Andreas Albes — Comoara

ANDREAS 
ALBES 


COMOARA 


ANDREAS ALBES 


COMOARA 


www.virtual-proiect.eu 


Traducere din limba germană 
ADRIANA IONESCU 


ANDREAS ALBES 
Der Schulz 
© 2005 Deutscher Taschenbuchverlag GmbH & Co.KG 
Munchen, Germania 


© RAO International Publishing Company, 2006 
pentru versiunea în limba română 


kd 


© 


Bucureşti, România 


octombrie 2007 


Capitolul 1 


Totul mi-era indiferent. 

__ Stăteam cu ochii închişi pe scaunul de la fereastră, locul 21F. 
Imi sprijineam obosit capul de peretele gri, de plastic, al 
avionului. Eram neras şi nu făcusem duş de zile întregi. Bătea 
vântul, avionul se zgâlţâia cu putere şi, la fiecare zgâlţâială, mă 
loveam cu fruntea de perete. Dacă în acest moment căpitanul ar 
fi spus: „Stimaţi pasageri, avem o problemă! Urmaţi 
instrucţiunile echipajului de zbor şi luaţi poziţia pentru situaţii 
de urgenţă!“, aş fi rămas impasibil. Şi dacă avionul s-ar prăbuşi 
chiar acum? Dă-l naibii! 

Dedesubt, se vedea deşertul. Avionul era vechi şi turbinele 
huruiau. Mă dureau urechile. După decolarea de la Bagdad, am 
luat rapid altitudine ca să nu fim loviți de vreo rachetă de 
apărare antiaeriană. Uneori, rebelii trăgeau în avioanele de 
pasageri. Am observat că bărbatul de lângă mine mă privea de o 
bună bucata de vreme. Părea ca de-abia aştepta ocazia să intre 
în vorba. Trebuia sa-mi fi ţinut în continuare ochii închişi. 

— Obosit? 

Vorbea germană. 

— Merge... 

— Aţi fost mult timp în Irak? 

— Trei luni. 

— E mult. 

— Da. 

— Ce aţi făcut acolo? 

— Jurnalist. 

— Aha... 

Mă temusem că vecinul meu de călătorie avea de gând să mă 
atragă într-o conversaţie. Dar a scos un ziar arab din buzunarul 
scaunului din faţa lui şi a început să citească. 

M-am gândit că omul părea trist, dar oarecum mulţumit. 
Avea o expresie pe chip de parcă ar fi luat o decizie vitală. Părea 
să aibă în jur de patruzeci de ani. Părul negru, tenul măsliniu şi 
ochii negri. Ca toţi arabii. Nu era nimic neobişnuit la el. Nimic, 
cu excepţia urechilor, din care doar una, cea stângă, era vizibil 
mai depărtată de cap. 


Mai cunoscusem cu câteva săptămâni înainte pe cineva care 
avea urechea stângă mai depărtată de cap decât cea dreapta. În 
acel moment însă, nici nu mi-ar fi trecut prin minte ca ar putea 
exista o legătură între cele doua persoane. 

Stewardesele au adus băuturile. Eu am cerut apă, vecinul 
meu, ceai. Pilotul a anunţat ca aveam să aterizăm la Frankfurt 
peste trei ore şi ne-a rugat să ţinem centurile de siguranţă 
cuplate. Ne aşteptam în continuare la turbulenţe. 

Mi-am rezemat din nou capul de perete şi am închis ochii, îmi 
imaginam cum ar fi să mă pun în pielea vecinului meu de 
călătorie. Cum ar fi să stau în avionul asta cu un sentiment de 
deplină mulţumire. 

N-ar mai fi lipsit mult şi călătoria, care era pe terminate, s-ar 
fi putut transforma într-un triumf. De fapt, nu voiam şampanie, 
dar poate că aş fi comandat un pahar pentru a sărbători. M-aş fi 
bucurat să fiu primit acasă ca un erou. Probabil că mi-aş fi făcut 
chiar şi planuri de viitor în acel moment de euforie. Şi acum? 
Nici nu voiam să mă gândesc ce avea să urmeze în dimineaţa 
aceea. 

I-am făcut semn stewardesei când ne servea masa. Vecinul 
meu mânca încet. Printre îmbucături, auzeam cum răsfoia 
ziarul. Căpitanul anunţă că turbulenţele au încetat şi că ne 
aşteptam la două ore şi jumătate de zbor cu vreme bună. 

— InSsh Allah, spuse el. „Aşa vrea Dumnezeu.” 

Nu avea rost să lupt împotriva oboselii. M-am cufundat într- 
un somn uşor, neliniştit şi am revăzut cu ochii minţii ziua în care 
a început aventura mea... 


Capitolul 2 


Am auzit de comoară într-o miercuri seară. Miercurea era 
ziua când Philippe şi cu mine mergeam la baia turcească din 
strada Nidhal. Acolo te puteai relaxa de minune printre arabi 
graşi şi transpiraţi. 

Încă de dimineaţă devreme însoţiserăm prin Bagdad un mic 
grup de membri ai Parlamentului European. Philippe numea 
asta turismul catastrofelor, finanţat de la bugetul de stat. Era la 
puţine săptămâni de la încheierea oficială a războiului. Deşi mai 
mureau încă soldaţi americani împuşcaţi, ţara nu mai era 
sfâşiată de teroare. Se putea simţi încă euforia de după căderea 
lui Saddam, iar aceasta alimenta speranţa de pace. Civilii străini 
se puteau mişca relativ în siguranţă pe străzile Bagdadului. Cel 
puţin pe timpul zilei. 

Parlamentarii fuseseră transportaţi prin împrejurimi cu un 
microbuz climatizat. Văzuseră palatele bombardate, podurile 
aruncate în aer şi ministerele arse. Printre altele, luaserăm 
prânzul la un restaurant din cartierul de ambasade. Au urmat 
apoi vizitarea a două spitale şi un mic tur prin cartierul sărac 
din nordul oraşului. 

Philippe era un jurnalist independent din Paris şi avea 
misiunea de a relata despre ajutoarele pentru reconstrucţie, 
pentru o publicaţie economică franceză. În ziua respectivă nu 
avuseserăm nimic de făcut, aşa că merseserăm cu ei. Când am 
coborât din microbuz în strada Nidhal, pe la ora şase după- 
amiaza, Philippe era prost dispus. Parlamentarii nu-i dăduseră 
nici măcar o informaţie care să poată fi valorificată. 

Aerul era încins şi mirosea a gaze de eşapament. Pe strada 
Nidhal, înainta lent o coloană de maşini vechi şi lovite. Te-ai fi 
putut urca pe una fără probleme, ca apoi să sari de pe o capotă 
pe alta. Dar noi am traversat strada normal. 

De afară nu trăda existenţa unei băi turceşti. Numai cei ai 
casei ştiau ce se ascundea în spatele uşii de fier, grele şi 
ruginite, între un aprozar şi o casă de schimb valutar. În uşă, 
cam la nivelul ochilor, exista o fantă. Când băteai la uşă, acolo 
apăreau doi ochi negri, scânteietori. Ni s-a dat drumul înăuntru, 
fără să fim salutaţi. Simplul fapt că eram toleraţi acolo era un 


semn de respect. Regula numărul unu pentru baia turcească din 
strada Nidhal era: fără femei. Regula numărul doi: fără străini. 

Privilegiul de a fi primiţi se datora cunoştinţelor modeste de 
arabă ale lui Philippe. Cu ele îl scăpase recent de închisoare pe 
proprietarul băii. Mohammed avea aproape doi metri înălţime, 
un lucru neobişnuit pentru un irakian. De aceea, soldaţii 
americani îl confundaseră cu un general căutat de mult timp. 
Unul de pe celebra listă a celor cincizeci cei mai căutaţi. Când 
Mohammed fusese somat să iasă din maşina sub ameninţarea 
armelor, Philippe se afla întâmplător într-un taxi în spatele lui şi 
putuse să lămurească neînţelegerea. 

Il întâlnisem pe Mohammed doar o dată. Un tip simpatic. 
Preluase baia turcească de la tatăl lui, care ţinea cu tot 
dinadinsul ca afacerea să continue conform tradiţiei. De la 
sfârşitul războiului, Mohammed făcuse mai ales afaceri cu 
maşini şi scosese o grămadă de bani. Când a cerut personalului 
să-i primească pe Philippe şi pe prietenii săi, s-a produs ceva 
asemănător cu o revoluţie. „Dacă o să continuam aşa, o să 
deschidem, în curând, şi o saună pentru femei”, bombănise şeful 
băii. 

Ne-a dat fiecăruia câte o pereche de chiloţi de baie albi, din 
bumbac, mult prea mari pentru noi. Trebuia să-i ţinem cu mâna 
ca să nu alunece. Şi papuci de baie. Aceştia din urma mă 
fascinau aproape de fiecare dată: pe marginea tălpilor se putea 
vedea din ce marca de anvelope fuseseră făcuţi. Baia în sine era 
o hală mare cu multe nişe. Am ales-o pe prima din dreapta. În 
momentul în care Philippe s-a prăbuşit pe banca de granit, 
dispoziţia i s-a îmbunătăţit considerabil. 

— Să-i ia naiba pe politicieni! spuse el rânjind. 

Philippe rânjea des. Era un rânjet şiret, uşor arogant, care i 
se potrivea. 

În această zi, ceva era altfel la baia turcească. Irakienii 
discutau agitati. La început, am crezut că discutau despre mine 
şi Philippe. Dar pe noi ne cunoşteau deja de săptămâni întregi. 
Nu, privirile li se îndreptau către nişa de lângă noi, aşa ca am 
vrut să trag cu ochiul de după colţ. Am surprins câteva cuvinte 
care mi se păreau familiare. 

— You know... începu Philippe. 

I-am făcut semn să tacă. 


Am ascultat... Era greu să înţelegi ceva. Prin pereţii placați 
cu faianţă răsuna orice cuvânt. Fără îndoiala. Am continuat să 
ascult. Era germană. În nişa de alături se vorbea în germană. 
Două voci de bărbaţi. În tradiționala baie turcească, din strada 
Nidhal, se aflau alţi doi tipi cu pielea albă care amenințau 
tradiţia enclavei interzise femeilor şi străinilor. 

x 

— Da’ ce crezi, Gröber?! Pui mâna şi dup-aia vrei să te 
retragi? Aşa ţi-ai imaginat? se auzi vocea mai groasă, furioasă. 

„Aha, mi-am zis eu, pare să devină interesant.” 

— Cincizeci de mii, continuă bărbatul. Cincizeci! Cum se 
numeşte micuta pe care ţi-ai găsit-o, Gröber? Svetlana? 

— O să dau banii înapoi. Cu... cu... şi... siguranță plătesc, 
răspunse celalalt. Vreau d... doar să ies din afacere. 

— Nu vorbi prostii, Grober! De unde o să strângi banii? 
Micuța ţi-a golit buzunarele. 

— V... v... viaţa mea personală nu te priveşte. 

De când eram în şcoală nu mai auzisem un om care să se 
pâlbâie în halul ăsta. Mi-am imaginat un bărbat mic de înălţime, 
cu umeri înguşti. Pe celălalt mi-l închipuiam cu o chelie 
unsuroasă. 

— Ah, Grober, mă doare undeva de viaţa ta personală. Vreau 
doar să-ţi spun ce ai de făcut. Urmă o pauză scurtă. 

— Nu pot. Eu... 

— Nu mă întrerupe! Totul rămâne cum am stabilit. O să ai 
grijă în continuare ca maşinile noastre să părăsească ţara fără 
probleme. Şi îţi vei încasa în continuare cei zece mii de dolari la 
fiecare livrare. Asta ne va face - pe mine, pe tine şi pe Svetlana - 
fericiţi. 

Îmi imaginam ce reacţie ar fi avut dacă aş fi ţâşnit brusc de 
după colţ şi i-aş fi salutat. Amândoi erau ferm convinşi ca nu-i 
înţelegea nimeni. 

— Mă... mă bagi în belea. D... dacă mă prind, m-am 
nenorocit. Am familie. Î... înfund puşcăria. Bâlbâitul se auzea de 
parcă era gata să plângă. N-am ştiut ce... ce d... duceţi voi în 
Europa. 

— Da' ce-ai crezut? 

— N... nu ştiu. In orice caz, nu asta. 

— Atunci imaginează-ţi că nu ai deschis niciodată vreo cutie. 


— T... t... toate ziarele au urlat. Şi chiar a fost vorba că în 
spatele devastărilor s-ar putea ascunde străini. 

— Da, şi...? 

— Dacă te suspectează... Şi până la urmă nu poţi... întreaga 
moştenire culturală a unei naţiuni... 

— Nu te agita! Arabii ăştia oricum nu au simţul culturii. Uite 
ce s-a întâmplat în Afghanistan cu statuile lui Buddha de la 
Bamian. Islamiştii ăştia tembeli! Pur şi simplu le-au aruncat în 
aer. Grober, noi avem grijă ca bunurile culturale irakiene să 
ajungă în mâinile oamenilor care ştiu să le aprecieze. Începând 
cu următorul transport, îţi dau douăsprezece mii. Douăsprezece 
mii. 

Bâlbâitul tăcu o vreme. Mie mi se buluceau gândurile în cap. 

După război, în primele zile de anarhie totală, în muzeele 
Bagdadului avuseseră loc sute de jafuri. Se furase tot ce se 
putea căra cu mâinile, cu cărucioarele, cu caii şi cu măgarii: 
tablouri, bijuterii, sculpturi. Opere de arta din toate timpurile. 
Se spunea că multe dintre piese erau vechi de mii de ani. 
Valoarea lor era inestimabilă. A început repede să umble vorba 
că traficanţii de artă din Paris şi New York aveau bande 
organizate de devastatori. Martorii oculari relatau că soldaţii 
americani stăteau şi priveau devastările cu mâinile încrucişate. 
Totuşi, dintr-odată, total pe neaşteptate, s-a scris în ziare că 
majoritatea operelor de artă furate apăruseră din nou. 

— C... e... cât o să mai continuăm aşa? 

— Nu mult. Încă trei, patru transporturi. Până atunci scoatem 
tot din ţară. 

— Spune-mi, zise şoptit bâlbâitul, aşa încât a trebuit să mă 
aplec aproape cu totul după colţ, se află printre ele şi comoara 
de la Nimrud? 

— Te-ai informat bine, Grober. Aşa că o să-ţi dau 
cincisprezece mii la fiecare livrare. Păstrăm legătura. 

Se auzi un râs răsunător. 

— Ah, Grober, şi aşa eşti băgat până în gât în asta. Şi acum, 
vreau să ies din bordelul ăsta. Cum ai găsit stabilimentul? Da, 
mă rog, a fost foarte relaxant. 

M-am retras cât mai în spate în nişa noastră. Philippe părea 
să fi adormit. Nu înţelegea germană, în afară de Scheiße, Wurst 
şi mein Fraulein!. Mi-am sprijinit coatele pe genunchi şi mi-am 


1 „Rahat, salam” şi „domnişoara mea“ (în germ. în orig.; n.tr.) 


lăsat capul să atârne. Din unghiul în care mă aflam, am încercat 
să zăresc cele două persoane care aveau să treacă dintr-un 
moment în altul pe lângă noi. 

Ce uşor e să te înşeli! Amândoi aveau păr negru, grizonat. 
Erau amândoi destul de corpolenţi şi de puternici. Ei n-aveau 
nevoie să-şi ţină cu mâna chiloţii de baie din bumbac. Nu le-am 
putut vedea decât profilul. Cel care mergea înainte purta o 
barbă îngrijită. 

— Comoara de la Nimrud, am murmurat eu gânditor. 

— Ce? întrebă Philippe. 

— Nimic, am minţit eu. 


Capitolul 3 


Numele meu este Michael Bellow. Cât despre meseria mea, la 
vremea când mă aflam în baia turcească din strada Nidhal, 
martorul acestei discuţii de rău augur, eram un novice. Fusese 
mai degrabă o chestiune de conjunctură ca redacţia să mă 
trimită la Bagdad, ca reporter. 

Scriam pentru un cotidian supraregional, cu sediul la Berlin. 
O publicaţie cu renume, dar cam conservatoare pentru gustul 
meu. Eram de un an în Departamentul de ştiri locale, ca 
înlocuitor al jurnalistei care realiza rubrica de politică regională 
şi care era plecată în concediu de maternitate. Era prima mea 
slujbă stabilă de la sfârşitul studenţiei. Douăsprezece semestre 
de sociologie cu notă medie de absolvire. Alesesem sociologia 
pentru că nu ştiam ce altceva să fac. 

Politica regională era cel mai plictisitor lucru despre care 
putea scrie un jurnalist. Ziarista pe probleme de politică 
regională rămăsese însărcinată cu al doilea copil, şi aşa 
contractul meu s-a mai prelungit cu un an. Singura mea 
mulţumire era o coloană săptămânală, care apărea mereu lunea, 
despre nebunia din primăriile de sector berlineze. 

Redactorul nostru şef - între timp ieşit la pensie - era un om 
liniştit, inteligent şi foarte cult. Imi plăcea. Avea o anumită 
solicitudine, care mă făcea să mă port lejer cu el. Altfel, 
formalităţile ierarhice mă făceau să reacţionez cu un respect 
exagerat. 

Odată am ales pentru rubrica săptămânală subiectul „Cum 
influenţează înălţimea  tocurilor  deputatelor planificarea 
traficului urban”. Ca toţi jurnaliştii bărbaţi din generaţia sa, 
redactorul-şef era un supermacho. M-a felicitat pentru umorul 
meu, şi de atunci mă saluta cu un zâmbet complice, când mă 
întâlnea dimineaţa, în lift. 

S-a întâmplat tot într-o dimineaţă, în timpul unei astfel de 
întâlniri în lift. Era în august 2003 şi în Germania nu mai fusese 
de mult aşa de cald. Primăria era în vacanţă. În redacţie, toţi 
oftau căci aparatele de aer condiţionat erau defecte. Războiul 
din Golf se terminase de patru luni. In topul temelor de interes 
public în Germania, pe locul întâi se afla o emisiune de casting a 


unei televiziuni private, şi apoi, undeva după Liga naţională de 
handbal, seria de asasinate din Irak. Corespondentul nostru de 
la Bagdad cerea să fie înlocuit. 

— Ia, spune, Bellow, începu redactorul-şef discuţia, ce-ai zice 
de o deplasare mai lungă în interes de serviciu? 

— Depinde unde, am răspuns eu, sperând la un reportaj din 
satul de vacanţă de la Chiemsee sau la un interviu estival cu 
vreun ministru de rangul trei pe insula Sylt. 

— Bagdad, spuse redactorul-şef. 

Am înghiţit în sec. Era ceva deosebit să relatezi pentru 
Departamentul de ştiri externe. Toţi jurnaliştii tineri, eu mai 
avem puţin şi împlineam douăzeci şi nouă de ani, visau să 
călătorească prin lume pe cheltuiala redacţiei. Mi-era, desigur, 
clar motivul acestei oferte: reporterii cu experienţă n-aveau chef 
să-şi rişte fundul prin căldura clocotitoare din Bagdad pentru 
nişte reportaje care, în Germania, nu mai interesau pe nimeni. 
Şase jurnalişti tocmai fuseseră omorâţi în Irak. 

Se auzi sunetul specific al liftului. Etajul patru, 
Departamentul de ştiri locale. Trebuia să cobor. 

— Ei, ce zici? întrebă redactorul-şef. 

Ezitam mai mult din cauza surprizei, nu pentru că m-aş fi 
gândit îndelung la propunere. 

— Bineînţeles. 

x 

Poate că ar fi fost mai bine atunci să mă gândesc mai mult la 
răspuns. Aşa îmi spun astăzi. Pe de altă parte nu bănuiam ce 
avea să urmeze. Şi, fără cunoştinţele astea, aş fi luat oricând 
aceeaşi decizie. Pentru că, pe atunci, vedeam lucrurile în felul 
următor: redactorul-şef putea să apeleze la un alt coleg. Oferta 
lui era pentru mine o şansă considerabilă. 

Încă din timpul pregătirilor pentru călătorie simţeam că 
făceam un pas important pentru cariera mea. La cantină, pe 
coridoare, în faţa toaletei, colegii intrau în vorbă cu mine. 
Auziseră că sunt noul corespondent la Bagdad. Mă întrebau 
dacă mă temeam şi mă sfătuiau să fiu prudent. 

Mă simţeam ca Rambo înaintea primei sale misiuni. A trebuit 
să mă duc să mi se croiască o vestă antiglonţ pe măsură. Am fost 
asigurat că port „acelaşi model pe care îl folosesc serviciile 
secrete israeliene”. Am primit un telefon cu conexiune prin 
satelit, pentru că reţeaua de telefonie irakiană nu fusese încă 


repusă în funcţiune, şi ultimul model de laptop Apple, cu modem 
prin satelit. În mod normal, trebuia să mă justific şi dacă îl 
invitam pe portarul de la primărie la o pizza. lar acum redacţia 
îmi punea la dispoziţie zece mii de dolari, bani gheaţă, ca avans 
pentru cheltuielile de deplasare. Zece mii. Şi mi-a încheiat chiar 
şi o asigurare. Dacă mi se întâmpla ceva, rudele mele aveau să 
primească un milion de euro. 

Călătoria până la Bagdad s-a desfăşurat fără probleme. Până 
la Amman am zburat cu avionul. A doua zi de dimineaţă, mi-am 
continuat drumul cu un jeep american, care înghiţea atâta 
combustibil, încât era dotat cu doua rezervoare, iar în portbagaj 
se aflau şase canistre de rezervă. Mirosea în aşa hal a benzină, 
că am fost ameţit tot drumul. Şoferul nu vorbea engleză. În 
timpul celor o mie de kilometri, am privit peisajul deşertic. Din 
când în când, treceam pe lângă poduri bombardate, tancuri, 
autobuze şi camioane arse. 

Senzaţia de Rambo a mai durat ceva vreme. Cam două, trei 
săptămâni. Apoi Bagdadul şi-a pierdut farmecul exotic. 
Temperaturile îmi afectau circulaţia, iar copiii cerşetori din 
Bagdad mă călcau pe nervi. „Dollar Mister! Give me Dollar!” 
Locuiam cu circa cincizeci de alţi jurnalişti, din toate colţurile 
lumii, într-un hotel de pe malul Tigrului. Camerele erau murdare 
şi scumpe, în grădină era o piscină pe care n-o mai curăţase 
nimeni de luni de zile. Noaptea, când majoritatea erau piliţi sau 
ameţiţi de droguri, în apă aterizau resturi de pizza de la 
balcoane. Cu timpul, apa căpătase o culoare verde otravă. Când 
nu bătea vântul, putoarea ajungea până în camera mea, la etajul 
cinci. 

Cât despre munca mea, după patru săptămâni nu publicasem 
nici zece articole. Făceam bilanţul soldaţilor americani ucişi, 
tineam redacţia la curent cu haosul generat de reorganizarea 
aparatului polițienesc, cu aprovizionarea cu energie electrică şi 
apă, şi cu evoluţia vânării, până atunci lipsite de succes, a lui 
Saddam Hussein. Într-un cuvânt, relatarea minimă obligatorie. 
De fapt, nici nu era nevoie să ieşi din hotel pentru a afla 
informaţiile necesare. Trebuia doar să întrebi câţiva colegi. Doar 
scriau toţi acelaşi lucru. 

Pentru un reportaj mare trebuia fie să se întâmple o 
catastrofă care să pună în umbră toate catastrofele cotidiene, fie 
să ajung la o divulgare, la o adevărată bombă. 


Capitolul 4 


Philippe purta o eşarfă subţire din in alb. O purta tot timpul. 
Chiar şi atunci când erau 50 de grade la umbră. Era o adevărată 
obsesie a lui. Dar, în rest, Philippe era OK. 

Stăteam pe balcon şi împărţeam o ţigară cu marijuana şi 
număram bucăţile de pizza care pluteau în piscina. 

— Patru, am spus eu. 

— Nu, zise Philippe, aia n-a fost pizza, ci un cârnat. 

— Cârnaţii nu se pun la socoteala? 

— Am crezut că numărăm numai bucăţile de pizza. 

Philippe avea mereu ce fuma. Cândva îi ieşise în cale un 
libanez care, de la sfârşitul războiului, aducea droguri la 
Bagdad. Relaţiile lui Philippe au devenit repede cunoscute 
printre colegii din presa internaţională. El era cel care 
aproviziona tot hotelul cu marfă. După cum îl cunosc eu, precis 
îşi făcuse provizii frumuşele. Pentru că Philippe nu putea trăi 
din ceea ce scria. Era mereu la strâmtoare. 

— Cum merge articolul despre UE? am întrebat eu. 

Philippe zvârli chiştocul ţigării în piscină. 

— Ca dracu’! 

— Şi ce-o să faci acum? 

— Habar n-am. Mi-ar fi plătit şapte sute pe articol. Aş fi avut 
ce face cu banii. 

— Mai ai şi alte angajamente? 

— Un post de radio belgian vrea să transmit două minute pe 
săptămână. Radioul nici nu e de luat în seamă. În plus, plătesc 
doar cincizeci. Cincizeci, frate! Asta e sclavie! 

Ne uitam de sus la oraş. În sud era iar pană de curent. Tot 
cartierul zăcea în beznă. În est ardea o casă, incendiată, 
probabil, de devastatori. 

Marijuana îmi făcea mereu o sete cumplită. Am desfăcut o 
cutie de pseudocola, o licoare importată din Siria. 

— Mai devreme, la baia turcească... începu Philippe. 

— Da. 

— Tipii de lângă noi erau nemți, nu-i aşa? 

Am dat afirmativ din cap. 

— Pe unul din ei l-am mai văzut, spuse Philippe. 


— A, da? 

Mi-am ascuţit dintr-odată urechile. 

— La o conferinţa, la sediul ONU. Să fie vreo două luni de 
atunci. Mă refer la tipul cu barbă. Era o conferinţă a 
organizaţiilor umanitare. 

— Îţi mai aminteşti numele lui’? 

— Nu, nici n-am vorbit cu el. Doar că mi-a rămas în memorie 
faţa lui. Nici eu nu ştiu de ce. 

— Despre ce era vorba la conferinţă? 

— O temă anostă. Au discutat despre cum se pot împărţi mai 
bine organizaţiile umanitare în Irak. Toate vor să acţioneze în 
Bagdad, pentru ca în Bagdad se află cei mai mulţi jurnalişti care 
pot relata despre ele. Fără articole nu se înregistrează donaţii. 
Înţelegi? 

— Înţeleg. Îmi terminasem cola, aşa că am desfăcut o a doua 
cutie. Şi tipul cu barbă aparţine vreunei organizaţii umanitare? 

— Garantat. E preşedinte sau vicepreşedinte. Asta se poate 
afla. Dacă vrei, îţi fac rost mâine de lista participanţilor. Oricum 
trebuie să merg la biroul ONU. 

— Ar fi super! 

Am privit cum ateriza în piscina o bucata mare de pizza. 

— Numărul patru, numără Philippe. Îţi poţi imagina cum 
arată fundul piscinei? 

— Mai bine nu. 

Aş fi putut să-i povestesc lui Philippe ceea ce auzisem. Dar 
când era drogat mă străduiam să nu fac prea multe confidenţe. 
La urma urmelor, Philippe era şi el, cu toată prietenia noastră, 
un adversar. Probabil că intuia că prinsesem ceva important în 
discuţie. Altfel nu ar fi adus vorba de cei doi tipi. Aveam să îl 
introduc şi pe el în problemă, dar, mai întâi, trebuia să mă 
lămuresc eu. Comoara de la Nimrud, bâlbâitul, organizaţia 
umanitară, astea toate erau nişte frânturi. 

— Vrei să dormi aici? l-am întrebat. Starea financiară a lui 
Philippe era atât de precară, încât, de săptămâni întregi, nu-şi 
mai putea permite o cameră proprie de hotel. 

Se uită la mine cu pupilele lui enorme. 

— Mulţumesc, dar de ieri m-am aciuat la suedezii de la etajul 
opt. 

— Cei de la televiziune? 


— Da, mi-au eliberat canapeaua din camera cu aparatura de 
filmat. Foarte drăguţi, într-adevăr. Nasol numai că în fiecare 
dimineaţă la şapte pleacă la filmare. 

— Cum îţi spuneam, poţi să rămâi aici. j 

— Nu, ultima dată ai sforăit toată noaptea. In afară de asta, la 
tine pute de la piscină. 


Capitolul 5 


Îmi petrecusem întreaga după-amiază căutând o carte de 
vizită. După o lună la Bagdad, camera mea arata de parcă acolo 
ar fi fost o locuinţă la comun ocupată de jurnalişti. Hainele mele 
erau aruncate peste tot pe podea, lângă pat erau mormane de 
cutii goale de cola şi de bere. Băiatul de la room-service aduna 
gunoiul doar dacă îi strecurai doi dolari. Ca să dea cu 
aspiratorul, aştepta trei. Pe pervazul ferestrei şi pe televizorul 
made in GDR, care nu funcţiona, erau lipite capete de lumânări. 
Asta în caz că se oprea curentul noaptea, ceea ce, de regula, se 
şi întâmpla. 

x 

Am găsit cartea de vizită în buzunarul unor blugi. Am spălat-o 
odată cu blugi cu tot, dar era încă lizibilă. „Prof. Ludwig 
Flemming, Institutul German de Arheologie.” Pe o parte se afla o 
adresă din Berlin, pe cealaltă - una din Bagdad. Cea din Bagdad 
era, foarte practic, şi în arabă. Aşa mă puteam scuti de efortul 
de a-i explica şoferului de taxi unde voiam să ajung. 

Când am oprit în faţa hotelului, am găsit o mulţime de 
reporteri, cameramani şi fotografi roind în jur. Ţipau nervoşi în 
telefoanele mobile prin satelit. Chestiile alea nu erau cu mult 
mai mari decât telefoanele mobile obişnuite. Am întrebat o fată 
de la o agenţie rusească de ştiri ce se întâmplase. Un soldat 
american fusese împuşcat la un punct de control din cartierul 
săracilor. Primul impuls a fost să-mi amân vizita la profesorul 
Flemming, dar apoi m-am răzgândit. 

Am aşteptat până când toţi colegii mei au găsit câte un taxi. 
Apoi am ieşit în stradă ca să opresc eu însumi unul dintre acele 
taxiuri vopsite în roşu cu alb. Cele mai multe erau VW Passat 
lovite, care fuseseră importate în masă din Brazilia cu douăzeci 
şi cinci de ani în urma. lrakienii le numeau Brazilis. 

La semnul meu, a oprit o Toyota. Şoferul mă salută în 
engleză. Când i-am arătat cartea de vizita, s-a uitat la mine 
uimit. 

— Doar nu vreţi să mergeţi acolo unde s-a tras în american! 

Am dat din cap. 


Profesorul Flemming locuia în apropriere. Spre surprinderea 
mea, şoferul n-a cerul decât doi dolari. În mod normal, cereau 
zece de la orice străin. De-abia după negocieri stânjenitoare se 
mulţumeau cu cinci, ceea ce era oricum prea mult. Când m-am 
dat jos din maşină, şoferul şi-a strigat numele în urma mea: 
Arkan. Mi-a mai spus că îl pot găsi oricând la hotel în caz că 
aveam nevoie de un interpret. 

Mă aflam în faţa unei case de oameni înstăriți din Bagdad. 
Era înconjurată de un zid, avea două etaje, iar deasupra intrării 
era suspendată o cameră de luat vederi. După ce am sunat, a 
mai durat o vreme până să se deschidă poarta. S-a deschis 
automat, numai puţin, atât cât să mă pot strecura înăuntru. 

La uşa casei, am auzit o voce neprietenoasă în megafon: 
„Cine sunteţi?” 

— Numele meu este Michael Bellow. Sunt ziarist german. 

— Vă puteţi dovedi identitatea cu documente? 

Mi-am scos legitimaţia de presă din buzunarul cămăşii, am 
făcut un pas înapoi şi am arătat-o camerei de luat vederi. Am 
auzit cum se desfăcea un lanţ în spatele uşii şi cum se 
deschideau două încuietori. Apoi am văzut faţa îngustă, speriată 
a unui domn mai în vârstă. 

Profesorul Flemming era alb ca varul, atât de alb încât bătea 
la ochi. În Bagdad era totuşi imposibil să te fereşti de soarele 
dogoritor. Chiar şi străinii cu tenul alb căpătau măcar o uşoară 
roşeaţă. Asta în afară de cazul în care n-ar fi ieşit deloc pe 
stradă. Flemming încuie imediat după mine. Am observat că uşa 
avea montate încuietori speciale. 

— V-aş oferi un ceai, spuse el, dar secretara mea e bolnavă 
de două zile. Dacă vreţi, vă dau nişte apă. 

— Nu, mulţumesc. 

L-am urmat în birou. De jur împrejur se aflau mormane de 
documente. Toate ferestrele erau blocate de obloane. Am avut 
nevoie de ceva timp ca să mi se obişnuiască ochii cu lumina 
difuză. Am vrut să mă aşez pe un scaun, dar în ultimul moment 
am văzut că pe el se aflau câteva cioburi de lut. 

— Secolul al doilea timpuriu, spuse Flemming, probabil un 
vas de jertfe. Daţi-le încoace! 

— Sunt valoroase? am întrebat eu întinzându-i cioburile. 

— Nu pentru colecționari, dacă la asta vă referiţi. Ce vă 
aduce la mine? 


— Un coleg mi-a dat cartea dumneavoastră de vizită. Îmi 
spunea că, dacă aveam să investighez vreodată problema 
muzeelor devastate, dumneavoastră aţi fi persoana cu care ar 
trebui să stau de vorbă. 

— Au mai fost câţiva dintre colegii dumneavoastră aici. 
Imediat după devastări. Dar chestiunea nu mai interesează pe 
nimeni de mult. 

Dezamăgirea profesorului era vădită. 

— Am citit că majoritatea lucrurilor furate au reapărut. 

— Cine spune asta? 

— Nu ştiu. Întrebarea lui mă zăpăci. Credeam că americanii. 
Nu americanii? 

— Şi credeţi ce spun ei? 

Tonul lui Flemming avea acum inflexiuni dispreţuitoare. 

— Nu credeţi că lucrurile au reapărut? 

— Uite ce e, domnule... studie rapid bileţelul din faţa lui... 
domnule Bellow. Dacă vă răspund la această întrebare şi 
dumneavoastră mă citați în ziar, îmi pierd slujba. Iar Institutul 
German de Arheologie pierde atât finanţarea naţională, cât şi pe 
cea internaţională. 

— Nu asta mă interesează pe mine, l-am asigurat eu. Am 
nevoie doar de câteva informaţii de fond. Am dat de o chestie 
care... 

— Ce chestie? 

— O chestie care ar putea fi interesantă. Mai mult nu vă pot 
spune în acest moment. Dar, cu ajutorul dumneavoastră... 

Profesorul îşi masă tâmplele. 

— Bine, am să vă răspund la întrebări, dar să nu apară nicio 
vorbă în ziar. 

— Nicio vorbă, vă promit. 

Se aplecă asupra biroului cu un aer de complicitate şi vorbea 
aşa de încet, că a trebuit să mă aplec şi eu în faţă. 

— După jafuri, Naţiunile Unite au numit o comisie 
internaţională de arheologi şi istorici de artă care să 
catalogheze operele de artă din muzeele irakiene. Se dorea ca, 
pe baza listelor de inventar, să se stabilească tot ce se furase. 
După cum vedeţi... arăta spre mormanele de acte din jur... sau, 
ca să fiu mai precis, am făcut parte din această comisie. La 
început, lucrurile au mers bine. Americanii ne susțineau 
binevoitori, primisem însoțitori pentru a ne putea mişca fără 


riscuri prin muzee. Tot apăreau jafuri care vizau nu doar 
colecţiile de artă, ci şi clanţele, instalaţiile de curent electric, 
robinetele de apă şi alte lucruri de genul acesta. Profesorul 
Flemming oftă. După două săptămâni, bilanţul nostru era tragic. 
Unele muzee fuseseră golite până la ultima piesă. Lipseau 
colecţii întregi de picturi şi sculpturi contemporane. Cel mai rău 
fuseseră afectate colecţiile de antichităţi. La Muzeul Naţional 
fuseseră expuse bijuterii sumeriene, altare babiloniene antice, 
statui de bronz şi instrumente asiriene, printre care şi o harpă 
veche de patru mii de ani. 

Urmă un nou oftat. 

— După câte ştim noi, toate au dispărut. 

— Şi ce e cu anunţurile că lucrurile ar fi reapărut? 

— După ce am prezentat primul bilanţ, care nu era nici pe 
departe complet, ne-a vizitat un înalt ofiţer american. Nu-l 
cunoşteam. Ne-a mulţumit pentru efortul depus şi ne-a explicat 
că nu mai avea destui oameni pentru a ne garanta securitatea. A 
spus: „Cine vrea să rămână în Bagdad o face pe propriul risc”. 
Profesorul îşi drese vocea. Ştiţi, comisia noastră era formată din 
cinci cercetători în vârstă. Sincer vorbind, fiecare dintre noi se 
bucura să poată părăsi acest loc îngrozitor. De aceea nici n-am 
protestat. La scurt timp însă, a apărut surpriza: se spunea în 
mass-media că soldaţii americani ar fi recuperat comorile 
aproape în întregime şi în bună stare. Se spunea că o mare parte 
ar fi supravieţuit războiului în catacombele de sub Muzeul 
Naţional. Alte piese ar fi fost găsite în Trezoreria Băncii 
Naţionale. 

— Şi dumneavoastră nu credeţi aceste lucruri. 

Profesorul se strâmbă. 

— Aţi văzut vreodată fotografii ale comorilor reapărute? Se 
uită pătrunzător la mine. Aţi văzut vreodată o fotografie sau o 
înregistrare video a catacombelor de sub Muzeul Naţional sau 
de sub Trezoreria Băncii Naționale’? 

— Nu. Dar nici nu am dat atenţie acestui detaliu. 

— Puteţi scotoci arhivele tuturor ziarelor şi ale televiziunilor. 
Nu veţi găsi nicio imagine. Nicio piesă presupus reapărută nu a 
fost prezentata publicului. 

— Aţi încercat să vedeţi comorile? 


— Bineînţeles. Am fost refuzat. Locul unde sunt ţinute 
ascunse trebuie să rămână secret, chipurile, din motive de 
securitate. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ceilalţi membri ai comisiei? A 
devenit vreunul suspicios? 

— Nu mai ţinem legătura. Când ziarele au anunţat 
recuperarea pieselor, ceilalţi plecaseră. 

— Dar dumneavoastră aţi rămas. 

— Din întâmplare. O indigestie. Când revine secretara mea, o 
să-mi rezerve un bilet de avion. Mi-ajunge. 

x 


Mi-am luat carneţelul. În timp ce făceam câteva notițe, am 
întrebat: 

— Puteţi să-mi spuneţi ceva despre comoara de la Nimrud? 

— Hmmm! Profesorul îşi îngustă ochii. În 1989, arheologii 
irakieni au descoperit sub palatul regal de la Nimrud două 
morminte din secolul al VIII-lea î.Hr. Într-una dintre încăperi, în 
mormântul a trei regine asiriene, s-au găsit sute de piese 
preţioase în stare neschimbată. Printre acestea, o coroană cu 
rozete, bijuterii împodobite cu ciucuri, brățări şi inele cu 
cloisonne şi turcoaze. Valoarea multora dintre aceste piese de 
podoabă nici nu a fost stabilită. 

— Şi era şi comoara de la Nimrud...? 

— Da. Mai întâi, s-a spus că a căzut pradă jafurilor. Apoi se 
zvonea că ar fi reapărut într-un subsol inundat al Trezoreriei 
Băncii Centrale. Dar acest lucru nu a fost dovedit. 

— Este... foarte valoroasă? 

— Este de neînlocuit. 


Capitolul 6 


Despre şeful departamentului nostru de externe, căruia îi 
eram subordonat pe vremea când mă aflam în Irak, nu am spus 
nimic până acum. Pe scurt, era un nenorocit. Din fericire, în 
branşa noastră nu mai exista mulţi de teapa lui. Face parte 
dintre acele cadre de conducere care îşi confunda biroul cu 
punctul de comanda al unei galere. In redacţie era poreclit 
Pinochet. 

V-am mai spus că am, de obicei, problemele mele cu 
superiorii. Dar cineva ca Pinochet reprezenta pentru mine o 
adevărată ciumă. Numai la gândul că trebuia să-i vorbesc mi se 
făcea rău. La bârfele de prânz de la cantină, Pinochet nu făcea 
un secret din faptul că-l consideră pe redactorul nostru şef o 
alegere proastă pentru postul respectiv. 

Pinochet era coleric. Azvârlea cu scrumiere, legături de chei 
sau cuţitaşe de scrisori. Umbla vorba că odată un cuţitaş de 
scrisori îl ratase la mustaţa pe un curier din redacţie, pentru a 
se înfige în uşa biroului. Când am intrat prima data în biroul lui 
Pinochet, am încercat să identific locul cu pricina. Dar pe uşă n- 
am văzut decât un afiş mare: „EU, ŞEF - TU, NIMIC”. 

După ce am plecat de la profesorul Flemming, a trecut destul 
de mult timp până să ajung la hotel. Când am intrat în cameră, 
era deja după-amiază. Am văzut că încercase cineva să mă sune 
pe mobilul prin satelit. În mod normal, îl aveam întotdeauna la 
mine. Dar astăzi îl lăsasem pe balcon. 

„22 de apeluri nepreluate”, îmi arăta ecranul. La naiba! Erau 
toate de pe acelaşi număr care se termina cu patru de şapte. Din 
nou la naiba! Am sunat înapoi şi mi-a răspuns secretara lui 
Pinochet. 

— E supărat rău, spuse ea. A încercat toată dimineaţa să dea 
de dumneavoastră. Este vorba despre cei zece soldaţi împuşcaţi 
azi-dimineaţă. 

— Zece morţi! 

De abia m-am abținut să nu strig în telefon. Am tăcut. 

— N-aţi auzit? A apărut la ştiri de câteva ore bune. 

— Sigur c-am auzit, am minţit eu puţin convingător. 

— Vrea un articol mare despre starea de securitate din Irak. 


— Pentru mâine? 

— Sigur că pentru mâine. Acum e în birou şi urlă la cineva, îi 
spun doar că aţi sunat şi că v-am transmis mesajul. 

— Da, mulţumesc. 

Am închis. 

Diferenţa de fus orar faţă de Germania era de două ore. Acolo 
era deci aproape unu. Încă patru ore până la închiderea 
redacţiei. Mai întâi, trebuia să aflu ce se întâmplase de fapt azi- 
dimineaţă. Cum era treaba cu un soldat împuşcat, aşa cum îmi 
spusese micuța rusoaică de dimineaţă. 

Am coborât cu liftul în holul hotelului. Acolo, la bar, erau 
suedezii de la televiziune la care înnopta Philippe. Cu câteva 
cutii de bere în faţă. Îşi transmiseseră deja reportajul în direct în 
urmă cu două ore, şi de atunci stăteau la băute. M-au invitat să 
beau cu ei, dar am făcut semn că nu şi le-am spus ce problemă 
aveam. In scurt timp, ştiam cele mai importante detalii despre 
atentat. Mi-au arătat şi câteva imagini. La locul faptei era de 
rău. Soldaţii fuseseră împuşcaţi dintr-un camion cu un lansator 
antiblindate. 

La cinci fără zece aveam articolul gata. Am relatat atentatul 
cât mai pitoresc posibil. Am atins şi subiectul dificultăţilor pe 
care le întâmpină poliţia la instaurarea noii ordini, am relatat şi 
despre problemele generale de acceptare a politicii de ocupaţie 
americane. Am luat repede prin telefon şi declaraţia unui 
general american. Vocea poporului irakian era Hassan, portarul 
de noapte al hotelului. Pe el îl împingeau de obicei toţi în faţa 
camerelor pentru că vorbea engleză cu accent arab. El cerea 
ceea ce cerea totdeauna: să plece americanii din ţară. 

La un sfert de oră după ce am trimis textul prin e-mail, a 
sunat telefonul prin satelit. Am răspuns conştient fiind de faptul 
că lucrasem foarte pe fugă. 

Pinochet. 

— Cu manuscrisul ăsta nu m-aş şterge nici la fund! urlă el. 
Eşti cel mai mare eşec pe care cineva şi-l poate închipui la 
Bagdad, Bellow. Mai bine te-aş înlocui cu bunică-mea. Are de 
zece ori mai mult talent decât tine. 

Apoi mi-a închis telefonul în nas. 

* 

Puțin înainte de nouă, Philippe bătu la uşa mea. Eram deja 

amețit de droguri. Philippe îmi povesti că poimâine aveau să 


scoată apa din piscină. Trebuia curățată ca să se poată înota din 
nou în ea. În condiţii normale, vestea m-ar fi bucurat. Astăzi însă 
nu putea să mă mai înveselească nici măcar o ţigară cu iarbă. 

— Te mai interesează tipul de la organizaţia umanitară, ăla 
de la baia turcească? întrebă Philippe, 

— Da, am răspuns eu obosit. 

— Am lista de participanţi de la conferinţa aia a ONU. Sunt 
numai două nume germane pe listă: Meyer şi Lambert. Meyer se 
pare însă că nu mai e în Bagdad. Deci nu putea fi decât 
Lambert. Face parte dintr-o organizaţie care se numeşte... 
Philippe citi de pe listă: Iniţiativa Germană pentru Reconstrucţie 
în Irak. 

— Iniţiativa Germană pentru Reconstrucţie în Irak, am 
repetat eu monoton. N-am auzit de ea. 

— Ce-i cu tine, omule? mă înghionti Philippe. Pari frustrat. Ai 
făcut ceva despre atentat? 

Am dat din cap, dar n-aveam chef să-i povestesc. Nu voiam să 
mă mai gândesc la asta. 

— Îl cunoşti pe un oarecare profesor Flemming? l-am întrebat 
eu. Ludwig Flemming. Tot un neamt. 

— Sigur, răspunse Philippe. Făcea parte din comisia aia cu 
muzeele. 

— L-am vizitat ceva mai devreme. 

— Ce voiai de la el? 

— A, mă gândisem să scriu ceva despre jafurile din muzee. 
Dar încă nu ştiu... 

— Stă tot zăvorât în spatele obloanelor şi controlează 
legitimaţiile cu camera de luat vederi? întreba Philippe 
dispreţuitor. 

— Da, exact. 

Philippe rânji. 

— Ştii, el crede că vrea cineva să-l omoare... 

— N-a spus nimic despre asta. 

— Dar ţi-a vorbit cu siguranţă despre povestea asta 
aventuroasă cu jafurile, că vechiturile au dispărut în ciuda 
declaraţiilor oficiale. Şi că în spatele întregii afaceri se află 
americanii. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Nu mai e întreg la cap. 

— Crezi că aberează? 


— Aberează de nu se poate. Trebuie să-i întrebi odată pe 
ceilalţi membri ai comisiei despre el. O să-ţi povestească ei ceva 
interesant. De la francez ştiu că ajunseseră să comunice numai 
prin e-mail, deşi aveau birourile alăturate. 

Probabil că şi eu l-aş fi luat pe Flemming drept nebun, dacă 
n-ar fi fost discuţia de la baia turcească. 

Îmi propusesem ca în noaptea aia să mă uit pe internet. 
Voiam să aflu dacă Flemming avea dreptate. Dacă într-adevăr nu 
exista nicio fotografie şi nicio imagine video publicată despre 
piesele de artă reapărute. Dar îmi lipsea cheful. În acel moment 
îmi doream să nu mă fi făcut niciodată jurnalist. Mai curând 
paznic în parcare sau ceva asemănător, unde să nu ai şanse să 
fii împuşcat. Să stai toată ziua într-o gheretă de sticlă şi să ridici 
şi să cobori bariera. Asta m-ar fi scutit probabil de împuşcături. 


Capitolul 7 


Petrecusem o noapte de tot rahatul. Îl visasem pe Pinochet. 
Normal. 

Era şase. Îmi simţeam membrele grele de oboseală. Dar 
ştiam că n-aveam să adorm la loc. Aşa că m-am sculat şi mi-am 
făcut un nescafe. Super tare. Apoi m-am aşezat pe balcon. Când 
am văzut că soarele se ridica încet peste oraş, am început să mă 
simt mai bine. Mi-am luat laptopul pe genunchi şi am îndreptat 
antena modemului prin satelit spre sud. Conexiunea la internet 
a reuşit după a doua încercare. 

x 

Mai întâi m-am uitat pe site-ul ziarului nostru. Am văzut că 
îmi publicaseră textul fără modificări. Aşa că nu se putea să fi 
fost chiar atât de prost. Pe telefon îmi apărea că primisem un 
mesaj nou. Expeditorul era redactorul nostru şef. Am înghiţit în 
sec şi am dat clic pe mesaj. „Bun articol, die Bellow. Aveţi grijă 
de dumneavoastră!” 

Acum m-am mai lămurit. Eu eram teatrul viu de război în 
bătălia pe care o ducea Pinochet împotriva redactorului-şef. 
Super! Canalia nu-şi dorise nimic mai cu ardoare decât să o 
zbârcesc în misiunea din Irak. La urma urmelor, nu el mă 
trimisese la Bagdad, ci redactorul-şef. Asta însemna „pe viitor, 
să nu mai faci greşeli tâmpite”. 

Inainte de a părăsi camera, mi-am băgat telefonul în buzunar 
şi am verificat dacă acumulatorul era încărcat. În holul hotelului 
era linişte. La intrare erau adunaţi mai mulţi taximetrişti care 
discutau. Când m-au văzut, s-au năpustit asupra mea. 

— Taxi! Mister! Taxi! 

Am văzut că tânărul de ieri era printre ei, şi am hotărât să 
merg cu el. M-a dus la Ambasada Germaniei. L-am rugat să mă 
aştepte în faţa ambasadei. 

Personalul de pază al ambasadei se schimbase din nou, ceea 
ce însemna că filtrul de securitate avea să fie deosebit de 
minuţios. După ce am fost percheziţionat de două ori, am fost 
condus într-o cameră mică de primire. Pe perete atârna un 
tablou cu castelul Neuschwanstein al lui Ludovic al II-lea al 
Bavariei. In dulapuri erau aparate de radio, căşti şi veste 


antiglonţ. La vremea respectivă, ambasada îşi avea sediul 
provizoriu într-un mic bungalow într-un cartier de locuinţe. 
Vechea vilă a ambasadei, foarte reprezentativă de altfel, 
ameninţa să se prăbuşească. Nu fusese afectată de război; o 
mâncaseră termitele. 

În mod normal, ambasadoarea îi lăsa pe jurnalişti să aştepte 
un sfert de oră. Bănuiam şi principiul care se ascundea în 
spatele acestui obicei. Astăzi însă a venit înainte să fi apucat să 
gust din cafeaua adusă de secretarul ei. Era mai palidă decât de 
obicei, dar strângerea de mână era, ca întotdeauna, prea 
puternica pentru o femeie. Purta un costum gri şi avea părul 
prins în coc. Nici n-am văzut-o vreodată în altă ţinută. 

— Mă bucur să vă întâlnesc, domnule Bellow. Nu am mult 
timp la dispoziţie. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

S-a aşezat pe marginea fotoliului ca să-mi arate că e într- 
adevăr grăbită. Am trecut direct la subiect. 

— Voiam să vă întreb despre organizaţiile umanitare din 
Germania prezente în acest moment la Bagdad. 

Se gândi un timp. 

— Nu toate ne înştiinţează de existenţa lor. Dar, din câte ştiu 
eu, sunt şase. 

— Se află printre ele una numită Iniţiativa Germană pentru 
Reconstrucţie în Irak? 

— A, da. Este una dintre cele bune. 

— Ce înseamnă una dintre cele bune? Altele sunt rele? 

— N-am spus asta. Dar, când vine vorba de organizaţii de 
ajutorare, sunt mereu sceptică. 

— Cum aşa? 

— De multe ori nu le interesează decât propriul profit. 

Am privit-o întrebător. 

— Poţi băga mulţi bani în buzunarul propriu cu ajutorul unei 
organizaţii umanitare. 

— Dar nu sunt controlate de stat? 

Mi-am dat seama că habar n-aveam despre ce vorbesc. 

— Să vă explic cum funcţionează, zise ea şi se aşeză totuşi 
mai bine în fotoliu. Să spunem că se ajunge la o criză cum este 
cea de acum din Irak. Fondaţi o organizaţie umanitară şi 
începeţi să strângeţi donaţii. Vă pricepeţi un pic şi la cum să vă 
folosiţi de mass-media, aşa că se adună o sumă într-adevăr 
mare. Fiecare euro pe care îl strângeţi este scutit de impozite. 


Ca preşedinte al organizaţiei, vă luaţi un salariu de... să zicem, 
zece mii de euro. Vă angajaţi soţia ca vicepreşedinte cu un 
salariu de cinci mii de euro. Mergeţi la Bagdad, cumpăraţi o vilă 
care este sediul central al organizaţiei şi un jeep ca maşină de 
serviciu. Trimiteţi regulat cecuri şcolilor şi spitalelor, şi la 
fiecare câteva săptămâni călătoriţi în Germania şi faceţi pe 
aventurierul. Adăugă cinic: Nu-i o viaţă prea rea. 

Mi-am dus o mână la bărbie şi-am spus: 

— Aşa simplu e? 

— Aşa simplu. 

— Şi ce face această Iniţiativă Germană pentru Reconstrucţie 
o organizaţie bună? am întrebat eu. 

— Preşedintele ei, Rainer Lambert, e un reprezentant 
deosebit de serios al breslei sale. Vă puteţi da seama de acest 
lucru pentru că nu aleargă în faţa oricărei camere de filmat. 
Aşadar, dacă mă întrebaţi la ce organizaţie ar trebui să faceţi 
donaţii, v-o recomand călduros pe aceasta. Noi îl susţinem, în 
limitele posibilităţilor, pe domnul Lambert în ceea ce face. 

— În ce este specializat? 

— Tocmai acesta este un detaliu de luat în seamă. În timp ce 
toate organizaţiile umanitare se luptă să preia proiecte în 
Bagdad care să atragă atenţia presei, domnul Lambert îşi 
concentrează activitatea într-o mică localitate din nord. 

— Ştiţi cum se numeşte locul? 

— Nu. Dar întrebaţi-l pe domnul Lambert. Precis vă va 
furniza cu plăcere informaţia. Salutaţi-l din partea mea. Vă dă 
colegul meu adresa. 

I-am mulţumit şi am părăsit biroul în urma ei. Secretarul mi-a 
înmânat imediat un bileţel cu strada şi numărul, de parcă ar fi 
ascultat la uşă. Am vrut să-mi iau la revedere de la 
ambasadoare, dar dispăruse deja în birou. Prin uşă am auzit 
cum vorbea agitat la telefon. 

x 

Şoferul de taxi citi adresa şi dădu din cap. 

— Nu e departe de aici. Cinci minute. 

Mi-am adus aminte că ieri se prezentase drept Arkan. 

— Arkan, cum de vorbeşti aşa de bine engleza? l-am întrebat. 

— De la universitate. Am studiat electronica. Acolo trebuie să 
înveţi engleză. Băgă în viteză şi plecă. Dar mi-ar fi plăcut mai 
mult să învăţ germana. 


— Ce să faci cu germana? Engleza e mult mai importantă. 

— Dar Germania e o ţară nemaipomenită. 

— Ai fost acolo? 

— Nu. Tatăl meu a fost. 

La Bagdad îmi făcusem obiceiul să stau pe bancheta din 
spate în taxi. În timpul mersului m-am uitat la capul lui Arkan şi 
am observat că avea urechile inegale. Păr scurt, negru, aspru şi 
urechea stângă în mod clar era mai depărtată de cap decât cea 
dreaptă. M-am gândit la discuţia cu ambasadoarea. Pentru ea, 
acest Rainer Lambert era un erou. Un model de iubire a 
aproapelui. Poate se înşelase Philippe. Poate tipul de la baia 
turceasca fusese altcineva. 

— Aici e, spuse Arkan. Îmi arăta un bungalow care semăna 
aproape perfect cu cel în care era provizoriu ambasada. În garaj 
nu era nicio maşina. Obloanele şi grilajul de la intrare erau 
lăsate. Pe o plăcuţă discretă de aramă erau scrise inițialele IGRI. 
„Iniţiativa Germană pentru Reconstrucţie în Irak.” 

M-am dat jos din maşină. Vizavi de casă stătea un bărbat cu 
un kalaşnikov sub un cort roşu. Astfel de posturi de pază erau 
peste tot în cartierele rezidenţiale ceva mai exclusiviste din 
Bagdad. I-am făcut semn lui Arkan să mă urmeze. Voiam sa-i 
pun câteva întrebări omului de la pază. Mi-a spus că în casa 
locuiau o femeie şi un bărbat. Amândoi străini. Locuiau deja 
acolo când a primit el slujba de paznic. Asta fusese cu trei luni 
în urma. M-am interesat dacă bărbatul era un tip înalt cu barbă. 

— Da, un bărbat înalt, solid, cu părul închis la culoare, 
traduse Arkan. 

M-am dus la uşa şi am sunat. De trei ori. Aşa cum mă 
aşteptam, nu răspunse nimeni. Când m-am urcat din nou în 
maşină, Arkan tocmai se despărţea de paznic, îmbrăţişându-l şi 
pupându-l pe obraz. 

— Il cunoşteai, l-am întrebat eu după ce pornise motorul. 

— A fost cu frate-meu în armată, spuse Arkan. Mi-a mai 
povestit ca azi-dimineaţă au oprit trei camioane în faţa casei. 
Camioane mari. Şoferii povesteau ca se îndreptau spre nord. 

— Au spus şi unde exact? 

— Nu. 

— Precis erau medicamente în camioane, am spus eu. Sau 
nişte ajutoare. Casa aparţine unei organizaţii umanitare 
germane. 


Arkan se întoarse către mine. 

— Şoferii povesteau că au de încărcat ceva pentru Siria. 

M-am rezemat pe spate. Arkan era un tip isteţ. Bine că l-am 
cunoscut. Mâine trebuia să încerc să dau de Lambert ăsta. 
Neapărat. Oare era într-adevăr persoana de la baia turcească? 

Şi, dacă era, tare aş fi vrut să ştiu în ce sat din nord 
desfăşura el, aşa altruist, acţiuni umanitare. 

— Să vă iau mâine, mister? întrebă Arkan în faţa hotelului. 

— La ora nouă, am răspuns eu. Mă numesc Michael. Michael 
Bellow. 

I-am întins mâna printre scaune. 


