Nelson DeMille — Plum Island

Nelson DeMille 


PLUM ISLAND 


Biblioteca RAO 

Editura RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO CP. 2-124, 

Bucureşti, ROMÂNIA 


NELSON DeMILLE 
Plum Island 

1997 by Nelson DeMille 
All rights reserved 


Ediţia I 


Traducere din limba engleză 
DANIELA TRUŢA 


© RAO International Publishing Company, 2000 
pentru versiunea în limba română 
Tiparul executat de R.A. „Monitorul Oficial” 

Bucureşti, 
România 2000 
ISBN 973-576-355-9 


Lui Larry Kirshbaum, 
prieten, editor 
şi partener de jocuri de noroc 


Mulţumiri 


Sunt recunoscător următoarelor persoane pentru 
faptul că mi-au împărtăşit din cunoştinţele lor deosebite. 
Orice eroare sau omisiune din povestire îmi aparţine 
mie şi numai mie. De asemenea, mi-am permis puţine 
licenţe literare ici şi colo, dar, în cea mai mare parte, am 
încercat să rămân fidel informaţiilor şi sfaturilor primite 
de la aceşti bărbaţi şi aceste femei. 

În primul rând, mulţumiri locotenentului John 
Kennedy, detectiv, de la Departamentul de Poliţie al 
comitatului Nassau, care are aceeaşi contribuţie ca şi 
mine la realizarea acestui roman. John Kennedy este un 
ofiţer de poliţie pasionat, un avocat cinstit, un marinar 
priceput, un soţ bun pentru Carol, un bun prieten al 
familiei DeMille şi un critic literar viguros. Multe, multe 
mulţumiri pentru timpul tău şi priceperea ta. 

Aş vrea să mulţumesc din nou lui Dan Starer de la 
Research for Writers, NYC, pentru munca sa atentă şi 
grijulie. 

De asemenea, aş vrea să le mulţumesc lui Bob şi 
Lindei Scalia din Southold pentru ajutorul lor în 
domeniul cunoştinţelor şi obiceiurilor locale. 

Mulţumirile mele lui Martin Bowe şi Laurei Flanagan 
de la Biblioteca Publică Garden City, pentru ajutorul lor 
deosebit în materie de cercetări. 

Multe mulţumiri lui Howard Polskin de la CNN şi lui 
Janet Alshouse, Cindi Younker şi Mike DelGiudice de la 
News 12 Long Island, pentru că mi-au pus la dispoziţie 
informaţiile lor video despre Plum Island. 

Din nou mulţumiri lui Bob Whiting de la Bunfi 
Vintners, pentru că mi-a împărtăşit cunoştinţele şi 
pasiunea sa pentru vin. 

Multe mulţumiri doctorului Alfonso Torres, directorul 
Centrului pentru Boli ale Animalelor, din Plum Island, 


pentru timpul şi răbdarea sa, şi admiraţia mea. pentru el 
şi personalul său, pentru munca importantă şi altruistă 
pe care o depun. 

Mulţumiri şi recunoştinţă asistentei mele Dianne 
Francis pentru sutele de ore de muncă susţinută şi 
obositoare. 

Penultimele mele mulţumiri agentului şi prietenului 
meu Nick Ellison, şi colaboratoarelor sale Christina 
Harcar şi Faye Bender. 

Ultimele, dar categoric nu cel mai puţin importante, 
mulţumiri din nou lui Ginny DeMille - aceasta este a 
şaptea ei carte şi ea continuă să editeze cu dragoste şi 
entuziasm. 


Nota autorului 


În ceea ce priveşte Centrul pentru Boli ale Animalelor, 
de pe Plum Island, al Ministerului Agriculturii al 
Statelor Unite, mi-am permis puţine licenţe literare 
referitoare la insulă şi la munca efectuată acolo. 


Trei pot păstra un secret, doar dacă doi dintre ei sunt 
morţi. 

Benjamin Franklin, 

Poor Richard's Almanac (1735) 


1 


Prin binoclu vedeam un frumos vas de croazieră lung 
de vreo doisprezece metri, ancorat la câteva sute de 
metri de țărm. La bord se aflau două perechi în jur de 
treizeci de ani, care se distrau grozav. Se scăldau, 
dădeau pe gât băuturi şi altele asemenea. Femeile aveau 
funduri mici şi nu purtau sutien. Unul din bărbaţi, cel 
care stătea la prova, şi-a scos şortul, a stat pe loc o clipă 
în pielea goală, apoi a sărit în apa golfului şi a început 
să înoate în jurul iahtului. Ce ţară minunată! Mi-am pus 
binoclul deoparte şi am destupat o sticlă de Budweiser. 

Era vară târzie, dar nu sfârşit de august, ci 
septembrie, înaintea echinocţiului de toamnă. Week- 
end-ul de Ziua Muncii trecuse şi se apropia vara indiană 
- ce-o mai fi însemnând şi asta. 

Eu - adică John Corey, de profesie poliţist în 
convalescenţă - şedeam pe veranda din spatele casei 
unchiului meu, tolănit într-un fotoliu de nuiele, cu 
mintea asaltată de tot felul de gânduri fără importanţă. 
La un moment dat, mi-a trecut prin cap că, atunci când 
nu faci nimic, nu-ţi dai seama când ajungi un om 
terminat. 

Veranda era de modă veche şi înconjura trei laturi ale 
unui bătrân conac victorian din anii 1890, tot numai 
şindrilă şi ornamente, cu turnuri şi frontoane pe toată 
lungimea lui de nouă metri. Din locul în care şedeam, 
aveam perspectivă către sud, dincolo de pajiştea 
înverzită care cobora în pantă până la Marele Golf 
Peconic. La acel ceas de asfinţit soarele se lăsase mult 
spre linia orizontului, unde ar fi trebuit să ajungă la ora 
6:45 seara. Locuiam la oraş, dar începeam să mă 
adaptez la viaţa provincială şi, în urmă cu câteva 
săptămâni, descoperisem Marea Pasiune. Purtam un 
tricou alb,simplu şi blugi scurtaţi, care îmi veniseră bine 


înainte să mă îngraş. Îmi sprijineam picioarele goale de 
balustradă, şi, printre degetele mari de la picioare, 
vedeam tocmai iahtul pomenit mai sus. 

Cam pe la această oră a zilei începeau să se audă 
greierii, lăcustele şi Dumnezeu mai ştie ce, dar eu nu mă 
dădeam în vânt după zgomotele din natură, aşa că 
aveam pe masă, lângă mine, un casetofon portabil din 
care răsuna melodia „The Big Chill”; ţineam sticla de 
Budweiser în mâna stângă, binoclul în poală, iar pe 
podea, lângă mâna dreaptă, era revolverul meu 
personal, un Smith & Wesson, calibrul 38, cu ţeava de 
cinci centimetri, numai bun să-mi încapă în portofel. 
Glumesc, desigur. 

La un moment dat, în cele două secunde de tăcere 
dintre „When a Man Loves a Woman” şi „Dancing in the 
Street”, am auzit sau am simţit, după scârţâitul 
scândurilor, că cineva ocolea veranda. Cum locuiam 
singur şi nu aşteptam pe nimeni, am apucat revolverul 
în mâna dreaptă şi l-am pus în poală. Ca să nu mă 
credeţi paranoic, trebuie să vă spun că eram în 
convalescenţă, nu după oreion, ci după trei răni de 
glonţ: două de 9 mm şi una de Magnum, calibrul 44 - nu 
că dimensiunea găurilor ar fi avut vreo importanţă. Ca şi 
în cazul proprietăţilor mobiliare, ceea ce contează în 
cazul rănilor de glonţ e locul, locul, locul. Fără îndoială, 
găurile respective se găseau în locul cel mai potrivit, din 
moment ce eram convalescent şi nu putrezeam în 
pământ. 

Am privit spre dreapta, unde veranda cotea spre 
latura vestică a casei. De după colţ a apărut un bărbat 
care s-a oprit la vreo patru-cinci metri de mine, 
cercetând umbrele lungi, aruncate de soarele pe cale să 
apună. La rândul lui, el arunca o umbră lungă, până 
dincolo de mine, aşa că părea că nu mă văzuse. Dar cum 
soarele se găsea în spatele lui, îmi era greu să-i văd 
chipul sau să-i ghicesc intenţiile. 

— Îţi pot fi de folos cu ceva? am întrebat. 


El şi-a întors capul către mine. 

— Oh... noroc, John. Nu te observasem. 

— Ia loc, şefule. 

Mi-am vârât revolverul la brâu, pe sub tricou, apoi am 
dat mai încet volumul la „Dancing in the Street”. 

Sylvester Maxwell, zis şi Max, care reprezenta legea 
prin părţile acelea, s-a apropiat cu paşi mari şi şi-a săltat 
fundul pe balustradă, cu faţa către mine. Purta un 
pulover albastru, cămaşă albă încheiată la toţi nasturii, 
pantaloni cafenii de bumbac şi sandale pescăreşti, 
încălţate pe piciorul gol. Nu-mi dădeam seama dacă era 
sau nu în timpul serviciului. 

— În frapieră am băuturi nealcoolice, am spus. 

— Mulţumesc. 

A întins mâna şi a pescuit o sticlă de Budweiser din 
recipientul cu gheaţă. Lui Max îi plăcea să denumească 
berea băutură nealcoolică. 

Un timp a sorbit din bere, contemplând un punct din 
spaţiu, la vreo jumătate de metru de vârful nasului. Mi- 
am îndreptat din nou atenţia spre golf, ascultând „Too 
Many Fish in the Sea” - The Marvelettes. Era luni şi cei 
veniţi să-şi petreacă week-end-ul acolo plecaseră, har 
Domnului; după cum am mai spus, era după Ziua 
Muncii, dată la care expirau cele mai multe contracte de 
închiriere pe timpul verii, astfel încât te puteai bucura 
din nou de solitudine. Max era un flăcău de prin partea 
locului şi obişnuia să nu treacă direct la subiect; prin 
urmare, nu-ţi rămânea decât să aştepţi. Intr-un târziu m- 
a întrebat: 

— Casa e proprietatea ta? 

— A unchiului. Dar el vrea să mi-o vândă mie. 

— Să nu cumperi nimic. Dacă zboară, dacă pluteşte, 
dacă se regulează, închiriaz-o! Aceasta e filosofia mea. 

— Mulţumesc. 

— Ai de gând să mai rămâi pe-aici? 

— Până când n-o să-mi mai şuiere vântul prin găurile 
din piept. 


A zâmbit, apoi a căzut din nou pe gânduri. Max era un 
bărbat solid, cam de vârsta mea, adică de vreo patruzeci 
şi cinci de ani, cu părul blond şi ondulat, pielea 
roşcovană şi ochi albaştri. Se părea că femeile îl găseau 
atrăgător, un mare avantaj pentru şeful poliţiei, care era 
celibatar şi heterosexual. 

— Cum te mai simţi? m-a întrebat el. 

— Destul de bine. 

— Ai chef de un exerciţiu mental? 

Nu i-am răspuns. Îl cunoşteam pe Max de vreo zece 
ani, dar, cum nu locuiam acolo, îl întâlneam doar din 
când în când. Ar fi momentul să vă spun că eram 
detectiv la secţia de criminalistică a poliţiei din New 
York şi că, până să fiu împuşcat, lucrasem în partea de 
nord a Manhattan-ului. Intâmplarea se petrecuse pe 
doisprezece aprilie. De vreo douăzeci de ani la New 
York nu mai fusese împuşcat nici un poliţist, aşa că 
rănirea mea stârnise mare vâlvă. Biroul de informare 
publică al departamentului de poliţie din New York 
bătuse monedă pe chestia asta, fiindcă aici era vorba de 
publicitate şi, cum eu eram atât de prezentabil, de 
arătos, şi aşa mai departe, insistaseră mult asupra 
cazului meu, cu colaborarea presei, aducând cazul în 
atenţia publicului în repetate rânduri. Aşadar, 
petrecusem o lună în spitalul Presbyterian din 
Columbia, apoi câteva luni în apartamentul meu din 
Manhattan, după care unchiul Harry venise cu ideea că 
reşedinţa lui de vară ar fi fost locul cel mai potrivit 
pentru un erou. De ce nu? Sosisem aici la sfârşitul lunii 
mai, imediat după Memorial Day. 

— Presupun că-i cunoşteai pe Tom şi Judy Gordon, a 
spus Max. 

M-am uitat la el. Privirile ni s-au întâlnit. Am înțeles. 

— Amândoi? am întrebat. El a încuviinţat din cap. 

— Amândoi. După o clipă de tăcere plină de respect, a 
adăugat: Aş vrea să arunci o privire asupra locului 
crimei. 


— De ce? N 

— De ce nu? Ca să-mi faci mie plăcere. Inainte ca 
vestea să ajungă la urechile tuturor. Duc lipsă de 
criminalişti specialişti. 

De fapt, departamentul de poliţie din oraşul Southold 
nu avea detectivi specializaţi în omucideri, ceea ce, de 
regulă, nu reprezenta o problemă, fiindcă prin acele 
locuri puţine persoane erau victimele unor crime. Când 
totuşi apărea câte un caz, poliţia comitatului Suffolk 
trimitea o echipă care prelua investigaţiile şi atunci Max 
se dădea deoparte. Situaţie care nu-i convenea deloc. 

Câteva detalii: ne aflăm în porţiunea North Fork a 
insulei Long Island, statul New York, în orăşelul 
Southold, întemeiat - după cum specifică placa 
amplasată pe şosea - prin anul 1640, de către persoane 
venite din New Haven, Connecticut, şi care, din câte se 
ştie, fugiseră de prigoana regelui. Extremitatea sudică a 
insulei Long Island, aflată de cealaltă parte a Golfului 
Peconic, este ultraelegantul Hamptons: cu scriitori, 
artişti, actori, personalităţi din domeniul editorial şi alţii 
asemenea. În extremitatea nordică, populaţia este 
alcătuită din agricultori, pescari, şi aşa mai departe. 
Printre toţi aceştia este posibil să trăiască un ucigaş. 

Oricum, casa unchiului Harry se găseşte în cătunul 
Mattituck, la vreo sută cincizeci de kilometri de West 
102nd Street, unde doi indivizi cu figuri latino- 
americane  vârâseră vreo  paisprezece-cincisprezece 
gloanţe în subsemnatul, reuşind să nimerească de două 
ori o ţintă mobilă, de la o depărtare de şase-nouă metri. 
Spectacol deloc impresionant, însă eu nici nu critic, nici 
nu mă plâng. 

În orice caz, Southold cuprinde cea mai mare parte a 
zonei North Fork, fiind alcătuit din opt cătune şi un sat 
cu numele de Greenport. În toată zona există o singură 
secţie de poliţie, compusă din vreo patruzeci de poliţişti 
angajaţi prin depunere de jurământ, al căror şef este 
Sylvester Maxwell. Iată deci cum stau lucrurile. 


— Nu se întâmplă nimic rău dacă arunci o privire, a 
insistat Max. 

— Cum să nu? Dar dacă sunt citat ca să depun 
mărturie aici, într-un moment inoportun? Doar nu iau 
leafă pentru asta. 

— De fapt, am telefonat consilierului orăşenesc şi am 
primit aprobare să te angajez oficial în calitate de 
consultant. O sută de dolari pe zi. 

— Mamă! Pare genul de slujbă pentru care ar trebui 
să fac economii. 

Max şi-a îngăduit să zâmbească. 

— Oricum, îţi acoperă plata gazelor şi a telefonului. 
Şi-aşa n-ai nici o ocupaţie. 

— Încerc să mă vindec de rana din plămânul drept. 

— N-ai să faci cine ştie ce eforturi. 

— De unde ştii? 

— E şansa ta ca să arăţi că eşti un bun cetăţean al 
orăşelului Southold. 

— Sunt newyorkez. Nu trebuie neapărat să fiu un 
cetăţean cumsecade. g 

— Ascultă, i-ai cunoscut bine pe Gordoni? iți erau 
prieteni? 

— Oarecum. 

— Vezi? lată că ai şi o motivaţie. Haide, John. Saltă-te 
în picioare. Hai să mergem. Îți rămân dator. Poţi să mă 
treci pe răboj. 

Sincer să fiu, mă plictiseam, iar soţii Gordon fuseseră 
oameni de treabă... M-am ridicat şi am pus sticla 
deoparte. 

— O să primesc slujba cu un dolar pe săptămână, ca 
să mă facă oficial. 

— Bravo. N-ai să regreţi. 

— Bineînţeles că am să regret. Am închis casetofonul 
la melodia „Jeremiah Was a Bullfrog” şi l-am întrebat pe 
Max: 

— E mult sânge? 

— E ceva. Au fost împuşcaţi în cap. 


— Crezi că voi avea nevoie de şlapi? 

— Păi... există câteva fragmente de creieri şi de 
craniu împroşcate în spate... 

— Bun. 

Mi-am pus şlapii, apoi, împreună cu Max, am ocolit 
veranda şi ne-am îndreptat spre aleea circulară din faţa 
casei. M-am urcat în maşina lui fără însemnele poliţiei, 
un Jeep Cherokee de culoare albă, cu staţie de 
radioemisie. 

Am pornit pe aleea lungă, acoperită cale de vreo sută 
de metri cu scoici şi cochilii, întrucât unchiul Harry şi 
toţi cei dinaintea lui obişnuiau să arunce scoici pe alee, 
o dată cu cenuşa şi scrumul din cuptorul de cărbuni, ca 
să nu se facă praf şi noroi. În orice caz, locuiam pe un 
aşa-numit domeniu agricol de la malul golfului, aşezat 
chiar pe țărm, însă cea mai mare parte a pământului 
agricol fusese vândut. Peisajul este puţin cam năpădit 
de bălării, iar flora constă îndeosebi din genul de plante 
care acum nu se mai cultivă: forsythia, sălcii şi garduri 
vii din lemn-câinesc. Casa este văruită în crem, cu 
ornamente şi acoperiş de culoare verde. Este într-adevăr 
arătoasă şi poate că până la urmă am s-o cumpăr, dacă 
medicii de la poliţie vor spune că este cazul să mă las de 
meserie. Ar trebui să exersez cum să scuip sânge. 

Cât despre invaliditatea mea, am mari şanse să obţin 
o pensie viageră echivalentă cu trei sferturi din salariu 
şi scutită de impozite. Acesta este echivalentul 
departamentului de poliţie newyorkez pentru un drum la 
Atlantic City, unde te împiedici de o ruptură din covorul 
de la Trump's Castle şi te loveşti cu capul de automatul 
de jocuri, sub ochii unui avocat care urmează să ceară 
daune. Lozul cel mare! 

— M-ai auzit? 

— Poftim? 

— Spuneam că au fost găsiţi la ora 5:45 seara de 
către un vecin... 

— Figurez deja pe statul de plată? 


— Bineînţeles. Amândoi au primit câte un glonţ în 
cap, iar vecinul i-a descoperit zăcând pe pardoseala din 
curtea interioară... 

— Max, voi vedea singur toate acestea. Tu povesteşte- 
mi despre vecin. 

— Bine. Îl cheamă Edgar Murphy şi e un domn în 
vârstă. Pe la cinci şi jumătate a auzit barca cu motor a 
soţilor Gordon trăgând la mal, iar după vreun sfert de 
oră s-a dus la ei acasă şi i-a găsit morţi. N-a auzit nici un 
foc de armă. 

— Dar strigăte de ajutor a auzit? 

— Nu. L-am întrebat. Din câte zice Edgar, şi nevastă- 
sa are auzul bun. Aşadar, poate s-a tras cu armă cu 
amortizor. Sau poate că amândoi sunt mai surzi decât îşi 
închipuie. 

— Totuşi, au auzit barca. Edgar e sigur în privinţa 
orei? 

— Foarte sigur. Ne-a telefonat la 5:51 seara, deci la 
scurt timp după descoperire. 

— Bine. 

M-am uitat la ceas. Se făcuse 7:10. Probabil că Max 
avusese ideea strălucită de a veni să mă ia imediat după 
ce fusese la locul crimei. Am presupus că cei de la secţia 
de criminalistică a comitatului Suffolk se găseau deja 
acolo. Veniseră, probabil, dintr-un orăşel pe nume 
Yaphank, sediul poliţiei comitatului, aflat la vreo oră de 
mers cu maşina de locuinţa soţilor Gordon. 

Max continua să-mi vorbească de una, de alta; am 
încercat să-mi pun mintea la contribuţie, însă trecuseră 
vreo trei luni de când nu mai fusesem nevoit să mă 
gândesc la astfel de lucruri. Îmi stătea pe limbă să-i 
spun: „Limitează-te la fapte, Max!”, totuşi l-am lăsat să 
dea din gură în continuare. În plus, îmi umbla prin minte 
melodia „Jeremiah Was a Bullfrog” şi ştiţi bine cât este 
de agasant să te obsedeze un cântec. Mai ales acesta. 

Am privit afară pe geamul lateral. Mergeam pe 
şoseaua principală est vest, denumită adecvat Main 


Road, în direcţia unui port cu numele de Nassau Point, 
unde locuiau - sau locuiseră - soţii Gordon. North Fork 
seamănă cumva cu Cape Cod, adică o prelungire de 
uscat bătută de vânturi, înconjurată din trei părţi de apă 
şi încărcată de istorie. 

Populaţia rezidentă este puţin numeroasă, vreo 
douăzeci de mii de locuitori, însă pe timp de vară şi la 
sfârşit de săptămână vin o mulţime de vizitatori, iar 
noile crame şi podgorii atrag excursionişti în fiecare zi. 
Fă-ţi o cramă şi te pricopseşti cu zece mii de beţivani şi 
terchea-berchea din cel mai apropiat oraş. O tactică fără 
greşeală. 

În orice caz, am cotit spre sud, către Nassau Point, o 
fâşie de pământ în formă de tăiş de secure, lungă de 
vreo trei kilometri, care înaintează în Marele Golf 
Peconic. De la casa mea până la locuinţa soţilor Gordon 
sunt vreo şase kilometri. 

Nassau Point este o staţiune estivală de prin anii ‘20, 
cu construcţii care variază de la bungalouri la case 
dichisite. Şi Albert Einstein îşi petrecuse vara aici. Tot 
aici, prin 1930, scrisese celebra sa „Scrisoare de la 
Nassau Point” adresată lui Roosevelt, în care îl îndemna 
pe preşedinte să aprobe fabricarea bombei atomice. 
Restul, după cum se spune, e istorie. 

Fapt interesant, Nassau Point continuă să fie 
reşedinţa a numeroşi oameni de ştiinţă. Unii lucrează la 
Laboratorul Național Brookhaven, un institut de 
cercetări nucleare ultrasecrete aflat circa şaptezeci şi 
cinci de kilometri mai la vest, alţii lucrează pe Plum 
Island, important punct de cercetări secrete în domeniul 
biologiei, loc atât de sinistru, încât trebuise amplasat pe 
o insulă. Plum Island se găseşte la vreo trei kilometri în 
larg faţă de Orient Point, adică ultima palmă de uscat 
din North Fork... după care urmează Europa. 

Lucru deloc întâmplător, Tom şi Judy Gordon fuseseră 
biologi şi lucraseră pe Plum Island; fiţi convinşi că atât 
Sylvester Maxwell, cât şi John Corey reţinuseră 


amănuntul. 
— Ai chemat poliţia federală? l-am întrebat pe Max. 
El a clătinat din cap. 
— De ce nu? 
— Crima nu-i un delict federal. 
— Ştii bine la ce mă refer, Max. 
Şeful poliţiei nu mi-a răspuns. 


2 


Ne-am apropiat de casa soţilor Gordon, cuibărită pe o 
străduţă de pe ţărmul vestic al zonei Orient Point. Casa 
era o construcţie în stilul fermelor din anii '60, 
transformată în echivalentul anilor '90. Soții Gordon, 
veniţi de undeva din Midwest şi nesiguri în privinţa 
carierei, închiriaseră casa, cu posibilitatea de a o 
cumpăra, după cum îmi spuseseră cândva şi mie. Cred 
că, dacă aş fi lucrat cu ceea ce lucraseră ei, nici eu nu 
mi-aş fi făcut prea multe planuri de viitor. Ce dracu, nu 
mi-aş fi cumpărat nici banane verzi. 

Mi-am îndreptat atenţia spre peisajul care defila 
dincolo de geamurile Jeep-ului. Pe străduţa plăcută şi 
străjuită de copaci, grupuri mici de vecini şi copii pe 
biciclete se adunaseră în umbrele lungi şi purpurii ale 
asfinţitului, discutând şi privind spre casa familiei 
Gordon. În faţa casei se vedeau parcate trei maşini de 
poliţie din Southold şi încă două fără însemne specifice. 
Aleea era blocată de o furgonetă medico-legală 
districtuală. Era de preferat să nu vii cu maşina şi să nu 
parchezi la scena unei crime, ca să nu distrugi probele 
materiale; mi-a venit inima la loc văzând că mica 
brigadă provincială de poliţie încă nu făcea decât să 
adulmece în jur. 

Pe stradă mai erau două care de televiziune, unul de 
la un post local de ştiri din Long Island, altul de la 
departamentul de ştiri al NBC. 

Am mai observat un grup de reporteri care stăteau de 
vorbă cu vecinii, agitând microfoanele în faţa oricui 
deschidea gura. Încă nu se ajunsese la obişnuitul circ 
mass-media, dar aşa urma să se întâmple de îndată ce 
rechinii ştirilor aveau să descopere amănuntul cu Plum 
Island. 

Între copaci se întindea banda galbenă care delimita 


scena crimei, izolând casa şi terenul din jur. Max a oprit 
în spatele furgonetei medico-legale, după care amândoi 
am coborât. Au fulgerat câteva aparate de fotografiat, 
apoi s-a aprins un fascicul de lumini puternice de 
camere video şi ne-am trezit filmaţi pentru ştirile de la 
ora unsprezece. Speram ca în faţa micilor ecrane să nu 
se afle şi membrii comisiei care mă declaraseră invalid, 
ca să nu mai vorbesc de indivizii care încercaseră să-mi 
facă felul şi care în acest fel aveau să afle unde mă 
găseam. 

Pe alee stătea un poliţist în uniformă, cu un blocnotes 
în mână, omul desemnat să noteze toate detaliile de la 
locul crimei. Max i-a comunicat numele meu, profesia şi 
alte date; prin urmare, din acel moment eram implicat 
oficial, pasibil de citaţii din partea procurorului 
districtual şi al prezumtivilor avocaţi ai apărării. Adică, 
exact ce nu-mi doream, dar se întâmplase să fiu acasă 
când soarta îmi bătuse la uşă. 

Am mers pe aleea cu pietriş, am trecut de poarta 
interioară şi am pătruns în curtea din spate, acoperită în 
cea mai mare parte cu scânduri de cedru şi coborând în 
trepte de la casă până la golf, la pontonul lung de care 
era amarată barca soţilor Gordon. Era o seară cu 
adevărat frumoasă, aş fi vrut ca Tom şi Judy să mai fie în 
viaţă ca să se bucure de ea. 

Am remarcat obişnuita echipă de la laboratorul 
medico-legal, la care se adăugau trei poliţişti în 
uniformă, din oraşul Southold, şi o femeie îmbrăcată 
elegant într-un taior bej, bluză albă şi pantofi potriviţi 
ocaziei. În prima clipă mi-am închipuit că era o rudă 
chemată să identifice cadavrele, apoi am văzut că ţinea 
în mână un blocnotes şi un stilou şi că avea un aer 
oficial. 

Lungiţi pe spate unul lângă altul pe scândurile de 
cedru frumoase şi argintii se găseau Tom şi Judy, cu 
capul către golf, cu braţele şi picioarele în lături. Un 
fotograf de la poliţie lua imagini cu cadavrele, bliţul 


luminând scândurile de cedru şi creând un efect ciudat 
asupra celor două corpuri, care timp de o secundă 
deveneau înspăimântătoare, ca în Noaptea morților vii. 

Am privit ţintă cadavrele. Tom şi Judy Gordon erau 
cam la treizeci şi cinci de ani, avuseseră siluete foarte 
armonioase şi rămâneau o pereche de o frumuseţe 
unică, până şi dincolo de moarte - fuseseră într-atât de 
frumoşi, încât, uneori, când cinau în localuri de lux, se 
întâmpla să fie luaţi drept staruri. 

Amândoi erau îmbrăcaţi cu blugi albaştri, pantofi de 
atletism şi tricouri cu mânecă scurtă. Tricoul lui Tom 
era negru şi avea pe piept o inscripţie despre 
transporturi navale, cel purtat de Judy era mai cochet, 
de un verde vânătoresc, cu o iolă mică, galbenă pe sânul 
stâng. 

Presupuneam că Max nu vedea prea mulţi oameni 
asasinați în cursul unui an, însă probabil că avea de a 
face cu destule morţi naturale, sinucideri, accidente de 
maşină, aşadar, nu risca să se înverzească la faţă. Avea 
un aer sumbru, preocupat, meditativ şi profesionist, 
totuşi continua să se uite la cadavre ca şi cum nu i-ar fi 
venit să creadă că aici, pe frumoasa podea de scânduri, 
zăceau două victime ale unei crime. 

