Thomas Harris — Duminica neagra

virtual-project.eu 


DUMINICA NEAGRĂ 


THOMAS HARRIS 


THOMAS HARRIS 


DUMINICA NEAGRĂ 


Original: Black Sunday (1975) 


Traducere din limba engleză de: 
ALFRED NEAGU 


D= 


E] 
e 
e 


virtual-project.eu 


A 


2004 


VP - 


1. 


Se lăsa noaptea în timp ce taxiul de la aeroport rula de-a 
lungul celor zece kilometri de drum paralel cu ţărmul mării, ce 
ducea spre Beirut. De pe locul din spate, Dahlia Iyad privea 
valurile Mediteranei ce căpătaseră tonuri de alb și gri în lumina 
asfinţitului. Se gândea la american. Avea de dat o mulţime de 
explicaţii în privinţa lui. 

Taxiul o luă pe Rue Verdun și-și croi drum spre cartierul Sabra 
din centrul orașului, populat de numeroși refugiaţi din Palestina. 
Şoferul n-avea nevoie de îndrumări. Işi cercetă atent oglinda 
retrovizoare, stinse farurile și trase într-o curte mică lângă 
strada Jeb el-Nakhel. În curte era întuneric beznă. Dahlia auzea 
zgomotul străzii în depărtare și ţăcănitul motorului pe măsură ce 
se răcea. Trecu un minut. 

Mașina se clătină când toate portierele fură deschise cu o 
smucitură și o lanternă puternică îl orbi pe șofer. Dahlia simţi 
mirosul de unsoare de pe pistolul aţintit la doi centimetri de 
ochii ei. 

Bărbatul cu lanterna se duse la portiera din spate. 

— Djinniy, șopti ea. 

— Coboară și vino după mine. 

Pronunţța cuvintele arabe, cu un accent specific ținutului Jabal. 

e 

O instanţă teribilă o aștepta pe Dahlia lyad în încăperea 
cufundată în tăcere din Beirut. Hafez Najeer, șeful secției de 
spionaj militar Jihaz al-Rasd (RASD), unitatea de elită a 
organizaţiei Al Fatah, stătea la un birou cu ceafa rezemată de 
peretele din spate. Era un bărbat înalt cu un cap mic. Intre ei, 
subalternii îi spuneau „călugăriţa evlavioasă”. Oricine ajungea în 
vizorul lui se simțea năpădit de spaimă. 

Najeer era comandantul unităţii Septembrie Negru. Nu credea 
în sintagma „situația din Orientul Mijlociu”. Retrocedarea 
Palestinei arabilor nu i s-ar fi părut suficientă. El credea în 
holocaust, în focul purificator. La fel ca Dahlia Iyad. 

Tot așa gândeau și alți doi bărbaţi din încăpere: Abu Ali, care 
controla plutoanele de execuţie ale organizaţiei Septembrie 


VP-3 


Negru din Italia și Franţa, și expertul în artilerie Muhammad 
Fasil, care a orchestrat atacul asupra Satului Olimpic de la 
Munchen. Ambii erau membri RASD, creierul lui Septembrie 
Negru. Nu se bucurau de recunoaștere în sânul mișcării de 
gherilă palestiniană, deoarece Septembrie Negru există în Al 
Fatah precum dorinţa în trup. 

Acești trei bărbaţi deciseseră ca Septembrie Negru să atace 
Statele Unite. Peste cincizeci de planuri fuseseră concepute 
pentru a fi ulterior abandonate. Între timp, muniţia din SUA 
continua să curgă în docurile israeliene de la Haifa. 

Brusc, apăruse o soluţie și acum, dacă Najeer își dădea 
acordul final, misiunea avea să fie încredințată acestei tinere 
femei. 

Dahlia își aruncă djellaba pe un scaun și se întoarse spre ei. 

— Bună seara, tovarăși. 

— Bine-ai venit, tovarășă Dahlia, zise Najeer. 

Nici el, nici ceilalți doi nu se ridicaseră atunci când tânăra 
intrase în cameră. Șederea de un an în Statele Unite îi 
schimbase înfățișarea. Arăta șic și întrucâtva dezarmantă în 
compleul cu pantaloni. 

— Americanul e gata, zise ea. Sunt convinsă că va duce la 
bun sfârșit misiunea. Este unicul lui scop în viaţă. 

— În ce măsură ne putem bizui pe el? 

Najeer părea că îi sfredelește creierul. 

— Destul de mare. Eu îl susţin. La rândul său, și el contează 
pe mine. 

— Am priceput asta din rapoartele tale, dar codificarea e 
stângace. Așteptăm răspunsuri la o serie de întrebări. Ali? 

Abu Ali se uită atent la Dahlia. Fata și-l amintea de la cursurile 
de psihologie pe care le ţinuse la Universitatea Americană din 
Beirut. 

— Americanul pare tot timpul raţional? întrebă el. 

— Da. 

— Dar tu crezi că e dement? 

— Sănătatea mintală și raţiunea aparentă nu sunt unul și 
același lucru, tovarășe. 

— Dependenţa lui de tine e mai mare acum? Are perioade de 
ostilitate faţă de tine? 

— E ostil uneori, dar nu la fel de des ca înainte. 

— E impotent? 


VP-4 


— El zice că a fost impotent de când s-a întors din Vietnamul 
de Nord până acum două luni. 

Dahlia îl urmărea pe Ali. Gesturile lui, ordonate și ochii umezi 
îi aminteau de o zibetă. 

— Crezi că e meritul tău că nu mai e impotent? 

— Nu se pune problema în acești termeni, tovarășe. E vorba 
de control. Trupul meu poate menţine acest control. Aș folosi o 
armă, dacă ar da randament mai bun. 

Najeer dădu aprobator din cap. Ştia că fata spunea adevărul. 
Dahlia îi ajutase să-i antreneze pe cei trei teroriști japonezi care 
organizaseră atacul de la Aeroportul Lod din Tel Aviv, care se 
soldase cu un măcel. Iniţial fuseseră patru teroriști japonezi. 
Unul cedase nervos în timpul perioadei de instrucţie și Dahlia îi 
spulberase creierii cu un pistol mitralieră Schmeisser sub ochii 
celorlalţi trei. 

— Cum poți fi sigură că n-o să aibă o criză de conștiință și n-o 
să te dea pe mâna americanilor? insistă Ali. 

— Ce-ar câștiga americanii dacă ar face-o? zise Dahlia. Eu 
sunt o pradă măruntă. S-ar alege cu explozibilul, dar americanii 
au deja o grămadă de explozive cu plastic, după cum suntem 
îndreptăţiţi să credem. 

Replica îi fusese adresată lui Najeer, și fata remarcă asprimea 
expresiei lui. 

Aproape invariabil, teroriștii israelieni foloseau explozibil 
american C-4 din plastic. Najeer își aminti cum scosese trupul 
fratelui său dintr-un apartament distrus din Bhandoum și cum 
apoi se întorsese înăuntru să-i caute picioarele retezate. 

— Americanul a apelat la noi fiindcă avea nevoie de 
explozibil. Doar știi asta, tovarășe, zise Dahlia. O să aibă în 
continuare nevoie de mine și pentru alte lucruri. Noi nu-i 
încălcăm convingerile politice, pentru că nu are așa ceva. lar 
termenul „conștiinţă” nu i se aplică în sensul obișnuit al 
cuvântului. N-o să mă denunțe. 

— Hai să-l mai examinăm o dată, zise Najeer. Tovarășă 
Dahlia, tu l-ai studiat pe acest bărbat într-o singură situaţie. Aș 
vrea să ţi-l înfăţișez în niște împrejurări cu totul diferite. Ali? 

Abu Ali fixă pe birou un proiector de imagine de 16 mm și 
stinse lumina. 

— Am primit de curând filmul de la o sursă din Vietnamul de 
Nord, tovarășă Dahlia. A fost prezentat o dată la televiziunea 


VP-5 


americană, dar asta s-a întâmplat înainte ca tu să fii plasată în 
Casa Războiului. Mă îndoiesc că l-ai văzut. 

Cadrele de început ale filmului fără imagine și numerotate 
pâlpâiră pe perete și un sunet distorsionat se auzi dinspre 
difuzor. Treptat, sunetul căpătă volum redând imnul Republicii 
Democrate Vietnam, iar pătratul luminos de pe perete se 
transformă într-o cameră văruită. În încăpere erau douăzeci și 
patru de prizonieri de război americani, așezați pe jos. Apăru 
imaginea unui pupitru cu un microfon fixat pe el. Un bărbat înalt 
și sfrijit se apropie de pupitru cu mișcări încete. Purta uniforma 
ca un sac a prizonierilor de război, șosete și sandale cu chingi. O 
mână era ascunsă în cutele jachetei, iar pe cealaltă și-o ţinea 
lipită de coapsă în timp ce se înclina în faţa oficialilor aflaţi în 
dreptul ușii. Se întoarse spre microfon și începu să vorbească 
încet. 

„Sunt Michael J. Lander, locotenent comandant în Marina 
Statelor Unite, capturat pe 10 februarie 1967 în timp ce 
bombardam un spital civil în apropiere de Ninh Binh... în 
apropiere de Ninh Binh. Deși dovezile crimelor mele de război 
sunt de necontestat, Republica Democrată Vietnam nu m-a 
pedepsit, ci mi-a dezvăluit suferința provocată de crimele de 
război americane, precum cele comise de mine și de alţii... și de 
alţii. Îmi pare rău pentru ceea ce am făcut. Îmi pare rău că am 
omorât copii. Fac un apel la poporul american să pună capăt 
acestui război. Republica Democrată Vietnam nu nutrește... nu 
nutrește niciun fel de dușmănie faţă de poporul american. De 
vină sunt instigatorii la război care se află la putere. Îmi este 
rușine de ceea ce am făcut”. 

Aparatul de filmat se plimbă peste chipurile celorlalţi 
prizonieri care stăteau ca niște elevi atenţi cu feţe inexpresive. 
Filmul se termină cu același imn. 

— Destul de stângaci, zise Ali a cărui engleză era aproape 
fără greșeală. Sigur avea mâna legată de corp. 

O urmărise atent pe Dahlia în timpul filmului. Ochii ei se 
măriseră pentru o clipă la vederea prim-planului cu figura aceea 
sfrijită. În rest rămăsese impasibilă. 

— Bombardaseră un spital, zise Ali meditativ. Deci are 
experienţă în chestii din astea. 

— A fost prins când pilota un elicopter de salvare. Încerca să 
recupereze echipajul unui Phantom care fusese doborât. Ai 


VP-6 


văzut raportul meu. 

— Am văzut ce ţi-a spus el, zise Najeer. 

— E purul adevăr. Sunt sigură că nu mă minte, zise Dahlia. 
Am trăit cu el două luni. Știu ce spun. 

— Oricum, e o chestie minoră, spuse Ali. Alte lucruri despre el 
ne interesează mult mai mult. 

În următoarea jumătate de oră, Ali o chestionă în legătură cu 
cele mai intime detalii ale comportamentului americanului. Când 
termină, Dahliei i se păru că în încăpere era un anume miros. 
Real sau imaginar, acel miros o purtă înapoi în tabăra de 
refugiați palestinieni de la Tir unde stătuse pe când avea opt ani 
și se văzu împăturind cuverturile ude care ţineau loc de pat și 
pe care mama ei și bărbatul care le aducea mâncare gemuseră 
împreună pe întuneric. 

Fasil continuă interogatoriul. Avea mâini de tehnician, 
grosolane, dar iscusite, și bătături în vârful degetelor. Stătea pe 
scaun aplecat în față, cu mica lui tașcă așezată alături, pe 
podea. 

— Americanul a umblat cu explozibili? 

— Doar cu material militar preasamblat. Dar a planificat totul 
atent și cu minuţiozitate. Planul lui pare rezonabil, răspunse 
Dahlia. 

— ie ţi se pare rezonabil, tovarășă. Poate fiindcă ești atât de 
intim implicată în toată povestea asta. O să vedem noi cât de 
rezonabil e. 

Fata își dori ca americanul, ca oamenii ăia să-i poată auzi 
vocea înceată în timp ce, pas cu pas, își reducea teribilul proiect 
la o serie de probleme clar definite, fiecare cu soluţia ei. 

Respiră adânc și începu să vorbească despre problemele 
tehnice pe care le implica uciderea a optzeci de mii de oameni, 
inclusiv a proaspătului președinte al Statelor Unite, sub privirile 
întregii naţiuni. 

— Greutatea este problema, spuse Dahlia. Trebuie să ne 
limităm la 600 de kilograme de plastic. Daţi-mi o ţigară, vă rog, 
un pix și hârtie. 

Aplecându-se peste birou, desenă o curbă care semăna cu 
secțiunea transversală a unui bol. In interiorul acesteia și 
deplasată ușor spre partea superioară, desenă o altă curbă mai 
mică de aceeași formă. 

— Aceasta e ţinta, spuse ea, arătând spre curba mai mare. 


VP -7 


Pixul se mută pe curba mai mică. Principiul încărcăturii 
cumulative... 

— Da, da, bine, o repezi Fasil. Ca o mină Claymore de 
dimensiuni mari. Simplu. Densitatea mulţimii? 

— Umăr la umăr, complet expuși sub acest unghi de la pelvis 
în sus. Trebuie să știu dacă plasticul... 

— Tovarășul Najeer o să-ți spună tot ce trebuie să știi, i-o 
reteză Fasil pe un ton superior. 

Dahlia continuă cu un aer imperturbabil: 

— Trebuie să știu dacă explozibilul pe care s-ar putea să mi-l 
dea tovarășul Najeer este p/astic antipersonal preasamblat cu 
bile de oțel, precum cele din minele Claymore. Greutatea 
impusă se referă doar la p/astic. Containerele și genul ăsta de 
șrapnel nu ne-ar fi de niciun folos. 

— De ce? 

— Din cauza greutăţii, evident. 

Fasil o obosise. 

— Și dacă n-ai șrapnel, ce se întâmplă atunci, tovarășă? Dacă 
te bazezi pe șoc, dă-mi voie să te informez... 

— Ba dă-mi voie mie să te informez. Contez pe ajutorul tău. 
Nu pretind că am pregătirea ta. Tu și cu mine nu suntem în nicio 
competiţie. În Revoluţie nu e loc pentru rivalități. 

— Zi-i ce vrea să știe. 

Vocea lui Najeer era dură. 

Fasil se conformă rapid: 

— Plasticul nu este preasamblat cu șrapnel. Ce-o să folosești? 

— Exteriorul încărcăturii cumulative o să fie învelit în straturi 
de gloanțe de carabină calibrul .177. Americanul crede că se vor 
dispersa pe o rază de 150 de grade vertical formând un arc 
orizontal de 260 de grade. Efectul e o medie de 3,5 gloanțe pe 
om în zona măcelului. 

Fasil făcu ochii mari. Văzuse cândva cum o mină Claymore 
americană, nu mai mare decât un manual școlar, crease un vid 
însângerat când spulberase o trupă de soldați în marș și 
secerase iarba în jurul lor. Ce propunea fata avea să fie exact ca 
o mie de mine Claymore detonate simultan. 

— Detonarea? 

— Capsă electrică detonată de un sistem de 12 volţi, inclus. 
Mai e și un sistem secundar cu baterie separată. Plus un fitil 
Bickford. 


VP-8 


— Asta-i tot, zise tehnicianul. Am terminat. 

Dahlia se uită la el. Zâmbea, dar femeia n-avea cum să știe 
dacă era cu adevărat mulțumit sau voia doar să-i facă pe plac 
lui Hafez Najeer. Se întreba dacă Fasil își dăduse seama că acea 
curbă mai mare reprezenta Stadionul Tulane unde pe 12 
ianuarie aveau să se joace primele 21 de minute din finala 
campionatului de fotbal. 

e 

Dahlia așteptă timp de o oră într-o cameră amplasată spre 
capătul holului. Când fu rechemată în biroul lui Najeer, îl găsi pe 
comandantul lui Septembrie Negru singur. Acum avea să afle 
ce-o interesa. 

Camera era cufundată în întuneric, cu excepţia unui petic de 
încăpere luminat de o lampă de citit. Najeer continua să stea 
sprijinit de perete. Lumina cădea pe mâinile lui care învârteau în 
joacă un cuţit negru de comando. Vorbi cu voce moale: 

— Fă-o, Dahlia. Omoară cât de mulţi poți. 

Brusc ieși din conul de umbră și zâmbi ca și cum s-ar fi simţit 
ușurat, arătându-și dinţii strălucitori în contrast cu faţa smeadă. 
Cu un aer jovial, deschise servieta tehnicianului și scoase din ea 
o statuetă. Era o figurină reprezentând-o pe Madona, asemenea 
celor din vitrinele magazinelor cu articole religioase, pictată la 
repezeală în culori ţipătoare. 

— Uită-te bine la ea, zise bărbatul. 

Fata răsuci statueta în mâini. Cântărea aproximativ jumătate 
de kilogram și la pipăit nu părea să fie din ipsos. Pe partea 
laterală avea o margine ușor mai pronunţată, ca și când fusese 
lucrată într-o matriță, nu turnată. Pe fundul statuetei erau scrise 
cuvintele „Fabricată în Taiwan”. 

— Plastic, zise Najeer. Asemănător cu C-4 al americanilor, dar 
produs ceva mai în est. Are și niște avantaje faţă de C-4. In 
primul rând e mult mai puternic, fără să-i afecteze prea tare 
stabilitatea, și este foarte maleabil la o temperatură de peste 50 
de grade. 

O mie două sute de bucăţi din astea ajung în New York de 
mâine în două săptămâni la bordul cargoului Leticia. 
Documentele or să confirme că au fost importate din Taiwan. 
Muzi, importatorul, o să fie la docuri să preia marfa. După aia o 
să ai grijă să-și ţină gura definitiv. 

Najeer se ridică și se întinse. 


VP-9 


— Ai făcut treabă bună, tovarășă Dahlia, și-ai parcurs un drum 
lung. O să te odihnești acum împreună cu mine. 

Najeer avea un apartament sumar mobilat, un etaj mai sus, la 
numărul 18, pe Rue Verdun, asemănător locuințelor ocupate de 
Fasil și Ali la alte etaje ale clădirii. 

Dahlia stătea pe marginea patului lui Najeer cu un 
magnetofon mic în poală. Îi ordonase să pregătească o 
înregistrare ca s-o dea pe post la Radio Beirut după atac. 
Femeia era goală și Najeer, care o urmărea de pe canapea, 
remarcă surescitarea ei crescândă pe măsură ce vorbea la 
microfon. 

„Cetăţeni ai  Americii!”, începu ea, „Astăzi luptătorii 
palestinieni pentru libertate au dat o lovitură grea în însăși 
inima țării voastre. Singurii responsabili pentru această 
nenorocire sunt mercenarii morţii din propria voastră ţară, cei 
care îi aprovizionează pe măcelarii din Israel. Liderii voştri au 
fost surzi la vaietele celor lipsiți de adăpost. Au nesocotit 
distrugerile provocate de evrei în Palestina și au comis ei înșiși 
crime în Asia de Sud-Est. Arme, avioane de luptă și milioane de 
dolari americani au ajuns în mâinile instigatorilor la război, în 
timp ce milioane de conaţionali de-ai voştri mor de foame. 
Poporul american e responsabil și el. 

Ascultaţi, cetățeni ai Americii! Noi vrem să vă fim fraţi. Voi 
sunteți cei care trebuie să înlăturați de la putere lepădăturile 
care vă conduc. De aceea, pentru fiecare arab care moare de 
mâna unui israelian, un american va plăti cu viaţa. Fiecare loc 
sfânt pentru musulmani, fiecare lăcaș creștin sacru distrus de 
bandiții evrei va fi răzbunat prin distrugerea unei proprietăţi în 
America”. 

Dahlia se îmbujorase la față și sfârcurile i se întăriseră. 
Continuă să vorbească: 

„Nutrim speranţa că această cruzime se va opri aici. Alegerea 
vă aparţine. Sperăm ca de-acum încolo să nu mai începem 
niciun an cu vărsare de sânge și suferință. Salaam aleikum”. 

Najeer era în picioare în fața ei și Dahlia se întinse spre el, în 
timp ce bărbatul lăsă halatul de baie să-i alunece pe podea. 

e 

La trei kilometri de camera unde Najeer și Dahlia se 
îmbrăţișau printre cearșafurile răvășite, o mică șalupă israeliană 
înarmată cu rachete despica fără zgomot apele Mediteranei. 


VP - 10 


Șalupa trase la un kilometru sud de Grotte aux Pigeons și o 
barcă pneumatică fu lăsată la apă. Doisprezece bărbaţi înarmaţi 
coborâră în barcă. Toţi erau îmbrăcaţi în costum, cu cravate 
făcute de ruși, arabi și francezi, purtau pantofi cu talpă de crep 
și niciunul nu avea acte de identitate asupra lui. Chipurile lor 
întăreau impresia că nu se aflau pentru prima dată în Liban. 

Apa avea o culoare fumurie în lumina lunii, iar marea era 
vălurită de o briză caldă ce sufla dinspre larg. Opt bărbaţi 
trăgeau întins la vâsle, să parcurgă cât mai repede cei patru 
sute de metri până la plaja nisipoasă de la Rue Verdun. Era ora 
4:11 dimineața, 23 de minute până la răsăritul soarelui și 17 
minute înainte să mijească prima geană albastră a zilei. În 
liniște, traseră barca pe uscat, o acoperiră cu o pânză de 
culoarea nisipului și o luară rapid în sus pe plajă spre Rue 
Ramlet el-Baida, unde îi așteptau patru bărbaţi și patru mașini a 
căror siluetă se proiecta pe fundalul strălucitor al hotelurilor 
dinspre nord. 

Se aflau la doar câţiva metri de mașini când un Land Rover 
maro cu alb frână cu zgomot la aproape 30 de metri în sus pe 
Rue Ramlet, cu farurile aţintite asupra micului convoi. Doi 
bărbaţi în uniforme cafenii săriră jos din mașină cu pistoalele 
îndreptate spre ei. 

— Nu mișcaţi! Legitimaţi-vă! 

Se auzi un sunet precum pocnetul floricelelor de porumb și un 
nor de praf ţâșni din uniformele soldaţilor libanezi care se 
prăbușiseră ciuruiţi de gloanţele de 9 mm ale pistoalelor 
Parabelum cu amortizor. 

Un al treilea ofițer aflat la volanul mașinii de teren încercă s-o 
ia din loc, dar un glonţ făcu zob parbrizul și-i străpunse fruntea. 
Mașina rulă necontrolat și se opri într-un palmier de pe 
marginea drumului, iar polițistul fu aruncat înainte peste claxon. 
Doi bărbaţi se repeziră la mașină și traseră bărbatul mort 
deoparte, dar deja se  aprinseseră câteva lumini în 
apartamentele ce dădeau spre plajă. 

Se deschise o fereastră și cineva strigă supărat în arabă: 

— Ce-i cu gălăgia asta infernala? Să cheme careva poliţia! 

De lângă Land Rover, cel care conducea raidul strigă în arabă, 
cu voce răgușită de bețivan: 

— Unde e Fatima? Plecăm dacă o să coboare mai repede. 

— Căraţi-vă de-aici, beţivi împuţiţi, sau chem chiar eu poliția. 


VP -11 


— Aleikum salaam, vecine, mă duc, se auzi vocea răgușită din 
stradă. 

Lumina din apartament se stinse. În mai puţin de două minute 
marea înghiţea Land Rover-ul și trupurile dinăuntru. 

Două mașini o luară spre sud pe Rue Ramlet, iar celelalte 
două o cotiră pe Corniche Ras Beyrouth, merseră preț de două 
străzi, apoi virară din nou spre nord pe Rue Verdun... 

e 

Clădirea de pe Rue Verdun numărul 18 era păzită douazeci și 
patru de ore din douăzeci și patru. O santinelă fusese postată în 
hol și cealaltă înarmată cu o mitralieră supraveghea zona de pe 
acoperișul clădirii de peste drum. Acum bărbatul de pe acoperiș 
stătea într-o poziţie ciudată ţinând arma în faţa lui, cu 
spintecătura de la gât băltind de sânge în lumina lunii. Santinela 
din hol zăcea în fața ușii, unde ieșise să vadă ce era cu lălăitul 
ăla de bețiv. 

Najeer adormise deja, iar Dahlia se desprinse încet din braţele 
lui și intră în baie. Stătu mult timp sub duș, bucurându-se de 
stropii de apă șfichiuitori. Najeer nu era un amant 
nemaipomenit. Zâmbi în timp ce se săpunea. Se gândea la 
american și nu auzi zgomotul pașilor de pe hol. 

Najeer dădu să se ridice din pat exact în clipa când ușa de la 
apartament fu izbită de perete și o lanternă îl orbi. 

— Tovarășe Najeer, zise vocea în grabă. 

— Aiwa. 

Mitraliera licări și sângele ţâșni din Najeer când gloanțele îl 
izbiră de perete. Asasinul rase cu mâna ce era pe biroul lui 
Najeer și azvârli totul într-o geantă exact în momentul când o 
explozie în altă parte a clădirii zguduia camera. 

Fata goală din ușa de la baie părea îngheţată de groază. 
Asasinul aţinti arma spre sânii ei goi și degetul i se crispă pe 
trăgaci. Avea sâni frumoși. Gura mitralierei ezită. 

— Pune ceva pe tine, târfă arăboaică, îi zise el și ieși din 
cameră mergând de-a-ndărătelea. 

Explozia care avusese loc două etaje mai jos și care smulsese 
pereţii apartamentului lui Ali îi ucisese pe loc pe Ali și pe soția 
lui. Atacatorii, tușind din pricina prafului, o porniseră spre scări 
în clipa în care un bărbat slab cu o pijama pe el ieși din 
apartamentul de la capătul holului încercând să armeze o pușcă 
mitralieră. Dar n-apucă să-și finalizeze intenţiile, căci o grindină 


VP - 12 


de gloanţe îl sfâșie, imprimându-i bucăţi din pijama în carne și 
împrăștiindu-le pe hol. 

Atacatorii se năpustiră în stradă și mașinile cu care veniseră 
demarară în trombă spre sud către mare în timp ce se auzeau 
deja sirenele poliţiei. 

Îmbrăcată cu halatul de baie al lui Najeer și cu mâna 
încleștată pe geantă, Dahlia ajunsese în stradă în câteva 
secunde și se amestecă în mulţimea care se năpustise afară din 
clădirile din preajmă. Făcea eforturi disperate să raţioneze când 
simţi o mână fermă prinzând-o de braţ. Era Muhammad Fasil. Un 
glonţ îi lăsase o crestătură însângerată pe obraz. Işi înfășură 
cravata pe mână și și-o apăsă pe rană. 

— Najeer? întrebă el. 

— Mort. 

— Ca și Ali, bănuiesc. Fereastra de la apartamentul lui a 
explodat exact în momentul când dădeam colțul. Am tras în ei 
din mașină, dar... ascultă-mă bine, Najeer a ordonat să-ți duci la 
bun sfârșit misiunea. Explozibilii nu au avut de suferit, or să 
ajungă conform planului. La fel și armele automate - 
Schmeisserul tău și un AK-47, ambalate separat împreună cu 
niște piese de bicicletă. 

Dahlia se uită la el cu ochii roșii din cauza filmului. 

— Or să plătească pentru ce-au făcut. Or să plătească cu câte 
10 000 de-ai lor pentru fiecare mort. 

Fasil o conduse la o casă conspirativă din Sabra, unde 
așteptară căderea nopţii. Când se lăsă întunericul, o duse la 
aeroport în Citroenul lui hodorogit. Rochia împrumutată pe care- 
o purta era cu două numere peste măsura ei, dar fata se simțea 
prea obosită ca să se mai sinchisească de asemenea fleacuri. 

La 10:30 seara, avionul Pan Am 707 își începu cursa deasupra 
Mediteranei și înainte ca luminile Arabiei să se stingă sub aripa 
din dreapta, Dahlia adormi istovită. 


VP - 13 


2. 


În acel moment, Michael Lander făcea singurul lucru din lume 
care-i făcea plăcere. Pilota un dirijabil pe care scria A/drich. 
Planând la aproape două sute cincizeci de metri deasupra 
stadionului din Miami unde se disputa cupa Orange Bowl - unul 
din meciurile de fotbal studențești - și asigurând o platformă 
stabilă pentru echipa de televiziune aflată în nacelă în spatele 
lui. Dedesubt, pe stadionul înțesat de lume, campioana 
mondială Miami Dolphins câștiga detașat meciul cu Pittsburgh 
Steelers. 

Vuietul mulțimii aproape că acoperea zgomotul radioului care 
pârâia deasupra capului lui Lander. Când plutea deasupra unui 
stadion în zilele toride, simțea mirosul mulțimii și dirijabilul 
părea susținut în aer de un puternic curent ascendent de ţipete 
necontrolate și căldură emanată de trupurile spectatorilor. Lui 
Lander i se părea murdar acel curent. Prefera călătoriile dintr-un 
oraș în altul. Atunci dirijabilul era curat și silențios. 

Doar din când în când mai arunca o privire asupra terenului 
de dedesubt. In rest, scruta buza stadionului și linia de orientare 
pe care și-o fixase între vârful catargului de care era agăţat 
steagul și orizont, ca să poată menţine o altitudine constantă de 
244 metri. 

Lander era un pilot excepţional având în vedere dificultatea 
domeniului în care lucra. Nu e ușor de pilotat un dirijabil. 
Flotabilitatea variabilă și suprafaţa vastă îl lasă în voia vântului 
dacă nu e manevrat cu pricepere. Lander avea instinctul unui 
marinar când trebuia să aprecieze forța vântului și era înzestrat 
cu darul pe care numai cei mai buni piloţi de dirijabil îl au - 
capacitatea de a-și anticipa manevrele. Mișcările unui dirijabil 
sunt ciclice, și Lander era mereu cu un pas înainte, menţinând în 
bătaia brizei marea balenă asemănătoare unui pește care înoată 
contra curentului, lăsându-i în jos botul când întâlnea rafale de 
vânt și ridicându-l în momentele de acalmie, aruncându-și 
umbra asupra a jumătate din teren. Când zbura deasupra 
stadionului, mulți dintre spectatori își înălțau capetele să 
privească dirijabilul și unii chiar îi făceau cu mâna. Priveau 


VP - 14 


fascinați obiectul masiv și atât de lung suspendat în aer. Ă 

Lander își pusese în funcțiune pilotul automat din creier. În 
timp ce îi spunea cu precizie ce reglaje trebuia să facă pentru a 
menţine balonul stabil, bărbatul se gândea la Dahlia. La peticul 
de puf din scobitura spatelui ei și la senzaţia tactilă când i-l 
mângâia. La dinţii ei ascuţiţi. La gustul de miere și sare. 

Se uită la ceas. Dahlia trebuia să fi plecat din Beirut cu o oră 
în urmă și acum era în drum spre el. 

Lander putea să se gândească fără probleme la două lucruri 
în același timp: la Dahlia și la zbor. 

Cu mâna stângă mutilată în război împinse ușor în faţă 
comenzile care reglau acceleraţia și pasul elicei, apoi trase 
înapoi cârma de profunzime de lângă scaun. Aparatul voluminos 
se înălţă rapid în timp ce Lander vorbi la microfon: 

— Nora Unu Zero, plec de la stadion pentru un tur la 366 
metri. 

— Recepţionat, Nora Unu Zero, veni răspunsul vesel de la 
turnul de control din Miami. 

Controlorilor de trafic și operatorilor radio din turnul de 
control le plăcea să vorbească cu dirijabilul și mulţi aveau câte o 
glumă pregătită pentru momentul când știau că va apărea. 
Oamenii îl tratau cu prietenie, ca pe un ursuleț panda. Pentru 
milioane de americani care îl vedeau pe la târguri și evenimente 
sportive, balonul era un prieten din cer uriaș, binevoitor și greoi. 
Metaforic, aproape invariabil i se spune „elefant” sau „balenă”. 
Nimeni nu-l asociază cu o „bombă”. 

În cele din urmă meciul se sfârși și umbra lungă de 68 metri a 
dirijabilului trecu deasupra șirurilor nesfârșite de mașini care 
părăseau stadionul. Cameramanul de televiziune și asistentul lui 
își puseseră echipamentul la adăpost și mâncau sandvișuri. 
Lander lucrase adesea cu ei. 

Soarele care-și începuse coborâșul brăzdase Golful Biscayne 
cu o dungă incendiară de un roșu-auriu în vreme ce balonul 
plutea deasupra apei. Lander viră spre nord și se duse la 45 
metri de Miami Beach, iar băieţii de la televiziune își îndreptară 
binoclurile spre fetele în bikini. Câţiva dintre cei aflaţi pe plajă își 
fluturară mâinile spre ei. 

— la zi, Mike, firma Aldrich fabrică și prezervative? îi strigă 
Pearson, cameramanul, cu gura plină. 

— Mda, îi zise Lander peste umăr. Prezervative, cauciucuri, 


VP -15 


dispozitive pentru prevenirea formării gheții sau pentru 
îndepărtarea ei, ștergătoare de parbriz, jucării de baie, baloane 
pentru copii și saci pentru morți. 

— Și cu slujba asta ai parte de prezervative pe gratis? 

— Evident. Și-acu am unu pus. 

— Ce e ăla „sac pentru mort”? _ 

— Un sac mare de cauciuc. Mărime universală. lnăuntrul lor e 
întuneric. Unchiul Sam le folosește drept prezervative. Când vezi 
așa ceva știi că și-a făcut de cap. 

N-ar fi fost greu să-i facă vânt lui Pearson. Și nici celorlalţi 
membri ai echipei. 

larna nu prea zbura cu dirijabilul. În anotimpul rece, dirijabilul 
era ţinut lângă Miami, în hangarul cel mare care eclipsa toate 
clădirile din vecinătatea aerodromului. In fiecare primăvară o lua 
spre nord planând cu o viteză de 35 până la 60 de noduri, în 
funcție de vânt, și apărea la bâlciuri și meciuri de base-ball. 
Compania Aldrich îi oferise lui Lander un apartament de iarnă 
lângă aerodromul din Miami, dar acum, de îndată ce puse la 
adăpost aparatul, luă avionul spre Newark și se duse la casa lui 
de lângă baza din nord a balonului, la Lakehurst, în New Jersey. 

Când îl părăsise soţia, îi lăsase lui casa. În seara aceasta 
lumina rămase aprinsă până târziu în garajul-atelier, căci Lander 
avea de lucru și o aștepta pe Dahlia. Mesteca într-un bidon cu 
rășină sintetică pe bancul de lucru și tot garajul se umpluse de 
mirosul acela puternic. In spatele lui pe podea se afla un obiect 
curios, lung de cinci metri jumătate. Era un mulaj pe care 
Lander îl făcuse după carcasa unei mici bărci cu pânze. 
Răsturnase carcasa și o spintecase de-a lungul chilei. Jumătăţile 
erau la distanţă de aproape 46 cm una de alta, unite printr-o 
etravă lată. Văzut de sus, mulajul semăna cu o potcoavă 
aerodinamică. În timpul liber lucrase la el săptămâni întregi. 
Acum era uns și gata de pus în funcțiune. 

Fluierând încetișor, Lander acoperi mulajul cu straturi de fibră 
de sticlă și rășină, îmbinând marginile perfect. După ce carcasa 
din fibră de sticlă se va usca, și o va scoate de pe mulaj, avea să 
obțină o nacelă ușoară, netedă și lucioasă care se va potrivi de 
minune sub nacela balonului Aldrich. In deschiderea din centru 
era loc exact pentru singura roată de aterizare a dirijabilului și 
antena de recepţie-transmisie automată. Cadrul de susținere a 
nacelei atârna într-un cui pe peretele garajului. Era foarte ușor și 


VP - 16 


foarte rezistent, cu chilă dublă din țeavă de oţel crom-molibden 
Reynolds 5130 și schelet din același material. 

Lander transformase garajul dublu în atelier de lucru încă de 
pe vremea când era căsătorit și acolo își făcuse mare parte din 
mobilă în anii dinaintea plecării în Vietnam. Lucrurile pe care 
nevastă-sa nu voise să le ia erau încă depozitate deasupra 
grinzilor - un scaun pentru copil, o masă pliantă de camping, 
mobilă de grădină din răchită. Lumina fluorescentă era 
supărătoare și Lander își pusese o cască de base-ball să-l 
protejeze în timp ce lucra la mulaj, fluierând ușor. 

Se opri la un moment dat și căzu pe gânduri. Apoi continuă să 
netezească suprafaţa nacelei, ridicându-și cu grijă picioarele ca 
să nu rupă ziarele împrăștiate pe podea. 

La scurtă vreme după ora 4:00, sună telefonul. Lander 
răspunse din garaj. 

— Michael? Accentul ei britanic era o surpriză continuă pentru 
el și-și imagină telefonul îngropat în părul ei negru. 

— Cine altul?! 

— Bunica e bine. Sunt la aeroport și ajung ceva mai târziu. Nu 
mă aștepta. 

— Ce... 

— Michael, abia aştept să te văd. 

Convorbirea se întrerupse. 

e 

Se lumina de ziuă când Dahlia intră cu maşina pe aleea casei 
lui Lander. Locuința era cufundată în întuneric. Se simțea 
neliniștită, dar mai puțin ca înainte de prima lor întâlnire - 
atunci avusese senzația că în cameră se afla un șarpe invizibil. 
De când trăia cu el, separase partea mortal de periculoasă din 
Lander de restul persoanei lui. Acum, când stătea în preajma lui, 
avea senzaţia că amândoi se află în cameră cu un șarpe și ar 
putea spune unde este și dacă doarme sau nu. 

Intră în casă făcând mai mult zgomot decât ar fi fost nevoie 
și-l strigă încetișor și cântat pe nume în timp ce urca scările: nu 
voia să-l ia prin surprindere. Dormitorul era cufundat în 
întuneric. Din ușă văzu licărirea ţigării, asemenea unui ochi 
roșu. 

— Bună, zise ea. 

— Vino-ncoace. 

Se duse prin întuneric spre licărul din faţa ei. Picioarele 


VP - 17 


dădură de carabină, aflată în siguranţă pe podea lângă pat. 
Respiră ușurată. Șarpele era adormit. 


Lander visa balene și nu voia să se trezească. În 
visul lui umbra imensă a dlirijabilului Marinei se 
deplasa deasupra gheții de dedesubt, în timp ce zbura 
în ziua aceea nesfârșită. Era în 1956 şi se ducea la Pol. 

Balenele care se incălzeau la soarele arctic 
observară dirijabilul abia în momentul când ajunse 
aproape deasupra lor. Apoi le auzi, cu cozile înălțându- 
se într-o arteziană de stropi în timp ce alunecau sub 
un banc de gheață albăstrie cufundat în apele Mării 
Arctice. Privindu-le din nacelă, Lander le vedea 
suspendate acolo sub banc. In acel loc albastru și rece, 
unde nu ajungea niciun zgomot. 

Apoi se făcea că era deasupra Polului, iar busola 
magnetică o luase razna. Activitatea solară provoca 
interferenţe semnalului de la radiofar și cu Fletcher la 
cârma de profunzime, pilotă orientându-se după soare 
în timp ce steagul de pe lancea de care atașase o 
greutate fâlfâia îndreptându-se spre gheață. 


— Busola, zise el, trezindu-se în propria sa casă. Busola. 

— Radiofarul de la Spitsbergen, Michael, spuse Dahlia, 
mângâindu-l pe obraz. Ti-am adus micul dejun. 

Ştia visul. Spera să viseze deseori despre balene. Visul îi 
îmblânzea. 

Pe Lander îl aștepta o zi grea și ea nu putea să-i fie alături. 
Trase draperiile și lumina soarelui inundă încăperea. 

— Aș prefera să nu pleci. 

— Ti-am mai spus-o și-ţi repet. Când ai autorizaţie de pilot 
sunt cu ochii pe tine. Dacă nu mă prezint, o să-mi trimită aici 
cine știe ce asistent social de la Administraţia Veteranilor cu un 
întreg chestionar. Au un formular cu rubrici de genul: A. 
Observati conditiile de pe teren. B. Subiectul pare deprimat? 
Cam așa. Și-o ţine la nesfârșit. 

— Te descurci tu. 

— Un singur telefon la Administraţia Federală a Aviației, o 
singură aluzie cât de mică cum că s-ar putea să fiu ușor 
deprimat și s-a zis cu mine. Nu mă mai lasă să zbor. Dar dacă 


VP-18 


asistentul social ar vrea să arunce o privire în garaj? 

Își bău sucul de portocale. 

— Şi-n plus, vreau să-i mai văd o dată pe funcţionarii ăia. 

Dahlia stătea lângă fereastră, cu soarele încălzindu-i faţa și 
gâtul. 

— Cum te simţi? 

— Adică dacă azi sunt sărit de pe fix? Nu, chiar nu sunt. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Pe dracu’. O să intru într-un birou mic cu unul din 
funcţionarii ăia și o să închidem ușa și el o să-mi spună ce-o să 
mai facă guvernul pentru mine. 

Ceva licări în mintea lui Lander. 

— Foarte bine, ești sărit de pe fix? O să strici totul? O să pui 
mâna pe un funcţionar de la veterani și-o să-l omori, ca pe urmă 
ceilalți să te dea pe mâna poliţiei? Și pe urmă ce-o să mai faci, o 
să stai într-o celulă, o să te masturbezi și-o să cânţi „Dumnezeu 
să binecuvânteze America și pe Nixon”? 

Folosise două declanșatoare simultan. Le încercase separat cu 
alte ocazii și-acum voia să vadă ce efect aveau împreună. 

Lander avea o memorie formidabilă. Când era treaz, amintirile 
îi dădeau fiori. În somn, îl făceau uneori să ţipe. 


Masturbare: Gardianul nord-vietnamez îl prinsese 
masturbându-se în celulă și-l pusese s-o facă din nou 
în prezența celorlalti. 

„Dumnezeu să binecuvânteze America și pe Nixon.” 
Ofițerul de la Aviația Militară tinea nota scrisă de mână 
în dreptul hubloului avionului C-141 la baza aviatică 
Clark din Filipine în vreme ce prizonierii se întorceau 
acasă. Lander, care stătea de partea cealaltă a 
culoarului, o citise de-a-ndărătelea, cu lumina soarelui 
reflectându-se prin hârtie. 


Își feri privirea, în timp ce se uita la Dahlia. Gura i se deschise 
încet și faţa îi arăta vlăguită. Acestea erau momentele 
periculoase. Secunde interminabile, când firele de praf colcăiau 
în razele de soare, colcăiau pe lângă Dahlia și pe lângă carabina 
scurtă și urâtă de lângă pat. 

— Nu trebuie să te răzbuni pe ei unul câte unul, Michael, zise 
ea moale. Și nu trebuie să faci celălalt lucru singur. Vreau s-o 


VP -19 


fac eu pentru tine. Nu-mi strica plăcerea. 

Nu minţea. Lander știa întotdeauna când spunea adevărul și 
când nu. Făcu din nou ochii mari și-ntr-o clipă nu-și mai auzi 
bătăile inimii. 

e 

Coridoare fără ferestre. Michael Lander mergând pin aerul 
stătut din clădirea guvernamentală de-a lungul etajelor 
nesfârșite unde ușile batante se mișcau dintr-o parte în alta. 
Gărzi în uniformele albastre ale Administrației Generale a 
Serviciilor verificând pachete. Lander n-avea niciun pachet la el. 
Recepţionera citea un roman intitula Asistentă de măritat. 

— Sunt Michael Lander. 

— Aţi luat număr? 

— Nu. 

— Ce mai așteptați? 

Luă un disc cu un număr scris pe el de pe o tavă așezată la 
capătul biroului. 

— Ce număr aveți? 

— Treizeci și șase. 

— Cum vă cheamă? 

— Michael Lander. 

— Handicap? 

— Nu. Am fost convocat aici azi. 

Îi înmână scrisoarea de la Administraţia Veteranilor. 

— Luaţi loc, vă rog. 

Se întoarse spre microfonul de lângă ea: 

— Șaptesprezece. 

Șaptesprezece, un tânăr cam prăpădit într-o jachetă de 
vinilin, trecu în viteză pe lângă Lander și dispăru în aglomeraţia 
din spatele secretarei. 

Cam jumătate din cele cincizeci de locuri din sala de 
așteptare erau ocupate. Majoritatea tinerilor, foști specialiști 
militari clasa 4, arătau la fel de șleampăt în hainele civile 
precum arătaseră și în uniforme. Lander îi vedea parcă aievea 
pierzându-și vremea la automatele cu jocuri de noroc într-un 
terminal de autobuz în uniformele lor clasa A mototolite. 

În faţa lui Lander stătea un bărbat cu o cicatrice lucioasă 
deasupra tâmplei. Tot încercase să-și pieptene părul astfel încât 
s-o acopere. Din două în două minute își scotea batista și-și 
sufla nasul. Avea câte o batistă în fiecare buzunar. 


VP - 20 


Bărbatul de lângă Lander stătea foarte liniștit, cu mâinile 
încleștate pe coapse. Doar ochii i se mișcau de colo-colo, 
urmărind fiecare persoană care circula prin cameră. De multe 
ori făcea mari eforturi să-și întoarcă privirea, pentru că nu-și 
sucea deloc capul. 

Într-un birou mic din labirintul din spatele recepţionerei, 
Harold Pugh îl aștepta pe Lander. Pugh era un oficial în plină 
ascensiune și mândru că fusese numit la secţiunea specială care 
se ocupa de prizonierii de război. În noua slujbă, Pugh mânuia o 
cantitate considerabilă de documente. Printre maldărele de 
notificări era un formular de la consultantul naţional pe 
probleme de psihiatrie din cadrul Consiliului militar medical 
pentru aviaţie. Notificarea suna astfel: „Este imposibil ca un om 
supus la grele suferințe, izolare și privaţiuni să nu ajungă la 
depresie psihică provocată de mânia îndelung reprimată. 
Rămâne de văzut când și cum va izbucni și se va manifesta 
boala”. 

Pugh își propusese să citească notificările cu prima ocazie 
cândva avea o clipă de răgaz. Dosarul militar de pe biroul lui era 
impresionant. Il răsfoi din nou în așteptarea lui Lander. 

Lander, Michael J. 0214278603, Coreea 1951, Scoala 
pregătitoare de ofiteri de marină. Calificative foarte bune. 
Cursuri de piloți de dirijabile la Lakehurst, N.J., 1954. Calificativ 
excepțional. Elogii pentru cercetarea în domeniul givrajului în 
aviatică. Expeditie la pol în cadrul Marinei în 1956. Transferat la 
Administrație în 1964 după ce Marina și-a întrerupt programul 
de folosire a babanelor de observație. S-a oferit voluntar ca pilot 
de elicopter în 1964. Vietnam. Două misiuni. Doborât lângă 
Dong Hoi pe 10 februarie 1967. Prizonier de război timp de șase 
ani. 

Lui Pugh i se părea ciudat ca un ofiţer cu palmaresul lui 
Lander să demisioneze. Ceva nu era în ordine aici. Își amintea 
audierile cu ușile închise la întoarcerea acasă a prizonierilor de 
război. Poate era mai bine să nu-l întrebe pe Lander de ce 
demisionase. 

Se uită la ceas. Trei patruzeci. Tipul întârzia. Apăsă pe butonul 
telefonului de pe birou. Recepţionera răspunse prompt. 

— N-a venit domnul Lander? 

— Cum aţi spus, domnule Pugh? 

Se întrebă dacă nu cumva femeii îi făcea plăcere să se joace 


VP -21 


cu cuvintele. 

— Lander. Lander am spus. E unul din cei cu regim special. 
Trimite-l la mine de îndată ce apare. 

— Da, domnule Pugh. Așa o să fac. 

Recepţionera se apucă din nou de citit. La 3:50, luă la 
nimereală scrisoarea lui Lander ca s-o folosească drept semn de 
carte. Numele îi atrase atenţia. 

— Treizeci și șase, treizeci și șase. 

Îl sună pe Pugh. 

— A venit domnul Lander. 

e 

Pugh fu ușor surprins când îl văzu pe Lander. Bărbatul părea 
viguros în uniforma de căpitan de aviație civilă. Se mișca 
sprinten și te privea direct în ochi. Pugh se așteptase să 
întâlnească un om cu privire absentă. 

Pe Lander, în schimb, înfățișarea lui Pugh nu-l surprinse deloc. 
Toată viața detestase funcționarii. 

— Arătați bine, domnule căpitan. Aș zice că sunteți complet 
restabilit. 

— Exact. 

— Presupun că e bine să fiţi din nou cu familia. 

Lander zâmbi, dar ochii nu-și schimbară expresia. 

— Familia e bine, din câte știu. 

— Nu staţi împreună? Parcă sunteți căsătorit, așa scrie aici. la 
să vedem... da. Aveţi doi copii? 

— Da, am doi copii. Sunt divorţat. 

— Îmi pare rău. Mi-e teamă că Gorman, predecesorul meu 
care s-a ocupat de cazul dumneavoastră, mi-a lăsat prea puţine 
documente. 

Gorman fusese promovat pentru incompetență. 

Lander îl privi pe Pugh cu un zâmbet subţire. 

— Când aţi divorţat, domnule căpitan Lander? Trebuie să 
actualizez datele astea. 

Pugh era ca o vacă ce paște indiferentă pe buza unui smârc 
de apă, fără să-și dea seama ce se petrecea în mintea omului 
întunecat care nu-l scăpa din ochi. 

Dintr-odată Lander se apucă să vorbească despre lucrurile la 
care niciodată, absolut niciodată, nici măcar nu se putuse gândi. 

— Prima dată a intentat acţiune de divorț cu două luni înainte 
de a fi eliberat. Cred că era în vremea când negocierile de la 


VP - 22 


Paris se blocaseră din pricina alegerilor. Dar atunci s-a 
răzgândit. A plecat de acasă la un an după ce m-am întors. Vă 
rog să nu vă faceţi procese de conștiință, domnule Pugh, 
guvernul a făcut tot ce i-a stat în putinţă. 

— Sunt sigur, dar trebuie... 

— Un ofiţer de la Marină s-a dus de mai multe ori la noi acasă 
după ce am fost capturat, a luat ceaiul cu Margaret și i-a oferit 
consultanţă. Există o procedură standard în privinţa prizonierilor 
de război, după cum sunt sigur că știți. 

— Presupun că uneori... 

— l-a explicat că foarte mulţi foști prizonieri de război sunt fie 
homosexuali, fie impotenţi. Ca să știe la ce să se aștepte, mă 
înțelegeţi? 

Lander voia să se oprească. Trebuia să se oprească. 

— E mai bine să lași... 

— l-a spus că speranţa de viaţă a unui fost prizonier de război 
e mai mică cu 50% faţă de cea normală. 

Lander zâmbea acum cu toată fața. 

— Evident, domnule căpitan, trebuie să fi fost și alți factori. 

— O, sigur, avea deja pe cineva cu care se regula, dacă la 
asta vă gândiţi, râse Lander, simțind din nou cum îl împunge 
vechiul sfredel și cum i se urcă sângele la cap. 

Nu trebuie să te răzbuni pe ei unul câte unul, Michael. Să stai 
în celulă, să cânti și să te masturbezi. 

Lander închise ochii să nu mai vadă pulsând venele de pe 
gâtul lui Pugh. 

Pugh ar fi vrut să râdă cu Lander, să-i intre pe sub piele, dar 
se simţi oarecum ofensat, precum baptiștii, de superficialitatea 
cu care vorbea Lander despre sex. Işi reprimă râsul la timp. Și 
asta fu salvarea lui. 

Pugh luă din nou dosarul. 

— Aţi primit consiliere în problema dumneavoastră? 

Lander se relaxase. 

— O, da. Un psihiatru de la Spitalul Naval din St. Alban a 
discutat cu mine despre toate astea, în timp ce bea un Yoo-Hoo. 

— AȘ putea interveni să vi se acorde consiliere în continuare, 
dacă simţiţi nevoia. 

Lander clipi. 

— Uitaţi ce e, domnule Pugh. Amândoi suntem oameni în 
toată firea. Lucruri de genul acesta se întâmplă. Ceea ce aș vrea 


VP - 23 


eu de la dumneavoastră este o compensație pentru aripioara 
asta bătrână, zise el, ridicându-și ciotul mâinii. 

De data asta Pugh era pe terenul său. Scoase formularul 214 
din dosarul lui Lander. 

— Va trebui să găsim o cale, din moment ce e clar că nu 
sunteți handicapat, dar o să avem noi grijă de dumneavoastră, 
zise el făcându-i cu ochiul lui Lander. 

Era 4:30 și străzile erau deja cuprinse de iureș când părăsi 
clădirea Administraţiei Veteranilor și se trezi în Manhattanul 
slinos. Simţea pe spate sudoarea rece, în vreme ce stătea pe 
scări uitându-se la mulţimea din cartierul industriei textile 
scurgându-se spre staţia de metrou de pe Strada 23. Nu se 
putea urca cu ei în metrou căci risca să fie strivit în îmbulzeala 
dinăuntru. 

Mulţi dintre angajaţii de la Administraţia Veteranilor încercau 
să plece de la serviciu în primul val. Un torent de oameni luă cu 
asalt ușile clădirii și-l împinse la perete. Îi venea să-i ia la bătaie. 
Brusc își aminti de Margaret - putea chiar să-i perceapă mirosul. 
Se vedea stând în faţa unui birou din placaj, vorbind despre 
toate astea. Trebuia să se gândească la ceva. La șuieratul 
ceainicului. Nu, nu la asta, pentru numele lui Dumnezeu! Simţi o 
durere ascuţită în colon și duse mâna la buzunar în căutarea 
unei pastile de Lomotil. Dar era prea târziu pentru Lomotil. 
Trebuia să găsească o toaletă. Repede. Se întoarse în camera 
de așteptare, în aerul stătut pe care-l simţea ca pe o pânză de 
păianjen pe față. Intră în toaletă palid și cu broboane de sudoare 
pe frunte. Singura cabină era ocupată și un alt bărbat aștepta 
să-i vină rândul. Lander se întoarse și traversă camera de 
așteptare. Colon spastic, îi spusese doctorul. Nu-i prescrisese 
niciun medicament. El singur descoperise Lomotilul. 

De ce n-am luat unul înainte? 

Bărbatul cu ochii neliniștiţi îl urmări pe Lander fără să-și miște 
capul. Simţea valuri-valuri de durere în colon, pe mâini i se 
făcuse pielea de găină și senzaţia de greață devenise 
insuportabilă. 

Ingrijitorul gras se scotoci de chei și-i dădu drumul lui Lander 
în toaleta angajaţilor. De afară, unde rămăsese să-l aștepte, nu 
auzi zgomotele neplăcute din interior. În cele din urmă, Lander 
își înălţă ochii spre tavanul din Celotex. Lacrimi de durere îi 
alunecau pe obraz. 


VP - 24 


Pentru o secundă, se văzu în timpul marșului spre Hanoi, 
stând pe vine pe marginea drumului, în vreme ce gardienii se 
uitau la el. 

Era la fel, exact la fel. Auzi din nou șuieratul ceainicului. 

— Poponari, Șuieră Lander, poponari. 

Își șterse faţa cu mâna schingiuită. 

e 

Dahlia, care fusese toată ziua ocupată cu cărțile de credit ale 
lui Lander, era pe platformă când Michael coborî din trenul 
pentru navetiști. Îl văzu pășind încetișor și știu că încerca să nu- 
și zdruncine măruntaiele. 

Umplu un pahar de hârtie cu apă și scoase o sticluță din 
poșetă. Apa deveni lăptoasă când turnă calmantul. 

N-o văzu decât în clipa în care ajunsese lângă el și-i întinsese 
paharul. Avea gust de lemn dulce și-i lăsă o senzaţie de 
amorţeală pe buze și pe limbă. Inainte să urce în mașină, 
opiumul îi ușurase deja durerea și în cinci minute i-o luase cu 
totul. Când ajunseră acasă, se prăbuși pe pat și dormi trei ore. 

e 

Lander se trezi buimac, pradă unei stări de agitație 
nefirească. Sistemele de apărare îi erau în funcțiune, iar mintea 
i se limpezise, după acele imagini dureroase, cu iuțeala unei bile 
de la jocurile de noroc. N-a dat-o în bară astăzi, putea fi sigur de 
asta. 

Ceainicul - gâtul i se încordă. | se părea că simte o furnicătură 
undeva între umeri și cortex, într-un loc pe care nu-l putea 
atinge. lar picioarele parcă n-aveau astâmpăr. 

În casă era întuneric deplin și doar voinţa lui arzătoare ţinea 
duhurile rele la distanţă. Apoi, cum stătea în pat, văzu o lumină 
pâlpâitoare mișcându-se în sus pe scări. Dahlia avea o lumânare 
în mână, iar umbra ei se profila uriașă pe perete. Își pusese un 
capot închis la culoare și lung până-n pământ, care-o acoperea 
cu totul, și pășea fără zgomot în picioarele goale. Stătea în 
dreptul lui, cu flacăra lumânării reflectată precum gămălia unui 
ac în ochii ei mari și negri. Întinse mâna. 

— Hai, Michael, vino cu mine. 

ÎI privea în faţă în timp ce îl conducea, mergând încet de-a- 
ndărătelea de-a lungul holului întunecat. Părul negru îi acoperea 
umerii, iar picioarele albe i se zăreau din când în când de sub 
capot. Se îndreptau spre fosta cameră de joacă a copiilor, goală 


VP -25 


în aceste ultime șapte luni. Acum, la flacăra lumânării, Lander 
văzu că în capătul camerei se afla un pat imens, iar pereţii erau 
acoperiţi cu draperii grele. Mirosul de tămâie îi învălui faţa și 
flăcăruia albastră a unei lămpi cu spirt pâlpâia pe o masă de 
lângă pat. Nu mai era camera unde Margaret... nu, nu, nu! 

Dahlia puse lumânarea lângă lampă și cu o atingere de 
mătase îi scoase lui Lander bluza de pijama. li desfăcu șiretul de 
la pantaloni și cum stătea îngenuncheată ca să-i scoată de pe 
el, părul ei îi mângâia coapsele. 

— Ai fost așa puternic azi. 

ÎI împinse ușor pe pat. Așternutul de mătase era răcoros, la fel 
ca aerul din încăpere care-i dădea o senzaţie de durere în 
organele genitale. Stătea întins, privind-o cum aprindea două 
lumânări de spermanțet în niște sfeșnice de pe perete. Fata îi 
dădu delicata pipă cu hașiș și rămase, la picioarele patului, cu 
umbrele plăsmuite de lumânare dansând în spatele ei. 

Lander simţea că se scufundă în ochii aceia nesfârșit de 
adânci. Își amintea cum în copilărie stătea întins pe iarbă în 
nopţile senine de vară și se uita la cerul care brusc căpăta 
dimensiuni și adâncime. Privea până când nu mai vedea cerul 
de deasupra lui și avea senzaţia că se prăbușește printre stele. 

Dahlia își lăsase capotul să-i alunece pe jos și stătea în 
picioare în faţa lui. Vederea ei îl străfulgeră la fel ca întâia dată 
și simţi cum i se taie răsuflarea. Dahlia avea sâni mari, dar 
rotunjimile lor nu erau acelea ale unui vas, ci ale unei cupole, iar 
linia despărţitoare dintre ei era vizibilă chiar și în absenţa 
sutienului. Sfârcurile i se întunecau la culoare pe măsură ce se 
întăreau. Era o minune de femeie, dar nu inaccesibilă, așa cum 
stătea acolo cu toate arcuirile trupului învăluite de flacăra 
luminării. 

Lander fu străbătut de un fior când o văzu pe fată întorcându- 
se să ia vasul cu ulei de măsline de deasupra lămpii de spirt, în 
timp ce lumina arunca umbre jucăușe peste silueta ei. Se așeză 
deasupra lui sprijinindu-se în genunchi și începu să-i ungă 
pieptul și abdomenul cu uleiul cald, mișcarea fiindu-i însoţită de 
legănarea molatică a sânilor. Cum se apleca înainte, pântecele i 
se rotunjea și apoi se retrăgea din nou în triunghiul acela 
întunecos. Părul pubian crescuse des și moale, elastic pe 
pântecele ei, o explozie întunecată care parcă voia să urce tot 
mai sus. Îl simţi atingându-i buricul și uitându-se fix în desișul 


VP - 26 


acela, văzu suspendate în lumina lumânării primele perle ale 
feminităţii ei. 

Ştia că-l vor scălda ca un fluid cald cu gust de banane și sare. 
Dahlia luă o sorbitură din uleiul cald de măsline și îi învălui 
penisul cu el, în timp ce își legăna încetișor capul în mișcările 
ample armonizate cu ritmul sângelui lui. 

Și în tot acest timp îi ţintui faţa cu ochii larg deschişi și ficși că 
ai unei pume, în care adunase toată lumina lunii. 


VP - 27 


3. 


Un sunet ca un ecou domol de tunet făcu să vibreze aerul din 
dormitor și flăcările lumânărilor tremurară, dar Dahlia și Lander, 
strâns îmbrăţișaţi, nici măcar nu tresăriră. Era zgomotul obișnuit 
al avionului cu reacție care-și făcea cursa regulată de la New 
York la Washington. Boeingul 727 se afla la 1830 de metri 
deasupra localităţii Lakehurst și urca. 

Urmăritorul se afla în avion în acea seară. Era un bărbat lat în 
umeri, îmbrăcat într-un costum cafeniu și stătea pe locul de 
lângă interval chiar în spatele aripii. Stewardesa colecta taxa de 
călătorie de la pasageri. Îi dădu o bancnotă de cincizeci de 
dolari. Femeia se încruntă la vederea banilor. 

— Nu aveți mărunt? 

— Daţi-mi două bilete, zise bărbatul arătând spre matahala 
care dormea lângă el. Pentru el și pentru mine. 

Avea un accent pe care stewardesa nu-l putea localiza. Părea 
să fie neamţ sau olandez, își zise ea. Dar greșea. 

Era maiorul David Kabakov de la Serviciul Secret Israelian, 
secţiunea Aliyah Beth a Mossadului, și spera că cei trei bărbați 
care stăteau în spatele lui de partea cealaltă a intervalului 
aveau bani potriviţi pentru bilete, altfel riscau ca stewardesa să- 
i ţină minte din cauza acestui incident. Trebuia să se fi ocupat 
de chestia asta în Tel Aviv, se gândi el. Legătura la Aeroportul 
Kennedy fusese rapidă, așa că nu avusese timp să schimbe 
banii. Era o eroare minoră, dar îl deranja. Maiorul Kabakov 
reușise să ajungă la treizeci și șapte de ani tocmai pentru că nu 
făcuse multe greșeli. 

Lângă el, sergentul Robert Moșevski sforăia încetișor, cu capul 
lăsat pe spate. În timpul lungului zbor de la Tel Aviv, nici 
Kabakov, nici Moșevski nu dăduseră vreun semn că îi cunoșteau 
de ani buni pe bărbaţii din spatele lor. Cei trei erau mătăhăloși, 
îmbrăcaţi în costume lălâi care nu atrăgeau deloc atenţia. Ei 
formau ceea ce Mossadul numea o „echipă de incursiune 
tactică”. Corespondentul american era bine cunoscutul 
„detașament al morţii”. 

In cele trei zile de când îl ucisese pe Hafez Najeer în Beirut, 


VP - 28 


Kabakov dormise extrem de puţin și știa că trebuia să prezinte o 
informare detaliată de îndată ce avea să ajungă în capitala 
americană. Mossadul reacţionase prompt după ce analizase 
înregistrarea pe magnetofon pe care Kabakov o adusese în 
urma atacului întreprins asupra conducerii organizației 
Septembrie Negru. Se ţinuse o scurtă conferință la Ambasada 
americană și Kabakov fusese trimis în misiune. 

La întâlnirea de la Tel Aviv dintre serviciile de spionaj 
american și israelian, se precizase că maiorul Kabakov urma să 
plece în Statele Unite ca să-i ajute pe americani să evalueze 
dimensiunile pericolului și să-i asiste în identificarea teroriștilor, 
în cazul în care aceștia aveau să fie localizaţi. Ordinele oficiale 
pe care le primise erau clare. 

Dar înaltul comandament al Mossadului îi dăduse o directivă 
suplimentară precisă și fără echivoc. Trebuia să-i oprească pe 
arabi, indiferent de mijloacele pe care le-ar fi presupus o astfel 
de acţiune. 

Negocierile privind vânzarea către israelieni a altor aparate 
Phantom și Skyhawk se aflau într-o fază critică, iar presiunile pe 
care le făceau arabii pentru a zădărnici această afacere erau 
accentuate de criza de petrol din lumea vestică. Israelul trebuia 
să obţină avioanele. Tancurile arabe și-ar fi început imediat 
incursiunea dacă nu s-ar mai fi văzut niciun avion Phantom 
trecând ca fulgerul pe deasupra deșertului. 

O lovitură de mare anvergură comisă în Statele Unite ar fi 
înclinat balanţa puterii în favoarea izolaţioniștilor americani. 
Pentru americani, ajutorul acordat Israelului nu trebuia să fie 
prea costisitor. 

Nici Departamentul de Stat israelian și nici cel american nu 
știau de existenţa celor trei bărbaţi care stăteau în spatele lui 
Kabakov. Aceștia aveau să se instaleze într-un apartament 
lângă Aeroportul Naţional și să aștepte telefonul lui. Kabakov 
spera că nu va fi nevoie să dea acel telefon. Ar fi preferat să se 
ocupe de problemă personal, fără să facă valuri. Kabakov spera 
ca diplomaţii să nu-i încurce socotelile. N-avea încredere nici în 
ei, nici în politicieni. Era suficient să-i priveşti trăsăturile slave - 
aspre, dar inteligente - pentru a-ţi face o idee în privinţa 
manierei sale de abordare a problemelor. 

Kabakov credea că evreii nesăbuiți mureau tineri, iar cei slabi 
o sfârșeau în spatele gardurilor de sârmă ghimpată. Copil fiind, 


VP - 29 


cunoscuse războiul, căci familia lui fugise din Letonia cu puţin 
timp înainte de invazia germană, iar mai târziu părăsiseră și 
teritoriul rusesc. Tatăl lui murise în Treblinka. Mama îi dusese pe 
el și pe sora lui în Italia, dar își găsise sfârșitul în acea călătorie. 
Focul care ardea în ea în încercarea teribilă de a ajunge la 
Trieste îi dăduse tărie, dar îi mistuise trupul. 

Când Kabakov își reaminti, după treizeci de ani, drumul spre 
Trieste, văzu cu ochii minţii mâna mamei sale legănându-se în 
timp ce mergea în faţa lor, cu cotul ciolănos al braţului subțire 
profilându-se prin zdrenţele cu care era îmbrăcată. Și își aminti 
fața ei, aproape incandescentă, când își trezea copiii înainte ca 
prima rază de soare să pătrundă în șanțul în care dormeau. 

În Trieste, își încredințase copiii în grija mișcării sioniste 
clandestine, înainte de a-și da duhul în pragul unei case de 
peste drum. 

David Kabakov și sora lui ajunseseră în Palestina în 1946 și 
acolo se încheiase viaţa lor de fugari. Înainte de a împlini 10 ani 
era deja curier pentru Palmach (unităţi de comandă ale 
formațiunii Haganah, miliția clandestină) și se angajase în lupta 
de apărare a drumului de la Tel Aviv la Ierusalim. 

După douăzeci și șapte de ani de război, Kabakov știa mai 
bine decât majoritatea oamenilor cât valora pacea. Nu ura 
poporul arab, dar susținea că era o porcărie să încerci să 
negociezi cu Al Fatah. Invoca acest termen ori de câte ori era 
consultat de superiori în această problemă, ceea ce nu se 
întâmpla prea des. 

Mossadul îl considera pe Kabakov un bun ofițer de spionaj, 
dar bogatul lui palmares de combatant remarcabil nu 
îndreptăţea trecerea acestuia la munca de birou. Pe teren însă 
risca să fie capturat, astfel că în mod necesar era exclus din 
cercurile de decizie ale Mossadului. Rămase așadar în secțiunea 
executivă a Serviciului Secret, dând lovitură după lovitură 
fiefurilor organizaţiei Al Fatah din Liban și lordania. Vârfurile 
Mossadului îl socoteau „ultima soluţie”. Dar nimeni nu-i 
adresase vreodată acest apelativ. 

Luminile Washingtonului treceau pe sub aripa avionului în 
timp ce acesta se înscria pe direcția Aeroportului Naţional. 
Kabakov desluși Capitoliul, complet alb în lumina reflectoarelor. 
Se întrebă dacă nu cumva Capitoliul era obiectivul vizat de 
teroriști. 


VP - 30 


Cei doi bărbaţi care așteptau în mica sală de ședințe de la 
Ambasada israeliană se uitară atenţi la Kabakov când acesta 
intră împreună cu ambasadorul Yoachim Tell. Privindu-l pe 
maiorul israelian, Sam Corley de la FBI își aminti de un căpitan 
de jandarmerie care fusese comandantul lui la Fort Benning cu 
douăzeci de ani în urmă. 

Fowler, de la CIA, nu se înrolase niciodată în armată. Privindu- 
| pe Kabakov îl frapă asemănarea acestuia cu un buldog. Corley 
și Fowler studiaseră documentele strânse în grabă referitoare la 
israelian, dar hârtiile vorbeau mai ales despre Războiul de Șase 
Zile și Războiul din Octombrie, xeroxuri vechi de la secțiunea 
CIA care se ocupa de Orientul Mijlociu. Tăieturi din ziare. 
„Kabakov, tigrul de la Mitla Pass” - mofturi jurnalistice. 

Ambasadorul Tell, încă îmbrăcat în costumul de seară pe 
care-l purtase la o reuniune oficială, făcu prezentările. 

În cameră se așternu liniștea și Kabakov dădu drumul la micul 
magnetofon. Vocea Dahliei Iyad umplu încăperea: „Cetăţeni ai 
Americii...” 

Când înregistrarea se sfârși, Kabakov vorbi încet, cântărindu- 
și cu grijă cuvintele: 

— Credem că Ailul al Aswad - Septembrie Negru - pune la 
cale un atac aici. De data asta nu-i interesează ostaticii, sau 
negocierile, sau chestii revoluţionare teatrale. Vor doar cât mai 
mulţi morţi cu putinţă. Vor să vă vadă suferind. Credem că 
planul a fost definitivat și că această femeie este unul dintre 
actorii principali. Făcu o pauză. S-ar putea să fie deja aici. 

— Înseamnă că aveţi informaţii care să confirme înregistrarea, 
zise Fowler. 

— Confirmarea o reprezintă faptul că știm că vor să atace 
Statele Unite, precum și împrejurările în care a fost găsită 
înregistrarea. Au mai încercat și altă dată, spuse Kabakov. 

— Aţi luat banda din apartamentul lui Najeer după ce l-ați 
ucis? 

— Da. 

— Nu l-ați interogat înainte? 

— Ar fi fost inutil. _ 

Sam Corley remarcă furia întipărită pe chipul lui Fowler. și 
plimbă privirii peste dosarul din fața sa. 

— De ce credeţi că femeia pe care-aţi văzut-o în cameră a 
făcut înregistrarea? 


VP - 31 


— Pentru că Najeer n-a avut timp s-o pună la loc sigur, zise 
Kabakov. Și nu era un om neglijent. 

— A fost suficient de neglijent ca să se lase ucis. 

— Najeer a rezistat multă vreme, răspunse Kabakov. Destul 
de mult cât să se întâmple ce s-a întâmplat la Munchen și pe 
Aeroportul Lod. Inadmisibil de mult. Dacă nu sunteți atenţi 
acum, o să vedeţi americani masacrați. 

— De ce credeţi că planul va fi dus la capăt, acum că Najeer a 
fost suprimat? 

Corley își ridică ochii de pe bucata de hârtie pe care o 
examina și-i răspunse el însuși lui Fowler: 

— Înregistrarea era o chestie periculoasă. Faptul că au făcut-o 
confirmă că sunt aproape de pasul final. Ordinele trebuie să fi 
fost date deja. Am dreptate, domnule maior? 

Kabakov știa să recunoască un anchetator bun. Corley era 
campionul. 

— Exact, zise el. 

— S-ar putea ca operaţiunea, iniţial concepută în altă ţară, să 
fi fost transferată aici în ultimul minut, spuse Corley. De ce 
credeţi că au decis să trimită femeia aici? 

— Apartamentul lui Najeer fusese supravegheat de ceva timp, 
explică Kabakov. N-a fost văzută în Beirut înainte sau după 
noaptea raidului. Doi lingviști ai Mossadului care au analizat 
înregistrarea independent unul de altul au ajuns la aceeași 
concluzie: că a învăţat engleza în copilărie de la britanici, dar a 
vorbit engleza americană în ultimii doi ani. În cameră s-au găsit 
haine confecţionate în State. 

— Poate era doar o mesageră chemată să primească ultimele 
instrucţiuni de la Najeer, zise Fowler. Instrucţiunile puteau fi 
transmise oriunde. 

— Dacă ar fi fost o simplă mesageră, nu l-ar fi văzut niciodată 
pe Najeer la faţă, spuse Kabakov. Septembrie Negru este 
structurat ca un fagure de albine. Majoritatea agenţilor nu 
cunosc decât una sau două alte persoane din organizaţie. 

— De ce n-aţi ucis-o și pe femeie, domnule maior? 

Fowler nu se uită la Kabakov când îi puse această întrebare. 
Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi reușit să-l privească prea mult în ochi. 

Ambasadorul vorbi pentru prima dată de la începutul ședinței: 

— Pentru că atunci nu exista niciun motiv ca s-o ucidă, 
domnule Fowler. Sper că nu doriţi s-o fi făcut. 


VP - 32 


Kabakov clipi scurt. Oamenii ăștia nu intuiau pericolul. Nu 
voiau să țină seama de avertismente. Cu ochii minţii, văzu 
blindatele arabilor străbătând Peninsula Sinai cu zgomot 
asurzitor și intrând în orașe, pentru a-i vâna pe civilii evrei ca pe 
o turmă de vite. Fiindcă evreii nu aveau avioane. Fiindcă 
americanii erau sătui de toată tevatura asta. Pentru că o cruţțase 
pe femeie. Sutele sale de victorii îi lăsau acum un gust amar. 
Faptul că nu avusese de unde să știe că femeia era un element 
important nu-l scuza câtuși de puţin în propriii ochi. Misiunea de 
la Beirut fusese imperfectă. 

Kabakov fixă cu privirea faţa osoasă a lui Fowler. 

— Aveţi un dosar informativ despre Hafez Najeer? 

— Apare în dosarele noastre pe o listă cu ofițeri Al Fatah. 

— În raportul meu găsiţi informaţii complete despre el. Uitaţi- 
vă la fotografii, domnule Fowler. Au fost făcute după unele 
dintre operaţiunile anterioare ale lui Najeer. 

— Am mai văzut atrocități. 

— Nu ca acestea. 

Israelianul ridicase vocea. 

— Hafez Najeer e mort, domnule maior Kabakov. 

— Și informaţii nepreţuite au fost îngropate odată cu el, 
domnule Fowler. Dacă această femeie nu va fi găsită, 
Septembrie Negru o să vă facă una cu pământul. 

Fowler îi aruncă o privire ambasadorului, ca și când ar fi 
așteptat să intervină, dar ochii mici și isteți ai lui Tell aveau o 
căutătură tăioasă. Îl susținu pe Kabakov. 

Maiorul vorbi din nou, cu voce abia auzită: 

— Credeţi-mă că știu ce spun, domnule Fowler. 

— Aţi recunoaște-o dacă aţi vedea-o, domnule maior? întrebă 
Corley. 

— Da. 

— Dacă ar sta aici, de ce s-ar duce la Beirut? 

— Avea nevoie de un lucru pe care nu-l putea găsi aici. De un 
lucru pe care numai Najeer putea să i-l procure, iar ea personal 
trebuia să-i confirme ceva lui Najeer pentru a obţine lucrul 
respectiv. 

Kabakov știa că explicaţia lui suna vag și nu-i plăcea deloc. 
Era nemulțumit și de faptul că folosise cuvântul „lucru” de trei 
ori într-o frază. 

Fowler deschise gura, dar Corley îl întrerupse: 


VP - 33 


— Nu cred că e vorba de arme, nu? 

— Să aduci arme aici ar fi ca și cum ai duce apă la fântână, 
zise Fowler cătrănit. 

— Trebuie să fie vorba fie de echipament, fie de acces la o 
altă celulă sau la un agent sus-pus, continuă Corley. Mă îndoiesc 
că avea nevoie de un agent. Din câte știu, serviciul de spionaj 
de aici al Republicii Arabe Unite e jalnic. 

— Da, zise ambasadorul. Omul de legătură de la ambasada 
noastră le vinde hârtiile din coșul nostru de gunoi și le cumpără 
pe ale lor. Noi le dăm corespondență fictivă sau de doi bani. Ale 
lor sunt mai ales hârtii de la creditori care-i pisează la cap și 
reclame la produse neobișnuite din cauciuc. 

Întrevederea mai continuă timp de o jumătate de oră, după 
care americanii se ridicară să plece. 

— O să încerc să pun în discuţie această problemă la Langley 
mâine dimineaţă, spuse Corley. 

— Dacă vreți, pot să... 

Fowler îl întrerupse pe Kabakov: 

— Raportul dumneavoastră și înregistrarea sunt suficiente, 
domnule maior. 

Era trecut de 3:00 noaptea când americanii plecară de la 
ambasadă. 

— Aoleu, vin arabii, îi zise Fowler lui Corley în timp ce se 
îndreptau spre mașini. 

— Ce zici de povestea asta? 

— Nu te invidiez că mâine trebuie să-i răpești din timp lui 
Bennett Ochi Albaștri cu această chestiune, spuse Fowler. Dacă 
sunt niște ţicniţi pe-aici, Agenţia nu se bagă, bătrâne. Fără 
prostii în Statele Unite. CIA mai trăgea și acum ponoasele după 
scandalul Watergate. Dacă secțiunea care se ocupă de Orientul 
Mijlociu descoperă ceva, o să-ţi dăm de știre, adăugă Fowler. 

— De ce erai așa supărat la ședință? 

— Sunt sătul de toată povestea asta. Am lucrat cu israelienii 
la Roma, la Londra, Paris, o dată chiar și la Tokio. Identificăm un 
arab, îi informăm, și ce se întâmplă? incearcă să-i strice 
planurile? Nu. Îl supraveghează? Da. Destul timp cât să afle ce 
prieteni are. După aia urmează o bubuitură zdravănă. Arabii 
sunt exterminați și tu suporţi consecinţele. 

— N-aveau nevoie să-l trimită pe Kabakov, zise Corley. 

— O, ba da. Ai observat că atașatul militar Weisman nu era 


VP - 34 


acolo. Amândoi știm că de fapt face spionaj. Dar coordonează și 
vânzarea avioanelor Phantom. Și nu vor sub niciun chip să 
existe vreo legătură oficială între cele două chestiuni. 

— O să fii la Langley mâine? 

— Evident. Nu-l lăsa pe Kabakov să te bage în vreo belea. 

e 

În fiecare joi dimineaţă, comunitatea spionajului american se 
întâlnește într-o încăpere fără ferestre, cu blindaj de plumb, din 
clădirea Agenţiei Centrale de Spionaj de la Langley, Virginia. 
Printre participanţi se numără oficiali de la CIA, FBI, Agenţia 
Naţională de Securitate, Serviciul Secret, Oficiul Naţional de 
Recunoaștere și consilierii în spionaj militar ai șefului Statului 
Major. Când e necesar, sunt invitați și diverși specialiști. 
Paisprezece persoane pot lua cuvântul în timpul întrevederii. 
Sunt multe subiecte pe ordinea de zi, iar timpul este strict 
limitat. 

Corley vorbi zece minute, Fowler cinci și oficialii de la 
secțiunea pentru activitate subversivă a Serviciului de Imigrație 
și Naturalizare încă și mai puţin. 

Când Corley se întoarse de la ședință, îl găsi pe Kabakov 
așteptându-l în micul său birou de la sediul central al FBI. 

— Cred că trebuie să-mi exprim recunoștinţa fiindcă ați venit, 
spuse Corley. Statul urmează să-i mulțumească ambasadorului. 
Ambasadorul nostru din Tel Aviv o să-i adreseze mulțumiri lui 
Yigal Allon. 

— Bine, dar ce-aveţi de gând să faceţi acum? 

— Al naibii de puţin, zise Corley aprinzându-și pipa. Fowler a 
adus un maldăr de benzi înregistrate după Radio Cairo și Radio 
Beirut. A zis că toate conţin fel de fel de ameninţări care nu s-au 
materializat. Agenţia verifică dacă vocea de pe înregistrarea 
dumneavoastră apare pe vreuna din benzile acelea. 

— Banda asta nu e o simplă ameninţare. Urmează să fie 
folosită după atac. 

— Agenţia își verifică sursele din Liban. 

— In Liban CIA cumpără același rahat ca și noi, cam de la 
aceiași oameni, zise Kabakov. E genul de informații care mi se 
pun la dispoziţie cu două ore înaintea presei. 

— Poate nici două. Între timp puteţi să vă uitaţi la poze. Avem 
informaţii despre aproximativ o sută de simpatizanți Al Fatah 
cunoscuţi, persoane despre care noi credem că fac parte din 


VP - 35 


mișcarea 5 lulie. Cei de la Ilmigrare și Naturalizare nu prea 
vorbesc despre acest lucru, dar au un dosar cu arabi străini 
suspecți. Va trebui să vă duceţi la New York pentru asta. 

— Sunteţi autorizat să puneţi toate vămile în stare de alertă? 

— Am și făcut-o. E cea mai bună șansă a noastră. Dacă au în 
vedere o operaţiune de anvergură, probabil că trebuie să aducă 
bomba de afară, asta în cazul în care e vorba de o bombă, zise 
Corley. În ultimii doi ani am avut de-a face cu trei explozii de 
mică amploare, toate legate de mișcarea 5 lulie și toate la 
instituţii israeliene din New York. Din asta... 

— O dată au folosit p/astic și în celelalte două dăţi dinamită, 
zise Kabakov. 

— Exact. Sunteţi bine informat, așa-i? Se pare că nu e destul 
plastic pe-aici, altfel n-ar căra dinamita după ei de colo-colo și 
nici nu ar cădea victime propriilor explozii încercând să extragă 
nitroglicerina din ea. 

— Membrii mișcării 5 lulie sunt niște amatori, spuse Kabakov. 
Najeer nu le-ar fi încredințat misiunea asta. Problema 
explozivilor urma să fie o chestie separată. Dacă n-au ajuns încă 
aici, or să-i aducă. 

Israelianul se ridică și se îndreptă spic fereastră: 

— Deci, guvernul dumneavoastră îmi pune la dispoziţie 
informaţiile pe care le deţine în legătură cu această problemă și 
le spune celor de la vamă să aibă grijă să nu intre în ţară indivizi 
cu bombe. Asta-i tot? 

— Îmi pare rău, domnule maior, dar nu știu ce altceva am 
putea face cu informaţiile pe care le avem. 

— Statele Unite ar putea să le ceară noilor aliaţi din Egipt să-l 
preseze pe Gaddafi în Libia. El finanţează organizaţia 
Septembrie Negru. Nemernicul le-a dat cinci milioane de dolari 
din vistieria ţării drept recompensă pentru masacrul de la 
Munchen. Ar putea să revoce operaţiunea, dacă Egiptul ar face 
presiuni suficient de mari asupra lui. 

Colonelul Muammar Gaddafi, liderul Consiliului 
Comandamentului Revoluționar din Libia, îi făcea din nou curte 
Egiptului în încercarea de a construi o alianţă solidă. Era posibil 
ca în acest context să reacționeze pozitiv la presiunile exercitate 
de Egipt. 

— Departamentul de Stat nu vrea să se implice în chestiunea 
asta, zise Corley. 


VP - 36 


— Agenţii de spionaj americani nu cred că au de gând să pună 
la cale un atac aici, așa-i, domnule Corley? 
— Nu, zise Sam Corley abătut. Ei susțin că arabii n-ar îndrăzni. 


VP - 37 


4. 


În acel moment, cargobotul Leticia traversa cel de-al 21-lea 
meridian în drum spre Azore și New York. In adâncul calei 
dinspre prova, într-un compartiment încuiat, se afla peste o 
jumătate de tonă de explozibil plastic ambalat în cutii de culoare 
cenușie. 

Lângă cutii, în întunericul absolut din cală, Ali Hassan zăcea 
aproape inconștient. Pe burta lui se plimba alene un șobolan 
imens. Hassan stătea prăvălit acolo de trei zile, împușcat în 
stomac de căpitanul Kemal Larmoso. 

Șobolanul era flămând, dar nu rapace. La început, gemetele 
lui Hassan îl speriaseră, dar acum nu mai auzea decât o 
respiraţie abia perceptibilă. Stătu pe crusta care acoperea plaga 
din pântecele umflat al lui Hassan și amușină rana, după care o 
luă în sus spre piept. _ 

Hassan îi simţea ghearele prin piele. Trebuia să aștepte. In 
mâna stângă avea o rangă scurtă căreia căpitanul Larmoso îi 
dăduse drumul când Hassan îl surprinsese cotrobăind prin lăzi. 
În dreapta avea automatul Walther PPK pe care îl scosese prea 
târziu. N-avea să tragă acum, ca nu cumva să-l audă cineva. 
Trădătorul de Larmoso trebuia să creadă că e mort când o să 
coboare din nou în cală. 

Nasul  șobolanului aproape-i atingea bărbia. Mustăţile 
animalului tresăreau sub respiraţia grea a bărbatului. 

Cu toată puterea de care era în stare, Hassan îl izbi cu ranga 
și o simţi cum pătrunde în coasta șobolanului. Ghearele i se 
înfipseră în carnea lui Hassan când își făcu vânt să sară de pe el 
și omul le auzi hârșâitul grăbit pe puntea de metal. 

Trecură câteva minute, după care Hassan auzi un ronţăit 
ușor. Crezu că vine de undeva din cracul pantalonilor. Nu simțea 
nimic de la mijloc în jos și era recunoscător că se întâmplase 
așa. 

Tentaţia de a-și pune capăt zilelor nu-l părăsea nicio clipă. 
Avea tăria să-și ducă automatul Walther la tâmplă. Și o va face, 
își zicea, imediat ce Muhammad Fasil va ajunge acolo. Până 
atunci avea să păzească lăzile. Hassan nu știa cât timp zăcuse 


VP - 38 


pe întuneric. Își dădea seama de faptul că mintea o să-i rămână 
lucidă doar pentru câteva minute de data asta, și încercă să 
raționeze. Leticia era la ceva mai mult de trei zile distanță de 
Azore când îl prinsese pe Larmoso dând târcoale lăzilor. 
Muhammad Fasil nu primise telegrama din Azore pe 2 
noiembrie, cum fusese înțelegerea, și avea la dispoziţie doar 
două zile să acționeze înainte ca vasul să ridice din nou ancora. 
Insulele Azore erau ultima escală înainte de New York. 

Fasil o să acționeze, se gândi Hassan. N-o să-l las baltă. 

La fiecare turație a bătrânului motor diesel al vasului plăcile 
de tablă ale punţii îi vibrau sub cap. Valuri roșii îi invadau 
creierii. Se încordă să audă motorul și se gândi că auzea pulsul 
lui Dumnezeu. 

La circa optsprezece metri deasupra calei unde zăcea Hassan, 
căpitanul Kemal Larmoso se relaxa în cabina sa, bând o sticlă de 
bere Sapporo în timp ce asculta știrile. Se dădeau din nou lupte 
între armata libaneză și trupele de gherilă. Bun, se gândi el, 
ducă-se dracului și unii și altii. 

Libanezii reprezentau o ameninţare pentru documentele lui, 
iar trupele de gherilă - pentru viața lui. Când ajungea în Beirut, 
sau Tir, sau Tobruk, trebuia să-i plătească și pe unii, și pe alții. 
Pe cei din gherilă mai puţin decât pe ticăloșii ăia de vameși 
libanezi. 

Era conștient de faptul că va avea de-a face cu cei din gherilă. 
Ştia că intrase la apă din clipa când Hassan îl prinsese la cutii. 
Fasil și ceilalţi aveau să-l vâneze când o să ajungă la Beirut. 
Poate că libanezii învățaseră lecţia de la regele Hussein și îi vor 
izgoni pe luptătorii de gherilă. In acest caz mai rămânea doar o 
singură facțiune de plătit. Se săturase de povestea asta. „Du-l 
pe ăsta acolo”. „Adu armele”. „Ține-ţi gura”. Știu ce-nseamnă 
să-ți tii gura, se gândi Larmoso. Urechea nu mi-a ajuns așa 
fiindcă m-am bărbierit în grabă. Odată găsise o mină pe carcasa 
jupuită a Leticiei, cu fitilul pregătit să fie amorsat dacă nu se 
conforma cerinţelor luptătorilor de gherilă. 

