu clienţii. Cum i se părea hotărârea 
respectivă? Ea le-a răspuns că era o idee bună - compania avea 
o reputaţie atât de proastă când venea vorba despre relaţii cu 
clienţii, încât era greu de crezut că aveau un astfel de 
departament. 

Bărbatul mai bătrân s-a holbat la ea, apoi a râs - toată ziua îi 
ascultaseră pe posibilii angajaţi spunându-le cât era compania 
de extraordinară. În sfârșit, intervievau pe cineva care cel puţin 
înţelegea că postul acela era necesar. Cu zâmbetul pe buze, el i- 
a explicat că postul presupunea să ai de-a face cu clienții 
nemulțumiți care se plângeau despre preţurile exagerate, să 
explici modul în care erau emise facturile, să dezlegi misterele 
politicii prețurilor. 

Ea le-a spus că, deși nu avea experienţă, era totuși expertă - 
ca văduvă cu un venit mic, a trebuit să înțeleagă și să analizeze 
toate facturile care ţineau de casă, inclusiv cea de la Batelco. 
Subjugată de emoţii, ea a continuat să vorbească fără să-și dea 
seama că, deși încuviinţau din cap, membrii consiliului de 
administraţie abia dacă îi acordau atenţie. 

Știau că slujba respectivă avea mai mult de-a face cu 
liniștirea clienţilor nemulţumiţi decât cu calificări tehnice. 
Femeia care se afla în faţa lor părea să aibă o combinaţie rară 
între inteligenţă și stil, suficientă cât să îl facă pe orice client 
iritat să se calmeze. 

Membrii comisiei s-au uitat unul la celălalt, au ridicat din 
sprâncene și ușor din umeri și, fără să schimbe un cuvânt între 
ei, au luat o decizie. Bărbatul mai în vârstă a intervenit și a 
întrebat-o dacă putea începe de luni. Ea a fost atât de 
emoționată, încât nu a putut să rostească vreo vorbă. Abia după 
ce acesta a repetat întrebarea a reușit și ea să răspundă 
afirmativ. 


A ieșit din sala de ședințe copleșită de o mulţime de gânduri, 
știind că nu putea să împărtășească vestea cu fiicele ei. Totul 
depindea de o singură persoană: fiul ei. 

După cină ea l-a rugat, într-o doară, să o însoțească până la 
magazinul din apropiere. Plănuise asta toată după-amiaza, iar 
când au ieșit, ea și-a dat seama că sincronizarea era perfectă. 
Era începutul weekendului și în fața unui atelier care personaliza 
mașini se adunaseră grupuri de tineri, pâlcuri de bărbaţi 
pakistanezi care munceau în fabricile de prin partea locului își 
dăduseră întâlnire la colț de stradă și mașini pline cu scandalagii 
se îndreptau către cinematografele din oraș. Pe drum ea a 
subliniat fiecare aspect negativ, spunându-i că în curând, cu sau 
fără văl, fetele vor ajunge la o vârstă la care nu vor mai putea 
ieși din casă. 

Fiul ei a încuviinţat din cap. Și el se gândise la asta - ca 
bărbat, era capul familiei și deci responsabil pentru virtutea 
femeilor. 

— Trebuie să ne mutăm într-o zonă mai bună, a zis ea. 

— Sigur, a răspuns el, și cum vom plăti? 

— Mă angajez, a rostit ea încet, omiţând intenţionat să spună 
că o făcuse deja. 

S-a oprit și s-a holbat la ea. 

— E ridicol! a exclamat el. 

Ea și-a plecat supusă capul acoperit cu văl, lăsând să treacă 
primul val de mânie și de uimire. El s-a întors și și-a continuat 
drumul către magazin, însă ea nu s-a clintit din loc. 

— Ridicol, poate, dar dă-mi o altă alternativă, a adăugat ea 
cu încăpățânare. Cum altcumva vom putea să asigurăm viitorul 
fetelor? 

El nu s-a oprit din drum, iar ea tot nu s-a clintit din loc, 
hotărâtă să lupte împotriva fiului ei pentru șansa la o viață mai 
bună. 

— Nu putem trăi din milă o veșnicie! a strigat ea în urma lui. 
Cine și-ar dori asta? Nicio mamă nu ar permite așa ceva. Dacă 
aș avea o slujbă, ne-am putea permite o viaţă nouă... 

Nu și-a terminat fraza. El s-a întors furios și s-a îndreptat cu 
pași mari înspre ea. 

— Răspunsul este nu, e greșit! 


El a început s-o tragă de mânecă, însă ea întrezărise șansa la 
care sperase cu disperare. 

— Se prea poate ca ideea ca o femeie să muncească să nu 
fie pe placul orgoliului masculin, s-ar putea să-i ofenseze pe 
câţiva imami idealiști, însă nu este greșit, a zis ea pe un ton 
rece. 

Fiul ei a zărit hăul care se căsca în fața lui, însă nu mai putea 
retrage cele spuse. În schimb, a încercat să închidă subiectul, 
arătând către grupurile de bărbaţi care urmăreau acea dispută 
domestică. 

— Haide! a zis el. Se uită lumea la noi! 

Însă ea nu s-a clintit. 

— Studiez de mulţi ani scrierile religioase, a zis ea. Așa că, 
spune-mi, unde se spune în islam că este greșit ca o femeie să 
facă o muncă cinstită? 

— Este greșit pentru că spun eu... 

Dar ea nu l-a lăsat să scoată și alte prostii pe gură. 

— Părerea ta este mai presus decât cea a Profetului, pacea 
fie cu el? a vrut ea să știe. 

Să gândești un astfel de lucru era un sacrilegiu. Preţ de o 
clipă el nu a putut da un răspuns. Mama lui a profitat de 
avantajul în care se afla. 

— A fost voia lui Dumnezeu ca tu să iei locul tatălui tău - 
comportă-te ca el. Crezi că ar vrea ca fiicele lui să ducă o astfel 
de viaţă? Crezi că ar vrea ca sotia lui să ducă o astfel de viaţă?! 

Băiatul cunoștea răspunsurile. A lăsat deoparte opiniile care 
îi despărțeau și a privit printr-o deschizătură îngustă din vălul ei 
- timp de mai bine de o mie de ani deschizătura asta a fost 
singurul mijloc prin care bărbaţii și femeile din lumea arabă s-au 
observat unii pe ceilalți. 

Ea l-a privit cu acei ochi frumoși, machiaţi. 

— Te-am întrebat dacă ai convingerea că tatăl tău ar vrea, 
dacă ar mai fi în viaţă, ca noi să trăim în astfel de condiţii, 
răspunde-mi, i-a cerut ea. 

Băiatul a încercat să o intimideze cu privirea, însă ea a rămas 
neînduplecată. Atunci, el și-a mutat privirea - era totuși mama 
lui și o iubea nespus de mult. 

— Cât se plătește? a întrebat el în cele din urmă. 


Capitolul 5 


Vara indiană a familiei ar fi putut continua la nesfârșit dacă 
n-ar fi fost un grup de muncitori din Bangladesh. 

La o lună după ce fiul ei fusese de acord ca ea să 
muncească, familia s-a mutat într-o casă dintr-un cartier bun și 
cinci zile pe săptămână ea se urca în autobuz împreună cu 
fetele ei și se ducea la muncă. Niciodată nu se simţise mai 
împlinită și nu se bucurase mai mult de compania fetelor. Totul a 
luat însă sfârșit după ce o echipă de muncitori a început să 
construiască o clădire mică de birouri lângă școala băiatului. 

Neștiind ce însemna să pregătești un șantier, muncitorii din 
Bangladesh au început să sape cu excavatorul și au atins ţevile 
de apă și liniile de curent electric, întrerupând aerul condiționat 
în școală. În timp ce nefericitul șofer care mânuise cupa se uita 
la excavatorul lui, copiii îl aplaudau de la ferestre, știind că 
pentru ei acea zi de școală luase sfârșit. 

Băiatul a hotărât să îi facă o surpriză mamei lui și să ia 
prânzul împreună, însă transportul cu autobuzul din Manama nu 
era cu nimic mai prejos decât cel din Jeddah. Astfel adolescentul 
a ajuns la câteva minute după ce clădirea Batelco fusese închisă 
pentru pauza de prânz. Bănuind că ea se afla la cantina din 
incintă, el s-a dus la mall să bea ceva și să se gândească la 
modul în care să-și petreacă după-amiaza. 

Când a ieșit din lift, a zărit-o la o distanţă de treizeci de 
metri, și în acel moment viaţa măruntă pe care și-o construise în 
Bahrain s-a făcut bucăţi. Fără văl și dată cu ruj, cu ochelarii de 
soare Gucci pe cap, ea lua prânzul într-o cafenea împreună cu 
un grup de colegi. 

S-a uitat la fața ei machiată, fără văl și s-a cutremurat - era 
ca și când ar fi fost goală în faţa lui. Și mai rău decât indecența 
ei era faptul că patru bărbaţi ședeau la masă cu ea. Dintr-o 
privire, și-a dat seama că nu erau nici taţii, nici fraţii celorlalte 
femei. 

Un val de greață, de trădare aproape că l-a făcut să se 
sufoce și, în timp ce încerca să îl înlăture, simţea cum îl copleșea 
gustul amar al eșecului - el a înţeles că își dezamăgise tatăl în 
cel mai rău mod posibil. 


S-a gândit să o înfrunte pe mama lui de față cu toţi, să îi 
acopere faţa și să o târască spre casă - dar, într-un fel, abia 
dacă s-a urnit de acolo. Furios, rănit și dărâmat, și-a îndreptat 
pașii spre singurul loc care îi putea oferi un refugiu, moscheea, 
disperat să găsească alinare și să primească un sfat de la imam 
și de la ceilalţi soldaţi ai Frăției Musulmane. 

S-a întors acasă noaptea și s-a ridicat din pat dimineața 
târziu, astfel încât nu s-a întâlnit cu mama și surorile lui decât la 
cină. În mod ciudat, nu a spus nimic despre ceea ce văzuse la 
mall, însă, în timpul cinei, mama lui și-a dat seama că ceva nu 
era în regulă. 

După ce fetele s-au dus la culcare, ea l-a întrebat ce se 
întâmpla cu el, dar, posomorât cum era, băiatul nu s-a lăsat 
angrenat în conversaţie. Singurul lucru la care se putea gândi 
mama lui era că avea legătură cu vreo fată, prin urmare, a 
hotărât să nu îl mai bată la cap - avea și ea fraţi și știa cât de 
grea era adolescenţa pentru băieți. 

Au trecut câteva săptămâni până când băiatul s-a așezat și a 
stat de vorbă cu ea. Cu privirea plecată, el i-a destăinuit că, 
după mai multe luni de gândire, hotărâse să urmeze o viaţă 
religioasă și că, într-o bună zi, cu voia lui Dumnezeu, va deveni 
imam. 

L-a privit uimită, dar nu a încercat să-l întrerupă - visurile pe 
care și le făcuse pentru el nu includeau și acea variantă. 

El i-a spus pe un ton calm că știa că drumul către o viaţă 
spirituală era greu, însă, de la moartea tatălui său, religia fusese 
singura care îi adusese cea mai mare alinare și - după cum îi 
zisese de nenumărate ori imamul - era o decizie de care tatăl 
său ar fi fost foarte mândru. 

Mama lui știa că era adevărat și, chiar dacă asta explica de 
ce fusese atât de tăcut în ultima vreme, ea simţea că mai era 
ceva legat de această decizie, pe care nu îl înțelegea. L-a privit 
îndelung pe unicul ei băiat care, cu fiecare lună ce trecea, 
semăna din ce în ce mai mult cu tatăl lui, fapt care o făcea să-l 
iubească și mai tare, încercând să-l determine să i se confeseze, 
însă el și-a ridicat privirea și s-a uitat în ochii ei fără să ezite. 


— Peste două săptămâni voi împlini șaisprezece ani, a zis el. 
Dar tot am nevoie de permisiunea ta ca să obţin un pașaport. 
Vreau să merg în Pakistan pentru o lună. 

Ea n-a spus nimic, era prea șocată. Pakistan? De unde-i 
venise acea idee? 

— Va fi în timpul vacanței de vară, așa că nu îmi va afecta 
studiile, a continuat el pe un ton rece. Lângă Quetta se află o 
madrassah faimoasă - școală religioasă -, unde se ţine un curs 
pentru tinerii care vor să se iniţieze. Imamul mi-a spus că școala 
asta va stabili un standard ridicat pentru viitoarea mea carieră. 

Mama lui a încuviinţat din cap, parcă și-l imagina pe imam 
rostind vorbele astea. Ce știa el despre fiul ei? Băiatul era înalt 
și puternic, cu o constituţie surprinzător de atletică, iar ea se 
îndoia că o viaţă religioasă i-ar aduce satisfacţii. 

— Chiar dacă aș fi de acord, cu ce vom plăti? a întrebat ea, 
optând pentru cea mai rezonabilă formă de împotrivire. 

— Cursul este gratuit, a precizat el, iar imamul s-a oferit să- 
mi plătească biletul de avion. Ceilalţi membri ai moscheii m-au 
asigurat că le vor scrie prietenilor lor, ca să rezolve cu cazarea. 

Ea și-a mușcat buza, ar fi trebuit să anticipeze una ca asta. 

— Și când vei pleca? a întrebat ea. 

— Peste zece zile, a răspuns el, provocând-o să spună că era 
prea devreme. 

— Când?! 

— Peste zece zile, a repetat el, știind că ea auzise foarte 
bine. 

Ea a avut nevoie de câteva clipe ca să își liniștească bătăile 
puternice ale inimii. Doar după aceea a reușit să își înfrunte 
teama că, dacă nu îl va ajuta, va deschide între ei o prăpastie 
imposibil de trecut. 

— Ce zici? a întrebat el, pe un ton destul de agresiv, încât ea 
să înţeleagă care era răspunsul pe care el îl aștepta. 

— Nu voi sta niciodată în calea unei ambiţii atât de onorabile, 
a răspuns ea în cele din urmă. Dar îmi fac totuși griji. Răspunsul 
meu depinde de cum va decurge întâlnirea dintre mine și imam 
și dacă voi fi mulţumită de aranjamentele făcute. 

El a zâmbit încântat și s-a ridicat în picioare. 

— Nicio problemă. Așteaptă să îl suni. 


Două zile mai târziu, mulțumită de întâlnirea avută, ea a 
semnat cererea pentru obţinerea pașaportului, iar în 
dupăamiaza respectivă tânărul s-a dus la agenţia Pakistan Air și 
și-a cumpărat bilet. 

Între timp, mama lui și-a dat seama că el nu va fi acasă de 
ziua lui de naștere și, în agitația împachetatului și a 
cumpărăturilor, ea și fetele și-au asumat o sarcină în plus - să-i 
organizeze o petrecere-surpriză în ziua în care trebuia să plece. 
Secretul nu a fost prea bine păstrat, însă el părea să le facă 
jocul, prefăcându-se că nu observa mâncarea în plus cumpărată 
și invitaţiile împărțite la școală și la moschee. 

La ora patru, în dimineaţa zilei în care urma să aibă loc 
petrecerea, el era deja treaz și îmbrăcat. S-a furișat ușor în 
camera surorilor lui și a rămas la capătul paturilor lor. Epuizate, 
deoarece stătuseră până la miezul nopţii ca să termine 
pregătirile, niciuna nu s-a mișcat. 

Le-a privit feţele încântătoare, cufundate într-un somn adânc 
și, poate, doar atunci a înţeles cât de mult le iubea. Însă nu era 
momentul să se lase copleșit de emoţii. Le-a așezat sub perne 
câte o copie a Coranului și le-a sărutat pentru ultima dată. 

Simţind o apăsare în piept mai mare decât și-ar fi putut 
imagina, a traversat holul și a deschis ușa dormitorului mamei 
lui. Ea dormea pe o parte, cu faţa la el, luminată de o strălucire 
blândă care se revărsa din baie. 

Fără ca vreuna dintre ele să știe, cu trei zile în urmă, el se 
întorsese la biroul companiei de zbor și își schimbase biletul 
pentru zborul de ora șase dimineața. De când o văzuse pe 
mama lui în mall își ascunsese sentimentele, însă nu era convins 
că și le va putea reprima în timpul acelei încărcături emoţionale 
care caracteriza o petrecere de rămas-bun - numai el știa ce 
însemna asta. Le spusese că avea să revină acasă peste o lună, 
însă nu era adevărat. În realitate, habar nu avea dacă se vor 
mai întâlni vreodată. 

Privind-o pe mama lui, știa că nu exista o modalitate mai 
ușoară. Deoarece crescuse în deșert, nu văzuse ceață decât o 
singură dată în viață - tatăl lui îl trezise într-o dimineaţă 
devreme, ca să privească împreună un zid de vapori albi, 
nepământean, care se rostogolea înspre ei dinspre Marea Roșie. 


În acel moment amintirile îl năpădeau la fel: pântecele care îi 
creștea când fusese însărcinată cu una dintre surorile lui, tatăl 
său care o lovea cu putere peste gură pentru că nu se supusese, 
faţa ei frumoasă care râdea la glumele lui. Acel tumult de emoții 
omenești - de la speranță la disperare, de la dragoste 
copilărească la dezamăgire amară - își înfășură tentaculele în 
jurul lui până când l-a înghiţit în universul său alb și schimbător. 

Ar fi rămas pierdut în acea amintire sfâșietoare dacă nu l-ar fi 
auzit pe muezin chemând credincioșii la rugăciune. Asta 
însemna că se apropiau zorile, iar el era în întârziere. S-a 
strecurat lângă pat și s-a aplecat aproape de faţa femeii, 
simţindu-i respirația regulată pe obraz. Se spune că atunci când 
bărbaţii mor în război, aproape întotdeauna își înfig degetele în 
sol, încercând să nu se despartă de pământ și de suferința și 
dragostea pe care le conţine. 

Băiatul nu și-a dat seama de asta, dar dacă ar fi privit în jos, 
ar fi văzut că ţinea strâns între degete pătura cu care era 
acoperită mama lui. Când a sărutat-o pe frunte, el a murmurat 
un singur cuvânt, pe care nu i-l spusese niciodată - i-a rostit 
numele ca și cum ea ar fi fost copilul lui. 

S-a ridicat în picioare și s-a îndreptat cu spatele către ușă, 
nedezlipindu-și privirea de la ea. Apoi și-a înșfăcat repede 
rucsacul, a ieșit și a luat-o la fugă pe stradă, de teamă ca 
lacrimile să nu îl copleșească și să-l facă să-și asculte inima și să 
se întoarcă. 

La capătul celălalt al străzii îl aștepta o mașină, conform 
înţelegerii. Înăuntru se aflau imamul și doi membri superiori ai 
Frăției Musulmane. Aceștia l-au salutat când el s-a așezat pe 
bancheta din spate, șoferul a băgat schimbătorul în viteză și 
mașina a plecat în trombă către aeroport. 

Mama lui s-a deșteptat peste două ore, trezindu-se cu 
noaptea-n cap ca să termine ultimele preparative pentru 
petrecere. Când a intrat în bucătărie, a găsit o scrisoare care îi 
era adresată. În timp ce o citea simţea cum parcă un val de apă 
rece începea să se ridice din pardoseală, înghiţindu-i partea de 
jos a trupului - era ca și cum pământul îi fugea de sub picioare, 
dar a reușit să ajungă la un scaun înainte să se prăbușească. 


În scrisoare el îi povestea în cuvinte simple cum o văzuse la 
mall, afișându-se tuturor privirilor, cum credea că surorile lui 
erau complice comportamentului ei și că singura lui ambiţie 
fusese aceea de a le proteja întocmai cum și-ar fi dorit tatăl său. 

În timp ce citea - erau două pagini scrise caligrafic - ea 
învăţa o lecţie pe care o învăţaseră mulţi alţi părinţi - de obicei, 
copiii tăi te rănesc în cel mai cumplit mod posibil. În cele din 
urmă, a ajuns și la ultimul paragraf și și-a dat seama că fusese 
păcălită de imam. Ce a citit a distrus și cea mai mică urmă de 
stăpânire de sine, iar ea a început să se simtă copleșită de un 
sentiment de pierdere, vină și frică îngrozitoare. 

Fiul ei îi scrisese că mergea la Quetta, dar nu la o madrassah 
faimoasă, ci într-o altfel de tabără, undeva în munţi. Acolo va fi 
pregătit timp de șase săptămâni, înainte să fie dus pe un vechi 
traseu al contrabandiștilor și trecut granița, în zona unde se 
dădeau luptele. 

Mai scria că nu avusese niciodată intenţia de a îmbrăţișa o 
viață religioasă. Ca orice musulman devotat, el mergea în 
Afganistan ca să lupte în jihad împotriva cotropitorilor sovietici 
care omorau copiii islamului. 


Capitolul 6 


În timpul războiului afgan care a durat nouă ani, peste un 
milion de oameni și-au pierdut viaţa. Însă Sarazinul nu s-a 
numărat printre ei, fapt care, având în vedere acţiunile lui 
ulterioare, i-a făcut pe mulţi să se îndoiască dacă nu de 
existenţa lui Dumnezeu, măcar de judecata Lui. 

După ce a trecut graniţa, Sarazinul a luptat împotriva 
sovieticilor timp de doi ani până când, într-o noapte rece de 
februarie, avea optsprezece ani și era călit, s-a urcat pe o culme 
de unde a privit în jos, la un drum care ducea până în Europa. 

În spatele lui, semiluna își arunca lumina peste rândurile 
îngrămădite de piscuri, unde alţi zece mii de mujahideen 
îndârjiţi stăteau precum niște santinele. 

Cu toţii văzuseră lucruri cutremurătoare - cât de sprinten 
dansa un prizonier rus când se arunca benzină pe el și i se 
dădea foc, cum arătau morții lor cu organele genitale tăiate și 
îndesate în gură -, dar, pe lângă astea, într-o noapte cu un 


milion de stele ei ar fi putut la fel de bine să se afle pe al 
cincilea inel al planetei Saturn, urmărind cum trece Flota Stelară 
Imperială. Nimeni nu mai văzuse așa ceva. 

În valea largă de jos, pe o distanță de șaizeci și cinci de 
kilometri și, conform staţiilor radio militare afgane, încă o sută 
șaizeci de kilometri dincolo de acea vale, cele două benzi de 
circulaţie din asfalt erau pline ochi cu remorci cu platformă 
joasă, cu camioane și cu transportatoare de tancuri. Din 
kilometru în kilometru, ardeau focuri care luminau în noapte 
asemenea unei versiuni Christo a rugurilor funerare. În timp ce 
vehiculele înaintau de-a lungul focurilor, soldaţii care se ţineau 
în picioare de partea exterioară a mașinilor aruncau surplusul de 
materiale - costume de fâș, cutii cu provizii, corturi, truse de 
prim ajutor. 

Din când în când era aruncată în foc din greșeală și muniţie, 
determinându-i pe soldaţii de pe vehicule să se aplece. 
Exploziile iluminau cerul ca niște focuri de artificii înfiorătoare și 
vreme de câteva secunde lăsau să se întrevadă, ca la sclipirea 
unui bliț, unul dintre cele mai lungi convoaie din lume. 
Vehiculele se îndreptau către râul Amu Darya și graniţa cu 
Uzbekistan: nenumăratele trupe ale Armatei a 40-a Sovietice - 
cea care ocupase Afganistanul - se retrăgeau, înfrânte. 

Sarazinul, împreună cu ceilalți mujahedini, știau exact de ce 
pierduseră sovieticii. Cauza nu a fost curajul rebelilor sau 
încăpăţânarea Moscovei de a duce o luptă greșită. Nu, ci pentru 
că sovieticii nu aveau niciun Dumnezeu - credinţa le adusese 
victoria mujahedinilor. 

Allahu Akbar! a strigat o voce de pe vârful uneia dintre cele 
mai înalte culmi. „Dumnezeu este mare.” Zece mii de voci au 
preluat aceste cuvinte, strigând cu reverență și ascultând ecoul. 
Allahu Akbar! s-a auzit mereu și mereu, aceste cuvinte căzând 
ca o ploaie peste sovieticii care fugeau acasă. Afganistanul, 
mormântul atâtor imperii, își revendicase încă o victimă. 

Două săptămâni mai târziu douăzeci de bărbați înarmaţi 
până în dinţi au intrat călare în satul îngropat în zăpadă, unde își 
aveau tabăra Sarazinul și alți soldaţi străini răniţi în luptă. 

Conducătorul musafirilor era Abdul Mohammad Khan și, cu 
toate că era perioada coloșilor, el rămăsese în continuare o 


legendă. În vârstă de 40 de ani când au invadat sovieticii, el și-a 
condus clanul la război, a căzut într-o capcană urzită de doi 
„consilieri militari” care făceau parte dintr-un alt trib, a fost prins 
într-un schimb de focuri dezlănţuit și torturat într-o închisoare 
din Kabul până într-atât, încât și paznicilor ruși li s-a făcut rău. A 
reușit să scape în timpul unei revolte sângeroase în închisoare și 
- ţinându-și trupul întreg mai mult cu ajutorul voinţei decât cu 
ajutorul bandajelor - a fost capabil să se întoarcă în 
ascunzătoarea lui din munţi. 

Șase luni mai târziu, după ce se însănătoșise într-o oarecare 
măsură, a izbutit să-și îndeplinească dorința care îl făcuse să 
reziste nenumăratelor bătăi crunte și electrocutări din Kabul - 
luptătorii lui îi prinseseră vii pe cei doi bărbaţi care îl trădaseră. 
Nu i-a torturat. Le-a legat de spate bucăţi mari de oțel și i-a 
întins goi, cu faţa în sus, în niște chenare mari. Neputându-se 
ridica în picioare, aceștia au început să dea din mâini și din 
picioare când au văzut cum betonul era turnat peste ei. 

Odată ce betonul le-a acoperit trupurile și feţele suficient cât 
să-i înece doar, manevra a fost oprită și betonul lăsat să se 
întărească. Astfel, conturul membrelor contorsionate și al fețelor 
îngrozite au fost imortalizate în piatră - un basorelief grotesc. 

Blocurile de beton în care fuseseră zidiţi bărbaţii și eterna lor 
încercare de a scăpa au fost fixate în pereţii luxoasei săli de 
întruniri a fortăreței, astfel încât cei care îl vizitau pe Lordul 
Abdul Mohammad Khan să ia aminte. Nimeni nu l-a mai trădat 
vreodată. 

Când a ajuns în acel sat îngheţat, însoțit de escorta lui 
militară, el se auto-denumise deja - în calitate de dictator militar 
fără egal și slujitor devotat al credinței - guvernator al 
provinciei. În această calitate traversase imensul lui domeniu în 
scopul de a le mulţumi soldaţilor străini pentru ajutorul acordat 
și pentru a discuta despre repatrierea lor. 

Dar în această călătorie lungă el își dorea să-l cunoască pe 
un singur om mai mult decât pe oricine - vreme de doi ani 
auzise povești despre acest Sarazin care își instalase tabăra în 
munți cu un lansator de rachetă Blowpipe, greu de optsprezece 
kilograme, în spate și cu o mitralieră AK-47 pe umăr. 


În anii de luptă care au urmat, după ce primele tancuri 
sovietice au trecut graniţa Afganistanului, rușii pierduseră peste 
trei sute douăzeci de elicoptere. Trei dintre ele, toate elicoptere 
de luptă Hind, înfricoșătoare, au fost doborâte de acest tânăr 
arab cu lansatorul de rachetă - două în cele mai grele luni ale 
războiului și unul în ultima săptămână a conflictului. Conform 
oricărui standard, era o realizare remarcabilă. 

Abdul Khan - rămas șchiop pe viaţă, din cauza torturilor la 
care fusese supus în închisoarea pe care sovietici o numeau în 
glumă Clubul Sportiv din Kabul, cu un zâmbet pe fața-i palidă și 
frumoasă care nu dispărea niciodată, nici măcar atunci când îi 
transforma pe oameni în sculpturi din beton - a stat de vorbă cu 
oamenii adunaţi acolo și le-a ascultat doleanţele, începând de la 
tratamente medicale până la cheltuieli de călătorie. Numai 
Sarazinul, care se afla undeva în spate, n-a spus nimic și n-a 
cerut nimic, iar dictatorul militar l-a admirat și mai mult. 

După ce luaseră cu toţii cina împreună la cantina satului, 
guvernatorul i-a făcut semn Sarazinului să i se alăture singur în 
pavilionul de lângă focul cel mare. În timp ce vântul mătura 
văile și urla până în China, iar troienele de zăpadă se adunau 
lângă casele îngrămădite, Abdul Khan a servit chiar el ceaiul, 
zicând că auzise că tânărul era un musulman devotat. 

Sarazinul a încuviinţat din cap, iar Khan i-a spus că exista un 
erudit religios - un fost mujahedin ce își pierduse un ochi în 
luptă - care își înfiinţa propria madrassah de elită în orașul 
Kandahar. Studenţii lui erau toţi foști luptători și dacă Sarazinul 
dorea să studieze islamismul în toată gloria lui, guvernatorul 
Abdul Khan ar fi fost bucuros să suporte costurile. 

Sarazinul, bând din cana lui de oţel și trăgând un fum din 
ţigara americană oferită de guvernator, auzise de Mullah Omar 
și de grupul lui de talibani - cuvânt arab atribuit unei persoane 
care aspiră la cunoașterea religioasă - și, deși se simțea măgulit 
de oferta guvernatorului, a clătinat din cap. 

— Mă voi întoarce acasă, în ţara în care m-am născut, a spus 
el. 

— În Jeddah? a întrebat guvernatorul, neputând să-și 
ascundă indignarea - în alte nopţi, în jurul altor focuri, el îi 


auzise pe oameni spunând povestea execuţiei care îl făcuse pe 
tânăr să pornească în lungul său drum către jihad. 

— Nu, în Riyadh, a răspuns băiatul, iar guvernatorul a ghicit 
la ce se referea - Riyadh era capitala Arabiei Saudite, scaunul de 
domnie al regelui și al Casei de Saud. Aţi aflat ce i-au făcut 
tatălui meu? a întrebat tânărul, uitându-se în ochii adânciţi ai 
bătrânului. 

— S-a dus vestea, a răspuns încet despotul războinic. 

— Atunci înțelegeți. Mă duc să caut răzbunare. 

Aceste vorbe au fost rostite fără ranchiună sau emoție, ci, 
pur și simplu, ca un fapt real. Chiar și așa, dacă alţi tineri i-ar fi 
spus asta, guvernatorul ar fi râs și le-ar fi oferit încă o ţigară 
fină. Însă mai toţi tinerii nu înfruntaseră niciodată un elicopter 
de luptă Hind sovietic, dezlănțuit, nici măcar o dată, nici măcar 
în cele mai negre coșmaruri ale lor. Privindu-l pe Sarazin, 
guvernatorul s-a întrebat, nu pentru prima dată, dacă el însuși 
ar fi avut curajul, înarmat doar cu un Blowpipe, să o facă. La fel 
ca toţi cei din Afganistan, el știa că racheta era cea mai rea 
invenție făcută vreodată, care aproape garanta moartea 
nefericitului ce o folosea. 

Declanșată de pe umăr, racheta lungă de un metru și 
douăzeci de centimetri era prevăzută cu un sistem manual de 
ghidare - adică, după ce declanșai racheta, foloseai o manetă 
așezată pe o cutie de radio, ca să o îndrepţi către ţintă. Ca și 
cum asta nu era îndeajuns de periculos, racheta scotea o lumină 
atât de puternică la lansare, încât victima vizată, de obicei 
pilotul unui elicopter, o putea vedea apropiindu-se. 

El întorcea imediat elicopterul, punând în funcţiune 
mitralierele cu țevi rotative și tunurile de calibru 50. Dezlănţuind 
rafale de metal, echipajul de la bord încerca să îl anihileze pe 
operator, cu tot cu maneta lui, înainte ca el să reușească să 
îndrepte racheta în direcția elicopterului. 

Să ai 17 ani, să fii singur, fără un părinte care să te îngroape, 
darămite să te apere, să stai la răsărit pe un munte stâncos din 
Afganistan, înconjurat numai de umbrele lungi care să te 
ascundă, cu bucăți de stâncă și gloanţe care trec pe lângă tine, 
în timp ce piloţi încrâncenaţi dezlănțuie câinii iadului, să fii ținta 
unei „moriști” care distruge totul în jurul tău, să auzi zgomotul 


asurzitor al rotoarelor și al motoarelor, uruitul mitralierei și al 
tunului care se apropie cu repeziciune, să rămâi pe loc, fără să 
fugi sau să clipești și să mânuiești o manetă în fața morţii 
amenințătoare, să numeri secundele nesfârșite până când un cal 
al apocalipsei se va întoarce și se va îndepărta cuprins de 
teamă, să răsucești maneta și să dirijezi focosul către pântecele 
moale al motorului și să simţi dogoarea exploziei, apoi să simţi 
mirosul morţii și al cărnii arse și să conștientizezi brusc că nu 
este a ta, nu de data asta, oricum, ei bine, nu sunt mulţi bărbați 
care pot face asta. 

Sarazinul a jucat de trei ori cel mai mortal joc cunoscut 
vreodată și de trei ori a câștigat. Lordul Abdul Khan nu ar lua 
niciodată în râs vorbele unui asemenea tânăr. 

— Rămâi, i-a spus încet guvernatorul. Saudiţii te vor aresta 
de îndată ce vei ajunge. Cu numele tău și implicarea ta în jihad, 
nu vei trece graniţa. 

— Știu, a răspuns Sarazinul, turnând ceai pentru amândoi. 
Când voi pleca, mă voi duce în Quetta - cu o mie de dolari poți 
să cumperi un pașaport pe ce nume dorești din bazarul de arme. 

— Se prea poate, dar ai grijă, cei mai mulţi falsificatori 
pakistanezi sunt nepricepuţi. Ce naţionalitate vei adopta? 

— Nu-mi pasă, oricare mă va ajuta să intru în Liban. Există o 
școală de medicină în Beirut care este printre cele mai bune. 

Abdul Khan a ezitat. 

— Vrei să studiezi ca să devii doctor? 

Tânărul a încuviinţat din cap. 

— Dacă nu mai sunt saudit, cum altcumva aș putea să mă 
întorc în ţara mea și să trăiesc acolo? a zis el. Este închisă 
pentru străini, dar nu și pentru doctori. Un musulman străin care 
are o diplomă în medicină primește garantat viza. Și mai există 
un avantaj. Mabahith nu își va pierde vremea supraveghind un 
doctor. Acesta trebuie să salveze vieți, nu? 

Abdul Khan a zâmbit fără să-și ia privirea de la el. 

— Asta va dura ani buni, a zis el în cele din urmă. 

— O viaţă, poate, a continuat Sarazinul, zâmbind la rândul 
lui. Dar nu am de ales, îi sunt dator tatălui meu. Cred că de 
aceea Dumnezeu a vegheat asupra mea în munţi, ca să pot 
distruge Casa de Saud. 


Guvernatorul a rămas tăcut multă vreme - n-ar fi crezut 
vreodată că tânărul luptător ar fi putut face altceva care să-l 
impresioneze mai mult decât faptul că înfruntase elicopterele 
Hind. Se înșelase. A învârtit ceaiul în cană, apoi a ridicat-o în 
semn de salut - știa mai multe despre răzbunare decât 
majoritatea oamenilor. 

— Pentru Arabia Saudită și răzbunare atunci, a zis el. /nsha 
Allah. 

— Insha’ Allah, a răspuns Sarazinul. Cu voia lui Dumnezeu. 

Și, pentru cincisprezece ani, acestea au fost singurele 
cuvinte pe care și le-au spus. Guvernatorul și escorta lui au 
plecat în dimineaţa următoare. Totuși trei săptămâni mai târziu, 
după ce soldaţii străini își strânseseră tabăra și așteptau ca 
ultima furtună de zăpadă a anului să treacă, doi nepoți tineri ai 
guvernatorului au intrat în sat târându-se. 

Fuseseră nevoiţi să dea drumul cailor din cauza viscolului și, 
în timp ce patrupedele au reușit să-și găsească un adăpost, cei 
doi tineri au înfruntat furtuna. Aceștia au venit neanunţați, 
complet pe neașteptate și au adus cu ei un mic pachet din 
pânză uleiată pentru Sarazin, legendarul mujahedin care era 
puţin mai mare decât ei. 

Rămași singuri cu el în bucătărie, au așteptat ca el să 
semneze de primire. Înăuntru se afla un pașaport libanez pe un 
nume fals - nu vreun fals realizat neîndemânatic și cumpărat 
dintr-un bazar din Quetta, ci un pașaport autentic cu fiecare 
detaliu înregistrat corect, furnizat de un angajat corupt al 
Ambasadei Libanului din Islamabad, capitala Pakistanului, contra 
sumei de zece mii de dolari americani, bani lichizi. 

Alte detalii la fel de importante: pachetul conţinea vize și 
permise care arătau că purtătorul intrase din India în urmă cu 
trei ani, ca să-și obţină diploma de bacalaureat de la o școală 
internaţională respectabilă. Sub documente, erau vârâţi patru 
mii de dolari americani în bancnote folosite. Nu exista nicio 
scrisoare, nicio explicaţie, nici nu era nevoie - era ca o mitralieră 
AK-47 bine întreţinută, un dar de la un războinic a cărui luptă 
luase sfârșit către un altul a cărui campanie abia începuse. 

Odată cu topirea zăpezii, Sarazinul a pornit pe lungul drum 
care ducea câte graniţă, la ieșirea din Afganistan. În timp ce 


mergea pe rute ocolitoare, peste tot se puteau vedea semnele 
distrugătoare ale războiului - orașe nimicite, câmpuri devastate, 
trupuri în șanțuri. Însă familiile începuseră să planteze deja cea 
mai productivă recoltă aducătoare de bani: macul. Când s-a 
apropiat de granița cu Pakistanul, el a întâlnit primele cinci 
milioane de refugiaţi care se întorceau acasă și de acolo înainte 
a continuat să înoate într-o mare crescândă de oameni. 

La punctul de trecere orice asemănare cu stăpânirea de sine 
pierise, iar el a reușit să iasă neobservat din Afganistan, târziu, 
într-o după-amiază înnorată - un tânăr cu un trecut fals, cu o 
identitate falsă și cu un pașaport adevărat. Nu e de mirare că, la 
momentul potrivit, mi-a luat atât de multă vreme să-l găsesc. 
După cum spuneam, era o fantomă. 


Capitolul 7 


Sarazinul a ajuns în Karachi la prima răbufnire a musonului. 
Orașul imens se întinde de-a lungul Mării Arabiei, iar el și-a 
folosit cei câţiva dolari ca să-și cumpere un loc de dormit la 
bordul unui cargobot vechi care se îndrepta către Dubai. De 
acolo zburau zeci de avioane spre Beirut și, o săptămână mai 
târziu, pașaportul fals s-a dovedit bine realizat când el a trecut 
nestingherit de Serviciul de Imigrări libanez. 

Beirut însuși era un dezastru - jumătate era în ruină, iar 
majoritatea populaţiei era rănită și epuizată. Însă această 
situaţie îi convenea Sarazinului - ţara își revenea după opt ani 
de război civil și o persoană dezrădăcinată nu avea nicio 
problemă să treacă drept băștinaș într-un oraș plin de vieţi 
distruse. 

Fusese întotdeauna un student bun și după un efort susţinut 
de șase luni, ajutat de meditatorii pe care i-a întâlnit în cea mai 
severă și intelectuală moschee din oraș, a trecut cu ușurință de 
examenul de admitere la facultate. La fel ca și pentru ceilalți 
studenţi, costul ridicat al școlarizării reprezenta o problemă, 
însă, din fericire, a descoperit un program de burse al 
Departamentului de Stat prin care se dorea reclădirea naţiunii și 
instaurarea democraţiei. Personalul Ambasadei Statelor Unite l-a 
ajutat până și să completeze formularele. 


Cu sprijinul financiar asigurat de americani, Sarazinul își 
dedica lungile zile studiului medicinei, întrerupt doar de 
rugăciuni și de mese scurte, iar nopţile, terorii și revoluţiei. Îi 
citea pe toţi greii - Mao, Che, Lenin - și lua parte la dezbateri și 
prelegeri ţinute de adepţii înverșunaţi ai naţionalismului 
panarab, de instigatorii palestinieni la război și de alte persoane 
care cel mai bine puteau fi descrise ca fiind „sălbatici islamici”. 
Unul dintre ei, aflat într-o acţiune de strângere de fonduri, 
intenţiona să înfiinţeze o organizaţie care se traducea prin 
„legea” sau „baza” - Al-Qaeda, în arabă. Sarazinul auzise de 
acest sheikh înalt, un concetățean saudit, de pe vremea când 
luptase în Afganistan, însă, spre deosebire de ceilalți adunaţi în 
acea zi în moschee, el nu a încercat să-l impresioneze pe Osama 
bin Laden cu un discurs înflăcărat - o dovadă în plus că 
persoana cea mai tăcută din încăpere este, de obicei, și cea mai 
periculoasă. 

În timpul uneia dintre discuţiile de grup - aceasta având loc 
în cadru restrâns, a fost ţinută într-o încăpere ponosită folosită 
de clubul de filatelie al universităţii - lui i-a venit o idee care 
avea să îi schimbe viaţa. Și a noastră, regret să o spun. În mod 
ironic, deoarece persoana care urma să ţină prelegerea era 
femeie, era cât pe ce să nu participe. O chema Amina Ebadi - 
probabil era un alias - și era organizator politic în imensa tabără 
de refugiaţi Jabalia din Gaza, care găzduia peste o sută 
patruzeci de mii de refugiaţi palestinieni, unul dintre cele mai 
depravate și mai extremiste perimetre de pe pământ. 

Subiectul discursului ei era criza umanitară din tabără și la 
discuţie au luat parte zece oameni. Însă ea era obișnuită să 
meargă împotriva curentului indiferenţei internaţionale, așa că 
nu își făcea griji - într-o zi cineva o va asculta și va schimba 
totul. 

Era o seară toridă și, în mijlocul discursului, ea s-a oprit și și- 
a îndepărtat voalul. „Suntem așa de puţini, încât am impresia că 
mă aflu în sânul familiei”, a zis ea zâmbind. Nimeni din micuța 
adunare nu a obiectat și chiar dacă Sarazinul simţise impulsul să 
o facă, i-a luat mult timp să-și revină după ce i-a văzut chipul, 
așa că a ratat oportunitatea asta. 


Auzindu-i doar vocea serioasă, el își făcuse în minte o 
imagine a chipului care contrasta puternic cu ochii ei mari, gura 
expresivă și tenul fără cusur. Părul strâns la spate îi conferea un 
aer băiețesc și, luate individual, trăsăturile îi erau mult prea 
neregulate pentru a fi considerată atrăgătoare. Atunci când 
zâmbea acestea păreau să se contopească, astfel încât nimeni 
nu l-ar fi putut convinge pe Sarazin că nu era frumoasă. 

Cu toate că era cu cinci ani mai mare decât el, avea ceva - 
conturul ochilor și pofta ei de viață - ce îi amintea de cea mai 
mare dintre surorile lui. Nu luase legătura cu familia lui din ziua 
în care plecase din Bahrain și, brusc, s-a simţit copleșit de un val 
puternic de dor de casă. Când a reușit să scape de el, femeia 
zicea ceva despre „dușmanii apropiaţi”. 

— Îmi cer scuze, puteţi să repetaţi? a zis el. 

Ea și-a întors ochii mari către tânărul cu o atitudine 
rezervată, cel despre care cineva îi spusese că era un student la 
medicină extrem de religios, dar care, după faţa bătută de 
vreme, părea aproape sigur a fi un fost războinic al jihadului. 
Cunoștea genul - tabăra Jabalia era plină de veterani muj. 

Adresându-i-se cu respectul care i se cuvenea, ea a repetat 
că aproape toate problemele lumii arabe erau provocate de 
ceea ce s-ar putea numi dușmanii apropiaţi: Israelul, desigur; 
dictaturile nemiloase împrăștiate în toată regiunea; monarhiile 
feudale corupte ca Arabia Saudită, aflată la degetul mic al 
Occidentului. 

— Aud mereu spunându-se că, dacă dușmanii noștri apropiaţi 
vor fi distruși, aproape toate problemele se vor rezolva. Nu cred 
că este posibil - dușmanii apropiaţi sunt prea nemiloși, prea 
dornici să ne asuprească și să ne ucidă. Dar aceștia 
supraviețuiesc și prosperă numai din cauza faptului că sunt 
sprijiniți de „dușmanii îndepărtați”. Câţiva gânditori îndrăzneţi - 
oameni înţelepţi - spun că dacă reușești să îi învingi pe 
dușmanii îndepărtați, toţi dușmanii apropiaţi vor dispărea. 

— De aceea îmi plac teoriile, a replicat studentul la medicină, 
pentru că funcţionează întotdeauna. Lucrurile stau altfel când 
încerci să le implementezi. Oare este posibil să distrugi o ţară 
atât de puternică precum este America? 

Ea a zâmbit. 


— După cum bine cred că știi, luptătorii jihadului au nimicit în 
Afganistan trupele unei naţiuni la fel de puternice. 

Sarazinul a parcurs extrem de tulburat cei opt kilometri pe 
jos până acasă. Nu găsise încă o metodă prin care să distrugă 
Casa de Saud și trebuia să recunoască faptul că exista un motiv 
pentru care toţi disidenții saudiţi se aflau în străinătate: cei care 
trăiau sau călătoreau pe teritoriul ţării erau, inevitabil, găsiţi și 
eliminaţi. La fel păţise și tatăl lui. Dar să pătrunzi în ţară și să 
forțezi totuși prăbușirea monarhiei saudite, provocând o rană 
serioasă dușmanului îndepărtat - ei bine, asta era cu totul o altă 
perspectivă! 

Când a ajuns în faţa ușii micului său apartament știa deja 
cum va proceda - nu va renunţa la ideea de a deveni doctor, dar 
nici nu se va întoarce în Arabia Saudită. Încă nu știa cum avea s- 
o facă - Allah îl va îndruma la momentul potrivit -, dar va purta 
lupta în singurul loc care se contura cel mai bine în imaginaţia 
colectivă arabă. 

Vor dura ani, uneori obstacolele vor părea insurmontabile, 
însă lunga lui călătorie către masacru începuse. Avea să 
lovească în inima Americii. 


Capitolul 8 


Zece ani mai târziu, în partea cealaltă a lumii, mă aflam pe 
un trotuar din Paris și discutam cu un străin, un bărbat de 
culoare care era șchiop. 

În acel moment însă soarta mea depindea de locotenentul 
Bradley, pe care eu îl trimiteam în gând în focurile iadului. 
Spunându-mi că voia să discutăm despre cartea mea, îmi 
distrusese complet toate straturile de identități false pe care 
avusesem atâta grijă să le clădesc. 

La fel de inconștient de explozia pe care o provocase, îmi 
spunea că ajunsese în fața apartamentului meu cu o oră în 
urmă, tocmai în momentul în care o persoană, pe care o crezuse 
a fi eu, urca într-un taxi. Urcând într-un alt taxi, el m-a urmărit 
până în Place de la Madeleine, a dat o tură încercând să mă 
găsească și pentru că nu reușise, revenise la apartament. El 
fusese cel care bătuse la ușă și, nefiind sigur dacă eram sau nu 


înăuntru, hotărâse să aștepte pe stradă, ca să vadă dacă nu 
apăream. 

Aveam impresia că treaba asta îl amuza și a început să-mi 
displacă și mai mult. Oricât de mult îmi doream să scap de el, 
nu puteam - mi-era teamă. Mă găsise și dacă el reușise, putea 
s-o facă și altcineva. Grecii, de pildă. Trebuia să las totul 
deoparte, inclusiv sentimentele mele, până când aflam cum 
reușise. 

— Ai chef de-o cafea? am întrebat eu pe un ton amabil. 

— Da, mi-ar face plăcere, a răspuns el, oferindu-se să facă 
cinste. 

Dar a fost o greșeală. Având în vedere acea zonă din Paris 
unde ne aflam, ar fi trebuit, probabil, să își dea toată pensia pe 
un espresso și un ecler, însă nu eram dispus să-l crut. 

Am luat-o în tăcere la picior pe Rue François l, însă după 
câţiva pași, nici nu merseserăm cinci metri, a trebuit să mă 
opresc - Bradley încerca să ţină bărbătește pasul cu mine, dar 
șchiopăta cu piciorul drept mai rău decât îmi imaginasem eu. 

— Defect din naștere? l-am întrebat eu. Pot fi extrem de 
antipatic când sunt iritat. 

— La piciorul celălalt, a răspuns el. Pe ăsta mi l-am rănit anul 
trecut. 

— La muncă sau făcând sport? 

Trebuia să merg alături de el, prin urmare, era logic să 
continui conversaţia. 

— La muncă, a ezitat el o fracțiune de secundă înainte să-mi 
răspundă. În partea de jos a Manhattanului, am pătruns repede 
într-o clădire fără să mă gândesc. Nu a fost prima dată când o 
făceam, doar că de data asta a fost diferit - din fericire, n-am 
fost ucis. 

Din tonul lui reieșea clar că nu voia să dea detalii despre 
incident. 

— Se pare că ţi-a fost afectat șodul, am zis eu în timp ce 
înaintam și mai încet, aproape sigur că aveam dreptate, luând în 
considerare modul cum pășea și cunoștințele pe care mi le mai 
aduceam aminte din pregătirea mea medicală. 


— L-au înlocuit cu titan și plastic. Mi s-a spus că voi avea 
nevoie de consiliere psihologică, dar, la naiba, opt luni e prea de 
tot. 

Un poliţist la omucideri, un șold distrus, șuruburi din titan 
care să-i ţină osul - mie mi se părea a fi o rană provocată deo 
armă de calibru mare. Nu a mai dat niciun detaliu, iar eu trebuie 
să recunosc că, în ciuda voinţei mele, începeam să-l plac - nu 
există nimic mai rău decât polițiști cu povești tragice. Cu 
excepţia spionilor, poate. 

Ne-am oprit la semafor, iar eu am arătat înspre un hotel cu 
fațadă din calcar în faţa căruia erau parcate trei Rolls-Royce 
Phantom noi. 

— Plaza Athenee, am zis eu. Putem bea o cafea acolo. 

— Pare scump, a răspuns el, fără să știe că foarte curând 
avea să înțeleagă sensul adevărat al cuvântului. 

Am intrat prin ușa rotativă, am traversat holul din marmură 
și am pătruns în galeria mare a hotelului, prevăzută cu uși înalte 
care se deschideau înspre una dintre cele mai frumoase curți 
interioare din Paris. Era complet împrejmuită de ferestrele 
camerelor, iar pereții erau acoperiţi cu iederă. Balcoanele care 
ieșeau din frunziș erau umbrite de tende roșii, astfel că musafirii 
puteau urmări de acolo concertele de pian, aranjamentele 
florale elaborate, nenumăraţii oligarhi ruși, precum și o varietate 
de europeni care ducea o viaţă de huzur. Ne-am așezat la o 
masă din spate, aproape ascunsă de privirile curioșilor, iar 
polițistul a început să-mi explice cum demontase mitul unuia 
dintre cei mai secreţi agenţi din lume. 

Cu toate că nu a spus-o direct, am înţeles imediat că rănile 
pe care le suferise când intrase în clădire erau mult mai serioase 
decât un simplu șold zdrobit. Unul dintre plămâni nu îi mai 
funcţiona - un alt glonţ, presupun -, coloana vertebrală îi fusese 
afectată și o lovitură serioasă la cap îl trimiseseră trei săptămâni 
la terapie intensivă. 

În prima săptămână nu era sigur că va supravieţui și Marcie 
nu a plecat de la căpătâiul lui. Cumva ea și doctorii au reușit să 
îl stabilizeze și, în cele din urmă, a fost mutat la secţia de 
îngrijire a pacienţilor imobilizaţi. Începea să devină din ce în ce 
mai limpede că durerile lui erau mai mult decât fizice. Indiferent 


în ce iad intrase, părea să fie extrem de afectat. Poate era 
teamă, poate era lașitate, poate era o persoană pe care nu 
reușise s-o salveze - indiferent ce găsise în acea clădire, lucrul 
ăsta făcuse ca o parte din el să rămână acolo. 

— Eram în viaţă, însă nu eram decât o umbră a celui care 
mersese la muncă în acea zi, a zis el încet. Amorțeala, 
detașarea emoţională erau mai rele decât orice altă rană fizică - 
nu numai pentru mine, ci și pentru Marcie. 

Nici măcar dragostea soției lui n-a reușit să-l facă să-și 
revină, iar eu eram sigur, cu toate că nu a rostit cuvântul, că 
suferise de ceea ce se numea odinioară psihoză traumatică și 
care în zilele noastre se numește sindromul stres post-traumatic. 
După săptămâni de medicamente împotriva anxietăţii, dar fără 
îmbunătăţiri considerabile, doctorii au sugerat că, dacă ar 
merge acasă, șansele de revenire ar fi mai mari. Probabil, aveau 
nevoie de un pat liber. 

Lui Marcie i-a luat două zile ca să reamenajeze apartamentul 
- transformase un colţ al dormitorului lor într-o zonă pentru 
ședințele de fizioterapie și îl umpluse cu cărțile și muzica lui 
preferată, precum și cu alte obiecte care i-ar fi putut stârni 
interesul soţului ei. 

— N-a funcţionat, a adăugat el. Adunasem prea multă furie în 
mine și sufeream sever de ceea ce psihologii numeau sindromul 
supravieţuitorului. 

Pentru prima dată, am înțeles că și alte persoane trebuie să 
fi murit în timpul incidentului - un partener, oare, câţiva membri 
ai echipei lui? Privind în urmă, eram destul de năucit de întreaga 
situaţie, dar, în apărarea mea, nu aveam timp să iau în 
considerare fiecare detaliu - el și-a continuat repede povestea. 

A spus că indiferent câte speranţe își făcuse Marcie că îi va 
grăbi însănătoșirea prin dragostea ei, acestea fuseseră năruite 
de îngrozitorul impact pe care o boală mintală poate să îl aibă 
până și asupra unei relaţii sănătoase. 

Deoarece fusese rănit la datorie, ea nu trebuia să-și facă griji 
în legătură cu facturile pentru serviciile medicale și, după trei 
săptămâni sfâșietoare, Marcie a reușit să facă rost de numărul 
de telefon al unui centru rezidenţial de întreţinere foarte 
respectabil, aflat în partea de nord a statului New York. În acele 


ceasuri negre ea s-a întrebat dacă soțul ei se va mai întoarce 
acasă în cazul în care va fi acceptat. 

Am fost la destule întruniri ale Narcomanilor Anonimi ca să 
știu că nu durează mai mult de douăzeci de minute până când 
cineva se ridică în picioare și spune că trebuie să ajungi jos de 
tot ca să te poţi ridica din nou. La fel era și în cazul lui Marcie. 
Într-o seară târziu, ea a început să completeze formularele pe 
care le primise în acea dimineaţă de la Wellness Foundation din 
Hudson Falls. 

Cu Ben care dormea în camera alăturată - bântuit în visele 
lui de oamenii care mureau - și un chestionar care o făceau să-și 
reamintească atâtea experiențe împărtășite, ea a început să se 
afunde din ce în ce mai tare în canionul disperării. Nu și-a dat 
seama de asta, desigur, însă, în cele din urmă, a ajuns la fund. 
Una dintre întrebări se referea la obiectele personale pe care 
pacientul ar vrea să le ia cu el. „Nimic în mod deosebit”, a 
răspuns ea - ce rost avea, încercase să-i ofere totul. Când a vrut 
să continue a privit îndelung cuvântul și un gând ciudat a pus 
stăpânire pe ea. „Nimic”, a repetat ea încet. 

Marcie era o femeie deșteaptă - profesoară în New York, la o 
școală finanțată de stat - și, la fel ca majoritatea femeilor, se 
gândise mult la dragoste. Chiar și în căsătorie știa că dacă îţi 
sufocai partenerul, nu făceai decât să îl îndepărtezi, iar tu 
sfârșeai prin a face tot felul de lucruri ca să-l atragi înapoi. 
Uneori trebuia să rămâi ferm pe poziţie și să-l lași pe el să vină 
la tine - doar pentru a menţine echilibrul. 

S-a întors și s-a uitat către ușa dormitorului - știa că făcuse 
tot posibilul ca să îl ajute pe soțul său să-și restabilească 
sănătatea mintală, însă echilibrul fusese complet pierdut. Poate 
ideea era să îl facă să renunțe la acel zid pe care și-l construise 
în jurul lui și să se apropie de ea. 

Când s-a trezit mai târziu, după șapte ore de somn ajutat de 
medicamente, Ben a crezut că se află într-o altă viaţă. Acela nu 
era dormitorul pe care el și Marcie îl împărțeau, aceea nu era 
camera pe care o văzuse înainte să adoarmă. Da - ușile și 
ferestrele se aflau în același loc, dar toate obiectele care îi 
dădeau o notă personală, care făceau să fie spațiul lui și al lui 
Marcie dispăruseră. 


Nu mai era nicio fotografie, niciun tablou și nici dezordine pe 
jos. Televizorul nu mai era și până și covorul K;/im dispăruse pe 
nesimţite. În afară de pat și câteva echipamente de fizioterapie, 
nu mai era, ei bine, nimic. Din câte își dădea el seama, aceea 
era camera albă de la capătul universului. 

Confuz în legătură cu locul unde se afla, el a coborât din pat 
- șchiopătând din cauza șoldului zdrobit - și a traversat 
încăperea. A deschis ușa și a privit într-un univers paralel. 

Soția lui era în bucătărie, încercând să-și facă mai repede 
cafeaua. Bradley o urmărea în tăcere - în cei douăzeci de ani de 
când erau împreună, ea devenise în ochii lui și mai frumoasă. 
Era înaltă și zveltă și avea o coafură simplă care îi punea în 
evidenţă linia fină a feţei, dar care, și mai important, părea să 
sugereze că ei nu prea îi păsa de felul cum arăta. Era singurul 
mod de a face faţă unui astfel de dar, iar asta o făcea să pară și 
mai atrăgătoare. 

În timp ce o privea în mijlocul căminului pe care amândoi îl 
iubeau i s-a pus un nod în gât. S-a întrebat dacă era o viziune a 
ceea ce lăsase în urma lui, poate că nu ieșise din clădire și era 
deja mort. 

Apoi Marcie și-a dat seama că el era acolo și i-a zâmbit. 
Bradley s-a simţit ușurat - era aproape sigur că dacă oamenii ar 
vedea un mort stând în pragul dormitorului, nu ar reacționa așa. 
Nu și Marcie, oricum, căreia nu-i prea plăcea sărbătoarea de 
Halloween și avea o aversiune profundă faţă de cimitire. 

Pentru prima oară de luni întregi, Marcie avea emoţii - noua 
ei strategie îl făcuse măcar să iasă de după zid și să privească 
dincolo de el. 

— Mai am un minut și plec la muncă. Mă voi întoarce la timp 
ca să pregătesc cina, a zis ea. 

— La muncă? a întrebat el nedumerit, încercând să înţeleagă 
- ea nu mai mersese la muncă de când fusese el rănit. 

Ea n-a spus nimic - dacă el voia răspunsuri, atunci trebuia să 
depună puţin efort. El a urmărit-o cum mușcă dintr-o bucată de 
pâine prăjită, cum își luă cana cu cafea și se îndreptă către ușă, 
făcându-i cu mâna. 

Bradley a rămas singur în prag, însă, după un moment de 
tăcere și nemaiputându-și ţine greutatea pe piciorul rănit, a 


făcut singurul lucru pe care îl putea face în acea situație - a 
părăsit lumea paralelă și s-a întors în camera albă. 

S-a întins pe pat, dar oricât încerca, nu reușea să gândească 
limpede și să-și dea seama ce se întâmpla, iar asta din cauza 
atâtor medicamente psihoactive care îi fuseseră introduse în 
corp. Înconjurat de liniște, rămas singur în acea dimineaţă 
ciudată, a hotărât că cea mai bună idee era să încerce să scape 
de acele medicamente. Era o decizie periculoasă, dar crucială - 
în sfârșit, își asuma responsabilitatea pentru propria recuperare. 

În ciuda promisiunii făcute, Marcie nu i-a pregătit cina în 
seara aceea - el avea din nou un somn agitat, iar ea l-a lăsat în 
pace. În loc de tava cu mâncare, ea i-a așezat pe noptieră o 
carte nouă cu coperte tari, sperând că, neavând altceva de 
făcut, el o va citi. Ideea cu cartea îi venise în acea dimineaţă, iar 
după școală ea se grăbise să ajungă la o librărie de lângă 
Christopher Street. Deși fusese intitulată Zodiac Books, librăria 
nu avea nicio legătură cu astrologia - fusese botezată după un 
criminal în serie, din Carolina de Nord, ale cărui fapte dăduseră 
naștere la o adevărată literatură de gen. 

Marcie nu mai intrase niciodată în Zodiac - știa de librărie 
doar de la Ben - prin urmare, după ce a urcat treptele abrupte, a 
fost uimită când a intrat într-un spaţiu la fel de încăpător ca un 
depozit, plin ochi cu cea mai variată gamă de cărţi despre 
crime, criminalistică și investigaţii din lume. l-a explicat 
proprietarului în vârstă, aflat în spatele unui birou, ce căuta - 
ceva tehnic, ceva real, ceva care să acapareze atenţia unui 
profesionist. 

Proprietarul avea aproape doi metri înălțime și semăna mai 
mult cu un om al pădurii decât cu un librar. Fostul psiholog 
criminalist FBI a ieșit încet din spatele biroului și a condus-o de-a 
lungul rafturilor prăfuite, până au ajuns la un rând de cărți și 
reviste intitulat „Noutăţi”. Unele dintre ele trebuie să fi fost 
vechi de patruzeci de ani. Dintr-o cutie mică, așezată pe jos și 
tocmai sosită de la editură, el a scos o carte cu coperte din 
piele. 


— Ziceaţi că este bolnav, a spus Sequoia!€, deschizând 
materialul cu caracter tehnic ca să i-l prezinte. Cincizeci de 
pagini din asta ar trebui să-l dea gata. 

— Chiar este interesantă? a întrebat ea. 

El a zâmbit și a făcut un gest amplu cu mâna arătând 
încăperea. 

— Le-aș putea arunca liniștit pe celelalte. 

Prin urmare, cartea la care lucrasem atâtea luni a ajuns, în 
cele din urmă, pe noptiera lui Rradley. A văzut-o când s-a trezit a 
doua zi dimineața devreme, însă nu a băgat-o în seamă. Era 
într-o sâmbătă, iar când Marcie i-a adus micul dejun, el a între - 
bat-o despre carte. 

— Pentru ce este? 

— M-am gândit că ţi se va părea interesantă, uită-te dacă 
vrei, a răspuns ea, încercând să nu-l preseze. 

Fără să-i arunce măcar o privire, el și-a îndreptat atenţia 
asupra mâncării. În timpul zilei, de fiecare dată când ea intra în 
cameră ca să-l verifice, devenea din ce în ce mai dezamăgită - 
el nici măcar nu se atinsese de carte. 

Ea nu știa, însă Bradley era într-o stare de agitaţie de când 
se trezise. Nu mai lua medicamente și din cauza asta avea o 
durere îngrozitoare de cap, deoarece corpul încerca să se 
obișnuiască astfel cu lipsa lor, și o mulțime de gânduri 
începuseră să-l copleșească, făcându-l să-și aducă aminte chiar 
și atunci când nu voia să gândească. 

Până la momentul cinei Marcie renunţase deja la orice 
speranţă - fiindcă soţul ei nu arăta că l-ar interesa cartea, ea a 
scos formularele primite de la Wellness Foundation și a început 
să repete cum urma să-i explice că era mai bine dacă s-ar 
întoarce în spital. Însă n-a reușit să găsească nicio expresie 
potrivită, astfel încât să nu pară a înfrângere, știind că asta l-ar 
putea dobori. Neavând habar ce să mai facă și cu ochii în 
lacrimi, ea a deschis ușa dormitorului, trăgând aer în piept și 
pregătindu-se pentru ce avea să urmeze. 


16 


' Arbore conifer gigant din America (n.tr.) 


El şedea în fund în pat, cufundat în lectură - parcursese deja 
treizeci de pagini din cartea mea transpirând abundent și cu 
fața brăzdată de durere. Numai Dumnezeu știe cât efort 
depusese ca să ajungă atât de departe, dar știa la rândul lui că 
era important pentru Marcie. De fiecare dată când intra în 
cameră ea nu se putea abţine să nu arunce o privire la carte. 

Marcie a rămas uluită, temându-se să nu scape tava, dar 
conștientă că, dacă își arăta teama, l-ar putea determina să se 
retragă din nou în spatele zidului său, așa că a hotărât să se 
comporte normal. 

— E o cacealma, a zis el. 

Dumnezeule! Cu sufletul zdruncinat, ea s-a pregătit să 
înfrunte încă unul dintre accesele lui de furie. 

— Îmi pare rău, librarul mi-a spus că... a răspuns ea. 

— Nu, nu mă refer la carte - este fantastică, a zis el pe un 
ton iritat. Vorbesc despre autor. Poţi să-i spui intuiţie, poţi să-i 
spui cum vrei, dar nu e agent FBI. Îi cunosc pe indivizii ăştia - nu 
depășesc anumite graniţe. Tipul ăsta are ceva aparte... 

El i-a făcut semn să se apropie, arătându-i pasajele pe care 
le subliniase și pe care le găsise captivante. Ea nu le-a acordat 
prea multă atenţie, deoarece era mai preocupată să îl privească 
pe furiș pe soțul ei și să se întrebe dacă nu cumva acea scânteie 
de interes îi va reaprinde focul sau dacă - la fel ca în cazul 
oamenilor care se trezeau din comă - se va stinge repede, iar el 
se va scufunda din nou în acel abis. 

El a luat șerveţelul de pe tavă și și-a șters fața transpirată. 
Asta i-a oferit ocazia lui Marcie să deschidă cartea. S-a oprit 
asupra celor câtorva rânduri de biografie, însă era, într-adevăr, 
ciudat că lipsea poza autorului. 

— Atunci, cine este? a întrebat ea. Cine crezi că este în 
realitate Jude Garrett? 

— Habar n-am. Sper să facă o greșeală și să ni se dezvăluie 
din întâmplare, a răspuns el. 

Spre ușurarea ei, flacăra a continuat să ardă tot weekendul. 
Ea s-a așezat pe pat în timp ce el parcurgea pagină cu pagină - 
citindu-i fragmente, făcând comentarii. Pe măsură ce înainta în 
lectură, meditând încontinuu asupra metodelor de investigare, 
s-a văzut obligat să ia în calcul singura crimă pe care se 


străduise atât de mult să o uite. Fragmente din cele petrecute în 
clădire continuau să îi apară în minte, vlăguindu-l și facându-l să 
transpire abundent. 

Duminică seară, aparent din senin, cuvintele au început să 
curgă pur și simplu, iar el i-a povestit că la un moment dat 
rămăsese blocat în ceea ce părea a fi un mormânt din beton. 
Înăuntru era beznă, iar el nu reușea să vadă fața muribundului 
care se afla acolo cu el. A început să plângă în timp ce îi 
povestea că nu putuse să facă nimic decât să îi asculte ultimele 
cuvinte - un mesaj pentru soţia și cei doi copii ai lui - și, pentru 
prima dată, în vreme ce soțul plângea în braţele ei, Marcie era 
convinsă că totul va fi bine. 

El s-a întors încet la lectură, iar Marcie i-a rămas alături în tot 
acest timp. Câteva ore mai târziu Bradley a spus că i se părea 
că autorul era prea deștept - nu avea să-și dezvăluie 
întâmplător identitatea. l-a mai zis în glumă că testul la care era 
supus orice anchetator priceput consta în a descoperi cine era 
individul în realitate. S-au întors încet și s-au privit unul pe 
celălalt. 

Fără să scoată un cuvânt, Marcie s-a dus în camera alăturată 
și și-a adus laptopul. Din acel moment, descoperirea identităţii 
mele a devenit scopul lor, reabilitarea lor, reînnodarea poveștii 
lor de dragoste. 

lar pentru mine? A fost un dezastru. 


Capitolul 9 


Nouăsprezece cuvinte. În timp ce ne aflam în Piaza Athénée, 
fără să recunosc ceva, l-am întrebat pe Bradley ce îl 
determinase să creadă că autorul se afla în Paris și iată ce mi-a 
răspuns. Dintr-un total de trei sute de pagini și douăzeci de mii 
de cuvinte ale cărţii, nouăsprezece cuvinte nenorocite mă 
dăduseră de gol. 

Șapte dintre ele, a explicat el, erau o încercare a autorului de 
a descrie nuanțele diferite ale sângelui aflat în descompunere, 
îmi aminteam exact pasajul respectiv - comparasem nuanțele 
cu un anume tip de copac pe care îl văzusem în copilărie și ale 
cărui frunze se transformau în fiecare toamnă din roșu aprins în 
maroniu. Și ce era cu asta? Verificând fiecare detaliu, Bradley 


mi-a spus că îl sunase pe un profesor de botanică și îl întrebase 
despre copac. Din câte se părea, copacul creștea doar pe Coasta 
de Est, iar eu dezvăluisem, fără să vreau, cel puţin zona în care 
crescusem. 

Celelalte douăsprezece cuvinte, două sute de pagini mai 
încolo, făceau referire la o armă a crimei: un băț folosit în 
lacrosse, un obiect despre care spuneam că îl recunoscusem, 
deoarece îi văzusem pe elevii de la liceul meu folosindu-l. 
Bradley mi-a spus că dacă sunai la Asociaţia Lacrosse din 
Statele Unite, puteai afla că există o sută douăzeci și patru de 
licee pe Coasta de Est unde se practica sportul ăsta. Se 
apropiau din ce în ce mai mult. 

Marcie reușise să o găsească pe verișoara lui Garrett, care 
locuia în New Orleans și de la care aflase că lectura individului 
se rezumase la patru litere - ESPN. Verișoara le-a zis că Garrett 
absolvise liceul în 1986, iar Bradley a ghicit, conform celor două 
referinţe din carte, că autorul se trăgea din aceeași zonă. 

A sunat la cele o sută douăzeci și patru de licee unde se 
practica /acrosse și, în calitate de detectiv NYPD, a cerut numele 
tuturor elevilor de sex masculin care absolviseră între 1982 și 
1990 - extinzând cercetarea doar ca să fie mai sigur. În scurt 
timp a reușit să întocmească o listă lungă - dar una despre care 
era sigur că includea și identitatea adevărată a autorului. 

Ar fi fost o treabă epuizantă să îi caute pe toți - numai că 
liceele erau în marea lor majoritate private și mereu în căutare 
de donaţii, pentru a-și crește fondurile. Cea mai bună sursă de 
bani o reprezentau foștii elevi și nu exista o bază de date mai 
bună decât cea a unei asociaţii de absolvenți dispusă să întindă 
o mână. Asociaţiile deţineau arhive bogate cu toţi foștii lor elevi, 
iar Bradley a răsfoit pagini întregi cu avocaţi și bancheri de pe 
Wall Street, în căutarea a ceva neobișnuit. 

Efortul nu i-a fost răsplătit, până într-o seară când, printre 
numele absolvenţilor unei școli intitulate Academia Caulfield, el 
și cu Marcie au dat peste un nume: Scott Murdoch. 

— Acesta a absolvit liceul în 1987, mi-a spus Bradley, 
mușcând din cel mai scump ecler din lume. A fost acceptat la 
Harvard, a studiat medicina și și-a obținut doctoratul în 


psihologie. Il aștepta o carieră minunată, dar apoi... nimic. 


Asociaţia nu avea nicio adresă, nici experienţă profesională, nici 
alte noutăţi. Din momentul în care absolvise, asociaţia a primit 
din ce în ce mai puţine informaţii despre el. Dispăruse, pur și 
simplu. Dintre toţi pe care i-am căutat, el era singurul în acea 
situaţie. 

Și-a ridicat privirea ca să vadă ce gândeam. N-am spus 
nimic. Eram prea preocupat - era ciudat să aud numele Scott 
Murdoch după atâţia ani. Uneori - în cele mai rele momente ale 
vieții secrete, când fusesem atât judecător, cât și călău - mă 
întrebam ce se întâmplase cu acea persoană. 

A urmat o tăcere lungă, apoi Bradley și-a continuat povestea. 

— După săptămâni de cercetări cei de la Harvard mi-au spus 
că doctorul Murdoch s-a angajat la Rand - știau asta, deoarece 
el fusese recrutat din campus și găsiseră un document. Dar 
partea ciudată era că cei de la Rand erau convinși că nu 
auziseră de el. La fel și asociaţiile profesionale, consiliile de 
acreditare, precum și celelalte organizaţii pe care le-am 
contactat. Din câte ne dădeam noi seama, atunci când Scott 
Murdoch a plecat de la Harvard, a dispărut de pe suprafața 
pământului. Unde-a plecat, ne-am întrebat noi? 

Un fior pe care l-am simţit la baza șirei spinării a început să 
urce vertiginos. Îl dezgropaseră pe Scott Murdoch și știau că el 
dispăruse - făcuseră o treabă bună, dar nici pe jumătate în 
comparaţie cu aceea care avea să urmeze, am bănuit eu. 

— Aveam o adresă a lui Scott Murdoch din anii lui de licean, a 
continuat Bradley. Prin urmare, am pornit înspre Greenwich, 
Connecticut. Am vorbit cu cineva la interfon, le-am spus că sunt 
de la NYPD și porţile s-au deschis larg. 

M-am uitat la el, întrebându-mă ce trebuie să fi simţit el și 
Marcie, un cuplu care ducea un trai modest în Manhattan, când 
au înaintat cu mașina pe aleea nesfârșită care ducea la casa 
mea din copilărie, când au trecut pe lângă lacul amenajat și pe 
lângă grajduri și s-au oprit în faţa uneia dintre cele mai 
frumoase zece case din ţară, după cum fusese descrisă. Ca și 
când mi-ar fi citit gândurile, Bradley mi-a răspuns la întrebare. 

— Nici nu știam că în America există astfel de case, a zis el 
încet. 


Proprietarul actual, un speculant cunoscut, le-a spus că 
bătrânii Murdoch muriseră. 

— Am auzit că n-au avut decât un copil, a zis acesta. Nu, 
habar n-am ce s-a întâmplat cu el. Dar trebuie să fie putred de 
bogat, atâta pot să spun. 

În ziua următoare, cei doi anchetatori au căutat în registrul 
de decese și au găsit înregistrările pentru Bill și Grace. 

— Am reușit chiar să vorbim cu câţiva oameni care luaseră 
parte la funeraliile amândurora, a continuat Bradley, și toți ne- 
au spus că Scott nu participase la niciuna dintre ele. 

Din tonul lui reieșea clar că asta era partea cea mai ciudată 
din toată povestea, însă eu nu aveam nici cea mai mică intenţie 
să-i dezvălui că aș fi făcut tot posibilul să iau parte la 
înmormântarea lui Bill - dacă aș fi știut. 

Cred că Bradley era conștient că atinsese o coardă sensibilă, 
însă mi-am dat seama că era un om cumsecade, deoarece nu a 
insistat. În schimb, mi-a spus că în acel moment erau siguri că 
Scott Murdoch era cel pe care îl căutau. 

— Două zile mai târziu, ne-am convins. 

Din câte se pare, el și cu Marcie îmi trimiseseră codul 
numeric personal - sau cel puţin cel pe care îl avusesem la 
Academia Caulfield și la Harvard - la Washington, pentru a fi 
verificat. Voiau să știe unde fusese emis, dacă fusese vreodată 
înlocuit, precum și alte detalii care ar fi putut să-i ajute să 
descopere unde se afla Murdoch. Când au primit răspunsul, 
acesta a fost alarmant de scurt: nu fusese niciodată emis un 
astfel de număr. 

Am tăcut. Vreun idiot din birourile Diviziei o dăduse rău în 
bară. Mi-am dat seama imediat ce se întâmplase. Cu ani în 
urmă, când mi-am luat o identitate nouă, pregătit să lucrez pe 
teren pentru prima dată, o echipă specială îmi șterseseră 
numele vechi și viaţa anterioară. Mi-au închis conturile bancare, 
mi-au anulat cărțile de credit și mi-au desființat pașaportul - 
înlăturaseră orice urmă care ar fi putut lega un agent sub 
acoperire de vechea lui identitate. Trebuia să se creadă că 
agentul plecase în străinătate, așa cum fac mulţi tineri, și 
dispăruse. 


Una dintre echipele de „curăţenie” - fie din exces de zel, fie 
că nu fusese supravegheată - trebuie să fi hotărât ca fiind și mai 
eficientă ștergerea fostului meu cod numeric personal. Le-ar fi 
putut spune celor de la Departamentul de Asigurări Sociale că 
murisem, ar fi putut lăsa numărul inactiv, ar fi putut face o sută 
de alte lucruri, dar un singur lucru nu ar fi trebuit să facă, și 
anume să ceară să fie șters. 

Greșeala asta a condus la situaţia în care mă aflam în acel 
moment - un puști din Connecticut avea un număr de 
identificare care, conform guvernului, nu fusese emis. Nu trebuia 
să fii Bradley ca să-ţi dai seama că ceva nu era în regulă. 

— M-am gândit că un cod numeric personal care dispăruse 
fără nicio urmă trebuie să fi avut legătură cu CIA sau ceva de 
genul ăsta, a zis polițistul. 

Confirma ceea ce începuse să bănuiască - deși multe detalii 
din carte fuseseră modificate, cazurile pe care le expunea erau 
din culisele operaţiunilor secrete. 

O seară care începuse cu o întâlnire plăcută cu un doctor 
agreabil se transformase într-un dezastru care se înrăutăţea din 
ce în ce mai mult - cartea îl condusese pe Bradley la Scott 
Murdoch și îl convinsese că doctorul și Jude Garrett erau una și 
aceeași persoană. Așadar, știa cu ce mă ocupasem. 

„Dar, oare, cât de grav era?” m-am întrebat eu. „Foarte 
grav”, a răspuns agentul din mine. M-am gândit că tocmai aceea 
ar putea fi ultima mea noapte în Paris. 

Neavând timp de pierdut, i-am vorbit pe un ton jos și 
tranșant. 

— Să nu mai pierdem timpul, locotenente. Spune-mi, te rog. 
Crezi că Garrett este spion, însă bărbatul ar fi putut fi oriunde în 
lume. Ce te-a făcut să cauţi în Europa? 

— Școala, a răspuns Bradley. 

„Școala?! De unde naiba știau cei de la Academia Caulfield 
că fusesem trimis în Europa”, m-am întrebat eu. 

— Când am vizitat campusul, unele dintre cadrele didactice 
și-au amintit de el. Un copil ciudat, ne-au spus ele, care refuza 
să răspundă în clasă, dar care excela în limbile străine - în 
special franceză și germană. Dacă muncea pentru vreo agenţie 


de spionaj guvernamentală, nu ar fi fost trimis în America de 
Sud, nu? 

— Probabil că nu, am răspuns eu, dar în Europa sunt șapte 
sute de milioane de oameni, iar dumneata ai ajuns în Paris? 
Haide - cineva ţi-a spus unde îl poţi găsi, nu? 

Acesta era coșmarul oricărui agent - trădarea, fie 
accidentală, fie voită, a fost ceea ce le-a adus moartea 
majorităţii dintre ei. Polițistul s-a holbat la mine, dezgustat că 
cineva ar putea crede că aptitudinile lui erau limitate. 

— A fost cu mult mai greu decât un nenorocit de pont. 

A spus asta după luni întregi în care îl căutase pe Scott 
Murdoch și, convins fiind că individul lucra pentru o agenţie de 
spionaj, își dăduse seama că trebuia să îl caute după un alt 
nume. Dacă Murdoch era agent secret american, cum ar fi reușit 
să intre într-o ţară străină? El a bănuit că cea mai bună și mai 
sigură metodă era să-și asume o identitate nouă și un post 
neimportant ca angajat al guvernului - analist de afaceri, atașat 
comercial sau ceva asemănător. 

Deoarece tatăl lui Bradley lucrase în Washington, știa că 
astfel de posturi erau înregistrate într-o varietate de publicații 
guvernamentale necunoscute. De obicei, anunţurile includeau 
informaţii precum studii, vârsta, experienţa profesională, coduri 
poștale, date de naștere și alte detalii similare neimportante. 

În timp ce stătea treaz într-o noapte, el a încercat să-și 
imagineze cum era să-ți asumi identități noi, să te afli sub 
presiune la fiecare graniţă, să încerci să memorezi o listă 
întreagă de minciuni fără să ai timp să gândești, doar să 
răspunzi. 

Ştia că, dacă ar fi fost pus în acea situaţie, dacă ar fi avut 
măcar ocazia s-o facă, el și-ar fi marcat identitățile false cu 
lucruri ușor de ţinut minte - un număr de telefon din copilărie, o 
dată de naștere adevărată căreia i-ar fi schimbat doar anul, 
prenumele reale ale părinţilor. 

— înţelegi ce vreau să spun, a zis el în timp ce ne beam 
cafeaua, la un univers depărtare de gardul electric al unui punct 
de control de la graniţa bulgară, fiind interogat de un ucigaș în 
uniformă a cărui respiraţie puțea din cauza ţigărilor și a 
resturilor de la cina de seara trecută, care îţi răsfoia 


documentele și îţi punea întrebări din senin, atent la fiecare 
ezitare și bucuros să facă pe grozavul și să îi strige vreunui 
Vopos nebărbierit că nu îl credea pe acel american, sau englez, 
sau canadian, sau cine voiai să pretinzi că ești în acel moment, 
în acel loc, în acea zi. 

Da, înţelegeam ce voia să spună, însă eram prea tulburat ca 
să pot răspunde - folosindu-se doar de inteligenţa lui, Bradley 
ghicise exact cum reușeau să intre agenţii secreţi într-o ţară și 
să controleze detaliile nesfârșite de care depindea viața lor. Ca 
să fiu sincer, îmi venea greu să rămân furios pe cineva care îmi 
stârnise atât de mult admiraţia. 

Bradley mi-a spus că discutase teoria asta cu Marcie și că 
hotărâseră să încerce. Dintre toate informaţiile pe care le 
adunaseră despre viaţa anterioară a lui Scott Murdoch, ei 
aleseseră douăzeci de date neesenţiale. Cât timp ea se afla la 
muncă el își petrecea ziua în fața computerului descărcând 
ediţiile din ultimii zece ani ale uneia dintre publicaţiile care 
înregistrau posturile guvernamentale - săptămânalul Registrul 
Federal. 

Într-o seară, el și cu Marcie au introdus datele într-un motor 
de căutare, sperând să găsească o potrivire pentru vreuna 
dintre ele și lăsându-l să caute printre anunţurile nesfârșite din 
Registru. 

Treizeci și șase de ore mai târziu primiseră trei răspunsuri. 
Unul era codul poștal din Greenwich, Connecticut - folosit de un 
bărbat, delegat al Statelor Unite la Consiliul Internaţional al Artei 
în Florenţa - și care ar fi putut sau nu însemna ceva. Altul se 
referea la un atașat comercial care jucase squash la Harvard, la 
fel ca și Scott Murdoch, și care părea foarte promiţător - asta 
până când și-au dat seama că îi citeau necrologul. Al treilea 
răspuns îl viza pe cineva care purta numele Richard Gibson, un 
observator american în cadrul unei întruniri a Organizaţiei 
Internaţionale de Meteorologie din Geneva. Puţina lui biografie 
includea data nașterii, care coincidea cu cea a lui Scott 
Murdoch, și un sumar al studiilor. Liceul numit era Academia 
Caulfield. 

— Am căutat în listele de absolvenți, dar nimeni cu numele 
Richard Gibson nu fusese la Caulfield, a zis Bradley încet. 


Era o realizare remarcabilă. Pornind de la denumirea unui 
copac din Connecticut, el și cu Marcie îl găsiseră pe Richard 
Gibson - identitatea pe care o folosisem ca să intru în Geneva 
pentru întrevederea mea cu Markus Bucher de la Richeloud & 
Cie. 

Numele Gibson era dovada conceptului - erau siguri că 
metoda aceea funcţionase și s-au ţinut de ea cu toată forța. Trei 
săptămâni mai târziu, sistemul l-a identificat pe un funcţionar 
neimportant de la Trezoreria SUA, care plecase în România la o 
conferință. Numele pe care îl folosea bărbatul era Peter 
Campbell. 

— Am sunat la Departamentul de Finanţe din România și am 
dat de un tip care ajutase la organizarea evenimentului. Avea o 
copie a vizei de intrare a lui Peter Campbell, inclusiv detaliile din 
pașaport. Un amic de la Apărarea Naţională a verificat 
informaţiile și a descoperit că, de fapt, același pașaport fusese 
folosit pentru a intra în Franța. Autorităţile franceze au spus că 
respectivul Campbell nu numai că intrase în ţară, dar și aplicase 
pentru rezidenţă în Paris. În formular el scrisese că era 
administrator de fonduri de acoperire, prin urmare, Marcie a 
sunat la Comisia de Valori Mobiliare și Burse - nimeni cu numele 
Peter Campbell nu deţinea autorizaţie de comercializare de la 
comisie, iar fondul de acoperire nu exista. 

Am privit în tăcere cum Bradley își vâră mâna în buzunarul 
de la jachetă, scoate două foi de hârtie și le așază pe masă. 

Prima era o pagină din vechiul album al școlii, care înfățișa o 
fotografie cu cei patru membri ai echipei de sguash a Academiei 
Caulfield. Unul dintre adolescenţi ieșea în evidență - ca și când 
ar fi jucat cu echipa, dar n-ar fi făcut parte din ea. Chipul și 
numele lui erau încercuite: Scott Murdoch. 

A doua foaie de hârtie era o fotografie de pașaport atașată 
formularului francez de aplicare pentru rezidenţă pe numele 
Peter Campbell. Nu încăpea nicio îndoială că cele două fotografii 
înfățișau aceeași persoană. Pe mine. N-am spus nimic. 

— Uite cum mi-am dat seama, a zis Bradley. Scott Murdoch a 
studiat la Academia Caulfield, apoi la Harvard, iar mai apoi s-a 
înscris într-un program secret al guvernului. A devenit agent 


secret, a folosit o sută de nume diferite printre care și 
Campbell... 

Priveam cu atenţie fotografia din album, încercând să-mi 
aduc aminte de ceilalți membri ai echipei de squash. Pe unul îl 
chema Desmond Corcoran - un nesuferit pe care toată lumea ÎI 
ura, îmi aminteam asta. Ceilalţi - niște ticăloși și mai mari - nici 
măcar nu mai îmi aduceam aminte cine erau. „Suprimare 
deliberată”, ar numi-o un psiholog. 

— Poate că doctorul Murdoch a fost expulzat din lumea 
secretă sau poate că sufletul lui s-a săturat de ea - nu știu, a zis 
Bradley, dar a intrat în Franţa cu pașaportul lui Campbell, a scris 
o carte ca să-și transmită mai departe cunoștințele și a publicat- 
o sub numele Jude Garrett, un agent FBI decedat. 

Observând că mă încăpăţânez să răspund, el a ridicat din 
umeri. 

— Astfel am ajuns noi doi aici. 

Da, și nu încăpea nicio îndoială: era o treabă nemaipomenită 
semnată de Bradley și de soţia lui, dar, după cum spuneam, 
dacă ei reușiseră lucrul ăsta, vor reuși și alţii. 

Nu mai puteam face decât un lucru, prin urmare, m-am 
ridicat în picioare - sosise timpul să o iau din loc. 


Capitolul 10 


Bradley m-a ajuns din urmă la ușile care făceau legătura 
între frumoasa curte interioară a hotelului și galeria cea mare, 
mișcându-se surprinzător de repede, având în vedere faptul că 
șchiopăta. 

l-am spus un „la revedere” sec și m-am îndreptat spre ieșire, 
însă el a reușit să mă apuce de braț înainte să-mi dau seama că 
mă urma. 

— Am să te rog să-mi faci o favoare, a spus el. Ăsta este 
motivul pentru care eu și cu Marcie am venit la Paris. 

Am clătinat din cap. 

— Trebuie să plec. 

— Ascultă-mă, te rog... 

A inspirat adânc, luptându-se cu ceea ce urma să spună. Dar 
nu i-am dat ocazia - i-am îndepărtat mâna și am dat să plec. 

— Nu, a rostit el pe un ton autoritar. 


Am privit în jur și am văzut că oamenii de la mesele 
învecinate se uitau la noi. Nu voiam să fac o scenă, iar asta i-a 
dat un răgaz. 

— Dacă te afunzi prea tare în întuneric, nimic nu va mai fi la 
fel, a zis el încet. Faptul că am fost rănit m-a făcut să-mi schimb 
perspectiva asupra vieţii, asupra relaţiei mele cu Marcie și 
asupra meseriei mele. În special asupra meseriei mele. Dacă ar 
exista ceva pozitiv... 

Îmi era de ajuns. 

— Îmi pare rău, am replicat eu, rana trebuie să fi fost 
îngrozitoare și mă bucur că ţi-ai revenit, dar sunt niște lucruri de 
care trebuie să mă ocup. 

Nu aveam timp pentru povești triste sau să aud reflecţii 
despre viață de la un bărbat pe care nu aveam să-l mai revăd. 
Trebuia să plec din Paris, să mă ascund, să-mi salvez viaţa, și nu 
aveam timp de pierdut. 

— Doar un minut, unul singur, a insistat el. 

După o clipă am oftat și am încuviințat din cap - bănuiesc că 
îi datoram puţină considerație după ce tocmai îmi spusese cum 
viaţa mea anterioară putea fi descoperită cu atâta eficienţă. Dar 
nu m-am obosit să mă clintesc din loc, iar limbajul trupului meu 
îi arăta că Zidul Plângerii era în lerusalim și că trebuia să spună 
repede ce avea de spus. 

— Nu m-ai întrebat cum m-am ales cu rănile - și vreau să-ți 
mulțumesc. De obicei, profesioniștii n-o fac - cei mai mulți dintre 
noi au ajuns în situaţii-limită, prin urmare, n-are rost să vorbim 
despre asta. 

„Da, da, ajunge cu atâta conduită profesională corectă. Ce 
vrei să mă întrebi?” mi-am zis eu în gând. 

— Ti-am spus că am rămas blocat într-o clădire. A fost ceva 
mai mult de-atât - mă aflam în Turnul de Nord al World Trade 
Center când acesta s-a prăbușit. 


Capitolul 11 


Bradley a continuat să vorbească, dar nici până în ziua de azi 
habar nu am ce a spus. Fără să-mi dau seama, ne-am întors la 
masa noastră, însă eu eram prea preocupat să mă dojenesc 
pentru prostia de care dădusem dovadă ca să mai ascult. Nu era 


de mirare că suferise de stres post-traumatic, nu era de mirare 
că stătuse săptămâni întregi la terapie intensivă, nu era de 
mirare că suferise de sindromul supraviețuitorului, nu era de 
mirare că avusese nevoie să se implice într-o anchetă imposibilă 
care să-l aducă înapoi din starea de letargie. 

Bradley spusese că îl sprijinise pe un individ în întuneric, că îl 
auzise cum murea, în timp ce, în afara mormântului lor de 
beton, partea de jos a Manhattanului ardea în flăcări. Și, cu 
toate astea, am fost atât de deștept, încât să mă gândesc că 
primise un glonț în șold și un altul în plămân. Dacă doar de atât 
eram în stare, atunci făcusem bine că îmi dădusem demisia. 

Vocea lui m-a trezit din autoevaluarea pe care mi-o făceam - 
își scosese mobilul și mă întreba ceva. 

— Te deranjează dacă dau un telefon? Vreau să verific ceva 
cu Marcie. 

Am clătinat din cap. El a așteptat ca ea să răspundă, s-a 
întors și a rostit câteva cuvinte scurte pe care nu le-am înţeles. 
După ce a închis a mai comandat cafea și produse de patiserie. 
Speram să aibă un card de credit nelimitat. 

— Am amintit de 11 septembrie, a zis el, pentru că are 
legătură cu favoarea pe care vreau să ţi-o cer. 

— Continuă, am zis eu pe un ton blând, încercând să 
compensez pentru faptul că mă gândisem că biata mamă ar fi 
trebuit să meargă la Zidul Plângerii. 

— Ca parte din recuperarea mea, m-am întors, în cele din 
urmă, la Ground Zero, la locul unde fusese cândva Turnul de 
Nord, a adăugat el. Am stat acolo mult timp - Dumnezeule, ce 
frig era! — și, într-un sfârșit, mi-am dat seama că eram atât de 
furios, încât nu exista nicio speranţă să îmi revin complet 
vreodată. Însă nu eram furios pe cei care deturnaseră avioanele 
- ăștia erau deja morți. Și nici din cauza rănilor cu care mă 
alesesem - sa fim serioşi, scăpasem cu viaţă. Eram furios din 
cauza nedreptăţii, din cauza modului nepăsător în care 
funcționează lumea. Știam că în acea zi muriseră mulţi oameni 
obișnuiți și nu din cauza incendiului sau a zidăriei care se 
prăbușise, ci din cauza compasiunii lor. În urma încercărilor lor 
disperate de a salva alți oameni - majoritatea străini -, își 
găsiseră sfârșitul acolo. 


A luat o gură de cafea, dar știam că nu avea chef să bea 
nimic. Trăgea de timp, încercând să găsească o cale mai bună 
prin care să continue. Eu am așteptat - în mintea mea, el își 
câștigase dreptul să tragă de timp cât simţea nevoia. 

— Te-ai gândit vreodată câţi oameni cu handicap lucrau în 
acea zi în Turnurile Gemene? a întrebat el în cele din urmă. Nici 
mie nu mi-a trecut prin minte acest gând, a continuat el, decât 
după ce a lovit avionul. Dacă erai într-un scaun cu rotile, 
problemele tale erau și mai grave, desigur - nu aveai cum să 
ieși cu ajutorul ascensorului. Este un lucru pe care îl știe toată 
lumea, corect? Acele semne ne avertizează întotdeauna să 
coborâm pe scări. Dar să zicem că nu poţi umbla. Dacă voi 
rămâne vreodată blocat într-o clădire, domnule Campbell, nu-mi 
doresc decât să îmi pot folosi picioarele. Să am șanse egale fie 
să fug, fie să mor. Nu cer prea mult, nu-i așa? Șanse egale. 
Acolo era un tip - lucra pentru o companie ce oferea servicii 
financiare - care fusese atent la toate instrucțiunile în caz de 
incendiu și care știa unde se afla scaunul lui în caz de evacuare. 
Ai văzut vreodată așa ceva? Seamănă cu un scaun cu spătar 
înalt din aluminiu, cu mânere lungi care ies în faţă și în spate, 
astfel încât oamenii să poată să îl ridice și să îl care. Era 
paraplegic și bănuiesc că era mândru că reușise să-și 
depășească handicapul și să obţină o slujbă. Poate avea soţie și 
copii, nu se știe. Ziua de 11 septembrie reprezenta prima zi de 
școală și mulți oamenii se aflau în întârziere. Asta însemna că 
era singur în colțul lui din Turnul de Nord atunci când a lovit 
avionul companiei American Airlines. Impactul l-a trimis cu 
scaunul cu rotile în partea cealaltă a încăperii. A văzut prin 
fereastră văpăile care se arcuiau înspre cer și a știut că trebuia 
să se miște repede, altfel murea. Și-a găsit scaunul de evacuare, 
l-a luat în braţe și s-a îndreptat către scările de urgenţă. Pe drum 
a fost udat până la piele - se declanșaseră duzele de stropire și 
odată cu ele se stinseseră și luminile. A ieșit în holul unde se 
afla ascensorul, dar cum nu existau ferestre, acesta era 
cufundat în beznă. A avut noroc cu cei care se ocupau cu 
întreținerea clădirii - cu câţiva ani în urmă aceștia folosiseră 
vopsea fosforescentă pe ușile de incendiu, astfel încât, în caz de 
pericol, oamenii să poată să le localizeze. Numai Dumnezeu știe 


câţi oameni au scăpat cu viaţă în acea zi graţie acestei decizii. 
El a deschis ușa de la scara A și a proptit-o cu ajutorul scaunului 
cu rotile, apoi și-a așezat scaunul de evacuare înăuntru. Nu era 
un tip puternic, dar a reușit să treacă pe scaunul celălalt. 
Imobilizat, el stă pe scara de urgenţă într-o clădire cuprinsă de 
flăcări și face singurul lucru pe care poate să-l facă. Așteaptă. În 
Turnul de Nord existau trei scări de urgenţă. Două aveau o 
lățime de un metru, iar una, o lăţime de un metru și jumătate. 
Este o diferență mare - în cea lată pot trece unul sau doi oameni 
unul pe lângă altul și nu are unghiuri strâmte. Acele unghiuri pot 
deveni o provocare pentru cineva care transportă ceva ce 
seamănă cu o targă pe un scaun. După cum îți poţi imagina, 
cum soarta poate fi cruntă uneori, paraplegicul se afla într-una 
dintre scările înguste. Oamenii din clădire încearcă să hotărască 
încotro să fugă - spre sol sau spre acoperiș - pentru a fi salvaţi 
de elicopter. Cei care au urcat spre acoperiș au murit - ușa care 
dădea înspre acoperiș era încuiată, pentru a preveni tentativele 
de suicid. Scara A era plină de praf, fum, oameni și apă. 
Asemenea unui șuvoi, apa care provenea de la duzele de 
stropire și din ţevile sparte curgea pe scări în jos. Dar tipul din 
scaunul de evacuare nu a strigat, nu a cerut ajutor. Doar a 
așteptat. Un miracol, bănuiesc. 

Bradley a tăcut, gândindu-se la miracole, presupun. Când a 
început din nou să vorbească, am simţit un tremur în vocea lui, 
însă a încercat să și-l controleze. 

— Ceva mai jos, un bărbat între două vârste, cu o condiţie 
fizică nu prea bună, a auzit despre bărbatul din scaun și a 
început să strige. Căuta voluntari care să urce cu el și să-l ajute 
să îl coboare. S-au oferit trei bărbaţi. Oameni obișnuiți. L-au 
urmat pe bărbatul de vârstă mijlocie pe scări în sus, au apucat 
fiecare de câte un capăt și au luat decizia corectă - nu au urcat 
cu el, ci au început să-l coboare, prin mulţimea de oameni, prin 
fum, prin apă și prin acele colţuri care sunt ale naibii de strâmte. 

A tăcut din nou. 

— L-au coborât șaizeci și șapte de etaje! Şi ştii ce au găsit 
când au ajuns jos? Nicio cale de scăpare. Le-a luat mult timp, 
până când Turnul de Sud s-a prăbușit, l-a destabilizat și pe 


geamănul lui. În faţa lor nu erau decât mormane de beton. În 
spatele lor, flăcări. 

Bradley a ridicat din umeri. Eu am tăcut - chiar dacă mi-aș fi 
găsit cuvintele, ce-aș fi putut spune? Nu mă puteam gândi decât 
la valurile de suferinţă. 

— S-au întors, au ajuns la o ușă de la mezanin și au intrat în 
hol. La scurt timp, când clădirea s-a prăbușit, s-a dezlănțuit 
iadul. Tipul din scaunul cu rotile și doi dintre salvatori au reușit 
cumva să scape, dar ceilalți doi, nu, a zis el și a ezitat o clipă. 
Știi din ce cauză au murit, domnule Campbell? 

— Compasiune? am intuit eu. 

— Exact, după cum ziceam - nu muriseră din cauza zidăriei 
care se prăbușise sau a incendiului. Ci din cauza nenorocitei lor 
de încercări de a ajuta pe altcineva. De aici a izvorât furia mea. 
Unde era dreptatea? 

A inspirat adânc înainte să continue încet: 

— Nu eram sigur că îmi doream să trăiesc într-o astfel de 
lume. 

Am știut că Bradley vizitase Ground Zero în mai multe feluri. 
Mi-I imaginam stând în zăpadă, în amurg, o siluetă măruntă în 
mijlocul acelui spaţiu gol unde fuseseră cândva Turnurile 
Gemene, încercând din răsputeri să găsească un motiv pentru a 
mai trăi. 

Din fericire, Marcie se afla cu el, iar locotenentul a spus că se 
țineau de mână în timp ce-i povestea despre zbuciumul lui. 

— Și ce ai de gând să faci în privinţa asta? a vrut ea să știe, 
doar într-o doară. 

Mi-a spus că s-a uitat la ea nedumerit, neștiind la ce se 
referea. 

— Da, am înțeles, Ben, nu vrei să trăiești într-o astfel de 
lume, a zis ea. În regulă. Dar vorba aceea: blestemi întunericul 
sau aprinzi o lumânare? Lasă-mă să te întreb din nou: ce ai de 
gând să faci în privinţa asta? 

Așa era Marcie - devenise atât de dură, încât nu avea de 
gând să cedeze nicio clipă. 

— Avea dreptate, desigur, a continuat Ben, iar în drum spre 
casă am discutat despre ce puteam face. Din cauza rănilor, nu 
știam prea multe despre ancheta referitoare la evenimentele din 


11 septembrie și, în timp ce ne îndreptam spre centrul 
Manhattanului, ea mi-a povestit că cincisprezece dintre cei 
nouăsprezece teroriști erau din Arabia Saudită, că familia lui bin 
Laden fusese scoasă din ţară, că mai toţi făptașii care se aflau 
pe teritoriul Americii aveau vizele expirate și că unii dintre ei 
învățaseră să piloteze avioane, însă nu fuseseră prea interesaţi 
să aplice și tehnicile de aterizare. Era din ce în ce mai evident 
că, în ciuda faptului că teroriști comiseseră o serie de greșeli, 
erau totuși mai buni decât noi, iar dacă cineva avea dubii, pe 
teritoriul ţării erau trei mii de victime care puteau dovedi lucrul 
ăsta. Când am ajuns în Village, mi-am dat seama că o idee 
începea să prindă contur. M-am gândit la ea toată noaptea și în 
ziua următoare - era într-o luni. M-am dus la Universitatea New 
York și mi-am aprins lumânarea. 

Mi-a spus că, aflat într-un birou mare care dădea înspre 
Washington Square, el le-a explicat celor din conducerea 
universităţii că voia să iniţieze un eveniment care va deveni mai 
faimos, în felul lui, decât Forumul Economic Internaţional din 
Davos - o serie anuală de prelegeri, seminarii și cursuri predate 
de un specialist pentru cei mai importanţi anchetatori din lume. 
Un loc unde vor fi expuse idei noi și metode științifice de ultimă 
oră. Le-a mai spus că evenimentul va fi moderat de experţi de 
top din domeniile respective, care vor trece dincolo de limitele 
disciplinelor și ale instituției. 

— Am arătat prin fereastră, a adăugat Bradley, spre locul 
unde se înălțau Turnurile Gemene. Astfel de oameni se vor 
întoarce, le-am spus eu, iar data viitoare vor fi mai buni, mai 
deștepţi, mai puternici. La fel trebuie să fim și noi - toți cei care 
suntem anchetatori avem un singur obiectiv clar: trebuie să-i 
înfrângem data viitoare. În încăpere erau unsprezece oameni, 
iar eu mă gândeam că îi câștigasem pe trei de partea mea, prin 
urmare, le-am relatat povestea tipului din scaunul cu rotile și le- 
am amintit că făceau parte din cel mai apropiat colegiu de 
Ground Zero - aveau o responsabilitate deosebită. Dacă nu ei 
aveau să găzduiască evenimentul, atunci cine? La final, 
jumătate dintre ei se simțeau rușinați, câţiva aveau lacrimi în 
ochi, iar votul de susținere a fost unanim. Poate anul viitor voi 
candida pentru funcţia de primar. 


A încercat să râdă, dar era prea abătut ca s-o facă. A spus că 
pregătirile pentru Forul Internaţional pentru Investigaţii se 
derulau mai bine decât s-ar fi așteptat el și a început să înșire o 
listă cu numele celor care fuseseră de acord să predea sau să 
participe. 

Am dat din cap, sincer impresionat. Bradley a continuat: 

— Da, vor lua parte toți greii, apoi s-a uitat la mine. Cu 
excepţia unuia... 

Nu m-a lăsat să răspund. 

— Cartea ta a avut un impact uriaș, a continuat el. Probabil 
că nu conștientizezi, pentru că ești aici, dar nu există o listă cu 
profes... 

— De aceea ai venit la Paris, am exclamat eu, ca să mă 
recrutezi? 

— În parte. Bineînţeles că am venit ca să rezolv misterul 
legat de Jude Garrett și de vreme ce am făcut-o, ai ocazia să-ţi 
aduci contribuţia. Știu că nu putem să îţi dezvăluim identitatea, 
prin urmare, m-am gândit că ai putea fi anchetatorul lui Garrett. 
Cum era doctorul Watson pentru Holmes. Cineva care a ajutat... 

— Taci! am strigat eu - un cuvânt pe care, probabil, nu era 
obișnuit să-l audă. 

Nu mi-am dezlipit privirea de la masă, dar când mi-am 
ridicat-o, am început să vorbesc în șoaptă, astfel încât numai 
urechile lui să audă. 

— În momentul ăsta voi încălca toate regulile profesiei mele 
anterioare - îţi voi dezvălui adevărul despre ceva. Aceasta va fi, 
probabil, singura dată când îl vei auzi din gura unuia ca mine, 
așa că ascultă cu atenţie. Ai făcut o treabă remarcabilă 
descoperindu-mă. Dacă voi publica o altă ediţie a cărţii, cu 
siguranţă că voi aminti de tine. Ai fost genial. 

A ridicat ușor din umeri - era flatat, bănuiesc, mândru, dar 
prea modest ca s-o arate. 

— Ai descoperit multe nume, ai deslușit o mulţime de acţiuni 
secrete, dar nu ai aflat ce am făcut cu adevărat pentru ţara 
mea, nu-i așa? 

— Este adevărat, a răspuns Bradley. Nu am fost sigur că 
voiam asta - m-am gândit că un astfel de secret nu trebuia 
dezgropat. 


— Aici ai dreptate. Prin urmare, dă-mi voie să-ţi spun. Am 
arestat oameni, iar pe cei pe care n-am putut să-i arestez i-am 
ucis. l-am arestat de cel puțin trei ori, la început, apoi i-am ucis. 

— Isuse! a spus el în șoaptă. Țara noastră face asta? 

— Cred că detectivii de la omucideri și judecătorii folosesc un 
termen pentru așa ceva, nu? Aș putea să-ţi spun, deși astfel de 
acţiuni apasă greu sufletul unui om, mai ales când începe să 
îmbătrânească. Dar pot să-ți promit un lucru: nimeni nu m-ar 
putea acuza de discriminare. M-am comportat ca un ecumenic 
în meseria mea - am eliminat catolici și arabi, protestanți, ateiști 
și cel puţin câţiva evrei. Cei care se pare că au scăpat au fost 
adepţii zoroastrismului. Crede-mă, i-aș fi inclus și pe ei dacă aș fi 
știut cine erau. Problema este însă că mulţi oameni pe care i-am 
rănit - în general, prietenii și familiile acestora - nu sunt 
practicanți activi a ceea ce dumneata și cu mine numim 
„principii creștine”, domnule Bradley. Mai exact, nu prea le pasă 
de partea care se referă la „a întoarce și celălalt obraz”. Îi 
cunoști pe sârbi? Încă sunt furioși din cauza unei bătălii pe care 
au pierdut-o în 1389. Unii spun că albanezii și croații sunt și mai 
rău. În cazul unor astfel de oameni, un deceniu de căutări 
pentru a da de urma mea li s-ar părea o săptămână. Îți spun 
toate astea ca să înţelegi - am venit la Paris ca să trăiesc în 
anonimat. Încerc să revin la normal. Seara asta nu mi-a adus 
deloc vești bune, prin urmare, nu voi ţine prelegeri, ci îmi voi 
salva pielea. 

M-am ridicat în picioare și mi-am întins mâna. 

— La revedere, domnule Bradley. 

El mi-a strâns mâna, dar de data asta n-a încercat să mă 
oprească. De altfel, curtea interioară se golise, iar Bradley a 
rămas singur și deznădăjduit printre lumânările aprinse în timp 
ce eu mă îndreptam spre ieșire. 

— Succes! i-am strigat eu peste umăr. Seminarul este o idee 
minunată, ţara are nevoie de așa ceva. 

M-am întors ca să-mi continui drumul și m-am trezit față în 
față cu o femeie. Ea a zâmbit. 

— Îmi dau seama după expresia de pe faţa soțului meu că 
răspunsul este „nu”. 


Era Marcie. Bradley trebuie să-i fi spus unde ne aflam când o 
sunase. 

— Aveţi dreptate, am zis eu. Nu mă pot implica - el cunoaște 
motivul. 

— Vă mulţumesc pentru timpul pe care i l-aţi acordat, a rostit 
ea repede, pentru că aţi avut răbdare să-l ascultați. 

În vocea ei nu se simţea nici resentiment, nici supărare - 
singura ei grijă părea să fie starea în care se afla soțul ei. Am 
simpatizat-o pe loc. 

Bradley și-a luat privirea de la noi și a încercat să-i atragă 
atenţia chelnerului, strigând să-i facă nota de plată. 

— Știţi, Ben vă admiră enorm, mi-a mărturisit Marcie. Nu 
cred că v-a spus, dara citit cartea de trei ori numai din plăcere. 
Mereu spune că și-ar fi dorit să facă pe jumătate din lucrurile 
despre care aţi scris dumneavoastră. 

Pentru o clipă, am întrezărit un altfel de Bradley - un 
anchetator de prim rang care credea că nu jucase niciodată într- 
o ligă pe măsura talentului său. Ştiam mai bine decât 
majoritatea oamenilor că regretul profesional era un lucru teribil 
cu care trebuia să trăiești și, după cum deseori se întâmplă, am 
început să mă gândesc la cele două fetiţe și la ce făcusem în 
Moscova în urmă cu mult timp. 

Marcie a fost nevoită să îmi atingă braţul, ca să mă aducă 
înapoi din tărâmul amintirilor, și am văzut că îmi întindea o carte 
de vizită. 

— Este numărul nostru din New York. Dacă veţi avea 
vreodată ocazia, daţi-i un telefon. Nu acum, cândva în viitor, a 
zis ea și a observat reticența mea, apoi a zâmbit. Va fi în regulă 
și peste câţiva ani. 

Dar tot n-am luat-o. 

— Este o persoană cumsecade, a adăugat ea pe un ton 
serios. Cel mai bun om dintre câţi am cunoscut, mai bun decât 
și-ar putea imagina cineva. Ar însemna mult pentru el. 

Bineînţeles că nu aveam de gând să-l sun, însă mi s-a părut 
inutil să o jignesc neacceptând cartea de vizită. În timp ce o 
puneam în buzunar, Bradley s-a întors și a schimbat o privire cu 
ea peste curtea cufundată în tăcere. 


În acea clipă de neatenţie, niciunul din ei nebăgând de 
seamă că îi priveam, i-am văzut lăsând garda socială jos. Nu se 
mai aflau nici în Paris, nici lângă un hotel de cinci stele, ci, după 
cum puteam citi pe chipurile lor, se aflau unde fuseseră înainte 
și după momentul prăbușirii Turnului de Nord - erau îndrăgostiţi. 
Nu mai erau copii, nici infatuaţi, cu siguranţă, și era bine de știut 
că într-o lume plină de înșelăciuni și minciuni mai exista încă așa 
ceva. Poate că seara aceea nu fusese totuși atât de 
dezastruoasă. 

După acel moment Marcie s-a uitat din nou la mine, iar eu 
mi-am luat rămas-bun. Am ieșit pe ușile înalte și m-am oprit 
lângă pupitrul unde șeful de sală privea gânditor. Mă cunoștea 
suficient de bine și, după ce i-am mulţumit pentru ospitalitatea 
lui, l-am rugat să mai trimită o dată servanta pe roţi, apoi i-am 
dat două sute de euro pentru a acoperi nota de plată. 

Habar n-am de ce am plătit. Din prostie, bănuiesc. 


Capitolul 12 


Avionul companiei American Airlines a aterizat pe aeroportul 
din New York dimineaţa devreme - nori negri acopereau orașul, 
iar rafalele de ploaie și de vânt au biciuit aeronava până când ea 
a atins pista. La două ore după ce decolasem din Paris am fost 
anunţaţi să ne punem centurile de siguranţă, apoi condiţiile 
meteorologice s-au înrăutățit atât de repede, încât toate 
serviciile din timpul zborului au fost suspendate. Nu mâneam, 
nu beam, nu dormeam. M-am gândit că lucrurile nu puteau 
merge decât spre bine. 

Călătoream în calitate de diplomat canadian, fapt care 
explica de ce mă aflam la clasa | și care mă ajuta să scap de 
întrebările celor de la Imigrări. După ce mi-au procesat datele 
fără întârziere, mi-am luat bagajele și am ieșit în ploaia 
torențială. Eram acasă, dar nu mă simţeam în largul meu, exact 
așa cum anticipasem - fusesem plecat atât de mult timp, încât 
devenise o ţară pe care abia o cunoșteam. 

Trecuseră optsprezece ore de când mă despărţisem de soții 
Bradley la Piaza Athenee. Odată ce am înțeles că fusesem 
descoperit, am știut ce aveam de făcut, instrucţiunile primite în 
timpul pregătirii mele erau foarte precise: fugi, ascunde-te unde 


poți, încearcă să te aduni și apoi scrie-ţi testamentul. Poate nu și 
ultima parte, dar ăsta era tonul pe care se discuta atunci când 
cineva era deconspirat. 

M-am gândit că America era cea mai bună șansă a mea. 
Dușmanului i-ar fi fost greu să mă găsească printre milioane de 
semeni, iar eu știam că, dacă voiam să fiu în siguranță, trebuia 
să șterg amprentele pe care le lăsasem în urma mea și să fac în 
așa fel, încât ceilalţi să nu poată merge pe calea pe care o 
deschiseseră Ben și Marcie. 

Parcursesem distanța de la Piaza Athenee și până la 
apartamentul meu în șase minute și, de îndată ce am pășit 
înăuntru, am început să sun la companiile de zbor. Din fericire, 
am găsit un loc la clasa | într-un avion care pleca dimineața. 

Totuși este ciudat cum funcţionează subconștientul. În acea 
grabă să-mi iau hainele, să verific facturile și să-mi fac bagajele, 
mi-am adus aminte, din senin, de cele două scrisori primite de la 
avocatul lui Bill și al lui Grace Murdoch. Am răsfoit printr-un 
dosar cu corespondenţă veche, le-am pus în bagajul de mână și 
am revenit asupra singurei probleme care mai rămăsese: 
conţinutul seifului. 

Era imposibil să iau cele trei pistoale, o sută de mii de dolari 
în valute diferite și opt pașapoarte cu mine, nici măcar în 
bagajele de cală. Dacă detectoarele de metale sau razele X le-ar 
fi descoperit - chiar și în calitate de așa-zis diplomat -, aș fi fost 
supus unei percheziţii amănunțite. Odată ce ar fi descoperit că 
pașaportul era fals, ceea ce, cu siguranţă, s-ar fi întâmplat, aș fi 
fost nevoit să dau explicaţii săptămâni la rând - prima dată 
legate de identitatea mea și apoi despre celelalte obiecte. 
Despre toate armele, pașapoartele și agendele de contact pe 
care ar fi trebuit să le predau odată ce părăsisem Divizia. 

Drept urmare, am tăiat cusătura saltelei, am scos o parte din 
umplutură și am vârât uneltele muncii mele înăuntru. Odată 
întors în America, urma să-l sun pe François, portarul cel 
lingușitor, și să-l rog să aranjeze cu o firmă specializată în 
mutări să-mi trimită toată mobila înapoi acasă. După ce m-am 
asigurat că toate erau în siguranţă, am lipit cusătura, am 
rearanjat cuvertura și am chemat un taxi care să mă ducă la 
Charles de Gaulle. 


Zece ore mai târziu stăteam în ploaie în aeroportul Kennedy, 
spunându-i unui alt șofer de taxi să mă ducă în oraș. Am sunat 
de pe drum la Four Seasons, unul dintre acele hoteluri a cărui 
dimensiune garantează anonimatul, și am închiriat o cameră. 

După trei zile de umblat pe la agenţii imobiliare am închiriat 
un apartament mic în NoHo. Nu era cine știe ce, dar aveam 
soare dimineaţa. În prima zi de stat acolo am găsit scrisorile de 
la avocat și am sunat să stabilesc o întrevedere. 

Într-o după-amiază târzie ne aflam în biroul lui somptuos, cu 
priveliște spre Central Park, iar ceea ce el a descris ca fiind o 
chestiune minoră în legătură cu averea lui Bill avea să-mi 
schimbe viaţa pentru totdeauna. 

Câteva zile după aceea m-am plimbat prin oraș până seara 
târziu, întorcând chestiunea pe toate părţile în minte, încercând 
să mi-o însușesc, cum ar spune un psiholog. M-am lăsat dus 
unde m-au purtat pașii, trecând pe lângă baruri și restaurante 
aglomerate, ocolind cozile lungi din fața unui club la modă sau 
din faţa cinematografelor unde rula cel mai recent film. În cele 
din urmă, simțind că mă dureau picioarele și conștientizând cu 
durere că nu prea aveam experienţă în ceea ce oamenii numeau 
viaţă normală, am început să accept ceea ce îmi spusese 
avocatul. Doar atunci am revenit la problema amprentelor. 

Prima oară am sunat-o pe o supraveghetoare FBI - femeia 
căreia îi dădusem toate dosarele europene ale Diviziei atunci 
când agenţia fusese închisă. Ea a luat legătura cu unul dintre 
directorii ei adjuncţi, căruia i-a șoptit că fusesem cândva 
Călărețul valurilor, iar în ziua următoare mă aflam împreună cu 
acesta într-o sală de ședințe sărăcăcioasă într-un zgărie-nor 
anost din centru. 

După ce cerusem să vorbesc cu el între patru ochi, iar cei doi 
asistenţi ai lui închiseseră ușa în urma lor, i-am explicat cum 
codul numeric personal al lui Scott Murdoch fusese șters și cât 
de periculos era lucrul ăsta pentru mine. l-a luat o clipă să scape 
de scepticism, dar odată ce terminase de blestemat pe cel care 
se făcuse responsabil de asta, a dat un telefon și a aranjat ca 
numărul să reapară în sistem. 

— Îl voi marca. Voi face în așa fel, încât să fii avertizat dacă 
cineva caută numărul, a zis el. Altceva? 


— Cineva trebuie să intre și să schimbe baza de date din 
computer. Există o mulţime de informaţii despre mine sau 
despre celelalte nume pe care le-am folosit care trebuie să 
dispară. 

— Computerele guvernului sau cele private? a întrebat el. 

— Ambele, am răspuns eu. Totul, începând cu asociaţia de 
absolvenţi ai unei școli intitulate Academia Caulfield și până la 
nenumărate anunţuri din Registrul Federal. 

— Nicio șansă, a spus directorul adjunct. În cazul bazelor de 
date se aplică aceleași reguli ca în cazul stripteuzelor - Curtea 
Supremă stipulează că poţi să te uiţi, dar nu și să le atingi. Aș 
comite o ilegalitate chiar și dacă ţi-aș spune cine te-ar putea 
ajuta. 

Am insistat, i-am amintit despre anii pe care i-am dedicat 
serviciului ţării, i-am explicat de ce voiam ca el să încalce 
regulile. 

A dat din cap îngândurat, apoi ceva a părut să-l enerveze și a 
început să turuie: 

— Să încalc regulile? îmi ceri să mă implic în accesarea 
ilegală a computerelor. Ai idee cât ar costa asta comunitatea? 
Nu e o treabă de tocilari, asta a fost cu ani în urmă - spaţiul 
virtual le aparţine berbecilor acum. Sparg un site, ignoră 
pagubele, fură orice e de valoare... 

Eram uluit - puţin îmi păsa de Curtea Supremă sau de 
noutățile apărute în criminalitatea informatică, nu voiam decât 
să-mi fac curățenie în trecut. M-am gândit că trebuie să fi atins o 
coardă sensibilă, dar asta n-avea cum să mă ajute să mă pun la 
adăpost. 

Era pe val și n-avea de gând să se oprească. 

— Există un nivel și mai înalt decât berbecii, a continuat el. Li 
se spune hoţi-felină - aceștia se furișează înăuntru, copiază 
orice și nimeni nu știe că au fost acolo. Sunt cei mai inteligenți. 
A fost un tip care a furat dosare cu credite ipotecare în valoare 
de cincisprezece milioane de dolari. Cinc/sprezece milioane! 
Fiecare cuprindea detalii despre cârdul de credit al cuiva, cod 
numeric personal, cont bancar, domiciliul. La ce crezi că le-a 
folosit? 


— La furt de identitate? am zis eu și totuși habar nu aveam 
de ce mai purtam acea conversaţie. 

— Exact. Dar nu avea de gând să se folosească el însuși de 
ele - o, nu, ar fi însemnat prea multă muncă. Urma să le vândă 
mafiei rusești. Un dolar pentru fiecare până la primul milion, ne- 
a spus el, doar ca să stârnească interesul. Apoi a crescut preţul 
până a obţinut zece dolari pentru un dosar. A crezut că va face o 
sută de milioane, doar din fața unui ecran. Știi cât câștigă, în 
medie, unul care jefuiește bănci? a întrebat el, aplecându-se 
peste masă. Nouă mii de parai și poate și un glonț. Cine crezi că 
a descoperit planul de afaceri corect? 

Am ridicat din umeri, chiar nu mă interesa. 

— Tipul are douăzeci și trei de ani și este, probabil, cel mai 
bun din lume. 

— Câţi ani de pușcărie o să facă? am întrebat eu, încercând 
să par interesat. 

— Nu s-a hotărât încă. Poate niciunul, depinde dacă va dori 
să coopereze și să ne ajute să-i înfundăm pe spărgătorii samurai 
care comit și ei ilegalităţi. Battleboi era pseudonimul virtual pe 
care îl folosea și așa i-am spus și noi. 

— Battleboy? am întrebat eu, nefiind sigur că auzisem bine. 

— Mda, însă cu „i”. Un ticălos hispanic. A crescut în Miami, 
dar locuiește prin apropiere acum, dincolo de Canal Street, 
deasupra farmaciei Walgreens. 

El s-a uitat la mine, iar privirile noastre s-au întâlnit. Mi-am 
deschis bine ochii și mi-am dat seama de ce îmi spusese 
povestea aceea. 

— În sfârșit, gata cu istorisirea mea. Trebuie să mă opresc 
înainte să spun ceva ilegal, a zis el. Te mai pot ajuta cu ceva? 

— Cu nimic, ai făcut mai mult decât suficient. Mulţumesc, am 
zis eu pe un ton amabil. 

S-a ridicat în picioare și a luat-o înainte. S-a oprit și s-a întors 
cu faţa la mine. 

— Mă bucur că am putut să te ajut cu codul numeric 
personal, îţi cunosc reputaţia - mulţi dintre noi o cunoaștem -, a 
fost o onoare, o adevărată onoare să-l întâlnesc pe Călărețul 
valurilor. 


A rostit aceste cuvinte cu atâta admiraţie și mi-a strâns 
mâna suficient de tare, încât să transforme cărbunele în 
diamant, și m-a lăsat fără cuvinte. El și cu asistenții lui m-au 
urmărit în tăcere, cu respect aș putea spune, în timp ce eu mă 
îndreptam către lift. Simţindu-mă flatat, nu mă puteam abține să 
nu mă gândesc la cum se poate înșela un om cu mult înainte de 
reputația sa. 

După ce-am ieșit, m-am urcat într-un taxi și am traversat 
orașul, privind chipurile trecătorilor. În timp ce întunericul 
începea să se aștearnă am avut încă o dată acel sentiment 
ciudat de dezrădăcinare, și anume că eram un străin în propria 
țară. Ştiam că cei care o apucau pe acel drum sfârșeau prin a 
deveni invizibili pentru lume - îi puteai vedea pe băncile din 
parc, în sălile de lectură ale bibliotecilor publice, singuri pe 
peroanele gărilor. „Halal viitor”, mi-am zis eu. Dar nu puteam 
face nimic - caravana merge mai departe, câinii continuă să 
latre, iar eu trebuia să-mi îngrop trecutul. 

Taxiul s-a oprit în fața farmaciei Walgreens. Am mers de-a 
lungul clădirii și am găsit o ușă ascunsă într-un perete. Exista un 
singur interfon, iar cuvintele de lângă el erau în japoneză. 
Minunat! 

Întrebându-mă dacă nu cumva îl înţelesesem greșit pe tipul 
de la FBI, am apăsat pe buton. 


Capitolul 13 


S-a auzit vocea răgușită a unui bărbat care a răspuns în 
engleză. l-am spus că un prieten comun, care lucra în clădirea 
alăturată la etajul 23, îmi sugerase să-i fac o vizită. Mi-a deschis, 
iar eu am urcat o serie de scări, observând că cineva se 
străduise din răsputeri să ascundă patru camere de 
supraveghere cu circuit închis care monitorizau casa scării. „Își 
face griji în legătură cu mafia rusească”, m-am gândit eu. 

Am luat-o pe un coridor și l-am văzut abia după ce ochii mi s- 
au obișnuit cu semiîntunericul: Battleboi era chiar în față, stând 
în pragul unei uși din oţel cu care s-ar mândri orice speluncă. 
Însă cel mai surprinzător lucru la el nu era greutatea, cu toate 
că trebuie să fi cântărit vreo 180 kilograme, ci faptul că era 


îmbrăcat asemenea unui daimyo japonez din Evul Mediu. Un 
traficant samurai de prim rang, mi-am dat eu seama. 

Purta un kimono din mătase șocant de scump și șosete albe 
japoneze tradiționale, cu loc pentru degetul mare, părul negru îi 
era uns și strâns la spate într-un fel de coc. Dacă cineva va avea 
vreodată nevoie de un luptător de sumo hispanic, știu exact 
persoana potrivită. El s-a înclinat ușor, minimum de bun simţ - 
presupun că nu îl prea plăcea pe prietenul nostru comun de la 
etajul 23 - și s-a dat la o parte, ca să mă lase să intru. 

E drept că domeniul lui feudal se întindea doar peste patru 
camere, poziționate toate pe aceeași parte, însă pe jos se 
întindeau covoare tatami frumoase, spaţiile erau separate de 
paravane shoji, iar pe un perete atârna un tablou vechi cu 
Muntele Fuji, care pun pariu că trebuie să fi costat cel puţin 
douăzeci de mii dintre cele mai scumpe dosare ale lui. 

Imediat după ce am trecut pragul am reușit să evit un 
dezastru social - mi-am dat seama în ultima clipă că trebuia să 
mă descalț și să încalț o pereche de sandale puse la dispoziţie 
musafirilor. În timp ce îmi dezlegam șireturile ghetelor mele 
grosolane, l-am întrebat cum să-i spun. 

Fața lui era inexpresivă. 

— Cum adică, nu ti-au zis? 

— Ba da, am răspuns eu. Doar că nu mi se pare corect să-i 
spun cuiva Battleboi drept în față. 

El a ridicat din umeri. 

— Nu mă deranjează, idiotule, a replicat el și a luat-o înainte 
înspre niște perne aflate pe jos. 

— Directorul adjunct zice că ești cooperant, am precizat eu, 
de parcă mă aflam acolo cu acordul bărbatului. 

El m-a privit dezgustat, dar n-a negat. 

— Ce vrei? 

După ce ne-am așezat turcește, i-am explicat că voiam ca 
toate trimiterile la Scott Murdoch să fie șterse din baza de date 
deținută de asociaţia de absolvenţi a fostei mele școli. M-am 
gândit că era locul cel mai potrivit pentru a demara acţiunea 
asta. 

M-a întrebat cine era Murdoch și i-am răspuns că habar n- 
aveam. 


— S-a luat hotărârea să i se șteargă trecutul, doar atât ne 
interesează. 

A vrut să știe data de naștere a lui Murdoch, detalii despre 
asociația de absolvenţi, precum și alte informaţii, ca să se 
asigure că era vorba despre persoana corectă. După ce am 
răspuns, el și-a aranjat kimonoul și mi-a zis că va începe în 
câteva minute. 

— Cha, neh? a rostit el într-o doară, dar am înțeles subtextul: 
trebuia să par indiferent și să mă simt inferior, dar, sincer să fiu, 
n-aveam dispoziţie pentru așa ceva. 

Am scotocit în memorie, aducându-mi aminte de o vară 
îndepărtată. Mă aflam pe o plajă îmbibată în sânge, înconjurat 
de un val de decapitări și de nenumărați samurai care comiteau 
sinucideri ritualice. Cu alte cuvinte, îmi petrecusem vacanţa 
citind romanul lui James Clavell, Shogun. Dintre toate acele 
pagini epice, am ţinut minte câteva cuvinte-cheie - cha însemna 
ceai. 

— Hai, domo, am zis eu, sperând că mintea nu-mi juca feste 
și că ziceam: „Da, mulţumesc” și nu „Du-te dracu'.” 

Trebuie să fi spus corect. 

— Vorbești japoneza? a întrebat el cu un amestec de uimire 
și de respect. 

— O, doar puţin, am răspuns eu cu modestie. 

A bătut din palme și unul dintre paravane s-a dat la o parte. 
O hispanică subțirică, îmbrăcată într-un kimono din mătase 
roșie, a intrat și s-a înclinat, făcând să-mi vină în minte o 
întrebare care îi preocupase dintotdeauna pe cei mai mari 
filosofi. „Cum se face că tipii neatrăgători se aleg aproape 
întotdeauna cu cele mai sexy femei?” 

Era mai tânără cu câţiva ani decât el și avea ochi mari și 
buze senzuale. La o privire mai atentă, era evident că ea 
adoptase de bunăvoie kimonoul tradiţional - era mult mai 
strâmt pe coapse și pe sâni decât ai fi văzut în Tokyo. Pentru a 
se putea mișca mai bine, își făcuse o crăpătură la spate, de la 
tiv și până la coapsă, și, în timp ce traversa camera, era evident 
după felul cum se unduia și atârna mătasea că nu trebuia să-și 
facă griji că s-ar putea observa linia lenjeriei intime sau 


breteaua sutienului. Nu purta așa ceva. Efectul general era 
ispititor și înnebunitor. 

— Ceai? a întrebat ea. 

Am încuviinţat din cap, iar Battleboi s-a întors înspre mine. 

— Ea este Rachel-san. 

Fata m-a privit pe furiș și a schițat un zâmbet. 

Battleboi? Rachel-san? Vechea Japonie deasupra farmaciei 
Walgreens? În ciuda a ceea ce tipul de la FBI îmi spusese despre 
talentele lui, nu îmi făceam speranţe prea mari - mi se părea că 
aveam de-a face cu două cazuri de „sprijin și îngrijire în cadrul 
comunităţii”. 

Trei ore mai târziu m-am văzut obligat să-mi schimb radical 
părerea. Lorenzo, după cum i se adresase odată Rachel, nu 
numai că reușise să șteargă toate datele despre mine din baza 
de date a asociaţiei, dar mi-a spus că poate face la fel și cu cele 
mai complexe fișiere deţinute de Academia Caulfield și de 
Harvard. 

— Poţi să ștergi o evidenţă întreagă a notelor și a 
prezenţelor? am întrebat eu. Să faci să pară că Scott Murdoch n- 
a fost niciodată nici la Caulfield, nici la Harvard? 

— De ce nu? a zis el râzând. Sunt atâţia oameni pe 
nenorocita asta de planetă, încât ne-am transformat în niște 
coduri lungi pe un hard drive. Dacă ștergi codurile, nu mai exiști, 
dacă faci adăugări, devii cineva. Vrei o catedră întreagă - spune- 
mi facultatea. Vrei o sută de milioane de dolari? Așteaptă să 
modific un cod binar. Apropo, poţi să-mi spui Dumnezeu dacă 
vrei. 

— Mersi, dar a început să-mi placă Battleboi, am zâmbit eu. 

În noaptea aceea, târziu, am văzut cum ștergea și ultimele 
realizări academice ale lui Murdoch. 

— Ce păcat! Atâtea studii și acum au dispărut, a zis el ironic. 

Nu prea mai aveam ce să spun, bântuit de amintiri, în special 
legate de Bill - venise la Boston în vechiul lui Ferrari; singura 
persoană care luase parte la absolvirea mea. 

După ce Lorenzo se asigurase că nu lăsase nicio urmă când 
accesase bazele de date, i-am spus despre următorul lucru de 
pe lista mea: computerele guvernului și anunţurile cu locuri de 
muncă ce trebuia șterse. 


— Câte intrări? a întrebat el. 

— Câteva sute, probabil mai multe. 

După expresia de pe faţa lui, ai fi zis că îi cerusem să comită 
seppuku. 

— Lasă-mă să ghicesc, e urgent, neh? m-a iscodit el, dar nu a 
așteptat răspunsul, îl știa deja. Ai copii după aceste anunţuri sau 
va trebui să le căutăm noi? 

Am ezitat. Ben Bradley și soţia lui deţineau toate informațiile, 
însă erau ultimii oameni pe care i-aș fi întrebat. 

— Va trebui să mă gândesc, am răspuns eu. 

— Va dura luni întregi dacă vom fi nevoiţi să începem de la 
zero. Anunţă-mă ce hotărăști, a zis el și a început să-și închidă 
unităţile centrale de pe rafturi. 

În timp ce mă conducea la ușă devenise suficient de relaxat, 
încât să iniţieze o discuţie. 

— Studiez japoneza de trei ani, nenorocită limbă, hm? Unde- 
ai învăţat-o? 

— Am citit Shogun, am răspuns eu simplu și, după ce și-a 
revenit din șoc, pot să afirm că a acceptat lucrul ăsta cu destul 
de multă eleganţă. 

Muntele de carne s-a scuturat când a început să râdă de 
naivitatea lui și, privind acei ochi jucăuși și generozitatea de 
care dădea dovadă, am început să-mi dau seama ce văzuse 
Rachel la el. 

— La naiba, a zis el, ștergându-și lacrimile, și eu care în 
ultimele șase ore m-am simţit ca un inadaptat, de parcă aș fi 
fost din nou în liceu. 

În timp ce eu mă încălţam, încurajat de râsetele noastre, el 
m-a întrebat: 

— Cu ce te ocupi mai exact la FBI? 

— Eu nu... e complicat. Haide să spunem că am fost camarad 
de drum cu ei, atâta tot. 

— Tu ești Scott Murdoch? 

Am râs. 

— Crezi că, dacă aș fi avut aptitudinile lui, aș mai fi stat de 
vorbă cu tine? am replicat eu și am folosit doar atâta cinism și 
umor în tonul meu cât era necesar. Pot fi un mincinos dat naibii 
când este cazul. 


A 


— Oricine ai fi, sigur ai legături strânse cu etajul 23. 

— Nu chiar. De ce? 

— Speram să pui o vorbă bună pe lângă directorul adjunct, 
să-l rogi să fie mai indulgent în legătură că acuzaţiile. 

— Din câte am înţeles eu, dacă vei coopera în continuare, s- 
ar putea să nu existe nicio acuzaţie. 

— Sigur, a zis el, râzând cu amărăciune. De aceea au înființat 
un departament special pentru criminalitate informatică. Este 
noua lor lume inovatoare - cred că mă vor stoarce de tot ce știu, 
iar apoi mă vor trage pe sfoară. Știi, doar ca să dea un exemplu. 

Am clătinat din cap, zicându-i că e paranoic, că nu operau 
astfel. Dar avea dreptate, firește. Câteva luni mai târziu i-au 
adus toate acuzaţiile posibile, apoi i-au oferit o înțelegere care 
nu era, de fapt, o înțelegere. În cele din urmă, incapabil să-și 
mai permită vreun avocat - își vânduse până și tabloul cu 
Muntele Fuji -, s-a văzut nevoit să semneze. A primit 
cincisprezece ani în Leavenworth. 

Și ar fi zăcut acolo, aproape uitat de toată lumea, dacă nu s- 
ar fi declanșat o avalanșă înspăimântătoare de evenimente 
atunci când căutarea Sarazinului ajunsese într-un impas. 


Capitolul 14 


Sarazinul a sosit la graniţa cu Siria cu puţin timp înainte de 
prânz. A coborât din autobuzul de Beirut cu o geantă medicală 
din piele într-o mână, cu un geamantan obișnuit în cealaltă și cu 
un plan uluitor în minte. 

Trecuseră cinci ani de când terminase, cum laude, facultatea 
de medicină, iar aceștia fuseseră anii lipsă, anii de foame. Mi-a 
luat mult timp să leg mișcările lui din acea perioadă, dar un 
singur lucru era cert - când a ajuns în faţa ofițerului sirian de la 
Imigrări rezolvase deja enigma care îi ocupase gândurile în 
clipele de veghe. Știa cum va ataca America. 

Pretextând că era un doctor care se ducea să muncească în 
taberele de refugiaţi tot mai numeroase, a primit viza pe 
pașaportul lui libanez fără să întâmpine nicio dificultate. Ocolind 
șoferii de taxi și alte persoane care se îmbrânceau, a luat-o la 
stânga, a intrat în parcarea murdară și a găsit un autobuz care 
să-l ducă în Damasc. 


Când a ajuns la terminalul principal de autobuze al orașului 
și-a lăsat cele două geamantane la depozitul de bagaje, a ieșit 
printr-o ușă laterală și a luat-o la pas. Era hotărât să lase cât mai 
puţine dovezi posibile în urma lui, ăsta fiind și motivul pentru 
care nu luase un taxi. 

Timp de o oră s-a plimbat pe drumuri prăfuite și prin cartiere 
din ce în ce mai sumbre - Damasc găzduiește aproape două 
milioane de oameni, dintre care cinci sute de mii sunt refugiaţi 
palestinieni săraci. 

În cele din urmă, la intersecţia dintre două autostrăzi, a găsit 
ceea ce căuta. Sub drumurile suspendate era un loc părăsit, o 
pădure pietrificată de stâlpi din beton, înnegriţi de fumul de la 
ţevile de eșapament. Zona era ornată cu lumini colorate, 
steaguri care atârnau și citate din Coran, dovada dragostei 
pentru onestitate a proprietarilor. Era un magazin unde se 
vindeau mașini uzate. 

Acolo, la capătul „lanţului trofic motorizat”, Sarazinul a ales 
un Nissan vechi, modelul Sunny. În timp ce vânzătorul îl lăuda 
pentru că trecuse cu vederea rugina, descoperind astfel 
diamantul din parcare, Sarazinul îi plătea în numerar. A mai 
plătit cinci bancnote siriene pentru transferul de acte, apoi a 
dispărut în întuneric la volanul mașinii. Aceasta consuma mai 
mult ulei decât benzină, dar Sarazinului nu-i păsa - transportul 
nu reprezenta decât al doilea motiv pentru care achiziționase 
mașina. Primul era cazarea. Ştia că până și în cele mai ieftine 
hoteluri oamenii își aminteau prea multe. A condus timp de trei 
ore prin oraș până când a găsit o zonă izolată din spatele 
parcării unui supermarket și s-a instalat acolo. 

În săptămânile care au urmat a adunat materialul de care 
avea nevoie pentru scopul pe care îl urmărea, neglijându-și 
complet igiena. A început să poarte haine care deveneau din ce 
în ce mai soioase și, chiar dacă lucrul ăsta îi leza mândria de 
sine, nu avea de ales - planul lui includea ideea de a trece drept 
un om al străzii. În cele din urmă, după ce cercetase încă o dată 
câmpul de luptă, era pregătit. 

La marginea Damascului, o clădire înaltă de patru etaje, 
construită din sticlă și beton, trona aproape singură în peisaj. Pe 
tăbliţa de la intrare scria Institutul Sirian de Medicină Avansată, 


însă scopul său exact nu era clar - nimeni nu își mai aducea 
aminte ultima oară când demnitarii țării căutaseră tratamente 
medicale altundeva decât la clinicile particulare din Londra și din 
Paris. 

Deoarece serviciile secrete occidentale se temeau că 
respectiva clădire era folosită pentru cercetări nucleare și 
biologice, unul dintre cei opt sateliți americani care survolau 
deasupra Orientului Mijlociu ţinea constant sub supraveghere 
institutul. Fotografia chipuri la ferestre, înregistra toate livrările 
și monitoriza emisiile de chimicale, dar, din nefericire, nu 
surprindea imagini ale împrejurimilor imediate. Prin urmare, nu 
au existat niciodată imagini cu Sarazinul deghizat în om al 
străzii și care, conform unui raport întocmit mai târziu de poliţia 
secretă siriană, au fost primite pe bucăţi. 

Vineri, la lăsarea serii, un agent de pază, care trecea printr-o 
grădină aflată la capătul clădirii, a văzut o prelată veche ce 
fusese legată între doi palmieri și care adăpostea la umbra ei un 
tub piezometric folosit la udarea plantelor. Câteva zile mai târziu 
au mai apărut o tigaie mică, o butelie de gaz recuperată și un 
răcitor uzat. Și totuși oamenii care treceau pe acolo în drumul 
lor spre clădire nu îl văzuseră încă pe locatar - nici măcar după 
ce mai apăruseră o copie uzată a Coranului cu coperte vechi și 
două pături jerpelite. 

Când au observat, în cele din urmă, a fost prea târziu să se 
mai facă ceva în legătură cu situaţia aceea - începuse 
Ramadanul, a noua lună din calendarul islamic și, de departe, 
cea mai sacră. Cartea sfântă de pe pătură era o aluzie subtilă 
pentru toată lumea că islamul trebuia să le acorde sprijin 
cerșetorilor, călătorilor și săracilor. Ce credincios adevărat ar fi 
fost de acord ca un om al străzii să fie izgonit în timpul 
Ramadanului? 

Abia atunci, sub protecţia religiei lui, și-a făcut apariţia și 
Sarazinul, abandonându-și Nissanul în parcarea 
supermarketului, apropiindu-se pe jos și instalându-se sub 
prelată, de parcă locuise acolo tot timpul. Ăsta fusese și planul 
lui, sunt convins de asta. Bărbos și zdrenţuros, purtând o tunică 
obișnuită și acoperământ pe cap asemănător cu cele purtate de 


mii de refugiaţi palestinieni, el a deschis tubul piezometric, ca să 
ia niște apă de băut, și s-a apucat să citească din Coran. 

La momentul potrivit a umplut tigaia cu apă și a început 
procesul de spălare care precede cele cinci rugăciuni zilnice, 
apoi și-a îndreptat rogojina spre ceea ce era fie Mecca, fie 
toaleta paznicilor, depinde de cum vede fiecare lucrurile, 
presupun. 

Nimeni nu s-a plâns de prezenţa lui, iar el a scăpat astfel de 
primul hop. În ziua următoare s-a pus pe treabă - spăla 
geamurile mașinilor parcate, aduna mizeria, comportându-se, în 
general, ca un paznic al Parcării Al-abah Numărul Trei. La fel ca 
majoritatea refugiaților, nu cerea niciodată bani, însă așezase o 
farfurioară pe trotuar - în cazul în care cineva ar fi simţit nevoia 
bruscă de a fi mărinimos. 

Oricum, a fost o idee genială. Câteva săptămâni mai târziu, 
după ce a fost descoperit trupul mutilat al unui ofiţer superior al 
institutului, poliţia și spionii sirieni au invadat clădirile din 
vecinătate. În cele din urmă, l-au luat în vizor pe vagabond și au 
încercat să realizeze un portret-robot. Toţi cei cu care vorbeau 
spuneau același lucru: 1,80 în, în jur de 80 de kilograme, bărbos 
și apoi - ei bine, mai nimic. 

În lumea secretă, o deghizare și o poveste de viaţă care au 
fost inventate pentru a ascunde identitatea adevărată alcătuiesc 
o legendă. Paznicul zdrențuros din Parcarea Al-abah Numărul 
Trei - arab saudit, absolvent al Facultăţii de Medicină din Beirut, 
erou în războiul din Afganistan - a creat o legendă atât de 
verosimilă dându-se drept refugiat palestinian, încât aceasta îl 
făcuse, practic, invizibil. Pentru un profesionist, lucrul ăsta ar fi 
fost o realizare; pentru un amator fără resurse sau pregătire, era 
remarcabil. 

La o săptămână după sosirea lui, Sarazinul își făcuse obiceiul 
ca, în cel mai cald moment al zilei, să se așeze la umbra unui 
pâlc de palmieri de lângă intrarea în clădire, cu Coranul în brate, 
profitând de briza răcoroasă produsă de aerul evacuat de 
aparatele de aer condiţionat. Chiar dacă ideea lui ingenioasă 
smulgea zâmbete, adevărul era că puţin îi păsa de căldură - 
rezistase unor călduri insuportabile în timpul verilor din 
Afganistan, prin urmare, toamna din Damasc nu îl îngrijora. Nu, 


zona de sub conducte îi permitea să urmărească - prin peretele 
de sticlă - procedurile de securitate la care erau supuși toţi cei 
ce intrau în clădire. După ce s-a asigurat că le înţelesese, s-a 
apucat să-i cântărească - la propriu și la figurat - pe oamenii 
care lucrau în clădire. 

Directorul adjunct al institutului se număra întotdeauna 
printre ultimii care plecau din clădire. Avea 50 de ani și îl chema 
Bashar Tlass. Se înrudea cu unul dintre oamenii aflaţi la 
conducerea Siriei, era unul dintre cei mai proeminenţi membri ai 
poliției secrete și - îmi pare rău s-o spun - era și un ticălos 
desăvârșit. 

Însă nici funcţia înaltă, nici calităţile de inginer chimist și nici 
înclinația lui spre tortură, demonstrată cât timp activase în 
poliția secretă, nu aveau nicio legătură cu motivul pentru care 
fusese ales. Ar fi fost o surpriză imensă pentru toată lumea, 
inclusiv pentru Tlass, să afle că fusese ucis din cauză că avea o 
greutate de 80 de kilograme, sau cel puțin așa estimase 
doctorul care se instalase la umbra palmierilor. 

După ce își identificase ţinta, Sarazinul nu mai avea altceva 
de făcut decât să aștepte. În toată lumea musulmană, cele 
treizeci de zile de post, de rugăciune și de abstinenţă sexuală pe 
care le impune Ramadanul se încheie cu o explozie de petreceri, 
daruri și ospitalitate numită Eid al-Fitr. În seara premergătoare 
sărbătorii Eid aproape toată lumea pleacă mai devreme de la 
lucru, ca să se pregătească pentru ritualul rugăciunii de seară, 
urmat de o zi de festin. 

Damascul nu făcea excepţie și, la ora 4 seara, băncile și 
birourile își încheiau activitatea, magazinele se închideau, iar 
străzile deveneau din ce în ce mai pustii. Tlass a ieșit pe ușa din 
față a institutului și i-a auzit în urma lui pe paznicii de la pupitrul 
de comandă activând sistemul electronic de închidere. Asta 
însemna că în clădire nu mai rămăsese nimeni, iar el știa, la fel 
ca toată lumea, că de îndată ce va pleca paznicii vor arma și 
restul sistemului și se vor duce liniștiți acasă, ca să se 
pregătească pentru sărbătoare. 

Cu ani în urmă directorul încercase să îi determine pe paznici 
să lucreze în timpul sărbătorii Eid, însă iniţiativa lui fusese 
întâmpinată cu atâta ostilitate, inclusiv de angajaţii moscheilor, 


încât toată lumea își reluase vechiul obicei. Și-apoi, nimeni nu 
știa mai bine decât Tlass că ţara era un stat poliţist - cine ar fi 
atât de nebun, încât să încerce să pătrundă prin efracţie într-o 
clădire guvernamentală? 

A primit răspunsul la întrebarea lui câteva minute mai târziu, 
în timp ce traversa aleea dintre grădini, îndreptându-se către 
mașina lui. Cele câteva clădiri învecinate, precum și parcările 
erau pustii, prin urmare, s-a alarmat ușor când, trecând de un 
colț împrejmuit de garduri vii și de palmieri, a auzit un foșnet în 
spatele lui. S-a întors și aproape a zâmbit când și-a dat seama 
că nu era decât idiotul acela de palestinian, cel care insista să-i 
spele parbrizul SUV-ului chiar dacă nu îi aruncase nici măcar un 
piastru în tigaia mică pentru efortul lui. 

În acel moment, cerșetorul credea că îl prinsese la 
înghesuială. Își ţinea capul plecat în timp ce înainta înspre el, 
având în mână tigaia pentru bani și murmurând urarea 
tradițională Eid Mubarak. Tlass l-a salutat la rândul lui, după 
cum cerea tradiţia, dar doar atât - a împins tigaia la o parte și s- 
a întors ca să-și continue drumul. 

Sarazinul și-a întins brusc braţul și, într-o clipă de confuzie, și 
l-a încolăcit strâns în jurul gâtului lui Tlass, speriindu-l și 
sufocându-l în același timp. Primul gând al directorului adjunct, 
născut din furie, a fost acela că nu îi va da niciun sfanţ; 
refugiatul va trebui să-l omoare ca să-l obţină. Apoi se gândi: 
cum putea un cerșetor, care se hrănea numai din gunoi, să fie 
atât de al naibii de puternic? 

Tlass încerca să tragă aer în piept și, în timp ce se chinuia să- 
și aducă aminte tehnica de luptă corp la corp folosită pentru a 
contraataca o astfel de imobilizare, încercând cu disperare să o 
aplice, a simţit o durere sfâșietoare în ceafa. Împietrit de căldura 
înfiorătoare pe care o simţea, ar fi ţipat dacă ar fi avut aer. Și-a 
dat seama imediat că nu era vorba de un cuțit, altfel i-ar fi tăiat 
gâtul și ar fi simţit căldura propriului sânge prelingându-i-se pe 
piept. Nici nu i-a pătruns bine în minte acest gând, când a simţit 
o arsură incredibilă în mușchii gâtului, care a început să îi 
pătrundă în sânge. 

Durerea îl năucea, însă știa despre ce era vorba. Era o 
seringă al cărei ac fusese înfipt adânc. Având în vedere 


circumstanțele, judecata lui era impresionantă și exactă, pe 
deasupra. Buimăcit și îngrozit, Tlass știa că trebuia să strige 
repede după ajutor, dar substanţa care îi curgea prin vene îi 
blocase mușchii gurii, astfel încât nu reușea să rostească 
vorbele pe care le striga în minte. 

Substanţa i-a ajuns în membre - și-a dat seama, cuprins de o 
furie violentă, că nu mai avea cum s-o oprească - și a văzut cum 
scapă cheile de la mașină din mâna care îi amorţise. Atacatorul 
și-a întins palma și le-a prins în cădere. Și, mai mult ca orice 
altceva, gestul ăsta părea să-i spună lui Tlass că se afla în 
mâinile unui profesionist. 


Capitolul 15 


Tlass a căzut în genunchi. Sarazinul l-a prins înainte să cadă 
și l-a târât până la mașină - un SUV american negru, același 
vehicul al cărui parbriz îl spălase de nenumărate ori. La 
jumătatea drumului s-a oprit. 

l-a tras o palmă zdravănă lui Tlass și a văzut în ochii 
prizonierului durerea și furia. 

Când își pregătise planul, una dintre grijile lui majore fusese 
aceea ca sedativul intravenos recuperat din trup să nu conţină 
un marker chimic prin intermediul căruia să se descopere 
numărul lotului de fabricaţie. Un astfel de număr ar fi dus la 
spitalul regional la care lucrase în Liban și nu le-ar fi luat prea 
mult unor anchetatori sârguincioși - o echipă a poliţiei secrete 
siriene, de exemplu - să parcurgă lista cu angajaţi și să 
descopere că el își luase concediu în perioada respectivă. 

Cu toate astea, în Beirut existau suficienţi cai înhămați la 
căruţe care să favorizeze dezvoltarea unei pieţe largi și ilegale 
de produse veterinare. Drept urmare, în trupul lui Tlass se 
răspândea în acele clipe conţinutul unei fiole neînregistrate cu 
se- dativ pentru cai, iar Sarazinul nu putea decât să spere că 
administrase dozajul corect - îndeajuns încât să paralizeze 
mușchii, fără ca victima să-și piardă cunoștința. Dacă ar fi 
leșinat, Tlass ar fi devenit inutil - indiferent ce urma să se 
întâmple, prizonierul trebuia să rămână conștient. 

Pleosc! Sarazinul i-a mai tras o palmă, doar ca o măsură de 
precauție, apoi a început să-l târască din nou spre mașină. 


După cum îl văzuse pe Tlass făcând în timp ce îi spăla 
parbrizul, el a apăsat pe un buton al telecomenzii, ca să descuie 
ușile, apoi a deschis portiera din spate și l-a îngrămădit pe 
prizonier înăuntru. 

Interiorul vehiculului semăna cu o peșteră. În toate tările 
acoperite de arșiţă, care se întind de la Mediterană și până la 
Golful Arabiei, există o singură metodă sigură prin care să-ţi dai 
seama cine are wasta și cine nu. Jargonul folosit este makhfee și 
înseamnă fumuriu - adică acea nuanţă închisă pe care o aplici 
pe geamurile mașinii, ca să împiedici pătrunderea luminii. 
Redusă prin lege la cincisprezece procente, cu cât aveai mai 
multă wasta, cu atât puteai să-ţi aplici mai mult makhfee. 

Tlass avea o grămadă de wasta, iar geamurile Cadillacului 
său erau fumurii în proporţie de optzeci la sută, izolând aproape 
în întregime interiorul vehiculului - locul ideal pentru ceea ce 
urma să se întâmple. După ce Sarazinul l-a înghesuit pe 
prizonier înăuntru, a trântit portiera, s-a urcat la volan, a vârât 
cheia în contact și a pornit motorul. Nu avea de gând să plece 
nicăieri, dar voia ca aerul condiţionat să sufle cât mai rece cu 
putinţă. A apăsat pe un buton care activa bancheta din spate și 
a privit cum aceasta se întindea până când Tlass a ajuns să se 
zbată precum un pește pe puntea unui vas. 

Acţionând după un plan pe care și-l făcuse cu săptămâni în 
urmă, a scos din buzunar niște role cu bandă adezivă și s-a 
înghesuit și el pe platformă. Tlass privea cu o teroare mută cum 
profesionistul îi lega încheieturile cu bandă de mânerele din 
interiorul ușilor, întinzându-l cu faţa în sus, așa cum făcuse și 
Tlass odinioară cu o femeie dezbrăcată pe care o „interogase” 
cu atâta plăcere, până când ea nu mai putuse ţipa, iar el se 
plictisise și o strangulase. 

Apoi profesionistul i-a imobilizat picioarele, coapsele și 
pieptul de platformă, asigurându-se că victima nu se putea 
mișca. Însă ceea ce s-a întâmplat pe urmă a fost unul dintre cele 
mai ciudate lucruri - profesionistul i-a legat cu bandă bărbia și 
capul de tetieră, strângându-le atât de tare, încât prizonierul 
avea impresia că erau prinse într-o menghină. Tlass a încercat 
să vorbească, vrând să știe ce naiba făcea. Însă cuvintele nu 
voiau să-i iasă pe gura inundată de salivă. 


Cu o satisfacție tăcută, Sarazinul l-a privit cum încerca să 
vorbească și cum își arunca îngrozit ochii împrejur - era sigur că 
administrase dozajul corect. Convins că Tlass, care stătea 
crucificat, nu putea să se miște, Sarazinul a deschis ușa din 
spate, a aruncat o privire să se asigure că nu era nimeni prin 
preajmă, s-a furișat afară și a luat-o la fugă către locul unde își 
instalase tabăra. 

Cu o mișcare bruscă, a smuls prelata cortului din piroane, a 
pus în ea butelia de gaz și celelalte lucruri, nelăsând nicio urmă 
care le-ar fi putut fi de ajutor criminaliștilor. A strâns prelata ca 
pe o boccea, a aruncat-o peste umăr și și-a luat răcitorul cel 
vechi pe care îl pregătise cu grijă cu o zi în urmă, ca și când ar fi 
intenţionat să meargă la un picnic ciudat. 

Ultimul lucru pe care îl așezase în răcitor fusese și cel care îi 
provocase atâta neliniște - o pungă mare cu gheaţă. Se gândise 
săptămâni întregi cum să facă rost de ea când, de fapt, 
răspunsul era foarte simplu - l-a rugat pe cel mai prietenos 
dintre paznici, același care îi povestise și despre obiceiul 
paznicilor de a dispărea pentru Eid, să îl ajute să ţină la rece 
câteva băuturi răcoritoare pentru propriul festin. 

Oare era posibil să îi aducă niște gheață din frigiderul 
bucătăriei angajaţilor? îl rugase el pe paznic, iar mărinimosul 
musulman i-o dăduse cu câteva ore în urmă. 

Eid Mubarak și-au urat unul altuia, apoi Sarazinul a pus 
punga cu gheaţă în răcitor, peste două recipiente mici din 
plastic, câteva resturi de mâncare și câteva sticle de energizant 
care nu serveau decât ca paravan. Adevăratul conţinut al 
răcitorului, restul echipamentului special de care avea nevoie, 
era într-un compartiment ascuns de pe fundul acestuia. 

Cu răcitorul sub braţ și cu bocceaua pe umăr, a revenit în 
fugă la SUV. Tlass a auzit portiera din spate deschizându-se, iar 
când și-a rotit îngrozit ochii, l-a văzut pe palestinian cum își 
arunca lucrurile înăuntru, apoi cum intra și el și trântea portiera 
în urma lui. Profesionistul s-a întins ameninţător și a apăsat pe 
un buton, activând sistemul central de blocare, închizându-i 
astfel înăuntru. 

Sarazinul i-a golit apoi buzunarele directorului adjunct. A pus 
deoparte mobilul, i-a deschis portmoneul și, ignorând banii și 


cârdurile de credit, a găsit exact ceea ce căuta: cartela de acces 
a lui Tlass. 

Devenind din ce în ce mai încrezător, a îngenuncheat, 
așezându-se cu grijă aproape de capul lui Tlass, apoi a ridicat 
capacul răcitorului. A scos mâncarea și a desprins cârligul care îi 
permitea să îndepărteze fundul fals. Din compartimentul secret, 
a scos un sac greu din plastic - făcut sul și legat cu o frânghie - 
și l-a așezat lângă el. Pe urmă a început să umple cu gheaţă 
cele două recipiente din plastic, iar Tlass a recunoscut acea 
atitudine calmă și meticuloasă. 

„Ticălosul e doctor!”, și-a spus în gând, singurul mod în care 
putea vorbi în acel moment. Își mișca necontenit ochii în orbite - 
acea intuiţie interioară îl înspăimântase mai mult decât s-ar fi 
așteptat el. 

„Ce nemernic bolnav, care a făcut atâta școală și pe care îl 
așteaptă o carieră minunată dacă nu face prostii, ar face 
curăţenie prin parcări?”, a vrut el să știe. 

„Cineva care are un plan”, a fost răspunsul pe care și l-a dat 
imediat. Și, din experienţa lui, cei care aveau un plan erau 
fanatici, nu genul de oameni cu care să te poţi înţelege - chiar 
dacă Tlass și-ar fi putut mișca limba ca să rostească ușor 
cuvintele astea pe care și le dorea cu atâta disperare să le 
spună. 

Doctorul a mai scos o pereche de mănuși chirurgicale din 
compartimentul secret. Vederea lor l-a înspăimântat și mai tare 
pe Tlass. „Pentru ce sunt astea?”, a încercat el să ţipe. 

Ca și când l-ar fi auzit, doctorul a început să-i vorbească. În 
alte circumstanțe, oamenii l-ar fi complimentat pentru tactul de 
care dădea dovadă. „Am să-ţi scot ochii”, a zis el. 


Capitolul 16 


„Ce-ai spus?”, a ţipat în gând Tlass. „Ce spusese ticălosul 
despre ochii mei?” 

Sarazinul a privit cum panica își făcea loc în cele două orbite 
întunecate - în realitate, nu era deloc interesat să-i explice lui 
Tlass ce avea de gând să facă, dar era nevoie de un suflu de 
frică și de adrenalină pentru ca pupilele să se dilate, iar ochii să 


fie injectaţi. Cu cât pătrundea mai mult sânge în ei, cu atât mai 
mult ochii dădeau impresia că păreau vii după ce erau scoși. 

— Nu te cunosc, i-a zis Sarazinul, deci nu e nimic personal. 

Firește că îl cunoștea - îl cunoștea așa cum și-i imaginase 
întotdeauna pe cei care îl duseseră pe tatăl lui în celula din 
Jeddah cu mulți ani în urmă. 

„Nimic personal?!”, a ţipat Tlass în gând. Avusese dreptate, 
tipul era un fanatic - asta era vorba fanaticilor. A încercat să-și 
adune toate forțele, cel mai mic gram de energie, forțându-se să 
își miște mușchii, încercând să se elibereze. Sarazinul a observat 
cum bărbatul încerca în zadar să se miște. Era trist, într-adevăr. 

Ochii lui Tlass s-au umplut de lacrimi - de teamă, de 
frustrare, de ură. Sarazinul a luat sacul din plastic și a desfăcut 
sfoara, lăsându-l să se desfășoare. Era o trusă chirurgicală și se 
bucura că Tlass o vedea. Un alt val de frică și de adrenalină, 
spera el. Dintr-un buzunar a scos un instrument - un bisturiu din 
oțel, lung de zece centimetri. 

Tlass s-a holbat la el - un nenorocit de bisturiu? Trebuia să 
facă ceva! Orice! Apăruse din nou acel val, a observat cu 
satisfacție Sarazinul. 

— Cred că voi începe cu ochiul drept, a zis el. 

Încordându-și toţi mușchii din corp, Tlass a reușit să 
vorbească. 

— Nu, a șoptit el sugrumat. 

Dacă Sarazinul l-a auzit, atunci n-a schiţat niciun gest. 

— Scoaterea ochilor este o procedură relativ ușoară, a rostit 
el pe un ton calm, încolăcindu-și degetele în jurul mânerului 
instrumentului. 

Tlass a simţit cum îl inundau groaza și disperarea când a 
văzut bisturiul apropiindu-se de ceea ce mulţi oameni consideră 
a fi cea mai vulnerabilă parte a corpului lor. Lama bisturiului a 
strălucit în ochiul lui drept, în timp ce doctorul îi ţinea pleoapa 
depărtată cu degetul mare și cu arătătorul. Cu o mână dibace, 
acesta a început să îi taie pleoapele. 

— Din punct de vedere tehnic, se numește enucleare, a 
explicat Sarazinul. 

Lui Tlass îi venea să vomite - voia să vomite; orice, numai 
să-l oprească pe nebun. 


Sângele a început să curgă, obturându-i pe jumătate vederea 
ochiului drept. Simţea cum nebunul apăsa cu degetul mare între 
podul nasului și partea laterală a ochiului, cum a dat globul 
ocular la o parte, descoperind mușchii oculari care îl ţineau în 
orbită, și a început să taie tendoanele! 

Tlass a fost copleșit de o durere din ce în ce mai mare. Dar 
încă reușea să vadă cu ochiul suferind acea intervenţie. Ha, nu 
avea să ţină! Sarazinul a găsit ultima legătură, un nerv optic și 
vasul sanguin care era încolăcit în jurul lui. Apoi l-a tăiat. 

Jumătate din câmpul vizual al lui Tlass a dispărut brusc, 
absorbit de o gaură neagră. Globul ocular a sărit din orbită. 

În acele clipe, Sarazinul trebuia să se miște repede. A legat 
vasul sanguin al globului ocular cu o ligatură, încercând astfel să 
împiedice să se scurgă sângele, apoi l-a introdus între cuburile 
de gheață, ca să-i încetinească procesul de deteriorare. Din 
același motiv dăduse drumul și la aerul condiţionat. Și-a 
îndreptat atenţia asupra ochiului stâng - mai rapid ca niciodată, 
a aplicat aceeași procedură, dar de două ori mai repede. 

Tlass și-a pierdut și cealaltă jumătate a câmpului vizual în 
câteva secunde. Durerea era foarte intensă și abia dacă era 
îndeajuns de conștient, încât să priceapă că era complet orb. 

Sarazinul a dezactivat încuietorile Cadillacului, a traversat în 
viteză parcarea, îndreptându-se ţintă către intrarea în institut. În 
mâini căra cei doi ochi ai lui Tlass, așezați cu grijă în cele două 
recipiente cu gheaţă. 

Însă asta a fost doar prima parte din puzzle - următoarea 
problemă era cea a greutății. 


Capitolul 17 


Cartela de acces codată pe care Sarazinul o luase din 
portmoneul lui Tlass și-a făcut treaba pe loc, iar ușile de la 
intrarea în institut s-au deschis. 

Cu toate că recepţia era nesupravegheată și în clădire nu se 
afla nimeni, detectoarele de metale funcționau în continuare. A 
trecut printre ele fără nicio dificultate - își scosese ceasul și își 
golise buzunarele cu câteva ore în urmă. A mai făcut încă șase 
pași și s-a oprit. 


În faţa lui se întindea un coridor îngust - singura cale de 
trecere, blocată la capătul celălalt de o ușă automată din oțel. 
Între el și ușă se întindea pardoseala formată dintr-un panou 
lung din metal. 

Sub pretextul că se răcorea la aerul condiţionat ce se 
scurgea prin conductă, reușise să dezlege, privind prin geam, 
unul dintre multele secrete de securitate ale clădirii - pardoseala 
funcţiona ca un cântar ascuns. Înainte să pășești pe metal 
trebuia să-ţi treci cartela de acces printr-un alt cititor. Un 
computer îți căuta numele într-o bază de date care îţi verifica 
greutatea. 

Dacă nu ar fi existat această măsură de precauţie, Sarazinul 
l-ar fi putut apuca pe Tlass de ceafă și l-ar fi luat în spate. Dar 
doi bărbaţi de optzeci de kilograme, stând pe pardoseală, ar fi 
închis automat clădirea. 

Cu mănușile chirurgicale trase pe mâini, Sarazinul a trecut 
cartela lui Tlass prin cititor. A pășit pe cântar, neștiind ce marjă 
de eroare avea sistemul și așteptându-se oarecum ca obloanele 
să cadă din tavan și să-l prindă înăuntru. 

Nu s-a întâmplat nimic - bănuiala lui că Tlass și el aveau 
aceeași greutate i se confirmase. Și apoi, următorul obstacol - 
scanerul de retină. A așezat recipientele cu gheaţă pe un pervaz 
și a luat un ochi în fiecare mână, având grijă să nu încurce 
stângul cu dreptul. Ținând globurile alunecoase între degetul 
mare și arătător, le-a presat cu putere de pleoapele lui, 
afundându-și-le în orbitele osoase. Incapabil să vadă, sperând și 
rugându-se pentru ajutor, s-a întors cu fața la scanerul din 
perete. 

Ştia că mănușile chirurgicale nu îi vor crea probleme - 
sistemul era proiectat în așa fel, încât să ignore plasticul sau 
ochelarii cu ramă din metal, lentilele de contact, machiajul și 
orice altceva. Urmărea doar un singur lucru - vasele de sânge 
din membrana aflată în spatele ochiului, fiecare individ dintre 
cele șase miliarde de oameni care populează planeta, inclusiv 
gemenii identici, având un model unic. 

Fabricantul susţinea că sistemul nu putea fi păcălit și, deși 
era adevărat că retinele morţilor se degradau foarte repede, 
adevărata întrebare era dacă ochii prelevaţi de la o persoană în 


viaţă în urmă cu trei minute erau suficient de irigaţi cu sânge 
pentru a convinge software-ul că cel aflat în faţa lui era Bashar 
Tlass. Sarazinul nu cunoștea răspunsul, probabil că nici alte 
persoane - nu se oferise nimeni să încerce. 

El observase că majoritatea angajaţilor stătea cu faţa la 
scaner cam două secunde, prin urmare, s-a străduit să numere 
până la trei și apoi s-a întors. A așezat ochii în gheață și a 
revenit la ușa din metal de la capătul îndepărtat al coridorului. A 
început din nou să numere - văzuse pe cineva așteptând cel mai 
mult, cât timp numărase el până la patru. 

Când a ajuns la șase a știut că va trebui să fugă. Planul lui 
era să spargă geamul în cazul în care cartela nu ar fi funcționat 
și sistemul ar fi blocat ușile. După ce ieșea afară, urma să 
conducă SUV-ul până la cea mai apropiată groapă de gunoi pe 
care o cercetase deja, să-l lichideze pe Tlass și să meargă pe jos 
treizeci și doi de kilometri până la cea mai apropiată staţie de 
mașină. Apoi ar fi luat primul autobuz care se îndrepta către 
graniţă, sperând că va putea trece înainte ca ea să fie închisă. 

Când a ajuns la opta vrut să se întoarcă, simțind că planul 
lui se năruia și că trebuia să acţioneze repede, însă ușa din 
metal a început să se deschidă. Reușise să intre. 