Capitolul 8 


Atmosfera din hotelul nostru era un amestec de cabană de 
tineret şi cămin de veterani. În fiecare seară se încingea o 
petrecere în vreo cameră. Oamenii se întâlneau ca să discute 
toată seara despre experienţele de război. Fuseseră în Bosnia, în 
Kosovo şi în Afghanistan. Mulţi fuseseră corespondenţi în 
Ierusalim. O americancă şchiopăta, pentru că un soldat israelian 
o împuşcase în şold. Un fotograf sârb, cu părul lung, cărunt, 
arăta tuturor cicatricea lungă ce-i brăzda cotul. Amintire de la 
un trăgător de elită din Sarajevo. Încă mai păstra cămaşa 
găurită de glonţ. Ba chiar o mai purta uneori. 

Astăzi, petrecerea era la etajul opt, la Associated Press. Când 
am ajuns eu, jumătate din cele trei lăzi de Heineken cumpărate 
pentru petrecere de băieţii de la Associated Press erau goale. 
Era prima dată când mă aflam în apartamentul lor: trei camere 
plus bucătărie şi baie. Peste tot era plin de echipament 
electronic. Trebuia să fii atent să nu te împiedici de cabluri. 

Pe un ecran plat modern se întrezăreau imagini de pe CNN. 
Dar nu se uita nimeni. Un corespondent al revistei Stern din 
Hamburg, pe care nu-l cunoşteam, stătea sprijinit de aragaz şi 
discuta tare cu un american despre rasismul din armata 
americană. Doi britanici bodogăneau despre poziţia guvernului 
lor în războiul din Irak şi se asigurau că, pentru prima dată în 
viaţă, ar fi preferat să fie nemti sau francezi. 

L-am descoperit pe Philippe pe balcon. Pusese stăpânire pe 
micuța de la agenţia rusă de ştiri. Ieri nu observasem cât era de 
drăguță. Era blondă şi purta nişte blugi strâmţi care-i scoteau în 
evidenţă fundul mic. Deasupra abdomenului plat se zăreau doi 
sâni bine formaţi, nici mari, nici mici. Mi-a trecut brusc prin cap 
că la Bagdad erau mult prea puţine jurnaliste. 

Philippe îşi tot îndepărta buclele şatene de pe frunte şi-şi 
flutura fularul. L-am salutat în treacăt, dar nu m-a observat. Din 
mers, am auzit cum imprimase englezei sale un accent foarte 
franțuzesc. Aşa proceda mereu când voia să facă impresie. Sau 
când nu putea suferi pe cineva. Suna un pic homo. Tocmai îi 
spunea ce era cu eşarfa de care nu se despărțţea. 


Ştiam povestea. Eşarfa trebuia, chipurile, să-l apere de aerul 
prăfos din Bagdad. Dar, în realitate, lui Philippe îi plăcea să facă 
pe artistul. Se vedea drept un jurnalist cu pretenţii literare. 
Franceza mea era prea săracă pentru a-mi da seama dacă 
Philippe era într-adevăr un scriitor bun. Dar un coleg belgian mă 
asigurase că primise deja câteva premii pentru articolele sale. 

În orice caz, schema cu artistul părea să prindă la femei. 
După un sfert de oră, Philippe o luase pe rusoaică pe după umeri 
şi o privea adânc în ochi. Îl invidiam gândindu-mă că în noaptea 
asta avea parte de sex. 

Se pare că şi fotograful sârb, cel cu cicatricea pe cot, se 
gândea la acelaşi lucru. M-am trezit cu el lângă mine; mi-a întins 
o altă cutie de Heineken şi a început a-mi povesti cum era cu 
femeile la Sarajevo. Din două, una era târfă. În timp ce vorbeam, 
nu-i slăbeam din ochi pe Philippe şi pe micuța rusoaică. Poate că 
privirile noastre insistente au fost de vină, că rusoaica se 
întoarse, spuse un good night cântat şi plecă din apartament 
țanţoşă, unduindu-şi ostentativ şoldurile. Philippe avu nevoie de 
câteva secunde să-şi vină în fire, apoi îşi aranjă fularul şi veni la 
noi ca o furtună. 

— N-o lua şi tu aşa în serios, îl consolă sârbul şi-i întinse o 
bere. Era oricum prea tânără pentru tine. 

— Am treizeci şi nouă de ani, protestă Philippe. 

Am ciocnit cutiile cu bere. Apoi sârbul mai povesti o dată 
istoria cu târfele din Sarajevo. 

x 

La miezul nopții m-a trezit o explozie puternică. Mai întâi am 
crezut că se spărseseră ferestrele de la balcon. Asta se întâmpla 
destul de des. Ca să nu se împrăştie cioburile prin cameră şi să 
se transforme în schije periculoase, toate ferestrele hotelului 
erau lipite în cruce cu bandă adezivă cafenie. Exploziile care 
aveau loc noaptea erau de obicei făcute la întâmplare. Atacurile 
reale se făceau ziua. Probabil că atunci rezultau mai multe 
victime. O logică perversă. 

Îmi bubuia capul. Prea multă caniculă, prea multă bere, prea 
puţin somn. Îmi încurcasem picioarele în cearşaful ud de 
transpiraţie şi am dat din picioare ca să mă eliberez. Am 
încercat repede să adorm la loc. La urma urmelor, noaptea 
trecută fusese şi aşa prea scurtă. Dar m-au împiedicat apa de la 
toalete şi uşile care se trânteau în camerele vecine. Tot hotelul 


era în picioare. Mi-am tras pătura peste cap, dar nici asta nu m- 
a ajutat. Aşa că m-am sculat şi m-am aşezat cu laptopul pe 
balcon. 

Era cu puţin înainte de ora cinci. Străzile zăceau încă în 
întuneric. Din când în când, se auzeau înfundat şenilele vreunui 
tanc. Sau sunetul ascuţit al vreunui fluier. Noaptea, de la 
unsprezece la şase, era interzis să circuli. Numai soldaţii aveau 
voie să stea atunci pe străzi. Hoţii care se aflau pe drum se 
preveneau între ei cu ajutorul fluierelor când se apropia vreo 
patrulă. Mi-am pus în funcţiune modemul prin satelit şi am 
intrat pe internet. 

Mai întâi am scotocit arhivele ziarelor şi televiziunilor. 
Căutam imagini ale operelor de artă dispărute din muzeele din 
Bagdad. Am accesat şi agenţiile foto, şi bazele de date ale 
UNESCO. În cele din urmă, am încercat la diverse universităţi. 
Le-am accesat pe toate, de la Oxford până la Heidelberg, în care 
exista o catedră renumită de arheologie. Profesorul Flemming 
avusese dreptate. Absolut nimic. O grămadă de anunţuri, toate 
din partea armatei americane, e adevărat, dar niciun fel de 
imagini. 

În cele din urmă, am intrat pe www.IGRI.de. Am dat peste o 
pagină  semiprietenoasă a  Iniţiativei Germane pentru 
Reconstrucţie în Irak. Era indicat un cont pentru donaţii deschis 
la CEC-ul din Bremen, ca un fel de indiciu că IGRI era o 
asociaţie înregistrată la Judecătoria Bremen. Preşedinte era 
„Rainer Lambert, avocat”. Pagina nu spunea nimic despre 
obiectivele şi proiectele IGRI. Pentru „alte informaţii” trebuia să 
scrii la o adresă, „Hafenstrasse 12”. 

Nici în bazele de date ale presei nu era aproape nimic de 
găsit despre IGRI. Nu existau decât două articole. Unul făcea 
referire la o conferinţă de la biroul ONU din Bagdad şi amintea 
de IGRI ca fiind una dintre organizaţiile participante. Celălalt 
era dintr-un ziar local din Bremen. Douăzeci de rânduri fără 
fotografii. Nu spunea mai mult decât că avocatul Rainer 
Lambert din Bremen fondase o organizaţie umanitară care avea 
să construiască o clinică cu ajutorul donațiilor. Punct. 

„Care donaţii? mă întrebam eu. Cum avea oare să-i dea 
cineva acestui Lambert măcar un euro dacă avea o apariţie 
publică atât de meschină? Ca să nu mai vorbim despre grămada 
de bani de care ar fi avut nevoie pentru o clinică...” 


Capitolul 9 


Arkan era punctual. Vopseaua roşu cu alb a Toyotei 
strălucea. Arăta de parcă ar fi lustruit-o toată noaptea. Şi nici în 
interior nu era fir de praf. De oglindă atârna un brăduţ parfumat 
care împrăştia un parfum îngrozitor de vanilie. Am deschis un 
pic fereastra. Arkan îmi tot arunca priviri pline de nerăbdare, 
până când a trebuit să-i spun: 

— Maşina arată grozav! 

Îmi zâmbi mândru. 

La intrarea în garajul IGRI se afla acum un minibus 
Volkswagen alb. Uşa casei era deschisă. Pe hol se vedeau stive 
întregi de cutii de carton. Am vrut să-i propun lui Arkan să stea 
din nou de vorbă cu paznicul, dar astăzi era un alt tânăr în 
cortul roşu. Cu un zâmbet dinadins prietenos, m-am îndreptat 
spre bungalow şi m-am oprit lângă gard. Înainte să apuc să sun, 
a ieşit o femeie în cadrul uşii. 

Părea să aibă vreo cincizeci de ani. Faţa îi era bronzată, iar 
părul grizonat, ondulat stătea vâlvoi. Purta o cămaşă 
bărbătească kaki, prea mare pentru ea, şi pantaloni kaki cu 
buzunare aplicate. Avea prinse la centură un cuţit, un aparat de 
emisie-recepţie şi un telefon prin satelit. Arăta de parcă ar fi 
participat la un antrenament de supravieţuire. 

— Dacă doriţi să vorbiţi cu soţul meu, nu are timp, strigă ea. 

Vocea îi suna neprietenos. 

— Numai câteva minute. 

— Veniţi peste o săptămână, când ne întoarcem. 

— Vă rog, doar câteva minute. Sunt jurnalist, şi doamna 
ambasador mi-a... 

— Ah, sunteţi jurnalist, spuse ea ceva mai amiabil. Intraţi 
atunci. 

A trebuit să întind mâna peste gard ca să deschid poarta. 
Când i-am strâns mâna femeii, am întrebat: 

— Dar cine credeaţi că sunt? 

— A, nu, nimeni. 

În interior, bungalow-ul arăta ca un depozit. Practic, era 
complet neamenajat. Din tavane atârnau becuri goale, până în 
ultimul cotlon erau stive de cutii e carton. După inscripţie, 


conţineau medicamente. În mijlocul celei mai mari dintre 
camere se afla o masă pliantă roşie cu trei scaune din plastic. Pe 
masă erau câteva căni de cafea murdare, un alt aparat de 
emisie-recepţie şi un carnet. La masă stătea bărbatul de la baia 
turcească. Bingo! 

— Rainer, un jurnalist vrea să stea de vorbă cu tine, îi spuse 
femeia. 

Bărbatul îşi ridică privirea, îşi lăsă capul uşor într-o parte şi 
mă privi cu neîncredere. 

— Domnul Lambert? l-am întins mâna. Numele meu este 
Bellow. Michael Bellow. 

Apoi i-am spus numele ziarului. 

— Da, eu sunt Lambert. 

Se ridică în picioare, fără să-mi întindă mâna. Avea acelaşi tip 
de îmbrăcăminte kaki pe care o purta şi soţia lui. 

M-am uitat orientativ în jur. 

— După câte se vede, aţi adunat o mulţime de lucruri pentru 
spitalul dumneavoastră. 

Dădu din cap. 

— Ieri am trimis trei camioane. E mult de lucru. Şi nu prea 
am timp. Despre ce este vorba? 

— Nu durează mult. 

I-am explicat că ziarul nostru avea în vedere un articol de 
fond despre organizaţiile umanitare. l-am menţionat şi cuvintele 
de lauda pe care nu le precupeţise ambasadoarea. l-am spus că 
în redacţia noastră sunau zilnic cititori care doreau să facă 
donaţii pentru Irak. Ceea ce era, bineînţeles, o minciună. În 
realitate, cititorii noştri, ca toţi nemţii, de altfel, nici că 
arătaseră vreodată mai puţin interes pentru donaţii. Rolul de 
reporter naiv l-a mai înmuiat întru câtva pe Lambert. 

Se aşeză din nou. Mi-am tras şi eu un scaun. Soţia lui părăsi 
încăperea. 

— După cum v-a spus deja şi doamna ambasador, începu el, 
nu ne interesează prea mult publicitatea. Pentru noi e important 
să acţionăm, nu să ne vedem toată ziua, bună ziua în paginile 
ziarelor. 

Am dat din cap în semn de înţelegere şi mi-am făcut câteva 
notițe. Făra să mai aştepte să-i pun întrebări, Lambert îmi ţinu o 
mică prelegere. IGRI fusese fondată cu puţin timp înainte de 
război, deoarece se prefigura haosul ce avea să urmeze. 


Organizaţia avea ca obiectiv aprovizionarea Irakului cu 
medicamente. Şi anume, zonele rurale din nord, unde sărăcia 
era cruntă. IGRI este sponsorizată de un cerc de oameni de 
afaceri germani foarte bogaţi, unii dintre ei foarte cunoscuţi. 

— Vă rog să înţelegeţi că aceşti oameni doresc să îşi păstreze 
anonimatul, insistă Lambert. Aceasta şi din motive politice, aşa 
cum vă puteţi imagina. În orice caz, mulţumită acestor oameni, 
nu depindem de sponsorizări publice. 

Mi-am adus aminte cât de vulgar vorbise Lambert la baia 
turcească. Acum făcea pe diplomatul. Şi mi se părea ca era şi 
foarte credibil. 

— Doamna ambasador a menţionat un spital mare, pe care îl 
construiți, am spus. 

— A, da. Lambert se uită în jur căutând ceva. Apoi luă o 
servietă îngustă din piele de lângă scaunul pe care stătea. O 
deschise şi scoase un teanc subţire de fotografii în format mare. 
Puteţi să le păstraţi. Până acum nu le-a publicat nimeni. 

În prima fotografie era o clădire mare, albă, cu doua etaje, cu 
doua turnulețe în dreapta şi în stânga. Unul din turnulețe era 
acoperit cu ţiglă roşie, celălalt, ca şi restul acoperişului, nu era 
încă finalizat. În faţa clădirii se vedeau muncitori cu lopeţi şi cu 
roabe. Un camion ruginit descărca nisip. _ 

— E făcută săptămâna trecută, îmi explică Lambert. Intre 
timp, acoperişul e gata. 

— Unde se află? 

— În nord. 

— Unde exact în nord? 

Lambert se lăsă pe spate şi-şi frecă barba. 

— Nu prea aş vrea să vă spun lucrul acesta. N-o luaţi ca pe 
ceva personal. Numai că, dacă scrieţi numele locului, precis vor 
năvăli cameramanii cât de curând. Vrem să ne concentrăm 
asupra muncii. 

Lambert îmi întinse următoarea fotografie peste masă. 
Fotografia arăta un grup de copii cu handicapuri fizice grave. 
Unui băiat cu faţă drăgălaşă şi ochi mari căprui îi lipseau 
ambele picioare. 

— Deja tratăm câţiva pacienţi. Pe cei care sunt foarte săraci. 
N-ar fi bine să se foiască pe acolo reprezentanţii mass-mediei. 

Nu prea aveam habar de legislaţia care stătea la baza 
organizaţiilor umanitare, dar atâta ştiam şi eu: dacă primeau 


donaţii, erau obligate să facă publice informaţii despre fiecare 
proiect. Lambert se fofilase elegant ca să îmi ascundă locaţia 
clinicii. Oare ce să fac? Să insist asupra dreptului presei de a 
avea acces la informaţie? Riscam să-l fac să devină suspicios. Pe 
de altă parte aveam nevoie de numele locului pentru a putea 
investiga în continuare. 

— Aşadar, ieri au plecat trei camioane cu ajutoare, am spus. 

Căutam să câştig timp. 

— Da, după cum v-a spus soţia mea. Folosim camioane mari. 
Astăzi mergem şi noi după ele. De mâine, se amenajează al 
doilea etaj. Cu zece paturi şi o sală de radiologie. 

Mi-am notat şi voiam să întreb de personalul medical, dar pe 
Lambert l-a chemat soţia. 

— Mă scuzaţi un moment. Se ridică şi ieşi din încăpere. 

„Servieta!” m-am gândit eu. Dacă existau pe undeva 
documente cu numele locației, numai în servietă puteau să fie. 
Era încă sprijinită de scaunul lui Lambert, cam la jumătate de 
metru distanţa de mine. Ca să ajung la ea, trebuia să mă ridic de 
pe scaun. În orice caz, era deschisă, ceea ce avea să facă totul 
mai uşor. Nu mai făcusem niciodată aşa ceva. Imi simţeam inima 
bătând. Acum ori niciodată. 

Dintr-o singura mişcare am apucat întregul conţinut al 
servietei. Un teanc de scrisori şi alte hârtii. Din încăperea 
alăturată îi auzeam pe Lambert şi pe soţia lui vorbind. Am 
răsfoit hârtiile stând în genunchi. Facturi pentru medicamente, 
avize de expediţie, prospecte pentru paturile de spital. Dedesubt 
de tot era copia unei hărţi. Era o hartă rudimentară a Irakului, 
unde se vedeau numai şoselele principale, oraşele şi râurile mai 
mari. Lângă autostrada care ducea spre nord, într-un loc unde 
autostrada făcea brusc la stânga, era o cruce care marca un loc. 
Alături scria ceva în arabă. 

Lambert şi soţia lui încă stăteau de vorba. mă simţeam ca un 
elev de clasa întâi pe când copiam literele în carneţelul de 
notițe. Apoi am pus actele înapoi în servietă şi m-am reîntors la 
locul meu. 


Capitolul 10 


Arkan zâmbi când îmi citi hieroglifele. „Spital”, spuse el. 

— Cum adică, spital? 

— Ceea ce aţi scris, domnule Michael, înseamnă spital. 

— Nu este numele unei localităţi? 

Arkan dădu din cap că nu. 

M-a dus la cartierul general al Statelor Unite. Voiam să-i 
întreb ce fusese cu explozia de noaptea trecută. Ca nu cumva să 
mai fi ratat un alt atac. Dar fusese, cum bănuiam şi eu, o 
explozie în aer. Nu existau nici morţi, nici răniţi. Eram amândoi 
flămânzi. Am comandat două Margherita într-o pizzerie recent 
deschisă din strada Al-Rasat. 

Blatul era prea gros, brânza prea puţină, iar roşiile pe 
jumătate congelate. 

Chelnerul a venit şi ne-a întrebat cum ni se pare mâncarea, 
înainte să apuc să mă plâng, Arkan răspunse că foarte bună. 

M-am uitat uimit la el. A aşteptat până s-a îndepărtat 
chelnerul şi apoi mi-a explicat că proprietarul pizzeriei era un 
var de-a tatălui lui. Am dat din cap în semn de înţelegere şi m- 
am străduit să mănânc măcar jumătate din pizza. 

— Ai o hartă în maşină? l-am întrebat după ce chelnerul a 
debarasat masa şi am comandat cafeaua. 

Arkan scutură din cap. 

— Dar alături e o librărie. Să mă duc să cumpăr? 

— Da, una cât mai exactă. 

Arkan sări de pe scaun, şi de-abia am mai apucat să strig 
după el: 

— Dar să fie în engleză! 

Când a sosit cafeaua, s-a întors şi Arkan. Am desfăcut harta 
pe masă. Avea marginile îngălbenite şi era din 1979. 

— Nu există alta mai nouă, spuse Arkan. Am mai întrebat la 
alte două magazine. 

Harta fusese publicată de Ministerul Turismului pe vremea 
lui Saddam. Arăta diverse puncte de atracţie turistică. Regiunea 
în care trăiau cei mai mulţi şiiţi era simbolizată printr-un porc. 
Şiiţii dispreţuiau porcii. lar Saddam îi dispreţuia pe şiiţi. Cel 
puţin toate inscripţiile erau bilingve. Am marcat cu furculiţa 


autostrada spre nord, până la locul unde se făcea brusc o curba 
la stângă. Acolo unde văzusem crucea pe harta lui Lambert erau 
trei mici localităţi: Mahmur, Sunadi şi Kajara. 

— Cunoşti locurile astea? 

— Am un unchi care e din Kajara. 

— Putem vorbi cu el? 

— Sigur. Are o tutungerie în colţ. 

— Şi vrei să spui că acum e acolo? 

— E mereu acolo. 

Unchiul stătea în faţa magazinului pe o bancă. O djellabee 
murdară îi acoperea formele rotunde. De fapt, magazinul nu era 
altceva decât un garaj plin până în tavan cu ţigări, majoritatea 
dintre ele americane. Unchiul îl săruta pe Arkan. Un băiat, 
probabil fiul, a adus imediat o tavă cu ceai. În Irak ceaiul se 
servea în păhărele de ţuica, umplute pe jumătate cu zahăr. Mult 
prea dulce, dar între timp mă obişnuisem. 

După ce am vorbit o vreme despre starea politică generală, 
Arkan spuse: 

— Arătaţi-i harta, domnule Michael! 

Am desfăşurat harta. Unchiul puse degetul pe Kajara, satul 
de baştină, şi zâmbi cu nostalgie. 

— Cunoaşteţi şi celelalte localităţi din zonă? 

Arkan traduse. Unchiul dădu din cap afirmativ. 

— Aş vrea să vă arăt nişte fotografii, am spus eu, şi i-am 
întins teancul de poze pe care mi le dăduse Lambert. 
Recunoaşteţi ceva din pozele acestea care să se potrivească cu 
vreunul dintre locuri? 

Nu mă aşteptam să cunoască totuşi clădirea clinicii, era cu 
siguranţă nouă, dar poate ceva din peisaj sau o altă clădire din 
fundal. Unchiul se uită pe rând la fiecare poză. Erau cinci. Când 
văzu copilul cu membrele amputate, dădu trist din cap. Cel mai 
mult speram să ne ajute fotografia din stânga a clinicii, pentru 
că lângă ea se vedeau un lanţ muntos şi minaretele turcoaz ale 
unei moschei. Dar unchiul lăsă neatent pozele deoparte. In 
schimb, se uită îndelung la fotografia mărită a şantierului; 
apropie poza foarte mult de ochi. Apoi strigă ceva înspre garaj. 
Băiatul care adusese ceaiul veni cu nişte ochelari demodaţi. 
Unchiul şi-i puse la ochi şi arătă către un om cu o roabă. 


2 


2 În arabă, o robă tradiţională purtată de bărbaţi în nordul Africii (n.tr.) 


— Spune că e un prieten vechi de-al lui, traduse Arkan. Se 
numeşte Karim Abdul. E din Sunadi. 

Sosise vremea să-i informez pe cei din redacţie. La Bagdad 
nu mai era nimic de investigat şi, ca să părăsesc oraşul, aveam 
nevoie de aprobare de la Berlin. 

Şi nu avea să fie chiar aşa de uşor, pentru că, rezumată în 
câteva propoziţii, povestea mea nu prea părea credibilă. 
Bănuiam doar că în spatele unei organizaţii germane de 
ajutorare se ascundea cel mai mare jaf de obiecte de artă de la 
dispariţia tezaurului Bernstein încoace. Da, cam aşa se putea 
reda situaţia. Opere de arta în valoare de milioane, dacă nu 
Chiar de miliarde. Opere despre care autorităţile americane 
susțineau că în realitate n-ar fi fost furate niciodată. 

N-aveam nicio dovadă care să-mi susţină teoria. Numai 
câteva indicii. O discuţie şoptită, în care cineva era mituit ca să 
joace, pesemne, un anumit rol în scoaterea pieselor din ţară. 
Mai existau apoi afirmaţiile aiuristice ale profesorului de 
arheologie şi vaga suspiciune că o clinică din nordul Irakului ar 
putea fi cheia întregii afaceri. 

Pinochet avea să-mi măture povestea de pe masă cu o 
remarcă răutăcioasă. Ceva de genul: „Bellow, doar nu vrei să 
fim de râsul lumii!” 

Sigur, puteam să-l ocolesc pe Pinochet şi să-l sun direct pe 
redactorul-şef. Dar asta ar fi fost o declaraţie de război deschisă. 
Cel mai diplomatic mi se părea să le trimit amândurora câte un 
mail. Dacă le trimiteam mailul în noaptea asta, aveau să-l 
citească mâine-dimineaţă, amândoi cam în acelaşi timp, şi să mă 
sune undeva în jurul prânzului, după ora mea. Trebuia să fie un 
mail într-adevăr deştept. 

Nici nu ajunsesem încă la hotel, că am şi bănuit ce se 
întâmplase. Arkan a ridicat grăbit geamul şi a închis trapa. Prea 
târziu. Putoarea pătrunsese deja în maşină. 

De la balconul camerei, am văzut că goliseră apa din piscina. 
Fundul bazinului era acoperit de un strat gros de mâzgă verzuie- 
maronie. Se mai recunoşteau încă vreo două, trei bucăţi de pizza 
şi o grămada de cutii de ţigări, cutii de bere şi de cola. Doi 
bărbaţi în cizme de cauciuc, cu pânze albe la gura, puneau 
mâzga în găleți şi o cărau afară din piscină. Cu toată 
bunăvoința, putoarea era insuportabilă. 


Mi-am luat laptopul şi am urcat la etajul şaptesprezece. De 
acolo, ducea o scară pe acoperiş, pe terasă. Unii colegi 
avuseseră aceeaşi idee înaintea mea. Aproape toate locurile de 
la umbră, din spatele unui zid, erau ocupate. L-am rugat pe un 
fotograf de la Newsweek să se dea un pic mai încolo şi m-am 
aşezat între el şi o japoneză grasă. Din fericire, pe acoperiş adia 
puţin vântul. 

N-am mai scris niciodată atâta timp la un e-mail. Când am 
terminat, cei mai mulţi părăsiseră acoperişul. Phillipe apăru şi 
el. Îşi legase fularul peste gură. 

— Coreeanca aia grasă mi-a zis că eşti aici. 

— Am crezut că e japoneză. 

— Nu, coreeancă. Toţi arată la fel. Scrii ceva pentru ediţia de 
mâine? 

— Nu, un mail. Am ezitat. Să-i spun, să nu-i spun? Poţi să ţii 
un secret? 

Philippe nu răspunse. De altfel, întrebarea fusese tâmpită. 

— Pot să-ţi citesc mailul pe care tocmai l-am scris? 

— În germană? 

— Normal că nu în germană. Asculţi? 

— Sigur. 

M-am uitat în jur dacă nu trăgea nimeni cu urechea. A durat 
un pic până mi-am găsit cuvintele. M-am străduit să traduc 
fiecare propoziţie cât mai exact; una peste alta, Philippe era 
persoana pe care testam puterea de convingere a mailului. La 
sfârşit m-a privit o vreme tăcut. Aveam sentimentul că totul 
depindea acum de părerea lui Philippe. 

— Uau, ăsta chiar că e un articol-bombă, măi, băiete! Philippe 
oftă. Dacă poţi dovedi asta, dai lovitura. O să ajungi celebru. Dar 
ai al naibii de mult de muncă. Philippe oftă încă o dată. Ştiam eu 
că tipii ăia doi de la baie vorbeau ceva important. Mă bucur că 
mi-ai povestit. 

Eram emoţionat. 

— Ştii ce ai de făcut de acum înainte? 

— Mai întâi am nevoie de OK-ul de la Berlin. Apoi aş vrea să 
merg la Sunadi. Să văd ce e pe acolo. Ideea e că nu am prea 
mult timp la dispoziţie. 

— Ai un interpret bun? 

Am dat din cap că da. 

— Crezi că în clinică sunt ascunse comorile? 


— Ar fi o posibilitate. 

Philippe îşi încreţi fruntea. 

— Trebuie să fii al naibii de prudent. Sunadi e un loc 
nenorocit. 

— Cunoşti zona? am întrebat eu surprins. Ai fost în Sunadi? 

— Nu. Niciun jurnalist n-a fost încă acolo. Americanii au 
închis zona din jurul Sunadiului. Irakienii intră şi ies de acolo 
numai după controale foarte riguroase. Pentru străini, accesul e 
interzis. Din motive de securitate. Sunadi este considerat cel 
mai periculos cuib de rezistenţa din nord. Se spune că acolo s-a 
stabilit o gherilă puternică. 

— Înţeleg. 

— Poţi fie să te duci la cartierul general american şi să speri 
că îţi vor da un permis cu care să poţi trece de punctele lor de 
control, fie să te strecori pe lângă ei. 

— Tu ce-ai face? 

— Dacă vrei să ştii adevărul adevărat, m-aş strecura pe lângă 
ei. 

Asta mi se părea foarte periculos. Aş fi putut să cad victimă. 
Doar n-aş fi fost primul ziarist împuşcat. 

— Mai există vreo altă cale? 

— Da, dar pentru asta trebuie să fii membru al unei 
organizaţii umanitare. Pentru ei, armata americană face o 
excepţie. Organizațiile de ajutorare primesc permise ONG. 

— Ce fel de permise? 

— ONG: organizaţie non-guvernamentală. Cu un astfel de 
permis poţi trece fără probleme de orice punct de control. O 
grămadă de jurnalişti încearcă să pună mâna pe aşa ceva. Dar 
pentru tine organizaţiile umanitare se vor face luntre şi punte 
să-ţi procure unul. Philippe se ridică. Vii să tragem un fum? 

— Cât e ceasul? 

— Acum se face şase. 

— Poate mai târziu, când o să pot dormi de duhoare. 

— Ce duhoare? întrebă Philippe. Trebuie să fi scos toată 
mizeria din piscină. Chiar astăzi trebuie s-o umple din nou cu 
apă. Suedezii au cumpărat deja şase lăzi cu bere pentru o 
petrecere la piscină. 

Am mers la lift. 

— De săptămâni întregi nu se întâmplă nimic cu piscina, şi 
acum totul într-o zi? m-am mirat eu. 


— Mda. Philippe dădu din umeri. Unul de la Wall street 
Journal i-a explicat directorului hotelului că poate cere douăzeci 
de dolari mai mult pentru fiecare cameră dacă piscina e curată. 
Şi că asta îi garantează că va închiria toate camerele. Se pare că 
a mers. Şi se mai spune că irakienii nu sunt capabili să-nveţe! 


Capitolul 11 


Petrecerea a fost o nebunie. Dacă n-ar fi vomitat coreeanca în 
piscină, apa ar fi rămas chiar curată. Eu m-am ametit atât de 
tare de droguri, încât i-am smuls lui Philippe de o sută de ori 
promisiunea să nu mai povestească nimănui ce descoperisem. 
Dar în această seară oricum n-a avut ochi decât pentru rusoaică. 

Pe la trei aproape că s-a lăsat cu bătaie între un cameraman 
de la televiziunea FOX şi un fotograf belgian. Nu ştiu cum a 
început vrajba, dar ştiu că americanul a urlat la un moment dat: 

— Nu permit nimănui să-l jignească pe preşedintele meu! 

Apoi i-a ars una belgianului. Belgianul a ripostat, aruncându-i 
un pahar de vin roşu în faţă. S-ar fi iscat o luptă inegală: 
americanul semăna cu Arnold Schwarzenegger, iar belgianul, 
mai curând cu Hercule Poirot. Philippe s-a băgat în ultimul 
moment între cei doi, şi probabil că i-a salvat viaţa belgianului. 

* 


Telefonul meu prin satelit suna. Visam că era o ambulanţă. 
Când am priceput că nu era nicio ambulanță, a trebuit să mă 
gândesc un moment unde mă aflam. Telefonul prin satelit nu 
înceta să sune. Mi-am căutat ceasul, dar nu l-am putut găsi. 
Trebuia să fie în jurul prânzului. Am luat telefonul şi am spus un 
„alo” obosit. Pe limbă simţeam gustul stătut de bere. 

Era secretara şefului meu. Mi-a spus că-mi face legătura. Am 
vrut să-i răspund că o să-l sun eu în cinci minute, dar era deja 
prea târziu. 

— Domnul Bellow? a întrebat redactorul-şef. 

— Da. Mi-am imaginat că putea să vadă cum stăteam în 
aşternuturile transpirate, în chiloţi şi duhnind a alcool. Da, bună 
dimineaţa! 

Mi-am dres vocea. 

— Legătura asta prin satelit e mai bună decât mă aşteptasem. 

— Da, foarte bună, nu-i aşa? 

Am întins mâna după sticla de apă şi am luat o înghiţitură. 
Trebuia să mă duc la toaletă. 

— Interesantă ştire ne-aţi trimis! Şi cum aveţi de gând să 
demonstraţi asta? 


— Trebuie să mă deplasez la Sunadi. Acolo unde se 
construieşte spitalul. 

Făcu o pauză. 

— Domnule Bellow! Tonul redactorului-şef căpătă acum o 
inflexiune formală. Am luat o decizie, care m-a făcut să mă 
confrunt cu unele dezaprobări în redacţie... 

Aha, deci se contrase cu Pinochet. Bine. 

— Vă las să mergeţi în căutare de dovezi, deşi unii colegi au 
îndoieli în ceea ce priveşte povestea asta. Alţii nu sunt siguri că 
sunteţi în stare să faceţi o asemenea anchetă. Sincer vorbind, aş 
fi preferat să vă putem trimite pe cineva în sprijin. Dar asta ar 
dura măcar o săptămână, iar dumneavoastră îmi scrieţi că 
sunteţi presat de timp. 

— În discuţia pe care am auzit-o era vorba de cel mult încă 
patru transporturi. Din câte ştiu eu, ieri au pornit trei camioane 
spre Sunadi. Se pare că povestea se apropie de sfârşit. 

— Bine. Porniţi la treabă! Dar fiţi prudent. Dacă vă iese 
articolul, ceea ce este însă prematur să discutăm acum, va fi 
ceva senzaţional. În orice caz, vom angaja un fotograf 
independent care să vă însoţească peste tot. In Bagdad trebuie 
să fie o mulţime. Redacţia ziarului Bild caută deja pe cineva 
pentru dumneavoastră. 

— Bine. 

— Vă rog să mă ţineţi la curent. Şi, cum se spune, aveţi grijă 
de dumneavoastră! 

În timp ce mă spălam pe dinţi, îmi imaginam cum plesnea 
Pinochet de furie. Precis se ruga în fiecare seară să dau greş. 
Cum trebuia să-l roadă gândul că eu, unul care o înlocuieşte pe 
titulara departamentului de ştiri locale, aflată în concediu de 
maternitate, şi nu unul dintre corespondenţii săi, aveam o astfel 
de şansă! 

Îmi plăcea gândul ăsta. Dar eram şi conştient de presiunea la 
care eram supus. Deşi nu-mi stabilisem o întâlnire cu el, Arkan 
mă aştepta în holul hotelului. Se hlizi la mine şi bătu apropouri 
că ştia de petrecerea de noaptea trecută. 

— Tu bei alcool? l-am întrebat eu în maşină. 

— Nu, niciodată, Mister Michael. 

După discuţia cu Philippe de ieri după-amiază, ştiam clar cum 
aveam să trec de punctele de control ale americanilor în Sunadi. 
Cea mai sigura mi se părea chestia cu permisele ONG. Şi aveam 


deja o idee de unde puteam să-mi procur unul. Înainte să se 
ajungă la excese la petrecere, ascultasem puţin conversațiile din 
jurul meu. Pacifiştii germani şi austrieci se uniseră şi doreau să 
fondeze în Basra un centru de formare profesională pentru 
profesori. Aveau statutul unei organizaţii de ajutorare şi se 
simțeau foarte jigniţi că nu scrisese încă nimeni despre ei. 

Organizaţia îşi avea sediul într-un apartament cât o cameră şi 
jumătate într-un bloc dărăpănat de la marginea oraşului. 
Purtătorul de cuvânt m-a luat imediat la per tu. Era îmbrăcat în 
haine tradiţionale irakiene, avea părul lung, îmbâcsit, duhnea a 
transpiraţie şi se trăgea din Regensburg. În timpul războiului 
fusese human Shield, scut uman, în Bagdad, şi susţinea că 
văzuse moartea cu ochii. Era convins că, într-o zi, avea să se 
ajungă la o împăcare între americani şi irakieni. 

Am fost de acord cu el şi i-am spus că ziarul nostru prezenta 
cam aceeaşi opinie. 

Am băut ceai de fructe şi am mâncat lipie, şi timp de o oră 
mi-a povestit despre centrul de formare profesională pe care-l 
aveau în plan. Inițiativa avea ca obiectiv familiarizarea 
profesorilor irakieni cu metodele pedagogice occidentale, ca 
aceştia să-şi poată educa elevii în spiritul unei vieţi lipsite de 
ură. 

— Pentru că numai o lume fără ură este o lume fără război, 
spuse purtătorul de cuvânt. 

În fine, am căzut de acord că o să scriu un reportaj amplu 
despre centrul de formare profesională şi că el, ca să-mi 
înlesnească ancheta, o să mă înscrie ca membru al organizaţiei 
pe listele pentru armata americană. 

x 

Pentru călătoria la Sunadi mai aveam de făcut câteva 
cumpărături. Am mers în cartierul comercial Karada. Pe drum l- 
am întrebat pe Arkan dacă avea timp să mă însoțească în 
următoarele zile. 

— Bineînțeles, Mister Michael. Merg cu dumneavoastră 
oriunde. Sunteţi ca şi fratele meu. 

Asta cu fratele era, bineînţeles, exagerată. Dar era ceva tipic 
pentru oamenii de aici. Nu trecea jumătate de oră şi te declarau 
rudă. În orice caz, simpatia se putea transforma la fel de repede 
în opusul ei. 

— Când trebuie să pornim? 


— Mâine, am răspuns eu. 

— Mâine e bine. 

Îmi imaginam Sunadiul ca pe un cătun în care precis nu 
exista niciun hotel. Aşa că m-am pregătit pentru camping. Am 
cumpărat alimente, apă de băut, două baterii de maşină pentru 
alimentarea computerului, precum şi un aragaz portabil, o tigaie 
şi un cort. 

Între timp a sunat telefonul prin satelit. Era o voce de femeie. 
Vorbea engleză cu un puternic accent sudist şi s-a prezentat ca 
fiind fotografa pe care tocmai o angajase redacţia mea. Nu 
contasem pe asta, dar nu-mi prindea rău. Mi-a spus că avea să 
ajungă abia în noaptea asta la Bagdad şi ne-am dat întâlnire a 
doua zi devreme. Mi-am notat numele. Olga Kalkanis. Suna 
greceşte. Apoi am telefonat la Iniţiativa pentru Formarea 
Profesorilor ca să o pună şi pe ea pe lista membrilor ONG. 

— O, un reportaj cu imagini, spuse purtătorul de cuvânt la 
telefon. Poţi ridica permisele mâine-dimineaţă, Michael. 

Numai pentru foarte scurt timp m-a încercat remuşcarea. „La 
urma urmelor, mi-am spus, e pentru o cauză nobilă.” 


Capitolul 12 


Ai putea crede că aveam o doagă lipsă, să mă las numit 
mereu de Arkan Mister Michael. Rostea „Michael” cât se poate 
de corect nemţeşte. Mie mi se părea foarte ciudat, de fapt, să 
mă numească aşa. În primul rând, Arkan nu era decât cu un an 
mai mic decât mine. Încercasem de mai multe ori să-l lămuresc 
că ar trebui să-mi spună pur şi simplu Michael. Dar nu era nimic 
de făcut. Chiar şi după ce m-a declarat drept fratele lui, a 
continuat să-mi spună Mister Michael. 

Probabil că aşa se manifesta evlavia lui faţă de nemți şi de tot 
ce era nemţesc. Greu de înţeles, într-adevăr. Se trăgea clar de la 
tatăl său. Arkan vorbea mereu despre el. Lucrase în anii 
şaptezeci ca inginer undeva prin apropiere de Wuppertal. După 
părerea lui, irakienii erau nemţii Orientului Apropiat: punctuali, 
harnici, de încredere. Arkan fusese educat în spiritul acestor 
virtuţi. 

La el acasă, se urmăreau la fiecare sfârşit de săptămână 
rezultatele Bundesliga (Ligii Federale de Fotbal). Tricoul 
preferat al lui Arkan era unul spălăcit al echipei FC Bayem 
Munchen, cu străvechiul slogan „Vin taurii”. Când echipa 
naţională a Arabiei Saudite a pierdut cu unu la opt în 
Campionatul Mondial din 2002, tatăl lui Arkan a organizat o 
petrecere la care i-a invitat pe toţi vecinii. Era sărbătorită 
fiecare victorie a lui Michael Schumacher în Formula 1. În orice 
caz, Arkan şi tatăl lui nu puteau să priceapă cu niciun preţ de ce 
Schumacher concura pentru o marcă italiană, şi nu pentru 
Mercedes. 

În Irak, nemţii erau priviţi, în general, cu simpatie. Uneori 
asta era de-a dreptul neplăcut. Mulţi irakieni opinau că 
popoarele noastre ar fi tovarăşe de suferinţă. Pentru că 
americanii au împiedicat atât marşul lui Hitler spre puterea 
mondială, cât şi Irakul în a deveni cea mai puternică naţiune 
arabă, frânându-l decenii la rând prin războaie şi embargouri. 
Nemţii erau întâmpinați de multe ori cu un cordial „Heil Hitler!” 

Temându-se că şi Arkan ar putea avea o astfel de poziţie 
radicală, am evitat să discut despre politică. Mă interesa mult 
mai mult poziţia lui Arkan în ceea ce priveşte religia. 


Era musulman, şiit credincios convins. Eram fascinat de 
ideea că la vârsta de douăzeci de ani cineva nu bea alcool şi nu 
făcuse niciodată sex. Arkan nu era căsătorit şi nici n-avea vreo 
logodnică. Crescuse într-o familie cu cinci copii şi era cel mai 
mare dintre cei trei fii. Încă locuia acasă. Banii câştigaţi de la 
mine îi ducea până la ultimul cent tatălui său. Ne înţelesesem la 
un onorariu zilnic de 40 de dolari. O sumă frumuşică pentru el. 

În mod surprinzător, cu Arkan se putea discuta deschis 
despre sex. Şi nu mi-a luat-o în nume de rău când i-am spus ce 
cred eu despre o religie care interzice sexul înainte de căsătorie. 
Arkan mi-a spus că unii dintre prietenii lui se duceau la 
prostituate ca să aibă primele experienţe sexuale. Erau o 
grămadă de prostituate în Bagdad. Mi-a povestit cum fusese 
odată într-o cafenea şi o fată îi pusese mâna pe coapsă. 

— M-am simţit foarte ciudat, Mister Michael. Inţelegeţi ce 
vreau să spun... 

— Şi ce ai făcut? am întrebat eu. 

— M-am dus acasă, m-am spălat şi m-am rugat. 

— De ce n-ai... 

— Credeţi-mă, Mister Michael, câteodată arde un foc în mine. 
Dar sunt un bun musulman. 

— Şi cu ce te alegi din chestia asta? 

— Când voi paşi într-o zi în faţa Domnului, şi Domnul mă va 
întreba: „Arkan, ce ai făcut tu în viaţa ta?”, atunci li voi putea 
răspunde: „Am fost sărac şi m-am rugat”. 

— Şi aşa ajungi în Paradis? 

— Aşa se spune. 

x 

L-am găsit pe Philippe în fața uşii camerei mele. Ca să fiu mai 
precis, l-am găsit culcat în faţa uşii. Işi pusese sub picioare 
rucsacul militar şi sacul de dormit în spate. Geanta cu laptopul o 
ţinea strâns lipită la piept. Capul i se sprijinea într-o parte de 
perete. Adormise aşa. 

Ca să ajung în cameră, a trebuit să-l scol. A durat ceva vreme 
până când Philippe s-a dezmeticit. 

— Suedezii m-au dat afară, murmură el. Pot să dorm la tine? 

— Normal. V-aţi certat? 

— Nu, nu. Dar astăzi de dimineaţa a sosit o a doua echipă de 
filmare. Aveau nevoie de loc. Poimâine pot să mă mut înapoi, dar 
nu mai contează. 


Am deschis uşa. Cineva vârâse o scrisoare pe sub ea. Era de 
la directorul hotelului şi anunţa că preţul camerei se ridica cu 
cincisprezece dolari începând de mâine datorită facilităţii 
suplimentare cu piscina. Trebuia să anunţ la recepţie până astă- 
seară dacă păstram camera în noile condiţii sau dacă aveam să 
mă mut. Mi-am luat o cola şi i-am dat şi lui Philippe una. 

— Ce vrei să spui cu „nu mai contează”? 

— Plec. Poimâine pleacă nişte japonezi la Amman şi mă iau 
cu ei gratis. Sunt falit complet. Nu-mi mai pot permite să stau la 
Bagdad. De o lună de zile plătesc din buzunar. 

— Nu mai ai comenzi? 

— Nix! Nada! Nothing! 

— Şi articolul pentru ziarul economic? 

— L-am predat. Dar nu vor mereu numai ştiri din Irak. 

— Înţeleg. 

* 

Philippe rezistase aproape jumătate de an în Irak. Venise la o 
săptămână după declanşarea războiului. Prin Kuweit. Mai întâi 
în calitate de corespondent de război pe lângă armata 
americană. Apoi s-a desprins de trupă şi a ajuns pe cont propriu 
la Bagdad. După atâta timp cei mai mulţi colegi se bucurau că 
venea vremea să plece acasă, dar el, dimpotrivă, zăcea frustrat 
pe canapeaua mea. Nu ştiam prea multe despre viaţa personală 
a lui Philippe. Doar că avea o fostă nevasta la Paris şi un fiu care 
era la vârsta pubertăţii şi-l storcea pe Philippe încontinuu de 
bani. După câte se pare, nu erau multe lucruri care să-l fi 
aşteptat la întoarcerea în Franţa. 

— Cum ţi-a mers cu redacţia? întrebă el. 

Nu prea voiam să vorbesc despre asta în acel moment. N-aş fi 
făcut decât să-l deprim pe Philippe şi mai tare. 

— Bine, am spus. Mă lasă să merg la Sunadi. Primesc şi o 
fotografă. 

— Mă bucur pentru tine. Îţi ţin pumnii. Poţi sa-mi trimiţi şi 
mie un mail, sa-mi spui cum merge treaba? 

— Sigur. 

Ceea ce mi-a trecut prin cap în acel moment avea mai târziu 
să-mi salveze viaţa. La vremea respectivă, ideea mi s-a părut 
totuşi foarte neprofesionistă. Era mai curând sentimentală. 
Perspectiva tristă că prietenia care de-abia începea cu Philippe 
era pe cale să se termine atât de repede. În plus, am remarcat 


cât de bine îmi prinsese să am lângă mine pe cineva cu 
experienţa lui. Mi-am imaginat ce ar fi spus Pinochet, dacă mi-ar 
fi ştiut gândul. „Ei bine, Bellow, muiere ce eşti, nu ai stofă de 
reporter de criză.” Să-l ia dracu' pe Pinochet! 

— E ceva ce nu poate suferi amânare la Paris? l-am întrebat 
eu pe Philippe, deşi ştiam deja răspunsul. 

— Normal că nu. 

— Ce-ai zice dacă m-ai însoţi? Pe cheltuiala mea. Scriem 
articolul împreună. 

— Nu ştiu, frate! dădu el din cap. E articolul tău. Nu vreau să 
mă bag. 

— M-aş bucura dacă aş avea cu mine pe cineva care cunoaşte 
Irakul aşa de bine ca tine. Şi, la urma urmelor, erai şi tu de faţă 
când s-a născut articolul. Hai, că nici cazul Watergate n-a fost 
descoperit de Bob Woodward singur. 

— Trebuie sa-ţi informezi redacţia despre asta, îmi atrase 
atenţia Philippe. 

— Prostii! Dacă nu iese nimic din articol, măcar ne-am 
distrat. Şi, dacă iese, nu mai pune nimeni întrebări după aceea. 
Redactorul-şef zicea oricum ca ar fi vrut să-mi trimită un ajutor. 

— O să mă gândesc, spuse Philippe. 

Dar îl vedem ca deja se decisese. 


Capitolul 13 


La ora unsprezece, echipa era completă, adunată în holul 
hotelului. Despre fotografă, Olga, nu puteam spune mare lucru. 
În afară de faptul că era grecoaică, aşa cum presupusesem. Şi 
că arăta destul de bine. Chipul i se potrivea cu accentul dur 
grecesc. Avea o faţă bine conturată, cu un nas foarte drept, buze 
subţiri şi ochi întunecaţi. Părul scurt, negru ca pana corbului, 
era pieptănat pe spate. Pe sub tricoul negru se puteau intui 
umerii delicaţi, de care atârna un Nikon greu. În jurul şoldurilor 
purta o centură lată în care se ascundeau filme de rezervă şi alte 
materiale. Alura ei îmi amintea puţin de Trinity din Matrix. 

Nu era neprietenoasă, dar nici foarte deschisă. Făcea 
impresia că mai întâi voia să vadă pe îndelete cu cine avea să 
lucreze. Asculta tăcută în timp ce discutam detaliile călătoriei. 

Stăteam la o masă joasă, pătrată. Arkan desfăcuse harta între 
noi. Se informase printre rude în ce stare se afla şoseaua către 
nord. În condiţii normale, explică el, aveam nevoie de cinci sau 
de şase ore pentru a parcurge drumul. 

— Dar aici, arătă el spre un loc unde şoseaua se intersecta cu 
Tigrul, podul a fost aruncat în aer. Americanii au deviat ruta 
provizoriu prin albia râului, dar, dacă se întâmplă să plouă în 
munţi, albia se poate inunda. 

— Doar n-o să plouă la începutul lui septembrie, spuse 
Philippe. 

— Insh'Allah, spuse Arkan şi continuă. Încercuirea americană 
a Sunadiului începe undeva la cinci kilometri în afara localităţii. 
Există puncte de control pe fiecare stradă. Între aceste puncte 
circulă patrulele zi şi noapte. Unchiul meu spune că soldaţii sunt 
foarte nervoşi. 

„Bine că am făcut rost de permisele ONG”, m-am gândit eu. 
Sunt nişte cartele mici, din plastic roşu. Orice altă cale de a 
ajunge la Sunadi ar fi fost un comando sinucigaş. Cartelele se 
aflau în faţa noastră pe masă şi ne legitimau drept membri ai 
Iniţiativei Germano-Austriece pentru Pace în Orientul Apropiat. 
N-a fost nicio problemă să primească şi Philippe una. Purtătorul 
de cuvânt al organizaţiei ceruse o serie de articole în loc de un 
singur reportaj. Era o idee bună, părerea mea. În trei zile aveam 


întâlnire în Basra, la vreo mie cinci sute de kilometri de Sunadi. 
Trebuia să nu uit să anulez la timp întâlnirea cu pacifiştii. 
* 


Mi-a fost rău în timpul călătoriei. Şoseaua se aşternea 
dreaptă ca o panglică şi tăia deşertul. Auzisem multe poveşti de 
groază. Despre atacuri. Că se trăgea în maşini. Nu trebuia să te 
laşi înşelat de impresia că deşertul era o regiune părăsită de 
oameni, mă avertizaseră colegii înainte de plecare. Din punct de 
vedere statistic, era mai probabil să dea ceva peste tine în 
Bagdad, m-am liniştit eu. Dar, departe de hotelul nostru, cu 
atmosfera lui familiară, pericolul părea pur şi simplu mai real. 

Eu stăteam pe locul de lângă şofer, iar Olga şi Philippe, în 
spate. M-aş fi simţit mai bine dacă mi-aş fi pus vesta antiglonţ. 
Dar asta mi se părea mult prea sumbru totuşi. M-am uitat la 
vitezometru. Arkan mergea constant cu o sută la oră. In afară de 
noi, nu mai erau pe drum decât câteva camioane ruginite. Arkan 
oprea de fiecare dată când avea ocazia, ca să facă plinul. Nu 
existau prea multe ocazii. Aproape toate staţiile de benzină de 
pe şosea fuseseră bombardate. Combustibilul era vândut de 
copii sau de bătrâni la marginea şoselei. Înainte să negocieze 
preţul, Arkan se uita la culoarea benzinei. Cu cât era mai roşie, 
cu atât mai bine. 

În jurul orei trei am ieşit de pe autostradă. Am putut traversa 
albia râului fără probleme. Acum mergeam pe un drum de ţară, 
care, curând, a început să se unduiască printre dealuri. Nu mai 
depăşeam camioane care zdrăngăneau din toate încheieturile, ci 
căruţe trase de măgari. Trebuia să fim extrem de atenţi, pentru 
că puteau apărea din senin, de după vreo curbă. Apoi peisajul a 
devenit mai verde şi ceva mai populat. 

La fiecare zece, douăzeci de kilometri treceam pe lângă un 
sat. Într-unul ne-am oprit ca să mâncăm. Restaurantul era 
murdar. In colţ se afla un televizor. Se transmitea o emisiune 
despre pelerinii de la Mecca. Olga şi Arkan au comandat fasole 
bătută cu lipie, iar eu cu Philippe, pui cu orez. Că să 
economisească benzină, Arkan nu lăsa aerul condiţionat să 
meargă tot timpul. Eram leoarcă de transpiraţie. Philippe îşi 
exprimă dorinţa de a bea o bere rece. La început, Arkan nici nu 
a tradus comanda. 

În niciun caz nu voiam să ne apuce întunericul. Cele mai 
multe atacuri se petreceau la lăsarea serii. De aceea ne-am 


hotărât să petrecem noaptea în Kajara, locul de unde se trăgea 
unchiul lui Arkan. Arkan avea adresa unei familii la care puteam 
înnopta. Am ajuns pe la şase. Familia ne-a primit cu dragă 
inimă. Locuiau într-o casă simplă, dar spațioasă. Stăpânul casei 
avea o dantură strălucitoare, din aur. Cu ocazia vizitei noastre, 
Hassan i-a adunat pe toţi vecinii. O oră mai târziu, ne aflam în 
mijlocul unei mulţimi de copii care ţipau, femei învăluite care 
trăncăneau şi bărbaţi graşi, toţi în jurul unei mese care 
ameninţa să se prăbuşească sub greutatea bucatelor. 

Eram încă sătul de la prânz. Dar ar fi fost o jignire să refuz 
ospitalitatea gazdelor. Aşa că am mâncat până n-am mai putut. 
Philippe se dădea mare cu cele câteva vorbe în arabă pe care le 
ştia; Hassan îl învăţa alte expresii. Una încă mi-o mai amintesc. 
Maku flus - „n-am bani”. Arkan a trebuit să ne spună cum i se 
părea viaţa cu americanii la Bagdad. În seara aceea am văzut-o 
pentru prima dată pe Olga râzând. Mi-a plăcut. 

x 


Când m-am trezit a doua zi de dimineață, Philippe încă 
dormea. Patul lui Arkan era gol. Olga dormea alături, singură. 
M-am strecurat afară. În casă era linişte deplină. Primele raze 
de soare pătrundeau prin fereastră. Petrecerea noastră de 
aseară se întinsese mult după miezul nopţii. Urmele fuseseră 
deja îndepărtate. 

L-am găsit pe Arkan în fața casei. Stătea cu o găleată cu apă 
lângă maşină. În primul moment, am crezut că voia s-o spele, 
pentru că era prăfuită de pe drum. Te-ai fi aşteptat la aşa ceva 
de la el. Dar, în loc de asta, Arkan a amestecat apa cu nisip şi cu 
pământ, şi a năclăit maşina cu noroi. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Nu trebuie să se vadă imediat că ăsta e un taxi din Bagdad, 
nu? 

— Înţeleg. 

Am băgat şi eu mâna în noroi şi am început să-l întind pe 
aripa stângă. Arkan îmi păru gânditor. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-am mai interesat o dată aseară de Sunadi. Hassan ne-a 
avertizat să nu mergem acolo. 

— Ştiu. Mulţi ne-au avertizat. Din cauza gherilei. Ţi-e frică? 
Vrei să te retragi? 

Arkan ezită. 


— Nu. Dar ar trebui să ne luăm măsuri de siguranţă. 

Arkan arătă spre un teanc de haine care se afla pe scaunul 
din dreapta. Am recunoscut modelul unui şal palestinian. Şi 
materialul negru al unei abaya, cum purtau femeile musulmane. 

— Să ne îmbrăcam în musulmani? Am dus degetul la tâmplă. 
Pe asta nu ne-o mai iartă nimeni. 

— Măcar cât suntem în maşină. 

Arkan luă un bulgare mare de noroi şi îl aruncă pe numărul 
din spate, cu putere, astfel că săriră stropi în toate părţile. 

— Hassan spune că Sunadiul a fost întotdeauna periculos 
pentru străini. Dar acum, cu atât mai mult, de când a fost 
înconjurat de americani. Spune că în Sunadi atmosfera e mai 
degrabă cea de dinaintea unui război. 


Capitolul 14 


Mi-a rămas o vreme în minte propoziţia: „În Sunadi, 
atmosfera e mai degrabă cea de dinaintea unui război”. Mă 
gândeam că americanii ar putea lesne mătura Sunadiul, aşa cum 
făcuseră cu alte localităţi unde se aflau membri ai rezistenţei. 
Cu sau fără gherilă. Ar putea intra cu mii de soldaţi şi ar face 
una cu pământul orice clădire suspectă. In schimb, ei se 
mulţumeau să închidă Sunadiul şi să-l lase în pace. Ciudat. 

Cu puţin înainte de Kajara, dispăruseră şi ultimele urme de 
asfalt de pe stradă. Drumul era plin de praf, pietriş şi pământ. 
Maşina se zdruncinase într-atât, încât zdrăngănea din toate 
încheieturile, de aveai impresia că s-ar fi putut dezmembra în 
orice clipă. Arkan rămânea relaxat. Asta mă liniştea. 

Drumul urca acum abrupt. Pentru prima dată de când eram 
în Irak, am văzut vegetaţia schimbându-se. N-aveam habar de 
botanică, dar, printre palmierii prezenţi la tot pasul, se vedeau 
copaci care aduceau cu cei din pădurile de acasă. Punctul de 
control al americanilor era situat pe o înălţime, astfel că se 
putea vedea de la distanţă. Arkan încetini până aproape să 
oprească. Soldaţii ne observaseră de mult. Unul stătea în 
mijlocul drumului cu ţeava mitralierei îndreptată spre noi. 

— Stop! strigă el. 

A trebuit să ne dăm jos din maşină pe rând, cu braţele 
ridicate. Am fost percheziţionaţi în spatele unei bariere din saci 
cu nisip şi sârmă ghimpată. Intreaga procedură a durat un sfert 
de oră. Apoi a sosit rândul maşinii. 

— OK, sunteţi curaţi, strigă soldatul cu mitraliera şi lasă 
arma în jos. 