Larmoso era un bărbat masiv și păros. Emana un miros care 
le întorcea maţele pe dos până și marinarilor săi, iar patul din 
cabină aproape atingea podeaua sub greutatea lui. Deschise 
încă o sticlă de Sapporo cu dinţii și se lăsa în voia gândurilor în 
timp ce-și bea berea, cu ochii mici aţintiţi asupra unui colaj 
dintr-o revistă italiană lipit pe peretele etanș, care imortalizase 


VP - 39 


un act de sodomie heterosexuală. 

Luă apoi de pe podea mica statuetă înfăţișând-o pe Madona și 
și-o puse în picioare pe piept. Era zgâriată în locul unde o 
încercase cu cuțitul înainte să-și dea seama despre ce e vorba. 
Larmoso știa trei locuri unde putea vinde explozibilul. Unui exilat 
cubanez din Miami cu mai mulţi bani decât creier. În Republica 
Dominicană, unui bărbat care plătea în cruzeiros brazilieni orice 
chestie care împușca sau exploda. Al treilea potenţial client era 
guvernul Statelor Unite. 

Avea să primească o recompensă, evident, dar Larmoso știa 
că o afacere cu americanii i-ar fi adus și alte avantaje. S-ar fi 
putut ca anumite prejudecăţi pe care vameșii americani le 
aveau faţă de el să fie date uitării. 

Larmoso deschisese lăzile fiindcă voia să-l tapeze pe 
importator, Benjamin Muzi, de o mare sumă de bani și trebuia 
să afle cât valora marfa de contrabandă ca să știe cât îi putea 
cere. Larmoso nu mai umblase niciodată la marfa lui Muzi, dar îi 
ajunseseră la ureche zvonuri serioase că Muzi intenţiona să iasă 
din afacerile pe care le făcea în Orientul Mijlociu și, dacă era 
adevărat, venitul lui ilicit avea să scadă substanţial. Acesta 
putea foarte bine să fie ultimul transport al lui Muzi, și Larmoso 
voia să profite de ocazie. 

Se așteptase să găsească o cantitate enormă de haşiş, o 
marfă pe care Muzi o cumpăra frecvent de la sursele 
organizaţiei Al Fatah. In loc de droguri descoperise plastic și 
apoi dăduse peste Hassan care se repezise prostește să-și 
scoată pistolul. Pl/asticu/ era o chestiune serioasă, nu ca 
afacerile cu droguri în care prietenii puteau să ceară bani unii de 
la alții. 

Larmoso spera ca Muzi să poată rezolva problema cu 
luptătorii de gherilă și să obţină totuși un profit în afacerea cu 
plasticul. Dar Muzi o să se înfurie pe el fiindcă a umblat la lăzi. 

Dacă Muzi nu voia să coopereze, dacă refuza să-l plătească și 
să-i despăgubească în numele lui pe luptătorii de gherilă, atunci 
Larmoso avea de gând să ţină plasticul pentru el și să-l vândă în 
altă parte. Mai bine să fii un fugar bogat decât unul sărac. 

Dar mai întâi trebuia să inventarieze marfa pe care o avea de 
vânzare și să scape de gunoiul acela din cală. 

Larmoso știa că-l rănise grav pe Hassan. Și-i lăsase suficient 
timp să moară. Se hotărî să-l pună într-un sac la care să atașeze 


VP - 40 


o greutate în port la Ponta Delgada, în timp ce pe punte se afla 
doar un marinar de cart, și să-l arunce în apă după ce aveau să 
treacă de Azore. 

e 

Muhammad Fasil se dusese la oficiul din Beirut din oră în oră 
să verifice dacă sosise vreo telegramă. La început sperase că 
telegrama pe care trebuia să i-o trimită Hassan din Azore era 
doar în întârziere. Până atunci întotdeauna ajunseseră înainte de 
prânz. Fuseseră trei - din Bengazi, Tunis și Lisabona - în timp ce 
bătrânul cargou brăzda valurile îndreptându-se spre vest. Textul 
varia de la una la alta, dar de fiecare dată însemna același lucru, 
și anume că explozibilii erau în siguranţă. Următoarea trebuia să 
spună „Mama se simte mult mai bine azi” și să fie semnată Jose. 
La șase după-amiază, cum telegrama tot nu sosise, Fasil se 
îndreptă cu mașina spre aeroport. Avea asupra lui acte care 
atestau că era fotograf algerian și carcasa unui aparat de 
fotografiat performant în interiorul căruia pusese un revolver 
Magnum de .357. Fasil făcuse rezervările cu două săptămâni în 
urmă, ca o măsură de precauţie. Știa că va ajunge în Ponta 
Delgada ziua următoare, înainte de ora 4:00 după-amiaza. 

e 

Căpitanul Larmoso îi dădu liber ofițerului secund când la 
orizont se iviră piscurile de pe insula Santa Maria, pe 2 
noiembrie dis-de-dimineaţă. Ocoli mica insulă pe partea dintre 
sud-vest, apoi cârmi spre nord ca să ajungă la San Miguel și în 
portul Ponta Delgada. 

Orașul portughez era încântător în soarele iernii, cu clădirile 
sale albe cu acoperișuri din ţiglă roșie și copacii veșnic verzi 
crescuți printre ele, aproape la fel de înalţi precum clopotniţa. In 
spatele orașului erau pante line de munte, peticite cu câmpii. 

Legată la chei, Leticia arăta mai jupuită ca oricând, dând la 
iveală linia de încărcare decolorată când echipajul descărcă un 
transport de echipamente agricole ușoare, recondiționate și 
afundându-se din nou în apă când la bord fură aduse lăzi cu 
sticle de apă minerală. 

Larmoso nu era îngrijorat, căci marfa se încărca și descărca în 
partea dinspre pupa a calei. Micul compartiment dinspre prova 
avea să rămână în continuare încuiat. 

Majoritatea operaţiunilor se terminară până a doua zi după- 
amiază, astfel că dădu echipajului permisie să iasă în port, iar 


VP - 41 


casierul le plăti o mică sumă de bani menită să le ajungă pentru 
o noapte la bordel și cârciumă. 

Marinarii o luară în josul cheiului, mergând în pas vioi în 
așteptarea evenimentelor serii. Nu l-au observat pe bărbatul 
slab din spatele colonadei de la Banco Nacional Ultramarino 
care-i număra în timp ce se îndreptau spre port. 

Pe vapor era liniște acum, cu excepţia zgomotului făcut de 
pașii căpitanului Larmoso, care cobora în atelierul din camera 
motoarelor, un mic compartiment slab luminat de un bec într-o 
colivie de sârmă. Scotocind într-un maldăr de piese scoase din 
uz, luă o tijă de piston cu bolţ cu tot, care se stricase când 
motorul Leticiei se gripase departe de Tobruk, în primăvară. 
Cântări în mână tija care semăna cu un os mare din metal. 
Convins că era destul de grea ca să poată trage trupul lui 
Hassan spre a-l azvârli pe fundul Oceanului Atlantic, Larmoso o 
cără la pupa și o ascunse într-un dulap, împreună cu o bucată 
de frânghie. Apoi luă din bucătăria vaporului un sac din pânză 
din cei folosiți de bucătar pentru gunoi și străbătu popota 
ofițerilor, goală acum, îndreptându-se spre scara dintre punți de 
la prova. Işi trecuse sacul pe umeri ca pe un şal și fluiera printre 
dinţi pășind greoi pe pasarelă. Auzi un zgomot ușor în spatele 
lui. Se opri, ascultând. Probabil era bătrânul de cart care patrula 
pe puntea de deasupra. Larmoso trecu prin trapa din popota 
ofițerilor pe scara dintre punți și cobori treptele de metal care 
duceau la cala dinspre prova. Dar în loc să intre în cală, trânti 
doar cu zgomot trapa și stătu rezemat de peretele etanș de la 
piciorul scării, uitându-se în susul puțului metalic la trapa de la 
capătul scării întunecate. În pumnul lui mare, pistolul Smith & 
Wesson Airweight cu cinci gloanţe arăta ca acadelele din lemn 
dulce în formă de revolver. 

Sub privirea lui, trapa de la popotă se deschise brusc și, 
mișcându-se la fel de încet precum un șarpe în căutarea prăzii, 
își făcu apariţia Muhammad Fasil. 

Larmoso trase, și bubuitura sună asurzitor în spaţiul acela 
delimitat de pereţi metalici, iar glonţul scrâșni când ricoșă în 
balustradă. Se piti în cală și trânti trapa în spatele lui. Era 
leoarcă de sudoare, și mirosul lui greu se amestecă cu cel de 
rugină și vaselină. 

Auzi pașii înceți și cadenţaţi care coborau scara dintre punți. 
Ştia că Fasil se sprijinea de balustradă cu o mână, iar în cealaltă 


VP - 42 


ținea pistolul îndreptat spre trapa închisă. Se târî după o ladă la 
mai bine de trei metri distanţă de trapa prin care avea să intre 
Fasil. Timpul lucra în favoarea lui, căci echipajul se putea 
întoarce dintr-o clipă în alta, mergând pe șapte cărări. Se gândi 
la propunerile de afaceri și la scuzele pe care i le putea oferi lui 
Fasil, dar respinse imediat ideea. Mai avea patru gloanţe. Se 
hotărî. O să-l omoare pe Fasil când avea să intre prin trapă. 

Timp de o secundă, pe scara dintre punți nu se auzi niciun 
zgomot. Apoi pistolul Magnum al lui Fasil bubui și glonțul trecu 
prin trapă umplând aerul din cală cu fragmente de metal. 
Larmoso trase și el spre trapa închisă, dar glonţul de .38 mușcă 
doar din metal, apoi trase încă o dată, și încă o dată, până când 
trapa zbură în lături și umbra întunecată se rostogoli înăuntru. 

Chiar în momentul când își epuiză muniţia, Larmoso văzu prin 
străfulgerarea glonţului că trăsese într-o pernă de scaun din 
popota ofiţerilor. Împiedicându-se și înjurând, o luă la fugă prin 
întunericul din cală către compartimentul de la prova. 

O să ia pistolul lui Hassan, se gândi el, și o să-l omoare pe 
Fasil. 

Larmoso se mișca rapid pentru o matahală de om și era 
familiarizat cu cala. În nici treizeci de secunde fu la trapa 
compartimentului, căutându-se de chei. Plonjă înăuntru, sufocat 
de duhoarea care-l năpădise când deschise trapa. Nu voia să 
aprindă lumina și se târî de-a curmezișul punţii în 
compartimentul scufundat în beznă, bâjbâind după Hassan și 
mormăind în barbă. Se lovi de lăzi și le ocoli, apoi dădu cu mâna 
de un pantof. Larmoso pipăi de-a lungul cracului pantalonului 
până la burtă. Pistolul nu era la betelie. In cele din urmă găsi un 
braţ, îl simţi mișcându-se, dar până să descopere arma, glonţul 
îi și explodase în faţă. 

Lui Fasil îi ţiuiau urechile și trecură mai multe minute până să 
audă șoapta răgușită care venea dinspre compartimentul de la 
provă. 

— Fasil, Fasil... 

Luptătorul de gherilă lumină cala cu lanterna de buzunar și în 
raza de lumină văzu lăbuțe mișcându-se speriate. Fasil plimbă 
lanterna peste Larmoso care zăcea pe spate mort, cu fața ca o 
mască de sânge, apoi păși înăuntru. 

Îngenunche și luă în mâini faţa lui Hassan mutilată de 
șobolani. Buzele bărbatului se mișcară. 


VP - 43 


— Fasil... 

— Te-ai descurcat bine, Hassan. O să aduc un doctor. 

Fasil își dădu seama că era inutil. Hassan, umflat din cauza 
rănilor, nu mai avea nicio scăpare. Dar ar fi putut să răpească 
un doctor cu jumătate de oră înainte ca Leticia să ridice ancora 
și să-l aducă la bord. Apoi putea să-l omoare undeva în largul 
mării, înainte ca vasul să ajungă la New York. Hassan merita 
orice sacrificiu. Era omenește să procedeze așa. 

— Hassan, mă întorc în cinci minute cu trusa medicală. Îți las 
lanterna. 

Se auzi o șoaptă slabă. 

— Mi-am făcut datoria? 

— Da. Ține-te tare, bătrâne. Mă duc după morfină și pe urmă 
o să-ți aduc un doctor. 

Fasil își căuta orbecăind drumul prin întunericul din cală când 
auzi pistolul lui Hassan descărcându-se undeva în urma sa. Se 
opri și-și sprijini capul de metalul rece al vasului. 

— O să plătiţi pentru asta, murmură el. 

Vorbea unui popor care-i era complet necunoscut. 

e 

Bătrânul care făcea de cart la ancoră era încă inconștient, cu 
un cucui în ceafa unde îl pălise Fasil. Acesta îl târî până în 
cabina secundului, îl puse în pat și se așeză pentru a cumpăni 
lucrurile. 

Planul iniţial fusese ca importatorul Benjamin Muzi să ia în 
primire lăzile în doc la Brooklyn. N-avea cum să știe dacă 
Larmoso luase legătura cu Muzi și îl cooptase și pe el în această 
operaţiune de trădare. Oricum trebuia să se ocupe de Muzi, 
fiindcă știa mult prea multe. Vameșii or să pună întrebări legate 
de absenţa lui Larmoso. Or să apară întrebări. Părea puţin 
probabil ca echipajul să știe ce conţineau lăzile. Cheile lui 
Larmoso încă atârnau în încuietoarea compartimentului de la 
prova în momentul când fusese ucis căpitanul. Acum se aflau în 
buzunarul lui Fasil. Un lucru era clar. P/asticu/ nu trebuia să 
ajungă în portul New York. 

Secundul Mustafa Fawzi era un om rezonabil și lipsit de curaj. 
La miezul nopţii când se întoarse la bord, Fasil avu o scurtă 
convorbire cu el. Într-o mână ţinea un revolver negru. În 
cealaltă, 2000 de dolari. Se interesă de sănătatea mamei și 
surorii lui Fawzi care erau în Beirut, apoi îl lăsă să înțeleagă că 


VP - 44 


soarta lor depindea de cooperarea lui. Târgul se încheie rapid. 
a 

Era 7:00 seara pe coasta Atlanticului când sună telefonul 
acasă la Lander. Lucra în garaj și răspunse de acolo. Dahlia 
mesteca într-o cutie de vopsea. 

Din zgomotul intens de pe fir, Lander deduse că fusese sunat 
de undeva de foarte departe. Vocea era plăcută, cu accent 
britanic, asemănător cu al Dahliei. Întreba de „stăpâna casei”. 

Dahlia ridică imediat receptorul și începu o conversaţie în 
engleză oarecum anostă, despre rude și proprietăţi. Urmară apoi 
douăzeci de secunde de convorbire rapidă în argou arab. 

Dahlia se întoarse spre Lander, acoperind receptorul cu mâna. 

— Michael, trebuie să ridicăm plasticul în largul oceanului. 
Poţi să faci rost de o barcă? 

Mintea lui Lander lucra cu febrilitate. 

— Da. Ai grijă să stabiliți precis punctul de întâlnire. Patruzeci 
de mile est de Farul Barnegat, cu jumătate de oră înainte de 
apus. Contact vizual la apusul soarelui. Ne apropiem de vas 
numai după ce se întunecă. Dacă vântul are forţa peste gradul 
5, amână cu exact 24 de ore. Spune-i să-l ambaleze în pachete 
nu mai mari decât poate căra un om. 

Dahlia vorbi repede la telefon și închise. 

— Marţi pe 12, zise ea. Se uita la el curioasă. Michael, ai găsit 
soluția foarte repede. 

— Nu, nu e așa, protestă Lander. 

Dahlia învățase încă de la începutul relaţiei lor că nu trebuia 
să-l mintă pe Lander niciodată. Ar fi fost stupid: ca și cum ai fi 
pretins răspunsuri precise de la un calculator în care ai introdus 
jumătăţi de adevăruri. În afară de asta, el detecta chiar și 
tentaţia Dahliei de a-l minţi. Acum era bucuroasă că avusese 
încredere în el de la bun început în privinţa aranjamentelor 
legate de aducerea plasticului. 

Lander o ascultă calm în timp ce îi povesti ce se întâmplase 
pe vas. 

— Crezi că Muzi l-a pus pe Larmoso să facă treaba asta? 
întrebă el. 

— Fasil nu știe. N-a avut cum să-l chestioneze pe Larmoso. 
Trebuie să pornim de la ideea că Muzi i-a cerut acest lucru. Nu 
ne putem permite să gândim altfel, nu, Michael? Dacă Muzi a 
îndrăznit să controleze acest transport, dacă a plănuit să 


VP - 45 


păstreze avansul pe care i l-am plătit și să vândă plasticul în altă 
parte, înseamnă că ne-a vândut autorităţilor de aici. Trebuia să 
facă acest lucru, pentru propria lui protecţie. Chiar dacă nu ne-a 
trădat, trebuie să ne ocupăm de el. Știe mult prea multe și te-a 
văzut. Te-ar putea identifica. 

— Ai plănuit de la început să-l ucizi, nu-i așa? 

— Da. Nu e unul dintr-ai noștri și e băgat într-o afacere 
periculoasă. Cine știe ce-ar fi în stare să spună dacă ar fi supus 
la presiuni în legătură cu o altă problemă?! 

Dahlia își dădu seama că era prea insistentă. 

— Nu suport gândul că ar putea fi veșnic o ameninţare pentru 
tine, Michael, adăugă ea pe un ton mai blajin. Nici tu n-ai avut 
încredere în el, nu-i așa? Te gândiseși deja la eventualitatea de 
a recupera marfa de pe ocean, nu? Formidabil! 

— Mda, formidabil, zise Lander. la aminte! Lui Muzi nu trebuie 
să i se întâmple nimic înainte de a pune mâna pe plastic. Dacă 
s-a dus la autorităţi ca să obţină imunitate pentru el în vreo altă 
chestiune sau mai știu eu ce, capcana va fi pregătită la doc. Cât 
timp ei cred că o să venim la doc e mai puţin probabil să trimită 
o echipă de supraveghere la vas. Dacă Muzi e ucis înainte de 
intrarea vasului în port, or să știe că nu ne întoarcem la docuri. 
Or să ne aștepte când ne ducem la vapor. Brusc, Lander se simţi 
năpădit de furie. Deci Muzi a fost cea mai bună variantă pe care 
a găsit-o amărâtul ăla de șef al tău. 

Dahlia amuţi. Nu-i spuse că de fapt el, Lander, fusese primul 
care se dusese la Muzi. Știa că-și va reprima furia care se va 
adăuga la fondul lui interior de mânie, deoarece mintea lui era 
irezistibil atrasă de această problemă. 

Lander închise ochii pentru o clipă. 

— Va trebui să te duci la cumpărături, spuse el. Dă-mi un 
creion. 


VP - 46 


5. 


Acum că Hafez Najeer și Abu Ali erau morţi, numai Dahlia și 
Muhammad Fasil cunoșteau identitatea lui Lander, dar Benjamin 
Muzi îl văzuse de mai multe ori, pentru că prin el ajunsese 
Lander la Septembrie Negru și la p/astic. 

Obţinerea explozibililor fusese marea lui problemă încă de la 
bun început. Extaziat de revelaţia sa, când își dăduse seama ce 
urma să facă, lui Lander nu-i trecuse prin cap că va avea nevoie 
de ajutor. Să ducă operaţiunea la bun sfârșit pe cont propriu 
ținea de estetica actului în sine. Dar pe măsură ce planul 
prindea contur în mintea lui, iar el studia din ce în ce mai des 
mulțimile de sub dirijabil, se gândi că toţi acei oameni meritau 
mai mult decât câteva lăzi de dinamită pe care ar fi putut să le 
cumpere sau să le fure. Li se cuvenea ceva mai mult în raport cu 
ce le-ar fi oferit câteva schije smulse din gondola balonului și 
cele câteva kilograme de cuie și lanţuri adunate de el. 

Uneori, în miez de noapte, când stătea în pat treaz, feţele 
răvășite ale oamenilor îi umpleau tavanul camerei, cu gurile 
căscate, unduindu-se ca un câmp de flori în bătaia vântului. 
Multe dintre fețe căpătau trăsăturile lui Margaret. Apoi imensa 
minge de foc lua cu ea arșiţa de pe faţa lui și se îndrepta spre 
ei, învolburându-se precum nebuloasa Cancerului, 
carbonizându-i pe toţi și alinându-l până își găsea liniștea în 
somn. 

Trebuia să pună mâna pe plasticul acela. 

Lander călătorise de două ori prin ţară în căutare de plastic. 
Se dusese la trei depozite militare de arme să cerceteze dacă 
exista vreo șansă să fure de acolo, dar își dădu seama că era 
imposibil. Fusese în hala de producție a unei mari corporaţii care 
fabrica ulei de corp pentru copii și napalm, adezivi industriali și 
explozibili din plastic și constatase că măsurile de securitate 
erau la fel de stricte ca la o fabrică de armament, ba chiar mult 
mai inventive. Instabilitatea nitroglicerinei o făcea imposibil de 
extras din dinamită. 

Lander citise cu aviditate ziarele în căutarea unor reportaje 
despre terorism, explozii, bombe. Mormanul de tăieturi din 


VP - 47 


dormitorul lui creștea pe zi ce trece. Lander s-ar fi simţit jignit să 
știe că acest comportament n-avea nimic original sau să afle în 
câte dormitoare oameni dezaxaţi depozitau tăieturi din ziar, 
așteptând să vină și ziua lor. Multe din articolele de ziar 
decupate de Lander relatau întâmplări petrecute în străinătate, 
la Roma, Helsinki, Damasc, Haga, Beirut. 

Ideea îi venise într-un motel din Cincinnati, pe la mijlocul lui 
iulie. Survolase un bâlci în ziua aceea și era pe cale să se îmbete 
acolo, în holul motelului. Era târziu. La capătul barului, pe tavan, 
fusese fixat un televizor. Lander stătea aproape sub el, cu ochii 
în pahar. Majoritatea clienţilor stăteau cu faţa spre el, întorși 
spre televizor, iar lumina fără vlagă de pe ecran le juca pe fețele 
aţintite spre tavan. 

Lander tresări, cu atenţia captată de acea imagine. Era ceva 
în fizionomia oamenilor care se uitau la televizor. Neliniște. 
Mânie. Nu chiar teamă, pentru că erau în siguranţă acolo în bar, 
dar aveau acea expresie a omului care se uită pe fereastra casei 
la niște lupi de afară. Lander își luă paharul și se îndreptă spre 
capătul celălalt al barului ca să vadă televizorul. Pe ecran era un 
Boeing 747 staționat în deșert, iar arșița făcea aerul să lucească 
în jurul lui. Explodă întâi partea din spate a fuzelajului, apoi și 
secțiunea din mijloc, și avionul dispăru într-o erupție de flăcări și 
fum. Era prezentată în reluare o ediţie specială consacrată 
terorismului arab. 

Munchen. Atrocitatea de la Satul Olimpic. Elicopterul de la 
aeroport. Atleţii israelieni împușcați cu arme cu amortizor. 
Ambasada de la Khartoum unde au fost măcelăriți diplomaţii 
Statelor Unite și Belgiei. Liderul Al Fatah Yaser Arafat negând 
orice implicare în masacru. 

Din nou Yaser Arafat la o conferință de presă în Beirut, 
acuzând vehement Marea Britanie și Statele Unite că sprijină 
raidurile teroriste ale israelienilor împotriva luptătorilor de 
gherilă. „Ne vom răzbuna amarnic atunci când o vom face”, 
spunea Arafat, și în luminile aparatelor de filmat se reflectau 
două luni în ochii lui. 

Declaraţia de susţinere din partea colonelului Gaddafi, 
discipolul lui Napoleon și aliatul și bancherul constant al 
organizaţiei Al Fatah: „Statele Unite merită o palmă zdravănă”. 
O replică ulterioară a lui Gaddafi: „Dumnezeu să osândească 
America”. 


VP - 48 


— Jigodii, zise bărbatul de lângă Lander, îmbrăcat într-o geacă 
de piele. O adunătură de jigodii. 

Lander râse zgomotos. Mai mulți clienţi se întoarseră spre el. 

— i se pare amuzant, Jack? 

— Nu, domnule, nu mi se pare deloc amuzant. Jigodie ești tu. 

Lander puse banii pe tejghea și ieși din bar, lăsând în urmă 
bărbatul care zbiera la el. a 

Lander nu cunoștea niciun arab. Incepu să citească 
declaraţiile grupurilor arabo-americane care susțineau cauza 
arabilor palestinieni, dar singura întrunire la care a participat i-a 
întărit convingerea că acele comitete ale cetățenilor americani 
de origine arabă erau mult prea ortodoxe pentru el. Discutau 
despre subiecte precum „dreptate” și „drepturi individuale” și îi 
încurajau pe oameni să le scrie congresmenilor care-i 
reprezentau. Presupunea, și pe bună dreptate, că dacă ar fi 
sondat terenul să racoleze combatanți dintre ei, în scurt timp ar 
fi și fost abordat de un copoi sub acoperire cu un aparat de 
emisie-recepţie fixat cu bandă adezivă de picior. 

Demonstraţiile din Manhattan în sprijinul cauzei palestiniene 
nu erau nici ele mai eficiente. La Piaţa Naţiunilor Unite și Piaţa 
Unirii întâlni mai puţin de 20 de tineri arabi înconjurați de o 
mare de evrei. 

Nu, avea nevoie de un escroc competent și lacom cu relații de 
nădejde în Orientul Mijlociu. Și găsi pe cineva. Lander făcuse 
rost de numele lui Benjamin Muzi de la un pilot de avion de 
pasageri ce aducea în ţară pachete mai speciale din Orientul 
Mijlociu, ascunse în trusa de bărbierit, pe care le livra apoi 
importatorului. 

Biroul lui Muzi, amplasat în spatele unui depozit dărăpănat de 
pe strada Sedgwick în Brooklyn, era destul de lugubru. Lander fu 
condus la acest birou de un grec masiv cu un miros greu, al 
cărui cap chel reflecta lumina slabă răspândită de un bec agăţat 
în tavan, în timp ce șerpuiau printr-un labirint de lăzi. 

Doar ușa biroului costase ceva bani. Era din oțel cu două 
zăvoare și o  încuietoare Fox.  Deschizătura pentru 
corespondenţă se afla la nivelul abdomenului și pe interiorul ușii 
exista o placă de metal prinsă în balamale care putea fi închisă 
cu un zăvor. 

Muzi era foarte gras și grohăia în timp ce sălta un maldăr de 
facturi de pe un scaun. Îi făcu semn lui Lander să se așeze. 


VP - 49 


— Vă pot servi cu ceva, poate un suc? 

— Nu. 

Muzi își bău până la ultima picătură sticla de apă Perrier și 
pescui una nouă din lada frigorifică. Puse două aspirine în sticlă 
și luă o înghiţitură zdravănă. 

— Mi-aţi spus la telefon că doriţi să vorbiţi cu mine într-o 
chestiune strict confidențială. Deoarece nu v-aţi prezentat, v-ar 
deranja dacă o să vă spun Hopkins? 

— Absolut deloc. 

— Excelent. Domnule Hopkins, prin „strict confidenţial” 
oamenii înţeleg în general încălcarea legii. Dacă despre asta e 
vorba, atunci nu voi avea absolut nimic de-a face cu 
dumneavoastră, ne-am înţeles? 

Lander scoase un teanc de bancnote din buzunar și le puse pe 
birou. Muzi nici nu-i atinse, nici nu se uită la ei. Lander luă banii 
și se îndreptă spre ușă. 

— Un moment, domnule Hopkins. 

Muzi îi făcu un semn grecului și acesta îl percheziţionă 
temeinic pe Lander. Grecul se uită apoi la Muzi și dădu 
aprobator din cap. 

— Luaţi loc, vă rog. Mulţumesc, Salop. Așteaptă afară. 

Bărbatul masiv închise ușa după el. 

— E un nume infect, zise Lander. 

— Da, dar el nu știe, răspunse Muzi ștergându-și faţa cu 
batista. 

Își propti degetele sub bărbie și așteptă. 

— Am înțeles că ești o persoană enorm de influentă, începu 
Lander. 

— În mod sigur sunt o persoană enormă cu oarecare 
influență. 

— Anumite informaţii... 

— Contrar așteptărilor dumneavoastră, domnule Hopkins, nu 
e nevoie să vă pierdeţi în vorbărie arabă interminabilă atunci 
când aveţi de-a face cu un arab, mai ales că celor mai mulți 
americani le lipsește rafinamentul necesar pentru a da savoare 
discuţiei. Acest birou nu este prevăzut cu microfoane secrete. 
Nici dumneavoastră nu aveţi. Spuneţi-mi ce doriţi. 

— Aş vrea să-i fie înmânată o scrisoare șefului secțiunii de 
spionaj a organizaţiei Al Fatah. 

— Și cine ar fi persoana care ar urma să facă acest lucru? 


VP - 50 


— Nu știu. Dar puteţi afla dumneavoastră. Mi s-a spus că 
puteţi face aproape orice în Beirut. Scrisoarea va fi sigilată într- 
un mod foarte complicat și nu trebuie să fie deschisă înainte de 
a ajunge la destinaţie. 

— Mi se pare firesc. 

Ochii lui Muzi erau ascunși că ai unei broaște țestoase. 

— Vă gândiţi la o scrisoare cu bombă, zise Lander. Puteţi sta 
la trei metri de mine când o pun în plic, ca să vedeți despre ce e 
vorba. N-aveţi decât să lipiţi partea răsfrântă a plicului înainte 
ca eu o să-i pun toate celelalte sigilii. 

— Eu fac afaceri cu oameni pe care-i interesează banii. De 
regulă, cei care se ocupă de politică nu-și plătesc datoriile sau 
te ucid din prostie. Nu cred... 

— 2000 de dolari acum. Și încă 2000 dacă mesajul ajunge la 
destinaţie în condiţii satisfăcătoare. Lander puse banii înapoi pe 
birou. Și încă ceva. V-aș sfătui să vă deschideţi un cont personal 
la o bancă din Haga. 

— In ce scop? 

— Ca să puneţi în el o grămadă de bani libieni dacă vă 
hotărâți să ieșiţi la pensie. 

În încăpere se lăsă o liniște apăsătoare. În cele din urmă, 
Lander rupse tăcerea: 

— Precizez că scrisoarea trebuie să ajungă direct la persoana 
vizată. N-aș vrea să treacă prin alte mâini. 

— Din moment ce nu știu ce vreți, lucrez orbește. S-ar putea 
face niște investigaţii, dar și astea ar fi periculoase. Știţi probabil 
că Al Fatah este divizată, că sunt probleme interne. 

— Duceţi-o la Septembrie Negru. 

— Nu pentru 4000 de dolari. 

— Dar pentru cât? 

— investigațiile vor fi dificile și costisitoare și oricum nu poţi fi 
niciodată sigur... 

— Cât? 

— 8000, plătibili imediat. O să fac tot ce-mi stă în putinţă. 

— 4000 acum și 4000 după. 

— 8000 acum, domnule Hopkins. După, n-o să vă mai cunosc 
și n-o să mai veniţi niciodată aici. 

— De acord. 

— Mă duc la Beirut peste o săptămână. Aș vrea să-mi dați 
scrisoarea de-abia la plecare. Puteţi s-o aduceţi aici pe data de 


VP -51 


șapte, noaptea. Va fi sigilată în prezenţa mea. Credeţi-mă, nu 
mă interesează conţinutul ei. 

În scrisoare se menţiona numele adevărat al lui Lander și 
adresa și se preciza că poate aduce un serviciu imens cauzei 
palestiniene. Acesta solicita o întâlnire cu un reprezentant al 
organizaţiei Septembrie Negru, oriunde în emisfera vestică. 
Anexase un ordin de plată pentru 1500 de dolari destinaţi să 
acopere orice fel de cheltuieli. 

Muzi acceptă scrisoarea și cei 8000 de dolari cu o gravitate 
aproape ceremonioasă. Obișnuia ca atunci când i se oferea 
preţul cerut să se ţină de cuvânt. 

O săptămână mai târziu, Lander primi o vedere de la Beirut. 
Nu scria nimic pe ea. Se întrebă dacă nu cumva Muzi însuși 
deschisese scrisoarea și-i aflase numele și adresa. 

Trecu și a treia săptămână, timp în care trebui să zboare cu 
balonul de patru ori în afara localităţii Lakehurst. De două ori în 
acea săptămână avu senzaţia că era urmărit în timp ce mergea 
cu mașina la aeroport, dar n-avea cum să fie sigur. Joi, pe 15 
august noaptea, făcu un zbor de reclamă peste Atlantic City, 
trimițând mesaje publicitare de la panourile de lumini controlate 
de computer de pe uriașele părţi laterale ale balonului. 

Când se întoarse la Lakehurst și se urcă în mașină, observă un 
cartonaș băgat sub ștergătorul de la parbriz. lritat, se dădu jos 
și-l luă, gândindu-se că e vreo reclamă. Il privi cu atenţie la 
lumina becului din mașină. Era un bon de acces la clubul de înot 
al lui Maxie, lângă Lakehurst. Pe spate scria „Mâine la 3:00 
după-amiază, semnalizează odată cu farul pentru confirmare”. 

Lander se uită în jur la parcarea aerodromului, cufundată în 
întuneric. Nu văzu pe nimeni. Semnaliză o dată și plecă spre 
casă. 

Sunt multe cluburi de înot particulare în New Jersey, bine 
întreținute și destul de scumpe, care aplică politici restrictive în 
privinţa clientelei. Clubul lui Maxie. Avea o clientelă formată în 
majoritate din evrei, dar spre deosebire de alţii, Maxie primea și 
câţiva negri și portoricani pe care îi cunoștea. Lander ajunse la 
piscină la 2:45 după-amiază și își puse costumul de înot într-o 
cabină din blocuri de ciment, care băltea de apă. Soarele, 
mirosul înțepător de clor și copiii gălăgioși îi aduceau aminte de 
alte vremuri, când se ducea la piscină la clubul ofițerilor 
împreună cu Margaret și fiicele lor. După ce înotau, obișnuiau să 


VP - 52 


bea ceva stând pe marginea bazinului, iar Margaret ţinea 
piciorul paharului cu degetele zbârcite de atâta apă, râzând și 
dându-și pe spate părul ud, știind că era privită de locotenenții 
tineri din preajmă. 

Lander se simţea foarte singur și era conștient de trupul său 
nebronzat și de mâna dizgraţioasă, în timp ce pășea pe cimentul 
fierbinte. Depuse obiectele de valoare într-un coș de sârmă și le 
verifică împreună cu băiatul care se ocupa de clienţi, după care 
puse tichetul de plastic în buzunarul de la costumul de baie. 
Piscina iradia un albastru nenatural, iar lumina se reflecta în 
apă, rănindu-i ochii. 

Piscina are o mulţime de avantaje, reflectă el. Nimeni nu 
poate veni cu o armă sau un magnetofon, nimănui nu i se 
puteau lua amprentele pe ascuns. Inotă alene înainte și înapoi 
timp de vreo jumătate de oră. Erau cel puţin cincisprezece copii 
în bazin cu tot felul de căluţi de mare și camere de aer. Mai 
multe cupluri tinere se jucau cu o minge de plajă în dungi, iar un 
tânăr musculos stătea pe marginea bazinului și se ungea cu ulei 
de bronzat. 

Lander se întoarse și începu să înoate alene pe spate în 
partea cea mai adâncă a piscinei, ferindu-se din calea săritorilor 
de la trambulină. Se uita după un nor mic dus de vânt, când se 
ciocni de cineva într-o aglomeraţie de braţe și picioare, o fată cu 
o mască și tub de scufundare care dădea din picioare încoace și- 
ncolo, aparent cu ochii la fundul piscinei în loc să fie atentă pe 
unde înota. 

— Îmi pare rău, zise ea, călcând apa. 

Lander nu răspunse nimic, pufni să elimine apa din nas și 
continuă să înoate. Stătu în bazin încă o jumătate de oră, apoi 
se hotărî să plece. Tocmai voia să iasă din piscină, când fata cu 
masca ţâșni la suprafaţă drept în fața lui. Işi scoase masca și 
zâmbi. 

— Dumneavoastră v-a căzut ăsta? L-am găsit pe fundul 
bazinului. 

Ținea în mână tichetul lui de plastic. Lander se uită și văzu că 
buzunarul de la costumul de baie era întors pe dos. 

— Aţi face bine să vă uitaţi în portofel, să vă asiguraţi că nu 
vă lipsește nimic, zise ea și se scufundă din nou. 

În portofel găsi împăturit ordinul de plată pe care-l trimisese 
la Beirut. Înapoie coșul băiatului și se întoarse la fata din piscină. 


VP-53 


Se lupta în joacă cu doi băieţei și puștii protestară zgomotos 
când aceasta îi părăsi. Arăta minunat în apă și Lander, înfrigurat 
și zgribulit în costumul de baie, se înfurie privind acea imagine. 

— Haideţi să vorbim în bazin, domnule Lander, zise ea, 
înaintând până la adâncimea la care apa îi plescăia chiar sub 
sâni. 

— Și ce-ar trebui să fac, să sar în nădragi și să spun tot ce am 
de spus taman aici? 

Fata îl privi fix, în timp ce un roi de luminițe multicolore și mici 
cât gămălia acului îi dansau în ochi. Brusc, el își puse mâna 
mutilată pe brațul ei, privind-o în faţă ca să-i prindă tresărirea. 
Un zâmbet blajin fu singura ei reacţie vizibilă. Ceea ce nu 
văzuse era mâna ei stângă pe care o ţinea în apă ușor întoarsă, 
cu degetele încovoiate, gata să lovească la nevoie. 

— Pot să-ţi spun Michael? Eu mă numesc Dahlia Iyad. E un loc 
foarte potrivit să stăm de vorbă. 

— Ai fost mulțumită de ceea ce ai găsit în portmoneul meu? 

— Ar trebui să fii bucuros că m-am uitat în el. Nu cred că ţi-ar 
placea să ai de-a face cu niște proști. 

— Cât de multe știi despre mine? 

— Știu cum îţi câştigi existența. Ştiu că ai fost prizonier de 
război. Locuiești singur, citești până noaptea târziu și fumezi 
marijuana de calitate îndoielnică. Știu că telefonul tău nu e 
ascultat, cel puţin nu de la terminalul din subsolul locuinţei sau 
de pe stâlpul din faţa casei. Nu știu exact ce vrei. 

Va trebui s-o spună, mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă 
ar fi avut mai multă încredere în această femeie, tot i-ar fi venit 
greu să vorbească despre acel lucru, la fel de greu ca a-și 
deschide sufletul la psihiatru. Dar asta era, n-avea ce face. 

— Vreau să detonez 500 de kilograme de explozibil din plastic 
la stadionul unde se va juca finala campionatului naţional de 
fotbal. 

Se uită la el ca și când tocmai i se confesase anevoie în 
legătură cu o deviere sexuală care ei i-ar fi plăcut în mod 
deosebit. O încerca un sentiment de compasiune blândă și 
calmă, o emoție reţinută. În gând, îi ură bun venit. 

— Nu ai plastic, așa-i, Michael? 

— Nu, spuse el, și se uită în altă parte în timp ce-i puse 
întrebarea. Poţi să faci tu rost? 

— E foarte complicat. Depinde. 


VP - 54 


Stropii de apă zburară de pe fața lui în timp ce-și întoarse cu 
un zvâcnet capul s-o privească. 

— Nu asta vreau să aud. Vorbește pe șleau. 

— Dacă ajung la concluzia că ești în stare s-o faci, dacă pot 
să-l conving pe șeful meu că o să te ţii de cuvânt, atunci, da, pot 
să fac rost de plastic. O să fac rost. 

— E în regulă. Mi se pare corect. 

— Vreau să văd tot. Aș putea să te însoțesc acasă? 

— De ce nu? 

Nu se duseră direct acasă la Lander. Avea programat un zbor 
de reclamă nocturn, așa că o luă pe Dahlia cu el. In mod normal, 
nu erau admiși pasageri în zborurile publicitare, deoarece 
majoritatea scaunelor fuseseră scoase din nacelă ca să facă loc 
calculatorului de bord care controla cele 8000 de becuri de pe 
părţile laterale ale balonului. Dar aveau loc, dacă se înghesuiau. 
Farley, copilotul, incomodase pe toată lumea în două rânduri, 
când își luase cu el prietena din Florida și nu putea să 
protesteze acum și să nu-i cedeze locul tinerei femei. În fundul 
nacelei, el și operatorul de la calculator își lingeau buzele 
uitându-se la Dahlia și făceau gesturile obscene când fata și 
Lander nu priveau spre ei. 

Manhattanul strălucea în noapte ca un uriaș vapor de diamant 
în timp ce trecură pe deasupra lui la peste 750 de metri. 
Coborâră spre cununa scânteietoare a Stadionului Shea unde cei 
de la Mets jucau un meci în nocturnă și părţile laterale ale 
dirijabilului se transformară în panouri publicitare pâlpâitoare, 
cu literele textului curgând în jos. „Nu uitaţi, pe veterani să-i 
angajaţi”, zicea primul mesaj. „Winston are un gust 
dumnezeiesc  de...”, se întrerupse mesajul, în timp ce 
tehnicianul înjura și se chinuia cu banda perforată. 

Apoi Dahlia și Lander priviră cum echipajul de sol de la 
Lakehurst punea la adăpost peste noapte dirijabilul inundat de 
lumină. Se uitară mai ales la nacelă în timp ce lucrătorii în 
salopete scoteau calculatorul și reinstalau scaunele. 

Lander îi arătă rama rezistentă de jur-împrejurul cabinei, apoi 
o conduse în partea din spate a nacelei ca să vadă cum era 
demontat generatorul turbo care alimenta becurile. Generatorul 
era un ansamblu greu și unsuros de forma unui biban imens cu 
gura largă, prevăzut cu un dispozitiv în trei puncte care avea să 
se dovedească foarte util. 


VP-55 


Farley se apropie de ei ţinând în mână dosarul de zbor. 

— Hei, doar n-o să staţi aici toată noaptea. 

— E atât de captivant totul, zise Dahlia zâmbindu-i neutru. 

— Mda, chicoti Farley, făcându-le cu ochiul în timp ce se 
îndepărta. 

Dahlia era îmbujorată și ochii îi străluceau în vreme ce 
mergeau cu mașina spre casă. li spusese clar încă de la început 
că nu se aștepta la avansuri din partea lui. Pe de altă parte, avu 
grijă să nu-i sugereze cumva că i-ar fi displăcut. Trupul ei era 
acolo, și-l adusese pentru că-i era comod s-o facă, părea să 
spună atitudinea fetei. Fizic, îi arăta respect lui Lander într-un 
mod atât de subtil încât era imposibil de găsit în limba engleză 
un cuvânt care să-l definească. Și părea foarte, foarte blândă. 

Dar lucrurile se schimbau radical când era vorba de afaceri. 
Lander își dădu imediat seama că nu putea s-o intimideze cu 
cunoștințele sale tehnice superioare. Fu nevoit să-i prezinte 
planul în cele mai mici amănunte, explicându-i termenii în 
timpul expunerii. Ea nu era de acord cu modul său de a-i trata 
pe cei din jur, și Lander descoperi că fata era o bună 
cunoscătoare a oamenilor și avea multă experienţă în privinţa 
comportamentului celor aflaţi în situaţii dificile, care se lăsau 
dominați de frică și înspăimântați. Chiar și când îl dezaproba 
vehement, nu sublinia niciodată un argument cu o mișcare a 
corpului sau o expresie a feţei care să reflecte altceva decât o 
maximă concentrare asupra a ceea ce spunea. 

Pe măsură ce rezolvau problemele tehnice, cel puţin teoretic, 
Dahlia își dădu seama că punctul slab al proiectului îl reprezenta 
instabilitatea lui Lander. Bărbatul era o mașinărie splendidă ale 
cărei comenzi încăpuseră pe mâinile unui copil ucigaș. Rolul ei 
de a-i oferi sprijin devenea tot mai important. In acest domeniu 
nu se putea baza întotdeauna pe calcule și trebuia să se lase în 
voia sentimentelor. 

Zilele treceau și Lander începu să-i povestească diverse 
lucruri despre el, lucruri inofensive, pentru că nu-l făceau să 
sufere. Uneori seara, când era ușor ameţit, se plângea la 
nesfârșit din pricina actelor de nedreptate comise de Marină. 
Intr-un târziu, după miezul nopții, fata se ducea în camera sa, 
lăsându-l înjurând în timp ce se uita la televizor. Și apoi, într-o 
noapte, pe când ea stătea pe marginea patului lui, Lander îi 
istorisi o întâmplare lăsând impresia că-i făcea un dar. li relată 


VP - 56 


împrejurarea în care văzuse pentru prima dată un dirijabil. 

Avea opt ani, își julise genunchiul și se afla pe terenul de 
joacă argilos al unei școli de țară când văzuse dirijabilul pe cer. 
Argintiu, întorcându-se după vânt, plana deasupra curţii școlii, 
împrăștiind în urma sa niște obiecte mici care pluteau spre 
pământ - acadele Baby Ruth agăţate de niște mici parașute. 
Fugind după dirijabil, Michael rămase în umbra lui pe toată 
lungimea curţii, urmat de ceilalţi copii care alergau împreună cu 
el, înghesuindu-se să apuce acadelele. Apoi ajunseră la câmpul 
arat care se întindea dincolo de curtea școlii și umbra se 
deplasă mai departe, ondulându-se deasupra brazdelor de 
pământ. Lander, îmbrăcat în pantaloni scurți, căzu pe câmp și 
rana de la genunchi i se redeschise. Se ridică și urmări dirijabilul 
până când îl pierdu din ochi, în timp ce pe picioare îi curgeau 
pârâiașe de sânge, iar în mână ţinea strâns o acadea cu 
parașută. 

Dahlia se întinse în pat lângă el, ascultându-l cu luare-aminte. 
lar el se întoarse la ea de pe terenul de joacă, cu chipul 
transfigurat de toată magia și lumina acelei zile de demult. 

Apoi deveni îndrăzneţ. Îi simţise dorinţa mistuitoare și i-o 
acceptase ca și când ar fi fost a ei. Îl primise cu trupul ei. Nu cu 
speranţe distrugătoare, ci cu infinită duioșie. Nu văzu nimic urât 
în el. lar el simţea că putea să-i spună orice, și-i spuse totul, 
chiar și lucrurile pe care niciodată până atunci nu le mai 
împărtășise cuiva, nici măcar lui Margaret. Mai ales lui Margaret. 

Dahlia îl asculta cu înțelegere și interes. Niciodată nu lăsa să 
se vadă vreo urmă de dezgust sau de neliniște, deși învățase să 
fie circumspectă cu el când vorbea despre anumite lucruri, 
pentru că se putea înfuria brusc pe ea pentru suferinţe pe carei 
le provocaseră alţii. Dahlia trebuia să-l sondeze pe Lander și 
ajunse să-l cunoască foarte bine, mai bine decât avea să-l 
cunoască cineva vreodată - inclusiv comisia selectă care 
anchetase ultima lui acţiune. Membrii acesteia au fost nevoiți să 
se bazeze pe maldărele lor de documente și fotografii și pe 
martorii înțepeniţi pe scaun. Dahlia aflase totul chiar din gura 
monstrului. 

E adevărat că se străduia să-l cunoască pe Lander ca să se 
folosească de el, dar cine oare este un ascultător dezinteresat? 
Ar fi putut să facă enorm de mult pentru el, dacă scopul ei nu ar 
fi fost crima. 


VP - 57 


Francheţea lui absolută și propriile ei deducții îi deschiseseră 
multe ferestre care-i permiteau să privească în trecutul lui. Prin 
ele vedea cum se făurise arma ei... 

e 

Scoala Centrală Willett-Lorance, o școală rurală între Willett și 
Lorance, Carolina de Sud, 2 februarie, 1941: 

— Michael, Michael Lander, vino încoace și citește-ţi lucrarea. 
Vreau să fii cât se poate de atent, Buddy Ives. Și tu la fel, Junior 
Atkins. Vouă vă arde de prostii și țara piere. Când o să daţi 
testele de la jumătatea trimestrului o să se aleagă grâul de 
neghină. 

Pe Michael Lander trebui să-l mai strige de două ori. Pare 
surprinzător de mic cum pășește pe intervalul dintre bănci. 
Willett-Lorance nu are prevăzută o programă școlară pentru 
copiii superdotati. În schimb, Michael a „sărit” într-o clasă 
superioară vârstei lui. Are opt ani și e într-a patra. 

Buddy Ives și Junior Atkins, ambii de 12 ani, și-au petrecut 
ultima pauză băgându-l cu capul în WC pe un băiat dintr-a doua. 
Acum sunt extrem de atenţi. La Michael. Nu la lucrarea lui. 

Michael știe că trebuie să plătească. Stând în picioare în faţa 
clasei, îmbrăcat în pantalonii scurți lălâi, citind cu o voce abia 
auzită, știe că va trebui să plătească. Speră că se va întâmpla 
pe terenul de joacă. Preferă să fie bătut decât băgat cu capul în 
WC. 

Tatăl lui Michael este pastor și mama lui are mare autoritate 
în comitetul de părinţi. Michael nu e un copil drăgălaș, atrăgător. 
El crede că ceva nu e în regulă cu el. De când se știe, a fost 
animat de sentimente oribile pe care nu le înțelege. Nu poate 
încă să identifice mânia și aversiunea faţă de sine. Își închipuie 
că este un băieţel afectat, îmbrăcat în pantaloni scurți, și urăște 
această imagine. Uneori îi privește pe ceilalţi băieţi de opt ani 
jucându-se de-a Vestul Sălbatic în crâng. A încercat și el de 
câteva ori intre în joc, zbierând „bum-bum” și îndreptând 
degetul ca pe ţeava unui pistol. Se simte ca un idiot când face 
chestia asta. Ceilalţi își dau seama că nu e un adevărat cowboy, 
că nu crede în joc. 

Se duce la colegii de clasă, băieţi de 11-12 ani. Aleg echipele 
să joace fotbal. Michael stă laolaltă cu toţi și aşteaptă. Nu e 
chiar așa rău să fii ultimul, atâta vreme cât ești ales. E singur 
între cele două echipe. Nu l-au selectat. Michael a reţinut ce 


VP -58 


echipă a ales ultimul jucător și se duce la rivala ei. Se vede 
apropiindu-se de ei cu genunchii noduroși ieșind din pantalonii 
scurți și știe că vorbesc despre el în timp ce stau îngrămădiţi 
unul în altul. li întorc spatele. Nu-i poate implora să-l lase și pe el 
să joace fotbal. Se îndepărtează de ei, cu fața arzându-i ca focul. 
Nu e niciun loc pe terenul de joacă roșiatic unde să se poată 
ascunde. 

Ca sudist, Michael are Codul profund sădit în el. Un adevărat 
bărbat luptă atunci când e chemat la arme. Un adevărat bărbat 
e dur, cinstit, respectabil și puternic. Joacă fotbal, îi place să 
vâneze și nu admite discuţii porcoase când sunt doamne de 
față, deși debitează obscenităţi despre ele când e în compania 
amicilor. 

La vârsta copilăriei, Codul fără echipamentul de rigoare te 
omoară. 

Michael a învăţat să nu se bată cu băieţii de 12 ani, dacă 
poate să evite acest lucru. | se spune că e un laș. El înclină să le 
dea dreptate celorlalți. Se exprimă clar și coerent și încă n-a 
desprins arta disimulării. | se spune că e fătălău. Se gândește că 
probabil e adevărat. 

Acum a terminat de citit lucrarea în faţa clasei. Știe cum o să-i 
miroase respiraţia lui Junior Atkins când o să-i sufle în faţă. 
Invăţătoarea îi spune că este „un bun cetățean al clasei”. Nu 
înţelege de ce Michael își întoarce faţa de la ea. 

e 

10 septembrie, 1947, terenul de fotbal din spatele Școlii 
Centrale Willett-Lorance: 

Michael Lander se duce să joace fotbal. E în clasa a zecea și 
iese afară fără știrea părinţilor. Simte că trebuie să facă acest 
lucru. Vrea să cunoască și el sentimentul plăcut pe care îl 
trăiesc colegii lui când fac sport. E curios să afle cât mai mult 
despre sine. Uniforma îl face să fie perfect anonim. Când e în 
uniformă parcă nu-l mai vede nimeni. E târziu pentru un băiat să 
înceapă să joace fotbal în clasa a zecea și Michael are multe de 
învățat. Spre surprinderea lui, ceilalți au răbdare cu el. După 
câteva zile de îmbrânceli, colegii au descoperit că, deși habar nu 
are să joace, știe să lovească mingea și vrea să înveţe de la ei. E 
o perioadă fastă pentru el. Timp de o săptămână. Părinţii lui află 
că joacă fotbal. Il urăsc pe antrenor, un bărbat fără frica lui 
Dumnezeu despre care se zvonește că ţine băuturi alcoolice în 


VP - 59 


casă. Reverendul Lander face acum parte din consiliul școlii. 
Familia Lander se duce la terenul de antrenament în mașina lor 
Kaiser. Michael nu-i vede până nu se aude strigat. Mama sa vine 
spre linia de tușă, călcând înţepată iarba. Reverendul Lander 
așteaptă în mașină. 

— Scoate-ţi costumul ăla de maimuţă. 

Michael se face că nu aude. Joacă pe post de fundaș unde se 
învălmășesc grămezile. Vede cu precizie fiecare fir de iarbă. 
Jucătorul care trebuie să-l placheze are o zgârietură roșie pe 
gambă. 

Mama lui Michael merge pe linia de tușă. Acum trece de ea, 
îndreptându-se spre el. Nouăzeci de kilograme de furie abia 
stăpânită. 

— Am zis să-ţi scoţi costumul ăla de maimuţă și să treci în 
mașină. 

Michael s-ar fi putut salva în acel moment. Ar fi putut să urle 
la maică-sa și s-o pună la punct. Și antrenorului i-ar fi stat în 
puteri să-l ajute, dacă ar fi fost mai rapid, mai puţin speriat să 
nu-și piardă prestigiul. Michael trebuie să pună capăt acestei 
scene. Nu mai poate rămâne alături de ceilalți după tot ce s-a 
întâmplat. Băieţii se uită unii la alții cu expresii pe care Michael 
nu le poate suporta. Se îndreaptă grăbit spre clădirea din 
prefabricate pe care o folosesc drept vestiar. In urma lui se aud 
chicoteli. Antrenorul se vede nevoit să le spună de două ori 
băieţilor să-și reia antrenamentul. 

— N-avem nevoie de jucători care se ţin de fusta mamei, zice 
el. 

Michael se mișcă foarte atent în vestiar, lăsându-și 
echipamentul în ordine pe bancă, cu cheia de la dulap deasupra. 
Nu simte decât o greutate surdă înăuntrul lui, dar nu dă semne 
că ar fi furios. În drum spre casă, Michael e supus unui torent de 
insulte. El răspunde docil, înțelege în ce situaţie penibilă și-a pus 
părinţii, știe că trebuia să se gândească și la ceilalţi. Dă din cap 
solemn când i se atrage atenţia să-și cruţe mâinile pentru pian. 

e 

18 iulie, 1948: Michael Lander stă pe veranda din spatele 
casei, o casă parohială modestă lângă Biserica Baptistă din 
Willett. Repară o maşină de tuns iarba. Câştigă ceva bani 
prestând asemenea servicii. Prin ușa cu plasă îl vede pe taică- 
său întins pe pat, cu mâinile sub cap, ascultând radioul. Când se 


VP - 60 


gândește la tatăl său, Michael îi vede mâinile albe, nepricepute, 
cu inelul de la Școala de Teologie prea larg pe degetul inelar. In 
Sud, ca în multe alte locuri, biserica este o instituţie a femeilor, 
întemeiată de femei și pentru femei. Soții o tolerează de dragul 
liniștii conjugale. Bărbaţii din comunitatea lor n-au niciun fel de 
respect faţă de reverendul Lander, pentru că nu e în stare să 
lucreze pământul sau să facă ceva util. Işi rostește predicile 
plicticoase și fără noimă, în timp ce corul cântă imnul care 
însoțește ceremonia de strângere a donațiilor. Reverendul 
Lander își petrece multă vreme scriind scrisori unei fete pe care- 
o știa în liceu. Nu le expediază niciodată, în schimb le ţine 
încuiate într-o cutie de tinichea din biroul său. Cifrul lacătului e 
pueril de simplu. Michael îi citește scrisorile de ani de zile. Doar 
așa, ca să se amuze. 

Pubertatea l-a schimbat radical pe Michael. La cincisprezece 
ani e înalt și zvelt. A învăţat, printr-un efort considerabil, să fie 
mediocru la şcoală, într-un mod convingător. Contrar 
așteptărilor, și-a dezvoltat ceea ce pare să fie o personalitate 
plăcută. Ştie bancul cu papagalul chel și-l spune chiar bine. 

O fată pistruiată, cu doi ani mai mare, l-a ajutat pe Michael să 
descopere că e bărbat. A fost o ușurare teribilă pentru el să afle 
acest lucru după ce ani de zile i s-a spus că e homosexual, fără 
nicio dovadă care să ateste dacă era sau nu. 

Dar în perioada de înflorire a lui Michael Lander, o parte din el 
a stat retras, rece și în gardă. Acea parte din el își dădea seama 
de ignoranţa colegilor de clasă, derula constant în minte amintiri 
din școala primară ce-l făceau pe el, cel nou, să tresară, îi 
readucea în faţa ochilor, în momentele de stres, imaginea 
micului erudit antipatic, și îl făcea conștient de vidul 
înspăimântător ce se putea căsca sub el atunci când noua lui 
imagine ameninţa să se clatine. 

Micul erudit e în fruntea unei legiuni a urii și știe de fiecare 
dată răspunsul, iar crezul lui este Dumnezeu să vă osândească. 
La cincisprezece ani, Lander se descurcă foarte bine. Un 
observator experimentat ar putea observa la el câteva lucruri 
sugestive pentru sentimentele lui, dar acestea, în sine, nu au 
nimic dubios. Michael respinge ideea de a intra în competiţie cu 
cineva. Nu a știut niciodată ce înseamnă agresiunea controlată 
care ne permite celor mai mulţi dintre noi să supraviețuim. Nu 
suportă jocurile cu piese și nu joacă niciodată jocuri de noroc. 


VP -61 


Din punct de vedere obiectiv, Lander înțelege agresiunea 
limitată, dar nu și-o poate asuma. Sub aspect emoţional, el nu 
întrevede o cale de mijloc între o atmosferă plăcută, lipsită de 
concurență, și războiul total pe viaţă și pe moarte care merge 
până la profanarea și arderea cadavrelor. Așa că nu are nicio 
supapă de eliberare. Și și-a înghiţit otrava mai multă vreme 
decât ar fi fost în stare majoritatea oamenilor. 

Deși susține că detestă biserica, Michael se roagă adesea în 
timpul zilei. E convins că dacă adoptă anumite poziţii în timpul 
rugăciunii, rugile lui vor ajunge la destinaţie mai repede. Una 
dintre cele mai eficiente metode este să-și ducă fruntea la 
genunchi. Când e nevoit să facă acest lucru în locuri publice, 
trebuie să inventeze o șmecherie pentru ca să nu atragă atenţia 
celor din jur. Un mijloc eficient e să scape ceva în spatele 
scaunului și apoi să se aplece să ia obiectul respectiv. 
Rugăciunile făcute pe pragul unei case sau în timp ce atinge 
încuietoarea unei uși sunt de asemenea eficiente. Se roagă 
adesea pentru persoane care îi apar în crâmpeiele de amintire 
ce îl ard ca fierul înroșit de mai multe ori pe zi. Fără voie, în 
ciuda eforturilor sale de a se abţine, Lander poartă adesea în 
toiul zilei dialoguri interioare, cum ar fi acesta: 

— Uite-o pe bătrâna domnişoară Phelps lucrând în curtea 
unde se află locuințele profesorilor. Mă întreb când o să iasă la 
pensie. Muncește de mulți ani la școală. 

— Ai vrea s-o mănânce cancerul? 

— Nu! Bunule Dumnezeu, iartă-mă, nu vreau s-o mănânce 
cancerul. Aș vrea să mă mănânce pe mine cancerul mai întâi 
(bate în lemn). Doamne sfinte, fă să fiu eu primul mâncat de 
cancer, o, Tată ceresc! 

— Ai vrea să-ți iei pușca și să-i zbori măruntaiele putrede? 

— Nu, nu! Doamne sfinte, nu vreau. Vreau să fie sănătoasă și 
ferită de primejdii. N-are ce face, așa e ea. E o femeie blândă și 
bună. lartă-mă că spun Doamne osândește. 

— Ai vrea să-i vâri fața în mașina de tuns iarba? 

— Nu, nu, n-aş vrea. Doamne, ajută-mă să nu mai gândesc 
așa. 

— La dracu’ cu Duhul Sfânt! 

— Nu! Nu trebuie să gândesc așa ceva, nu vreau să gândesc, 
este un păcat de moarte. Nu pot primi iertarea. Nu vreau să 
gândesc la dracu’ cu Duhul Sfânt. Oh, iar am gândit așa. 


VP - 62 


Michael se întoarce să atingă clanţa ușii prevăzute cu plasă 
împotriva insectelor. Işi duce fruntea la genunchi. Apoi se 
concentrează asupra mașinii de tuns iarba. E nerăbdător să 
termine treaba. Strânge bani pentru o lecţie de zbor. 

e 

Lander s-a simțit dintotdeauna atras de mașinării, fiind 
înzestrat cu un talent înnăscut de a le manevra. Acest dar nu s-a 
transformat în pasiune decât în clipa când a descoperit aparate 
care îl acaparau, care deveneau una cu propriul lui trup. Când 
se afla într-un astfel de aparat, uita cu totul de micul erudit. 

Primul a fost un Piper Cub pe un aerodrom acoperit cu iarbă. 
Când manevra comenzile Lander se identifica cu micul avion 
care se înclina, se oprea în aer, cobora în picaj, iar forma 
avionului era forma lui, zborul grațios și puterea avionului 
deveneau propriile lui însușiri. Atunci se lăsa purtat de curentul 
de aer ce sălta avionul, se simţea cu adevărat liber. 

Lander s-a înscris la Marină la șaisprezece ani și nu s-a mai 
întors niciodată acasă. N-a fost acceptat de prima dată la școala 
de pilotaj și pe toată perioada războiului din Coreea a lucrat la 
serviciul de pregătire a armamentului pe portavionul Coral Sea. 
O fotografie din albumul său îl prezintă stând în faţa aripii unui 
Corsair împreună cu echipajul de sol și un transportor de bombe 
cu fragmentare. Ceilalţi membri ai echipajului zâmbesc cu 
brațele petrecute pe după umerii colegilor de alături. Lander nu 
zâmbește. Are în mână un fitil. 

Pe 1 iunie 1953, Lander s-a trezit în barăcile militarilor de la 
Lakehurst. Sosise la noul post în toiul nopţii și avea nevoie de un 
duș rece ca să se trezească. Apoi se îmbrăcă meticulos. Marina 
i-a prins bine lui Lander. li plăcea uniforma, care i se potrivea de 
minune și-i plăcea și starea de anonimat pe care i-o conferea. 
Era priceput, așa că a fost imediat acceptat. În ziua aceea urma 
să-și ia în primire noua slujbă, care consta în manipularea 
detonatoarelor de bombe  antisubmarin acţionate prin 
compresiune, pregătite pentru a fi încercate în luptele contra 
submarinelor. Se descurca bine la serviciul de pregătire a 
armamentului. Ca mulți bărbaţi cu o instabilitate psihică profund 
înrădăcinată, lui Lander îi plăceau armele. 

Se strecură prin aerul răcoros al dimineţii, îndreptându-se 
spre complexul unde era depozitat armamentul, trecând în 
revistă tot ce nu deslușise la sosirea sa în timpul nopţii. Văzu 


VP - 63 


hangarele imense unde se ţineau avioanele. Ușile hangarului din 
imediata lui apropiere se deschiseră cu un huruit. Lander se uită 
la ceas, apoi se opri pe trotuar, urmărind ce se petrecea. Întâi se 
ivi încet botul, apoi tot dirijabilul. Era un ZPG-1 cu o capacitate 
de circa treizeci de mii de metri cubi de heliu. Lander nu mai 
văzuse niciodată atât de aproape de un astfel de aparat. Un 
aparat de zbor argintiu de circa 100 de metri strălucind în 
lumina răsăritului. Lander o luă grăbit spre platforma de asfalt 
din faţa hangarului. Echipajul de la sol lucra febril pe dedesubtul 
dirijabilului. Unul din motoarele din stânga vui și scoase un 
norișor de fum albăstrui. 

Din acel moment, echiparea aparatelor de zbor cu bombe 
antisubmarin își pierdu orice interes pentru el. Nu mai voia să le 
repare sau să le bage și să le scoată din hangar. El nu avea ochi 
decât pentru comenzi. 

e 

Lander luă fără probleme următorul examen de admitere la 
școala de ofițeri. Două sute optzeci de militari susținură 
examenul într-o după-amiază toridă de iulie a anului 1953. 
Lander ieși primul și poziția lui în clasamentul celor admiși îi 
dădu posibilitatea să aleagă arma pe care o voia. Optă pentru 
aviaţie. Simţul mișcării în manevrarea mașinăriilor care se 
deplasează nu a fost încă suficient explicat. Unele persoane sunt 
descrise drept „talente înnăscute”, dar nu acesta e termenul 
potrivit. Marele motociclist de curse Mike Hailwood este un 
talent înnăscut. Același lucru l-ar spune despre Betty Skelton, 
oricine a văzut-o efectuând cu micul ei biplan figura de 
acrobație denumită Cuban Eight. Lander era un talent înnăscut. 
La comenzile avionului, eliberat de el însuși, părea sigur pe sine 
și ferm, imun la orice presiuni. Și când zbura, o parte a minţii lui 
era liberă să o ia mereu înainte, cântărind probabilităţi și 
reprezentându-și pe rând problemele care aveau să apară. 

Prin 1955, Lander se număra printre cei mai buni piloţi din 
lume. În luna decembrie a acelui an, servise ca ofiţer secund în 
timpul mai multor zboruri riscante de la Staţia de Aviaţie a 
Marinei South Weymouth din Massachusetts, care aveau ca scop 
testarea efectelor acumulării de gheaţă pe corpul aparatului de 
zbor în condiţii meteorologice nefavorabile. Aceste zboruri 
aduseră echipajului Trofeul Harmon din acel an. 

Și apoi apăru Margaret. O cunoscuse în ianuarie la Clubul 


VP - 64 


Ofiţerilor din Lakehurst, unde era tratat ca o celebritate după 
zborurile de la South Weymouth. Acela a fost începutul celui mai 
bun an din viaţa lui. 

Margaret avea douăzeci de ani, arăta bine și tocmai venise 
din West Virginia. Marele Lander în uniforma sa impecabilă o 
dădu gata. În mod ciudat, el a fost primul ei bărbat și, deși 
fusese pentru el o mare satisfacţie să o iniţieze în ritualul iubirii, 
amintirea acestui fapt a complicat și mai mult lucrurile mai 
târziu, când a început s-o suspecteze că se întâlnea și cu alţi 
bărbați. 

S-au căsătorit în capela din Lakehurst, a cărei plăcută 
indicatoare era confecţionată dintr-o bucată de metal provenind 
de la rămășițele aparatului Akron. 

Margaret și profesia ajunseră cele două dominante în viaţa lui 
Lander. Pilota cel mai mare, mai lung și mai strălucitor dirijabil 
din lume. Și credea că Margaret era cea mai frumoasă femeie 
de pe planetă. 

Cât de mult se deosebea Margaret de mama lui! Uneori când 
se trezea din somn după ce o visase pe maică-sa, se uita 
îndelung la Margaret, admirând-o în timp ce trecea în revistă 
deosebirile fizice dintre ele. 

Aveau doi copii și vara se duceau cu barca la Jersey Shore. 
Fusese o perioadă fastă în viața lor. Margaret nu era o persoană 
foarte perspicace, dar pe măsura trecerii timpului își dădu 
seama că se înșelase în privinţa lui Lander. Ea avea nevoie de 
sprijin constant, dar Lander se purta cu ea imprevizibil, trecând 
de la o extremă la alta. Uneori era sufocant de grijuliu. Când 
întâlnea opoziţie acasă sau la serviciu, devenea rece și rezervat. 
Din când în când avea momente de cruzime care o 
înspăimântau. 

Nu puteau să vorbească despre problemele cu care se 
confruntau fiindcă el adopta fie o atitudine supărător de rigidă, 
fie pur și simplu refuza să discute. Nu cunoșteau acea senzaţie 
de eliberare care urmează uneori după o ceartă zdravănă. 

La începutul anilor șaizeci, lipsea mai tot timpul de acasă, 
fiind ocupat cu pilotarea giganticului ZPG-3W. Lung de aproape 
120 de metri, acesta era cel mai mare dirijabil care se 
construise vreodată. Antena radarului de circa doisprezece 
metri care se rotea în interiorul vastului înveliș asigura o 
legătură de maximă importanţă pentru sistemul de avertizare 


VP - 65 


timpurie al ţării. Lander era fericit și comportamentul lui în 
perioadele cât stătea acasă reflecta această stare de spirit. Dar 
extinderea liniei de avertizare timpurie la distanţă, așa-numita 
„DEW Line”, prin construirea de staţii radar permanente, avea 
să diminueze rolul de apărare al dirijabilelor, astfel că în 1964 
Lander și-a încheiat cariera de pilot în cadrul Marinei. Echipa lui 
a fost dizolvată, aparatele dezmembrate, și el a rămas la sol. 
Ulterior a fost transferat la departamentul administrativ. 

Comportamentul lui față de Margaret se deteriora, pe zi ce 
trecea. Timpul petrecut împreună era marcat de tăceri 
apăsătoare. Seara o interoga în legătură cu activităţile ei din 
timpul zilei. Nu avea nimic de ascuns, dar el o privea cu 
suspiciune. li devenise indiferentă din punct de vedere fizic. 
Spre sfârșitul lui 1964, activităţile ei diurne nu mai erau în 
totalitate nevinovate. Dar Margaret încerca să găsească mai 
mult decât o simplă relaţie fizică, jinduia după prietenie și 
căldură. 

Lander se oferi să piloteze elicoptere în timpul războiului din 
Vietnam, și serviciile lui fură acceptate imediat. Antrenamentul 
îi capta acum toată atenţia. Zbura din nou. Îi făcea lui Margaret 
daruri costisitoare. Ea se simțea ușor stânjenită, dar prefera 
această situație comportamentului anterior al lui Michael. 

In ultima permisie înainte de a pleca în Vietnam, și-au 
petrecut vacanța în Bermude. Chiar dacă toate conversațiile 
purtate de Lander erau exasperant de pline de amănunte 
tehnice despre aparate de zbor cu aripi rotative, cel puţin se 
dovedea grijuliu și uneori chiar afectuos. lar Margaret era 
receptivă la sentimentele lui. Lander își spunea că niciodată nu 
o iubise mai mult. 

e 

În ziua de 10 februarie 1967, Lander efectuă a 114-a misiune 
de salvare aer-apă, zburând de pe portavionul Ticonderoga din 
Marea Chinei de Sud. La jumătate de oră după dispariţia astrului 
nopţii, stătea suspendat deasupra oceanului întunecat, în larg 
de Dong Hoi. Era pe poziţie la cincisprezece mile depărtare pe 
apă, așteptând niște avioane de atac Skyraider și F-4 să se 
întoarcă acasă după un raid. Un avion Phantom fusese lovit. 
Pilotul raportase că motorul din dreapta era în flăcări. Spusese 
că va încerca să ajungă deasupra oceanului înainte ca el și 
ofițerul secund să se catapulteze. 


VP - 66 


Din cabina zăngănitoare a elicopterului, Lander vorbea tot 
timpul cu pilotul avionului, în timp ce Vietnamul se profila ca o 
masă întunecată în stânga lui. 

— Ding Zero Unu, când ajungi în larg semnalizează luminos, 
dacă ai cu ce. 

Lander putea să găsească echipajul de pe Phantom în apă 
după dispozitivul lor de teleghidare, dar voia ca operaţiunea să 
dureze cât mai puţin. 

— Domnule Dillon, îi zise mitraliorului de la ușă, coborâm 
puţin și întorc aparatul ca să fiți cu fața spre uscat. Serviciul 
operaţional confirmă că în zonă nu se află nicio navă de-a 
noastră. Deci orice barcă dacă nu-i din cauciuc aparține 
inamicului. 

Vocea pilotului de pe Phantom se auzea tare în căști. 

— Mixmaster, flăcările se extind și carlinga se umple de fum. 
Ne catapultăm. 

Zbieră coordonatele în căști și convorbirea se întrerupse 
înainte ca Lander să apuce să le repete pentru confirmare. 

Lander știa ce se întâmplă - cei doi membri ai echipajului 
trăgeau în jos ecranul care avea să le protejeze feţele în timpul 
catapultării, degajau apărătoarea carlingii, apoi zburau în sus în 
aerul rece, rotindu-se în scaunele de catapultare; urma 
desprinderea scaunelor, zdruncinătura și căderea precipitată 
prin întuneric în junglă. 

Îndreptă elicopterul masiv spre uscat, cu paletele elicei 
bătând aerul dens de deasupra oceanului. Avea de ales: fie să 
aștepte avioanele de acoperire ca să-și asigure protecţia, ţinând 
aproape și încercând să ia legătura cu echipajul prin radio, fie să 
acționeze. 

— Uite-i, zise copilotul arătând cu degetul. 

Lander văzu o masă de foc pe uscat, la circa doi kilometri de 
țărm, în timp ce avionul Phantom sărea în aer. Era deasupra 
plajei când recepţionă semnalul de teleghidare. Ceru intervenţia 
avioanelor de acoperire, dar nu așteptă sosirea lor. Cu luminile 
stinse, elicopterul trecu ușor peste pădurea cu coronament 
dens. 

Semnalul luminos clipi pe un drum îngust brăzdat de făgașe. 
Cei doi de la sol avuseseră inspiraţia să-i marcheze o zonă de 
aterizare. Rotorul avea loc între pâlcurile de copaci care flancau 
drumul. Dura mai puţin să aterizeze și să-i îmbarce decât să-i 


VP - 67 


ridice cu scara unul câte unul. Cobori, afundându-se între 
pâlcurile de copaci, culcând la pământ buruienile de pe 
marginea drumului, și dintr-odată noaptea se umplu de fulgere 
portocalii și carlinga sări în aer. lmproșcat cu sângele 
copilotului, se prăbuși, zvârcolindu-se nebunește, în vreme ce 
mirosul de cauciuc ars îi invada nările. 

e 

Cușca de bambus prea scurtă nu-i permitea lui Lander să se 
întindă. Mâna îi fusese zdrobită de un glonţ și durerea era 
cumplită. Majoritatea timpului delira. Cei care îl luaseră prizonier 
nu aveau cu ce să-l trateze în afară de niște sulfamidă dintr-o 
veche trusă medicală care aparținuse unui francez. Luară o 
scândură subţire de la o ladă și îi imobilizară mâna cu ea. Rana 
pulsa fără oprire. După trei zile petrecute în cușcă, Lander fu 
silit să mărșăluiască spre nord, până la Hanoi, înghiontit pe 
parcursul drumului de bărbaţii mici de statură și vânoși. Erau 
îmbrăcaţi în pantaloni negri, largi și plini de noroi și cărau puști 
automate AK-47 foarte bine întreţinute. 

În prima lună de temniţă în Hanoi, Lander ajunse în pragul 
nebuniei din cauza durerii de la mână. Impărțea celula cu un 
navigator de la aviația militară, un fost profesor de zoologie 
grijuliu pe nume Jergens. Acesta îi puse comprese reci pe mâna 
mutilată și încercă să-l consoleze pe Lander cât îi stătu în 
putință, dar Jergens fusese luat prizonier de multă vreme și el 
însuși era foarte zdruncinat. La treizeci și șapte de zile după 
sosirea lui Lander, Jergens ajunse să nu se mai poate opri din 
urlat și fu mutat din celulă. Lander plânse după plecarea lui. 

Intr-o după-amiază în a cincea săptămână, intră în celulă un 
doctor vietnamez tânăr cu o mică geantă neagră în mână. 
Lander se dădu înapoi ferindu-se de el. Fu apucat de doi 
gardieni și ţinut în timp ce doctorul îi injectă în mână un puternic 
anestezic local. Ușurarea pe care o simți era precum un 
binefăcător duș rece. In ora următoare, cât fu în stare să 
gândească, lui Lander i se propuse un târg. 

| se explică faptul că serviciile medicale din Republica 
Democrată Vietnam erau nesatisfăcătoare chiar și pentru 
tratarea propriilor răniţi. Dar, i se spuse, va veni un chirurg să-i 
opereze mâna și i se vor administra medicamente menite să-i 
aline durerea, cu condiţia să semneze o confesiune prin care își 
recunoștea propriile crime de război. Lander era conștient de 


VP - 68 


faptul că dacă bucata de carne strivită nu primea îngrijiri, avea 
să-și piardă mâna, dacă nu chiar întregul braţ. Și atunci n-o să 
mai poată zbura. Nu credea că o confesiune semnată în acele 
condiţii va fi privită cu seriozitate acasă, și chiar dacă așa ar fi 
stat lucrurile, prefera să-și salveze mâna decât să creeze o 
impresie bună. Efectul anestezicului dispărea încet-încet. 
Durerea începuse din nou să i se răspândească în braţ. 
Consimţi. 

Nu era pregătit pentru ceea ce urmă. Când văzu pupitrul din 
fața camerei pline de prizonieri stând precum elevii în clasă și 
când i se spuse că trebuia să-și citească mărturisirea în 
prezenţa lor, îngheță. 

Fu împins într-o anticameră. O mână puternică mirosind a 
pește îi acoperi gura strângându-i-o ca într-un clește, în timp ce 
un gardian aproape că îi zdrobi oasele de la mână. Era pe 
punctul de a leșina. Dădea din cap înnebunit, încercând să 
scape de mâna care-i acoperea fața. | se mai făcu o injecție, în 
vreme ce mâna îi era legată sub jachetă, ca să nu poată fi 
văzută. 

Clipind din cauza luminii, citi acompaniat de zumzetul camerei 
de filmat. 

În rândul întâi stătea un bărbat cu un cap cu pielea cicatrizată 
ca al unui vultur pleșuv. Era colonelul Ralph Dejong, ofițer 
american de rang înalt deţinut în închisoarea Plantation. 
Colonelul Dejong făcuse 258 de zile de carceră. In timp ce 
Lander își încheia confesiunea, colonelul Dejong începu dintr- 
odată să vocifereze: 

— E o minciună! 

Cât ai clipi din ochi, doi gardieni se repeziră la Dejong și-l 
târâră afară din cameră. Lander trebui să citească încheierea 
încă o dată. Dejong fu condamnat la 100 de zile de carceră cu 
rații de mâncare și apă reduse. 

Nord-vietnamezul îi operă mâna la un spital de la marginea 
Hanoiului, o clădire austeră spoită pe dinăuntru, cu paravane de 
stuf în locul geamurilor spulberate de explozii. Operația nu era o 
reușită din punct de vedere estetic. Chirurgul cu ochi înroșiţi 
care-l operă pe Lander nu avea pregătirea necesară ca să 
practice chirurgia plastică și nici prea multe medicamente la 
îndemână. Dar avea sârmă din oţel inoxidabil și fire de sutură, și 
răbdare și în cele din urmă mâna își recăpătă capacitatea 


VP - 69 


funcţională. Doctorul vorbea engleza și și-o exersă cu Lander 
făcând conversații înnebunitor de plictisitoare în timp ce lucra. 

În încercarea disperată de a găsi ceva care să-i distragă 
atenţia de la mâna care-i era operată, Lander zări în colțul sălii 
un vechi aparat de reanimare de fabricaţie franţuzească, care în 
mod cert fusese scos din uz. Era acţionat de un motor cu curent 
continuu, iar foalele îi erau umflate de un volant excentric. Abia 
respirând, se interesă de aparat. Doctorul îi spuse că se arsese 
motorul și nimeni nu știa să-l repare. 

Rotindu-și privirea prin cameră în încercarea de a uita de 
durere, Lander începu să vorbească despre rotoare și despre 
modul cum se rebobinau. Faţa îi era acoperită de broboane de 
sudoare. 

— Ai putea să-l repari? 

Fruntea doctorului era încrețită. Tocmai făcea un nod mic. Un 
nod nu mai mare decât capul unei furnici roșii, decât pulpa unui 
dinte, dar mai mare decât un soare orbitor. 

— Da. 

Lander vorbi despre sârmă de cupru și bobine, pronunţând 
întretăiat parte din cuvinte. 

— Așa, zise doctorul, deocamdată o să ne oprim aici. 

e 

Majoritatea prizonierilor de război americani se comportau de 
o manieră pe care armata americană o găsea admirabilă. 
Rezistau ani de zile până să se întoarcă acasă cu un salut 
hotărât cu mâna ţinută pieziş deasupra ochilor înfundaţi în 
orbite. Erau bărbați neclintiți, cu caractere puternice, capabili 
să-și revină după orice nenorocire. Bărbaţi înzestrați cu 
convingeri ferme. 

Colonelul Dejong se număra printre ei. Când termină de 
ispășit condamnarea la carceră și își reluă funcţia de comandant 
al prizonierilor, avea puţin peste șaizeci de kilograme. Ochii 
adânciţi în orbite aveau scânteieri roșietice, precum ochii unui 
martir reflectând focul care-l mistuie. Nu-l judecase pe Lander 
până când nu-l văzuse în celulă cu un colac de sârmă de cupru, 
rebobinând rotorul unui motor nord-vietnamez, având alături o 
farfurie cu câteva oase de pește în ea. 

Colonelul Dejong răspândi vestea și Lander fu supus legii 
tăcerii. Devenise un proscris. 

Lander nu reușise niciodată să-și pună priceperea în slujba 


VP - 70 


fragilului sistem de apărare menit să-i asigure supraviețuirea. 
Dezonorarea sa în fața celorlalţi deţinuţi, izolarea care urmă nu 
erau decât o revenire a timpurilor rele de demult. Doar Jergens îi 
vorbea, dar Jergens făcea adesea carceră fiindcă nu se putea 
opri din urlat. 

Nerefăcut după operaţie, gălbejit din cauza malariei, Lander 
oscila între cele două fațete ale personalităţii sale care nu se 
armonizau deloc: copilul, cel care ura și era urât, și bărbatul pe 
care-l crease după chipul și asemănarea a ceea ce-și dorea el să 
fie. Vechile dialoguri de odinioară reveniră, dar vocea 
bărbatului, vocea raţiunii, se dovedi mai puternică. Rezistă șase 
ani în această stare. Dar fu nevoie de ceva mai mult decât 
închisoarea pentru ca Lander să cedeze și să lase copilul din el 
să înveţe bărbatul să ucidă. De Crăciun, ultimul în captivitate, 
primi o scrisoare de la Margaret. Își găsise un serviciu, spunea 
ea. Copiii erau bine. În plic se afla și o fotografie, cu Margaret și 
fiicele lor în faţa casei. Fetele crescuseră, iar Margaret se 
îngrășase puţin. În prim-plan se vedea umbra persoanei care 
făcuse fotografia. Era atât de mare încât le cădea pe picioare. 
Lander se întrebă cine le făcuse poza și se uită la acea umbră 
mai mult decât la soţie și la copii. 

(J 

Pe 15 februarie 1973, Lander a fost escortat la bordul unui 
avion militar C-141 în Hanoi. O ordonanţă îi legă centura. Lander 
nu se uită pe hublou. 

În avion se afla și colonelul Dejong, deși era greu de 
recunoscut. În ultimii doi ani, nasul îi fusese spart și își pierduse 
dinţii din cauza bătăilor, în încercarea de a fi pentru oamenii săi 
un exemplu de necooperare cu dușmanul. Și de astă dată era 
consecvent cu sine, ignorându-l pe Lander. Lander nu lăsa să se 
vadă dacă observase sau nu acest lucru. Era sfrijit, gălbejit și în 
orice moment putea să cadă pradă frigurilor provocate de 
malarie. Doctorul militar de la bord îl ținea sub observație. Un 
cărucior cu mâncare și băutură era plimbat permanent în sus și- 
n jos pe interval. 

Câțiva ofițeri fuseseră trimiși să se îmbarce în același avion cu 
prizonierii ca să vorbească cu ei, dacă simțeau nevoia. Unul 
dintre ei stătea lângă Lander. Dar Lander nu voia să vorbească. 
Ofițerul îi arătă căruciorul cu bunătăţi. Lander luă un sanaviș și 
mușcă din el. Mestecă de mai multe ori, apoi scuipă îmbucătura 


VP -71 


în punga pentru vomat. Puse sandvișul în buzunar, apoi mai luă 
unul și-l puse și pe acela în buzunar. 

Ofițerul de lângă el ar fi vrut să-l asigure că sunt suficiente 
sandvișuri, dar se răzgândi. Îl bătu pe Lander pe umăr, însă 
acesta nu reacţionă în niciun fel. 

Baza aviatică Clark, Filipine. Fanfara și comandantul bazei 
erau pregătiţi să-i salute pe foștii prizonieri de război. Camerele 
de televiziune așteptau să înregistreze momentul. Colonelul 
Dejong trebuia să coboare primul. Mergând spre ușa avionului, îl 
văzu pe Lander și se opri. Pentru o clipă, faţa lui Dejong se 
schimonosi de ură. Lander își ridică ochii spre el și apoi își 
întoarse rapid capul. Tremura. Dejong deschise gura, apoi 
expresia feței i se înmuie abia vizibil și-și continuă drumul, 
ieșind afară în uralele mulțimii, în lumina soarelui. 

Lander fu dus la Spitalul Naval St. Alban's în Queens. Acolo 
începu să scrie un jurnal, un proiect pe care avea să-l 
abandoneze în cele din urmă. Scria foarte încet și cu mare grijă. 
Îi era teamă că dacă scria mai repede, stiloul i-o va lua înainte și 
pe hârtie va apărea ceva ce nu voia să vadă. lată primele patru 
pasaje: 


St. Alban's, 2 martie 


Sunt liber. Margaret a venit să mă vadă în fiecare zi 
în decurs de opt zile. Săptămâna aceasta am văzut-o 
de trei ori. Zilele trecute a avut de lucru la asociaţia 
automobilistică. Margaret arată bine, dar altfel față de 
vremea când eram împreună. Parcă ar fi tot timpul 
mulțumită. A adus fetele de două ori. Și azi au trecut 
pe aici. Au stat și s-au uitat la mine și la ce e prin 
cameră. Mi-am ţinut mâna sub cearșaf. Nu prea au ce 
să facă în spital. Cel mult se pot duce jos la bufet să 
bea o Cola. Ar trebui să fac rost de niște mărunțiș. De 
data asta le-a dat Margaret bani. Cred că mă 
consideră ciudat. Margaret e foarte bună și răbdătoare 
și ele o ascultă. lar l-am visat pe Gură-Spartă astă- 
noapte. Eram distrat în timp ce vorbeam cu ele astăzi. 
Margaret e cea care întreţine conversaţia. 


St. Alban's, 12 martie 


VP- 72 


Doctorii spun că am malarie cu p/asmodium 
falciparum și de aceea frisoanele nu respectă un ciclu 
regulat. Îmi dau clorochină, dar nu-și face imediat 
efectul. Azi am avut un puseu în timpul vizitei lui 
Margaret. S-a tuns scurt. Nu prea e stilul ei, în schimb 
mi-a plăcut cum miroase. M-a ţinut în braţe cât am 
avut frisonul. A fost drăgăstoasă, dar și-a întors faţa de 
la mine. Sper că nu miros urât. Poate gingiile sunt de 
vină. Mi-e teamă ca nu cumva Margaret să audă ceva. 
Sper să nu fi văzut înregistrarea. 


Vești bune. Doctorii spun că mâna mea este distrusă 
doar în proporţie de zece la sută. In mod normal n-ar 
trebui să-mi afecteze situația profesională, pilotajul. 
Mai devreme sau mai târziu, o să le arăt înregistrarea 
lui Margaret și copiilor. 