Motivul întârzierii a rămas un mister - poate schimbările 
subtile apărute la ochi zăpăciseră sistemul, obligându-l să 
folosească un algoritm mai complex sau poate că a trebuit să 
ruleze mai mult ca să iasă din starea de hibernare, dar pe el nu 
îl interesa. A traversat coridorul cu pași grăbiţi și a pătruns prin 
ușa din metal într-un antreu mare, simțindu-se mândru de 
realizarea lui. Însă speranţele i s-au năruit. 

Din cauza pereţilor înalţi, a sârmei ghimpate și a camerelor 
de supraveghere, nu reușise să vadă nimic decât partea din faţă 
a institutului. Fără să se gândească la problema asta, calculase 
mărimea clădirii pe baza acelei informaţii. Din câte se părea, 
făcuse o mare greșeală - poate una fatală. Aflat în interiorul 
holului de la intrare, și-a dat seama că locul era imens. 

Numai Allah știa cât timp îi va lua să găsească ceea ce căuta 
în acel loc vast, în timp ce, la un moment dat, probabil foarte 
curând, lui Tlass i se va simţi lipsa. Atunci când prietenii sau 
familia lui nu vor reuși să dea de el nici la birou, nici pe telefonul 


mobil, careva dintre ei va veni, fără îndoială, cu mașina până în 
parcare ca să-l caute. 

Sarazinul nu știa cât timp avea la dispoziţie - poate că se 
aflau deja pe drum -, însă știa că timpul era limitat, iar treaba, 
extrem de solicitantă. După cum zicea și un proverb turcesc: era 
ca și când ai săpa o fântână cu un ac. 

Neînarmat, aflat complet la mila oricui ar fi apărut acolo, a 
luat-o la fugă de-a lungul primului dintre cele cinci coridoare și a 
virat la dreapta când a ajuns la o intersecţie. S-a oprit la mijlocul 
drumului - calea îi era blocată de un geam antiglont și de biroul 
paznicului. 

Doi paznici, care băuseră împreună cu el o ceașcă de ceai 
într-un weekend imediat după ce își făcuse el apariţia, 
menţionaseră ceva despre o măsură specială de securitate, 
aflată undeva în interiorul clădirii și care, după descrierea lor, 
includea o scanare cu raze X. Era imposibil să încerci să 
introduci ceva pe ascuns, deoarece metoda asta te dezbrăca 
practic, razele X putând verifica, de asemenea, o gamă largă de 
măsurători - lungimea femurului drept, distanţa dintre nas și 
lobul urechii. Spre deosebire de scanerul de retină, trebuia să fii 
cel care pretindeai că erai. 

Niciun alt institut medical din lume nu se lăuda cu geamuri 
antiglont și cu scanare cu raze X, iar Sarazinul știa că în spatele 
acestora se aflau, fără îndoială, acele lucruri înspăimântătoare 
pe care institutul le cerceta în realitate. Nu crezuse niciodată că 
va reuși să pătrundă în măruntaiele fortăreței, dar nici nu-i păsa. 
Dacă avea dreptate, nici nu era nevoie. 

A făcut cale întoarsă până la intersecţie - un străin pe un 
teritoriu străin, care încerca cu disperare să găsească ceva rar, 
dar, ciudat, complet inofensiv - doar o cutie cu sticluţe folosite 
pentru a-i proteja pe cei ce lucrau acolo. 

În timp ce se afunda în labirintul de coridoare și de birouri, 
printre câmpuri de umbre adânci, pe lângă siluete care căpătau 
contur și puteau ascunde orice formă de ameninţare, luminile 
din pardoseală și din holuri prindeau brusc viaţă. S-a oprit și s-a 
întors pe călcâie. 

Cineva intrase în clădire și activase luminile! A ascultat cu 
fiecare celulă din corpul lui, ca să-și dea seama unde se afla 


persoana respectivă. A auzit în depărtare un telefon sunând, un 
robinet picurând și un oblon exterior izbit de vânt. Ritmul în care 
se izbea era aproape identic cu cel al bătăilor inimii lui. A ciulit 
urechile ca să audă zgomotul pașilor, foșnetul hainelor, 
zăngănitul unei arme care era încărcată. Nimic. 

Apoi a înţeles că luminile erau activate de un temporizator, 
ceea ce însemna că afară se lăsase întunericul. Abia atunci i-a 
dispărut teama care îl cuprinsese. 


Capitolul 18 


Felinarele au început să prindă viaţă în parcarea institutului. 
Tlass nu putea vedea lumina portocalie, nu avea să o mai vadă 
niciodată, însă a auzit sfârâitul lor, iar sufletul i-a tresărit de 
bucurie - căderea nopţii însemna că împuţitul acela de 
palestinian nu mai avea mult timp la dispoziţie. 

Prin frunte, îl săgeta o durere îngrozitoare și simţea în 
continuare cum sângele i se prelingea din orbite. Sedativul 
începuse să-și piardă din putere și, cu toate că durerea creștea 
exponențial, la fel creștea și energia lui Tlass. 

Era un bărbat puternic, în formă fizică bună, dar la ce-i 
folosea dacă avea sufletul frânt? Ceea ce îi alina durerea, ceea 
ce îl menținea în viaţă era faptul că deja întârziase mult peste 
program când ieșise din clădire. În momentul ăla, când se lăsa 
întunericul, știa că toată lumea va începe să se îngrijoreze. 

Soția și cei patru copii adulţi ai lui, care îl așteptau cu 
nerăbdare acasă la fiica lui mai mare, ca să sărbătorească pe 
marginea piscinei, în mod sigur, îi sunaseră deja pe toţi 
cunoscuții. Unul dintre cei doi fii ai lui voinici - amândoi creându- 
și un nume în vechea breaslă a tatălui lor - cu siguranţă se 
furișase înăuntru și o sunase pe amanta tatălui lor, gata să o 
dojenească pentru că îl reținea de la obligaţiile lui familiale. 

Nereușind să dea de el și având în vedere că se lăsa 
întunericul, era convins că cei doi băieţi se vor urca în mașină ca 
să-i ia urma, îngrijoraţi să nu fi fost implicat într-un accident. 
Făcând parte din poliţia secretă, aceștia erau mereu înarmați, iar 
Tlass nu avea altceva de făcut decât să rămână în viaţă și să-i 
ajute să-l descopere cât mai repede cu putinţă. În ciuda rănilor, 
a durerii și a senzaţiei de greață, știa ce avea de făcut. 


A început să-și legene capul într-o parte și în cealaltă, 
reușind să-și elibereze treptat părul, fruntea și barba, dezlipind 
banda adezivă. Era o treabă foarte dureroasă, însă dacă reușea 
să-și elibereze capul, putea să se folosească de dinţi, ca să rupă 
banda din jurul pieptului și al brațelor. 

Mai devreme simţise cum fanaticul îi scotea mobilul din 
buzunar, apoi îl văzuse cum înșfăca receptorul telefonului din 
mașină. Câteva secunde mai târziu, auzise ambele telefoane 
spărgându-se de asfalt. Însă idiotul lăsase motorul pornit în caz 
că era nevoit să plece în grabă și, nepricepându-se la mașinile 
de lux, nu își dăduse seama că lucrul ăsta însemna că sistemul 
hanasfree funcţiona în continuare. Dacă Tlass ar reuși să-și 
elibereze brațele și să se așeze pe scaunul șoferului, nu ar avea 
nevoie de ochi ca să găsească butonul de pe volan care activa 
telefonul din mașină. Și, cu siguranţă, nu avea nevoie nici de 
receptor. 

Ultima oară sunase pe numărul de telefon al fiului său mai 
mare în acea dimineaţă și, apăsând pe butonul de pe volan, l-ar 
fi format automat. Tot ce trebuia să facă Tlass era să vorbească 
suficient de tare, astfel încât să se facă auzit în microfonul de 
deasupra. 

— Birou. Parcare, a zis el în șoaptă, exersând. 

Fiul lui îi va recunoaște vocea și-atunci Allah să-l ajute pe 
palestinian când vor sosi cei doi băieţi. Strigătele de îndurare ale 
femeii înainte ca el să o penetreze prima oară - iar apoi 
rugăminţile ei fierbinţi pentru o moarte rapidă câteva ore mai 
târziu - nu vor avea niciun grad de comparaţie cu strigătele pe 
care le va scoate nenorocitul atunci când vor pune mâna pe el 
fiii lui și colegii acestora. Încă repeta cele două cuvinte, de data 
asta mai tare, mai cu forță, când a reușit, în cele din urmă, să-și 
elibereze capul și bărbia. A icnit de durere și ar fi plâns cu 
adevărat dacă ar mai fi avut canale lacrimale. 

A rămas nemișcat o clipă, ca să-și revină din agonie, și dacă 
cineva s-ar fi uitat atunci prin geamurile fumurii ale Cadillacului, 
ar fi văzut un bărbat fără ochi, cu smocuri de păr lipsă de pe cap 
și bucăţi de carne smulse de pe faţă. 

Dacă ar fi continuat să se uite, l-ar fi văzut aplecându-se în 
față, ca să rupă cu dinţii banda ce îi ţintuia pieptul, și, având în 


vedere determinarea lui de nestrămutat, ar fi spus că nu era 
decât o chestiune de câteva minute până avea să se elibereze. 


Capitolul 19 


Un scafandru mic lucra neobosit la epava unui galion spaniol 
când cinci pești-clovn au înotat printre bulele de aer ce ieșeau 
din casca lui. 

Strălucirea stranie a acvariului de mărimea unui perete 
lumina sala de așteptare din aripa luxoasă rezervată birourilor 
executive ale institutului, aruncând umbra tremurătoare a 
Sarazinului pe peretele opus. În timp ce traversa spaţiul 
cufundat în tăcere - aproape de disperare, neștiind exact ce 
coridor sau galerie să cerceteze în continuare - a tresărit când a 
văzut peștii viu colorați. 

Nu îi mai văzuse de douăzeci de ani, dar știa ce erau. 
Amphiprion ocellaris, a zis el, surprins că își mai aducea aminte 
denumirea lor biologică după atât de mult timp. Dintre toţi peștii 
tropicali, aceștia fuseseră preferaţii tatălui său și deseori, când 
obișnuia să lucreze în weekend, acesta își dusese fiul în biroul lui 
cu vedere la mare și îl așezase printre acvariile uriașe destinate 
cercetărilor. Cel mai mare era plin cu anemone de mare, 
frumoasele, dar înșelătoarele flori ale lumii marine. 

— Privește peștii-clovn, îi zicea tatăl lui. Sunt singurii pești 
din lume pe care anemonele nu îi pot otrăvi și ucide cu 
tentaculele lor. De ce? Asta încerc să descopăr. 

Acum, după atâţia ani - singur într-un institut al armelor 
secrete - Sarazinul înțelegea ironia sorții. La fel ca și tatăl său, și 
el era mistuit de acea căutare a ceva care să-l protejeze 
împotriva unui agent patogen mortal. 

l-ar fi plăcut să mai stea o clipă să privească peștii, să-și mai 
aducă aminte cum erau vremurile inocenţei, însă nu avea timp 
de pierdut. S-a întors, uitându-se drept înainte spre un coridor 
întunecos pe care nici măcar nu îl observase. La capătul 
îndepărtat se afla o ușă și, cumva, și-a dat seama că era 
încăperea pe care o căuta înainte chiar să vadă semiluna roșie 
prinsă pe perete. 

Simbolul, versiunea islamică a Crucii Roșii, arăta că era un 
centru medical de prim-ajutor al clădirii. Auzise de existenţa lui 


de la o fostă angajată - o asistentă împreună cu care lucrase la 
spitalul din Liban -, însă peștii tatălui său îl conduseseră la ea, 
iar el a luat asta drept un semn de la Allah. 

Ușa care dădea în clinica de prim-ajutor nu era încuiată. S-a 
furișat repede înăuntru, traversând zona de tratament până 
când a dat de magazia din spatele încăperii. Scopul centrului era 
să îi trateze pe angajaţii bolnavi și să îi examineze pe cei noi; 
era prevăzut cu aparate EKG, benzi de alergare, defibrilatoare, 
aparate artificiale de respirat, precum și alte echipamente care 
ar face orice spital să se mândrească. 

În mijloc se afla o farmacie. Sarazinul a intrat în ea cu 
lejeritatea cuiva care are mulţi ani de experienţă într-un spital. 
Peretele din spatele tejghelei era plin de cutii cu medicamente și 
instrumente chirurgicale. Pe un alt perete se aflau cabinete 
închise, prevăzute cu grilaj din oţel, iar el știa că ele conţineau 
medicamente din clasa A: narcotice, substanțe halucinogene, 
amfetamină și diferite preparate de opiu folosite ca anestezice. 

A ignorat totul - în spate se afla o încăpere mică și înăuntru a 
văzut mai multe dulapuri frigorifice pentru care venise special în 
acea ţară uitată de lume și îl obligaseră să ducă o viaţă de câine 
în parcare. 

Cuprins de un val de speranţă și de nerăbdare, a înaintat de- 
a lungul frigiderelor prevăzute cu sticlă. Ochiul lui de expert 
observa pungi cu sânge, flacoane cu medicamente sensibile la 
temperatură și, ca în toate spitalele, mâncarea și băutura 
angajaţilor. Dar nimic din ceea ce avea el nevoie. Cu fiecare pas 
pe care îl făcea, disperarea lui creștea - poate toate poveștile pe 
care le auzise, toate presupunerile pe care le făcuse nu erau 
decât o mare iluzie. Ca un prost, crezuse doar ceea ce voia să 
creadă... 

Apoi s-a uitat în ultimul dulap frigorific, plecându-și capul 
pentru a se ruga în tăcere. Pe un raft se aflau opt recipiente din 
carton și rânduri de sticluțe pe care erau lipite etichete cu o 
descriere tehnică destul de complexă, ceea ce i-a indicat că era 
exact ce căuta. 

A deschis dulapul și a luat șase flacoane dintr-o cutie pe 
jumătate goală. Lichidul limpede pe care îl conţineau era 
rezultatul unui experiment făcut într-un cătun englez în urmă cu 


două sute de ani și, în timp ce le învelea într-o pânză și le așeza 
în buzunar, se gândea câte va avea în curând în comun cu 
peștele-clovn. Și el se va putea deplasa într-un mediu frumos, 
dar ostil, complet protejat de otrava mortală pe care o conţinea. 
Nu se poate exprima în cuvinte ceea ce simţea - în acele luni în 
care am încercat cu disperare să dau de urma lui și chiar când 
călătoria mea s-a transformat într-o cursă infernală nu am reușit 
să descopăr decât două bucăţi de hârtie care făceau referire la 
identitatea lui. Pe fiecare dintre ele stătea scris „peștele-clovn”. 

După ce și-a așezat fiolele în buzunar și-a îndreptat atenţia 
asupra registrului medicamentelor aflat pe tejghea și a 
modificat cu grijă intrările pe trei ani, ca să se asigure că nimeni 
nu își va da seama că lipseau câteva fiole. A așezat registrul la 
loc, s-a îndreptat către coridor, a închis ușa și, mulțumită 
mănușilor chirurgicale, nu a lăsat nicio urmă prin care să se 
poată dovedi că fusese acolo. A trecut pe lângă acvariu, apoi a 
traversat coridoarele lungi, cufundate în tăcere, care duceau 
către ieșire. 

A estimat că în două minute va ajunge acasă, liber. Numai că 
a intervenit o problemă: prizonierul din SUV avea să i-o ia 
înainte. 


Capitolul 20 


Prrr! Banda adezivă care îi lega pieptul lui Tlass a cedat când 
dinţii lui au rupt și ultima fibră. Unul dintre incisivii fisuraţi a 
început să sângereze, însă el abia dacă a observat. S-a eliberat 
de rămășițele de bandă și s-a ridicat în poziţie verticală. 

Circulaţia sângelui care i-a revenit în mâini l-a făcut să 
icnească de durere, dar el s-a întins și a început să-și elibereze 
picioarele și gleznele, legănându-se în spate de fiecare dată 
când își pierdea echilibrul. Se forța să se elibereze, imaginându- 
se deja cu mâinile pe volan și apăsând pe butonul care activa 
telefonul, urmat de sunetul sirenei pornite de băieţii lui, care 
aveau să intre în parcare câteva minute mai târziu cu scârțâit de 
roți. 

Începea să simtă nu gustul salvării, ci al răzbunării. A reușit 
să-și elibereze un picior, folosindu-se de cizmă ca să îndepărteze 


banda. Bâjbâind prin întuneric, a izbutit să se ridice în genunchi. 
Era liber. 

La o sută optzeci de metri mai încolo ușile din sticlă ale 
institutului s-au deschis și Sarazinul - după ce luase recipientele 
în care se aflau ochii - a ţâșnit afară din clădire, luând-o pe 
cărarea ce ducea în parcare. În douăzeci de secunde va fi în 
Cadillac. Având în vedere că motorul era pornit, nu va trebui 
decât să bage maneta în viteză și să iasă din parcare în 
momentul în care închizătorile electronice și computerele 
institutului vor fi blocat clădirea. 

Vedea deja strălucirea stranie a felinarelor din față. A tăiat-o 
printre rondouri, scurtând drumul cu câteva secunde, apoi a 
ieșit pe asfalt și a văzut SUV-ul negru chiar în faţa lui. Vehiculul 
se legăna pe suspensii. Cineva se mișca înăuntru... 

Tlass - un om hotărât - mergea în patru labe peste scaunele 
întinse, încercând să ajungă la volan și făcând astfel să se 
legene mașina. S-a izbit cu umărul de unul dintre scaunele din 
faţă, și-a mutat poziţia și, cumva, a reușit să se prăbușească 
între ele. Și-a întins o mână ca să atenueze căderea și, cu puţin 
noroc, a apucat de volan. 

Sarazinul a lăsat să-i cadă din mână recipientele din plastic 
în care se aflau ochii și a luat-o la fugă înspre vehicul. Habar nu 
avea ce încerca să facă Tlass - să apese pe acceleraţie și să 
distrugă mașina, să lovească schimbătorul de viteze și să-l 
dezactiveze, să-l blocheze pe dinafară -, însă și-a dat seama că 
tot pericolul venea de pe locul șoferului. 

În acel moment de frenezie a luat o decizie care avea să 
schimbe atât viaţa lui, cât și cea a lui Tlass. Și mai important, 
decizia lui avea să hotărască soarta întregului său plan. Un 
bărbat mai bun - un bărbat cu soţie și copii și care avea visuri 
pentru ei, indiferent cât de modeste ar fi fost, un bărbat care 
văzuse mai puţine crime și mai multă dragoste, un bărbat 
cumsecade, cu alte cuvinte - ar fi deschis portiera. Însă 
Sarazinul a procedat întocmai cum aș fi procedat eu sau orice 
alt ucigaș adevărat - a hotărât să lovească tare cu pumnul în 
geamul fumuriu al șoferului. 

Ținându-și braţul îndoit, a fost cuprins de panică un moment: 
și dacă geamul era antiglont? Și ar fi fost dacă Tlass ar mai fi 


activat în poliţia secretă, însă Cadillacul - mare și ostentativ - 
era mașina lui personală. În orice caz, el nu avea timp să stea 
pe gânduri... 

Tlass reușise deja să se așeze pe scaunul șoferului și, găsind 
butonul telefonului, a apăsat pe el. Sistemul a început să emită 
sunete în timp ce forma numărul. Ajutorul se afla la doar câteva 
numere distanţă. Trei, doi... 

O Toyota Landcruiser albă, cu sirena ţipând și luminile roșii și 
albastre scânteind în spatele grilajului radiatorului, înainta cu 
viteză pe o autostradă goală - fiind ajunul sărbătorii, nu circulau 
prea multe mașini - aflată la marginea unei oaze, îndreptându- 
se ţintă către institut. Înăuntru cei doi fii ai lui Tlass, tunși 
periuţă, cercetau din priviri drumul, ca să depisteze mașini de 
pompieri, ambulanţe, vreun parapet rupt sau orice alt indiciu al 
unui accident. 

Telefonul de pe bordul mașinii Toyota a început să sune, iar 
cei doi fraţi s-au uitat imediat la numărul de telefon de pe ecran. 
Era tatăl lor, în sfârșit! 

Pumnul Sarazinului și-a făcut apariţia într-o ploaie de cioburi, 
lovindu-l pe Tlass în podul nasului. A fost o lovitură puternică, 
una cu care un muj afgan s-ar fi mândrit - un pumn care a rupt 
septul bărbatului, făcând să-i țâșnească sângele, și care l-a 
trimis pe locul din dreapta, provocându-i o durere cumplită. 

Cel mai înalt dintre fiii lui Tlass, care conducea cu viteză 
Toyota, a luat telefonul și a rostit repede un cuvânt. „lată!” Nu a 
primit niciun răspuns. 

Tatăl lui era întins peste consola centrală a vehiculului și 
gemea. Însă era conştient - îl auzea pe fiul lui strigându-l 
impacientat. Ca și când s-ar fi aflat pe patul morţii, Tlass nu 
trebuia decât să găsească forța de a rosti acele cuvinte care să-i 
aducă salvarea. În cazul acesta: „Birou. Parcare.” 

Nedumerit, deoarece nu își putea explica deloc cum putea 
funcţiona un telefon fără receptor, Sarazinul a auzit o voce 
necunoscută care striga după tatăl său și l-a văzut pe Tlass 
sprijinindu-se în umăr și deschizând gura ca să răspundă. Pentru 
a doua oară, a luat o decizie inspirată - l-a ignorat pe Tlass și 
propria nedumerire, s-a întins, a rotit cheia în contact și a scos-o 


afară. Motorul s-a oprit, sistemul electric s-a dezactivat și 
telefonul a fost deconectat. 

Tlass, incapabil să vadă ce se întâmpla, a încercat să ignore 
durerea provocată de nasul rupt. Tot ce știa era că nu avusese 
ocazia să bâiguie acele cuvinte care l-ar fi salvat și a început să 
se ridice. 

Cei doi bărbaţi din Toyota care gonea pe autostradă au auzit 
că legătura se întrerupsese, iar cel mai înalt dintre ei a format 
numaidecât numărul telefonului din mașina tatălui lor. 

Habar nu aveau unde se afla, prin urmare, fratele lui și-a 
continuat drumul în viteză către institut. 

Tlass reușise să se sprijine într-un cot când a auzit portiera 
pasagerului deschizându-se brusc. A simţit cum Sarazinul îl 
apuca de rever și îl trăgea peste consolă, proptindu-l în șezut pe 
scaunul pasagerului. A încercat să se opună, dar în zadar. 

Soldatul Frăției Musulmane a întins centura de siguranţă și a 
început să i-o înfășoare strâns în jurul gâtului sângerând și al 
braţelor. Apoi l-a țintuit pe bărbatul sleit de puteri drept în 
scaun, legându-l strâns. A vârât catarama în fantă, a verificat să 
se asigure că Tlass era complet imobilizat, pe urmă a ieșit din 
vehicul. A traversat în fugă parcarea, a cules de pe jos 
recipientele din plastic în care se aflau ochii și a sprintat înapoi 
la vehicul. 

De îndată ce a pornit motorul, telefonul a început din nou să 
sune. Sarazinul ar fi vrut să-l oprească, însă, neștiind nimic 
despre sistem, a hotărât să nu se atingă de el. A dat în viteză cu 
spatele, asigurându-se că roţile vor zdrobi cioburile geamului. Ar 
fi preferat să le adune de pe jos, ca să nu lase nicio urmă, însă 
nu voia să piardă timpul. Mai întâi vocea necunoscută, apoi 
țârâitul telefonului îi spuneau că vânătorii erau pe urmele lor și, 
deși habar nu avea pe unde se aflau, faptul că întârziase 
cercetând clădirea făcuse ca fiecare nerv din corpul lui să îi 
determine să își schimbe repede planul. 

A învârtit volanul și a apăsat pe acceleraţie. A pătruns pe 
drumul de acces cu partea din spate a vehiculului, legănându-se 
într-o parte și-n alta. În loc să pătrundă pe autostradă și să se 
îndrepte către parcarea aeroportului unde intenţionase să-l 
execute pe Tlass și să abandoneze mașina printre alte câteva 


mii parcate acolo, a hotărât să folosească planul B și să scape 
de vehicul cât mai repede cu putință. 

Din acest motiv - și numai din acest motiv -, totul s-a dus pe 
apa sâmbetei pentru noi, restul. A continuat să înainteze pe 
drumul de acces, apoi s-a pierdut în spatele complexului. Fiii lui 
Tlass, cu armele pe genunchi, au ieșit de pe autostradă și au 
pătruns pe poarta principală, ajungând la doar zece secunde 
după ce Cadillacul negru s-a făcut nevăzut. 

Zece secunde, mai nimic, dar suficient. Nu era pentru prima 
oară când vieţile mai multor oameni aveau să se schimbe din 
cauza unui eveniment infim - dacă bomba nu ar fi fost așezată 
sub masa de stejar din sala de ședințe a Fuhrerului, dacă Țarul 
Rusiei nu l-ar fi executat pe fratele lui Lenin. Dar, din experienţa 
mea nefericită, am învăţat că nu te poţi baza pe intervenţia 
divină și că soarta îi favorizează atât pe cei răi, cât și pe cei 
buni. 

Cei doi bărbaţi din Toyota au ajuns cu doar câteva secunde 
mai târziu și nu au văzut mașina tatălui lor, ceea ce a însemnat 
că nu au urmărit-o, că nu l-au prins pe Sarazin și că nimeni nu a 
descoperit cele șase fiole lipsă. 


Capitolul 21 


Înainte ca fiii să fi terminat de cercetat parcarea, Sarazinul 
găsise deja drumul pe care îl căuta. A virat pe el și a stins 
farurile Cadillacului, care a fost repede înghiţit de întunericul ca 
smoala. 

Într-o parte se afla groapa de gunoi municipală, iar Sarazinul 
a făcut în așa fel, încât să înainteze încet, ca să nu sperie 
cârdurile de pescăruși adunate acolo sau haitele de maidanezi 
care dădeau mereu târcoale prin același loc. În partea cealaltă 
se afla un teren neîngrijit, acoperit cu arbuști, singurele repere 
fiind câteva caroserii abandonate și un canal acoperit cu trestie, 
prin care curgea o apă urât mirositoare. 

Sarazinul a încetinit când s-a apropiat de un gard din sârmă, 
a pătruns cu Cadillacul printr-o poartă atârnând în ţâţâni și a 
oprit într-o înfundătură pustie care deservea o zonă industrială, 
după cum ar spune un agent imobiliar optimist. 


În faţă se zăreau câteva clădiri - un atelier auto în care, 
probabil, erau dezmembrate maşini furate, un depozit 
dărăpănat care vindea mașini de spălat recondiţionate și cinci 
garaje transformate, folosite pentru a ambala delicatese din 
carne de miel. Când vine vorba de mâncare, uneori e mai bine 
să nu știi prea multe. 

Din cauza durerii, a centurii de siguranţă strânse în jurul 
gâtului ca un ștreang, a febrei și a infecţiei galopante provocate 
de bisturiul nesterilizat, Tlass căzuse într-o stare de inconștienţă 
psihedelică și convulsivă. Sarazinul a deschis ușa, a desfăcut 
centura și l-a scos afară în acea tăcere de putregai. Aerul cald 
care a intrat în plămânii lui Tlass a făcut ca, pentru o fracțiune 
de secundă, realitatea să pătrundă în lumea lui cuprinsă de 
febră și, clătinându-se, el a reușit să se ridice în șezut. 

— Ai făcut treabă bună cu ștreangul - asta ca de la un 
profesionist la altul, a zis el, deși laringele îi era rănit. 

Apoi s-a prăbușit pe asfaltul crăpat și a început să rostească 
în șoaptă propoziţii frânte despre Dumnezeu și spectacolul de 
lumini cerești. 

Sarazinul știa de unde i se trăgea - la fel ca și cei cărora li se 
amputează braţele, dar încă își simt degetele, tot așa, o 
persoană care nu își mai poate folosi ochii vede deseori lumini 
spectaculoase. L-a lăsat pe Tlass în propria aurora borealis, şi-a 
luat lucrurile de care avea nevoie din spatele SUV-ului, apoi l-a 
tras pe prizonier de guler lângă un container plin cu resturi 
provenite de la un abator. 

A băgat totuși de seamă că printre stufuri și tufișuri 
pipernicite se mișcau niște forme primitive - puţin mai mari 
decât niște umbre - și a știut că se apropiau câinii maidanezi. 
Abatorul era locul preferat de cei mai puternici pentru a se 
hrăni, iar în acele clipe simțeau miros de transpiraţie și de sânge 
- Știau că un animal, unul mare, se afla la ananghie. 

Sarazinul l-a rezemat pe Tlass de container. A scos ochii 
morți din recipientele cu gheaţă, i-a îndesat înapoi în orbite și a 
înfășurat cu agilitate o cârpă în jurul capului rănitului. Semăna 
cu o legătură murdară, însă adevăratul ei scop era acela de a 
ţine ochii fixaţi în locul lor. 


Când Tlass a simţit acea răceală bruscă pe carnea-i încinsă, 
caleidoscopul de lumini s-a stins și, în nebunia lui, a crezut că 
atacatorul avea grijă de rănile lui. Bineînţeles că voia să-l ucidă, 
însă, în acel moment, asemenea mai tuturor oamenilor supuși la 
tortură, a simţit o efuziune de gratitudine faţă de acea mică 
urmă de bunătate. 

— Mulţumesc pentru bandaj, a șoptit el. 

S-a însuflețit la gândul bandajului alb și curat și și-a întors 
atenţia la acea duhoare sufocantă de sânge, vomă și defecaţie. 
Graţie experienţei lui în poliţia secretă, știa exact unde se afla - 
fusese târât înapoi în celulă. În curând va veni cineva, îl va 
dezbrăca și îl va spăla cu furtunul. Temnicerii nu puneau 
niciodată mâna pe prizonierii acoperiţi de fecale, decât dacă 
erau femei. 

De obicei, temnicerii le obligau pe femei să se dezbrace și 
când se apropiau îndeajuns, Tlass trebuia să-și aducă aminte să 
încerce să le pipăie, iar paznicii izbucneau întotdeauna în râs. A 
auzit un sunet ascuțit de metal. Acesta l-a făcut să tresară, 
sunetul îi era cunoscut, semăna... semăna... Apoi, deși cuprins 
de febră, și-a amintit și a început să râdă - semăna cu sunetul 
scos de cocoșul unui pistol armat. Era ridicol - nimeni nu era 
împușcat în celulă, se făcea mult prea multă mizerie. Și de ce s- 
ar fi ocupat de rănile lui dacă, oricum, urma să fie executat? Nu, 
era vorba despre altceva. 

— Cine-i acolo? E cineva? a strigat el pe un ton autoritar, dar 
prietenos, cel puţin așa a crezut el. 

Singura persoană prezentă, care îndrepta în jos ţeava unui 
pistol luat din Afganistan și pe care îl ascunsese în 
compartimentul secret de pe fundul răcitorului, l-a auzit punând 
întrebarea cu o voce răgușită, neclară și aproape imperceptibilă, 
dar l-a ignorat. Sarazinul se afla doi metri mai încolo, suficient 
de departe, încât să nu ajungă până la el fragmentele osoase și 
sângele, și ţinea arma îndreptată înspre ochiul stâng al lui Tlass. 

Fiind sigur că mai era cineva în celulă, Tlass a rămas perfect 
nemișcat și cu urechile ciulite. Sarazinul știa că momentul era 
perfect. Era, într-adevăr, binecuvântat. A apăsat pe trăgaci. 

Poc! Tlass a simţit durerea pricinuită de... apoi nu a mai 
simţit nimic. Un șiroi de sânge, fragmente osoase și materie 


cenușie au ţâșnit prin spatele capului acestuia tocmai în 
momentul în care trăgătorul a simţit mișcare în spatele lui și s-a 
întors repede. Erau maidanezii care fugeau să se ascundă. 

Sarazinul s-a întors, a ţintit și a tras, de data asta nimerind 
mortul în partea dreaptă a legăturii, distrugând, cu puţin noroc, 
orice dovadă că ochii fuseseră scoși printr-o metodă 
chirurgicală. Spera ca anchetatorii să creadă că Tlass, uitând 
ceva, revenise în biroul lui și că fusese jefuit și răpit după ce 
părăsise institutul pentru a doua oară. Astfel, nu le-ar fi trecut 
prin minte că cineva furase ceva din clădire. 

Evident, cu cât știau mai puţin, cu atât mai bine și astfel s-a 
simţit multumit când i-a auzit pe câini întorcându-se, alergând 
prin întuneric, nerăbdători să se înfrupte din dovezi. Până atunci 
el parcase deja Cadillacul într-un colț întunecat din spatele 
atelierului auto, încrezător că un trecător oarecare va crede că 
nu era decât un alt vehicul ce aștepta să fie dezmembrat. 
Purtând încă mănușile chirurgicale, a scos din portbagajul 
mașinii orice ar fi putut prezenta un interes pentru experții 
criminaliști. 

Cărând în mâini răcitorul, precum și celelalte lucruri ale lui, a 
luat-o la pas pe maidan. Înainta repede, ţinând într-o mână 
pistolul încărcat, în cazul în care unii dintre câini ar fi preferat să 
muște din carne vie. 

Când a ajuns la groapa de gunoi municipală, a făcut zob 
răcitorul și a împrăștiat toate celelalte lucruri printre grămezile 
de gunoaie. Ştia că la două ore după răsăritul soarelui ele vor fi 
luate de gunoieri și reciclate în taberele ilegale de refugiaţi. 

În afară de seringă, un bilet și niște mărunţiș, nu îi mai 
rămăsese decât un pistol, Coranul tatălui său și șase fiole de 
sticlă. După părerea lui, acele sticluţe îl făceau cel mai bogat om 
din lume. 


Capitolul 22 


Sarazinul a mers ore în șir, călăuzit doar de lumina slabă a 
stelelor. După ce a părăsit groapa de gunoi, a trecut printre 
arbuști, înaintând în canal până când, în cele din urmă, a dat 
peste o construcţie șubredă din lemn care se dorea a fi un pod. 
L-a traversat și și-a târât picioarele de-a lungul stufului kilometri 


întregi până când a dat cu ochii de ceea ce căuta: caroseria 
ruginită a unei camionete vechi pe jumătate scufundată în apă. 

A băgat în recipientele din plastic seringa, portmoneul lui 
Tlass și alte obiecte, apoi le-a umplut cu pietricele și le-a 
aruncat în mijlocul canalului. 

Cu un teribil regret, a luat pistolul - avusese arma asupra lui 
mai mult timp decât oricare alte obiecte personale, în afară de 
Coranul tatălui său, însă era singurul lucru care îl lega direct de 
moartea lui Tlass. Știa că nu avea de ales. A aruncat arma cât 
mai departe, iar aceasta a aterizat în apă, lângă caroseria 
ruginită - dacă vor căuta în canal cu un detector de metal, vor 
crede că arma nu era decât o parte componentă a vehiculului. 

Grăbind pasul, s-a îndreptat către luminile îndepărtate ale 
Damascului. 

Patru ore mai târziu, epuizat și murdar, înmâna biletul la 
recepţia bagajelor din terminalul de autobuze și își lua 
geamantanul şi trusa medicală. A dezactivat cifrul 
geamantanului, a scos un sul subțire de bancnote, a plătit 
pentru bagaje, apoi i-a dat unui îngrijitor o liră ca să îl lase să 
facă un duș. 

Primul autobuz care trecea graniţa libaneză, cu destinaţia 
Beirut, pleca abia peste două ore. A profitat de acest interval de 
timp ca să-și tundă barba și să facă un duș, îndepărtându-și 
straturile de mizerie. Și-a scos din geamantan costumul 
occidental ieftin, cămașa și cravata și a așezat două dintre 
fiolele furate, ale căror etichete le rupsese, în geanta lui 
medicală - se aflau la vedere printre alte sticluțe și 
medicamente. Apoi a ieșit cu pașaportul într-o mână și cu 
bagajul în cealaltă, arătând exact ca persoana care pretindea că 
era, asta în cazul în care l-ar fi întrebat cineva: un doctor libanez 
credincios care, după ce lucrase în taberele de refugiaţi, se 
întorcea acasă. 

Își vârâse hainele murdare cu care se deghizase în 
palestinian într-o pungă de plastic și, în drum spre autobuzul 
rablagit, a aruncat-o într-un container mare cu haine pentru 
săraci. A doua oprire, și ultima, a făcut-o ca să arunce resturile 
de mâncare - pâine, fructe și ceai - într-un coș de gunoi. Chiar 


dacă pentru un privitor lucrul ăsta ar fi părut inofensiv, gestul 
era încărcat de semnificaţie. 

La scurt timp după ora patru dimineaţa și-a ocupat locul în 
spatele autobuzului - cu aproape o oră înainte ca băieţii lui 
Tlass, care întârziaseră din cauza căutărilor, să găsească trupul 
tatălui lor, atenţionaţi de zgomotul făcut de maidanezii ce 
începuseră să se încaiere. 

În ciuda orei nepotrivite și a faptului că era una dintre cele 
mai importante sărbători islamice, apartenenţa lor la poliția 
secretă însemna că cei doi știau exact pe cine să sune. Vestea a 
ajuns până la cele mai înalte cercuri din guvern și, în curând, 
căile aeriene erau încărcate cu convorbiri telefonice și mesaje în 
rețelele de comunicaţie care ar fi trebuit să fie securizate. 

Echelon” le-a interceptat pe toate. 

Echelon nu obosește niciodată, nu doarme niciodată. 
Patrulează spațiul virtual vast fără să aibă nevoie de aer, sau 
mâncare, sau confort, acţionează ca un hoţ tăcut asupra fibrelor 
optice din lume și comandă nenumăratele radomuri - carcasele 
sferice care protejează antenele contra agenţilor atmosferici - 
ale bazelor militare din întreaga lume. Cu alte cuvinte, ascultă 
orice comunicare electronică de pe pământ, fiind un satelit 
imens și o rețea computerizată atât de secretă, încât existența 
ei nu a fost niciodată recunoscută de cele cinci naţiuni 
vorbitoare de limba engleză care au înfiinţat-o în timpul 
Războiului Rece. 

Miliardele de biți de date pe care le strânge fiecare 
nanosecundă sunt descărcate într-o reţea de supercomputere de 
la sediul central NSA din Fortul Meade, Maryland, unde 
programe strict secrete folosesc cuvinte-cheie, modele de fraze 
și chiar recunoaștere vocală, în unele cazuri secrete, pentru a 
cerne orice fragment demn de a fi cercetat mai departe. 

În acea noapte au existat o mulţime de astfel de fragmente 
în Damasc. Echelon l-a înregistrat pe unul dintre fiii lui Tlass 
care, copleșit de durere, a sunat-o pe sora lui și i-a spus că îi va 


17 


Numele folosit în mass-media de pe glob pentru o presupusă reţea de spionaj utilizată de Statele 
Unite, Regatul Unit, Canada, Australia şi Noua Zeelandă (n.red.) 


înghiţi iadul pe disidenţii și pe dușmanii statului responsabili 
pentru acea faptă. 

— Să-i ferească Allah, pe ei și pe familiile lor, a zis el. 

După ce au evaluat aceste interceptări, analiștii serviciilor 
secrete americane au ajuns la aceeași concluzie: Tlass era atât 
de faimos pentru cruzimea lui, încât își făcuse, cu siguranţă, o 
mulțime de dușmani bucuroși să-i arunce trupul câinilor. O crimă 
din răzbunare, într-un stat arab falit nu prezenta cine știe ce 
interes pentru departamentul de securitate american, prin 
urmare, întâmplarea a fost ignorată repede. 

Asta a fost o greșeală monumentală - la fel și faptul că 
Departamentul Securităţii Naţionale din Siria, sub pretextul orei 
timpurii și a sărbătorii din weekend, nu închisese imediat 
graniţele. 


Capitolul 23 


Autobuzul vechi, care huruia și scârțâia în noapte în timp ce 
străbătea cu greu Autostrada 1 din Siria, aflată în lucru, a fost 
obligat să se oprească pentru fajr, rugăciunea de dimineaţă. 

Când a ajuns în cele din urmă la graniţă, vameșii înfumurați 
de la Imigrări i-au controlat actele Sarazinului, l-au măsurat din 
cap până-n picioare și l-au tratat cu respectul cuvenit atunci 
când au înțeles că era doctor. Dacă s-ar fi deranjat să-l 
percheziţioneze, cu siguranţă nu ar fi descoperit cele patru fiole, 
deoarece conţinutul lor se afla într-un loc unde ei nu ar fi putut 
ajunge. Îi curgea prin vene. 

Ultimul lucru pe care îl făcuse în Damasc înainte să iasă de la 
duș a fost să scoată din geanta lui medicală un ac special, să îl 
introducă în conţinutul fiolelor și să își injecteze lichidul în partea 
superioară a brațului până când acesta a început să sângereze. 
Știa că doza era de patru ori mai mare decât cea obișnuită, însă 
intenţia lui a fost să se protejeze cât mai bine cu putinţă. Și-a 
bandajat braţul, și-a îmbrăcat cămașa și a zdrobit fiolele, astfel 
încât să nu fie recunoscute. Cioburile le aruncase în acel coș de 
gunoi, împreună cu resturile de mâncare. 

După cum anticipase, când a ajuns la graniță era deja 
cuprins de febră, transpira abundent și avea o durere de cap 
infernală. Nu putea decât să spere că va ajunge la un hotel ieftin 


din Beirut, înainte ca starea lui să se agraveze și mai mult. 
Simptomele pe care le avea erau aproape identice cu cele pe 
care le trăise un băiat dintr-un sătuc englez în urmă cu două 
sute de ani, prima persoană supusă unei proceduri inventate de 
un doctor de prin partea locului, Edward Jenner. El a fost omul 
de știință care a inventat vaccinul. 

Exact asta făcuse și Sarazinul, își riscase viaţa intrând ilegal 
într-un laborator de arme și omorâse un necunoscut, pentru a 
putea fura un vaccin. Și iată un lucru cu adevărat ciudat: la duș 
se vaccinase împotriva unei boli care nu mai exista, care nu mai 
prezenta niciun pericol pentru nimeni, care fusese eradicată de 
pe suprafaţa pământului în urmă cu patruzeci de ani. 

Înainte însă fusese una dintre cele mai devastatoare boli 
cunoscute de om, responsabilă pentru mai multe decese decât 
orice altă cauză, inclusiv războiul, omorând peste două milioane 
de oameni anual până la sfârșitul lui 1960, echivalentul unui nou 
Holocaust, care ar fi survenit din trei în trei ani. Boala purta 
denumirea științifică variola vera, cunoscută și ca variolă. 

Deoarece virusul fusese distrus complet, în multe locuri de 
pe pământ nu mai exista vaccinul contra lui - în afară de 
institutele de cercetare și laboratoarele de arme secrete. Doar 
dacă, desigur, la fel ca și Sarazinul, plănuiai să sintetizezi un 
virus și îţi era teamă că, dintr-o eroare minoră în timpul acelui 
proces aproape imposibil, ar putea să te infecteze și să te 
omoare. Tocmai de aceea căutase un vaccin de ultimă oră, unul 
care, fără îndoială, fusese testat și dovedit eficient și care nu îl 
va lăsa să facă atâtea greșeli câte trebuia să facă. 

Nu toate vaccinurile „se prind” și nu toate vaccinurile 
funcţionează la fel pentru toată lumea. Ca să încerce să 
compenseze acest lucru și, după cum spuneam, să se protejeze 
cât mai bine cu putinţă, el mărise de patru ori doza. Nu era de 
mirare că se simţea rău, însă pentru Sarazin febra era semn bun 
- însemna că trupul lui era supus unei provocări, iar sistemul lui 
imunitar se mobiliza ca să lupte împotriva intrusului. Vaccinul 
„se prinsese”. 

În timp ce vameșul aștepta ca pe ecranul computerului din 
fața lui să apară validarea pașaportului Sarazinului, a început să 
sune un telefon din biroul de alături. Până când răspunsese 


cineva și dăduse ordinul să se închidă graniţa, vameșul îi făcuse 
deja semn Sarazinului să treacă. Astfel a pătruns în Libia un om 
cu nume fals, cu pașaport adevărat și cu o imunitate crescută 
împotriva unuia dintre cei mai mortali viruși din lume. 


Capitolul 24 


Nu pot nega că, de mai multe zile, un anume sentiment 
începuse să-și facă culcuș în sufletul meu. Nu prea cred în 
soartă sau destin, dar după ce plecasem de la Battleboi și în 
timp ce străbăteam străzile întunecate din Manhattan încercam 
o senzaţie copleșitoare că voi avea de înfruntat o forță a naturii. 

Am intrat în micul meu apartament, urmat de acel sentiment 
de singurătate, și am început să caut prin bagajele pe care le 
adusesem cu mine din Paris. De îndată ce m-am despărțit de 
Battleboi, am luat hotărârea că singura modalitate de a mă 
ocupa de sutele de anunţuri guvernamentale ce îmi amenințau 
viața era să le cer celor doi soţi, Ben și Marcie, să îmi dea toate 
informaţiile pe care le aflaseră. Sincer vorbind, nu credeam că 
eu sau hackerul am fi avut timpul sau abilitatea necesară să 
facem ceea ce făcuseră ei. În cele din urmă, am găsit ceea ce 
căutam - haina pe care o purtasem la Piaza Athenee în seara în 
care îi cunoscusem. În buzunar era cartea de vizită pe care mi-o 
dăduse Marcie și pe care o acceptasem cu atâta reticenţă. 

Era prea târziu să-i sun în seara aceea, însă în ziua 
următoare, când s-a lăsat înserarea, i-am sunat. Marcie a fost 
cea care a răspuns. 

— Peter Campbell la telefon, am zis eu încet. Ne-am întâlnit 
în Paris. 

— Nu v-a luat mult timp să sunaţi, a spus ea, stăpânindu-și 
surpriza. Mă bucur să vă aud. Unde sunteți? 

— În New York o vreme, i-am răspuns eu, prevăzător ca de 
obicei. Mă întrebam dacă a-ţi putea să-mi daţi informaţiile pe 
care le-aţi strâns despre Scott Murdoch și despre care mi-a 
povestit soţul dumneavoastră. 

— Ben nu este acasă... dar sigur, nu văd de ce nu. 

— Mulţumesc, am spus eu, ușurat. Aș putea veni să le iau? 

— Nu în seara asta - mergem la film, iar mâine avem 
musafiri la cină. Ce ziceţi de vineri, pe la șapte? 


O întârziere de două zile era mai mult decât aș fi vrut, dar nu 
eram în măsură să obiectez. l-am mulţumit, mi-am notat adresa 
lor și am închis. Deoarece eram un profesionist cu o experienţă 
vastă care cunoștea dedesubturile lumii secrete, o persoană 
care - după cum cred că am mai spus - fusese pregătită să 
supraviețuiască în situaţii în care alţii și-ar fi pierdut viaţa, era 
logic să preconizez o ambuscadă. N-am făcut-o, însă profesoara 
de liceu crescută în Queens îmi întinsese o capcană, iar eu nu 
mi-am dat seama decât atunci când am intrat în apartament. 

Lumina era difuză, în fundal se auzea melodia Hey Jude, în 
încăpere se simţea miros de mâncare gătită și masa era 
aranjată pentru trei persoane: fusesem invitat la cină. Am bănuit 
că întreaga seară va fi dedicată pentru a se face presiuni asupra 
mea cu scopul de a mă determina să particip la seminarul lui 
Bradley, iar eu nu aveam cum să mă eschivez, mai ales când 
cineva petrecuse luni întregi să întocmească un dosar despre 
viața mea și eu venisem să-l cerșesc. 

— Nu trebuia să vă deranjaţi, am zis eu, străduindu-mă să 
schițez un zâmbet. 

— Nu e niciun deranj, a replicat Marcie, având în vedere 
neplăcerile pe care vi le-am cauzat. 

Bradley și-a făcut apariția, mi-a întins mâna și m-a întrebat 
ce doream să beau. Din întâmplare, mă aflam în acea perioadă 
de „abstinenţă”: hotărâsem ca revenirea mea în New York să fie 
un nou început, o ocazie perfectă să încerc o cură de detoxifiere, 
iar de data asta nu erau doar vorbe goale - făcusem rost de 
programul întâlnirilor de la Narcoticii Anonimi. Deoarece aveam 
o fire înclinată spre vicii, nu reușeam să fac nimic cu moderație - 
nici măcar în ceea ce privea băutura -, astfel încât renunțasem 
complet și la alcool. Avea să fie o seară lungă. 

Bradley mi-a adus un pahar cu apă plată Evian. În timp ce 
Marcie avea grijă de cină, el a luat o înghiţitură de tărie și m-a 
condus către camera albă de la capătul universului. Numai că ea 
dispăruse - covorul kilim era întins pe jos, draperiile erau la locul 
lor, iar singura dovadă a dramei petrecute între cei patru pereţi 
era doar echipamentul pentru psihoterapie, aflat într-un colț. 

Lângă el se aflau câteva zeci de cutii pentru dosare. Bradley 
a arătat înspre ele și a zâmbit. 


— Asta este viaţa ta, domnule Murdoch. 

Când m-am aplecat și am aruncat o privire prin ele, am fost 
șocat să descopăr cât de mult își extinseseră cercetarea - cutiile 
erau pline cu documente listate de pe computer, dischete de 
stocare a datelor și copii după orice, de la albumele Academiei 
Caulfield și până la rapoartele anuale ale agenţiilor Naţiunilor 
Unite. Am luat un dosar la întâmplare - cuprindea lista principală 
cu pseudonimele pe care le folosisem eu - și acele nume mi-au 
trezit o mulţime de amintiri. 

Bradley mă privea în timp ce răsfoiam paginile. 

— Marcie și cu mine am stat de vorbă, a zis el. Te superi dacă 
îți spunem Scott? 

— De ce nu Peter Campbell? am întrebat eu. 

— Era doar o sugestie... cel puţin când suntem doar noi ar fi 
mai ușor să îţi foloseşti numele adevărat - așa îţi spuneam 
mereu când vorbeam despre tine. 

M-am uitat la el. 

— Problema este, Ben, că nici Scott Murdoch nu este numele 
meu adevărat. 

Bradley a tresărit, încercând să înţeleagă. Oare minţeam, 
oare încercam un ultim truc ca să-i îndepărtez de pista pe care o 
urmaseră cu atâta asiduitate sau încercam să fac o glumă 
proastă? 

l-am arătat lista cu pseudonime. 

— Este la fel ca restul. Doar o identitate falsă - o altă 
perioadă de timp, o altă locaţie, un alt nume, am precizat eu și 
am ridicat din umeri. Asta este viaţa mea. 

— Dar... ai fost Scott Murdoch în timpul școlii... doar un 
puști... asta se întâmpla cu mulţi ani înainte de viaţa ta secretă, 
a zis el, și mai nedumerit. 

— Știu, nimeni nu ar fi vrut să se întâmple ce s-a întâmplat, 
însă așa s-au petrecut lucrurile. 

L-am privit cum încerca să înțeleagă totul - numele copilului 
care nu era deloc unul real, absenţa mea de la ambele funeralii, 
faptul că, din câte se părea, nu moștenisem averea soţilor 
Murdoch. S-a uitat la mine, apoi și-a dat seama: eram adoptat, 
nu eram copilul biologic al lui Bill și al lui Grace. 

l-am zâmbit; nu era un zâmbet amuzat. 


— Mă bucur că nu ai încercat să cauţi mai departe de Scott 
Murdoch. Tot ce s-a petrecut înainte de Greenwich îmi aparţine, 
Ben, mie și numai mie. 

Cred că a înţeles că era un avertisment. Cele trei încăperi 
care dădeau înspre autostrada 8 Mile, trăsăturile femeii care se 
estompaseră în amintirea mea cu fiecare an care trecuse, 
numele adevărat pe care mi-l dăduse reprezentau esenţa fiinţei 
mele, singurele lucruri pe care le aveam și care îmi aparţineau, 
indiscutabil, doar mie. 

— Cui îi pasă de un nume? a zis într-un sfârșit Bradley 
zâmbind. E bine și Pete. 

Marcie ne-a chemat, iar seara a luat o turnură la care nu mă 
așteptasem. Pentru început, era o bucătăreasă desăvârșită și 
dacă mâncarea gustoasă nu îţi induce o stare de bine, înseamnă 
că te-ai îndopat de prea multe ori. În plus, nu au amintit nimic 
despre seminar și trebuie să recunosc că nu păreau să aibă de 
gând să mă coopteze. Am început să mă relaxez și mi-am dat 
seama că, având în vedere că știau atât de multe lucruri despre 
trecutul meu, pentru ei cel puţin, era ca și când ar fi luat cina 
împreună cu un vechi prieten. 

Bradley avea o mulţime de întrebări în legătură cu cartea 
mea și cu cazurile la care aceasta facea referire, iar Marcie era 
vădit încântată să îl vadă pe soţul ei încercând să mă determine 
să îi dezvălui detaliile despre care nu aveam voie să vorbesc. În 
timpul unei sesiuni de întrebări Marcie a izbucnit în râs și a 
mărturisit că nu îl mai văzuse niciodată înfuriindu-se atât de 
tare. M-am uitat la ea și nu m-am putut abţine să nu-i ţin isonul. 

Când cineva te face să râzi, când te invită în casa lui și își dă 
toată silinţa să te simţi bine, când îţi dă cutii pline cu informații 
care ar putea să-ţi salveze viaţa, când te ajută să le cobori în 
stradă și să le încarci într-un taxi, când stă sub un felinar din 
Manhattan, iar pe tine te așteaptă doar un apartament 
neprimitor pe care poţi să-l numești cu ușurință Lagărul NoHo, 
când te simţi pierdut în propria ţară, iar promisiunile nu se ridică 
la nivelul așteptărilor tale, când ai presentimentul că nu te 
așteaptă un viitor prea plăcut, când îţi zâmbește, îţi strânge 
mâna și îți mulțumește pentru că ai venit și te întreabă cum ar 
putea da de tine, ai de făcut o alegere foarte grea. 


Am ezitat, pregătirea și experiența acumulată mă îndemnau 
să scriu un număr de telefon fals și să plec cu tot cu munca lor 
de cercetare. De ce aș mai fi avut nevoie de ei? Dar m-am 
gândit la căldura cu care m-au primit, la bucuria cu care Bradley 
alesese muzica pentru acea seară și îmi pare rău, nu m-a lăsat 
inima. Mi-am scos mobilul, am afișat numărul pe ecran și am 
privit-o pe Marcie în timp ce îl nota. 

În săptămânile care au urmat ei obișnuiau să mă sune și 
mergeam împreună la film sau la club ca să ascultăm melodiile 
marilor cântăreţi de blues pe care Bradley îi îndrăgea, 
bucurându-ne de acele seri - eram întotdeauna doar noi trei. 
Mulţumesc Cerului că nu au încercat niciodată să îmi prezinte pe 
cineva sau să amintească de seminarul lui Bradley. 

În această perioadă, Bradley a dat mai multe teste fizice și 
psihologice și, spre marea lui ușurare, a fost considerat apt de 
muncă. Mai șchiopăta puţin și, din aceste considerente, i s-au 
atribuit sarcini mai ușoare decât de obicei. Uneori, mai ales 
noaptea târziu, mă suna și mă întreba dacă nu voiam să trec pe 
la un loc al crimei unde existau anumite elemente ce m-ar fi 
putut interesa. Într-o anumită seară, în timp ce mă aflam la una 
dintre întrunirile regulate ale programului în doisprezece pași, 
mi-a lăsat un mesaj. În acea perioadă îmi schimbasem 
patronajul, trecând la A. A.' - după cum ar spune Tolstoi, 
dependenţii de droguri sunt toți la fel, în timp ce fiecare alcoolic 
este nebun în felul lui. Această schimbare a condus la întâlniri 
mult mai interesante și am hotărât că, dacă tot nu mai puneam 
picătură de băutură în gură, măcar să mă distrez. 

Întâlnirea, care se ţinea în galeria unei biserici părăsite din 
Upper West Side, a luat sfârșit, iar eu i-am lăsat pe camarazii 
mei proscriși să se plimbe prin foaier. Am luat-o pe jos către est, 
bucurându-mă de seara neobișnuit de caldă pentru acel 
anotimp, și abia când am zărit turnurile gotice ale clădirii 
Dakota, m-am gândit să-mi verific mesajele din telefon. Am 
văzut numărul de telefon al lui Bradley și am crezut că 
dezgropase încă una dintre fantomele rock'n'roll, prin urmare, 


18 


Alcoolici Anonimi (n.tr.) 


am fost surprins când am apăsat pe buton și l-am auzit, pentru 
prima oară de când ne cunoșteam, cerându-mi ajutorul. 

„Am un caz de crimă foarte ciudat”, zicea în mesaj. Fără să- 
mi dea alte explicaţii decât că era vorba de o femeie, mi-a 
indicat adresa la care se afla acel motel mizerabil unde voia să 
ne întâlnim. 

Îi spunea Eastside Inn. 


Capitolul 25 


Femeia responsabilă pentru omorul din camera 89 folosise 
cunoștințele mele, experienţa mea, gândirea mea ca să comită 
crima și asta mă făcea - cel puţin în accepțiunea mea - părtaş la 
faptă. 

Nu aveam de gând să tolerez așa ceva și, odată ce medicul 
legist trăsese fermoarul sacului în care se afla trupul lui Eleanor, 
am ieșit din cameră, furios cum nu mai fusesem de mult, și am 
început să cobor scările. 

Am găsit ceea ce căutam, adică ușa biroului 
administratorului, într-o nișă mică de lângă recepţie. Alvarez sau 
unul dintre polițiștii mai tineri o încuiaseră înainte să plece, prin 
urmare, am făcut un pas în spate și am izbit cu călcâiul lemnul 
chiar sub clanţă. 

Un poliţist în uniformă și-a făcut apariţia la auzului sunetului 
scos de lemnul despicat. 

— Sunt cu Bradley, am spus eu, pe un ton autoritar. 

El a ridicat din umeri, iar eu am continuat să lovesc cu 
piciorul, apoi am intrat în bârlogul ticălosului, care duhnea a 
transpiraţie și a ţigări. 

În mijlocul acelei mizerii se afla un dulap înalt din metal 
pentru dosare care fusese dat la o parte, lăsând să se vadă un 
loc ascuns în pardoseală. În cavitate se afla un seif. Hoţul, fiind 
expert, trebuie să fi știut exact unde să caute, descifrase 
combinaţia și deschisese ușa seifului. 

Printre bancnote și hârtii se aflau documente imprimate de 
pe computer care conţineau conturile motelului, câteva pistoale 
ieftine și câteva pliculeţe micuţe și colorate. M-am aplecat și am 
ridicat câteva dintre ele la lumină: cele verzi conţineau cocaină, 
în cele negre se aflau bucăţi de cocaină, iar metamfetamina - 


după cum era și normal, bănuiesc - în cele albastru-deschis. 
Celelalte culori însemnau alte produse - la fel ca în orice depozit 
bine organizat. Ticălosul își ratase meseria - ar fi trebuit să 
conducă magazinul WalMart. 

Aș minţi dacă aș spune că în timp ce cercetam locul ascuns 
nu m-am simţit tentat, mai ales de Percodan-ul!” aflat în 
pliculețele galbene. Mi-am întins mâna ca să văd câte erau, știți, 
așa, din curiozitate. În mod ciudat, m-am oprit înainte să le 
ating, apoi m-am mișcat ușor într-o parte - cine spune că 
programul în doisprezece pași este o pierdere de timp? 

Am scos hârtiile imprimate și documentele din seif și m-am 
așezat la biroul uzat. Acolo m-a găsit Bradley treizeci de minute 
mai târziu. 

— Ce faci? m-a întrebat el, rezemându-se de tocul ușii, atât 
de istovit, încât faţa îi era răvășită. 

— Dau o mână de ajutor. 

Luat prin surprindere, și-a ridicat bărbia. 

— Credeam că te-ai lăsat. 

— Așa e, dar sunt de modă veche - cineva s-a folosit de 
cartea mea ca să comită o crimă și asta mă scoate din sărite. 

A intrat în birou și s-a așezat cu grijă pe un scaun. Mi-a spus 
că piciorul avea să-l deranjeze, probabil, toată viaţa, cu 
precădere atunci când era obosit. 

— Ar trebui să mergi acasă și să te odihnești, l-am sfătuit eu. 
Echipa ta a terminat? 

— În urmă cu o jumătate de oră, își strâng lucrurile acum. Ai 
găsit ceva? a întrebat el, arătând spre documentele împrăștiate 
pe birou. 

— Mda, am bâiguit eu și i-am întins un dosar. Este dosarul 
camerei 89. Detectivii tăi au aruncat un ochi peste el și au avut 
dreptate - s-a mutat aici cu mai bine de un an în urmă și a plătit 
în avans. Însă detaliile sunt încâlcite, nu există date precise. 
Cred că l-a păstrat așa în mod deliberat... 

— În cazul în care cei de la Fisc ar fi desfășurat un audit? m-a 
întrerupt Bradley. 


19 


Medicament luat pe baza de reţetă care se foloseşte şi ca analgezic (n.tr.) 


— Exact. Așa că am scotocit pe fundul seifului cu droguri. 
Acolo am găsit documentele conturilor reale. Sunt perfecte, 
până la ultimul cent. 

— Trebuie să fie. Sunt ţinute pentru deștepţii care dețin 
magherniţa asta. Îţi dai seama ce ar fi în stare să facă dacă 
ticălosul ar încerca să-i tragă în piept. 

l-am arătat un articol pe care îl subliniasem. 

— Poţi vedea aici - criminala s-a mutat în hotel în data de 11 
septembrie. 

Pe fața lui obosită a apărut o expresie surprinsă. S-a aplecat 
în faţă, privind cu atenţie articolul. 

— Eşti sigur? 

— Da, marcajul temporar arată că ea s-a cazat în jur de ora 
cinci - la șase ore după ce au căzut Turnurile Gemene. Erai încă 
în operaţie, Ben, dar presupun că, la fel ca și mine, ai citit toate 
poveștile referitoare la ziua respectivă. Întreaga zonă semăna cu 
un câmp de luptă, cenușa cădea ca o perdea, oamenii alergau 
să-și salveze viața, gândindu-se cu toţii că urma să se întâmple 
lucruri și mai grave. Când s-a cazat ea, în aer era atât de mult 
fum, încât ai fi crezut că era noapte, mașinile zăceau 
abandonate pe străzi și totul era cufundat în tăcere, numai 
sirenele se mai auzeau. Îmi aduc aminte că am citit că un preot 
străbătea străzile chemându-i pe oameni pentru ultima 
spovedanie. Parcă venise sfârșitul lumii și, conform hârtiilor 
listate de pe computer, până și peștii și prostituatele din 
Eastside Inn conștientizau asta. Cu o seară înainte fuseseră 
ocupate nouăzeci de camere. În noaptea de 11 septembrie, doar 
șase. Întreaga magherniţă - întreg cartierul - se mutase. Însă 
criminala noastră vine aici. Trebuie să fi ajuns pe jos, printre 
dărâmături. Imaginează-ţi, Ben, acoperită de praf, probabil de 
nerecunoscut, cu pantofii aproape arşi de cenușa fierbinte și 
poate o eșarfă pe faţă care să o protejeze de fumul înecăcios. 
Intră, în cele din urmă, pe ușă și își scoate eșarfa - abia 
dimineaţa începe să se deghizeze, iar asta înseamnă că ticălosul 
este singurul care știe cum arată, dacă își mai poate aminti. Nu 
că l-am găsi, oricum. Îi spune că vrea o cameră. După cum 
ziceam, nu aparţine acestui loc, dar deja știe că va rămâne - 
documentele arată că a plătit în avans pentru două luni. 


Am dat la o parte documentele care conţineau detaliile 
conturilor. 

— De ce, Ben? am întrebat eu. De ce a făcut toate astea? Nu 
avea unde altundeva să stea, ăsta era singurul hotel din New 
York? A călcat pe cărbunele încins doar pentru că îi plăcea locul 
ăsta așa de mult? 

El a scos o țigară Camei dintr-un pachet care zăcea pe birou. 
Uneori îi plăcea doar să ţină ţigara în mână. Mi-am zis în gând să 
nu uit să-i vorbesc despre importanţa programului în 
doisprezece pași. 

— Ţi-ai dat seama de toate astea din niște coloane cu 
numere? m-a întrebat el, vădit impresionat. 

N-am răspuns. 

— Nu știu de ce-a făcut-o, a zis el într-un sfârșit. Habar n-am. 

— Nici eu, am răspuns, dar ceva s-a întâmplat. Ceva s-a 
întâmplat în ziua respectivă, ceva ce a schimbat totul pentru ea. 

El a ridicat din umeri. 

— Sigur, ceva ce a schimbat totul pentru mulți alţi oameni. 

— Așa este, însă niciunul nu s-a cazat la Eastside Inn. S-a 
decis să își ascundă identitatea și să se dea la fund. Cred că a 
luat hotărârea în acea zi - avea să omoare pe cineva. Faptul că 
s-a cazat la Eastside Inn nu a reprezentat decât începutul 
pregătirilor. 

Polițistul s-a uitat la mine, știind că era de rău - o persoană 
care își petrecuse atât de mult timp plănuind o crimă era cu 
mult mai puţin predispusă să facă vreo greșeală. Umerii i-au 
căzut la gândul anchetei lungi ce îl aștepta și, combinat cu 
durerea din picior, a fost îndeajuns să-l facă să devină din nou 
posomorât. 

Mi-am ridicat privirea și am zărit pe cineva trecând prin faţa 
ușii. 

— Petersen! am strigat eu. Ai o mașină afară? 

— Pot face rost de una, a răspuns el. 

— la-l pe umăr pe șeful tău, am zis eu. Du-l acasă. 

Bradley a vrut să se împotrivească, însă l-am întrerupt. 

— Chiar tu ai spus că echipa își strânge lucrurile. Nimeni n-o 
să rezolve cazul în seara asta. 


Petersen nu mai auzise pe nimeni care să-i dea ordine lui 
Bradley și nu își putea ascunde încântarea. S-a aplecat ca și 
când ar fi vrut să-mi urmeze instrucțiunile, însă șeful lui l-a dat 
la o parte, ironizându-l că exista întotdeauna un loc liber la 
serviciul de patrulă. 

Petersen mi-a zâmbit. 

— Dar tu? Vrei să te duc undeva? 

— Nu, mulţumesc. Mă descurc să ajung acasă și singur, am 
răspuns eu. 

Dar nu era adevărat, nu mergeam acasă, ci în locul de unde 
mă gândeam că își începuse criminala călătoria în acea zi 
cumplită. Mă duceam la Ground Zero. 


Capitolul 26 


Am fost în multe locuri sacre, dar niciunul nu a fost atât de 
ciudat ca Ground Zero, care se întinde pe o suprafaţă de șapte 
hectare. Era un șantier. 

În perioada care se scursese între momentul atacului asupra 
Turnurilor Gemene și uciderea lui Eleanor, întreaga zonă fusese 
transformată într-o groapă uriașă, iar cele aproape două 
milioane de tone de moloz au fost transportate de acolo cu 
scopul de a pregăti suprafaţa pentru o construcție nouă. 

În cele din urmă, clădiri noi se vor ridica din cenușă, pe ele 
vor fi montate plăcuţe cu numele tuturor morților până când, 
într-un timp mult mai scurt decât ar crede cineva, oamenii vor 
trece grăbiţi pe acolo fără să-și mai aducă aminte că se aflau pe 
pământ sfânt. 

În acea duminică liniștită, imaginea acelei întinderi brute a 
fost una dintre cele mai emoţionante priveliști pe care o 
văzusem vreodată: pustietatea însăși a acelui loc constituia o 
dovadă a pierderii suferite care era mai elocventă decât orice alt 
monument. În timp ce priveam de pe platformă mi-am dat 
seama că atacul se imprimase atât de adânc în mintea noastră, 
încât șantierul forma o pânză neagră, un ecran gol pe care noi 
ne proiectam cele mai urâte amintiri. 

Cu inima frântă, am revăzut cerul albastru și strălucitor și 
clădirile arzând, am văzut oamenii fluturându-și mâinile prin 
geamurile sparte cerând ajutorul care nu a mai venit, i-am văzut 


pe cei răniţi fugind pe străzile acoperite de praf, am auzit 
trosnetul asurzitor al clădirilor care se prăbușeau și am văzut 
salvatori care își scriau numele pe braţe în cazul în care aveau 
să fie găsiți morţi printre dărâmături. Simţeam mirosul și trăiam 
momentul, și încercam să rostesc câteva cuvinte șoptite în 
amintirea celor două mii șapte sute de suflete care nu vor mai 
părăsi niciodată acel loc. Două mii șapte sute de oameni - peste 
o mie ale căror trupuri nu au mai fost găsite. 

A fost o minune că s-au descoperit cadavre. La o 
temperatură de 800°C, osul omenesc se transformă în cenușă în 
trei ore. Incendiul de la World Trade Center a ajuns până la o 
temperatură de 1093*C și n-a fost stins decât după o sută de 
zile. 

În Coran scrie că, dacă iei o singură viaţă, distrugi un univers 
și dovada era chiar în faţa mea - două mii șapte sute de 
universuri distruse în doar câteva clipe. Universuri de familii, de 
copii, de prieteni. 

Odată cu răsăritul soarelui care aducea lumină, dar prea 
puțină căldură, am părăsit și eu platforma și am luat-o la picior. 
Nu știam ce căutam - inspiraţie, probabil -, dar nu mă îndoiam 
că ucigașa își începuse drumul spre Eastside Inn foarte aproape 
de locul unde mă aflam eu. 

Nu exista altă cale de a ajunge la motel - imediat după cea 
lovit primul avion, Autoritatea Portuară a închis toate podurile și 
tunelurile către Manhattan; autobuzele, metrourile și mașinile 
care brăzdau insula fie s-au oprit din mers, fie au rămas blocate; 
două ore mai târziu primarul a ordonat evacuarea întregii zone 
la sud de Canal Street. Ca să ajungă la hotel, ea trebuia să se fi 
aflat deja în afara zonei interzise. 

În timp ce mergeam încercam să-mi imaginez ce căuta în 
acea parte a orașului, la ora nouă, într-o dimineaţă de marţi - 
poate mergea la muncă, sau era un turist care se îndrepta spre 
puntea de observare din vârful Turnului de Sud, sau făcea livrări, 
sau era o infractoare care avea o întâlnire la un birou de 
avocatură. De ce se afla în acea zonă? mă întrebam eu. Dacă 
reușeam să aflu răspunsul, cazul era pe jumătate rezolvat. 

Și, deși era adevărat că habar nu aveam ce căutam, cu 
siguranţă, nu am fost pregătit pentru ceea ce am descoperit. 


Pierdut în speculaţii legate de mișcările pe care le făcuse în 
acea zi, mi-a luat un minut până să observ micile altare care 
fuseseră înșirate de o parte și de cealaltă a trotuarului. Pentru 
miile de oameni care nu primiseră trupurile recuperate ale celor 
dragi, Ground Zero părea să ţină locul unui cimitir. În 
săptămânile ulterioare atacului, aceștia veniseră și păstraseră 
un moment de reculegere - să se gândească, să își aducă 
aminte, să încerce să înţeleagă. Însă pe măsură ce lunile 
treceau, iar ei veneau în vizită cu ocazia aniversărilor și a zilelor 
de naștere, de Ziua Recunoștinței sau cu prilejul altor sărbători, 
era firesc să aducă flori, felicitări și mici aduceri-aminte. Acele 
altare erau înșirate de-a lungul gardurilor și al trotuarelor. 

Aproape de mine se aflau câteva jucării de pluș lăsate de trei 
copii pentru tatăl lor decedat. Prinsă de gard, era o fotografie cu 
ei, iar eu m-am oprit și m-am uitat la ea - cel mai mare trebuie 
să fi avut vreo șapte ani. În fotografie aceștia dădeau drumul 
unor baloane, astfel încât, conform bilețelului scris de mână, 
tatăl lor să le prindă în ceruri. 

Am mers mai departe și am văzut mai multe altare create de 
părinţii mai în vârstă pentru copiii lor decedați. Am citit poezii 
scrise de bărbaţi cu inima zdrobită și m-am uitat la colaje de 
fotografii create de femei care abia își mai puteau controla furia. 

Ciudat lucru însă, în mijlocul acelei dureri imense nu mă 
simţeam trist. Poate greșeam, dar mi se părea că răzbătea ceva 
- izbânda sufletului omenesc. Peste tot vedeam cum familiile 
îndurerate promiteau că vor rezista, citeam despre bărbaţi și 
femei care își riscaseră propriile vieţi pentru a salva necunoscuți 
și vedeam mai multe poze cu pompieri decedați decât aș fi 
putut să număr. 

M-am oprit în epicentru, singur printre atâtea memoriale 
făcute acasă, și mi-am plecat capul. Nu mă rugam - nu sunt o 
persoană religioasă, un om al Cărţii Sfinte, cum se spune -, nici 
nu mă simţeam afectat în mod deosebit de atâta moarte. Am 
fost la Auschwitz și la Natzweiler-Struthof și am vizitat osuarele 
din Verdun, prin urmare, ideea de masacru nu mă mai uimește 
de mult. Eram însă copleșit de atâta curaj în stare pură - 
probabil pentru că mă îndoiam atât de mult de propriul curaj. 


Durerea și suferinţa s-au imprimat în sufletul meu de tânăr - 
știți, eram doar un copil și mă aflam în apartament când mama 
mea a fost ucisă. Să nu mă înțelegeţi greșit, nu mi-e frică de 
moarte, însă întotdeauna m-am rugat ca, atunci când va veni 
momentul, să am parte de o moarte rapidă și curată. 
Întotdeauna mi-a fost teamă să nu sufăr cum a suferit mama 
mea, să nu pot să opresc durerea - asta era groaza mea 
ascunsă care mă aștepta de fiecare dată când se lăsa 
întunericul. 

înconjurat de atâtea dovezi de curaj ale oamenilor obișnuiți 
și conștientizând încă o dată că atunci când vine vorba de curaj 
sunt un om fragil, m-am îndreptat înspre casă. În acel moment 
am zărit-o - o planșă albă agăţată pe un gard, pe jumătate 
ascunsă de curba pe care o făcea trotuarul și pe lângă care aș fi 
putut trece nestingherit dacă soarele ce răsărea nu i-ar fi 
luminat suprafața. Buchetele de flori, care erau mult mai 
numeroase decât în alte locuri și care fuseseră așezate la baza 
ei, m-au atras într-acolo. 

Pe planșă erau scrise caligrafic numele a opt bărbaţi și femei, 
toate însoțite de fotografii. Titlul arăta că persoanele respective 
fuseseră scoase în viaţă din Turnul de Nord care se prăbușea de 
un singur om - un poliţist din New York. Altarul fusese creat de o 
adolescentă a cărei mamă fusese salvată și reprezenta un 
omagiu adus curajului unei singure persoane. Fata înșirase 
numele oamenilor pe care polițistul îi salvase, printre care: o 
avocată în costum, un operator de bursă cu o familie perfectă, 
care semăna cu un adevărat Don Juan, un bărbat în scaun cu 
rotile... 

„Un bărbat în ce?!”, am exclamat în gând. Mi-am coborât 
privirea și am descoperit fotografia poliţistului care îi salvase pe 
toți. Bineînţeles că l-am recunoscut, era Ben Bradley. După cum 
spuneam, a fost ultimul lucru pe care mă așteptasem să-l 
descopăr. 

Când Ben mi-a povestit în Paris că rămăsese blocat în Turnul 
de Nord al World Trade Center am crezut că se aflase acolo cu 
treabă, însă m-am înșelat. Adolescenta cunoștea adevărata 
poveste. Ea spunea că el se afla pe Fulton Street când a văzut 


avionul lovind și secțiunea uriașă a turnului explodând ca o 
imensă rană deschisă. 

În timp ce bucăţi din turn cădeau ca o ploaie și oamenii 
începeau să fugă disperaţi care încotro, el și-a prins vesta de 
protecție de gulerul cămâășii, și-a aruncat haina de pe el și a 
luat-o la fugă în direcţia turnului. Pentru Bradley, acela a fost cel 
mai cumplit moment, dar și momentul lui de glorie, cum a fost, 
de altfel, și pentru orașul New York. 

A intrat și a ieșit din clădire de cinci ori - de fiecare dată 
urcând scările de urgenţă în timp ce o mare de oameni cobora - 
încercând să dea o mână de ajutor, să salveze pe cineva. La un 
moment dat, aflat într-un lift care s-a oprit la cel de-al treizecilea 
etaj - primul dintre cele două sute de ascensoare care urcau și 
coborau pe faţadă -, Bradley a fost nevoit să își acopere gura cu 
cămașa, ca să poată respira. Atunci și-a pierdut și vesta de 
protecție, singurul mod prin care putea fi identificat. 

Așteptându-se la ce era mai rău, a năvălit într-un birou 
părasit, a găsit un marker și și-a scris pe braţ numele și numărul 
de telefon al lui Marcie. S-a uitat pe geam și nu i-a venit să 
creadă - Turnul de Sud, aflat la o depărtare de treizeci și șapte 
de metri, se prăbușea! Până atunci nici măcar nu știuse că 
turnul fusese lovit. 

S-a adăpostit în scara de urgenţă A și atunci cineva i-a spus 
că undeva, sus de tot, un individ în scaun cu rotile aștepta să fie 
ajutat. Datorită povestirii adolescentei am aflat că Bradley 
fusese individul de vârstă mijlocie care chemase ajutoarele, 
care, însoţit de cei trei bărbaţi, urcase în căutarea invalidului și 
care îl coborâse cu scaunul șaizeci și șapte de etaje. 

Adolescenta a mai scris că echipa reușise să ajungă la 
mezanin și să scoată afară scaunul și pe ocupantul acestuia. 
Îngroziţi că turnul s-ar putea prăbuși, aceștia au fugit să se 
adăpostească. Unul dintre salvatori - un tip solid, agent de 
asigurări văzând că ceilalți membri ai echipei erau epuizați, a 
lăsat jos scaunul și l-a săltat pe invalid pe umărul lui. Le-a strigat 
lui Bradley și celorlalţi doi tipi - un paznic și un cambist - să 
plece. 

Două minute mai târziu totul s-a năruit, Turnul de Nord s-a 
prăbușit, strângându-se ca un acordeon. Totul în acele minute a 


fost la mâna hazardului, inclusiv moartea - tipul de la asigurări 
și invalidul s-au adăpostit într-un portal care nu oferea nicio 
protecție, scăpând totuși nevătămaţi din calea dărâmăturilor 
care cădeau. La trei metri mai încolo, paznicul a fost răpus de un 
morman de moloz, murind pe loc. Bradley și cambistul s-au 
aruncat sub o mașină de pompieri care a fost îngropată sub un 
munte de beton. 

Cât timp au fost prinși sub dărâmături, Bradley l-a ţinut 
strâns pe cambist - un milionar de treizeci și doi de ani - și i-a 
auzit mesajul către familie înainte să își dea ultima suflare. 

Cinci ore mai târziu, un echipaj de pompieri ajutat de un 
câine de salvare l-au scos afară pe Bradley dintre dărâmături, au 
văzut însemnele de pe braţ, au sunat-o pe Marcie și i-au spus să 
meargă la spitalul de urgenţă cât mai repede cu putinţă. 

Am rămas mult timp tăcut. Era una dintre cele mai 
incredibile povești despre curaj pe care le auzisem vreodată și 
am știut că în ziua următoare aveam să-i ofer lui Bradley 
singurul lucru de preţ pe care i-l puteam da. Îi voi spune că voi 
inventa o ultimă legendă și că voi vorbi la afurisitul lui de 
seminar. 

M-am întors și am început să chibzuiesc ce aș putea declara 
în fața unei audienţe formate din cei mai buni anchetatori din 
lume. M-am gândit să pretind că sunt Peter Campbell, fost 
doctor care a devenit administrator de fonduri de acoperire. Le 
voi spune că îl întâlnisem pentru prima oară pe Jude Garrett pe 
când eram student la medicină, atunci când el îmi ceruse 
părerea în legătură cu o crimă pe care o investiga. Ne-am 
împrietenit și de-atunci m-a consultat în legătură cu aproape 
orice crimă sau tehnică de anchetare pe care o aplica. Le voi 
relata că eu descoperisem manuscrisul cărţii după moartea 
acestuia și că îl pregătisem pentru publicare. Îi voi face să 
creadă, după cum sugerase și Bradley, că fusesem pentru el 
cum fusese doctorul Watson pentru Sherlock. 

Nu era cea mai plauzibilă variantă, dar mergea. Cunoscând 
profilul academic al lui Campbell, precum și multe alte detalii pe 
care urma să le inventez, eram sigur că ele vor trece de orice 
verificare minuțioasă. Mă puteam bizui pe Battleboi în privinţa 
asta. 


Puteam, bineînţeles, să dezvălui adevărul despre Campbell, 
dar atunci ce aș mai putea spune în momentul în care m-aș 
adresa audienței? Mă gândeam dacă i-aș putea implica pe acești 
anchetatori de elită în rezolvarea unui caz, dacă le-aș putea 
dezvălui detaliile ciudate ale unei crime geniale - cu alte 
cuvinte, aș putea, oare, deschide subiectul crimei din motelul 
Eastside Inn? 

Cu siguranţă, întrunea toate elementele pentru un studiu de 
caz: o femeie care își schimba înfățișarea în fiecare zi, o cameră 
de hotel curățată cu antiseptic industrial, un cadavru căruia îi 
fuseseră smulși toţi dinţii și faptul că ucigașa se inspirase din 
cartea lui Jude Garrett, cea care provocase atâta neliniște 
printre participanţi, deoarece fusese folosită drept ghid. 

Însă acestea nu erau decât niște simple informaţii, iar 
asistența nu se va mulţumi doar cu atât. „Vrem o teorie”, vor 
spune ei. „Care este povestea? De ce 11 septembrie? Nu asta ar 
fi prima întrebare care i-ar veni în minte genialului Jude 
Garrett?” 

Și ar avea dreptate, bineînţeles - dintre toate zilele, de ce 
tocmai aceea? M-am gândit că, dacă aș fi Garrett - și din fericire 
eram - le-aș spune... 

Prin minte mi-a trecut un gând neașteptat. Concentrându-mă 
asupra discursului meu imaginar, mi-a venit o idee legată de 
motivul pentru care ea căuta un loc unde să stea în timp ce 
toata lumea alerga să-și salveze viaţa. 

Să spunem că voia să omoare pe cineva, dar nu știuse 
niciodată cum să procedeze ca să nu fie prinsă. Să presupunem 
că lucra într-unul dintre Turnurile Gemene și era în întârziere în 
acea dimineaţă. Să spunem că nu se afla în birou, ci afară, și 
privea cum clădirile ardeau și se prăbușeau. Dacă toţi colegii ei 
erau morţi, cine ar fi putut afirma că ea supraviețuise? 

Putea să dispară, pur și simplu. Nu avea nevoie decât de un 
loc unde să stea și să se asigure că nu o va recunoaște nimeni. 
Atunci ar fi putut comite crima când ar fi avut chef... 

Cred că nu există un alibi mai bun decât acela de a fi mort, 
nu? 


Capitolul 27 


În seara următoare am luat cina împreună cu Ben și cu 
Marcie, însă lui nu i-am spus nimic despre noua mea teorie. 
Voiam să o întorc pe toate părţile ca pe un exponat scump de 
artă, ca să văd dacă rămânea intactă. 

Ca să îi mulțumesc lui Marcie pentru invitaţiile precedente la 
cină, i-am invitat pe amândoi la restaurantul japonez Nobu și, la 
un moment dat, între o porție de crevete cu tempura și un pahar 
cu vin alb, m-am pomenit că mă răzgândisem: acceptam 
bucuros să iau parte la seminar. 

Amândoi m-au privit fix. Marcie a vorbit prima: 

— Lasă-mă să ghicesc, și tu l-ai descoperit pe Isus? 

Am zâmbit. Deoarece bărbaţii erau tot bărbaţi, nici prin gând 
nu-mi trecea să mă pun pe mine sau pe Bradley într-o poziţie 
stânjenitoare vorbind despre altarul pe care îl descoperisem la 
Ground Zero și emoţiile pe care le trăisem când am citit despre 
actul lui de curaj. 

— Poate e aerul de acasă, am sugerat eu. Cred că a sosit 
timpul să ofer și eu ceva comunităţii. 

Bradley era cât pe ce să se înece cu sake. El și cu Marcie și- 
au aruncat o privire. 

— Minunat, a zis Brandley. Ce-ai zice dacă te-ai alătura și 
patrulei de cartier? Doar din curiozitate, există vreo șansă să ne 
dezvălui adevăratul motiv? 

— Nu prea, am răspuns eu zâmbind, gândindu-mă la cele 
șaizeci și șapte de etaje și la faptul că individul din scaunul cu 
rotile, judecând după fotografie, era un tip destul de solid. 

S-a așternut o tăcere lungă. În cele din urmă, Marcie și-a dat 
seama că nu aveam de gând să dau vreo explicaţie, prin 
urmare, a deschis un alt subiect de conversaţie. 

— Te-ai gândit să te întorci la casa părintească? m-a întrebat 
ea. 

Era rândul meu să fiu surprins. M-am holbat la ea ca lao 
nebună. 

— La Greenwich? Adică, să apăs pe butonul interfonului și să- 
| rog pe actualul proprietar să mă lase să arunc o privire? 


— Poţi să încerci și așa dacă vrei, dar, având în vedere că l- 
am cunoscut, nu cred că va funcţiona, a zis ea. Am crezut că ai 
citit fragmentul din revista New York. 

Mi-am așezat paharul cu apă pe masă și i-am aruncat o 
privire întrebătoare. 

— O societate locală de peisagistică organizează un tur al 
domeniului pentru strângerea de fonduri caritabile, mi-a explicat 
ea. Dacă te interesează, Ben și cu mine te vom însoţi bucuroși. 

Simţeam că mă lua ameţeala - să mă întorc la Greenwich? 
—, dar nu am ezitat. 

— Nu mă interesează, mulțumesc. Nu este decât o casă, 
Marcie - nu reprezintă nimic pentru mine. Totul s-a întâmplat cu 
mult timp în urmă. 

După ce ne-am despărțit, bineînțeles că am cumpărat și eu 
revista, am sunat la Societatea de Horticultură din Connecticut 
și am achiziţionat un bilet. 

Lui Bill i-ar fi plăcut. 

— Două sute de dolari ca să vezi niște copaci? Dar Central 
Park ce-are? 

Într-o dimineaţă frumoasă de sâmbătă - soarele urca pe un 
cer curat ca lacrima - străbăteam bulevardele mărginite de 
copaci din Connecticut. Aș fi putut să-i spun șoferului de taxi să 
mă ducă până la aleea din fața casei, însă voiam să fac câțiva 
pași. M-am gândit că era mai bine să acord puţin răgaz 
amintirilor. Porţile uriașe din fier forjat erau deschise, iar eu i-am 
întins biletul unei doamne în vârstă, care avea la piept o rozetă, 
și am pătruns în trecut. 

Era uimitor cât de puţine schimbări surveniseră în douăzeci 
de ani. Platanii încă formau o cupolă deasupra aleii acoperite cu 
pietriș, fagii europeni continuau să confere profunzime 
dealurilor, pe când în poieniţele răcoroase rododendronii erau la 
fel de frumoși ca întotdeauna. Pe la jumătatea aleii se afla o 
deschizătură în frunziș care le permitea vizitatorilor să zărească 
pentru prima oară casa. Priveliștea șoca întotdeauna. 

M-am oprit și am privit din nou casa Avalon. Se ridica în 
depărtare, cu fațada oglindindu-se în apele întinse ale lacului 
artificial. În 1920, bunicul lui Bill, aflat în Anglia, fusese găzduit 
de familia Astor la Cliveden, palatul lor în stil italian de pe malul 


Tamisei. El s-a întors acasă cu o mulţime de fotografii, i le-a 
arătat arhitectului și i-a spus să construiască „o vilă 
asemănătoare, dar mai frumoasă”. 

Casa a fost terminată înainte cu șase luni de marea criză - 
împreună cu Mar-A-Lago din Palm Beach, care aparținea lui 
Marjorie Merriweather Post, reprezenta ultimul dintre conacele 
americane impresionante ale secolului XX. 

Am urmărit cu privirea pereţii acoperiţi cu calcar de Indiana, 
scăldați în lumina dimineţii, și am descoperit cele trei ferestre 
înalte din capătul dinspre nord. Era dormitorul meu - vă 
imaginaţi, poate, ce reprezenta o asemenea cameră pentru un 
copil ca mine, venit de undeva din Detroit. Amintirea acelor zile 
înspăimântătoare m-a făcut să-mi cobor privirea la lacul pe 
lângă care obișnuiam să mă plimb de unul singur. 

Sub un șir de stejari am văzut promontoriul acoperit cu iarbă, 
unde, câţiva ani mai târziu, Bill mă învățase să conduc o barcă. 
În copilărie, el își petrecuse verile în Newport și ajunsese să 
îndrăgească iahturile lungi de doisprezece metri care participau 
la Cupa Americii. Într-o bună zi a venit acasă cu machetele a 
două dintre cele mai grozave ambarcaţiuni care fuseseră lansate 
vreodată la apă. Australia II și Stars and Stripes aveau mai mult 
de 1,5 metri lungime, velele și cârma erau controlate prin 
telecomandă și erau dirijate doar de vânt și de îndemânarea 
cârmaciului. Numai Dumnezeu știe cât or fi costat. 

Parcă îl văd și acum alergând înspre lac, aranjând velele, 
încercând să profite de vânt și să mă întreacă atunci când 
ocolea o baliză. Abia după ce l-am întrecut de trei ori la rând m- 
a dus în estuarul Long Island Sound și m-a învăţat cum să 
navighez o barcă prevăzută cu vele, pentru două persoane. 

Nu cred că sunt o fiinţă lăudăroasă, așa că poate mă veţi 
crede dacă vă voi mărturisi că navigația era singurul meu har. Și 
minciuna, desigur. Astfel, într-o sâmbătă, în timp ce stăteam pe 
carena răsturnată, Bill mi-a spus că aveam șanse să particip la 
olimpiadă. 

Știind că aveam obiceiul să mă izolez de ceilalţi, a avut 
inspiraţia să-mi sugereze să mă înscriu la clasa individuală, 
numită Laser, și m-a antrenat din greu în fiecare weekend. În 
cele din urmă, nu a mai avut nicio importanţă - când aveam 


vreo șaisprezece ani, debusolat și supărat pe viaţă, neavând 
împotriva cui să mă răzvrătesc, am renunţat. l-am zis că nu mai 
doream să navighez și, în naivitatea și cruzimea mea, am crezut 
că expresia dezamăgită de pe chipul lui simboliza victoria mea. 
De multe ori m-am gândit cum să-mi retrag cuvintele, însă nu 
eram suficient de înțelept ca să înţeleg că scuzele erau un semn 
al puterii și nu al slăbiciunii și, astfel, momentul prielnic a 
dispărut odată cu vara. 

În timp ce stăteam pe alee după atâţia ani și priveam lacul 
mi-am dat seama de ce revenisem. Cu toate că el nu mai era, 
voiam să-i vorbesc. 

M-am îndreptat către vechea casă. Pe peluză fuseseră 
instalate corturi în formă de umbrelă, pregătite pentru masa de 
prânz, iar accesul în reședință era restricționat - doar membrii 
comisiei și invitaţii de seamă puteau trece de paznici. Până și un 
agent foarte pregătit ar fi întâmpinat probleme să intre în casă, 
dar nu și cineva care își petrecuse copilăria între pereții ei. 

În spatele anexelor am găsit ușa descuiată care dădea în 
vestiarul grădinarilor, m-am furișat repede înăuntru și am intrat 
în garajul întunecat. 

Când am ajuns în partea cealaltă, mi-am întins mâna 
deasupra unor rafturi cu scule și am apăsat pe un buton ascuns 
sub un rând de prize. O secţiune cu rafturi s-a deschis - era un 
pasaj subteran care ducea în casă. Aparent construit de tatăl lui 
Bill pentru a avea acces în casă din garaj în timpul anotimpului 
rece, scopul lui real era cu totul altul. 

Conform spuselor fostei menajere, colonelul - după ce 
cucerise Europa cu cea de-a Șasea Armată - s-a întors acasă și a 
început să aibă același comportament și cu servitoarea. Își 
stabilise cartierul central pe canapeaua din birou, o încăpere de 
unde se vedea întreaga alee, astfel încât aleasa săptămânii să 
aibă timp suficient să se îmbrace, să coboare prin pasaj și să 
intre în garaj înainte ca soţia colonelului să ajungă la ușa de la 
intrare. Menajera spunea că planul era întotdeauna atât de bine 
pus la punct, încât stăpânul ei ar fi trebuit să fie general. 

M-am oprit în pasaj, încercând să îmi dau seama dacă se 
auzea vreun zgomot în birou. Nimic. Am apăsat pe clanţă și am 
intrat pe ușa ascunsă în lambriul vechi al încăperii. 


Grace ar fi făcut infarct. Inestimabilele ei obiectele vechi 
englezești dispăruseră, iar parchetul de Versailles fusese înlocuit 
cu canapele îmbrăcate în pled și un covor din tartan. Deasupra 
vechiului șemineu, adus dintr-un castel - unde, cândva, stătuse 
atârnat îndrăgitul ei tablou de Canaletto - se afla un portret de 
familie al actualului proprietar, toţi membrii privind un punct fix 
în depărtare ca și când atunci ar fi descoperit Lumea Nouă. 
Artistul ar fi putut face o singură îmbunătăţire, și una bună, dacă 
portretul ar fi fost pictat pe catifea neagră. 

ignorând privirea lor fixă, am traversat încăperea și am 
deschis ușa care dădea în vestibul. Am auzit voci - toţi cei buni 
și mărinimoși se consfătuiau în camera de zi -, însă cele două 
namile de lângă ușa de la intrare stăteau cu spatele la interior, 
prin urmare, nu m-au văzut când am luat-o pe scări în sus. 
Odată ajuns în capul scărilor, am avut parte de unul dintre acele 
momente. 

Proprietarul nu renovase încă primul etaj, așadar, anii s-au 
șters brusc, iar eu m-am trezit înapoi în copilărie. Am înaintat pe 
coridorul frumos cufundat în tăcere - cred că v-am spus că era 
cea mai liniștită casă în care fusesem vreodată - și am deschis 
ușa de la capătul de nord. 

Interiorul camerelor era neschimbat, apăsarea trecutului 
aproape tangibilă - o cameră de zi mare, o baie, debarale și un 
dormitor care dădea înspre pădure. În casă mai existau alte 
câteva apartamente similare și era evident că familia 
proprietarului nu îl folosise pe acesta. 

Am rămas tăcut minute în șir, doar aducându-mi aminte 
până când, în cele din urmă, m-am așezat pe pat și m-am uitat 
la divanul din bovindou. Ori de câte ori venea să îmi vorbească, 
Bill se așeza întotdeauna acolo, cu fața încadrată de fagii roșii 
care alcătuiau pădurea din spatele lui. Încetul cu încetul am 
început să privesc în gol și jur că mi s-a părut că îl vedeam din 
nou. 

În gând i-am spus toate acele lucruri pe care nu i le 
spusesem niciodată cu voce tare. l-am zis că el mă îngrijise, cu 
toate că nu avusese nicio obligaţie de sânge sau de prietenie, și 
i-am mai spus că după părerea mea, dacă exista într-adevăr rai, 
cu siguranţă cineva care făcuse asta pentru un copil merita să 


ajungă acolo. l-am mărturisit că toată bunătatea care izvora din 
mine i se datora lui, dar că latura aceea întunecată era doar a 
mea. l-am mai dezvăluit că îl purtam mereu în gând și că nu 
trecea nicio zi fără să nu-mi doresc să mă reapuc de navigat, ca 
să îl fac mândru de mine. l-am cerut iertare pentru că nu 
fusesem fiul pe care și-l dorise atât de mult, iar pe urmă m-am 
cufundat în tăcere. 

Dacă cineva ar fi intrat atunci în cameră și m-ar fi văzut cu 
capul plecat, ar fi crezut că mă rugam. Cred că am rămas așa 
mult timp, deoarece singurul lucru care m-a trezit din visare a 
fost un acord de vioară. Cele două sute de dolari acopereau nu 
numai prânzul simandicos, ci și un ansamblu cameral, iar eu am 
bănuit că toată lumea începea să se îndrepte înspre corturi. M- 
am ridicat în picioare, am aruncat o ultimă privire înspre trecut 
și am mers către ușă. 


Capitolul 28 


Am coborât scările și mă aflam la jumătatea vestibulului, la 
șase metri de ieșire și de libertate, când am auzit-o. 

— Scott...? Scott Murdoch? Tu ești? 

Vocea Îmi era cunoscută, însă nu îmi aminteam chipul. Nu m- 
am oprit în loc - doar câţiva pași și voi fi în siguranță, înghiţit de 
mulţimea care se îndrepta către ieșire. Patru pași. Trei. 

Ea m-a apucat de cot, făcându-mă să mă opresc. 

— Scott, nu m-ai auzit? 

M-am întors și am recunoscut-o. Purta rozeta violet a 
membrilor din comisie. Trebuia să fi știut că va fi acolo - iubise 
întotdeauna grădinăritul. A fost singurul lucru pe care ea și cu 
Grace l-au avut în comun și motivul principal al prieteniei lor. 

— O, bună, doamnă Corcoran, am zis eu, încercând să 
schițez un zâmbet. 

Întâmplător, era mama lui Dexter, nesuferitul care fusese cu 
mine în echipa de sguash de la Caulfield, iar eu fusesem nevoit 
să suport toate întâlnirile de consolidare a echipei organizate la 
ea acasă. 

— Nu-mi vine să cred că ești tu. Ce cauţi aici? 

— Arunc o privire... știți... de dragul vremurilor trecute, am 
răspuns eu. 


Și-a aruncat ochii peste haina mea, dar nu a văzut ecusonul 
care mi-ar fi permis intrarea. Îmi dădeam seama că era 
nerăbdătoare să mă întrebe cum naiba reușisem să trec de 
pază, dar a hotărât să nu spună nimic. 

— Condu-mă până la cort, a zis ea, luându-mă de braț. Mai 
stăm de vorbă, apoi te voi prezenta proprietarului. Un bărbat 
încântător, apoi a adăugat pe un ton conspirativ: știe tot ce vrei 
despre Bursă. 

Dar eu nu m-am clintit din loc și am rostit pe un ton ferm: 

— Nu, tocmai plecam, doamnă Corcoran, am văzut tot ce 
voiam să văd. 

M-a privit și cred că în acea clipă și-a dat seama că vizita 
avea o mare însemnătate pentru mine. 

A zâmbit. 

— Ai dreptate. Ce prostuță sunt! Dă-l încolo pe proprietar - 
ca să fiu sinceră, e un om îngrozitor. Soţia e și mai rău, se crede 
decorator. 

Râsul ei fusese întotdeauna strident, asemănător sticlei care 
se sparge, și nu se schimbase. 

A făcut un pas în spate și m-a măsurat din priviri. 

— Arăţi bine Scott, trecerea timpului nu și-a pus amprenta 
asupra ta. 

— Nici asupra dumneavoastră, am complimentat-o eu, 
clătinându-mi capul și prefăcându-mă mirat. Abia dacă v-aţi 
schimbat. 

Nu-mi venea să cred că spuneam asta, însă ea a încuviinţat 
fericită - măgulirea și amăgirea făceau parte din aerul pe care îl 
respira. 

Am continuat să ne privim. A fost un moment stânjenitor, 
deoarece niciunul nu știa ce să spună. 

— Ce mai face Dexter? am întrebat eu, ca să fac conversaţie. 

O umbră de nedumerire a apărut pe faţa ei întinsă. 

— Ciudat, Grace mi-a spus că ţi-a scris despre asta. 

Habar nu aveam despre ce vorbea. 

— N-am mai ţinut legătura cu Grace de ani buni. Despre ce 
să-mi scrie? 

— Tipic pentru Grace, a zis ea, forțându-se să zâmbească. N- 
o interesa decât propria persoană. Dexter a murit, Scott. 


Pentru o clipă, nu am reușit să mă dezmeticesc: era un tip 
puternic care lua în râs pe toată lumea, și totuși mort? Era de 
necrezut. Întrucât eu eram o fire retrasă și nu vorbeam cu 
nimeni, iar el era un nesuferit, ceilalţi jucători din echipa de 
squash făceau în așa fel, încât noi doi să facem pereche. Eu am 
fost cel care i-a suportat ieșirile și tachinările. 

Mama lui m-a privit, iar eu am fost recunoscător că nu 
trebuia să mă prefac - eram de-a dreptul șocat. Ea clipea des, 
încercând să-și alunge lacrimile, ceea ce nu era prea ușor având 
în vedere câtă piele îi tăiase chirurgul estetician de-a lungul 
anilor. 

— Am rugat-o pe Grace să-ţi spună, deoarece știam cât de 
apropiaţi aţi fost voi doi, a precizat ea. Mereu îmi zicea cât de 
des îi cereai sfatul, și nu numai pe teren. 

Corcoran a spus asta? Preferam să-i cer sfatul lui Bart 
Simpson. Isuse Cristoase! 

— Putem fi sinceri acum, Scott. Nu-ţi găseai locul, nu-i așa? 
Dexter mi-a povestit că de aceea te alegea ca partener, nu voia 
să te simţi exclus. Întotdeauna a fost un altruist. 

Am încuviinţat din cap. 

— Asta a fost o latură a lui Dexter pe care nu mulţi o știau, 
am adăugat eu. 

Ce puteam să zic. A fost singurul ei copil, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a înecat. S-a dus singur la casa de pe plajă și a vrut să 
înoate noaptea. 

Cunoșteam plaja respectivă - era periculoasă chiar și ziua, 
nimeni întreg la minte nu s-ar fi încumetat să înoate noaptea. 
Am început să-mi aduc aminte fragmente din ce auzisem: 
renunțase la facultatea de drept, bârfe urâte despre problema 
lui cu băutura, perioada pe care o petrecuse la o clinică de 
dezintoxicare din Utah. 

— Firește că au apărut și bârfe îngrozitoare, a zis mama lui. 
Ştii cum sunt oamenii, însă atât medicul legist, cât și poliția au 
spus că a fost un accident. 

Mi-am adus aminte că bunicul lui fusese un judecător 
remarcabil la Curtea Supremă și m-am gândit că cineva 


mușamalizase totul. Dacă a fost descoperită vreo scrisoare de 
adio în casă, bănuiesc că ea a fost înmânată părinţilor pe 
ascuns, iar aceștia au distrus-o. 

Aveam prea multă experiență în ceea ce privea moartea 
pentru cineva de vârsta mea, dar nici măcar asta nu mă putea 
imuniza. Întotdeauna am crezut că eu voi fi acela, însă 
prostănacul de Corcoran a fost primul din clasă care a trecut în 
lumea cealaltă, iar acest gând trebuie să mă fi făcut să mă 
albesc la față. 

— Eşti palid, a remarcat doamna Corcoran, atingându-mi 
braţul ca să mă consoleze. Nu ar fi trebuit să o spun atât de 
direct, dar Scott, nu știu altă cale... 

A înghiţit în sec, iar eu am crezut că va începe să plângă, 
dar, din fericire, n-a făcut-o. A încercat să se înveselească. 

— Și tu? Tot cu arta te ocupi? 

Durerea nu o dezechilibrase - asta a fost povestea pe care 
am spus-o prietenilor și familiei mele când am început să îmi 
desfășor activitatea pe teren pentru Divizie. Oficial, nimeni nu 
avea voie să știe despre existența agenţiei, prin urmare, am 
petrecut câteva luni punând cap la cap o poveste înainte ca 
directorul să o aprobe în cele din urmă. 

Într-o duminică am făcut o vizită inopinată la Avalon și, în 
timp ce luam prânzul cu Grace și cu Bill, le-am spus că mă 
săturasem de Rand, de cercetare, de psihologie. Le-am zis că cel 
mai minunat lucru pe care cei doi mi-l insuflaseră era interesul 
pentru artă și, prin urmare, aveam de gând să plec de la Rand și 
să încep o afacere cu tablouri ale artiștilor europeni din cel de-al 
XX-lea secol, în Berlin. 

Povestea era bine pusă la punct, deoarece îmi permitea să 
călătoresc peste tot în Europa în scopul adevăratei mele meserii 
și, în același timp, îmi oferea un motiv să întrerup legătura cu 
foștii mei cunoscuţi, până când, în cele din urmă, am fost dat 
uitării. Se pare că povestea era credibilă, fiindcă, după atâţia 
ani, o ascultam pe femeia care fusese prietenă cu Bill și cu 
Grace întrebându-mă cum mergea afacerea cu arta. 

Am zâmbit. 

— Da, încă mai alerg după pânze, doamnă Corcoran. Îmi duc 
și eu traiul cum pot. 


Mi-a analizat îmbrăcămintea: de la puloverul de cașmir și 
până la pantofii scumpi, iar eu mi-am dat seama că făcusem o 
greșeală - în amintirea lui Bill m-am îmbrăcat conform etichetei. 

— Cred că te descurci mult mai bine, a spus ea mijind ochii. 

Nu voiam să creadă că afacerea mea fictivă era de succes, 
deoarece oamenii ar putea să se întrebe de ce nu auziseră de 
ea, așadar, am hotărât să-i mărturisesc adevărul. 

— Am avut noroc. Poate că știți deja, dar Grace mi-a lăsat 
ceva bani. 

Ea a ezitat. 

— Aș fi pus rămășag că nu se va întâmpla asta niciodată, a 
zis ea încet. 

— Da, putea fi extrem de rece uneori, am adăugat eu, dar 
trebuie să fi simţit ceva în adâncul sufletului. 

— Obligaţie, dacă mă întrebi pe mine, a spus ea pe un ton 
sarcastic. Acum sunt morţi, deci cred că nu mai are nicio 
importanţă - Grace nu te-a dorit niciodată, Scott, nici măcar la 
început. 

Indiferent ce dificultăţi întâmpinasem cu mama mea vitregă, 
nu m-am așteptat să aud adevărul gol-goluț. M-am întrebat dacă 
doamna Corcoran exagera. Cred că pe chipul meu s-a citit 
îndoiala. 

— Nu te uita așa la mine. Am auzit-o spunând acest lucru 
cam la o săptămână după ce ai sosit tu din Detroit. Serveam 
cafeaua acolo, a arătat către peluza de lângă lac. Bill, Grace și 
cu mine te priveam. Bona te ţinea pe marginea apei și îţi arăta 
lebedele, cred. 

Cu toate că eram foarte mic, amintirea rămăsese vie. Nu mai 
văzusem lebede până atunci, prin urmare, mi s-au părut cele 
mai frumoase creaturi din lume. 

— Bill nu își lua ochii de la tine, a continuat doamna 
Corcoran. Ca să fiu sinceră, nu mai văzusem niciodată un bărbat 
atât de absorbit de un copil. Și Grace a observat acest lucru. Ea 
l-a privit îndelung, apoi a zis în șoaptă: „M-am răzgândit, Bill, nu 
cred că avem nevoie de un copil.” El a privit-o. „Te înșeli”, i-a zis. 
„Este exact ceea ce avem nevoie. Mai mulți copii - să mai 
însuflețim locul ăsta nenorocit.” Discuţia părea terminată, însă 
Grace nu a renunţat la idee, hotărâtă să schimbe lucrurile în 


favoarea ei - din câte se pare, aveau la dispoziţie doar câteva 
zile ca să anunțe agenţia de adopţie dacă aveau sau nu de gând 
să te păstreze. 

Doamna Corcoran a tăcut ca să vadă reacţia mea. La ce se 
aștepta? Oare există om pe lume care să nu-și dorească să fie 
iubit de părinţii lui? 

— Mda, Grace se pricepea la cumpărături, am zis eu. Lua 
totul pe considerentul „cumpăr și returnez”. 

Bătrâna a râs. 

— De aceea te-am plăcut întotdeauna, Scott - nu ai lăsat 
nimic să te afecteze. 

Am încuviinţat din cap. 

— În sfârșit, discuţia dintre ei a devenit din ce în ce mai 
aprinsă până când, în cele din urmă, Grace și-a pierdut 
cumpătul. „Știi care este problema ta, Bill?”, a zis ea. „Ești ca un 
hamal - când vezi că cineva are bagaje, simţi nevoia să dai o 
mână de ajutor.” Zicând astea, ea i-a spus că vei pleca în 
dimineaţa următoare, apoi s-a îndreptat înspre casă, sub 
pretextul că vrea să verifice masa de prânz. Nimeni nu a mai 
văzut-o tot restul zilei. Bill a rămas tăcut multă vreme, cu ochii 
fixaţi asupra ta, apoi a spus: „Scott va rămâne la Avalon până va 
pleca la facultate, și mai mult dacă va vrea. Va rămâne pentru 
că așa vrea hamalul. Grace n-are decât să se împace cu ideea.” 
Nu am știut ce să spun, nu îi mai văzusem niciodată acea latură 
hotărâtă - nu cred că a văzut-o cineva. Apoi s-a întors spre mine 
și a spus un lucru foarte ciudat. Probabil știi că Bill nu era o 
persoană spirituală - nu l-am auzit niciodată vorbind despre 
Dumnezeu -, însă mi-a mărturisit că în fiecare seară stătea 
lângă patul tău în timp ce dormeai. „Cred că Scott ne-a fost 
trimis. Am sentimentul că am fost ales să am grijă de el. Nu știu 
de ce, dar cred că va înfăptui ceva foarte important într-o zi”, 
mi-a zis el. 

În timp ce stăteam în vechea casă, după atâţia ani, doamna 
Corcoran mi-a zâmbit. 

— Așa s-a întâmplat, Scott? A avut dreptate Bill? Ai înfăptuit 
ceva important? 

l-am zâmbit la rândul meu și am clătinat din cap. 


— Nu și dacă aveţi convingerea că a descoperi câteva pânze 
pierdute este un lucru important. Bill a fost un om cumsecade și 
a fost frumos din partea lui să gândească astfel. 

Cineva care se afla pe peluză a strigat-o pe doamna 
Corcoran pe nume - probabil trebuia să ţină un discurs. Pe picior 
de plecare, ea m-a bătut ușor pe umăr. 

— Ei bine, cine știe? a zis ea. Ești tânăr, mai ai timp, nu-i 
așa? La revedere, Scott. 

Dar nu mai era - timp, vreau să spun. Aveam peste treizeci 
de ani, iar vremea mea trecuse. Numai un nebun ar crede că 
lucrurile ar putea fi altfel. Prin urmare, „salutaţi-l pe nebun”, îmi 
spuneam deseori când îmi aminteam de acele vremuri. 


Capitolul 29 


Sarazinul, proaspăt sosit în Afganistan, călătorea repede prin 
văile slab populate, îndreptându-se mereu către răsărit. 
Trecuseră douăzeci de ani de când se aflase în ţară ca tânăr 
muj, însă dovezile vechiului război sovietic erau încă vizibile: 
amplasamente de tunuri părăsite, o bucată de artilerie ruginită, 
coliba bombardată a unui oier. 

Pâraiele și râurile traversau valea, oferind adăpost. Luncile 
fertile aflate de o parte și de cealaltă a cursurilor de apă erau 
cultivate cu o singură cultură - marijuana, iar plantele înalte și 
încărcate cu vapori de apă ofereau protecţie împotriva 
camerelor de luat vederi termice americane. 

În cele din urmă însă, a fost nevoit să părăsească văile și să 
înceapă urcarea anevoioasă a muntelui Hindu Kush. Ajuns în 
pădurile abrupte, a urmat cărările făcute de tăietorii de lemne, 
sperând ca aparatele de supraveghere să îi repereze caii de 
povară și să îl ia drept un lemnar aflat ilegal acolo. Dincolo de 
lizieră, aerul era mai greu de respirat și nu aveai unde să te 
ascunzi. Prin urmare, a grăbit și mai mult pasul. 

Într-o după-amiază târzie i s-a părut că zărea versantul 
muntelui de unde doborâse primul elicopter Hind, însă asta se 
întâmplase cu mult timp în urmă, iar el nu era foarte sigur. 
Urcând cu greu, a dat peste o creastă îngustă și a trecut pe 
lângă cartușe goale și lansatoare de rachete rămase în urma 
unei lupte mult mai recente. 


În ultimii douăzeci de ani, afganii au avut parte mai mult 
doar de război: rușii fuseseră înlocuiţi de dictatorii războinici; 
Talibanul lui Mullah Omar îi învinsese pe dictatorii războinici; 
America, în timp ce îl vâna pe Osama bin Laden, distrusese 
Talibanul; dictatorii războinici reveniseră; iar în acea perioadă, 
Statele Unite împreună cu aliaţii luptau ca să împiedice 
renașterea Talibanului. 

Resturile de muniţie îi spuneau că se afla aproape de 
provincia Kunar, pe care americanii o numeau „dușmanul 
principal” și, drept dovadă, în noaptea aceea a auzit în vale 
huruitul elicopterelor Apache, urmat de cel al avioanelor de 
luptă AC-130, despre care se spunea că trăgeau cu gloanțe mari 
cât o sticlă de Cola. 

În zilele următoare a fost oprit de nenumărate ori - în special 
de patrulele Statelor Unite și ale NATO, dar de două ori și de 
sălbaticii care erau membri ai Miliției Anticoaliţie, însă el știa că 
era vorba tot de Taliban, însă sub altă formă. Tuturor le-a spus 
același lucru: că era un doctor libanez credincios care strânsese 
bani de la moschei și de la oamenii din ţara lui, ca să plece într-o 
misiune medicală caritabilă. Scopul lui era să-i ajute pe 
musulmanii din zonele izolate, unde, din cauza faptului că 
războaiele neîncetate distruseseră infrastructura ţării, nu mai 
existau clinici, iar doctorii plecaseră. 

Le-a mai spus că își trimisese cele necesare cu vaporul de la 
Beirut la Karachi, iar el luase avionul într-acolo, cumpărase un 
camion cu care a trecut din Pakistan în Afganistan și la Shaddle 
Bazaar - cea mai mare piaţă de opiu din lume - schimbase 
camionul cu poneii. Totul era adevărat. Avea și o cameră digitală 
ieftină cu care își făcuse poze în timp ce îi îngrijea pe bolnavi și îi 
vaccina pe copiii din zecile de sate distruse. 

Acestea împreună cu faptul că de fiecare dată când bagajele 
lui erau percheziţionate se găseau doar instrumente medicale 
risipeau teama de ambele părţi. Singurele lucruri pe care le 
avea asupra lui și care dădeau de bănuit erau o bucată de sticlă 
groasă și câteva pungi cu var nestins. Celor care îl întrebau le 
răspundea că folosea bucata de sticlă ca suprafaţă sterilă pe 
care pregătea amestecurile. Și varul nestins? Cum altcumva 


putea distruge tampoanele și bandajele pe care le folosea când 
trata orice de la cangrene până la pojar? 

Nimeni nu s-a obosit să caute mai adânc în desagii în care își 
ţinea hainele și sandalele de schimb. Pe fundul lor se aflau o 
„cască” pliabilă cu ecran de protecţie din plastic, o cutie de 
măști chirurgicale R-700D de unică folosință, un costum negru 
de protecţie chimică, cizme din cauciuc, mănuși Kevlar și role de 
bandă specială care izola orice îmbinare de la cască și până la 
cizme. Dacă echipamentul ar fi fost descoperit, ar fi explicat că 
antraxul apărea de cele mai multe ori printre animalele copitate, 
inclusiv printre capre și cămile, și că nu avea nicio intenţie să își 
piardă viaţa din cauza meseriei. Drept dovadă, ar fi arătat și 
fiolele de antibiotic pe care le avea asupra lui - furate dintr-un 
spital din Liban unde lucrase - și care reprezentau 
medicamentul standard pentru tratarea bolilor. Însă cei pe care 
îi întâlnise erau soldaţi, fie membri ai gherilei, fie ai altor 
organizaţii, iar ei căutau arme și explozibili, prin urmare, niciunul 
nu l-a întrebat. 

Singura dată când minţea pe faţă era atunci când cineva îl 
întreba încotro se îndrepta. Ridica din umeri și arăta spre 
lucrurile lui, precizând că nici măcar nu avea o hartă. 

„Mă duc unde vrea Dumnezeu.” însă avea o hartă - în mintea 
lui, și știa exact încotro se îndrepta. 

De trei ori, după ce trupele NATO îl percheziţionaseră, l-au 
ajutat să-și încarce desagii pe ponei. Cea mai dificilă partea era 
să ridice și să pună bateriile de camion cu amperaj mare pe cele 
patru animale. Bateriile erau folosite ca să încarce mici lăzi 
frigorifice, iar soldații au zâmbit când au văzut cât de ingenios 
era doctorul. Înăuntru erau poliţe cu sticluţe care aveau să ajute 
nenumărați copii: vaccinuri împotriva poliomielitei, a difteriei și 
a tusei măgărești. Ascunse printre ele, insesizabile, cu excepţia 
unui zero care fusese adăugat numărului de fabricaţie, se aflau 
două sticluţe cu un conţinut complet diferit. 

La vremea aceea, în lume se știa doar de existenţa a doi 
viruși de variolă. Păstraţi pentru cercetare, unul se afla într-un 
frigider securizat de la Centrul de Control al Bolilor din Atlanta, 
iar celălalt, într-un institut rusesc numit Vector, din Siberia, însă 
exista și un al treilea virus. Știut doar de Sarazin, acesta se afla 


în cele două fiole din sticlă ascunse în desagii poneilor, în Hindu 
Kush. 

Nu îl furase, nu îl cumpărase de la vreun savant rus 
nemulţumit, nu îi fusese oferit de un stat pe cale de destrămare, 
cum era Coreea de Nord, care începuse propria muncă de 
cercetare ilegală. Nu, remarcabil era faptul că Sarazinul îl 
sintetizase singur. 

În propriul garaj. 


Capitolul 30 


Nu ar fi reușit niciodată s-o facă fără ajutorul internetului. În 
timp ce îl căutam cu disperare am descoperit, într-un sfârșit, că, 
la câţiva ani după ce absolvise facultatea de medicină, Sarazinul 
s-a angajat în El-Mina, un oraș vechi din nordul Libanului. 

Lucra în tura de noapte la sala de urgenţă a unui spital local 
- o muncă grea și istovitoare într-o instituţie care nu avea 
suficiente echipamente și suficient personal. În ciuda oboselii 
constante, a profitat de orice moment liber pentru a-și duce la 
bun sfârșit opera secretă - jihadul împotriva dușmanului 
îndepărtat. 

În vreme ce alţi soldaţi ai lui Allah își iroseau timpul în 
taberele de recrutare secrete din Pakistan sau încercau să 
obţină viza pentru Statele Unite, el citea tot ce găsea despre 
armele de distrugere în masă. Internetul a fost acela care i-a 
conferit unui doctor dintr-un spital vechi, situat într-un oraș de 
care nu auzise nimeni, acces nelimitat la ultimele cercetări 
referitoare la cel mai mare ucigaș biologic din lume. 

Într-una dintre acele urmări neprevăzute, dar fatale - ceea ce 
CIA ar numi recul - reţeaua globală deschisese o cutie a 
Pandorei cu posibilităţi îngrozitoare. 

Sarazinul nu crescuse întocmai celorlalţi copii occidentali, 
prin urmare, nu se pricepea la computere, însă știa suficient: 
folosind o conexiune proxy bună, el a reușit să își conducă 
cercetările neobosite fără să fie descoperit. 

Luni în șir, folosindu-se de cunoștințele de medicină și de 
biologie, și-a concentrat atenţia asupra celor mai buni candidaţi 
la războiul biologic: ricina, antraxul, ciuma pulmonară, sarinul, 
tabunul și gadoliniul, fiecare dintre aceste elemente fiind capabil 


să provoace moartea în masă și să creeze panică. Dar toate 
aceste elemente aveau neajunsuri majore - cele mai multe 
dintre ele fie nu erau contagioase, fie erau folosite în 
bombardamentele aeriene. 

Nemulțumit pentru că nu făcea progrese și luptându-se cu 
disperarea, se afla în toiul cercetărilor referitoare la antrax - cel 
puţin bacteria primară putea fi extrasă, era răspândită peste tot 
în Orientul Mijlociu, inclusiv în Liban, mai trebuia doar să fie 
„încărcată” - când a citit ceva ce a schimbat însăși natura lumii 
în care trăim. 

Nu multă lume observase lucrul ăsta. 

În paginile online ale revistei Analele Viro/ogiei - care apărea 
lunar și nu era prea căutată - se scria despre un experiment 
realizat într-un laborator din statul New York. Pentru prima oară 
în istorie, o formă de viaţă fusese creată în totalitate din 
substanţe chimice luate de pe raft - toate cumpărate cu doar 
câteva sute de dolari. Era după-amiaza târziu și pentru prima 
dată Sarazinul a uitat să îngenuncheze pentru maghrib, 
rugăciunea de seară. A citit cu o mirare crescândă cum oamenii 
de știință recreaseră cu succes de la zero virusul poliomielitic. 

Conform articolului, scopul cercetătorilor era acela de a 
avertiza Guvernul Statelor Unite asupra faptului că grupurile 
teroriste puteau crea arme biologice fără să obţină virusul 
natural. Ce idee bună! Exista cel puțin un terorist care nu se 
gândise la asta până să citească despre cercetarea lor. Și mai 
alarmant - sau poate nu, în funcţie de cinismul fiecăruia - era 
numele organizației care investise trei sute de mii de dolari în 
program. Pentagonul. 

Cu toate astea, Sarazinul era convins că progresul ăsta 
surprinzător nu avea nimic de-a face cu Departamentul Apărării 
sau cu oamenii de știință din New York - nu erau decât niște 
instrumente. Aceasta era mâna lui Allah - cineva sintetizase 
virusul și deschisese o ușă pentru el. Pe de altă parte, 
reprezenta Sfântul Graal al tuturor armelor biologice, un agent 
extrem de contagios care se transmitea prin respiraţie, cel mai 
puternic ucigaș din istoria lumii - variola. 

În săptămânile care au urmat a aflat că cercetătorii, folosind 
genomul cunoscut al virusului poliomielitic - harta lui genetică -, 


achiziționaseră ceea ce se numește perechi de bază ale acizilor 
nucleici de la una dintre nenumăratele companii care vând 
materiale industriei biotehnologice. Acele perechi de bază costă 
zece cenți bucata și, conform unui forum virtual, destinat celor 
interesaţi de biologie, au fost comandate prin e-mail. Deoarece 
sistemul online al companiei care vindea așa ceva era complet 
automatizat, membrii forumului ziceau că nu exista o bază de 
date a numelor și că nimeni nu ceruse o explicaţie în privinţa 
materialului cumpărat. 

Odată ce laboratorul din New York a achiziționat 
componentele microscopice, oamenilor de știință le-a luat un an 
ca să le așeze în ordinea corectă, iar apoi, folosind un procedeu 
ingenios și cunoscut publicului, le-au lipit laolaltă. Doctor fiind și 
având la îndemână o mulţime de cărţi despre biologia 
moleculară, a înţeles îndeajuns de repede procedeul ca să-și dea 
seama că ceea ce putea fi realizat într-un laborator din statul 
New York putea fi reprodus și într-un garaj din El-Mina - dacă 
reușea să găsească un singur lucru. 

Citise undeva despre el și începuse să-l caute. După două ore 
de căutări pe internet l-a găsit - genomul variolei. Cândva unul 
dintre cele mai bine păstrate secrete din lume, întreaga lui hartă 
chimică și genetică căzuse între timp victimă exploziei de 
informaţii despre biologie și a răspândirii eseurilor științifice 
complexe pe internet. Cum nu mai existau „paznici”, informaţiile 
periculoase se scurgeau tot timpul. Sarazinul a avut nevoie de 
două ore ca să descopere genomul, dar dacă s-ar fi priceput mai 
bine să navigheze pe internet, l-ar fi găsit într-o oră, în zeci de 
pagini despre biologie și cercetare. Știu pentru că eu am reușit. 

El a aflat din articolul din Analele Virologiei că în genomul 
virusului poliomielitic existau 7.741 perechi de bază, sau litere. 
Apoi a înțeles că variola avea 185.578 de litere, îngreunând 
considerabil recrearea lui. Însă el își însușise un bagaj bogat de 
cunoștințe și era foarte optimist, și nu avea de gând să lase ca 
un lucru mărunt, cum ar fi 178.000 de litere în plus, să-l 
oprească. 

A hotărât imediat că primul obiectiv era acela de a se proteja 
pe sine - variola este un agent patogen nemilos și era aproape 
sigur că la un moment dat, de-a lungul procesului complicat și 


instabil de sintetizare, va face o greșeală. Multe greșeli, 
probabil, și primul simptom va fi acela de febră, iar la puţin timp 
după va apărea o erupție de pustule. Atunci va fi prea târziu - 
antidotul împotriva variolei nu a fost descoperit niciodată. 

Trebuia să găsească un vaccin, iar atingerea acestui scop l-a 
determinat să îşi ia o vacanţă de șase săptămâni. În loc să 
meargă la Beirut și de-acolo să ia avionul spre Cairo ca să-și 
viziteze prietenii - cum îi spusese directorului spitalului -, s-a 
urcat în autobuzul care pleca dis-de-dimineaţă către Damasc. 
Acolo l-a ucis pe Tlass, a furat vaccinul, a folosit acul cu vârf 
bifurcat ca să-și injecteze substanţa, apoi a trecut graniţa înapoi 
în Liban. 

A stat cinci zile închis într-o cameră de hotel, luptându-se cu 
febra teribilă pe care i-o provocase doza mare de vaccin pe care 
și-o administrase. Odată ce aceasta a trecut, iar rana de pe braţ 
i s-a cicatrizat, s-a întors în El-Mina. Deși aparent nimic nu se 
schimbase, viața lui intrase într-o nouă etapă - era pregătit să 
înceapă. 


Capitolul 31 


Primul lucru pe care l-a făcut a fost să izoleze garajul aflat 
sub micul lui apartament și să îl transforme într-un laborator 
temporar de biologie. 

Deţinea un avantaj ca să poată să-și ducă munca la bun 
sfârșit: avea un exemplu la îndemână. În ciuda faptului că 
spitalul din El-Mina se ducea de râpă, acesta era prevăzut cu o 
rezervă cu două paturi și un laborator. Deoarece antraxul era o 
boală endemică în acea regiune, spitalul beneficiase de 
programul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care ajuta în lupta 
împotriva bolii. Având în vedere că spitalul nu avea unele dintre 
cele mai rudimentare echipamente necesare pentru a salva 
vieți, organizaţia din Geneva îi pusese la dispoziţie o mică avere 
pentru construirea unei unităţi de primă clasă. 

Din câte știa Sarazinul, aceasta fusese folosită doar o dată în 
zece ani și devenise mai mult o magazie temporară. Cu toate 
astea, a constituit un model perfect pentru propriul laborator și 
un furnizor practic pentru jumătate din echipamente: 
incubatoare, un microscop, vase de cultură, pipete, aparate de 


sterilizat, precum și o mulțime de alte obiecte. Acestea nici 
măcar nu au fost date dispărute. 

În următoarea săptămână, cu ajutorul unui computer legat la 
internet pe care îl instalase în laborator, a întocmit o listă cu 
peste șaizeci de companii biotehnice din lumea întreagă care 
ofereau material ADN format din mai puţin de șaptezeci de 
litere, fără să ceară verificarea numelui cumpărătorului sau alte 
informaţii. La mult timp după aceea, când am auzit asta pentru 
prima dată, nu mi-a venit să cred. Spre disperarea mea, am 
intrat online și am verificat singur. 

Însă, înainte ca Sarazinul să comande ADN-ul, trebuia să 
găsească două echipamente cruciale: aparate de sintetizare a 
genelor - niște mașinării cam de mărimea unei imprimante 
normale. l-a luat o oră. Evoluţia ameţitoare din industria bio- 
tehnică însemna că piaţa era plină cu echipamente care nu mai 
erau suficient de performante, la preţuri extrem de reduse. 

A găsit două aparate de sintetizat în stare excelentă - unul 
pe eBay, celălalt pe usediabequipment.com. Împreună, ele au 
costat sub cincisprezece mii de dolari. Sarazinul a fost 
recunoscător pentru faptul că doctorii erau bine plătiţi și el 
dusese întotdeauna o viaţă fără lipsuri. Și le-a putut permite din 
economiile făcute, dar mai important pentru el era faptul că 
vânzătorii nu erau interesaţi să afle cine era cumpărătorul - 
ceea ce doreau era un card de credit valid. Un transfer de bani 
prin Western Union era suficient, de asemenea. 

S-a apucat de treabă în ziua în care a sosit al doilea aparat, 
în seara respectivă naviga pe internet, îmbunătăţindu-și 
biblioteca de viruși și cunoștințele despre biologie, când ochii i- 
au căzut pe ultima ediţie online a publicaţiei periodice Science. 
Unul dintre articolele principale dezvăluia faptul că un cercetător 
tocmai sintetizase un organism format din 300.000 de litere, în 
timpul scurt de când luase această hotărâre cele 185.000 de 
litere erau deja de domeniul trecutului. lată ritmul în care 
avansa ingineria genetică. 

După ce a terminat de citit articolul a știut că variola se afla 
la îndemâna lui, iar întâlnirea lui cu destinul era confirmată. S-a 
rugat până târziu în noapte - era o responsabilitate uriașă și i-a 
cerut lui Allah să-l ajute să o fructifice. 


Șase luni mai târziu, după ce lipise, repetase procedeul, 
cercetase și aflase informaţii noi - folosindu-se nu numai de 
cunoștințele pe care le deţinea, ci și de gama variată de 
echipamente ieftine pe care reușise să le achiziţioneze repede -, 
și-a îndeplinit sarcina. 

Întrebuinţându-și îndemânarea, a recreat variola moleculă cu 
moleculă. Conform testelor pe care le-a făcut, aceasta era 
similară cu echivalentul său natural. 

De-a lungul miilor de ani de când virusul trecuse dintr-o 
formă de viaţă oarecare la oameni, fuseseră cunoscute două 
tipuri de variolă diferite: variola minor, numită și variola albă, 
care rareori era fatală. Apoi mai era sora ei mai mare, variola 
major, boala care s-a dovedit a fi devastatoare pentru neamul 
omenesc încă de când omenirea începuse să se organizeze în 
triburi mari. Sarazinul sintetizase tocmai acest virus care avea o 
rată de mortalitate de treizeci la sută. Cu toate astea, în 
componenţa variolei majore exista o mulţime de tulpini diferite, 
unele dintre ele fatale. 

Știind acest lucru, a început să purifice și să provoace virusul 
- o metodă veche prin care virusul este forţat să se transforme 
continuu - încercând să „îl prăjească”, după cum ar spune 
microbiologiștii în limbajul lor, să-l transforme într-o tulpină 
invincibilă a ceea ce era deja cel mai puternic agent patogen de 
pe pământ. 

Satisfăcut că reușise să-i confere caracterul letal, s-a apucat 
apoi să-i modifice structura genetică. Aceasta era cea mai 
simplă, dar și cea mai periculoasă parte a întregului proces. Era 
și cea mai necesară... 

Odată ce forma naturală a variolei fusese eradicată de pe 
suprafața pământului, Organizaţia Mondială a Sănătăţii s-a trezit 
cu un stoc uriaș de doze de vaccin. Câţiva ani mai târziu, când 
toată lumea era convinsă că virusul nu avea să mai apară, 
rezerva asta vastă de vaccin a fost distrusă. Deși mulți oameni 
fuseseră vaccinaţi în mod regulat împotriva variolei, în special 
copiii din lumea occidentală, Sarazinul știa că vaccinul începea 
să-și piardă efectul după cinci ani, prin urmare, niciun om din 
lume nu avea, practic, imunitate. 


Acest context era ideal pentru scopul lui, cu excepţia unei 
singure probleme. Statele Unite, ţinta atacului său, deveniseră 
extrem de îngrijorate în legătură cu un atac biologic și, în urma 
evenimentelor din 11 septembrie, hotărâseră să producă și să 
depoziteze peste trei sute de milioane de doze de vaccin, câte 
unul pentru fiecare locuitor al ţării. Când a citit pentru prima 
dată această informaţie, Sarazinul a fost cuprins de disperare. 
După ce a stat treaz toată noaptea, căutând informaţii despre 
vaccinare, a aflat că aproximativ douăzeci la sută din populaţie 
rămânea descoperită - mulţi oameni nu asimilau vaccinul, iar 
femeile însărcinate, nou-născuţii, persoanele în vârstă și cele cu 
un sistem imunitar slăbit nu puteau fi vaccinate. 

Chiar și așa, existenţa unui stoc de vaccinuri l-a demoralizat 
cumplit și, înainte de ivitul zorilor, se gândise deja să renunțe la 
planul lui și să caute o altă armă. Încă o dată însă acea explozie 
continuă de informaţii științifice - sau Allah - l-au salvat. 

Adâncindu-se și mai mult în literatura de specialitate, a găsit 
un raport de cercetare întocmit de un grup de oameni de știință 
australieni.  Desfașurându-și activitatea într-un institut de 
cercetare din Camberra, capitala ţării, oamenii de știință 
încercau să găsească o modalitate prin care să controleze ciclul 
de reproducere a șoarecilor. Folosind virusul variolic al 
șoarecilor, o boală asemănătoare cu variola, aceștia au introdus 
în virus o genă din sistemul imunitar, cunoscută ca IL-4. 
Descoperirea lor a fost uluitoare: virusul a rezistat oricărui tip de 
vaccin administrat șoarecilor, omorându-i. 

Adăugarea unei singure gene - doar o singură genă - făcuse 
ca virusul să devină imun la vaccin. 

Însufleţindu-se din nou, Sarazinul a început să ia urma 
ascunsă a cercetării respective. De cele mai multe ori căuta pe 
forumurile științifice, însă, în colțurile mai puţin accesate ale 
internetului, a descoperit că unii cercetători din lumea întreagă 
încercaseră, cu oarecare reușite, să egaleze rezultatul obţinut de 
australieni. 

În timp ce lumina inunda lumea din exteriorul coconului său, 
el și-a continuat căutările și a dat peste un raport nou-pos- tat, 
întocmit de câţiva cercetători în domeniul agriculturii care 
lucraseră cu virusul variolic al vacilor. Aceștia hotărâseră să 


introducă o genă ușor diferită în virus. Nu numai că reușiseră să 
anuleze efectele vaccinului, dar și să repete procesul de fiecare 
dată. 

Sarazinul știa că gena respectivă putea fi achiziționată de la 
aceleași companii de unde comandase și perechile de bază ale 
acidului nucleic. A comandat-o numaidecât, apoi, două zile mai 
târziu, a deschis coletul și a dus știința pe tărâmuri 
necunoscute. 

El știa că doza uriașă de vaccin pe care și-o administrase nu 
va reuși să ofere niciun fel de protecţie dacă va reuși să creeze 
un virus al variolei de calitate superioară: va fi la fel de expus în 
zona afectată. Prin urmare, a furat un costum de protecţie 
chimică de la spital, ca să se apere împotriva infecției, apoi s-a 
urcat în mașină și s-a îndreptat spre coastă. A străbătut încet 
șoseaua care era paralelă cu marea până când a ajuns la un 
magazin cu echipamente de scufundare. A cumpărat cu bani 
lichizi patru tuburi cu oxigen și un regulator de aer, le-a așezat 
în portbagaj și s-a întors la coconul său. 

De fiecare dată când lucra la virusul lui rezistent la vaccin îi 
lua douăzeci de minute să își pună costumul de protecție 
chimică și să-și agațe în spate aparatul de respirat special 
modificat, însă activitatea științifică era ușoară. În primul rând 
graţie experienţei pe care o acumulase, în al doilea rând graţie 
faptului că noua genă conţinea doar trei sute și ceva de litere, a 
reușit să o introducă în virus în mai puţin de o lună. 

Acest posibil cataclism se afla în cele două fiole, marcate cu 
un zero în plus. Exista un motiv simplu pentru care Sarazinul le 
adusese în Afganistan - toată munca lui remarcabilă ar fi fost în 
van dacă ar fi făcut o greșeală, iar virusul nu ar fi funcționat. Era 
conștient că variola se manifesta doar la oameni - nu s-ar fi 
prins nici măcar de cele mai aproape rude ale noastre, 
cimpanzeii și maimuţele. Acest lucru însemna că singura 
modalitate de a afla dacă era la fel de mortal ca și cel original și 
dacă era capabil să învingă vaccinul consta în efectuare unui 
experiment pe oameni. 

Plănuise să își găsească cei trei cobai pentru experimentul 
înspăimântător în munţii Hindu Kush. 


Lăsând în urma lui Provincia Kunar și patrulele americane, a 
găsit o albie de râu secată care, din cauza infrastructurii 
defectuoase din ţară, servea drept drum. A străbătut albia zile în 
șir, prin praful ridicat în aer de camioanele și jeepurile Toyota 4- 
WD care treceau neîncetat pe acolo. În cele din urmă, într-o 
dimineaţă toridă, și-a dat seama că se apropia de destinaţie: a 
văzut în zare siluetele a patru călăreţi care făceau de strajă cu 
mitralierele lor AK-47. 

Sarazinul și-a condus caravana mică, a urmat o cotitură a 
albiei și, în zare, a văzut un oraș din chirpici și piatră care nu 
părea să se fi schimbat prea mult din Evul Mediu. Pe malul 
celălalt, supraveghind o trecătoare prin munţi, se afla un 
ansamblu de clădiri fortificate, construit în versantul unei stânci. 

Cândva un fort britanic din secolul al XIX-lea, acesta fusese 
transformat în casa, adăpostul și tronul puterii din regiune. 
Sarazinul a trecut pe sub ruinele unui pod rutier, apoi a pășit pe 
asfaltul plin de gropi și s-a îndreptat într-acolo. Pe la jumătatea a 
ceea ce fusese cândva o autostradă a tăiat-o printre doi 
bolovani și s-a trezit faţă în față cu doi dintre călăreți. 

Aceștia supravegheau drumul, cu mitralierele ridicate la 
nivelul pieptului. Sarazinul știa că ei ar fi apăsat bucuroși pe 
trăgaci. 

— Cine ești? a întrebat cel care avea o incrustaţie din aur de- 
a lungul patului armei și care părea a fi mai în vârstă. 

Sarazinul a vrut să răspundă, dar s-a răzgândit, dându-și 
seama că numele pe care îl folosea - cel din pașaport - nu ar 
avea nicio importanţă. În schimb, a arătat către intrarea în fort. 

— Du-i un mesaj, te rog. Spune-i că băiatul cu lansatorul de 
rachetă s-a întors. 


Capitolul 32 


În anii care trecuseră de la ultima lor întâlnire, Lordul Abdul 
Mohammad Khan ajunsese să semene mai mult cu o pictură 
medievală decât cu un despot războinic. Pielea lui părea 
tăbăcită și purta un chapin - veșmântul lung specific 
Afganistanului - fabricat din cel mai fin material, un pumnal din 
aur, simbol al puterii sale, și cizme din piele de vițel, extrem de 


lustruite. Din nefericire, un Rolex din aur, mare cât un cuptor cu 
microunde, strica tot efectul. 

Trecerea anilor a fost cam neîndurătoare cu el - anii nu iartă 
pe nimeni în Afganistan -, însă Khan se putea lăuda cu un singur 
lucru cu care puţini dintre compatrioţii lui ar putea: era încă în 
viaţă. Deși avea aproape șaptezeci de ani, era părintele 
războinic al clanului său și atât soldaţii, cât și musafirii se 
dădeau la o parte cu respect când trecea el prin fortăreața din 
piatră. Toată lumea se întreba cine era acel bărbat voinic care 
aștepta la poartă și pe care Lordul Khan se grăbea să-l 
întâmpine. 

Unii spuneau că era un fost camarad, un erou muj, în timp ce 
alții pretindeau că era un doctor care venise să îl trateze pe 
Khan de o boală cruntă. Indiferent care era trecutul străinului, i 
se acordase o onoare de care alte persoane nu avuseseră parte 
- marele Khan își așezase braţul în jurul umărului bărbatului, 
conducându-l personal în sala de primire, bogat împodobită. 

Încăperea fusese cândva biroul comandantului britanic al 
North-West Frontier și, prin urmare, era prevăzută cu un tavan 
înalt, un șemineu importat din Anglia și o platformă înaltă pe 
care stătuse cândva biroul comandantului. În acele zile, ea era 
acoperită cu covoare vechi, potrivite pentru muzeu, și perne din 
mătase aduse din Iran și China. Într-un mangal din aur din colţ 
ardea tămâie, pe șemineu se aflau toate cele necesare pentru 
prepararea ceaiului, însă, dintre toate lucrurile exotice și 
frumoase din încăpere, peretele opus șemineului acapara toată 
atenţia musafirilor. 

De sub pleoapele-i căzute, Khan l-a urmărit cu privirea pe 
Sarazinul care tocmai observase blocurile masive de beton 
fixate pe perete. Musafirul s-a oprit și a privit îndelung 
basorelieful cu membrele răsucite și fețele înspăimântate ale 
celor doi bărbaţi care îl trădaseră pe Khan, imortalizaţi pentru 
totdeauna - cristalizaţi - în momentul morții. Dintr-un motiv sau 
altul, el își imaginase mereu că victimele nu erau decât niște 
băieţi, însă în acea clipă și-a dat seama că erau războinici 
maturi - înalți și înarmaţi până în dinţi -, iar acest lucru amplifica 
și mai mult groaza lor. 


Sarazinul s-a apropiat de perete. Trecerea timpului și fumul 
conferiseră blocurilor de piatră o strălucire de miere, iar el a fost 
surprins cât de mult semănau cu o operă de artă din bronz. 
Lordul Khan a venit lângă el. 

— Îți place sculptura mea, nu-i așa? Știi cum îi chema? 

Sarazinul a clătinat din cap - cu toate că auzise povestea de 
nenumărate ori, nu aflase niciodată partea asta. 

— Tăntălăul și Gogomanul, a spus despotul războinic, 
izbucnind în râs. Așa i-a numit un tip de la CIA care a venit în 
vizită în urmă cu câţiva ani. Acum toată lumea le spune așa. 

Sarazinul s-a încordat ușor. 

— Cei de la CIA vin des aici? 

— La un interval de câţiva ani, a răspuns Lordul Khan, 
ridicând din umeri. Încearcă mereu să-mi cumpere sprijinul 
pentru vreo coaliţie pe care ei o ajută în luna respectivă, a 
adăugat el și s-a apropiat de șemineu. Nu le-am acceptat 
niciodată banii, dar trebuie să recunosc că îmi place că au simţul 
umorului. 

Un bătrân care şedea turcește în semiîntuneric, cu ochii 
afectaţi de cataractă, s-a ridicat în picioare și a dat să 
pregătească ceaiul pentru stăpânul lui și musafirul acestuia. 
Lordul Khan l-a oprit și s-a întors către Sarazin, arătând înspre 
servitorii și cele câteva zeci de gărzi de corp aflaţi în încăpere. 

— Vrei să plece? 

Sarazinul a încuviinţat din cap - avea nevoie de intimitate. 
Khan a zâmbit. 

— Mă gândeam eu. Nimeni nu vine în Afganistan într-o vizită 
de curtoazie. 

În timp ce încăperea se golea, el a început să pună cu 
linguriţa niște plante într-un vas. 

— Mai ţii minte ultima dată când te-am servit cu ceai? 

— Războiul luase sfârșit, a răspuns Sarazinul, noi ne adunam 
tabăra, iar tu și cu mine stăteam în bucătărie și fumam câte o 
țigară. 

Pe chipul Lordului Khan a apărut blândeţea - fuseseră 
vremuri bune, caracterizate prin camaraderie și curaj, și lui îi 
plăcea să-și aducă aminte de ele. 


— Eu mă îndreptam înspre casă, iar tu porneai la un drum 
mult mai lung. 

Sarazinul n-a spus nimic. A luat două cești de pe un raft și le- 
a așezat lângă foc, ca să se încălzească. 

— Ultima oară când m-am informat, a continuat încet Lordul 
Khan, Casa de Saud deţinea în continuare palatele și puterea. 

— Pentru cât timp? a întrebat musafirul pe un ton la fel de 
blând. Poate vom afla în curând dacă va putea supravieţui fără 
ajutorul „dușmanului îndepărtat”. 

Cei doi bărbaţi s-au privit. 

— Când am aflat că ești un doctor călător, m-am întrebat 
dacă te-ai schimbat sau te-ai mai îmbunat pe măsură ce ai 
crescut... A spus Lordul Khan cu o voce tărăgănată. Continui 
lucrarea lui Dumnezeu, să înţeleg? 

— Întotdeauna. Am nevoie de trei oameni, Abdul Mohammad 
Khan, trei oameni dispensabili. Dacă mă poți ajuta, sunt convins 
că Dumnezeu va lua seama de asta. 

— La ce te referi mai exact? Cât de dispensabili? 

Doctorul n-a dat niciun răspuns. S-a întors și s-a uitat la 
Tăntălăul și Gogomanul. 

— Oh, a exclamat Lordul Khan, într-atât de dispensabili. 

Avea nevoie de timp ca să se gândească, prin urmare, s-a 
apropiat de balconul care dădea înspre clădiri și a început să 
dea comenzi soldaţilor adunaţi jos. El a înţeles că, indiferent de 
riscuri, avea șanse puţine - Sarazinul fusese dispus să-și dea 
viaţa pentru Khan și pentru oamenii lui, iar asta era o datorie 
care nu putea fi răsplătită niciodată. S-a întors să termine de 
preparat ceaiul. 

— Ai vreo preferință în ceea ce privește prizonierii? a întrebat 
el. 

— Evreii ar fi perfecţi, a răspuns doctorul. 

Lordul Khan a râs la această glumă. 

— Sigur, a răspuns el, mă duc să caut prin sinagogile de prin 
partea locului. 

Musafirul a rânjit la rândul lui. Amândoi știau că nu mai 
exista niciun evreu în Afganistan de zeci de ani, de când ultima 
comunitate înfloritoare fusese obligată să fugă, ca să-și salveze 
viața. 


— Serios, acum, a continuat Sarazinul, trebuie să fie tineri și 
sănătoși, dar nu musulmani. 

— Sau americani, a adăugat Lordul Khan. Dacă răpești 
vreunul de-ai lor, vei aduce durere asupra tuturor. 

Doctorul a încuviinţat din cap. 

— Dacă musulmanii sunt excluși, înseamnă că trebuie să fie 
străini - e suficient câte probleme vor exista și așa, nu avem 
nevoie de mai multe. 

Propunerea avea șanse uriașe de reușită, era de părere 
Lordul Khan - în Afganistan se aflau nenumărate potenţiale 
victime: voluntari europeni, misionari creștini, muncitori englezi, 
jurnaliști internaţionali. 

Cu toate că n-a spus nimic, el cunoștea și persoane care se 
ocupau de ani întregi cu răpiri și răscumpărări. Exista un clan 
alcătuit din fraţi și veri care luptase cândva sub comanda lui și 
care în zilele acelea trăia dincolo de graniţă, în Iran. La fel de 
important, membrii clanului erau pregătiţi să-și dea viaţa dacă 

Abdul Mohammad Khan le-ar fi cerut, deoarece, mai demult, 
el salvase viaţa mamei lor. 

— Încă un ultim criteriu, a precizat Sarazinul. Prizonierii nu 
trebuie să fie doar bărbați. 

Acest lucru era pe placul Lordului Khan - cu femeile era mai 
ușor. Erau mai greu de răpit, dar mai ușor de controlat și de 
ascuns: niciun soldat străin nu ar îndrăzni să privească dincolo 
de un văl negru și un veșmânt lung. 

— Poţi să-mi dai trei săptămâni? a întrebat Khan. 

Doctorului nu îi venea să creadă - ar fi așteptat și trei luni 
dacă ar fi trebuit. Neavând cuvinte ca să-și exprime 
recunoştinţa, și-a desfăcut brațele și l-a îmbrățișat pe bătrânul 
războinic. 

Afacerea lor fiind încheiată, Lordul Khan a tras de sfoara roșie 
a clopoțelului, chemându-și servitorii înapoi în încăpere - nu a 
spus-o, însă cu cât ar fi petrecut mai puţin timp singur în 
încăpere cu musafirul lui, cu atât i-ar fi fost mai ușor să nege că 
știuse ce urma să se întâmple. 

— Povestește-mi despre tine, prietene, a spus el în momentul 
în care s-a deschis ușa și au intrat paznicii. Ai fost binecuvântat 
cu o soţie? 


Lordul Khan a schimbat subiectul în prezenţa supușilor săi, 
însă și-a dat seama, după expresia de durere care a umbrit 
chipul musafirului său, că ar fi fost mai bine dacă nu i-ar fi 
adresat această întrebare. 

— Am fost binecuvântat, a răspuns Sarazinul încet. Imediat 
după ce am terminat medicina m-am dus în Gaza, unde se afla 
tabăra de refugiaţi Jabalia. Știam că oamenii de acolo aveau 
mare nevoie de ajutor. 

Câteva gărzi și slujitori s-au uitat unii la ceilalţi - Gaza nu era 
un loc de ignorat, deoarece era, probabil, singurul loc din lume 
care făcea ca Afganistanul să pară sigur. 

— Am ascultat prelegerea unei femei pe această temă în 
timp ce studiam medicina în Beirut. Ea a fost cea care mi-a 
insuflat ideea de „dușman îndepărtat”, a continuat doctorul. 
După ce m-am întors am reîntâlnit-o. Doi ani mai târziu eram 
căsătoriţi, iar apoi... 

Și-a încleștat pumnul și a ridicat din umeri, acest gest simplu 
exprimând mai mult decât orice alte cuvinte. 

— Cum a murit? a întrebat Lordul Khan și cei din încăpere nu 
și-au dezlipit ochii de la musafir. 

— O rachetă israeliană - ea se afla într-o mașină. 

S-a așternut o tăcere lungă - niciunul dintre cei prezenți nu 
mai avea nimic nou de adăugat, își exprimaseră cu mult timp în 
urmă părerile despre israelieni. 

— A fost o ţintă? a întrebat în cele din urmă Lordul Khan. 

— Ei au susținut că nu, doar o victimă colaterală. Dar știi și 
tu că sioniștii mint. 

Khan a încuviințat din cap, apoi a vorbit cu reverență. 

— Pacea fie cu ea! Cum o chema? Mă voi ruga pentru ea. 

— Amina, așa o cunoștea majoritatea oamenilor. Amina 
Ebadi, a spus Sarazinul. Soţia mea, mama unicului meu copil. 


Capitolul 33 


Sarazinul și-a improvizat clinica în seara aceea, pe veranda 
casei de oaspeţi, și două zile mai târziu, în timp ce îngrijea 
piciorul rănit al unui copil, l-a văzut pe Lordul Khan, însoţit de 
gărzile lui de corp, plecând călare. 


Cei din fortăreață și din oraș știau că despotul războinic 
hotărâse să viziteze mormintele îndepărtate ale celor cinci frați 
ai lui, uciși în timpul unor conflicte, dar, în realitate, el se 
îndrepta în grabă către graniţa iraniană. 

S-a întors după trei săptămâni, epuizat și plângându-se de o 
durere acută în brațul stâng, ceea ce nu era decât o scuză ca să- 
| trezească pe doctor. Au rămas singuri în casa de oaspeti, 
servind încă o dată ceaiul împreună. Sarazinul asculta cu mare 
interes în timp ce Lordul Khan îi spunea să se pregătească de 
plecare imediat după rugăciunea de dimineață. 

Khan a scos o hartă militară aparţinând armatei americane și 
a trasat ruta, spunându-i Sarazinului că îl aștepta o călătorie 
anevoioasă de 640 de kilometri. Ocolind satele și ţinând vechile 
cărări muj, el va străbate singur unele dintre cele mai aspre și 
mai îndepărtate teritorii de pe pământ. La 2 438 de metri, la 
jumătatea unui munte care nu fusese niciodată botezat - doar 
numerotat - va găsi un punct de control sovietic care fusese 
părăsit cu mulți ani în urmă. 

Acolo se va întâlni cu un grup de oameni și, în singurătatea 
piscurilor înalte, departe de orice formă de civilizaţie, 
rugăciunile lui vor fi ascultate. 

— Au fost luați prizonierii? a întrebat Sarazinul, simțind cum i 
se accelera pulsul. 

— În seara asta. Au fost supravegheați și aleși: doi bărbaţi și 
o femeie. Femeia este însărcinată. 


Capitolul 34 


Sarazinul nu i-a văzut pe cei opt membri ai tribului care 
aduseseră marfa. Era noapte, iar aceștia au ajuns la punctul de 
control în liniște. Înveliseră copitele cailor în cârpe, ca să 
înăbușe zgomotul. 

Sarazinul nu era singurul care nu observase acea caravană 
ciudată. În săptămâna dinainte de sosirea ei nimeni nu o zărise. 
Timp de șapte zile membrii tribului își instalau tabăra înainte de 
ivitul zorilor, dormeau ziua și călătoreau cât de repede puteau 
înainta caii noaptea. 

Știu asta, deoarece multă vreme după aceea - odată ce 
evenimentele din acea vară groaznică au luat sfârșit - o echipă 


a Forțelor Speciale și câţiva agenţi CIA au trecut în secret 
graniţa în lran, au atacat satul fortificat al oamenilor și i-au 
interogat, folosind ceea ce se numește prejudiciu extrem. Sunt 
convins că niciunul dintre cei opt nu și-a revenit complet. 

Firește că nici membrii tribului nu au rămas pe Muntele 792 
suficient de mult timp, încât să fie martori la ceea ce a făcut 
Sarazinul, însă, văzând toate dovezile secrete și - după cum am 
menţionat mai devreme - știind mai multe despre el decât 
oricine din lume, probabil că sunt cel mai în măsură să 
povestesc cele întâmplate sus, pe munte - o zonă care, în ciuda 
rugăciunilor neîntrerupte ale Sarazinului, trebuie să fi conferit un 
cu totul alt înţeles termenului „uitat de Dumnezeu”. 

Cu toate că membrii tribului înveliseră în cârpe copitele 
cailor, Sarazinul știa că se aflau acolo. Ajunsese cu patru zile 
mai devreme și se instalase în cazarma veche a punctului de 
control, săpată adânc în stâncă. Aflat în peșteră, el s-a trezit 
tresărind. Fie intuiţia lui de războinic, fie agitația neîncetată a 
cailor lui îi spuneau că nu se mai afla singur pe munte. 

Fără să se miște, a bănuit că, deoarece răpitorii aleseseră 
primele ore ale unei nopţi fără Lună și înăbușiseră zgomotele de 
copite, aceștia nu voiau să fie văzuţi nici măcar de el. Prin 
urmare, nu s-a ridicat ca să meargă și să-i întâmpine. 

După treizeci de minute i s-a părut că a auzit o lovitură de 
hăţuri ca și când un cal era îndemnat să coboare muntele la 
trap, însă nu era sigur. A mai așteptat douăzeci de minute, apoi 
a ieșit pe platou. 

Membrii tribului - aflați la jumătatea muntelui, unde se 
opriseră ca să-și adape caii - au privit în urma lor și au văzut 
strălucirea slabă a unui felinar cu kerosen. A fost singura 
imagine a bărbatului care, în curând, avea să devină cel mai 
vânat om de pe planetă. 

Răpitorii lăsaseră prizonierii prinși în lanţuri de inele de punte 
care, odinioară, securizau turnurile de comunicare. Acolo i-a 
văzut pentru prima oară Sarazinul: legaţi la mâini și la picioare, 
cu călușul în gură. Femeia era pe jumătate învelită în veșmântul 
negru, folosit pentru a o ascunde în timpul acelei călătorii grele. 

Liniștit că nu se puteau mișca, Sarazinul s-a apropiat de ei și 
a ridicat veșmântul femeii, ca să o analizeze mai atent. 


Dedesubt, i-a văzut cămașa din bumbac mototolită și ruptă, iar 
nasturii de la blugi lipsă. Nu s-a putut abţine să nu se întrebe ce 
păţise în timpul călătoriei - cu toate că nelegiuiţii erau 
musulmani devotați, la urma urmei erau bărbați. 

Cămașa ei ruptă abia dacă îi acoperea burta, iar Sarazinul, 
doctor fiind, și-a dat seama, după cum arăta, că era însărcinată 
în luna a patra. Un alt bărbat - unul mai puţin religios și mult 
mai milos - ar fi fost tulburat de această priveliște. Dar nu și 
Sarazinul - pentru el, prizonierii nu erau oameni, ci un dar de la 
Dumnezeu. 

S-a întors și a văzut atârnând de un cadru din metal, care 
odinioară servise drept suport pentru binoclurile de vânătoare 
sovietice, o legătură conţinând nu numai cheile cătușelor, ci și 
pașapoartele și portofelele prizonierilor. 

În timp ce prizonierii imobilizaţi îl urmăreau cu privirea, 
Sarazinul a deschis documentele și a aflat că femeia era o 
italiancă de douăzeci și opt de ani, necăsătorită, care făcea 
muncă de voluntariat pentru WorldVision. Bănuia că fusese 
răpită când efectua o vizită pe teren, fiind probabil trădată de 
oamenii pe care încerca să-i ajute. 

A răsfoit pașaportul femeii și s-a uitat la fotografia ei. Cu 
toate că nimeni nu și-ar fi dat seama, având în vedere starea 
deplorabilă în care se afla, era o femeie drăguță: păr lung și 
negru, zâmbet larg, ochi de un verde-închis. Acei ochi fixau 
chipul Sarazinului, încercând să comunice, să implore, însă el i-a 
ignorat și și-a îndreptat atenţia către bărbaţi. 

Cel mai tânăr era japonez. În jur de douăzeci și ceva de ani, 
avea o frizură cu ţepi și o sârmă ghimpată tatuată pe antebraţul 
musculos. Sarazinul văzuse suficientă cultură pop în Liban ca să 
știe că bărbatul era considerat în ton cu moda. L-a displăcut pe 
loc. Din actele lui, reieșea că era sunetist independent. În 
lumina pericolelor din Afganistan și a cererii avide și 
neîntrerupte care venea din partea canalelor de știri, probabil că 
el câștiga o avere, ceea ce explica și cei patru mii de dolari, și 
cele două pungulițe cu cocaină ascunse în portmoneul lui. 

Individul încătușat lângă el - cel mai în vârstă și mai liniștit 
dintre ei - era un inginer olandez. Actele lui indicau că avea 
patruzeci și șase de ani, iar fotografiile din portmoneu dovedeau 


că era tată a trei adolescenţi. Vizele arătau că își construise 
cariera prin intermediul unor locuri de muncă vitrege - Nigeria, 
Irak, Bosnia, Kuwait - și supraviețuise. Dar nu și de data asta: 
Insha'Allah, şi-a spus Sarazinul. 

S-a uitat din nou la ei. Cu toate că nu se vedea pe faţa lui, el 
era încântat: erau puternici din punct de vedere fizic, iar ochiul 
lui de doctor îi spunea că aveau o stare de sănătate bună. Dacă 
virusul creat de el îi va ucide, atunci putea ucide pe oricine. 

Mai exista un aspect pozitiv - dată fiind situaţia în care se 
aflau, aceștia erau destul de calmi și el bănuia că membrii 
tribului le spuseseră că reprezentau elementul principal al unei 
tranzacţii financiare prestabilite. În afară de culturile de mac și 
cânepă, răpirile pentru obţinerea de recompensă erau aproape 
singurul domeniu de activitate fructuos din Afganistan. 
Nelegiuiţii trebuie să-și fi asigurat victimele că atâta vreme cât 
nu creau probleme, iar angajatorii lor știau cum să joace jocul, 
nu vor păţi nimic. Două săptămâni de viaţă grea, apoi se vor 
întoarce în taberele lor prevăzute cu aer condiţionat; angajatorii 
lor vor fi ușuraţi de câteva sute de mii de dolari, însă câteva 
sate, fără apă curentă sau alte mijloace de trai, vor avea 
suficiente rezerve financiare ca să supraviețuiască încă zece ani. 

Sarazinul le-a luat călușurile de la gură și le-a aruncat trei 
sticle cu apă. Abia terminaseră de băut, că au și încercat să 
comunice cu el. Deoarece engleza era limba comună a celor trei 
prizonieri, aceștia au folosit-o ca primă variantă. Sarazinul a 
ridicat din umeri, prefăcându-se că habar nu avea ce spuneau. 
Fără succes, femeia a încercat să spună câteva cuvinte în Urdu, 
limba oficială din Pakistan, pe care le învățase când lucrase 
acolo. După aceea a încercat Dari, cel mai cunoscut dintre 
dialectele afgane, însă pronunția prizonierilor era atât de 
stâlcită, iar vocabularul lor atât de sărac, încât nici măcar ei nu 
știau ce ar fi spus dacă el le-ar fi răspuns. 

În schimb, el le-a vorbit repede în arabă, iar apoi a venit 
rândul lor să-și arate nedumerirea. Deoarece nu exista nicio 
speranţă de comunicare, Sarazinul s-a întors și s-a îndreptat 
către cazarmă. Când a scos caii afară cei trei prizonieri își 
vorbeau încet în engleză, discuţia lor confirmând ceea ce 
bănuise - erau convinși că fuseseră răpiți pentru a se obţine o 


răscumpărare. Hipsterul japonez a sugerat să încerce să tragă 
lanţurile, astfel încât radarele avioanelor care treceau pe acolo 
să îi depisteze. 

Inginerul olandez îl urmărise pe Sarazin și era convins că nu 
era doar o strajă oarecare. Era ceva în felul lui de a se mișca, în 
atitudine, care îl făcea pe olandez să creadă că nu era prea 
înţelept să te joci cu el. Văzuse aceleași însușiri la luptătorii de 
gherilă din Kosovo, cei mai duri oameni din câţi cunoscuse. 

— Cred că ar trebui să-i lăsăm pe negociatori să se ocupe de 
asta, a zis el. În Olanda avem o vorbă: „Dacă ești îngropat până 
la gât în rahat, ai grijă să nu faci valuri.” 

Înainte ca prizonierii să apuce să mai dezbată problema, 
Sarazinul a strigat la ei. Deși nu au înţeles cuvintele, și-au dat 
seama că trebuie să tacă după gestul pe care acesta l-a făcut: 
voia să fie liniște, iar când și-a scos covorașul de rugăciuni din 
desagă, aceștia au înţeles de ce. Se crăpa de ziuă și era 
momentul pentru prima rugăciune a zilei. 

De îndată ce a terminat, Sarazinul și-a luat arma AK-47, a 
tras siguranţa, a fixat-o pe automat și le-a desfăcut cătușele. 
Apoi i-a îngrămădit în spatele cailor rând pe rând, cu mâinile în 
continuare legate, smucindu-i brațul japonezului, care fusese 
rănit când îl răpiseră nelegiuiţii, fiind deosebit de brutal cu el. 
Nimeni nu avea să scape din această călătorie. 

Prima zi a fost cea mai ușoară, dar, la căderea nopţii, cei trei 
prizonieri erau epuizați și resimţeau dureri, din cauza statului în 
șa. Sarazinul le-a ordonat să descalece, i-a încătușat în lanţurile 
pe care le-a prins de un piron de metal, l-a înfipt în pământ și s- 
a apucat să aţâţe focul în timp ce aceștia s-au dus în spatele 
unor bolovani să-și facă nevoile. 

Cu spatele la ei, Sarazinul a pregătit o oală cu ceai negru și 
îndeajuns de dulce ca să acopere gustul puternic al sedativului 
pe care îl adăugase, apoi a turnat conţinutul în trei căni. În 
timpul acelei zile îngrozitoare, el refuzase să le dea apă, în ciuda 
rugăminţilor lor tăcute, prin urmare, prizonierii au băut cu sete 
ceaiul. Sarazinul a aruncat niște pături pe pământ lângă foc și, 
într-o oră, cobaii lui, încătușaţi în continuare, căzuseră într-un 
somn profund și ciudat. 


El s-a apropiat de femeie - era culcată pe burtă, cu picioarele 
desfăcute și cu un genunchi îndoit - și s-a așezat lângă ea. Cei 
doi bărbaţi fiind în stare de inconștienţă, nu exista niciun risc să 
fie deranjat. S-a întins și i-a dat jos blugii care nu mai aveau 
nasturi, lăsând să i se vadă lenjeria intimă albă. 

A privit-o fix preţ de o clipă, apoi i-a atins cu mâna fesa 
expusă, lăsând-o să alunece ușor către moliciunea din interiorul 
coapsei. Doar în acel moment și-a adus aminte că era un slujitor 
al lui Dumnezeu și doctor și s-a oprit. S-a întors, respirând cu 
greu, și a privit în sus către cerul luminat de stele. A murmurat o 
rugăciune de iertare, și-a îngăduit câteva minute ca să-și revină, 
pe urmă a desfăcut pânza în care își înfășurase instrumentele 
medicale luate din desagă cu ceva timp înainte. Înăuntru se afla 
un tub cu gel anestezic, un ac special și două fiole cu vaccin 
împotriva variolei pe care le furase de la institutul din Siria. 

În timpul călătoriei din acea zi, el hotărâse că ea era cel mai 
bun candidat ca să verifice dacă virusul va învinge vaccinul, prin 
urmare, trebuia să o imunizeze cât mai repede cu putință. 
Renunţase repede la gândul să o vaccineze în braţ - nu voia ca 
ea să observe semnul și să înceapă să se întrebe ce reprezenta 
- și hotărâse că cel mai potrivit loc era acela unde fesele ei se 
întâlneau. Nu îl va putea vedea și va crede, cu siguranţă, că 
durerea era pricinuită de șa. 

ignorând acea clipă scurtă de tentaţie, a făcut vaccinul 
repede și în dimineața următoare femeia s-a trezit cu febră, cu o 
durere cumplită de cap și cu o umflătură pe posterior. Sarazinul 
i-a auzit pe bărbaţi presupunând că ceva o mușcase în timpul 
nopţii și apoi s-a uitat la ei în timp ce aceștia gesticulau, 
încercând să-i explice femeii că îi va fi greu să călărească. El le-a 
explicat tot prin gesturi că era o durere provocată de șa, le-a dat 
canistre cu apă și a așezat o pătură pe șaua femeii, ca să o facă 
mai confortabilă. Ba chiar a ajutat-o să încalece. 

Timp de șase zile - călătorind atât ziua, cât și noaptea și 
oprindu-se doar atunci când era mult prea obosit ca să continue 
- el a călărit în urma lor, folosind o frânghie cu noduri ca să 
strunească animalele și, uneori, pe pasagerii acestora, care erau 
treji și se mișcau. 


La douăzeci și patru de ore de la vaccinare, femeii începuse 
să-i scadă febra și, cu toate că el nu avea cum să știe - doar 
dacă îi dădea jos blugii și se uita să vadă dacă exista o cicatrice 
-, era încrezător că vaccinul își făcuse efectul. 

Urcând tot mai sus cu fiecare oră care trecea, ei au urmat o 
rută lungă, ocolitoare, ca să evite orice așezare omenească și s- 
au îndreptat către cea mai pustie zonă din Hindu Kush. În ciuda 
oboselii copleșitoare, prizonierii nu erau surprinși de ritmul pe 
care îl stabilise Sarazinul - toată lumea din Afganistan, adică 
ambele părți implicate în răpire, știa că una dintre regulile 
acestei afaceri era că imediat după momentul răpirii marfa se 
afla într-o continuă mișcare. 

Cu toate astea, motivele nu ușurau călătoria, iar când 
Sarazinul a ajuns la destinaţia finală, prizonierii aproape își 
pierduseră cunoștința, din cauza epuizării. Ei și-au ridicat 
capetele grele - era puţin după miezul nopţii - și au văzut un sat 
abandonat și atât de îndepărtat și de ascuns, că până și unui 
oier i-ar fi fost greu să-l găsească. 

Dar nu și Sarazinului - îl cunoștea la fel de bine ca pe orice 
alt loc de pe pământ. 


Capitolul 35 


Lăsându-i pe prizonieri încătușaţi, a priponit caii la intrarea în 
sat și, ţinându-și arma la îndemână, s-a reîntors la vremurile 
tumultuoase ale tinereții lui. 

Pe când se afla în laboratorul lui din Liban, ajunsese la 
concluzia că exista un singur loc îndeajuns de îndepărtat ca să 
facă testul pe oameni - satul distrus unde își avusese tabăra 
mai mult de un an în timpul războiului sovietic. 

În timp ce traversa drumurile lui distruse - fiecare clădire 
fiindu-i cunoscută, fiecare groapă înnegrită, unde cândva arse- 
seră focuri, trezindu-i amintiri - el a rostit strigând un salut în 
arabă: Allahu Akbar. 