Pe de altă parte, subsemnatul, care lucra într-un oraş 
cu circa 1500 de crime pe an, nu era chiar atât de străin 
de ideea de moarte, după cum se spune. Nu apucam să 
văd cu ochii mei toate cele 1500 de cadavre, totuşi 
vedeam suficient ca să nu mai fiu surprins, scârbit, şocat 
sau întristat. Cu toate acestea, când victimele erau 
persoane pe care le cunoscusem şi le simpatizasem, 
lucrurile stăteau cu totul altfel. 

Am traversat podeaua de scânduri şi m-am oprit în 
dreptul lui Tom Gordon. Tom avea o gaură de glonţ între 
ochi. Judy avea o gaură în tâmpla stângă. 

Presupunând că existase un singur asasin, atunci 
Tom, care fusese un bărbat robust, primise primul glonţ 
- o singură împuşcătură în cap apoi Judy întorsese capul 


către soţul ei, fără să-şi creadă ochilor, şi primise cel de 
al doilea glonţ în tâmplă. Amândouă gloanţele trecuseră 
probabil prin craniu şi se pierduseră în apa golfului. 
Mare ghinion pentru experţii în balistică. 

Niciodată nu mi se întâmplase să merg la scena unei 
crime care să nu aibă un anumit miros - incredibil de 
respingător, dacă victimele decedaseră cu mai mult timp 
în urmă. Dacă exista sânge, îi simţeam mirosul de 
fiecare dată, iar dacă rana atingea vreo cavitate a 
corpului, de regulă apărea un miros ciudat de 
măruntaie. Un miros pe care nu-mi doresc să-l mai simt 
vreodată: ultima oară când simţisem miros de sânge, 
fusese propriul meu sânge. În orice caz, faptul că 
omorul se petrecuse în aer liber mai îndepărta mirosul. 

M-am uitat în jur şi n-am văzut prin apropiere nici un 
loc în care să se fi putut ascunde asasinul. Uşa glisantă 
a casei era deschisă, poate că ucigaşul aşteptase 
înăuntru, dar cadavrele se aflau la şase metri depărtare 
de casă şi puţini erau în stare să nimerească în cap 
trăgând cu pistolul de la această distanţă. Eu eram 
dovada vie a acestui lucru. De la şase metri tragi mai 
întâi în corp, apoi te apropii şi termini treaba cu un 
glonţ în cap. Prin urmare, existau două posibilităţi: fie 
că asasinul folosise o puşcă, nu un pistol, fie avusese 
posibilitatea să se apropie de ei fără să le trezească 
suspiciuni. O persoană cu alură firească, deloc 
amenințătoare, poate chiar cineva cunoscut. Soții 
Gordon coborâseră din barcă, merseseră pe podeaua de 
scânduri, apoi îl văzuseră pe acel cineva şi continuaseră 
să meargă în direcţia lui sau a ei. Atunci persoana 
îndreptase pistolul către ei de la cel mult un metru 
jumătate şi-i doborâse pe amândoi. 

— Ce părere ai? m-a întrebat Max. 

— Nu ştiu. 

Am privit dincolo de cadavre şi am văzut câteva 
steguleţe înfipte ici-colo pe scândurile de cedru. 

— Cele roşii sunt pentru sânge? 


Max a încuviinţat din cap. 

— Albul înseamnă fragmente de os, cenuşiul... 

— Am priceput. 

Îmi părea bine că purtam şlapi. 

— Rănile provocate la ieşirea gloanţelor sunt mari, 
toată partea posterioară a craniului e făcută zob. După 
cum vezi, rănile de pătrundere sunt şi ele considerabile. 
Eu aş zice că a fost o armă calibrul 45. Încă nu am găsit 
cele două gloanţe. Probabil au căzut în golf. 

Nu i-am răspuns. 

Max a făcut semn spre uşile glisante, aflate la o 
depărtare de vreo şase metri. 

— Uşa glisantă a fost forţată, iar casa a fost răscolită, 
m-a informat el. N-a dispărut nimic de valoare: televizor, 
calculator, compact-disc şi altele asemenea sunt la locul 
lor. Totuşi, ar putea lipsi bijuterii şi obiecte mai mici. 

Am chibzuit o clipă la cele auzite. La fel ca 
majoritatea intelectualilor cu lefuri plătite de stat, soţii 
Gordon nu aveau multe bijuterii, opere de artă şi alte 
lucruri de acest fel. Un consumator de droguri ar fi 
înşfăcat valoroasele aparate electronice şi ar fi şters-o 
cu ele. 

— Iată ce cred eu, a spus Max. Un spărgător sau mai 
mulţi îşi făceau meseria când au văzut prin uşa glisantă 
că soţii Gordon se îndreptau spre casă. Atunci individul 
sau indivizii au ieşit pe podeaua de scânduri, au tras şi 
au fugit. S-a uitat la mine. Am dreptate? 

— Dacă aşa spui tu. 

— Aşa spun eu. 

— Am priceput. 

Suna mai bine decât: Locuinţa unor oameni de ştiinţă 
angajaţi în cercetări secrete de arme biologice a fost 
prădată. Cei doi cercetători au fost ucişi. 

Max a venit mai aproape de mine şi m-a întrebat 
încetişor: 

— Tu ce crezi, John? 

— Parcă ziceai ceva de o sută de dolari pe oră? 


— Hai, omule, nu mai bate câmpii. S-ar putea să avem 
de a face cu un dublu asasinat cu implicaţii 
internaţionale. 

— Parcă mai adineauri ziceai că e un caz tipic de 
proprietari care îşi descoperă locuinţa prădată şi sunt 
ucişi de spărgător. 

— Da, însă întâmplarea face ca proprietarii să fie... 
ce-or fi fost ei. M-a privit din nou şi mi-a spus: 
Reconstituie momentul crimei. 

— Bine. E limpede că făptaşul nu a tras din uşa 
glisantă. A stat chiar în faţa lor. Uşa pe care ai găsit-o 
deschisă era închisă în acel moment, aşa că soţii Gordon 
nu au remarcat nimic neobişnuit în timp ce se apropiau 
de casă. Se prea poate ca asasinul să fi fost aşezat pe 
unul dintre fotolii şi să fi venit cu barca, pentru a nu-şi 
parca maşina în faţa casei, unde risca să fie văzută de 
toată lumea. Sau poate că a fost adus cu maşina de 
altcineva. În ambele cazuri, soţii Gordon fie îl 
cunoşteau, fie nu i-a alarmat prezenţa lui pe podeaua de 
scânduri; poate a fost o femeie drăguță şi amabilă, iar 
cei doi soţi au păşit spre ea şi ea spre ei. Poate chiar au 
schimbat o vorbă-două, ca imediat după aceea asasinul 
să scoată un pistol şi să le zboare creierii. 

Şeful poliţiei a încuviinţat din cap. 

— Dacă făptaşul căuta ceva în casă, acel ceva nu erau 
bani sau bijuterii, ci documente. Ceva legat de 
cercetările biologice, înţelegi? Nu i-a lichidat pe soţii 
Gordon pentru că a fost surprins acolo, i-a lichidat 
fiindcă voia să-i ştie morţi. Îi aştepta. Ştii asta foarte 
bine. 

Max a încuviinţat din nou. 

— Şi încă ceva, Max. Am văzut o mulţime de spargeri 
ratate, în care proprietarul a fost ucis, iar spărgătorul 
nu a reuşit să fure nimic. Când e vorba de drogati, nu 
există reguli. 

Şeful poliţiei şi-a frecat bărbia, chibzuind la varianta 
unui opioman înarmat, la cea a unui asasin cu sânge 


rece şi la altele posibile între acestea două. 

Între timp am îngenuncheat lângă cadavre, mai 
aproape de cel al lui Judy. Femeia avea ochii larg 
deschişi şi pe chip se citea surpriza. 

Şi ochii lui Tom erau deschişi, însă el părea mai 
liniştit decât soţia lui. Muştele descoperiseră sângele 
din jurul rănilor, şi am fost tentat să le alung, dar, 
oricum, nu conta. 

Am examinat cadavrele mai îndeaproape, fără să ating 
nimic din ceea ce i-ar fi făcut pe tipii din echipa medico- 
legală să se zbârlească la mine. M-am uitat la păr, la 
unghii, la piele, la haine, la pantofi, şi aşa mai departe. 
Când am terminat, am bătut-o uşor pe Judy pe obraz şi 
m-am ridicat. 

— Ţi-au fost prieteni buni? m-a întrebat Maxwell. 

— Abia ne împrietenisem. 

— De când îi cunoşteai? 

— De prin iunie. 

— Ai mai fost vreodată aici, în casă? 

— Da. Mai trebuie să-mi pui o întrebare. 

— Păi... sunt obligat să te întreb... Unde te găseai în 
jurul orei 5:30 după-amiază? 

— Cu prietena ta. 

A zâmbit, dar fără veselie. 

— Tu cât de bine îi cunoşteai? l-am întrebat pe Max. 

El a şovăit o clipă, apoi mi-a răspuns. 

— Îi întâlneam la ocazii mondene. Prietena mea mă 
duce pe la degustări de vinuri şi alte prostii din astea. 

— Zău? Şi de unde ştiai că eu îi cunoşteam? 

— Au pomenit cândva că au întâlnit un poliţist de la 
New York aflat în convalescenţă. Le-am spus că te 
cunoşteam. 

— Ce mică-i lumea! am comentat eu. 

El n-a răspuns. 

Am privit de jur împrejur prin curtea din spate. La est 
se găsea casa, iar la sud, un gard viu gros şi înalt, 
dincolo de care se ridica locuinţa lui Edgar Murphy, 


vecinul care descoperise cadavrele. La nord se întindea 
o mlaştină deschisă, care acoperea o suprafaţă de 
câteva sute de metri, până la casa următoare, abia 
vizibilă. Spre vest podeaua de scânduri cobora în trei 
terase către golf, unde pontonul înainta în larg pe o 
distanţă de vreo treizeci de metri. La capătul pontonului 
se găsea barca familiei Gordon, o ambarcaţiune albă şi 
elegantă din fibră de sticlă - parcă Formula trei, lungă 
de vreo nouă metri. Se numea Spirocheta, ceea ce, din 
câte afirmă dicţionarul de biologie, reprezintă un virus 
păcătos care provoacă sifilisul. Soții Gordon avuseseră 
simţul umorului. 

— Edgar Murphy a declarat că, uneori, soţii Gordon 
se foloseau de barcă pentru a face naveta pe Plum 
Island, a spus Max. Luau feribotul când vremea era 
proastă şi în timpul iernii. 

Am încuviinţat din cap. Cunoşteam aceste lucruri. 

— Am să telefonez pe Plum Island să văd dacă pot afla 
la ce oră au plecat. Marea e liniştită, fluxul a început, 
vântul suflă dinspre est, prin urmare puteau parcurge 
distanţa de la Plum până acasă într-un timp record. 

— Nu sunt marinar. 

— Ei bine, eu sunt. Le-ar fi putut lua numai o oră ca să 
se întoarcă acasă de pe Plum, dar, de regulă, în larg se 
face o oră jumătate sau chiar două. Soții Murphy au 
auzit barca cu motor pe la 5:30, aşadar, dacă reuşim să 
aflăm la ce oră au plecat de pe Plum Island, atunci vom 
şti precis dacă barca auzită de familia Murphy la 5:30 a 
fost a soţilor Gordon. 

— Ai dreptate. 

Am privit în jurul terasei. Am văzut obişnuitul 
mobilier de grădină şi de terasă: mese, scaune, bar în 
aer liber, umbrele de soare şi altele. Prin despicăturile 
dintre scânduri creşteau mici smocuri şi buruieni, dar, 
în esenţă, nu exista nici un ungher în care cineva să se fi 
putut ascunde, pentru a lua prin surprindere două 
persoane la loc deschis. 


— La ce te gândeşti? 

— Ei bine, mă gândesc la nemaipomenita terasă 
americană. Mare, din lemn care nu cere o îngrijire 
specială, cu mai multe niveluri, cu privelişte frumoasă, 
şi aşa mai departe. Nu ca vechea mea tindă, îngustă, 
demodată şi care are tot timpul nevoie să fie vopsită. 
Dacă aş cumpăra casa unchiului, aş putea construi o 
terasă până la golf, la fel ca aceasta. Însă atunci n-aş 
mai avea atâta gazon. 

Max a lăsat să treacă vreo câteva secunde, apoi a 
întrebat: 

— La asta te gândeşti? 

— Da. Tu la ce te gândeşti? 

— Mă gândesc la o crimă dublă. 

— Bun. Spune-mi ce altceva ai descoperit la faţa 
locului. 

— Bine. Am pipăit motoarele... a făcut semn cu 
degetul mare spre barca cu motor. Când am sosit, erau 
calde încă, la fel ca şi cadavrele. 

Am încuviinţat din cap. Soarele începea să se cufunde 
în golf, se făcea tot mai întuneric şi mai răcoare, începea 
să-mi fie frig în tricou şi pantaloni scurţi, fără nimic pe 
dedesubt. 

Septembrie este cu adevărat o lună de aur pe toată 
coasta Atlanticului, de la Outer Banks la Newfoundland. 
Zilele sunt blânde, nopţile te îmbie la somn; e o vară 
fără arşiţă şi umiditate şi o toamnă fără ploi reci. 
Păsările verii încă nu au pornit la drum şi primele păsări 
migratoare venite dinspre nord fac popas în drumul lor 
spre sud. Probabil că, dacă aş pleca din Manhattan şi m- 
aş stabili aici, aş începe să duc o viaţă în sânul naturii, 
plimbându-mă cu barca, pescuind, şi aşa mai departe. 

— Încă ceva, l-am auzit spunând pe Max. Parâma e 
numai aruncată peste pilon. 

— Ei, iată un element important pentru cazul nostru. 
Ce mama dracului e o parâmă? 

— Frânghia. Frânghia şalupei nu-i legată de ponton. A 


fost doar agăţată provizoriu de piloni... prăjinile acelea 
mari care ies din apă. Trag concluzia că aveau de gând 
ca nu peste mult timp să iasă din nou în larg. 

— O observaţie justă. 

— Bun. Deci, ai vreo idee? 

— Nici una. 

— Vreo observaţie personală? 

— Cred că la asta mă întreci cu mult, şefule. 

— Teorii, idei, bănuieli? Ceva cât de neînsemnat? 

— Nu. 

Maxwell a părut că voia să spună altceva, de pildă: 
„Eşti concediat”, însă m-a anunţat că trebuia să dea un 
telefon şi a intrat în casă. 

Mi-am întors privirea spre cadavre. Femeia în taior 
bej tocmai desena conturul lui Judy cu o cretă. La New 
York procedura regulamentară cere ca detectivul care 
face cercetările să deseneze şi conturul, aşadar am 
presupus că şi aici se întâmpla la fel. Ideea este că 
detectivul care urmează să se ocupe de caz până la 
soluţionarea lui şi să conlucreze cu procurorul 
districtual ar trebui să cunoască şi să analizeze întregul 
caz, până la ultimele detalii. Prin urmare, am tras 
concluzia că doamna în bej era detectiv la secţia de 
criminalistică, însărcinată cu investigarea cazului. În 
continuare am ajuns la concluzia că, dacă hotăram să-l 
ajut pe Max, urma să colaborez cu ea. 

Scena unei crime este unul dintre cele mai 
interesante locuri din lume dacă ştii ce anume să cauţi 
şi la ce anume să te uiţi. Imaginaţi-vă nişte persoane ca 
Tom şi Judy care studiază insecte minuscule la 
microscop şi care pot spune denumirea lor, ce fac ele 
într-un anumit moment, ce influenţă au asupra 
persoanei care le priveşte, şi aşa mai departe. Dacă aş 
privi gângăniile de unul singur, n-aş vedea decât nişte 
creaturi mişcătoare. Nici ochiul, şi nici mintea mea nu 
sunt formate pentru gângănii. 

Cu toate acestea, când mă uit la un cadavru şi la 


scena unei crime, văd lucruri pe care cei mai mulţi nu le 
observă. Max atinsese motoarele şi remarcase că erau 
calde, reţinuse felul în care fusese legată barca la mal şi 
înregistrase o serie de alte detalii pe care omul de rând 
nu le-ar fi observat. Dar Max nu este propriu-zis un 
detectiv, aşa că opera cam la nivelul al doilea, în timp ce 
pentru a soluţiona o crimă ca aceasta trebuia lucrat la 
un nivel mult mai înalt. Ştia şi el, de aceea mă chemase. 

Intâmplarea făcea să cunosc victimele, ceea ce pentru 
un detectiv criminalist reprezenta un mare atu. De pildă, 
ştiam că soţii Gordon purtau de regulă pantaloni scurţi, 
tricouri şi pantofi sport în barca cu care se duceau pe 
Plum Island, iar la serviciu îmbrăcau ţinuta de laborator, 
combinezoane bioizolante şi tot ce era nevoie. De 
asemenea, din câte îmi aminteam, Tom era cu totul alt 
om când purta cămaşă neagră, în timp ce Judy prefera 
mai curând culorile pastel. Impresia mea era că 
îmbrăcămintea lor servea cumva de camuflaj şi că 
pantofii sport îi ajutau să se deplaseze mai repede. Şi de 
această dată poate îmi fabricam singur indicii. Lucru 
care trebuia evitat cu grijă. 

Mai era şi pământul roşu de pe tălpile pantofilor 
sport. De unde provenea? Nu din laborator, probabil nu 
de pe aleea care ducea la debarcaderul feribotului de pe 
Plum Island, nu din şalupă, nu de pe ponton şi nici de pe 
podeaua de scânduri de lângă casa lor. Se părea că mai 
fuseseră undeva în ziua aceea, se îmbrăcaseră diferit 
pentru acea ocazie şi, fără îndoială, ziua se terminase şi 
ea în mod diferit. Aici se întâmpla ceva, nu aveam nici 
cea mai mică idee ce anume, dar, cu siguranţă, era 
vorba de cu totul altceva. 

Totuşi, era Ja fel de posibil ca cei doi să se fi înapoiat 
acasă în toiul unei spargeri. Cu alte cuvinte, cazul putea 
să nu aibă nici o legătură cu serviciul lor. Problema era 
că Max se arăta foarte îngrijorat şi înclina către această 
ipoteză, iar ideea mă... contaminase şi pe mine - fie-mi 
iertat jocul de cuvinte. Până la miezul nopţii la locul 


crimei aveau să-şi facă apariţia cei de la FBI, de la 
Serviciul de Informaţii al Ministerului Apărării şi de la 
CIA. Afară de cazul în care Max reuşea între timp să 
pună mâna pe un spărgător dependent de droguri. 

— Iartă-mă... 

Am întors capul în direcţia din care venea glasul. Era 
femeia în taior bej. 

— Te-am iertat, am răspuns. 

— lartă-mă, chiar trebuie să fii de faţă? 

— Mă aflu aici împreună cu echipa. 

— Eşti poliţist? 

Fără îndoială că tricoul şi şortul nu-mi dădeau nici pe 
departe o înfăţişare autoritară. 

— Sunt împreună cu şeful poliţiei, Maxwell, am 
răspuns. 

— Asta am văzut şi eu. Te-ai trecut în evidenţa 
noastră? 

— De ce nu mergi să verifici? 

I-am întors spatele şi am pornit spre nivelul al doilea 
al podelei de scânduri, ocolind steguleţele colorate. M- 
am îndreptat direct spre ponton. Ea m-a urmat. 

— Sunt detectiv Penrose de la secţia de criminalistică 
a comitatului Suffolk şi am primit ordin să mă ocup de 
acest caz. 

— Felicitări. 

— Dacă nu te afli aici cu treburi oficiale... 

— Va trebui să discuţi cu şeful poliţiei. 

Am coborât pe ponton şi m-am dus la locul în care era 
legată barca soţilor Gordon. Pe pontonul cel lung briza 
sufla destul de tare, iar soarele asfinţise. In golf nu se 
vedeau alte ambarcaţiuni, dar câteva şalupe au trecut 
prin dreptul nostru cu farurile aprinse. Către sud-est 
răsărise luna în ultimul pătrar, făcând să scânteieze 
valurile de dedesubt. 

Fluxul era în toi şi şalupa lungă de nouă metri se 
ridicase aproape la nivelul pontonului. Am sărit pe 
puntea ambarcaţiunii. 


— Ce faci? Nu ai voie! 

Bineînţeles că tipa era foarte atrăgătoare. Dacă ar fi 
fost o femeie urâtă, m-aş fi arătat mult mai amabil cu ea. 
Era îmbrăcată, după cum am spus, mai curând sobru, 
dar pe sub taior trupul ei era o simfonie de rotunjimi, o 
muzică a cărnii care parcă încerca să se elibereze. De 
fapt, arăta ca şi cum ar fi făcut contrabandă cu baloane. 
Următorul lucru pe care l-am observat a fost că nu purta 
verighetă. 

Ca să-i completez fişa personală: vârsta, abia trecută 
de treizeci de ani; părul arămiu şi potrivit de lung; ochii 
verzi-albaştri; pielea deschisă la culoare, nu prea 
bronzată pentru această perioadă a anului; machiaj 
discret; buze senzuale; nici un semn sau cicatrice 
vizibilă; fără cercei; unghii nedate cu ojă; o expresie 
agasată. 

— Eşti atent la ce-ţi spun? 

Avea o voce plăcută, în ciuda tonului pe care-l aborda 
acum. Bănuiam că, datorită chipului ei frumos, trupului 
superb şi vocii blânde, detectivul Penrose reuşea cu 
greu să fie luată în serios, aşa că compensa printr-o 
ţinută masculină. Probabil că avea şi o carte intitulată 
Cum să te îmbraci ca să alungi bărbații. 

— Eşti atent la ce-ţi spun? 

— Te ascult. Dar dumneata asculți ce-ţi spun eu? Te- 
am rugat să discuţi cu şeful poliţiei. 

— Eu sunt şef aici. In cazuri de omucideri, poliţia 
comitatului... 

— Bine, vom merge împreună la şeful poliţiei. Numai 
o clipă. 

Am aruncat o privire rapidă prin şalupă, dar deja se 
întunecase şi n-am reuşit să văd mare lucru. Am 
încercat să găsesc vreo lanternă. 

— Ar trebui să pui un poliţist să stea aici de pază 
toată noaptea, i-am recomandat domnişoarei detectiv 
Penrose. 

— Îţi mulţumesc că ţi-ai exprimat părerea. Acum te 


rog să părăseşti ambarcaţiunea. 

— Ai o lanternă la dumneata? 

— Te rog să cobori din barcă. Chiar acum. 

— Bine. 

Am pus piciorul pe copastie şi, spre surpriza mea, ea 
mi-a întins o mână, iar eu am apucat-o. Avea pielea rece. 
M-a tras în sus pe ponton şi, în acelaşi timp, cu 
repeziciunea unei pisici, şi-a strecurat mâna dreaptă pe 
sub tricoul meu şi mi-a smuls revolverul de la brâu. Phii! 

A făcut un pas înapoi, cu revolverul meu în mână. 

— Rămâi pe loc. 

— Da, domnişoară. 

— Cine eşti? 

— Detectivul John Corey, departamentul de poliţie din 
New York, secţia de criminalistică. 

— Ce cauţi aici? 

— Acelaşi lucru ca şi dumneata. 

— Nu. Cazul mi-a fost încredinţat mie, nu dumitale. 

— Am înţeles, domnişoară. 

— Ai un statut oficial aici? 

— Da, domnişoară. Am fost angajat în calitate de 
consultant. _ 

— Consultant? Într-un caz de omucidere? În viaţa mea 
n-am auzit una ca asta. 

— Nici eu. 

— Cine te-a angajat? 

— Oraşul. 

— Ce idioţenie! 

— De acord cu dumneata. Părea să nu ştie cum să 
procedeze în continuare. Vrei să mă dezbraci la piele ca 
să mă percheziţionezi? i-am sugerat eu ca să mă 
dovedesc cooperant. 

În lumina lunii mi s-a părut că văd pe buzele ei o 
umbră de surâs. Îmi ardea inima după ea - sau poate că 
era doar gaura din plămân. 

— Cum spuneai că te cheamă? a întrebat detectivul 
Penrose. 


— John Corey. 

Ea se străduia să-şi amintească. 

— Oh... dumneata eşti tipul... 

— Intocmai. Am avut noroc. 

A părut să se îmbuneze; a învârtit pe degete 
revolverul meu calibrul 38 şi mi l-a întins cu mânerul 
înainte. Apoi mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat. 

Am pornit după ea pe ponton şi am străbătut podeaua 
de scânduri cu trei niveluri, până la casa ale cărei lumini 
exterioare alungau întunericul în porţiunea uşilor de 
sticlă, în timp ce moliile roiau în jurul becurilor. 

Max discuta cu unul dintre membrii echipei de legişti. 
S-a întors spre mine şi spre detectivul Penrose şi ne-a 
întrebat: 

— Aţi făcut cunoştinţă? 

I-a răspuns domnişoara detectiv: 

— De ce este implicat omul acesta în cazul nostru? 

— Pentru că vreau eu să fie, a replicat Maxwell. 

— Nu-i decizia dumitale, şefule. 

— Nici a dumitale. 

Au continuat să-şi arunce mingea unul celuilalt, până 
când a început să mă doară gâtul, drept care am spus: 

— Are dreptate, şefule. Plec. Roagă pe cineva să mă 
ducă acasă cu maşina. Le-am întors spatele şi am pornit 
spre poarta interioară, apoi, cu un aer teatral oarecum 
studiat, m-am răsucit spre Maxwell şi Penrose şi le-am 
spus: Apropo, a luat cineva lada de aluminiu de la pupa 
bărcii? 

— Care ladă de aluminiu? a întrebat Max. 

— Soții Gordon aveau o ladă mare de aluminiu în care 
obişnuiau să păstreze tot felul de mărunţişuri şi uneori o 
foloseau ca frapieră pentru bere şi momeli. 

— Unde-i lada? 

— Asta vă întreb şi eu. 

— Am s-o caut. 

— Bună idee. 

Le-am întors spatele din nou, am ieşit pe poartă şi am 


pornit pe peluza din faţă, îndepărtându-mă de locul în 
care erau parcate maşinile poliţiei. Vecinilor li se 
alăturaseră alte persoane bolnave de curiozitate, de 
îndată ce vestea despre dublul asasinat se răspândise în 
mica aşezare. 

Câteva aparate de fotografiat s-au aţintit asupra mea, 
iar reflectoarele pentru filmări video s-au aprins, 
luminându-mă pe mine şi faţada casei. Videocamerele 
zbârnâiau, reporterii îmi strigau întrebări. Exact ca pe 
vremuri. Am tuşit în pumn, în caz că cei de la comisia 
pentru handicapati ar fi urmărit reportajul, ca să nu mai 
vorbesc de fosta mea soţie. 

Un poliţist în civil, din curtea din spate, a venit la 
mine şi amândoi am urcat într-o maşină cu însemnele 
poliţiei din Southold şi am demarat. El mi-a spus că se 
numea Bob Johnson şi m-a întrebat: 

— Ce părere ai, domnule detectiv? 

— Au fost asasinati. 

— Zău aşa, vorbesc serios. A şovăit, apoi mi-a pus o 
nouă întrebare: Ce crezi, există o legătură cu Plum 
Island sau nu? 

— Nu. 

— Să-ţi spun ceva... eu am văzut spargeri, or aici n-a 
fost o spargere. S-a procedat astfel încât să pară 
spargere, dar a fost o căutare... înţelegi? Căutau ceva. 

— Nu m-am uitat înăuntru. 

— Germeni. Mi-a aruncat o privire. Germeni. Germeni 
pentru războiul bacteriologic. Eu asta cred. Am 
dreptate? 

Nu i-am răspuns. Johnson a continuat: 

— Asta s-a întâmplat cu frapiera. Te-am auzit vorbind 
despre ea. 

Nici de astă dată n-am răspuns. 

— În ladă erau flacoane sau ceva asemănător. 
Înţelegi? Adică, lisuse Hristoase, suficient cât să şteargă 
de pe suprafaţa pământului Long Island... New York 
City. 


Probabil chiar planeta, Bob, depinde ce fel de 
gânganie era şi cât putea fi dezvoltată pornind de la 


cantitatea iniţială. 
M-am aplecat spre Johnson şi l-am prins de braţ, ca 


să-i captez atenţia. A 
— Nu cumva să sufli vreo vorbă despre asta. Intelegi? 


El a încuviinţat din cap. 
Am parcurs în tăcere tot restul drumului până acasă. 


3 


Toată lumea are nevoie de o distracţie, cel puţin 
bărbaţii. Când sunt în oraş, obişnuiesc să merg la 
National Arts Club şi să beau sherry cu oameni rafinaţi 
şi de cultură. Nici fostei mele soţii nu-i venea să creadă. 