Era incredibil de tânăr, n-avea nici douăzeci de ani. Pe bărbie 
avea pistrui şi pe buza de sus îi creştea un puf subţire. Ne-a dus 
câţiva metri în pădure, la şeful micii trupe. Era un negru. De 
abia dacă împlinise douăzeci şi trei de ani. „Davis” scria pe 
plăcuţa de pe cască: era un sergent. Stătea pe un morman de 
saci cu nisip şi fuma un trabuc subţire, în spatele lui, un tanc. Pe 
ţeava tunului se putea citi: „The Goodfellas”. 

— Sunteţi siguri că vreţi să mergeţi acolo? 


Vorbea lărgind vocalele, aşa că de abia îl înţelegeam. Arăta 
cu degetul mare în direcţia Sunadi. 

— Da, suntem siguri, am răspuns eu. 

Se ridică şi ne scrută pe fiecare în parte. Apoi se uită la 
permisele ONG şi la paşapoarte. 

— O grecoaică, un francez şi un german lucrează pentru 
Iniţiativa Germano-Austriacă, observă el laconic. Şi cu el ce e? 

Se referea la Arkan. 

— El este şoferul şi interpretul nostru. 

— Nu v-am mai văzut pe aici. Şi de iniţiativa asta n-am auzit 
în viaţa mea. Dar ştiu că sunt o groază de activişti pentru pace 
destul de ţăcăniţi ca să îşi rişte viaţa în ţara asta blestemată. În 
orice caz, sunteţi primii activişti pentru pace care au la ei zece 
mii de dolari bani gheaţă, computere, telefoane prin satelit şi 
jumătate de laborator foto. Şi ce vreţi să faceţi în Sunadi? 

— Ăăă... îîhm... m-am bâlbâit eu, nervos că întrebarea mă 
prinsese nepregătit. 

M-am uitat la Philippe, care îşi făcea de lucru cu fularul. 
Deodată a început Olga să vorbească. Ca o moară stricata. 
Vorbea de cooperarea dintre diversele iniţiative pentru pace şi 
Uniunea Europeană. Că eram una dintre mai multe echipe care 
documentau situaţia din Irak. Şi că de asta depindea dacă 
Uniunea Europeană avea să trimită soldaţi proprii în Irak pe 
viitor. Ce tâmpenie! Dar Olga era de-a dreptul genială! Când şi-a 
terminat discursul, ne-am primit permisele înapoi. 

— N-am nici cea mai vagă idee ce vreţi să faceţi în Sunadi, 
spuse sergentul. Dar vă avertizez: odată trecuţi de acest punct 
de control, armata americană nu vă mai garantează securitatea. 

Îmi stătea pe limbă să-i spun: „Voi nici pe voi nu sunteţi în 
stare să vă păziţi”. Dar am păstrat remarca pentru mine. Două 
minute mai târziu, stăteam în maşină şi aşteptam ca soldatul cu 
pistrui să îndepărteze sârma ghimpată. Arkan acceleră. 

— Ai fost de milioane, Olga, am spus eu. 

Dădu din umeri şi zâmbi. 

* 

Intrasem în Sunadi. În acea regiune învăluită de mister, în 
care nu mai călcase niciun jurnalist. Eram mândru. Dintr-odată 
aveam sentimentul că nu ne mai putea opri nimic. Însă noi nu 
făcusem nimic altceva decât să trecem de primul obstacol mai 
serios: un punct de control militar. 


Olgăi şi lui Philippe încă nu le spusesem nimic despre hainele 
arabe. Mi-am dat seama că Arkan se tot uita insistent la mine, 
pe măsură ce încetinea maşina. 

— Opreşte acolo, i-am spus eu. 

În dreapta se făcea un drum îngust într-un pâlc de palmieri. 

— Ce vrea să însemne asta? întrebă Olga. 

— Trebuie să vorbim despre ţinută, am spus eu. 

— Ce ţinută? întreba Philippe. 

Le-am spus. Lucrurile erau în portbagaj. Olga părea 
încântată. 

— Dă, să văd! 

Şi-a aruncat abaya pe ea, de parcă făcea asta în fiecare 
dimineaţă. Materialul negru cădea până aproape de pământ. 
Apoi şi-a înfăşurat valul peste nas şi peste frunte. 

Arkan fluieră printre dinţi. 

— Ce fluieri? întrebă Philippe. Doar nu se mai vede nimic din 
ea. 

— Un arab, spuse Arkan cu un aer didactic, recunoaşte o 
femeie frumoasă după mişcări. 

— Şi funcţionează întotdeauna? întrebă Philippe amuzat. 

— Aproape întotdeauna. 

— Şi femeile din familia ta poarta văl? întrebă Olga. 

— Numai mama. Surorile mele, cel mult un batic. Pe vremea 
lui Saddam nu era bine ca femeile să poarte văl. 

Olga îşi scoase din nou vălul de pe cap. 

— Şi ce crezi? E bun vălul sau nu? 

Arkan se intimida. Întrebarea era incomodă. 

— Ştiţi, Miss Olga, vălul aruncă asupra femeilor un aer de 
mister. 

— Crezi? întrebă Olga. Poate voi, bărbaţii arabi, ar trebui să 
vă gândiţi cât de misterios este să umbli cu aşa ceva la cincizeci 
de grade la umbră. 

Arkan se uită în pământ. 

Philippe desfăcuse o djellabee, cămaşa tradiţională arabă, 
lungă până la genunchi. Era roz. Şi mult prea mare pentru el. 
Am fi intrat amândoi în ea. După ce s-a strecurat în ea, a luat un 
kaftiyeh. 

— Hei, Arkan! Ia arată-mi cum se pune ştergarul ăsta de vase 
în jurul capului! 


Zece minute mai târziu, stăteam cu toţii lângă maşină 
îmbrăcaţi în musulmani. Olga aşeză un aparat de fotografiat pe 
capotă şi-l setă pe automat. 


Capitolul 15 


Sunadi era mult mai mare decât mi-l imaginasem. Nu avea un 
centru anume. Un orăşel, se putea spune. Poate cu zece, 
maximum cincisprezece mii de locuitori. Era aşezat de-a lungul 
unei şosele, ce se afla într-o stare surprinzător de bună. La 
intrarea în localitate se înălţau blocuri cu mai multe etaje, ale 
căror faţade luaseră cu timpul culoarea nisipului adus din deşert 
de vântul de sud. În balcoane fluturau aşternuturi şi cămăşi 
întinse pe frânghii de rufe răspândite în toate direcţiile. 

Am apreciat lungimea şoselei cam la doi kilometri. Cu cât 
înaintam, cu atât mai mici şi mai vechi erau casele. Pe unele 
faţade se vedea că fuseseră cândva maiestuoase. În oraş existau 
ceainării şi restaurante, un magazin cu rochii de mireasă şi un 
atelier auto cu un semn enorm Mercedes pe acoperiş. Era zi de 
târg. Pe trotuare negustorii îşi ofereau legumele şi fructele. Pe o 
tarabă erau păsări vii. Aveau ghearele şi aripile legate. 
Respingător. M-am gândit la câţi pui mâncasem deja în Irak. 
Traficul se împotmolise. M-am uitat la oameni, cum alergau 
febril printre tarabe. Se ţipa încontinuu, pentru că se negociau 
preţuri. Se prea poate ca percepţia mea să fi fost influenţată de 
frica-mi latentă. 

Nu puteam spune că mă simţeam extraordinar de bine în 
djellabee şi kaffiyeh. Mă simţeam stupid. Deghizat. În plus, 
năduşeam. Se pare că ar fi trebuit să-mi fi scos blugii. Dar 
atunci aş fi avut impresia că sunt dezbrăcat. În orice caz, 
camuflajul nostru era perfect. Nu întorcea nimeni capul după o 
Toyota acoperita de noroi cu patru arabi în ea. De fapt, pe 
stradă nu se vedea nicio siluetă care să fi adus a vestic. Femeile 
erau toate acoperite. În comparaţie cu Bagdadul, Sunadiul îţi 
dădea senzaţia că timpul s-a oprit în loc. 

— Ce fel de oameni sunt ăştia? l-am întrebat pe Arkan. 
Fanatici religioşi? 

— In Sunadi sunt numai suniţi. Majoritatea fanaticilor 
religioşi sunt şiiţi, îmi explica el. Dar oamenii de aici sunt foarte 
conservatori. Hassan mi-a povestit câteva lucruri despre Sunadi. 

— Care Hassan? întreba Philippe. 


— Cel la care am înnoptat, am spus eu. Şi ce ţi-a povestit 
Hassan? 

— Nu ştiu dacă sunt adevărate, Mister Michael. 

— Nu contează. Povesteşte! 

— Se spune că, odată, l-au legat pe un primar de care erau 
nemulţumiţi de un cal, l-au ras în cap şi apoi l-au purtat pe 
străzi. 

— Oameni prietenoşi, nu glumă! spuse Philippe. 

— Şi apoi, continuă Arkan, umbla vorba că cinci oameni ar fi 
fost spânzurați fără judecată. Fuseseră acuzaţi că voiau să 
răpească fete de pe stradă ca să le ducă să se prostitueze la 
Bagdad. Mai târziu, s-a dovedit că era vorba despre o delegaţie 
de la Ministerul Agriculturii. 

— Asta nu cred, spuse Olga. Saddam n-ar fi admis aşa ceva. 

Arkan ridica din umeri. 

— Chiar şi Saddam trebuia să fie atent când era vorba de 
Sunadi. Aproape toţi înalții ofiţeri din fostele noastre servicii 
secrete provin din Sunadi. Ţineau Muhabaratul strâns în mână. 

Localitatea se termina la un râu, unul dintre multele braţe ale 
Tigrului. Şoseaua lată traversa râul transformându-se într-un 
pod de oţel cu o singură bandă de circulaţie. Arkan se opri lângă 
un vânzător de legume. Voiam să-l întrebam de drumul către 
clinica lui Lambert. Un camion mare alb veni din stânga şi 
traversa şoseaua. Era un camion american dacă ar fi să ne luăm 
după forma botului alungit. Aşadar, un truck. Avea pe puţin zece 
metri lungime. Remorca era acoperită cu o prelată. Pe laterală 
scria cu litere mari negre „IGRI”. 

— De unde o veni camionul asta? am întrebat surprins. 

— Precis de la clinică, spuse Philippe. Sau poate merge într- 
acolo. Hai, sa-l urmărim! Calc-o, Arkan! 

Am mers de-a lungul râului. Camionul se mişca destul de 
repede pentru dimensiunile sale. Am trecut pe lângă o moschee, 
de zidurile căreia atârnau folii mari, transparente, cu steagul 
american tăiat. Apoi construcţiile au început să se rărească. 
Printre case se întindeau acum câmpuri. 

— Ai avut dreptate, Philippe, am spus. Merge la clinică. 

În faţa noastră apăruseră cele doua turnuri cu acoperişuri 
roşii. În comparaţie cu celelalte clădiri, clinica era un palat. Era 
de departe cea mai mare şi mai modernă clădire din toată zona. 
Camionul frână şi viră la stânga, intrând în curtea clinicii. Din 


mers am văzut că în faţa clinicii mai erau parcate încă două 
camioane albe, identice cu primul. Se auzi aparatul de 
fotografiat al Olgăi. 

— Frumos coteţ, fu de părere Philippe. 

— Da, am răspuns eu. Din fotografii, nu mi-l imaginasem nici 
eu aşa de mare. 

— Aş vrea să ştiu de ce merg ăştia prin zonă cu camioanele, 
spuse Philippe. Precis n-au venit acum de la Bagdad. 

— Cu siguranţă ca nu. Lambert povestea că şi-a trimis 
camioanele de acum câteva zile. 

În spatele clinicii erau încă ogoare şi pajişti. La o oarecare 
distanţă se zărea următorul punct de control al americanilor. 

— Şi acum, încotro? întrebă Arkan. 

— Cred că ar trebui să-i facem o vizita prietenului unchiului 
tău, acelui Karim Abdul din fotografia cu şantierul. 

— Nu e prea riscant? întreba Olga, punându-ne pe gânduri. 
De unde ştii că poţi avea încredere în el? 

— Nu ştiu dacă putem avea încredere în el, dar de undeva 
trebuie să începem. 

* 

În bătătura mică a lui Abdul Karim se înghesuiau capre, un 
măgar şi o mulțime de găini, care cotcodăceau agitate. Karim 
era un bărbat scund, puternic, cu ochi vicleni. Părul şi barba îi 
erau complet sure. Dacă ar trebui să găsesc pe cineva să joace 
rolul lui Ali Baba într-o piesă de teatru, persoana respectivă ar 
trebui să arate exact ca el. 

Ne-am decis ca, mai întâi, să mergem doar eu şi Arkan să 
vorbim cu el. Philippe şi Olga urmau să ne aştepte în maşină. 
Am parcat ceva mai dosit, în spatele unui coteţ din scânduri şi 
tablă ondulata. Ne dezbrăcaserăm de hainele arabe. 

Karim Abdul ne-a salutat distant. Cu o înclinare fugitivă a 
capului a luat cunoştinţă de salutările pe care noi le 
transmiteam din partea unchiului lui Arkan. Ne-a condus într-o 
cameră cu pereţi de culoare albastru-deschis. Ne-am aşezat 
turceşte pe nişte perne roşii, care aveau un miros greu. La scurt 
timp, au început deja să mă doară genunchii. Dar, măcar atât 
învăţasem şi eu între timp: nu se cuvenea să-i arăţi tălpile celui 
din faţa ta. Aici acest gest este mai jignitor decât arătatul cu 
degetul. Deasupra uşii am descoperit un portret al lui Saddam 
Hussein. 


Karim Abdul mi-a remarcat surprinderea şi a zis: 

— Nu trebuie să ne facem gânduri în privinţa tabloului, 
traduse Arkan. Saddam sau Bush, niciunul, nici celălalt nu ar 
schimba ceva în Sunadi. De aceea nu conta că tabloul mai 
atârna încă acolo. Vrea să ştie ce dorim. 

Arabii nu prea obişnuiau să treacă atât de repede la subiect. 

— Informaţii, i-am răspuns eu la întrebare. 

— Informaţiile costă bani, traduse Arkan. 

În jurul ochilor vicleni ai lui Karim se formară riduri 
prietenoase. Se părea că vizita noastră îi făcea plăcere. Mi-a 
venit ideea că experienţa lui consta în a vinde informaţii. M-am 
întrebat dacă era bine sau rău că am dat peste un tip ca el. Dacă 
era ceva ce uram, asta era să negociez preţuri. Mai ales cu 
arabii. 

— Cam cât câştigă un muncitor la şantierul clinicii? am 
îndrăznit eu un prim pas. 

— Susţine că o sută de dolari pe zi, traduse Arkan. 

Tipul putea să mintă fără să roşească. 

— Şi cât ar costa dacă ne-ar povesti câte ceva despre munca 
lui? 

— O mie. 

— O mie de dolari! am strigat eu cu o indignare exagerată. 

În acelaşi moment, mi-a fost clar că Abdul ştia sau bănuia cel 
puţin că era ceva în neregulă cu clinica. 

— Spune că o mie a primit şi data trecută, zise Arkan. 

— Ce vrea să însemne „data trecută”? 

Karim Abdul vorbea cu gesturi largi. Arkan îl întrerupse de 
câteva ori. Apoi traduse: 

— Nu suntem primii care se interesează de clinică. 

— Cine a mai fost? 

— Soldaţi. 

— Americani? 

— Da, americani. 

— Aş vrea să ştiu mai exact despre ce e vorba. 

— Nu va vorbi decât după ce ne înţelegem asupra preţului. 

— O mie e prea mult, am protestat eu. 

Karim arboră o mină încordată. 

— Zice că nu facem afacerea, spuse Arkan. 

— Bine, atunci nu, am zis şi m-am ridicat cu greutate de pe 
pernă. 


— Opt sute, a bătut Karim Abdul în retragere când a văzut că 
mă ridic. 

— Trei sute, şi tot aveam senzaţia că e prea mult. 

— Cinci sute. 

M-am gândit puţin. 

— OK, dar numai dacă ne ajută să ajungem la clinică. 

Karim Abdul îmi întinse mâna. Era murdară. Când i-am 
apucat-o, m-a strâns cu putere. 

— Zice că are neplăceri dacă ne duce la clinică, spuse Arkan. 
Zice că vrea trei sute în plus. 

Exact aceste trucuri le uram la culme. 

— O sută în plus. Niciun cent mai mult, am încercat eu să-mi 
salvez onoarea de negustor. 

Karim Abdul îmi dădu drumul la mână. Şase sute de dolari! 
Bună afacere pentru el! Speram că şi pentru noi. 


Capitolul 16 


Am mers în curte şi i-am adus pe Philippe şi pe Olga din 
maşină. Când m-am întors, în cămăruţă mirosea a ceai. În 
mijlocul camerei se aflau o cană şi o tavă cu pahare cu desene 
aurii. Am mai apucat să văd o fată subţirică strecurându-se afară 
din încăpere. Fiica lui Karim Abdul, am presupus. 

— Este soţia lui, mi-a explicat Arkan. Are trei neveste. 

Tipului i se potrivea poligamia. Cel puţin acum ştiam pentru 
ce îi trebuie banii. Un musulman poate avea mai multe soţii atât 
timp cât le oferă tuturor acelaşi nivel de trai. 

— Crezi că putem avea încredere în el? am întrebat şoptit. 

— Niciodată să nu ai încredere într-un arab, spuse Arkan 
rânjind. 

Cunoşteam zicala. Arabilor le place foarte mult să-i 
zăpăcească pe străini cu ea. Bineînţeles că îmi făceam griji că 
Abdul avea să-i ciripească lui Lambert despre noi ca să încaseze 
dublu. Dar ceea ce mă liniştea era că nu ne întrebase absolut 
nimic despre ce anume ne interesa din clinică. 

Soţia lui Karim Abdul se întoarse şi turnă ceai. Am presupus 
că n-avea mai mult de şaisprezece ani. Era foarte drăguță. Am 
văzut cum i-a aruncat lui Philippe un zâmbet. Philippe îşi drese 
vocea şi se cuibări sub fular. Abdul Karim începu să 
povestească, iar Arkan, să traducă tot, cuvânt cu cuvânt. 

Nemţii, adică Lambert şi oamenii lui, veniseră în Sunadi încă 
de dinainte de război. Ca să caute muncitori pentru construcţia 
clinicii. Fusese mare înghesuiala datorită plaţii bune, în dolari. 
Nemţii n-au părăsit Sunadiul nici pe timpul războiului. Karim 
Abdul nu putea spune unde locuiau. 

— li vedeai doar câteodată, pe stradă, când cumpărau 
alimente. Erau însoţiţi întotdeauna de oameni înarmaţi. lrakieni. 
Dar nu din Sunadi. Imediat după căderea Bagdadului, a început 
construirea clinicii. Totul trebuia să meargă repede. Trei luni am 
trudit în fiecare noapte. 

— Era stare de necesitate în Sunadi? am vrut eu să ştiu. 

— Ce stare de necesitate? întreba Karim Abdul. 

— Necesitate medicală. Erau aduşi aici mulţi răniţi din 
război? 


— Răniţi? Nu. Niciun rănit. În Sunadi n-au fost lupte. 

— Nici în apropiere? 

Karim Abdul dădu din cap. 

— Un moment. 

Aveam la mine rucsacul negru în care tineam documentele. 
Am scos fotografiile pe care mi le dăduse Lambert şi i-am arătat 
lui Karim Abdul pe copiii cu membrele amputate. 

— Fotografiile astea au fost făcute la clinica, nu? 

Fără ezitare, Karim Abdul răspunse: 

— Nu. La clinică nu există încă pacienţi. 

— Nu există pacienţi? Dar medici? Medici există? 

— Medici există. Au venit acum o lună. Doi medici din 
Bagdad. Dar, atât timp cât încă se mai construieşte, ei lucrează 
în oraş. Au deschis un cabinet provizoriu într-un restaurant. 

— Şi cum arată clinica asta? Sunt paturi? Aparatură 
medicală? Aparate pentru radiografii? 

Karim Abdul dădu din umeri. Apoi numără pe degete. 

— Până acum cinci zile, clădirea era goală. Atunci am fost 
ultima dată acolo. De când s-a terminat acoperişul, nu mai au 
nevoie de mine. 

M-am gândit puţin. 

— Arkan, întreabă-l despre soldaţii de care a povestit mai 
devreme! Ce voiau să ştie despre clinică? 

Karim Abdul răspunse pe larg. Arkan mai puse câteva 
întrebări înainte să traducă. 

— L-au interogat aproape două ore. A trebuit să deseneze o 
schiţa a clădirii. Au vrut să ştie cine a comandat construirea ei. 
Şi de când. Câţi oameni lucrează pe şantier. Şi ce naţionalitate 
aveau. S-au interesat în mod special dacă erau şi americani. 

— Şi? Veneau americani? 

— Nu? 

— Cu cât timp în urmă a fost povestea asta cu soldaţii? 

— Cam acum o lună. Probabil că l-au urmărit de la şantier 
până acasă. 

— Şi câţi erau? 

— Trei. Au venit într-un jeep mare. Unul a aşteptat în curte 
cu mitraliera. Ceilalţi doi au vorbit cu Karim. 

Acum interveni şi Olga: 

— Crede că nemţii sunt dintr-o organizaţie de ajutorare? 

Karim Abdul dădu din cap. 


— Cine altcineva să construiască o clinică? întrebă el. 

— Nu ai observat nimic ciudat? 

— Nu, în afara de vizita soldaţilor, nimic. 

— Niciun transport ieşit din comun? 

— Ce transport ieşit din comun? 

Soţia lui Karim Abdul trăgea cu ochiul prin crăpătura uşii. 
Întrebă ceva. El o alungă, făcându-i semn cu mâna. 

Ardeam de nerăbdare să vizitez clinica. 

— Cum şi când putem intra acolo? Să încercăm noaptea? 

— În niciun caz noaptea, răspunse Karim Abdul. Veniţi peste 
trei zile. Dimineaţa. 

— De-abia peste trei zile? Şi de ce dimineaţa? 

— Peste trei zile e vineri. Orice musulman se duce la 
moschee pentru rugăciunea de prânz. 

— Înţeleg, am murmurat eu. 

Trei zile însemnau mult, dar motivaţia era plauzibilă. Ne-am 
ridicat şi am ieşit. Karim Abdul m-a oprit în uşa ce dădea spre 
curte, ţinându-mă de mânecă. Voia banii. I-am dat două sute de 
dolari. S-a uitat la mine surprins. 

— Arkan, explică-i că îi dau restul când ne duce la clinică. 

Karim Abdul protestă. Dar n-am cedat. M-am gândit că patru 
sute de dolari sunt un motiv destul de bun să nu ne 
dezamăgească. 

* 

— Ce credeţi despre el? întrebă Philippe în maşină. 

— Habar n-am, am răspuns eu. Ciudat individ! 

— Aş putea să-mi imaginez că a lucrat cândva în serviciile 
secrete, spuse Arkan. 

— Cum de ţi-a venit ideea asta? 

— Felul în care a vorbit cu dumneavoastră, Mister Michael. 
Asta nu e un ţăran obişnuit. V-am spus că mulţi din Machabarat 
veneau din Sunadi. Şi legăturile pe care le au oamenii ăştia încă 
funcţionează. Nici americanii nu pot schimba nimic în privinţa 
asta. 

Era după-amiază, şi iar ne puneam problema unde să 
înnoptăm. Am fi putut părăsi Sunadiul şi să căutăm un adăpost 
într-o localitate vecină. Dar să riscăm să ne oprească soldaţii 
americani în fiecare zi? Philippe văzuse un fel de hotel pe şosea, 
dar Olga zicea că suntem nebuni dacă înnoptăm acolo. 


— Dacă ne cazăm acolo, se împrăştie zvonul cât ai zice peşte, 
spuse ea. 

Eu tânjeam după apă curentă. Nici nu îndrăzneam să visez la 
un duş. Dar era, într-adevăr, cel mai sigur lucru să ne găsim un 
loc în aer liber. Un pâlc des de palmieri, nu prea aproape de râu, 
ca să ne ferim de țânțari. Oricum, aveam echipamentul necesar 
pentru camping. În afară de mine, şi Philippe mai avea un cort. 
În mai puţin de o oră am găsit un loc. Era într-o pădurice cu 
palmieri şi foioase. Solul era tare şi prăfos. Undeva în lături, 
unde parcasem maşina, era o mică adâncitură. Un loc ideal de 
dormit, pentru că ne ferea de priviri. De abia când ajungeai 
direct pe marginea adânciturii ne puteai descoperi. 

Ne-am instalat corturile fără probleme. Numai portocaliul 
ţipător al cortului meu, model sirian fabricat la Bagdad, fusese o 
alegere cam nefericită. În timp ce-l camuflam cu un strat gros de 
frunze de palmier, mă gândeam cum să ne împărţim locurile de 
dormit. Mai precis, cum să fac să împart cortul cu Olga. 

Olga purta acum un maiou alb cu breteluţe subţiri. Mă uitam 
amuzat cum Arkan încerca să furişeze o privire la sânii ei. Avea 
nişte sâni ai naibii de frumoşi, cine nu s-ar holba?! A trebuit să 
recunosc faptul că Olga mă atrăgea din zi în zi mai mult. Nu 
numai sexual. Şi asta. Dar mai era ceva: femeia asta mă fascina. 
De cinci ani încoace călătorise aproape în toate zonele de 
război, fotografiase inclusiv în Cecenia, unde fuseseră omorâţi 
destui jurnalişti. Şi deocamdată nu o auzisem nici măcar o dată 
să se laude cu ce făcea ea. Femeia asta mă fascina, ba chiar mai 
mult: o admiram. Cel mai prost start pe care-l poţi avea în 
materie de femei. 

Am stat până noaptea târziu pe nisip în faţa corturilor. Era 
lună nouă, dar cerul era atât de senin, că se putea vedea bine şi 
fără foc de tabără. Eram liniştit că Philippe nu depunea eforturi 
pentru a-i atrage atenţia Olgăi. Am mâncat ton din conservă şi 
am băut bere caldă. Cu puţin timp înainte de plecarea din 
Bagdad, cumpăraserăm două lăzi de Heineken de la un negustor 
ambulant. 

Tocmai îmi desfăceam a doua cutie de bere, iar Philippe încă 
mai comenta discuţia cu Karim Abdul. 

— Dacă Lambert se grăbea atât de mult să construiască 
clinica asta, spuse el, nu pot să-mi imaginez un motiv mai bun 


decât că avea nevoie urgentă de ea, ca ascunzătoare pentru 
operele de artă. 

— Da, e foarte plauzibil, am răspuns eu. Dar Karim Abdul a 
spus că până acum nu au existat transporturi suspecte. 

— Pe un şantier vin în fiecare zi tot felul de transporturi. Cum 
să i se fi părut vreunul suspect? 

— Dacă ar trebui să ascund obiecte de artă furate într-o 
clinică, le-aş împacheta în cutii mari şi aş pretinde că sunt 
echipamente medicale. Lambert mi-a povestit, de exemplu, că a 
trimis un echipament radiologic la Sunadi. M-am gândit puţin. 
Nu putea să ajungă la Sunadi mai devreme de ieri. Dar trebuie 
să fi trecut mult timp de când au fost aduse primele opere de 
artă la Sunadi. 

— Altfel ce rost ar mai avea eforturile cu clinica, dacă nu 
serveşte ca ascunzătoare? 

Am ridicat din umeri. 

— Poate Lambert o construieşte ca să nu i se spulbere 
acoperirea cu organizaţia umanitară. Până acum nu i-a scăpat 
decât o greşeală: mi-a povestit că medicii lui tratează victime de 
război. Probabil că fotografiile pe care mi le-a arătat sunt făcute 
la Bagdad. 

— Să aşteptam până vedem clinica, spuse Philippe. Şi mâine 
putem să-l trimitem pe Arkan ca pacient la medicii din oraş. 
Poate descoperă ceva. 

Ne-am uitat la Arkan. N-a ridicat obiecţii. Am presupus că n- 
avea nimic împotriva. Olga îşi mai deschise o bere. Philippe 
scoase din buzunarul pantalonilor un pacheţel învelit în staniol. 
Arkan privea curios cum Philippe despacheta un bulgăre cafeniu 
de marijuana. Când Philippe a început să fărâmiţeze bulgarele 
într-o foiţă de ţigară, lui Arkan i s-a citit pe faţă disprețul. 

— Trebuie să mă duc la culcare, Mister Michael, spuse el şi 
se vâri în cort fără alte comentarii. 

Am rânjit unul la altul. Am inspirat fumul adânc în plămâni, 
m-am culcat pe spate şi mi-am sprijinit capul pe unul dintre 
rucsacuri. Am văzut constelația Orion. Mi-am imaginat că stelele 
erau stropi argintii de ploaie şi mi-am dorit să pună cineva un 
CD cu muzica lui Marc Moulin. Olga stătea în dreapta mea. Faţa 
îi era luminată de strălucirea ţigării. Privită de jos, părea 
inabordabilă. Mă întrebam cum ar fi să o sărut. Poate chiar aş fi 
făcut-o dacă nu era Philippe de faţă. 


După un timp am adormit. Când m-am trezit, era încă 
întuneric. Un ţânţar dădea târcoale urechii mele drepte. Olga şi 
Philippe dormeau într-un cort. M-am târât lângă Arkan. 


Capitolul 17 


l-am repetat lui Arkan fiecare întrebare. l-am spus la ce 
detalii trebuia să fie atent şi ce să nu spună cu niciun preţ. Şi 
anume, că lucrează cu jurnalişti. Nu mi-aş fi dat atâta silinţa 
dacă Arkan n-ar fi fost aşa agitat. Îşi tot rodea unghia de la 
degetul mare al mâinii drepte. 

— Închipuie-ţi că ai într-adevăr dureri de cap, i-am spus eu, 
ca sa-l încurajez. 

— Dacă vrei, o pun pe Olga să-ţi ardă una, ca să te doară, 
glumi Philippe. 

Arkan nu era însă într-o dispoziţie prea bună. 

— Niciun irakian nu merge la doctor doar pentru că-l doare 
capul, mormăi el îndărătnic. 

— Atunci spune că ai diaree de zile întregi. 

— Şi dacă trebuie să mă dezbrac? 

— Te dezbraci, am spus eu nerăbdător. 

— Şi dacă mă întreabă de ce sunt în Sunadi? 

— Atunci spui că eşti un nepot de-al lui Karim Abdul şi că ai 
venit în vizită. 

— Dar în Sunadi toată lumea cunoaşte pe toată lumea. 

— Dar ai auzit ca doctorii sunt străini. 

— Şi dacă mă întreabă ceva pacienţii? 

— Şi lor le spui acelaşi lucru. Voi, irakienii, aveţi o droaie de 
rude. 

Era un mister pentru mine de unde se trăgea nervozitatea lui 
Arkan. Poate că îi era pur şi simplu teamă de doctori. Speram că 
ăsta era motivul. Sau poate se simţea depăşit de situaţie. 
Speram să nu fie aşa. Pentru că n-aveam alta soluţie decât să ne 
bazăm pe el. 

— O să reuşeşti, zise Olga şi-l săruta pe obraz. 

Faţa, până atunci roşie, a lui Arkan se înroşi mai mult. 

— Atunci, pornim, spuse el fără tragere de inima şi se urcă în 
spate în maşină. 

Eu şi Philippe aveam sa-l ducem pe Arkan la cabinet şi sa-l 
luăm peste o oră. Ne pusesem iar îmbrăcămintea musulmană. 
De data asta renunţasem la blugi. Necesita ceva timp de 
acomodare, dar era lejer şi plăcut. Era prima dată după multe 


zile când nu mai transpiram. Haina purtată de Philippe era atât 
de roasă, că se putea vedea prin material. Chiloţii aveau un 
model cu crini. 

Astăzi nu mai era târg, şi oraşul era ceva mai gol. Conducea 
Philippe. Claxona şi se îmbulzea ca un irakian. Arkan a coborât. 
Am mai apucat să-l văd intrând în vorbă cu un tânăr cu un 
turban pe cap. Apoi a dispărut printre trecători. 

— Hai să controlăm zona în timpul asta, propuse Philippe şi 
întoarse maşina. 

Am luat-o pe prima străduţă, iar Philippe era cât pe ce să 
calce un măgar. Claxona, dar animalul rămase pe loc, 
încăpățânat. Aşa că viră la stânga. Străduţele arătau toate la fel. 
Înguste, murdare, pline de gropi. Am părăsit centrul oraşului. 
Deodată, ne-am trezit, întâmplător, în spatele curţii lui Karim 
Abdul. Mi-a sărit în ochi coteţul de găini. 

— Opreşte, am spus. 

Philippe a lăsat maşina să ruleze până am ajuns la adăpostul 
unui gard putred de scânduri. A oprit motorul. Trebuia să fim 
prudenti. Pentru că Abdul Karim avea musafiri. 

— Ia să văd, spuse Philippe şi deschise uşa. 

— Eşti nebun! Dacă ne observă! 

Am vrut să-l apuc de djellabee, dar coborâse deja. După o 
scurtă ezitare l-am urmat. 

În curtea lui Karim Abdul era un Humvee, un jeep militar 
american foarte lat. Avea o trapă în plafon, iar lângă ea era 
fixată o mitralieră. Un soldat tocmai se dădea jos din maşină, îşi 
îndrepta mitraliera către noi. Am mai văzut alţi trei soldaţi care-l 
înconjurau pe Karim Abdul. 

— Tare aş vrea să ştiu ce caută ăştia, am spus eu. 

— O sa-l întrebam pe Karim Abdul, spuse Philippe şi-mi arată 
o magazie în curtea vecină. Uite, acolo s-a mai ascuns unul. 
Prietenului nostru i s-a cam făcut frică. 

— Se pare că ne au deja şi pe noi în vizor. 

— Poţi atrage atenţia, aşa că nu face mişcări suspecte. 

— Şi ce ar însemna o mişcare suspectă? 

Philippe rânji. 

— Cum ar fi să te duci la portbagaj şi să scoţi din el un obiect 
lung negru. 

— Foarte amuzant! 


Eram atât de concentrat la soldaţi, încât nu mi-am dat seama 
cât de goala era strada pe care ne opriserăm. Asta ar fi trebuit 
să fie un semnal de alarmă. În Irak nu exista cartiere de locuinţe 
în care ziua, în amiaza mare, să nu se audă copii. Casele erau 
răzlețe; nişte clădiri cu două etaje, nerenovate. În faţa noastră 
era parcat un camion militar sovietic, vechi. De el se sprijinea o 
bicicletă. 

Soldaţii răcneau ordine. Doi ieşeau din casa lui Karim Abdul. 
El nu se vedea. A mai apărut un Humvee în curte. Soldaţii, unul 
după altul, şi-au părăsit posturile şi au sărit într-una din maşini. 
Apoi au demarat. 

x 

— S-o ştergem de-aici, spuse Philippe. 

— Da, precis ne aşteaptă Arkan. 

M-am întors către maşină. Atunci am văzut un bărbat ieşind 
din casa din spatele nostru. Avea un kaffiyeh roşu cu alb 
înfăşurat în jurul capului, în aşa fel încât nu rămânea decât o 
mică fantă pentru ochi. Era în picioarele goale, purta nişte 
şalvari largi, închişi la culoare, şi o bandulieră cu gloanţe de-a 
latul pieptului. În mâna dreaptă ţinea o mitralieră, un 
kalaşnikov. 

Văzusem multe kalaşnicovuri în ultima vreme. Dar niciunul 
îndreptat către mine. M-am uitat la Philippe. Nu se mişca. Au 
ieşit alţi oameni din alte case. Erau şi câţiva băieţi printre ei. 
Niciunul nu părea prietenos. Am numărat şapte kalaşnikovuri. 
M-a străfulgerat prin măduva oaselor când am auzit zgomotul 
încărcătoarelor. 

Prin cap îmi treceau multe scene de groază. M-am întrebat 
cât de dureros e să mori găurit de glonţul unui kalaşnikov. Mi-a 
venit în minte un articol mai vechi în care scria că proiectilele 
unui kalaşnikov se sfărâmă când pătrund în corp şi produc 
simultan leziuni ale mai multor organe. M-am gândit la 
momentul în care aveau să descopere că sub djellabee se 
ascundeau doi străini. Ne împuşcau pe loc. N-aveam aparate de 
fotografiat la noi, nici reportofoanele, nici permisele. Nimic din 
ceea ce ar fi putut să dovedească faptul ca eram jurnalişti. Doi 
străini deghizați în arabi. Nu puteau să creadă decât că eram 
spioni. 

— Someone understands english? l-am auzit pe Philippe 
spunând. 


Tipul în şalvari părea să fie şeful. I-a pus lui Philippe ţeava 
kalaşnikovului în abdomen. Apoi i-a smuls kaffiyeh-ul de pe cap 
şi ochelarii de soare. Ochelarii i-a aruncat pe jos şi i-a călcat în 
picioare. Erau ochelarii mei; îi împrumutasem lui Philippe azi- 
dimineaţă. Printre cei prezenţi s-a produs rumoare. Mai mult de 
două duzini de oameni. Feţe întunecate, nerase, cu dinţi strâmbi 
şi îngălbeniţi. Duhnea a transpiraţie şi a respiraţie urât 
mirositoare. Bărbaţii discutau. Ţeava kalaşnikovului era încă 
lipită de abdomenul lui Philippe. Aşteptam împuşcătura. Il şi 
vedeam pe Philippe cazând la pământ. 

— English? întreba Philippe din nou. Does anybody 
understand english? 

— No english, spuse şeful. _ 

Făcu semn sa-mi scot şi eu costumaţia. Imi tremurau mâinile. 
Mi-am desfăşurat kaffiyeh-ul de pe cap. Imediat cineva îl 
înşfăcă. Un bătrân. De parcă aş fi pângărit acest obiect de 
îmbrăcăminte. 

— Vorbeşte în arabă cu ei, i-am şoptit eu lui Philippe. 

— Uită de asta! Nu înţeleg o iotă din ce vorbesc ăştia. 

Philippe îmi explicase că în arabă exista numeroase dialecte. 
Or, el nu ştia decât câteva cuvinte în araba cultă. La ţară 
înțelegeau foarte puţini araba cultă. 

— Ce ne facem? 

— Stăm liniştiţi, spuse Philippe. 

Nu părea nici pe departe la fel de înfricoşat ca mine. Dar asta 
nu avea darul să mă liniştească. 

Şeful ne puse la respect. Părea să fi spus ceva de genul să ne 
ţinem gura. Aşa că am tăcut. Şi am sperat. Acum eram atât de 
strâns încercuiți, că un tip gras se atingea de abdomenul meu. 
Din spate, am simţit nişte mâini care îmi pipăiau picioarele. 
Controlau să vadă dacă n-aveam arme. Băieţii au urcat în 
maşina noastră. Au scotocit în torpedou şi în portbagaj. Unul a 
găsit o cutie de cola. Toţi ceilalţi au încercat imediat să i-o ia. 

— Journalist. Newspaper. Press. TV, am spus eu. 

— Down America! Down Bush! vocifera tipul înfăşurat. 

— No America! Deutschland, Germany, Allemane. 

— You America! 

— No, no! 

Am auzit un şuierat, fără să pricep ce era. Eram sigur că nu 
urma să mai am parte de-o zi mai de rahat decât asta în toata 


viaţa mea. Era, poate, chiar ultima mea zi. Pentru prima dată, 
am înţeles ce însemna să faci pe tine de frică. Nu mai aveam 
mult până acolo. 

Şuieratul fusese lung şi ascuţit. La puţine secunde după 
primul, a urmat al doilea. Dintr-odată, s-au împrăştiat toţi. Trei 
dintre bărbaţi au sărit în maşina noastră şi-au demarat. Philippe 
lăsase cheia în contact. 

Eram paralizat. 

— Hei, Michael! Omule! Vino odată! 

Vocea lui Philippe îmi răsuna în urechi ca din depărtare. Apoi 
m-a tras în spatele camionului militar. Du-te la adăpost! 

— Ce se întâmplă? 

— Habar n-am. Poate că e un atac de-al americanilor. 

Nu ne mişcam. Aproape că uitasem să respir. Strada era 
acum la fel de goală ca înainte. Singurul zgomot era 
cotcodăceala din coteţul lui Karim Abdul. Apoi brusc huruitul 
unui motor. „Americanii! Vin!” m-am gândit eu şi m-am lipit şi 
mai mult de camion. Dacă se apucau să tragă, eram exact în 
mijlocul focului. A apărut într-adevăr un jeep. Un Humvee cât 
strada de lat. Se apropia repede. Geamurile erau fumurii, iar 
trapa - închisă. N-am văzut nicio mitralieră. Cineva strigă ceva. 
Am înţeles: 

— Băieți, unde sunteţi? 

— Philippe, am spus eu speriat, ne caută. 

— Am auzit. 

Când Humwvee-ul a ajuns la zece metri de noi, am rupt-o la 
fugă. Aproape că m-am împiedicat în djellabee. De-abia am 
apucat să mă ţin de umărul lui Philippe. Pe partea dreapta a 
Humvee-ului se deschiseră ambele portiere. O mâna mă trase pe 
mine înăuntru, şi o alta, pe Philippe. Am văzut, surprins, două 
femei şi un bărbat. Purtau blugi şi tricouri. Bărbatul era la 
volan, şi acceleră la maximum. Pe şapca de baseball pe care o 
avea pe cap se putea citi: „Be the first to know - CNN”. 


Capitolul 18 


CNN nu este un canal de ştiri. CNN este o fabrică de ştiri. 
Sediul central se află la New York, 4 000 de angajaţi, peste o 
sută de birouri de corespondenţă pe toate continentele. În 
fiecare zi îi urmăresc jumătate dintre telespectatorii americani. 
In hotelul nostru din Bagdad, CNN-ul închiriase ultimul etaj cu 
totul. Camerele 1801-1837. Despre CNN se spune că are o 
influenţă atât de puternică la Casa Albă, încât, în timpul 
războiului din Afghanistan, au încetat bombardamentele când o 
echipă de cameramani CNN ar fi putut fi pusă în pericol. În plus, 
bombardamentele se reluau când camerele de filmat ale CNN- 
ului puteau surprinde imagini spectaculoase din poziţii bine 
protejate. 

Se spune că Peter Arnet, acel legendar reporter CNN, care, 
între timp, a chelit complet, cel care a relatat despre primul 
război din Golf de pe acoperişul hotelului Rasheed, ar fi rămas în 
Bagdad cu permisiunea specială a lui Saddam Hussein. Saddam 
credea că reportajele lui Arnet îi puteau împiedica pe americani 
să facă Bagdadul praf şi pulbere. 

Dintre toate poveştile care circulau despre CNN, cel mai mult 
îmi plăcea aceea în care se spunea că pentru reporterii CNN 
fusese special adus cu avionul un Humvee al armatei americane. 
La drept vorbind, mie mi se păruse o legendă. Dar acum vedeam 
cu ochii mei că nu era aşa. 

— Mersi, era cât pe ce... am şoptit eu, înainte să-mi recapăt 
suflul. 

Stăteam pe locul din dreapta, lângă femeia care era ceva mai 
în vârsta. Se vedea clar că ea era şefa. Avea o privire hotărâtă. 
Părea să se apropie de patruzeci de ani. Avea o faţă vlăguită, cu 
pomeţi înalţi, şi păr şaten, lung până la umeri. Mi se părea că o 
mai văzusem cândva. 

— Nu sunteţi americani, constată ea pe un ton de parcă ar fi 
deschis o conserva de ton expirată. 

Humvee-ul gonea pe drumul prăfuit. Acul vitezometrului 
arăta aproape cincizeci de kilometri pe oră. Tipul de la volan se 
chinuia să evite gropile, M-am uitat curios în jur. Maşina gemea 
de aparatură electronică. Un monitor aşezat pe consola centrală 


arăta o imagine prin satelit. Sunadi văzut de sus. CNN-ul folosea 
un sistem de navigaţie ultramodern, la fel ca acela al armatei 
americane. 

— Uau! am murmurat eu impresionat. 

Philippe se prefăcu ostentativ plictisit. Nu spusese niciun 
cuvânt. Nici măcar „mulţumesc”. Mă întrebam ce era cu el. 
Stătea cu braţele încrucişate pe bancheta din spate. Nici femeia 
din stânga sa nu-l impresiona. Era încă foarte tânără, aproape o 
fetişcană. Dar extrem de frumoasă. Mai ales ochii migdalaţi 
întunecaţi, cu gene lungi. 

— V-am urmărit, spuse şefa. Mare prostie aţi făcut! Apoi se 
întoarse către şofer: Doar ţi-am spus, Steve, că băieţii noştri n- 
ar face ceva atât de idiot! 

Tipul îşi dădu şapca de pe frunte şi mârâi aprobator. 

— Dar cine credeaţi că suntem? am întrebat eu. 

— Ei bine, se putea să aparţineţi armatei americane şi să 
aveţi necazuri. 

Ofta dispreţuitoare. 

— Nu, într-adevăr, nu suntem din armata americana, am spus 
eu. Mă enerva atitudinea ei arogantă. Eu sunt Michael din 
Berlin, iar el e Philippe din Paris. 

— Aha, un neamt şi un francez. O spunea de parca originea 
noastră explica totul. Numele meu este Kelly. Arată spre fată. 

Ea este interpreta noastră din Liban, Nadine. lar el este 
Steve, cameramanul nostru. 

Sincer vorbind, mie CNN-ul mi se părea un post de rahat. 
Mai puţin Larry King, care ar trebui să renunţe, la un moment 
dat, la şmecheria cu bretelele. În rest, toată echipa de reporteri 
era dezechilibrată şi ostilă. Precis directorii de la CNN se 
bucurau de orice război pe care-l declarau americanii. Războiul 
asigura creşterea audienței. Cu toate astea, şi eu dădeam mereu 
pe CNN. Pentru că niciun post din lume nu transmitea imagini 
mai bune. Reporterii îşi riscau pielea pentru asta. Acum eram 
sigur că o mai văzusem undeva pe Kelly. Pe ecran. Era unul 
dintre acei reporteri CNN duri, tipici. 

În faţa noastră apăru râul. Am virat la dreapta şi am mers de- 
a lungul apei. 

— Aici nu ne mai pot ataca, spuse Steve. 

— Nu e riscant să mergi prin Irak cu un jeep militar 
american? deschise Philippe dintr-odată gura. 


Se silea să vorbească cu accent franțuzesc cât mai pronunţat. 

Kelly a luat ca atare remarca şi i-a răspuns plină de venin: 

— Cu siguranţă este mai puţin riscant decât să umbli în 
costumaţia asta ridicola. 

Şi trase cu doua degete de djellabee. 

— Cum se face că ne-aţi văzut? am încercat eu o direcţie 
împăciuitoare. 

Kelly arată spre un deal aflat departe în spatele nostru. 

— Eram acolo sus. Steve voia să înregistreze nişte imagini cu 
panorama. 

— Asta înseamnă ca ne-aţi filmat? 

Steve rânji. Dinţii lui albi formau rânjetul tipic american. 

— Dacă vrei, poţi să vezi înregistrarea, spuse el. 

— Nu, mulţumesc. 

Nu îmi ardea de asta. 

— Ce faceţi în Sunadi? întreba Kelly. N 

Nu se punea problema să spunem adevărul. In orice caz, nu 
întregul adevăr. 

— Suntem jurnalişti, ca şi voi, am spus eu. 

— Presă? 

Am dat din cap afirmativ. 

— Philippe este jurnalist independent, iar eu lucrez pentru un 
ziar berlinez. 

— Şi la ce articol lucraţi? 

— Gherila, spuse Philippe. 

— Da, gherila, am confirmat eu. Şi, după cum aţi putut vedea, 
tocmai luam primul interviu. 

Voia să fie o glumă. 

Kelly nu râdea. Avea o mină sceptică. 

— Sunadi este o zonă interzisă jurnaliştilor. Cum aţi reuşit să 
treceţi de punctele de control? 

Inainte să pot răspunde la întrebare, Philippe le aruncă: 

— Secret profesional! 

Interveni o pauză incomodă. Nici mie nu-mi era simpatică 
deloc Kelly asta, dar Philippe chiar trebuia să fie atât de 
agresiv? Steve opri. Îşi încrucişa braţele peste piept. Bicepşii îi 
arătau ca nişte ghiulele. Toți cameramanii americani pe care îi 
întâlnisem până atunci arătau ca umflaţi cu pompa. 

— Nu cred povestea asta cu jurnaliştii, spuse Kelly dând din 
cap. Aşadar, cine sunteţi? 


— Ce vă priveşte pe voi? 

Philippe era într-adevăr un catâr. 

— Cred ca ai putea fi un pic recunoscător, se răsti Kelly. La 
urma urmelor, v-am salvat fundul. 

— Nu v-am cerut ajutorul. Dar voi, americanii, se pare că nu 
ştiţi altceva decât să vă băgaţi nasul peste tot, nepoftiţi. 

Pentru o clipă, am crezut ca Kelly avea să-l cârpească pe 
Philippe, dar s-a stăpânit. 

x 

În acest punct, lua sfârşit primul nostru contact direct cu 
CNN-ul. 

Philippe se dădu jos din Humvee, trânti portiera şi se depărtă 
cu pas apăsat. Înainte să mă duc după el, am spus o propoziție 
care era nu numai de prisos, ci şi falsă: 

— Nu asta vrea să spună. 

Kelly îşi păstră calmul. 

— Ne mai vedem. 

Apoi Humvee-ul a demarat în trombă. 

Nu eram prea departe de corturile noastre. După o bucată de 
mers începuse să se vadă pâlcul de palmieri. Philippe aproape 
că alerga. Îşi ridicase haina până la genunchi. Brusc, mi-am 
adus aminte de Arkan. La dracu! Uitasem complet de el. Era 
trecut de douăsprezece. Aştepta deja de o oră, şi precis se afla 
în pragul unei crize de nervi. Dar cum sa-l înştiințam fără 
maşina? 

L-am întrebat pe Philippe: 

— Ai vreo idee? 

— Nu, mormăi el. Dar nu-ți face griji! Găseşte el drumul 
înapoi! 

— Doamne! Când mă gândesc că trebuie să-i spunem ce s-a 
întâmplat cu maşina! 

— O găsim noi... 

— Du-te de aici! Doar nu crezi asta?! 

— Totul e o chestiune de bani, spuse Philippe dând din umeri. 
Mergem  mâine-dimineaţă direct la Karim Abdul. La urma 
urmelor, vecinii lui ne-au şutit căruţa. Organizează el o 
recuperare. 

Am fluturat din djellabee ca să intre ceva aer proaspăt pe 
dedesubt. 

— Ce crezi? Tipii ăştia chiar erau din gherila din Sunadi? 


— Nu ştiu. În Irak, oricine are un kalaşnikov. Aşa cum, la noi, 
oricine are un aspirator. În afară de asta, ştim că ăstora din 
Sunadi nu le plac străinii. 

Philippe dădu cu piciorul într-o sticlă goală de plastic, 
trimiţând-o în tufişuri. O pasare se sperie. 

— A, de tipii ăştia nu-mi fac probleme, spuse el. Mai multe 
griji îmi fac din cauza celor de la CNN. Ştii cine era? 

— La cine te referi? 

— Păi, la Kelly. 

— Faţa îmi e cunoscută. Dar nu-mi amintesc numele de 
familie. 

— Taylor. Kelly Taylor. E vedetă la CNN. Un adevărat 7op 
Gun. Şi o jigodie. 

— De unde ştii? 

— Există o grămadă de poveşti despre Kelly Taylor. N-am 
auzit de niciun coleg care să o sufere. Asta calcă peste cadavre. 
Sau cum crezi că ar trebui să fii, ca să faci cariera la CNN? 

— Până una, alta, ne-a salvat viaţa. 

— Ei, pe dracu’! Chiar crezi că tipii ăia ne-ar fi împuşcat în 
mijlocul străzii? 

Am ridicat din umeri. 

— Poate că nu ne-ar fi împuşcat. Dar poate ne răpeau, ce ştiu 
eu, e posibil. În Bagdad se întâmpla asta în fiecare zi. 

— Dar aici nu e Bagdad. 

— Hmm. Aproape că mă jenam că îmi fusese atât de teamă. 
Şi de ce îţi faci griji din cauza celor de la CNN? 

— Cred că şi ei lucrează la acelaşi articol ca noi. 

— Niciodată! 

— Ei bine, gândeşte-te un pic! De ce se îndoieşte Kelly că 
suntem jurnalişti? 

— Habar n-am! 

— Pentru că îşi imaginează că suntem dintre oamenii lui 
Lambert. 

— Şi de ce ar crede asta? 

— Pentru că eşti neamţ. Şi pentru că am reuşit să pătrundem 
în Sunadi. După cum ştii, asta nu reuşesc decât membrii 
organizaţiilor umanitare. 

— Şi cei de la CNN au reuşit. 

— A, dar cu siguranţă îşi închipuie că sunt singurii capabili 
de aşa ceva. Sunt sigur că îl urmăreau pe Karim Abdul. Sau îi 


urmăreau pe soldaţii americani. Şi la început Kelly a crezut într- 
adevăr că suntem din armata americană. Ca observatori sub 
acoperire, sau aşa ceva. Se poate. Philippe scuipă pe jos. Doar 
nu-i crezi că filmau panorama. 

— De ce nu? am răspuns eu fluturând din djellabee. Cred că 
tu vezi fantome, Philippe. Aiurezi de la căldură. Sau de la 
„iarbă”. 


Capitolul 19 


Olga era furibundă. Îşi înfipsese mâinile în şolduri şi de abia 
se stăpânea să nu urle la noi. Imi plăcea şi mai mult aşa 
energică. Dispărusem aproape trei ore. 

— Am înnebunit de grija voastră, spuse ea. Şi unde e Arkan? 
Şi maşina? 

I-am povestit pe scurt. 

— Ceee? L-aţi lăsat pe Arkan în Sunadi? Cum aţi putut face 
una ca asta? 

— Şi ce era să facem? întreba Philippe. Să-l luăm pe jos? 

— În orice caz, sunteţi total idioţi să umblaţi fără interpret. 

— Ce tot spui? am zis eu. Dar avea dreptate. După ce o 
păţeşti, devii mai ager. Mă simţeam ca un cretin. 

* 

La lăsarea întunericului a apărut, în sfârşit, şi Arkan, epuizat. 
Mersese pe jos tot drumul şi era cu nervii la pământ. Fiersesem 
tăieţei pe aragazul de voiaj. Arkan a înfulecat imediat trei porţii 
cu ketchup. Pentru noi n-a mai rămas aproape nimic. Nici nu-l 
puteam privi în ochi de remuşcare. Bineînţeles că nu ne-a făcut 
niciun reproş. Respectul faţă de „Mister Michael” nu-i permitea 
acest lucru. Dar cred că-i venea să plângă că Toyota lui, îngrijită 
cu atâta dragoste, mirosind a vanilie, se afla acum în mâinile 
unor barbari cu kalaşnikovuri. l-am promis în faţa lui Allah că 
mâine aveam să mergem direct la Karim Abdul şi că eram gata 
să plătesc orice sumă pentru a-i recupera maşina. Arkan mă 
privea cu îndoială. 

Colac peste pupăză, vizita lui la doctori nu adusese nicio 
informaţie în plus. În afară de Arkan, singurul pacient de la 
cabinet fusese o bătrână. A aflat că medicii erau din Bagdad, 
unde lucraseră la fostul Saddam Medical Center. Amândoi îl 
ridicau în slăvi pe Lambert ca fiind binefăcătorul lor. Nu existau 
nici cele mai mici indicii că ar fi fost amestecați în vreo manevră 
suspectă. 

— Şi, întrebă Philippe, cum a fost consultaţia? 

— Nu-l mai lua peste picior pe Arkan, îl repezi Olga. 

— Vorbesc serios. 

Arkan îl privi neîncrezător. 


— Le-am spus că am crampe la stomac. Au vrut să-mi facă o 
injecție. Dar m-am împotrivit. Apoi am primit tablete. 

— Ai fost grozav, spuse Olga şi-l bătu uşor pe genunchi. 

Philippe mai desfăcu trei beri. Am avut o zi „de rahat”. 

Bine măcar că nu se întâmplase ceva mai rău. Apoi ne-am 
gândit ce ar trebui să facem dacă tipii de la CNN erau într- 
adevăr pe urmele aceleiaşi poveşti ca şi noi. 

Philippe se enervă din nou. După câte povestea, Kelly Taylor 
n-avea degeaba renumele de jigodie. Erau o serie întreagă de 
poveşti urâte despre ea. Probabil că nu erau toate adevărate, 
dar dacă măcar jumătate dintre ele erau... Se spunea că în 
Afghanistan închiriase un hotel întreg cu optzeci de camere 
numai pentru ea. Numai ca să împiedice alte posturi de 
televiziune să transmită relatările. Hotelul respectiv era singurul 
din zonă unde exista curent electric şi semnal prin satelit. 

— Ai fost şi tu acolo? a întrebat Olga neîncrezătoare. 

— Nu, recunoscu Philippe. Dar prieteni buni de-ai mei au 
suferit din cauza asta. 

— Eu cred că, pur şi simplu, ai ceva împotriva americanilor, 
spuse Olga. Aşa, în general. Doar eşti francez. 

— Da, şi? Pur şi simplu nu-mi plac. Sunt atât de... diferiţi. 

— Ce înseamnă „diferiţi”? întrebă Olga iritată. 

— Aţi auzit vreodată un coleg american luând un interviu? 
Astea nu sunt interviuri, ce fac ei, sunt interogatorii. Philippe îşi 
luă un accent american, de mestecat gumă: Name? Age? 
Profession? Guilty or not guilty? 

— Ei, hai, că şi tu exagerezi! am spus eu. 

— Ba deloc! Uită-te şi tu cum dau buzna aici! Noi încercăm să 
trecem neobservaţi, ne îmbrăcam cu djellabee d-astea ridicole. 
Şi ei? Se plimbă ca pe tarla într-o caleaşcă a armatei. Sunt 
nebuni de legat! 

— Bine că eşti tu normal, spuse Olga şi-l trase pe Philippe de 
fular. 

— Încetaţi odată! am intervenit eu. Nu ştim dacă sunt pe 
urmele lui Lambert. Poate că lucrează la un cu totul alt articol şi 
nu-i vom mai vedea niciodată. Nici nu pot să-mi imaginez că au 
aflat de poveste. Cum ar fi putut? 

— Ei bine, printr-o întâmplare idioată, spuse Philippe. La fel 


ca tine. 
* 


Ziua următoare a început, după cum promisesem, cu 
operaţiunea „Recuperarea maşinii lui Arkan”. Sincer vorbind, 
mă îndoiam că aveam s-o mai vedem vreodată. Philippe se 
enervă din cauza suspiciunilor mele. 

— Trebuie să te descurci în astfel de situaţii când lucrezi în 
Irak, spuse el. 