Nu știa dacă talibanii, sau vreun grup de refugiaţi, sau 
vreuna dintre acele caravane nesfârșite de traficanţi de droguri 
se stabiliseră acolo, prin urmare, nu avea nici cea mai mică 
intenţie să-și aducă prizonierii până când nu afla dacă era 
singur. 


Allahu Akbar. Dumnezeu este mare. Singurul răspuns pe care 
l-a primit a fost șuieratul vântului, acel vânt aspru pe care și-l 
amintea atât de bine, cel care sufla până în China. Convins că 
era singur, a trecut pe lângă vechea moschee și a intrat în 
bucătăria unde împărțise pentru prima dată o ţigară cu Abdul 
Mohammad Khan. 

Fantomele dansau în jurul lui - aproape că vedea feţele 
bărboase ale celorlalți mujahedini care ședeau în semicerc și își 
exprimau ultimele dorinţe în fața marelui despot războinic. Erau 
cu toţii atât de tineri pe atunci, atât de plini de viaţă. În cazul lui, 
s-a întâmplat înainte să se căsătorească și să aibă propriul copil. 
Preţ de o secundă și-a amintit cum era să ai tot viitorul în față și 
aproape niciun trecut. 

S-a trezit din visare, a aprins focul în vatră, probabil pentru 
prima oară de când plecaseră mujahedinii, și a încropit un staul 
în zona unde fuseseră ţinute cândva grânele. Abia atunci a adus 
și prizonierii, i-a legat cu lanţuri de vechile chiuvete, le-a umplut 
cu apă sticlele și le-a dat biscuiţi simpli cu care aceștia se 
hrăniseră de când fuseseră răpiți și pe care ajunseseră să-i 
urască. 

l-au mâncat mecanic, prea epuizați ca să le pese și nici 
măcar nu s-au ostenit să-și desfacă sacii de dormit, ghemuindu- 
se, în schimb, pe vechile paie strânse într-un colț. Pentru cei doi 
bărbaţi, avea să fie ultimul somn fără febră. 

Cei trei au fost treziţi dimineaţă de zgomotul loviturilor de 
ciocan. Sarazinul se trezise de mult și se apucase să 
reconstruiască una dintre magaziile din piatră, cocoțate pe 
marginea unei stânci, nu departe de moschee. Prizonierii puteau 
vedea prin crăpăturile din perete că el reparase o secţiune care 
se prăbușise și că se folosea de unul dintre cai ca să ridice o ușă 
masivă din lemn în locul celei șubrede, care se desprinsese din 
țâțâni. Era evident: aceea urma să fie celula lor. 

Sarazinul a intrat în bucătărie o singură dată, când a 
îndepărtat panoul de sticlă întărită de pe niște cutii ce 
conţineau, după părerea prizonierilor, provizii medicale. Ei au 
privit cum el se întorcea pe șantier și așeza panoul la jumătatea 
unui perete, și îl fixa în piatră cu ajutorul unui amestec de noroi 


și mortar. O fereastră? Ciudat, au gândit prizonierii. Însă nu era 
o fereastră, ci un panou de observare. 

Imediat după prânz, fără să scoată un cuvânt, i-a mutat în 
ceea ce avea să devină mormântul lor din piatră. Când au 
pătruns înăuntru, ei s-au uitat în jur și au văzut că el aruncase 
niște pături într-un colț, pe post de așternut, săpase o groapă, 
care servea drept toaletă, în spatele unei cortine grosolane, 
adusese o cutie cu biscuiţi, patru bidoane mari cu apă și o sobă, 
precum și o rezervă mare de lemne. Au încercat din nou să 
comunice cu el, cerând să știe cât timp vor fi ţinuţi în acea 
încăpere înăbușitoare, însă nu le-a răspuns, le-a verificat doar 
lanţurile pe care le prinsese de inelele fixate în perete și a ieșit. 

La scurt timp după aceea, ei au auzit zgomotul copitelor pe 
caldarâm și - folosindu-se de unul dintre bidoanele cu apă, s-au 
urcat pe el și s-au uitat prin geam - l-au văzut plecând cu 
caravana lui de cai. Unde Dumnezeu se ducea? Cea mai 
apropiată așezare omenească se afla la câteva zile depărtare, 
chiar dacă ar fi străbătut distanţa la galop, și era puţin probabil 
că avea de gând să-i lase nesupravegheaţi în tot acest timp. 

Totuși ei au încercat să desprindă inelele din peretele în care 
erau fixate. Era o treabă chinuitor de înceată și de ingrată - 
singurele unelte pe care le aveau la îndemână erau bucăţile de 
lemn din grămadă - și după patru ore abia dacă reușiseră să 
zgârie granitul și mortarul când au auzit caii întorcându-se. 

Privind din nou pe geam, l-au văzut dispărând imediat în 
labirintul de drumuri și case deteriorate, săpând și lovind cu 
ciocanul, apoi întorcându-se din când în când la cai și 
descărcând câteva cutii cenușii din metal și, în cele din urmă, 
câteva zeci de butoiașe din lemn. Habar nu aveau de unde 
făcuse rost de ele. 

În acea noapte, pentru prima oară de când îi închisese acolo, 
ușa celulei s-a deschis. Sarazinul a intrat și, fără să rostească un 
cuvânt, a așezat pe jos trei farfurii cu ceea ce părea a fi sos 
curry cu legume și câteva pâini rotunde și plate, cărora afganii 
le spun naan. Era prima mâncare caldă pe care prizonierii o 
primiseră în aproape două săptămâni, prin urmare, s-au năpustit 
asupra ei. Deși era simplă, inginerul olandez a spus râzând că 


era una dintre cele mai bune mâncăruri pe care le gustase 
vreodată. 

Într-o oră au căzut într-un somn adânc și ciudat. Nici nu era 
de mirare - atât pâinea, cât și curry erau impregnate cu o 
substanţă numită pentobarbital, un drog atât de puternic care 
provoacă somnul, încât este recomandat de cele mai multe 
grupuri care susțin eutanasia. 

Înainte de ora două noaptea, Sarazinul, aducând cu el o 
trusă chirurgicală mică și o lampă cu petrol, a intrat din nou în 
celulă. Arăta înspăimântător - purta un costum negru de 
protecţie chimică, mănuși Kevlar și o cască prevăzută cu ecran 
de protecţie din plastic. În spate avea un tub de oxigen care 
introducea aerul printr-un regulator în coconul lui sigilat. 

Mișcându-se repede și încercând să folosească cât mai puţin 
oxigen cu putinţă, el a îngenuncheat lângă femeie, i-a tras jos 
blugii și lenjeria murdară și a verificat locul unde o vaccinase. A 
privit satisfăcut cicatricea și și-a dat seama că vaccinul 
„prinsese”. O imunizase la fel de bine cum ar fi făcut-o și știința 
modernă. 

A îmbrăcat-o la loc și a început să se ocupe de sunetist mai 
întâi. l-a ridicat mâneca tricoului și s-a uitat la tatuajul cu sârmă 
ghimpată. Ura tatuajele, prin urmare, a ales acel loc ca să-l 
injecteze. 

A scos o seringă și i-a verificat pistonul prin plasticul 
ecranului de protecție al căștii. Mulţumit, s-a întins și a scos din 
trusă una dintre cele două fiole numerotate cu un zero în plus. 
Era sigilată cu un capac special din cauciuc, iar Sarazinul, ţinând 
seringa în mâna pe care avea trasă mănușa Kevlar, a împins 
acul prin cauciuc, iar acesta a pătruns în fiolă. 

Respirând repede prin regulatorul de oxigen, el a introdus 
aerul în fiolă, apoi a tras pistonul și a umplut seringa cu ceea ce 
putea fi cel mai devastator agent patogen din lume. Va afla în 
timp. 

La lumina slabă a lămpii - o scenă desprinsă parcă din 
cercurile infernului - bărbatul în costum negru s-a aplecat 
deasupra prizonierului și, spunând o ultimă rugăciune către 
Allah, a înfipt ușor acul în tatuaj. 


Sarazinul era un doctor bun, cu o experienţă îndelungată în 
administrarea medicamentelor intravenoase, iar tânărul hipster 
japonez abia dacă s-a mișcat în somnul lui adânc când acul a 
pătruns adânc și i-a găsit vena. Doctorul a împins treptat 
pistonul, privind cum lichidul limpede pătrundea în sistemul 
circulator al victimei. A terminat după zece secunde, tânărul a 
oftat ușor și s-a răsucit în somn. 

Sarazinul a așezat imediat fiola într-un recipient roșu pe care 
îl umpluse mai devreme cu un puternic dezinfectant industrial, 
Lysol. 

Apoi și-a îndreptat atenţia asupra inginerului olandez, 
repetând procedura pe coapsa bărbatului și oprindu-se doar 
atunci când, pentru o clipă, i s-a părut că înţepătura acului îl 
trezise. Se înșelase și, ţinând seringa ferm, a introdus serul cu 
putere, la fel de sigur că îl va despărţi pe bărbat de soţia și copiii 
lui ca și în cazul în care i-ar fi ţinut ţeava unei mitraliere la 
tâmplă. 

Odată experimentul încheiat, și-a adunat trusa chirurgicală, 
recipientul roșu etanș și lampa cu petrol. 

S-a îndreptat către ușă în tăcere, până și zgomotul făcut de 
aerul care trecea prin regulator parcă încetase, rugându-se ca 
virusul lui să fie suficient de puternic și ca gena pe care o 
adăugase să îl transforme într-o armă biologică. 


Capitolul 36 


Nu există multe căi ușoare de a muri, însă eu cunosc una 
dintre cele mai rele - departe de casă și de familie, legat în 
lanţuri ca un câine într-un sat abandonat, cu trupul măcinat de 
variolă și numai o faţă bărboasă la un geam etanș care să-ți 
audă strigătele de ajutor. 

Prizonierii s-au trezit târziu în dimineața următoare cu o 
durere cumplită în ceafă. Se întrebau dacă nu cumva era o 
reacţie la mâncare, dar nicio clipă nu și-au imaginat că fuseseră 
drogaţi. De ce ar face cineva una ca asta? Oricum nu puteau 
evada - erau pironiţi în lanţuri într-o celulă din piatră. 

Când cei doi bărbaţi au reușit, în cele din urmă, să se târască 
până la ligheanul mic cu apă ca să se spele au descoperit 
amândoi ceea ce părea a fi o mică urmă de mușcătură: cel cu 


tatuajul a văzut o zonă înroșită pe biceps, iar celălalt, una pe 
coapsă. Gândul i-a dus fie la scorpioni, fie la păianjeni. Cu 
ajutorul unei lămpi cu petrol, au cercetat fiecare centimetru al 
celulei, dar fără niciun rezultat. 

În următoarele douăsprezece zile, febra și transpiraţiile 
nocturne s-au înrăutățit treptat. A căzut în sarcina femeii să 
încerce să îi îngrijească în acea celulă înăbușitoare - le schimba 
păturile, le aducea mâncare, le ștergea trupurile cuprinse de 
febră și le spăla hainele murdare. În tot acest timp, ea era 
înconjurată de transpiraţia, de respiraţia și de saliva lor. Fără să- 
și dea seama, înota într-un ocean invizibil, înconjurată de 
miliarde de molecule infectate, un loc infestat de agentul 
patogen. 

La un moment dat, disperată să lase să pătrundă aer curat în 
celulă, s-a urcat pe unul dintre bidoanele cu apă și s-a uitat pe 
geam, încercând să-i atragă atenţia Sarazinului. Ceea ce a văzut 
a speriat-o mai mult decât orice alt lucru petrecut în timpul 
lungului chin suferit, însă nu-și dădea seama de ce. El stătea la 
treizeci de metri depărtare și vorbea însufleţit la un telefon 
conectat la satelit. 

Până atunci ea crezuse că el nu era decât un intermediar în 
toată afacerea aceea, însă în acel moment s-a gândit că s-ar 
putea ca el să nu fie un simplu subaltern - poate era șeful. Din 
felul în care își ţinea telefonul, a reușit să-i vadă bine faţa, iar 
din mișcarea buzelor și din câteva cuvinte pe care reușise să le 
descifreze, i s-a părut că vorbea în engleză. El a încheiat 
convorbirea telefonică, s-a întors și a zărit-o la geam. Pe fața lui 
a apărut disprețul, apoi o furie sălbatică, iar ea și-a dat seama în 
acea clipă că fusese martoră la ceva ce nu ar fi trebuit să vadă 
niciodată. 

Însă asta nu a ajutat-o. 

În acea după-amiază toate simptomele bărbaţilor, care se 
înrăutăţiseră treptat, au explodat - febra era de necontrolat, 
pustulele care le apăruseră pe membre s-au răspândit peste tot 
și s-au umplut cu puroi, noaptea aveau halucinaţii în somn, 
venele și capilarele au început să plesnească, înnegrindu-le 
pielea din cauza hemoragiei, făcând să li se desprindă carnea de 
pe oase, trupurile lor emanau un miros ciudat și durerea era atât 


de mare, încât aceștia au ţipat două zile la rând până când au 
murit, probabil, din cauza extenuării. 

La interval de câteva ore, Sarazinul își făcea apariţia la 
geam, ca să verifice cum progresa opera lui. Spre satisfacția sa, 
ceea ce a văzut era rezultatul unui virus foarte puternic și, deși 
nu era sigur, părea a fi o formă de variola major, numită variolă 
hemoragică. Fiind cunoscută printre cercetători sub numele 
„terminatorul”, aceasta provoacă sângerarea puternică a celui 
mai mare organ al corpului - pielea - și este sută la sută fatală. 
Sută la sută. 

În momentul în care bărbaţii au murit, femeia avea deja 
febră ridicată și transpiraţii nocturne îngrozitoare, și a știut că i 
se apropia și ei sfârșitul. Într-o seară târziu, Sarazinul a urmărit- 
o cu mulțumire cum se apropia împleticindu-se de ligheanul cu 
apă, ca să-și răcorească faţa care îi ardea, și cum observa 
primele pustule pe dosul mâinii. În acel moment, el a avut 
convingerea că sintetizase un virus puternic, extrem de 
infecțios, și că, adăugând gena, acesta putea să distrugă cel mai 
bun vaccin inventat vreodată de știință. Era, fără niciun dubiu, o 
armă biologică, o adevărată armă a terorii. 

Deoarece prevăzuse viitorul, atât pentru ea, cât și pentru 
copilul nenăscut de care se îndrăgostise deja, ei i-a fost și mai 
greu decât bărbaţilor, iar Sarazinul s-a mulțumit să privească la 
acel spectacol, înfundându-și urechile cu vată și recitând din 
Coran, ca să-i acopere strigătele. 

Când, în sfârșit, ea a început să sângereze, el nu s-a clintit 
din loc. Voia să savureze momentul - cele trei trupuri dovedeau 
că el se apropia de un eveniment pe care experții în terorism l- 
au considerat atât de înspăimântător, încât i-au dat o denumire 
specială. l-au spus uciderea lentă a Americii. 


Capitolul 37 


Acesta este adevărul gol-goluţ: fără un vaccin eficient, nicio 
tară din lume nu poate supravieţui unui atac plănuit cu variolă, 
nici măcar o ţară cu trei sute zece milioane de locuitori, care 
răspunde de peste cincizeci la sută din sănătatea mondială, 
deține suficient armament nuclear ca să distrugă planeta de o 
sută de ori și are mai mulţi câștigători ai Premiului Nobel în 


știință și medicină decât orice altă naţiune de pe pământ. Ar fi la 
fel de neajutorată în faţa variolei majore ca și cei trei prizonieri 
care zăceau morţi în propriile fluide, în mormântul din piatră. 

Dar un singur om, un singur virus - era, oare, posibil? 
Sarazinul știa că era posibil și, în mod surprinzător, și cei de la 
Washington. 

| s-a spus larna Neagră. 

Așa a fost denumită o simulare a unui atac biologic dirijat de 
Baza Aeriană Militară Andrews în primăvara anului 2001. Câţiva 
ani mai târziu, pe când muncea în Liban, Sarazinul citise pe 
internet un raport despre acest exerciţiu - chiar dacă nu s-ar fi 
gândit niciodată să transforme variola într-o armă, raportul, 
cândva ţinut secret, i-ar fi arătat, cu siguranţă, direcţia corectă. 

larna Neagră propunea un atac cu variolă asupra Statelor 
Unite în care o persoană infestată intra într-un centru comercial 
din Oklahoma City. Plănuia răspândirea malariei și viza un 
număr de victime. La treisprezece zile după ce singura persoană 
infestată a intrat în mall, virusul se împrăștiase în douăzeci și 
cinci de state, infestase sute de mii de oameni, omorâse o 
treime din ei, copleșise sistemul sanitar, provocase căderea 
liberă a economiei și condusese, mai mult sau mai puţin, la 
prăbușirea completă a sistemului social. Bineînţeles, virusul nu 
avea preferințe în alegerea țintelor, prin urmare, polițiști, 
pompieri și cadre sanitare i-au căzut victime la fel de repede ca 
și populaţia în general - probabil mai repede -, iar jafurile și 
incendiile au scăpat de sub control. Spitalele au fost nevoite să- 
și închidă ușile și să se baricadeze. Experimentul a fost oprit 
devreme - nimeni nu avea nevoie să afle mai multe. 

Toţi cei care au citit raportul și au participat la experiment au 
crezut, probabil, același lucru - că a fost o singură persoană în 
mall-ul din Oklahoma City, purtătoare a unei tulpini a virusului 
care nu era deosebit de puternică. Imaginaţi-vă metroul din New 
York, parada de Ziua Recunoștinței organizată de Macy sau 
finala de Superbowl. 

Și, deși guvernul a ordonat, în cele din urmă, fabricarea și 
stocarea vaccinului, nu s-a acordat nicio finanţare reală pentru 
găsirea unui leac împotriva maladiei - singura cale sigură de a 
face ca variola să dispară din istorie și să o elimine ca potenţială 


armă. Așa cum au observat mulţi oameni, generalii duc 
întotdeauna ultima luptă, nu și următoarea. 

Și dacă ar fi douăzeci, o sută, o mie de persoane infestate? 
Cu toate că raportul referitor la larna Neagră nu dădea detalii, 
toți analiștii CIA, experții în apărarea împotriva atacului biologic, 
virusologii și nesfârșitele lor simulări pe computer păreau să 
creadă că persoana din Oklahoma City era un infestat sinucigaș 
- cineva infestat în mod deliberat cu virus și lăsat apoi să se 
plimbe liber prin America. 

Însă pentru Sarazin, folosirea unui sinucigaș infestat - 
cunoscut patologilor sub denumirea vector - era un nonsens. 
Chiar dacă putea fi posibil să găsească în taberele de refugiaţi 
din Gaza martiri tineri dornici să intre într-o cafenea legaţi la 
brâu cu o bombă, sinuciderea într-o explozie magnifică era 
extrem de diferită de agonia pe care o provoca variola. 
Deoarece lucrase cot la cot cu soţia lui în aceste tabere, 
Sarazinul știa că nicio persoană care își dorea să devină luptător 
nu va găsi nimic eroic în pustulele pline cu puroi - chiar dacă ar 
fi reușit să treacă de Departamentul de Imigrări al Statelor 
Unite, într-o lume post 11 septembrie. 

Nu, el se gândise la ceva cu mult mai eficient decât orice 
scenariu imaginat de experții americani. După estimările lui, 
planul va furniza cel puţin zece mi; de vectori împrăștiați pe 
teritoriul dușmanului îndepărtat. 

Uciderea lentă a Americii, într-adevăr. 


Capitolul 38 


Sarazinul și-a scos vata din urechi și a luat-o înspre sat. Ajuns 
la marginea lui, s-a oprit lângă un morman de pietre pe care le 
așezase acolo și a început să numere pașii în timp ce înainta. 
După nouă pași a luat-o brusc la stânga, ocolind o mină terestră. 

Întregul sat era o capcană - o treabă pe care o dusese la bun 
sfârșit de îndată ce îi închisese pe prizonieri în mormântul din 
piatră. Însoţit de caii lui de povară, a pornit la drum de-a lungul 
unui labirint de cărări prăpăstioase care duceau și mai sus pe 
muntele înalt. După câteva încercări eșuate, deoarece îl înșelase 
memoria, a găsit, printre niște bolovani răsturnaţi de vânt, 
intrarea într-un complex de peșteri. 


Munţii erau împânziţi cu astfel de locuri - unele naturale, 
altele provocate de dinamită -, toate folosite de mujahedini în 
timpul războiului îndelungat purtat împotriva sovieticilor. 
Complexul respectiv, un depozit de muniţie, fusese construit de 
Sarazin și de camarazii lui, apoi abandonat în ziua în care 
războiul luase sfârșit. 

Cu ajutorul unei lanterne, a pătruns până în cea mai adâncă 
peșteră. Lumina mătura pereții, lăsând să se vadă cutii cu mine, 
grenade, mortiere și alte piese de artilerie, neatinse de peste 
douăzeci de ani. Aproape toate fuseseră furnizate de CIA, prin 
urmare, erau de calitate - nimic din porcăriile acelea sovietice 
sau pakistaneze - și aerul rarefiat de pe munte le păstrase mai 
bine decât orice buncăr subteran. 

Sarazinul a găsit ceea ce căuta, l-a transferat în cutii cenușii 
de muniţie și în câteva zeci de butoaie din lemn, apoi s-a întors 
în sat. Toată după-amiaza aceea, până târziu în noapte, a 
montat dispozitive explozive improvizate și mine-capcană de-a 
lungul ulițelor și în clădirile dărăpănate. Motivul era simplu: spre 
deosebire de atitudinea lui faţă de sovietici, avea considerație 
faţă de forţele americane și de mulţi dintre aliații lor. 

Încă de când plănuise testul pe oameni el a știut că trupele 
ONU îi vor căuta pe prizonieri - cu o determinare crescândă 
atunci când nu primeau nicio cerere de răscumpărare - și, deși 
era de părere că ele nu vor ajunge într-un sat atât de îndepărtat 
precum acela, nu voia să își asume niciun risc. 

Și cum misiunea lui se apropia de sfârșit trebuia să urmeze 
cu mare grijă semnele secrete, ca să evite să se împiedice de 
vreo sârmă nevăzută sau să deschidă ușa greșită. O singură 
greșeală și va ajunge alături de italiancă și de cei doi prieteni ai 
lui în corul invizibil. 

A intrat în bucătărie, le-a dat de mâncare cailor, și-a pregătit 
cina și a dormit mai bine decât o făcuse de luni bune. S-a trezit 
odată cu ivitul zorilor și, după ce s-a spălat și și-a spus 
rugăciunea, s-a pregătit de plecare. Săpase deja o groapă mare 
în spatele casei căpeteniei satului și se apucase s-o umple cu 
sacii de var nestins pe care îi adusese cu el special în acest 
scop. Produsul chimic va distruge trupurile, precum și orice alt 
material aruncat în groapă, astfel încât niciun criminalist din 


lume nu va putea găsi nici cea mai mică dovadă a ceea ce se 
întâmplase în acel loc izolat și malefic. 

îmbrăcat în costumul de protecţie și cu ultimul tub de oxigen 
prins în spate, a utilizat un burghiu ca să foreze o gaură mică în 
ușa din lemn masiv. A introdus prin gaură un tub de plastic, care 
avea prinsă la capăt o duză mică, celălalt capăt l-a băgat în 
recipientul mare cu Lysol, apoi, folosindu-se de o pompă de 
picior, a stropit cu dezinfectant cadavrele și interiorul celulei. 
Când a considerat că acoperise cât mai mult posibil, a schimbat 
dezinfectantul cu o canistră veche militară, plină cu benzină. A 
stropit interiorul celulei cu combustibil, acoperind trupurile, 
paiele, bârnele din lemn, până și piatra. A tras afară tubul de 
plastic și a acoperit gaura cu o cârpă îmbibată în benzină, i-a dat 
foc și a făcut repede câţiva pași înapoi ca să se ferească. 

Stătuse în cumpănă dacă să incendieze celula, ca să o 
sterilizeze, deoarece se temea că fumul putea atrage atenţia, 
însă era o zi senină și luminoasă, iar el era sigur că lemnul 
dinăuntru, fiind vechi, se va mistui repede. Și a avut dreptate, 
însă a fost uluit de violenţa incendiului - de parcă natura însăși 
era supărată din cauza a ceea ce se petrecuse între pereţii 
celulei. 

Odată ce flăcările s-au domolit a stins cărbunii cu Lysol și, 
purtând în continuare costumul de protecţie, a folosit caii, colaci 
de funie și câteva cârlige pentru carne, ca să tragă cadavrele 
carbonizate până la groapă. Acestea au fost urmate 
îndeaproape de toate obiectele pe care victimele le atinseseră 
sau întrebuinţaseră în timpul șederii: farfurii, ustensile, seringi, 
rămășițele arse ale păturilor. Cu costumul încă pe el, s-a spălat 
cu dezinfectant, s-a dezbrăcat în pielea goală, s-a spălat din nou 
cu Lysol, s-a îmbrăcat și a aruncat costumul în varul nestins. 

Se  înnoptase, iar el aproape terminase de acoperit 
mormântul când s-a întors în bucătărie ca să aducă ultimii saci 
cu var și să-i împrăștie în jurul gropii, pentru a alunga animalele 
sălbatice. 

Caii așteptau înăuntru să fie înșeuați; sentimentul de 
singurătate și pustietate a munţilor înalţi era aproape apăsător. 
Până și vântul abia dacă adia. 


N-a auzit nimic și nici nu a fost avertizat de ceea ce se 
apropia cu peste 321 de kilometri pe oră, cu excepţia cailor. 


Capitolul 39 


Sovieticii dăduseră tonul, iar trupele ONU și cele ale Statelor 
Unite îi urmaseră: toate elicopterele de vânătoare din Afganistan 
erau prevăzute cu rotoare și motoare silenţioase. Asta însemna 
că nu le auzeai decât atunci când ajungeau chiar deasupra ta. 

Cel puţin, oamenii nu le auzeau. Cu toate astea, mujahedinii 
își dăduseră seama că animalele lor, caii, erau diferite și ei 
învăţaseră cu mult timp în urmă să le descifreze 
comportamentul ca și când viaţa lor ar fi depins de asta. 

Săltându-și pe umăr sacii cu var, Sarazinul a auzit doi cai 
nechezând și s-a întors ca să se uite. Trecuseră mulți ani de 
când nu îi mai văzuse pe cai comportându-se astfel și, cu toate 
astea, parcă fusese ieri. Se apropiau elicopterele! 

A lăsat sacii să cadă, și-a înșfăcat mitraliera AK-47 și un 
rucsac în care avea pașaportul, banii și echipamentul medical, a 
dezlegat caii, i-a lovit peste crupă, iar aceștia s-au pierdut 
gonind în noapte. Ştia că vor ajunge în valea de jos, unde sătenii 
care vor găsi opt ponei de munte scumpi - valorând echivalentul 
unui camion mare Hino - nu vor da cu piciorul la norocul lor 
raportându.-i. 

Două minute mai târziu, trei elicoptere ONU, cu douăzeci de 
militari australieni la bord, au aterizat - alertate de un raport 
primit de la un satelit cu termoviziune care scana zonele în 
căutarea persoanelor răpite. În mod ironic, virusul fusese acela 
care atrăsese atenţia, și nu focul. Din cauza febrei ridicate care 
însoțește variola, analiștii care interpretează imaginile prin 
satelit au văzut amprenta termică surprinsă cu o zi în urmă, dar 
nici măcar nu au luat în calcul că ar putea fi generată doar de 
trei oameni. Mai degrabă opt, ceea ce corespundea cu grupul pe 
care îl urmăreau. Nimănui nu i-a trecut prin minte, nici măcar 
analiștilor, agenţilor CIA de la staţia Alee specializaţi în 
operaţiunile de recuperare, sau altcuiva din agenţie, că un 
singur om s-ar putea ocupa de cei trei prizonieri. Răpirile nu 
decurgeau astfel. 


Prin urmare, când soldaţii australieni au coborât din 
elicoptere - așteptându-se să găsească un grup mic de talibani 
sau o caravană a transportatorilor de droguri - aceștia luaseră în 
considerare cel puţin cinci potenţiali inamici. Posibilitatea unui 
schimb de focuri le-a încetinit înaintarea. La fel și primul 
dispozitiv explozibil improvizat. 

Respectând corect protocolul, doi soldaţi au ajuns în faţa ușii 
unei case aflate la marginea satului și s-au poziţionat de o parte 
și de alta a acesteia. Când au lovit-o cu piciorul, deschizând-o, 
au declanșat două mine terestre mari care erau prinse în spatele 
ușii. Explozia a rupt o sârmă veche pentru întins haine, întinsă 
peste uliţă, și care a detonat bomba din spatele lor. Cei doi 
soldaţi s-au trezit în mijlocul unui schimb de focuri - n-au avut 
nicio șansă. 

Ofiţerul care se găsea cel mai aproape de ei - un locotenent 
pe nume Pete Keating - nu și-a bătut capul să se consulte cu 
comandantul lui, un căpitan aflat la câteva sute de metri mai 
încolo, un om pe care cei mai mulţi din detașament îl considerau 
dacă nu de-a dreptul periculos, cel puţin nebun. Keating le-a 
ordonat tuturor să se retragă și să formeze un cordon în jurul 
satului - lucru pe care ar fi trebuit să-l facă în momentul în care 
aterizaseră și pe care căpitanul îl ignorase. 

— Și ce-o să facă ciorile astea? O să încerce să coboare pe 
jos de pe munte? întrebase el. Dacă sunt înăuntru, o să le dămo 
șansă să se predea. Numai trebuie să strigaţi: „Hei, băieţi, e zi 
de spălat, iar noi am adus mașina”, spusese el, confirmându-le 
oamenilor lui ce idiot rasist era. 

Keating a încercat din nou să-l convingă pe căpitan să 
împrejmuiască satul și, deoarece a fost refuzat, le-a spus 
oamenilor săi să intre cu grijă. Într-un fel, el încerca disperat să 
repare lucrurile. A trimis patru oameni să verifice starea celor 
doi soldaţi - nu că și-ar fi făcut vreo speranţă - și celorlalți le-a 
comandat să formeze două semicercuri și să împrejmuiască, în 
cele din urmă, satul. 

Cam la trei sute de metri mai încolo, Sarazinul fugea 
mâncând pământul, făcând mișcări bruște și numărând fiecare 
pas. Se îndrepta către fântâna satului: ea se afla aproape de o 


pantă abruptă care ducea către o cărare abia vizibilă, dincolo de 
care îl aștepta pustietatea munţilor. 

Dacă Pete Keating nu ar fi fost un om hotărât și ar fi dat 
comanda un minut mai târziu, Sarazinul ar fi scăpat de cordon. 
Însă locotenentul, fiind un soldat experimentat, nu a ezitat și, 
când a ajuns aproape de cărare, Sarazinul a fost nevoit să se 
ascundă în spatele fântânii, ca să evite să dea nas în nas cu cei 
patru infanteriști care se apropiau. 

Încercuit, știa că soldaţii tineri ar fi făcut orice ca să evite 
catastrofa care se pregătea de atâta vreme. S-a lăsat pe vine și 
a țâșnit în direcția unui zid jos de piatră. A reușit să scape 
nevăzut și a revenit pe drumurile unde un singur pas greșit, un 
singur fir de sârmă omis l-ar fi costat viaţa. 

Soldaţii înaintau încet, verificând fiecare clădire, detonând 
fiecare dispozitiv explozibil improvizat pe măsură ce Îl 
descopereau, restrângând cercul. Sarazinul a luat-o la goană pe 
o uliţă șerpuitoare, a trecut printr-un vechi adăpost pentru 
capre, iar apoi a fost nevoit să se retragă repede, fiind cât pe ce 
să dea nas în nas cu alţi soldaţi. S-a întors, a trecut pe lângă 
casa căpeteniei satului și a pătruns pe o alee acoperită cu 
pietriș. 

Cuprins de panică, făcuse o greșeală - în față cărarea era 
blocată cu o grămadă de bucăţi de zidărie. Nu exista cale de 
întoarcere. Soldaţii care îl încercuiau se aflau atât de aproape, 
încât le putea auzi aparatele de emisie-recepţie. Și-a luat 
mitraliera de pe umăr - mai bine să moară ca un mujahedin 
decât să fie obligat să îngenuncheze ca un câine - și a privit în 
sus, căutând îndrumare. 

Și a găsit-o: acoperișurile. Dacă reușea să se urce, acolo nu 
se afla niciuna dintre capcanele lui și putea să se miște mult mai 
repede. A hotărât să joace această carte - să fugă înspre soldații 
care se apropiau și să încerce să ajungă la un rezervor de apă 
din piatră înainte ca ei să apară de după colţ și să îl vadă. 

A reușit să ajungă la rezervor și, sărind pe platforma 
acestuia, s-a folosit de ea ca de o trambulină, ca să se strecoare 
pe acoperișul vechii moschei. Câteva clipe mai târziu soldaţii au 
trecut pe dedesubt, în timp ce el stătea întins pe burtă, 
încercând să-și controleze respiraţia. Apoi aceștia s-au oprit, 


străduindu-se să audă dacă cineva se mișca printre casele din 
faţă. 

Nu se auzea nimic, tăcerea era atât de adâncă pe vârful 
muntelui, încât locotenentul Keating, care se afla la marginea 
satului și își comanda oamenii prin staţia radio, a început să se 
întrebe dacă satul era părăsit. Poate că mujahedinii instalaseră 
capcanele cu mulţi ani în urmă, înainte să părăsească locul. Dar 
de ce ar fi făcut asta? Singurii oameni care ar fi putut repopula 
locul erau familiile afgane sărace sau ciobanii care practicau 
transhumanţa. Nu, cea mai plauzibilă explicaţie era aceea că ei 
dăduseră peste vreo ţintă valoroasă, iar inamicii se ascunseseră 
și stăteau la pândă. Drept urmare, tăcerea era cel mai periculos 
lucru de care auzise Keating. A început să vorbească încet în 
stația radio. 

— Încet, a zis el. Înaintaţi încet. 

Sarazinul s-a străduit să rămână nemișcat, numărând în 
șoaptă până la șapte. Și-a scos din picioare sandalele din piele 
moale și a traversat tiptil ţiglele vechi numai în șosetele groase 
de lână. A sărit pe o uliţă îngustă, fiind cât pe ce să cadă printr-o 
gaură din acoperiș, și s-a aruncat în spatele unui parapet jos. 
Atunci a întrezărit ocazia. 

Privind printr-o mică spărtură din zidărie, invizibilă pentru 
ochelarii cu vedere nocturnă ai australienilor, el a văzut că 
soldaţii se apropiau de pe trei ulite diferite. Acela reprezenta 
nucleul pe care trebuia să-l străpungă dacă voia să scape. Și-a 
încălțat din nou sandalele, și-a înfipt bărbia atât de tare în 
zidărie, încât a început să sângereze, și-a proptit mitraliera de 
umăr și i-a mulțumit lui Allah că arma era prevăzută cu 
ascunzătoare de flacără și amortizor de zgomot. 

Un luptător mai puţin priceput, care nu făcuse niciodată 
parte din gherilă, ar fi tras ca să omoare. Însă Sarazinul știa 
foarte bine ce avea de făcut - în general, e nevoie de șapte 
oameni ca să îngrijească și să scoată din câmpul de luptă un 
soldat grav rănit. Morţii nu aveau nevoie de nimeni. 

El a ales câte o ţintă din cele trei grupuri de soldaţi - dacă nu 
ar fi avut amortizor de zgomot, aceștia ar fi auzit prima 
împușcătură și s-ar fi ascuns; dacă n-ar fi fost ascunzătoarea de 


flacără, ei i-ar fi depistat poziţia și l-ar fi ciuruit cu mitralierele 
lor atât pe el, cât și parapetul. 

A tras. Soldaţii nici măcar nu au auzit cele trei sunete 
înfundate prin echipamentul lor. Unul a fost împușcat în coapsă 
- putea fi considerat mort dacă nu îi puneau un garou. Un altul a 
fost nimerit în gât și probabil nimeni nu mai putea face nimic 
pentru el. Ultimului soldat i-a fost spulberat antebraţul, ceea ce 
i-a provocat multă durere. Toţi trei au căzut ţipând, iar camarazii 
lor au luat o poziţie de apărare, încercând să-și acopere unul 
altuia spatele. 

Soldații buni, soldaţii disciplinaţi - iar aceștia erau, într- 
adevăr, soldaţi foarte buni, cu excepția căpitanului lor - vor face 
orice pentru răniții lor. În acel haos pricinuit de încercarea lor de 
a-și ajuta camarazii căzuţi și de a localiza inamicul, învăluiţi de 
beznă și de groaza unui schimb de focuri, unii dintre ei au fost 
obligaţi să se târască în spatele grămezilor de ruine până la 
ușile deschise. 

Sarazinul a privit din spatele parapetului cum cercul se 
lărgea, apoi cum se spărgea. Nu era cine știe ce și, probabil, nu 
va dura mult, dar poate avea să fie de ajuns. Nu s-a ghemuit, ci 
s-a rostogolit în jos pe acoperișul înclinat, ţinând rucsacul și 
mitraliera la piept, și a trecut peste streașină. A văzut peretele 
unei clădiri trecând pe lângă el - să-l ajute Allah dacă își va rupe 
un picior -, s-a răsucit în aer și a aterizat pe șold. Aproape că a 
leșinat din cauza durerii, dar a reușit să se ridice în picioare și să 
fugă. Nu era momentul potrivit ca un vechi mujahedin să se 
vaiete sau să șchiopăteze - era veteran al unuia dintre cele mai 
crunte războaie care avuseseră loc în ultimele decenii și nu avea 
de gând să se apuce de plâns ca un creștin. 

A ţâșnit către aleea șerpuitoare care îl scotea prin cordonul 
spart, ferit momentan de privirile unui grup de soldaţi și 
mulțumită unei faţade înclinate a unei case în ruină. Dacă 
soldaţii s-ar fi deplasat trei metri la dreapta sau la stânga... 

A reușit să răzbească prin capcană. A trecut pe lângă o 
semilună pe care o zgâriase pe o ușă din lemn, rugându-se lui 
Dumnezeu să-și fi amintit bine, apoi a început să numere. A 
făcut douăzeci și cinci de pași în faţă, trei la stânga, ocolind cu 
bine o mină îngropată, și a văzut munţii chiar în faţa lui. 


Undeva în spate a auzit un soldat strigându-le camarazilor lui 
să ia contact cu solul. El s-a așteptat să audă zgomotul asurzitor 
al mitralierelor și să-și piardă controlul asupra picioarelor când 
gloanţele îi vor nimeri spatele expus și îi vor răni coloana 
vertebrală. În schimb, soldatul a descoperit un fir de declanșare 
care ducea la două grenade ascunse într-un morman de canistre 
cu petrol. Când camarazii lui s-au lăsat pe vine, soldatul a tras 
de fir. 

Grenadele au explodat și, în lumina lor puternică, 
locotenentul Keating, care alerga încercând să închidă cordonul, 
l-a văzut pe Sarazin de partea cealaltă a acestuia, alergând ca 
să se ascundă după un morman de pereţi prăbușiţi. Keating s-a 
lăsat într-un genunchi, și-a înfipt patul puștii în umăr și a tras. 
Fusese antrenat de trupele speciale, prin urmare, știa ce făcea - 
a început să tragă în rafale, mișcându-se repede de la stânga la 
dreapta și înapoi. 

Câțiva centimetri în oricare direcţie - poate și o lovitură 
norocoasă - și totul ar fi fost altfel. Însă nu a fost să fie în 
noaptea aceea - gloanţele cu viteză mare au ciuruit piatra și 
praful în jurul Sarazinului, însă niciunul nu l-a doborât. Keating a 
blestemat ochelarii de vedere nocturnă și deconectarea 
inevitabilă între ochi și trăgaci. Sarazinul i-a mulțumit, desigur, 
lui Dumnezeu pentru asta. 

El a dispărut după un colț al unor ziduri aflate în ruine, a 
tăiat-o scurt la stânga, apoi la dreapta și, ţinând în continuare 
strâns la piept rucsacul și arma, a alunecat și s-a rostogolit pe o 
pantă abruptă, apoi în întunecimea unei râpe pline cu bolovani. 

Un tânăr ofițer australian l-a zărit pentru o fracțiune de 
secundă în lumina puternică a exploziei grenadei - aceea a fost 
singura dată când Sarazinul a fost văzut de un civil sau de 
autoritățile militare. Asta până când l-am întâlnit eu, desigur. 


Capitolul 40 


Australienii nu l-au urmărit pe Sarazin, ceea ce a fost o 
greșeală, deoarece misiunea lor era aceea de a-i găsi pe cei trei 
civili răpiți, nu să hăituiască un rebel singuratic. Însă, după cum 
s-a dovedit, într-o noapte urmărită de ghinion, a existat și un 


mare noroc: deoarece căpitanul australian a fost cel împușcat în 
coapsă, locotenentul Keating a preluat comanda. 

Deși avea doar douăzeci și șase de ani, făcuse deja un drum 
în 'Ghan, prin urmare, chiar și la vârsta aceea, faţa lui arăta mai 
matură. Provenea dintr-un orășel numit Cunnamulla; este mai 
mult un „grânar”, undeva în vestul îndepărtat, la marginea unui 
ținut pe care australienii îl numesc pustietatea - unde este atât 
de cald, încât localnicii susţin că un bărbat care preferă femeile 
și nu berea este pervers -, însă unii vecini ţineau câteva oi, prin 
urmare Keating, fiind martorul unei epidemii de febră aftoasă, 
știa la ce se folosea varul nestins. 

Tocmai de aceea, când au intrat, în cele din urmă, în 
bucătărie și a văzut cei doi saci aruncaţi pe jos, a simţit că îi 
fugea pământul de sub picioare. Varul nestins era complet 
necunoscut în acea parte a lumii, așadar, de ce și-ar fi dat 
cineva atâta osteneală să îi care înăuntru? Cu siguranţă, nu 
răpitorii. Credea în continuare că dispozitivele explozibile 
improvizate demonstrau faptul că în sat se afla cineva extrem 
de valoros, însă nu mai era sigur că preţioasa persoană se afla 
încă în viaţă. El le-a comandat imediat oamenilor lui să-și scoată 
lanternele și să înceapă să caute un mormânt sau o groapă. 

Mai întâi au descoperit rămășițele arse ale magaziei din 
piatră și, în timp ce Keating încerca să-și dea seama ce era, s-a 
auzit un strigăt puternic. 

Era unul dintre tinerii infanteriști. Fără să se mai obosească 
să vorbească în microfonul căștilor sau să respecte protocolul, el 
le-a strigat camarazilor lui: 

— Am găsit-o! Aduceţi-mi o lopată! 

Keating l-a auzit și, împreună cu câţiva oameni de-ai lui, s-a 
îndreptat în fugă înspre locul din spatele casei căpeteniei 
satului, având grijă la dispozitivele explozibile improvizate care 
nu se declanșaseră încă. O singură privire la solul proaspăt 
săpat - destul de adânc și de larg ca să conţină Dumnezeu știe 
ce, urmele de var împrăștiat de jur împrejur - și Keating și-a dat 
seama că nu era bine să riște. 

— Retrageţi-vă! înapoi la zona de aterizare! Acum! 

Unul dintre sergenţi, care habar nu avea ce se petrecea, la 
fel ca și ceilalţi, s-a întors înspre Keating. 


— Ce-ar fi să verificăm și casele care au mai rămas, șefu'. 
Poate mai sunt și alţi inamici. 

Keating a  clătinat din cap. Dispozitivele explozibile 
improvizate elaborat dispuse și faptul că nimeni nu încercase să 
decimeze detașamentul îl făceau să fie sigur că singurul locuitor 
al satului dispăruse în noapte. 

— Nu, sergent. Cred că am găsit ce căutam. 

Ajuns la zona de aterizare, unde răniții erau îngrijiţi, iar 
singurul medic al detașamentului încerca să-i facă o injecție 
intravenoasă în braț căpitanului, Keating a accesat imediat o 
rețea securizată de comunicaţie, ca să sune la baza lor. 

Elicopterele Medevac? erau deja în drum spre răniți, iar 
operatorul de la bază, aflat la 321 de kilometri depărtare, într-o 
cazemată prevăzută cu aer condiţionat, a crezut că ofițerul suna 
ca să îi grăbească și că, în curând, va începe să se plângă că se 
aflau în linia întâi și că nu cereau decât să fie ajutați. Așa făceau 
mereu. 

Însă Keating l-a întrerupt pe individul care începuse să-i dea 
un raport plictisitor despre poziţia elicopterelor și i-a spus că 
aveau nevoie IMEDIAT de o echipă specializată în materiale 
periculoase. Cum era vorba despre armată, bineînţeles că 
cerința în speţă a declanșat o serie de întrebări, de cereri pentru 
autorizație și a provocat confuzie în ceea ce privea lanţul de 
conducere ierarhic. Keating știa că lucrul ăsta putea continua 
ore în șir, așa că a început să strige la bietul operator. 

— Cred că am fost expuși, mă asculţi? Din câte îmi dau 
seama, este de factură nucleară. Cu siguranță, ceva periculos. 

Atât operatorul, cât și oamenii lui Keating, inclusiv căpitanul, 
semiconștient, erau uluiți. Preţ de o clipă până și vântul a părut 
că se domolea. Apoi operatorul a început să vorbească repede, 
spunându-i să aștepte în timp ce el accesa o serie de canale de 
comunicaţie, astfel încât Keating să poată vorbi cu comandanții 
cât mai urgent. 

Locotenentul a închis știind că, dacă întrerupea legătura, îi 
va determina să acţioneze și mai repede. În armată, la fel ca și 


20 


Elicoptere de evacuare medicală (n.tr.) 


în viaţa de zi cu zi, trebuia uneori să creezi un moment de criză, 
ca să atragi atenţia oamenilor. Nu credea că era ceva de factură 
nucleară, însă intuiţia îi spunea că dăduseră peste ceva malefic 
și nu cunoștea nicio altă modalitate de a urgenta lucrurile. Știa 
deja că va avea probleme pentru că exagerase, dar ce altceva 
putea face? 

În timp ce ofiţerii de stat major de la bază se agitau de colo- 
colo, niciunul dintre ei nu a conștientizat că, dacă n-ar fi fost 
împușcat căpitanul, dacă locotenentul Keating ar fi crescut 
altundeva decât în vestul australian, dacă el n-ar fi știut cum 
arăta și la ce se folosea varul nestins, dacă n-ar fi fost toate 
aceste lucruri, echipa de specialiști îmbrăcaţi în costumele lor 
spaţiale, echipați cu corturile lor gonflabile, argintii și cu 
reflectoare, nu ar fi ajuns niciodată la timp. 

Prin urmare, escadrila de elicoptere Chinook a aterizat mai 
devreme cu o oră. Dacă ar fi ajuns mai târziu, varul nestins și-ar 
fi făcut treaba, iar ei nu ar fi descoperit niciodată un colț dintr-o 
pătură. 


Capitolul 41 


Până să aterizeze elicopterele, Sarazinul coborâse deja prima 
pantă abruptă și începuse să traverseze un platou îngust, 
măturat de vânt. Dacă lumea occidentală avusese noroc că 
locotenentul Keating preluase comanda pe vârful muntelui, nici 
Sarazinul nu fusese uitat de soartă. Era din nou călare. 

Coborâse destul de anevoios panta, din cauza șoldului rănit. 
Doctor fiind, știa că nu era dislocat, însă, indiferent de 
gravitatea rănii, îi era foarte greu să pășească. 

Fără o cârjă sau un baston pe care să își sprijine greutatea, 
știa că, în curând, va fi nevoit să găsească o peșteră sau o 
groapă, unde să se întindă pentru câteva ore și să încerce să se 
odihnească. Tocmai în acel moment, când a început să 
traverseze platoul, a văzut calul. 

Era unul dintre caii lui de povară care se separase de fraţii lui 
și care părea pierdut și părăsit în întuneric. Acesta i-a 
recunoscut vocea și, bucurându-se că nu mai era singur, a venit 
la trap înspre el. Sarazinul a luat hăţul pe care îl tăiase mai 


devreme seara, l-a folosit ca pe un căpăstru improvizat și a 
încălecat pe cal. 

L-a mânat în trap ușor și a traversat repede platoul, a găsit o 
cărare pe care căprarii o foloseau vara ca să ajungă la pășunile 
de pe culmi și și-a lăsat calul în voie. Crescut în munţi și sigur pe 
pasul lui, calul l-a purtat repede în jos pe cărare, ocolind 
instinctiv porțiunile de pietriș desprins, fără să se piardă cu 
firea, chiar și atunci când sub copitele lui se căsca un hău de trei 
sute de metri sau mai mult. 

Până la ivitul zorilor, elicopterele americane și cele ale ONU 
survolau deja deasupra platoului, scanând zona. Însă căutau un 
om pe jos și își concentrau toate forțele urmând acea supoziţie. 
Deoarece terenul era plin de râpe și peșteri, unele naturale, 
altele săpate de om, era un proces anevoios și dificil atât pentru 
piloţi, cât și pentru elicopterele de recunoaștere. 

Perimetrul de cercetare a fost extins treptat, însă calul l-a 
ținut pe Sarazin departe de această zonă și, peste două zile, a 
întâlnit un trib nomad de ciobani. În timpul zilei călătorea 
împreună cu ei, iar noaptea dormea printre corturile lor. 

Într-o dimineaţă devreme, în timp ce călătorea de-a lungul 
unei culmi, el a zărit vechea autostradă transafgană care tăia în 
două valea de jos. Și-a luat rămas-bun de la nomazi și s-a 
îndreptat într-acolo. 

Două ore mai târziu s-a alăturat unui convoi de camioane 
rablagite, camionete Toyota care înaintau cu viteză și autobuze 
aglomerate și și-a pierdut urma în haosul Afganistanului modern. 


Capitolul 42 


Bărbaţii în costume albe NBC - Nuclear, Biologic și Chimic - 
lucrau în mod sistematic în corturile lor gonflabile, translucide. 
Generatoarele mobile și filtrele sofisticate îndepărtau mirosul de 
pământ umed și de var nestins, înlocuindu-l cu aer curat, păstrat 
la o temperatură constantă de 20°C. 

În ciuda progresului lent, în câteva ore tehnicienii și 
supraveghetorii acestora au decis că nu se afla niciun material 
nuclear pe vârful muntelui. 

Această descoperire n-a fost prea benefică reputației lui 
Keating - sau perspectivelor lui de carieră. „Un alarmist”, acesta 


a fost cel mai amabil apelativ pe care cei din lanțul de 
conducere l-au avut de spus înainte ca ei să-și piardă interesul 
legat de întregul proces de exhumare. Părerea generală printre 
membrii echipei de specialiști în materiale periculoase a fost 
aceea că un transportator de droguri hotărâse să îngroape 
câţiva cai - fie pe ai lui, fie pe cei ai rivalului său, ceea ce era 
mai plauzibil. Când venea vorba de vrajbă, toată lumea era de 
acord că afganii jucau în propria ligă. 

Însă exista un singur detaliu pe care nu îl puteau omite, și 
anume varul nestins. A fost ceea ce l-a susținut pe Keating în 
acele zile cumplite - asta și convingerea lui nestrămutată că în 
mijlocul acelor clădiri ruinate se afla ceva malefic, ceva 
înspăimântător de sinistru. El i-a dat și un nume locului: Hotelul 
părăsit. 

Apoi, specialiștii din cortul gonflabil au găsit primul trup 
carbonizat. Sau, cel puţin, ceea ce mai rămăsese din el. Au 
stabilit că era o femeie și, deși nu aveau nicio dovadă, erau 
convinși că, dacă vor mai săpa, vor găsi alte două - un japonez 
și un olandez. Ce răpitor arunca victimele într-o groapă plină cu 
var nestins fără să ceară răscumpărare? 

Lângă cadavru, îngropat în reziduuri chimicale, aceștia au 
descoperit ce mai rămăsese din ceea ce părea a fi o pătură, 
adică 12 cm?. Ei nu știau, însă în ultima noapte înainte să moară 
femeia își apăsase pătura pe faţă și încercase să se asfixieze ca 
să pună capăt acelui chin atroce. Prin urmare, conţinea saliva, 
sângele, bucăţi din țesutul ei, precum și materialul genetic din 
pustulele care i se formaseră în gură și în gât. 

Când caii Sarazinului au tras-o până la groapă, ea ţinea încă 
pătura strâns în mâna parţial arsă, apărând-o de focul mistuitor. 
O oră mai târziu varul nestins o distrusese complet. 

Îngrijoraţi și obligaţi să recunoască faptul că era posibil să nu 
fie totuși vorba despre o răpire, restabilindu-i imediat reputaţia 
și perspectivele de carieră lui Keating, echipa NBC și 
supraveghetorii acesteia au mărit considerabil ritmul de muncă. 
Prima lor sarcină era aceea de a descoperi exact cu ce aveau 
de-a face, prin urmare, au așezat bucăţica de pătură într-un 
recipient etanș, pe care l-au pus într-un alt recipient cu capac și 


l-au trimis noaptea la Fortul Detrick din Maryland, prima dată cu 
un elicopter, iar apoi cu un avion special. 


Capitolul 43 


Fortul Detrick, care face parte din Comandamentul de 
Cercetare și Material Medical al Armatei SUA, este alcătuit dintr- 
o serie de clădiri și campusuri distribuite pe o suprafaţă de 485 
de hectare extrem de securizată, în afara orașului Frederick. 

Unul dintre cele mai mari campusuri găzduia institutul 
principal care se ocupa cu războiul biologic, și anume Institutul 
de Cercetare a Bolilor infecțioase, o organizaţie atât de învăluită 
în mister, încât câţiva teoreticieni ai conspirației au pretins că în 
laboratorul acestuia crease guvernul virusul HIV. 

Dacă aveau dreptate, atunci poate că în acea clădire lungă și 
joasă, cândva cunoscută sub denumirea Turnul Antrax, cei de la 
NASA au înscenat aterizarea pe Lună - nimeni nu știe, deoarece 
foarte puţini oameni, nici măcar cei ca mine, care dispun de 
autorizație, nu au fost admiși înăuntru. 

La unul dintre laboratoarele securizate ale institutului a ajuns 
și acel recipient din Afganistan într-o dimineaţă de duminică. 
Deoarece nimeni din Hotelul părăsit nu știa cu ce avea de-a 
face, recipientul nu fusese marcat ca prioritate maximă. 

Din acest motiv, a fost pus pe lista de așteptare și deschis 
abia după ora nouă seara. La acea vreme singurul microbiolog 
care se mai afla acolo era un individ de vreo 40 de ani pe care îl 
chema Walter Drax, un bărbat destul de ranchiunos care prefera 
să lucreze în tura de noapte, deoarece atunci nu era nevoit să îi 
suporte pe tâmpiţi și pe mitocani. După părerea lui, T8cM 
formau o cohortă numeroasă, una din care făcea parte 
majoritatea colegilor lui și, cu siguranţă, toţi cei din conducere - 
oamenii care, în opinia lui, blocaseră orice promovare și salariul 
mai mare care venea odată cu asta. 

Lucrând singur în condiţii specifice Nivelului 4 de siguranţă 
biologică, într-un laborator în care presiunea aerului era 
negativă, îmbrăcat într-un costum asemănător cu cel pe care îl 
purtase Sarazinul, al cărui regulator de aer era conectat la un 
rezervor aflat deasupra capului său, Walter a desigilat 


recipientul într-o cameră specială, a scos bucăţica de pătură și 
s-a pregătit să o analizeze. 

Uitându-se pe ecranul ultramicroscopului, nu îi venea să 
creadă ceea ce vedea. Cu pulsul accelerat și transpirând în 
costumul lui de siguranţă chimică, a verificat de trei ori. A 
schimbat microscopul, s-a întors la computerul lui și a consultat 
literatura în domeniu și manualele secrete ale institutului, 
înainte să se convingă. 

Avea de-a face cu variola major. Şi-a dat seama imediat că 
era vorba de o tulpină extrem de puternică, însă ceea cea 
observat, în nucleul ADN-ului, l-a înspăimântat cu adevărat: 
aceasta fusese modificată genetic. Nu avea nicio îndoială că era 
o tulpină a agentului patogen destinată să acţioneze ca o armă 
biologică - o armă de distrugere în masă lipsită de constrângeri. 

Nedesfăcând nucleul ADN-ului și comparând imaginile din 
manuale cu ceea ce vedea la microscop, a descoperit repede că 
era introdusă o anume genă în el. Nu exista decât un singur 
motiv pentru care cineva ar face asta: virusul fusese creat ca să 
învingă vaccinul. 

Dacă va funcţiona, iar Drax nu vedea niciun motiv pentru 
care nu ar face-o, nimeni în lume, nici măcar naziștii cu 
vagoanele lor pline cu canistre conţinând gaz Zyklon-B, nu 
dispusese de un ucigaș mai eficient. 

Protocolul firesc într-o astfel de situaţie - dacă o astfel de 
situaţie putea fi considerată firească - era ca Drax să îl sune pe 
supervizorul lui acasă și să îi aducă la cunoștință ceea ce 
descoperise. Însă Drax nu voia să facă asta. N-avea nici cea mai 
mică intenţie să îi lase pe T&M să intre în istoria institutului - să 
se bucure de acea celebritate pe care știa că o va aduce cu sine 
descoperirea variolei ca armă biologică. 

„Încă se mai vorbește despre cei care au descoperit virusul 
ebola într-o maimuţă”, și-a zis în sinea lui. 

A hotărât să îi ignore pe toți și să discute cu verișoara lui. 
Nici pe ea nu o îndrăgea foarte mult, însă era căsătorită cu un 
asistent special la Consiliul de Securitate al Națiunii - un bărbat 
pe care Drax îl poreclise „Luciu de buze”, având în vedere că se 
pricepea foarte bine să-și lingușească superiorii. 


Când a reușit să-l găsească, fără să-i dea explicaţii în 
legătură cu bucăţica de pătură, Drax i-a spus că voia să 
vorbească urgent cu membrul cu rangul cel mai înalt al 
comunităţii de spionaj din Statele Unite pe care îl putea contacta 
atât de târziu, într-o seară de duminică. „Luciu de buze” a râs și 
i-a explicat că lucrurile nu funcționau așa și că ar face mai bine 
să-i zică despre ce era vorba și că nu proceda bine faţă de 
propriii superiori, că exista, cu siguranţă, și la ei un protocol care 
trebuia respectat... 

Drax nu avea timp de pierdut. 

— Oh, scuze, a zis el, poate vrei să-ţi spun cum să ajungi în 
„satul muţilor”. Laboratorul are o linie privată. Treci la treabă - 
spune-i cuiva să mă sune, este o urgență naţională. 

A închis înainte ca „Luciu de buze” să apuce să răspundă, s-a 
așezat și a așteptat. De ani buni nu se mai simţise atât de bine. 

Cuvintele „urgenţă naţională” și faptul că Drax lucra în cel 
mai important laborator de virusologie l-au convins pe „Luciu de 
buze” să îl sune pe directorul adjunct al Agenţiei de Inteligență 
Naţională, un om pe care îl cunoștea bine, deoarece fiii lor 
adolescenţi erau coechipieri în echipa de baseball. 

Drept urmare, directorul adjunct a fost acela care l-a sunat 
pe Drax și l-a ascultat, cuprins de o spaimă îngrozitoare, pe 
tehnicianul care îi povestea despre bucata de material abia 
sosită din Afganistan și despre diferitele tipuri de variolă. 

— Având în vedere panica pe care așa ceva ar putea-o stârni, 
am vrut să afle despre asta cât mai puţini oameni cu putinţă - 
m-am gândit că cea mai bună variantă ar fi să încerc să vorbesc 
cu cineva din vârf, i-a precizat Drax. 

Directorul adjunct i-a felicitat iniţiativa, i-a cerut să nu mai 
spună nimănui și să aștepte până îl va suna din nou. Însă avea o 
singură dilemă: oare Drax spunea adevărul? Oare nu unul dintre 
oamenii de știință din cadrul aceluiași departament din Fortul 
Detrick fusese bănuit că produsese antraxul pe care îl trimisese 
prin poștă mai multor senatori americani? Pe de altă parte, în 
ciuda faptului că individul cu care vorbise pe linia privată părea 
a fi o pacoste, asta nu însemna că era un nebun de la Fortul 
Detrick. 


Directorul adjunct l-a sunat pe șeful institutului, un ofițer de 
rang înalt și un om de știință extrem de respectat, l-a pus să jure 
că nu va dezvălui secretul, i-a explicat ceea ce aflase și l-a rugat 
- nu, i-a ordonat - să meargă imediat la laborator, să confirme 
proveniența mostrei și să examineze descoperirea lui Drax. 

Patruzeci de minute mai târziu, așezat în fața 
ultramicroscopului lui Drax, șeful institutului l-a sunat pe 
directorul adjunct și i-a dat vestea de care acesta se temea. 
Apoi, mașinăria guvernului, cuprinsă de acel sentiment de 
panică, a început să își miște repede rotiţele. Toate astea se 
întâmplau în timp ce doar doi oameni de la cel mai mare institut 
biologic al naţiunii - organizaţia care ar fi trebuit să fie în miezul 
evenimentelor - nu aveau habar ce se întâmpla. Din punctul de 
vedere al înșelăciunii, era ceva spectaculos. 

Pentru noi, ceilalţi, era ceva fortuit - cel puţin guvernului i se 
acordase șansa să păstreze totul secret. Dacă Sarazinul ar fi 
aflat că era vânat, fie s-ar fi dat la fund, fie și-ar fi grăbit planul. 
Păstrarea secretului era de o importanţă capitală, iar din acest 
punct de vedere, primele câteva ore aveau să fie critice... 


Capitolul 44 


Secretul a fost păstrat. Până la miezul nopţii al acelei zile de 
duminică, doar nouă persoane din lume - în afară de Sarazin - 
știau adevărul. La scurt timp după aceea, cu toate că îmi 
predasem de mult timp insigna, am devenit cea de-a zecea. 

Primele două persoane - Drax și șeful lui - se aflau la 
Institutul de Cercetare a Bolilor Infecţioase aparținând armatei. 
A treia persoană era directorul adjunct al Agenţiei de Inteligență 
Naţională. Imediat ce i se confirmase adevărul despre ceea ce 
aflase, el a dat un telefon și șeful departamentului său - 
directorul Agenţiei de Inteligență Naţională - a devenit cea de-a 
patra persoană. 

Directorul, care nu era deloc un birocrat încărunțit, avea o 
istorie și o experiență vastă în agenţia de spionaj care își 
întindea neîncetat tentaculele - își începuse cariera la NSA?!, 


21 


Agenţia Naţională de Securitate din SUA (n.red.) 


analizând fotografii făcute din avioanele U2 reprezentând 
instalaţii militare rusești, apoi desfășurase operaţiuni secrete în 
cadrul CIA. Din cauza trecutului său întunecat legat de asasinate 
în cadrul acestor operaţiuni și a faptului că era cel mai iscusit 
vorbitor care lucrase vreodată în Washington, i s-a dat o poreclă 
ce l-a urmărit de-a lungul carierei lui. | se spunea Moartea 
șoptită. 

Acesta l-a sunat pe președinte, care dormea în apartamentul 
prezidenţial, aflat la al doilea etaj al Casei Albe, și a așteptat un 
moment ca demnitarul de rangul | al statului, comandantul șef, 
să se dezmeticească și să intre în biroul de alături. Era trecut de 
ora unsprezece a acelei seri de duminică. 

Președintele era văduv de șapte ani și nu s-a dus în camera 
alăturată, de teamă să nu trezească pe cineva - dusese o viaţă 
monastică de când soţia lui trecuse în neființă și dormea singur. 
Nu, voia să tragă de timp și să își ia halatul agăţat în spatele 
ușii. Având în vedere ora târzie și tonul pe care vorbea Moartea 
șoptită, el și-a dat seama că se întâmplase ceva extrem de 
important și nu dorea ca nenorociţii aceia de reporteri de la New 
York Times să scrie că el stătea întins în pat doar în boxeri când 
a aflat vestea. 

Așezat în spatele biroului, președintele îl asculta pe Șoptitor 
care îi spunea că o mostră de variolă activă fusese descoperită 
într-un sat abandonat din Afganistan, că nu era vorba de variolă 
obișnuită, ci virusul părea să fi fost modificat, astfel încât să 
învingă vaccinul, că analizele genetice indicau faptul că fusese 
creat din componente individuale ce puteau fi achiziţionate de-a 
gata oriunde în lume, că, din câte se părea, virusul fusese testat 
în munţii Hindu Kush, că trei oameni nevinovaţi își pierduseră 
viaţa și că singurul suspect, o persoană despre care nimeni nu 
știa nimic, reușise să scape și se ascunsese, cu siguranţă, într- 
una dintre țările arabe învecinate, cu o populaţie de aproximativ 
patru sute de milioane de locuitori. Pe scurt, aveau de-a face cu 
o potenţială catastrofă. 

În aceste circumstanțe, președintele, care era foarte 
mulțumit că își îmbrăcase halatul, a devenit cea de-a cincea 
persoană care cunoștea secretul. 


Nici el, nici directorul agenţiei nu au avut niciun dubiu - nici 
atunci, nici în săptămânile următoare - că ţinta era America. 
Îngrijorat și din ce în ce mai furios, președintele l-a întrebat pe 
director cât timp credea că mai aveau până la lansarea atacului. 

— Nu știu, a răspuns Moartea șoptită, tot ceea ce vă pot 
spune este că o persoană, sau un grup, pare să fi sintetizat 
virusul și acum are motive întemeiate să creadă că va funcţiona. 
De ce ar întârzia? 

— Înţeleg, a zis președintele pe un ton rece, dar ești 
directorul Agenţiei de Inteligență Naţională, am nevoie de un 
interval de timp, de o părere, de orice. 

— De unde naiba să știu? Cred că va fi cât de repede, atât vă 
pot spune. 

Era o mică binecuvântare că sistemul de înregistrare de la 
Casa Albă funcţiona și în biroul personal al președintelui - asta 
însemna că exista o dovadă istorică referitoare la singura dată 
când Moartea șoptită a ridicat tonul. 

l-a spus președintelui că va chema o mașină și că va ajunge 
la Casa Albă în douăzeci de minute. A închis și a căzut pe 
gânduri o clipă. În acea tăcere înfricoșătoare, el nu se putea 
abţine să nu se gândească la faptul că Fortul Detrick se ridicase 
încă o dată la înălţimea poreclei primite - Fortul Damnării. 


Capitolul 45 


În timp ce limuzina guvernamentală străbătea în viteză 
străzile pustii, îndreptându-se către Casa Albă, Moartea șoptită 
şedea pe bancheta din spate, în siguranţă - geamul despărțitor 
și gros era ridicat - și dădea mai multe telefoane. Primul a fost 
ca să ordone arestarea imediată a lui Walter Drax. Chiar și dacă 
aruncai doar o privire scurtă peste dosarul acestuia, puteai să-ţi 
dai seama că era un om ce adunase mult prea multă mânie, o 
gură-spartă care nu s-ar fi abținut să nu vorbească sau să nu se 
laude. 

Câteva minute mai târziu, șase bărbaţi au pătruns cu trei 
SUV-uri negre în campusul institutului, au fost întâmpinați de 
câţiva paznici de-acolo și au intrat în laboratorul lui Drax. Cu 
armele vizibile pe sub haine, ei i-au spus directorului institutului 
să se întoarcă în biroul lui, apoi i-au fluturat pe sub nas lui Drax 


niște acte de identitate, care puteau sau nu să fie insigne FBI 
adevărate, și i-au spus că era arestat sub suspiciunea de 
spionaj. Perplex, Drax le-a replicat că habar nu avea despre ce 
vorbeau - era un cetățean american cinstit, așa fusese toată 
viața. Aceștia l-au ignorat, i-au citit drepturile, iar când el a cerut 
un avocat, i-au zis că va primi unul în momentul în care i se vor 
aduce toate acuzațiile. Bineînţeles că nu aveau nici cea mai 
mică intenţie să facă asta - în schimb, aceștia l-au dus la un 
aerodrom aflat în partea cealaltă a orașului Frederick, unde un 
avion privat al guvernului i-a transportat, aterizând ulterior pe o 
pistă din Black Hills, în Dakota de Sud. De acolo, alte SUV-uri 
aparţinând guvernului l-au dus la o fermă izolată, cu încăperi 
pustii. 

În mod ironic, ca o coincidenţă pe care ţi-o oferă uneori viaţa, 
era aceeași casă unde fusesem dus și eu după ce îl omorâsem 
pe Călărețul valurilor și care fusese însușită și folosită de alţi 
membri ai comunităţii de spionaj după desfiinţarea Diviziei. La 
fel ca și mine în urmă cu câţiva ani, Drax împreună cu secretul 
lui au dispărut. 

Al doilea telefon pe care l-a dat Șoptitorul - ei bine, de fapt 
au fost trei telefoane - a fost către ambasadorii Italiei, Japoniei și 
Olandei. Le-a spus că trebuia să îi anunţe cu părere de rău că ai 
lor compatrioți erau morţi, uciși de răpitorii lor atunci când 
aceștia și-au dat seama că se apropiau trupele. 

— Au îngropat trupurile în grabă, iar noi exhumăm rămășițele 
chiar acum, a zis el. Procesarea dovezilor și identificarea oficială 
vor lua ceva timp, desigur. 

Le-a mai spus că, din motive operaţionale, informaţia trebuia 
să rămână secretă și, deși el nu a spus-o direct, a lăsat impresia 
că urmărirea făptașilor nu luase încă sfârșit. 

Ultimul telefon l-a dat șefului CIA. Fără a da vreo explicaţie - 
ceea ce nu era ceva neobișnuit în lumea serviciilor secrete -, el 
i-a spus acestuia să îi informeze pe oamenii în costume NBC, 
aflați la Hotelul părăsit, că toate testele ieșiseră negative. 
Deoarece nu mai era nevoie de ei, aceștia trebuia să se prezinte 
imediat la bază. Numai după plecarea acestora, urmau să vină 
oamenii CIA-ului, ca să sigileze groapa și să securizeze complet 
zona. 


Până a terminat cu telefoanele - eliminând toate căile prin 
care s-ar fi putut afla secretul - el intrase deja pe porțile Casei 
Albe. 


Capitolul 46 


Lucrul surprinzător în legătură cu James Grosvenor se 
dovedea a fi faptul că el era extrem de inteligent, de amabil și 
de modest - cu alte cuvinte, o persoană care ieșea, clar, din 
tiparul politicianului. Nimeni nu crezuse, nici măcar el, că va 
deveni președintele Statelor Unite. 

Fusese om de afaceri aproape de când începuse să 
muncească, ocupându-se în cea mai mare parte cu preluarea 
fabricilor în lipsă de potenţial, pe care le punea apoi pe picioare. 
Era de modă veche și credea în industria Americii, în 
îndemânarea muncitorilor americani și în faptul că bărbaţii și 
femeile care munceau din greu meritau salarii bune și o 
asigurare de sănătate decentă. Însă nu credea în sindicate - atât 
timp cât capitalul era bine administrat, nu era nevoie de ele. Nu 
mai e necesar să spunem că angajaţii lui i-au fost extrem de 
loiali, iar cotele productivităţii au fost mereu printre cele mai 
mari din ţară. 

Succesul și averea care au urmat tacticii adoptate i-au 
permis să preia întreprinderi și mai mari și i-au conturat în mass- 
media profilul de om care se angajează să salveze baza 
industrială a naţiunii. „Renașterea Păsării Phoenix” s-a numit 
materialul despre el în emisiunea „60 de Minute”. La scurt timp 
după apariţia reportajului i s-a oferit postul de secretar al 
Comerţului și, deoarece avea suficienţi bani și era dispus să 
încerce o nouă provocare, a acceptat. Pentru un om care s-a 
ridicat prin forţe proprii, guvernarea și nesfârșita ei birocraţie au 
fost o revelaţie, însă nu era omul care să renunţe și a cunoscut 
așa un succes, încât, atunci când secretarul Ministerului 
Sănătăţii a fost demis în urma unui scandal de corupţie, el s-a 
mutat în departamentul respectiv. 

Soția lui murise de cancer la sân, iar el și-a luat un 
angajament de nestrămutat, care nu mai fusese întâlnit de ani 
buni în clădirea prăfuită de pe Independence Avenue. Era văzut 
susținând cu înflăcărare drepturile cetățenilor de rând - spre 


marea nemulțumire a oamenilor influenţi din sistemul de 
sănătate - și lucrul acesta nu a făcut decât să fie și mai apreciat 
de oameni. Doi ani mai târziu a fost rugat să participe în calitate 
de al doilea candidat la președinție. Candidatul principal era o 
femeie - prima din istorie care candida pentru această funcţie 
din partea unui partid important -, iar Grosvenor a știut că 
fusese ales doar pentru a se realiza un echilibru printr-o 
prezență masculină puternică. 

Niciunul dintre prietenii lui nu s-a așteptat să accepte, însă el 
și cu Anne nu avuseseră copii, iar lui îi era din ce în ce mai greu 
să umple golul pe care ea îl lăsase în urma ei. Determinarea lui 
a fost aceea de a munci din greu și de a găsi provocări și mai 
mari. În spatele acelei atitudini pline de energie era un om trist, 
dar și unul cumsecade. 

După două zile de gândire atentă a acceptat, însă, în adâncul 
sufletului, nu credea că el sau femeia aveau vreo șansă. Același 
lucru îl arătau și sondajele. Țara alesese deja un președinte 
negru, dar acceptarea unei femei ca șef de Stat părea a fi mult 
prea mult în situaţia în care se afla ţara în acel moment. 

Apoi, în timp ce ţinea un discurs în cadrul unei întruniri din 
lowa - cu zece săptămâni înainte de alegeri -, candidata a 
suferit un anevrism cerebral. Dacă imaginile cu ea prabușindu- 
se pe scenă și suferind o criză puternică nu au fost suficient de 
tulburătoare, atunci următoarele patru zile în care ea a zăcut 
conectată la aparate în timp ce familia veghea lângă patul ei au 
fost și mai emoţionante. 

În tot acest timp Grosvenor nu numai că și-a urmat propria 
agendă, dar a preluat și majoritatea angajamentelor ei, 
susținând, practic, campania de unul singur. De fiecare dată 
când avea ocazia, el povestea cum o îngrijise pe soţia lui 
bolnavă și le amintea celor de faţă că ceea ce conta cu adevărat 
în viaţa lor era sănătatea, viaţa lungă și dragostea celorlalţi. 
Pentru prima oară într-o campanie electorală, aceste afirmaţii 
păreau sincere. 

Întotdeauna fusese un bărbat spiritual, cu o anumită sclipire, 
chipeș, iar sondajele au început să urce. Însă adevăratul punct 
de cotitură a apărut în seara în care familia a decis să o 
deconecteze pe candidată de la aparate. Grosvenor se afla la 


spital și, după ce totul a luat sfârșit, a ieșit pe o ușă laterală ca 
să ia puţin aer. Câteva momente mai târziu i s-a alăturat și soțul 
candidatei, amândoi crezând că nu îi vedea nimeni. 

Însă cineva îi urmărea - un angajat al spitalului, probabil - 
înregistrând cu ajutorul camerei foto a telefonului mobil. Deși 
imaginea era cu o rezoluţie slabă și făcută de la o distanță 
considerabilă, era îndeajuns de clară, încât să se vadă cum soțul 
candidatei a cedat și a început să plângă. După un moment de 
ezitare, când bărbatul nu și-a mai putut controla emoțiile, 
Grosvenor l-a îmbrățișat și l-a ţinut așa preț de câteva minute. 

Doi bărbaţi, niciunul tânăr, care stăteau lângă clădirea 
spitalului - unul dintre ei candidat pentru funcţia de 
vicepreședinte, consolându-l pe celălalt în momentele lui de 
durere -, a reprezentat un moment atât de omenesc, de sincer, 
încât la câteva minute după ce filmulețul anonim a fost încărcat 
pe internet, acesta a devenit viral. Pe durata lui, electoratul a 
putut vedea că în spatele imaginii create bărbatul care candida 
nu era o persoană deloc diferită de restul lumii. 

Prima zi de marți a lunii noiembrie nu a adus o victorie 
răsunătoare, însă Grosvenor - poate candidatul cel mai puțin 
cotat din politica americană modernă - a câștigat suficiente 
voturi încât să poată merge mai departe. „Sunt Lyndon Johnson 
- fără asasinare”, le-a spus el prietenilor chiar înainte de 
învestirea în funcție. 

Dar singura întrebare la care nimeni nu putea răspunde - cea 
pe care mizase oponentul lui în timpul campaniei - era dacă 
James Balthazar Grosvenor avea tăria necesară de a face faţă 
unei crize totale. 

Acest lucru urma să îl aflăm cu toţii - națiunea, lumea, chiar 
el însuși. 


Capitolul 47 


Moartea șoptită a intrat în Biroul Oval și a descoperit că 
fuseseră convocați și secretarul de Stat, cel al Apărării și cel al 
Securităţii Naţionale. Aceștia ocupaseră deja loc în faţa biroului 
Lincoln. Secretarul general al președintelui Grosvenor lua notițe 
și utiliza un Mp3 player mic, ca să înregistreze ceea ce se 


spunea - nimeni nu știa dacă îl folosea pentru posteritate, 
pentru autobiografia lui sau pentru a-l ajuta să-și aducă aminte. 

Președintele le explicase deja în linii mari situaţia, iar în acele 
momente erau nouă persoane cărora li se dezvăluise secretul. 
Odată adunaţi cei mai importanţi oameni ai guvernului, 
Grosvenor le-a spus că nu exista un act mai mare de trădare din 
partea lor decât să divulge pericolul cu care se confrunta 
națiunea - asta însemna amenințare și pentru soțiile, copiii, 
amantele, servitorii lor și pentru oricine altcineva. 

Aceștia au încuviinţat solemn din cap, iar Grosvenor nu putea 
decât să spere că erau sinceri. A început să întocmească în scris 
o agendă, când secretarul Apărării l-a întrerupt. 

— Având în vedere ceea ce știm, n-ar fi, oare, o idee bună să 
începem să citim din scriptură sau să spunem o rugăciune? 

Grosvenor i-a văzut pe Moartea șoptită și pe secretarul de 
Stat dându-și ochii peste cap și și-a dat seama că în cabinetul lui 
se aflau cel puțin doi atei. 

— Este o idee bună, Hal, i-a replicat el secretarului Apărării, 
și sunt convins că fiecare dintre noi va cere ajutorul divin în 
această noapte. Dar pentru moment, să ne vedem de ale 
noastre, ce zici? 

Era un răspuns bun, diplomat, care a părut să îi 
mulțumească atât pe Hal Enderby, secretarul Apărării, cât și pe 
ateii care ședeau în spatele lui. Președintele s-a întors către 
Șoptitor. 

— Mai întâi, suntem siguri că virusul a fost creat ca să 
învingă vaccinul? 

— Da, a răspuns Șoptitorul. Există o genă - aparent asociată 
cu sistemul imunitar - care a fost introdusă în ADN-ul său. Nu 
are cum să fie o simplă coincidenţă. 

— Va funcţiona? Ar putea învinge vaccinul? a întrebat 
președintele. Adică este ceva extrem - așa ceva nu s-a mai 
realizat până acum, nu? 

— Din nefericire, domnule președinte, nu este adevărat, a 
răspuns Șoptitorul, privind în jur, lăsând să se înțeleagă din 
privirea lui că ceea ce urma să spună era strict secret. La 
sfârșitul anilor '80, sovieticii dețineau cel puţin zece tone de 
virus al variolei pe care îl creaseră cu scopul de a-l folosi în 


focoasele rachetelor MIRV. Conform spuselor unui colaborator 
sus-pus al nostru, acel material fusese creat ca să reziste 
vaccinului. Cred că avem toate motivele să credem că este 
posibil. 

Dezvăluirea celui mai important spion al ţării a făcut ca 
încăperea să se cufunde în tăcere, iar aceasta a fost întreruptă 
de singura femeie prezentă la întâlnire - secretarul Apărării 
Naţionale. 

— Dar asta nu înseamnă că versiunea asta funcţionează. 
Rușii sunt una, iar teroriștii cu totul altceva. Nu avem de unde să 
știm, nu? a zis ea. 

— Cred că știm, a intervenit președintele Grosvenor. Bărbatul 
din munţii Hindu Kush avea trei prizonieri - nici nu încape în 
discuţie că nu l-a vaccinat pe unul dintre ei și nu a testat să 
vadă dacă virusul era invincibil. 

— La fel cred și eu, a spus Șoptitorul. Este evident că a 
funcţionat - toţi cei trei prizonieri au murit. 

— Asta înseamnă că nu avem cum să ne apărăm, a spus 
președintele. Trei sute de milioane de doze de vaccin ar fi 
inutile, a continuat el și în camera slab luminată s-a așternut iar 
tăcerea. 

Ar fi trebuit să creăm un medicament antiviral - un remediu - 
și asta ar fi fost o masură de precauţie reală, a zis Grosvenor, 
mai mult pentru el. 

— Varianta asta a căzut, nu mai este timp, a spus secretarul 
de Stat, un bărbat în vârstă care deja arăta epuizat. 

Grosvenor a încuviinţat din cap și s-a întors înspre Șoptitor. 

— Și ăsta este ceea ce se numește un virus puternic? 

— Foarte puternic, a răspuns Șoptitorul. Și cred că a fost 
creat așa în mod deliberat. Cu cât este mai puternică tulpina, cu 
atât distruge mai repede. Un virus nu este tocmai viu, a 
continuat el, dar, cu siguranţă, nu este mort. Nu poate trăi în 
exteriorul gazdei - în cazul nostru, corpul omenesc. Cu cât 
distruge mai repede gazdele, cu atât mai repede se răspândește 
epidemia. Nu cred că cel care a creat virusul vrea să distrugă 
lumea. Vrea să ne distrugă doar pe noi. 


— M-am liniștit, a zis președintele pe un ton ironic. În regulă 
- bărbatul care a fugit. Cum îl găsim? a întrebat el și s-a întors 
către secretarul general. Echelon? 

În cinci minute secretarul general dăduse telefoanele 
necesare prin intermediul cărora Biroul Oval urma să afle tot 
ceea ce interceptase Echelon. Ca să păstreze un volum maniabil 
de material, Șoptitorul sugerase să restrângă zona iniţială la un 
cerc larg care înconjura vârful munţilor Hindu Kush și care 
cuprindea datele din ultimele douăsprezece zile. Chiar și așa, 
știa că volumul de informaţii va fi uluitor. 

În zona respectivă nu existau linii telefonice, bineînțeles, iar 
antenele de telecomunicaţii, exceptând Kabul și alte câteva 
orașe importante, erau inexistente, prin urmare, asta însemna 
telefoane conectate la satelit. Chiar dacă Echelon le iubea, 
deoarece semnalul lor era printre cele mai ușor de interceptat 
din lume, problema era că mijloacele rudimentare de 
comunicație din Afganistan făceau ca toată lumea să deţină un 
astfel de telefon: traficanţi de droguri și de arme, despotți 
războinici, comandanţi talibani, voluntari, jurnaliști, căpetenii de 
trib, doctori și delegați oficiali ai guvernelor. 

Dacă mai adăugăm cele zece limbi oficiale diferite și cele 
peste patruzeci de dialecte - ca să nu mai vorbim de coduri și 
criptări, de la cele mai rudimentare la cele mai sofisticate -, 
volumul de date era copleșitor. 

Cu toate astea, dacă singuraticul, pe care locotenentul 
Keating îl zărise pe vârful muntelui, folosise un telefon conectat 
la satelit în zona satului, Echelon interceptase semnalul. 
Bineînţeles că președintele era conștient de faptul că nu exista 
nicio garanţie că bărbatul avea un astfel de telefon, însă, în 
situaţia dată, nu prea avea de ales - când nu ai alte alternative, 
te folosești de ce ai la dispoziţie. 

Răspunzând ordinului direct venit de la președinte, 
computerele IMB Roadrunner, prevăzute cu răcire, ale Fortului 
Meade - unele dintre cele mai rapide procesoare din lume - au 
început imediat să caute în baza lor de date. 

Dacă nu vor găsi nimic de la prima încercare, acestea vor 
mări cercul de căutare kilometru cu kilometru până când vor 


acoperi nu numai ţări, ci și subcontinente. Practic vorbind, ele 
căutau o anume voce printre zeci de milioane de alte voci. 


Capitolul 48 


Între timp, cei cinci bărbaţi și femeia care ședeau în jurul 
biroului Lincoln încercau să schiţeze un plan. Aproape imediat 
au început și discuţiile în contradictoriu. 

Singurul lucru asupra căruia au căzut de acord a fost acela 
că națiunea era în pericol - deși nivelul amenințării era mic, 
pentru a se evita panica și întrebările incomode, acesta trebuia 
să rămână așa. Însă în următoarele două ore ateii și 
propovăduitorii au început să se contrazică aproape la fiecare 
idee, apoi, brusc, s-au unit împotriva președintelui, referitor la 
alte opinii, pe urmă s-au despărțit, formând alianţe neobișnuite 
cu foștii lor oponenți, după aceea au revenit la alianțele iniţiale, 
ca apoi să răbufnească de câteva ori asemenea unor pistolari. 

— E mai rău decât la /oya jirga, a vorbit încet secretarul 
general în Mp3 playerul lui. 

Loya jirga era marele consiliu al bătrânilor afgani - motivul 
pentru care avea o denumire atât de neobișnuită era acela că 
termenul fiasco fusese deja împrumutat. 

Când oboseala a început să-și facă prezenţa pe nesimţite, 
toată lumea s-a aliat împotriva Șoptitorului care, după părerea 
lor, era cel mai încăpățânat om din câţi cunoscuseră. 

— O, nu te mai scărpina atâta! i-a spus secretarul Securităţii 
Naţionale într-un moment de exasperare. 

A fost o remarcă nedemnă de o doamnă și atât de 
neortodoxă, încât până și ea a fost șocată că o rostise. Deoarece 
avea simţul umorului, Șoptitorul a izbucnit în râs, iar ceilalţi i-au 
ținut isonul. 

Prin urmare, erau cu toţii într-o dispoziție mai bună când 
Șoptitorului i-a venit prima idee bună. El a fost cel care s-a 
gândit la poloniu 210. 

Motivul pentru care îl considerau cu toţii atât de încăpățânat 
era acela că el refuza să accepte orice sugestie până când 
cineva nu îi explica în ce mod putea fi dat bărbatul în urmărire 
generală fără să se dezvăluie temeiurile pentru care era căutat. 


— Mergem la pakistanezi și le spunem: „Avem nevoie 
disperată de ajutorul vostru, dar nu vă putem spune motivul, ne 
pare rău”, a zis el. Nu numai că se vor simţi ofensaţi, însă vor 
începe și să facă supoziţii și, din experienţă, vă spun că, atunci 
când oamenii își dau cu presupusul, întotdeauna cineva 
nimerește. 

Mai târziu, după ce încetaseră toţi să mai râdă de izbucnirea 
secretarului Securităţii Naţionale, Șoptitorul a abordat din nou 
problema. 

— Este vorba despre a folosi toate resursele comunităţii de 
spionaj americane și ale aliaţilor acesteia. Asta ar însemna că o 
sută de mii de oameni vânează un singur om. Toată lumea va 
crede că este terorist și ce vom spune... 

Nu și-a mai terminat fraza, deoarece în minte i-a venit o altă 
idee. Președintele s-a uitat la el. 

— Ce s-a întâmplat? 

Șoptitorul le-a zâmbit. 

— Vom spune că avem informaţii credibile conform cărora 
răpirea cetăţenilor străini face parte dintr-un complot mult mai 
mare, al cărui scop este să adune bani ca să încerce să 
achiziţioneze un gram de poloniu 210. 

— Un declanșator nuclear? 

— Întocmai, a confirmat Șoptitorul. Vom spune că fie 
bărbatul, fie organizaţia din care face parte se află în ultimul 
stadiu al construirii unui dispozitiv nuclear de mărimea unei 
serviete. 

Pe măsură ce ideea își făcea efectul, ceilalți semănau cu 
niște oameni preistorici care tocmai descoperiseră focul. 

— Toată lumea se va implica, a zis secretarul Apărării. Nicio 
țară din lume, nici măcar una extremistă, nu își dorește să 
construiască cineva o bombă murdară chiar pe teritoriul ei. 

— Vom avea astfel un motiv să lansăm cea mai mare 
vânătoare de oameni din istorie, a replicat Șoptitorul. Este o 
problemă atât de serioasă, încât nimeni nu va avea dubii - cine 
ar inventa așa ceva? Noi nu ne vom arăta dornici să facem 
dezvăluiri, firește. 

— Însă vom fi aceia care vom „scăpa” informaţia, a adăugat 
secretarul Securităţii. Într-un ziar respectabil - Times sau Post. 


Moartea șoptită a zâmbit - în sfârșit, înțelegeau unde bătea. 

— Va provoca panică, a adăugat secretarul general, având 
grijă să rostească remarca asta suficient de tare, încât să fie 
înregistrată. 

— Bineînţeles că da, dar nu la fel de mare ca în cazul 
variolei, a precizat Șoptitorul care se gândise deja la reacția 
publică și nu credea că va afecta planul lor. Este vorba despre o 
bombă, despre un singur oraș. Domnul președinte poate asigura 
opinia publică de faptul că noi deţinem mijloacele pentru a opri 
pericolul. 

Toți și-au îndreptat privirile către Grosvenor, ca să-i vadă 
reacţia, și au fost surprinși să descopere că pe chipul lui se citea 
o tristeţe și mai adâncă decât de obicei. 

— Este îngrozitor că în vremurile noastre varianta unei 
bombe nucleare de mărimea unei serviete este mai convenabilă 
decât adevărul, a spus el. 

Niciunul nu era prost, iar remarca asta le-a dat un răgaz să 
se gândească. De unde începuse totul? trebuie să se fi întrebat. 
De ce înnebunise lumea într-atât de mult? 

Însă Moartea șoptită era un om pragmatic, cel mai dur dintre 
toţi, și în opinia lui nu folosea la nimic să se piardă timpul în 
reflecții despre dușmănia dintre oameni. 

— Asta înseamnă că putem trimite agenţi care să 
supravegheze aeroporturile și graniţele cu dispozitive de 
scanare. N-are importanţă cum le vom numi - contoare Geiger 
sau altceva - atât timp cât ele înregistrează temperatura 
corpului. Acesta este primul simptom al infestării cu variolă. 
Bineînţeles că vom fi foarte atenți la arabi și la musulmani. Ce 
se întâmplă dacă vom depista pe cineva? Orice persoană cu 
temperatura corpului ridicată va fi imediat scanată a doua oară 
și ținută în carantină dacă va fi cazul. 

Secretarul general a intervenit. 

— lată cea mai plauzibilă metodă de atac, oameni care în 
mod voit... 

— Infestați sinucigași, a zis Șoptitorul, continuând fraza. Cu 
câţiva ani în urmă am făcut un exerciţiu intitulat larna Neagră, 
iar această ipoteză a fost întotdeauna preferată. Dacă vom reuși 


să prindem unul dintre vectori și să derulăm în spate 
evenimentele, îi vom găsi și pe cei responsabili. 

S-a lăsat tăcerea, însă Șoptitorul știa că era tăcerea care 
confirma reușita, și nu dezamăgirea. Trecuseră câteva ore, dar 
în acel moment aveau o strategie care părea realizabilă. În 
situaţia dată, era un plan excelent și nu puteau fi admonestați 
pentru că pe chipurile lor se citea o umbră de speranță și de 
încredere. 

Păcat însă că nu avea nicio șansă să funcţioneze. 

Mai întâi, indiferent câți agenţi s-ar fi ocupat de caz, nu 
exista decât o mână de oameni care cunoștea mișcările 
Sarazinului, iar aceștia, cu siguranţă, nu erau dispuși să ajute pe 
nimeni. Când Lordul Abdul Mohammad Khan a aflat că se 
dezlănţuise iadul și că pakistanezii, afganii - chiar și guvernul 
iranian, doar așa, ca să se afle în treabă - căutau un bărbat care 
străbătuse munţii Hindu Kush și care se presupunea că încerca 
să facă rost de un declanșator nuclear, nu mai putea fi sigur că 
toată acea poveste avea vreo legătură cu doctorul care, 
odinioară, fusese o fiară cu un lansator de rachetă Blowpipe. 
Dar, ca să se asigure, a trimis un mesager - unul dintre nepoţii 
lui în care avea încredere deplină - cu un mesaj verbal pentru 
răpitorii iranieni. Conţinutul era simplu: le cerea să jure, pe viața 
mamei lor, că nu vor spune nimic despre faptul că răpiseră trei 
străini pentru el. Mesajul pe care l-a primit înapoi a fost la fel de 
simplu. Jurau pe viaţa mamei lor că nu vor scoate o vorbă. 

A doua problemă era că cei de la Casa Albă credeau în 
importanța numărului: credeau în agenţi în fiecare aeroport, 
credeau în scanere și temperaturi crescute ale corpului. 
Credeau, ca o dovadă a credinţei, că infestaţii sinucigași erau 
vectori. Sarazinul însă nu privea lucrurile astfel și, având în 
vedere că el era cel cu variola, lucrul ăsta făcea toată diferența. 

Se crăpa de ziuă și secretarul de Stat tocmai întrebase dacă 
să comande ceva de mâncare când au primit vești de la 
Echelon. 


Capitolul 49 


Două apeluri telefonice. Prima extragere de date a Echelon a 
scos la iveală două apeluri telefonice prin satelit și ambele se 


potriveau criteriilor de căutare mai bine decât s-ar fi așteptat 
oricine. 

Date la un interval de trei zile, ambele apeluri telefonice se 
potriveau perfect cu răstimpul stabilit și, în ciuda faptului că 
existaseră multe interferenţe atmosferice - probabil o altă 
furtună care traversa munţii Hindu Kush sau nenorocitul acela 
de vânt care sufla până în China -, analiștii Agenţiei Naţionale 
de Securitate care se ocupaseră de această căutare prioritară 
pentru Casa Albă erau siguri că apelurile fuseseră date la câţiva 
kilometri de satul părăsit. 

Era destul de probabil ca ele să fi fost efectuate din sat, însă 
trebuia să aștepte nivelul de precizie dat de procesoarele IBM 
Roadrunners care vor încerca să determine coordonatele exacte 
după ce eliminau interferențele. 

Mai mult, cei doi oameni de pe fir - un bărbat din Hindu Kush 
și o femeie aflată într-o cabină telefonică publică în sudul Turciei 
- vorbeau engleza, cu toate că nu era limba lor maternă. 

Președintele și Șoptitorul, care ascultau raportul secretarului 
general, s-au uitat unul la celălalt și expresia de pe feţele lor 
confirma și gândul celor trei secretari ai cabinetului: „Oare se 
putea mai bine de-atât?” 

Apoi, norocul lor a dispărut. 

Chiar dacă cei doi oameni de la capătul celălalt al firului 
vorbeau engleza, lucrul ăsta nu îi ajuta prea mult. În timpul 
primului apel telefonic, bărbatul n-a spus prea multe, de parcă 
ar fi ascultat un raport. Chiar dacă femeia a fost cea care a 
vorbit cel mai mult, era foarte deșteaptă - ea înregistrase 
dinainte totul, probabil pe un telefon mobil. Vorbele ei erau 
alese din reportaje de știri ale televiziunilor BBC, CNN, MSNBC, 
precum și ale altor emisiuni de știri în engleză. Deși și-a 
întrerupt înregistrarea de câteva ori, ca să aducă informaţii 
suplimentare, era imposibil să îţi dai seama ce vârstă avea, care 
era nivelul educaţional sau să distingi alte elemente pe care le- 
ar fi putut folosi un psiholog criminalist al FBI. 

Conţinutul acestei conversații ciudate era încă și mai 
misterios. Jumătate din el folosea cuvinte codate care nu se 
potriveau cu celălalt conţinut. Experții care îl revizuiseră erau de 


părere că ea îi dădea informaţii referitoare la o problemă 
medicală care, în sine, ar fi putut fi un cod pentru altceva. 

Al doilea apel telefonic a fost și mai scurt. Ea făcuse din nou 
o înregistrare care părea a fi un fel de actualizare. Bărbatul i-a 
mulţumit și, chiar dacă îi despărțea fusul orar și atâţia kilometri, 
se simţea ușurarea din vocea lui. El a vorbit neîntrerupt preț de 
șase secunde, apoi a închis. 

Cei aflaţi în Biroul Oval erau complet uluiţi. Ceea ce începuse 
să se contureze în ceva promiţător în urmă cu câteva minute, 
ulterior se transformase într-un labirint de necunoscute. 

Secretarul general și-a aruncat din nou ochii peste raportul 
trimis prin e-mail și le-a spus că Echelon căutase în întreaga lui 
bază de date din ultimii șase ani, ca să detecteze dacă telefonul 
conectat la satelit fusese folosit pentru a da sau a primi și alte 
apeluri telefonice. Nu au găsit nimic - doar cele două apeluri 
telefonice, ce semănau cu doi atomi separați plimbându-se prin 
spaţiul virtual, și care erau de neînțeles. 

Cu toate astea, în acea mare de coduri și voci împrumutate 
din programele de știri apăreau niște indicii. Patru cuvinte, 
rostite la un moment dat din greșeală de femeie, erau în arabă, 
iar bărbatul a întrerupt-o pe un ton tăios în aceeași limbă - 
dojenind-o pentru că le folosise. Prin urmare, erau arabi, sau 
poate era o greșeală repetată, deliberat făcută, ca să îi facă pe 
cei care ascultau să tragă o anumită concluzie greșită. 

Mai exista un indiciu: la capătul celălalt al firului, în Turcia, se 
auzea zgomotul asurzitor al traficului care acoperea o muzică de 
fundal, sau un post de radio sau ceva. Însă nu tocmai - se 
auzeau niște acorduri difuze ce semănau cu muzică și experții 
au concluzionat că fusese transmisă prin linia telefonică în timp 
ce femeia ţinea reportofonul la receptor. Însă nu puteau spune 
exact ce era. În raport mai scria că va dura câteva săptămâni 
până să poată da un răspuns clar referitor la datele extrase. 

În mod normal, un astfel de zgomot de fundal nu ar fi avut 
importanţă - Echelon ar fi putut localiza cabina telefonică în 
câteva clipe. Însă sistemul turc de telefonie era departe de a fi 
unul obișnuit. Cei de la Echelon care proiectaseră programul soft 
ce funcţiona incognito și pătrundea în centralele telefonice 
regionale ale ţării nu luaseră în calcul lucrările de mântuială, 


conexiuni ilegale, reparaţiile neînregistrate, legături misterioase 
făcute pentru a evita plata, deteriorările și defecţiunile tehnice 
constante. Echelon nu a putut să indice decât că respectiva 
cabină telefonică se afla în centrul unui orășel - raportul preciza 
că undeva, pe o rază de opt kilometri, o femeie primise două 
apeluri telefonice, că ea se găsea într-o zonă cu trafic și că în 
fundal se auzea muzică. 

— Dar recunoașterea vocii? a întrebat președintele, concen- 
trându-se asupra celei mai secrete arme a celor de la Echelon. 

Glasul îi părea mai obosit decât înfățișarea. 

— Femeia nu a vorbit suficient de mult fără întrerupere ca să 
se poată obţine o mostră, a spus secretarul general, citind în 
continuare raportul, apoi s-a întors către cei trei secretari, știind 
că ei nu cunoșteau cele mai mari secrete ale organizației 
Echelon. Sistemul are nevoie de cel puţin șase secunde. Apoi, el 
compară elemente ale vocii cu peste două sute de milioane de 
alte voci - teroriști, criminali, membri ai gherilei -, informaţii 
adunate din bazele de date din lumea întreagă, a continuat el, 
înflăcărându-se mai ales că întotdeauna îi plăcuse tehnologia. 

Și ăsta nu este decât începutul, adevărata șmecherie e că 
poate transforma orice vocală și sunet într-un număr... 

— Ajunge! l-a întrerupt Șoptitorul, sugerându-i din priviri 
secretarului general că, dacă va mai scoate un cuvânt, conform 
prevederilor din Legea privind securitatea naţională, va avea 
voie să se ridice și să-l strângă de gât. Dar bărbatul? a întrebat 
el. A vorbit șase secunde. 

— Da, au obţinut o mostră bună a vocii lui, a răspuns 
secretarul general, nevenindu-i încă să creadă că directorul 
Agenţiei de Inteligență Naţională îl repezise. Dar nu există nicio 
potrivire, nici măcar o subcategorie de voci de care să se 
apropie - nici în engleză, nici în arabă. Aici scrie că nu apare în 
niciuna dintre bazele de date ale serviciilor secrete sau ale 
poliţiei. 

Felul în care se desfășura povestea îl speria pe Șoptitor. Nu i- 
a spus nici președintelui, nici celorlalţi, însă singurul lucru căruia 
nicio agenţie secretă din lume nu îi putea face față era o 
fantomă. De unde să începi când ai de-a face cu o persoană fără 


trecut, fără formă, fără cazier? Șoptitorul nu întâlnise niciodată 
una - nu una adevărată - și nici nu își dorise vreodată. 

Ceilalţi au observat neliniștea pe chipul lui sumbru și în acel 
moment stânjenitor de tăcere care a urmat și-au dat seama că 
norocul îi părăsise. 

Președintele a fost primul care și-a revenit și și-a exercitat 
autoritatea de care aveau nevoie. El le-a spus că, în ciuda 
frustrării acumulate în acele ore și a speranțelor zdruncinate, un 
singur lucru era cert - exista o femeie în sudul Turciei care 
cunoștea identitatea bărbatului și vorbise cu el. Ea îi furnizase 
niște informaţii care, din câte se părea, erau foarte importante. 
Ce motiv ar fi avut el s-o sune în mijlocul testării virusului pe 
care îl sintetizase și care era o realizare remarcabilă? Și nu o 
singură dată, ci de două ori. Cineva suficient de inteligent ca să 
creeze un virus mortal cu siguranţă știa că exista riscul ca 
oricine să asculte convorbirea. De ce a făcut-o? Ce era așa de 
important? Și mai important încă - cine era femeia aceea? 

— Prin urmare... mergem în Turcia, a concluzionat el. Cum? 

Bineînțeles că secretarul Apărării, secretarul Securității 
Naţionale și secretarul de Stat - Gașca celor Trei, după cum îi 
botezase în gând Șoptitorul - au militat pentru trimiterea celei 
de-a Cincea Armate și a flotei din Mediterana, ca să invadeze 
plajele. O sută de mii de agenţi nu ar fi fost suficienţi ca să 
îndeplinească planul lor. Președintele i-a calmat. 

— Am descoperit pe cineva, a zis el. Dacă vom ataca și vom 
invada zona, ea se va speria și va fugi în Siria, sau în Arabia 
Saudită, sau în Yemen - unde vreți voi - și se va ascunde într-o 
văgăună de unde ne va fi imposibil să o scoatem. 

Citise despre greșeala pe care o făcuse George Bush în 
perioada în care îl vânau pe Osama bin Laden, când invadase 
regiunea din Tora-Bora. Numărul de infanteriști și neînțelegerile 
din cadrul agenţiei au sfârșit prin a periclita complet 
operaţiunea. În cele din urmă, au reușit să pună mâna pe el 
folosindu-se de vechile metode de spionaj. 

— Ce părere ai, Șoptitorule? 

— Aveţi dreptate. Eficienţa oricărei operaţiuni este invers 
proporțională cu numărul de oameni folosiţi, a răspuns el, gata 
să înfrunte Gașca celor Trei dacă era nevoie. Este genul de 


muncă pe care o fac agenţii secreţi, cei mai buni dintre ei, 
oricum. Trimitem un explorator și dacă este suficient de bun și 
vom avea noroc, va afla destule informaţii ca să ne lumineze și 
nouă calea. 

Cei trei secretari nu au spus nimic, visând, probabil, în 
continuare la o invazie cu bombardamente și la scenele de 
deschidere din filmul Salvati soldatul Ryan. 

— Pe cine trimitem? a întrebat președintele. 

— Nu știu, a răspuns Șoptitorul și ăsta era motivul pentru 
care președintele îl respecta atât de mult - era unul dintre 
puținii oameni din Washington care era dispus să recunoască 
atunci când nu știa ceva. Vă voi ţine la curent. 

La aceeași concluzie au ajuns cu toţii. Un singur om era de 
ajuns, un explorator singur într-o ţară străină. Nu era o treabă 
pentru un începător. 

Cele șase persoane din Biroul Oval au hotărât că nu mai 
aveau ce face în timp ce așteptau ca Șoptitorul să rezolve acest 
aspect. El s-a ridicat în picioare și a luat cu dexteritate copia 
raportului Echelon pe care secretarul general o așezase pe 
măsuța de cafea - nu voia ca preţiosul document să fie uitat 
acolo, în timp ce păstrătorii marelui secret se îndreptau către 
ușă, președintelui i-a trecut prin minte un ultim gând și l-a 
chemat pe Șoptitor. 

— Unde mai exact în Turcia? 

Șoptitorul a răsfoit paginile raportului. 

— Într-o provincie numită Muğla, a răspuns el. Numele 
orașului este Bodrum. 


Capitolul 50 


Șoptitorul nu a făcut duș, nu a mâncat, nu s-a odihnit. A 
sunat de pe drum, din mașină, cerând ca toate fișierele 
guvernului referitoare la sudul Turciei să fie transferate pe 
computerul lui până va ajunge la birou. Dorea să afle cât mai 
multe despre regiunea respectivă înainte să se gândească ce 
agenţie și ce agent secret să desemneze ca explorator. 

Prin urmare, imediat după ce a părăsit Casa Albă, și-a 
petrecut dimineața în biroul lui generos, cu obloanele trase și cu 
ușa încuiată, concentrat asupra ecranului computerului. 


Tocmai terminase de citit analiza făcută de Departamentul 
de Stat referitoare la situaţia politică actuală din Turcia - „încă 
zece pagini de lăbăreală”, și-a spus el - după care a ales un 
dosar subțire trimis Ambasadei Statelor Unite din Ankara, 
capitala ţării. 

Aparţinea unui detectiv de la Departamentul de Omucideri al 
NYPD. Polițistul cerea ajutorul în descoperirea numelor tuturor 
femeilor, cetăţene americane, care ceruseră viza de intrare în 
Turcia în ultimele șase luni. Șoptitorul nu știa, însă lui Ben 
Bradley îi venise o idee - și încă una bună - și anume că cineva 
care avea un număr de telefon turcesc și un calendar scump cu 
imagini spectaculoase ale ruinelor din Roma s-ar putea gândi să 
meargă acolo. 

Șoptitorul a văzut că era ceva legat de o crimă dintr-un motel 
numit Eastside Inn - nu era locul unde s-ar fi cazat, judecând 
după fotografiile neclare atașate raportului criminalistic întocmit 
de poliţie - și a vrut să-l pună deoparte. 

Apoi s-a oprit. Avea ochiul format încă din tinereţe, de pe 
vremea când examina fotografiile-spion ale unităţilor militare 
sovietice și nu își pierduse această calitate. Privea întotdeauna 
cu atenţie fundalul oricărei imagini, iar în acele clipe se uita la 
un bărbat aproape invizibil care stătea în umbră, la locul crimei. 

ÎI cunoștea. Chiar și din fotografie reieșea că era un om 
aparte, un observator - așa cum fusese, probabil, cea mai mare 
parte a vieții. 

Șoptitorul s-a uitat mult timp la fotografia cu mine - 
reflectând -, apoi a apăsat pe un buton de pe birou, chemându- 
și asistentul special. Un bărbat de vreo treizeci de ani, spilcuit și 
ambițios, a intrat aproape imediat. 

— Vreau să-l găsești pe bărbatul ăsta, i-a spus Șoptitorul. Nu 
știu ce nume folosește acum, dar multă vreme și-a zis Scott 
Murdoch. 

Asistentul special s-a uitat la fotografia pe care șeful lui i-a 
întins-o peste birou. Faţa din fundal era încercuită cu grijă. 

— Cine este? a întrebat acesta. 

— Cu ani în urmă a fost cunoscut cu porecla Călărețul 
valurilor. A fost, probabil, cel mai bun spion din toate vremurile. 

Asistentul special a zâmbit. 


— Am crezut că dumneavoastră sunteți. 
— Și eu, a replicat Șoptitorul, până când l-am întâlnit pe el. 


Capitolul 51 


Lumea a început să se adune devreme, intrând în cel mai 
mare amfiteatru al campusului Universităţii New York. Sincer să 
fiu, nu credeam că încăperea era suficient de mare ca să îi 
găzduiască pe toţi. Era prima zi a simpozionului pe care Ben 
Bradley îl plănuise de mult timp - Forumul Davos, destinat 
anchetatorilor și tehnicienilor care analizau probele pe care 
aceștia le descopereau. 

Proveneau din douăzeci de ţări diferite - chiar și doi delegați 
de la Departamentul de Poliţie din Bosnia care nu vorbeau 
engleza, dar care își convinseseră șefii că era bine să participe. 
După părerea tuturor, aceștia se simțeau nemaipomenit de bine 
în New York și, în timp ce serveau cafeaua de dimineaţă, ei i-au 
comunicat lui Bradley că doreau să ajute la transformarea 
acestui eveniment într-unul anual. l-au sugerat ca întrunirea 
următoare să aibă loc în Las Vegas. 

După discursul de întâmpinare, în care Bradley a amintit 
câteva experienţe proprii din ziua de 11 septembrie, inclusiv 
starea critică în care se afla individul în scaun cu rotile - omițând 
partea în care îl salvase -, a urmat un ropot furtunos de aplauze. 
Asta a fost introducerea lui la prezentarea unui coleg 
necunoscut care îl ajutase pe Jude Garrett în nenumăratele lui 
anchete. Cu alte cuvinte, urmam eu. 

Mulțumită lui Battleboi și a bazei de date în care el umblase, 
eram din nou Peter Campbell. Când i-am făcut o vizită în Vechea 
Japonie ca să-l rog să mă ajute cu noua identitate, l-am întrebat 
dacă o putea face cât mai convingătoare, având în vedere că nu 
aveam prea mult timp la dispoziţie. 

El a încuviinţat din cap. 

— Avem un avantaj mare - oamenii cred ceea ce citesc în 
bazele de date. Nu au învăţat încă cea mai importantă regulă a 
spațiului virtual: computerele nu mint, dar mincinoșii știu să le 
folosească. 

Eu am râs. 


— De aceea ești așa de bun - pentru că ești un mincinos de 
prim rang? 

— Într-un fel. Cred în realităţi alternative - uită-te și tu în jur, 
trăiesc într-o astfel de realitate. Bănuiesc că astea nu sunt decât 
iluzii. N-am spus asta nimănui, a continuat el, dar într-o luptă 
deschisă sunt mai bun decât prietenii tăi de la FBI sau decât 
indivizii ăia de la agenţiile de spionaj. Vezi tu, pentru ei, 
realităţile alternative sau spaţiul virtual nu reprezintă decât o 
slujbă. Pentru mine, care sunt gras și neatrăgător, ele reprezintă 
cu totul altceva - nu mă prea dau în vânt după lumea reală, a 
zis el și a arătat către rafturile pline cu unități centrale. Asta 
este lumea mea. 

— Ciudat, am replicat eu, niciodată nu te-am considerat o 
persoană grasă sau  neatrăgătoare. Întotdeauna te-am 
considerat japonez. 

Mi-am dat seama după expresia de pe chipul lui cât de mult 
însemna asta pentru el. 

— Dar s-ar putea să ai dreptate, am continuat eu, în legătură 
cu a fi cel mai bun. Îţi mărturisesc un lucru - dacă voi ajunge 
vreodată la strâmtoare și voi avea nevoie de ajutor în privinţa 
computerului, la tine voi apela. 

El a râs și și-a terminat de băut cafeaua. 

— Vrei să-ncepem? 

Până am plecat eu, Peter Campbell era un absolvent al 
Universităţii din Chicago care își continuase studiile în medicină 
la Harvard, iar apoi îl ajutase ani buni pe Garrett în cercetările 
lui. După cum stabilisem dinainte, Campbell era cel care 
descoperise manuscrisul remarcabilei cărți a lui Garrett și, 
deoarece aveam acces la dosarele lui păstrate cu 
meticulozitate, editorul mă rugase să pregătesc cartea pentru 
tipar. Prin urmare, îi cunoșteam în detaliu toate cazurile - era ca 
și când le-aș fi anchetat eu însumi. 

Așadar, când am pășit în faţa celor adunaţi acolo ca Peter 
Campbell, m-am simţit oarecum agitat, însă mi-am revenit 
repede. Le-am povestit despre firea retrasă a lui Garrett, despre 
faptul că mă număram printre puţinii prieteni pe care îi avusese 
și cum, practic, el dusese o viaţă dublă - în timp ce mai toată 
lumea știa că fusese agent FBI, el colaborase de cele mai multe 


ori cu agenţii din sfera serviciilor secrete - era un termen care 
îmi aparținea. 

Am vorbit pe larg despre câteva anchete - cele descrise și în 
carte -, iar când am considerat că le stârnisem interesul, am 
adus cazurile în discuţie și i-am lăsat să-mi pună întrebări. A fost 
ca o explozie. Trebuie să mărturisesc că a început să-mi placă - 
este un lucru ciudat să te afli pe o scenă și să-i auzi pe 
ascultătorii tăi asaltându-te, analizându-te și lăudându-te. Este 
ca și atunci când ţi-ai citi propriul necrolog. 

În rândul din faţă ședea o femeie într-o cămașă turcoaz care 
a lansat „atacul” - întorcea dovezile pe toate părţile, analiza 
mobilul crimei, adresa întrebări directe. Avea o minte sclipitoare 
și un chip atrăgător: păr cârlionțat, pomeți proeminenți și ochi 
care păreau mereu că zâmbeau. La un moment dat ea a spus: 

— Am observat câteva lucruri pe care el le-a scris în carte - 
nu cred că îi plăceau prea mult femeile, nu? 

De unde-i venise ideea asta? Mie mi se părea că îmi plăceau 
femeile foarte mult. 

— Dimpotrivă, i-am răspuns eu. De altfel, când ieșea din 
casă, femeile păreau să îl găsească extrem de șarmant și nu 
cred că sunt indiscret când spun că și atrăgător din punct de 
vedere sexual. 

Ea nici n-a clipit. 

— Șarmant, deștept și... sexy? Dumnezeule, mi-ar fi plăcut 
să-l cunosc! a exclamat ea într-un ropot de aplauze și de urale. 

În timp ce îi zâmbeam mi-am dat seama că, după atâtea luni 
în care încercasem să duc o viaţă normală, voi reuși, poate, să 
obțin ceva și, cum eram suficient de atras de ea, speram ca mai 
târziu să am ocazia să îi vorbesc și să-i cer numărul de telefon. 

Însă până una-alta am schimbat subiectul. Le-am vorbit 
despre un caz pe care, probabil, l-ar fi considerat cel mai 
interesant dintre toate dacă Jude ar mai fi fost în viață. Le-am 
povestit despre ziua în care s-au prăbușit Turnurile și despre 
crima de la Eastside Inn. 

— Ben Bradley a amintit mai devreme despre bărbatul în 
scaunul cu rotile, am spus eu. Ceea ce nu v-a zis este faptul că 
el a coordonat grupul de oameni care l-a cărat pe acesta până 
jos. 


Preţ de o secundă cei din sală au tăcut șocați, apoi au 
început să-l aplaude. Ben și Marcie - ea ședea lângă el - s-au 
uitat miraţi la mine. Până atunci habar nu avuseseră că știam 
despre actul lui de curaj, dar cred că au înţeles în acel moment 
motivul pentru care fusesem de acord să vorbesc. 

— Nu l-a găsit deloc pe Isus, i-a zis Marcie soţului ei, pre- 
făcându-se mirată. 

— Nu, trebuia să ne dăm seama că a descoperit adevărul - 
este un anchetator dat naibii, a replicat Bradley, dojenindu-se și 
ridicându-se în picioare, ca să primească aplauzele. 

După ce acestea au încetat am continuat. 

— Însă ziua aceea a fost una plină de fapte remarcabile. Cea 
a lui Ben a fost una dintre ele. Dimineaţa devreme o femeie 
întârzia la serviciu. În timp ce se apropia de Turnuri a văzut 
primul avion lovind și și-a dat seama că lumea va crede că se 
aflase la biroul ei în acel moment, prin urmare, era ca și moartă. 

Pentru a doua oară în mai puţin de un minut, Bradley a fost 
luat prin surprindere. Nu îi vorbisem niciodată despre teoria 
mea, iar el și-a ridicat mâinile în aer de parcă ar fi vrut să spună: 
„Unde naiba vrei s-ajungi?” 

Așadar, i-am spus și lui, și audienței. 

— Vedeţi dumneavoastră, femeia, care a scăpat cu viață ca 
urmare a faptului că întârziase, vrea să omoare pe cineva, iar 
acum are alibiul perfect - este moartă. Prin urmare, traversează 
străzile cuprinse de haos și panică până când găsește un loc 
unde se poate ascunde fără să o găsească nimeni. Acest loc se 
numește Eastside Inn. Ori de câte ori iese afară ea se 
deghizează, într-una dintre ieșirile ei împrumută o carte - 
probabil ghidul suprem despre cum să ucizi pe cineva fără să fii 
prins. Cu toţii știm despre ce carte este vorba - cea scrisă de 
Jude Garrett. 

Afirmația mea a provocat agitaţie, făcându-i pe delegaţi să 
aștepte cu sufletul la gură. Bradley mi-a surprins privirea și m-a 
aplaudat în gând. „Da, zicea el, era o ipoteză a naibii de bună.” 

— Ea o invită pe o tânără atrăgătoare la Eastside Inn, am 
continuat eu. Se droghează, fac sex, apoi ea își omoară 
partenera - exact ca la carte, ca să spunem așa - și dispare. 
Când polițiștii ajung la locul crimei descoperă o victimă fără 


chip, fără amprente digitale și fără dinţi. Prin urmare, au de-a 
face cu următoarea situaţie: o victimă pe care nimeni nu o poate 
identifica și o ucigașă pe care nimeni nu o suspectează, 
deoarece este moartă. De ce a avut loc crima? Cine sunt cele 
două persoane? Care este mobilul crimei? Ce înseamnă asta? 

Am tăcut și am privit în jur. Cei prezenţi dădeau din cap, 
admirând în secret crima. 

— Da, am relatat eu mai departe, aveţi dreptate, este 
impresionant. Jude avea un nume pentru astfel de persoane. Le 
spunea „magicieni”. 

Cei din sală au râs și au început să lanseze comentarii și idei, 
timid la început, apoi au răbufnit. În acel moment însă abia dacă 
mai ascultam - văzusem trei bărbaţi intrând în sală și așezându- 
se în tăcere în ultimul rând. 

Din același motiv, atunci când femeia atrăgătoare în cămașă 
turcoaz a propus o idee genială, abia dacă i-am acordat atenţie. 
Câteva săptămâni mai târziu mi-am adus aminte ce spusese și 
încă eram revoltat în sinea mea pentru că nu fusesem atent la 
momentul respectiv. 

Singurul lucru pe care îl puteam spune în apărarea mea era 
faptul că știam lumea secretă și cunoșteam motivul pentru care 
bărbaţii aceia se aflau acolo. Veniseră după mine. 

SFÂRȘITUL PĂRȚII A DOUA 


PARTEA A TREIA 


Capitolul 1 


Păianjenul australian cu pânză pâlnie este, cu siguranţă, cel 
mai veninos din lume, chiar mai rău decât păianjenul călător 
brazilian care se știe cât este de periculos. 

Cu mult timp în urmă am anchetat un caz în care fusese 
folosită neurotoxina din pânza pâlnie, pentru a ucide un inginer 
american, un colaborator al uneia dintre agenţiile noastre, care 
lucra în România. Pe durata interogatoriului, un biolog mi-a 
arătat una dintre acele creaturi negre, cu corp bombat - un 
păianjen mascul din specia Sydney, cea mai veninoasă și mai 
agresivă dintre toate. 


Vă promit că, dacă n-aţi văzut niciodată un păianjen și nu 
știți ce este aceea o arahnidă, în momentul în care veţi zări o 
pânză în formă de pâlnie veţi ști că aveți de-a face cu ceva 
mortal. Există câţiva astfel de bărbaţi - și câteva femei - în 
lumea secretă. Vă veţi da seama imediat că nu au nicio urmă de 
umanitate ca majoritatea oamenilor. Ăsta este unul dintre 
motivele pentru care am părăsit bucuros acest mediu și am 
încercat să duc o viață normală. 

Este vorba despre cei trei bărbaţi care ședeau în rândul din 
spate al amfiteatrului, așteptând să se încheie acea sesiune a 
forumului. De îndată ce delegaţii au ieșit ca să ia masa de 
prânz, lăsându-ne doar pe mine și pe Bradley în faţă și pe cei doi 
bosniaci care adormiseră lângă pupitrul de sunet, trioul s-a 
apropiat de noi. 

Bradley îi văzuse mai devreme. 

— Îi cunoști? 

— Oarecum, am răspuns eu. 

— Cine sunt? 

— E mai bine să nu întrebi, Ben. 

Polițistul și-a dat seama că erau periculoși și, cu siguranţă, 
nu îi plăcea modul în care se apropiau. Mi-am așezat mâna pe 
brațul lui. 

— Ar fi bine să pleci, l-am sfătuit eu încet. 

Nu era prea convins. Eram colegul lui și dacă vor exista 
probleme, voia să fie alături de mine. Însă știam de ce treaba 
căzuse în sarcina unor astfel de persoane - cineva îmi trimitea 
un mesaj: nu va exista nicio negociere, trebuie să faci ce ţi se 
cere. 

— Du-te, Ben, am repetat eu. 

S-a îndreptat spre ușă fără tragere de inimă, aruncând câte o 
privire peste umăr. Păianjenii s-au oprit în faţa mea. 

— Scott Murdoch? a întrebat cel mai înalt dintre ei, care era 
și șeful lor. 

„Scott Murdoch”, mi-am zis eu - deci era ceva din trecutul 
meu îndepărtat. 

— Da, merge și numele ăsta, am răspuns eu. 

— Eşti pregătit, domnule Murdoch? 


M-am aplecat și mi-am ridicat de jos servieta din piele fină pe 
care mi-o făcusem cadou când ajunsesem în New York și când 
îndrăznisem să cred că puteam să las în urma mea cealaltă 
viaţă. 

N-avea rost să-i întreb unde mergeam - știam că nu îmi vor 
spune adevărul, iar eu nu eram pregătit încă pentru minciuni. M- 
am gândit că mai meritam câteva clipe de soare. 


Capitolul 2 


Mai întâi m-au dus cu mașina la East River. Pe eliport ne 
aștepta un elicopter care ne-a dus până la un aeroport din 
Jersey, unde avionul privat a decolat de îndată ce ne-am urcat la 
bord. 

Cu o oră înainte de asfinţit am zărit monumentele din 
Washington care se înălțau pe fundalul cerului ce se întuneca. 
Am aterizat la Baza Aeriană Andrews, unde ne așteptau trei 
SUV-uri conduse de niște indivizi îmbrăcați la costum. Am crezut 
că erau de la FBI sau din Serviciile Secrete, însă m-am înșelat - 
erau mult mai de sus. 

Individul care conducea prima mașină a pornit girofarul și am 
străbătut repede traficul infernal. Am luat-o pe 17th Street, am 
ajuns la clădirea vechiului Birou Executiv, am trecut de un punct 
de control și am rulat pe o alee care ducea către parcare. 

Păianjenii s-au oprit acolo - am fost preluat de patru indivizi 
îmbrăcaţi în costum care m-au condus printr-o recepţie, de-a 
lungul unui coridor fără geamuri și apoi am urcat într-un lift. 
Acesta doar cobora. Am pășit într-o zonă subterană unde se 
aflau paznici înarmaţi. Nu era nevoie să-mi golesc buzunarele - 
am fost trecut printr-un sistem de scanare cu raze X care 
detecta tot, atât metalul, cât și materiale biologice, orice 
părticică intimă. 

După ce m-au scanat ne-am urcat într-o mașină de golf și am 
traversat o serie de pasaje largi. Oricât ar fi fost de derutant, nu 
ăsta era lucrul cel mai ciudat - aveam impresia că nimeni nu se 
uita la mine, de parcă li s-ar fi ordonat să privească în altă parte. 

Am ajuns la un alt lift - a urcat vreo șase-șapte etaje - și cei 
patru indivizi în costum m-au predat unui bărbat mai în vârstă, 
mai bine îmbrăcat, cu păr cărunt. 


— Urmaţi-mă, vă rog, domnule Jackson, mi-a spus el. 

Nu mă chema Jackson, nu auzisem niciodată de Jackson, 
numeroasele mele pseudonime nu includeau și numele Jackson. 
Atunci mi-am dat seama că eram o stafie, o umbră fără 
înfățișare și fără nume. Dacă înainte nu am știut cât de serioasă 
era treaba, în acel moment am aflat. 

Vulpoiul argintiu m-a condus printr-o zonă fără geamuri, plină 
cu posturi de lucru și, din nou, nimeni nu s-a uitat la mine. Am 
trecut printr-o bucătărie și am intrat într-un birou mult mai luxos 
- cel puţin ăsta era prevăzut cu geamuri, însă din cauza luminii 
slabe de afară și a distorsiunii provocate de ceea ce mi se părea 
a fi sticlă antiglonţ, mi-era imposibil să îmi dau seama unde ne 
aflam. 

Vulpoiul argintiu a vorbit încet în microfonul de pe butonieră, 
a așteptat un răspuns, apoi a deschis o ușă. Mi-a făcut semn să 
înaintez, iar eu am intrat. 


Capitolul 3 


Primul lucru care te șochează când intri în Biroul Oval este 
faptul că el este mult mai mic decât îl vezi la televizor. Pe de 
altă parte, președintele părea mult mai înalt. Avea 1,87 m. 

Fără sacou și cu ochii încercănaţi, a ieșit de după birou, mi-a 
strâns mâna și m-a invitat să ne așezăm pe canapeaua din colţ. 
Când m-am întors am observat că nu eram singuri - în 
semiîntuneric se afla un bărbat. Trebuia să fi ghicit, bineînțeles - 
el era cel care îi trimisese pe Păianjeni, cel care a vrut să se 
asigure că înțelegeam că somarea mea nu se negocia. 

— Bună, Scott, a spus el. 

— Bună, Șoptitorule, am răspuns eu. 

Pe vremuri ne întâlniserăm de nenumărate ori - cu douăzeci 
de ani mai în vârstă decât mine, el își croia deja drum spre 
vârful piramidei lumii secrete când eu deveneam cunoscut în 
cadrul Diviziei. Apoi Turnurile Gemene s-au prăbușit, iar eu am 
ales un alt drum. Se spune că în după-amiaza zilei de 11 
septembrie și până târziu în noapte el a scris o deconstrucție? 


22 


lungă și uluitoare referitoare la întreaga comunitate de spionaj 
din Statele Unite și la multele sale eșecuri. 

Deși niciun cunoscut de-al meu nu o citise vreodată, se pare 
că el folosise un ton atât de răutăcios în evaluarea indivizilor - 
inclusiv a lui - și atât de necruţător în criticarea FBl-ului și a CIA- 
ului, încât nu mai exista nicio speranţă pentru cariera lui odată 
ce acesta i-o înmânase președintelui și celor patru conducători 
ai Congresului. Deoarece era un om inteligent, trebuie să fi știut 
care urma să fie rezultatul: comitea un act de sinucidere 
profesională. 

În schimb, în timp ce lumea se aștepta la o situaţie 
catastrofală, președintele de atunci a hotărât că el era singura 
persoană care optase pentru integritate și nu preferase să-și 
acopere spatele. Indiferent care ar fi echivalentul în latină 
pentru „Din furie se naște victorie”, asta ar trebui să fie deviza 
Șoptitorului - în mai puţin de un an a fost numit directorul 
Agenţiei de Inteligență Naţională. 

Nu pot spune că întâlnirile noastre profesionale ne-au 
apropiat, însă întotdeauna a existat o admiraţie plină de respect 
- era ca atunci când marele rechin alb se întâlnea faţă în față cu 
un crocodil de apă sărată. 

— E în legătură cu variola. 

A fost momentul în care am devenit cea de-a zecea persoană 
care cunoștea secretul. 

Președintele ședea în dreapta mea și am simţit cum mă 
privea, încercând să-mi surprindă reacţia. La fel a făcut și 
Șoptitorul. Însă nu am avut nicio reacţie, cel puţin nu una 
neobișnuită. Da, am simţit disperare, dar nu și mirare. Gândurile 
mele s-au îndreptat către un bărbat pe care îl întâlnisem odată 
în Berlin, dar nu era tocmai momentul potrivit să aduc vorba 
despre asta, prin urmare, m-am mulțumit să dau din cap. 

— Continuă, am spus eu. 

— Se pare că un arab... a continuat Șoptitorul. 

— Nu știm dacă este arab, l-a întrerupt președintele. 

— Domnul președinte are dreptate, a recunoscut Șoptitorul. 
Ar putea fi o încercare de dezinformare. Haide să spunem că un 


0 formă de analiză filosofică şi literară derivată în principal din lucrarea lui Jacques Derrida, Of 
Grammatology, 1967 (n.red.) 


bărbat din Afganistan care vorbește araba a sintetizat virusul, în 
ultimele zile a făcut un test pe oameni - versiunea lui de testare 
medicală. 

M-au privit din nou, ca să vadă reacţia mea. Am ridicat din 
umeri - dacă tot îţi dai osteneală să creezi așa ceva, cu 
siguranţă că vrei să îl și testezi. 

— A funcţionat? am întrebat eu. 

— Bineînţeles că a funcţionat, nenorocitul! Nu suntem aici 
pentru că n-a funcţionat, a spus Șoptitorul, iritat de nepăsarea 
mea aparentă și pentru o clipă am crezut că va ridica tonul, dar 
n-a făcut-o. Mai mult, se pare că virusul a fost modificat ca să 
învingă vaccinul, a adăugat el. 

Președintele nu își luase privirea de la mine. După câteva 
momente de tăcere din partea mea, el a clătinat din cap și a 
schițat un zâmbet. 

— Observ un singur lucru la tine - nu te sperii ușor. 

l-am mulțumit și m-am uitat în ochii lui. Era greu să nu îl 
placi - după cum spuneam, era complet diferit de tipologia 
politicianului. 

— Ce alte informaţii mai aveţi? am întrebat eu. 

Șoptitorul și-a băgat mâna într-o servietă și a scos o copie a 
raportului întocmit de Echelon. Când am început să-l citesc, am 
observat că nimic nu fusese șters sau tăiat - mi se oferiseră 
informaţii secrete neatinse, neprelucrate, lucru care m-a făcut 
să înțeleg cât de panicaţi erau. Acum, când privesc în urmă, 
cred că, pe măsură ce se lăsa întunericul, cei doi erau din ce în 
ce mai convinși că întreaga ţară avea să se ducă de râpă. 

— Două apeluri telefonice, a zis Șoptitorul când am pus 
deoparte raportul. La un interval de trei zile. 

— Mda, am îngăimat eu, gândindu-mă la ele. Tipul din 
Afganistan a dat primul telefon. A sunat la o cabină telefonică 
publică din Turcia, unde aștepta o femeie. l-a luat câteva ore 
bune ca să codifice mesajul, prin urmare, știa prea bine că el 
urma să sune. De unde a știut asta? 

— A fost totul prestabilit, a răspuns Șoptitorul. Cunoști și tu 
procedura. Într-o anumită zi, la o anumită oră, el va suna... 

— Din inima munţilor Hindu Kush? În timp ce testează o armă 
biologică remarcabilă? Nu prea cred, nu și-ar asuma un 


asemenea risc. Bănuiesc că a intervenit ceva, iar ea a trebuit să 
vorbească numaidecât cu el. Asta înseamnă, am continuat eu, 
că ea dispune de un mijloc prin care îl anunţă că trebuie să o 
sune. 

Președintele și Șoptitorul au rămas tăcuţi, reflectând. 

— În regulă, a zis președintele. Ea l-a contactat pe el. De ce 
n-a interceptat nimic Echelon? 

— Există mai multe variante, am spus eu. Poate se afla în 
afara ariei de căutare, poate a trimis un mesaj cu câteva zile 
înainte pe un număr de telefon necunoscut, poate i-a fost 
înmânat personal un bilet. Poate fi orice. Eu aș zice că este un 
mesaj banal pe un forum virtual necunoscut. 

— Pare logic, a zis Șoptitorul. Bărbatul primește un mesaj 
automat prin care este anunţat că cineva a postat un nou profil 
sau mai știu eu ce. 

— Da, și de îndată ce a văzut mesajul și-a dat seama ce 
însemna cu adevărat - să o sune. Prin urmare, o sună cu prima 
ocazie, de pe un număr de telefon complet diferit. Îi ascultă 
mesajul codificat prin intermediul căruia primește informații 
exacte. Tot în mesaj i se mai indică să sune peste trei zile. Elo 
face și iată cel de-al doilea apel telefonic. 

— Două apeluri telefonice și un fel de alertă sau mesaj pe 
care nu le putem identifica, a zis președintele. Nu e cine știe ce, 
dar asta e tot ce avem. 

S-a uitat drept la mine. 

— Șoptitorul e de părere că ești cel mai potrivit om să mergi 
în Turcia și s-o găsești pe femeie. 

— Singur? am întrebat eu, fără să-mi iau vreun angajament. 

— Da, a răspuns Șoptitorul. 

„Trebuia să-mi dau seama”, mi-am zis eu. Și eu aș fi folosit 
un explorator - cineva care să meargă incognito, o persoană 
capabilă să înainteze bâjbâind de-a lungul zidurilor unei alei 
întunecate, un bărbat care să deschidă drumul pentru trupele 
care veneau în urma lui. Mai știam că majoritatea exploratorilor 
nu agreau ceea ce experții în spionaj numeau longevitate. 

— Dar serviciile secrete turcești? am mai întrebat eu. Mă vor 
ajuta? 


— Se vor ajuta pe ele însele, poate, a zis Șoptitorul. Cred că 
orice informaţie vor obține, în mai puţin de o oră le va „scăpa” 
sau, și mai probabil, o vor vinde la jumătate din glob. 

Când Șoptitorul a spus că voia pe cineva care să meargă 
singur, se referea la adevăratul sens al cuvântului. Am tăcut, 
gândindu-mă la Turcia și la multe alte lucruri. 

— Nu pari prea entuziasmat, a zis în cele din urmă 
președintele, observându-mi neliniștea care mi se citea pe faţă. 
Ce spui? 

Telefonul a început să sune și, având în vedere însemnătatea 
lucrurilor pe care le discutam, mi-am zis că trebuia să fie ceva 
important - poate Coreea de Nord lansase un atac nuclear doar 
ca să completeze o zi, de altfel, perfectă. 

Când președintele a răspuns și s-a întors cu spatele ca să 
aibă puţină intimitate, Șoptitorul și-a deschis telefonul ca să-și 
verifice mesajele. M-am uitat pe geam - nu se întâmpla în 
fiecare zi să ai ocazia să admiri priveliștea de la fereastra 
Biroului Oval -, însă adevărul este că n-am văzut nimic. 

Mă gândeam la visuri spulberate, la atingerea normalităţii și 
la o femeie atrăgătoare din New York al cărei număr de telefon 
nu îl voi afla niciodată. Mă gândeam la 4 Iulie, la zile însorite pe 
plajă și la toate acele lucruri pe care le poţi pierde cu atâta 
ușurință. Dar cel mai mult mă gândeam la lumea secretă care 
nu te lasă niciodată în pace - așteaptă mereu în întuneric, 
pregătită să-și cheme din nou copiii la ea. 

Apoi am fost cuprins de un presentiment că mă aștepta ceva 
îngrozitor și am avut o viziune, la fel de limpede, de parcă s-ar fi 
aflat de partea cealaltă a geamului. Navigam pe un iaht vechi, 
cu pânze peticite, vântul mă împingea pe o mare străină și doar 
stelele de deasupra mă ghidau prin întuneric. Totul era cufundat 
în tăcere, o liniște atât de puternică, încât era asurzitoare, iar eu 
și barca deveneam din ce în ce mai mici. Privindu-mă cum 
dispăream în acea întindere de apă neagră și nesfârșită, m-a 
cuprins teama, o teamă care te face să simţi un gol în stomac, 
să ai impresia că sfârșitul îţi este aproape. 

De-a lungul anilor petrecuţi în situaţii extreme a fost prima 
oară când îmi imaginam sau simţeam așa ceva. Nu trebuia să fii 


doctor în psihologie ca să știi că toate acele imagini reprezentau 
o viziune a morții. 

Puternic tulburat, l-am auzit pe președinte punând receptorul 
jos și m-am întors cu fața la el. 

— Urma să ne dai un răspuns, a zis el. Vei merge în Turcia? 

— Când trebuie să plec? am întrebat eu repede. 

N-avea rost să mă opun, n-avea rost să mă plâng. Cu sau 
fără premoniţii, viaţa are felul ei de a te prinde în plasă. Ori o 
înfrunţi, ori nu. 

— Dimineaţă, a răspuns Șoptitorul. Vei acţiona incognito, 
doar noi trei vom ști cine ești și care este misiunea ta. 

— Vom avea nevoile de un nume, după care să te 
recunoaștem, a adăugat președintele. Ai vreo preferinţă? 

lahtul și oceanul trebuie să-mi fi rămas vii în minte, deoarece 
am rostit un singur cuvânt. 

— Călătorul, am șoptit eu. 

Șoptitorul și președintele s-au uitat unul la altul, ca să se 
asigure că nu exista nicio obiecţie. 

— E în regulă din punctul meu de vedere, a zis Șoptitorul. 

— Da, se potrivește, a fost de acord și președintele. Așa 
rămâne atunci - Călătorul. 


Capitolul 4 


Când am părăsit Casa Albă era destul de târziu, iar traficul se 
degajase. Șoptitorul și cu mine ne aflam pe bancheta din spate 
a limuzinei guvernului și traversam orașul. Directorul arăta 
îngrozitor - fiecare oră nedormită își pusese amprenta și după 
douăzeci și două de ore de criză, fața lui era la fel de albă ca 
marmura unui mormânt. 

Și ce era mai rău, noaptea nu se încheiase încă. 

Deoarece doar noi trei cunoșteam adevăratul scop al misiunii 
mele - și cum niciunul nu avea vreo intenţie să lărgească în mod 
voit cercul -, Șoptitorul se oferise deja să fie ofiţerul meu de caz. 
Eu eram agentul din teren, iar el avea sarcina să mă „îndrume”. 
Ca în orice astfel de situaţie, trebuia să punem la punct o 
mulțime de detalii. Mi-am dat seama că ne îndreptam către 
biroul lui, ca să discutăm problema, planul fiind ca eu să urc la 


bordul unui avion comercial care zbura către Turcia în mai puțin 
de douăsprezece ore. 

Mai devreme, după ce eu și cu președintele ne-am dat mâna, 
și el m-a rugat să-mi aleg un suvenir, fie o fotografie înrămată 
cu el sau un set de mingi de golf purtând însemnul Casei Albe - 
trebuie să recunosc că în circumstanţele date stătea bine cu 
simţul umorului -, Șoptitorul rămăsese în urmă, ca să poarte o 
discuţie între patru ochi. Am fost introdus într-un birou gol unde 
se afla Vulpoiul argintiu și după cinci minute Șoptitorul și-a făcut 
apariţia și am coborât împreună în garajul Casei Albe. Ca să 
micşorăm șansele de a fi văzut, am ales scările. Abia dacă am 
coborât vreo zece trepte, că Șoptitorul a început să sufle greu - 
era mult prea corpolent și reieșea clar că el și exercițiul fizic nu 
prea aveau multe în comun. 

Sperasem că, odată aflaţi în mașină, vom pune la punct 
detaliile referitoare la legenda mea, însă de îndată ce i-a dat 
instrucţiuni șoferului și a ridicat geamul despărțitor el și-a 
verificat din nou mesajele din telefon și și-a scos din servietă 
aparatul de tensiune, care funcţiona pe baterii. 

Și-a suflecat mâneca, și-a petrecut cureaua pompei peste 
antebraţ și a pornit aparatul. În timp ce pompa se dezumfla, el 
se uita la monitorul digital al tensiometrului. La fel am făcut și 
eu. 

— Isuse! am zis eu. 165 cu 90... o să mori. 

— Nu, nu - nu-i chiar așa de rău, a replicat el. Gândește-te 
cât ar fi de ridicată dacă aș vorbi ca un om normal. 

Nu era genul de om glumeţ și i-am apreciat efortul. A pus 
aparatul deoparte și s-a afundat și mai tare în banchetă. M-am 
gândit că avea nevoie de câteva minute ca să-și revină și am 
fost surprins când a privit pe fereastră și a început să vorbească. 

— Este aniversarea mea, știi - mâine se vor împlini treizeci 
de ani de când m-am angajat în Agenţie. Treizeci de ani și nici 
măcar o singură zi de liniște. Dar așa stau lucrurile în branșa 
noastră, nu? întotdeauna lupti contra vreunui nenorocit. 

Îi vedeam faţa care se reflecta în sticlă. Arăta mult mai 
bătrân decât vârsta lui biologică și - în ciuda bravadei - cred că 
își făcea griji în legătură cu tensiunea arterială și cu alte 
probleme care i-ar putea afecta sănătatea. 


— Trei căsătorii și patru copii pe care abia îi cunosc, a 
continuat el. Cu toate astea, am dus o viață plină de satisfacţie 
în comparaţie cu alţi bărbaţi. Însă aș fi un nebun să nu mă 
gândesc - oare faptele mele au avut vreo însemnătate? Tu nu 
vei avea problema asta, nu-i așa? m-a întrebat el, întorcându-se 
ca să mă privească. Dacă duci misiunea asta la bun sfârșit, 
lumea va vorbi și peste cincizeci de ani despre Călător. 

Poate că-mi scapă mie ceva, însă astfel de lucruri nu mă prea 
impresionau. Niciodată nu m-au impresionat. Am ridicat din 
umeri. 

S-a uitat din nou pe fereastră. 

— Este adevărat, nu? Chiar nu te interesează, nu-i așa? Te 
invidiez - mi-aș dori să fi fost cu douăzeci de ani mai tânăr. Mi-ar 
fi plăcut să am măcar o nenorocită de șansă, ca totul să capete 
importanţă. 

— Poţi profita de ocazia asta, Dave. Ți-o ofer gratuit, am zis 
eu încet și m-am gândit că îl chema Dave, dar aproape nimeni 
nu își mai amintea numele lui. Pe mine mă sperie îngrozitor. 

El a râs. 

— Atunci, știi să te prefaci al naibii de bine. Am rămas singur 
cu președintele, ca să aflu ce părere are despre tine. 

— M-am gândit eu. 

— A fost impresionat, a zis că ești cel mai tare ticălos din câți 
a cunoscut. 

— Atunci, trebuie să iasă mai des, am spus eu. 

— Nu, a punctat Șoptitorul. M-am uitat la faţa ta când ţi-am 
spus despre variolă. Poate că asta este Apocalipsa - cei patru 
călăreţi au urcat pe cai și sunt pe drum -, iar tu nu ai lăsat să se 
vadă nici emoția, nici panica, nici măcar mirarea. 

— Este adevărat - cel puţin partea cu mirarea, oricum. Nu 
am fost mirat. 

— Nu, nu. Oricine ar... 

Începeam să mă enervez, eram furios că fusesem târât într-o 
viaţă din care nu mai doream să fac parte. 

— Nu am fost mirat, am explicat eu pe un ton aspru, pentru 
că, spre deosebire de toți așa-zișii experţi de la Washington, am 
fost atent. 

— La ce? m-a întrebat el. 


M-am uitat în față și am văzut că încetineam, din cauza 
traficului care se formase. 

— Ai fost vreodată la Berlin, Dave? 

— La Berlin? Ce legătură are Berlinul? 


Capitolul 5 


Șoptitorul nu știa unde voiam să ajung, prin urmare, a 
hotărât să-mi facă jocul. 

— Da, am fost la Berlin în anii '80, chiar înainte să cadă 
Zidul, a răspuns el. 

Trebuia să-mi fi amintit, desigur - pe vremea aceea era în 
CIA, șef de staţie în cel mai fierbinte punct al Războiului Rece, în 
acele vremuri capitala spionajului. 

— Îți mai aduci aminte de Bebelplatz, marea piaţă publică 
din faţa catedralei? 

— Nu, asta era în Berlinul de Est. Tipii din branşa mea nu 
prea se căţărau pe Zid. 

A zâmbit, iar eu am avut impresia că îi făcea plăcere să-și 
amintească de vremurile apuse, când dușmanii erau sovieticii și 
toată lumea cunoștea regulile. 

— La începuturile mele, am continuat eu, am fost trimis la 
biroul Diviziei din Berlin. De acolo m-am dus în Moscova și am 
avut întrevederea mea cu Călărețul valurilor... 

S-a uitat lung la mine, dându-și seama că noi nu vorbiserăm 
niciodată despre asta. 

— Strașnică treabă, a zis el. Și în centrul Moscovei, pe 
deasupra. Întotdeauna am fost de părere că ai nevoie de al 
naibii de mult curaj ca să faci asta. 

— Mersi, am zis eu încet. Duminica obișnuiam să merg pe jos 
până în Bebelplatz. Nu pentru arhitectură, ci pentru răul care 
zăcea acolo. 

— Ce rău? m-a întrebat el. 

— În 1933, într-o noapte de mai, naziștii au condus o gloată 
cu torţe în piaţă și au jefuit biblioteca Universităţii Friedrich- 
Wilhelm. Patruzeci de mii de oameni au aclamat în timp ce 
ardeau peste douăzeci de mii de cărți scrise de autori evrei. 
Mulţi ani mai târziu, în locul unde a ars focul a fost instalat un 
panou din sticlă. Este un fel de oglindă și dacă te apleci în față, 


poţi vedea încăperea de dedesubt, care este albă, prevăzută de 
jos până sus cu rafturi simple... 

— O bibliotecă goală? a întrebat Șoptitorul. 

— Exact, am răspuns eu. O imagine a lumii în care am fi trăit 
dacă ar fi învins fanaticii. 

— Este un monument comemorativ bun, a zis el, dând din 
cap. Mai bun decât o amărâtă de statuie. 

M-am uitat prin parbriz - traficul începea să se 
decongestioneze. 

— După câteva vizite în piaţă, am continuat eu, am observat 
că biblioteca goală nu era singurul lucru interesant. Măturătorul 
bătrân cu ochi umezi care mătura în piață duminică de duminică 
era fals. 

— Cum ţi-ai dat seama? m-a iscodit el, cu vădită curiozitate. 

— Era ceva în neregulă cu povestea lui. Își făcea treaba mult 
prea conștiincios, iar salopeta lui cenușie era mult prea bine 
croită. În sfârșit, într-o zi l-am întrebat de ce mătura piaţa. Mi-a 
răspuns că avea șaptezeci de ani, că îi era greu să găsească o 
slujbă și că trebuia să-și câștige pâinea. Apoi a văzut expresia 
de pe chipul meu și nu s-a mai obosit să mă mintă. S-a așezat, 
și-a suflecat mâneca și mi-a arătat șapte cifre șterse, tatuate pe 
încheietura mâinii. Era evreu. Mi-a mai arătat un grup de bătrâni 
din generaţia lui. Toţi erau îmbrăcaţi în costumele lor de 
duminică și ședeau pe niște scaune din apropiere, bucurându-se 
de soare. Mi-a precizat că erau nemți - și, ca majoritatea 
nemților, aceștia nu se schimbaseră, doar pierduseră. În adâncul 
sufletelor lor, a spus el, cântau în continuare vechile cântece. 
Mi-a mai spus că mătura piaţa ca ei să îl vadă și să știe că un 
evreu supravieţuise, că rasa lui nu fusese extirpată, că poporul 
lui rezistase. Piaţa reprezenta răzbunarea lui. Când era copil, 
piața fusese locul lui de joacă - mi-a zis că se afla acolo în seara 
în care au venit naziștii. Nu l-am crezut. Ce făcea un copil evreu 
de șapte ani într-un loc ca ăla? Apoi a arătat către vechea 
universitate și mi-a spus că tatăl lui fusese bibliotecar și că 
familia lui locuise în apartamentul din spatele biroului lui. La 
câţiva ani după focul de tabără gloata a venit după el și familia 
lui. Așa cum zicea și el, întotdeauna se întâmpla la fel - mai întâi 
dădeau foc cărților, apoi sfârșeau prin a da foc oamenilor. El a 


fost singurul supravieţuitor din familia lui. Părinţii lui și cei patru 
fraţi își pierduseră viaţa. A trecut prin trei lagăre în decursul a 
cinci ani - toate lagăre ale morții, inclusiv Auschwitz. Deoarece 
era un miracol că supraviețuise, l-am întrebat dacă învățase 
ceva din experienţa asta. El a râs. „Nimic original, a răspuns el. 
Moartea este îngrozitoare, suferinţa și mai cumplită, de obicei, 
majoritatea era compusă din nemernici - de ambele parți ale 
sârmei ghimpate.” Apoi a căzut pe gânduri o clipă. Experienţa îl 
învățase un singur lucru. A concluzionat că învățase că atunci 
când milioane de oameni, un întreg sistem politic, nenumărați 
cetăţeni care credeau în Dumnezeu îţi spuneau că te vor omori, 
era bine să asculti. 

Șoptitorul s-a întors și s-a uitat la mine. 

— La asta te refereai? Erai atent la fundamentaliștii 
musulmani. 

— Da, am răspuns eu. Am auzit bombe explodând în 
ambasade, gloate strigând pentru vărsare de sânge, mu/lahi 
promulgând decrete de moarte, așa-ziși lideri încurajând în gura 
mare jihadul. Au ars cărţi, Dave - în unele părți ale lumii 
islamice ura a ajuns la un nivel extrem de ridicat. lar eu am fost 
atent la ei. 

— Crezi că noi, cei din Washington, n-am fost atenţi? a rostit 
el această întrebare cu calm. 

Cândva am fost un spion de prim rang. Cred că, într-adevăr, 
voia să știe. 

— Poate cu mintea, dar nu și cu sufletul. 

S-a întors și a privit pe geam. Începea să plouă. A tăcut mult 
timp, iar eu m-am întrebat dacă nu cumva îi crescuse din nou 
tensiunea. 

— Cred că ai dreptate, a zis el în cele din urmă. Bănuiesc că, 
la fel ca și evreii, am crezut în bunătatea oamenilor, însă nu m- 
am gândit niciodată că s-ar putea întâmpla ceva cu adevărat. La 
naiba, acum chiar că ne-au atras atenţia. 

Am trecut prin niște porți electrice și ne-am oprit lângă o 
cabină de pază. De fapt, nu ne îndreptaserăm deloc înspre biroul 
Șoptitorului, ci spre casa lui. 


Capitolul 6 


Draperiile din biroul lui erau trase, însă după câteva ore am 
putut vedea printr-o crăpătură ploaia și luna roșie care răsărea. 
„Semn rău”, mi-am zis eu. 

De obicei, eram destul de raţional ca să nu mă las influenţat 
de astfel de lucruri, însă imaginea iahtului vechi pe o mare 
înspumată mă tulburase destul de tare. Era ca și când un colţ al 
universului fusese ridicat, iar eu zăream drumul care se întindea 
în faţă. Trebuie să mă corectez - de fapt, nu era un drum, ci o 
înfundătură. 

Din fericire, aveam prea multe de făcut ca să mă mai 
gândesc la asta. Ne aflam acasă la Șoptitor, deoarece el știa că 
în cazul unei misiuni secrete pericolul venea întotdeauna de la ai 
tăi. Mulţi agenți secreți erau înclinați să bârfească, să facă 
presupuneri și comentarii nechibzuite. Prin urmare, Șoptitorul a 
apelat la un truc - ne-am ţinut departe de birou și de flecărelile 
de acolo. 

Moștenise casa de la tatăl lui, care fusese bancher, iar apoi 
senator. Era o clădire mare și frumoasă care ajunsese în 
Registrul Naţional al Locurilor Istorice. Prin urmare, ne-am 
stabilit sediul în biroul unei case care cândva aparținuse unei 
rude a Marthei Washington. 

Datorită funcţiei pe care Șoptitorul o ocupa în guvern, 
mijloacele lui de comunicare erau la fel de sigure ca și cele de la 
Casa Albă: erau constant monitorizate împotriva microfoanelor 
și a altor intruziuni electronice și echipate cu o conexiune la 
internet, care făcea parte din Rețeaua Securizată de Comunicaţii 
a guvernului. 

De îndată ce am intrat în birou, el și-a dat jos haina, a pus 
cafea în cafetieră și a început să facă o serie de exerciţii de 
respiraţie. A spus că îl ajutau să-și ţină sub control tensiunea 
arterială, însă nu l-am crezut - veteranul se scutura de rugina 
trecutului și își încorda mușchii pe care nu îi mai folosise de ani 
buni. David James McKinley - soţ jalnic, tată absent, director al 
serviciilor secrete americane, un bărbat întristat pentru că nu își 
găsise un loc în panteon - mai bine s-ar fi întors în Berlin. A 
devenit operaţional. 


A chemat imediat secretari, asistenţi speciali, consilieri 
executivi și doi operatori de telefonie - o duzină de oameni - pe 
care i-a instalat în diferite părţi ale casei. Le-a spus tuturor că 
era interzis accesul în biroul lui, iar partea cea mai bună era că 
nimeni nu știa că mă aflam în clădire. 

Odată biroul administrativ organizat, eu și cu Șoptitorul am 
început să punem la punct milioanele de detalii, acele lucruri de 
care depinde viața ta atunci când vânezi teroriști în sudul 
Turciei, o ţară cu vecini rău-famaţi și aflată la mai puţin de o zi 
cu mașina de Irak și Siria. Cu toate că nu am discutat despre 
asta, amândoi știam ce făceam cu adevărat - trimiteam un 
spion pe un teritoriu ostil. 

La un interval de câteva minute mergea în biroul 
administrativ, ca să preia dosare și să atribuie sarcini. 
Bineînţeles că oamenii și-au dat seama că erau implicaţi în ceva 
de mare amploare, iar șeful lor a început să facă sugestii 
inteligente. Când s-a aflat vestea despre declanșatorul nuclear, 
oamenii implicaţi în anchetă au presupus imediat că luau parte 
la căutarea teroristului ce încerca să-l achiziționeze. Dave 
McKinley nu avea încredere în nimeni, deci nu era deloc de 
mirare că oamenii îl considerau cel mai bun ofiţer de caz al 
generaţiei lui. 

În timp ce mă aflam în biroul prevăzut cu lambriuri am 
hotărât că cel mai potrivit loc pentru a începe căutările erau 
cabinele telefonice publice din centrul orașului Bodrum. Având 
în vedere informaţiile pe care le dețineam, ele erau singurul loc 
de unde puteam începe. Deoarece compania de telefonie turcă 
Telco nu deţinea o hartă viabilă cu respectivele cabine 
telefonice, Șoptitorul și cu mine am decis ca eu să acopăr 
suprafaţa de doisprezece kilometri pătraţi pe jos. 

L-a sunat pe șeful Agenţiei Naţionale de Securitate și i-a 
cerut să îi trimită numaidecăt prin e-mail o imagine prin satelit 
cu centrul orașului. În timp ce aștepta acest e-mail s-a dus în 
sufragerie, acolo unde fuseseră poziţionaţi consilierii executivi. 
Le-a cerut să sune la CIA și să le spună că aveau la dispoziţie 
șase ore ca să livreze un smartphone prevăzut cu o cameră foto 
digitală, cu sensibilitate sporită. Camera foto trebuia să fie 
compatibilă cu sistemul GPS intern al telefonului. 


Ideea era să fac fotografii de bună calitate cu fiecare cabină 
telefonică din Bodrum folosindu-mă de telefon, dându-mă drept 
un turist care surprindea scene de viaţă din Centrul Vechi. 
Fotografiile urmau să fie descărcate imediat pe hartă, astfel 
încât să am poziţionarea exactă a fiecărei cabine telefonice din 
zona vizată. 

Undeva, pe acea listă, se afla și cabina pe care noi o căutam. 
Știam că o femeie intrase în ea în anumite zile și - în ambele 
ocazii, la lăsarea înserării - vorbise cu bărbatul pe care noi 
trebuia să-l prindem. În fundal se auzise zgomotul traficului, prin 
urmare, cabinele telefonice aflate în zonele pietonale erau 
excluse. Se mai auzise și muzică. Habar nu aveam de unde 
provenea - așteptam ca tehnicienii de la Agenţia Naţională de 
Securitate să încerce să o izoleze, să o amplifice și să o 
identifice. 

Ca plan de anchetă, care se concentra pe cabine telefonice, 
nu era cine știe ce, aproape nimic - dacă planul ar fi fost un 
pacient, ai fi zis că era conectat la aparate -, însă, dintr-un punct 
de vedere, era suficient. Călătoria mea începuse. 

Odată ce primul pas al anchetei fusese stabilit, Șoptitorul și 
cu mine am început să „ţesem” legenda mea. Deoarece nu prea 
aveam mult timp la dispoziţie, am stabilit că voi merge în Turcia 
ca agent special FBI care se ocupa de crima de la Eastside Inn. 

Însă varianta asta ridica unele probleme majore - de ce 
ancheta FBI o crimă în New York și de ce le luase atât de mult 
timp ca să intervină? Nu puteam intra în Turcia neinvitat - 
aveam nevoie de permisiunea guvernului lor -, apoi mai eram 
îngrijoraţi și de faptul că legătura dintre crimă și Bodrum și 
câteva cifre dintr-un număr de telefon ar putea părea cusută cu 
aţă albă. 

Pe urmă ne-a surâs norocul, sau cel puţin așa mi s-a părut. Ar 
fi trebuit să ne dăm seama, desigur. 


Capitolul 7 


În vreme ce ne străduiam să fabricăm o legendă credibilă, 
Șoptitorul a fost chemat în camera de zi. Acolo erau instalaţi cei 
doi asistenți speciali ai lui - amândoi deținând autorizaţie ca să 
acceseze majoritatea documentelor guvernamentale. 


Șoptitorul a plecat să discute cu ei și s-a întors peste câteva 
minute cu un dosar care tocmai sosise de la Departamentul de 
Stat. Conţinea un raport de zece paragrafe - scurt, schițat, 
frustrant - în legătură cu moartea unui cetățean american, 
survenită în urmă cu câteva zile în Bodrum. 

Un tânăr murise, dar trebuie să recunosc că, oricât de 
groaznic suna, pentru noi, a fost o veste bună - o astfel de 
moarte putea garanta prezenţa autorizată a FBl-ului. 

Șoptitorul mi-a întins dosarul și, deși numele victimei era 
scris în antet, nu i-am acordat importanţă. Atenţia mi-a fost 
captată de unul dintre paragrafele de mai jos - scria că prietenii 
și cunoștințele acestuia îi spuneau Dodge. 

— Dodge? De ce Dodge? l-am întrebat eu pe Șoptitorul. 

— Ca și mașina, a răspuns el. Tipul avea 28 de ani și era 
moștenitorul firmei de automobile - era miliardar. Bânuiesc că 
prietenii îi puteau spune fie Dodge, fie Lucky”. 

— N-a fost chiar atât de norocos, am spus eu în timp ce 
citeam. Conform raportului, el și cu soţia lui ocupau una dintre 
vilele situate pe vârfurile stâncoase din Bodrum - cunoscută ca 
The French House? - când fie a alunecat, fie a sărit, fie a fost 
împins de la treizeci de metri înălţime. Bărcile și scafandrii au 
avut nevoie de două ore ca să recupereze trupul din valurile 
agitate ale mării. 

— Nu cred că va fi o înmormântare cu sicriul deschis, a zis 
Dave după ce ne-am uitat la fotografiile atașate și am pus 
dosarul deoparte. 

Nu exista nicio dovadă și poate sunt înclinat să fac legături 
acolo unde nu există - trebuie să recunosc că agreez o teorie a 
conspirației bună la fel de mult ca oricare altul -, însă nu m-am 
putut abţine să nu mă gândesc la o posibilă legătură între 
bucăţica de hârtie găsită în sistemul de canalizare de la Eastside 
Inn și trupul mutilat al miliardarului. 


23 


Norocosul (n.tr.) 
24 


Casa Franceză (n.tr.) 


— Ce părere ai? am întrebat eu, întorcându-mă către el. Este 
doar o coincidenţă sau există o legătură între cazul lui Dodge și 
femeia ucisă în Manhattan? 

Dave citise dosarul despre cazul femeii când încercam să 
fabricăm o legendă pentru mine, prin urmare, era îndreptăţit să 
își dea cu părerea. 

— Aproape sigur, dar nu-mi pasă, a răspuns el. Ce mă 
interesează pe mine este că în urmă cu o oră încercam să 
construim o legendă pentru tine. Acum ne-am trezit pe cap cu 
un miliardar american care a murit în circumstanţe suspicioase. 
Un american cu relații... 

— De unde știi că are relaţii? 

— Arată-mi o familie bogată care nu are relații. 

— Nu există nicio familie - doar o soție, așa scrie în raport, 
am argumentat eu, făcând pe avocatul diavolului. 

— Și ce dacă? Desigur, există mătuși, nași, avocaţi, un 
tutore. Îi voi pune pe oamenii mei să verifice. Având în vedere 
că este în joc un miliard de dolari, trebuie să fie cineva. 

Avea dreptate, firește - crescând alături de Bill și de Grace, 
știam și eu lucrul ăsta. 

— În regulă. Deci un tutore sau un avocat află că Dodge a 
murit. Ce urmează? 

— Voi cere cuiva de la Departamentul de Stat să îl sune pe 
respectivul. Îi va spune că au unele nedumeriri în legătură cu 
moartea, însă au nevoie de cineva cu autoritate care să ceară 
ajutorul guvernului. Avocatul sau tutorele este de acord... 

— Da, te cred și eu - trebuie să-și facă datoria, am adăugat 
eu. 

— Oficialul de la Departamentul de Stat îi va sugera să sune 
la Casa Albă și să facă o cerere oficială, a continuat Șoptitorul. 
Secretarul general primește telefonul. Îi spune că înțelege - 
tutorele dorește o anchetă corespunzătoare. Este o ţară străină, 
s-ar fi putut întâmpla orice. Și ce va face Casa Albă? 

— Reprezentanţii ei vor cere FBl-ului să trimită un agent 
special, ca să supravegheze ancheta. 

— Întocmai, a confirmat Dave. Și iată și partea cea mai bună 
- Grosvenor îl poate suna personal pe președintele Turciei, ca să 
organizeze totul. Un miliard de dolari și un nume de familie 


aparţinând unei mărci importante de automobile - cu siguranță 
va face asta. 

Amândoi știam că, din acel moment, eu eram acel agent 
special FBI. 

— Ce nume vrei? m-a întrebat Dave. 

— Brodie Wilson, am răspuns eu. 

— Cine-i ăsta? 

Cunoștea procedura - voia să se asigure că, dacă în viitorul 
apropiat interogatoriul avea să devină cu adevărat dur, nu îmi 
voi uita numele. 

— Un tip care-a murit. A fost partenerul de navigaţie al 
tatălui meu. Bill zicea că era cel mai priceput la mânuit vela. 

Fără să-mi explic, m-am simţit brusc invadat de un val de 
tristeţe. 

Șoptitorul nu a observat, era prea ocupat să facă pe ofiţerul 
de caz. 

— În regulă. Te-ai născut în Long Island, navigai în fiecare 
weekend, data de naștere este la fel cu a ta, cea mai apropiată 
rudă este mama ta văduvă - e bine? 

Am încuviințat din cap, memorând datele. Ele erau pentru 
pașaport - un exemplar uzat cu multe vize pe care CIA avea să îl 
livreze în câteva ore. Dave ţinea deja mâna pe telefon, cu 
intenţia de a-i suna pe cei din camera de zi, din bucătărie și din 
sufragerie, ca să înceapă să organizeze totul și să pună la punct 
alte câteva detalii care urmau să transforme un nume fals într-o 
identitate adevărată. 

Am profitat de ocazia asta ca să reflectez: odată aflat pe 
pământ turcesc, aveam nevoie de un intermediar, de un mijloc 
prin care să iau legătura cu Șoptitorul. Nu îl puteam suna direct 
- un agent FBI va stârni interesul versiunii turcești a Echelon, iar 
aceștia vor asculta, mai mult ca sigur, orice apel telefonic. Însă 
dacă investigam legătura dintre moartea lui Dodge și crima din 
Eastside Inn, atunci puteam să vorbesc în mod oficial cu 
detectivul de la omucideri care se ocupa de caz în New York. 

Ideea mea era aceea ca Ben Bradley să fie „cutia noastră 
poștală” - să preia mesajele codificate și să le transmită de la 
unul la celălalt. De îndată ce Dave a terminat de vorbit la telefon 
i-am explicat ideea mea. Nu era convins. 


— Cum ziceai că-l cheamă pe individul ăsta? a întrebat el. 

— Bradley. Ben Bradley, am răspuns eu. 

— Este de încredere? 

Șoptitorul era complet epuizat, însă fața i s-a luminat când i- 
am povestit despre Turnurile Gemene și cum îl ajutase Bradley 
pe bărbatul invalid. 

— Este patriot, am precizat eu. 

— Șaizeci și șapte de etaje? a exclamat el mirat. Nu este 
patriot, ci un afurisit de atlet. 

A ridicat receptorul și a aranjat ca agenţii FBI să meargă și 
să-l ia de acasă. 


Capitolul 8 


Bradley dormea când a sunat telefonul. De două ori a lăsat 
robotul telefonic să răspundă, însă când sunetul ascuţit al inter- 
fonului a răsunat în tot apartamentul n-a avut de ales și s-a 
văzut nevoit să răspundă. O voce necunoscută din faţa ușii de la 
intrarea în clădire i-a ordonat să răspundă naibii la telefon. 

Cu Marcie lângă el, Bradley a ridicat receptorul. | s-a 
transmis că afară îl aștepta o mașină, pentru a ajunge 
numaidecât la sediul FBI din centru. A încercat să afle despre ce 
era vorba, dar individul de la capătul celălalt al firului a refuzat 
să-i spună. 

După ce și-a tras pe el blugii și o bluză de trening - era ora 
două noaptea - a fost dus la aceeași clădire anostă pe care o 
vizitasem și eu cu câteva luni în urmă și escortat la etajul al 
unsprezecelea. Un agent în tura de noapte l-a condus într-o 
încăpere izolată fonic - înăuntru nu era decât un telefon 
securizat și un scaun -, apoi a ieșit, încuind ușa în urma lui. 
Telefonul a sunat, Bradley a ridicat receptorul și a auzit vocea 
mea la capătul celălalt al firului. 

l-am spus că nu prea aveam mult timp la dispoziţie, prin 
urmare, trebuia să asculte cu atenţie. 

— Sunt Brodie Wilson, agent special FBI. Ai înțeles? 

Trebuie să-i acord credit lui Ben, deoarece a intrat imediat în 
joc. 

l-am zis că în câteva ore urma să plec în Bodrum, apoi i-am 
povestit pe scurt despre moartea lui Dodge. M-a întrebat dacă 


avea vreo legătură cu femeia de la Eastside Inn, însă l-am 
întrerupt - ancheta aceea nu era grija noastră principală. l-am 
spus că îl voi suna din Turcia, că treaba lui era să asculte cu 
băgare de seamă și să transmită ce îi spuneam eu la un număr 
de telefon format din zece cifre, pe care urma să i-l dau. 

— Să nu înregistrezi niciodată ce îţi voi spune, indiferent de 
circumstanţe. Te vei folosi de memorie și de notițe, atât, am 
rostit eu, pe un ton mai aspru decât aș fi vrut, însă eram 
îngrijorat. 

Varianta turcească a Echelon va ști dacă Ben folosește 
aparate de înregistrare și lucrul ăsta va declanșa alarma. 

— S-ar putea să ţi se ceară să-mi transmiţi niște mesaje. 
Procedura va fi aceeași, ai înţeles? îți spun acum numărul format 
din zece cifre... 

Eram pe la jumătatea numărului când Bradley m-a întrerupt. 

— E greșit, a spus el. 

— Nu este, am răspuns eu iritat, fiindcă eram la rândul meu 
frânt de oboseală. 

— N-are cum să fie corect, Scott, adică Brodie, nu există 
prefixul ăsta. 

— Ba da, există. 

— Nu, crede-mă... a încercat el să mă combată, însă l-am 
oprit. 

— Este un prefix, Ben! Doar că lumea nu-l cunoaște, ai 
înțeles? Nimeni nu-l cunoaște. 

— Oh, a exclamat el, iar eu am continuat să i-l dictez. 

Nu i-am dezvăluit, însă avea în momentul ăla numărul de 
telefon secret al directorului Agenţiei de Inteligență Naţională a 
Statelor Unite, pe care îl cunoșteau doar cinci persoane, dintre 
care una era președintele. 