St. Alban's, 20 martie 


Jergens e într-un salon mai jos pe hol. Speră să se 
întoarcă la catedră, dar starea sănătăţii lui e foarte 
proastă. Am fost colegi de celulă exact doi ani, cred. El 
zice că a numărat 745 de zile. Și el visează diverse 
lucruri. Uneori pe Gură-Spartă. Trebuie să aibă mereu 
ușa de la salon deschisă. Carcera din ultima parte a 
detenţiei l-a doborât. Vietnamezii își închipuiseră că 
tipa dinadins noaptea în celulă. Gură-Spartă urla 
mereu la el și într-o zi l-a chemat pe generalul Poală- 
Albă. Numele lui adevărat era căpitanul Lebron Nhu, 
trebuie să țin minte asta. Jumătate francez, jumătate 
vietnamez. L-au țintuit pe Jergens la perete și l-au 
pălmuit și iată ce-a zis Jergens: 

„Diferite specii de plante și animale sunt purtătoare 
de factori letali care atunci când sunt homozigotți, 
stopează dezvoltarea într-un anume stadiu, provocând 
moartea individului. Un caz care sare în ochi este cel al 
rasei galbene de șoareci de casă, mus musculus, care 
nu se înmulţesc niciodată cum trebuie. Acest lucru ar 
trebui să te intereseze, Poală-Albă. (In acel moment au 


VP-73 


început să-l târască afară din celulă.) Dacă un șoarece 
galben se împerechează cu un șoarece ne-galben, 
jumătate din pui sunt galbeni și jumătate nu (Jergens 
se ţinea de bare în acel moment și Gură-Spartă a ieșit 
afară și l-a lovit peste degete), un raport previzibil 
dacă  împerechezi un animal de rasă galbenă 
heterozigot cu un homozigot care nu e de rasă 
galbenă, precum un agouti, un mic rozător vorace, cu 
picioare subţiri, semănând cu un iepure, dar cu urechi 
mai mici. Dacă se împerechează două animale de rasă 
galbenă, media este de doi pui galbeni și unul ne- 
galben, în timp ce raportul scontat între pui ar fi de 
unul de rasă galbenă pură la doi de rasă galbenă 
heterozigoți și unul ne-galben. (Mâinile îi sângerau și ei 
îl târau pe hol în timp ce el continua să urle.) Dar 
animalul galben homozigot moare în embrion. Acela 
ești tu, Poală-Albă. Orătania târâtoare cu picioare 
scurte și strâmbe se comportă genetic precum 
șoarecele galben”. 

Jergens a fost ţinut șase luni în carceră pentru acest 
discurs și și-a pierdut dinţii din cauza mâncării pe care 
a primit-o. Scrijelise pe scândurile priciului povestea 
asta cu șoarecele galben pe care obișnuiam s-o citesc 
după ce l-au luat din celulă. 

N-o să mă mai gândesc la chestia asta. Ba da, o să 
mă gândesc. Pot să mi-o spun mie, printre altele. 
Trebuie să ridic salteaua să văd dacă cineva care a 
fost aici înaintea mea n-a zgâriat ceva pe scândurile 
patului. 


St. Alban's, 1 aprilie, 1973 


Peste patru zile o să fiu externat. l-am spus lui 
Margaret. O să schimbe tura la asociația 
automobilistică ca să poată veni să mă ia. Trebuie să- 
mi ţin firea, acum că sunt mai puternic. Am sărit în sus 
astăzi când Margaret mi-a spus că a aranjat să 
schimbe mașinile. Mi-a zis că a comandat mașina mai 
mare în decembrie, deci e deja un fapt împlinit. Ar fi 
trebuit să aștepte. Aș fi putut face o afacere mai bună. 


VP - 74 


Ea a zis că dealerul i-a făcut o ofertă excelentă. Arăta 
mulțumită de sine. Dacă aș avea un raportor, o nivelă, 
tabele de navigaţie și o sfoară, aș putea calcula în ce 
dată suntem fără calendar. Soarele bate în fereastra 
mea timp de o oră. Bucăţile de lemn care despart 
ochiurile de geam proiectează o cruce pe perete. Știu 
ora, precum și latitudinea și longitudinea la care se 
află spitalul. Aceste date plus unghiul soarelui mi-ar 
indica data. Aș putea să fac calculul pe perete. 


Întoarcerea lui Lander a fost dificilă pentru Margaret. În 
absenţa lui, începuse să-și construiască o altă viață cu alți 
oameni și și-a întrerupt-o ca să-l aducă pe el acasă. Probabil că 
l-ar fi părăsit dacă ar fi venit acasă după ultima lui misiune din 
1968, dar n-a vrut să intenteze acţiune de divorț cât timp era în 
închisoare. Incerca să fie corectă și nu admitea să-l părăsească 
atâta vreme cât era bolnav. 

Prima lună a fost cumplită. Lander era foarte nervos, iar 
pastilele nu-l ajutau întotdeauna. Nu suporta ușile încuiate, nici 
măcar noaptea, și se plimba prin casă după miezul nopţii ca să 
se asigure că erau deschise. Se ducea la frigider de douăzeci de 
ori pe zi ca să verifice dacă era plin cu mâncare. Copiii se purtau 
respectuos cu el, dar discutau despre oameni pe care el nu-i 
cunoștea. 

Işi recăpăta forțele încetul cu încetul și vorbea despre 
reluarea serviciului activ. Fișele de la Spitalul St. Alban's arătau 
că luase în greutate peste șapte kilograme în primele două luni. 
Din documentele avocatului guvernamental pentru procese 
penale de la Departamentul Marinei reiese că Lander a fost 
convocat pentru o audiere cu ușile închise pe 24 mai spre a 
răspunde acuzațiilor de colaboraţionism care-i fuseseră aduse 
de colonelul Ralph DeJong. 

In stenograma audierii se menţionează faptul că proba 
numărul șapte, un film de propagandă nord-vietnamez, a fost 
prezentată în timpul audierii și că imediat după aceea a urmato 
pauză de cincisprezece minute, timp în care reclamatul a părăsit 
sala. Ulterior, au fost audiate atât declaraţia reclamantului, cât 
și cea a colonelului DeJong. 

Stenograma a două ședințe de audiere consemnează că 
acuzatul s-a adresat comisiei de audiere folosind apelativul 


VP-75 


„mamă”. Ulterior, aceste citate au fost considerate de comisia 
de expertiză drept erori de transcriere petrecute în stenogramă. 

Ținând seama de referințele excepţionale ale acuzatului 
înainte de capturarea sa și de decorația primită pentru misiunea 
de salvare a echipajului avionului doborât, cea care dusese la 
prinderea sa, ofiţerii din comisia de audiere au manifestat 
indulgență. 

Într-un memorandum anexat la stenogramă colonelul Dejong 
spune că la dorinţa expresă a Departamentului Apărării de a 
evita publicitatea negativă privind conduita necorespunzătoare 
a prizonierilor de război, este de acord să renunţe la acuzații 
„pentru binele general al armatei”, dacă Lander își înainta 
demisia. 

Alternativa la demisie era Curtea Marţială. Lander nu credea 
că va suporta să vadă din nou înregistrarea. 

Un exemplar al demisiei lui din Marina Statelor Unite a fost 
anexat la stenogramă. 

Lander era în stare de șoc când a părăsit sala de audiere. Se 
simțea de parcă i se retezase un picior. Trebuia să-i spună cât 
de curând ce se întâmplase lui Margaret. Deși nu făcuse 
niciodată referire la pelicula aceea, avea să-și dea seama care a 
fost motivul demisiei lui. Merse la întâmplare prin Washington, o 
figură solitară în acea zi luminoasă de primăvară, arătând 
impecabil în uniforma pe care n-avea s-o mai poarte nicicând. 
Filmul se derula la infinit în creierul lui, cu singura deosebire că 
nu se știa cum în locul uniformei de prizonier de război purta 
pantaloni scurţi. Se așeză pe o bancă lângă Elipsă. Nu era prea 
departe de podul care ducea la Arlington și de râu. Se întreba 
dacă cioclul o să-i încrucișeze mâinile pe piept. Se întreba dacă 
putea lăsa un bilet în care să ceară ca mâna sănătoasă să fie 
așezată deasupra. Avea însă îndoieli că biletul se va menţine 
intact în buzunar. Se uita ţintă la Monumentul Washington fără 
să-l vadă cu adevărat. Îl zărea prin vârtejul de imagini al unui 
sinucigaș, în timp ce monumentul se înălța drept în mijlocul 
cercului luminos ca obiectivul unei lunete telescopice. Ceva se 
mișcă în raza lui vizuală, traversând cercul luminos, deasupra și 
în spatele mirei de vizare. Era dirijabilul argintiu din copilăria lui, 
balonul Aldrich. Dincolo de vârful nemișcat al monumentului, îl 
vedea săltând lin contra vântului și Lander apucă cu mâna 
capătul băncii ca și cum ar fi fost cârma de profunzime. Balonul 


VP - 76 


vira din ce în ce mai repede acum că prindea vânt dinspre 
tribord, plutind puţin în derivă în timp ce zumzăia deasupra lui. 
Speranţa pogori în sufletul lui Lander prin aerul limpede al zilei 
de primăvară. 

Compania Aldrich fu bucuroasă să-l primească pe Michael 
Lander. Chiar dacă oficialii companiei știau că timp de 98 de 
secunde figura lui apăruse pe ecranele televizoarelor 
denunțându-și ţara, nu au făcut niciodată vreo referire la acest 
lucru. Considerau că Lander era un pilot excelent și asta conta 
în primul rând. 

Tremură jumătate de noapte înaintea zborului de probă. 
Margaret era plină de presimţiri rele în timp ce-l conduse cu 
mașina la aerodromul aflat la opt kilometri de casa lor. N-avea 
de ce să fie îngrijorată. Lander se transforma pe măsură ce se 
apropia de dirijabil. Sentimentul acela de demult puse stăpânire 
pe el și îl revigoră, lăsându-i mintea liniștită și mâinile ferme. 

Pilotajul părea să fie o terapie excelentă pentru Lander, și 
chiar era pentru o parte din el. Dar mintea lui era articulată 
precum bățul de coada îmblăciului și pe măsură ce își recăpăta 
încrederea în sine, jumătatea de creier căreia sentimentul de 
încredere îi dădea echilibru amplifica puterea loviturii primite de 
cealaltă jumătate. Umilinţa îndurată în Hanoi și Washington 
persista încă și mai teribilă în mintea lui în toamna și iarna lui 
1973. Contrastul dintre imaginea de sine și felul în care fusese 
tratat deveni mult mai mare și mai respingător. 

Încrederea în forțele proprii nu-l susținu în perioadele de 
restriște. Transpira abundent, avea coșmaruri și continua să fie 
impotent. Noaptea era momentul când copilul din el, cel plin de 
ură, alimentată de suferinţa lui, îi vorbea în șoaptă bărbatului. 

— la zi, ce alt rău ti-a mai pricinuit? Margaret se zvârcolește în 
somn, așa-i? Crezi că a călcat strâmb cât timp ai fost plecat? 

— Nu. 

— Ești un fraier. Întreab-o. 

— N-am nevoie s-o întreb. 

— Esti un dobitoc nevolnic! 

— Ține-ți gura! 

— În timp ce tu tipai în celulă, ea se hârjonea cu cine ştie 
cine. 

— Nu! Nu, nu, nu, nu, nu! 

— Întreab-o! 


VP - 77 


O întrebă într-o seară rece spre sfârșitul lui octombrie. Ochii ei 
se umplură de lacrimi și ieși din cameră. Oare era sau nu 
vinovată? Gândul că îi fusese necredincioasă începu să-l 
obsedeze. Îl întrebă pe farmacist dacă Margaret își cumpărase 
regulat anticoncepţionalele în ultimii doi ani și acesta îi răspunse 
că nu era treaba lui. Stând întins lângă ea după încă o încercare 
nereușită de a face dragoste, și-o imagină făcând sex cu alţi 
bărbaţi. Uneori bărbaţii din viziunile lui erau Buddy Ives și Junior 
Atkins, unul deasupra lui Margaret, celălalt așteptându-și rândul. 

Învăţă s-o evite când era furios și bănuitor și-și petrecea 
uneori serile clocind în minte tot felul de gânduri în atelierul din 
garaj. Alteori încerca să poarte conversații superficiale cu ea, 
prefăcându-se interesat de amănuntele legate de activitatea ei 
zilnică sau de ceea ce făcuseră copiii la școală. 

Margaret se lăsă păcălită de însănătoșirea lui fizică și de 
reușita lui profesională. Presupunea că se simte bine. Il asigură 
că impotenţța va trece cu timpul. li spuse că ofițerul de la Marină 
care-i oferise consultanţă vorbise cu ea despre acest lucru 
înainte de venirea lui acasă. Margaret folosise cuvântul 
impotenţă. 

Primul tur cu balonul în primăvara lui 1974 se limită la 
Northeast, deci Lander nu trebui să plece de acasă. Al doilea 
urma să-l ducă pe Coasta de Est până în Florida. Avea să 
lipsească trei săptămâni. Niște prieteni ai lui Margaret 
organizară o petrecere în seara dinaintea plecării lui și-i invitară 
și pe ei. Lander părea bine dispus. Insistă să meargă la 
petrecere. 

Era o întrunire agreabilă la care participau opt cupluri. Câţiva 
dansau. Lander nu se apropie de ringul de dans. Vorbind 
precipitat în timp ce fruntea îi era lac de sudoare, le povesti 
câtorva soţi nevoiţi să-l asculte despre sistemele de supape 
pentru controlul volumului de gaz cu care erau echipate 
dirijabilele. Margaret îi întrerupse discursul ca să-i arate curtea 
casei. Când reveniră, se discuta despre fotbalul profesionist. 
începu să vorbească, reînnodând firul expunerii despre 
aparatele de zbor. 

Margaret dansă de două ori cu gazda. A doua oară, bărbatul îi 
tinu o clipă mâna într-a sa după ce se opri muzica. Lander îi 
privea. Discutau în șoaptă. Lander știa că vorbeau despre el. Se 
lansă în explicaţii exhaustive despre curbura învelișului la 


VP - 78 


dirijabile, în timp ce persoanele care îl ascultau stăteau cu 
privirile pironite în pahare. Margaret era foarte atentă să nu se 
remarce, se gândi el. Dar o vedea cum captează interesul 
bărbaţilor ca și când le-ar fi absorbit atenţia prin toţi porii. 

Turbat de mânie, nu scoase o vorbă în mașină în drum spre 
casă. 

Erau în bucătărie, și în cele din urmă Margaret nu-i mai putu 
suporta tăcerea: 

— De ce nu începi să urli și să termini odată cu povestea 
asta? zise ea. Dă-i drumul și spune ce gândești. 

Pisoiul lui Margaret intră în bucătărie și se frecă de picioarele 
ei. Femeia îl luă în brațe, de teamă ca nu cumva Lander să-i dea 
un șut. 

— Spune-mi ce-am făcut, Michael. Ne distram, nu? 

Era atât de drăguță. Dovada vinovăţiei lui Margaret o 
reprezenta însuși farmecul ei. Lander nu zise nimic. Se apropie 
de ea cu iuțeală, privind-o drept în față. Margaret nu se dădu 
înapoi. N-o lovise niciodată, nu putea s-o lovească. Lander 
apucă pisoiul și se duse la chiuvetă. Aruncă pisoiul în 
dispozitivul pentru evacuarea gunoiului înainte ca Margaret să-și 
dea seama ce voia să facă. Femeia se repezi la chiuvetă și se 
agăţă de braţele lui în timp ce Lander puse în funcţiune 
dispozitivul. Margaret auzi pisoiul până ce mecanismul de tăiere 
îi reteză picioarele și ajunse la măruntaie. Şi-n tot acest timp, 
Lander nu-și desprinse privirea de pe chipul ei. 

Țipetele ei îi treziră pe copii. Margaret dormi în camera lor în 
acea noapte și-l auzi pe Lander plecând de acasă imediat după 
ce se lumină de ziuă. 

Lander îi trimise flori din Norfolk. O sună din Atlanta, dar ea 
nu răspunse la telefon. Voia să-i spună că suspiciunile lui erau 
rodul unei imaginaţii bolnave. li scrise o scrisoare lungă din 
Jacksonville, cerându-i iertare fiindcă fusese crud și nedrept și 
nebun și asigurând-o că nu se va mai purta așa niciodată. 

In a zecea zi a turului care trebuia să dureze trei săptămâni, 
exact când copilotul manevra dirijabilul spre locul de aterizare, o 
pală puternică de vânt prinse balonul și-l izbi de vehiculul de 
întreţinere, rupându-i învelitoarea. Balonul urma să rămână la 
sol o zi și o noapte pentru reparaţii. Lander nu putea suporta să 
stea atâta timp într-o cameră de motel, fără nicio veste de la 
Margaret. 


VP - 79 


Luă avionul spre Newark. Dintr-un magazin din Newark care 
vindea animale de companie, cumpără un superb pisoiaș 
persan. Ajunse acasă în miezul zilei. Înăuntru era liniște, copiii 
plecaseră în tabără. Văzu mașina lui Margaret parcată lângă 
casă. Ceainicul fierbea la foc mic. O să-i dea pisoiul și o să-i 
spună că-i pare rău, apoi se vor îmbrăţișa și ea avea să-l ierte. 
Scoase pisoiul din cutie și-i îndreptă funda de la gât. Urcă 
scările. 

Străinul stătea întins pe canapea, iar Margaret era deasupra 
lui, cu sânii săltându-i-se în ritmul mișcării ei sincopate. Lander 
scoase un răcnet și abia atunci îl văzură. Urmă o luptă scurtă. 
Lander nu-și recăpătase încă toată forța, iar străinul era solid, 
rapid și speriat. Il lovi pe Lander la tâmplă de două ori cu putere 
și fugi din casă împreună cu Margaret. 

Lander stătea pe podeaua din camera de joacă a copiilor, cu 
spatele lipit de perete. Gura-i era deschisă și sângera, iar ochii 
păreau lipsiţi de orice expresie. Ceainicul șuieră ascuţit timp de 
o jumătate de oră. Lander nu făcu nicio mișcare și când apa se 
evaporă complet, casa se umplu cu miros de metal ars. 

e 

Un soi ciudat de ușurare poate surveni atunci când durerea și 
mânia depășesc capacitatea minţii cuiva de a le face față, dar 
acest lucru presupune ca o parte din persoana respectivă să 
moară. 

Un rictus însângerat se ivi pe faţa lui Lander când simţi cum în 
el moare voinţa. Se gândi că sufletul acelei părți din el îi ieșise 
pe gură și pe nas, ca un fir de fum plutind pe un suspin. Apoi 
răsuflă ușurat. Se terminase. O, Doamne, se terminase! Pentru 
jumătate din el. 

Ceea ce mai rămăsese din bărbatul Lander avea să mai 
zvâcnească de durere, avea să mai tresară spasmodic așa cum 
se întâmplă cu picioarele brotăceilor azvărliţi în tigaie, avea să 
mai strige după alinare. Dar niciodată de-acum înainte n-o să 
mai simtă dinţii furiei împlântându-i-se în inimă. Niciodată furia 
n-o să-i mai smulgă inima din piept și să i-o ţină pulsând în fața 
ochilor. 

Ceea ce mai rămăsese din el putea convieţui cu mânia, 
pentru că fusese plămădit din mânie, și mânia era mediul lui și 
prolifera în el precum mamiferele pe uscat. 

Se ridică și își spălă faţa și, când plecă de acasă și se întoarse, 


VP - 80 


în Florida, se simțea stăpân pe sine. Mintea îi era la fel de rece 
precum sângele unei reptile. Nu se mai auzeau niciun fel de 
dialoguri în capul lui. Nu mai exista decât o singură voce. 
Bărbatul funcționa perfect deoarece copilul avea nevoie de el, 
avea nevoie de mintea lui ca un brici și de degetele 
îndemânatice. Spre a-și găsi propria ușurare. În crimă, crimă, 
crimă și iar crimă. Și moarte. 

Nu știa încă ce-o să facă, dar în cele din urmă după ce stătu 
suspendat deasupra stadioanelor săptămâni în șir, îi veni ideea. 
Și când știu ce avea de făcut, căută mijloacele să-și pună planul 
în aplicare, și înainte de a le descoperi, apăru Dahlia. lar Dahlia 
auzi o parte din aceste lucruri și intui în linii mari restul. 

Era beat când îi povestise cum îi găsise pe Margaret și pe 
amantul ei în casă, apoi deveni violent. Dahlia îl izbi cu muchia 
palmei în spatele urechii, lăsându-l inconștient. În dimineaţa 
următoare, Lander nu-și aminti că fata îl lovise. 

Dahlia avu nevoie de două luni ca să pună stăpânire pe el, 
două luni în care îl ascultă, îl urmări construind, plănuind și 
pilotând, și-i ţinu companie noaptea. 

Când fu sigură că e pregătit, îi spuse lui Hafez Najeer toate 
aceste lucruri, iar Najeer aprecie favorabil planul. 

Acum, când explozibilii se aflau la bordul cargoului Leticia, în 
largul oceanului, îndreptându-se spre Statele Unite cu o viteză 
constantă de 12 noduri, întregul proiect era periclitat de 
trădarea căpitanului Larmoso, poate chiar a lui Benjamin Muzi. 
să fi scotocit Larmoso lăzile la solicitarea lui Muzi? Poate că Muzi 
se hotărâse să păstreze banii care-i fuseseră plătiţi în avans, să-i 
denunțe pe Lander și pe Dahlia autorităţilor și să vândă p/asticul/ 
în altă parte. In acest caz, nu puteau risca să ridice explozibilii în 
doc la New York. Trebuiau să intre în posesia plasticului în timp 
ce vasul era în largul oceanului. 


VP - 81 


6. 


Barca semăna destul de bine cu una obișnuită, o 
ambarcațiune îngrijită pentru pescari amatori, cu lungimea de 
unsprezece metri și jumătate, menită să înfrunte torente, și fiind 
destinată indivizilor plini de bani, dar cu puţin timp liber la 
dispoziţie. În fiecare weekend în perioada sezonului estival, o 
mulţime de astfel de bărci se îndreaptă spre est, transportând 
bărbaţi burtoși, îmbrăcaţi în bermude, spre apele adânci din 
largul coastei orașului New Jersey, unde-și caută prada peștii cei 
mari. 

În plină eră a bărcilor din fibră de sticlă și aluminiu, această 
costisitoare ambarcaţiune, deopotrivă frumoasă și robustă, 
fusese construită din lemn și pardosită cu două rânduri de 
scânduri din mahon adus din Filipine. Chiar și suprastructura era 
din lemn, dar nu se observa, pentru că o mare parte din 
lemnăria lăcuită fusese acoperită cu vopsea. Lemnul este un 
material greu detectabil de radar. 

Două puternice diesele turbo erau înghesuite în camera 
motoarelor, iar spaţiul rezervat pentru masă și relaxare în 
bărcile normale fusese în mare măsură sacrificat pentru a face 
loc unor cantităţi suplimentare de combustibil și apă. Aproape 
toată vara, proprietarul bărcii o folosea în Caraibe, făcând 
contrabandă cu hașiș și marijuana pe care le lua din Jamaica și 
le ducea în Miami la lumina lunii. larna se retrăgea în nord și 
închiria barca, dar nu pescarilor. Taxa era de 2000 de dolari pe 
zi, în schimbul cărora proprietarul nu punea niciun fel de 
întrebări în legătură cu scopul în care urma să fie folosită, la 
această sumă adăugându-se un acont exorbitant ca garanţie. 
Lander își ipotecase casa ca să facă rost de acont. 

Barca deja alimentată cu combustibil se afla într-un hangar la 
capătul unui șir de dane părăsite în satul Toms River în 
apropiere de golful Barnegat. 

Pe 12 noiembrie la 10:00 dimineaţa, Lander și Dahlia sosiră la 
hangar într-o dubiţă închiriată. Cădea o burniţă rece și danele 
erau pustii. Lander deschise ușile duble ale hangarului care 
dădeau spre uscat și intră cu mașina în marșarier până când 


VP - 82 


ajunse la doi metri distanţă de pupa bărcii. Dahlia scoase o 
exclamație admirativă la vederea ambarcaţiunii, dar Lander nu-i 
dădu nicio atenţie, preocupat să se asigure că aveau tot ce le 
trebuia. În următoarele douăzeci de minute cărară la bord tot 
felul de echipamente, mai mulţi colaci de parâme, un catarg 
subţire, două puști cu ţeavă lungă, o pușcă cu ţeava retezată de 
numai patruzeci și cinci de centimetri, o pușcă de calibru mare, 
o platformă mică fixată pe patru flotoare, hărţi maritime care se 
adăugau la mormanul de hărţi aflate la bord și câteva pachete 
îngrijit ambalate ce cuprindeau masa lor de prânz. 

Lander ancoră fiecare obiect atât de bine încât nimic n-ar fi 
căzut din barcă, chiar dacă ar fi fost întoarsă cu fundul în sus și 
zgâlţâită. Apăsă cu un pocnet un întrerupător de pe peretele 
hangarului și ușa mare dinspre apă se ridică scârțâind, lăsând să 
intre lumina cenușie a zilei de iarnă. Urcă pe puntea de 
comandă. Întâi se auzi huruind motorul diesel dinspre babord, 
apoi cel dinspre tribord, și un fum albăstrui se ridică în hangarul 
întunecos. Lander săgeta cu privirea aparatura de bord în timp 
ce motoarele se încălzeau. 

La semnalul lui Lander, Dahlia desfăcu parâmele de la pupa și 
se apropie de Michael, la comandă. Acceleră puţin, și apa se 
umflă ca un mușchi la pupa, gurile de eșapament inundate de 
apă prinseră a bolborosi, iar prova bărcii își făcu drum în ploaia 
de afară. 

După ce părăsiră Toms River, Lander și Dahlia se mutară în 
cabina încălzită unde se afla centrul de comandă auxiliar, 
pregătindu-se să străbată Golful Barnegat și apoi să iasă în larg. 
Vântul bătea dinspre nord, învolburând ușor suprafaţa apei. 
Tăiară apa fără probleme, în timp ce ștergătoarele măturau 
alene picăturile fine de ploaie de pe parbriz. Nu era nicio altă 
barcă în larg cât vedeau cu ochii. Limba de nisip care proteja 
golful abia se zărea prin ceața dinspre babord, iar de cealaltă 
parte deslușiră un coș de fum la capătul lui Oyster Creek. 

În mai puţin de o oră ajunseră la gura golfului. Vântul își 
schimbase direcția spre nord-est și în golf apa. Se unduia sub 
acţiunea rafalelor îndepărtate. Lander râse când fură izbiţi de 
primele valuri mari ale Atlanticului care se spărgeau în picături 
fine în prova bărcii. Urcaseră din nou la staţia de comandă de 
sus, aflată în aer liber, și stropii reci le înțepau feţele. 

— În larg n-or să fie valuri așa de mari, zise Lander, în timp ce 


VP-83 


Dahlia își ștergea faţa cu dosul mâinii. A 

Fata își dădea seama că Lander savura momentul. li plăcea să 
simtă barca sub picioare. Forţa aceea fluidă, generoasă, care te 
purta cu sine avea trăinicia unei stânci. Roti încet cârma dintr-o 
parte în alta, pentru a modifica unghiul de înaintare a bărcii, 
solicitându-și la maximum simţul mișcării ca să-și dea seama de 
modul cum acţionează aceste forţe schimbătoare asupra bărcii. 
Pământul se îndepărta tot mai mult, iar Farul Barnegat licărea 
undeva la tribord. 

Lăsară în urmă burniţa și pătrunseră în lumina apoasă a 
soarelui de iarnă. Privind înapoi, Dahlia zări pescărușii din înaltul 
cerului, al căror alb imaculat contrasta cu norii cenușii adunaţi în 
spatele lor, amintindu-i de un episod asemănător deasupra 
plajei din Tir, de pe vremea când era copil și stătea pe nisipul 
cald, cu picioarele mici și bronzate ascunse sub tivul rupt al 
rochiei. De bună seamă cutreierase prea multe culoare ciudate 
din mintea lui Michael Lander. Se întreba dacă Muhammad Fasil 
va influența în vreun fel relaţia lor, în cazul în care Fasil era încă 
în viaţă, așteptându-i cu explozibilii acolo în larg, dincolo de raza 
de nouăzeci de stânjeni marine a orizontului. Trebuia să 
vorbească imediat cu Fasil. Era necesar ca Fasil să înțeleagă 
anumite lucruri ca să nu facă o greșeală fatală. 

Când se întoarse cu fața spre larg, îl văzu pe Lander stând pe 
scaunul de pe comandă, cu o mână pe timonă, și cu ochii ațintiți 
asupra ei. Aerul mării o îmbujorase și ochii îi străluceau. Se 
legăna odată cu mișcarea bărcii, gulerul hainei din blană de oaie 
îi învăluia faţa și blugii i se mulau pe coapse. Lander, care avea 
sub control două motoare diesel de mare putere, făcând o 
treabă la care se pricepea de minune, își dădu capul pe spate și 
râse prelung. Era un râs adevărat, o surpriză pentru Dahlia. Nu-l 
auzise de prea multe ori râzând astfel. 

— Eşti o femeie bombă, știai? zise el, ștergându-și ochii cu 
dosul degetelor. 

Ea se uită în jos la punte, apoi își ridică din nou capul, 
zâmbitoare, străpungându-l cu privirea. 

— Hai să punem mâna pe plasticul acela. 

— Da, zise Lander, dând aprobator din cap. Tot plasticul din 
lume. 

Ținu cap compas o sută zece grade, doar o idee spre nord la 
est, dată fiind compensarea busolei, apoi îl schimbă cu încă cinci 


VP - 84 


grade spre nord, când geamandurile cu clopot și sirenă în larg 
de Barnegat îi indicară deriva produsă de vânt. Valurile care 
veneau acum dinspre babord erau mult mai blânde. Doar un jet 
mic de stropi fini ţâșnea peste bord în timp ce barca își croia 
drum înainte. Undeva dincolo de linia orizontului, cargoul 
aștepta, în mijlocul mării neospitaliere. 

Se opriră în cursul după-amiezii, iar Lander stabili poziţia în 
care se aflau cu ajutorul radiogoniometrului. Făcu acest lucru 
din timp, pentru a evita distorsiunile radio care aveau să apară 
la apusul soarelui, și făcu punctul navei cu foarte mare atenţie, 
luând trei relevmente și punându-le pe hartă, după care notă 
meticulos orele și distanţele cu cifre mici. 

În timp ce se îndreptau în viteză spre est către punctul „X” de 
pe hartă, Dahlia pregăti cafeaua în bucătărie, ca supliment la 
sandvișurile pe care le luaseră cu ei, apoi strânse totul de pe 
tejghea. Cu fâșii mici de bandă adezivă, fixă pe tejghea un 
foarfece chirurgical, bandaje pentru compresă, trei seringi de 
unică folosință cu morfină și o seringă cu Ritalin. Puse un set de 
atele de-a lungul muchiei tejghelei și le fixă cu o fâșie de bandă 
adezivă. 

Ajunseră aproape de punctul de întâlnire, mult dincolo de 
calea maritimă Barnegat-Ambrose care mergea spre nord, cu o 
oră înainte de apusul soarelui. Lander își verifică poziţia cu 
radiogoniometrul și făcu o ușoară corecție luând-o spre nord. 

Întâi văzură fumul, o pată la orizont spre est. Apoi două 
puncte mai jos, pe măsură ce se contura suprastructura 
cargoului. Curând se văzu tot corpul navei, scoțând ușor aburi. 
Soarele apunea la sud-vest în spatele lui Lander, în timp ce 
barca se îndrepta în viteză spre vas. Totul se petrecea exact 
cum plănuise. Va inspecta vasul protejat de lumina soarelui și 
orice individ de pe vas echipat cu pușcă cu lunetă de vizare va fi 
orbit de lumina asfințitului. 

Reduse motoarele, barca încetini îndreptându-se spre cargoul 
prăpădit, în timp ce Lander îl studia cu binoclul. La un moment 
dat văzu două fanioane de semnalizare ridicându-se pe saula de 
semnale de la babord. Reuși să descifreze un „X” scris cu 
culoare albă pe un fond albastru și dedesubt un diamant roșu pe 
un fond alb. 

— M.F., citi Lander. 

— Asta e. Muhammad Fasil. 


VP - 85 


Mai erau patruzeci de minute până la apusul soarelui. Lander 
decise să profite de acest lucru. Cum nu se vedea niciun alt vas 
în zonă, era mai bine să riște și să transfere plasticul pe lumină 
decât să se confrunte cu cine știe ce probleme pe cargou după 
căderea întunericului. În plus, cât mai era lumină, el și Dahlia 
puteau ţine puntea navei în bătaia armelor. 

Dahlia desfășură fanionul Delta. Barca se mișca încet, 
apropiindu-se din ce în ce mai mult de vas, în timp ce 
eșapamentul bolborosea. Dahlia și Lander își puseră măștile 
improvizate din ciorapi. 

— Pușca cea mare, zise Lander. 

Fata îi dădu arma și Lander deschise geamul parbrizului din 
faţa lui și așeză pușca pe panoul de comandă, cu ţeava pe 
puntea de la prova. Era un Remington automat de calibru 12 cu 
țeavă lungă, cu accelerator, încărcat cu alice de vânat mare. 
Lander știa că i-ar fi fost imposibil să tragă cu precizie dintr-o 
barcă aflată în mișcare. El și Dahlia repetaseră figura asta de o 
mulțime de ori. Dacă Fasil pierduse controlul navei și cei de pe 
vapor aveau să deschidă focul asupra lor, Lander va riposta 
ciuruind pupa și apoi se va retrage la adăpost în lumina soarelui, 
în vreme ce Dahlia va descărca asupra celor de pe cargou 
cealaltă pușcă cu ţeavă lungă și apoi carabina, când distanţa 
dintre cele două ambarcaţiuni se va mări. 

— Nu te chinui încercând să nimerești pe cineva, fiindcă n-o 
să reușești din cauza tangajului bărcii, îi spusese Lander. E de- 
ajuns să le șuiere cât mai multe gloanţe pe la urechi ca să 
înceteze focul. 

Abia după aceea își aminti că ea avea mai multă experiență 
decât el în mânuirea armelor mici. 

Cargoul se roti încet și puse în pană cu valurile aproape la 
travers. De la mai puţin de trei sute de metri, Lander văzu doar 
trei bărbaţi pe punte și un singur om de cart la comandă. Unul 
dintre bărbaţi alergă la saula de semnale și cobori fanioanele de 
două ori, în semn de confirmare pentru fanionul Delta pe care îl 
ridicase Dahlia. Ar fi fost mai ușor să folosească radioul, dar 
Fasil nu putea fi simultan și pe punte, și în cabina unde se afla 
radioul. 

— Cel cu șapca albastră e Fasil, zise Dahlia, luând binoclul de 
la ochi. 

Când Lander ajunse la mai puţin de o sută de metri, Fasil 


VP - 86 


vorbi cu cei doi bărbaţi de lângă el. Bărbaţii manevrară gruia 
unei bărci de salvare peste bord și apoi rămaseră cu mâinile la 
vedere pe balustradă. 

Lander puse motoarele la neutru și se duse la pupa să arunce 
baloanele de acostare la tribord, apoi urcă pe puntea de 
comandă ţinând în mână pușca cu ţeavă scurtă. 

Se părea că Fasil deţinea controlul asupra navei. Lander văzu 
că purta un revolver la brâu. Probabil că ordonase echipajului să 
părăsească puntea, cu excepţia ofițerului secund și a unuia din 
oamenii lui. Dungile de rugină de pe părțile laterale ale 
vaporului căpătaseră un luciu portocaliu în lumina asfinţitului. 
Lander manevră barca sub bordul de sub vânt al vasului, în timp 
ce Dahlia îi aruncă o parâmă marinarului. Acesta dădu să lege 
barbeta de un tachet de pe punte, însă Dahlia clătină din cap. 
Bărbatul înțelese și trecu parâma pe după tachet, apoi zvârli 
capătul înapoi. Ea și Lander repetaseră atent această procedură 
și fata legă la un tachet prova, legătură care putea fi aruncată 
imediat de pe ambarcaţiunea mai mică. Cu cârma la unghi 
maxim de ieșit la larg, motoarele ţineau barca cu pupa lipită de 
navă. 

Fasil reambalase explozibilul din plastic în pachete care 
cântăreau fiecare circa douăsprezece kilograme. Patruzeci și opt 
de pachete erau stivuite pe punte lângă el. Baloanele de 
acostare scrâșneau frecându-se de partea laterală a cargoului, 
în timp ce barca se înălța și se lăsa pe valurile mai domolite din 
bordul ferit de vânt al vaporului. O scară fu aruncată peste 
bordul Leticiei. 

Fasil strigă la Lander: 

— Ofiţerul secund o să coboare la voi. Nu e înarmat. Vă poate 
ajuta să depozitaţi pachetele. 

Lander dădu aprobator din cap și bărbatul se lăsă în jos pe 
scară. Incerca să nu se uite la Dahlia sau la Lander, care arătau 
sinistru cu măștile pe faţă. Folosind gruia bărcii de salvare ca o 
macara de marfa în miniatură, Fasil și marinarul coborâră o 
plasă de încărcare cu primele șase pachete și armele automate 
învelite în pânză groasă. Din cauza mișcărilor bărcii era dificil să 
apreciezi exact momentul în care trebuia desprinsă încărcătura 
din cârlig și la un moment dat Lander și ofiţerul secund se 
duseră de-a dura. Când în cockpit erau deja douăsprezece 
pachete, opriră descărcarea și cei trei bărbaţi din barcă 


VP - 87 


depozitară marfa în cabina de la prova. Lander abia se abţinea 
să nu desfacă un pachet ca să vadă plasticul. Explozibilul îi 
ardea mâinile. Urmară apoi alte douăsprezece pachete și 
continuară tot așa. Cei trei care lucrau în barcă erau leoarcă de 
transpiraţie în pofida frigului de afară. 

Strigătul omului de cart de pe punte fu aproape înghiţit de 
vânt. Fasil se întoarse și-și duse mâinile pâlnie la urechi. 
Bărbatul făcea semne și arăta într-o anumită direcţie. Fasil se 
aplecă peste balustradă și le strigă celor de jos: 

— Se apropie ceva dinspre est. Mă duc să văd ce e. 

În mai puţin de cincisprezece secunde fu pe podul suspendat 
și smulse binoclul din mâna omului de cart înspăimântat. Se 
întoarse pe punte într-o clipă, luptându-se cu plasa de încărcare, 
zbierând peste bord: 

— E albă cu o dungă lângă prova. 

— Paza de coastă, zise Lander. La ce distanţă se află? 

— La vreo opt kilometri și se apropie în viteză. 

— Daţi marfa jos, fir-ar al dracului! 

Fasil îl plesni pe marinarul de lângă el și-i puse mâinile pe 
palan. Plasa burdușită cu ultimele douăsprezece pachete de 
explozibil se legănă deasupra mării și căzu brusc, făcând 
frânghiile să scârțâie în scripeţi. Plasa căzu în cockpit cu o 
izbitură puternică și fu imediat ancorată. 

Pe puntea cargoului, Muhammad Fasil se întoarse spre 
marinarul asudat. 

— Stai la balustradă cu mâinile la vedere. 

Omul fixa cu privirea orizontul și părea să-și țină respiraţia în 
timp ce Fasil încălecă balustrada. 

Ofiţerul secund din cockpit nu-și putea lua ochii de la Fasil. 
Arabul îi întinse un sul de bancnote și-și scoase revolverul, 
apropiind gura ţevii de buza de sus a bărbatului. 

— Ai făcut treabă bună. Tăcerea e sănătate curată. Mă 
înţelegi? 

Bărbatul vru să dea din cap în semn de confirmare, dar fu 
împiedicat de pistolul proptit sub nasul lui. 

— Și acum, mergi în pace. 

Omul se căţără pe scară repede ca o maimuţă. Dahlia desfăcu 
iute parâma de la prova. 

În tot acest timp, faţa lui Lander păstră o expresie aproape 
meditativă. Îi ceruse minţii sale să treacă în revistă toate 


VP - 88 


posibilităţile, pe baza datelor pe care le deţinea. 

Cei de pe vedeta de patrulare, care se apropia din partea 
cealaltă a vaporului, nu-l puteau vedea încă. Probabil că 
vederea cargoului stârnise curiozitatea celor de la Paza de 
coastă, asta dacă nu cumva fuseseră avertizaţi de cineva. 
Vedetă de patrulare! Șase în apele astea, toate cu lungimea de 
douăzeci și cinci de metri, prevăzute cu două motoare diesel de 
1600 cai putere, capabile să atingă 20 de noduri. Radar SPB-5 
Sperry-Rand, echipaj de opt oameni. O mitralieră cu calibrul 
de.50 și un aruncător de mine de 81 mm. Lander se gândi la un 
moment dat să declanșeze un incendiu la bordul cargoului, 
forțând vedeta de patrulare să se oprească pentru a da ajutor. 
Nu, ofițerul secund l-ar acuza de piraterie și s-ar stârni un 
tămbălău imens. In zonă ar fi trimise avioane de urmărire și 
unele au echipamente cu infraroșii care ar detecta căldura 
emisă de motoarele bărcii. Vine noaptea. Cinci ore de beznă, 
până la răsăritul lunii. Fuga era mai sănătoasă. 

Lander reveni brusc la realitate. Durase cinci secunde să 
chibzuiască ce avea de făcut. 

— Dahlia, montează reflectorul. 

Acceleră brusc, răsuci barca aproape în loc descriind o curbă 
înspumată în timp ce se îndepărta de cargou. O luă spre uscat, 
cale de patruzeci de mile, cu motoarele mugind ambalate la 
maxim. O pulbere fină de apă le ţâșnea în față în timp ce 
despicau în viteză valurile nu prea mari ale oceanului. Cu toată 
încărcătura,  șalupa reușea să înainteze cu aproape 
nouăsprezece noduri. Vedeta era doar o idee mai rapidă. Lander 
avea de gând să facă în așa fel încât cargoul să rămână între el 
și vedetă cât mai mult timp posibil. Strigă la Fasil care era în 
cockpit: 

— Urmărește lungimea de 2182 kiloherţi. 

Era frecvenţa internaţională în radiotelefonie pentru situații 
de pericol și „frecvenţa de apel” utilizată pentru contactele 
iniţiale dintre nave. 

Cargoul rămăsese acum departe în spatele bărcii, dar chiar în 
timp ce se uitau la el, apăru vedeta, tot în spatele navei, dar 
înaintând în viteză, ridicând un uriaș val la prova. Uitându-se 
peste umăr, Lander văzu prova șalupei virând ușor până ce 
ajunse exact pe direcţia lui. 

Fasil se cățără pe scară până ce capul îi ajunse deasupra 


VP - 89 


nivelului punţii de comandă. 

— Ne ordonă să oprim. 

— Dă-i în mă-sa. Schimbă pe frecvenţa Pazei de coastă. E 
marcată pe scală. Să vedem dacă cer întăriri. 

Cu luminile de navigaţie stinse, barca gonea spre ultima rază 
de lumină a apusului. În spatele lor, cu graţioasa prova albă 
licărind în lumina amurgului, vedeta Pazei de coastă îi urmărea 
neobosită ca un terrier. 

Dahlia prinsese deja reflectorul radar neactivat de balustrada 
punţii. Era un ansamblu realizat din tije de metal pe care îl 
cumpărase cu 12 dolari dintr-un magazin cu articole pentru 
iahting și care acum vibra în timp ce barca gonea pe valurile 
oceanului. 

Lander o trimise jos să verifice dacă totul era bine amarat. Nu 
voia să se desprindă ceva în zgâlţăiala pe care avea s-o suporte 
barca. Dahlia verifică întâi cockpitul și apoi continuă până la 
cabina în care Fasil se uita încruntat la staţia radio. 

— Nimic deocamdată, zise el în arabă. De ce aţi pus 
reflectorul radar? 

— Paza de coastă ne-a văzut oricum, răspunse Dahlia, 
urlându-i în ureche ca să se facă auzită în barca ce sărea din val 
în val. Când căpitanul șalupei o să vadă că urmărirea continuă și 
pe întuneric, o să-l pună pe operatorul radar să ne repereze și 
să ne ia urma cât încă mai e lumină - apoi, după ce se lasă 
întunericul, n-o să mai fie nicio problemă să identifice pe ecran 
semnalul care vine de la noi. 

Lander îi explicase amănunţit toate aceste lucruri. 

— Reflectorul acela creează un semnal puternic, distinct faţă 
de interferențele care apar din cauza valurilor. Exact ca acela 
produs de o ambarcaţiune de metal. 

— Este... 

— Ascultă-mă, zise Dahlia precipitat, aruncându-și privirea 
spre puntea de comandă de deasupra lor. Să nu cumva să te 
porţi familiar cu mine sau să mă atingi, ai înţeles? Trebuie să 
vorbeşti doar în engleză în prezența lui. Acasă la el să nu urci 
niciodată la etaj. Și să nu-l iei niciodată prin surprindere. Îţi spun 
toate astea în interesul misiunii. 

Faţa lui Fasil era luminată de jos în sus de cadranul staţiei de 
radio, iar ochii îi luceau în orbitele încercănate. 

— Pentru misiune, atunci, tovarășă Dahlia. O să mă supun 


VP - 90 


atâta timp cât își face treaba. 

Dahlia dădu din cap. 

— In caz contrar, s-ar putea să afli foarte repede cât de bine 
știe să-și facă treaba, zise ea, dar cuvintele se pierdură în 
vuietul vântului în timp ce urca la pupa. 

Se lăsase deja întunericul. Nu se zărea decât lumina slabă a 
busolei de pe comandă, vizibilă doar pentru Lander. Vedea clar 
luminile de navigaţie roșii și verzi ale vedetei de patrulare și 
conul puternic de lumină al reflectorului scrutând întunericul. 
Estimă că șalupa avea avantajul unei viteze cu circa jumătate 
de nod în plus față de el, iar el se afla cu vreo patru mile și 
jumătate în fața ei. Fasil urcă lângă el. 

— Au informat serviciul vamal prin radio în legătură cu Leticia. 
Zic că n-au nevoie de ajutor să pună mâna pe noi. 

— Spune-i Dahliei că e timpul. 

Navigau în viteză spre căile maritime obișnuite. Lander știa că 
echipajul vedetei nu putea să-l vadă, dar cu toate acestea 
șalupa urma fiecare schimbare de curs oricât de mică pe care o 
făcea el. Aproape că simţea fasciculul radarului în spatele lui. Ar 
fi fost mai bine dacă erau niște nave prin zonă... Excelent! La 
babord apărură luminile albe de poziţie ale unui vapor și pe 
măsură ce minutele treceau, deveneau vizibile luminile de 
navigaţie. Era un cargou care se îndrepta spre nord și brăzda 
oceanul destul de rapid. Lander schimbă ușor cursul ca să 
treacă la distanţă cât mai mică pe sub prova lui. Vizualiză în 
minte ecranul radarului vedetei de coastă, luminiţele verzi 
aruncând licăriri pe fața operatorului care vedea cum imaginea 
de dimensiuni mari a cargoului și cea mică a bărcii converg, 
semnalele strălucind intens la fiecare baleiere. 

— Pregătește-te, îi strigă el Dahliei. 

— Să mergem, îi zise ea lui Fasil. 

Bărbatul nu puse niciun fel de întrebări. Traseră cu toţii mica 
platformă cu flotoare aflată departe de explozibilii bine ancorati. 
Fiecare flotor era alcătuit dintr-un butoi de circa douăzeci de litri 
și fiecare avea o gaură cât un vârf de ac în partea de sus și un 
ventil obișnuit în partea de dedesubt. Dahlia aduse catargul din 
cabină și reflectorul radar de pe comandă. Prinseră reflectorul în 
vârful catargului și fixară catargul într-un locaș pe platformă. 
Ajutată de Fasil, legă o funie de vreo doi metri în partea de 
dedesubt a platformei, de care atașară o greutate masivă de 


VP-91 


plumb. Își ridicară ochii și văzură luminile cargoului spânzurând 
aproape deasupra lor și prova vasului semănând cu o stâncă. 
Trecură de el într-o clipită. 

Virând mult spre nord, Lander se uită în spate peste pupa să 
menţină cargoul între ei și nava de patrulare: în acel moment 
semnalele de pe radar se suprapuseseră, nava mai înaltă 
ecranând barca lui Lander și făcând-o invizibilă pe radar. 

Estimă distanţa dintre el și vedetă. 

— Deschideţi ventilele la jumătate. 

O clipă mai târziu opri motoarele. 

— Peste bord. 

Dahlia și Fasil coborâră platforma plutitoare peste bord, cu 
catargul pendulând puternic până ce greutatea care atârna 
dedesubtul platformei o stabiliză precum chila unei nave, 
menţinând reflectorul radar mult deasupra apei. Mașinăria se 
clătină din nou în timp ce Lander ambală motoarele îndreptând 
barca, acum invizibilă pe radar, direct spre sud. 

— Operatorul radar n-o să știe dacă reflectorul semnalează 
prezența ambarcațiunii noastre sau dacă navigăm pe lângă 
cargou, de partea cealaltă a sa, zise Fasil. Cât o să plutească? 

— Cincisprezece minute cu ventilele deschise pe jumătate, 
zise Dahlia. O să se scufunde înainte ca șalupa să ajungă în 
zonă. 

— Și-atunci or să urmărească vaporul care se duce spre nord 
să vadă dacă nu navigăm pe lângă el? 

— Posibil. 

— Pot să ne vadă acum? 

— Nu, dacă ţinem seama de faptul că e vorba de o barcă de 
lemn aflată la distanţă. Nici măcar vopseaua nu e pe bază de 
plumb. În plus, vor fi niște interferenţe de la siajul stârnit de 
vapor. Ne va ajuta și zgomotul motoarelor sale, dacă șalupa o să 
se oprească să asculte. Nu știm încă dacă au mușcat momeala. 

De pe comandă, Lander privea luminile vedetei. Vedea cele 
două lumini albe de poziţie și lumina roșie de navigaţie de la 
babord. Dacă se întorcea spre el, avea să vadă și lumina verde 
de la tribord. 

Dahlia era acum lângă el și împreună urmăriră luminile 
șalupei. Se zărea doar lumina roșie și apoi, pe măsură ce 
distanţa crescu, nu mai deslușiră decât luminile albe de poziţie, 
apoi nimic, doar din când în când câte un fascicul de lumină 


VP - 92 


sondând întunericul în sus, când reflectorul șalupei o lua razna 
la impactul cu câte un val. Lander simţi că pe pod mai era 
cineva. 

— Grozavă treabă, zise Muhammad Fasil. 

Lander nu-i răspunse. 


VP - 93 


7. 


Maiorul Kabakov avea ochii înroșiţi și era nervos. Funcţionarii 
de la biroul din New York al Serviciului de imigrare și 
naturalizare se deprinseseră să-l menajeze de când stătea 
acolo, zi de zi, studiind în arhiva poliţiei fotografiile unor arabi 
rezidenţi în Statele Unite. 

Dosarele de mărimea unor registre care se adunaseră 
mormane pe lângă el conţineau în total o sută treizeci și șapte 
de mii de fotografii și detalii. Era hotărât să le parcurgă pe 
toate. Nutrea convingerea că, dacă femeia se afla în misiune în 
State, mai întâi și-ar fi construit o acoperire. Dosarul despre 
„arabii suspecți” ţinut în secret de Serviciul de imigrare conţinea 
date despre puţine femei și niciuna nu semăna cu cea din 
dormitorul lui Hafez Najeer. Serviciul estima că pe coasta 
Atlanticului trăiau înjur de optzeci și cinci de mii de arabi care 
intraseră în ţară ilegal pe parcursul timpului și care nu figurau în 
niciun fel de dosare oficiale. Majoritatea lor erau slujbași 
mărunți; lucrau neștiuţi de nimeni, nu deranjau pe nimeni și 
rareori ajungeau în vizorul poliţiei. II obseda ideea că femeia ar 
putea să facă parte dintre ei. Plictisit, întoarse încă o pagină. Era 
o femeie, Katherine Ghalib. Se ocupa de copii retardaţi în 
Phoenix. Avea cincizeci de ani și-și arăta vârsta. 

Un funcţionar stătea în coasta lui. 

— Domnule maior, vă caută cineva la telefon în birou. 

— Foarte bine. Nu te-atinge de afurisitele astea de dosare. 
Altfel, o să-mi pierd șirul. 

Sam Corley îl suna din Washington. 

— Cum merge? 

— Nimic până acum. Am de verificat vreo optzeci de mii de 
arabi. 

— Am primit un raport de la Paza de coastă. S-ar putea să nu 
fie nimic important, dar ieri după-amiază una din vedetele lor a 
observat o barcă de mare putere lângă un cargou libian, în larg 
faţă de Jersey. Barca a părăsit zona când s-au îndreptat spre ea 
să vadă despre ce e vorba. 

— Ieri? 


VP - 94 


— Da. Se întorceau acasă după ce participaseră la stingerea 
unui incendiu declanșat pe o navă. Cargoul venea de la Beirut. 

— Unde-i vaporul acum? 

— Sechestrat în Brooklyn. Căpitanul nu e pe vas. Nu știu încă 
toate detaliile. 

— Și barca? 

— Le-a scăpat din cauza întunericului. 

Kabakov înjură birjărește. 

— De ce au așteptat atâta până să ne spună? 

— Să mor dacă știu, dar asta e. O să sun la vama de acolo să 
aflu mai multe. 

e 

Mustafa Fawzi, ofiţer secund pe Leticia și căpitan interimar, 
stătu o oră de vorbă cu ofițerii de la vamă în mica sa cabină, 
fluturându-și mâinile în aerul plin de fumul înţepător al ţigărilor 
lui turcești. 

Da, barca se apropiase de vapor, le spuse Fawzi. Era în pană 
de combustibil și ceruse ajutor. | l-a dat, așa cum cere legea 
mării. Descrise vag barca și pe cei din ea. Și sublinie că 
evenimentul avusese loc în apele internaţionale. Nu, nu accepta 
de bunăvoie ca nava să fie percheziţionată. Conform legilor 
internaţionale, nava era teritoriu libian și răspunderea îi revenea 
lui acum după nenorocirea care se abătuse asupra lor atunci 
când comandantul Larmoso căzuse peste bord. 

Vama nu dorea să genereze un conflict cu guvernul libian, 
mai ales în contextul situaţiei incendiare din Orientul Mijlociu. 
Ceea ce văzuse Paza de coastă n-ar fi constituit un motiv 
suficient de întemeiat ca să justifice emiterea unui mandat de 
percheziţie. Fawzi promise să dea o declaraţie în legătură cu 
accidentul în care fusese implicat Larmoso și ofițerii de la vamă 
părăsiră vasul, urmând să aibă o întâlnire cu oficiali de la 
Departamentul Justiţiei și Departamentul de Stat. 

Fawzi bău o sticlă de bere din proviziile defunctului căpitan și 
căzu într-un somn adânc pentru prima dată după multe zile. 

e 

Se făcea că o voce îl chema pe Fawzi de undeva de departe. Îi 
repeta numele pe un ton baritonal, plimbându-i un obiect prin 
fața ochilor. Fawzi se trezi și-și ridică mâna ca să-și protejeze 
ochii de lumina orbitoare a lanternei. 

— Bună seara, Mustafa Fawzi, zise Kabakov. Te rog ţine-ţi 


VP - 95 


mâinile deasupra cearșafului. 

Sergentul Moșevski, profilându-se uriaș în spatele lui Kabakov, 
aprinse lumina dând un bobârnac în întrerupător. Fawzi se ridică 
în fund și imploră ajutorul lui Dumnezeu. 

— Stai pe loc, zise Moșevski ținând un cuţit sub urechea lui 
Fawzi. 

Kabakov își trase un scaun și se așeză lângă marginea 
patului. Își aprinse o ţigară. 

— Ți-aș fi recunoscător dacă am avea o discuţie amicală. Eşti 
de acord? 

Fawzi dădu aprobator din cap și Kabakov îi făcu semn lui 
Moșevski să se îndepărteze. 

— Deci, Mustafa Fawzi, o să-ţi explic cum o să mă ajuţi fără 
să-ţi asumi niciun risc. Vezi tu, n-o să ezit să te ucid dacă nu 
cooperezi, dar n-am niciun motiv s-o fac în cazul în care mă 
ajuţi. E foarte important să înţelegi acest lucru. 

Cuprins de nerăbdare, Moșevski dădu să vorbească: 

— Întâi lasă-mă să lămuresc... 

— Nu, nu, zise Kabakov ridicând mâna. Vezi tu, Fawzi, de 
multe ori când ai de-a face cu oameni mai puţin inteligenţi decât 
tine, e nevoie să stabilești unu: că vei avea de suportat dureri 
cumplite și vei fi mutilat îngrozitor dacă n-o să-mi faci pe plac; și 
doi: că vei primi o recompensă extraordinară dacă îmi ești de 
ajutor. Amândoi știm care e de obicei recompensa. 

Kabakov scutură scrumul ţigării cu vârful degetului mic. 

— În mod normal, l-aș lăsa pe prietenul meu să-ţi rupă mâinile 
înainte de-a începe discuția. Dar vezi tu, Fawzi, n-ai nimic de 
pierdut dacă-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat aici. Se știe că 
n-ai cooperat cu vama. Colaborarea ta cu mine va fi secretul 
nostru. 

Zvârli pe pat actul de identitate israelian. 

— Mă ajuţi? 

Fawzi se uită la legitimaţie și înghiţi în sec. Nu scoase o vorbă. 

Kabakov se ridică suspinând. 

— Sergent, mă duc afară să iau o gură de aer. Poate că 
Mustafa Fawzi vrea o gustare. Cheamă-mă după ce-și termină 
de mâncat testiculele. 

Se întoarse spre ușa cabinei. 

— Familia mea e în Beirut. 

Fawzi nu putea să-și controleze vocea. Cum stătea pe 


VP - 96 


jumătate dezbrăcat în cușetă, Kabakov îi vedea inima bătând ca 
un ciocan în trupul slăbănog. 

— Bineînţeles, zise Kabakov. Și sunt sigur că a fost supusă la 
tot soiul de ameninţări. Minte-i pe cei de la vamă cum vrei. Dar 
nu pe mine, Fawzi. Nu există loc unde să te poţi ascunde. Nici 
aici, nici acasă, în niciun port din lume. Îți respect familia, 
înţeleg aceste lucruri și te voi acoperi. 

— Libanezul l-a omorât pe Larmoso în Azore, începu Fawzi. 

Moșevski detesta tortura. Și știa că și lui Kabakov îi displăcea. 
Moșevski se abţinu cu greu să zâmbească în timp ce cerceta 
cabina. De fiecare dată când Fawzi șovăia, Moșevski se oprea 
din lucru, aruncându-i o căutătură încruntată, încercând să pară 
dezamăgit fiindcă nu era lăsat să-l spintece. 

— Descrie-l pe libanez. 

— Slab, de înălțime medie. Avea o tăietură pe față, care 
făcuse crustă. 

— Ce era în pachete? 

— Nu știu. Allah mi-e martor că nu știu. Libanezul le-a 
ambalat după ce le-a scos din cutii în partea de la prova a calei. 
N-a dat voie nimănui să se apropie de ele. 

— Câţi bărbaţi erau în barcă? 

— Doi. 

— Descrie-i. 

— Unul era înalt și zvelt, celălalt mai mic. Purtau măști. Mi-era 
frică, nu m-am uitat la ei. 

— În ce limbă vorbeau? 

— Cel înalt vorbea englezește cu libanezul. 

— E posibil ca cel mic să fi fost o femeie? 

Arabul se înroși la faţă. Nu voia să admită că-i fusese frică de 
o femeie. Așa ceva era de neconceput. 

— Libanezul avea armă. Te-a ameninţat că le poate face rău 
rudelor tale; din cauza asta ai cooperat cu ei, Fawzi, zise 
Kabakov blând. 

— Cel mic putea fi o femeie, recunoscu Fawzi în cele din 
urmă. 

— l-ai văzut mâinile când umbla cu pachetele? 

— Avea mănuși. Dar la ceafă sub mască avea o umflătură, 
care putea fi părul. Și mai e și chestia cu fundul. 

— Fundul? 

— Era rotunjit, știi, mai lat decât al unui bărbat. Să fi fost un 


VP - 97 


băiat mai bine făcut? 

Moșevski, care scormonea prin frigider, se servi cu o sticlă de 
bere. În spatele sticlei era ceva. Scoase obiectul și i-l dădu lui 
Kabakov. 

— Convingerile religioase îl obligau pe căpitanul Larmoso să 
țină obiecte de cult în frigider? întrebă Kabakov, punând 
statueta zgâriată a Madonei în faţa lui Fawzi. 

Fawzi se uită la ea cu repulsia pe care musulmanii o au faţă 
de reprezentările religioase, iar pe faţa lui se citea o sinceră 
nedumerire. Adâncit în gânduri, Kabakov mirosi statuia și o 
zgârie cu unghia. Plastic. Larmoso știuse ce era, dar nu prea 
multe despre proprietăţile ei, cugetă el. Căpitanul se gândise că 
mai Sigur era să ţină plasticul la rece, la fel ca restul 
explozibilului din cală. N-ar fi trebuit să-și facă atâtea probleme, 
își spuse Kabakov. Răsuci statueta în mâini. Dacă au făcut 
atâtea eforturi să mascheze plasticul astfel, înseamnă că iniţial 
plănuiseră să-l introducă în ţară prin vamă. 

— Adu-mi registrele vasului, zise Kabakov iritat. 

Lui Fawzi nu-i luă prea mult timp să găsească certificatul de 
încărcătură și conosamentul. Apă minerală, piei de animale 
admise la import, tacâmuri... Asta era: trei lăzi cu statuete 
religioase. Făcute în Taiwan. Importate de Benjamin Muzi. 

e 

Din Brooklyn Heights, Muzi văzu cum Leticia își croia cu greu 
drum spre portul New York, escortată de vedeta Pazei de 
coastă. Înjură în mai multe limbi. Ce naiba făcuse Larmoso? Muzi 
se năpusti spre o cabină telefonică în cea mai mare viteză, cam 
cu patru kilometri pe oră. Se mişca cu demnitatea unui elefant, 
picioarele sale vădind aceeaşi grație surprinzătoare proprie 
pachidermelor. 

Gabaritul îl împiedică să intre în cabina telefonică, dar ajunse 
cu mâna la discul telefonului și formă numărul. Sună la Serviciul 
de căutare și salvare al Pazei de coastă, dându-se drept reporter 
de la El Diario-La Prensa. Tânărul plin de solicitudine de la 
centrul de comunicaţii al Pazei îi furniză detaliile spicuite din 
comunicațiile radio în legătură cu Leticia, căpitanul dat dispărut 
și urmărirea bărcii rapide. 

Muzi rulă pe autostrada rapidă Brooklyn-Queens care dădea 
spre docuri. La dana de lângă Leticia, văzu polițiști de la 
autoritatea portuară și de la vamă. Respiră ușurat când constată 


VP - 98 


că nici pe cargou, nici pe vedetă nu fluturau fanioanele cu 
însemnul roșu în coadă de rândunică botezat Bravo, care 
avertizează că la bord se află încărcătură periculoasă. Fie că 
autorităţile nu descoperiseră încă explozibilul, fie că cei din 
barcă luaseră plasticul de pe vapor. Dacă echipajul bărcii 
preluase explozibilul avea ceva timp la dispoziţie, ţinând seama 
de canoanele legii. Autorităţile aveau nevoie de zile în șir ca să 
inventarieze încărcătura de pe Leticia și să stabilească exact ce 
marfă lipsea. Presimţea că o să aibă mari probleme cu legea. 

Ceva nu era în ordine. Nu conta cine se făcuse vinovat, căci 
tot el va fi tras la răspundere. Avea un sfert de milion de dolari 
în bani arabi depuși într-o bancă din Olanda și angajatorii lui nu 
vor accepta niciun fel de scuze. Dacă luaseră plasticul de pe 
navă înainte să ajungă în port, își închipuiseră probabil că era 
hotărât să-i trădeze, că îi trădase deja. Ce făcuse dobitocul 
acela de Larmoso? Indiferent ce se întâmplase, Muzi știa că nui 
se va acorda șansa de a-și dovedi nevinovăția. Cei din 
Septembrie Negru îl vor ucide cu prima ocazie. Era clar că 
trebuia să se pensioneze înainte de vreme. 

Din cutia de valori depozitată într-o bancă din Manhattan, 
Muzi luă un teanc gros de bancnote și o serie de registre de 
tranzacţii bancare. Unul dintre ele purta numele celei mai vechi 
și mai prestigioase bănci din Olanda. Indica un sold de două 
sute cincizeci de mii de dolari, depuși toți o dată și pe care-i 
putea retrage numai el. 

Muzi oftă. Ce bine-ar fi fost să fi încasat și tranșa a doua de 
două sute cincizeci de mii de dolari la livrarea p/asticului! Era 
sigur că luptătorii din gherilă or să ţină banca din Olanda sub 
observaţie pentru o vreme. Facă ce-or vrea. O să-și transfere 
contul la altă bancă și-o să-și ia banii de acolo. 

Alte obiecte personale, care nu erau în cutia de valori, îi 
dădeau acum bătăi de cap. Pașapoartele. Ani de zile le ţinuse la 
bancă, dar după ultima călătorie în Orientul Mijlociu le lăsase 
acasă, în mod cu totul nejustificat. Trebuia să se ducă după ele. 
Apoi o să ia avionul de la Newark spre Chicago, pe urmă va 
pleca la Seattle și de acolo până la Londra. Oare unde obișnuia 
Farouk să ia masa la Londra? Muzi, care-i admira enorm bunul- 
gust și stilul, era hotărât să afle acest amănunt. 

Muzi nu intenţiona să se întoarcă la birou. N-aveau decât să-l 
interogheze pe grec. Ignoranţa lui o să-i lase cu gura căscată. 


VP - 99 


Era foarte probabil ca trupele de gherilă să-i fi pus și casa sub 
observație. Dar nu pentru mult timp. Aveau alte priorităţi în acel 
moment. Ar fi fost o prostie să se grăbească acasă. Lasă-i să 
creadă că-și luase deja zborul. 

Se duse la un motel în West Side și semnă în registru cu 
numele Chesterfield Pardue. Puse la răcit în chiuveta din baie 
douăsprezece sticle de Perrier. Il trecu un frison scurt, din cauza 
încordării nervoase. Simţea o dorinţă teribilă să se așeze în cada 
uscată și să tragă draperia de la duș, dar renunță de teamă că 
fundul lui mare o să-i rămână înţepenit în cadă, cum i se mai 
întâmplase odată în Atlantic City. 

Frisonul îi trecu și se întinse în pat, cu mâinile împreunate pe 
burdihanul imens, uitându-se încruntat în tavan. Ce dobitoc 
fusese să se încurce cu ticăloșii ăia din gherilă! Toţi slăbănogii și 
bădăranii ăia pe care nu-i interesa nimic altceva în afară de 
politică. Beirutul îi adusese necazuri și altă dată, în 1967, când 
falimentul Băncii Intra îi afectase fondul de pensie. S-ar fi 
pensionat deja dacă n-ar fi survenit acel incident. 

Fusese la un pas să-și recupereze banii când apăruse oferta 
de la arabi. Suma exorbitantă pe care o ceruse pentru aducerea 
explozibilului în ţară i-ar fi rezolvat problemele financiare. De 
aceea se hotărâse să riște. Oricum, erau de ajuns și jumătate 
din banii primiţi de la luptătorii din gherilă. 

Visa să se retragă la vila lui mică și luxoasă de lângă Neapole, 
unde n-avea de urcat scări incomode. Aștepta acest moment de 
multă vreme. 

Începuse cariera ca mus pe cargoul A/i Bey. La şaisprezece 
ani, obligaţia de a urca scara dintre punți era deja o corvoadă 
pentru el din cauza constituţiei sale masive. In 1938, când A/; 
Bey ajunse în New York, Muzi aruncă o privire asupra orașului și 
părăsi vasul într-o clipită. Cum vorbea fluent patru limbi și se 
pricepea la cifre, găsi repede o slujbă în Brooklyn, pe partea 
dinspre țărm, ca inspector la un depozit ținut de un turc pe 
nume Jahal Bezir, un tip aproape diabolic de abil, care făcuse o 
grămadă de bani pe piaţa neagră în timpul celui de-al doilea 
război mondial. 

Spre surprinderea sa, Bezir nu l-a prins niciodată furând. Prin 
1947, Muzi îi ţinea contabilitatea lui Bezir și, pe măsură ce 
trecea timpul, bătrânul se bizuia tot mai mult pe el. 

Mintea turcului rămase lucidă, dar treptat reveni la turca pe 


VP - 100 


care o vorbea în copilărie, dictându-i lui Muzi corespondența în 
limba maternă și lăsându-l apoi pe el să facă traducerea. Bezir îi 
cerea să citească traducerile, dar dacă era vorba de mai multe 
scrisori, uneori nu știa pe care dintre ele o ţinea în mână. Acest 
lucru îl contrarie pe Muzi. Bătrânul avea vederea bună. Nu era 
nici pe departe senil. Vorbea engleza fluent. Câteva investigații 
discrete îi confirmară lui Muzi bănuială că Bezir nu mai știa să 
citească. De la biblioteca publică află o mulţime de lucruri 
despre afazie. Bătrânul suferea fără doar și poate de această 
boală. Muzi se gândi multă vreme la întorsătura pe care o 
luaseră lucrurile. Apoi începu să facă mici tranzacţii valutare la 
bursele străine, folosind banii turcului, fără știința sau aprobarea 
lui. 

Fluctuaţia banilor de după război îi aduse profit lui Muzi. 
Singura excepţie fu o perioadă cumplită de trei zile când un 
cartel de jucători la bursă făcu să scadă valoarea titlurilor 
deţinute de armata din Masqat (capitala Omanului), în timp ce 
Muzi avea zece mii de certificate de acţionar cumpărate la 7 
cenți pentru o liră sterlină. Acel incident l-a costat trei mii de 
dolari americani din propriul lui buzunar, dar la vremea aceea 
Muzi își putea deja permite o astfel de pierdere. 

Intre timp, îl încântase pe Bezir proiectând un cablu de 
andocare gol în interior pentru a aduce hașiș în ţară. Când turcul 
muri, niște rude depărtate veniră să pună mâna pe afacerea lui 
ca s-o facă praf și pulbere. Muzi rămase cu șaizeci și cinci de mii 
de dolari pe care-i câștigase din tranzacţii valutare și câteva 
relații excelente în lumea contrabandiștilor. Atât și era de ajuns 
ca să devină un dealer pentru orice marfă din care ieșeau bani, 
cu excepţia drogurilor puternice. Heroina i-ar fi putut aduce un 
profit astronomic, dar Muzi s-a ferit de tentaţia acestor bani 
câștigați rapid. Nu voia să fie condamnat pentru tot restul vieţii. 
N-avea de gând să-și asume riscurile pe care le implica o astfel 
de afacere și nu-i plăceau persoanele care se ocupau cu traficul 
de heroină. Hașișul era cu totul altceva. 

Prin 1972, secţiunea Jihaz al-Rasd a organizaţiei Al Fatah era 
vârâtă până-n gât în contrabanda cu hașiș. Mulţi din sacii de 
jumătate de kilogram pe care Muzi îi cumpăra în Liban purtau 
marca lor, un fedain cu un pistol mitralieră în mână. Prin relaţiile 
sale din lumea contrabandei cu hașiș Muzi reușise să predea 
scrisoarea americanului, și tot ei îl abordaseră ca să introducă 


VP - 101 


plasticul în SUA. 

În lunile din urmă, Muzi renunţase la comerțul cu haşiş și 
începuse să-și lichideze rând pe rând celelalte afaceri din 
Orientul Mijlociu. Voia s-o facă treptat, fără să creeze dificultăţi 
altora. Potenţialii dușmani ar fi putut deveni un obstacol în calea 
pensionării lui timpurii și a nesfârșitelor mese luate pe terasa 
vilei sale cu vedere spre golful orașului Neapole. Acum povestea 
asta cu Leticia îi punea în pericol tot planul. Probabil că trupele 
de gherilă îi puneau la îndoială loialitatea fiindcă încerca să se 
retragă din afacerile din Orientul Mijlociu. De asemenea, 
Larmoso trebuie să fi auzit că își lichida afacerile în zonă și 
probabil era nerăbdător și pregătit să profite de șansa de a intra 
în pâine pe cont propriu. Indiferent ce făcuse Larmoso, îi 
speriase rău de tot pe arabi. 

Muzi știa că se putea descurca perfect în Italia. Trebuia doar 
să-și asume un mare risc aici, în New York, și pe urmă era liber. 
Întins pe patul de motel, așteptând momentul potrivit pentru 
următoarea mișcare, cu stomacul ghiorăindu-i de foame, Muzi își 
imagină că lua masa la Lutece. 

e 

Kabakov ședea pe un furtun de grădină încolăcit, tremurând 
din tot corpul. Un curent de aer rece fluiera prin șopronul de 
scule de deasupra depozitului, dar acesta era un loc ideal de 
pândă de unde se vedea casa lui Muzi de peste drum. Bărbatul 
somnoros care se uita pe fereastra de pe una din laturile barăcii 
desfăcu un baton de ciocolată și începu să o ronţăie zgomotos. 
El și ceilalţi doi membri ai echipei de incursiune tactică pe care-i 
contactase la telefon se deplasaseră aici într-o dubiţă închiriată. 

N-avuseseră cum să evite drumul dificil de cinci ore pe 
autostradă, pentru că bagajul echipei ar fi stârnit mult interes la 
aeroport când ar fi trecut prin detectorul cu raze X - pistoale 
mitralieră, puști cu lunetă, grenade. Alt membru al echipei era 
pe acoperișul unei clădiri de vizavi. Cel de-al treilea se afla 
împreună cu Moșevski la biroul lui Muzi. 

Israelianul somnoros îi oferi lui Kabakov niște ciocolată. 
Acesta clătină din cap și continuă să supravegheze casa cu 
binoclul, scrutând cu privirea prin crăpătura din ușa 
întredeschisă a șopronului. Kabakov se întreba dacă făcuse bine 
că nu-i spusese lui Corley și nici celorlalţi oficiali americani 
despre Muzi și statuia Madonei. Pufni pe nas. Evident că 


VP - 102 


procedase corect. În cel mai bun caz, americanii l-ar fi lăsat să 
discute cu Muzi în anticamera vreunei secţii de poliţie, în 
prezenţa avocatului. Așa, o să vorbească cu Muzi în condiţii mai 
favorabile, numai dacă nu-l omorâseră deja arabii. 

Muzi își avea domiciliul pe o stradă primitoare, mărginită de 
copaci, în zona Cobble Hill din Brooklyn. În clădirea placată cu 
gresie unde locuia existau patru apartamente. Al lui era cel mai 
mare de la parter. Avea o singură intrare prin faţă și Kabakov 
știa în mod sigur că pe acolo va intra, dacă urma să vină acasă. 
judecând după hainele imense din dulapul lui, Muzi era mult 
prea gras ca să încapă pe fereastră. 

Kabakov spera să-și termine treaba repede, dacă Muzi avea 
să-i dea un fir în afacerea cu explozibilii. O să-i spună lui Corley 
după ce se va încheia totul. Se uită la ceas cu ochii roșii de 
oboseală: 7:30 dimineaţă. Dacă Muzi n-avea să apară în timpul 
zilei, trebuia să facă de pază cu schimbul, pentru ca oamenii lui 
să poată dormi. Kabakov își tot repetase că Muzi o să vină, în 
cele din urmă. Pașapoartele importatorului - trei, pe nume 
diferite - erau la Kabakov, în buzunarul de la piept al sacoului. 
Le găsise la o percheziţie sumară a camerei lui Muzi. Ar fi 
preferat să aștepte în apartament, dar știa că pe Muzi pericolul 
cel mai mare îl pândea pe stradă și voia să ocupe o poziţie de 
unde să-l poată acoperi. 

Scrută încă o dată ferestrele de vizavi. Într-un apartament 
dintr-o clădire din stânga fu ridicat storul. Kabakov privi cu 
atenţie. O femeie stătea la fereastră în furou. Când se întoarse, 
văzu în spatele ei un copil așezat la masa din bucătărie. 

Pe trotuar se vedeau acum câţiva navetiști matinali, încă 
palizi de nesomn, grăbindu-se spre staţia de autobuz de pe 
strada Pacific aflată în apropiere. Kabakov deschise cu o 
plesnitură pașapoartele lui Muzi și-i studie faţa grasă pentru a 
cincizecea oară. Avea crampe la picioare și se ridică să și le 
întindă. Aparatul de emisie-recepţie de lângă el pârâi. 

— Jerry Dimples, ușa din faţă a depozitului, un bărbat cu chei. 

— Recepţionat, Dimples, vorbi Kabakov în microfon. 

Dacă avea noroc, era vorba de paznicul clădirii care ieșea din 
tură după ce sforăise toată noaptea la parter. O clipă mai târziu, 
aparatul trosni din nou și israelianul de pe acoperișul clădirii din 
josul străzii confirmă că paznicul de noapte părăsise clădirea. 
Traversă strada aflată în câmpul vizual al lui Kabakov și se 


VP - 103 


îndreptă spre staţia de autobuz. 

Kabakov continuă să supravegheze ferestrele și când se uită 
din nou la staţie, văzu autobuzul mare și verde din care se 
revărsa un puhoi de femei de serviciu. O luară de-a lungul 
străzii, toate femei solide de vârsta a doua cu sacoșe în mâini. 
Multe din ele aveau trăsături slave, precum Kabakov. Semănau 
cu vecinele lui din copilărie. Le urmări cu binoclul. Grupul se 
micșora pe măsură ce, una câte una, femeile intrau în clădirile 
unde lucrau. Treceau pe lângă casa lui Muzi acum și o femeie 
grasă din mijlocul grupului o coti spre intrare, cu umbrela sub 
braţ și cu câte o sacoșă în fiecare mână. Kabakov își aţinti 
binoclul asupra ei. Observă ceva ciudat la femeie - pantofii. Erau 
niște pantofi Cordovan largi și pe gamba bombată care ieșea 
dintr-un pantof se vedea o tăietură de lamă. 

— Dimples Jerry, zise Kabakov în aparatul de emisie-recepţie. 
Cred că femeia aia grasă e Muzi. Intru în clădire. Acoperă strada. 

Kabakov își puse carabina deoparte și apucă un baros din 
colțul șopronului. 

— Acoperă strada, îi spuse și bărbatului de lângă el. 

Apoi tropăi pe scări în jos, fără să-i pese că paznicul de zi l-ar 
fi putut auzi. Aruncă o privire scurtă afară și se repezi peste 
drum, cărând barosul precum o armă la paradă. 

Ușa de la intrare era descuiată. Se opri în faţa apartamentului 
lui Muzi, cu auzul încordat ca să prindă zgomotele din interior. 
Apoi balansă barosul dintr-o parte în alta și lovi cu precizie 
încuietoarea ușii. Ușa se prăvăli, și Kabakov fu înăuntru înainte 
ca panourile acesteia să ajungă pe podea, aţintindu-și pistolul 
asupra bărbatului deghizat în femeie. 

Muzi stătea în ușa dormitorului, ţinând în mâini o mulţime de 
hârtii. Fălcile îi tremurau și se uita la Kabakov cu o privire tâmpă 
și abătută. 

— Jur că nu... 

— Întoarce-te, pune mâinile pe perete. 

Kabakov îl percheziționă atent, dezarmându-l de un mic pistol 
automat pe care-l avea în borsetă. Apoi închise ușa stricată și o 
propti cu un scaun. Muzi se liniștise cu viteza gândului. 

— Te deranjează dacă-mi scot peruca asta? Mă mănâncă 
pielea capului. 

— Nu. Stai jos. 

Kabakov vorbi în stație. 


VP - 104 


— Dimples Jerry. la legătura cu Moșevski. Zi-i să aducă duba. 

Îi luă pașapoartele din buzunar. 

— Muzi, vrei să trăieşti? 

— E o întrebare retorică, evident. Pot să întreb cine sunteți? 
Nu mi-ați arătat un mandat de percheziție și nici nu m-ați 
omorât. Acestea sunt singurele două „scrisori de recomandare” 
uşor de recunoscut. 

Kabakov îi arătă lui Muzi actul de identitate. Expresia 
grăsanului nu se schimbă, dar în capul lui toate mașinăriile de 
urzit planuri intrară în funcţiune pentru că întrezărise șansa să 
rămână în viaţă. Muzi își împreună mâinile deasupra șorțului și 
așteptă. 

— Te-au plătit deja, nu-i așa? 

Muzi ezită. Pistolul lui Kabakov ţâșni în sus, amortizorul șuieră 
și un glonţ trecu cu o bufnitură prin speteaza scaunului pe lângă 
gâtul lui Muzi. 

— Muzi, dacă nu mă ajuţi, ești un om mort. N-or să-ți cruțe 
viața. Dacă rămâi aici, o să faci închisoare. Eu sunt singura ta 
speranţă. O să-ţi fac o propunere și te asigur că n-am s-o 
reînnoiesc. Spune-mi tot ce știi și o să te sui într-un avion pe 
Aeroportul Kennedy. Eu și oamenii mei suntem singurii care te 
pot urca în avion viu. 

— Știu cine sunteţi, domnule maior Kabakov. Am aflat cu ce 
vă ocupați și cred că e puţin probabil să nu mă omorâţi. 

— Tu îţi ţii cuvântul în afaceri? 

— De cele mai multe ori. 

— Și eu. Presupun că ai deja banii pe care ţi i-au dat sau o 
mare parte din ei. Spune-mi ce știi și du-te să-i cheltuiești. 

— În Islanda? 

— Asta-i treaba ta. 

— În regulă, zise Muzi cu amărăciune. Vă spun, dar vreau să 
plec de aici în seara asta. 

— Dacă informaţiile se confirmă, n-am nimic împotrivă. 

— Nu știu unde e plasticul, și credeţi-mă că vă spun adevărul. 
Am fost abordat de două ori, o dată aici și o dată la Beirut. 

Muzi își șterse fața cu șorțul în timp ce senzația de relaxare i 
se răspândea prin trup precum coniacul. 

— Vă deranjează dacă iau un Perrier? Conversaţia asta cere 
ceva de băut. 

— Ştii că toată clădirea e încercuită, nu? 


VP - 105 


— Credeţi-mă, domnule maior, nu vreau să fug. 

Doar tejgheaua de servit separa bucătăria de camera de zi. 
Kabakov n-avea cum să-l piardă din ochi. Dădu din cap 
afirmativ. 

— Întâi a fost americanul, zise Muzi din dreptul frigiderului. 

— Americanul? 

Muzi deschise frigiderul și văzu dispozitivul cu o clipă înainte 
ca explozia să-l ciopârțească și să-l arunce prin zidul bucătăriei. 
Camera se zgudui, Kabakov se roti în aer cu sângele curgându-i 
din nas și apoi căzu, în timp ce mobila făcută bucăţi zăngănea în 
jurul lui. Se făcu întuneric, se lăsă o liniște asurzitoare și apoi se 
auzi trosnetul flăcărilor. 

Prima alarmă de incendiu fu recepţionată la 8:05. Dispecerul 
de la staţia de pompieri prezentă situaţia: „clădire cărămidă 
acoperiș plat, 75 pe 125, complet afectată, au răspuns 
compania de pompe de incendiu 224, compania de scări de 
salvare 118 și serviciul de urgenţă”. 

Teleimprimatorul poliției ţăcăni în secţiile de poliţie, 
transmițând următorul mesaj: i 

FOAIA 12 ORA 8:20 SECȚIA DE POLIȚIE 76 RAPORTEAZA 
EXPLOZIE SUSPECTĂ ȘI INCENDIU STRADA VINCENT 382 DOI 
MORȚI SPITALUL KINGS COUNTY OPERATOR 24 
ZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZ. 

Mecanismul de alimentare cu hârtie zăngăni de două ori, carul 
reveni la capătul rândului, apoi urmă mesajul: 

FOAIA 13 ORA 8:20 CONTINUARE MESAJ 12 UN MORT UN 
RĂNIT AUTENTIFICARE SPITALUL UNIVERSITAR LONGISTAND 
OPERATOR 24 

ZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZ 

Reporterii de la Daily News, New York Times și Associated 
Press aşteptau deja pe coridorul Spitalului Universitar când 
comandantul pompierilor ieși din salon roșu la față și furios. Era 
însoţit de Sam Corley și de un adjunct. Comandantul își drese 
glasul. 

— Se pare că a fost o explozie provocată de o scurgere de gaz 
din bucătărie, zise el evitând să se uite la camerele de luat 
vederi. Ancheta e în curs de desfășurare. 

— Cunoașteţi identitatea victimelor? 

— Doar a bărbatului mort. 

Se uită la peticul de hârtie pe care-l ţinea în mână. 


VP - 106 


— Benjamin Muzi sau poate Muzzy. Serviciul de informații al 
primăriei o să vă spună exact. 

Trecu razant pe lângă reporteri și ieși cu pași mari din clădire. 
Ceafa îi era roșie ca focul. 


VP - 107 


8. 


Bomba care îl ucisese pe Benjamin Muzi joi dimineaţa fusese 
pusă în frigider de Muhammad Fasil, cu douăzeci și opt de ore în 
urmă, și puţin lipsise ca Fasil să-și piardă mâna încă înainte să 
fixeze detonatorul în plastic. Pentru că Fasil făcuse o greșeală, 
nu în privința detonatorului, ci a lui Lander. 

Era marţi, aproape de miezul nopţii, când Lander, Fasil și 
Dahlia puseră la adăpost barca, apoi în jurul orei două dimineaţa 
ajunseră cu plasticul acasă la Lander. 

Dahlia încă mai simţea tangajul bărcii în timp ce mergea prin 
casă. Pregăti la repezeală o masă caldă și Fasil, pământiu la faţă 
de oboseală, o înfulecă în bucătărie. Trebuia să-i ducă lui Lander 
mâncarea în garaj fiindcă acesta nu voia să se despartă de 
plastic. Desfăcuse un pachet și aliniase șase Madone pe bancul 
de lucru. Luă una și o răsuci în mâini, o mirosi și o gustă, exact 
cum face un raton cu o scoică. Probabil era hexogen de 
fabricaţie chinezească sau rusească, amestecat cu TNT sau 
kamnikite și un liant din cauciuc sintetic, concluzionă el. 
Substanța ușor albăstruie avea un miros ametțitor care irita 
nările în profunzime, amintind de mirosul unui furtun de grădină 
ținut în soare sau al unui sac de plastic pentru cadavre. Lander 
știa că trebuie să se grăbească pentru a termina tot ce avea de 
făcut în cele șase săptămâni cât mai rămăseseră până la finala 
campionatului de fotbal. Lăsă jos statueta și făcu un efort să-și 
soarbă supa până când mâinile își recăpătară precizia. Abia se 
uită la Dahlia și Fasil, care tocmai înghiţea o pastilă de 
amfetamină, când intrară în garaj. Luptătorul de gherilă dădu să 
se îndrepte spre bancul de lucru pe care se aflau statuetele 
aliniate, însă Dahlia îi puse mâna pe braţ și-l opri. 

— Michael, am nevoie de jumătate de kilogram de plastic, te 
rog, zise ea. Ştii pentru ce. 

Vorbi așa cum îi vorbește o femeie iubitului ei, lăsând lucrurile 
pe jumătate nespuse în prezenţa unei a treia persoane. 

— De ce nu-l împuști pe Muzi? 

Fasil, care fusese sub tensiune timp de o săptămână, păzind 
plasticul pe vapor, își îngustă ochii injectaţi când auzi tonul 


VP - 108 


indiferent al lui Lander. 

— „De ce nu-l împuști pe Muzi?” îl îngână el. Tu nu trebuie să 
faci nimic, dă-mi doar plasticul. 

Arabul se apropie de bancul de lucru. Cu o mișcare 
fulgerătoare, Lander luă ferăstrăul electric de pe raftul de jos și 
acţionă declanșatorul, iar lama scrâșni la un centimetru de 
mâna lui Fasil care se întinsese după plastic. 

Fasil rămase nemișcat. 

— Îmi pare rău, domnule Lander, n-am vrut să fiu lipsit de 
respect. 

Trebuia să fie cu mare băgare de seamă. 

— S-ar putea să nu putem să-l împușcăm. Vreau să mă asigur, 
pentru orice eventualitate. Proiectul dumneavoastră nu trebuie 
întrerupt. 

— E-n regulă, zise Lander. 

Vorbi atât de încet încât Dahlia nu putu să-l audă peste 
zgomotul făcut de  ferăstrău. Lander dădu drumul 
declanșatorului și lama se opri cu repeziciune, arătându-și clar 
fiecare dinte negru. Lander tăie o statuetă în două cu cuțitul. 

— Ai detonator și sârmă? 

— Da, mulțumesc. 

— Ai nevoie de baterie? Am mai multe. 

— Nu, mulțumesc. 

Lander se întoarse la treaba lui și nu-și ridică privirea când 
Dahlia și Fasil plecară cu mașina lui, luând-o spre nord, în 
Brooklyn, ca să-și pună în aplicare planul de a-l ucide pe Muzi. 

Newsradio 88 de la WCBS transmise prima știre despre 
explozie joi, la 8:30 dimineaţa și confirmă identitatea lui Muzi la 
9:45. Făcuseră ce trebuia făcut. Ultima posibilă legătură între el 
și plastic fusese tăiată. Ziua de joi începea sub auspicii bune. 
Lander o auzi pe Dahlia intrând în atelier. li aducea o cană cu 
cafea. 

— Veşti bune, zise el. 

Dahlia ascultă cu atenţie știrea despre moartea lui Muzi 
reluată de postul de radio, în timp ce mânca o piersică. 

— Aș vrea să-l identific pe rănit. Mai mult ca sigur că e grecul. 

— Nu grecul mă îngrijorează, zise Lander. M-a văzut o singură 
dată și n-a auzit ce-am vorbit. Muzi îl trata ca pe un gunoi. Nu 
cred că avea încredere în el. 