Când sunt aici, frecventez un local numit Olde Towne 
Taverne, deşi de regulă evit localurile cu prea multe e- 
uri mute. Cred că statul ar trebui să aloce o mie de e-uri 
mute pentru New England şi Long Island şi, când se vor 
epuiza, nimeni să nu mai poată primi altele. În orice caz, 
Olde Towne Taverne se află în centrul localităţii 
Mattituck care are dimensiunile unui cvartal şi este cu 
adevărat încântător. Localul OTT nu este rău deloc, este 
construit pe ideea unei vechi corăbii, deşi este o tavernă 
orăşenească, la vreun kilometru şi jumătate depărtare 
de apă. Lemnul este foarte închis la culoare, iar podeaua 
este construită din scânduri de stejar, dar ceea ce îmi 
place cel mai mult sunt felinarele din sticlă de culoarea 
ambrei, care aruncă o lumină blândă în tot localul, o 
strălucire care îţi dă cu totul altă stare de spirit. 

lată-mă deci la OTT, se făcuse aproape zece seara şi 
lumea adunată acolo în acea seară de luni urmărea 
meciul dintre Dallas şi New York, jucat la Meadowlands. 
Gândul îmi zbura când la meci, când la dubla crimă, 
când la mâncarea comandată, când la chelneriţa cu un 
fund de vis. 

Eram îmbrăcat mai şic decât ceva mai devreme, ca 
pentru seară, în blugi cafenii Levi's, un pulover Ralph pe 
gât, de culoare albastră, pantofi sport Sperry şi chiloţi 
de bumbac sută la sută. Arătam ca o poză din reclame. 
Şedeam pe un taburet la una dintre mesele joase de 
lângă bar, de unde aveam o vedere bună spre televizor; 
în faţa mea se găsea felul meu de mâncare preferat: 
cheeseburger, cartofi pai, roşii umplute, sandvişuri cu 


brânză şi sos chili, vrăbioare, o sticlă de Budweiser o 
armonie perfectă de galben şi cafeniu. 

Detectivul Penrose de la departamentul de poliţie al 
comitatului s-a apropiat venind din spatele meu şi tot ce 
pot spune e că în clipa următoare şedea în faţa mea, cu 
o bere în mână, blocând ecranul cu capul. S-a uitat în 
farfuria mea şi am văzut-o cum înalţă din sprâncene. 

Şi-a îndreptat din nou atenţia spre mine şi mi-a spus: 

— Max bănuia că te-aş putea găsi aici. 

— Vrei nişte cartofi pai? 

— Nu, mulţumesc. A şovăit, apoi a adăugat: Cred că 
amândoi am pornit pe picior greşit ceva mai devreme. 

— Prostii. Nu mă deranjează să fiu ameninţat cu 
propria mea armă. 

— Uite ce e, am discutat cu Max şi m-am gândit... 
dacă oraşul te vrea în calitate de consultant, eu una nu 
am nimic împotrivă, iar dacă eşti dispus să-mi comunici 
şi mie orice consideri a fi util, te rog nu ezita să mă suni. 
Mi-a întins cartea ei de vizită pe care scria: „Detectiv 
Elizabeth Penrose.” Iar dedesubt: „Secția 
criminalistică”, adresa de la birou, numărul de fax şi cel 
de telefon, şi altele. În stânga se vedea emblema 
comitatului Suffolk, cu deviza: „Liber şi independent”, 
scrisă în jurul unui taur cu alură amenințătoare. 

— Nu-ţi prea seamănă, am comentat eu. 

Ea m-a privit fix, şi-a încleştat maxilarele, apoi a 
respirat adânc, cu nările larg deschise. Şi-a păstrat 
sângele rece, lucru demn de admirat. Uneori pot fi 
foarte agasant. 

M-am aplecat peste masă până când între nasurile 
noastre a rămas o distanţă cam cât o minge de fotbal. 
Ea mirosea plăcut, a săpun şi piele sănătoasă. 

— Uite ce e, Elizabeth, lasă prostiile. Ştii bine că îi 
cunoşteam pe soţii Gordon, că am fost în casa lor, că m- 
am plimbat cu şalupa lor, că poate chiar am cunoscut 
unii prieteni şi colegi de-ai lor, că poate mi-au făcut 
unele destăinuiri legate de munca pe care o făceau, asta 


fiindcă sunt poliţist, că poate ştiu mai multe decât tine şi 
Max la un loc... şi s-ar putea să ai dreptate. Prin urmare, 
ţi-ai dat seama că m-ai călcat pe nervi, că Max e supărat 
pe tine, aşa că ai venit aici să-ţi ceri scuze şi totodată să- 
mi acorzi permisiunea de a-ţi telefona ca să-ţi spun ce 
ştiu. Măiculiţă! Ce ocazie pentru mine! Oricum, dacă nu 
te sun într-o zi-două, ai să mă chemi la tine în birou la 
un interogatoriu oficial. Aşadar, ce să ne mai prefacem 
că sunt consultant, asociat, amic sau informator 
voluntar? Mai bine spune-mi unde şi când vrei să-ţi dau 
o declaraţie. 

M-am aşezat la loc şi mi-am concentrat atenţia asupra 
cartofilor. 

Detectivul Penrose a tăcut un timp, apoi a spus: 

— Mâine în biroul meu - a bătut cu degetul în cartea 
de vizită - la ora nouă dimineaţă. Vezi să nu întârzii. 

S-a ridicat, a pus berea pe masă şi a dat să plece. 

Echipa newyorkeză avea mingea în terenul propriu, 
cu treizeci şi şase de puncte avans, dar un idiot de 
fundaş a aruncat balonul aiurea, balonul a rămas agăţat 
undeva, ca un aerostat, în timp ce trei jucători 
newyorkezi şi alţi trei de la Dallas se agitau dedesubt, 
fluturându-şi braţele şi ţopăind pe loc, de parcă ar fi 
invocat ploaia. 

— Iartă-mă. 

— Stai jos. 

Ea s-a aşezat, dar era prea târziu, ratasem momentul. 
Mulțimea de pe stadion şi cea din local îşi ieşiseră din 
minţi, tipii de la bar răcneau „Nu bloca mingea!”, deşi 
nu existau drapele galbene, iar jucătorul de la Dallas 
repusese mingea în joc. Am urmărit reluarea cu 
încetinitorul. Nu fusese nici o blocare. Uneori regret că 
nu pot relua cu încetinitorul şi anumite episoade din 
viaţa mea. De pildă, căsnicia, care a constat dintr-o serie 
de pase proaste. 

— Acum mă întorc la locul crimei, mi-a spus ea. Pe la 
unsprezece urmează să mă întâlnesc cu cineva de la 


Ministerul Agriculturii. Vine din Manhattan. Vrei să 
asişti? 

— N-ai un asociat pe care să-l poţi scoate din sărite? 

— E în concediu. Hai să ştergem totul cu buretele. 

Mi-a întins mâna. 

— Ultima oară când am dat mâna cu tine mi-am 
pierdut arma şi orgoliul bărbătesc, i-am amintit. 

Ea a zâmbit. 

— Hai să dăm mâna. N 

Am dat mâna cu ea. Avea pielea caldă. Imi simțeam 
inima ca pe jăratic. Sau poate era efectul sandvişurilor 
cu brânză şi sos chili. După patruzeci de ani, e greu de 
spus. I-am reţinut mâna o clipă şi i-am privit chipul fără 
cusur. Privirile ni s-au întâlnit şi amândurora ne-a trecut 
prin minte acelaşi gând obscen. 

Ea a fost prima care s-a uitat în altă parte. Unul din 
noi trebuia s-o facă, altfel s-ar fi ajuns la altceva. 

Chelneriţa cea frumuşică a venit la masa noastră şi 
am comandat două beri. 

— Mai doriţi chili? m-a întrebat ea. 

— Mai mult decât oricând. 

Ea a strâns o parte dintre farfurii şi s-a dus să aducă 
bere şi chili. Ador această ţară. 

— Probabil că ai un stomac de fier, a comentat 
detectivul Penrose. 

— De fapt, mi s-a extirpat stomacul, după ce am fost 
împuşcat. Acum am esofagul ataşat direct la intestine. 

— Vrei să spui că ai gura direct legată de rect? 

Am ridicat din sprâncene. 

— Iartă-mă, s-a scuzat ea... Am fost vulgară. Ştergem 
şi de astă dată cu buretele? 

— La ce bun? Întoarce capul şi uită-te la meci. 

Ea a întors capul şi amândoi am urmărit meciul, 
continuând să ne bem berea. După ce prima repriză s-a 
încheiat cu scorul strâns de 7-7, ea s-a uitat la ceas şi a 
spus: 

— Trebuie să merg să mă întâlnesc cu persoana de la 


Ministerul Agriculturii. 

Dacă vă întrebaţi ce amestec avea Ministerul 
Agriculturii, aflaţi că Plum Island era oficial o secţie a 
acestui minister şi se ocupa de boli ale animalelor, 
antrax şi altele de acest gen. Umbla însă zvonul că 
lucrurile erau mai complicate. Mult mai complicate. 

— Nu lăsa Ministerul Agriculturii să te aştepte, am 
spus. 

— Vrei să vii cu mine? 

Am chibzuit asupra invitaţiei. Dacă mergeam cu ea, 
mă implicam şi mai mult în această afacere, indiferent 
despre ce era vorba. Pe de altă parte, îmi plăcea să 
soluţionez cazuri de omucidere şi îi simpatizasem pe 
soţii Gordon. În cei zece ani de când mă ocupam de 
crime, trimisesem la închisoare douăzeci şi şase de 
asasini, ultimii doi având chiar şansa să profite de noua 
lege a pedepsei cu moartea, care în prezent conferea 
cazurilor de omucidere o dimensiune cu totul nouă. Ca 
argumente contra, cazul de faţă era oarecum aparte şi, 
în plus, mă găseam departe de districtul meu. De 
asemenea, un angajat al Ministerului Agriculturii n-ar fi 
ţinut morţiş să lucreze noaptea, prin urmare individul cu 
pricina era foarte probabil de la CIA, FBI, Direcţia de 
Informaţii a Ministerului Apărării sau ceva pe aproape. 

Nu conta, urma să apară şi alţii, mai târziu în cursul 
nopţii sau a doua zi de dimineaţă. Nu, nu aveam nevoie 
de acest caz plătit cu un dolar pe săptămână, nu-mi 
trebuia nici pentru o mie de dolari pe zi sau oricare alt 
preţ. 

— Hei, detectiv! 

M-am uitat la ea. Cum să refuzi o femeie de nota 10? 

— Ne vedem acolo, i-am răspuns. 

— Bine. Cât îţi datorez pentru beri? 

— Am făcut cinste. 

— Mulţumesc. Ne vedem mai târziu. 

S-a îndreptat spre uşă şi, cum pauza dintre reprize nu 
se sfârşise, cei circa cincizeci de bărbaţi din local au 


remarcat într-un târziu că printre ei se găsea o femeie 
trăsnet. S-au auzit câteva fluierături, iar câţiva au 
invitat-o să rămână. 

Am urmărit puţin programul pe timpul pauzei. Acum 
îmi părea rău că nu mi se extirpase într-adevăr 
stomacul, fiindcă deja secreta acid peste ulcerul meu. 
Mi s-a adus chili şi abia am reuşit să golesc castronelul. 
Am înghiţit două pastile de Zantac şi una de Maalox, 
deşi specialistul în boli  gastro-intestinale îmi 
recomandase să nu le amestec. 

Realitatea era că sănătatea mea, cândva înfloritoare, 
suferise o cădere bruscă de când cu incidentul din 12 
aprilie. Niciodată nu avusesem un program regulat de 
masă, băutură şi somn, iar divorţul şi meseria lăsaseră 
urme la rândul lor. Începeam să mă simt de patruzeci de 
ani, să simt că eram muritor. Uneori mă revedeam în vis 
zăcând în şanţ, într-o baltă de sânge, prăvălit peste o 
gură de canal şi gândind: „Sângele meu se scurge în 
canal, viaţa mea se scurge la canal”. 

Partea veselă a lucrurilor era că începeam să remarc 
unele lucruri, de pildă chelneriţa cu fund ademenitor, 
iar când Elizabeth Penrose intrase în local, simţisem 
cum mi se trezea la viaţă bărbăţia. 

Era limpede că începeam să-mi recapăt sănătatea şi, 
fără îndoială, mă găseam într-o formă mai bună decât 
soţii Gordon. 

M-am gândit o clipă la Tom şi Judy. Tom era doctor în 
ştiinţe, totuşi nu-l deranja să-şi distrugă celulele 
creierului cu bere sau cu vin şi ştia să facă o friptură la 
grătar grozavă. Era un băiat cu picioarele pe pământ, 
originar din Indiana sau Illinois sau altă regiune cu 
accent nazal. Vorbea puţin despre slujba lui şi glumea 
pe seama pericolului, aşa cum se întâmplase cu o 
săptămână în urmă, când un uragan se îndrepta spre 
noi, iar el spusese: „Dacă loveşte Plum Island, atunci se 
va numi Uraganul Antrax, iar noi ne vom putea lua adio 
de la viaţă”. Ha! Ha! Ha! 


Şi Judy era doctor în ştiinţe, la fel ca soţul ei. 
Originară din Midwest, era o femeie fără pretenţii, 
binevoitoare, spirituală, amuzantă şi frumoasă. 
Asemenea tuturor bărbaţilor care o cunoşteau, şi John 
Corey fusese îndrăgostit de ea. 

În cei doi ani cât locuiseră aici, Tom şi Judy păreau să 
se fi ataşat de această provincie de la malul mării; le 
plăcea să se plimbe cu şalupa şi se înscriseseră la 
Societatea de Istorie Peconic. În plus, erau încântați de 
podgorii şi deveniseră rafinaţi cunoscători ai vinului de 
Long Island. De fapt, se împrieteniseră cu câţiva 
viticultori de prin partea locului, printre care Fredric 
Tobin, care organiza petreceri fastuoase la castelul său; 
la una dintre aceste serate fusesem prezent şi eu, ca 
invitat al soţilor Gordon. 

Ca pereche, soţii Gordon păreau fericiţi, afectuoşi, 
atenţi, fideli, genul de cuplu din anii '90; niciodată n-am 
remarcat ceva în neregulă între ei. Ceea ce nu însemna 
că nu avuseseră cusururi sau că formau un cuplu 
perfect. 

Mi-am scormonit memoria în căutarea unui defect 
fatal, genul de lucru care uneori ajunge să determine o 
crimă. Droguri? Puțin probabil. Infidelitate? Posibil, dar 
nu şi probabil. Bani? Nu prea aveai ce fura de la ei. 
Aşadar, te duceai din nou cu gândul la slujba lor. 

M-am gândit şi la acest aspect. La prima privire, s-ar 
fi putut crede că soţii Gordon vânduseră cine ştie ce 
viruşi ucigaşi, după care se întâmplase ceva şi amândoi 
fuseseră suprimaţi. În aceeaşi ordine de idei, îmi 
aminteam că Tom îmi mărturisise o dată cea mai mare 
teamă a lui, în afară de teama de contaminare, şi anume 
că într-o bună zi el şi Judy vor fi răpiți de la bordul 
şalupei, că un submarin iranian sau de altă provenienţă 
va veni şi-i va captura, făcându-i să dispară fără urme. 
Mie mi se păruse că exagerează, dar îmi aduceam 
aminte că-mi trecuse prin gând că amândoi aveau 
stocate în creier suficiente informaţii pe care unii ar fi 


dorit să pună mâna. Deci ceea ce se întâmplase poate 
fusese o tentativă nereuşită de răpire. M-am gândit la 
această variantă. Dacă asasinatele aveau o legătură cu 
slujba lor, atunci soţii Gordon erau doar victime 
inocente sau trădători care vânduseră moarte pentru 
bani? Fuseseră ucişi de o putere străină sau de cineva 
apropiat? 

Am analizat cât mai profund întrebarea în OTT, în 
ciuda hărmălaiei, a tâmpeniilor de pe timpul pauzei 
dintre reprize, a berii care mi se urcase la cap şi a 
acidului din burtă. Am mai băut o bere şi am mai înghiţit 
o pastilă de Maalox. Medicul nu-mi spusese niciodată de 
ce nu trebuia să le amestec. 

Am încercat să mă gândesc la lucruri de neconceput, 
la frumosul şi veselul Tom, la frumoasa şi zglobia Judy 
vânzând unor descreieraţi virusul ciumei, la rezervoare 
de apă contaminate cu germeni, poate la microbi 
răspândiţi deasupra oraşelor New York sau Washington, 
la milioanele de bolnavi, muribunzi şi morţi... 

Nu mi-i puteam imagina pe soţii Gordon făcând astfel 
de lucruri. 

Pe de altă parte, fiecare om îşi are preţul său. Cândva 
mă întrebasem cum de-şi permiseseră să închirieze casa 
aceea de pe țărm şi să-şi cumpere o şalupă atât de 
scumpă. Acum poate aflasem de ce aveau nevoie de o 
barcă foarte rapidă şi de o casă cu ponton propriu. Totul 
se lega, şi totuşi, instinctul mă îndemna să nu dau 
crezare evidenţelor. 

I-am dat un bacşiş gras domnişoarei fund-de-vis şi m- 
am înapoiat la locul crimei. 


4 


Era trecut de unsprezece seara când am intrat cu 
maşina pe aleea care ducea la casa soţilor Gordon. 
Întunericul era sfâşiat de o lună frumoasă în ultimul 
pătrar şi o briză plăcută aducea mireasma mării prin 
fereastra deschisă a noului meu Jeep Grand Cherokee 
Limited verde închis, un capriciu în valoare de 40000 de 
dolari pe care John Corey, care trecuse la un pas de 
moarte, socotise că se cuvenea să şi-l permită. 

Am oprit la cincizeci de metri de casă, am lăsat 
maşina în locul de parcare, am mai ascultat câteva 
minute transmisiunea meciului Giants-Dallas, apoi am 
oprit motorul. S-a auzit o voce: 

— Farurile sunt aprinse. 

— Gura! am replicat eu. Mai taci o dată! 

Apoi am stins farurile. 

În viaţă există multe opţiuni, dar una dintre cele 
asupra cărora nu trebuie niciodată să te opreşti este 
„Avertismentul vocal şi opţiunea consultativă”. 

Am deschis portiera. 

— Cheia se află în contact. Frâna de mână nu este 
trasă. 

Era un glas de femeie şi pe Dumnezeul meu că 
semăna cu cel al fostei mele soţii. 

— Mulţumesc, iubito. 

Am scos cheia din contact, am coborât din maşină şi 
am trântit portiera. 

Numărul vehiculelor şi curioşilor de pe străduţă se 
rărise considerabil, am presupus că cele două cadavre 
fuseseră ridicate, ştiut fiind că sosirea maşinii mortuare 
de regulă satisface majoritatea spectatorilor, în acelaşi 
timp marcând sfârşitul actului întâi. Pe de altă parte, 
toţi doreau să se vadă la televizor cu ocazia 
telejurnalului de ora unsprezece. 


De când plecasem de aici, forţele de poliţie primiseră 
întăriri. În faţa casei, lângă furgoneta medico-legală, se 
vedea o dubă a poliţiei comitatului Suffolk. Aceasta 
reprezenta punctul de comandă pentru detectivi şi era 
dotată cu aparate radio, faxuri, telefoane celulare, 
echipament video şi toate realizările tehnicii de vârf, 
alcătuind arsenalul veşnicei bătălii împotriva crimei şi a 
altor tipuri de infracţiuni. 

Am observat un elicopter zburând deasupra capului, 
iar la lumina lunii am desluşit că aparţinea unui canal de 
televiziune. Deşi nu auzeam vocea reporterului, acesta 
sau aceasta probabil comenta ceva de genul: „In zorii 
zilei o mare tragedie s-a abătut asupra acestei 
comunităţi închise din Long Island”. Probabil urmau 
câteva fraze despre Plum Island, şi aşa mai departe. 

Mi-am croit drum printre ultimii gură-cască, evitând 
pe toţi cei care arătau a jurnalişti. Am păşit peste 
cordonul galben, motiv pentru care lângă mine a răsărit 
imediat un poliţist din Southold. I-am prezentat insigna, 
primind, în schimb, un salut schiţat pe jumătate. 

Polițistul în uniformă, însărcinat cu consemnarea 
datelor de la locul crimei, a venit la mine cu blocnotesul 
şi foaia de prezenţă. I-am spus din nou numele, profesia 
şi celelalte, aşa cum m-a întrebat. Aceasta este 
procedura şi se aplică pe toată durata investigării unei 
crime, începând cu primul poliţist sosit la locul faptei şi 
terminând cu ultimul care pleacă, după care locul revine 
din nou proprietarului. În orice caz, acum figuram de 
două ori pe lista lor, deci mă implicasem şi mai mult. 

— Aveţi cumva pe listă şi pe cineva de la Ministerul 
Agriculturii? l-am întrebat pe polițistul în uniformă. 

— Nu, mi-a răspuns el, fără a mai consulta lista. 

— Totuşi, la faţa locului se găseşte şi un reprezentant 
al Ministerului Agriculturii, adevărat? 

— Va trebui să-l întrebaţi pe domnul Maxwell. 

— Eu te întreb pe dumneata de ce nu l-ai înregistrat 
pe listă. 


— Va trebui să-l întrebaţi pe domnul Maxwell. 

— Asta am să şi fac. 

De fapt, cunoşteam deja răspunsul. Nu degeaba tipii 
de acest fel erau porecliţi fantome. 

Am ocolit casa şi m-am dus în curtea din spate, apoi 
pe verandă. 

Locurile în care zăcuseră cadavrele soţilor Gordon 
erau marcate cu creta, privelişte sinistră în lumina lunii. 
O folie de plastic mare şi curată acoperea sângele 
împroşcat în spatele lor, acolo unde viaţa li se scursese 
din trup. 

Cu ochii la acest tablou, m-am bucurat - cum v-am 
mai spus - că cei doi fuseseră împuşcaţi afară şi că în 
aer nu plutea mirosul morţii. Detestam să mă întorc la 
locul unei crime comise în interior şi să constat că 
mirosul nu dispăruse. Oare de ce nu-mi puteam scoate 
din minte acel miros? De ce continuam să-l simt în nări? 
Undeva, în fundul gâtului? Oare de ce? 

Doi poliţişti în uniformă de la secţia din Southold 
şedeau la masa rotundă din curtea interioară, bând ceva 
din pahare de plastic aburinde. Pe unul din ei l-am 
recunoscut ca fiind Johnson, a cărui amabilitate de a mă 
conduce acasă o răsplătisem printr-o asprime 
nemeritată. Ştiţi bine că trăim într-o lume dură, eu fiind 
unul dintre cei care o făcea să fie aşa. Polițistul Johnson 
mi-a aruncat o privire lipsită de bunăvoință. 

Jos, lângă ponton, am desluşit silueta unui alt bărbat 
în uniformă şi mi-a părut bine că cineva îmi urmase 
sfatul de a posta un paznic lângă barca cu motor. 

Nu mai era nimeni prin preajmă, aşa că am intrat în 
casă prin uşa glisantă, care dădea într-o combinaţie de 
salon spaţios şi sufragerie. Bineînţeles, mai fusesem aici 
şi mi-am amintit cum Judy spunea că cea mai mare parte 
a mobilierului era deja acolo când închiriaseră casa, 
„scandinav din Taiwan”, cum se exprimase ea. 

Câţiva membri ai echipei medico-legale continuau să- 
şi facă de lucru prin încăpere. L-am întrebat pe unul 


dintre ei, o femeie atrăgătoare, care se ocupa de 
strângerea amprentelor. 

— L-aţi văzut pe şeful poliţiei? 

Ea a arătat cu degetul mare în spate şi mi-a răspuns: 

— La bucătărie. Nu atingeţi nimic în drum. 

— Bine, doamnă. 

Am păşit peste covorul persan şi am intrat în 
bucătărie, unde părea să aibă loc o conferinţă. Erau de 
faţă Max, reprezentând oraşul suveran Southold, 
Elizabeth Penrose, reprezentanta comitatului liber şi 
independent Suffolk, un bărbat în costum de culoare 
închisă, care nu mai avea nevoie de insignă FBI, şi un 
altul, îmbrăcat mai puţin oficial, în blugi şi geacă de doc, 
cămaşă sângerie şi bocanci, un fel de parodie a ceea ce 
ar fi însemnat un birocrat de la Ministerul Agriculturii, 
dacă vreodată şi-ar fi lăsat biroul, fiind nevoit să viziteze 
o fermă. 

Toţi stăteau în picioare, arătând ca şi cum ar fi gândit 
stând în această poziţie. Am văzut o cutie de carton 
plină cu pahare din plastic pentru cafea; fiecare ţinea în 
mână un pahar. Mi s-a părut interesant şi semnificativ 
că grupul nu se întrunise în punctul mobil de comandă, 
ci în bucătărie, oarecum ferit de ochii celorlalţi. 

Intâmplător, Max se îmbrăcase la patru ace pentru cei 
de la FBI şi sau pentru presă: îşi pusese cravată, una 
caraghioasă, cu drapele nautice. Elizabeth purta acelaşi 
taior bej, dar îşi scosese jacheta, lăsând să se vadă un 
revolver calibrul 38 şi alte două calibrul 36, toate trei în 
toc. 

Pe masă se vedea un mic televizor alb-negru comutat 
pe un canal, cu volumul dat la minimum. Reportajul 
vorbea despre o vizită prezidenţială într-un loc ciudat, 
populat doar cu oameni mici de statură. 

Max s-a adresat celor doi bărbaţi: 

— Vi-l prezint pe detectivul John Corey, de la 
criminalistică. 

S-a mărginit la atât, renunțând să mai adauge că 


jurisdicţia mea începea şi se sfârşea cam o sută cincizeci 
de kilometri la vest de acele locuri. Max a făcut semn 
spre cel îmbrăcat în costum de culoare închisă şi a spus: 

— Dumnealui este George Foster, de la FBI... Apoi s-a 
uitat la domnul Blugi şi a adăugat: iar domnul este Ted 
Nash, de la Ministerul Agriculturii. 

Am dat mâna cu amândoi. 

— Giants a marcat în primul minut al reprizei a treia, 
am informat-o pe Penrose. 

Ea nu mi-a răspuns. 

Max a făcut semn spre cutia cu pahare de plastic. 

— Vrei cafea? m-a întrebat el. 

— Nu, mulţumesc. 

Domnişoara Penrose, care se găsea cea mai aproape 
de televizor, a auzit ceva la ştiri şi a mărit volumul. Ne- 
am îndreptat toţi atenţia spre ecran. 

O reporteră stătea în faţa locuinţei soţilor Gordon. Ne 
scăpaseră frazele introductive şi am prins numai atât: 

— Victimele dublului asasinat au fost identificate ca 
fiind cercetători la laboratorul guvernamental 
ultrasecret de boli ale animalelor, de pe Plum Island, 
aflat la câţiva kilometri de aici. 

Urmau cadre cu Plum Island, filmate de la o altitudine 
de circa şase sute de metri. Era ziua în amiaza mare, 
aşadar, probabil, erau imagini mai vechi. De sus, insula 
arăta exact ca un antricot de porc şi dacă vreţi să 
extindeţi jocul de cuvinte la febra porcinelor... În orice 
caz, Plum are o lungime de circa patru kilometri şi 
jumătate şi cam un kilometru şi jumătate lăţime. 
Comentariul reporterului suna cam aşa: „Aceasta este 
Plum Island, aşa cum apărea ea vara trecută, când 
postul nostru a realizat un reportaj, ca urmare a unor 
zvonuri persistente că insula ar găzdui cercetări în 
vederea războiului bacteriologic”. 

Făcând abstracţie de clişee, reportera avea dreptate 
în privinţa zvonurilor. Mi-am amintit un desen animat pe 
care îl văzusem mai de mult în Wall Street Journal şi în 


care un consilier în orientare şcolară se adresa 
părinţilor în felul următor: „Fiul dumneavoastră este un 
copil rău, meschin şi necinstit, căruia îi place să 
răspândească zvonuri. Îi recomand să se facă ziarist”. 
Corect. Zvonurile puteau duce la panică. Mi-a trecut 
prin gând că acest caz trebuia închis rapid. 

Reportera a apărut din nou în faţa casei soţilor 
Gordon şi a informat telespectatorii: 

— Nimeni nu poate afirma că asasinarea soţilor 
Gordon ar avea vreo legătură cu munca lor pe Plum 
Island. Cu toate acestea, poliţia face investigaţii. 

Apoi s-a dat din nou legătura cu studioul. 

Domnişoara Penrose a dat volumul mai încet şi l-a 
întrebat pe domnul Foster: 

— FBl-ul doreşte să se implice oficial în acest caz? 

— Deocamdată nu, a răspuns Foster, după care a 
adăugat: Lumea ar putea crede că-i vorba de ceva grav. 