Fără să știe, Ben intrase în horă. 


Capitolul 9 


În tot acest timp, Șoptitorul vorbise și el la telefon. Până am 
terminat eu de discutat cu Ben el pusese deja la punct o 
mulţime de detalii - totul, începând cu biletul de avion și 
cârdurile de credit și până la nimicuri care vor umple buzunarele 
lui Brodie Wilson. 


Mai întâi de toate, printre obiectele care aveau să-i confere 
numelui meu o poveste credibilă era și un laptop vechi de patru 
ani, destul de uzat. Acesta va fi prevăzut cu un e-mail care va 
conţine sute de mesaje vechi, atât legate de afaceri, cât și 
personale, precum și documente și fișiere descărcate, 
referitoare la cazuri vechi. 

— Va trebui să le citeşti în avion și să încerci să te 
familiarizezi cu chestiile astea, a spus Dave. Concentrează-ți 
atenția asupra fișierului cu fotografiile de familie - ești divorţat, 
tată a doi sau trei copii, nu mai ţin minte exact ce le-am spus. 
Poţi să inventezi chestii despre vechi anchete, dar nu poţi să faci 
același lucru când vine vorba despre familia ta, bineînţeles. Am 
zis că le ești credincios. 

— Fișierele sunt criptate? am întrebat eu. 

— Au parolă și un nivel scăzut de codificare, însă pot fi sparte 
destul de repede. M-am gândit că, dacă criptăm prea mult, ar 
ridica prea multe întrebări ciudate. Îţi vor descărca și programul 
iTunes și vei primi un Mp3 player. Dar te avertizez - tocilarii din 
agenţie au gusturi oribile în materie de muzică. 

— Mersi. Probabil că va trebui să devin fan al rapului, am zis 
eu, iar atunci am auzit scrâșnetul roţilor pe pietrișul aleii și am 
bănuit că angajaţii biroului administrativ plecau acasă, deoarece 
își terminaseră treaba. Când va fi toată lumea pregătită? am 
întrebat eu. 

— La șase dimineaţa. Cineva va aduce hainele, pașaportul și 
laptopul la cabina de pază, iar paznicul le va lăsa pentru tine în 
bucătărie. 

Aranjase deja să folosesc camera pentru oaspeţi și asta 
însemna că aveam la dispoziţie două ore de somn înainte să mă 
pun din nou în mișcare. „Bine că există adrenalină”, mi-am spus 
eu. 

— Taxiul va sosi chiar înainte de ora șapte dimineaţa, a 
continuat el. Am aranjat o întrevedere pentru tine înainte să te 
urci în avion. Angajaţii îţi vor da toate detaliile. 

Faţa lui era desfigurată de oboseală și amândoi știam că nu 
se va putea trezi înainte ca eu să plec. Singurul lucru care a mai 
rămas de făcut a fost să ne luăm rămas-bun. 


A luat toate notițele noastre, blocnotesurile și USB-urile 
portabile, le-a aruncat în șemineu și le-a dat foc. Sunt convins că 
nu exista în manual nicio secţiune referitoare la distrugerea 
materialelor secrete, dar, cel puţin, focul conferea încăperii un 
aer plăcut și alunga acele sentimente sumbre vizavi de ceea ce 
urma să se întâmple. 

— Aș vrea să pot să fiu acolo, ca să-ţi acopăr spatele, a zis el 
pe un ton sincer, mai ales când ești pus la zid. Dar nu voi fi. 

— Nimeni nu va fi, am replicat eu. 

— Aici ai dreptate - ești pe cont propriu. 

Privirile noastre s-au întâlnit, iar eu m-am așteptat ca el să 
întindă mâna și să-mi ureze noroc, dar n-a făcut-o. 

— Nu ești ca mine, ești diferit de orice alt agent pe care l-am 
cunoscut vreodată, Scott. Greutatea ta constă în inima ta, mi-a 
spus el. 

M-am gândit o clipă la asta. Greutatea mea era în inima 
mea? Nimeni nu îmi mai spusese asta până atunci, însă părea să 
existe ceva adevăr în aceste vorbe. 

— Simţi lucrurile, poate, mai mult decât ar trebui, a spus el. 
Există circumstanțe în care asta ar putea să-ţi îngreuneze 
situaţia. 

S-a întors și a răscolit focul cu vătraiul. Nu-mi făcea plăcere 
să aud asta, dar avea tot dreptul să o spună - era ofiţerul meu 
de caz. 

— Dacă dintr-un motiv sau altul lucrurile scapă de sub 
control și ești convins că se va pune presiune asupra ta, nu 
aștepta prea mult - apasă butonul de evacuare. 

— Să mă elimin singur, vrei să spui? 

N-a răspuns, nu direct. 

— Ai fost vreodată în Afganistan? a vrut el să știe. 

— Nu, n-am fost. 

— Ești norocos. Eu am stat câţiva ani în Kabul - în două 
rânduri. Britanicii au ajuns acolo cu o sută de ani înaintea 
noastră, dar lucrurile nu erau diferite. Aveau un cântec pe care îl 
cântau mereu: 


Când ești rănit și părăsit pe câmpiile Afganistanului, 
Și femeile vin să despice rămășițele 


Înșfacă-ţi pușca și zboară-ţi creierii 
Și înfăţișează-te dinaintea lui Dumnezeu ca un soldat. 


Apoi a ridicat din umeri, ca și când cuvintele nu ar fi avut o 
însemnătate. 

— Deci, da, după cum spuneau și soldaţii englezi: „Înșfacă-ţi 
pușca.” N-are rost să suferi, Scott, n-are rost să-ţi prelungești 
agonia. 

Atunci am știut, am fost sigur că fusese în arhivă și îmi citise 
dosarul. 


Capitolul 10 


Nu pot afirma că am dormit - după câteva ore de neliniște, în 
care am stat întins pe patul nedesfăcut din camera pentru 
oaspeți din casa Șoptitorului, m-am ridicat în primele ore ale 
dimineţii. Auzisem mai devreme ușa din spate a casei 
deschizându-se, prin urmare, nu am fost surprins să găsesc pe 
colţarul din bucătărie obiectele fictive ce alcătuiau noua mea 
viaţă. 

Am deschis geamantanul uzat - era un Samsonite pe care se 
presupunea că îl luasem cu mine de-a lungul anilor atât în 
vacantele petrecute alături de familie, cât și în misiuni -, am pus 
restul obiectelor înăuntru și am urcat din nou în dormitor. 

După ce am făcut un duș m-am uitat la hainele care îmi 
fuseseră aduse și am fost mulțumit să descopăr că aproape 
toate purtau etichetele magazinelor din New York. Marfă 
ireproșabilă. Am ales un costum pe care l-ar îmbrăca un agent 
special FBI în călătoria lui către un loc exotic. Cu alte cuvinte, m- 
am îmbrăcat ca și când aș fi mers la birou, dar am renunțat la 
cravată. Am verificat cârdurile de credit din portmoneul din 
piele, l-am pus în buzunarul interior al sacoului, apoi m-am uitat 
la pașaport. 

La un moment dat, în timpul nopţii precedente, Dave mi-a 
făcut o poză pe fundalul unui perete alb, pe care a trimis-o prin 
e-mail la sediul CIA din Langley. M-am uitat la poza inclusă în 
pașaportul uzat și trebuie să mărturisesc că specialiștii făcuseră 
o treabă bună folosind o versiune mult mai avansată a 


Photoshopului. Aveam o altă freză, iar în jurul ochilor, mai puţine 
riduri. Eram eu, doar cu cinci ani mai tânăr. 

Mi-am verificat încă o dată lucrurile, mi-am așezat hainele și 
articolele de toaletă în geantă, după care mi-am îndreptat 
atenţia asupra bagajului de mână care îmi fusese trimis. Mi-am 
pus înăuntru documentele de călătorie, pașaportul, laptopul și o 
carte pe jumătate citită pe care mi-o dăduseră să o am cu mine 
în avion. M-am uitat la copertă și am zâmbit. 

Presupun că cineva se gândise îndelung cu ce s-ar delecta un 
agent special FBI în timpul unui zbor lung și obositor și hotărâse 
că o lucrare serioasă care dezbătea probleme de criminalistică 
ar fi ideală. Era cartea mea. Trebuie să spun că eram încântat - 
nu pentru că eram vanitos, ci pentru că puteam da răspunsuri 
exacte în cazul în care aveam ghinionul ca vreun vameș să mă 
întrebe despre conţinutul cărții. 

Deasupra ei, am așezat pistolul meu Beretta de 9 mm, aflat 
în toc - procedură FBI standard - și cutia cu muniţie care venise 
odată cu arma. Era primul obiect pe care trebuia să-l declar 
când treceam prin punctul de control al aeroportului, împreună 
cu documentul pe care îl aveam în portmoneu și îmi dădea 
permisiunea de a purta arma asupra mea „în orice 
circumstanţă”. 

Am închis încet ușa și, îmbrăcat în hainele altcuiva, am 
părăsit casa în lumina slabă a zorilor de zi. Am trecut pe lângă 
paznicul aflat în cabina lui, însă acesta mi-a aruncat doar o 
privire, apoi s-a întors. Taxiul mă aștepta de partea cealaltă a 
porții electrice și, după ce mi-am aruncat geamantanul și 
bagajul de mână pe bancheta din spate, m-am urcat și eu în 
mașină. 

Șoptitorul aranjase deja ca taxiul să mă ducă la întâlnire, 
însă eu hotărâsem să schimb planurile. l-am spus șoferului să o 
ia către Union Station și să mă lase la biroul de închirieri mașini. 
Voiam să încerc pașaportul, carnetul de șofer, cârdurile de 
credit, precum și alte acte din portmoneul lui Brodie Wilson. Era 
mai bine să descopăr dacă se strecurase vreo greșeală cât timp 
eram în DE și nu sub supraveghere, în aeroportul din Istanbul. 


Totul a decurs bine și, peste câteva minute, introduceam în 
sistemul de navigare al vehiculului adresa unde trebuia să ajung 
la întâlnire, apoi am intrat în traficul dimineții. 

Patruzeci de minute mai târziu am pătruns prin poarta unei 
ferme de cai, am străbătut o alee lungă și am oprit în faţa unei 
case frumoase. Aproape imediat un bărbat a ieșit în 
întâmpinarea mea. Avea vreo optzeci de ani și trăia singur, 
înconjurat de hectare de pământ - soţia lui murise în urmă cu 
zece ani, iar caii dispăruseră și ei de mult -, totuși el era bucuros 
să petreacă două ore cu mine, vorbindu-mi despre munca soţiei 
lui. 

Câștigător al Premiului Nobel, fusese cândva cel mai bun 
virusolog din lume și făcuse parte din echipa care plănuise 
eradicarea variolei. | se spusese că eram un cercetător FBI care 
făcea o analiză a armelor biologice. Adevărul era că Dave dorea 
să acumulez cât mai multe cunoștințe în speranţa că vreun mic 
detaliu sau vreo frântură de informaţie îmi vor fi de folos într-un 
moment-cheie. Era o tehnică de investigare bine cunoscută - se 
numea „a se agăța și de un fir de pai”. 

Bătrânul a luat de pe rafturile din bibliotecă jurnale științifice 
legate frumos și blocnotesuri șterse conţinând notițele pe care 
le scrisese în timpul cercetării. În timp ce citeam informaţiile pe 
care mi le așezase în faţă l-am întrebat dacă cineva descoperise 
vreun leac pentru vreun tip de variolă. 

El a râs - acel râset sec, iritat pe care îl au unii oameni în 
vârstă atunci când știu că nu mai au mult de trăit. 

— După ce virusul a fost eradicat, știința și-a pierdut 
interesul - toţi banii și cercetarea s-au concentrat asupra bolii 
SIDA, acolo se afla toată gloria. Nu a fost decernat niciun 
premiu, deoarece nu exista nicio nevoie stringentă și nu s-a 
descoperit niciun leac, pentru că nu s-a făcut nicio cercetare, a 
răspuns el. 

— Prin urmare, nu ne trebuie decât vreo șase infectați 
sinucigași și avem de-a face cu o catastrofă, am adăugat eu. 

S-a uitat la mine, de parcă eram nebun. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu. 


— Oameni-vectori? a zis el. La asta te referi? la spune-mi, 
cum vor ajunge acești infestaţi sinucigași aici - în căruţe cu roți 
din piatră? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— În urmă cu patru mii de ani, hitiţii au trimis oameni 
infestați cu molimă în orașele dușmanilor - din câte știu, aceea 
a fost ultima dată când cineva a folosit oameni-vectori într-un 
război biologic. 

O fi câștigat el un Premiu Nobel, însă povestea lui nu mi s-a 
părut potrivită. 

— Nu, toate studiile guvernului se referă la oameni care sunt 
trimiși în ţara... 

A început să-și scuture furios capul care semăna cu un 
craniu. 

— Asta în cazul guvernelor care habar n-au de nimic, a spus 
el. Până și soldaţilor britanici - care nu erau tocmai genii într-ale 
științei - le-a venit ideea să folosească bunuri contaminate, ca 
să-i radă de pe suprafaţa pământului pe băștinașii americani. 

— Vă referiţi la pături? 

— Bineînţeles că mă refer la pături - proaspăt infestate cu 
variolă. Asta s-a întâmplat în urmă cu aproape trei sute de ani, 
iar lucrurile au evoluat mult de-atunci. Ai citit știrile? în fiecare 
săptămână apare câte o poveste despre mâncare otrăvită 
pentru animale adusă din China, pastă de dinţi contrafăcută 
descoperită în bazinele portuare, mâncare pentru bebeluși 
importată și contaminată cu melamină. lar astea sunt accidente. 
Imaginează-ţi cât de ușor ar fi să faci toate astea în mod 
deliberat. 

Și-a ridicat privirea, să vadă dacă eram atent - aveam 
impresia că bătuse toba mulți ani la rând, dar nimeni nu îl 
băgase în seamă. 

— Continuaţi, am spus eu. 

Vocea lui a devenit mai blândă, însă nu din cauza oboselii 
sau a vârstei înaintate, ci a resemnării. 

— Vezi tu, am cumpărat tot ce se putea cumpăra în ţara 
asta. Oare mai fabricăm ceva? Atunci când te bazezi prea mult 
pe importuri, nu mai există siguranţă. Nu există siguranţă în 
adevăratul sens al cuvântului. Cine naiba și-ar bate capul cu 


niște vectori? Nu sunt alarmist, ci om de știință, și îti spun că 
poţi uita de ei. E vorba despre contaminare. Găseşte ceva banal 
și trimite-ți agentul patogen în străinătate - noua versiune a 
păturilor. Așa ar proceda un dușman modern, inteligent. 

Și-a trecut mâna peste creștetul capului care, cândva, fusese 
acoperit de păr. 

— Sunt bătrân și am obosit, însă lucrul ăsta se va întâmpla, 
și se va întâmpla așa cum ţi-am explicat. Un scriitor numit 
Robert Louis Stevenson a spus cândva: „Mai devreme sau mai 
târziu, vom trage cu toţii ponoasele” și avea dreptate - așa că 
ocupă un loc și i-aţi furculita, va sosi vremea când ne vom 
înfrupta. 


Capitolul 11 


Când am ajuns la ferma de cai eram încrezător. Credeam în 
rock'n'roll, în visul american și în egalitatea dintre oameni. Însă 
cel mai mult credeam în urmărirea generală a unui fugar arab și 
în faptul că sistemele de depistare a temperaturii corporale, 
aflate la fiecare graniță, vor împiedica o posibilă catastrofă. 

Când am plecat mai aveam încredere în rock'n'roll, dar 
aproape deloc în celelalte. Bătrânul cu piele translucidă și fire 
nerăbdătoare mă convinsese că ceea ce el numea dușman 
modern, inteligent nu va fi niciodată prins arestând toţi suspecțţii 
principali; și nici că vor exista vectori sinucigași. 

În timp ce străbăteam aleea mărginită de copaci și mă 
îndreptam către Aeroportul Naţional, mi-am dat seama că 
vânam un nou gen de terorist. Am prevăzut viitorul și am știut 
că vremea fundamentaliștilor și a fanaticilor apusese. În urma 
lor se năștea o nouă generaţie, iar bărbatul cu variola - cult și 
priceput într-ale tehnologiei - era, probabil, deschizătorul de 
drum. Sălbaticii cu bombe legate la brâu și avioanele de 
pasageri transformate în rachete păreau expirate. Individul ăsta 
era rapid. Să presupunem că acţiona solo. Dacă o făcuse de 
unul singur, atunci realizarea lui era cu atât mai uluitoare. 

Nimănui nu-i place să creadă că și-a găsit un adversar pe 
măsură, mai ales unui agent secret ales și pregătit să fie cel mai 
bun pe câmpul de luptă, însă asta era teama mea cea mai mare 
când am ajuns la aeroport. Și trebuie să mărturisesc că, pe 


măsură ce Sarazinul și cu mine ne-am apropiat unul de celălalt 
în săptămânile următoare, nu am întrezărit nicio speranţă să 
scap de acest sentiment. Putea fi sclipitor în orice domeniu și-ar 
fi ales să urmeze. 

Așadar, cuprins de această stare de spirit sumbră, am predat 
mașina închiriată, am trecut prin punctul de control și m-am 
urcat în avionul care zbura către aeroportul La Guardia din New 
York. De acolo am luat un taxi către JFK - eram un agent cu 
drepturi depline, care sosea ca orice alt agent federal adevărat 
la biroul din Manhattan - și am ajuns cu douăzeci de minute 
înainte ca avionul de Istanbul să decoleze. 

În următoarele șase ore m-am concentrat asupra e- 
mailurilor, a fotografiilor și a notiţelor care formau scheletul 
vieţii lui Brodie Wilson. După ce am învelit scheletul - dându-le 
nume copiilor mei, conferindu-le date de naștere pe care le-aș fi 
ținut minte și dacă aș fi fost torturat, ascultând muzica aceea 
îngrozitoare încărcată pe Mp3 player -, doar atunci am închis 
computerul și mi-am lăsat scaunul pe spate. 

Nu aveam de gând să dorm. Voiam să mă gândesc la celălalt 
lucru care mă frământa: conţinutul dosarului meu. 


Capitolul 12 


Am văzut bărbaţi atât de înspăimântați, încât au făcut pe ei. 
Am văzut bărbaţi care înainte să moară au avut erecţie. Însă n- 
am văzut decât un singur bărbat care, din cauza terorii, a avut 
parte de amândouă. 

E vorba despre un prizonier din Khun Yuam, închisoarea 
neagră a CIA-ului, ascunsă în jungla nemiloasă care se întinde 
de-a lungul graniţei dintre Thailanda și Birmania. După cum am 
spus, am fost acolo pe vremea când eram tânăr, deoarece unul 
dintre paznici murise în circumstanțe suspecte și, având în 
vedere natura practicilor oculte desfășurate între zidurile sale și 
valoarea prizonierilor, orice moarte neobișnuită trebuia 
investigată. Aceea era treaba mea, oricât de necopt și de novice 
eram. 

Paznicul militar care murise - un american de origine letonă 
căruia i se spunea Smokey Joe - era un tip antipatic, genul de 
individ care mai întâi ţi-ar rupe braţul, apoi te-ar trânti la 


pământ pentru că nu ai salutat. Fusese găsit pe fundul unui râu 
învolburat și chiar dacă făptașul se străduise să facă să pară că 
Joe căzuse de pe un pod mobil dărăpănat, nu m-am lăsat 
păcălit. 

Am ales un anchetator CIA din personalul închisorii, deoarece 
era cam de aceeași talie cu Smokey Joe, și fără să-i dau detalii l- 
am rugat să mă însoțească până la pod. Ni s-au mai alăturat o 
duzină de colegi de-ai lui și un număr și mai mare de paznici, 
toți așteptându-se să-mi expun teoria referitoare la ceea ce se 
întâmplase. Cert e că aveam la mine un cordon elastic lung. 
Prea preocupat să nu se facă de rușine în faţa colegilor lui, tipul 
de la CIA nu a obiectat când i-am legat un capăt al coardei în 
jurul gleznei, iar celălalt de o consolă groasă din lemn, și i-am 
spus să sară. 

De cinci ori l-am făcut fie să sară, fie cineva să simuleze că îl 
împinge, după care am stabilit repede două lucruri: în astfel de 
circumstanţe era imposibil ca Smokey Joe să fi lăsat dâra de 
sânge pe care o descoperisem pe unul dintre bolovanii de jos, și 
al doilea, anchetatorul nu prea avea curaj când venea vorba să 
sară cu o coardă improvizată. 

Pata de sânge arăta că paznicul trebuie să fi fost azvârlit de 
pe punte cu capul în jos și, având în vedere statura lui, ar fi fost 
nevoie de doi bărbaţi. N-a fost greu să restrâng cercul de 
suspecți - podul era folosit doar de paznicii închisorii, care 
mergeau să cumpere băutură ieftină de la niște contrabandiști 
ce își aveau tabăra lângă graniţă, sau de transportatorii de opiu, 
care încercau să evite patrulele militare de pe autostradă. Am 
optat pentru a doua variantă. 

Câteva zile mai târziu m-am ascuns sub o râpă stâncoasă de 
lângă pod, împreună cu șase soldaţi ai Forţelor Speciale, 
detașaţi pe lângă CIA. Chiar înainte de lăsarea întunericului am 
auzit pe cineva apropiindu-se - un tip dur care, după trăsăturile 
feței, părea un om al muntelui. Era descult și cu bustul gol, iar 
de-a lungul coastelor prezenta o cicatrice lăsată, probabil, de o 
macetă. Pe umăr purta o pușcă de vânătoare M16 și un rucsac 
murdar cu Mickey Mouse. Fără îndoială, înăuntru căra bucăţi de 
opiu cu denumirea No2 învelite în cârpe, care aveau să ajungă 
pe străzile din America și din Europa. 


Printre dinţii lui pătaţi, fluiera o melodie a lui Elton John când 
soldaţii Forțelor Speciale au sărit pe el. Crocodile Rock i s-a oprit 
în gât, pușca i-a căzut de pe umăr, n-a avut timp să-și scoată 
maceta cu tăiș lung și s-a holbat la mine cu un amestec de 
sfidare și de ură. La două minute după ce a început să 
pretexteze că folosea acest drum doar rareori și că în urmă cu o 
săptămână se afla în Chiang Mai, mi-am dat seama că mintea. 

Am hotărât să-l duc la închisoarea cenușie, gândindu-mă că, 
dacă va sta închis câteva zile în carceră, se va răzgândi și va 
coopera. Tipii de la CIA - aproape toţi îl plăcuseră pe Smokey 
Joe, pentru că era dispus să bată prizonierii fără să fie rugat de 
două ori - erau de altă părere. Nu aveau chef nici să-și piardă 
timpul cu interogarea prizonierului, nici să-l întrebe pe tânărul 
de la Divizie dacă le dădea voie să preia interogatoriul. 

Hotărând să se folosească de ceea ce manualele lor numeau 
tehnici avansate de interogare, aceștia au umplut cu apă o cadă 
din beton aflată într-un colţ al spitalului închisorii. Când apa mai 
avea puțin și dădea peste margini, doi paznici l-au adus pe 
transportator - legat la ochi și cu cătușe la mâini și la picioare. 

Aproape imediat mi-am dorit să le fi spus tipilor de la agenţie 
că ăsta era cazul meu și să se întoarcă naibii în cuștile lor. Poţi 
să îţi spui, firește, că regulile vieţii sunt diferite atunci când aperi 
interesul naţional, însă cazul de față nu avea nimic de-a face cu 
asta. Când privesc în urmă cred că eram intimidat sau doar 
voiam să fac parte din echipă - „psihologia grupului mic”, cum 
ar spune experții. Indiferent ce o fi fost, n-am spus nimic, spre 
rușinea mea. 

Doar în lenjeria de corp jerpelită și legat la ochi, 
transportatorul habar nu avea unde se afla sau ce se întâmpla, 
prin urmare, era deja cuprins de panică atunci când aceștia l-au 
legat cu fața în sus de o scândură lungă și l-au ridicat de jos. 

Patru dintre ei - evident, experimentați în aplicarea acestei 
tehnici - au dus scândura până deasupra căzii și au înclinat-o, 
astfel încât, cu excepţia gurii și a nasului, capul lui să ajungă în 
apă. A încercat în zadar să se împotrivească și, după respiraţia 
lui întretăiată, era limpede că se aștepta ca în orice clipă să fie 
coborât din nou câţiva centimetri și să se înece. 


Alţi doi anchetatori s-au așezat de o parte și de cealaltă a 
trupului care se zvârcolea. Unul i-a acoperit gura și nasul cu un 
prosop și, odată ce l-a fixat bine, celălalt a început să toarne apă 
pe el dintr-o găleată mare. 

N-a durat decât o clipă până când lichidul s-a îmbibat în 
material, apoi a început să se prelingă pe gâtul înclinat al 
transportatorului. Apa care îi pătrunsese în trahee combinată cu 
senzația pe care ţi-o dă un val care te izbește în faţă l-au făcut 
să creadă că fusese cufundat în apă și că se îneca. Reflexul 
necontrolat de vomă s-a declanșat instantaneu în timp ce el se 
zbătea să împiedice apa să îi pătrundă în plămâni... 

lar apa curgea neîncetat! Senzaţia de înec s-a transformat în 
teroare, iar reflexul de vomă, în spasme neîntrerupte. Aceștia și- 
au continuat treaba până când transportatorul a avut erecţie - 
se putea observa clar prin lenjeria lui intimă - și apoi a defecat 
în apă. 

Bărbaţii au început să râdă, însă eu mă holbam la el - mă 
simțeam rușinat și insultat, trăind fiecare spasm, de parcă eu 
eram legat de scândură. Unii oameni spun că mila este cea mai 
pură formă de iubire, deoarece nu așteaptă și nu cere nimic în 
schimb. Nu știu dacă milă a fost ceea ce am simţit în acea zi 
pentru transportatorul de droguri thailandez, dar pot afirma cu 
mâna pe inimă că nu mai văzusem niciodată pe nimeni atât de 
înspăimântat. Nu îmi puteam lua gândul de la faptul că, 
probabil, era un om mai bun decât mulți alţii - gura uscată, 
inima care bătea să-mi sară din piept și transpiraţia care îmi 
acoperea trupul îmi spuneau că nu aș fi rezistat nici pe jumătate 
cât o făcuse Joe. Mi s-a făcut rău. 

Agenţii s-au oprit. l-au îndepărtat prosopul de pe faţă și, 
lăsându-l în continuare legat la ochi, l-au întrebat dacă era 
pregătit să vorbească. Prea bulversat ca să poată rosti vreun 
cuvânt, luptându-se să-și recapete răsuflarea și încercând să 
rupă legăturile cu mâinile lui spasmodice, el n-a spus nimic. 
Șeful CIA le-a zis oamenilor lui să pună la loc prosopul și să-și 
continue treaba. 

Atunci mi-am recăpătat glasul. 


— Opriţi-vă imediat sau veţi fi puși toţi sub acuzare! am 
strigat eu, încercând să par cât mai rece și mai nemilos cu 
putinţa. 

Aceștia s-au uitat la mine, făcându-mi ochi dulci. Atunci mi- 
am dat seama că nu aveam de ales - fie ieșeam învingător, fie 
eram „dezbrăcat” de ceea ce mai rămăsese din cariera mea. 

— Aș putea susține că este o anchetă referitoare la un 
incident critic, dacă sunteţi de acord. Vreţi să explicaţi ce 
legătură are individul ăsta cu securitatea naţională? Kramer, 
poate vrei să începi tu? 

După o clipă, care mi-a părut că a durat un an, șeful lor, 
Kramer, le-a ordonat să-i ia prosopul de pe față și să îi scoată 
legătoarea de la ochi. Transportatorul de droguri s-a uitat la 
mine, acest dur cu tăieturi de macetă care, probabil, credea că 
putea îndura orice fel de durere, și mi s-a părut vrednic de milă 
când i-am văzut recunoștinţa din priviri. 

— Ești pregătit să ne spui ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu. 

A dat afirmativ din cap, însă mâinile îi tremurau îngrozitor - îl 
distruseseră, asta era sigur. Doi ani mai târziu, când cei de la 
CIA l-au torturat cu apă pe Khalid Sheikh Mohammad - 
comandantul militar al Al-Qaeda - acesta a stabilit un nou 
record, rezistând două minute și jumătate. Curierul rezistase 
douăzeci și nouă de secunde, un timp obișnuit. 

De îndată ce a fost dezlegat de pe scândură și aruncat pe 
jos, el ne-a zis că fusese pe pod împreună cu doi fraţi. Aceștia se 
ocupau de laboratorul de opiu din munţi, de unde proveneau 
drogurile, și tot ei hotărâseră să îl transforme pe Smokey Joe 
într-un om-suliță. Curierul a spus că nici măcar nu s-a atins de 
bărbat, iar eu am avut sentimentul că spunea adevărul. 

El ne-a explicat că paznicul câștiga bani frumoși de la 
transportatorii de droguri care traversau râul: acesta 
transformase podul dărăpănat în primul drum cu taxă din 
Thailanda. La început se mulțumea doar să despacheteze 
bucăţile de No2 și să își ia și el câteva lame din conținut - 
composta biletul, ca să spunem aşa. Pe acestea le dădea 
contrabandiștilor în schimbul băuturii pe care o vindea, apoi, la 
închisoare. Bineînțeles că a devenit lacom, iar lamele s-au 
transformat în bucăți mari - atât de mari, încât cei doi frați au 


hotărât că un drum cu taxă nu era benefic pentru economia 
zonei de nord a Thailandei. 

Descoperisem adevărul și, cu toate că nu avea să existe un 
raport asupra incidentului critic, tot trebuia să trimitem 
superiorilor noștri versiunea proprie referitoare la caz. Sunt 
convins că în raportul lor agenţii CIA scriseseră că nu făcuseră 
abuz de forță, în timp ce în al meu apărea exact opusul, desigur. 
Povestea s-ar fi încheiat - cui din comunitatea de spionaj i-ar fi 
păsat de un transportator de droguri thailandez? — dacă în 
raportul CIA nu ar fi existat un paragraf pe care nu aveam cum 
să îl contest. 

Kramer relatase că citise teama pe faţa mea, că îmi fusese 
într-atât de milă de tipul respectiv, încât rămăsesem nemișcat, 
cu corpul acoperit de transpiraţie. Se poate chiar să se fi îndoit 
de curajul meu și să nu mă fi considerat potrivit pentru munca în 
prima linie. În felul lui credea, poate, că greutatea mea zăcea în 
inima mea. 

Șoptitorul trebuie să fi citit acest raport când a cerut să i se 
aducă din arhivă dosarul meu. Am avut mulţi ani la dispoziţie să- 
mi analizez slăbiciunile și trebuie să mărturisesc că ceea ce mi-a 
spus Dave înainte să plec era adevărat - n-avea rost să-mi 
prelungesc agonia. Trebuia să-i pun capăt repede. 

Am privit pe geam și am văzut fâșia lată a Bosforului și 
domurile minunatelor moschei din Istanbul. Roţile au atins solul 
și au rămas lipite de pistă. Ajunsesem în Turcia. 

Avioane vechi de pasageri aterizau pe pistele altui aeroport - 
cel din Islamabad, capitala Pakistanului. Sarazinul străbătuse 
autostrada transafgană până în Kabul, trezindu-se într-un altfel 
de iad - orașul afgan era înțesat cu trupe ale Statelor Unite și 
ale Coaliţiei și bântuit de amenințarea continuă a sinucigașilor 
cu bombă. 

După o zi de rugăciune și de nesomn străbătuse drumul 
bătut de invadatori până la graniţa pakistaneză, o trecuse 
împreună cu alţi călători, apoi o luase prin Penshawar către 
Islamabad. 

Zborul spre Beirut era seara târziu - toată zborurile care 
plecau din Pakistan erau târzii însă lui nu îi păsa. Se afla în 
siguranță. Dacă americanii sau australienii sau cine or fi fost cei 


care fuseseră cât pe ce să-l prindă în satul părăsit ar fi reușit să-i 
descopere identitatea, ar fi fost săltat în momentul în care își 
arătase pașaportul la punctul de control. 

În schimb, nu a fost decât o situaţie obișnuită - verificarea 
superficială a pașaportului, o privire aruncată biletului, iar apoi 
flecăreala obligatorie în timp ce angajatul de la ghișeu aștepta 
bacșișul ca să confirme că bagajele de cală erau trimise în 
Beirut și nu în Moscova. A plătit mita și s-a îndreptat către 
terminal. Bărbaţi în uniforme, înarmați până în dinţi, se aflau 
peste tot, însă nu exista un sistem de securitate propriu-zis: de 
obicei, erau prea multe arme și prea puţină inteligenţă. 

A urcat la bord, a zburat până în Beirut, s-a întors în 
apartamentul lui sărăcăcios din El-Mina și s-a pus pe treabă. 

Demisionase de la spitalul local cu câteva luni în urmă, dar, 
înainte să plece, făcuse o incursiune prin magazia dezordonată 
a acestuia și luase două costume albe de protecție împotriva 
atacurilor biologice, regulatoare de aer, o cutie care conţinea 
zece mii de sticluțe pe care le comandase special pentru 
planurile lui și un registru al spitalului cu etichete de livrare 
oficiale. 

Ținuse toate lucrurile astea în garajul lui. Purtând unul dintre 
costume și un tub de oxigen, s-a apucat să fabrice o cantitate 
cât mai mare de virus. Poate ca urmare a rezultatelor 
spectaculoase din Hindu Kush sau a experienţei pe care o 
acumulase, procesul s-a desfășurat mult mai repede decât se 
așteptase. 

Manipulând zi de zi rezervoare farmaceutice mari, crease un 
fel de reactor biologic improvizat. A transferat virusul mortal în 
sticluţe, a fixat capacele de cauciuc cu ajutorul unui aparat 
special cumpărat în acest scop și le-a așezat în niște frigidere 
industriale achiziționate la mâna a doua din Beirut. 

Când linia lui de producţie era aproape de sfârșit, și-a luat o 
zi liberă, s-a dus în Beirut și a stat la coadă timp de două ore ca 
să cumpere un telefon mobil recent scos pe piaţă, cel ce apărea 
într-un film de la Hollywood și pe care toți tinerii păreau să și-l 
dorească. A plătit în numerar, apoi a mers pe jos câţiva kilometri 
și a cumpărat o cartelă de telefon prepay pe care o putea folosi 


timp de un an. Singurul lucru care mai rămânea de făcut era să 
îl împacheteze sub formă de cadou. 

Vinerea următoare, după rugăciune, i-a oferit cadoul unui alt 
membru al congregației - un adolescent cu care se împrietenise 
la scurt timp după ce sosise în oraș. Băiatul îi amintea 
Sarazinului de el când era la aceeași vârstă - orfan de tată, 
extrem de credincios și plin de dorințe arzătoare în privinţa 
răspândirii islamului. 

Puștiul era atât de sărac, încât atunci când a rupt hârtia de 
împachetat și a văzut cadoul a făcut ochii mari, nevenindu-i să 
creadă că era al lui. Doctorul i-a explicat că urma să plece din 
EI-Mina ca să muncească și să își construiască o nouă viaţă într- 
una dintre comunitățile musulmane din Europa, aflată în plină 
dezvoltare. Telefonul era un cadou de rămas-bun, iar în schimb, 
îi cerea tânărului să-i facă o favoare. 

— După ce îmi voi găsi o locuinţă, te voi suna pe acest 
telefon, îţi voi trimite o cheie și te voi ruga să deschizi ușa 
garajului meu pentru un curier din Beirut care va veni să ridice 
niște cutii. Ai înțeles? 

Băiatul a  încuviinţat din cap și a repetat întocmai 
instrucţiunile. Bărbaţii - chiar și cei tineri - din lumea 
musulmană iau mult mai în serios obligaţiile legate de o 
prietenie decât omologii lor din Occident, iar Sarazinul era sigur 
că tânărul îi va urma întocmai instrucțiunile. Cu lacrimi în ochi și 
nebănuind că din momentul ăla făcea parte dintr-o conspirație, 
adolescentul și-a desfăcut braţele și l-a îmbrățișat pe doctor, un 
om pe care și l-ar fi dorit ca tată. 

Sarazinul s-a îndepărtat fără să privească înapoi. Vorbise 
deja cu curierul din Beirut - care venea de două ori pe 
săptămână cu camionul frigorific la spital, ca să ridice sau să 
livreze sânge și medicamente. Îi spusese că în garaj avea niște 
cutii cu produse medicale care trebuia să-i fie trimise și i-a cerut 
să aștepte până îlva suna el. 

După ce a făcut toate aranjamentele, s-a întors la 
apartamentul lui și a intrat în garaj. Aparatul de fragmentare a 
genei, costumele de protecţie și celelalte echipamente 
dispăruseră deja, fuseseră zdrobite, arse și transformate într-un 
morman de nerecunoscut, pe care l-a transportat cu remorca 


mașinii până la groapa de gunoi din partea locului. A așezat 
sticluţele sigilate care conţineau virusul în cutii, pe care a lipit 
etichetele de livrare oficiale ale spitalului, iar în spaţiul liber 
adecvat a scris „vaccin expirat”. Nu cunoștea încă adresa exactă 
unde urmau să fie livrate, însă conta pe băiatul cu mobilul să o 
completeze la momentul potrivit. 

A așezat cutiile în frigider, a încuiat ușa garajului și a urcat în 
apartament. Plin de transpiraţie, a început să împacheteze cele 
câteva lucruri la care ţinea - fotografii, suvenire și mici amintiri 
cu soţia și fiul lui - într-o ladă care urma să ajungă într-un dulap 
de depozitare pe care îl închiriase în Beirut. Era aproape pe 
sfârșite când trei bărbaţi de la o instituție filantropică locală au 
venit cu un camion să ia patul, biroul și alte câteva bunuri 
gospodărești. Odată lucrurile încărcate, a rămas singur în 
apartamentul gol. 

A verificat pentru ultima oară cele două încăperi - petrecuse 
acolo câţiva ani buni, fructuoși. Dar și singuratici. Existau 
momente când îi era atât de dor de soţia și de fiul lui, încât 
aproape că îl durea, însă, privind în urmă, poate era mai bine că 
lucrurile evoluaseră astfel. Nu, cu siguranță, era mai bine. Era 
voia lui Allah. 

A stabilit o dată, știută doar de el, pentru uciderea lentă a 
Americii. O dată care va rămâne în istorie mult timp după 
dispariţia lui. Data era 12 octombrie, Ziua lui Columb, ziua în 
care europenii au descoperit America și care a reprezentat 
începutul problemelor reale în lume. 

Ce potrivire, s-a gândit el cu satisfacţie, că viitoarele 
generaţii vor marca aceeași dată ca reprezentând începutul 
declinului dușmanului îndepărtat. 

Muncise din greu, dar dacă voia să respecte termenul impus, 
nu mai avea timp de pierdut. A ieșit pe ușă, a încuiat-o cu cheia 
și s-a îndreptat către Germania. 


Capitolul 14 


Am trecut de Departamentul turc de Imigrări fără probleme 
și, când am ajuns în locul de unde trebuia să-mi iau bagajele, 
geamantanul meu Samsonite era deja pe banda rulantă. Când 
m-am dus să-l iau am observat că niciunul dintre bagajele din 


zborul meu nu sosise încă și mi-am dat seama ce se întâmplase 
- al meu fusese descărcat primul și trimis la biroul MIT” din 
aeroport, serviciile secrete turce, pentru a fi inspectat și 
fotografiat. 

Nu m-am simţit jignit, se presupunea că eram un ofiţer 
autorizat al unei autorităţi străine și era de înțeles să îi 
intereseze persoana mea, dar - pentru numele lui Dumnezeu - 
nu puteau măcar să se fi comportat ca niște profesioniști și să îl 
trimită pe bandă odată cu celelalte bagaje din zborul meu? M- 
am uitat în jur, însă nu am văzut pe nimeni care să pară să mă fi 
luat în vizor. Probabil, se aflau într-o încăpere de deasupra și mă 
urmăreau pe una dintre camerele lor cu circuit închis. 

Am trecut pe la vamă nestingherit, m-am trezit în mijlocul 
șoferilor de taxi care încercau să-și atragă clienţii și am găsit 
autobuzul ce făcea transferul până la terminalul unde se 
efectuau zborurile interne. Comparativ cu acesta, terminalul 
zborurilor internaţionale părea pustiu - locul era plin de bărbaţi 
ce cărau în spate samovare mari din bronz din care vindeau ceai 
de mere, de standuri improvizate, unde se vindeau produse de 
patiserie glazurate, și de indivizi care prăjeau alune pe grătare 
cu cărbuni. Lăsând deoparte faptul că erau aproape 38*C, 
căldura te izbea ca un val, iar pompierilor le-ar fi trebuit o 
săptămână ca să străbată traficul. 

M-am așezat la coada din faţa ghișeului companiei de zbor 
turce, înaintând centimetru cu centimetru, până când am ajuns 
față în faţă cu o tânără care purta bijuterii masive din aur, prea 
mult machiaj și o eșarfa subţire pe cap - conform islamului, 
aceasta reprezenta perioada de glorie a femeii. Mi-a luat valiza, 
apoi biletul, dându-mi, în schimb, un tichet de îmbarcare și pe 
urmă mi-a arătat direcţia în care se afla poarta. 

Coada de la punctul de control se întindea pe câteva sute de 
metri, însă am reușit să mă eschivez apropiindu-mă de unul 
dintre supraveghetori și spunându-i, în engleză și în cele câteva 
cuvinte turcești pe care le știam, că aveam asupra mea o armă. 
Am fost repede escortat într-un birou fără ferestre, unde cinci 


25 


Milli Istihbarat Teşkilati - Organizaţia Naţională de Informaţii din Turcia (n.red.) 


bărbaţi îmbrăcaţi în costum, care fumau din greu, mi-au cercetat 
pașaportul, insigna agenţiei, precum și alte documente, inclusiv 
o copie a scrisorii pe care Casa Albă o trimisese președintelui 
Turciei și în care îi mulțumea pentru ajutorul acordat FBl-ului „în 
această tristă și nefericită afacere”. 

Documentul a avut efectul scontat. Doi dintre ei au cerut o 
mașină de golf și au ordonat să fiu condus la poarta Milas- 
Bodrum. Am fost primul pasager sosit acolo și, având în vedere 
că mai era o oră până la decolare, îmi propusesem să deschid 
laptopul și să continui studierea cazurilor anterioare, însă nu s-a 
întâmplat așa. 

De îndată ce m-am așezat, mi-am aruncat privirea la ecranul 
televizorului care atârna din tavan. Era pornit pe un canal turc 
de știri și arăta imagini din niște munți din Afganistan. M-am 
gândit că era doar o altă poveste despre războiul interminabil și 
am vrut să-mi iau privirea, moment în care au arătat diagrama 
unei valize și a componentelor necesare pentru a construi o 
bombă murdară. 

Atunci am știut că Șoptitorul a lăsat să scape povestea cum 
că Sarazinul încerca să cumpere plutoniu 210 și, deși nu aveam 
dovezi clare, era sigur că o făcuse ca să coincidă cu sosirea mea 
în Turcia. Nu e de mirare că agenţii MIT de la sosiri 
internaţionale fuseseră atât de neglijenţi cu geamantanul meu - 
cu siguranţă, atenţia le fusese distrasă de cea mai importantă 
știre din ultimii ani referitoare la terorismul internaţional. Am 
zâmbit admirativ, asta era definiţia unui ofiţer de caz bun - să 
orchestreze o diversiune perfectă, pentru a abate atenţia de la 
omul lui. 

M-am ridicat, m-am dus la femeia de la pupitru și am între- 
bat-o dacă îmi putea împrumuta telecomanda televizorului, în 
următoarea oră - timp în care zona de așteptare a început să se 
umple cu pasageri - am schimbat canalele: BBC, CNN, MSNBC, 
Al Jazeera, SkyNews, Bloomberg și alte câteva canale de știri în 
engleză - în căutarea materialului despre declanșatorul nuclear. 
Ca de obicei, era aceeași informaţie scurtă difuzată neîncetat, 
însă, din când în când, mai era adăugată o părticică nouă, astfel 
încât prezentatorii de știri și experţii să poată comenta: mai 
mult de două mii de agenţi secreţi aveau să fie trimiși în 


Afganistan și în Pakistan; guvernele din Arabia Saudită, Iran și 
Yemen garantaseră cooperarea lor; Casa Albă a anunţat că 
președintele se va adresa poporului. 

Eram nerăbdător să aud ce avea de spus Grosvenor, dar 
tocmai când reprezentanţii presei s-au ridicat în picioare, iar 
camera de filmat l-a surprins pe acesta apropiindu-se de 
pupitru, cei din aeroport au făcut un ultim apel pentru zborul 
meu. 

Am predat telecomanda, am traversat pasarela, m-am 
așezat pe locul meu și cincizeci de minute mai târziu am zărit 
apele turcoaz ale Mării Egee - probabil, cea mai frumoasă 
întindere de apă din întreaga lume - în timp ce zburam în cercuri 
largi, înainte să aterizăm pe aeroportul Milas. Se afla la o 
distanță de 40 de kilometri de Bodrum și, după ce mi-am 
recuperat bagajul - de data asta nu a fost niciun agent MIT care 
să îmi ofere ajutor - am ajuns la biroul de închiriat mașini. 

A durat o veșnicie. Computerele nu păreau să fi ajuns până 
în Turcia - toate documentele trebuia completate cu mâna, după 
care copiile au fost împărţite la diferite birouri. Într-un sfârșit, un 
Fiat cu patru uși a fost adus în fața intrării și, după ce eu și cu 
doi angajaţi ai biroului am reușit să trecem pe sistemul de 
navigare în engleză, am ieșit din aeroport și am luat drumul care 
ducea câtre Bodrum. Din cauza traficului, nu am reușit să 
avansez prea mult și când am ajuns, în cele din urmă, pe o 
porţiune mai înaltă am văzut și care era motivul - în faţă se afla 
un convoi alcătuit din tiruri vopsite în culori ţipătoare și mașini 
cu platformă. Sosea circul în oraș - la propriu vorbind. 

Și nu era un spectacol de bălci, ci era Circul de stat al Turciei 
care avea în componenţa lui, după cum apărea și pe afișul lipit 
pe unul dintre vehicule, „o sută de saltimbanci, optzeci de 
acrobați și patru îmblânzitori de șerpi”. Din fericire, la marginea 
orașului Milas, convoiul a ieșit pe un teren extravilan unde urma 
să-și ridice cortul, traficul s-a decongestionat, iar eu am apăsat 
pe acceleraţie. 

După opt kilometri am coborât geamul și am lăsat briza 
plăcută să mă mângâie, să mă învăluie cu mirosul pădurilor de 
pin și cu promisiunea unei alte misiuni fatale. Da, renunţasem 
de mult la meseria asta și îmi era frică; da, eram singur și trăiam 


o minciună elaborată. Însă o parte din mine era atât de vie, 
încât mă copleșea. 


Capitolul 15 


Parcurgeam repede kilometri. Am trecut pe lângă plantaţii de 
măslini și cătunuri cu case albe, cu arhitectură cubistă. Pe 
dealurile îndepărtate am văzut mori de vânt abandonate pe 
care, odinioară, sătenii le folosiseră ca să macine grâul, însă nu 
reușeam să văd singurul lucru de care aveam nevoie. 

Căutam un loc unde să opresc și care să nu ridice suspiciuni, 
genul de loc unde ar putea opri un agent FBI abia sosit în ţară, 
ca să se bucure de soare și să își verifice mesajele de pe telefon. 
La câțiva kilometri după ce am trecut de un sat mai mare, unde 
se afla o moschee mică și o piaţă bogată în produse agricole, 
care, după cum arăta, părea neschimbat de secole, am luat o 
curbă și, în dreapta, am zărit o cafenea cu vedere panoramică. 
Ajunsesem la ţărmul mării. 

Am intrat în parcarea cafenelei, am oprit departe de terase și 
am ignorat priveliștea. Am coborât din mașină, mi-am deschis 
mobilul și, în timp ce priveam ecranul prefăcându-mă că îmi 
verific mesajele, mă plimbam neliniștit în jurul Fiatului. Totul era 
de fațadă, jucam teatru în caz că eram urmărit de ocupanţii 
vreunei mașini. Știam că nu primisem niciun mesaj - de fapt, 
rulam un program pe care experţii de la Langley mi-l instalaseră 
în telefon. Când am ajuns în spatele mașinii, telefonul a început 
să scoată sunete intermitente, iar când m-am apropiat, ele s-au 
întețit. Undeva, în interiorul aripii care acoperea roata dreaptă 
din spate, sub portbagaj, presupun, era un dispozitiv de 
urmărire instalat, fără îndoială, de prietenii mei de la MIT. Voiau 
să știe unde mă aflam - nu era nimic surprinzător în asta însă 
eram mulțumit de modul în care procedaseră. După cum ar 
spune orice agent secret cu experienţă - era mult mai ușor să 
scapi de o mașină decât de urmăritori. 

Mulțumit că eram singur, mi-am închis mobilul, i-am scos 
bateria, am pus ambele bucăţi în buzunar și m-am întors să 
admir priveliștea. Cafeneaua era plină, nici nu era de mirare - 
dealurile accidentate se prăvăleau în apele Mării Egee, iar 
Bodrum se întindea dinaintea ochilor mei. Era după-amiaza 


târziu. Soarele scălda în lumina lui porturile de agrement și cele 
două golfuri care îmbrăţișau orașul, scoțând în evidenţă zidurile 
unui castel magnific din secolul al XV-lea, construit de cruciați, 
ce se înălța pe un promontoriu dintre cele două golfuri. Mi-am 
amintit că îi spunea Castelul Sfântului Petru. 

Trecuseră zece ani de când nu mai văzusem orașul, care 
între timp se dezvoltase și se schimbase, însă amintirile tot au 
reușit să iasă la suprafaţă. Preţ de o clipă eram din nou un agent 
tânăr, priveam luminile hotelurilor de lux dansând în apă și 
ascultam muzica răzbătând din nenumăratele cluburi de noapte. 
Cum era posibil ca o misiune care începuse atât de promiţător 
să se încheie dezastruos? 

Am încercat să îndepărtez această amintire și m-am dus spre 
cele câteva binocluri fixate pe trepiede, destinate turiștilor care 
erau dispuși să scoată din buzunar câteva lire. Am vârât 
monedele în fantă și am văzut în cele mai mici detalii vilele 
scumpe dispuse pe stânci și multe iahturi luxoase ancorate în 
larg, toate mult prea mari pentru orice port de agrement din 
Marea Mediterană sau din Marea Egee. Le-am trecut cu vederea 
și am înclinat binoclul până când am descoperit un conac care 
stătea singur pe un promontoriu, înconjurat de hectare de 
grădini. 

Construit în urmă cu cincizeci de ani, prevăzut cu colonade 
înalte, balcoane acoperite cu vie și terase în cascadă, conacul 
avea un aer roman. Obloanele erau trase, iar cum lumina 
soarelui de după-amiază se retrăgea ușor, umbrele începeau să- 
| învăluie. Nu-mi plăcea acea casă oricât de impresionantă ar fi 
fost. Chiar și de la depărtare avea ceva sinistru. Nu știam prea 
multe despre ea, dar eram sigur că era The French House. De pe 
marginea peluzei alunecoase căzuse în gol Dodge, găsindu-și 
astfel moartea. 

M-am întors la mașină și am condus până în Bodrum, 
întorcându-mă în trecut. 


Capitolul 16 


Hotelul la care am fost cazat nu era, ca să zic așa, elegant - 
adică oamenii nu se prea înghesuiau să se cazeze într-un astfel 
de loc. Hotelurile luxoase se aflau pe țărmul mării și dispuneau 


de baruri deschise non-stop, unde se servea șampanie, de 
discoteci în aer liber și de manechine ucrainene care prezentau 
lenjerie intimă pe plajele private. 

Hotelul meu se afla pe o stradă lăturalnică, la un capăt cu un 
atelier mecanic și la celălalt cu un magazin de mobilă la mâna a 
doua. Construit din blocuri de beton zugrăvite în albastru- 
deschis, „obosit” era cel mai blând epitet pe care ai fi putut să i-l 
atribui. Când am tras lângă intrare m-am simţit obligat să 
recunosc că angajaţii biroului administrativ improvizat în casa 
Șoptitorului făcuseră o treabă nemaipomenită - era exact genul 
de loc unde te-ai fi așteptat să se cazeze un agent FBI care 
călătorea pe banii statului. 

În momentul în care am început să urc treptele de la intrare 
am și știut ce voi găsi înăuntru - draperii decolorate, un bufet 
sărăcăcios pe post de mic dejun și câţiva palmieri în ghiveci, pe 
jumătate uscați. Bărbatul aflat în spatele tejghelei de la 
recepţie, la fel ca și hotelul, avusese și el zile mai bune. Faţa lui 
părea să fi fost lovită de-a lungul timpului din toate direcţiile. 
Mai târziu am aflat că fusese cândva unul dintre cei mai buni 
boxeuri amatori de categorie mijlocie din Turcia. Dacă așa arăta 
un învingător, cu siguranţă, nu voiam să-l văd pe învins. Cu 
toate astea, când zâmbea - și mi-a oferit un zâmbet larg și 
primitor după ce am intrat pe ușă - pe faţa lui se citea atâta 
vitalitate și bunătate, încât îți era imposibil să nu-l placi. 
Scuturându-mi mâna, s-a prezentat ca fiind administratorul și 
proprietarul, a scos un registru unde trebuia să-mi scriu numele, 
datele din pașaport și adresa, apoi a luat informaţiile de pe trei 
cârduri de credit. 

„Doar ca să mă pună la siguranţă”, m-a liniștit el plin de 
jovialitate. 

Haide să spunem că exprimarea lui în engleză era cu totul 
aparte. 

— Ce păcat mare că nu aţi fost aici în seara de sâmbătă, 
domnule Brodie David Wilson, a continuat el. 

Dintr-un motiv sau altul, el hotărâse că trebuia să li se 
adreseze vorbitorilor de engleză cu numele lor complet din 
pașaport. 


— Artificiile au fost de o grandoare cum nimeni n-a mai 
văzut. 

— Artificii? 

— Zafer Bayrami, a răspuns el. 

Habar nu aveam despre ce vorbea. Poate era un fel de 
binecuvântare. 

— Zafer Bayrami? am întrebat eu. 

— Ziua Victoriei, toate popoarele lumii cunosc această dată - 
națiunea măreţei Turcii a frânt gâturile inamicilor, care erau în 
marea lor majoritate cele ale grecilor. 

— Ah, am exclamat eu. Atunci, nu e de mirare că au fost 
artificii. 

Turcii și grecii își purtau ranchiună de secole întregi. 

— Am urcat pe acoperiș ca să privesc. O bombă uriașă de 
fosfor a explodat peste limba de pământ dinspre sud. Probabil, 
grecii au crezut că am pornit din nou la atac. 

Intuind că făcuse o glumă bună, a început să râdă cu poftă. 

— Limba de pământ dinspre sud, am zis eu. Nu acolo se află 
The French House? 

El s-a întunecat o clipă la faţă. 

— Ba da. 

— Cineva a murit acolo sâmbătă seara, nu-i așa? 

— O nenorocire cum nu s-a mai văzut, un bărbat atât de 
tânăr. Îngrozitor, a zis el, clătinând întristat din cap. 

Cred că iubea atât de mult viaţa, încât până și vestea despre 
moartea unui străin îl tulbura. Ei bine, poate nu și dacă străinul 
ăla ar fi fost grec. 

— De aceea aţi venit la noi - ca să investigaţi, domnule 
Brodie David Wilson? 

— Mda, am îngăimat eu. Cine v-a spus asta? 

— Poliţia, a răspuns el, pe un ton cât se poate de normal. Au 
trecut pe-aici dimineaţă. Au fost doi. Femeia v-a lăsat un mesaj. 

Mi-a întins un plic, apoi l-a chemat pe hamal. 


Capitolul 17 


Camera mea arăta întocmai cum mă așteptasem, până și 
draperiile decolorate și grămăjoara de reviste ale căror coperte 
erau pătate cu cafea. 


Nici n-am intrat bine în cameră, că hamalul - un pierde-vară 
albanez, de vreo douăzeci și ceva de ani - a și început să 
deschidă și să închidă ușile dulapurilor, fiind convins că bacșișul 
va fi și mai generos dacă se agita mai tare. Nu prea i-am acordat 
atenție - eram interesat să aflu știrile referitoare la 
declanșatorul nuclear și să aud ce spusese președintele ca să 
calmeze poporul. 

Am găsit telecomanda și am pornit televizorul aflat într-un 
colț. Am nimerit canalul Al-Jazeera, care difuza materialul și 
avea propria versiune asupra poveștii - prezentatorul înștiinţa 
audiența, în marea ei majoritate arabă, că evenimentele din 
ultimele douăsprezece ore vor duce la discriminare rasială în 
aeroporturile și gările din întreaga lume. De data asta, fără să 
cunoască motivul, aveau perfectă dreptate. 

Am început să schimb canalele și am descoperit două canale 
locale, talk-show-ul unei femei, câteva telenovele ciudate care 
erau atât de puternic luminate, încât te dureau ochii, apoi m-am 
întors la Al-Jazeera. Ceva nu era în regulă - unde erau BBC, CNN 
și toate celelalte? — și am început din nou să apăs pe butoane. 
Mă descurcam cu armele, dar telecomenzile nu fuseseră 
niciodată punctul meu forte. 

l-am explicat hamalului - jumătate mimând, jumătate în 
turcă - faptul că voiam să mă uit la canalele de știri în engleză. 

l-am scris denumirile acestora pe hârtie, ca să mă asigur că 
a înţeles. 

— Nu, nu - nu aici, repeta el, arătând către Al-Jazeera, 
făcându-mă să înțeleg că, dacă doream știri în engleză, aceea 
era singura mea opţiune. Era atât de ferm, încât am fost nevoit 
să mă resemnez - în Bodrum nu exista niciun post de 
televiziune în engleză. 

După ce a plecat m-am prăbușit într-un fotoliu. Situaţia era 
gravă dintr-un motiv cât se poate de simplu - mesajele pe care 
femeia din Bodrum i le trimisese bărbatului din Hindu Kush erau 
în totalitate compuse din fragmente preluate de la canalele de 
știri în engleză. 

Din analizele înregistrărilor făcute de CIA, știam că ele nu 
fuseseră preluate dintr-un computer, deoarece calitatea lor 
audio era bună - erau înregistrate aproape de difuzoarele 


televizorului, iar eu îmi făcusem deja în minte o imagine cu 
femeia care înregistra și edita materialul cu mare băgare de 
seamă. 

Însă dacă posturile respective de televiziune nu erau difuzate 
în acea parte a Turciei, înseamnă că ea înregistrase materialul 
altundeva și venise cu mașina până în Bodrum, ca să trimită 
mesajul. Asta însemna că era posibil să fi venit de la câteva sute 
de kilometri depărtare - din Irak sau din Liban sau de oriunde, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Mi-am trecut mâna prin păr - mă aflam în Bodrum de zece 
minute și deja mediul din care provenea femeia se mărise 
exponențial. Frânt de oboseală, am hotărât să las problema asta 
deoparte și să mă ţin de planul original. Adică să fac un duș, să 
îmi iau mobilul și, folosindu-mă de harta cu centrul orașului, pe 
care o memorasem, să încep să localizez și să fotografiez 
cabinele telefonice. Însă lucrurile n-au ieșit întocmai. 

Eram tot în fotoliu când m-am trezit la ora trei dimineaţa și 
mi-am zis că cineva care bătea străzile și făcea poze la ora 
aceea - când în unele părți ale orașului oamenii mai petreceau 
încă - ar fi atras exact atenţia pe care încercam s-o evit. 

Neavând altă alternativă și hotărând să dorm bine măcar 
într-o noapte, am început să mă pregătesc pentru culcare, când 
am văzut plicul de la poliția din Bodrum. Conţinea vești și mai 
proaste. 

În câteva rânduri - din fericire, scrise într-o engleză corectă - 
aceștia ziceau că încercaseră să ia legătura cu mine înainte să 
părăsesc America, pentru a mă scuti de a mai face călătoria. Mai 
spuneau că dovezile în cazul morții lui Dodge erau evidente și 
copleșitoare: fusese un accident tragic, prin urmare, ancheta 
fusese închisă. 


Capitolul 18 


Dacă nu mai exista ancheta, nu mai era nevoie în Bodrum 
nici de agentul Brodie Wilson. 

„Nu-ţi face griji, lucrurile nu s-au încheiat încă”, mi-am zis eu 
când am ajuns la Departamentul de Poliţie la ora nouă în 
dimineață urmatoare. 


Aceasta era ora pe care poliţista, semnatara scrisorii, o 
stabilise pentru întrevederea noastră. 

Meţi prinde fără probleme avionul care decolează din 
Bodrum, îmi scrisese ea. Nu va dura mai mult de douăzeci de 
minute ca să vă aduc la cunoștință informațiile.” 

Când am intrat în clădire, am fost preluat de un poliţist tânăr, 
îmbrăcat într-o uniformă călcată frumos și încălţat cu cei mai 
lustruițţi bocanci pe care îi văzusem vreodată în afară de cei ai 
soldaţilor din garda de onoare a Marinei americane. Nu avea mai 
mult de șaisprezece ani. Am ieșit prin spate, am urcat câteva 
scări și am intrat într-un labirint de birouri ocupat de detectivi. 
Am ajuns la capătul coridorului, am intrat într-o încăpere unde 
se aflau două birouri și ale cărei ferestre dădeau înspre curtea 
unei case vecine. Clădirea văruită stătea să cadă - tencuiala 
începea să se desprindă de pereţi, iar ţiglele rupte erau 
împrăștiate pe acoperiș -, dar asta nu conta. Era înfrumusețată 
de doi frangipani?* bătrâni aflaţi în curte. 

Doar unul dintre birouri era ocupat. În spatele lui se afla o 
tânără cu părul negru și bogat - era secretara - care vorbea la 
telefon și tasta la un computer atât de vechi, încât, probabil, mai 
avea instalat în el jocul Pong. 

Secretara era acel gen de femeie la care toate erau 
exagerate: gesturile, sânii încorsetaţi de cămașa strâmtă, 
machiajul, fundul în fusta-creion. Presupun că și stările. În timp 
ce așteptam să-și termine convorbirea mi-am dat seama că, în 
multe privinţe, ea reprezenta contradicţiile Turciei moderne - era 
o tânără care aparținea unei culturi legate de trecut, o femeie 
îndrăzneață într-o societate dominată de bărbaţi, nereligioasă și 
cu înfățișare occidentală într-o ţară a cărei faţă era mereu 
întoarsă către răsărit, către islam. 

Și, desigur, pentru un popor extrem de conservator, mai 
exista o ultimă contradicție, cea mai mare dintre toate. 
Drogurile. Turcia devenise principala legătură a celei mai 
profitabile rețele de trafic de droguri din lume, un „drum al 


26 


Arbore mic originar din Caraibe, America Centrală şi Mexico, cu flori de o complexitate olfactivă 
rară (n. red.) 


mătăsii” pentru opiu, heroină semirafinată și haşiş de calitate 
superioară care erau transportate din Pakistan și Afganistan în 
Europa de Vest, peste graniţă în Liban sau dincolo de munţii 
Caucaz, în Rusia. Dacă drogurile erau doar o altă marfă - cum 
era petrolul, care curgea prin ţevile transnaţionale -, atunci 
Turcia devenise cel mai mare intermediar din lume. 

Ştiam despre asta ca urmare a interacțiunii mele cu Christos 
Nikolaides, traficantul de droguri grec a cărui moarte o 
ordonasem în Santorini. În timp ce îl urmăream aflasem de la 
DEA” că Patros Nikolaides și alte șase carteluri importante 
aveau legături strânse în Turcia - în special în zona asta a Turciei 
- și, în ciuda eforturilor susținute ale unor ofițeri turci, corupţia 
înflorise, iar profiturile deveniseră și mai spectaculoase. 

Secretara n-a dat niciun semn că ar vrea să încheie 
conversaţia telefonică, așadar, am luat loc pe un scaun și am 
început să mă gândesc la Patros și la asasinii lui albanezi. Odată 
revenit în siguranță în America, uitasem complet de el, însă 
trebuie să recunosc că era o ironie a sorții cum, aflat sub 
presiunea crizei cu care aveam de-a face, ajunsesem în acest 
colț al lumii pe care el îl cunoștea atât de bine. M-am întrebat 
unde era - speram să se afle în continuare în spatele zidurilor 
înalte de patru metri din Salonic, îngrijindu-și culturile de 
lavandă și jelind moartea fiului său. 

Greșisem foarte mult că nu mă gândisem mai bine la asta, 
însă femeia și-a încheiat, în sfârșit, convorbirea, mi-a zâmbit în 
felul ei exagerat, și-a tras bluza, asta în cazul în care nu îi 
observasem încă sânii, ceea ce ea considera a fi cele două mari 
calităţi ale ei, și m-a întrebat dacă eram Brodie Wilson. 

Am încuviințat din cap și mi-a spus că șefa ei va întârzia 
cincisprezece minute. 

— Îl duce pe ștrengarul ei în parcul din colţ în fiecare 
dimineață. Mașina a murit, pur și simplu. Este italiană - la 
mașină mă refer -, așa se explică de ce este de rahat. 


27 


Drug Enforcement Administration - Agenţia Antidrog din SUA (n.red.) 


Am dedus din asta că trebuie să fi avut un iubit italian. Apoi 
engleza ei părea împrumutată din muzica americană modernă, 
din filmele estivale și din discuţiile de pe internet. 

— Ștrengarul? 

— Fiul ei. 

— Și soţul ei este tot poliţist? De obicei, așa se întâmplă în 
branșa asta. 

Nu prea mă interesa, doar făceam conversaţie, stăteam la 
taifas, știți. 

— Nu, este divorțată. 

— Câţi ani are fiul ei? 

— Ștrengarul are șase ani. 

Era evident că îi plăcea acest cuvânt și credea că este la fel 
de sofisticată ca orice turist american. 

— E greu să fii mamă singură și să ai un băiat de vârsta asta. 

A ridicat din umeri - mă îndoiesc că se gândise vreodată la 
asta. De nicăieri, a apărut și dezastrul, încercând să mă 
lovească în faţă. 

— Dumneavoastră aveţi copii, domnule Wilson? 

— Nu, niciun ștrengar prin zonă, am răspuns eu. 

Nefiind atent, am spus adevărul fără să mă gândesc - cel 
puțin adevărul despre mine, care contrazicea legenda mea. Mi- 
am dat seama imediat că făcusem o greșeală, m-am gândit să 
încerc să-mi retractez cuvintele, apoi am renunţat la această 
idee neinspirată. Am reușit cumva să-mi păstrez calmul. 

— Cel puţin nu locuiesc cu mine, am continuat eu, zâmbind. 
Sunt divorţat, de aceea știu cât este de greu - fosta mea soţie 
nu uită să-mi amintească asta mereu. 

Ea a râs, fără să observe ezitarea mea. „Ai întors-o frumos”, 
mi-am zis eu, însă palmele îmi erau transpirate, și mi-am tras în 
gând o palmă peste cap, ca să mă trezesc la realitate. 

— Ea este şefa ta? am întrebat eu, încercând să schimb 
subiectul și arătând către fotografia de pe biroul celălalt. 

înfățișa o femeie zâmbitoare, cu o basma pe cap și 
îmbrăcată într-o salopetă, urcată până la jumătatea unei scări 
mobile, pregătită să văruiască peretele lateral al unei case din 
Bodrum. Trebuie să fi fost făcută în Portul Vechi - pe o clădire 


mare de alături se afla o plăcuţă în engleză și în turcă: Gul & 
Sons, Marina and Shipwrights. 

— Da, a răspuns secretara, venind lângă mine. A fost făcută 
în urmă cu câţiva ani, imediat după ce a venit aici. 

M-am uitat mai atent - era o femeie frumoasă, de vreo 
treizeci de ani, cu un aer exotic: pomeţi proeminenţi și ochi 
mari, migdalaţi. 

— Este foarte atrăgătoare, am spus eu. 

— Mulţumesc, a răspuns o voce rece în spatele meu. 
Oamenii spun că semăn cu mama. 

M-am întors și era poliţista, firește. Și-a așezat pe birou 
geanta și mobilul și s-a întors către secretară. 

— Întoarce-te la biroul tău, te rog, Hayrunnisa. 

N-a fost nevoie să i se spună de două ori. Poliţista avea pe 
cap o basma băgată sub gulerul înalt al unei haine care îi 
ajungea până la genunchi. Dedesubt purta o cămașă cu mâneci 
lungi și o pereche de pantaloni largi care veneau peste o 
pereche de tocuri. Totul era calitate și eleganţă, însă, în afară de 
mâini și de faţă, nu era expusă nicio bucăţică de piele. Asta era 
latura cealaltă a Turciei - conservatoare, islamică, extrem de 
suspicioasă vizavi de Occident și valorile lui. 

— Mă numesc Leyla Cumali, a precizat ea. 

Nu mi-a întins mâna și nu trebuia să fii detectiv ca să-ţi dai 
seama că nu mă prea agrea. Poate pentru că eram un 
anchetator care nu-i respecta jurisdicţia, poate pentru că eram 
american. Probabil ambele, mi-am zis eu. Din câte se pare, dacă 
greșești de două ori în Turcia, ești eliminat. 

— Păcat că aţi bătut atâta cale pentru nimic, a zis ea, 
așezându-se la birou. După cum arătam și în scrisoare, moartea 
tânărului a fost, evident, un accident. 

— Când aveţi de gând să închideţi ancheta? am întrebat eu. 

— Azi. Voi preda dosarul superiorilor mei în dimineața asta, 
mai târziu. Dacă totul va fi în ordine, va fi trimis conducătorilor 
departamentului din Ankara care îl vor închide. Este o 
formalitate. 

— Mă tem că va trebui să amânați treaba asta, am replicat 
eu. Sunt nevoit să revizuiesc ancheta înainte să se ia o decizie. 


De obicei, nu sunt atât de tăios, însă nu puteam să las să-mi 
scape printre degete, trebuia să trag cumva de timp. 

S-a înfuriat pe loc, deși a încercat să nu arate lucrul ăsta, am 
observat asta în ochii ei migdalaţi. Și-a aţintit privirea asupra 
mea, încercând să mă facă să ofer un gest împăciuitor, însă eu 
mai avusesem parte de astfel de priviri de la oameni mai duri 
decât ea. 

— Nu cred că e nevoie să mai tărăgănăm lucrurile, a zis ea, 
în cele din urmă. După cum spuneam, vă pot povesti totul în 
douăzeci de minute. Poate și mai puţin. Atât de clare sunt 
lucrurile. 

A deschis sertarul unui dulap, a scos un teanc de dosare și a 
găsit fotografia cu peluza din spatele casei numite The French 
House. A trântit-o pe birou. 

— Aici a căzut, a zis ea, indicând o râpă stâncoasă adâncă de 
30 de metri. 

Prăpastia era securizată de un gard din lemn cu două bârne 
care împrejmuia întreaga proprietate și ajungea până la un 
foișor frumos, situat chiar la capătul fâșiei. 

— Patru metri la nord de foișor: fie s-a urcat pe grad, fie a 
trecut dincolo de el, a spus ea. Cunoaștem locul exact pentru că 
unul dintre criminaliștii noștri a găsit agățată într-o așchie o 
bucată din pantalonii de bumbac pe care îi purta. 

Engleza ei era a naibii de perfectă, însă a accentuat cam tare 
cuvântul „criminaliști” - încă furioasă, mă înștiința că nu era de 
undeva din provincie, iar echipa ei își făcuse treaba cu atenţie și 
folosind metode moderne. Am dat să îi pun o întrebare, însă m-a 
întrerupt. 

— Aţi vrut o revizuire, atunci haideţi să terminăm. Tânărul 
american a murit la ora 9.30 seara. Știm asta pentru că avea 
mobilul în buzunar, iar ceasul s-a oprit în momentul în care el s- 
a izbit de stânci. Asta s-a întâmplat la șase minute după ce o 
stea gigantică de fosfor a explodat deasupra promontoriului. Ea 
marca începutul focului de artificii. Mă îndoiesc că știți, dar 
sâmbătă seara a fost... 

— Zafer Bayrami, am continuat eu. 

A fost surprinsă. 


— Felicitări, a zis ea. Poate nu sunteţi la fel de ignorant 
întocmai compatrioţilor dumneavoastră. 

Nu i-am dat replica - ce rost ar fi avut? Aveam probleme mult 
mai grave de rezolvat decât atitudinea ei. 

— Victima, domnul Dodge, se afla în biblioteca din casă, bea 
alcool și se droga, conform raportului toxicologic, când steaua 
de fosfor a explodat marcând începutul sărbătorii. Și-a luat 
binoclul, pe care l-am găsit dincoace de gard, și a ieșit pe alee 
să privească focul de artificii. 

Binoclul mi-a atras atenţia - instinctul îmi spunea că ceva nu 
era în regulă -, dar nu aveam timp să mă gândesc la asta, 
voiam să mă concentrez la ce spunea, iar ea trecea repede în 
revistă lucrurile. 

— Ca să vadă mai bine focul de artificii, fie s-a urcat pe gard, 
fie a trecut dincolo de el. Buimăacit din cauza băuturii și a 
drogurilor, aflat pe teren necunoscut, poate amețit de explozia 
continuă de lumină, și-a pierdut echilibrul pe marginea 
alunecoasă a râpei și n-a mai reușit să-și revină. A căzut. Mă 
urmăriţi, agent Wilson? 

Am încuviinţat din cap. 

— Am făcut o reconstituire folosind un manechin cu 
înălțimea și greutatea lui. La 1,8 secunde după ce a căzut, ela 
trecut prin niște tufișuri crescute pe stânci. Crengile sunt rupte, 
iar printre frunze am găsit smocuri de păr. S-ar putea să ţi se 
pară interesant - traiectoria lui arată că bărbatul a alunecat. lată 
rezultatele testelor, a spus ea și mi-a întins peste masă un teanc 
subţire de grafice tehnice. Credem că a încercat să se prindă de 
o creangă - avea zgârieturi pe o mână -, însă a continuat să 
cadă 30 de metri în gol până s-a izbit de stâncile de jos. 
Echivalentul unei clădiri cu zece etaje. Pe lângă multe alte răni, 
și-a fracturat coloana vertebrală în două locuri și a murit pe loc. 

Am încuviințat din cap - cauza morţii era aceeași ca și în 
dosarul Departamentului de Stat. Trebuia să recunosc - ea și cu 
echipa ei de criminaliști făcuseră o treabă nemaipomenită. 
„Dumnezeu să ne ajute”, m-am gândit eu. Nu aveam de ales 
decât să continui atacul. 


— Au existat paznici pe proprietate, am zis eu, plus mulți alţi 
oameni pe ambarcaţiuni. Cineva trebuie să fi fost aproape de 
promontoriu. Cine l-a auzit ţipând? Făceam doar o probă. 

— Nimeni. Chiar dacă ar fi ţipat, zgomotul făcut de artificii l- 
ar fi acoperit. Asta vreţi să mă întrebaţi? 

— Nu, deloc, am răspuns eu pe un ton iritat. Doream să știu 
cine se mai afla pe proprietate în seara respectivă. 

— Ce ciudat! a rostit Cumali pe un ton sarcastic. Același lucru 
ne-am întrebat și noi. În afară de oamenii de pază, nu mai era 
nimeni. Era singur. 

— Cum puteţi fi sigură? Proprietatea este imensă. 

Mi-a aruncat o privire ucigătoare. 

— În total, 2,97 hectare, a zis ea, deschizând un alt fişier și 
scoțând alte fotografii. Și, împreună cu ele, un teanc de schițe. 
Doar cei putred de bogaţi închiriază casa. Prin urmare, există 
108 camere de luat vederi care supraveghează și înregistrează 
perimetrul. Sistemul a fost instalat de una dintre cele mai mari 
firme de securitate din lume - americană, spre încântarea 
dumneavoastră - și este imposibil să intri pe proprietate fără a fi 
văzut sau înregistrat. 

A răsfirat fotografiile care înfățișau zeci de camere de 
supravegheat - camere montate pe stâlpi, pe părţile laterale ale 
clădirilor, ascunse în frunziș. Unele erau fixe, altele se roteau, 
toate echipate cu infraroșu și vedere de noapte. Privindu-le cu 
ochi de expert, știam că trebuie să fi costat o avere. 

Apoi mi-a arătat niște planuri de detaliu. 

— Aici sunt instrucțiunile sistemului. După cum vedeţi, 
fiecare centimetru al proprietăţii este supravegheat. 

Pe urmă au urmat mai multe rapoarte care indicau că 
respectivele camere de supraveghere funcționau perfect. Nu m- 
am uitat peste ele - eram convins că ea avea dreptate. Lucrurile 
se înrăutăţeau cu fiecare secundă ce trecea. Puteam să mai trag 
de timp câteva zile, însă mai mult de atât părea imposibil. 

— Și stânca? am întrebat eu. Ce l-ar fi putut împiedica pe 
cineva să nu se caţere pe ea? 

Ea a oftat. 

— La un capăt al ei există o mică plajă - îi spune Plaja 
nemţească - unde există un ponton, un ochi de apă sărată și un 


debarcader. Plaja face parte din proprietate, iar acolo se află și o 
cabină de pază. Înăuntru sunt doi paznici și patru camere 
supraveghează treptele care duc sus la proprietate, precum și 
întreaga suprafaţă stâncoasă. Vreţi să știți cât de bine 
funcționează aceste camere de supraveghere? Una dintre ele a 
înregistrat o umbră care ne-a atras atenţia, apoi am dedus că ea 
surprinsese corpul victimei care, în cădere, a trecut prin faţa sa. 
Douăzeci de milisecunde și cu toate astea a surprins imaginea. 

M-am uitat la frangipani, încercând să trag de timp și să-mi 
adun gândurile în vederea unui nou atac. 

— Spuneţi că Dodge era singur - doar că n-a fost așa, am zis 
eu încet. Mai erau și paznicii. Și dacă unul dintre ei s-a furișat 
aproape de el și l-a împins din spate? 

Abia dacă s-a uitat peste notițele ei, putea reda desfășurarea 
evenimentelor cu ochii închiși. 

— În noaptea respectivă erau de serviciu optsprezece 
oameni. 

Mi-a arătat pozele lor de identitate, aproape toţi erau niște 
gorile. 

— Pot afirma că, asemeni celor mai mulţi ce fac parte din 
breasla asta, unii dintre ei nu sunt oameni prea buni, dar asta n- 
are importanţă - aceștia nu au voie să patruleze pe proprietate. 
Ei trebuie să stea în cabinele de pază și să urmărească 
monitoarele. Dacă proprietatea este încălcată, aceștia ies în 
grupuri de câte șase, însoţiţi de un supraveghetor. Toate 
cabinele sunt vizualizate de camere, a continuat ea. 
Înregistrările arată că nimeni nu a plecat de acolo nici cu o oră 
înainte, nici cu o oră după ce a murit Dodge. Îmi pare rău să vă 
dezamăgesc, însă echipa de pază este curată. 

— Nu mă dezamăgiţi, am minţit eu. Nu încerc decât să 
descopăr adevărul. Da, se prea poate ca paznicii să fie curaţi - 
asta dacă discurile sau casetele nu au fost cumva falsificate. 

Mă agăţam de un fir de aţă, însă am încercat să fac faţă 
situaţiei folosindu-mă de fler. 

— Sunt discuri, a precizat Cumali, fără să o intereseze flerul 
meu. Au fost verificate. Toate sunt prevăzute cu un cod, ceea ce 
înseamnă că, dacă le editezi, se observă imediat. Din câte mi s- 
a spus, același sistem este folosit și la Casa Albă. 


Avea dreptate în privinţa asta, iar partea frumoasă a 
măsurilor de securitate de la The French House era că oamenii 
bogaţi care o închiriau aveau libertate deplină. Nu erau 
monitorizaţi constant - ceea ce era, probabil, foarte important 
pentru diletanţii bogaţi care se drogau -, însă nimeni nu putea 
pătrunde pe proprietate fără să nu fie observat și somat. 
Locatarii se aflau într-unul dintre cele mai protejate locuri din 
lume. 

— Și motivul? am adăugat eu, încercând să nu las să se 
observe că era doar o încercare, doar o aruncare cu zarul. 

— Soţia, desigur. Mortul nu avea fraţi, părinţii lui erau 
decedați, iar ea era singurul moștenitor. O cheamă Cameron, a 
zis ea și mi-a întins o fotografie peste masă. 

Cameron - era fotografiată de la distanţă, iar ea se uita la 
obiectiv - avea tot ce-i trebuia. În vârstă de vreo douăzeci și 
ceva de ani, înaltă și elegantă, afișa o aroganță distantă pe care 
o găseai, de obicei, numai la manechine și la persoanele care 
sunt cu adevărat frumoase. Conform raportului întocmit de 
Departamentul de Stat, lucra în cadrul serviciului Personal 
Shopper din magazinul Prada, de pe Fifth Avenue, când l-a 
cunoscut pe el. Logic, altfel cum ar fi putut o tânără ca ea, 
venită de nicăieri, să întâlnească un tânăr miliardar? La 
spălătorie? 

— De când sunt căsătoriţi? am întrebat eu, privind în 
continuare chipul lui Cameron și gândindu-mă că era genul 
acela de femeie. 

— De opt luni. 

M-am holbat o clipă la Cumali. 

— Opt luni și o avere de un miliard de dolari - mi se pare un 
motiv destul de serios. 

Polițista a clătinat din cap. Oare de ce nu mă mira? 

— La ora opt seara ea se afla în elicopterul soțului ei cu alți 
patru petrecăreţi - în drum spre cluburile de noapte de pe 
țărmul mării. Am văzut înregistrările camerelor de supraveghere 
ale tuturor cluburilor - a fost verificat fiecare minut. 

Îmi și imaginam - alţi petrecăreţi sosind la cluburile de 
noapte în Porsche-uri, BMW-uri și, poate, câteva Ferrari-uri. Apoi 


apare ea cu gaşca ei într-un elicopter JetRanger. E greu să 
egalezi un miliard de dolari. 

— În regulă, să admitem că ea n-a avut nicio legătură, am 
speculat eu. A angajat pe cineva să o facă în locul ei. 

— Pe cine? Nu cunoșteau prea mulţi oameni - doar câteva 
cupluri bogate care veniseră cu iahturile din Monaco sau din St. - 
Tropez și câțiva străini pe care i-au cunoscut aici. Cunoştinţe, 
mai mult. l-am interogat pe toți și niciunul nu a dat de bănuit că 
ar fi făcut-o în numele ei. 

— A angajat pe cineva, am continuat eu. Un asasin plătit. 

Ea a râs, dar nu pentru că i s-a părut amuzant. 

— Și unde găsești o astfel de persoană? a vrut ea să știe. Nu 
vreun amator nenorocit, ci un asasin profesionist? Cineva care 
să nu ia banii și să dispară? Nu sunteţi împăcat cu ideea că se 
afla singur pe proprietate. 

— E vorba de un miliard de dolari totuși, am zis eu încet, mai 
mult pentru mine decât pentru ea. Sunt ai naibii de mulţi bani. 

— Oare ce-aveţi voi, americanii? a întrebat ea cu dispreţ. De 
ce vă gândiţi automat la crimă? Dacă ea voia bani, câteva 
milioane i-ar fi fost de-ajuns, de ce n-ar fi divorţat pur și simplu 
de el? 

Eram obosit, frustrat și disperat, încercând să găsesc motive 
acolo unde nu existau. Dar cel mai mult mă săturasem de 
femeia aceea din fața mea și de atitudinea ei vizavi de mine și 
de ţara mea. Doream să o pun la punct, doream să-i scot ochii 
cu propriile greșeli, doream s-o întreb despre traficul de droguri 
și despre noul „drum al mătăsii”, și despre genocidul împotriva 
Kurzilor, și despre orice îmi venea în minte, însă m-am abținut - 
trebuia, pentru binele tuturor. 

— A existat un contract prenuptial? am mai întrebat eu 
obosit. 

Însă pe ea nu o interesase lucrul ăsta. 

— N-am întrebat, a răspuns ea. Ce rost ar fi avut? După cum 
am spus, pe proprietate nu se mai afla nimeni, singura persoană 
care ar fi avut un motiv se găsea la o depărtare de 32 de 
kilometri. Acţiunile domnului Dodge au fost clare și nu au lăsat 
loc de interpretări, iar probele criminalistice, irefutabile. A fost 
un accident. 


A început să adune fotografiile și rapoartele, ca să le așeze la 
loc în dosar. 

— lată revizuirea dumneavoastră, domnule Wilson. Cred că 
până și FBl-ul va fi de acord că poliţia turcă și-a făcut treaba cu 
grijă și cu profesionalism. 

— Voi avea nevoie de aceste dosare, de informațiile 
neprelucrate și de tot ce este legat de caz, doamnă detectiv, 
arătând către teancul de materiale. 

Mă așteptam la o răbufnire și nu am fost dezamăgit. 

— Poftim?! a exclamat ea. 

Am surprins-o pe Hayrunnisa privindu-ne - jubila. 

— V-am spus, trebuie să  analizez la rândul meu 
evenimentele, am precizat eu pe un ton sec. 

— Nu, a replicat Cumali, repetând și în turcă pentru a întări 
negația. 

— Am făcut o călătorie lungă, doamnă detectiv Cumali. Vizita 
mea a fost organizată la cel mai înalt nivel guvernamental. Vreţi 
să sun și să spun că nu cooperaţi? 

Nu s-a clintit. Nici secretara - probabil că nu mai avusese 
niciodată ocazia să o vadă pe șefa ei tratată cu atâta asprime. 
Am întins mâna ca să iau dosarele, însă Cumali a clătinat din 
cap. 

— Sunt originalele. Și oricum, sunt aproape toate în turcă, a 
explicat ea. 

— Sunt convins că multe dintre ele au fost traduse pentru 
văduvă, am contracarat eu, însă ea n-a făcut nicio mișcare ca să 
mi le dea. Vă rog, doamnă detectiv - haideţi să nu facem asta, 
am zis eu. 

Nu și-a luat privirea de la mine, apoi a părut că ceda. 

— Cât timp veţi avea nevoie de ele? a întrebat ea. 

— Trei zile, poate patru. 

Nu era cine știe cât, însă nu puteam face mai mult. 

S-a uitat la secretară, în continuare extrem de furioasă, iar 
asta ar fi trebuit să mă avertizeze că avea un plan. A vorbit pe 
un ton aspru în turcă, dar am înțeles un singur cuvânt, deoarece 
semăna cu cel din engleză - fotokopi. 

— Mulţumesc, am zis eu politicos. 


— Nu veți găsi nimic aici, în Bodrum, domnule agent Wilson, 
a spus ea după o clipă. Absolut nimic. 

Zicând astea, s-a întors cu spatele și a început să-și verifice 
agenda și căsuţa electronică. Nu și-a ridicat privirea când s-a 
întors Hayrunnisa cu copiile după dosare. Nici măcar atunci când 
le-am pus în rucsac și am ieșit din biroul ei. 


Capitolul 19 


Dintre toate cazurile de deces din lume, noi îl alesesem pe 
cel al lui Dodge. Ceea ce se conturase ca o mare șansă se 
adeverise a fi o foarte mare greșeală. 

Având în vedere că moartea lui fusese un accident, nu mai 
rămăsese nimic de anchetat și pentru că nu mai era nimic de 
anchetat, Brodie Wilson putea să se urce în avion liniștit și să 
revină acasă. Poliţista Leyla Cumali spusese lucrurilor pe nume. 

Câștigasem câteva zile în plus, însă nu era îndeajuns. În timp 
ce părăseam secția de poliţie m-am gândit din nou la faptul că 
supozițiile sunt cele care îţi vin întotdeauna de hac. Dave și cu 
mine ar fi trebuit să săpăm mai adânc și să ne întrebăm ce urma 
mai exact să anchetez. Ca să fiu sincer, atunci când lua- serăm 
decizie asta eram obosiţi și disperaţi, iar în majoritatea cazurilor, 
un tânăr de douăzeci și opt de ani care își găsise moartea pe 
stâncile spălate de valurile mării reprezentase ceva care merita 
să fie investigat. Însă scuzele nu foloseau la nimic, ridicasem 
steagul pe catarg și, asemenea multor pirați, am plătit preţul 
atunci când corabia s-a scufundat. 

Întrebarea era: ce intenţionam să fac în privinţa asta? 
Răspunsul scurt era că n-aveam nici cea mai vagă idee. Însă 
puteam recurge la o modalitate de a face faţă stresului - fie mă 
plimbam, fie munceam. Bodrum îmi oferea șansa să le fac pe 
amândouă și mi-am reamintit că misiunea mea principală, sau 
cel puţin prima ei etapă, era să identific cabinele telefonice din 
Centrul Vechi. 

Prin urmare, mi-am scos mobilul prevăzut cu cameră special 
modificată, i-am pus bateria și, la capătul străzii, am luat-o 

la dreapta. Mă concentram asupra hărții pe care o aveam în 
minte și după cinci minute de mers în pas alert - cel puţin am 


simţit cum starea de agitaţie începea să scadă - am ajuns la 
marginea zonei de căutare. 

O împărţisem în gând în sectoare și, încetinind pasul, am 
hotărât să nu las să-mi scape ochiului sau camerei nicio 
potenţială ţintă. Nu era ușor. În cea mai mare parte a anului 
Bodrum este un oraș mort, găzduind 50 000 de locuitori, însă pe 
timpul verii numărul crește la o jumătate de milion și, chiar dacă 
era sfârșitul sezonului estival, străzile erau înţesate cu turiști, 
hipsteri și o mare de oameni care trăia de pe urma lor. 

Am trecut pe lângă nenumărate magazine care vindeau 
sandale turcești din piele și covoare persane rare, aproape toate 
aduse de la vreo fabrică din China. Din o sută în o sută de metri, 
existau baruri aromatice specializate în ceea ce în Spania se 
numește tapas, iar în Orientul îndepărtat se cheamă meze, care, 
indiferent că era noapte sau zi, erau mereu pline. 

De fiecare dată când vedeam o cabină telefonică o 
fotografiam, convins că programul instalat în telefon o descărca 
pe hartă și îi înregistra poziţia exactă. La un moment dat am 
cumpărat un kebab înfășurat în pita și m-am așezat pe o bancă, 
sub un copac jacaranda, ca să mănânc. Abia după câteva 
minute m-am uitat în vitrina magazinului de lângă mine - acolo 
era afișată o colecţie uluitoare de saxofoane și de chitare 
electronice. M-am apropiat de ușă și am privit în prăvălia 
învăluită în întuneric. 

Era unul dintre acele locuri - genul meu de loc - pe care nu 
prea mai le vezi. O parte a prăvăliei era ocupată de teancuri de 
partituri, de rafturi pline cu discuri de vinii și de coșuri pline cu 
CD-uri, iar dacă cineva mi-ar fi spus că în spate se aflau cutii cu 
casete audio, aș fi crezut. 

Partea cealaltă era destinată instrumentelor - suficiente 
chitare Gibson și Fender Stratocaster, încât să-l facă să 
zâmbească pe orice fan rock'n'roll -, precum și multor 
instrumente turcești tradiționale despre care nu știam nici cum 
se numeau, darămite cum sunau. 

Tipul care fuma după tejghea - de vreo 40 de ani, muzician 
după blugii spălăciţi și ochii visători - mi-a făcut semn să intru, 
într-o altă eră, într-o altă viaţă mi-aș fi petrecut ore întregi 


înăuntru, însă mi-am desfăcut braţele în semn de scuză și mi-am 
văzut în continuare de misiune. 

În următoarele ore am făcut suficiente fotografii cu cabine 
telefonice de lângă magazine cu suvenire și pieţe cât să ajungă 
pentru o viaţă întreagă. Am așteptat o veșnicie ca să traversez o 
arteră principală pentru a mai face o poză uneia aflate cam la 
vreo zece metri distanţă de o benzinărie BP și am mai găsit cel 
puțin șase care păreau aduse din altă țară și conectate ilegal la 
rețeaua de deasupra. Nu era de mirare că Telecom-ul turc nu le 
avea în evidenţă. 

După-amiaza târziu am ajuns într-o piaţă publică mică. Mă 
dureau picioarele și mi-era sete. M-am așezat pe terasa unei 
cafenele și primul meu gând a fost să comand o bere Efes, însă, 
din fericire, deţin un anumit grad de conștiință de sine, dându- 
mi seama că, într-o dispoziție de nervozitate și disperare, era 
posibil să nu mă opresc doar la una singură. Am comandat o 
cafea, în schimb, și am început să lucrez la ceea ce evitasem 
toată ziua - mi-am deschis rucsacul, am scos dosarele 
referitoare la moartea lui Dodge și m-am apucat să cercetez 
dezastrul cu care ne confruntam eu și cu Dave. 

După douăzeci de minute eram convins că ceva nu era deloc 
în regulă cu ancheta poliţiei. Elementul-cheie nu se afla în 
interogatorii, în probele criminalistice sau în analizele imaginilor 
surprinse de camerele de supraveghere. Se afla în raportul 
toxicologic. 

Acesta fusese tradus pentru Cameron împreună cu celelalte 
dosare, iar doamna detectiv Cumali avusese dreptate, datele 
arătau că în corpul decedatului se găsiseră droguri, însă mă 
îndoiesc că ea avea habar ce însemna, în realitate, asta. Într- 
adevăr, pe ultima pagină a raportului întocmit de medicul legist 
scria scurt: acea cantitate de droguri ar fi fost suficientă ca să 
afecteze semnificativ judecata și echilibrul victimei. 

„Să afecteze semnificativ”? La naiba, tânărul miliardar era 
gata să explodeze! Graţie pregătirii mele medicale și experienţei 
neplăcute, știam că nu avea cum să-și introducă o cantitate atât 
de mare de droguri în corp în doar câteva ore - nu fără să ia o 
supradoză. Dodge se aflase pe muchie de cuţit de trei sau patru 
zile, din câte îmi dădeam eu seama. 


Spre deosebire de Cumali - sau de echipa ei de criminaliști -, 
din cauza trecutului meu sumbru, știam ce efecte ar fi avut 
acele droguri asupra lui. Fusese „praf”, desigur - „praful” era 
mereu prezent în zilele noastre - prietenul lui credincios, GHB 
sau Easy Lay, care anihila stările de ameţeală și o cantitate 
considerabilă de Ecstasy, pentru alinarea sufletului. Somnul era 
întotdeauna dușmanul celui care se droga și tocmai de aceea 
existau urme serioase de cocaină: ca să-l ţină treaz. Eram sigur 
că nicio persoană care făcea un maraton al drogurilor, ingerând 
un cocktail compus din acele substante, nu ar fi fost interesată 
de artificii. Acestea erau o nimica toată comparativ cu explozia 
care avea loc în capul și în organele lui genitale. 

Apoi mi-am amintit alarma care se declanșase când am auzit 
de binoclu. Mi-am dat seama care era problema mea - cine și-ar 
lua binoclul ca să urmărească un foc de artificii având loc 
aproape deasupra capului său? Nu și dacă voiai să orbești. Și de 
ce-ar fi mers până la capătul proprietăţii și ar fi stat pe marginea 
râpei - oare nu ar fi avut aceeași priveliște minunată de pe 
peluză sau de pe terasă? Până și cei mai mari dependenţi de 
droguri aveau un infim instinct al conservării. Nu, altceva îl 
provocase, în acea stare gravă de intoxicare cu droguri, să își ia 
binoclul și să se îndrepte înspre marginea râpei. 

Nu știam ce fusese, nu știam răspunsul la multe întrebări, 
însă știam că situaţia nu era la fel de clară cum păruse în biroul 
doamnei detectiv Cumali, învăluită de disprețul ei și de mirosul 
frangipanilor. 

M-am gândit din nou la sticla de Efes. Mai bine nu, am 
hotărât eu - speranţa era și mai periculoasă decât disperarea. 

Însă aveam nevoie de mașina mea. 


Capitolul 20 


The French House era destul de ușor de găsit. Odată ce 
ieșeai din Bodrum și ajungeai în partea de sud a promontoriului, 
luai drumul lung șerpuind printre chiparoșii ce atârnau și 
conduceai până în momentul în care nu mai puteai înainta. 

Când am ajuns acolo, aproape se înnoptase. Porţile mari din 
fier forjat care blocau drumul - și dincolo de care se întindea o 
mare întunecată - erau închise, iar felinarele de pe stâlpii din 


piatră, stinse. O mașină de poliţie stătea ascunsă într-un mic 
crâng și când am oprit, un poliţist supraponderal și-a scos capul 
pe geam și a început să strige, făcându-mi semn să plec. 

Am oprit motorul și am ieșit din mașină. El a deschis 
mormăind portiera, iar atunci am văzut cum își ducea mâna la 
baston. Îmi pare rău să spun că polițiștilor turci nu le prea place 
să se repete, dar, din fericire, i-am luat-o înainte. Mi-am scos 
insigna aurie și i-am fluturat-o în faţă înainte să se apropie prea 
mult. 

S-a holbat furios la ea o clipă, apoi s-a întors la mașina de 
patrulă. L-am auzit certându-se la stația de emisie-recepţie și 
după ce i s-a spus, în cele din urmă, ce să facă, el și-a tras puţin 
în sus pantalonii și s-a îndreptat agale spre o mică poartă pie- 
tonală ce se deschidea cu ajutorul unei tastaturi electronice. 
Dispozitivul era fixat în beton, o versiune cu douăsprezece cifre, 
personalizat și impenetrabil - nimeni nu ar fi reușit să îi scoată 
capacul și să manipuleze sistemul. Două camere montate pe 
zidul înalt - un fixă, cealaltă rotativă, activată prin senzori de 
mișcare - erau îndreptate asupra noastră. Polițistul a reușit să 
tasteze codul corect din a doua încercare - după ce s-a uitat pe 
o foaie de hârtie. Poarta s-a deschis larg, iar omul legii s-a dat la 
o parte. Când am trecut pe lângă el, am simţit miros de băutură 
în respiraţia lui. 

Poarta s-a închis cu zgomot în urma mea. Rămas singur în 
semiîntuneric, am observat o fâșie de iarbă lată de vreo treizeci 
de metri care împrejmuia proprietatea din interiorul zidurilor. Am 
bănuit că era un șanț electronic, monitorizat de camere de 
supraveghere și plin de senzori de mișcare. Chiar dacă ar fi 
reușit să escaladeze zidurile, niciun intrus nu ar fi putut să îl 
traverseze neobservat și să ajungă la copacii din cealaltă parte. 
Casa fusese construită cu decenii în urmă, pe vremea când 
Bodrum nu era decât un sat pescăresc necunoscut, dar chiar și 
atunci cineva își dăduse toată osteneala să se asigure că se afla 
în siguranţă. M-am întrebat care era motivul. 

Am luat-o pe aleea mărginită de copaci, pietrișul scrâșnind 
sub tălpile mele, și am intrat pe sub cupola formată din ramuri. 
Devenea din ce în ce mai întuneric, iar tăcerea din ce în ce mai 
adâncă și, cu toate că nu puteam explica motivul, mi-am 


descheiat haina și m-am asigurat că aveam arma la spate, 
vârâtă la curea. Era un loc ciudat, o noapte ciudată. 

Aleea ocolea o fântână arteziană fără apă, lăsând să se vadă 
casa. Priveliștea nu m-a liniștit deloc - casa uriașă era cufundată 
în întuneric și dacă atunci când am privit-o de la depărtare prin 
telescop mi se păruse sinistră, în acel moment mi se părea 
copleșitoare. Aproape toate casele ridicate în locuri 
spectaculoase, chiar și cele vechi, sunt prevăzute cu ferestre 
mari și cât mai multă sticlă pentru priveliște. The French House 
avea streșinile largi, ușa principală era din stejar, iar ferestrele 
erau adâncite în fațada de calcar. Lăsa impresia că fusese 
construită pentru a conferi intimitate - o impresie cu atât mai 
intensă, cu cât obloanele din față erau trase. 

Am ocolit-o prin partea laterală, evitând umbrele negre de 
lângă pereţi, și am trecut pe lângă un eliport și un post de pază 
din piatră aflat lângă garaje. Înăuntru nu era nimeni. De la el 
pleca o cărăruie, iar eu am luat-o pe-acolo, trecând printr-un 
gard viu și ajungând pe peluza terasată. Priveliștea era uluitoare 
- un șirag de insule îndepărtate, Castelul Cruciaţilor inundat de 
lumină, felinarele din Bodrum care îmbrăţișau golfurile -, însă nu 
mi-a plăcut. Absolut deloc. Poate eram paranoic, totuși nu 
reușeam să scap de sentimentul că cineva se afla în casă și mă 
urmărea. 

M-am întors și am privit în spate - casa era cufundată în 
întuneric și atât de tăcută, de parcă s-ar fi aflat în stare de 
comă. Obloanele de la parter erau ridicate, însă toate celelalte 
erau trase. Mi-am dat jos haina, am așezat-o pe o bancă din 
lemn de tec și am traversat peluza, îndreptându-mă către 
foișorul din fier forjat. Pe la jumătatea distanţei am auzit ceva în 
acea mare de tăcere și m-am întors repede pe călcâie, casă mă 
uit la casă - un oblon de la etajul al treilea se legăna în 
balamale. Putea fi vântul, dar nu aveam de unde să știu dacă 
fusese tras când zărisem pentru prima oară casa. 

Am ajuns la foișor, am făcut patru pași către nord și am 
trecut dincolo de gard. Acolo stătuse Dodge înainte să cadă în 
gol și, brusc, mi s-a făcut greață - râpa era atât de abruptă, iar 
valurile care se izbeau de stâncile de jos erau atât de 
ameţitoare, încât am avut impresia că ceva mă trăgea către ele. 


Pământul de sub picioare era alunecos și știam că gardul se afla 
la o oarecare distanţă. Mi s-a părut că simţeam, sau auzeam, 
ceva în spatele meu - nu eram sigur -, însă nu aveam timp să 
strig. M-am întors cu grijă pe călcâie, m-am aruncat înspre gard 
și m-am apucat de o bară. Nu era nimeni acolo. 

Răsuflând ușurat, am trecut dincolo de gard, unde eram în 
siguranţă. Eram cât se poate de treaz și cu toate astea, când mă 
aflasem de partea cealaltă a gardului, aș fi putut cădea foarte 
ușor. Ce naiba căutase Dodge acolo? 

Știindu-mă în siguranță, am admirat din nou priveliștea. Am 
încercat să-mi imaginez cum se desfășurase întreaga scenă: 
văzduhul plin de explozii și de lumini, muzica răzbătând de pe 
iahturi și din discoteci, luna argintie care arunca sulițe de lumină 
până în Grecia. Sub acest spectacol un bărbat traversa peluza 
împleticindu-se, după o petrecere de patru zile cu droguri, 
încercând, poate, să se trezească și să scape de starea de 
agitaţie și de paranoia care puseseră stăpânire pe el. Dar de ce 
se dusese la foișor? m-am întrebat eu. 

Bănuiala mea era că voia să vadă ceva, poate în golf. Cu cât 
se apropia mai mult, cu atât reușea să distingă mai bine. De 
aceea își luase binoclul și fie se urcase pe gard, fie trecuse 
dincolo de el. Dar ce căuta? 

Desfășurătorul convorbirilor telefonice - inclus în 
documentele pe care mi le dăduse doamna detectiv Cumali - 
arăta că nu primise niciun telefon, nici înainte cu o oră să 
moară, nici după o oră de la decesul lui. Înregistrările camerelor 
de supraveghere arătau, de asemenea, că nimeni nu părăsise 
postul de pază ca să-i vorbească. 

Totuși ceva sau cineva îl determinase să-și ia binocilul, să lase 
drogurile, să iasă din bibliotecă, să părăsească terasa principală 
și să traverseze peluza, ca să încerce să vadă ceva în apele 
întunecate ale golfului. 

Să spunem că a fost o persoană care îl determinase la 
propriu să străbată aleea din grădină și să se ducă la foișor. Cea 
mai logică explicaţie era că persoana respectivă știa cum să 
păcălească sistemul de supraveghere și să pătrundă pe 
proprietate prin șanțul cu senzori. Trebuie să fi fost o persoană 
pe care Dodge o cunoștea și în care avea încredere, altminteri ar 


fi declanșat alarma. Poate acea persoană îl împinsese de pe 
marginea râpei și plecase așa cum venise. 

Aproape imediat prin minte mi-a trecut un alt gând - dacă 
era vorba de crimă, nu îmi aduceam aminte decât de una 
recentă care semăna foarte mult cu cazul de faţă. Însă ea 
avusese loc /a capătul celălalt al lumii, la Eastside Inn. Toate 
îndoielile pe care le aveam referitoare la legătura dintre cele 
două decese au început să se risipească repede. 

M-am întors, am traversat peluza, mi-am luat haina de pe 
bancă și am urcat treptele terasei principale. Sosise momentul 
să intru în acea casă întunecată și sinistră. 


Capitolul 21 


Am încercat clanţele a două uși franțuzești, însă fără succes. 
Cea de-a treia era descuiată, ceea ce însemna fie că oamenii de 
pază fuseseră neglijenţi, fie că înăuntru se afla cineva. 

Am scos lanterna mică pe care o aveam legată de chei, am 
aprins-o, am pătruns în salon și am închis ușa în urma mea. La 
lumina ei îngustă am zărit o încăpere frumoasă. Persoana care o 
amenajase avea gusturi bune - „Grace s-ar fi simţit în elementul 
ei”, m-am gândit eu. Aproape toate articolele de mobilier erau 
vechi, de origine englezească - sobre, elegante și exorbitant de 
scumpe. Parchetul lustruit era acoperit cu covoare mari din 
mătase, iar pe pereţii zugrăviți în culoarea fildeșului atârnau 
câteva tablouri ale celor mai mari reprezentanți ai 
Impresionismului. 

Lumina subțire a lanternei a trecut peste ele și a căzut pe 
două uși înalte care dădeau în bibliotecă. În multe privinţe, asta 
era o încăpere mai frumoasă decât salonul - mai mică și mai 
bine proporţionată -, iar șirurile de cărţi îi confereau un aer 
plăcut, mai primitor. Nu mă mira faptul că Dodge își stabilise 
bârlogul acolo. 

Lângă un fotoliu adânc din piele se afla o măsuţă și, chiar 
dacă drogurile dispăruseră, „accesoriile” erau în continuare 
acolo: foliile argintii, o pipă din sticlă, câteva sticle cu apă plată 
Evian, ţigări și o scrumieră plină ochi. Din fotoliu, puteai admira 
priveliștea printr-un perete alcătuit din glasvand - la naiba, dacă 
ar fi vrut să privească artificiile, nici măcar nu ar fi trebuit să se 


ridice în picioare. Efectul în cameră ar fi fost și mai impresionant 
datorită celor două oglinzi uriașe cu ramă aurie așezate de o 
parte și de cealaltă a șemineului, chiar în spatele fotoliului. 

Mi s-au părut cam nepotrivite pentru o bibliotecă - știam că 
și Grace ar fi fost de aceeași părere -, însă până și bogaţii au 
scăpările lor. 

Am pășit peste banda galbenă care izola acea parte a 
încăperii - n-avea importanţă, turcii spuseseră că ancheta se 
încheiase - și m-am rezemat de spătarul fotoliului, admirând 
priveliștea. Am încercat să-mi imaginez ce ar fi putut să-i spună 
cineva ca să-l determine pe Dodge să iasă din bârlogul lui. 

Am scotocit în minte, țţinându-mi respiraţia și străduindu-mă 
să pătrund cât mai adânc. La fel ca și atunci când m-am aflat în 
camera hotelului Eastside Inn și mi-am dat seama că locuia o 
femeie acolo, am încercat să blochez totul... răspunsul era 
aproape... la capătul celălalt al gândului... dacă mi-aș putea da 
seama... o persoană pe care el o cunoștea intrase pe acea ușă 
înaltă... 

Nu am auzit când ușa secretă din spatele meu s-a deschis. 
Era genul de ușă pe care o găseai în multe biblioteci vechi - 
ornată cu cotoare de cărţi, pentru a se îmbina perfect cu restul 
rafturilor. Persoana care s-a furișat pe-acolo trebuie să fi purtat 
încălțăminte cu talpă din cauciuc, deoarece nu am auzit nici cel 
mai mic zgomot de pași pe covorul de mătase. Însă atunci când 
te mişti, hainele scot un foșnet - poate nici măcar nu e un 
foșnet, ci mai mult o adiere aproape imperceptibilă - imposibil 
de ascuns. Atunci l-am sesizat. 

Simţind cum mi se punea un nod în gât, mi-am dus mâna la 
spate, am scos arma dintr-o singură mișcare, am tras piedica, 
m-am întors repede, m-am ghemuit ca să nu devin o ţintă, mi- 
am depărtat picioarele, am întins braţul în care ţineam pistolul și 
mi-am încolăcit degetul în jurul trăgaciului - întocmai cum 
fusesem instruit în urmă cu mulţi ani pe vremea când eram 
tânăr și nu știam încă ce însemna să ucizi un bărbat și să visezi 
chipurile fetiţelor lui în fiecare noapte. 

Un alt bărbat, unul mai puţin tulburat, ar fi apăsat pe trăgaci. 
Însă eu am ezitat, am privit de-a lungul ţevii și am văzut o 


femeie desculță, îmbrăcată în negru - ceea ce era și firesc, 
având în vedere că tocmai rămăsese văduvă. Era Cameron. 

— Cine naiba ești? a întrebat ea, încercând să pară calmă în 
semiîntuneric, însă vederea armei o speriase și mâna îi tremura 
încontinuu. 

Am tras piedica la loc. 

— Mă numesc Brodie Wilson. Sunt... 

— Tipul de la FBI? Cumali, poliţista turcă, mi-a spus că vor 
trimite pe cineva. 

— Da. 

— Cei de la FBI intră întotdeauna neanunţaţi în casele 
oamenilor? 

— Îmi cer scuze, am răspuns eu. Am avut impresia că nu era 
nimeni înăuntru. Am venit să arunc o privire. 

Mâna nu îi mai tremura, dar era încă tulburată și și-a scos o 
țigară. N-a aprins-o - era o ţigară electronică pe care o preferă 
cei care încearcă să scape de viciul ăsta. A lăsat-o să atârne 
între degetele ei frumoase. 

— FBl-ul anchetează, de obicei, și accidente? Cine ţi-a cerut 
să vii la Bodrum? 

— Unul dintre avocații sau tutorii soţului dumneavoastră, 
cred. 

— Oare de ce nu mă miră? a zis ea. Cine-a fost - Fairfax, 
Resnick, Porter? 

Din lista sa, mi-am dat seama că mulţi din anturajul soţului ei 
nu agreau ca o vânzătoare, fie ea și la Prada, să tragă lozul 
câștigător. 

— Nu știu, am răspuns eu. 

Ea a râs sarcastic. 

— Nu cred că mi-ai spune chiar și dacă ai ști, nu-i așa? 

— Așa este, am confirmat eu. 

A tras un fum din ţigara electronică. Gestul ăsta ar fi părut 
caraghios dacă ar fi fost făcut de altcineva. 

— Casa părea părăsită, am adăugat eu. Îmi cer scuze în 
legătură cu arma, dar m-aţi luat prin surprindere. 

Nu s-a obosit să-mi răspundă. Am avut impresia că mă 
măsura din priviri. 


— Cum aţi intrat pe proprietate? am întrebat eu, încercând 
să fac întrebarea să pară cât mai neoficială. 

— Ce vrei să spui? m-a întrebat la rândul ei. 

— Am intrat pe poarta principală - nu am văzut parcată nicio 
mașină acolo, iar polițistul de serviciu nu mi-a spus că sunteţi 
acasă. 

— lahtul nostru este ancorat în golf. Acolo am stat de când a 
avut loc accidentul. Am venit cu o șalupă și am urcat scările de 
pe stâncă. 

Trebuie să fi văzut îndoiala de pe chipul meu, deoarece a 
ridicat din umeri. 

— Șalupa este trasă lângă debarcader. Marinarul e în 
continuare acolo - dacă dorești, poţi merge să îl întrebi. 

— Nu este cazul. Casa vă aparține, puteţi face ce doriţi. 
Dumneavoastră aţi fost sus pe terasă, nu? 

Ea a ezitat. 

— Nu mi-am dat seama că te uitai. 

— Mă aflam pe peluză. N-am fost sigur, mi s-a părut că 
vedeam o umbră. 

— Un oblon fâlfâia în vânt, a răspuns ea. 

M-am întors repede - am avut impresia că auzeam o ușă 
închizându-se undeva, departe. 

— Mai este cineva în casă? 

— Nu, de ce? 

— Mi s-a părut că aud... 

Am ciulit urechile, dar n-am mai auzit nimic. Totul era 
cufundat în tăcere. 

— E o casă veche, a explicat ea. Dacă vântul suflă dinspre 
sud, urcă prin subsol. 

A început să aprindă veiozele - nu știu dacă o făcea ca să-mi 
distragă atenţia sau pentru că se săturase, pur și simplu, de 
întuneric. 

În lumina blândă am reușit să o văd bine. Jack Lemmon a 
spus cândva despre Marilyn Monroe că era precum fulgerul într- 
o sticlă. Aceeași descriere era valabilă și pentru Cameron. Era 
mlădioasă și atletică și avea pielea atât de fină, încât părea să 
reflecteze lumina. Atunci mi-am dat seama - și am observat asta 
de mai multe ori - că avea un fel anume de a-și înclina capul și o 


privire atât de pătrunzătoare, încât cel căruia i se adresa, foarte 
direct, fără politeţuri, avea impresia că era singura persoană din 
încăpere, dacă nu din lume. 

Pe deasupra, era și deșteaptă - știam asta, deoarece citisem 
o transcriere a interogatoriului la care o supusese poliţia din 
Bodrum în noaptea așa-zisului accident. În ciuda faptului că i se 
spusese că nu avea dreptul la un avocat, în ciuda faptului că 
încercase să înțeleagă engleza stâlcită a unui translator, în ciuda 
faptului că era extenuată și singură, rămăsese politicoasă și 
cooperantă pe întreg parcursul interogatoriului. Dacă-ţi pierdeai 
cumpătul în Turcia - că erai vinovat sau nevinovat -, îţi aduceai 
pe cap o mulţime de probleme. „inteligentă și stăpână pe sine, 
ţine minte”, mi-am zis eu. 

Mulțumită de lumina din încăpere, s-a întors și a deschis o 
sticlă cu apă. 

— Poliţia turcă mi-a spus că sunteţi singura moștenitoare a 
averii soțului dumneavoastră, am continuat eu, pe un ton cât se 
poate de neutru. 

Ea a luat o înghiţitură de apă. 

— Este un interviu oficial, domnule Wilson? m-a întrebat ea 
pe un ton chibzuit și de data asta politicos. 

— Nu, dar poate să devină unul dacă doriţi. 

A ridicat din umeri. 

— Nu e un secret. Da, eu sunt moștenitoarea. 

— A existat un contract prenupţial? 

Ea a ezitat, iar eu mi-am dat seama că nu avea de gând să 
răspundă. 

— Biroul nostru din New York poate cere documentele prin 
mandat judecătoresc dacă asta doriţi. Din ce-aţi spus mai 
devreme, sunt convins că avocatul sau tutorele vor fi bucuroși 
să ne ajute. 

— Da, a existat un contract prenupţial, a confirmat ea, 
înghițind în sec. 

— Care erau condiţiile din contract în caz că se ajungea la 
divorţ? 

A mai luat o gură de apă. 

— Pentru primii cinci ani de căsătorie, primeam patruzeci de 
mii de dolari pe an. După aceea, suma creștea puţin până 


ajungeam la cincizeci de ani. Apoi, ca să reiau termenul folosit 
de avocat, deveneam împutermicită, iar prenupţialul nu se mai 
aplica. 

— Patruzeci de mii de dolari pe an timp de cinci ani, am zis 
eu, cam atât câștigați și la Prada. 

— Aproximativ. 

— Și cât aţi obținut acum că sunteți văduvă? 

— Este vorba despre un fond... este complicat - nu cred că 
cineva știe exact... 

— Cât? am repetat eu. 

— Aproximativ 1,2 miliarde de dolari, a răspuns ea, 
întorcându-se. 

Cifra a plutit în aer preţ de o secundă - așa se întâmplă de 
obicei când este vorba de o astfel de sumă -, apoi ea s-a întors 
din nou și s-a uitat la mine. Spre surprinderea mea, tremura din 
cauza emoţiilor, iar în ochii ei se citea furia. 

— Ştiţi de ce închideam oblonul de pe terasă, știți de ce mă 
aflam acolo sus? Acela a fost dormitorul nostru. Vin aici de pe 
iaht în fiecare seară, traversez peluza și urc în cameră. Dacă mă 
întind pe pat, îi simt încă mirosul și mă gândesc că dimineaţă 
când mă voi trezi îl voi găsi lângă mine. Oamenii n-au decât să 
spună ce vor ei în legătură cu banii - nu mi-au mai rămas de la 
el decât niște așternuturi de pat din dormitorul unei case 
închiriate. Mi-am iubit soţul, domnule Wilson. 

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Ea și-a înăbușit lacrimile și, în 
acel moment, mi s-a părut atât de demnă și de curajoasă, încât 
nu puteam să nu empatizez cu ea. Dacă juca teatru, atunci 
trebuia să-și pregătească discursul de acceptare a premiului. 

— Și-acum, aş vrea să plecaţi. Dacă mai aveţi întrebări, 
puteţi vorbi cu poliţia turcă - ei se ocupă de anchetă și au toate 
declaraţiile pe care le-am dat. Nu mai am nimic de adăugat. 

În timp ce traversam terasa și mă îndreptam către poarta 
principală, tendinţa mea a fost să o cred, însă nu se știa 
niciodată, desigur. Înainte să trec de colțul clădirii am aruncat o 
privire în urmă. Stătea pe terasă, singură în umbra acelei case 
sinistre, desculţă și dureros de frumoasă, privind înspre foișor și 
locul unde murise soțul ei. O clipă am crezut că se va întoarce și 
se va uita la mine, dar n-a făcut-o. 


Am pătruns pe aleea lungă, noaptea m-a învăluit, iar casa 
sinistră a rămas în întuneric. Venisem plin de îndoieli și plecam 
convins că cineva îl făcuse pe Dodge să lase drogurile, să-și 
binoclul și să facă o ultimă plimbare. 

Era o teorie bună, dar nu suficientă dacă voiam să rămân în 
joc. Leyla Cumali se va asigura de asta - își crease propria 
versiune a poveștii pe care o marcase cu reputaţia ei 
profesională. Nu își permitea să se înșele și avea să facă tot 
posibilul să îl trimită acasă pe intrusul american. 

Aveam nevoie de o dovadă. 


Capitolul 22 


Nu aș fi aflat-o niciodată dacă n-ar fi fost semaforul. Venind 
dinspre partea de sud a promontoriului, am ajuns la marginea 
orașului la ora la care restaurantele se transformau în baruri, 
femeile începeau să se gândească să scape de tocurile înalte, 
iar cuplurile, care în mod normal nu consumau alcool, comandau 
încă un pahar cu raki. 

Culoarea semaforului, aflat la o intersecţie aglomerată, cu un 
club într-un colț și un șantier în celălalt, s-a transformat din 
verde în galben. Mă aflam îndeajuns de aproape ca să trec pe 
galben, însă existau atâtea motorete care circulau după propriile 
reguli și atât de mulţi pietoni în stare de ebrietate, încât am 
hotărât să nu risc. 

În timp ce așteptam culoarea verde am aruncat o privire în 
direcția șantierului și, printre sloganurile în graffiti ce susțineau 
diferite partide politice, se afla și un afiș rupt anunțând o 
petrecere nocturnă care avusese loc în noaptea sărbătorii Zafer 
Bayrami. Cu o grafică stilizată, acesta prezenta portul, The 
French House în vârful promontoriului și o bombă cu fosfor 
uriașă care exploda deasupra ei. Praf de magneziu, mi-am zis eu 
într-o doară, amintindu-mi de orele de chimie de la Academia 
Caulfield. Era același material pe care fotografii îl foloseau pe 
vremuri ca să declanșeze bliţul, mi-am zis eu în continuare. 

Apoi mi-a venit o idee care părea atât de incredibilă, încât a 
trebuit să mi-o repet. După ce-am făcut-o mi s-a părut încă și 
mai scandaloasă. 


Știam că Dodge se afla în bibliotecă atunci când „bomba” a 
explodat - așa spusese Cumali și nu existau indicii care să 
contrazică afirmaţia asta. Ceea ce însemna că el ședea în 
fotoliul din piele, cu cele două oglinzi mari în spatele lui în 
momentul în care magneziul a explodat dincolo de glasvand. 
Exista o șansă, m-am gândit eu, și anume cele două elemente 
aparent necorelate - magneziul și oglinzile - să ofere dovada de 
care aveam nevoie cu disperare. 

Eram atât de acaparat de această idee, încât mi-a trebuit o 
clipă să-mi dau seama că șoferii din spate mă claxonau și că se 
făcuse verde la semafor. Am apăsat acceleraţia și, scotocind cu 
o mână printre dosarele pe care mi le dăduse Cumali, am găsit 
un bilet pentru medicul legist unde apărea numărul ei de mobil. 
Mi-am scos telefonul. Am început să formez numărul, dar pe la 
jumătatea lui am înţeles că o femeie cu un copil de șase ani era 
posibil să nu fie prea încântată că era trezită. Oricum, ce ar fi 
putut face la o oră atât de târzie? 

În schimb, am hotărât să mă întorc la hotel, să intru pe 
internet, să găsesc pagina de întâmpinare a Galeriei Uffizi din 
Florența și să le trimit prin e-mail numărul meu de telefon, cu 
rugămintea de a mă contacta cât mai repede posibil. 

Uffizi, o fostă reședință a familiei de Medici, era unul dintre 
cele mai mari muzee de artă din Europa care găzduia cea mai 
prestigioasă colecţie de picturi renascentiste din lume. În 
tinerețe, Bill și cu Grace mă plimbaseră de nenumărate ori pe 
coridoarele lui și odată - a fost vizita care mi-a plăcut cel mai 
mult - Bill aranjase să facem un tur a ceea ce directorul 
muzeului numea cu modestie atelierul lor: un loc unde se 
restaurau operele de artă care nu avea egal pe nicio coastă a 
Atlanticului. De acest atelier aveam nevoie în acel moment și 
speram că, atunci când angajaţii muzeului vor veni dimineaţa, 
unul dintre ei va transmite mesajul meu cui trebuia, iar 
persoana respectivă mă va contacta. 

Am oprit în fața hotelului, am parcat mașina și m-am 
îndreptat către recepţie, ca să cer cheia de la cameră. 
Administratorul mi-a dat un alt plic. 

— Sper ca veștile să nu fie de așa natură, încât să îi provoace 
domnului Brodie David Wilson neplăceri prea mari, a zis el. 


Plicul nu era lipit: mi-am dat seama că citise deja conţinutul 
și era aproape sigur că îmi va provoca mari neplăceri. 

Am avut dreptate. Era de la Leyla Cumali, care mă anunța că 
discutase cu șefii ei despre „cererea” mea pentru amânarea 
finalizării anchetei referitoare la moartea lui Dodge. 

„După revizuirea dosarelor și a tuturor documentelor 
aferente, șefii mei au hotărât că nu există nicio justificare pentru 
amânarea închiderii anchetei.” 

Mai scria că șeful poliţiei și comandanții lui ajunseseră la 
concluzia că era un caz de „moarte prin accident” și, prin 
urmare, dosarul urma să fie trimis dimineaţa în Ankara, trupul 
lui Dodge va fi dat văduvei ca să îl înmormânteze, iar prietenii și 
cunoștințele lui își vor primi înapoi pașapoartele, având 
libertatea să plece imediat din oraș. 

„Departamentul Poliţiei din Bodrum vă mulțumește pentru 
interesul pe care l-ați acordat și se mândrește cu faptul că a 
putut da o mână de ajutor FBl-ului, scria ea. Puteţi păstra pentru 
evidenţele dumneavoastră o copie a materialului pe care vi l-am 
furnizat.” 

Nu era de mirare că Leyla Cumali părea să renunţe mult prea 
ușor. Eram pierdut dacă polițiștii puneau în practică ceea ce își 
propuseseră - nu mai era nevoie de un agent FBI în Bodrum și 
ancheta nu mai putea fi redeschisă. Trupul ar fi dispărut, deci 
potenţialii martori s-ar fi împrăștiat în cele patru zări ale lumii. 
Primul imbold a fost să o sun imediat pe Cumali, apoi m-am 
calmat - puteam să o sun și dimineață, prioritatea era Uffizi. 

Administratorul mă urmărea cu atenţie, iar eu i-am spus că 
viața era plină de neplăceri, însă David Brodie Wilson nu era 
străin de o astfel de problemă. La naiba, eram atât de obosit, 
încât am început să mă exprim ca el. Am urcat în camera mea și 
după ce i-am bombardat pe cei de la Uffizi cu e-mailuri, nu îmi 
mai doream decât să mă târăsc în pat. 

Mai trebuia să dau un telefon. Am introdus bateria în mobil și 
l-am sunat pe Ben Bradley. l-am spus că poliţia locală era 
convinsă că moartea lui Dodge fusese un accident și că voia să 
închidă ancheta. 

— Isuse! a exclamat Bradley. 


— Da. Dar se înșală. Am o idee, ca să păstrez ancheta 
deschisă, dar ar fi mai bine să informezi și cealaltă parte 
interesată. 

— Te pot ajuta cu ceva? a întrebat Bradley. 

— Mulţumesc, dar dacă eu am făcut mizerie, eu trebuie să 
curâț. 

Am închis și am lăsat bateria în telefon în caz că primeam un 
răspuns urgent. Cu toate că eram foarte obosit, nici nu am 
apucat să adorm, că telefonul a început să sune. 

— Am uitat să te întreb, a zis Bradley, când crezi că vei afla 
dacă ideea ta a funcţionat? 

Ştiam că întrebarea venea de la Șoptitorul și aproape că 
simțeam panica din vocea lui. 

— Mâine pe vremea asta, am răspuns eu. S-ar putea să fiu 
nevoit să plec în Italia mâine-dimineaţță. 


Capitolul 23 


M-am trezit la ora șapte și am sunat-o imediat pe Cumali, 
însă m-a întâmpinat căsuţa vocală. Cu toate că îi lăsasem un 
mesaj să mă sune urgent înapoi, am continuat să o apelez. 
Trecuseră douăzeci de minute și tot nu reușisem să vorbesc cu 
ea. 

M-am dus la recepţie, am mai făcut un tur prin cursul ad-hoc 
de limba engleză cu administratorul și am reușit să aflu de la el 
adresa unde se afla Gul & Sons, Marina and Shipwrights. Am 
introdus-o în sistemul de navigare al Fiat-ului și, șapte minute 
mai târziu, mă aflam în Portul Vechi, în faţa casei pe care o 
zugrăvise Cumali, după cum observasem în fotografie. 

Cândva casa unui pescar, avea două etaje și era prevăzută 
cu ghivece din teracotă și jardiniere pline cu flori la ferestre. 
Eram surprins - casa degaja veselie și blândeţe, trăsături pe 
care nu le observasem, cu siguranţă, la persoana ei. Am înaintat 
pe aleea din faţă și am sunat la sonerie. Nu am primit niciun 
răspuns. 

Am traversat un petic de peluză, am coborât pe o alee lipită 
de peretele înalt al casei și am aruncat o privire în garaj - 
mașina italiană „de rahat” era acolo - neagră și cu capota 
ridicată -, însă înăuntru nu era nimeni. M-am apropiat încet de 


spatele casei și am ascultat - niciun zgomot, nicio mișcare, doar 
cea a unui motan care se scărpina după ureche dincolo de 
geamul bucătăriei. 

După ce m-am întors la mașină și m-am uitat la ceas, am 
început să conduc încet, depărtându-mă ușor de casă, în 
căutarea parcului din colţ. Trebuia să o găsesc repede. Zece 
minute mai târziu am zărit un petic de iarbă unde se aflau câţiva 
copii care se dădeau în leagăne. Mamele lor îi supravegheau și, 
spre marea mea ușurare, Leyla Cumali se afla printre ele. 

Am parcat și am coborât din mașină. Ea era întoarsă cu 
spatele la mine și împingea leagănul în care se afla fiul ei. Când 
mă aflam la câţiva metri de ea, una dintre mame i-a strigat în 
turcă și a arătat în direcția mea. 

Polițista s-a întors, m-a văzut și în clipa următoare pe faţă i s- 
a citit furia cauzată de faptul că apărusem neanunţțat. Dar mai 
era ceva... ceva tainic... în felul în care s-a mișcat ca să-și ia fiul. 
Prima impresia - cea de moment, cum s-ar spune - a fost aceea 
că descoperisem un secret. 

În timp ce ea se uita la mine cu ură, băiatul mă privea pe 
furiș de după fusta ei, iar eu i-am zâmbit. 

— Acesta trebuie să fie fiul tău. 

Din fericire, nu mi-am schimbat expresia feţei când el a ieșit 
mai încrezător din spatele mamei lui și am văzut că suferea de 
sindromul Down. 

Asemenea celorlalţi copii care fuseseră diagnosticaţi cu 
maladia asta, chipul lui era frumos - zâmbitor și plin de 
inocenţă. Mi-a spus ceva în turcă, „bună dimineaţa” am bănuit 
eu, și dintr-un motiv sau altul, în loc să încerc să comunic într-o 
limbă pe care el nu o înţelegea, mi-a venit ideea să mă încilin în 
fața lui. | s-a părut cel mai amuzant lucru din lume și a făcut și 
el o plecăciune. Mamele și ceilalţi copii care ne urmăreau au 
început să râdă, fapt care l-a încurajat să se mai încline de 
câteva ori în fața acelui american nebun. 

Singura persoană căreia nu i s-a părut amuzant a fost mama 
lui. 

— Cum m-aţi găsit? Scrisoarea mea a fost destul de clară, nu 
am chef să mă cert... 


— Nu am venit aici ca să ne certăm, am întrerupt-o eu. Aș 
dori să mă însoţiţi până la The French House. 

La auzul acestor cuvinte, s-a mai liniștit. 

— De ce? 

— Cred că Dodge a fost ucis și s-ar putea să dovedim lucrul 
asta. 

— Ucis? Și cum ar fi putut pătrunde cineva pe proprietate? 

— Nu știu. Primul pas este să dovedim că mai era cineva în 
casă. Am convingerea că vom reuși. 

S-a gândit o clipă, apoi a clătinat din cap. 

— Nu. Dovezile arată clar că... 

— Să lăsăm dovezile. Ele nu alcătuiesc decât o listă a 
materialului de care dispuneți voi, cei de la poliţie. Dar cele pe 
care nu le-am descoperit încă? Cum le numiţi voi - 
neimportante? 

Era un citat din cartea mea, și m-am căit imediat - uitasem 
din nou de legenda mea -, apoi mi-am amintit că acea lucrare 
făcea parte din bagajele mele de călătorie, prin urmare, am 
renunţat să mă mai dojenesc. Cumali încă nu era convinsă. 

— Trebuie s-o facem acum, înainte ca ancheta să fie închisă, 
am insistat eu. 

— Nu, șefii mei au semnat deja închiderea ei. 

A trebuit să mă străduiesc din răsputeri, să nu-mi pierd 
cumpătul. 

— Dacă se va dovedi că am dreptate, iar poliția din Bodrum 
va elibera trupul și va înapoia pașapoartele oamenilor, veți 
întâmpina probleme serioase. Nu din partea mea, ci din partea 
celor mai înalte cercuri guvernamentale. 

Ea a tresărit. Mamele și copiii începeau să se îndrepte spre 
școală și le făceau cu mâna lui Cumali și băiatului ei, care 
efectua în continuare plecăciuni. 

— Nu pot să vă însoțesc acum, a zis ea. Trebuie să-l las pe 
băiatul meu acasă la dădacă. Mașina e stricată, va dura ceva 
timp... 

— Vă duc eu, am îndrăznit eu, arătând către Fiat. 

Ideea nu prea a încântat-o, însă cum nu avea altă variantă, a 
încuviinţat din cap. Băiețelului, pe de altă parte, i s-a părut o 


idee grozavă și m-a luat de mână în timp ce mergeam înspre 
mașină. 

Cumali a deschis ușa din spate, l-a îndemnat pe fiul ei să 
intre și apoi s-a urcat și ea. Era suficient de rău pentru o femeie 
musulmană să urce în mașina unui bărbat pe care abia îl 
cunoscuse, dar să se așeze în dreapta era de neconceput. 

În timp ce îmi indica direcţia am vorbit peste umăr: 

— Cred că ar fi bine să sunaţi la birou și să le spuneţi că a 
intervenit ceva și că trebuie să mai aștepte până să trimită 
dosarul la Ankara. 

N-a spus nimic. Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare 
și am văzut-o cum se uita fix la mine, cu o privire rece. Nu îi va 
conveni când va auzi ideea mea, dar nu aveam ce face. După o 
clipă am zărit-o cum și-a scos telefonul și a început să 
vorbească în turcă. 

A închis și mi-a spus că lăsase un mesaj pentru comandantul 
ei și că îi rugase pe câţiva colegi să se întâlnească peste puţin 
timp cu noi la promontoriul din sud. Chemase întăriri, din câte 
se părea. N-am avut ocazia să-mi exprim părerea, deoarece 
puștiul a început să vorbească entuziasmat în turcă. M-am uitat 
din nou în oglindă și am văzut-o pe Cumali ascultând cu atenţie 
- era evident că voia ca fiul ei să știe că părerile lui erau 
preţioase și, cu cât priveam mai mult, cu atât îmi dădeam mai 
bine seama că era extrem de răbdătoare cu el. 

— Fiul meu vrea să vă spun că joi vom merge la circ, a tradus 
ea. Zice că vom admira Marea Paradă, apoi vom vedea acrobatți 
și lei, clovni... 

— Și îmblânzitori de șerpi, am continuat eu. Am văzut 
caravana când am sosit în oraș. Vă rog, spuneţi-i că pare a fi un 
circ grandios. 

Cumali i-a tradus, băiatul a râs, apoi conversaţia s-a 
transformat în ceea ce părea a fi o discuţie în contradictoriu. În 
cele din urmă, ea a explicat: 

— Fiul meu a spus să vă întreb dacă v-ar face plăcere să 
mergeţi cu noi, dar i-am explicat că veţi avea o întâlnire în seara 
respectivă, că veți fi foarte ocupat. 

I-am surprins privirea în oglindă. 


— Da, ce păcat că am întâlnire, am replicat eu. Mi-ar fi plăcut 
să pot merge. Vă rog să îi transmitețţi părerea mea de rău. 

Ea i-a vorbit în turcă, apoi mi-a spus să o iau la stânga și să 
opresc la douăzeci de metri mai încolo. Am oprit lângă o casă 
modestă, cu o alee mărginită de niște pitici de grădină și un 
tobogan aflat pe un petic de iarbă. De partea cealaltă a străzii 
se găsea un depozit al firmei Coca-Cola. Motoarele a două 
camioane mari, care intrau și ieșeau de pe alee, erau atât de 
zgomotoase, încât nu am avut ocazia să-mi iau rămas-bun de la 
puști înainte ca mama lui să-l scoată din mașină. Au intrat pe 
poartă și s-au apropiat de casă. 

O tânără de vreo douăzeci și ceva de ani, cu părul negru și 
obeză, a deschis ușa și l-a sărutat pe băiat pe creștet. În timp ce 
Cumali vorbea cu dădaca m-am gândit din nou la acel moment 
tainic din parc. Primul gând a fost că mama încercase să-l 
protejeze din instinct de prezenţa mea inoportună, deoarece 
băiatul suferea de sindromul Down. Însă nu credeam că ăsta 
fusese motivul - atât Cumali, cât și fiul ei se simțeau în largul lor 
printre alţi adulţi și copii. Nu, aveam impresia că era vorba 
despre altceva, însă nu îmi dădeam seama ce putea fi. O mamă 
jucându-se cu copilul ei în parc - și ce dacă? 

Cumali s-a întors, iar fiul ei stătea în prag și îmi făcea cu 
mâna. Chiar dacă mă aflam la volan, am reușit să schițez o 
plecăciune și el s-a luminat la faţă. Mi-a răspuns, făcând două 
plecăciuni. 

Cumali s-a așezat pe bancheta din spate, iar eu l-am privit pe 
fiul ei preț de câteva clipe. Era un puști minunat și în clipa asta 
când povestesc mă simt îngrozitor, dar nu mai am cum să 
îndrept lucrurile. Am regretat că am sfârșit prin a-i face ce i-am 
făcut. 

Am băgat maneta în viteză și am luat-o înspre The French 
House. 


Capitolul 24 


Cei trei colegi ai lui Cumali sosiseră deja, porțile înalte erau 
deschise larg. Am înaintat pe aleea lungă și i-am găsit așteptând 
lângă mașinile lor. Erau îmbrăcaţi toți în haine de civil, fumau, 
pe când doi vorbeau la telefon. 


Arătau ca niște „curcani” obișnuiți. Unul însă se vedea de la 
o poștă că era corupt. Avea aproape patruzeci și ceva de ani, 
era înalt și supraponderal - un parvenit libidinos, îmbrăcat într- 
un costum costisitor. Cumali mi l-a prezentat, dar să fiu al naibii 
dacă i-am reținut numele. Pentru a fi mai sigur - ca să spunem 
așa -, am hotărât să-i spun Ofițerul. 

În timp ce polițiștii băteau la ușă, telefonul a început să-mi 
vibreze în buzunar. Suna a patra oară de când o găsisem pe 
Cumali în parc, însă am hotărât din nou să nu răspund. Bănuiam 
- speram - că erau cei de la Uffizi și nu voiam să le dau explicaţii 
în grabă. Aveam nevoie de timp ca să-i lămuresc, ceea ce urma 
să fie cea mai ciudată idee pe care o auziseră vreodată. 

Cum nu a răspuns nimeni, Cumali a deschis ușa cu cheia de 
rezervă. Înăuntru era întuneric și, cu toate că nu mai fusesem în 
acea parte a casei, i-am condus printr-o sufragerie impunătoare, 
apoi în bibliotecă. Singurul lucru care se schimbase din seara 
trecută era faptul că draperiile fuseseră trase; am bănuit că 
după plecarea mea Cameron își petrecuse timpul în încăpere 
gândindu-se la soţul ei decedat. Asta dacă nu cumva chiar 
auzisem o ușă închizându-se și persoana care se afla în casă 
intrase și își petrecuse seara în bibliotecă. 

Am tras la loc draperiile, lăsând lumina să pătrundă, și m-am 
întors cu fața la cei patru polițiști turci. 

— l-am spus doamnei detectiv Cumali că nu cred că Dodge a 
fost singur în noaptea în care a murit. Am convingerea că un 
musafir a intrat în încăpere - o persoană pe care o cunoștea. 

— Și cum a pătruns pe proprietate? a întrebat pe un ton 
arțăgos individul căruia îi spuneam Ofiţerul, la modul tipic. 

Temându-mă să nu pierdem timp preţios cu astfel de 
tâmpenii, i-am vorbit pe un ton la fel de aspru. 

— Acordaţi-mi atenţie un minut - să presupunem că 
musafirul știa cum să păcălească sistemul, să presupunem că 
știa un loc unde camerele de supraveghere nu aveau rază de 
acțiune, să presupunem că a găsit o cale să escaladeze zidul, să 
presupunem orice acum. N-are importanţă. 

— În regulă, atunci spuneţi mai repede, a zis unul dintre 
„curcani”. 

Nu l-am băgat în seamă. 


— Luminile sunt stinse, draperiile sunt trase din geam - așa 
scrie și în raportul criminalistic, am început eu să detaliez și am 
arătat către fotoliul din piele. Cei doi se află aici - musafirul stă 
în picioare, Dodge șade lângă proviziile lui. Este sub influența 
drogurilor și nu are de gând să plece. Însă musafirul are un plan 
- îl va ademeni pe Dodge până la foișor, iar apoi îl va împinge în 
prăpastie. 

— Şi ce-i spune ca să-l convingă să meargă? m-a întrerupt 
Ofiţerul. 

— Nu știu. 

— Dumnezeule, dar ce știți? 

— Știu că în timp ce musafirul vorbește cu el începe focul de 
artificii, am adăugat eu. Acesta începe cu o stea albă care 
explodează deasupra promontoriului. Toată lumea zice că a fost 
uriașă... 

— Mda, puteai s-o vezi din Istanbul, a comentat celălalt 
„Curcan”. 

Am zâmbit politicos. Istanbulul se afla la 804 kilometri 
depărtare. 

— Dar care este singurul lucru pe care ucigașul nu l-a luat în 
considerare? am continuat eu. Natura artificiilor. 

Polițiștii s-au uitat unul la altul - despre ce vorbea idiotul ăsta 
de la FBI? Artificiile erau artificii. 

Cel puţin le captasem atenţia. 

— Ca să fie suficient de strălucitoare pentru a putea fi văzute 
din Istanbul, ele trebuie să fi conţinut praf de magneziu. E o 
componentă obișnuită a artificiilor mari - preţ de o clipă 
transformă noaptea în zi. De aceea fotografii de pe vremuri îl 
foloseau ca să declanșeze bliţul. 

— În regulă, a intervenit Cumali. Artificii, magneziu - au vreo 
semnificaţie? 

Ceilalţi au început și ei să vocifereze. 

— Înseamnă că avem un bliţ și avem personajele - Dodge și 
musafirul lui, am răspuns eu. Tot ce ne mai trebuie este pelicula. 
Am arătat către cele două oglinzi uriașe de lângă șemineu. 

— Oglinda este sticlă prevăzută cu un strat de azotat de 
argint. Ce este azotatul de argint? O altă denumire pentru 


pelicula nefolosită - este exact ce se folosea odinioară în 
camerele de filmat. 

Niciunul n-a scos un cuvânt, doar m-au privit îndelung, 
încercând să înţeleagă. 

— Toate au fost aici, am zis eu. Bliţul, personajele, pelicula. 
Cred că avem fotografia celui care s-a aflat în această încăpere. 
Am convingerea că imaginea lui s-a imprimat pe spatele 
oglinzilor. 

Au tăcut în continuare, privindu-mă cu neîncredere. Nu pot 
spune că îi condamnam - până și mie mi se părea incredibil. 

Cumali a fost cea care a vorbit prima. 

— Ca să ne lămurim - dumneavoastră credeţi că veți reuși să 
„developaţi” oglinzile? m-a întrebat ea. 

— Da. 

— Unde? La magazinul foto? 

Am zâmbit, dar, înainte să apuc să răspund, a intervenit 
Ofiţerul. 

— Este ridicol - fotografii pe spatele oglinzilor, a pufnit el. Ne 
pierdem timpul, a zis el făcându-le semn celorlalţi să-l urmeze. 

Probabil, trebuia să scuture de niște bani câţiva infractori. Nu 
m-am putut abţine și l-am atacat. Nu i-am înghiţit niciodată pe 
cei corupți. 

— De ce afirmaţi că este ridicol? Fiindcă nimeni n-a mai făcut 
asta până acum? FBI are cele mai bune laboratoare de 
criminalistică din lume, m-aţi auzit? Cele mai bune. Suntem 
obișnuiți să fim  deschizători de drumuri. De unde știți 
dumneavoastră ce este ridicol și ce nu? 

Scânteia din ochii lui umflaţi și felul cum și-a strâmbat buzele 
mi-au sugerat că îmi făcusem un dușman pe viaţă. Nu-mi păsa. 
Înainte ca lucrurile să degenereze telefonul meu a început să 
vibreze din nou și, uitându-mă la ecran, am observat că era un 
număr din Italia. 

— Trebuie să fie cei de la Galeriile Uffizi din Florența, i-am 
lămurit eu. Îi voi ruga să mă ajute să recuperez imaginea. 

Unul dintre „curcani” - care părea a fi conducătorul grupului 
- a clătinat din cap. 

— Nu, a spus el. Nu va veni niciun fel de ajutor - nici din 
partea macaronarilor, nici din partea altcuiva -, oglinzile rămân 


unde sunt. Ne agăţăm de un fir de pai, sau cum veţi fi spunând 
voi. 

— În regulă, am zis eu. În regulă. Acum formulez o cerere 
oficială, în numele FBl-ului, să iau aceste oglinzi, ca să fie 
supuse unei expertize criminalistice. Dacă refuzaţi, va trebui să 
îmi daţi motivele în scris ca să le pot trimite Casei Albe și 
omologilor din Ankara. 

Tăcere. Telefonul mi-a vibrat din nou, însă n-am făcut nicio 
mișcare ca să răspund. Nimeni n-a spus nimic. Înainte ca 
telefonul să se oprească din vibrat, șeful a ridicat din umeri. 

— Atunci, luaţi nenorocitele astea de oglinzi, a exclamat el 
furios, n-aveţi decât să vă pierdeţi timpul cu ele. 

— Mulţumesc, am răspuns eu. Pe cine trebuie să sun ca să 
vină să le dea jos? 

Ofițerul a râs. 

— Habar n-am. Încercaţi la laboratoarele FBI, doar ei le știu 
pe toate - sunt convins că vă vor putea ajuta. 

Cei doi „curcani” au zâmbit larg. Cumali părea stânjenită din 
cauza colegilor ei, însă când șeful le-a făcut semn să iasă pe 
terasă, ea i-a urmat supusă. 

După ce și-au aprins ţigările și au început să traverseze 
peluza - bucurându-se de priveliște și bârfindu-mă pe mine, sunt 
convins - i-am sunat înapoi pe cei de la Uffizi. Cineva îl anunţase 
pe directorul atelierului. Lui îi explicam ce aveam nevoie; era, 
probabil, cel mai bun restaurator de artă din lume. 

Oprindu-se din râs, el m-a rugat să-i explic încă o dată. După 
câteva zeci de întrebări a fost, în cele din urmă, de acord - cred 
că mai mult pentru că era o provocare, și nu din alte 
considerente - subliniind faptul că nu se aștepta câtuși de puțin 
ca lucrul ăsta să funcţioneze. 

— Bănuiesc că e urgent, nu? a întrebat el. 

— Desigur, am răspuns eu. Nu toate sunt o urgenţă? Vi le voi 
aduce cât voi putea de repede. 

De îndată ce am terminat convorbirea cu el, am mai dat un 
telefon - într-o sferă cu totul diferită - și am obţinut o altă 
promisiune pentru ajutor. 


Capitolul 25 


Administratorul hotelului la care eram cazat a sosit la The 
French House cu două camionete rablagite și opt însoțitori care 
păreau a fi niște pierde-vară. Să-mi fie rușine pentru că îi 
judecasem după aparenţe - s-au dovedit a fi unii dintre cei mai 
buni și cei mai harnici muncitori din câţi cunoscusem. 

Fiind prieteni ai administratorului, acesta îi adunase într-o 
clipită, iar când m-am întâlnit cu ei în faţa casei și le-am spus că 
îi voi plăti, au refuzat. 

— Oamenii aceștia spun că banii de azi n-au nicio valoare, a 
tradus administratorul, și cu cât îl auzeam mai des, cu atât mai 
mult mi se părea că semăna cu un program de traducere online. 
Este suficient pentru ei că marea proprietate au șansa s-o vadă, 
a mai spus el. 

Din câte se părea, niciunul dintre bărbaţi nu văzuse niciodată 
dincolo de zidurile înalte, ca majoritatea locuitorilor din Bodrum, 
și când administratorul le-a cerut ajutorul, aceștia au acceptat 
bucuroși. După ce am ocolit casa și am ajuns la terasa din spate 
ne-am întâlnit cu Leyla Cumali și cu colegii ei, care tocmai 
plecau. A fost un moment stânjenitor în clipa în care cele două 
grupuri s-au trezit nas în nas, însă administratorul s-a dat la o 
parte și muncitorii lui i-au urmat exemplul, ca să îi lase pe 
polițiști să treacă. 

Astfel s-a întâmplat că mă aflam într-un loc de unde puteam 
vedea bine fața administratorului și privirea plină de dispreţ pe 
care i-a aruncat-o Ofiţerul când acesta a trecut pe lângă el era 
aproape tangibilă. Administratorul s-a întors, a observat că mă 
uitam la el și a zâmbit. Când polițiștii au ajuns suficient de 
departe ca să nu audă, ela venit lângă mine. 

— Are numele unui bărbat căruia noi îi spunem Sponge?’ 
Bob. 

Toți muncitorii au încuviinţat din cap. 


28 


Burete (în engl., în orig.) (n.red.) Muzica rave este rudă cu cea electronică şi dance, asociată, 
desigur, cu petrecerile rave (n.red.) 


— Sponge Bob? am repetat eu. Ca în desenele animate? 

Administratorul a dat din cap și a făcut un gest cu buzele ca 
și când ar fi supt ceva. 

— Ah, am exclamat eu, „marele burete”, și mi-am frecat 
degetul mare de arătător, simbolul universal pentru mită. 

Administratorul și prietenii lui au râs, iar unul dintre bărbaţi a 
scuipat pe jos. Preţ de o secundă am reușit să dărâmăm toate 
barierele lingvistice, apoi am trecut de colţul casei. 

După ce i-am lăsat un minut să admire priveliștea, i-am 
condus prin glasvand și am intrat în bibliotecă. Doi dintre 
bărbaţi erau tâmplari și în timp ce aceștia discutau despre cum 
să construiască niște lăzi care să protejeze oglinzile, alţi câţiva 
s-au întors la camioane, ca să-și aducă scările mobile și uneltele. 

Eu mă plimbam pe peluză, încercând să găsesc pe cineva de 
la FedEx care ar fi putut veni în scurt timp să ridice oglinzile și 
să le trimită cu avionul în Florența. Așteptând ca un 
reprezentant al serviciului cu clienţii să revină cu un telefon, 
administratorul a venit repede lângă mine, evident tulburat, și 
mi-a zis să îl urmez în casă. Pentru o clipă, m-am gândit că, 
poate, scăpaseră una dintre oglinzi, însă mi-am dat seama că aș 
fi auzit zgomotul, așadar, am lăsat deoparte varianta asta. 

Am renunţat pentru moment la FedEx, l-am urmat pe 
administrator pe terasă, am intrat prin glasvand și am ajuns în 
bibliotecă. M-am oprit. Bărbaţii, care stăteau tăcuţi și retrași, s- 
au uitat la mine. Dăduseră jos ambele oglinzi, iar eu m-am uitat 
la pereţii din piatră unde ele atârnaseră înainte. 

Când văzusem pentru prima oară oglinzile, mi se păruse că 
erau cam nepotrivite acolo, însă pusesem totul pe seama 
excentricităţii cuiva. Nu era așa - oglinzile fuseseră folosite ca 
să acopere două svastici mari gravate în piatră. Erau și 
impresionante, frumos cioplite, ambele având deasupra vulturul 
imperial al celui de-al Treilea Reich. M-am holbat la ele - pe 
vremea când eram copil le văzusem în biroul comandantului de 
la Natzweiler-Struthof și pentru un moment mi-a reapărut în față 
imaginea cumplită a femeii cu pruncul în braţe și cu cei doi 
copilași care se ţineau strâns de fusta ei. 

M-am apropiat de acele simboluri ale mârșăviei, urmărit de 
administrator și de prietenii lui, cu toţii părând rușinaţi. Turcia 


rămăsese neutră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
însă știau cu toţii ce reprezentau acele simboluri și cred că s-au 
simţit profund jigniţi că ele fuseseră descoperite în orașul lor. 

Mi-am ridicat mâna - nu voiam să le ating - și totuși mi-am 
trecut degetele peste simbolurile gravate. Pe vârful degetelor mi 
s-a luat un strat gros de praf - oglinzile fuseseră montate cu 
mulți ani în urmă. 

M-am întors către bărbați. 

— De ce i se spune The French House? am întrebat eu. 


Capitolul 26 


Nu ăsta fusese numele original al casei. Când a fost 
construită, imediat după ce războiul a luat sfârșit, primise 
numele La Salle d'Attente. „Sala de așteptare.” „Ce anume 
așteptau?” m-am întrebat eu. 

Mă aflam împreună cu administratorul și cu echipa lui pe 
treptele care duceau de la terasă pe peluză. Marea Egee se 
întindea în fața noastră, iar briza caldă adia prin frunzele 
palmierilor de deasupra. Oamenii își aduseseră prânzul și 
insistaseră să mănânc împreună cu ei măsline, brânză și pâine 
coaptă în cuptor. Abia după ce le-am arătat insigna FBI și le-am 
spus că era interzis am reușit să scap de insistențele lor de a 
bea vin și raki, care păreau să însoţească fiecare înghiţitură. Mă 
bucuram că dăduseră oglinzile jos înainte de masa de prânz. 

Eram angrenaţi în ceea ce se numea, ca să mă exprim 
politicos, conversaţie haotică - și asta nu din cauza băuturii. Toţi 
bărbaţii, inclusiv administratorul, aveau propriile versiuni vizavi 
de povestea casei. Niciunul nu era suficient de bătrân ca să își 
amintească ceva despre construcţia ei, prin urmare, se bazau pe 
poveștile auzite de la bunicii lor. 

Singurul lucru asupra căruia au fost de acord a fost acela că 
reședința fusese construită de o nemţoaică. Din câte mi-am dat 
seama, asta se întâmpla în 1946, la niciun an după ce războiul 
luase sfârșit, iar Germania - cu șapte milioane de morți - se 
prăbușise. Conform poveștii, familia ei își mutase toate bunurile 
în Elveţia înainte de izbucnirea ostilităţilor și averea îi rămăsese 
neatinsă. Poate că era adevărat, existau nemți care făcuseră 
lucrul ăsta - întrebaţi-i pe indivizii de la Richeloud. 


Părerea generală printre povestitori era aceea că femeia 
aterizase cu avionul pe pista încinsă din Milas, unde fusese 
așteptată de o mașină, inspectase locul în jurul prânzului și 
decolase cu un alt avion două ore mai târziu. După câteva 
săptămâni își făcuse apariţia o echipă de muncitori. 

Pe vremea aceea nu prea existau drumuri, așadar, toţi 
meșterii și inginerii, împreună cu materialele de construcție, 
și bucătării improvizate, deoarece, dintr-un motiv cunoscut 
numai de ei, nu au vrut să se amestece cu sătenii. 

După doi ani casa a fost terminată, ultimii rămași au demolat 
barăcile simple, au amenajat grădinile și au plecat. Tot ce mai 
rămăsese în urma lor era golfuleţul de la baza stâncii, la care se 
putea ajunge doar cu barca, locul unde își acostaseră barjele și 
obișnuiau să înoate în fiecare seară. 

— Acest nisip al apei, a spus administratorul, este ceea ce 
oamenii din Bodrum numesc... 

— Plaja nemţească, am spus eu. 

Bărbaţii mi-au zis că, în ciuda eforturilor depuse și a 
cheltuielilor făcute, nimeni nu locuia în vilă - cel puţin nu 
permanent. La început luminile erau aprinse doar la câteva luni, 
stăteau aprinse câteva săptămâni, apoi casa rămânea din nou 
cufundată în întuneric. Toată lumea a crezut că era o casă de 
vacanţă, însă copacii plantați cu grijă și caracterul privat al 
proprietăţii nu permiteau să fie zăriţi cei care închiriau Sala de 
Așteptare. 

„Sala de Așteptare, mi-am spus eu din nou. Ce nume 
ciudat!” 

— De ce i-a fost schimbat numele? i-am întrebat eu. 

Administratorul a râs, nefiind nevoie să-și consulte prietenii. 

— Dintr-un motiv foarte simplu, a răspuns el. La Salle 
d 'Attente a fost o complicaţie prea mare pentru pescari ca să 
pronunţe. Știau despre limba în care se vorbea despre ea, așa 
că au ridicat din umeri și i-au spus The French House. De-a 
lungul anilor i s-a dus vestea și toată lumea a început să-i spună 
la fel. 


Anotimpurile au trecut, au continuat bărbaţii, frunzele 
copacilor au devenit tot mai dese, iar vila a căzut într-un somn 
adânc, nefiind vizitată mai mulţi ani la rând. 

Turismul și-a schimbat direcția, mai timid la început, apoi a 
cunoscut o creștere din ce în ce mai mare - portul a fost 
împânzit de ambarcaţiuni și pe promontoriu au început să răsară 
alte vile frumoase. Pe urmă, după aproximativ opt ani, a venit 
un bărbat - nimeni nu știa cine era - și a deschis casa. Câteva 
săptămâni mai târziu a sosit o echipă de renovatori străini și s-a 
apucat să renoveze vila. Montaseră până și un sistem de 
securitate ultramodern. În sfârșit, The French House intrase și ea 
în secolul al XXI-lea. 

Cu câteva luni înainte de începerea sezonului estival, un 
agent imobiliar local a primit un telefon de la cineva care i-a 
spus că era timpul ca vila să-și merite investiția: putea fi 
închiriată pe perioada de vacanţă pentru suma de două sute de 
mii de dolari americani pe săptămână. 

Bărbaţii au zâmbit la auzul acestei sume fabuloase și au 
ridicat din umeri. 

— Cine a fost femeia care a construit casa? am întrebat eu 
încet, cu gândul la svastici. 

Ei au clătinat din cap - era un mister. Administratorul s-a 
uitat la ceas și le-a spus oamenilor că ar fi mai bine să se apuce 
de treabă dacă voiam ca oglinzile să ajungă la timp la aeroport. 
Oamenii și-au astupat sticlele, s-au ridicat în picioare și s-au 
îndreptat către terasă. 

Am revenit spre casă și am început să mă plimb prin grădină. 
Pe la jumătatea drumului m-am oprit și m-am întors să privesc 
casa - cu siguranţă, avea un aer sinistru, iar impresia mea 
fusese corectă când o văzusem prima dată de pe alee: fusese 
construită pentru a oferi intimitate. „Dar Sala de Așteptare - de 
ce i-ar spune așa? Și oamenii care veniseră și stătuseră pe 
perioade scurte în toți acești ani cine erau?” mă gândeam eu. 

Nu știu de ce mi-am pus aceste întrebări - poate era 
freamătul mării, poate vederea unui cargobot în zare -, însă 
învăţasem să îmi ascult instinctul. „Un vapor, am chibzuit eu. 
Poate ceea ce așteptau era... un vapor.” 


Administratorul se afla pe terasă și își flutura braţul, ca să-mi 
atragă atenţia. 

— Încărcarea oglinzilor este în regulă și pregătită! a strigat 
el. Nu mai avem nevoie decât de persoana dumneavoastră! 

Am zâmbit și am luat-o la pas, ca să mă alătur convoiului 
care pleca către aeroportul Milas. 


Capitolul 27 


Am aterizat la Florenţa seara. Pe cer nu era niciun nor, iar 
marele oraș renascentist se întindea la picioarele noastre în 
toată splendoarea lui. Mă aflam în carlinga unui avion FedEx 
care fusese deviat de la Istanbul, ca să ridice două lăzi mari. Era 
o favoare specială făcută FBl-ului. 

Piloții, doi cowboy, unul englez și celălalt australian, m-au 
invitat să ocup locul liber din cabină. Dacă aș fi știut că aveau să 
se contrazică pe toată durata zborului pe tema crichetului, aș fi 
rămas în spate. 

Cei de la Uffizi trimiseseră un camion în întâmpinarea 
noastră și, cu ajutorul celor trei magazioneri ai galeriei și cei doi 
fani ai crichetului, lăzile uriașe au fost scoase din cala avionului 
și încărcate în spatele camionului în câteva minute. Mai mult ca 
orice alt oraș din lume, Florenţa însăși era o operă de artă, însă 
revederea ei nu m-a umplut de bucurie. Ultima oară când mă 
plimbasem pe străzile ei fusese împreună cu Bill și din nou m- 
am simţit copleșit de regrete, din cauza modului în care mă 
comportasem faţă de el. 

Am pătruns în oraș la asfinţit, am străbătut câteva străduţe 
înguste care nu suferiseră aproape nicio schimbare în ultimii 
cinci sute de ani și ne-am oprit în fața unor uși imense din 
stejar, de care îmi aduceam aminte vag. Atelierul se afla într-o 
aripă izolată a muzeului - era format dintr-un grup de pivnițe și 
depozite, cu pereţi din piatră, groși de aproape doi metri, care 
odinioară fuseseră ocupate de vastele depozite de grâne și 
vinuri ale familiei de Medici. 

Camerele de supraveghere au verificat fiecare centimetru al 
străzii, înainte ca ușile din stejar să se deschidă și să permită 
accesul camionului într-o zonă securizată. Am coborât din 
cabină și am privit consolele de înaltă tehnologie, brigăzile de 


paznici înarmaţi, rafturile pline cu monitoare cu circuit închis și 
ușile masive din oțel care interziceau accesul în clădire. Locul 
abia dacă mai semăna cu cel pe care îl vizitasem cu atâţia ani în 
urmă, însă nu era de mirare - Uffizi fusese bombardat de 
teroriști la începutul anilor '90 și, ca atare, conducerea muzeului 
nu mai voia să-și asume niciun risc. 

Doi paznici s-au apropiat și au verificat amprentele 
magazionerilor și ale șoferului cu ajutorul unui scaner portabil. 
Chiar dacă bărbaţii se cunoșteau de mulţi ani, paznicii au fost 
nevoiţi să aștepte ca baza de date să valideze identitatea 
bărbaţilor înainte ca să poată deschide ușile din oţel. În timp ce 
camionul și încărcătura lui au dispărut înăuntru, eu am rămas în 
urmă. Un bărbat în costum și-a făcut apariţia, a dispus să mi se 
facă o poză pentru legitimaţia de acces și mi-a spus că 
directorul și echipa lui mă așteptau. 

După ce mi-am prins legitimaţia de haină, un paznic mi-a 
legat de gleznă o sârmă din cupru care se întindea pe jos - orice 
fel de electricitate statică generată de hainele sau de pantofii 
mei era purtată de acea sârmă și trimisă în pământ, pentru a se 
evita orice risc de scântei. După jaf și terorism, cei din atelier se 
temeau cel mai mult de o mică scânteie care ar fi putut aprinde 
chimicalele volatile folosite la restaurarea operelor de artă. 

Uffizi era specializat în restaurarea pânzelor mari și a 
frescelor și, cu toate că se făcuseră schimbări majore de la 
ultima mea vizită, directorul îmi spusese la telefon că încă mai 
aveau acele plăci fotografice uriașe și băile chimice necesare 
pentru a se ocupa de oglinzi. Erau cele care, în curând, aveau să 
hotărască soarta misiunii mele. 

Bărbatul în costum m-a condus la un lift, am urcat șase etaje 
și am intrat în ceea ce părea a fi o sală de ședințe - patru pereţi 
din sticlă mată, o masă lungă și, într-o parte, doi tehnicieni care 
ședeau în fața unor monitoare conectate la o rețea uriașă de 
hard drivere. 

Trei femei și vreo șase bărbaţi au venit în întâmpinarea mea. 
Unul dintre ei și-a întins mâna și s-a prezentat ca fiind directorul. 
Era surprinzător de tânăr, însă părul lung îi încărunţise, bănuiesc 
că riscul de a distruge opere de artă nepreţuite își spusese 
cuvântul. Mi-a zis că în cele câteva ore de când vorbise prima 


oară cu mine cei adunați în încăpere puseseră la punct un plan, 
ca să încerce să recupereze imaginea din oglinzi. Niciunul nu își 
făcea speranţe prea mari, mi-a spus el. 

— Însă, uneori, până și restauratorii de artă pot face minuni, 
a adăugat el. Gata? 

Am dat afirmativ din cap, iar el a apăsat pe întrerupătorul de 
pe perete. Cei patru pereţi din sticlă mată au devenit 
transparenţi. Erau făcuţi dintr-un tip de sticlă care se numește 
cristal lichid - un curent electric rearanjase moleculele și sticla 
devenise transparentă. 

Ne aflam într-un cub din sticlă, suspendat în aer, prin care 
vedeam un spaţiu remarcabil. 

Mare cât un teren de fotbal și înalt de cel puţin optsprezece 
metri - arcuit și imaculat -, mai vechi, probabil, și decât domnia 
familiei de Medici. Înăuntru - copleșite de acel spaţiu imens - se 
aflau elevatoare hidraulice pentru ridicarea statuilor uriașe, 
cadre care ridicau și coborau tablourile în ulei, căzi din oţel 
inoxidabil pentru curăţare suficient de mari, încât să încapă în 
ele obeliscurile, și o baie de aburi cu ajutorul căreia se îndepărta 
praful depus de-a lungul secolelor pe marmură și pe piatră. 
Printre ele, se deplasau în tăcere elevatoare cu furcă ce 
funcționau cu baterii, mici macarale mobile și zeci de 
supraveghetori și specialiști îmbrăcaţi în halate albe. Așa atelier 
mai zic și eu; aveai impresia că NASA pusese stăpânire pe 
catacombe. 

Aproape sub mine era curăţat un Tiţian și puţin mai departe 
câţiva bărbaţi și câteva femei se ocupau de niște uși din bronz 
create de Bernini pe care le văzusem cândva la Vatican, însă și 
mai impresionante erau mai multe panouri îmbinate și prinse pe 
perete. Alcătuite din mai multe plăci fotografice uriașe folosite la 
restaurarea frescei, acestea fuseseră așezate acolo fie pentru 
inspiraţie, fie pentru a aminti activitatea uluitoare pe care o 
desfășura atelierul. 

Înfăţișau Cina cea de taină a lui da Vinci. 

Era în mărime naturală și la fel de vie ca și când ar fi fost 
pictată ieri: pentru o secundă, am trăit acel sentiment pe care 
trebuie să-l fi avut oricine în urmă cu cinci sute de ani când intra 


în mănăstirea Maria delle Grazie și vedea fresca pentru prima 
oară. 

Directorul și-a așezat pe urechi casca telefonică și mi-a 
arătat două rame aurite și rezemate de perete. Oglinzile 
fuseseră scoase din ele și atârnau de o macara suspendată. În 
timp ce noi priveam, ele erau coborâte într-un bazin cu lichid 
albastru - un dizolvant care, sperau ei, va separa pelicula de pe 
sticlă fără să o deterioreze. Dacă procedeul eșua sau azotatul de 
argint se descompunea, puteam merge cu toții acasă. 

Aproape imediat peste bazin a fost coborât un cort mare, 
pentru a bloca lumina. 

— Dacă vor reuși să separe azotul de argint, atunci va trebui 
tratat ca un film negativ - nu trebuie expus la lumină, a explicat 
directorul. 

Eram măcinat de dubii. Ce speranţe existau? Cu toate că cei 
de la Uffizi restauraseră statuia de marmură Pieta a lui 
Michelangelo după ce un australian dement o lovise cu ciocanul, 
nici chiar ei nu credeau că puteau obține o imagine din niște 
oglinzi vechi. 

Directorul și-a lipit casca de ureche, a ascultat preț de o 
clipă, apoi s-a întors înspre noi: 

— A funcţionat; au obţinut pelicula intactă. 

În timp ce ceilalţi aplaudau zâmbind, el s-a întors către mine. 

— Vor împacheta pelicula într-o bucată de gelatină îngheţată, 
ca să o stabilizeze, apoi o vor muta în camera obscură pentru a 
o procesa. 

Două minute mai târziu, niște bărbați în halate albe au scos 
de sub cort o targă mare pe roţi și au împins-o într-un ascensor 
de mărfuri cu pereții laterali din sticlă. Am privit cum cele două 
oglinzi, învelite în bucăţi mari de folie, urcau în aer. Ascensorul 
s-a oprit în dreptul unei încăperi fără geamuri și s-a ridicat 
deasupra spațiului arcuit, care mi s-a părut a fi camera obscură. 

— S-ar putea să dureze ceva timp, a zis directorul, dar odată 
ce am „developat-o” tehnicienii vor putea spune dacă pelicula a 
surprins sau nu ceva. 


Capitolul 28 


Mă aflam în cantina muzeului Uffizi împreună cu ceilalți 
membri ai echipei și beam espresso după espresso, când am 
primit telefonul. 

Directorul a vorbit la mobil, apoi s-a întors către mine și mi s- 
a adresat suficient de tare, încât să audă și ceilalți: 

— Există ceva pe peliculă. 

Am alergat de-a lungul unor coridoare albe, cufundate în 
tăcere, am trecut pe lângă un grup de donatori bogaţi care 
făcea un tur în spatele culiselor, am urcat într-un ascensor de 
mărfuri, după care am luat-o înspre sala de conferinţă. 

Prin peretele de sticlă, i-am văzut pe tehnicieni adunați în 
jurul unuia dintre cele două monitoare uriașe. Unul tasta în timp 
ce hard driverele cu răcire pe apă se învârteau repede. 