Lander se opri din lucru ca s-o privească mâncându-și 


VP - 109 


piersica, rezemată de perete. Dahlia savura fructele. Îi plăcea s- 
o vadă absorbită de această bucurie atât de simplă, etalându-și 
pofta. Îl făcea să simtă că era o fiinţă necomplicată, inofensivă, 
că se mișca nevăzut în preajma ei. lar el era precum un urs 
pașnic, care privește un turist cu cortul descărcându-și 
bunătățile la lumina focului. Prima dată când venise la el, se 
uitase de multe ori la ea, așteptându-se să surprindă o privire 
care să sugereze răutate, viclenie, sau dezgust. Insă Dahlia 
rămânea mereu aceeași - atitudine insolentă, expresie cordială. 

Dahlia era conștientă de toate aceste lucruri. Părea că 
privește cu interes ce făcea Lander, care revenise la 
harnașamentul din sârmă la care lucra. În realitate era 
îngrijorată. 

Fasil dormise mai tot timpul în ziua precedentă și dormea și în 
dimineaţa asta. Era aproape ora prânzului și curând avea să se 
trezească. Va fi în culmea fericirii când va afla de efectul 
dispozitivului conceput de el și trebuia împiedicat să-și 
manifeste bucuria. Dahlia regreta că Fasil fusese școlit înainte 
de 1969, când în Liban sosiseră instructori chinezi. L-ar fi putut 
învăţa multe despre autoeclipsare, ceva ce sigur nu învățase în 
Vietnamul de Nord și cu atât mai puţin în Germania de Est. Se 
uita la degetele lungi ale lui Lander mânuind cu dexteritate 
ciocanul de lipit. Fasil făcuse o greșeală aproape fatală cu 
Lander și ea trebuia să aibă grijă ca acest lucru să nu se mai 
repete. Era necesar ca Fasil să înțeleagă că, dacă nu se 
controla, proiectul putea să se termine într-o baie de sânge, aici, 
în casa lui Lander. Misiunea avea nevoie de ferocitatea și viteza 
de reacţie a lui Fasil, iar mușchii și capacitatea lui de luptă 
urmau să joace un rol esenţial în penultima fază a misiunii, când 
explozibilul urma să fie atașat de balon. Însă Dahlia trebuia să-l 
ţină în frâu. 

În realitate, Fasil era superiorul ei în organizaţia teroristă, dar 
această misiune îi fusese încredințată ei de nimeni altul decât 
însuși Hafez Najeer. Mai mult decât atât, ea reprezenta 
elementul de legătură cu Lander, iar acesta era de neînlocuit. Pe 
de altă parte, Najeer murise, și Fasil nu se mai temea că-și 
putea atrage mânia lui. Și nici nu avea vederi prea progresiste 
cu privire la femei. Ar fi fost mult mai ușor dacă ar vorbi toți 
franţuzește. Această simplă modificare ar fi cântărit foarte greu 
în balanţă, își spunea ea. 


VP - 110 


Ca mulți arabi educați, Fasil adopta două forme de 
comportament în societate. Când se afla într-o ambianţă de tip 
occidental, vorbind franţuzește, era cât se poate de curtenitor 
cu femeile și se purta cu ele ca de la egal la egal. Dar în 
prezența arabilor tradiţionaliști, prejudecățile lui în privinţa 
sexului slab se reafirmau cu toată puterea. Femeia era 
considerată un element reproductiv, o servitoare, un animal de 
povară fără niciun fel de control asupra impulsurilor sexuale, ca 
o scroafă permanent în călduri. 

Poate că Fasil era cosmopolit prin maniere și extremist prin 
politica pe care o promova, însă Dahlia știa că în străfundul 
sufletului împărtășea vederile bunicului său pe vremea căruia se 
practica circumcizia la femei, extirparea clitorisului și infibulaţia, 
ritualuri sângeroase care ofereau siguranța că odraslele de sex 
feminin nu-și vor dezonora familiile. Întotdeauna simţise o undă 
de ironie în glasul lui când i se adresa cu apelativul „tovarășă”. 

— Dahlia! 

Vocea lui Lander o trezi la realitate. Chipul nu reflecta nimic 
din gândurile sale anterioare. Acesta era unul din talentele ei. 

— Dă-mi cleștele acela cu vârf subțire. 

Vocea îi era calmă, mâinile sigure. Semne bune pentru ziua 
aceea care s-ar fi putut dovedi dificilă. Era hotărâtă să nu 
permită niciun fel de fricţiuni care le-ar fi irosit timpul. Cel puțin 
Dahlia avea încredere în inteligența nativă a lui Fasil și 
devotamentul său față de cauză, dacă nu în atitudinea lui. 
Conta, de asemenea, pe tăria propriei sale voințe. Credea în 
înţelegerea și afecțiunea, ambele sincere, dintre ea și Lander și 
mai credea în cele cincizeci de miligrame de clorpromazin pe 
care i le pusese în cafea. 


VP - 111 


9. 


Kabakov se luptă să-și recapete cunoștința așa cum un 
scafandru rămas fără oxigen se zvârcolește să ajungă la aerul 
de la suprafaţă. Când încercă să-și ducă mâinile la gâtul care-l 
frigea, îşi simţi încheieturile imobilizate ca în niște cătușe 
vătuite. Işi dădu seama că se afla într-un spital. Simţi sub el 
cearșaful scorțos și prezența unei persoane care stătea lângă 
pat. Nu voia să-și deschidă ochii care-l săgetau de durere. și 
lăsă voinţa să-i stăpânească trupul. O să se relaxeze. N-o să se 
lupte și n-o să sângereze. Nu era prima dată când își recăpăta 
cunoștința într-un spital. 

Aplecat deasupra patului, Moșevski își slăbi strânsoarea 
asupra mâinilor lui Kabakov și se întoarse spre un infirmier care 
stătea în ușa salonului. Mormăi cât putu el de încet: 

— Își revine. Spune-i doctorului să vină încoace. Mișcă! 

Kabakov deschise și închise pe rând pumnii, apoi își mișcă 
piciorul drept și pe urmă pe cel stâng. Moșevski schiţă un 
zâmbet de ușurare abia vizibil. Ştia ce era în mintea lui 
Kabakov. Făcea inventarul. Și el procedase la fel de nenumărate 
ori. 

Minutele treceau în timp ce Kabakov pendula între întuneric și 
salonul de spital. Moșevski o luase deja spre ușă înjurând 
încetișor, când intră doctorul urmat de o asistentă. Doctorul era 
tânăr, zvelt și purta perciuni. Işi aruncă privirea pe foaia de 
observație, în timp ce asistenta desfăcu fermoarul cortului fixat 
deasupra patului ca să menţină o concentraţie ridicată de 
oxigen și apoi trase cearșaful de deasupra, care fusese 
suspendat tot ca un cort ca să nu vină în contact cu corpul lui 
Kabakov. Doctorul îi examină ochii cu o lanternă mică. Erau roșii 
și începură să-i lăcrimeze când îi deschise. Asistenta îi puse 
niște picături și scutură un termometru, în timp ce doctorul îi 
asculta cu stetoscopul respiraţia lui Kabakov. Pacientul tresări 
sub atingerea rece a stetoscopului. Chirurgii făcuseră treabă 
bună. Doctorul se uită cu un fel de curiozitate profesională la 
cicatricele mai vechi care brăzdau trupul lui Kabakov. 

— Vreţi să vă daţi la o parte din lumină? îi spuse lui Moșevski. 


VP - 112 


Moșevski își mută greutatea corpului pe celălalt picior. În cele 
din urmă, luând o poziţie care semăna cu cea de repaus în 
timpul unei festivități oficiale, își fixă ochii pe geam și stătu așa 
până se termină consultaţia. Apoi ieși din salon odată cu 
doctorul. 

Sam Corley aștepta pe hol. 

— Ei, cum e? 

Tânărul doctor își ridică sprâncenele plictisit. 

— Aha, dumneavoastră sunteţi de la FBI. 

O spuse pe un ton de parcă ar fi fost vorba de denumirea unei 
plante. 

— Are o contuzie ușoară. Radiografiile sunt bune. Trei coaste 
rupte. Arsuri de gradul doi pe coapsa stângă. Gâtul și pieptul 
serios afectate de fumul inhalat. Are un sinus fracturat care s-ar 
putea să necesite un tub de drenaj. O să-l vadă un orelist după- 
amiază. Ochii și urechile par să fie în regulă, dar cred că urechile 
îi ţiuie, ceea ce nu e deloc anormal. 

— Administratorul spitalului a convenit cu dumneavoastră să-l 
înregistraţi ca fiind în stare foarte critică? 

— Administratorul n-are decât să-l înregistreze cum vrea el. 
Eu aș zice că starea lui e relativ bună sau chiar bună. Are un 
corp extrem de rezistent, deși e brăzdat de o mulțime de 
semne. 

— Dar o să... 

— Domnule Corley, dinspre partea mea administratorul n-are 
decât să spună publicului și că-i gravid. N-o să-l contrazic. Cum 
s-a întâmplat, dacă îmi permiteți să întreb? 

— Cred că a explodat o sobă. 

— Da, sunt sigur că asta a fost. 

Doctorul pufni pe nas și o luă în josul holului. 

— Ce-i aia orelist? îl întrebă Moșevski pe Corley. 

— Un specialist în boli de urechi, nas și gât. Apropo, credeam 
că nu vorbești englezește. 

— Puțin de tot, zise Moșevski, intrând în grabă în salon, în 
timp ce Corley îl fixa din spate cu o privire amenințătoare. 

Kabakov dormi aproape întreaga după-amiază. Pe măsură ce 
efectul sedativului trecea, ochii lui Kabakov începură să se miște 
sub pleoape, și el se cufundă într-un somn cu vise. Culorile din 
vis erau pregnante. Se afla în apartamentul său din Tel Aviv și 
suna telefonul roșu. Nu putea să ajungă la el. Era prins într-o 


VP - 113 


încâlcitură de haine pe podea care miroseau a praf de pușcă. 

Mâinile lui Kabakov apucară cearșaful de spital. Moșevski auzi 
zgomotul făcut de pânza ce se rupea și sări de pe scaunul pe 
care stătea cu viteza unui bivol african. Îi descleștă pumnii și-i 
așeză mâinile la loc pe lângă corp, respirând ușurat la gândul că 
rupsese doar cearșaful, nu și bandajul. 

Kabakov se trezi, amintindu-și ce se întâmplase. 
Evenimentele din casa lui Muzi nu-i reveneau în memorie în 
ordinea în care se petrecuseră, și efortul de a reasambla piesele 
într-un tot coerent îl înnebunea. Seara, cortul de oxigen fu scos, 
și țiuitul din urechi îi cedă suficient ca să-l asculte pe Moșevski 
povestindu-i ce se întâmplase în după-amiaza exploziei - mașina 
de salvare, cameramanii, presa păcălită pentru moment, dar 
suspicioasă. 

Kabakov îl auzi și pe Corley, când acesta fu lăsat să intre în 
salon. 

— Ce-i cu Muzi? zise Corley livid de furie. 

Kabakov refuză să răspundă, fiindcă vorbitul îl făcea să 
tușească, iar tusea îi accentua arsura din piept. 

— Spune-i, croncăni el. 

Accentul lui Moșevski se îmbunătățise simţitor. 

— Muzi era un importator... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, știu chestia asta. Am fișa lui. 
Spune-mi ce-ai văzut și auzit. 

Moșevski îi aruncă o privire lui Kabakov care-i făcu un semn 
ușor cu capul. Incepu cu interogarea lui Fawzi, descoperirea 
statuetei și examinarea documentelor vasului. La rândul său, 
Kabakov i-a relatat scena din apartamentul lui Muzi. Când 
terminară, Corley luă telefonul de lângă patul lui Kabakov și 
dădu rapid o serie de ordine - mandate de percheziţție pentru 
Leticia și echipaj, o echipă de laborator ca să cerceteze vasul. 
Kabakov îl întrerupse la un moment dat: 

— Spune-le să-l bruscheze pe Fawzi în faţa echipajului. 

— Ce? zise Corley care acoperise microfonul cu mâna. 

— Să spună că e arestat pentru lipsă de cooperare cu 
autorităţile. Să-l îmbrâncească niţel. Îi sunt dator. Are familia în 
Beirut. 

— Noi o să tragem ponoasele dacă se plânge. 

— N-o să se plângă. 

Corley își reluă convorbirea și continuă să dea instrucţiuni 


VP - 114 


încă vreo câteva minute: 

— ... da, Pearson, și insultă-l pe Fawzi, zi-i că e un... 

— ... canibal care mănâncă porc, veni prompt replica lui 
Moșevski. 

— ... da, exact așa să-i spui, zise Corley în cele din urmă. 
Când îi citești drepturile, da. Fără întrebări, Pearson, fă-o! 

Puse receptorul în furcă. 

— OK, Kabakov. In raportul departamentului de pompieri se 
spune că ai fost scos din casa aia de doi tipi cu genţi de golf 
care treceau întâmplător pe acolo. Niște jucători de golf. 

Corley stătea în mijlocul salonului în costumul său șifonat, 
învârtindu-și cheile în mână. 

— Acești indivizi au părăsit întâmplător locul incendiului într-o 
dubă, imediat după ce a ajuns ambulanţa. Ce era cu duba aia, 
făcea naveta la vreun club de golf unde toată lumea vorbește 
ciudat? |ţi citez din nota poliţiei: „Amândoi vorbeau ciudat”. Așa 
ca tine. Ce învârţi pe-aici, Kabakov? O să-mi vinzi o minciună 
sau ce? 

— V-aș fi sunat după ce aflam ceva, răspunse Kabakov abia 
auzit, și nu era nici urmă de scuză în croncănitul lui. 

— Mi-ai fi trimis o vedere din afurisitu' ăla de Tel Aviv: „Îmi 
pare rău pentru crater și pentru tsunami”. 

Corley se uită pe fereastră un minut întreg. Când se întoarse 
lângă patul lui Kabakov, părea cât se poate de calm. Își 
exprimase furia și era gata să meargă mai departe. Kabakov îi 
aprecia în mod special această calitate. 

— Un american, murmură Corley. Muzi a zis un american. 
Fiindcă veni vorba, Muzi n-avea deloc probleme cu legea. În 
rapoartele poliției era trecut cu o singură arestare. 
Comportament violent și tulburarea ordinii publice într-un 
restaurant franțuzesc. Acuzaţiile au fost retrase. 

— N-am aflat prea multe din casa lui Muzi. Bomba era din 
explozibil plastic și cântărea în jur de jumătate de kilogram. 
Presupunem că a fost conectată la dulia becului din frigider. 
Cineva a scos frigiderul din priză, a fixat bomba, a închis ușa 
frigiderului și l-a băgat din nou în priză. O procedură 
neobișnuită. 

— Am mai auzit de chestia asta o dată, zise Kabakov încet, 
prea încet. 

— Am aranjat să fii transferat la Spitalul Naval Bethesda, 


VP - 115 


mâine la prima oră. Acolo putem să-ţi asigurăm o protecţie 
adecvată. 

— Nu stau... 

— Ba o să stai. 

Corley scoase din buzunarul jachetei ultimul număr din New 
York Post şi-l ţinu în sus. Pe pagina 3 era fotografia lui Kabakov. 
Fusese făcută peste umărul unui paramedic în timp ce era 
transportat în spital. Avea faţa mânjită de fum, dar trăsăturile i 
se distingeau cu claritate. 

— Ei cred că te cheamă „Kabov”, nu-ţi știu nici adresa, nici 
ocupaţia. l-am oprit la timp pe cei de la serviciul de relații 
publice al poliţiei, așa că nu ţi-am divulgat identitatea. 
Washingtonul face presiuni. Directorul crede că arabii te-ar 
putea recunoaște după poza asta și vor încerca să te omoare. 

— Excelent. O să-l prindem pe unu viu și o să stăm de vorbă 
cu el. 

— Nu în spitalul acesta. Mai întâi ar trebui evacuată întreaga 
aripă. Pe lângă asta, ar putea să te omoare. Și mort nu-mi ești 
de niciun folos. Nu vrem să fii un al doilea Yosef Alon. 

Colonelul Alon, atașatul aviaţiei militare a Israelului la 
Washington, fusese împușcat mortal pe aleea casei sale din 
Chevy Chase, Maryland, de către asasinii trupelor de gherilă, în 
1973. Kabakov fusese în termeni foarte buni cu Alon și stătuse 
alături de Moshe Dayan la Aeroportul Lod când trupul 
neînsufleţit era scos din avion, în timp ce vântul unduia steagul 
cu care-i fusese acoperit sicriul. 

— Ar putea să-i trimită tot pe cei care l-au ucis pe Alon, zise 
Moșevski, pe fața căruia apăruse un rânjet de crocodil. 

Corley își scutură capul, obosit. 

— Ar trimite asasini plătiţi, și știi și tu că așa ar face. Nu. N-o 
să riscăm un atac armat în spital. Mai târziu, dacă vrei, n-ai 
decât să ţii un discurs pe treptele misiunii Republicii Arabe 
Unite, îmbrăcat într-un combinezon de parașutist roșu. Am 
primit ordin să te ţin în viaţă. Doctorul zice că trebuie să stai la 
orizontală cu fața-n sus cel puţin o săptămână. Dimineaţă 
împachetează-ți plosca. Te muţi la Bethesda. O să le comunicăm 
ziariştilor că ai fost mutat la secţia de arşi de la Brooke Army în 
San Antonio. 

Kabakov își ţinu ochii închiși timp de câteva secunde. În 
Bethesda o să încapă pe mâinile birocraţilor și-n următoarele 


VP - 116 


șase luni ăia or să-l pună să se uite la pozele unor arabi 
suspecți, recrutați din rândurile brutarilor care fac lipii. 

Kabakov nici nu se gândea să meargă la Bethesda. Avea 
nevoie de ceva îngrijire medicală, intimitate absolută și un loc 
unde să se odihnească o zi sau două, fără să-i ordone nimeni ce 
să facă în convalescenţă. Și știa unde putea găsi toate astea. 

— Corley, ar mai exista o soluţie pe care aș prefera-o. Ti-au 
spus că trebuie neapărat să merg la Bethesda? 

— Mi-au zis că eu răspund de siguranţa ta. Și o să fii în 
siguranţă. 

Vocea lui suna amenințător. Dacă nu coopera, Departamentul 
de Stat se va îngriji să fie trimis înapoi în Israel. 

— Foarte bine,  ascultă-mă. Până mâine o să fac 
aranjamentele necesare. Poţi să verifici cât vrei ca să fii sigur că 
totul e în ordine. 

— Nu-ţi promit nimic. 

— Dar n-o să te opui, nu? zise Kabakov care detesta să 
recurgă la lingușeli pentru a-și impune punctul de vedere. 

— O să vedem. Intre timp, am cinci oameni pe etajul ăsta. Te 
deranjează foarte tare că pierzi o rundă, așa-i? 

Kabakov se uită la el și brusc lui Corley îi reveni în minte un 
bursuc pe care-l prinsese în capcană în copilărie. Bursucul 
venise spre el târând capcana, în timp ce capătul rupt al 
femurului brăzda pământul în urma lui. În ochii lui văzuse 
aceeași privire pe care o avea Kabakov acum. 

De îndată ce agentul FBI părăsi încăperea, Kabakov încercă să 
se ridice în fund, dar căzu la loc, ameţit de efort. 

— Moșevski, sun-o pe Rachel Bauman, zise el. 

Doctoriţa Rachel Bauman figura în cartea de telefoane pe lista 
medicilor pentru districtul Manhattan. Moșevski formă numărul 
cu degetul mic, singurul care încăpea în găurile de pe cadran, și 
operatoarea de la serviciul care prelua apelurile îl informă că 
doctorita Bauman era plecată pentru trei zile. 

Sună la adresa din Manhattan, dar îi răspunse aceeași 
operatoare. Da, zise ea, era posibil ca doctorița Bauman să se 
întoarcă, dar nu știa sigur. Avea vreun număr de telefon unde 
putea fi găsită? Operatoarea răspunse că nu poate da o astfel 
de informaţie. 

Moșevski chemă pe unul din polițiștii care făceau de pază pe 
hol să vorbească cu operatoarea. Așteptară până ce femeia îi 


VP - 117 


verifică identitatea, apoi sună ea. 

— Doctorita Bauman este la Mt. Murray Lodge în Munţii 
Pocono, zise polițistul în cele din urmă. l-a spus operatoarei că o 
să sune mai târziu să-i lase numărul de la cameră. Asta a fost 
ieri. Până acum n-a dat niciun telefon. Dacă intenţiona să sune 
ca să lase numărul de la cameră, înseamnă că știa că 
rezervarea nu avea să fie făcută pe numele ei. 

— Da, bine, croncăni Kabakov. 

— Probabil e cuplată cu cineva. 

Polițistul avea chef de vorbă. 

Ei, se gândi Kabakov, la ce te poţi aștepta când nu suni pe 
cineva vreme de șapte ani? 

— Cât de departe e locul ăsta? 

— Cam la trei ore distanţă. 

— Moșevski, du-te și ad-o. 

e 

La mai bine de o sută de kilometri distanță de spital, în 
Lakehurst, New Jersey, Michael Lander își făcea de lucru cu 
comenzile televizorului. Imaginea era excelentă - toată 
aparatura din casă funcţiona impecabil dar Lander nu părea 
niciodată mulţumit. Dahlia și Fasil își ascundeau nerăbdarea. 
Știrile de la ora 6:00 începuseră de mult când Lander lăsă în 
sfârșit televizorul în pace. 

„Importatorul Benjamin Muzi a murit și un alt bărbat a fost 
grav rănit într-o explozie care s-a produs în Brooklyn azi- 
dimineaţă la primele ore, spuse prezentatorul. Frank Frizzell are 
amănunte de la faţa locului”. 

După un moment penibil, timp în care prezentatoarea se uită 
fix la cameră așteptând derularea filmului, începu reportajul. 
Frank Frizzell stătea în faţa casei lui Muzi, înconjurat de o 
mulțime de furtunuri de apă: 

„=. a spulberat peretele bucătăriei și a produs stricăciuni 
minore casei de alături. Treizeci și cinci de pompieri cu șase 
mașini s-au luptat cu focul mai bine de jumătate de oră, reușind 
să menţină situaţia sub control. Șase pompieri care au avut de 
suferit din cauza fumului inhalat au primit îngrijiri medicale”. 

În scena următoare fu prezentată partea laterală a casei care 
fusese rasă de explozie. Lander se aplecă înainte nerăbdător, 
încercând să evalueze forța exploziei. Fasil se uita ca hipnotizat. 

Pompierii își strângeau furtunurile. Era clar că echipa 


VP - 118 


televiziunii ajunsese spre sfârșitul operațiunii de stingere a 
focului. Urmară imagini cu agitația din faţa spitalului. Probabil că 
vreun redactor isteț de la televiziune, știind că Spitalul 
Universitar Long Island era cel care primea victimele tuturor 
nenorocirilor ce se întâmplau în circumscripţia 76, trimisese un 
echipaj direct la spital imediat după ce se dăduse alarma. 
Echipa televiziunii ajunsese chiar înaintea ambulanţei. Filmaseră 
echipajul de pe salvare scoțând targa, cu doi dintre bărbaţi 
manevrând-o și al treilea ţinând ridicată o sticlă pentru perfuzie. 
Imaginea se clătina în timp ce cameramanul era împins de 
mulțime. Imaginea sălta acum în timp ce operatorul alerga să 
țină pasul cu brancardierii. Se opriră când ajunseră la rampa 
spitalului de urgenţă. Un prim-plan cu fața acoperită de fum a 
unei victime. 

„David Kabov, fără adresă, a fost internat la Spitalul 
Universitar Long Island, într-o stare foarte gravă”. 

— Kabakov, strigă Fasil. 

Cu un rânjet sardonic, Fasil o dădu pe arăbește, lansându-se 
într-o cascadă de înjurături obscene. Dahlia începu și ea să 
vorbească în arabă. Se făcuse lividă amintindu-și de camera din 
Beirut, de gura neagră a mitralierei pendulând spre ea, de 
Najeer inert lipit de peretele împroșcat cu sânge. 

— Vorbiţi englezește! 

Abia după a doua somaţie se făcu auzit de Fasil și Dahlia. 

— Cine e tipul acela? 

— Nu sunt sigură sută la sută, zise Dahlia respirând adânc. 

— Eu sunt. 

Fasil își ţinea rădăcina nasului între degetul mare și arătător. 

— E un israelian împuţit și laş care vine noaptea să ucidă, și 
ucide femei, copii, nu-i pasă. Ticălosul ăsta de evreu l-a omorât 
pe conducătorul nostru, pe mulți alţii și a fost cât p-aci s-o 
lichideze pe Dahlia. 

Involuntar, Fasil își dusese mâna la cicatricea de pe față 
lăsată de glonţ în timpul raidului din Beirut. 

Forța motrice a lui Lander o reprezenta ura, dar ura lui venea 
din suferinţă și nebunie. Ceea ce vedea acum era ură 
condiționată și, deși n-ar fi putut să spună care e diferenţa 
dintre ele, și nici nu sesiza vreo deosebire, acest gen de ură îi 
provoca o stare de neliniște. 

— Poate o să moară, zise el. 


VP - 119 


— O, da, întări Fasil. O să moară. 


VP - 120 


10. 


Kabakov stătu treaz ore în șir în miez de noapte, după ce 
zgomotul spitalului se redusese la foșnetul uniformelor din 
nailon, scârțâitul pantofilor cu talpă moale pe podeaua cernită și 
tânguirea unui pacient vârstnic, mai jos pe hol, care-l invoca pe 
lisus. Se ţinea tare, așa cum făcuse și-n alte dăţi, stând treaz și 
ascultând tot acel du-te-vino de pe holul spitalului. Spitalele 
sunt o ameninţare pentru noi toţi, căci ne reamintesc vechile 
nenorociri din copilărie, nevoia nestăpânită de a merge la 
toaletă, nevoia de a plânge. 

Gândirea lui Kabakov nu se baza pe concepte precum 
eroismul sau lașitatea. Când chibzuia asupra unor astfel de 
lucruri, o făcea în termenii behaviorismului. În citările pe ordinul 
de zi i se atribuiseră diverse merite pe care nu și le recunoștea 
în totalitate. Faptul că oamenii lui simțeau faţă de el un amestec 
de respect și teamă îi era util pentru că îi putea conduce mai 
ușor, dar nu se mândrea cu asta. Prea mulţi muriseră în preajma 
lui. 

Văzuse cum se manifestă curajul. După el, curajul însemna să 
faci ce era necesar, fără să ţii seama de potenţialele pericole. 
Dar conceptul important era necesar, nu cel al potențialelor 
dificultăți. Cunoscuse doi sau trei bărbaţi care practic nu știau 
ce e frica. Erau toţi psihopaţi. Frica poate fi controlată și 
canalizată. Acesta era secretul unui soldat învingător. 

Kabakov ar fi râs dacă i s-ar fi spus că e un idealist, dar în el 
sălășluia o concepţie apropiată de ceea ce se cheamă evreism. 
Putea să aibă o viziune foarte pragmatică asupra 
comportamentului uman și în același timp să simtă, în adâncul 
fiinţei sale, amprenta incandescentă a lui Dumnezeu. 

Kabakov nu era un om credincios în sensul strict al cuvântului. 
Nu cunoștea riturile iudaice. Dar în fiecare zi a vieții sale fusese 
conștient că e evreu. Credea în Israel. Făcea tot ce-i stătea în 
putinţă în meseria lui, lăsând restul în seama rabinilor. 

Simţea că îl mănâncă pielea sub bandajul de pe coaste. 
Constată că dacă se mișca puţin, bandajul se freca de locul 
acela. Nu era la fel de bine ca atunci când te scarpini, dar îl 


VP - 121 


ajuta. Doctorul, tânărul cum-l-o-chema, îl tot iscodise în legătură 
cu vechile lui cicatrice. Kabakov râse în sinea lui, amintindu-și că 
Moșevski fusese ofensat de curiozitatea doctorului. Moșevski îi 
spusese medicului că amicul său era un motociclist de curse. Nu 
pomenise despre lupta pentru Mitla Pass în 1956 sau despre 
buncărele siriene de la Rafid din 1967, sau alte câmpuri de luptă 
mai puţin convenţionale care își lăsaseră urmele asupra lui 
Kabakov - un acoperiș de hotel în Tripoli, docurile din Creta, 
unde gloanțele transformaseră scândurile groase în așchii -, 
toate acele locuri unde-și făcuseră cuib teroriștii arabi. 

Auzind întrebarea pe care i-o pusese doctorul despre vechile 
lui răni, Kabakov își aduse aminte de Rachel. Acum, stând în pat 
pe întuneric, se gândea cum începuse povestea lor. 

e 

9 iunie, 1967: El şi Moşevski zăceau pe tărgi în fața unui spital 
de campanie în Galileea, în timp ce nisipul suflat de vânt se 
lovea de pânza cortului, iar generatorul huruia acoperind 
gemetele răniților. Un doctor care-și ridica mult picioarele în 
timp ce mergea, ca un ibis care pășește pe deasupra puilor, 
trecea printre răniţi, având cumplita sarcină să-i trieze. Kabakov 
și Moșevski, ambii răniţi cu arme de foc mici folosite la 
deschiderea atacului asupra Înălţimilor Golan în timpul nopţii, 
fură transportaţi în spitalul de campanie, la lumină, unde 
lanternele de rezervă se legănau pe lângă lămpile din sala de 
operaţie. Işi aminti cum nu mai simţise nimic după ce doctorul 
cu mască aplecat deasupra lui îi injectase anestezicul. Kabakov, 
detașat acum de sine, fusese ușor surprins să constate că 
mâinile doctorului, întinse pentru a primi o nouă pereche de 
mănuși sterile, aparţineau unei femei. Doctoriţa Rachel Bauman, 
medic psihiatru rezident la Spitalul Muntele Sinai din New York, 
care se oferise să fie chirurg de campanie, îi scoase lui Kabakov 
glonţul care-i găurise clavicula. 

Kabakov se refăcea într-un spital din Tel Aviv, iar ea veni la el 
în salon să-i facă un control postoperatoriu. Era o femeie 
atrăgătoare, de aproximativ 26 de ani, cu părul arămiu strâns 
într-un coc. Kabakov nu-și mai luă ochii de la ea după ce-și 
începu vizitele împreună cu un alt doctor mai în vârstă, care 
făcea parte din personalul spitalului, și o asistentă. 

Asistenta trase în jos cearșaful. Dr. Bauman nu-i vorbi lui 
Kabakov. Era preocupată de rană și apăsa cu degetele pielea 


VP - 122 


din jurul ei. Apoi fu examinat de doctorul mai în vârstă. 

— Aţi lucrat foarte bine, doamnă doctor Bauman, zise el. 

— Mulţumesc, domnule doctor. Mie mi-au dat cazurile ușoare. 

— Dumneavoastră aţi făcut asta? întrebă Kabakov. 

Se uită la el ca și cum abia atunci își dăduse seama că era și 
el acolo. 

— Da. 

— Aveţi accent american. 

— Da, sunt americancă. 

— Vă mulțumesc că aţi venit. 

Ea clipi îmbujorată. 

— Vă mulţumesc că respiraţi, răspunse ea îndepărtându-se de 
patul lui. 

Pe faţa lui Kabakov se citea surprinderea. 

— Ai făcut un lucru prostesc, îi zise doctorul mai bătrân. Ce-ai 
zice dacă un conaţional ţi-ar spune: îţi mulțumesc că te-ai purtat 
ca un evreu toată ziua? 

ÎI bătu pe braţ pe Kabakov când plecă de lângă patul lui. 

O săptămână mai târziu, pe când părăsea spitalul îmbrăcat în 
uniformă, o văzu pe scările de la intrare. 

— Doamnă doctor Bauman. 

— Domnule maior Kabakov, mă bucur că vă externați. 

Nu zâmbea. Vântul îi lipise o șuviţă de păr pe obraz. 

— Luaţi masa cu mine. 

— Mulţumesc, dar nu e timp pentru așa ceva. Trebuie să plec, 
zise dispărând în spital. 

Kabakov lipsi din Tel Aviv în următoarele două săptămâni, ca 
să reia legătura cu sursele de spionaj de pe frontul sirian. Intr-o 
noapte fără lună, făcu o incursiune dincolo de linia de 
demarcaţie până la locul de amplasare a unui lansator de 
rachete sirian care continua să încalce armistițiul în pofida 
controlului exercitat de către Naţiunile Unite. Rachetele de 
fabricaţie rusească explodară toate odată în depozit, lăsând în 
urmă un crater pe coasta dealului. 

Când reveni în oraș conform ordinelor primite, luă legătura cu 
câteva dintre femeile pe care le cunoștea și le găsi la fel de 
agreabile ca de obicei. Și continuă să-i facă invitaţii doctoriței 
Bauman. Rachel lucra și șaisprezece ore pe zi, dând o mână de 
ajutor în sala de operaţie și ocupându-se de cei cu răni la cap. In 
cele din urmă, obosită, mirosind a dezinfectant, începu să se 


VP - 123 


întâlnească cu Kabakov undeva în apropierea spitalului, unde 
luau masa în grabă. Era o femeie rezervată care își urma 
neabătut drumul pe care și-l alesese. Uneori seara, după ultima 
operație, stăteau pe o bancă în parc sorbind coniac direct din 
sticlă. Era prea obosită pentru conversații lungi, dar șederea 
lângă silueta masivă, întunecată a lui Kabakov o reconforta. Nu 
voia să se ducă la el acasă. 

Întâlnirile lor încetară brusc. Se aflau în parc și, deși nu o 
vedea pe întuneric, Kabakov simțea că Rachel era pe punctul de 
a izbucni în plâns. O operaţie pe creier teribil de grea, care 
durase patru ore, dăduse greș. Deoarece avea temeinice 
cunoștințe în domeniul traumelor cerebrale, fusese chemată să 
contribuie la stabilirea diagnosticului unui soldat arab de 
șaptesprezece ani și confirmase că semnele clinice indicau un 
hematom subdural. Presiunea ridicată a lichidului cerebro-spinal 
și prezenţa sângelui în el excludeau orice dubii. Il asistă pe 
neurochirurg. O hemoragie intracerebrală inevitabilă duse la 
moartea tânărului. Se prăpădise chiar sub ochii ei. 

Răzând și neștiind ce se întâmplase, Kabakov îi spuse o 
istorioară despre un tanchist căruia îi intrase un scorpion pe sub 
lenjeria de corp și care trecuse cu tancul peste o baracă din 
acelea semicilindrice folosite drept dormitor sau depozit. Ea nu 
scoase un cuvânt. 

— La ce te gândești? 

O coloană de vehicule blindate care transportau personal 
militar hurui pe stradă în spatele lor și Rachel trebui să ridice 
vocea ca să se facă auzită. 

— Mă gândesc că undeva, într-un spital din Cairo, medicii se 
chinuiesc la fel de mult ca aici să repare distrugerile pe care le 
faci tu. Chiar și pe timp de pace faci asta, nu-i așa? Tu și 
„oamenii de sacrificiu”. 

— Nu există perioadă de pace. 

— Circulă tot soiul de zvonuri la spital. Ești un fel de 
supercomando, așa-i? 

Nu se mai putea abţine și vocea îi devenise ascuţită. 

— Ştii ceva? Treceam prin holul hotelului, mă duceam la mine 
în cameră, și am auzit pe cineva rostindu-ţi numele. Un bărbat 
scund și gras, un secretar adjunct de la una din misiunile 
străine, stătea la un pahar cu niște ofiţeri israelieni. Zicea că 
dacă se va instaura vreodată pacea, va trebui să te gazeze ca 


VP - 124 


pe un câine al războiului. 

Kabakov stătea nemișcat, cu chipul profilat neclar pe fundalul 
copacilor întunecați. 

Brusc, furia o părăsi, lăsând-o inertă și dezgustată la gândul 
că îl atacase. Era un efort pentru ea să vorbească, dar trebuia 
să-i relateze restul întâmplării. 

— Ofițerii s-au ridicat în picioare. Unul dintre ei l-a pălmuit pe 
grăsan și au plecat lăsându-și băuturile pe masă, încheie ea cu 
un aer nefericit. 

Kabakov era în picioare în faţa ei. 

— Duceţi-vă să vă odihniţi, doamnă doctor Bauman, zise el și 
plecă. 

Luna următoare, îndatoririle de birou îl scoaseră din minţi pe 
Kabakov. Fusese transferat înapoi la Mossad, care lucra cu 
febrilitate pentru a stabili cât de tare fuseseră loviți dușmanii 
Israelului în timpul Războiului de Șase Zile, încercând să le 
evalueze potenţialul de a lansa un al doilea atac. Era vorba de 
interogatorii extenuante care trebuia luate piloților, 
comandanților de unități, soldaţilor. Kabakov se ocupă de multe 
din aceste interogatorii, comparând materialele obținute cu 
informațiile furnizate de sursele din țările arabe și apoi 
sintetizând rezultatele pentru a le da forma unor rapoarte 
succinte pe care șefii lui le studiau cu atenție. Era o muncă 
obositoare, anostă, și doar ocazional se gândea la Rachel 
Bauman. Nu se întâlni cu ea și nici n-o sună. Atenţiile lui se 
îndreptară spre o evreică coaptă și pieptoasă, cu grad de 
sergent, care ar fi fost în stare să călărească un taur fără să se 
țină de frâu. La scurtă vreme, evreica lui fu transferată și el 
rămase din nou singur, copleșit de munca de rutină, până când 
o petrecere l-a scos în lume. 

Era prima petrecere adevărată la care participa după 
terminarea războiului. Fusese organizată de douăzeci și patru de 
bărbaţi care făcuseră parte din secţiunea de parașutiști condusă 
de Kabakov și reuneau un grup frenetic și prietenos de cincizeci 
de bărbaţi și femei, toţi militari. Erau bronzaţi, cu ochii 
strălucitori și în marea lor majoritate mai tineri decât Kabakov. 
Razboiul de Șase Zile le ofilise trăsăturile, dar acum tinereţea le 
revenea pe chipuri în toată splendoarea, așa cum se întâmplă 
cu o recoltă îmbelșugată după secetă. Femeile erau bucuroase 
să poarte fuste, și sandale, și bluze vesele în locul uniformelor, 


VP - 125 


și-ți făcea plăcere să le priveşti. Vorbiseră puţin despre război, 
fără să facă referire la camarazii pe care îi pierduseră. 
Spuseseră rugăciunea Kaddish de nenumărate ori și aveau s-o 
mai rostească și-n continuare. 

Grupul luă cu asalt o cafenea de la marginea Tel Avivului, 
lângă șoseaua spre Haifa, o clădire izolată ce se profila în 
lumina lunii. Kabakov auzi zgomotul petrecerii de la aproape trei 
sute de metri distanţă, în timp ce se apropia de cafenea în 
jeepul său. Cuplurile dansau în cafenea și sub un umbrar pe 
terasă. Un murmur admirativ străbătu încăperea când Kabakov 
intră în cafenea, croindu-și drum printre dansatori, răspunzând 
la saluturile adresate pe un ton ridicat, ca să acopere muzica 
îndrăcită. Câţiva dintre soldaţii mai tineri le atrăgeau atenţia 
partenerelor asupra lui, cu o privire scurtă și o mișcare a 
capului. Kabakov era plăcut impresionat de toate aceste lucruri, 
deși făcea mari eforturi să nu se exteriorizeze. Știa că n-avea 
niciun motiv să se considere o persoană aparte. Fiecare dintre 
acești oameni își asumase riscuri uriașe. Tinereţea lor, se gândi 
el, era cea care îi împingea să facă astfel de prostii. Ar fi vrut ca 
Rachel să fie acolo, să fi venit cu el și credea sincer că dorința 
lui n-avea nimic de-a face cu primirea care i se făcuse. La naiba 
cu Rachel! 

Işi croi drum la o masă lungă de la capătul terasei unde stătea 
Moșevski în compania unor fete vesele. Moșevski avea în faţa lui 
o gamă variată de sticle de băutură și turuia glume obscene cât 
de repede îl ajuta memoria. Kabakov se simţea bine și vinul îi 
spori buna dispoziţie. La petrecere erau militari de toate 
rangurile, de la soldați la ofiţeri, și nimănui nu i se părea ciudat 
ca un maior și un sergent să chefuiască cot la cot. Disciplina 
care-i purtase pe israelieni dincolo de Sinai se baza pe respect 
reciproc și era susținută de camaraderie, fiind ca o armură de 
zale care putea fi lăsată la ușă în astfel de ocazii. Petrecerea 
părea cât se poate de reușită: oamenii se înțelegeau între ei, 
vinul provenea din ţara lor și dansurile erau cele din kibbutz- 
urile israeliene. 

Puțin înainte de miezul nopţii, printre dansatorii dezlănţuiţi, 
Kabakov o zări pe Rachel, ezitând la marginea ringului luminat. 
Se îndrepta spre umbrarul unde tinerii dansau, bătând din 
palme și cântând. 

Simţea atingerea ușoară pe picioare a aerului călduț sub 


VP - 126 


rochia scurtă din pânză de doc, un aer plin de mireasma vinului, 
a tutunului tare și a florilor ce mai păstrau căldura din timpul 
zilei. II văzu pe Kabakov, tolănit precum Nero la masa aceea 
lungă. Cineva îi pusese o floare după ureche și avea o ţigară 
între dinţi. O fată îi vorbea stând aplecată spre el. 

Timidă, Rachel se apropie de masa lui, printre dansatori și 
muzică. Un locotenent foarte tânăr o apucă și începu să danseze 
cu ea făcând piruete, iar când încăperea încetă să se 
învârtească, îl văzu pe Kabakov stând în faţa ei, cu ochii 
strălucitori din cauza vinului. Rachel uitase cât de masiv era. 

— David, zise ea, ridicându-și privirea spre faţa lui, vreau să-ți 
spun... 

—... că ai vrea să bei ceva, zise Kabakov întinzându-i un 
pahar. 

— Plec acasă mâine, mi-au spus că ești aici și nu puteam să 
plec fără... 

— ... fără să dansezi cu mine? Evident că nu. 

Rachel mai dansase în timpul verilor petrecute la kibbutz, iar 
acum picioarele ei își aminteau pașii. Kabakov avea o 
dexteritate extraordinară să danseze cu un pahar de băutură în 
mână, pe care-l umplea din zbor și din care sorbeau cu rândul. 
intinse cealaltă mână și-i desprinse agrafele din păr, lăsând 
cascada de un roșu întunecat să-i cadă pe spate și să-i 
încadreze faţa, un păr atât de bogat cum Kabakov nu crezuse că 
poate exista. Vinul o încălzise pe Rachel și se trezi râzând în 
timp ce dansau. Celelalte gânduri care-i stăpâniseră mintea 
preocupată de durere și răni păreau acum departe. 

Brusc, își dădură seama că se făcuse târziu. Zgomotul se 
potolise și mulţi dintre participanţii la petrecere plecaseră fără 
ca Rachel sau Kabakov să observe. Doar câteva cupluri mai 
dansau sub umbrar. Băieţii din formaţie dormeau cu capul pe o 
masă lângă estradă. Cuplurile dansau înlănţuite în ritmul unei 
vechi melodii cântate de Edith Piaf pe care cineva o pusese la 
tonomatul de lângă bar. Terasa era presărată cu flori strivite și 
mucuri de ţigară și băltea de vin. Un soldat foarte tânăr, cu un 
picior în ghips proptit pe un scaun și o sticlă alături, fredona și el 
melodia de la tonomat. Se făcuse târziu; tare târziu, era ora 
când luna păleşte și lucrurile capătă densitate în 
semiobscuritate ca să preia povara zilei. Kabakov și Rachel abia 
se mai mișcau pe ringul de dans. Se opriră de tot, cu trupurile 


VP - 127 


fierbinţi lipite unul de celălalt. Kabakov îi sorbi într-un sărut un 
strop de transpiraţie de pe gât și îl gustă, un strop din marea 
fremătătoare. Aerul pe care ea îl încălzise și mireasma ei îi 
învăluiau ochii și gâtul. Rachel se clătină, făcu un pas lateral ca 
să-și păstreze echilibrul și coapsa îi alunecă peste a lui. Îi dădu 
ocol, ţintuindu-l, în timp ce în minte îi reveni absurd senzaţia pe 
care o trăise când își lipise prima dată obrazul de grumazul cald 
și încordat al unui cal. 

Se desprinseră ușor unul de celălalt, între ei se lăţi un con de 
lumină, și Kabakov pescui în trecere de pe masa cea mai 
apropiată o sticlă de coniac înainte să iasă afară în zorii 
încremeniţi. larba înrourată îi udă gleznele femeii în timp ce 
urcau poteca de pe coasta dealului și distingeau stâncile și 
desișurile în detaliu, cu acea claritate nefirească a văzului pe 
care o ai după o noapte de nesomn. 

Stătură acolo, cu spatele lipit de o stâncă, și priviră răsăritul 
soarelui. In lumina acelei zile clare, Kabakov văzu micile 
imperfecţiuni ale tenului ei, pistruii, ridurile de sub ochi săpate 
de oboseală, pomeţii frumos conturați. 

O sărută minute în șir, cu mâinile fierbinţi afundate în părul ei. 

Un cuplu cobora poteca venind din desișurile din susul 
dealului, cei doi părând ușor stânjeniţi de lumina zilei, în vreme 
ce-și scuturau frunzele de pe haine. Pășiră peste picioarele lui 
Kabakov și Rachel care stăteau pe marginea potecii și trecură 
mai departe, neobservaţi. 

— David, sunt supă, zise Rachel în cele din urmă, în timp ce 
destrăma un fir de iarbă. N-am vrut să înceapă toată povestea 
asta, știi? 

— Supă? 

— Supărată, tulburată. Argou. 

— Păi, eu... 

Kabakov încercă să se gândească la o frază frumoasă, apoi 
pufni în sinea lui. O plăcea. Cuvintele nu însemnau nimic. La 
dracu' cu vorbele. Și vorbi: 

— Ilzmenele ude și regretele nelămurite sunt o formă puerilă 
de prostie, zise el. Vino cu mine la Haifa. Pot să-mi iau o 
permisie de o săptămână. Vreau să vii cu mine. Vorbim despre 
responsabilităţile tale săptămâna viitoare. 

— Săptămâna viitoare. Săptămâna viitoare s-ar putea să-mi 
pierd uzul raţiunii. Am obligaţii în New York. Ce schimbare poate 


VP - 128 


aduce săptămâna viitoare? 

— O să dărâmăm patul, o să stăm la soare și o să ne uităm 
unul la altul, asta va fi schimbare. 

Rachel își întoarse brusc fața. 

— Și nu te supăra. 

— Nu mă supăr, îl asigură ea. 

— Atunci nu mai spune că nu te superi. Se înţelege contrariul. 

Kabakov zâmbi. Zâmbi și ea. Amuţiră amândoi stingheriți. 

— O să te întorci? o întrebă Kabakov. 

— Nu curând. Trebuie să-mi termin rezidenţiatul. Asta dacă nu 
începe războiul din nou. Dar pentru tine n-a încetat, nici măcar 
pentru scurt timp, nu-i așa, David? Pentru tine nu se termină 
niciodată. 

El nu zise nimic. 

— E ciudat, David. Se consideră că femeile trebuie să aibă 
vieți de albină, neînsemnate și adaptabile. Bărbaţii au Datoria 
Lor. Ceea ce fac eu este adevărat, valoros și important. Și dacă 
spun că e datoria mesa, pentru că vreau ca ceea ce fac să fie 
datoria mea, atunci este la fel de reală ca și uniforma ta. N-o să 
discutăm despre asta săptămâna viitoare. 

— Bine, zise Kabakov, du-te și fă-ţi datoria. 

— Și nu te supăra nici tu. 

— Nu mă supăr. 

— Hei, David, mulțumesc că m-ai invitat. Dacă aș putea, te-aș 
invita eu. La Haifa. Sau în altă parte. Și am dărâma patul. 

Se opri o clipă, apoi zise precipitat: 

— La revedere, domnule maior Kabakov. O să mă gândesc 
adesea la tine. 

O clipă mai târziu alerga în jos pe potecă. Nu-și dădu seama 
că plângea decât în clipa în care jeepul ei prinse viteză și vântul 
îi transformă lacrimile în mici pete reci pe obraz. Lacrimi pe care 
vântul le uscase în Israel, cu șapte ani în urmă. 

e 

O asistentă intră în camera lui Kabakov, întrerupându-i 
gândurile și simţi din nou apăsarea pereților de spital. Asistenta 
îi aducea o tabletă într-un recipient de hârtie. 

— O să plec acum, domnule Kabov, zise ea. Ne vedem mâine 
după-amiază. 

Kabakov se uită la ceas. Moșevski trebuia să fi sunat de la 
hotel până acum, era aproape miezul nopții. 


VP - 129 


Dintr-o mașină parcată peste drum, Dahlia Iyad urmărea un 
grup de asistente din schimbul de noapte intrând pe rând în 
spital pe ușa principală. Și ea se uită la ceas, își notă ora, apoi 
plecă. 


VP - 130 


11. 


În timp ce Kabakov își lua pastila, Moșevski tocmai intra în 
Boom-Boom Room, clubul de noapte de la Mt. Murray Lodge. Se 
uită posomorât la adunătura din club. Făcuse un drum obositor 
de trei ore cu mașina prin Munţii Pocono pe o ninsoare domoală 
și nu era în toane bune. Așa cum se așteptase, nu figura nicio 
doctoriță Bauman în registrul de la recepție. N-o văzuse în 
mulțimea care lua masa la parter, deși fusese remarcat în trei 
rânduri de șeful de sală care-l observase spionând turiștii și 
care, stânjenit, îi oferise de fiecare dată o masă. Formaţia din 
Boom-Boom Room cânta tare, dar muzica nu era rea. Un 
reflector mobil se plimba pe la toate mesele, oprindu-se asupra 
fiecăreia și mulţi dintre clienţi făceau semne cu mâna în clipa în 
care lumina ajungea în dreptul lor. 

Rachel Bauman, care stătea la masă cu logodnicul ei, în 
compania unui cuplu pe care-l cunoscuseră la cabană, nu făcu 
semn cu mâna în lumina reflectorului. Cabana i se părea urâtă, 
fără vedere panoramică, Munţii Pocono - pitici și stupizi, iar cei 
din club - prost îmbrăcaţi. O mulţime de inele de logodnă și 
verighete noi gravate făceau încăperea să scânteieze precum o 
constelație ștearsă. Acest lucru o deprima pentru că îi reamintea 
că își dăduse cumva consimțământul să se căsătorească cu 
avocatul chipeș și plicticos care stătea acum lângă ea. Nu era 
genul de bărbat de care ar fi vrut să-și lege soarta. 

În plus, camera lor i se părea vulgară, costa doar șaizeci de 
dolari pe zi, iar în cadă se zăreau o mulţime de fire de păr. Fără 
îndoială era păr pubian. Logodnicul ei, sau cam așa ceva, 
obișnuia să poarte ostentativ lavalieră când era în halat și se 
culca cu ceasul la mână. 

Doamne Dumnezeule, uită-te la mine, își zise Rachel. Port 
inelușe smălţuite. 

Moșevski apăru lângă masă precum o balenă care se uită în 
jos la o barcă cu vâsle. Se gândise la ce avea să-i spună. O să 
înceapă cu o glumă. 

— Doamnă doctor Bauman, mereu vă văd pe la câte o 
petrecere. Sunt sigur că vă amintiţi de mine, Moșevski, Israel 


VP - 131 


1967. N-aţi vrea să stăm puţin de vorbă? 

— Poftim? 

Lui Moșevski nu-i venise nimic mai bun în minte ca 
introducere la discuţia lor. Șovăi, apoi se aplecă înainte ca și 
când ar fi vrut să-i arate unui dermatolog scund ceva pe faţa lui. 

— Robert Moșevski, Israel, 1967. Cu maiorul Kabakov? La 
spital și la petrecere? 

— Sigur! Domnule sergent Moșevski, nu v-am recunoscut fără 
uniformă. 

Moșevski rămase perplex. În loc de uniformă, în hărmălaia 
aceea, i se păruse că auzise fermoar. Se uită în jos la pantaloni, 
dar totul era în regulă. 

Prietenul lui Rachel și celălalt cuplu se holbau la el. 

— Marc Taubman, domnul este Robert Moșevski, un bun 
prieten al meu, îi spuse Rachel însoțţitorului său. Luaţi loc, 
domnule sergent. 

— Da, vă rog, zise Taubman cu jumătate de gură. 

— Ce Dumnezeu..., dădu să spună Rachel, dar brusc avu o 
revelaţie. David e bine? 

— Aproape. 

Gata cu conversațiile de societate. Nu primise instrucţiuni să 
piardă timpul stând de vorbă. Ce-ar zice Kabakov? Se aplecă la 
urechea ei. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră între patru ochi, vă 
rog, șopti el. E foarte urgent. 

— Vă rog să ne scuzați. 

Rachel își puse mâna pe umărul lui Taubman care vru să se 
ridice. 

— Mă întorc imediat, Marc. E în regulă. 

Peste cinci minute, Rachel se întoarse la masă și apoi ieși cu 
Taubman afară din club. Zece minute mai târziu, bărbatul stătea 
singur în bar, cu bărbia sprijinită în palme. Rachel și Moșevski 
rulau cu viteză spre New York, în timp ce zăpada lovea parbrizul 
scânteind precum gloanţele trasoare. 

(J 

În sud, zăpada se transformă în zloată care se prelingea de pe 
capota și parbrizul mașinii încăpătoare a lui Lander în timp ce 
Dahlia lyad conducea de-a lungul bulevardului Garden State 
străjuit de copaci. Pe bulevard fusese presărat material 
antiderapant, dar pe Drumul 70 era polei în timp ce Dahlia viră 


VP - 132 


spre Lakehurst. Se făcuse ora 3:00 dimineaţa când ajunse la 
Lander și intră în fugă în casă. Lander tocmai își turna o cană cu 
cafea. Dahlia puse ediția însemnată cu două puncte a lui Daily 
News pe tejgheaua din bucătărie și o deschise în dreptul pozei 
din mijloc. Faţa bărbatului de pe targă se vedea clar. Era 
Kabakov, fără nicio îndoială. Picături reci de apă i se prelingeau 
pe pielea capului de la zloata care i se topea în păr. 

— Bun, e Kabakov, și ce-i cu asta? zise Lander. 

— Ai dreptate, ce-i cu asta?! îi răspunse Fasil ieșind din 
camera sa. A avut ocazia să vorbească cu Muzi, s-ar putea să fi 
aflat cum arăţi. Probabil l-a găsit pe Muzi prin intermediul navei 
și nu era exclus să fi aflat de la marinari cum arăt eu. Chiar dacă 
nu-mi cunoaște identitatea, știe câte ceva despre mine. O să-și 
dea seama. A văzut-o pe Dahlia. Omul trebuie să dispară. 

Lander își puse cana cu zgomot pe tejghea. 

— Nu-mi vinde gogoși, Fasil! Dacă autorităţile știau ceva ar fi 
fost aici până acum. Vrei să-l ucizi doar ca să te răzbuni. Ţi-a 
împușcat conducătorul, nu? A intrat în cameră și i-a zburat 
creierii. 

— În somn, s-a furișat... 

— Voi, arabii, mă cam enervaţi. De aia vă bat mereu evreii, 
fiindcă nu vă gândiţi decât la răzbunare, nu vă gândiţi decât 
cum să vă luaţi revanșa pentru ce s-a întâmplat săptămâna 
trecută. Și sunteți dispuși să puneţi în pericol toată chestia de- 
acum doar ca să vă răzbunați. 

— Kabakov trebuie să moară, zise Fasil ridicând vocea. 

— Și nu e vorba numai de răzbunare. Ți-e teamă că, dacă nu-l 
omori acum cât e rănit, mai devreme sau mai târziu o să vină el 
după tine în miez de noapte. 

Cuvântul „teamă” spânzura în aer între ei. Fasil făcu un efort 
extraordinar să-și păstreze cumpătul. Un arab mai degrabă 
înghite o broască râioasă decât o jignire. In tăcere, Dahlia trecu 
printre ei ca să ajungă la cafetieră și cei doi încetară să se fixeze 
cu privirea. Femeia își turnă o cană cu cafea și se aplecă peste 
tejghea, cu fundul lipit de sertarul în care se aflau cuţitele mari. 

Când vorbi, Fasil părea să aibă gâtul foarte uscat. 

— Kabakov este omul lor cel mai bun. E adevărat că dacă 
moare va fi înlocuit, dar nu va fi același lucru. Daţi-mi voie să vă 
atrag atenţia, domnule Lander, că Muzi a fost ucis pentru că vă 
văzuse. Vă văzuse fața și... 


VP - 133 


Fasil putea să dea dovadă de abilitate atunci când voia. 
Așteptă suficient de mult pentru ca Lander să anticipeze 
cuvântul „mâna”, apoi devie sensul propoziției de o manieră 
care putea fi confundată cu tactul. 

— ... vă cunoștea accentul. In plus, nu suntem cu toţii marcați 
de rănile pe care le-am primit? zise el, lovindu-și ușor cu mâna 
cicatricea de pe obraz. 

Lander nu zise nimic, așa că Fasil continuă: 

— Acum există cineva care știe cum arată Dahlia. Sunt locuri 
unde i-ar putea găsi fotografia. 

— Unde? 

— În registrul cu străini, zise Dahlia, deși eram bine deghizată 
în poza aia. Dar în anuarul Universităţii Americane din Beirut... 

— Anuare școlare? Hai să fim serioşi, n-ar... 

— Au mai făcut-o, Michael. Știu că de multe ori suntem 
recrutaţi acolo sau la universitatea din Cairo. Adesea, anuarele 
sunt publicate înainte ca o persoană să fie cooptată în mișcare. 
O să cerceteze și-acolo. 

— Dacă se află identitatea Dahliei, fotografia ei va fi pusă în 
circulaţie, adăugă Fasil. Când va veni vremea să dai lovitura, 
Serviciul Secret o să fie pretutindeni, dacă participă și 
președintele. 

— Nicio grijă, o să participe. Așa a declarat. 

— Atunci mai mult ca sigur că Serviciul Secret o să vină la 
aerodrom. S-ar putea să fi văzut poza Dahliei, poate o poză de-a 
mea, probabil o descriere a ta, zise Fasil. Toate din cauza lui 
Kabakov, dacă e lăsat în viaţă. 

— Nu vreau să risc ca tu sau Dahlia să fiți prinși, i-o reteză 
Lander cu asprime. Și ar fi o prostie să mă duc eu însumi. 

— Nici nu e nevoie. Putem s-o facem prin telecomandă. 

Dahlia minţea. 

e 

La Spitalul Universitar Long Island, doi agenţi federali 
verificară actele de identitate ale lui Rachel înainte de-a o lăsa 
să urce cu Moșevski la etajul unde era internat Kabakov. 

Kabakov se trezi când auzi zgomotul ușor făcut de ușa care se 
deschidea. Rachel traversă camera și-și duse mâna la obrazul 
lui, îi simţi genele frecându-i-se de mână și știu că e treaz. 

— David, sunt aici, zise ea. 

Corley reveni la spital șase ore mai târziu. Se făcuse ora de 


VP - 134 


vizită și rudele pacienţilor le duceau flori ori stăteau îngrijorate 
de vorbă în grupuri mici în faţa saloanelor pe ușa cărora scria 
„Accesul vizitatorilor interzis. Fumatul interzis, aparat cu oxigen 
în funcțiune”. 

Corley îl găsi pe Moșevski stând pe o banchetă lângă salonul 
lui Kabakov, mâncând un hamburger Big Mac. Lângă el, pe un 
scaun cu rotile, era o fetiță de vreo opt ani. Și ea mânca un Big 
Mac. 

— Kabakov doarme? 

— Își face baie, zise Moșevski cu gura plină. 

— Bună dimineaţa, zise copila. 

— Bună dimineața. Când termină, Moșevski? 

— Când termină asistenta să-l spele, zise fetița. Te gâdilă. V-a 
spălat vreodată vreo asistentă? 

— Nu. Moșevski, zi-i femeii să se grăbească. Trebuie să... 

— Vreţi o mușcătură din hamburgerul meu? îl întrebă copila. 
Domnul Moșevski și cu mine le-am comandat. Mâncarea de aici 
e groaznică. Domnul Moșevski nu-l lasă pe domnul Kabakov să 
mănânce hamburger. Domnul Kabakov i-a vorbit foarte urât 
fiindcă nu l-a lăsat. 

— Aha, zise Corley, mușcându-și unghia de la degetul mare. 

— Am o arsură exact ca domnul Kabakov. 

— Imi pare rău să aud așa ceva. 

Puștoaica se aplecă ușurel peste scaunul cu rotile ca să ia 
niște cartofi pai din punga pe care o ţinea în poală Moșevski. 

Corley deschise ușa salonului, își băgă capul înăuntru, vorbi 
scurt cu asistenta și se retrase. 

— Mai are un picior, mormăi el. Un picior. 

— Găteam ceva și am vărsat o cratiţă cu apă fierbinte pe 
mine, continuă copila. 

— Poftim? 

— Spuneam că făceam ceva de mâncare și m-am opărit. 

— O, îmi pare rău. 

— l-am spus și domnului Kabakov, știți că și el a păţit același 
lucru. Și asta fiindcă cele mai multe accidente casnice se produc 
în bucătărie. 

— Tu ai vorbit cu domnul Kabakov? 

— Bineînţeles. Ne-am uitat de la fereastră la meciul de 
softball de pe terenul de sport de peste drum. Copii joacă în 
fiecare dimineaţă înainte de școală. Din camera mea nu văd 


VP-135 


decât un zid de cărămidă. Domnul Kabakov știe niște glume 
grozave. Vreţi să vă spun una? 

— Nu, mulţumesc. Mi-a spus deja vreo câteva. 

— Și eu am un pat cu cort și... 

Asistenta ieși din salon cărând un lighean cu apă. 

— Acum poţi intra. 

— Bine, zise fetiţa. 

— Așteaptă, Dotty, mormăi Moșevski. Rămâi cu mine, încă n- 
am terminat chipsurile. 

— Cartofi pai, îl corectă copila. 

Corley îl găsi pe Kabakov stând pe pat. 

— Acum că ești curat, uite care e situația. Avem mandate de 
percheziţie pentru Leticia. Trei membri ai echipajului au văzut 
barca. Nimeni nu-și aduce aminte numărul de înregistrare, dar 
oricum probabil că era fals. Am luat puţină vopsea din locul 
unde barca s-a atins de vas. E la laborator. 

Kabakov făcu un gest mic de nerăbdare. Corley nu-l luă în 
seamă și continuă: 

— Electroniștii au vorbit cu operatorul radar de pe șalupa 
Pazei de coastă. Ei zic că barca era din lemn. Știm că e rapidă. 
După descrierea zgomotului făcut de motor, credem că sunt 
motoare diesel turbo. Corespund unei bărci folosite pentru 
contrabandă. O să aflăm, mai devreme sau mai târziu. Doar a 
fost construită într-un șantier respectabil. 

— Ai aflat ceva despre american? 

— Nimic. E plină ţara de ei. Am pus echipajul de pe Leticia să 
facă portretul-robot al bărbatului care a urcat la bordul navei. 
Oricum, va trebui să folosim un translator. Merge greu. Ne-au zis 
că ochii individului semănau cu un „fund de porc”, cam ăsta-i 
genul de descrieri pe care le-au făcut. O să te pun și pe tine să 
schițezi portretul-robot al femeii. Laboratorul se ocupă de 
figurina Madonei. 

Kabakov dădu din cap. 

— Deci, elicopterul cu care o să te transportăm e programat 
pentru ora 11:30. O să plecăm de aici la 11:00, mergem la 
aeroportul La Guardia, la terminalul pentru hidroavioane... 

— Pot să vorbesc cu dumneavoastră, domnule Corley? zise 
Rachel din ușa salonului. Avea în mână radiografiile lui Kabakov 
și foaia de observaţie și era îmbrăcată în cel mai auster halat al 
ei. 


VP - 136 


— Aș fi putut să mă duc la Ambasada israeliană, zise 
Kabakov. N-aveai cum să te atingi de mine acolo. Vorbește cu 
ea, Corley. 

O jumătate de oră mai târziu, Corley discută cu directorul 
spitalului, care vorbi cu funcţionarul de la biroul de relaţii cu 
publicul al spitalului. În acea zi de vineri, omul ar fi vrut și el să 
plece mai devreme de la serviciu. Funcţionarul băgă o notă 
pentru presă sub telefon și nu se mai osteni să comunice 
raportul privind starea sănătăţii pacientului. 

Posturile de televiziune care-și pregăteau știrile de la ora șase 
sunară după prânz să se intereseze de victimele diverselor 
catastrofe petrecute în oraș. Consultând nota lăsată de 
funcţionar, angajatul spitalului le spuse celor de la televiziune că 
„domnul Kabov” fusese transferat la Spitalul Militar din ţinutul 
Brooke. Era o zi plină pentru presă. Niciun post de televiziune nu 
dădu știrea despre Kabakov. 

Meticulos ca întotdeauna, The New York Times pregăti o 
scurtă știre despre mutarea domnului Kabov la alt spital. După 
înregistrarea ultimului apel primit de la Times, nota fu aruncată 
la coș. Prima ediţie din Times este pusă în vânzare abia după 
ora 10:30 seara. Prea târziu. Dahlia pornise deja la drum. 


VP - 137 


12. 


Metroul rapid hurui pe sub East River și opri în staţia Boro 
Hall, lângă Spitalul Universitar Long Island. Unsprezece 
asistente care-și începeau schimbul de noapte la ora 11:30 
coborâră din tren. Când ajunseră în stradă după ce urcară 
treptele, erau deja douăsprezece la număr. Femeile mergeau în 
grup compact pe trotuarul întunecat din Brooklyn, întorcându-și 
scurt capul să scruteze umbrele cu infailibilul instinct de 
supravieţuire propriu orășencelor. Un beţiv era singura persoană 
din raza lor vizuală. Venea înspre ele legănându-se. Asistentele 
erau la circa douăzeci de metri de el când își dădură seama cu 
cine au de-a face. Mutându-și gentile în mâna dinspre interiorul 
grupului, îl ocoliră și merseră mai departe, lăsând în urmă un 
miros plăcut de pastă de dinți și fixativ pe care beţivul nu-l putu 
aprecia din cauza nasului înfundat. Mai toate ferestrele spitalului 
erau întunecate. O sirenă de ambulanţă se tânguia din ce în ce 
mai tare, pe măsură ce se apropia de spital. 

— l-auzi cântecul nostru, zise o voce resemnată. 

Un agent de pază le deschise ușile de sticlă, căscând. 

— Legitimaţiile, doamnelor, ia s'le vedem! 

Femeile se scotociră în genţi bombănind și scoaseră 
legitimaţiile de serviciu - permise de intrare în clădire pentru 
asistentele care făceau parte din personalul spitalului și 
legitimaţii de culoare verde deschis eliberate de State University 
din New York pentru asistentele particulare. Era singura măsură 
de securitate folosită în cazul lor. 

Gardianul își plimbă privirea peste legitimaţiile ţinute în sus, 
ca și când ar fi numărat elevii într-o clasă. Le făcu semn să 
treacă, și asistentele se împrăștiară în clădirea imensă, 
ducându-se fiecare la postul său. Una dintre ele intră în toaleta 
femeilor din faţa liftului de la parter. Înăuntru era întuneric, așa 
cum se așteptase. 

Aprinse lumina și se uită în oglindă. Peruca blondă îi venea ca 
turnată, iar sprâncenele decolorate aveau exact efectul scontat. 
Tampoanele de vată pe care și le băgase în gură ca să-i umfle 
obrajii și ochelarii cu rame extravagante care-i denaturau 


VP - 138 


proporțiile feţei o făceau greu de recunoscut pe Dahlia Iyad. 

Işi atârnă haina în cabina de WC și scoase din buzunarul 
interior o tăviţă. Puse pe tavă două sticle, un termometru, o 
lingură de plastic de apăsat limba și un recipient de hârtie 
pentru pastile și acoperi totul cu un şervet. Tăviţa făcea parte 
din recuzită. Piesa de echipament cu adevărat importantă se 
afla în buzunarul uniformei. Era o seringă hipodermică plină cu 
clorură de potasiu, o doză suficient de mare să provoace un stop 
cardiac unui cal. 

Işi puse boneta apretată și și-o prinse atent cu agrafe. Se mai 
uită o dată în oglindă să vadă cum arată. Halatul larg nu-i punea 
în valoare silueta, dar era perfect ca să ascundă sub el pistolul 
Beretta plat, băgat în betelia colanților. 

Parterul care adăpostea birourile administrative era slab 
luminat și pustiu, cu numărul becurilor redus la strictul necesar 
din cauza crizei energetice. Parcurgând holul, trecu în revistă 
inscripţiile de pe uși. Contabilitate, Arhivă, aha, asta era! Date 
despre pacienţi. Fereastra rotundă prin care se purtau 
conversațiile era întunecată. 

Ușa avea o yală simplă care se închidea prin tragere. Îi luă 
treizeci de secunde să forțeze limba yalei cu lingura de plastic și 
să deschidă ușa. Işi plănuise cu multă grijă mișcarea următoare, 
așa că, deși contravenea dorinţei ei instinctive de a acţiona fără 
să fie văzută, aprinse lumina în birou în loc să folosească o 
lanternă. Unul câte unul, tuburile fluorescente bâzâiră și se 
aprinseră. 

Se duse la registrul masiv de la biroul de informaţii și-l 
deschise cu un bobârnac. K. Nu era niciun Kabakov înregistrat. 
Asta însemna că trebuia s-o ia din ușă în ușă să verifice toate 
saloanele unde erau asistente, să fie atentă la agenţii de pază și 
să riște să fie descoperită. Dar stai! Știrile TV îi pronunţaseră 
numele Kabov. Ziarele scriseseră la fel. Sfârșitul paginii, uite-l, 
Kabov. Fără adresă. Toate întrebările vor fi direcționate către 
directorul spitalului. Numele persoanelor care vor cere informații 
despre el vor fi aduse la cunoștința directorului, serviciului de 
securitate al spitalului și Biroului Federal de Investigaţii, LE 5- 
7700. Era în salonul 327. 

Dahlia respiră adânc și închise registrul. 

— Cum ai intrat aici? 

Acţionând sub impulsul unui dublu reflex, Dahlia dădu să 


VP - 139 


atace, dar își reprimă pornirea iniţială și rămase locului, uitându- 
se calm la agentul de pază care se chiora la ea pe fereastra ușii 
biroului. 

— Hei, dacă vrei să te faci util, zise ea, ai putea să-i duci 
catastiful ăsta supraveghetorului de noapte, că să mă scutești 
pe mine de un drum. Cântărește cinci kile. 

— Cum ai intrat aici? 

— Cu cheia supraveghetorului. 

O să-l omoare dacă-i cerea să vadă cheia, se gândi Dahlia. 

— Nimeni n-are voie să intre aici noaptea. 

— Ascultă, n-am nimic împotrivă dacă vrei să suni sus și să le 
zici că au nevoie de permisiunea ta. Mie doar mi s-a spus să 
aduc registrul, atâta tot. 

O să-l omoare dacă încearcă să sune. 

— Ce, trebuia să-ţi spun că m-au trimis aici? Nu era nicio 
problemă, dar n-am știut. 

— Eu răspund de chestia asta, mă-ntelegi? Trebuie să știu 
cine intră aici. Văd lumina, și habar n-am cine-i înăuntru. 
Trebuie să-mi părăsesc postul la poartă ca să văd cine e aici. Ce 
se întâmplă dacă, în timpul ăsta, cineva așteaptă la ușa din faţă 
să intre? Or să se înfurie pe mine că nu sunt acolo. Când mai vii 
pe aici, treci și-mi spui, ai înţeles? 

— Sigur că da. Îmi pare rău. 

— Vezi să stingi lumina și să încui biroul, ai înţeles? 

— Da. Nu-ţi face griji! 

Bărbatul dădu din cap și o luă agale pe hol. 

În salonul 327 era liniște și întuneric. Doar becurile de jos din 
stradă străpungeau jaluzelele venețiene, desenând pe perete 
dungi slabe de lumină. Ochii obișnuiți cu întunericul distinseră 
patul și cadrul de aluminiu montat ca să nu lase pătura să 
atingă pacientul. În pat, Dotty Hirschburg dormea dusă, așa cum 
numai copiii pot să doarmă, cu vârful degetului mare abia 
atingându-i buza de sus și celelalte degete răsfirate pe pernă. 
Era istovită, fiindcă de la fereastra noului ei salon, se uitase 
toată după-amiaza la terenul de joacă. Se familiarizase deja cu 
asistentele de noapte care ba intrau, ba ieșeau din salon și nici 
nu se clinti când auzi ușa deschizându-se încet. Un stâlp de 
lumină se lăţi pe peretele de vizavi, fu pătat de o umbră și se 
îngustă din nou în timp ce ușa se închise repede. 

Dahlia Iyad stătea cu spatele la ușă, așteptând să se 


VP - 140 


obișnuiască cu întunericul. În lumina de pe hol, văzuse că în 
salon nu era nimeni în afară de pacient, doar în perna scaunului 
se imprimase adâncitura trupului lui Moșevski care stătuse de 
veghe la căpătâiul lui Kabakov. Dahlia deschise gura să respire 
fără să se facă auzită. Ea însă auzea pe cineva respirând în 
întuneric. In spatele ei, pe hol, pașii unei asistente se apropiară, 
se opriră și apoi femeia intră în salonul de vizavi. 

Dahlia se duse încetișor la picioarele patului în formă de cort. 
Puse tăvița pe măsutţa cu rotile atașată la pat și scoase seringa 
hipodermică din buzunar. Desprinse căpăcelul acului lung și 
apăsă pistonul până când simţi un strop de lichid pe vârful 
degetului. 

N-avea importanță unde-l înţepa. Optă pentru carotidă. Era 
calea cea mai rapidă. Se duse pe întuneric la capul patului și 
pipăi încet să găsească gâtul, atinse părul și apoi pielea. Era 
catifelată. Unde era pulsul? || găsi. Prea slab. Pipăi cu degetele 
în jurul gâtului. Prea mic. Părul prea fin, pielea prea catifelată, 
gâtul prea mic. Puse seringa în buzunar și aprinse lanterna- 
stilou. 

— Bună, zise Dotty Hirschburg, clipind des din cauza luminii. 
Degetele reci ale Dahliei se opriseră pe gâtul fetiţei. 

— Bună, zise Dahlia. 

— Mă supără lumina. Trebuie să fac injecție? 

Se uita speriată la faţa Dahliei, luminată de jos în sus. Mâna 
de pe gâtul ei se mută pe obraz. 

— Nu. Nu trebuie să faci injecție. Te simţi bine? Vrei să-ţi aduc 
ceva? 

— Te plimbi prin saloane să vezi dacă dorm toți? 

— Da. 

— Atunci de ce ne trezești? 

— Ca să mă asigur că totul e în ordine. Hai, culcă-te la loc. 

— Mi se pare o prostie să trezești oamenii ca să-i întrebi dacă 
dorm. 

— Când te-ai mutat în salonul ăsta? 

— Astăzi. A fost salonul domnului Kabakov. Mama a cerut să 
fiu mutată aici ca să pot vedea terenul de joacă. 

— Unde e domnul Kabakov? 

— A plecat. 

— Era foarte bolnav. L-au luat de aici complet acoperit? 

— Adică mort? Ei pe naiba, nu, dar l-au ras undeva pe cap. leri 


VP - 141 


ne-am uitat împreună la meci. Doamna doctor l-a luat de aici. 
Poate s-a dus acasă. 

Dahlia avu o ezitare după ce ieși din salon. Știa că nu trebuie 
să forțeze nota. Nu-i rămânea decât să plece din spital. Trebuia 
să accepte gândul că încercarea ei eșuase. Fără să asculte 
vocea raţiunii, stătu mai multe minute la aparatul de gheaţă din 
spatele oficiului asistentelor, punând cuburi într-un recipient. 
Asistenta șefă, scrobită de sus până jos, cu părul cenușiu închis 
și ochelari pe nas, stătea de vorbă cu o infirmieră, prinsă într- 
una din acele discuții mărunte, fără cap și fără coadă, care ţin 
toată noaptea. In cele din urmă, după ce primi un apel de lao 
asistentă de la parter, șefa se ridică și o luă în jos pe hol. 

Dahlia ajunse într-o clipă la biroul ei și începu să răsfoiască 
indexul alfabetic. Nu exista niciun Kabakov. Niciun Kabov. 
Infirmiera se uita la ea. Dahlia se întoarse spre femeie. 

— Ce s-a întâmplat cu pacientul de la 327? 

— Cine? 

— Bărbatul din 327. 

— Nu-i ţin minte pe toţi. Nu te-am mai văzut pe-aici. Așa-i? 

— Nu, am fost la St. Vincent. 

Era adevărat. Furase actele de identitate de la Spitalul St. 
Vincent din Manhattan, când se schimbase tura de după-amiază. 
Dahlia trebuia să insiste, chiar dacă femeia avea să intre la 
bănuieli. 

— Dacă ar fi fost mutat, ar exista un act care să ateste acest 
lucru, nu? 

— O fi jos, încuiat. Dacă nu figurează printre celelalte 
documente, înseamnă că nu e la etajul ăsta, și dacă nu e la 
etajul ăsta, s-ar putea să nu fie în spitalul ăsta. 

— Fetele ziceau c-a fost mare agitaţie când l-au adus. 

— Tot timpul e agitație, scumpo. O doctoriţă a venit aici ieri 
pe la 3:00 dimineaţă și a cerut să-i vadă radiografiile. A trebuit 
să mă duc sus să deschid la radiologie. Probabil l-au mutat în 
timpul zilei, după ce am plecat eu. 

— Cine era doctorița? 

— Nu știu. Dar voia cu orice preț radiografiile alea. 

— A semnat pentru ele? 

— A trebuit să semneze când le-a luat de la radiologie, ca 
toată lumea. 

Se întorcea asistenta șefa. Trebuia să se grăbească. 


VP - 142 


— Radiologia e la patru? 

— La cinci. 

Şefa și infirmiera stăteau de vorbă în timp ce Dahlia intra în 
lift. Ușile se închiseră. N-o văzu pe infirmieră făcând semn cu 
capul spre lift, și nici expresia asistentei șefe care se schimba pe 
măsură ce-și aducea aminte de instrucţiunile primite cu o 
noapte în urmă. Fără să mai stea o clipă pe gânduri, aceasta se 
repezi la telefon. 

La camera de gardă, polițistul John Sullivan auzi sunând staţia 
de emisie-recepţie agățată de cureaua pantalonilor. 

— Taci o dată, îi zise el individului beat crită ce înjura de 
mama focului, încercând să se smulgă din mâinile partenerului 
său. 

Sullivan desprinse aparatul și răspunse. 

— Asistenta șefă de la etajul trei, Emma Ryan, raportează că 
a văzut o persoană suspectă, femeie, albă, blondă, până-n 
treizeci de ani, cu uniformă de asistentă. S-ar putea să fie la 
radiologie la etajul cinci, îi spuse dispecerul de la secție lui 
Sullivan. O să te întâlneşti cu agentul de pază la lifturi. Echipajul 
șapte-unu e pe drum. 

— Zece-patru, răspunse Sullivan închizând staţia. Jack, leagă-l 
pe netrebnicul ăsta cu cătușele de bancă și păzește scările până 
ajunge aici echipajul șapte-unu. Mă duc sus. 

Agentul de pază îl aștepta cu un mănunchi de chei în mână. 

— Oprește toate lifturile în afară de primul, zise Sullivan. Hai 
să mergem. 

Dahlia n-avu nicio problemă cu încuietoarea de la radiologie. 
Închise ușa după ea și într-o clipă distinse masa radiologică și 
silueta verticală a aparatului cu raze X. Mută unul din ecranele 
plumbuite masive în faţa ușii cu geam mat și-și aprinse 
lanterna-stilou. Fasciculul mic de lumină alunecă pe furtunul de 
bariu încolăcit, pe ochelarii de protecţie și mănușile atârnate 
lângă aparatul cu raze X. Se auzi slab o sirenă. Să fie o 
ambulanţă? Poliţia? Aruncă o privire rapidă în jur. Ușa aceea - o 
cameră obscură. O nișă cu fișete. Un sertar pe role care se 
deschide cu zgomot - radiografii în plicuri. Un birou mic, un 
pupitru și un registru. Auzi pași pe hol. Lanterna contură un cerc 
de lumină pe pagini. Răsfoi în grabă. Data din ziua precedentă. 
O pagină cu semnături și numărul corespunzător fiecărui caz. 
Trebuia să fie numele unei femei. Parcurse coloana din stânga 


VP - 143 


unde era trecută ora la care fusese scos filmul - 4:00 dimineaţa, 
numărul cazului, nimic în dreptul numelui pacientului, 
radiografiile eliberate doctoriței Rachel Bauman, fără să fi fost 
aduse înapoi ulterior. 

Pașii de pe hol se opriră la ușă. Se auzi un zornăit de chei. 
Prima nu merse. Dahlia aruncă peruca în spatele fișetului, 
împreună cu ochelarii. Ușa se deschise izbindu-se de ecranul 
plumbuit și în încăpere intrară un poliţist solid și un agent de 
pază. 

Dahlia Iyad stătea în fața ecranului iluminat pe care se fixează 
filmele. O radiografie a cutiei toracice a cuiva era prinsă de 
ecran și coastele care se vedeau pe film desenau dungi de 
lumină și umbră pe uniforma femeii. Umbrele oaselor se mutară 
pe faţa ei în timp ce se întoarse spre cei doi bărbaţi. Polițistul 
avea revolverul în mână. 

— Da, domnule poliţist? zise Dahlia și apoi, prefăcându-se că 
abia observase revolverul, adăugă: Doamne sfinte, s-a întâmplat 
ceva? 

— Staţi pe loc, doamnă. 

Cu mâna liberă, Sullivan pipăi peretele să găsească 
întrerupătorul. Camera fu inundată de lumină, și Dahlia văzu 
detalii ale biroului pe care nu le observase pe întuneric. Polițistul 
cercetă încăperea, mișcându-și rapid capul în toate direcţiile. 

— Ce faceţi aici? 

— Mă uit la o radiografie, după cum vedeţi. 

— Mai e cineva aici? 

— Nu mai e. A fost o asistentă acum câteva minute. 

— Blondă, cam de înălţimea dumneavoastră? 

— Da, cred că da. 

— Unde s-a dus? 

— Habar n-am. Ce se întâmplă? 

— Asta încercăm să aflăm. 

Agentul de pază cercetă camera de lângă laboratorul 
radiologie și se întoarse clătinând din cap. Polițistul se uita fix la 
Dahlia. Ceva nu i se părea în ordine la ea, dar nu putea să-și dea 
seama ce anume. Trebuia să o percheziţioneze și s-o conducă la 
asistenta șefă care sunase la secţie. Mai era nevoie să asigure 
paza pe etaj. Pentru aceasta trebuia să-și cheme partenerul prin 
radio. Asistentele cu uniformele lor albe creează iluzia de 
puritate. Nu voia să întineze uniforma albă. Nici să jignească o 


VP - 144 


asistentă și să se facă de râs punându-i cătușe. 

— Vă rog să veniţi cu mine pentru câteva minute, doamnă. 
Trebuie să vă punem niște întrebări. 

Dahlia dădu aprobator din cap. Sullivan își puse pistolul în toc, 
dar nu-l închise. li spuse agentului de pază să verifice și celelalte 
încăperi de pe hol și își desprinse aparatul de emisie-recepţie de 
la curea. 

— Șase-cinci, șase-cinci. 

— Da, John, veni răspunsul. 

— E o femeie în laborator. Zice că persoana suspectă a fost 
aici și a plecat. 

— Spatele și faţa sunt păzite. Vrei să vin sus? Tocmai am 
ajuns la etajul trei. 

— O aduc pe femeie la trei. Spune-i reclamantei să stea pe- 
aproape. 

— John, reclamanta zice că nu e normal să fie cineva în 
laborator la ora asta. 

— O aduc jos. Stai acolo. 

— Cine-a zis chestia asta? întrebă Dahlia prefăcându-se 
indignată. Aia... 

— Haideţi. 

Se îndreptau spre lift, el în spatele ei, urmărind-o din ochi, cu 
degetul mare sprijinit de tocul pistolului. Dahlia era lângă panoul 
cu butoane din lift. Ușile se închiseră. 

— Trei? întrebă ea. 

— Apăs eu. 

Polițistul ridică mâna de pe tocul pistolului. 

Mâna Dahliei se furișă spre întrerupătorul de lumină. În lift se 
făcu întuneric. Se auzi zgomot de picioare târșite, scârțâitul 
tocului de la pistol, un geamăt de durere, o înjurătură, pumni 
daţi în dreapta și-n stânga, o respiraţie șuierătoare, și-n tot 
acest timp în liftul întunecat nu se vedea decât licărul succesiv 
al becurilor indicatoare. 

La etajul trei, partenerul ofițerului Sullivan se uita la becurile 
de deasupra liftului. Trei. Așteptă. Liftul continuă să coboare. 
Doi. Se opri. 

Uimit, apăsă butonul și așteptă să urce liftul. Stătea chiar în 
faţa lui când se deschise ușa. 

— John? Dumnezeule, John! 

Ofiţerul Sullivan stătea cu spatele sprijinit de peretele liftului, 


VP - 145 


cu gura deschisă, ochii lărgiţi și seringa hipodermică atârnându-i 
din gât ca o banderilla folosită în coride. 

Dahlia alerga din răsputeri și holul de la etajul doi părea că se 
clatină în timp ce fugea. Luminile de deasupra străfulgerau 
unele după altele. Trecu în goană pe lângă un infirmier 
stupefiat, dădu colţul și intră într-o debara pentru lenjerie. Își 
puse pe ea un halat verde subţire din cele purtate de chirurgi, 
își ascunse părul sub o bonetă și-și atârnă de gât o mască de 
pânză din cele folosite la sala de operaţie. Coborî scările la 
camera de gardă de la capătul parterului. Mergea încet acum și- 
i vedea pe polițiști, trei dintre ei, uitându-se în jur precum niște 
câini de vânătoare. Scaunele erau ocupate de rudele îngrijorate 
ale diverșilor pacienţi. Un beţiv care fusese înjunghiat răcnea. 
Nişte indivizi răniţi în încăierări mărunte așteptau să li se acorde 
îngrijiri medicale. 

O portoricană scundă, care stătea pe o banchetă, își ţinea 
mâinile la gură și plângea în hohote. Dahlia se duse la ea, se 
așeză alături și-și puse mâna pe după umerii femeii durdulii. 

— No tenga miedo, zise Dahlia. 

Femeia își ridică ochii spre ea, arătându-și dinții de aur care 
contrastau cu faţa ciocolatie. 

— Julio? 

— O să se facă bine. Haideţi, veniţi cu mine. Ne plimbăm 
puţin la aer curat și-o să vă simţiţi mai bine. 

— Dar... 

— Liniștiţi-vă acum și faceţi ce v-am spus. 

O ridicase în picioare pe femeia burtoasă cu pantofi scâlciaţi, 
înconjurând-o cu brațul ei protector ca pe un copil. 

— l-am zis. l-am zis de zeci de ori. 

— Nu vă mai necăjiţi. 

Mergeau spre ieșirea de la camera de gardă. În fața ușii era 
un poliţist. Un bărbat masiv, ce transpira din abundență în 
uniforma sa albastră. 

— De ce nu venit acasă cu mine? De ce încăierare mereu? 

— O să fie bine. Vreţi să faceţi un rozariu? 

Buzele femeii se mișcară. Polițistul nu se clinti. Dahlia își 
ridică ochii spre el. 

— Domnule poliţist, femeia aceasta are nevoie să ia puţin aer. 
Puteți s-o plimbaţi prin preajmă pentru câteva minute? 

Femeia își ţinea capul plecat și buzele i se mișcau. În încăpere 


VP - 146 


se auzea pârâitul aparatelor de emisie-recepţie. Alarma se 
putea declanșa în orice moment. Polițistul din faţa ei era ca și 
mort. 

— Nu pot pleca de la ușă, doamnă. leșirea asta e închisă 
pentru moment. 

— Pot s-o plimb eu pentru câteva minute? Mi-e frică să nu 
leșine aici. 

Femeia murmura ţinând rozariul între degetele groase, 
ciocolatii. Polițistul se frecă cu mâna la ceafă. Avea o față mare, 
plină de cicatrice. Femeia se întoarse spre Dahlia. 

— Ziceţi, cum vă cheamă? 

— Sunt doctoriţa Vizzini. 

— Bine, doamnă doctor. 

Polițistul se sprijini cu toată greutatea de ușă. Aerul rece le 
izbi fețele. Trotuarul și strada erau luminate de străfulgerările 
farurilor mașinilor de poliţie. N-avea cum să fugă cu poliţia 
mișunând în jur. 

— Respiraţi adânc, zise Dahlia. 

Femeia își săltă capul. Dintr-un taxi galben care trase lângă 
ele cobori un intern. Dahlia îi făcu semn taximetristului și-l opri 
pe intern. 

— Vă duceţi în spital, da? 

— Da. 