— Ministerul Agriculturii nu se interesează oficial de 
acest caz, întrucât nu există nici o legătură între 
activitatea soţilor Gordon şi moartea lor. Ministerul nu 
va face nici o declaraţie oficială, cu excepţia regretelor 
pentru uciderea a doi angajaţi apreciaţi şi muncitori. 

— Apropo, i-am atras atenţia domnului Nash, aţi uitat 
să vă treceţi pe lista de la poartă. 

El m-a privit oarecum surprins şi extrem de agasat, 
apoi mi-a răspuns: 

— Am să... Vă mulţumesc că mi-aţi amintit. 

— Cu plăcere. Oricând. 

După o scurtă conversaţie de convenienţă, Max s-a 
adresat lui Foster şi lui Nash: 

— Detectivul Corey le-a cunoscut pe cele două 
victime. Domnul FBI a devenit imediat atent şi m-a 
întrebat: 

— Cum aţi ajuns să-i cunoaşteţi? 

Nu-i bine să răspunzi la întrebări - oamenii ar putea 
crede că eşti o persoană cooperantă, ceea ce nu e cazul 
meu. Aşadar, nu i-am răspuns. 


— Detectivul Corey i-a întâlnit pe soţii Gordon la o 
ocazie mondenă, cu numai trei luni în urmă, a răspuns 
Max în locul meu. Eu îl cunosc pe John de vreo zece ani. 

Foster a dat din cap. Era limpede că mai avea şi alte 
întrebări şi, cum ezita să le formuleze, a intervenit 
detectivul Penrose: 

— Detectivul Corey urmează să scrie un raport 
amănunţit referitor la ceea ce cunoaşte despre victime, 
raport pe care îl voi prezenta tuturor forurilor 
interesate. 

Era o noutate pentru mine. 

Domnul Nash se sprijinise de o masă de bucătărie, cu 
ochii la mine. Ne-am privit fix unul pe celălalt, noi doi 
fiind cei mai reprezentativi bărbaţi din încăpere şi, fără 
o vorbă, am tras amândoi concluzia că nu ne agream şi 
că unul din noi nu avea ce căuta acolo. 

Cu alte cuvinte, atmosfera era atât de încărcată de 
testosteron, că tapetul începuse să se umezească. 

Mi-am îndreptat atenţia spre Max şi Penrose şi am 
întrebat: 

— S-a convenit că este vorba de ceva mai mult decât o 
simplă crimă? De aceea a venit reprezentantul 
guvernului federal? 

N-a răspuns nimeni. 

— Sau nu facem decât să presupunem că ar fi vorba 
de mai mult? Mi-a scăpat cumva vreo discuţie sau 
altceva? 

În cele din urmă, domnul Ted Nash a răspuns cu 
răceală: 

— Procedăm cu prudenţă, domnule detectiv. Nu 
deţinem probe concrete că asasinatul ar avea vreo 
legătură cu probleme de... ca să vorbim pe şleau, 
probleme de securitate naţională. 

— Nu ştiam că Ministerul Agriculturii are vreo 
legătură cu securitatea naţională, am remarcat eu. Aveţi 
cumva, de pildă, vaci care lucrează sub acoperire? 

Domnul Nash mi-a adresat un surâs amabil, gen „la 


mai du-te în mă-ta”, şi a spus: 

— Avem lupi în blană de oaie. 

— Bine zis. 

Imbecilul! 

Domnul Foster s-a grăbit să-mi răspundă, înainte să 
devin de-a dreptul supărător: 

— Suntem aici pentru orice eventualitate, domnule 
detectiv. Ar fi o dovadă de mare neglijenţă dacă nu am 
verifica totul cu atenţie. Toţi sperăm să fi fost o crimă 
fără legătură cu Plum Island. 

L-am privit o clipă pe George Foster. Avea vreo 
treizeci de ani, genul de tip curăţel, cu ochi strălucitori 
de agent FBI, cu veşnicul costum de culoare închisă 
caracteristic Biroului Federal de Investigaţii, cămaşă 
albă, cravată discretă, pantofi negri, solizi şi aureolă. 

Mi-am îndreptat atenţia spre Ted Nash care purta 
pantalonii de doc despre care am pomenit; era mai 
apropiat de vârsta mea, bronzat, cu păr cârlionţat şi 
uşor grizonat, ochi albaştri-cenuşii, alură impresionantă, 
pe scurt exact genul pe care femeile l-ar numi bărbat 
fatal - probabil unul dintre motivele pentru care nu-mi 
plăcea. Vreau să spun, de câţi bărbaţi fatali este nevoie 
într-o singură încăpere? 

Poate că m-aş fi arătat mai amabil faţă de el dacă n-ar 
fi aruncat priviri furişe spre Elizabeth Penrose, care le 
prindea şi-i întorcea căutătura. Nu vreau să spun că se 
sorbeau din priviri; pur şi simplu, se priveau scurt în 
ochi, cu figuri impasibile, dar trebuia să fii orb ca să nu- 
ţi dai seama ce gânduri umblau prin minţile lor 
păcătoase. Doamne, întreaga planetă era pe punctul de 
a se contamina cu antrax şi de a-şi găsi pieirea, iar ei doi 
se purtau ca doi câini în călduri, regulându-se din 
priviri, când aveau atâtea probleme de rezolvat. Absolut 
dezgustător. 

Max mi-a întrerupt şirul gândurilor: 

— John, încă nu am găsit cele două gloanţe, dar se 
presupune că au căzut în apa golfului, aşa că mâine 


dimineaţă vom chema scafandri şi vom draga fundul 
apei. Nu s-au găsit tuburi de cartuş, a adăugat el. 

Am încuviinţat din cap. Un pistol automat aruncă 
afară tuburile, spre deosebire de un revolver. Dacă arma 
fusese automată, atunci ucigaşul avusese suficient 
sânge rece, încât să se aplece şi să ia de jos cele două 
cartuşe. 

Până în prezent, practic nu aveau nici un fel de date. 
Doi oameni împuşcaţi în cap, nici un glonţ, nici un 
cartuş, nici un zgomot care să fi fost auzit de vecinii de 
alături. 

L-am privit din nou pe domnul Nash. Avea aerul unui 
om îngrijorat şi m-am bucurat să constat că între două 
gânduri referitoare la cum să-i pună fusta în cap 
domnişoarei Penrose mai reflecta şi la salvarea planetei. 
De fapt, toţi cei din bucătărie păreau să se gândească la 
anumite lucruri, probabil, la germeni patogeni, şi se 
întrebau dacă nu cumva a doua zi de dimineaţă aveau să 
se trezească plini de pete roşii. 

Ted Nash a vârât mâna în cutia de carton şi a 
întrebat-o pe domnişoara detectiv Penrose: 

— Mai vrei o cafea, Beth? 

Beth? Ce mama dracului...? 

— Nu, mulţumesc, i-a zâmbit ea. 

Stomacul mi se potolise, drept care m-am dus la 
frigider să-mi iau o bere. Rafturile erau aproape goale. 

— Max, ai golit tu frigiderul? am întrebat. 

— Laboratorul a luat tot ce nu era sigilat din fabrică. 

— Vrea cineva o bere? 

N-am primit nici un răspuns, prin urmare am luat o 
cutie de Coors Light, am desfăcut-o şi am tras o 
înghiţitură. 

Am observat că toţi erau cu ochii pe mine, ca şi cum 
ar fi aşteptat să se întâmple ceva. De îndată ce îşi 
închipuie că se găsesc într-un mediu contaminat oamenii 
încep să se comporte ciudat. Abia m-am stăpânit să nu 
duc mâna la gât şi să nu mă prăvălesc la podea, 


chipurile cuprins de convulsii. Dar nu eram cu amicii 
mei din nordul Manhattan-ului, tipi şi tipe care gustă 
umorul negru, aşa că am lăsat să-mi scape ocazia de a 
aduce o notă comică pentru detensionarea atmosferei. 

— Te rog continuă, l-am îndemnat pe Max. 

— Am scotocit prin toată casa, a spus şeful poliţiei, 
dar nu am găsit nimic neobişnuit sau semnificativ, afară 
de faptul că jumătate dintre sertare erau neatinse, la 
unele dulapuri părea să nu se fi umblat deloc, iar cărţile 
nu au fost scoase din rafturi. Simularea unei spargeri a 
fost făcută de un amator. 

— Poate totuşi să fi fost un toxicoman sub influenţa 
drogurilor şi care nu avea în minte un scop anume, am 
spus eu, după care am adăugat: Sau poate că făptaşul a 
fost surprins asupra faptei ori căuta un obiect şi l-a 
găsit. 

— Poate, m-a aprobat Max. 

Toţi aveau un aer gânditor, acoperire excelentă 
pentru lipsa de indicii. 

Lucrul cel mai uluitor în cazul acestui dublu asasinat, 
m-am gândit eu, rămânea acela că crimele fuseseră 
făptuite afară, bang, bang, chiar pe terasă, fără nici un 
preambul. Ucigaşul nu avusese nevoie şi nu voise nimic 
altceva de la soţii Gordon decât să-i ştie morţi. Prin 
urmare, fie că luase din casă ceea ce dorea, fie că soţii 
Gordon transportaseră acel ceva la vedere, de pildă în 
frapieră. lată că reveneam la cutia cu gheaţă care 
lipsea. 

În al doilea rând, ucigaşul îi cunoştea pe soţii Gordon, 
care îl cunoşteau la rândul lor. Eram convins de asta. 
Bună, Tom! Bună, Judy! Bang! Bang! Cei doi se 
prăbuşesc, cutia cu gheaţă cade... nu, înăuntru se 
găsesc flacoane cu viruşi ucigaşi. Bună, Tom! Bună, 
Judy! Puneţi jos cutia. Bang! Bang! Cei doi cad. 
Gloanţele le traversează craniul şi se pierd în apa 
golfului. 

În al treilea rând, fără îndoială că arma avusese 


amortizor. Nici un profesionist n-ar trage două focuri în 
aer liber. Probabil era o armă automată, fiindcă 
amortizorul nu se potriveşte la un revolver. 

— Familia Murphy are câine? l-am întrebat pe Max. 

— Nu. 

— Bine... Aţi găsit ceva bani, portofele sau altceva 
asupra victimelor? 

— Da. Aveau portofele identice; fiecare avea 
legitimaţia pentru Plum Island, permisul auto, cărţi de 
credit şi altele asemenea. La Tom s-au găsit treizeci şi 
şapte de dolari bani gheaţă, iar la Judy, paisprezece. 
Fiecare avea o fotografie a celuilalt, a adăugat Max. 

Uneori detaliile neînsemnate sunt cele care 
declanşează marea revelație. Atunci trebuie să-ţi 
aminteşti Regula numărul Unu: nu te implica emoţional, 
Corey, nu contează dacă este vorba de un copilaş atras 
pe cărări greşite, de o bătrânică cumsecade, de 
frumoasa Judy, care ţi-a făcut o dată cu ochiul, sau de 
Tom, care ţinea cu orice chip să-ţi placă vinurile lui 
preferate şi care îţi pregătea friptura după gustul lui. 
Pentru anchetatorul criminalist nu are importanţă 
identitatea victimei, ci doar aceea a asasinului. 

— Probabil ţi-ai dat seama că nu s-a găsit lada cu 
gheaţă, mi-a spus Max. Eşti sigur că a existat? 

Am încuviinţat din cap. 

Domnul Foster mi-a comunicat părerea sa îndelung 
cumpănită. 

— Noi credem că soţii Gordon aveau lada la ei, iar 
ucigaşul sau ucigaşii voiau conţinutul acelei cutii, or 
conţinutul era ceea ce ştiţi şi dumneavoastră. În opinia 
mea, soţii Gordon vindeau acest gen de marfă şi târgul a 
căzut. 

Am privit în jur, la cei adunaţi în bucătărie. E greu să 
descifrezi expresia unor oameni a căror meserie constă 
în a citi pe chipurile altora. Cu toate acestea, am avut 
sentimentul că afirmaţia lui George Foster reprezenta 
concluzia lor comună. 


Aşadar, dacă oamenii aceştia aveau dreptate, atunci 
existau două concluzii: fie soţii Gordon fuseseră proşti 
de-a binelea şi nu se gândiseră că cineva dispus să 
cumpere suficienţi viruşi şi bacterii, ca să ucidă 
populaţia unei planete, nu va ezita să-i lichideze pe ei 
doi; fie amândoi fuseseră complet indiferenți la 
consecinţele faptului că vindeau moarte pe bani. Or, eu 
ştiam cu certitudine că Tom şi Judy nu fuseseră nici 
proşti, nici inumani. 

De asemenea, presupuneam că nici ucigaşul nu era 
prost şi mă întrebam dacă ştia sau dacă putea fi sigur că 
în ladă se găsea adevărata marfă. Cum ar fi putut şti cu 
certitudine? Bună, Tom! Bună, Judy! Aveţi virusul? 
Bravo! Bang! Bang! 

Aşa să fi fost? Să nu fi fost aşa? Am încercat diverse 
scenarii, cu şi fără lada cu gheaţă, cu şi fără persoana 
sau persoanele pe care soţii Gordon probabil le 
cunoşteau, şi aşa mai departe. In plus, cum ajunsese 
persoana - sau persoanele - la casa celor doi? Cu barca? 
Cu maşina? 

— Ceva maşini necunoscute? l-am întrebat pe Max. 

— Nimeni din cei interogaţi de noi n-a remarcat vreo 
maşină necunoscută, mi-a răspuns Max. Amândouă 
maşinile soţilor Gordon se află în garaj. Echipa medico- 
legală le va transporta mâine la laborator, împreună cu 
barca cu motor, a adăugat el. 

Pentru prima oară domnişoara Penrose mi s-a adresat 
direct: 

— Se prea poate ca asasinul sau asasinii să fi venit cu 
barca. Eu aşa cred. 

— E la fel de posibil, Elizabeth, ca ucigaşul sau 
ucigaşii să fi venit cu una din maşinile soţilor Gordon, pe 
care a împrumutat-o în prealabil. Eu sunt convins că se 
cunoşteau. 

Ea m-a privit fix, apoi a spus oarecum răstit: 

— Eu cred că a fost o barcă, detectiv Corey. 

— Poate că asasinul a venit până aici pe jos sau cu 


bicicleta, sau cu motocicleta. Poate că a înotat până aici, 
am continuat, sau a fost adus de cineva. Poate a făcut 
surfing sau a venit cu deltaplanul. Poate că asasinii sunt 
Edgar Murphy şi soţia lui. 

Ea m-a privit cu asprime şi mi-am dat seama că se 
supărase. Cunoşteam acest gen de privire. Fusesem 
însurat. Max ne-a întrerupt şi a spus: 

— Mai există un lucru interesant, John... Din spusele 
gardienilor de pe Plum, soţii Gordon au semnat de 
plecare la amiază, au urcat în barcă şi au plecat. 

În tăcerea care s-a aşternut nu se auzea decât 
bâzâitul frigiderului. 

— Una dintre variantele la care ne putem gândi ar fi 
aceea că soţii Gordon au ascuns marfa undeva în vreun 
golfuleţ de pe Plum,apoi au luat barca şi s-au dus s-o 
recupereze. Sau, poate, pur şi simplu, au ieşit din 
laborator cu lada cu gheaţă, au pus-o în barcă şi au 
plecat. In oricare din cazuri s-au întâlnit cu clientul în 
golf şi au livrat marfa în largul mării, prin urmare când 
au sosit acasă nu mai aveau lada, însă aveau banii. Aici 
au dat nas în nas cu asasinul care i-a lichidat şi şi-a 
recuperat banii. 

Am chibzuit toţi la acest scenariu. Bineînţeles, se 
punea întrebarea, dacă schimbul avusese loc în larg, de 
ce crima nu fusese făptuită tot acolo? Când tipii de la 
criminalistică vorbesc despre crima perfectă, se referă 
la crima săvârşită în largul mării: probe nesemnificative 
sau inexistente, de regulă nici un zgomot, nici un martor 
şi, în majoritatea cazurilor, nici un cadavru. Dacă treaba 
este bine făcută, atunci poate părea un simplu accident. 

Era la mintea cocoşului că nişte profesionişti care 
tocmai puseseră mâna pe un virus ucigaş n-ar fi atras 
atenţia asupra lor lichidând doi cercetători de pe Plum 
Island în spatele propriei lor case. Însă totul fusese 
astfel aranjat, încât să pară că soţii Gordon ar fi surprins 
un spărgător. Indiferent cine realizase înscenarea, 
aceasta nu era prea convingătoare. Totul părea făcut de 


mâna unui amator sau, poate, de străini care nu 
vizionau destule filme polițiste americane la televizor. 
Sau era cu totul altceva. 

Cum rămânea cu intervalul de circa cinci ore şi 
jumătate, de la amiază, când soţii Gordon plecaseră de 
pe Plum Island, şi până la 5:30, când domnul Murphy 
afirma că auzise barca lor? Unde fuseseră în tot acest 
timp? 

— Asta-i cam tot ce avem până în prezent, John. 
Mâine vom primi rapoartele de laborator şi tot mâine va 
trebui să stăm de vorbă cu câteva persoane. Ne poţi da 
vreo sugestie pe cine ar trebui să contactăm? Prieteni ai 
soţilor Gordon? 

— Nu ştiu cu cine erau prieteni soţii Gordon şi, din 
câte cunosc, nu aveau duşmani. M-am adresat apoi 
domnului Nash: Până atunci, vreau să discut cu cei de 
pe Plum Island. 

— Aveţi posibilitatea să staţi de vorbă cu unele 
persoane care lucrează pe Plum Island, a intervenit 
domnul Nash. Dar, în interesul securităţii naţionale, a 
adăugat el, trebuie să asist la toate întrevederile. 

l-am răspuns în cel mai reuşit stil newyorkez şi 
muşcător: 

— Poate ai uitat că investigăm o crimă. Mie să nu-mi 
umbli cu asemenea tâmpenii. 

În bucătărie s-a lăsat o tăcere de gheaţă. Trebuie să 
spun că, ocazional, colaboram cu agenţi FBI sau de la 
Brigada de Luptă Antidrog şi toţi erau nişte tipi de 
treabă - adică poliţişti. Însă indivizii de soiul lui Nash 
erau o adevărată pacoste. Respectivul nu declarase nici 
dacă lucra la CIA, Direcţia de Informaţii a Ministerului 
Apărării, a Armatei sau altă agenţie la fel de dubioasă. 
De un lucru însă eram sigur: nu avea nici în clin, nici în 
mânecă cu Ministerul Agriculturii. 

Max, care probabil se considera gazda acestei 
întruniri de orgolii, a intervenit: 

— Nu mă deranjează câtuşi de puţin ca domnul Nash 


să asiste la interviuri sau la interogatorii. 

A aruncat o privire către Penrose. 

Prietena mea Beth m-a privit scurt şi i s-a adresat lui 
Nash, cel care o regula din ochi: 

— Nici pe mine nu mă deranjează. 

— La orice întâlnire, interviu, interogatoriu sau 
întrunire de lucru la care asistă Ted va fi prezent şi FBI- 
ul, a ţinut să precizeze George Foster. 

Începea să mă cam scoată din sărite toată porcăria 
asta şi mă întrebam dacă Max avea de gând să-i retragă 
sprijinul. 

— Specialitatea mea este terorismul naţional, a 
continuat rezonabilul domn Foster. Ted se ocupă de 
spionajul internaţional. S-a uitat la mine, la Max şi la 
Penrose, apoi a adăugat: Investigaţi o crimă aflată sub 
incidenţa legilor statului New York. Dacă nici unul 
dintre noi nu-şi vâră nasul în treburile celorlalţi, ne vom 
înţelege de minune. Promit să nu mă joc de-a detectivul 
criminalist, cu condiţia ca nici dumneavoastră să nu vă 
jucaţi de-a apărătorii lumii libere. Vi se pare corect? 
Logic? Lucrativ? Bineînţeles. 

M-am uitat la Nash şi l-am întrebat pe nepusă masă: 

— Pentru cine lucrezi? _ 

— Deocamdată nu am dreptul să spun. În orice caz, 
nu pentru Ministerul Agriculturii, a adăugat el. 

— Hai că m-ai păcălit! am exclamat eu sarcastic. Isteţi 
mai sunteţi, măi băieţi! 

— Domnule Corey, putem discuta puţin afară? mi-a 
propus Beth. 

Nu i-am acordat atenţie şi am continuat să fac 
presiuni asupra lui Nash. Aveam nevoie să marchez 
şapte puncte pe tabelă şi ştiam bine cum să procedez. 

— Am vrea să mergem pe Plum Island chiar astă- 
seară, i-am spus lui Nash. 

El a părut surprins. 

— Astă-seară? Dar nu circulă nici un feribot... 

— Nu am nevoie de feribot. Vom merge în şalupa de 


poliţie a lui Max. 

— Exclus! a protestat Nash. 

— De ce? 

— Accesul pe insulă este interzis, a declarat el. 

— Aici investigăm o crimă, i-am reamintit. N-am căzut 
de acord adineauri că şeful poliţiei, detectivul Penrose şi 
cu mine investigăm un caz de omucidere? 

— Nu şi pe Plum Island. 

— Ba cum să nu! 

Ador astfel de chestii, zău că da. Speram ca 
domnişoara Penrose să-şi dea seama ce dobitoc era 
individul. 

— La ora aceasta nu se află nimeni pe Plum Island, a 
spus Nash. 

— Sunt oamenii de pază, iar eu doresc să discut cu ei, 
am replicat. Chiar acum. 

— Mâine dimineaţă, şi nu pe insulă. 

— Acum, şi pe insulă - altfel, îl trezesc pe judecător şi- 
i solicit mandat de percheziţie. 

Nash s-a holbat la mine şi a spus: 

— E puţin probabil ca un judecător local să emită 
mandat de percheziţie pentru o proprietate a guvernului 
Statelor Unite. Ar fi nevoie să apelezi la un procuror al 
Statelor Unite şi la un judecător federal. Presupun că, în 
calitate de criminalist, cunoşti aceste lucruri, după cum, 
probabil, ştii că nici un procuror al Statelor Unite şi nici 
un judecător federal nu va fi prea încântat să-ţi 
elibereze un asemenea mandat, dacă intră în discuţie 
siguranţa naţională. Aşa că nu te mai grozăvi şi nu mai 
face exces de zel, a adăugat el. 

— Ce-ai zice să te ameninţ? 

În cele din urmă, Max s-a cam săturat de domnul 
Nash, a cărui blană de oaie începuse să alunece într-o 
parte. 

— O fi insula asta proprietate federală, totuşi rămâne 
o parte din oraşul Southold, din comitatul Suffolk şi din 
statul New York, i s-a adresat el lui Nash. Îţi cer să ne 


faci rost de autorizaţie, ca să putem merge pe insulă 
mâine, altfel vom obţine un ordin judecătoresc. 

De data aceasta, Nash şi-a dat silinţa să adopte un ton 
agreabil. 

— Dar nu-i neapărat nevoie să mergeţi pe insulă, 
şefule. 

Desigur, detectivul Penrose se trezise de aceeaşi 
parte a baricadei cu mine, aşadar i-a spus noului ei 
prieten: 

— Suntem siliţi să insistăm, Ted. 

Ted? Ei, dar chiar că ratasem anumite lucruri în ora 
aceea blestemată cât întârziasem. 

Ted şi Beth s-au privit unul pe celălalt, două suflete 
chinuite, sfâşiate între rivalitate şi desfrâu. În cele din 
urmă, domnul Ted Nash de la Cooperativa Ochiul şi 
Urechea, sau cum s-o mai fi chemat, a spus: 

— Păi... am să dau un telefon. 

— Mâine dimineaţă, am precizat eu. Nu mai târziu. 

Domnul Foster nu a lăsat să-i scape ocazia de a-l pune 
la punct pe domnul Nash şi a intervenit: 

— Cred că toţi suntem de acord să mergem acolo 
mâine dimineaţă, Ted. i 

Domnul Nash a încuviințat din cap. Intre timp, 
încetase să mai privească galeş spre Beth Penrose şi-şi 
concentra tirul asupra mea. M-a privit şi mi-a spus: 

— Detectiv Corey, dacă se stabileşte că a fost comis 
un delict federal, probabil nu vom mai avea nevoie de 
serviciile dumitale. 

Îl determinasem pe micuțul Teddy să se coboare la 
josnicii şi ştiam bine când era cazul să las pe cineva în 
pace. Mă înapoiam acasă după un duel verbal, îl 
ucisesem pe alunecosul Ted şi acum pretindeam inima 
frumoasei lady Penrose. Eram nemaipomenit. Zău că mă 
simţeam mai bine, îmi regăsisem firea mea nesuferită 
dintotdeauna. Totodată, aceste personaje meritau puse 
puţin cu fundul pe jăratic. Rivalitatea e bună. Competiţia 
tine de americani. Ce-ar însemna ca oraşele Dallas şi 


New York să fie la mare amiciţie? 

Celelalte patru personaje discutau acum de una de 
alta, scormonind prin cutia de carton şi făcându-şi cafea, 
încercând să reinstaureze armonia şi echilibrul dinainte 
de apariţia lui Corey. Mi-am mai luat o bere din frigider, 
apoi,  adresându-mă domnului Nash pe un ton 
profesional, l-am întrebat: 

— Cu ce fel de viruşi se lucrează pe Plum Island? 
Adică, de ce ar vrea cineva, vreo putere străină, să pună 
mâna pe germeni patogeni care provoacă febră aftoasă 
sau maladia vacilor nebune? Spune-mi,domnule Nash, 
ce anume ar trebui să mă îngrijoreze, ca să ştiu de ce 
voi avea insomnii la noapte. 

Domnul Nash a rămas tăcut mult timp, apoi şi-a dres 
glasul şi a răspuns: 

— Presupun că ar trebui să ştii ce mari sunt mizele 
aici... S-a uitat la mine, la Max şi la Penrose, apoi a 
spus: Indiferent că aveţi sau nu autorizaţie, ați depus 
jurământ ca poliţişti, aşa că... 

— Nimic din ce ne vei spune nu va trece de pereţii 
acestei încăperi, am declarat eu binevoitor. Afară de 
cazul în care îmi va conveni să-mi dau drumul la gură 
faţă de altcineva. 

Nash şi Foster s-au uitat unul la altul, apoi Foster a 
încuviinţat din cap. 

— Toţi ştiţi sau, poate, aţi citit, a început Nash, că 
Statele Unite nu se mai angajează în cercetări sau 
investiţii în domeniul războiului bacteriologic. S-a 
semnat şi un tratat în acest sens. 

— lată de ce iubesc eu ţara asta, domnule Nash. Aici 
nu există bombe bacteriologice. 

— Aşa e. Totuşi, există unele boli care fac tranziţia 
între studiul biologic legitim şi eventuale arme 
biologice. Printre acestea se numără şi antraxul. După 
cum ştiţi - s-a uitat la Max, la Penrose şi la mine - 
întotdeauna s-a zvonit că Plum Island n-ar fi o simplă 
bază de cercetare a bolilor animale, ci mai mult de atât. 


Nimeni nu a scos o cuvânt. 

— De fapt, nu-i vorba de un centru al războiului 
bacteriologic. În Statele Unite nu există aşa ceva. N-ar fi 
cinstit din partea mea dacă n-aş aminti că, uneori, 
specialişti din domeniul războiului bacteriologic 
vizitează insula pentru a fi puşi la curent cu rezultatul 
cercetărilor şi pentru a citi rapoarte asupra unor 
experimente. Cu alte cuvinte, e vorba de o combinaţie 
între boli ale oamenilor şi ale animalelor, între latura 
ofensivă şi cea defensivă a războiului bacteriologic. 

O combinaţie cât se poate de convenabilă, m-am 
gândit eu. Domnul Nash a sorbit din cafea, a rămas 
puţin pe gânduri, apoi a continuat: 

— De pildă, febra porcinelor, semnalată în Africa, a 
fost asociată cu virusul HIV. Pe Plum Island se studiază 
febra africană a porcinelor, iar mass-media vine cu o 
trăsnaie despre... mă rog, cu totul altceva. La fel se 
întâmplă cu febra din Rift Valley, cu virusul Hanta şi cu 
alţi retroviruşi, cu filoviruşi ca Ebola Zaire şi Ebola 
Marburg... 

În bucătărie se lăsase o tăcere mormântală, toată 
lumea ştia că acesta era cel mai înspăimântător subiect 
din întregul univers. Vreau să spun că, în cazul armelor 
nucleare, oamenii se arată fie fatalişti, fie neîncrezători 
că aşa ceva ar putea să se întâmple. Războiul 
bacteriologic sau terorismul biologic sunt lucruri perfect 
imaginabile. Dacă s-ar declanşa o anumită epidemie, ea 
ar însemna sfârşitul omenirii, nu într-o explozie 
instantanee şi incandescentă, ci lent, pe măsură ce 
boala s-ar transmite de la cei suferinzi la cei sănătoşi, în 
timp ce morţii ar putrezi acolo unde se prăbuşesc, ca 
într-un film de mâna a doua aşteptat să ruleze şi în 
cartierul dumneavoastră. 