Directorul m-a ţinut la curent tot drumul. 

— Ceea ce a fost descoperit pe azotatul de argint a fost 
digitalizat și introdus pe disc. La asta se uită ei acum. 

Am intrat în fugă pe ușă. Nu aveam nevoie decât de o 
imagine cu doi oameni - aflaţi în aceeași încăpere. Dacă 
reușeam să-l identificăm pe musafir, era și mai bine. 

Pe ecran nu se vedea nimic. Ei bine, nu chiar - se deslușea 
un fundal negru cu diferite umbre, era ca și când ai fi privit într- 
un iaz într-o noapte fără Lună. Directorul trebuie să fi observat 
îngrijorarea care mi se citea pe faţă. 

— Nu vă impacientaţi - nu încă, mi-a zis el. Vor folosi un 
program, ca să forțeze imaginea, apoi vor încerca să umple 
punctele microscopice lipsă cu fragmentele din jur. Este aceeași 
metodă pe care o folosim și în cazul frescelor deteriorate. 

Însă eu mă impacientam - și el ar fi făcut-o dacă ar fi știut 
cât de mare era miza. Tehnicianul tânăr aflat la tastatură, cu 
pielea la fel de albă ca și pereţii, introducea comandă după 
comandă. Am observat concentrarea intensă, aproape 
evlavioasă care i se citea pe chip - cu siguranță că nu 
renunţase, iar lucrul ăsta era liniștitor. 

Încet, aproape imperceptibil la început, dar devenind din ce 
în ce mai clară pe măsură ce hard driverele se învârteau tot mai 
repede, o formă a ieșit la suprafaţă din acel ocean întunecat. Îmi 


dădeam seama după luminile de avertizare portocalii care 
pâlpâiau pe câteva aparate de comandă că foloseau sistemul 
aproape de limite, însă băieţii nu erau încă pregătiţi să renunțe. 
Am văzut o parte din încăpere ieșind la suprafaţa iazului - 
fragmente dintr-un candelabru, conturul ferestrelor ce dădeau 
înspre panoramă, partea laterală a șemineului. Nu încăpea nicio 
îndoială, era biblioteca din The French House sau La Salle 
d'Attente, sau cum naiba s-o mai fi numind. Nu-mi venea să 
cred. 

— Cred că avem o persoană, a spus tehnicianul palid în timp 
ce tasta. 

A arătat spre o parte a iazului - era mai întunecată decât 
cealaltă imagine difuză, dar conţinea un contur vag. Au 
introdus-o într-o grilă electronică, peste care au așezat lumini și 
pixeli și, brusc, a apărut fotoliul din piele - îl vedeam! 

Cu mâinile transpirate în ciuda aerului condiţionat care 
funcționa fără încetare, am reușit să discern conturul neclar al 
unui cap, cotul unui braţ și o parte din gâtul bărbatului care 
ședea în fotoliu. Mai mult ca sigur era Dodge. Tehnicienii și-au 
continuat treaba, iar luminile de avertizare au început să pâlpâie 
și mai repede. Fundalul întunecat din jurul fotoliului a început să 
iasă în evidenţă. 

Dodge era singur. 

Chiar și așa, directorul și echipa lui s-au întors înspre mine - 
erau entuziasmați și aclamau. Planul pe care ei îl proiectaseră și 
îl implementaseră reușise - recuperaseră o imagine dintr-un 
mediu aproape nemaiauzit. Era, fără îndoială, o realizare 
uluitoare. Însă la fel de limpede era și faptul că pe mine nu mă 
ajuta deloc. 

— Ce s-a întâmplat? m-au întrebat ei când mi-au văzut 
expresia de pe faţă. 

— Știam despre bărbatul din fotoliu. Eu caut o altă persoană. 
Am nevoie de două persoane. Dar cealaltă oglindă? Va arăta 
încăperea dintr-un alt unghi. 

Ne-am întors - tehnicianul palid și colegul lui aduseseră deja 
a doua imagine pe ecran. Nu trebuia să fii expert în grafică pe 
calculator ca să-ţi dai seama că era mult mai degradată - 


fundalul era mult mai negru, iar luminile existente erau slabe și 
pline de umbre. Parcă ne-am fi aflat sub apă. 

Tehnicienii au început să se miște mai repede. Fundalul 
întunecat a dispărut și tipul de la tastatură a început din nou să 
scoată la suprafaţă părţi din bibliotecă. Au apărut fragmente din 
fotoliu și din măsuţă, însă contururile lor erau mult mai vagi și 
din nou luminile de avertizare au luat culoarea ambrei, iar 
câteva dintre ele deveniseră roșii. Speranţele mi s-au năruit. 

Până și tehnicienii păreau descurajaţi. Își ridicau mereu 
privirile și vedeau mai multe lumini roșii pâlpâind, deși nu exista 
o îmbunătăţire considerabilă a imaginii. 

Asta este problema cu norocul, se termină. Simţeam cum 
directorul și ceilalți membri ai echipei îmi aruncau priviri pe 
furiș, știind cât de dezamăgit trebuia să fi fost și întrebându-se 
cum voi reacţiona. 

Toate luminile erau roșii și mi-am dat seama că tehnicienii 
renunțaseră să mai îmbunătățească imaginea - ajunseseră la 
limita tehnologiei. Imaginea pe jumătate formată a bibliotecii 
rămăsese pe ecran ca o amintire tăcută a eșecului. Tehnicianul 
palid s-a apropiat de ecran, a indicat o secţiune a fundalului 
întunecat și a spus ceva în italiană, însă nu am înţeles. 
Directorul și cu ceilalți membri ai echipei au privit cu atenţie 
locul pe care el îl arăta, dar era evident că niciunul nu vedea 
nimic. 

Tehnicianul, nefiind prea sigur pe propria vedere, a tras o 
grilă peste secțiune. Ignorând luminile roșii, a mărit secțiunea, a 
manevrat pixelii, încercând să extragă o imagine. 

Nimic. 

Colegul lui a intervenit și a introdus o comandă. Secţiunea 
aflată sub grilă s-a inversat - negrul s-a transformat în alb, de 
parcă ar fi fost o imagine negativă. Brusc, am văzut cu toţii ceva 
- o formă verticală care aproape ieșea din cadran. Cei doi 
tehnicieni au lucrat împreună repede, împingând programul și 
hard driverele peste limitele funcţionalităţii lor. Pe ecran au 
început să apară ferestre de avertisment, însă cei doi le 
închideau pe măsură ce ele apăreau. Luminile roșii nu mai 
pâlpâiau, deveniseră un șir neîntrerupt. 


Cei doi nu s-au oprit, însă nu părea să existe vreo 
îmbunătăţire vizibilă - o formă compactă care ne tachina, atâta 
tot. Apoi au scos imaginea de pe negativ, au îndepărtat grila și 
au redus focalizarea. 

Era acolo! O formă vagă, spectrală, care se transformase 
într-o persoană ce stătea în picioare, în fața șemineului. Era 
imposibil să distingi altceva - nici măcar dacă era femeie sau 
bărbat -, dar nu avea importanţă. În încăpere erau două 
persoane. 

Directorul și echipa lui s-au holbat o clipă la imagine, apoi au 
început să aclame, iar cei doi tehnicieni s-au ridicat în picioare și 
și-au îmbrățișat colegii. 

Mi-am luat privirea de la ecran, am zâmbit, mi-am împreunat 
mâinile și i-am aplaudat - ei nu știau, nu aveau să afle niciodată, 
însă exploratorul intrase din nou în joc. 


Capitolul 29 


Am ieșit pe ușile din stejar. Aerul nopţii era atât de rece și de 
curat, încât caldarâmul și fațadele renascentiste păreau aproape 
vii. Aveai impresia că te aflai în peisajul ciudat al unui joc video. 
Doar străzile aglomerate și lipsa taxiurilor m-au convins că totul 
era aievea. 

Trebuia să dau două telefoane și, în timp ce așteptam să mi 
se răspundă la primul apel telefonic, am trecut pe lângă 
camerele de supraveghere instalate pe faţada atelierului și am 
intrat pe o arteră principală largă. 

Leyla Cumali a răspuns. Fără nicio introducere, am anun- țat- 
o că aveam o fotografie care arăta că Dodge se afla împreună 
cu o altă persoană în bibliotecă, și asta cu șase minute înainte 
să fie ucis. La celălalt capăt al firului s-a așternut o tăcere 
mormântală. 

l-am mai precizat că directorul atelierului Uffizi va întocmi un 
raport și îi va trimite o copie, împreună cu fotografia. 

— Îi voi anunţa pe colegii mei, a spus ea, în cele din urmă, 
nereușind să mascheze înfrângerea care i se simţea în voce. 

Eram sigur că Sponge Bob și amicii lui aveau să sară în sus 
de bucurie. 


— Nu cred că vom avea de ales, a continuat ea, vom 
deschide o anchetă criminalistică în seara asta. 

— Bine, am rostit eu. Bine. 

— Cum v-aţi dat seama că Dodge nu era singur? a întrebat 
ea, lăsând să se simtă în tonul ei o urmă de dispreţ. 

— Drogurile și... binoclul. Nimeni nu are nevoie de binoclu ca 
să privească artificiile. 

— Atunci, de ce îl avea asupra lui? 

— Trebuie să o luăm pas cu pas. Cineva știa exact cum să se 
furișeze pe proprietate, i-am spus eu, încercând în continuare să 
găsesc un nenorocit de taxi. A intrat în casă și l-a găsit pe 
Dodge în bibliotecă. A fost un prieten de-al lui, sau cel puțin o 
cunoștință - dacă ar fi fost un străin, ar fi declanșat alarma. Sunt 
aproape convins că musafirul s-a prefăcut că era îngrijorat. l-a 
zis ceva lui Dodge care l-a făcut pe acesta să își ignore libidoul și 
pofta de droguri. 

— Ce i-a zis? a întrebat ea pe un ton nerăbdător. 

— Dacă veți reciti declaraţiile date de cunoștințele lui, veți 
descoperi cel puţin șase persoane care au scris că el își iubea 
foarte mult soția. 

— Aveţi dreptate, a încuviinţat Cumali. 

— În seara respectivă, Cameron a bătut barurile cu 
elicopterul JetRanger. Cred că musafirul i-a zis că elicopterul se 
prăbușise în golf. 

Tăcere. Cumali n-a scos o vorbă - doar a inspirat adânc. 

— Dodge l-a crezut pe musafir, nu încape nicio îndoială, am 
continuat eu. Pe proprietate există un eliport, iar el a crezut că 
se întâmplase la întoarcerea înspre casă. Încercând să se 
trezească, și-a luat binoclul ca să cerceteze golful și, însoţit de 
musafir, au traversat în grabă peluza. Nu privea în sus la artificii, 
ci în larg - cu cât înainta mai mult spre marginea promontoriului, 
cu atât putea vedea mai bine. De aceea a ales locul aflat la 
patru metri de foișor - nu existau copaci, singurul din zonă era 
cel de care s-a izbit în cădere - pentru că putea vedea mai bine 
golful. Când și-a dat seama că nu vedea nimic - ce ar fi putut 
vedea din moment ce nu se întâmplase nimic - fie s-a urcat pe 
gard, fie a trecut dincolo de el. Tinea binoclul la ochi când a 
simţit că era împins din spate. Probabil că ucigașul nici n-a 


considerat acest gest o crimă, ci mai mult un mic ajutor. Atât de 
mic, încât atunci când aţi făcut testul cu manechinul totul a 
părut un accident. 

Am tăcut, nu avea rost să descriu cum se prăbușise de pe 
marginea râpei și se izbise de stâncile de jos - aici nu exista 
niciun dubiu. 

Cumali n-a spus nimic, iar eu am întrebat într-un sfârșit: 

— Mai sunteți pe fir? 

— Da, a răspuns ea. Voi face în așa fel, încât nimeni să nu își 
primească înapoi pașaportul. Vom începe acum - voi întocmi o 
listă completă cu toţi cei cu care el a intrat în contact. După cum 
ai menţionat și dumneata, musafirul trebuie să fi fost cineva pe 
care el îl cunoștea. Îi puteţi elimina pe Cameron și pe cei aflaţi în 
elicopter - nu aveau cum să-i facă o vizită acasă, deoarece se 
presupune că se zbăteau în apele golfului ca să-și salveze viața. 
Și ai avut dreptate - nu cred că este vorba despre un asasin 
plătit. Adevărul se află în cercul de prieteni. 

Mai exista un element al crimei de care ea nu știa, unul pe 
care nu avea să-l afle niciodată. Spuneţi-i marcă personală dacă 
vreţi - dar acest element m-a înfuriat cu adevărat. Eram convins 
că ucigașul prinsese intenţionat de gard fâșia de bumbac din 
pantalonii lui Dodge, ca să îi facă pe polițiști să tragă concluzia 
corectă. 

În cartea mea apărea un caz în care ucigașul procedase 
exact la fel. 


Capitolul 30 


Reușisem să găsesc, în cele din urmă, un taxi când am aflat 
vestea proastă. 

După ce am terminat de vorbit la telefon cu Leyla Cumali 
zărisem un taxi liber și alergasem prin trafic ca să îl prind. Era o 
minune dacă un pieton supraviețuia hoardei de șoferi italieni, 
însă am reușit cumva să sar în mașină și să-l rog pe șofer să mă 
ducă la aeroport. 

Mă grăbeam să mă întorc în Bodrum și de îndată ce mi-am 
pus centura de siguranță, cu speranța că era una rezistentă, 
având în vedere halul în care conducea individul, am dat cel de- 
al doilea telefon. Lui Ben Bradley. 


Când a răspuns i-am spus că mă aflam în Florenţa. 

— Am reintrat în joc, am exclamat eu entuziasmat. Este 
vorba de o crimă, anunţă și cealaltă parte. 

— Încerc să dau de tine de două ore, a spus el. 

— Scuze. Mi-am scos bateria din telefon. 

Nu exista decât un singur motiv pentru care m-ar fi sunat - 
un mesaj de la Șoptitor -, iar eu am știut că nu putea fi de bine. 

A început să-mi povestească despre crima de la Eastside Inn, 
dar știam că era doar de faţadă, apoi mi-a spus că niște colegi 
de-ai noștri făcuseră o serie de teste, modelare pe calculator, 
mai exact, despre care trebuia să aflu. 

Ben nu înţelegea ce spunea, nu făcea decât să transmită un 
mesaj, prin urmare, n-avea niciun rost să îi pun întrebări. Nu 
puteam decât să ascult deznădăjduit. 

Mi-a mai zis că băieţii descoperiseră o dată interesantă: 30 
septembrie. 

— Dar știi și tu cum sunt împătimiţii de computere, a 
continuat el, iar eu am avut impresia că citea de pe o foaie de 
hârtie. E greu să-i tragi la răspundere, ei zic că trebuie alocată o 
perioadă de două săptămâni pentru orice probleme neprevăzute 
- așadar, ei sugerează a doua săptămână din octombrie. 

Am închis și am rămas nemișcat mult timp, pierdut în 
gânduri. Din mesajul lui Ben, am aflat că Dave ordonase unei 
echipe să simuleze - probabil sub auspiciile vreunui joc de 
strategie - cât timp îi lua unui civil să obţină o cantitate 
substanţială de virus al variolei, folosind echipamentele 
disponibile pe piaţă. Pornind de la aceste informaţii, echipa 
calculase că lucrul ăsta se putea realiza până la sfârșitul lui 
septembrie, la care se adăuga o marjă de două săptămâni. 

Deci aveam o dată - timpul, evenimentele, speranțele aveau 
legătură cu un anumit moment. „Să-i spunem 12 octombrie”, 
mi-am zis eu - Ziua lui Columb. Comemorarea morţii mamei 
mele. 


Capitolul 31 

Când au deschis geamantanul uzat al Sarazinului, vameșii au 
găsit haine împăturite cu grijă, două cămăși elegante, o trusă 
medicală alcătuită dintr-un stetoscop și un termometru, o copie 


a Coranului Sfânt și o revistă englezească. Nu era nici The 
Economist, nici The British Medical Journal. Îi spunea Bra-Busters 
și oferea pe fiecare pagină cel puţin o mărime de sutien D. 

Cei doi vameși n-au spus nimic, însă au schimbat o privire ce 
părea să spună: „Musulmanul tipic, credincios în văzul lumii și 
pervers acasă, la fel ca toți ceilalţi.” 

Dacă ar fi fost mai atenţi, bărbaţii ar fi observat că respectiva 
carte sfântă fusese închisă într-un compartiment cu fermoar al 
bagajului de mână, de parcă ar fi fost ferită de mizeria alături de 
care fusese obligată să călătorească. Sarazinul cumpărase 
revista din aeroportul din Beirut în caz că ofițerii nemți de la 
Imigrări l-ar fi trimis în camera de interogatoriu și l-ar fi supus la 
grele încercări. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să treacă 
drept un musulman devotat, mai ales cum decurgeau în prezent 
lucrurile. Dacă voiai să treci graniţa, era mai bine să fii un ipocrit 
decât un om al lui Dumnezeu. 

Totuși în acest caz nu avusese nevoie de revistă. Sosise la 
aeroportul din Frankfurt - cel mai mare și mai aglomerat 
aeroport din Europa - la ora de vârf a dimineţii, întocmai cum 
plănuise. Ştia din experienţă că era mai puţin probabil ca un 
turist să fie luat în vizor atunci când cozile erau interminabile, 
iar ofițerii de la Imigrări, obosiţi și extrem de ocupați. 

După ce a stat o oră la coadă, ela ajuns în faţa unui ofiţer 
tânăr, îmbrăcat în uniformă maronie-gălbuie. Bărbatul a aruncat 
o privire la fotografia din pașaportul libanez, apoi la persoana 
zâmbitoare din fața lui, îmbrăcată într-un costum îngrijit, cu 
barba tunsă scurt și trăsături frumoase. Conform formularului de 
sosire pe care îl completase, era doctor. 

— Scopul vizitei dumneavoastră? a întrebat ofițerul cel tânăr, 
mai întâi în germană, apoi, când a primit drept răspuns o privire 
nedumerită, în engleză. 

— O conferinţă medicală, a răspuns Sarazinul. 

Pe lângă afaceri bancare, principala activitate comercială din 
Frankfurt era găzduirea marilor convenții și a marilor târguri 
care aveau loc într-un centru expozițional special construit, 
intitulat Messe. Doctorul a scos biletele și tichetul pe care le 
cumpărase de pe internet și le-a așezat pe masă. Ofiţerul abia 
dacă s-a uitat la ele, însă Sarazinul știa că detaliile - lucruri de 


genul revistelor pentru femei, iar în Damasc, mizeria de sub 
unghii - erau cele ce transformau legenda în realitate. 

Ofițerul a aruncat o privire peste biletul de întoarcere, a 
scanat pașaportul și s-a uitat la ecranul computerului. 
Bineînţeles că era curat - documentul era real și numele acela 
nu fusese niciodată pe nicio listă de evidenţă. 

— Cât timp veţi sta? a întrebat el. 

— Două săptămâni, a răspuns doctorul, poate puţin mai 
mult, depinde în cât timp îmi vor ajunge banii. 

A zâmbit. Ofiţerul a mormăit și a pus viza în pașaport pentru 
trei luni. Toată lumea primea trei luni. Chiar și dacă pașaportul 
unui membru declarat al Al-Qaeda ar fi fost în regulă, tot trei 
luni ar fi primit. Germania voia ca vizitatorii care veneau pentru 
Messe să rămână - îi convenea că ei cheltuiau bani. 

Bineînţeles că Sarazinul plănuia să rămână mai mult de două 
săptămâni și chiar dacă ofițerul de la Imigrări i-ar fi acordat doar 
atât, nu ar fi avut nicio importanţă. Doctorul știa ceea ce știa 
orice imigrant ilegal din lume - în Europa, aplicarea legii privind 
imigrarea era și mai îngăduitoare decât controlul la frontieră. 
Dacă nu creai probleme și îţi vedeai de treaba ta, puteai sta cât 
doreai. Și viitorul îndepărtat suna bine - la interval de câţiva ani 
declarau amnistie. Ce motiv ai fi avut să pleci? 

Sarazinul și-a luat bagajul de pe banda rulantă, a îndurat 
insulta provocată de privirea batjocoritoare pe care vameșii au 
schimbat-o între ei, s-a îndepărtat și a pătruns în haosul din 
aeroportul uriaș. Înghesuindu-se printre oamenii de pe trotuar, a 
aruncat revista și celelalte tentaţii într-un coș de gunoi, a găsit 
un autobuz care să îl ducă în oraș și s-a făcut nevăzut în 
universul alternativ al islamului european. 

Era o lume ciudată, una pe care o experimentasem și eu 
când fusesem trimis în Europa. Urmărind piste și persoane 
implicate în câteva cazuri diferite, traversasem o mulţime de 
orașe industriale monotone și vizitasem nenumărate cartiere 
rezidenţiale comuniste aflate la marginea orașelor. Însă unei 
persoane care nu mai văzuse astfel de locuri i-ar fi fost greu să 
remarce transformările treptate care avuseseră loc. În Belgia, 
cel mai des întâlnit nume de băiat era Mohammad. Trei milioane 


de turci musulmani trăiau numai în Germania. Aproape zece la 
sută din populaţia Franţei era adeptă a islamului. 

Cum zicea cândva un scriitor elveţian: „Am vrut forţă de 
muncă, dar ne-am ales cu ființele omenești” și nimeni nu 
prevăzuse că noii muncitori aveau să-și aducă odată cu ei 
moscheile, cărțile sfinte și o mare parte din obiceiuri. 

Din cauza înclinaţiei islamului pentru actele de caritate și a 
creșterii explozive a populaţiei musulmane, în fiecare oraș se 
afla câte un cămin auster, destinat numai bărbaţilor, care 
funcţiona doar pe bază de donaţii, unde bărbaţii musulmani 
devotați puteau consuma mâncare halal și să rămână peste 
noapte, în prima lui zi în Europa, doctorul s-a îndreptat către un 
astfel de adăpost situat în Frankfurt, în continuare uimit de 
faptul că reușise să îi treacă graniţa cu atât ușurință. 

În ziua următoare, îmbrăcat sărăcăcios într-o pereche de 
blugi și încălțat cu niște bocanci simpli de lucru, și-a pus bagajul 
într-un dulap închiriat la gara din Frankfurt și și-a cumpărat un 
bilet de la automat. Lăsându-și deja barba să-i crească - doar un 
alt chip în acea mare de muncitori musulmani -, a luat trenul 
către Karisruhe. Situat la marginea Pădurii Negre, orașul fusese 
trimis înapoi în epoca de piatră în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial, iar în deceniile următoare a fost reconstruit, 
transformându-se într-un centru industrial înfloritor. Printre 
multele lui fabrici, se afla una crucială pentru planul Sarazinului. 

Pe vremea când locuise în apartamentul lui din El-Mina 
petrecuse ore în șir căutând pe internet până când găsise o 
moschee aflată în zona geografică de care avea nevoie. Prin 
urmare, când a coborât din trenul pe care îl luase din Frankfurt, 
știa exact încotro se îndrepta. A ajuns la Wilhelmstrasse și, pe la 
jumătatea străzii, a văzut un fost magazin - ca o ironie a sorții, 
acesta aparținuse unei familii evreiești ce pierise în timpul 
Holocaustului - prevăzut cu un minaret mic. Singurul lucru care 
îl deosebea de celelalte o mie două sute de lăcașuri de 
rugăciune islamice din Germania îl constituia faptul că era situat 
foarte aproape de fabrica vizată, sucursala europeană a unei 
mari corporaţii americane. 

Era vineri și, conform planului, Sarazinul a intrat în moschee 
cu câteva clipe înainte să înceapă rugăciunea de seară. Imediat 


ce aceasta a luat sfârșit, imamul s-a apropiat de străin și i-a urat 
bun venit în numele congregației, după cum era obiceiul. Invitat 
să servească ceaiul împreună cu ei, doctorul le-a explicat pe un 
ton șovăielnic, așa cum li s-a părut tuturor celor adunați în jurul 
lui, că era un refugiat al recentului război din Liban. 

Prefăcându-se că nu era decât o persoană dezrădăcinată 
care dorea să înceapă o viaţă nouă în Europa, ela spus că le 
dăduse unor contrabandiști aproape tot ce avea, ca să îl ducă în 
Spania cu vaporul, iar apoi traversase Vechiul Continent cu 
camionul. l-a privit pe fraţii lui întru credinţă și graiul i-a pierit, îi 
era imposibil să mai continue povestea cumplitei lui călătorii. 

Trebuie să recunosc că și-a intrat bine în rol, deoarece 
aproape toţi ascultătorii - muncitori și ei - au încuviinţat din cap 
binevoitori: chiar dacă anumite detalii erau diferite, aceștia 
pătrunseseră în Europa prin aceeași metodă. 

Așa-zisul imigrant ilegal le-a spus că locuia împreună cu un 
văr lângă Frankfurt, însă, disperat să-și găsească de lucru, 
întrucât îi mai rămăseseră câţiva euro, venise la Karisruhe în 
speranţa că își va găsi o slujbă. Odată momeala aruncată, a 
pretins că lucrase la departamentul de expediere a mărfurilor d 
n cadrul unei mari corporații din Beirut. 

— Insha'Allah, e posibil să găsesc ceva asemănător la fabrica 
mare de la capătul străzii? a întrebat el. 

Aproape toţi enoriașii munceau la Chyron Chemicals și, 
întocmai cum anticipase el, aceștia au mușcat imediat din 
momeală și s-au oferit să îi întrebe pe colegii lor de muncă. El le- 
a mulțumit, rostind un citat obscur, dar adecvat din Coran, fapt 
care le-a confirmat că prima impresie pe care le-o făcuse 
străinul fusese corectă: mai mult ca sigur, era un bărbat cinstit 
și credincios. 

Spunându-le că se simţea stânjenit, el a zis cu voce înceată 
că nu avea bani de mâncare sau de bilet de tren și i-a întrebat 
dacă nu cumva exista vreun adăpost unde putea să stea până 
își găsea de lucru. Bineînţeles, congregația l-a primit în sânul ei, 
punându-i la dispoziție mâncare și adăpost - la urma urmei, unul 
dintre cei „cinci stâlpi ai islamului” se referea la ajutarea 
săracilor. 


Așadar, fără ca ei să își dea seama, în mai puţin de o oră 
doctorul devenise responsabilitatea lor. Erau oameni de felul 
acela care luau astfel de lucruri în serios și, trei zile mai târziu, 
întrebările și pledoariile lor au dat roade - un supraveghetor turc 
de la departamentul de expediere a mărfurilor al fabricii le-a 
spus că exista o slujbă pentru refugiat ca magaziner în tura de 
noapte. 

După rugăciunea din seara respectivă, bărbaţii, care se 
bucurau atât de mult pentru el, încât îl invitaseră să ia cina 
împreună la un local, i-au povestit Sarazinului despre condiţiile 
minunate de muncă de care se va bucura: asigurarea de 
sănătate, cantina subvenţionată și frumoasa încăpere de 
rugăciune. Ceea ce nimeni n-a precizat a fost faptul că, 
odinioară, aceste slujbe aparținuseră americanilor. 

Bătrânul laureat al Premiului Nobel din Virginia avusese 
dreptate când se întrebase dacă cea mai mare putere 
industrială din lume mai producea bunuri și mașini. Milioane de 
slujbe, împreună cu majoritatea industriilor ţării, fuseseră 
exportate de-a lungul deceniilor și o mare parte din siguranţa 
naţiunii dispăruse odată cu ele. Referitor la Chyron Chemicals, 
pericolul era deosebit de mare - era fabricant și exportator de 
medicamente, unul dintre cei mai respectați din lume. Deși 
puţini oameni conștientizau lucrul asta, fabrica reprezentativă a 
Americii era, în realitate, la fel de sigură ca orice fabrică 
necunoscută dintr-un oraș de care nu auzise aproape nimeni. 

Într-o lume mai bună, Sarazinul, care ședea într-un local cu 
mese laminate, unde răsuna o muzică ciudată turco-germană, ar 
fi avut un ultim obstacol de trecut. Și, într-adevăr, un timp a 
crezut că era singurul lucru din cauza căruia planul lui ar fi putut 
eșua. Bineînţeles că se întrebase pe când se afla în El-Mina dacă 
nu cumva Agenţia pentru Alimente și Medicamente a Statelor 
Unite va verifica importurile de medicamente, de teama unei 
posibile contaminări. 

A găsit răspunsul pe internet - un raport întocmit în cadrul 
unei ședințe a Congresului în legătură cu Agenţia pentru 
Alimente și Medicamente, din care a aflat că doar o singură ţară 
avea peste cinci sute de fabrici care exportau medicamente și 
compușii acestora în SUA. 


— Câte astfel de fabrici au inspectat experții Agenţiei pentru 
Alimente și Medicamente anul trecut? a întrebat un membru al 
Congresului. 

— Treisprezece, a fost răspunsul. 

Doctorul a trebuit să citească încă o dată raportul, ca să se 
asigure că înțelesese corect - doar treisprezece dintre cele cinci 
sute de fabrici fuseseră inspectate. lar ele se aflau în China, 
națiunea cu cel mai scăzut nivel din lume vizavi de siguranţa 
produselor. Atunci a știut că nimic din ceea ce producea Chyron 
nu va fi verificat, având în vedere că era vorba de o sucursală a 
unei corporaţii americane amplasată într-una dintre cele mai 
puternice ţări din lume. 

La ora 22.00, în seara următoare cinei festive, a traversat 
strada pustie Wilhelmstrasse, s-a prezentat la poarta securizată 
a fabricii Chyron, i s-a înmânat o legitimaţie de angajat și i s-a 
explicat cum să ajungă la depozitul de distribuţie. Acolo s-a 
întâlnit cu supraveghetorul turc care, în timp ce îl conducea 
printre cutii cu medicamente ce așteptau să fie trimise în 
orașele din Statele Unite, i-a explicat ce trebuia să facă. Niciuna 
dintre cutii nu era păzită, nimic nu se afla sub cheie sau sigilat - 
nu fuseseră niciodată, așa cum nimeni nu se gândise vreodată 
că era nevoie să încuie ușa carlingii avionului de pasageri. 

După ce supraveghetorul a plecat acasă, iar Sarazinul a 
rămas singur în acel depozit întunecat, acesta și-a scos 
covorașul, l-a îndreptat către Mecca și a spus o rugăciune. Un 
copil care avusese o copilărie nefericită în Arabia Saudită, un 
adolescent care luptase împotriva sovieticilor în Afganistan, un 
musulman devotat care terminase medicina cu magna cum 
laude, un bărbat care aruncase câinilor trupul unui străin în 
Damasc, un fanatic care infestase trei cetăţeni străini cu variolă 
și pe care îi urmărise cu satisfacție murind în chinuri, toţi aceștia 
deopotrivă îi mulțumeau lui Allah pentru binecuvântarea pe care 
le-o acordase. 

Înainte să termine i-a mai mulţumit încă o dată lui Dumnezeu 
- pentru femeia din Turcia care făcuse atât de multe pentru el. 


Capitolul 32 


Am aterizat la Bodrum dis-de-dimineaţă. Fără bagaje și cu o 
viză nouă în pașaport, pe lângă insigna FBI, am reușit să trec 
repede de vama turcă. Am ieșit din terminal, mi-am găsit 
mașina în parcare și am luat-o pe autostrada D330 spre 
Bodrum. 

Totul a fost în regulă preţ de cincisprezece minute, însă, în 
ciuda faptului că era dimineaţa devreme, am dat peste un 
ambuteiaj format din tiruri, autocare și nenumărați turci furioși 
care claxonau fără încetare. Am părăsit autostrada la prima 
ieșire și am luat-o către sud-vest, înspre mare, gândindu-mă că 
mai devreme sau mai târziu fie voi ajunge în Bodrum, fie voi 
intra înapoi pe autostradă. 

Însă lucrurile nu au decurs așa - am intrat într-o zonă izolată 
însemnată de alunecările de teren și de bolovanii prăvăliţi, râpe 
adânci și viroage accidentate. Era un teren atât de periculos, 
încât până și copacii se opriseră din creștere, de parcă ar fi știut 
că prinseseră rădăcină pe o falie. Deoarece Turcia se află într-o 
zonă seismică destul de activă, o mare parte din coasta de sud e 
un teren mișcător, instabil. 

La o intersecţie, am virat la stânga, am luat curba în viteză și 
am știut că mai fusesem cândva în acel colț al lumii. Cu toate că 
eram psiholog, nu îmi dădeam seama dacă ajunsesem acolo din 
întâmplare sau dacă decizia asta o luase subconștientul meu - 
tot ce știam era că la capatul drumului se zărea oceanul și că, la 
o jumătate de kilometru mai încolo, voi găsi, vorbind la figurat, 
locul naufragiului. 

După cum anticipasem, am ajuns la mare - o masă 
turbulentă de curenți care se izbea de roci - și am condus de-a 
lungul țărmului stâncos. Am zărit în față faleza mică unde 
parcasem mașina cu mult timp în urmă, pe vremea când eram 
tânăr agent. 

Am oprit lângă un pavilion abandonat, am coborât și m-am 
apropiat de marginea malului stâncos. Siguranţa - dacă putea fi 
numită astfel - era asigurată de un gard stricat. Lângă el se 
aflau câteva indicatoare pe care stătea scris în patru limbi: 
PERICOL DE MOARTE. 


Cu toate că nimeni nu mai vizita locul, cândva, cu mult timp 
în urmă, fusese preferat atât de turiști, cât și de arheologi. 
Deoarece cutremurele și alunecările de teren constante 
afectaseră foarte mult zona, pavilionul își pierduse utilitatea, iar 
turiștii descoperiseră multe alte ruine la fel de atrăgătoare și 
mult mai sigure. Păcat, era un loc spectaculos. 

M-am oprit lângă gard și am privit de-a lungul falezei. Trepte 
din piatră și ruine vechi coborau misterios către marea agitată. 
Coloane de marmură, fragmente de porticuri și rămășițele unui 
drum roman atârnau de malul stâncos. Alge și lemne plutitoare 
zăceau împrăștiate printre ruine, iar stropii de apă purtaţi de 
vânt de-a lungul secolelor acoperiseră totul cu un strat de sare, 
conferind ruinelor o înfățișare fantomatică. 

Mai în larg, la doi metri adâncime, se distingea clar conturul 
unei pieţe mari și pe un afloriment stâncos stătea un portic 
clasic prin care răzbăteau razele soarelui - era cunoscut sub 
denumirea Ușa către nicăieri. Valurile mării măturau o platformă 
mare din marmură care trebuie să fi fost temelia vreunei clădiri 
publice impunătoare. 

În Antichitate fusese un oraș important, un port comercial 
care existase cu mult timp înainte de Hristos, însă un cutremur 
puternic distrusese coasta și ridicase ţărmul stâncos. Apa mării 
inundase uscatul și toţi cei care supraviețuiseră cutremurului 
inițial muriseră înecați. 

M-am plimbat de-a lungul gardului - bucăţi de pământ se 
desprindeau și se izbeau de stâncile aflate la 60 de metri mai 
jos - până când am trecut de colţul falezei - vântul sufla mult 
mai tare, vegetaţia era mult mai pipernicită, iar solul și mai 
instabil. A trebuit să mă ţin cu mâna de stâlpul unui indicator de 
avertizare, ca să îmi menţin echilibrul. Am privit în jos - din apă 
ieșea un debarcader vechi din lemn, care părea mult mai mic de 
când îl văzusem ultima dată. 

Fusese construit în urmă cu câteva decenii de câțiva pescari 
întreprinzători care își dăduseră seama că transportarea 
turiștilor și a arheologilor la ruine era un mod mult mai bun de a 
câștiga un ban decât să arunce năvoade și capcane pentru 
homari. Marile atracţii pe vremea aceea nu fuseseră nici ruinele 
orașului, nici Ușa către nicăieri, ci un tunel lung care ducea către 


ceea ce era apreciat a fi cel mai frumos amfiteatru roman după 
Colosseum. Renumit în Antichitate pentru brutalitatea luptelor 
între gladiatori, amfiteatrul purta numele Teatrul Morţii. 

Nu îl văzusem niciodată - nimeni, în afară de câţiva arheologi 
curajoși, nu mai fusese în el de treizeci de ani. Tunelul, singura 
cale de acces, a fost închis cu un grilaj după ce o alunecare 
masivă de teren provocase fisuri grave în tavanul acestuia. Până 
și agenţiilor de turism li se interzisese accesul - nimeni nu voia 
să fie prins înăuntru dacă aluneca întreaga porţiune de teren. 

Însă nu un abator roman sau niște ruine erau motivul pentru 
care mă aflam pe malul stâncos. Vechiul debarcader era cel care 
îmi trezise în minte o mulţime de amintiri dureroase. 


Capitolul 33 


Cu mulți ani în urmă, Divizia își desfășurase trupele speciale 
la debarcader. Imediat după asfinţitul soarelui opt agenţi secreți 
- îmbrăcaţi lejer, unii cu rucsacurile în spate - sosiseră pe coastă 
cu un vaporaș de croazieră. 

Semănau cu un grup de tineri în căutare de distracţie. Nu 
eram cu ei. Ca tânăr recrut, trebuia să sosesc separat, să preiau 
o dubă achiziționată cu un anumit scop, să conduc până la 
faleză și să parchez cât mai aproape de pavilion. În cazul în care 
ceva mergea prost trebuia să îi evacuez pe cei care aveau 
nevoie de asta și să-i duc la o altă ambarcaţiune ce aștepta în 
portul din Bodrum. Dacă lucrurile degenerau și mai rău, trebuia 
să îi transport cu mașina pe răniţi la un doctor care stătea în 
așteptare, în caz de urgenţă. 

Eram novice și mi-am amintit că fusesem cuprins de frică în 
noaptea respectivă - venisem până la capătul Turciei, ca să 
ucidem un om. 

Îl chema Finlay Robert Finlay - nu era numele lui, cel 
adevărat era rusesc, dar așa îi spuneam noi. Era un tip 
supraponderal, de vreo cincizeci de ani, căruia îi plăceau multe 
lucruri, inclusiv trădarea. Era funcţionar consular al ambasadei 
ruse din Cairo când CIA a reușit să-l coopteze. În afară că îi 
plătea un onorariu lunar generos, agenţia nu făcea nimic cu el - 
era un depravat, iar cei din CIA l-au lăsat să-și vadă de viaţă și 
de aventuri, mulțumiți să-l vadă urcând treptele ierarhiei. Era un 


ins inteligent, prin urmare, n-a fost o surpriză când, după câţiva 
ani, a devenit șeful de staţie KGB din Teheran, beneficiind de 
imunitate diplomatică. 

Abia atunci agenţia a hotărât că voia un ramburs al 
investiţiei pe care o făcuse. Au fost îngăduitori și nu i-au cerut 
decât informaţii secrete de cea mai bună calitate, insistând ca el 
să nu-și asume riscuri majore. Investiseră prea mult în el ca să 
pericliteze totul, din cauza lăcomiei lui. În curând a devenit unul 
dintre cei mai importanţi colaboratori ai agenţiei, iar aceasta a 
rămas alături de el, în vreme ce Finlay a schimbat mai multe 
funcții diplomatice până când a revenit la Moscova și a intrat în 
cercurile restrânse ale serviciilor secrete rusești. 

Însă un trai ca al lui Robert lasă în urma lui mici indicii care, 
mai devreme sau mai târziu, ajung în atenţia celor de la 
contraspionaj. Rusul și-a dat seama de pericol și, într-o după- 
amiază de vară, aflat la dasha lui în afara Moscovei, și-a revizuit 
întreaga carieră și a ajuns la concluzia decisivă că, în scurt timp, 
toate detaliile astea îl vor ajunge din urmă. Odată ce se 
întâmpla acest lucru, era vyshaya mera și pentru el. 

A aranjat să se întâlnească în afara orașului St. Petersburg cu 
familia lui și, într-o duminică frumoasă de vară, au ieșit în larg 
cu o șalupă mică. Apoi și-a legat un brâu impermeabil care 
conţinea niște haine, s-a aruncat în apă și a înotat până pe 
malul Finlandei. Distanţa nu era mare, însă pentru el a fost o 
realizare de excepţie, având în vedere greutatea lui corporală. 

S-a dus la ambasada Statelor Unite, și-a declarat identitatea 
funcţionarului șocat și a ajuns sub protecția intermediarilor de la 
CIA. După ce a fost interogat și-a revizuit conturile bancare și și- 
a dat seama că în urma onorariului și a bonusurilor pe care le 
primise pentru fiecare informaţie secretă divulgată devenise o 
persoană bogată. Agenţia i-a oferit o identitate nouă, l-a stabilit 
în Arizona, a continuat să-l supravegheze și apoi, pentru că 
reușise să se obișnuiască astfel cu noua viață, a uitat de el. 

Cu toate astea, singurul lucru pe care nimeni nu îl anticipase 
a fost faptul că Rusia avea să ajungă pe mâna infractorilor 
deghizați în politicieni. Mulţi făcuseră averi în urma vânzării 
bunurilor ţării celor cu relaţii influente, cei mai mulţi dintre ei 
fiind foști agenţi secreți ai KGB-ului. Finlay a urmărit toate astea 


din casa lui din Scottsdale - nu era cine știe ce, doar o casă cu 
trei dormitoare - și a devenit din ce în ce mai frustrat. 
Prietenului nostru Finlay îi plăceau banii. 

Se învârtise în lumea secretă îndeajuns de mult timp, încât 
să ţină ascuns un seif în care se aflau mai multe cărţi de 
identitate și să cunoască valoarea informaţiilor pe care le avea 
în minte, într-o dimineaţă a condus până la Chula Vista, la sud 
de San Diego, și a trecut prin mica barieră rotitoare, intrând în 
Mexic. Conform pașaportului fals pe care îl avea asupra lui, era 
un canadian cu rezidență americană. Călătorind sub acest nume 
fals, a luat avionul către Europa, și-a contactat foștii amici din 
Moscova și s-a întâlnit cu ei într-o cafenea din aeroportul din 
Zurich. 

Finlay - sau ce nume o fi folosit la vremea respectivă - le-a 
făcut o mică demonstrație, povestindu-le tot ce știa despre 
personalul și agenţii dubli angajaţi de fostul său cel mai bun 
prieten din MelLean, Virgina. Informaţiile erau atât de 
interesante, încât rușii au hotărât să asculte mai departe. 
Acestora li s-a alăturat încă un spion. 

Finlay nu era prost - a ţinut pentru el cele mai importante 
informaţii, servindu-le treptat, apropiindu-se în tot acest timp de 
cei cu relaţii influente. După ce a atras atenția cui trebuia, a 
divulgat cele mai bune secrete în schimbul unei autorizaţii de 
exploatare a gazului în cadrul unui complex industrial, pe care îl 
obținuse la un preţ de nimic. 

Până când cei de la CIA și-au dat seama, într-un sfârșit, că 
unul dintre foștii lor colaboratori îi trăda și au anunțat Divizia, 
Finlay era deja un om bogat, cu o vilă în spatele unor ziduri 
înalte de șase metri, situată în Barvika, una dintre cele mai bune 
suburbii din Moscova. Deși nu era la fel de bogat ca și vecinii lui, 
avea destui bani ca să poată cumpăra un apartament luxos în 
Monaco. 

Își schimbase numele de vreo șase ori și își modificase 
înfățișarea graţie unui chirurg plastician extrem de priceput, 
însă cei de la Divizie reușiseră să-i dea de urmă. L-am fi putut 
ucide în Moscova sau în Monaco - puteai ucide pe oricine 
oriunde -, însă adevărata reușită a execuției nu se afla în 
necrolog, ci în evadare. Cei de la Moscova au prezentat 


problema ieșirii și intrării în ţară și faptul că Principatul Monaco, 
cu o suprafaţă restrânsă de 1,98 kilometri pătraţi și cu peste 
patru mii de camere de supraveghere cu circuit închis, era cel 
mai monitorizat petic de pământ din lume. 

Apartamentul lui Finlay însă ne-a oferit un avantaj. Ferestrele 
panoramice și glasvandurile care dădeau înspre terasă ne-au 
dat ocazia, folosind un microfon special, să ascultăm ce se 
vorbea înăuntru. Sistemul nu era perfect, avea multe neajunsuri, 
dar am reușit să aflăm ceva legat de un iaht. Ştiam că deţinea 
unul și, după o vizită scurtă în portul unde erau ancorate toate 
iahturile luxoase, am aflat că Finlay, împreună cu un grup 
restrâns de prieteni, urma să călătorească și să ia parte la ceea 
ce era, cu siguranţă, cea mai ciudată petrecere de pe pământ. 

Această petrecere se ţinea în Bodrum, în fiecare an, cu șase 
ore înainte de maree. 


Capitolul 34 


La scurt timp după ce cei opt agenţi au ajuns la debarcader 
au început să sosească și valurile de petrecăreți. Era o petrecere 
la care nu voiai să întârzii. 

Cei mai mulți dintre ei au parcat lângă faleză și s-au folosit 
de frânghiile și de scările montate special, ca să coboare la 
ruine. Fetele își agăţaseră de gât genţile și telefoanele mobile și, 
cu fustele ridicate până sub fund, se străduiau din răsputeri să- 
și menţină echilibrul și demnitatea. Bineînţeles că jos stătea un 
individ cu o lanternă și încerca să descopere cele mai 
senzaţionale lenjerii intime, spre deliciul celor care coborâseră 
deja. judecând după ovaţiile frecvente, un număr surprinzător 
de femei hotărâse să meargă la petrecere fără acest articol 
vestimentar. 

La interval de câteva minute, câte un individ se plictisea să-i 
aștepte pe ceilalți să coboare, așadar, apuca frânghia și se lansa 
în aer. După părerea mea, aproape toţi acești alpiniști amatori 
erau consumatori de droguri - din proprie experienţă, erau mult 
prea drogaţi ca să le mai pese de siguranţa personală. De cel 
puţin șase ori i-am văzut frecându-se de stâncă, aterizând greoi 
pe bolovani, iar apoi bătând palma înainte să mai tragă o priză. 
Și se spune că drogurile nu afectează creierul. 


Ideea spectacolului de muzică rave” din Bodrum - și profitul 
uriaș pe care îl aducea - îi aparținuse unui călător neamt. Sosise 
în Bodrum și, auzind despre ruine, călătorise noaptea cu 
scuterul până acolo, ca să fotografieze luna prin Ușa către 
nicăieri. La un moment dat în trecutul lui agitat studiase 
oceanografia timp de doi ani în America înainte să renunțe și și- 
a adus aminte suficient cât să înţeleagă că de două ori pe an 
ruinele nu vor fi la fel de spectaculoase - mareea înaltă le va 
acoperi pe toate. 

Însă asta însemna că va exista și un reflux care va lăsa să se 
vadă mult mai mult din vechiul oraș. Pentru început, platforma 
uriașă din marmură - cândva temelia unei clădiri publice 
impunătoare - va ieși la suprafaţă. A privit-o îndelung și s-a 
gândit că ar fi un ring de dans minunat. 

Două luni mai târziu, după ce a analizat graficele mareelor și 
a făcut scufundări, ca să verifice dacă măsurătorile lui erau 
corecte, el împreună cu câţiva prieteni au parcat camioane cu 
generatoare pe faleză, au tras niște cabluri pe stâncă în jos 
pentru spectacolul de lumini și au acostat în larg niște șalupe în 
care au pus boxe. Au făcut găuri în gard, au fixat scări mobile și 
frânghii de stâlpii de beton, ca să poată cobori clienţii, și au pus 
câte un bodigard la fiecare acces, pentru a încasa taxa de 
intrare. 

Oamenii plăteau bucuroși. Unde altundeva în lume ai fi putut 
petrece în mijlocul oceanului sub cerul înstelat, să te droghezi 
înconjurat de ruine și să dansezi pe mormântul a douăzeci de 
mii de oameni? Petrecăreţii spuneau că era cel mai tare club de 
dans din lume. 

În seara în care mă aflam acolo, petrecerea anuală de la 
Bodrum era uriașă și mai spectaculoasă decât în alte dăţi. Zece 
vase de agrement cu boxe erau ancorate sub o boltă stâncoasă, 
ferite de valurile mari. Pe cel mai mare dintre ele se afla DJ-ul, 
cunoscut în lumea largă cu numele Chemical Aii. Acesta stătea 
pe platforma unei schele asemenea amfitrionului unui circ 
futurist. Indivizii de pe stânci foloseau mașini de fum, ca să 
trimită pe suprafaţa apei ceea ce semăna cu o ceată 
supranaturală - Ușa către nicăieri părea că plutea pe un nor. 


29 n ï ss ace fagi r : 
Muzica rave este rudă cu cea electronică și dance, asociată,desigur, cu petrecerile rave (n.trd) 


Abia atunci au declanșat multitudinea de lasere și de bliţuri 
electronice. 

În mijlocul acestei învălmășeli, niște oameni de pază au 
apucat o pasarelă din oţel, pe care au întins-o de la baza malului 
stâncos și până la platforma din marmură cu cele patru coloane 
stricate, care ieșise de sub apă. În timp ce volumul muzicii 
creștea gradual în intensitate, ajungând, în cele din urmă, atât 
de tare, încât aproape că era tangibilă, primii petrecăreţi - 
însoţiţi de zeci de „fashioniste” înalte - au traversat pasarela și 
au pășit pe o suprafaţă pe care nu mai umblase nimeni de două 
mii de ani. Sau cel puţin nu de la ediţia din anul precedent. 

Muzica asurzitoare, turnurile de lumină și de lasere, siluetele 
care se învârteau pe ringul de dans, fumul ce estompa culoarea 
ruinelor și Ușa către nicăieri suspendată te făceau să te gândești 
că, dacă morții s-ar fi ridicat din morminte, ar fi fă- cut-o într-o 
noapte precum aceea. 

Ei bine, unul dintre acești „morți” și-a făcut apariţia, cu toate 
că nu știa încă. A sosit odată cu alte câteva iahturi uriașe, 
despicând ceața cu prora și acostând în afara arcului format din 
vasele de agrement. 

În timp ce acesta se legăna printre alte iahturi uriașe, ţintașii 
principali, observatorii și ţintașii secunzi ai Diviziei se aflau cu 
toţii la posturile lor. 

După ce coborâseră de pe ambarcaţiune, aceștia au trimis 
iahtul de agrement să aștepte în larg, în întuneric, și-au reglat 
căștile minuscule din urechi și microfoanele de la rever, apoi au 
așteptat să se adune cât mai mulţi oameni și să se creeze cât 
mai multă confuzie. Satisfăcuţi că nu îi remarcase nimeni, ei s- 
au amestecat în mulţime, s-au despărțit și s-au îndreptat către 
poziţiile lor prestabilite. 

Omul-cheie era un negru de 34 de ani, unul dintre cei mai 
amuzanți și mai inteligenţi oameni din câţi am întâlnit. La fel ca 
și noi, ceilalți, în momentul în care a ales meseria asta a adoptat 
un alt nume - își spunea McKinley Waters, ca un omagiu adus lui 
Muddy Waters, marele muzician adept al stilului Delta blues. Toţi 
cei care îl auzeau pe Mack, cum îi spuneam noi, cântând la 
chitara electrică și fredonând Midnight Special, se întrebau de ce 
își pierdea vremea în lumea spionajului. 


Mack era ţintașul principal. Stătea într-o scobitură mică lângă 
buza malului stâncos, cu arma deja asamblată și ascunsă în 
întuneric lângă el, și trăgea o dușcă dintr-o sticlă de Jack plină 
cu ceai rece. În ochii celorlalţi părea doar un individ cu chef de 
băut care aștepta ca mulţimea să se risipească pentru a cobori 
și el. 

Țintașul secund stătea ascuns într-un pâlc de copaci pitici, 
mai încolo, pe malul stâncos - un ticălos pe care îl chema 
Greemburg, genul de bărbat care nu ascundea faptul că 
urmărea să ia în căsătorie o femeie bogată. Stătea la povești cu 
alți doi indivizi, lăsând impresia că nu erau decât un alt grup de 
petrecăreți care încerca să se decidă dacă să plătească taxa și 
să coboare sau nu malul abrupt cu frânghia. În realitate, ceilalţi 
doi indivizi erau observatori - în afară de localizarea lui Finlay, 
sarcina lor consta în a-i avertiza pe ţintași, a căror atenţie era 
concentrată exclusiv asupra țintei, în caz că se apropia vreun 
pericol dinafara razei lor vizuale. 

Eu mă aflam pe faleză, lângă duba închiriată. Din întâmplare, 
eram poziționat cel mai bine și îi puteam vedea pe toţi la 
posturile lor. Astfel le-am citit entuziasmul de pe feţe când Finlay 
și-a făcut apariţia la timp: în câteva minute avea să treacă 
pentru totdeauna prin Ușa către nicăieri. 

Bodigarzii lui, toţi foști agenţi KGB, au ieșit pe puntea din 
spatele iahtului și, cu binoclurile la ochi, au verificat malul 
stâncos, plaja mică și ringul de dans. 

Abia după ce au confirmat că totul era în regulă și-au făcut 
apariţia și ceilalţi din interiorul ambarcaţiunii: era un grup de 
tinere, în ţinută sexy Chanel și Gucci. Au așteptat pe punte până 
când a fost lăsată la apă o șalupă care urma să le ducă direct pe 
ringul de dans. 

L-am văzut pe Mack așezându-și sticla pe jos și întinzându-și 
braţul în întuneric. Știam că aștepta ca Finlay să iasă și să le 
sărute pe tinere de rămas-bun, prin urmare, trebuia să fie 
pregătit. Cei doi observatori - îngrijoraţi din cauza unui nor de 
fum care începuse să avanseze - s-au îndepărtat agale de 
Greemburg, ca să poată vedea mai bine. Un ţintaș secund a 
traversat parcarea și s-a îndreptat către gard, pregătit să-i 
acopere pe toţi. l-am auzit în cască pe cei trei oameni ai noștri, 


care se distrau jos, pe ţărmul mării - un al treilea ţintaș 
principal, un ţintaș secund și un individ care era înarmat, în 
cazul în care va avea loc un schimb de focuri cu oamenii lui 
Finlay - vorbind cu comandantul. Acesta se afla pe vasul care 
adusese echipa și cerea informaţii de la toți membrii echipei, în 
afară de mine. Cu toţii aveam impresia că ne aflam pe o 
platformă de lansare, pregătiţi pentru atac. 

Ceea ce nu știam noi era faptul că un grup de oameni, aflat 
pe o altă ambarcaţiune, cu luminile stinse, era la fel de interesat 
ca și noi de ceea ce se petrecea pe țărm. Ascunsă de valurile de 
fum și de iahturile uriașe, ambarcaţiunea lor modestă era, 
practic, invizibilă. Cu toate astea, cei aflaţi la bord aveau o rază 
vizuală uluitor de bună - erau cu toţii echipați cu ochelari de 
vedere nocturnă. 

Șeful echipei de pază a lui Finlay fusese cel care făcuse rost 
de ochelari și asta deoarece nu credea că plimbarea până în 
Bodrum avea să fie una de relaxare. Ca să sporească nivelul de 
siguranţă, el angajase câţiva mercenari - acţionând pe cont 
propriu și fiind cei mai buni din branșă - care să vină separat în 
Bodrum. Aceștia au primit instrucţiunile prin telefon, la sosire i-a 
așteptat un container cu echipamente, apoi s-au relaxat vreo 
două zile înainte să li se spună să urce la bordul unei 
ambarcaţiuni pe care el le-o pusese la dispoziţie. Aceeași 
ambarcaţiune acostată în larg. 

Învăluiţi în întuneric, mercenarii l-au văzut pe Finlay făcându- 
și apariţia din spatele geamului antiglonț al sufrageriei și 
apropiindu-se de tinere. La fel am făcut și noi de pe malul 
stâncos. Mack a așteptat ca ţinta să facă doi pași - doar ca să se 
asigure că bodigarzii aflaţi lângă el nu vor apuca să-l tragă la 
timp înăuntru în caz că era nevoie și de un al doilea glonţ. Tinea 
degetul pe trăgaci când observatorul care se afla cel mai 
aproape de el l-a avertizat. 

Un alt val de fum urma să-i obstrucţioneze vederea. 
Observându-l și el, Greemburg a lăsat un genunchi în pământ și 
s-a pregătit în caz că trebuia să tragă. 

Însă Mack a aruncat o privire scurtă norului și, gândindu-se 
că avea timp, a ţintit și a tras. Nimeni nu a auzit zgomotul 
împușcăturii, din cauza muzicii asurzitoare. Glonţul l-a nimerit 


pe Finlay, însă, deoarece fusese declanșat în grabă, în loc să-i 
facă o gaură în frunte și să-i spulbere creierii, acesta îl nimerise 
mai jos. 

El s-a prăbușit pe punte, iar sângele care i-a ţâșnit din gât a 
împroșcat rochia Gucci din spatele lui. Era încă viu și se 
zvârcolea, dar vederea lui Mack a fost obturată de fum și nu a 
reușit să apese a doua oară pe trăgaci. Unul dintre observatori a 
vorbit repede în microfon, spunându-i lui Greemburg să tragă 
din nou. 

Bodigarzii de pe punte erau dezorientaţi, însă cei de pe 
ambarcaţiunea acostată în larg îl auziseră în cască pe Finlay 
țipând când se prăbușise și începuseră să scaneze malul 
stâncos cu ochelarii de vedere nocturnă. Unul dintre ei l-a văzut 
pe Greemburg stând în genunchi și, ridicându-și arma, a început 
să strige în croată... 

Un lunetist de lângă el s-a rotit repede, l-a localizat pe 
Greemburg și a tras. Greemburg - cu degetul pregătit să apese 
pe trăgaci - a fost nimerit în piept și s-a prăbușit agonizând. Eu 
mă aflam cel mai aproape de el și, știind că era încă în viață, am 
țâșnit în direcţia lui. 

Încălcăm toate regulile - prioritară era misiunea, nu 
siguranţa echipei -, deoarece ar fi trebuit să aștept un ordin de 
la comandant. Dar Greemburg era expus și ar fi fost împușcat 
din nou, mortal de data asta, dacă cineva nu l-ar fi pus la 
adăpost. 

Nimeni nu știa de unde trăgeau inamicii, însă Mack și-a dat 
seama imediat de pericol - dacă cineva aflat îl larg îl nimerise 
pe Greemburg, atunci îl putea nimeri și pe el. Strigând un 
avertisment și crezând că era mascat de fum, el s-a aplecat și a 
fugit repede, ca să mă prindă și să mă tragă la pământ. Mă 
plăcea, amândoi adoram muzica blues, și cred că lucrul ăsta a 
jucat un rol important în decizia lui, la fel ca și faptul că era, 
desigur, un om curajos. 

Pe la jumătatea distanţei briza a creat un spaţiu în fum, iar 
indivizii de pe ambarcaţiune au profitat - două gloanțe l-au 
nimerit pe Mack puţin deasupra rinichilor. Dacă nu ar fi fost 
mâna Providenţei, aș fi putut fi eu în locul lui. 


Și-a scăpat arma din mână și s-a prăbușit ţipând. Eu m-am 
întors, am ajuns repede la el, m-am aruncat deasupra lui și ne- 
am rostogolit împreună - gloanţele ciuruiau pietrișul din jurul 
nostru - până când ne-am adăpostit la poalele unei mici 
depresiuni. Petrecăreţii ţipau - conștientizaseră, în cele din 
urmă, că doi oameni fuseseră împușcați și răniţi -, însă nu aveau 
nici cea mai vagă idee ce se întâmpla cu adevărat, sau unde se 
aflau lunetiștii, iar lucrul ăsta le-a sporit panica. 

Astfel, comandantul nu a avut nicio problemă în localizarea 
sursei - a început să se plimbe încoace și încolo pe puntea 
iahtului când a recunoscut prin fum și prin umbre scânteia de la 
gura ţevii. Când Divizia își începuse misiunea în acea dimineaţă 
avusese inspiraţia să ia cu el un girofar pe care în acele 
momente l-a  trântit pe acoperișul cabinei, spunându-i 
căpitanului să pornească vasul cu toată viteza. 

Mercenarii de pe ambarcaţiunea din larg au zărit iahtul 
prevăzut cu girofar care se apropia cu repeziciune și au tras 
imediat concluzia logică, dar greșită. Aceștia au strigat la 
cârmaci în patru limbi diferite să se amestece în mulţimea de 
ambarcațiuni aflată acolo, în speranţa că își vor pierde urma 
printre ele. Știau că într-o cursă directă nu ar fi avut nicio șansă, 
iar ultimul lucru pe care și-l doreau era un schimb de focuri cu 
polițiștii turci. 

Vasul lor s-a strecurat printre alte ambarcaţiuni, trecând atât 
de aproape de două dintre ele, încât le-a ras vopseaua de pe 
carene. Din ţipetele celor aflaţi la bordul acestora, comandatul 
și-a dat seama că vasul neidentificat scăpase, prin urmare, i-a 
ordonat căpitanului să întoarcă și să se îndrepte către iahtul 
uriaș al lui Finlay. 

Din cauza confuziei create și a girofarului, el a reușit să 
ajungă aproape de pupa iahtului și l-a văzut pe Finlay zăcând 
într-o baltă de sânge. Câteva femei și un membru al echipajului 
agitat, crezând că victima era poliţist, au început să ţipe la 
comandant să cheme de urgenţă ambulanţa sau un elicopter 
medical, însă comandantul și-a dat seama după felul în care 
Finlay se zvârcolea și după gaura mare din gâtul lui că misiunea 
lor fusese îndeplinită - se afla în ultima fază a sângerării. 


S-a întors către căpitan și i-a spus să-i scoată naibii de-acolo. 
Șeful echipei de securitate a înţeles că se aflase faţă în faţă cu 
cel care comandase asasinatul abia după ce așa-zisa barcă de 
poliție s-a îndepărtat. Însă nu îi mai păsa - cecul generos pe 
care trebuia să-l încaseze tocmai fusese anulat, iar el se gândea 
la o modalitate de a trece graniţa înainte ca turcii să-l ducă într- 
o încăpere și să-i spună să se pregătească, deoarece petrecerea 
abia începea. 

Comandantul ascultase rapoartele tuturor celor de pe țărm și 
în timp ce barca spinteca apa - mulțumit că misiunea fusese 
îndeplinită cu succes - le-a ordonat oamenilor de la baza 
țărmului stâncos să se îndrepte repede către debarcader, de 
unde îi va lua el în trei minute. Apoi mi-a comandat să aplic 
planul de rezervă. 

Cei doi observatori auziseră totul și, apucându-l pe 
Greemburg de subsuori, l-au târât până la dubă. Acesta murise 
deja - glonţul care îl lovise în piept se sfărâmase când îi 
nimerise coastele, iar fragmentele îi afectaseră atât de mult 
inima și plămânii, încât nu mai avusese nicio șansă. 

În timpul în care stătuserăm ascunși făcusem tot posibilul să- 
i opresc hemoragia lui Mack. Cu toate că era un tip solid, am 
reușit cumva să-l car pe umăr și să-l așez pe scaunul din 
dreapta. Am lăsat spătarul pe spate, mi-am luat haina și i-am 
legat-o în jurul taliei în încercarea de a opri sângerarea. Era 
conștient încă și a văzut eticheta din interiorul hainei. 

— Barneys? a zis el. Care nenorocit de bluesman își face 
cumpărăturile la Barneys? 

Am râs, dar amândoi știam că, dacă nu primea ajutor 
medical cât mai repede, nu avea nicio șansă. Am urcat repede la 
volan și am apăsat acceleraţia, făcând slalom printre mașinile 
din parcare și împrăștiind petrecăreţii în toate direcţiile, în 
vreme ce observatorul aflat chiar în spatele meu vorbea deja cu 
comandantul la telefon, sperând că era o linie suficient de 
sigură. 

Când am virat scurt și am pătruns pe asfalt, observatorul a 
închis și mi-a spus că trebuia să-i las pe el și pe amicul lui la 
portul din Bodrum, conform planului. Trebuia să-și piardă urma 
înainte ca lucrurile să degenereze - turcii erau un popor mândru, 


prin urmare, nu reacţionau prea bine când oamenii erau 
executați chiar sub nasul lor. Observatorii urmau să urce trupul 
neînsufleţit al lui Greemburg cu ei pe bord, în vreme ce eu 
trebuia să-l duc pe Mack până la doctorul care aștepta pregătit 
în partea de sud a regiunii. Speram să reușească să-l stabilizeze 
până când venea să ne scoată de-acolo un elicopter silențios al 
flotei americane din Mediterana. Elicopterul, cu un doctor și 
două cadre medicale specializate la bord, fusese deja trimis și, 
odată ce ne lua de-acolo, trebuia să se îndrepte către 
portavionul flotei, unde existau săli de operaţie și o echipă de 
chirurgi. 

Mack avea o șansă, așadar, am condus și mai repede - era o 
cursă nebună; nu cred să mai fi reușit cineva să parcurgă atât 
de repede o distanţă cu o astfel de dubă pătrăţoasă. Am ajuns în 
port și, spre marea noastră șansă, acesta era aproape gol - era 
sâmbătă seara și toate ambarcaţiunile fie se aflau la petrecerea 
de la ruine, fie erau ancorate în Bodrum, în faţa restaurantelor 
de pe ţărmul mării. 

Am dat cu spatele de-a lungul docului, i-am ajutat pe 
observatori să urce la bord trupul neînsuflețit al lui Greemburg, 
apoi m-am urcat din nou la volan. Cu toate că lăsaserăm o 
mulţime de probleme în urma noastră, ne aștepta un drum greu. 


Capitolul 35 


Am cântat. Mack și cu mine am cântat Midnight Special și 
toate celelalte melodii Delta blues în timp ce ne îndreptam către 
sud prin bezna nopţii, străbătând drumuri pe care nu mai 
fusesem decât o singură dată în viaţă. Îmi eram teamă să nu 
ratez un viraj sau să nu aleg direcţia greșită când ajungeam la o 
răscruce de drumuri, iar asta să-l coste viața așa cum aproape 
se întâmplase acolo sus, pe țărmul stâncos. 

Cântam pentru ca el să nu-și piardă cunoștința, cântam ca să 
dăm o tiflă morţii, pasagerul nostru invizibil, și cântam ca să 
demonstrăm că eram vii și că iubeam viaţa, și că niciunul din 
acea mașină nu va fi eliminat ușor sau fără să lupte. A început 
să plouă. 

Condusesem către sud, străbătând repede o regiune din ce 
în ce mai îndepărtată - doar luminile răzlețe ale fermelor ne 


arătau unde se termina pământul și unde începea marea. Într-un 
sfârșit, am zărit drumul lateral pe care îl căutam, am virat, 
împroșcând în urmă o ploaie de pietriș, și am început să 
coborâm în direcţia unui sat pescăresc izolat. Ne-am făcut 
apariţia din spatele vârfului unui promontoriu și am fost 
întâmpinați de ploaie. Am zărit luminile înghesuite la marginea 
apei. Am intrat în sat și am găsit o străduţă îngustă care îmi 
părea cunoscută. 

Mack căzuse într-o stare de semiconștienţă, iar haina mea 
era îmbibată cu sânge. Conduceam cu o singură mână, 
încercând neîncetat să îl ţin treaz și să-l încurajez să lupte. 

Rugându-mă să nu fi ales direcția greșită, am virat după un 
colț și am văzut o fântână publică - era înconjurată de flori 
ofilite și o găleată veche legată cu frânghie - și atunci am știut 
că eram aproape. Am oprit în întuneric, mi-am luat lanterna de 
la chei, am aprins-o și am îndreptat-o spre poarta de la intrare - 
nu voiam să bat la ușa greșită cu un om muribund pe umăr. 

La lumina lanternei, am zărit o plăcuță din alamă fixată pe 
poartă. Era nelustruită și ștearsă, iar pe ea erau scrise în 
engleză numele locatarului și detalii referitoare la diplomele 
obținute atât în medicină, cât și în chirurgie de la Universitatea 
din Sydney. Date fiind circumstanțele în care individul își 
practica meseria, probabil că nu era cel mai favorabil mod de a 
face publicitate acestei auguste instituţii. 

Am deschis portiera din dreapta, l-am ridicat pe Mack pe 
umărul meu, am deschis poarta cu piciorul și m-am îndreptat 
către ușa de la intrare a unei căsuțe dărăpănate. Aceasta a fost 
deschisă înainte să ajung în fața ei - doctorul auzise o mașină 
oprindu-se afară și venise să cerceteze. Stătea în prag și scruta 
întunericul cu privirea - avea faţa buhăită și pantalonii scurți 
bufanţi lăsau să i se vadă picioarele subțiri; purta un tricou atât 
de șters, încât firma care apărea pe etichetă se închisese, 
probabil, cu mulţi ani în urmă. Avea vreo patruzeci de ani, însă, 
având în vedere faptul că îndrăgea prea mult sticla, ar fi fost o 
mare minune dacă ajungea până la vârsta de cincizeci de ani. 
Nu știam care-i era numele real - din cauza plăcuței de pe 
poartă, toţi turcii din zonă îi spuneau simplu Doctorul Sydney, 
iar asta părea să-i convină de minune. 


ÎI cunoscusem cu o săptămână în urmă când, după ce 
comandantul făcuse toate aranjamentele, am fost trimis în 
recunoaștere. | se spusese că eram un ghid turistic ce însoțea 
un grup de americani care vizita zona și care, într-o situaţie 
nefericită, s-ar putea să aibă nevoie de ajutorul lui. Nu cred că a 
crezut o iotă din ceea ce i se spusese, însă, după cum vorbea 
lumea, nu prea agrea autorităţile turce, iar avansul substanţial 
primit de la noi îl convinsese să nu pună nicio întrebare. 

— Bună, domnule Jacobs, a spus el. 

Jacobs era numele pe care îl foloseam în Turcia. S-a uitat la 
Mack care era răsfrânt peste umărul meu și a văzut haina 
îmbibată în sânge legată în jurul taliei lui. 

— Observ că oferiţi un tur pe cinste - aduceți-mi aminte să 
nu mă înscriu, a continuat el și din experienţă am aflat că 
australienii nu se sperie ușor, iar eu eram profund recunoscător 
pentru asta. 

L-am cărat împreună pe Mack în bucătărie și, cu toate că 
respiraţia doctorului mirosea a băutură, ceva din felul în care și- 
a îndreptat spatele și a tăiat hainele și țesutul rănit al lui Mack 
m-a făcut să cred că odinioară fusese un chirurg disciplinat și 
extrem de priceput. 

Mi-am folosit toate cunoștințele medicale pe care mi le 
aduceam aminte, ca să ţin locul unei asistente, și, după ce am 
adus apă fierbinte, după ce am pregătit masa din bucătărie, 
după ce am adus veiozele din biroul și dormitorul lui ca să 
lumineze rana, ne-am dat toată silinţa să îi stabilizăm trupul 
zdruncinat și să-l ţinem în viață până când avea să sosească 
elicopterul cu specialiștii și pungile de plasmă. 

În tot acest interval chinuitor, doctorului nu i-a tremurat 
mâna nici măcar o dată și nici nu s-a lăsat descurajat - a 
improvizat, a înjurat și, de sub straturile de băutură și ani irosiţi, 
a scos la suprafaţă fiecare idee și fiecare strategie pe care le 
învățase cândva. 

N-a funcţionat nimic. Mack a leșinat, iar noi ne-am străduit și 
mai mult și am reușit să-l trezim, dar a leșinat din nou. 
Elicopterul se afla la o distanţă de optsprezece minute. 
Bluesmanul a părut că ofta. Și-a ridicat o mână ca și când ar fi 
vrut să ne atingă feţele în semn de recunoștință, apoi s-a stins. 


Ne-am străduit și mai mult, însă n-am reușit să-l trezim și de 
data asta și, în cele din urmă, am rămas amândoi nemișcaţi și 
tăcuţi. 

Doctorul Sydney și-a lăsat capul în piept. Din locul în care mă 
aflam, mi-a fost imposibil să-mi dau seama dacă trupul lui 
tremura din cauza oboselii sau din cauza a ceva mult mai 
omenesc. După o clipă și-a ridicat privirea spre mine și am 
observat în ochii lui disperarea - suferinţa - pricinuită de faptul 
că cineva îi murise în brațe. 

— Obișnuiam să operez copii răniţi, a zis el încet, ca și cum 
ar fi vrut să explice băutura, căsuţa dărăpănată, viaţa de exil și 
nemărginita durere pe care o purta în suflet. 

Am încuviințat din cap, înțelegând într-o oarecare măsură 
cum trebuie să fi fost să pierzi un puști pe masa de operaţie. 

— A fost prieten cu dumneavoastră? 

Eu am dat afirmativ din cap, iar el, de un bun-simţ care nu 
mă mai surprindea deloc, s-a scuzat și și-a căutat o preocupare 
în altă parte a casei. Am tras cearșaful peste fața lui Mack, 
voiam să aibă parte de toată demnitatea pe care i-o puteam 
oferi, și am rostit câteva cuvinte. Nu era o rugăciune, însă din 
respect, sperând că spiritul lui era pe undeva pe-aproape, am 
spus ceea ce simţeam despre prietenie și curaj, exprimându-mi 
regretul că încălcasem regulile sus, pe țărmul stâncos. 

Doctorul a revenit și a început să facă puţină curățenie, iar 
eu m-am dus în camera de zi. Mai erau paisprezece minute până 
să sosească elicopterul, când am fost înștiințat printr-un mesaj 
pe telefon că ei identificaseră o groapă de gunoi în spatele 
satului, unde puteau ateriza fără să fie văzuţi. Încercând să-mi 
stăpânesc tremurul din voce, am sunat și am anunţat să nu mai 
alerteze cadrele medicale - nu vor evacua un pacient, ci un 
cadavru. 

Am scăpat de mașină, oferindu-i-o doctorului Sydney - era o 
mică recompensă pentru efortul pe care îl depusese ca să-l 
salveze pe Mack - și singura mea grijă erau polițiștii turci, 
încercând să aflu ce făceau, m-am întors către televizorul 
deschis, aflat într-un colț al camerei de zi. 

Aparatul funcţiona pe un canal de știri turc, însă nu se 
vorbea nimic despre victimele de la petrecere sau despre vreo 


operaţiune pe care ar desfășura-o poliția. Am luat telecomanda 
și am început să schimb canalele - telenovele, filme 
hollywoodiene dublate în turcă și încă două canale de știri - dar 
nimic care să declanșeze alarma. 

Nu apăruse nimic nici la BBC, CNN, Bloomberg sau MSNBC. 


Capitolul 36 


Preţ de o secundă n-am putut respira. Mă aflam încă pe 
faleza de deasupra ruinelor, cu gândul la trecut. Amintirea 
momentului în care mă uitasem la televizorul din căsuţa 
doctorului a făcut să mi se taie respirația. 

Dacă doctorul Sydney prindea canalele englezești de știri 
într-o zonă atât de îndepărtată, cum se făcea că nu se întâmpla 
asta și în Bodrum? 

Am alergat la Fiat. 

Era încă dimineaţa devreme, traficul era aerisit, iar cursa 
până la Bodrum a fost aproape la fel de rapidă ca și atunci când 
îl transportasem pe Mack pe scaunul din dreapta. Am parcat pe 
trotuarul de lângă hotel, am urcat în grabă scările și l-am văzut 
pe administrator ieșind din sala de mese. 

— Ah, a exclamat el zâmbind. Călătoria oglinzilor cu acea 
imensitate de sticlă a fost reușită? 

— Îmi pare rău, am răspuns eu, dar nu am timp. Vreau să 
aflu informaţii despre furnizorul de cablu, i-am cerut eu și el m-a 
privit nedumerit - de ce naiba voiam să știu despre asta? 
Hamalul mi-a spus că nu prindeți canalele de știri în engleză 
aici, în Bodrum. Este adevărat? 

— Ăsta este adevărul, a răspuns el. Compania de mare hotie, 
DigiTurk, care ne dă canalele astea de mizerie, nu are serviciul 
respectiv. 

— Trebuie să existe o cale - am văzut BBC, MSNBC și alte 
câteva, am spus eu. 

A căzut pe gânduri, apoi s-a întors și a dat un telefon. A 
vorbit în turcă, a ascultat răspunsul, pe urmă a acoperit 
receptorul cu mâna ca să-mi repete și mie. Mi-a zis că soţia lui 
credea că unii oameni cumpăraseră dispozitive digitale cu 
ajutorul cărora accesau un satelit european ce difuza canalele 
de știri despre care întrebam eu. 


— Știe cumva cum se numește serviciul - satelitul? am 
întrebat eu. 

Administratorul a întrebat-o, apoi s-a întors către mine și mi- 
a dat răspunsul: 

— Sky. 

Sky era un satelit britanic și știam de pe vremea când locui- 
sem în Londra că serviciul în speţă se plătea. Asta însemna că 
existau abonați, iar dacă cineva cumpăra un decodor, cineva din 
cadrul organizaţiei ţinea o evidenţă. 

Am urcat repede în camera mea și am sunat la compania din 
Anglia. Am trecut prin opt sau nouă interioare înainte să ajung la 
un operator din nordul ţării, cu un accent extrem de pronunţat. 

Se ocupa de abonamentele din Europa și mi-a spus că toate 
canalele despre care eram interesat erau transmise de satelitul 
principal, Astra. 

— Are o rază mare, a fost proiectat să acopere Europa 
Occidentală și să ajungă până în Grecia. Apoi, în urmă cu câţiva 
ani, partea software a satelitului a fost îmbunătăţită, semnalul a 
devenit mai puternic și, brusc, a putut fi interceptat și în Turcia 
cu o antenă parabolică având un diametru de aproape un metru. 
Firește că este nevoie în continuare de un decodor și de o 
cartelă de acces, însă asta înseamnă că tot mai mulţi oameni au 
ales această opţiune. 

— Câţi abonaţi sunt, domnule Howell? 

— În Turcia? Există și expatriaţi, desigur - își iau decodoarele 
și cartelele cu ei când se mută. Apoi mai există barurile și 
cluburile englezești - turiștii vor să urmărească meciurile de 
fotbal. Și, în cele din urmă, îi avem pe localnici cărora le plac 
programele, în total, cred că sunt aproximativ zece mii. 

— Îi puteţi împărți pe zone? 

— Desigur. 

— Câţi abonaţi aveţi în apropierea orașului Bodrum - într-o 
provincie numită Muğla, să zicem? am întrebat eu, încercând cu 
disperare să nu-mi fac speranţe prea mari. 

— Doar o secundă, vă rog, a spus el, iar eu l-am auzit 
tastând la computer. Ziceaţi că este vorba despre anchetarea 
unei crime? m-a iscodit el, făcând conversație în timp ce încerca 
să obţină informaţiile. 


— Da, un tânăr american. Adora sportul și televiziunea, am 
minţit eu. Încerc să fac legătura între lucruri. 

— Am înţeles, a zis el. Aproape o mie o sută de abonaţi. 

M-am  însuflețit. Asta însemna că locuitorii din Bodrum 
puteau recepționa canalele de televiziune de care aveam 
nevoie. Am privit pe fereastră și mi-am imaginat-o pe femeia pe 
care o căutam, șezând picior peste picior într-una dintre acele 
case albe, cubiste, uitându-se la televizorul prevăzut cu un 
decodor Sky; înregistrând fragmente de discurs din cadrul mai 
multor programe de știri diferite și petrecând ore în șir să le 
editeze și să le codifice. O mie o sută de decodoare - cercul 
căutării se restrânsese considerabil - și încă nu terminasem. 

— Dacă excludem expatriaţii și barurile, câţi abonaţi credeţi 
că sunt? am mai întrebat eu. 

— Persoane fizice? Cel mai probabil șase, șapte sute, a 
răspuns el. 

Mă apropiam! Șase sau șapte sute de locuințe - asta 
însemna multă muncă, multe piste de urmat, însă mai însemna 
și că cercul de suspecți era mai restrâns. Undeva, printre 
aceștia, se afla și femeia pe care o căutam. 

— Vă convine numărul? a întrebat Howell. 

— Da, foarte mult, i-am răspuns eu, neputându-mă abţine să 
nu zâmbesc. Mi-aţi putea da o listă cu abonaţii? 

— Firește, dar voi avea nevoie de autorizaţie. N-aș vrea să vă 
simţiţi ofensat, trebuie să ne asigurăm că, într-adevăr, FBl-ul 
este cel care întreabă. 

— Pot să vă trimit o scrisoare oficială în câteva ore. După ce 
o veţi primi, cât timp va dura? 

— Nu trebuie decât să descarc lista și să o scot la 
imprimantă. Câteva minute. 

Era mai bine decât mi-aș fi putut închipui - în foarte scurt 
timp voi avea o listă cu șase sute de adrese, printre care se afla 
și cea a femeii. Eram pe drumul cel bun. 

— Mulţumesc, am spus eu. Nu vă puteţi imagina cât de mult 
m-aţi ajutat. 

— Pentru puţin. Aveţi noroc că sunteţi interesat doar de cei 
care primesc serviciul legal. 

Aceste cuvinte m-au descurajat. 


— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ei bine, mai nou mulţi oameni se racordează... 

Mi s-a făcut greață. 

— Folosesc decodoare piratate, a continuat el. Majoritatea 
chinezești - dacă nu falsifică ceasuri Rolex și genţii Louis 
Vuitton, atunci falsifică decodoarele și cartelele noastre. Le vând 
în magazine mici cu aparate electronice și în internet cafe-uri, 
„bombe” dintr-astea. E o afacere înfloritoare. Odată ce ai 
cumpărat decodorul și cartela, serviciul este gratuit. Mai sunteți 
acolo? 

— Într-un loc ca Muğla, am spus eu încet, câte decodoare 
piratate credeţi că există? 

— O zonă ca aia? Zece mii, poate mai multe. Nu există nicio 
modalitate de a le depista, deoarece funcţionează ilegal. Până 
anul viitor cred că vom obţine tehnologia cu ajutorul căreia să 
localizăm... 

Nu mai ascultam - până anul viitor puteam muri cu toții. 
Zece mii de decodoare și nicio listă cu abonaţi, asta însemna o 
misiune imposibilă. l-am mulţumit pentru ajutor și am închis. 

Am rămas nemișcat, tăcerea s-a așternut încet și am simţit 
cum mă cuprindea disperarea. Îmi făcusem speranţe, iar în 
acele clipe toate se năruiseră - era o lovitură prea mare. Pentru 
prima oară de când fusesem tras cu forța înapoi în luptă, am 
crezut preţ de câteva clipe că descoperisem o cale să rezolv 
problema. Dar cum totul se transformase în scrum, am simţit 
nevoia să fiu aspru cu mine însumi. 

Ce aveam cu adevărat? m-am întrebat eu. Întocmisem o listă 
cu cabinele telefonice și, cu puţin noroc și cu ajutorul unei 
echipe de experţi italieni, reușisem să rămân în joc. Dar în afară 
de astea? Doar dacă erai orb nu vedeai cât de puţine informaţii 
reușisem să aflu. 

Eram furios. Eram furios pe nenorociţii de chinezi care pi- 
ratau și vindeau ideile și produsele altor popoare, eram furios pe 
Bradley și pe Dave, și pe toţi ceilalţi care nu erau acolo să mă 
ajute, și eram furios pe femeia și bărbatul din Hindu Kush, 
pentru că erau cu câţiva pași înaintea mea. 

M-am apropiat de fereastră și am încercat să mă liniștesc. 
Ideea cu Sky nu fusese un eșec total - aflasem că, mai mult ca 


sigur, femeia locuia în acea zonă, iar lucrul ăsta însemna un real 
progres. M-am uitat peste acoperișuri - era acolo, undeva. Nu 
trebuia decât să o găsesc. 

Am încercat să-mi imaginez în care dintre cabinele telefonice 
stătuse, așteptând să sune telefonul, însă cum nu aveam nicio 
informaţie, nu am ajuns la niciun rezultat. Cu toate astea, 
auzeam zgomotul traficului și ascultam postul de radio Muzak, 
sau ce naiba s-o fi auzit cântând încet în fundal. 

Că tot a venit vorba, mi-am zis eu, unde erau informaţiile 
despre muzică? Ce făceau Șoptitorul și ceilalți de acasă? Cei de 
la Agenţia Naţională de Securitate nu ar fi trebuit să o izoleze, 
să o îmbunătăţească și să o identifice? 

Aveam chef să-mi exprim frustrarea, prin urmare, nu mi-a 
păsat că era târziu în New York. 


Capitolul 37 


Bradley a răspuns la telefon și, deși mi-a spus că nu era în 
pat, după voce părea epuizat. Ei bine, la fel eram și eu. A 
început să mă întrebe despre moartea lui Dodge, ca să păstreze 
aparențele, însă l-am întrerupt brusc. 

— Îţi mai aduci aminte de muzica despre care am vorbit? am 
întrebat eu și mi-am zis spontan în gând: „Bineînţeles că nu-și 
mai aduce aminte, habar nu are despre ce vorbesc.” Despre 
zgomotul traficului care se auzea în fundal... 

— Ah, da, îmi amintesc acum, a zis el, intrând în joc. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. Cineva trebuia să facă 
cercetări, să o identifice. 

— Nu știu, n-am auzit nimic. 

— Vrei să te ocupi de asta? Dă niște telefoane. 

— Sigur, m-a asigurat Bradley, ofensat de tonul meu, 
devenind imediat la fel de irascibil ca și mine. Când îţi trebuie? 

— Acum, am răspuns eu. Mi-ar fi prins și mai bine în urmă cu 
câteva ore. 

Lihnit de foame - eram la al treilea baton de ciocolată pe 
care îl luasem din minibar -, stăteam în fotoliu și priveam 
îngândurat orașul, gândindu-mă la femeie, când a sunat 
telefonul. Era Bradley, care mi-a spus că nu se aflase mare lucru 
despre muzică. 


— Au filtrat zgomotul traficului din New York, a precizat el. 
Trimiterea către New York nu avea nicio relevanţă. Și au 
îmbunătăţit sunetul muzicii. Este turcească, desigur. Pare a fi 
cântată la caval... 

— La ce?! am întrebat eu. 

— La caval. Este un instrument de suflat care seamănă cu un 
flaut - șapte găuri deasupra și una dedesubt, sunt notele 
muzicale. Există și un cântec popular, iar povestea spune că un 
cioban își mâna oile cu ajutorul lui. 

— Minunat! Căutăm un cioban care își mână turma de oi prin 
traficul infernal, am replicat eu. 

— Nu tocmai, a continuat Bradley. Este o chestie destul de 
banală - se spune că este foarte des întâlnit la grupurile de 
muzică folk. 

— Cavalul, zici? Unde se auzea - pe CD, live sau la radio? 

— După ce au eliminat zgomotul de fundal și au îmbunătăţit 
sunetul, au pierdut ceea ce se cheamă „marca personală” - nu 
își dau seama. 

— Isuse! N-au de gând să-mi ușureze munca, nu? 

Am privit peste acoperișuri și m-am întrebat din nou: unde 
stătuse femeia? Undeva unde se auzeau traficul și muzica 
produsă de un instrument popular turc numit caval. Unde? 

— Mai există o problemă, a continuat Bradley. Nu reușesc să 
identifice nici cântecul. Fragmentul nu este foarte lung, însă 
nimeni nu pare să-l fi auzit. 

— Ciudat, am spus eu. Având în vedere că este un cântec 
popular și cu atâţia experți... 

— Mda. 

Am tăcut o vreme și, când ne-am dat seama că nu mai 
aveam despre ce să mai povestim, am schimbat subiectul. 

— Îmi pare rău, Ben, am zis eu. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă m-am comportat ca un nemernic. 

— Dar tu întotdeauna te comporţi ca un nemernic, a spus el, 
pe același ton serios ca de obicei. Oricum, le-am zis prietenilor 
noștri că ești foarte stresat și că ai început să cedezi. 

— Ah, minunat, îmi va fi de mare ajutor în carieră, am 
replicat eu. 


— Mă bucur c-am putut fi de folos, a zis el. 

N-a râs - doar era vorba despre Ben Bradley, la urma urmei 
-, însă mi-am dat seama după tonul din vocea lui că lucrurile 
erau în regulă între noi și eram recunoscător pentru asta. 

— Încă ceva, am adăugat eu. 

— Sigur. 

— Spune-le să găsească o modalitate de a-mi trimite 
înregistrările. Doar muzica, nu și zgomotul traficului. 

Nu știam de ce, dar voiam să o ascult. 


Capitolul 38 


Douăzeci de minute mai târziu, după ce făcusem un duș, am 
ieșit din baie și am găsit un e-mail nou în mesageria din laptop. 
Era de la Apple, care mă anunța că tocmai plătisem douăzeci și 
șapte de dolari cu cârdul de credit pentru descărcare de melodii. 

Nu cumpărasem niciun fel de muzică, iar teama mea cea mai 
mare era că vreunui tâmpit de la CIA îi trecuse prin cap că ar fi 
fost bine să mai adauge ceva nou pe lista de melodii 
îngrozitoare a lui Brodie Wilson. Am deschis iTunes, am văzut că 
primisem câteva melodii noi și mi-am dat seama că aproape 
toate erau doar de fațadă - doar una singură conta și am știut 
că era de la Dave. 

În seara anterioară venirii mele în Turcia - când făceam 
planul în biroul lui - am zărit pe perete o copie a albumului 
„Exile on Main Street”, cu autograful celor de la Rolling Stones, 
care, în ciuda oboselii pe care o resimţțeam amândoi, a dus la 
discuţii spirituale, făcându-ne să ne întrebăm dacă, într-adevăr, 
era cel mai bun album al lor. Cine ar fi crezut că directorul 
Agenţiei de Inteligență Naţională era fan al trupei Stones? în 
timp ce priveam lista cu noile melodii mi-am dat seama că 
Bradley nu glumise când mi-a mărturisit că îi spusese 
prietenului nostru că începusem să cedez. Șoptitorul îmi 
trimisese melodia 19 Wervous Breakdown a celor de la Stones. 

Am așezat cursorul pe ea, am făcut clic și am ascultat vreo 
treizeci de secunde, înainte ca ea să se transforme. Chiar în 
mijlocul piesei, fără zgomotul traficului și mesajul ciudat al 
femeii, se auzea muzica de caval. Am ascultat-o de două ori - 
dura puţin mai mult de două minute -, apoi am descărcat-o în 


Mp3 playerul meu. M-am gândit că poate mă va inspira în timp 
ce mă duceam să localizez alte și alte cabine telefonice. 

Dar n-a fost așa. În schimb, mi-a dat dureri de cap. 

După ce fotografiasem cea de-a patra cabină telefonică, am 
hotărât să-i întreb pe câţiva vecini dacă își aminteau să fi văzut 
vreo femeie așteptând să primească un telefon, însă aceștia m- 
au privit nedumeriţi și au clătinat bănuitori din cap. Atunci, am 
știut că avea să fie o zi lungă. Care era expresia aceea 
turcească? „Să sapi o fântână cu un ac.” 

Dacă simţeai nevoia de un pahar, exact asta trebuia să faci. 
Mă plimbam pe o străduță îngustă, ascultând cavalul și 
întrebându-mă de ce experții nu reușiseră să-l identifice, când 
m-am oprit brusc - tocmai îmi venise o idee. Mă uitam pe harta 
de pe telefon în căutarea următoarei cabine telefonice și trebuia 
să o iau la dreapta. În schimb, am luat-o la stânga, îndreptându- 
mă spre centrul orașului. 

Am zărit în faţă florile violet ale copacului jacaranda pe care 
îl căutam și, câteva clipe mai târziu, l-am văzut pe tipul care 
avea magazinul de muzică și care ridica obloanele ce acopereau 
vitrinele din sticlă. Mi-a zâmbit când m-a zărit. 

— M-am gândit că, poate, veţi reveni, mi-a zis el, arătându- 
mi o chitară clasică din vitrină. Păreţi genul căruia îi place o 
Stratocaster. 

— Mi-ar plăcea să cumpăr una, însă nu azi. Am nevoie de 
ajutor. 

— Sigur, a încuviinţat el. 

L-am ajutat să ridice obloanele, apoi a intrat primul și m-a 
condus în interiorul cavernos al magazinului. A fost mai bine 
decât mă așteptasem: în spate se afla un dulap plin cu pick- 
upuri restaurate, pentru cei care mai credeau în ac și discuri, o 
gamă mai variată de chitare moderne decât ofereau cele mai 
multe magazine de muzică din New York și destule discuri de 
vinii din anii '70 cât să-l facă pe Dave să plângă. 

Am arătat către colecţia de instrumente populare turcești și 
i-am spus că aveam un fragment de melodie, cântată la caval, 
pe care speram să o identifice. 

— Au mai încercat și alți oameni, am explicat eu, dar nimeni 
nu a reușit să-i dea de cap. 


— Mi-aș dori ca tata să mai fie în viață, a spus el. A fost un as 
în chestiile astea tradiţionale, dar voi încerca. 

Am căutat melodia în Mp3 și l-am privit în timp ce asculta. A 
ascultat-o de patru, poate cinci ori. Apoi a așezat Mp3-ul într-o 
stație de amplificare pe care a conectat-o la sistemul de sunet al 
magazinului. Trei turiști care tocmai intraseră înăuntru ascultau. 

— Nu-ţi prea vine să baţi din picioare, a zis unul dintre ei, 
care era din Noua Zeelandă. 

Avea dreptate - era o muzică de jale care semăna mai mult 
cu vuietul vântului. 

Proprietarul a pus-o încă o dată, mijindu-și ochii visători. Apoi 
a clătinat din cap, iar eu n-am fost surprins - șansele de reușită 
erau foarte mici. Am vrut să-i mulțumesc, însă m-a întrerupt. 

— Nu este un caval, a spus. 

— Poftim? 

— De aceea nu reușiţi să identificaţi melodia - nu a fost 
compusă pentru caval. Majoritatea s-ar fi înșelat, însă sunt 
aproape convins că este un instrument mult mai vechi. 
Ascultaţi... 

A pus din nou cântecul. 

— Un caval are șapte găuri deasupra și una dedesubt. Este 
greu să-ţi dai seama, trebuie să asculţi bine, însă instrumentul 
care cântă are doar șase găuri deasupra și una dedesubt. Nu 
există cea de-a șaptea gaură. 

Am ascultat încă o dată, dar, sincer să fiu, nu mi-am dat 
seama de diferență - habar nu aveam câte găuri trebuia să 
existe. 

— Sunteţi sigur? am întrebat eu. 

— Da, a răspuns el. 

— Atunci, ce este? 

— Nu vă pot spune nimic despre melodie, a zis el. Dar cred 
că ascultăm un çigirtma. Este, practic, uitat, știu despre 
existenţa lui graţie tatălui meu care iubea chestiile vechi. Am 
auzit instrumentul odată, pe vremea când eram copil. 

— De ce a fost uitat. A dispărut? 

— Instrumentul, nu, însă păsările, da. Ca să faci un caval, ai 
nevoie de lemn de prun, însă c/girtma este confecţionat din osul 
aripii acvilei de munte. Păsările sunt de mult o specie pe cale de 


dispariţie, prin urmare, și instrumentul a dispărut treptat - la fel 
și aria muzicală ce era compusă pentru el. De aceea nu reușiți 
să găsiți cântecul. 
A scos Mp3 playerul din staţia de amplificare și mi l-a întins. 
— Cunoașteţi hotelul Ducasse? m-a întrebat el. Poate veţi 
găsi ajutor acolo. 


Capitolul 39 


Hotelul Ducasse era unul dintre locurile pe care le-am amintit 
mai devreme - atât de modern, încât toată lumea voia să-și 
rezerve o cameră acolo. Situat pe ţărmul mării, avea o plajă 
privată, baldachine pe care le puteai închiria toată vara pentru o 
mică avere, precum și câteva bărci cu fundul plat cu ajutorul 
cărora chelnerii transportau mâncarea și băutura pe iahturile 
ancorate în larg. Asta era partea mai puţin costisitoare a 
hotelului. 

Secţiunea exclusivistă aflată pe acoperiș se numea Skybar. 
Venind direct de la magazinul de muzică, am trecut prin ușile în 
stil Art Deco de la intrarea în hotel, am traversat hectarele de 
parchet din mahon cubanez și am ocolit câteva piese 
extravagante de mobilier Philipe Starck, înainte să ajung la liftul 
care urca la Skybar. Când m-am apropiat am văzut un liftier - un 
tip îmbrăcat într-o pijama neagră de designer - care, 
observându-mi costumul ieftin de FBI, s-a pregătit să-mi spună 
că trebuia să am rezervare. Însă atunci când este nevoie pot să 
arunc o privire ucigătoare, prin urmare, am aplicat-o și în cazul 
lui, iar el a hotărât că nu avea sens să-și piardă viaţa încercând 
să mă ţină la distanţă. 

M-a dus până pe acoperiș: acolo am intrat într-o grădină 
zoologică. Piesa de rezistenţă a Skybar era piscina de un alb 
imaculat, cu margini ce dispăreau și fundul din sticlă care oferea 
o priveliște atotcuprinzătoare asupra golfului până la Castelul 
Cruciaţilor și The French House - cât de convenabil! 

În faţa piscinei se aflau câteva baldachine ultraluxoase care 
păreau a fi ocupate de câţiva conducători cleptocraţi din Europa 
de Est și familiile acestora. Graţie banilor, aceștia aveau cea mai 
bună priveliște asupra piscinei, care includea o mare de piele 
dezgolită - femei de toate vârstele sumar îmbrăcate, cu buze 


umflate și silicon în sâni, și tineri cu trupurile lucrate și purtând 
slipuri semănând mai mult cu niște chiloţi tanga. 

În partea cealaltă a baldachinelor se aflau barul și o scenă 
mică pe care cânta o formație alcătuită din cinci membri. Tinta 
mea era unul dintre chitariști, însă nu mi-a fost ușor să ajung la 
el. Primul obstacol tocmai se apropia de mine, cu un zâmbet plin 
de compătimire și brațele deschise în semn de scuză. Era 
directorul și, spre deosebire de clientela lui, el era foarte stilat: 
francez după bănuiala mea - în picioare purta pantofi Berluti, 
făcuţi manual, și era îmbrăcat într-un costum lejer Brioni, iar la 
ochi avea o pereche de ochelari cu ramă aurită. 

— Îmi pare rău, domnule, dar azi nu mai avem locuri, a zis el. 

M-am uitat la cele câteva zeci de mese libere, era dimineaţa 
devreme, și la scaunele goale de la bar. l-am zâmbit la fel de 
plăcut. 

— Da, observ. 

Își așezase deja braţul în jurul umărului meu, conducându- 
mă către liftul cu care ninja aștepta să mă coboare până în 
stradă, unde îmi era locul. Mi-am vârât mâna în buzunar, iar 
directorul a crezut că îmi căutam portmoneul, ca să scot niște 
bancnote și să îl mituiesc. 

— Vă rog, domnule, nu ne faceţi pe amândoi de rușine, a 
spus el cu o voce cât se poate de sinceră. 

— Nici nu aveam de gând, am precizat eu, scoțându-mi 
insigna aurie. 

S-a uitat la ea o clipă și și-a luat braţul de pe mine, neștiind 
ce să facă. 

— Veţi aresta pe cineva, domnul Wilson? a întrebat el. 

— Probabil. 

S-a apropiat de mine, puteai să-ţi dai seama că îi plăcea 
bârfa, și m-a întrebat cu o voce joasă: 

— Îmi puteţi spune pe cine? 

Apropiindu-mă și eu de el, i-am răspuns cu aceeași voce 
joasă: 

— Îmi pare rău, n-am voie. 

— Nu, firește că nu. Dar puteţi indica, probabil, care sunt 
acuzațiile. 


— Cu siguranță, am spus eu, arătând către piscină. Prostul 
gust. 

A izbucnit în râs și mi-a strâns mâna. 

— La naiba, locul se va goli imediat. Veţi avea nevoie de un 
autobuz. 

L-a trimis pe ninja de acolo cu o singură privire, i-a făcut un 
semn cu mâna barmanului, apoi m-a condus înapoi, către acea 
mare de piele goală. 

— Simţiţi-vă bine, domnule Wilson. Anton de la bar va avea 
grijă de băutura dumneavoastră. 

l-am mulţumit, apoi am înaintat de-a lungul piscinei și m-am 
așezat pe un scaun de la bar. l-am cerut lui Anton o cafea, pe 
urmă mi-am îndreptat atenţia către formaţie. Mă interesa cel 
care cânta la bas - îl chema Ahmet Pamuk, avea vreo cincizeci 
de ani, frumos îmbrăcat, un tip care hotărâse cu mulți ani în 
urmă să cânte fără să se mai uite la oameni. În cazul Skybar era, 
probabil, o decizie înţeleaptă. Era bun, își cunoștea meseria. Era 
genul de om care își dedicase cea mai mare parte din viaţă 
muzicii și care, poate, avea să mai cânte un ultim cântec înainte 
să fie așezat în groapă. 

Proprietarul magazinului de muzică mă avertizase că era 
unul dintre cei mai antipatici oameni pe care i-aș putea întâlni. 
Urmărindu-l pe scenă, urmărindu-l cum își făcea meseria, 
înțelegeam și de ce era așa. Pentru un muzician adevărat, 
pentru un om plin de speranţe și visuri, să cânte versiuni 
nesfârșite ale Mama Mia și Yellow Submarine ar fi fost suficient 
ca să îi învenineze sufletul. 

În timp ce Anton îmi pregătea cafeaua, Pamuk cânta un set 
de melodii din coloana sonoră a filmului Titanic, iar eu am 
așteptat să termine. Proprietarul magazinului îmi spusese că 
individul colecţiona instrumente și muzică tradiţională de ani 
buni. Tatăl lui - muzician la rândul său - începuse această 
colecție, îngrijorat că, dacă nu erau adunate și notate, se vor 
pierde pentru totdeauna. În ultimii ani fiul lui preluase ștafeta. 
Din câte se părea, Pamuk își ducea traiul cum putea - cântând la 
Skybar, lucrând la benzinării - timp în care căuta muzica 
pierdută, cântând chiar el la unele dintre instrumente, nota 
acordurile, de parcă ar fi fost o limbă moartă, apoi le trimitea la 


Arhivele Naţionale ale Turciei. Conform spuselor proprietarului 
magazinului, dacă un localnic putea identifica acordurile de 
cigirtma, atunci el era acela. 

Formaţia și-a terminat numărul, a coborât de pe scenă fără 
să fie aplaudată, motiv pentru care m-am ridicat în picioare. M- 
am prezentat și i-am spus că aveam un fragment de melodie în 
legătură cu care speram să mă poată ajuta. Avusesem de gând 
să-l rog să asculte la Mp3 player, însă n-am avut ocazia - 
proprietarul magazinului nu se înșelase în legătură cu 
personalitatea lui Pamuk. 

— Este aproape ora prânzului, iar eu de aproape o oră stau 
pe scenă - aţi auzit aplauzele asurzitoare, nu? Vreau să mănânc, 
să beau o cafea și apoi să mă odihnesc, mi-a spus el, apoi mi-a 
întors spatele și s-a îndepărtat. 

— Domnule Pamuk, am zis eu. Nu sunt muzicolog sau vreun 
pedant străin. 

l-am arătat insigna. Nu era sigur cum să reacționeze, prin 
urmare, a hotărât că ar fi mai înțelept dacă ar coopera. 

— Bine, vă las un număr de telefon. Sunaţi-mă mâine și vom 
stabili o întâlnire, a zis el. 

— E prea târziu mâine. Va trebui să fie azi, am replicat eu. 

S-a uitat urât la mine, însă cum mi-a văzut privirea 
ucigătoare, a renunţat. 

— De la ora patru voi munci la 176... 

Apoi a început să turuie numele unei străzi pe care nu 
reușeam să o pronunţ, darămite să o găsesc, după cum eram 
convins că el știa asta. Ticălosul. 

— Scrieţi-mi-o, vă rog, i-am spus eu, facându-i semn lui 
Anton că aveam nevoie de un pix. 

Pamuk a scris-o mormăind și în timp ce mă îndepărtam am 
pus biletul cu adresa în buzunar. 

Aproape că nu-mi păsa - având în vedere personalitatea lui, 
eram sigur că întâlnirea va fi o pierdere de timp. 


Capitolul 40 


Lăsând deoparte faptul că fusesem nevoit să îi smulg 
cuvintele din gură cu cleștele, conversaţia mea cu Ahmet Pamuk 
se dovedise a fi una destul de plăcută. 


După ce am plecat de la Skybar m-am plimbat de-a lungul 
portului, am găsit o bancă la umbră, am introdus bateria în 
telefon și am sunat-o pe Cumali la secţia de poliţie. Nu mai 
vorbisem cu ea de când fusesem la Florenţa și voiam să aflu 
noutăţi despre noua anchetă asupra morții lui Dodge. 

Din câte se părea, nu prea existau noutăţi. Hayrunnisa a 
răspuns la telefon și mi-a spus că Leyla plecase după ora 11 
dimineaţa și nu avea să se mai întoarcă la birou în acea zi. 

— Unde s-a dus? am întrebat eu. 

— Trebuie să-și rezolve niște treburi personale, a răspuns 
aceasta. 

Am vrut să insist, apoi mi-am adus aminte că era joi, iar fiul 
ei mă invitase să văd Marea Paradă și clovnii. Îl dusese la Circul 
de Stat. 

l-am zis că voi suna în dimineaţa următoare, după aceea am 
petrecut încă o oră chestionând oamenii care lucrau lângă 
cabinele telefonice - din nou în zadar - și mi-am dat seama că 
se apropia ora prânzului: aproape toate birourile și magazinele 
se vor închide, făcând misiunea mea aproape imposibilă. 

Nevoit să fac și eu o pauză, am hotărât să-mi îndrept atenţia 
către The French House. Încrederea mea fusese puternic 
zdruncinată de greșeala pe care o făcuserăm, Dave și cu mine: 
periclitasem întreaga noastră misiune crezând că moartea lui 
Dodge reprezenta un caz care merita investigat. Astfel de 
greșeli rămâneau rareori nepedepsite în lumea secretă. La 
întoarcerea din Florenţa am luat hotărârea să nu mai permit 
niciodată să se mai întâmple astfel de lucruri. Indiferent ce avea 
să se petreacă, aveam de gând să fiu mereu cu un pas înaintea 
polițiștilor. „Informaţia înseamnă putere”, după cum se spune. 

Întrebarea cea mai importantă era simplă - cum reușise 
ucigașul să intre și să părăsească proprietatea fără să fie văzut? 
Printre dosarele referitoare la moartea lui Dodge pe care mi le 
dăduse Cumali, se afla și o trimitere la firma care închiria vila. 
M-am gândit că era un bun punct de plecare. 

Îi spunea Prestige Realty. Zărisem firma colorată de 
nenumărate ori în timpul plimbărilor mele. M-am uitat la ceas și 
mi-am dat seama că, dacă mă grăbeam, aveam șansa să fiu 
acolo înainte să se închidă pentru masa de prânz. 


Am ajuns destul de aproape ca să văd un bărbat încuind ușa 
de la intrare. Când m-a auzit strigând în engleză, s-a întors și mi- 
a oferit acel zâmbet pe care agenții imobiliari îl rezervă pentru 
cineva care tocmai a sosit în oraș. De îndată ce m-a văzut, 
zâmbetul i-a pierit de pe buze. 

Avea vreo patruzeci de ani și o coafură ciudată care m-a 
făcut să mă gândesc la Madame de Pompadour din secolul al 
XVIII-lea. Cămașa îi era descheiată, iar la gât avea un lanţ din 
aur gros suficient de mare ca să poţi ancora cu el un vas de 
croazieră. Mi-a plăcut imediat. Mi se părea bizar că nu avea 
deloc aerul unui escroc - dacă erai jefuit de un astfel de 
personaj, nu era decât vina ta. 

M-am prezentat, i-am spus că eram de la FBI și că voiam să 
vorbim despre The French House. A dat din umeri și mi-a zis că 
un polițist de la secția locală îi făcuse o vizită în urmă cu două 
săptămâni și că făcuse o copie după contractul de închiriere. El 
nu era decât agentul imobiliar și nu mai avea nimic de spus. 

Se grăbea să plece, iar eu mi-am cerut scuze că îi răpeam 
din timp - ca regulă, mi-am dat seama că întotdeauna ajuta 
dacă erai politicos -, spunându-i că polițistul local trecuse pe la 
el când ancheta o moarte accidentală. 

— Și-acum ce este? m-a întrebat el, surprins. 

Era limpede că nu se aflase nimic despre noile schimbări 
apărute peste noapte referitoare la caz - cu toate că eram 
aproape convins că ceea ce urma să-i dezvălui va ajunge și la 
urechile celor din Bodrum până la lăsarea serii. 

M-am uitat la ușa din sticlă și i-am vazut numele scris cu 
litere aurii. 

— Este o anchetă criminalistică, domnule Kaya. Tânărul 
american a fost împins de pe stânci. 

Vestea l-a șocat, l-a tulburat. 

— Era un bărbat amabil, a spus el. Nu asemenea celorlalţi 
nemernici care închiriază vilele de aici. Purta conversații, părea 
interesat - mi-a zis că mă va scoate în larg cu iahtul. La naiba, 
ucis? 

— Înțelegeţi de ce vreau să vorbesc cu dumneavoastră. 

— Doream să iau masa de prânz... 

— Prea bine, și eu. 


El a râs. 
— Știţi că nu la asta mă refeream. 
— Știu, dar unde vom mânca? am întrebat eu zâmbind. 


Capitolul 41 


Era un restaurant de lux unde se făceau grătare și care era 
amplasat pe plajă: cu o punte lustruită care atârna deasupra 
nisipului, perdele din pânză albă ce filtrau razele soarelui, 
mobilă de designer și - deloc surprinzător, având în vedere 
gazda mea - o priveliște minunată câtre grupurile de turiste 
care făceau plajă fără sutiene. 

De îndată ce ne-am așezat la masă l-am întrebat dacă știa 
ceva despre trecutul nazist al casei. S-a uitat la mine, de parcă 
uitasem să-mi iau medicamentele. 

— Glumiţi, nu? a întrebat el, dar după ce m-a privit din nou a 
văzut că nu glumeam. 

— Cine e proprietarul? a fost următoarea mea întrebare. 

— Nu știu exact, a răspuns el, oarecum tulburat. În urmă cu 
șapte ani am primit o scrisoare de la un avocat din Liechtenstein 
în care scria că reprezenta o fundaţie caritabilă ce deține 
proprietatea. Mai scria că membrii consiliului de administraţie 
hotărâseră că ea trebuia să producă un venit. 

— Aţi întrebat cine se afla în spatele fundaţiei, cine era 
proprietarul adevărat? am vrut eu să știu. 

— Desigur. L-am rugat pe avocatul meu să încerce să afle, 
însă după ce a dat de o serie de firme finanţatoare, căutările au 
ajuns într-un punct mort. 

N-am spus nimic, dar știam că mai toate fundaţiile din 
Liechtenstein erau imposibil de penetrat. Ăsta era motivul 
pentru care micul principat - o suprafaţă de 1,98 de kilometri 
pătraţi, înghesuită între Elveţia și Austria - era prima opțiune a 
europenilor, în principal a nemților, care doreau să-și ascundă 
bunurile de agențiile fiscale din ţările lor. 

— Așadar, avocatul membrilor consiliului a spus că voia ca 
dumneavoastră să închiriaţi casa - asta s-a întâmplat după 
renovările făcute? 

— Corect, și au ieșit bani frumoși pentru muncă puţină. Eu 
colectam chiria, deduceam cheltuielile de întreţinere și 


comisionul meu, după care trimiteam balanța unei bănci din 
Liechtenstein. Asta era tot. 

— Cine mai avea cheie de la proprietate? am întrebat eu. În 
afară de dumneavoastră. 

— Nimeni nu are cheie. Sunt numai coduri. Există patru porți 
și toate funcţionează pe bază de tastaturi electronice conectate 
la un computer - n-ai cum să umbli la ele. 

— În regulă. Cum funcţionează treaba? Vine noul chiriaş și 
apoi? 

— Mă întâlnesc la casă cu agentul lui imobiliar - toți oamenii 
ăștia au agenţi imobiliari și asistenţi personali, a precizat el. Îmi 
introduc codul format din șase cifre și apoi apăs pe o tastă. 
Ecranul mă întreabă dacă vreau să schimb codul, iar eu spun 
„da”. Atunci, trebuie să-mi reintroduc codul, să aștept douăzeci 
de secunde până când îmi indică să introduc noul cod. Fac o 
mică plimbare, în timp ce agentul imobiliar, sau chiriașul, 
introduce propriul cod format din șase cifre - astfel, habar nu am 
care este codul. Facem același lucru și în cazul celorlalte trei 
porți. 

— Apoi decid cui spun codul? am mai întrebat eu. 

— Întocmai. Își aduc propriul personal - sunt toţi verificaţi, 
prin urmare, nu dau codul unor persoane complet necunoscute. 

— Dar grădinarii, băiatul care curăţă piscina - astfel de 
oameni? 

— Este la latitudinea chiriașului, însă n-am auzit ca ei să dea 
codul vreunui localnic. Aceștia trebuie să sune la interfonul de la 
intrarea secundară, șeful securităţii îi verifică, pe urmă deschide 
personal porţile. 

— lar la terminarea contractului de închiriere, lucrurile se 
desfășoară invers, corect? Ei își introduc codul și îl înlocuiţi cu al 
dumneavoastră? 

— Aţi priceput. 

Am tăcut, căzând pe gânduri. 

— Și iarna, când nu sunt chiriași? 

— Nu este nevoie de un nivel atât de ridicat de securitate, a 
răspuns el. 

— Deci... le daţi codul dumneavoastră grădinarului și 
băiatului care curăţă piscina? 


— Nu tocmai. Un îngrijitor locuiește pe proprietate o parte 
din an. El este cel care îi lasă înăuntru și se ocupă de întreținere. 
Ocupă două camere în podul hangarului pentru bărci, dar 
trebuie să plece la sosirea verii - bogaţilor nu le place să aibă 
străini pe proprietate. 

— Dar locuiește acolo opt luni pe an? 

— Da, a răspuns el. 

— Înseamnă că știe casa mai bine ca oricine? 

— Bănuiesc că da. 

— Cum îl cheamă. 

— Gianfranco Luca. 

— Unde îl pot găsi? 

— Are o slujbă de vară aici, pe plajă - conduce o echipă de 
maseuri care oferă masaje turiștilor. 

Chelnerul dădea târcoale prin apropiere, iar eu i-am făcut 
semn să aducă nota de plată. Kaya s-a oferit să mă ducă el cu 
mașina înapoi în Centrul Vechi, însă eu i-am spus că era o zi 
frumoasă și că preferam să fac o plimbare. S-a ridicat în 
picioare, am dat mâna și mi-a oferit cartea lui de vizită - 
acordându-i importanţa unui lingou de aur -, adăugând să îl sun 
dacă aveam nevoie de alte informații. 

Abia după plecarea lui, în timp ce așteptam restul, m-am 
uitat la cartea de vizită, rezolvând încă un mister al vieţii. În 
colțul din dreapta, jos, era numărul de telefon de la biroul lui. 

Primele șapte cifre erau: 9.0.2.5.2.3.4. — cifrele pe care le 
scrisese cineva de la Eastside Inn, apoi aruncase bilețelul în 
toaletă și trăsese apa. M-am gândit că persoana care locuia 
acolo pusese întrebări referitoare la închirierea unei vile de lux 
în zonă. Spre exemplu, The French House. 


Capitolul 42 


Nu m-am întors în oraș, ci am traversat parcarea 
restaurantului, am ajuns la plajă și am găsit un chioșc de unde 
am închiriat un șezlong și o umbrelă. 

M-am instalat pe nisip, mi-am așezat încălțămintea și haina 
pe scaun și mi-am suflecat pantalonii. Apa mării îmi uda 
picioarele în timp ce mă plimbam pe plajă. 


La capătul îndepărtat, aproape de baza unei faleze mici, pe 
jumătate ascuns de câteva stânci împrăștiate, am descoperit 
punctul de lucru al lui Gianfranco. M-am apropiat din spate, 
ascunzându-mă la umbra stâncilor. 

Ecranele din pânză care purtau inscripţia afacerii lui trebuia 
să ofere intimitate, însă erau aranjate atât de neglijent, încât am 
reușit să văd printr-o crăpătură ce se întâmpla dincolo de ele. 

Avea vreo douăzeci și ceva de ani, ten măsliniu, o barbă 
nerasă de două zile și păr bogat, cârlionțat. Da, arăta bine, dar 
nu era atât de chipeș pe cât își imagina el - ochii îi erau adânciţi 
în orbite și era puţin prea musculos. 

Cu toate astea, probabil că părea atrăgător în ochii 
nemţoaicelor între două vârste care se aflau în vacanţă și 
căutau distracţie, poate ceva fizic, sub soarele fierbinte al 
Turciei. Una dintre ele era întinsă cu fața în jos pe masa de 
masaj, avea sutienul costumului de baie desfăcut, iar slipul îi era 
acoperit de un prosop. 

Gianfranco, purtând doar un slip tanga și nimic altceva, o 
ungea pe spate cu cele douăzeci de uleiuri, preparate conform 
unor reţete vechi, după cum scria și pe ecranele din pânză, 
trecându-și ușor degetele pe partea laterală a sânilor ei. Femeia 
nu a obiectat și, după această încercare timidă, el s-a aplecat și 
mai mult deasupra ei și și-a vârât degetele sub prosop, 
masându-i fesele și apropiindu-și și mai mult de faţa ei 
umflătura din slip. 

Era imposibil să-ți dai seama dacă mâinile lui erau sau nu 
înăuntrul slipului ei, însă nu avea nicio importanţă - aveau să fie 
în curând. Vă mai aduceți aminte de vremurile în care femeile 
divorțate de vârstă mijlocie plecau în vacanţă și cel mai 
aventuros lucru pe care îl făceau era fie să se îmbete, fie să 
cumpere suvenire deocheate? Nu era de mirare că magazinele 
de suvenire din Centrul Vechi dădeau faliment. 

În timp ce el îi masa fesele sub prosop, ea îi complimenta 
brațele puternice. Presupun că engleza era singurul lucru pe 
care îl aveau în comun. 

— Da, am lucrat la ele când eram copil, a zis el. Munceam 
într-o spălătorie de mașini și eram as în curăţare și lustruire. 


— Sunt convinsă, a zis ea râzând, iar vocea îi devenise 
guturală. Te ocupai și de interioare? 

— Oh, da! Erau specialitatea mea, a răspuns el și s-a 
apropiat și mai mult. Sunt și acum, doar că cer puţin mai mult. 

— Dar o lustruire completă cu ceară? Cât ar costa? 

El se afla destul de aproape ca să-i șoptească la ureche și ea 
părea să nu aibă nicio obiecţie. 

— Acceptaţi și cârduri de credit? a întrebat ea. 

— Desigur, a răspuns el râzând și mâinile îi erau deja în 
interiorul slipului ei. Oferim toate serviciile. 

— Mă bucur să aud asta, a zis ea, așezându-și mâna pe 
coapsa lui musculoasă și apropiindu-se mai mult de umflătura 
lui. 

Era ca și cum ai fi privit un accident feroviar iminent - era 
greu să nu asculți -, însă mă temeam că ea urma să provoace 
acest accident, prin urmare, am pășit printre ecranele din 
pânză. 

— Gianfranco, nu? am întrebat eu însufleţit, prefăcându-mă 
că nu observasem nimic neobișnuit. 

Nemţoaica și-a retras repede mâna și s-a asigurat că 
prosopul îi acoperea fundul. Gianfranco însă era furios, a început 
să se răstească la mine, pentru că intrasem neinvitat, și a arătat 
către ecranele din pânză, spunându-mi că aveam noroc că nu 
îmi rupea oasele. 

Nu intenţionam să ripostez, însă cu cât se gândea mai mult 
la cârdul de credit nefolosit, cu atât mai furios devenea. A venit 
înspre mine, ca să mă împingă. 

Planul cu riposta mea s-a schimbat brusc. l-am prins 
antebraţul în aer atât de repede, încât nu cred că și-a dat seama 
ce se întâmpla, și i l-am strâns între degetul mare și cel arătător 
până am ajuns la os. Tehnica Krav Maga mă învățase că în acel 
loc exista un nerv care, dacă era apăsat cu putere, paraliza 
parţial mâna. 

Gianfranco a simţit cum îi amorţeau degetele - dar numai 
acestea, probabil - și și-a dat seama că nu își mai putea controla 
mâna. S-a uitat la mine, iar eu i-am zâmbit. 

— Sunt de la FBI, i-am spus eu pe un ton vesel. 


Nemţoaica se dăduse deja jos de pe masă, își pusese 
sutienul și își aduna cele câteva lucruri aflate pe un scaun. 

— Ce dorești? a vrut să știe Gianfranco. 

l-am luat pantalonii scurți de pe masă, i i-am aruncat și am 
așteptat până și i-a tras pe el cu o singură mână. 

— Anchetez crima de la The French House, i-am răspuns eu. 

— Şi ce legătură are asta cu mine? Nu lucrez acolo decât 
iarna. 

Am înregistrat răspunsul, cu foarte mare grijă, apoi am trecut 
la următoarea întrebare fără să ezit. „Vorbește pe un ton normal, 
mi-am spus eu, fără să pun presiune.” 

— Așa am auzit și eu. Faci lucrări de întreţinere, îi lași 
înăuntru pe băiatul care îngrijește piscina și pe grădinari. 
Corect? 

— Da. 

Își mișca degetele, încercând să își simtă din nou mâna. 

— Cât primeşti pentru asta? 

— Nimic. Cazare gratuită, atâta tot. Trebuie să câștig 
suficient în timpul verii ca să îmi ajungă tot anul, a răspuns el și 
s-a uitat pe furiș în direcţia pe unde dispăruse nemţțoaica 
Hausfrau. Apropo, mersi frumos. Mi-ar fi dat cel puţin o sută. 

Nu l-am băgat în seamă. 

— Locuiești deasupra hangarului pentru bărci, nu? Cum 
ajungi sus, la casă? 

— În spatele ei sunt niște trepte care urcă pe ţărmul stâncos. 

— Dar sunt protejate de o poartă securizată și tastatură 
electronică. Folosești codul domnului Kaya? 

— Corect - când își aduce aminte să mi-l dea. 

— Și dacă nu foloseşti treptele, cum ajungi până sus? 

— Nu înţeleg. 

— Ba înţelegi. Mai există o intrare pe proprietate, nu-i așa? 

— Adică să urci țărmul stâncos cu ajutorul frânghiilor și al 
pitoanelor? 

— Nu face pe deșteptul. Cum poate cineva să treacă de 
camerele de supraveghere, ca să ajungă sus? 

— Nu știu despre ce vorbești, a spus el. 

N-am răspuns, doar l-am fixat cu privirea și deși devenea din 
ce în ce mai agitat, n-a mai adăugat nimic. 


Am dat din umeri și am renunţat să-l mai întreb. Știam că 
minţea - făcea pe șmecherul, însă dacă l-aș fi scuturat mai tare, 
ar fi făcut în pantaloni. 

Motivul pentru care eram atât de sigur era simplu. Când am 
început să vorbim îi menţionasem că anchetam o crimă. Toată 
lumea din Bodrum credea că moartea lui Dodge fusese un 
accident - până și lui Kaya, agentul imobiliar, îi venise greu a 
crede -, însă observasem că Gianfranco nu păruse deloc mirat. 
Absolut deloc. 

Nu îmi dădeam seama ce rol jucase în evenimentele 
petrecute în casă - intuiţia îmi spunea că era ceva minor -, însă 
știa că mai exista o cale de acces pe proprietate și știa care era 
aceea. 

— Mulţumesc pentru ajutor, domnule Luca, am spus eu. Sunt 
sigur că ne vom auzi în curând. 

Nu a părut prea încântat de perspectiva asta și poate că m- 
aș fi răzgândit și aș fi rămas să îi mai pun întrebări, dar era ora 
patru fără douăzeci de minute: trebuia să plec. 


Capitolul 43 


M-am întors la șezlong, m-am încălţat și am luat-o pe jos 
înspre oraș. Folosindu-mă de harta pe care o aveam în minte, 
am străbătut câteva zeci de străduțe înguste, am ocolit o piaţă 
și am zărit în fața mea nenumăratele mașini care treceau pe 
strada pe care o căutam. 

Am ajuns la intersecție, am privit în stânga și în dreapta, ca 
să localizez numărul 176, și mi-am dat seama că mai trecusem 
pe acolo. 

Brusc, timpul părea că se inversa. 

În acel moment balanța unei anchete fără speranţă s-a 
înclinat în favoarea mea și am știut că găsisem cabina telefonică 
pe care o căutam. 

Se afla pe partea cealaltă a străzii, la zece metri de o staţie 
de benzinărie BP. Am recunoscut-o, deoarece era una dintre 
cabinele telefonice pe care le fotografiasem în prima zi în care 
ajunsesem acolo. Eram înconjurat de zgomotul traficului pe care 
îl auzisem în fundalul înregistrărilor făcute de Echelon. Numărul 
176 era cel al staţiei de benzinărie și, spre deosebire de prima 


dată când o văzusem, un bărbat stătea afară pe un scaun, 
pregătit să pompeze benzină. Era Ahmet Pamuk și pe masa din 
fața lui se aflau câteva fâșii de piele și scule din lemn pe care le 
folosea ca să repare instrumente cu corzi turcești. 

„Repară un instrument azi, mi-am zis eu, ca să cânte la unul 
cu o altă ocazie. Qgirtma, de exemplu.” 

Nu m-am clintit din loc și, așa cum făcusem de nenumărate 
ori înainte de-a lungul carierei, am încercat să mă rup de lumea 
exterioară și să mă concentrez. Am văzut o femeie apropiindu- 
se: fie venise pe jos și se apropiase de pompele de benzină, fie 
sosise cu mașina pe care o lăsase undeva în partea laterală a 
benzinăriei - era singura parcare din apropiere. 

A intrat în cabina telefonică, a așteptat să sune telefonul, 
apoi și-a ridicat mobilul în care era înregistrat mesajul. În 
apropiere nu existau case sau magazine, ca să o poată observa 
cineva - probabil din acest motiv alesese și cabina telefonică 
respectivă -, însă ea ţinea mobilul prea departe de receptorul 
telefonului ca Echelon să poată intercepta zgomotul traficului și 
sunetul slab scos de Ahmet Pamuk. 

Muzicianul trebuie să se fi aflat la masa lui, cântând la acel 
instrument ciudat cu coarde, scriind notele muzicale ale unui 
cântec popular și pregătindu-se să le trimită la arhive. 

N-am spus nimic, n-am facut nimic, n-am simţit nimic. Am 
derulat încă o dată scena în minte, ca să mă asigur că setea 
mea de informaţie nu îmi afectase logica. Mulțumit în cele din 
urmă și hotărât să nu mă las pradă emoţiilor, m-am întors și am 
cercetat fiecare centimetru al biroului și al acoperișului staţiei de 
benzinărie. Căutam ceva și abia după ce am descoperit ceea ce 
căutam mi-am îngăduit să las frâu liber sentimentelor și să mă 
bucur. 

În ciuda condiţiilor vitrege, folosindu-mă doar de câteva 
sunete captate din întâmplare, reușisem să găsesc cabina 
telefonică și - graţie a ceea ce tocmai văzusem - știam că 
aveam o șansă să o identific pe femeie. 


Capitolul 44 


Am traversat jumătate din stradă, am trecut dincolo de 
parapetul despărțitor ruginit, am fugit prin faţa unui grup de 


mașini care se apropia în viteză și m-am îndreptat spre Pamuk. 
M-a văzut apropiindu-mă, însă nu s-a obosit să-și ascundă 
dezgustul. Cel puţin mă scutea de amabilităţi. 

— Deţii sau ai împrumutat de la cineva un ci/girtma? l-am 
întrebat eu. 

— Ce anume? 

Eram aproape convins că nu stâlcisem cuvântul și că el făcea 
pe deșteptul. 

— Un cigirtma, am repetat eu. 

A ridicat din umeri, fără să i se citească ceva pe faţă. 

— Nu știu despre ce vorbești, americanule. O fi din cauza 
accentului. 

Am reușit să-mi păstrez calmul și am luat de pe masă o sulă 
de cusut - o unealtă cu vârf ascuţit - pe care o folosise ca să 
găurească pielea pentru reparaţii. Am început să zgârii 
suprafaţa mesei cu ea... 

— Hei, ce faci? a obiectat el, însă eu nu l-am băgat în seamă. 

— Uite, am spus eu după ce am terminat de scrijelit numele 
instrumentului. Acum îl recunoști? 

— Da, a zis el, uitându-se pe furiș la el. Qigirtma. 

Ciudat, suna aproape ca pronunția mea. 

— Ai cântat la un astfel de instrument în urmă cu o 
săptămână - poate vreun cântec popular pentru arhivă? 

Nu îi ceream decât să-mi confirme că descoperisem cabina 
telefonică bună - multe anchete eșuaseră, din cauză că agenţii 
fuseseră disperaţi să afle informaţii și traseseră concluziile 
greșite. 

— Nu știu, nu-mi aduc aminte, a răspuns el, pe un ton atât 
de hotărât, încât îmi venea greu să-l cred. 

Trebuie să recunosc că eram curios, mă apropiam, în sfârșit, 
de o pistă tangibilă a acestui labirint și poate de aceea am 
izbucnit. Țineam încă în mână sula de cusut - un obiect al naibii 
de urât -, iar mâna stângă a lui Pamuk se odihnea pe masă. 
Totul s-a petrecut atât de repede, încât mă îndoiesc că și-a dat 
seama. l-am împlântat vârful în pielea subţire dintre degetul 
mare și arător, ţintuind-o de masă. Ela ţipat de durere, însă ar fi 
trebuit să-mi mulțumească pentru că fusesem indulgent - dacă 


l-aş fi nimerit un centimetru mai încolo, nu ar mai fi putut cânta 
niciodată la chitară. 

L-am înșfăcat imediat de antebraţ, ca să nu se miște - într-o 
astfel de situaţie mai toţi oamenii au tendinţa să-și retragă 
mână și, acţionând astfel, își sfârtecă pielea, sporind dramatic 
durerea. Deoarece îl imobilizasem, nu se alegea decât cu o 
înțepătură care, deși era dureroasă, avea să se vindece repede. 

Era ciudat totuși cum o sulă din metal împlântată în mână îi 
sporise puterea de concentrare. S-a uitat la mine, ascultând 
fiecare cuvânt al meu și mușcându-și buza de durere. 

— Ești un chitarist bun, i-am spus eu, poate unul dintre cei 
mai buni pe care i-am auzit - și știu despre ce vorbesc -, însă nu 
e vina nimănui că nu ţi-au ieșit lucrurile așa cum ai dorit. Nu îţi 
place să  interpretezi melodiile altora? Atunci, renunță. 
Compune, organizează concerte de muzică populară pentru 
turiști, fă ceva - dar renunţă la atitudinea asta. Ăsta a fost un 
sfat, iar acum urmează avertismentul. Dacă mă mai minţi, îţi 
promit că nu vei mai putea face niciunul dintre lucrurile astea, 
nici măcar să cânţi pentru a zecea mia oară Mama mia - vei fi 
norocos dacă vei putea zdrăngăni cu dinţii la uku/ele*. M-ai 
înțeles? 

A dat din cap speriat, gândindu-se, probabil, că eram vreun 
psihopat aflat în evidenţa guvernului. M-am gândit să-i spun că 
era vorba despre Poștă, nu despre FBI, dar am renunţat. l-am zis 
să rămână nemișcat și am reușit să scot sula fără să îi provoc și 
alte răni. A gemut de durere, însă asta a fost nimic în 
comparație cu ţipătul pe care l-a scos când i-am aruncat pe rană 
raki din sticla aflată pe masă. 

— Alcoolul este un antiseptic excelent, i-am explicat eu. 

Am luat o fâșie de pânză albă, pe care urma să o folosească 
la lustruirea instrumentelor după ce își termina treaba, și i-am 
bandajat mâna. Am făcut-o cu îndemânare, strângând doar atât 
cât să îndepărtez durerea și să opresc sângerarea. 

— Ești doctor? m-a întrebat el. 

— Nu, am răspuns eu. Am prins câte ceva de-a lungul anilor 
- bandajând răni mai mult. 


30 i pi SR ndi ude d 
Instrument muzical principal cu patru coarde, asemănător cu o chitară mică (n. Red.) 


S-a holbat la mine și și-a dat seama că nu glumeam; asta era 
atitudinea de care aveam nevoie. 

— Ai cântat la c/girtma - da sau nu? l-am întrebat eu din nou 
de îndată ce am terminat de bandajat mâna. 

— Da, a răspuns el, recunoscător că își recăpătase mâna și 
îndoindu-și degetele, ca să se asigure că încă funcționau. 

— Cum a fost pronunția mea de data asta - bună? 

— Destul de bună, a răspuns el. S-a îmbunătăţit vizibil din 
cauza acului. 

Nu m-am putut abţine și am râs. l-am turnat un păhărel de 
raki și am rostit pe un ton mai blând: 

— Aș vrea să asculţi un fragment de muzică, i-am spus eu, 
scoțându-mi Mp3 playerul. Dumneata cânți? 

A ascultat o clipă. 

— Da... da, cânt, a răspuns el cu uimire în glas. 

Atunci am știut, fără nicio urmă de îndoială, că logica nu 
căzuse pradă emoţiilor. 

— Cum ai înregistrat-o? a întrebat Pamuk, arătând către Mp3 
player. 

— Cineva a venit să cumpere benzină, am minţit eu. O 
persoană din mașină vorbea la telefon și lăsa un mesaj pe un 
robot telefonic din New York. În fundal se auzea muzica. Este 
vorba despre o anchetă criminalistică, nu pot spune mai mult. 

Ultimul lucru pe care mi-l doream era să dezvălui importanţa 
cabinei telefonice - sau să fac vreo aluzie legată de existenţa ei 
-, prin urmare, am fost încântat să văd că se mulțumise cu 
explicația mea. 

— New York? a rostit el surâzând. În sfârșit, sunt un artist 
cunoscut pe plan internaţional. 

Am zâmbit și am arătat înspre ceea ce văzusem în biroul și 
pe acoperișul staţiei de benzinărie. 

— Aveţi camere de supraveghere, presupun. 

— Mda, în cazul în care cineva pleacă fără să plătească sau 
în caz de jaf armat, însă asta nu s-a întâmplat de câţiva ani buni. 

— Ascultă, domnule Pamuk, este important - ce sistem 
folosiți pentru înregistrare. Bandă sau disc? 

— Este vechi. Bandă, a răspuns el. VHS. 

— Unde se află sistemul și casetele? 


— Sunt amândouă aici, în birou. 

— În regulă, am zis eu. Cum sunt catalogate, aranjate 
casetele? 

El a râs. 

— Ce catalogare? Există o cutie în care sunt aruncate 
casetele. 

— Apoi sunt refolosite, se înregistrează peste? 

— Corect, a confirmat el. 

Exact de asta mă temeam: că una dintre camere o 
surprinsese pe femeie apropiindu-se de cabina telefonică, fie pe 
jos, fie cu mașina, și că banda fusese refolosită, iar înregistrarea 
ștearsă. 

— Bine, am continuat eu, spune-mi cum funcţionează. Cine 
schimbă casetele? 

— Toată lumea - cel care este de serviciu, a explicat el. 
Primul lucru pe care îl faci când îţi începi tura este să te asiguri 
că ai suma corectă de bani în casă, apoi să verifici echipamentul 
de înregistrare. Dacă banda este pe terminate, scoţi caseta, o 
arunci în cutie, alegi o alta, o derulezi și apeși pe butonul de 
înregistrare. 

— Prin urmare, există posibilitatea ca unele casete să nu fi 
fost folosite cu săptămânile sau cu lunile, corect? am întrebat 
eu. 

— Corect, depinde pe care pui mâna. Din câte știu, cele din 
fundul cutiei n-au fost folosite de mai bine de un an. 

Am căzut pe gânduri preţ de un minut - avea să fie o treabă 
anevoioasă, asta era sigur. 

— Ce se întâmplă dacă cineva pleacă fără să plătească? am 
mai întrebat eu. 

— Accesăm sistemul, derulăm caseta înapoi, luăm numărul 
de pe plăcuţa de înmatriculare și sunăm la poliţie. 

— Le daţi și caseta? Pentru urmărire în instanţă, sau ceva de 
genul? 

S-a uitat la mine și a râs neîncrezător. 

— Suntem în Turcia, domnule Wilson. Poliţiştii dau de urma 
numărului de pe plăcuţa de înregistrare și merg să discute cu 
individul. În curând, acesta este de acord să plătească de două 
ori suma de la pompă, care revine staţiei de benzinărie. Mai 


trebuie să plătească și o „amendă” polițiștilor, sumă ce intră în 
buzunarele acestora. Cine are nevoie de urmărire în instanță? 
Toată lumea este mulţumită, mai puţin individul care a fugit și 
de care nu-i pasă nimănui. 

Însă sistemul avea și unele avantaje: niciuna dintre casete 
nu se afla la Secţia de Poliţie din Bodrum sau nu era rătăcită 
prin sistemul judiciar. 

— Și vizualizaţi înregistrările la un televizor aflat în birou, nu? 

— Da, a răspuns el, urmărindu-mă cu privirea când m-am 
dus în faţa stației de benzinărie și am început să analizez 
camerele de supraveghere, încercând să descopăr raza lor de 
acoperire. 

Dacă surprinseseră femeia, trebuie să fi fost de aproape, de 
foarte aproape, indiferent că venise pe jos sau cu mașina, 
deoarece ea trebuia să se ducă la cabina telefonică. Dacă ar fi 
stat foarte aproape de bordură, nu cred că ar fi surprins-o 
camerele de supraveghere. Și asta presupunând că voi 
descoperi caseta bună și că înregistrarea nu fusese ștearsă. 

— Casetele prezintă un cod de cronometrare, adică poţi 
vedea data, orele și minutele în partea de jos? am întrebat eu. 

A încuviinţat din cap. Lucrul ăsta reprezenta încă un avantaj: 
graţie înregistrărilor făcute de Echelon, știam data și timpul 
exact al ambelor convorbiri telefonice. 

— În regulă, am spus eu. Aș vrea să intrăm în birou și să ne 
uităm la casete. 


Capitolul 45 


O oră mai târziu stăteam în continuare singur în fața unui 
televizor vechi alb-negru, cu un ecran puţin mai mare decât 
palma mea și o claritate cam îndoielnică. 

Lângă mine se afla o grămadă mare de casete VHS pe care 
le revizuisem deja și o alta mai mică de care nu mă atinsesem 
încă - era depozitul care scădea repede și în care îmi pusesem 
toate speranţele. Eu și cu Occidentul, poate, însă era mai bine 
să nu mă gândesc la asta. 

Biroul era înghesuit și m-aș fi mirat dacă fusese curăţat în 
ultimul deceniu. În ciuda caniculei - aerul condiţionat nu 
ajunsese până la staţia de benzinărie BP din Bodrum -, nu 


aveam nicio șansă să adorm. Scaunul pe care ședeam era atât 
de stricat și de inconfortabil, încât eram nevoit să mă ridic la un 
interval de câteva minute, ca să nu-mi amorțească spatele și 
fundul. 

În tot acest timp făceam pauză doar atunci când aruncam o 
casetă în grămada verificată. Codul de cronometrare zbura prin 
fața ochilor mei, lăsându-mi impresia că, până la sfârșitul zilei, 
voi ajunge să mă uit cruciș. Ca să nu mă încurc, îmi notasem 
data, ora și minutul fiecărui apel telefonic, acordând o marjă de 
eroare de cincisprezece minute înainte și după, doar ca să mă 
asigur că femeia nu sosise mai devreme sau nu așteptase mai 
mult prin zonă. 

Verificându-mi des notițele, mi-am dat seama că mă 
apropiasem de câteva ori. Urmăream cum codul de 
cronometrare se apropia de timpul vizat, simțind cum mi se 
accelera pulsul și cum îmi dispărea oboseala, însă banda se 
oprea brusc și îmi arăta o înregistrare dintr-o cu totul altă 
săptămână. 

Într-o astfel de ocazie agonizantă mă apropiasem cu o sută 
patruzeci de secunde de primul apel telefonic și eram sigur că 
femeia urma să apară în cadru, când pe ecran au apărut niște 
paraziți, deoarece se terminase banda. Am ramas năuc și 
cuprins de disperare. Ahmet Pamuk nu glumise când spusese că 
sistemul era un dezastru. 

Mai aveam de vizualizat trei casete când și-a făcut apariţia în 
prag. 

— Vrei cafea? m-a întrebat el. 

Am ezitat și l-am privit cu scepticism. 

El a râs. 

— Știu ce gândești: fără rahaturi dintr-astea turcești - atât de 
dense, încât nu știi dacă să le bei sau să le mesteci. Nu îţi ofer 
așa ceva, ci o cană cu cafea americană, atât de transparentă și 
de slabă, încât noi, turcii, o bem la litru. 

— Sună bine, am spus eu. 

— Cu o condiţie, a precizat el. Trebuie să mă duc să o cumpăr 
și să mă umilesc în fața proprietarului cafenelei pentru tine, dar 
dacă cineva oprește aici, va trebui să ieși și să pompezi benzină. 

— În regulă, am zis eu. 


Deoarece îmi mai rămăseseră doar trei casete de vizualizat, 
știam că șansele de a o vedea pe femeie erau minime. Aproape 
renunțasem. Dacă nu voi avea parte de un miracol, măcar să 
savurez o cafea. 

Terminasem cu următoarea casetă și mă aflam pe la mijlocul 
celei de-a doua când Pamuk mi-a întins cafeaua. Am îndepărtat 
capacul din plastic, m-am uitat în jurul meu după un coș de 
gunoi, și cum nu era vreunul, am aruncat capacul, apoi mi-am 
întors din nou privirea la ecran. Sărise nouă zile și, spre marea 
mea uimire, am observat un lucru: codul de cronometrare din 
partea de jos a ecranului se apropia de data și ora celui de-al 
doilea apel telefonic. 

Mi-am verificat notițele, ca să mă asigur, și după ce mi s-au 
confirmat nu mi-am mai dezlipit privirea de la ecran. Pamuk 
stătea în prag, în spatele meu, savurându-și cafeaua de melasă 
și știam că, dacă o vedeam pe femeie, nu puteam reacționa - el 
credea că eu căutam pe cineva care oprise în staţia de 
benzinărie și dacă își dădea seama că îl minţisem, ar fi început o 
tiradă de întrebări. În afară de asta, mai exista riscul, oricât ar fi 
fost de mic, ca el să o cunoască pe acea femeie. „Fii indiferent, 
mi-am spus eu, păstrează-ţi calmul.” 

— Ai vorbit serios mai devreme? a întrebat Pamuk, profitând 
de ocazie, ca să înceapă o nouă conversație. 

— În legătură cu ce? 

Priveam în continuare înregistrarea, neîndrăznind să derulez 
în faţă, ca nu cumva să omit ceva. 

— Că sunt unul dintre cei mai buni chitariști pe care i-ai 
auzit. 

— Este adevărat, am răspuns eu, privind cum se scurgeau 
secundele, transformându-se într-un minut nou. 

„Nu vă opriţi, am zis eu încet, nu vă opriţi.” 

— Ai cântat și tu? m-a întrebat Pamuk. 

— Când eram copil. A fost suficient ca să-mi dau seama că 
nu voi face niciodată performanţă. Aș fi dat orice să am talentul 
dumitale. 

N-a spus nimic. Am vrut să mă uit la faţa lui, ca să îi văd 
reacţia, însă nu puteam să-mi întrerup concentrarea. Dacă o voi 
zări, asta urma să se întâmple foarte curând. Am aruncat o 


privire să verific aparatul video - mai era suficientă bandă -, 
însă, având în vedere sistemul de securitate al staţiei de 
benzinărie, nu exista nicio garanţie. M-am uitat din nou la ecran, 
urmărind cum se scurgeau secundele și simțind prezenţa lui 
Pamuk în spatele meu. 

Prin voia destinului, el se cuibărise în mintea mea și m-am 
simţit cuprins de un sentiment ciudat - presupun că toate 
simţurile îmi erau ascuţite. Aveam sentimentul, certitudinea, că 
intrasem în viaţa lui cu un motiv anume. Îmi aducea aminte de 
preotul pe care îl întâlnisem în Thailanda cu mult timp în urmă și 
care îmi spusese că, poate, drumurile noastre se întâlniseră, ca 
să-mi poată spune ceva. Am simţit că era rândul meu să 
transmit mai departe mesajul. 

Fără sa-mi pierd concentrarea și să-mi mut privirea, i-am 
spus încet: 

— Nu-ţi place ceea ce faci acum și nu-ţi place muzica pe care 
trebuie să o cânțţi. Este suficient ca să schilodească sufletul unui 
bărbat. A oricărui bărbat. 

Pe ecran nu a apărut niciun vehicul și niciun pieton - nimic. 
Poate că se apropiase pe jos sau parcase atât de aproape de 
bordură, încât nu intrase în raza vizuală a camerelor de 
supraveghere - și asta presupunând că banda nu se terminase 
sau nu sărise brusc la un alt timp. M-am uitat din nou la codul 
de cronometrare care se apropia repede de minutul apelului. 

Dacă nu o vedeam în curând, aveam să ratez șansa asta 
pentru totdeauna. 

Am încercat să vorbesc pe un ton calm, ca să nu trădez 
nerăbdarea sau agitația. 

— Am cunoscut cândva un bărbat - s-a întâmplat cu mulţi 
ani în urmă, am continuat eu. Era un călugăr budist, care mi-a 
spus ceva ce nu am să uit niciodată. Și anume că, dacă vrei să 
fii liber, tot ce trebuie să faci este să renunți. 

Pamuk n-a răspuns, iar eu nu îi vedeam fața. M-am uitat la 
secundele care se scurgeau cu repeziciune - unde era? 

Unde era? 

— Interesant, a replicat, într-un sfârșit, Pamuk, repetând. „Tot 
ce trebuie să faci este să renunțţi.” Asta vrei să-mi spui? Să 
renunţ la toate slujbele astea de rahat? 


— Nu vreau să spun nimic. Dar poate de asta mă aflu aici - 
am străbătut atâta cale ca să transmit mai departe mesajul. la-l 
ca pe un cadou, dacă vrei. 

Pe ecran a apărut o mașină. A trecut prin cadru lăsând 
impresia că voia să parcheze. Un Fiat, mi-am spus eu, de culoare 
închisă, însă era greu să-ţi dai seama pe un ecran alb-negru. Nu 
m-am aplecat în faţă, deși aș fi vrut. Mi-am relaxat doar umerii, 
de parcă aș fi vrut să mă întind. 

Am verificat codul de cronometrare - era aproape de timpul 
vizat. Câteva clipe mai târziu o femeie și-a făcut apariţia din 
locul de unde trebuie să fi parcat. Era o femeie musulmană, cu o 
basma pe cap și îmbrăcată într-un veșmânt lung. Se îndrepta cu 
capul plecat către locul unde se afla cabina telefonică. 

În timp ce trecea pe lângă pompele de benzină, aflate 
departe de bordură, și-a vârât mâna în geantă și a scos un 
mobil. S-a oprit, a aruncat o privire în jur ca și când ar fi vrut să 
se asigure că nu o urmărea nimeni și atunci i-am zărit chipul 
pentru prima oară. 

Mi s-a părut că mă uitam la ea de câteva minute bune, însă, 
conform codului de cronometrare, imaginea nu a durat mai mult 
de două secunde. Ea și-a privit ceasul, s-a îndreptat spre cabina 
telefonică și a dispărut de pe ecran. 

Nu am schiţat nicio mișcare, am rămas cu ochii fixaţi asupra 
ecranului, deși mintea mea o luase razna, și am adoptat un 
limbaj al corpului care să îl convingă pe Pamuk că nu 
observasem nimic interesant. La scurt timp - poate peste câteva 
minute, însă îmi era greu să-mi dau seama - banda s-a terminat, 
iar eu nu am văzut-o pe femeie ieșind din cabina telefonică. 

Am profitat de întrerupere, ca să mă întorc și să îmi dau 
seama dacă Pamuk observase că ceva nu era în regulă. Nu mai 
era acolo. 

Fusesem atât de concentrat la ceea ce se întâmpla pe ecran, 
încât nu auzisem că oprise o mașină, ca să alimenteze cu 
benzină, și că Pamuk ieșise să-și facă meseria. Am rămas singur 
și tăcut vreme îndelungată, gândindu-mă la femeia pe care 
tocmai o văzusem. Apoi, într-un sfârșit, m-am ridicat în picioare 
și am ieșit - speram ca aerul proaspăt să-mi facă bine. 


Pamuk tocmai terminase de servit un alt client, iar când 
acesta a plecat, el s-a întors spre mine. 

— Ai găsit ce căutai? m-a întrebat el. 

— Nu, am minţit eu. 

— De aceea ești așa de palid? 

— Oricine ar petrece câteva ore în așa-zisul vostru birou ar 
păţi la fel, i-am replicat eu. 

El a zâmbit. 

— Aș vrea să-ţi mulțumesc pentru ceea ce mi-ai zis - despre 
chestia cu libertatea. 

— Cu plăcere. Îmi pare rău că ţi-am găurit mâna cu sula. 

— Am meritat-o, probabil. Era timpul să mă trezească cineva 
la realitate. 

A râs. 

Ne-am strâns mâna, iar eu m-am îndepărtat. Nu ne-am mai 
întâlnit de atunci, însă câţiva ani mai târziu, în timp ce ascultam 
National Public Radio, am auzit un interviu cu el - am aflat că 
reușise să compună un set de melodii cântate la instrumente 
tradiţionale și că devenise un fel de Kenny G. În varianta 
turcească. Cel mai bine vândut album al lui era intitulat /fYou 
Want To Be Free”. 

Am luat-o de-a lungul șoselei, singur și îngândurat, 
pierzându-mă în lumina slabă a după-amiezii. Nu luasem caseta 
video cu mine, singura modalitate de a identifica femeia, 
deoarece nu fusese nevoie. Îi recunoscusem faţa când s-a oprit 
să privească în jurul ei. 

Era Leyla Cumali. 


Capitolul 46 


La scurt timp după 11 septembrie, când Forţele Aeriene 
americane au început să bombardeze teritoriul Afganistanului, 
încercând să-l ucidă pe conducătorul grupării Al-Qaeda, o 
femeie care trăia într-un sat izolat a devenit legendară în 
moscheea unde înflorea fundamentalismul islamic. 

Forțele Aeriene au lansat câteva rachete dirijate prin laser 
asupra unei case sărăcăcioase, dar, din nefericire, serviciile 


3l Dacă vrei să fii liber, (n.tr.) 


secrete americane se înșelaseră din nou. Bărbatul, pe numele 
Ayman al-Zawahiri, nu se afla înăuntru, doar soţia lui și câţiva 
copii ai acestora. 

Din senin, în toiul unei nopţi geroase, exploziile uriașe 
distruseseră casa, ucigând majoritatea copiilor. Cu toate astea, 
mama lor, grav rănită, supraviețuise. Oamenii din casele 
învecinate au venit în fugă la ruine, blestemându-i pe americani 
și jurând răzbunare eternă, și au început să înlăture bucăţile de 
zidărie cu mâinile goale, ca să ajungă la femeie. 

Era conștientă, însă nu se putea mișca. Ştia că în haosul 
provocat de atac nu apucase să-și pună voalul. l-a auzit pe 
salvatori săpând tot mai aproape și, când aceștia au fost 
îndeajuns de aproape ca să o audă, le-a ordonat disperată să se 
oprească, în calitate de soție a unui întemeietor al islamului și a 
unui musulman devotat, nu avea de gând să-i permită niciunui 
bărbat care nu era rudă directă cu ea să-i vadă faţa. A spus că 
ar fi preferat să moară decât să fie părtașă la așa ceva, iar 
ameninţarea ei a fost cât se poate de serioasă. În ciuda 
rugăminţilor arzătoare ale salvatorilor și ale câtorva femei, ea 
nu a putut fi convinsă să se răzgândească și, câteva ore mai 
târziu, cu faţa descoperită, nu a mai rezistat, din cauza rănilor 
grave, și a murit. 

Citisem despre incident la scurt timp după ce se întâmplase 
și, în vreme ce străbăteam străzile din Bodrum, mă gândeam 
din nou la acel nivel ridicat de fanatism religios sau nebunit - 
alegeţi definiţia care vă convine cel mai mult. În adâncul 
sufletului mă așteptasem să descopăr exact acest gen de 
femeie care să folosească un mesaj reconfigurat pe mobil prin 
intermediul căruia să comunice cu cel mai căutat terorist din 
lume. În schimb, am dat peste Cumali - o femeie modernă, 
muncitoare, care își conducea singură mașina neagră de 
fabricaţie italiană, iar mie mi se părea absolut imposibil 
scenariul ăsta. 

Cu siguranță, individul din Hindu Kush era primul dintr-o 
nouă generaţie de fanatici islamici - inteligent, educat, priceput 
într-ale tehnologiei -, genul de bărbat care scotea în evidenţă 
cât de barbari și de ticăloși fuseseră cei ce deturnaseră 
avioanele din 11 septembrie. Într-un sfârșit, Occidentul întâlnise 


un dușman demn de temerea lui, iar părerea mea personală era 
aceea că el reprezenta viitorul. În foarte scurt timp vom ajunge 
să tânjim cu toţii după atacuri sinucigașe cu bombă sau după 
avioane deturnate. Însă oricât de sofisticat ar fi fost, era în 
continuare un adept al islamului, deși singurul lui colaborator, 
din câte știam noi, nu părea un fundamentalist. Într-adevăr, se 
îmbrăca modest, conform religiei ei, dar Leyla Cumali nu părea 
să semene câtuși de puţin cu soţia lui al-Zawahiri. 

M-am oprit în faţa unui bar de pe țărmul mării, extrem de 
cunoscut printre grupurile de turiști din Bodrum, și am refuzat 
invitaţia a trei nemţoaice tinere de a le ține companie. Am 
aruncat o privire în jur și, puţin mai încolo, am zărit ceea ce 
căutam - o bancă goală aflată la umbră. M-am așezat și l-am 
sunat pe Bradley. 

L-am întrerupt în timp ce mânca un sendviș la birou și i-am 
spus pe scurt noutăţile referitoare la The French House, apoi i- 
am pomenit despre numărul de telefon. Pe urmă i-am dezvăluit 
adevăratul motiv pentru care îl sunasem. l-am zis că singura 
noutate semnificativă era aceea că femeia care se ocupa de 
anchetă părea extrem de competentă. 

— O cheamă Leyla Cumali, i-am spus eu. Ține minte, Bradley 
- cred că vom avea mult de-a face cu ea de acum înainte. Are 
vreo treizeci și ceva de ani, este divorțată și, în afară de faptul 
că se află aici doar de câţiva ani, nu mai am alte informaţii 
despre ea. 

Părea o conversaţie cât se poate de normală, însă speram că 
mă exprimasem suficient de clar, ca Bradley să înțeleagă că 
trebuia să-l contacteze pe prietenul nostru, care urma să-și pună 
oamenii să caute cât mai multe informaţii despre ea. Bradley nu 
m-a dezamăgit. 

— Cumali, ai spus? N-ai vrea să-mi dictezi pe litere? 

l-am dictat numele pe litere, însă nu aveam de gând să-i 
spun Șoptitorului că ea era femeia din cabina telefonică. Oricât 
de mare era acea descoperire, eram îngrijorat. Nu știam prea 
multe despre ea, nu se potrivea niciunui profil pe care mi-l 
închipuisem și îmi era teamă ca nu cumva cineva din guvern - 
poate chiar președintele - să dea un ordin prin care să fie 
săltată în secret, extrădată undeva, într-o ţară din lumea a treia, 


și supusă torturii până când avea să dezvăluie identitatea și 
locul unde se afla Sarazinul. După părerea mea, tactica asta ar fi 
fost un adevărat dezastru. 

De la început crezusem că Leyla Cumali avea o cale prin care 
lua legătura cu el și fusesem aproape convins că cea mai 
verosimilă metodă era un mesaj inofensiv postat pe un forum pe 
internet - un site de matrimoniale sau îngropat în multitudinea 
de anunţuri personale ale unor pagini virtuale. Un astfel de 
mesaj, neimportant pentru mulţi, ar fi fost încărcat de 
semnificaţii în ochii Sarazinului. 

Și da, oricât de inteligent era sistemul, oferea un alt mare 
avantaj - putea fi modificat. Cea mai mică schimbare - scrierea 
greșită a unui cuvânt, de exemplu - îi indica Sarazinului că se 
făceau presiuni asupra ei și că el trebuia să dispară. Odată 
avertizat că eram pe urmele lui, nu cred că l-am mai fi putut 
prinde vreodată. 

Din aceste considerente voiam să-l avertizez personal pe 
Dave că extrădarea ar fi putut duce la o catastrofă. Voiam, de 
asemenea, să îi povestesc despre relaţia dintre o polițistă 
turcoaică modernă și un terorist arab înfocat. 

Odată ce se lăsa întunericul, știam că mi se oferea ocazia 
perfectă de a cerceta mai în profunzime viața Leylei Cumali. 


Capitolul 47 


În timp ce ședeam pe bancă, lăsând umbrele să mă 
împresoare, am format un alt număr de telefon. 

— Bună ziua, domnule Brodie David Wilson, a rostit 
administratorul când mi-a auzit vocea. E posibil să mai aveţi și 
alte aventuri pentru ajutorul meu și al tâmplarilor simpli? 

— Astăzi nu, i-am răspuns eu. Aș vrea să-mi spuneţi despre 
Circul de Stat din Milas - la ce oră începe și la ce oră se termină? 

— Sunteţi un om al surprizelor multe - vreţi să aruncaţi o 
privire circului? 

— Nu, mă gândeam să dau o reprezentaţie. 

El a râs. 

— Mă luaţi peste picior. 

— Da, am recunoscut eu. Un coleg mi-a sugerat să merg și 
mă gândeam cât timp durează. 


— Voi intra pe linia internetului, a spus el, iar eu l-am auzit 
lovind tastatura din faţa lui. Da, iată - totul e în limba turcilor. 
Este mare noroc că aveți avantajul „orificiului meu de 
translator. 

— Și ce „orificiu” minunat, am spus eu. 

— Orele sunt următoarele: Marea Paradă începe la șase 
seara, iar bufonada piesei finale se termină la 11.30. 

l-am mulţumit și am închis. Întunericul se lăsa pe la 8.30, 
prin urmare, puteam pătrunde în casa lui Cumali pe la 9 p.în. 
Până se întorcea ea cu mașina din Milas se făcea miezul nopții, 
ceea ce însemna că aveam la dispoziţie trei ore ca să-mi termin 
treaba. 

Era o supoziţie, firește - o dorinţă indiscutabilă că 
reprezentația de circ se va încheia la timp. Ai fi zis că învățasem 
cât de periculoase puteau fi supozițiile. 

M-am uitat la ceasul aflat pe o clădire din apropiere - era ora 
17.00. 

Patru ore până la întâlnirea mea clandestină din Portul Vechi, 
patru ore să fac o plimbare cu barca, patru ore să găsesc o 
cărare secretă. 

Mai întâi însă trebuia să fac un drum până la un magazin de 
bricolaj. 


Capitolul 48 


Mica barcă pescărească a înaintat cu viteză de-a lungul plajei 
nemţești și, în ultimul moment, căpitanul cu faţa înnegrită de 
soare a tras de manetă în sens opus, a învârtit cârma și a oprit 
fix lângă debarcaderul din lemn. 

Când l-am abordat prima oară pe bătrân, care se afla în 
portul Bodrum și repara una dintre mulinetele bărcii, și i-am 
spus despre călătoria la care mă gândisem, acesta a refuzat 
categoric. 

— Nimeni nu merge în partea aceea a cheiului, a spus el. The 
French House este... 

Negăsind un echivalent în engleză, a imitat un cuţit care îi 
tăia gâtul, și am înţeles la ce se referea: era interzis. 

— Sunt convins că este adevărat, am replicat eu. Cu excepţia 
poliției, și mi-am scos insigna. 


S-a uitat la ea o clipă, apoi mi-a luat-o din mână și a 
cercetat-o mai îndeaproape. O secundă am crezut că avea de 
gând să o muște, pentru a se asigura că era adevărată. 

Mi-a dat-o însă înapoi, părând în continuare sceptic. 

— Cât face? am întrebat eu. 

l-am spus că va trebui să mă aștepte - treaba dura cam trei 
ore - și i-am oferit o sumă care mi s-a părut mai mult decât 
generoasă. S-a uitat la mine și mi-a zâmbit, dezvăluind un șirag 
frumos de dinţi stricați. 

— Credeam că vreţi să închiriaţi barca, nu să o cumpăraţi. 

Râzând în continuare de norocul ce dăduse peste el, a 
aruncat mulineta printre năvoade și mi-a făcut semn să urc la 
bord. 

Odată ajunși lângă debarcader, m-am urcat pe marginea 
bărcii și, ţinând bine punga din plastic de la magazinul de bri- 
colaj, am sărit pe malul stâncos ce se ridica deasupra noastră. 
Știam din experienţă că nu puteam fi văzuţi nici din vilă, nici de 
pe peluză. Chiar și așa, mă bucuram și de faptul că umbrele 
după-amiezii ne ofereau adăpost. Nu puteam explica motivul, 
tot ce știam însă era că nu-mi plăcea casa, nu mă dădeam în 
vânt nici după plaja nemţească și eram aproape sigur că, dacă 
aveam dreptate, nu îmi va plăcea nici ceea ce urma să 
descopăr. 

La Salle d'Attente - Camera de așteptare. Eram deja convins 
că, datorită locului în care se afla casa, vizitatorii care îi 
trecuseră pragul cu mulți ani în urmă veniseră ca să aștepte un 
vapor. Conform poveștilor pe jumătate uitate, aceștia soseau în 
Bodrum fără să fie văzuţi, petreceau câteva zile în intimitatea 
sinistră a proprietăţii, apoi dispăreau în circumstanţe la fel de 
misterioase. 

M-am gândit că, poate, pe vremea aceea exista vreun iaht 
care era ancorat lângă debarcader - un vas în care vizitatorii se 
ascundeau, ca să nu fie văzuţi - și ieșea în larg pentru a se 
întâlni cu un vas comercial aflat în trecere. 

Însă cărarea care cobora pe ţărmul stâncos nu avea nicio 
logică - era complet vizibilă. Tocmai de aceea eram convins că 
exista o altă cale de acces de la vilă la hangarul pentru bărci. 


L-am chemat pe comandant, i-am spus că o voi lua în sus, pe 
cărare, am mers de-a lungul hangarului și, de îndată ce am ieșit 
din raza lui vizuală, am început să cercetez hala. Era aproape 
lipită de stâncile înalte și în umbră am găsit repede ceea ce 
căutam - o ușă care oferea accesul în interiorul clădirii. Deși era 
încuiată, lemnul era vechi și a cedat repede când am împins-o 
cu umărul. 

Am pășit din lumina slabă în semiîntuneric. Spaţiul era imens 
și acolo - așezat pe un suport din bare acoperite de apă - se afla 
vechiul iaht, în stare perfectă. Nu m-am putut abţine să nu mă 
întreb cine șezuse pe scaunele învelite în catifea din interiorul 
întunecat. 

La un capăt am văzut niște uși mari, prevăzute cu vinciuri 
electrice care ofereau acces la apă. La capătul opus se găseau 
niște vestiare, două dușuri, o toaletă și un atelier mare. Pe un 
perete urcau niște scări abrupte. 

Am deschis punga de la magazinul de bricolaj, am scos 
dispozitivul pe care îl cumpărasem și m-am îndreptat către ele. 


Capitolul 49 


Am pătruns în două încăperi mici. În timpul iernii ele formau 
apartamentul lui Gianfranco, însă în acel moment mobila era 
acoperită cu cearșafuri și totul era împachetat. 

Am pornit dispozitivul portabil și am văzut cum acul de pe 
voltmetru prindea viaţă. Era de proveniență elveţiană, deci 
scump, însă, spre deosebire de mizeriile chinezești, eram 
încrezător că va funcţiona. Dispozitivul era destinat 
constructorilor și renovatorilor - îți arăta unde se aflau cablurile 
electrice pentru prizele sau întrerupătoarele de pe perete, ca să 
nu le nimerești cu vreun cui și să te electrocutezi. 

Dacă exista vreo ușă secretă sau vreo trapă în hangarul 
pentru bărci, mă gândeam că trebuia să funcţioneze fie 
mecanic, fie electric. Dar cu sistemul mecanic era mai complicat 
- aveai nevoie de leviere și de scripete, de lanţuri și de 
contragreutăți. Un sistem electric, pe de altă parte, nu necesita 
decât un motor electric, ceea ce mi se părea cel mai potrivit 
candidat. 


Am ridicat dispozitivul, i-am fixat cele două suporturi pe 
perete și am început să îi caut lungimea. Încercam să descopăr 
un cablu electric care ducea la vreun întrerupător ascuns, dar, în 
timp ce dispozitivul arăta o mulţime de fire, toate duceau la 
prize sau întrerupătoare. După ce am terminat cu pereţii, m-am 
ocupat de tavan și de pardoseală, însă fără niciun rezultat. 

În timp ce coboram mi-am dat seama că vântul se înteţise, 
făcând să se zguduie ușile care dădeau înspre mare - se apropia 
furtuna. Am ignorat lucrul ăsta și am intrat în atelier. Încăperea, 
plină de scule electrice și de rafturi înțesate cu vopsele, se 
termina în stâncă. „lată cel mai potrivit loc pentru o ușă 
secretă”, m-am gândit eu. Am început cu peretele din spate, 
mișcându-mă repede. 

Acul voltmetrului continua să sară - pereţii erau împânziţi cu 
fire -, numai că fiecare fir ducea către o mulţime de prize și 
întrerupătoare ce s-au adeverit a fi false. În tavan și în 
pardoseala din ciment - chiar și sub mesele de lucru, nu am 
găsit nimic, fapt care m-a descurajat. 

Întrebându-mă dacă nu îmi făcusem prea multe griji în 
legătură cu svasticile, amăgindu-mă astfel, am intrat în vestiare. 
Speranţele mi-au revenit când am descoperit un întrerupător 
sub o masă de lucru, însă mi s-au năruit când mi-am dat seama 
că el comanda căldura din pardoseală. 

De acolo m-am îndreptat către dușuri și m-am hotărât să 
verific mai întâi toaleta. Variantele scădeau din ce în ce mai 
repede. 

Tavanul și pardoseala erau curate, la fel și trei dintre pereți, 
însă pe cel pe care era montată o chiuvetă cu un dulap cu 
oglindă deasupra am depistat un semnal. 

Nu existau nici întrerupătoare, nici prize pe perete, prin 
urmare, nu mi-am făcut speranţe când am văzut acul mișcându- 
se: m-am gândit că trebuia să existe un bec în interiorul 
dulapului. Am deschis ușa prevăzută cu oglindă și, în afară de o 
perie de dinţi veche, nu am găsit nimic. 

Folosindu-mă de dispozitiv, am depistat firele de-a lungul 
tencuielii până când am ajuns la un unghi drept - pe perete erau 
instalate toaleta și rezervorul - și m-am oprit. Era ciudat - un 
cablu electric se întindea de-a lungul părții laterale a peretelui și 


se pierdea într-un colţ. „Ce se află în spatele toaletei?” m-am 
întrebat eu. Am bătut în perete - era din piatră sau din 
cărămidă. Solid. 

M-am întors la dulap și am folosit voltmetrul, ca să cercetez 
zona din jurul lui. Firul se termina în spatele acestuia. Era, 
practic, o cutie din lemn. M-am uitat la ea cu atenţie - veche, 
mai mult ca sigur instalată când fusese ridicată casa -, însă 
oglinda era nouă. M-am întrebat dacă îngrijitorului - Gianfranco 
- nu i se ceruse cumva să înlocuiască oglinda și dacă el nu 
descoperise ceva mult mai interesant când dăduse jos dulapul 
de pe perete. 

Am aprins lanterna de la chei și am pipăit cu degetele 
marginile cutiei - dacă exista un întrerupător în spatele ei, 
trebuia să existe și o modalitate de a ajunge ușor la el. Nu era la 
vedere, și mă gândeam să deșurubez dulapul de pe perete sau 
să iau un ciocan din atelier și să-l fac bucăţi, când am dat peste 
un mâner mic, ingenios instalat sub marginea de jos. 

Am tras de el, dulapul s-a desprins de perete, iar eu l-am 
putut ridica: o capodoperă a ingineriei nemţești. 

În peretele din spate, se afla un buton din alamă cu o 
svastică gravată pe el. L-am apăsat. 