— Vreţi să o conduceţi pe această doamnă înăuntru? 
Mulţumesc. 

Era la câteva străzi distanţă de spital, pe bulevardul Gowanus. 
Lăsată pe spate, cu capul sprijinit de rezemătoarea scaunului și 
ochii închiși, Dahlia vorbea cu sine însăși: 

— Chiar îmi pasă de ea, să știi. 

e 

Polițistul John Sullivan nu murise încă, dar nici mult nu mai 
avea. Îngenuncheat în lift, cu urechea lipită de pieptul lui 
Sullivan, partenerul lui auzi un murmur confuz sub cutia 
toracică. Bărbatul îl trase de la perete pe Sullivan și-l așeză pe 
spate pe podeaua liftului. Ușa dădea să se închidă și polițistul o 
blocă cu gheata. Emma Ryan era o autentică asistentă șefă. Cu 
mâna împestrițată de pete maronii, apăsă cu furie butonul de 
blocare a liftului și răcni chemând echipa de intervenție de la 
traumatologie. Apoi îngenunche deasupra lui Sullivan cu ochii 
ațintiţi asupra lui și spatele rotund arcuindu-se în sus și în jos în 


VP - 147 


timp ce îi făcea masaj cardiac. Polițistul de la capul lui Sullivan îi 
făcu respiraţie gură la gură, apoi îi predă ștafeta asistentei, 
urmând ca el să dea alarma prin radio, dar pierduseră deja 
secunde care însemnau enorm în astfel de situații. 

Apăru o asistentă cu o brancardă pe role. Emma Ryan dovedi 
o forţă teribilă când ridicară trupul greu pe brancardă. Femeia 
scoase seringa din gâtul lui Sullivan și i-o dădu unei asistente. 
Acul trecuse prin piele, lăsând două găuri roșii ca o mușcătură 
de șarpe. O parte din conţinutul seringii ţâșnise pe peretele 
liftului când ieșise acul și se scursese formând o mică băltoacă 
pe podea. 

— Caută-l pe doctorul Field și dă-i seringa, îi zise Emma Ryan 
asistentei. Apoi se întoarse spre alta: 

— la-i sânge până ajungem cu brancarda. 

În mai puţin de un minut, Sullivan era conectat la un aparat 
de respiraţie artificială la secţia de terapie intensivă, asistat de 
doctorul Field. Înarmat cu rezultatele analizei de sânge și de 
urină și cu o tavă cu antidoturi lângă el, Field asuda deasupra 
polițistului. O să trăiască. Or să-l ţină în viaţă cu orice preț. 


VP - 148 


13. 


Să atentezi la viaţa unui poliţist newyorkez e ca și cum ai 
atinge un șarpe anaconda cu o ţigară aprinsă. În asemenea 
momente, cetăţenii cei mai de seamă ai New York-ului sunt 
cuprinși de o furie subită și teribilă. Niciodată nu se opresc când 
e vorba să vâneze pe ucigașul unui polițist, niciodată nu uită, și 
nu iartă. Un atentat reușit împotriva lui Kabakov ar fi determinat 
o reacţie diplomatică din partea Departamentului Justiţiei 
manifestată prin multă zarvă și mult zel și, eventual, ar fi fost 
urmat de conferințe de presă ţinute de primar și șeful poliţiei, de 
discursuri vehemente și mustrări din partea autorităţilor 
districtului Brooklyn, angrenând vreo douăzeci-treizeci de 
detectivi. Dar pentru că un ac fusese înfipt în gâtul poliţistului 
John Sullivan, mai bine de treizeci de mii de polițiști din cele 
cinci districte ale New York-ului erau gata să se ocupe de 
această chestiune. 

In ciuda protestelor lui Rachel, Kabakov își părăsi patul de 
convalescenţă pe care i-l improvizase în dormitorul ei de rezervă 
și se duse să-l vadă pe Sullivan la spital, a doua zi la prânz. 
Depășise deja faza de furie și își înăbușise disperarea. Sullivan 
avea destulă forţă ca să încerce să facă portretul-robot al femeii 
pe care o văzuse bine pe lumină atât din faţă, cât și din profil. 
Cu ajutorul unei truse speciale și al unui pictor, Kabakov, 
Sullivan și agentul de pază al spitalului creară un portret-robot 
care semăna foarte bine cu Dahlia Iyad. La ora 3:00 după- 
amiază când se schimbă tura la poliţie, toţi polițiștii și detectivii 
aveau câte un exemplar al portretului femeii, iar prima ediţie a 
ziarului Daily News îl publică pe pagina a doua. 

Șase polițiști de la direcția pentru stabilirea identităţii 
persoanei și patru funcţionari de la Serviciul de imigrare și 
naturalizare, având la dispoziţie fiecare câte un portret al fetei, 
verificară dosarele străinilor de origine arabă. 

Legătura dintre incidentul de la spital și Kabakov era 
cunoscută doar de asistenta șefă Emma Ryan, agenţii FBI care 
lucrau la caz și oficialii de prim rang din Departamentul de 
Poliţie al New York-ului. Emma Ryan știa să-și ţină gura. 


VP - 149 


Washingtonul făcea tot posibilul ca populaţia să nu intre în 
panică de frica unui atac terorist și la fel gândeau și agenţiile 
responsabile de aplicarea legii. Nu voiau să simtă răsuflarea 
presei în ceafă într-un caz care se putea termina la fel de rău 
precum cel deja consumat. In declaraţiile publice, poliţia 
spusese că spitalul deținea narcotice și elemente radioactive de 
mare valoare și că probabil asta căutase intrusul. Această 
explicaţie nu mulțumi pe deplin presa, dar în nebunia numărului 
imens de știri pe care mediile de informare din New York le 
procesează zilnic, era de așteptat ca ziariștii să uite o istorie 
petrecută cu o zi în urmă. Autorităţile sperau că în câteva zile 
presa își va pierde interesul pentru acest subiect. 

Dahlia, la rândul său, spera ca lui Lander să-i treacă 
supărarea în câteva zile. Il cuprinsese furia când văzuse în ziar 
cât de bine semăna portretul-robot cu originalul și când aflase 
ce făcuse Dahlia. Pentru o clipă, fata crezuse că o s-o ucidă. 
Dădu din cap supusă când îi interzise să mai repete tentativa de 
a-l lichida pe Kabakov. Fasil nu ieși două zile din camera sa. 

e 

Pentru doctorita Rachel Bauman, convalescența lui David 
Kabakov în apartamentul ei era o experienţă stranie, aproape 
suprarealistă. Casa ei strălucea de curăţenie, iar el intrase în ea 
ca un motan care vine acasă după o încăierare în ploaie. Cu 
Kabakov și Moșevski în casă, parcă și proporțiile încăperilor și 
ale obiectelor i se păreau complet schimbate lui Rachel. In ciuda 
masivității lor, cei doi bărbaţi nu erau prea zgomotoși. Rachel fu 
ușurată la început să constate acest lucru, dar mai târziu se 
simţi oarecum intrigată. Dimensiunile mari și tăcerea sunt o 
combinaţie sinistră în natură: reprezintă pericolul de moarte. 

Moșevski se străduia pe cât putea să nu-i creeze probleme. 
După ce o speriase de mai multe ori apărând pe neașteptate în 
bucătărie cu o tavă în mână, începu să-și anunțe prezenţa din 
timp, dregându-și glasul. Prietenii lui Rachel care stăteau pe 
același palier vizavi de ea erau plecaţi în Bahamas și-i lăsaseră 
cheile, așa că îl instală pe Moșevski în apartamentul lor când nu 
mai suportă să-l audă sforăind pe canapea. Kabakov îi ascultă 
respectuos instrucţiunile privind tratamentul pe care trebuia să-l 
facă și le urmă întocmai, singura excepţie fiind vizita pe care i-o 
făcuse lui Sullivan la spital. La început, ea și Kabakov nu vorbiră 
prea mult unul cu celălalt. Și nu avură niciun fel de conversații 


VP - 150 


intime. El părea preocupat de alte lucruri, iar Rachel își propuse 
să nu-i tulbure gândurile. 

După Războiul de Șase Zile, Rachel se schimbase: trăia mai 
intens, doar atât. Era tot ea, însă într-o măsură mai mare decât 
înainte. Avea un cabinet medical care-i ocupa tot timpul și o 
viață ordonată. Cunoscuse un bărbat sau doi în acest răstimp. 
Fusese logodită de două ori. Luase masa în locuri elegante și 
nesemnificative, unde bucătarii șefi își puneau semnăturile 
modeste pe decoraţiile unor mâncăruri neinspirate, locuri alese 
de partenerii ei. Niciuna din aceste experienţe nu-i lăsase o 
impresie de neșters. Evitase bărbaţii care ar fi putut aprinde în 
ea flacăra pasiunii. Munca bine făcută era singura formă de 
euforie pe care și-o permitea, și asta o susținea. Dedica o mare 
parte din timpul său liber foștilor dependenţi de droguri, 
condamnaților eliberați condiționat, copiilor cu probleme 
psihice. În timpul Războiului din Octombrie din 1973, lucrase 
câte două ture o dată la Spitalul Muntele Sinai din New York 
pentru ca un chirurg cu mai multă experienţă din personalul 
spitalului să poată pleca în Israel. 

Infăţișarea și-o modelase rapid: Bloomingdale's și Bonwit 
Teller, Lord & Tailor și Saks erau standardele gărzilor ei 
duminicale. Ar fi arătat ca o matroană evreică dichisită, puțin 
demodată, dacă n-ar fi stricat acest efect adăugând aspectului 
ei elemente vestimentare sfidătoare care aminteau de cultura 
străzii. O vreme, se comportase ca o femeie care împrumută 
accesoriile fiicei sale în încercarea de a-și ascunde cei treizeci și 
ceva de ani. Apoi nu mai dădu doi bani pe veșminte și se 
rezumă la hainele sobre de serviciu, pentru că astfel nu mai 
trebuia să se gândească la îmbrăcăminte. Lucra din ce în ce mai 
mult, iar apartamentul ei era tot mai ordonat și mai steril. Îi 
plătea o avere unei femei care-i făcea curățenie, doar pentru ca 
să pună fiecare lucru la locul lui. 

Și acum iată-l pe Kabakov, vârându-și nasul prin rafturile ei cu 
cărţi în timp ce ronţăia o bucată de salam. Părea încântat să 
scotocească prin lucruri fără să le așeze înapoi în locul de unde 
le lua. Nu-și pusese papucii și nu-și încheiase bluza de la pijama. 
Nici nu voia să-l vadă. 

Pe Rachel n-o mai îngrijora prea tare rana lui de la cap. Pe el, 
nici atât. Pe măsură ce momentele de amețeală se răriră și apoi 
cedară cu totul, relaţia lor se schimbă. Atitudinea impersonală 


VP - 151 


doctor-pacient pe care Rachel încercase s-o menţină deveni mai 
puţin rigidă. 

Prezenţa lui Rachel îl stimula pe Kabakov. Îi făcea plăcere 
efortul de gândire pe care și-l impunea atunci când stătea de 
vorbă cu ea. Se trezi spunând lucruri pe care habar n-avusese 
că le simţea sau le știa. Îi plăcea s-o privească. Avea picioare 
lungi, trupul zvelt, faţa la fel de frumoasă ca odinioară. Kabakov 
se hotărâse să-i povestească despre misiunea lui, dar îi era greu 
s-o facă tocmai pentru că o plăcea. Ani de zile nu vorbise despre 
aceste lucruri. Știa că era vulnerabil în relaţie cu femeile și se 
simțea tentat să discute despre problemele sale din cauza 
singurătăţii pe care i-o impunea profesia. Rachel îl ajutase când 
fusese la ananghie, prompt și fără să-i pună întrebări inutile. 
Acum era implicată și ea în toată povestea și putea fi în pericol. 
Kabakov cunoaște foarte bine motivul pentru care asasinul 
polițistului se dusese la radiologie. 

Cu toate acestea, nu simţul dreptăţii îl determină să-i 
vorbească despre misiunea sa, și nici sentimentul că Rachel 
avea dreptul și ea să știe. Motivele lui erau de natură practică: 
Rachel avea o minte sclipitoare și el simţea nevoia să se 
consulte cu ea. Abu Ali, de profesie psiholog, se număra probabil 
printre conspiratori. Rachel era psihiatru. Printre teroriști era o 
femeie. Rachel era femeie. Cunoașterea  fațetelor 
comportamentului uman și faptul că, având aceste noţiuni, se 
constituia într-un produs al culturii americane, puteau să-i 
confere lui Rachel o înțelegere psihologică ce avea să se 
dovedească extrem de utilă. Kabakov credea că putea gândi ca 
un arab, dar era oare capabil să se identifice cu un american? 
Dar chiar exista un mod de gândire american? Kabakov îi 
considera inconsecvenți. Se gândi că probabil avea să mai 
treacă ceva vreme până când americanii își vor însuși un mod 
propriu de gândire. 

Stând lângă o fereastră luminată de soare, Kabakov îi explică 
situaţia în timp ce ea îi bandaja arsura de la picior. Începu prin 
a-i spune că o celulă a organizaţiei Septembrie Negru stătea 
ascunsă în nord-est, gata să atace într-un anume loc folosind o 
cantitate mare de explozibil din plastic, probabil o jumătate de 
tonă sau mai mult. li explică, din punctul de vedere al Israelului, 
de ce era necesar să-i oprească și adăugă în grabă și 
considerentele umanitare. Rachel terminase cu bandajatul și îl 


VP - 152 


asculta stând pe covor cu picioarele încrucișate. Din când în 
când își ridica ochii spre el ca să-i pună câte o întrebare. In 
restul timpului, Kabakov nu-i vedea decât creștetul capului și 
cărarea din păr. Se întreba ce credea despre tot ce-i povestea 
el. Kabakov nu știa ce gândea Rachel, acum că lupta pe viaţă și 
pe moarte la care fusese martoră în Orientul Mijlociu se mutase 
în acest loc ferit care era casa ei. 

În realitate, Rachel manifesta un viu interes faţă de relatarea 
lui Kabakov. Întotdeauna dorise să afle mai multe amănunte în 
legătură cu persoana lui. Mai ales acum, ce anume făcuseră, ce 
se discutase, înainte de explozia din apartamentul lui Muzi. Se 
bucura să constate că răspunsurile lui erau prompte și coerente. 
Când la spital i se puseseră întrebări legate de cele mai recente 
amintiri ale sale, Kabakov îi dăduse doctorului răspunsuri vagi și 
Rachel nu știa sigur dacă evitase în mod deliberat să răspundă 
sau dacă reacţia lui fusese provocată de traumatismul cranian. 
Nu putuse să-i evalueze corect severitatea traumatismului din 
cauza șovăielii ei de a-i cere să-i dezvăluie mai multe amănunte. 
Acum, interogatoriul ei minuţios urmărea două scopuri: avea 
nevoie de informaţii, dacă urma să-l ajute, și pe de altă parte 
voia să-i testeze reacţia emoţională. Era atentă ca nu cumva în 
timpul interogatoriului să-i scape simptomul de iritabilitate care 
însoțește boala Korsakoff, un sindrom manifestat prin delir și 
amnezie, ce apare adesea după o lovitură la cap. 

Mulțumită de răbdarea pe care o manifesta Kabakov și de 
claritatea gândirii lui, Rachel își concentră atenţia asupra 
informaţiei. Kabakov era mai mult decât un pacient, iar ea 
devenea într-o măsură tot mai mare un partener al lui, pe 
măsură ce povestirea se apropia de sfârșit. Kabakov încheie cu 
întrebările care nu-i dădeau pace: cine era americanul? Unde 
vor ataca teroriștii? Când termină de vorbit se simţi ușor jenat, 
de parcă Rachel îl văzuse plângând. 

— Câţi ani avea Muzi? întrebă ea încetișor. 

— Cincizeci și șase. 

— Și ultimele lui cuvinte au fost „Întâi a fost americanul”? 

— Așa a zis. 

Kabakov nu vedea sensul acestor întrebări. Discutaseră destul 
deja. 

— Vrei să-ţi spun ce cred eu? 

Bărbatul dădu din cap. 


VP - 153 


— Cred că după toate probabilitățile, americanul tău este un 
alb, de peste douăzeci și cinci de ani. 

— De unde știi? 

— Nu știu, presupun. Muzi era un bărbat de vârstă mijlocie. 
Persoana pe care o descriu eu este ceea ce mulţi bărbaţi de 
vârsta lui înțeleg prin „un american”. E foarte probabil că dacă 
americanul respectiv era negru, ar fi specificat acest lucru. Ar fi 
făcut o referire la rasă. Aţi vorbit numai englezește? 

— Da. 

— Dacă persoana aceea era femeie, foarte probabil ar fi spus 
„femeia” sau „americanca”. Un bărbat de vârsta lui Muzi și din 
mediul lui etnic nu ar numi astfel un american de origine arabă 
sau un evreu american. In toate cazurile, fie că e vorba deo 
persoană de culoare, de o femeie, de o persoană de origine 
semită sau latină, cuvântul „american” este folosit ca adjectiv. 
Se utilizează ca substantiv pentru albii care nu fac parte din 
minoritățile etnice. Probabil sună pedant ceea ce spun, dar e 
adevărat. 

Intr-o convorbire telefonică cu Corley, Kabakov îi povesti 
agentului FBI ce-i spusese Rachel. 

— Inseamnă că domeniul de căutare s-a restrâns la aproape 
patruzeci de milioane de persoane, zise Corley. Lăsând gluma la 
o parte, orice amănunt poate fi util, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Raportul lui Corley privind investigaţiile făcute pentru 
depistarea bărcii nu era prea încurajator. Agenţii vamali și 
poliţia newyorkeză cercetaseră fiecare șantier naval din City 
Island. Poliţia din Nassau și cea din Suffolk verificaseră toate 
șantierele din Long Island. Poliţia statului New Jersey 
chestionase toți proprietarii de bărci de pe coastă. Agenţii FBI 
făcuseră vizite la cele mai renumite șantiere navale, la 
constructori legendari precum Rybovich, Trumpy și Huckins, și 
în alte locuri mai puţin cunoscute, unde meșterii construiesc 
încă superbe bărci din lemn. Niciun șantier nu putu identifica 
barca dispărută fără urmă. 

— Bărci, bărci, bărci, repetă Rachel ca pentru sine. 

Kabakov se uită îndelung pe fereastră la zăpada de afară, în 
timp ce Rachel pregăti cina. Bărbatul încerca să-și aducă aminte 
ceva, bâjbâind prin memorie ca și când ar fi încercat să vadă pe 
întuneric. Tehnica folosită de atacatori pentru a-l arunca în aer 


VP - 154 


pe Muzi nu-i dădea pace. Unde se mai întâmplase așa ceva? 
Intr-unul din miile de rapoarte care ajunseseră pe biroul lui în 
ultimii cinci sau șase ani se vorbise despre o bombă plasată într- 
un frigider. Işi amintea că dosarul avea o copertă demodată, din 
hârtie de Manila, și era legat pe cotor. Ceea ce însemna că îl 
văzuse înainte de 1972, când Mossadul a adoptat alt gen de 
coperte pentru a înlesni microfilmarea documentelor. Își mai 
aminti ceva. O notă privind tehnicile utilizate la construirea 
capcanelor explozive distribuită unităţilor de comando cu ani în 
urmă, din ordinul lui. În notă se dădeau explicaţii cu privire la 
modul de construire a declanșatoarelor cu mercur, la modă 
atunci printre „oamenii de sacrificiu”, însoţite de o anexă despre 
dispozitive electrice. 

Lucra la o telegramă pe care voia s-o trimită la sediul central 
al Mossadului, încercând să pună cap la cap fărâmele de 
informaţii pe care și le amintea, când dintr-odată își aduse 
aminte. Siria 1971. Un agent al Mossadului își pierduse viaţa 
într-o explozie într-o casă din Damasc. Se folosise o încărcătură 
mică, nu fusese mare, dar frigiderul fusese spulberat. Să fi fost 
vorba de o coincidență? Kabakov sună la Consulatul Israelului și 
le dictă telegrama. Operatorul îi atrase atenţia că în Tel Aviv era 
ora 4:00 dimineața. 

— E ora 2:00 noaptea, ora Z pe toată planeta, amice, zise 
Kabakov. Noi nu închidem niciodată, așa că trimite telegrama. 

e 

O burniță rece de decembrie îi înțepa fața și gâtul lui 
Moșevski în timp ce aștepta la colț un taxi. Lăsă să treacă trei 
mașini Dodge și, în cele din urmă, văzu mașina pe care o voia, 
un Checker încăpător făcându-și loc anevoie prin traficul intens 
al dimineţii. Voia o mașină mai mare, astfel încât Kabakov să nu 
fie nevoit să-și îndoaie piciorul rănit. Moșevski îi spuse șoferului 
să oprească la mijlocul cvartalului, în faţa clădirii unde stătea 
Rachel. Kabakov apăru șchiopătând și se urcă în mașină lângă 
el. Dădu adresa Consulatului Israelului. 

Kabakov se odihnise, așa cum îi prescrisese Rachel. Acum 
avea să intre din nou în acţiune. L-ar fi sunat pe ambasadorul 
Tell de acasă de la Rachel, dar chestiunea pe care voia s-o 
discute impunea o linie telefonică sigură, deci un telefon 
prevăzut cu un dispozitiv de bruiere. Se hotărâse să propună Tel 
Avivului ca în discuţia cu Departamentului de Stat american să-i 


VP - 155 


sugereze să le solicite ajutor rușilor. Cererea lui Kabakov trebuia 
să aibă consimţământul lui Tell. Din orgoliu profesional, gândul 
de a apela la ruși nu-i făcea plăcere. Dar pentru moment, 
Kabakov nu-și putea permite să dea dovadă de orgoliu. Știa 
acest lucru, îl accepta, dar nu-i plăcea. 

Din 1971, Comitetul Sovietic al Securităţii de stat, adică 
infamul KGB, avea o secţiune specială care acorda asistenţă 
tehnică organizaţiei Septembrie Negru, prin serviciul de spionaj 
militar al formaţiunii Al Fatah. Aceasta era sursa pe care 
Kabakov voia s-o tatoneze. 

Știa că rușii n-aveau să ajute nicicând Israelul, dar se gândea 
că ar putea coopera cu Statele Unite, în perspectiva destinderii 
relațiilor dintre Est și Vest. Cererea adresată Moscovei trebuia 
să vină din partea americanilor, dar Kabakov nu putea sugera 
această mișcare fără aprobarea Tel Avivului. Tocmai pentru că 
detesta atât de mult asemenea solicitare, avea să semneze el 
însuși mesajul către Tel Aviv, în loc să-i paseze responsabilitatea 
lui Tell. 

Kabakov se hotărî să declare că plasticul era de provenienţă 
rusă, indiferent dacă așa stăteau lucrurile. Poate că americanii 
vor proceda la fel. Acest lucru ar fi trebuit să le transfere rușilor 
responsabilitatea. 

De ce era nevoie de o cantitate de explozibil atât de mare? Să 
fie acesta un indiciu că arabii dibuiseră o ocazie specială de 
atentat pe teritoriul american? KGB-ul i-ar fi putut ajuta să afle 
adevărul în această problemă. 

Celula organizaţiei Septembrie Negru din America era în mod 
cert complet izolată în acest moment, nemaiavând relaţii nici 
măcar cu conducerea trupelor de gherilă din Beirut. Avea să fie 
extrem de greu de depistat. Mai mult ca sigur, teroriștii se 
ascunseseră în bârlog din cauza agitaţiei produse de poza 
femeii. Trebuia să fie undeva prin apropiere, prea acţionaseră 
rapid după explozie. Lua-l-ar naiba pe Corley că nu 
supraveghease spitalul. Lua-l-ar naiba pe ticălosul ăla care fuma 
pipă. 

Ce se plănuise la sediul central al organizaţiei Septembrie 
Negru din Beirut și cine luase parte la discuţii? Najeer. Najeer 
murise. Femeia. Femeia era de negăsit. Abu Ali? Ali murise. 

Nu se putea ști cu precizie dacă Ali fusese unul dintre 
complotiști, dar părea plauzibil, pentru că acesta se numără 


VP - 156 


printre puţinii oameni în care Najeer avusese încredere. Ali era 
psiholog. Dar nu numai. De ce să fi avut nevoie de un psiholog? 
Ali nu mai putea răspunde la această întrebare. 

Cine era americanul? Cine era libanezul care adusese 
explozibilul în ţară? Cine îl omorâse pe Muzi? Să fi fost femeia pe 
care o văzuse în Beirut autoarea tentativei de a-l ucide la spital? 

Şoferul mergea cât de repede îi permitea carosabilul ud, 
avântându-se peste gropile de pe stradă și plonjând cu botul 
înainte până când fu nevoit să oprească la primul semafor. 
Moșevski, cu o expresie resemnată pe faţă, se dădu jos din taxi 
și se așeză lângă șofer, pe scaunul din față. 

— la-o încet. Fără izbituri și zgâlțâieli, zise el. 

— De ce? întrebă șoferul. Timpul înseamnă bani, amice. 

Moșevski se aplecă spre el și-i spuse pe un ton confidenţial: 

— De ce? Ca să nu-ţi rup afurisitu' ăla de gât, de-aia. 

Kabakov se uita absent la mulțimea de oameni care zoreau pe 
trotuar. Era după-amiază devreme și lumina începea deja să 
scadă. Ce loc! Un loc unde trăiau mai mulţi evrei decât în Tel 
Aviv. Se întreba cum se simţiseră emigranții evrei, înghesuiți pe 
vapoare, mânați prin Insula Ellis, unii dintre ei pierzându-și chiar 
numele din cauza unor oficiali semianalfabeţi de la Serviciul de 
Imigrare care măzgăliseră „Smith” și „Jones” pe actele de 
intrare în ţară. Azvârliți într-o după-amiază mohorâtă, de pe 
Insula Ellis, pe stânca asta rece unde nimic nu era pe gratis în 
afară de ceea ce-și puteau oferi unii altora. Familii destrămate, 
oameni însingurați. 

Ce se întâmplase aici cu un om singur care murise înainte să- 
și poată face un rost și să le trimită bani celor de acasă? Un om 
singur? Cine îl priveghease? Vecinii? 

O imagine a Madonei de pe tabloul de bord al taxiului îi atrase 
atenţia lui Kabakov și gândurile îi reveniră brusc la problema 
care-l măcina. Închise ochii izolându-se de după-amiaza rece și 
recapitulă totul de la capăt, începând cu misiunea din Beirut, 
cea care în ultimă instanţă îl adusese aici. 

Kabakov fusese instruit minuţios înainte de raid. Israelienii 
știau că Najeer și Abu Ali aveau să fie în clădirea respectivă și că 
era posibil să mai fie prezenți și alţi oficiali ai organizaţiei 
Septembrie Negru. Kabakov studiase dosarele liderilor trupelor 
de gherilă despre care se știa că sunt în Liban până când le 
învățase pe dinafară. Vedea cu ochii minţii dosarele, puse în 


VP - 157 


ordine alfabetică pe biroul lui. 

Primul, Abu Ali. Abu Ali, care fusese ucis în timpul raidului din 
Beirut, nu avea rude, nu avea niciun fel de familie în afară de 
soţia sa, și ea moartă. Era un bărbat singur. Inainte să-și 
termine gândul, Kabakov bătea deja cu degetele în ecranul de 
plastic care-l separa de șofer. 

Moșevski întredeschise ecranul despărțitor. 

— Mergi mai repede. 

— Deci acu vreţi să maresc viteza, replică șoferul peste umăr. 

Moșevski rânji la el, arătându-și dinţii. 

— Nicio problemă, se grăbi să adauge șoferul. 

e 

Consulatul și misiunea israeliană la Naţiunile Unite ocupă o 
clădire albă din cărămidă la numărul 800 pe Second Avenue în 
Manhattan. Sistemul de securitate e bine gândit și minuţios. 
Kabakov clocotea de furie între pereţii camerei de așteptare. 
Într-un târziu se îndreptă spre centrul de comunicaţii. 

Telegrama codificată pe care o trimise la Tel Aviv în legătură 
cu Abu Ali fu confirmată în mai puţin de un minut. Un mecanism 
discret se puse în mișcare. În nici cincisprezece minute, un tânăr 
îndesat plecă de la sediul central al Mossadului către Aeroportul 
Lod. Avea să zboare la Nicosia, în Cipru, să facă schimb de 
pașapoarte și să prindă următorul zbor spre Beirut. In prima sa 
misiune în capitala libaneză urma să savureze o ceașcă de cafea 
într-o cafenea micuță de unde se vedea foarte bine sediul 
central al poliţiei din Beirut. După toate probabilitățile, acolo se 
afla o cutie numerotată conţinând obiectele personale găsite 
asupra lui Abu Ali, pusă la păstrare în camera cu bunuri de la 
poliţie, pentru perioada reglementară de timp. Acum exista 
cineva care reclama acele obiecte. 

e 

Kabakov vorbea la telefon de o jumătate de oră cu Tell, pe o 
linie securizată. Ambasadorul nu se arătă surprins de cererea lui 
Kabakov de a li se solicita indirect ajutor rușilor. Kabakov avea 
impresia că Yoachim Tell nu se lăsa niciodată luat prin 
surprindere. Avu senzaţia că sesizează o undă de căldură în 
vocea ambasadorului când își luă rămas-bun de la el. Să fi fost 
simpatie? Kabakov se înroși și o luă cu pași mari spre ieșirea din 
centrul de comunicaţii. Vocea funcţionarului de la telex îl opri în 
cadrul ușii. Sosise un răspuns la investigația lui în legătură cu 


VP - 158 


explozia din Siria din 1971. 

In mesaj se spunea că explozia se produsese pe 15 august, în 
timpul intensei acţiuni de recrutare făcute de Al Fatah în 
Damasc în acel an. Se știa că la momentul respectiv fuseseră 
trei organizatori în Damasc: 

— Fakhri al-Amari, conducătorul echipei, l-a asasinat pe 
primul-ministru iordanian Wasfi el-Tel și i-a băut sângele. Se 
credea că Amari se afla în Algeria în acel moment. Investigațiile 
în cazul lui erau în curs de desfășurare. 

— Abdel Kadir atacase cândva cu un lansator de rachete un 
autobuz de școală israelian; fusese ucis când atelierul lui de 
bombe de lângă Cheikh Saad sărise în aer în 1973. In mesaj se 
mai spunea că fără îndoială Kabakov n-avea nevoie de 
amănunte privind moartea lui Kadir, deoarece fusese prezent la 
faţa locului la momentul respectiv. 

— Muhammad Fasil, alias Yusuf Halef, alias Sammar Tufiq, se 
pare că pusese la cale atrocitățile comise la Munchen și era unul 
dintre oamenii cei mai vânaţi de Mossad. Se știa că ultima dată 
Fasil operase în Siria. Mossadul credea că se aflase în Damasc la 
vremea raidului lui Kabakov în Beirut, dar potrivit unor rapoarte 
recente neconfirmate fusese în Beirut în ultimele trei săptămâni. 
Spionajul israelian făcea presiuni asupra surselor din Beirut și 
din alte părți pentru a obţine informaţii în legătură cu locul unde 
se afla Fasil. 

Fotografiile lui el-Amari și Fasil erau transmise prin satelit la 
Ambasada Israelului din Washington pentru a-i fi înmânate lui 
Kabakov. Erau așteptate și negativele. Kabakov avu o tresărire. 
Dacă trimiteau negativele, însemna că fotografiile nu erau 
reușite, prea neclare pentru a fi de mare folos când se 
transmiteau electronic. Era, totuși, ceva. Poate că ar fi fost mai 
bine dacă s-ar fi interesat mai întâi în privinţa rușilor. 

— Muhammad Fasil, murmură Kabakov. Da, ăsta e 
spectacolul tău preferat. Sper ca de data aceasta să-ţi faci 
apariţia în carne și oase. 

Înfruntând ploaia, plecă spre Brooklyn. Moșevski și cei trei 
israelieni de sub comanda lui cercetau barurile din Cobble Hill, 
restaurantele cu preparate la minut și cluburile cu jocuri 
orientale, încercând să dea de asistentul grec al lui Muzi. Poate 
că grecul îl văzuse pe american. Kabakov știa că FBl-ul făcuse 
deja investigaţii în această direcţie, dar oamenii lui nu arătau a 


VP - 159 


polițiști. În plus, se încadrau perfect în conglomeratul rasial din 
acea zonă a orașului și puteau trage cu urechea la discuţii 
purtate în mai multe limbi. Kabakov se postă în biroul lui Muzi, 
examinând  maldărul uriaș de hârtii pe care le lăsase 
importatorul, în speranţa că va găsi o informaţie cât de mică în 
legătură cu americanul sau cu oamenii de legătură ai lui Muzi 
din Orientul Mijlociu. Un nume, un loc, ceva, orice. Dacă exista o 
persoană aflată undeva între Istanbul și Golful Aden care știa de 
misiunea organizaţiei Septembrie Negru în America și dacă 
Kabakov i-ar fi putut afla numele, atunci ar fi răpit persoana 
respectivă sau ar fi murit încercând să facă acest lucru. Se 
înserase și Kabakov nu descoperise mare lucru, în afară de 
faptul că Muzi ţinuse trei rânduri de registre contabile. Obosit, 
se întoarse acasă la Rachel. 

Rachel îl aștepta. Părea cumva schimbată și uitându-se la ea, 
Kabakov se simţi revigorat. Un lucru le devenise clar 
amândurora, cât fuseseră departe unul de altul în timpul zilei. 

Se iubiră, cu o tandrețe infinită. Și toate întâlnirile lor 
ulterioare fură marcate de aceeași tandreţe, ca și când le-ar fi 
fost teamă să nu destrame fragilul cort pe care sentimentele lor 
îl clădiseră în jurul patului în care se iubeau. 

— Sunt o proastă, zise ea la un moment dat. Nu-mi pasă că 
sunt proastă. 

— În mod sigur mie nu-mi pasă, îi răspunse Kabakov. Vrei o 
țigară de foi? 

e 

Kabakov era sub duș la 7:00 dimineața când sună 
ambasadorul Tell. Rachel deschise ușa băii și-l strigă prin aburul 
din încăpere. Kabakov ieși în grabă, în timp ce Rachel era încă în 
cadrul ușii. Se înfășură cu un prosop și se îndreptă spre telefon. 
Rachel își făcea de lucru cu unghiile. 

Kabakov era neliniștit. Dacă ambasadorul ar fi avut un 
răspuns în legătură cu rușii, nu ar fi folosit acest telefon. Tell 
vorbea calm, cu tonul cuiva care discută afaceri: 

— Domnule maior, ziariștii de la The New York Times fac o 
investigaţie în legătură cu dumneavoastră. De asemenea, ne-au 
pus niște întrebări incomode în legătură cu incidentul de pe 
Leticia. V-aş ruga să veniţi la ambasadă. Voi fi liber după ora 
trei, dacă vă convine. 

— O să vin. 


VP - 160 


Kabakov găsi ziarul pe preșul de la ușa lui Rachel. Pagina 
întâi. MINISTRUL DE EXTERNE AL ISRAELULUI LA WASHINGTON 
CONVOCAT PENTRU CONVORBIRI ÎN PROBLEMA ORIENTULUI 
MIJLOCIU. O să-/ citească mai târziu. COSTUL VIEȚII. GM 
RETRAGE AUTOCAMIOANELE. Pagina a doua. La dracu’. Uite-l: 


ARAB TORTURAT ÎN STATELE UNITE DE AGENȚI ISRAELIENI, 
SUSȚINE CONSULUL 
De Margaret Leeds Finch 


Un marinar libanez a fost torturat în timpul 
interogatoriului luat de agenţi israelieni la bordul unei 
nave comerciale în portul New York săptămâna 
trecută, înainte de a fi arestat de autorităţile vamale 
ale SUA sub acuzaţia de contrabandă, a declarat 
consulul libanez marți seara. 

Într-un protest vehement adresat Departamentului 
de Stat al SUA, consulul Yusuf el-Amedi a spus că 
ofițerul secund Mustafa Fawzi de pe cargoul Leticia a 
fost bătut și supus la șocuri electrice de doi bărbaţi 
care au declarat că sunt israelieni. Fawzi a susţinut că 
nu știa ce căutau agenţii și a refuzat să facă vreun 
comentariu privind acuzația de conspirație și 
contrabandă care i-a fost adusă. 

Un purtător de cuvânt israelian a negat categoric 
afirmaţiile, spunând că acuzaţiile sunt o încercare 
stângace de incitare la ură fată de israelieni. 

Doctorul Carl Gillette de la Departamentul 
Penitenciarelor a spus că l-a examinat pe Fawzi la 
Penitenciarul Federal de pe West Street și că trupul 
bărbatului nu prezenta urme de violenţă fizică. 

Consulul Amedi a susţinut că Fawzi a fost atacat de 
maiorul David Kabakov de la Forţa de Securitate 
israeliană și de un alt bărbat rămas neidentificat. 
Kabakov este atașat la Ambasada Israelului din 
Washington. 

Nava Leticia a fost arestată... 


Kabakov citi pe sărite restul articolului. Slavă Domnului că 
autorităţile vamale își ţinuseră gura în legătură cu investigația 


VP - 161 


asupra vasului Leticia și că ziarul nu avea încă informaţii despre 
Muzi. 
(J 

— Sunteţi rechemat acasă, în mod oficial, zise ambasadorul 
Tell. 

Kabakov avu senzația că primise o lovitură în stomac. Colțul 
gurii îi zvâcni. 

Tell împinse hârtiile de pe birou cu vârful stiloului. 

— Conform uzanțelor, arestarea lui Fawzi a fost adusă la 
cunoștința consulului libanez, deoarece Fawzi este cetăţean 
libanez. Consulatul i-a pus la dispoziţie un avocat. Se pare că 
avocatul, acţionând la ordinele Beirutului, îl prezintă pe Fawzi în 
postura de erou. Libienii au fost și ei informaţi, deoarece vasul 
naviga sub pavilion libian. După menţionarea numelui 
dumneavoastră, nu mai încape nicio îndoială că Al Fatah a fost 
alertată, la fel ca și colonelul Gaddafi, luminatul om de stat 
libian. N-am văzut declaraţia pe care ei pretind că a formulat-o 
Fawzi, dar am înţeles că este scrisă într-un limbaj foarte colorat. 
Plină de descrieri anatomice plastice. L-aţi agresat? 

— N-a fost nevoie. 

— Libanezii și libienii vor continua să protesteze până ce veţi 
fi revocat din funcţie. Probabil sirienii or să li se alăture. Gaddafi 
n-are numai un singur diplomat arab. Și mă îndoiesc că vreunul 
dintre ei cunoaște motivul adevărat pentru care sunteţi aici, cu 
excepţia lui Gaddafi, poate. 

— Ce zice Departamentul de Stat al Statelor Unite? 

Kabakov simţea că i se face rău. 

— Nu vor tărăboi diplomatic pe chestia asta. Vor să pună 
capăt incidentului. În mod oficial, nu mai sunteţi bine venit aici, 
ca reprezentant al Israelului. 

— Idioţi cu feţe buhăite! Merită... 

Kabakov se opri instantaneu. 

— După cum știți, domnule maior, săptămâna aceasta la 
Naţiunile Unite se va discuta protestul Republicii Arabe Unite 
împotriva Israelului ca urmare a acţiunilor întreprinse împotriva 
taberelor „oamenilor de sacrificiu” din Siria de luna trecută. 
Această chestiune nu trebuie amplificată de un nou incident. 

— Și dacă-mi dau demisia din post şi-mi iau un pașaport 
obișnuit? Atunci Tel Avivul ar putea să mă recuze, la nevoie. 

Ambasadorul Tell nu-l asculta. 


VP - 162 


— E tentant să crezi că dacă - Doamne fereşte! - atentatul 
arabilor ar fi încununat de succes, americanii ar ajunge la 
disperare și și-ar dubla sprijinul acordat Israelului, zise el. 
Amândoi știm că nu s-ar întâmpla una ca asta. Mulţi ar spune că 
această nenorocire s-a datorat tocmai faptului că Statele Unite 
ajută Israelul. Pentru că s-au implicat în alt război mărunt și 
murdar. Indochina s-a săturat să-și mai bage nasul unde nu le 
fierbe oala, așa cum a făcut și cu francezii, și pe bună dreptate. 
Nu m-ar mira să constat că Al Fatah provoacă atentate la Paris 
dacă francezii ne vând avioane de vânătoare Mirages. Oricum, 
dacă se întâmplă o nenorocire aici, guvernele arabe vor 
condamna Al Fatah pentru a patru suta oară, iar Gaddafi o să le 
mai dea niște milioane de dolari. Americanii nu-și pot permite să 
rămână prea mult timp supăraţi pe arabi. Sună oribil, dar 
Statelor Unite le convine să dea vina doar pe Al Fatah. Și asta 
datorită faptului că America consumă prea mult petrol. Dacă 
vom încerca să stopăm atentatul pus la cale de arabi, nu va fi 
prea rău pentru noi. Dacă nu-i mai ajutăm pe americani, chiar și 
la cererea Departamentului de Stat, și arabii își duc la bun 
sfârșit planul, atunci vom fi totuși vinovaţi. Și fiindcă veni vorba, 
americanii n-or să le ceară rușilor niciun fel de informații secrete 
privind Orientul Mijlociu. Departamentul de Stat ne-a informat 
că Orientul Mijlociu este „un focar de tensiune constantă între 
Est și Vest”, iar o asemenea cerere nu e posibilă. Nu vor să 
recunoască în faţa rușilor că CIA nu poate să obţină ea însăși 
aceste informaţii. Ai făcut bine că ai încercat, totuși, David. Ţi-a 
sosit telegrama. 

Tell îi dădu lui Kabakov telegrama de la sediul central al 
Mossadului. 

— Informaţia ţi-a fost transmisă și prin releu la New York. 

In telegramă se spunea că Muhammad Fasil fusese văzut în 
Beirut în ziua următoare raidului condus de Kabakov. Avea o 
rană pe faţă similară cu cea descrisă de Mustafa Fawzi, ofițerul 
secund de pe Leticia. 

— Muhammad Fasil, zise Tell încet. Cel mai rău dintre toți. 

— N-o să... 

— Așteaptă, așteaptă, David. Te rog să fii sincer. Cunoști pe 
cineva, în Mossad sau oriunde altundeva, care ar putea fi mai 
bine pregătit decât tine să se ocupe de această chestiune? 

— Nu, domnule. 


VP - 163 


Kabakov ar fi vrut să-i spună că dacă el nu ar fi luat 
înregistrarea din Beirut, dacă nu l-ar fi interogat pe Fawzi, dacă 
nu ar fi percheziţionat cabina de pe navă, n-ar fi verificat 
registrele de acolo, nu l-ar fi prins pe Muzi pe picior greșit, ei n- 
ar fi știut nimic din tot ce se petrecea. În loc de asta zise doar 
„Nu, domnule”. 

— Asta e și concluzia noastră. Sună telefonul. Da? Cinci 
minute, foarte bine. Se întoarse spre Kabakov. Domnule maior, 
sunteți amabil să vă prezentaţi la sala de conferinţe de la etajul 
doi? Nu uitaţi să vă îndreptaţi cravata. 

Kabakov simţea cum îl taie la gât gulerul cămășii. Avea 
senzația că o gheară îi încleștase grumazul. Se opri în faţa sălii 
de conferinţe să se reculeagă. Poate că atașatul militar tocmai 
se pregătea să-i citească ordinul prin care era rechemat acasă. 
N-ar obține nimic dacă ar începe să zbiere la el. De fapt, despre 
ce fel de concluzie vorbea Tell? Dacă trebuia să se întoarcă în 
Israel, o să se întoarcă, fir-ar să fie, iar gherilele din Siria și Liban 
își vor dori al dracului de tare să fi rămas în Statele Unite. 

Kabakov deschise ușa. Bărbatul zvelt de la fereastră se 
întoarse spre el. 

— Intraţi, domnule maior Kabakov, zise ministrul de Externe 
al Israelului. 

e 

După cincisprezece minute, Kabakov era din nou pe hol, 
încercând să-și ascundă zâmbetul. O mașină a ambasadei îl 
duse la Aeroportul Naţional. Ajunse la terminalul El Al de la 
Aeroportul Internaţional Kennedy cu douăzeci de minute înainte 
de decolarea zborului 601 spre Tel Aviv. Margaret Leeds Finch 
de la Times dădea târcoale pe lângă ghișeu. Îi puse tot felul de 
întrebări în timp ce el își verifica geanta înainte de a trece prin 
detectorul de metale. Răspunse politicos, dar monosilabic. Îl 
urmă până la avion și se ţinu după el până la rampa de 
îmbarcare care ducea la ușa avionului, unde fu oprită politicos, 
dar ferm, de agenţii de pază de la El Al. 

Kabakov trecu de clasa întâi, de secțiunea turistică și ajunse 
la bucătărie, de unde se aducea la bord mâncarea caldă. 
Zâmbindu-le stewardeselor, ieși pe ușă și ateriză pe platforma 
ridicată a dubei de aprovizionare. Platforma se lăsă în jos rapid 
și duba se întoarse la garaj. Kabakov se dădu jos și urcă în 
mașina în care îl așteptau Corley și Moșevski. 


VP - 164 


Oficial, Kabakov fusese rechemat acasă din Statele Unite. 
Neoficial, se întorsese. Acum trebuia să fie foarte atent. Dacă 
făcea vreo greșeală, reputaţia ţării lui ar fi avut mult de suferit. 
Kabakov se întreba ce discutaseră ministrul de Externe israelian 
și secretarul de stat american la dejunul oficial. N-avea să afle 
niciodată detaliile convorbirilor, dar era clar că situaţia fusese 
analizată într-o anumită măsură. În ceea ce-l privea, 
instrucțiunile rămăseseră aceleași: să-i oprească pe arabi. 
Echipa cu care lucrase fusese rechemată la bază, cu excepţia lui 
Moșevski. Kabakov urma să acţioneze drept consilier ex officio 
pentru americani. Fără îndoială că ultima parte a instrucţiunilor 
care-l priveau nu fusese discutată în timpul dejunului; dacă era 
nevoie să facă ceva mai mult decât să consilieze, nu trebuia să 
lase în urmă niciun martor ostil. 

O liniște tensionată domnea în mașina ce se îndrepta spre 
Manhattan. În cele din urmă, Corley rupse tăcerea: 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, bătrâne. 

— Nu sunt bătrânul tău, bătrâne, îi zise Kabakov calm. 

— Cei de la vamă au văzut Madona aia din plastic și au făcut 
scandal să-i arestăm pe indivizi. A trebuit s-o facem. 

— Nicio problemă, Corley. Sunt aici ca să te ajut, bătrâne. la 
uită-te la asta. 

Kabakov îi întinse una din fotografiile care-i fuseseră date 
când plecase de la ambasadă. Era încă umedă după developare. 

— Cine e? 

— Muhammad Fasil. Uite, citește dosarul. 

Corley fluieră a uimire. 

— Munchen! De unde știi că el e omul pe care-l căutăm? 
Echipajul de pe Leticia n-o să-i divulge identitatea. Poţi fi sigur 
de asta. 

— Nici nu trebuie. Citește în continuare. Fasil era în Beirut în 
ziua următoare raidului nostru. Trebuia să-l fi prins împreună cu 
ceilalţi, dar nu ne-am așteptat să fie acolo. Un glonţ i-a lăsat o 
rană ca o dâră pe obraz. Libanezul de pe cargou avea o cicatrice 
pe obraz. Așa a zis Fawzi. 

Fotografia fusese făcută într-o cafenea din Damasc și era 
neclară. 

— Dacă ai negativul, putem s-o prelucrăm pe computerul de 
la NASA, zise Corley. La fel sunt mărite fotografiile primite de la 
nava spaţială Mariner. 


VP - 165 


Corley făcu o pauză. 

— A vorbit cineva de la Departamentul de Stat cu tine? 
întrebă el. 

— Nu, zise Kabakov. 

— Dar ai tăi au discutat cu tine. 

— Corley, „ai mei” vorbesc întotdeauna cu mine. 

— Ca să lucrezi prin intermediul nostru. Ți-au spus clar că tu o 
să fii creierul, iar noi o să facem treaba, da? 

— Da, precis, bătrâne. 

Kabakov şi Moșevski coborâră din mașină la misiunea 
israeliană. Așteptară ca mașina să iasă din raza lor vizuală, după 
care luară un taxi până acasă la Rachel. 

— Corley știe oricum unde stăm, nu? spuse Moșevski. 

— Da, dar nu vreau ca ticălosul ăsta să creadă că poate veni 
aici când are el chef, zise Kabakov. 

În timp ce vorbea nu se gândea deloc la Corley sau la 
apartamentul lui Rachel. Se gândea la Fasil, Fasil, Fasil. 

e 

Muhammad Fasil stătea în pat în camera de oaspeţi de la 
parterul casei lui Lander și era și el cufundat în gânduri. Mânca 
un baton de ciocolată elveţiană, pentru care avea o adevărată 
pasiune. Când era în misiune, se mulțumea cu mâncarea frugală 
a „oamenilor de sacrificiu”, dar în intimitate îi plăcea să frece 
ciocolata între degete până se topea, după care o lingea. Fasil 
mai avea și alte asemenea mici plăceri. 

Manifesta un anumit grad de pasiune de suprafaţă și o gamă 
largă de emoții vizibile, dar lipsite de profunzime. Putea să fie și 
profund, și rece, și acele adâncuri reci ascundeau lucruri hâde și 
feroce care se izbeau și se mușcau între ele în întunecimea din 
străfundurile lui. Învăţase să se autocunoască de foarte 
timpuriu. În același timp, își dezvăluise personalitatea și în faţa 
colegilor de școală, după care fu lăsat în pace. Fasil avea reflexe 
extraordinare și o rezistență de oţel. Nu cunoștea frica, nici 
îndurarea, dar în mod cert era înzestrat cu răutate. Fasil ilustra 
falsitatea fizionomiei, potrivit căreia fizionomia este expresia 
exterioară a naturii intime a persoanei. Fasil avea o siluetă 
frumoasă și părea destul de simpatic. In realitate, era un 
monstru. 

În mod curios, numai oamenii cei mai primitivi și cei mai 
rafinaţi îl apreciau. „Oamenii de sacrificiu” îl admirau de la 


VP - 166 


distanţă și îi lăudau comportamentul sub focul inamic, fără să-și 
dea seama că sângele lui rece era altceva decât curaj. Dar nu-și 
putea permite să se amestece cu ultimii analfabeți și ignoranti, 
care molfăiau carne de oaie și înfulecau năut în jurul focului. 
Acești bărbaţi superstițioși aveau instincte ascuţite. In curând 
începură să nu se mai simtă în apele lor în preajma lui și se 
retraseră pe cât de repede le permiseseră bunele maniere. Dacă 
într-o bună zi avea să le fie conducător, trebuia mai întâi să 
rezolve această problemă. 

Și Abu Ali, bărbatul acela mărunt și abil, îl dibuise pe Fasil. 
Odată, când băuseră împreună o cafea, Ali descrisese una dintre 
cele mai vechi amintiri ale sale - un miel care se plimba prin 
casă. Apoi îl întrebă pe Fasil care era amintirea lui cea mai 
veche. Fasil îi povestise cum mama lui omorâse un pui de găină 
ținându-i capul în foc. După ce-și termină relatarea, Fasil își 
dădu seama că nu fusese o conversaţie oarecare. Din fericire, 
Abu Ali nu putuse să-l discrediteze pe Fasil în ochii lui Najeer, 
pentru că Najeer însuși era destul de ciudat. 

Moartea lui Najeer și a lui Abu Ali lăsase un gol în conducerea 
organizaţiei Septembrie Negru, pe care Fasil intenţiona să-l 
umple. Din acest motiv ardea de nerăbdare să ajungă înapoi în 
Liban. În abatorul pustiitor al politicii „oamenilor de sacrificiu”, 
un rival al lui Fasil putea să devină prea puternic în absenţa lui. 
Prestigiul lui în cadrul mișcării crescuse considerabil după 
masacrul de la Munchen. Nu-l îmbrăţișase însuși președintele 
Gaddafi când luptătorii de gherilă supraviețuitori ajunseseră la 
Tripoli unde fuseseră primiţi ca niște eroi? Fasil avusese 
impresia că președintele libian îi îmbrăţișase pe bărbaţii care 
realmente fuseseră la Munchen cu ceva mai multă ardoare 
decât pe el, creierul care pusese la cale misiunea, dar Gaddafi 
fusese în mod cert impresionat. Și nu dăduse Gaddafi cinci 
milioane de dolari organizaţiei Al Fatah drept recompensă 
pentru atentatul din Munchen? Acela fusese un alt efect al 
eforturilor lui. Dacă atacul de la stadionul unde urma să se joace 
finala de fotbal avea să reușească și dacă el o să-și revendice 
meritul pentru succesul misiunii, atunci Fasil va deveni cel mai 
mare luptător de gherilă din lume, chiar mai cunoscut decât 
idealistul Guevara. Fasil credea că atunci se va putea bizui pe 
susținerea lui Gaddafi - și a tezaurului libian - ca să preia 
conducerea secțiunii Septembrie Negru și eventual să-l 


VP - 167 


înlocuiască pe Yaser Arafat în funcţia de lider suprem al 
organizaţiei Al Fatah. Fasil știa foarte bine că toţi cei care 
încercaseră să-i ia locul lui Arafat muriseră. Avea nevoie de timp 
pentru a-și asigura o bază solidă, pentru că atunci când o să 
preia conducerea lui Septembrie Negru, își vor face apariţia și 
asasinii lui Arafat. 

să fie ucis în New Orleans nu servea nici unuia dintre 
scopurile lui. Iniţial nu intenţionase să ia parte la acţiune, așa 
cum procedase și în cazul atacului de la Munchen. Nu-i era frică 
să o facă, dar era obsedat de destinul său în cazul în care 
rămânea în viaţă. Dacă n-ar fi apărut problema de pe Leticia, 
acum s-ar fi aflat tot în Liban. 

Fasil își dădea seama că șansele de a scăpa basma curată din 
New Orleans nu erau prea mari având în vedere planul actual. 
Lui îi revenea misiunea de a asigura forța fizică și foc de 
acoperire la Aeroportul Lakefront din New Orleans în timp ce 
bomba era atașată la balon. Nacela nu se putea monta la balon 
în alt loc - echipajul de sol și catargul de ancorare erau necesare 
pentru că dirijabilul trebuia ţinut perfect nemișcat în timp ce se 
atașa bomba. 

Lander ar fi putut păcăli echipajul de sol pentru câteva 
secunde vitale, pretinzând că în nacelă se află niște 
echipamente de televiziune destinate doar celor iniţiaţi, dar 
șmecheria o să fie în scurt timp descoperită. Aveau să urmeze 
scene de violenţă și, după decolare, Fasil va fi lăsat în câmp 
deschis pe aerodrom, riscând chiar să fie împresurat de poliţie. 
Fasil credea că rolul lui nu era pe măsura capacităţilor sale. Ali 
Hassan ar fi putut îndeplini această funcţie, dacă n-ar fi fost 
omorât pe cargou. În mod clar nu era o treabă care să justifice 
sacrificarea lui Muhammad Fasil. 

Dacă n-avea să fie blocat la locul decolării, cea mai bună 
șansă de scăpare ar fi fost să deturneze un avion spre o ţară 
prietenă. Dar Lakefront, un aeroport particular pe malul lacului 
Pontchartrain, nu asigura curse de pasageri pe distanţe lungi. Ar 
putea să deturneze un avion particular cu o autonomie de zbor 
suficient de mare pentru a ajunge în Cuba, dar asta nu i-ar fi 
fost de ajutor. Nu putea conta pe Cuba să-i ofere azil. Fidel 
Castro era dur cu cei care deturnau avioane și, confruntat cu 
furia Americii, ar fi putut să-l predea pe Fasil. În plus, nu ar fi 
avut avantajul unui avion plin cu ostatici și niciun avion 


VP - 168 


particular nu ar fi suficient de rapid ca să scape de avioanele de 
vânătoare americane care s-ar fi năpustit în văzduh de la șase 
baze de pe coastă. 

Nu, n-avea niciun chef să se prăbușească în Golful Mexic, în 
vreo carlingă plină de fum, conștient de faptul că totul se 
sfârșise în timp ce apa va năvăli peste el și-l va strivi. Ar fi fost o 
prostie. Fasil era suficient de fanatic încât să-și dea viața 
bucuros dacă trebuia să se achite de o datorie, dar nu voia să 
moară prostește. 

Chiar dacă ar fi putut să se strecoare prin oraș spre 
Aeroportul Internaţional din New Orleans, nu existau avioane de 
pasageri cu autonomie de zbor suficient de mare ca să ajungă în 
Libia fără să fie nevoie să se realimenteze cu combustibil și 
probabilitatea de a nu avea probleme la o astfel de escală de 
realimentare era redusă. 

Casa Războiului avea să fie mai furioasă ca oricând de la Pearl 
Harbor încoace. Fasil își aminti cuvintele amiralului japonez 
după atacul de la Pearl: „Mi-e teamă că am trezit un uriaș 
adormit și i-am insuflat o dârzenie teribilă”. 

Risca să fie prins pe aeroportul unde avionul va face escală să 
se realimenteze, asta dacă era suficient de norocos încât să 
apuce să plece. Exista, de asemenea, probabilitatea ca traficul 
aerian să fie blocat în mai puţin de câteva minute după explozie. 

Fasil știa că locul lui era în Beirut, în fruntea noii armate de 
luptători de linia întâi, care avea să se adune în jurul lui după 
acest triumf. Moartea lui în New Orleans ar aduce un deserviciu 
cauzei. 

Fasil trase concluzia finală. În mod clar Lander avea 
pregătirea necesară să ducă la bun sfârșit misiunea din punct de 
vedere tehnic. Acum că îl văzuse, Fasil știa că era dispus să o 
facă. Dahlia părea să-l ţină sub control. Pur și simplu rămânea 
problema persoanei care trebuia să acţioneze în ultimul moment 
la aeroport. Dacă Fasil reușea să rezolve această chestiune, 
atunci nu era nevoie de prezenţa lui acolo în carne și oase. 
Putea să aștepte în Beirut cu un microfon în mână. In numai 
câteva minute, o legătură prin satelit cu New York-ul i-ar fi 
transmis imaginea și declaraţia pe toate posturile de televiziune 
din lume. Putea să convoace o conferinţă de presă. Intr-o clipită, 
ar deveni cel mai formidabil arab de pe planetă. 

La aeroportul din New Orleans nu era nevoie decât de doi 


VP - 169 


trăgători de elită, importaţi în ultimul moment, care să fie în 
subordinea Dahliei și să nu știe nimic despre misiune până în 
clipa când trebuia să intre în acţiune. Acest lucru era posibil. 
Fasil se hotărâse. O să stea până când va vedea nacela ajunsă 
la New Orleans. Apoi o să plece. 
e 

Lui Fasil i se părea că Lander înaintează înnebunitor de încet 
cu fabricarea uriașei bombe. Lander ceruse cantitatea maximă 
de explozibil pe care o putea duce balonul, cu schije cu tot, în 
condiţii ideale. De fapt, nici nu se așteptase cu adevarat să 
primească exact cât ceruse. Acum că avea explozibilul, 
intenţiona să profite la maximum de el. Greutatea și vremea 
erau singurele probleme - vremea în New Orleans în data de 12 
ianuarie. Dirijabilul putea zbura în orice condiţii atmosferice 
propice desfășurării unui meci de fotbal, dar ploaia însemna o 
greutate suplimentară și în New Orleans căzuseră aproape două 
sute de centimetri de precipitaţii în ultimul an, mult peste media 
naţională. Chiar dacă suprafaţa balonului ar fi fost acoperită 
doar de rouă, și aceasta ar fi cântărit ceva peste trei sute de 
kilograme, diminuând corespunzător capacitatea portantă a 
balonului. Lander calculase cu foarte mare atenţie portanţa și 
avea să solicite balonul la limită când se va ridica în văzduh 
purtând sub el oul distrugător. Pe o zi senină, cu soare, putea 
conta pe un oarecare ajutor de la efectul de supra-încălzire, 
adică un surplus de portanță câștigat când heliul din interiorul 
balonului devenea mai fierbinte decât aerul de afară. Dar dacă 
n-o să fie pregătit să-i facă faţă, ploaia putea periclita întreaga 
acţiune. După toate probabilitățile, în momentul în care el avea 
să fie gata să decoleze, o parte din membrii echipajului de la sol 
vor fi fost deja împușcați și dirijabilul trebuia să se ridice în aer 
fără nicio întârziere. Ca măsură de precauţie în caz de ploaie, 
secționase nacela, astfel încât putea să renunţe la o parte din 
ea dacă vremea o să fie nefavorabilă. Ce păcat că firma Aldrich 
nu folosea un dirijabil de marină mai mare în locul acelui mic 
balon, se gândi Lander. Pilotase astfel de dirijabile și cărase cu 
ele șase tone de gheață, plăci mari de gheaţă care alunecau 
peste marginile balonului și se zdrumicau într-o cascadă 
scânteietoare când balonul dădea de aer mai cald. Dar acele 
dirijabile de mult dispărute erau de opt ori mai mari decât 
balonul Aldrich. 


VP - 170 


Balonul trebuia să fie în perfect echilibru, indiferent dacă 
nacela rămânea intactă ori se foloseau doar trei sferturi din ea. 
Asta însemna că erau necesare puncte de montare opţionale pe 
cadru. Toate aceste modificări îi luaseră timp, dar nu atât de 
mult cât se temuse Lander. Mai avea circa o lună până la finala 
campionatului de fotbal. Ultimele două săptămâni din acea lună 
avea să le piardă aproape în întregime zburând pe deasupra 
unor stadioane unde se jucau meciuri de fotbal. li mai rămâneau 
șaptesprezece zile de lucru, suficiente pentru a aduce 
proiectului o ultimă îmbunătățire. 

Fixă pe bancul de lucru o folie groasă de fibră de sticlă cu 
dimensiunea de circa treisprezece pe nouăsprezece centimetri. 
Folia era armată cu o plasă de metal și curbată în două planuri, 
ca o secţiune din coaja unui pepene. Incălzi o bucată de 
explozibil din plastic și-l rulă astfel încât să formeze o lespede 
de aceeași dimensiune, mărind cu grijă grosimea plasticului 
dinspre centru spre capete. 

Lander atașă lespedea de plastic de partea convexă a foliei 
de fibră de sticlă. Dispozitivul arăta ca o carte încovoiată cu o 
singură copertă. Peste explozibilul din plastic pusese trei straturi 
de pânză cauciucată tăiată din husa unei saltele de la un pat de 
spital. Peste aceste straturi fixă o bucată de prelată ușoară plină 
cu gloanţe cu calibrul .177, ca niște ţepi. Gloanţele se sprijineau 
pe partea plată, lipite de prelată, mai aproape unele de altele 
decât cuiele pe patul unui fachir. Pe măsură ce prelata 
presărată cu proiectile era întinsă și fixată bine în jurul 
suprafeței convexe a dispozitivului, vârfurile ascuţite ale 
gloanţelor se îndepărtau puţin unele de altele. Din acest motiv 
dispozitivul trebuia să fie curbat, pentru ca în momentul în care 
zburau gloanţele să se împrăștie după un model prestabilit. 
Lander planificase partea balistică cu multă grijă. Forma 
proiectilelor avea să le dea stabilitate în zbor întocmai ca aripile 
rachetelor folosite în Vietnam. 

Mai puse trei straturi de prelată acoperită cu gloanțe. Cele 
patru straturi conţineau în total nouă sute patruzeci și patru de 
gloanțe. Lander calculă că la raza lor de acţiune de circa 
cincizeci și cinci de metri, vor durui o suprafaţă de aproximativ 
trei sute de metri pătrați, fiecare lovind o suprafaţă de circa 
treizeci de centimetri pătraţi cu viteza unui glonţ de armă de 
mare putere. Nimic nu va supraviețui în zona atacului. Și 


VP - 171 


aceasta era doar macheta de probă. Dispozitivul adevărat care 
va fi suspendat sub balon avea să fie de trei sute șaptesprezece 
ori mai mare ca suprafaţă și greutate, fiecăruia din cei optzeci 
de mii nouă sute optzeci și cinci de spectatori câţi încăpeau pe 
Stadionul Tulane revenindu-i în medie 3,5 gloanțe. 

Fasil intră în atelier în timp ce Lander fixa învelișul exterior, o 
folie din fibră de sticlă având aceeași grosime cu învelișul 
nacelei. 

Lander nu scoase niciun cuvânt. 

Fasil nu părea să privească cu interes obiectul de pe bancul 
de lucru, dar, când își dădu seama ce era, se îngrozi. Arabul se 
uită prin atelier timp de mai multe minute, atent să nu atingă 
nimic. Fiind el însuși tehnician, instruit în Germania și Vietnamul 
de Nord, Fasil nu se putea abţine să nu admire cât de ordonat și 
de economic fusese construită imensa nacelă. 

— Materialul ăsta se sudează greu, zise el, bătând cu 
degetele în tubulatura din aliaj Reynolds. Nu văd niciun 
echipament de sudură cu arc. A făcut altcineva treaba asta? 

— Am împrumutat niște scule de la firmă în weekend. 

— Și cadrul e detensionat. Chestia asta, domnule Lander, e 
într-adevăr o idee fantastică. 

Fasil voise ca această replică să fie un compliment plin de 
umor la adresa măiestriei lui Lander. Era foarte important să se 
înțeleagă bine cu americanul. 

— În cazul în care cadrul se strâmbă și carcasa din fibră de 
sticlă se rupe, cineva ar putea să vadă proiectilele în timp ce o 
scoatem din camion, zise Lander pe un ton egal. 

— Credeam că deja montați p/asticul, acum că mai e doar o 
lună până la eveniment. 

— Încă nu sunt gata. Trebuie să verific ceva mai întâi. 

— Pot să vă ajut. 

— Ştii ce index exploziv are acest material? 

Fasil dădu din cap a regret. 

— E foarte nou. 

— Ai văzut vreodată cum se detonează materialul de genul 
ăsta? 

— Nu. Instructorii ne-au spus că e mai puternic decât C-4. Ați 
văzut ce-a făcut cu apartamentul lui Muzi. 

— Am văzut o gaură în perete și nu pot deduce prea multe 
numai din atât. Cea mai obișnuită greșeală care se face la 


VP - 172 


construirea unui dispozitiv antipersonal este să se pună 
gloanţele prea aproape de încărcătură, și astfel să se 
dezintegreze în timpul exploziei. Gândește-te la asta, Fasil. Dacă 
nu știai acest lucru, ar fi bine să-l înveţi. Citește manualul ăsta 
practic și-o să afli tot ce trebuie să știi. Dar cel mai important 
lucru e următorul: Nu vreau ca gloanţele să se fragmenteze în 
timpul exploziei. Nu mă interesează doar să umplu șaptezeci și 
cinci de spitale pentru surzi. Nu știu cât spaţiu trebuie să las 
între plastic şi proiectile ca să le protejez. 

— Păi uitaţi-vă la o mină de tip Claymore... 

— Nu mă ajută cu nimic. Aici am de-a face cu o rază de 
acţiune mai mare și cu infinit mai mult explozibil. Nimeni până 
acum n-a mai construit o bombă de asemenea dimensiuni. O 
mină Claymore e cât un manual de școală. Asta e cât o barcă de 
salvare. 

— Cum va fi poziționată nacela când va fi detonat 
explozibilul? 

— Pe linia de 45 de metri la exact 30 de metri altitudine, 
aliniată pe lungimea terenului. Observi cum curba nacelei se 
pliază pe curba stadionului. 

— Deci... 

— Deci, Fasil, trebuie să fiu sigur că gloanțele se dispersează 
pe traiectoria corectă în formă de arc de cerc și nu se împrăștie 
în fascicule mari. Am ceva spațiu la dispoziţie sub înveliș. Pot să 
accentuez curbele, la nevoie. O să aflu cum e cu spaţiul-tampon 
și cu dispersia proiectilelor când voi detona macheta asta, zise 
Lander, lovind ușurel cu mâna mașinăria de pe bancul de lucru. 

— Are cel puţin jumătate de kilogram de plastic înăuntru. 

— Da. 

— Nu puteți s-o detonați fără să atrageţi atenţia autorităţilor. 

— Ba da, pot. 

— N-o să aveţi timp să studiaţi efectele exploziei până să vină 
autoritățile. 

— Ba o să am. 

= E, 

Fusese pe punctul să spună „nebunie”, dar se opri la timp. 

— ... € o mare imprudenţă. 

— Nu-ţi face griji, arabule. 

— Pot să vă verific calculele? 

Fasil spera să găsească o modalitate de a opri experimentul. 


VP - 173 


— Te rog. Ține minte, asta nu e o machetă la scară a părții 
laterale a nacelei. Are doar cele două curbe folosite pentru 
dispersarea gloanţelor. 

— O să ţin minte, domnule Lander. 

Fasil vorbi între patru ochi cu Dahlia când fata duse gunoiul 
afară. 

— Discută cu el, îi zise în arabă. Ştim că mașinăria o să 
funcţioneze. Chestia asta cu testul e un risc inutil. O să piardă 
totul. 

— Altfel s-ar putea să nu funcţioneze perfect, îi răspunse 
Dahlia în engleză. Și trebuie să funcţioneze impecabil. 

— Nu e nevoie să fie chiar atât de perfect. 

— Trebuie, din punctul lui de vedere. Și dintr-al meu. 

— Pentru scopul misiunii noastre, pentru ce ne-am propus noi 
să facem, mașinăria o să funcţioneze fără alte îmbunătățiri. 

— Tovarășe Fasil, ultimul lucru pe care-l va face Michael 
Lander în viaţă va fi să apese pe butonul acela în nacelă pe 12 
ianuarie. El n-o să mai fie ca să vadă ce urmează după aceea. 
Nici eu, de altfel, dacă o să aibă nevoie de mine să-l însoțesc. 
Trebuie să știm ce va urma, înţelegi? 

— Înţeleg că începi să vorbești mai degrabă ca el decât ca un 
luptător de gherilă. 

— Înseamnă că ai o inteligenţă limitată. 

— În Liban te-aș ucide pentru ce-ai spus acum. 

— Suntem departe de Liban, tovarășe Fasil. Dacă vreunul din 
noi o să mai vadă vreodată Libanul, n-ai decât să încerci s-o faci. 


VP - 174 


14. 


Doctoriţa Rachel Bauman stătea la un birou în Halfway House, 
în partea de sud a Bronxului și aștepta. Avea multe amintiri 
legate de centrul de dezintoxicare. Se uita în jur prin mica 
încăpere luminoasă, cu zugrăveala de calitate inferioară și 
mobilierul de ocazie și se gândea la minţile răvășite și disperate 
pe care încercase să le pătrundă aici și la lucrurile auzite în 
perioada cât lucrase ca medic voluntar. Din cauza amintirilor pe 
care i le evoca preferase să se întâlnească aici cu Eddie Stiles. 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă și intră Stiles, un bărbat 
puţintel la trup, cu un început de chelie, care aruncă scurte 
priviri în jur. Se bărbierise cu grijă pentru această întrevedere și- 
și pusese un plasture peste tăietura de pe falcă. Stiles zâmbea 
încurcat și se juca cu șapca. 

— la loc, Eddie. Arăți bine. 

— Mai bine ca oricând, doamnă doctor Bauman. 

— Cum merge afacerea cu remorcherul? 

— Sincer să fiu, nu prea merge. Dar îmi place, îmi place, 
înţelegeți, adăugă el repede. Mi-aţi făcut un mare bine că aţi 
intervenit să mi se dea slujba asta. 

— N-am făcut decât să-l rog pe omul acela să vadă ce ești în 
stare. 

— Da, ei, oricum, nici nu aș fi primit-o altfel. Dumneavoastră 
ce mai faceţi? Arătaţi schimbată cumva, vreau să zic ca și când 
v-ar merge bine. Dar ce tot vorbesc eu, dumneavoastră sunteți 
doctorul, zise el râzând timid. 

Rachel observă că se îngrășase. Când îl cunoscuse în urmă cu 
trei ani, tocmai fusese arestat pentru că adusese ţigări de 
contrabandă din Norfolk într-un trauler de doisprezece metri. 
Dependenţa sa de heroină îl costa șaptezeci și cinci de dolari pe 
zi. Eddie petrecuse multe luni la Halfway House și stătuse de 
vorbă cu Rachel ore în șir. Doctorita Bauman lucrase cu el în 
faza critică a procesului de dezintoxicare. 

— De ce m-aţi căutat, doamnă doctor Bauman? Vreau să zic, 
sunt bucuros să vă văd și în privința consumului de droguri... 

— Știu că ai renunţat, Eddie. Vreau să-ţi cer un sfat. 


VP - 175 


Niciodată până acum nu mai profitase de o relație 
profesională și nu-i venea la îndemână să o facă. Stiles observă 
imediat acest lucru. Circumspecţia lui înnăscută se lupta cu 
respectul și afecțiunea pe care le nutrea faţă de ea. 

— N-are nicio legătură cu tine, zise doctorita. O să-ţi spun 
despre ce e vorba și tu o să vezi dacă mă poţi ajuta. 

Stiles se relaxă puţin. Nu i se cerea să promită nimic pe loc. 

— Trebuie să găsesc o barcă, Eddie. O barcă anume. O barcă 
implicată în afaceri murdare. 

Pe faţa lui nu se citea nimic. 

— V-am spus că lucrez pe un remorcher și asta-i tot ce fac, 
doar știți lucrul acesta. 

— Știu. Dar cunoști o mulţime de oameni, Eddie. Eu n-am de-a 
face cu persoane care folosesc bărci pentru afaceri ilicite. Am 
nevoie de ajutorul tău. 

— Suntem sinceri unul cu celălalt, întotdeauna am fost, da? 

— Da. 

— N-aţi divulgat nimic din ce v-am povestit când eram pe 
canapea, așa-i? 

— Bineînţeles. 

— OK, spuneţi-mi despre ce e vorba și cine se interesează de 
afacerea asta. 

Rachel ezită. Trebuia să-i spună adevărul. 

— Agenţii federali m-au întrebat deja despre asta, zise Stiles 
când termină. Tipul ăla a venit la bord și m-a luat la întrebări de 
față cu toată lumea, ceea ce nu mi-a plăcut. Știu că i-au mai 
interogat și pe alţii, niște cunoștințe de-ale mele. 

— Și nu le-ai spus nimic. 

Stiles zâmbi și se înroși. 

— Nu știam nimic, deci n-am avut ce să le spun. Ca să fiu 
sincer, nici nu m-am gândit prea bine. Cred că nici ceilalţi, 
pentru că am auzit că și acum fac investigații. 

Rachel aşteptă, fără să-l preseze. Bărbatul acela mic de 
statură se trase de guler, se frecă pe barbă și-și puse fără grabă 
mâinile la loc în poală. 

— Vreţi să vorbiţi cu proprietarul bărcii? Vreau să zic, nu 
dumneavoastră, nu ar fi... adică prietenii dumneavoastră vor. 

— Da. 

— Doar să vorbească? 

— Doar atât. 


VP - 176 


— Contra cost? Vreau să zic, nu pentru mine, doamnă doctor 
Bauman. Să nu vă gândiţi la așa ceva, pentru numele lui 
Dumnezeu, vă datorez deja foarte mult. Dar ce vreau să spun e 
că dacă ar fi să știu pe cineva, foarte puţine lucruri se pot obţine 
pe gratis. Am vreo două sute de dolari, vi-i dau cu plăcere, dar 
s-ar putea... 

— Nu-ţi face probleme în legătură cu banii, zise ea. 

— Spuneți-mi încă o dată unde a reperat Paza de coastă 
prima dată barca și cine ce a făcut. 

Stiles ascultă, dădu din cap și din când în când puse câte o 
întrebare. 

— Sincer să fiu, nu știu dacă o să vă pot fi de folos, doamnă 
doctor Bauman, zise Stiles în cele din urmă. Dar mi-au venit în 
minte niște lucruri. O să trag cu urechea pe ici, pe colo. 

— Cu foarte mare grijă. 

— Bineînţeles. 


VP - 177 


15. 


Harry Logan era la volanul micului camion-platformă 
hodorogit cu care, la fiecare oră, își făcea rondul pe terenul 
unde se afla echipamentul greu al firmei United Coal. Paznicul 
se uita de-a lungul șirurilor de buldozere și vagonete de steril, 
atent la eventualii hoţi și ecologiști agresivi care militau pentru 
conservarea resurselor naturale și pe care, de altfel, nu-i văzuse 
niciodată pe-acolo. Totul era în ordine, așa că putea s-o întindă. 

Viră pe un drum nepietruit care urma cicatricea gigantică 
lăsată de mina de suprafaţă în colina din Pennsylvania, ridicând 
un nor de praf roșu în spatele camionului. Cicatricea era lungă 
de opt mile și lată de două și se lungea pe măsură ce imensele 
excavatoare mușcau din deal. Douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru, șase zile pe săptămână, două dintre cele mai 
mari excavatoare din lume își închideau cu zgomot fălcile 
imense, rupând din coasta dealului precum sfâșie hienele burta 
vânatului. Nu se opreau decât duminica, căci președintele firmei 
United Coal avea puternice convingeri religioase. 

Acum era duminică și doar vârtejurile de praf se mișcau în 
acea pustietate dezolantă. În acea zi, Harry Logan câștiga ceva 
bani în plus. Căuta prin gunoaie și își făcea de lucru în zona 
condamnată să fie în curând rasă de industria mineritului. În 
fiecare duminică, Harry Logan își părăsea postul de pază de pe 
terenul unde se aflau echipamentele de lucru și se ducea în 
micul sat abandonat de pe deal, aflat chiar în calea 
excavatoarelor. Foștii locuitori ai satului luaseră cu ei când se 
mutaseră tot ce socotiseră mai de preţ, dar n-avuseseră flerul 
lui Logan în materie de nimicuri vandabile. Logan era un 
veritabil scormonitor prin gunoaie. Se găsea plumb bun în 
canalele de scurgere de modă veche și ţevărie. Se puteau 
smulge întrerupătoarele electrice din perete și mai erau dozele 
de la dușuri și sârma din cupru. Toate aceste lucruri le 
comercializa la târgul de vechituri al ginerelui său. În duminica 
asta, Logan era nerăbdător să înhaţe o pradă cât mai mare, 
pentru că între sat și mina de suprafaţă nu mai rămăsese decât 
o optime de milă. In două săptămâni satul avea să fie înghiţit de 


VP - 178 


buldozere. 

Parcă cu spatele în garajul de lângă o casă. Se făcu o liniște 
profundă când opri motorul. Nu se auzea decât vântul fluierând 
prin casele răsfirate, fără ferestre. Logan încărca un morman de 
carton gudronat în camion când auzi avionul. 

Aparatul Cessna, roșu, cu patru locuri, făcu două tururi pe 
deasupra satului. Uitându-se în josul colinei printre copaci, 
Logan îl văzu poziționându-se pe direcția drumului nepietruit de 
la mină. Dacă l-ar fi pasionat astfel de lucruri, i-ar fi plăcut să 
urmărească o superbă aterizare cu vântul din coastă, balansul 
aripilor, echilibrarea pe direcţie, felul cum micul avion rulă lin, 
măturând praful drumului pe lângă el. 

Logan se scărpină în cap. Ce-or fi vrând oamenii ăia? Poate 
erau inspectori de la firmă. In cazul acesta avea să le spună că 
făcea un control prin sat. Avionul era acum ascuns vederii, în 
spatele unei pădurici dese. Precaut, Logan își croi drum la vale 
printre copaci. Când văzu din nou aparatul, era gol și avea roţile 
blocate. Auzi voci printre copaci în stânga lui și se îndreptă în 
tăcere într-acolo. Văzu un hambar mare și gol, învecinat cu un 
teren agricol de vreo două hectare. Logan știa foarte bine că 
acolo nu era nimic valoros de furat. Uitându-se de la marginea 
pădurii, văzu doi bărbaţi și o femeie pe terenul de cultură, cu 
picioarele afundate până la glezne în verdele fraged al griului de 
iarnă. 

Unul dintre bărbaţi era înalt, purta ochelari de soare și o 
jachetă de schi. Celălalt, cu chipul mai smead, avea un semn pe 
faţă. Bărbaţii desfășurară o funie lungă și măsurară o distanţă 
dintr-o parte a hambarului până undeva pe terenul de lângă el. 

Femeia postă un teodolit de topograf și bărbatul mai înalt se 
uită prin el, în timp ce bărbatul mai oacheș făcea semne cu 
vopsea pe peretele hambarului. Cei trei se strânseră în jurul 
unei planșete, gesticulând. 

Logan ieși din pădure. Bărbatul negricios îl văzu și zise ceva, 
dar Logan nu auzi ce. 

— Ce faceţi aici, oameni buni? 

— Bună ziua, zise femeia zâmbind. 

— Aveţi vreo legitimație de serviciu de la firmă? 

— Nu suntem de la firmă, zise bărbatul mai înalt. 

— Aceasta e o proprietate particulară. N-aveţi voie aici. De-aia 
sunt eu pus, să nu las oamenii să intre aici. 


VP - 179 


— Nu voiam decât să facem niște fotografii, zise bărbatul 
înalt. 

— N-aveţi ce poza aici, răspunse Logan suspicios. 

— O, ba da. Pe mine, zise femeia, trecându-și limba peste 
buze. 

— Facem poze pentru coperta unei reviste mai exclusiviste, 
ca să zicem așa, o revistă mai îndrăzneață, înțelegeţi? 

— Vreţi să ziceți o revistă cu nuduri? 

— Preferăm să-i spunem publicaţie naturistă, zise bărbatul 
înalt. Genul ăsta de poze nu-l poţi face oriunde. 

— Aș putea fi arestată, zise femeia râzând. 

Arăta într-adevăr bine. 

— E prea frig pentru chestia asta, răspunse Logan. 

— O să intitulăm poza „Piele de găină”. 

Între timp, bărbatul negricios desfășură o bobină de sârmă de 
la tripod până la copaci. 

— Nu încercaţi să mă prostiţi, nu știu nimic despre chestia 
asta. Cei de la firmă nu mi-au zis că pot să las pe cineva aici. 
Mai bine vă duceți de unde aţi venit. 

— Vrei să ne ajuţi și să câștigi cincizeci de dolari? N-o să 
dureze decât o jumătate de oră și pe urmă plecăm, zise bărbatul 
înalt. 

Logan se gândi puţin. 

— Bine, dar să știți că nu pozez gol. 

— Nici n-o să fie nevoie. Mai e cineva pe-aici? 

— Nu. Nu e nimeni pe o distanţă de câteva mile. 

— Atunci n-o să avem probleme. 

Bărbatul îi întinse cincizeci de dolari. 

— Te jignește gestul meu? 

— Nu, deloc. 

— Atunci ce te holbezi la ei? 

Femeia de lângă bărbatul înalt se foi, neliniștită. 

— N-am vrut, zise Logan. 

Se vedea reflectat în ochelarii de soare ai bărbatului. 

— Voi doi luaţi camera de filmare din avion, în timp ce acest 
domn și cu mine o să facem pregătirile necesare. 

Bărbatul oacheș și femeia dispărură în pădure. 

— Cum te cheamă? 

— Logan. 

— Bine, domnule Logan. Ar fi bine să aduci vreo două 


VP - 180 


scânduri și să le pui pe iarbă chiar aici, la mijlocul peretelui 
hambarului, ca să aibă doamna pe ce să stea. 

— Ce să fac? 

— Să pui niște scânduri aici, chiar în centru. Pământul e rece 
și vrem să i se vadă picioarele în poză, nu să fie îngropate în 
iarbă. Unora le plac picioarele fetelor. 

In timp ce Logan se ocupă de scânduri, bărbatul înalt dădu la 
o parte teodolitul și fixă de tripod un obiect curbat ciudat. Se 
întoarse și-l strigă pe Logan. 

— Nu, nu. Pune scândurile una peste alta! 

Făcu un cadru cu mâinile și se uită prin el cu ochii mijiţi. 

— Acum urcă-te pe scânduri să văd dacă e totul în regulă. Stai 
așa, nu te mișca, uite-i că vin cu dispozitivul de vizare. 

Bărbatul înalt dispăru printre copaci. 

Logan se scărpină în cap. Pentru o clipită, creierul lui 
înregistră lumina orbitoare, dar nu auzi bubuitura. Douăzeci de 
proiectile îl sfâșiară în bucăţi și explozia îl aruncă în peretele 
hambarului. 

Lander, Fasil și Dahlia veneau alergând prin fum. 

— Carne tocată, zise Fasil. 

Întoarseră trupul inert să-i examineze spatele. Fotografiară în 
grabă peretele hambarului. Se încovoiase și arăta ca o 
strecurătoare uriașă. Lander intră în hambar. Sutele de găurele 
din perete lăsau să treacă prin ele lumina soarelui, care se 
reflecta ca niște pistrui pe fața lui în timp ce camera ţăcănea 
continuu. 

— Un succes deplin, zise Fasil. 

Târâră trupul în hambar, îl stropiră cu benzină și stropiră și 
lemnul uscat dimprejurul lui, apoi, de la ieșire, lăsară în urmă o 
dâră de benzină lungă de aproape douăzeci de metri. Focul 
ajunse în hambar și aprinse băltoacele de benzină ridicând o 
văpaie care la ardea feţele. 

Un fum negru se înălța din hambar în timp ce avionul Cessna 
dispărea în zare. 

— Cum ai găsit locul ăsta? întrebă Fasil, aplecându-se în faţă 
de pe scaunul din spate ca să se facă auzit peste zgomotul 
motorului. 

— Umblam după dinamită vara trecută, zise Lander. 

— Crezi că autorităţile or să vină curând? 

— Mă îndoiesc, aici se produc explozii tot timpul. 


VP - 181 


16. 


Eddie Stiles stătea lângă fereastră în bufetul Acvariului din 
New York și-și făcea griji. De la masa lui o vedea pe Rachel 
Bauman, dedesubt, la vreo patruzeci de metri distanţă, la 
balustrada ţarcului pentru pinguini. Nu Rachel Bauman îl 
îngrijora, ci cei doi bărbaţi care erau cu ea. Lui Stiles nu-i plăcea 
deloc cum arătau. Cel din stânga ei semăna cu Man Mountain 
Dean din filmul Marele Joe Young. Celălalt era puţin mai scund, 
dar părea și mai înfricoșător. Avea mișcări domoale și chibzuite, 
genul acela de echilibru de care Eddie învățase să se teamă. 
Fiarele din lumea lui Eddie se mișcau așa. Cei din elită. Erau 
foarte diferiţi de gorilele pe care le angajau cămătarii, namilele 
alea dure care-și lăsau greutatea pe călcâie. 

Lui Eddie nu-i plăcea felul în care privirea bărbatului se plimba 
peste capetele lor, peste acoperișul acvariului unde erau ţinuţi 
rechinii, peste gardurile de pe dunele care separau Acvariul de 
faleza de la Coney Island. Bărbatul scana lent zona cu privirea, 
apoi o scruta minuţios bucăţică cu bucăţică, în stilul 
infanteriștilor, de aproape la distanță, mișcându-și tot timpul 
degetul peste capul unui pinguin care-l urmărea atent. ` 

Lui Eddie Îi părea rău că alesese Acvariul ca loc de Întâlnire. In 
timpul săptămânii nu era suficient de aglomerat ca să-i dea 
senzația aceea confortabilă de anonimat. 

Doctorița Bauman își dăduse cuvântul de onoare că nu va fi 
implicat în nimic. Nu-l minţise niciodată. Viaţa lui, cea pe care 
încerca să și-o construiască, se baza pe ceea ce învățase despre 
el cu ajutorul doctoriţei Bauman. Dacă acest lucru nu era 
adevărat, atunci tot eșafodajul se prăbușea. Sorbi și ultima 
picătură de cafea, cobori grăbit scările și ocoli să ajungă la 
bazinul unde se afla balena. Auzi balena suflând înainte să 
ajungă în dreptul piscinei. Era o femelă orca lungă de peste 
doisprezece metri, elegantă, cu spatele negru și marcajele albe. 
Tocmai avea loc un spectacol demonstrativ. Un tânăr stătea pe 
o platformă deasupra apei, ţinând un pește în mâna ridicată în 
lumina palidă a soarelui de iarnă. Apa se umfla de-a curmezișul 
bazinului, conturând un val în timp ce balena înainta pe 


VP - 182 


dedesubt ca o locomotivă întunecată. Țâșni vertical din apă și 
tot corpul ei uriaș rămase suspendat în aer în fracțiunea de 
secundă în care apucă peștele cu dinţii săi triunghiulari. 

Eddie auzi aplauzele din spatele său în timp ce cobora scările 
spre galeria de la subsol cu acvariile ei imense cu geamuri 
turnate. Încăperea era umedă și întunecoasă, luminată de 
soarele care ajungea aici filtrându-se prin apa verde-albăstruie 
din piscina balenei. Eddie se uită la piscină. Orca se deplasa pe 
fundul împestrițat al bazinului, dându-i ocol la nesfârșit și 
mestecând. Trei familii cu copii zgomotoși coborâră scările și i 
se alăturară. 

— Tati, n-o văd. 