Bine. Dispoziţia lui Arkan era deplorabilă. Se plângea de 
băşicile de la călcâie. De la mersul de ieri. Eu găseam că nu 
arătau chiar aşa de rău. Dar se pare că lui Arkan îi plăcea să fie 
oblojit de Olga cu plasturi şi cu delicateţe. 

Aveam o oră bună de mers până la Karim Abdul. Pentru că 
îmbrăcămintea noastră arabă era incompletă, după atacul din 
ziua precedentă, ne-am hotărât să renunţăm de tot la ea. Mie 
îmi convenea. Soarele se înălța încet deasupra orizontului, dar 
temperaturile erau încă suportabile. Am mâncat câţiva biscuiţi 
la micul dejun şi am pornit. 

Pe drum, ne-a ieşit în cale un tractor. N-am încercat să ne 
ascundem. Țăranul bătrân nici nu s-a uitat la noi. La opt fără 
zece am ajuns în ograda lui Karim Abdul, unde cotcodăceau 
găinile neliniştite. Lângă uşă dormea o pisică. Ca să suni, 
trebuia să tragi de o sfoară. Clopoţelul din casă se auzea clar. 
Pisica o luă la fugă. După o jumătate de minut, am mai sunat o 
dată. Mi-am lipit urechea de uşă. În spatele ei nu se mişca nimic. 

— Rahat! Nu e acasă, am înjurat eu. 

— Să sperăm că n-a dispărut de tot, spuse Arkan. Poate că 
are probleme de când au venit ieri soldaţii la el. 

— li datorez câteva sute de dolari. Precis n-ar renunţa la ei, 
nu-i aşa? 

— Ei, asta vom vedea mâine, spuse Philippe. 

Ne-am întors în tabără şi ne-am petrecut restul dimineţii 
acolo. Era enervant să nu poţi face nimic. M-am retras în cort ca 
să nu-i contaminez şi pe ceilalţi cu proasta mea dispoziţie. 
Atmosfera era deja tensionată. Mi-am scos Tetrisul din bagaj şi 
am jucat o rundă. Tocmai umpleam cel de-al patruzecilea rând 
cu cărămizi, când a strigat cineva de afară. 

— Good morning! 

M-am întrerupt, jocul a piuit şi pe ecran mi-a apărut gume 
over. M-am strecurat afară din cort şi l-am văzut pe Steve. 
Stătea pe marginea adânciturii şi-şi arbora rânjetul alb 
american. 


— Mişto ascunzătoare, strigă el. 

— Asta e unul dintre tipii de la CNN? întrebă Olga. 

Am dat din cap. 

— Pare drăguţ. 

Philippe îşi dădu ochii peste cap. 

Dintr-un salt, Steve îşi propulsa corpul atletic spre noi. 

— N-a fost deloc uşor să vă găsim. Îi întinse mâna Olgăi. 
Bună! Eu sunt Steve. 

— De unde aţi ştiut că... am început eu. 

— V-am urmărit ieri. Nu eraţi greu de observat în costumaţia 
aia. 

Steve se întoarse căutând ceva cu privirea. Kelly se agăţase 
de o creangă pentru că nu putea cobori panta alunecoasă. 

— Merde! înjură Philippe încet. 

— Termină! şuieră Olga. 

— Şi ce vreţi de fapt? am întrebat eu când Kelly a reuşit să 
ajungă la noi. 

— Să vă facem o propunere. Ca între colegi, răspunse ea. 

— Parcă nu ne credeai că suntem jurnalişti. 

Kelly îşi scutură praful de pe blugi. 

— V-am ascultat o vreme. Ştim că sunteţi jurnalişti. Dar nu 
lucraţi la un articol despre gherilă. 

Philippe îşi încrucişă braţele peste piept. 

— Ne-aţi spionat, carevasăzică! 

Kelly îl ignora. 

— Cred ca lucraţi şi voi la acelaşi lucru ca noi. Şi vrem să vă 
propunem o colaborare. 

— O colaborare? repeta Philippe. Cu voi? Şi despre ce anume 
ar fi vorba? 

Acum Kelly ezită. Nu era sută la sută sigură că povestea ei 
era şi a noastră. Aşadar, nu ne putuseră asculta prea mult timp. 

— Există aceasta organizaţie germană de ajutorare... spuse 
ea vag. 

— Da, şi? întreba Philippe. 

Kelly trase aer în piept. 

— Credem ca această organizaţie este o acoperire pentru 
furtul unor obiecte de artă. 

M-am uitat la Philippe, apoi la Olga. 

— Consiliu? am întrebat eu lapidar. 

Olga dădu din cap. 


— Hai, Philippe! 

Îl trase de mâneca. 

Am intrat în pădure. Discuţia a început de unde o lăsasem cu 
o zi înainte. Philippe a luat-o imediat razna. 

— Niciodată nu m-aş băga cu Kelly Taylor, spuse el. Ne 
fraieresc pe faţă. Vrea articolul pentru ea. Putin îi pasa de un 
mic cotidian german. 

— Nu suntem un mic cotidian german, am protestat eu. 

— Bine, atunci un mare cotidian german. Şi de-aia nu mai 
poate ea! 

— Hmm. 

— Să colaborezi cu americanii! Asta nu poate să iasă 
niciodată bine. 

Olga se înfurie. 

— Nu începe iar! Ar fi nebunie curata să ducem aici, departe 
de civilizaţie, un război al concurenţei. Cred că oferta acestei 
Kelly este cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla în situaţia 
de faţa. 

— Ştii de ce ne fac aceasta ofertă? întreba Philippe iritat. 
Pentru ca nu pot avansa. S-au împotmolit. Au nevoie de noi. 

— Da, şi? Nici noi n-am ajuns prea departe. Precis ştiu multe 
lucruri care ne-ar putea ajuta. Şi, în plus, ei au reuşit să nu-şi 
piardă maşina... 

— Eu nu urc în ţinta asta mişcătoare, spuse Philippe. 

— Ştiţi ceva? mă enervaţi, am izbucnit eu. Cred ca Olga are 
mare dreptate. Ar fi într-adevăr o tâmpenie să ne înfruntăm aici 
cu ei. Eu sunt pentru colaborare. 

Philippe pufni. 

— Mă rog. Dacă aşa aţi hotărât... Dar o să ne băgăm unghia 
în gât! O să vedeţi! 


Capitolul 20 


Singurul dintre noi care părea să se bucure de noua situaţie 
era Arkan. Când i-am prezentat-o pe dulcica Nadine, a uitat 
imediat de Toyota lui furată. Radia tot şi s-a făcut roşu ca racul. 
I-a făcut lui Nadine ceai şi a scos ca prin minune, de nu ştiu 
unde, un pachet de biscuiţi cu marmeladă. Probabil că biscuiţii 
erau dintr-o rezerva personala. Mie nu-mi oferise niciodată unul. 
I-a aşezat cu mare grijă pe o farfurie de plastic. Pentru un 
musulman, se mişca foarte repede. 

Era aproape de prânz. Am hotărât să ne stabilim baza 
comună în tabăra noastră. Colegii de la CNN petrecuseră 
ultimele nopţi în Humvee. Pe bancheta din spate putea dormi 
întinsă o singură persoană. Toţi trei se văitau de dureri de spate. 
Corturile noastre erau destul de mari pentru a se culca într-unul 
bărbaţii, iar în celălalt, femeile. Din punctul de vedere al 
echipamentului tehnic, colaborarea cu CNN era un câştig pentru 
noi pe toate planurile. Pe lângă sistemul de navigaţie prin satelit 
şi un aparat cu infraroşu pentru vizibilitate pe timp de noapte, 
colegii aveau chiar şi acumulatoare solare cu care computerul şi 
telefoanele prin satelit puteau funcţiona. 

În afara de asta, ni s-a diversificat şi meniul, datorită 
proviziilor din armata americană. Le-am încercat la prânz. 
Ready-to-eat se numeau pachetele cu hrană bogată în proteine 
şi vitamine. Existau mai multe arome: spaghete bolognese, pui, 
chilii cu carne. Cea cu aromă de pui mirosea a şosete nespălate, 
în rest, mâncarea nu era rea. Steve s-a arătat foarte entuziasmat 
de rezerva noastră de Heineken. Kelly a anunţat mândră că ea, 
de obicei, nu bea alcool. 

— Şi probabil că, de obicei, nici nu se prea f... aruncă 
Philippe în şoaptă, înveninat. 

După masă, Kelly s-a aşezat lângă mine. Şi-a pus un carnet de 
notite pe genunchi şi m-a luat cu o expresie colocvială 
americană, pe care n-o cunoşteam. Ceva de genul „Hai, jos 
chiloţii, arătaţi-ne ce aveţi!” Discuţia a început cu o târguială 
îngrozitoare. Tu îmi spui ceva, îţi spun şi eu ceva. La un moment 
dat mi s-a părut aşa o tâmpenie, că am rezumat situaţia actuală. 
Am început cu profesorul Flemming şi cu suspiciunea lui ca 


operele de artă ar fi fost într-adevăr furate. Apoi i-am povestit 
despre IGRI, despre Lambert, clinică şi Karim Abdul, care 
promisese să ne ducă la clinica. Abia spre sfârşit am amintit şi 
de discuţia la care trăsesem cu urechea în baia turceasca şi de 
bâlbâitul pe care-l mituise Lambert. 

— Mă gândeam eu, spuse Kelly. 

— Ce te gândeai? 

— Cum reuşeşte Lambert să scoată toate lucrurile din ţară. 
Vreau să spun că nu e ceva ce se poate ascunde cu una, cu 
două. Statui, tablouri şi toate prostiile alea antice. Precis că 
lucrurile sunt împachetate cu grijă, ca să nu se strice nimic. Au 
nevoie, măcar în parte, de lăzi enorme. Tipul ăsta pe care l-a 
mituit lucrează cu siguranţă la Naţiunile Unite. Probabil că 
treaba lui este să ambaleze marfa. 

— Şi cu ce-l ajuta asta pe Lambert? întrebă Olga. 

— O cutie cu sigiliul Naţiunilor Unite nu poate fi deschisă de 
vameşi. Exact ca bagajul diplomatic. Cu un astfel de sigiliu, 
Lambert poate trece marfa liniştit prin toate graniţele, până în 
Germania. 

— Da, asta e licenţa pentru trafic, am spus eu. 

— Exact. De fapt, sigiliile au fost introduse ca organizaţiile 
umanitare să evite aşteptările lungi la vamă. Şi asta îi mai 
înlesneşte ceva lui Lambert. Cel mai rapid şi mai sigur drum 
pentru a ieşi din Irak trece prin Siria. Imediat după război însă, 
graniţa cu Siria era închisă. Precis vă amintiţi asta. Se temeau 
că Saddam şi fiii lui puteau să o întindă la Damasc. În perioada 
aceea puteau trece graniţa numai camioanele care transportau 
mărfuri cu sigiliul ONU. 

— Cât spuneai că plăteşte Lambert la o livrare? întrebă 
Steve. 

— La început trebuie să fi fost zece mii. Şi, când tipul a vrut 
să iasă din afacere, Lambert a ridicat suma la cincisprezece mii. 

Kelly fluieră printre dinţi. 

— S-o fi adunat o suma frumuşică. Aţi încercat să daţi de tip? 

— Nu, n-aveam nicio idee unde să-l caut. 

Kelly îţi lua pixul. 

— Cum îl chema? 

— Grober. Am spus pe litere. Pe o-ul din mijloc sunt doua 
puncte. 


Cu asta, CNN-ul ştia tot ce ştiam şi noi. M-am gândit 
îngrijorat un moment dacă nu cumva Kelly ne audia doar. Dar 
apoi povesti la rândul ei, fără alte îndemnuri, cum dăduse ea 
peste poveste. Totul începuse când a vrut să filmeze comoara de 
la Nimrud. Cum au scos-o soldaţii americani din subsolul 
inundat al Băncii Centrale. Spre mirarea ei, armata a refuzat-o. 
Chipurile, civilii nu aveau voie să intre în sediul Băncii Centrale. 
Cică era prea periculos. Clădirea stătea să se prăbuşească. Şi 
oricum nu i-ar fi lăsat pe jurnalişti în preajma unei comori atât 
de preţioase, din motive de securitate. Asta i-a trezit lui Kelly 
suspiciunile. 

— Vreau să spun că CNN-ul a avut instalate camere de luat 
vederi pe tancuri pe tot timpul războiului, spuse ea. Am însoţit 
special forces în misiuni. De ce, deodată, a devenit aşa de 
complicat să filmăm transportul câtorva lăzi? Două săptămâni 
mai târziu, am repetat cererea. Ne-au refuzat iar. Chipurile, 
comoara fusese predată restauratorilor care voiau să cerceteze 
pagubele într-un loc secret. Am un informator la cartierul 
general ONU. Voiam să aflu de la el ce e cu toată secretomania 
asta. Mai întâi, a ocolit subiectul. Dar, după două săptămâni, m- 
a sunat şi mi-a propus să ne întâlnim. Asta se întâmpla cu o zi 
înainte de a fi mutat, cu toată imunitatea lui, în Kuwait. Mi-a dat 
întâlnire într-un restaurant de pe Tigru. Atunci am aflat că era 
ceva putred în toată povestea. 

— Şi ce anume e putred? am întrebat eu, după ce Kelly s-a 
oprit din povestit. 

Am simţit că acum îşi măsura fiecare cuvânt. 

— Mi-a dat nişte documente. 

— Putem să le vedem şi noi? 

— Sunt în maşină. 

— Ia ascultă! se amestecă Philippe în discuţie. Se putea uşor 
sesiza că era nervos. N-avem chef să vă smulgem fiecare cuvânt 
cu cleştele. Michael a povestit tot. Acum e rândul vostru. Deci 
despre ce documente e vorba? 

Kelly îl privi plictisită. 

— Mă duc să le aduc. 

Steve se ridică imediat, dar plecă numai după ce Kelly îi făcu 
semn cu capul. 

Documentele erau într-un dosar subţire cartonat. Erau numai 
trei pagini. Toate aveau ştampila cu observaţia just for internal 


use. Philippe şi Olga se uitau peste umărul meu în timp ce le 
răsfoiam. 

— Citiţi mai târziu în linişte, spuse Kelly. De fapt, nici nu e 
cine ştie ce în ele. Este o informare internă către Departamentul 
de Presă al Armatei Americane conform căreia orice cerere de a 
filma în muzee sau obiectele de artă reapărute, inclusiv comoara 
de la Nimrud, trebuie refuzată. Fotografii şi cameramanii 
deosebit de insistenţi trebuiau liniştiţi cu oferta de a zbura cu 
patrulele în elicoptere de lupta deasupra Bagdadului. De fapt, 
interesantă e numai notiţa de pe ultima pagină. 

Descifram cu greu scrisul. Kelly îmi luă hârtia din mână şi citi 
cu voce tare: 

— „Felicitări pentru instinct, domnişoară Taylor. Sunteţi 
singura care n-a crezut povestea cu comorile picate din cer. 
Prea mult nu ştiu nici eu. Poate numai că armata americană e în 
investigaţii febrile cu ajutorul CIA-ului. Se presupune că în 
poveste e implicata o organizație  non-guvernamentală 
europeană. Am auzit de mai multe ori rostit numele de Sunadi. E 
o localitate în nord. Dar fiţi cu băgare de seamă. Se prea poate 
ca nu orice soldat american pe care îl întâlniți în timpul 
cercetărilor să vă fie prieten”. 

Notiţa era semnata cu Good luck and best regards, P. 

— Ce vrea să spună, că se poate ca unii soldaţi americani să 
nu vă fie prieteni? a întrebat Olga. 

— Nici noi n-am înţeles, răspunse Steve. Şi eu am fost în 
armată înainte. Un fost camarad de-al meu, locotenent, e în 
unitatea care a izolat Sunadiul. Am vorbit cu el. Spune că au 
ordine stricte să nu se intre în Sunadi. Se pare că superiorii 
încercau să evite să mai cadă victime dintre oamenii noştri din 
Irak. 

— Şi ce-au avut soldaţii cu Karim Abdul? întreba Philippe. 

— Tocmai asta voiam să spun, zise Steve. Locotenentul 
susţinea că oamenii ăştia nu erau din unitatea lui. Umblă 
zvonuri că forţele speciale acţionează de săptămâni întregi în 
Sunadi. Cu ce misiune, nu ştia nici el. Presupunem că oamenii 
de ieri erau din forţele speciale. I-am observat din întâmplare şi 
i-am urmărit. Apoi am văzut cum aţi fost atacați. Sunt ferm 
convins că şi soldaţii ăştia caută comorile furate. 

Se făcu o mica pauză. 

— Asta e chiar tot ce ştiţi? întreba Philippe. 


— Da, asta e tot, întări Kelly. Din păcate. 
M-am uitat la Steve, pe care înclinam să-l cred mai degrabă 
decât pe Kelly. Aprobă din cap. 


Capitolul 21 


A doua zi am ajuns la Karim Abdul pe la unsprezece şi ceva. 
Arkan vomitase de dimineaţă de două ori şi rămăsese la corturi. 
Îi era chiar rău. Zicea că i se trăgea de la tabletele pe care i le 
dăduseră doctorii lui Lambert. Philippe i-a luat locul ca şofer. De 
aceea, nu avea să vină cu noi la clinică. La urma urmelor, nu 
puteam lăsa Humvee-ul la vedere. Destul de prost dispus, 
Philippe ne-a lăsat la Karim Abdul şi s-a întors în tabără, îl 
puteam găsi oricând pe telefonul prin satelit al lui Kelly. 

Karim Abdul stătea în uşa casei şi ţopăia nerăbdător de pe un 
picior pe altul. O femeie vădit mai în vârstă, probabil ce-a de-a 
treia nevastă, căra doi saci prin curte. Mă gândeam că va 
protesta când se va trezi cu cinci oameni. Dar n-a zis nimic. 
Steve avea camera de luat vederi, iar Olga purta pe umeri 
ambele aparate de fotografiat Nikon. Înainte de a intra în casă, 
Kelly şi Nadine se prezentară. Prima întrebare a lui Karim a fost: 
„Unde v-aţi lăsat maşina?” 

După rânjet, am văzut că ştia ce se întâmplase. 

— Întreabă-l cât ne costă să recuperam maşina, am rugat-o 
pe Nadine. 

— Dar, vă rog, nu se vorbeşte despre afaceri în pragul uşii, 
răspunse el şi ne conduse în cămăruţa cu portretul lui Saddam. 

Trebuia să sărim cu cinci sute pentru maşină. Când m-am 
plâns de preţ, Karim ne-a zis: 

— Sunt oameni periculoşi cei cu care trebuie să negociez. Aţi 
văzut şi voi doar! 

— Sunt vecini, am spus eu. 

— Am vecini periculoşi, răspunse el. 

Ne-am înţeles la trei sute de dolari, ceea ce era mult mai 
puţin decât mă aşteptasem eu. Speram doar ca din maşină să 
mai fi rămas jumătate din ce era. Karim Abdul îmi promise ca 
aveam să recăpătăm maşina chiar în ziua aceea. 

— Insh Allah, bineînţeles. Aşa cum vrea Dumnezeu. 

Până la rugăciunea de prânz mai era ceva timp. 

— Ce soldaţi erau ăia de ieri? m-am interesat eu. 

Nadine nici nu apucă să traducă întrebarea, că imediat Karim 
Abdul izbucni: 


— Voiau să mă ducă la închisoare la Bagdad. 

Îşi ieşise cu totul din pepeni. Ciudată poveste... Soldaţii îşi 
căutau, se pare, camarazii. Şi anume, pe acei trei bărbaţi care 
veniseră cu o lună în urmă la Karim Abdul, ca sa-l întrebe de 
Lambert. Karim Abdul trebuia să le spună unde erau. Când le-a 
explicat că el habar n-avea de asta, l-au ameninţat cu 
închisoarea. Steve voia să-l întrebe pe prietenul sau, 
locotenentul, ce se putuse întâmpla. 

x 

Karim Abdul se uita la ceasul său de aur. De pe cadran îi 
zâmbea Saddam. Ştiam că astfel de ceasuri le erau dăruite 
ofiţerilor merituoşi. 

— În cincisprezece minute începe rugăciunea, spuse el. Pe 
timpul ăsta, este numai un singur paznic la intrare. Am avut 
grijă ca astăzi să fie un prieten de-al meu. 

— Bine, spuse Kelly. Cât timp avem la clinică? 

Îşi luase tonul de „acum preiau eu comanda”. 

— Cam treizeci de minute, răspunse Karim. Propun să 
mergem cu maşina mea. 

Maşina lui Karim era o dubiţă galbenă foarte veche de la 
Deutsche Post. Pe portiere se mai recunoşteau urme ale siglei. 
Capota era plină de găinaţ. Păsăretul lăsase urme chiar şi în 
interior. În orice caz, motorul a pornit fără probleme. În schimb, 
din ţeava de eşapament ieşea un fum ca din furnal. După zece 
minute, am ajuns la clinică. 

Karim Abdul parcă lângă un camion IGRI. Mai erau numai 
două. Cu unul mai puţin decât cu trei zile în urmă. Prelata era 
ridicată. Remorca era goală. De când văzusem clinica ultima 
oară, se ridicase un gard de scânduri în jurul terenului. Toate 
maşinile de construcţii dispăruseră. De ambele părţi ale intrării 
erau nişte palmieri piperniciţi. 

Karim Abdul cobori şi ne făcu semn cu mâna să-l urmăm. Din 
depărtare, se auzea chemarea muezinului. Am mers în spatele 
clinicii la o uşă gri, din oţel. Se deschise dinăuntru. Un omuleţ 
ne dădu voie să intrăm. Era, mai degrabă, un pitic. Avea o barbă 
neagră, deasă. Căra un kalaşnikov care, pe umărul lui, arăta cât 
un tun. Am văzut cum Karim Abdul i-a strecurat piticului 
cincizeci de dolari. 

Ne aflam pe un coridor fără ferestre. Nişte tuburi de neon 
luminau pereţii goi, de beton. Era un fel de culoar de 


aprovizionare de-a lungul întregii clădiri. Pe partea dreaptă erau 
stivuite până în tavan cutii cu medicamente. Pe stânga erau 
paturi de spital cromate nou-nouţe. Cel puţin zece într-un şir. În 
spatele lor, învelită în folie de plastic transparentă, era 
aparatură medicală de tot felul. Am recunoscut un aparat EKG 
marca Siemens şi o masă de operaţie. Cine mai venea la Sunadi 
cu suspiciunea că Lambert n-ar face aici o clinică avea să-şi 
schimbe impresia. 

In spatele cutiilor de carton cu medicamente, Kelly a 
descoperit o ladă mare de lemn. li ajungea aproape până la 
piept. 

— Să nu-mi spui că a fost atât de uşor, şopti ea. 

Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru. Să fi găsit oare deja ceea 
ce căutam? Cutia nu avea scris nimic pe ea. Dădea impresia de 
masivitate, nu era asigurată nici cu încuietori, nici cu lacăte, 
dar, în schimb, era prinsă în şuruburi în toate părţile. Arăta 
exact cum îmi imaginam că arată o cutie în care transporţi 
obiecte valoroase de artă. 

Kelly scotoci prin geanta care-i atârna pe umăr şi scoase o 
lanternă Maglite. Lumină o porţiune în stânga cutiei cu 
fasciculul puternic al lanternei. 

— La naiba! Nu se vede nimic. 

Scotoci din nou în geantă. 

De data asta scoase un Leatherman, unul dintre acele 
dispozitive multifuncţionale cu care puteai face cam orice în 
afară de tunsul ierbii. Sub privirile fascinate ale lui Karim Abdul, 
desfăcu un ferăstrău, un cleşte şi, în sfârşit, o şurubelniţă. Voia 
să desfacă primul şurub, însa Karim Abdul o apucă strâns de 
mâna. 

— Lasă-mă! şuieră Kelly. 

Nadine explică repede: 

— Zice că nu ne-am înţeles să punem mâna pe ceva. 

— Va trebui să se împace cu ideea. 

Kelly se eliberă din strânsoare şi înfipse şurubelniţa în primul 
şurub. Steve îşi puse camera de luat vederi pe umăr şi filmă 
scena. 

Inainte să plecăm din tabără, Kelly petrecuse aproape 
treizeci de minute în faţa trusei de machiaj. Şi-a aplicat 
machiajul TV, şi-a ondulat părul şi şi-a întins fardul pe pleoape. 
In mijlocul sălbăticiei. Nebună de-a binelea. Dar, într-adevăr, nu 


arăta rău. Mi-am imaginat cum putea suna comentariul CNN la 
secvențele pe care tocmai le filma Steve: „Şi aici, stimaţi 
telespectatori, iată cum celebra noastră reporteră, Kelly Taylor, 
descoperă ascunzătoarea senzaţionalei comori de la Nimrud“. 
Bineînţeles că protestul vehement al lui Abdul Karim ar fi fost 
şters de pe fundal. 

A durat o vreme până când Nadine a reuşit să-l liniştească. N- 
am înţeles însă nimic din ceea ce îi spusese. Dar aveam impresia 
că ştia cum să traducă tonul cazon al lui Kelly într-o limbă arabă 
diplomatică. 

— Acum uită-te spre cameră! ordonă Steve. 

Kelly desfăcuse şi ultimul şurub şi deschise capacul cu o 
expresie gravă pe faţă. Dintre straturi groase de polistiren se 
zăreau cabluri, părţi metalice vopsite în gri şi un panou de 
comandă. Pe panoul de comandă era lipita o avertizare galbena, 
triunghiulară, împotriva radiaţiilor. 

— Asta nu arată să fi făcut parte din mobilierul de sufragerie 
al vechilor babilonieni, am spus eu. 

Kelly dădu din cap. 

— Pare să fie un aparat pentru raze Röntgen. 

Steve înşurubă capacul cutiei la loc. 

Acum Karim Abdul se uita mereu la ceas. 

— Mai aveţi douăzeci de minute, ne aminti el. 

Paralel cu coridorul de aprovizionare mai era un culoar, ceva 
mai îngust. La distanţe egale erau uşi care duceau în camere de 
mărime medie. Lumina zilei pătrundea prin ferestre mari, 
zăbrelite, Pereţii erau colorați în alb şi miroseau a vopsea. În 
praful de pe podea se vedeau numeroase urme de tălpi de 
pantofi. 

— Ce zici? întrebă Kelly. 

— Arată ca un spital obişnuit, am răspuns eu dus pe gânduri. 
Hai să mergem sus! 

La primul etaj, pereţii nu erau nici vopsiți, nici tencuiți. Asta 
era singura diferenţa faţa de parter. Unele camere păreau să fie 
locuite. Erau aragaze în preajmă, pe podea erau saltele şi peste 
ele, pături de lână şi haine. Mirosea peste tot a mâncare. Pe o 
masă am văzut un teanc de ziare şi cărţi. Toate în arabă. 

— Vreau să ştiu cine locuieşte aici, zise Kelly. Muncitori? 

Nadine îl întrebă pe Karim Abdul. 


— Nu muncitori. Doar câţiva oameni care păzesc spitalul 
noaptea. 

Steve filmă fiecare camera. Chiar dacă nu era nimic de văzut. 
Acum se oprise la capătul culoarului în faţa unui morman de 
pături. Când Steve dădu la o parte prima pătură, ieşi la iveală un 
întreg arsenal: pistoale, kalaşnikovuri şi şase lansatoare de 
grenade. 

— Aha, aha... spuse Kelly. Câţiva paznici pentru clinica... Cu 
lansatoare de grenade... Se uită cercetător la Karim Abdul. Ne 
crezi proşti? 

Steve apucă un pistol şi-l cerceta cu gesturi experte. 

— Model rusesc. Neîncărcat. Îl aruncă înapoi în morman. 

Pe fruntea lui Karim Abdul apărură broboane strălucitoare de 
sudoare. 

— Ai face bine să începi să vorbeşti. Pentru ce are Lambert 
nevoie de armele astea? îl repezi Kelly. 

— Zice că nu ştie ce e cu armele astea aşa de multe, traduse 
Nadine. Nu a mai urcat aici sus înainte. Intrarea era interzisă. 

Kelly râse dispreţuitor. 

— Asta poate să le spună celor trei neveste ale lui. Cred că e 
unul dintre oamenii lui Lambert şi ştie exact ce se întâmplă aici. 
Spune-i asta! 

Eu eram de părere că începea să exagereze. 

— Lasă-l în pace, Kelly! Până acum nu ne-a minţit. 

Kelly tocmai voia să răspundă ceva, când Olga ne striga dintr- 
una dintre camere. Se aplecase pe fereastră şi arăta spre un loc 
în stânga clinicii. 

— Ia, uitaţi, clădirea aia mica de acolo! Cea fără ferestre. 
Arată ca un garaj sau aşa ceva. 

Era vopsita în galben şi de-abia se ridica peste nivelul ierbii 
uscate din jur. Nu se punea problema să fie un garaj, pentru că 
într-acolo ducea numai o cărăruie îngustă. 

— Ce e asta? l-am întrebat pe Karim Abdul. 

— O morga, explica el. Pentru morţi. 


Capitolul 22 


Când intrasem în clinică, îmi atrăsese atenţia un huruit. „Un 
generator de curent”, m-am gândit. Dar, de fapt, huruitul era 
prea încet pentru aşa ceva. Mai curând era huruitul unui 
dispozitiv de răcire. Dar de ce ar fi trebuit răcită morga unei 
clinici care încă nu funcţiona? 

Am mers de-a lungul cărării. Pentru că o porţiune era 
acoperită cu şipci din lemn, făceam destul de multă gălăgie. 
Karim Abdul a încercat în zadar să ne oprească. Jumătatea de 
oră aproape că trecuse. Huruitul venea fără îndoială de la 
morgă. Mă gândeam dacă exista vreun motiv anume pentru care 
trebuia să ţină obiectele de artă la temperaturi scăzute. Nu mi-a 
venit în minte niciun astfel de motiv. Să fi fost într-adevăr morţi 
acolo? 

Uşa morgii arăta ca o uşa de frigider supradimensionată. 
Avea o clanţă lungă, ce stătea vertical în sus. O săgeată arăta că 
trebuia să tragi spre stânga pentru a deschide uşa. 

— E încuiată, constata Kelly. 

Steve lăsă jos camera de filmat. 

— Lasă-mă pe mine! 

Apucă bine clanţa cu ambele mâini. l-am văzut bicepşii ca 
două ghiulele încordându-se. Gemu de încordare când trase de 
uşă. Încuietoarea se rupse cu zgomot. Karim Abdul se lamenta. 

— Îi e teama să nu observe cineva mai târziu, spuse Nadine. 

— Ei, na! comentă Kelly. Puteau să fi fost şi nişte hoţi. 

Steve îşi pusese din nou camera pe umăr. 

— Atenţie, acum! ordonă el. 

Kelly deschise uşa cu o mişcare care să poată fi surprinsă de 
cameră. 

Mirosea a putregai. Prin uşa deschisă pătrundea lumina şi 
cădea pe trupurile a trei bărbaţi morţi. Erau întinşi pe beton. 
Purtau blugi şi pantofi sport Nike. La fel ca mine. Părul, feţele şi 
hainele le erau murdare. Pielea era galbenă. Gurile le erau larg 
deschise. În jurul dinţilor se formaseră margini negre. Pupilele 
erau îndreptate în mod nenatural în sus. Atmosfera avea ceva 
irevocabil. Dacă vreţi, poate chiar ceva paşnic. 

— Cum or fi murit? am întrebat şoptit. 


— Doar se vede, spuse Steve. Împuşcaţi. 

Abia acum am înţeles că, de fapt, ceea ce credeam că e 
mizerie era sânge uscat. Am îngenuncheat ca să mă uit mai bine 
la unul dintre ei. Era tânăr, poate douăzeci şi cinci de ani. 
Probabil că glonţul îi trecuse prin cap. În păr avea sânge 
închegat. Era blond. Cu singuranţă nu era arab. În gulerul 
încheiat al cămăşii sclipea ceva. Un lanţ argintiu. Nu voiam să 
ating mortul. Mi-am scos pixul şi am tras cu el lanţul afară. 

— Oh, shit! izbucni Steve încet. 

De lanţ atârna un medalion mare, pătrat. O tăbliţa de plumb 
cum purtau soldaţii. Pe ea erau stanţate numărul de identificare, 
dată naşterii, grupa sanguină şi religia. Mortul era născut în 
1977 şi era catolic. Membru al armatei americane. 

— Nu arată deloc ca un soldat, am spus eu. 

— Special forces, răspunse Steve. Cu siguranţă. Uită-te cât 
de lucrat este corpul lui. În afara de asta, are părul mult prea 
lung pentru un soldat obişnuit. 

Şi ceilalţi doi morţi aveau însemnele armatei americane. Nu 
puteam să-l scutesc pe Karim Abdul să se uite la feţele lor. 
Rămăsese afară cu Nadine. M-a urmat în morgă fară tragere de 
inimă. 

— Numai o privire scurtă, l-am asigurat eu. 

Karim Abdul se uită la morţi şi dădu din cap. Erau bărbaţii 
care fuseseră la el cu o lună în urmă. Aşadar, nu era de mirare 
că erau căutaţi. 

Deodată, mi s-a făcut frică. Poate fusesem prea naiv, dar nu 
mă aşteptam ca Lambert să omoare oameni. Probabil că angaja 
ucigaşi profesionişti. Cine altcineva ar fi putut face faţă 
soldaţilor de elită ai Statelor Unite? 

Olga făcu câteva fotografii, Steve filmă. Apoi luă însemnele 
soldaţilor. Aşa cum se obişnuia printre soldaţi când găseau un 
camarad căzut. Inainte de a părăsi morga, se rugă câteva 
secunde. Era pentru prima dată când unul dintre aceste gesturi 
patetic patriotice nu mi se părea deplasat. 

* 


Seara stăteam în faţa corturilor şi mâncam biscuiţi cu unt din 
proviziile armatei. Nimănui nu îi era chiar foame. Se vorbea 
puţin. Chiar şi Kelly îşi ţinea gura în cea mai mare parte a 
timpului. În noaptea aceea, n-am putut să dorm. Mă trezeam la 
fiecare câteva secunde. Nici celorlalţi nu părea să le meargă mai 


bine. Poate de-abia acum realizasem că nu eram, de fapt, în 
concediu. 

A doua zi, de dimineaţă, cerul era acoperit de nori grei, 
cenuşii. Razele soarelui de-abia pătrundeau prin ei. Poate că 
avea să plouă. Dispoziţia noastră nu se îmbunătăţise deloc. Ce 
aveam să facem mai departe? N-aveam nicio idee. Nici Kelly, 
nici Olga n-aveau. Philippe propuse la un moment dat să 
întrerupem cercetările şi să venim doar cu ştirea descoperirii 
soldaţilor morţi. De ce nu? Era un articol bun. Dar nu era nici 
măcar jumătate din povestea adevărată. De aceea, nici nu a 
durat mult să-l convingem să ducem treaba la bun sfârşit. 

Spre norocul nostru, recuperasem Toyota lui Arkan. Când ne- 
am întors de la clinică în curtea lui Karim Abdul, maşina era 
deja acolo. Era neatinsă, inclusiv bateriile luate de la Bagdad. 
Tipii nu furaseră nici măcar brăduţul cu aromă de vanilie. Păcat. 

— Vezi, poţi avea încredere în Karim Abdul, i-am spus eu lui 
Kelly. 

— E totuşi un infractor, replică ea. 

Ei, chiar şi aşa. Era un infractor în care puteai avea 
încredere. Sau un fost agent secret. Sau ce-o fi fost el. Aveam 
sentimentul că urma să mai apelăm la el. 

Pentru moment aveam însă nevoie, mai mult decât orice, de o 
idee. Ne bazaserăm prea mult pe faptul că această clinică era 
cheia întregii afaceri. De aceea trecuserăm cu vederea un 
detaliu foarte important: până acum nu era nici urmă de 
Lambert sau de soţia lui în Sunadi. Mă gândeam în primul rând 
la minibusul lor Volkswagen alb. Putea să fi fost o coincidenţă, 
dar la un moment dat îl văzusem în faţa clinicii. Să fi fost totuşi 
clinica elementul principal, în jurul căruia se învârtea totul? 

Dispoziţia era şi mai proastă pentru că stăteam degeaba. In 
decurs de o oră, Philippe şi Kelly s-au luat de două ori de păr. 
Ocazia pentru primul scandal a fost afirmaţia lui Philippe că 
fotbalul american nu ar fi sport din punctul lui de vedere, ci un 
joc de război. A doua oară, Kelly a susţinut că taximetriştii din 
Paris te jecmăneau de fiecare dată. Cel mai bine era să nu te 
bagi între ei. 

După-amiază, eu, Kelly şi Philippe am decis să cercetăm zona. 
Conducea Arkan. Ne declarase că nu avea să mai lase vreodată 
pe vreunul dintre noi să pună mâna pe volanul maşinii sale. 
După trei ore şi jumătate, aveam senzaţia că ştim fiecare casă, 


fiecare moschee şi fiecare şopron din Sunadi. Nici urma de 
Lambert. 

La întoarcere se însera. Olga stătea singură, ceva mai 
departe de corturi, pe un trunchi de copac. Răsfoia o cărticică. 
Când m-a văzut venind spre ea, a băgat cărticica în buzunar şi s- 
a dat un pic mai încolo. Pentru prima dată am vorbit despre 
altceva decât slujba noastră. 


Capitolul 23 


Aveam talentul de a mă îndrăgosti de femei care nu mi se 
potriveau. Ultima mea prietena fusese educatoare. Nu înţeleg 
nici în ziua de astăzi cum am reuşit să rezistam împreună opt 
luni. Lucra într-o grădiniţa care funcţiona după standarde eco- 
biologice foarte stricte. Ketchupul şi Nutella erau dispreţuite. 
Părinților li se dădeau reţete pentru prăjitură de morcovi fără 
zahăr şi burger cu tofu. Eu nu puteam suferi burgerul cu tofu, 
scufundam orice bucată de carne în ketchup şi consideram 
Nutella cea mai mare invenţie de la roată încoace. 

În pat ne simţeam de minune. Mă surprindea de fiecare dată 
pasiunea ei. Pentru că nu te aşteptai la ea. Dar altfel, fosta mea 
prietenă era foarte năzuroasă. Şi împărtăşea vederile culinare 
ale patronului ei. În ziua în care ne-am despărţit, mi-am vârât în 
cuptor o pizza Dr. Oetker. 

Povestea asta era deja veche de-un an. De atunci mai 
avusesem doar o aventură. Nu eram chiar genial la agăţat 
fetele, însă arătam acceptabil: aproape un metru optzeci, păr 
şaten, tuns scurt, ochi cenuşii. Femeile au descris de fapt 
dintotdeauna ochii mei ca fiind senzuali. Mergeam periodic la 
studioul de fitness, unde membrii redacţiei noastre aveau 10% 
reducere. Şi mă îmbrăcam oarecum modern. 

Dar pentru agăţat trebuia să mergi în baruri şi discoteci. Şi 
astea nu mă atrăgeau deloc. Priveam cu invidie cum cei mai 
idioţi tipi le abureau pe cele mai frumoase femei, mai încasau 
câte un refuz, dar până la urmă tot prindeau ceva. Eu eram prea 
timid pentru aşa ceva. În plus, mă îndoiam că aşa aveam să 
găsesc femeia potrivită. lar cu Olga aveam sentimentul pe care 
nu-l mai avusesem de mult, că ea ar putea fi cea potrivită. 

Era din Atena. Părinţii ei trebuiau să fie bogaţi. Povestea de o 
casă mare de vacanţă pe insula Creta. Tatăl ei nu fusese prea 
entuziasmat că se făcuse fotograf. Pentru el, fotografii erau mai 
degrabă un fel de zilieri. O meserie serioasă era după părerea 
lui cea de profesor, bancher, medic. Sau avocat, cum era el. 
Olga părea destul de afectată, deşi nu făcea parte dintre cei 
care se descarcă în faţa oricui. 


Am mai stat pe trunchiul de copac mult după ce se 
întunecase. Olga m-a întrebat de visurile mele. Se referea 
probabil la viitor. Familie, copii şi aşa mai departe. În acel 
moment însă, eu nu visam la altceva decât s-o sărut. Dar asta n- 
aş fi spus-o niciodată. Aşadar, i-am povestit - puţin convingător - 
cum doream să scriu o carte într-o cabană izolată de munte. Mă 
gândeam că asta avea s-o impresioneze cât de cât. Olga mă 
întrebă imediat cu o expresie de interes: 

— Ce fel de carte? 

— Un roman, am răspuns eu. 

— Despre ce? 

Inainte să pot inventa ceva, ne strigă Kelly. Părea urgent. 

* 

Îngenunche lângă cutia îndoită de aluminiu a camerei lui 
Steve. Pe cutie era laptopul. Modemul prin satelit era deschis, şi 
antena, îndreptată spre sud. M-am aşezat în spatele ei şi am citit 
pe pagina de internet a Jordan Times. 

— O să te intereseze asta, spuse Kelly şi-mi arătă ştirea. 
MORT ÎN TIGRU era titlul. Am citit: 


Un colaborator al Naţiunilor Unite la Bagdad a 
fost ucis. Pescarii i-au descoperit cadavrul în Tigru. 
S-a agăţat de stâlpul podului Dschumbhurija, printre 
alte obiecte care pluteau în apă. Se pare că nu este 
vorba de victima unui atac terorist. Conform 
autopsiei, cauza morţii au fost mai multe lovituri de 
cuţit în partea inferioară a corpului. Bărbatul a fost 
identificat ca fiind cetăţeanul german Helmut 
Grober. Lucra de doi ani pentru Naţiunile Unite şi a 
fost şi înainte de război de mai multe ori la Bagdad. 
Coordona activitatea organizaţiilor de ajutorare 
private în Irak. Conform unei purtătoare de cuvânt 
ONU, a fost dat dispărut în urmă cu două zile. 
Purtătoarea de cuvânt nu a dorit să mai facă alte 
declaraţii. Autorităţile militare americane 
însărcinate cu elucidarea cazului au declarat ca se 
exclude orice legătură între asasinarea lui Helmut 
Grober şi activitatea să la ONU. Este mai probabil 
un motiv de ordin privat, în cursul zilei de astăzi a 
fost arestată o femeie, o colegă ucraineană a 


decedatului, cu acuzaţia de omor. Helmut Grober 
era căsătorit şi avea un copil. 


— Precis e Svetlana, am murmurat eu. 

Kelly mă privi întrebătoare: 

— Care Svetlana? 

I-am povestit ceea ce mi se păruse până în acel moment lipsit 
de importanţa. Că atunci, în discuţia de la baia turcească, fusese 
vorba şi despre o femeie. O anume Svetlana. După cât de 
ambiguu vorbea Lambert despre ea, am crezut că Grober îşi 
luase amantă o prostituată rusoaică. Evident, m-am înşelat. 

— Atunci ar trebui să mergem la Bagdad şi să vorbim cu 
femeia asta, spuse Philippe. Poate ştie ceva. Probabil a fost dusă 
la Abu Ghraib. De curând, americanii au repus în funcţiune 
închisoarea de groază a lui Saddam. 

— Chiar crezi că Gröber a fost omorât de această femeie? 
întrebă Olga. 

Am zâmbit. 

— Lovituri de cuţit în partea inferioară a corpului. Asta 
dovedeşte că autorul a fost o femeie. Dar poate criminalii au 
construit o pistă falsă. 

— În acest moment, oricum nu progresăm în niciun fel aici, în 
Sunadi, spuse Kelly. Sunt de părere să porneşti chiar mâine spre 
Bagdad. 

— Se pătrunde aşa uşor în Abu Ghraib? am întrebat eu. 

— Ştiu că indivizii de la televiziunea suedeză au filmat acolo 
săptămâna trecută. Şi, dacă tot eşti în Bagdad, poţi să-i faci o 
vizita prietenului tău Flemming. Poate mai are ceva noutăţi. 

— Înâm. 

Am dat din cap. 

Aş fi preferat să mă însoţească Philippe. Dar încrederea mea 
în Kelly avea anumite limite. Cum ar fi fost, dacă ar fi găsit, din 
întâmplare, comorile, în timp ce eu eram la cinci sute de 
kilometri distanţă? Ei bine, Philippe va avea cu siguranţa grijă 
să nu ne scoată Kelly din combinaţie. 

— OK, am spus eu. De îndată ce se luminează, plec cu Arkan. 


Capitolul 24 


Traficul din Bagdad era ca întotdeauna. Dens, haotic şi 
gălăgios. Aerul era încărcat de gaze de eşapament. Nu lipsisem 
nicio săptămână, dar mi se părea că trecuse o veşnicie. Era 
incredibil cum pulsa viaţa aici, în continuare, deşi, între timp, 
mureau oameni aproape zilnic în atacuri cu bombă. Am 
traversat Tigrul pe podul dublu. Era una dintre acele construcţii 
cu care Saddam voise să demonstreze lumii că embargoul nu 
putea să îngenuncheze Irakul. Cele două sensuri de mers cu 
câte trei benzi nu erau unul lângă altul, ci în planuri diferite. 

În depărtare, se putea vedea monumentul soldatului 
necunoscut. Arăta ca un OZN aterizat în mijlocul oraşului. 
Irakienii îl numeau „capacul de WC”. Saddam dorise ca, după 
moartea sa, trupul să-i fie păstrat acolo într-un sicriu de sticlă. 
___De la podul dublu se intra în cartierul comercial Karada. 
Inainte erau multe librării aici. Acum aproape orice magazin 
vindea calculatoare, televizoare şi antene satelit. Pe străzi se 
îngrămădeau cutii de Sanyo, Samsung şi Sony. În vitrine erau 
reclame la filme americane de acţiune: Rambo, Rocky, 
Terminator. 

— De ce se uită compatrioţii tăi la aşa ceva, Arkan? l-am 
întrebat eu. 

Dădu din umeri. 

— Probabil din acelaşi motiv ca voi, nu? 

Mi-era foame. Ne-am oprit la Pizza Hut. Proprietarul copiase 
exact firma lanţului de restaurante american. După ce stătusem 
ore întregi în maşina cu aer condiţionat, canicula m-a lovit drept 
în faţă ca o cârpă umedă, caldă. În faţa magazinului se formase 
o coadă de soldaţi. Aveau arme, căşti şi veste antiglont. 

— Damn God! spuse unul către mine. Here you can get the 
best fucking pizza în this fucking city. 

Nu puteam decât să fiu de acord. Pizza era într-adevăr 
acoperită cu un strat gros de şuncă, roşii şi brânză. 

Ceasul arăta puţin înainte de ora cinci. Era prea târziu să mai 
merg la Abu Ghraib azi. Dar mai era timp pentru o vizită la 
profesorul Flemming. Eram curios dacă mai locuia în Bagdad. 


Bungalow-ul lui Flemming, cu ferestrele acoperite, părea la 
fel de părăsit ca la prima mea vizită. Camera de supraveghere 
mai exista încă. Nu apăsasem încă pe sonerie, dar poarta 
automată s-a şi deschis. 

— Sunteţi singur? l-am auzit pe profesor strigând. 

Îşi strecura faţa lui slaba, palidă prin crăpătura uşii. 

— Da, am răspuns eu. 

Arkan aştepta în maşină. 

— V-am recunoscut pe monitor. Intraţi. Repede! 

Profesorul Flemming dădea impresia de nervozitate. Deşi nu 
se vedea niciun motiv de grabă, alergă teatral în birou. Când m- 
am aşezat pe scaunul din faţa biroului său, am observat imediat 
că dispăruseră documentele. Acele documente în care comisia 
ONU catalogase situaţia din muzeele irakiene. 

— Le-au luat alaltăieri, explică Flemming. Şase oameni 
înarmaţi până în dinţi. S-au comportat de parcă aş fi fost un 
pungaş. 

— Ce au zis? Vreau să spun, ce explicaţie v-au dat? 

— Cică documentele sunt proprietatea Armatei Statelor 
Unite. Profesorul dădu din cap. Dar, în realitate, ţineau de ONU. 
Dar ce puteam să fac? Îşi puse mâinile în jurul unui pahar gol şi 
se uită înăuntru. 

— Cum se face că mai sunteţi încă aici? N-aţi avut avion? 

— De trei zile se împuşcă avioanele. Chiar şi cele civile, 
întotdeauna înainte să apuce să decoleze. Aşa că majoritatea 
zborurilor au fost anulate. 

— Doamne, n-am ştiu nimic de asta! A fost lovit vreun avion 
până acum? | 

— Da, unul. In aripă. Dar pilotul a apucat să aterizeze de 
urgenţă. Profesorul Flemming încă se holba în pahar. Deodată 
spuse: Vă caută cineva. 

— Pe mine? am sărit eu surprins. 

— Da, au fost doi bărbaţi aici. Profesorul puse paharul 
deoparte. Nu ştiu dacă ar trebui să vă întreb de ce şi de cine aţi 
dat. La ultima dumneavoastră vizită spuneaţi ceva de comoara 
de la Nimrud. 

— Da, şi? 

— Păi, ăsta ar fi motivul pentru care vă caută cei doi tipi. Pot 
să vă spun că nu păreau tocmai simpatici. Erau arabi. Purtau 


costume şi vorbeau fluent englezeşte. M-au interceptat când mă 
întorceam de la o recepţie la ambasadă. 

— Şi ce voiau să ştie? 

— Dacă vă cunosc. 

— Şi ce le-aţi răspuns? 

— Am spus că da. La urma urmelor, au venit mulţi jurnalişti 
la mine. Unul m-a înşfăcat de umăr şi m-a întrebat ce aţi vrut de 
la mine. l-am spus că vă interesează activitatea mea, dar nu v- 
am putut ajuta, pentru că mă pregăteam să mă întorc în 
Germania. 

— Şi asta a fost tot? 

— Apoi au vrut să ştie unde vă găsesc - ceea ce, bineînţeles, 
n-am putut să le spun. 

Am încercat să mă gândesc cine altcineva în afară de 
Lambert ar vrea să mă caute. Mi-a trecut prin minte Iniţiativa 
pentru Formarea Profesorilor. Şi mi-am mai adus aminte că 
uitasem cu desăvârşire să anulez întâlnirea noastră din Basra. 
Dar ei precis nu mi-ar trimite pe cap doi tipi înfricoşători. Deci 
nu putea fi decât Lambert. Dar cum de a dat de profesorul 
Flemming? 

— Aţi mai vorbit despre mine cu cineva înainte? l-am întrebat 
eu. Poate la recepţia de la ambasadă? 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? 

— Da, spuse el enervat. Doar ştiu ce vorbesc. Şi cu cine. 

x 


L-am lăsat pe profesorul Flemming şi mai nervos decât îl 
găsisem. Nici eu nu mă simţeam mai bine. Pe drum înspre hotel 
l-am rugat pe Arkan să fie atent dacă nu cumva eram urmăriţi 
de la casa lui Flemming. S-a tot uitat în oglinda retrovizoare. Şi 
eu m-am tot întors să mă uit în spate. Când am coborât în faţa 
hotelului, Arkan de-abia aştepta să-şi vadă familia. Cred că nu 
fusese niciodată plecat de acasă mai mult de o zi. Ne-am dat 
întâlnire a doua zi de dimineaţă la opt. 

Portarul mă salută cu un zâmbet de „bine aţi revenit”. I-am 
întins paşaportul în care îi pusesem douăzeci de dolari bacşiş şi 
am căpătat ultima camera liberă. Era pură întâmplare că tocmai 
astăzi plecase o echipă britanică de televiziune. Datorită piscinei 
care funcţiona din nou, hotelul era cel mai căutat loc din 
Bagdad. 


Camera mea se afla la etajul patru, şi încă nu se făcuse curat. 
Locatarul dinainte fumase probabil ţigară de la ţigară. Mi-am 
aruncat bagajul pe pat şi am deschis uşa de la balcon. Jos în 
piscină înotau două femei în bikini. Pe terasă erau scaune şi 
mese noi, albe, din plastic. Aproape toate locurile erau ocupate. 
Chelnerii aduceau bere şi vin. Când au ieşit din apă cele două 
femei, toate capetele bărbaţilor de lângă piscină păreau 
teleghidate. Toţi se holbau la fundul lor. 

De-abia la a doua privire i-am remarcat pe soldaţii care se 
postaseră în jurul piscinei. Unul stătea pe un scaun între 
tufişurile înalte. Alţi doi stăteau la ferestrele deschise din aripa 
opusă de clădire. Seara am aflat de la un fotograf belgian că 
fuseseră mai multe ameninţări cu bombă la hotel. Probabil ale 
islamiştilor. Alcoolul, piscina şi femeile străine în bikini - în 
Bagdad tocmai circulau zvonuri despre orgii sexuale în hotelul 
nostru. 

Dispoziţia de petrecere a colegilor mei nu se schimbase însă. 
La ora zece, unii se îmbătaseră deja. Cei trei soldaţi au fost 
eliberaţi din post şi ne-au făcut cu mâna în semn de rămas-bun. 

— Băieți, veniţi la un păhărel! grohăi cineva către ei. 

Eu nu aveam dispoziţia necesară în seara asta. Gândurile îmi 
erau la bărbaţii care mă căutau, la Philippe, la Kelly şi la Olga. 
Aş fi preferat să fiu în tabăra noastră din Sunadi. Am încercat să 
pun întrebări care să nu trezească suspiciuni, ca să aflu dacă se 
mai ştia ceva despre moartea lui Grobel, câteva informaţii care 
nu fuseseră publicate. Cazul nu părea să intereseze pe nimeni în 
mod deosebit. 

— Probabil o tragedie din dragoste, spuse un reporter cam 
distant, care lucra pentru New York Times. Aici se întâmplă 
lucruri mult mai grave. 

„Câtă dreptate ai!” mi-am zis eu. 


Capitolul 25 


Telefonul din cameră sună; era Arkan. Dormisem prea mult. 
Aştepta deja de o jumătate de oră în holul hotelului şi era prost 
dispus. 

— Dă-mi cinci minute, am spus eu. 

Douăzeci de minute mai târziu, ieşeam din lift. Arkan mă privi 
obosit. Avea ochii roşii şi înconjurați de cearcăne adânci. Purta 
încă pantalonii negri, murdari din ziua precedentă. Nu l-am 
întrebat nimic despre asta. Când am părăsit centrul Bagdadului 
şi s-a mai aerisit traficul, a început să povestească singur. 
Avusese scandal cu tatăl lui, din cauza mea. Taică-său era de 
părere că am o influenţă proastă asupra lui Arkan. Pentru că fiul 
sau nu se mai ruga de săptămâni întregi. 

Arkan ascultase ocările până mult după miezul nopţii, şi la 
patru şi jumătate se sculase deja. Rugăciunea de dimineaţă la 
moschee. Rareori se putea observa la Arkan că era furios. Gonea 
ca nebunul. 

— Tatăl tău o să se liniştească, am spus eu. Şi de unde ştie el 
că nu te-ai rugat? 

— M-a întrebat. 

— Şi de ce i-ai spus adevărul? 

— Mister Michael! Doar nu pot să-l mint pe tata! 

Ce puteam să răspund în situaţia asta? 

Uşurat că se terminase drumul, am coborât din maşină în faţa 
închisorii. Nu văzusem niciodată Abu Ghraib de aproape. Numai 
dimensiunile erau de ajuns să te bage în sperieţi. Terenul se 
întindea cu siguranţă pe mai mult de un kilometru pătrat. De jur 
împrejur era un zid de înălţimea unei case şi la fiecare câteva 
sute de metri, câte un turn de pază. Fiecare irakian pe care-l 
cunoşteam avea măcar o rudă care fusese târâtă aici de către 
satrapii lui Saddam şi nu se mai întorsese niciodată. 

Cele două aripi ale porţii principale erau îndoite şi aveau 
balamalele găurite de gloanţe. Rudele prizonierilor reuşiseră 
după sfârşitul războiului să pătrundă aici cu ajutorul unui 
lansator de grenade. Acum intrarea era păzită de două tancuri 
americane. Abu Ghraib fusese repusă în funcţiune abia de patru 
săptămâni. Se pare că era o soluţie provizorie. Pentru că nu mai 


era loc pe stadionul de fotbal. Acolo erau ţinuţi prizonierii în 
corturi. Pe atunci încă nu auzisem nimic despre porcăria că 
americanii ar utiliza tortura la Abu Ghraib. 

Soldaţii de pază erau tipi albi, cu grumaz de taur. Le-am 
arătat paşapoartele şi legitimaţia mea de presă. 

— Sunt interzise camerele de luat vederi! spuseră ei cu 
asprime. 

Am fost percheziţionaţi de două ori. Apoi un soldat ne-a 
însoţit la comandant. Am mers pe jos aproape cincisprezece 
minute. Am trecut pe lângă clădiri plate, cu zăbrele ruginite, de 
care se încârligau degete murdare. Bărbaţi cu bărbi întunecate 
şi feţe grave priveau după noi. Unii strigau ceva. Cine primea o 
celulă deasupra solului se putea considera norocos. Cele mai 
multe celule de la Abu Ghraib erau sub pământ. 

L-am întâlnit pe comandant în faţa unei barăci vopsite în 
turcoaz, cu ferestre nezăbrelite. Stătea sprijinit la umbră, sub 
un vechi şopron pentru biciclete, şi fuma. Evident, aştepta pe 
cineva. Avea umerii mai laţi decât soldaţii de pază. Cămaşa îi 
atârna peste pantaloni, iar pe capul tuns zero, bronzat, îi trona 
un chipiu mototolit. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnilor? se interesă el pe un ton 
ascuţit, milităresc. 

Povestea pe care i-am servit-o suna mai mult sau mai puţin 
logic. Avea menirea să-i lase impresia că face ceva pentru 
imaginea şifonată a americanilor. Am afirmat că moartea unui 
funcţionar german ONU dăduse naştere unor teorii ale 
conspirației în Europa. Presa specula că ar fi existat un substrat 
politic al asasinatului. Se vehicula chiar şi posibilitatea că CIA-ul 
şi-ar fi băgat coada, aşa citisem. 

— Vrem să clarificăm circumstanţele, şi de aceea dorim să 
vorbim cu principalul suspect, mi-am încheiat eu discursul. 

Comandantul îşi dădu chipiul pe frunte. 

— Mda, spuse el şi trase adânc din ţigară. Vă referiţi la 
Svetlana Jurova? 

Am dat din cap. Deci Jurova era numele de familie. Am 
încercat să-l ţin minte. 

— Trebuie să vă dezamăgesc. Doamna Jurova nu mai e la noi. 

— A fost predată în Germania deja? 

— Nu, eliberată. 

— Când? 


— Astăzi de dimineaţă a venit ordinul de la cartierul general. 
Are un alibi. Şi încă unul de neclintit. Dacă e s-o luăm aşa, n-aş fi 
avut voie de la bun început s-o arestez. 