Capitolul 50 


S-a auzit huruitul unui motor electric și peretele pe care se 
afla toaleta și rezervorul s-a deschis. Fusese gândit într-un mod 
ingenios - întreg peretele era construit dintr-un bloc de piatră, 
cântărind aproximativ o tonă, iar ţevile prin care se scurgea apa 
se deplasau fără să se facă bucăţi. 

În interiorul cavităţii era o firidă încăpătoare în care se afla 
motorul electric ce declanșa mecanismul. Mai multe trepte din 
piatră, late și frumos construite, se pierdeau în întuneric. Pe 
perete am zărit trei întrerupătoare din alamă și am intuit că erau 
pentru lumini, însă nu le-am aprins - habar nu aveam ce mă 
aștepta și, ca orice agent secret, știam că întunericul oferea 
siguranţă. M-am gândit să caut butonul care închidea la loc 
peretele, dar m-am răzgândit. Era mai bine să îl las deschis - 
dacă eram nevoit să fug, nu voiam să bâjbâi în întuneric în 
căutarea lui și să aștept să se deschidă ușa. Ar fi fost o greșeală. 


Am urcat scările fără să fac zgomot și am pătruns într-un 
tunel - era suficient de înalt ca să stai în picioare, solid, prevăzut 
cu lumini de ghidare în pardoseală și cu guri de aerisire în tavan. 
Aerul era proaspăt. 

Lumina slabă a lanternei îmi lumina calea și, înainte să fie 
înghițită de întuneric, am văzut că tunelul era săpat în stâncă. 
Eram convins că, undeva, în faţă, trecând prin stâncă și pe sub 
peluzele îngrijite, acesta se termina la vilă. 

Am înaintat, iar firul de lumină a surprins strălucirea 
bronzului pe perete. Pe măsură ce mă apropiam, mi-am dat 
seama că în stâncă era fixată o plăcuță. Cu toate că germana 
mea nu era prea bună, am reușit să înțeleg. Am citit cu inima 
grea: 

„Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, între anii 1946 și 1949, 
următorii bărbaţi - bravi soldaţi ai Reichului - au proiectat și 
ridicat această casă.” 

Apoi urma o listă cu numele lor, rangul militar și contribuţia 
pe care și-o adusese fiecare în timpul construcției. Am observat 
că cei mai mulţi dintre ei fuseseră membri ai Waffen-SS - 
ramura militară de luptă a Partidului Nazist, care purta cămașă 
neagră - și, în timp ce stăteam la adăpostul întunericului, mi-a 
apărut din nou în faţă fotografia acelei mame care se îndrepta 
către camera de gazare împreună cu copiii ei. Departamentul SS 
fusese cel care se ocupase de lagărele de concentrare. 

În partea de jos a plăcuței era scris numele grupului care 
înființase și organizase construcția casei. Se numea Stille Hilfe - 
Ajutor silențios - și confirma ceea ce bănuisem de când 
văzusem svasticile pe peretele din bibliotecă. 

Stille Hilfe era o organizaţie - ODESSA era o alta, după cum 
se crede - care îi ajutase pe naziștii fugari, în principal pe 
membrii de bază ai SS, să fugă din Europa. Era unul dintre cele 
mai bune grupuri de suport clandestine înființat vreodată și nu 
aveai cum să fi fost agent secret în Berlin fără să nu fi auzit 
despre el. Din câte îmi aduceam aminte, grupul asigurase 
sprijinul financiar, pașapoartele false și transportul pe rute 
secrete, cunoscute sub denumirea „parâme”. Eram convins că 
vila fusese construită ca punct terminus pentru una dintre 
aceste rute, un punct de îmbarcare de unde fugarii, împreună cu 


familiile lor, erau transportaţi către Egipt, America, Australia și, 
în special, către America de Sud. 

Am inspirat adânc și m-am gândit cât de mult mă înșelasem 
- în ciuda gurilor de aerisire, aerul nu era deloc proaspăt. Era 
îmbâăcsit și urât mirositor, așa că am luat-o repede înainte, 
vrând să termin mai repede cu locul acela și cu îngrozitoarea 
amintire a celor care scăpaseră prin acest tunel. 

Cu ajutorul lanternei, am văzut că tunelul se termina în faţă. 
Mă așteptam să văd niște trepte abrupte și mi-a luat o secundă 
să-mi dau seama că subestimasem priceperea inginerească a 
soldaților nemți: era un lift. 


Capitolul 51 


Liftul mic a urcat repede și fără să facă zgomot. Eram 
încordat - nu știam în care partea a casei se va opri și dacă era 
cineva înăuntru. 

S-a oprit cu o hurducătură, apoi am auzit zgomotul unui 
motor electric. După ce ușa s-a deschis am văzut ce declanșa - 
peretele tencuit al unui dulap mare cu lenjerie, care ascundea 
liftul, s-a dat la o parte. Am pătruns în semiîntuneric, m-am 
mișcat repede printre rafturile pe care erau aranjate frumos 
seturile de lenjerie și am crăpat ușa. 

Am privit pe coridor - mă aflam la etajul al doilea, o parte a 
casei pe care nu o mai văzusem. Aș fi putut pleca atunci - 
descoperisem intrarea secretă în vilă -, însă am auzit o voce 
înfundată și necunoscută, din cauza distanţei, și m-am furișat pe 
coridorul lung. 

Sunetul a încetat, dar am continuat să mă furișez de-a lungul 
coridorului până m-am trezit în fața scării principale. La capătul 
îndepărtat, ușa care dădea în dormitorul principal era 
întredeschisă. 

Am auzit din nou vocea care răzbătea din interior - era 
Cameron - și m-am gândit că, poate, purta o conversaţie tăcută 
cu ea însăși în timp ce petrecea timp în dormitor, în amintirea 
sotului ei. Momentul era potrivit, se lăsa întunericul, și atunci 
mi-am amintit că îmi spusese că, dacă se întindea pe pat, își 
imagina că soţul ei era acolo. În acea clipă am auzit o altă voce. 


Era o voce de femeie - părea să fie o tânără americancă din 
Vestul Mijlociu. Spunea ceva despre un restaurant, când s-a oprit 
brusc. 

— Ce-a fost asta? a întrebat ea. 

— N-am auzit nimic, a răspuns Cameron. 

— Nu, nu e un sunet, ci un curent de aer. 

Avea dreptate - vântul pătrundea prin tunel, urca prin puţul 
liftului și ieșea prin dulapul de lenjerie. 

— Ai lăsat deschisă ușa hangarului de bărci? a întrebat 
Cameron. 

— Bineînţeles că nu, a răspuns cealaltă femeie. 

Amândouă știau despre tunel - totuși Cameron ratase șansa 
de a câștiga Premiul Oscar pentru rolul de soție iubitoare. 

— Poate că vântul a deschis una dintre ferestrele de la 
parter, a opinat Cameron. Se apropie furtuna. 

— Știu și eu, mă duc să arunc o privire. 

— Am crezut că mergem la culcare, a zis Cameron. 

— Așa vom face. Nu va dura mult. 

Am auzit un sertar deschizându-se, apoi un clic metalic. Din 
lunga și neplăcuta mea experienţă, recunoșteam sunetul pe 
care îl scotea piedica armei atunci când era ridicată. M-am întors 
și am luat-o înspre dulapul cu lenjerie. 

Coridorul era prea lung și mi-am dat seama imediat că în 
momentul în care femeia necunoscută va ieși din cameră mă va 
vedea. M-am întors la stânga, am deschis o ușă și am intrat într- 
o cameră de oaspeți. Am închis încet ușa și, cu inima bătând să- 
mi sară din piept, am rămas în întuneric, sperând ca femeia să 
coboare scara principală. 

N-a făcut-o. Am auzit zgomot de pași apropiindu-se, așadar, 
m-am pregătit să o dobor și să o dezarmez în clipa în care avea 
să deschidă ușa. A trecut pe lângă cameră. „Se îndreaptă către 
scările de serviciu”, mi-am zis eu și am așteptat un minut până 
să mă furișez înapoi pe coridor. 

Nu era nimeni. Am înaintat deci repede în direcţia dulapului 
cu lenjerie, am privit cum peretele secret se închidea în urma 
mea și am așteptat ca liftul să coboare către tunel. Abia atunci 
m-am rezemat de perete și m-am concentrat, încercând să 
memorez sunetul exact și tonul din vocea femeii. 


Nu ar fi trebuit să-mi bat capul cu asta, însă, în mod ciudat, 
mirosul gardeniilor a fost acela care s-a dovedit a fi extrem de 
important. 


Capitolul 52 


Înaintam de-a lungul portului de ambarcaţiuni, cu umerii 
aplecați în faţă, luptându-mă cu vântul care se înteţea din ce în 
ce mai mult. Stropii de apă aduși de valurile înspumate îmi 
loveau fața. Furtuna de vară se apropia dezlănţțuită și 
imprevizibilă, zgomotul tunetelor răsunau deasupra capului și 
fulgerele brăzdau orizontul. 

Distanţa străbătută înapoi de la The French House fusese o 
luptă împotriva vântului și a valurilor. Când am ajuns în port, 
până și comandantul era palid la față și mi-a spus râzând că, la 
urma urmei, ieșisem, poate, cel mai câștigat din toată afacerea. 
l-am plătit și am luat-o, oarecum șovăitor, către faleza de pe 
ţărmul mării. 

La capătul golfului am găsit ceea ce văzusem în urmă cu 
câteva zile - un ghetou cu garaje și magazine dărăpănate, unde 
se închiriau scutere și motorete grupurilor numeroase de turiști. 
Am intrat într-unul dintre cele mai aglomerate magazine - ar fi 
fost greu să identifici pe cineva într-o mare de oameni -, am ales 
cel mai comun scuter, un model Vespa, i-am dat unui angajat 
obosit datele de pe carnetul meu de șofer și din pașaport și am 
pornit la drum în furtuna care începea să se dezlănţțuie. 

Am făcut o singură oprire - la un magazin care vindea 
telefoane mobile și alte dispozitive electronice mici. M-am uitat 
în vitrină, am arătat ce doream și am cumpărat două stick-uri de 
memorie. 

După colţ se afla o alee părăsită. Am oprit pe o porțiune 
desfundată a drumului și am mânjit cu noroi plăcuțele de 
înmatriculare, ca să nu poată fi identificate. Era mult mai sigur 
decât să le scot - dacă m-ar fi oprit vreun agent de circulaţie și 
mi-ar fi spus că plăcutele erau ilizibile, aș fi ridicat din umeri, 
pretextând că nu știusem. Scopul pentru care închiriasem 
scuterul era simplu: să am un mijloc de transport la îndemână în 
caz că situaţia scăpa de sub control. 


Din același motiv, trebuia să îl parchez în spatele casei lui 
Cumali, așadar, după ce am traversat vechiul port am înconjurat 
clădirea uriașă unde se afla Gul & Sons, Marina and Shipwrights 
și am virat pe un drum îngust care ducea la platformele de 
încărcare din spate. Programul luase sfârșit, deci totul era închis, 
iar norocul făcea că nu mai existau alte clădiri cu vedere la zona 
respectivă. Am parcat Vespa în spatele unui șir de containere cu 
gunoi, aproape de peretele din cărămidă din spatele proprietăţii 
lui Cumali, și am rămas în șa, învăluit de întuneric. 

Când au început să cadă primii stropi de ploaie, iar vântul 
mătura gemând acoperișul din oţel al depozitului Gul, am sărit 
în sus și, apucând cu mâinile partea superioară a peretelui, m- 
am ridicat pe margine, înaintând repede de-a lungul ei. 

La aproape patru metri deasupra solului vântul era mult mai 
puternic și am fost nevoit să mă concentrez, ca să ignor bubuitul 
tunetelor și să-mi menţin echilibrul în timp ce mă îndreptam 
către garajul lui Cumali. 

M-am urcat pe acoperiș, m-am lăsat în patru labe și am 
traversat ţiglele devenite alunecoase din cauza ploii. De acolo 
trebuia să sar peste un spaţiu îngust din spatele casei și să mă 
prind cu mâinile de grilajul ornamental din fier care apăra o 
fereastră de la etajul al doilea. Cu toate că nu mai eram la fel de 
tânăr, sau la fel de în formă ca odinioară, am reușit să mă caţăr 
cu ușurință pe niște burlane vechi și să ajung pe acoperișul 
negru al casei. 

Am îngenuncheat în întuneric, am îndepărtat patru ţigle din 
teracotă și am sărit jos, în pod. Era necăptușit, nelocuit, prin 
urmare, am fost încântat să descopăr că Leyla Cumali îl folosea 
ca spaţiu de depozitare - asta însemna că exista și o trapă, fapt 
ce mă scutea de neplăcerea de a-i face o gaură în tavan. 

Fără să pun la loc ţiglele, m-am deplasat ușor prin pod, 
îngăduindu-mi un răgaz să mă obișnuiesc cu semiîntunericul. 
Rezemată de un perete, se afla o scară pliantă și mi-am dat 
seama că descoperisem trapa. Am ridicat-o cu grijă câţiva 
centimetri și am privit în jos, unde se afla casa scării - am 
căutat din priviri luminiţa roșie a unui senzor, însă n-am văzut 
nimic. Nu exista nicio alarmă antifurt. 


Am deschis trapa, am coborât scara fără zgomot și m-am 
furișat în casa întunecată și tăcută a lui Cumali. 

Am încremenit. 

Nu eram singur. A fost o mișcare ușoară, aproape 
imperceptibilă, un sunet înăbușit - poate cineva pășise pe 
parchet -, însă l-am auzit și mi s-a părut că venea dinspre 
camera din faţa casei. „Dormitorul lui Cumali”, mi-am zis eu. 

Era, oare, posibil să nu fi mers la Milas? Atunci, unde era fiul 
ei? Oare mai locuia cineva în casă - dădaca, de exemplu? Nu 
aveam niciun răspuns, însă am găsit o soluţie provizorie - mi-am 
scos Beretta și m-am furișat către ușă. 

Era întredeschisă, dar dinăuntru nu răzbătea nici măcar un fir 
de lumină. Dacă era Cumali, eram pierdut, dar dacă era 
altcineva și eram nevoit să mă lupt, șansele ca persoana 
respectivă - luată prin surprindere și cuprinsă de panică - să mă 
recunoască în întuneric erau aproape nule. Nu trebuia decât să- 
mi aduc aminte să nu vorbesc - accentul meu ar fi restrâns 
imediat cercul de suspecți. 

Am lovit ușa cu piciorul, trântind-o de perete, și-am dat 
năvală înăuntru - exact cum fusesem învăţat. Zgomotul și 
mișcarea bruscă erau menite să-l intimideze până și pe cel mai 
călit profesionist. Am „măturat” încăperea cu gura ţevii și prima 
dată am zărit niște ochi verzi care se uitau fix la mine. Stăpânul 
lor ședea pe pat. 

Își lingea labele. 

Era motanul pe care îl văzusem prin fereastră scărpinându-se 
în bucătărie. La naiba - ar fi trebuit să-mi aduc aminte că avea 
un animal de companie. „Ti-ai cam ieșit din mână”, mi-am zis 
eu. 

M-am întors înfuriat, am coborât scările și am intrat în 
camera de zi. Draperiile erau trase, iar camera era inundată de 
umbre. Primul lucru pe care l-am observat a fost televizorul din 
colţ, pe care se afla decodorul Sky. L-am privit îndelung și mi-am 
imaginat-o șezând turcește pe jos, compunând și copiind mesaje 
în timp ce fiul ei dormea la etaj. 

Entuziasmat că descoperisem „centrul operaţiunii”, m-am 
dus repede la fereastră, m-am asigurat că draperiile erau bine 
trase și am aprins veioza. Cel mai grav lucru pe care îl puteai 


face după ce intrai într-o casă prin efracţie era să folosești 
lanterna - lumina ei putea fi zărită din exterior și nimic nu alerta 
mai repede un vecin sau un trecător decât un fascicul de lumină 
care se mișca în interiorul unei case. Lumina slabă a unei 
veioze, pe de altă parte, nu atrăgea atenţia. 

Într-un colţ al încăperii se afla biroul dezordonat al lui Cumali, 
plin de dosare și de facturi. Singurul spaţiu curat era cel unde se 
aflau monitorul computerului și tastatura. Am mișcat mausul, iar 
ecranul a prins viaţă - din fericire, la fel ca majoritatea 
oamenilor, ea își lăsase computerul pornit și deci nu am mai fost 
nevoit să încerc să sparg parola sau să îndepărtez hard driverul. 
Mi-am vârât mâna în buzunar și am scos cele două USB-uri 
portabile pe care le cumpărasem din magazinul de telefonie 
mobilă. L-am conectat pe unul la computer - celălalt era de 
rezervă. Cunoșteam îndeajuns de bine Windows ca să ignor 
faptul că era în turcă și i-am dat o comandă prin care i-am cerut 
să facă o copie de rezervă. 

După ce am copiat toate fișierele și e-mailurile pe USB-ul 
meu, am început să-i scotocesc prin birou. Am împărțit căutarea 
în patru secțiuni și am făcut-o metodic, cercetând tot și fără 
grabă. Folosindu-mă de camera telefonului mobil, am fotografiat 
orice ar fi putut părea interesant, însă, în adâncul sufletului, 
știam că făceam totul mecanic - nu am găsit nimic care să 
dezvăluie vreun complot sinistru. 

De sub mai multe facturi care așteptau să fie plătite am scos 
un dosar care conţinea toate conturile ei referitoare la casă și la 
telefonul mobil. Mi-a luat câteva minute ca să mă uit peste ele. 
Toate numerele apelate păreau autentice - cu siguranță, nu 
apărea niciun apel către Pakistan, Yemen, Afganistan, Arabia 
Saudită sau către vreo altă zonă fierbinte a fundamentalismului 
islamic. Nu am văzut nici vreun cod de facturare care să-mi 
arate că ele erau numere de telefon intermediare prin care se 
făcea legătură cu un număr de telefon din străinătate. Păreau a 
fi apeluri făcute în Turcia, atâta tot, însă le-am fotografiat pentru 
orice eventualitate. 

Lampa s-a stins. 

Am simţit cum mă străbătea un fior și, din instinct, mi-am 
dus mâna la armă. Am ciulit urechile în întuneric, dar n-am auzit 


nimic, nici măcar motanul. M-am ridicat de la birou și m-am dus 
încet la fereastră. Am dat un colț al draperiei la o parte și am 
privit afară - furtuna se înteţise și întreaga zonă era cufundată 
în întuneric. Era o pană de curent. 

Firește că ar fi trebuit să mă întreb dacă numai în Bodrum se 
întrerupsese curentul sau fuseseră afectate și zonele învecinate. 
Din nefericire, n-am făcut-o. 


Capitolul 53 


Obligat să folosesc lanterna, m-am întors la birou, am 
terminat de verificat hârtiile aflate pe el, apoi am trecut la 
sertare. Erau și mai goale. 

Pe o bucăţică de hârtie - era un rebus completat pe 
jumătate, rupt dintr-un ziar londonez - am văzut că cineva 
scrisese pe margine cuvântul peștele-clovn. Poate acel cineva 
încercase să rezolve un indiciu. Sau poate că nu. Cuvântul era 
mâzgălit, scris în grabă, și pentru că nu știam dacă era sau nu 
scrisul de mână al lui Cumali, l-am fotografiat. 

Câteva minute mai târziu, în timp ce răsfoiam paginile unei 
agende vechi, am dat peste o listă scrisă tot de mână care 
conţinea denumirile unor vietăţi marine - toate în engleză - în 
care apărea același cuvânt. Și din nou nu mi s-a părut interesant 
- poate încerca să-l înveţe ceva pe fiul ei. Mi-am văzut în 
continuare de treabă. 

Datorită penei de curent, puteam să folosesc lanterna liniștit 
- toată lumea din Bodrum făcea la fel. Am cercetat pereţii din 
calcar și podelele inegale în căutarea unui seif ascuns. Deoarece 
nu am găsit nimic, am scos USB-ul din computer - din fericire, 
reușisem să copiez fișierele înainte să se întrerupă curentul am 
urcat scările și m-am îndreptat către următoarea încăpere unde 
aș fi putut descoperi ceva folositor: dormitorul ei. 

Eram pe punctul să verific biroul poliţistei, când, la lumina 
slabă a lanternei, am zărit un clasor înalt aflat în debara. Am 
încercat să deschid unul dintre sertare și, spre surprinderea 
mea, am descoperit că era încuiat. Ciudat. 

Mi-am deschis portmoneul din care am scos un set de 
șperacle și, cu toate că trecuseră mulţi ani de când învăţasem 
tehnica, încuietoarea fiind suficient de simplă, am reușit să o 


descui în mai puţin de un minut. Primul sertar era plin cu 
rapoarte ale poliţiei - inclusiv câteva care se refereau la 
moartea lui Dodge -, însă în spatele lor, într-un mic spaţiu, am 
descoperit motivul pentru care Cumali ţinea clasorul sub cheie. 
Nu voia ca pistolul Walther P99 aflat acolo să ajungă în mâinile 
fiului ei. 

Cu toate că nu era ceva deosebit - mulți polițiști aveau acasă 
o armă de rezervă -, am introdus numărul de serie incrustat pe 
țeavă în mobilul meu, ca să îl verific mai târziu. Nu se știe - 
poate cândva, undeva, acesta fusese folosit sau înregistrat pe 
numele altcuiva, ceea ce pentru mine ar putea reprezenta un 
indiciu vital. 

Următorul sertar era aproape gol - nu erau decât câteva 
facturi ștampilate cu „plătit” și un dosar conţinând o factură 
desfășurată de la un spital regional. Cu toate că majoritatea 
conţinutului era în turcă, denumirile medicamentelor comandate 
apăreau în engleză și, graţie pregătirii mele medicale, știam 
pentru ce erau folosite. M-am uitat pe prima pagină a dosarului, 
am văzut numele pacientului și data și mi-am dat seama că, în 
urmă cu câteva săptămâni, fiul lui Cumali fusese diagnosticat cu 
meningită meningococică. 

Era o infecție extrem de periculoasă, mai ales în cazul 
copiilor, și foarte greu de diagnosticat la timp. Mulţi doctori, 
chiar și cei de la urgențe, o confundau cu gripa, iar când se 
descoperea greșeala, era deseori prea târziu. Cumali trebuie să 
fi avut norocul să întâlnească un doctor de la urgenţe suficient 
de priceput și de hotărât: nu mai așteptase rezultatele testelor 
patologice și îi administrase băiatului o doză puternică de 
antibiotice intra- venoase care, fără îndoială, îi salvaseră viaţa. 

Am citit în continuare raportul, bucuros pentru ceea ce se 
întâmplase - micuțul avea, în sfârșit, un moment de respiro. Am 
ajuns la ultima pagină și am aruncat o privire la semnătura 
Leylei Cumali de pe factură. Am dat să pun dosarul deoparte, 
dar m-am oprit. Am conștientizat ceva, poate pentru că nu îi mai 
văzusem niciodată semnătura: nu îi cunoșteam deloc numele de 
familie. Cel puţin nu eram sigur asupra lui. 

Legile stricte din Turcia prevăd că o femeie divorțată trebuie 
să își reia numele de fată, însă mi-am adus aminte că citisem că 


tribunalul oferea și dispense. Să zicem că, prin absurd, Cumali 
era numele ei de căsătorie - asta însemna că putea exista un 
indiciu din viaţa ei anterioară căsătoriei, în numele ei de fată. 

Printre hârtiile pe care le verificasem, nu găsisem nici 
certificat de naștere, nici certificat de căsătorie, nici pașaport, 
nimic care să-i dezvăluie numele de fată. Era posibil ca 
documentele respective să fie păstrate într-un loc sigur - un seif 
din biroul ei de la secţia de poliție de exemplu -, însă nu puteam 
fi sigur. Prin urmare, am continuat să caut, scotocind fiecare 
sertar al dulapului, în speranța că voi descoperi ceva. 

Draperiile erau trase, iar vuietul vântului acoperea toate 
celelalte zgomote, așa că nu am auzit când o mașină a trecut pe 
stradă și a intrat pe aleea din faţa casei lui Cumali. 


Capitolul 54 


Abia mai târziu am aflat că pana de curent afectase și zonele 
îndepărtate, nu numai Bodrum. Milas, de exemplu - ceea cea 
însemnat că reprezentaţia circului din seara respectivă fusese 
anulată, că biletele fuseseră transferate pentru următoarea 
săptămână, iar spectatorii porniseră înspre casele lor cu câteva 
ore mai devreme. 

Bănuiesc că micuțul a adormit pe drum, așadar Cumali a 
oprit în fața garajului, cât mai aproape de ușa din spate. L-a luat 
în braţe, a închis portiera Fiatului și l-a cărat, străbătând fâșia de 
beton. 

A băgat cheia în ușa din spate, a deschis-o cu o mână și, din 
cauza rafalei puternice de vânt - care a pătruns prin gaura din 
acoperiș, de unde lipseau patru ţigle din teracotă - și-a dat 
seama imediat că ceva nu era în regulă. Dacă ar fi avut îndoieli, 
ele i-ar fi fost risipite de zgomotul pașilor mei răsunând pe 
podelele de deasupra. 

A ieșit cu fiul ei în brațe, s-a urcat în mașină, și-a scos 
telefonul mobil și a apelat numărul de urgenţă. Nu mă îndoiesc 
că i-a spus operatorului codul confidenţial - pe care îl au toţi 
polițiștii - indicând că un ofițer al poliţiei se confrunta cu 
probleme și avea nevoie de ajutor. Altfel nu se explică 
rapiditatea și forţa răspunsului. 


În mod ciudat, exact această reacţie rapidă mi-a oferit o 
șansă - n-a fost cine știe ce, trebuie să recunosc, totuși am avut 
noroc. În unele situaţii accepti ce ţi se oferă fără să te plângi. 

Prima mașină de poliţie a intrat pe stradă în viteză - fără 
sirenă și girofar, în speranţa de a-l surprinde pe intrus dar a tras 
prea aproape de bordură. Zgomotul făcut de pietrișul împroșcat 
a fost primul indiciu pentru mine că ceva nu era în regulă. 

Un agent mai puţin experimentat decât mine s-ar fi uitat pe 
fereastră, însă eu am rămas nemișcat și am ascultat. Am 
perceput sunetul metalic al unei portiere care era deschisă. 
Faptul că nu am auzit-o închizându-se a fost un indiciu clar 
pentru mine că ocupanţii mașinii nu voiau să facă zgomot și că 
veneau după mine. 

Cu toate că eram sigur că polițiștii se aflau afară, am 
continuat să scotocesc prin sertarele dulapului, încăpăţânându- 
mă să ratez singura șansă ce mi se oferise, căutând în 
continuare un document - orice fel de document - care să-mi 
dezvăluie numele de fată al lui Cumali. Am bănuit că vizitatorii 
așteptau întăriri, ceea ce nu putea însemna decât un singur 
lucru: aveau de gând să pătrundă în casă în forță și eu nu le 
puteam face faţă. Am hotărât să rămân înăuntru până sosea și 
cealaltă mașină, apoi să plec naibii de acolo. 

Am continuat să caut, atent la fiecare zgomot, încercând să 
blochez vuietul vântului. În mai puţin de un minut am auzit cel 
puţin încă o mașină oprind în faţa casei. Poate erau două. În 
ciuda planului anterior - mă puteţi considera prost dacă vreți -, 
mi-am continuat treaba. În sertarul de jos, sub un vraf de reviste 
polițiste, am descoperit o carte mare cu coperte din piele, o 
chestie pe care o mai văzusem de nenumărate ori - era un 
album de nuntă. 

Nu era ceea ce sperasem, însă, având în vedere 
circumstanţele, era cea mai bună șansă a mea - nădăjduiam 
doar ca fotografii turci să fie la fel de profesioniști ca și omologii 
lor din America. Am deschis albumul la întâmplare, am luat o 
fotografie și l-am trântit înapoi la locul lui, sperând că nu va 
observa nimeni că dispăruse o poză făcută cu mulţi ani în urmă. 

Am pus fotografia sub cămașă, am împrăștiat o parte din 
conținutul dulapului pe jos și am întors cu fundul în sus două 


sertare ale biroului, ca să fac să pară o spargere de amator. Am 
luat pistolul Walther 99 și i-am tras piedica - în privinţa asta, 
măcar norocul era de partea mea. Nu îmi puteam folosi arma în 
cazul în care ajungeam să fiu suspectat - orice test balistic al 
gloanţelor m-ar fi incriminat, cu siguranţă - și pistolul Walther nu 
avea absolut nicio legătură cu mine. M-am îndreptat către ușa 
dormitorului, pregătit să folosesc arma. 

În casă s-a aprins lumina - revenise curentul în zonă. Poate 
că norocul nu era totuși de partea mea. Am luat-o la dreapta, 
îndreptându-mă spre scările care duceau în pod - lăsasem scara 
coborâtă și nu pusesem ţiglele la loc tocmai ca să mă pot 
retrage repede. 

Am deslușit zgomot de pași - de bocanci, mai exact - care 
urcau scările de la intrare și am știut că polițiștii se aflau la doar 
câțiva pași de mine. În timp ce urcam scările am auzit cheia 
învârtindu-se în yală. 

Am ajuns în pod tocmai în momentul în care ușa a fost 
deschisă larg și un bărbat a strigat ceva în turcă. M-am gândit 
că îi striga intrusului să lase arma jos și să se arate cu mâinile 
sus. 

Am tras scara sus, am fugit înspre locul unde îndepărtasem 
țiglele și am ieșit prin gaură pe acoperișul negru. M-am târât pe 
coate, încercând să rămân nevăzut, și am cercetat zona. Am 
observat mașina lui Cumali pe alee. Ea era înăuntru și își ţinea 
copilul în braţe în timp ce colegii ei cercetau garajul și curtea din 
spate. Înconjuraseră locul. 

Nu aveam decât o singură cale de scăpare - trebuia să 
traversez în fugă acoperișul și să fac un salt peste aleea lată de 
cinci metri, ca să ajung pe acoperișul depozitului Gul. Floare la 
ureche - cinci metri nu reprezentau un obstacol pentru mine. 

Sigur. Nu mai făcusem un salt de cinci metri în aer de pe 
vremea când mă antrenam și nici atunci nu îmi reușea de 
fiecare dată. 


Capitolul 55 


Am rămas în continuare întins pe acoperiș, încercând să 
găsesc un plan mai bun, când am auzit o ușă deschizându-se 
dedesubt și, o secundă mai târziu, o grenadă de diversiune 


explodând. Cu polițiștii turci nu era de glumit. Mi-am dat seama 
că intraseră în dormitorul lui Cumali și că, foarte curând, își vor 
îndrepta atenţia asupra podului. 

Nu aveam nevoie de un stimulent mai mare. M-am ridicat și 
am ţâșnit înspre marginea acoperișului. Peste o secundă îmi 
desprindeam picioarele de pe ţigle și pluteam în aerul curat. M- 
am aplecat în faţă, cu pieptul și brațele întinse, încercând să mă 
prind cu mâinile de jgheabul depozitului. Începeam să cad și, 
preț de o clipă, nu am crezut că voi reuși, apoi am atins metalul 
cu mâna stângă, dar mi-a alunecat. Totuși am reușit să mă prind 
cu mâna dreaptă. Mă legănam în aer ca un acrobat nepriceput, 
însă mi-am ridicat braţul stâng și am izbutit să mă ţin bine. Mi- 
am luat avânt și am ajuns pe acoperișul depozitului... 

Din nefericire, nu era suficient de întuneric afară. 

Am auzit strigăte, sunetul ascuţit al unei Împuşcături și am 
știut că cel puţin unul dintre polițiști mă zărise. Ratase ţinta, iar 
eu eram sigur că nimeni nu mă recunoscuse în întuneric. 
Problema era că nu știam cum să scap de pe acoperiș. 

Auzeam deja ordinele date și staţiile radio intrate în 
funcţiune și nu aveam nevoie de nicio traducere ca să-mi dau 
seama că polițiștii primiseră ordin să înconjoare depozitul. Nu 
aveam nicio șansă să găsesc scările de incendiu, ca să cobor de 
pe acoperiș, să intru în clădire și să fug la platformele de 
încărcare din spate. Jos mă aștepta Vespa. 

Avea să fie o cursă nebună, care începuse prost - unul dintre 
polițiști chemase un elicopter. 

Pilotul aprinsese proiectorul de noapte și în acel moment am 
văzut sulița de lumină puternică apropiindu-se în timp ce 
traversam în fugă oţelul ranforsat. Am urcat o scară spre o 
porţiune și mai ridicată a acoperișului. Am luat-o în direcţia a 
două turnuri de răcire uriașe, gândindu-mă că domnul Gul și fiii 
lui se asigurau ca sistemul hidraulic să fie întreținut în mod 
regulat, și nu am fost dezamăgit. O ușă încuiată de lângă ele 
oferea, probabil, acces la niște scări. Am îndreptat pistolul 
Walther înspre yală și am tras, distrugând-o. 

Am deschis ușa cu piciorul și am coborât prima serie de 
trepte pe jumătate sărind, pe jumătate fugind. Am văzut în 
semiîntuneric că mă aflam în atelierul destinat reparațiilor 


ambarcaţiunilor - un loc cavernos și sinistru. Între pereţii înalţi 
se aflau un grup de docuri de uscat și câteva zeci de iahturi 
atârnând deasupra, de niște cârlige uriașe. Cârligele motorizate 
erau prinse de niște bare din oțel fixate cu şuruburi de niște 
căpriori care se deplasau hidraulic de la o zonă de lucru la alta, 
fără să se apropie de sol. Un atelier pe cinste. 

În timp ce ambarcaţiunile suspendate în aer scârțâiau în 
bătaia vântului puternic m-am apropiat de următoarele scări. 
Deasupra capului au prins viaţă patru lumini. 

Dacă polițiștii mi-ar fi văzut fața, ar fi fost la fel de grav ca și 
în cazul în care m-ar fi încolţit, prin urmare, m-am lăsat într-un 
genunchi și am dus arma la ochi. Spre deosebire de salturile în 
aer, când venea vorba să trag cu arma de la distanţă eram 
destul de priceput. Am tras patru focuri succesive, nimerind 
luminile. Ele au explodat într-un amestec impresionant de gaz și 
cioburi de sticlă. 

Rămas în întuneric, am auzit voci înjurând în turcește, mai 
mulţi oameni apropiindu-se și zgomotul făcut de ușile rulante 
care erau ridicate. Am știut că foarte curând vor exista 
suficiente întăriri, încât să cerceteze linia de front până când mă 
vor încolți. Am urcat din nou în fugă scările, m-am cățărat pe 
cadrul din oțel aflat sub grilajul din același material și am ţâșnit 
către panoul de control. l-am văzut pe polițiști dând năvală în 
atelier și am sperat ca niciunul să nu se uite înspre căprior și să- 
mi vadă silueta lipită de tavan. 

Am ajuns la panoul de control și i-am mulţumit unui 
Dumnezeu care nici măcar nu eram sigur că exista - șase 
dispozitive portabile identice se aflau în niște încărcătoare fixate 
pe perete. Am pus mâna pe unul și l-am pornit. Tastatura 
numerică și ecranul au prins viaţă. M-am întins pe burtă, ca să 
mă ascund, și fără să știu ce făceam, lăsându-mă ghidat doar de 
intuiţie, am îndreptat dispozitivul înspre întuneric și am împins 
mânerul atașat de el. 

Cârligele motorizate de care era agăţat un iaht au început să 
se miște, transportând ambarcaţiunea de-a lungul grilajului de 
deasupra. Patru polițiști aflaţi jos - toţi îmbrăcaţi în uniforme cu 
multe trese - au privit în sus și au văzut cum iahtul alb cu auriu 
prindea viteză deasupra lor. Cel mai în vârstă dintre polițiști, 


roșu la faţă și supraponderal, cu nasturii uniformei înșiraţi pe 
burtă - cred că era comandantul secției de poliţie din Bodrum 
care fie intuise, fie zărise lumina dispozitivului portabil în 
întuneric, a arătat către căprior și a început să dea ordine 
oamenilor lui. 

Polițiștii s-au năpustit asupra scărilor de acces fixate pe 
pereţi și au început să urce înspre locul unde mă aflam. Mai toţi 
erau tineri și strigau unii la ceilalţi. Atunci, mi-am dat seama că 
norocul îmi surâdea - știau că un singur om nu avea nicio șansă 
în fața unei armate întregi și erau convinși că îl vor face să 
plătească pentru că încălcase proprietatea unuia de-ai lor. 
Încercam sentimentul că nu era exclusă o „cădere” accidentală. 

Manevram frenetic dispozitivul portabil - fiecare 
ambarcațiune avea pe partea laterală un număr de identificare 
format din patru cifre și mi-am dat seama că dacă tastam codul, 
puteam folosi mânerul, ca să o trimit înainte sau înapoi, la 
stânga sau la dreapta. În timp ce alţi polițiști se alăturaseră 
vânătorii, am rămas ascuns încercând să pun în mișcare cât mai 
multe ambarcaţiuni și sperând să produc cât mai multă 
confuzie, ca să pot fugi. 

Singura componentă a dispozitivului de care nu eram sigur 
era butonul galben din partea de jos - aveam unele bănuieli, 
însă nu doream să dau greș. În schimb, am înclinat repede iahtul 
alb cu auriu, l-am întors, ca să conveargă cu o goeletă lungă de 
doisprezece metri, și m-am întins pe burtă. 

Unul dintre polițiști, care urca scările de pe perete, a 
observat ce se întâmpla și a strigat, avertizându-i pe ceilalţi. Cei 
de jos au început să fugă care încotro - nu era deloc indicat să 
te afli sub două ambarcaţiuni pe cale să se ciocnească. 

În momentul impactului, fragmente din ele au zburat în toate 
direcţiile. Goeleta s-a desprins din cârlig și s-a prăbușit de la o 
înălţime de cincisprezece metri, făcându-se ţăndări. 

În mijlocul haosului creat și al fricii răspândite m-am ridicat în 
picioare. Înspre mine venea o barcă de viteză de culoare neagră, 
lungă de doisprezece metri, cu două turbine cu gaze și o aripă 
uriașă în spate - visul oricărui traficant de droguri. Când a trecut 
cu viteză pe lângă mine, am sărit și m-am prins cu mâinile de 


montantul din crom aflat pe partea laterală a ambarcaţiunii, 
apoi mi-am luat avânt și am urcat la bord. 


Capitolul 56 


Faptul că eram ascuns la bordul unei bărci Cigarette de 
viteză care se deplasa cu repeziciune însemna că situaţia mea 
se îmbunătățise, însă la fel de adevărat era și faptul că, iniţial, 
tribordul Titanicului rezistase puţin mai bine decât babordul. 
Eram în continuare în depozit, încolţit de câteva zeci de turci 
puși pe fapte mari. 

M-am rostogolit pe puntea ambarcaţiunii și, pentru prima 
dată, am reușit să sincronizez perfect lucrurile - o șalupă Riva 
din 1960, restaurată cu măiestrie, aluneca în direcţia opusă. Am 
plonjat de pe partea laterală a bărcii de viteză și am aterizat pe 
pupa din lemn de tec a șalupei. Am rămas întins pe burtă, abia 
ținându-mă, în timp ce aceasta mă transporta către platformele 
de încărcare din spate. 

Undeva în spatele meu s-a auzit o bubuitură asurzitoare și 
am bănuit că alte două ambarcaţiuni mari se ciocniseră. Nu am 
avut timp să mă întorc și să mă uit. Un catamaran pe care îl 
eliberasem și-a făcut apariţia din semiîntuneric, venind drept 
înspre mine. 

Prora din oţel întărit pentru a rezista călătoriilor lungi pe 
mare urma să taie în două șalupa și deci nu aveam altă soluție 
decât să mă ţin bine - dacă săream de pe șalupă mă făceam 
țăndări, la fel ca și ambarcaţiunea care căzuse de la o înălțime 
de cincisprezece metri. Șalupa a luat-o înainte, apoi am văzut 
cum catamaranul trecea prin spate, luând vopseaua de pe 
carena de lângă mine. 

Lumina a brăzdat întunericul. Am privit în jos și am văzut că 
polițiștii aduseseră înăuntru mai multe proiectoare de lucru din 
curtea exterioară. Primul meu imbold a fost să trag cu arma, ca 
să le sting, însă gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că 
lucrul ăsta m-ar fi demascat. l-am urmărit cum le-au îndreptat în 
sus și au început să scaneze grilajul și ambarcaţiunile care se 
deplasau, în căutarea mea. 

Șalupa mă aducea mai aproape de platformele de încărcare 
cu fiecare secundă care trecea, dar polițiștii care se ocupau de 


proiectoare acționau metodic, luminând pe rând sectoarele. Era 
doar o chestiune de timp până să descopere vechea 
ambarcaţiune și să mă vadă. Târându-mă pe burtă, m-am 
aplecat peste margine o clipă și am cercetat zona de sub mine 
în căutarea polițiștilor. Nu am văzut pe nimeni, însă din cauza 
haosului și a grabei, mă înșelasem - un poliţist într-un costum 
lucios trăgea un cablu înăuntru pentru alte câteva proiectoare. 

Atârnând de marginea șalupei, ţinându-mă doar cu vârful 
degetelor, am așteptat... și-am așteptat... apoi mi-am dat 
drumul în gol. Am căzut de la o înălțime de șase metri și am 
avut senzaţia că voi rămâne fără braţe în momentul în care m- 
am prins de o ţeavă orizontală care conducea apa la duzele de 
stropire. N-aveam timp să mă vaiet - m-am deplasat în mâini 
de-a lungul ţevii până când am putut să sar pe acoperișul unei 
magazii. De acolo am ajuns la peretele lateral și, în timp ce 
câţiva polițiști urcau tot mai sus ca să mă prindă, am coborât 
prin lateral. 

Am sărit jos, ţinând în continuare dispozitivul portabil în 
mână, în vreme ce polițiștii cercetau căpriorii și ambarcaţiunile 
suspendate cu proiectoarele. Am luat-o înspre partea din spate 
a clădirii și m-am ascuns după un colţ - la zece metri depărtare 
se afla o platformă de încărcare. Poliţiştii care intraseră în 
incintă lăsaseră una dintre ușile rulante ridicată, iar eu știam că 
scuterul meu se afla la doar șase metri distanţă, ascuns în 
întuneric, în spatele unor containere de gunoi. 

În timp ce alergam am zărit cu coada ochiului o mișcare 
ușoară în stânga mea. M-am învârtit pe călcâie, am ridicat arma 
pregătit să trag, apoi mi-am dat seama că nu era decât un 
maidanez care se plimba prin zonă în căutare de hrană. 

Nu câinele era problema, ci bărbatul care a „lătrat” brusc un 
ordin în spatele meu. Deși era în turcă, în unele situații, toate 
limbile seamănă între ele. 

„Aruncă arma și ridică mâinile”, spunea el - sau cam pe- 
acolo. 

Am bănuit că individul era înarmat, iar asta însemna că eram 
o țintă mobilă pentru el. Având în vedere locul de unde se auzise 
vocea, părea a se afla la zece metri de mine. Bravo, domnule 
poliţist - eu eram prea departe să-l atac, iar el era prea aproape 


ca să rateze ţinta. Am aruncat pe jos pistolul Walther, dar am 
păstrat dispozitivul portabil. 

Polițistul a spus ceva și mi-am dat seama din tonul lui că îmi 
ordona să mă întorc. M-am întors încet până am ajuns cu fața la 
el. Era polițistul în costum lucios care stătea în genunchi în 
semiîntuneric și încerca să lege un cablu la proiectoarele de 
lucru. Ţinea îndreptat înspre pieptul meu un revolver Glock. Însă 
nu asta a fost surpriza cea mai mare, ci numele lui. Era Sponge 
Bob. 

S-a uitat la mine și a fost mai uimit decât eram eu. 

— Seni! a spus el, apoi a repetat în engleză. Tu! 

Când și-a dat seama în ce rahat intrasem, a rânjit satisfăcut. 
După cum ziceam și mai devreme, îmi făcusem un dușman pe 
viață și nu mă înșelasem - pentru el sosise ziua răzbunării. 

În spatele lui, barca de viteză ajunsese la capătul grilajului și 
se îndrepta cu rapiditate către noi. Sponge Bob i-a strigat 
victorios peste umăr pe ceilalţi să vină repede. Din fericire, nu 
am auzit să-mi rostească numele și m-am gândit că voia să fie o 
surpriză. Barca de viteză se apropia din ce în ce mai mult... 

Am auzit zgomot de bocanci care se apropiau repede. Barca 
a ajuns chiar deasupra lui Sponge Bob, iar eu aveam o singură 
secundă să acţionez înainte ca misiunea să se transforme într- 
un fiasco. Am apăsat pe butonul galben. 

Sponge Bob a auzit zornăitul lanțurilor și și-a aruncat privirea 
în sus - ghearele care ţineau barca uriașă s-au desfăcut. 

Cuprins de panică, n-a mai apucat să strige, ci a încercat să 
fugă. Cum nu era mare atlet, iar costumul lucios îi venea prea 
strâns pe corp ca să îl lase să se miște, a făcut un pas ciudat în 
lateral. 

Partea din spate a carenei, unde se aflau cele două turbine și 
în care era concentrată toată greutatea, a căzut prima. 
Deoarece l-a nimerit în ceafă, capul i s-a lipit de piept, gâtul i-a 
explodat, iar el a murit înainte să cadă. 

Când trupul lui s-a prăbușit pe beton, mă aflam deja în 
spatele unei macarale mobile. Barca de viteză s-a izbit de 
pământ, aruncând în aer fragmente de fibre de sticlă și de 
metal. Cu toate că oţelul macaralei mă protejase de majoritatea 
resturilor, tot am simţit o durere usturătoare în gambă. 


Am ignorat-o, m-am ridicat în picioare și am luat-o la fugă 
înspre ușa rulantă pe care abia o zăream prin norul de praf și 
resturile ce zburau în toate direcţiile. l-am auzit pe polițiști 
strigând și am bănuit că își spuneau unul altuia să se pună la 
adăpost în cazul în care urmau să cadă și alte ambarcaţiuni. 

Am văzut ușa rulantă deschisă și am ţâșnit în noapte. Am 
sprintat către containerele cu gunoi și am zărit scuterul. Eram 
recunoscător că avusesem buna inspiraţie de a lăsa cheile în 
contact. Mâinile îmi tremurau așa de tare, încât mi-ar fi luat, 
probabil, cinci minute să nimeresc contactul. 

Am pornit motorul, am ieșit în trombă de după containerele 
de gunoi, am înaintat cu viteză printre niște containere de 
transport maritim și am pătruns pe stradă, pierzându-mă în 
noapte înainte ca primul poliţist să iasă din depozit. 

Singura mea grijă era elicopterul, însă nu l-am zărit nicăieri. 
Bănuiala mea era că ofiţerul de poliţie îi ordonase să plece 
odată ce crezuse că eram încolțit. Indiferent de motiv, imediat 
ce am ajuns pe străzile aglomerate am condus cu grijă până 
când am ajuns la hotel în siguranță. Am furișat scuterul în 
interiorul micului garaj unde își ţinea administratorul Mercedesul 
vechi. 

Nici măcar nu am observat că rana din gambă începuse să 
sângereze. 


Capitolul 57 


Administratorul a observat însă. Era singur în hol și ședea în 
spatele unui birou de la capătul recepţiei, iar când m-a auzit 
intrând și-a ridicat privirea. Ca de obicei, a venit în întâmpinarea 
mea cu mâna întinsă și cu gura până la urechi. 

— Ah, domnule Brodie David Wilson, sper că v-aţi relaxat cu 
o cină dintre cele mai rafinate. 

Înainte să apuc să-i răspund, am văzut cum i se schimba 
expresia feţei - în ochii lui se citeau îngrijorarea și nedumerirea. 

— Dar aveţi o rană de mare gravitate, a spus el, arătând 
către pardoseala lui din gresie care era întotdeauna impecabilă 
și pe care lăsasem urme de sânge. 

M-am uitat în jos, am văzut că pantalonii îmi erau sfâșiați în 
dreptul gambei drepte și mi-am dat seama că un fragment 


desprins din barcă atunci când ea explodase mă rănise mai grav 
decât îmi imaginasem. Sângele se scursese pe picior și ajunsese 
pe talpa adidasului meu, iar eu îl târâsem prin holul hotelului. 

— La naiba! am exclamat eu. Am traversat autostrada de 
lângă staţia de benzinărie BP, unde există un parapet ruginit 
care separă sensurile de mers. După cum văd n-am fost prea 
atent când am trecut peste el. 

Nu era explicaţia cea mai plauzibilă, însă asta mi-a venit în 
minte atunci, pe moment, iar administratorul a acceptat-o fără 
să mai pună alte întrebări. 

— Da, cunosc locul, a zis el. Traficul este ca un nebun. Staţi, 
lăsaţi-mă să vă fiu de ajutor. 

Am refuzat și i-am spus că preferam să urc în cameră. Am 
pășit pe vârful piciorului, ca să nu-i mai las alte dâre de sânge 
pe pardoseală. Odată ajuns înăuntru, am încuiat ușa, mi-am dat 
jos pantalonii, am luat o pensetă și am reușit să-mi scot din 
gamba însângerată o schijă zimţată. Imediat ce am scos-o, rana 
a început să sângereze și mai tare. Rupsesem deja o fâșie dintr- 
un tricou și am bandajat-o în câteva secunde. 

Abia atunci mi-am descheiat cămașa și mi-am îndreptat 
atenţia către fotografia pe care o furasem din albumul de nuntă, 
îi înfățișa pe Cumali și pe soțul ei de atunci, care zâmbeau și se 
țineau de braț, pregătiţi să plece în luna de miere. Era un tip 
arătos, de vreo treizeci de ani, însă unele detalii - croiala 
pantalonilor de în, ochelarii de soare pe care îi legăna între 
degete - m-au făcut să cred că era un mare crai. Nu mi-l puteam 
imagina rugându-se în moscheea locală. În timp ce priveam 
chipul frumos al lui Cumali, m-am lovit din nou de același afurisit 
de mister pe care nu reușeam să-l descifrez. 

Am întors fotografia și am descoperit că fotografii turci nu 
erau diferiţi de ceilalţi din restul lumii: pe spate apăreau numele 
lui, un cod de identificare și un număr de telefon din Istanbul la 
care puteai să suni dacă aveai nevoie de dublură. 

Era prea târziu ca să îl sun și, cu toate că gamba îmi zvâcnea 
îngrozitor, am deschis laptopul, ca să-mi verific mesajele. Am 
fost uimit să constat că nu primisem nicio informaţie de la 
Bradley referitoare la trecutul lui Cumali și, tocmai când voiam 
să-i înjur pe Dave și pe cercetătorii de la CIA, am dat peste un 


mesaj de la Apple prin care eram înștiințat cât aveam de plată 
pentru ultimele melodii descărcate. 

Am deschis iTunes și am văzut că eram mândrul proprietar al 
Turkey's Gratest Hits, o compilaţie de melodii care participase 
recent la concursul de muzică Eurovision. Of, Doamne! 

Am fost nevoit să suport două melodii și un fragment din cea 
de-a treia până să descopăr textul inserat. Cu toate că nu 
specifica lucrul ăsta, era limpede că cercetătorii spărseseră baza 
de date a poliţiei turce și descoperiseră dosarul lui Cumali de la 
Resurse umane. 

Raportul lor arăta că studiase doi ani Dreptul, după care 
renunțase, apoi se înscrisese la Academia Naţională de Poliţie, 
iar după patru ani absolvise. Aflându-se printre primii din an, 
intrase în departamentul de criminalistică și după ce își făcuse 
serviciul în Ankara și în Istanbul, graţie cunoștințelor ei de 
engleză, fusese transferată într-un loc turistic unde putea fi de 
mare folos: Bodrum. 

Aceștia  descoperiseră multe alte chestii, în general, 
recomandări și promovări - din câte se părea era un poliţist bun 
-, însă nu erau decât lucruri standard legate de meserie și era 
evident că, încă de pe vremea când studiase la academie, 
poliţia turcă o știuse după numele Cumali. 

Cercetătorii de la Langley s-au întrebat dacă ăsta era 
adevăratul ei nume de familie și au încercat să găsească o nișă 
în sistem prin care să aibă acces la certificatul de căsătorie, sau 
la certificatul de naștere, sau la cererile pentru pașaport, dar s- 
au lovit de un zid. În mod surprinzător, arhivele publice din 
Turcia nu puteau fi sparte: guvernul implementase un sistem 
complex de securitate cibernetică, așa cum făcuse Pentagonul. 
Răspunsul era mult mai simplu - nicio arhivă nu fusese 
computerizată, înregistrările oficiale existau numai pe hârtii - 
puse una peste alta, legate cu o panglică și depuse în niște 
depozite nesfârșite. Conform celor de la Langley, singura cale 
prin care puteai avea acces la documente mai vechi de cinci ani 
era dacă formulai o cerere scrisă - un proces ce putea dura mai 
mult de o lună. 

M-am holbat frustrat la raport - cum se întâmpla deseori în 
cazul cercetărilor făcute de cei de la agenţie, primeai doar 


informaţii vagi, nu esenţiale. M-am gândit că mai devreme sau 
mai târziu vor reuși să rezolve problema numelui ei, însă, vorba 
avocaţilor: „Timpul este primordial.” înfuriat din cauza raportului 
lor, m-am dus la culcare. 

Mulțumită celor de la Langley, întreaga investigaţie se baza 
deci pe un fotograf din Istanbul de care nu mai auzisem 
niciodată și care putea fi pensionat sau decedat. 


Capitolul 58 


Nu era niciuna, nici alta, cu toate că, după halul în care tușea 
și faptul că își aprindea ţigară după ţigară, moartea părea să fie 
mai aproape decât și-ar fi dorit el. 

M-am trezit înainte de ivitul zorilor, m-am dus la laptop, 
târându-mi piciorul rănit după mine, am introdus USB-ul portabil 
în fantă și am început să citesc fișierele lui Cumali. S-ar fi 
dovedit o muncă mai puţin înceată și istovitoare dacă 
majoritatea fișierelor n-ar fi fost în turcă, prin urmare, a trebuit 
să le trec cu vederea pe cele mai multe dintre ele. Chiar și așa, 
tot reușești să-ţi faci o idee. Nu puteam pretinde însă că 
descoperisem ceva care să-mi trezească bănuielile printre 
literele și fișierele de lucru - greșeala pe care o fac aproape toţi 
oamenii atunci când nu vor ca alte persoane să acceseze 
fișierele este să le cripteze, ceea ce însemna că o persoană ca 
mine știa exact unde să caute. 

După cum bănuisem când mă aflasem în camera ei de zi, 
nimic nu era codificat și dacă fusese suficient de deșteaptă să 
ascundă fișierele incriminatorii, eu nu mă prea descurcam să le 
identific. N-am găsit nimic în arabă, cu toate că aveam motive 
întemeiate să suspectăm că ea cunoștea limba. 

Negăsind nimic în fișiere, mi-am îndreptat atenţia asupra e- 
mailurilor ei. Din fericire, multe erau în engleză. Am observat că 
avea o groază de prieteni și cunoștințe, iar unele dintre ele erau 
mame care aveau copii cu sindromul Down. Printre sutele de 
mesaje, am descoperit doar două care mi-au atras atenţia - 
ambele erau de la o fundaţie de caritate palestiniană asociată 
Brigadei Martirilor Al-Aqsa, o grupare care organiza des atacuri 
sinucigașe cu bombă împotriva israeliților. Mesajele confirmau 
donațiile pentru un orfelinat din Fâșia Gaza, iar prima mea 


reacţie a fost să mă întreb de ce nu făcea donaţii la UNICEF dacă 
tot voia să ajute copiii? Pe de altă parte, actele de caritate 
constituiau unul dintre cei cinci stâlpi ai islamului. Dacă a dona 
bani unor organizaţii asociate cu grupările radicale era o crimă, 
atunci însemna că acuzam jumătate din lumea musulmană. 
Poate mai mult de jumătate. 

Am marcat cele două e-mailuri cu un steag roșu, apoi am pus 
USB-ul portabil într-un plic și am scris pe el adresa lui Bradley 
din New York. De îndată ce se va deschide biroul FedEx i-l voi 
trimite prin curierat rapid, ca să-l dea mai departe Șoptitorului. 
Acesta urma să le analizeze mai îndeaproape. 

M-am uitat la ceas. Era 7 dimineaţa și, deși era devreme, 
aveam de gând să aflu dacă fotograful mai trăia sau nu. 

Am format numărul, am așteptat câteva minute, cel puţin 
așa mi s-a părut, și, când am fost pe punctul de a renunţa cu 
gândul de a încerca mai târziu, am auzit o voce iritată care a 
rostit un salut în turcă. Mi-am cerut scuze că mă adresam în 
engleză și am vorbit rar în speranţa că reușea să mă 
urmărească. 

— Nu puteţi vorbi mai repede, îmi vine s-adorm, a spus el, cu 
un accent care arăta că urmărise mult prea multe westernuri. 

Mulțumit că puteam comunica, l-am întrebat dacă era 
fotograf, și când mi-a confirmat i-am zis că voiam să fac un 
cadou-surpriză unor prieteni care își aniversau data nunții. Și 
anume să alcătuiesc un colaj cu fotografii din ziua cea mare și 
apoi să cumpăr câteva dubluri. 

— Aveţi codul de identificare? m-a întrebat el, pe un ton mult 
mai politicos de vreme ce era vorba despre bani. 

— Sigur, am răspuns eu și am citit numărul de pe spatele 
fotografiei. 

M-a rugat să aștept până își verifica fișierele și, după un 
minut sau două, a revenit și mi-a spus că nu va fi nicio 
problemă, deoarece avea fișierul chiar în fața lui. 

— Ca să nu fie nicio neînțelegere, am precizat eu, îmi puteţi 
confirma numele mirelui și al miresei? 

— No problemo, amice. Mirele este Ali-Reza Cumali. 


A vrut să-mi spună și adresa, însă nu mă interesa și în clipa 
în care l-am auzit am știut că poliţista nu revenise la numele de 
fată. 

— Și mireasa? am întrebat eu, încercând să nu par 
nerăbdător. Îi știți numele? 

— Sigur, a răspuns el. Leyla al-Nassouri. Acesta este cuplul? 

— Da, șerifule. 

El a râs. 

— N-am reușit niciodată să ţin minte cum se scrie numele ei, 
am continuat eu. Mi-l puteţi spune pe litere? 

După ce mi l-a dictat i-am mulţumit pentru ajutor, i-am zis că 
îl voi contacta de îndată ce voi face o listă cu fotografiile de care 
aveam nevoie, apoi am închis. Numele al-Nassouri nu era 
turcesc - era original din Yemen sau Arabia Saudită, sau din una 
dintre ţările din Golf. Indiferent de locul de provenienţă, era 
arab. Ca și bărbatul din Hindu Kush. 

Mi-am luat pașaportul, am ieșit pe ușă și am luat-o aproape 
în fugă către lift. 


Capitolul 59 


Ușile s-au deschis și, deși era 7.20 dimineaţa, am pășit în 
mijlocul unui soi de celebrare. Administratorul, recepţionerul, 
hamalul și alți angajaţi ai hotelului erau adunaţi în faţa recepţiei. 
Lor li se alăturaseră câţiva dintre tâmplarii și prietenii 
administratorului care mă ajutaseră cu oglinzile. 

Conversaţia, care se desfășura numai în turcă, era extrem de 
animată, iar cei adunaţi acolo treceau din mână în mână cafea 
și prăjituri. În ciuda orei matinale, cineva adusese o sticlă de raki 
și m-am întrebat dacă nu cumva câștigaseră la loto. 

Administratorul s-a apropiat de mine, zâmbindu-mi și mai 
larg decât de obicei și fluturând în aer o copie a ziarului local. 

— Avem vești dintre cele mai fericite, a zis el. Vă mai amintiţi 
de Sponge Bob, un om de mare corupţie, un blestem pe capul 
oamenilor de bine? 

— Da, mi-l amintesc. Ce-i cu el? 

— A murit. 

— A murit? am exclamat eu, prefăcându-mă mirat, apoi am 
luat ziarul și m-am uitat la fotografia făcută afară, lângă atelierul 


maritim, unde se aflau polițiști peste tot. Nu-mi vine să cred. 
Cum a murit? 

— Făcut terci - plat ca o clătită în tigaie, a explicat el. Un 
bărbat cu creier de idiot a intrat prin efracţie într-o casă care 
aparținea unei polițiste. 

— A intrat prin efracţie în casa unei polițiste? Mda, ce creier 
de idiot! 

— Probabil a fost grec, a spus el pe un ton cât se poate de 
serios. 

— Când s-a întâmplat asta? am întrebat eu, încercând să mă 
comport normal, să par detașat, pe când ceilalţi se aflau lângă 
recepţie, iar administratorul și cu mine stăteam de vorbă între 
patru ochi. 

— Seara trecută, când dumneavoastră vă relaxaţi cu o cină 
dintre cele mai rafinate. Chiar înainte să intraţi cu sângele... 

A ezitat când prin minte i-a trecut un gând. Deși s-a străduit 
să nu-și termine fraza, nu a reușit. 

— Scrie că ucigașul a fugit de la locul cu bărci lăsând după el 
urme de sânge, a zis el, pe urmă a tăcut și m-a privit. 

Privirile ni s-au întâlnit - nu încăpea îndoială că știa cine era 
ucigașul. Aș fi putut să neg, însă nu credeam că l-aș fi putut 
convinge sau ameninţa, dar eram convins că nu era genul care 
să se intimideze cu una, cu două. Nu-mi plăcea situaţia, însă mi- 
am spus că trebuia să am încredere în intuiție și să-mi încerc 
norocul cu el, având în vedere că deveniserăm prieteni. 

— Nu, nu, am spus eu, în cele din urmă. Vă înșelaţi amarnic. 
Nu seara trecută m-am relaxat cu o cină dintre cele mai rafinate 
- asta a fost cu o seară înainte. 

M-a privit nedumerit și a dat să mă contrazică, bănuind că 
mă înșelam, însă eu am continuat să vorbesc, astfel încât să nu 
aibă ocazia să riposteze. 

— Seara trecută am stat împreună aici, în salon, am precizat 
eu. Vă mai aduceţi aminte? Era liniște, nu mai era nimeni în 
zonă. 

Brusc, ochii lui s-au luminat când a înțeles unde băteam. 

— Oh, da, a spus el. Desigur, aveţi dreptate. Cina a fost cu o 
seară înainte. Acum îmi amintesc. Seara trecută am stat de 
vorbă, mi-aţi povestit despre greci. A fost o conversaţie lungă. 


Oh, da, una dintre cele mai lungi. Nenorociţii ăia de greci - nimic 
nu e simplu când vine vorba despre ei. 

— Adevărat. Aţi avut multe lucruri, multe povești să-mi 
spuneţi. Trecuse bine de ora zece când m-am dus la culcare. 

— Poate a fost și mai târziu. Îmi aduc aminte că era ora 
unsprezece, a spus el plin de entuziasm. 

— Da, cred că aveţi dreptate, am adăugat eu. 

Am schimbat din nou o privire și am știut că nu mă 
înșelasem în privinţa lui. Secretul meu se afla în siguranţă. 

A arătat către pașaportul pe care îl ţineam în mână și m-a 
întrebat în șoaptă: 

— Plecați în grabă și nu vă mai întoarceţi? 

— Nu, nu, am răspuns eu. Dacă întreabă cineva, am plecat în 
Bulgaria, unde am dat de urma unui martor important. 

După ce mi-am luat rămas-bun de la el, am ieșit din hotel și 
m-am dus la mașină. Am deschis portbagajul, am ridicat 
garnitura din cauciuc și mi-am vârât mâna sub aripa roții din 
dreapta. Am îndepărtat transmiţătorul de urmărire, fixat cu 
magneţi, și l-am așezat pe partea inferioară a stâlpului 
indicatorului de parcare. 

Cu puţin noroc, nu va fi observat de niciun trecător, iar cei de 
la MIT care îl monitorizau vor crede că mașina era în continuare 
parcată lângă bordură. 

M-am așezat la volan și m-am îndreptat spre graniţă. 


Capitolul 60 


Am condus toată ziua, străbătând fâșii nesfârșite de 
autostradă și oprindu-mă doar ca să alimentez cu benzină. Am 
trecut pe lângă minaretele din Istanbul, scăldate de lumina 
după-amiezii, și am ajuns la granița cu Bulgaria la lăsarea 
înserării. 

Acel colț arid al lumii unde se întâlneau Turcia, Grecia și 
Bulgaria reprezintă una dintre cele mai aglomerate răscruci de 
drumuri din Europa și, de îndată ce am ieșit din Turcia și am 
intrat într-un ţinut al nimănui, m-am trezit înconjurat de tir-uri 
lungi ce înaintau greoi către vama bulgară. 

După patruzeci de minute și cam o sută de metri parcurși l- 
am strigat pe șoferul unui tir cu numere de Danemarca. Tocmai 


oprise pe marginea drumului și l-am întrebat cât credea că va 
dura până se va elibera frontiera. 

— Peste opt ore, a răspuns el. Depinde câţi imigranţi ilegali 
descoperă și cât le ia să îi verifice. 

Bulgaria reușise cumva să adere la Uniunea Europeană și 
devenise foarte repede cea mai vulnerabilă graniţă a 
organizației, atrăgându-i ca un magnet pe cei ce intrau ilegal în 
Uniune, ca să ajungă în ţări mai bogate, precum Germania și 
Franța. După cum arătau tirurile și alte mijloace de transport, 
eram aproape sigur că nu lipseau nici cei care își încercau 
norocul, nici contrabandiștii. 

M-am gândit să încerc să ajung în față și să-mi scot la iveală 
insigna, dar m-am răzgândit - aveam toate șansele să dau peste 
vreun nătărău bucuros să arate FBl-ului cine era șeful. Am 
hotărât să fac mici pregătiri. Am ieșit pe acostament și am 
început să depășesc șirul lung de mașini. Am trecut pe sub două 
pasaje prevăzute cu camere de supraveghere și indicatoare, 
gândindu-mă că în scurt timp patrula de graniţă va veni după 
mine. 

Două minute mai târziu am văzut în crepuscul girofarul 
albastru al unei mașini care se apropia de mine pe acostament, 
lăsând în urma ei un nor de praf. A oprit la vreo zece metri în 
fața mea, blocându-mi drumul, iar individul care se afla la volan 
- probabil cel mai înalt în grad dintre cei doi - a coborât greoi 
din vehicul și a venit spre mine. Avea cam aceeași vârstă ca și 
mine și era supraponderal. Dacă te uitai la uniformă, aveai 
impresia că era cămașa de noapte a unui gigant. Am știut că va 
începe să strige, ordonându-mi să mă întorc la capătul șirului de 
mașini. 

Cunoșteam cam zece cuvinte în bulgară, pe care le spicui- 
sem dintr-o vizită anterioară, făcută cu mulţi ani în urmă, printre 
care se numărau și „îmi pare rău”, din fericire. Le-am rostit 
repede înainte să apuce să spună ceva și am văzut că scuza 
asta îi mai îmblânzise trăsăturile feței. Nu i-am zărit privirea, 
deoarece, în ciuda orei înaintate, purta ochelari de soare. 

Am început să vorbesc, schimbând cuvinte în engleză și 
aruncând de câteva ori scuza în bulgară. l-am spus că mai 
călătorisem în ţara lui frumoasă și că fusesem întotdeauna 


impresionat de cât de prietenoși erau oamenii. Speram că la fel 
se va întâmpla și în momentul ăla când aveam nevoie de ajutor 
- eram în întârziere și încercam cu disperare să prind un avion 
care pleca din Sofia, capitala bulgară. 

A mormăit, părând că vrea să-mi spună că nu-i păsa - după 
cum ziceam, erau un popor prietenos - când a observat că îi 
întindeam pașaportul. S-a uitat la mine nedumerit, iar eu l-am 
privit în ochi. A luat pașaportul, l-a deschis la pagina cu datele 
personale și a văzut cele cinci sute de leva în bancnote - 
echivalentul a trei sute de dolari americani, salariul pe o lună în 
acea parte a Europei de Est - pe care le pusesem acolo. 

Ajunsesem în acel punct periculos al oricărei tranzacţii - 
mituirea unui ofițer era considerată o ofensă gravă în orice 
jurisdicție, iar în acel moment tipul în uniformă putea să te 
șantajeze dacă avea chef. Cinci sute de leva, ca să ajungi în faţa 
cozii? încearcă douăzeci de mii - și ceasul, și aparatul foto, te 
rog - pentru a nu te acuza de tentativă de dare de mită. 

Mi-a cerut și carnetul de șofer, apoi s-a întors la mașina de 
poliție. Vehiculele pe care le depășisem avansau încet pe lângă 
mine, iar șoferii claxonau, salutând justiţia bulgară și pe cei doi 
ofițeri. Nu eram furios - probabil că aș fi reacţionat la fel dacă 
m-aș fi aflat în situaţia lor. 

Bărbatul a revenit și mi-a spus să deschid ușa șoferului. 
Eram pregătit pentru un șantaj pe cinste, gata să-mi scot 
insigna, când l-am văzut urcându-se pe pragul ușii. Stătea în 
picioare lângă mine și ţinea ușa întredeschisă. 

— Dă-i drumul, mi-a zis el, și apasă claxonul, așadar, am 
făcut cum mi-a ordonat, iar ofițerul a început să facă semn 
câtorva tiruri să oprească imediat și să facă loc. la-o printre ele! 
a strigat el, și eu, însoţit de un puternic curent de aer, am 
înaintat pe culoarul care se crease în mijlocul drumului și care, 
în limbaj universal, însemna că era destinat doar scopurilor 
oficiale. Mai repede! a ordonat ofiţerul. 

N-a fost nevoie să spună de două ori - am apăsat acceleraţia 
până la podea. Cu mașina de poliţie cu girofarul pornit pe 
urmele mele și cu ofițerul ţinându-se în cadranul ușii, am 
depășit în viteză coloana de tiruri și autocare ce se întindea pe 
sute de metri până când am ajuns la un șir de cabine din sticlă, 


deasupra cărora se aflau mai multe panouri și un steag bulgar 
uriaș. 

Tipul care stătuse agăţat de ușa mașinii mele mi-a luat 
pașaportul, a intrat într-una dintre cabine, a luat o ștampilă de la 
colegul lui și mi l-a vizat. A revenit, mi-a dat documentul și cred 
că a vrut să-mi spună că și colegii lui așteptau o atenţie, însă 
am apăsat accelerația și m-am pierdut în noapte înainte ca el să 
apuce să deschidă gura. 

Ghidat de farurile care străpungeau întunericul, am trecut în 
viteză pe lângă hectare de păduri și - ca și când viaţa în noua 
UE n-ar fi fost suficient de suprarealistă - grupuri de femei în 
fuste mini și tocuri înalte care stăteau pe marginea drumului, în 
mijlocul pustietăţii. În alte ţări, drumurile principale destinate 
tirurilor erau mărginite de panouri nesfârșite - în Europa de Est, 
acestea erau presărate cu prostituate, iar în Bulgaria erau mai 
multe ca în orice altă ţară. 

Am trecut pe lângă sute de astfel de femei - majoritatea 
ţigănci -, fete hoinare îmbrăcate în lenjerie și blănuri false, 
copile cu privirea goală a căror viaţă se învârtea în jurul cabinei 
de tir sau al banchetei din spate. Dacă erau însărcinate, se 
bucurau de mare trecere și nu trebuia să fii geniu ca să-ţi dai 
seama că orfanii reprezentau singura creștere industrială a ţării. 

„Porrajmos”, mi-am zis eu în timp ce conduceam, amintindu- 
mi cuvântul ţigănesc pe care mi-l spusese Bill cu mulți ani în 
urmă: aveam în faţa mea o altă formă a Mistuitorului. 

În cele din urmă, tinerele au fost înlocuite cu staţii de 
benzinărie și restaurante fast-food, apoi am intrat în Svilengrad, 
un avanpost cu douăzeci de mii de locuitori unde nu aveai, 
practic, nimic de văzut decât o stradă principală pietonală și o 
gamă variată de magazine care rămânea deschisă mult după 
miezul nopţii, ca să ofere provizii șirului nesfârșit de șoferi de tir. 

Am parcat mașina departe și am găsit cele patru magazine 
pe care le căutam, înghesuite unele într-altele. L-am ales pe cel 
mai dărăpănat, cel care - din câte îmi dădeam seama - nu era 
prevăzut cu echipament de înregistrare sau cu camere de 
supraveghere. Am intrat și am cumpărat cele două obiecte 
pentru care străbătusem mai bine de o mie de kilometri în 


douăsprezece ore și pentru care ajunsesem de la marginea Asiei 
în fostul bloc sovietic: un telefon mobil vechi și o cartelă prepay. 

M-am întors la mașină și, sub singurul felinar dintr-un colţ 
întunecat al unui oraș bulgăresc de care nu auzise nimeni, 
înconjurat de terenuri cultivate și de ţigănci tinere ce se 
prostituau, am apelat un număr de telefon cu un prefix care nu 
exista. 


Capitolul 61 


Folosind un mobil conectat la rețeaua de telefonie bulgară și 
oarecum încrezător că cei de la MIT nu vor asculta, am așteptat 
să vorbesc direct cu Dave. 

Trebuia să-i spun numele adevărat al Leylei Cumali, trebuia 
să-i dezvălui că era arăboaică și mai ales că ea era femeia din 
cabina telefonică. Asta era prima sarcină a oricărui agent secret 
„activ” și departe de casă - să transmită mai departe ceea ce 
aflase. Era singura asigurare că nu erai arestat sau mort și te 
învățau încă din primele zile că informaţia nu exista decât abia 
după ce era transmisă în siguranţă. Însă mai mult decât atât, 
trebuia să discut cu el problema extrădării sau a torturii. 

Telefonul a sunat de cinci ori înainte să aud vocea 
Șoptitorului. 

— Cu cine vorbesc? a întrebat el. 

În Washington era trecut de amiază, însă am fost șocat să-i 
aud vocea obosită. 

— Eu sunt, Dave, am răspuns, rostindu-i în mod deliberat 
prenumele atât de puţin cunoscut în caz că cineva asculta, 
încercând să păstrez un ton vesel, cu toate că eram nerăbdător 
și extrem de îngrijorat, din cauza locului în care mă aflam. 

Deși trebuie să fi fost surprins să-mi audă vocea, a intrat 
repede în joc. 

— Hei, care-i treaba? a zis el pe un ton cât se poate de 
normal, fapt care mi-a reamintit că era un ofiţer de caz extrem 
de bun. 

— Îţi mai amintești de femeia despre care vorbeam, Leyla 
Cumali? 

— Poliţista? 

— Da. Ei bine, numele ei adevărat este Leyla al-Nassouri. 


— Sună arăbesc. 

— Ai dreptate. Ea e cea din cabina telefonică. 

La capătul celălalt al firului s-a așternut o tăcere absolută, în 
ciuda indiferenţei intenţionate a lui Dave, în ciuda atâtor ani de 
experienţă și a priceperii extraordinare, reușisem să-l las fără 
cuvinte. 

N-am știut atunci, însă efectul cuvintelor mele fusese 
amplificat de eșecul monumental al tuturor celorlalte eforturi 
depuse. Sutele de mii de agenţi care lucrau pentru o mulţime de 
agenţii de spionaj și care căutau cu toţii un bărbat ce încerca să 
construiască o bombă murdară făcuseră mult zgomot pentru 
nimic. În adâncul sufletului, Dave știa că aveam de-a face cu o 
„fantomă” și că șansele de a o prinde la timp scădeau cu fiecare 
oră care trecea. 

— Oh, da? Cabina telefonică, zici? a exclamat el, 
recuperându-și graiul și făcând să pară că nu avea nicio 
importanţă. Ești sigur? 

— N-am nicio îndoială. Am cunoscut un tip care cânta la un 
instrument - n-am să încerc să-i pronunt denumirea - 
confecționat din osul unei aripi de vultur. Mi-a arătat niște 
înregistrări. 

— Pare ciudat, a spus Dave, ca și cum ar fi fost ceva 
amuzant. Cum se scrie? Al-Nassouri, nu chestia aia cu vulturul. 

l-am spus și, în condiţii normale, următoarea întrebare ar fi 
trebuit să se refere la locul de unde sunam, însă eram convins 
că știa deja. Având în vedere natura meseriei lui, toate apelurile 
telefonice către celularul Șoptitorului erau înregistrate. Ştiam că 
îi scrisese deja pe un bileţel unuia dintre asistenții lui să le 
spună celor de la Echelon să găsească locaţia. 

În timp ce aștepta răspunsul am continuat să vorbesc. 

— Este ceva care mă îngrijorează, Dave - și încă foarte tare. 
Trebuie să fii discret, să ai grijă cu cine vorbești. 

— De ce? a întrebat el. Crezi că niște indivizi ar putea avea o 
idee strălucitoare? Că ar vrea să intervină și să înceapă să 
rănească oameni? 

— Exact. Noi presupunem că ea îl poate contacta, însă sunt 
aproape sigur că sistemul are capcane. 


— O greșeală deliberată în caz de urgenţă, ceva de genul 
asta? 

— Da. 

A căzut pe gânduri câteva secunde. 

— Tipul e un prost dacă n-a făcut-o deja. 

— L-am putea pierde pentru totdeauna. 

— Înţeleg, a spus el, apoi a tăcut din nou, gândindu-se ce să 
facă. Va trebui să discut despre asta cu cel puţin încă o 
persoană. Mă urmărești? 

Se referea la președinte. 

— Poţi să-l convingi să nu intervină? am întrebat eu. 

— Cred că da. Este un om inteligent, va înţelege problema. 
Poţi să rezolvi treaba asta? m-a chestionat el. 

— Adică să-l găsesc? Există șanse mari, am răspuns eu. 

L-am auzit respirând ușurat - sau o fi fost din cauza tensiunii 
care îi revenea la normal. 

— În regulă, haide să acţionăm în secret. O să-i pun pe 
cercetători să caute informaţii despre ea, azis el. 

— N-ai văzut rezultatele lor de până acum? 

— Ba da. N-au fost prea bune, nu? 

— Al naibii de descurajatoare. Trebuie să ieşim din tipar, să 
apelam și la alți oameni. 

— La cine? 

După ce traversasem jumătate din teritoriul Turciei, urmărind 
linia albă a autostrăzilor kilometri în șir până am ametit, 
începusem să mă gândesc la cercetările făcute de cei de la CIA 
și la o soluţie, ca să echilibrăm balanţa. Când am ajuns undeva, 
la sud de Istanbul, am hotărât ce aveam de făcut. „Hai domo”, 
mi-am spus eu. 

— Știu eu pe cineva. l-am zis cândva că, dacă voi fi încolțit și 
voi avea nevoie de un expert în computere, voi apela la el. îl 
cheamă Battleboi. 

— Mai repetă o dată, a rostit Șoptitorul. 


— Battleboi. 
— Mă gândeam eu că asta ai spus. 
— E cu „i” la sfârșit, nu cu „y”. 


"m 


— Ah, ce bine, asta face toată diferența. Battleboi cu „i” - e 


aproape normal, nu-i așa? 


— Numele lui adevărat este Lorenzo - ăsta-i prenumele - și a 
fost arestat pentru că a furat datele de pe cincisprezece 
milioane de cârduri de credit. 

L-am auzit pe Dave bătând la tastatură - căuta în baza de 
date a FBl-ului, bineînţeles -, apoi, o secundă mai târziu, a 
început din nou să vorbească. 

— Mda, ai avut dreptate. Isuse, cred că tipul a devenit 
vedetă printre hackeri. Oricum, în urmă cu două zile a încheiat 
un târg cu procuratura din Manhattan. 

— Cât a primit? 

— Cincisprezece ani în Leavenworth. 

— Cincisprezece ani?! am exclamat eu și am început să-i 
înjur pe cei responsabili de asta - cincisprezece ani la răcoare 
pentru cârduri de credit? Nu sunt sigur că va supravieţui. 

— Ce-ai zis? m-a întrebat Dave, când m-a auzit bombănind. 

— Am spus că sunt niște ticăloși. Amintea mereu că îl vor 
stoarce de toate informaţiile, apoi îl vor trage pe sfoară. 

— Nu știu nimic despre asta. 

— Te cred, dar trebuie să-l ţii în libertate, cel puţin până când 
terminăm treaba asta. Spune-i că un prieten de-al lui, Jude 
Garrett, are nevoie de ajutorul său. Pun pariu că o să i-o ia 
înaintea celeilalte echipe, cu toate resursele ei cu tot. 

— Baltleboi, pentru numele lui Dumnezeu. Ești sigur de asta? 

— Bineînţeles că sunt sigur! 

— Bine... bine, a spus el. Cum vrei să te contacteze? 

— Nu știu - dacă poate să fure informaţii de pe cincisprezece 
milioane de cârduri de credit, sunt convins că va găsi o 
modalitate. 

Discuţia noastră s-a încheiat. Eram frânt de oboseală. 

— Înainte să închizi... a spus Dave, apoi a tăcut. 

M-am întrebat dacă își pierduse șirul gândurilor, însă s-a 
adeverit că îi venea greu să rostească ce voia să-mi spună, 
atâta tot. 

— Ți-am zis cândva că te invidiez, a continuat el, pe un ton 
mai blând decât de obicei. Ți-aduci aminte? 

— Da, eram în mașină, am răspuns eu. 

— Acum nu te mai invidiez - mă bucur că ești acolo, amice. 
Ai făcut o treabă nemaipomenită. Felicitări! 


Rostite de Dave McKinley, aceste cuvinte însemnau foarte 
mult. 

— Mersi. 

După ce am închis am rămas mult timp pierdut în gânduri. 
Exista un singur lucru pe care nu îl înțelegeam - Leyla al- 
Nassouri-Cumali nu se potrivea niciunui profil pe care încercam 
să mi-l imaginez. 


Capitolul 62 


Pentru adolescentul din El-Minah, norocul abătut asupra lui 
odată cu telefonul mobil pe care îl primise cadou nu se 
terminase încă. 

Într-o după-amiază de miercuri, în timp ce venea de la 
școală, i-a sunat telefonul, iar el a vorbit cu bărbatul care i-l 
oferise cadou. Sarazinul i-a spus că îl suna din Germania, unde 
avusese norocul să găsească atât moscheea care corespundea 
convingerilor lui stricte, cât și o slujbă ce părea promițătoare pe 
viitor. 

Băiatul a început să-i pună întrebări, gândindu-se probabil 
că, într-o bună zi, va putea să ajungă la cel pe care îl considera 
ca pe un tată și care fusese atât de bun cu el, însă doctorul l-a 
întrerupt, zicându-i că, din păcate, se ducea la muncă și nu avea 
timp, prin urmare trebuia să asculte cu atenție. 

— la un pix. Îţi voi dicta o adresă. 

În timp ce băiatul stătea rezemat de un perete la umbra unui 
copac și își scotocea prin rucsac, Sarazinul îi spunea că îi 
trimisese prin poștă o cheie cu care să deschidă garajul 
vechiului său apartament. Înăuntru se aflau cutiile cu materiale 
medicale despre care îi menţionase. „Mai ţii minte - sticluțele cu 
vaccinurile expirate care au deja lipite pe ele etichetele de 
expediere?” De îndată ce primea cheia, băiatul trebuia să 
deschidă garajul și să completeze următoarea adresă. 

— Trimite-le în atenţia mea, i-a zis Sarazinul, la Chyron 
Chemicals în Karisruhe, Germania. Îţi voi dicta pe litere, 
începând cu strada. În regulă? 

După ce a terminat - și îl pusese pe băiat să îi repete ce 
scrisese - i-a spus că vorbise deja cu curierul din Beirut, care 
urma să vină cu camionul frigorific la garaj sâmbătă dimineaţa. 


Se putea duce să-l întâlnească și să-i descuie ușa? Firește că 
putea. 

Astea fiind zise, mai rămânea o singură sarcină de îndeplinit. 
l-a cerut băiatului să sune la firma din Beirut de unde 
cumpărase frigiderele industriale și să negocieze, ca să le vândă 
înapoi. 

— Banii pe care îi vei obţine vor fi ai tăi, i-a spus Sarazinul. 
Sunt convins că vei negocia la sânge, a adăugat el râzând. 

Când doctorul i-a precizat cât ar putea primi pe obiecte, 
băiatului nu i-a venit să creadă - era aproape salariul pe șase 
luni al mamei lui care lucra la o spălătorie locală. A încercat să-i 
mulţumească, însă doctorul l-a întrerupt, spunându-i că se 
grăbea să nu întârzie la muncă. Apoi a închis și, cu toate că 
băiatul nu știa, avea să fie ultima dată când mai vorbeau. 

Sarazinul a ieșit din cabina telefonică de lângă o piaţă din 
Karisruhe și s-a așezat o clipă pe o bancă din lemn. Momentul se 
apropia - în câteva zile garajul va fi gol, iar cele zece mii de 
sticluţe, încărcate în camionul unei firme de curierat specializată 
în transportul materialelor medicale. 

Cutiile care conţineau sticluțele valoroase aveau etichete de 
expediere adevărate, aparținând unui spital libanez, destinatarul 
fiind un bărbat, un angajat autentic, ce lucra în depozitul unei 
companii, cel mai mare producător de vaccinuri din lume. 


Capitolul 63 


Cutiile au sosit cinci zile mai târziu. 

Pe foaia de parcurs scria că firma de curierat le transportase 
în portul Tripoli, unde fuseseră încărcate în containere frigorifice. 
Micul cargobot Cedars-Line le transportase pe Mediterană și, 
câteva zile mai târziu, au ajuns la vama europeană din Napoli, 
Italia. 

Oare cum m-aș putea exprima fără să pară o jignire? Italia, 
chiar și în momentele ei cele mai bune, nu este renumită pentru 
simțul detaliului și eficienţa birocratică. Oricum, cutiile au ajuns 
într-un moment de cumpănă. Reducerile constante de buget își 
lăsaseră amprenta asupra serviciului vamal, iar cei rămași în 
funcţie fuseseră copleșiți de un număr mare de containere cu 


imigranţi ilegali care riscaseră această călătorie din Africa de 
Nord. 

Cu toate că respectivele cutii conţineau, de fapt, o armă 
biologică având un nivel de biosiguranță 4, niciuna dintre ele nu 
a fost deschisă pentru a fi inspectată, darămite analizată. Fiind 
copleșiți de muncă, ofiterii au considerat suficiente 
documentaţia și foaia de parcurs a încărcăturii - ele figurau ca 
vaccinuri expirate care erau returnate fabricantului din 
Germania. 

Sosite în Napoli, cutiile au fost încărcate într-un camion care 
le-a transportat până în nordul ţării fără a mai fi verificate și a 
trecut granița nesupravegheată în Austria, de unde le-a dus mai 
departe până în Germania. 

Conform înregistrării în computer făcute de paznic, ele au 
ajuns în faţa porţii securizate a Chyron Chemicals - un simplu 
transport printre alte sute de transporturi care intrau și ieșeau 
zilnic pe poartă - la ora 11.06 seara. Unul dintre paznici a văzut 
numărul de contact de pe documente - era un tip care lucra la 
depozit -, a sunat și a spus că va sosi o livrare. 

Au ridicat bariera, i-au făcut semn șoferului să intre și, trei 
minute mai târziu, Sarazinul a intrat în posesia celor zece mii de 
sticluțe conţinând Holocaustul în stare lichidă. Călătoria care 
începuse cu mult timp în urmă, pornind de la o informaţie 
secretă postată pe internet, se apropia de final. 

Sarazinul a introdus imediat cutiile într-o zonă a depozitului 
rareori folosită, rezervată rebuturilor, și a lipit o etichetă pe 
partea lor din față, pe care scria în turcă și în germană: „A nu se 
muta. A se aștepta instrucțiuni suplimentare.” 

Planul lui iniţial fusese acela de a sustrage sticluţele 
conținând un anumit medicament care urma să fie trimis în 
patruzeci de orașe mari din Statele Unite, să le golească de 
conținut și să îl înlocuiască cu propria creaţie. Ar fi fost un 
proces lent și periculos. Cu toate astea, în prima lui zi de lucru 
își dăduse seama că nu era nevoie. Sticluţele pe care le 
sustrăsese din Liban erau atât de asemănătoare cu cele folosite 
de Chyron, încât până și o persoană avizată nu ar fi observat 
vreo diferenţă. Nu mai trebuia decât să le eticheteze. 


A început imediat să încerce solvenţii care dezlipeau 
etichetele de pe sticluțele cu medicamente legale fără a le 
strica. Etichetele trebuia să rămână intacte. A găsit ceea ce 
căuta într-o magazie mare - era o soluţie obișnuită care 
neutraliza majoritatea tipurilor de lipici comercial. 

În dulapul lui din vestiar se aflau deja zece bidoane de doi 
litri și singurul lucru care îi mai rămânea de făcut era să 
îndepărteze etichetele de pe sticluțele cu medicamente legale și 
să le lipească pe sticluțele ce conţineau virusul de variolă. 
Acestea urmau să fie trimise fără probleme cu vaporul în 
America și distribuite în cele patruzeci de orașe. Era convins că 
sistemul american de sănătate va face celelalte operaţiuni. 

Era conștient că schimbarea etichetelor va fi un proces lung 
și solicitant, însă, din fericire, era singur în tura de noapte și nu 
prea avea multă treabă de făcut. Repetase procesul în gând de 
atâtea ori - într-o noapte chiar se cronometrase -, încât era 
sigur că va termina la timp. 

Mai rămăseseră nouă zile. 


Capitolul 64 


După ce am condus 2 250 de kilometri, am ajuns înapoi în 
Bodrum puţin după ora amiezii. Încercam în continuare să 
descopăr o legătură între viața Leylei Cumali și rolul pe care îl 
juca în acea conflagrație iminentă. 

Mă oprisem de două ori pe drum, ca să alimentez cu benzină 
și să-mi cumpăr o cafea, și de fiecare dată îmi verificasem 
telefonul și laptopul în speranţa că primisem vești de la 
Battleboi. Nimic. Singurele mesaje fuseseră două e-mailuri spam 
care fuseseră filtrate și trimise direct în fișierul cu e-mailuri 
nedorite. Deveneam din ce în ce mai frustrat și îngrijorat - poate 
că hackerul-samurai nu era mai priceput decât cei de la CIA iar 
când l-am văzut pe administrator traversând în grabă holul ca să 
mă întâmpine, m-am gândit că se întâmplase un alt dezastru. 

Din cauza oboselii însă, interpretasem greșit semnalele: se 
grăbea să mă întâmpine, pentru că nu îi venea să creadă că mă 
întorsesem. Mi-am dat repede seama că el considerase 
povestea mea despre vizita în Bulgaria o minciună și că, de fapt, 
spăla- sem putina, pentru că îl omorâsem pe Sponge Bob. 


— Sunteţi omul multor surprize, a zis el, strângându-mi cu 
căldură mâna. Poate că toţi oamenii de la FBI sunt la fel ca 
dumneata? 

— Chipeși și inteligenţi? am întrebat eu. Nu, sunt singurul. 

M-a bătut pe spate și a început să vorbească în șoaptă. 

— Nu a venit nimeni să vă facă o vizită. Ziarele au scris că 
bărbatul era din genul hoţilor, probabil un drogat. 

Ușurat să aud asta, i-am mulțumit și am urcat în cameră. Mi- 
am verificat imediat laptopul, însă nu primisem niciun e-mail de 
la Battleboi și am știut că, în ciuda oboselii, nu voi putea dormi - 
mi-aș fi verificat mesajele din cinci în cinci minute. 

Am scos dosarele referitoare la moartea lui Dodge pe care mi 
le dăduse Cumali și m-am așezat la birou. În timp ce așteptam 
poate reușeam să dau de urma femeii americane, cu accent din 
Vestul Mijlociu. 


Capitolul 65 


Am descoperit-o după patruzeci de minute. Nu erau decât 
câteva cuvinte dintr-o declaraţie, dar era suficient. 

Cumali și echipa ei le ceruseră prietenilor lui Dodge și ai lui 
Cameron să relateze în ce împrejurări îi cunoscuseră pe cei doi 
și să specifice timpul pe care îl petrecuseră împreună în 
Bodrum. Era o procedură standard prin care încercau să-și facă 
o idee despre viaţa lor. Din fericire, majoritatea transcrierilor era 
în engleză. 

Printre ele, se afla o declaraţie a unui tânăr pe care îl chema 
Nathanial Clunies-Ross, urmașul unei dinastii de bancheri 
britanici putred de bogaţi care îl cunoștea pe Dodge de ani buni. 

El și cu iubita lui veniseră din St. Tropez, ca să petreacă o 
săptămână împreună cu Dodge și cu soția acestuia. Nu era 
nimic remarcabil în asta - în afară de faptul că avea douăzeci și 
șase de ani și un iaht în valoare de o sută de milioane de dolari 
cu care să se plimbe de colo-colo. Am răsfoit cele șase pagini în 
care el relata viaţa de faliţi la care ajunseseră unii dintre cei mai 
bogaţi oameni din lume. 

Pe ultima pagină el povestea pe scurt o noapte de beţie cu 
votcă pe care o petrecuse într-unul dintre cele mai cunoscute 
localuri de dans, Clubul Zulu, de pe coastă. Scria că șase dintre 


ei sosiseră cu elicopterul și că, spre sfârșitul serii, Cameron se 
întâlnise întâmplător cu o tânără pe care o chema Ingrid. Ea 
făcea parte dintr-un grup mai mare și era o cunoștință a soţiei 
lui. 

Cele două grupuri au ajuns să stea împreună la aceeași masă 
și cel mai interesant lucru, conform spuselor lui Clunies-Ross, 
era că unul dintre tipii din grupul lui Ingrid - nu își mai amintea 
numele lui, dar era aproape convins că era italian și că era 
iubitul femeii - le povestise despre aventurile lui cu turistele mai 
în vârstă. „Face masaj undeva pe plajă...” explicase Clunies- 
Ross. 

Am început să citesc cu atenţie. Oboseala mi-a dispărut, iar 
concentrarea mi-a revenit. Am parcurs repede restul declarației, 
însă nu am mai găsit nimic referitor la Gianfranco sau, și mai 
important, la femeia pe care o chema Ingrid. 

Am răsfoit dosarul până la sfârșit și am descoperit 
documentele care atestau interogatoriul, inclusiv niște imagini 
neclare surprinse de camerele de supraveghere din Clubul Zulu. 
O fotografie înfățișa un grup de oameni, destul de cherchelit, 
care ieșea din club. l-am văzut pe Cameron și pe Dodge, pe 
Clunies-Ross cu prietena lui - numai decolteu și picioare - și, 
chiar în spate, aproape ascuns, pe Gianfranco. 

Își ţinea braţul în jurul unei femei extrem de atrăgătoare - 
avea părul tuns scurt, o fustă și mai scurtă, era bronzată și 
mlădioasă, genul de tânără care se simțea extrem de bine în 
propria piele. Din întâmplare, ea se uita la camera de 
supraveghere - avea ochi mari, puţin mai adânciţi în orbite 
decât te-ai fi așteptat, și lăsa impresia că se uita direct prin tine. 
Intuiția mea, cernută și modelată de-a lungul nenumăratelor 
misiuni grele și al miilor de nopți nedormite, îmi spunea că era 
Ingrid. 

M-am întors și am început să frunzăresc celelalte dosare - 
undeva trebuia să existe o listă principală, un index cu toate 
numele care apăruseră în timpul anchetei. Erau multe, dar nu 
exista decât o singură persoană pe nume Ingrid. 

Ingrid Kohl. 

Indexul avea legătură cu informaţiile despre ea pe care le 
strânseseră polițiștii. Am deschis Volumul B la pagina 46 și am 


observat că erau aproape inexistente - era o cunoștință atât de 
îndepărtată, care nu interacţionase aproape deloc cu Cameron și 
cu Dodge, încât polițiștii nici nu se mai obosiseră să discute cu 
ea. Au făcut însă o copie după pașaportul ei. 

M-am uitat la fotografia din document. Era aceeași femeie cu 
părul scurt de la Clubul Zulu - Ingrid Kohl. 

În ciuda faptului că nu existase niciun interogatoriu, anumite 
lucruri erau certe: o cunoștea pe Cameron, era o amică sau 
iubită a lui Gianfranco și era americancă. În pașaport scria că 
era din Chicago, care se afla în inima Vestului Mijlociu. 


Capitolul 66 


Am căutat și în celelalte dosare, sperând că voi descoperi 
ceva despre ea sau alte fotografii, însă nu am găsit nimic - nu 
aveam decât o trimitere făcută de bancher și o imagine de slabă 
calitate surprinsă de o cameră de supraveghere. 

Cu toate că se lăsase înserarea, continuam să revin asupra ei 
și, oricât scotoceam în minte, nu reușeam să-mi aduc aminte de 
o femeie atât de atrăgătoare ca domnișoara Kohl. Din punct de 
vedere profesional, încercam să potrivesc vocea cu imaginea și 
mă gândeam la gardenii... 

Atunci a piuit și computerul, anunţându-mă că primisem un 
e-mail. Gândindu-mă că era de la Battleboi, mi-am îndreptat 
repede atenţia asupra laptopului, dar am fost dezamăgit. Era un 
alt mesaj spam care fusese redirecționat în fișierul cu e-mailuri 
nedorite. 

„Unde naiba era samuraiul?” m-am întrebat eu frustrat, în 
timp ce ștergeam mesajele nedorite. Am văzut că se refereau la 
câștigarea unui premiu și am făcut clic ca să le șterg. Nu s-a 
întâmplat nimic - au rămas acolo. Am făcut din nou clic: 
rezultatul a fost același. Atunci, mi-am dat seama că eram un 
prost. Mesajele sub forma unor spam-uri erau de la Battleboi. 

La vremea la care îl întâlnisem pentru prima oară, atunci 
când intrasem în Vechea Japonie ca să șterg registrul matricol al 
lui Scott Murdoch, el îmi spusese că programase de curând un 
virus destul de urât ce semăna identic cu nenumărate mesaje 
spam circulând în spaţiul virtual. Era atât de evident, încât până 
și cel mai primitiv filtru îl putea recunoaște și trimite direct în 


fișierul cu mesaje nedorite. Când utilizatorul, care nu suspecta 
nimic și credea că filtrul își făcuse treaba, încerca să șteargă 
mesajul, acesta îl activa fără să-și dea seama. Mesajul descărca 
imediat un virus, un program-spion Trojan sau un alt program pe 
care Battleboi îl considera necesar - de exemplu, un program 
care înregistra informaţiile referitoare la un card de credit, în 
funcţie de tastele apăsate. 

Deoarece fusese prins de agenţii federali, nu avusese ocazia 
să își lanseze noua bombă virtuală până acum, iar eu știam că 
descărcasem deja informaţia pe care o descoperise despre Leyla 
al-Nassouri-Cumali. Nu trebuia decât să o găsesc. 

Am deschis primul mesaj spam și am fost încântat să aflu că 
eram norocosul câștigător la loto online. Ca să îmi pot revendica 
suma de aproape douăzeci și cinci de milioane de dolari, nu 
trebuia decât să trimit un e-mail, iar ei îmi vor trimite un cod de 
autorizare și o listă cu instrucțiuni. Celelalte e-mailuri spam erau 
un memento care mă îndemna să nu întârzii, deoarece riscam 
să-mi pierd câștigul. 

Am făcut clic pe butonul „Plată” fără autorizare, însă nu s-a 
întâmplat nimic. M-am gândit că trebuia să caut un cod criptat 
cu ajutorul căruia să deblochez un fișier ascuns. Mă întrebam 
dacă nu cumva Battleboi avea să mi-l trimită într-un e-mail 
separat, când mi-am dat seama că îl aveam deja. 

Am copiat cifrele câștigului meu, am șters virgulele și 
punctul, l-am introdus ca un cod de autorizare și am apăsat 
butonul „Plată”. Și chiar am primit-o. 

S-a deschis un document și am văzut poza Leylei Cumali, la 
vârsta de șaisprezece ani, de pe carnetul ei de conducere. Sub 
ea erau înșirate toate informaţiile pe care Battleboi le 
descoperise până atunci și, aruncând o privire peste ele, mi-am 
dat seama că își extinsese cercetările, exact cum sperasem. 

El menţiona că, având în vedere că era polițistă, cu siguranţă 
era educată și, drept rezultat, hotărâse să încerce să descopere 
ceva despre anii ei de școală. Această strategie i-a oferit un 
avantaj uriaș - a redus considerabil numărul de persoane pe 
care le cerceta. Oricât ar fi fost de șocant, patruzeci și cinci la 
sută din femeile arabe nu știau să scrie și să citească. 


A ales șase popoare arabe și a început să caute școli 
generale și licee. A găsit doar o singură Leyla al-Nassouri care 
corespundea vârstei - într-o arhivă electronică a unei școli din 
Bahrain, unde ea câștigase un concurs de eseuri scrise în 
engleză. 

A pierdut-o o perioadă, însă a descoperit că în limba arabă 
Leyla înseamnă „născută noaptea” și s-a apucat să caute pe blo- 
guri și pagini de socializare folosind câteva zeci de variaţii pe 
aceeași temă. A descoperit sub pseudonimul Midnight: o femeie 
care postase câteva informaţii pe un blog local referitoare la 
scufundări în Bahrain. 

A reușit să acceseze baza lor de date și a aflat că Midnight 
era pseudonimul virtual folosit de Leyla al-Nassouri, care îi 
dezvăluia adresa de e-mail pe care ea o folosea pe vremea 
aceea. Bănuind că avea peste șaptesprezece ani, el a încercat 
să intre în baza de date a Serviciului Regim Permise de 
Conducere din Bahrain cu ajutorul numelui ei și al adresei de e- 
mail, cu scopul de a găsi informații referitoare la carnetul de 
conducere. După patru ore de muncă asiduă, în cele din urmă, a 
reușit să spargă reţeaua lor și să-i găsească formularul de 
cerere. Acesta oferea o fotografie și data și locul ei de naștere. 

Se născuse în Arabia Saudită. 

Battleboi a menţionat că Leyla își pierduse urma și că n-a 
mai izbutit să afle nimic despre ea decât peste doi ani, când a 
descoperit o fotografie cu viitoarea polițistă și o scurtă expunere 
a carierei sale academice la Facultatea de Drept din Istanbul. 

„Atât am reușit să descopăr până acum”, scria el. 

Am închis documentul și am căzut pe gânduri. Am văzut-o 
din nou apropiindu-se de cabina telefonică, vorbind cu un 
terorist din Hindu Kush, cel mai căutat om de pe planetă - o 
femeie arabă care era educată, care făcuse scufundări, care 
învățase să conducă și care călătorise până departe, ca să 
urmeze facultatea. 


32 


Miezul nopţii (n.tr.) 


Battleboi făcuse o treabă minunată, însă lucrurile nu se 
limpeziseră. Cu toate că Leyla Cumali se născuse în Arabia 
Saudită, tot nu avea nicio logică. 


Capitolul 67 


Am ieșit să mă plimb. Cu capul între umeri și cu mâinile 
băgate în buzunare, am încercat din nou să dezleg contradicţiile 
din viaţa lui Cumali. 

Plecasem de la hotel și străbătusem un labirint de străduţe 
întortocheate. Mi-am dat seama că, în timp ce abordam sute de 
variante pentru a restrânge cercul, ajunsesem pe plajă. Era 
după-amiaza târziu, dar încă plăcut afară - erau ultimele 
zvâcniri ale verii înainte ca toamna să-și ceară drepturile. 

M-am așezat pe o bancă și am privit acea mare străină, 
albastră, cu o strălucire divină. Un tată cu trei copii împroșcau 
apa într-o zonă îngustă, unde marea întâlnea nisipul. Râsetele 
lor umpleau văzduhul și mi-a luat puţin timp până să mă duc cu 
gândul la un băieţaș fără un tată cu care să se joace în apă și 
care nici măcar nu știa ce însemna sindromul Down. 

Mama copiilor s-a apropiat ca să le facă o poză tocmai în 
momentul în care mă gândeam la Cumali și la durerea tăcută pe 
care trebuie să o fi simţit, când am observat cuta care traversa 
palma noului ei născut, înțelegând astfel că el era unul dintre cei 
șapte sute. 

Timpul părea că se estompa, apa strălucitoare din găleţile 
copiilor atârna în aer, faţa zâmbitoare a tatălui abia dacă se 
mișca. În mintea mea a încolţit un gând ciudat. 

Dovadă erau lucrurile pe care le descoperiserăm, dar cum 
rămânea cu cele pe care nu le aflaserăm încă? Uneori piesele 
care lipsesc dintr-un puzzle au o importanță mult mai mare. 

Cât timp scotocisem prin apartamentul lui Cumali nu 
găsisem nicio fotografie cu ea și cu copilașul. Nu exista nicio 
fotografie cu ea și cu noul-născut pe birou, niciuna cu ea 
jucându-se cu el când era mic și nicio fotografie-portret pe 
perete. Nu găsisem nimic nici în sertare și nu văzusem niciuna 
înrămată pe noptieră. De ce ai păstra albumul unei căsătorii 
eșuate și nu ai avea o fotografie de familie sau cu băiatul pe 


vremea când era bebeluș? Nu erau, oare, astea lucrurile pe care 
le păstrau întotdeauna mamele? Doar dacă... 

Nu era copilul ei. 

Apa atârna în continuare în aer, mama ţinea aparatul 
aproape de față, tatălui îi îngheţase zâmbetul pe buze. M-am 
întrebat de ce nu mă gândisem și la varianta asta: sosise cu fiul 
ei în Bodrum în urmă cu trei ani, lăsând în urma ei un soț. Nu 
avea prieteni, nici cunoștințe care să o contrazică. Le-ar fi putut 
spune oamenilor ce poveste ar fi vrut. 

Dar dacă nu era copilul ei, al cui era? 

Apa a căzut pe nisip, mama a făcut fotografia, tatăl i-a stropit 
din nou pe copii, iar eu am luat-o la fugă. 

Era ora cinei și m-am gândit că, dacă mă mișcăm îndeajuns 
de repede, aș fi putut ajunge acasă la Cumali înainte ca ea să 
apuce să spele vasele. 


Capitolul 68 


Cumali a deschis ușa. Purta o cămașă obișnuită, o pereche 
de blugi și o mănușă de bucătărie. Deoarece nu aștepta 
musafiri, renunţase la basma și își legase părul la spate într-o 
coadă de cal. Trebuie să recunosc că o prindea bine, deoarece îi 
accentua pomeţii înalţi și ochii mari. Am fost din nou uluit de cât 
de atrăgătoare era. 

Nu părea stânjenită de faptul că era văzută cu părul 
descoperit și cu cămașa deschiată la gât, ci mai mult furioasă 
pentru că era deranjată acasă. 

— Ce doriţi? a întrebat ea. 

— Ajutorul dumneavoastră, am răspuns eu. Pot să intru? 

— Nu, sunt ocupată. Tocmai voiam să iau cina cu cel mic. 

Eram pregătit să mă împotrivesc - să fiu cât mai insistent cu 
putinţă -, însă am fost scutit de asta. Micuţul și-a făcut apariţia 
din bucătărie și când m-a văzut a început să fugă. Strigând 
fericit în turcă, el s-a oprit brusc, s-a concentrat, apoi a făcut o 
plecăciune perfectă. 

— Foarte bine, i-am spus eu râzând. 

— Ar trebui să fie - a exersat în fiecare zi, a zis Cumali pe un 
ton mai blând, îndepărtând câteva șuviţe rebele de pe fruntea 
copilului. 


— Nu va dura decât câteva secunde, i-am spus eu și, după o 
mică ezitare, ea s-a dat la o parte și m-a poftit înăuntru - mai 
mult pentru fiul ei, dacă, într-adevăr, era fiul ei, decât din 
dorinţa de a mă ajuta. 

Am luat-o pe coridor înaintea lor, privind curios în jur, ca și 
când ar fi fost prima oară când mă aflam în casa ei. Micuţul mă 
urma îndeaproape, vorbind în turcă și cerându-i mamei lui să-i 
traducă. 

— Vrea să vă ducă la picnic, a precizat ea. A văzut o 
emisiune la televizor despre un băiat american - din câte se 
pare, asta fac prietenii. 

Nu am glumit. Pentru copil, însemna totul. 

— La picnic? Bineînţeles, am zis eu, oprindu-mă ca să fac o 
plecăciune în faţa lui. Oricând dorești - promit. 

Am intrat în bucătărie și, cu mănușa trasă pe mână, s-a dus 
la cuptor și a scos o tajine - o oală marocană -, a gustat 
conținutul cu o lingură scurtă din lemn, apoi a pus în farfurii 
pentru ea și pentru fiul ei. Pe mine nu m-a servit - o insultă în 
lumea musulmană, unde, având în vedere faptul că era interzis 
consumul de alcool, singurul mod de a-ţi arăta ospitalitatea era 
mâncarea - și era evident că voia să scape cât mai repede de 
persoana mea. 

— Ziceaţi că aveţi nevoie de ajutorul meu - despre ce este 
vorba? a întrebat ea de îndată ce s-a așezat și a început să 
mănânce. 

— Vă aduceţi aminte de o femeie pe nume Ingrid Kohl? am 
întrebat-o la rândul meu, multumind lui Dumnezeu că găsisem o 
scuză bună ca să intru în casa ei. 

Ea a ezitat, căzând pe gânduri, în vreme ce micuțul mi-a 
zâmbit și a luat o înghiţitură din paharul lui cu Mickey Mouse. 

— Ingrid Kohl, a repetat Cumali. O turistă... americancă... o 
cunoștință a lui Cameron sau ceva de genul. Despre ea este 
vorba? 

— Da. Mai aveţi și alte informaţii despre ea? 

— Era doar o cunoștință îndepărtată, nu cred că am 
interogat-o. Aţi venit aici la ora cinei ca să mă întrebaţi despre 
ea? De ce? 


— Cred că ea și cu Cameron se cunosc. Am convingerea că 
se cunosc de mult timp. Am o bănuială că sunt iubite. 

Ea s-a holbat la mine, cu furculiţa în aer. 

— Aveţi dovezi - sau este doar o închipuire? 

— Ca și oglinzile? am întrebat eu pe un ton aspru. Există 
dovezi - nu trebuie decât să mi le confirm. 

— Vreţi să spuneţi că știe cum să intre pe proprietate, că 
este suspectă? 

— Exact asta vreau să spun. Dar trebuie să-i aud vocea. 

— Vocea? 

— Vă voi explica atunci când voi ști sigur, am adăugat eu. 

Nu doream să intru într-o dezbatere lungă asupra morţii lui 
Dodge, ci doar să o fac să plece din bucătărie, ca să pot lua 
obiectele pe care le identificasem deja. 

— Le puteți chema mâine-dimineaţă la secția de poliţie? am 
întrebat eu. Vreau să-i aud vocea lui Ingrid și să le adresez 
câteva întrebări ei și lui Cameron. 

Cumali nu părea prea entuziasmată. 

— Cameron a dat deja o declaraţie detaliată. Va trebui să-mi 
spuneţi mai multe... 

— Vreau să termin treaba cât mai urgent, am întrerupt-o eu. 
Și să plec cât mai repede din Turcia. Cred că voi putea face asta 
cu ajutorul dumneavoastră. 

Poate o fi fost insistența din vocea mea - sau cel mai 
probabil gândul că va scăpa de mine -, însă, indiferent de motiv, 
a cedat. 

— În regulă, o voi suna pe Hayrunnisa mâine-dimineaţă și o 
voi ruga să se ocupe de asta. 

— Nu o puteţi suna acum, vă rog? 

Cercetasem deja din priviri bucătăria și nu îi văzusem nici 
geanta, nici telefonul mobil. Speram să fie în camera cealaltă. 

— Adică să o sun acasă? 

— Da. 

— Nu, după cum spuneam, o voi suna mâine-dimineaţă. 

— Atunci, spuneți-mi numărul de telefon, o voi suna eu. 

S-a uitat exasperată la mine, apoi a oftat, s-a ridicat în 
picioare și s-a dus în camera de zi să-și aducă telefonul. 


Am acţionat repede, mieunând către motanul care mă 
urmărea cu privirea dintr-un colț. A funcţionat - micutul a 
început să râdă și s-a uitat în direcţia cealaltă. M-am dus în 
spatele lui și am vârât primul obiect în buzunar, înainte ca el să 
observe. 

Când și-a întors capul în direcţia mea, mă aflam lângă 
cuptor, cu spatele la el, și nu a văzut când am luat al doilea 
obiect. Ca să îi distrag atenţia, mi-am scos telefonul, m-am 
întors cu fața la el și am început să mă schimonosesc, 
prefăcându-mă că îi făceam poze. 

A început să râdă și asta făcea când mama lui a intrat în 
bucătărie, ţinând mobilul la ureche și vorbind în turcește cu 
Hayrunnisa. Cumali a închis și s-a uitat la mine. 

— Le va suna mâine-dimineaţă la opt și le va spune să se 
prezinte la secţie la zece. Satisfăcut? 

— Mulţumesc. 

— Și-acum, putem lua cina liniștiți, eu și cu fiul meu? 

— Desigur, am răspuns eu. Găsesc și singur ușa. 

Am făcut o plecăciune micuţului, m-am întors și am ieșit pe 
ușa de la intrare. Am luat-o la dreapta, în direcţia celei mai 
apropiate străzi principale, și am început să fug. Nu m-am oprit 
decât atunci când am avut norocul să găsesc un taxi liber care 
se întorcea din port în oraș. 

l-am spus șoferului că voiam să ajung la magazinele de 
suvenire pe care le văzusem în prima mea zi în Bodrum - deși 
era târziu, știam că erau deschise non-stop și că cel mai mare 
dintre ele colabora cu FedEx. 

Acolo, am cumpărat câteva suvenire și i-am spus bătrânului 
din spatele tejghelei că doream să le trimit prin curierat rapid în 
New York - nu aveam nevoie decât de o cutie în care să le pun. 
Am adresat-o pe numele lui Ben Bradley la secţia de poliţie și 
am pus înăuntru un bilețel. Dacă cineva din Turcia va verifica 
pachetul, va crede că este ceva nevinovat - un poliţist care se 
afla în misiune le trimitea colegilor de la birou câteva suvenire, 
ca să-i facă invidioși. 

l-am scris lui Bradley să împartă fesurile bordo detectivilor 
din birou, lampa cu dansatoarea din buric era pentru biroul lui și 


celelalte două obiecte erau pentru prietenul nostru comun. „Nu- 
ți face griji, va înţelege gluma”, am scris eu. 

Bineînţeles că nu era nicio glumă - peste o oră urma să-l sun 
pe Bradley și să-i spun exact cum trebuia să procedeze cu 
lingura din lemn și cu paharul cu Mickey Mouse. 

Să preleveze saliva uscată și să facă un test ADN cât mai 
repede cu putinţă. Abia atunci puteam afla care era legătura 
exactă dintre Cumali și micuţ. 


Capitolul 69 


Apăruse o schimbare în plan. A doua zi dimineața am sosit la 
secția de poliție înainte de ora zece și am aflat că Ingrid Kohl 
spusese că era răcită și că nu va reuși să vină decât după- 
amiază. Poate era adevărat, cine putea ști? 

Cameron, pe de altă parte, nici măcar nu putuse fi 
contactată - nu personal. Hayrunnisa sunase pe iaht, însă 
tânăra asistentă personală a acesteia refuzase să o trezească. 

— Am primit instrucţiuni clare - nu poate fi deranjată. Când 
Madame se va trezi, îi voi spune să vă sune. 

l-am zis Hayrunnisei să-mi telefoneze de îndată ce apărea 
vreuna dintre ele, însă, din întâmplare, două ore mai târziu, în 
timp ce mă aflam pe trotuarul unei cafenele din apropiere - 
verificam pe mobil traseul pachetului pe care îl expediasem cu 
FedEx-ul și aflasem că ajunsese peste noapte la New York și că 
urma să fie livrat -, am zărit-o mai întâi pe Ingrid. 

Venea înspre mine - cu o geantă ieftină pe umăr, cu o 
pereche de ochelari de soare Tom Ford falși așezați pe creștetul 
capului și un pui de câine - o javră - pe care îl ţinea în lesă. 
Moda lunii impunea ca fetele „momentului” să plimbe câini de 
rasă, iar lui Ingrid fie nu îi păsa, fie le lua peste picior. Mi-a venit 
să râd. 

Cu excepţia unui singur lucru - fotografia neclară nu o 
avantajase deloc. Era mai înaltă decât păruse, iar pantalonii 
scurți de blugi și tricoul subţire și alb îi accentuau senzualitatea 
mai mult decât mă așteptasem. Părul îi mai crescuse puţin, 
făcând ca ochii să pară și mai adânciţi în orbite, lăsându-ţi 
impresia că putea să privească prin tine. 


Era uluitoare, fără doar și poate - cinci tineri de la o masă din 
apropiere care se holbau la ea erau dovada vie -, iar dacă ea era 
conștientă de acest fapt, nu părea să-i acorde prea multă 
importanţă. Poate de aceea îi reușeau toate - până și faza cu 
nenorocitul acela de câine. 

Cu mult timp în urmă am spus că existau locuri pe care nu le 
voi uita niciodată. La fel era și în cazul oamenilor. Am știut 
atunci, când mă aflam lângă o cafenea oarecare sub soarele 
dogoritor al Turciei, că îmi voi aminti mereu primul moment în 
care am zărit-o. 

A coborât de pe trotuar și a luat-o printre mesele cafenelei, 
îndreptându-se către tejghea. Când a trecut pe lângă tineri - 
erau sârbi după limba pe care o vorbeau - unul dintre ei și-a 
întins mâna și a prins-o de încheietură. 

— Ce câine e? a întrebat-o în engleză individul - cu barba 
nerasă, cămașa descheiată și cu un tatuaj în jurul bicepsului, și 
cu un accent pronunţat. 

Ea i-a aruncat o privire distrugătoare care i-ar fi nimicit până 
și barba. 

— Dă-mi drumul, te rog, i-a spus ea. 

Individul nu s-a conformat. 

— Era doar o întrebare, a zis el zâmbind. 

— E rasă germană, a spus Ingrid. Vânează mădulare. 

— Ce face? a întrebat tipul. 

— Vânează mădulare. Eu îi arăt un tip, iar el vine cu 
mădularul lui în gură. Vrei să vezi? 

Câinele a mârâit aprobator, iar zâmbetul de pe fața 
individului a dispărut - a devenit și mai furios când a auzit 
râsetele celor patru prieteni ai lui. Ingrid și-a smucit mâna și s-a 
îndreptat către tejghea. 

Am rămas concentrat asupra vocii ei, dar nu era la fel de 
clară cum crezusem - nu minţise în legătură cu răceala, 
deoarece vocea îi era răgușită și schimbată. lar acustica din vilă 
fusese complet diferită - imensitatea locului adăugase un fel de 
ecou - și eu o auzisem doar de la distanță. Deși aveam impresia 
că ea fusese cea pe care o auzisem în dormitor, nu puteam fi 
sigur de asta. 


Am privit-o din nou cu scepticism - stătea în fața tejghelei 
împreună cu potaia ei - și trebuie să recunosc că poate nu 
voiam ca ea să fie ucigașul. 


Capitolul 70 


Ingrid și-a făcut apariţia din spatele secției de poliţie, însoţită 
de un tânăr recrut care purta niște bocanci model Dazzling. A 
legat potaia de balustradă și a urcat treptele către biroul lui 
Cumali. 

Plecasem de la cafenea înaintea ei, ca să fiu pregătit pentru 
sosirea sa. Stăteam la o masă de ședințe într-un colț al biroului 
și o urmăream pe fereastră. Cumali se scuzase politicos, zicând 
că trebuia să se ocupe de o chestiune mult mai urgentă - 
căutarea celui care-l ucisese pe Sponge Bob. 

— O caut pe doamna detectiv Cumali, a spus Ingrid când a 
intrat, fără să observe prezenţa mea în încăpere. 

Am avut încă o ocazie să-i aud vocea, însă eram destul de 
nesigur ca să pot trage o concluzie. 

— Mă tem că doamna detectiv nu este aici, a răspuns 
Hayrunnisa. Dar cred că vă poate ajuta acest domn. 

Ingrid s-a întors și m-a văzut. Atunci am observat cum 
privirea ei cobora spre pantofii mei obișnuiți de agent FBI, urca 
încet pe pantalonii mei fără formă, apoi s-a oprit o clipă asupra 
cămășii mele ieftine și a cravatei urâte. Aveam impresia că tot 
ce îmi mai lipsea era un suport de buzunar pentru pucuri. 

Deoarece o văzusem la cafenea, nu mai era nevoie să o 
evaluez și eu din priviri, iar indiferența cu care m-am uitat la ea 
mi-a conferit un oarecare avantaj. 

Apoi ea a zâmbit și acel avantaj s-a risipit. 

— Dumneavoastră sunteți? a întrebat ea, deși aveam 
impresia că știa deja răspunsul. 

— Mă numesc B.D. Wilson, am răspuns eu. Sunt de la FBI. 

Mai toți oamenii - chiar și cei care nu au nimic de ascuns - 
simt, de obicei, cum îi străbate un fior de teamă la auzul acestor 
cuvinte. Dacă la fel era și în cazul lui Ingrid, atunci știa foarte 
bine să mascheze asta. 

— Oricum, nu văd cum m-aţi putea ajuta. Mi s-a spus să vin 
să-mi iau pașaportul. 


l-a aruncat Hayrunnisei o privire distrugătoare și mi-am dat 
seama imediat că secretara îi spusese domnișoarei Kohl ce îi 
trecuse atunci prin minte, ca să se asigure că va veni. Era, 
probabil, procedura standard aplicată de departamentele de 
poliţie turcești. 

Ca să o scot pe Hayrunnisa din acea situaţie stânjenitoare, 
am precizat în locul ei: 

— Sunt sigur că vom face și treaba asta. Dar mai întâi aș dori 
să vă adresez câteva întrebări. 

Ingrid și-a trântit geanta pe masă și s-a așezat pe un scaun. 

— Spuneţi, a zis ea. 

Nu era ușor de intimidat. 

Am pus pe birou o cameră video digitală mică, am apăsat pe 
buton, am verificat dacă înregistra atât audio, cât și video și am 
început să vorbesc la ea, specificând numele ei complet de pe 
copia de pe pașaport din fața mea, ora și data. 

Am văzut-o examinând îndeaproape aparatul, însă nu am 
acordat atenţie lucrului ăsta. Ar fi trebuit. M-am întors către ea 
și i-am explicat că eram ofiţer de poliţie și că anchetam moartea 
lui Dodge. 

— Este vorba despre crimă acum, am adăugat eu. 

— Am auzit. 

— De la cine? 

— De la toată lumea. Turiștii americani nu vorbesc decât 
despre asta. 

— Unde i-aţi cunoscut pe el și pe soţia lui? 

Mi-a spus că se întâlniseră întâmplător în mai multe cluburi și 
baruri, dar că nu vorbiseră niciodată. 

— Apoi totul s-a schimbat într-o noapte lângă clubul The 
Suppository”. 

— Există un club care se numeşte The Suppository? am 
întrebat eu mirat. Sună cam dubios, nu? 

— Nu chiar. Denumirea lui este The Texas Book Depository - 
știți, Kennedy și Oswald - și e condus de doi hipsteri din L.A., dar 
pentru că seamănă cu o speluncă, toată lumea îi spune The 


33 


Supozitor (n.tr.) 


Suppository. În sfârșit, tocmai plecasem cu niște prieteni când 
am văzut un câine vagabond întins după niște containere de 
gunoi. Fusese bătut rău și încercam să găsesc o soluţie să-l urc 
pe motoreta mea când au sosit Dodge și cu Cameron. Au 
chemat o mașină și l-am dus la veterinar. După aceea, dacă se 
întâmpla să ne întâlnim, de cele mai multe ori vorbeam despre 
câine. 

— Prin urmare, îl cunoșteaţi pe Dodge suficient de bine ca să 
știe cine erați dacă ați fi intrat în casa lui aducându-i o veste 
îngrijorătoare? 

A ridicat din umeri, părând nedumerită. 

— Presupun că da. 

— Acela este câinele, nu? am întrebat eu, arătând către 
fereastră. 

— Da. 

Am continuat să vorbesc în timp ce îmi consultam notițele, 
ca să umplu momentele de tăcere. 

— Cum îl cheamă pe câine? 

— Gianfranco, a răspuns ea. 

N-am reacționat. 

— ltalian, nu? 

— Mda, îmi aduce aminte de un tip pe care l-am cunoscut - 
unii câini trebuie să vâneze. 

Am zâmbit și mi-am ridicat privirea. 

— Aveţi rude, domnişoară Kohl? 

— Pe undeva. 

— În Chicago? 

— Peste tot. Căsătorite, divorțate, recăsătorite, separate. 
Știți dumneavoastră. 

— Fraţi, surori? 

— Trei fraţi vitregi, cu care nu ţin legătura. 

— Și v-aţi mutat din Chicago, corect? 

— Am plecat la New York dacă la asta vă referiţi. Am stat 
vreo opt luni, dar nu mi-a plăcut, așa că am aplicat pentru 
pașaport și am venit aici. Sunt sigură că aveţi toate informaţiile 
astea în vreo bază de date. 

Am ignorat remarca și am continuat. 

— Aţi venit în Europa singură? 


— Da. 

— Sunteţi curajoasă. 

A dat din umeri, fără să se obosească să răspundă. Era 
deşteaptă și, mai mult decât atât, era stăpână pe sine. Îți lăsa 
impresia că nu avea nevoie de nimeni. 

— Cum v-aţi descurcat? Din punct de vedere financiar, vreau 
să spun. 

— Cum se descurcă toată lumea. Am muncit în cafenele, în 
baruri, patru săptămâni la un club din Berlin. Câștig îndeajuns 
cât să mă descurc. 

— Și în viitor? 

— Ştiţi și dumneavoastră - căsătorie, vreo doi copii, o casă în 
suburbii. Tipul va trebui să se îmbrace elegant totuși - așa ca 
dumneavoastră, domnule Wilson. Sunteţi căsătorit? 

„Da - aș putea să o curtez, mi-am zis eu. Cu coada unui 
topor.” 

— Mă refeream la viitorul apropiat. 

— Vara e pe sfârșite. Poate voi merge în Perugia, Italia - 
există acolo o universitate pentru străini despre care tot 
vorbește lumea. 

Mi-am luat privirea de pe notițe, am verificat dacă aparatul 
de înregistrare funcţiona și m-am uitat la ea. 

— Sunteţi lesbiană sau bisexuală, domnişoară Kohl? 

A fost momentul în care a făcut cunoștință cu privirea mea 
ucigătoare. 

— Spuneţi-mi, a răspuns ea, dumneavoastră ce preferinţe 
aveți, domnule Wilson? 

— N-are relevanţă, am zis eu pe un ton calm. 

— La fel mi se pare și întrebarea dumneavoastră, a continuat 
ea. 

— Există o mare diferenţă. Se crede că soţia lui Dodge, 
Cameron, ar fi bisexuală. 

— Și? Ar trebui să ieşiţi mai des. Multe tinere moderne sunt - 
cred că s-au săturat atât de mult de bărbați, încât au hotărât să 
treacă de partea cealaltă a baricadei. 

Înainte să apuc să dau un răspuns acestei teorii, am auzit 
zgomotul tocurilor pe linoleumul din hol. 

A intrat Cameron. 


Capitolul 71 


Ingrid s-a întors și - datorită faptului că scaunele erau 
distribuite într-un mod avantajos - le-am putut vedea pe 
amândouă în momentul în care privirile li s-au întâlnit. 

Nu au schimbat nicio urmă de afecţiune, niciun semn secret 
de recunoaștere. S-au uitat una la cealaltă exact cum s-ar privi 
două cunoștințe întâmplătoare. Dacă jucau teatru, se pricepeau 
foarte bine, însă pentru două miliarde de dolari, te-ai putea 
aștepta la o reprezentaţie excelentă, nu? 

— Bună, i-a spus Cameron lui Ingrid, întinzându-și mâna. Nu 
mă așteptam să te văd aici. Mi-au zis să vin după pașaport. 

— Și mie, a rostit Ingrid pe un ton vehement, arătând cu 
degetul în direcţia Hayrunnisei. Domnul Wilson, aici de faţă, 
tocmai mă întreba dacă ești bisexuală. 

— A, da? a exclamat Cameron. Și ce i-ai răspuns? 

Și-a tras un scaun și s-a așezat. Nu părea deloc neliniștită, iar 
eu le admiram stăpânirea de sine. 

— l-am răspuns că ești, dar numai cu negresele. M-am gândit 
că, dacă tot avem de-a face cu fantezia unui bărbat, măcar să i- 
o satisfacem pe deplin. 

Cameron a râs. 

— Crima nu este fantezia niciunui bărbat, am spus eu. 

l-am explicat lui Cameron că era vorba despre o anchetă 
criminalistică, apoi i-am vorbit despre artificii și despre faptul că 
dusesem oglinzile în Florenţa. În tot acest timp însă le analizam 
pe cele două femei, încercând să găsesc un indiciu care m-ar fi 
ajutat să-mi dau seama ce relaţie exista între ele - erau iubite 
sau doar două femei atrăgătoare rătăcind prin Bodrum ca niște 
vapoare pierdute în noapte? Oare pe Ingrid o auzisem în 
dormitor? Cine era femeia care știa despre pasajul secret și 
care, cu siguranţă, îl determinase pe Dodge să meargă pe 
marginea râpei, ca să îl poată împinge? 

— Am o fotografie cu Dodge și cu ucigașul lui în bibliotecă, 
nu mai am nevoie decât de un chip, am continuat eu. 

S-au uitat amândouă la mine, șocate de existența acelei 
fotografii - bârfa asta nu o auziseră încă. 


— A fost ideea dumneavoastră să „developați” oglinzile? m-a 
întrebat Ingrid, iar eu am simţit o schimbare din partea ei - cu 
toate că îmi  desconsidera îmbrăcămintea, îmi admira 
perspicacitatea. 

— Da, am răspuns eu. 

— Ce idee năstrușnică, a zis ea, căzând pe gânduri. 

Am început să le explic greutăţile pe care le-ar întâmpina 
cineva care ar vrea să pătrundă neobservat pe proprietate. 

— Trebuie să existe o cale secretă, un pasaj, ca să zic așa. 

Însă nu am continuat. Ingrid s-a aplecat și și-a așezat geanta 
pe masă. 

— Scuze, a spus ea, trebuie să iau ceva pentru răceală. 

În timp ce încerca să găsească bomboanele pentru gât, 
geanta a alunecat, iar conţinutul ei s-a împrăștiat atât pe masă, 
cât și pe jos. Cameron și cu mine ne-am aplecat și am cules de 
pe jos rujuri, mărunţiș, un aparat foto uzat și alte chestii 
neimportante. Când m-am ridicat am văzut că Ingrid își aduna 
lucrurile de pe masă și le arunca din nou în geantă. Mai 
rămăsese o sticluţă cu o floare gravată pe partea laterală. 

— Parfum? am întrebat-o eu, luând sticluţa în mână. 

— Da, a răspuns ea. Am cumpărat-o din Marele Bazar din 
Istanbul, de la un tip care îl face manual. E cam puternic - ar 
putea omori un elefant de la 70 de metri. 

Am zâmbit, am scos capacul și mi-am pulverizat parfum pe 
mână. 

— Gardenie, am zis eu. 

S-a uitat la mine și a știut că ceva nu era în regulă. 

— La naiba, sunteţi și horticultor? 

A încercat să râdă și mi-a luat parfumul din mână, însă era 
prea târziu. 

Toate îndoielile pe care le avusesem în legătură cu vocea ei 
se risipiseră. Eram sigur că ea fusese cea din dormitorul lui 
Cameron - când ieșisem din camera de oaspeți și mă 
îndreptasem către liftul secret simţisem același miros unic 
plutind încă în coridor după ce trecuse ea. 

— Nu, nu sunt horticultor, am răspuns eu. Sunt un agent 
special FBI care investighează mai multe crime. Cât timp aţi fost 
cu Gianfranco, tipul după care v-aţi botezat câinele? 


Ea și cu Cameron au sesizat asprimea din vocea mea și și-au 
dat seama că totul se schimbase. 

— Ce legătură are Gianfranco? a întrebat Ingrid. 

— Răspundeţi la întrebare, domnișoară Kohl. 

— Nu-mi mai amintesc. 

— El v-a arătat tunelul care duce în casă? 

— Care casă? 

— A lui Cameron. 

— Nu există niciun tunel care duce în casa mea, a intervenit 
Cameron. 

M-am întors către ea, surprins de propria-i furie - Dodge era 
soţul ei și toți prietenii interogaţi spuseseră că el o adorase. 


— Nu-mi spuneți că nu există niciun tunel - l-am parcurs 
chiar eu. 

— Și? Chiar dacă ar fi, nu mi l-a arătat nimeni, m-a întrerupt 
Ingrid. 


— Gianfranco a spus că vi l-a arătat. 

Inventam, încercând să o fac să cedeze. N-a funcționat. 

— Atunci, este un mincinos, a izbucnit ea. 

Cameron era afectată atât de informaţie, cât și de furia mea, 
însă nu și Ingrid, care a început să mă confrunte. 

— Și l-aţi crezut? a întrebat ea. Franco este martorul 
dumneavoastră? Un tip care oferă plăceri femeilor de vârstă 
mijlocie pe plajă pentru sume fabuloase? Orice avocat l-ar face 
bucăţi. 

L-aţi întrebat despre traficul cu marijuana, hm? Sau că 
numele lui adevărat nu este Gianfranco și că nu e, de fapt, 
italian. Ce femeie ar avea vreo fantezie cu un tip pe care-l 
cheamă Abdul? Dar dumneavoastră știați toate astea, desigur... 

Ea s-a uitat la mine în timp ce eu mă mustram în gând - 
simţisem ceva în engleza lui Gianfranco care semăna mai mult 
cu Istanbul decât cu Napoli, dar nu îmi făcusem timp să analizez 
chestiunea în profunzime. 

— Ah, văd că v-a scăpat naționalitatea lui, a spus ea 
zâmbind. 

— Nu este relevant, nu mă interesează cum îl cheamă sau 
din ce ţară provine. 


— Pe mine mă interesează, a zis ea. Deoarece are legătură 
cu credibilitatea. Gianfranco nu oferă credibilitate, iar 
dumneavoastră nu prea aveţi dovezi. 

— Sunteţi avocată, domnişoară Kohl? 

— Nu, dar citesc mult. 

Ceva din modul în care a rostit fraza și felul în care m-a privit 
m-au dus cu gândul la panouri goale și săli de repetiţii pustii. Am 
simţit un junghi. 

— Unde a fost - New York, L.A.? 

— Unde-a fost ce? 

— Unde aţi studiat actoria? 

Ingrid n-a reacţionat, însă am surprins-o pe Cameron 
aruncându-i o privire pe furiș și am știut că aveam dreptate. 

— N-aveţi decât să filosofaţi cât doriţi, a răspuns ea, dacă 
Abdul, adică Gianfranco, știe o cale secretă de a pătrunde în 
casă, atunci eu aș spune că el este cel din fotografie. Probabil că 
el l-a ucis pe Dodge. 

— N-are nicio logică, am replicat eu. Care-ar fi motivul? 

— Dar al meu care este? 

— Cred că dumneavoastră și cu Cameron sunteți iubite. Am 
convingerea că aţi plănuit totul împreună, ca să puneţi mâna pe 
bani. 

Ea a râs. 

— Cameron și cu mine nu ne cunoaștem. Ne-am întâlnit 
întâmplător doar de câteva ori. Singura dată când am stat mai 
mult împreună a fost în cabinetul veterinarului. Halal poveste de 
dragoste. 

— Asta ar fi adevărat pentru Ingrid Kohl, am spus eu. Însă nu 
cred că dumneavoastră sunteţi Ingrid Kohl... 

— Atunci, uitaţi-vă în pașaport, a replicat ea. E o tâmpenie, 
bineînţeles că sunt Ingrid Kohl. 

— Nu, am zis eu. Cred că aţi furat identitatea cuiva. Cred că 
jucaţi un rol. Indiferent cum vă numiţi, cred că dumneavoastră și 
cu Cameron vă cunoașteţi de multă vreme - poate chiar ați 
crescut împreună. Aţi plecat din Turkey Scratch sau cum s-o fi 
numind orășelul și v-aţi dus în New York. Apoi aţi venit 
amândouă în Bodrum cu un singur scop - să-l omorâți pe Dodge. 


Asta este o crimă capitală și chiar dacă nu veţi primi pedeapsa 
cu moartea, vă veţi petrece amândouă restul vieţii în închisoare. 

Ingrid a zâmbit. 

— Turkey Scratch? E amuzant. Aţi inventat numele ăsta, așa 
cum ați inventat totul? 

— Vom vedea, n-am terminat încă... 

— Ei bine, eu da, a spus Ingrid și s-a întors către Cameron. 
Nu știu ce ai tu de gând, dar eu vreau un avocat. 

— Mda, trebuie să mă consult și eu cu un avocat, a zis 
Cameron, arătând ca o căprioară care tocmai fusese surprinsă 
de lumina farurilor. 

Și-a luat geanta și a dat să se ridice. 

— Nu, am spus eu. Am câteva întrebări. 

— Suntem acuzate? a vrut să știe Ingrid. 

N-am răspuns - era evident că nu era ușor de păcălit. 

— Așa mă gândeam și eu, a fost de părere ea întrerupând 
tăcerea. Nu ne puteţi reţine, nu-i așa? Nu aveți niciun fel de 
jurisdicție aici. 

Ingrid a zâmbit. Cameron se îndrepta deja către ușă. Ingrid 
și-a luat bomboanele pentru gât și le-a pus în geantă. După ce 
și-a aruncat-o pe umăr s-a întors și s-a apropiat de mine. Nu mă 
puteam abțţine, aveam impresia că încercam să înalţ un zmeu pe 
furtună. 

— Credeţi că sunteţi foarte deștept, însă nu știți nimic despre 
mine sau despre Cameron, sau despre orice altceva. Nu știți nici 
pe jumătate din ceea ce se întâmplă. Nici măcar nu sunteţi pe- 
aproape. Sunteţi pierdut și disperat, despre asta este vorba. 
Sunt convinsă că aveţi impresia că deţineţi niște dovezi. Haideţi 
să vă mai spun încă ceva ce am citit: „Dovezile înseamnă o listă 
cu materialele pe care le-ai strâns. Dar lucrurile pe care nu le-ai 
descoperit? Acelea cum se numesc?” 

A fost rândul meu să zâmbesc. 

— Bun citat, o scriere minunată, am spus eu și în acel 
moment am știut că ea o omorâse pe femeia din New York și o 
abandonase într-o baie de acid. Cartea se numește Tehnici 
moderne de investigare, iar autorul este Jude Garrett, am 
continuat eu. Și știu și de unde aţi obținut-o - ați împrumutat-o 
de la Biblioteca Publică din New York cu ajutorul unui permis fals 


de conducere de Florida. Aţi dus-o în camera 89 din motelul 
Eastside Inn, unde locuiați, și aţi folosit-o ca manual, pentru a 
omori pe cineva. Ce spuneţi de dovezile astea? 

M-a privit fără să i se citească ceva pe față - Dumnezeule, 
avea o stăpânire de sine incredibilă. Însă tăcerea ei mi-a 
confirmat faptul că, în interior, era zdruncinată, deoarece 
reușisem să scot la suprafaţă crima meticuloasă pe care o 
comisese. 

S-a întors pe călcâie și a ieșit din încăpere. M-am gândit că 
într-o oră Cameron îi va suna pe avocaţi, va plăti un regiment de 
consilieri juridici dintre cei mai buni, însă aceștia nu vor reuși să 
le fie de prea mare ajutor - știam ce făcuseră ele, înțelegeam 
totul, începând cu ziua în care se prăbușiseră Turnurile Gemene 
și până la adevăratul motiv pentru care existau răni pe mâinile 
lui Dodge. 

Cu toate astea, n-am fost deloc atent la cuvintele ei 
referitoare la faptul că nu știam nici pe jumătate din ceea ce se 
întâmpla. Am crezut că nu era decât laudă, vorbărie, iar asta 
însemna că o subestimam. Ar fi trebuit să urmăresc fiecare 
propoziţie, să ascult și să mă gândesc la fiecare cuvânt. 

M-am uitat în sus și am întâlnit privirea Hayrunnisei. Se holba 
la mine, vădit impresionată. 

— Uau! a exclamat ea. 

Am zâmbit, fără să par îngâmfat. 

— Mulţumesc. 

— Nu dumneavoastră, a răspuns. Ea. Uau! 

Dacă eram sincer, trebuia să fiu de acord. Ingrid Kohl - sau 
cum s-o fi numit - se descurcase de minune în timpul 
interogatoriului, mai bine decât m-aș fi așteptat. Cu toate astea, 
camera video înregistrase suficiente lucruri care o puteau 
incrimina. Am luat aparatul și nu m-am putut abţine - am 
început să râd. 

— Ce este? a întrebat Hayrunnisa. 

— Aveaţi dreptate, am răspuns eu. Uau! Nu și-a vărsat 
conţinutul genţii din greșeală - a creat o diversiune. A oprit 
nenorocitul ăsta de aparat. 


Capitolul 72 


Mă plimbam de-a lungul portului. Cu toate că mă dureau 
picioarele și mi-era foame, eram prea neliniștit ca să mănânc 
sau să mă odihnesc. Trecuseră trei ore de când introdusesem 
bateria din nou în mobil și plecasem din biroul lui Cumali. 
Străbătusem deja plaja, Centrul Vechi al orașului, apoi țărmul 
mării. 

Avusesem două tentative de a-l suna pe Bradley - disperat 
să aflu rezultatele testului ADN -, însă mă oprisem la timp. Îi 
spusesem la telefon cât era de urgent și știam că el și cu Dave 
făceau tot posibilul ca să urgenteze lucrurile la laborator. Cu 
siguranţă, mă va suna de îndată ce le va primi, dar lucrul ăsta 
nu mă făcea să mă simt mai relaxat. „Haide, îmi repetam eu 
întruna. Haide.” 

Mă aflam la jumătatea distanței dintre un grup de standuri cu 
fructe de pădure și câteva baruri gălăgioase când mi-a sunat 
telefonul. Am răspuns fără să mă uit la apelant. 

— Ben? am zis eu. 

— Am primit rezultatele, a răspuns el. Încă nu avem detalii, 
doar un rezumat prin telefon, însă m-am gândit că ai nevoie de 
el cât mai repede. 

— Spune, am zis eu, încercând să păstrez un ton calm. 

— Micuţul nu este fiul femeii. 

Am expirat - eram atât de încordat, încât nici nu mi-am dat 
seama că îmi ţinusem respiraţia. „Atunci de ce naiba îl creștea 
Cumali ca pe copilul ei?” m-am întrebat eu. 

— Totuși cele două persoane sunt rude apropiate, a continuat 
Bradley. Există o probabilitate de 99,8 la sută ca femeia să fie 
mătușa băiatului. 

— Mătușa lui? am zis eu mirat, apoi am repetat în gând: 
„Mătușa lui.” 

— Și tatăl? Au aflat ceva despre el? am întrebat eu. 

— Da - tatăl copilului este fratele femeii. 

Deci, mi-am zis eu, Leyla Cumali creștea copilul fratelui ei. 
Am simţit un val de exaltare - o viziune clară -, însă n-am spus 
nimic. 

— Atât îţi pot spune pentru moment, a zis Bradley. 


— În regulă, am rostit eu pe un ton calm, apoi am închis. 

Am rămas nemișcat, blocând zgomotul făcut de petrecăreții 
din baruri. Fratele Leylei Cumali avea un băieţel, iar ea îl creștea 
- în secret - ca și cum ar fi fost propriul copil. 

M-am întrebat din nou, de ce? De ce-ar minți în legătura cu 
asta? De ce ar fi o rușine să-ţi crești nepotul? 

M-am gândit la dimineaţa în care mă întâlnisem cu ea în 
parcul din colț, la furia cu care îmi primise intruziunea și la 
modul tainic în care îl protejase pe băieţel. Mi-am amintit că 
atunci crezusem că dădusem peste un secret. Nu era o atitudine 
normală, nimic din toate astea nu avea logică. 

Doar dacă nu cumva tatăl era un proscris - un soldat care 
ducea un război secret, de exemplu. Un bărbat care era mereu 
în mișcare, un bărbat care era căutat pentru jihad sau terorism, 
sau pentru altceva mai grav... 

Poate că un astfel de bărbat și-ar fi dat fiul ca să fie crescut 
de sora lui. 

În aceste circumstanțe, Leyla Cumali-al-Nassouri s-ar fi 
alarmat când un american, un investigator, și-ar fi făcut apariţia 
și ar fi descoperit existența băiatului. 

Dar mama băiețelului unde era? Probabil murise - într-o 
explozie sau împușcată într-una dintre zecile de ţări unde 
femeile musulmane erau ucise zilnic. 

Am găsit o bancă, m-am așezat și am privit fix pământul. 
După o vreme mi-am ridicat privirea și din acea clipă, cuprins de 
un sentiment copleșitor că ajunsesem într-un moment hotărâtor, 
nu am mai fost convins că Leyla al-Nassouri vorbise la telefon cu 
un terorist. Eram convins că ea vorbise la telefon cu fratele ei. 

În sfârșit, reușisem să restrâng cercul - am înţeles legătura 
adevărată dintre un fanatic arab și o polițistă obișnuită din 
Turcia. Nu discutau despre funcţionalitatea unui plan mortal sau 
despre rata mortalităţii provocate de variolă. Noi bănuiserăm 
toate astea și dăduserăm năvală pe acea ușă numită „terorism”, 
dar adevărul era unul mult mai omenesc - erau o familie. 

Da, era posibil ca ea să fi știut că el era un proscris, însă mă 
îndoiesc că avea habar de amploarea atacului în care Sarazinul 
era implicat. Existau nenumărați arabi care erau fundamentaliști 
islamici și care credeau în jihad - douăzeci de mii aveau 


interdicţie în Statele Unite - și toți aveau un preţ pus pe capul 
lor, și încercau să se asigure că Echelon, sau vreuna dintre 
progeniturile acestuia, nu îi putea găsi. În adâncul ei, el se 
număra printre aceștia - un fanatic obișnuit. Nu existau dovezi 
care să ateste că ea știa că el punea la punct un plan de 
masacru pe scară largă sau că știa că el se afla în Hindu Kush. 

Am început să înaintez cu pași repezi, ocolind grupurile de 
turiști și evitând traficul, și m-am întors la hotel. Și cele două 
apeluri telefonice? De ce în acel moment critic Sarazinul riscase 
totul ca să vorbească la telefon cu ea? 

După cum spuneam, încercam să fac lumină. În clasorul din 
dormitorul ei descoperisem factura de la spitalul regional - cea 
care arăta că băiatul fusese internat cu meningită 
meningococică. Nu îmi mai aminteam data exactă când fusese 
internat, însă nici nu era nevoie - eram convins că asta 
coincidea cu cele două convorbiri telefonice dintre Leyla Cumali 
și fratele ei. 

Odată ce a aflat cât de grav bolnav era, ea a postat un mesaj 
codificat pe internet în care îi cerea Sarazinului să o sune de 
urgenţă. Din cauza faptului că era tulburată, ea ar fi argumentat 
că un tată avea dreptul să știe și, având în vedere pietatea de 
care dădea dovadă, el ar fi vrut să se roage pentru fiul lui. 

Mai toate paginile de matrimoniale sau de anunţuri 
personale îi avertizează automat pe ceilalţi utilizatori despre 
postări care i-ar putea interesa. Probabil că Sarazinul primise un 
mesaj prin care fusese anunţat că un alt habotnic - sau ceva 
similar - postase ceva. Știind că trebuia să fie vreo veste 
proastă, el o sunase la cabina telefonică prestabilită și ascultase 
mesajul ei înregistrat și codificat. 

Ce încercare grea trebuie să fi fost pentru el. Aflat pe vârful 
unui munte în Afganistan, încercând să-și testeze munca de-o 
viață, cu trei oameni închiși într-o cocioabă care mureau în 
chinuri, din cauza variolei, conștient că, dacă era descoperit, ar 
fi însemnat, probabil, moarte sigură pentru el și apoi să afle că 
fiul lui suferea de o boală gravă, dacă nu fatală. 

Disperat, el stabilise să fie ţinut la curent de Cumali și atunci 
dăduse cel de-al doilea telefon. Ea îi spusese că medicamentele 


își făcuseră efectul, că trecuse criza și că fiul lui se afla în afara 
oricărui pericol - de aceea nu mai existau alte apeluri telefonice. 

Însă mi-am mai dat seama de un lucru pe care nu îl puteam 
omite: Sarazinul trebuie să-și fi iubit din tot sufletul fiul din 
moment ce riscase totul pentru un apel telefonic. Nu-mi plăcea 
asta, nu-mi plăcea deloc - după ce l-am împușcat pe Călărețul 
valurilor am descoperit că, dacă voiai să ucizi un bărbat, era de 
preferat ca el să fie un monstru, și nu un tată iubitor. 

Am urcat în fugă scările hotelului, am dat năvală în cameră, 
am aruncat un rând de haine în geamantan și mi-am luat 
pașaportul. În acele momente știam numele de familie al 
Sarazinului, era același cu al surorii lui - al-Nassouri - și mai 
știam de unde venea familia. 

Mergeam în Arabia Saudită. 

SFÂRȘITUL PĂRȚII A TREIA 


PARTEA A PATRA 


Capitolul 1 


Aeronava 473 aparținând Turkish Airlines a decolat de pe 
aeroportul din Milas, s-a înclinat puternic pe fundalul apusului de 
soare și a traversat un colţ al Mediteranei, îndreptându-se către 
Beirut. 

După ce-am ieșit din hotel, m-am urcat în Fiat, am condus cu 
viteză până la aeroport și am luat primul avion care se îndrepta 
înspre sud, oricare mă putea duce mai aproape de Arabia 
Saudită. 

Ideea era să economisesc cât mai mult timp. Urma să sun 
din avion și să aranjez ca un avion privat al Guvernului Statelor 
Unite să vină și să mă întâlnească la jumătatea drumului - pe o 
pistă din Liban. 

De îndată ce apele sclipitoare ale Mediteranei au apărut la 
orizont, iar atenţionarea pentru purtarea centurilor de siguranţă 
a fost oprită, mi-am scos telefonul și m-am îndreptat spre 
toaletă. Am încuiat ușa și, fără să îmi mai fac griji că cineva ar 
putea trage cu urechea, l-am sunat pe Battleboi în New York. 


Mai întâi, trebuia să aflu unde anume trebuia să ajung în Arabia 
Saudită. 

A răspuns Rachel-sun. 

— Eu sunt, am spus fără să dau alte detalii. Trebuie să 
vorbesc cu barosanul. Ascultă, am zis eu de îndată ce acesta a 
venit la telefon - nu aveam timp de amabilităţi. Ai menţionat că 
ai găsit formularul de aplicare al femeii pentru permisul de 
conducere... 

— Așa este. 

— S-a născut în Arabia Saudită. Unde? în ce oraș? 

— Așteaptă, a spus el, iar eu i-am auzit pașii îndreptându-se 
către birou. Am formularul de aplicare în faţă, a adăugat el după 
o scurtă pauză. Este Jeddah. Un loc care se numește Jeddah. 

— Mersi, am zis eu. Ai făcut o treabă bună. 

Am dat să închid, însă el m-a oprit. 

— Ai auzit ce s-a întâmplat? a întrebat el. 

— Te referi la Leavenworth? 

— Da. Ti-am spus eu că o să mă stoarcă de informaţii, apoi o 
să mă tragă pe sfoară. Nu-mi place, dar... trebuie să întreb... am 
nevoie de ajutor. 

Am simţit ceva în vocea lui, iar el a tăcut, încercând să-și 
stăpânească emoţiile. 

— Pot s-o fac - mă refer la pedeapsă -, dar o voi pierde pe 
Rachel. Ea vrea copii, nu pot să-i cer să aștepte și să renunțe. 
Nu cer decât o reducere a pedepsei cu cinci ani. Nu știu cine ești 
cu adevărat, dar... 

— Ajunge! am rostit eu pe un ton mai aspru decât aș fi vrut, 
însă nu îi puteam permite să deschidă subiectul identității mele 
în caz că cineva asculta. Cunosc niște persoane, am turuit eu 
repede. Îţi promit că voi face tot ce-mi va sta în putinţă. 

— Da, sigur, a zis el pe un ton sarcastic și, deși știam că 
fusese folosit și apoi tras pe sfoară, nu i-am apreciat atitudinea. 

— Nu sunt ca tipii ăia care te-au păcălit, am precizat eu pe 
un ton ridicat. Dacă fac o promisiune, mă ţin de ea. Voi face tot 
ce îmi va sta în putinţă. În regulă?! Acum, am altele pe cap... 

— Sigur, sigur, a spus el. 


Cred că i s-a părut că tonul meu furios oferea mai multă 
garanţie decât orice alte cuvinte pe care i le-aș fi putut spune. 
Am închis. 

Următorul telefon a fost către Dave. Din nou, n-a fost nevoie 
de nicio introducere. 

— Știu cum îl cheamă, am spus eu în șoaptă. 

N-am idee ca în istoria spionajului o astfel de știre-bombă să 
fi fost întâmpinată cu o tăcere de mormânt. După o veșnicie, cel 
puțin așa mi s-a părut, Șoptitorul a răspuns. 

— Te referi la tipul din Afganistan? 

— Da. Poartă numele al-Nassouri. Este fratele poliţistei. 

Gata. Agentul își îndeplinise sarcina, transmisese mai 
departe informaţia. Dacă aș fi murit atunci, nu ar fi avut nicio 
importanţă - misiunea putea continua. 

— Altceva? a întrebat Dave. 

— Nu prea multe - născut în Jeddah, Arabia Saudită, um 
răspuns eu. 

— Arabia Saudită? Oare de ce nu mă miră? a zis Șoptitorul. 

— În câteva ore sper să îi aflu numele complet și data de 
naștere. Sper să obţin și o fotografie. 

— Unde naiba ești?! m-a întrebat el brusc. 

De când lucra în lumea secretă, asta era a doua oară când 
ridica tonul - m-am gândit că tocmai îi apăruse pe ecran 
localizarea mea care îi arăta că mă aflam în mijlocul 
Mediteranei. Însă nu era doar alarmat de locul unde mă aflam - 
emoțiile, stresul, ușurarea îl copleșiseră pe Dave McKinley. 
Aveam un nume, o identitate, trebuia să vânăm un bărbat. Nu 
mai era decât o chestiune de timp. 

— Sunt la bordul TA 473 în drum spre Beirut, am răspuns eu. 
Am nevoie de ghidare, ca să ajung la Jeddah, și de ajutor, ca să 
mă descurc după ce voi ajunge acolo. 

— Vom vorbi despre asta într-un minut. Mai întâi, când crezi 
că mă vei pune la curent cu restul detaliilor? 

M-am uitat la ceas și am calculat repede în gând cât va dura 
zborul și cât îmi va lua să caut documentele. 

— În douăsprezece ore. Voi obţine tot ce vom avea nevoie 
până atunci. 

— Eşti sigur? 


— Da. 

— Acum sunt la birou, a spus el, dar peste douăsprezece ore 
voi fi în altă parte - știi tu locul. Vom aștepta telefonul tău. 

Se referea la Casa Albă, unde va aștepta în Biroul Oval 
împreună cu președintele. 


Capitolul 2 


Am deschis ușa și am dat nas în nas cu câţiva pasageri 
înfuriați care chemaseră o însoţitoare de bord. După felul în care 
se strâmba era clar că avea de gând să mă mustre. 

— Oamenii au bătut la ușă, a spus ea pe un ton rece. 

— Da, i-am auzit, am zis eu. 

Era adevărat, dar ce puteam face - să-i închid telefonul în 
nas directorului Serviciilor Secrete? 

— Ştiţi că este interzis să folosiți telefonul în timpul zborului. 
Am dat din cap. Dumnezeule, ce obosit eram! 

— Da, știu, am confirmat eu. 

— Și n-aţi înţeles asta din instrucţiunile noastre? 

— Ba da, doamnă. Dar știți ceva - nu-mi pasă. Pasagerii m- 
au privit cu dispreţ și au început să vorbească în turcă sau în 
libaneză în timp ce mă îndreptam spre locul meu. „încă un 
american nesuferit”, am bănuit eu că spuneau. 

La scurt timp, după ce am aterizat în Beirut, am observat cu 
satisfacţie că nu ne îndreptam spre un terminal. Am oprit pe 
pistă în vreme ce înspre noi veneau elevatoare de vagonete 
motorizate, trei mașini de poliție și câteva SUV-uri negre. 

Pe când pasagerii și membrii echipajului priveau pe ferestre, 
întrebându-se speriaţi ce naiba se întâmpla, însoţitoarea de bord 
cea înțepată s-a apropiat de mine. 

— Domnule Wilson? a întrebat ea. Vă rog să mă însoţiţi. Un 
englez care ședea pe rândul alăturat privea cum se apropiau 
trupele de polițiști înarmaţi. 

— Dumnezeule, toate astea doar pentru că ai vorbit la 
telefon? Libanezii ăștia nu știu de glumă. 

Glumea, iar eu am zâmbit când mi-am luat bagajul de mână 
și am urmat-o pe fecioara de gheaţă. Două dintre colegele ei au 
apăsat pe un mâner și au deschis una dintre ușile cabinei, apoi 
unul dintre vagonete și-a ridicat platforma. 


Pe ea se afla un tip între două vârste, îmbrăcat într-un 
costum negru. S-a uitat în cabină și m-a văzut. 

— Brodie Wilson? a întrebat el. 

Am încuviinţat din cap. 

— V-aţi luat pașaportul? 

L-am scos și i l-am întins. A verificat poza, descrierea fizică 
de pe pagina cu date și a introdus seria în mobilul lui. O clipă 
mai târziu a primit undă verde și mi-a dat documentul înapoi. 

— Sunt Wesley Carter, atașat comercial la ambasadă, a spus 
el și mi-am dat seama că nu-l mai văzusem până atunci, însă 
știam că nu era adevărat - cu siguranţă, era șef de staţie CIA în 
Beirut. Veniţi cu mine. 

În timp ce toată lumea de la bord mă urmărea, inclusiv 
fecioara de gheaţă care era stânjenită, am pășit pe platformă, 
iar aceasta a fost coborâtă la sol. Alţi patru americani în 
costume erau distribuiţi strategic în jurul SUV-ului. Am știut că 
făceau parte din forțele armate. Ne-au urmărit cu privirea când 
Carter m-a condus în spatele unuia dintre vehicule. El le-a făcut 
un semn polițiștilor libanezi din mașinile de poliţie. 

După ce au dat drumul la girofaruri, aceștia au traversat în 
viteză asfaltul, îndreptându-se spre o pistă alăturată. 

— Am aranjat un avion privat pentru dumneavoastră, a 
adăugat el. Aparține unui traficant de arme arab care este, 
oarecum, un prieten de-al nostru. A fost singurul lucru de care 
am putut face rost într-un timp atât de scurt. Piloții sunt ai noștri 
însă. Au făcut parte din Forţele Aeriene, deci sunt buni. 

M-am uitat prin sticla antiglonţ și am văzut un avion privat 
negru G-4, prevăzut cu un fuzelaj extins, care aștepta în 
depărtare cu motoarele pornite. M-am întrebat câte lansatoare 
de rachetă trebuia să le oferi prietenilor din Orientul Mijlociu ai 
CIA-ului, ca să-ţi permiţi așa ceva. 

Carter a vorbit încet. 

— Șoptitorul mi-a spus că acţionaţi incognito, că sunteţi în 
căutarea declanșatorului nuclear. 

Am încuviinţat din cap. 

— La fel ca restul lumii, nu? 

El a râs. 


— Puteţi fi convins de asta. Trei mii numai în afara staţiei din 
Beirut - toată lumea din zonă vrea să ajute. N-am găsit însă 
nimic. Dumneavoastră? 

Am clătinat din cap. 

— Nimic încă. 

— Cred că e de unul singur. 

— Cine? 

— Băiatul-nuclear. 

M-am întors către el. 

— De ce? 

— Firea omenească, presupun - dacă n-ar fi fost așa, am fi 
descoperit ceva. Oamenii întotdeauna vorbesc, trădează. Nu 
departe de aici a existat un tip revoluţionar - nu era un 
aruncător de bombe, ci un fanatic, spuneau oamenii. A avut 
câţiva adepţi care îl venerau, împreună cu care a trecut prin 
încercări grele. Cu toate astea, unul dintre ei l-a trădat. Ştiţi 
povestea - luda l-a trădat pe Isus cu un sărut. 

Am râs. 

— Asta se întâmpla în urmă cu două mii de ani, a continuat 
Carter, și nimic nu s-a schimbat de-atunci - cel puţin nu în 
partea asta a lumii. 

SUV-ul a oprit lângă scările avionului G-4, iar eu mi-am luat 
geanta. 

— O poveste bună, am spus eu, strângându-i mâna. 

Am deschis ușa și am alergat către scări. L-am auzit pe 
Carter strigând în urma mea. 

— Nu uitaţi - acolo unde mergeţi dumneavoastră indivizii 
sunt niște canalii deghizate în oameni. Noroc! 

Am zâmbit - nu aveam nevoie de noroc. Chiar dacă Sarazinul 
era de unul singur, nu avea importanţă. În câteva ore îi voi afla 
numele complet, data nașterii, informaţii despre viaţa lui și, 
probabil, o fotografie. Aceste informații i-ar determina pe Carter 
și pe ceilalți șefi de staţie să-i mobilizeze atât pe oamenii lor, cât 
și pe cei ai celorlalte naţiuni - întreaga lume secretă, de fapt -, 
ca să pornească în căutarea lui. 


Capitolul 3 


Estimam un interval de patruzeci și opt de ore. În perioada 
asta vom pune mâna pe el, vom reuși la timp. 

Toate etichetele erau lipite pe sticluţe. Sarazinul reușise 
conform planului. 

Muncise neîntrerupt, însă fusese ajutat și de noroc - unul 
dintre colegii lui avusese un accident de mașină, fapt ce îi 
permisese să lucreze în ture duble. 

Încă de la început organizase totul, ca să pară o linie de 
producţie. Se instalase într-un sector al depozitului ascuns în 
spatele unor stive înalte de cutii desfăcute. Fără să fie deranjat, 
a avut la îndemână un furtun de grădină, un canal de scurgere a 
deșeurilor, un compactor de gunoaie, un pistol de lipit 
comercial, precum și alte tuburi mari din plastic. 

Cea mai anevoioasă parte a procesului a fost să aplice lipiciul 
pe spatele etichetelor și să le lipească pe sticluțele lui. Iniţial, 
procesul i se păruse atât de încet, încât nu crezuse că va reuși 
să respecte termenul-limită, însă, în scurt timp, a descoperit 
faptul că, lucrând mecanic, asemenea unui robot cu un pistol de 
lipit, încetinea dramatic linia de producţie. 

Din fericire pentru el, depozitul avea propria mașină de 
împachetare în folie, care remedia ambalajele deteriorate în 
cursul fabricaţiei și al expedierii. Drept urmare, Sarazinului i-a 
fost foarte ușor să resigileze aceste sticluțe aducătoare de 
moarte în ambalajele corecte. 

La sfârșitul primei seri de muncă obținuse o mie de sticluțe 
care erau, practic, identice cu cele folosite de Chyron. Acestea 
erau umplute cu același lichid transparent, prevăzute cu 
etichetele corecte pentru un medicament folosit pe scară largă, 
sigilate în ambalaje adevărate din plastic pe care erau lipite 
coduri de bară reale, numere de serie și formulare de expediere. 
Singura diferenţă, imposibil de detectat decât prin analize 
chimice complexe, era faptul că un agent patogen care putea 
salva vieți fusese înlocuit cu virusul devastator preparat de 
Sarazin. 

Deoarece era doctor, știa exact care va fi procedeul urmat 
odată ce sticluțele vor ajunge în America. Un cadru medical sau 


o asistentă calificată va introduce acul lung de 2,5 centimetri 
sau altul mai lung al unei seringi prin capacul sticluței. 
Lungimea acului era importantă, fiindcă substanța pe care ei 
credeau că o injectau trebuia administrată intramuscular. Și 
anume în mușchiul deltoid, în partea superioară a braţului. Deci 
era nevoie de un ac lung de 2,5 centimetri ca el să poată 
penetra eficient țesutul muscular al adulţilor și al copiilor mai 
mari. În cazul sugarilor și al copiilor mai mici, era folosit un ac 
puţin mai scurt, iar injecţia se făcea în partea din spate a 
coapsei. 

Indiferent de vârsta pacientului sau de locul unde se 
administra doza, odată ce virusul pătrundea în corp - iar în cazul 
unei injecții intramusculare șansele de eșec erau inexistente - 
pacientul nu mai putea fi salvat. Acesta putea fi descris, practic, 
ca fiind un zombi - unul dintre acei „morți vii”. 

Sarazinul știa că un mic grup din orice comunitate - nou- 
născuţii - nu va primi acest așa-zis vaccin legitim, însă nu îi 
păsa. Cu zece mii de vectori dezlănțuiţi și având în vedere că 
variola era un agent patogen care se transmitea prin aer, 
asemenea virusului unei răceli obișnuite, singura cale prin care 
nou-născuţii sau oricine altcineva puteau scăpa de infecţie era 
dacă nu mai respirau. 

Odată pregătite cele o mie de sticluţe și încrezător că putea 
înainta mai repede, el și-a pontat fișa de ieșire și s-a îndreptat 
spre casă cuprins de speranţă și de o emoție puternică. Se iveau 
zorile, însă, în loc să se ducă la culcare în dormitorul din micul 
lui apartament, a început un ritual pe care avea să-l urmeze în 
săptămâna următoare. 

A pornit televizorul și a urmărit prognoza meteo. 

La primele ore ale dimineţii era prezentată pe Weather 
Channel o actualizare detaliată a condiţiilor meteorologice din 
Statele Unite. Spre marea lui bucurie, Sarazinul a văzut că un 
front rece neobișnuit se forma încet în partea de nord a Canadei 
și se pregătea să traverseze și suprafaţa Statelor Unite. Toţi 
meteorologii postului respectiv preziceau că un front rece 
neobișnuit urma să se instaleze mai devreme. 

Această desfășurare a evenimentelor, aparent inofensivă, 
făcea ca atacul iminent să fie și mai devastator, dacă se putea 


mai mult de-atât. Toţi virușii din aer - nu numai cel al variolei - 
erau mult mai contagioși în condiţii de răcire, iar experții 
estimau că transmiterea acestora va crește cu cel puţin treizeci 
de procente. Motivele erau evidente - oamenii tușeau și 
strănutau mai des, călătoreau cu autobuzele în loc să meargă pe 
jos, mâncau în restaurante, și nu pe terasele cafenelelor. Pe 
măsură ce temperaturile scădeau, fără să-și dea seama, 
oamenii se apropiau mai mult unii de ceilalţi, oferind astfel un 
mediu propice transferului de viruși. 

Câteva zile mai târziu, când terminase de procesat ultimele 
dintre cele zece mii de sticluțe, Sarazinul a văzut că frontul rece 
devenea din ce în ce mai puternic și mai răspândit. 

A mutat ambalajele din plastic sigilate în depozit, le-a așezat 
pe platformele din dreapta, de unde urmau să fie ridicate, și a 
verificat pentru ultima oară documentele de expediere, ca să se 
asigure că totul era în regulă. 

În douăzeci și patru de ore, mai multe camioane, făcând 
parte din lungul convoi ce trecea în mod regulat pe la fabrica 
europeană Chyron, vor ridica pachetele și le vor transporta 150 
de kilometri până în orașul Mannheim, apoi vor trece de imensa 
bază militară americană din Darmstadt și vor ajunge la 
aeroportul din Frankfurt. 

Zborul către America va dura aproximativ zece ore, după 
care pachetele vor fi transportate la centrele regionale ale 
companiei, unde douăsprezece ore mai târziu vor fi încărcate în 
camioane și livrate cabinetelor medicale din întreaga ţară. 

Singur în depozitul cavernos, avându-l lângă el doar pe 
Dumnezeu, Sarazinul era convins că în patruzeci și opt de ore 
furtuna avea să lovească Statele Unite, atât la propriu, cât și la 
figurat. 


Capitolul 4 


Interiorul avionul particular al traficantului de arme era atât 
de urât, încât îmi rănea sentimentele și îmi leza retina. Pereții 
erau tapetaţi cu catifea purpurie, scaunele căpitanului erau 
îmbrăcate în brocard roșu-închis - prevăzut cu monograme - și 
toate accesoriile erau placate cu aur, atât de lustruit, că semăna 
cu alama. 