Tatăl își ridică băiatul pe umeri, lovindu-l cu capul de tavan, 
apoi ieși afară cu copilul care ţipa. 

— Bună, Eddie, zise Rachel. o 

Însoţitorii stăteau în spatele ei, la distanță de Eddie. Înseamnă 
că sunt manierați, se gândi el. Dacă ar fi fost ucigași plătiți sau 
copoi, l-ar fi flancat de ambele părți. 

— Bună ziua, doamnă doctor Bauman, zise Eddie uitându-se 
scurt peste umărul ei. 

— Eddie, da-mi voie să ţi-i prezint pe David și Robert. 

— Mă bucur să vă cunosc. 

Eddie dădu mâna cu ei. Bărbatul mai masiv avea în mod cert 
un revolver sub brațul stâng. Poate și celălalt avea, dar sacoul îl 
masca mai bine. Observă că monturile primelor două degete de 
la mâna lui David erau mai mari, iar muchia palmei te ducea cu 
gândul la un rașpel. Nu se pricopsise cu așa ceva învățând jocul 
de-a prinselea. Doamna doctor Bauman era o femeie foarte 
deşteaptă și înțelegătoare, dar nu știa prea multe despre ea, se 
gândi Eddie. 

— Doamnă doctor Bauman, aș vrea să discut ceva cu 
dumneavoastră... între patru ochi, dacă nu vă supăraţi. 

Eddie îi vorbi în șoaptă la ureche, în celălalt capăt al încăperii. 
Copiii care ţipau îi acopereau vocea. 

— Doamnă doctor, spuneţi-mi, vă rog, îi cunoaștețţi bine pe 
indivizii ăștia? Știu că dumneavoastră așa credeţi, dar ce vreau 
eu să zic e chiar îi cunoasteti? Doamnă doctor, ăștia sunt niște 
tipi foarte duri. Știţi, există mai multe feluri de tipi duri. 
Întâmplător e o chestie pe care o cunosc. Acești tipi sunt cei mai 
duri dintre cei duri, nu niște simple moace, dacă înțelegeţi ce 


VP - 183 


vreau să spun. Nu mi se pare că ar fi o bagatelă. Nu suport să 
vă văd în anturajul unor astfel de indivizi. Asta, știți, dacă nu vă 
sunt rude sau ceva de genul ăsta și nu aveți ce face. 

Rachel își puse mâna pe braţul lui. 

— Mulţumesc, Eddie. Știu despre ce vorbești. Dar îi cunosc de 
foarte multă vreme. Sunt prietenii mei. 

În bazinul balenei fusese adus un delfin, ca să-i ţină 
companie. Își făcea de lucru ascunzând bucăţi de pește în 
canalul de scurgere, în timp ce balena era atentă la antrenor. 
Balenei îi trebuiră vreo zece secunde ca să alunece pe lângă 
fereastra de sub apă, în vreme ce ochiul ei mic îi urmărea pe 
oamenii care vorbeau de partea cealaltă. 

— Tipul ăsta despre care am auzit, Jerry Sapp, a făcut o 
chestie în Cuba acum vreo doi ani, îi spuse Stiles lui Kabakov. 
Cuba! S-a strecurat cu barabafta lui pe sub nasul radarului de 
coastă în apropiere de Puerta Cabanas împreună cu niște 
cubanezi din Miami. 

Stiles își plimbă privirea de la Kabakov la Rachel și înapoi. 

— Aveau nu știu ce aranjamente pe uscat, au ieșit la mal cu 
una din bărcile alea gonflabile gen Avon sau Zodiac, și au venit 
cu barabafta aia înapoi. Nu știu ce dracu’ s-a întâmplat, dar tipul 
ăsta nu s-a mai întors în Florida. A dat de belea cu o vedetă a 
Pazei de coastă din Bahia Honda și a tulit-o direct în Yucatan. 
Avea un al doilea rezervor pe puntea din prova. 

Kabakov asculta bătând darabana cu degetele pe balustradă. 
Balena se liniștise între timp, odihnindu-se la suprafaţă. Coada 
ei mare era arcuită în jos, cu cele două jumătăţi atârnând la trei 
metri sub apă. 

— Copiii ăștia mă înnebunesc, zise Eddie. Hai să plecăm de 
aici. 

Stătură pe coridorul întunecos unde se afla acvariul cu 
rechini, uitându-se la lungile siluete gri care se învârteau la 
nesfârșit în bazin și la peștii mici ce țâșneau printre ei. 

— Oricum, m-am întrebat mereu cum a reușit tipul ăla să se 
strecoare în Cuba. De când cu Golful Porcilor au un radar 
nemaipomenit. Aţi spus că tipul dumneavoastră a scăpat de 
radarul Pazei de coastă. E același lucru. Așa că m-am interesat 
discret de Sapp ăsta. A fost în Asbury Park, la localul lui 
Sweeney, acum vreo două săptămâni. Dar nimeni nu l-a mai 
văzut de atunci. Are o barcă de pescuit de aproape doisprezece 


VP - 184 


metri, un model Shing Lu. Sunt construite în Hong Kong și nu 
greșesc deloc când spun construite. A lui e toată din lemn. 

— Unde-și ţinea barca? întrebă Kabakov. 

— Nu știu. Nimeni nu pare să știe. Vreau să spun, nu poţi să 
întrebi prea multe, mă înţelegeți? Dar barmanul de la Sweeney 
preia mesajele pentru tipul ăsta și cred că ar putea lua legătura 
cu el. Numai în cazul în care ar fi vorba de o afacere. 

— În ce fel de afacere s-ar băga? 

— Depinde. Tipul trebuie să știe dacă-i vorba de contrabandă. 
Dacă s-a implicat în afacerea asta care vă interesează pe 
dumneavoastră, atunci sigur a fost vorba de contrabandă. Dacă 
a lucrat pe bază de contract, adică a închiriat barca cuiva, 
atunci a stat permanent pe frecvenţa Pazei de coastă. N-aţi face 
la fel? 

— Unde ai fugi, în locul lui? 

— AŞ fi păzit barca o zi sau două după ce a fost adusă înapoi 
ca să mă asigur că nu e urmărită. Apoi, dacă aș fi avut unde, aș 
fi vopsit-o, i-aș fi pus înapoi numărul de înregistrare adevărat și 
i-aș fi schimbat înfățișarea - i-aș fi montat o comandă înaltă 
pentru pescuit ton. Aș fi prins un convoi de iahturi plecate la 
pescuit trofee care navighează spre sud, spre Florida, de-a 
lungul țărmului și m-aș fi amestecat printre ele - un convoi de 
iahturi plutind pe calea navigabilă de coastă, explică Eddie. 
Tipilor ălora bogaţi le place să navigheze în grup. 

— Ar putea exista o afacere foarte profitabilă în altă parte 
decât aici care l-ar determina să iasă la suprafaţă, întreabă 
Kabakov. Ceva care ar impune folosirea unei astfel de bărci. 

— Heroină, zise Eddie, aruncându-i o privire vinovată lui 
Rachel. Scoasă din Mexic și adusă, să zicem, în Corpus Christi 
sau Aransas pe coasta texană. S-ar putea să muște la așa ceva. 
Totuși, ar fi nevoie de niște bani ca să se lase momit. In plus, 
trebuie abordat cu foarte mare grijă, ca să nu intre la bănuieli și 
să se sperie. 7 

— Gândește-te cum ar putea fi contactat, Eddie. lţi 
multumesc, zise Kabakov. 

— Am făcut-o pentru doamna doctor. 

Rechinii se mișcau în tăcere în bazinul luminat. 

— Eu unul nu mai suport să mă uit la chestiile astea. 

— Ne întâlnim în oraș, David, zise Rachel. 

Kabakov fu surprins să remarce o undă de dezgust în ochii ei 


VP-185 


când se uită la el. Ea și Eddie porniră alături, cu capul plecat, 
conversând. Rachel își petrecuse brațul pe după umerii 
bărbatului scund. 

(J 

Kabakov ar fi preferat să nu-i spună nimic lui Corley. 
Deocamdată, agentul FBI nu știa nimic despre afacerea asta cu 
Jerry Sapp și barca lui. Kabakov voia să acționeze de unul 
singur. Trebuia să vorbească cu Sapp înainte ca tipul să invoce 
Constituţia în apărarea sa. 

Pe Kabakov nu-l deranja să încalce drepturile sau demnitatea 
unei persoane, atâta timp cât nesocotirea acestor lucruri aducea 
beneficii imediate. Nu ezita să facă aceste lucruri, dar sămânța 
din el hrănită din succesul acestor tactici îi dădea un sentiment 
de jenă. 

Începu să adopte o atitudine dispreţuitoare faţă de țesătura 
de elemente de siguranță care protejau cetăţeanul în 
defavoarea vitezei cu care se desfășurau investigaţiile. Kabakov 
nu încerca să dea o explicaţie științifică acţiunilor sale folosind 
lozinci de genul „binele e mai important”, pentru că nu avea o 
fire meditativă. Deși credea că măsurile lui sunt necesare și știa 
că dădeau rezultate, Kabakov se temea că mentalitatea pe care 
aceste măsuri o induceau persoanei care făcea uz de ele era 
periculoasă, și pentru el avea chiar și o față - aceea a lui Hitler. 

Kabakov admitea că lucrurile pe care le făcea îi marcau cu 
siguranţă și mintea, nu numai trupul. li plăcea să creadă că 
intoleranţa lui crescândă față de limitările impuse de lege era în 
întregime rezultatul experienţei sale, că se simţea dominat de 
mânie împotriva acestor obstacole așa cum în dimineţile de 
iarnă avea o senzaţie de rigiditate în zonele din trup marcate de 
răni mai vechi. 

Dar acest lucru nu era pe deplin adevărat. Atitudinea lui își 
avea originea în firea sa, un fapt pe care îl descoperise cu ani în 
urmă în apropiere de Tiberias, în Galileea. Era în drum spre 
frontiera cu Siria într-o misiune de control, când a oprit jeepul la 
o fântână din coasta muntelui. O veche moară de vânt 
americană de tipul Aermotor pompa apa rece din stâncă. Moara 
scârțâia la intervale regulate, în timp ce palele se roteau lent, 
un sunet solitar în acea zi luminoasă și liniștită. Sprijinit de jeep, 
simțind încă apa rece pe față, Kabakov se uita la o turmă de oi 
care pășteau mai sus pe coasta muntelui. Totul în jur emana un 


VP - 186 


aer de solitudine care îl făcea să fie conștient de forma și de 
poziția trupului său în acele măreţe spaţii înclinate. Și apoi văzu 
un vultur, sus în înălțimi, plutind maiestuos pe curenţii de aer, 
cu penele din vârful aripilor răsfirate ca niște degete, alunecând 
lateral peste faţa muntelui, în vreme ce umbra îi glisa în viteză 
peste stânci. Vulturul nu ieșise la vânătoare de oi, pentru că în 
timpul iernii nu eram miei, dar plana deasupra turmei și oile 
începură să behăie. Kabakov ameţi privind pasărea, iar planul 
orizontal îl percepea distorsionat din cauza pantei muntelui. Se 
trezi ținându-se de jeep ca să-și păstreze echilibrul. 

Brusc își dădu seama că vulturul îi plăcea mai mult decât oile, 
și că întotdeauna va fi așa, și că din cauza acestei preferinţe a 
lui, care ţinea de firea sa, nu va putea nicicând să fie perfect în 
ochii lui Dumnezeu. 

Kabakov era bucuros la gândul că nu va fi niciodată investit 
cu o putere reală. 

e 

Acum, într-un apartament dintr-un bloc de sticlă din 
Manhattan, Kabakov se gândea cum să-i prezinte momeala lui 
Jerry Sapp. Dacă se ocupa singur de Sapp, atunci Eddie Stiles 
trebuia să ia legătura cu el. Era singura persoană cunoscută de 
Kabakov care putea pătrunde în cercurile de infractori din zona 
dinspre țărm a orașului. Fără el, Kabakov trebuia să folosească 
resursele lui Corley. Stiles avea să-i facă acest serviciu de dragul 
lui Rachel. 

— Nu, zise Rachel la micul dejun. 

— O s-o facă dacă i-o ceri tu. L-am putea acoperi permanent... 

— N-o s-o facă, așa că las-o baltă. 

| se părea greu de crezut că numai cu douăzeci de minute în 
urmă fusese atât de caldă și iubitoare cu el, că părul ei îi 
atinsese tandru fața și pieptul legănându-se ca un pendul. 

— Știu că nu-ți place să te folosești de el, dar fir-ar să fie... 

— Nu-mi place ca eu să mă folosesc de el și nici ca tu să faci 
același lucru cu mine. Şi eu mă folosesc de tine, într-un alt mod, 
pe care încă nu am reușit să-l descifrez. Nu e nimic rău în faptul 
că ne folosim unul de celălalt. Pe lângă asta, noi doi avem o 
relaţie. Dar lasă-l în pace pe Eddie. 

Era de-a dreptul superbă, se gândi Kabakov, cum începea să 
se îmbujoreze, culoarea urcând dinspre dantelele decolteului 
spre gât. 


VP - 187 


— Refuz să-l mai amestec pe Eddie, zise ea. Vrei niște suc de 
portocale? 

— Da, mulțumesc. i 

În cele din urmă, Kabakov apelă la Corley. Îi dădu informaţiile 
despre Jerry Sapp, dar fără să-i spună și de unde le aflase. 

Corley lucră două zile să pregătească momeala, împreună cu 
Biroul pentru narcotice și droguri periculoase. Vorbi o oră la 
telefon cu Mexico City. Apoi se întâlni cu Kabakov în biroul FBI- 
ului din Manhattan. 

— Ceva informaţii despre grec? 

— Nu încă, spuse Kabakov. Moșevski continuă să cutreiere 
barurile în căutarea unei piste. Ce-ai mai aflat despre Sapp? 

— Biroul nu are niciun fel de informaţii despre Jerry Sapp, zise 
Corley. Oricine ar fi, sub numele ăsta n-a încălcat legea. Nici în 
documentele oficiale ale Pazei de coastă nu există vreo referire 
la el. Dosarele lor nu conţin informaţii despre barcă atât de 
detaliate pe cât ne-ar trebui nouă. Vopseaua pe care o avem 
este suficientă pentru a identifica ambarcaţiunea, dar stabilirea 
provenienţei e o altă poveste. Nu e vopsea din cea care se 
folosește în marină. Este o marcă comercială de semilac aplicat 
peste o vopsea bază densă, care se găsește peste tot. 

— Vorbește-mi despre drog. 

— Ajung și acolo. Uite cum stă treaba. Ai urmărit din 
întâmplare cazul Krapf-Mendoza din Chihuahua? Ei bine, nici eu 
nu am știut detaliile până acum. Din 1970 până în 1973, au 
introdus în America 52 kilograme de heroină având ca destinaţie 
Bostonul. Au folosit o metodă ingenioasă. Pentru fiecare 
transport, s-au servit de un pretext ca să angajeze un cetăţean 
american să meargă în Mexic. Uneori era un bărbat, alteori o 
femeie, dar invariabil era o persoană singuratică, fără rude 
apropiate. Nenorocitul se ducea cu avionul cu viză de turist și 
din nefericire, murea după câteva zile. Trupul neînsufleţit era 
trimis acasă cu burta plină de heroină. Aici aveau și o casă 
pentru înmormântări. Apropo, îţi crește frumos părul. 

— Zi mai departe. 

— Două lucruri am obţinut. Omul cu bani din Boston încă se 
bucură de încredere în lumea interlopă. Ne ajută pentru că 
încearcă să scape de ispășirea unei pedepse de patruzeci de ani 
de închisoare. Autorităţile mexicane au lăsat în libertate un tip 
din Cozumel. Mai bine nu întreba de ce anume încearcă să 


VP - 188 


scape. 

— Deci, dacă omul nostru trimite vorbă pe țeavă că are 
nevoie de un tip ca lumea cu o barcă să scoată marfa de 
contrabandă din Cozumel și s-o aducă în Texas, totul va părea 
plauzibil deoarece s-a renunţat la metoda veche, zise Kabakov. 
Și dacă Sapp îl sună pe omul nostru, îi poate da referinţe în 
Mexic și Boston. 

— Da. Sapp ăsta o să facă verificări înainte să intre în scenă. 
Probabil că mesajul o să-i parvină prin vreo două persoane 
necunoscute. Asta mă îngrijorează, că dacă-l găsim, nu avem 
mai nimic cu care să-l agăţăm. Am putea să venim cu o 
prăpădită de acuzaţie de conspirație în vederea comiterii unei 
infracțiuni care implica folosirea bărcii lui, dar e nevoie de timp 
pentru a obţine un rezultat palpabil. Nu avem nimic cu care să-l 
amenințăm. 

O, ba da, avem, îşi spuse Kabakov în sinea sa. 

e 

La vreo două ore după prânz, Corley ceruse deja permisiunea 
tribunalului districtual din Newark să asculte cele două telefoane 
din restaurantul-bar al lui Sweeney din Asbury Park. Pe la 4:00 
după-amiaza, aflase că cererea îi fusese respinsă. Nu avea 
niciun fel de dovezi că la restaurantul lui Sweeney s-ar fi 
încălcat legea și acționa pe baza unor informaţii anonime foarte 
vagi, îi explicase magistratul lui Corley. Și adăugase că-i părea 
rău. 

A doua zi la 10:00 dimineaţa, o dubă albastră trase în 
parcarea supermarketului învecinat cu restaurantul lui Sweeney. 
La volan se afla o doamnă în vârstă. Parcarea era plină și femeia 
conducea încet, aparent căutând un loc unde să tragă mașina. 
Un bărbat moţăia într-o mașină parcată lângă stâlpul telefonului, 
la vreo zece metri în spatele barului lui Sweeney. 

— Dumnezeule, doarme, zise femeia în vârstă, care parcă 
vorbea singură. 

Bărbatul care moţăia în mașină se trezi auzind pârâiturile 
supărate ale radioului. Cu o expresie tâmpă, scoase mașina din 
parcare. Duba trase cu spatele în locul lui. Câţiva cumpărători 
împingeau cărucioarele cu mărfuri pe interval. Bărbatul care 
eliberase locul de parcare ieși din mașină. 

— Doamnă, cred că aveţi o pană. 

— O, da? 


VP - 189 


Bărbatul se duse la roata din spate a dubei, cea de lângă 
stâlpul telefonic. Două fire subţiri, maro precum stâlpul, duceau 
de la firul de telefon la pământ și intrau într-o mufă dublă. Apoi 
bărbatul băgă mufa într-o priză din peretele dubei. 

— Nu, doar anvelopa e lăsată. Vă puteţi continua drumul fără 
probleme. 

Și plecă. 

În interiorul dubei, Kabakov se lăsă pe spate cu mâinile sub 
cap. Avea căști la urechi și fuma trabuc. 

— Nu trebuie să le purtaţi tot timpul, zise tânărul chelios de la 
pupitrul de comandă miniatural. Când cineva sună sau ridică 
receptorul de aici, o să vedeţi beculețul ăsta și o să auziţi 
soneria. Vreţi niște cafea? Poftiţi. Se aplecă spre geamul 
despărțitor din spatele cabinei șoferului. Hei, mamă, vrei niște 
cafea? 

— Nu, veni răspunsul femeii de pe locul din față. Și lasă 
cornurile în pungă. Ştii că te balonează. 

Mama lui Bernie Biner se mutase de la volan pe locul 
pasagerului. Tricota o pătură de lână cu modele geometrice. 
Rolul ei de mamă a unuia dintre cei mai buni specialiști în 
interceptarea telefoanelor care lucrau pe cont propriu era să 
conducă duba, să afișeze un aer nevinovat și să fie atentă la 
polițiști. 

— Mă taxează cu unsprezece dolari și patruzeci de cenți pe 
oră și-mi supraveghează regimul alimentar, îi zise Biner lui 
Kabakov. 

Se auzi soneria. Degetele iuți ale lui Bernie dădură drumul la 
magnetofon. El și Kabakov își pusese căștile. Auziră sunând 
telefonul din bar. 

— Bună ziua, restaurantul Sweeney's. 

— Freddy? Era o voce de femeie. Ascultă, scumpete, nu pot să 
vin azi. 

— La dracu', Francis, ce-i asta, de două ori într-o săptămână? 

— Îmi pare rău, Freddy, am niște crampe îngrozitoare. 

— Ai crampe în fiecare săptămână? Ai face bine să te duci la 
doctorul de păsărici, fătuco. Și Arlene? 

— Am sunat-o deja, nu e acasă. 

— Păi, fă bine și trimite pe cineva aici. Nu pot să servesc la 
mese și să fiu în același timp și la bar. 

— O să încerc, Freddy. 


VP - 190 


ÎI auziră pe barman punând receptorul în furcă și râsul unei 
femei înainte ca telefonul să se închidă la celălalt capăt al 
firului. Kabakov suflă un cerc de fum și-și zise că trebuie să se 
înarmeze cu răbdare. Informatorul lui Corley plasase un mesaj 
urgent pentru Sapp când se deschisese localul în urmă cu o 
jumătate de oră. Informatorul îi dăduse cincizeci de dolari 
barmanului ca să-l transmită mai repede. Era un mesaj simplu 
care confirma valabilitatea afacerii și-i cerea lui Sapp să sune la 
un număr de telefon din Manhattan ca să discute despre ea sau 
să primească informaţii. Nimeni altcineva în afară de Sapp nu 
trebuia să primească numărul de telefon. Dacă suna, Corley 
avea să facă tot posibilul să-l convingă să accepte o întâlnire. 
Kabakov nu era mulțumit. De asta îl angajase pe Biner, care 
primea deja un onorariu săptămânal ca să verifice dacă 
telefoanele de la misiunea israeliană nu aveau montate 
microfoane. Kabakov nu îl consultase pe Corley în această 
problemă. 

Un beculeț de pe panoul de comandă al lui Biner indică faptul 
că cineva ridicase receptorul celui de-al doilea telefon din bar. 
Auziră în căști cum se forma un număr din zece cifre. Apoi se 
auzi un telefon sunând. Nu răspunse nimeni. 

Bernie Biner dădu înapoi banda pe care se înregistrase 
numărul, apoi o ascultă la viteză mai mică, numărând 
ţăcăniturile. 

— Cod zonal trei-zero-cinci. Asta-i în Florida. Uite numărul. 
Opt-patru-patru-șase-zero-șase-nouă. O secundă. Consultă un 
tabel mare cu prefixe. E undeva în West Palm Beach. 

După o jumătate de oră tabloul de comandă din dubă 
semnaliză că se dădea un alt telefon din bar. Din nou zece 
numere. 

— Glamareef Lounge. 

— Da. Îl caut pe domnul Sapp. Mi-a spus că pot să-i las un 
mesaj la numărul ăsta, dacă am nevoie. 

— Cine e la telefon? 

— Freddy Hodges de la Sweeney's. Știe domnul Sapp. 

— Nu vi-l pot da la telefon. Aţi zis Freddy Hodges? 

— Da. Ştie numărul. Spuneţi-i că e important. Chestie de 
afaceri. _ 

— Aha. Păi, s-ar putea să vină pe-aici pe la cinci sau șase. Işi 
mai face apariţia din când în când. Dacă-l văd îi spun. 


VP-191 


— Spuneţi-i că e important. Că a sunat Freddy Hodges. 

— Da, da, o să-i spun. 

Se auzi un clic. 

Bernie Biner sună la biroul de informaţii din West Palm Beach 
și confirmă că numărul era de la Glamareef Lounge. 

Scrumul de la capătul ţigării lui Kabakov avea cinci centimetri. 
Kabakov jubila. Se așteptase ca Sapp să folosească un truc 
telefonic, o persoană care nu-l cunoștea, dar pe care o suna sub 
un nume de cod ca să recepţioneze mesajele. În loc de asta era 
vorba pur și simplu de un mesaj lăsat într-un bar. Acum nu mai 
trebuia să parcurgă tot procesul acela complicat premergător 
întâlnirii cu Sapp. Putea să-l găsească la bar. 

— Bernie, vreau să asculţi telefonul până sună Sapp la 
Sweeney's. Anunţă-mă de îndată ce te asiguri că e el. 

— Unde o să fiți? 

— In Florida. O să-ţi dau un număr când ajung acolo. 

Kabakov se uită la ceas. Intenţiona să ajungă la Glamareef la 
5:00 după-amiază. Avea șase ore la dispoziţie. 

e 

Glamareef din West Palm Beach e o clădire din blocuri de 
ciment amplasată pe un teren nisipos. Ca multe cârciumi din 
sud construite după ce aerul condiţionat câștigase teren, nu 
avea ferestre. Iniţial se numise Shangala și fusese o berărie cu 
tonomat și masă de biliard, cu un aparat de aer condiţionat 
zgomotos și un bloc de gheață în WC-ul bărbaţilor. Acum venea 
în întâmpinarea preferințelor unei adunături mai hedoniste. 
Cabinele ei intime și barul slab luminat atrăgeau oameni din 
două lumi diferite - playboy plătiţi și bogătași cu iahturi cărora 
le plăcea distracţia de mahala. Glamareef, născută Shangala, 
era locul indicat dacă voiai să întâlneşti femei tinere cu 
probleme conjugale. In acea cârciumă, o femeie mai bătrână, 
dar bogată putea să găsească un mânuitor de trupuri care nu 
cunoscuse niciodată așternuturile de mătase. 

Kabakov stătea la capătul barului și bea bere. El și Moșevski 
închiriaseră o mașină la aeroport și cursa lor grăbită pe lângă 
cele patru debarcadere pentru ambarcaţiuni de agrement îi 
descurajase. West Palm Beach era un mic orășel al bărcilor, în 
special al celor pentru pescuit sportiv. Trebuia să găsească mai 
întâi omul și pe urmă barca. 

Aștepta de o jumătate de oră când un bărbat negricios cam 


VP - 192 


de vreo treizeci și cinci de ani intră în bar. Kabakov comandă 
încă o bere și ceru niște mărunţiș. Îl studie pe noul venit 
uitându-se prin geamul automatului de ţigări. Era de înălțime 
medie, puternic bronzat și avea mușchi solizi sub cămașa de 
polo. Barmanul îi puse în faţă o bere și un bilet. 

Bărbatul negricios își termină berea din câteva înghiţituri 
prelungi și se duse la o cabină de telefon din colţ. Kabakov 
mâzgăli ceva pe un șerveţel. Vedea mișcându-se gura 
bărbatului din cabina telefonică. 

Telefonul din bar sună de două ori înainte ca barmanul să 
ridice receptorul. Puse mâna peste microfon. 

— E cineva Shirley Tatum aici? zise el tare, uitându-se în jur. 
Nu, îmi pare rău. Închise telefonul. 

Fusese Moșevski, care sunase la bar de la un telefon public de 
afară, ca să transmită prin releu semnalul de la Bernie Biner în 
Asbury Park. Bărbatul din cabina telefonică la care se uita 
Kabakov vorbea cu barul lui Sweeney din Asbury Park, în timp 
ce Bernie asculta convorbirea. Era Jerry Sapp. 

Kabakov își trie mărunţișul într-o cabină telefonică de pe 
marginea drumului cu o jumătate de oră înainte de a se 
întuneca. Formă numărul lui Rachel. 

— Bună. 

— Rachel, nu mă aștepta la cină. Sunt în Florida. 

— Ai găsit barca. 

— Da. Întâi l-am reperat pe Sapp și pe urmă l-am urmărit 
până la barcă. N-am examinat-o încă. Și nici n-am vorbit cu 
Sapp. Ascultă, mâine vreau să-l suni pe Corley. Spune-i că Sapp 
și barca sunt în West Palm Beach. Ai notat? Acum, barca e de 
culoare verde. Are numărul FL 4040 AL. Sună-l pe la 10:00 
dimineața, nu mai devreme. 

— Te duci pe barcă la noapte și plănuiești să mă suni 
dimineaţă, dacă mai ești viu, și să-mi spui că te-ai răzgândit și 
nu-i mai spui nimic lui Corley, așa-i? 

— Da. 

Se lăsă o tăcere lungă, pe care o rupse într-un târziu Kabakov: 

— Este un port foarte exclusivist pentru ambarcaţiuni de 
agrement. Cu ani în urmă, Lucky Luciano avea o barcă aici. Ca și 
alţi capi ai lumii interlope. Mi-a spus tipul de la magazinul cu 
momeli. A trebuit să cumpăr o găleată de creveţi ca să aflu 
chestia asta. 


VP - 193 


— De ce nu-l iei pe Corley cu tine și un mandat de 
percheziție? 

— Nu acceptă evrei. 

— Dar îl iei pe Moșevski, da? 

— Evident. O să fie pe-aproape. 

— David? 

— Da. 

— Te iubesc, într-o anumită măsură. 

— Mulţumesc, Rachel, zise Kabakov și puse receptorul în 
furcă. 

Nu-i spusese că portul era izolat, că partea dinspre țărm 
fusese împrejmuită cu un gard antiuragan înalt de peste trei 
metri și jumătate, puternic luminat. Și nici că doi bărbaţi înalţi 
cu puști de vânătoare se ocupau de ecluză și patrulau pe 
cheiuri. 

Kabakov conduse vreo opt sute de metri în josul drumului 
care șerpuia printre arbuștii piperniciţi, în timp ce barca 
prăpădită de pescuit pe care o închiriase se zgâlțâia pe remorca 
din spatele mașinii. Parcă mașina într-un desiș și urcă pe un mic 
dâmb unde îl aștepta Moșevski cu două binocluri. 

— E încă la bord, zise uriașul. Sunt purici în nisipul ăsta 
afurisit. 

Kabakov studie prin binoclu cele trei diguri lungi care înaintau 
în Lake Worth. Pe cel mai îndepărtat se plimba alene un paznic, 
cu pălăria dată pe spate. Intregul port avea un aspect sinistru, 
lăsând impresia că fusese construit cu bani necuraţi. Kabakov își 
putea imagina ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi venit cu un mandat 
de percheziţie. S-ar fi dat alarma și toată încărcătura ilegală din 
bărcile alea ar fi ajuns peste bord. Trebuia să existe un indiciu 
pe barca lui Sapp. Sau în capul lui Sapp. Ceva care să-l ducă la 
arabi. 

— lese, zise Moșevski. 

Kabakov se concentră asupra iahtului verde ancorat în linie cu 
alte bărci la cheiul din mijloc, cu pupa spre chei. Sapp ieșise din 
cabina de la prova și încuiase ușa în urma lui. Era îmbrăcat 
pentru cină. Cobori de la prova într-o șalupă mică și se depărtă 
de barcă luând-o către un debarcader liber, după care urcă pe 
chei. 

— De ce nu s-a dus la capătul celălalt al iahtului său ca să 
urce direct pe chei? murmură Moșevski, lăsând binoclul jos și 


VP - 194 


frecându-și ochii. 

— Pentru că drăcia aia are sistem de alarmă, îi răspunse 
Kabakov plictisit. Hai să ne luăm barca noastră. 

Kabakov înota lent în întunericul de sub chei, pipăind pe 
dedesubt ca să găsească pilonii. Pânze de păianjen de la 
scândurile groase de deasupra îi atingeau faţa și, după miros, își 
dădu seama că undeva în preajmă era un pește mort. Se opri, 
îmbrăţișând un pilon pe care nu-l vedea, în timp ce picioarele i 
se prinseră de vegetaţia aspră de mare care formase o crustă 
pe pilon sub apă. In lumina slabă care răzbătea pe sub marginile 
cheiului lung desluși siluetele pătrățoase și întunecate ale 
iahturilor cu motor ancorate cu pupa spre mal. 

Numărase șapte pe partea dreaptă. Mai rămăseseră încă 
șase. La nici cincizeci de centimetri sub el, din partea de 
dedesubt a cheiului ieșeau în afară vârfuri de cuie în locurile 
unde fuseseră fixate scândurile. Dacă ar fi fost maree înaltă ar fi 
fost vai și amar de ţeasta lui. Simţi un păianjen umblându-i pe 
gât și se scufundă ca să-l înece. Apa avea gust de motorină. 

Kabakov auzi o femeie râzând și clinchetul gheții. Își mută 
rucsacul cu echipamentul pe spate și continuă să înoate. Asta 
trebuia să fie. Își croi drum printr-un hăţiș de cabluri ruginite și 
se opri chiar sub muchia cheiului, unde pupa bărcii se ridica 
neagră deasupra lui. 

Aici aerul nu era stătut și respiră adânc în timp ce-și cercetă 
cadranul luminos al ceasului. Se scurseseră cincisprezece 
minute de când Moșevski trecuse cu barca lor cu motor dincolo 
de capătul dinspre mare al portului de iahturi și se lăsase să 
alunece în apă peste bord. Spera ca Sapp să fi zăbovit asupra 
desertului. 

Fără îndoială tipul avea un sistem de alarmă. Fie un ștergător 
de picioare sensibil la presiune pus în cabina deschisă de la 
pupa sau ceva mai sofisticat. Kabakov înotă de-a lungul pupei 
până ce dădu de cablul care venea de la țărm și alimenta 
ambarcaţiunea cu 110 volţi. Scoase cablul din jackul de pe 
pupa. Dacă sistemul de alarmă era acţionat de curent electric 
care provenea de la o sursă de pe țărm, însemna că acum nu 
mai funcţiona. Auzi zgomot de pași și alunecă înapoi sub chei. 
Călcătura grea îi trecu pe deasupra capului, scuturându-i o 
ninsoare de nisip pe faţă. 

Nu, decise Kabakov, dacă avea sistem de alarmă, atunci sigur 


VP-195 


nu era alimentat de pe uscat. N-o să treacă pe la pupa. O să 
urce pe barcă la fel cum coborâse Sapp. 

Kabakov înotă de-a lungul bărcii spre întunericul de sub prova 
evazată. Două cabluri de ancorare slăbite pentru a face faţă 
mareei duceau de la prova la pilonii de ambele părţi ale danei. 
Kabakov se prinse cu mâinile de cabluri și se trase în sus până 
ce reuși să înlănţuie cu braţele stâlpul de susţinere a balustradei 
de la prova. Din locul în care era, vedea ce se întâmplă în cabina 
iahtului de alături. Un bărbat și o femeie ședeau pe canapea. Li 
se vedeau cefele, în timp ce se sărutau și se îmbrăţișau. Capul 
femeii dispăru din raza lui vizuală. Kabakov se cățără pe puntea 
de la prova și se sprijini de parbriz, la adăpost de privirile 
indiscrete de pe doc. Parbrizul era închis bine. Găsi intrarea. 

Cu o şurubelniţă, desfăcu ferestruica din plastic gros din 
mijloc. Întinse braţul prin gaura suficient de mare cât să-i încapă 
mâna, deschise încuietoarea și pipăi pe marginile trapei până 
când dădu de contactele senzorului alarmei antifurt. În minte 
încerca să-și reprezinte felul în care era făcută cablarea, în timp 
ce degetele pipăiau după conductorii din planșeul capitonat. 
Comutatorul se afla pe rama trapei și era ţinut deschis de un 
magnet fixat pe trapă. Trebuia să scoată magnetul și să-l fixeze 
pe comutator. N-avea voie să-l scape. Deschise trapa. Să nu 
suni, să nu suni! 

Işi dădu drumul în întunericul cabinei de la prova și închise 
trapa, punând la loc ferestruica și magnetul. 

Kabakov se simţea bine. Durerea ascuţită resimţită în timpul 
exploziei din apartamentul lui Muzi se atenuase. La lumina 
lanternei găsi caseta cu circuite a sistemului de alarmă și o 
deconectă de la baterii. Sapp fusese foarte meticulos cu 
conexiunile electrice. Un regulator de timp îi permitea să plece 
fără să declanșeze alarma și un întrerupător magnetosensibil 
fixat pe învelișul bărcii îi înlesnea întoarcerea. 

Acum, Kabakov se putea mișca în voie. O cercetare fugară a 
cabinei de la prova nu scoase la iveală nimic neobișnuit, în afară 
de vreo treizeci de grame de cristale de cocaină pură și o 
lingură specială din care prizau consumatorii. 

Stinse lanterna și deschise ușa care ducea la cabina 
principală. Becurile din port care trimiteau scânteieri prin 
hublouri nu reușeau să împrăștie întunericul. Într-o clipită, 
Kabakov își scoase pistolul Parabellum, îl armă și-și încordă 


VP - 196 


mâna pe trăgaci gata să deschidă focul. 

Ceva îi atrase atenţia. Văzu din nou mișcarea aceea repetitivă 
de mică amploare, ca o umbră unduitoare pe fondul hubloului. 
Kabakov se lăsă în jos pe scara dintre punți ca să distingă 
mișcarea în lumină. Zâmbi. Era mica surpriză pe care Sapp i-o 
pregătise unui eventual intrus care ar fi încercat să vină la bord 
dinspre doc: un scaner electronic de ultimă generație care costa 
o avere. Dispozitivul mătura continuu cockpitul, gata să 
declanșeze alarma. Kabakov se duse prin spatele lui și închise 
comutatorul. _ 

Timp de o oră, percheziţionă barca. Intr-un compartiment 
ascuns lângă cârmă găsi o carabină automată FN belgiană și un 
revolver. Dar nu descoperi nimic care ar fi putut dovedi că Sapp 
sau barca lui fuseseră implicaţi în transportarea explozibilului 
din plastic. 

Abia în cutia cu hărți găsi ceea ce căuta. O izbitură la prova îl 
întrerupse. Barca de serviciu. Se întorcea Sapp. Kabakov se 
strecură în cabina din faţă și se înghesui în vârful ascuţit al 
provei. 

Deasupra lui se deschise capacul de la intrare, lăsând să se 
vadă o pereche de picioare. Capul lui Sapp încă nu se vedea 
când Kabakov îl lovi cu călcâiul în diafragmă. 

Când își reveni, Sapp constată că era legat cu mâinile și 
picioarele de una din cele două cușete și avea o șosetă îndesată 
în gură. Un felinar agăţat de tavan degaja o lumină galbenă și 
un miros puternic de gaz lampant. Kabakov stătea pe patul de 
vizavi, fumând o ţigară și curăţându-și unghiile cu cuțitul de 
gheaţă al lui Sapp. 

— Bună seara, domnule Sapp. Te-ai limpezit la creier sau să 
torn niște apă pe tine? E în regulă? Pe 12 noiembrie, ai luat o 
încărcătură de explozibil din plastic de pe un cargou în larg față 
de New Jersey. Vreau să știu cine era cu tine și unde e plasticul. 
Nu mă interesează persoana ta din niciun alt punct de vedere. 
Dacă îmi spui, n-o să pățești nimic. Dacă nu, o să dorești să te fi 
omorât. O să te las orb, mut și schilod. Trebuie să-ţi fac vreun 
rău acum ca să-ți demonstrez că nu glumesc? Nu cred. Acum o 
să-ţi scot șoseta asta din gură. Dacă ţipi, o să-ți dau eu motive 
să urli și mai abitir după aceea, m-ai înţeles? 

Sapp dădu aprobator din cap în timp ce scuipa scame. 

— Cine dracu ești? 


VP - 197 


— Asta nu te privește. Povestește-mi despre plastic. 

— Nu știu nimic despre plastic. N-aveţi nicio dovadă împotriva 
mea. 

— Nu gândi în termeni juridici, domnule Sapp. Legea nu te 
protejează de mine. Apropo, cei pentru care ai lucrat n-au 
legături cu lumea interlopă. Deci nu trebuie să-i protejezi din 
motivul ăsta. 

Sapp nu zise nimic. Ş 

— FBl-ul te caută sub acuzaţia de contrabandă. In curând vor 
adăuga genocidul la lista infracţiunilor comise de tine. Vorbesc 
de o cantitate mare de plastic explozibil, Sapp. O să ucidă o 
mulțime de oameni dacă nu-mi spui unde este. Uită-te la mine 
când vorbesc cu tine. 

— Pupă-mă-n fund. _ 

Kabakov se ridică și-i îndesă ciorapul la loc în gură. Il apucă 
pe Sapp de păr și-i trase capul pe spate lipindu-l de tetiera din 
lemn a cușetei. Vârful pioletului se sprijini ușor de colțul ochiului 
rotitor al lui Sapp. Un mărâit ţâșni din pieptul lui Kabakov în 
timp ce-și trase spre spate mâna cu pioletul și lovi, ţintuindu-i 
urechea lui Sapp de speteaza cușetei. Faţa lui Sapp își pierduse 
culoarea și cabina se umplu de un miros urât. 

— Am vorbit serios când am zis că trebuie să te uiţi la mine 
când îţi vorbesc. Ești pregătit să cooperezi? Clipește pentru da. 
Dacă nu, o să mori. 

Sapp clipi și Kabakov îi scoase ciorapul din gură. 

— Eu n-am fost în croaziera aceea. N-am știut că e vorba de 
plastic. 

Kabakov se gândi că probabil spunea adevărul. Sapp era mai 
scund decât bărbatul descris de ofițerul secund de pe Leticia. 

— Dar barca ta a fost acolo. 

— Da. Nu știu cine a scos-o în larg. Nu! Pe bune, nu știu. Uite 
ce e, asta e una din reguli. N-am vrut să știu. 

— Cum ai fost contactat? 

— M-a sunat un bărbat în ultima săptămână din octombrie. 
Voia barca pregătită pentru săptămână care începea pe 8 
noiembrie. Nu mi-a spus cine era și nici eu nu l-am întrebat. 

Sapp se strâmbă de durere. 

— A vrut să știe câte ceva despre barcă, nu multe. Câte ore 
de funcţionare aveau motoarele, dacă era dotată cu aparate 
electronice noi. 


VP - 198 


— Aparate electronice nol 

— Da, i-am spus că sistemul de radionavigaţie la mare 
distanţă e defect - pentru numele lui Dumnezeu, scoate-mi 
chestia aia din ureche. 

— Bine. O să ţi-l vâr în urechea cealaltă dacă te prind că 
minţi. Bărbatul ăsta care te-a sunat, știa deja barca? 

— Au! 

Sapp își răsuci capul dintr-o parte în alta și-și aruncă ochii în 
lături, ca și când ar fi putut să-și vadă urechea. 

— Cred că o știa, așa mi s-a părut când am vorbit la telefon. 
Punea la bătaie o mie de dolari ca să aibă barca la dispoziţie, ca 
un fel de onorariu plătit înainte. Am primit mia prin poștă la 
localul lui Sweeney în Asbury Park, două zile mai târziu. 

— Ai plicul? 

— Nu, era un plic simplu, cu ștampila poștei din New York. 

— Te-a sunat din nou. 

— Da, cam pe 10 noiembrie. Voia barca pe data de 11 
noiembrie, într-o joi. Banii au fost trimiși la Sweeney în acea 
seară. 

— Cât? 

— Două mii pentru barcă, șaizeci și cinci de mii garanţie. Toţi 
în bani gheaţă. 

— Cum ti-au fost trimiși? 

— Un taximetrist i-a adus într-un coș de picnic. Deasupra în 
coș era mâncare. Peste câteva minute a sunat din nou telefonul. 
Era tipul cu care vorbisem. l-am spus de unde să ia barca. 

— Nu l-ai văzut luând-o sau aducând-o înapoi? 

— Nu. 

Sapp îi descrise hangarul pentru bărci din Toms River. 

Kabakov avea fotografia lui Fasil și portretul-robot al femeii 
puse într-o mănușă de cauciuc în rucsac. Le scoase afară. Sapp 
clătină din cap la vederea celor două fotografii. 

— Dacă tot mai crezi că am ieșit în larg cu barca, să știi că am 
un alibi pentru ziua aceea. Am fost la un dentist din Asbury Park 
să-mi trateze dinţii. Am și o chitanță. 

— Tot ce se poate, zise Kabakov. De când ai barca? 

— Demult. Opt ani. 

— Alţi foști proprietari? 

— Eu am comandat-o. 

— Cum i-ai înapoiat banii de garanţie? 


VP - 199 


— l-am lăsat în același coș de picnic în portbagajul mașinii 
mele lângă un supermarket și am pus cheia de la portbagaj sub 
preșul din mașină. Cineva i-a luat. 

Pe harta coastei din larg de New Jersey pe care Kabakov o 
găsise în suportul de hărți al lui Sapp, traseul până la punctul de 
întâlnire cu cargoul era marcat cu o linie neagră precisă, cu ora 
plecării și durata cursei consemnate alături. Fuseseră notate cu 
creionul relevmentele pentru două poziții cu radiogoniometrul. 
Trei relevmente pentru fiecare poziţie. 

Kabakov ţinu harta de margini sub felinar, ca s-o vadă Sapp. 

— Tu ai făcut marcajele astea pe hartă? 

— Nu. N-am știut că e la bord, altfel aș fi scăpat de ea. 

Kabakov scoase o altă hartă din suport, o hartă a Floridei. 

— Tu ai trasat cursul pe harta asta? 

— Da. 

Compară cele două hărţi. Scrisul lui Sapp nu se potrivea cu 
cel de pe prima hartă. Sapp folosise doar două relevmente 
pentru o poziţie cu goniometrul. Orele notate de Sapp indicau 
fusul orar de pe coasta Atlanticului. Ora de întâlnire cu Leticia 
mâăzgălită pe prima hartă era 21:15, ceea ce îl nedumerea pe 
Kabakov. Știa că Paza de coastă observase barca în apropiere 
de cargou la ora 17:00, ora locală pe coasta Atlanticului. 
Probabil că barca era acolo de vreo câteva minute, încărcând 
plasticul, deci ora de întâlnire trebuia să fie în jur de 16:15 - 
16:30. Cu toate astea, pe hartă era notată ora 21:15, cinci ore 
mai târziu. De ce? Ora de plecare din Toms River și durata 
cursei fuseseră și ele notate decalat pe hartă, cinci ore mai 
târziu decât în realitate. Chestia asta n-avea nicio noimă. Ba da, 
avea - bărbatul pe care-l căuta Kabakov nu măsurase timpul 
după ora de pe coasta Atlanticului, ci folosise timpul universal - 
timpul Z - timpul piloților! 

— Ce piloți cunoști? întrebă Kabakov. Piloţi profesioniști. 

— Nu știu niciun pilot profesionist, zise Sapp. 

— Gândește-te mai bine. 

— Poate un tip din Jamaica cu o autorizaţie pentru zboruri 
comerciale. Dar e la pârnaie de când agenţii federali i-au 
cotrobăit prin compartimentul pentru bagaje. E singurul pilot 
profesionist pe care-l cunosc. Sunt sigur de asta. 

— Nu cunoști niciun fel de piloţi, nu știi cine a închiriat barca. 
Știi foarte puţine, domnule Sapp. 


VP - 200 


— Nu e așa. Nu-mi trece prin minte niciun pilot cunoscut. 
Ascultaţi, puteţi să mă arestaţi, probabil c-o s-o faceţi, dar tot n- 
o să știu. 

Kabakov se întreba dacă nu era cazul să-l tortureze pe Sapp. 
Ideea îi repugna, dar ar fi făcut-o, dacă ar fi crezut că merita. 
Nu. Sapp nu era un pion principal în complot. Ameninţat că va fi 
deferit justiţiei, speriat că ar putea fi considerat complice la o 
atrocitate de proporții implicând explozibili, Sapp va încerca să 
coopereze. Se va strădui să-și amintească orice detaliu cât de 
mic care ar conduce la identificarea bărbatului care închiriase 
barca. Mai bine să nu-l bruftuluiască prea rău acum. 

Următorul pas trebuia să fie interogarea lui Sapp în legătură 
cu activităţile și asociaţii lui. Kabakov urma să ducă harta la 
laborator pentru o examinare minuțioasă. FBI era mai bine dotat 
pentru a face aceste lucruri. Kabakov bătuse drum lung fără să 
obţină mare lucru. 

Îl sună pe Corley de la o cabină telefonică de pe chei. 

e 

Sapp nu-l mințise conștient pe Kabakov, dar se înșelase 
atunci când afirmase că nu cunoștea niciun pilot profesionist. 
Era o scăpare de înțeles - trecuseră ani buni de când îl văzuse 
ultima oară pe Michael Lander sau de când se gândise la ziua 
aceea înfricoșătoare, exasperantă când se întâlniseră pentru 
prima oară. 

Sapp se întorcea din migraţia lui sezonieră în nord când un 
buștean plutitor îi făcu bucăţi ambele elice în larg de 
Manasquan, New Jersey, obligându-l să oprească. Sapp era 
puternic și priceput, dar nu putea să schimbe o elice ciobită și 
contorsionată în largul oceanului. Barca plutea ușor în derivă 
spre țărm, trăgându-și ancora în timp ce înfrunta un vânt 
neîndurător dinspre larg. Nu putea să cheme Paza de coastă 
pentru că ar fi dat peste același miros oribil care îi făcuse greață 
când se dusese jos să-și ia ancora de furtună - mirosul unor piei 
de aligator evaluate la 5500 de dolari pe piaţa neagră, pe care 
le cumpărase de la un braconier din Florida, urmând să ajungă 
în New York. Când se întoarse pe punte, Sapp văzu apropiindu- 
se o ambarcațiune. 

Michael Lander, într-o croazieră cu familia pe un mic iaht 
cochet, îi aruncă lui Sapp un odgon și îl remorcă până la un 
golfuleț unde era în afară de orice pericol. Sapp, care nu voia să 


VP - 201 


rămână înţepenit într-un port cu o barcă defectă încărcată cu 
piei de contrabandă, îl rugă pe Lander să-l ajute. Echipaţi cu 
măști și labe de scafandru, se scufundară sub barcă pentru 
reparaţii și împreună reușiră să scoată una dintre elice de pe ax 
cu un drug și să monteze elicea de rezervă. Sapp putea acum să 
ajungă acasă târâș-grăpiș. 

— Te rog să mă scuzi din pricina mirosului, zise Sapp 
stingherit, în timp ce se odihneau la pupa. 

Lander coborâse în barcă în timp ce reparaseră elicea, așa că 
fără îndoială văzuse pieile. 

— Nu e treaba mea, zise Lander. 

Incidentul fu începutul unei prietenii de circumstanţă care se 
termină când Lander se întoarse în Vietnam pentru a doua 
misiune. Prietenia lui Sapp cu Margaret Lander mai continuă 
însă câteva luni. În rarele împrejurări când se gândea la familia 
Lander, Sapp își aducea aminte îndeosebi de femeie, nu de pilot. 


VP - 202 


17. 


Pe 1 decembrie, președintele își anunță șeful de cabinet că 
avea să meargă la New Orleans să vadă finala campionatului 
naţional de fotbal, indiferent dacă juca sau nu echipa Redskins 
din Washington. 

— Fir-ar al dracului! zise Earl Biggs, agentul special aflat la 
comanda detașamentului Serviciului Secret de pe lângă Casa 
Albă. 

Înjurase pe ton scăzut, când nu era nimeni în preajma lui. Nu 
reprezenta o surpriză - președintele spusese și mai înainte că 
era posibil să meargă -, dar Biggs sperase că-și va anula 
această călătorie. 

Trebuia să știu și să nu-mi fac iluzii, reflectă Biggs. Luna de 
miere a Omului cu națiunea luase sfârșit și începuse să scadă 
ușor în sondaje, dar i se garantau ovaţii prelungite în inima 
Sudului, în văzul întregii lumi. 

Biggs formă numărul Secţțiunii Investigaţii Defensive a 
Serviciului Secret. 

— 12 ianuarie, New Orleans, zise el. La treabă! 

Dosarele Secțiunii Investigaţii Defensive sunt clasificate pe 
trei niveluri. Cel mai extins conţine toate amenințările proferate 
vreodată la adresa președintelui prin telefon, poștă sau verbal, 
în ultimii patruzeci de ani. Persoanele care au lansat ameninţări 
repetate sau care sunt considerate potenţial periculoase sunt 
listate într-un așa-numit „dosar în vigoare”. 

Dosarul în vigoare este revizuit o dată la șase luni, 
înregistrându-se toate modificările de adresă, situație 
profesională şi deplasări în străinătate ale persoanelor 
respective. La data aceea figurau opt sute patruzeci de nume în 
dosar. 

Dintre acestea, cele trei sute douăzeci și cinci de persoane 
considerate deosebit de periculoase sunt înregistrate și într-un 
„dosar de călătorie”, întocmit în ordine geografică. Inaintea 
fiecărei călătorii prezidenţiale sunt investigate toate persoanele 
vizate din zona pe care urmează s-o viziteze șeful statului. 

Funcţionarii de la Secțiunea Investigaţii Defensive aveau 


VP - 203 


patruzeci și trei de zile la dispoziţie ca să facă verificări în New 
Orleans. 

Lee Harvey Oswald nu figurase niciodată pe listele dosarului 

de călătorie ţinut de Serviciul Secret. Și nici Michael Lander. 
e 

Pe 3 decembrie, trei agenți din detașamentul Serviciului 
Secret de pe lângă Casa Albă au fost trimiși în New Orleans ca 
să verifice aplicarea măsurilor de securitate. Din 1963, 
procedura standard în asemenea situații prevede o perioadă de 
pregătire de patruzeci de zile și o echipă de trei agenţi. Pe 7 
decembrie, Jack Renfro, șeful echipei detașate la New Orleans, i- 
a trimis un raport preliminar lui Earl Biggs, la Casa Albă. 

Lui Renfro nu-i plăcea Stadionul Tulane. De câte ori apărea 
președintele în public, simțea pe propria piele riscul la care se 
expunea. Tulane, gazda tuturor jocurilor sub titulatura Green 
Wave - meciul de fotbal studențesc Sugar Bowl Classic și 
meciurile echipei New Orleans Saints - este cel mai mare 
stadion de oţel din lume. Are culoarea cenușiu-cafeniu-roșiatică 
a ruginii, iar zona de sub tribune e o pădure de traverse și stâlpi 
care transformă într-un coșmar verificarea unui astfel de loc. 
Renfro și ceilalți doi agenţi de la Serviciul Secret petrecură două 
zile cățărându-se prin stadion. Când se duse pe teren, Renfro 
simţi că fiecare din cele optzeci de mii nouă sute optzeci și cinci 
de locuri reprezenta o ameninţare. Cabina pentru VIP-uri 
construită din panouri de sticlă, amplasată sus, pe partea 
vestică a stadionului, la capătul galeriei presei, era inutilă. Știa 
că președintele n-ar fi acceptat sub niciun motiv s-o folosească, 
nici măcar pe o vreme câinească. Nimeni nu-l putea vedea 
acolo. O să stea în loja pentru VIP-uri, în faţa tribunelor din 
partea de vest, pe linia de patruzeci și cinci de metri. Renfro 
rămase în loja aceea ore în șir. li ceru unui membru al 
Departamentului de poliţie din New Orleans să stea în ea o zi 
întreagă, în timp ce el și ceilalţi doi agenţi testară vizibilitatea 
lojei din diferite locuri din tribune. 

Îi verifică personal pe cei mai buni polițiști din New Orleans, 
care făceau parte din echipa Departamentului de poliţie 
răspunzătoare de evenimentele speciale și cărora avea să le fie 
încredințată misiunea de a păzi stadionul. 

Incercă mai multe drumuri de acces de la Aeroportul 
Internaţional din New Orleans la stadion pe șoseaua națională 


VP - 204 


61, șoseaua statală 3046 și șoseaua naţională 90, recurgând și 
la o combinaţie între șoseaua interstatală 10 și porţiunea 
Claiborne Avenue a șoselei naţionale 90. Toate aceste rute 
păreau interminabile, mai ales dacă ţinea cont de traficul intens 
din zona stadionului. 

În evaluarea preliminară pe care Renfro i-o trimise agentului 
special Biggs la Casa Albă se spunea, printre altele: 


Recomandăm cu insistenţă ca președintele să fie 
adus cu elicopterul de la Aeroportul Internaţional din 
New Orleans la stadion după următoarea procedură: 

1. Un convoi de mașini va primi ordin să aștepte la 
aeroport, dar nu va transporta decât membrii 
neimportanţi ai suitei prezidenţiale. 

2. Zona de aterizare a elicopterului va fi marcată la 
stadion abia după ce elicopterul va părăsi Aeroportul 
Internaţional din New Orleans. În acel moment, un 
marcaj portabil de aterizare din pânză va fi desfășurat 
la capătul dinspre sud al terenului, pe pista de lângă 
colţul dinspre nord-vest al stadionului. Pista nu are 
cabluri aeriene deasupra ei și asigură o zonă liberă de 
aterizare pe teren, dar există câte trei stâlpi înalţi de 
iluminare pe fiecare parte. Acești stâlpi nu apar pe 
harta zonală a New Orleans-ului și nici pe diagrama 
zonei terminale pentru zborul pe baza regulilor de zbor 
vizual. Piloții vor fi avertizaţi cu precădere în legătură 
cu existența acestor stâlpi, când li se va face 
instructajul. 

3. De la zona de aterizare la poarta 19 sunt o sută 
de pași. Am cerut să fie mutat containerul de gunoi de 
lângă peretele stadionului. Sugerez ca agenţii de la 
punctul de aterizare să verifice tufișurile de pe 
marginea stadionului cu un minut înainte de aterizarea 
elicopterului. 

Zona de aterizare poate fi acoperită din spatele a 
cinci locuinţe de pe bulevardul Audubon situate la 
etajele superioare. Casele respective au numerele 49, 
55, 65, 71 și 73. Verificările preliminare indică faptul 
că toate sunt locuite de persoane inofensive. Totuși, 
ferestrele și acoperișurile acestor case trebuie ţinute 


VP - 205 


sub observaţie în momentul sosirii președintelui. 

În cazul în care la ghișeele de bilete de la poarta 19 
e aglomeraţie în momentul sosirii președintelui, se pot 
folosi poarta 18 și poarta comercială 18 A, dar acestea 
sunt considerate alternative mai puţin dezirabile, 
deoarece ar implica un drum scurt pe sub tribune. 

De la poarta 19, președintele ar trebui să facă 75 de 
pași rămânând descoperit în faţa zonei de sub tribune, 
înainte de a ajunge la marginea terenului de la linia 
porii. 

Președintele va sta în loja 40, o lojă dublă la linia de 
45 de metri. Balustradele permit accesul prin faţă și 
prin spate. De asemenea, observați că partea din 
spate a lojii e înălțată cu o treaptă, deci cu 
cincisprezece centimetri. Agenţii înalţi postați înapoia 
președintelui în loja 40 l-ar putea acoperi foarte bine 
din spate. Lojile 14 și 13 vor fi rezervate pentru 
Serviciul Secret, în fața lojii prezidenţiale la dreapta și 
la stânga acesteia. Cel puţin un agent va fi postat în 
lojile 71, 70, 69 și 68 din spate. 

Balustrada lojii 40 este făcută din ţeavă de fier, cu 
capace la capete. Capacele trebuie demontate și 
interiorul ţevilor verificat chiar înainte de sosirea 
președintelui. 

Loja are un capăt terminal de cablu pentru telefon. 
Informez Unitatea de Semnalizare asupra detaliilor, în 
nota anexată. Diagrama A-4, vederea de ansamblu a 
stadionului și harta cu amplasarea locurilor indică 
îndatoririle fiecărui agent și zonele de care răspunde. 

Frecvența noastră radio e liberă. 

Detaliile legate de evacuare pot fi modificate în 
funcţie de observaţiile asupra fluxului de spectatori 
care vor urmări meciul de fotbal studențesc pe 31 
decembrie. 


Jack Renfro era un om atent și conştiincios, priceput în 
meseria sa. Cunoștea fiecare ungher al stadionului. Dar nici 
măcar o dată nu-și ridicase privirile spre cer în timp ce 
inventaria toate pericolele pe care acesta le-ar fi putut 
reprezenta. 


VP - 206 


18. 


Lander termină bomba la două zile după Crăciun. O pusese în 
căruciorul de încărcare, și învelișul neted de culoare vineţie, 
care purta însemnele strălucitoare ale Sistemului Naţional de 
Radiodifuziune, reflecta lumina rece din garaj. Clamele cu care 
avea să fie atașată la nacelă spânzurau de rama de sus ca niște 
mâini cu degetele răsfirate, iar firele electrice și siguranţa pe 
care urma s-o folosească în caz de avariere a sistemului electric 
erau înfășurate ordonat în formă de colac, legate cu bandă 
adezivă și puse deasupra bombei. In interiorul învelișului, cele 
aproape șase sute de kilograme de explozibil erau plasate în 
două plăci de aceeași grosime, curbându-se în spatele straturilor 
de cartușe ascuţite. Detonatoarele, ambalate separat, așteptau 
doar să fie conectate. _ 

Lander stătea și se uita fix la bomba uriașă. Işi vedea 
imaginea reflectată distorsionat pe partea laterală a acesteia. 
Se gândi că i-ar fi plăcut să se așeze pe ea, să conecteze 
detonatoarele, să ţină firele ca pe niște hățuri, apoi să le 
conecteze la baterie și să îndrepte teribila minge de foc 
împotriva lui Dumnezeu. Mai rămăseseră șaisprezece zile. 

Telefonul ţârâia de ceva vreme când răspunse Lander. Dahlia 
suna din New Orleans. 

— E gata, zise Lander. 

— Michael, ai făcut o treabă excelentă. E un privilegiu să te 
urmăresc. 

— Ai găsit un garaj potrivit? 

— Da. E lângă debarcaderul de pe strada Galvez, la douăzeci 
de minute de Aeroportul Lakefront din New Orleans. Am parcurs 
drumul de două ori cu mașina. 

— Ești sigură că e destul de mare? 

— Da. E o parte dintr-un depozit, separată printr-un zid de 
restul clădirii. Am cumpărat lacăte și le-am montat. Pot să mă- 
ntorc acasă la tine? 

— Te-ai convins că totul e-n ordine? 

— Da. 

— Și la aeroport? 


VP - 207 


— Da. Am circulat fără probleme. Pot să intru cu camionul 
când o să fie momentul. 

— Vino acasă. 

— Ne vedem diseară, târziu. 

Se descurcase bine, se gândi Lander în timp ce punea 
receptorul în furcă. Cu toate acestea, ar fi preferat să se fi 
ocupat el de toate aranjamentele în New Orleans. Era însă în 
criză de timp. Trebuia să mai facă două zboruri înainte de finala 
campionatului naţional de fotbal, la finala Conferinţei Naţionale 
de Fotbal și la meciul de fotbalul studențesc Sugar Bowl Classic. 
Nu-și vedea capul de treburi. 

II îngrijora transportarea nacelei la New Orleans și soluţia pe 
care o găsise era departe de a fi ideală. Inchiriase un camion de 
două tone și jumătate, care se afla acum parcat pe aleea casei 
lui, și angajase doi șoferi profesioniști. Or să plece mâine. Partea 
din spate a camionului urma să fie sigilată, și chiar dacă șoferii 
ar fi văzut dispozitivul, n-ar fi avut habar ce era. 

Lander nu se simţea la largul său știind că trebuia să lase 
bomba pe mâini străine. Dar nu avea încotro. Fasil și Dahlia nu 
puteau conduce camionul. Lander era sigur că autorităţile le 
făcuseră publice portretele în regiunea de nord-est. Falsul 
permis de conducere internaţional al lui Fasil ar fi atras cu 
siguranţă atenţia poliţiei, dacă l-ar fi oprit pe drum. Dahlia ar fi 
fost prea bătătoare la ochi la volanul unui camion de mare tonaj. 
| s-ar fi făcut ochi dulci peste tot pe unde ar fi trecut. Și în plus, 
Lander voia ca Dahlia să stea în preajma lui. 

Dacă ar fi putut să aibă încredere în Fasil și să-l trimită pe el 
la New Orleans, Dahlia ar fi fost cu el acum, se gândi Lander cu 
amărăciune. Îl suspecta pe Fasil, deoarece arabul îi anunţase că 
nu va participa la atac. Lui Lander îi făcuse plăcere să vadă 
străfulgerarea de dispreţ din ochii Dahliei față de Fasil. Probabil 
că Fasil era pe undeva, încercând să găsească niște gorile pe 
care să le angajeze să facă treaba la aeroport, căci Dahlia 
avusese grijă ca Fasil și Lander să nu rămână singuri acasă. 

Pe lista materialelor întocmită de Lander rămăsese un singur 
articol nebifat: o prelată cu care urma să acopere nacela. Era 
4:45 după-amiaza. Magazinul cu articole de fierărie și menaj nu 
se închisese. Avea timp să se ducă s-o cumpere. 


Douăzeci de minute mai târziu, Margaret Feldman, fostă 


VP - 208 


Margaret Lander, își parca Dart-ul lângă camionul de pe aleea 
casei lui Lander. Stătu un moment, uitându-se la casă. 

Era prima dată când o revedea după ce divorțase și se 
recăsătorise. Margaret nu prea voise să vină, dar coșul și 
căruciorul pentru copii îi aparţineau ei de drept. O să aibă 
nevoie de ele peste câteva luni și intenţiona să și le ia. Sunase 
înainte, ca să se asigure că Michael nu era acasă. Nu voia să 
plângă după ea. Înainte de nenorocire, fusese un bărbat 
puternic și mândru. În felul ei, încă iubea amintirea acelui 
bărbat. Încercase să-i uite comportamentul dezgustător de la 
sfârșitul relaţiei lor. Cu toate acestea, încă mai visa pisoiul și-l 
auzea în somn. 

Înainte de a coborî din mașină, Margaret își cercetă mașinal 
fața în oglinda pudrierei, aranjându-și părul blond și uitându-se 
să n-aibă ruj pe dinţi. Pentru ea, acestea erau gesturi de rutină, 
la fel ca oprirea motorului. Spera să nu se murdărească atunci 
când avea să pună coșul și căruciorul în mașină. Roger ar fi 
trebuit să vină cu ea. Dar lui Roger nu i se păruse normal să se 
ducă acasă la Lander în absenţa acestuia. 

Roger nu gândise întotdeauna așa, își zise ea sec. De ce 
încercase Michael să se lupte cu el? Oricum, relaţia lor se 
terminase. 

Pășind pe alee cu capul plecat prin ninsoarea subţire, 
Margaret ajunse la garaj și constată că fostul lacăt fusese 
înlocuit cu altul mai mare. Se hotărî să intre în casă și să 
deschidă ușa garajului din interior. Vechea ei cheie încă se mai 
potrivea la ușa de la intrare. Intenţionase să se ducă direct la 
garaj, dar o dată intrată în casă, se simţi cuprinsă de curiozitate. 

Se uită în jur. Văzu pata bine cunoscută de pe covor, în faţa 
televizorului, urmele lăsate de copii de fiecare dată când 
vărsaseră Kool-Aid. Nu fusese nicicând în stare să-l curețe. Dar 
în sufragerie era ordine, la fel ca în bucătărie. Margaret se 
așteptase să găsească un maldăr de doze de bere și tăvi de 
mâncare de la mesele luate în fața televizorului. Se simţi puţin 
iritată când constată cât de ordonată era casa. 

Când te afli singur în casa altcuiva, mai ales când e vorba de 
o persoană cunoscută, parcă te străbate un fior de plăcere 
vinovată. Felul în care sunt aranjate obiectele poate spune 
multe despre persoana respectivă, când e vorba de lucruri 
intime. Margaret urcă la etaj. 


VP - 209 


Vechiul lor dormitor nu-i spuse prea multe. Pantofii lui Lander 
erau aliniați în debara, mobila fusese ștearsă de praf. Se uită 
îndelung la pat și zâmbi în sinea sa. Roger s-ar fi înfuriat dacă ar 
fi știut la ce se gândea, și se gândea deseori, chiar și când era 
cu el. 

Baia. Două periuţe de dinţi. Margaret își încreți ușor 
sprâncenele. O cască de duș. Creme de faţă, loţiuni de corp, 
spumant de baie. Ca să vezi! Se bucura că-i violase intimitatea 
lui Lander. Se întreba cum arăta femeia. Voia să-i vadă și 
celelalte lucruri. 

Se duse în cealaltă baie, apoi deschise ușa fostei camere de 
joacă a copiilor. Margaret rămase în ușă uitându-se cu ochi mari 
la lampa de spirt, la draperiile de pe pereţi, la sfeșnice și la patul 
imens. Se duse la pat și pipăi perna. Mătase. la te uită, își zise în 
gând. 

— Bună, Margaret, zise Lander. 

Se răsuci spre el cu răsuflarea tăiată. Lander stătea în cadrul 
ușii, cu o mână pe clanţă și cealaltă în buzunar. Era livid la faţă. 

— Eu doar... 

— Arăţi bine. 

Era adevărat. Arăta splendid. O mai văzuse în camera asta, cu 
ochii minţii. Chemându-l precum Dahlia, atingându-l precum 
Dahlia. Lander se simţi străbătut de o durere fără noimă. Ar fi 
vrut ca Dahlia să fi fost acolo. Uitându-se la fosta sa soţie, 
încerca să o vadă pe Dahlia, avea nevoie de prezenţa ei. În 
schimb, o văzu pe Margaret. Umplea de strălucire atmosfera din 
jurul său. 

— Pari să fii bine - vreau să spun că și tu arăţi bine, Michael. 
Trebuie... trebuie să-ți spun că nu mă aşteptam la asta, zise ea 
arătând cu mâna prin cameră. 

— La cete așteptai? 

Simţea că îl năpădește transpiraţia. O, lucrurile pe care le 
regăsise în camera asta nu se comparau cu Margaret. 

— Michael, am nevoie de lucrurile acelea pentru copii. Coșul și 
căruciorul. 

— Văd că Roger te-a lăsat grea. Evident, îmi place să cred că 
e opera lui. 

Margaret zâmbi involuntar, cu toate că o jignise, încercând să 
treacă de acest moment, să scape. Lander interpretă zâmbetul 
ei ca pe un semn că infidelitatea i se părea ceva nostim, o 


VP - 210 


glumă de care puteau râde împreună. Și acest gând îl străpunse 
ca un fier înroșit. 

— Pot să aduc lucrurile din garaj, zise Margaret, îndreptându- 
se spre ușă. 

— Te-ai uitat deja după ele? 

Arată-i-o. Arată-i-o Și omoar-o. 

— Nu, tocmai voiam... i 

— Coșul și căruciorul nu sunt acolo. Le-am dus în pod. In garaj 
intră vrăbii și ciugulesc totul. O să ţi le trimit. 

Nu! Du-o în garaj și arată-i-o. Si omoar-o. 

— Mulţumesc, Michael, ar fi foarte frumos din partea ta. 

— Ce fac copiii? 

Propria lui voce îi suna ciudat. 

— Excelent. Au petrecut foarte bine de Crăciun. 

— Il plac pe Roger? 

— Da, se poartă bine cu ele. Au zis că vor să te vadă. Mă 
întreabă mereu de tine. Te muţi? Am văzut camionul de pe alee 
și am crezut... 

— Roger o are mai mare ca mine? 

— Poftim? 

Nu se putea opri. 

— Târfă nenorocită! 

Se îndreptă spre ea. 

Trebuie să mă opresc. 

— La revedere, Michael. 

Margaret îl ocoli și se îndreptă spre ușă. 

Pistolul din buzunar îi ardea mâna. Trebuie să mă opresc. O 
să-mi tai craca de sub picioare. Dahlia a zis „e un privilegiu să te 
urmăresc”. Dahlia a zis „Michael, ai fost atât de puternic azi”. 
Dahlia a zis „Michael, îmi place s-o fac eu pentru tine”. 
Margaret, am fost primul tău bărbat. Nu! Elasticul îti lăsase 
urme roșii pe şolduri. Nu te gândi! Dahlia o să ajungă acasă în 
curând, o să ajungă acasă, acasă, curând. Nu trebuie... Gata. 

— Imi pare rău că am spus asta, Margaret. Nu trebuia. Nu e 
adevărat, și-mi pare rău. 

Margaret era încă speriată. Voia să plece. 

El putea s-o mai reţină puţin. 

— Margaret, am tot vrut să-ţi trimit ceva. Pentru tine și Roger. 
Așteaptă, așteaptă. M-am purtat prostește. E important pentru 
mine să nu fii supărată. Mi-ar părea rău să te supăr. 


VP - 211 


— Nu sunt supărată, Michael. Trebuie să plec. Te duci la 
doctor? 

— Da, da. Sunt bine, atâta doar că m-ai luat prin surprindere. 

Simţea cum cuvintele pe care voia să le spună îl sufocau, dar 
se strădui să le rostească. 

— Mi-a fost dor de tine și pur și simplu m-ai tulburat. Asta-i 
tot. Așteaptă o secundă. 

Se duse în grabă la biroul din camera lui și, când ieși din 
cameră, o văzu pe Margaret coborând scările. 

— Uite, vreau să-ţi dau asta. Încearcă să te distrezi și nu mai 
fi supărată. 

— E-n regulă, Michael. La revedere. 

Luă plicul. La ușă se opri și se întoarse spre el. Simțea nevoia 
să-i spună. Nu știa sigur de ce. Trebuia să știe. 

— Michael, mi-a părut rău când am auzit ce s-a întâmplat cu 
prietenul tău Jergens. 

— Ce e cu Jergens? 

— El e cel care obișnuia să ne trezească sunându-te în miezul 
nopţii, nu-i așa? 

— Ce-i cu el? 

— S-a sinucis. N-ai văzut ziarele? Au zis că e primul fost 
prizonier de război care s-a sinucis. A luat niște pastile și și-a 
tras o pungă de plastic pe cap. Mi-a părut rău. Mi-am amintit 
cum vorbeai cu el la telefon când nu putea să doarmă. La 
revedere, Michael. 

Ochii ei luceau precum ţintele ornamentale. Fără să știe de 
ce, Margaret se simţea parcă mai ușoară. 

Trei străzi mai încolo, în timp ce aștepta la semafor, deschise 
plicul pe care i-l dăduse Michael. Înăuntru erau două bilete 
pentru finala campionatului naţional de fotbal. 

e 

Imediat după plecarea lui Margaret, Lander se duse în fugă la 
garaj. Era turbat. Începu să lucreze frenetic, încercând să 
stăvilească gândurile care i se învârtejeau în cap precum o apă 
neagră. Manevră ușor înainte elevatorul cu furcă închiriat, 
împingând furca sub căruciorul pe care stătea nacela. Opri 
elevatorul și cobori din el. Se concentră asupra elevatoarelor cu 
furcă. Se gândi la toate elevatoarele cu furcă pe care le văzuse 
în depozite și la docuri. Se gândi la principiul după care 
funcționau mecanismele de ridicare hidraulice. Se duse afară și 


VP - 212 


lăsă în jos oblonul de la lada camionului. Atașă rampa metalică 
înclinată de ladă. Se concentră asupra avioanelor pe care le 
văzuse aterizând și la felul în care erau fixate rampele lor. Se 
gândi cu disperare la rampe de încărcare. Cercetă strada. Nu se 
uita nimeni în direcția lui. Oricum, n-avea nicio importanţă. Sări 
înapoi în elevator și ridică nacela de pe podea. Ușor. Era o 
treabă delicată. Trebuia să se gândească la ce făcea, să fie 
foarte atent. Sui cu elevatorul pe rampa de încărcare și apoi în 
camion. Arcurile camionului gemură sub greutatea încărcăturii. 
Cobori furca pe care stătea nacela, blocă frâna, blocă roțile și 
asigură nacela și elevatorul, legându-le cu funii. Se gândi la 
noduri. Știa totul despre noduri. Putea face douăsprezece feluri 
de noduri. De n-ar uita să pună un cuţit ascuţit în lada 
camionului. Dahlia putea să taie funiile la momentul oportun. N- 
o să aibă timp de pierdut cu nodurile. Oh, Dahlia, vino acasă, mă 
înec. Puse rampa de încărcare și geanta din pânză groasă în 
care erau armele de calibru mic în camion, cobori oblonul și-l 
încuie. Terminase. 

Vomă în garaj. Nu trebuie să mă gândesc. Se duse la 
dulăpiorul cu băuturi și scoase o sticlă de votcă. Stomacul i-o 
dădu afară. A doua oară reuși să bea fără probleme. Işi scoase 
pistolul din buzunar și-l aruncă după aragazul din bucătărie, 
unde nu putea ajunge la el. Bău din nou, și din nou. Se dusese 
jumătate de sticlă și votca îi curgea pe cămașă, pe gât. Bău 
iarăși și iarăși. Capul i se învârtea. Wu trebuie să vomit. Ține-o-n 
tine. Plângea. Votca începea să-și facă efectul. Se așeză pe 
podeaua bucătăriei. Încă două săptămâni și o să fiu mort. O, 
slavă Domnului că o să fiu mort. Și toti ceilalți or să fie morti. 
Unde e liniște. Unde nu mai e nimic. O, Doamne, a trecut atâta 
vreme. O, Doamne, a trecut atâta vreme. Jergens, ai avut 
dreptate să te sinucizi. Jergens! urla. Era în picioare și se ducea 
împleticindu-se spre ușa din spate. Urla în timp ce ieșea din 
casă. Ploaia rece îl izbi în față. /ergens, ai avut dreptate. Scările 
din spate se năpusteau spre el și se rostogoli în iarba uscată și 
în zăpadă, zăcând în ploaie cu faţa în sus. In minte îi licări un 
ultim gând conștient. Apa e un bun conducător de căldură. Un 
milion de motoare și inima mea rece pe pământul ăsta. 

e 

Era destul de târziu când Dahlia își lăsă valiza în camera de zi 

și-l strigă pe Michael. Se uită în atelier, apoi urcă la etaj. 


VP - 213 


— Michael! 

Luminile erau aprinse și în casă era frig. Nu se simţea la largul 
său. 

— Michael! 

Se duse la bucătărie. 

Ușa din spate era deschisă. Alergă într-acolo. Când îl văzu, 
crezu că murise. Faţa îi era alb-vineţie și ploaia îi lipise părul de 
cap. Îngenunche lângă el și-i ascultă inima prin cămașa udă 
leoarcă. Bătea. Își aruncă cât colo pantofii cu toc înalt și-l târî 
spre ușă. Simţea pământul îngheţat prin ciorapi. Gemând din 
cauza efortului, îl târî în sus pe scări și-l duse în bucătărie. 
Smulse păturile de pe patul din camera de oaspeţi și le întinse 
pe podea lângă el, îl dezbrăcă de hainele îmbibate cu apă și-l 
înveli în pături. Il frecă cu un prosop aspru și stătu lângă el în 
ambulanţă pe drumul spre spital. Avea peste patruzeci de 
grade. Făcuse pneumonie virală. 


VP - 214 


19. 


Avionul cu reacţie al companiei Delta se apropia de New 
Orleans. Trecu peste Lake Pontchartrain, păstrând o altitudine 
considerabilă deasupra apei, apoi cobori spre Aeroportul 
Internaţional din New Orleans. Reducerea bruscă de altitudine îi 
întoarse stomacul pe dos lui Fasil, făcându-l să înjure în barbă. 

Pneumonie! Prețiosul favorit al femeii se îmbătase și căzuse 
afară în ploaie. Zevzecul delira și era fără vlagă ca un pisoi, iar 
femeia stătea la căpătâiul lui în spital, smiorcăindu-se de mila 
lui. Cel puţin avea să-l supravegheze ca nu cumva să scape 
vreun cuvânt în legătură cu misiunea. Şansa ca Lander să fie în 
stare să piloteze dirijabilul deasupra stadionului unde, peste 
cincisprezece zile, avea să se joace finala campionatului 
național de fotbal era nulă, se gândea Fasil. Când femeia aia 
încăpăţânată o să se convingă în cele din urmă de acest lucru, 
când o să vadă că Lander nu era în stare de nimic altceva decât 
să-i vomite în braţe, atunci o să-l omoare și o să-l însoțească pe 
Fasil în New Orleans. Dahlia își dăduse cuvântul că așa va face. 

Fasil era disperat. Camionul care transporta bomba se 
îndrepta spre New Orleans, conform graficului. Acum avea o 
bombă, dar nu dispunea de un sistem de lansare. Trebuia să 
conceapă un alt plan, adaptat pentru acest loc, unde urma să 
dea atacul. Hafez Najeer făcuse o mare greșeală lăsând-o pe 
Dahlia Iyad să controleze această misiune, își zise Fasil pentru a 
suta oară. Ei bine, acum n-o mai controla ea. El va fi autorul 
noului plan. 

Aeroportul era supraaglomerat din cauza mulţimii de oameni 
care veniseră să vadă meciul de fotbal studenţesc ce urma să se 
joace pe Stadionul Tulane peste trei zile. Fasil sună la opt 
hoteluri. Până la urmă fu nevoit să-și rezerve o cameră la 
Asociaţia Tineretului Creștin. 

Micuța cameră îmbăcsită nu se compara nici pe departe cu 
cea de la Plaza din New York, unde-și petrecuse noaptea 
anterioară - Plaza, cu numeroasele steaguri fluturând în faţa 
hotelului şi o centrală telefonică pentru convorbiri 
internaţionale. Steagurile Arabiei Saudite, Iranului și Turciei 


VP - 215 


fluturau în rând cu celelalte, căci tocmai avea loc sesiunea 
Naţiunilor Unite, și apelurile telefonice către Orientul Mijlociu 
erau destul de numeroase. Fasil ar fi putut să discute cu Beirutul 
și să aranjeze ca teroriștii să se prezinte în New Orleans. 
Terminase de codificat mesajul și tocmai voia să sune la Beirut 
când fu întrerupt de Dahlia, care-i povestise la telefon despre 
păţania stupidă a lui Lander. Supărat, Fasil rupsese mesajul 
către Beirut, îl aruncase în WC-ul elegant de la Plaza și trăsese 
apa. 

Acum, era obligat să stea în chiţimia asta prăpădită din New 
Orleans, iar de planul lor se alesese praful. Sosise momentul să 
inspecteze terenul. Fasil nu mai văzuse Stadionul Tulane. Se 
bazase pe Lander în această privinţă. Plin de amărăciune, ieși 
din hotel și făcu semn unui taxi. 

Cum putea el să dea lovitura? Urma să vină camionul. Și 
bomba. Putea încă să angajeze vreo doi teroriști. Avea să 
beneficieze de serviciile Dahliei Iyad, chiar dacă păgânul ei nu 
mai participa la misiune. Deși era ateu, Fasil îl considera pe 
Lander un păgân și scuipă în timp ce îi murmură numele. 

Taxiul urcă pe autostrada rapidă 90 care trecea prin centrul 
orașului New Orleans și se îndreptă spre sud-vest prin soarele 
după-amiezii. Şoferul monologa de zor într-un dialect pe care 
Fasil nu-l pricepea mai deloc. 

— Leneșii ăștia nu vrea deloc să lucreze, zicea taximetristul. 
Vrea totu' pe degeaba. Puștiul surorii mele lucra cu mine pe 
vremea când eram instalator, înainte să mă lase spinarea. Juma’ 
de timp era de negăsit. Nu poţ' să repari ţevăria de unu’ singur. 
Trebuie să ieși de sub casă de prea multe ori, n-are cine să-ți 
dea sculele de care ai nevoie. De-aia mi-am distrus spatele, de 
atâta târât înăuntru și afară. 

Fasil își dorea ca omul să tacă. Şoferul continuă: 

— Clădirea aia de colo e Superdomu', pe care eu cred că n-or 
să-l termine niciodată. Întâi au crezut că o să coste-o su'șaiș'opt 
de milioane de marafeţ, acu’ a ajuns la două su’ de milioane. 
Toţ' zic că a cumpărat-o Howard Hughes. Ce porcărie! Tinichigiii 
s-a dus întâi la plimbare și pe urmă... 

Fasil se uită la clădirea uriașă a stadionului cu acoperișul în 
formă de cupolă. Lucrările de amenajare erau în toi chiar și 
acum, în vacanța de sărbători. Vedea siluetele mici ale 
muncitorilor mișcându-se încoace și-ncolo. La început, când 


VP - 216 


puseseră la cale atacul, se temuseră că Superdomul va fi gata 
să găzduiască finala campionatului de fotbal, caz în care 
dirijabilul nu le-ar mai fi fost de niciun folos. Dar mai erau încă 
multe goluri vizibile în acoperiș. Nu că ar mai fi avut vreo 
importanță, se gândi Fasil supărat. 

Își propuse să verifice dacă se putea utiliza gaz toxic pe 
stadioanele închise. Ar fi putut fi o tehnică folositoare cu altă 
ocazie, în viitor. 

Taxiul viră pe banda pe care se circula în viteză, în timp ce 
șoferul îi vorbea peste umăr: 

— Știţ', o vreme a crezut că finala de fotbal o să se joace aici. 
Acu' au depășit cu mult bugetu', pen' că primăria crede că e 
naşpa să nu-l termine. Îi plătesc pe muncitori câte două 
schimburi jumate ca să lucreze în vacanţa de Crăciun, știţ'. Se 
dă dă ceasu' morţi să-l termine până-n primăvară. Nu m-ar 
deranja să fac și eu niște ore suplimentare ca astea. 

Fasil vru să-i spună omului să tacă din gură, apoi se răzgândi. 
Șoferul ar fi putut să-l ţină minte dacă se purta nepoliticos cu el. 

— Știţ' ce s-a-ntâmplat cu Astrodomul din Houston. Le-a făcut 
feste celor de la Oilers și acum joacă pe Stadionul Rice. Cei de- 
aici nu vor să păţească la fel. Își doresc să-i vadă aici pe cei de 
la Saints, mă-nţelegi? Vor să vadă toţ' că-s în stare să-l termine, 
Liga Naţională de Fotbal, toţ', așa că lucrează și de sărbători, tot 
timpu'. Crez că eu n-aș lucra două ture jumate de Crăciun și de 
Anul Nou? Ha! Baba mea poa’ și singură să agaţe ciorapi de 
sobă. 

Taxiul urmă curba autostrăzii 90, virând spre nord-vest, și 
șoferul trase  apărătoarea de soare. Se apropiau de 
Universitatea Tulane. 

— Acolo pe stânga-i Colegiu Ursulin. Pe ce parte a stadionului 
doriț' să vă las, pe strada Willow? 

— Da. 

Imaginea uriașului stadion învechit cu amestecul acela de 
cenușiu și maroniu îl surescită pe Fasil. Prin faţa ochilor i se 
perindau secvenţe din timpul atacului de la Munchen. 

Fasil își amintea de primul portavion pe care îl văzuse de 
aproape. Era atât de înalt încât părea că nu se mai sfârșește. 
Aparatul de fotografiat pe care-l avea la el se lovi de ușa 
taxiului, în timp ce cobora din mașină. 

Poarta dinspre sud-est era deschisă. Personalul care se ocupa 


VP - 217 


de întreținerea stadionului se agita de zor, pe ultima sută de 
metri înainte de meciul de fotbal studenţesc. Fasil avea asupra 
sa legitimaţia de jurnalist și aceleași acte de identitate ca și în 
Azore, dar nimeni nu-l opri să-l întrebe. Se uită la spaţiile vaste, 
întunecate de sub tribune, pline de fiare, apoi se duse pe teren. 

Era așa de mare! Dimensiunea terenului îi accentuă starea de 
exaltare. Gazonul artificial era nou și numerele albe străluceau 
pe fondul verde. Păși pe gazon și aproape că-i veni s-o ia înapoi. 
Parcă pășea pe carne tocată. Fasil străbătu terenul de-a 
curmezișul, simțind prezenţa rândurilor nesfârșite de scaune. E 
greu să te plimbi pe terenul de joc al unui stadion, chiar și gol, 
fără să ai senzaţia că ești urmărit. Se grăbi spre partea de vest a 
terenului și o luă în sus pe scări, spre lojile presei. 

Sus, deasupra terenului, privind curbura tribunelor, Fasil își 
aminti de curbura identică a încărcăturii de explozibil și, în ciuda 
sentimentelor sale, fu impresionat de geniul lui Michael Lander. 

Stadionul își răsfrângea marginile spre cer ca niște buze, în 
așteptare. Gândul că acele tribune aveau să mișune de viaţă, cu 
optzeci de mii nouă sute optzeci și cinci de oameni foindu-se pe 
scaune, îl îmbătă pe Fasil. Acesta era călcâiul lui Ahile din Casa 
Războiului. În curând, marginile acelea răsfrânte aveau să 
geamă de oameni în așteptare. 

— Quss ammak, sâsâi Fasil. Era o veche înjurătură arăbească, 
ce însemna „p... mă-ctii”. 

Analiză diverse posibilități. Orice explozie în interiorul 
stadionului sau în apropierea lui va fi mediatizată pe tot 
mapamondul. Porţile nu erau foarte solide. Camionul ar fi putut 
să treacă fără probleme printr-una din cele patru intrări și să 
ajungă pe teren înainte ca încărcătura să explodeze. Cu 
siguranță mulţi oameni ar fi murit, dar cea mai mare parte a 
efectului exploziei s-ar fi pierdut. S-ar fi format doar un crater 
imens în pământ. Mai era și problema traficului pe străzile 
înguste și strangulate care duceau la stadion. Dacă aveau să fie 
parcate ambulanţe la intrările pe stadion? Dacă președintele o 
să vină la meci, cu siguranţă porţile vor fi păzite de oameni 
înarmaţi. Dacă șoferul camionului avea să fie împușcat înainte 
de a detona explozibilul? Cine o să treacă la volanul camionului? 
În niciun caz el. Atunci Dahlia. Avea curajul să o facă, nu se 
îndoia de asta. După aceea, îi va aduce omagii postume la 
conferinţa de presă din Liban. 