Domnul Nash a continuat pe acelaşi ton, fără prea 
mare tragere de inimă şi totodată plin de importanţa 
unor lucruri pe care el le cunoştea, dar noi nu. 

— În concluzie, a spus el, aceste boli pot contamina - 


şi chiar contaminează - animalele, prin urmare studiul 
lor legal intră sub jurisdicţia Ministerului Agriculturii. 
Acesta încearcă să descopere un remediu împotriva 
acestor maladii, pentru a proteja vitele din America şi 
implicit populaţia americană, întrucât, deşi de regulă 
există o barieră între specii, împiedicând transmiterea 
bolilor animalelor la om, s-a descoperit că anumite boli 
nu ţin cont de specie... De exemplu, există dovezi că 
maladia vacilor nebune, declanşată în Anglia, s-a 
transmis şi la om... 

Poate că fosta mea soţie avea dreptate în privinţa 
cărnii. Am încercat să-mi imaginez o viaţă cu 
hamburgeri din soia, chiftele fără carne şi hotdogs din 
alge marine. Aş fi preferat să mor. M-a copleşit un val de 
căldură şi afecţiune faţă de Ministerul Agriculturii. 

Totodată, mi-am dat seama că ceea ce ne destăinuia 
domnul Nash erau minciunile oficiale - basmul cu bolile 
animalelor care traversau bariera speciilor şi altele 
asemenea. De fapt, dacă zvonurile erau conforme cu 
realitatea, Plum Island era în acelaşi timp un loc în care 
se studiau ştiinţific şi deliberat bolile infecțioase umane, 
ca parte a unui program de război bacteriologic 
inexistent din punct de vedere oficial. Pe de altă parte, 
poate erau simple zvonuri şi ceea ce se făcea pe Plum 
Island avea totuşi un scop defensiv, nu ofensiv. 

M-a fulgerat gândul că linia de demarcaţie între cele 
două aspecte era foarte fragilă. Viruşii sunt viruşi. Ei nu 
fac deosebirea între vaci, porci şi oameni. Între 
cercetarea cu scop ofensiv şi cea cu scop defensiv. Între 
vaccinuri preventive şi bombe cu explozie aeriană. Ce 
dracu”, ei nu ştiu nici măcar dacă sunt buni sau răi. Şi 
dacă mai ascultam mult tâmpeniile lui Nash, aş fi ajuns 
să cred că pe Plum Island se creşteau noi şi interesante 
culturi de iaurt. 

Domnul Nash privea ţintă în fundul paharului de 
plastic, ca şi cum ar fi descoperit că apa şi cafeaua 
puteau fi deja infectate cu maladia vacilor nebune. 


— Desigur, a continuat domnul Nash, problema este 
că aceşti viruşi şi aceste culturi pot fi... vreau să spun, 
dacă cineva ar pune mâna pe aceste microorganisme şi 
ar şti cum să le înmulțească pe baza mostrelor, atunci o 
bună parte dintre ele s-ar reproduce, iar dacă ar ajunge 
cumva la populaţie... atunci s-ar putea ivi o gravă 
problemă de sănătate publică. 

— Adică un fel de ciumă apocaliptică, cu mormane de 
cadavre zăcând pe străzi? am întrebat eu. 

— Da, o problemă de sănătate publică de acest fel. 

Tăcere. 

— Aşadar, a continuat domnul Nash pe un ton grav, 
deşi toţi suntem nerăbdători să descoperim identitatea 
asasinului sau a asasinilor soţilor Gordon, suntem şi mai 
nerăbdători să aflăm dacă cei doi au luat ceva de pe 
insulă şi dacă au transferat acel ceva unei sau unor 
persoane neautorizate. 

Un timp nimeni n-a scos un cuvânt, apoi Beth a 
întrebat: 

— Poţi dumneata... sau cineva de pe insulă, să 
stabileşti dacă lipseşte ceva din laboratoare? 

Ted Nash s-a uitat la Beth Penrose ca un profesor la 
studentul său favorit care tocmai i-ar fi pus o întrebare 
strălucită. De fapt, nu fusese o întrebare chiar atât de 
deşteaptă... dar orice era util dacă-i dădea jos chiloţeii, 
nu-i aşa, Ted? 

— După cum bănuieşti, probabil, i-a răspuns domnul 
Sânge-Rece noii sale protejate, e posibil să nu se 
descopere dacă lipseşte ceva. Problema este că 
microorganismele pot fi reproduse în secret în altă parte 
a laboratorului de pe Plum Island sau în diverse puncte 
de pe insulă, apoi scoase de acolo fără ştirea nimănui. E 
cu totul altfel decât în cazul agenţilor chimici sau 
nucleari, unde trebuie justificat fiecare gram. Bacteriilor 
şi viruşilor le place să se reproducă. 

Dacă stai să te gândeşti, era  înfricoşător... 
microorganismele reprezentau o tehnologie inferioară în 


comparaţie cu fisiunea nucleară sau cu fabricarea 
gazului  paralizant. Puteau fi cultivate şi într-un 
laborator improvizat, nu costau mult şi se înmulţeau în... 
ce foloseam noi în laboratorul de biologie? Supă de vită? 
Gata, pe viitor renunţam la cheeseburgeri. 

Mândră de ultima ei intervenţie, domnişoara Penrose 
l-a întrebat pe domnul Ştie-Tot: 

— Să ne închipuim deci că organismele studiate pe 
Plum Island sunt deosebit de virulente? Vreau să spun, 
se intervine genetic asupra lor pentru a le face mai 
letale decât sunt în mediul lor natural? 

Domnului Nash nu i-a plăcut întrebarea, aşa că a 
răspuns: 

— Nu. Apoi a adăugat: Ei bine, laboratorul de pe Plum 
Island dispune de aparatură pentru inginerie genetică, 
dar acolo se realizează modificarea genetică a viruşilor 
astfel încât să nu mai cauzeze boli, ci să stimuleze 
sistemul imunitar pentru producerea anticorpilor, în 
eventualitatea infectării cu un virus real. Este un fel de 
vaccin realizat nu prin slăbirea organismului infecțios şi 
injectarea lui, ceea ce ar putea fi riscant, ci prin 
modificarea genetică a organismului. Ca să răspund pe 
scurt întrebării tale, orice inginerie genetică efectuată 
pe Plum Island urmăreşte slăbirea unui virus sau a unei 
bacterii, nu sporirea capacităţii lor de a provoca boli. 

— Bineînţeles că nu, am intervenit eu. Dar în cazul 
ingineriei genetice există oricând un risc. 

— Se prea poate. Dar nu pe Plum Island. 

Mi-a trecut prin minte că Nash modifica genetic 
informaţiile, luând germenii adevărului şi modificându-i 
astfel încât să ne ofere o doză minimă de veşti proaste. 
Isteţ băiat! 

Mă plictisisem de tâmpenii ştiinţifice, aşa că i-am 
adresat domnului Foster următoarea întrebare: 

— Serviciul dumneavoastră ia unele măsuri ca să 
păstreze secretul? Mă refer la aeroporturi, căi ferate, şi 
aşa mai departe? 


— Toată lumea e la treabă, în căutarea... indiferent 
ce-o fi acela. Toate aeroporturile, porturile şi gările din 
zonă sunt supravegheate de oamenii noştri, de poliţia 
locală şi de vameşi. Paza de Coastă a primit ordin să 
intercepteze şi să percheziţioneze vasele, am cerut până 
şi sprijinul Brigăzii de Luptă Antidrog, cu vasele şi 
avioanele lor. Problema este că făptaşii au un avans de 
circa trei ore, fiindcă, sincer vorbind, nu am fost alertaţi 
la timp... 

Domnul Foster s-a uitat la şeful poliţiei, Maxwell, care 
stătea cu braţele încrucişate şi cu obrazul strâmbat într- 
o grimasă. 

Aici trebuie să fac o precizare legată de Sylvester 
Maxwell. Era un poliţist cinstit, nu neapărat cel mai 
deştept dintre cei prezenţi, dar nici sărac cu duhul. 
Uneori putea fi încăpățânat, deşi aceasta părea să fie o 
trăsătură specifică zonei North Fork, nu neapărat 
şefului poliţiei. În calitate de comandant al unui efectiv 
restrâns de poliţişti de provincie, puşi în situaţia de a 
colabora cu efectivul mult mai numeros al poliţiei 
comitatului şi uneori cu cea statală, omul învățase când 
să-şi protejeze parcela şi când să bată în retragere. 

Încă ceva: realitatea geografică a jurisdicției maritime 
într-o epocă a drogurilor îl pusese pe Max în contact 
direct cu Brigada de Luptă Antidrog şi cu Paza de 
Coastă. Brigada pleacă întotdeauna de la premisa că 
jandarmii locali pot fi implicaţi în traficul de droguri; pe 
de altă parte, localnicii, ca Max, sunt convinşi că cei de 
la Brigada de Luptă Antidrog sunt în cârdăşie cu 
traficanţii. Paza de Coastă şi FBl-ul sunt socotite curate, 
dar ele suspectează Brigada de Luptă Antidrog şi poliţia 
locală. Personalul vămii este în majoritate cinstit, totuşi 
e imposibil să nu fie şi câţiva indivizi care acceptau bani 
ca să închidă ochii. Pe scurt, drogurile reprezintă cea 
mai mare pacoste în calea aplicării legii în America, 
după Prohibiţie. 

Cugetarea m-a dus cu gândul de la Max la droguri, la 


şalupa soţilor Gordon, lungă de nouă metri şi dotată cu 
motoare mari şi puternice. 

Cum faptele păreau să infirme ipoteza că soţii Gordon 
ar fi făcut comerţ cu viruşi ucigaşi, poate urma să se 
adeverească ipoteza traficului de droguri. Poate că 
prinsesem un fir. Poate le împărtăşeam şi celorlalţi 
această variantă, de îndată ce aveam s-o prelucrez în 
mintea mea. Sau poate nu. 

Domnul Foster a mai aruncat câteva săgeți spre 
Maxwell pentru întârzierea cu care contactase FBl-ul, 
asigurându-se că muştruluiala lui fusese consemnată. 
Ceva de genul: „Ah, Max, de-ai fi venit la mine mai 
devreme! Acum totul e pierdut, şi doar din vina ta!” 

— Am chemat brigada de criminalişti a comitatului la 
zece minute după comiterea asasinatului, i-a precizat 
Max lui Foster. Din acel moment nu mai sunt 
răspunzător. Am fundul acoperit. 

Domnişoara Penrose a simţit patru perechi de ochi 
poposind pe fesele ei şi a spus: 

— Habar nu aveam că victimele făceau parte din 
personalul de pe Plum Island. 

Max i-a răspuns blând, dar ferm: 

— Am raportat acest lucru tipului care a răspuns la 
telefon, Beth.  Sergentul nu ştiu cum.  Verifică 
înregistrarea. 

— Am s-o verific, a replicat detectivul Penrose. Poate 
ai dreptate, Max, a adăugat ea, dar nu-i momentul să 
intrăm acum în detalii. Să ne ocupăm de soluţionarea 
crimei, s-a întors ea către Foster. 

— Bună idee, a încuviinţat domnul Foster. A privit 
prin încăpere şi a opinat: O altă ipoteză ar fi că cel care 
a luat marfa nu va încerca s-o scoată din ţară. Ar putea 
avea un laborator local, un gen de operaţiune anodină, 
care nu ar atrage atenţia nimănui şi n-ar necesita 
materiale sau chimicale deosebite, riscând să fie 
depistate. Posibilitatea cea mai sumbră ar fi ca 
microorganismele, indiferent de felul lor, să fie cultivate 


şi apoi introduse sau livrate populaţiei pe diverse căi. O 
parte dintre aceste microorganisme pot fi uşor 
administrate o dată cu apa, altele pot fi lansate din aer, 
altele pot fi răspândite de oameni şi de animale. Nu sunt 
specialist, dar mai devreme am telefonat unor persoane 
de la Washington şi am înţeles că riscul de infectare şi 
contaminare este foarte ridicat. Mai demult, un 
documentar de televiziune sugera că o cantitate de 
viruşi de antrax cât cuprinde o ceaşcă de cafea, lansată 
în aer de un singur terorist care ar face înconjurul 
Manhattan-ului cu o şalupă, ar ucide minimum două 
sute de mii de oameni, a adăugat el. 

În încăpere s-a aşternut din nou tăcerea. 

Domnul Foster, care părea să se bucure de atenţia 
tuturor, a continuat: 

— Ar putea fi şi mai rău. E greu de apreciat. Antraxul 
se transmite prin bacterii. Viruşii ar putea fi şi mai 
periculoşi. 

— Să înţeleg că discutăm despre eventuala sustragere 
a mai multor tipuri de viruşi şi bacterii? am intervenit. 

— Dacă vrei să furi antrax, a răspuns George Foster, 
poţi la fel de bine să furi Ebola şi tot ce-ţi stă la 
îndemână. Această eventualitate ar reprezenta o 
multiplă ameninţare, cum nu se întâlneşte niciodată în 
natură, deci imposibil de limitat sau controlat. 

Ceasul de pe consola şemineului din sufragerie a 
bătut de douăsprezece ori, iar domnul Ted Nash, cu 
simţul său dramatic şi dornic să ne impresioneze cu 
educaţia sa, fără îndoială Ivy League, a citat din Poet: 

— „Acum e ora tainică de noapte, când cimitirele îşi 
cască gropi, când iadul însuşi varsă miasme asupra 
lumii.” 

Pe această notă de veselie, i-am anunţat: 

— Mă duc să iau o gură de aer curat. 


5 


Nu m-am dus direct afară să respir aer curat, ci am 
făcut un ocol spre aripa din stânga a casei, unde Tom şi 
Judy îşi amenajaseră biroul, dintr-un fost dormitor. 

Un fanatic al computerelor şedea în faţa 
calculatorului la care avusesem de gând să umblu eu. M- 
am prezentat domnului cu pricina, care s-a recomandat 
ca fiind detectivul Mike Resnick, specialist în infracţiuni 
pe calculator, în cadrul departamentului de poliţie al 
comitatului. 

Imprimanta bâzâia şi tot biroul era ocupat cu teancuri 
de hârtii. 

— L-ai şi descoperit pe asasin? l-am întrebat pe Mike. 

— Da, şi-acum joc Jeopardy. 

Mike era într-adevăr o mare figură. 

— Ce date deţinem până acum? l-am întrebat. 

— Oh, îndeosebi... stai aşa... ce-i asta? Aici nu-i 
nimic... ce ziceai cu datele? 

— Ce date deţinem până acum? 

Ador să fac conversaţie cu cretinii de la calculator. Ce 
date detinem până acum. 

— Oh... în mare parte scrisori... scrisori personale, 
adresate prietenilor şi rudelor, câteva scrisori de 
afaceri... câteva... ce-i asta? Nimic... 

— Ceva în legătură cu Plum Island? 

— Nu. 

— Ceva interesant sau suspect? 

— Nu. 

— Documente ştiinţifice... 

— Nu. Eu mă opresc aici. Voi anunţa secţia de 
criminalistică de îndată ce voi socoti că am descoperit 
ceva. 

Mike părea uşor agasat, ca şi cum ar fi lucrat acolo 
câteva ceasuri bune şi şi-ar fi depăşit ora de culcare. 


— Cum e cu partea financiară? l-am întrebat. 
Investiţii, carnete de cecuri, bugetul casei...? 

A ridicat privirea de la monitor. 

— Mda. E primul lucru pe care l-am luat de pe server. 
Îşi scriau cecurile pe calculator. Am scos la imprimantă 
toată activitatea lor financiară pe ultimele douăsprezece 
luni... de când şi-au deschis contul. 

A arătat spre teancul de foi de lângă imprimantă. Am 
luat teancul şi am spus: 

— Ai ceva împotrivă dacă arunc o privire? 

— Nu, dar să nu pleci cu ele. Trebuie să anexez totul 
la raportul meu. 

— Le duc în sufragerie, unde e lumină mai puternică. 

— Bine... 

lar a început să se joace la computer, care prezenta 
mai mult interes decât mine. L-am lăsat singur. 

În sufragerie, misterioasa doamnă care se ocupa cu 
amprentarea continua să presare pulbere şi să culeagă 
amprente. A aruncat o privire către mine şi m-a 
întrebat: 

— Aţi atins ceva? 

— Nu, doamnă. 

M-am dus la rafturile aflate de o parte şi de alta a 
şemineului. În stânga se aflau cărţi de literatură, 
majoritatea de buzunar, un amestec simpatic de 
tâmpenii şi valori. În stânga se găseau domeniile 
neliterare şi am studiat titlurile, care cuprindeau de la 
cărţi de biologie la standarde de sănătate şi alte prostii 
despre condiţia fizică ideală. Exista un raft întreg cu 
cărţi publicate local despre flora, fauna şi istoria insulei 
Plum. 

Pe raftul de jos era un rând de cărţi şi hărţi de 
navigaţie. După cum am mai spus, pentru nişte locuitori 
din Midwest, regiune fără ieşire la mare, soţii Gordon 
făcuseră o adevărată pasiune pentru ambarcaţiuni. Pe 
de altă parte, fusesem cu ei în larg de câteva ori şi 
puteam să afirm că nu erau mari experţi în navigaţie. De 


asemenea, nu pescuiau, nu prindeau crabi sau scoici şi 
nici nu înotau. Pur şi simplu, le plăcea să mai pună din 
când în când motorul bărcii în funcţiune. Ceea ce mă 
ducea din nou cu gândul la posibilitatea unei afaceri cu 
droguri. Cu această idee în minte, am pus deoparte 
teancul de foi trase la imprimantă şi, folosindu-mă de 
batistă, am scos din raft un uriaş volum de hărţi de 
navigaţie pe care l-am proptit pe consola şemineului. Am 
răsfoit paginile, cu degetul înfăşurat în batistă. Căutam 
frecvenţe radio, numere de telefon celular sau orice alte 
însemnări ar fi putut face un traficant de droguri într-un 
atlas cu hărţi. 

Fiecare pagină a hărților de navigaţie înfăţişa o 
suprafaţă de circa şase kilometri pătraţi. Uscatul care 
apărea pe hartă era în esenţă lipsit de descrieri, cu 
excepţia reperelor vizibile de pe mare. Pe de altă parte, 
mările erau marcate cu recifuri, stânci, adâncimi, faruri, 
epave scufundate, balize şi cu tot ce ar fi putut ajuta sau 
periclita navigația. 

Am cercetat pagină de pagină, căutând vreun semn în 
formă de cruce, locuri de întâlnire, coordonate ale unui 
loc, nume ca Juan, Pedro, şi aşa mai departe, dar hărţile 
păreau curate, cu excepţia unei linii galbene care lega 
pontonul soţilor Gordon de debarcaderul de pe Plum 
Island. Era traseul pe care îl urmau când se duceau la 
serviciu, trecând printre ţărmul sudic al zonei North 
Fork şi Shelter Island, ca să se menţină în porţiunea 
adâncă şi lipsită de riscuri a canalului. În rest, nici un 
indiciu relevant. 

Am remarcat că, pe Plum Island, se vedeau scrise cu 
roşu cuvintele: „Acces limitat - Proprietatea guvernului 
Statelor Unite - Intrarea persoanelor particulare 
interzisă.” 

Tocmai mă pregăteam să închid atlasul când am văzut 
ceva: aproape ascuns de batista mea, în partea de jos a 
paginii. In apele aflate la sud de Plum Island, era scris 
cu creionul: „44106818”. Numărul era urmat de un 


semn de întrebare, similar cu cel apărut în mintea mea, 
ca baloanele din desenele animate: 44106818? Adăugaţi 
după el alte două semne de întrebare şi unul de 
exclamare. 

Acestea să fi fost coordonatele din opt cifre ale unui 
anumit loc? O frecvenţă radio? Un număr codificat, 
apelabil prin centrală digitală? Droguri? Viruşi? Ce 
anume? 

În investigarea cazurilor de omucidere există un 
punct în care începi să pui cap la cap mai multe indicii 
decât poţi controla. Indiciile sunt la fel ca ingredientele 
într-o reţetă fără mod de preparare: dacă le amesteci 
corect, pregăteşti o masă. Dacă nu ştii ce să faci cu 
ele,rămâi mult şi bine în bucătărie, nedumerit şi cu 
stomacul gol. 

În orice caz, am apucat atlasul cu batista şi i l-am dus 
doamnei cu amprentele. 

— Vreti să faceţi dumneavoastră cele de cuviinţă cu 
acest volum? am întrebat-o. 

Ea mi-a aruncat o privire aspră, apoi a luat cartea cu 
mâna înmănuşată şi a început s-o studieze. 

— Pe hârtia aceasta pentru hărţi e greu de lucrat... 
însă coperta e din material lucios... Voi face tot 
posibilul. Nitrat de argint sau ninhidrină, a adăugat ea. 
Treaba se cere făcută în laborator. 

— Vă mulțumesc, stimată doamnă, vă admir 
competenţa profesională. 

Ea a zâmbit scurt şi m-a întrebat: 

— Cine deţine cele mai multe amprente? FBI, CIA sau 
FEP? 

— Ce e FEP? Vă referiţi la Fundaţia Ecologică de 
Protecţie a Mediului? 

— Nu, mă refer la Fundul lui Elizabeth Penrose, a râs 
ea. Aşa merge vorba pe la noi. N-aţi auzit poanta? 

— Nu cred. 

Ea mi-a întins mâna. 

— Eu sunt Sally Hines. 


— Iar eu mă numesc John Corey. l-am strâns mâna 
înmănuşată şi am spus: Îmi place senzaţia pe care mi-o 
dă latexul pe piele. Dar dumitale? 

— Fără comentarii. A făcut o pauză, apoi a adăugat: 
Dumneata eşti polițistul newyorkez care colaborează cu 
secţia de criminalistică la acest caz? 

— Întocmai. 

— Te rog să nu iei în seamă bancul cu Penrose. 

— Bineînţeles că nu. Ce avem aici, Sally? 

— Păi, casa a fost dereticată de curând, deci 
suprafeţele sunt netede şi curate. Nu studiez 
amprentele îndeaproape, dar în linii mari am întâlnit 
aceleaşi două: probabil ale domnului şi doamnei Gordon. 
Foarte puţine amprente străine, după părerea mea. 
Asasinul purta mănuşi. Nu era genul de traficant de 
droguri care să-şi lase toate cele cinci amprente pe 
dulăpiorul bar. 

Am încuviinţat din cap şi am spus: 

— Dă-ţi toată silinţa cu atlasul. 

— Tot ce fac eu e perfect. Dar dumneata? A scos din 
trusa de specialitate o pungă de plastic şi a introdus 
atlasul în ea. Am nevoie de amprentele dumitale, ca să 
le elimin de pe listă, a spus ea. 

— Caută-le mai târziu pe fundul lui Elizabeth Penrose. 

Ea a râs şi a spus: 

— Te rog să pui mâinile pe măsuţa de cafea. 

Am făcut ce-mi ceruse şi am întrebat: 

— lei şi amprentele celor doi tipi care sunt cu 
Maxwell? 

— Mi s-a spus că asta se va face mai târziu. 

— Mda. Uite, Sally, o mulţime de persoane, cum ar fi 
cei doi din bucătărie, îţi vor flutura pe sub nas 
legitimaţii de mari mahări. Dumneata nu răspunzi decât 
în faţa secţiei de criminalistică a comitatului, de preferat 
numai în faţa lui Elizabeth Penrose. 

— Am auzit. S-a uitat în jur, apoi m-a întrebat: 
Ascultă, cum e cu viruşii? 


__— Treaba nu are nici o legătură cu _ viruşii. 
Intâmplarea face că victimele lucrau pe Plum Island, dar 
e o simplă coincidenţă. 

— Aha! Bine. 

Mi-am luat teancul de foi trase la imprimantă şi am 
pornit spre glasvandul glisant. 

— Nu-mi place cum se lucrează la locul crimei, a 
strigat ea în urma mea. 

Nu i-am răspuns. 

Am coborât spre golf, unde se găsea o bancă aşezată 
cu faţa către apă. Am aruncat pe bancă hârtiile 
şterpelite şi am rămas cu ochii ţintă la apa golfului. 

Briza era suficient de puternică pentru a îndepărta 
tântarii. Suprafaţa apei se încreţea uşor, legănând barca 
soţilor Gordon, amarată la capătul pontonului. Nori albi 
pluteau prin faţa lunii uriaşe şi strălucitoare, iar aerul 
mirosea mai curând a pământ decât a mare, pe măsură 
ce adierea îşi schimba direcţia, începând să sufle 
dinspre nord. 

Undeva, cumva, probabil prin osmoză, am început să 
înţeleg forţele elementare ale uscatului şi mării din jurul 
meu. Presupun că, dacă adăugaţi la aceasta şi vacanţele 
de vară de două săptămâni, pe care le petreceam aici în 
copilărie, precum şi week-end-urile de toamnă, nu veţi fi 
surprinşi că în mintea mea de orăşean se trezise un 
gând. 

Există momente în care aş vrea să plec din oraş şi 
atunci îmi vin în gând locuri ca acesta. Ar trebui să vin 
aici iarna, să petrec câteva luni în casa mare şi plină de 
curent a unchiului Harry, ca să văd dacă aş deveni 
alcoolic sau sihastru. Ce dracu', dacă oamenii încep să 
fie căsăpiţi pe aceste meleaguri, atunci consiliul oraşului 
Southold m-ar face consultant cu normă întreagă pentru 
cazuri de omucidere, cu leafă de o sută de dolari pe zi şi 
stridii după pofta inimii. 

Eram neobişnuit de nehotărât în ce privea întoarcerea 
la slujbă. Aş fi fost dispus să încerc şi altceva, însă 


voiam să fie decizia mea personală, nu a doctorilor; de 
asemenea, dacă medicii mi-ar fi spus că s-a zis cu mine, 
nu i-aş mai fi putut găsi pe cei doi hombres care mă 
ciuruiseră. O treabă serioasă care n-ar mai fi fost dusă 
la bun sfârşit. Nu am sânge de italian, dar colegul meu, 
Dominic Fanelli, este sicilian şi m-a învăţat toată istoria 
şi tipicul răzbunării. Mă pusese să văd Nașul de trei ori. 
Cred că înţeleg mesajul. Cei doi indivizi de origine 
hispanică trebuia să dispară dintre cei vii. Dominic 
încerca să-i găsească. Aşteptam un telefon de la el în 
ziua în care avea să le dea de urmă. 

Ajuns la subiectul condiţiei mele de muritor, am 
început să mă simt oarecum obosit şi m-am aşezat pe 
bancă. Nu mai eram supraomul de odinioară, înainte de 
a fi rănit. 

M-am sprijinit de spătar şi am privit un timp în 
noapte. Pe o mică pajişte, în stânga pontonului soţilor 
Gordon, exista un catarg pentru steag, înalt şi alb, cu o 
bară numită vergă, de la care porneau două frânghii 
numite fungi. Observaţi că îmi însuşisem câte ceva din 
jargonul nautic. În orice caz, soţii Gordon găsiseră 
întreaga colecţie de steaguri şi drapele într-un dulap din 
garaj, şi uneori, înălţau steguleţe doar ca să se amuze, 
semnalizând, de pildă „Pregătiţi-vă de acostare” sau 
„Căpitanul e la țărm”. 

Mai devreme observasem că, în vârful catargului, soţii 
Gordon înălţaseră steagul negru de pirați şi mi s-a părut 
o ironie a sorții ca ultimul drapel ridicat de ei să fie 
chiar cel cu craniul şi oasele încrucişate. 

De asemenea, am observat că pe fiecare fungă exista 
un steguleţ semnalizator. Abia le desluşeam prin 
întuneric, dar, oricum, nu conta, fiindcă nu pricepeam o 
iotă din semnalele nautice. 

Beth Penrose s-a aşezat pe capătul din stânga al 
băncii, îmbrăcase din nou jacheta de la taior - mare 
păcat! - şi-şi ţinea braţele în jurul trupului, ca şi cum i- 
ar fi fost frig. Femeilor le este întotdeauna frig. 


N-a spus nimic, ci şi-a azvârlit pantofii, şi-a frecat 
tălpile de iarbă şi şi-a mişcat degetele de la picioare. 
Încă o remarcă: toate femeile poartă pantofi incomozi. 

După câteva momente de tăcere în doi - ori, poate, de 
linişte de gheaţă - am încercat să sparg gheaţa şi am 
spus: 

— Poate că ai dreptate. Putea fi o barcă. 

— Eşti înarmat? 

— Nu. 

— Bun. Pentru că am de gând să-ţi zbor creierii ăia 
blestemaţi. 

— Stai aşa, Beth... 

— Pentru tine sunt detectivul Penrose, să fie clar. 

— Linişteşte-te. 

— De ce te-ai purtat atât de urât cu Ted Nash? 

— Care din ei era Ted Nash? 

— Ştii al dracului de bine care anume. Ce nu-ți 
convine? 