Însă avionul putea zbura foarte sus - unde turbulenţele erau 
mai puţine și aerul mai rarefiat -, ceea ce însemna că cei doi 
piloţi ai Forţelor Aeriene americane erau capabili să ne ducă 
până în Jeddah într-un timp record. Aeronava mai prezenta un 
avantaj - în spatele cabinei se afla o ușă care dădea într-un 
dormitor prevăzut cu un pat mare și cu o baie decorată într-un 
amestec de crom, oglindă și piele de leopard. 

Am reușit să ignor decorul și, după ce am făcut un duș și mi- 
am schimbat hainele, m-am întins pe pat. Nu știam cât timp 
dormisem, însă la un moment dat m-am trezit și am ridicat 
oblonul. Am fost surprins să văd că era noapte și că zburam sub 
un cer nesfârșit de stele. 

M-am întors pe o parte și, în solitudinea zborului, am început 
să mă gândesc la efortul uriaș pe care îl făcusem, ca să scap de 
viața secretă, cum fusese în Paris în cele câteva luni minunate 
când reușisem să duc o viaţă normală, și la cât de mult îmi 
doream să-mi fi găsit jumătatea care să mă iubească la fel de 
mult cum aș fi iubit-o și eu. Mi-ar fi plăcut să am copii, însă, 
având în vedere circumstanțele - fusesem atras din nou în 
lumea secretă și vânam stafii pe alei întunecate probabil că era 
mai bine așa. „Poate mai târziu, după ce voi fi încheiat cu bine 
misiunea”, mi-am zis eu visător... 

Cu acest gând în minte, aflat undeva între cer și deșert, 
adormisem la loc și încă o dată - parcă de nicăieri - m-am văzut 
din nou pe acel iaht vechi, traversând marea nesfârșită și 
îndreptându-mă către lumina ce se stingea. 

În mijlocul acestei scene am auzit o voce îndepărtată pe care 
nu am recunoscut-o, dar mi-am dat seama că nu era a lui 
Dumnezeu, ci a pilotului care mă anunţa că urma să aterizăm în 
cincisprezece minute. 

Mi-am legănat picioarele peste marginea patului și am șezut 
o clipă în tăcere. Viziunea morții mă tulburase și mai tare decât 
înainte. Era mult mai vie și mai stăruitoare, de parcă se apropia 
din ce în ce mai mult. 


Capitolul 5 


Pe pista din Jeddah am fost întâmpinat de o delegaţie la nivel 
înalt ai cărei membri erau îmbrăcaţi în veșminte lungi de un alb 


imaculat și purtau pe cap eșarfa caracteristică în carouri roșii - 
două dintre ele aveau împletituri aurii, ceea ce însemna că 
purtătorii lor erau membri ai familiei regale saudite. 

Aceștia așteptau la baza scărilor - măturate de vântul 
puternic al deșertului - cu cel puţin patruzeci de indivizi înarmaţi 
stând lângă mai multe Cadillacuri negre, modelul Escalades. 

Șeful delegaţiei - unul dintre bărbaţii cu împletituri aurii - a 
făcut un pas în faţă, mi-a strâns mâna și s-a prezentat ca fiind 
directorul Mabahithului, poliţia secretă saudită. Avea vreo 40 de 
ani, o strângere de mână slabă și pleoapele căzute pe ochi, și 
era la fel de charismatic ca și îngerul Morţii. 

A arătat înspre restul grupului. 

— Sunt cu toții membri importanţi ai organizaţiei mele. Am 
decolat din Riyadh în urmă cu două ore, a explicat el, arătând 
către un avion de pasageri nemarcat care era parcat pe pista 
alăturată. 

Mi-am zis că aveau nevoie de un avion de mărimea aceluia 
ca să-și poată transporta parcul de SUV-uri blindate. 

Am zâmbit și am salutat echipa cu mâna. Am vrut să întreb 
de ce nu exista nicio femeie în acel grup, însă m-am gândit că 
asta ar însemna să pornesc cu stângul. În schimb, i-am mulţumit 
directorului pentru ajutor. 

— Când am plecat din Turcia, am vorbit cu Dave McKinley - 
presupun că v-a contactat imediat. 

Bărbatul s-a uitat la mine, de parcă nu aș fi fost în toate 
minţile. 

— N-am vorbit deloc cu Dave. Președintele Grosvenor a 
sunat-o personal pe Maiestatea Sa. 

Nu era de mirare că aveam la îndemână un 747 și o mică 
armată. 

Mai fusesem în Arabia Saudită o singură dată - cu mulţi ani 
în urmă însă mi-am amintit imediat că manierele erau extrem de 
importante, prin urmare, m-am întors spre delegaţie. 

— Este o onoare pentru un membru al forțelor de ordine ale 
Statelor Unite să aibă șansa de a colabora cu faimosul Mabahith, 
am minţit eu, strigând ca să acopăr vuietul vântului. Toţi cei din 
organizația mea, și chiar din întreaga comunitate a spionajului, 
manifestă cel mai mare respect pentru grupul dumneavoastră, 


am continuat eu și în același timp mi-am zis în gând: „Ăștia sunt 
aceiași indivizi pe care Carter îi descrisese ca fiind canalii 
deghizate în oameni.” După cum probabil știți, suntem pe 
punctul de a-l descoperi pe bărbatul care încearcă să 
achiziționeze un declanșator nuclear. Cu ajutorul talentului său 
renumit, al cunoștințelor și al informaţiilor pe care le deţine 
Mabahithul, sunt convins că misiunea asta va fi repede 
încununată de succes. 

Au fost încântați de cuvintele mele. Toţi au zâmbit și au dat 
aprobator din cap, apoi au făcut un pas în faţă, m-au sărutat pe 
obraz și s-au prezentat. Odată formalităţile îndeplinite, ne-am 
urcat în mașini, am părăsit în grabă aeroportul și ne-am 
îndreptat către strălucirea vie a unor lumini îndepărtate. 

Mai fusesem în Jeddah în ultima mea călătorie, așadar, 
cunoșteam locul destul de bine. Exista un singur lucru în 
favoarea lui - să zicem că voiai să te sinucizi, dar nu aveai 
curajul s-o faci - ei bine, două zile petrecute în Jeddah ar 
rezolva, cu siguranță, problema. 

Deoarece nu existau cinematografe, concerte, baruri, 
cafenele pentru ambele sexe sau petreceri, nu prea aveai ce să 
faci seara, așa că noi am străbătut o autostradă aproape pustie. 
Asta nu i-a împiedicat pe tipii din faţă să pornească girofarurile 
și sirenele, care ţipau într-un peisaj anost și neinteresant. 

Am încetinit abia când am ajuns la cornișă și a trebuit să 
virăm la dreapta. M-am uitat pe fereastră și am văzut moscheea 
principală a orașului cu parcarea imensă din faţa ei - o zonă 
despre care auzisem că, uneori, era folosită în scopuri mult mai 
întunecate -, apoi am trecut pe lângă Ministerul Afacerilor 
Externe și am luat-o pe o stradă laterală. Ne-am oprit la un 
punct de control supravegheat de niște bărbaţi înarmaţi care 
semănau cu niște ofițeri de corecție dintr-o închisoare de 
maximă securitate. Probabil asta și erau. Mabahith era singura 
forță de securitate din lume care avea propriul sistem de 
închisori și nu trebuia să sapi prea adânc ca să descoperi că 
prizonierii erau deseori torturați. 

Ne-am apropiat de o clădire cenușie, am pătruns într-o 
parcare subterană și am urcat cu liftul până la o sală de ședințe 
imensă, prevăzută cu staţii de lucru, ecrane suspendate, 


aparate de video-conferință și încăperi cu pereţi din sticlă, pline 
cu hard drivere și servere. 

— Bun venit în celula de criză! a spus directorul. 

Înăuntru erau alţi o sută de bărbaţi - agenţi și analiști după 
înfățișare - care ședeau la birourilor lor și care, când am intrat, 
s-au ridicat în picioare. Șeful lor li s-a adresat în arabă, 
prezentându-mă, apoi s-a întors zicând: 

— Spuneţi-ne de ce aveţi nevoie. 

— Căutăm un bărbat de vreo 30 de ani, le-am precizat eu, al 
cărui nume de familie este al-Nassouri. În afară de asta, nu știm 
nimic despre el. Cu excepția faptului că are o soră care s-a 
născut aici, în Jeddah. 

Le-am indicat că o cheamă Leyla, le-am dat data ei de 
naștere și le-am spus că noi credeam că ea se mutase împreună 
cu familia în Bahrain. Directorul a încuviinţat din cap, le-a dat 
agenților lui o serie de instrucţiuni în arabă și le-a lăsat mână 
liberă. 

M-a însoţit până la scaunul așezat lângă al lui, la consola 
centrală, iar eu am avut ocazia să fiu martorul unui eveniment 
unic. Citisem despre asta, bineînţeles, însă nu văzusem 
niciodată mașinăria unui stat totalitar în plină derulare. Pentru 
cineva care apreciază dreptul la intimitate și la libertate, este un 
lucru extrem de înspăimântător. 

Agenţii au scos la iveală certificate de naștere, internări în 
spital, formulare de aplicare pentru pașapoarte și pentru vize, 
liste arhivate cu membrii fiecărei moschei, formulare de 
înscriere la şcoli, foi matricole, antecedente medicale 
confidențiale, înregistrări la Serviciul Regim Permise de 
Conducere și, din câte îmi dădeam seama, consemnările fiecărei 
toalete publice din regat. 

Procesul continua fără întrerupere - nu erau informaţii doar 
despre ţinta vizată, ci despre toţi cei care purtau acest nume de 
familie, astfel încât să se poată descoperi toți membrii familiei. 
Totul era în arabă, prin urmare, nu aveam nicio șansă să îmi dau 
seama de progresul pe care îl făceau, însă priveam copleșit de 
venerație cum pereții hard driverelor se roteau și căutau, cum 
bărbaţii dispăreau în măruntaiele clădirii și reveneau cu dosare 
îngălbenite pline cu documente, și cum o echipă de dactilografi 


așezați la consola principală actualiza continuu rezumatul 
executiv, pentru a-l informa pe director. 

Analiștii și agenţii mâncau la birourile lor, făcând pauză doar 
ca să bea în grabă o ceașcă de cafea sau să solicite vreo favoare 
din partea cealaltă a încăperii cavernoase, până când - după trei 
ore de muncă și o cameră plină cu hârtii imprimate și liste - unul 
dintre anchetatorii cei mai în vârstă s-a întors din arhive cu o 
mapă subţire, legată cu o panglică roșie, care conţinea 
documente oficiale. Politicos, i-a atras atenţia directorului în 
arabă, iar cuvintele lui i-au făcut pe toţi să se oprească și să se 
întoarcă spre director. 

Acesta a luat mapa subţire, a privit-o pe sub pleoapele-i 
căzute, a cerut cea mai recentă versiune a sumarului executiv și 
s-a întors înspre mine. 

— Acum avem tot ceea ce ne trebuie, domnule Wilson, a 
spus el. Trebuie să recunosc că sunt nedumerit - cred că s-a 
produs o mare greșeală. 

— Ce fel de greșeală? am întrebat eu, reprimându-mi 
sentimentul de teamă și încercând să-mi păstrez calmul. 

— Numele bărbatului pe care îl căutaţi este Zakaria al- 
Nassouri, a zis el, întinzându-mi copia în arabă a unui certificat 
de naștere. 

L-am luat și m-am uitat la el o clipă. Nu mă puteam gândi 
decât la acea călătorie extrem de lungă pe care o făcusem, ca 
să ajung la acea bucată de hârtie. O călătorie de-o viață, într-un 
fel. 

— Femeia pe care aţi pomenit-o, a continuat el, Leyla al- 
Nassouri, a avut o soră și un frate. Acest frate, Zakaria, s-a 
născut cu cinci ani înaintea ei, tot aici, în Jeddah. Tatăl lor a fost 
zoolog la Departamentul de Biologie Marină de la Marea Roșie. 
Din câte se pare, era specializat în studiul - nu prea se pricepea 
la latină, dar a făcut totuși o încercare - Amphiprion ocellaris. 

Câţiva bărbaţi din încăpere au început să râdă. Ce naiba o 
mai fi însemnând și asta?! 

— „Peștele-clovn”, am zis eu repede, aducându-mi aminte, 
apoi am vârât certificatul de naștere într-o folie de plastic și l-am 
așezat lângă telefonul meu. În engleză i se spune „peștele- 


clovn”. Cred că bărbatul pe care îl caut l-a folosit ca pe un soi de 
nume de cod, probabil ca să intre pe vreun forum de pe internet. 

Directorul a încuviinţat din cap și a continuat. 

— Conform arhivelor, predecesorii mei din Mabahith îl 
cunoșteau bine pe tatăl lui. A fost executat în urmă cu douăzeci 
și cinci de ani. 

Știrea m-a șocat. 

— Executat? am repetat eu. Pentru ce? 

Directorul a răsfoit câteva documente și l-a găsit pe cel pe 
care îl căuta. 

— Chestia obișnuită - corupţie pe pământ. 

— Îmi cer scuze, dar ce înseamnă mai exact „corupţie pe 
pământ”? 

El a râs. 

— Cam tot ceea ce vrem noi, a precizat el și majoritatea 
membrilor echipei lui părea la fel de amuzată. În cazul de față, a 
continuat el, a însemnat că a criticat Familia Regală și a susținut 
îndepărtarea ei. 

Brusc, el s-a oprit din râs, la fel și agenţii lui - era vorba 
despre familia Sarazinului. 

— Execuţiile au loc în public, corect? am întrebat eu. 

— Da, a răspuns el. A fost decapitat puţin mai încolo, în 
parcarea din fața moscheii. 

Mi-am lăsat capul în pământ. Dumnezeule, ce mizerie! O 
decapitare în public ar fi putut radicaliza pe oricine, nu era de 
mirare că fiul lui devenise terorist. 

— Câţi ani avea Zakaria al-Nassouri? 

El s-a uitat din nou pe niște documente. 

— Paisprezece. 

Am oftat. 

— Există vreo dovadă că ar fi asistat la execuţie? 

Întreaga situaţie reprezenta un eșec total. Cu toate astea, m- 
am gândit că orice era posibil. 

— Nimeni nu știe sigur, dar există o fotografie făcută în piaţă. 
Câţiva agenți din vremea respectivă au crezut că, probabil, era 
el. Prin urmare, au inclus-o în dosarul familiei. 

El a scos din dosar o fotografie veche pe care mi-a întins-o. 
Era alb-negru, făcută de undeva de sus de o cameră de 


supraveghere. Înfăţișa un adolescent înalt și greoi care stătea în 
piaţa aproape pustie, în bătaia vântului fierbinte. 

Limbajul corpului - o dezamăgire totală din modul în care 
stătea băiatul - exprima limpede durerea și pierderea. Nu mă 
îndoiam că era el. De băiat se apropia un poliţist cu bastonul din 
bambus ridicat, încercând să îl alunge. Băiatul stătea cu spatele 
la camera de supraveghere și cu faţa întoarsă. Chiar și în clipa 
aceea, când ţineam în mână o fotografie cu el, tot nu reușeam 
să-i văd faţa. Nu mi-am dat seama atunci, dar era semn rău. 

Am pus fotografia în folia din plastic, iar directorul a 
continuat. 

— Evidenţele din cadrul Departamentului de Imigrări arată că 
la scurt timp după ce soțul ei a fost decapitat mama s-a mutat 
împreună cu cei trei copii în Bahrain. Mă îndoiesc că a avut de 
ales - din cauza crimei comise de soţul ei, ea ar fi fost exilată de 
membrii familiei ei și de prieteni. Călătorie sprâncenată! a spus 
el, ridicând din umeri. Însă având în vedere trecutul familiei, am 
continuat să ne interesăm de ei - cel puţin în următorii câţiva 
ani. Bahrain este un vecin prietenos, care i-a supravegheat 
pentru noi. 

Și-a întins mâna să ia un alt dosar, fapt care a făcut să i se 
ridice mâneca thobei și să lase să se vadă un Rolex din aur cu 
safire care costa, probabil, mai mult decât ar fi câștigat 
majoritatea oamenilor după o viaţă de muncă, și a scos câteva 
foi de hârtie dintr-un dosar. Am bănuit că erau rapoartele 
întocmite de agenții care îi monitorizau. 

— Ea s-a angajat, a spus directorul, aruncându-și privirea 
peste ele, și a renunţat la voal. Ce vă spune asta? a întrebat el și 
s-a uitat la oamenii lui. Halal mamă sau musulmană, hm? 

Toţi bărbaţii au murmurat aprobator. Cine știe, poate că 
decapitarea soțului ei avea o legătură cu faptul că își găsise o 
slujbă, m-am gândit eu. Carter avea dreptate în ceea ce-i privea, 
dar ce puteam face? în acel moment aveam nevoie de ei. 

— Băiatul vizita o moschee mică - foarte conservatoare și 
anti-Occident - de la periferia capitalei Manama. Înainte să 
împlinească vârsta de șaisprezece ani a fost ajutat să-și 
plătească biletul de avion către Pakistan... 


Mi-am ţinut respiraţia. Șaisprezece era o vârstă fragedă, însă 
am făcut repede calculele, descoperind anul la care ne 
refeream. 

— S-a dus în Afganistan? am întrebat eu. Vreţi să spuneți că 
era mujahedin? 

— Da, mi-a răspuns directorul. Unii spun că a fost un erou, că 
a doborât trei elicoptere de vânătoare Hind. 

Brusc, am înțeles de ce călătorise până în Hindu Kush, ca să 
își testeze virusul, de unde făcuse rost de bombele-capcană cu 
care împânzise satul, cum reușise să scape de australieni și să-și 
piardă urma pe cărări de mult uitate. Mi-am adus aminte de un 
alt saudit care plecase în Afganistan ca să lupte împotriva 
sovieticilor - era tot fundamentalist, un bărbat care urâse cu 
înflăcărare familia regală și ajunsese să atace America. Osama 
bin Laden. 

— A fost în Afganistan, și apoi? am întrebat eu. 

— Nu mai avem decât un document, a răspuns el, ridicând 
mapa subţire, legată cu panglică roșie. 

A deschis-o și a scos o scrisoare care arăta impresionant, era 
scrisă în arabă și purta un sigiliu oficial. 

— Am găsit-o în arhiva cu documente. Ne-a fost trimisă în 
urmă cu mai bine de douăzeci de ani de Guvernul din 
Afganistan, a precizat el și mi-a întins-o. Este un certificat de 
deces. După cum spuneam, s-a produs o greșeală - a fost 
omorât cu două săptămâni înainte să se termine războiul. 

M-am holbat la el, fără să mă uit la document, complet mut. 

— Vedeţi, nu căutaţi persoana care trebuie, a spus el. 
Zakaria al-Nassouri este mort. 


Capitolul 6 


Am privit cum semiluna se ridica deasupra Mării Roșii, am 
văzut minaretele moscheii din oraș stând drept, precum niște 
străjeri, am simţit deșertul apropiindu-se și mi-am imaginat că 
auzeam pompele care extrăgeau zece milioane de barili pe zi de 
sub suprafaţa nisipoasă. 

Cu certificatul de deces încă în mână, m-am ridicat în 
picioare și m-am îndreptat în tăcere către fereasti a - îmi trebuia 
un minut ca să-mi revin, să mă gândesc. Aveam o dorinţă de fier 


să rezolv problema. Zakaria al-Nassouri nu era mort - eram 
convins că Leyla Cumali vorbise cu fratele ei la telefon. Îi 
auzisem vocea pe înregistrări și îl întâlnisem pe fiul lui. ADN-ul 
nu minte. 

Prin urmare, ce însemnătate avea acel certificat de deces 
care data de atâta vreme? Mi-a luat doar o clipă să găsesc 
răspunsul și a fost mai rău decât mi-aș fi închipuit. Am simţit un 
gol în stomac și trebuie să recunosc că, pentru o fracțiune de 
secundă îngrozitoare, mi-a venit să renunţ. 

Însă știam că una dintre pietrele de hotar ale oricărei misiuni 
reușite - poate chiar ale vieţii - era determinarea de a nu 
renunţa niciodată, de a nu te preda. Oare care era versul 
Șoptitorului? „Să mergi la Dumnezeul tău ca un soldat.” 

O sută de perechi de ochi erau aţintite asupra spatelui meu, 
iar eu m-am întors cu faţa. 

— Nu este mort, am spus eu cu cea mai mare convingere. 
Este imposibil, are un fiu de șase ani - am văzut rezultatele 
ADN-ului. 

Am deslușit starea de alertă în care intraseră cu toţii - oare 
susțineam că serviciile secrete saudite făcuseră o greșeală sau 
dăduseră dovadă de incompetenţă? Ce prostie am făcut! Din 
cauza disperării și a neatenţiei, uitasem cât de importante erau 
flatarea și bunele maniere. Am încercat să remediez problema. 

— Bineînţeles că este nevoie de priceperea și experiența 
Mabahithului - ca să nu mai vorbim de conducerea sa solemnă - 
pentru a înţelege lucrurile pe care nu le-am fi putut înţelege 
niciodată. 

Cuvintele mele erau atât de mieroase, încât ar fi putut 
provoca o criză de diabet, însă au funcţionat - toată lumea s-a 
relaxat, a zâmbit și a dat aprobator din cap. 

Am arătat un document. 

— Cred că în ultimele săptămâni ale conflictului Zakaria al- 
Nassouri și-a făcut singur rost de certificatul de deces - fie cu 
ajutorul interlopilor din Kabul, fie mituind vreun oficial afgan ca 
să îl elibereze. 

— De ce? a întrebat directorul. 

— Fiindcă fusese mujahedin. Ştia că oameni ca noi vor fi 
mereu pe urmele lui. Poate pentru că plănuia să lupte într-un 


război și mai mare. Odată ce a scăpat de identitatea anterioară, 
a luat una nouă. N-a fost greu. Afganistanul, Pakistanul, Iranul - 
întreaga regiune era cuprinsă de haos, corupţia fiind în floare, 
am zis eu și am ezitat, deoarece mă aflam faţă în faţă cu 
propriul eșec. Cred că a reușit cumva să facă rost și de un nou 
pașaport. 

Directorul s-a holbat la mine. 

— Înțelegeţi? a spus el. Asta înseamnă că nu-i cunoaștem 
numele, naționalitatea, ce hram poartă... 

— Aveţi dreptate - nimic, am adăugat eu, încercând să 
ascund cât mă simţeam de devastat. Dar undeva, am continuat 
eu, cineva din lumea arabă trebuie să fi auzit despre un bărbat 
de vârsta lui, un fost mujahedin, un exilat, al cărui tată fusese 
executat în Arabia Saudită. Câţi ar putea fi? Trebuie să 
descoperim pista asta. 

Directorul a căzut pe gânduri, iar eu mi-am imaginat cum se 
scurgeau secundele pe ceasul lui de un milion de dolari. 

— Dacă există ceva, nu se află în fișierele computerizate, a 
zis el, în cele din urmă, gândind cu voce tare. Le-am verificat 
deja. Poate în dosarele clasice, din hârtie... am putea găsi ceva 
acolo, ceva din trecut. 

Vorbea în arabă pe un ton aspru, dădea ordine. Având în 
vedere toată acea agitaţie din încăpere, am bănuit că ei 
primiseră ordin să cheme întăriri, să aducă mai mulţi analiști și 
cercetători, să îi someze pe bărbaţii care se pensionaseră de 
mult timp în speranța că își vor aduce aminte ceva. Câteva zeci 
dintre agenţii mai bătrâni s-au ridicat în picioare, și-au luat 
laptopurile și ţigările, și au pornit către lifturi. 

Directorul a arătat în direcţia lor. 

— Ei formează echipa principală de cercetare - vor începe să 
caute prin dosarele de hârtie. Mai trebuie să sosească încă două 
sute de oameni. Ceea ce vă pot garanta este că ne va lua destul 
de mult timp - avem un apartament sus, ce-ar fi să vă odihniţi 
puţin? 

l-am mulțumit, însă știam că nu voi reuși să fac lucrul ăsta. 
M-am uitat la ceas - mai erau șase ore până când trebuia să îi 
sun pe cei doi bărbaţi care așteptau în Biroul Oval. M-am întors 
către fereastră și am privit la noaptea înstelată. Acolo, undeva, 


exista un deșert atât de mare, încât i se spunea Marele vid. M- 
am gândit din nou la Sarazin. 

T.E. Lawrence - Lawrence al Arabiei - știa ceva despre acea 
parte a lumii și despre firea omenească. El spunea că cei care 
visau cu ochii deschiși erau oameni periculoși - încercau să-și 
trăiască visurile transformându-le în realitate. Visul lui Zakaria 
al-Nassouri era să ne distrugă pe toţi. Al meu era să-l prind. M- 
am întrebat care dintre noi doi se va trezi dimineaţa și își va da 
seama că trăia un coșmar. 


Capitolul 7 


Culoarele se întindeau pe kilometri întregi. La fiecare capăt 
se aflau rafturi motorizate, înalte de șase metri, care semănau 
cu niște monoliţi - dacă introduceai un număr de referință, un 
nume sau orice altă informaţie în panoul de control, rafturile 
începeau să se miște fără zgomot, scoțând în evidenţă cutiile 
arhivate pe care le căutai. Era ca și cum te-ai fi aflat în interiorul 
unui hard drive. 

Existau optsprezece etaje identice - toate pline cu 
documente arhivate: informații acumulate de-a lungul deceniilor 
de monitorizare, trădare și suspiciune. Ascuns departe de sediul 
regional al Mabahithului, dar legat printr-un atrium central, 
complexul era condus de oamenii care cercetau rafturile și 
alegeau cutiile arhivate. Directorul se ţinuse de cuvânt și îi 
chemase pe toți agenţii și analiștii pe care îi găsise. 

Am coborât din sala de ședințe și m-am așezat lângă câţiva 
agenţi mai experimentați care se aflau la un post de comandă 
suspendat deasupra atriumului. Am privit cum echipele de 
bărbaţi de la fiecare etaj desfăceau grămezi de dosare 
îngălbenite și căutau în acei munţi de date cea mai mică 
trimitere - cea mai mică urmă de referinţă - la un bărbat al cărui 
tată fusese executat în Arabia Saudită în urmă cu mulți ani. 

Trei ore în care i-am privit cum cercetau în dosarele scrise în 
arabă, trei ore închis într-un cavou fără ferestre cu niște indivizi 
care nu se atingeau de alcool, dar care fumau treizeci de ţigări 
pe zi, trei ore în care am numărat fiecare minut, și începusem să 
fiu mai disperat decât mi-aș fi dorit. Bineînţeles că atunci când 
unul dintre agenţi mi-a spus că prima echipă pleca să îi 


chestioneze pe cei care ar putea aduce unele lămuriri în firul 
poveștii mi-am luat haina și i-am însoţit. 

Cei trei agenţi erau niște duri. Cel mai tânăr dintre ei avea 
vreo douăzeci de ani și un IQ atât de scăzut, încât mi-am zis că 
trebuia udat de două ori pe zi. De pe drum i-am mai luat pe opt 
colegi de-ai lor, astfel încât convoiul nostru era compus din 
patru SUV-uri negre cu atât de mult makhfee pe geamuri, încât 
aveai impresia că afară era o beznă totală. Sunt convins însă că 
și-au atins perfect scopul - fiecare cetățean care le vedea 
trecând pe stradă era cuprins pe loc de teamă. 

Am străbătut kilometri întregi ai acelui oraș întins - patru 
milioane și jumătate de suflete, izolate în mijlocul deșertului, 
dintre care jumătate muncea la Aramco, cea mai mare 
companie petrolieră din lume -, ca să întrebăm oamenii despre 
o familie ce dispăruse demult. Ne așezam în maj/is-urile - 
încăperea în care erau primiţi oaspeţii - caselor sărăcăcioase din 
suburbii și puneam întrebări bărbaţilor ale căror mâini tremurau, 
vedeam copii cu ochii negri care priveau din spatele ușilor și 
zăream femei cu voaluri pe feţe și îmbrăcate în burgas până în 
pământ care se îndepărtau în grabă când ne vedeau apropiindu- 
ne. Am vizitat un bătrân pe care îl chema Sa'id bin Abdullah bin 
Mabrouk al-Bishi - călăul care îl decapitase pe tatăl lui al- 
Nassouri - sperând că, în ultimele clipe de viaţă, bărbatul rostise 
ceva legat de cariera sau de viitorul fiului său. După aceea am 
ajuns la o vilă modestă care se afla destul de aproape de apă, 
încât simțeai mirosul de sare și, dintr-un motiv pe care nu îl pot 
explica, i-am făcut o poză cu mobilul. Era casa părintească a lui 
al-Nassouri, iar noi l-am interogat pe bărbatul care se mutase în 
ea după ce familia fugise, sperând că aflase ceva în următorii 
ani. 

Nimeni nu știa nimic. 

În cele din urmă, am făcut o pauză și am oprit la o tavernă 
de pe marginea drumul, ca să bem niște cafea. Stăteam afară și 
îl ascultam pe idiotul de 20 de ani povestind despre o gagică pe 
care o întâlnise în Maroc, când a sunat un telefon, iar eu am fost 
rugat să mă întorc de urgenţă. 

Echipa era adunată într-o zonă deschisă a atriumului și aerul 
era îmbâcsit cu fum de ţigară. Directorul ședea la masă, cu o 


cutie de arhivă în faţa lui și alte câteva puse pe jos. Din ele, 
ieșeau rapoarte  îngălbenite, interviuri cu informatori și 
consemnări ce conţineau zvonuri și bârfe. 

Directorul a spus că descoperiseră o cutie care conţinea ceea 
ce se crezuseră a fi informaţii nefolositoare referitoare la câteva 
moschei conservatoare din Bahrain. 

— Am găsit un dosar subţire care s-a dovedit a fi extrem de 
interesant. Se referă la o moschee mică aflată la periferia 
capitalei Manama, a spus el și s-a uitat la mine, ca să se asigure 
că înțelegeam importanţa celor spuse. 

— Moscheea lui Zakaria al-Nassouri? am întrebat eu, 
încercând să păstrez un ton calm și să-mi stăpânesc un nou val 
de speranţă care mă invadase. 

A încuviinţat din cap. 

— Dosarul conţine obișnuita analiză sumară și câteva intrări 
incomplete referitoare la apartenenţă, însă, îngropate printre 
ele, am găsit asta... 

A ridicat în aer un document de trei pagini, scris în arabă. 

— În urmă cu cinci ani un agent secret l-a interogat pe un 
muncitor saudit care  livrase mâncare și medicamente 
refugiaților din Fâșia Gaza. În timp ce descărca marfa din camion 
la un spital dărăpănat a auzit vorbindu-se despre un bărbat care 
fusese adus seara la spital după un atac israelian cu rachete. 
Imediat ce și-a terminat treaba s-a dus să-l vadă pe rănit și să 
întrebe dacă putea ajuta cu ceva. Bărbatul, care prezenta răni la 
coloană provocate de șrapnele, delira, iar muncitorul și-a 
petrecut toată noaptea lângă patul acestuia, a zis directorul, 
apoi a tăcut, s-a uitat la document, ca să verifice șirul 
evenimentelor. Rănitul era doctor și, la un moment dat, când era 
semilucid, a menţionat faptul că fusese membru al moscheii din 
Manama. Așa s-a terminat raportul din acest dosar. Toată lumea 
a presupus că era din Bahrain. Însă lucrul ăsta nu era posibil, 
deoarece mult mai târziu, în timp ce delira, bărbatul a spus că 
tatăl lui fusese decapitat în public... 

M-am aplecat atât de repede în față, încât am avut noroc că 
nu am căzut de pe scaun. 

— Nu este un obicei specific Bahrainului... am spus eu. 

— Exact, acest obicei se practică într-o singură ţară. 


— În Arabia Saudită, am completat eu. 

— Da. Din câte se pare, bărbatul se afla în mașină împreună 
cu soția lui palestiniană și cu copilul lor când au fost loviți de 
rachetă - nu se știe dacă vehiculul a fost o ţintă sau dacă au fost 
victime colaterale. Femeia a murit, însă nu pe loc. Aflat în stare 
de delir, a zis că el o ţinea în braţe, iar ea l-a făcut să promită - 
în faţa lui Dumnezeu - că îl va proteja pe copilul lor. Băiețelul a 
supraviețuit, având răni ușoare... 

— Allah fie lăudat, au spus în arabă cei din încăpere. 

— Însă mama știa, a continuat directorul, că pentru copil 
tragedia avea să fie de două ori mai mare. Nu numai că își 
pierduse mama, dar suferea și de... 

— Sindromul Down, am completat iar eu pe un ton sigur. 

— De unde știți? 

— El este - al-Nassouri, am spus eu, ridicându-mă în picioare 
și încercând să scap de acea stare de neliniște. Este fiul lui - îl 
cunosc pe băiat. Unde l-au trimis cei de la spital pe băiat? La 
orfelinat? 

— Corect. 

— Un orfelinat condus de Brigada Martirilor Al-Aqsa - am 
văzut chitanțele, și în acea clipă am înţeles de ce Leyla Cumali 
nu trimisese banii la UNICEF. Altceva? am întrebat eu, probabil 
pe un ton mai aspru decât s-ar fi cuvenit, însă eram în 
contratimp și nimeni nu a observat lucrul ăsta. 

— Pe femeia care a murit o chema Amina Ebadi, cel puţin 
ăsta era unul dintre numele pe care le folosea - mulţi dintre 
activiștii palestinieni folosesc pseudonime sau noms de guerre”. 
Am căutat informaţii despre ea, însă nu am găsit nimic. 

— În regulă, dar doctorul? am întrebat eu pe un ton din ce în 
ce mai insistent. A aflat muncitorul numele pe care acesta îl 
folosea? 

— Aici s-a întâmplat un lucru ciudat - doctorul se afla într-o 
stare gravă, însă când muncitorul s-a întors în seara următoare 
să-l vadă, pacientul se externase. Probabil, se temea de ceea ce 
ar fi putut zice în timpul delirului... 


34 


Nume de război (în Ib. Fr „în orig.) (n. Red.) 


— Numele lui, domnule director? A aflat numele lui? 

— Nu. 

M-am holbat la el. 

— Nimic?! Nimic altceva? 

A clătinat din cap. 

— Am parcurs toate documentele. Raportul original nu are 
nicio continuare. Nu părea să aibă vreo importanţă... 

— Până acum, am zis eu pe un ton tăios. 

Mi-am dat capul pe spate și am încercat să respir. Vestea 
părea să fi eliminat aerul și energia din încăpere. Agenţii și 
directorul mă priveau în continuare în timp ce încercam să 
gândesc. 

Știam mai multe despre Zakaria al-Nassouri decât ar fi avut 
dreptul să știe orice alt agent secret. Ştiam că se născuse și 
crescuse în Jeddah, că se aflase în piaţă, unde suferise cumplit 
când tatăl lui fusese decapitat, și că mama lui îl dusese în 
Bahrain, unde au trăit în exil. Cunoșteam numele moscheii din 
Manama, unde obișnuia să meargă, și că ceilalţi habotnici 
aranjaseră ca el să plece în Afganistan și să lupte împotriva 
sovieticilor. La sfârșitul războiului cumpărase un certificat de 
deces, reușise cumva să obţină un pașaport nou și dispăruse 
fără urmă în lumea arabă. Studiase medicina, obținuse diploma 
de doctor, cunoscuse o femeie, care uneori folosea numele 
Amina Ebadi, și se căsătorise cu ea. Lucraseră împreună la 
graniţa neatestată și nelegitimă - taberele de refugiați din Gaza 
care reprezentau iadul pe pământ. Mai știam că cei doi căsătoriţi 
călătoreau împreună cu fiul lor când au fost loviți de o rachetă 
israeliană care o omorâse pe mamă și îl rănise pe doctor. 
Băieţelul fusese dus la un orfelinat, iar doctorul trebuie să fi luat 
legătura cu sora lui, Leyla, cerându-i să îl salveze. Plin de ură, 
fără responsabilităţi familiale, folosindu-și cunoștințele de 
doctor, profitând de informaţiile pe care le găseai pe internet, el 
se apucase să sintetizeze virusul variolei. Revenise în Afganistan 
ca să-l testeze și noi l-am auzit la telefon, când sunase îngrijorat 
fiind din cauza fiului lui iubit, singura legătură rămasă cu soția 
lui decedată. 


Și după aceea? După aceea muzica a încetat și nu mai exista 
nimic. Cine era, ce nume folosea și - mai important - unde se 
afla? 

— O cale de acces, am spus eu încet. Trebuie să împingi 
lucrurile, ca să găsești o cale de acces. 

Nimeni nu știa dacă vorbeam singur sau dacă ofeream 
sugestii cuiva. Probabil că nici eu nu știam. 

— Astea sunt toate informaţiile pe care le deținem despre 
individ, a zis directorul, trecându-și mâna peste mulțimea de 
fișiere. Nu există niciun nume, nicio identitate și nicio urmă. Cel 
puțin nu aici. 

Avea dreptate, iar liniștea umplea spaţiul. Am ieșit din starea 
de concentrare și, prin norul de fum, m-am uitat la bărbaţi. Nu 
exista nicio cale de acces pentru noi, speranţa pierise, și am 
știut... 

Că îl pierdusem. 

Am încercat să nu-mi arăt disperarea și mi-am îndreptat 
umerii. Bill îmi spunea mereu că nu exista nicio scuză pentru 
maniere neelegante, iar eu le datoram arabilor ceva. 

— Aţi făcut mai mult decât ar fi putut cere cineva, am spus 
eu încet. A fost o sarcină ingrată, însă voi aţi dus-o la bun sfârșit 
cu îndemânare și bunăvoință, și pentru asta vă sunt profund 
recunoscător. 

Era, probabil, pentru prima oară când auzeau o laudă sinceră 
în loc de lingușeală, și am observat pe feţele lor cât erau de 
mândri de asta. 

— Jazak Allahu Khairan, am rostit eu, în cele din urmă, 
stâlcind pronunţarea, dar folosind singura frază în arabă pe care 
mi-o aminteam de la ultima mea vizită. Era modul tradiţional de 
a-ți exprima recunoştinţa: Fie ca Dumnezeu să vă 
binecuvânteze! 

— Waiyaki, au spus cu toţii în cor, răsplătind cu zâmbete 
blânde efortul meu și oferindu-mi aceeași urare: Fii binecuvântat 
și tu! 

Era semnalul de care aveau nevoie cu toţii. S-au ridicat în 
picioare și au început să-și strângă lucrurile. Am rămas pe loc, 
singur, încercând cu disperare să găsesc o altă modalitate de a 
merge mai departe, o rută, o cale. Un miracol. 


Mi-am lăsat mintea să cutreiere prin amintirile mele legate 
de profesie, să găsească orice modalitate neconvenţională, însă 
nu am găsit nimic. 

Îl identificasem pe Sarazin, dar nu îl cunoșteam, îl 
localizasem, însă nu îl puteam găsi, era cineva și, în același 
timp, nu era nimeni. Ăsta era adevărul și nimic pe lumea asta nu 
îl putea schimba. 

M-am uitat la ceas. 


Capitolul 8 


Era cel mai trist telefon pe care fusesem nevoit să-l dau 
vreodată. Nimeni nu s-a înfuriat, nimeni nu a strigat și nimeni nu 
a lansat acuzaţii, însă sentimentul eșecului și al temerii era 
copleșitor. 

După ce mi-am luat rămas-bun de la directorul Mabahithului, 
unul dintre SUV-urile negre în care mă aflam a străbătut distanţa 
scurtă până la complexul securizat ce găzduia Consulatul 
Statelor Unite. Carter de la staţia din Beirut îi sunase înainte și îi 
anunţase de prezenţa mea, prin urmare, am reușit să trec fără 
întârziere printre filtrele antisinucidere și posturile de control. 

Odată înăuntru, tânărul ofițer de serviciu a crezut că aveam 
nevoie să mă odihnesc, așadar, m-a condus către apartamentul 
oaspeților, însă l-am oprit la jumătatea drumului și i-am spus că 
aveam nevoie de un telefon în zona TEMPEST - o zonă dotată cu 
aparate speciale care împiedicau interceptarea electronică a 
apelurilor telefonice. Cu toate că eu și cei de la Mabahith ne 
despărţiserăm în condiţii bune, asta nu însemna că aveam 
încredere în ei. 

Ofițerul de serviciu a ezitat - întrebându-se, probabil, cine 
eram cu adevărat -, apoi a început să activeze încuietorile 
electronice ale ușilor antiexploziv, conducându-mă în adâncul 
clădirii. Am trecut printr-un punct de control intern, ceea ce îmi 
sugera că intram în zona ocupată de CIA, înainte să ajungem 
într-o încăpere mică în care se aflau doar o masă și un telefon. 

Cel mai tăcut loc din câte s-au văzut vreodată, care se 
distingea doar prin lipsa de sunet. 


Am închis ușa, am activat încuietoarea electronică, am 
ridicat receptorul și am cerut operatorului să-mi facă legătura cu 
Biroul Oval. 

Cineva a răspuns imediat, iar eu am auzit vocea 
președintelui - era evident că era epuizat, dar la fel de evident 
era și faptul că se însufleţise în speranța că va primi vești bune. 
Le spusesem că voi afla numele complet al Sarazinului, data 
nașterii și, probabil, o fotografie - și le aflasem, doar că nu 
anticipasem că nu îmi vor fi de folos. 

Dave a anunţat că se afla și el pe fir și cred că a bănuit din 
salutul meu mormăit că se apropia dezastrul - ca toţi ofiţerii de 
caz, învățase să interpreteze fiecare nuanţă din comportamentul 
agentului său. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el, fără preambul. 

Le-am relatat totul pe un ton dur, rece și direct, asemenea 
știrilor despre accidente pe care le citești în fiecare zi. Le-am 
spus că, în ciuda eforturilor noastre și a speranţei pe care mi-o 
făcusem în urmă cu câteva ore, nu obținusem nimic important. 
Absolut nimic. 

S-a așternut o tăcere îngrozitoare. 

— Am crezut că am descoperit ceva, dar în clipa următoare 
totul s-a transformat în praf, a zis Șoptitorul în cele din urmă. S- 
a dus totul... 

— S-a dus totul de râpă, a adăugat președintele, vădit stors 
de energie și de speranță. 

— Dar ceilalți? am întrebat eu. Cei care caută un declanșator 
nuclear. Nu au găsit nimic? 

— O sută de mii de oameni și nimic, a răspuns Grosvenor. 

— M-am gândit eu că nu vom avea nicio șansă. Cred că am 
întâlnit furtuna perfectă... a început să spună Dave. 

— O fantomă care acţionează singură, am adăugat eu. 

— O fantomă, da. Dar nu acţionează de una singură -nu, a 
precizat el. 

— Ce vrei să spui? 

— Trebuie să fi fost ajutat în Afganistan, măcar pentru o 
perioadă scurtă de timp. Un bărbat care acţionează de unul 
singur nu poate înhăţa trei ostatici. 


Avea dreptate, însă nu părea important și, oricum, 
președintele trecea deja la alt subiect. 

— O vom sălta pe femeie - cum o cheamă, Cumali? Și asta 
cât mai repede cu putință. Nu ăsta este planul? l-a întrebat el pe 
Dave. 

— Ba da. Călătorul crede că ea nu știe nimic - am dreptate? 

— Da, am răspuns eu. Domnule președinte, după cum v-a 
spus probabil și Dave, ea deţine o modalitate prin care îl 
contactează, dar cred că folosește capcane. Poate scrie greșit o 
literă, poate folosi un cuvânt prin care să-l avertizeze să fugă. 

— S-ar putea să ai dreptate, a spus președintele. A cumpărat 
un certificat de deces, la naiba, deci e suficient de deștept, însă 
merită să încercăm. 

— Voi trimite de urgenţă o echipă, a spus Șoptitorul. O vom 
scoate din Turcia și o vom exila în Lumina Puternică. 

Lumina Puternică era numele de cod folosit pentru Khun 
Yuam, închisoarea secretă a CIA-ului pe care o vizitasem la 
graniţa Thailandei cu Birmania. Legenda spunea că odată ce 
dispărea cineva în Lumina Puternică, nu se mai întorcea. Era 
ciudat - având în vedere amploarea evenimentelor cu care ne 
confruntam -, însă nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la 
băieţel și la ce avea să se întâmple cu el. Va poposi într-un 
orfelinat fie în Gaza, fie în Turcia, m-am gândit eu. Indiferent 
unde ajungea, nu va mai avea parte de plecăciuni și de râsete. 

— Dis-de-dimineaţă voi emite o ordonanţă guvernamentală, 
a continuat Grosvenor, care va închide graniţele. Vom izola ţara 
cât vom putea de bine - aeroporturi, frontierele terestre, 
porturile, toate căile de acces. 

Era evident că luau în calcul vectorul omenesc și, chiar dacă 
aveau dreptate în legătură cu modalitatea de răspândire, peste 
o jumătate de milion de imigranți ilegali intra în ţară în fiecare 
an - un indiciu bun că orice încercare de a securiza graniţele era 
inutilă. După cum spusese și bătrânul virusolog - mai devreme 
sau mai târziu vom suporta cu toţii consecinţele. 

Cu toate că nu credeam că planul lor va funcţiona, n-am spus 
nimic. Nu aveam altă alternativă, prin urmare, ar fi fost o mojicie 
să le tai avântul fără să le ofer ceva mai bun în schimb. Se 
străduiau să păstreze ţara pe linia de plutire, atâta tot. 


— Nu trebuie să spunem că este vorba despre variolă, a 
sugerat Șoptitorul. Am putea zice că este vorba despre gripă 
avi- ară extrem de puternică - oricât ar fi de grav, nu este 
privită cu aceeași groază. Odată ce spui „variolă” și adaugi 
„devastator”, va fi ca pe Muntele Everest - va declanșa propria 
furtună. 

— Nu, a răspuns Grosvenor, care luase și el în calcul varianta 
asta. Ce se va întâmpla când adevărul va ieși la lumină? Singura 
noastră speranţă este că publicul va coopera - în astfel de 
situaţii, americanii sunt întotdeauna la înălțime. Dacă îi trădezi, 
ești un om pierdut. Un vector, o pistă, de atât avem nevoie, ca 
să derulăm înapoi firul evenimentelor. Am de gând să eliberez 
vaccinul. Nu știu dacă va funcţiona, dar trebuie să încercăm 
totul și să ne folosim de ceea ce avem la dispoziţie. 

— Da, domnule președinte, a spus Șoptitorul. Dar tu, 
Călătorule, te întorci acasă? 

— Merg în Gaza, am răspuns eu. 

Dave a fost cel care și-a revenit primul. 

— Un american singur în Gaza, fără o legendă? Asta ar 
însemna să te pui singur în fața unui pluton de execuţie - vei 
muri în prima zi. 

— Am vorbit cu saudiţii, au niște oameni acolo care mă pot 
ajuta. 

— Asta nu înseamnă decât că plutonul nu va fi atât de 
numeros. 

— Al-Nassouri a fost acolo, este singura pistă pe care o 
avem. 

— Nu trebuie să faci asta, a spus președintele. Dacă nu îl vei 
găsi, nu se va repercuta asupra ta. Dimpotrivă. Când te-am 
cunoscut, l-am rugat pe Șoptitor să rămână în urmă - i-am spus 
că ești cel mai mare ticălos pe care l-am întâlnit vreodată. N-am 
știut că ești și cel mai bun. Ai făcut o treabă nemaipomenită. 

— Mulţumesc, am spus eu încet. 

— Nu-ţi voi trimite o scrisoare prezidenţială de recomandare, 
a zis el, încercând să destindă atmosfera. Ai deja una. 

— Și mingile de golf, am adăugat eu. 

Ei au râs, iar eu am găsit momentul potrivit. 

— V-aș putea cere o favoare, domnule președinte? 


— Spune, a răspuns el. 

— Există un hacker pe care l-am scos din Leavenworth și 
care a făcut o treabă bună. Ar fi posibil să nu îl trimitem înapoi? 

— Să-l graţiez, vrei să spui? 

— Dacă se poate, am răspuns eu. 

— Ce zici, Dave? îl cunoști pe individul ăsta? 

— Da, a făcut o treabă excelentă - sunt de acord. 

— În regulă. Șoptitorul îmi va comunica numele lui și voi 
întocmi decretul. 

— Vă mulţumesc, domnule președinte, a fost tot ce am putut 
spune și mă gândeam la Battleboi care o va strânge la piept pe 
Rachel când va auzi vestea. 

— Succes, Călătorule, mi-a urat președintele, terminând 
convorbirea. Sper să ne revedem în circumstanţe mai bune. 

Părea foarte încrezător. 

Convorbirea s-a întrerupt. Am rămas în acea liniște de 
mormânt, gândindu-mă că astea vor fi, probabil, ultimele 
momente de pace de care voi avea parte pentru o lungă 
perioadă de timp. Poate, unicele. 

Gaza. 

Dave avea dreptate - era unul dintre cele mai periculoase 
locuri de pe planetă. Singurul lucru bun era faptul că nu aveam 
unde să navighez, cel puțin nu mă aștepta nicio barcă veche cu 
pânzele peticite. 

Poate altundeva, dar nu în Gaza. 


Capitolul 9 


Era vorba despre Germania, prin urmare, camioanele au 
ajuns la timp. Ploua încet când, cu puţin după ora șase 
dimineaţa, ele au trecut pe poarta securizată a fabricii Chyron. 

La fel cum făcuseră de mii de ori, șoferii au condus 
camioanele prin fața geamurilor clădirii administrative și pe 
lângă fabrică, apoi au oprit în faţa rampelor de încărcare din 
spate. Tipul de la depozit - musulmanul înalt al cărui nume nu 
reușiseră să-l ţină minte - se afla deja la volanul unui stivuitor, 
așteptând să ajute la încărcarea cutiilor cu medicamente care 
urmau să fie expediate în America. Nu a spus nimic - nu era 


prea vorbăreţ -, însă șoferii îl plăceau: lucra repede și părea 
mult mai inteligent decât majoritatea colegilor lui. 

Încărcătura era mare - includea totul de la cutii cu vaccinuri 
la lăzi cu antibiotice, milioane de doze de alte medicamente - și, 
cu toate astea, Sarazinul reușise să le încarce în camioane în 
mai puţin de cinci minute. Pregătise deja documentele și șoferii 
știau că, în cazul lui, nu mai era nevoie să le verifice - 
documentele erau întotdeauna întocmite corect. 

Au luat hârtiile, au fugit prin ploaie, s-au urcat în cabine și au 
luat-o către autostrada A5 în timp record. 

Dacă s-ar fi uitat în oglinzile retrovizoare, ceea ce nu au 
făcut, ar fi văzut că doctorul nu se mișcase de pe stivuitor - i-a 
contemplat în tăcere și i-a urmărit cu privirea până când aceștia 
au dispărut din raza lui vizuală. Știa că ploaia și lucrările de pe 
A5 - autostrada era mereu în reparaţii - îi va încetini, tocmai de 
aceea se grăbise suficient cât aceștia să nu piardă zborurile. 

În cele din urmă, și-a plecat capul, și l-a așezat pe antebraţe 
și a intrat într-o stare între meditaţie și epuizare - se terminase, 
nu mai putea face nimic. Sentimentul de ușurare era atât de 
copleșitor, încât a simţit cum lacrimile îi înţepau ochii. Scăpase 
de responsabilitatea uriașă din ultimii trei ani și de povara grea 
de a duce la bun sfârșit lucrarea lui Allah. Arma fusese lansată. 
Soarta misiunii, bunăstarea naţiunilor și supraviețuirea inocenţei 
care mai rămăsese în lume depindeau de sistemul de control al 
frontierelor despre care el credea că era atât de insuficient, 
încât era, practic, inexistent. Însă lucrul ăsta nu îl putea 
controla, făcuse tot ce îi stătuse în putere, totul se afla în 
mâinile lui Dumnezeu în acele clipe. 

Simţindu-se eliberat, și-a ridicat capul și a coborât de pe 
stivuitor. A intrat în depozit, s-a dus la dulapul lui din vestiar și 
și-a adunat lucrurile. Pentru prima și singura dată de când 
începuse munca la Chyron, nu a mai așteptat sfârșitul turei; și-a 
aruncat rucsacul pe umăr, a trecut neobservat prin porţile 
securizate și, cu inima tresăltând, a străbătut prin ploaia 
măruntă strada pustie. 

S-a întors în micul lui apartament - un pat, o masă și o 
chiuvetă într-un colț -, a aruncat mâncarea din bufet, și-a vârât 
hainele în rucsac, a așezat cheile pe masă și a trântit ușa în 


urma lui. Nu s-a mai obosit să-și ridice salariul, sau să obţină un 
ramburs pentru plata în avans a chiriei, sau să-și ia rămas-bun 
de la bărbaţii de la moscheea de pe Wilhelmstrasse care 
fuseseră atât de mărinimoși cu el - a plecat la fel de misterios 
cum venise. 

A traversat repede orașul care începea să se trezească, 
îndreptându-se către gară, a cumpărat un bilet și, după câteva 
minute, și-a făcut apariţia și expresul către Frankfurt. Odată 
ajuns acolo, își va lua bagajele și trusa medicală din dulap, va 
intra la toaletă, se va îmbrăca în costum și va lua din nou 
identitatea doctorului libanez care venise în ţară ca să participe 
la o conferinţă la Messe. 

Săptămâni la rând, pe măsură ce misiunea lui se apropia de 
sfârșit, el se gândise din ce în ce mai mult la ceea ce va face pe 
urmă - nu dorea să rămână în Germania și nu avea niciun motiv 
să se întoarcă în Liban. Știa că în câteva zile o plagă modernă - 
variola neagră, așa o considera el - va pătrunde în conștiința 
publică. Își va face simțită prezenţa ușor, asemenea unui chibrit 
printre paie, însă se va transforma repede în ceea ce oamenii de 
știință vor numi „proces de autoamplificare” - o explozie - și 
întregul hambar va fi cuprins de flăcări. 

America - marea infidelă - va fi îngenuncheată, iar rata 
mortalităţii, astronomică. Rămas fără protector, Israelul va fi 
descoperit și, în cele din urmă, va ajunge la mila dușmanilor lui 
apropiaţi. Pe măsură ce activitatea economică va fi în cădere 
liberă, preţul petrolului se va prăbuși și elita aflată la 
conducerea Arabiei Saudite - incapabilă să-i mai cumpere pe 
oameni sau să primească sprijinul Statelor Unite - va lua măsuri 
îngrozitoare de constrângere și, făcând asta, va contribui la 
propria-i distrugere. 

Pe termen scurt, lumea se va închide, călătoriile vor fi 
imposibile, deoarece naţiunile vor căuta siguranţa în carantină și 
în izolare. Unele vor reuși mai bine decât altele și, cu toate că un 
miliard de oameni murise din cauza variolei în urmă cu o sută de 
ani înainte de eradicarea ei, deoarece lumea modernă nu mai 
cunoscuse așa ceva - nici măcar în cazul SIDEI -, nimeni nu va 
putea prezice unde vor lovi valurile infecţiei și când se vor opri. 


Pe măsură ce momentul morții - cum îi spunea el - se 
apropia, devenea din ce în ce mai sigur că, indiferent ce urma să 
se întâmple, voia să fie alături de fiul lui. Dacă își vor pierde 
viața, atunci va fi din voia lui Allah și tot ceea ce își dorea era să 
fie cu copilul lui, ca să îl poată ţine în braţe și să-i poată spune 
că nu aveau de ce să se teamă, nici în lumea asta, nici în 
următoarea, însă dacă era voinţa lui Dumnezeu ca ei să 
supraviețuiască, atunci îl va duce în Afganistan. Se vor plimba 
împreună de-a lungul malurilor umbrite și îi va arăta, poate, 
vârfurile munţilor unde doborâse înfricoșătoarele elicoptere de 
vânătoare Hind. lar când toamna va lua locul verii, vor traversa 
văile îndepărtate și se vor îndrepta către pădurile lui Abdul 
Mohammad Khan. Unde ar fi găsit un loc mai potrivit să-și 
crească fiul, dacă nu printre oameni devotați și credincioși? Și 
când va veni momentul potrivit se vor întoarce în Arabia Saudită 
și vor râde, și vor îmbătrâni împreună în ţara unde sufletul 
tatălui său se stinsese. 

să fie alături de fiul lui? Gândul ăsta îl ajutase să reziste în 
perioada petrecută în Karisruhe. Într-o noapte intrase într-un 
internet cafe și, accesând diferite pagini, găsise în Milas o casă 
cu camere de închiriat, potrivită pentru un musulman devotat. 

Da, își va face din nou apariţia în Frankfurt ca doctor, va lua 
trenul spre aeroport și se va urca la bordul unui avion. Va zbura 
către Bodrum. 


Capitolul 10 


Unui avion privat, care zboară cu viteză maximă, îi ia 
aproximativ două ore ca să ajungă din Jeddah în Fâșia Gaza, o 
limbă de pământ situată între Israel și Egipt, unde se întâmplă 
tot felul de atrocități. Aceasta găzduiește o jumătate de milion 
de arabi apatrizi și cel puţin douăzeci de grupări identificate de 
Departamentul de Stat ca fiind organizaţii teroriste. 

Cei de la staţia din Beirut aranjaseră ca avionul Gulfstream 
roșu și alte nuanţe kitsch al traficanţilor de arme să fie înlocuit 
cu un avion Lear aparținând CIA-ului, vopsit în trei nuanțe 
diferite de bej. Cel puţin nu îmi provoca dureri de cap. Cu toate 
că detaliul ăsta reprezenta un avantaj, avionul avea și un 
dezavantaj, nu era prevăzut cu paturi, fapt care s-a dovedit a fi 


extrem de important. Am fost obligat să stau în șezut și, 
neavând altă priveliște în faţa ochilor decât sondele de petrol ce 
se întindeau pe kilometri întregi, gândurile au început să-mi ţină 
companie. 

Trebuie să recunosc că au fost niște tovarăși de drum jalnici. 
Nu cred că sunt o persoană vanitoasă, însă am o oarecare doză 
de mândrie profesională. Aflat într-un avion, la o înălțime de 
9144 de metri, nu aveam unde să mă ascund, în special de 
adevăr. Ajunsesem față în faţă cu Zakaria al-Nassouri și fusesem 
învins. 

Poate nici nu avusesem vreo șansă - era prea bun, prea 
deștept, ajunsese prea departe ca să poată fi prins. El era 
persoana care cărase var nestins pe creasta munților Hindu 
Kush. Varul nestins fusese transportat de caii de povară de-a 
lungul a 800 de kilometri de cea mai ostilă suprafaţă de teren 
de pe pământ! Plănuise fiecare pas, fiecare detaliu. 

Cu siguranţă, un om capabil de așa ceva ar fi anticipat că, 
într-o zi, cineva din breasla mea va încerca să-l găsească. 
Asemenea oricărui fugar, își ștersese urmele. A cumpărat un 
certificat de deces care data de mai bine de douăzeci de ani și 
și-a procurat un pașaport fals. După cum ziceam, poate 
ajunsese mult prea departe ca să mai poată fi prins. 

Cu toate astea, din punctul meu de vedere, nu am fi putut 
proceda altfel. Dintre cei zece oameni care cunoșteau secretul, 
cei opt membri ai guvernului nu numai că păstraseră tăcerea, 
dar reușiseră să acţioneze cu o rapiditate admirabilă. Fără să mă 
laud, ceilalţi doi membri ai grupului - Dave și cu mine - ne 
număram printre cei mai buni din lume, având la dispoziţie 
toate resursele și tehnologia pe care ni le-ar fi putut oferi cea 
mai puternică ţară de pe pământ. Eram animale de pradă a/pha 
și, la fel ca orice animal de pradă, aveam vânătoarea în sânge... 

M-am oprit ca să mă corectez. Nu orice animal de pradă 
alpha vânează. Mi-a venit în minte cel puţin unul care n-o făcea. 
Rechinul vânează, însă crocodilul stă liniștit la pândă printre 
trestii și așteaptă ca prada să vină la el. 

În acel moment mi-am dat seama unde greșisem - îl 
vânasem în loc să-i întindem o capcană. Nu aveam nicio șansă, 
nu într-o urmărire directă - era cu mult înaintea noastră. Dar în 


cazul unei capcane avantajul pe care îl avea în faţa noastră nu 
ar fi avut nicio importanţă. 

Oare mai aveam timp? Poate mai dețineam o carte de jucat, 
o ultimă șansă de a arunca zarurile, un ultim glonţ pe ţeavă. 
Trebuia să-l scoatem cumva din ascunzătoare și să-l facem să 
iasă la lumină. 

Am privit afară pe fereastră timp îndelungat. Nu vedeam nici 
norii, nici sondele de petrol, însă am ajuns să cred că mai aveam 
o șansă. Ea avea la bază un singur lucru, o lecţie pe care o 
învăţasem cu multă vreme în urmă în biroul bancherului din 
Geneva - dragostea nu te face mai vulnerabil, dragostea te face 
mai puternic. 

Mi-am desfăcut centura de siguranţă și m-am ridicat 
legănându-mă pe picioare. Nu conștientizasem că turbulenţele 
de aer legănau micul avion, făcându-l să se încline și să 
trosnească, însă n-aveam timp să-mi fac griji în legătură cu asta. 
M-am îndreptat către partea din faţă a cabinei și a fost cât pe ce 
să mă lovesc cu capul de plafon când am prins un gol de aer și 
avionul a intrat brusc în picaj. M-am prins cu mâna de spătarul 
unui scaun și m-am târât până la dulapul mic din perete, unde 
se afla telefonul securizat al CIA-ului. 

Am ridicat receptorul și am format numărul. 


Capitolul 11 


Șoptitorul a răspuns imediat, însă vocea lui, chiar dacă era 
mai blândă decât de obicei, părea răgușită, epuizată - stresul, 
nesomnul, dezamăgirile își lăsaseră amprenta asupra lui. 

l-am spus că făcuserăm o greșeală încercând să-l vânăm pe 
Sarazin, apoi i-am explicat ce voiam să fac - nu în detaliu, doar 
în linii mari. Din fericire, fiind extrem de experimentat, nu 
fusesem nevoit să-i detaliez. 

l-am spus că trebuia să întârziem extrădarea lui Cumali și să 
îl convingem pe președinte să își amâne discursul adresat 
poporului. 

— Am nevoie de timp ca să reușesc, Dave, i-am zis eu. 

El a încercat să râdă. 


— Îmi ceri un lucru imposibil, a replicat el, și din nou i-am 
auzit vocea obosită. Nu putem întârzia, tocmai am vorbit cu el în 
urmă cu douăzeci de minute - este imposibil. 

Mi-am susținut cazul, l-am implorat și, în cele din urmă, când 
am constatat că nu ajungeam nicăieri, i-am zis furios că ar face 
mai bine să mă asculte, pentru că eram cel mai bun agent 
secret din generaţia mea și, /a naiba, încercam să-i explic că 
aveam o șansă. A tăcut preț de o secundă și mi-am dat seama 
că atitudinea pe care o adoptasem și care nu mă caracteriza îl 
șocase. Mi-a spus să aștept. 

Așa că am rămas suspendat, atât la propriu, cât și la figurat, 
legănându-mă și plonjând, din cauza turbulenţelor, în timp ce el 
îl suna pe președinte pe telefonul celălalt. Câteva minute mai 
târziu i-am auzit pașii pe parchetul din birou. 

— Tocmai am vorbit cu Grosvenor, mi-a zis el. Nu crede că va 
funcționa, nu crede în... 

— Isuse! am exclamat eu. l-ai explicat greșeala pe care am 
făcut-o? 

— Bineînţeles că da, a răspuns pe un ton răspicat Dave. l-am 
explicat și că am pornit pe urmele lui cu potera, în loc să-l 
pândim așa cum pândesc bandiții un tren. Ce zici? Am fost 
suficient de explicit? 

— Și tot n-a înţeles? 

— N-am terminat. A fost de părere că nu crede în planul tău, 
dar crede în tine. Ai la dispoziţie treizeci și șase de ore. 

M-am simţit ușurat. Încă o șansă la salvare, încă o șansă la 
mântuire. 

— Mersi, am rostit eu cu sfială. 

— Să ne suni, indiferent dacă e de bine sau de rău. Dacă 
lucrurile vor scăpa de sub control, vrea să fie informat imediat. A 
scris deja discursul către naţiune. A mai spus să nu-ţi faci 
speranţe deșarte, să nu îngădui ca dorinţa să-ţi afecteze logica. 
Dacă lucrurile degenerează, nu încerca să le repari. 

— În regulă, am zis eu. 

— Ai numărul meu de telefon. Îţi mai dau încă unul în caz că 
vor exista probleme. Este al lui Grosvenor. 

Oricât de bine stăteam cu memoria, nu voiam să mă bazez 
doar pe ea, prin urmare, mi-am scos mobilul și l-am introdus cu 


codul 911, accesând opţiunea apelare rapidă. Introduceam încă 
cifrele în telefon când Șoptitorul a început din nou să vorbească. 

— OK, avem la dispoziţie treizeci și șase de ore și deținem 
schema unui plan. Să discutăm despre el. Care este primul pas? 

— Un telefon, am răspuns eu. Nu îl putem da noi - trebuie să 
pară credibil. Care este cel mai bine poziţionat colaborator pe 
care îl avem în serviciile secrete din Turcia? 

Având în vedere importanţa strategică a ţării, știam că CLA- 
ul - la fel ca orice agenţie de spionaj importantă - investise mult 
timp în introducerea „iscoadelor” în interiorul MIT. 

Dave n-a spus nimic - îi ceream să vorbească despre unul 
dintre cele mai bine păstrate secrete ale naţiunii. 

— Dave? am rostit eu întrebător. 

— Există cineva care ne-ar putea fi de ajutor, a răspuns el 
fără tragere de inimă. 

— Cine? 

Ştiam că forțam lucrurile, însă voiam să aflu. 

— La naiba! Nu-mi cere asta, a zis el. 

— Cine? 

— MIT are doi directori adjuncţi, a spus el, în cele din urmă. 
Unul dintre ei a trecut de partea cealaltă a baricadei, bine? 

— La naiba... un director adjunct? am spus eu șocat și m-am 
gândit că, în ciuda anilor petrecuţi în Divizie, tot eram contrariat 
cât de mult se practica trădarea în lumea secretă. N-o să-i 
convină să facă asta, am adăugat eu. 

— Nu va avea de ales. Se va teme să nu îl dau pe mâna 
guvernului lui. Poate că trădătorii sunt în continuare spânzurați 
în Turcia. Care sunt detaliile? 

Am auzit hârtiile foșnind în timp ce el căuta un pix ca să 
noteze. După ce am terminat, mi-a citit din nou punctele 
principale. Făcuse mai mult decât să le noteze - le îmbunătăţise 
și le distribuise și, încă o dată, i-am mulțumit lui Dumnezeu 
pentru că aveam un ofiţer de caz experimentat. 

— Și-acum ce facem? a întrebat el. Îi dăm un telefon și îl 
punem la treabă? 

— Da, va fi o cursă contra cronometru dacă vrem să ne 
reușească. 


Am închis și, în timp ce Dave îi dădea vestea șocantă 
directorului adjunct al MIT, am bătut cu pumnul în ușa carlingii. 
Am auzit vocea fostului pilot al Forţelor Aeriene ale Statelor 
Unite prin interfon. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Schimbare de plan. Renunţăm la Gaza și o luăm către 
Bodrum. 

Ușa s-a deschis larg. 

— Unde-i Bodrum? 

Am strigat răspunsul din mers. M-am întors din nou la 
dulapul din perete. Mai aveam de dat un telefon urgent. 


Capitolul 12 


Când i-a sunat telefonul, Bradley se afla în Manhattan, într-un 
bar din Eastside. Nu era genul de local fitos cu tapas și meniu 
gustos, ci un local adevărat cu nicotină imprimată în pereţi și 
băuturi atât de tari, încât îţi ardeau gâtlejul. Un ultim vestigiu al 
vechiului New York, un bar de polițiști, cu alte cuvinte. 

Ben lua parte la petrecerea de pensionare a unui coleg și, din 
cauza popularității sărbatoritului și a configurației barului, 
singura modalitate de a putea scăpa de îmbulzeală era să iasă 
în stradă. Prin urmare, atunci când a fost tras în prima linie a 
lumii secrete, stătea în ploaia măruntă cu o halbă de bere în 
mână. 

— Unde ești? m-a întrebat el. 

— Într-un avion cu reacţie al CIA-ului, deasupra lordaniei, am 
răspuns eu, deoarece nu avea rost să mint, trebuia să-l trezesc 
la realitate, ca să înţeleagă importanţa telefonului. De îndată ce 
vom termina de vorbit, am continuat eu, vreau să-l suni pe 
bărbatul căruia i-ai transmis mesajele mele. ÎI cheamă David 
McKinley, este directorul Agenţiei de Inteligență Naţională a 
Statelor Unite. 

L-am auzit pe Bradley inspirând adânc. 

— La naiba, am crezut... 

— Uită tot ce-ai crezut până acum. Nu mai jucăm la 
cacealma. Spune-i lui Dave că am nevoie urgentă de un pilot. V- 
a trimite după tine un elicopter care să te ducă la aeroport, 
acolo te vei îmbarca într-un avion prezidenţial cu reacţie. 


— Unde plec? a întrebat el. 

— La Bodrum. MekKindley se va ocupa de documente - vei fi 
un detectiv NYPD care anchetează moartea lui Ingrid Kohl. 

— Cine este Ingrid Kohl? 

— Femeia ucisă la Eastside Inn. 

— De unde...? 

— Mai târziu, am spus eu, multumind Providenţei pentru 
Cameron și pentru Ingrid, sau cum s-o fi numind cealaltă 
femeie, întrucât crimele lor mă duseseră în Turcia și îmi 
oferiseră încă o șansă. Te voi lua de la aeroport, i-am zis eu. Și, 
Ben, nu uita să-ţi aduci arma! 

Turbulenţele au încetat, în cele din urmă. Zburând la o 
înălțime de 10 kilometri, avionul a schimbat brusc direcția către 
Bodrum. Mi-am zis că, dacă totul va merge conform planului, 
Ben nu va avea nevoie de armă. Însă, dacă stau bine să mă 
gândesc, nu cred să se fi întâmplat vreodată asta. 


Capitolul 13 


În ciuda obiecţiilor lui vehemente, directorul adjunct al MIT a 
dat telefon la douăzeci de minute după ce vorbisem cu Dave. A 
sunat-o pe Leyla Cumali. 

Nu am auzit niciodată conversaţia, bineînţeles, însă am citit 
mai târziu o transcriere tradusă în engleză. Din acel document, 
lipsit de inflexiuni și de emoție, reieșea clar că tipul de la MIT era 
un as în domeniu. L-a pus pe un asistent să sune și să 
programeze un interval de timp în care Cumali trebuia să-l sune 
la rândul ei. Ea a primit numărul de telefon de la centrala MIT și, 
în timp ce era transferată de la un asistent la altul, a tras 
concluzia că vorbea cu un om extrem de influent. 

El i-a spus pe un ton foarte politicos că avea nevoie de 
ajutorul ei într-o chestiune confidențială referitoare la un 
vizitator străin. Dumnezeule, cât de ușurată trebuie să se fi 
simţit când a auzit că nu ea era cea anchetată. 

— Cât de bine îl cunoașteţi pe David Brodie Wilson? a 
întrebat el. 

Transcrierea a înregistrat o pauză - Cumali fusese luată prin 
surprindere -, însă spionul a încurajat-o. 


— Am nevoie doar de părerea dumneavoastră, doamnă 
detectiv - nu vorbim despre dovezi, aici, a zis el râzând. 

Era bun, nu glumă. 

l-a ascultat în tăcere relatarea, întrerupând-o din când în 
când, ca să lase impresia că era interesat de ceea ce spunea ea. 

— Vă mulțumesc. Foarte bine, a spus el după ce ea a tăcut. 
Aţi avut vreodată impresia că nu ar fi agent FBI? a întrebat el, 
lansând momeala. 

— Nu... nu, a răspuns Cumali, apoi a ezitat în timp ce se 
gândea mai bine la asta. Ar fi ceva totuși... 

A procedat într-un mod abil, extrem de abil. 

Îmi aduc aminte că m-am întrebat dacă toţi agenţii FBI sunt 
la fel de buni. 

— Da, pare logic... având în vedere cât este de bun, a 
replicat directorul adjunct. Spuneţi-mi, a dat vreun telefon în 
prezența dumneavoastră care să vă trezească bănuiala sau al 
cărui conţinut să vă nedumirească? 

— Nu... avea însă un obicei ciudat - nu eu am fost cea care l- 
a observat, ci secretara mea. Introducea bateria în mobil doar 
atunci când dădea un telefon. 

„Ei bine, mi-am zis eu, în ciuda machiajului și a tocurilor 
înalte, Hayrunnisa era mai deşteaptă decât crezusem.” 

— De ce și-ar scoate bateria din mobil? a întrebat spionul. 

— Habar n-am. 

— Atunci, daţi-mi voie să vă ajut. Dacă cineva își ţine 
telefonul în buzunar, aparatul poate fi pornit de la depărtare fără 
ca persoana respectivă să știe. Odată ce este pornit, microfonul 
incorporat în el poate fi activat. Astfel, cel care accesează 
telefonul poate asculta tot ce se vorbește în încăpere. Dacă 
bateria este scoasă, nu există niciun astfel de risc. 

— Habar n-am avut, a zis Cumali. 

— Prin urmare, nu știți că agenții secreţi procedează mereu 
așa? 

— Agenţi secreţi? îmi puteţi explica, vă rog, despre ce este 
vorba? 

Urmând instrucţiunile Șoptitorului, directorul adjunct reușise 
să facă în așa fel, încât Cumali să îi adreseze întrebarea asta. Își 
juca rolul cu multă pricepere. 


— Sunteţi un organ de ordine - unul extrem de respectat, aș 
adăuga eu. Toată povestea este extrem de confidențială. 

— Desigur. 

— La graniţa bulgară există camere de supraveghere care 
înregistrează toată activitatea. Știm numărul de înmatriculare al 
mașinii închiriate de Brodie Wilson, prin urmare, graţie unui 
anumit program pe care îl folosim, am aflat că a intrat în 
Bulgaria. Cunoașteţi motivul? 

Sistemul de recunoaștere a numărului de înmatriculare era o 
cacealma - bineînţeles că exista așa ceva, dar nu și în Turcia. 
Cumali însă nu avea de unde să cunoască lucrul ăsta. 

— Nu, a răspuns ea. 

— Doi dintre agenţii noștri care își desfășoară activitatea 
peste graniţă l-au localizat într-un oraș numit Svilengrad, unde a 
cumpărat un mobil ieftin și o cartelă SIM, ca să dea un telefon. 
L-aţi auzit pomenind despre acest oraș? 

— Niciodată. 

— Urmare a acestor evenimente, am devenit foarte interesați 
de agentul Wilson. Din motive pe care nu le pot dezvălui, 
credem că s-ar putea ca asta să nu fie adevărata lui identitate. 
Credem că numele lui adevărat este Michael John Spitz. Numele 
ăsta vă spune ceva, doamnă detectiv? 

— Nimic. 

— Spitz face parte dintr-un grup de elită al CIA-ului, a 
continuat directorul adjunct. Așa se explică și motivul pentru 
care vi s-a părut că era un anchetator remarcabil. Treaba lor 
este să îi vâneze pe teroriști. 

Îmi imaginam teama care trebuie să o fi cuprins pe Cumali, 
care stătea în casa ei văruită în alb din Vechiul Port, când și-a 
adus aminte brusc de telefoanele codificate dintre ea și Hindu 
Kush. 

Treaba lor este să îi vâneze pe teroriști. 

În numele lui Allah, trebuie să fi gândit ea, pe urmele cui se 
afla CIA-ul - pe urmele ei? Pe urmele fratelui ei? Știa că era 
căutat, dar în ce naiba o târâse, oare? 

— Credem că ancheta criminalistică este doar un paravan, a 
adăugat directorul. Ceva l-a adus în Bodrum. Ştiţi cumva ce ar 
putea investiga? 


— Nu, a minţit ea. 

Transcrierea menţiona că ea rostise acest cuvânt cu toată 
convingerea. 

— Oricum, mulţumesc, ne-aţi fost de mare ajutor, a spus 
spionul. Nu vom lua măsuri pentru moment, doar vom asculta 
conversațiile telefonice ale lui Spitz. Vom aștepta să vedem ce 
se va întâmpla. Dar vă voi da un număr de telefon, o linie 
directă. Dacă auziţi ceva, vă rog să mă sunați imediat. Aţi 
înțeles? a întrebat el înainte să îi dea numărul și să închidă. 

Dave și cu mine încălcaserăm toate regulile - făcusem în așa 
fel, încât ţinta să afle adevărul legat de misiune. Însă procedând 
astfel, aruncasem momeala - Cumali era detectiv, iar eu eram 
dispus să pun rămășag că instinctul o va determina să 
investigheze. Va vrea să afle mai multe, și asta din cauza fricii, 
și nu exista decât un singur loc unde putea căuta - în camera 
mea de hotel. 

Nu ea va face asta, însă având în vedere natura meseriei ei, 
știa destui infractori care puteau s-o facă. Era treaba mea să fac 
în așa fel, încât totul să fie pregătit când vor sosi ei. 


Capitolul 14 


Pentru prima oară în viața mea profesională, eram expus - 
mă aflam într-o misiune fără să am o legendă sau o acoperire. 

Micul avion cu reacţie traversase teritoriul lordaniei și 
aterizase pe aeroportul din Milas înainte de prânz. Am trecut de 
biroul turc de Ilmigrări fără probleme, m-am urcat în mașină și, în 
loc să o iau spre Bodrum, m-am îndreptat în viteză spre Milas. În 
spatele primăriei am găsit un magazin care vindea aparate de 
fotografiat. Am privit cum tânăra mi-a luat telefonul și a scos la 
imprimantă fotografia pe care o făcusem în Jeddah casei 
părintești a lui Cumali. Magazinul vindea și accesorii de telefon, 
prin urmare, am cumpărat o altă baterie pentru mobilul ieftin 
achiziționat în Bulgaria. 

În apropiere am găsit un magazin de bricolaj, de unde am 
cumpărat o bormașină, un ciocan mic de lipit, o sticlă cu lipici și 
alte câteva obiecte. Le-am aruncat în mașină și m-am îndreptat 
în viteză către Bodrum. Am sosit la hotel în jurul prânzului, ceea 


ce însemna că administratorul era plecat la masă. Am urcat 
imediat în cameră. 

Am luat de pe dulap geamantanul uzat Samsonite și am tăiat 
cu grijă căptușeala care ascundea partea interioară a celor două 
încuietori. Cu ajutorul bormașinii, am scos afară yala mică a 
uneia dintre ele, după aceea mi-am îndreptat atenţia asupra 
telefonului bulgăresc. Folosindu-mă de ciocanul de lipit, am 
reușit să leg secvențial noua baterie - dublând timpul de 
funcţionare a aparatului -, apoi am deschis meniul. După 
douăzeci de minute chinuitoare am reușit să manipulez 
programul mobilului, astfel încât el să facă poze din două în 
două secunde. 

Am fixat cu bandă adezivă telefonul improvizat de interiorul 
geamantanului, în așa fel ca obiectivul camerei să fie lipit de 
gaura pe care o făcusem și să poată surprinde întreaga 
încăpere, înainte să plec nu mai trebuia decât să pornesc 
mobilul, să lipesc la loc căptușeala și să așez geamantanul la 
locul lui pe dulap. Aparatul foto era perfect camuflat, însă locul 
în care îl instalasem mai prezenta un mare avantaj - cei care 
caută ceva se uită, de obicei, în interiorul cutiei sau al 
geamantanului și rareori cercetează obiectul în sine. 

Aveam propriul sistem de monitorizare și, cu toate că era 
improvizat, funcţiona - trebuia să mă asigur că hoţii vor găsi 
ceea ce urma să plantez. Totul depindea de asta. 

Am luat poza proaspăt scoasă la imprimantă, care înfățișa 
casa părintească a lui Cumali, precum și copia de pe permisul ei 
de conducere din Bahrain, detalii legate de pagina despre 
scufundări și rezumatul referitor la cursul pe care îl urmase la 
facultatea din Istanbul. Le-am pus pe toate într-un dosar din 
plastic pe care l-am băgat în seiful din cameră - o porcărie 
prevăzută cu o tastatură electronică ce funcţiona pe baterii și pe 
care orice hoţ demn de meseria lui știa cum s-o dezactiveze, să 
spargă codul și s-o deschidă. 

Fotografia și documentele erau menite să o convingă pe 
Leyla Cumali că Michael Spritz se afla pe urmele ei. 

Mai mult, deoarece erau obiecte autentice, așa-numitul efect 
de aură se va răspândi și asupra celorlalte lucruri pe care le va 
descoperi - contam pe faptul că hoţii îmi vor fura și lapto- pul. 


Înăuntru Cumali va găsi două e-mailuri complet false, pe care le 
scrisesem în timpul zborului deasupra lordaniei. Tocmai le 
verificam și le introduceam în Imbox, când a sunat telefonul din 
cameră. 

Era o femeie care s-a prezentat drept secretara biroului de 
criminalistică din New York, însă mi-am zis că era o minciună - 
cu siguranţă, făcea parte din personalul biroului administrativ al 
Șoptitorului. 

— Zborul pe care îl așteptați este 349 Turkish Airlines, care 
vine de la Roma și sosește pe aeroportul internaţional din Milas 
la 15.28, a spus ea. 

Nu așteptam niciun zbor de la Roma, dar am bănuit ceea ce 
se întâmplase - Dave se gândise că un avion cu reacție 
prezidenţial ar atrage prea multe suspiciuni, prin urmare, îl 
îmbarcase pe Bradley într-un zbor comercial. 

M-am uitat la ceas - aveam zece minute la dispoziţie dacă 
voiam să ajung în Milas la timp. Am terminat de verificat e- 
mailurile fără să șterg niciun fișier din computer - materialele, 
într-adevăr, confidenţiale erau protejate de un sistem de criptare 
invincibil de 128 biţi, iar prezenţa lor acolo ar fi făcut ca 
subterfugiul să pară și mai credibil. Computerul avea o parolă și 
un sistem de codificare de nivel scăzut, însă eram convins că - 
așa cum îmi spusese Dave când mi-l dăduse - dacă cineva ar fi 
dorit să-l spargă, ar fi reușit. 

Am așezat laptopul în seif alături de celelalte documente, am 
pornit telefonul bulgăresc, am lipit la loc căptușeala și am ieșit 
repede pe ușă. 

Hamalul, tânărul aflat în spatele recepţiei și femeia de la 
centrala telefonică m-au văzut când am ieșit din lift. Am aruncat 
cheia de la cameră pe tejghea și i-am spus centralistei, suficient 
de tare, încât să mă audă și restul personalului: 

— Merg la aeroport. Dacă sună cineva, spuneţi-i că revin la 
17.30. 

Ştiam că dacă Leyla Cumali voia să-mi scotocească prin 
cameră, primul lucru pe care îl va face va fi acela de a încerca 
să-mi descopere mișcările. Din fericire, tocmai o scutisem pe ea 
și pe hoţi de bătaia asta de cap. 


În timp ce alergam spre mașină m-am gândit că, până ce mă 
voi întoarce, ei vor fi pătruns deja în clădire pe rampa de 
încărcare, vor fi urcat cu liftul de serviciu, vor fi spart yala ușii și 
- ca totul să pară o simplă tâlhărie - îmi vor fi întors camera pe 
dos. 

Însă mă înșelasem amarnic. 


Capitolul 15 


Am ajuns la aeroport la ţanc - la două minute după sosirea 
mea, Bradley a ieșit de la controlul vamal. 

Am ocolit bărbaţii care purtau samovare uriașe în spate, 
nenumăraţii pungași și cerșetori și un cuplu atrăgător de slavoni 
care, cu siguranţă, putea fi inclus în sintagma hoţi de buzunare, 
apoi ne-am îndreptat către parcare. 

Când am ieșit în stradă, vântul sufla direct din Asia, aducând 
cu el un amestec de miresme exotice, în vreme ce în difuzoare 
se auzea un muezin, anunţându-i pe musulmani că era timpul 
pentru rugăciune. L-am văzut pe Bradley uitându-se la traficul 
haotic, la dealurile îndepărtate, acoperite cu păduri de pin, la 
minaretele unei moschei din apropiere și mi-am dat seama că 
era cu adevărat șocat. 

— Suntem aproape de graniţa cu lrakul și cu Siria, am spus 
eu. Destul de diferit de Paris, nu? 

A încuviinţat din cap. 

— Cei din breasla mea se obișnuiesc repede cu locurile 
străine, am continuat eu, însă niciodată cu singurătatea. Mă 
bucur să te revăd. 

— Și eu, a zis el. Ai de gând să-mi explici de ce ne aflăm aici? 

— Nu, am spus eu. Îţi voi dezvălui doar ceea ce trebuie. 

Ajunsesem la Fiat. În timp ce mă luptam cu traficul turcesc l- 
am rugat pe Bradley să scoată bateriile din telefoanele noastre. 
Până am ajuns să-i explic motivul, ne aflam deja pe autostradă. 

— Noi, adică Guvernul Statelor Unite, suntem pe urmele unui 
bărbat, am început eu să-i explic. Îl vânăm de săptămâni 
întregi... 

— Individul despre care vorbește toată lumea? a întrebat el. 
Cel cu declanșatorul nuclear? 


— Nu există niciun individ cu declanșator nuclear, am 
răspuns eu. Asta a fost doar un paravan. 

Am observat uimirea de pe fața lui Bradley și am știut la ce 
se gândea - îl văzuse pe președinte vorbind despre asta la 
televizor de nenumărate ori. Nu aveam timp să-i explic care era 
motivul, așadar, am continuat. 

— În urmă cu două zile am crezut că îl prinseserăm, însă ne- 
am înșelat. Nu știm cum îl cheamă, nu știm ce naţionalitate are 
și nu știm nici locul unde se află. Singura pistă pe care o avem 
este sora lui... 

— Leyla Cumali, a spus el, cu ochii scânteind când a făcut 
legătura. 

— Da. În ultimele douăsprezece ore i s-a zis că nu mă aflu 
aici ca să anchetez o crimă, ci că sunt agent CIA. 

— ȘI ești? 

— Nu, sunt mult mai mult de-atât. Când vom ajunge în 
Bodrum cred că vom descoperi că și-a pus oamenii să-mi 
întoarcă pe dos camera. Hoţii vor fi luat câteva obiecte, inclusiv 
laptopul meu. Are un sistem de securitate, dar va reuși să îl 
acceseze fără prea multă dificultate. Înăuntru va descoperi două 
e-mailuri pe care le va considera importante. Din primul va afla 
că am reușit să interceptăm niște convorbiri telefonice 
codificate între ea și un bărbat din Hindu Kush... 

— De unde? 

— Din Afganistan. Ea va citi că nu cunoaștem conţinutul 
acestor convorbiri telefonice, deoarece sunt codificate, însă, 
având în vedere faptul că ea s-a născut în Arabia Saudită, că 
tatăl ei a fost executat și că prietenul cu care vorbise la telefon 
e implicat în răpirea a trei cetăţeni străini daţi dispăruţi, credem 
că face parte dintr-un complot terorist. 

— Și chiar face parte? 

— Nu cred, dar documentul oferă detalii referitoare la 
exilarea ei iminentă în Lumina Puternică. 

— Ce este Lumina Puternică? 

— Ea va căuta pe internet și va găsi o serie de articole din 
ziar care arată că asta se află în Thailanda și face parte din 
sistemul de închisori secrete ale CIA-ului. 

— Este adevărat? 


— Da. 

— Ce se întâmplă în Lumina Puternică? 

— Acolo prizonierii sunt torturați. 

— Și ţara noastră face una ca asta femeilor? 

— Țara noastră face una ca asta oricui. Ben se afla în ţară de 
treizeci de minute și deja primea o educaţie pe cinste. L-am 
lăsat în tăcerea lui apăsătoare preţ de un minut cât timp am 
depășit un convoi de vehicule militare turcești îndreptându-se 
spre graniţa siriană. 

— Cumali crește singură un băiat de șase ani, am continuat 
eu odată ce am lăsat în urma noastră transportatoarele de 
tancuri. Evident, copilul nu poate fi abandonat - prin urmare, 
documentul atestă aranjamentele făcute pentru binele lui. 

Mi-am scos mobilul, am înlocuit bateria, am deschis fișierul 
cu fotografii și i l-am întins lui Ben. Pe ecran se vedea una dintre 
pozele pe care i le făcusem micuţului în bucătăria lui Cumali. 

— Are sindromul Down, a spus Bradley, uitându-se la mine. 

— Da, am confirmat eu. Documentul atestă că el va fi ridicat 
de oamenii noștri și dus la un orfelinat din Bulgaria, una dintre 
cele mai sărace ţări din Europa. Având în vedere sărăcia și faptul 
că este străin, nu se va îngriji nimeni de nevoile lui speciale. 

Bradley nu și-a luat privirea de la mine. Cred că era 
dezgustat. 

— Scopul documentului este să o îngrozească, am continuat 
eu. 

— Cred că s-ar putea să reușești, a zis el. De ce vrei s-o 
terifiezi? 

— Știm că poate să ia legătura cu ținta noastră. Problema 
noastră este că, dacă vom încerca să o obligăm să facă asta, ea 
îl va contacta în așa fel, încât să poată să-l avertizeze - el se va 
da la fund, iar noi îi vom pierde complet urma. Însă dacă va 
crede că citește niște informaţii secrete și se va speria, va lua 
legătura cu ţinta noastră de bunăvoie. Fără greșeli deliberate și 
avertismente inteligente. El este singura persoană care o poate 
ajuta, singura persoană care îi poate spune ce se întâmplă. 
Chiar dacă ar vrea să o ignore, nu ar putea - este arab, e fratele 
ei, iar asta înseamnă că este capul familiei. 


Bradley a căzut pe gânduri, apoi s-a uitat din nou la 
fotografia pe care o ţinea încă în mână. Micuţul râdea - un copil, 
un simplu pion într-un joc de șah. 

— Ai pus totul la cale de unul singur? a întrebat el și nu am 
simţit admiraţia în vocea lui. 

— În mare parte, da, am răspuns eu. 

— Așa se întâmplă mereu în meseria ta? 

— Nu, am răspuns eu, gândindu-mă la cele două fetițe din 
Moscova. Uneori e mai rău. 

Bradley a inspirat adânc. 

— În regulă. Deci Cumali ia legătura cu fratele ei - și pe 
urmă? 

— Îi pomenește despre cel de-al doilea e-mail. 


Capitolul 16 


După ce m-am asigurat în oglinda retrovizoare, am trecut pe 
banda din dreapta. Mulţumit că nu era trafic, l-am condus pe 
Bradley și mai adânc în „lumea umbrelor”. 

— Al doilea e-mail se vrea a fi din partea directorului adjunct 
al CIA-ului. E datat cu două zile în urmă și indică faptul că a fost 
descoperită o breșă în cazul răpirii celor trei cetăţeni străini din 
Hindu Kush. 

— Dar nu există așa ceva, nu? a întrebat Ben. 

— Nu. Bărbatul și evenimentele sunt învăluite în mister. Este 
un lup singuratic care plănuiește totul de unul singur. Nu există 
nici zvonuri, nici vreo șansă de trădare. Căutăm o fantomă. 

Am virat pe banda de decelerare, îndreptându-mă către 
Bodrum. 

— Însă l-am zărit, am continuat eu. Știm că a fost de două ori 
în Afganistan. Mai întâi ca mujahedin adolescent când a luptat 
împotriva sovieticilor, apoi cu câteva luni în urmă, când i-a răpit 
pe cei trei cetățeni străini... 

— De ce au fost răpiți oamenii aceia? 

— Asta nu pot să-ți spun. 

Ben se simţea ofensat, însă nu puteam face nimic în privinţa 
asta - nu era nevoie să știe, iar asta era regula de aura lumii în 
care tocmai intrase. 


— Un aspect al evenimentelor însă a jucat un rol important în 
planul nostru. Dave McKinley și-a dat seama de asta - nu poţi 
răpi trei oameni de unul singur. Nu în Afganistan, nu din trei 
locaţii diferite, nu din complexe fortificate. Din punctul ăsta de 
vedere, fantoma noastră trebuie să fi fost ajutată. Ne-a oferit o 
pistă. McKinley și-a efectuat de două ori serviciul în 'Ghan și 
nimeni din lumea occidentală nu cunoaște această ţară mai bine 
decât el. Este convins că omul nostru a fost ajutat de un veteran 
mujahedin, probabil de unul dintre despoţii războinici. Legăturile 
dintre ei sunt strânse, iar asta explică faptul pentru care, în 
ciuda celor o mie de agenți de pe teren, nu am aflat nimic. Cel 
de-al doilea e-mail mă informează că peste două zile unul dintre 
acele ajutoare - în schimbul unei sume mari de bani și a unei 
identități noi - va dezvălui numele fantomei noastre și al tuturor 
celor care l-au ajutat. 

Ajunseserăm pe coastă și apusul de soare arunca pe 
suprafața albastră a mării nuanţe rozalii. Mă îndoiam ca Ben să 
fi văzut vreodată ceva mai frumos, însă abia dacă era atent. 

— Dacă ar exista o recompensă financiară, ce s-ar întâmpla 
cu bărbaţii pe care acesta îi trădează? a întrebat el. 

— Ar fi interogaţi, apoi predați guvernului afgan. 

— Și executați. 

— Da. E-mailul nu dezvăluie numele trădătorului, dar din el 
reiese clar că eu îl cunosc. 

— Așadar, dacă ţinta ta - dacă fantoma - vrea să se salveze 
pe el și pe camarazii lui, va trebui să afle numele trădătorului de 
la tine, ca să i-l poată spune de urgenţă despotului războinic. 

— Corect, am răspuns eu. Ținta noastră trebuie să iasă din 
ascunzătoare, să vină în Bodrum și să mă facă să vorbesc. Și are 
mai puţin de o zi la dispoziţie ca să-și finalizeze planul. 

— Atunci, vei pune mâna pe el. 

— Nu. 

Bradley a reacţionat. 

— Nu?! Cum adică „nu”? Am crezut... 

— Nu mă ajută dacă voi pune mâna pe el. Bărbatul deţine 
informaţii de care avem nevoie. Haide să spunem că a trimis un 
colet în America - sau urmează să-l trimită - și noi nu avem cum 


să-l găsim. Trebuie să îl determinăm să ne dea detalii în legătură 
cu expedierea. 

— Prin tortură. 

— Nu, aceeași problemă ca și în cazul surorii lui. Până ne 
vom da noi seama că ne-a vândut gogoși va fi prea târziu. 
Coletul va fi sosit deja. Nu, va trebui să ne spună totul de 
bunăvoie. 

Bradley a râs. 

— Și cum o să-l determini să facă asta? 

— Nu eu am s-o fac, ci tu. 


Capitolul 17 


— Nu! a strigat Ben, holbându-se la mine. 

Nu îl mai văzusem niciodată atât de furios. Tocmai îi 
explicasem cum aveam de gând să-l determinăm pe Sarazin să 
dezvăluie așa-zisele dispoziţii de livrare, dar imediat ce 
terminasem de vorbit, el nu și-a mai dat osteneala să-și ascundă 
dezgustul că se afla în aceeași mașină cu ideea asta. 

— N-am s-o fac. Nimeni n-ar face-o, la naiba! Ce om, ce 
minte ar putea gândi așa ceva? 

— Atunci, dă-mi tu o idee mai bună, am răspuns eu, 
încercând să-mi păstrez calmul. Nici mie nu-mi place. 

— A, chiar? Uiţi că ai a/es viaţa asta. 

— Nu este adevărat. Dacă îţi mai amintești, încercam să las 
totul în urmă - viața asta m-a ales. 

Eram furios - ultimul lucru de care aveam nevoie era o lecţie 
de morală. Am apăsat frâna și am virat brusc, intrând în 
parcarea cafenelei care oferea o priveliște panoramică asupra 
orașului și a mării. 

— Nu mă interesează priveliștea. La naiba! a spus Bradley. 

— Am oprit aici ca să ai intimitate. 

— Intimitate pentru ce? 

— Ca să vorbești cu Marcie. 

Oprisem din nou departe de terasa aglomerată. Am dat să 
ies din mașină, ca să poată rămâne singur. 

— De ce trebuie să vorbesc cu Marcie? a vrut el să știe. 

— Cândva mi-ai spus că părinţii ei au o casă pe plajă - în 
Carolina de Nord sau altundeva. 


— Ce legătură are casa de pe plajă? 

— Au sau nu una?! am insistat eu. 

— În Outer Banks. De ce? 

— Spune-i să meargă acolo - neapărat în seara asta. 

— S-ar putea să vrea să afle motivul. Ca să vezi! 

Nu l-am băgat în seamă. 

— Spune-i să ia cu ea cât mai multe provizii și sticle cu apă. 
Alimente care nu se alterează - orez, făină și butelii de gaz. Să 
nu uite de buteliile de gaz. Cât de multe poate face rost. 

Se holba la mine, dar furia îi dispăruse. 

— Mă sperii, Scott. 

— Brodie! Numele meu este Brodie. 

— Scuze. 

— Nu te speria, aici ești în siguranţă - pe acest tărâm al 
spiritualismului. Ştie să tragă cu arma? 

— Sigur. Eu am învăţat-o. 

— Să ia arme cu ţevi lungi - carabine, arme de vânătoare. Îţi 
spun într-un minut cele mai bune mărci de fabricaţie și numerele 
modelelor. Odată ce se va instala în casă, îi voi explica apoi cum 
să le transforme în arme automate. Va avea nevoie de muniţie. 
Multă muniţie. 

Bradley a vrut să mă întrerupă. 

— Taci! Dacă cineva se apropie de casă, la o distanţă de 
două sute de metri, ea îi va spune să plece. Dacă va continua să 
se apropie, ea va trage și va omori persoana respectivă. Fără 
focuri de avertisment. Două sute de metri, este important - nu 
există niciun risc ca de la acea distanţă să inhaleze particule de 
aerosol și să se infesteze. 

Am văzut frica din ochii lui. 

— Cu ce să se infesteze?! 

— Cu un virus. Este extrem de contagios și rezistent la orice 
fel de vaccin cunoscut. Versiunea asta se numește hemoragie 
invaziv și se crede că are o rată a mortalităţii de 100%. Asta va 
ajunge la noi acasă. Variola. 

Ben Bradley, un poliţist criminalist din Manhattan, un erou al 
evenimentelor din 11 septembrie, o persoană aflată în a doua sa 
călătorie în străinătate, un străin ce a pătruns în lumea secretă 
în mai puţin de douăsprezece ore, un tip stând pe o platformă 


pustie deasupra coastei turcești, cel mai curajos om pe care îl 
cunoscusem vreodată, era în acel moment cea de-a 
unsprezecea persoană care știa secretul. 


Capitolul 18 


Am început să coborâm către Bodrum în tăcere. Ben nu a 
mai sunat-o pe Marcie - nevoit să aleagă între două rele și 
incapabil să găsească o soluţie alternativă de a scoate adevărul 
de la Sarazin, l-a ales pe cel mai mic. 

— Mai spune-mi o dată pașii, a zis el de îndată ce și-a revenit 
din șoc și a reușit să-și înfrângă teama ce îl cuprinsese când 
aflase despre iminenta catastrofă. 

După ce i-am explicat din nou planul și am răspuns la mai 
multe întrebări - chiar și la cele referitoare la lungimea frânghiei 
și la cât de strâns trebuia să fie nodul - am băgat mașina în 
viteză, am trecut încet pe lângă terasă și am pornit la drum. 

M-am concentrat la condus, încetinind doar când am intrat în 
Bodrum și am început să o iau pe străduţe lăturalnice. Odată ce 
ne-am apropiat de casa pe care o căutam, am tras pe dreapta și 
am parcat la o distanţă de cincizeci de metri. l-am arătat-o lui 
Ben, l-am rugat să-mi menţioneze zece caracteristici 
semnificative și apoi le-am repetat. Era o metodă standard de 
memorare și multe studii au arătat că, în condiţii de stres 
maxim, subiectul reușea să-și amintească șase dintre ele. 
Mulțumit că în mijlocul evenimentelor dezlănțuite ale unei 
misiuni Bradley va găsi casa corectă, am pornit din loc și am 
luat-o înspre hotel. 

În timp ce Ben se îndrepta către recepţie, am urcat în 
cameră, nerăbdător să văd ce pagube făcuseră lepădăturile lui 
Cumali. Când am urcat în lift l-am văzut pe administrator 
zâmbindu-i și luându-i pașaportul lui Ben. 

— Ah, domnul Benjamin Michael Bradley, a spus el. Voi avea 
nevoie de cârduri de credit, trei la număr, de la dumneavoastră, 
ca să mă pună la siguranţă. 

— Poţi repeta? i-a cerut Ben. 


Capitolul 19 


Nu era nimic. Stăteam în mijlocul camerei mele de hotel și 
niciun lucru nu fusese atins. 

Am închis ușa în urma mea și m-am dus la dulap, am 
introdus codul în seif și l-am deschis. Laptopul și dosarul din 
plastic erau acolo unde le lăsasem. 

Mi-am plimbat privirea prin încăpere. Unde naiba greșisem? 
Cum de anticipase asta Cumali? Oare tipul de la MIT îi oferise un 
pont, fie în mod voit, fie fără să vrea? Nu credeam asta - risca 
prea mult, ca să o dea în bară telefonând unei polițiste oarecare. 
Atunci, de ce nu mușcase momeala? Mă plimbam prin cameră în 
timp ce săream de la o teorie la alta. Am trecut pe lângă patul 
nefăcut - înainte să plec agățasem semnul „Nu deranjaţi” de 
clanţă, astfel încât hoţii să nu fie deranjaţi - și am intrat în baie. 

Toate lucrurile erau la locul lor. M-am aplecat din reflex, ca să 
ridic un prosop pe care îl lăsasem pe un scăunel, și am văzut că 
tubul cu pastă de dinţi se afla pe raft, acolo unde îl pusesem. 
Încă din copilărie aveam un obicei ciudat - întotdeauna îmi 
lăsam periuța de dinţi în faţa tubului. Dar în baie se afla lângă 
acesta. Cineva le mutase, ca să deschidă dulapul. 

M-am întors, am intrat în dormitor și am tras geamantanul de 
pe dulap. M-am simţit ușurat: chiar dacă intrusul căutase 
înăuntru, nu descoperise mobilul bulgăresc - era în continuare 
ascuns în interiorul căptușelii. Am dezlipit banda adezivă, am 
apăsat pe o iconiţă și am accesat fotografiile făcute la interval 
de două secunde. 

Am constatat imediat că lepădăturile fuseseră, într-adevăr, 
înăuntru, doar că erau mult mai bune decât anticipasem. 

Codul de cronometrare arăta că doi bărbaţi intraseră în 
cameră la treizeci și două de minute după ce plecasem. O 
fotografie le surprinsese fețele: doi hipsteri duri, de vreo treizeci 
de ani, îmbrăcaţi în geci scumpe din piele și rucsacuri în spate. 
Din mișcările lor rapide și eficiente și din conversaţia lor 
minimală, mi-am dat seama că erau profesioniști. Deoarece 
activasem microfonul mobilului, în acel moment reușeam să le 
aud vocile înfundate. Deși nu reușeam să înţeleg ce spuneau, 


am recunoscut limba: erau albanezi. Aruncând o privire 
retrospectivă, lucrul asta ar fi trebuit să declanșeze o alarmă. 

Naţionalitatea lor explica și lejeritatea cu care reușiseră să 
pătrundă în cameră. În fundalul cadrului l-am văzut pe hamal - 
compatriotul și complicele lor -, căruia i se înmâna un teanc de 
bancnote. M-am gândit că după ce a fost plătit el s-a ascuns 
într-un colț al recepţiei și a stat la pândă, ca să-i anunţe în cazul 
în care reveneam mai devreme. 

Existau mii de fotografii - mulțumesc lui Dumnezeu că 
bateriile rezistaseră -, însă uitându-mă peste ele și știind exact 
cum procedaseră profesioniștii, am reușit să-mi fac o idee 
despre ceea ce făcuseră. 

Fotografiile îl înfățișau pe șef - cel care dădea ordinele - 
dându-și jos geaca din piele și apucându-se de treabă. Sub 
haină purta un tricou negru, mulat pe corp - ales, fără îndoială, 
ca să îi scoată în evidenţă mușchii. „O mulţime de steroizi”, mi- 
am zis eu. 

A scos dintr-un rucsac o cameră foto digitală și, înainte să 
cerceteze lucrurile împrăștiate pe biroul mic, le-a fotografiat, ca 
să le poată așeza ulterior exact așa cum le găsise. M-am gândit 
că aplicaseră aceeași metodă și în cazul celorlalte mișcări pe 
care le făcuseră. Nu era de mirare că, în afară de periuţa de 
dinţi, a cărei poziţie era ușor modificată, aveam impresia că 
nimeni nu intrase în cameră. 

Și-au îndreptat atenţia spre seif și, deși imaginile nu erau 
foarte clare, mi-am dat seama că nu reprezentase un obstacol. 

Musculosul trebuie să fi învârtit tastatura rotundă în sens 
invers acelor de ceas, ea a ieșit în afară, lăsând să se vadă 
panoul electric și circuitele. Lucrul ăsta i-a permis să scoată 
bateriile - anulând astfel codul - și să-și conecteze propria 
tastatură. Un calup de zece fotografii arăta că reușise să 
deschidă ușa în mai puţin de douăzeci de secunde. 

Au scos dosarul din plastic și au fotografiat poza cu casa 
părintească a lui Cumali, apoi Musculosul și-a luat laptopul, a 
introdus discul în el și i-a copiat conţinutul. De îndată ce au 
terminat de copiat și-au îndreptat atenţia asupra laptopului 
meu. Nu a fost nevoie să mă uit la toate pozele din mobil ca să 
știu ce au tăcut - folosindu-se de o șurubelniţă mică, ei au scos 


hard driverul, după aia l-au inserat în computerul lor, trecând de 
majoritatea măsurilor de securitate instalate pe laptopul meu. 
Cu ajutorul unui program de generare a codurilor, ei trebuie să fi 
dezactivat și celelalte măsuri de securitate rămase, accesând 
astfel toate documentele și e-mailurile în câteva minute. 

În continuare a fost simplu să copieze totul pe USB-urile 
portabile, să pună la loc hard driverul în laptop și să așeze totul 
la loc în seif. M-am uitat la restul pozelor și am văzut că ei 
căutaseră și în celelalte părți ale camerei, că intraseră în baie și 
jeșiseră pe ușă cu tot ce aveau nevoie la douăzeci și șase de 
minute după ce sosiseră. 

M-am așezat pe pat și m-am uitat la poza care îi înfățișa 
plecând. Mâna îmi tremura, din cauza relaxării - fusese o 
reușită, prima etapă se încheiase. Cumali crezuse ceea ce Îi 
spusese omul nostru de la MIT și acţionase exact cum 
sperasem. 

Nu exista nicio îndoială că ea va reuși să citească informaţiile 
furate și asta însemna că următorii pași depindeau în totalitate 
de ea. Oare va crede conţinutul e-mailurilor? Oare făcusem 
greșeli mici, dar fatale, din cauza oboselii și a stării de agitație? 
Oare va fi suficient de panicată, de înspăimântată că va ajunge 
în Lumina Puternică, iar copilul, într-un orfelinat din Bulgaria, 
încât să alcătuiască un mesaj codificat și să-l contacteze pe 
fratele ei? 

Poate că, dacă n-aș fi fost atât de preocupat de întrebările 
astea, aș fi fost mult mai atent la poza afișată pe ecranul 
telefonului. Știam că în zonă își desfășurau activitatea șapte 
carteluri importante de droguri și că unul dintre ele, condus de 
un fermier ce planta lavandă în Salonic, vedea un real interes în 
activităţile agenţilor secreţi americani. Dacă aș fi fost mult mai 
atent, m-aș fi gândit la persoana cea mai potrivită la care ar fi 
apelat Cumali, ca să facă treaba asta pentru ea sau, poate, aș fi 
recunoscut ceva la bărbaţii surprinși în poze. Însă nu m-am 
gândit la detaliile astea. Tocamai în clipa aia am auzit o bătaie în 
ușă. 

M-am uitat prin vizor și-am văzut că era Bradley. 

— Au fost hoţii? m-a întrebat el. 

— Da, am răspuns eu. 


S-a prăbușit într-un fotoliu. 

— Ce zici de administrator, hm? 

— Profesorul? Ce-i cu el? 

S-a întors și s-a uitat la mine. 

— Profesorul! Ce predă? 

— Engleză, i-am răspuns eu. 

Bradley a schițat un zâmbet - spre marea mea ușurare. Asta 
însemna că nu mai era dezgustat de rolul ce îi fusese distribuit. 
În eventualitatea în care planul meu funcţiona, el trebuia să fie 
calm și implicat: viaţa mea depindea de asta. 


Capitolul 20 


— Şi-acum ce facem? a întrebat Bradley. 

leșiserăm din cameră și ședeam într-un colț la restaurantului 
din hotel. Era 18.30 și, cu toate că nu era ora cinei, 
comandaserăm niște platouri cu meze. Niciunul nu avea poftă 
de mâncare, deoarece eram prea încordaţi. Eram singuri - 
sezonul era pe terminate, iar cei câţiva musafiri ai hotelului 
ieșiseră deja în barurile și restaurantele de pe plajă. 

— Următorul pas este acela că Leyla Cumali va citi e- 
mailurile false. Sperăm să îl contacteze pe fratele ei, am răspuns 
eu. 

— Cum vom ști că a făcut-o? 

— Prin Echelon, am precizat eu. 

— Ce este Echelon? 

— Ceva ce nu există. Dar dacă ar exista, ar intercepta toate 
apelurile telefonice, liniile fixe, e-mailurile, orice mijloc de 
comunicare din zona asta a Turciei. Va monitoriza o singură 
cabină telefonică, aflată la câţiva kilometri de aici. 

— Și dacă Leyla Cumali îl va contacta, când crezi că o va 
face? 

Aceeași întrebare îmi venise și mie în minte. 

— Trebuie să fi primit deja informaţiile furate, am răspuns eu. 
După cum au acţionat albanezii nu va fi nevoită să-și irosească 
timpul, ca să le decodeze, parolele au fost deja sparte. Dacă 
presupunem că va crede ceea ce va citi, se va speria foarte tare. 
Va reciti informaţiile, încercând să descopere alte chestii pe hard 


drive, ceea ce înseamnă că va pierde timpul. În cele din urmă, 
șocul cel mare, poate și senzaţia de greață vor trece. 

Se va așeza în fața computerului din vechea casă 
pescărească și va posta un mesaj pe forumul de pe internet sau 
pe pagina de socializare. Aproape imediat Sarazinul va primi un 
mesaj pe telefon de la același site prin care va fi anunţat că 
cineva care îi împărtășea pasiunile postase o informaţie. El va 
ști ce înseamnă asta - trebuie să o contacteze urgent, probabil 
la o oră prestabilită. Între timp, Cumali trebuie să înregistreze 
fragmente din programele de știri englezești și să codifice un 
mesaj. Starea de neliniște îi va încetini munca, apoi va trebui să 
conducă până la cabina telefonică și să aștepte telefonul lui. 
Cred că până va termina ea, Echelon va fi aflat ceva până la 
miezul nopţii. Dacă nu va intercepta nimic, înseamnă că ea a 
anticipat totul și atunci suntem terminati. 

— Să spunem că Echelon află ceva. Te va suna McKinley să-ţi 
spună că bărbatul este, probabil, pe drum? a întrebat Bradley. 

— Da. Mesajul lui McKinley va fi scurt, va conţine ceva de 
genul: „Amice, suntem în direct.” 

— Miezul nopţii, a zis Bradley încet și s-a uitat la ceasul aflat 
deasupra șemineului. Mai sunt trei ore, a conchis el și a râs 
scurt. Va fi o noapte lungă. 

— Mda, am replicat eu calm, deoarece de-a lungul anilor 
avusesem parte de multe nopţi lungi și învățasem câte ceva 
despre răbdare. Avem două variante: vrei să jucăm cărţi sau să 
auzi o poveste? 

— Știu și eu? a răspuns el. Este o poveste frumoasă? 

— Te vei lămuri singur, am spus eu. Este despre o femeie pe 
care o cheamă Ingrid Kohl. 


Capitolul 21 


— Nu toate sentințele de condamnare la moarte sunt 
semnate de judecători sau de membrii guvernului, am început 
eu să-i povestesc. În cazul de faţă este vorba despre un contract 
prenupţial. 

Eu și cu Ben ne mutaserăm din sala de mese în foaier - în 
șemineu ardea focul, alături se afla un motan ce lenevea și din 
locul acela plăcut puteam vedea ușa de la intrare. Asta în cazul 


în care Cumali sau albanezii ar fi avut un alt plan și s-ar fi 
hotărât să-mi facă o vizită inopinată. 

— Bărbatul și femeia în speță se cunoscuseră cu șase 
săptămâni înainte de a hotări să se căsătorească, am continuat 
eu. Pe ea o cheamă Cameron, iar pe el Dodge, iar în joc erau 1,2 
miliarde de dolari. 

— Nu-i de mirare că a existat un prenupţial, a spus Ben, 
ridicând sticla de bere. 

„Dacă ar fi existat o seară potrivită pentru un pahar, mi-am 
zis eu, atunci aceea era, însă am încercat să înlătur gândul 
ăsta.” 

— Cameron fusese o vânzătoare de succes, prin urmare, nu 
se afla în poziția de a negocia sau de a avea acces la consiliere. 
Nu mai e nevoie să spun că respectivul contract era destul de 
strict. Dacă divorța de Dodge, mai ales în primii cinci ani, nu se 
alegea cu aproape nimic. Pe de altă parte, dacă rămânea 
văduvă, se alegea cu tot. Așadar, dacă ajungea să nu-l mai 
iubească... 

— Și voia să pună mâna pe bani... a adăugat Ben. 

— Dodge nu semnase un contract prenupţial... 

— Își semnase condamnarea la moarte, a zis detectivul, 
ridicând din sprâncene impresionat. 

— Câteva luni mai târziu Cameron a hotărât că nu mai dorea 
să fie cu Dodge, am adăugat eu. 

— A apărut o terță persoană? 

— Așa se întâmplă de obicei - în cazul de faţă, a fost o 
femeie. 

— Uau, lucrurile devin din ce în ce mai interesante, a 
exclamat Ben. 

— Trebuie să înţelegi că există anumite aspecte pe care nu le 
știu. A trebuit să-mi dau cu părerea, să fac supoziţii, să mă 
bazez pe experienţă, însă știu că am dreptate. 

El a dat afirmativ din cap. 

— Sigur. Ești singurul anchetator pe care nu îndrăznesc să-l 
contrazic. 

— Intuiția îmi spune că cele două femei au crescut împreună, 
bănuiesc că au fost iubite înainte să-l cunoască pe Dodge, am 


continuat eu. Haide s-o numim Marilyn pe prietena lui Cameron 
- nu-i cunosc numele adevărat. 

M-am uitat la ceas - trecuseră doar douăzeci de minute. Nu 
știam asta; dar, din câte se părea, timpul se scurgea încet când 
așteptai sfârșitul lumii. 

— Au plecat din Turkey Scratch sau cum s-o fi numind locul 
lor natal și s-au mutat în Manhattan pline de speranţă, 
presupun. Cameron s-a angajat la Prada, iar Marilyn a vrut să 
devină actriţă. Cu alte cuvinte, s-a angajat într-un birou. 

— Apoi Cameron l-a cunoscut pe miliardar, a continuat Ben 
firul poveștii. 

— Da, deși a existat o mare pasiune, Cameron trebuie să-și fi 
dat seama că era unica ei șansă de a se îmbogăţi - fulgerul nu 
lovește de două ori în același loc. Poate că a discutat cu Marilyn 
și poate că discuţia a decurs într-un mod cât se poate de 
civilizat, însă știu din experienţă că, în viaţă, lucrurile nu sunt 
întotdeauna roz - bănuiala mea este că și-a părăsit prietena din 
copilărie. Indiferent ce s-a întâmplat, ea s-a căsătorit cu el. De 
un lucru sunt sigur: Dodge nu a întâlnit-o niciodată pe Marilyn, 
nici n-a văzut-o, iar detaliul ăsta este important pentru ceea ce 
s-a întâmplat ulterior. 

— În regulă, a zis Ben. Deci Dodge și cu Cameron se 
căsătoresc, dar lucrurile nu merg. 

— N-a durat mult timp. Deși cred că Marilyn s-a simţit 
trădată, Cameron a reluat legătura cu ea. Voia să scape de 
Dodge, însă avea o problemă... 

— Contractul prenupţial. 

— Corect, numai că femeile au găsit o rezolvare - vor 
rămâne împreună și cu banii. Îl vor omori. 

— Care a fost planul lor? a întrebat Ben. 

— Nu aveau unul. Apoi, într-o dimineaţă, un grup de teroriști 
le-a venit în ajutor - 11 septembrie. Biroul unde lucra Marilyn se 
afla într-unul dintre turnuri, dar ea întârziase la serviciu. A văzut 
avioanele lovind turnurile și și-a dat seama - la fel ca și restul 
oamenilor - că era moartă. Pentru un viitor criminal, nu există 
un alibi mai plauzibil. 

Mi-am ridicat privirea și am văzut trei musafiri intrând pe ușa 
din față și îndreptându-se către lift. Ca de obicei, din experienţa 


mea de observator, am știut că toți musafirii vor reveni la hotel. 
În următoarele zece minute tânărul ajutor al administratorului 
va încuia ușa de la intrare, se va asigura că platforma de 
încărcare și ușa de serviciu erau închise și va lăsa doar câteva 
lumini aprinse în clădire. M-am uitat la ceasul de pe polița 
șemineului - limbile indicatoare abia dacă se mișcau. Unde era 
Cumali? Unde naiba era Echelon? 

— Însă Marilyn a trebuit să rămână moartă, a spus Ben, 
târându-mă înapoi în New York, în ziua de 11 septembrie. 

— Așa este. A mers prin fum și printre trupuri dezmembrate 
și a găsit locul perfect unde să se ascundă. Eastside Inn. 
Deoarece era actriță, s-a folosit de talentul ei, ca să se asigure 
că nimeni nu o va putea recunoaște sau descrie. În fiecare zi 
juca un alt rol. 

Ben a încuviinţat din cap. 

— Da - n-am reușit niciodată să obţin portretul-robot. Trebuie 
să fi întocmit un plan imediat - așa a ajuns la Biblioteca din New 
York și la cartea ta. 

— Corect. Apendicele de la sfârșit descrie rata crimelor 
săvârșite în alte țări. După câteva minute de lectură și-ar fi dat 
seama că existau locuri mult mai bune pentru a comite o crimă 
decât în America. Turcia era perfectă - metodele de investigare 
criminalistică nu erau prea folosite, iar anchetatorii erau foarte 
aglomeraţi. Cameron ar fi reușit să-l convingă repede pe Dodge 
să facă o plimbare pe Marea Egee, însă asta ar fi constituit o 
problemă pentru Marilyn. 

— Morţii nu pot obţine pașapoarte, a zis Bradley. 

Am încuviinţat din cap. Lumina din hotel a început să se 
micșoreze, pisica s-a întins, iar eu și cu Bradley ne-am uitat la 
ceasul de pe poliţa șemineului. Mai aveam 125 de minute. 

Am inspirat adânc, m-am ridicat în picioare și m-am dus să- 
mi torn cafea. Îmi tremurau mâinile. 


Capitolul 22 


Și cei din Washington se uitau la ceas. Pe Coasta de Est era 
miezul zilei și Dave estimase la rândul lui timpul când cei de la 
Echelon ar fi trebuit să intercepteze mesajul codificat al lui 
Cumali. Era mai devreme decât prevăzusem. 


Dacă era așa, după calculele lui, urma să se întâmple nu mai 
târziu de 23.00, ora Bodrumului. Fie era mai pesimist, fie mai 
realist decât mine. 

Când au mai rămas doar șaizeci de minute după socoteala 
lui, și-a închis ușa de la birou, a oprit toate apelurile telefonice și 
a dat ordine stricte să nu fie deranjat. Dacă președintele dorea 
să ia legătura cu el, pe birou exista o linie directă, securizată. În 
cazul unor vești bune, cei de la Agenţia Naţională de Securitate 
îi puteau transmite detaliile printr-o conexiune la internet, 
înființată special pentru așa ceva. 

În adâncul sufletului nu credea că planul va funcţiona. 
Învăţase din experienţă că dorinţele nu aveau nicio relevanţă și 
văzuse prea multă nebunie, prea mult fanatism ca să creadă că 
o luptă împotriva terorismului ar putea să se încheie cu bine - 
pe durata primei lui misiuni în Afganistan, ca tânăr analist, 
fusese grav rănit de o femeie însărcinată care avusese legată la 
brâu o bombă, iar ca șef de staţie, câțiva ani mai târziu, văzuse 
copii ţinând în mână grenade și alergând către soldaţi, ca să le 
ceară bomboane. 

Nu, era convins. În scurt timp, președintele va ordona 
închiderea graniţelor, se va declanșa o panică generală, cozile 
pentru vaccin se vor întinde pe kilometri întregi, trupele militare 
vor ieși pe străzi și va începe îngrozitoarea vânătoare a 
infectaţilor sinucigași. De îndată ce președintele va fi terminat 
discursul către naţiune, Dave îi va înmâna documentul pe care 
începuse să-l scrie în acel moment. Era demisia lui. 

A scris în stilul lui brutal de sincer, însă cu o tristeţe atât de 
apăsătoare, încât avea impresia că îl va strivi. Era trist pentru 
țara lui, pentru cetăţenii pe care îi dezamăgise, pentru copiii lui 
pe care abia dacă îi cunoștea, pentru cariera pe care o începuse 
atât de promiţător în urmă cu treizeci de ani și care avea să se 
termine cu un eșec epocal. 

Timpul estimat s-a scurs - conexiunea de internet era 
deschisă, ecranul pornit - până s-a terminat. Timpul expirase și 
nu primise nicio înştiinţare de la Echelon. Pentru prima oară în 
viaţă, se simţea copleșit de durere că avusese dreptate. 


A deschis sertarul și, tocmai își lega cureaua în jurul braţului, 
ca să-și verifice tensiunea arterială, când lumina roșie a liniei 
directe a început să pâlpâie. A ridicat receptorul. 

— Nimic? a întrebat președintele, fără să se obosească să-și 
ascundă neliniștea. 

— Nu, a răspuns Șoptitorul. Este evident că Leyla Cumali nu 
a mușcat momeala - o greșeală mică, dar decisivă, presupun. 
Călătorul a calculat diferit momentul-cheie - spune că au mai 
rămas cincizeci și șapte de minute -, dar asta nu va schimba 
nimic. Ce vreţi să faceți? Să vă adresați naţiunii acum? 

A fost o perioadă lungă de tăcere, răstimp în care Grosvenor 
încerca să-și pună gândurile tumultoase în ordine. 

— Nu, a răspuns el într-un sfârșit. l-am dat treizeci și șase de 
ore. Vom face cum vrea el. Îi datorăm măcar atât. 

Grosvenor a închis, simțind o durere devastatoare pentru 
naţiune și pentru oameni, conștient că opinia publică și istoria 
vor fi nemiloase în sentinţa pe care o vor da. 

La fel ca și Dave, în urmă cu o oră își eliberase și el agenda și 
anulase toate apelurile telefonice, astfel încât stătea singur, 
învăluit de tăcerea apăsătoare a după-amiezii. Și-a sprijinit capul 
în mâini, dorindu-și ca Anne să fie încă în viață, să fi avut copii, 
să-și fi întemeiat o familie în sânul căreia să găsească liniște și 
înțelegere. 

Însă nu exista nimic, doar un val puternic de teamă care 
începea să-i inunde coridoarele pustii ale minţii. 


Capitolul 23 


Bradley și cu mine ne aflam pe un alt coridor - ne îndreptam 
în tăcerea sumbră a hotelului către camera mea. 

Cu mai puţin de treizeci de minute până la termenul-li- mită, 
dorind să scap, într-o oarecare măsură, de acea neliniște 
copleșitoare, i-am spus lui Bradley că voiam să-i dau dosarele 
întocmite de poliţia turcă referitoare la moartea lui Dodge. Știind 
că vor avea o importanţă covârșitoare într-o viitoare urmărire în 
instanţă, a fost de acord. l-am zis noapte bună motanului leneș 
și am traversat foaierul pustiu. Tocmai intenţionam să urcăm în 
lift când m-am oprit - aveam o puternică senzaţie că eram 
urmăriţi. 


Nu era nimeni în zonă, nici măcar ajutorul administratorului, 
însă pe perete era instalată o cameră de supraveghere cu circuit 
închis - îndreptată către recepţie și seif - și m-am întrebat cine 
era persoana din biroul alăturat care ne urmărea. 

l-am șoptit lui Ben să ia liftul în timp ce eu voi urca pe scări - 
unui grup de agresori, albanezi, de exemplu, i-ar fi fost foarte 
greu să se ocupe de o ţintă care se împărțea brusc în două. 
Polițistul mi-a aruncat o privire întrebătoare. 

— Trebuie să mă menţin în formă, am explicat eu. 

Ştia că minţeam. După ce a intrat în lift, am luat-o la stânga, 
am urcat două câte două scările și am ajuns sus tocmai când se 
deschideau ușile din oțel ale liftului. S-a holbat la mine și a 
ridicat din sprâncene - ţineam Beretta de 9 mm în mână cu 
piedica trasă. 

— Ridici greutăţi? m-a întrebat el, cu o mină serioasă. 

Am lăsat arma jos și ne-am îndreptat împreună către camera 
mea. Aveam în continuare senzaţia că eram urmăriţi, însă 
coridorul nu era prevăzut cu camere de supraveghere. M-am 
întors repede și m-am uitat în întunericul din spatele nostru, n- 
am văzut nimic. 

Când am descuiat ușa, mi-a trecut un gând prin minte: 
hamalul ar putea fi încă în clădire, urmând ordinele persoanei 
care îl recrutase, ca să stea cu ochii pe mine. Am închis ușa în 
urma noastră, am încuiat-o și mi-am așezat pistolul la 
îndemână, pe măsuţa de cafea. 

— Am rămas în Manhattan, mi-a reamintit Bradley. Cameron 
și cu Marilyn hotărâseră să-l omoare pe Dodge, însă exista o 
problemă. 

— Da, Marilyn avea nevoie de pașaport, am spus eu. Prin 
urmare, au început căutările. Erau interesate de o femeie în jur 
de 20 de ani, o singuratică, poate nou-sosită în oraș, cu 
siguranţă, cineva căreia nu îi va duce nimeni dorul. 


— Au găsit-o? 

— Bineînţeles. 

— Unde? 

— Într-un bar de homosexuali, Craig's List, Washington 
Square, într-o după-amiază de duminică - nu știu, n-are 


importanţă. Însă Marilyn a ieșit cu ea la întâlnire. Seara, mai 


târziu, a invitat-o în camera ei de la Eastside Inn, promiţându-i 
droguri și sex. Însă a omorât-o. 

Ne-am uitat unul la altul. 

— A omorât-o ca să-i fure identitatea, Ben, am precizat eu. 

Bradley n-a zis nimic, ci a căzut pe gânduri și, ca orice 
polițist bun, încerca să umple spaţiile goale. 

— Îți mai aduci aminte de femeia care a participat la 
seminarul tău? am continuat eu. Cămașă turcoaz, foarte 
inteligentă, stătea în primul rând... 

— Sigur, dar nu cred că era prea inteligentă. l-ai spus că 
femeile erau atrase sexual de tine și ea a fost de acord cu asta. 

Am râs. 

— A intuit că, poate, crima avea vreo legătură cu furtul de 
identitate, însă nu mă concentram. Au venit indivizii aceia și s- 
au așezat în spate, îţi amintești? Ar fi trebuit să fiu mai atent - 
avea dreptate. 

— Zici că pe victimă o cheamă Ingrid Kohl? a întrebat 
Bradley. Este femeia pe care am găsit-o în baia de acid? 

— Da, am răspuns eu. Marilyn decedase. Nu avea nicio 
identitate, prin urmare, trebuia să-i distrugă faţa, amprentele și 
să-i scoată dinţii lui Ingrid. Nu putea permite ca trupul să fie 
identificat - urma să-i fure numele și să se dea drept ea. Odată 
ce adevărata Ingrid a murit, ea avea portmoneul, geanta și 
cheile de la apartamentul acesteia. A curăţat camera 89, a 
pulverizat antiseptic industrial, a mai aruncat un ochi, a ars tot 
ce a găsit și a plecat. 

— Crezi că s-a mutat în apartamentul lui Ingrid? 

— Habar n-am. A ales o persoană singuratică, deci este 
posibil. Indiferent ce s-a întâmplat, Marilyn a scotocit imediat 
printre lucrurile lui Ingrid. Peste câteva ore avea un cod numeric 
personal și tot ce-i mai trebuia ca să obţină un certificat de 
naștere. 

— lar cu un certificat de naștere poţi obține pașaportul, a 
spus Bradley. 

— Corect, am zis eu și am început să strâng dosarele legate 
de crima lui Dodge. 

M-am uitat la ceasul electronic de pe noptieră - mai 
rămăseseră cincisprezece minute - și am încercat să nu mă 


gândesc la eșec. Mai era timp - nu aveam nevoie decât de un 
apel telefonic și de un mesaj scurt. 

— Deci acum este Ingrid Kohl și deţine un pașaport adevărat 
cu poza ei înăuntru, a spus Bradley. 

— A luat avionul către Europa, am explicat eu, s-a dat drept 
turistă și a sosit în Turcia cu patru luni înaintea lui Cameron și a 
lui Dodge. 

— Care era planul? Cum aveau de gând să-l omoare ea și cu 
Cameron? 

— Nu cred că aveau un plan. S-au gândit că vor găsi ele ceva 
aici - o cădere accidentală de pe iaht într-o noapte, o supra- 
doză de droguri, vor aștepta până se va îmbăta, apoi îl vor îneca 
în cadă. Însă lui Ingrid i-a surâs norocul - a cunoscut un escroc 
care își zicea Gianfranco, un tip care știa mai multe despre casa 
în care stătea Dodge decât oricine altcineva. Cred că făcea o 
șmecherie - când casa nu era închiriată le ducea pe tinere prin 
tunelul secret și întreținea relaţii sexuale cu ele în vila încuiată. 

— Există o intrare secretă în casă? a întrebat Bradley. 
Bănuiesc că a fost exact ceea ce avea nevoie Ingrid. 

— Da, am răspuns eu, întinzându-i teancul de dosare și 
zicându-mi în gând: „Mai sunt zece minute.” Dodge și cu 
Cameron au sosit în Bodrum cu iahtul lor și s-au întâlnit cu Ingrid 
prin cluburi - pur întâmplător, nimic deosebit. Dodge nu o 
cunoscuse niciodată pe iubita lui Cameron, prin urmare, nu avea 
niciun motiv să suspecteze că Ingrid ar fi altcineva decât cine 
pretindea că era. Cele două femei au așteptat până când au 
știut că se afla singur pe proprietate - în noaptea spectacolului 
cu focuri de artificii apoi Ingrid a pătruns prin hangarul pentru 
bărci și a traversat tunelul. Dodge se afla în bibliotecă și se 
droga la greu când o femeie pe care o cunoștea a dat năvală în 
încăpere - bineînţeles că s-a gândit că o lăsase să intre paznicul. 
Cred că ea i-a spus, aparent impacientată, că elicopterul în care 
se afla Cameron tocmai se prăbușise în golf. 

— La naiba! a exclamat Ben, șocat de ingeniozitatea 
nemiloasă a complotului. 

— Firește că Dodge a crezut-o, am continuat eu, nu că s-ar fi 
aflat într-o stare în care ar fi putut gândi raţional - era foarte 
drogat, îi era silă de sine și era dezgustat. 


— De unde știi? 

— Avea în palmă niște tăieturi. Poliţiștii au crezut că, în 
cădere, apucase cu mâna crengile unui arbuști, însă rănile erau 
mult prea regulate. Și le făcuse el însuși în bibliotecă. Este o 
practică neobișnuită printre cei care se droghează - îi plăcea să- 
și provoace durere. 

Ben tăcea. 

— Săracul, a spus el în cele din urmă, are toţi banii din lume 
și stă singur, cu un cuţit în mână... 

În vocea lui se simţea tristețea. 

— Și-a luat binoclul, iar Ingrid l-a condus afară, pe peluză, am 
continuat eu. Disperat să vadă ce i se întâmplase lui Cameron, 
el s-a urcat pe gard. Probabil că Ingrid s-a oferit să-l sprijine, 
ținându-l de talie. Totul se potrivise de minune. Ingrid l-a împins 
ușor, el a plonjat în gol, iar la ușă le aștepta un miliard de dolari. 

Am ridicat din umeri, gata - se terminase. Ben s-a uitat la 
mine. 

— Ai văzut un caz mai bun ca ăsta? a întrebat el. Chiar dacă 
polițiștii turci ar fi crezut că era vorba de crimă, nu era nimic 
care să dovedească faptul că exista vreo legătură între Ingrid și 
Cameron. 

— Absolut nimic, am confirmat eu. Cum ar fi putut fi 
considerată suspectă? Nu exista nicio relaţie din trecut, nicio 
implicare prezentă, niciun motiv. 

Ben a clătinat din cap. 

— Genial. 

— Te cred și eu. Ambele crime, atât cea din Manhattan, cât și 
cea de aici. 

Ben a găsit un dosar care i-a atras atenţia și l-a deschis - 
conţinea poza de pașaport a lui Ingrid. l-a privit îndelung chipul 
frumos. 

— Dacă ai dreptate în legătură cu faptul că a fost respinsă, 
cred că Ingrid trebuie să o fi iubit cu adevărat pe Cameron - să 
te dea la o parte pentru un tip, să te ia înapoi și apoi să ucizi 
pentru ea. Nu o dată, ci, după cum spui tu, de două ori. 

Nu analizasem niciodată cazul din perspectiva asta. 

— Da, presupun că ai dreptate, am spus eu. O iubire ciudată 
totuși. 


Bineînţeles, ar fi trebuit să-mi amintesc despre ce declarase 
Ingrid când am interogat-o - despre faptul că nu înțelegeam nici 
pe jumătate povestea. Presupun că era o aroganță din partea 
mea - fusesem atât de convins că soluționasem cazul. 

Și Bradley la fel. 

— Ce mare neșansă pentru ele, nu? a zis el. Comiseseră ceea 
ce puteau fi două crime aproape perfecte și ar fi scăpat neprinse 
dacă cei care conduc serviciile secrete ale Statelor Unite și unul 
dintre agenții acestora nu s-ar fi concentrat asupra orașului 
asta. 

— Ghinion pentru ele, poate, dar nu și pentru noi, am zis eu. 
Fără Ingrid și Cameron, nu aș fi avut acoperirea perfectă, nu am 
fi ajuns niciodată atât de aproape. Dumnezeu să le ajute, însă 
au constituit o parte importantă din ceea ar fi putut fi o mare 
victorie. 

— S-a terminat? a întrebat el surprins, uitându-se la ceas și 
eu am calculat că mai erau patru minute. Nu crezi că el va 
suna? 

Am clătinat din cap. 

— Nu ţi-am spus, dar McKinley a făcut și el o estimare a 
momentului în care am putea primi vești. Eu am fost liderul - lui 
i-a ieșit cu o oră mai devreme. 

— Și ce se va întâmpla mai departe? a întrebat el încet. 

— Dăm un telefon și ne rezervăm bilete la primul zbor către 
casă, am răspuns eu. Dacă vom pleca dis-de-dimineaţă, vom 
ajunge, probabil, înainte să se închidă aeroporturile. Apoi vei 
face ceea ce ţi-am sugerat - o vei lua pe Marcie și veţi merge la 
casa de pe plajă. Împreună veţi avea o șansă. 

— Mai bine în trei, a sugerat el. Vino cu noi. 

Am clătinat din cap zâmbind. 

— Nu, voi merge la Paris. 

— La Paris? a repetat el șocat. Orașele vor fi cele mai 
nepotrivite locuri. 

— Da, însă acolo am fost fericit... am avut o mulțime de 
visuri... dacă lucrurile se vor înrăutăți, aș vrea să fiu prin 
apropiere. 


M-a privit îndelung mult timp, cred că era trist, însă îmi era 
greu să-mi dau seama. Apoi a început să mă întrebe în cât timp 
își va pierde efectul virusul și altele... 

Mi-am ridicat mâna, facându-i semn să tacă. Mi s-a părut că 
auzisem ceva pe coridor. Am rămas amândoi nemișcați și am 
ascultat. Pe urmă am perceput amândoi - zgomot de pași. 

Am luat repede arma de pe noptieră și m-am apropiat în 
vârful picioarelor de vizor. Ben și-a scos pistolul și i-a îndreptat 
țeava în locul unde s-ar fi deschis ușa. 

M-am uitat prin vizor și am văzut umbra unui bărbat pe 
perete. Se apropia. 


Capitolul 24 


Bărbatul și-a făcut apariţia - era hamalul. Fără să știe că era 
urmărit, a introdus un plic pe sub ușă. 

Am așteptat să plece, înainte să pun pistolul jos și să ridic 
plicul. Sub privirea lui Ben, l-am deschis și am scos o singură 
foaie de hârtie. Inima îmi bătea cu putere, gândurile mele 
ezitând între speranţă și o reţinere chinuitoare. 

Am citit-o, am simţit cum zidul de neliniște se prăbușea și 
am început să clatin din cap nedumerit. 

— Ce este? a întrebat Ben. 

— Sunt un prost, am răspuns eu. Nu urma să fie transmis 
niciun mesaj pe care să-l intercepteze Echelon. Cumali n-a fost 
nevoită să meargă până la cabina telefonică - bărbatul este deja 
aici. 

— În Bodrum? De unde știi? 

l-am arătat scrisoarea. 

— Vrea să vină după mine la ora unsprezece dimineaţa - m-a 
invitat să merg la picnic împreună cu fiul ei. 

— Nu, nu e bine, a zis Ben. Ce se poate întâmpla dacă fiul ei 
va fi acolo? 

Am râs. 

— Nu va fi, am spus eu. Va inventa o scuză. Ce motiv ar avea 
să mă invite brusc la picnic? Nu mă poate suferi. Nu, fratele ei e 
aici, Ben. Mâine voi face cunoștință cu el. 

Îndoiala lui Ben a dispărut sub greutatea certitudinii mele și 
i-am zărit privirea. Îmi dădeam seama că se temea de rolul pe 


care trebuia să-l joace. Ca să fiu sincer, nici eu nu eram ne 
răbdător să îl joc pe al meu. l-am descuiat ușa. 

— Sună-l repede pe Dave. Spune-i doar atât: „Amice, sun 
tem în direct.” 


capitolul 25 


Venisem în Turcia în calitate de explorator și sfârșisem prin a 
deveni o momeală. Prin urmare, nu mă obosisem să pun 
lucrurile în ordine înainte să plec, deci eram nevoit să o fac 
repede. 

De îndată ce Bradley a plecat ca să îl sune pe Dave, m-am 
așezat la biroul mic, am scos o foaie de hârtie și, în ciuda orei 
înaintate, am început să-mi scriu testamentul. În circumstanţe 
normale - având doar pensia de la guvern, renta de la Grace și 
colecţia mică de tablouri - nu mi-aș mai fi bătut capul. Însă 
lucrurile se complicaseră. Când Ben și cu Marcie mă deconspira- 
seră, obligându-mă astfel să plec din Paris, două dintre puţinele 
lucruri pe care le aruncasem în grabă în geamantan fuseseră 
cele două scrisori de la avocatul din New York prin care mă 
anunţa de moartea lui Bill și a lui Grace. 

Pe bătrânul avocat îl chema Fimbar Nanrahan, fiul unor 
imigranţi irlandezi săraci, un om atât de integru, încât se 
hotărâse să ofere de unul singur o bună reputaţie avocaţilor. 
Fusese avocatul lui înainte ca Bill să o ia în căsătorie pe Grace, 
iar eu îl întâlnisem de multe ori de-a lungul anilor. 

Cu cele două scrisori în mână, am stabilit o întrevedere cu el 
când m-am întors la New York. Astfel, într-o după-amiază târzie, 
el s-a ridicat din spatele mesei de scris din biroul lui spectaculos 
și m-a întâmpinat cu căldură. M-a condus la canapeaua din colţ, 
de unde aveai o priveliște către Central Park, și m-a prezentat 
celorlalţi doi bărbaţi de faţă. Pe unul l-am recunoscut ca fiind 
fostul secretar al Comerţului. Fimbar a spus că erau avocaţi, însă 
niciunul dintre ei nu era asociat al firmei. 

— Au citit anumite documente și i-am rugat să vină aici în 
calitate de observatori imparţiali. Sarcina lor este să se asigure 
că urmez întocmai procedurile care nu vor putea fi răstălmăcite 
sau puse sub semnul întrebării mai târziu. Vreau să fiu cât mai 
corect. 


Mi s-a părut ciudat, însă n-am zis nimic - m-am gândit că 
Fimbar știa ce făcea. 

— Scriaţi în scrisoare că există o problemă măruntă vizavi de 
averea lui Bill care trebuie finalizată, am spus eu. De asta ne 
aflăm aici? 

— Da, a răspuns el, însă mai întâi trebuie să rezolvăm o 
chestiune importantă. 

S-a uitat la cei doi înţelepţi, iar aceștia au dat aprobator din 
cap - să începem, păreau să spună. 

— S-ar putea să nu știi, a continuat Fimbar, dar Bill a ţinut 
foarte mult la tine. Mai mult de-atât, credea că erai special - era 
convins că destinul tău va fi acela de a înfăptui ceva extrem de 
important. 

Am zâmbit. 

— Da, mi-a spus o prietenă de-a lui Grace. Se vede treaba că 
își pierduse simţul raţiunii. 

Fimbar a zâmbit. 

— Nu își pierduse simţul raţiunii, nu - deși începuse să-și facă 
din ce în ce mai multe griji în privinţa ta. În special după ce ai 
renunţat la Harvard și te-ai dus să trăiești în Europa. Ca să fiu 
sincer, nu credea că te ocupai de artă. 

Vestea nu m-a surprins - Bill nu numai că era inteligent, dar 
stătea foarte bine și cu intuiţia. N-am răspuns, l-am privit doar 
pe bătrânul avocat, cu o faţă imobilă. 

— Bill nu știa cum îţi câștigai traiul, a continuat el, și era 
îngrijorat că erai implicat într-o afacere ilegală, sau cel puţin 
imorală. 

A așteptat un răspuns, însă doar am încuviinţat din cap, fără 
să fac vreun comentariu. 

— A spus că atunci când încerca să discute cu tine despre 
asta nu erai ceea ce s-ar numi dispus. 

Am dat din nou din cap. 

— Prin urmare, iată întrebarea mea, Scott: cu ce anume te 
ocupi mai exact? 

— Cu nimic în momentul de faţă, am răspuns eu. M-am întors 
în New York, să văd dacă voi găsi ceva care să-mi stârnească 
interesul. 


Nu credeam că era o idee bună să-i zic că mă ascundeam, că 
fugeam de trecut. 

— Da, dar înainte de asta? 

— Am lucrat pentru guvern, am răspuns după o clipă de 
ezitare. 

— Ei bine, se pare că jumătate din locuitorii ţării fac asta - 
deși obișnuiesc să folosesc termenul muncă în sens larg. 

Avea un umor sarcastic bătrânul Fimbar. 

— Ce ai făcut mai exact pentru guvern? 

— Îmi pare rău. Mi s-a spus că nu am voie să vorbesc despre 
asta. 

l-am văzut pe cei doi înţelepţi schimbând o privire - era 
evident că nu mă credeau. 

— Cine ţi-a spus? a întrebat Fimbar, nebăgându-i în seamă. 

Îmi părea rău pentru el - era limpede că voia să rezolve 
problema. 

— Un Decret Executiv, am răspuns eu încet. 

Fostul secretar al Comerţului și-a dat ochii peste cap - era 
prea mult pentru el. 

— Ai muncit în Europa, însă Casa Albă nu îţi permite să 
vorbești despre asta, așa este? 

— Așa este, domnule secretar. 

— Trebuie să existe cineva - un superior sau altcineva - cu 
care să putem vorbi, chiar și în termeni generali, a insistat 
Fimbar. 

— Nu cred că lucrul ăsta este posibil, am replicat eu. Sunt de 
părere că am spus oricum prea multe. 

Oricum, Divizia, care nu existase niciodată oficial, fusese 
deja îngropată. 

Fimbar a oftat. 

— Bill s-a făcut foarte bine înţeles, Scott. Nu putem merge 
mai departe decât dacă sunt mulţumit de integritatea și de 
onestitatea ta. Va trebui să ne ajuţi... 

— Nu pot, am promis să nu vorbesc cu nimeni despre asta. 
Am semnat un contract. 

Cred că au fost surprinși de tonul aspru și hotărât cu care am 
rostit aceste cuvinte. 


— Atunci, mi-e teamă că... a zis cu tristeţe avocatul, uitându- 
se la ceilalţi doi bărbaţi care au dat aprobator din cap. Mi-e 
teamă că va trebui să încheiem această întrevedere. 

M-am ridicat în picioare; la fel au făcut și ceilalți. Eram 
dezamăgit că nu voi afla niciodată ce intenţionase Bill, însă nu 
știam cum să procedez altfel. Secretarul Comerţului și-a întins 
mâna, iar atunci mi-a venit o idee. 

— Am o scrisoare de recomandare care ar putea fi de ajutor. 
Se referă la un eveniment în care am fost implicat în urmă cu 
câţiva ani. 

— Un eveniment? Ce fel de eveniment, un maraton în 
scopuri caritabile sau ceva de genul ăsta? a întrebat secretarul. 

— Nu tocmai, am răspuns eu. Unele paragrafe din scrisoare 
trebuie șterse, dar cred că veți putea înțelege. 

— De la cine este? a întrebat nerăbdător Fimbar. 

— De la președinte. A fost scrisă de mână la imprimeria 
Casei Albe. 

Cei trei bărbaţi nu au spus nimic. Fimbar arăta de parcă 
tocmai îi căzuse falca pe jos și trebuia să se aplece s-o ridice. 
Secretarul și-a revenit primul, însă părea în continuare sceptic. 

— Care președinte? a întrebat el. 

— Fostul dumneavoastră șef, am răspuns eu pe un ton rece, 
nevoit să recunosc că nu prea îmi plăcea tipul. Dacă doriţi, îl 
puteţi suna, am continuat eu. Sunt convins că aveți un număr 
de telefon. Cereţi-i permisiunea să citiţi scrisoarea. Spuneţi-i că 
este în legătură cu un tânăr și o întâmplare teribilă care a avut 
loc în Piaţa Roșie. Sunt sigur că își va aduce aminte. 

Secretarul n-a spus nimic, iar Fimbar a rupt tăcerea. 


— Ar trebui să ne oprim aici. Cred că am pătruns într-o zonă 
care privește securitatea națională... 

— Cu siguranţă, am confirmat eu. 

Fimbar s-a uitat la cei doi avocaţi, apoi s-a adresat 
secretarului. 

— Jim, dacă nu te deranjează, ai putea da acel telefon mai 
târziu, ca o pură formalitate? 

Secretarul a încuviinţat din cap. 


— Până atunci, suntem de acord? a întrebat Fimbar. Suntem 
mulțumiți? Putem trece mai departe? 

Cei doi bărbaţi au încuviințat din cap, însă din felul în care 
mă privea secretarul mi-am dat seama că luase parte la 
întrevederea din Cabinet atunci când se discutase problema 
Călăreţului valurilor. Probabil că nu se gândise niciodată că va 
ajunge faţă în faţă cu cel care îl omorâse. 


Capitolul 26 


Din seiful din perete, Fimbar a scos un dosar, ceilalţi doi 
avocați și-au dat jos sacourile, iar eu am privit cum rafalele de 
ploaie măturau Park Avenue, îndreptându-se către fortăreața în 
care ne aflam, fără să am habar ce se întâmpla. 

— După cum bine știi, când a murit Bill, cea mai mare parte 
din averea sa se afla în mai multe conturi care, ulterior, au intrat 
în întregime în posesia lui Grace, mi-a explicat Fimbar, 
deschizând dosarul. Cu toate astea, o mică parte din viaţa sa, cu 
o însemnătate aparte, a fost păstrată într-o structură 
corporativă separată. Conţinutul a fost elaborat de-a lungul 
anilor și, ca să fiu sincer, Grace nu a fost prea interesată de el. 
Înainte să moară, Bill, ajutat de mine, a luat măsuri ca întregul 
conținut să ajungă în mâinile tale. Cred că era îngrijorat că, dacă 
Grace va trăi mai mult decât el, nu se va îngriji de soarta ta, a 
zis Fimbar și a zâmbit. Bill a fost un om inteligent - știm 
amândoi cum s-au petrecut lucrurile, nu? 

Am zâmbit la rândul meu. 

— Mi-a asigurat totuși un venit de optzeci de mii pe an. 

— Doar la insistențele mele, a precizat el. l-am spus că, dacă 
nu va face gestul ăsta, vei contesta, probabil, testamentul și te 
vei alege cu o avere. 

— Cred că i s-o fi pus un nod în stomac. 

— Te cred și eu. Bill a dorit ca măsurile astea să rămână 
secrete până după moartea lui Grace. Bănuiesc că era îngrijorat 
că ea ar putea să te atace în instanţă și să îţi arunce în cârcă 
inerentele cheltuieli de judecată. Având în vedere că ea a trecut 
în neființă, iar eu sunt mulţumit de onestitatea ta, totul este în 
regulă acum, a zis el și a scos un teanc de documente din dosar. 


Prima parte a aranjamentului se referă la o proprietate în Soho. 
Ai văzut-o vreodată? 

— Nici măcar n-am auzit de ea, am răspuns eu. 

— Este un vechi depozit pentru ceaiuri cu o faţadă din fier 
forjat și un spaţiu de depozitare uriaș. Mai mulţi oameni au spus 
că ar putea fi transformat într-o locuinţă splendidă. Nu știu ce i-a 
putut determina să afirme asta. 

Fimbar - văduv și fără copii - locuia într-un apartament 
antebelic într-una dintre clădirile luxoase de pe Park Avenue, 
ocupate de crema societăţii, prin urmare, nu mă mira faptul că 
era de părere că un depozit transformat însemna ceva mai mult 
decât un container cu gunoi. 

— Bill l-a sigilat și a instalat umidificatoare, contoare de gaz 
și un sistem de aer condiţionat. El a vrut ca tu să intri în posesia 
acestei clădiri și a lucrurilor aflate înăuntrul ei. 

Fimbar a întins teancul, precum și alte câteva documente 
celor doi înţelepţi, iar aceștia au început să le semneze și să le 
legalizeze. 

— Ce lucruri? am întrebat eu. 

Fimbar a zâmbit. 

— Bill a fost foarte disciplinat, un om plin de raţionament, 
însă în ceea ce privește un segment din viața lui, nu dispunea 
de nicio... 

— Artă! l-am întrerupt eu, fiind șocat, dar și nedumerit. 

— Corect, a răspuns Fimbar. După cum s-ar putea să știi, nu 
a existat aproape niciun artist necunoscut căruia să nu-i fi oferit 
sprijinul cumpărându-i creaţiile - uneori toată expoziţia. 

— Mi-a zis cândva că mai toţi oamenii cred că a face un act 
de caritate înseamnă să donezi bani către United Way - el le 
oferea sprijinul lui artiștilor muritori de foame, am spus eu. 

— Exact asta a făcut - an de an, cec după cec. Însă avea 
ochiul format, Scott - ceea ce este remarcabil - și a păstrat tot 
ceea ce a cumpărat. 

— În depozitul pentru ceaiuri? 

— De aceea l-a transformat - le-a stivuit înăuntru ca pe 
cherestea. Warhol, Roy Lichtenstein, Hockney, Jasper Johns, 
Rauschemberg - și lista continuă. Uite aici inventarul. 


Mi-a întins câteva foi și le-am frunzărit - fiecare pagină era 
plină cu nume care deveniseră între timp cunoscute. 

— Și Grace? După moartea lui Bill nu a cerut nimic din ce se 
află aici? 

— După cum spuneam, nu era interesată. Presupun că i-a 
spus la un moment dat că vânduse celelalte bunuri care îi mai 
rămăseseră și că încasările fuseseră depozitate într-unul dintre 
conturi. 

A întins un alt document gros peste birou. 

— Bineînţeles că a trebuit să asigur pânzele, iar asta 
înseamnă evaluări regulate. lată cea mai recentă informaţie. 

Am luat lista și am observat că în dreptul fiecărei pânze era 
scrisă valoarea estimată. Pe ultima pagină se afla totalul. M-am 
uitat îndelung la sumă și mi-am dat seama că eram un om bogat 
- poate nu la fel de bogat ca soţia lui Dodge, Cameron, dar pe- 
aproape. 

Bărbaţii m-au privit când m-am ridicat în picioare și m-am 
dus la fereastră. Ploua torențial și nu îmi dădeam seama dacă 
din cauza asta sau a lacrimilor din ochi mi se înceţțoșase 
privirea. Chiar și când zilele îi erau numărate și în ciuda faptului 
că se îndoia de caracterul meu, Bill încercase să aibă grijă de 
mine. Ce aș fi putut cere mai mult? Era un om minunat și încă o 
dată mi-am dat seama că ar fi trebuit să mă comport mai 
frumos față de el. 

M-am întors și m-am uitat la Fimbar. Mi-a înmânat toate 
documentele - semnate, ștampilate și predate. 

— Felicitări! mi-a spus el. Acum ești deţinătorul uneia dintre 
cele mai valoroase colecţii de artă contemporană din lume. 


Capitolul 27 


Singur, într-un hotel ieftin de pe o stradă lăturalnică din 
Bodrum, îmi scriam ultimele dorinţe și testamentul. Trebuia să 
hotărăsc ce se va întâmpla cu pânzele care constituiau o avere 
și pentru care majoritatea custozilor de muzee ar fi dat orice să 
le obţină. 

Colecţia era complet neatinsă. Cu toate că petrecusem mult 
timp în liniștea depozitului pentru ceaiuri - plimbându-mă 
printre stivele de pânze, admirând capodopere pe care nimeni 


nu le mai văzuse decenii întregi -, nu vândusem niciuna. Aveau 
o prea puternică legătură cu fiinţa lui Bill și cu sentimentele pe 
care mi le stârneau - ca să nu mai vorbesc de averea pe care o 
reprezentau - și toată afacerea era prea recentă ca să mă ocup 
de ea. 

În mod ciudat însă, nu am avut nicio problemă în a hotărî ce 
se va întâmpla cu ele în caz că voi muri. Cred că răspunsul 
aștepta deja într-un colț al minţii mele de câteva ore bune, dacă 
nu de mai multă vreme. 

Am scris că doream ca Muzeul de Artă Modernă să primească 
o sută de pânze, la alegere, cu condiţia să organizeze o 
expoziție permanentă. Am stipulat ca muzeul în speţă să mai 
primească și formatul in-folio cu schiţele lui Rauschemberg, care 
fusese, de altfel, și motivul pentru care Bill și cu mine facuserăm 
o vizită în Strasbourg cu mulţi ani în urmă. Apoi am descris 
fotografia țărăncii care se îndrepta împreună cu copiii ei către 
camera de gazare, pe care o văzusem în lagărul de concentrare 
din Natzweiler - fotografia ce îmi bântuise de atâtea ori visele - 
și am cerut ca muzeul să obţină o copie. 

Am mai scris ca pânzele celelalte, inclusiv depozitul în care 
erau depozitate, să fie vândute, iar fondurile obținute să fie 
donate Orfelinatului William J. Murdoch pentru copii ţigani. 

Apoi am ajuns la cea mai grea parte a acestui exerciţiu. În 
concluzie, ceream ca Muzeul de Artă Modernă să instaleze un 
afiș la intrarea galeriei care va găzdui cele o sută de lucrări. 
Afișul va cuprinde schiţele lui Rauschemberg, copia fotografiei 
din lagărul de concentrare și următoarea dedicație: 

„Lăsate prin testament locuitorilor din New York în memoria 
lui Bill...” 

Am rămas nemișcat multă vreme, pe urmă am pus pixul pe 
masă. Nu eram sigur cum să continui, nu puteam găsi cuvintele 
potrivite pentru a onora amintirea lui Bill. M-am gândit la drumul 
nostru cu mașina prin pădurea de pin din munţii Vosgi, mi-am 
amintit răul înspăimântător care stătea la pândă în camera de 
gazare, i-am simţit din nou forța când mi-am strecurat instinctiv 
mâna într-a lui, am văzut din nou în minte acea fericire ce i s-a 
citit în privire când s-a uitat la mine și, brusc, am găsit cuvintele 
care ar fi însemnat totul pentru tatăl meu adoptiv. 


„Lăsate prin testament locuitorilor din New York în memoria 
lui Bill Murdoch, de fiul lui iubitor, Scott.” 

Am terminat prin a-i numi pe Fimbar Hanrahan, avocat din 
Park Avenue, și pe James Balthazar Grosvenor, președintele 
Statelor Unite, executorii testamentului. M-am gândit că, dacă 
tot urma să-mi dau viața pentru ţară, măcar atât putea face 
pentru mine. 

Am sunat la recepţie, am auzit vocea adormită a ajutorului 
administratorului și l-am rugat să urce la mine în cameră. Fără 
să-l las să vadă conţinutul documentului, l-am semnat în faţa lui, 
apoi am sigilat plicul pe care am scris adresa lui Fimbar. 

Am pus plicul într-un altul, am mâzgălit pe el numele lui Ben 
și am scris un bilet: „în cazul în care voi muri, te rog, livrează 
personal plicul când te vei întoarce în New York.” L-am vârât pe 
sub ușa camerei lui Ben, care era cufundată în întuneric, și am 
revenit în camera mea. Am încuiat ușa, m-am descălțat și m-am 
întins îmbrăcat pe pat. În liniștea nopţii în minte mi-au venit 
două versuri dintr-un poem vechi al unui autor ce-mi scăpa și al 
cărui titlu nu mi-l mai aduceam aminte: 


Am adormit și am visat că viața e o frumusete; 
M-am trezit și am descoperit că viața e o datorie. 


Viaţa era o datorie. Asemenea oricărui soldat care se 
pregătește de luptă, gândul m-a purtat la conflictul care urma să 
se desfășoare. Ca să fiu sincer, nu speram să reușesc sau să ies 
învingător. Speram doar că mă voi achita de datorie cu onoare și 
curaj. 


Capitolul 28 


Era ora unsprezece dimineaţa, niciun nor pe cer, neașteptat 
de cald pentru acea perioadă a anului, iar Cumali a fost 
punctuală. 

Așteptam pe trotuarul din fața hotelului, încălțat cu adidași și 
îmbrăcat cu o pereche de pantaloni lejeri și cu o cămașă de vară 
largă - echipamentul perfect pentru picnic, m-am gândit eu. Vâ- 
râsem Beretta la spate, dar era acolo doar de faţadă, făcea 
parte din legenda unui agent secret neavizat - știam că nu mă 
putea salva și că mă voi descotorosi de armă în momentul în 


care voi fi atacat. Pantalonii aveau buzunare adânci și ăsta 
fusese motivul pentru care îi alesesem - adevărata armă se afla 
într-unul dintre ele și, în timp ce stăteam aplecat în față, 
prefăcându-mă relaxat, cu mâinile în buzunare, puteam simţi cu 
degetele telefonul mobil. 

Fiatul negru a oprit lângă bordură și am văzut că Leyla 
Cumali era singură - dacă mai aveam nevoie de vreo confirmare 
în legătură cu ceea ce se întâmpla, tocmai mi-o oferise. 
Zâmbind larg, m-am dus să deschid portiera din dreapta. Era 
blocată, iar ea mi-a arătat bancheta din spate. Se pare că este 
în regulă ca o musulmană să îl conducă pe un bărbat la moarte, 
dar nu este în regulă să împartă locul din față cu el. 

Am deschis portiera din spate și am urcat în mașină. 

— Unde-i micuțul? am întrebat eu. 

— Se află cu copiii într-o excursie organizată de școală, a 
răspuns ea. Ne vom întâlni cu ei la picnic - vrea să se laude cu 
prietenul lui american. 

Fiind polițistă, nu juca prea bine teatru - acordase prea multă 
atenție replicilor și ele sunau nenatural. 

— Ce fel de excursie? am întrebat eu, continuând discuţia ca 
și când n-aș fi observat nimic. 

— Arheologie - „ruine mute”, cum le spun copiii, a râs ea și 
lucrul ăsta a făcut-o să se mai relaxeze puţin. E un loc 
interesant, cred că o să vă placă. 

Mă îndoiam de asta. 

— Este departe? 

— Destul de departe cu mașina, a răspuns ea, însă am făcut 
rost de o șalupă. Dacă nu vă deranjează să fiţi marinar pe 
punte, vom ajunge mai repede, iar priveliștea este mult mai 
spectaculoasă. La întoarcere, îl putem lua și pe fiul meu - adoră 
să navigheze. 

Cineva își cunoștea bine treaba. Era ușor să te ţii după o 
mașină, însă imposibil să urmărești o ambarcaţiune - câmpul 
vizual era mult mai larg și nu exista trafic prin care să treci 
neobservat. Se asigurau că nu va veni nimeni în ajutorul meu. 

— Super! am zis eu. 

Nu era chiar așa. În ciuda anilor de antrenament, în ciuda 
planurilor pe care le făcusem, frica începea să încolţească 


înlăuntrul meu și am simţit că rămâneam fără aer - nu este ușor 
să intri de bunăvoie în gura leului. 

Cumali a virat și a început să coboare înspre un golfuleț 
ascuns, unde se afla un debarcader vechi și câteva ambarcaţiuni 
mici ancorate acolo. Deoarece stăteam pe bancheta din spate, 
nu reușisem să văd dacă adusese cu ea echipamentul care era 
crucial pentru planul meu. Dacă nu o făcuse, eram nevoit să 
renunţ la plan. 

— V-aţi adus telefonul? am întrebat eu. 

— De ce? m-a întrebat ea impacientată, uitându-se în oglinda 
retrovizoare, ca să-mi cerceteze fața. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu cred că vrem să dăm disperaţi din brațe în caz că barca 
se scufundă, nu? 

A zâmbit, dar a simţit cum o cuprindea din nou neliniștea. 

— Desigur. 

Și-a dus mâna la cureaua pantalonilor și a ridicat obiectul în 
aer. 

Misiunea putea continua, nu mai era cale de întoarcere. 

A oprit într-o parcare, iar eu mi-am desfăcut centura de 
siguranţă. 

— Luăm ceva cu noi? 

— În portbagaj este un coș de picnic. Nu beau alcool, dar am 
cumpărat niște bere și avem mâncare suficientă - serviţi-vă! 

„Condamnatul a avut parte de o masă îmbelșugată”, mi-am 
zis eu și aproape că am râs. Mi-am dat seama că stresul și 
teama începeau să pună stăpânire pe mine și am încercat să mă 
liniștesc. Am scos din portbagaj coșul de picnic și am urmat-o pe 
Cumali pe debarcader. S-a aplecat să desfacă parâma de legare 
a unei șalupe mici, veche și cu carena din lemn, dar care era 
bine întreținută. M-am întrebat cât i-o fi costat să o închirieze 
pentru o zi. 

S-a ridicat și, fără să își dea seama că era urmărită, a rămas 
nemișcată și și-a plimbat privirea peste golfuleţ. Era frumos în 
lumina dimineţii - apa turcoaz, plaja pustie, casele văruite în alb 
- și, într-un moment de revelaţie, mi-am dat seama că încerca 
să-și impregneze totul în memorie, își lua rămas-bun. Mă 
întrebasem mai devreme dacă o speriasem suficient, iar în acel 


moment observam că ideea exilării în Lumina Puternică și a 
orfelinatului din Bulgaria o îngrozise. M-am gândit că ea și cu 
micuțul vor pleca foarte curând împreună cu fratele ei, 
îndreptându-se în grabă către graniţa cu lrakul sau cu Siria. 
Gândindu-mă mai mult la asta, am înţeles că, dacă eu 
dispăream, ea va deveni suspectul principal, și că lucrul ăsta nu 
îi lăsa nicio altă alternativă. Pentru noi toţi, timpul petrecut în 
Bodrum se apropia de sfârșit. 

A ieșit din starea de visare și s-a urcat la bordul 
ambarcaţiunii. Până să urc și eu la bord și să așez undeva coșul 
de picnic, ea pornise deja motorul și staţia radio VHS de lângă 
cârmă și vorbea în turcește la microfon. A așezat receptorul în 
furcă și s-a întors. 

— Tocmai i-am spus căpitanului portului că plecăm și i-am 
transmis ruta, a explicat ea. 

A fost o încercare frumoasă, însă nu vorbise cu căpitanul 
portului, ci cu fratele ei și cu cei aflaţi cu el, și îi anunţase că 
eram pe drum. Îmi dădusem deja seama care era destinaţia. 


Capitolul 29 


Ruinele orașului inundat stăteau agăţate pe stâncă, vechea 
scară își continua eterna coborâre în mare, iar Ușa către nicăieri 
nu era decât o siluetă sub soarele nemilos al amiezii. 

Cumali a încetinit pe măsură ce ne apropiam - permiţându- 
mi să admir ruinele în toată splendoarea lor. M-am prefăcut 
uluit, ca și când nu le-aș fi văzut niciodată. 

Țărmul stâncos și parcarea de deasupra erau mai pustii ca 
niciodată și singurul zgomot care se auzea în timp ce treceam 
pe lângă ringul de dans scufundat erau ţipetele pescărușilor 
zburând deasupra în cercuri. Strigătele lor tânguitoare păreau a 
fi însoţitorul perfect când Cumali a dirijat mica ambarcaţiune 
către debarcaderul dărăpănat. 

Am apucat parâma de legare, am sărit de pe bord și am 
ancorat vasul. Pe plaja care găzduia nenumărați bulgări de 
gudron și doi pescăruși morţi, cetele de crabi fugeau care 
încotro ca și gândacii din bucătăria unui apartament închiriat. 
Uram locul acela. 


Cumali a venit lângă mine, ţinând în mână coșul de picnic. | 
l-am luat, arătând către împrejurimi. 

— Nu pare un loc prea potrivit pentru un picnic. 

A râs, mult mai relaxată, știind că mă adusese la locul indicat 
și că rolul ei se încheiase. 

— Nu vom lua picnicul aici. Există un tunel care duce într-un 
amfiteatru roman - experţii susțin că este cel mai frumos 
vestigiu din lume după Colosseum. 

M-am străduit din răsputeri să par încântat. 

— Sună bine. Unde sunt copiii? 

Era evident că se gândise și la asta sau, mai bine zis, fratele 
ei. 

— Sunt deja aici, a răspuns ea relaxată. Au venit cu 
autobuzul. Din șosea se desprinde un drum care coboară până 
acolo. 

Știam că nu era adevărat - zona fusese cercetată înainte să 
fie organizată asasinarea lui Finlay Finlay și comandantul ne 
avertizase că, în cazul în care lucrurile scăpau de sub control, să 
nu deschidem ușa care dădea în tunel și să ne ascundem în 
ruine. Era o înfundătură; nu exista absolut nicio cale de ieșire. 

— Abia aştept să-l revăd pe micuț, am spus eu în timp ce 
înaintam printre pietrele acoperite cu alge. 

— A fost atât de nerăbdător, a zis ea, abia am reușit să-l 
conving să-și mănânce micul dejun. 

Am găsit o cărare accidentată care ducea înspre o trecătoare 
întunecată - era săpată în stâncă imediat deasupra plajei. 

— Este gura tunelului, a precizat ea. Demnitarii și generalii 
obișnuiau să vină cu barjele. Traversau tunelul însoţiţi de fanfare 
și intrau în amfiteatru. 

— M-aș fi așteptat ca locul să fie mai cunoscut, că vor fi mai 
mulți turiști, am sugerat eu. 

— Cu ani în urmă era foarte vizitat, însă turiștii au provocat 
atâtea daune, încât acum este destinat doar arheologilor și 
grupurilor școlare. 

Îi venea ușor să mintă. 

— Cum se numește amfiteatrul? am întrebat eu. 

A spus ceva în turcește, dar n-am înțeles, firește. 

— În engleză? 


— Nu cred că există un termen direct, nu știu exact ce 
înseamnă. 

Am presupus că nu i se părea o idee bună să-mi spună că 
urma să intru într-un loc numit Teatrul Morţii. 

Ne-am oprit la gura tunelului și, pe jumătate ascunsă în 
semiîntuneric, am văzut o poartă confecţionată din bare grele, 
ruginite. Dacă, de obicei, era legată cu lanţ și lacăt, în acel 
moment nu mai era. 