VP - 218 


Poate că o mașină de genul acelora folosite în situaţii de 
urgență, o ambulanţă, ar avea mai multe șanse. Ar putea să 
intre în forță pe teren, cu sirena urlând. 

Dar nacela era prea mare ca să intre într-o ambulanţă 
obișnuită, iar camionul care o transporta nu semăna cu un 
vehicul folosit, de regulă, în situaţii de urgenţă. În schimb, 
aducea cu un car de televiziune. Totuși, un vehicul pentru 
urgențe era mai bun. Un camion mare, acoperit cu panouri. 
Putea să-l vopsească în alb și să picteze o cruce roșie pe el. 
Indiferent de soluţia pe care o va alege, trebuia să se 
grăbească. Mai rămăseseră paisprezece zile. 

Cerul gol îl apăsa pe Fasil cum stătea în tribună, pe rândul cel 
mai de sus, cu vântul strecurându-i-se pe sub gulerul sacoului. 
Cerul deschis, liber, era drumul ideal de acces, se gândi cu 
amărăciune. Să aducă nacela la bordul unui avion și apoi să-l 
deturneze era o sarcină aproape imposibil de îndeplinit. Chiar 
dacă ar fi reușit, printr-o stratagemă oarecare, să transporte 
nacela cu avionul declarând-o drept marfă, nu era sigur că 
Dahlia ar fi izbutit să forţeze pilotul să zboare suficient de 
aproape de stadion, fie și sub ameninţarea unei arme. 

Fasil se uită spre nord-est, la conturul clădirilor din New 
Orleans profilate pe cer; Superdomul aflat la două mile distanță, 
Hotelul Marriott, International Trade Mart. Dincolo de ele, la 
numai opt mile distanţă, era Aeroportul Internaţional din New 
Orleans. Pe 12 ianuarie, dirijabilul umflat și inofensiv ar fi ajuns 
deasupra stadionului lăsând în urmă acele clădiri, iar el n-ar mai 
fi trebuit să se lupte la sol, ca o furnică. Blestemat fie Lander și 
progeniturile lui până la a zecea generaţie! 

Fasil avu o viziune în legătură cu modul cum ar fi putut 
decurge atacul. Balonul strălucind ca argintul, coborând spre 
stadion, neobservat iniţial de spectatorii absorbiți de meci. Apoi, 
din ce în ce mai mulţi oameni ridicându-și ochii spre el, în timp 
ce balonul se lăsa mai jos, și mai jos, din ce în ce mai mare, ireal 
de mare, atârnând deasupra lor, umbra lui lungă întunecând 
terenul de joc, și câţiva spectatori uitându-se direct la nacela 
strălucitoare în momentul detonării explozibilului urmată de o 
lumină orbitoare precum cea creată de o explozie solară, și 
tribunele zguduindu-se, poate chiar prăbușindu-se, pline cu 
aproape șase milioane de kilograme de carne ciuruită. Și 
bubuitul, și unda de șoc care ar zgâlţăi blocurile în jur, făcând 


VP - 219 


țăndări geamurile caselor pe o distanţă de douăzeci de mile, 
vapoarele înclinându-se ca sub efectul musonului. Și vestea 
făcând înconjurul turnurilor din Casa Războiului, și strigând: 

Ar fi fost nemaipomenit de frumos. Trebuia să se așeze. 
Tremura din tot corpul. Își impuse să se gândească din nou la 
soluţii alternative. Încerca să accepte pierderile. Când se calmă, 
fu mândru de tăria sa de caracter, de răbdarea pe care o 
manifesta în fața vicisitudinilor. El era Fasil. Avea să facă tot ce-i 
stătea în putinţă. 

În taxi, în drum spre centrul orașului, Fasil se gândea la 
camioane și vopsea. Nu era totul pierdut, își zicea. Dimpotrivă. 
Simţise mereu că americanul nu făcea decât să pângărească 
misiunea. Acum responsabilitatea atacului îi revenea lui în 
întregime. Probabil că n-o să fie la fel de spectaculos, n-o să se 
producă o explozie în aer care să confere un maximum de 
eficienţă operaţiunii, dar și așa reputaţia lui va avea enorm de 
câștigat - iar mișcarea de gherilă va fi și mai puternică, își 
propuse el după un moment. 

În dreapta lui se vedea stadionul cu acoperișul în formă de 
cupolă. Acoperișul de metal reflecta razele soarelui. Și ce se 
vedea ridicându-se deasupra lui? Un elicopter-macara. Ridica 
ceva, o mașinărie. Acum se deplasa deasupra cupolei. Un grup 
de muncitori așteptau lângă una din găurile din acoperiș. Umbra 
elicopterului alunecă peste cupolă și-i acoperi. Incet, cu 
delicateţe, elicopterul lăsă în jos obiectul greu și-l introduse în 
gaura din cupolă. Pălăria unuia dintre muncitori zbură luată de 
curentul de aer și începu să facă tumbe, un punct minuscul 
purtat de vânt, rostogolindu-se pe cupolă. Elicopterul se ridică 
din nou, eliberat de povară, și ieși din raza vizuală, pierzându-se 
în depărtare, dincolo de Superdomul neterminat. 

Fasil abandonă ideea camioanelor. Putea oricând să facă rost 
de un camion. Faţa-i era lac de sudoare. Se întreba dacă 
elicopterul lucra și duminica. Îl bătu pe umăr pe șofer și-i ceru 
să-l ducă la Superdom. 

Două ore mai târziu, Fasil era la biblioteca publică, studiind un 
articol din cartea Toate aparatele de zbor din lume a lui Jane. De 
la bibliotecă se duse la Hotelul Monteleone, unde transcrise 
numărul de telefon dintr-o cabină din hol. Își mai notă un alt 
număr de la un telefon cu plată de la Union Passenger Terminal, 


VP - 220 


apoi se duse la biroul Western Union. Pe un formular de 
telegramă, compuse cu grijă un mesaj, consultând frecvent un 
cartonaș cu numere codificate lipit în interiorul carcasei 
aparatului de fotografiat. In câteva minute, prin firul lung de sub 
ocean, scurtul mesaj confidential ajunse la Bengazi, în Libia. 

Fasil se întoarse la terminalul pentru pasageri a doua zi la 
9:00 dimineața. Scoase biletul pe care scria „defect” lipit pe un 
telefon de lângă intrare și îl puse pe un telefon pe care îl alesese 
el, într-o cabină de la capătul șirului de telefoane. Se uită la 
ceas. Mai avea de așteptat o jumătate de oră. Se așeză pe o 
bancă de lângă cabină și începu să citească un ziar. 

Fasil nu apelase niciodată la relaţiile din Libia ale lui Najeer. 
Nici acum n-ar fi îndrăznit s-o facă, dacă Najeer ar fi fost în 
viață. Fasil ridicase explozibilul din plastic în Bengazi după ce 
Najeer făcuse toate aranjamentele, dar numele „Sofia”, inventat 
de Najeer pentru misiune, îi deschisese lui Fasil ușile de care 
avea nevoie în Bengazi. Scrisese și acest nume în telegramă și 
spera să aibă din nou efectul scontat. 

La 9:35 sună telefonul. Fasil ridică receptorul la al doilea apel. 

— Alo? 

— Da. Aș vrea să vorbesc cu doamna Yusuf. 

In pofida zgomotelor de pe fir, Fasil recunoscu vocea ofițerului 
care ţinea legătura cu Al Fatah. 

— Înseamnă că vreţi să vorbiţi cu Sofia Yusuf. Spuneţi. 

Fasil vorbi repede. Știa că libianul n-o să stea mult la telefon. 

— Am nevoie de un pilot în stare să piloteze un elicopter de 
marfă Sikorski S-58. Prioritate absolută. Îl aștept la New Orleans 
în șase zile. Trebuie să fie sacrificabil. 

Fasil știa că cerea un lucru extrem de dificil. Dar mai știa că Al 
Fatah dispunea de mari resurse în Bengazi și Tripoli. Continuă 
repede, înainte ca ofițerul să formuleze vreo obiecţie: 

— Este asemănător cu aparatele rusești folosite la Barajul 
Aswan. Prezentaţi cererea mea la cel mai înalt nivel. Cel mai 
înalt. Sunt autorizat de Unsprezece. 

„Unsprezece” era Hafez Najeer. 

Vocea de la celălalt capăt al firului era moale, ca și când omul 
ar fi încercat să vorbească în șoaptă la telefon. 

— S-ar putea să nu existe o astfel de persoană. E foarte 
complicat. Șase zile nu înseamnă nimic. 

— Nu-mi e de niciun folos dacă nu-l pot avea la timp. 


VP - 221 


Pierderea va fi foarte mare. Sunaţi-mă în douăzeci și patru de 
ore la celălalt telefon. Repet, e vorba de o prioritate absolută. 

— Înţeleg, zise vocea aflată la șase mii de mile distanţă. 

Convorbirea se terminase. 

Fasil plecă de la cabina telefonică și ieși din terminal în pas 
vioi. Era teribil de periculos să comunice direct cu Orientul 
Mijlociu, dar timpul scurt pe care-l avea la dispoziţie îl obligase 
să riște. Cererea de a-i fi trimis un pilot avea puţine șanse să fie 
satisfăcută. Nu figura niciunul printre „oamenii de sacrificiu”. 
Era o adevărată artă să pilotezi un elicopter de marfă cu un 
obiect greu atârnat de el. Nu sunt mulți piloţii capabili de 
asemenea performanţe. Dar libienii mai sprijiniseră organizaţia 
Septembrie Negru și cu alte ocazii. Nu-i ajutase colonelul 
Gaddafi când avusese loc atacul de la Khartoum? Până și armele 
folosite pentru masacrarea diplomaților americani fuseseră 
introduse ilegal în ţară în gentile diplomat ale libienilor. In 
fiecare an, treizeci de milioane de dolari din vistieria libiană se 
scurg spre Al Fatah. Cât ar putea valora un pilot? Fasil avea 
toate motivele să spere într-un rezultat pozitiv. Numai de-ar 
putea să găsească un pilot în timp util. 

Termenul de șase zile asupra căruia insistase Fasil nu era 
tocmai real, pentru că mai rămăseseră două săptămâni până la 
finala campionatului de fotbal. Dar bomba trebuia modificată ca 
să se potrivească la noul aparat și avea nevoie de timp și de 
ajutorul unui pilot priceput ca să facă acest lucru. 

Fasil cântărise probabilitatea de a nu găsi un pilot, și riscurile 
pe care le implica cererea lui, și rezultatul formidabil al acţiunii 
în cazul în care i se punea la dispoziţie un astfel de pilot. Ajunse 
la concluzia că merita să-și asume riscul. 

Dacă telegrama lui, așa nevinovată cum părea, avea să fie 
analizată de autorităţile americane? Dacă evreul ăla, Kabakov, 
cunoștea sistemul de codificare pentru telefoane? Fasil știa că 
acest lucru era puţin probabil, dar cu toate acestea nu se simțea 
în apele sale. În mod cert, autorităţile erau în căutarea 
plasticului, dar nu cunoșteau natura misiunii. Nimic nu indica 
faptul că ar fi fost vorba de New Orleans. Se întrebă dacă Lander 
încă mai delira. Nonsens. Cine mai zăbovește în preajma celor 
care delirează când au febră? Dar nebunii aiurează uneori, fie că 
au febră, fie că n-au. Dacă pe Lander îl lua gura pe dinainte, 
Dahlia avea să-i facă de petrecanie. 


VP - 222 


În acel moment, în Israel, se petreceau o serie de evenimente 
care aveau să dea mai multă greutate cererii lui Fasil decât 
influența defunctului Hafez Najeer. Pe un aeroport de lângă 
Jaffa, paisprezece piloţi evrei se urcau în carlingile a șapte 
bombardiere de vânătoare Phantom F-4. Două câte două, se 
înscriseră pe asfaltul pistei și își luară avânt spre înaltul cerului 
descriind cercuri ample, ascendente. Ajunseră deasupra 
Mediteranei și apoi se îndreptară spre vest, către Tobruk, în 
Libia, cu o viteză de două ori mai mare decât cea a sunetului. 

Erau angajaţi într-un raid de represalii. La Rosh Pina încă mai 
fumegau resturile unei case cu mai multe apartamente, distrusă 
de rachete Katiușa rusești, furnizate „oamenilor de sacrificiu” de 
către Libia. De data aceasta raidul nu mai era îndreptat 
împotriva bazelor „oamenilor de sacrificiu” din Liban și Siria. 
Acum, furnizorii de arme aveau să afle ce e suferinţa. 

La treizeci și nouă de minute după decolare, comandantul 
escadrilei zări cargoul libian. Era exact acolo unde spusese 
Mossadul că va fi, la optsprezece mile în larg de Tobruk, 
mergând cu toată viteza spre est, încărcat până la refuz cu 
armament pentru trupele de gherilă. Dar trebuia să se asigure 
că identificaseră corect vasul. Patru aparate Phantom se 
menţinură la altitudine ca să asigure acoperirea în 
eventualitatea în care întâlneau avioane arabe. Celelalte trei 
începură coborârea. Avionul din frunte, care încetinise la două 
sute treizeci de mile pe oră, trecu la o altitudine de douăzeci de 
metri de navă. Nu era nicio eroare. Cele trei avioane se repeziră 
huruind asupra vaporului, îl bombardară, apoi luară din nou 
altitudine, accelerând la trei G și jumătate în timp ce se înălțau 
brăzdând cerul. Nu se auzi niciun strigăt de victorie în carlingi 
când cargoul izbucni în flăcări. Pe drumul spre casă, israelienii 
scrutară cerni plini de speranţă. S-ar fi simţit mult mai bine dacă 
ar fi venit MIG-urile. 

Consiliul Comandamentului Revoluționar din Libia fu cuprins 
de un val de mânie. Nu se va ști niciodată ce membri ai 
consiliului erau la curent cu planul de atac al organizaţiei Al 
Fatah în Statele Unite. Dar undeva, în birourile din Bengazi, o 
rotiță fusese pusă în mișcare. 

Israelienii atacaseră cu avioane primite de la americani. 

Și chiar israelienii spuseseră: „Furnizorii de arme vor suferi”. 


VP - 223 


Așa să fie! 


VP - 224 


20. 


— l-am spus că se poate duce la culcare, dar mi-a zis că a 
primit ordin să-ți predea cutia, îi comunică lui Kabakov colonelul 
Weisman, atașatul militar, în timp ce se îndreptau spre sala de 
conferințe de la Ambasada Israelului. 

Tânărul căpitan moţăia pe scaun, dar sări în picioare când 
Kabakov deschise ușa. 

— Domnule maior Kabakov, sunt căpitanul Reik. Acesta e 
pachetul din Beirut. 

Kabakov abia se abţinu să nu înșface pachetul și să-l 
deschidă. Reik făcuse drum lung până acolo. 

— Imi aduc aminte de tine, domnule căpitan. Ai comandat 
bateria de obuze de la Qanaabe. 

Işi dădură mâna, bărbatul mai tânăr arborând o mină 
încântată. 

Kabakov se întoarse ca să se uite la cutia de carton de pe 
masă. Avea dimensiunile de circa șaizeci de centimetri pe 
treizeci și era legată cu sfoară. Pe capac fuseseră scrijelite în 
arabă următoarele cuvinte: „Bunurile personale ale lui Abu Ali, 
Rue Verdun 18, decedat. Dosar 186047. A se păstra până pe 23 
februarie”. In colţul cutiei se vedea o gaură lăsată de un glont. 

— Serviciul de spionaj s-a uitat prin lucruri în Tel Aviv, zise 
Reik. Nodurile de la sfoară erau pline de praf. Agenţii au 
presupus că n-a fost deschisă de multă vreme. 

Kabakov dădu la o parte capacul și puse obiectele din cutie pe 
masă. Un ceas cu sonerie cu geamul spart, două cutii cu 
medicamente, un registru pentru tranzacţii bancare, o magazie 
de gloanţe pentru un pistol automat Llama - Kabakov era sigur 
că pistolul fusese furat -, o cutie pentru butoni goală, o pereche 
de ochelari îndoiţi și câteva reviste. Fără îndoială, poliţia 
confiscase toate obiectele de valoare și ce rămăsese fusese 
examinat atent de Al Fatah. Kabakov era extrem de dezamăgit. 
Sperase ca măcar o dată secretomania obsesivă a lui 
Septembrie Negru să lucreze împotriva organizaţiei teroriste, ca 
persoana desemnată să „facă ordine” prin lucrurile personale 
ale lui Abu Ali să nu știe care piese erau inofensive și care nu și 


VP - 225 


astfel să lase în urmă un indiciu folositor. Se uită la Reik. 

— Cât a costat afacerea asta? 

— Yoffee s-a ales cu o rană la coapsă. V-a trimis un mesaj, 
domnule. El... 

Căpitanul șovăi. 

— Continuă! 

— A zis că-i datoraţi o sticlă de Remy Martin, nu... nu poșirca 
aia pe care ați împărțit-o tuturor la Kuneitra, domnule. 

Kabakov zâmbi larg, deși numai de râs nu-i ardea. Cel puţin 
nu murise nimeni pentru cutia asta cu fleacuri. 

— Yoffee s-a ocupat de afacere, zise Reik. Avea niște 
documente false de la o firmă de avocatură saudită. S-a gândit 
să obţină cutia dintr-un foc, în loc să-l mituiască dinainte pe 
funcţionar, ca să nu aibă timp să umble în cutie și să-i vândă 
niște gunoaie. l-a dat funcţionarului de la biroul cu obiecte 
personale de la secţia de poliţie trei lire libaneze și i-a cerut să 
vadă cutia. Funcţionarul a adus-o, dar a pus-o în spatele 
tejghelei și a zis că trebuie să obţină aprobare de la ofițerul de 
serviciu. În mod normal asta ar fi însemnat că mai trebuia să 
mituiască pe cineva, dar Yoffee nu se prea bizuia pe actele lui. 
Așa că l-a pocnit zdravăn pe funcţionar în moalele capului și a 
luat cutia. Avea un Mini Cooper afară și n-a întâmpinat dificultăți 
până când două mașini cu staţii radio n-au blocat Mazraa în faţa 
lui, în dreptul străzii Unesco. Bineînţeles că le-a ocolit pe trotuar, 
dar au tras vreo două gloanţe în mașină. Avea un avans de vreo 
cinci străzi în timp ce gonea pe Ramlet el Baida. Jakoby pilota 
elicopterul Huey, care trebuia să-l scoată pe Yoffee din zonă. 
Yoffee a ieșit din mașină în timpul mersului prin deschizătura din 
capotă și noi l-am pescuit. Ne-am întors la bază la aproximativ 
treizeci de metri fără să aprindem luminile. Elicopterul are 
sistemul acela nou de pilot automat pentru zbor la joasă 
altitudine și nu trebuie să faci nimic. 

— Erai în elicopter? 

— Da, domnule. Yoffee îmi datorează niște bani. 

Kabakov își imagină elicopterul negru urcând și coborând în 
zbor șerpuit peste dealuri. 

— Mă mir că aţi avut o autonomie de zbor atât de mare. 

— Am făcut escală la Gesher Haziv. 

— Libanezii au trimis vreun avion după voi? 

— Da, domnule, dar târziu. A trecut ceva timp până le-a 


VP - 226 


parvenit vestea. La douăzeci și patru de minute după ce poliţia a 
văzut elicopterul, noi eram deja înapoi în Israel. 

Kabakov nu voia să lase să se vadă cât de tare îl dezamăgise 
conținutul cutiei, mai ales după ce trei oameni își riscaseră viaţa 
ca să pună mâna pe ea. Probabil Tel Avivul îl considera idiot. 

— Mulţumesc, căpitane Reik, pentru modul excelent în care ți- 
ai îndeplinit această misiune. Acum du-te la culcare. E un ordin. 

Kabakov și Weisman se așezară la masă, cu lucrurile lui Abu 
Ali între ei. Weisman păstra o tăcere plină de tact. Nu existau 
niciun fel de acte personale printre lucrurile lui Ali, nici măcar un 
exemplar din Lupta politică și armată, manualul omniprezent al 
organizaţiei Al Fatah. Verificaseră toate obiectele care-i 
aparținuseră lui Ali. Kabakov se uită la reviste. Două exemplare 
din A/-7ali'ah, o revistă egipteană lunară. Găsi un pasaj subliniat 
într-un interviu. „... zvonul despre forța serviciilor de spionaj 
israeliene este un mit. Israelul nu are un serviciu de spionaj atât 
de evoluat”. Kabakov pufni pe nas. Abu Ali își bătea joc de el de 
dincolo de mormânt. 

Mai găsiră niște ediţii mai vechi din ziarul A/-Hawadess, tipărit 
în Beirut. Paris Match. Un număr din Sports Illustrated din 21 
ianuarie, 1974. Kabakov se încruntă când îl văzu și începu să-l 
răsfoiască. Era singura publicaţie în engleză din cutie. Pe 
copertă se vedea o pată maronie, de cafea, probabil. II răsfoi o 
dată și-ncă o dată. Majoritatea articolelor aveau ca subiect 
fotbalul, dar articolul de fond era despre... mintea lui Kabakov 
începu să lucreze febril. Fasil. Munchen. Sport. In înregistrare se 
spunea „să nu începem încă un an cu o baie de sânge”. 

Weisman își ridică iute ochii la auzul vocii lui Kabakov. 

— Domnule colonel Weisman, ce știți despre această finală a 
campionatului naţional de fotbal? 

(J 

Directorul FBI John Baker își scoase ochelarii și-și frecă 
rădăcina nasului. 

— Este o ipoteză cu consecințe de amploare, domnilor. 

Corley se foi pe scaun. 

Kabakov nu mai suporta să vadă chipul inexpresiv al lui Baker 
când îi vorbea, și nici precauţia cu care Corley i se adresa șefului 
său. 

— E mai mult decât o ipoteză. Uitaţi-vă la date. 

— Știu, știu, domnule maior. Ai fost foarte explicit. Credeţi că 


VP - 227 


ținta este stadionul unde se va juca finala de fotbal, pentru că 
individul ăsta - Fasil, nu? - a pus la cale atacul organizaţiei 
Septembrie Negru asupra Satului Olimpic de la Munchen; pentru 
că înregistrarea pe care ai pus mâna la Beirut face aluzie la un 
atac la începutul anului și pentru că președintele intenţionează 
să meargă să vadă meciul. 

Vocea lui suna de parcă ar fi enumerat părţile de vorbire. 

— Și pentru că va fi transmis în direct la televizor și deci 
impactul emoţional va fi maxim, zise Corley. 

— Dar tot acest raţionament se bazează pe faptul că acest 
individ, Ali, avea un exemplar din Sports Illustrated și nici măcar 
nu știți sigur dacă Ali a fost implicat în complot. 

Era o după-amiază mohorâtă în Washington. Baker se uita pe 
fereastră, ca și când s-ar fi așteptat ca răspunsul să-i vină de 
undeva de pe stradă. 

Baker avea pe birou dosarul 302 al lui Corley, cu informaţiile 
brute despre caz. Kabakov se întreba de ce fusese chemat și 
apoi își dădu seama că Baker, în paranoia lui profesională, îl 
convocase. Voise să verifice ce-i spuneau instinctele lui de 
polițist despre sursa informaţiilor. Pe faţa lui Baker se citea 
încăpăţânarea. Stie că va trebui să facă ceva, se gândi Kabakov. 
Dar așteaptă de la mine argumente pro și contra. Nu-i place să i 
se spună ce are de făcut, vrea să analizeze datele problemei. 
Acum trebuie să facă ceva. N-are decât să fiarbă în suc propriu. 
El e cel care trebuie să facă mutarea următoare. 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit, domnule Baker, zise 
Kabakov ridicându-se. 

— O clipă, domnule maior, dacă nu vă deranjează. Deoarece 
v-aţi mai confruntat cu astfel de situaţii, cum credeţi că or să 
procedeze? Or să ascundă plasticul pe stadion și apoi, când va fi 
plin cu lume, or să amenințe că-l aruncă în aer dacă nu li se 
îndeplinesc anumite cerințe - eliberarea lui Sirhan Sirhan, 
sistarea sprijinului oferit Israelului, genul ăsta de lucruri? 

— N-or să ceară nimic. Or să-l arunce în aer și apoi or să se 
laude cu ce-au făcut. 

— De ce credeți asta? 

— Ce le-aţi putea oferi în schimb? Majoritatea teroriștilor 
arestaţi în urma deturnării unor avioane sunt în libertate. Cei 
implicaţi în atacul de la Munchen au fost eliberaţi în schimbul 
vieții unor oameni luaţi ostatici în timpul deturnării ulterioare a 


VP - 228 


unui avion. Așa a scăpat cu viaţă și Lelia Khaled. Trupele de 
gherilă care v-au împușcat propriii diplomaţi în Khartoum au fost 
trimise înapoi la ai lor de către guvernul sudanez. Toţi sunt 
liberi, domnule Baker. Să nu mai ajutaţi Israelul? Chiar dacă aţi 
promite acest lucru, nu există niciun fel de garanţii. În primul 
rând, nu se va face o astfel de promisiune și, oricum, ea nu ar fi 
respectată, dacă ar fi smulsă prin constrângere. În plus, dacă 
recurgi la ostatici, trebuie să-i poţi ţine sub control. Pe un 
stadion acest lucru nu e posibil. S-ar crea panică, spectatorii ar 
lua cu asalt porţile, și mii de oameni s-ar călca în picioare. Nu, 
pur și simplu or să-l arunce în aer. 

— Cum? 

— Nu știu. Cu o jumătate de tonă de plastic ar putea arunca în 
aer toate tribunele, dar ca să fie siguri de reușită, ar trebui să 
pună explozibil în mai multe locuri și să-l detoneze simultan. Nu 
ar fi o sarcină ușoară. Fasil nu e prost. Sunt prea multe 
transmisiuni radio la un astfel de eveniment pentru a detona 
explozibilul prin telecomandă, iar dacă l-ar amplasa în câteva 
locuri, și-ar asuma un risc sporit să fie descoperit. 

— O să luăm toate măsurile de securitate pe stadion. O 
percheziţie generală va fi un calvar, dar nu e imposibil. 

— Presupun că Serviciul Secret o să vrea să se ocupe de 
chestia asta, dar are nevoie de oameni, zise Baker. 

— O să verificăm tot personalul stadionului care va fi acolo în 
ziua finalei, cărucioarele cu hot dogs, lăzile cu băuturi 
răcoritoare, o să interzicem accesul pe stadion cu pachete, 
continuă Corley. Am putea folosi câini și dispozitive electronice 
de detectare a explozibililor. Avem încă timp să folosim bucata 
aia de plastic luată de pe navă ca să antrenăm câinii să 
recunoască explozibilul. 

— Cum rămâne cu cerul? zise Kabakov. 

— Vă gândiţi la chestia aia cu pilotul și cu harta maritimă, zise 
directorul FBI. Cred că am putea sista toate zborurile cu avioane 
particulare în New Orleans pe durata meciului. O să luăm 
legătura cu Administraţia Federală a Aviației. În după-amiaza 
asta o să sun la toate agenţiile implicate. Apoi o să știm mai 
multe. 

Mă îndoiesc, se gândi Kabakov. 


VP - 229 


21. 


Zgomotul neîntrerupt al pașilor nesfârșiţi lui Abdel Awad 
începea să-l irite pe gardianul de pe hol. Ridică vizeta glisantă 
de pe ușa celulei și-l înjură pe Awad prin grilaj. Apoi se simţi 
puţin rușinat de ceea ce făcuse. În definitiv, omul avea dreptul 
să umble încoace și-ncolo prin celulă. Ridică din nou vizeta și-i 
dădu lui Awad o ţigară, atenţionându-l s-o stingă și s-o ascundă 
dacă auzea pe cineva apropiindu-se. 

De fapt, Awad fusese tot timpul în alertă. Cândva - în seara 
aceasta, mâine, poimâine - vor veni să-l ia și să-i taie mâinile. 

Fost ofițer în aviația militară libiană, Awad fusese condamnat 
pentru furt și trafic de narcotice. | se comutase sentinţa la 
moarte ţinând cont de serviciile aduse ţării și acum îl aștepta 
amputarea ambelor mâini. O asemenea pedeapsă prevăzută în 
Coran fusese abandonată la un moment dat și reintrodusă după 
instalarea la putere a colonelului Gaddafi. Trebuie spus, totuși, 
că în conformitate cu strategia sa de modernizare, Gaddafi 
înlocuise securea și piaţa publică cu bisturiul și condiţiile 
antiseptice dintr-un spital din Bengazi. 

Awad încercase să-i scrie tatălui său ca să-și ceară iertare 
pentru dezonoarea pe care o pricinuise familiei sale, dar își 
găsea cu greu cuvintele. Se temea că n-avea să termine 
scrisoarea până la executarea sentinţei și că va fi nevoit să 
expedieze doar un fragment din ea. Sau să o încheie scriind-o cu 
pixul între dinţi. 

Ar fi vrut să afle dacă regulamentul permitea să fie 
anesteziat. 

Se întreba dacă ar fi putut să-și lege un crac al pantalonilor de 
clanţa ușii și celălalt de gât și să se spânzure lăsându-se în jos 
pe podea. De o săptămână de când se pronunţase sentința se 
gândea mereu la aceste lucruri. l-ar fi mai ușor dacă i-ar spune 
când. Probabil făcea parte din sentință incertitudinea legată de 
punerea ei în aplicare. 

Vizeta glisantă zbură în sus. 

— Stinge-o, stinge-o, șuieră gardianul. 

Amorţit de frică, Awad strivi ţigara cu piciorul și-o împinse sub 


VP - 230 


pat. Auzi zăvoarele deschizându-se. Se întoarse cu fața spre 
ușă, ţinându-și mâinile la spate, cu unghiile înfipte în palme. 

Sunt nu numai bărbat, dar și un ofițer bun, se gândi Awad. N- 
au putut să nege asta nici la proces. N-o să mă fac de râs nici 
acum. 

În celulă intră un bărbat scund, îmbrăcat în haine civile. 
Bărbatul spunea ceva, și în acest timp gura i se mișca sub 
mustața mică. 

— Ai auzit ce-am spus, locotenent Awad? N-a sosit încă timpul 
să... n-a sosit încă timpul să-ţi primești pedeapsa. Dar e 
momentul să avem o discuţie serioasă. Vorbește englezește, te 
rog. Stai pe scaun, eu o să mă așez pe pat. 

Bărbatul vorbea cu voce domoală și-și ținea ochii aţintiţi pe 
faţa lui Awad. 

Awad avea mâini foarte sensibile, mâini de pilot de elicopter. 
Acceptă imediat condiţiile care i se puseră, când i se oferi șansa 
să nu și le piardă și să fie repus în drepturi. 

Awad fu dus de la închisoarea din Bengazi la o garnizoană în 
Ajdabujah unde, sub strictă supraveghere, fu testat pe un 
elicopter MIL-6 de fabricaţie rusească, un model de mare 
capacitate, căruia NATO îi dăduse numele de cod „Hook”. Era 
unul dintre cele trei aparate de acest gen deţinute de forțele 
armate libiene. Awad cunoștea acest gen de elicopter, deși avea 
mai multă experienţă în pilotarea unor aparate mai mici. Se 
descurcă bine. MIL-6 și Sikorski-58 erau similare, dar nu 
identice. Noaptea citi un manual procurat din Egipt, despre 
pilotarea aparatului Sikorski. Dacă stăpânea manșa și 
profundorul, dacă era cu ochii pe manometrele de presiune, n-o 
să aibă probleme când va trebui să acţioneze. 

Regimul colonelului Gaddafi are un caracter profund 
moralizator bazat pe pedepse cumplite, astfel că anumite 
infracţiuni sunt sancţionate dur în Libia. Arta rafinată a 
falsificării documentelor nu are șanse să prospere în această 
țară, așa că a fost nevoie să se recurgă la un falsificator din 
Nicosia ca să-i întocmească acte false lui Awad. 

Awad trebuia să treacă printr-un proces de purificare menit să 
elimine orice urmă a originii sale. N-avea nevoie cu adevărat 
decât de actele de identitate ce urmau să-i asigure accesul în 
Statele Unite. De-acolo n-o să mai plece nicăieri, pentru că avea 
să fie spulberat de explozie. Awad nu cunoștea însă acest ultim 


VP - 231 


aspect al misiunii sale. De fapt, i se spusese să se prezinte la 
Muhammad Fasil și să se conformeze ordinelor. Fusese asigurat 
că nu i se va întâmpla nimic rău. Pentru a i se întreţine această 
iluzie, erau necesare un plan de evadare, precum și actele care 
l-ar fi ajutat în această situaţie. 

Pe 31 decembrie, a doua zi după eliberarea din închisoare, 
pașaportul lui libian, mai multe fotografii recente și o mostră cu 
scrisul său de mână fură expediate la o mică tipografie din 
Nicosia. 

Conceptul de „regie” completă, care presupunea un set de 
acte doveditoare, respectiv un pașaport, permis de conducere 
auto, corespondenţă recentă cu ştampila poștei și chitanțe, a 
fost recent adoptat de falsificatorii din Vest, de îndată ce 
contrabanda cu narcotice și-a putut permite să plătească pentru 
un astfel de serviciu. Falsificatorii din Orientul Mijlociu oferă 
acest serviciu clienţilor săi de zeci de ani. 

Falsificatorul folosit de Al Fatah în Nicosia era un maestru în 
meseria lui. Tot el furniza israelienilor pașapoarte în alb pe care 
aceștia și le completau singuri, precum și informaţii destinate 
Mossadului. 

Solicitarea libienilor era foarte costisitoare - două pașapoarte, 
unul italian cu o ștampilă de intrare în Statele Unite și unul 
portughez. Nu se uitară la preţ. Adeseori, ceea ce e valoros 
pentru o parte, prezintă aceeași importanţă și pentru cealaltă, 
se gândi falsificatorul în timp ce-și punea sacoul. 

În mai puţin de o oră, la cartierul general din Tel Aviv al 
Mossadului se știa cine e Awad și identitatea lui următoare. 
Procesul lui Awad se bucurase de o atenţie deosebită în 
Bengazi, așa că a fost de-ajuns ca un agent Mossad de acolo să 
se uite prin niște publicaţii locale ca să afle care era aptitudinea 
specială a lui Awad. 

La Tel Aviv, se contură tabloul de ansamblu. Awad era un pilot 
de elicopter care urma să intre în Statele Unite într-un fel și să 
iasă în altul. Firul lung cu Washingtonul fu ocupat timp de 
patruzeci și cinci de minute. 


VP - 232 


22. 


În după-amiaza zilei de 30 decembrie, la Stadionul Tulane din 
New Orleans se desfășură un control de amploare în cadrul 
acțiunilor pregătitoare pentru meciul de fotbal studențesc ce 
urma să se joace în ajunul Anului Nou. 

Controale similare fuseseră programate să aibă loc pe 31 
decembrie la stadioane din Miami, Dallas, Houston și Pasadena, 
adică în toate orașele unde urma să se dispute meciuri 
studențești importante în prima zi a noului an. 

Kabakov era bucuros că, în cele din urmă, americanii își 
puseseră în mișcare imensele resurse împotriva teroriștilor, dar 
îl amuza felul în care o făceau: pur birocratic. În după-amiaza 
anterioară, după discuţia cu Kabakov și Corley, directorul FBI 
John Baker convocase o întâlnire la nivel înalt între FBI, Agenţia 
Naţională de Securitate și personalul Serviciului Secret. 
Kabakov, care stătea pe rândul din față, simţi multe priviri 
ațintite asupra sa în timp ce oficialii convocați la ședință 
contestau importanța dovezilor care indicau stadionul drept 
țintă - o revistă oarecare, ce conţinea un articol despre finala 
campionatului naţional de fotbal. 

Cele mai influente persoane de la FBI și de la Agenţia 
Naţională de Securitate păreau hotărâte să-și declare care mai 
de care scepticismul, în timp ce Corley le prezenta ipoteza 
atacului asupra stadionului din New Orleans unde avea să se 
dispute finala campionatului naţional de fotbal. 

Doar reprezentanţii Serviciului Secret, Earl Biggs și Jack 
Renfro, se abţinură de la orice comentariu. Kabakov se gândi că 
agenţii Serviciului Secret erau oamenii cei mai lipsiţi de umor pe 
care-i întâlnise vreodată. Și era de înțeles, concluzionă el, căci 
aveau o mulţime de motive să fie așa. 

Kabakov știa că participanţii la întâlnire erau departe de a fi 
idioţi. Oricare dintre ei ar fi manifestat o mai mare receptivitate 
la o idee neobișnuită, dacă i-ar fi fost prezentată între patru 
ochi. Când sunt în anturajul semenilor lor, majoritatea oamenilor 
adoptă două feluri de reacţii - unele trecute prin forul lor interior 
și altele menite să fie evaluate de către colegi. La începutul 


VP - 233 


întâlnirii, se convenise că scepticismul era atitudinea corectă în 
această situaţie și, o dată stabilit principiul, el avea să fie 
susținut de majoritatea participanților pe tot parcursul 
prezentării făcute de Corley. _ 

Dar principiul turmei acţionă și în celălalt sens. In timp ce 
Kabakov le povestea despre manevrele organizaţiei Septembrie 
Negru înainte de atacul de la Munchen și despre atentatul eșuat 
cu prilejul Cupei Mondiale de fotbal desfășurate în urmă cu șase 
luni, semințele neliniștii încolţiră. Era oare mai puţin plauzibil un 
atentat în timpul finalei campionatului naţional de fotbal, decât 
un atac asupra Satului Olimpic, întrebă Kabakov. 

— De astă data nu joacă nicio echipă israeliană, veni imediat 
replica. 

Dar nimeni nu râse. Pe măsură ce oficialii prezenţi îl ascultau 
pe Kabakov, în încăpere își făcea loc spaima, transmisă subtil de 
fiecare participant vecinilor săi prin ușoare mișcări ale corpului 
și printr-un soi de neliniște. Mâinile nu mai aveau astâmpăr, 
oficialii își frecau feţele. Kabakov îi vedea pe bărbaţii din faţa lui 
trecând printr-un proces de transformare. De când se știa, 
Kabakov le tulburase liniștea polițiștilor, chiar și celor israelieni. 
Atribuise acest lucru propriei lui lipse de răbdare cu ei, dar era 
mai mult decât atât. Avea ceva care îi punea în gardă, la fel cum 
mirosul purtat de vânt al secreţiilor unui animal îi alertează pe 
câini și-i face să se strângă în jurul focului. Un miros care 
avertizează că acolo, undeva, era ceva ce ocolea focul, ceva 
care stătea la pândă și nu știa ce-i frica. 

Dovada furnizată de revistă și susținută de istoricul 
infracțiunilor comise de Fasil începu să prindă contur și oficialii 
din sală făcură speculaţii pe baza ei. O dată admisă posibilitatea 
pericolului, toţi se întreceau în a cere adoptarea unor măsuri cât 
mai drastice: de ce să fie finala campionatului de fotbal singura 
țintă? Revista prezenta un stadion plin - de ce n-ar fi orice 
stadion? Doamne Dumnezeule, meciul de fotbal studenţesc se 
juca în ajunul Anului Nou, adică poimâine - și în toată ţara se 
disputau meciuri de fotbal în prima zi a noului an. Să fie 
verificate toate stadioanele! 

Teama generă ostilitate. Brusc, Kabakov își dădu seama că 
era un străin, și evreu pe deasupra. Intr-o clipită, deveni 
conștient de faptul că o parte din bărbaţii din încăpere se 
gândeau la originea lui evreiască. Se așteptase la asta. Nu fu 


VP - 234 


surprins să constate că în minţile acelor oameni îngrijiţi, care 
purtau  inele-simbol ale facultăţilor de drept pe care le 
absolviseră, el era asociat mai degrabă cu problema pe care o 
aveau, decât cu soluţia ei. Amenințarea venea de la un grup de 
străini și el se număra printre ei. Ideea aceasta nu fusese 
rostită, dar răzbătea din atitudinea lor. 

— Mulţumesc, prieteni, zise Kabakov în timp ce se așeza pe 
scaun. 

Nu știți toate acestea de la străini, prieteni? se gândi el. Dar s- 
ar putea să aflaţi pe 12 ianuarie. 

Lui Kabakov nu i se părea logic ca, din moment ce era în stare 
să atace un stadion, Septembrie Negru să prefere drept ţintă 
unul unde nu se afla președintele. Rămase la părerea lui că 
stadionul vizat era cel pe care urma să se joace finala 
campionatului naţional de fotbal. 

În după-amiaza zilei de 30 decembrie ajunse în New Orleans. 
Controlul la Stadionul Tulane era în plină desfășurare, înaintea 
meciului de fotbal studențesc. Echipa operativă se compunea 
din cincizeci de oameni, membri ai FBI și ai echipelor de geniști 
din poliție, detectivi de poliţie, doi antrenori de câini de la 
Administraţia federală a aviaţiei, cu câini pregătiți să ia urma 
explozibililor, și doi tehnicieni din armata Statelor Unite cu un 
dispozitiv electronic de „mirosit” explozibili, calibrat după 
Madona descoperită pe Leticia. 

New Orleans făcea o notă aparte prin faptul că personalul era 
asistat de Serviciul Secret, controlul urmând să fie efectuat de 
două ori, o dată pentru meciul de fotbal studenţesc și a doua 
oară, pe 11 ianuarie, pentru finala campionatului naţional de 
fotbal care avea să se dispute a doua zi. Oamenii își vedeau în 
liniște de treabă, în mare parte ignoraţi de echipa de întreţinere 
a stadionului, care punea la punct ultimele detalii. 

Percheziţionarea stadionului nu-l interesa prea mult pe 
Kabakov pentru că nu se aștepta ca echipa de control să 
găsească ceva. În schimb, se uită cu atenţie la faţa fiecărui 
angajat al Stadionului Tulane. Își amintea cum Fasil își trimisese 
oamenii din trupele de gherilă să-și găsească de lucru în Satul 
Olimpic, cu șase săptămâni înainte de data atacului. Ştia că 
poliţia din New Orleans verificase trecutul fiecărui angajat, dar 
cu toate acestea se uita atent la feţele lor, ca și când s-ar fi 
așteptat să aibă o reacţie instinctivă, viscerală, la vederea unui 


VP - 235 


potenţial terorist. Nu simţi nimic de genul acesta, în timp ce îi 
privea cu luare-aminte pe lucrătorii de pe stadion. In urma 
verificărilor efectuate de poliţie se descoperise un bigam, care 
urma să fie extrădat în ţinutul Coahoma din Mississippi. 

În ajunul Anului Nou, echipa Tigers de la Universitatea Statului 
Louisiana a pierdut cu 7 la 13 în meciul cu Nebraska. Kabakov 
se aflase printre spectatori. 

Nu mai fusese niciodată la un meci de fotbal și nu văzu mare 
lucru nici din ăsta. El și Moșevski își petrecură majoritatea 
timpului dând târcoale pe sub tribune și în preajma porților, fără 
să fie băgaţi în seamă de numeroșii polițiști și agenţi FBI de pe 
stadion. Pe Kabakov îl interesa în special cum și de cine erau 
acţionate porțile și cine avea acces înăuntru după ce se umplea 
stadionul. 

Majoritatea spectacolelor publice îl enervau pe Kabakov, iar 
acesta, cu nenumăratele sale fanioane și fanfare, îi făcuse o 
impresie execrabilă. Întotdeauna i se păruseră ridicole fanfarele 
care mărșăluiau. Singurul moment agreabil din toată după- 
amiaza fu cel din pauza meciului, când pe deasupra stadionului 
zburară Îngerii Albaștri ai Marinei, formând un romb perfect cu 
avioane cu reacție care reflectară lumina soarelui, în timpul unui 
superb luping lent mult deasupra dirijabilului zumzăitor ce 
plutea deasupra stadionului. Kabakov știa că mai erau și alte 
avioane cu reacţie, avioane de intercepţie ale forţelor aeriene, 
gata să decoleze de pe piste din apropiere în cazul, puţin 
probabil, că un aparat necunoscut s-ar fi apropiat de New 
Orleans în timpul desfășurării meciului. 

Umbrele se lungeau pe terenul de joc în timp ce ultimii 
spectatori părăseau stadionul. Kabakov se simţea istovit după 
atâtea ore de zgomot. Înțelegea anevoie engleza vorbită de 
oamenii care făceau conversaţie și era enervat la culme. Corley 
îl găsi pe marginea drumului de la ieșirea din stadion. 

— Ei bine, n-a fost niciun bum-bum, zise Corley. 

Kabakov îl fulgeră cu privirea, atent să surprindă pe faţa lui 
un zâmbet arogant. Dar pe figura lui Corley nu se citea decât 
oboseală. Kabakov își imagină că „vânătoarea după cai verzi pe 
pereţi” era în plină desfășurare și pe stadioanele din alte orașe, 
unde oameni istoviţi scotoceau după explozibili în cadrul 
pregătirilor pentru meciurile din prima zi a noului an. 
Presupunea că se făcuseră multe comentarii pe seama lui. El nu 


VP - 236 


pretinsese niciodată că ţinta era un meci de fotbal studenţesc, 
dar cine să-și mai amintească chestia asta? Oricum, nu mai 
conta. El și Corley traversară din nou stadionul împreună, 
îndreptându-se spre parcare. Avea întâlnire cu Rachel la hotelul 
Royal Orleans. 

— Domnule maior Kabakov! 

Se uită în jur pentru o clipă, după care își dădu seama că 
vocea venea de la staţia de emisie-recepţie din buzunarul lui. 

— Kabakov, te ascult. 

— Vă caută cineva la telefon la postul de comandă. 

— Bine. 

Postul de comandă al FBI fusese amplasat în biroul serviciului 
pentru relaţii publice al Stadionului Tulane, amplasat sub 
tribune. Un agent în cămașă cu mâneci lungi îi întinse lui 
Kabakov receptorul. 

Era Weisman, care suna de la Ambasada Israelului. Corley 
încercă să deducă despre ce vorbeau ghidându-se după replicile 
scurte ale lui Kabakov. 

— Hai să mergem afară, zise Kabakov în timp ce-i dădea 
agentului receptorul să-l pună în furcă. Nu-i plăcea felul în care 
agenţii din birou îi ocoleau privirea după această zi de efort 
suplimentar. 

In timp ce stătea pe marginea terenului, Kabakov se uita în 
sus la steagurile care fluturau în vânt deasupra stadionului. 

— Aduc în State un pilot de elicopter. Nu știm dacă pentru 
această misiune, dar ni s-a comunicat că vine încoace. Din Libia. 
Și se grăbesc al dracului de tare. 

Tăcură preţ de câteva secunde, timp în care Corley rumegă 
informaţia pe care tocmai o primise. 

— Ai vreun document fals de-al lui? 

— Pașapoarte, poze, totul. Ambasada tocmai îi trimite dosarul 
la biroul vostru din Washington. Or să aibă toate informaţiile în 
jumătate de oră. Probabil or să te sune imediat. 

— Unde e individul? 

— Incă de partea cealaltă, nu știm unde. Dar actele lui vor fi 
luate din Nicosia mâine. 

— N-o să te bagi peste... 

— Evident că nu. Lăsăm operaţiunea strict în grija celeilalte 
părţi. În Nicosia o să filăm doar locul de unde iau actele și 
aeroportul. Asta-i tot. 


VP - 237 


— Un atac aerian! Aici sau în altă parte. Asta au plănuit de la 
început. 

— Tot ce se poate, zise Kabakov. E posibil și ca Fasil să pună 
la cale o diversiune. Depinde cât de mult știe despre informaţiile 
pe care le deţinem. Dacă supraveghează stadionul ăsta sau 
altul, atunci a aflat că știm o mulţime de lucruri. 

În biroul FBI din New Orleans, Corley și Kabakov studiară 
raportul despre pilotul din Libia. Corley lovi ușor hârtia galbenă 
de telex. 

— O să intre cu un pașaport portughez și o să iasă cu unul 
italian, care o să aibă deja pe el o ștampilă de intrare în State. 
Dacă-și flutură pașaportul ăla portughez la orice punct de 
intrare în ţară, oriunde, o să fim înștiinţaţi în mai puţin de zece 
minute. Dacă e o piesă din acest proiect, i-am prins, David. O să 
ne conducă la bombă, la Fasil și la femeie. 

— Poate. 

— Dar de unde au de gând să-și procure un elicopter? Dacă 
ținta e stadionul unde se joacă finala de fotbal, înseamnă că 
unul din oamenii de aici a aranjat totul. 

— Da. Și vor acţiona de undeva din apropiere. N-au o rază de 
acțiune prea mare. 

Kabakov deschise un plic mare din hârtie de Manila. Conţinea 
o sută de fotografii cu Fasil pozat pe trei sferturi din faţă și o 
sută de exemplare ale portretului-robot al femeii. Toţi agenţii de 
pe stadion aveau la ei câte un exemplar din cele două fotografii. 

— NASA a făcut o treabă bună cu astea, zise Kabakov. 

Pozele cu Fasil erau extraordinar de clare și un pictor care 
lucra pentru poliţie schițase și urma lăsată de glonț pe faţa lui 
Fasil. 

— O să le distribuim la toate serviciile aeriene, la secția 
navală, în toate locurile unde există elicoptere, zise Corley. Ce-i 
cu tine? 

— De ce aduce pilotul așa de târziu? Totul se potrivește foarte 
bine, în afară de acest amănunt. Bombă de mare putere, un 
atac aerian. Dar cum se explică aducerea pilotului cu o 
asemenea întârziere? Harta maritimă găsită în barcă a fost 
primul indiciu că în misiune ar putea fi implicat un pilot, dar 
dacă un pilot a făcut însemnările alea de pe hartă, e clar că se 
afla deja aici. 

— Hărţi maritime există în toată lumea, David. Poate că a fost 


VP - 238 


adnotată în partea cealaltă, în Orientul Mijlociu. Ca o măsură de 
siguranţă. O întâlnire de urgenţă în largul oceanului, pentru 
orice eventualitate. Harta putea fi adusă de femeie. Și, după 
cum s-a dovedit, au avut nevoie de întâlnirea aceea când au 
crezut că Muzi îi trădase. 

— Dar faptul că au așteptat până în ultimul moment ca să-i 
facă acte false nu se potrivește. Dacă știau dinainte că aveau 
să-l folosească pe pilotul libian, pașapoartele ar fi fost de mult 
gata. 

— Cu cât apărea mai târziu în schemă, cu atât era mai mic 
riscul de a fi descoperit. 

— Nu, zise Kabakov, scuturându-și capul. Nu e stilul lui Fasil 
să lase chestia asta pe ultima sută de metri. Știi cu cât timp 
înainte a făcut toate pregătirile pentru Munchen. 

— Oricum, e un început. Mâine dimineaţă la prima oră o să 
trimit trupele la aeroport cu fotografiile, zise Corley. Multe din 
serviciile aeriene nu vor funcţiona de Anul Nou. S-ar putea să ne 
ia vreo două zile până luăm legătura cu toate. 

(J 

În liftul de la hotelul Royal Orleans cu care urcă Kabakov mai 
erau două cupluri. Cei patru râdeau zgomotos, iar femeile aveau 
coafuri sofisticate arătând ca niște stupi de albine. Incercă să 
înţeleagă ce vorbeau și ajunse la concluzia că oricum 
conversaţia lor nu avea nicio noimă, chiar dacă ar fi priceput ce- 
și spuneau. 

Găsi numărul și bătu în ușă. Ușile camerelor de hotel sunt 
toate la fel de impersonale, ca și când nu ar admite că dincolo 
de ele se află oameni pe care îi iubim. Dar Rachel era acolo și 
vreme de câteva secunde îl ţinu strâns îmbrățișat pe Kabakov, 
fără să scoată o vorbă. 

— Mă bucur că tipul ăla cu platfus ţi-a transmis mesajul meu 
la stadion. Ai fi putut să-mi dai întâlnire aici. 

— Voiam să aștept până se termină totul. 

— Parcă ești un robot, zise ea eliberându-l din îmbrăţișare. Ce 
ai sub haină? 

— O mitralieră. 

— Ei bine, scoate-o și bea un păhărel. 

— Cum ai făcut rost de apartamentul ăsta într-un timp așa de 
scurt? Corley a trebuit să se cazeze la un agent FBI de aici. 

— Cunosc pe cineva la hotelul Plaza din New York și hotelul 


VP - 239 


ăsta e tot proprietatea lor. Îţi place? 

— Da. 

Era un apartament mic, foarte elegant. 

— Îmi pare rău că nu i-am putut face rost și lui Moșevski de o 
cameră. 

— E la ușă. Poate să doarmă pe canapea... nu, glumesc. Nu-i 
nicio problemă, e la consulat. 

— Am comandat ceva de mâncare. 

Kabakov era cu gândul în altă parte. 

— Am zis că o să sosească și mâncarea în curând. Și o sticlă 
de Chateaubriand. 

— Cred că or să aducă aici un pilot. 

Îi povesti totul în amănunţime. 

— Dacă pilotul te conduce la ceilalţi, înseamnă că ăsta va fi 
sfârșitul. 

— Da, dacă găsim plasticul și punem mâna pe toţi. 

Rachel dădu să-l mai întrebe ceva, dar își înghiţi cuvintele. 

— Cât poţi să stai? o întrebă Kabakov. 

— Patru-cinci zile. Chiar mai mult, dacă te pot ajuta cu ceva. 
Mă gândeam să mă duc până la New York, să văd ce mai e pe la 
cabinet, și pe urmă să vin înapoi, să zicem, pe zece sau 
unsprezece, dacă vrei. 

— Sigur că vreau. Când se termină toată povestea asta, mi-ar 
plăcea să petrecem ceva timp aici. New Orleans pare un oraș pe 
cinste. 

— Oh, David, o să vezi tu ce fel de orașe! 

— Un lucru vreau să-ți spun. Te rog să nu vii la meciul de 
fotbal. Sunt de acord să vii la New Orleans, dar nu vreau să vii la 
stadion. _ 

— Dacă eu nu sunt în siguranţă acolo, atunci nu e nimeni. In 
cazul asta, oamenii ar trebui preveniți. 

— Asta le-a spus președintele celor de la FBI și de la Serviciul 
Secret. Că dacă are loc meciul, el o să fie acolo. 

— E posibil să fie anulat? 

— l-a convocat pe Baker și pe Biggs și le-a zis că, dacă 
spectatorii de la finala campionatului de fotbal nu pot fi protejați 
în mod corespunzător, inclusiv el, atunci o să anuleze meciul și o 
să informeze publicul asupra motivului. Baker i-a spus că FBle 
în măsură să le asigure protecţie. 

— Și cei de la Serviciul Secret ce-au zis? 


VP - 240 


— Biggs nu face promisiuni deșarte. Așteaptă să vadă care-i 
treaba cu pilotul ăla. Nu invită pe absolut nimeni la meci și nici 
eu n-am s-o fac. Promite-mi că n-o să vii la stadion. 

— Bine, David. 

Kabakov zâmbi. 

— Acum povestește-mi despre New Orleans. 

Masa fu nemaipomenită. Mâncară lângă fereastră, și Kabakov 
se relaxă după zile întregi de încordare. Afară, New Orleans-ul 
scânteia de-a lungul curburii largi a râului, iar înăuntru era 
Rachel, dulce în lumina lumânărilor, povestindu-i cum venise la 
New Orleans cu tatăl ei când încă era o copilă și cum se simţise 
ca o adevărată doamnă când o dusese la restaurantul Antoine's, 
iar un chelner pusese discret și plin de tact o pernă pe scaunul 
ei când o văzuse apropiindu-se. 

Plănuiră să ia o cină de pomină la Antoine's în seara de 12 
ianuarie sau când avea să se termine misiunea lui. Apoi, plini de 
Beaujolais și de planuri, sfârșiră seara fericiţi în patul imens. 
Rachel adormi cu zâmbetul pe buze. 

Se trezi la un moment dat după miezul nopţii și-l văzu pe 
Kabakov stând rezemat de speteaza de la capul patului. Când se 
foi în pat. Kabakov o mângâie absent. Rachel știa că era cu 
gândurile în altă parte. 

e 

Camionul care transporta bomba intră în New Orleans pe 31 
decembrie la ora unsprezece seara. Şoferul o luă pe șoseaua 
naţională 10, trecu de Superdom și merse până la intersecția cu 
șoseaua 90. Viră spre sud și se opri lângă docul de pe strada 
Thalia. Sub podul de pe râul Mississippi, o zonă pustie la acea 
ora târzie din noapte. 

— Asta e locul de care a zis, îi spuse șoferul însoţitorului său. 
Să fiu al dracu’ dacă văd pe cineva. Docul e închis. 

Se sperie când auzi o voce vorbindu-i șoptit la ureche. 

— Da, ăsta e locul, zise Fasil, urcând pe treapta camionului. 
lată actele. Am semnat chitanţele. 

În timp ce șoferul examina documentele la lumina lanternei, 
Fasil inspectă sigiliile de la ușa din spate a camionului. Erau 
neatinse. 

— Amice, poţi să ne duci până la aeroport? E o cursă de 
noapte spre Newark pe care am vrea s-o prindem. 

— Imi pare rău, dar nu pot, zise Fasil. Vă las într-un loc de 


VP - 241 


unde puteţi lua un taxi. 

— Doamne sfinte, o să ne coste zece dolari până la aeroport! 

Fasil n-avea nevoie de scandal. Îi dădu omului zece dolari și-i 
lăsă pe șoferi la o stradă distanţă de o staţie de taxiuri. Zâmbea 
și fluiera înfundat printre dinţi în timp ce ducea camionul în 
garaj. Fusese bine dispus toată ziua, de când vocea de la 
telefonul public de la hotelul Monteleone îi confirmase venirea 
pilotului. Mintea îi lucra febril făcând planuri peste planuri, dar 
se strădui să se concentreze asupra volanului. 

Întâi trebuia să-l intimideze și să-i impună respect tipului 
ăluia, Awad. Fasil nu se îndoia că va reuși acest lucru. După 
aceea, avea să-l instruiască în detaliu pe Awad și să-i trântească 
o minciună convingătoare despre calea de scăpare. 

Planul lui Fasil privind atacul propriu-zis se baza în mare parte 
pe ceea ce învățase la Superdom. Elicopterul Sikorski S-58 care-i 
atrăsese atenţia era un aparat vechi, vândut de armata 
Germaniei de Vest, care avea prea multe. Cu o capacitate de 
transport de aproape două mii cinci sute de kilograme, nu se 
compara cu noile Skycranes, dar era mai mult decât adecvat 
pentru scopul urmărit de el. 

Ca să încarci ceva într-un avion ai nevoie de trei oameni - 
pilotul, omul din burta avionului și persoana care urma să 
încarce marfa, după cum învățase Fasil uitându-se cum se 
desfășurau astfel de operaţiuni pe Superdom. Pilotul ţine avionul 
suspendat deasupra încărcăturii. El este ghidat de omul din cală, 
care stă întins pe podea în fuzelaj, uitându-se la încărcătură și 
dându-i instrucţiuni pilotului prin căști. 

Cel care încarcă marfa e la sol. El atașează cârligul la 
încărcătură. Cei din avion nu pot închide cârligul prin 
telecomandă. Această operaţiune trebuie făcută la sol. În caz de 
urgență, pilotul poate lăsa încărcătura să cadă instantaneu, 
apăsând un buton roșu de pe manșă. Fasil învățase acest lucru 
stând de vorbă cu pilotul în timpul unei pauze de lucru. Tipul 
fusese destul de amabil, un negru cu ochi mari și senini în 
spatele ochelarilor de soare. Era posibil ca tipul ăsta, dacă i se 
făcea cunoștință cu un coleg pilot, să-l lase pe Awad să urce cu 
el în avion în timpul unei operaţiuni de încărcare. Ar fi fost o 
ocazie excelentă pentru Awad să se familiarizeze cu carlinga 
elicopterului. Fasil spera că Awad era un tip agreabil. 

În ziua finalei campionatului de fotbal avea să-l împuște pe 


VP - 242 


pilot și pe orice membru al echipajului de la sol care o să-i stea 
în cale. Awad și Dahlia urma să ţină sub control elicopterul, în 
vreme ce el, Fasil, o să rămână la sol să încarce marfa. Dahlia o 
să aibă grijă ca elicopterul să fie poziționat corect deasupra 
stadionului și, în timp ce Awad o să aștepte ordinul să dea 
drumul nacelei, Dahlia pur și simplu avea s-o arunce în aer. Fasil 
nu se îndoia că femeia va acţiona conform planului. 

Totuși, își făcea probleme în legătură cu butonul roșu. Era 
necesar ca acest buton să fie scos din funcțiune. Dacă Awad, din 
cauza emoțiilor, ar fi lansat încărcătura, totul s-ar fi dus de râpă. 
Incărcătura aceea nu era făcută să fie lansată din avion. Cârligul 
trebuia să fie bine legat de încărcătură. Acest lucru urma să fie 
făcut chiar înainte ca încărcătura să fie ridicată în avion, când 
Awad nu putea să vadă ce se întâmpla dedesubtul elicopterului. 
Fasil n-avea suficientă încredere într-un terorist de import 
pentru a-l lăsa să se ocupe de acest detaliu. De aceea trebuia ca 
el să supravegheze încărcarea mărfii. 

Riscul pe care și-l asuma era rezonabil. Avea să fie mult mai 
protejat decât ar fi fost la Aeroportul Lakefront cu dirijabilul. O 
să aibă de-a face doar cu muncitori din construcţii neînarmaţi, 
nu cu poliția de pe aeroport. Fasil plănuia ca în momentul în 
care avea să se producă marele bum, el să fie în mașină undeva 
pe la marginea orașului, îndreptându-se spre Houston, de unde 
urma să ia un avion spre Mexico City. 

lar Awad o să creadă până în ultimul moment că Fasil îl 
aștepta într-o mașină în Parcul Audubon de lângă stadion. 

lată și garajul, în spatele străzii, așa cum spusese Dahlia. O 
dată ajuns înăuntru și cu ușa închisă, Fasil deschise oblonul de 
la lada camionului. Totul era în ordine. Încercă motorul 
elevatorului cu furcă. Porni imediat. Era în regulă. Imediat după 
sosirea lui Awad și încheierea tuturor pregătirilor, avea s-o sune 
pe Dahlia ca să-i ceară să-l ucidă pe american și să vină la New 
Orleans. 


VP - 243 


23. 


Lander gemu și se mișcă în patul de spital. Dahlia Iyad lăsă 
deoparte ghidul străzilor din New Orleans și se ridică, înțepenită 
de atâta stat pe scaun. Picioarele îi erau amorţite. Se apropie 
șchiopătând de pat și-și puse mâna pe fruntea lui Lander. Era 
fierbinte. li tamponă tâmplele și fața cu un șervet umed și, când 
respiraţia bărbatului își reluă șuieratul ritmic, se întoarse pe 
scaunul de lângă lampa de citit. 

Dahlia trecea printr-o transformare curioasă de fiecare dată 
când se apropia de pat. Stând pe scaun cu harta în mână, 
gândindu-se la New Orleans, se uita la Lander cu privirea fixă și 
rece a unei pisici, o privire care exprima o multitudine de trăiri, 
toate dictate exclusiv de nevoile ei. Când stătea la căpătâiul lui 
Michael, pe fața ei se citea căldură și compasiune. Ambele 
expresii ale chipului ei erau sincere. Nicicând un bărbat nu 
avusese o infirmieră mai devotată și mai periculoasă decât 
Dahlia Iyad. 

Patru nopţi dormise pe un pat pliant în camera de spital din 
New Jersey. Nu putea să-l lase singur de teamă că în delirul lui 
avea să vorbească despre misiune. Chiar aiurase, dar despre 
Vietnam și persoane pe care ea nu le cunoștea. Și despre 
Margaret. O seară întreagă repetase „Jergens, ai avut dreptate”. 

Nu știa dacă-și pierduse minţile. Cert este că mai avea 
douăsprezece zile până la atac. Dacă putea să-l salveze, o s-o 
facă. Dacă nu - ei bine, oricum o să moară. Nu mai conta cum o 
să-și găsească sfârșitul. 

Știa că Fasil se grăbea. Dar graba e periculoasă. Dacă Lander 
nu era în stare să piloteze balonul și aranjamentele pe care le 
făcuse Fasil se dovedeau riscante, atunci o să-l elimine pe Fasil, 
decise Dahlia. Bomba era prea valoroasă ca să fie irosită într-o 
operaţiune concepută la repezeală. Era mult mai valoroasă 
decât Fasil. N-avea să-l ierte niciodată pentru că se eschivase să 
participe la atacul din New Orleans. Atitudinea lui nu putea fi 
pusă pe seama unei căderi nervoase, ca în cazul japonezului pe 
care îl împușcase înainte de atacul de la Aeroportul Lod. Era 
rezultatul ambiţiei sale, ceea ce i se părea mult mai grav. 


VP - 244 


— Încearcă, Michael, șopti ea, încearcă din răsputeri. 

Pe 1 ianuarie dis-de-dimineaţă, agenţii federali și poliţia locală 
se împrăștiară pe la aeroporturile de pe linia de centură New 
Orleans-ului - Houma, Thibodaux, Slidell, Hammond, Greater St. 
Tammany, Gulfport, Stennis International și Bogalusa. Toată 
dimineaţa sosiră informaţii de la ei. Niciunul nu-i văzuse pe Fasil 
sau pe femeie. 

Corley, Kabakov și Moșevski periară fără succes zona 
Aeroportului International din New Orleans și cea a Aeroportului 
Lakefront. Rămaseră posomorâţi tot drumul la întoarcerea în 
oraș. Corley fu anunţat prin radio că toate rapoartele de la 
punctele vamale de pe întreg teritoriul ţării, precum și cele ale 
Interpolului, erau negative. Nu găsiseră nicio urmă a pilotului ăla 
libian. 

— Nemernicul ar putea să se ducă oriunde, zise Corley în timp 
ce accelera pe autostrada rapidă. 

Kabakov se uita pe geam, cu o mutră posacă. Doar Moșevski 
părea complet lipsit de griji. Cu o seară în urmă, se dusese să 
vadă spectacolul nocturn de la clubul Hotsy-Totsy, de pe Strada 
Bourbon, și acum dormea dus pe scaunul din spate al mașinii. 

Viraseră pe Poydras, spre clădirea Biroului Federal când, 
exact ca o pasăre uriașă alungată din ascunziș, elicopterul se 
înălță deasupra clădirilor dimprejur, zburând peste Superdomul 
cu un obiect pătrat masiv atârnat de burta lui. 

— Hei, hei, David! zise Corley. 

Se aplecă peste volan ca să se uite în sus prin parbriz și apăsă 
pedala de frână. Şoferul mașinii din spate claxonă furios și-i 
ocoli prin dreapta, bombănind de zor. 

Lui Kabakov îi sări inima din piept când văzu elicopterul. Ştia 
că încă nu sosise momentul atacului, vedea că obiectul greu 
suspendat sub elicopterul uriaș era un fel de mașinărie, dar 
imaginea se potrivea perfect cu un tablou care îi rămăsese 
întipărit în memorie. 

Platforma de aterizare se afla pe partea dinspre est a 
Superdomului. Corley parcă mașina la o distanţă de aproximativ 
o sută de metri de locul respectiv, lângă niște grinzi. 

— Dacă Fasil supraveghează locul ăsta, e mai bine să nu te 
vadă, zise Corley. O să fac rost de niște căști de protecţie. 

Dispăru pe șantier și, în câteva minute, fu înapoi cu două căști 
galbene din plastic și ochelari de protecţie. 


VP - 245 


— la binoclul și du-te în cupolă, unde e gaura aia de unde se 
vede platforma de aterizare, îi zise Kabakov lui Moșevski. Nu sta 
în bătaia soarelui și uită-te la toate ferestrele de peste drum, 
toate cele de la etajele de sus, și la zona de încărcare. 

Moșevski o luă din loc înainte ca David să fi terminat ce avea 
de spus. 

Echipajul de la sol rostogoli o altă încărcătură pe platformă, 
iar elicopterul, legănându-se încet, începu să coboare, 
pregătindu-se s-o ridice. Kabakov intră în baraca de la marginea 
platformei și urmări pe fereastră toată operaţiunea. Bărbatul 
care supraveghea încărcătura ce urma să fie ridicată de 
elicopter își ţinea mâna streașină la ochi din cauza soarelui și 
vorbea într-un aparat de emisie-recepţie, în timp ce Corley se 
apropia de el. 

— Vă rog, spunetți-i pilotului să aducă elicopterul la sol, zise 
Corley, arătându-i insigna ţinută în palmă, astfel încât s-o vadă 
doar încărcătorul. Acesta aruncă o privire la insignă și pe urmă 
la Corley. 

— Care-i problema? 

— Vreţi să-i spuneţi să aterizeze? 

Bărbatul vorbi în aparatul de emisie, și apoi strigă la membrii 
echipajului de la sol. Scoaseră de pe platformă pompa de răcire 
și-și întoarseră feţele să nu le intre în ochi praful stârnit de 
elicopterul care ateriza lin. Încărcătorul își puse muchia palmei 
pe încheietura celeilalte mâini, semnalizându-i pilotului să 
oprească motorul. Rotorul uriaș se învârtea din ce în ce mai 
încet până când paletele se opriră. 

Pilotul își luă avânt din carlingă și ateriză dintr-o singură 
mișcare. Purta un costum de zbor al Marinei atât de uzat că era 
aproape alb în dreptul genunchilor și coatelor. 

— Ce s-a întâmplat, Maginty? 

— Tipu' ăsta vrea să vorbească cu tine, zise încărcătorul. 
Pilotul se uită la legitimaţia lui Corley. Kabakov nu remarcă nicio 
tresărire pe faţa lui ciocolatie. 

— Putem merge în baracă? Și dumneavoastră, domnule 
Maginty, zise Corley. 

— Da, răspunse tipul care se ocupa de încărcare. Dar uitaţi 
care e chestia, elicopterul ăsta costă firma cinci sute de dolari 
pe oră, așa că v-aș ruga să ne grăbim puţin. 

În baraca mizeră, Corley scoase poza lui Fasil. 


VP - 246 


— L-aţi... 

— Ce-ar fi să vă prezentaţi mai întâi, zise pilotul. Așa e 
politicos, iar chestia asta n-o să-l coste pe Maginty decât 
doisprezece dolari. 

— Sam Corley. 

— David Kabakov. _ 

— Numele meu e Lamar Jackson. işi strânseră mâinile 
protocolar. 

— E o problemă de securitate naţională, zise Corley. Kabakov 
avu impresia că detectase o urmă de amuzament în ochii 
pilotului, la auzul tonului lui Corley. 

— L-aţi văzut cumva pe acest bărbat? 

Jackson ridică din sprâncene când văzu poza. 

— Da, acum trei sau patru zile, îţi aduci aminte, Maginty? 
Tocmai prindeai chingile pe cricul elevatorului. Da' cine e tipu'? 

— E un evadat. Vrem să-i dăm de urmă. 

— Păi atunci, staţi pe-aproape. Zicea că se întoarce. 

— Așa a zis? 

— Da. Cum de v-a trecut prin minte să veniţi aici? 

— Fiindcă aveţi ceva de care are nevoie, îi răspunse Corley. 
Un elicopter. 

— La ce-i trebuie? 

— Ca să facă rău unui mare număr de oameni. Când vine din 
nou aici? 

— N-a zis. Ca să fiu sincer, nu l-am prea băgat în seamă. Era 
un tip cam ciudat, genul ăla care te cam sperie, dar încerca să 
pară prietenos. Ce-a făcut? Ziceaţi că e un tip periculos... 

—E un psihopat și un criminal, un fanatic politic, zise 
Kabakov. A comis mai multe crime. Avea de gând să te omoare 
și să pună mâna pe elicopterul tău la momentul oportun. Spune- 
ne ce s-a întâmplat. 

— O, Doamne! exclamă Maginty, ștergându-și faţa cu batista. 
Nu-mi place chestia asta. 

Aruncă o privire rapidă spre ușa barăcii, ca și cum s-ar fi 
așteptat să-l vadă apărând pe individ. 

Jackson își scutură capul ca un om care încearcă să se asigure 
că nu visează, dar când vorbi vocea lui era calmă: 

— Stătea lângă platformă când am venit eu aici să-mi iau o 
cană cu cafea. Nu mi-a sărit în ochi, pentru că sunt mulți gură- 
cască dornici să vadă cum funcţionează chestia asta. După aia a 


VP - 247 


început să-mi pună tot felul de întrebări, cum se ridică 
încărcătura, ce model era elicopterul. A vrut să știe dacă-i 
permit să se uite înăuntru, i-am spus că poate arunca o privire 
prin ușa laterală din fuzelaj, dar că n-avea voie să pună mâna pe 
nimic. 

— Și s-a uitat? 

— Da, și mai e ceva. M-a întrebat cum te deplasezi de la 
compartimentul de depozitare la carlingă și înapoi. l-am zis că e 
dificil; pentru asta trebuie să ridici unul din scaunele din 
carlingă. Îmi amintesc că mi s-a părut curioasă întrebarea lui. De 
obicei, oamenii mă întreabă cât poate ridica atâta greutate și 
dacă nu mi-e teamă că o să cadă încărcătura, chestii din astea. 
După aia mi-a zis că are un frate care e pilot de elicopter și că o 
să fie încântat să vadă toate chestiile astea. 

— V-a întrebat dacă lucraţi duminica? 

— Ajungeam și acolo. Tipu' m-a întrebat de trei ori dacă o să 
lucrăm pe toată perioada sărbătorilor și eu i-am răspuns 
afirmativ de fiecare dată. Trebuia să mă întorc la lucru și a vrut 
neapărat să-mi strângă mâna, știți, politeţuri din astea. 

— V-a întrebat cum vă cheamă? 

— Da. 

— Și de unde sunteţi? 

— Exact. 

Instinctiv lui Kabakov îi plăcu de Jackson. Părea un bărbat cu 
nervi de oțel. Și chiar avea nevoie de așa ceva în meseria lui. De 
asemenea, lăsa impresia că putea fi extrem de dur la nevoie. 

— Aţi fost pilot în Marină? îl întrebă Kabakov. 

— Exact. 

— În Vietnam? 

— Treizeci și opt de misiuni. După aia m-am ales cu un glonţ 
și am fost lăsat la vatră până la sfârșitul războiului. 

— Domnule Jackson, avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Să-l prindeţi pe tipu’ ăsta? 

— Da, zise Kabakov. Vrem să-l urmărim când pleacă de aici 
după următoarea vizită. O să vină cu așa-zisul lui frate ca să 
arunce o privire pe-aici. Nu trebuie să simtă că suntem pe 
urmele lui. Am vrea să-l supraveghem o vreme, înainte să 
punem mâna pe el. Deci avem nevoie să cooperați cu noi. 

— A... Ei bine, întâmplător și eu am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. Daţi-mi voie să vă văd actele de identitate, 


VP - 248 


domnule FBI. 

Se uita la Kabakov, dar actele i le întinse Corley. 

Pilotul ridică receptorul telefonului. 

— Numărul e... 

— Pot să aflu numărul, domnule Corley. 

— Puteţi să-l cereți pe... 

— Pot să-l cer pe cel care-i mare sculă pe basculă la 
dumneavoastră, zise Jackson. 

Biroul FBI din New Orleans îi confirmă identitatea lui Corley. 

— Așadar, zise Jackson punând receptorul în furcă, voiaţi să 
știți dacă dementul m-a întrebat de unde sunt. Asta înseamnă 
că s-ar putea să-mi localizeze familia, dacă nu mă înșel. Deci, 
mă poate șantaja. 

— Da, n-ar fi exclus să-i treacă prin cap și așa ceva, zise 
Kabakov. 

— Ei bine, uite cum stau lucrurile. Vreți să vă ajut și să mă 
port normal când tipul apare din nou pe-aici? 

— O să fii acoperit în permanenţă. Nu vrem decât să-l 
urmărim când pleacă, zise Corley. 

— De unde știți că data viitoare când o să vină n-o să facă și 
porcăria aia pe care o are în cap? 

— Pentru că mai întâi o să-și aducă pilotul să se uite la 
elicopter. Știm în ce zi vrea să dea atacul. 

— Mda. O să vă ajut. Dar în cinci minute o s-o sun pe soţia 
mea în Orlando. Și vreau să-mi spună că în faţa casei e parcată 
o mașină oficială și-n ea sunt patru tipi, cei mai duri pe care i-a 
văzut în viața ei. Mă înţelegeţi? 

— Permiteţi-mi să folosesc telefonul dumneavoastră, zise 
Corley. 

e 

Zona de aterizare a elicopterului fu supravegheată nonstop 
vreme de patru zile. Corley, Kabakov și Moșevski erau prezenţi 
pe teren în timpul orelor de lucru. O echipă formată din trei 
agenţi FBI supraveghea zona în timpul nopţii. Dar Fasil nu-și 
făcu apariţia. 

În fiecare zi Jackson venea la lucru bine dispus și gata de 
acţiune, deși îl deranja prezenţa celor doi agenți federali care-l 
păzeau după orele de lucru. Zicea că-i perturbă stilul de viață. 

Într-o seară se duse să bea ceva cu Kabakov și Rachel la 
hotelul Royal Orleans, în timp ce ambele gărzi de corp stăteau 


VP - 249 


cu un aer posac la o masă alăturată. Jackson fusese într-o 
sumedenie de locuri și văzuse o mulțime de lucruri, iar lui 
Kabakov îi plăcea mai mult decât majoritatea americanilor pe 
care îi cunoscuse. 

Cu Maginty lucrurile stăteau altfel. Kabakov își dorea să nu-l fi 
implicat în povestea asta. | se citea încordarea pe figură. Era 
instabil psihic și iritabil. 

În dimineaţa zilei de 4 ianuarie, fură nevoiţi să oprească lucrul 
din cauza ploii și Jackson se duse la baracă să-și ia o cană de 
cafea. 

— Ce armă e aia pe care o ai la spate? îl întrebă pe Moșevski. 

— Un Galil. 

Moșevski comandase noul tip de carabină automată din Israel, 
cu aprobarea lui Kabakov. Scoase încărcătorul și cartușul din 
magazie și i le dădu lui Jackson. Moșevski îi arătă deschizătorul 
de sticle încorporat în crăcană, un element extrem de interesant 
din punctul lui de vedere. 

— Aveam un AK-47 în elicopter în Vietnam, zise Jackson. 
Cineva îl luase de la un luptător de gherilă comunist. Imi plăcea 
mai mult decât carabina M-16. 

Maginty intră în bar, văzu arma și ieși. Kabakov se hotărî să-i 
spună lui Moșevski să nu mai ţină arma la vedere. N-avea niciun 
sens să-l sperie și mai tare pe Maginty. 

— Dar sincer să fiu, nu-mi plac armele. Știţi că o groază de 
indivizi le adoră - nu mă refer la dumneavoastră, asta vă e 
meseria -, dar arătaţi-mi un tip căruia îi plac armele și o să... 

Aparatul de emisie-recepţie al lui Corley îl întrerupse pe 
Jackson. 

— Jay Seven, Jay Seven. 

— Aici Jay Seven, spune. 

— New York ne informează că subiectul Mayfly a ieșit din 
vamă de la Aeroportul JFK la 9:40 ora locală. Are bilet de avion 
pentru New Orleans pentru zborul 704 al companiei Delta care 
ajunge aici la 12:30 ora locală. 

Mayfly era numele de cod al lui Abdel Awad. 

— Am înţeles, Jay Seven, terminat. Kabakov, jigodia aia vine 
încoace. O să ne ducă la Fasil și la p/astic și la femeie. 

Kabakov respiră ușurat. Era prima dovadă concretă că se 
aflau pe drumul cel bun, că Stadionul Tulane reprezenta ţinta 
atacului terorist. 


VP - 250 


— Sper să putem lua plasticul înainte de a-i aresta. Altfel se 
va face mare tam-tam. 

— Deci acum e ziua x, zise Jackson. 

Nu răzbătea nici urmă de panică din vocea lui. Tipul era stabil 
psihic. 

— Nu știu, zise Kabakov. Poate azi, poate mâine. Mâine e 
duminică. O să vrea să te vadă duminica, la lucru. 

Peste trei ore și patruzeci și cinci de minute, Abdel Awad 
cobori dintr-un avion cu reacţie al companiei Delta, pe 
Aeroportul Internaţional din New Orleans, având ca bagaj o 
valiză mică. In șirul de pasageri din spatele lui era un bărbat 
masiv, de vârstă mijlocie, într-un costum gri. Pentru o clipă, 
ochii bărbatului în gri îi întâlniră pe cei ai lui Corley, care aștepta 
de partea cealaltă a coridorului. Bărbatul solid aruncă o privire 
rapidă spre Awad, apoi se uită în altă parte. 

Corley, cu o valiză în mână, urmări pasagerii care 
debarcaseră și acum se îndreptau spre sala de așteptare. Nu se 
uita la Awad, ci la mulţimea de oameni veniţi să-i întâmpine pe 
noii sosiți. li căuta cu privirea pe Fasil și pe femeie. 

Dar era clar că Awad nu se uita după nimeni. Cobori pe scara 
rulantă și ieși afară, unde ezită înainte de a se alătura 
pasagerilor care stăteau la coadă să prindă o limuzină. 

Corley urcă în mașina în care îl așteptau Kabakov și Moșevski. 
Kabakov lăsa impresia că citește un ziar. Se convenise că nu se 
va arăta la faţă, ca să nu fie recunoscut de Awad în cazul în care 
acestuia îi fusese arătată poza în timpul instructajului ce i se 
făcuse pentru misiune. 

— Tipu’ ăla solid e Howard, zise Corley. Howard o să-l 
urmărească dacă se suie într-o limuzină. Dacă ia un taxi, 
Howard o să-l identifice pentru tipii din mașinile de filaj. 

Awad se urcă într-un taxi. Howard se duse în spatele taxiului 
și se opri să-și sufle nasul. 

Era o plăcere să observi operaţiunea de urmărire. Trei mașini 
și un camion platformă erau implicate în filaj și niciuna din 
mașini nu stătu mai mult de câteva minute în spatele taxiului pe 
lungul drum spre oraș. Când taxiul opri la hotelul Marriott, una 
din mașinile de urmărire se duse la intrarea din lateral și un 
agent se postă lângă recepţie înainte ca Awad să fi apucat să 
ceară cheia de la cameră. 

Agentul de la recepţie se duse în grabă spre lift. 


VP - 251 


— Șase-unsprezece, zise el când trecu pe lângă bărbatul care 
stătea sub un arbust decorativ. 

Agentul de sub copac urcă în lift. Era la etajul șase când Awad 
se îndrepta spre camera lui, mergând în urma angajatului 
hotelului. 

Într-o jumătate de oră, FBl-ul avea la dispoziţie camera vecină 
cu cea a lui Awad și un agent la centrala telefonică. Awad nu fu 
sunat de nimeni și nu cobori la masă. La ora 8:00 comandă o 
friptură în cameră. l-o duse un agent care primi douăzeci și cinci 
de cenți bacșiș, pe care-i ţinu de cant până când ajunse cu ei 
jos, unde se luară amprentele de pe monedă. Supravegherea 
continuă toată noaptea. 

e 

Duminică dimineaţa, pe 5 ianuarie, vremea era răcoroasă și 
închisă. Moșevski turnă în căni niște cafea Cajun tare și-i dădu 
una lui Kabakov și alta lui Corley. Prin pereţii subţiri ai barăcii de 
pe șantier auzeau paletele rotorului bătând aerul, în timp ce 
elicopterul uriaș ridica o nouă încărcătură. 

Kabakov acţionase contrar instinctului său atunci când 
părăsise hotelul unde fusese cazat Awad, dar bunul-simț îi 
spusese că Superdomul era locul unde trebuia să aștepte. Nu se 
putea angaja într-o operaţiune de supraveghere de la mică 
distanță fără să riște să fie văzut de Awad sau de Fasil, când 
acesta din urmă avea să-și facă apariţia. Supravegherea de la 
hotel, sub directa îndrumare a agentului din New Orleans, căruia 
i se încredințase comanda acestei misiuni era cea mai bună 
operaţiune de acest gen pe care o văzuse Kabakov vreodată. 
Kabakov nu se îndoia că teroriștii aveau să vină mai întâi să 
vadă elicopterul și abia după aceea se vor duce la locul unde 
era bomba. Awad putea să modifice încărcătura ca să o 
adapteze la elicopter, dar n-aveau cum să aducă modificări 
aparatului în funcţie de încărcătură, de aceea trebuia să vadă 
întâi elicopterul. 

Acesta era locul care prezenta cel mai mare pericol. Arabii se 
vor afla în mijlocul unui amalgam de materiale de construcții și 
vor avea de-a face cu civili, dintre care doi știau că sunt 
periculoși. Cel puțin Maginty n-avea să fie aici, ceea ce era un 
avantaj, își spuse Kabakov. In cele șase zile de când începuse 
urmărirea, Maginty lipsise două zile sub motiv că e bolnav și-n 
alte două zile venise mai târziu. 


VP - 252 


Aparatul de emisie-recepţie al lui Corley cârâi. Umblă la 
butonul de reglaj. 

— Unitatea Unu, Unitatea Patru. 

Era echipa de la etajul patru din hotelul Marriott care-l suna 
pe comandantul misiunii. 

— Spune, Patru. 

— Mayfly a ieșit din cameră și s-a dus la lift. 

— Recepţionat, Patru. Cinci, ai recepționat? 

— Cinci pe poziţie. 

Trecu un minut. 

— Unitatea Unu, Unitatea Cinci. Tocmai trece prin hol. 

Vocea din aparat se auzea în surdină și Kabakov se gândi că 
probabil agentul din hol vorbea într-un microfon agăţat la 
butoniera de pe reverul sacoului. 

Kabakov se uita fix la aparat și un mușchi de pe maxilar îi juca 
spasmodic. Dacă Awad pleca undeva în oraș, putea să se 
alăture imediat echipei de urmărire. La aparat auzi slab foșnetul 
ușii turnante, apoi zgomotele străzii în timp ce agentul îl 
urmărea pe Awad care ieșea din hotel. 

— Unu, aici Cinci. Se duce spre vest pe Decatur - urmă o 
pauză lungă - Unu, intră în Bienville House. 

— Trei, acoperă spatele. 

— Recepţionat. 

Trecu o oră și Awad tot nu se arăta. Kabakov se gândea la 
toate camerele în care așteptase pe tot parcursul operaţiunilor 
de urmărire la care participase. Uitase cât de tare ajungi să te 
saturi de locurile astea de supraveghere. Nimeni nu scotea o 
vorbă. Kabakov se uita pe fereastră. Corley fixa aparatul de 
recepţie. Moșevski studia o chestie pe care și-o scosese din 
ureche. 

— Unitatea Unu, Unitatea Cinci. lese din clădire. Roach e cu 
el. 

Kabakov trase o gură bună de aer și-l expiră lent. „Roach” era 
Muhammad Fasil. 

Cinci continuă: 

— Se suie într-un taxi. Numărul e patru-șapte-cinci-opt. 
Autorizaţie de funcţionare eliberată în Louisiana numărul patru- 
șapte-opt Julliett Lima. Unitatea mobilă Doisprezece a... 

Un al doilea mesaj se interpuse: 

— Unitatea Doisprezece, l-am reperat. Virează spre vest pe 


VP - 253 


Magazine. 

— Recepţionat, Doisprezece. 

Kabakov se duse la fereastră. Vedea echipajul de la sol fixând 
chingile la încărcătura următoare. Unul dintre lucrători îi ţinea 
locul lui Maginty. 

— Unu, Unitatea Doisprezece, virează spre nord pe Poydras. 
Se pare că vine spre tine, Jay Seven. 

— Aici Jay Seven, recepționat, Doisprezece. 

Corley rămase în baracă, în timp ce Kabakov și Moșevski se 
postară afară, Kabakov în lada unui camion, ascuns în spatele 
unei prelate, iar Moșevski într-o toaletă portabilă de tip Port-O- 
San cu o gaură în ușă. Cei trei formau un triunghi de jur- 
împrejurul platformei de aterizare. 

— Jay Seven, Jay Seven, Unitatea Doisprezece. Subiecţii sunt 
la Poydras și Rampart. Se îndreaptă spre nord. 

Corley așteptă până ce Jackson se deplasă cu elicopterul pe 
deasupra acoperișului și începu să coboare, apoi vorbi cu el pe 
frecvenţa aparatului de zbor. 

— O să ai musafiri. Fă o pauză în circa cinci minute. 

— Recepţionat. 

Vocea lui Jackson era calmă. 

— Jay Seven, aici Unitatea Mobilă Doisprezece. Sunt peste 
drum de voi, se dau jos din taxi. 

— Recepţionat. 

Kabakov nu-l mai văzuse pe Fasil și acum îl urmărea printr-o 
crăpătură din prelată ca și când ar fi fost vreo specie exotică de 
animal sălbatic. Monstrul din Munchen. Zece mii de kilometri, o 
urmărire lungă. 

Carcasa camerei de luat vederi, se gândi el. Acolo ai arma. 
Trebuia să pun mâna pe tine la Beirut. 