Trase ultimul fum din ţigara şi azvârli chiştocul în nisip. 

— Ăsta e cel mai bun lucru în ţara asta nenorocită, observă 
el. Poţi fuma nepedepsit. 

— Ştiţi unde o pot găsi de doamna Jurova? am întrebat eu. 

— Presupun că la biroul ONU. 

— Ştiţi din întâmplare şi unde locuieşte? 

— Eu nu. Dar trebuie să apară imediat şoferul meu. Poate ştie 
el ceva. L-am rugat s-o ducă pe doamna Jurova la Bagdad. 
Măcar atât puteam face pentru ea. 

— Ce alibi are doamna Jurova, de e aşa de neclintit? 

Comandantul scutură din cap şi oftă cu zgomot. De parcă tot 
ce se întâmplase era de neimaginat. 

— Era la New York când a avut loc crima. Există mai multe 
duzini de funcţionari ONU care sunt martori. Nu ştiu ce diavol a 
intrat în oamenii noştri, dar cu siguranţă asta nu va rămâne fără 
urmări. Femeia a fost închisă aici trei zile. Într-o celulă cu toată 
adunătura asta... Se întrerupse înainte de a se enerva şi mai 
tare. Aşteptaţi aici. Mă duc să văd pe unde e şoferul meu. 

Eram surprins de bunăvoința comandantului. Când s-a întors, 
era şi şoferul cu el: un tip grăsuţ, comod, cu ochelari cu ramă de 
os. Ne-a povestit că Svetlana Jurova l-a rugat s-o lase la 
apartamentul ei. Apoi s-o aştepte în stradă. Peste zece minute a 
ieşit din casă. 

— Cam tulburată, şi-a amintit şoferul. 

Avea un geamantan şi nu mai voia să meargă la biroul ONU, 
aşa cum se înţeleseseră iniţial. În schimb, îi zisese s-o lase în 
Karada. Din păcate, şoferul nu mai ştia să spună pe ce stradă 
exact. 

— La dracu’! am înjurat eu încet. De-asta mi-era frică. Şi eu 
în locul ei aş fi dispărut din Bagdad cât mai repede după tot ce 
se întâmplase. 

— Ştiţi, spuse comandantul, poate că nu e bine pentru 
imaginea armatei să se afle asta. Dar, dacă vă ajuta, puteţi vorbi 
cu prizonierii care au stat în aceeaşi celula cu doamna Jurova. 

Şoferul aduse maşina. Un Ford alb cu ferestre fumurii 
blindate. N-am mers mai mult de două minute. Comandantul 
povestea că, pentru el, războiul din Irak avea să se sfârşească în 


două săptămâni. Era rezervist din Oklahoma. Îşi aştepta 
eliberarea de la Washington. 

— I'm damned glad to leave this fucking place, spuse el. 

închisoarea pentru femei era la est. După câte puteam vedea, 
aceasta era singura clădire cu trei etaje. Înăuntru şi afară, 
numai beton cenuşiu. Toate ferestrele erau deasupra solului şi 
aveau ferestre. Mirosea însă a sudoare şi a excremente. În 
fiecare celulă erau trei până la cinci femei. Cele mai multe 
dintre ele stăteau apatice, întinse pe paturi gri. Când ne-au 
observat, cele mai multe şi-au acoperit capetele cu şaluri şi 
basmale. Dacă era să judeci după hainele zdrenţuite, aici erau 
închise cele mai sărace femei. 

— Ce au făcut? am întrebat eu puţin naiv. 

— Posesie ilegală de arme, furt, jafuri, crimă. Toată gama, 
spuse comandantul. 

— Sunt şi teroriste printre ele? 

— Nu. În Irak terorismul e treaba bărbaţilor. 

Prizonierele erau păzite de femei-soldat. Nişte irakiene în 
uniforme gri tocmai împărțeau masa de prânz. Comandantul 
urcă scara la primul etaj, şi apoi merse direct la una dintre 
celulele din spate. Arătă spre o fată într-o fustă roşie, murdară. 
Nu părea să aibă mai mult de şaptesprezece ani. Avea părul 
lung, negru şi încâlcit. Privirea îi era foarte obraznică. 

—E singura de aici care vorbeşte engleză, spuse 
comandantul. Cu ea a stat de vorbă doamna Jurova. Încercaţi-vă 
norocul. Poate scoateţi ceva de la ea. Vă las singuri acum. 
Trebuie să-mi pregătesc plecarea. Râse şi schiţă un salut. Să nu 
scrieţi vreo porcărie! 

Fata îşi puse mâinile pe gratii. Avea unghiile roase. Mă privi 
în ochi. Ne despărţea jumătate de metru. 

— Pah! ţipa ea dintr-odată şi se încovoie. 

Izbucni într-un râs nenatural. Celelalte femei din celulă 
aplaudară. 

— Cum te cheamă? am întrebat eu. Aş vrea să vorbesc cu 
tine. 

În spatele ei pe podea era o basma înflorată tocită. O ridică şi 
şi-o aruncă pe umeri. Îşi băgă mâna printre gratii. Aproape că 
m-am speriat din nou. Am simţit cum îşi plimba degetul pe 
antebraţul meu. 

— Nu vrei să vii înăuntru? întrebă ea. 


— Dacă deschizi uşa, am răspuns eu. 

Chicoti. Suna copilăresc. Dacă n-ar fi fost aşa de neîngrijită, 
probabil că ar fi fost foarte drăguță. Se întoarse încet şi merse la 
fereastră. Era intrarea ei şi o savura. Mă întrebam ce făcuse. 

De parca mi-ar fi ghicit gândurile, Arkan îmi şopti: 

— O prostituată. 

— Chiar crezi? 

Nu mai văzusem o prostituată irakiană. 

Dădu din cap. 

— Mă cheamă Marylin. Ca pe Marylin Monroe. 

— OK, Marylin. Sunt reporter şi o caut pe Svetlana. O 
cunoşti. A fost până astăzi de dimineaţă aici în celulă. 

— Sigur că o cunosc pe Svetlana. Suntem prietene. 

— Atunci precis îmi poţi spune unde o pot găsi. 

— Eşti unul dintre porcii ăia care i-au omorât prietenul? 

— "Ţi-a povestit despre prietenul ei? 

— Normal. [i-am spus doar, suntem prietene. Şi mi-a mai 
spus că se teme. Sper că n-o s-o găsiţi niciodată! 

— Ştii unde e? 

— N-am spus asta. 

— Ascultă, Marylin. Noi nu suntem dintre cei care i-au 
omorât prietenul. Dar ştiu cine sunt tipii. Vreau ca poliţia să 
pună mâna pe ei. Şi pentru asta am nevoie de ajutorul Svetlanei. 

Am vrut s-o las să se gândească. Deodată, celelalte femei din 
celulă au început să discute agitat. Arkan se amestecă în vorbă. 
Până când s-a trezit că era singurul care vorbea. Celelalte femei 
dădeau aprobator din cap. Fata veni din nou la gratii. 

— Nu ştiu unde e Svetlana, îmi spuse ea. Dar ieri la prânz a 
primit un mesaj. 

— Prin poştă? 

Chicoti din nou. 

— Astfel de mesaje nu vin prin poştă. Să spunem că era o 
notiţă. Ştiu asta pentru că era în arabă, şi eu a trebuit s-o 
traduc. 

— Ce scria în mesaj? 

— Conţinutul era ceva de genul: „Am făcut ce m-aţi rugat. Am 
primit asigurări că în curând veţi fi liberă. Vă aştept când se 
termină totul. Mult noroc, Mohammed”. 

— Fiecare al doilea bărbat din Irak se numeşte Mohammed, 
am spus eu. Mai există vreun alt indiciu? 


— Svetlana a spus că e foarte influent. Mai mult nu ştiu. 

I-am întins douăzeci de dolari. 

— Mulţumesc că ne-ai ajutat! 

Strecură discret bancnota în fusta ei roşie. După ce-am ieşit 
din clădire, ne strigă pe fereastră. 

— Hei, mister! Dacă o găsiţi pe Svetlana, transmiteţi-i 
salutări de la Shirin. 


Capitolul 26 


— Ce i-ai spus de fapt, de a început deodată să vorbească cu 
noi? l-am întrebat eu pe Arkan în drum spre maşină. 

— Că am să mă rog pentru ea. 

M-am uitat uimit la el. Arkan nu era genul care să facă astfel 
de glume. Cel puţin aşa crezusem până atunci. 

— E o prostituată, ce naiba! am spus eu. 

— Da. 

— Să înţeleg că o cunoşteai? 

— Nu. Dar ce credeţi, Mister Michael? 

Arkan se înroşi. 

— Sunt taximetrist. Şi taximetriştii cunosc multa lume. Am 
dus-o odată la un... Căuta expresia potrivită... La un client. 

— Şi de aceea a avut încredere în tine? 

— Clientul era un prieten de-al meu. 

— Înţeleg. 

Ezitam să-l mai întreb ceva. Am lăsat-o aşa. Poate că existau 
totuşi câteva pete negre pe sufletul de musulman al lui Arkan? 

— Aveţi vreo idee cine ar putea fi acest Mohammed, Mister 
Michael? schimba el repede subiectul. 

— Din păcate, nu. Un Mohammed influent... sunt mulţi de- 
ăştia. Trebuie să aibă ceva de-a face cu economia sau cu 
politica. Altfel nu ar fi avut puterea să scoată pe cineva din 
închisoare. Ar putea fi o legătură între el şi ONU. Svetlana asta 
probabil că l-a cunoscut în vreo conjunctură. 

Arkan mă duse la hotel. L-am rugat să facă nişte 
cumpărături. Alimente şi bere pentru Sunadi. Când am ajuns în 
camera mea, mi-am deschis telefonul prin satelit şi am încercat 
să o sun pe Kelly. Avea telefonul închis sau nu avea semnal. 
Poate că îmi trimiseseră deja un e-mail. Ne propuseserăm să ne 
informăm permanent unii pe alţii de ce se întâmpla. Mi-am luat 
laptopul, m-am dus pe balcon şi m-am conectat la internet. 

Primisem şase mailuri noi. O veche prietenă voia să ştie cum 
îmi mai merge (îi răspund mai târziu). Banca îmi oferea un 
credit instant avantajos (n-am nevoie). Senatoarea berlineză 
însărcinată cu cultura mă invita la un vernisaj (oricum, nu m-aş 
fi dus). Cantina noastră vindea pe viitor chifle începând cu ora 


cincisprezece (era şi timpul!). O altă ofertă pentru un credit 
instant. Mailul cu numărul şase venea din străinătate. Scrisese 
Pinochet. Voia să ştie când avea să primească odată rezultate. 
Sau dacă doar mă distram acolo. Imbecilul! 

I-am scris politicos înapoi, cu CC la redactorul-şef. I-am scris 
despre colaborarea noastră cu CNN. Cum am cercetat clinica şi 
am găsit soldaţii împuşcaţi. Că soldaţii trebuie să fi fost şi ei în 
spatele lui Lambert. Am relatat despre moartea lui Helmut 
Grober şi că din această cauză mă aflam la Bagdad. Pe scurt, 
ştiam unde se află ascunse comorile. „Pe scurt”, era mereu o 
formulare potrivită, chiar dacă treaba avea să dureze o veşnicie. 

Mai apoi am intrat pe Google. Poate că, dacă introduceam 
cuvintele-cheie „Mohammed”, „Bagdad”, „politică”, Naţiunile 
Unite", găseam vreun indiciu. Tocmai când voiam să încep 
căutarea, s-a auzit un ţârâit uşor care mă anunţa că am primit 
un e-mail nou. Era de la Kelly. Scrisese Philippe. 


Hei, bătrâne! 

Am verificat ieri rezerva de bere. Mai sunt 
cincisprezece cutii. Asta ne ajunge fix trei zile. Aşa 
că nu uita să reaprovizionezi. La tine cum merge? 
Sper că ai găsit-o pe Svetlana asta şi ai scos ceva de 
la ea. Am mai mers o dată ieri prin împrejurimi. 
Nimic. Când stau în rahatul ăsta de Humvee al CNN- 
ului, mi-e frică în orice moment să nu ne nimerească 
vreo grenadă. Ştiai că nici măcar nu e blindată cutia 
asta de conserve? Olga te salută călduros. E ceva 
între voi? Să ştii că o să mă dau la Kelly dacă trebuie 
să mai stau mult pe aici şi să mă plictisesc. 

Când ai timp, poţi să treci pe la baia turcească şi 
să transpiri un pic şi pentru mine. Salută-l pe 
Mohammed, dacă-l vezi. 

A bientôt, 

Philippe 


Am deschis cu putere portiera de la maşina lui Arkan. 

— Ştii baia turcească din strada Nidhal? 

— Acolo unde aţi auzit discuţia dintre acest Mister Lambert 
ŞI...? 

— Da, exact. 

— Sigur c-o ştiu. 


— Atunci cale-o! Ne grăbim! 

Ca de obicei, după-amiaza târziu în Bagdad toate străzile 
erau pline. Arkan folosea fiecare scurtătură care apărea: prin 
curţi interioare, pe sens interzis; la un moment dat a luat-o pe 
trotuar. Pietonii înjurau. Strada Nidhal era la cincisprezece 
minute de hotel, dacă nu era trafic. Am ajuns acolo în treizeci de 
minute. 

Am bătut la uşa neagră din oţel. Ferestruica s-a deschis 
imediat. Ochii neîncrezători ai şefului băii m-au scrutat. Se făcea 
că nu mă văzuse niciodată. Arkan îi spuse că trebuie să stau de 
vorbă cu Mohammed, şeful lui. 

— Sunt un prieten de-al lui, am spus eu. 

— Mohammed nu e aici, minţi şeful băii. 

— Vine astăzi? 

— Mohammed nu spune niciodată când vine. 

În acel moment apăru un Range Rover negru nou-nouţ şi 
frână cu zgomot. Din maşină se auzea muzică arabă. Un bărbat 
cobori. La început nu l-am văzut decât din spate. Dar înălţimea 
să de aproape doi metri a fost de ajuns să-mi dau seama că 
trebuia să fie Mohammed. Spre norocul meu, m-a recunoscut 
imediat. Veni spre noi radiind. 

— Întreabă dacă vrem un masaj, a tradus Arkan. 

— Nu, numai să stăm de vorbă, am spus eu. Şi convinge-l că e 
ceva confidenţial. 

Mohammed dădu din cap plin de înţelegere. Să-l urmăm în 
biroul lui. Administratorul băii ne ţinu politicos uşa deschisă, în 
mers, Mohammed mă întrebă de Philippe. 

— Philippe lucrează la un reportaj în nord, i-am explicat eu. 
Are ceva de-a face cu vizita noastră. 

— Aha, răspunse Mohammed. De parcă nu mai exista nicio 
îndoială în ceea ce ne privea. 

În biroul său mirosea ca peste tot la baia turcească: a 
umezeală şi a săpun. Mobilierul era din anii şaptezeci. In 
schimb, avea cel mai mare ecran plat Samsung pe care-l 
văzusem vreodată. Mohammed a dat imediat drumul la 
televizor. Bloomberg-TV cu cotaţiile de la bursă. Sună telefonul 
vechi de pe biroul său. Probabil era un apel din interior, pentru 
că, în Bagdad, liniile telefonice încă nu funcționau. Convorbirea 
dură o vreme. Între timp veni un tânăr cu un şorţ alb şi aduse 


ceai. Când Mohammed termină convorbirea, lăsă receptorul 
lângă aparat. 

— Acum are timp pentru noi, spuse Arkan. 

— Întreabă-l dacă-l cunoaşte pe Helmut Grâber. 

La auzul numelui, Mohammed deveni dintr-odată atent. Opri 
televizorul. 

— Da, s-a întâmplat o tragedie, spuse el. Helmut era un 
prieten bun. Suferea de bronşită. l-am recomandat să vină mai 
des la baia turcească. 

— De fapt, nu voiam să vorbim despre Helmut Grober, am 
continuat eu, ci despre o colegă de-a lui. Se numeşte Svetlana 
Jurova. 

Mohammed scutură speriat din cap. 

— Zice că n-o cunoaşte, spuse Arkan. 

— Explică-i că nu-l cred. Era prieten cu Grober. Vorbeau 
precis şi chestiuni private. 

Răspunsul lui Mohammed fu scurt. 

— Nu ştiu nimic despre viaţa privată a lui Helmut, traduse 
Arkan. Numai că era căsătorit în Germania şi că avea doi copii. 
Nu vorbea niciodată de iubita lui. 

— A spus iubită? am întrebat eu. 

Arkan dădu din cap. 

— Chiar iubită? 

— Daaa. 

— Dar i-ai spus că Svetlana Jurova era colegă? 

— Am tradus exact întrebarea dumneavoastră, Mister 
Michael. 

Carevasăzică, Mohammed minţea. Precis el fusese cel care o 
scosese pe Svetlana Jurova din închisoare. Dar cum aveam sa-l 
conving să aibă încredere în mine? 

— Presupunem că Svetlana Jurova se afla în mare pericol, am 
spus eu. Şi ştim că dumneavoastră aţi ajutat-o să iasă din Abu 
Ghraib. 

Când Mohammed a ridicat mâinile în semn de apărare, am 
continuat pur şi simplu: 

— Îmi imaginez ca a trebuit să-i promiteţi Svetlanei că nu 
vorbiţi cu nimeni despre ea. Dar avem nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. Neapărat. Lucrez cu Philippe la chestiunea 
asta. Mă aşteaptă. Fără Svetlana Jurova nu putem avansa. 


Mohammed se întoarse într-o parte cu scaunul de la birou. 
Bătea din picioare şi se uita pe fereastră. Vizavi licărea o 
reclamă luminoasă. L-am lăsat să se gândească. Tăcerea a durat 
aproape două minute. Apoi s-a ridicat şi a părăsit încăperea cu o 
replică scurtă. 

— Ne-a spus să aşteptăm, mi-a tradus Arkan. 

Aşadar, am aşteptat. Cinci minute mai târziu, tânărul cu şorţ 
alb a venit şi ne-a mai adus două pahare cu ceai. După alte zece 
minute, a adus o farfurie cu humus. Nu mâncasem nimic toată 
ziua, dar nici nu-mi era foame. Arkan mâncă tot. Când tânărul a 
intrat a treia oară în cameră, nu mai purta şorţul. 

Am părăsit împreună baia turcească. Range Roverul negru al 
lui Mohammed nu mai era în faţa uşii. Tânărul a luat-o la 
dreapta. Mergea atât de repede, încât mă temeam să nu-l 
pierdem în mulţime. Ne-am oprit două străzi mai încolo. In faţa 
unui cinematograf, unde rula un film vechi cu James Bond. 
Tânărul s-a uitat cu atenţie în jur. Apoi ne-a condus prin dreapta 
casei de bilete pe o scară. Pe trepte era gunoi. Nu exista 
balustradă. Precis fusese furată de huligani. Am urcat la etajul 
cinci. Sus rămăsesem fără suflare. Arkan a fost nevoit să tragă 
nişte vânturi din cauza humusului. Tânărul bătu încet la uşa din 
stânga. Aceasta se deschise cu precauţie. 


Capitolul 27 


În spatele uşii era o siluetă gri. Păr grizonat, fustă gri, bluză 
gri, piele cenuşie. Numai ochii îi erau albaştri. Fuma. Mi-o 
imaginasem cu totul altfel. O credeam mai drăguță, sincer să fiu. 
Imaginea mea despre o iubită nu se potrivea cu alura unei 
contabile. 

Ma aşteptam ca Mohammed să fie la ea. Dar era singură, în 
afară de baie şi de bucătărie, apartamentul mai avea doar o 
cameră. Acolo era o canapea întinsă, pentru a servi drept pat, o 
masă de lemn şi un dulăpior. Aerul era încins şi înecăcios. Pe 
podea era o valiză Samsonite deschisă, cu haine de damă. 

Svetlana Jurova nu se prezentă. Spuse doar: 

— Am auzit că mă căutaţi. 

Vorbea în germană. Aproape fără accent. 

Eu şi Arkan ne-am aşezat pe pat. Ea a rămas în picioare la 
fereastră şi a strivit ţigara pe o farfurie, pe care era deja un 
morman de chiştocuri. Arkan mă înghionti cu genunchiul de 
parcă ar fi vrut să întrebe: „Ea e?” Am dat din cap că da. 

— Scria în ziar că sunteţi din Ucraina, am început eu discuţia. 

— Da. Dar am lucrat zece ani pentru Armata Sovietică în 
RDG, iar după sfârşitul Războiului Rece, la Consulatul Ucrainei 
din Viena. Vocea îi suna sigură pe ea. Mohammed mi-a spus că 
m-aţi căutat la Abu Ghraib. 

— Da, trebuie să vă transmit salutări de la Shirin. 

— O, Doamne! Micuța. Biata de ea. E deja de două luni acolo. 
Numai pentru că a furat o sută de dolari de la un tip. 

— De la un american? am întrebat eu. 

— Nu, prostituatele irakiene nu se duc niciodată cu 
americani. Cred că toţi americanii au SIDA. Din punctul ăsta de 
vedere, propaganda vechiului regim şi-a atins scopul pe deplin. 
Dar doar n-aţi venit aici să vorbim despre Shirin. 

— Nu, ci despre Helmut Grober. Sau despre cum aţi ajuns la 
Abu Ghraib. Comandantul închisorii zicea că ar fi fost o întreagă 
măgărie la mijloc. 

— Aşa se poate numi. Dar nu mă întrebaţi de ce. 

— N-aveţi nicio idee. 

— Nu. Sper că nu va deranjează dacă fumez. 


Îşi aprinse o nouă ţigară şi deschise fereastra. Zgomotul 
străzii pătrunse în încăpere. 

— Când am fost arestată, tocmai venisem de la New York cu 
un avion al ONU, continuă ea. Am mers cu un taxi de la aeroport 
la apartamentul meu. N-a durat douăzeci de minute, că a şi 
bătut cineva la uşă. M-am uitat pe vizor. Erau trei soldaţi 
americani. Nu m-am gândit la nimic rău şi am deschis. Au dat 
buzna ca sălbaticii. Unul dintre ei m-a lipit de perete. O femeie 
m-a percheziţionat şi mi-a pus cătuşe. Nu am putut spune nimic 
de spaimă. A fost un coşmar, şi încă nu m-am trezit din el. M-au 
ridicat de acasă. Jos în stradă îi aştepta maşina. A trebuit să urc, 
şi m-au dus la Abu Ghraib. 

Trase din ţigară până când scrumul se făcu de un centimetru. 
Acum îi tremurau degetele. 

— Şi când vi s-a spus de ce aţi fost arestată? 

— Nici nu mai ştiu. Cred că pe drum. Doamne Dumnezeule! 
Nici nu ştiam până atunci că Helmut era mort. Apoi la Abu 
Ghraib m-au băgat într-o celulă. Aţi văzut-o. Acolo femeile s-au 
străduit să fie drăguţe. Numai nesiguranța cu privire la ceea ce 
avea să se întâmple cu mine mă înnebunea. Am cerut să fie 
informaţi cei de la ONU. Dar paznicele americane mi-au spus că 
nu există telefon. Trebuia să am răbdare până a doua zi. 
Dimineaţa a venit cineva din administraţia civilă. Un soi de 
procuror. Nici măcar nu ştia că fusesem arestată. Zicea că avea 
să revină după-amiază - dar n-a mai venit. 

— Şi atunci l-aţi înştiinţat pe Mohammed? am întrebat eu. 

Dădu din cap. 

— Da. Prin irakienele care împărțeau mâncarea la Abu 
Ghraib. Costă zece dolari să strecori afară o scrisoare. 

— De unde îl cunoaşteţi pe Mohammed? N 

— Este... se corectă. Era prieten cu Helmut. Incă de dinainte 
de război. Helmut vorbea fluent araba. Zâmbi... Când vorbea 
arabă nu se bâlbâia niciodată. El şi Mohammed se cunoşteau de 
la cursele de cai. Acolo se întâlneau înainte toţi oamenii 
influenţi. De generaţii întregi familia lui Mohammed se bucură 
de mare respect în Irak, chiar şi fără să coopereze cu clanul lui 
Saddam. Astfel de oameni sunt şi astăzi foarte importanţi pentru 
americani. Ştiam că o să mă scoată din închisoare. Dar, când am 
ajuns astăzi de dimineaţă în apartamentul meu, am avut parte 
de a doua sperietură. Trase din ţigară. Arăta de parcă explodase 


o bombă. Toate hainele mele erau pe podea. Toate sertarele 
fuseseră smulse din dulapuri. 

— Lipsea ceva? 

— Nu pot să-mi dau seama. Am stat prea puţin acolo. Dar, 
dacă mă gândesc acum, îmi aduc aminte că aparatul meu de 
fotografiat era pe podea. Deci nu au fost hoţi obişnuiţi. Nu l-ar fi 
lăsat acolo. 

— De ce nu v-aţi adresat direct la ONU? 

— Nu vă daţi seama? 

— Va temeţi. 

— Bineînţeles. În cine să mai am încredere? Cred că Helmut 
se băgase în ceva din care n-a mai putut scăpa. 

— A bătut vreun apropo? 

— Niciodată. Tăcu un moment. Sunt multe lucruri pe care 
Helmut a preferat să le ţină pentru el. De exemplu, jocurile de 
noroc. Vreau să spun că era un jucător înrăit. Despre asta am 
aflat abia acum câteva săptămâni. Eram împreună la Beirut, iar 
Helmut a pierdut într-un cazino zece mii de dolari. Vă imaginati 
că i-am ţinut o prelegere. Atunci am aflat că era în datorii până 
în gât. De aceea, soţia lui voia să divorţeze. 

— E ceva ce v-a lăsat Helmut Grober în păstrare? 

— Vă referiţi la ceva de genul: „Dacă mi se întâmplă ceva, du 
asta la poliţie”? 

— Da, poate. 

Scutura din cap. 

— Ce vă spune numele Rainer Lambert? 

Se gândi puţin. 

— Are ceva de-a face cu o organizaţie de ajutorare? 

— Iniţiativa Germană pentru Reconstrucţie în Irak. 

— Am auzit de ei. Fac ceva în domeniul medical, nu-i aşa? Nu 
mă pricep la asta. Organizațiile umanitare au fost întotdeauna 
apanajul lui Helmut. 

— A menţionat numele vreodată? 

— Precis nu. 

— Sau a vorbit despre Sunadi? 

— Despre ce? _ 

— Sunadi este o localitate. In nord. 

— Nu, n-am auzit niciodată. 

— Aţi vorbit vreodată cu Helmut Grober despre arta antică 
irakiană? 


— Artă? Niciodată. Nu-l interesa aşa ceva. 

Bineînţeles că m-am gândit şi la varianta că Svetlana Jurova 
minţea. Că ea şi Mohammed jucau excelent teatru şi că, în 
realitate, erau şi ei în afacere. O mare conspirație. Dar intuiţia 
îmi spunea altceva. Grober nu avusese încredere în nimeni. 
Fusese un fricos. Ştia că îşi risca existenţa. Şi era obişnuit să 
tăinuiască anumite lucruri. Aşa cum îşi ascunsese şi pasiunea 
pentru jocuri de noroc. 

Dar ce nu-mi puteam explica logic era de ce fusese arestată 
Svetlana Jurova în această acţiune discreţionară. M-am gândit la 
ce scrisese informatorul lui Kelly: „Dar fiţi cu băgare de seamă. 
Se prea poate ca nu orice soldat american pe care îl întâlniți în 
timpul cercetărilor să vă fie prieten”. N 

Se făcea ora zece. Trebuia să încheiem. In curând avea să se 
dea stingerea. 

Svetlana  Jurova plănuia să părăsească Bagdadul în 
următoarele două zile. Unde, nu voia să spună. Mohammed 
făcea toate pregătirile. Presupuneam că avea să părăsească ţara 
prin Iran. Era ruta cu cele mai proaste şosele, dar era cea mai 
bună variantă pentru a dispărea neobservat. 

Am convenit să ne mai întâlnim o dată a doua zi, de 
dimineaţă, la nouă. În uşă, Svetlana Jurova zise: 

— Nu mi-aţi spus de ce vreţi să ştiţi toate lucrurile acestea. Şi 
nici nu o să vă întreb. Sper doar că adevărul va ieşi cândva la 
iveală. 

— Sigur, am răspuns eu. Cu siguranţă. 


Capitolul 28 


Noaptea aceea a fost una dintre cele mai sângeroase de la 
sfârşitul războiului încoace. În apropierea hotelului nostru, 
cineva încercase să asasineze un înalt demnitar al Ministerului 
Apărării al Statelor Unite. În atacul asupra convoiului său au 
murit douăzeci şi doi de oameni. Aproape toţi civili irakieni. 
Locuiau în casa în faţa căreia explodase bomba. Funcţionarul 
guvernamental suferise un şoc. Nici urmă de atentatori. Ca 
întotdeauna, pericolul venea din nimic şi dispărea în nimic. 

Priveam de la balcon cum echipele de cameramani şi 
fotografi părăseau în grabă hotelul. Unii purtau veste antiglonţ. 
Nu se mai întâmplase de săptămâni întregi aşa ceva. Când am 
coborât din lift în holul hotelului, am dat peste un ofiţer de presă 
american. Îl ştiam de la televizor. Sergentul Harris, împărțea 
pliante, şi mi-a vârât şi mie unul în mână. 

„Armata Statelor Unite atrage atenţia că jurnaliştilor le este 
interzis să poarte arme pe stradă.” 

— Ce vrea să însemne asta? am întrebat eu. 

— leri am controlat maşina unei echipe de filmare a CBS, 
explică sergentul Harris. Aveau trei kalaşnikovuri în portbagaj, 
pentru cazul în care ar fi fost atacați. Dar nu se poate ca şi 
jurnaliştii să înceapă să se joace de-a războiul. 

Azi Arkan era odihnit. Deşi fusese deja cu tatăl lui la 
rugăciunea de dimineaţă. Am plecat la Svetlana Jurova mult mai 
târziu decât plănuisem. Pe drum mă gândeam dacă nu era 
cumva mai bine să ne facem rost de nişte kalaşnikovuri. N-ar fi o 
problemă în Bagdad. Dar, în caz de ceva, oricum nu aş fi avut 
curaj să apăs pe trăgaci. Am discutat asta cu Arkan. 

— Nici eu n-aş trage, spuse el. Dar Miss Kelly sigur ar face-o. 

— Da, am fost eu de acord. Aia ar fi în stare să meargă şi cu 
tancul prin Bagdad. 

Am găsit un loc de parcare exact în faţa cinematografului. 
Peste noapte se schimbase programul. În locul lui James Bond 
rula acum un film egiptean. America şica-bica. Auzisem de el. 
„Şica-bica” e un fel de limbă arabă a bebeluşilor. Acţiunea nu 
prea se potrivea cu titlul: o fetiţă cuminte din Cairo ajunge în 
SUA şi devine o prostituată, dependentă de droguri. Deşi era 


încă devreme, în faţa casei de bilete era coadă. Mai mult 
bărbaţi. Arkan mi-a explicat că în film apăreau multe actriţe 
foarte sumar îmbrăcate pentru standardele arabe. 

La nouă fără cinci băteam la uşa Svetlanei Jurova. Uşa era 
uşor crăpată, şi a fost de-ajuns pentru a se deschide. Am intrat 
în sufragerie. Valiza Samsonite nu mai era pe podea. Am 
aruncat o privire în bucătărie şi în baie. Svetlana Jurova plecase. 
Apoi am descoperit plicul alb de pe măsuţa de lemn din faţa 
canapelei. Când l-am deschis, dinăuntru a căzut o cheie. În 
scrisoare scria: 


Dragă domnule Bellow, 

Nu interpretaţi plecarea mea precipitată ca un 
semn de neîncredere faţă de dumneavoastră. Nu mă 
îndoiesc de bunele dumneavoastră intenţii. Dar 
Mohammed făcuse deja toate pregătirile de plecare. 

Cred că informaţiile mele nu v-au fost de prea mare 
ajutor. Dar poate cheia aceasta vă ajută mai 
departe. Este cheia de la o cameră de la hotelul 
Aurora. Helmut şi cu mine o închiriasem pentru a ne 
putea întâlni acolo nederanjaţi. Este plătită în avans 
pentru încă o lună. Dacă există vreun loc în care 
Helmut ar fi putut ascunde ceva, atunci acolo este. 
Vă doresc mult noroc. 

Svetlana 
x 

Hotelul Aurora era mic. Orice jurnalist din Bagdad îl 
cunoştea. Despre patron se scriseseră deja nenumărate 
reportaje. Îl chema Saddam Hussein, dar de la sfârşitul 
războiului îşi zicea Anton. Trăise câţiva ani în Austria şi era cu 
siguranţă singurul irakian care luase parte vreodată la 
Campionatul Mondial de Schi. Stăteau mărturie fotografiile din 
restaurantul lui, aranjat cu un dezvoltat simţ al kitsch-ului în 
stilul cârciumilor alpine. Lângă fotografie, o diplomă: cred că 
era din anul '68. 

Cheia pe care ne-o lăsase Svetlana era atârnată de un breloc 
de plastic cu numărul 18 pe el. Nu mai fusesem în camerele de 
la Aurora, dar ştiam că existau două intrări în hotel. Una prin 
restaurant şi o intrare laterală. Am intrat pe cea laterală. 
Tocmai ieşeau doi puşti cu cutii de lustruit pantofi. Mi-a trebuit 


un dolar că să-i conving că pantofii mei sport Nike albi n-aveau 
nevoie de lustru cu crema neagră. P 

Perdelele din camera 18 erau trase. In cameră erau un pat 
dublu, un dulap de haine şi o chiuvetă. Toaleta era pe hol. Am 
deschis dulapul. Inăuntru atârnau doua perechi de pantaloni 
bărbăteşti bej şi diverse cămăşi. În sertare erau câteva perechi 
de pantofi de damă, şosete şi tricouri. Am căutat prin 
buzunarele cămăşilor şi prin ale pantalonilor. Nu am găsit nimic 
în afară de douăzeci de dolari. Arkan trase cuvertura de pe pat 
şi pipăi salteaua să vadă dacă erau cumva găuri. Apoi am tras 
amândoi dulapul la o parte. 

— Să mergem, Mister Michael, spuse Arkan neliniştit. 

Am scuturat din cap. 

— Până acum n-am căutat decât acolo unde ar căuta oricine. 

— Să ridicăm covorul? întrebă Arkan agitat. 

Era nervos. Ideea mi s-a părut foarte bună. 

Douăzeci de minute mai târziu îndepărtasem mocheta gri. 
Era un praf nebun. Strănutam încontinuu. În afară de un ziar 
vechi, cu Saddam pe prima pagină, nu era nimic dedesubt. 
Ciudat era că habar n-aveam ce căutam. Presupuneam că nişte 
acte. Dar de ce, de fapt? De ce să cauţi hârtii în secolul 
suporturilor de date în format mini? 

După o vreme, lui Arkan îi veni ideea de a se uita în ţeava de 
scurgere a chiuvetei. Văzuse de curând un film în care un 
dependent de droguri îşi ascunsese acolo heroina. Am desfăcut 
ţeava. Şi am descoperit într-adevăr un pacheţel învelit în mai 
multe straturi de folie de plastic. Era lipit cu bandă adezivă şi 
legat cu o sfoară de nailon ca să nu fie luat de apă. Inăuntru se 
găsea un fel de card de memorie, cam de mărimea unei cutii de 
chibrituri. 64 MB Compact-Flash. Promitea o grămadă de 
informaţii. 

Ne-am strecurat afară din camera complet devastată. Nu mă 
simţeam ca 007, ci, mai degrabă, ca 007000. 


Capitolul 29 


Aveam nevoie de Kim de la Tokio. Îi spuneam Kim San. Lucra 
ca tehnician la televiziunea japoneză, întreținea camerele de 
luat vederi, computerele şi alte echipamente. Şi era singurul 
străin de care ştiam că fusese fără întrerupere în Bagdad încă 
de dinainte de a izbucni războiul. Kim locuia şi el în hotelul 
nostru. Se pare că nu-l părăsise de mai mult de zece ori. Oricând 
îl căutai pe Kim, îl găseai în faţa computerului. De cele mai 
multe ori se uita la filme de acţiune. Colecţia sa de DVD-uri era 
probabil cea mai mare din tot Orientul Mijlociu. 

Când am intrat în camera lui, se uita la Pulp fiction, unul 
dintre filmele mele preferate. Samuel L. Jackson şi John Travolta 
în rolurile ucigaşilor Jules Winnfield şi Vincent Vega. Tocmai 
începea legendara scenă cu liftul. 


Vincent (curios): „Ce e cu Tony Rocky Horror?” 

Jules: „l-a făcut Marsellus de petrecanie. Precis avea de-a 
face cu nevastă-sa.” 

Vincent (plictisit): „A făcut Tony aşa ceva? A f...?” 

Jules (uimit): „Nu, nu, nu. Nu aşa grav.” 

Vincent: „Atunci ce?” 

Jules: „I-a masat picioarele.” 

Vincent (surprins): „Un masaj la picioare. Asta-i tot?” 

Jules: „lhâm.” 

Vincent: „Cum a reacţionat Marsellus?” 

Jules: „Au venit câţiva bătăuşi şi l-au aruncat pe Tony de la 
balcon. A căzut patru etaje. Jos era o grădină cu acoperiş de 
sticlă. A trecut prin el. De atunci a rămas cu un defect de 
vorbire.” 

Vincent (plictisit din nou): „Ce porcărie!” 


— Vrei să te uiţi? întrebă Kim? 

— Nu, nu, am răspuns zgâindu-mă la ecran. Trebuie să mă 
ajuţi. Am un card de memorie şi nu ştiu ce să fac cu el. 

— Dă să văd! 

Kim îl lăsă pe Samuel L. Jackson înţepenit cu hamburgerul în 
mână. Luă cardul şi îl băgă într-o casetuţă albastră, lângă 
tastatură. Cursorul mouse-ului se mişca pe ecran. 


— E o fotografie. Şi un text. Să le printez? 

— Da, te rog. 

Un minut mai târziu, Kim îmi dădu trei pagini A4. Fără să 
arunc vreo privire la ele, le-am rulat şi am luat cardul. 

— Asta a fost tot? întrebă Kim. 

— Da. 

— Şi modemul tău prin satelit? Mai merge? 

— De minune. 

— Ştii că, dacă ai vreo problemă, Kim te ajută întotdeauna. 

— Da, ştiu. Drăguţ din partea ta. Felul de a fi al lui Kim îmi 
amintea de chelnerul de la restaurantul de sushi. 

— Chiar nu vrei să vezi filmul? 

— Nu, chiar nu. 

Nici în lift nu m-am uitat la cele trei pagini. Aveam 
sentimentul triumfal că, într-adevăr, ceea ce ţineam în mână era 
un pas decisiv în afacerea noastră. Şi voiam să mă uit în linişte 
la ele. Piscina mi se părea un loc bun. M-am aşezat la una dintre 
mesele de plastic. Când a venit chelnerul, am comandat cafea. 
Nu se vedea niciun coleg. Toţi erau ocupați din cauza 
atentatului. Redacţia mea trebuia să se mulţumească de această 
dată cu o relatare preluată de la agenţia de ştiri. Imi şi 
imaginam cum trepida Pinochet. Dar acum nu mă mai interesa. 

Întâi am desfăcut fotografia. Era făcută de la la mare 
înălţime. Am distins un rău spre care se îndrepta o şosea. De 
ambele părţi ale şoselei erau case. În apropiere, erau păduri şi 
mai multe curţi. Ţineam în mână o fotografie aeriană a 
Sunadiului. Dar ce era special în fotografia asta? M-am uitat cu 
atenţie la fiecare centimetru pătrat. Speram să găsesc un indiciu 
privind ascunzătoarea obiectelor de artă. Un marcaj. Am găsit 
casa lui Karim Abdul, locul pe care era astăzi clinica lui Lambert 
şi pâlcul de palmieri unde ne făcusem tabăra. Dar niciun marcaj. 

M-am uitat la celelalte pagini. O scrisoare. Mai precis, un e- 
mail. În engleză. Adresa era: w-j.levisOgmx.com. Expeditorul: 
lambert.rainerGweb.de. M-am uitat la dată: 3 noiembrie 02. Era 
vechi. Textul începea prietenos, cu „Dragă William”, în primele 
rânduri, Lambert întreba dacă Carolin se descurca la noua 
şcoală. Şi ce mai face câinele. „Tot mai muşcă pernele din 
sufragerie?” 

Apoi era vorba despre un proces la Lüneburg. „Nu trebuie să- 
ţi faci probleme din cauza reputației mele, nu am fost 


condamnat”, scria. Nu mă mira că Lambert avusese deja de-a 
face cu justiţia. Totuşi, pentru destinatarul e-mailului era foarte 
important ca Lambert să aibă o reputaţie ireproşabilă. Textul 
continua cu bla-bla-ul familiar-prietenesc. Despre o excursie la 
vânătoare în Polonia, o casă nouă şi aşa mai departe. 

De-abia ultimul paragraf mi-a trezit din nou interesul: „Cercul 
sponsorilor creşte considerabil. Deja am o listă întreagă de 
comenzi. Un interes deosebit a trezit piesa nr. W 14873”. 

x 


Mă aşteptasem ca profesorul Flemming să nu se bucure prea 
tare de vizite repetate din partea mea. Dar totuşi m-a surprins 
cum şi-a ieşit din pepeni. 

Stătusem exact cinci minute în faţa casei şi sunasem ca 
disperatul. Când mi-a deschis, m-a luat în primire: 

— Sunteţi nebun dacă mai veniţi aici încă o dată! 

Astăzi nu mai era palid la faţă, ci roşu ca focul. 

— S-a întâmplat ceva? am întrebat eu. 

— Trebuie să se întâmple ceva? Nu ajunge că vă caută ăia? 

— Au venit din nou? 

— Nu. Dar n-am chef să vă mă văd pe aici şi să-mi staţi pe 
cap. 

Profesorul a închis uşa casei. De data asta nu a mai trecut 
prin formalitatea de a mă invita în biroul său. Am rămas în hol, 
în picioare. Îi simţeam teama. 

— Îmi pare rău, am căutat să-l liniştesc. Dar şi 
dumneavoastră aveţi tot interesul să se clarifice povestea. 

— Nu ştiu dacă ar trebui să-l am. Vedeţi doar ce se întâmplă 
în ţara asta! E anarhie curată! Şi e din ce în ce mai rău! Nicăieri 
nu mai eşti în siguranţă. În fiecare zi, morţi. Oi fi eu bătrân, dar 
n-am chef să mor aici. Şi ar trebui să vă întrebaţi şi 
dumneavoastră dacă nu vă asumaţi poate un risc prea mare. 

În spatele nostru apăru o femeie scundă, plinuţă, cu obraji 
roşii. 

— Secretara mea, o prezentă Flemming. 

Am salutat-o din cap. 

— Domnule profesor, spuse ea, tocmai am primit un telefon 
de la ambasadă. Convoiul cu doamna ambasadoare pleacă joi la 
Amman. Vă transmite că i-ar face plăcere să vă ia cu dumneaei. 


— Doamne ajută! Profesorul se sprijini uşurat de perete. În 
sfârşit plec de aici. Deci, domnule Bellow, îmi spuneţi ce vreţi de 
la mine? 

— O singură întrebare. 

— Şi aceea ar fi? 

— Vă spune ceva „numărul W 14873”? 

— Pentru asta nu trebuia să veniţi la mine. Asta vă poate 
spune orice arheolog de pe aici. Obiectul W 14873 este o vază. 
Aşa-numita vază Warka. A fost descoperită la începutul anilor 
'30 de către nemti pe şantierul arheologic de la Uruk. Are cam 
un metru înălţime, şi desenele de pe ea înfăţişează un festival de 
cult. Este una dintre cele mai importante opere de artă de 
origine sumeriană. 

— Mulţumesc, domnule profesor. Atât voiam. l-am întins 
mâna. Vă doresc o călătorie sigură acasă. 

Mă privi nesigur. 

— Aşteptaţi un moment, spuse el. Mi-am mai adus aminte de 
ceva. Nu cred că are vreo importanţă. Dar m-aţi întrebat dacă 
am mai vorbit cu cineva despre dumneavoastră. 

— Da... 

— Nu la recepţia de la ambasadă... Dar cu o zi înainte. Am 
primit vizita unei doamne... Nu aveţi de ce să vă faceţi 
probleme. 

— Ce doamnă? 

— Nu-i mai ştiu numele. Lucra pentru o organizaţie de 
ajutorare şi mă întreba dacă n-aş putea face ceva pentru ea în 
Germania. Se referea cu siguranţă la donaţii. 

— Şi i-aţi povestit de mine! am spus eu iritat. Era aşa, o 
femeie de înălţime medie? Foarte slabă, în haine de safari, în jur 
de 50 de ani? 

Profesorul dădu afirmativ din cap. 

— Nu vă faceţi griji, domnule Bellow. Nu am menţionat 
numele dumneavoastră. Nici nu mai ştiu cum am ajuns să 
vorbim despre activitatea mea. Şi despre povestea ciudată cu 
obiectele de artă. I-am spus numai că a venit la mine un jurnalist 
din Berlin care urmăreşte un fir interesant. 


Capitolul 30 


Am hotărât ca trebuie să pornim chiar în aceeaşi zi spre 
Sunadi. Totul era clar: Lambert bănuia ca eram pe urmele lui. 
Cine altcineva putea fi misterioasa vizitatoare a profesorului 
Flemming, dacă nu soţia lui Lambert? Aşa se explica şi de ce mă 
căutau cei doi tipi. Flemming, gură-spartă! De ce nu-şi ţinuse 
gura? Să sperăm ca Lambert credea ca nu reuşisem să ajungem 
în Sunadi. 

Portbagajul Toyotei lui Arkan era plin cu alimente. Maşina se 
lăsase foarte tare. Arkan nu uitase nici de bere. Ar fi vrut să mai 
rămână o noapte la ai lui. Dar era şi el de acord că trebuia să ne 
grăbim. La patru fără ceva ieşeam din oraş. Aveam să mai 
parcurgem încă vreo două sute de kilometri până la lăsarea 
întunericului. Pe drum, a început să plouă. Prima ploaie de când 
eram în Irak. Arkan porni ştergătoarele. Tot praful se întinse în 
dâre maro pe parbriz. 

Noaptea am petrecut-o într-un hotel mic şi murdar dintr-o 
localitate numită Alsin. Proprietarul hotelului era veteran de 
război şi îşi pierduse un picior. A reuşit să ne dea ultima 
cameră. Deşi nu mai văzusem nicăieri alţi oaspeţi. Pentru zece 
dolari ne-a făcut la cină tăieţei şi ne-a adus suc delicios de rodii 
proaspăt stoarse. După-masă ne-am dus imediat la culcare. 

Certitudinea că Lambert mă căuta m-a mai preocupat încă 
mult timp înainte de a adormi. L-am şi visat. Împreună cu soţia 
lui în închisoarea de la Abu Ghraib. În orice caz, eu eram cel 
care stătea în celulă. O înjurătură în arabă pe ton scăzut deveni 
parte integrantă din vis. Pentru că nu voia să se termine, m-am 
trezit. Era încă întuneric. M-am uitat la ceas; de-abia vedeam 
cifrele luminoase. Patru sau cinci, bănuiam. 

— Arkan, am murmurat eu obosit. Ce e? 

— Mă scuzaţi, Mister Michael. 

Vocea îi suna plină de durere. 

Am pipăit după firul de la tubul de neon de deasupra patului. 
Când s-a aprins, am strâns dureros din ochi. Arkan stătea pe 
podea cuprinzându-şi cu mâinile piciorul drept şi trăgând aer 
printre dinţi. În faţa lui era un covoraş roşu. Acum auzeam de 


afară strigatele muezinului. Arkan se sculase pentru rugăciunea 
de dimineaţă şi se lovise de piciorul patului. 

M-am dus la chiuvetă, am udat un prosop şi i l-am dat. 

— De ce faci chestia asta cu noaptea-n cap? 

S-a uitat la mine fără să înţeleagă, şi-a înfăşurat piciorul în 
prosop şi a început să se roage. Când a terminat, l-am întrebat: 

— De unde ştii, de fapt, că te-ai rugat în direcţia bună? 

Arkan îmi arătă covorul de rugăciune. În mijloc era cusută o 
busolă. 

Noroc că noaptea încetase ploaia. Odată cu răsăritul soarelui, 
s-a împrăştiat stratul gros de nori şi cerul s-a luminat, înainte de 
micul dejun, am dus lucrurile la maşină. Arkan şchiopăta, dar m- 
a asigurat că putea să conducă. 

Lângă noi era parcată o maşină de teren verde metalizat, 
model japonez. Mai erau deci şi alţi oaspeţi. Am luat micul dejun 
la o cafenea de lângă hotel. În spatele uşii o narghilea colorată 
împrăştia un fum cu miros înţepător. Arkan îmi turnă nescafe 
fierbinte dintr-o cană de tablă îndoită. In timp ce mâncam, a 
venit la masa noastră patronul cu un singur picior şi ne-a încasat 
plata. 

Un sfert de oră mai târziu, am vrut să plecăm. Maşina de 
teren dispăruse. M-am mirat că nu văzusem pe nimeni. Arkan 
porni motorul. Mi-a venit brusc în minte că-mi lăsasem modemul 
prin satelit în cameră. Era pus la încărcat în priza de deasupra 
chiuvetei. M-am întors să-l iau. Când am revenit în parcare, m- 
am oprit un moment în faţa maşinii. Ceva era în neregulă. M-am 
uitat la maşină întâi din dreapta, apoi din partea şoferului. 

— Arkan, ia vino! 

— De ce? 

— Te rog. 

A coborât cu greu, cum şi urcase, de altfel, şi a şchiopătat 
spre mine. 

— Cauciucul din dreapta faţă nu-i cumva cam moale? 

Arkan se sprijini de maşină şi îngenunche pe pământ. 

Apăsă cu degetul mare în cauciuc şi-şi apropie urechea de el. 

— Aveţi dreptate, Mister Michael, cauciucul e înţepat. 

— Poate ca am trecut ieri peste vreo schijă, am spus eu. 

— Nu. Arkan scutura din cap. Atunci azi-dimineaţă cauciucul 
ar fi fost deja dezumflat. În afară de asta... Mai ascultă o data... 


Are o gaură într-o parte. De parca ar fi făcut-o cineva 
intenţionat. 

M-am gândit la maşina de teren. 

— Ai mai văzut pe cineva la hotel în afară de noi? 

— Numai pe patron. 

— Alţi oaspeţi, vreau să spun. 

— Nu, am fost singurii. 

— Ciudat, am spus eu. Când am adus aici lucrurile, mai era o 
maşină. Am arătat locul unde stăteam. Exact aici. 

— Or fi fost hoţi, spuse Arkan. Ei se folosesc de trucuri dintr- 
astea. Mai întâi îţi înţeapă cauciucul, apoi merg în spatele tău 
până când maşina rămâne în pană şi atacă. 

— Dar hoţii n-au maşini de teren scumpe, verde metalizat. 

— Probabil că nu, fu de acord Arkan. 

— Credeţi că puteau fi oamenii despre care a povestit 
profesorul Flemming? 

— Se poate. M-am uitat speriat în jur. Trebuie să schimbăm 
cauciucul. Dar nu aici. 

Arkan merse o bucată pe şosea înapoi spre Bagdad. La 
fiecare câteva secunde mă uitam în spate. Dar nu ne urmărea 
nimeni. Am oprit în faţa unei foste secţii de poliţie bombardate. 
N-a durat zece minute ca Arkan să schimbe cauciucul. Era atât 
de prins de problemă, că şi uitase să şchiopăteze. 


Capitolul 31 


Indiferent dacă erau hoţi sau oamenii lui Lambert, n-aveam 
chef să fiu atacat din nou. Nu ne rămânea nimic altceva de făcut 
decât să mergem la Sunadi pe şosele laterale. Din păcate, 
vechea hartă a Ministerului Turismului nu era destul de 
detaliată ca să ne putem orienta după ea. Aşa că am întrebat. 
Deja după prima jumătate de oră am rămas în drum. Am coborât 
să împing maşina. Treceam prin locuri unde nu erau decât 
câteva corturi şi nişte case de chirpici. Din jumătate în jumătate 
de oră încercam să dau de Kelly pe telefonul prin satelit. Spre 
după-amiază a răspuns, în sfârşit. 

— Unde sunteţi? întrebă. 

Nu ştiam exact. Prin faţa noastră tocmai traversa un ţăran cu 
turma de capre. 

— Am fost urmăriţi, am spus eu. O maşină de teren verde 
metalizat. Să aveţi grijă dacă o vedeţi. 

— Cine v-a urmărit? 

— Cred că Lambert e pe urmele noastre. Dar asta vă 
povestesc mai târziu. Nu ştiu când ajungem: astă-seară sau, 
poate, abia mâine-dimineaţă. Să laşi telefonul deschis. 

— E tot timpul deschis, îmi aruncă ea. Noi avem noutăţi. 
Am... S-a mai auzit doar un scrâşnit puternic, apoi legătura s-a 
întrerupt. 

Am mers şi iar am mers. Ţineam în poală covorul de 
rugăciune al lui Arkan, ca să ne putem orienta. De câteva ori am 
crezut că ne-am pierdut. Dar oamenii de pe marginea şoselei ne 
asigurau apoi că nu mai era mult până la Sunadi. S-a lăsat 
seara. De o oră nu mai întâlniserăm pe nimeni. În jurul nostru 
nu se vedeau decât câmpuri. Brusc, Arkan frână puternic. 

— Ce e? 

— Uite-acolo, americani! 

Cam la o sută de metri de noi am văzut un tanc. Şi nu era 
singurul. Am numărat cel puţin zece. Nu se puteau observa 
uşor, pentru că erau acoperite cu plasă de camuflaj. 

— Să întorc? 

— Nu. Putem să-i întrebăm unde suntem. 


În secunda următoare s-a auzit o bubuitura. În acelaşi timp, 
un fulger a brăzdat întunericul. 

— Sunt nebuni? am strigat eu. 

Nu mai vedeam nimic. 

x 

Ajunseserăm în Sunadi. Mai precis, la baza armatei 
americane care izola Sunadiul. O jumătate de oră mai târziu ne- 
am trezit la realitate numai în nuanţe zdrențuite de roşu şi 
galben. Ăsta era efectul grenadei orbitoare, aşa ne-a asigurat 
ofiţerul care stătea în faţa noastră. Avea să treacă în cursul 
nopţii. Pe masa dintre noi erau paşapoartele noastre şi permisul 
meu ONG roşu. 

— A expirat, spuse ofiţerul. 

Avea o strungăreaţă mare între incisivi. 

M-am uitat la el întrebător. 

— Permisul dumneavoastră ONG a expirat ieri, preciză 
ofiţerul. Nu vă pot lăsa să mergeţi mai departe. 

— Staţi aşa! Am întins mâna după permis. Într-adevăr fusese 
valabil doar o săptămână. Ne aşteaptă colegii noştri. Am fost 
reţinuţi pe drum, altfel am fi ajuns deja de ieri. 

— Îmi pare rău, tinere. Sunadi este o zonă interzisă pentru 
străini. Faceţi rost de un permis nou şi puteţi trece. 

— Să mă întorc la Bagdad numai pentru că a expirat de o zi 
chestia asta? Doar nu vorbiţi serios! 

— Ba da, chiar foarte serios! răspunse ofiţerul neclintit. Eram 
obosit. Eram furios. Dar ştiam că trebuia să mă stăpânesc. 

— Pot să vorbesc cu superiorul dumneavoastră? 

— Este într-o discuţie. Dar vă asigur că nu v-ar spune altceva 
decât mine. 

— Nu ne mai putem întoarce în noaptea asta. Ar fi mult prea 
periculos. 

— O noapte puteţi rămâne la noi în tabără. Vă dăm un cort. 
Primiţi şi ceva de mâncare. Nu vă costă nimic. 

Râse. 

Idiotul. N-avea niciun sens să mai discut cu el. Cunoşteam 
tipii ca el. Acum nu ne mai putea ajuta decât Steve cu 
cunoştinţele lui din armată. Dacă nu, pentru mine povestea se 
încheia aici. Şi eu, tâmpit, să nu mă uit mai atent la permisul 
ONG! 


Trebuia să dau un telefon. Un soldat ne-a însoţit la maşină. 
Ca şi cum am fi încercat să fugim în Sunadi. Telefonul prin 
satelit era în torpedou. De data asta legătura a reuşit imediat. A 
răspuns chiar Steve. 

— Avem probleme, am spus eu şi i-am descris situaţia. 

— Poţi afla numele unităţii şi al comandantului? 

L-am întrebat pe soldat. Mi-a dat un număr şi un nume. 

— Greu, spuse Steve. Mă tem că în noaptea asta nu mai pot 
face nimic pentru voi. Puteţi rămâne acolo până mâine- 
dimineaţă? 

— Da, putem. 

— Bine, o să fac tot posibilul. Dar nu vă pot promite nimic. 
Am primit exact cortul de lângă santinelă. Ofiţerul cu 
strungăreaţă nu s-a ferit să-mi spună că avea de gând să ne ţină 
sub observaţie toată noaptea. Mâncarea venea de la bucătăria 
de campanie. Friptură, cartofi şi mult ketchup. Ne-am aşezat 
lângă un grup de soldaţi care se strânseseră în jurul unui radio. 

Am crezut că aşteptau ştirile. Dar cum a început crainicul să 
vorbească, au închis aparatul. Am intrat repede în discuţie. 
Niciunul dintre soldaţi n-avea mai mult de 21 de ani. Se 
săturaseră până peste cap de Irak. Urau căldura, pustiul şi 
pericolul. Le era dor de familiile lor, de soţii şi prietene. De luni 
întregi nu mai vorbiseră cu nimeni de acasă. 

— Nici nu vreau să ştiu ce se spune la ştiri, recunoscu un 
soldat din Montana. Pur şi simplu nu vreau să aud câţi dintre noi 
au mai murit, când eu nu ştiu ce face mama. 

Toţi dădură din cap. 

Am întins mâna după rucsac şi am scos din el telefonul prin 
satelit. 

— Vrei s-o suni? 

S-a uitat la mine cu ochi mari. 

— In Montana e patru dimineaţa. 

— Nu contează, spuse altul. 

În acea seară s-a vorbit de la telefonul meu în Montana, în 
New York, în Florida, în Minnesota şi în California. Cei mai mulţi 
şi-au sunat părinţii. Unii plângeau. 

Erau mereu discuţii, pentru ca niciunul nu respecta regula, 
să vorbească numai două minute. Nu le-am spus că aş fi putut să 
încarc acumulatorul telefonului de la bateria maşinii. Dacă nu s- 


ar fi terminat la un moment dat bateria, petrecerea telefoanelor 
ar fi durat toată noaptea. 