— Nu o ţin închisă? am întrebat eu. 

— Nu poți ajunge la ea decât cu barca și nu știe aproape 
nimeni despre existența ei. N-a fost încuiată de ani buni, a 
răspuns ea. 

Asta a fost prima lor greșeală. Pe rugină se vedeau urme în 
locul în care lanţul fusese tras, tăiat, probabil, cu câţiva ani în 
urmă. Nu mă ajuta cu nimic, însă mi s-a părut reconfortant - 
însemna că se grăbeau și omiteau detaliile. Ştiam din 
experienţă că asta constituia un avantaj. 

Cumali a împins poarta, deschizând-o, și a dat să intre, când 
am oprit-o. 

— Staţi, lăsaţi-mă să intru eu primul, am spus eu, 
comportându-mă ca un adevărat gentleman. 

Cred că bunele maniere sunt foarte importante atunci când 
ești condus la moarte - mai însemna și că aveam un câmp 
vizual bun ca să trag, dacă totul se ducea de râpă. 

Am intrat pe poartă, am luat-o înainte prin întuneric și am 
simţit cum transpiraţia începea să se adune în jurul Berettei care 
era ascunsă la șale. Știam că Sarazinul aștepta la capătul 
celălalt al tunelului. 


Capitolul 30 


Bradley găsise cu ușurință casa corectă. Conform planului, a 
părăsit hotelul la cinci minute după ce venise Cumali să mă ia și, 
folosind o hartă detaliată pe care i-o desenasem, s-a dus direct 
la cel mai bine aprovizionat magazin de bricolaj din Bodrum. 

Trei minute mai târziu a ieșit din magazin ducând în mână o 
plasă din plastic în care se afla singurul produs pe care îl 
cumpărase și, folosindu-se din nou de hartă, a luat-o înspre sud- 
vest. După unsprezece minute a intrat pe strada pe care o căuta 


și, la jumătatea distanţei, a văzut depozitul firmei Coca-Cola. S-a 
apropiat de el, a traversat strada și s-a oprit în faţa unei case 
mici. 

Verificându-i aspectul și reamintindu-și șase lucruri despre 
ea, a fost convins că găsise proprietatea corectă. A deschis 
poarta, a trecut pe lângă piticii de grădină și a bătut la ușă. Era 
ora 11.25 - sosise conform planului. Câteva secunde mai târziu 
a auzit vocea unei femei care a strigat ceva în turcește și, cu 
toate că nu înţelegea limba, era sigur că ea întrebase: „Cine 
este?” 

N-a dat niciun răspuns, lăsând tăcerea să își facă efectul, și - 
cum procedează, de obicei, oamenii în astfel de situații - femeia, 
dădaca băieţelului, a deschis ușa. Bradley trebuia să împingă 
ușa în momentul în care era deschisă, să intre în casă, să 
trântească ușa în urma lui și să o înfrunte pe femeie în casă, 
departe de ochii curioșilor. 

N-a funcţionat - când am discutat planul cu Bradley uitasem 
să iau în considerare faptul că femeia era obeză. Imediat ce 
Bradley a împins tare ușa, aceasta s-a oprit în maldărul de 
carne. Fapt ce i-a oferit șansa femeii luate prin surprindere să 
împingă cu putere și să înceapă să ţipe. Pentru o clipă, Bradley a 
crezut că va fi încuiat pe dinafară și că tot planul se va duce de 
râpă. Însă, mulţumită Cerului, el a reacţionat repede. Polițistul 
și-a scos pistolul, l-a vârât prin crăpătură, îndreptându-l spre 
dinţii femeii îngrozite, și a urlat la ea să se dea la o parte. 

Ea n-a înţeles toate cuvintele, însă a priceput mesajul. 
Bradley a făcut un pas în spate, s-a furișat înăuntru și, cu arma 
îndreptată în continuare către ea, a trântit ușa în urma lui. 
Femeia era prea speriată să ţipe, iar asta i-a oferit ocazia lui 
Bradley să dea perdeaua la o parte și să privească printr-o 
fereastră îngustă. Spre ușurarea lui, afară nu era nicio mișcare. 
Și-a dat seama că trei camioane Coca-Cola care erau încărcate 
în depozit și aveau motoarele pornite acoperiseră ţipetele ei. 

S-a întors și a văzut că femeia era cuprinsă de frică, 
deoarece tremura din toate mădularele. Înainte ca ea să apuce 
să spună ceva, un chip și-a făcut apariţia în pragul ușii din 
spatele casei și se uita la ei. Era micuțul. 


Arma lui Bradley era ascunsă de trupul imens al femeii și el a 
coborât-o, astfel încât să nu se vadă, și i-a zâmbit copilului. A 
fost suficient pentru băiat: a început să se apropie, zâmbind la 
rândul lui și vorbind în turcă. 

Dădaca s-a mișcat ca să-l apere și lucrul ăsta combinat cu 
faptul că Bradley zâmbea a părut să o liniștească. Tremuratul s-a 
transformat mai degrabă într-o vibrare decât într-un spasm 
violent. 

— Ce spune? a întrebat Bradley pe un ton cât se poate de 
prietenos, arătând către micut. 

Dădaca a înghiţit, încercând să-și umezească gâtul, și s-a 
străduit să își aducă aminte puţinele cunoștințe de engleză pe 
care le acumulase în perioada în care lucrase pentru diverse 
familii. 

— El zice - tu american? a reușit ea să rostească. 

Bradley i-a zâmbit micuţului. 

— Da - New York. 

Dădaca i-a tradus băiatului, ţinându-l în continuare lipit de 
ea. 

— El întreabă - tu prieten cu bărbatul cu plecăciuni? a zis ea. 

Bradley a părut nedumerit - omul cu plecăciuni? Ce naiba 
însemna asta? însă dădaca i-a venit în ajutor. 

— Se referă la bărbatul FBI. 

— Ah, a exclamat Bradley. Brodie Wilson. Da, este prietenul 
meu. 

Micuţul a zis ceva, iar dădaca a tradus. 

— Unde este bărbatul cu plecăciuni? 

— Este cu mama ta, a răspuns Bradley. 

— Unde s-au dus? a tradus femeia cuvintele micuţului. 

Bradley n-a vrut să-l impacienteze pe băiat și a răspuns ceva 
ce i s-a părut o idee bună. 

— S-au dus la picnic. 

De îndată ce i s-a tradus, băiatul a început să plângă, 
neputând fi consolat. Bradley nu avea de unde să știe că ăsta 
era visul cel mai mare al băiatului - să meargă la picnic cu 
prietenul lui american - și că îl lăsaseră acasă. 


Bradley se holba nedumerit. Printre lacrimi și durere, dădaca 
a reușit să înțeleagă care era problema și i-a explicat și lui 
Bradley. 

Polițistul s-a aplecat, și-a ascuns arma și i-a spus băiatului că 
totul era în regulă, că mama lui va veni în curând după el, dar că 
mai întâi era nevoie să joace un joc. 

Imediat ce dădaca i-a tradus, băiatul i-a zâmbit încrezător lui 
Bradley și i-a făcut poliţistului una dintre cele mai bune 
plecăciuni ale lui. 

Ben și cu Marcie nu aveau copii, prin urmare, Ben îi 
considera pe aceștia un fel de specie extraterestră, însă, cu 
toate astea, era profund afectat de dorinţa disperată a copilului 
de a avea parte de ceva atât de banal cum era un picnic. A 
simţit cum îl apuca greata, fiind scârbit de ceea ce urma să facă, 
însă știa că nu avea de ales. Suferinţa unui copil era nimic în 
comparaţie cu masacrul provocat de variolă, așadar, i-a făcut 
semn dădacei să o ia înainte pe hol împreună cu micuțul. 

Îndată ce Ben a intrat în bucătărie a tras draperiile și a 
încuiat ușa din spate. Abia atunci a observat arhitectura 
încăperii. Era o casă tradiţională din Bodrum și bucătăria, 
întocmai celorlalte, avea un tavan înalt, cu înclinaţie mare care 
ajuta la dispersarea căldurii. Sus, în mijlocul tavanului, de o 
grindă atârna un bec. Aceasta era susținută de un piron greu din 
alamă, iar Bradley a știut că era perfect. 

S-a întors către dădacă, i-a cerut celularul și l-a conectat la 
încărcătorul aflat pe blatul mobilei. Era o idee bună - dacă 
telefonul rămânea fără baterie într-un moment critic, totul avea 
să se ducă de râpă. 

Vorbind rar și răspicat, i-a spus dădacei că intenţia lui era ca 
atât ea, cât și băiatul să scape cu viață. 

— Asta nu se va întâmpla însă, a adăugat el, dacă vei încerca 
să scapi, dacă vei deschide ușa sau dacă te vei atinge de 
telefon. Vei face așa cum îţi voi spune eu, ai înțeles? 

Ea a dat afirmativ din cap. Bradley s-a așezat, ţinându-și 
arma la îndemână, a deschis punga din plastic și a scos o bobină 
mare de frânghie groasă. 

Curios, micuțul a venit și s-a așezat lângă el. Au început să 
facă împreună nodul. 


Capitolul 31 


Am condus-o pe Cumali de-a lungul tunelului. Pereţii erau 
ornați cu fragmente de mozaic străvechi și acoperișul arcuit era 
străbătut de crăpături uriașe provocate de secole de cutremure. 
Simţeam cum ne apăsa tăcerea. 

De o parte și de alta se aflau ruinele a ceea ce se numeau 
hypogeum, pivnițele și celulele subterane în care, odinioară, 
erau ţinuţi sclavii și animalele folosite la vânătoarea fiarelor. Am 
simţit cum mă învăluia tristețea adâncă a acelui loc. Aveai 
impresia că nefericirea se impregnase în piatră. 

Cumali a arătat înspre cavourile prevăzute cu grilaj, vorbind 
puțin prea repede, puţin prea agitat. 

— În celule nu încăpeau decât câteva sute de oameni, a 
explicat ea. Spectacolele grandioase și luptele navale, în care 
mureau deseori mii de prizonieri și sclavi, erau aproape în 
exclusivitate păstrate pentru Colosseum. În provincii însă, fără 
bogăţia unui Cezar, erau mai mult lupte între gladiatori și 
reproduceri ale faimoaselor mituri. Firește că poveștile astea 
erau extrem de savurate - multă violenţă și pierderi de vieți, 
fără cine știe ce fir al acţiunii. 

— Seamănă cu un film de la Hollywood, am rostit eu printre 
buzele țuguiate, încercând să mă comport normal. 

Cumali nu părea să fi auzit. Am trecut de o cotitură, am ieșit 
din tunel și am văzut amfiteatrul pentru prima oară. Cumali 
avusese dreptate - simetria, grupurile de colonade din marmură 
aproape intactă şi dimensiunea erau de-a dreptul 
impresionante. 

La fel și liniștea. Sub soarele necruţător al amiezii, Teatrul 
Morţii părea cufundat în tăcere, așteptând să înceapă un nou 
spectacol. 

— Unde sunt ceilalți? am întrebat eu. 

— Deasupra noastră, a răspuns ea. Acolo există o platformă 
care oferă o priveliște nemaipomenită asupra arenei. Dacă vom 
urma colonadele, vom descoperi câteva trepte ce ne vor duce 
acolo. 

Ea s-a întors ca să o ia înainte și atunci i-am zărit pentru 
prima dată. El stătea ascuns în umbra unui pasaj năruit, nești- 


ind că pentru un ochi antrenat, întunericul constituia deseori un 
lucru relativ - era îmbrăcat în negru, o pată și mai întunecată în 
umbră. Bănuiala mea era că el trebuia să ajungă în spatele meu 
și să îmi taie calea, ca să nu pot fugi înapoi prin tunel. 

Mi-am plimbat privirea prin arenă, comportându-mă ca orice 
turist interesat. Sarazinul și ajutoarele pe care le angajase 
trebuie să se fi dispus în triunghi și, din poziția bărbatului 
ascuns, mi-am făcut o idee unde se aflau și ceilalți doi. 

Cumali, care începuse să grăbească pasul, a arătat către 
centrul locului. 

— În urmă cu două mii de ani, nisipul din arenă era acoperit 
cu vopsea de un roșu aprins, a zis ea. 

— Ca să ascundă sângele? am întrebat eu. 

— Da. 

Am reperat un alt membru al echipei - era un tip voinic, ca 
un taur. Stătea într-un fagure de bolți ruinate, chiar deasupra 
noastră. Am fost surprins - avea vreo șaizeci de ani, mult prea 
bătrân pentru o astfel de întrecere - și ceva din înfățișarea lui 
mi-a adus aminte de ceva, însă nu aveam timp să stau să mă 
gândesc. Cumali m-a condus într-un pasaj înalt care stătea să 
cadă - o înfundătură, eram convins - vorbind în tot acest timp, 
ca să-și îndepărteze starea de agitaţie. 

— Bineînţeles că trupurile trebuia scoase de aici înainte să 
înceapă următorul spectacol. În arenă intrau doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în personaje mitologice care supravegheau această 
acțiune. Primul trebuia să fie Pluto, zeul morții. El lovea cadavrul 
cu un ciocan, demonstrând astfel că bărbatul, femeia sau copilul 
îi aparţineau. Al doilea era Mercur care, conform mitului, ţinea în 
mână un sceptru și însoțea sufletele în Infern. În acest caz, 
sceptrul era un fier înroșit cu care atingea trupurile oamenilor, 
ca să se convingă că erau morți. 

— Deci nu aveai scăpare nici dacă te prefăceai. 

— Niciuna, a spus ea. 

Ne-am afundat și mai tare în semiîntuneric. În faţa noastră 
razele soarelui pătrundeau prin acoperișul năruit și am bănuit că 
exact acolo mă voi întâlni faţă în față cu Zakaria al-Nassouri. 
Călătoria mea se apropia de sfârșit. 


Trebuia să cronometrez totul perfect, nu aveam voie să fac 
nicio greșeală - viața mea, la fel ca și toate celelalte, depindea 
de asta. 

Mi-am vârât și mai adânc mâinile în buzunare, prefăcându- 
mă relaxat, însă eram convins că bărbatul care mă urmărea din 
umbră observase deja umflătura de la curea, din spatele 
pantalonilor mei. Zâmbeau, m-am gândit eu, știind că nu voi 
avea timp să-mi scot mâna din buzunar, să o duc la spate, să 
scot pistolul și să încep să trag. 

American prost. 

Învăţasem cum acţionează amatorii - aceștia se vor 
concentra asupra armei mele, gândindu-se că ea reprezenta cel 
mai mare pericol, și nu vor fi atenţi la mâna mea stângă în care 
tineam singura armă care mă interesa pe mine: telefonul. Era 
pornit, gata de întrebuințare, fiecare buton al tastaturii setat să 
formeze de urgenţă același număr - al lui Ben Bradley, care 
avea telefonul în buzunar și se afla în casa dădacei. 

Înainte cu câteva secunde ca bărbaţii să mă atace nu trebuia 
decât să apăs pe un buton al tastaturii. Orice buton. 

Bradley nu va răspunde, va recunoaște numărul și va începe 
numărătoarea inversă. După exact patru minute el va lua 
mobilul dădacei, îl va scoate din încărcător și o va suna pe 
Cumali. Leyla se va uita pe ecran, va vedea că este dădaca și - 
îngrijorată că se întâmplase ceva grav cu băieţelul - va 
răspunde. Atunci, va afla ceva ce va schimba totul. 

Cele patru minute erau cruciale. Era intervalul de timp pe 
care îl estimasem că se va scurge între momentul în care voi fi 
înșfăcat de Musculos și momentul în care Sarazinul va ieși din 
ascunzătoare. Dacă mobilul surorii lui suna prea devreme, 
Sarazinul putea să-și dea seama că ceva nu era în regulă, să se 
întoarcă și să dispară printre ruine. Cum aș mai fi putut 
constrânge un om care fugise deja? 

Dacă telefonul lui Cumali suna prea târziu, aș fi putut avea 
probleme serioase. Sarazinul era disperat să afle informaţii 
despre presupusul trădător și nu avea prea mult timp la 
dispoziție. Nu și-l va irosi pe amabilităţi. Eram aproape convins 
că avea la îndemână o baterie de mașină de doisprezece volți și 
cleme-crocodil. Orice călău știa că instrumentul ăla era ușor de 


cărat, ușor de achiziționat și, dacă nu te interesa câte răni îi 
provocai victimei, extrem de rapid. Eram deci convins că 
puteam să rezist foarte mult timp. 

„Patru minute - n-o da în bară, Ben.” 

Am trecut pe lângă un morman de moloz și mizerie - cioburi, 
sticle goale de bere, capacul din oțel lustruit al unei lăzi 
frigorifice. Din câte se părea, grupurile de adolescenţi se 
furișaseră înăuntru și petrecuseră pe cinste. 

Lângă morman se afla un jgheab lung din marmură. Folosit 
odinioară de demnitari ca să-și spele picioarele, acesta era 
alimentat cu apa ce curgea din gura unei gorgone din piatră. Un 
capăt al jgheabului era spart și ar fi trebuit să-i acord mai multă 
atenţie - fusese înfundat cu pietre, iar jgheabul era plin. Însă 
mintea mea era în altă parte: așteptam să fiu atacat, așteptam 
să apăs pe butonul magic înainte ca ei să apuce să-mi prindă 
mâinile la spate. 

Am pășit în lumina ce răzbea prin acoperișul năruit și am 
observat că, în faţă, cărarea se pierdea sub un morman de 
zidărie. 

Ajunsesem la înfundătură, eram blocat într-o ravenă și 
degetul arătător de la mâna mea stângă era singurul care mă 
despărțea de dezastru. 


Capitolul 32 


— Am luat-o greșit? am întrebat eu și am arătat către zidul 
de dărâmături, întorcându-mă către Cumali. 

Nu mai era singură. 

Primul dintre ajutoarele angajate a ieșit dintr-un pasaj lateral, 
blocând orice cale de scăpare. Nu încerca să se ascundă și se 
uita fix la mine. Era Musculosul care intrase în camera mea de 
hotel, îmbrăcat tot în geaca din piele și într-un tricou la fel de 
mulat pe corp. Poate din cauză că toate simţurile îmi erau în 
alertă, poate pentru că îl vedeam în carne și oase, însă am 
înțeles atunci că îl văzusem într-o fotografie cu mult timp în 
urmă - râdea pe puntea bărcii de viteză transformate a lui 
Christos Nikolaides când aceasta stătuse ancorată în Santorini. 


Brusc, am știut la care cartel de droguri ceruse ajutor Cumali 
și de ce. Când un bătrân din Salonic aflase că era vorba despre 
un agent secret american, acceptase bucuros să sară în ajutor. 

— Și dumneavoastră v-aţi pierdut? l-am întrebat eu pe 
bărbat. Sunteţi împreună cu grupul școlar? 

Nu îi puteam lăsa să suspecteze ceva, trebuia să creadă că 
elementul-surpriză exista încă, altfel Sarazinul și-ar fi putut da 
seama că era o capcană. 

Am auzit zgomot de pași pe prundiș - Musculosul era 
diversiunea, atacul venea din spate. Nu aveam timp să gândesc, 
doar să iau o decizie. Da sau nu? Să acţionez sau nu? 

Am apăsat pe un buton al telefonului, ferm și scurt. 

A fost decizia corectă. Abia mi-am luat degetul de pe buton și 
doi dintre ei m-au și atacat - foarte repede, foarte brutal, 
aproape ca niște profesioniști. Înainte să cad în genunchi l-am 
lovit pe unul dintre ei cu cotul în laringe, iar acesta a început să 
se clatine și să icnească de durere. Celălalt și-a încolăcit braţul 
în jurul gâtului meu, mi-a tras un pumn în faţă și am simţit cum 
îmi ceda pometul. Aș fi putut riposta, însă trebuia să continui să 
mă prefac - nu avea niciun rost să fiu bătut măr, aveam nevoie 
de toate forțele pentru ceea ce urma. 

M-am prins de obraz și am căzut lat în praf. Începusem deja 
să număr. Patru minute: două sute patruzeci de secunde. 

Două sute treizeci și doi. Două sute... 

Bărbatul cu laringele rănit și umflat se ridicase în picioare 
clătinându-se, ca să-l ajute pe celălalt atacator. Atunci i-am zărit 
faţa. Era o fiară - îndesat, cu părul periuţă și o cruzime în priviri 
cum rar poţi vedea la cei din afara închisorii. Îl mai văzusem, la 
fel și expresia de pe chipul lui, într-o poză de identitate făcută 
de poliția greacă și mi-am adus aminte că, într-adevăr, purta o 
geacă din piele foarte groasă. Era Patros Nikolaides, tatăl lui 
Christos - bătrânul naș își părăsise fortăreața. 

El și cu ajutorul lui mi-au smuls pistolul de la curea, mi-au 
rupt cămașa, m-au apucat de boașe și mi-au scos încălțămintea, 
pentru a se asigura că nu aveam ascunsă o altă armă. Mi-au 
tăiat buzunarele și mi-au luat portmoneul, cheile și telefonul 
înainte ca Nikolaides să o întrebe pe Cumali: 

— Le-ai adus? 


Ea i-a aruncat o pereche de cătușe ale poliţiei. El și cu 
ajutorul lui mi-au tras mâinile la spate și mi-au încătușat 
încheieturile atât de strâns, încât am știut că în douăzeci de 
minute țesutul se va usca din cauza lipsei de sânge și că era 
posibil să nu îmi mai pot folosi mâinile niciodată. Satisfăcuţi că 
eram imobilizat, ei s-au ridicat în picioare, și-au cules de pe jos 
armele, mi-au zdrobit mobilul, l-au aruncat lângă Beretta și au 
răsuflat ușurați. Cu toate că vorbeau într-un amestec de greacă 
și de albaneză, nu era greu să înţelegi ce spuneau - agenții ăștia 
americani nu sunt nici măcar pe jumătate atât de buni pe cât 
cred, mai ales când dau peste mahării adevăraţi din Balcani. 

După asta bătrânul mătăhălos s-a apropiat de mine, cu un 
pistol Glock în mână, m-a privit - eram cu mâinile încătușate, 
întins pe burtă, cu faţa în praf - și m-a lovit cu vârful de metal al 
bocancului în coaste. 

— Asta-i pentru gâtul meu, a spus el pe un ton tăios, apoi i-a 
făcut un semn Musculosului care - înarmat cu două pistoale 
automate Skorpion - m-a ridicat în picioare. 

Mi-am înăbușit un val de greață provocat de lovitura în 
coaste și, clătinându-mă pe picioare, m-am uitat la Cumali. 

— Ce se întâmplă? am întrebat-o eu printre dinţi. 

Gâfâiam și încercam să suport junghiurile puternice pe care 
le simţeam în piept și în faţă. De data asta nu mă prefăceam. Nu 
era tocmai plăcut. 

O sută șaptezeci și opt de secunde. 

— Nu ar fi trebuit să treci frontiera bulgară cu mașina 
închiriată, a spus Cumali. A fost o prostie - este monitorizată cu 
camere de supraveghere care recunosc numerele de 
înmatriculare. 

Nu a încercat să-și ascundă tonul triumfător din voce. Era 
evident - fusese mai deșteaptă decât agentul american de elită. 

— Bulgaria? am exclamat eu. N-am fost niciodată în 
nenorocita aia de Bulgarie. 

Ea a clătinat din cap, pufnind. 

— Cum nu ai fost nici în Svilengrad sau cum nu știi nimic 
despre Lumina Puternică și nici despre un orfelinat pentru micuţ. 
Te cheamă Michael John Spitz și ești agent secret, membru al 
unui grup special CIA. 


Am ezitat doar cât să fac să pară că eram surprins și 
încercam să maschez acest lucru. 

— Nu am idee despre ce vorbești, am spus eu. Doar știi că 
sunt agent FBI și am venit aici să investighez o... 

Trosc! Vârful de metal al bocancului m-a lovit sub rotulă. Am 
inspirat adânc, ca să încerc să combat explozia de durere. M-aș 
fi strâns grămadă dacă nu m-ar fi ţinut Musculosul și cu ajutorul 
lui. 

— Să nu îndrăznești să minţi, m-a avertizat zâmbind Patros 
Nikolaides. 

Era o plăcere să cunoști pe cineva care își îndrăgea meseria. 

O sută treizeci și două de secunde. 

Apoi l-am văzut. 

Cel mai căutat om din lume a ieșit din pasajul lateral, lăsând 
în urma lui umbrele și pășind în fasciculul de lumină. 

Era înalt și musculos, exact cum mă așteptasem să fie un 
fost războinic mujahedin, și nici măcar costumul occidental ieftin 
cu care era îmbrăcat nu reușea să-i ascundă încordarea. 
Periculos a fost cuvântul care mi-a venit imediat în mintea 
răvășită de durere. M-am uitat drept în ochii lui negri și era 
imposibil să nu observi sclipirea de inteligenţă din ei. „Ai grijă, 
mi-am spus eu, ai foarte mare grijă.” 

Barba îi era îngrijită, fălcile încleștate, buzele drepte - aveau 
un aer autoritar. 

— Cred că mă cauţi, domnule Spitz, a spus el încet. 

— Nu mă cheamă Spitz și habar nu am cine... 

Am văzut bocancul mătăhălosului luându-și avânt și imediat 
m-am pregătit pentru lovitură, însă Sarazinul și-a ridicat mâna, 
oprindu-l. 

— Te rog, mi-a zis el, ca și când minciunile l-ar fi jignit. Sora 
mea, Dumnezeu s-o binecuvânteze, cunoaște pe cineva în 
serviciile secrete turcești. A descoperit cine ești cu adevarat... 

— Sora ta? am spus eu. 

Nu m-a băgat în seamă. 

— Nu știe nimic despre munca mea, mai ales din ultimii ani, 
și prea puţine despre mine, dar cunoaște foarte bine ce păţesc 
bărbaţii musulmani care sunt vânaţi de agenţi ca tine. Întreaga 
lume arabă știe. 


— Sunt agent FBI, am repetat eu, chinuit de durere. Mă 
numesc Brodie Wilson și investighez o crimă. 

— N-am mult timp la dispoziţie. Îţi voi pune câteva întrebări 
și îmi vei spune exact ceea ce vreau să aflu. Da? 

— Cum aș putea să-ţi spun? Nu sunt Spitz! Nu știu despre ce 
vorbești. 

Nouăzeci și opt de secunde. Atâta tot - abia așteptam 
telefonul lui Bradley. Genunchiul începuse să mi se umfle, 
provocându-mi un val de greață, în piept simțeam o durere 
apăsătoare și îmi era foarte greu să vorbesc din cauza obrazului. 

— Nu face asta, a zis Sarazinul. Ești american, domnule Spitz 
- un om fără Dumnezeu. Când te vei afla pe fundul abisului, 
când vei fi supus torturii, cui îi vei cere ajutorul? Ai făcut mici 
greșeli, ai lăsat destule dovezi în urma ta ca să ajungi în situaţia 
asta. Nu, nu ești chiar atât de bun. De ce crezi că ai comis 
greșelile astea? Cine crezi că m-a protejat pe mine? Cine crezi 
că te-a adus în locul ăsta? N-a fost Leyla al-Nassouri, ci 
Dumnezeu. 

N-am spus nimic, ci mi-am lăsat umerii să cadă ca și când aș 
fi fost înfrânt. Musculosul și cu ajutorul lui au slăbit strân- soarea 
o fracțiune de secundă în timp ce mă susțineau. M-am aruncat 
în faţă, folosindu-mi capul pe post de armă, și l-am lovit în față 
pe Nikolaides cu creștetul capului, spărgându-i buza din care i-a 
țâșnit sângele. Acesta a căzut pe spate și și-a pierdut doi dinţi 
de jos. 

S-au mai scurs câteva secunde. „Haide, Ben - nu mai e mult. 
Trișează și tu puţin.” 

Urlând de durere, bătrânul mătăhălos s-a năpustit asupra 
mea, dar a fost oprit de umărul Sarazinului care s-a interpus 
între noi. 

— Pierdem timpul, a spus el, uitându-se la Musculos și la 
ajutorul lui. Să-i dăm bătaie. 

Mi-ar fi plăcut să mai stăm de vorbă, mi-ar fi plăcut să mai 
sporovăim încă șaizeci și trei de secunde, însă ei nu păreau 
interesați. Cei doi bătăuși albanezi m-au târât înapoi de-a lungul 
pasajului. Eram confuz - crezusem că aveau la îndemână bateria 
de mașină sau un altfel de echipament de care aveau nevoie. 


Confuzia a dispărut când am zărit jgheabul plin cu apă și mi- 
am dat seama ce însemna. Disperat, am încercat să schimb 
macazul în gând - mă pregătisem pentru durere, nu pentru 
teroare. Îmi imaginasem că voi rezista o perioadă scurtă durerii 
provocate de clamele-crocodil sau de cleștele care îmi va 
smulge unghiile, iar în clipele alea îmi târâm picioarele, 
încercând să câștig timp - fiecare secundă avea să conteze. 
Dacă începeam să vorbesc, totul era pierdut. 

Patruzeci și două de secunde. Transportatorul de droguri din 
Khun Yuam, durul cu cicatrice de macetă pe piept, rezistase 
douăzeci și nouă de secunde. 

Sarazinul s-a oprit lângă jgheabul din marmură și i s-a 
adresat surorii lui în arabă. Deși nu înțelegeam cuvintele, gestul 
pe care l-a făcut cu mâna a fost destul de elocvent - îi cerea să 
facă o plimbare. Nu era indicat ca o femeie să fie martoră la 
ceea ce urma să se întâmple. 

Treizeci și opt de secunde. „Nu mă dezamăgi, Ben.” 


Capitolul 33 


Și Bradley cronometra, însă el urmărea ceasul, așadar, 
numărătoarea lui era diferită - și mai exactă decât a mea. El 
calculase patruzeci și șase de secunde. 

Dădaca obeză era plină de transpiraţie și picioarele îi puteau 
ceda în orice moment. Și mai rău, stătea într-o baltă de urină - 
făcuse pe ea de îndată ce își dăduse seama cum avea de gând 
să procedeze Bradley. Sub ameninţarea armei - urmând 
instrucţiunile mele - el îi poruncise ca ea și micuțul să se ducă în 
mijlocul încăperii, exact sub grinda solidă de pe tavan. Șapte 
minute mai târziu femeia continua să se tânguiască și să 
implore ajutor în turcește, iar băiatul, cu toate că trecuse peste 
primul val de frică și de ţipat, plângea în continuare și o cerea 
pe mama lui. 

Întreaga scenă îi distrugea nervii lui Bradley și atunci când 
nu se uita la ceas el privea pierdut pardoseala, părând a fi pe 
punctul de a vomita. În ciuda stării de panică în care se afla, 
dădaca a observat lucrul ăsta, însă nu înțelegea: poate că, la 
urma urmei, nu era un om atât de rău. Asta i-a dat curaj să își 


adune cunoștințele limitate de engleză și să îl implore să le dea 
drumul. 

— Tăcere! a strigat Bradley, repetând și mai tare și 
ridicându-și arma înspre ea când femeia a continuat să 
vorbească. 

Ea a început din nou să plângă, suspinele micuţțului au 
devenit din ce în ce mai jalnice și tot ceea ce își dorea Bardley 
era ca totul să se termine cât mai repede. Cu toate că mai era 
puţin timp până la momentul stabilit, a scos telefonul dădacei 
din încărcător și - în ciuda faptului că insistasem să respecte 
planul cu strictețe - și-a spus că, oricum, exista o mică întârziere 
între momentul în care forma numărul și cel în care răspundea 
Cumali. 

A sunat de patru ori - Haide, haide! 

Într-un sfârșit - „Mulţumesc lui Dumnezeu”, a gândit el - a 
auzit vocea unei femei care a vorbit în turcește. Nu a lăsat-o să 
rostească decât câteva cuvinte, apoi a început să vorbească 
tare peste ea, întrebând-o dacă era Leyla Cumali și spunându-i 
să asculte cu atenţie... 

Femeia a continuat să vorbească, fără a părea afectată. 
Părea a fi... Bradley și-a dat seama - era o mesagerie vocală. 

Clătinându-se pe picioare din cauza celor 136 de kilograme 
care îi apăsau pe genunchi, dădaca a observat printre lacrimi că 
ceva nu era deloc în regulă - Bradley mai avea puţin și intra în 
panică. Respira greu și nu spunea nimic - vocea vorbea într-o 
limbă pe care el n-o înțelegea, nu avea cum s-o descifreze și nu 
știa ce să facă. Toate astea nu apăreau în manual, unde naiba 
era poliţista turcă?! 

S-a uitat la ceas - mai erau treizeci și două de secunde până 
când expirau cele patru minute. A dat să închidă și să încerce 
din nou, când vocea, din curtoazie pentru clienții companiei de 
telefonie, a început să repete mesajul în engleză: 

„Abonatul pe care încercaţi să-l contactaţi se află în afara 
razei de acoperire sau are telefonul închis.” 

Bradley a lăsat telefonul jos și a privit în gol. Dumnezeule! 


Capitolul 34 


Cumali coborâse câteva trepte stricate din marmură și 
pătrunsese într-o zonă care atrăsese, mai mult ca oricare alta, 
legiunile întregi de arheologi și de istorici la ruine. 

Se afla adânc, sub pământ, într-un spaţiu boltit în care se 
mai păstraseră fragmente de mozaic și de fresce, și stătea lângă 
un ochi de apă a cărui suprafaţă era la fel de nemișcată ca un 
mormânt. Era altarul unui templu, un loc unde înalții oficiali le 
aduceau ofrande de mulțumire zeilor, întrucât aceștia 
vegheaseră asupra lor în timpul călătoriei. Cumali îl văzuse 
pentru prima oară cu mulți ani în urmă și revenise în mijlocul 
frumuseţii lui misterioase, cu speranţa că nu va auzi ţipetele și 
implorările disperate ale lui Spitz. Nu își dăduse seama că în 
spaţiul subteran telefonul nu avea semnal. 

Și-a privit chipul care se oglindea în apă, spunându-și că, 
indiferent ce îi va face fratele ei americanului, era diferit faţă de 
ceea ce păţiseră musulmanii în Abu Ghraib sau în Golful 
Guantanamo. Sau chiar în Lumina Puternică. 

Mângâiată de acest gând, a mers mai departe, trecând de 
ochiul de apă, și s-a afundat mai adânc în catacombele 
templului. 

Niciun sunet și niciun semnal nu vor ajunge până la ea. 


Capitolul 35 


Musculosul și cu ajutorul lui au scos la iveală o scândură 
scurtă pe care o ascunseseră în mormanul de dărâmături și 
gunoaie. M-am împotrivit și m-am zbătut, încercând să trag de 
timp. Din cauză că eram rănit la genunchi și simțeam durere în 
piept, știam că nu le va fi greu să mă imobilizeze de scândură cu 
legături grele din piele. 

Eram cu fața în sus, legat fedeleș, când chipul Sarazinului a 
apărut deasupra mea - impasibil, și-a întins mâna și mi-a apucat 
încheietura. Era doctor și îmi verifica pulsul. A mormăit 
satisfăcut - după ritmul meu cardiac și-a dat seama că eram 
speriat. 

El a arătat către Nikolaides. 


— După ce voi termina, mi-a spus el, domnul cu probleme 
dentare te va întreba despre o crimă pe care agenţiile voastre 
secrete au comis-o în Santorini. Vrea să știe cine a comandat 
asaltul și numele asasinilor. Ai priceput? 

— Santorini? Nu știu nimic despre Santorini. 

Nu păreau convinși. Nikolaides i-a aruncat o găleată 
Musculosului și a scos de printre dărâmături un prosop murdar. 
Erau pe punctul de a începe. 

Sarazinul mă fixa cu privirea. 

— Poţi evita asta, mi-a zis el, dar n-am rostit nimic și el a 
ridicat din umeri. Când am fost în Hindu Kush, m-au ajutat niște 
oameni. După cum bine știi, unul dintre ei a hotărât să mă 
trădeze. Este evident că nu pot permite asta. Vreau să-mi spui 
numele trădătorului. 

— Chiar și dacă l-aș ști, odată ce ţi-l voi spune, mă vei ucide, 
am răspuns eu. 

A încuviinţat din cap. 

— Oricum te voi ucide. 

— M-am gândit eu, altminteri aţi fi încercat să vă ascundeţi 
feţele. 

Bănuiala mea era că voi sfârși într-un giulgiu impermeabil, 
care fusese ascuns deja în dulapul de pe șalupă, și că vor trece, 
probabil, ani buni înainte ca vreun pescar să îl arunce, în cele 
din urmă, peste bord. Dacă nu intervenea Ben, speram să fiu 
măcar mort înainte să mă înfășoare în el. 

— Dacă știi că vei muri, ce rost are să te supui mai întâi 
chinurilor? Numele, domnule Spitz. 

— Sunt agent FBI. Am venit în Bodrum să... 

— Am văzut un e-mail! a izbucnit el, apropiindu-și faţa de a 
mea. De la directorul adjunct al CIA-ului. 

M-am străduit cât am putut de mult să par șocat. A observat 
asta și a zâmbit. 

— Și-acum... numele trădătorului. 

— Sunt agent FBI... 

Exasperat, i-a făcut un semn lui Nikolaides. Grecul a așezat 
prosopul murdar pe fața mea, acoperindu-mi ochii și nasul, apoi 
mi-a deschis gura. Nikolaides a apucat cele două capete ale 
cârpei și le-a legat strâns în spatele scândurii. Eram în întuneric 


și abia respiram, iar capul îmi era atât de strâns legat de 
scândură, încât nu mi-l puteam mișca. 

Am simţit cum mă ridica și, chiar dacă eram în întuneric și 
cuprins de groază, am știut că mă așezaseră deasupra apei. 

Mai erau douăzeci și nouă de secunde după numărătoarea 
mea - atât rezistase și transportatorul de droguri. În ciuda 
slăbiciunilor mele și a faptului că mă îndoisem întotdeauna de 
curajul meu, trebuia să rezist atât cât rezistase și el. 

Au început să mă coboare, iar eu am luat o gură de aer. 
Prosopul puţea a transpiraţie și a ulei de motor. Ultimul lucru pe 
care l-am auzit au fost cuvintele Sarazinului. 

— Tremuri, domnule Spitz. 

Apoi m-a lovit apa. 


Capitolul 36 


Când scândura a fost scufundată în jgheab, apa mi-a acoperit 
trunchiul, răcindu-mi organele genitale și intensificând durerea 
pe care o simţeam în piept, din cauza rănii deschise. Fără să pot 
face ceva, m-am scufundat și mai adânc și am simţit cum apa 
îmi lovea ceafa legată și îmi acoperea urechile. 

Apoi au lăsat scândura pe spate. 

Apa mi-a acoperit faţa. Încercând să nu intru în panică, 
incapabil să-mi folosesc brațele sau să mă zvârcolesc, am luat o 
altă gură de aer îmbâcsit cu ulei, dar nu am reușit decât să 
inspir mai repede umezeala prin prosop. Apa mi-a pătruns în gât 
și am început să tușesc. 

Un alt val de apă mi-a izbit faţa, însă nu mai tușeam, mă 
înecam! Deoarece eram în întuneric, cu capul în jos, nu aveam 
de unde să știu dacă apa provenea din găleată sau dacă mă vâ- 
râseră și mai adânc în jgheab. Senzaţia de înec, a nevoii de a 
trage aer prin prosopul îmbibat cu apă era copleșitoare. 

Lichidul îmi inunda nările și gura, alunecând pe gâtul 
puternic înclinat. Reflexul de vomă s-a declanșat imediat, 
încercând să mă salveze, și s-a transformat într-o criză 
convulsivă, asociată cu senzaţia de înec. 

Apa mă lovea încontinuu, și am devenit dezorientat. Nu mai 
aveam decât un singur gând, o singură credinţă, un singur 
adevăr de care să mă agăţ - încă optsprezece secunde și va sun 


Ben.  Șaptesprezece secunde și salvarea era aproape. 
Șaisprezece... 

Eram legat atât de strâns, încât nu mă puteam zvârcoli sau 
lovi cu piciorul, în ciuda sentimentului crescând de teroare. 

Apa mi-a pătruns din nou în nări și în gură, lăsându-mi 
impresia de înec, pe când reflexele constante de vomă și 
convulsiile îmi iritaseră gâtul. Aș fi ţipat, însă prosopul împuţit și 
apa mă împiedicau să mă eliberez. Deoarece nu puteam să-mi 
manifest teroarea, ea s-a întors în interior și s-a răspândit prin 
camerele goale ale inimii mele. 

Picioarele și spatele mi se încordau din instinct, încercând să 
mă facă să fug, consumându-mi energia prețioasă, și am simţit 
că eram lăsat și mai mult pe spate. Apa m-a acoperit. S-a 
declanșat un alt reflex de vomă. Unde era Bradley? Trebuia să 
sune. 

Cu toate că îmi simțeam mintea învolburată, mi-am dat 
seama că uitasem să mai număr. Câte secunde mai erau? Nu 
mai exista nimic în afară de întuneric și o nevoie disperată de a 
respira. Să îndur, să supraviețuiesc, să nu cedez - atât mai 
rămăsese. 

Eram cuprins de întuneric și de teroare. Capul îmi era și mai 
mult dat pe spate și începeam să mă scufund. Poate nu era 
decât o găleată de apă, însă aveam impresia că eram scufundat 
- mă înecam, gâfâiam și vomam într-un mormânt de apă, 
disperat să respir, disperat să trăiesc. 

Ştiam că nu mai puteam îndura. Apoi, brusc, am simţit că 
eram ridicat, că apa mi se scurgea de pe faţă. Am reușit să 
respir prin prosop. A fost o gură de aer scurtă și nesemnificativă 
care însemna viaţă. Mă ridicaseră în poziţie verticală. Bradley 
sunase, trebuie să o fi făcut! 

M-am străduit să trag mai mult aer în piept - trebuia să mă 
pregătesc pentru rolul pe care îl aveam de jucat -, dar gâfâiam 
și vomam în continuare. Apoi prosopul a fost îndepărtat și, pe 
măsură ce inspiram aerul, pieptul meu urca și cobora. Traheea 
îmi era iritată și mi se contracta. 

Știam că trebuia să controlez situaţia, că trebuia să preiau 
comanda - pentru Dumnezeu, în momentul ăla era rândul 
doctorului să suporte consecinţele. 


Am simţit o mână alunecând pe sub cămașa mea sfâșiată. 
Am clipit, ca să-mi îndepărtez apa din ochi, și am văzut că era 
el. Voia să-mi verifice ritmul cardiac și rezistenţa inimii. În 
spatele lui l-am zărit pe bătrân, care râdea cu toţi dinţii lui 
îngălbeniţi, bucurându-se de starea de disperare și frică de care 
eram cuprins. 

Am mai simţit cum mă străbătea un val de panică - nimeni 
nu se comporta ca și când rolurile s-ar fi inversat. Atunci, am 
știut că nu existase niciun apel telefonic. Unde naiba era Ben? 

Eram descurajat - eram singur în Teatrul Morţii și, de data 
asta, chiar mă simţeam pierdut. M-aș fi prăbușit la pământ dacă 
Musculosul și cu ajutorul lui nu ar fi ţinut scândura în poziţie 
dreaptă. 

— Numele trădătorului? a întrebat Sarazinul. 

Am încercat să vorbesc, însă gâtul îmi era iritat, iar mintea - 
inundată de adrenalină și de cortizol - se lupta să funcţioneze. 
Am clătinat din cap, privind în jos - nu, nu îi voi spune niciun 
nume. 

— Au trecut treizeci și șapte de secunde, a spus el. Multe 
peste medie. Ar trebui să fii mândru. Ai rezistat mai mult decât 
era de așteptat. Însă asta poate continua minute în șir dacă 
vrem. Tot vei ceda, nu ai cum să reziști. Care este numele? 

Mâinile îmi tremurau și nu reușeam să le controlez. Mi-am 
ridicat privirea și am încercat din nou să vorbesc. Prima silabă a 
fost prea șoptită pentru a putea fi auzită. Sarazinul s-a aplecat 
mai aproape, ca să poată auzi. 

— Pune prosopul la loc, am șoptit eu. 

M-a lovit atât de tare cu dosul palmei peste față, încât mi-a 
spart buza. Însă nu mă mai putea speria, în adâncul sufletului 
găsisem o mică undă de speranţă - mă gândeam la Ben Bradley 
și la cele șaizeci și șapte de etaje. 

Musculosul și cu ajutorul lui au prins de scândură, fiecare de 
câte un capăt, și m-au cărat înapoi la jgheab. Doctorul a vrut să 
îmi pună din nou prosopul pe faţă, când l-a strigat Nickolaides, 
spunându-i să se dea la o parte. Am văzut că luase un ciocan 
pentru zidărie - o chestie grea și neiertătoare - din 
echipamentul pe care îl ascunseseră printre dărâmături. 


Eu eram întins pe scândură, cu picioarele goale îndreptate 
către el. Grecul și-a tras umerii în spate și și-a luat avânt. 

Ciocanul m-a izbit cu putere în talpa piciorului stâng, 
despicându-mi carnea și zdrobindu-mi oasele și articulațiile. Am 
simţit cum o durere mistuitoare, combinată cu o senzaţie de 
vomă - asemenea unui puternic șoc electric - mi-a trecut prin 
coloană, prin picior și prin vintre. Era ca și cum mi-ar fi zdrobit 
boașele. Aș fi leșinat dacă ţipătul meu sfâșietor de durere nu m- 
ar fi ţinut treaz. 

Nikolaides a izbucnit în râs. 

— Vezi, i-a revenit din nou glasul, i-a spus el Sarazinului. 
Uneori metodele tradiționale sunt cele mai eficiente. 

M-a lovit din nou. M-a nimerit aproape de degete, am auzit 
alte oase zdrobindu-se și am ţipat și mai tare. Eram pe punctul 
de a cădea în stare de inconștiență, însă ajutorul lui, care se afla 
lângă capul meu și îl încuraja pe bătrân, mi-a tras o palmă 
zdravănă peste faţă, ca să mă ţină treaz. 

El i-a strigat bătrânului: 

— Încă o dată! 

— Nu! a ordonat Sarazinul. Cred că este de-ajuns. Dacă 
leșină, vom sta aici toată ziua. 

El s-a întors către mine. 

— Spune-mi numele acum. 

— Sunt David Brodie Wilson. Sunt agent... 

Mi-au pus prosopul pe faţă și au început să mă coboare în 
apă. 


Capitolul 37 


Cumali ajunsese în spatele templului, trecuse printre 
vestigiile unor ziduri groase și pătrunsese într-un spațiu 
subteran numit spoliarium - zona unde erau aruncate trupurile 
neînsufleţite ale gladiatorilor, după ce erau despuiate. 

Se întreba ce se întâmpla deasupra - cu siguranţă, nu va mai 
dura mult și îl va auzi pe fratele ei strigându-i că totul luase 
sfârșit și că puteau pleca. 

„Ce păcat”, își zicea ea - Spitz era un anchetator genial, cu 
siguranţă, cel mai bun din câţi cunoscuse ea. Oglinzile din The 
French House stăteau mărturie. Ar fi scăpat și cu acel 


subterfugiu al identităţii false dacă nu ar fi trecut graniţa cu 
mașina închiriată, care l-a și dat de gol. Oare în America nu 
aveau camere de supraveghere ce recunoșteau numerele de 
înmatriculare? Probabil că ei au fost aceia care le-au inventat. 
Era ciudat că un om atât de inteligent făcuse o astfel de 
greșeală. 

Bineînţeles că nu ar fi descoperit cine era cu adevărat dacă 
nu ar fi sunat-o acel bărbat de la MIT. Și cu tipii aceia ce era? Un 
singur telefon și apoi nimic - nu tu întrebări ulterioare, nu tu alte 
abordări, ca să verifice mișcările lui Spitz sau alte detalii. 
Folosindu-se de legăturile pe care le avea în lumea interlopă, 
printr-o simplă spargere, ea reușise să descopere mai multe 
despre el decât reușiseră să realizeze serviciile secrete turcești 
cu toate resursele pe care le aveau la dispoziţie. De fapt, nici 
măcar nu păreau a fi deloc interesați de Spitz. 

Prin minte i-a trecut un gând înspăimântător - și dacă 
americanul nu făcuse o greșeală când trecuse granița cu 
mașina, dacă directorul adjunct al MIT se afla în cârdășie cu ei 
sau dacă cineva redirecţionase apelul ei telefonic și ea nu 
vorbise, de fapt, cu el. Dacă toate dovezile pe care le 
descoperise ea fuseseră plantate? Dacă era o capcană? Asta 
însemna că ea trebuia să-i arate informaţiile fratelui ei, ca să-l 
determine să iasă din ascunzătoare. 

„Doamne Dumnezeule...” a spus ea și a luat-o la fugă. 

A trecut pe lângă beciurile în care, odinioară, erau depozitate 
armele și armurile gladiatorilor și a luat-o la fugă în sus pe o 
rampă lungă ce ducea către Porta Libitinensis - Poarta morţii - 
pe unde erau duse trupurile neînsufleţite ale amfitrionilor. 

Ajunsese aproape de bolta ruinată, arena întinzându-se 
dinaintea ei, când a început să-i sune telefonul - ieșise din zona 
fără acoperire. L-a scos și a văzut că avea cel puţin șase apeluri 
nepreluate. Toate, la fel ca și ultimul, erau de la dădaca ei. 

A răspuns, extrem de speriată, și a început să vorbească în 
turcă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Însă nu i-a răspuns vocea dădacei. Era un american care 
vorbea în engleză. 

— Leyla Cumali? a întrebat el. 


Ea a strigat îngrozită. 

— Cine ești? 

Dar el nu a răspuns, ci a rostit exact cuvintele asupra cărora 
noi conveniserăm în camera mea de hotel. 

— Ti-am trimis un mesaj video. Uită-te la el. 

Cuprinsă de nedumerire și de frică, ea nu părea să fi auzit, 
cerându-i din nou să îi spună cine era. 

— Dacă vrei să îţi salvezi nepotul, uită-te la înregistrarea 
video! i-a ordonat Ben. Înregistrarea este în direct, se întâmplă 
chiar acum. 

„Nepotul ei?” și-a zis Cumali. Au aflat totul. 

Cu mâinile tremurânde, pe punctul de a izbucni în plâns, ea a 
găsit mesajul video și l-a deschis. S-a uitat la el și a fost cât pe 
ce să se prăbușească. A început să ţipe în telefon... 

— Nu... te rog... oh, nu. 


Capitolul 38 


Mă înecam din nou - de data asta atât din cauza durerii, cât 
și a apei. Luptam pentru supravieţuire cu apa care îmi cădea 
necontenit pe față și cu laba piciorului zdrobită ce îmi provoca 
valuri de agonie. Se transforma repede în singura stare de care 
mai eram conștient. 

Eram cu capul în jos, cu gura deschisă, și apa curgea mereu, 
provocându-mi convulsii nesfârșite și reflexe de vomă. Aveam 
palpitaţii, plămânii mei urlau, trupul meu începea să cedeze. 
Teroarea alungase orice gând raţional și mă încolţise. 

Încercasem să număr din nou, însă pierdusem numărătoarea 
la cincizeci și șapte de secunde. Mi se părea că trecuse o 
veșnicie. 

Legat la ochi, călătorisem dincolo de ultima stea. Văzusem 
vidul de la capătul universului, o beznă fără formă și fără sfârșit. 
Știam că mă schilodiseră într-un loc care transcendea durerea, 
îmi distruseseră sufletul. 

Dintr-un sertar al minţii, a ieșit la suprafaţă o frântură de 
amintire. Șoptitorul spusese ceva. Și anume că dacă lucrurile 
vor deveni prea greu de suportat pentru mine, să le pun capăt. 
Să îmi înșfac arma și să mă merg dinaintea Dumnezeului meu 
ca un soldat. Însă iată care era ironia cruntă a sorții - deoarece 


călăii controlau cantitatea de apă, nici măcar nu îmi puteam 
deschide gura, ca să-mi inund plămânii și să mă înec repede. 
Până și demnitatea finală, aceea de a-mi lua propria viaţă, era 
imposibil de obţinut. Am fost obligat să sufăr în continuare, să 
sufăr, să stau în fața Ușii către nicăieri fără să pot păși prin ea. 

Sarazinul s-a uitat la ceas - americanul rezistase deja o sută 
douăzeci și cinci de secunde, mai mult decât oricare bărbat pe 
care îl întâlnise, mult mai mult decât se așteptase el. Se 
apropiase de recordul stabilit de Khalid Sheikh Mohammed, un 
mare războinic, un adept al Singurului Dumnezeu Adevărat și un 
student curajos al Coranului Sfânt. Cu siguranţă, era pregătit să 
vorbească. Le-a făcut un semn celor doi albanezi. 

Am simţit cum apa mi se prelingea din păr și cum prosopul 
murdar îmi era luat de pe față, când m-au ridicat cei doi. 
Tremuram, nu-mi mai puteam controla deloc trupul și aproape 
nici mintea. Teroarea era fizică, fiecare frică din viaţa mea 
începuse să se manifesteze. Nu puteam vorbi, însă, pe măsură 
ce mă întorceam din abis, durerea pe care o simțeam în picior a 
irupt cu o ferocitate atât de sălbatică, încât am simţit cum 
alunecam într-o stare de inconștienţă binevenită. Doctorul m-a 
lovit cu putere peste obrazul rănit și valul de adrenalină m-a 
ținut treaz. 

Mi-a ridicat pleoapele și s-a uitat în pupilele mele, ca să vadă 
dacă mai exista viaţă, iar cu mâna cealaltă mi-a pipăit gâtul 
până a descoperit o arteră și a verificat dacă inima îmi bătea 
neregulat, amenințând să cedeze. A făcut un pas în spate și s-a 
uitat la mine. Respiram întretăiat, încercând să-mi controlez 
tremurul și să ignor durerea din picior. 

— Cine ești? m-a întrebat el atât de încet, încât cred că am 
fost singurul care l-a auzit. 

l-am citit îngrijorarea și nedumerirea pe faţă și asta mi-a dat 
forţă. În bătălia epică a voințelor, deși eram pe moarte, 
câștigam. 

— Numele? a spus el. 

Am clătinat încet din cap. 

— Lasă-l pe mâna mea, a zis Nikolaides, pierzându-și 
răbdarea. 


— Nu, a replicat Sarazinul, îl vei omorî și nu vom afla nimic. ÎI 
vom tortura ore întregi dacă vom fi nevoiţi. 

— Până când cineva va trece cu barca pe aici, ca să viziteze 
ruinele, și va deveni curios, a spus Nikolaides. 

— Atunci, du-te și mută barca, i-a ordonat doctorul, ascunde- 
o în spatele stâncilor, ca să n-o vadă nimeni. 

Nikolaides a ezitat, nefâind obișnuit să i se dea ordine. 

— Du-te! a strigat Sarazinul. Nu facem decât să irosim și mai 
mult timp. 

Bătrânul i-a aruncat o privire plină de ură, apoi a cedat, 
întorcându-se către cei doi albanezi și ordonându-le să-l ajute. 
Bărbaţii au intrat în pasajul principal, facându-se nevăzuţi. Apoi 
Sarazinul s-a uitat în jos la mine - stăteam proptit de jgheab, 
legat de scândură, cu încheieturile umflate și răsucite, cu 
cătușele din oţel ce îmi tăiau carnea și cu degetele albe ca 
marmura, din cauza lipsei de sânge. Mi-a lovit laba piciorului 
zdrobită cu vârful pantofului său și m-a privit cum mă crispam 
de durere. A fa- cut-o din nou - mai tare - și, împotriva firii mele, 
am ţipat. 

— Lucrurile se vor înrăutăţi și mai mult, mi-a promis el în 
șoaptă. 

Și-a ridicat din nou piciorul, ca să mă lovească în carnea vie, 
însă nu a mai apucat s-o facă. Din întunericul pasajului lateral 
am auzit o voce. 

Leyla ţipa înnebunită în arabă. 


Capitolul 39 


Din locul în care mă aflam, vederea îmi era obstrucţionată și 
nu am văzut-o pe Cumali când a ieșit la lumină cu faţa 
înmărmurită, ţinând mobilul strâns în mână. Fratele ei a alergat 
în întâmpinarea ei. 

M-am întrebat o clipă ce se întâmplase - în mintea mea 
planul eșuase și îmi era greu să procesez chiar și cea mai 
rudimentară informaţie. Nu puteam concepe că Bradley era în 
viață și nu îmi mai aduceam aminte că un singur apel telefonic 
îmi putea slava atât viața, cât și misiunea. 

Încercând să nu mă las copleșit de durerea pe care o 
simțeam în laba piciorului și în încheieturi, am privit cum Cumali 


a ajuns în dreptul fratelui ei și i-a întins telefonul. Deși vorbea în 
arabă, era evident că voia să afle ce se întâmplase. Gâfâind, 
Cumali n-a spus nimic, doar i-a arătat telefonul. Sarazinul s-a 
uitat la ecran... 

Fiul lui iubit îl privea inocent și nedumerit. Lacrimile îi și- 
roiau pe obraji, însă știind că era filmat, micuțul a încercat să 
zâmbească. Avea ștreangul în jurul gâtului. 

Doctorul se holba la imagine, simțind cum întregul lui univers 
se năruia. Tot ceea ce știa și înţelegea începea să se zguduie din 
temelii. S-a uitat la mine, aruncându-mi o privire ucigătoare. 
Cineva îi amenința copilul! Va... 

S-a repezit în direcția mea, cu ochii plini de furie și, în mintea 
mea rănită, a început să se învârtă o rotiță. Era apelul telefonic 
pe care încercasem atât de mult să-l cronometrez, cel pe care 
îmi dorisem cu disperare să-l aud. Era singura explicaţie pentru 
spaima femeii și furia doctorului... 

Bradley reușise! 

M-am căznit să mă îndrept, dar eram în continuare legat de 
scândură. În ciuda valului de durere, am reușit să-mi amintesc 
ceea ce repetasem în camera mea de hotel, atunci când mintea 
și trupul meu erau întregi, iar teroarea era ceva pe care doar 
alţii o cunoscuseră. Bănuisem că momentul pericolului maxim 
va fi atunci când Sarazinul va conștientiza că era o capcană și 
că în joc se afla viaţa copilului său - putea să se dezlănţuie, din 
cauza furiei, și să-l ucidă pe cel care se afla cel mai aproape de 
el. M-am lăsat în jos și mi-am adus aminte ce trebuia să spun. 

— Fii raţional și îţi vei putea salva fiul, i-am zis eu pe un ton 
pe jumătate șovăitor. 

— De unde știi că este fiul meu?! a strigat el. 

— Poţi să-l salvezi dacă vrei, am repetat eu, neobosindu-mă 
să dau explicații. 

Sora lui își revenise suficient cât să înceapă să strige la el 
cuprinsă de panică - pe jumătate în arabă, pe jumătate în 
engleză - implorându-l să nu mai irosească timpul, să mă 
întrebe ce trebuia să facă pentru a-și salva copilul. Sarazinul mă 
fixa în continuare cu privirea, nesigur dacă să aleagă logica sau 
furia. 

— Uită-te la poză! a strigat Cumali. Uită-te la fiul tău! 


Ea i-a apropiat telefonul de faţă, iar el s-a uitat din nou la 
imaginea copilului. S-a întors către mine... 

— Ce se întâmplă? Spune-mi! mi-a ordonat el. 

— Vorbește cu bărbatul aflat la capătul celălalt al firului, i-am 
răspuns eu. 

Doctorul și-a dus telefonul la ureche și a vorbit în engleză pe 
un ton plin de ură. 

— Cine ești?! a întrebat el, încercând să deţină controlul. 

Ştiam că Bradley va ignora întrebarea - întocmai cum 
plănuisem, îi va spune Sarazinului să privească o înregistrare 
video pe care i-o va trimite. Prima imagine va fi cu un ceas, ca 
să dovedească faptul că nu era o farsă, că nu juca teatru, că 
totul se întâmpla în direct. 

Doctorul s-a uitat la înregistrare. A văzut ceasul și a părut că 
se clătina. Sora lui, care privea și ea, s-a agăţat de el, strigând 
într-un amestec de arabă și turcă. În înregistrare se vedea 
capătul frânghiei legate de pironul din alamă de care fusese 
agăţat becul din bucătărie. Celălalt capăt era legat în jurul 
gâtului micuţțului. Stătea pe umerii dădacei obeze, scăldată în 
sudoare. Când genunchii slăbiţi îi vor ceda ea va cădea, iar 
băiatul va rămâne atârnat. 

Era o scenă oribilă și nu era de mirare că Bradley se 
împotrivise atât de vehement, însă aveam nevoie de ceva atât 
de șocant, încât Sarazinul să nu aibă timp să acţioneze sau să-și 
facă un plan. Ca să fiu sincer, nu-mi puteam atribui - dacă ăsta 
era cuvântul - ideea în totalitate. Citisem despre asta cu mulţi 
ani în urmă: în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele 
japoneze îi obligaseră pe taţii europeni să-și ţină copiii pe umeri 
exact la fel. Apoi le-au forţat pe mamele copiilor să privească 
până când soţii lor se clătinau și cădeau. Bineînţeles, pentru 
japonezi, practica asta era un fel de sport. 

Doctorul a lăsat telefonul jos și m-a privit cu ură. În timp ce 
el a rămas ţintit locului, Cumali s-a năpustit asupra mea, gata 
să-mi zgărie și să-mi sfâșie faţa rănită. 

Fratele ei a tras-o înapoi - încerca să gândească, plimbându- 
și repede privirea în jurul ruinelor. Era o imagine mai potrivită a 
închisorii în care se afla decât barele unei cuști. Mintea începea 
să mi se pună în funcţiune și am știut că trebuia să mențin 


presiunea, să îi opresc orice încercare de a întrerupe scenariul 
pe care îl scrisesem. 

— Eu și cu oamenii mei nu vom tolera nicio amânare, am 
spus eu. Ascultă din nou la telefon. 

Aflat în stare de șoc, doctorul și-a dus mecanic mobilul la 
ureche și a auzit-o pe femeia de la capătul celălalt care plângea 
cu sughițuri și îi vorbea ca o isterică în turcă. Lucrul ăsta l-a 
dezorientat - era o limbă pe care nu o înțelegea - și i-a dat 
telefonul surorii lui. 

A început să-i traducă în arabă, însă am oprit-o. 

— În engleză, i-am comandat eu. 

l-a spus fratelui său că femeia era dădaca. 

— Te imploră, a zis ea, abia se mai poate ţine pe picioare! 
Zice că, dacă nu o putem salva pe ea, măcar să îl salvăm pe 
copil. 

L-a apucat cu mâna de cămașă, pierzându-și controlul. 

— Ce Dumnezeu ai făcut? în ce ne-ai băgat?! 

l-a smuls mâna de pe cămașă și ea s-a dat câţiva pași în 
spate,  împleticindu-se, respirând întretăiat și privindu-l 
mânioasă. 

— Credem că dădaca va mai rezista, probabil, încă șase 
minute, i-am zis eu. Desigur, ne putem și înșela. S-ar putea să 
reziste mai puţin. 

Inventam, însă în acele circumstanţe disperate, nimeni n-a 
combătut afirmaţia. Sarazinul a privit imaginea de pe ecranul 
telefonului, apoi s-a uitat la mine. Ştiam că încerca să 
gândească, nesigur ce să facă. 

— Eşti tatăl lui, am zis eu încet. Fiul tău este 
responsabilitatea ta - salvează-l! 

Cu mult timp în urmă, pe când mă aflam în Geneva, 
descoperisem că dragostea nu însemna vulnerabilitate, ci forță. 
lar în acele clipe jucam totul pe această forță. Doctorul n-a spus 
nimic și a rămas nemișcat - incapabil să gândească sau să se 
hotărască -, prins între planul lui măreț pentru viitor și viața 
fiului său. 

Trebuia să-l forțez și am încercat să scotocesc în mintea mea 
zdruncinată ceea ce trebuia să spun. 


— Ce valoare are o promisiune, mai ales cea făcută unei soții 
muribunde? am zis eu. Dar n-ai decât s-o încâlci dacă vrei - 
încalcă o promisiune făcută în faţa lui Allah. 

M-a privit fix, abia respirând. Era speriat. 

— De unde știi asta? Cine ţi-a povestit despre Gaza?! 

Nu i-am dat niciun răspuns, iar el s-a îndepărtat de amândoi. 
Era pierdut în beznă, încerca să găsească o scăpare din 
închisoare, se gândea - eram convins - la momentul în care o 
ținuse în braţe pe soția lui aflată pe moarte, la unica lor legătură 
care era fiul lui și la promisiunea sfântă pe care i-o făcuse ei și 
lui Dumnezeu că îl va proteja. 

Mi s-a părut că-i vedeam umerii coborându-i, apoi a izbucnit 
cuprins brusc de panică. 

— Ce vrei? m-a întrebat el, întorcându-se către mine. Spune- 
mi, ce vrei? 

Suspinând ușurată, Cumali l-a îmbrățișat. 

— Trebuie să îl anunţ pe bărbatul de la telefon că sunt viu și 
teafăr, i-am răspuns eu. Dezleagă-mă! 

Sarazinul a ezitat - odată ce mă elibera nu mai era cale de 
întoarcere -, însă nu avea timp să se gândească la asta. Cumali 
a venit lângă mine, mi-a dezlegat legăturile din piele care mă 
țineau țintuit de scândură, a scos o cheie din buzunar și mi-a 
desfăcut câtușele. 

Acestea au căzut pe jos, iar eu era cât pe ce să leșin, din 
cauza valului de durere pe care l-am simţit când sângele a 
început să-mi curgă prin mâinile umflate. Am reușit să mă prind 
de marginea jgheabului și să mă ridic în fund. De îndată ce am 
pus laba piciorului zdrobită în pământ, durerea ascuţită 
pricinuită de nervii zdrobiţi aproape că m-a aruncat în praf. 
Totuși am reușit să rămân în picioare și să-mi întind mâna după 
telefon. 

Sarazinul mi l-a dat, doar că nu mi l-am dus la ureche, ci mi- 
am întins mâna înspre ei. 

— Armele, am spus eu. 

Mi-au înmânat amândoi pistoalele - al poliţistei era un 
Beretta standard de 9 mm, însă al doctorului - probabil primit de 
la Nikolaides - era un SIG 1911 Stainless, fabricat în Elveţia, o 
armă care se vindea ilegal. 


Am vârât Beretta în buzunar, iar SIG-ul l-am ţinut la 
îndemână între degetele umflate. Având în vedere starea 
mâinilor mele, nici nu eram sigur că puteam trage. Mi-am mutat 
greutatea corpului pe piciorul rănit și, luptându-mă cu un val de 
greață, am apropiat telefonul de ureche. 

— Ben? am spus eu, cu o voce răgușită. 

Era să nu mă recunoască. 

— Tu ești? a întrebat el. 

Sunetul vocii poliţistului, pe care credeam că nu îl voi mai 
auzi niciodată, aproape m-a copleșit. M-am dezechilibrat puţin și 
mi-am dat seama că aproape mă distruseseră. 

— Oarecum, am zis eu după o clipă. Voi porni microfonul, 
Ben, am continuat eu, încercând să-mi amintesc toate detaliile 
pe care le plănuisem cu atâta meticulozitate. Vei auzi tot ce se 
întâmplă. Dacă voi păţi ceva, împușc-o pe dădacă, ai înţeles? 

Am observat că Sarazinul și Cumali înregistraseră informaţia 
și am luat telefonul de la ureche. În ciuda faptului că mintea 
mea fusese puternic zdruncinată, știam că trebuia să acţionez 
repede. M-am întors către femeie. 

— Du-te prin tunel, stai ascunsă și supraveghează plaja. 
Când îi vei vedea pe ceilalţi vino repede înapoi și anunță-mă. 
Ține minte, dacă faci pe deșteapta și le semnalizezi să mă 
atace, bărbatul din Bodrum va auzi. Ştii ce va face. 

A încuviinţțat din cap și a luat-o la fugă, disperată să 
reușească, disperată să îl salveze pe băiat. Din cauza anxietăţii 
și a fricii, mă îndoiesc că își dădea seama că tocmai devenise 
cel mai apropiat aliat al meu. 

M-am întors și l-am privit pe doctor. Știam că, indiferent câtă 
agonie îndurasem, urma cea mai dificilă parte - trebuia să-l fac 
să-mi dezvăluie adevărul și să nu mă las păcălit de minciuni și 
de informații eronate. 

— Mă numesc Scott Murdoch, am spus eu, resimţind durerea 
pricinuită de răni. Sunt agent secret american. Îţi voi pune 
câteva întrebări. 


Capitolul 40 


Cu o seară în urmă stătusem treaz în camera mea de hotel 
ore întregi, gândindu-mă cum îl voi interoga pe Zakaria al- 


Nassouri dacă voi avea ocazia. Am hotărât că singura mea 
șansă era să îi adresez un tir de întrebări, fără să-i ofer răgazul 
să ghicească la care știam răspunsul și la care nu. Trebuia să 
amestec informaţiile pe care le cunoșteam cu cele pe care nu le 
cunoșteam într-un mod atât de eficient, încât să nu 
îndrăznească să spună nicio minciună, și trebuia să o fac într-un 
mod atât de alert, încât să nu aibă timp să se gândească sau să 
se eschiveze. 

Aveam convingerea că mi-ar fi fost greu cu câteva ore în 
urmă, însă, cum mintea și trupul meu avuseseră de suferit, 
habar nu aveam dacă voi reuși să stăpânesc situaţia. O singură 
greșeală, o inducere în eroare reușită, și totul va fi fost în zadar. 

— Dacă minţi, dacă îmi dai un răspuns incorect, l-am 
atenționat eu, te voi împușca și voi închide telefonul. După cum 
bine știi, bărbatul din Bodrum a primit instrucţiuni referitoare la 
fiul tău. Ai înţeles? 

N-am așteptat răspunsul. 

— Cine l-a recrutat pe Patros Nikolaides? am întrebat eu, 
îngrijorat să nu-mi pierd graiul. 

Întrebarea mea directă l-a prins pe picior greșit. Nimeni nu îi 
pomenise numele bătrânului și vedeam că Sarazinul se întreba 
de unde naiba îl știam - intrase deja în defensivă. 

— Sora mea, a răspuns el, încercând să arate că nu era 
tulburat. 

— La vârsta de doisprezece ani, ea a câștigat un concurs de 
eseuri - ce subiect? 

— Engleză... înțelegerea unui text scris în engleză. 

Cu cine naiba vorbise, trebuie să fi gândit el, cine cunoștea 
detaliile astea? Mama lui...? 

— La ce spital ai fost tratat pentru șrapnelul din coloana 
vertebrală? 

— Infirmeria din Gaza. 

Străbăteam toată lumea, sărind peste decenii... 

— A făcut vreodată sora ta scufundări? 

— Tatăl meu a învăţat-o, când era mică. 

Probabil avea dreptate - tatăl lor lucra la Departamentul de 
Biologie Marină de la Marea Roșie. 

— Câte elicoptere de vânătoare Hind ai doborât? 


Am verificat microfonul telefonului, sperând cu disperare că 
Bradley lua notițe - în starea în care mă aflam nu eram convins 
că îmi voi putea aminti răspunsurile. 

Sarazinul era șocat - ne aflam în Afganistan. 

— Trei, unii spun patru, a răspuns el. 

Puteam citi pe chipul lui - „cine este bărbatul ăsta?” 

— După războiul cu sovieticii, de unde ţi-ai cumparat 
certificatul de deces? 

— Din Quetta, Pakistan. 

— De la cine? 

— De unde să știu eu?! Dintr-un bazar. 

— Cine ţi-a oferit noua identitate? am continuat eu tirada și 
m-am uitat fix în ochii lui. 

— Abdul Mohammad Khan. 

Faţă de celelalte răspunsuri, vocea lui a coborât cu un micron 
și mi-am dat seama că îl trădase. Bine. 

— Vorbește mai tare, i-am spus eu. Adresa casei părintești 
din Jeddah? 

— O știi, doar ai văzut o fotografie cu ea. 

— Am fost acolo, eu am făcut fotografia, am replicat. Unde ai 
avut tabăra când ai luptat în Afganistan? 

— În Hindu Kush, un sat numit... 

Am vorbit peste el, dându-i impresia că știam deja răspunsul, 
menținând ritmul alert. 

— Ce naţionalitate are noua ta identitate? 

— Libaneză. 

Obţinusem prima informaţie - aveam o naţionalitate și știam 
că astfel puteam începe să-i dăm de urmă dacă voiam. Cercul se 
restrângea. 

În casa din Bodrum, Bradley ţinea telefonul lipit de ureche, 
încercând să audă tot, cu hârtii împrăștiate pe masa din faţa lui, 
luând notițe, furios din cauza vitezei cu care înaintam. 

Mai târziu mi-a spus că era aproape convins, judecând după 
vocea mea, că mă stingeam pe picioare. 


Capitolul 41 


Și eu aveam aceeași impresie. Am luat cu căușul palmei 
niște apă din jgheab și mi-am aruncat-o pe faţă - orice ca să pot 


continua, orice ca să îmi domolesc durerea și să îndepărtez ceea 
ce părea a fi un început de febră. 

— Cine este Sa'id bin Abdullah bin Mabrouk al-Bishi? am 
întrebat eu. 

— Călăul statului, a răspuns Sarazinul. 

— Ţara? 

— Arabia Saudită. 

— De unde îl știi? 

A ezitat, moment în care mi-am dat seama că rana era încă 
deschisă chiar și după atâţia ani. 

— Mi-a omorât tatăl. 

— Mai repede, l-am avertizat eu. Care este data ta de 
naștere? 

Abia începuse să spună, când i-am adresat următoarea 
întrebare. 

— Ce grupă sanguină ai? 

N-a apucat să dea decât o jumătate de răspuns, când l-am 
bombardat din nou cu întrebări. Trebuia să-l ameţesc în 
continuare... 

— Care este denumirea populară pentru amphirion ocellaris? 

— Peștele-clovn. 

— Unde ai obţinut diploma de doctor? 

— Universitatea din Beirut. 

— Cine a plătit? 

— Bursă de studii - Departamentul de Stat al Statelor Unite. 

N-am reacţionat, dar, da, era logic. 

— La ce moschee din Bahrain mergeai în tinerețe? 

Nu îmi mai aduceam aminte numele, însă răspunsul 
Sarazinului părea corect. 

— Cărui grup radical îi era afiliată? 

— Frăția Musulmană. 

— Numește ultimul spital unde ai lucrat. 

— El-Mina District. 

Asta a fost a doua informație - spitalele țineau evidența 
angajaților, deci puteau dezvălui numele pe care îl folosise de 
când își obținuse pașaportul libanez. 

— Cine era directorul spitalului? în ce an ai început? Ce lună? 


Sarazinul nu avea altă variantă decât să răspundă - viteza cu 
care îi adresam întrebările era susținută, însă mă afecta destul 
de grav. Mica mea rezervă de energie scădea vizibil și eram 
sigur că durerea pe care o simţeam în ceafă era un simptom al 
febrei -, mi-am dat seama că infecția provocată de rănile 
deschise începea să mi se răspândească în corp. „Grăbește-te, 
mi-am spus eu. Grăbește-te...” 

— Numele mamei băiatului? 

— Amina 

— Ebadi? 

— Da, a răspuns el, uluit de cunoștințele mele. 

— Câte nume a mai folosit? 

— Patru. 

— Spune-mi care e relația dintre Brigada Martirilor Al-Aqsa și 
orfelinatul unde a fost fiul tău. 

— Ei l-au înființat. 

— Cum a fost omorâtă soția ta? 

— O rachetă a sioniștilor. 

Dumnezeule, amărăciunea din vocea lui. 

— Cum îl chema pe fiul lui Nikolaides care a murit în 
Santorini? 

— Poftim? a contracarat el, confuz și disperat. Ne-am întors 
în Grecia?! 

Habar nu avea ce urma, iar lucrul ăsta îmi dădea forță. Mi- 
am dat seama că fiecare detaliu din călătoria mea epică era 
important - mă foloseam de fiecare pistă, profitam de toate 
informaţiile. Nimic nu fusese irosit. Nimic. 

— Numele fiului? am vrut să știu. 

A încercat să-și aducă aminte, nefiind sigur că îl auzise 
vreodată rostit. 

— Nu știu... nu pot... începea să se agite. 

— Christopher, a spus, dar nu era sigur. Nu, nu... 

— Christos, am precizat eu, lăsându-i puţin răgaz. Unde ai 
fost cu o zi înainte să vii în Bodrum? 

— În Germania. 

M-am gândit că era adevărat - trebuia să fie undeva 
aproape. 

— Cât timp ai stat acolo? 


— Două luni. 

— Numele străzii unde se află moscheea pe care ai frec- 
ventat-o? 

— Wilhelmstrasse. 

— Orașul? 

— Karisruhe. 

— Spune-mi numele celor trei cetăţeni străini pe care i-ai 
ucis în Hindu Kush. 

— Nu... nu-mi amintesc... 

— Prenumele! Cum își spuneau între ei? 

— Jannika... 

N-am aşteptat. Nici eu nu mi le aduceam aminte. 

— Ai folosit un forum de pe internet, ca să comunici cu sora 
ta? 

— Da. 

— Cine era Peștele-clovn? 

— Porecla mea. 

— De ce boală suferea fiul tău când te aflai în Hindu Kush? S- 
a holbat la mine - de unde naiba ştiam că fiul lui a fost bolnav? 

— Fe... 

Disperat, a încercat să mintă, să mă testeze, însă m-am uitat 
în ochii lui și s-a răzgândit. 

— Meningită meningococică. 

— Prea încet. Să nu mai încerci asta. Cum se numește cel 
mai mare hotel din Karisruhe? 

Nu auzisem niciodată de acest oraș și aveam nevoie de încă 
o informaţie, ca să mă asigur că nu ne concentram asupra 
locului greșit. Am simţit cum se agrava febra. 

— Deutsche König, a răspuns el. 

— Ai lucrat acolo? 

— La hotel? 

— În Karisruhe?! 

— Da. 

— Unde? 

— Chyron. 

Nu-mi spunea nimic și nici măcar nu eram sigur că auzisem 
corect. 

— Denumirea completă. 


— Este o companie americană, este... 

— Denumirea completă! 

Sarazinul transpira, încercând, probabil, să-și imagineze sigla 
de pe clădire, și privea în gol. Am ridicat telefonul, ca să vorbesc 
cu Ben - ca și când aș fx vrut să pun viața băiatului în pericol. 
Și-a amintit... 

— Chyron Pharma-Fabrik GmbH. 

— Cum se numea moscheea pe care o frecventai în 
copilărie? Nu mă interesa - l-am văzut pe Sarazin destinzându- 
se, doar o ușoară relaxare a mușchilor faciali, și am știut că 
orașul Karisruhe și fabrica de medicamente constituiau una 
dintre cele mai fierbinţi zone. 

— Adresa la care ai stat când ai lucrat în El-Mina? 

Abia reușea să ţină pasul, însă a spus o stradă și un număr. 
Nici nu terminase, când i-am pus o altă întrebare... 

— Numește trei persoane care îmi pot confirma adresa asta. 
Mi le-a spus, dar nu mă interesa deloc El-Mina, cu toate că 
bănuiam că sintetizase virusul acolo. 

— Ce munceai la Chyron? 

Am revenit acolo unde mă interesa - în zona fierbinte. Îmi 
dădeam seama după expresia de pe faţa lui că nu era la fel de 
entuziasmat ca și mine. 

— Primitor-distribuitor de marfa. 

— Numele supraveghetorului? 

— Serdar... 

— Ce tură? 

— Tura de noapte. 

— Care este domeniul de activitate al fabricii? 

— Farmaceutice - medicamente. 

— Ce fel de medicamente? 

— Vaccinuri. 

Am riscat. Probabil a fost cel mai mare risc pe care mi l-am 
asumat vreodată, însă un doctor nu era angajat degeaba în tura 
de noapte într-o fabrică de medicamente la departamentul de 
livrări. 

— Când a fost trimis virusul din Karisruhe? 


A ezitat o fracțiune de secundă, moment în care am dus 
telefonul la ureche, gata să dau o comandă. S-a holbat la mine 
preț de o secundă. 

— leri, a răspuns el încet. 

Am conștientizat cum turnurile de granit ale misterului se 
prăbușeau și am simţit o ușurare atât de intensă, încât am uitat 
pentru o clipă de durere - așadar, știam: un vaccin contaminat 
cu virusul variolei ieșise pe porţile fabricii Chyron Chemicals din 
Germania în ultimele douăzeci și patru de ore. 

Acesta ajunsese deja în America, sau era pe punctul de a 
ajunge, și gândul meu imediat a fost: cât era de mare? Ce 
amploare avea atacul? 

— Câte doze? am întrebat eu. 

— O sută. 

Acea mică  inflexiune, acea  descreștere aproape 
imperceptibilă a sunetului de la sfârșitul cuvântului, ca și când 
ar fi încercat să pară indiferent, cea care m-a avertizat. Țineam 
în continuare telefonul la ureche, iar SIG-ul în mâna cealaltă. 
Apoi am îndreptat ţeava spre faţa lui... 

— O să fac treaba asta o singură dată. Te întreb din nou. Câte 
doze? 

A părut că ceda. 

— Zece mii, a răspuns el. 

Am avut nevoie de multă stăpânire de sine, ca să nu 
reacționez. Zece mii?! Cifra trebuia să fie adevărată, era mult 
prea mare pentru a fi o minciună. În acel moment am așezat și 
ultima piesă din puzzle. Având în vedere amploarea atacului și 
perioada anului, virusul nu putea fi ascuns decât într-un singur 
loc. Eram sigur că știam unde se afla și care fusese planul 
doctorului. Pentru prima oară de când începusem interogatoriul 
- mi se păruse că trecuse aproape o viaţă de atunci -, nu mai 
aveam nicio întrebare. 

M-am rezemat de jgheab - aveam dureri, eram vlăguit și, din 
cauza febrei care creștea treptat, transpiraţia începuse să mi se 
prelingă pe obraji. 

Mi-am ridicat privirea și l-am văzut pe al-Nassouri fixându-mă 
cu ochii lui negri. Știa motivul pentru care interogatoriul luase 
sfârșit - aflasem toate informaţiile de care aveam nevoie și toți 


anii lui de muncă - singurul lucru care făcuse ca viaţa lui să aibă 
importanţă și sens - parcă fuseseră șterși cu buretele. A dat să 
spună ceva, probabil să mă blesteme în numele Dumnezeului 
lui, însă nu a avut ocazia. Am văzut-o pe Cumali alergând în 
viteză către noi. 

— Vin! a strigat ea, cât pe ce să se împiedice când s-a oprit 
din fugă. 

— Împreună? am întrebat eu, îndepărtând repede senzaţia 
de extenuare. Sau la distanţă unul de celălalt? 

— Nu, împreună. 

Aveam o șansă - dacă se aflau la distanță unul de celălalt, 
bărbatul din spate ar fi fost avertizat de focul de armă și nu 
voiam să îmi încerc norocul în fața unui nemernic cu un pistol- 
mitralieră. Cea mai bună tactică era să-i iau prin surprindere și 
să lansez atacul asupra amândurora în același timp. 

L-am auzit pe Bradley strigând în telefon, îngrijorat că se 
întâmplase ceva,  întrebându-se de ce naiba  încetase 
interogatoriul. Am dus repede aparatul la ureche. 

— O problemă, am zis eu, ţine-te bine, trei minute... 

Am vârât mobilul în buzunar și am început să-mi îndoi 
degetele umflate, încercând să văd dacă puteam trage cu SIG- 
ul. Un singur lucru era cert - din cauza piciorului rănit, nu 
puteam nici să stau drept, nici să mă las pe vine. Aveam nevoie 
de ajutor. 


Capitolul 44 


Beretta a zburat prin aer. O scosesem din buzunar și i-o 
aruncasem repede lui Cumali. A prins-o și s-a uitat surprinsă la 
mine. 

— Dacă păţesc ceva, am spus eu, bărbatul din Bodrum nu va 
accepta nicio scuză și o va împușca pe dădacă. Așa că ai grijă să 
rămân în viaţă. Ai înțeles? 

A vrut să dea afirmativ din cap, însă a intervenit fratele ei. 

— Asta nu e treabă de femeie. Dă-mi mie arma! 

L-am privit sceptic, apoi m-am răzgândit - având în vedere 
trecutul și convingerile lui, ar fi trebuit să anticipez lucrul ăsta. 

— Nu, am zis eu. 


— Știi că am fost mujahedin, a insistat el. Am mai ucis și sunt 
un ţintaș bun. Dă-mi-o! 

— Nu, am repetat eu pe un ton ferm. Nu am încredere în tine 
- Și, oricum, tu vei fi momeala. 

El a reacţionat - momeala? N-aveam timp să-i explic și m-am 
întors către Cumali. 

— Ai mai omorât pe cineva? 

— Niciodată. 

Nu părea să agreeze prea mult ideea. 

— Atunci, gândește-te la asta: nu omori pe cineva, îţi salvezi 
nepotul. 

l-am zis să fugă în spatele unor ruine care îi vor oferi 
protecție și de unde îi putea vedea bine pe cei trei bărbaţi. 

— Ţinta ta va fi bătrânul, i-am explicat eu. Se mișcă mai 
încet și nu are decât un pistol. Voi încerca să-i elimin pe ceilalți 
doi cu pistoalele-mitralieră. Am să stau jos, iar momeala va sta 
în picioare, prefăcându-se că mă interoghează. De îndată ce mă 
vei vedea că mă las pe umăr poţi începe să tragi. Încearcă să-l 
nimerești pe Nikolaides în piept - continuă să tragi chiar dacă se 
prăbușește, ai înţeles? Zgomotul ajută întotdeauna. 

Am luat capacul din oţel lustruit al lăzii frigorifice și l-am 
sprijinit de o coloană prăbușită. M-am lăsat în jos și m-am 
sprijinit de jgheab, cu spatele pe jumătate întors la dușmanii ce 
se apropiau. 

Când mă vor vedea - prăbușit și cu fața întoarsă în partea 
cealaltă - nu vor bănui că ceva nu era în regulă. Nici nu vor zări 
SIG-ul pe care îl ţineam pe genunchi. Capacul din oțel lustruit nu 
era oglindă, însă era mai bun decât nimic - îmi va oferi o vedere 
clară asupra câmpului de luptă și a poziţiilor exacte în care se 
aflau cei trei inamici ce se apropiau. 

Am auzit-o pe Cumali spunând în șoaptă. 

— Vin! 

Am tras piedica SIG-ului, sperând ca poliţista, în starea ei de 
agitaţie, să nu fi uitat să facă la fel, și am așteptat în umbra 
Sarazinului. Abia mai respiram, eram un om distrus cu ochii 
pironiţi asupra capacului din oţel lustruit al lăzii frigorifice. 


Am zărit silueta lui Nikolaides și a celorlalți doi când aceștia 
au pătruns în arenă și am așteptat momentul în care ţintașii vor 
striga „pedeapsa cu moartea”. Patru secunde... trei... 

Soarele s-a deplasat ușor pe traiectoria lui și un fascicul de 
lumină a străpuns acoperișul năruit. Raza a lovit capacul din oțel 
și strălucirea puternică le-a atras imediat atenţia celor trei 
bărbaţi. 

Nikolaides nu era prost - și-a dat seama că cineva mutase 
capacul din oţel. A mijit ochii și a văzut că îi urmăream cu 
privirea. A strigat la albanezi, avertizându-i, apoi s-a aruncat 
într-o parte și și-a scos pistolul. 

M-am lăsat pe umăr și am început să mă rostogolesc, ca să 
ajung în poziţie de tragere. Cumali a deschis focul cu Beretta, 
însă n-a fost îndeajuns de bună ca să nimerească vreo ţintă, 
darămite pe bătrânul ce sprinta. 

M-am rostogolit în noroi și praf, urlând când durerea din 
piciorul rănit și din piept mi-a traversat corpul, încercând să-l 
țintesc pe Musculos. El se rotea cu pistolul-mitralieră, pregătit să 
ciuruiască jgheabul cu apă și tot ce se afla în apropierea lui, 
inclusiv pe mine. 

Sarazinul, neînarmat, plonja în aer, încercând să se ascundă 
după mormanul de dărâmături... 

Ajuns pe spate, aveam degetul pe trăgaci, dar era atât de 
umflat, încât abia dacă simţeam ceva. Cuprins de disperare, am 
tras trei rafale înspre Musculos, străduindu-mă din răsputeri să 
nimeresc ţinta. În mod normal, primul glonţ ar fi nimerit cel 
puţin ţinta, însă situaţia de faţă nu era una obișnuită, prin 
urmare, primele două gloanțe l-au ratat complet... 

Al treilea l-a nimerit în vintre și, cu toate că nu fusese rănit 
mortal, din cauza faptului că glonţul fusese tras de la mică 
distanţă, taurul a căzut pe spate. A scăpat din mână Skorpionul 
și s-a prins de ceea ce îi mai rămăsese din organele genitale. 

Cumali, care trăgea încontinuu în timp ce își urmărea ţinta 
mișcătoare, habar nu avea ce se întâmpla pe câmpul de luptă. 
L-a ratat pe bătrân de la o distanţă la care nimeni n-ar fi greșit, 
în schimb, l-a nimerit pe ajutorul lui în gât. Acesta s-a prăbușit 
imediat. 


A continuat să tragă, urmărindu-l pe Nikolaides chiar dacă 
bătrânul se apropia repede de jgheab. Gloanțele ciuruiau noroiul 
din jurul meu. 

Isuse! Aș fi lansat un strigăt de avertisment, însă nimeni nu l- 
ar fi auzit, din cauza ţipetelor Musculosului care încerca să 
oprească sângele ce îi curgea din boașe. Am încercat să mă 
rostogolesc, ca să mă feresc, însă ceva m-a țintuit pe spate. Am 
simţit o durere ascuțită în partea moale a umărului și am știut 
că unul dintre gloanţele ei dezlănțuite mă nimerise. 

Am reușit să mă ridic într-un genunchi și să îndrept arma 
către silueta neclară a lui Nikolaides, care nu fusese nimerit. Mi- 
am blestemat degetul nenorocit, pentru că abia reușeam să 
apăs pe trăgaci, și am observat că mâna stângă, cu care ţineam 
țeava, îmi tremura îngrozitor. 

Am tras foarte repede patru gloanţe, dar nu am reușit să-l 
nimeresc decât în picioare. Grecul s-a prăbușit și pistolul i-a 
zburat din mână. M-am întors repede, știind că, dacă nu 
terminam treaba atunci, nu voi mai avea puterea s-o fac. L-am 
văzut pe Musculosul castrat întinzându-se după arma lui. 

Am tras din nou - pentru prima oară, reușind să fac faţă 
provocării - și cele două gloanţe l-au nimerit în piept, ceea ce nu 
era cine știe ce, însă rana era suficient de gravă ca să îl omoare. 

Sângerând și neînarmat, Nikolaides a văzut că Musculosul 
fusese nimerit. Cum stătea întins în praf, el și-a ridicat privirea și 
s-a uitat la mine - în ochii lui se citeau ura și confuzia. Crezuse, 
am bănuit eu, că totul avea să fie simplu, o treabă lejeră de 
dimineaţă, totuși reușisem să supraviețuiesc torturii cu apă, să-i 
întorc pe cei care mă luaseră prizonier împotriva lui și să trag 
suficient de bine, încât să-i dobor pe doi dintre ei. 

— Cine naiba ești? a mârăit el. 

Am observat că reperase locul unde îi căzuse arma, aflată, 
de altfel, destul de aproape de el. Nu reușeam să-mi alung din 
gând rânjetul lui când mi-a zdrobit rotula cu vârful bocancului 
sau forța cu care mi-a lovit laba piciorului cu ciocanul. 

— Mi se spunea Călărețul valurilor. Eu am fost cel care a 
ordonat asasinarea lui Christos în Santorini. 

Nikolaides a făcut o grimasă - se afla atât de aproape de 
răzbunare, ca să eșueze tocmai acum? A scos un urlet și din 


pieptul lui a răzbătut un horcăit puternic. S-a aruncat înspre 
locul unde se afla pistolul. Am tras două gloanțe și, de la 
distanţa aceea, capul lui, pur și simplu, a explodat. 

Mi-am întors privirea - nu era niciodată plăcut să iei viața 
cuiva, chiar și a unui astfel de om. În ziua în care voi simţi 
plăcere voi ști că a sosit timpul să ies pentru totdeauna din 
luptă. Am ridicat SIG-ul în dreptul lui Cumali - era udă de 
transpiraţie, iar valul de adrenalină atât de puternic, încât nu 
cred că înţelesese ceea ce se petrecuse - și i-am spus să scoată 
cartușul din Beretta. 

— Acum ţine pistolul, îndreptă-l spre pământ și trage de trei 
ori, am zis eu, pentru a mă asigura că nu mai rămăsese niciun 
glonţ în cameră. Aruncă arma! am continuat eu și, după cea 
făcut-o, i-am mai spus să procedeze la fel cu cele două pistoale- 
mitralieră și cu pistolul lui Nikolaides. Acum adu-mi toate 
cartușele. 

Le-a cules de pe jos, mi le-a dat, iar eu le-am vârât în 
buzunar. După ce muniţia a fost scoasă din arme, am arătat 
către cătușe - se aflau pe jos, acolo unde le aruncase ea, cu 
cheia încă în încuietoare. 

— Pune-i cătușele! i-am ordonat eu, arătând către Sarazin. 

El ieșise din spatele mormanului de dărâmături și se reze- 
mase de jgheab, cuprins de disperare și întrebându-se de ce 
Dumnezeul lui îl părăsise în cel de-al doisprezecelea ceas. 

— Cu mâinile la spate, i-am indicat eu. 

În timp ce îi lega cătușele am privit roiurile de muște care se 
așezau deja pe cadavre și știam că scena asta nici nu se putea 
compara cu roiurile de agenţi secreți din zeci de ţări care vor 
tăbări asupra doctorului. 

Și-a ridicat capul și s-a uitat la mine - ţineam în continuare 
SIG-ul îndreptat înspre el, în timp ce cu mâna cealaltă am 
început să-mi rup o fâșie din cămașă, ca să-mi bandajez umărul 
și să opresc sângerarea. Privirile ni s-au întâlnit și am știut 
amândoi că nu va mai avea niciodată ocazia să adauge un 
volum la istoria neagră a omenirii. 

— ÎI iubesc, a spus el, referindu-se la fiul lui. 

— Știu, am zis eu. A fost singura armă pe care am avut-o la 
îndemână. 


Cumali mi-a dat cheia de la cătușe, iar eu am vârât-o în 
buzunar lângă muniţie. Am legat bandajul cu ajutorul dinţilor, l- 
am strâns bine și, în timp ce sângerarea începea să se oprească, 
am scos din buzunar mobilul lui Cumali - cele trei minute 
aproape se scurseseră. 

— Mai ești acolo? am întrebat eu gâfâind. 

— Isuse, a răspuns el, câţi morți? 

Auzise schimbul de focuri prin difuzorul telefonului. 

— Trei. S-a terminat - le poţi da drumul. 

O clipă mai târziu, el mi-a spus că dădacei îi cedaseră 
genunchii și că tăiase frânghia din jurul gâtului băiatului. M-am 
întors și m-am uitat la Sarazin și la sora lui, și i-am lăsat să îmi 
citească pe faţă - femeia și copilul erau în siguranţă. 

Doctorul - care stătea în noroi lângă jgheab, cu mâinile 
prinse la spate - și-a plecat capul și am știut că se ruga. 
Tulburată și copleșită de un val de ușurare, Cumali a început să 
plângă. 

Am vrut să închid - știam că mai trebuia să dau un telefon 
extrem de important -, însă febra era atât de puternică, încât 
am simţit că ameţeam. În acea confuzie ameţitoare trebuia să 
mai aflu ceva. 

— Ai fi împușcat-o pe dădacă? l-am întrebat eu pe Ben. 

Nu mi-a răspuns, dar mi-am dat seama care era răspunsul. 

— Tu ai fi făcut-o? m-a întrebat el o clipă mai târziu. 

— Asta este diferenţa dintre noi, Ben, i-am răspuns eu pe un 
ton blând. De aceea eu sunt făcut pentru meseria asta, iar tu 
nu. Bineînțeles că aș fi făcut-o. 

Tremurând, și nu numai din cauza febrei, am închis și i-am 
făcut semn lui Cumali să vină la mine. Nu puteam merge - 
Dumnezeule, eram atât de vlăguit și de rănit, încât abia mă mai 
puteam ţine pe picioare - și aveam nevoie să mă sprijin de ea. 
Mi-am pus braţul după gâtul ei, ridicându-mi greutatea de pe 
piciorul zdrobit, apoi m-am întors și m-am uitat la Sarazin. 

— Dacă încerci să faci vreo șmecherie, vă împușc pe 
amândoi, am spus eu. 

El a încuviinţat din cap și ne-am privit pentru ultima oară - 
viața se schimbase pentru amândoi. Mi-am adus aminte ce 


spuseseră câţiva soldaţi britanici după războiul din Argentina - 
doar dușmanii lor știau cum era cu adevărat în linia întâi. 

Nu i-am spus nimic - ce mai era de spus? — și i-am făcut 
semn lui Cumali să pornească din loc, lăsându-l pe fratele ei 
încătușat în praf. Singura cheie era în buzunarul meu, armele nu 
erau încărcate. Ştiam sigur că nu exista decât o singură cale de 
a pleca de la ruine - cu barca - și eu eram cel care o va lua cu 
el. Încrezător că doctorul era blocat, am știut că în mai puţin de 
douăzeci de minute după ce voi telefona își vor face apariţia 
acolo zeci de oameni de la diferite agenţii secrete. Nu mai aveau 
altceva de făcut decât să-l aresteze - nu mai exista niciun plan 
care trebuia năruit, nicio rețea ce trebuia descoperită și niciun 
alt conspirator care trebuia urmărit. Uciderea lentă a Americii se 
apropia de sfârșit. 

Mă grăbeam. Am început să tastez cifrele cu degetele 
umflate și tremurânde, încercând să-mi amintesc numărul de 
telefon ce îmi fusese dat și pe care îl salvasem în mobilul 
zdrobit. 

Târându-mi un picior după mine, dar ajutat de Cumali, am 
pătruns în pasajul năruit, afundându-ne și mai tare în întuneric. 
Exista un singur lucru pe care îl omisesem totuși. Tot restul vieții 
aveam să mă gândesc la greșeala pe care o făcusem. 


Capitolul 43 


Cumali m-a condus prin poarta zăbrelită și când am pășit 
printre ruine, lumina ameţitoare a soarelui m-a orbit. 

Distanţa scurtă parcursă de la jgheabul cu apă fusese cea 
mai dureroasă călătorie din viaţa mea, mi se părea că primeam 
o nouă lovitură cu fiecare pas pe care îl făceam. Tortura cu apă, 
pierderea sângelui și febra mare începeau să-și facă resimţit 
efectul, vlăguindu-mă de forță. Am simţit cum trecutul și 
prezentul se contopeau. 

M-am rezemat de o lespede și i-am comandat lui Cumali să 
scoată șalupa din ascunzătoare și să o aducă la vechiul 
debarcader. În timp ce ea se îndrepta către golfuleţul aflat în 
spatele unor stânci, eu am apăsat pe ultima tastă a mobilului și 
am auzit bip-ul - legătura telefonică internaţională fusese 
stabilită. Cineva a răspuns imediat. 


Vocea mea era răgușită și aproape imperceptibilă. 

— Domnule președinte? am spus eu cât am putut de tare. 

— Cine e la telefon? a întrebat un bărbat, prea tânăr ca să fie 
Grosvenor. 

— Trebuie... trebuie să vorbesc... 

— Abia vă aud. Numele dumneavoastră, vă rog. 

Vorbea ca un soldat din infanteria marină. 

Eram mai slăbit decât aș fi crezut că voi ajunge vreodată, 
zdruncinat peste măsură, însă știam ce se întâmplase. Sunam 
de pe mobilul lui Cumali, iar sistemul de comunicații al Casei 
Albe identificase apelul telefonic ca provenind dintr-o sursă 
complet necunoscută. Cu toate că sunam pe linia directă a 
președintelui, nu aveau de gând să permită ca un astfel de apel 
să fie preluat fără să se știe cine suna. Prin urmare, acesta 
fusese direcționat către un centru de comunicație securizat 
îngropat adânc în munţii Colorado, deci vorbeam cu unul dintre 
cei o mie opt sute de soldați din infanteria marină sau tehnicieni 
care se ocupau de sistem. 

— Numele dumneavoastră, a repetat semnalizatorul Marinei. 

— Mă numesc Sco... 

Știam că nu asta trebuia să spun, numele nu avea nicio 
semnificație. Ochii mă dureau din cauza soarelui nemilos și am 
simţit cum mă desprindeam de propriul corp. Aveam senzaţia că 
mă aflam undeva, sus, și priveam în jos către el. 

— Nu am înţeles, a spus semnalizatorul. Repetaţi, vă rog. 

Abia dacă am auzit. L-am văzut pe taurul cel bătrân mânuind 
ciocanul și am auzit pe cineva ţipând în mintea mea. Mi-am dat 
seama că era propria voce, însă singurele zgomote de pe plajă 
erau huruitul motorului ambarcaţiunii ce se apropia și ţipetele 
pescărușilor planând în cerc deasupra. 

— Călătorul... am reușit să spun. 

Cel puţin așa mi s-a părut, însă nu eram convins - poate era 
doar în închipuirea mea. 

— N-am înţeles. Repetați. 

Tăcere. Vedeam un băiețel bolnav de sindromul Down 
alergând pe nisip și aruncându-se în braţele tatălui său. 

— Mai sunteți acolo? Repetaţi, vă rog. 

Vocea semnalizatorului m-a adus în prezent. 


— Sunt... Călătorul, am spus eu. 

Semnalizatorul a auzit. În ultima lună fiecare soldat din 
infanteria marină primea același ordin atunci când își începea 
tura. Dacă auzeau un cuvânt, un anume nume de cod, trebuia 
să i se acorde prioritate imediată. Semnalizatorul tocmai îl 
auzise. 

— Sunteţi acolo?! Vă rog să așteptați, sir. Te rog să aștepți, 
Călătorule! 

A tastat repede o serie de comenzi, anunțând o serie de 
oficiali care trebuia să fie înștiinţaţi imediat - „Călătorul trăiește, 
Călătorul a luat legătura, Călătorul a ieșit la suprafaţă”. 

Prima persoană de pe listă a fost ofiterul de serviciu al 
Agenţiei Naţionale de Securitate, care ședea la biroul lui într-o 
încăpere mică din Casa Albă. Era foarte târziu - pe Coasta de Est 
era ora patru dimineaţa - când a ridicat receptorul și a auzit o 
voce necunoscută. 

— Pentru președinte. Călătorul. 

Cu toate că ofiţerul de serviciu era sigur că șeful Statului 
dormea, instrucţiunile sale erau clare, prin urmare, a sunat la 
telefonul aflat în dormitorul președintelui. 

Grosvenor însă nu dormea - în urmă cu mai bine de 
douăsprezece ore primise un telefon de la Dave care îi spusese 
despre mesajul plin de speranţă primit de la Bradley. Stătea în 
fotoliu și privea luminile orașului Washington, tară să le vadă, 
când a sunat telefonul. A răspuns imediat, luându-l prin 
surprindere pe ofițerul de serviciu care se așteptase la o mică 
întârziere. Grosvenor asculta în timp ce bărbatul transmitea 
mesajul bâlbâindu-se. 

— Ce-ai spus? s-a răstit președintele, începând să se agite. 

— Este Călătorul, a spus, în cele din urmă, ofițerul de 
serviciu. 

L-a auzit pe președinte murmurând ceva ce părea a fi 

„Doamne Dumnezeule”, însă nu era sigur. De ce se ruga 
președintele? 

— Ești acolo, Călătorule? 

Am auzit vocea inconfundabilă a lui Grosvenor, deși legătura 
părea bruiată. Cu toate că mintea mea era zdruncinată, mi-am 
dat seama că cei din Colorado criptau convorbirea. 


— Zece mii de doze, am șoptit eu. 

— Zece mii?! a repetat președintele, nevenindu-i să creadă. 

— Au ajuns acolo deja, am zis eu. Se folosește de doctorii 
noștri... care vor începe, probabil, peste câteva ore. 

La un moment dat, după ce părăsisem jgheabul, experienţa 
mea trebuie să-și fi spus cuvântul, deoarece, fără să-mi dau 
seama, repetasem ceea ce trebuia să transmit. Simţeam că îmi 
lua foc gâtul. Doream cu disperare să iau o înghiţitură de apă, 
dar am îndepărtat pe loc acest gând, temându-mă să nu se 
declanșeze din nou reflexul de vomă. Am încercat să îmi păstrez 
concentrarea. 

— De la Chyron, am adăugat eu, cu o voce stinsă. 

— Repetă, a spus președintele. 

— Este o fabrică de medicamente... Karisruhe... Germania. 

Pe linie a intervenit o altă voce. Era Dave. Știam că i se 
făcuse legătura, iar el ascultase. 

— Poţi să dictezi pe litere? a întrebat el. 

Am încercat de câteva ori, însă n-am reușit să trec de 
primele litere, mintea mea se chinuia. 

— Karisruhe? a întrebat Dave, încercând să confirme. 

Vocea lui era extrem de blândă, cum n-o mai auzisem până 
atunci, și m-am întrebat care era motivul. Speram că era bine. 

— Acolo este un hotel. Deutsche König, am reușit să rostesc 
înainte să mă lase din nou vocea. 

— Minunat, e minunat, a spus Șoptitorul. 

Probabil că președintele se întreba dacă eram pe moarte, 
dar, în ciuda mizei și a urgenţei, nu a încercat să forțeze 
lucrurile - cred că știa că voi reuși, cumva, să rezist. 

— Continuă, a spus el. Ești un erou. Continuă. 

— Ar fi trebuit să întreb despre numărul de lot, am murmurat 
eu, mai slăbit ca niciodată. Am uitat unele lucruri... Sarazinul m- 
a rănit, știți... a fost un copil... 

— Da, știm, a zis Dave. 

— Nu ar fi trebuit să facem asta... a fost... n-am găsit altă 
cale... 

— Bineînţeles că nu, a continuat Șoptitorul. Totul s-a terminat 
acum. 


Am reușit, cumva, să găsesc un suflu de energie care m-a 
ajutat să clarific lucrurile. 

— Este un vaccin, am spus eu. Se află în sticluţe de vaccin. 

— Ce fel de vaccin? a întrebat Șoptitorul, cu aceeași voce 
ciudat de blândă. 

— Injecții antigripale. A pus vaccinul în injecții antigripale. 
Anotimpul e potrivit, iar imunizarea începe mâine. 

La capătul celălalt al firului s-a așternut tăcerea - cred că își 
dădeau seama că reușisem. Două apeluri telefonice din Hindu 
Kush duseseră, într-un fel sau altul, la cabinetele medicale din 
întreaga Americă. Apoi Dave a confirmat, spunându-i 
președintelui că aveau toate informaţiile: ziua, fabricantul și 
metoda. Am crezut că vor închide - trebuia să organizeze un 
milion de lucruri - când Grosvenor a început să-mi vorbească: 

— Unde ești? m-a întrebat el. 

N-am răspuns. Totul luase sfârșit. Priveam cu ochii mijiţi la 
soare, gândindu-mă la lunga călătorie care mă aștepta. 

— Este pe o coastă, a precizat Dave, la treizeci de kilometri 
nord de Bodrum. Este corect? 

Tot n-am zis nimic. Îmi adunam forţele care îmi mai 
rămăseseră - trebuia să mă târăsc pe nisip până la vechiul 
debarcader. 

— Poţi să reziști, Scott? m-a întrebat Grosvenor, devenind din 
ce în ce mai alarmat. Voi trimite chiar acum după tine elicoptere 
din flota Mediteranei. Poţi să reziști? 

— Va trebui să anunţăm Guvernul Turciei, a intervenit Dave. 

— La naiba cu Guvernul Turciei! i-a spus Grosvenor. 

— Nu, n-o faceți! Nu trimiteţi pe nimeni, am spus eu. Nu voi 
fi aici. 

Grosvenor a început să mă contrazică, dorind să afle ce 
voiam să spun, însă Dave l-a oprit. 

— E în regulă, Scott. Te înțeleg. E în regulă. 

— Al naibii să fiu dacă înțeleg! a zis Grosvenor. Ascultă-mă, 
trimit elicoptere. 

— Este rănit, domnule președinte... l-au rănit... 

Trebuia să plec, însă, brusc, am început să mă îngrijorez că 
uitasem ceva. 


— Aţi auzit? le-am spus eu. Zece mii de doze... Chyron... 
injecții antigripale. 

— Da, am auzit, a răspuns pe un ton blând președintele. 
Vreau să spun că în numele... 

Am închis. Se terminase. Totul luase sfârșit. Să îndur - oare 
nu asta spusesem că trebuia să fac? Să îndur. 


Capitolul 44 


Fluxul crescuse și, din pură întâmplare, mi-a fost de ajutor. 
Am traversat nisipul fierbinte șchiopătând și împleticindu-mă, 
îndreptându-mă către debarcaderul vechi. Deoarece nu aveam 
de ales, am fost nevoit să traversez apa care inunda ţărmul. 

Apa rece care îmi ajungea până la glezne mi-a calmat atât 
durerea din picior, cât și mintea. Am rămas nemișcat un minut, 
așteptând ca răceala apei să-mi tempereze febra, iar sarea să- 
mi curețe rănile deschise. 

Mintea mi s-a mai limpezit. Am ajuns la debarcader, m-am 
prins de balustradă și m-am apropiat de locul unde mă aștepta 
Cumali. Adusese ambarcaţiunea cu pupa în faţă, iar motorul era 
pornit. Nu îi spusesem - nu vorbisem despre nimic -, dar drumul 
ei se oprea aici. Urma să plec singur și știam că mă aștepta o 
încercare grea, mai ales în starea în care mă aflam, dar eram 
nerăbdător să încep. 

Atunci am auzit focul de armă. 

Ne-am întors și ne-am uitat înspre Teatrul Morţii. În acel 
moment am înțeles ce omisesem, greșeala la care aveam să mă 
gândesc tot restul vieţii. Oare o făcusem în mod deliberat? 

Bineînţeles că atunci când am părăsit ruinele eram epuizat, 
abia puteam să merg și trebuia să dau un telefon urgent la 
Washington. Bineînţeles că luasem toate măsurile de precauţie 
când descărcasem armele și păstrasem muniţia. Astea erau 
toate în conștiința mea. Dar, oare, în subconștient știam că mai 
exista o armă? Cea care era încărcată - pistolul meu, pe care 
mi-l luaseră albanezii și îl aruncaseră lângă mobilul meu distrus 
la capătul pasajului aflat în ruină? Oare îl lăsasem acolo ca să-l 
poată folosi Sarazinul - și dacă era așa, de ce? 

Era evident că doctorul își amintise de pistol și, de îndată ce 
am auzit focul de armă, am știut ce făcuse - cu mâinile 


încătușate la spate, se dusese împleticindu-se sau se târâse 
până la pasaj și se așezase lângă armă. A reușit să-și treacă 
mâinile în faţă, a ridicat pistolul, l-a pus între coapse, și-a 
aplecat capul, astfel încât ţeava să-i ajungă în dreptul gurii, și a 
apăsat pe trăgaci. Probabil cunoștea și vechiul cântec: 


Când ești rănit și părăsit pe câmpiile Afganistanului, 
Și femeile vin să despice rămășițele 

Înșfacă-ți pușca si zboară-ţi creierii 

Și înfățișează-te dinaintea lui Dumnezeu ca un soldat. 


Cumali a înțeles aproape imediat ce însemna acel foc de 
armă și a dat s-o ia la fugă către ruine. Am apucat-o de braț, 
însă cum eram slăbit, a reușit să scape. Doar tonul meu 
imperios a făcut-o să se oprească. 

— Ascultă! am strigat eu. Când vor veni spune-le că n-ai știut 
nimic. Spune-le că tu ai fost cea care mi-ai salvat viața, spune-le 
despre bărbatul pe care l-ai împușcat. Spune-le că m-ai eliberat, 
că ţi-ai trădat fratele. Spune-le ce vrei! Sunt singurul care știe 
adevărul, însă nu voi mai fi aici. 

M-a privit nedumerită. 

— De ce faci asta? a vrut ea să știe. De ce ai face asta pentru 
o femeie musulmană? 

— N-o fac pentru tine! am răspuns eu. O fac pentru băiat - 
trebuie să aibă o mamă. 

M-am prins cu mâna de acoperișul cabinei și am urcat la 
bord. Cumali fugea înspre tunel, însă știam că era în zadar. 
Fratele ei fusese mujahedin, doborâse trei elicoptere de 
vânătoare sovietice - nu avea cum să rateze. 


Capitolul 45 


Ținându-mă strâns de scaunul căpitanului și luptându-mă cu 
febra și cu durerea, am îndepărtat șalupa de debarcader și am 
ieșit în larg. Am virat înspre sud, ocolind ţărmul, apoi am împins 
maneta la maximum și barca a început să prindă viteză. 

Vântul își schimbase direcția, suflând cu putere contra 
refluxului. Prova despica valurile înalte, trimițând în aer perdele 
de stropi. Motorul vechi huruia. Călătoria asta mă epuizase, însă 
m-am străduit să blochez durerea și mi-am folosit umărul bun, 


ca să menţin cârma pe traiectoria dreaptă și corectă. În cele din 
urmă, am ocolit un promontoriu și am pătruns pe o întindere 
mare de apă adăpostită de bătaia vântului. Atunci am simţit că 
pot da drumul cârmei și am lăsat șalupa să înainteze singură. 

Am coborât sub punte și am început să caut. Într-un dulap 
am dat peste un rucsac vechi în care am băgat SIG-ul și muniţia 
pe care o aveam în buzunar. Lângă el - învelit în husă - am găsit 
un giulgiu impermeabil greu, de care erau prinse deja niște 
greutăți din plumb. Nu mai era de folos, dar cum mă aflam în 
acea stare deplorabilă, nu aveam chef să călătoresc cu el. Am 
deschis fereastra și l-am aruncat afară. Am văzut cum se legăna 
pe apă, apoi s-a scufundat lăsând în urmă o pată de spumă. 

Am găsit ceea ce căutam sub o bancă din spate - trusa de 
prim ajutor a ambarcaţiunii. Probabil că era veche de douăzeci 
de ani, însă nu fusese deschisă niciodată și era surprinzător de 
bine echipată. 

M-am întors cu ea în cabină. Mi-am curăţat laba piciorului cu 
tampoanele, iar cu ajutorul foarfecelor am îndepărtat carnea 
arsă din jurul rănii din umăr provocate de glonț. Am deșurubat 
capacul unei sticle cu antiseptic - depășise cu optsprezece ani 
data expirării - și am turnat conţinutul pe răni. Și-a făcut efectul, 
la naiba - am urlat de durere și am rămas îndeajuns de 
conștient cât să fiu recunoscător că nu mă putea auzi nimeni. 

Și astfel - cu rănile bandajate cu tifon îngălbenit, îmbibat în 
antiseptic și cu o vâslă pe post de cârjă - am zărit, în cele din 
urmă, acea porţiune a coastei pe care o căutam. În ultimele 
momente ale zilei, aflat la mare distanţă de sud, am învârtit 
cârma și am trecut printre stâncile care adăposteau un sat 
pescăresc izolat. Se apropia furtuna. Primele rafale de ploaie 
goliseră debarcaderul, iar eu m-am apropiat de el neobservat. 

Am parcat mica ambarcaţiune cu pupa, am lăsat motorul 
pornit și am legat-o de un bolard. Am pus cealaltă vâslă printre 
spițele cârmei, ca să o blochez, și am tras rucsacul și cârja 
improvizată pe debarcader. Deoarece motorul pornit trăgea 
șalupa înapoi înspre larg, parâma de legare era perfect întinsă, 
și m-am folosit de ea ca să mă târăsc lângă cârjă. Cu ajutorul 
unui cuțit pe care îl găsisem la bord, am tăiat parâma de legare 
și am privit cum ambarcaţiunea a luat-o în direcţia stâncilor 


întunecate. Chiar dacă ar fi reușit să traverseze culoarul, coasta 
era atât de stâncoasă, încât eram sigur că valurile vor arunca 
ambarcaţiunea către țărm și ea se va face bucăţi până la ivitul 
zorilor. 

Mi-am aruncat rucsacul pe umăr și m-am proptit în cârjă. Ca 
un soldat care se întorcea dintr-un război îndepărtat, am trecut 
pe lângă două cafenele dărăpănate și am pătruns pe străduţele 
lăturalnice ale unui orășel pe care abia mi-l mai aduceam 
aminte. 


Capitolul 46 


Casele sărăcăcioase aveau draperiile trase, felinarele erau 
puţine și la distanţă mare unele de altele. În timp ce se lăsa 
întunericul am luat-o pe o străduță îngustă și, tocmai când îmi 
făceam griji că greșisem direcția, am zărit fântâna publică. 

Vechea găleată era în continuare legată de frânghie și florile 
din jurul fântânii erau la fel de ofilite cum fuseseră mereu. Lipsit 
de vlagă, am trecut șchiopătând pe lângă fântână și am ajuns la 
vechea căsuţă. Scrisul de pe plăcuţa din alamă era aproape 
ilizibil. Am bătut tare la ușă și, după o veșnicie, ea s-a deschis și 
doctorul Sydney a apărut în prag - era neras, pantalonii scurți și 
bufanţi fuseseră schimbaţi cu o pereche de pantaloni uzaţi și 
asortaţi cu un tricou vechi Oktoberfest '92 - în afară de asta nu 
părea prea schimbat. 

Dacă băutura îi afectase, probabil, toate organele, mintea și 
memoria păreau să-i funcţioneze surprinzător de bine. A 
recunoscut ceva pe chipul meu, pe când eu l-am privit în timp 
ce scotocea prin trecut, în căutarea unui nume. 

— Jacob, nu? a spus el. 

— Pe-aproape, am răspuns eu. 

Și-a plimbat privirea peste umărul și piciorul meu bandajate, 
peste hainele sfâșiate și peste chipul meu descompus. 

— Arăţi bine, Jacob, a zis el, cu o mină serioasă. 

Am încuviinţat din cap. 

— Și tu, doctore. Elegant ca de obicei. 

El a izbucnit în râs. 


— Intră, putem continua să ne complimentăm unul pe 
celălalt în timp ce eu mă uit la picior să văd dacă-l putem 
recupera. 

M-a condus înăuntru. Mi-am dat seama ce lucru ciudat era 
memoria - încăperile păreau mult mai mici și distanțele mult 
mai scurte decât în noaptea în care îl adusesem pe Mack pe 
același drum. Ajunși în bucătărie, australianul a adus trei lămpi, 
m-a întins pe masă, mi-a desfăcut bandajele, s-a uitat la piciorul 
meu și mi-a administrat o doză puternică de antibiotic și o 
cantitate și mai mare de analgezice. Din fericire, când venea 
vorba de medicină, fineţea nu era punctul lui forte. 

A constatat că, în ciuda umflăturilor și a vânătăilor, nu-mi 
erau rupte nici coastele, nici rotula. Fracturate, poate, însă nu 
avea cum să-și dea seama fără raze X. 

— Ai chef de un drum până la spitalul din Milas? m-a întrebat 
el. 

A văzut privirea de pe chipul meu și a zâmbit. 

— Mă gândeam că nu e o variantă bună, a zis el și m-a 
asigurat că le va imobiliza în aţele și le va bandaja cât va putea 
de bine. 

Pe urmă mi-a făcut un anestezic local, mi-a curăţat și cusut 
rana provocată de glonț și mi-a spus că eram norocos. 

— Mie nu mi se pare, am răspuns eu. 

— Câţiva centimetri mai încolo și nu ai mai fi ajuns la spital, 
nici măcar la unul improvizat, ci direct la morgă. 

După ce a îngrijit rănile, și-a întors atenţia asupra dezastrului 
provocat de loviturile de ciocan. Fusese chirurg pediatru, având 
o vastă experienţă în accidentele de mașină, prin urmare, l-am 
crezut când mi-a spus că vânătăile și umflătura vor trece de la 
sine. 

— Fără radiografie și fără o sală de operaţii, nu pot face prea 
multe în ceea ce privește oasele mici care au fost rupte, mi-a 
precizat el zâmbind. Mi-ar fi de ajutor și o mână fermă. 

A hotărât să se ocupe de fiecare os în parte, să le fixeze cât 
mai bine și să le bandajeze, cu speranţa că vor rămâne la locul 
lor. 


— Vei fi nevoit să faci exerciţii intense, ca să-ţi menţii glezna 
mobilă și să nu ţi se atrofieze mușchiul pulpei. Poate va 
funcţiona. 

Am încuviințat din cap și a potrivit lampa, ca să poată 
începe. 

— O să te doară. 

Aici a avut dreptate. După miezul nopţii treaba a fost 
terminată, iar el a făcut o pauză - eram când conștient, când 
inconștient. Nu era deci convins că mai puteam rezista. M-a 
prins de sub brațe și m-a coborât de pe masă. Am traversat 
bucătăria, am intrat în camera de zi și ne-am îndreptat către 
scara care ducea la un dormitor nefolosit. 

Pe la jumătatea drumului am auzit niște voci care veneau 
dintr-un colț al încăperii și am zărit din nou vechiul televizor, 
pornit pe CNN. Erau știrile principale ale serii, iar corespondentul 
delegat la Washington relata cum se făcuseră eforturi susținute 
încă de la primele ore ale dimineţii pentru a localiza și a 
intercepta zece mii de doze de vaccin antigripal care fusese 
contaminat din greșeală cu ulei de motor, care putea fi fatal. 

Nu voiam ca doctorul să își dea seama că mă interesa acest 
incident, prin urmare, i-am spus că doream să mă odihnesc 
puţin. M-am sprijinit de spătarul unui scaun și m-am uitat la 
ecran. 

„Alarma a fost dată de președinte la conferinţa de presă de 
la ora 6 dimineaţa, relata corespondentul. În acest timp, atât cei 
de la FBI, cât și toate departamentele de poliţie din ţară au 
început să localizeze și să intercepteze toate vaccinurile anti- 
gripale care provin de la fabrica din Karisruhe, Germania, 
aparținând companiei Chyron Chemicals. Președintele a lăudat 
personalul Administraţiei Alimentelor și Medicamentelor care a 
descoperit problema și a anunţat telefonic Casa Albă la ora 
patru dimineaţa...” 

— Gata? m-a întrebat doctorul, iar eu am dat afirmativ din 
cap, lăsându-l să mă ajute să urc scările. 

Povestea spusă de cei de la Washington nu mă surprindea. 
Cum era vorba aceea - „în război, prima victimă este adevărul”? 


Am ajuns lângă pat și m-am așezat încet pe el. Mi-am pus 
capul pe pernă, doctorul a stins lumina, iar eu am intrat într-o 
stare ciudată de inconștiență. 


Capitolul 47 


Febra a escaladat în zilele și nopţile următoare, iar doctorul 
abia dacă avusese ocazia să părăsească odaia mică. Mi-a 
povestit mai târziu că stătuse la căpătâiul meu, cu un pahar de 
Jack care nu se mai termina, ascultându-mă cum deliram. 

A ascultat povestea unui bărbat legat de o scândură, 
înecându-se într-un ocean nesfârșit, a unui tată decapitat sub 
soarele necruţător, a unui oraș presărat cu trupurile unor 
oameni care sângerau, din cauza unui virus incurabil, a unui 
copil suferind de sindromul Down care avea ștreangul la gât. Mi- 
a spus zâmbind că mintea omului este un lucru ciudat - sub 
efectul febrei și al dozelor mari de medicamente, era capabilă 
de închipuiri îngrozitoare. 

Dacă ar fi știut... 

Îngrijorat că ororile se vor înrăutăţi și convins că era o reacţie 
urâtă la medicamente, a hotărât să le elimine. Poate că trupul 
meu se obișnuise cu medicamentele sau poate că lucrurile 
începuseră să intre pe făgașul normal, nu știu, însă febra a atins 
punctul culminant, iar coșmarurile s-au diminuat. Când am putut 
să mănânc mâncare solidă, el a hotărât să iasă în sat și să 
cumpere niște legume și alte provizii. Mi-am zis că poate i se 
terminase băutura. 

S-a întors tulburat. Mi-a spus că un bărbat și o femeie 
sosiseră în sat, pretinzând că erau turiști, și că întrebaseră prin 
cafenele dacă nu cumva trecuse de curând pe acolo vreun 
american. 

Am știut mereu că Dave și cu legiunile lui mă vor găsi - 
oamenii vorbesc, Echelon ascultă, cineva coboară în arhive și 
găsește raportul despre moartea lui Mack din urmă cu mulţi ani. 
Nu îmi era teamă de străini, știam că fuseseră trimiși să mă 
ajute în caz că aveam nevoie - și, cu toate astea, nu aveam nici 
cea mai mică intenţie să vorbesc cu ei. Eram distrus, dar îmi 
făcusem datoria, nimeni nu ar putea cere mai mult de-atât și era 
treaba mea cum reușeam să îmi revin. 


Nu i-am zis doctorului nimic despre interlopi, însă am 
observat că, pe parcursul zilei, devenea din ce în ce mai 
îngrijorat în privinţa celui care își făcuse apariţia la ușa lui. În 
seara aceea am coborât scările încet pentru prima oară și m-am 
dus în bucătărie, unde am descoperit că era un bucătar destul 
de priceput. În timp ce își asezona invenţia proprie - miel 
marinat în cimbru și usturoi - m-a întrebat dacă mai cântam 
Midnight Special. 

— Dacă mă mai gândesc la Mack, vrei să spui? Mai des decât 
aș fi crezut. 

— Și eu, a zis el. Ce noapte îngrozitoare! După ce ai plecat, 
am auzit un elicopter. l-au recuperat trupul, nu? 

— Da. 

— Unde a fost îngropat? 

A încercat să pară indiferent, însă era o întrebare ciudată. Mi- 
am dat seama unde bătea. 

— Arlington, am răspuns eu. 

— Era cadru militar? 

— Sigur - doar că era un luptător într-un război care nu 
fusese niciodată declarat. 

Doctorul și-a pus ierburile jos și s-a întors - ajunsese în acel 
punct. 

— Și tu, Jacob? Cu asta te ocupi? 

— Îţi faci griji, doctore? 

— Bineînţeles că-mi fac! La naiba! Mi-am făcut griji din 
noaptea în care ai venit. De îndată ce ai adormit ţi-am deschis 
rucsacul. Am găsit un SIG pe care erau urme de praf de pușcă și 
suficientă muniţie cât să armezi o ţară mică din Africa. În plus, 
acum și-au mai făcut apariţia doi oameni și mă întreb când va 
începe schimbul de focuri? 

Era un om cumsecade, făcuse o treabă bună cu mine, și 
merita un răspuns cinstit. 

— Da, și eu sunt soldat. 

— Înrolat sau mercenar? 

Am zâmbit. 

— Detașat, în cazul ăsta. 

— CIA sau ceva mai rău? 


— Îmi place să cred că e ceva mai bun, dar părerile noastre 
s-ar putea să fie total diferite. 

— Și oamenii din sat? 

— Sunt de-ai noștri. Au venit să vadă dacă sunt bine. 

— Eşti sigur? 

— Nu sunt asasini, doctore. Dacă erau, ai fi deja mort. N-ai 
de ce să-ți faci griji - îţi dau cuvântul meu. 

Am văzut că s-a liniștit și m-am bucurat. Câteva zile mai 
târziu, imediat după asfinţitul soarelui, s-a auzit o bătaie în ușă. 
Intensitatea bătăii, faptul că poarta nu scârţâise, momentul zilei, 
toate astea m-au făcut să mă îngrijorez. 

l-am făcut semn cu capul doctorului să deschidă, iar eu am 
urcat șchiopătând în dormitorul vechi a cărui fereastră îngustă 
oferea cât de cât o priveliște către ușa de la intrare. În faţa ei 
stătea un tip în vârstă de treizeci de ani - era îmbrăcat ca un 
turist, însă era atât de crispat, atât de încordat, încât hainele l-ar 
fi păcălit doar pe un trecător de pe stradă. 

Doctorul a deschis și turistul i-a spus că voia să-i vorbească 
bărbatului care sosise la el în urmă cu câteva săptămâni. 
Doctorul i-a zis că singurul musafir fusese fratele lui, care venise 
să-l viziteze și se întorsese în Australia în urmă cu câteva zile. 

Agentul a încuviințat din cap. Mi-am imaginat că primise 
ordine să-și păstreze calmul. 

— Ei bine, dacă fratele dumneavoastră revine, a spus el, și 
veţi descoperi că, de fapt, este un american care a fost 
împușcat în umăr, îi veţi da vă rog asta? 

l-a întins un pachet sigilat și a plecat. Câteva minute mai 
târziu eu și cu doctorul ne aflam în bucătărie. M-a privit cum am 
rupt sigiliul și am scos un teanc de scrisori. A făcut ochii mari 
când a văzut că pe primul plic se afla sigiliul președintelui 
Statelor Unite. 

A fost și mai uluit când a văzut că l-am pus deoparte și m-am 
uitat la celelalte plicuri. Am recunoscut scrisul de mână de pe 
unul - era de la Dave - și l-am așezat lângă cel de la președinte. 

Mai rămăseseră două plicuri. Unul de la Departamentul de 
Poliţie din New York și era de la Bradley, iar celălalt - pe care era 
o mâăzgălitură ciudată - era adresat Biroului Oval cu menţiunea: 


Mă rog, transmite-ti-l mai departe bărbatului care, uneori, 
folosește numele Jude Garrett.” Știam de la cine era. 

Le-am luat, am traversat bucătăria șchiopătând și am urcat 
în camera mea. 


Capitolul 48 


Am citit scrisoarea lui Bradley mai întâi. Zicea că de îndată 
ce plecase din casa dădacei, ea sunase la poliţia locală și le 
spusese ce se întâmplase. 

Deoarece lucra pentru Cumali, îi convinsese repede că 
povestea era adevărată, în ciuda faptului că părea incredibilă. 
Nu era tocmai greu să reperezi un american de culoare și, 
alertat de un buletin de urmărire generală, fusese ridicat de un 
echipaj de patrulă înainte să ajungă la hotel. Aceștia îl trântiseră 
pe capotă, îi luaseră arma și îl duseseră la secția de poliţie. Se 
temea de ceea ce era mai rău - de metoda îmbunătățită de 
interogatoriu pe care o folosea poliția turcă -, însă până atunci 
iadul se dez- lănțuise deja în Teatrul Morţii. 

Elicopterele americane din flota Mediteranei fuseseră deja 
trimise din ordinul președintelui - nu ca să mă ridice pe mine, ci 
să-l prindă pe Sarazin și să culeagă dovezile. Grosvenor îi 
sunase pe președintele Turciei, anunţându-l de venirea lor și îi 
spusese că îl localizaseră pe bărbatul care încerca să 
achiziționeze un declanșator nuclear. Drept urmare, agenţii MIT 
și trupele militare turce s-au îndreptat înspre ruine. Cu două 
nave de luptă aparţinând flotei turcești în larg, cu șase 
elicoptere ale Statelor Unite pe plajă și două sute de militari și 
agenţi ai serviciilor secrete printre ruine, s-a dat ordin ca 
Bradley să fie închis până când situaţia devenea mai clară. 

După cinci zile petrecute în închisoare - ca urmare a cererii 
directe adresate de Grosvenor omologului său turc - Bradley a 
fost eliberat și i s-a returnat pașaportul. El s-a întors la hotel și a 
purtat o discuţie lacrimogenă la telefon cu Marcie care, după ce 
și-a revenit, l-a întrebat când se va întoarce acasă. 

— Peste câteva zile, a răspuns el. 

— Poftim?! a strigat ea. 

Fiind un poliţist conștiincios, nu avea să plece până când nu 
va fi rezolvat problema extrădării lui Cameron și a lui Ingrid 


pentru uciderea lui Dodge și a femeii de la Eastside Inn. În 
dimineaţa următoare, la mai puţin de douăsprezece ore după ce 
fusese eliberat, s-a întors la secția de poliție și a intrat în biroul 
lui Cumali. Hayrunnisa i-a spus în șoaptă că șefa ei era încă 
„anchetată” - și se părea că susţinea cu fermitate varianta pe 
care i-o recomandasem. Atunci, el a cerut să vorbească 
neapărat cu persoana care se ocupa de investigarea crimei. 
După câteva telefoane, puştiul cu bocanci Dazzling l-a condus în 
biroul luxos al comandantului Poliţiei din Bodrum. 

ÎI știam pe individ - îl văzusem când fusesem urmărit de 
oamenii lui prin atelierul de reparaţii navale, în noaptea în care îl 
făcusem plăcintă pe Sponge Bob. Comandantul avea vreo 
cincizeci de ani, era masiv și rumen la faţă, cu tenul curat și 
mustaţa îngrijită, iar nasturii din aur ai uniformei lui 
impresionante amenințau să pocnească în orice clipă. În ciuda 
parfumului, acesta avea un miros aparte și nu pot spune că am 
fost surprins când am citit ce îmi scrisese Ben. 

Comandantul i-a spus că primise mai multe petiţii de la 
avocaţii care le reprezentau pe Cameron și pe Ingrid - după cum 
anticipasem, de îndată ce ambele femei plecaseră de la 
interogatoriu, ele îi  contactaseră imediat pe avocați. 
Comandantul a mai zis că petiţiile l-au determinat să analizeze 
el însuși dovezile. 

— Nu am mai ţinut cont, firește, de așa-zisele probe pe care 
le-a descoperit bărbatul care-și zicea David Brodie Wilson. Nici 
măcar nu făcea parte din FBI și a intrat în ţară sub pretexte 
false. Din câte știm noi, își pusese în gând să complice și să 
prelungească ancheta. Cercetările mele au arătat că detectivii 
turci au facut o treabă excelentă. Concluzia lor iniţială a fost 
corectă: domnul Dodge a murit din imprudenţă. Căderea lui a 
fost un accident tragic. 

Ben s-a holbat neîncrezător la el, însă turcul masiv nu a părut 
să observe. A zâmbit, și-a aprins o ţigară și și-a desfăcut larg 
brațele. 

— Nu am vrut, bineînțeles, să iau decizia asta singur, prin 
urmare, am prezentat dovezile și petiţiile celui mai apreciat 
judecător local. Nici el nu a găsit un motiv pentru care cele două 
femei și ceilalți martori să mai fie reținuți în Bodrum. Acesta a 


sugerat, iar eu am fost de acord, să le returnăm pașapoartele și 
să îi eliberăm pe cauţiune, până se vor găsi dovezi noi. 

— Le-aţi dat drumul?! a exclamat Ben, acceptând greu 
această hotărâre, comportându-se din nou ca un legiuitor. Cât a 
fost cauțiunea? 

Polițistul turc a încercat să evite răspunsul. 

— Au fost zece... nu știu sigur... avem un dosar, va trebui... 

— Cât? a insistat Ben, fără să se mai obosească să-și 
ascundă furia. 

Comandantul a renunţat la toate amabilităţile prefăcute. 

— Două milioane fiecare, a pufnit el. 

Două milioane de dolari! Era o avere - însă nu și pentru 
Cameron. N-a fost nevoie ca Ben să întrebe ce făcuse ea - 
firește că dăduse mită ca să scape. 

— Când au plecat? a întrebat el, cuprins de disperare. 

— În urmă cu trei zile. S-au urcat la bordul iahtului și peste o 
oră se aflau deja în larg. 

— Și dacă „dovezile noi” vor fi concludente? a întrebat Ben 
pe un ton aspru. Ce veţi face atunci? 

— Le vom anunţa prin scris să se întoarcă. Dar, după cum v- 
am spus, sunt sigur că nu va fi nevoie. 

Ben scria că individul schițase un zâmbet. 

După cum ziceam, nu eram surprins. Deoarece tipul de la FBI 
ieșise din joc, fiind prins în vâltoarea altor evenimente, 
comandantul Poliţiei din Bodrum și judecătorul corupt și-au dat 
seama că soţia lui Dodge era încolţită și au făcut ceea ce 
făcuseră de-a lungul secolelor și predecesorii lor otomani. Și-au 
întins mâna. 

Ben scria că nu putea face mare lucru - cele două criminale 
plecaseră din Bodrum, iar banii plătiți de Cameron erau o 
garanţie că și ceilalți martori se dăduseră la fund. Se gândise să 
reia cazul în New York, însă era suficient de realist să știe că 
resursele erau limitate, iar una dintre criminale apărea oficial pe 
lista victimelor de la World Trade Center. Dacă cele două femei 
nu se întorceau în America, șansele de a fi reţinute erau foarte 
slabe. Având atâţia bani la dispoziţie, cu siguranță, nu 
intenționau să se întoarcă - puteau călători în jurul lumii tot 
restul vieţii. 


Am rămas nemișcat câteva minute, gândindu-mă la cele 
două femei și la crimele comise, dar nici măcar atunci nu mi-am 
amintit. Nu mi-am adus aminte deloc de comentariul pe care îl 
făcuse Ingrid în legătură cu faptul că nu cunoșteam nici pe 
jumătate povestea. 


Capitolul 49 


A doua scrisoare, cea adresată lui Jude Garrett prin 
intermediul Biroului Oval, era de la Battleboi. 

Era mai bine scrisă decât mi-aș fi imaginat și, cunoscându-l 
pe uriaș, eram convins că se chinuise ore întregi să o compună. 

„Eram încătușat, scria el, unul dintre cei zece prizonieri din 
interiorul unui autobuz cu geamuri zăbrelite. Traversam pista din 
aeroportul La Guardia, ca să ne îmbarcăm în avionul Con Air, 
care urma să ne ducă la închisoarea din Kansas, când ne-au 
oprit două SUV-uri negre cu sirenele pornite. M-am gândit că, 
indiferent cine erau indivizii dinăuntru, trebuie să fi primit 
autorizație ca să poată traversa aeroportul, însă, în afară de 
asta, nu eram prea interesat de ce se întâmpla. În dimineaţa 
respectivă îi scrisesem lui Rachel să nu mă aștepte, încercând 
să mă gândesc cum voi rezista cincisprezece ani în 
Leavenworth.” 

Mi-a mai scris că cei doi gardieni din autobuz - care nu 
conteniseră să își bată joc de el pe seama greutății și a 
extravaganței lui - au coborât și s-au dus la bărbații în costume 
ce se dădeau jos din SUV-uri. 

Bărbatul în costum, care era cel mai în vârstă și s-a dovedit a 
fi un funcţionar înalt din Ministerul Justiţiei, și-a arătat 
legitimatia și a început să dea ordine pe un ton autoritar. În timp 
ce prizonierii priveau prin geamurile zăbrelite, cei doi gardieni 
au urcat imediat în autobuz și și-au croit drum printre prizonieri. 

„S-au oprit în dreptul meu, au desfăcut lacătul lanţului cu 
care eram legat de scaun și m-au condus înspre ușă. l-am 
întrebat ce naiba se întâmpla, însă nu mi-au răspuns. Probabil că 
nici ei nu știau. Pe drum, directorul executiv mi-a înmânat o 
scrisoare. Am deschis plicul și am văzut că era de la Biroul Oval, 
dar nu știam ce însemna - pentru prima dată în viaţă, nu 
puteam face legătura. Când am terminat-o de citit aproape că 


mi-au dat lacrimile. Era o grațiere din partea președintelui. 
Pentru contribuția adusă la apărarea țării noastre, scria. Numai 
Dumnezeu știe cine ești, însă mi-ai spus că vei face tot posibilul 
ca să mă ajuţi și ai făcut-o.” 

A mai scris că după ce se încheiaseră toate formalităţile s-a 
întors la Vechea Japonie, a traversat în fugă apartamentul fără 
să se descalţe și a găsit-o pe Rachel într-un colț al dormitorului - 
era distrusă. Ea și-a ridicat privirea, l-a văzut și, preţ de o clipă, 
a crezut că visa. Apoi cel din vis i-a zâmbit, și-a desfăcut brațele 
și, fiind fiul unor catolici devotați, i-a spus nedumerit: „Este 
Evanghelia după Marcu, iubito - capitolul 16, versetul 6.” 

Ea habar nu avea despre ce vorbea el, dar nu mai conta - s-a 
lăsat învăluită de îmbrăţișarea lui caldă, l-a sărutat și, după ce 
au rămas mult timp într-o tăcută recunoștință, el s-a așezat la 
masă și mi-a scris scrisoarea asta. 

„Mi-ai dat o a doua șansă - șansa la viaţă, șansa la iubire, 
șansa de a deveni părinte. Cum poţi să-i mulțumești cuiva 
pentru asta? scria el. Bănuiesc că nu ne vom revedea niciodată, 
dar ţine minte asta - la această dată, în fiecare an, noi vom 
așeza încă un scaun la masa noastră și vom aștepta ca tu să 
baţi la ușă. Să ai drum bun și fie ca Dumnezeu, oricare ar fi El 
pentru tine, să vegheze asupra ta.” 


Capitolul 50 


În ziua următoare, după exerciţiile de rutină și fizioterapie, 
mi-am evaluat starea de sănătate. Deși piciorul meu începea să 
se vindece, eram nevoit să recunosc că dacă voiam să mă 
recuperez în totalitate, trebuia să fac mult mai multe exerciţii. 

Am discutat problema cu doctorul și în seara aceea după ce 
am luat cina, iar întunericul s-a așternut peste sat, am ieșit la 
plimbare pentru prima dată. Fără să mă sprijin de cârja 
improvizată sau de vreun baston, am străbătut încet străduţele 
înguste și am ajuns pe ţărmul mării, trăgându-mi piciorul după 
mine. Obosisem, însă nu voiam să mă dau bătut. 

A fost un exerciţiu lent și chinuitor. După două ore am intrat 
pe poartă și m-am prăbușit în camera de zi. Doctorul se dusese 
deja la culcare, iar eu, după ce mi-am revenit, am profitat de 
ocazie, ca să caut prin rafturile pline de cărţi. În spate, acoperită 


de praf, am găsit o Biblie, pe care o primise de la tatăl lui când 
absolvise facultatea de medicină. 

Am căutat Evanghelia după Marcu, capitolul 16, versetul 6. 
Era versiunea Regelui lacob și chiar dacă nu ești credincios, 
cuvintele sunt foarte frumoase. Am rămas în tăcere mult timp, 
gândindu-mă la Battleboi și la Rachel și, cu toate că nu pot 
spune că m-am rugat, eram recunoscător că măcar un singur 
lucru bun rezultase din toată acea afacere îngrozitoare. 

În seara următoare, în ciuda durerii și a oboselii, m-am 
plimbat din nou pe acele străduţe neiertătoare. La fel am făcut 
și în serile următoare. Nu m-am întâlnit cu nimeni, nu am vorbit 
cu nimeni - eram ca o umbră în întuneric, însă o umbră care 
devenea din ce în ce mai puternică. 

O lună mai târziu, deoarece începusem să mă aventurez din 
ce în ce mai departe, m-am simţit destul de încrezător, încât să 
îmi supun corpul unui test extrem - am străbătut 16 kilometri 
de-a lungul coastei și am coborât într-un sat pescăresc izolat 
despre care doctorul îmi spusese că era unul dintre cele mai 
frumoase de pe coastă. 

— Ar trebui să treci și pe la șantierul naval, a spus el, încă 
mai folosesc metodele vechi. Cei de-acolo sunt singurii care mai 
lucrează în lemn. 

Am pornit la drum într-o dimineaţă răcoroasă, urcând 
dealurile golașe din sudul Turciei, însoţit doar de mirosul de pini 
și de marea neliniștită și, spre surprinderea mea, am reușit 
relativ ușor - încă mai șchiopătam și din când în când trebuia să 
mă odihnesc. Nu mai aveam acele dureri îngrozitoare și 
istovitoare și am știut că șederea mea în casa doctorului se 
apropia de sfârșit. 

Cărarea de pe coastă a început să coboare înspre sat - 
neatins de turism, un amestec autentic de căsuțe și adăposturi 
pentru ambarcaţiuni, casa bărbaţilor și a femeilor ale căror vieţi 
se schimbaseră foarte puţin de-a lungul sutelor de ani. 

După un prânz alcătuit din fructe de mare proaspete la o 
cafenea pustie m-am îndreptat către șantierul naval aflat într-un 
capăt al unui golfuleț retras și am descoperit că doctorul 
avusese dreptate - era minunat să vezi vechile cuptoare arzând, 
fumul plutind în aer și meșteșugarii aplecându-se și modelând 


lemnul  bărcilor de pescuit, pregătindu-le pentru sezonul 
următor. Nu m-a băgat nimeni în seamă. Am trecut agale pe 
lângă stive de lemn pus la uscat, gândindu-mă câte talente 
pierduse lumea, câte lucruri valoroase se risipiseră fără ca noi 
să observăm măcar. Acești bătrâni cu dălţile și fierăstraiele lor 
trebuie să fi fost cândva cei mai bine plătiţi membri ai 
comunităţii lor, și noi ce le-am oferit? Ingineri financiari și agenți 
de schimb tineri. 

Am ieșit de după un colţ și m-am oprit. În spatele șantierului, 
sub un acoperiș din pânză pleoștit, cocoțat pe niște pene de 
fixare din lemn, se afla un keci” cu carena din lemn. Avea o 
lungime de cinci metri, vechi de o jumătate de secol, probabil, 
și, în ciuda faptului că nu era vopsit și catargele erau coborâte, 
era evident că, odinioară, fusese o bijuterie. 

Proprietarul lui îl adusese la șantier pentru a fi restaurat, 
însă, după stratul de praf acumulat pe etambou, omul fie 
rămăsese fără resurse financiare, fie își pierduse interesul. M-am 
apropiat și am tras puţin pânza, astfel încât lumina să cadă pe 
vas. Întotdeauna am fost de părere că nimic nu era mai trist 
decât un vas abandonat, dar îmbunătățirile care îi fuseseră 
aduse erau uluitoare, oferindu-i acea demnitate care contrazicea 
circumstanţele nefericite în care ajunsese. 

Datorită faptului că Bill mă învățase să navighez la Long 
Island Sound, aflasem multe despre ambarcaţiuni și, dintr-o 
singură privire, mi-am dat seama că era atât de bine 
meșteșugit, încât putea să reziste oricăror intemperii. 

— Este de vânzare, am auzit în spatele meu vocea unui 
bărbat, cu o engleză perfectă pentru cineva care locuia în acel 
colţ liniștit de lume. 

M-am întors și am bănuit că era proprietarul șantierului. Avea 
vreo treizeci de ani, un zâmbet plăcut - un bărbat care încerca 
să scoată ceva din afacere, ca să-și ajute satul să 
supravieţuiască. 

— Un rus bogat a găsit barca și a adus-o aici, a spus el. Pe 
vremea ei a câștigat întrecerile Fastnet, Transpac, Syndey și 
Hobart, precum și majoritatea competiţiilor nautice. Când a 
ajuns la noi se afla într-o stare avansată de degradare, deoarece 


33 Vas mic cu două catarge (n.tr.) 


stătuse ani la rând ancorată undeva lângă insulele grecești. Am 
început reconstrucția ei de la carenă. 

— Apoi ce s-a întâmplat? am întrebat eu. 

— Rusul nu s-a mai interesat de ea, plăţile n-au mai fost 
făcute - fie a dat faliment, fie a fost omorât de un alt oligarh. 

Probabil fusese cea de-a doua variantă, m-am gândit eu, 
deoarece așa se rezolvau mai toate litigiile în afaceri în Rusia. 
Proprietarul șantierului mi-a arătat o scară veche care stătea 
rezemată de partea laterală a keci-ului. 

— Vă rog, a spus el, iar eu am urcat pe puntea din lemn de 
tec. 

Cabina se afla în spate, sub punte, iar cârma era deasupra. 
De acolo puteai vedea întreaga întindere a apei. Era ușor să-ți 
dai seama de ce îl salvase rusul. 

Am intrat în timonerie, am coborât și m-am plimbat agale 
prin încăperi. Pe vremea când navigam îi auzisem pe unii 
spunând că, o dată în viață, o ambarcaţiune îi va vorbi unui 
marinar și am știut că - la bine și la rău - keci-u/ era destinat să- 
mi aparțină. 

Proprietarul șantierului urcase și el la bord. Când am ieșit 
prin trapă l-am văzut stând lângă un vinci. 

— Cât va dura să îl vopsiți? am întrebat eu. 

— O săptămână, a răspuns el. Însă va fi greu să facem rost 
de alte vele... Le avem încă pe cele originale, sunt peticite, dar 
funcționale. Haideţi să mergem în birou să vă arăt documentele. 

Douăzeci de minute mai târziu negociasem deja prețul, la 
care mai adăugasem încă două mii de dolari pentru 
îmbunătăţirea echipamentului de navigare și aprovizionarea 
ambarcaţiunii cu mâncare, combustibil și apă. L-am rugat pe 
proprietar să-mi împrumute telefonul lui, am ieșit afară și l-am 
sunat pe Fimbar Nanrahan în New York, ca să îi spun să 
transfere banii în contul proprietarului de șantier. 

Bătrânul avocat nu a întrebat pentru ce erau banii - auzind 
că eram în Turcia, a bănuit, probabil, că mă aflam într-o misiune 
guvernamentală și nu a mai insistat. Înainte să închid l-am rugat 
să mai trimită treizeci de mii doctorului Sydney drept răsplată 
pentru tot ceea ce făcuse. Hotărâsem deja să nu mă mai întorc, 
ci să rămân să dorm pe vas și să supraveghez lucrările care 


trebuia făcute. Îmi luasem rucsacul în care aveam SIG-ul și 
scrisorile - nu mai aveam nevoie de altceva. Și, oricum, nu-mi 
plăceau despărțirile. 

Am intrat din nou în birou și mi-am adus aminte că nu 
întrebasem ceva. 

— Cum a fost botezat? am întrebat eu. 

— Nomadul, a răspuns proprietarul. 

Am încuviinţat din cap - dacă mai aveam vreun dubiu că 
vasul nu era destinat să fie al meu, numele lui a risipit această 
îndoială. Cred că am menţionat faptul că înțelesul arhaic al 
cuvântului Sarazin este „hoinar, nomad”. 


Capitolul 51 


Am ieșit în larg într-o dimineaţă de luni și, deși vasul era prea 
mare pentru o singură persoană, am reușit să-mi aduc aminte 
tot ceea ce mă învățase Bill și mi-am dat seama că, dacă nu 
încercam să mă ambiţionez prea tare, voi reuși să-l stăpânesc. 

Carena proaspăt vopsită, pânzele decolorate și vela peticită 
trebuie să fi oferit o priveliște ciudată, însă nu îmi făceam griji - 
era înspre sfârșitul anului, iar iarna se apropia atât de vertiginos, 
încât singurele ambarcaţiuni pe care le-am văzut se pierdeau 
deja în zare. 

Pe măsură ce deveneam din ce în ce mai încrezător și mai 
îndemânatic, am descoperit că Nomaaul era capabil să prindă o 
viteză uluitoare și, după trei săptămâni, mă apropiam repede de 
„cizma” Italiei, intenţionând să traversez Marea Adriatică și să 
ajung în orașul Split din Croaţia. 

Am tras într-un avanpost mic, pe malul vestic al Greciei, 
unde nu exista decât un magazin universal și un debarcader 
dărăpănat, ca să alimentez cu combustibil și să cumpăr ceva 
provizii. Proprietarul bătrân a făcut plinul vasului, a pus într-o 
cutie de carton laptele și fructele pe care le cumpărasem, lângă 
care a aruncat câteva numere ale /nternational Herald Tribunes, 
care nu se vânduseră în ultimele luni. 

— Mai bine le luaţi dumneavoastră, eu, oricum, le voi da foc. 

Două zile mai târziu, în timp ce îmi savuram cafeaua sub 
soarele după-amiezii și înaintam de-a lungul unei coaste pustii, 
ajunsesem la ultimele ziare când, pe ultima pagină a unuia 


dintre ele, am dat peste un articol, rătăcit parcă printre paginile 
financiare. Nu era cine știe ce, genul de articol pe care îl citești 
aproape tot timpul, o relatare simplă despre cum poliţia greacă 
descoperise circumstanțele suspecte în care murise o 
americancă tânără care căzuse de pe iahtul ei luxos în largul 
coastei insulei Mykonos. 

„Femeia, fosta soție a moștenitorului miliardar al unui 
fabricant de automobile, Dodge...” 

M-am aplecat în față și am scanat repede paragrafele până 
când am găsit numele: Cameron murise. Conform spuselor celor 
de la poliţie, aflată în stare de ebrietate, ea căzuse din spatele 
iahtului - articolul menţiona că medicul legist local descoperise 
în trupul ei un cocktail de droguri recreaționale și alcool. 

În mijlocul textului fusese inserată o fotografie care le 
înfățișa pe Cameron și pe Ingrid stând braț la braț, cu potaia lui 
Ingrid alături, în fața unei clădiri impresionante în stil baroc. 
Cuprins de un puternic sentiment de teamă, am citit repede 
articolul, ca să îmi dau seama ce semnificaţie avea poza. 

După ce am parcurs câteva paragrafe am descoperit 
răspunsul. În articol se spunea că biata Cameron se căsătorise 
cu Ingrid Kohl, o femeie pe care o cunoscuse de curând în orașul 
Bodrum din Turcia. 

„Cele două femei au fost printre primele care au profitat de 
noua lege din Germania care permite căsătoria între persoanele 
de același sex. Au zburat la Berlin și s-au căsătorit la primărie la 
patru ore după ce legea intrase în vigoare. La ceremonie au 
asistat doi străini pe care ele îi întâlniseră pe stradă și de 
câinele lor. Apoi cuplul a plecat în luna de miere, urcându-se la 
bordul iahtului lor, ancorat lângă...” 

M-am ridicat în picioare și m-am dus la balustrada de la 
tribord, încercând să respir. Soarele începea să coboare în mare, 
însă abia dacă am observat. Ingrid avusese dreptate când îmi 
spusese că nu înţelegeam nici jumătate din poveste. Dar în 
acele clipe totul era limpede. 

Experienţa și intuiţia îmi spuneau că, în momentul în care 
cele două plecaseră din Berlin ca un cuplu proaspăt căsătorit, 
viața lui Cameron luase, practic, sfârșit. Deși nu aveam cum să 
demonstrez, eram convins că planul ingenios pe care Ingrid îl 


pusese la cale în timpul haosului din 11 septembrie conţinea o 
„anexă” despre care Cameron nu știuse niciodată - Ingrid avea 
să facă în așa fel, încât să devină singura moștenitoare a averii 
lui Dodge. „Dar, oare, Ingrid nu o iubea pe Cameron?”, m-am 
întrebat eu, făcând din nou pe investigatorul. Cunoșteam deja 
răspunsul - fusese trădată și abandonată de iubita ei din 
copilărie. Nu o iubea pe Cameron, o ura. 

Eram convins că nu întâmpinase nicio greutate în a-și masca 
sentimentele - era actriță și își jucase rolul până la capăt. Odată 
căsătorite, nu mai era nevoie să o convingă pe Cameron să își 
scrie testamentul - în calitate de soţie legală, moștenea totul, 
chiar și în cazul în care Cameron murea fără să fi întocmit unul. 

Urmarea poveștii trebuie să fi fost simplă - o noapte lungă de 
petrecere, o plimbare până la pupa, un ultim sărut sub clarul de 
Lună, o atingere ușoară care o trimisese pe Cameron peste 
bord, în timp ce iahtul își continuase drumul. 

Întunericul începea să mă învăluie. Mi-am plecat capul, furios 
pe mine că nu anticipasem nimic, cu toate că fusesem avertizat. 
Am părăsit tribordul și m-am întors să mă uit la data de pe ziar. 

Era vechi de câteva luni, trecuse mult prea mult timp - cu 
siguranţă, iahtul fusese vândut, iar banii transferați printr-un 
labirint de companii offshore, imposibil de detectat, până când 
ajunseseră, în cele din urmă, într-o bancă gen Richeloud. 

O persoană inteligentă ca Ingrid Kohl - sau cum s-o fi numit - 
adoptase, sigur, o nouă identitate și o nouă viaţă și am știut că 
își pierduse deja urma în lumea largă, protejată de inteligenţa și 
de ingeniozitatea ei fără margini. 

Nu mai întâlnisem pe cineva la fel de bun ca ea și, cu toate 
astea... cu toate astea... aveam un puternic sentiment că 
undeva... Pe vreun mal ciudat... pe o stradă a unui oraș străin... 
din Talinn sau din Riga... din Dubrovnik sau din Cracovia... voi 
repera un chip în mulțime... 


Capitolul 52 


Am rămas pe punte mult după ce se lăsase întunericul, 
gândindu-mă la cele două femei și la evenimentele care 
făcuseră să ne întâlnim. 


Ca agent secret, întunericul fusese întotdeauna prietenul 
meu, însă de când vizitasem Teatrul Morții începusem să mă 
tem de el - un sentiment care bănuiam că va dăinui mai mult 
decât orice în viața mea. M-am ridicat în picioare, ca să verific 
luminile de navigaţie și traiectoria. Când am ajuns la jumătatea 
punţii m-am oprit. 

Din câte se părea, traiectoria mea fusese deja stabilită. M-am 
uitat la bolta înstelată, la poziţia Lunii și la întinderea apei. Am 
ciulit urechile și am auzit o... tăcere asurzitoare. 

Mai fusesem în locul ăsta. 

Era acea viziune asupra viitorului pe care o avusesem în 
seara în care privisem pe fereastra Biroului Oval. Ca și în 
imaginea de atunci, în acea seară pe mare eram singur pe un 
iaht vechi, cu pânzele peticite și decolorate, vântul mă împingea 
tot mai adânc în întuneric până când eu și vasul aveam să 
ajungem un punct pe marea nemărginită. 

Sosise acea noapte și acel moment, iar eu așteptam singur, 
cu sufletul la gură, ca valurile mării să mă înghită. Nomaaul/ s-a 
înclinat și spuma albă a mării s-a adunat la prora când vântul s-a 
mai domolit puţin, doar ca să se înteţească din nou. Înaintam cu 
viteză, iar eu m-am apropiat de balustradă, ca să mă ocup de 
vinci. Echipamentul a început să scârțâie din cauza efortului și, 
cu toate că nu era nici ţipenie de om pe oceanul întunecat, nu 
mai eram singur. 

Bill Murdoch se afla la celălalt vinci, cu umerii încordaţi, 
strigând și râzând din nou de mine și spunându-mi să îndrept 
vasul împotriva vântului. 

Imediat o femeie a început să se ocupe de luminile de 
navigaţie. Deoarece mama mea murise când eram atât de 
tânăr, nu îmi aminteam mare lucru despre ea, iar un izvor secret 
al durerii mele era acela că, odată cu trecerea anilor, imaginea 
ei devenea din ce în ce mai nedeslușită. Însă în seara aceea, 
luminat de lămpile de navigaţie, am reușit să o văd limpede, 
fiecare trăsătură a feţei. 

În spatele meu am auzit voci care vorbeau în poloneză. 
Femeia din fotografie, care își ţinea copiii aproape, îndreptându- 
se împreună cu ei către camera de gazare, se afla și ea la bord 


alături de mine. Ședea în cabină - îmbătrânise fericită, iar copiii, 
deveniți adulți, și nepoţii stăteau în jurul ei. 

Lucrurile se estompau, într-adevăr, aceea era o viziune a 
morţii, însă nu a mea - era un alt fel de moarte. Îmi luam ră- 
mas-bun de la toate fantomele din trecutul meu. Era exact cum 
îmi spusese cândva acel călugăr budist pe care îl întâlnisem în 
drum spre Khun Yuam - dacă vrei să fii liber, tot ce trebuie să 
faci este să renunți. 

În timp ce navigam sub bolta înstelată, pe o mare roșiatică, 
am înţeles că mă născusem în lumea secretă, că eram făcut 
pentru a fi agent secret. Nu eu alesesem meseria asta, nu mi-o 
dorisem niciodată cu adevărat, ci îmi fusese destinată. Îmi 
începusem călătoria gândindu-mă că era o povară, iar în seara 
aceea mi-am dat seama că era un dar. 

Și am știut că nu anul ăsta, dar poate anul viitor mă voi 
întoarce la New York. Într-o zi anume, la o oră prestabilită, voi 
ajunge în fața unei clădiri de lângă Canal Street, voi suna la 
interfon și voi urca scările câtre Vechea Japonie. 

Ușa apartamentului se va deschide și înăuntru voi zări o 
masă aranjată pentru trei persoane; știam că bărbatul care 
locuia acolo își ţinea întotdeauna promisiunea. 

Sub privirile lui Rachel, Battleboi va râde și își va desface 
braţele uriașe în timp ce va veni în întâmpinarea mea. După o 
clipă ne vom privi unul pe celălalt și el mă va întreba de ce am 
venit. 

Voi zâmbi fără să spun nimic, fiindcă, în sufletul meu, 
cunoșteam deja răspunsul, știam exact ce lăsasem în urma mea 
- ceva legat de ceea ce stătea scris în Evanghelia după Marcu, 
capitolul 16, versetul 6. 

Era acea partea a poveștii epice care relata despre revenirea 
dintre morți, despre revenirea la viaţă și poate fi rezumată într-o 
singură frază: „A înviat!” 

El a înviat. 


SFÂRȘIT 


Cred că John Irving, câștigător atât al National Book Award 
pentru literatură, cât și al unui Oscar pentru scenariu, a fost cel 


care a afirmat că a scrie un film este ca și cum ai înota într-o 
cadă, iar a scrie un roman este ca și cum ai înota într-un ocean. 

Citisem această afirmaţie cu mult timp înainte să încep 
Călătorul, dar nici atunci nu am fost pregătit să accept cât de 
mare este oceanul și cât de greu va fi să îl traversez. Nu aș fi 
reușit niciodată fără anumite persoane, din bărcile de salvare, 
care m-au încurajat, strigând uneori „Rechinul!” ca să mă 
avertizeze atunci când părea că mă aflam în pericol. Ar fi, într- 
adevăr, o nesimţire din partea mea să nu îi menţionez și să nu le 
transmit mulţumirile mele sincere. 

În primul rând, lui Doug Mitchell, un producător de film 
extraordinar și un prieten minunat pe care îl cunosc de-o viaţă. 
Nu numai că mi-a dat sfaturi înțelepte, dar m-a și sprijinit și a 
crezut în mine atunci când aveam mai mare nevoie. Lui George 
Miller - regizor și câștigător al premiului Academiei Americane 
de Film - care, într-o zi, a intrat în biroul în care mă aflam și m-a 
întrebat dacă aș vrea să colaborez cu el la un scenariu de film. 
Acest lucru mi-a stârnit curiozitatea și a iniţiat călătoria mea în 
arta naraţiunii care nu a încetat și care va continua, probabil, 
până când - cum se spune în Road Warrior/Man Max 2 - „viaţa 
mi se va stinge și vederea îmi va slăbi”. 

Trebuie să mulţumesc întregii echipe de la Secoma Group din 
Europa, în special lui Tony Field, Louisei Knapp și Carolinei 
Scavini - extrem de realizaţi în afaceri - pentru prietenia lor, 
pentru loialitatea lor nestrămutată și pentru marele ajutor pe 
care mi l-au oferit. Au avut grijă de atât de multe lucruri și m-au 
ajutat în atâtea feluri neașteptate, încât nu voi reuși să găsesc 
niciodată cuvintele potrivite ca să îmi exprim gratitudinea. Sunt 
conștient că, pentru un scriitor, nu este un lucru demn de laudă, 
dar acesta este adevărul. 

Lui François Micheloud și lui Clement Bucher, vechi prieteni și 
asociaţi, care mi-au dezvăluit tainele vieţii complicate din 
Elveţia și care ne-au făcut traiul mult mai plăcut și mai 
interesant. A fost ideea lor să îi însoțesc într-o vizită la lagărul de 
concentrare din Natzweiler-Struthof - un loc sinistru și îngrozitor, 
unde am zăbovit mult timp privind o fotografie care înfățișa o 
femeie mergând alături de copiii ei către camera de gazare și 
unde mi-a încolţit în minte o idee. 


Bill Scott-Kerr este editorul Transworid, de care aparţine 
tipografia Batman Press. Entuziasmul lui nestăpânit, observările 
sale inteligente, redactarea lui incisivă, strategiile sale geniale 
de marketing, sprijinul său nestrămutat și cunoștințele sale 
profunde în ceea ce privește tainele lumii publicistice - un 
subiect demn de un roman al lui Dan Brown, după părerea mea 
- au întrecut așteptările mele. Sau ceea ce meritam, poate. Nu 
pot decât să sper că voi merge în continuare pe acest drum 
alături de el și de remarcabila echipă de la Transworid și de la 
Random House. 

Aceleași sentimente se îndreaptă către Steven Matt, editorul 
meu din Olanda, care a fost prima persoană care a cumpărat 
manuscrisul - în condiţiile în care doar o treime era finalizată, iar 
eu îmi făceam debutul ca autor de romane. Întotdeauna am fost 
de părere că olandezii sunt un popor curajos și inteligent, iar 
acum sunt convins de asta! Mulţumesc, Steven. 

Jay Mandel din New York și Cathryn Summerhayes din Londra 
au reprezentat cartea - și mi-au acceptat nenumăratele e- 
mailuri nebunești - tot într-o manieră binevoitoare, inteligentă, 
dar și necruțătoare. Ambii sunt agenţi literari la WME și au făcut 
o treabă cu adevărat remarcabilă. Le doresc o viaţă prosperă. 

Trebuie să îi mulțumesc, de asemenea, lui Danny Greemberg 
din Los Angeles, care este atât prietenul, cât și impresarul meu 
de prea mulţi ani ca să le mai ţinem socoteala. Soarta 
drepturilor de autor pentru ecranizare se află în mâinile lui, însă 
știu că nici nu se putea afla pe mâini mai bune. 

Don Steele se găsește în mare pericol de a le conferi 
avocaţilor renume. Avocat în industria de divertisment la 
Hansen Jacobson din Los Angeles, este unul dintre băieţii buni - 
și un avocat desăvârșit - într-un oraș în care lipsesc ambele 
categorii. Nu este o surpriză că lucrează la firma la care lucrează 
- Tom Hansen are gusturi minunate și este inteligent, 
înconjurându-se de oameni care gândesc la fel ca și el. Le 
mulțumesc amândurora. 

Trebuie să le ofer mulțumiri speciale lui Brian și Sandrei Maki 
pentru tot sprijinul și credința pe care au arătat-o - atât mie, cât 
și proiectului - de-a lungul atâtor ani. Brian, un „devorator” de 
cărţi, a parcurs fiecare ciornă a romanului, revenind cu o 


mulțime de sugestii folositoare și corecturi gramaticale. Chiar 
dacă nu am căzut întotdeauna de acord asupra folosirii corecte 
a limbii engleze, acest lucru nu diminuează nici măcar o clipă 
contribuţia lui importantă! Multe mulțumiri amândurora. 

Jennifer Winchester și-a adus contribuţia pe care doar eu și 
familia mea o vom putea aprecia la justa valoare. Răbdătoare și 
imperturbabilă, ea a fost mereu acolo, fără să-și piardă 
cumpătul sau să se enerveze - chiar și atunci când mă 
încăpățânam să le fac pe amândouă. Îi mulţumesc ei și, în 
special, Marinkăi Bjelosovic, care a muncit din greu în numele 
nostru în ultimii opt ani. Sunt convins că ei i s-a părut o veșnicie. 

Copiilor mei - Alexandra, Stephanie-Marie, Connor și Dylan - 
le mulțumesc din suflet pentru sprijinul neţărmurit și încrederea 
pe care mi-au acordat-o. Aţi făcut ca totul să capete valoare. 
Vreau să-l menţionez în special pe Dylan. În fiecare dimineaţă 
intra în birou, se uita peste paginile pe care le scrisesem în 
timpul nopţii și dădea aprobator din cap. „le descurci bine, tati”, 
zicea el de fiecare dată. Avea doar patru ani și nu știa să 
citească - nu am nicio îndoială că va rămâne cea mai călduroasă 
recenzie pe care am primit-o vreodată. 

În cele din urmă, lui Kristen, soţiei mele - cea mai bună 
prietenă, ecoul meu, tovarășa care m-a însoţit de-a lungul 
călătoriei mele -, îi mulţumesc. A ascultat nenumărate idei 
neinspirate, a știut cum să le înlăture cu diplomaţie și le-a 
acceptat întotdeauna pe cele bune atunci când aveam norocul 
să îmi treacă prin minte. Greșelile din carte sunt ale mele, însă 
tot ceea ce este bun i se datorează în mare măsură ei. Nu aș fi 
reușit niciodată fără ajutorul, sfatul și încurajarea ei. Romanul 
Călătorul îi este dedicat ei, cu dragoste.