Fasil și Awad stăteau lângă o stivă de lăzi la marginea 
platformei și se uitau la elicopter. Moșevski era cel mai aproape 
de ei, dar nu putea să-i vadă. Discutau. Awad zise ceva și Fasil 
dădu din cap. Awad se întoarse și încercă ușa de la toaletă unde 
stătea ascuns Moșevski. Avea zăvorul tras. Intră în următoarea 
cabină Port-O-San și, după un moment, reveni la Fasil. 

Elicopterul ateriză și cei doi își întoarseră feţele ca să evite 
praful stârnit de rotor. Jackson sări din carlingă și se îndreptă 
spre răcitorul aflat la dispoziția echipajului de la sol. 

Kabakov se bucură văzând că mergea încet și se mișca cu 


VP - 254 


naturaleţe. Pilotul își luă o cană de apă și apoi, prefăcându-se că 
abia atunci îl observase pe Fasil, își flutură mâna în semn de 
salut. 

E bine, se gândi Kabakov, e bine. 

Fasil și Awad se apropiară de Jackson. Fasil i-l prezentă pe 
Awad. Își strânseră mâinile. Se îndreptară spre elicopter, vorbind 
plini de  însufleţire, în timp ce Awad gesticula în stilul 
caracteristic al piloților când vorbesc despre lucruri pe care doar 
ei le înțeleg. Awad își băgă capul prin ușa fuzelajului și se uită 
înăuntru. Întrebă ceva. Jackson păru să ezite. Se uită în jur, 
chipurile să vadă dacă nu era șeful prin preajmă, apoi încuviinţă 
din cap. Awad se cățără în carlingă. 

Kabakov nu-și făcea probleme că Awad ar fi putut să fugă cu 
elicopterul - știa că Jackson scosese o siguranţă de la contact și- 
o avea în buzunar. Jackson se urcă în carlingă, lângă Awad. Fasil 
cercetă zona din preajma platformei, atent, dar calm. Trecură 
două minute. Jackson și Awad coborâră din carlingă. Jackson 
dădea din cap și arăta spre ceasul de la mână. 

Totul decurgea bine, se gândi Kabakov. Așa cum se 
așteptase, Awad îi ceruse lui Jackson să-l ia cu el când avea să 
ridice o încărcătură. Jackson îi spusese că nu poate să facă asta 
în timpul programului de lucru fiindcă își periclita asigurarea, 
dar că în cursul săptămânii, într-una din dimineţi, înainte să 
ajungă șeful la serviciu, ar fi putut să-l ia cu el. 

Își strânseseră mâinile din nou. Acum aveau să se ducă la 
locul unde era depozitat plasticul. 

Maginty veni de după colţul barăcii, cotrobăind prin punga cu 
mâncare. Era în centrul platformei când îl văzu pe Fasil. 
Încremeni cu ochii ţintă la el. 

Buzele lui Kabakov se mișcau în timp ce înjura pe mutește. O, 
nu! Pleacă de-acolo, idiotule! 

Maginty era livid și rămăsese cu gura deschisă. Fasil se uita la 
el. Jackson arboră un zâmbet larg. 

Jackson o să salveze situația. O s-o salveze, se gândi Kabakov. 

Jackson vorbi tare. Moșevski îl auzea din ascunzătoare. 

— Scuzaţi-mă un moment, băieți. Hei, Maginty, văd că te-ai 
hotărât să apari și tu, drăguțule. Era și timpul. 

Maginty parcă paralizase. 

— Vezi dacă toată noaptea bei zeamă de ploșnițe cu șleahta 
aia de golani, arăţi groaznic, omule! 


VP - 255 


Jackson tocmai îl întorcea cu spatele la Fasil ca să-l conducă 
la baracă, când Maginty zise tare: 

— Unde e poliția? 

Fasil urlă la Awad și o luă la fugă spre marginea platformei, cu 
mâna în carcasa camerei de luat vederi. 

Corley ţipa în aparatul de emisie: 

— Prindeţi-i, prindeti-i, fir-ar al dracului, prindeţi-i! 

Kabakov trase prelata. 

— Stai pe loc, Fasil! 

Fasil trase în direcţia lui, iar pistolul Magnum lăsă o gaură de 
mărimea unui pumn în camion. Fasil alerga cât putea de repede, 
ocolind mormanele de materiale de construcții, urmărit de 
Kabakov, care se afla la nici douăzeci de metri în spatele lui. 

Awad o luă la fugă și el pe urmele lui Fasil, dar Moșevski dădu 
buzna afară din ascunzătoare, îl prinse și, fără să se oprească 
din fugă, îl dobori cu o lovitură la baza craniului, apoi alergă 
după Kabakov și Fasil. Awad dădu să se ridice, dar Jackson și 
Corley se repeziră asupra lui. 

Fasil alerga spre Superdom. De două ori se opri să tragă în 
Kabakov. Acesta simţi pe față suflul stârnit de cel de-al doilea 
glonţ, în timp ce se lăsa pe vine ca să se ferească. 

Fasil străbătu în goană zona liberă dintre mormanele de 
materiale și poarta întredeschidă a Superdomului, în timp ce 
Kabakov își descărcă pistolul mitralieră în țărâna din faţa pașilor 
lui. 

— Stai pe loc! Andek! 

Fasil aleargă mai departe, deși pietrișul stârnit de gloanțe îi 
rănea picioarele. Dispăru în Superdom. 

Kabakov auzi un „stai pe loc” și o împușcătură, în timp ce 
gonea spre intrare. Din partea opusă veneau agenţii FBI și 
Kabakov speră că nu-l omorâseră pe Fasil. 

Kabakov plonjă prin poartă și se aruncă în spatele unei 
platforme pe care erau depozitate cadre de ferestre. Lumina 
iradia de la nivelurile superioare ale incintei vaste și 
întunecoase, unde lucrau echipele de constructori. Kabakov zări 
căștile galbene ale muncitorilor care se uitau în jos. Trei 
împușcături reverberară în spaţiul de sub cupolă. Apoi auzi 
bubuitul mai puternic al pistolului Magnum al lui Fasil. Se târî pe 
după platforma în spatele căreia era ascuns. 

Văzu doi agenţi FBI ghemuiţi în spatele unui generator 


VP - 256 


portabil plasat chiar pe podea. La nici treizeci de metri de ei, 
formând un unghi cu peretele din spate, era o stivă de saci de 
ciment înaltă cam până la pieptul unui om. Unul dintre agenţi 
trase, și din sacii de deasupra începu să zboare praful. 

Aplecându-se, Kabakov traversă în goană incinta până la 
agenţi. Se auzi o mișcare scurtă în spatele stivei, iar Kabakov 
plonjă, se rostogoli, în timp ce pistolul Magnum îi bubuia în 
urechi, și ajunse în spatele generatorului. Pe antebraţ îi șiroia 
sângele din rana făcută de o așchie de beton care-l atinsese din 
zbor. 

— L-am nimerit? întrebă Kabakov. 

— Nu cred, răspunse un agent. 

Fasil dispăruse din câmpul lor vizual. Stiva de ciment îi proteja 
faţa, iar din lateral era acoperit de colţul peretelui de beton. Mai 
puţin de treizeci de metri de spaţiu liber îl separau de Kabakov 
și de agenţii din spatele generatorului. 

Fasil n-avea cum să scape. Esenţial era să-l prindă viu și să 
afle de la el unde ascunsese plasticul. Să-l prindă pe Fasil viu 
era ca și cum ar fi încercat să apuce un șarpe cu clopoței de 
cap. 

Arabul deschise focul. Glonţul lovi motorul generatorului, din 
care începu să se prelingă un fir de apă. Kabakov trase patru 
gloanţe ca să-l acopere pe Moșevski, care venea în fugă spre el. 

— Corley o să aducă pistoale cu gaz lacrimogen și fumigene, 
zise Moșevski. 

Vocea din spatele baricadei din saci de ciment avea o cadență 
ciudată. 

— De ce nu vii să mă prinzi, domnule maior Kabakov? Cam 
câţi dintre voi crezi că or să moară încercând să mă prindă de 
viu? N-o să reușiţi în vecii vecilor. Hai vino, domnule maior 
Kabakov, am ceva pentru tine. 

Uitându-se printr-un spaţiu gol din mașinăria care-l acoperea, 
Kabakov studie poziţia lui Fasil. Trebuia să acţioneze repede. Se 
temea că Fasil prefera să se sinucidă decât să aștepte până 
când li se vor aduce pistoalele cu gaz lacrimogen. Un singur 
element din zonă ar fi putut să le fie de folos. Pe peretele de 
lângă locul unde stătea ascuns Fasil, era agăţat un stingător de 
incendii masiv din metal. Fasil se afla probabil în imediata lui 
apropiere. În regulă. Fă-o! Nu mai pierde timpul gândindu-te! Îi 
dădu lui Moșevski câteva indicaţii scurte și când acesta 


VP - 257 


protestă, îl reduse la tăcere cu o smucitură a capului. Kabakov 
sări ca un sprinter din spatele generatorului. 

Moșevski își aţinti în sus carabina automată și trase foc după 
foc deasupra stivei de saci care-l adăpostea pe Fasil. Kabakov 
alerga aplecat sub grindina de gloanțe, apropiindu-se de sacii de 
ciment. Se ghemui în fața baricadei, sub scutul protector de 
gloanțe, se încordă și, fără să se uite înapoi, îi făcu semn cu 
mâna lui  Moșevski. În secunda următoare, carabina 
semiautomată Galil începu să răpăie și stingătorul de foc 
explodă deasupra lui Fasil împrăștiind spuma în toate părţile, iar 
Kabakov plonjă peste stiva de saci în explozia de spumă și se 
aruncă peste Fasil. Totul era alunecos de la substanţa chimică. 
Fasil avea faţa plină de spumă. Pistolul lui răpăi asurzitor pe 
lângă gâtul lui Kabakov. Kabakov îl apucă de încheietura mâinii 
în care ţinea pistolul, sucindu-și capul dintr-o parte în alta 
pentru ca Fasil să nu-i poată băga degetele în ochi, iar cu mâna 
liberă îi rupse ambele clavicule. Fasil se zvârcoli să iasă de sub 
Kabakov și, în timp ce încerca să se ridice, Kabakov îi dădu un 
cot în stomac, punându-l din nou la pământ. 

Moșevski era deja lângă ei și, ridicându-i capul lui Fasil, îi 
descleștă maxilarul și-l apucă de limbă, ca să se asigure că 
individul putea să respire. Șarpele fusese capturat. 

Corley auzi ţipetele în timp ce intra în Superdom cu un pistol 
de gaz lacrimogen în mână. Veneau din spatele stivei de saci de 
ciment, unde doi agenţi FBI stăteau neștiind ce să facă, sub 
privirea amenințătoare a lui Moșevski. 

Corley îl găsi pe Kabakov deasupra lui Fasil, cu faţa la doi 
centimetri de cea a arabului. 

— Unde e, Fasil? Unde e? îl întreba pe arab, în timp ce apăsa 
pe claviculele rupte. 

Corley auzea trosnetul scos de oasele rupte. 

— Unde e plasticul 

Corley apăsă țeava revolverului de rădăcina nasului lui 
Kabakov. 

— Oprește-te, Kabakov! Oprește-te, lua-te-ar dracu'! 

Kabakov vorbi, dar nu i se adresă lui Corley: 

— Nu-l împușca, Moșevski. 

Se uită în sus la Corley. 

— Asta e singura noastră șansă să aflăm unde e explozibilul. 
Nu trebuie să faci atâta caz de chestia asta. 


VP - 258 


— O să-l interogăm. la-ţi mâinile de pe el. 

Și imediat după aceea îi spuse: 

— E-n regulă. Mai bine i-ai citi ce scrie pe cartonașul din 
portofelul tău. 

Kabakov se ridică. Nesigur pe el, împroșcat cu spumă 
extinctoare, se sprijini de peretele aspru de beton și-și simţi 
stomacul întorcându-i-se pe dos. Uitându-se la el, Corley simţi 
că i se face și lui rău, dar nu mai era supărat. Lui Corley nu-i 
plăcea felul în care se uita Moșevski la el. Trebuia să-și facă 
datoria. Luă un aparat de emisie-recepţie de la unul din agenţi. 

— Aici Jay Seven. Trimiteţi o ambulanţă la intrarea dinspre est 
în Superdom. 

Se uită în jos la Fasil, care gemea la pământ, cu ochii deschişi. 

— Eşti arestat. Ai dreptul să nu spui nimic, începu Corley 
greoi. 

e 

Fasil a fost arestat sub acuzația de a fi intrat ilegal în țară și 
de a fi conspirat în vederea încălcării regulamentelor vamale, iar 
Awad pentru intrarea frauduloasă în Statele Unite. Ambasada 
Republicii Arabe Unite a aranjat să fie reprezentați la proces de 
o firmă de avocatură din New Orleans. Niciunul dintre arabi n-a 
recunoscut nimic. Corley l-a interogat pe Fasil ore întregi 
duminică noaptea la infirmeria închisorii, dar nu s-a ales decât 
cu priviri batjocoritoare. Avocatul lui Fasil s-a retras când a auzit 
ce fel de întrebări i se puseseră și a fost înlocuit cu un avocat 
din oficiu. Fasil nu i-a băgat în seamă pe niciunul dintre ei. Părea 
mulțumit să aștepte. 

Corley răsturnă conţinutul unui plic din hârtie de Manila pe o 
masă din biroul FBI. 

— Asta-i tot ce avea Fasil asupra sa. 

Kabakov examină obiectele. Era un portmoneu, un plic cu 
2500 de dolari bani gheaţă, un bilet pentru Mexico City, 
pașaportul și actele false ale lui Fasil, bani mărunți, cheile de la 
cameră de la Asociaţia Tineretului Creștin și de la Bienville 
House și încă două chei. 

— N-am găsit nimic la el în cameră, zise Corley. Câteva haine. 
Bagajul lui Awad e și el curat-curăţel. Încercăm să vedem de 
unde a făcut Fasil rost de armă, dar presupuneam că a adus-o 
cu el. Una din găurile din Leticia a fost făcută de un Magnum. 

— N-a zis nimic? 


VP - 259 


— Nu. 

Printr-o convenţie tacită, Corley și Kabakov deciseseră să nu 
vorbească despre conflictul lor de la Superdom, dar acum 
amândoi se gândiră la el pentru un moment. 

— L-ai ameninţat pe Fasil cu extrădarea imediată în Israel 
spre a fi judecat pentru atacul de la Munchen? 

— L-am ameninţat cu de toate. 

— Ce zici de pentatol de sodiu sau halucinogene? 

— Nu pot să fac chestia asta, David. Ascultă, am o idee destul 
de precisă despre substanţele aflate probabil în geanta doamnei 
doctor Bauman. De aceea nu ţi-am dat voie să-l vezi pe Fasil. 

— Nu, greșești. Ea n-ar face așa ceva. N-ar accepta să-l 
drogheze. 

— Dar bănuiesc că tu i-ai cerut s-o facă. 

Kabakov nu-i răspunse. 

— Cheile astea sunt de la două lacăte Master, zise Corley. 
Valizele lui Fasil și Awad nu au lacăte. Fasil a încuiat ceva sub 
lacăt. Dacă bomba e mare, și așa ar trebui să fie în cazul care e 
vorba de o încărcătură sau două, atunci probabil se află într-un 
camion sau ceva asemănător. Asta înseamnă un garaj, un garaj 
încuiat. Am dat la făcut cinci sute de chei din astea, care le vor fi 
înmânate echipajelor de patrulă ale poliţiei cu indicaţia de a 
încerca toate lacătele din zonele pe care le patrulează. Când or 
să dea de lacătul la care se potrivesc, polițiștii urmează să ne 
cheme pe noi. 

— Știu ce te preocupă. Fiecare lacăt nou se vinde cu câte 
două chei, așa-i? 

— Da. Cineva are celălalt rând de chei. 


VP - 260 


24. 


— Dahlia, ești aici? 

În cameră era întuneric deplin. 

— Da, Michael, sunt aici. 

Lander îi simţi mâna pe braț. 

— Am dormit? 

— Ai dormit două ore. E unu noaptea. 

— Aprinde lumina. Vreau să-ţi văd fața. 

— Bine. Uite-mă. Aceeași dintotdeauna. 

Lander îi luă fața în mâini, frecându-i ușor cu degetele mari 
golurile de sub pomeţi. De trei zile îi scăzuse febra. | se 
administrau câte 250 de miligrame de eritromicină de patru ori 
pe zi. Antibioticul începuse să-și facă efectul, dar acţiona lent. 

— Hai să vedem dacă pot merge. 

— Ar trebui să așteptăm... 

— Vreau să știu acum dacă pot să merg. Ajută-mă să mă ridic. 

Stătu pe marginea patului de spital. 

— OK, hai să mergem. 

Își trecu braţul pe după umerii ei. Dahlia îl ţinea de talie. Se 
ridică și făcu un pas nesigur. 

— Sunt ameţit, zise el. Mergi mai departe! 

Dahlia îl simţea cum tremura. 

— Hai înapoi în pat, Michael. 

— Nu. Pot să ajung până la scaun. 

Se prăbuși pe scaun și încercă să-și reprime un val de greață 
și de ameţeală. Se uită la ea și zâmbi slab. 

— Sunt opt pași. De la autobuz la carlingă n-or să fie mai mult 
de cincizeci și cinci. Suntem în 5 ianuarie, nu, 6, e trecut de 
miezul nopţii. Mai avem cinci zile și jumătate. O să reușim. 

— Nu m-am îndoit nicio clipă, Michael. 

— Ba da. Te îndoiești și acum. Ai fi o proastă dacă nu te-ai 
îndoi. Ajută-mă să mă duc în pat. 

Dormi până târziu dimineaţa și reuși să înghită ceva la micul 
dejun. Era timpul să-i spună. 

— Michael, cred că s-a întâmplat ceva rău cu Fasil. 

— Când ai vorbit cu el ultima dată? 


VP - 261 


— Duminică, pe 2. M-a sunat să-mi spună de camion, că e în 
siguranţă în garaj. Stabiliserăm să mă caute din nou aseară și n- 
a sunat. 

Nu-i spuse nimic lui Lander de pilotul libian. Nici n-avea să-i 
mărturisească vreodată. 

— Crezi că l-au prins, nu? 

— El n-ar uita să dea telefon. Dacă nu sună până mâine seară, 
înseamnă că au pus mâna pe el. 

— Dacă l-au prins în altă parte decât la garaj, ce obiect aflat 
asupra lui l-ar putea da de gol în privinţa locului de depozitare a 
bombei? 

— Nimic în afară de setul lui de chei. Am ars chitanţa de 
închiriere de îndată ce am primit-o. Nici n-a trecut prin mâna lui. 
N-avea nimic care ar fi putut să ne dea de gol. In caz contrar, 
poliţia ar fi fost aici până acum. 

— Dar numărul telefonului de la spital? 

— ÎI memorase. Suna aici de la diverse telefoane publice. 

— Atunci mergem mai departe. Fie că p/asticul e încă în garaj, 
fie că nu. Va fi mai greu să-l încărcăm doar noi doi, dar o să 
reușim dacă ne mișcăm repede. Ai făcut rezervările la hotel? 

— Da, la Fairmont. N-am întrebat dacă echipajul dirijabilului 
era acolo, mi-a fost teamă... 

— E-n ordine. Echipajul stă întotdeauna acolo când zburăm la 
New Orleans. Așa o să se întâmple și de data asta. Hai să ne 
plimbăm puţin. 

— Trebuie să telefonez din nou la compania Aldrich în după- 
amiaza asta și să le spun cum te simți. 

Se prezentase drept sora lui Lander când sunase la firmă ca 
să le spună că era bolnav. 

— Spune-le că sunt încă gripat și că o să lipsesc cel puţin zece 
zile. Îl pot folosi pe Farley pe postul de pilot principal și pe 
Simmons ca pilot secund. Ti-l amintești pe Farley? L-ai văzut o 
singură dată, când am făcut zborul ăla publicitar de noapte 
peste Shea. 

— Mi-l amintesc. 

— E în câteva din pozele de acasă, dacă vrei să te mai uiţi o 
dată la el. 

— Mâine, zise ea. Mă duc acasă mâine. Probabil te-ai săturat 
să mă vezi îmbrăcată în rochia asta de spital. 

Își cumpărase lenjerie de corp de la un magazin de vizavi de 


VP - 262 


spital și se spălase în baia lui Lander. Fuseseră singurele 
momente când îl lăsase singur. Işi puse capul pe pieptul lui 
Lander. El zâmbi și-i frecă ceafa. 


Nu se mai aude șuieratul dinainte, se gândi ea, nu mai are 
nimic la plămâni. 


VP - 263 


25. 


Prezența lui Fasil și Awad în New Orleans le întări convingerea 
celor de la FBI și Serviciul Secret că arabii intenționau să arunce 
în aer stadionul unde urma să se joace finala campionatului 
naţional de fotbal. Autorităţile credeau că odată cu capturarea 
lui Fasil și Awad scăpaseră de primejdia majoră care ameninţase 
stadionul, dar erau conștienți de faptul că situaţia se menținea 


periculoasă. 
Două persoane despre care se știa că erau implicate cel puţin 
tangenţial în complot - femeia și americanul - se aflau în 


libertate. Niciunul dintre ei nu fusese identificat, deși polițiștii 
aveau portretul-robot al femeii. Încă și mai grav era faptul că 
mai mult de o jumătate de tonă de explozibil fusese ascunsă pe 
undeva, probabil în zona orașului New Orleans. 

În primele ore după cele două arestări, Corley se așteptase 
într-o oarecare măsură la o explozie devastatoare undeva, în 
oraș, sau la un apel telefonic prin care să se ceară eliberarea lui 
Fasil, sub ameninţarea că, în caz contrar, bomba va fi detonată 
într-o zonă aglomerată a orașului. Dar nu se întâmplă nimic. 

Cei o mie trei sute de polițiști din New Orleans care lucrau în 
schimburi își dădură unii altora duplicatele cheilor de la lacăte. 
La fiecare apel nominal făcut la secţiile de poliţie, li se repetau 
instrucțiunile conform cărora trebuia să încerce cheile la toate 
depozitele și garajele din zonele pe care le patrulau. Dar poliţia 
din New Orleans are prea puţini oameni în raport cu 
dimensiunile orașului, iar în oraș există o mulţime de uși. 
Percheziția continuă toată săptămâna, desfășurându-se 
concomitent cu reclama zgomotoasă care i se făcea 
evenimentului și cu invadarea orașului de către un număr din ce 
în ce mai mare de oameni, pe măsură ce se apropia acel 
weekend de pomină. 

Spectatorii care veneau la New Orleans să vadă finala 
campionatului naţional de fotbal se deosebeau de cei care-i 
precedaseră la meciul de fotbal studenţesc. Erau mai diverși din 
punctul de vedere al originii și purtau haine mai elegante. 
Personalul restaurantelor considera că sunt mai irascibili și mai 


VP - 264 


pretenţioși decât clienţii pe care-i avuseseră cu ocazia meciului 
de fotbal studenţesc. In New Orleans circulă tot timpul o 
grămadă de bani, dar acum numărul lor sporise considerabil. 
Cozile de la Galatoire's, Antoine's și Court of Two Sisters se 
întindeau cale de o jumătate de cvartal, iar muzica de la French 
Quarter umplea străzile cât era noaptea de lungă. 

Fuseseră vândute și bilete în picioare, astfel că numărul 
spectatorilor așteptați să vină la meci se ridica la optzeci și 
patru de mii. Rândurile suporterilor erau îngroșate de cartofori, 
hoți și târfe. Poliţia avea treabă până peste cap. 

Kabakov se duse la aeroport joi, să asiste la sosirea echipelor 
Redskins din Washington și Dolphins din Miami. Fără astâmpăr 
în mijlocul mulțimii, amintindu-și cum muriseră sportivii 
israelieni pe aeroportul din Munchen, studie feţele suporterilor și 
aproape nu-i băgă în seamă pe jucători, în timp ce coborau din 
avion, făcând cu mâna mulţimii de admiratori care-i ovaționau. 

Kabakov se duse o dată să-l vadă pe Muhammad Fasil. 

Stătu la picioarele patului lui Fasil din infirmeria închisorii și se 
uită la faţa arabului preţ de cinci minute. Impreună cu el mai 
erau Corley și doi agenţi FBI masivi. 

În cele din urmă, Kabakov vorbi: 

— Fasil, dacă ieși de sub jurisdicţia autorităţilor americane, 
ești un om mort. Americanii te pot extrăda în Israel, ca să fii 
judecat pentru masacrul de la Munchen, și în mai puţin de o 
săptămână o să atârni în laț. Mi-ar face plăcere să văd imaginea 
asta. Dar dacă le spui unde e ascuns plasticul, or să te acuze de 
contrabandă și-o să stai o vreme în închisoare. Cinci ani, poate 
ceva mai mult. După părerea ta, Israelul o să dispară până când 
vei fi tu eliberat și deci n-o să mai reprezinte niciun pericol 
pentru tine. Nu va dispărea, dar sunt sigur că tu așa crezi. 
Gândește-te la chestia asta. . 

Ochii lui Fasil erau înguști ca două fante. Işi smuci capul și-l 
împroșcă pe Kabakov cu o flegmă care i se întinse pe cămașă. 
Efortul îi provocase mari dureri lui Fasil, care era imobilizat în 
protezele pentru umeri. Epuizat, el își lăsă capul înapoi pe 
pernă. Corley făcu un pas înainte, dar Kabakov nici nu se 
clintise. Israelianul se uită îndelung la Fasil, apoi se răsuci pe 
călcâie și ieși din încăpere. 

Vineri, la miezul nopţii, Casa Albă își făcu cunoscută decizia, 
de altfel previzibilă. Dacă nu surveneau alte evenimente, finala 


VP - 265 


campionatului naţional de fotbal avea să se joace conform 
programului. 

În dimineaţa zilei de 11 ianuarie, Earl Biggs și Jack Renfro de 
la Serviciul Secret ţinură o ultimă ședință de instruire la sediul 
FBI din New Orleans. La ședință luară parte treizeci de agenţi ai 
Serviciului Secret, care urmau să se alăture escortei 
președintelui în timpul călătoriei, patruzeci de agenţi FBI și 
Kabakov. 

Renfro stătea în fața unei imense hărți a Stadionului Tulane. 

— Astăzi la ora 16:00, o să luăm din nou la puricat stadionul, 
ca să ne asigurăm că nu sunt niciun fel de explozibili acolo. 
Inspecţia se va termina până la miezul nopţii, când stadionul va 
fi închis. Carson, echipa ta de căutare e gata. 

Tonul lui nu fusese interogativ. 

— Gata. 

— Mâine la ora 13:40, șase oameni cu un aparat de detectat 
explozibili urmează să efectueze un ultim control în loja 
președintelui. 

— Li s-a făcut deja instructajul. 

Renfro se întoarse spre harta de pe peretele din spatele lui. 

— Dacă va fi eliminată ipoteza potrivit căreia explozibilii sunt 
ascunși pe stadion, lovitura ar putea fi dată în două moduri. E 
posibil ca trupele de gherilă să introducă explozibilul pe stadion 
într-un vehicul sau să intre pe stadion cu cantitatea de explozibil 
pe care o pot ascunde pe trupurile lor. Să discutăm întâi despre 
vehicule, zise el luând băţul indicator. Vor fi amplasate bariere 
aici, pe strada Willow, de ambele părţi ale stadionului, și pe 
Johnson, Esther, Barret, Story și Delord. Bariera de pe Hickory va 
fi amplasată la intersecţia cu Audubon. Acestea vor fi bariere 
adevărate, capabile să oprească orice vehicul care merge cu 
viteză mare. Nu vreau să văd pe nimeni stând lângă vreuna din 
ele și făcând cu mâna mașinilor care trec pe stradă. Barierele se 
vor închide complet după ce se umple stadionul. 

Un agent ridică mâna. 

— Da. 

— Televiziunea insistă în privinţa pregătirilor din timpul nopții. 
Or să-și instaleze carul color azi după-amiază, dar vor să aibă 
acces pe stadion la noapte. 

— Asta-i bună! exclamă Renfro. Nimeni nu intră pe stadion 
după miezul nopţii. Echipajele de televiziune pot să-și ocupe 


VP - 266 


locurile duminică, la 10:00 dimineaţa. Nimeni nu are voie să 
vină cu bagaje. Unde e Administraţia Federală a Aviației? 

— Aici, răspunse un bărbat chelios. Ținând seama de cele 
două arestări, considerăm că folosirea unui avion este extrem 
de puţin probabilă, zise el ca și când ar fi citit dintr-un raport. 
Ambele aeroporturi au fost cercetate minuţios pentru depistarea 
unor eventuali explozibili. 

Tânărul ezită, încercând să aleagă între „cu toate acestea” și 
„oricum”. Optă pentru prima variantă: 

— Cu toate acestea, niciun avion particular nu va decola de 
pe Aeroportul Internaţional din New Orleans sau de pe Lakefront 
cât timp stadionul e plin, cu excepţia zborurilor charter și de 
mărfuri pe care le-am verificat deja. Zborurile comerciale nu se 
contramandează. Poliţia din New Orleans va supraveghea 
ambele aeroporturi, ca nu cumva cineva să încerce să pună 
mâna pe vreun avion. 

— E în ordine, zise Renfro. Aviația Militară ne asigură că niciun 
avion neidentificat nu va pătrunde în zona orașului New Orleans. 
Vor fi în stare de alertă cum au fost și pe 31 decembrie. Evident, 
dacă apare o astfel de problemă, trebuie s-o rezolve înainte ca 
avionul să ajungă aici. Perimetrul stabilit de ei are o rază deo 
sută cincizeci de mile deasupra stadionului, să se rotească un 
elicopter, ca să supravegheze mulțimea. Referitor la 
posibilitatea ca anumite persoane să se infiltreze pe stadion, le- 
am cerut spectatorilor, prin mijloacele de informare în masă, să 
se prezinte la stadion cu o oră și jumătate înainte de începerea 
meciului. Unii se vor conforma, alţii nu. Înainte de a intra pe 
stadion, toţi vor trece obligatoriu prin detectoarele de metal 
puse la dispoziţie de companiile aeriene. Asta-i sarcina ta, 
Fullilove. Ţi-ai instruit oamenii? 

— Suntem gata de acțiune. 

— Spectatorii întârziaţi or să se înfurie dacă or să piardă 
deschiderea meciului stând la coadă la detectorul de metale, 
dar e un caz de forță majoră. Aveţi vreo sugestie, domnule 
maior Kabakov? 

— Da. 

Kabakov se duse în fața asistenţei. 

— În ceea ce privește detectoarele de metal și percheziţia 
corporală. Niciun terorist n-o să aștepte să-și scoată arma când 
trece prin faţa detectorului și se declanșează alarma. 


VP - 267 


Supravegheaţi-i pe cei care stau la coadă și se apropie de 
detector. Un individ care are o armă la el o să privească în jur 
încercând să găsească un alt mod de a intra pe stadion. O să se 
uite la fiecare poliţist. Poate n-o să-și miște capul, dar sigur o să- 
| trădeze privirea. Dacă ajungeţi la concluzia că cineva care stă 
la coadă e suspect, luaţi-l prin surprindere și încadraţi-l din 
ambele părți. Nu recurgeţi la niciun fel de avertisment. Când își 
va da seama că e pe cale de a fi descoperit, o să omoare cât de 
mulți poate, înainte de a fi el însuși ucis. 

Kabakov se gândi că probabil polițiștilor le displăcea faptul că 
cineva le spunea cum să-și facă meseria, dar nu se sinchisi de 
susceptibilitățile lor. 

— Dacă e posibil, la fiecare poartă ar trebui să existe un 
colector de grenade. Ar fi suficient un cerc din saci de nisip, sau, 
și mai bine, o gaură înconjurată cu saci de nisip. E greu să pui 
mâna pe o grenadă care se rostogolește pe pământ printre 
oameni. Dar și mai rău este ca, după ce ai recuperat-o, să n-ai 
unde s-o pui. Grenadele cu fragmentare pe care le folosesc ei de 
obicei au un fitil cu o durată de ardere de cinci secunde. Or să 
fie prinse de hainele teroristului direct de siguranţă. Nu trageţi 
de grenadă ca s-o desprindeți de pe el. Ucideţi-l sau imobilizaţi-i 
mâinile mai întâi. Abia după aceea ocupaţi-vă liniștiți de 
grenadă. 

Dacă e rănit și căzut la pământ și nu puteţi ajunge imediat la 
el ca să-i imobilizaţi mâinile, împușcaţi-l. In cap. S-ar putea să 
aibă asupra lui un săculeț cu explozibil și o să-l detoneze dacă-i 
lăsaţi suficient timp la dispoziţie. 

Kabakov sesiză expresia de dezgust întipărită pe fețele unora, 
dar își continuă imperturbabil expunerea: 

— Schimbul de focuri la una din porţi nu trebuie să distragă 
atenția oamenilor de la celelalte căi de acces. Atunci e 
momentul să vă concentrați asupra zonei pe care o 
supravegheați, pentru că atacul se va desfășura simultan în mai 
multe locuri. Și încă ceva. Unul dintre teroriști e o femeie, după 
cum știți. 

Kabakov se uită în jos pentru un moment și-și drese glasul. 
Când își reluă expunerea, vorbi pe un ton ridicat: 

— Cândva în Beirut, am privit-o ca pe o femeie, nu ca peo 
luptătoare de gherilă. Este unul din motivele pentru care ne 
aflăm astăzi în această situație. Nu faceți greșeala pe care am 


VP - 268 


făcut-o eu! 

În sală domnea o liniște deplină când se așeză Kabakov. 

— Pe fiecare latură a stadionului e câte o echipă de sprijin, 
zise Renfro. Or să reacționeze la orice semnal de alarmă. Nu vă 
părăsiţi poziţiile! După ședință, luaţi-vă plăcuţele de identificare 
de pe birou. Aveţi vreo întrebare? 

Renfro scrută cu privirea grupul de oameni. Ochii-i întunecaţi 
aveau lucirea teflonului negru lustruit. 

— Domnilor, la treabă! 

e 

Seara târziu, în ajunul finalei, Stadionul Tulane era luminat și 
tăcut. Spaţiul vast al stadionului părea să amortizeze toate 
zgomotele mărunte făcute de echipele de cercetare. Ceaţa care 
se răspândea dinspre râul Mississippi, aflat la o milă distanţă, se 
învolbura sub reflectoare. 

Kabakov și Moșevski stăteau pe rândul de sus al tribunelor, cu 
țigările de foi scânteind în semiobscuritatea din loja presei. 
Tăcuseră preţ de o jumătate de oră. 

— Ar putea totuși să intre cu ceva explozibil pe stadion, zise 
Moșevski în cele din urmă. Ascuns pe sub haine. Dacă n-au la ei 
baterii sau arme, n-o să fie reperat de detectoarele de metal. 

— Nu. 

— Chiar dacă ar fi numai doi, ar putea provoca o catastrofă. 

Kabakov tăcea. 

— Și nu putem face nimic, continuă Moșevski. 

Țigara licări intens, în timp ce Kabakov trase nervos câteva 
fumuri unul după altul. Moșevski se hotărî să-și ţină gura. 

— Mâine vreau să stai cu echipa de rezervă de pe partea de 
vest, zise Kabakov. Am vorbit cu Renfro. Te așteaptă. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

— Dacă vin cu un camion, te sui repede în el și scoţi 
detonatoarele. În fiecare echipă e un om care are exact această 
misiune, dar ocupă-te și tu personal de chestia asta. 

— Dacă lada camionului e acoperită cu prelată, ar fi bine să 
tai pânza și să urc pe acolo. S-ar putea să fie atașată o grenadă 
de ușa din spate. 

Kabakov încuviinţă din cap. 

— Spune-i chestia asta și șefului echipei, imediat ce vă 
grupaţi. Rachel îți lărgește o vestă antiglonț. Nici mie nu-mi 
plac, dar trebuie s-o porţi. Dacă încep împușcăturile, e mai bine 


VP - 269 


să arăţi la fel ca ceilalți. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

— Corley o să vină să te ia la 8:45. Și să știi că o să aflu dacă 
stai în noaptea asta mai târziu de ora 1:00 la clubul Hotsy-Totsy. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

e 

Era miezul nopţii în New Orleans și neoanele de pe strada 
Bourbon răspândeau o lumină firavă din cauza ceţii dense. 
Dirijabilul Aldrich atârna spânzurat deasupra podului de pe râul 
Mississippi, deasupra ceţii, cu Farley la comenzi. Literele uriașe 
formate de beculeţele aprinse se prelingeau pe părţile laterale 
ale balonului: „Nu uitaţi, pe veterani să-i angajaţi!” 

Într-o cameră de la hotelul Fairmont, cu două etaje mai sus de 
camera lui Farley, Dahlia Iyad scutură un termometru și i-l băgă 
lui Lander în gură. Călătoria de la New Jersey la New Orleans îl 
epuizase. Ca să evite Aeroportul Internaţional din New Orleans, 
unde Dahlia risca să fie recunoscută, luaseră avionul până la 
Baton Rouge și de-acolo ajunseră la destinaţie într-o mașină 
închiriată. Lander stătuse tot timpul întins pe scaunele din 
spate. Acum era palid, dar avea ochii limpezi. Dahlia se uită la 
termometru. N-avea febră. 

— Mai bine te-ai duce să vezi ce-i cu camionul, zise bărbatul. 

— Ori e acolo, ori nu e, Michael. Evident că o să mă duc să 
verific dacă așa vrei, dar cu cât sunt mai puţin văzută pe 
stradă... 

— Ai dreptate. Ori e, ori nu e. Uniforma mea e pregătită? 

— Am pus-o pe umeraș. Arată bine. 

Comandă lapte fierbinte în cameră și i-l dădu lui Lander 
împreună cu un sedativ ușor. In jumătate de oră adormi. Dahlia 
Iyad rămase trează. Ținând seama de starea de slăbiciune a lui 
Lander, trebuia să fie cu el mâine în dirijabil când urmau să 
detoneze bomba, chiar dacă asta însemna renunţarea la o parte 
a nacelei. Putea să-l ajute la cârma de profunzime, urmând să 
detoneze ea explozibilul. Era necesar să-l însoțească. 

Conștientă că va muri a doua zi, plânse încetișor o jumătate 
de oră, pentru viața ei sfârşită. Apoi, în mod repetat, își 
reîmprospătă toate amintirile dureroase pe care i le lăsase 
tabăra de refugiaţi. Retrăi chinurile prin care trecuse mama ei 
înainte de a muri, femeia aceea slabă, deja bătrână la cei 
treizeci și cinci de ani ai săi, sfâșiată de durere în cortul 


VP - 270 


zdrenţțăros. Dahlia avea zece ani și nu putea face nimic, decât 
să îndepărteze muștele de pe fața mamei ei. Erau atâţia în jurul 
ei care sufereau. Propria ei viaţă nu însemna nimic, absolut 
nimic. Curând fu din nou calmă, dar nu închise un ochi. 

(J 

La hotelul Royal Orleans, Rachel Bauman stătea la măsuța de 
toaletă, periindu-și părul. Kabakov, întins în pat, fuma și o 
privea. li plăcea să vadă lumina scânteind în părul ei în timp ce 
și-l peria. 

— După ziua de mâine, cât mai stai aici, David? 

Se uita la el prin oglindă. 

— Până găsim plasticul. 

— Cum rămâne cu ceilalți doi, femeia și americanul? 

— Nu știu. Până la urmă or să pună mâna pe femeie. Nu prea 
poate să facă mare lucru fără plastic. Când îl găsim, trebuie să-l 
duc pe Fasil acasă să fie judecat pentru Munchen. 

Ea nu-l mai privea. 

— Rachel? 

— Da. 

— În Israel e nevoie de psihiatri, știi? Habar n-ai cât de mulţi 
evrei sunt ţicniţi. Și creștinii, vara. Știu un arab din lerusalim 
care le vinde bucăţi din „adevărata cruce” a lui lisus pe care le 
obţine despicând... 

— O să vorbim despre asta când n-o să fii preocupat de alte 
lucruri și vei reuși să fii mai explicit. 

— O să vorbim la Antoine's, mâine seară. Deocamdată, hai să 
lăsăm baltă discutatul și periatul sau trebuie să fiu mai explicit? 
e 

În camerele de hotel de la Royal Orleans și Fairmont, luminile 
erau stinse. lar dincolo de ele se întindea bătrânul oraș. Pentru 
New Orleans, viaţa își schimbase cursul obișnuit. 


VP - 271 


26. 


Duminică, pe 12 ianuarie, conturul clădirilor din New Orleans 
profilate pe cer era incandescent în lumina răsăritului. Michael 
Lander se trezi devreme. Visase balene și, pentru un moment, 
nu-și aminti unde se află. Apoi reveni cu picioarele pe pământ. 
Dahlia stătea pe un scaun, cu capul dat pe spate, privindu-l cu 
ochii pe jumătate închiși. 

Lander se ridică cu grijă și se duse la fereastră. Străzile 
orientate dinspre est spre vest licăreau în nuanţe de roz și auriu. 
Deasupra ceţii de la sol, vedea cerul luminându-se. 

— O să fie senin, zise el. 

Formă numărul de telefon al serviciului meteorologic al 
aeroportului: vânt dinspre nord-est cu viteza de cincisprezece 
până la douăzeci de noduri. Era bine. Vântul va bate din spate, 
dinspre Aeroportul Lakefront spre stadion. Cu motorul 
dirijabilului ambalat la maximum, putea să atingă o viteză de 
peste șaizeci de noduri. 

— Nu vrei să te mai odihnești puţin, Michael? 

Era palid. Dahlia știa că încă nu-și revenise complet. Dar 
poate va avea suficientă forță în el ca să ducă la bun sfârșit 
misiunea. 

Balonul își începea întotdeauna zborul cu cel puţin o oră 
înainte de meci, pentru ca echipajul TV de la bord să aibă timp 
să se ocupe de ultimele reglaje tehnice, iar dirijabilul să poată fi 
văzut de spectatorii care se adunau pe stadion. Lander trebuia 
să efectueze zborul acela de o oră, înainte de a se întoarce după 
bombă. i 

— O să mă odihnesc, încuviință el. Intâlnirea cu echipajul de 
bord are loc la prânz. Farley a zburat azi-noapte, aşa că o să 
doarmă până târziu, dar o să plece de la hotel mult înainte de 
prânz să ia masa. 

— Ştiu, Michael. O să am grijă de tot. 

— M-aș simți mai bine dacă ai avea o armă la tine. 

Nu riscaseră să ia cu ei arme În avion până la Baton Rouge. 
Armele mici erau în camion, împreună cu explozibilul. 

— E-n regulă. O să mă descurc. Te poți bizui pe mine. 


VP - 272 


— Știu că mă pot bizui pe tine. 
e 

Corley, Kabakov și Moșevski porniră spre stadion la 9:00 
dimineaţa. Străzile din jurul hotelului Royal Orleans erau pline 
de oameni, palizi după chefurile de peste noapte, hoinărind 
mahmuri prin Cartierul Francez dintr-un fel de simţ al datoriei 
care îi mâna să viziteze împrejurimile. Pahare și șervețele de 
hârtie zburătăceau pe strada Bourbon, stârnite de vântul umed. 

Corley trebui să conducă încet până ieșiră din Cartier. Era 
nervos. Neglijase să-și rețină o cameră la hotel când încă se mai 
găseau locuri și dormise prost în camera de oaspeţi a unui agent 
FBI. Soţia agentului îi pregătise dinadins un mic dejun frugal. 
Kabakov părea să fi dormit bine și să fi luat un mic dejun copios, 
ceea ce-l irită și mai tare pe Corley. Și-l mai enerva și mirosul 
cantalupului pe care-l mânca Moșevski pe scaunul din spate. 

Kabakov își schimbă poziţia pe scaun și mânerul portierei 
zăngăni când îl atinse. 

— Ce dracu' a fost asta? 

— Îmi clănţăne proteza dentară, zise Kabakov. 

— Foarte amuzant, ce să zic! 

Kabakov își dădu la o parte haina, lăsând să se vadă ţeava 
scurtă și groasă a pistolului mitralieră marca Uzi care-i atârna 
sub braţ. 

— Moșevski ce are, un lansator de rachete? 

— Am un lansator de cantalup, veni răspunsul de pe scaunul 
din spate. 

Corley ridică din umeri. Abia putea să înțeleagă ce spunea 
Moșevski când vorbea normal, darmite cu gura plină! 

Ajunseră la stadion la 9:30. Străzile neincluse în rutele de 
acces erau deja blocate. Vehiculele și baricadele care urmau să 
izoleze complet stadionul după începerea meciului așteptau deja 
pe iarbă, lângă principalele artere de circulaţie. Zece ambulanţe 
fuseseră parcate în apropiere de poarta dinspre sud-est. Doar 
mijloacele de transport pentru cazuri de urgenţă, care plecau de 
la stadion, aveau să fie lăsate să treacă de blocadă. Oamenii 
Serviciului Secret erau deja pe poziţii pe acoperișurile clădirilor 
de pe Bulevardul Audubon, care aveau vedere la pista pe care 
urma să aterizeze elicopterul prezidenţial. 

Nu puteau fi pregătiţi mai bine de-atât. 

Era ciudat să vezi saci de nisip amplasați pe marginea 


VP - 273 


străzilor liniștite. Unora dintre agenții FBI le aminteau de câmpul 
de bătălie de la Ole Miss, din 1963. 
e 

La ora 9:00 dimineaţa, Dahlia Iyad sună la room service și 
comandă micul dejun pentru trei persoane. In timp ce aștepta, 
scoase din geantă un foarfece lung și o rolă de bandă adezivă. 
Scoase şurubul cu care erau prinse cele două părți ale 
foarfecelor și puse în loc un șurub mai subţire, de trei țoli, care 
intra doar într-una din părțile foarfecelor, apoi le fixă cu bandă 
adezivă. Înfășură cu bandă și mânerul foarfecelor și le ascunse 
în mânecă. 

Micul dejun le fu adus la ora 9:20. 

— la și mănâncă, Michael, cât e cald, zise Dahlia. Mă întorc 
într-un minut. 

Luă o tavă cu mâncare și cobori două etaje cu liftul. 

Farley avea vocea somnoroasă când răspunse la ușă. 

— Domnule Farley? 

— Da. 

— V-am adus micul dejun. 

— N-am comandat niciun mic dejun. ` 

— E din partea hotelului. Pentru tot echipajul. II duc înapoi 
dacă nu-l vreți. 

— Nu, îl iau. O secundă, vă rog. 

Farley, cu părul răvășit și doar în pantaloni, îi deschise ușa. 
Dacă cineva ar fi trecut pe hol în acel moment, ar fi auzit un 
început de țipăt, repede înăbușit. Un minut mai târziu, Dahlia se 
strecură afară din cameră. Agăță de clanţă plăcuţa cu inscripția 
„Nu deranjaţi” și urcă înapoi în cameră să mănânce. 

Mai era o singură problemă de rezolvat. Dahlia așteptă până 
terminară amândoi de mâncat. Stăteau lungiţi în pat, iar ea 
ținea mâna mutilată a lui Michael într-a ei. 

— Michael, știi cât de mult vreau să zbor cu tine. Nu crezi că 
ar fi mai bine? 

— Pot s-o fac și singur. Nu e nevoie să vii și tu. 

— Vreau să te ajut, să fiu alături de tine. Mi-ar plăcea să văd 
explozia. 

— N-ai vedea prea mare lucru. Dar o s-o auzi oriunde te-ai 
duce de la aeroport. 

— Oricum, n-aș mai putea să ies din aeroport, Michael. Știi că 
greutatea nu mai contează acum. Afară sunt peste 20 de grade 


VP - 274 


și balonul a stat în soare toată dimineaţa. Sigur, dacă nu-l poţi 
ridica... 

— Îl pot ridica. O să am o sursă suplimentară de căldură. 

— Pot să vin, Michael? Am trecut prin atâtea împreună. 

Lander se întoarse spre ea. Pe obrazul lui se vedeau urmele 
roșii lăsate de pernă. 

— Va trebui să scoţi repede săculețele cu alice din spatele 
nacelei. Cele de sub scaunul din spate. O să echilibrăm balonul 
în timpul zborului. Poţi să mergi cu mine. 

Dahlia îl îmbrăţișă strâns și nu mai vorbiră. 

La 11:30, Lander se ridică din pat și Dahlia îl ajută să se 
îmbrace. Avea chipul tras, dar loţiunea de bronzat cu care-i 
dăduse Dahlia pe faţă îi masca paloarea. La 11:50, femeia luă o 
seringă cu novocaină din trusa medicală pe care o purta la ea. li 
suflecă mâneca și-i anestezie o mică porțiune a antebraţului. 
Apoi luă o seringă hipodermică mai mică. Era un tub flexibil din 
plastic, care avea atașat un ac și care conţinea treizeci de 
miligrame de soluție de ritalin. 

— S-ar putea să devii foarte vorbăreţ după ce-ţi injectezi 
soluţia asta, Michael. Și foarte energic. Va trebui să faci ceva ca 
să compensezi această stare. N-o folosi decât atunci când simţi 
că te lasă puterile. 

— E-n regulă. Bagă acul! 

Dahlia introduse acul în porţiunea anesteziată de pe 
antebraţul lui Lander și atașă seringa, fixându-i-o bine pe braţ 
cu leucoplast. De fiecare parte a tubului era prinsă câte o 
bucăţică dintr-un creion, pentru ca tubul să nu poată fi presat 
accidental. 

— La nevoie, nu trebuie decât să-l reperezi prin mânecă și să 
presezi tubul cu degetul mare. 

— Știu, știu. 

Dahlia îl sărută pe frunte. 

— Dacă cumva n-ajung la aeroport cu camionul, dacă mă 
așteaptă... 

— O să las dirijabilul să se prăbușească peste stadion. Tot o 
să facă terci câţiva. Dar nu pune răul înainte. Până acum am 
fost norocoși, nu-i așa? 

— Datorită isteţimii tale. 

— Ne vedem la aeroport la 2:15. 

Dahlia îl conduse la lift, apoi se întoarse în cameră și se așeză 


VP - 275 


pe pat. Nu era încă timpul să plece după camion. 

Lander zări echipajul dirijabilului lângă biroul de recepţie din 
hol. Erau Simmons, copilotul lui Farley, și doi cameramani. Se 
îndreptă spre ei, străduindu-se să meargă în pas vioi. 

O să mă odihnesc în autobuz, se gândi el. 

— Dumnezeule, e Mike, exclamă Simmons. Am crezut că ești 
bolnav și n-o să poţi veni. Unde e Farley? L-am sunat în cameră. 
Tocmai îl așteptam. 

— Farley a avut o noapte cam agitată. O tipă beată i-a băgat 
un deget în ochi. 

— Doamne sfinte! 

— E bine, dar s-a dus la doctor să-i facă un control. O să 
pilotez eu azi. 

— Când ai venit? 

— Azi-dimineaţă. Zăpăcitul ăla de Farley m-a sunat la 4:00 
azi-dimineaţă. Hai să mergem, suntem în întârziere. 

— Nu arăţi prea bine, Michael. 

— Arăt mai bine ca tine. Hai să mergem! 

Când ajunseră la poarta Aeroportului Lakefront, șoferul nu-și 
găsi permisul de conducere și toţi trebuiră să-și prezinte 
documentele. Trei mașini de poliţie erau parcate lângă turnul de 
control. 

Dirijabilul, lung de aproape șaptezeci de metri și colorat în 
argintiu, roșu și albastru, era așezat într-un triunghi de iarbă 
între piste. Spre deosebire de avioanele care parcă stăteau 
chircite în faţa hangarelor, dirijabilul părea că zboară chiar și 
când se afla pe sol. Cumpănindu-se ușor pe singura roată de 
aterizare, cu botul lipit de catargul de ancorare, indica nord- 
estul ca o giruetă uriașă. Lângă el se afla autobuzul care 
transporta echipajul de sol și remorca de tractor în care era 
instalat atelierul mobil de întreţinere. Vehiculele și oamenii 
păreau niște pitici pe lângă balonul argintiu. 

Vickers, șeful echipajului de la sol, își șterse mâna cu o cârpă. 

— Mă bucur că v-aţi întors, domnule căpitan Lander. E gata de 
zbor. 

— Mulţumesc. 

Lander începu tradiționala plimbare de control în jurul 
balonului. Totul era în ordine, cum de altfel și știuse că o să fie. 
Balonul strălucea de curăţenie. Întotdeauna îi plăcuse faptul că 
era bine întreţinut. 


VP - 276 


— Voi, băieţi, sunteţi gata? strigă el. 

În nacelă, Lander și Simmons făcură celelalte verificări 
premergătoare zborului. 

Vickers se răţoia la cei doi cameraman: 

— Căpitane Video, vreţi, tu și cu asistentul tău, să fiţi atât de 
amabili și să vă mișcaţi fundurile încoace ca să-l putem 
echilibra? 

Membrii echipajului de la sol se prinseră cu mâinile de 
balustrada care înconjura nacela și legănară balonul pe roata de 
aterizare. Vickers scoase mai mulţi saci cu alice, de circa 
unsprezece kilograme fiecare, care atârnau de nacelă. Echipajul 
legănă din nou balonul. 

— Este doar puţin mai greu decât în mod normal. E bine așa. 

Lui Vickers îi plăcea ca la decolare dirijabilul să fie ceva mai 
greu. În timpul zborului, după ce se consuma combustibilul, 
aparatul devenea mai ușor. 

— Unde sunt sticlele de Cola? Aţi luat sticlele de Cola? zise 
Simmons, care se gândea că vor sta în aer cel puţin trei ore. Da, 
uite-le, sunt aici. 

— Preia comanda, Simmons, zise Lander. 

— OK. 

Simmons se strecură pe scaunul pilotului de pe partea stângă 
a nacelei. Făcu cu mâna prin parbriz. Echipajul de la sol 
dezancoră balonul și opt bărbaţi îl ţinură în echilibru trăgând de 
funiile de la vârful dirijabilului. 

— Pornim, zise Simmons. 

Trase înapoi cârma de profunzime și acceleră, iar aeronava 
uriașă se ridică brusc. 

Lander se lăsă pe spate în locul pasagerului de lângă pilot. 
Zborul până la stadion cu vânt din spate dura nouă minute și 
jumătate. Lander calculase că dacă ţinea motorul ambalat, 
puteau ajunge în șapte minute și câteva secunde. 

Sub ei, un val continuu de mașini bloca autostrada lângă 
ieșirea de pe Tulane. 

— Unii din oamenii ăștia or să piardă începutul meciului, zise 
Simmons. 

— Așa s-ar părea, răspunse Lander. 

Dar toți or să piardă repriza a doua, își zise el. Era ora 1:10 
după-amiază. Mai avea o oră de așteptat. 


VP - 277 


Dahlia Iyad cobori din taxi lângă cheiul de pe strada Galvez și 
o luă repede în josul străzii, spre garaj. Bomba ori era, ori nu era 
acolo. Nu observase până atunci cât de fisurat și înclinat era 
trotuarul. Se uita la crăpături în timp ce mergea. Un grup de 
copii mici juca stickball pe carosabil. Puștiul care lovea mingea, 
înalt de cel mult un metru douăzeci, o fluieră când trecu pe 
lângă ei. 

O mașină de poliţie îi împrăștie pe puști care-ncotro și trecu 
pe lângă Dahlia cu cincisprezece mile pe oră. Când mașina 
ajunse în dreptul ei, femeia se uită în partea opusă, ca și cum ar 
fi căutat o adresă. Mașina de patrulă dadu colțul străzii. Scotoci 
prin geantă după chei și o luă pe aleea spre garaj. Văzu lacătele. 
Le descuie, se strecură înăuntru și închise ușa după ea. In garaj 
era semiîntuneric. Câteva raze de lumină pătrundeau înăuntru 
prin găurile de cuie din pereți. Camionul părea neatins. 

Se sui în lada camionului și aprinse lumina slabă. Pe nacelă se 

așternuse un strat subţire de praf. Era în regulă. Dacă locul ar fi 
fost supravegheat, n-ar fi lăsat-o să ajungă la bombă. Se 
îmbrăcă cu o salopetă marcată cu inițialele rețelei de televiziune 
și rupse panourile de vinilin de pe părţile laterale ale lăzii 
camionului, lăsând să se vadă emblema strălucitoare a 
televiziunii. 
__Găsi lista de materiale lipită pe nacelă. O citi la repezeală. 
Intâi detonatoarele. Le dezambală și, întinzându-se ca să ajungă 
cu mâna în centrul nacelei, le fixă, câte unul, exact în mijlocul 
celor două încărcături de explozibil. Conductorii detonatoarelor 
erau conectaţi la rețeaua de cabluri care va fi racordată la sursa 
de curent a dirijabilului. Acum fitilul și detonatorul erau 
racordate și ele. 

Tăie toate funiile cu care fusese legată nacela, în afară de 
două. Trebuia să verifice dacă avea în geantă tot ce le trebuia. 
Un revolver de calibrul .38 cu amortizor și un cuter pentru 
cabluri, ambele puse într-o pungă de hârtie. Pistolul ei mitralieră 
Schmeisser, cu șase cartușe suplimentare, și o pușcă automată 
AK-47, plus cartușele erau într-o sacoșă de doc. 

Se dădu jos, puse Schmeisserul pe podeaua cabinei 
camionului și-l acoperi cu o pătură. Scaunul din cabină era plin 
de praf. Scoase o batistă din geantă și-l șterse cu grijă. Işi puse 
pe cap o cască Big Apple care-i ascundea părul. 

1:50. Era timpul să plece. Deschise ușile garajului și scoase 


VP - 278 


camionul afară, clipind din cauza luminii, apoi, lăsând motorul să 
meargă, se dădu jos și închise ușile garajului. 

La volan, în drum spre aeroport, se simţi cuprinsă de o 
senzaţie stranie și plăcută de cădere... cădere. 

e 

De la postul de comandă de pe stadion, Kabakov privea la 
fluviul de oameni care se scurgea înăuntru prin poarta dinspre 
sud-est. Erau atât de bine îmbrăcaţi și hrăniţi, total străini de 
problemele pe care i le creau lui. 

Se auziră bombăneli când se formară cozi la detectoarele de 
metale și chiar proteste cu voce mai ridicată când vreunui 
spectator i se cerea să-și golească buzunarele. Împreună cu 
Kabakov, erau membrii echipei de intervenţie din partea de est 
a stadionului, zece bărbaţi înarmaţi până în dinţi și echipați cu 
veste antiglonț. leși afară să nu mai audă pârâiturile aparatelor 
de emisie-recepţie și se uită cum se umplea stadionul. Fanfarele 
începuseră deja să cânte, iar muzica se auzea din ce în ce mai 
distorsionat pe măsură ce ecoul era înăbușit de trupurile 
oamenilor care umpleau tribunele. Pe la 1:45, majoritatea 
spectatorilor își ocupaseră deja locurile. Barajele rutiere blocară 
toate drumurile de acces la stadion. 

La două sute patruzeci și patru de metri deasupra stadionului, 
echipajul TV din dirijabil discuta prin radio cu directorul postului, 
care se afla în carul de televiziune parcat în spatele tribunelor. 
Emisiunea „NBC Sports Spectacular” urma să înceapă cu o 
imagine a stadionului luată din dirijabil, cu logoul reţelei TV și 
titlul emisiunii suprapuse peste imagine. În carul TV, uitându-se 
la cele douăsprezece ecrane de televizor, directorul postului 
avea un aer nemulţumit. 

— Hei, Simmons, zise cameramanul, acum vreau imaginea 
din capătul celălalt, dinspre nord, cu Tulane în fundal. Poţi să 
faci chestia asta? 

— Evident! 

Balonul schimbă maiestuos direcţia spre nord. 

— În regulă. 

Cameramanul prinsese tot tabloul în cadru, terenul cu verdele 
lui strălucitor, înconjurat de un zid din optzeci și patru de mii de 
spectatori, și steagurile fluturând în vânt, de jur-împrejurul 
stadionului. Lander văzu elicopterul poliției zburând ca o libelulă 
în jurul perimetrului stadionului. 


VP - 279 


— Turnul către Nora Unu Zero. 

Simmons ridică microfonul. 

— Nora Unu Zero, spune! 

— Trafic aerian în zona voastră la o milă nord-vest. Se apropie 
de voi, zise operatorul de la turnul de control. Faceţi-i cât mai 
mult loc! 

— Recepţionat, îl văd. Nora Unu Zero, terminat. 

Simmons arătă cu degetul și Lander văzu un elicopter militar 
apropiindu-se la aproape două sute de metri. 

— E prezidenţialul. Scoateţi-vă pălăriile, zise Simmons, în timp 
ce se îndepărtă cu balonul din zona de nord a stadionului. 
Lander se uită cum pe teren era desfășurat marcajul de 
aterizare. 

— Vor o imagine cu sosirea președintelui, zise asistentul 
cameramanului. Poţi să te apropii de el pe lateral? 

— E perfect, zise cameramanul. 

Prin teleobiectivul lui lung, optzeci și șase de milioane de 
oameni vedeau aterizarea elicopterului prezidenţial. 
Președintele cobori și intră pe stadion în liniște, după care 
dispăru din cadru. _ 

În carul TV, directorul dispuse reluarea imaginii. În toată ţara 
și peste tot în lume, telespectatorii îl văzură pe președinte pe 
marginea terenului, îndreptându-se cu pași mari spre loja sa. 

Privind în jos, Lander îl zări din nou, un tip blond, bine făcut, în 
mijlocul unui grup de oameni, salutând publicul cu braţele 
înălțate și publicul ridicându-se în picioare ca un val la trecerea 
lui. 

Kabakov auzea vuietul mulţimii salutându-l pe președinte. Nu- 
| mai văzuse pe individ și era curios. Își reprimă însă impulsul de 
a se duce să se uite la el. Locul lui era aici, la postul de 
comandă, unde putea fi imediat alertat în caz de pericol. 

— Trec eu în locul tău, Simmons, uită-te la deschiderea 
meciului, zise Lander. 

Își schimbară locurile. Lander era deja obosit și manșa de 
profunzime i se părea grea. 

Pe teren, se dădea din nou cu banul, pentru plăcerea 
telespectatorilor: acum echipele se aliniaseră pentru lovitura de 
începere. g 

Lander îi aruncă o privire lui Simmons. Își scosese capul pe 
geamul lateral. Lander se aplecă înainte și împinse levierul 


VP - 280 


amestecului carburant de la motorul din stânga, astfel încât 
excesul de carburant să producă o supra-încălzire a motorului. 

In câteva minute, indicatorul de temperatură semnaliză roșu. 
Lander aduse amestecul carburant la normal. 

— Domnilor, avem o mică problemă. 

Simmons se întoarse imediat spre Lander. Lovi ușor 
indicatorul de temperatură. 

— Ce dracu'! exclamă Simmons. 

Se duse de partea cealaltă a nacelei și se uită la motorul din 
stânga, peste umerii celor din echipajul de televiziune. 

— Nu pierde combustibil. 

— Ce? zise cameramanul. 

— Motorul din stânga s-a încins. Lasă-mă să trec în partea 
cealaltă. 

Se duse în compartimentul din spate și se întoarse cu un 
stingător de incendiu. 

— Hei, nu arde, așa-i? 

Cameramanul și asistentul lui erau foarte serioși, confirmând 
așteptările lui Lander. 

— Nu, la dracu’, nu arde, zise Simmons. Trebuie să avem 
stingătorul la îndemână, așa cere procedura standard de 
operare. 

Lander reduse motorul cu probleme. Se îndepărtă de stadion, 
spre nord-est, către aerodrom. 

— O să-i cerem lui Vickers să se uite la el, zise Lander. 

— Ai și vorbit cu el? 

— Când erai în spate. 

Lander vorbise într-adevăr în microfon, dar nu apăsase pe 
butonul de transmisie. 

Zbura pe deasupra șoselei naţionale 10. Dedesubt, în dreapta 
lui, se afla Superdomul, iar în stânga se vedea parcul de 
distracții, cu pista lui ovală. Era greu să contracareze vântul 
care bătea din faţă cu un singur motor, așa că dirijabilul înainta 
încet. Va fi cu atât mai bine la întoarcere, se gândi Lander. 
Acum era deasupra terenului de golf de la Portchartrain și vedea 
aerodromul întinzându-se în fața lui. Zări și camionul care se 
apropia de poarta aeroportului. Dahlia reușise. 

Dahlia vedea și ea dirijabilul, din cabina camionului. Ajunsese 
cu câteva secunde mai devreme decât plănuiseră. La poarta 
aeroportului era un poliţist. Dahlia îi arătă permisul de trecere 


VP - 281 


albastru prin geamul cabinei și polițistul îi făcu semn să intre. 
Conduse încet pe drumul de pe marginea aerodromului. 

Membrii echipei de la sol văzuseră și ei dirijabilul apropiindu- 
se și se foiau în jurul autobuzului și al remorcii. Lander voia ca 
echipajul să se miște rapid. Când mai avea cam nouăzeci de 
metri până la sol, apăsă pe butonul microfonului: 

— OK, cobor, lăsaţi-mi cât mai mult spaţiu! 

— Nora Unu Zero, ce se întâmplă? De ce nu ne-ai anunţat că 
te întorci la bază, Mike? 

Era vocea lui Vickers. 

— Ba v-am anunţat, zise Lander. 

Lasă-l să se întrebe ce se întâmplă. Membrii echipei de la sol 
alergau cu toţii la posturile lor. 

— Cobor la catarg cu vânt lateral și vreau să imobilizezi roata. 
N-o lăsa să ruleze în vânt, Vickers. Am o mică problemă cu 
motorul din stânga, mică am spus. E o nimica toată, dar vreau 
ca motorul din stânga să fie în partea ferită de vânt. Fără zarvă. 
Ai înţeles? 

Vickers înțelesese. Lander nu voia să audă pe aerodrom 
sirenele mașinilor de intervenţie. 

Dahlia Iyad aștepta să traverseze pista cu camionul. Turnul de 
control îi semnaliza roșu. Se uită cum balonul atinse solul, săltă 
puţin, apoi se lăsă din nou la pământ, iar echipajul apucă funiile 
de ancorare. Acum îl aveau sub control. 

Turnul semnaliză verde. Dahlia traversă pista și parcă în 
spatele remorcii de tractor, în afara câmpului vizual al 
tehnicienilor care se învârteau în jurul balonului. Într-o clipită, 
lăsă în jos oblonul lăzii camionului și fixă rampa. Apucă punga 
de hârtie în care erau pistolul și cuterele pentru cabluri și alergă 
la balon, ocolind remorca. Echipajul nu-i dădu nicio atenţie. 
Vickers deschise capacul motorului defect. Dahlia îi pasă geanta 
lui Lander prin geamul nacelei și alergă înapoi la camion. 

Lander se întoarse spre echipajul TV: 

— Dezmorţiţi-vă picioarele, nu durează decât un minut. 

Cobori și el împreună cu ceilalți. 

Lander se duse la autobuz, apoi se întoarse imediat la balon. 

— Hei, Vickers, Lakehurst pe ţeavă, vor să vorbească cu tine. 

— Ce mă-sa... Bine, Frankie, aruncă-ţi o privire la motor, dar 
n-atinge nimic până nu vin eu. 

O luă cu pași repezi spre autobuz. Lander intră înăuntru după 


VP - 282 


el. Vickers abia apucă să ridice radiotelefonul că Lander îl 
împușcă în ceafă. Echipajul de la sol rămăsese fără șef. În timp 
ce ieșea din autobuz, Lander auzi elevatorul cu furcă manevrat 
de Dahlia. Aceasta o luă prin spatele remorcii-tractor. Echipajul, 
uimit la vederea uriașei nacele, se dădu la o parte din calea 
elevatorului. Dahlia încetini și strecură nacela lungă sub nacela 
dirijabilului. Ridică furca cincisprezece centimetri și fixă nacela 
la locul ei. 

— Ce înseamnă asta? întreabă omul de la motor. 

Dahlia nu-l băgă în seamă. Trecu cele două clame din faţă pe 
după balustradă. Mai avea patru. 

— Vickers a zis să daţi jos săculeţele cu alice, strigă Lander. 

— Ce-a zis? 

— Daţi jos sacii. Mișcaţi-vă! 

— Ce-i chestia asta? N-am mai văzut-o până acum. 

— Vickers o să vă explice. Timpul TV costă o sută șaptezeci și 
cinci de mii de dolari minutul, așa că mișcați-vă fundurile mai 
repede. Reţeaua TV are nevoie de nacela asta. 

Doi din echipaj desfăcură săculețele cu alice, în timp ce Dahlia 
atașa nacela cu explozibil la balon. Se sui pe capra elevatorului 
și-l scoase din zonă cu spatele. Membrii echipajului aveau un aer 
buimac. Ceva nu era în ordine. Balonul nu făcuse niciun zbor de 
încercare cu nacela aceea mare atașată la el. Lander se duse și 
cercetă motorul din stânga. Nu fusese demontată nicio piesă. 
Inchise capacul. 

Apăru cameramanul TV. 

— NBS? Ce-i chestia aia? Nu-i a noastră... 

— O să-ţi explice directorul postului. Sună-l din autobuz. 

Lander se sui la locul lui în dirijabil și porni motoarele. Membrii 
echipajului se dădură înapoi, speriaţi. Dahlia era deja în nacela 
balonului, cu cuterele pentru cabluri. N-avea timp să deșurubeze 
nimic. Trebuia să scape de echipamentul TV înainte ca balonul 
să decoleze. 

Cameramanul o văzu tăind cablurile care fixau echipamentul. 

— Hei, nu face asta! 

_ Se căţără în nacelă. Lander se întoarse și-l împușcă în spate. 
In ușă se văzu figura speriată a unui tehnician. Bărbaţii care se 
aflau în imediata apropiere a dirijabilului se dădeau înapoi. 
Dahlia desfăcu clama cu care era fixată camera de luat vederi. 

— Roata și catargul! zbieră Lander. 


VP - 283 


Dahlia sări jos din nacelă, cu Schmeisserul în mână. Membrii 
echipajului făcură câţiva pași înapoi. Câţiva dintre ei o rupseră 
la fugă. Deblocă roata și, în timp ce balonul se rotea după vânt, 
se duse la catarg și dezancoră dirijabilul. Braţul de la bordul 
anterior trebuia să iasă din locașul din catarg. Balonul se 
balansa. Tehnicienii care manevrau funiile fugiseră. Dar nu era 
nicio problemă, căci vântul avea să lase balonul liber să-și ia 
zborul. Dahlia auzi o sirenă. O mașină de poliţie gonea pe pistă. 

Bordul anterior era liber, dar cadavrul cameramanului și 
echipamentul TV îngreuiau balonul. Sări înapoi în nacelă. Intâi 
zbură aparatul de transmisie, care se făcu zob izbindu-se de 
pământ. Apoi urmă camera de luat vederi. 

Mașina de poliţie venea direct spre balon, semnalizând cu 
farurile. Lander acceleră și nava imensă începu să se legene. 
Dahlia se lupta cu trupul cameramanului, al cărui picior se 
prinsese sub scaunul lui Lander. Dirijabilul săltă puţin, după care 
se lăsă din nou la pământ. Se căznea să se ridice precum un 
animal preistoric. Mașina de poliţie era la circa treizeci și cinci 
de metri de ei și polițiștii deschideau portierele. Lander aruncă o 
mare parte din combustibil peste bord. Balonul se înălţă greoi. 

Dahlia se aplecă peste marginea nacelei și trase cu 
Schmeisserul în mașina de poliţie. Pe parbriz să văzură o 
mulțime de fisuri radiale. Un polițist cu cămașa plină de sânge 
ieși din mașină și-și scoase pistolul, uitându-se la faţa Dahliei, în 
timp ce dirijabilul trecu deasupra lui. Un foc tras cu pistolul 
mitralieră îl trimise la pământ. Dahlia împinse cu piciorul 
cadavrul cameramanului, care pluti cu braţele și picioarele 
desfăcute și căzu pe capota mașinii de poliţie. Balonul luă rapid 
altitudine. Alte mașini de poliţie, care se vedeau din ce în ce mai 
mici sub ei, se apropiau vertiginos. Femeia auzi o izbitură în 
balonul cu gaz. Poliţiștii deschiseseră focul. Dahlia trase asupra 
mașinii de poliţie care se afla cel mai aproape de dirijabil și văzu 
praful stârnindu-se în jurul ei. Lander ţinea dirijabilul la cincizeci 
de grade, cu motoarele ambalate la maximum. Balonul continuă 
să urce și ieși din raza gloanţelor trase de polițiști. 

Fitilul și firele electrice! Dahlia se întinse pe podeaua plină de 
sânge a nacelei și, aplecându-se mult în afară, ajunse la ele. 

Lander se bălăngănea aplecat peste comenzi, gata-gata să 
leșine. Dahlia se întinse peste umărul lui și apăsă seringa de sub 
mânecă. Într-o clipă, Lander își ţinea din nou capul sus! 


VP - 284 


Verifică întrerupătorul de lumină din cabină. Era închis. 

— Cuplează! 

Femeia smulse apărătoarea becului înainte de a-l deșuruba și 
conectă conductorii de la bombă. Fitilul, pe care aveau să-l 
folosească în cazul în care cădea sistemul electric, trebuia legat 
de cadrul unui scaun mai în spatele nacelei. Dahlia se chinui 
mult timp să facă nodul, fiindcă fitilul era plin de sângele 
cameramanului și aluneca. 

Indicatorul de viteză arăta șaizeci de noduri. Aveau să ajungă 
la stadion în șase minute. 

e 

Corley și Kabakov săriră în mașina lui Corley de îndată ce 
primiră primele informații confuze despre schimbul de focuri de 
la aerodrom. Goneau pe şoseaua interstatală 10 când li se 
furnizaseră detalii. 

— Persoane neidentificate trag din dirijabilul Aldrich, se auzi 
în aparatul de emisie-receptie. Doi polițiști au fost uciși. 
Echipajul de la sol avertizează că la dirijabil a fost ataşat un 
mecanism. 

— Au pus mâna pe dirijabil, zise Corley, dând cu pumnul în 
scaunul de lângă el. Asta-i celălalt pilot al tău. 

Vedeau deja balonul deasupra clădirilor, devenind din ce în ce 
mai mare, cu fiecare secundă care trecea. Corley luă legătura cu 
stadionul: 

— Scoatetți-l afară pe președinte! zbieră el. 

Kabakov se lupta să-și reprime furia și frustrarea la gândul că 
se întâmplase imposibilul. Era prins pe șoseaua dintre stadion și 
aeroport, fără putinţa de a acţiona în vreun fel. Trebuia să 
gândească, să gândească, să gândească! Treceau pe lângă 
Superdom. Îl scutură pe Corley de umăr. 

— Jackson! zise Kabakov. Lamar Jackson. Elicopterul. Repede, 
fir-ar al dracului să fie! 

Trecuseră de rampa de ieșire, și Corley întoarse trecând peste 
trei benzi de circulaţie cu cauciucurile fumegând. Din cauza 
vitezei greși drumul spre rampa de intrare. Din sens opus venea 
o mașină, care se mărea pe măsură ce se apropia de ei. Corley 
viră, intră cu partea laterală a mașinii în celălalt vehicul și se 
treziră pe Howard Avenue, lângă Superdom. Mașina viră 
scrâșnind pe după clădirea imensă și se opri cu o bufnitură. 
Kabakov alergă la platformă, stârnind uimirea celor din echipa 


VP - 285 


de urmărire, care se aflau încă la datorie. 

Jackson cobora de pe acoperiș ca să ia un mănunchi de ţevi. 
Kabakov se duse la cel care dirija încărcarea și-i spuse pe un ton 
imperativ: 

— Zi-i să coboare, zi-i să coboare repede! 

Dirijabilul era acum aproape deasupra Superdomului, 
deplasându-se rapid în afara câmpului lor vizual. Se afla la trei 
kilometri distanţă de stadionul plin de lume. 

Corley veni dinspre mașină. Lăsase portbagajul deschis. Avea 
în mână o carabină automată M-16. 

Elicopterul atinse pământul și Kabakov alergă spre el, 
lăsându-se în jos în timp ce trecea pe sub rotor. Se cățără la 
geamul carlingii. Jackson își duse mâna la ureche. 

— Au pus mâna pe dirijabilul Aldrich, zise Kabakov arătând în 
sus. Trebuie să mergem după ei! Trebuie să mergem după ei! 

Jackson se uită în sus la balon. Faţa lui avea o expresie 
ciudată. 

— Mă deturnaţi? 

— Nu, te rog să faci asta! 

Jackson închise ochii preț de o secundă. 

— Urcaţi! Daţi-l jos pe burtos, nu-mi asum răspunderea pentru 
el. 

Kabakov și Corley îl traseră afară pe bărbatul burtos care era 
speriat deja și se urcară în compartimentul pentru marfă. 
Elicopterul se avântă în văzduh, purtat de bătaia amplă a 
elicelor. Kabakov se duse în față și ridică scaunul gol al 
copilotului. 

— Putem... 

— Ascultă, aveţi de gând să-i doborâţi sau să vorbiţi cu ei? 

— Să-i doborâm. 

— E-n regulă. Dacă îi ajungem din urmă, o să mă ridic cu 
elicopterul deasupra lor, din chestia aia nu pot să vadă ce au 
deasupra. O să trageţi în balonul cu gaz? Nu are timp să se 
scurgă prea mult. 

Kabakov clătină din cap. 

— S-ar putea să detoneze bomba în timpul coborârii. O să 
încercăm să doborâm nacela. 

Jackson încuviinţă. 

— O să mă duc deasupra lor. Când sunteţi gata, cobor până la 
același nivel cu ei. Chestia asta n-o să-mi ia mult. Voi să fiţi 


VP - 286 


gata. Comunicăm prin căști. 

Elicopterul zbura cu o sută zece noduri, apropiindu-se rapid 
de balon, dar dirijabilul avea un avans considerabil. Avea să 
ajungă foarte aproape de stadion. 

— Dacă eliminăm pilotul, vântul tot o să-l poarte deasupra 
stadionului, zise Jackson. 

— Ce zici de cârlig? L-am putea agăța cu cârligul să-l ducem 
undeva, în altă parte? 

— Cum să-l agățăm? Chestia aia afurisită e netedă. Hei, uite-i 
pe copoi! 

In fața lor văzură elicopterul poliţiei înălțându-se ca să taie 
calea balonului. 

— Nu pe dedesubt! urlă Jackson. Nu vă apropiați... 

Chiar în timp ce vorbea, micul elicopter al poliţiei se clătină 
sub o ploaie de gloanţe, se înclină pe o parte cu rotorul bătând 
aerul haotic, apoi plonjă în jos. 

Jackson văzu mișcările cârmei dirijabilului în timp ce aripile 
laterale imense treceau pe sub el. Zburau deasupra dirijabilului 
și stadionul de dedesubtul lor li se perinda pe dinaintea ochilor. 
Timpul îi presa. Kabakov și Corley se susțineau unul pe altul în 
ușa elicopterului. 

Lander simţi rafala de vânt stârnită de rotor pe învelișul 
dirijabilului și auzi motorul elicopterului. O atinse pe Dahlia și-o 
avertiză arătând cu degetul mare în sus. 

— Mai dă-mi zece secunde, zise el. 

Femeia puse un încărcător nou în Schmeisser. 

Kabakov auzi vocea lui Jackson în căști: 

— Țineţi-vă bine! 

Cu o mișcare care le produse o senzaţie de gol în stomac, 
elicopterul cobori brusc pe partea dreaptă a dirijabilului. 
Kabakov auzi primele gloanțe lovind burta elicopterului. El și 
Corley începură să tragă, în timp ce armele automate împroșcau 
cartușe fierbinţi și din nacelă zburau bucăţi de sticlă. Peste tot în 
jurul lui Kabakov se auzea zornăit de metal. Elicopterul se 
deplasă brusc pe laterală și urcă. Corley era rănit la coapsă și 
avea pantalonii plini de sânge. 

Jackson, cu fruntea crestată de cioburi de sticlă în carlinga sa 
ciuruită, își ștergea sângele care-i șiroia în ochi. 

Toate geamurile  nacelei fuseseră sparte, panoul cu 
instrumentele de bord era sfărâmat și peste tot zburau scântei. 


VP - 287 


Dahlia zăcea pe podea, nemișcată. 

Lander, rănit la umăr și la picior, vedea cum balonul pierde 
din altitudine. Dirijabilul cobora, dar încă aveau șanse să treacă 
de peretele stadionului. Stadionul era sub el și o masă de feţe se 
uitau în sus. Stătea cu mâna pe detonator. Acum! Apăsă pe 
întrerupător, cu o lovitură ușoară. Nimic. Întrerupătorul de 
rezervă. Nimic. Circuitele fuseseră distruse. Fitilul! Se trase de 
pe scaunul pilotului, ţinând bricheta în mână, și-și folosi mâna 
bună și piciorul întreg ca să se târască să apuce fitilul din partea 
din spate a nacelei, în timp ce balonul plutea în derivă deasupra 
mulţimii compacte. 

Cârligul prins de un cablu lung de vreo nouă metri atârna în 
spatele elicopterului. Jackson cobori până ce cârligul atinse 
învelișul neted al dirijabilului. Singura deschidere era spaţiul 
dintre cârmă și aripioara de sub punctul de articulaţie al cârmei. 
Dirijat de Kabakov, Jackson manevră cârligul astfel încât să 
ajungă cât mai aproape de ţintă, dar era prea gros. 

Se prăbușeau cu viteză peste stadion. Kabakov se uită în jur 
disperat și văzu pe perete, prins cu o clemă, un colac de funie 
de nailon de trei sferturi de ţol cu o bridă de siguranţă la unul 
din capete. În jumătatea de secundă cât se uită fix la ea, 
Kabakov fu străbătut de un îngrozitor sentiment de certitudine. 

De la sol, Moșevski se uita cu ochii ieșiţi din orbite și pumnii 
strânși la silueta care ieși din elicopter și începu să alunece ca 
un păianjen pe cablul de sub aparat. Smulse binoclul din mâna 
unui agent de lângă el, deși știa înainte de a se uita. Era 
Kabakov. Vedea cum suflul produs de lamele rotorului îl izbea în 
timp ce aluneca pe cablul unsuros. Avea o funie legată de talie. 
Ajunseseră deasupra lui Moșevski. Arcuindu-se mult să vadă ce 
se întâmpla sus, Moșevski căzu pe spate și continuă să 
urmărească scena. 

Kabakov își strecurase piciorul în cârlig. Se vedea faţa lui 
Corley în deschiderea din burta elicopterului. Vorbea în căști. 
Cârligul alunecă în jos, Kabakov era lângă aripioară. Nu! 
Aripioara se înălța, rotindu-se. Îl lovi pe Kabakov și-l împinse 
într-o parte, Kabakov își luă avânt și reveni, trecu funia printre 
cârmă și aripioară, sub articulaţia de sus a cârmei, o petrecu pe 
după cârlig și făcu un nod, semnaliză cu mâna, și elicopterul 
ambală să urce, în timp ce cablul se întinse pe lângă trupul lui 
Kabakov precum o bară de oțel. 


VP - 288 


Târându-se pe podeaua plină de sânge și alunecoasă a 
nacelei ca să ajungă la fitil, Lander simţi cum nacela se înclină 
brusc și căută cu mâna un punct de sprijin. 

Elicopterul stătea agăţat în aer, în timp ce coada dirijabilului 
se ridicase la un unghi de cincizeci de grade, iar botul i se izbise 
de terenul de fotbal. Spectatorii începură să ţipe și o luară la 
fugă, blocând ieșirile în încercarea disperată de a se salva. 
Lander le auzea strigătele peste tot în jurul său. Işi adună 
puterile ca să ajungă la fitil, ţinând bricheta în mână. 

Botul dirijabilului se târa peste tribune și oamenii fugeau care- 
ncotro din faţa lui. Agăţă catargele de steag de pe culmea 
stadionului, se clătină, trecu de ele și se îndreptă spre râu pe 
deasupra caselor, în vuietul motorului elicopterului. Când se uită 
în jos, Corley îl văzu pe Kabakov stând în picioare pe aripioară, 
ținându-se de cablu. 

— O s-ajungem la râu, o s-ajungem la râu, repeta Jackson, în 
timp ce indicatorul de temperatură semnaliza roșu. Işi ţinea 
degetul mare deasupra butonului roșu pe care, dacă l-ar fi 
apăsat, ar fi lăsat încărcătura să cadă. 

Lander se săltă în picioare, făcând un ultim pas pe podeaua 
înclinată, și aprinse bricheta. 

Moșevski își croi cu greu drum până la tribunele din partea de 
sus a stadionului. Elicopterul, dirijabilul, bărbatul care stătea pe 
aripioară atârnară deasupra râului preţ de o secundă, 
întipărindu-se pe veci în memoria lui Moșevski, și apoi dispărură 
într-o explozie orbitoare de lumină și o bubuitură apocaliptică 
ce-l trânti la pământ în tribuna ce se zgâlţâia. Suflul exploziei 
smulse copacii din rădăcini, iar apa înspumată a râului fu 
aruncată în sus. Dedesubt se formă un crater uriaș, care se 
umplu cu vuiet la loc, iar deasupra se profilă un con imens 
estompat de explozie. Câteva secunde mai târziu, mult în aval 
pe râu, încărcătura de gloanțe continua să ciuruiască apa 
precum grindina și zăngănea izbindu-se de corpurile metalice 
ale ambarcațiunilor. 

La câţiva kilometri depărtare, în timp ce-și termina prânzul la 
Top of the Mart, o clădire care domină orașul cu înălţimea sa, 
Rachel văzu lumina orbitoare a exploziei. Se ridică și apoi 
clădirea începu să se zgâlţâie, ferestrele se făcură ţăndări, iar 
ea căzu pe spate, în timp ce prin sală încă zburau cioburi de 
sticlă. Uitându-se în sus la tăblia mesei sub care fusese 


VP - 289 


aruncată, nu mai avu nicio îndoială în privinţa celor întâmplate. 
Se ridică cu greu în picioare. Alături, pe podea, o femeie stătea 
cu gura deschisă. Rachel o privi fix. 

— E mort, zise Rachel. 

(J 

Numărul total al victimelor se ridicase la cinci sute 
douăsprezece. La stadion, paisprezece persoane fuseseră 
călcate în picioare la ieșire, cincizeci și două se aleseseră cu 
diverse fracturi în încercarea de a părăsi stadionul și restul se 
aleseseră cu tăieturi și vânătăi. Printre aceștia din urmă se afla 
și președintele Statelor Unite. Fusese rănit atunci când zece 
agenţi de la Serviciul Secret se aruncaseră deasupra lui să-l 
protejeze. O sută șaisprezece persoane se aleseseră cu răni mici 
de pe urma cioburilor de sticlă de la ferestrele distruse de 
explozie. 

În ziua următoare, la prânz, Rachel Bauman și Robert 
Moșevski se aflau pe un dig mic de pe malul dinspre nord al 
râului Mississippi. Stăteau acolo de ore în șir, uitându-se la 
bărcile poliţiei care dragau râul. Operaţiunea se desfășurase 
toată noaptea, în primele câteva ore, căngile scoseseră la 
suprafață câteva bucăţi de metal carbonizate desprinse din 
elicopter. Ulterior nu mai găsiseră nimic altceva. 

Digul pe care stăteau era sfârtecat de încărcătura de gloanţe. 
Un somn uriaș mort se lovi de el, adus de curent. Peștele era 
găurit ca o strecurătoare. 

Moșevski rămase impasibil. Nu-și luase nicio clipă ochii de la 
bărcile poliției. Lângă el, pe dig, era valiza, pentru că în trei ore 
avea să-l ducă pe Muhammad Fasil înapoi în Israel ca să fie 
judecat pentru masacrul de la Munchen. Avionul cu reacţie El Al 
care venea să-i ia avea la bord și paisprezece luptători de 
comando israelieni. Se simţise nevoia unei forțe-tampon 
adecvate, care să-l ţină pe Moșevski departe de prizonierul său 
în lungul zbor spre casă. 

Rachel avea faţa umflată și ochii roșii și uscați. Plânsese până 
când îi secaseră lacrimile pe patul din camera de hotel, cu 
mâinile încleștate pe cămașa lui Kabakov, care era impregnată 
de mirosul ţigărilor lui. 

Dinspre râu bătea un vânt rece. Moșevski acoperi umerii lui 
Rachel cu propria jachetă. li ajungea mai jos de genunchi. 

În cele din urmă, sirena bărcii din frunte vui prelung. Poliţiștii 


VP - 290 


își traseră afară căngile goale și bărcile o porniră în josul râului. 
Nu mai rămăsese decât râul, o masă compactă deplasându-se 
spre mare. Rachel îl auzi pe Moșevski scoțând un sunet straniu, 
sugrumat, și bărbatul își întoarse faţa de la ea. Işi lipi obrazul de 
pieptul lui și-i încolăci trunchiul cu braţele atât cât putu să-l 
cuprindă, în timp ce se îndepărtau. Simţindu-i lacrimile fierbinţi 
în părul ei, îl bătu ușor pe spate. Apoi îl luă de mână și-l duse la 
mal, ca pe un copil. 


VP - 291 


project. et! 


al- 


TAL 


7. 


virtual-project.eu 


VP - 292