Mi-au mulţumit din plin şi toţi m-au asigurat că nemţii sunt 
un popor extraordinar. Chiar dacă n-am luptat umăr la umăr în 
război. „Vorbe goale”, gândeam eu. Dar eram cumva emoţionat. 
Cineva a adus un bax de bere rece. Altul, a cărui soţie născuse 
un fiu în timpul misiunii sale în Irak, spuse: 

— Pentru telefonul ăsta, generalul Levis ar trebui să te 
propună pentru Ordinul de Onoare. 

Generalul Levis. Mai auzisem numele ăsta. Abia acum îmi 
dădeam seama că e-mailul de la Lambert era adresat unui 
anume Levis. Când toţi soldaţii se duseseră la culcare, mai puţin 
un portorican din California, am întrebat: 

— Numele acestui general Levis se scrie ca la blugi? Adică L- 
E-V-I-S? 

— Da, el e big boss-ul nostru. Unii îi spun Generalul 
Nevăstuică... „Nevăstuică” înseamnă ceva de genul laş... Pentru 
că nu vrea să facem ordine în Sunadi. Dar cei mai mulţi se 
bucură că nu trebuie să ne riscăm fundul. Aşa cum fac camarazii 
noştri din Bagdad. Şi aşa e destul de periculos aici. În orăşelul 
ăsta de doi bani s-a format o gherilă tare nenorocită. De curând 
ne-au aruncat în aer unul dintre elicoptere. 

— A fost omorât cineva? 

— Din câte ştiu eu, nu. Dar nici noi nu le aflăm pe toate. 

— Generalul e aici? 

— Generalul Levis? Normal că nu. E la cartierul general din 
Bagdad. Nici nu răspunde el de noi. El e mai sus. De cete 
interesează? 

— A, numai aşa. Am cunoscut odată un general pe care-l 
chema Levis, am minţit eu. Dar nu pot să-mi amintesc numele 
Mic. 

— W.].? întrebă soldatul. Rosti „double U, Jey”. 

N-am înţeles. 

— Poftim? 

— Generalul a fost la un moment dat aici. Comandantul 
nostru i-a spus WJ. 

Lambert îi scrisese lui William-]. Levis. 


Capitolul 32 


Încercasem toată dimineaţa să-l sun pe Steve. Între timp se 
făcuse opt, şi toţi soldaţii erau pe picioare de două ore. Când au 
început să alerge prin tabără cântând, cu tot echipamentul pe 
ei, mi-a venit în minte Full Metal Jacket de Stanley Kubrick. Un 
frizer se instalase lângă cortul în care se servea micul dejun. 
Irakian, se pare. În mâna dreapta ţinea o maşină de tuns care 
huruia, în stânga, un pieptene roz. Habar n-aveam care era 
rostul pieptenelui. Soldatul care stătea în faţa lui pe scaun era 
tuns zero. Aproape toţi de aici erau tunşi zero. 

Astăzi era din nou senin. Soarele înţepa. De abia la lumina 
zilei îţi puteai da seama cu adevărat de dimensiunile taberei. 
Erau în preajmă cel puţin doua duzini de tancuri. Tabăra era în 
vestul Sunadiului. Aseară aflasem că mai exista o tabără în estul 
oraşului. Aproape la fel de mare. Reţinerea pe care o afişa acest 
general Levis cu privire la un atac asupra Sunadiului îi făcea 
cinste. Totuşi, la vederea acestei desfăşurării de forţe, 
înţelegeam şi mai puţin. Nicio gherilă nu ar fi făcut faţă acestei 
trupe. 

Ofiţerul cu strungăreaţă ne-a îndemnat de două ori să 
plecăm. A doua oară evident enervat, ne-a dat un ultimatum de 
douăzeci de minute, care a expirat însa în două minute. li mai 
cerusem o dată să vorbesc cu comandantul taberei. Dar nu 
spuse decât: 

— Fără permis ONG nu mergeţi nicăieri! 

În sfârşit, a sunat telefonul prin satelit. Era Steve; de-abia îl 
înţelegeam. Pe fundal se auzeau zgomote de trafic. 

— Ce e? am zbierat eu. Mai spune o dată! 

— Într-o jumătate de oră sunt la voi. 

— Nu se poate mai repede? Vor să scape de noi. 

Steve închise. Am văzut cum ofiţerul ieşise din cortul 
comandantului şi se uita urât la noi. 

— Ce facem? întrebă Arkan. 

— Trebuie să te rogi. 

— M-am rugat deja. Niciun musulman nu s-ar ruga acum. 

— Dar ei nu ştiu asta. Trebuie să câştigăm timp. 


Ofiţerul se îndreptă spre noi. Arkan ezită, apoi îşi despături 
covorul şi îngenunche. 

— Ai tot timpul. Steve vine într-o jumătate de oră. 

— Mă doare degetul de la picior. 

— Arkan, începe-odată rugăciunea! Te rog! 

Ofiţerul şuieră prin strungăreaţă. 

— Trebuia să fiţi plecaţi de mult. 

— Numai să termine rugăciunea. E foarte credincios şi se 
teme că ni s-ar putea întâmpla ceva rău pe lungul drum până la 
Bagdad. Arkan murmura cu voce tare versete din Coran. Ştiţi 
doar că aici sunt ore fixe pentru rugăciune. 

— Da? Ofiţerul se uită la ceas. La opt şi douăzeci şi trei? Bine. 
Când termină, că nu vreau să vă mai văd pe aici? 

Din acel moment a mai durat douăzeci de minute până să 
apară Steve. În ultimele zece m-am ascuns într-un closet 
împuţit. Steve era însoţit de un soldat. Probabil locotenentul de 
pe vremea când era el în armată. Veniseră cu Humvee-ul CNN- 
ului, care se putea identifica datorita plăcuței de înmatriculare, 
pe care scria CNN. Câţiva soldaţi se holbau de parcă ar fi venit 
Madonna. 

Ofiţerul cu strungăreaţă l-a salutat pe prietenul lui Steve. A 
primit de la el o hârtie pe care a citit-o în detaliu şi a răspuns: 

— În ordine! 

Steve îmi făcu semn din cap. 

— Mergeţi la corturi. Vin şi eu după voi. 

* 


Philippe mă îmbrăţişă cu atâta putere, de parcă fusesem 
plecat două luni. 

— La naiba! Mă bucur să te văd, bătrâne, spuse el şi adăugă 
încet: credeam că mă laşi singur cu capra dracului. 

Kelly veni şi-mi întinse obosită mâna. Purta nişte ochelari de 
soare foarte închişi, deşi sub copaci era umbră. Intrebă cu 
reproş: 

— De ce n-ai fost atent când expiră permisele ONG? 

Am ridicat din umeri. 

— Neatenţiile de genul ăsta ne fac munca periculoasă. 

— Bine, bine, am spus eu enervat, n-am făcut-o ca să-mi săriţi 
voi în cap. 


Kelly îşi scoase ochelarii de soare şi-şi masă rădăcina nasului. 
Avea ochii roşii şi cearcăne adânci. Părea să meargă prost, însă 
nu terminase cu mine. 

— Din cauza ta, fostul camarad al lui Steve şi-a riscat slujba. 
Documentul cu care v-a trecut de punctul de control era un 
permis expirat al armatei americane. Am falsificat numele şi 
data. Îţi imaginezi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi observat cineva 
chestia asta! 

Când ne-a întors spatele şi s-a dus în cort, Philippe a răsuflat 
uşurat. 

— Vezi, asta am vrut să-ţi spun. 

Olga ieşi din pădure, unde ne amenajaserăm locul pentru 
spălat. Câteva canistre cu apă de râu în spatele unei paturi 
atârnate între doi palmieri ca paravan. 

— Cum a fost la Bagdad? întrebă ea. Ne-am sărutat pe obraz. 
Ai găsit-o pe Svetlana? 

— Da, am găsit-o. Chiar am dat de ceva care ne-ar putea 
ajuta mai departe. Dar pe aici ce s-a mai întâmplat? Kelly mi-a 
spus la telefon că aveţi noutăţi. 

Olga dădu din cap. 

— Imamul vrea să ne vadă. 

— Imamul din Sunadi? De unde-atâta onoare? 

— Eu şi Kelly am mai fost ieri o dată la Karim Abdul, povesti 
Philippe. El ne-a spus. Zicea că imamul ar şti că ne interesează 
clinica şi că ar vrea să stea de vorbă cu noi. Habar n-am despre 
ce. Am stabilit să ne întâlnim cu el mâine, după rugăciunea de 
prânz. 

Se auzea huruitul înfundat al Humvee-ului. Steve îl dusese pe 
prietenul lui la post şi se întorsese. Mă bătu uşurat pe umeri. 

— Era cât pe ce. 

— Ştiu, am spus eu. Kelly a făcut deja un scandal în toată 
regula. E cam supărată. 

— Îmi imaginez. Nu i-a picat bine chestia. Dar nu e vina 
voastră. Acum aş bea o cafea. 

Philippe aprinse aragazul de voiaj şi încălzi apa. 

— Ce are Kelly? întrebă Olga. 

— Sunt probleme la televiziune. 

— Din cauza articolului nostru? 


— Habar n-am. Kelly nu-mi spune nici mie tot. Ştiu doar că 
noaptea trecută a vorbit mult la telefon cu New York-ul. Semăna 
a ceartă. E sub presiune de mai multă vreme. 

— Credeam că e superstar la CNN. 

— Păi, chiar e. Dar la CNN sunt o groază de oameni care ar 
vrea să devină superstaruri. Kelly a avut mult ghinion în 
ultimele luni. Trebuia să relateze din Bagdad în timpul 
războiului, dar a fost scoasă din ţară de către ministrul irakian 
al informaţiilor în persoană. Comical Ali, ştiţi şi voi: Dumnezeu o 
să lase burţile americanilor să sfârăie în iad! Asta era cu o 
săptămână înainte de a începe atacurile. N-am mai văzut-o pe 
Kelly niciodată atât de disperată. Când am trecut graniţa spre 
Iordania, ea a bocit în maşină. Era o catastrofă că CNN-ul, 
singura televiziune americană, n-avea propriul corespondent la 
Bagdad. Mulţi au încercat s-o învinovăţească pe Kelly. 

— Era vina ei? am întrebat eu. 

— Absolut deloc. Era o decizie politică. Irakienii voiau pur şi 
simplu să arate ce putere au asupra mass-mediei. La primul 
război din Golf, Saddam a avut grijă ca numai CNN-ul să rămână 
în Irak. De data asta, noi am fost cei daţi afară. Asta e! In orice 
caz, Kelly are nevoie de o poveste mare. De un reportaj de primă 
mână. Toate televiziunile trebuie să vadă că ea e încă numărul 
unu. 

Philippe turnă cafeaua şi ne dădu fiecăruia câte o ceaşcă 
aburindă. 

— Circulă o poveste despre Kelly, începu Olga. Cum că în 
timpul războiului din Afghanistan a închiriat un hotel întreg ca 
alte televiziuni să nu poată transmite. Nu-i adevărat, nu-i aşa? 

— Ba, sigur că e adevărat, spuse Steve. 

— V-am spus eu! izbucni Philippe. Işi vărsă cafeaua pe 
pantaloni. La dracu'! 

— Se pare că, într-adevăr, Kelly nu ştie decât de slujbă, am 
spus eu. 

Steve ridică din umeri. 

— Hmm, mormăi el, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu 
ştia dacă era cazul. Are un fiu cu probleme. 

Philippe lungi faţa neîncrezător. 

— Kelly are un fiu? E şi căsătorită? 

— Nu. Fiul ei are opt ani şi suferă de autism în stare gravă, îl 
iubeşte mai presus de orice. 


— Şi de asta are aşa o slujbă? Olga dădu din cap. Nu pricep. 

— Poate are nevoie de slujba asta ca o compensație, spuse 
Steve. Nu vorbeşte despre asta. Mie mi-a spus odată că oricum 
n-ar înţelege nimeni. Dar trebuie s-o vedeţi când e cu fiul ei. N- 
aţi recunoaşte-o. E un cu totul alt om. 

— Şi unde e băiatul acum? am întrebat eu. 

— Este într-un cămin. Are nevoie de supraveghere 
permanentă. Dar medicii speră că starea i se va îmbunătăţi şi 
într-o zi Kelly îl va putea lua acasă. 

— Şi ce o să se întâmple dacă... Philippe se abţinu... Vreau să 
spun, dacă i se întâmplă ceva lui Kelly? 

Steve ridică din umeri. i 

Oscilam între a o considera pe Kelly nebună şi a o admira. În 
orice caz, acum o vedeam cu alţi ochi. 


Capitolul 33 


La masa de prânz am povestit ce-am făcut la Bagdad. 
Stăteam cu câteva conserve de ton în faţă. Când Philippe a 
deschis-o pe a sa, a explodat. Puţea îngrozitor. Tocmai 
ajunsesem cu relatarea la profesorul Flemming, cum fusese tras 
de limbă de către soţia lui Lambert şi cum întrebaseră de mine 
tipii ăia înspăimântători. 

— Tu chiar vrei să spui că ei v-au înţepat cauciucurile? 
întrebă Kelly. Asta ar însemna că Lambert ştie că ai aflat de 
Sunadi şi se aşteaptă să apari aici. 

Am dat din cap. 

— Mă tem că da. Nici nu vreau să ştiu ce s-ar fi întâmplat 
dacă ne-ar fi găsit tipii ăia. 

— Acum s-ar roti vulturii peste mormintele voastre din 
deşert, glumi Philippe. 

Arkan îl privi îngrozit. 

Când le-am povestit despre întâlnirea cu Svetlana Jurova şi 
despre apariţia ei cenuşie, cu ochii de un albastru intens, Steve 
şi-a adus aminte că, probabil, o întâlnise. În trecere numai. Îmi 
împărtăşea părerea că Svetlana Jurova lăsa impresia unei femei 
integre. 

— Cu atât mai mult, mă surprinde că soldaţii americani au 
adus-o la Abu Ghraib în acţiunea asta aventuroasă, spuse Olga. 

N-are nicio logică. Vreau să spun, dacă ar fi fost irakiană, 
atunci, da, poate. Dar lucrează la ONU, e europeancă... 

— Am o presupunere, am întrerupt-o pe Olga. Nu cumva e 
posibil să fie implicat în toată porcăria asta un mare ştab din 
armata americană? 

— Ca un complice al lui Lambert? întrebă Kelly 
neîncrezătoare. 

Am dat din cap. 

— Cum de ţi-a venit ideea asta? 

Am deschis rucsacul cu documentele şi am scos paginile 
tipărite cu e-mailul. Mai întâi i le-am arătat lui Steve. 

— ţi spune ceva numele destinatarului? 

— W. Levis. Mormăi sceptic. 

— W. Este de la William, am spus eu. 


— Aha. 

Steve începu să citească, se opri, se gândi, citi mai departe. 

Kelly întinse nerăbdătoare capul. 

— Ce e asta? 

— Este un e-mail, i-am explicat eu. L-a scris Lambert unui 
prieten înainte de război şi, în câteva cuvinte, a amintit şi 
obiectele de artă. E foarte interesant de aflat cine e prietenul. 
M-am uitat la Steve. Ce zici? Îţi spune ceva numele ăsta? Acolo 
scrie că vânează şi că are o fiică. 

— Nu ştiu, spuse Steve. Levis e un nume des întâlnit în 
Statele Unite. În orice caz, cred că ştiu către cine baţi. Iniţialele 
W.J. s-ar potrivi. Şi are şi o fată, cred. 

— Spuneţi odată, interveni Kelly. La cine vă referiţi? 

— Generalul William Johannes Levis, răspunse Steve. Câteva 
dintre trupele staționate în Irak sunt sub comanda lui. Din câte 
ştiu eu, cele din nord. 

— Exact, am spus. La el mă gândeam şi eu. 

— Dar e erou de război, spuse Steve. Veteran din Vietnam. A 
fost distins cu o groază de decoraţii. El şi Lambert? Nici asta nu 
prea pot să-mi imaginez. 

— Ia dă încoace! Kelly înşfăcă foile şi citi textul cu voce tare. 
Apoi observă suspicioasă: Nu spune aici unde locuieşte Levis 
ăsta. Ar putea fi oriunde în lume. Cum de te-ai gândit că e vorba 
tocmai de obiectele de artă irakiene? 

— Acest număr de inventar pe care-l menţionează Lambert la 
sfârşit reprezintă o vază. A fost descoperită la săpăturile 
arheologice de la Uruk. L-am întrebat pe profesorul Flemming. 

— Dar de unde ai e-mailul ăsta? întrebă Philippe. 

— Era pe un card de memorie. Il ascunsese Gröber într-o 
cameră de hotel. Hotelul Aurora, îl ştii doar. Ala cu tembelul de 
Austria. Cardul era ascuns în ţeava de scurgere. Era învelit ca să 
nu pătrundă apa în el şi era fixat bine. Arkan a avut ideea să 
căutăm acolo. 

I-am făcut cu ochiul, iar el mi-a zâmbit. 

Philippe îşi frecă spatele. 

— Atunci înseamnă că e-mailul e important. Aţi mai găsit şi 
altceva în cameră? 

— Nu, dar pe card mai era memorată şi o fotografie a 
Sunadiului în afară de e-mail. 

I-am întins fotografia lui Philippe. 


Se uită la ea cu atenţie. 

— Deja am cercetat fiecare centimetru pătrat, am spus eu. 
Nu se vede niciun marcaj. 

— E aceeaşi imagine prin satelit pe care o folosim noi la 
sistemul de navigaţie, constată Steve surprins. 

— Ai dreptate, încuviinţă Kelly. Civilii nu ajung, în mod 
normal, în posesia unei astfel de fotografii. Mi-a zâmbit 
recunoscătoare. Poate că ai totuşi dreptate, Michael. Dacă 
Lambert ar avea un complice în armată, asta ar explica multe 
lucruri. 

* 

Discuţia se încheiase. Oricum, în acel moment nu puteam 
înainta. Mi se părea mult mai importantă vizita pe care urma să 
o facem imamului din Sunadi. În sfârşit, cercetarea noastră îşi 
dezvolta o oarecare dinamică proprie. Pentru prima dată de 
când lucram la articol, nu eram doar noi cei care căutam 
informatori, ci eram şi noi, la rândul nostru, căutaţi. 

Fiind liderii spirituali ai comunităţilor musulmane, imamii 
ştiu totul despre oricine. Ei se bucură de mai multă 
recunoaştere decât oricine altcineva în acel loc. Însă, în mod 
normal, sunt foarte discreţi. 

După toată agitația din dimineaţa aceea, aveam chef de o 
ţigară cu iarbă. L-am căutat pe Philippe, dar nu l-am putut găsi 
nicăieri. Ei, atunci fără ţigară. De fapt, oricum fumatul de 
marijuana în timpul zilei era împotriva principiilor mele. Aşa că 
am hoinărit prin pădure. Trebuia să mă liniştesc puţin. M-am 
plimbat vreo jumătate de oră, apoi am zărit-o pe Olga. 

Se sprijinea de acelaşi trunchi de copac pe care stătuserăm 
în seara dinaintea plecării mele la Bagdad. Era din nou cu 
caieţelul verde de notițe în poală. Scria. 

— E totul în ordine? am întrebat. 

— Da. Dar tu eşti OK? 

Am ridicat din umeri. 

— Sunt cam varză. 

— Vrei să iei loc? 

— Cu plăcere. 

Olga purta maioul ei alb cu bretele subţiri. Când m-am aşezat 
lângă ea, braţele ni s-au atins puţin. Nu m-am mişcat. Am 
aşteptat să văd dacă avea s-o facă ea. A închis carneţelul de 
notițe. Era legat în material textil verde şi deja destul de îndoit. 


Mi-am plimbat privirea peste abdomenul ei, către sâni. De abia 
atunci mi-am dat seama că maioul ei era dat uşor la o parte şii 
se întrezărea sânul drept. Şi îmi plăcea ce vedeam. Imi plac 
sfârcurile mici şi roz. 

Bineînţeles că Olga a observat că mă holbam în decolteul ei. 
Dar nu şi-a îndreptat maioul. Şi-acum mi-aduc aminte că mă 
mişcăm foarte delicat. Nu voiam să stric atmosfera. Mâna mi-a 
alunecat peste spatele Olgăi; îi mângâiam încet ceafa. Brusc, 
corpul ei s-a relaxat, şi-a lăsat capul pe umărul meu, şi am 
sărutat-o cum nu mai sărutasem de mult o femeie. 


Capitolul 34 


Minaretul înalt şi ascuţit al moscheii arăta ca o rachetă cu 
rază lungă de acţiune. În cupola verde străluceau mozaicuri 
aurii. Rugăciunea se terminase de zece minute. Credincioşii 
părăseau moscheea unul după altul. Imamul Ali Mussab stătea 
în uşă şi schimba cu fiecare câteva vorbe. Privea când cu 
asprime, când cu bunătate. Era un om scund, uscăţiv şi cu barbă 
albă. Veşmântul lui alb atingea, foşnind, în mers pământul. Pe 
cap îi trona un turban alb foarte mare. Ali Mussab avea cel puţin 
optzeci de ani. Fiecare mişcare era un efort. Dar ochii îi 
scânteiau vii şi inteligenţi. 

Eram cinci. Kelly, Steve, Philippe, Arkan şi eu. Kelly îşi legase 
un batic în jurul capului. Pentru că ea nu avea voie să intre în 
moschee, am aşteptat cu toţii afară, sub un soi de portic pavat 
cu marmură, lângă un raft cu vreo cincizeci de perechi de 
pantofi. Musulmanii se roagă desculți. Pantofii erau vechi şi 
dezlipiţi. Mirosea a transpiraţie. Am încercat să-mi ţin 
respiraţia. În timp ce se încălţau, credincioşii ne studiau 
sceptici. 

Arkan mă pregătise că discuţia avea să fie dificilă. 

— Cu un imam nu se vorbeşte cum se vorbeşte cu ceilalţi 
oameni, spusese el. 

L-am întrebat pe Arkan ce voia să spună. N-a putut să-mi 
explice exact. De aceea nici nu m-am mai gândit la asta. 

Imamul ne-a făcut semn din cap că acum avea timp de noi. L- 
am urmat într-o colibă din al cărei acoperiş creşteau plante 
luxuriante. Un bărbat cu pielea închisă la culoare ne-a adus şase 
scaune vechi, din lemn. Felul în care se mişca mi se părea 
cunoscut. La fel şi picioarele sale murdare şi şalvarii negri. 
Bineînţeles! Era unul dintre tipii care ne atacaseră! Liderul lor 
înfăşurat. În betelia pantalonilor avea un pistol ruginit. 

Mai întâi se aşeză imamul Ali Mussab. Tipul înfăşurat se 
aşeză în spatele lui cu braţele încrucişate. Pe frunte avea o 
cicatrice mare. Scaunele noastre erau aşezate în semicerc în 
faţa imamului, la o distanţă de aproape trei metri, reflectând 
astfel respectul. Am luat loc. Arkan, între mine şi Kelly. Imamul 
stătea atât de drept de parcă ar fi fost lipit de spetează. 


— În numele lui Allah, vă urez bun venit în Sunadi, spuse el. 

Arkan traduse. 

Am vrut să răspund ceva politicos, dar imamul a ridicat mâna 
în semn că trebuia să tac. 

— Necredincioşii ne-au cucerit ţara. O alianţă formată din 
trupe ale lumii vestice, care cred în Dumnezei care nu sunt ai 
noştri. Au purtat război împotriva noastră, din poporul nostru e 
obişnuit cu războaiele. E un popor puternic. Mai întâi, am vrut 
binele necredincioşilor. Pentru că ne-au promis că o să ne 
elibereze. Dar nu s-au dovedit vrednici de încrederea pe care le- 
am acordat-o. Au adus în ţara noastră nedreptate şi haos. Mai 
mare nedreptate şi haos decât au domnit vreodată în Irak... 

Imamul vorbea încet. Arkan a trebuit să se aplece atât de în 
faţă, încât aproape că a alunecat de pe scaun. 

— Necredincioşii nu vor reuşi să ne distrugă morala şi să ne 
fure bogăţiile, traduse el mai departe. Allah ne va ajuta să-i 
împiedicăm să facă acest lucru. Căci credinţa în Allah ne 
întăreşte; credinţa în Allah şi în paradisul care-i aşteaptă pe 
luptătorii noştri când cad în bătălia împotriva necredincioşilor... 

— Arkan, am şoptit eu deznădăjduit, întreabă-l ce vrea de la 
noi. 

Kelly dădu din cap. 

— Da, hai, întreabă-l! 

— Nu poţi întrerupe un imam, răspunse Arkan încăpățânat. 

— Să-şi ţină predicile în moschee, m-am enervat eu. 

Imamul înţelesese cu singuranţă disputa noastră, dar rămase 
calm. Numai tipul în şalvari îşi îngustă ochii ameninţător. 
Discursul dura deja de un sfert de oră. 

— Arkan, dacă nu-l întrerupi imediat, ne ridicăm şi plecăm, 
ameninţă Kelly după alte cinci minute. N 

Arkan îşi drese vocea şi murmură ceva timid. Într-adevăr, 
imamul Ali Mussab se opri din vorbit. Cei doi schimbară câteva 
cuvinte. Apoi Arkan spuse: 

— Acum puteţi pune întrebări, Mister Michael. 

— Eu să pun întrebări? am sărit surprins. Credeam că imamul 
vrea să ne povestească el însuşi ceva. 

— Va rog, Mister Michael, întrebaţi, spuse Arkan aproape 
implorând. 

— Bine, atunci. 

M-am uitat la imam. 


— Ali Mussab, am început eu politicos, nu vi se pare curios că 
o organizaţie de ajutorare construieşte o clinică în Sunadi, într- 
un loc unde războiul n-a făcut nicio victimă? 

— Nu e niciodată ceva rău în a construi o clinică. Dar, într- 
adevăr, am fost surprins, a răspuns el. 

— Şi nu e curios că trupele americane au înconjurat 
Sunadiul, dar nu-l atacă? 

— Poate că americanii au înţeles că războiul este o metodă 
greşită. Dar, atâta timp cât americanii nu ne atacă, nu-i atacăm 
nici noi pe ei. 

— Dar americanii au fost deja atacați, ripostă Kelly. Gherilele 
din Sunadi le-au aruncat în aer un elicopter. 

Imamul scutură liniştit din cap. 

— Această informaţie provine de la armata americană, insistă 
Kelly. Eu sunt americană. 

— Nu ştiu ce vă spun prietenii dumneavoastră americani. 
Dar, dacă un luptător pentru pace din Sunadi ar fi aruncat în aer 
un elicopter, aş şti şi eu. 

Imamul se uită la paznicul său, care-i dădu dreptate cu un 
mârâit adânc. 

— Arkan, am spus eu, vreau să ştiu, la urma urmelor, care 
este motivul pentru care a vrut să ne întâlnească. 

Imamul zâmbi blând. 

— Zice că sunteţi prea nerăbdător, Mister Michael, traduse 
Arkan. Spune că trebuie să-i puneţi întrebarea potrivită. 

— Întrebarea potrivită, am gândit eu cu voce tare şi, treptat, 
am înţeles regulile discuţiei. Imamul avea ceva important de 
spus, dar, dintr-un motiv anume, nu voia să vorbească de la sine. 

— De fapt, ne interesează un singur lucru, am spus eu. Unde 
este Lambert? 

În mână tineam carneţelul de notițe în care nu scrisesem 
niciun cuvânt în timpul discuţiei. Imamul arătă spre carneţel. M- 
am ridicat şi i l-am dat. Imamul mi-a luat pixul şi a început să 
deseneze cu mână tremurândă. Încheieturile degetelor îi erau 
umflate. Pe hârtie au apărut câteva case tremurate, apoi un râu 
şi un pod. Evident, Sunadiul. În sfârşit, imamul desenă la vest de 
oraş o insulă îngustă în râu. Acolo marcă o cruce cu atâta 
putere, încât se găuri hârtia. 

— O numeşte Insula Interzisă, spuse Arkan. 


Imamul îmi dădu carneţelul înapoi. Fără să-şi ia rămas-bun, 
se ridică şi se îndepărtă cu paşi lenți. 


Capitolul 35 


— Insula Interzisă, murmură Steve. 

— De ce s-o chema aşa? întreba Arkan. 

— Poate că Saddam a ascuns acolo o rachetă nucleară, cobi 
Philippe. 

— Rachete nucleare în Sunadi. Kelly îşi lovi uşor fruntea cu 
degetele. Eşti nebun. 

— Era o glumă! 

Am mai rămas un pic în curtea din faţă a moscheii şi ne-am 
uitat la desen. Tipul cu şalvari se sprijinea de perete, la umbra 
colibei, şi nu ne scăpa din ochi. 

— De ce nu-l întrebăm pe el, pur şi simplu? propuse Philippe. 

— Pe hoţul de maşini? am răspuns eu. Bună idee! 

— Care hoţ de maşini? întrebă Kelly. 

— Ăsta e unul dintre tipii care ne-au atacat, explică Philippe. 

— Interesant cât de închegată e mafia asta irakiană, spuse 
ea. Când tipul ne-a văzut venind spre el, s-a dezlipit de perete şi 
şi-a dus mâna la pistolul ruginit. I-am arătat carnetul. 

— Ce insulă e asta? traduse Arkan. 

Nici nu s-a uitat la desen. Ne-a scrutat pe rând. Apoi a 
început să vorbească. Vocea îi suna aspră, dar nu lipsită de 
prietenie. Am prins cuvintele Saddam şi Muhabarat. 

— Spune că asta a fost insula lui Saddam, explică Arkan. Nici 
unui cetăţean obişnuit din Sunadi nu-i este permis să meargă 
acolo. 

— Şi ce a spus de Muhabarat? am întrebat eu. 

— Că insula a fost păzită, înainte, de Muhabarat. Când a 
căzut Bagdadul, au fugit toţi. 

— Şi apoi? 

— Apoi au venit iar oameni înarmaţi şi au ocupat insula. La 
început n-a ştiut nimeni cine erau. Între timp, există zvonuri că 
ar fi cei de la clinică. A spus că mai mulţi oameni au văzut 
camioanele albe, mari mergând pe insulă. 

Părea să fie, în sfârşit, indiciul decisiv. 

— Şi cum se ajunge acolo? întreba Philippe, deodată euforic. 

Din nou, i-am arătat tipului carnetul. Mi-a arătat un loc pe 
malul acesta al râului. 


— Acolo este un pod, explică Arkan. E un pic complicat să-l 
găseşti. Trebuie să mergi pe un drumeag îngust, printre 
câmpuri. 

— Ei, o să-l găsim noi, zise Kelly cu superioritate. Cum e pe 
insula asta? 

Răspunsul fu însoţit de o ridicare din umeri. 

— Nu ştie, spuse Arkan. N-a fost niciodată acolo. Şi nici nu 
cunoaşte pe cineva care să fi fost vreodată acolo. 

x 

Trebuia să cerem explicații mai clare pentru drum. A fost 
nevoie de aproape o oră şi jumătate ca să-l găsim. De fapt, 
insula nu se vedea din şoseaua care şerpuia de-a lungul râului. 
Vederea era blocată de un desiş. Poate că fusese plantat acolo în 
mod intenţionat. Drumul prin câmp, despre care vorbise hoţul 
de maşini, se îndepărtase deja doi kilometri. Avea urme de 
cauciucuri atât de adânci, încât un automobil obişnuit n-ar fi 
putut trece. Arkan a înjurat de fiecare dată când a lovit baia de 
ulei. 

În sfârşit, am parcat în spatele unui grajd dărăpănat, care 
ascundea cât de cât maşina. Arkan s-a vârât sub maşină, în 
spate, încercând să estimeze pagubele. Din moment ce încetase 
să înjure, am presupus că totul era în regulă cu baia de ulei. 

Eu, Kelly, Steve şi Philippe ne-am pitit în spatele tufişurilor 
uscate, pline de spini, şi am privit insula. Avea cam un kilometru 
lungime şi era înconjurata de un gard de sârmă ghimpată. Se 
vedea şi podul. Un pod din oţel ce părea foarte stabil, dar destul 
de îngust. 

— Chiar credeţi că poate trece un camion pe el? a întrebat 
Philippe. 

Steve privi peste degetul mare şi dădu din cap. 

— Încape la fix. 

— Presimt că suntem pe calea cea bună, spuse Kelly. Dacă 
am şti cum e acolo! N-am niciun chef să orbecăi fără ţintă şi să 
pic în mâinile cine ştie căror santinele. 

Am auzit zgomote în spatele nostru şi ne-am întors. Arkan 
venea în viteză, târându-se. 

— Mister Michael, Miss Kelly, strigă el agitat, o maşină... 
acolo în spate! 

Arăta în direcţia din care veniserăm noi. 

Am întins gâtul. 


— Da’ nu se vede nimic. 

— Ba da, norul ăla de praf. Se apropie foarte repede. 

Ne-am uitat pe cer. Se vedea o dâră lungă gălbuie. Cineva 
gonea, probabil, ca un nebun. Lambert? Ne-am târât mai 
departe, spre dreapta, unde tufişurile erau şi mai dese. Peste tot 
erau sticle goale de plastic şi cauciucuri vechi de maşină. M-am 
vârât sub tufiş atât de mult până când am putut zări din nou 
podul. Voiam să ştiu cine venea cu viteza asta. 

Acum se auzea maşina. În următorul moment a trecut în 
goană pe lângă grajdul în spatele căruia se afla Toyota lui 
Arkan. Ce noroc că o ascunseserăm! Dacă ar fi observat-o cei 
care goneau pe pod, am fi fost într-o mare belea. 


Capitolul 36 


În jur de ora cinci am ajuns la corturi. Olga mi-a făcut cu 
ochiul. Mă gândeam la ziua de ieri. Aş fi sărutat-o cu mare 
plăcere în semn de salut. Dar nu în faţa celorlalţi. 

Aşadar, am spus doar: 

— Bună. 

— Bună, răspunse ea. Eşti foarte palid. S-a întâmplat ceva? 

— A avut o întâlnire de gradul trei, spuse Philippe. Sau ceva 
de genul, în orice caz. 

— Sunt aici, am început eu. 

— Cine e aici? 

Olga mă privi întrebătoare. 

— Cei doi tipi care m-au căutat la Bagdad. 

— L-ai văzut? 

— Nu. Dar le-am văzut maşina. Un jeep japonez verde 
metalizat. Sunt foarte sigur. 

— Voi unde eraţi? 

Philippe îi povesti despre Insula Interzisă. Ne-am luat nişte 
beri. A doua înghiţitură mi s-a urcat deja la cap. Nu mâncasem 
nimic toată ziua şi băusem mult prea puţină apă. 

— V-aţi gândit că aţi putea vedea insula pe sistemul de 
navigaţie din Humvee? a întrebat Olga. 

— Normal, am verificat imediat, răspunse Steve. Din păcate, 
nu se vede decât un colţişor. Dacă nu ştii că e o insulă acolo, nu 
ţi se pare nimic neobişnuit. 

Olga mă privi. 

— Şi ce e cu fotografia din satelit pe care ai adus-o? 

Am scuturat din cap. 

— Negativ! 

— De unde o ai? 

— Păi, din camera aia de hotel... 

— Nu. Vreau să spun, unde era salvată. 

— Pe un card, am răspuns eu. 

— Îl mai ai? 

— Sigur! 

Îl păstram în etuiul ochelarilor de soare. De când eu şi 
Philippe fuseserăm atacați, nu mai aveam ochelari de soare. 


Etuiul era în torpedoul maşinii lui Arkan. Când l-am rugat să-mi 
dea cheia, a sărit imediat. 

— Mă duc eu îndată, Mister Michael! 

Olga îşi luă laptopul şi-l puse pe cutia de aluminiu a lui Steve. 
Cardul se potrivea într-o fantă pe laterală. Un sunet înfundat 
semnaliză că pornea calculatorul. Când s-a luminat ecranul, pe 
fundal a apărut un bărbat. Înalt, brunet, plin de muşchi. Stătea 
pe o motocicleta. Am simţit o strângere de inima. Sigur nu era 
fratele Olgăi. 

Mi s-a părut că se simţea prost că văzusem imaginea. Mişcă 
repede cursorul mouse-ului. Apăru în câteva secunde imaginea 
de sus a Sunadiului peste faţa tipului. 

— Imaginea asta cu siguranţă e mai mult decât o fotografie, 
spuse Olga pe un ton de cunoscător. Rezoluţia e mult prea mică 
pentru cantitatea de date existentă. 

— Înţeleg, spuse Steve. 

N-aveam idee despre ce vorbeau cei doi. Mă miram doar că 
nu dăduse Kim peste asta. Doar el era tăticul computerelor. Pe 
deasupra, mai era şi japonez. 

Steve se aplecă spre ecran. 

— Ce format e ăsta? 

— Nu ştiu încă, răspunse Olga. Sper să găsesc un program cu 
care să-l deschid... OK, am găsit! 

Dădu clic pe fotografie. Exact în locul unde se vedea un colţ 
de insulă. Se compunea o nouă imagine. Foarte încet. Un desen. 
Puteam recunoaşte contururile insulei. Era un plan al insulei. 

— Uau! mi-a scăpat. Acum mi-e clar de ce Grober a ascuns 
cardul atât de bine. 

Văzută de sus, insula avea forma unei chei îndreptate 
împotriva curentului. Era brăzdată de o şosea care pornea de la 
pod. La stânga şi la dreapta şoselei erau desenate două 
dreptunghiuri maro. Pe ele scria quarters, „cantonamente”. 
Şoseaua se sfârşea într-un dreptunghi albastru. Inscripţia era 
„palace”. 

— Un palat, spuse Philippe sceptic. Nu ar fi trebuit să-l 
vedem de pe mal? 

— Păi, cu copacii ăia înalţi... spuse Steve. Şi nici nu trebuie 
să fie un palat mare. 

— Un moment, interveni Olga. Mai e ceva. 


Mişcă uşor cursorul peste cuvântul „palace“. Dreptunghiul 
albastru se făcu roşu. Olga apăsă butonul din stânga al mouse- 
ului şi o altă fereastră se deschise. De data asta, un plan de 
fundaţie. Pe el scria basement, „subsol”. Părea destul de mare. 
Am numărat douăsprezece încăperi în care se intra din două 
coridoare. O săgeată indica intrarea. Era plasată în partea din 
spate a palatului. 

— Asta trebuie să fie! spuse Kelly. Dacă nu, mă convertesc la 
islamism! 

Se holbă la ecran cu ochii mari. 

— Mâine-noapte mergem! A sosit ziua cea mare! 


Capitolul 37 


Sperasem să pot petrece în seara asta câteva minute singur 
cu Olga. Dar n-a ieşit nimic. La lăsarea întunericului, cerul s-a 
acoperit treptat. În jur de ora nouă, mi-a căzut pe ceafa primul 
strop de ploaie. De atunci n-au trecut nici două minute până 
când s-a produs o rupere de nori, cum nu mai văzusem vreodată. 

Picăturile răpăiau cu atâta putere pe pământ, că nu ne mai 
puteam înţelege decât prin ţipete. Adâncitura în care se aflau 
corturile noastre s-a umplut imediat cu apă. În scurt timp, ne-a 
ajuns până la glezne. Cortul lui Philippe a fost primul care s-a 
prăbuşit. Al meu a mai rezistat dezlănţuirilor naturii doar cinci 
minute în plus. Ne-am adăpostit repede hainele şi echipamentul 
tehnic. Am pus totul în portbagaj şi pe bancheta din spate a 
maşinii lui Arkan. Unul dintre aparatele de fotografiat ale Olgăi 
a căzut în noroi. Philippe şi-a sacrificat eşarfa ca să-l şteargă. 
Fără ea arăta de parcă ar fi fost gol. 

Ploaia părea să nu se măi sfârşească. La miezul nopţii, eu, 
Kelly, Steve, Philippe şi Olga stăteam în Humvee. Olga în faţă, 
iar eu în spate. Vorbeam puţin. Eram mort de oboseală. Mi se 
închideau mereu ochii. Dar dormitul nu intra în discuţie. 
Stăteam prea incomod. În plus, picura prin acoperiş. Scaunul 
meu era deja foarte ud. Şi fundul, la fel. Distingeam în faţa 
noastră 'Toyota lui Arkan. Prin ceaţă, desluşeam silueta lui Arkan 
şi a lui Nadine. Păreau să discute cu înfocare. Philippe făcu 
câteva glume porcoase pe seama fecioriei lui Arkan. În mod 
normal, m-ar fi deranjat. Dar în acel moment, nu. 

Aş fi stat cu plăcere în Toyota în locul lui Arkan. Împreună cu 
Olga. Aş fi întrebat-o despre tipul cu motocicleta. Nu puteam să 
neg că imaginea mă tulburase foarte mult. Într-un final, am 
adormit totuşi. Când m-am trezit, încă ploua. Mi-a trebuit ceva 
timp până să-mi dau seama cât era ceasul. Patru şi ceva. 
Dormisem mai mult de o oră, cu capul sprijinit pe umărul lui 
Philippe. Cineva sforăia uşor. Era Olga. Mă durea ceafa. Mi-am 
eliberat braţele ca să mi-o masez. Fundul mi-era atât de ud, 
încât mă luase cu frig. Până s-a crăpat de ziuă n-am mai închis 
un ochi. 


Pe la şase s-a oprit, în sfârşit, ploaia. Ni se terminase butelia 
de la aragazul de voiaj. Asta însemna că nu ne puteam face 
cafea. Şi astfel, dimineaţa era complet ratată. La vederea 
taberei noastre, m-am gândit la imaginile pe care le difuzau 
uneori la ştiri despre furtunile care măturau Florida. Cortul meu 
era căzut în noroi ca o cârpă enormă. A durat o veşnicie până să 
adun toate piroanele, şnururile şi barele. M-a ajutat Nadine. 

La un moment dat mi-a spus: 

— N-am un sentiment prea bun. 

Eu nu ascultasem cu atenţie. 

— Ce spui? 

— Mă înspăimânta ceea ce avem de gând. Dacă aş fi ştiut 
dinainte, n-aş fi acceptat slujba. 

O înţelegeam. Nici eu nu mă simţeam prea bine, dar, dacă 
aveam succes cu articolul, urma să devin un erou. Cel puţin la 
mine în redacţie. Făcând abstracţie de nenorocitul de Pinochet. 
Pentru Nadine, nu era nimic altceva decât un risc. Şi pentru 
Arkan la fel. De fapt, trebuia să le fim mult mai recunoscători 
pentru ceea ce îşi asumaseră ei, numai pentru ca nişte jurnalişti 
ambiţioşi să-şi scrie marele articol. Articolul de prima pagină. 

— Dar cum de lucrezi ca interpretă pentru CNN? am întrebat 
eu. Aveai nevoie de bani? 

— A, nu. Nu mă interesează banii. 

— E bine că poţi spune asta. 

Nadine scoase încă un piron din mocirlă cu degetele ei 
subţiri. Pentru asta îngenunche în loc să se aplece. 

— După asta se cunoaşte o doamnă, îmi explica mie bunica, 
atunci când eram copil. 

Mi-am dat seama că, până atunci, de-abia dacă schimbasem o 
vorbă cu Nadine despre lucruri personale. Era simpatică, dar, 
cumva, nu făcea parte din lumea mea. 

— Am făcut-o din spirit de aventură, spuse ea. Da. Din spirit 
de aventură. Apoi adăugă repede: Ştiu că sună tâmpit. Dar 
probabil nu poţi să-ţi imaginezi cum este să fii fiica unui libanez 
bogat. 

— Nu, nu pot. _ 

— Tatăl meu are o firmă de construcţii. În mare parte din 
timp, este în Arabia Saudită pentru că acolo are multe comenzi 
de la şeici. De fapt, eu aş fi vrut să studiez. Dar el este 
împotrivă. Spune că n-am nevoie să lucrez. Aşa că stau aproape 


tot timpul acasă în vila noastră. Şi la sfârşit de săptămână merg 
de la o petrecere la alta. 

— Nu sună aşa de rău. 

— Da, dar e plictisitor de moarte. 

— Şi de unde o cunoşti pe Kelly? 

— Eram în Iordania, în vizită la nişte prieteni. Am cunoscut-o 
la hotel. Cu două zile înainte de plecarea în Irak. Interpretul ei 
tocmai renunţase. Nimeni nu mai vrea să lucreze pentru 
americani de când se trage în ei peste tot în Irak. Kelly m-a 
întrebat dacă vreau slujba. Am acceptat imediat. 

— Şi tatăl tău? 

Îşi şterse noroiul de pe mâini. 

— Este furios la culme. Dacă m-ar fi văzut înainte de plecare, 
precis m-ar fi încuiat. Alaltăieri am vorbit cu el la telefon pentru 
prima dată după patru săptămâni. 

— Şi? 

— A spus că, dacă mi se întâmplă ceva, o să cumpere CNN-ul 
şi o să întrerupă emisia. 

Adunasem bucăţile din cortul meu. Am căutat un loc mai 
uscat unde să-l putem instala din nou. Nadine mi-a dat 
piroanele. 

— Aş vrea să te întreb ceva despre Arkan, am spus eu. 

— Ce? 

— Cred că te place. 

— Doamne, Arkan! îşi dădu pe spate părul brunet. N-am avut 
niciodată un prieten musulman. Arkan e drăguţ şi bine-crescut. 
Tata însă îmi spune mereu: „Niciodată să nu te căsătoreşti cu un 
arab. Caută-ţi un american. Mai bine, un european”. 

N-am mai întrebat mai departe. Se pare că prima mare 
dragoste a lui Arkan stătea sub semnul unei stele nenorocoase. 

Toată dimineaţa n-am schimbat niciun cuvânt cu Olga. 


Capitolul 38 


Seara, devreme, în ziua cea mare l-am văzut pe Arkan 
rugându-se pentru prima oară în prezenţa tuturor. 
Ingenunchease pe covorul lui high-tech, cu busolă, în faţa 
radiatorului de la Humvee, şi murmura versetele din Coran. 

Când a terminat şi a băgat covorul sub scaunul şoferului din 
maşina sa, mi-a spus: 

— M-am rugat şi pentru dumneavoastră, Mister Michael. 

— Ți-e frică? l-am întrebat. 

— Nu. Se gândi puţin. Ba da, un pic. 

— Am împachetat în rucsac biscuiţi, ton şi apă. Nu putea 
prevedea nimeni cât de lungă avea să fie noaptea. Mi-am luat şi 
haina de ploaie. Cerul era în continuare cenuşiu. Steve îşi căuta, 
înjurând, aparatul pentru vizibilitate pe timp de noapte. Nu-şi 
mai amintea unde îl ascunsese de furtună. În sfârşit, l-a găsit în 
frigider, la un loc cu berea. Olga îşi verifică aparatele de 
fotografiat. Nikonul supravieţuise de minune căzăturii în noroi. 

N-am fost foarte surprins când Nadine a anunţat că nu vrea 
să vină cu noi. Ce m-a surprins însă a fost reacţia lui Kelly. 
Părea plină de înţelegere. De când ştiam de insulă şi 
descoperisem planul, Kelly era mult mai relaxată. Stătea în faţa 
trusei cu farduri, fredona o melodie şi îşi aplica machiajul. Apoi 
copie planul subsolului palatului din computerul Olgăi. 

În jur de ora şapte am pornit. M-am înghesuit pe bancheta 
din spate cu Philippe, Olga şi Kelly. Steve stătea în faţă. Arkan 
îşi luă rămas-bun de la Nadine atâta, încât Philippe a strigat, la 
un moment dat, nerăbdător: 

— Hai odată, că nu mai avem aer aici în spate. 

Pe farurile Toyotei era un strat atât de gros de noroi, încât nu 
mai dădeau decât o lumină difuză. După ce Arkan a trecut peste 
două gropi pentru că nu le-a văzut şi ne-a zdruncinat zdravăn, a 
lăsat-o mai moale. 

— Poţi să mergi un pic mai repede? întrebă Philippe. Sau 
visezi la Nadine? 

Atât cât îmi permitea înghesuiala, i-am tras lui Philippe un 
cot în coaste. Rânji. Arkan nu răspunse şi acceleră. Am văzut 
cum ochii lui ne urmăreau în oglinda retrovizoare. 


— Ei, şi ce e cu tine şi Nadine? reluă Philippe. V-aţi sărutat 
deja? Sau poate că aţi şi... 

— Termină, am spus eu. 

— Da’ nu poate omul să întrebe, nu se lăsă Philippe. 

— Dar nu acum, Philippe, spuse Olga serioasă. 

Arkan se prefăcea că nu-l interesa schimbul lor de replici. 
Dar culoarea feţei spunea clar cât de penibil se simţea. 

Am făcut un ocol pe la clinică. Nu se vedea nici ţipenie, dar 
amândouă camioanele albe ale IGRI erau încă acolo. Stratul de 
nori se mai subţiase, iar luna strălucea din când în când printre 
ei. Când am cotit pe drumul prin câmp spre pod, Arkan aprinse 
poziţiile şi merse iar încet. Am simţit cum Olga îşi puse mâna pe 
pulpa mea stângă. Când am primit un ghiont din partea cealaltă, 
am ştiut că lui Philippe nu-i scăpase mişcarea. „Sper să nu facă 
vreo remarcă tâmpită”, mi-am zis. 

Arkan parcă maşina din nou în spatele grajdului dărăpănat. 
Când s-a oprit motorul, domnea o linişte de mormânt. Trântitul 
portierelor mi s-a părut o salvă de tun, iar clinchetul cheilor lui 
Arkan, un dangăt de clopot. 

— Nu puteţi face mai puţină gălăgie? şopti Kelly. 

M-am oferit să car aparatul Olgăi. A refuzat. Ca de obicei, pe 
fiecare umăr îngust îi atârna câte un Nikon. Steve merse înainte. 
Îşi legase aparatul pentru vizibilitate pe timp de noapte în mod 
ingenios de frunte. Aparatul în sine nu era mult mai mare decât 
un binoclu. Îl încercasem şi eu. Incredibil cât de bine se vedea. 
Totul apărea într-o lumină verzuie strălucitoare. 

— Atenţie, băltoacă, şopti Steve. 

Am urmat drumul prin câmp. ârâiau câteva insecte. 
Simţeam un miros putred. Cu cât ne apropiam de râu, cu atât 
devenea mai puternic. Am ajuns imediat la pod. Văzut de 
aproape, era mai lat decât credeam. L-am traversat unul câte 
unul, ghemuiţi. Fiecare dintre noi a pornit la interval de exact 
două minute după cel de dinainte. Voiam să fim siguri că nu ne 
observă nimeni. 

Pădurea de pe insulă consta din lămâi şi portocali. Se simţea 
mirosul lor. Frunzele ne acopereau urmele paşilor. Şoseaua 
către palat era asfaltată şi în stare bună. Eu eram ultimul. Ştiam 
de pe vremea când eram în armată că ultimul dintr-o echipă de 
cercetare era cel mai expus. Încordaţi, ascultam în întuneric. Pe 
undeva trebuiau să umble nişte santinele. Dar nu auzeam nimic. 


În curând, în stânga şi în dreapta a apărut câte o baracă plată. 
Aşa cum indica planul. Probabil că aici fuseseră încartiruite 
unităţile Muhabaratului. In faţa barăcii din dreapta era 
caroseria tăiată a unui jeep militar. Nu ardea nicăieri nicio 
lumină. 

După cum ne aşteptam, şoseaua ducea până în faţa palatului. 
La Bagdad văzusem deja atâtea palate ostentative ale lui 
Saddam, încât acesta aproape că m-a dezamăgit. Avea numai 
două etaje şi semăna cu o cutie de pantofi. Dar în stânga şi în 
dreapta intrării erau două coloane mari şi o scară 
supradimensionată în aer liber. Iniţialele sale lucrate cu miile în 
gardul de fier forjat din jurul clădirii ne-au confirmat imediat că 
era vorba despre un palat al lui Saddam. 

— Şi, cică, nimeni din Sunadi nu ştia de asta, şopti Olga dând 
din cap. 

— Cei care ştiau au preferat să tacă, răspunse Arkan. Sub 
Saddam am învăţat să tăcem. 

Palatul era învăluit în întuneric, cu excepţia unei luminiţe 
slabe la o fereastră de la parter. M-am uitat la ceas. Nu era nici 
nouă. Ceva nu era în regulă. 

Ne-am apropiat de gard. Steve purta încă aparatul pentru 
vizibilitate pe timp de noapte. 

— Pot să mă uit? am întrebat. 

— Sigur. 

Lumina verde era atât de puternică, încât a durat ceva să mă 
obişnuiesc cu ea. Am reglat contrastul şi am cercetat răbdător 
împrejurimile. Am văzut straturi de flori aliniate şi o alee de 
acces pavată cu prundiş deschis la culoare. Forma un semicerc 
în stânga palatului. Se vedea şi o fântână, cam de prost gust, cu 
heruvimii grăsuţi. Palatul în sine era împodobit cu reprezentări 
din istoria religiei islamice, ziua în care lui Mohammed i-a 
apărut Arhanghelul Gavriil şi sosirea lui Mohammed în Medina. 

Apoi am descoperit doua santinele. Purtau kalaşnikovuri şi 
patrulau de-a lungul gardului cam la trei sute de metri de noi. 
Bărbaţii erau încă în cealaltă parte a curţii, dar apoi au schimbat 
direcţia şi au venit drept spre noi. 

— Jos! am şoptit. 

Ne-am trântit la pământ. Fundaţia gardului era ca un zid, 
suficient de înaltă încât să nu ne vadă cineva în spatele ei. Mi- 


am simţit inima bătându-mi nebuneşte în momentul în care am 
auzit paşii bărbaţilor în imediata apropiere. Vorbeau încet. 

Luna ieşi preţ de câteva secunde dintre nori. Am ridicat 
capul. Am mai apucat să văd siluetele celor doi bărbaţi 
dispărând în spatele palatului. Ne-am ridicat. 

— Cum ajungem dincolo? întreba Philippe. Privi spre 
vârfurile aurite cu care era încoronat gardul pe toată lungimea 
lui. Căţăratul nu intră în discuţie. N-am chef sa-mi pun ouăle la 
frigare. 


Capitolul 39 


Ne-am retras lângă baraca în faţa căreia zăcea caroseria 
jeepului militar. Nu mai rămăsese decât scheletul. Fără 
cauciucuri, fără scaune, fără motor. Baraca era părăsită. Uşile şi 
ferestrele erau deschise. Trei trepte duceau la intrare. Ne-am 
aşezat. 

— Arkan, ce au spus cele două santinele? am întrebat eu. 

— Ca Mahmud e un idiot. 

— Cum? Cine o fi Mahmud? 

— Mahmud a stricat generatorul de curent electric. Despre 
asta vorbeau santinelele. 

— De aia e totul cufundat în întuneric la palat, am presupus 
eu. Au mai spus altceva? 

— Că generatorul trebuie reparat neapărat până la miezul 
nopţii. 

Era zece fără ceva. 

— Asta ar însemna că se întâmplă ceva important în noaptea 
asta, trase Steve concluzia. 

Kelly se ridică şi căscă. 

— Deci trebuie să fim în formă, spuse ea şi scoase un tubuleţ 
din buzunarul pantalonilor. Conţinea tablete. Băgă una în gură. 

— Ce e asta? o întrebă Olga. 

Kelly ne întinse tubul. 

— Cine se teme că ar putea adormi, ar trebui să ia una. 

— A, n-are ce să strice, spuse Philippe şi luă una. 

În ceea ce privea drogurile, n-avea nicio reţinere. 

Eu eram sceptic. 

— De unde e chestia asta? i 

— Invenţie a armatei americane, explică Steve. li menţine 
treji în luptă pe băieţii noştri timp de patruzeci şi opt de ore. 

— Are efecte secundare? 

— Încă n-a murit nimeni de la el. 

— Eu nu mă ating de chestia asta, decise Olga. 

Arkan dădu din cap aprobator. 

— Ce-i cu tine? întrebă Steve. 

— A, eu iau una, am hotărât. 

La scurt timp am adormit. 


x 


Când m-a zgâlțâit Olga, trecuse de ora unu. Acum luna 
strălucea cu putere. Aproape toţi norii se împrăştiaseră. 
Transpiram. Îmi simțeam spatele ud sub haina de ploaie. Am 
scos-o şi mi-am legat-o în jurul şoldurilor. Printre copaci vedeam 
că, acum, erau luminate mai multe camere din palat. 

— Auzi? întrebă Olga şi arătă spre şosea. 

Un zgomot înfundat de motor anunţa că se apropia un 
vehicul. Nu ne făcuserăm niciun plan cum să ajungem în curtea 
palatului. După părerea mea, era oricum imposibil. Santinelele 
cu kalaşnikovurile îmi anihilaseră curajul. La un moment dat, lui 
Steve i-a venit ideea să aşteptăm până când trecea unul dintre 
camioanele IGRI. 

— Ne urcăm pur şi simplu pe remorcă şi intrăm, propusese 
el. 

Ce plan ţăcănit! Chiar dacă, în timpul petrecut în Irak, mă 
simţisem o vreme ca Rambo, ştiam care-mi sunt limitele. Dar 
toţi erau atât de hotărâți, încât n-am mai zis nimic. Nu voiam să 
fiu eu laşul. 

Zgomotul motorului se intensifică. Suna foarte înfundat. Ca 
venind de la un camion greu. Steve îşi luă camera de luat vederi 
şi se ridică. Arătă spre jeepul care era cam la douăzeci de paşi 
depărtare. 

— Veniţi, putem să ne ascundem în spatele lui. 

— Doar nu... am şoptit eu. 

Dar deja o luase la fugă. Şi noi, după el. Am îngenuncheat 
lângă roată şi m-am uitat peste capotă pe şosea. Lumina 
farurilor orbitoare care se apropiau de noi a îndepărtat şi ultima 
îndoială. Spre palat venea un camion IGRI. Şi nu se grăbea. M- 
am uitat la Philippe. Era încordat, pregătit să sară. Steve îşi 
strânse camera în braţe ca pe un copil. Olga mă bătu pe umăr şi 
îmi dădu în sfârşit unul din aparatele Nikon. Arkan murmură 
ceva ce am considerat a fi o rugăciune. 

— Acum, şuiera Kelly când camionul era în dreptul nostru. 

Ca la o invitaţie de a urca în remorcă, vântul desfăcu prelata 
din spate. Kelly a făcut un pas pe bara de protecţie, s-a agăţat 
de ea şi a reuşit. I-a luat camera lui Steve, care îşi urcă agil 
trupul musculos pe platformă. Au urmat Olga şi Philippe. 
Philippe a profitat de ocazie pentru a o sprijini pe Olga cu o 
mână puternică pe fund. 


Eu şi Arkan stăteam încă ghemuiţi în spatele caroseriei 
jeepului. 