— E o problemă masculină. 

— Te-ai făcut de râs, toată lumea te consideră un 
dobitoc încrezut şi un incompetent fără speranţă. În 
plus, mi-am pierdut respectul pentru tine. 

— Presupun deci că nici nu mai poate fi vorba despre 
sex. 

— Sex? Nu vreau nici să respir acelaşi aer cu tine. 

— Mă doare ce spui, Beth. 

— Mie să nu-mi spui Beth. 

— Dar Ted Nash ţi-a spus... 

— Să ştii un lucru, Corey, am obţinut cazul acesta 
pentru că am căzut în genunchi şi l-am implorat pe şeful 
secţiei de criminalistică să mi-l dea. E primul meu caz 
serios de omucidere. Până acum nu am primit decât 
idioţenii: ţicniţi care se lichidau între ei, dispute 
domestice în care mămica şi tăticul se ciopârţeau cu 
cuțitul şi alte tâmpenii. Dar nici acestea nu erau prea 
multe. În comitatul nostru rata criminalităţii e scăzută. 

— Regret din suflet ce aud. 


— Da. Aşa faci tot timpul, eşti atât de măgar, de cinic 
şi de îngâmfat. 

— Păi, n-aş... 

— Dacă ai venit aici ca să mă pui pe mine într-o 
lumină proastă, atunci du-te-n mă-ta! 

S-a ridicat în picioare. 

M-am ridicat şi eu. 

— Aşteaptă. Sunt aici ca să vă ajut. 

— Atunci, ajută-ne. 

— Bine. Ascultă. Mai întâi, un sfat. Nu discuta prea 
multe cu Foster, nici cu amicul tău Ted. 

— Ştiu asta foarte bine şi mai lasă prostiile cu „amicul 
Ted”. 

— Uite ce e... pot să-ţi spun Beth? 

— Nu. 

— Uite ce e, detectiv Penrose, ştiu că-ţi închipui că mă 
simt atras de dumneata şi că îţi fac avansuri... şi mai 
crezi că s-ar putea crea o situaţie penibilă... 

Ea şi-a întors capul, cu privirea către larg. 

— ...nu Mi-e uşor s-o spun... dar... ei bine... nu trebuie 
să-ţi faci griji în privinţa asta... în privinţa mea... 

Ea a întors din nou capul spre mine şi m-a privit. Mi- 
am acoperit cumva obrazul cu palma dreaptă şi m-am 
frecat pe frunte. Am continuat cum m-am priceput mai 
bine: 

— Vezi... unul dintre gloanţele care m-au atins... 
Doamne, oare cum să-ţi spun? Ei bine, m-a atins într-un 
loc mai intim, înţelegi? Acum ştii. Aşa că putem fi cumva 
prieteni, colegi... frate şi soră... sau la fel de bine soră şi 
soră... 

I-am aruncat o privire furişă şi am văzut că rămăsese 
din nou cu ochii la mare. 

În cele din urmă, a deschis gura. 

— Parcă spuneai că ai fost lovit în stomac. 

— Şi acolo. 

— Max zice că ai avut o rană gravă la plămân. 

— A fost şi asta. 


— Cumva şi la cap? 

— Poate. 

— lar acum vrei să cred că ai rămas impotent din 
pricina unui alt glonţ. 

— Un bărbat nu minte în privinţa asta. 

— Dacă furnalul e stins, atunci cum se explică focul 
din privirea ta? 

— O simplă amintire, Beth... Pot să-ţi spun Beth? O 
amintire frumoasă de pe vremea când puteam face sex 
pe o maşină. 

Ea şi-a acoperit obrazul cu palma. Nu-mi dădeam 
seama dacă râdea sau plângea. 

— Te rog să nu spui nimănui, i-am cerut. 

În cele din urmă, ea şi-a recăpătat stăpânirea de sine 
şi a răspuns: 

— Voi încerca să nu se afle în presă. 

— Mulţumesc. Am lăsat să treacă vreo câteva 
secunde, apoi am întrebat-o: Locuieşti prin apropiere? 

— Nu, locuiesc în vestul comitatului Suffolk. 

— E departe. Te întorci acasă cu maşina sau rămâi la 
cineva? 

— Locuim toţi la Soundview Inn în Greenport. 

— Care „toţi”? 

— Eu, George, Ted, nişte tipi de la DEA, alţii care au 
fost aici mai înainte... de la Ministerul Agriculturii. 
Trebuie să lucrăm zi şi noapte, douăzeci şi patru de ore 
din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână. Dă bine 
la presă şi la public... în caz că se răspândeşte zvonul. 
Adică, dacă vor apărea unele temeri în legătură cu vreo 
boală... 

— Vrei să spui spaima de vreo molimă? 

— Zi-i cum vrei. 

— Ascultă, am o căsuţă frumugşică, eşti binevenită să 
locuieşti la mine. 

— În orice caz, îţi mulţumesc. 

— Un impresionant conac victorian, construit pe țărm. 

— N-are importanţă. 


— Ar fi mai confortabil. Ţi-am spus, sunt inofensiv. Ce 
dracu', poliţia din New York spune că am voie să 
folosesc şi toaleta pentru femei. 

— Termină! 

— Zău, Beth, aici am nişte foi trase la imprimantă... 
situaţia financiară a soţilor Gordon pe ultimii doi ani. 
Putem lucra la ea la noapte. 

— Cine ţi-a dat voie s-o iei? 

— Tu. E bine aşa? 

Ea a şovăit, apoi a încuviinţat din cap şi a spus: 

— Mâine dimineaţă le vreau înapoi. 

— Bine. O să dureze o noapte întreagă. Dă-mi o mână 
de ajutor. 

Ea a chibzuit asupra propunerii, apoi a spus: 

— Dă-mi adresa şi numărul tău de telefon. 

M-am scormonit prin buzunare după hârtie şi creion, 
dar ea avea deja agenda în mână. 

— Dă-i drumul, m-a îndemnat. 

I-am dat informaţiile cerute, inclusiv indicaţii cum să 
ajungă acolo. 

— Dacă vin, îţi telefonez. 

— Bine. 

M-am aşezat din nou pe bancă, iar ea s-a aşezat la 
capătul celălalt, cu foile de imprimantă între noi. Am 
rămas tăcuţi, fiecare încercând, probabil, să-şi adune 
gândurile. În cele din urmă, Beth a spus: 

— Sper să fii mult mai inteligent decât arăţi sau decât 
vorbeşti. 

— Hai să spunem altfel: cel mai deştept lucru făcut de 
Maxwell în cariera lui a fost să apeleze la mine pentru 
acest caz. 

— Pe deasupra mai eşti şi modest. 

— N-am nici un motiv să fiu modest. Sunt unul dintre 
cei mai buni. De fapt, CBS lucrează la o emisiune 
intitulată Dosarele Corey. 

— Nu zău! 

— Pot să-ţi fac rost de o colaborare. 


— Mulţumesc. Dacă pot să-mi arăt recunoştinţa, sunt 
convinsă că-mi vei spune. 

— Apariţia ta în Dosarele Corey va fi o suficientă 
răsplată. 

— Fără îndoială. Ascultă... Pot să-ţi spun John? 

— Te rog. 

— John, ce se petrece aici? Mă refer la cazul nostru. 
Tu ştii ceva ce ţii doar pentru tine. 

— Care-i starea ta civilă? 

— Poftim? 

— Logodită, divorțată, despărțită? Ai vreo legătură? 

— Divorţată. Ce ştii sau bănuieşti în legătură cu acest 
caz şi nu spui nimănui? 

— N-ai nici un prieten? 

— N-am nici prieten, nici copii, am unsprezece 
admiratori, cinci dintre ei căsătoriţi, trei sunt obsedaţi 
de controlul naşterilor, doi au şanse, iar unul este 
cretin. 

— Am fost cumva prea indiscret? 

— Da. 

— Dacă aş avea un partener bărbat şi i-aş pune aceste 
întrebări, totul ar fi perfect normal şi în regulă. 

— Păi... noi nu suntem parteneri. 

— Vrei să afli şi tu câte ceva despre mine. Chestie 
tipică. 

— Poftim, vorbeşte-mi despre tine. Pe scurt. 

— Bine. Divorţat, fără copii, zeci de admiratoare, dar 
nimic deosebit. Nu am boli venerice, am adăugat. 

— Nici organe corespunzătoare. 

— Corect. 

— Bine, John, cum e cu cazul acesta? 

M-am rezemat de bancă şi am răspuns: 

— Ei bine, Beth... ceea ce se întâmplă cu acest caz e 
că elementele evidente conduc la concluzii improbabile 
şi toată lumea încearcă să facă improbabilul, ca să se 
potrivească cu dovezile. Dar nu merge aşa, colega. 

Ea a dat din cap şi a spus: 


— Cu alte cuvinte, s-ar putea ca acest caz să nu aibă 
nimic de a face cu ceea ce socotim noi. 

— Încep să cred că aici e vorba despre altceva. 

— De ce crezi asta? 

— Păi... unele probe par să nu se potrivească. 

— Poate se vor potrivi peste câteva zile, când vom 
primi rapoartele de laborator şi după ce toată lumea va 
fi interogată. Încă n-am discutat cu personalul de pe 
Plum Island. 

M-am ridicat şi am spus: 

— Hai să mergem la ponton. 

Ea şi-a pus pantofii şi am pornit spre ponton. 

— La câteva sute de metri mai în josul plajei, am spus 
eu, Albert Einstein s-a luptat cu aspectul moral al 
construirii bombei atomice şi a decis că merita încercat. 
Oamenii cumsecade n-au avut de ales, pentru că 
netrebnicii hotărâseră deja că merita încercat, fără să-şi 
mai bată capul cu morala. l-am cunoscut pe soţii 
Gordon, am adăugat. 

Ea s-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Vrei să spui că nu-i crezi în stare... din punct de 
vedere moral... să fi vândut microorganisme ucigaşe? 

— Nu, nu-i cred în stare. Ca şi specialiştii în fizică 
atomică, respectau duhul din sticlă. Nu ştiu precis cu ce 
se îndeletniceau pe Plum Island şi probabil că nu vom 
afla niciodată. Cred însă că îi cunoşteam destul de bine 
ca să afirm că nu ar fi vândut duhul din sticlă. 

Ea nu mi-a răspuns. 

— Îmi amintesc, am continuat, cum Tom mi-a povestit 
o dată că Judy era necăjită din pricina unui viţeluş de 
care se ataşase şi care fusese contaminat cu bună ştiinţă 
cu un virus şi acum trăgea să moară. Astfel de oameni 
nu sunt genul care să vrea să vadă copii murind de 
ciumă. Când vei vorbi cu colegii lor de pe Plum Island, 
vei afla acelaşi lucru. 

— Posibil. De regulă, oamenii au şi o altă faţă. 

— Niciodată n-am văzut la soţii Gordon nici cel mai 


mic lucru care să-mi dea de bănuit că ar face comerţ cu 
viruşi ucigaşi. 

— Uneori oamenii îşi supraveghează comportamentul. 
Ce părere ai de americanii care au livrat ruşilor 
secretele bombei atomice? Au declarat că au făcut-o din 
convingere... ca puterea să nu existe numai de o singură 
parte. 

l-am aruncat o privire şi am văzut că, în timp ce 
mergeam, se uita la mine. Am descoperit cu încântare 
că Beth Penrose era capabilă de o gândire mai profundă. 
Îmi dădeam seama că şi ea trăia un sentiment de 
uşurare că nu eram un idiot, aşa cum mă crezuse la 
început. 

— În ce-i priveşte pe specialiştii în fizică atomică, am 
spus eu, erau alte timpuri şi alt fel de secrete. Adică, de 
ce ar fi fost dispuşi soţii Gordon să vândă viruşi şi 
bacterii care i-ar fi putut ucide şi pe ei o dată cu familiile 
lor din Indiana sau de mai ştiu eu unde, precum şi toată 
populaţia acestei zone? 

Beth Penrose a rămas pe gânduri un moment, apoi a 
răspuns: 

— Poate au fost plătiţi cu zece milioane şi şi-au depus 
banii în Elveţia. Poate au un castel în vârf de munte, 
ticsit cu sticle de şampanie şi hrană conservată, şi şi-au 
invitat rudele şi prietenii. Nu ştiu, John. De ce fac 
oamenii gesturi nebuneşti? Îşi impun, se conving singuri 
să le facă, sunt furioşi pe ceva sau pe cineva. Zece 
milioane de dolari. Douăzeci de milioane. Două sute. 
Fiecare om îşi are preţul său. 

Am coborât de pe ponton la locul în care un poliţist în 
uniformă şedea pe un scaun de nuiele. 

— Ia şi dumneata o pauză, l-a îndemnat domnişoara 
Penrose. 

El s-a ridicat şi s-a îndreptat spre casă. Valuri mici se 
spărgeau clipocind de coca bărcii soţilor Gordon, care 
se legăna, lovindu-se uşor de anvelopele fixate pe piloni. 
Marea era în reflux şi am remarcat că barca fusese 


legată de un scripete care permitea un oarecare joc 
parâmei. Barca se găsea acum cu vreun metru şi 
jumătate mai jos de nivelul pontonului. Am observat că 
pe coca ei scria „Formula 303”, ceea ce, din spusele lui 
Tom, însemna o lungime de treizeci de picioare şi trei 
inci. 

— În biblioteca soţilor Gordon am găsit un atlas cu 
hărţi de navigaţie, iar pe una dintre paginile lui, un 
număr din opt cifre, scris cu creionul, i-am spus cu lui 
Beth. Am rugat-o pe Sally Hines să cerceteze cu atenţie 
amprentele de pe atlas şi să-ţi dea ţie raportul. Ar fi 
cazul să iei atlasul şi să-l pui undeva la loc sigur. Ar 
trebui să-l studiem împreună. Ar putea exista şi alte 
însemnări. 

Ea m-a privit ţintă câteva secunde, apoi a întrebat: 

— Bine, deci tu despre ce crezi că e vorba? 

— Păi... coborând la jumătate ştacheta moralității, 
treci de la comerţ cu viruşi la comerţ cu droguri. 

— Droguri? 

— Da. Deşi ambigue din punct de vedere moral pentru 
unii, toată lumea vede în ele bani frumoşi. Ţie cum îţi 
sună? Droguri. 

Ea a rămas cu ochii la barca cu motor şi a încuviinţat 
din cap. 

— Poate ne-am alarmat degeaba că ar exista o 
legătură cu Plum Island. 

— Poate. 

— Ar trebui să discutăm problema cu Max şi cu 
ceilalţi. 

— Dimpotrivă. 

— De ce nu? 

— Pentru că sunt simple speculaţii. Lasă-i să meargă 
pe teoria viruşilor ucigaşi. Dacă teoria noastră e cea 
bună, mai bine să păstrăm secretul asupra ei. 

— Dar acesta nu-i un motiv ca să nu avem încredere 
în Max şi în ceilalţi. 

— Ai încredere în mine. 


— Nu. Convinge-mă. 

— Nici eu nu sunt convins. Avem două ipoteze, la fel 
de valabile: comerţ cu viruşi sau cu droguri. Să vedem 
dacă Max, Foster şi Nash ajung la o concluzie proprie şi 
dacă ne-o comunică şi nouă. 

— De astă dată merg pe mâna ta. 

Am făcut semn spre barcă. 

— Cam cât crezi că valorează? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Nu-mi dau seama... Formula e un model scump... 
costă cam trei mii metrul, deci o barcă nouă ca aceasta 
ar putea costa în jur de 100 000 de dolari. 

— Dar chiria pentru vilă? Circa două mii? 

— Cam aşa ceva, plus cheltuielile de întreţinere. Vom 
afla curând, a adăugat ea. 

— Pe urmă, naveta cu barca până la insulă. Drumul 
până acolo durează aproximativ două ore, iar 
combustibilul valorează o mică avere. Am dreptate? 

— Ai. 

— Nu faci decât jumătate de oră cu maşina de aici şi 
până la bacul special din Orient Point. Cât durează 
drumul cu bacul? Poate douăzeci de minute, cu 
complimente de la Unchiul Sam. În total o oră dintr-un 
punct în altul, spre deosebire de cele aproape două ore 
cu barca cu motor. Cu toate acestea, soţii Gordon 
mergeau cu barca pe Plum Island şi ştiu că au existat 
situaţii când nu s-au mai putut întoarce pe aceeaşi cale, 
din pricina vremii care se schimbase peste zi. Au fost 
siliţi să se înapoieze cu feribotul şi să facă autostopul 
până acasă. Eu n-am priceput niciodată cum vine asta, 
dar recunosc că nici nu mi-am bătut capul prea mult. Ar 
fi trebuit să mă gândesc. Acum poate că are sens. 

Am sărit în barcă şi am aterizat greoi pe punte. Am 
întins braţele şi Beth a sărit, prinzându-se de mâna mea. 
Am căzut amândoi pe punte, eu pe spate, Beth Penrose 
peste mine. Am rămas aşa o secundă mai mult decât s-ar 
fi cuvenit, apoi ne-am ridicat în picioare. Ne-am zâmbit 


stânjeniţi, ca două persoane de sex opus care se ating 
întâmplător una de cealaltă. 

— Ai păţit ceva? m-a întrebat ea. 

— Nu... 

La drept vorbind, plămânul bolnav mi se golise brusc 
de aer şi presupun că observase şi ea. 

Mi-am recăpătat suflul şi m-am dus spre partea 
dinapoi a bărcii, la pupa - după cum se spune - unde 
Formula 303 avea o banchetă. l-am arătat locul de sub 
banchetă şi i-am spus: 

— Lada era aici întotdeauna. Era una mare, măsura 
vreun metru douăzeci lungime, aproape un metru lăţime 
şi tot atât înălţime. Avea cam un metru cub volum şi era 
făcută din aluminiu izolat. Uneori, când şedeam pe 
banchetă, îmi propteam picioarele pe ladă şi sorbeam 
din sticla de bere. 

— Şi? 

— În anumite zile, după program, soţii Gordon plecau 
de pe Plum la ora fixată şi făceau o cursă rapidă în 
largul mării. Aici, în largul Oceanului Atlantic, se 
întâlneau cu un vapor, poate un cargou sud-american, 
poate un hidroavion sau mai ştiu cu ce. Luau la bord 
circa o sută de kilograme de droguri columbiene şi se 
înapoiau în grabă la țărm. Dacă erau remarcaţi de DEA 
sau de Paza de Coastă, arătau ca un cuplu cumsecade 
ieşit la plimbare. Dacă îi oprea cineva, fluturau 
legitimaţiile de pe Plum Island şi salut! In realitate, 
probabil puteau întrece în viteză orice altă 
ambarcaţiune. Numai un avion ar putea urmări o astfel 
de barcă. Mai precis, câte şalupe sunt oprite şi 
percheziţionate? Pe aici există mii de ambarcaţiuni de 
agrement şi vase comerciale de pescuit. Afară de cazul 
în care Paza de Coastă, Vama sau altcineva dispune de o 
informaţie serioasă sau dacă persoana are un 
comportament bizar, nimeni nu opreşte şi nu 
percheziţionează ambarcaţiunile. Adevărat? 

— De regulă, da. Vameşii au puteri depline să 


efectueze percheziţii şi uneori chiar o fac. Am să verific 
dacă există vreun raport la DEA, la Paza de Coastă sau 
la Vamă în ce priveşte Spirocheta, a adăugat ea. 

— Bine. Am chibzuit o clipă, apoi am adăugat: Deci, 
după ce soţii Gordon luau marfa, acostau într-un loc 
stabilit dinainte sau se întâlneau cu o ambarcaţiune mai 
mică şi transferau lada cu gheaţă distribuitorilor locali 
care le dădeau, în schimb, altă ladă, burduşită cu dolari. 
Apoi distribuitorul se ducea în Manhattan, efectuând un 
alt import scutit de vamă. Se întâmplă în fiecare zi. 
Intrebarea este: au fost implicaţi soţii Gordon în aşa 
ceva şi atunci acesta este motivul lichidării lor? Sper că 
da. Pentru că cealaltă variantă mă înspăimântă, or eu nu 
sunt genul de om care să se sperie cu una cu două. 

Ea a cugetat la cele auzite, continuând să-şi rotească 
privirea prin barcă. 

— Ar putea fi soluţia corectă. La fel de bine cum ar 
putea fi o simplă speranţă. 

Nu i-am răspuns. 

— Dacă reuşim să dovedim că a fost vorba de droguri, 
a continuat ea, ne putem lua o piatră de pe inimă. Până 
atunci, însă, trebuie să mergem pe ideea că au fost 
viruşi, fiindcă dacă aşa stau lucrurile şi nu stăpânim 
situaţia, riscăm să murim cu toţii. 


6 


Era trecut de ora două noaptea şi începeam să văd 
negru înaintea ochilor de cât citisem foile trase la 
imprimantă. Îmi făcusem un ibric de cafea în bucătăria 
mare şi veche a unchiului Harry şi acum şedeam la masa 
rotundă de lângă fereastra dinspre golf, care se 
deschidea spre răsărit, ca să prind soarele de dimineaţă. 

Unchiul Harry şi mătuşa Jane avuseseră înţelepciunea 
să nu găzduiască niciodată întregul clan Corey, însă, din 
când în când, ne invitau pe mine, pe fratele meu Jim sau 
pe sora mea Lynne să stăm în camera de oaspeţi, în timp 
ce restul familiei locuia în vreo oribilă căsuţă turistică 
de prin anii '50. 

Îmi amintesc cum în copilărie şedeam la această masă 
împreună cu cei doi veri ai mei, Harry junior şi Barbara, 
înfulecând gogoşi şi plăcintele, nerăbdători să ieşim 
afară la joacă. Vara era magică. Nu cred că aveam vreo 
grijă pe lume. 

Acum, câteva decenii mai târziu, şedeam la aceeaşi 
masă, cu mintea frământată de o sumedenie de lucruri. 

Mi-am îndreptat din nou atenţia spre registrul 
financiar. Salariul soţilor Gordon era depus direct în 
cont, iar venitul lor total, după ce era ciuntit de 
impozitele federale şi ale statului New York, se ridica la 
vreo nouăzeci de mii. Nu era rău, dar nici prea grozav 
pentru doi doctori în ştiinţe care munceau cu creierul 
într-un mediu toxic. Tom ar fi câştigat mai bine jucând 
într-o echipă de base-ball de mâna a doua, iar Judy ar fi 
putut lucra într-un bar, topless, din fostul meu district şi 
s-ar fi descurcat la fel de bine. Trăim într-o ţară bizară. 

În orice caz, nu mi-a luat mult ca să-mi dau seama că 
soţii Gordon trăiau peste posibilităţile lor financiare. 
Viaţa pe Coasta de Est nu-i chiar atât de ieftină, lucru pe 
care, fără îndoială, îl descoperiseră şi ei. Erau nevoiţi să 


achite cheltuielile pentru cele două maşini, pentru barca 
cu motor, apoi chiria casei, asigurări pentru locuinţă, 
diverse servicii, cinci cărţi de credit, facturi emise de 
mari companii petroliere, îndeosebi pentru barca cu 
motor, plus cheltuielile curente ale vieţii de zi cu zi. În 
registru mai figura un avans substanţial pentru Formula 
303, datând din luna aprilie, cu doi ani în urmă. 

Pe lângă aceasta, soţii Gordon contribuiseră la o 
seamă de opere de caritate, ceea ce-mi dădea 
sentimentul de vinovăție. De asemenea, fuseseră 
membrii unui club de muzică şi literatură, trimiteau 
cecuri la nepoate şi nepoți şi făceau parte din Societatea 
de Istorie Peconic. Cu toate acestea, nu păreau să fi 
avut mari probleme, deşi se găseau cumva pe muchie de 
cuţit. Dacă îşi procurau un venit suplimentar frumuşel 
din comerţul cu droguri, atunci fuseseră îndeajuns de 
isteţi să ascundă banii şi să se înglodeze în cheltuieli 
până peste cap, ca orice american cinstit care înfruntă 
cu curaj fiscalitatea. Prin urmare, întrebarea era: unde 
se găseau banii? Nu sunt revizor contabil, dar am făcut 
în viaţa mea suficiente controale financiare ca să ochesc 
lucruri care se cer verificate. In evidenţa ultimelor 
douăzeci şi cinci de luni, aşa cum figura ea pe foile trase 
la imprimantă, exista doar un singur element de acest 
fel: o sumă considerabilă, un cec de 25.000 de dolari, 
emis pe numele unei anume Margaret Wiley. Cecul 
fusese autentificat contra unei taxe de 10 dolari, iar 
suma respectivă fusese transferată electronic din contul 
de cumpărături al soţilor Gordon. De fapt, suma 
reprezenta aproape toate economiile lor. Cecul era datat 
7 martie anul curent, fără altă menţiune referitoare la 
utilitatea lui. Atunci cine era această Margaret Wiley? 
De ce-i dăduseră soţii Gordon un cec autentificat în 
valoare de douăzeci şi cinci de miare? Aveam să aflăm 
curând. 

Am sorbit din cafea şi, bătând uşor cu stiloul în masă 
în ritm cu pendula de pe peretele din celălalt capăt al 


încăperii, am început să mă gândesc la toate acestea. 

M-am dus la dulapul de bucătărie de lângă telefonul 
din perete şi, printre cărţi de bucate, am descoperit 
cartea de telefon cu abonaţii locali. Am căutat la „W” şi 
am găsit o anume Margaret Wiley, cu domiciliul în 
Lighthouse Road, satul Southold. Cunoşteam locul, era - 
după cum arăta şi numele - drumul care ducea spre far: 
mai precis, farul Horton Point. 

Tare aş fi vrut s-o sun pe Margaret, dar s-ar fi putut 
supăra dacă primea un telefon la ora două noaptea. 
Puteam aştepta până în dimineaţa următoare. Numai că 
printre calităţile mele nu se numără şi răbdarea. De 
fapt, din câte ştiu, n-am nici un fel de calităţi. Totodată, 
aveam sentimentul că FBI şi CIA nu dormeau la ora 
aceea şi că mi-o luaseră înainte în cazul cu pricina. În 
sfârşit, lucru deloc lipsit de importanţă, aici nu era 
vorba de o crimă obişnuită; poate că, în timp ce eu 
şovăiam s-o sun pe Margaret Wiley, asupra întregii 
naţiuni se răspândesc ca o molimă nimicitoare. Detest 
să fiu pus în astfel de situaţii. 

Am format numărul. Telefonul a sunat şi la celălalt 
capăt al firului mi-a răspuns robotul. Am închis, apoi am 
format din nou. Într-un târziu, locatara s-a trezit din 
somn şi i-am auzit glasul în receptor: 

— Alo? 

— Aş dori să vorbesc cu Margaret Wiley, vă rog. 

— Eu sunt. Cine-i la telefon? a întrebat o voce 
bătrânească şi toropită de somn. 

— Sunt detectivul Corey, doamnă. De la poliţie. 

O clipă-două am lăsat-o să-şi imagineze tot ce putea fi 
mai rău. De regulă, asta ajută la dezmeticire. 

— Poliţia? Ce s-a întâmplat? 

— Doamnă Wiley, aţi auzit la ştiri de crimele comise la 
Nassau Point? 

— Oh... da. Îngrozitor! 

— Îi cunoşteaţi pe soţii Gordon? 

Ea şi-a dres glasul hârâit şi a răspuns: 


— Nu... adică... i-am întâlnit o dată. Le-am vândut un 
teren. 

— În martie? 

— Da. 

— Contra sumei de 25.000 de dolari? 

— Da... dar ce legătură are cu mine? 

— Unde se află acest teren, doamnă? 

— Oh... e o fâşie frumoasă de faleză cu vedere către 
Sound. 

— Înţeleg. Voiau să-şi construiască o casă? 

— Nu. Nu-şi puteau clădi nimic acolo. Drepturile 
edilitare erau vândute comitatului. 

— Adică...? 

— Adică... e vorba de un plan de amenajare. Vinzi 
dreptul de amenajare a terenului, dar acesta continuă să 
rămână în proprietatea ta. N-ai voie să-l amenajezi tu. 
Cu excepţia lucrărilor agricole. 

— Înţeleg. Deci soţii Gordon n-ar fi avut voie să-şi 
construiască o casă pe faleză? 

— Oh, Doamne, nu! Dacă terenul ar fi amenajat, ar 
valora peste 100.000 de dolari. Comitatul m-a plătit 
tocmai ca să nu-l amenajez. E o clauză restrictivă care 
rămâne valabilă chiar când terenul îşi schimbă 
proprietarul. E un plan bun. 

— Dar puteţi vinde terenul? 

— Da, şi chiar l-am vândut. Cu 25.000 de dolari. Soții 
Gordon ştiau că nu-l puteau amenaja, a adăugat ea. 

— Ar fi putut răscumpăra drepturile de amenajare de 
la comitat? 

— Nu, eu le-am vândut pe termen nelimitat. Acesta 
este scopul planului. 

— Bine... 