— Haide, am spus eu. 

Arkan rămase ca înfipt în pământ. 

— Ce e? 

— Nu pot, şopti Arkan. 

Camionul ajunsese între timp aproape de marginea pădurii. 
De acolo era câmp deschis între palat spre şosea. Oricine alerga 
în urma camionului putea fi văzut. 

— Nu pot, Mister Michael, implora Arkan. 

Era prea târziu pentru discuţii. Am sărit şi l-am lăsat în urmă. 


Capitolul 40 


Când s-a oprit camionul, mi-am ţinut respiraţia. Motorul 
huruia în gol. Inima îmi bătea nebuneşte. 

Remorca era goală, în afară de un morman de pături de 
pâslă. Păturile erau puse foarte în faţă. Chiar în spatele cabinei. 
Ne-am ascuns sub ele. Am simţit fundul lui Kelly pe genunchiul 
meu. 

— Unde e Arkan, şopti ea. A făcut pe el? 

— l-a fost frică. 

— Arab. Toţi sunt nişte laşi. 

De-afara mi-au ajuns la ureche câteva frânturi înfundate de 
cuvinte. Am scos capul de sub pături. Prelata de peste remorcă 
avea mici găuri laterale. Semănau cu nişte stele. M-am uitat 
afară printr-una. Eram în faţa gardului. Cele două santinele care 
patrulaseră mai înainte pe lângă noi vorbeau cu un alt bărbat. 
Probabil cu şoferul. Acum am fi avut nevoie de Arkan. Dar nu 
puteam să mă supăr pe el când eu însumi fusesem cât pe ce să 
dau înapoi. 

Philippe scoase capul de sub pătură. 

— Înţelegi ceva? am şoptit eu. 

— Vorbesc despre un subsol. Şi despre şeful lor. Spun mereu 
cuvântul şef. 

— Lambert, precis. 

Philippe dădu din cap. 

Bărbaţii se despărţiră. Poarta grea se deschise. Când şoferul 
acceleră, din remorcă ieşi un nor de vapori de motorină. Olga 
nu-şi putut stăpâni o tuse puternică. 

— Trebuie să fie de rău, spuse Philippe. A dispărut ceva, dar 
n-am înţeles ce. 

— Nu ştiam că vorbeşti arabă, recunoscu Kelly. 

— Doar câteva cuvinte, răspunse Philippe. 

— Totuşi, e foarte util. 

Cred că asta era prima dată când cei doi schimbaseră câteva 
cuvinte prietenoase. 

Camionul viră la stânga, şi apoi, 180 de grade la dreapta. 
Prundişul scârţâia sub cauciucuri. Şoferul a mai făcut câteva 


manevre, apoi a oprit motorul. Frânele se goliră de aer cu un 
scârţâit. Am auzit portiera trântită, iar apoi - câţiva paşi. 

Apoi s-a lăsat liniştea. Am aruncat păturile de pe noi şi ne-am 
strecurat cu mare atenţie spre ieşirea din remorcă. Metalul 
gemea sub greutatea noastră. Kelly ridică prelata. Ne aflam în 
spatele palatului. Două reflectoare instalate pe stâlpi inundau 
zidurile cu o lumină caldă. 

— Uite! 

Steve mă trase de tricou. 

Am scos un pic capul afară. În dreapta camionului era 
parcată o maşină de teren verde metalizat, model japonez. Deci 
aici erau cei doi tipi. 

— Ce facem acum? întrebă Philippe. 

Am arătat spre fântâna pe care o văzusem mai înainte de la 
gard. Părea să nu fie apă în ea. 

— Ar fi o ascunzătoare bună. 

— A, nuuu, oftă Kelly. E mult prea departe. 

— Dar nici aici nu putem să rămânem. 

— Nici nu vreau asta. 

— Şi ce vrei să faci? întrebă Olga. 

— Păi, ce? Intru în palat. În subsol. Voi nu vreţi asta? 

Nu răspunse nimeni. Probabil că fiecare se gândea în sinea 
lui ce riscuri implica o chestie ca asta. In ceea ce priveşte 
disponibilitatea mea de a risca, îmi depăşisem deja de mult 
limitele. Situaţia avea ceva ireal. De parcă mă vedeam pe mine 
însumi pe ecranul unei săli de cinematograf. 

Puteam vedea scările care duceau la subsol. Şi uşa de la 
subsol. O dâră de lumină trăda faptul că era doar proptită, dar 
nu închisă. Kelly trase repede prelata de parcă ar fi împins-o un 
arc interior. Lăsă doar o crăpătură. Un bărbat urca scările. Pe 
nas avea nişte ochelari cu lentile groase şi rotunde. Avea un 
kalaşnikov. Se vedea că e nervos şi căuta ceva împrejur. 
Evident, aştepta pe cineva. 

Am îngenuncheat. Olga se sprijini de spatele meu. Era un 
moment nepotrivit pentru astfel de gânduri, dar îmi plăcea să-i 
simt sânii. N-a fost nevoie să aşteptăm niciun minut ca să aflăm 
ce-l făcea pe chelios să fie atât de nervos. Un minibus 
Volkswagen veni cu viteză şi frână brusc. Cauciucurile derapară 
pe prundiş. Maşina opri aproape de chelios. 

— Ce se întâmplă acolo? întreba Philippe. 


Nu vedea nimic, pentru că stătea Steve în faţa lui. 

— Lambert, am şoptit eu. 

Era microbuzul său Volkswagen, alb, cu tracţiune patru ori 
patru, care fusese în faţa bungalow-ului din Bagdad. Cheliosul 
încetă să mai urle în aparatul de emisie-recepţie. La volan se 
vedea corpul masiv al lui Lambert. A durat o vreme până când a 
reuşit să iasă din microbuz. Venise şi soţia lui. Purta 
îmbrăcăminte de safari, ca atunci când îi vizitasem eu. Avea 
părul ciufulit. Pe lângă toate lucrurile, acum îi atârna la brâu şi 
un pistol. Lambert s-a postat în faţa cheliosului şi şi-a încrucişat 
braţele peste piept. Umbra pe care o arunca în lumina farului 
microbuzului era lungă de vreo treizeci de metri. 

— Idioţi nenorociţi! răcni el în engleză. 

Cheliosul se făcu mic. 

— Dobitocilor, aţi încărcat o cutie în alt camion! 

— Noroc că s-a găsit, şefu', răspunse cheliosul sfios. Totul e 
în ordine. 

Philippe înţelesese deci bine. Era scandal pentru că dispăruse 
ceva. O cutie. 

— Nu e nimic în ordine! Cutia e în drum spre Iordania! Deşi e 
declarată pentru Siria. 

— Atunci o descărcăm şi o aducem înapoi aici, propuse 
cheliosul. 

— În ţara asta de rahat e război civil, în caz că n-ai observat. 
Lambert nu se mai stăpânea deloc. Ieri, cineva a aruncat în aer 
cartierul general al ONU, săptămâna trecută au fost atacate trei 
convoaie cu ajutoare. Şi tu vrei să plimbăm marfa de colo, colo 
de parcă ar fi păsat pentru bebeluşi? Acum de-abia mai găsim 
oameni pe care să-i trimitem ca escortă. 

— Şi dacă facem alte documente pentru cutie? întrebă 
cheliosul. 

Lambert nu răspunse. 

În schimb, spuse nevastă-sa: 

— Nu se mai poate. Avea o mapă roşie sub braţ pe care i-o 
dădu cheliosului. Pe un ton obişnuit să dea ordine continua: Ne 
întoarcem într-o oră. Atunci terminam ultima livrare. Pregăteşti 
totul. Şi încă ceva, Mahmud: fără alte greşeli! 

Deci el era Mahmud. /diotul care stricase generatorul de 
curent. Dădu din cap cu abnegaţie şi rămase înfipt acolo până 
când microbuzul lui Lambert se depărtă în trombă. In sfârşit, îşi 


şterse chelia cu o batistă şi dispăru înapoi în subsol. Lăsă uşa 
deschisă. 
x 

— Un Gröber mort nu va mai face alte hârtii, comentă 
Philippe. 

— Trebuiau să se gândească la asta mai devreme, am spus. 

— A, problema asta cu cutia se rezolvă şi cu câteva sute de 
dolari bacşiş, fu de părere Kelly. 

— Se zice că vameşii iordanieni sunt greu de mituit, răspunse 
Philippe. 

— Arabi incoruptibili? Kelly pufni. De parcă ar exista aşa 
ceva. 

— Şi dacă totuşi e aşa, i-ar putea face greutăţi lui Lambert, 
am spus eu. În locul lui aş arunca pur şi simplu cutia în deşert. 

— N-ai de unde să ştii ce e înăuntru, spuse Olga. După cât 
era de nervos, conţinutul trebuie să fie al naibii de valoros. 

— Trebuie să intrăm în subsol, spuse Kelly. Neapărat. 
Despături planul clădirii. Noi suntem aici, murmură ea, aici e 
intrarea. Aş propune să cercetăm mai întâi partea asta. 

Degetul ei arătător încercui coridorul din stânga. 

— Şi dacă le picăm în mână santinelelor? am obiectat eu. 
Unde e comoara cu siguranţă sunt şi santinele. 

Kelly scutură foarte hotărâtă din cap. 

— Acum am ajuns până aici. Vrei să renunti? Doar ai auzit ce 
a spus Lambert: „... Apoi facem ultima livrare”. Ultima! Înţelegi, 
Michael? Nu mai putem aştepta. Trebuie să acţionăm în noaptea 
asta. 


Capitolul 41 


Aveam gâtul uscat. Mi-era groaznic de sete. Probabil de la 
tabletă. Mi-aş fi băut sticla cu apă dintr-o suflare, dar m-am 
mulţumit cu câteva înghiţituri. Simţeam de acum că trebuie să 
merg neapărat la toaletă. 

Era două fără ceva, şi Lambert plecase de un sfert de oră. 
Priveam uşa subsolului din ascunzătoarea noastră din remorcă. 
O santinela a intrat la un moment dat, dar a ieşit imediat. Apoi, 
câteva minute nu s-a întâmplat nimic, până când, brusc, s-a 
făcut întuneric. Se stinseseră reflectoarele de pe stâlpi. Nici în 
palat nu mai ardea vreo lumină. li auzeam pe bărbaţi înjurând. 
Probabil că generatorul îşi dăduse din nou duhul. 

— Asta e şansa noastră, spuse Kelly. Mă împinse la o parte. 
Era clar ce voia să spună cu asta: ori vii cu mine, ori CNN face 
reportajul fără tine. S-a dat prima jos din remorcă. 

Unul după altul am alergat la scară. 

Nu bănuiam că ne vedea cineva dintr-o cameră de la etajul al 
doilea al palatului, situata pe colţ. 

x 


Subsolul nu era o simplă pivniţa, ci un buncăr. Pereţi masivi 
din beton, uşi de oţel de minimum douăzeci de centimetri 
grosime cu încuietori grele. Era întuneric beznă. Steve preluă 
conducerea. El avea aparatul pentru vizibilitate pe timp de 
noapte. Aveam şi lanterne la noi, dar, deocamdată, era mai sigur 
să nu le folosim. Pipăiam mereu după Philippe, care mergea 
înaintea mea. Nu spuneam niciun cuvânt. Era o linişte de 
mormânt. Părea că suntem singuri. 

Am percheziţionat repede prima parte a subsolului. Ce 
înseamnă că am percheziţionat-o? Am străbătut coridorul, iar 
Steve a încercat să vadă care uşi sunt descuiate. Una singură s-a 
deschis, care dădea într-o cameră goală. Restul erau încuiate. 

Am ajuns în al doilea coridor. Cel din dreapta, văzut de la uşa 
subsolului. Mi-am dat seama imediat că trebuie să fie un coridor 
special. Picioarele mele atingeau un cu totul alt fel de podea. Se 
simţea moale. De parcă ar fi fost acoperită cu un covor. Covor 
într-un buncăr - foarte neobişnuit. 


De data aceasta, prima uşă s-a deschis imediat. Steve se uită 
mult timp înăuntru. Apoi şopti: 

— Haideţi, fraţilor! Trebuie să vedeţi asta! 

Am intrat încet în cameră. Eu, ultimul. Steve ne dădu 
aparatul pentru vizibilitate pe timp de noapte. 

— O nebunie, murmura Kelly. 

— Incredibil! dădu din cap Olga. 

— Nu se poate aşa ceva! exclamă şi Philippe. 

Apoi a venit rândul meu. Ne aflam în faţa unui pat dublu cu 
baldachin susţinut de stâlpi înalţi. Pe podea erau mai multe 
covoare unul peste altul. Nu mă pricepeam la covoare, dar le-am 
luat drept covoare persane. Pereţii erau tapetaţi. Tapetul purta 
inițialele lui Saddam Hussein. Era dormitorul lui. Lângă pat erau 
atârnate două portrete de-ale lui, în ulei. Unul într-o postura 
eroică cu kaffiyeh şi ochelari de soare, celălalt ca războinic, în 
spatele unui kalaşnikov. In lumina verde a aparatului pentru 
vizibilitate pe timp de noapte, Saddam arăta ca un monstru, cu 
mustaţa sa deasă şi neagră. 

— Atenţie! Aprind lanterna, spuse Kelly. 

Am stins celălalt aparat. În lumina normală, camera arăta şi 
mai dezgustător. Şi mai ostentativă. Auriul era culoarea care 
domina. M-am gândit că poate e normal să-ţi dezvolţi astfel de 
gusturi când ajungi dintr-un simplu cioban un dictator. 

— Hei, ia uitaţi-vă! Philippe arăta un televizor cu 
videorecorder. Işi aprinsese lanterna. Şi casete! Apocalipsa 
acum, Armageddon, Platoon - şi astea? Luă două casete fără 
inscripţii pe ele şi căută titlurile. Precis sunt filme sexy. 
Depravat bătrân! 

Philippe rânji larg. 

Probabil că avea dreptate. Colegii de la BBC găsiseră filme 
porno într-un alt palat, în dormitorul lui Saddam. Chiar 
îndeplinea toate clişeele la care te aşteptai de la un om al 
puterii. Se spune că a fost căsătorit de şaptesprezece ori. Palate 
ca ăsta de aici construise şi decorase cu sutele. In cele mai 
multe dintre ele nu intrase vreodată. 

O uşă dublă de lemn dădea din dormitor în baie. Aici domina 
o cadă din marmură neagră. Toaleta şi chiuveta erau tot din 
marmură, iar robinetele - aurite. 

— Trebuie să fac pipi, am spus eu. 


— Poftim. Philippe rânji. Aşa o să poţi povesti acasă: „Am stat 
pe WC-ul lui Saddam”. : 

— Dar nu când vă uitaţi voi toți. Intoarceţi-vă! 

Am făcut pipi un minut în şir. Mi-era neplăcut că toţi auzeau 
şiroitul. Dar după aceea m-am simţit ceva mai bine. 

Următoarea cameră era sufrageria. Nu se vedea imediat. 
Cineva trăsese canapelele, fotoliile şi mesele la perete şi le 
îngrămădise unele peste altele. Din tavan atârna un candelabru 
masiv, mult prea mare pentru camera respectivă. 

Kelly lumină podeaua. Erau cutii de jur împrejur. Mici, mai 
mari, foarte mari. Nu erau lăzi de lemn cum mă aşteptasem eu, 
ci cutii de aluminiu. 

— Doamne, spuse Kelly. Vocea îi suna răsfrânt. Cred că am 
găsit. 

x 

Cutiile purtau inscripția „IGRI” sau „medical supply”. 

Am început să le număr. La douăzeci şi cinci m-am oprit. 
Unele aveau lacăte mari. Dar cu cheile încă în ele. Părea că 
pregătise cineva cutiile pentru transport, dar apoi fusese 
deranjat. Probabil când a căzut curentul. Philippe deschise una 
dintre cutii. Una dintre cele mari. Capacul era întărit în interior 
cu material sintetic. 

— Comandă specială, spuse Steve, care se pricepea la aşa 
ceva. 

În cutie se vedea talaş. Era atâta praf, că mi-am tras tricoul 
peste gură şi peste nas. Braţele lui Philippe se afundară în talaş. 
Ţinea lanterna cu dinţii. Brusc, faţa i se lumină. Orice ar fi găsit, 
era ceva greu. Gemu când îl ridică. Apăru capul animalului. Cu 
coarne. 

— Ajutaţi-mă! 

Steve îi luă lui Philippe obiectul din mâini. Sculptura era din 
bronz sau ceva de genul ăsta. Un taur cu aripi. Avea mai bine de 
cincizeci de centimetri înălţime. Arăta excepţional. Şi precis era 
valoros. 

— Ei, ia uite ce am găsit noi aici, spuse Kelly. Hai, Steve, 
trebuie să filmezi asta. 

Steve îşi puse camera pe umăr. Sub obiectiv era fixat un bec. 
Când îl aprinse, camera era luminată ca ziua. 


Kelly deschise următoarea cutie. Scoase din ea un vas de aur. 
Un soi de cană de ceai fără toarte. Ornamentele înfăţişau lei 
fugind. Mi se părea că mai văzusem obiectul într-o fotografie. 

— Arata aici, o rugă Olga. Aparatul se declanşa cu clicuri la 
fiecare secunda. Bliţul lumina. 

Kelly puse vasul la loc. Următorul obiect pe care îl luă în 
mâna era o casetă de lemn. Încuietorile de alamă s-au deschis 
cu zgomot. Camera lui Steve mergea. Mai întâi a filmat faţa lui 
Kelly, apoi caseta. Pe o pernă din catifea albastru-închis trona o 
diademă de aur din flori mici, cu incrustaţii de chihlimbar. 

— Minunat, şopti Olga şi îşi trecu mâna peste obiectul de 
podoabă. 

Lucrurile din jurul nostru trebuie să fi fost incredibil de 
valoroase. De o valoare incomensurabilă din punct de vedere 
istoric. Mă răscolea ura când mă gândeam că o bandă de... 
lacomi, antipatici, aroganţi... că oamenii ăştia voiau să jefuiască 
întreaga moştenire culturală a unui popor... 

Am luat şi eu o cutie, pe cea mai mică pe care am putut-o 
descoperi. Era pe una dintre canapelele din mormanul de mobilă 
şi era de două ori mai mare decât o cutie de pantofi. Cheia 
mergea greu. Cutia conţinea numai o parte de obiect. O coroană 
- o coroană de circa douăzeci de centimetri în diametru, 
împodobită cu rozete. 

Fotografiile obiectului fuseseră în toate ziarele. Atunci când 
se relatase despre jefuirea muzeelor. Înainte de a apărea 
povestea că, de fapt, obiectele de artă nu ar fi dispărut 
niciodată. Cea mai bună dovadă că fusese doar o „poveste” era 
coroana pe care o ţineam acum în mână. 

— Vă puteţi imagina că obiectul ăsta are 3500 de ani 
vechime? am spus eu. 

— Şi de unde ştii tu aşa de exact? întrebă Kelly. 

— Pentru că aici este comoara de la Nimrud. 

— Eşti... sigur? întrebă Steve. 

— Foarte sigur. 

— Uau! Philippe scoase cu atenţie coroana din cutie. Cine 
cumpără aşa ceva? 

— Vreun colecţionar nebun care o pune în seif şi se uită la ea 
o dată pe an, spuse Kelly. 

Philippe privi coroana din toate părţile. Apoi şi-o puse pe cap. 

— Regii asirieni aveau capete foarte mici. Erau asirieni? 


— Da, am spus eu. Dar obiectul ăsta a aparţinut unei regine. 

— Atunci tu trebuie s-o pui pe cap, Olga. 

— Lasă prostiile, Philippe. Pune-o la loc ca s-o fotografiez. 

Philippe ascultă. 

În următorul moment se aprinse candelabrul de deasupra 
noastră. 

— OK, ajunge, spuse Kelly. Hai s-o întindem. Pot veni în orice 
moment. 

Am aşezat în mare grabă obiectele la loc. Kelly se uită pe 
planul clădirii. Dormitorul avea două uşi. Cea care dădea spre 
baie şi una vizavi. 

— Pe uşa aia ieşim din nou pe coridor, spuse Kelly. Steve, ia 
vezi dacă e deschisă. 

Steve apăsă clanţa şi dădu afirmativ din cap. 

— Atunci, repede! 

Steve deschise uşa - şi se dădu trei paşi înapoi. Ne uitam în 
ţeava unui kalaşnikov. Ne privea o faţă pe care o cunoşteam. 


Capitolul 42 


Faţa era înconjurata de o barba lăţoasă şi aparţinea unui 
bărbat foarte scund. Era piticul care ne deschisese uşa clinicii 
lui Lambert cu o săptămână şi jumătate înainte, în timpul 
rugăciunii de prânz. Prietenul lui Karim Abdul. Asta mă liniştea 
întru câtva. 

Ne-a dirijat cu kalaşnikovul; părea destul de nervos. Trebuia 
să mergem pe coridor, şi de acolo într-o cameră unde mirosea 
pregnant a clor. Tavanul era brăzdat de ţevi gri, cu robinete 
vopsite în galben. Probabil pentru aprovizionarea cu apă şi cu 
aer a buncărului. Philippe spuse ceva în araba. Piticul nu 
reacţionă. 

Steve mergea în capul şirului. Ne-am îngrămădit pe o scară 
abruptă în spirală. Trapa din tavan ducea spre o bucătărie. Era 
imensă. Pe aragaz erau castroane cu legume uscate şi orez. 
Peste tot, muşte. Scârbos. Nu se vedeau alţi oameni. Un lift ne-a 
dus din bucătărie la etajul al doilea. Liftul era murdar şi îndoit. 
De abia încăpeam noi şase. Piticul îşi ţinea kalaşnikovul cu ţeava 
îndreptată în sus. 

Poate putem să-l dovedim, mi-a dat mie prin cap. Eram uimit 
cât de calm eram în situaţia dată. De o oră nu mai simţisem 
niciun fior de teamă. Poate era efectul secundar de la tabletele 
lui Kelly. La urma urmelor, era un drog pentru armată. Cu cât 
mă gândeam mai mult, cu atât credeam mai puţin că piticul avea 
să ne dea pe mâna lui Lambert. Trebuie să se fi temut că noi 
aveam să-i povestim lui Lambert cum ne ajutase. 

Am ajuns într-o cămăruţă plină de mucegai. Nu avea nimic 
comun cu ceea ce era în palat. Un prici, o masă de scris, două 
fişete metalice pentru acte şi un fotoliu vechi de piele. De afară, 
prin fereastra, pătrundea lumina gălbuie a reflectorului. 

— Sit down! ordonă piticul. 

Se sprijini de masă. Cu kalaşnikovul la înălţimea şoldurilor. 
Patul puştii era lipit cu fâşii de bandă adezivă galbenă şi neagră, 
ca o albină. Ne-am înghesuit pe prici. Până acum îi dădusem 
piticului mult peste treizeci de ani. Dar barba lăţoasă făcea o 
impresie falsă. Avea cel mult douăzeci şi cinci de ani. 

Ochii lui întunecaţi ne cercetau. 


— Money! spuse el deodată şi mă privi imperativ. 

— How much de you want? întreba Kelly vitează. 

Piticul n-o lua în seamă. Se uita mereu la mine. 

— Give me all the money! Everything! _ 

Engleza lui stricată avea un accent dur, tipic pentru arabi. In 
timp ce vorbea, strângea arma. 

— Avem... am început eu. 

— ... Două mii de dolari, mi-a luat Kelly vorba din gura. Ţi-i 
dăm numai dacă... 

— Spune femeie tacă! ordona piticul. Eu vorbeşte doar tine. 

Kelly îşi ţinu gura. 

— Da, două mii de dolari, am confirmat eu. 

— Da încoa', îmi ceru piticul. 

Kelly scoase dintr-un portofel de sub tricou un teanc de 
bancnote, mi-l dădu mie, iar eu i l-am dat piticului. Vâri banii în 
buzunarul pantalonilor. 

— Şi acum? am întrebat eu. 

— Aşteptaţi! 

— Dar cum de ne-ai observat de fapt? începu Philippe sa-l 
atragă pe pitic în discuţie. 

— Eu văzut la voi. Aici fereastră. 

Acum se auzeau voci de afară. 

Steve făcu semn că ar vrea să se ridice. 

Piticul strânse din nou kalaşnikovul mai tare, însă aprobă din 
cap. 

— Încet! 

Steve se duse la fereastră. 

— S-a întors Lambert, şopti el. 

— Lambert! Şi femeia asta! Piticul scuipă pe podea. Stai jos! 

— Ce e cu Lambert? am întrebat eu. 

— El minţit, izbucni piticul. El nu om cu onoare. El nu plătit. 

— Nu plăteşte? De ce nu? 

— El spus, irakienii toţi hoţi. El crezut noi furat cutie cu vază. 
De aia nu bani. Până apărut cutie. 

Ce prostie din partea lui Lambert să şi-i facă duşmani pe 
irakienii care-l ajutau! Precis pretinsa cutie furată era cea 
declarată greşit pentru Iordania. 

— Şi soţia lui Lambert? întrebă Philippe. Împotriva ei ce ai? 

— Ea nu respect religie. Nu respect bărbat musulman. 

Piticul făcea eforturi ca să nu ţipe. 


— Cât îţi mai datorează Lambert? întrebă Steve. 

Piticul se bătu peste buzunarul în care erau cei două mii de 
dolari ai noştri. 

— Mai mult de atât. 

Judecând după nevoia de comunicare a răpitorului nostru, 
banii fuseseră bine investiţi. 

— O să-l băgăm pe Lambert la închisoare, am promis eu. Şi 
pe nevastă-sa. 

Piticului păru să-i placă ideea. Rânji aprobator şi-şi îndreptă 
în jos kalaşnikovul. Acum eram aliaţi, aliaţi împotriva lui 
Lambert. 

— Cutiile de la subsol - am întrebat eu în continuare - se 
transportă mai departe în noaptea asta? 

— Da. Toate cutiile. Şi toţi bărbaţi pleacă. Palat mâine gol. 

— Aşa repede? 

— De fapt trebuit durat mai mult. Dar Lambert nu mai găsit 
destui oameni păzit camioane. De aia acum mers numai un 
camion. 

— Şi ştii ce e ascuns în cutii? întrebă Philippe neîncrezător. 

— Normal. Toţi bărbaţi lucrat în palat ştiu. Dar cei dormit la 
clinică nu. 

— Asta înseamnă că sunt acolo numai să păzească pe drum 
camioanele? conchise Philippe. 

Piticul dădu din cap. 

— Şi pe tine nu te deranjează că Lambert fură obiectele de 
artă irakiene? am întrebat eu. N 

Piticul fie n-a înțeles întrebarea, fie n-a vrut să răspundă. In 
orice caz, n-a spus nimic. 

De afară se auzea din nou gălăgie. Fără să cer permisiunea, 
m-am ridicat şi am mers la fereastră. Am văzut cum cele două 
santinele de mai înainte cărau cutiile din subsol şi le stivuiau 
lângă camion. Acolo stătea Mahmud, cheliosul, ținând sub braţ 
mapa roşie pe care i-o dăduse soția lui Lambert. De fiecare dată 
când era adusă o cutie nouă, deschidea mapa şi scotea de acolo 
un bileţel sau ceva asemănător. Nu vedeam exact de la distanţa 
aceea. 

— Ai la tine vreun teleobiectiv? am întrebat-o pe Olga. 

— Sigur. Scoase obiectivul dintr-un buzunar al centurii şi îl 
înşurubă pe Nikon. O frumuseţe de aparat. 

— Uită-te dacă vezi ce face cheliosul acolo. 


Olga se aşeză lângă mine şi se uită prin aparat. Autofocusul 
bâzâi. 

— Lipeşte ceva pe cutii. 

— Ce? 

Olga îngenunche ca să poată ţine aparatul mai stabil. 

— Sunt benzi autoadezive albastre cu sigla ONU. 

— Sigiliile pentru vamă! am spus eu. Le poţi fotografia? 

— Greu. Dar încerc. Se declanşă aparatul. 

Am văzut cum mai venea cineva pe scări, ieşind din buncăr. 
Lambert şi soţia lui. Apoi doi bărbaţi. Nu era greu de ghicit cine 
erau. Purtau costume închise la culoare şi aveau părul dat pe 
spate cu gel. Tipii din maşina de teren. Ţinuta lor era ridicolă. 
De aceea îmi inspirau mai puţină teamă. 

— Hei, i-am făcut semn piticului să vină la mine. Cine sunt ăia 
doi? 

— Lambert şi soţia, spuse el. 

— Nu, cei doi tipi. 

— Gărzi de corp Lambert. Foşti agenţi servicii secrete. 
Muhabarat. Cred lucrau mult înainte pe insulă. Mai mult nu ştii. 
Nu vorbit cu noi. Spus la noi că sunt periculoşi tare. 

Lambert avea un nou acces de furie. Nu înţelegeam ce 
răcnea, ci doar că răcnea. Acum mergea direct pe sub fereastra 
noastră. Cu gărzile de corp în urma lui. Bălăngănea ceva în 
mână. O geacă. Era neagră. 

„La dracu'“, m-am gândit şi am pipăit în jurul şoldurilor. 

— Cum pot deschide fereastra? 

Piticul scutură energic din cap. 

— Nu deschis! 

— Te rog! 

Ezită, apoi deschise închizătoarea ferestrei cu precauţie. 

Imediat a ajuns la noi vocea tunătoare a lui Lambert. 

— Doar v-am spus că toate cutiile trebuie păzite permanent. 
Dacă geaca nu e a voastră, a cui e? 

— A mea! La naiba! 

Olga mă privi întrebătoare. 

— Da. E a mea, am şoptit eu. Probabil că am pierdut-o. 

— Nu mai avem timp să controlăm fiecare cutie, înjură 
Lambert. Dacă lipseşte ceva, sunteţi răspunzători. Cel mai bine 
ar fi să aflaţi imediat a cui e geaca. 

Piticul închise fereastra. 


— Ei nu ştiut voi în palat. Suspectat irakieni. Mereu suspectat 
la noi. Eu mers acuma. Voi aşteptat până toţi plecat din palat. 
Atunci vouă nu întâmplă nimic. 

Îşi atârnă kalaşnikovul în galben şi negru pe umăr şi dispăru. 


Capitolul 43 


Treptat deveneam conştient că reuşiserăm. Reportajul de 
senzaţie! Povestea de prima pagină! Visul oricărui reporter. Nu 
îndrăzneam s-o exprim. Prea mare era grija că se mai putea 
întâmpla ceva rău. Nici ceilalţi nu spuneau nimic. Dar pe fiecare 
se vedea cum se risipea tensiunea. 

Ne aflam încă în palat. In camera cu masa de scris şi priciul. 
Între timp ceasul arăta puţin după ora cinci. Camionul cu 
comoara de la Nimrud plecase. Trăsesem cu urechea şi aflasem 
că trebuia să meargă spre Siria. Lambert şi soţia au plecat şi ei 
la scurt timp după aceea, urmaţi de gărzile de corp. 

Oftatul languros venea de la Kelly. Se făcuse comodă într-un 
fotoliu vechi de piele şi-şi întindea braţele. Avea picioarele pe 
masa de scris. Precis îşi formula deja în gând comentariile 
pentru contribuţia ei. „Celebra noastră reporteră a izbutit din 
nou să facă o dezvăluire senzaţională”, sau ceva de genul ăsta. 
Steve era aplecat cu camera pe fereastra, de parcă ar mai fi 
putut rata vreo secvenţă importantă. Philippe pusese stăpânire 
pe prici. Cu ochii închişi, cu mâinile încrucişate sub cap, îşi 
imagina probabil suma onorariului său şi visa pe ce plajă şi cu 
care femei avea să-l cheltuiască. 

Era greu de spus la ce se gândea Olga. Poate, la mine. Poate 
la tipul cu motocicleta. Căsca. Stăteam pe podea sprijiniți de 
perete. Nu eram obosit. Tabletele îşi făcuseră efectul din plin. 

Eu mă gândeam, bineînţeles, la Olga. Şi la Pinochet. Cu o 
satisfacţie răutăcioasă îmi imaginam ce faţă avea să facă. Când 
aveam să-l sun şi să-i spun de succesul nostru. Mă întrebam 
dacă am fi ajuns atât de departe dacă n-ar fi fost întâlnirea cu 
Kelly şi cu Steve. Probabil că nu. Şi poate că nici Kelly şi Steve 
n-ar fi reuşit singuri. Ne-am ajutat reciproc. 

— De o jumătate de oră nu se mai vede nimeni, spuse Steve. 
A întins-o şi tipul cu banii noştri. 

— Şi atunci ce mai aşteptăm? am întrebat eu. 

— Da, mormăi Kelly şi-şi cobori picioarele de pe masă. 
Mergem. 

Ne propuseserăm să dispărem la lumina difuză a răsăritului. 
Când mai puteam vedea ceva, dar nu puteam fi observați prea 


uşor. Trebuia să ne aşteptăm că unele dintre ajutoarele irakiene 
ale lui Lambert aveau să profite de singurătate şi să fure mobila 
lui Saddam. 

Ne-am strecurat afară din cameră, şi apoi, printr-un coridor, 
spre o scară lată. De sus se vedea holul mare de la intrare. Uşile 
înalte de lemn întunecat ale portalului principal erau larg 
deschise. Am fugit jos şi am străbătut grădina. Simţeam pe piele 
aerul răcoros al dimineţii. La orizont cerul devenea roşu-deschis. 

Tocmai voiam să propun să alergăm aplecaţi peste gazon, 
când am văzut pe cineva făcând semne disperate cu mâinile şi 
alergând spre noi. Era Arkan. 

— Mister Michael! Mister Philippe! strigă el încă de la 
distanţă. Îmi pare aşa de rău că... Ajunse la noi gâfâind. Probabil 
că acum cel mai mult ar fi vrut să mă strângă în braţe. Am... 
am... am crezut ca vi s-a întâmplat ceva. Pentru că toţi oamenii 
ăia... au plecat deja de atâta timp. Trase aer în piept, îmi pare 
rău. Zău că-mi pare rău. 

L-am îmbrăţişat. Asta l-a liniştit. Am părăsit curtea pe poarta 
mare, care, de asemenea, era deschisă. Apoi am mers de-a 
lungul şoselei. Niciunul dintre noi nu se mai obosea să fie atent. 

Olga scoase ultimele două filme din aparate. 

— Poţi să le bagi în buzunar? l-a rugat ea pe Arkan. 
Buzunarele mele pocnesc deja. 

Am văzut că avea buzunarele umflate de parcă umbla cu 
mingi de tenis la ea. 

— Cât ai fotografiat? 

— Vreo douăzeci de filme. 

— Asta e... 

N-am mai reuşit să-mi termin propoziţia. 

* 


— La dracu'! înjură Kelly. În pădure! 

— Dar dacă trag'? strigă Arkan. 

— În pădure, laşule! 

Kelly îl trase pe Arkan de mânecă. 

Era prea târziu. Ne văzuseră. Am auzit cum au lăsat să 
meargă motorul maşinii de teren. Era la marginea şoselei, la mai 
puţin de o sută de metri de noi. Am reuşit să ne ascundem 
fiecare după câte un copac. 

Fasciculele jucăuşe ale lanternelor lor luminau toată 
pădurea. M-am uitat la Arkan. Aproape că-l simţeam cum 


tremură. Se holba la mine cu ochi măriţi de teama. Am făcut un 
gest pe care speram să-l înţeleagă corect: „Te rog, nu face 
prostii!” 

__ Eu am rămas liniştit. Probabil din cauza tabletelor lui Kelly. 
În mod normal, mi-ar fi fost la fel de teamă ca lui Arkan. Pe 
urmele noastre erau gărzile de corp ale lui Lambert. Nişte 
ucigaşi. 

Când s-au stins lanternele, am îndrăznit să trag cu ochiul din 
spatele copacului. Siluetele celor doi se conturau în lumina 
dimineţii. Erau la marginea şoselei. Unul din ei era ceva mai 
mare. Oare ce-i pusese pe urmele noastre? Să fi fost geaca? Sau 
poate că ne-a trădat piticul? In mod ciudat, niciunul din ei nu 
încerca să ne urmărească. M-am uitat din nou la Arkan. Arăta de 
parcă era gata să leşine. 

Aşa trecură minute întregi. Gărzile de corp ale lui Lambert nu 
se mişcau niciun centimetru din loc. Acum vorbeau în şoaptă. 
Deodată, cel din stânga scoase un pistol. Trase întâi în aer. 
Zgomotul brăzdă liniştea. 

Ştiam încă dinainte de a mă întreba ce intenționau cu acest 
foc de armă. Arkan începu să alerge panicat. Se afundă mai mult 
în pădure. Dintre noi, ceilalţi, nu se mişcă nimeni. Ne uitam în 
urma lui. 

Apoi veni o altă bubuitură. Mai tare ca prima. Arkan fu 
proiectat prin aer. 


Capitolul 44 


Reuşiserăm să ajungem înapoi în tabără. Nadine plângea. 
Arkan era mort. 

Bătea un vânt uşor. Soarele îşi luase rămas-bun cu câteva 
ultime raze printre copaci. Stăteam cu trunchiul gol. Imi 
aruncasem tricoul. Era mânjit de sânge. Sângele lui Arkan. Am 
văzut că-mi era frig, pentru că mi se făcuse pielea de găină. M- 
am gândit: „a-ţi un pulover, altfel o să răceşti”. Dar nu simţeam 
frigul. Am rămas aşezat pe vechiul nostru frigider, uitându-mă 
fix la pantofii mei sport uzi şi murdari. 

E aşa o chestie cu moartea. Până acum nu mă gândisem prea 
serios la ea. Aveam douăzeci şi nouă de ani şi nu pierdusem încă 
pe nimeni care să însemne ceva pentru mine. Chiar şi bunicii 
mei trăiau. Mie nu-mi venea să plâng aşa ca lui Nadine, care 
suspina cu putere. Mă simţeam... gol. Nu mă puteam obişnui cu 
ideea că nu aveam să-l mai văd pe Arkan. Că n-am să-l mai aud 
vreodată spunând „Mister Michael”. 

— Îmi faci şi mie o ţigară cu iarbă, l-am rugat pe Philippe. 

Dădu din cap. 

— E ultima. 

Insula fusese minată. Întreaga regiune împădurită. Gărzile de 
corp ale lui Lambert, porcii dracului, trebuie să fi ştiut de asta. 
Probabil, sperau să ne mai ascundeam în pădure. Şi că avea să 
călcăm pe mine unul după altul. 

Mina pe care călcase Arkan îl proiectase aproape de 
picioarele mele. M-am târât până la el ca să-i trag trupul 
sângerând în spatele unui copac. Nu te mai puteai înţelege cu 
el. Îi lipsea piciorul stâng de la genunchi în jos. Sângera din 
piept, gât şi cap. Schijele minei pătrunseseră peste tot. Nu 
simţisem până atunci niciodată pulsul unui om. Am încercat întâi 
la încheietura mâinii drepte, apoi la cea a mâinii stângi. Bătăile 
inimii au devenit repede mai slabe. 

Nu ştiu dacă am plâns. Îmi pot aminti doar de sentimentul de 
totală neajutorare. Îl ţinusem pe Arkan în braţe şi-l privisem. 
Faţa sa binevoitoare, urechea depărtată puţin de cap, tricoul său 
cu „FC Bayern - Vin taurii”. Mă simţeam vinovat la gândul că 
Arkan murise tocmai în acest tricou. Poate pentru că acest 


tricou era expresia veneraţiei lui exagerate pentru Germania. Şi 
pentru că-mi era teamă că mă urmase în această aventură 
nebunească numai pentru că avea impresia că şi-a găsit în mine 
un prieten german. 

Steve îmi spuse mai târziu că Arkan murise în mai puţin de 
zece minute. Am lăsat cadavrul în urmă, acoperit cu câteva 
crengi. Ce altceva ne mai rămăsese de făcut? 

Ne trebuiseră patru ore ca să părăsim insula. Steve se dusese 
înainte. Ca fost soldat, era singurul care avea experienţă cu 
minele. Le găsea în pământul nisipos cu ajutorul unui băț 
subţire. Miile de broboane de sudoare de pe fruntea lui arătau 
că-i era teamă. Marcase cu o cruce fiecare loc pe care puteam 
călca fără pericol. Am numărat cincisprezece mine până când 
am ajuns la malul salvator al râului. Spre norocul nostru, apa 
era atât de mică în acel loc, încât am putut trece prin ea. 

Steve dormea acum epuizat în cort. Avea un somn agitat. 

Philippe îmi dădu ţigara aprinsă. Am tras un fum şi i-am dat-o 
înapoi. 

— Arkan mi-a spus o poveste cu o cămilă, a zis el. 

— Ce poveste? 

— În arabă există o mie de cuvinte diferite pentru cămilă. 
Ştiai? 

— Nu, nu ştiam. 

— O cămila care şchiopătează se numeşte altfel decât una 
care închide ochii când bea apă. Apoi mai exista cămile cărora 
nu le place să culeagă ciorile păduchii din blana lor. 

— Şi fiecare are alt nume? 

— Înâm. Philippe dădu din cap. Ţinu mult timp fumul în 
plămâni. În plus, cămilele sunt foarte înțelepte. Arkan a spus că 
există o sută de nume diferite pentru Allah. Nouăzeci şi nouă 
sunt în Coran, şi pe al o sutălea îl ştiu doar cămilele. 

— Asta ţi-a povestit Arkan? 

— Da. 

— Ciudată limbă araba asta. 

Am tras următorul fum. 

— Şi cămilele sunt animale ciudate. 

Olga veni la noi. O ţinea în braţe pe Nadine, care avea ochii 
foarte roşii de plâns. 

— Aveţi nişte apă? întrebă Olga. 

— Sigur. 


M-am ridicat de pe frigider şi am scos o sticlă. 

Nadine luă o înghiţitură mare. 

— Crezi că Arkan a suferit? mă întrebă privindu-mă. 

— Nu. Cu siguranţă că nu. 

— Precis ajunge în rai, spuse Philippe. 

— Da, dacă merită cineva lucrul ăsta, atunci Arkan e acela. 

Eram cât se poate de serios. 

Dar Nadine se uită urât la noi. 

Trebuie să recunosc că bla-bla-ul cu raiul nu fusese chiar la 
locul lui. Dar ţigara cu marijuana îşi făcea deja efectul. 

— Ce facem cu trupul lui Arkan? întrebă Olga. 

— Ce să facem cu el? am răspuns eu. 

— E destul de greu să laşi maşina lui Arkan în faţa casei 
tatălui său şi să spui: „Asta e tot ce-a mai rămas din fiul 
dumneavoastră”. N 

Bineînțeles, Olga avea dreptate. Insă nu mă mai puteam 
gândi în seara asta la acest lucru. M-am gândit un moment să-i 
cer sfatul lui Kelly, dar de la întoarcerea în tabără se ţinuse 
departe de noi. Stătea în Humvee, şi faţa îi era luminată de 
albastrul ecranului laptopului. 

— Vorbim mâine despre asta, am spus. 

— Da, mâine, întări Philippe. 

Îşi lăsă capul pe spate şi privi cerul. Sclipeau doar puţine 
stele; iar era înnorat. Nadine scrise ceva cu degetul în nisip. Am 
întrebat-o ce înseamnă. 

— Arkan, spuse ea. Arkan, în arabă. j 

Olga se aşeză lângă mine pe frigider. Imi luă mâna. După o 
vreme am observat cum mi s-a umezit coapsa. Mi-am pipăit 
pantalonii şi am simţit că erau lipicioşi. Când mi-am retras mâna 
aveam sânge pe degete. Nu era sângele meu. 

— Eşti rănita, i-am spus Olgăi. 

Dădu din cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O schijă. Când a călcat Arkan pe mină. 

— De ce n-ai spus nimic? 

— N-am vrut să vă ţin în loc. 

— Doare? 

— Aproape deloc. Dar începe să ardă. 

Pentru ca sângele Olgăi nu se vedea pe pantalonii mei negri, 
n-a observat nimeni ca era rănită. 


— Schija mai e acolo? 

— Nu cred. Nu e decât o rană mică. Am spălat-o, şi Kelly mi-a 
dat un unguent. 

— Ia, să văd! 

— Nu, las-o! 

— Haide, vino! 

— Nu! 

Ne-am întins. mă simţeam epuizat complet şi aş fi dormit 
câteva ore. Dar nu eram obosit. Speram să mai scadă efectul 
tabletelor. Am privit din cort la Kelly care era încă în Humvee în 
faţa laptopului. Poate că îi scria un e-mail fiului ei. Habar n- 
aveam dacă putea citi, dar auzisem că aceşti copii autişti au 
câteva calităţi deosebite. Olga îşi pusese capul pe pieptul meu şi 
respira repede. Fruntea îi era fierbinte. 


Capitolul 45 


Dimineaţa Philippe propuse să-l întrebăm pe Karim Abdul ce 
să facem cu trupul lui Arkan. Era o idee bună. Exista însă un 
pericol dacă nu părăseam imediat Sunadiul, pentru că locuinţa 
lui Karim Abdul nu era departe de clinica lui Lambert. Dar 
măcar atât îi datoram lui Arkan. 

În timpul nopţii, Kelly primise un e-mail de la redacţia 
centrală din New York. De acolo a fost sfătuită foarte serios să 
nu mai folosească Humvee-ul în Irak. La acel moment Humvee- 
urile erau ţinta preferată a trăgătorilor. Steve se apucă imediat 
să demonteze de pe maşină sistemul de navigaţie prin satelit. 
Apoi aveam să abandonăm Humvee-ul în pădure. 

M-am strecurat la Olga în cort. 

— Cum ai dormit? am întrebat. 

— Destul de bine, dar tu? 

— N-am dormit deloc. Tabletele. Am îngenuncheat la 
picioarele ei. Acum hai să-ţi vedem piciorul! 

De fapt, rana nu era aşa de mare. Dar se infectase. Pielea din 
jurul rănii începuse să se închidă la culoare. Piciorul era umflat 
până la pulpă. Am luat trusa de prim ajutor de la Kelly şi am 
căutat un bandaj potrivit. Când i l-am pus pe picior, Olga a 
tresărit. 

— Doare rău? 

— Merge, murmură Olga. 

Dar faţa ei schimonosită de durere spunea altceva. 

— La Bagdad te ducem imediat la doctor. 

Am fost obligaţi să lăsăm şi o parte din bagaje. Corturile şi o 
grămadă de haine. Portbagajul 'Toyotei lui Arkan oferea un 
spaţiu limitat. Toyota lui Arkan... Un moment m-am gândit să 
scot brăduţul cu vanilie care atârna la oglindă. Nu pentru că mă 
enervase tot timpul, ci ca mirosul să nu-mi mai amintească 
permanent de Arkan. Dar l-am lăsat acolo. 

Pe la nouă am părăsit tabăra. Conducea Steve, Olga de-abia 
îşi mai putea mişca piciorul. Se întinsese, pe cât se putea, pe 
scaunul din dreapta. Până la Bagdad aveam să ne chinuim toţi 
cei patru care stăteam pe bancheta din spate. Din fericire, era 


încă uşor înnorat, aşa că maşina nu avea să se încingă ca un 
cuptor. Se vedea că vine toamna. 

Când am intrat cu maşina în curtea lui, Karim Abdul ieşea din 
coteţul găinilor. Zburau pene prin aer şi se auzea un cotcodăcit 
agitat. Karim Abdul avea în mâna stângă un cuţit, iar în dreapta 
o pasăre moartă. Ne-a poftit în cămăruţă cu portretul lui 
Saddam. Cea mai tânără dintre soţii a făcut ceai. Ne-a întrebat 
dacă nu voiam să rămânem la masă. Gătiseră pui. 

— Mulţumim, dar ne grăbim, am spus eu. 

I-am povestit despre noaptea trecuta. Şi despre întâlnirea cu 
prietenul lui, piticul. Karim Abdul nu a reacţionat. Când i-am 
relatat cum murise Arkan, Nadine a început din nou să plângă. 
Karim Abdul a ascultat cu capul plecat. Vestea morţii lui Arkan l- 
a marcat profund. Nu mai era nevoie sa-i explicăm ce problemă 
aveam, l-am dat cinci sute de dolari pe care, spre marea mea 
surprindere, n-a vrut sa-i ia. Apoi i-am descris copacul sub care 
zăcea Arkan acoperit cu crengi. Mi-a promis că o să facă tot ce-i 
stătea în putere sa-l ascundă şi sa-l ducă părinţilor lui la 
Bagdad. 

— Insh Allah, spuse el. Insh Allah. 

Asta era cu siguranţă în spiritul lui Arkan. 

La despărţire, Karim Abdul ne-a sărutat pe Philippe şi pe 
mine. Ne-a condus în curte şi a aşteptat până când am virat pe 
şosea. Ne-a făcut cu mâna. Un om cu o statură impozantă, cu 
păr şi barbă sure, scurte şi cu trei neveste. Imi plăcea. 

În centrul Sunadiului, oamenii se învârteau în jurul Toyotei 
noastre supraîncărcate. Era dimineaţa devreme şi străzile erau 
destul de animate. Steve conducea cu hotărâre. Amortizoarele 
gemeau la fiecare groapă din asfalt. După cincisprezece minute, 
lăsasem în urmă ultimele case. Am ajuns la punctul de control al 
armatei americane. Ca şi la prima noastră sosire, tânărul soldat 
pistruiat era lângă gardul de sârmă ghimpată. 

— A reuşit misiunea? întrebă el. 

Reuşise oare? Am răspuns: 

— E OK. 

Aruncă o privire rapidă la permisele noastre, salută şi ne lăsă 
să trecem. 

Cerul se acoperea din ce în ce mai mult. După vreo sută de 
kilometri, a început să plouă. Din nou, o rupere de nori. Pentru 
că ştergătoarele de-abia făceau faţă, Steve a trebuit să meargă 


mai încet. Olga era din ce în ce mai palidă. Se vedea, în ciuda 
pielii bronzate. Dormea de când începuse ploaia. Când am făcut 
o pauză, i-am schimbat iar bandajul. Kelly îi dăduse un anestezic 
puternic. 

După aceea Kelly m-a luat deoparte şi mi-a spus: 

— Arată a septicemie. 

Ploaia se înteţi. Parbrizul era biciuit de ploaie, iar Steve nu 
reuşea să îl şteargă. Aprinsese farurile. În afară de noi, nu mai 
era niciun vehicul pe şosea. Aveam senzaţia ca eram ultimii 
supraviețuitori după sfârşitul lumii. Am realizat speriat că mai 
aveam de trecut de locul unde podul fusese aruncat în aer. Acolo 
trebuia să traversam Tigrul, mergând pe pontoanele ancorate în 
albie. 

— Cu Humvee-ul n-ar fi fost o problemă, spuse Steve. Apoi 
dădu una în volan. Dar o să reuşim şi cu căruţa asta. 

* 


Am spus deja că hotărârea mea de a documenta articolul 
alături de Philippe avea sa-mi salveze viaţa. Cu fiecare kilometru 
care ne aducea mai aproape de podul bombardat, se apropia şi 
acest moment. 

La patru fără douăzeci, am ajuns pe malul râului. Tigrul, 
care, atunci când îl trecuserăm prima dată, fusese un râu 
liniştit, devenise acum un fluviu agresiv. Pontoanele gri de oțel 
ale podului de urgenţă dansau pe apă. Pocneau şi trosneau când 
trăgeau de lanţurile grele cu care erau legate de mal. 

Olga se trezise. L-am întrebat pe Steve dacă n-ar fi fost bine 
ca noi ceilalţi să coborâm şi să mergem pe jos. Dar Steve era de 
părere că era mai bine ca maşina să fie mai grea. Liniştit, o urcă 
pe pontoane. Se opri puţin în mijloc. Un val izbise cu atâta 
putere oţelul, că apa ajunse până la acoperişul maşinii. Ne 
legănam ca un vapor. Nadine, care stătea la fereastra din 
dreapta, închisese ochii şi-şi înfipsese unghiile în pulpă. Când 
roţile din faţă au ajuns din nou pe uscat, maşina s-a aplecat 
puţin. Ne-am speriat. 

— Am reuşit, spuse Steve şi zâmbi arătându-şi dinţii albi. 

Până la Bagdad mai erau ceva mai mult de două sute de 
kilometri. Ce era mai greu trecuse. Aşa credeam noi. Din faţă 
venea un camion. Un Mercedes vechi, portocaliu, cu botul înalt 
şi ieşit în afară. Evident, voia să treacă pe pontoane. Steve băgă 


în viteza întâi ca să-i facă loc. Însă camionul era acum atât de 
aproape, încât nu-l mai puteam ocoli. 

— Idiotul, înjură Steve. Ar trebui să frâneze. 

Dar şoferul nu frână. Acceleră. Şi, înainte să înţelegem ce se 
întâmpla, ne-a lovit frontal. Am fost împinşi în faţă. Când m-am 
lovit cu umărul de scaunul din faţă, am simţit o durere ascuţită. 
Mai mult ca sigur Steve se lovise cu capul de volan. Fruntea îi 
sângera. Botul maşinii se vedea ameninţător în faţa noastră, 
grătarul radiatorului era făcut praf. Huruind, motorul Diesel îşi 
mări numărul de turaţii. În momentul următor am simţit cum ne 
mişcăm în spate. 

— Vrea să ne omoare! ţipă Nadine panicată. Trebuie să ieşim 
de aici. 

A fost prima care a deschis portiera şi s-a rostogolit afară. 
Kelly. Steve şi Olga au reuşit să o urmeze de asemenea. 
Camionul ne împinsese atât de mult spre râu, încât una din 
roţile din spate a ajuns pe ponton, cealaltă a alunecat şi atârna 
deasupra apei. Metalul scrâşnea. 

— Ce se întâmplă, Michael? strigă Philippe. 

Piciorul drept mi se înţepenise sub scaunul din dreapta. Mă 
răsuceam ca o anghilă. Dar tot nu puteam să-mi eliberez 
piciorul. 

— M-am înţepenit! 

Ne-am întors. Aproape la 180 de grade. Apoi camionul a dat 
puţin înapoi pentru a-şi lua din nou elan. Şoferul părea foarte 
hotărât să ne scufunde în Tigru. 

Philippe trăgea cu toată puterea de piciorul meu. Dar acesta 
parcă era înţepenit în beton. Probabil că un erou dintr-un film de 
acţiune ar fi spus acum: „Philippe, salvează-te! Lasă-mă în 
mâinile destinului!” 

Dar eu amuţisem de spaimă. Da, eram înspăimântat de 
moarte. Şi mă bucuram că nu eram singur. 

Camionul izbi cu zgomot în portiera din dreapta. Ne 
împinsese aproape până în mijlocul râului. Toyota a alunecat de 
pe ponton atât de încet de parcă timpul s-ar fi dilatat. Deodată, 
mi s-a eliberat piciorul. Philippe reuşise să scoată scaunul din 
locul lui. 

Am sărit în apa în ultimul moment. 


Capitolul 46 


Tigrul era rece, murdar şi puţea. Sunt un bun înotător, şi am 
ajuns repede la mal. Philippe fusese purtat mai departe de 
curent. Se căznea să-şi ţină capul deasupra apei. M-am târât pe 
pământ şi am alergat de-a lungul râului. Din maşina noastră nu 
se mai vedea nimic. Pentru un moment l-am pierdut pe Philippe 
din ochi. Apoi l-am descoperit. Dădea disperat din braţe, reuşise 
să înoate spre un pâlc de stuf şi să se ţină de tulpini. De acolo, a 
izbutit, în sfârşit, să ajungă la mal. 

Stăteam unul lângă altul, epuizați, în iarbă. Ploaia se 
transformase într-o bură uşoară. 

— Dacă nu erai tu, m-aş fi înecat, am gâfâit eu. Mulţumesc! 

— Lasă, bătrâne! Buzele lui Philippe erau vinele de frig. Hai, 
trebuie să vedem ce e cu ceilalţi. Să sperăm că nu li s-a 
întâmplat nimic. 

Distanţa până la ponton era mai mare decât crezusem. Cam 
un kilometru. Uimitor, cu ce viteză ne purtase curentul. Mi-am 
stors tricoul şi mi l-am pus pe umeri. Nămolul de pe mal ne 
îngreuna alergarea. Dar măcar ne-am încălzit. 

Prima dată, l-am văzut pe Steve. Se urcase pe resturile 
podului bombardat ca să nu ne piardă din ochi. Camionul 
dispăruse. Rana de pe fruntea lui Steve mai sângera uşor. A 
venit la noi, vizibil uşurat. 

— Frate, am crezut că aţi murit! 

Kelly şi Nadine întinseseră o folie unsuroasă de plastic ca să 
le apere de ploaie ceva mai departe de râu. Stăteau sub ea, pe 
nişte cauciucuri vechi. Olga stătea întinsă pe pământ. Coapsa ei 
luase forma şi dimensiunea unui pepene. Am îngenuncheat la 
capul ei şi am mângâiat-o pe părul ud, negru. A încercat să-mi 
zâmbească. 

— Ne-au percheziţionat, spuse Kelly. Erau ucigaşii angajaţi 
de Lambert. Ne-au luat tot ce aveam în buzunare. Tot. 

— Au spus ceva? 

— Nicio vorbă. Putem să ne bucurăm că nu ne-au lichidat 


imediat. 
x 


Într-un final, s-a oprit ploaia şi a ieşit soarele, care acum se 
afla foarte jos. Hainele ni s-au uscat repede. Olga a gemut încet. 
Efectul anestezicului începea să dispară, şi nu mai aveam altul. 

Am adunat pietre şi le-am aruncat spre şosea. Le-am azvârlit 
cu furie. Eram furios, eram dezamăgit, eram... 

— Trebuie să-l dăm în vileag pe Lambert, spuse Nadine. 
Trebuie să mergem la armata americană. Trebuie să le povestim 
totul. 

— Lasă, spuse Steve cu voce plată. 

— Cum aşa? întrebă Nadine revoltată. 

— Pentru că armata ştie deja de mult ce ştim noi. 

— Şi de ce nu au făcut nimic? 

— Pentru că nu au dovezi. Şi acum nu mai avem nici noi. 

— Dar palatul. Armata precis nu ştia nimic de palat. 

— Chiar şi aşa, palatul e acum gol. 

— Şi cum rămâne cu cadavrele de la clinică? Cei trei soldaţi? 

Nadine ţipa la el. 

— Crezi că mai sunt acolo? se răsti Steve înapoi. Crezi că noi 
am mai fi în viaţă dacă Lambert n-ar şti cu siguranţă că nu se 
mai poate dovedi nimic? 

— Dar puteţi povesti ce aţi văzut, nu se lăsă Nadine. 

— A, da? spuse Steve. Şi să riscăm ca CNN-ul să fie dat în 
judecată pentru calomnie şi să plătească milioane? Trebuie să 
ştii când ai pierdut războiul şi să te retragi. 

Steve avea dreptate. Lambert câştigase. 

Camionul cu comoara de la Nimrud era probabil de mult în 
siguranţă, în Siria. Filmele noastre, camerele şi computerul erau 
în Tigru. Nu puteam dovedi nici faptul că atentase cineva la 
vieţile noastre. Mina pe care călcase Arkan? Un accident 
regretabil. Camionul care se năpustise asupra noastră? Un alt 
accident. 

Kelly se plimba încoace şi încolo. Zece metri în susul şi zece 
metri în josul şoselei. Făcea asta deja de o jumătate de oră. Ne 
enerva. 

— Da' aşază-te odată! mârâi Philippe. 

Kelly nu reacţiona. Nici măcar cu vreo remarcă acidă. 

Atacul năruise totul. Şi moartea lui Arkan fusese în van. 

Olga începu să tremure. De parcă ar fi avut friguri. 

— Poate ar trebui să-i dezlegăm piciorul, spuse Philippe 
nesigur. 


Nu mă pricepeam deloc la acordarea primului ajutor. Dar 
citisem că e periculos să dezlegi bandajul. 

— Lasă-l mai bine aşa. Avem nevoie de un spital. 

Trebuia să treacă o maşină, la naiba! care să ne ducă până la 
Bagdad. O maşină în pustiul ăsta nenorocit. De la atac nu mai 
văzusem niciun vehicul, nicio suflare omenească. Şi, cu cât se 
însera, cu atât era mai puţin probabil să vedem. Ne-am gândit să 
construim o targă pentru Olga şi să pornim pe jos. Dar ştiam de 
la venire că primul sat era la cel puţin cincizeci de kilometri 
depărtare. 

Pe la şase ne-a surâs norocul. Un ţăran trecea râul într-o 
camionetă americană veche şi lovită. De fapt, voia să meargă 
numai până la Al-Alam, aşa se numea cea mai apropiata 
localitate. Dar cum, înainte de plecarea din Sunadi, îmi pusesem 
banii prin toate locurile posibile, mai aveam în şosete nouă sute 
de dolari care se uscaseră între timp. l-am spus lui Nadine 
suma, însă am rugat-o să încerce să scoată un preţ bun la 
negocieri. 

— Cine ştie pentru ce o să mai avem nevoie de bani?! 

În urma discuţiilor, ţăranul s-a declarat dispus să ne ducă la 
Bagdad pentru două sute de dolari. 

M-am aşezat în faţă cu Olga. Ceilalţi se înghesuiau în 
remorcă. Am atins fruntea Olgăi. Avea cu singuranţă febră 
mare. O ţineam în braţe. Când i-a căzut capul pe umărul meu, 
am crezut că adormise. Dar apoi mi-am dat seama că leşinase. 
Între timp, şi-a revenit o dată, a murmurat ceva neinteligibil şi a 
leşinat din nou. 

Şoferul nostru a înţeles gravitatea situaţiei şi a pus 
camioneta la treaba cât se putea. Recunoscător, i-am făcut semn 
din cap. Numele lui, după câte ne-am putut înţelege, era Said. În 
jurul ochilor avea riduri de râs care-i dădeau o expresie 
prietenoasă. 

În nordul Bagdadului era un lazaret, chiar pe autostrada. 
Ştiam din cercetările anterioare că acolo se stabiliseră medici 
iordanieni. Când am oprit la un vânzător de benzină pe 
marginea autostrăzii, Nadine i-a explicat lui Said drumul. 
Cincizeci de minute mai târziu, am virat pe şosea şi ne-am 
rătăcit. Încrederea mea ca aveam să găsesc lazaretul a dispărut 
cu aceeaşi viteza cu care a crescut teama că şi Olga putea să 
moară în braţele mele. Îi ştergeam transpiraţia de pe frunte cu 


un şerveţel pe care mi-l dăduse Said. Îi strângeam mâna care 
zăcea inertă în a mea. 

Se întunecase; mai mult, era beznă. Nu ardea lumina în nicio 
casă. La marginea şoselei apăru un băiat. Said îl striga ca să-l 
întrebe drumul. Dar băiatul o luă la fugă. Toţi se temeau pe aici. 

Când am ajuns, în sfârşit, la lazaret, era puţin înainte de ora 
zece. Containerele erau aşezate pe o pajişte, pe unde trecusem 
deja de câteva ori. Dar nu o văzusem pentru ca iordanienii 
acoperiseră ferestrele cu pături. Cu două nopţi în urmă se 
trăsese în ei. A fost chemat medicul-şef, un chirurg tânăr, pe 
care-l intervievasem cândva. M-a recunoscut. 

— O mină, i-am explicat în timp ce se uita cu un aer rutinat la 
coapsa Olgăi. 

— Când? 

— Alaltăieri-dimineaţă. 

— Şi de ce veniţi de-abia acum? 

— Am fost în Sunadi. 

— Su... ce? 

— E în nord. 

Veniră doi infirmieri cu o targă. Olga a fost dusă în 
containerul pentru urgente. De fapt, aici nu se tratau decât 
urgente. 

Paturile se înşirau unul după altul. Mirosea a dezinfectant, a 
sânge şi a urină. 

— Cât e de grav? am întrebat eu medicul. 

— Va supravieţui. Dar încă nu pot spune dacă îşi va pierde 
sau nu piciorul. 

— Ar fi trebuit să-l dezlegăm? 

— E bine că n-aţi făcut-o. 

Aş fi vrut să rămân cu Olga, dar medicul-şef mi-a interzis cu 
stricteţe. În containere era şi aşa prea puţin spaţiu. Şi mai erau 
şi celelalte paciente. 

Am mers cu Said la bine-cunoscutul nostru hotel din Bagdad. 
Avea să înnopteze acolo. Era prea târziu să se mai întoarcă 
acasă. Am reuşit să ajungem înainte de ora stingerii. La un 
punct de control din oraş ne-au controlat soldaţii americani. 
Cunoşteau de la televizor faţa lui Kelly, au primit autografe şi au 
acceptat ca numai eu să arăt paşaportul umed. 

De data aceasta, în hotel erau o grămadă de camere libere, în 
plus, preţul pentru o noapte scăzuse cu douăzeci de dolari. 


Portarul mi-a explicat că majoritatea străinilor preferau acum să 
înnopteze în pensiuni mici, de frica atentatelor. Kelly, Nadine şi 
Steve au mers direct la culcare. Eu şi Philippe ne-am aşezat la 
bar. lInchisese, dar portarul avea cheia de la frigider. Am 
cumpărat patru cutii de Heineken. 

— Ciudat, spuse Philippe. 

— Ce este ciudat? am întrebat. 

— Am făcut atâtea împreună, dar la sfârşit nici măcar nu bem 
împreună. 

— Da, ciudat, am fost eu de acord. Dar sunt toţi obosiţi. 

— Ai putea să dormi acum? 

— Nu. Cred că pentru Kelly s-a năruit o lume. Toată povestea 
s-a dus naibii. 

— La dracu’ cu povestea, spuse Philippe. Ridică cutia cu 
bere. Pentru Arkan! 


Capitolul 47 


Am dormit prost, dar mult. Am tot visat-o pe Olga. Şi pe 
Arkan. M-am bucurat să mă trezesc, în sfârşit. După ce m-am 
sculat, m-am bucurat de perspectiva unui duş. Dar n-am putut, 
pentru că apa era oprită. Lângă telefonul din cameră am 
descoperit un bileţel cum că la numărul 117 se putea comanda o 
găleată cu apă caldă. A durat douăzeci de minute până când mi 
s-a adus apa. 

Am ajuns ultimul în holul hotelului unde ne dăduserăm 
întâlnire pentru micul dejun. Era şi Said acolo şi gusta dintr-un 
pahar cu ceai. Promisese să mă lase la lazaret, în drumul lui 
spre casă. Kelly arăta de parcă peste noapte îmbătrânise cu 
cinci ani. Colţurile gurii îi dispăreau în riduri adânci; buzele nu-i 
erau decât două linii subţiri. Nu spunea o vorbă. Steve îi arunca 
priviri îngrijorate, compătimitoare. 

Simţeam că astăzi îi vedeam pe colegii de la CNN pentru 
ultima oară. Dacă nu cumva soarta voia altfel. Ne-au spus că, 
între timp, redacţia lor închiriase o casă în Bagdad. Aveau să 
rămână acolo în prima fază. Până când plecau acasă. Sau se 
decideau ce aveau de gând. 

Despărțirea din faţa hotelului a fost tensionată. De ce, chiar 
nu pot să spun. Kelly se comporta ca o străină. Mie mi-a întins 
mâna formal. Lui Philippe, nici măcar atât. 

— Ne mai vedem, spuse ea. 

Cum se spune de obicei. Steve se salvă din situaţie cu o 
bătaie stângace pe umăr. Numai Nadine ne-a strâns pe Philippe 
şi pe mine mult timp în braţe şi ne-a sărutat. 

— Toate cele bune Olgăi, spuse ea. 

Câteva minute mai târziu, taxiul cu cei trei dispăru în haosul 
traficului din Bagdad. 

— Tu ce ai de gând? l-am întrebat pe Philippe. 

— M-am gândit să rămân. Ce să fac la Paris? 

x 

Pe drumul spre lazaret l-am lăsat pe Philippe la ambasada 
franceză. Trebuia să-şi procure alte documente. Ambasadorul a 
fost atât de amabil, încât m-a lăsat să telefonez la redacție la 
Berlin. Era şedinţa de dimineaţă, şi redactorul-şef nu era 


disponibil. M-am gândit un moment dacă să mai încerc o dată, 
mai târziu. Dar apoi am transmis doar că aveam să sosesc înapoi 
la sfârşitul săptămânii. 

Când am ajuns în faţa lazaretului, l-am plătit pe Said. Mi-a 
făcut semn că-i ţine Olgăi pumnii. L-am căutat pe medicul-şef şi 
l-am găsit la masa de prânz. 

— Tocmai aţi ratat-o pe prietena dumneavoastră, spuse el. 

— E mai bine? 

— Nu. Se uită la ceas. Într-o oră va fi transportată la Amman 
cu avionul. A avut noroc că astăzi pleacă un avion de-al nostru. 
Aici nu avem posibilitatea să-i salvam piciorul. Am putut 
îndepărta schija, dar țesutul era atât de distrus de infecţie, 
încât... 

N-a mai spus nimic, dar restul puteam să mi-l imaginez. 

L-am urmat pe doctor în biroul său, care era puţin mai mare 
decât o debara. Pe masă erau fotografii cu familia. Avea două 
gemene. 

— Voiam să vă dau asta, spuse el şi-mi arătă carneţelul verde 
al Olgăi. Îl avea în buzunarul pantalonilor. Totul a trebuit să 
meargă atât de repede, încât am uitat să-l împachetăm cu restul 
lucrurilor. 

— Mulţumesc. 

Am luat carneţelul şi mi-am luat rămas-bun. Mă uimea că 
oamenii lui Lambert au trecut cu vederea aşa ceva când au 
percheziţionat-o. 

O maşină de salvare m-a dus la hotel. Era o urgenţă în 
apropiere. Stăteam în spate, pe patul pacientului, şi priveam pe 
fereastră. Maşina mergea razant. Sirena mă călca pe nervi. Am 
trecut printr-un cartier, unde la fiecare colţ ardeau mormane de 
gunoi. Gunoi care nu fusese ridicat de săptămâni întregi. 
Oamenii i-au dat foc, din cauza şobolanilor. În centrul oraşului, 
mi-au atras atenţia cozile de la benzinării. Era criză de benzină. 
Acum câteva săptămâni nu era aşa. Dar nici nu explodaseră 
bombe săptămână de săptămână, lângă conductele de petrol şi 
rafinării. Mă întrebam cum voiau americanii să facă vreodată 
linişte în ţara asta. Deodată, mi s-a făcut dor de casă. 

Philippe tocmai mă aştepta. Conveniserăm să facem 
împreună neplăcuta vizită la familia lui Arkan. Nu puteam să-mi 
imaginez cum avea să fie să le dai unor părinţi vestea că fiul lor 
a murit. Aveau să jelească, să ţipe, să se repeadă la noi? Nu 


puteam să le-o iau în nume de rău. Sentimentele mele de 
vinovăţie pentru moartea lui Arkan se înrăutăţeau cu fiecare oră 
care trecea. Am încercat să le reprim. N-am vorbit despre asta 
nici măcar cu Philippe. 

Un şofer de taxi, care îşi aştepta clienţii în faţa hotelului, aşa 
cum aştepta odată şi Arkan, ne-a dus la micul bungalow galben, 
îngrijit. Arata exact ca toate celelalte bungalow-uri din cartier. 
Idilă irakiană, mic-burgheză. Nu m-a surprins că la stânga şi la 
dreapta uşii de la intrare stăteau nişte pitici de gradină cu 
căciuli roşii. Am sunat la poartă. N-a deschis nimeni, aşa că ne- 
am uitat în curte. M-am ridicat pe vârfurile picioarelor, am bătut 
într-o fereastră şi m-am uitat înăuntru. Era bucătăria. Am văzut 
farfurii, oale, o narghilea şi un afiş de reclamă la Oktoberfest-ul 
din Munchen. Mă întrebam dacă tatăl lui Arkan ştia că nicăieri 
în lume nu se pilea lumea mai mult decât acolo. 

Philippe făcu înconjurul casei. 

— Alo, strigă el. 

Şi apoi ceva în arabă. 

Nu răspunse nimeni. În grădina alăturată erau trei tineri. 
Construiau o fântână. Acum se opriseră din lucru şi ne priveau 
cu neîncredere ostentativă. Am vorbit cu ei. Unul dintre ei 
înţelegea engleză. Dar nu ştia unde se afla familia lui Arkan. Sau 
nu voia să spună. N-am zis nimic despre motivul vizitei noastre. 

x 

În următoarele trei zile, până la zborul spre Germania, n-am 
făcut nimic altceva decât să-l caut pe tatăl lui Arkan. Mă 
simțeam ca un laş la gândul că plecam fără să vorbesc cu el. Ca 
un laş care fuge de răspundere. Pe de o parte. 

Pe de altă parte existau motive egoiste pentru care trebuia 
să-l găsesc. Aveam nevoie de această întâlnire pentru a-mi 
învinge mustrările de conştiinţa. Altfel mă temeam că nu aveam 
să trec niciodată peste ceea ce se întâmplase. 

Nu l-am găsit pe tatăl lui Arkan. În ultima seară am scris o 
scrisoare lungă pe care am băgat-o pe sub uşă. Nu ştiam dacă 
era destul de grăitoare. În momentul în care am lipit plicul, aş fi 
vrut să rescriu totul. 

Avionul meu pleca sâmbătă. Philippe m-a dus la aeroport. Nu- 
şi schimbase cu nimic hotărârea de a rămâne la Bagdad. La 
despărţire, am simţit cât de mult avea să-mi lipsească. Îmi venea 
să plâng. Dar mi-am muşcat buzele. Şi asta m-a ajutat. 


Capitolul 48 


Avionul se zgâlţâia. M-am trezit dintr-un somn care fusese în 
cea mai mare parte neliniştit. Aterizam la Frankfurt. Aveam 
gâtul uscat de la aerul condiţionat. Pasagerul de alături citea în 
continuare. Când stewardesa ne-a cerut să ridicăm măsuţele şi 
să îndreptăm spătarele, cel de alături mi-a zâmbit blând. 

În clădirea aeroportului controlul paşapoartelor se prelungea 
la nesfârşit. Un tip care arăta a diplomat se plângea că nu li se 
acordă un tratament special cetăţenilor germani. Legătura mea 
la Berlin decola într-o oră şi jumătate. 

M-am uitat în jos la mine. Aveam blugii murdari; pantofii 
sport, de asemenea. În terminalul care lucea de curăţenie, acest 
lucru mi-a devenit foarte evident. Când am ridicat capul, tocmai 
se apropiau doi funcţionari ai Poliţiei Federale de Frontieră. 
Energici, şi-au croit drum prin mulţime până la ghişeu. Toţi au 
întors capul curioşi şi au văzut cum pasagerul de lângă mine 
este luat pe sus. 

— Încă unul care încearcă să treacă fără viză, bodogăni tipul 
diplomat, în spatele meu. 

După controlul paşapoartelor, mai aveam cincizeci de minute 
până la următorul zbor. Am intrat într-o cafenea şi am comandat 
un espresso. În faţa mea stătea o bătrână grasă şi citea ziarul 
Bild. Acum întoarse paginile în aşa fel încât puteam citi titlul. 

„VÂNĂTORUL COMORII PIERDUTE.” Titlul era lângă o 
fotografie mare. Era fotografia lui Lambert. Era de neimaginat. 

— Plata! am strigat eu. 

Chelneriţa nu mă luă în seamă. Era cât pe ce să dau bir cu 
fugiţii. Trebuia să găsesc neapărat un ziar Bild. Exact atunci s-a 
ridicat bătrâna şi a lăsat ziarul acolo. Un bărbat de la masa 
alăturată întinsese deja mâna spre el, dar am fost mai iute. 

Deasupra articolului scria: „De dr. Tobias Schmidt”. Imi 
tremurau mâinile şi ochii îmi alunecau peste rânduri. 


...Un german va intra în istoria recentă a ţării 
pustiite de războiul civil. Rainer Lambert (54, foto), 
şeful unei mici organizaţii de ajutorare din Bremen, 
a găsit din întâmplare legendara comoara de la 


Nimrud considerata inestimabilă. Continuare în pag. 
6. 


Am desfăcut ziarul. Acolo erau alte fotografii. Fotografii ale 
unor sculpturi, vaze şi ale altor vase. Cunoşteam unele obiecte 
din buncărul lui Saddam. Cea mai mare fotografie îi înfăţişa pe 
Lambert şi pe soţia lui cu coroana reginei din comoara de la 
Nimrud. Cei doi rânjeau de ţi se făcea greaţa. Am citit mai 
departe: 


Rainer Lambert este fondatorul organizaţiei 
umanitare Iniţiativa Germana pentru Reconstrucţie 
în Irak (IGRI). Împreună cu soţia sa Renate (50), a 
organizat în Sunadi, o localitate uitată de lume în 
nordul țarii, construcţia unei clinici pentru victime 
de război. „Pacienţii noştri au căpătat repede 
încredere în noi”, spune Lambert pentru Bild. Într-o 
zi a venit la noi un om, pe al cărui fiu am reuşit să-l 
salvăm de la moarte. 

A spus că trebuia să ne încredinţeze un secret.” 

Omul fusese înainte agent în vestitele servicii 
secrete ale lui Saddam Hussein, Muhabarat. L-a dus 
pe Lambert la un palat pe care dictatorul îl ridicase 
în anii nouăzeci la marginea localităţii. Acolo fusese 
ascunsă, într-un buncăr, uimitoarea comoară de la 
Nimrud. Lambert: „Peste tot erau figuri din bronz şi 
aur. Mai întâi nu am înţeles ce descoperisem. Dar, 
când am văzut celebra coroană, am ştiut. Am 
încărcat totul în camioanele noastre şi am dus 
comoara la Bagdad”. 

Lambert a predat comoara guvernului, care o ţine 
ascunsă într-o locaţie secretă. Faptul că este vorba 
de comoara autentică de la Nimrud a fost confirmat 
de arheologi renumiţi. 

Comoara este originară din secolul al VIII-lea 
î.Hr. 

Şi a fost descoperită în 1989. Valoarea sa este 
estimată la câteva sute de milioane de euro. 

Deocamdată nu este clar cum a ajuns comoara în 
palat. Mai întâi au existat zvonuri cum că ar fi fost 
furată de devastatori, în timpul haosului care 


stăpânea Bagdadul, după război. Apoi s-a constatat 
că ar fi reapărut intactă în catacombele inundate ale 
Muzeului Naţional. 

„AT fi fost un atac la adresa istoriei culturale a 
ţării dacă ar fi dispărut această comoară, a spus 
Lambert. Sunt mândru că am contribuit la 
împiedicarea unei astfel de infracţiuni.” 


Îmi venea să vomit de furie. Mă zgâiam la ziar. Am citit 
articolul încă o dată. Nu înţelegeam ce se întâmplase. 

Chelneriţa a venit şi a încasat banii. Tocmai era anunţat 
zborul meu spre Berlin. M-am dus la poartă. Pe un stand de 
ziare gratuite am văzut că nu numai Bild relatase episodul. 
Povestea făcuse valuri şi în presa internaţională. Am adunat 
toate ziarele. Când am urcat în avion, aveam un teanc de ziare 
sub braţ, de parcă mă duceam la containerul pentru reciclat 
hârtie. Un pasager făcu o glumă tâmpită. 

Când pilotul a anunţat că ne aflam deasupra Leipzigului, le 
citisem aproape pe toate. Celelalte ziare relatau mai mult sau 
mai puţin acelaşi lucru ca Bild. Chiar dacă ceva mai obiectiv. 
Din New York Times am aflat că Lambert prezentase, în afară de 
comoara de la Nimrud, şi obiecte descoperite cu ocazia altor 
săpături. Printre ele, şi vaza Warka. Numărul de inventar 14873. 
Poate era acea vază care fusese încărcată greşit, în camionul 
spre lordania. Aşa se completau informaţiile. Acum nu mai 
puteam câştiga nimic din povestea asta. Niciun ziar nu şi-a pus 
problema să analizeze critic rolul lui Lambert ca „vânător al 
comorii pierdute”. 

Oaia neagra se afla în ograda armatei americane. Aceasta a 
trebuit să înghită reproşul că minţise luni de zile despre ceea ce 
se întâmplase de fapt cu obiectele de artă. Aşa cum mă şi 
aşteptam, singurul comentariu al armatei americane a fost: 
„Niciun comentariu”. 

Dar de ce se hotărâse Lambert să facă un pas atât de 
impertinent şi în acelaşi timp senzaţional? Puteam specula doar. 
Dar exista o singură explicaţie care îmi părea logică. Din cine 
ştie ce motiv, trebuie să se fi temut să-şi ia zborul. Poate pentru 
că unul dintre complicii săi ameninţase să pună cărţile pe masă. 
Poate pentru că mersese ceva prost la ultimul transport din 
Sunadi. Poate şi pentru că totuşi credea că, în ciuda filmelor şi a 
fotografiilor de pe fundul Tigrului, îl aveam cu ceva la mâna. 


Vreo dovada pe care o trimiseserăm deja la redacţiile noastre. 
Teoretic, s-ar fi putut întâmpla şi asta. 

Treptat, înţelegeam cât de deşteaptă era mişcarea lui 
Lambert. Rațiunea învinsese lăcomia. Nu mă aşteptasem la asta 
din partea lui. Cu povestea asta aventuroasă îşi pregătea fuga. 
Putea oferi explicaţii concludente la orice eventuală acuzaţie. Cu 
siguranţă comoara de la Nimrud se dusese pe apa sâmbetei 
pentru el. O pierdere amară. Dar, în lunile care trecuseră, precis 
scosese destule alte obiecte de artă din Irak, pentru a trăi liniştit 
toată viaţa. Mai mult decât atât, devenise şi un erou aplaudat 
frenetic. Ce-şi putea dori mai mult de atât? 

Şi mie mi-ar fi plăcut să mă întorc acasă în chip de erou. 

* 

Era frig în Berlin. Frunzele începuseră deja să se coloreze. De 
la aeroport am luat un taxi. Din fericire, şoferului nu-i ardea de 
făcut conversaţie. La ora nouăsprezece fix mergeam pe strada 
17 Iunie. „Ştirile” anunţa crainicul la radio. L-am rugat pe şofer 
să închidă radioul. 

În apartamentul meu era un aer închis. Vecina care se 
ocupase în absenţa mea de corespondență şi de palmier îmi 
lăsase cheia de rezervă sub preşul de la uşă. Am deschis 
fereastra, apoi m-am uitat peste corespondenţă. Ştiam deja de 
pe plic ce conţineau scrisorile. Reclame, extrase de cont, facturi. 
În frigider mai era nişte vin alb. Am deschis o sticlă şi mi-am 
comandat o pizza Margherita cu mult peperoni. La opt şi un 
sfert era un film vechi cu Clint Eastwood pe Kabel 1. In a doua 
pauză de reclamă mi-am dat seama că ar trebui să fac duş. Când 
m-am dezbrăcat, carneţelul de notițe al Olgăi mi-a căzut din 
buzunarul pantalonilor. 

După duş, m-am aşezat în halat la masa din bucătărie, cu 
carneţelul în mâna, în sufragerie. Clint Eastwood tocmai era în 
toiul acţiunii. Împărţea pumni în dreapta şi-n stânga. „De unul 
ca ăsta ar trebui să dea Lambert”, m-am gândit eu. Mi-am turnat 
restul de vin şi m-am apucat să răsfoiesc carneţelul. Notiţele 
erau datate. Un soi de jurnal. Ciudat, scrisese în engleza. Am 
încercat să nu fiu indiscret şi am citit numai câteva pagini. Ceea 
ce mi-a reţinut însă atenţia era numele meu. Spre sfârşit, apărea 
mai des. Mi-a provocat o strângere de inima. Am închis 
carneţelul şi mi-am propus ca primul lucru pe care aveam să-l 
fac a doua zi era s-o sun pe Olga. 


La miezul nopţii m-am dus la culcare. Am adormit cu 
speranţa că aveam s-o visez pe Olga. Dar îl aveam pe Lambert în 
faţa ochilor. Pe la cinci m-am trezit. Pradă unei uri neîmblânzite. 
O vreme m-am zgâit la tavan. Apoi am închis ochii şi am încercat 
să adorm la loc. N-a mers. Îmi imaginam cum îl torturam pe 
Lambert cu lovituri de nuia la tălpi. Fiul lui Saddam făcea asta 
mereu cu victimele sale. Nu ştiu dacă aş fi fost într-adevăr în 
stare s-o fac. În imaginaţia mea, eram. Apoi m-am speriat de 
mine însumi. 

Aşa că am încercat să mă gândesc la altceva. Clint Eastwood, 
Pulp Fiction, John Travolta, fosta mea prietenă de la grădiniţa 
ecologică. Dar gândurile mi se întorceau tot la Lambert. Afară 
începuseră să ciripească păsărelele, cifrele deşteptătorului meu 
luminau verde 05.56. Mă întrebam cum reacţionase Kelly la 
titlurile de ieri. Precis, ei îi mergea şi mai prost decât mie. Slabă 
consolare. 


Capitolul 49 


Am sosit la redacţie înainte de nouă şi am urcat cu liftul 
direct la etajul şase. Biroul redactorului-şef. Redactorul-şef a 
venit la cinci minute după mine. Ne-am salutat cordial. M-a 
poftit în biroul său şi am luat loc la masa ovală de conferinţe. În 
timp ce dădea câteva telefoane, eu mă uitam pe fereastră la 
clădirea Reichstagului. Secretara, o blondă înaltă, adusese cafea 
şi farfuria cu obligatoriile fursecuri asortate. În redacţia noastră 
se serveau întotdeauna fursecuri asortate la discuţiile 
importante. Ştiam de pe acum că nu aveam să mă ating de 
vreunul. 

La nouă şi zece a intrat Pinochet în birou. Fără să salute. Şi-a 
ales un loc la cât mai mare distanţă de mine. Înainte să se aşeze, 
lăsă să cadă pe masă cu zgomot un teanc de ziare. Titlurile de 
ieri. Zâmbetul îi era arogant, dispreţuitor şi înfumurat. Mi-era 
adresat mie. Am zâmbit la rândul meu. Nesigur, cred. 

Redactorul-şef termină de vorbit la telefon. 

— Nu mai sunt disponibil, rugă el secretara şi închise uşa. 

Apoi am început să povestesc. În semn de dezinteres, 
Pinochet se afunda din ce în ce mai mult în scaun. Până când nu 
i se mai vedeau decât umerii şi faţa rotundă, cu mustață. 

Când mi-am terminat povestea, a zâmbit din nou. Şi mai 
dispreţuitor. 

— Mă iertaţi, domnule Bellow, dar găsesc că povestea asta 
pescărească este foarte greu de crezut, fie ea şi plină de 
fantezie, spuse el cu un aer superior şi arătă cu degetul la 
teancul de ziare din faţa lui. Sau susţineţi că toată presa 
mondială s-a lăsat păcălită de un singur om. 

— N-ar fi prima dată, observă redactorul-şef. 

Am încuviinţat din cap. 

Pinochet grohăi. 

— Aşadar, dovezile dumneavoastră s-au scufundat în Tigru 
împreună cu maşina... 

O spunea de parcă eu voiam să insinuez că fuseserăm răpiți 
de extratereştri. 

— Da, am răspuns eu încăpățânat. lar eu era cât pe ce să mă 
înec. De ce aş inventa aşa ceva? 


— Poate pentru că acolo în Irak ne-aţi costat o avere, 
pentru... Număra pe degete... Opt articole mai mari şi câteva 
ştiri neimportante, pe care le-am fi putut primi şi de la agenţiile 
de ştiri. _ 

— Atunci sunaţi la CNN, m-am răstit eu la el. Întrebaţi-o pe 
Kelly Taylor. 

„Eu, şef - tu, nimic”. Pinochet era un mare nemernic. 

Am observat uşurat că redactorul-şef nu încuraja atacurile lui 
Pinochet. Mă întrebam cum de nu-i dăduse nimeni foc până 
acum gunoiului ăstuia de om. Cine ştie câte cadavre avea 
ascunse în dulap. 

Am vorbit puţin despre Arkan. Dacă nu trebuia poate să dăm 
ceva bani familiei. În principal, am discutat pe marginea 
întrebării: Cât costă o viaţă omenească? Respectiv: Costă ceva? 
Pinochet era de părere că fiecare era responsabil pentru faptele 
sale. Ceea ce însemna: niciun ban. Nu puteam face altceva decât 
să scutur din cap. Am atras atenţia că, în cazul morţii mele, 
asigurarea plătea un milion familiei mele. Pinochet s-a strâmbat 
enervat. Redactorul-şef a întrerupt discuţia. M-a asigurat că 
familia lui Arkan avea să primească ajutor. Trebuia să încerc în 
continuare, împreună cu Philippe, să-i găsesc. 

În timp ce se ridica, Pinochet a mai vârât două fursecuri în 
gură. Arăta ca un hamster cu favoriţi. Am părăsit împreună 
biroul. El a luat liftul. Eu m-am dus pe scări. La etajul patru, m- 
am strecurat în Departamentul de ştiri locale. Mi-era groază de 
întrebările colegilor: „Ei, şi cum a fost în Irak?“ 

Mai ales în Redacţia de ştiri locale. Ce să mai fac acolo? Ştiri 
despre politica regională? Simpla sintagmă mă speria. Niciodată 
în viaţă nu aveam să mai scriu vreun rând despre aşa ceva. Am 
reuşit să ajung la un birou fără să fiu văzut. M-am ascuns în 
spatele monitorului şi am pus mâna pe telefon. Am făcut rost de 
numărul de la Royal Hospital din Amman şi am sunat. A durat 
aproape zece minute până când telefonista a aflat în ce salon era 
Olga Kalkanis. Când mi-a făcut legătura, mi s-a spus că tocmai 
era dusă în sala de operaţie. 

Mi-am verificat e-mailurile. Se strânseseră o grămadă de 
mesaje inutile. Şi Pinochet îmi mai scrisese o dată în ultimele 
zile când mă aflam la Bagdad. Am şters mesajul fără să-l citesc. 
Nu voiam să mă enervez din nou. De fapt, un singur mesaj era 
interesant. De la Philippe, de la Ambasada Franţei. O întâlnise 


pe Nadine. Lucra în continuare pentru CNN, dar nu pentru 
Kelly. Ea zburase cu două zile în urmă înapoi în Statele Unite cu 
un avion militar. 

Despre transformarea lui Lambert în salvator al comorii de la 
Nimrud Philippe nu a avut decât un comentariu: One day we will 
kick his ass! 

„Ce frumos ar fi”, m-am gândit eu. 

La prânz, am mers la cantină. Numai pentru o salată. M-am 
aşezat lângă secretarele de la Contabilitate şi le-am povestit 
câte ceva despre realitatea cotidiană de la Bagdad: fără curent 
electric, fără benzină, mormane de gunoi în flăcări, şi aşa mai 
departe. La masa de alături, colegii şuşoteau, cel puţin aşa îmi 
imaginam. 

* 

După masa de prânz, Olga a ieşit din sala de operație. Dar 
dormea. Am întrebat-o pe asistentă dacă piciorul era în regula. 

— Sunteţi rudă cu ea? întrebă asistenta. 

— Un prieten. 

— Atunci îmi pare rău, dar nu vă pot da nicio informaţie. 
Trebuie să aşteptaţi până se trezeşte doamna Kalkanis. 

Am părăsit redacţia fără să fi lucrat ceva. M-am încărcat cu 
cola, vin şi pizza congelată de la Aldi. În faţa casei în care 
locuiam era un arab care vindea fructe. Am luat o jumătate de 
kilogram de banane. Trecuse de ora cinci şi aproape se 
întunecase. M-am gândit să sun un prieten, să jucăm tenis. Nu 
mai jucasem tenis de o veşnicie. Tenisul era o distracţie pe 
cinste. Dar preferam să fiu singur. Şi totuşi, parcă nu. 

În loc să merg acasă, m-am dus două case mai încolo, unde 
era o cârciumă. O speluncă în toată regula, unde se servea bere 
proastă. Pe pereţi erau jocuri mecanice. La bar erau câţiva tipi 
cu părul soios şi geci de piele unsuroase. Nu era ocupată nicio 
masă. Mi-am pus sacoşele cu cumpărături pe un scaun şi mi-am 
comandat o bere. Patronul mă cunoştea şi m-a salutat cordial 
când mi-a pus în faţă berea. Am luat o înghiţitură mare. Pe 
pervaz era o revistă cu spectacolele şi evenimentele de luna 
trecută. Am luat-o şi am început s-o răsfoiesc fără chef. 

— Pot să mă aşez lângă dumneavoastră? întrebă o voce. 

* 


Am recunoscut fața imediat. Era pasagerul care stătuse lângă 
mine în avion. 


— Vă rog, am spus eu uluit. Luaţi loc. Mi-am luat sacoşele de 
pe scaun. Am crezut că aveţi greutăţi cu poliţia. Cu Poliţia de 
Frontieră, vreau să spun. 

— Ah, o neînțelegere. 

Bărbatul zâmbi. Purta o geacă maro din reiat. Se vedea că 
ţine să arate şic. Dar geaca îi era mult prea strâmtă. 

— Sigur, m-aş fi prezentat deja ieri, în avion, spuse el. Dar nu 
aveam de unde şti că sunteţi dumneavoastră. Ce coincidenţă! 

— Să vă prezentaţi? Nu înţeleg. 

S-a ridicat respectuos câţiva centimetri şi mi-a întins mâna. 

— Numele meu este Mohammed Karun Abbas. Sunt vărul lui 
Arkan. V-am aşteptat în faţa casei dumneavoastră. 

M-am lăsat pe spătar şi l-am privit neîncrezător. Bineînţeles! 
Urechea mai depărtată de cap. După asta, părea să facă într- 
adevăr parte din familie. 

— Vărul meu vă admira, domnule Bellow, spuse Mohammed 
Karun Abbas. Vocea îi era liniştită. Vorbea germana aproape 
fără accent. La început, părinţii lui n-au fost foarte încântați. 
Dar, după tot ce s-a aflat despre dumneavoastră în Sunadi, au 
trebuit să recunoască faptul că s-au înşelat în privinţa 
dumneavoastră. Aţi fost un prieten loial şi curajos pentru Arkan. 

— Aţi fost în Sunadi? Ştiţi deci că Arkan... 

— Că a murit? Sigur. Moartea sa a îndurerat familia, însă 
Arkan a murit ca un erou. 

— Şi acum unde e? Mormântul lui, vreau să spun. 

— Chiar în ziua în care aţi părăsit Sunadiul împreuna cu 
colegii dumneavoastră, Karim Abdul a avut grijă ca trupul lui 
Arkan să fie dus acasă. Părinților le-a dat de ştire printr-un 
unchi, cu care era prieten. Au pornit imediat la drum. Eu i-am 
însoţit. Poate ştiţi că, în religia noastră, există un obicei ca 
trupul să fie îngropat la douăzeci şi patru de ore de la moarte. 

— Da, dar... Dar n-ar fi fost mai bine să-l fi adus pe Arkan la 
Bagdad? 

Mohammed Karun Abbas zâmbi din nou. Făcea impresia unui 
om blajin şi foarte prietenos. 

— Ni s-a părut o decizie înţeleaptă să-l îngropăm pe Arkan 
acolo unde şi-a dat viaţa pentru o cauză dreaptă. Chiar dacă 
acum, în vremurile moderne, noi, tinerii, nu prea mai suntem 
evlavioşi, Arkan îşi va găsi de acolo drumul spre paradis. 

— Trebuie să mă scuzati, dar tot nu înţeleg. 


Am vrut să iau o gură de bere, dar, ţinând seamă de prezenţa 
vărului lui Arkan, am împins halba deoparte. 

— Şi ce faceţi în Germania? Adică, aici, la Berlin. 

— Am venit pentru dumneavoastră. 

— Pentru mine? 

Mohammed Karun Abbas băgă mâna în buzunarul interior al 
gecii şi scoase un plic colorat. Mi-l arătă. 

— Sunt în drum spre un congres. Şi cu ocazia aceasta am 
vrut să vă dau acest plic. Sunt sigur că vă va interesa. 

Am luat plicul. După ceea ce era tipărit pe el în engleză, mi- 
am dat seama imediat că era de la un magazin foto din Bagdad. 
L-am deschis cu grijă. 


Capitolul 50 


Mi-am imaginat imediat situaţia. 

Zorii cenuşii ai zilei pe Insula Interzisă. Mergeam pe strada 
ce ducea de la palat spre pod. Olga şi-a deschis aparatele de 
fotografiat. A scos ultimele două filme şi l-a rugat pe Arkan să le 
ţină. Apoi au apărut gărzile de corp ale lui Lambert. 

— Karim Abdul a găsit cele două filme la Arkan, spuse vărul 
lui Arkan. Şi ştia şi că fuseserăţi atacați în drumul către Bagdad. 

— Cum a aflat de asta? 

Vărul lui Arkan ridică din umeri. 

— Karim Abdul n-a vrut să spună. Ştiu că are el nişte legături. 
Mi-a dat aceste două filme. Am simţit că sunt importante pentru 
dumneavoastră. Le-am developat la Bagdad şi... dar vedeţi şi 
dumneavoastră. 

Am luat totuşi o gură de bere. Patronul veni, şi Mohammed 
Karun Abbas comandă o cafea. Am parcurs filmul clişeu cu 
clişeu. Primul film fusese făcut în buncăr. În sufrageria lui 
Saddam. Înfăţişa cutiile de aluminiu cu inscripţia, „medical 
supply”, câteva sculpturi, bijuterii şi vase. Imaginile astea nu 
dovedeau nimic. Doar că în palat se găsise comoara de la 
Nimrud. Dar asta era şi o parte din povestea lui Lambert. 

Cel de-al doilea film mi se păru mai interesant. Fotografiile 
fuseseră făcute cu teleobiectivul când se încărcau obiectele în 
camion. Multe erau neclare, ceea ce nu era de mirare, având în 
vedere luminozitatea proastă şi distanţa mare. Intr-o poză i-am 
putut identifica pe Lambert şi pe soţia sa. Prima imagine care 
arunca într-adevăr urme de îndoială asupra poveştii lui Lambert 
despre organizaţia pacifistă de ajutorare. Soţia lui Lambert avea 
un pistol, iar pe fundal se vedeau trei santinele cu kalaşnikovuri. 
În plus, în fotografie apăreau şi cei doi foşti agenţi din 
Muhabarat. Dar, cu siguranţa, şi pentru asta Lambert avea să 
găsească o explicaţie plauzibilă. 

Imi stătea pe limbă să-i spun politicos vărului lui Arkan că 
aceste imagini nu mă ajutau cu nimic. Dar mai erau două 
fotografii. Şi exact pe ele mă bazam. Erau cam ceţoase, dar nu 
foarte tare. Le-am ţinut pe rând în lumina lămpii care atârna 
deasupra mesei. 


Vărul lui Arkan se aplecă spre mine. 

— Ce e? 

În imagine era cheliosul cu voce piţigăiată. În mâna stângă 
ţinea mapa roşie cu benzile adezive cu siglele ONU. Cu dreapta 
tocmai lipea una pe capacul unei cutii. Cele două fotografii erau 
aproape identice. Trebuie să fi fost făcute într-o fracțiune de 
secundă. 

— Vedeţi plăcuţa aceasta mică pe cutie? am întrebat eu. 

— Da. 

— Cu ceva de genul ăsta organizaţiile umanitare îşi sigilează 
bagajele şi încărcăturile înainte de plecarea din Irak. În felul 
acesta, evită controale la vamă, care ar costa mult timp. Aceste 
sigilii nu se pot lua de fapt decât de la sediul central al ONU din 
Bagdad. 

— Aha. Vărul lui Arkan îmi luă din mână una din fotografii. Şi 
cum au procurat oamenii ăştia sigilii? 

— Au mituit un funcţionar ONU. Dar acum e mort. 

Vărul lui Arkan îşi scoase o pereche de ochelari de citit din 
jachetă. Un braţ era rupt. 

— Nu văd nimic. Ce scrie pe sigilii? 

— Păi, tocmai asta e! Trebuie să mărim fotografiile. Aşa vom 
şti dacă există destule detalii. Dacă nu, fotografiile n-au nicio 
valoare. Dar dacă da... nici nu voiam să mă gândesc atât de 
departe. 

Intre timp trecuse de ora şapte, şi laboratorul foto din 
redacția noastră nu mai funcționa. Când am plătit, patronul 
barului observă teancul de fotografii. 

— Fi, ați fost în concediu? întrebă el. 

— Se poate spune şi aşa, am răspuns eu. 

I-am dat vărului lui Arkan adresa redacţiei noastre. Înnopta 
la nişte prieteni. Ne-am dat întâlnire a doua zi de dimineaţă la 
nouă. Când am intrat în casă, mi-am dat seama că-mi uitasem 
sacoşele cu cumpărături la bar. Am coborât din nou, să le iau. 
Apoi am sunat a treia oară la Royal Hospital în Amman. Acolo 
era deja trecut de ora unsprezece, dar poate aveam noroc. 

De data aceasta asistenta care mi-a răspuns vorbea doar 
puţin engleză, dar era amabilă. 

— No, Miss Kalkanis sleeping. But father coming from 
Athens. You want speak? 


Am aşteptat două minute. Legătura era proastă. Se auzeau 
pârâieli şi piuituri. Se auzeau mereu frânturi din alte convorbiri. 

Deodată, o voce de bărbat lătră la telefon: 

— Kalkanis. 

Nu a fost o discuţie plăcută. Mi-am amintit ce îmi spusese 
Olga despre părerea tatălui ei vizavi de jurnalişti. Nimic bun. I- 
am relatat pe scurt despre fotografii. Părea să nu-l intereseze 
mai deloc. Şi-a notat numărul telefonului meu mobil şi mi-a 
promis să-i transmită Olgăi că am sunat. Măcar am putut afla de 
la el cum se simţea Olga. Din păcate, nu prea bine. Fusese 
operată a treia oară. Şi nu avea să fie ultima operaţie. Înainte 
să-mi pot lua politicos la revedere, tatăl Olgăi a închis telefonul. 


Capitolul 51 


Stăteam în faţa oglinzii şi mă priveam. „Doamne, arăţi 
terminat”, mi-am zis. Obrajii supţi, părul prea lung, cearcăne. 
Nu mă puteam suferi. Avea să mai urmeze o noapte fără somn. 
De data aceasta, de emoție. Mi-am propus: „Orice ar aduce ziua 
de azi, îţi vei schimba viaţa. Mergi la frizer, dormi, mănânci, te 
întâlneşti cu prietenii, încerci să redevii un jurnalist obişnuit de 
ştiri interne”. Nu eram sigur că aveam să reuşesc. 

Când am ajuns în faţa redacţiei, vărul lui Arkan mă aştepta 
deja. Se vedea că nu era obişnuit cu clima de toamna de la 
Berlin. Îşi înfăşurase geaca strâns pe lângă trup. Am luat ceva 
cald de băut de la automat şi l-am prevenit pe Mohammed 
Karun Abbas că aici cafeaua avea un gust groaznic. În laborator 
lucrau două doamne corpolente, în vârstă. Purtau halate albe. 
Înainte, când aveau mult de lucru, erau imposibil de abordat din 
cauza lipsei de amabilitate. Dar acum, când aproape niciun 
fotograf nu mai lucra cu filme normale, se bucurau de orice 
solicitare. Era deja stabilit că laboratorul o să se închidă când 
ieşeau ele la pensie. 

Ne aflam într-o cameră de la parter, fără ferestre. Pe masă 
era o farfurie mare cu prăjituri. Le-am explicat problema 
noastră. Una din laborante se uită la negativ cu un aer expert, în 
dreptul pieptului ei masiv era brodat pe halat „Dra Muller”. 

— O să dureze un moment, spuse ea. 

— Aşteptăm, am răspuns eu. 

Dispăru în camera obscură. Cealaltă laborantă ne oferi 
prăjituri. Vărul lui Arkan se înfipse serios în ele; laboranta se 
bucură că-i plăceau. 

— Din camera obscură se auzea acum huruitul înfundat al 
unei maşini. Mirosul de chimicale îmi invada nările. Am ieşit pe 
coridor ca să mai aduc două cafele. Când m-am întors, 
prăjiturile se terminaseră. Vărul lui Arkan şi domnişoara Muller 
erau aplecaţi asupra unor fotografii. Erau cam cât o coala A3. 

— Şi? am întrebat eu nerăbdător. 

— Cu unul din negative - domnişoara Müller arătă spre prima 
fotografie - n-am putut face nimic. Prea întunecat. Dar celălalt e 
OK. 


OK. Chiar aşa se putea spune. Se vedeau toate detaliile 
sigiliului ONU. Mai clar decât aş fi visat. Globul pământesc 
stilizat, fondul albastru-deschis, ştampila „ONU, Departamentul 
Bagdad - 09/20/03” şi chiar şi o semnătură, care se descifra 
destul de uşor ca fiind a lui „H. Grober”. 

Aş fi fost în stare s-o sărut pe domnişoara Miller. 

* 

Redactorul-şef decise să publice articolul chiar a doua zi. 
Termenul de predare a textului era ora șaptesprezece. Până la 
prânz băusem cinci cafele de la automat. 

Mă ajuta o colegă de la Departamentul de ştiri locale. Aduna 
detalii despre viaţa lui Lambert. I-am povestit despre e-mailul de 
pe cardul de memorie şi despre faptul că Lambert se referise la 
un proces. Colega a găsit repede ceva. Era vorba despre un 
proces de fraudă. Până la sfârşitul anilor '90, Lambert fusese 
proprietarul unei firme de intermedieri, care ar fi vândut în 
Italia terenuri cu proprietari incerţi. Erau o duzină de plângeri şi 
se cereau despăgubiri de mai multe milioane de mărci. Presa 
locală din Liineburg relatase despre caz. Dar Lambert scăpase 
cu o achitare. Nu se putea dovedi intenţia de fraudă. 

N-am scris nimic despre suspiciunea mea că Lambert ar fi 
fost ajutat de un general al armatei americane. Dacă nu aveam 
e-mailul, îmi lipsea dovada. Totuşi, am cerut informaţii din 
arhiva editurii despre generalul William Johannes Levis. Două 
ore mai târziu, curierul de birou mi-a pus pe masă un ziar miliar 
american vechi. La pagina patru era un portret al generalului. 
Era din Miami şi era, aşa cum spusese Steve, decorat cu toate 
ordinele posibile. O fotografie îl înfăţişa pe general cu Zorro, 
terierul lui. Un singur detaliu era interesant în articol. William 
Johannes Levis era cunoscut ca un mare iubitor de artă. Iniţiase 
o fundaţie pentru educaţie artistică pentru copii. 

Dar, după cum spuneam, nu am menţionat niciun cuvânt 
despre el. Am amintit numai că şi armata americană desfăşura o 
anchetă internă şi trimisese o unitate specială în Sunadi. Şi am 
descris cum am descoperit trupurile celor trei soldaţi la morga 
de la clinica lui Lambert. Aşa se compunea o imagine care, 
speram eu, avea să-i facă pe toţi nenorociţii implicaţi în chestia 
asta să-şi rupă gâtul într-o zi. 

La patru a sunat Olga. M-am bucurat să-i aud vocea. În 
redacţie era un stres de nedescris. l-am povestit repede despre 


vărul lui Arkan, despre fotografii şi despre articolul nostru care 
avea să apară mâine. Când am închis, mi-am dat seama că nici 
măcar nu o întrebasem cum se simte. M-am simţit tare ruşinat. 

În prima fază, în dimineaţa în care s-a publicat articolul, nu s- 
a întâmplat nimic. Eram dezamăgit. Şi redactorul-şef era 
dezamăgit. Mărise ediţia cu douăzeci de mii de exemplare. 
Gulerul cămăşii îi era împodobit de un papion roşu. În mod 
normal nu purta nici cravată. Pinochet îşi luase liber toată ziua. 

La ora douăsprezece, ştirile TV au prezentat povestea pe 
scurt. Aşa s-a declanşat avalanşa mediatică. Până seara toate 
canalele de televiziune şi toate posturile de radio relataseră 
despre dezvăluiri. Atât eu, cât şi redactorul-şef am dat o 
mulţime de interviuri. De asta îşi luase el papionul. M-am dus 
repede cu taxiul acasă ca să-mi iau o cămașă şi un sacou. 
Douăsprezece ore mai târziu, ştirea ajunsese în mediile 
internaţionale. 

Semnasem textul cu numele meu şi al lui Philippe. Seara, l- 
am văzut pe Philippe la CNN. O reporteră pe care n-o 
cunoşteam îl intervieva în faţa Muzeului Naţional din Bagdad. 
Stătea în razele strălucitoare ale soarelui, cu o nouă eşarfă albă 
în jurul gâtului, şi vorbea o engleză cu accent puternic 
franțuzesc. Precis, Kelly vedea şi ea imaginile. Într-un fel, îmi 
părea rău pentru ea. 

În ceea ce o privea pe Olga, nu existau veşti bune. Medicii 
reuşiseră să-i salveze gamba, dar la a patra operaţie făcuseră o 
greşeala. Olga nu-şi mai putea mişca genunchiul. Piciorul avea 
să-i rămână paralizat pentru totdeauna. 


Capitolul 52 


Articolul nostru a declanşat anchete serioase. Şase săptămâni 
mai târziu a apărut pentru prima dată în media numele 
generalului William Johannes Levis. Newsweek relata despre 
arestarea lui. Televiziunea americană a transmis în direct 
declaraţia acestuia în faţa Curţii Marţiale. Levis purta uniformă 
şi era tuns zero. Vorbea încet, dar cu o voce fermă. Ceea ce 
spunea era o depoziţie. Í 

El şi Lambert se cunoscuseră pe la mijlocul anilor '90. In 
timpul unei excursii, la vânătoare de urşi, în Kamceatka. 
Amândoi erau vânători pasionați de animale mari. Mie mi se 
părea că asta spunea deja mult despre caracterul lor. S-a legat o 
prietenie între ei. Lambert a început să fie din ce în ce mai 
entuziasmat de pasiunea pentru artă a lui Levis. Dacă era să te 
jei după Levis, fusese ideea lui Lambert să speculeze jafurile 
care erau previzibile după războiul din Irak, pentru a da marea 
lovitură. 

Lambert a fondat IGRI. Ca toate organizațiile umanitare, a 
obţinut permisiunea imediata de a călători în Irak. Cu patru luni 
înainte de începerea războiului, era la Bagdad. Şi-a tocmit tineri 
din cartierele şiite sărace şi le-a plătit sume echivalente cu o 
avere după standardele lor pentru a-i sta la dispoziţie de îndată 
ce era cucerit oraşul. După terminarea războiului, au fost purtaţi 
cu un camion vechi de la un muzeu la altul. Cei mai mulţi dintre 
ei habar n-aveau ce furau. 

Datorită accesului pe care-l avea la informaţii secrete, 
generalul Levis a ales Sunadiul ca ascunzătoare. Auzise de 
Insula Interzisă şi de palat. Era de aşteptat ca palatul să fie 
părăsit după război. Prada era adusă la Sunadi sub acoperirea 
că era material pentru construcţia clinicii. Trupele lui Levis, 
care izolau zona, aveau grijă ca Lambert să nu fie deranjat. Le 
dăduse misiunea să ţină în şah o gherilă, care nu mai exista. 
Elicopterul îl aruncaseră în aer oamenii lui Lambert. Restul 
fuseseră zvonuri care, ca în orice zonă de criză, se răspândeau 
cu viteza luminii. 

Pentru că ar fi bătut la ochi dacă o organizaţie umanitară ar fi 
scos mai multa încărcătură din Irak decât ar fi adus, Lambert 


transporta marfa treptat. Mulțumită  sigiliilor ONU, nu 
existaseră niciodată probleme la vamă. Levis nu ştia cum se 
întâlniseră Lambert şi Grober. Susţinea şi că n-ar fi ştiut nimic 
despre uciderea acestuia din urmă. Dar a recunoscut că el 
ordonase arestarea Svetlanei Jurova. Lambert îl rugase s-o ţină 
un timp deoparte pe iubita lui Grober, pentru ca el să poată 
căuta indicii care i-ar fi dat de gol. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat 
dacă nu aş fi fost eu cel care a descoperit cardul de memorie la 
hotelul Aurora, ci oamenii lui Lambert!? 

Fusese ideea lui Levis să  înştiinţeze mass-media că 
reapăruseră obiectele de artă. Nu luase în calcul că se vor 
arunca atâţia jurnalişti asupra subiectului despre muzeele 
devastate. Voia să se elibereze din gheara presei, după cum se 
exprimase el. Dar ştirea falsă a provocat scandal la Pentagon. 
Acolo exista temerea că nu se mai putea ascunde mult timp 
adevărul. O unitate speciala fusese trimisă să recupereze cât 
mai repede comorile. Pentru a evita un scandal. Investigaţiile i- 
au adus pe o pistă vagă la Sunadi. Bineînţeles că Levis a aflat. 

Procurorul militar care-l interoga în faţa camerelor de luat 
vederi era un bărbat tânăr, care arăta bine. Vorbea pe un ton 
tăios, acuzator: 

— Vă faceţi răspunzător de moartea a trei camarazi. 

Vocea lui Levis tremura când răspunse: 

— Nu a fost vina mea. Când am primit vestea că unul dintre 
ai noştri se află în drum spre Sunadi, i-am spus lui Lambert. N- 
am vrut să fie ucişi camarazii noştri. Se împotmoli. Îmi pare 
sincer rău. 

O femeie din public sări şi ţipă cu vocea înecată de lacrimi: 

— Îţi interzic să-l numeşti pe soţul meu camaradul tău. 
Trădătorule! 

Alţi spectatori din sală aplaudară. Judecătorul ordonă ca 
femeia să fie scoasă din sală. 

Levis declară că s-a certat iremediabil cu Lambert după 
moartea celor trei soldaţi. Chipurile, el a fost cel care l-a 
determinat pe Lambert să facă gestul spectaculos de a înapoia 
comoara de la Nimrud. 

— L-am ameninţat că, dacă nu, dau totul în vileag, susţinu el. 

x 


Nici după cercetările FBl-ului şi ale Interpolului nu s-a mai 
descoperit ce s-a întâmplat cu obiectele de artă pe care Lambert 


reuşise să le scoată din Irak în lunile din urmă. Cele mai multe 
vor fi dispărut pentru totdeauna. Cei care preiau prada sunt, de 
cele mai multe ori, persoane stabilite dinainte. Mijlocitorii îi pun 
în legătură pe vânzători şi pe cumpărători, pe căi ascunse. 
Niciunul nu cunoaşte identitatea celuilalt. 

Au reapărut numai două statui din bronz şi o harpă veche de 
patru mii de ani. Asta încă în timp ce se desfăşura procesul 
generalului Levis. Erau în Florida într-un depozit. Proprietarul 
depozitului se dusese la poliţie. Închinase spaţiul pe cinci ani în 
avans unui om care nu se numea William Johannes Levis, dar 
care arăta ca el. 

* 

Lambert scăpase. Trecuseră luni de zile. Saddam Hussein 
fusese prins în gaura lui de la Tilkrit. În Fallujah, rebelii 
profanau trupurile soldaților americani. Prizonierii irakieni de la 
Abu Ghraib erau torturați. Erau răpiți jurnalişti. La 26 iunie 
2004, a depus jurământul primul guvern irakian suveran de la 
sfârşitul războiului, iar în ianuarie 2005 a fost ales Congresul 
Național. 

In acest timp, Olga şi cu mine ne-am reîntâlnit prima oară. 
Mă invitase la casa de vacanță a părinților ei din Creta. Olga 
mergea în cârje. Se terminase cu viața de fotograf care umbla 
de colo-colo. Spunea că se împăcase cu destinul. N-o credeam. 
Acum voia să studieze Dreptul. Spre bucuria tatălui ei. Imaginea 
cu tipul masculin pe motocicleta dispăruse de pe monitorul 
computerului. 

Articolul nostru dăduse un impuls carierei mele. Politica 
regională ţinea de domeniul trecutului. Lucram la un alt ziar. 
Câştigam bine. Şi, când mă gândeam la Pinochet, îmi venea să 
râd. Tatăl lui Arkan Îmi trimisese o fotografie a fiului său, ca să 
mi-o pun pe birou. Incă nu eram în stare. : 

Eu şi Olga am petrecut două săptămâni minunate. Într-o 
seară, a sunat telefonul meu mobil. Era cald pe terasă. Se vedea 
marea. Pe masa din faţa noastră era o sticlă de Athos, pe 
jumătate goală. Era Philippe la telefon. Suna din Bagdad. 

— Hei, bătrâne, jos din pat! spuse el. 

— Suntem pe terasă. 

— Prindeţi CNN? 

— Normal că prindem CNN. 

— Atunci dă drumul la televizor. 


A durat un moment până când a apărut imaginea pe ecranul 
televizorului vechi al părinţilor Olgăi. Am văzut-o pe Kelly. Pe 
fundal, era vechiul nostru hotel din Bagdad. Transmitea în 
direct. Olga dădu sonorul mai tare: 


„..Martori oculari relatează că într-o cameră de la 
etajul opt s-au auzit împuşcături. Poliţia irakiană a 
împuşcat un bărbat şi o femeie care s-au opus 
arestării. După date deocamdată neconfirmate, se 
pare că ar fi vorba de cetăţenii germani Rainer şi 
Renate Lambert căutaţi la nivel internaţional.