Aveam impresia că înţelesesem intenţiile soţilor 
Gordon: aceştia cumpăraseră un teren bun, cu 
perspectivă frumoasă, vândut sub preţul pieţii, întrucât 
pe el nu se putea construi. Însă îl puteau cultiva; am 
priceput că pasiunea lui Tom pentru vinicultura locală îl 


condusese la ultimul său hobby: podgoriile Gordon. 
După toate aparențele, nu exista nici o legătură între 
această achiziţie şi dublul asasinat. 

— lertaţi-mă că v-am trezit, doamnă Wiley. Vă 
mulţumesc pentru ajutor. 

— Nu aveţi pentru ce. Sper să descoperiţi făptaşul. 

— Fiţi convinsă că-l vom descoperi. 

Am pus receptorul în furcă, am plecat de lângă 
telefon, apoi am revenit şi am format din nou numărul. 
Femeia mi-a răspuns şi am întrebat-o: 

— Iertaţi-mă, încă o întrebare: terenul e bun pentru 
viticultură? 

— Iisuse, nu! E chiar pe Sound, deci prea expus şi 
mult prea mic. E doar o parcelă de un pogon, situată pe 
faleză, la cincisprezece metri deasupra nivelului mării. E 
foarte frumos, dar acolo nu cresc decât mărăcini. 

— Înţeleg... V-au spus cumva de ce voiau pământul? 

— Da... ziceau că vor să aibă un locşor al lor cu 
vedere la mare. În care să stea şi să privească marea. 
Erau o pereche adorabilă. Mare nenorocire! 

— Aşa e, doamnă. Vă mulţumesc. 

Am închis telefonul. 

Aşa deci. Doreau un loc în care să stea şi să privească 
marea. Cu douăzeci şi cinci de mii de dolari şi-ar fi putut 
plăti de mii de ori taxa de parcare la Orient Beach State 
Park, de unde ar fi privit zilnic marea cât pofteau, vreme 
de opt ani, şi tot le-ar mai fi rămas bani de bere şi de hot 
dogs. Argumentul nu ţinea. 

Am chibzuit puţin. Ba chiar ceva mai mult. Ei bine, 
poate totuşi să fi fost aşa. Erau o pereche romantică. 
Dar chiar douăzeci şi cinci de miare? Aproape toţi banii 
lor. Şi dacă ar fi fost transferați de stat la alt loc de 
muncă, cum s-ar fi descotorosit de un teren care nu 
putea fi folosit nici pentru construcţii, nici pentru 
agricultură? Care alt ţicnit ar fi plătit 25.000 de dolari 
pentru o proprietate inutilă? 

Bun. Poate că exista o legătură cu transportul de 


droguri pe mare. Aşa mai avea sens. Trebuia să văd 
terenul cu ochii mei. M-am întrebat dacă mai văzuse şi 
altcineva actul de proprietate printre hârtiile soţilor 
Gordon. Totodată, m-am întrebat dacă victimele 
avuseseră un seif şi ce anume se găsea în el. E cumplit 
să-ţi pui întrebări la ora două noaptea, când eşti 
surescitat de cafeina şi nimeni nu vrea să stea de vorbă 
cu tine. 

Mi-am mai turnat o ceaşcă de cafea. Ferestrele de 
deasupra chiuvetei erau deschise şi auzeam ţârâitul 
insectelor de septembrie, ultimele lăcuste şi orăcăit de 
brotăcei, o bufniţă undeva prin apropiere şi câte o 
pasăre de noapte ţipând prin ceața care se lăsa dinspre 
Marele Golf Peconic. 

Prin aceste locuri toamna este îmblânzită de 
întinderile mari de apă care păstrează căldura verii 
până prin noiembrie. Un climat excelent pentru 
struguri. Se poate naviga perfect până spre Ziua 
Recunoştinţei. Din când în când mai izbucneşte câte un 
uragan prin august, septembrie sau octombrie, şi iarna 
mai suflă dinspre nord-est câte un crivăţ. În general însă 
clima este blândă, iar numeroasele golfuri şi scobituri 
din mal creează frecvent pâclă şi ceţuri. Locul ideal 
pentru contrabandişti, pirați, traficanţi de băuturi şi, 
mai recent, de droguri. Am auzit sunând telefonul din 
perete şi o fracțiune de secundă mi-a venit o idee 
nebunească: poate era Margaret! Apoi mi-am amintit că 
urma să mă sune Max în legătură cu plecarea pe Plum 
Island. Am ridicat receptorul şi am spus: 

— Aici Pizza Hut. 

După o clipă de derută, am auzit glasul lui Elizabeth 
Penrose: 

— Alo... 

— Bună! 

— Te-am trezit? 

— Nu face nimic. Oricum trebuia să mă scol ca să 
răspund la telefon. 


— E răsuflată! Max m-a rugat să te sun. Plecăm cu 
feribotul de ora 8 dimineaţă. 

— Nu avem altul mai devreme? 

— Ba da, dar... 

— De ce trebuie ca echipa de acoperire să ajungă pe 
insulă înaintea noastră? 

Nu mi-a răspuns la întrebare, ci m-a anunţat: 

— Vom merge însoţiţi de şeful pazei de pe insulă, un 
oarecare domn Paul Stevens. 

— Cine pleacă cu feribotul dinainte? 

— Nu ştiu... uite ce e, John, dacă ei asigură 
acoperirea, noi nu putem face mare lucru. Au mai avut 
probleme şi altă dată şi se pricep la treaba asta foarte 
bine. Nu vei vedea acolo decât ceea ce vor ei să-ţi arate, 
iar de discutat vei discuta tot cu cine vor ei. Nu-ţi face 
prea mari iluzii în legătură cu această mică incursiune. 

— Cine mai merge? 

— Eu, tu, Max, George Foster şi Ted Nash. Ştii de 
unde pleacă feribotul? m-a întrebat ea. 

— Găsesc eu. Tu ce faci acum? 

— Vorbesc cu tine. 

— Hai încoace. Mă uit la nişte mostre de tapet. Aş 
vrea să-ţi cer părerea. 

— E târziu. 

Părea aproape o încuviinţare, fapt care m-a surprins. 
Am insistat. 

— Poţi dormi la mine şi mâine mergem amândoi cu 
maşina până la feribot. 

— Ar fi grozav. 

— Atunci vino şi să încheiem discuţia. 

— Mă mai gândesc. Ascultă, ai descoperit ceva pe 
foile trase la imprimantă? 

— Vino încoace şi am să-ţi arăt hardul meu. 

— Termină! 

— Vin să te iau. 

— E târziu. Sunt obosită. Sunt în pat m-am pregătit 
deja de culcare. 


— Foarte bine. Ne putem juca de-a „ascunde 
murătura”. 

Am auzit-o răsuflând adânc, fără să-şi piardă 
răbdarea, apoi mi-a spus: 

— Îmi închipuiam că există vreun indiciu în evidenţa 
lor financiară. Poate nu te-ai uitat destul de atent. Sau 
poate că nu te pricepi. 

— Probabil. 

— Parcă era vorba să nu ascundem nimic unul de 
celălalt, a adăugat ea. 

— Da, unul de celălalt. Să nu ascundem nimic. 

— Ce...? Oh, înţeleg. 

Amândoi ştiam că atunci când lucrai cu poliţia 
federală, ţi se punea un microfon în telefon la cinci 
minute după ce făceai cunoştinţă cu ei. lar când 
ascultau telefonul unor amici, nici nu-şi mai băteau 
capul să obţină aprobare. Regretam că o sunasem pe 
Margaret Wiley. 

— Unde-i Ted? am întrebat-o pe Beth. 

— De unde vrei să ştiu? 

— Zăvorăşte-ţi uşa. Are semnalmentele unui violator 
şi asasin pe care-l urmăresc. 

— Mai las-o baltă, John. 

Mi-a închis telefonul. 

Am căscat. Deşi dezamăgit că detectivul Penrose 
refuzase să vină la mine, mă simţeam în acelaşi timp 
oarecum uşurat. Probabil că infirmierele într-adevăr 
puneau salpetru în jeleu. Poate că aveam nevoie de un 
regim mai bogat în carne. 

Am închis butonul filtrului de cafea, am stins lumina şi 
am ieşit din bucătărie. Am bâjbâit prin întuneric prin 
casa mare şi pustie, pe holul cu lambriuri de stejar, pe 
scara spiralată şi scârţâitoare, apoi pe coridorul cel 
lung, până în încăperea cu tavan înalt în care dormeam 
de când eram copil. În timp ce mă dezbrăcam ca să mă 
urc în pat, am reflectat asupra zilei care trecuse, 
încercând să mă hotărăsc dacă era cazul să prind 


feribotul de opt dimineaţa. 

Ca argumente pro, îl simpatizam pe Max, care-mi 
ceruse un serviciu. Doi, îi simpatizasem pe soţii Gordon 
şi voiam să le fac şi lor un serviciu, să-i răsplătesc 
cumva pentru plăcuta lor companie, pentru vinul şi 
friptura oferite într-o perioadă când nu mă simţeam 
chiar în formă. Trei, nu-mi plăcea deloc Ted Nash şi 
simţeam o dorinţă copilărească de a-l călca pe nervi. 
Patru, îmi plăcea Beth Penrose şi mă încerca dorinţa 
adultă de a... În sfârşit! În ultimul rând, m-am gândit la 
mine, care mă plictiseam... Ba nu! Altceva era la mijloc: 
încercam să dovedesc că încă mai ştiam meserie. Până 
aici, toate bune. În sfârşit - şi, fără îndoială, deloc 
neglijabilă - exista mica problemă cu molima, ciuma 
neagră, roşie, ameninţarea multiplă sau ce-o mai fi fost: 
posibilitatea ca aceea să fi fost ultima toamnă hărăzită 
întregii planete. 

Pentru toate aceste motive, am înţeles că trebuia să 
urc la bordul feribotului de opt dimineaţa cu destinaţia 
Plum Island, nu să mă ascund sub pătură, cum făceam 
în copilărie de fiecare dată când nu voiam să înfrunt o 
anumită realitate... 

Am rămas gol în faţa ferestrei înalte şi am privit ceața 
care înainta dinspre golf, albă şi fantomatică în lumina 
lunii, târându-se şi şerpuind peste pajiştea întunecată, şi 
apropiindu-se de casă. Odinioară priveliştea mă 
înspăimânta de moarte. Mă înspăimânta şi acum. Am 
simţit cum mi se face pielea de găină. 

Inconştient, mi-am dus mâna la piept şi degetele mele 
au găsit urma rănii provocate de primul glonţ; apoi mi- 
am coborât mâna pe pântece, acolo unde cel de al doilea 
glonţ, poate chiar un al treilea, îmi sfâşiaseră muşchii 
cândva elastici, îmi  rupseseră intestinele, îmi 
smulseseră aşchii din pelvis şi apoi ieşiseră prin spate. 
Alt glonţ trecuse prin gamba stângă, fără urmări prea 
grave. Chirurgul spunea că avusesem mare noroc. Avea 
dreptate. Dădusem cu banul împreună cu colegul meu, 


Dom Fanelli, ca să decidem cine se va duce la magazin 
să cumpere cafea şi gogoşi; Dom pierduse. Îl costase 
patru dolari. Fusese ziua mea norocoasă. 

Undeva în golf s-a auzit cornul de ceaţă şi m-am 
întrebat cine putea fi în larg atât de târziu şi pe o astfel 
de vreme. 

Am plecat de la fereastră şi am verificat soneria 
ceasului, apoi m-am asigurat că pistolul meu calibrul 45, 
pe care-l ţin pe noptieră, era încărcat. M-am prăbuşit pe 
pat şi, la fel ca Beth Penrose, Sylvester Maxwell, Ted 
Nash, George Foster şi mulţi alţii în noaptea aceea, am 
rămas cu ochii pironiţi în tavan, gândindu-mă la crimă, 
la moarte, la Plum Island şi la ciumă. Am văzut cu ochii 
minţii drapelul negru de pirați legănându-se pe cerul 
nopţii, cu craniul descărnat, alb şi rânjit. 

Mi-a trecut prin minte că singurii care se odihneau în 
pace în noaptea aceea erau Tom şi Judy Gordon. 


7 


La ora şase am fost în picioare, am făcut un duş şi m- 
am îmbrăcat în şort, tricou şi pantofi sport - ţinută 
adecvată pentru a mă schimba rapid în combinezon de 
protecţie sau cum s-o mai fi numind. 

Am trecut prin obişnuita dilemă hamletiană în ceea ce 
privea pistolul: să-l iau sau să nu-l iau, aceasta era 
întrebarea. În cele din urmă, am decis să-l iau. Nu se 
ştie niciodată ce surprize îţi rezervă ziua. Poate mi se 
oferea plăcuta ocazie de a-l vopsi în roşu pe Ted Nash. 
La şapte fără un sfert goneam cu maşina spre est, pe 
Main Road, prin inima ținutului viticol. 

În timp ce conduceam, mi-a trecut prin minte că nu 
era deloc simplu să-ţi câştigi existenţa de pe urma 
solului de coastă, aşa cum făceau numeroşi localnici. 
Totuşi, viile creşteau surprinzător de bine. De fapt, în 
stânga mea, cum treceam prin satul Peconic, se găseau 
cea mai grozavă podgorie şi cramă, Podgoriile Tobin, 
proprietatea lui Fredric Tobin, prieten cu soţii Gordon, 
pe care-l cunoscusem cândva în treacăt. Mi-am notat în 
minte să-i fac o vizită podgoreanului, să văd dacă putea 
aduce oarecare lumină în cazul meu. 

Undeva în dreapta mea soarele se ridicase deasupra 
copacilor şi termometrul din maşină îmi arăta 16 grade 
Celsius, ceea ce nu-mi spunea nimic. Reuşisem cumva 
să-mi dereglez computerul, care trecuse pe sistemul 
metric. Şaisprezece grade însemna frig, dar eu ştiam că 
nu e. Oricum, soarele risipea ceţurile de la sol şi razele 
lui îmi inundau Jeep-ul care mă costase o avere. 

Drumul cotea uşor şi podgoriile ofereau o privelişte 
mult mai pitorească decât cea a câmpurilor de cartofi 
care creşteau pe aici cu vreo treizeci de ani în urmă. Ici- 
colo câte o livadă sau un lan de grâu rupeau monotonia 
viilor. Păsări mari pluteau sau se avântau spre cer în 


căldura dimineţii, iar păsărelele ciripeau gureşe pe 
câmp şi prin copaci. Totul mergea perfect pe lume, cu 
excepţia faptului că în această dimineaţă Tom şi Judy se 
găseau la morga comitatului; în aer parcă plutea ceva 
nefiresc, suind şi coborând o dată cu curenţii de aer 
cald, purtat de briza oceanului, plutind peste ferme şi 
vii, purtat de sângele oamenilor şi animalelor. Şi totuşi, 
în această dimineaţă totul părea normal, până şi eu. 

Am deschis aparatul de radio pe un post de ştiri din 
New York şi un timp am ascultat obişnuitele tâmpenii, 
aşteptând ca cineva să anunţe izbucnirea misterioasă 
a... ceva. Era însă prea devreme. Am trecut pe postul de 
radio local şi am prins ştirile de ora şapte. Crainicul 
tocmai anunţa: „Azi-dimineaţă am discutat la telefon cu 
şeful poliţiei, Sylvester Maxwell, şi iată ce ne-a declarat 
acesta”. 

In difuzoare a răsunat glasul morocănos al lui Max, 
care spunea: „In ce priveşte uciderea celor două 
persoane de la Nassau Point, Tom şi Judy Gordon, 
suntem de părere că este vorba de un dublu asasinat cu 
scop de jaf. Crimele nu au nimic de a face cu faptul că 
victimele lucrau pe Plum Island, aşadar, dorim să punem 
capăt unor asemenea speculaţii. Rugăm pe toţi localnicii 
să fie vigilenţi în caz că remarcă vreo figură străină şi să 
raporteze orice fapt suspect poliţiei oraşului. Nu este 
cazul să devenim isterici, dar există o persoană 
înarmată care a ucis, a spart o locuinţă şi a comis un jaf. 
Aşadar, e cazul să vă luaţi măsuri de precauţie. La acest 
caz lucrăm în colaborare cu poliţia comitatului şi 
credem că deţinem unele indicii. Deocamdată nu am mai 
mult de declarat. Vorbim mai târziu, Don”. 

— Mulţumesc, şefule, i-a răspuns Don. 

lată de ce îmi plăcea mie ţinutul acesta: oameni fără 
pretenţii şi cu picioarele pe pământ. Am închis aparatul 
de radio. Ceea ce omisese să declare şeful poliţiei era 
faptul că pleca pe Plum Island, adică locul care nu avea 
nimic de a face cu dublul asasinat. De asemenea, uitase 


să pomenească de FBI şi CIA. Admir un om care ştie 
cum şi când să alarmeze publicul. Ce-ar fi fost ca Max să 
spună: „Există o posibilitate de cincizeci la sută ca soţii 
Gordon să fi vândut viruşi ucigaşi unor terorişti care 
intenţionează să distrugă viaţa în America de Nord?” O 
asemenea declaraţie ar fi provocat năvala la feribot încă 
de la deschiderea programului, ca să nu mai vorbim de 
exodul către aeroporturi sau de dorinţa subită de 
vacanţă în America de Sud. 

În orice caz, până în momentul de faţă dimineaţa era 
frumoasă. În dreapta mea am remarcat un câmp mare 
de dovleci; mi-am amintit toamnele copilăriei când 
veneam aici la sfârşit de săptămână, când alergam ca un 
disperat printre dovleci ca să-l găsesc pe cel mai mare, 
mai rotund, mai portocaliu şi mai perfect. Mi-am amintit 
cum în fiecare an mă luam la harţă cu fratele meu mai 
mic, Jimmy, în privinţa câştigătorului, dar de fiecare 
dată rezolvam disputa bărbăteşte, cu pumnii, meci pe 
care-l câştigam întotdeauna, fiind mult mai înalt decât 
el. Cel puţin, puştiul avea curaj. 

Cătunul care urma după Peconic era Southold, care 
dădea numele întregii aşezări. Era amplasat în locul în 
care podgoriile se sfârşeau, iar uscatul se îngusta între 
Sound şi golf, ca urmare totul arăta mai bătut de vânt şi 
mai sălbatic. Şinele de cale ferată din Long Island, cu 
capătul la Penn Station în Manhattan, m-au însoţit un 
timp pe partea stângă, paralele cu şoseaua, apoi s-au 
intersectat şi s-au îndepărtat din nou. 

La ora aceea circulaţia nu era prea intensă, cu 
excepţia câtorva maşini agricole. Mi-a trecut prin minte 
că, dacă vreunul dintre coechipierii mei cu destinaţia 
Plum Island s-ar fi aflat pe drum, la un moment dat l-aş 
fi văzut şi eu. 

Am intrat în satul Greenport, principala metropolă din 
North Fork, cu o populaţie - din câte anunţa indicatorul 
- de 2100 de locuitori. In comparaţie cu el, Insula 
Manhattan, unde munceam şi trăiam şi unde mă 


găsisem la un pas de moarte, era mai mică decât North 
Fork, deşi număra două milioane de locuitori înghesuiți 
claie peste grămadă. Secţia de poliţie la care lucram 
număra trei mii de bărbaţi şi femei, adică mai mult 
decât întreaga populaţie a aşezării Southold. Max, după 
cum am mai spus, avea în subordine circa patruzeci de 
poliţişti, dacă ne puneam la socoteală pe mine şi pe el. 
Satul Greenport dispusese cândva de o poliţie proprie, 
circa şase persoane, dar se părea că aceştia reuşiseră să 
calce populaţia pe nervi, ceea ce a făcut-o să voteze 
suprimarea respectivei secţii. Nu cred că la New York s- 
ar fi putut întâmpla aşa ceva, oricum nu era o idee 
proastă. 

Uneori mă gândesc că ar trebui să-l conving pe Max 
să mă angajeze - gen marele pistolar venind de la oraş, 
căruia şeriful de prin partea locului îi înfige în piept 
insigna şi-i spune: „Avem nevoie de cineva cu 
experienţa, competenţa şi faima dumitale” sau ceva pe 
aproape. Adică, vrei sau nu vrei să fii un peşte mare 
într-un iaz mititel? Vrei sau nu vrei ca femeile să-ţi 
arunce priviri galeşe şi să lase să le cadă batista pe 
trotuar? 

M-am trezit la realitate. Îmi era foame. Prin părţile 
acelea nu există practic nici un fast food, fapt care 
reprezintă unul dintre farmecele acelor meleaguri, dar 
şi un mare neajuns. Sunt totuşi câteva magazine cu de 
toate, prin urmare am oprit la unul de la marginea 
satului Greenport şi mi-am cumpărat o cafea şi un 
sandviş la pachet, cu un produs misterios de carne şi 
brânză. Jur că poţi mânca simultan ambalajul şi paharul 
de plastic, fără să-ţi dai seama de deosebire. Am 
înşfăcat săptămânalul care se oferea gratis şi am luat 
micul dejun în maşină. Întâmplător, ziarul conţinea un 
articol despre Plum Island. Lucru deloc ciudat, dat fiind 
că localnicii păreau foarte interesaţi de acea insulă 
învăluită în ceţuri şi mistere. În decursul anilor, 
culesesem cea mai mare parte a informaţiilor despre 


Plum Island din surse locale. Când şi când, insula 
ajungea şi pe posturile naţionale de ştiri, dar o 
presupunere mai aproape de realitate era aceea că nouă 
din zece americani nici nu auziseră de ea. Existau şanse 
ca situaţia să se schimbe în curând. 

Articolul pe care îl citeam era în legătură cu maladia 
Lyme, altă obsesie a locuitorilor din Long Island şi din 
statul Connecticut, aflat la doi paşi. Boala, transmisă 
prin păduchele de căprioare, luase proporţiile unei 
epidemii. Cunoşteam persoane care suferiseră de 
maladia Lyme; deşi rareori fatală, îţi putea nenoroci un 
an sau doi din viaţă. În orice caz, localnicii erau convinşi 
că viruşii proveneau de pe Plum Island şi că fusese 
vorba de un experiment biologic scăpat de sub control 
printr-o greşeală sau ceva asemănător. Nu cred că 
exagerez dacă afirm că localnicii tare ar fi vrut să vadă 
Plum Island scufundându-se în mare. De fapt, mi-a venit 
în gând o imagine - similară scenei din Frankenstein - 
cu fermierii şi pescarii de prin partea locului, înarmaţi 
cu furci şi căngi, femeile cu torţe, toţi coborând pe 
insulă şi strigând: „În iad cu voi şi cu experienţele 
voastre împotriva firii! Domnul să ne apere! Vrem să 
vedem ce se întâmplă aici!” Sau ceva asemănător. În 
orice caz, am pus deoparte ambalajul şi am pornit 
motorul. 

Cu forţe noi, mi-am continuat drumul, cu ochii după 
noii mei colegi. 

Următorul cătun era East Marion, deşi se pare că nu 
mai există un al doilea Marion; probabil că aşezările 
fuseseră denumite după Anglia, aşa cum se întâmplă cu 
multe alte locuri din Long Island botezate „East”. 
Southold se numise cândva Southwold, după localitatea 
engleză de unde proveneau primii colonişti, dar 
pierduse „w”-ul în Atlantic sau mai ştiu eu pe unde, sau 
poate, îl schimbase contra câtorva „u”-uri. Cine ştie? 
Mătugşa June, care fusese membră a Societăţii de Istorie 
Peconic, îmi împuia căpşorul cu tot felul de prostii şi 


cred că o parte din acele lucruri erau interesante şi se 
fixaseră în memorie, însă poate se fixaseră anapoda. 

Uscatul se îngusta până la lăţimea unui dig, apa 
mărginind şoseaua de o parte şi de alta: în stânga Long 
Island Sound, în dreapta Orient Harbor. Cerul şi oceanul 
erau pline de rațe, gâşte canadiene, egrete albe ca 
zăpada şi pescăruşi, motiv pentru care nu deschideam 
niciodată trapa de aerisire din acoperişul maşinii. Vreau 
să spun că păsările acelea mâncau prune sau ceva 
asemănător, după care se uşurau ca bombardierele şi 
„ştiau” când aveai maşina descoperită. 

Uscatul s-a lăţit din nou; am trecut prin vechiul şi 
nespus de bizarul cătun Orient, iar zece minute mai 
târziu mă apropiam, în sfârşit, de Orient Point. 

Am depăşit intrarea în Orient Beach State Park şi am 
început să reduc viteza. Deasupra capului am văzut un 
catarg cu steagul american coborât în bernă. Am 
presupus că poziţia steagului era în legătură cu cazul 
Gordon, ceea ce însemna că acel catarg se găsea pe 
proprietate federală, fără îndoială staţia de feribot Plum 
Island. Vedeţi deci ce bine lucrează mintea unui 
detectiv, chiar şi pe la şapte dimineaţa, după o noapte 
aproape albă. 

Am tras la marginea şoselei, în dreptul unui lac de 
agrement şi a unui restaurant, apoi am oprit motorul. 
Mi-am scos binoclul din torpedo şi l-am aţintit asupra 
unei pancarte mari, în alb şi negru, aflată chiar lângă 
catarg, la circa treizeci de metri mai încolo, pe şosea. Pe 
pancartă era scris: „Centrul de boli ale animalelor Plum 
Island”. Nu scria „Bine aţi venit!” şi nici „Feribot”, dar 
cum se vedea apa, am dedus că nu putea fi decât staţia 
de feribot. Oamenii de rând presupun, poliţiştii deduc. 
De asemenea, sincer să fiu, în decursul anilor trecusem 
prin dreptul acestui loc de vreo douăsprezece ori în 
drum spre staţia de feribot New London, care urma 
imediat după staţia Plum Island. Deşi niciodată nu-i 
acordasem prea multă atenţie, cred că întotdeauna mă 


intrigase misterioasa Plum Island. Nu-mi plac misterele, 
de aceea vreau să le dezleg. Mă supără faptul că există 
lucruri pe care nu le ştiu. În orice caz, în dreapta tablei 
indicatoare şi a catargului se vedea o clădire din 
cărămidă cu un singur nivel, după toate probabilitățile 
un centru administrativ şi de recepţie. În spatele clădirii 
era o parcare mare, cu criblură, care se întindea până la 
apă. Parcarea era împrejmuită cu un gard înalt din 
sârmă împletită, terminat cu sârmă ghimpată. 

Pe chei, la marginea parcării, existau câteva depozite 
şi magazii încăpătoare, amplasate chiar la mal. Se 
vedeau câteva camioane parcate lângă docul de 
încărcare. Am presupus - pardon! am dedus - că era 
locul de îmbarcare pentru animalele care plecau pe 
drumul fără întoarcere către Plum Island. 

Parcarea se întindea de-a lungul golfului pe o distanţă 
de circa o sută de metri şi, prin ceața subţire, am zărit 
în celălalt capăt al ei vreo treizeci de vehicule de 
pasageri parcate lângă pontonul feribotului. Nu se 
vedea nici ţipenie de om. 

Am pus deoparte binoclul şi m-am uitat la ceasul 
digital de la bordul maşinii, care arăta 7:29, 
temperatura fiind acum de 17 grade. Trebuia neapărat 
să deconectez sistemul metric. Vreau să spun că 
blestematul de computer afişa cuvinte franţuzeşti 
bizare, cum ar fi „kilometres”, „litres” şi felurite alte 
franţuzisme. Mi-era şi teamă să dau drumul radiatorului 
pentru scaun. Ajunsesem cu o oră înainte de plecarea 
feribotului către Plum Island, dar la ţanc pentru a-l 
prinde pe cel venit de pe insulă, exact cum avusesem de 
gând. După cum obişnuia să spună unchiul Harry când 
mă punea să mă scol din pat în zorii zilei: „Numai 
păsările care se trezesc devreme prind viermişori, 
Johnny.” lar eu îi răspundeam tot cu o glumă: „Dar 
viermişorii care se trezesc devreme ajung să fie 
mâncaţi”. Eram o mare figură. 

Din ceaţă s-a ivit un feribot alb cu albastru, care 


înainta lin spre pontonul debarcaderului. Am privit din 
nou prin binoclu. La provă se vedea o emblemă 
guvernamentală, probabil a Ministerului Agriculturii, şi 
numele feribotului Plum Runner, denotând că cel care i-l 
dăduse avea simţul umorului. 

Trebuia să mă apropii, aşa că am ambreiat şi am 
pornit spre tabla indicatoare, spre catarg şi spre 
clădirea de cărămidă. În dreapta clădirii, porţile blocate 
cu lanţuri fuseseră deschise şi, cum nu vedeam prin 
preajmă nici un paznic, am intrat în parcare şi m-am 
îndreptat spre depozite. Am parcat lângă nişte camioane 
de marfă şi containere, în speranţa că maşina mea nu se 
va vedea în această înghesuială. Mă aflam la numai 
cincizeci de metri de cele două pontoane şi am privit 
prin binoclu cum feribotul întorcea în loc, venind cu 
spatele spre cel mai apropiat ponton. Plum Runner arăta 
nou şi bine întreţinut: lung de vreo optsprezece metri, 
cu scaune pe punte. Pupa a atins pontonul şi căpitanul a 
oprit motoarele, în timp ce un marinar a sărit pe țărm să 
lege parâmele de pilon. Am remarcat că pe debarcader 
nu era nimeni. 

În timp ce priveam prin binoclu, câteva persoane au 
ieşit din cabina de pasageri şi s-au îndreptat spre puntea 
de la pupa, care s-a deschis, lăsându-i să coboare direct 
în parcare. Am numărat zece bărbaţi, toţi îmbrăcaţi în 
uniformă albastră: fie echipa de la Ministerul 
Agriculturii, trimisă să mă întâmpine, fie paznici de 
noapte, eliberaţi din tură de schimbul plecat pe Plum cu 
feribotul de ora şapte. Toţi cei zece paznici purtau 
centură pentru pistol, deşi la nici una nu am văzut prins 
vreun toc. 

Lângă feribot stătea un individ solid, îmbrăcat cu 
pulover albastru şi cravată; acesta a început să discute 
cu cei zece, ca şi cum i-ar fi cunoscut bine, ceea ce m-a 
făcut să deduc că putea fi Paul Stevens, şeful pazei. 

Apoi şi-au făcut apariţia patru tipi în costume 
elegante, ceea ce mi s-a părut oarecum neobişnuit. Mă 


îndoiesc că cei patru îşi petrecuseră noaptea pe Plum 
Island, aşadar, nu-mi rămânea decât să trag concluzia 
că plecaseră cu feribotul de şapte. Dar acest lucru le-ar 
fi lăsat doar câteva minute de escală pe insulă. Prin 
urmare, plecaseră mai devreme, fie cu o cursă specială, 
fie cu un elicopter. 

În sfârşit, pe țărm au coborât agale, îmbrăcaţi în 
ţinută neoficială, domnii George Foster şi Ted Nash - 
fapt care nu m-a surprins din cale-afară. Ei bine, asta 
era: cine se culcă devreme, se scoală devreme şi ajunge 
viclean şi mincinos. Idioţii... Bănuiam eu că-mi vor trage 
clapa. 

Am continuat să privesc prin binoclu. Nash, Foster şi 
cei patru tipi în costum discutau aprins, în timp ce 
individul în pulover albastru se ţinea respectuos la 
distanţă. Am ghicit după gesturi că Ted Nash era Şeful. 
Ceilalţi patru veniseră, probabil, de la Washington şi 
dracu' ştia cine-i trimisese. Era greu de spus ce căutau 
acolo FBl-ul, CIA, Ministerul Agriculturii şi, fără 
îndoială, Ministerul Apărării, şi mai ştiu eu câţi îşi 
vârâseră nasul. Din punctul meu de vedere, toţi ţineau 
de autorităţile federale, după cum la rândul lor mă 
socoteau - dacă se sinchiseau cât de cât de mine - un 
hemoroid supărător. 

In orice caz, am pus binoclul deoparte, am luat ziarul 
săptămânal şi paharul de cafea gol, în eventualitatea că 
ar fi trebuit să-mi ascund faţa. lată deci că toţi flăcăii 
aceştia şmecheri îmi vânduseră gogoaşa cu „pasărea 
care se scoală devreme” şi acum nici nu se deranjau să 
arunce o privire în jur, să vadă dacă erau supravegheați. 
Aveau un dispreţ suveran faţă de polițistul de rând, 
lucru care mă scotea din sărite. 

Tipul cu pulover albastru s-a întors spre cei zece 
paznici şi le-a dat voie să plece; fiecare s-a dus la maşina 
lui, a urcat la volan şi a demarat, trecând pe lângă mine. 
Apoi domnul Pulover Albastru s-a înapoiat pe puntea de 
la pupă şi s-a făcut nevăzut în interiorul feribotului. 


Cei patru în costum şi-au luat rămas-bun de la Nash şi 
Foster, după care au urcat într-un automobil Chevy 
Caprice negru şi au pornit în direcţia mea. Maşina a 
încetinit în dreptul meu, gata să oprească, apoi şi-a 
văzut de drum, trecând de poarta cu lanţ pe care 
intrasem. 

În acel moment am văzut că Nash şi Foster îmi 
remarcaseră maşina, aşa că am demarat şi m-am 
îndreptat spre feribot, ca şi cum abia sosisem. Am 
parcat departe de ponton şi am continuat să sorb din 
paharul gol şi să citesc despre întoarcerea balenei 
albastre, fără să acord vreo atenţie domnilor Nash şi 
Foster, rămaşi lângă feribot. 

Pe la opt fără zece, lângă mine a oprit o veche dubă 
de poliţie, din care a coborât Max, îmbrăcat în blugi, 
scurtă şi şapcă pescărească trasă bine pe frunte. Am 
coborât geamul portierei şi l-am întrebat: 

— Te-ai deghizat sau te-ai îmbrăcat pe întuneric? 

El s-a încruntat. 

— Nash şi Foster au fost de părere că ar fi de preferat 
să nu fiu văzut mergând pe insulă. 

— Te-am auzit azi-dimineaţă la radio. 

— Cum ţi s-a părut? 

— Absolut neconvingător. Toată dimineaţa a fost un 
exod de bărci, avioane şi maşini care părăseau Long 
Island. Toată Coasta de Est e cuprinsă de panică. 

— Las-o dracului! 

— Bine. 

Am oprit motorul şi am aşteptat ca Jeep-ul să-mi 
spună ceva, dar bănuiesc că, de data aceasta, nu mai 
făcusem nici o boacănă. Am scos cheia din contact şi, în 
aceeaşi clipă, s-a auzit un glas de femeie: „Votre fenêtre 
est ouverte”. Cum poate o maşină americană să 
vorbească franţuzeşte? Ei bine, pentru că am încercat să 
reduc la tăcere idiotul de robot, am ajuns cumva să 
vorbesc franţuzeşte - marca aceasta de maşini se 
exportă şi la Quebec, ceea ce explică sistemul metric. 


„Votre fenêtre est ouverte”. 

— Mangez merde, am replicat în cea mai corectă 
franceză învățată în şcoală, după care am coborât de la 
volan. 

— E cineva cu tine? m-a întrebat Max. 

— Nu. 

— Vorbea cineva... 

— Nu-i da atenție. 

Avusesem de gând să-i spun lui Max că-i văzusem pe 
Nash şi Foster coborând din feribotul sosit de pe Plum 
Island, dar dacă lui nu-i trecuse prin minte să-şi mişte 
fundul încoace mai devreme sau măcar să mă trimită pe 
mine, atunci nu merita să-i destăinui ce ştiam. 

Maşinile au început să sosească; experimentaţii 
navetişti pe Plum Island ajungeau pe chei cu o fracțiune 
de secundă înainte ca feribotul să dea semnalul de 
plecare. 

— Hei, toată lumea la bord! ne-a strigat Ted Nash mie 
şi lui Max. 

M-am uitat în jur după Beth Penrose, rostind în gând 
mici răutăţi misogine legate de talentul femeilor de a 
întârzia. 

— Uite-o! a exclamat Max. 

Într-adevăr, iată că venea, după ce coborâse dintr-un 
Ford negru, probabil maşina ei de poliţie 
neînmatriculată, parcată acolo încă înainte de sosirea 
mea. Oare existau pe lume persoane la fel de inteligente 
ca mine? Puțin probabil. Cred că eu îi dădusem ideea de 
a veni devreme. 

Împreună cu Max am traversat parcarea învăluită în 
ceaţă, îndreptându-ne spre ponton, în timp ce sirena 
feribotului suna a doua oară. Detectivul Penrose s-a dus 
la domnii Nash şi Foster, şi toţi trei au început să 
discute, în timp ce noi doi ne apropiam. Nash a ridicat 
privirea şi ne-a făcut un semn nerăbdător să ne grăbim. 
În viaţa mea am ucis oameni şi pentru mai puţin de atât. 

Când Max şi cu mine am ajuns pe chei, Nash nu s-a 


obosit nici să ne dea bineţe, ci s-a uitat la şortul meu şi a 
spus: 

— Nu ţi-e cam frig, John? 

Du-te în mă-ta, Ted! Avea tonul superior pe care şefii 
îl adoptă faţă de subordonați, aşa că trebuia să-l pun la 
punct, l-am răspuns, referindu-mă la pantalonii lui de 
golf de un roz tâmpit: 

— Au cumva prohab, ca şi chiloţii? 

George Foster a început să râdă, iar obrazul lui Ted 
Nash a luat culoarea pantalonilor. Max s-a prefăcut că 
nu auzise schimbul nostru de replici, iar Beth m-a 
fulgerat cu privirea. 

— Bună dimineaţa! ne-a urat cu întârziere domnul 
Foster. Gata de îmbarcare? 

Toţi cinci am pornit spre feribot. Pe puntea de la pupa 
l-am văzut venind spre noi pe tipul cu pulover albastru. 

— Bună dimineaţa! ni s-a adresat el. Sunt Paul 
Stevens, şeful pazei de pe Plum Island. 

Vorbea cu un glas parcă produs pe calculator. I-a 
răspuns domnul Pantaloni-Roz: 

— Eu sunt Ted Nash de la Ministerul Agriculturii. 

Ce porcărie! Nu numai că cei trei măscărici abia se 
întorseseră împreună de pe insulă, dar Nash continua să 
ne servească rahatul cu agricultura. 

Stevens avea în mână un blocnotes, era genul omului 
înarmat cu blocnotes şi cu fluier: blond, tuns scurt, ochi 
albaştri şi reci. Domnul Poate-lTot, fost mare sportiv, 
atletic şi elegant, pregătit să organizeze un eveniment 
sportiv, să repartizeze oamenii în vagoane sau orice ar 
mai fi fost nevoie. Fiindcă veni vorba, Beth era 
îmbrăcată la fel ca în ziua precedentă, de unde am tras 
concluzia că nu se aşteptase să rămână peste noapte la 
North Fork în momentul în care aflase despre crime - 
când îi ajunsese la ureche guiţatul, cum spunem noi, 
expresie care se potriveşte în cazul de faţă... Înţelegeţi 
cum vine asta: centrul de boli ale animalelor, febra 
porcinelor, insula în formă de antricot... 


Aruncând o privire la blocnotes, domnul Stevens i s-a 
adresat lui Max: 

— Dumneavoastră sunteţi George Foster? 

— Nu, eu sunt şeful poliţiei, Maxwell. 

— Aha! a încuviinţat domnul Stevens. Bine aţi venit. 

— Iar eu sunt Beth Penrose, l-am informat pe Stevens. 

— Nu-i adevărat, sunteţi John Corey, m-a contrazis el. 

— Adevărat. Acum pot urca la bord? 

— Nu, domnule. Nu înainte de a verifica prezenţa 
pentru toată lumea. S-a uitat la Beth şi i-a spus: Bună 
dimineaţa, detectiv Penrose. Apoi s-a uitat la George 
Foster: Bună dimineaţa, domnul Foster de la FBI, 
corect? 

— Corect. 

— Bine aţi venit la bord. Vă rog să mă urmaţi. 

Am urcat la bordul feribotului Plum Runner şi în clipa 
următoare am ridicat ancora şi am pornit către Plum 
Island sau, după cum o denumeau ziarele de scandal, 
Insula Misterioasă - ori, ceva mai inconştient, Insula 
Ciumată. 

L-am urmat pe domnul Stevens într-o cabină 
spațioasă şi confortabilă, cu lambriuri de lemn, în care 
vreo treizeci de bărbaţi şi femei şedeau pe scaune 
tapiţate ca cele de avion, discutând, citind sau, pur şi 
simplu, moţăind. Păreau să fie locuri pentru circa o sută 
de persoane, şi am tras concluzia că următoarea cursă 
transporta majoritatea angajaţilor de pe Plum Island. 

Noi nu am rămas la un loc cu pasagerii, ci l-am urmat 
pe domnul Stevens pe o scară, apoi într-o încăpere 
micuță care părea a fi camera hărților sau camera de 
pază, sau ceva asemănător. În mijloc se găseau o masă 
rotundă şi o carafă cu cafea. Domnul Stevens ne-a 
invitat să luăm loc şi să bem cafea, dar noi am refuzat şi 
una, şi cealaltă. Sub punte aerul era înăbuşitor, iar în 
cămăruţă nu se auzea decât zgomotul motoarelor. 

Stevens a scos din blocnotes câteva hârtii şi a înmânat 
fiecăruia dintre noi o singură foaie trasă la imprimantă, 


împreună cu o copie la indigo. 

— Aceasta este o declaraţie pe care sunteţi rugaţi s-o 
semnaţi înainte de a debarca pe Plum Island. Ştiu că 
sunteţi reprezentanţi ai legii, dar regulamentul e 
regulament. Vă rog să citiţi şi să semnaţi, a adăugat el. 

Am privit formularul, intitulat „Regulament pentru 
vizitatori”. Era unul dintre puţinele formulare 
guvernamentale scrise într-o engleză pe înţelesul 
tuturor. În linii mari, trebuia să-mi dau acordul că voi 
rămâne împreună cu grupul, că vom merge ţinându-ne 
de mâini şi că, în permanenţă, voi fi însoţit de un angajat 
de pe Plum Island. De asemenea, mă angajam să respect 
toate instrucţiunile de siguranţă şi să nu vin în contact 
cu animale cel puţin o săptămână de la vizitarea insulei. 
Aşadar, am promis să nu mă însoțesc cu vacile, cu oile, 
cu porcii, cu caii, şi aşa mai departe, să nu vizitez nici o 
fermă, grădină zoologică şi nici chiar un parc; în plus, 
trebuia să mă ţin departe de orice grajduri cu animale, 
de vânzare, ţarcuri de vite, laboratoare de animale, 
carmangerii, grădini zoologice, menajerii şi expoziţii 
animale cum ar fi fost târgurile. Măi să fie! Chestia asta 
îmi limita viaţa socială pentru toată săptămâna care 
urma. ă 

Ultimul paragraf era interesant şi suna cam aşa: „In 
caz de necesitate, directorul centrului sau ofiţerul de 
pază pot reţine vizitatorul pe insulă, ca măsură de 
precauţie necesară din punct de vedere al siguranţei 
biologice. Articolele vestimentare şi alte obiecte pot fi 
reţinute temporar pe Plum Island pentru 
decontaminare, vizitatorul primind alte haine pentru a 
putea părăsi insula, după un duş de decontaminare. 
Obiectele vestimentare reţinute urmează a fi înapoiate 
cât mai curând posibil.” 

Pentru a-mi spori plăcerea vizitei, am acceptat 
carantina şi detenţia necesară. 

— Presupun că acesta nu-i feribotul de Connecticut, 
m-am adresat lui Stevens. 


— Nu, nu este. 

Eficientul domn Stevens ne-a înmânat câteva pixuri 
din dotarea guvernamentală, iar noi am pus foile pe 
masă şi, continuând să rămânem în picioare, ne-am 
mâzgălit numele pe ele. Stevens a adunat foile şi ne-a 
oferit copiile la indigo, în chip de suvenir. 

Apoi a dat fiecăruia ecusoane albastre de vizitatori, pe 
care ni le-am prins cuminţi de haine. 

— E cineva dintre dumneavoastră înarmat? ne-a 
întrebat el. 

— Cred că toţi suntem, am răspuns eu, dar aţi face 
bine să nu ne cereţi armele. 

Stevens s-a uitat la mine şi a replicat: 

— Ba chiar asta am să fac. Armele de foc sunt 
interzise cu desăvârşire pe insulă. Am aici un seif în 
care pistoalele dumneavoastră vor fi în siguranţă, a 
adăugat el. 

— Pistolul meu e în siguranţă acolo unde se află acum, 
am protestat. 

— Plum Island se găseşte sub jurisdicţia oraşului 
Southold. Fu reprezint legea pe Plum Island, a insistat şi 
Max. 

Stevens a chibzuit câteva momente, apoi a spus: 

— Presupun că interdicţia nu se aplică şi oamenilor 
legii. 

— Fiţi convins că nu, a intervenit Beth. 

Stevens, a cărui mică demonstraţie de forţă dăduse 
greş, a acceptat cu graţie înfrângerea şi ne-a zâmbit. 
Genul de zâmbet al personajului ticălos din filme înainte 
de replica: „De data asta aţi câştigat voi, dar vă asigur 
că veţi mai avea de-a face cu mine”. După care pocneşte 
din călcâie, face stânga-împrejur şi pleacă cu paşi mari. 

Deocamdată însă domnul Stevens a rămas cu noi. 

— Ce-ar fi să mergem pe puntea de sus? ne-a propus 
el. 

Ne-am urmat gazda pe scări, am traversat din nou 
cabina şi am ieşit afară pe o scară care ducea pe puntea 


frumoasă situată deasupra cabinei. Pe punte nu era 
nimeni. 

Domnul Stevens ne-a arătat un grup de scaune. 
Feribotul înainta cu aproximativ douăzeci de kilometri 
pe oră, ceea ce după părerea mea însemna două sute de 
noduri. Poate ceva mai puţin. Aici sus era cam vânt, însă 
cel puţin nu se mai auzeau motoarele. Ceaţa începea să 
se risipească şi dintr-o dată pâcla a fost sfâşiată de 
razele soarelui. 

Puteam vedea cabina de sticlă în care căpitanul stătea 
la cârmă, respectiv la timonă, discutând cu secundul. 
Ceva mai jos, la pupa, drapelul american se zbătea în 
bătaia vântului. 

M-am aşezat cu faţa la prova, având în dreapta pe 
Beth, în stânga pe Max, în faţa mea pe Stevens, cu Nash 
şi Foster de o parte şi de alta. 

— Cercetătorii care lucrează în bioizolare preferă de 
regulă să vină singuri până aici, afară de cazul în care 
vremea e foarte proastă, a spus Stevens. Înţelegeţi, ei 
nu văd lumina soarelui vreme de opt sau zece ore. Am 
cerut ca în această dimineaţă să fim lăsaţi singuri, a 
adăugat el. 

În stânga am văzut farul Orient Point, nu clasicul turn 
vechi de piatră clădit pe un promontoriu, ci o 
construcţie modernă din oţel, ridicată pe stânci. Era 
poreclit „Cafetiera”, pentru că era conceput în aşa fel, 
încât să sugereze obiectul respectiv, dar eu nu 
remarcam nici o asemănare. Vedeţi dumneavoastră, 
marinarii confundă morsele cu sirenele, marsuinii cu 
şerpii de mare, norii cu vasele fantomă, şi aşa mai 
departe. Dacă stai prea mult în larg, presupun că începi 
s-o cam iei razna. 

M-am uitat la Stevens şi privirile ni s-au întâlnit. Tipul 
avea o figură de ceară cum rar se întâlnea, dar pe care 
n-o uitai o viaţă. Vreau să spun că nu-şi mişca decât 
buzele, însă te sfredelea cu privirea. 

Paul Stevens s-a adresat oaspeţilor: 


— Daţi-mi voie să încep prin a vă spune că i-am 
cunoscut pe Tom şi Judy Gordon. Erau bine văzuţi de 
toată lumea de pe insulă: şefi, cercetători, îngrijitori de 
animale, laboranţi, tehnicieni, paznici, de toată lumea. 
Îşi tratau toţi colegii cu aceeaşi politeţe şi respect. 
Buzele lui au schiţat un surâs bizar. Fără îndoială că le 
vom simţi lipsa. 

Brusc mi-a trecut prin minte că individul ar putea fi 
un asasin în slujba statului. Mda. Dar dacă statul fusese 
cel care îi lichidase pe Tom şi Judy? Iisuse, pur şi 
simplu, m-a fulgerat gândul că soţii Gordon ştiau sau 
văzuseră ceva, sau poate aveau de gând să-şi dea 
drumul la gură în legătură cu ceva... Vorba colegului 
meu Dom Fanelli: „Mamma mia!” Era o variantă cu totul 
nouă. L-am privit pe Stevens şi am încercat să descifrez 
ceva în ochii lui de gheaţă, dar era un actor desăvârşit, 
după cum demonstrase şi pe esplanadă. 

— Aseară, de îndată ce am aflat despre asasinat, a 
continuat să povestească Stevens, mi-am chemat omul 
de pază de pe insulă şi am încercat să-mi dau seama 
dacă lipsea ceva din laboratoare - nu că i-aş fi bănuit pe 
soţii Gordon de aşa o faptă, dar felul în care îmi fusese 
relatată crima... ce vreţi, aici există proceduri standard. 

M-am uitat la Beth şi privirile ni s-au întâlnit. În 
dimineaţa aceea nu avusesem ocazia să-i adresez 
cuvântul, aşa că i-am făcut cu ochiul. Se pare că nu-şi 
putea stăpâni reacţiile, aşa că a întors capul. 

— Am cerut ca una dintre şalupele noastre de pază să 
mă ducă pe Plum azi în zori, a continuat Stevens, şi am 
efectuat o investigaţie preliminară. Din câte ştiu, până 
în acest moment, nu lipseşte nici unul dintre 
microorganismele pe care le avem, nici o mostră de 
ţesut, sânge sau alt material organic ori biologic. 

Afirmația era atât de stupidă şi într-atât îi servea 
interesele proprii, încât nimeni nu s-a obosit măcar să 
râdă. Numai Max s-a uitat la mine şi a clătinat din cap. 
Cu toate acestea, domnii Nash şi Foster încuviinţau în 


tăcere, ca şi cum ar fi dat crezare gogoşilor lui Stevens. 
Astfel încurajat şi conştient că se găsea printre colegi 
aflaţi în slujba statului, domnul Stevens a continuat să 
debiteze minciunile oficiale. Vă imaginaţi câte baliverne 
sunt nevoit să ascult în viaţa mea profesională: de la 
suspecti, martori, informatori şi chiar de la propria mea 
echipă, de la procurori districtuali, militari, subordonați 
incompetenţi, politicieni veroşi, şi aşa mai departe. 
Baliverne şi palavre, primele fiind o deformare 
grosolană a adevărului, celelalte însemnând minciuni 
mai blânde şi mai inofensive. Aşa se întâmplă în munca 
de poliţie. Baliverne şi palavre. Nimeni nu-ţi spune 
adevărul. Mai ales dacă încerci să-i trimiţi pe scaunul 
electric - sau ce se mai foloseşte la ora actuală. 

Un timp l-am ascultat pe domnul Stevens, care explica 
de ce nimeni nu putea scoate măcar un singur virus sau 
bacterie de pe insulă, nici chiar o eprubetă cu râie 
pubiană, dacă era să ne luăm după Pinocchio Stevens. 
Mi-am prins cu degetele urechea dreaptă şi am răsucit- 
o, gest prin care îmi scuteam auzul de idioţenii. Acum, 
că vocea lui Stevens suna îndepărtat, am privit 
dimineaţa frumoasă şi albastră. Sosea feribotul de New 
London; a trecut prin stânga noastră, care întâmplător 
ştiu că se numeşte babord. Întinderea de apă lată de doi 
kilometri dintre Orient Point şi Plum Island era 
cunoscută sub numele de Plum Gut, alt termen nautic. 
Prin zonă existau o sumedenie de termeni de navigaţie, 
care uneori îmi dădeau dureri de cap. Adică, ce se 
întâmplase cu engleza noastră cea de toate zilele? 

În orice caz, ştiam că Gut era un loc în care se formau 
curenţi puternici, întrucât Long Island Sound şi largul 
Atlanticului se „pocneau” cumva în Gut. Cândva mă 
găseam împreună cu soţii Gordon în barca lor cu motor 
şi ne-am trezit într-o astfel de situaţie, surprinşi de vânt, 
de maree şi de curenţii care biciuiau barca din toate 
părţile. Vă spun drept că nu-mi doresc să mai trăiesc o 
astfel de experienţă, dacă înţelegeţi la ce mă refer. 


Dar ziua era frumoasă, Gut era calm şi vasul era 
mare. E drept că se legăna puţin, dar îmi închipui că aşa 
se întâmplă întotdeauna pe apă, care e, în principal, 
lichidă şi nici pe departe la fel de sigură ca asfaltul. 

Ei bine, din locul în care ne aflam aveam o 
perspectivă foarte frumoasă şi, în timp ce domnul 
Stevens dădea din buze, priveam un uriaş vultur-de- 
mare care ne dădea târcoale. Păsările acestea sunt 
ţicnite, nebune de-a binelea. L-am urmărit rotindu-se, 
căutând ceva pentru micul dejun, iar când şi-a 
descoperit prada, s-a năpustit spre apă ca un kamikaze, 
cu un țipăt dement, a atins suprafaţa, s-a scufundat, 
apoi a ţâşnit din nou la suprafaţă, de parcă ar fi avut o 
rachetă sub coadă. In gheare ţinea un peşte argintiu 
care înotase liniştit spre noi, înghițind plancton sau mai 
ştiu eu ce, când deodată, vâjj! s-a trezit în aer, gata să 
lunece pe gâtlejul acelei păsări aiurite. Vreau să spun, 
că, poate, peştele argintiu avea şi el o nevastă, copii, şi 
aşa mai departe, poate ieşise să ia micul dejun şi, cât ai 
clipi, devenise el însuşi mic dejun. Supravieţuirea celor 
mai puternici şi alte minuni de acest gen. 
Inspăimântător. Absolut groaznic. 

Ajunsesem la vreun sfert de kilometru de Plum Island, 
când ne-a atras atenţia un zgomot ciudat, dar familiar. 
Apoi am văzut de unde provenea: un elicopter mare şi 
alb, cu însemnele Pazei de Coastă, a trecut pe la tribord. 
Zbura încet şi la joasă altitudine, iar din uşa carlingii se 
apleca un bărbat asigurat cu corzi. Omul purta uniformă 
şi cască radio, iar în mână avea o puşcă. 

— E patrula pentru căprioare, ne-a înștiințat domnul 
Stevens. Ca simplă măsură de prevedere, a explicat el, 
căutăm căprioare care ar putea înota către şi dinspre 
Plum Island. 

Nimeni n-a scos o vorbă. Domnul Stevens a considerat 
că era cazul să detalieze puţin subiectul, aşa că a spus: 

— Căprioarele sunt înotătoare extrem de rezistente, s- 
au cunoscut cazuri când au ajuns înot pe Plum venind de 


la Orient şi chiar de pe insulele Gardiner şi Shelter, care 
se găsesc la zece kilometri depărtare. Noi nu lăsăm 
căprioarele să rămână pe Plum Island şi nici să facă 
escală aici. 

— Afară de cazul în care semnează un formular, am 
subliniat eu. : 

Domnul Stevens a zâmbit din nou. Mă simpatiza. li 
simpatizase şi pe soții Gordon şi iată ce păţiseră. 

— De ce nu lăsaţi căprioarele să înoate până pe Plum 
Island? l-a întrebat Beth pe domnul Stevens. 

— Păi... avem o aşa-numită regulă a „rămânerii pe 
insulă”. Oricine pune piciorul pe insulă nu mai are voie 
să o părăsească decât dacă este decontaminat. Şi noi 
vom fi supuşi aceloraşi rigori, mai târziu, la plecare. 
Obiectele mari, care nu pot fi decontaminate - de pildă, 
camioanele, aparatura de laborator, resturi de materiale 
de construcţii, gunoiul, şi aşa mai departe - nu mai 
părăsesc insula. 

Şi de astă dată nimeni n-a suflat un cuvânt. 

Dându-şi seama că speriase turiştii, domnul Stevens a 
spus: 

— Nu vreau să spun prin asta că insula ar fi 
contaminată. 

— Eu aşa crezusem, am mărturisit. 

— Ei bine, ar fi cazul să vă explic... pe insulă există 
cinci niveluri de risc sau poate ar trebui să le numesc 
cinci zone. Nivelul sau Zona Unu reprezintă acrul din 
jur, tot ce se află pe insulă, afară de laboratoarele de la 
bioizolare, acolo neexistând nici un pericol. Zona Doi 
cuprinde duşurile dintre vestiare şi laboratoare, precum 
şi unele locuri de muncă cu risc minim de contaminare. 
Veţi vedea mai târziu. Zona Trei include laboratoarele 
cu bioizolare în care se lucrează cu boli infecțioase. 
Zona Patru se află în inima clădirii şi cuprinde cuştile cu 
animale bolnave, incineratoarele şi sălile de disecţie. 
Ne-a privit pe fiecare în parte, să vadă dacă ne captase 
atenţia - ceea ce, fără îndoială, reuşise - şi a continuat: 


De curând am adăugat un Nivel Cinci, care reprezintă 
zona de maximă bioizolare. În lume există puţine astfel 
de Niveluri Cinci. Noi l-am adăugat pe acesta întrucât 
unele organisme pe care le primeam din locuri ca Africa 
şi jungla Amazonului s-au dovedit mai virulente decât 
ne-am aşteptat. Iar s-a uitat la fiecare dintre noi şi ne-a 
spus, coborând puţin glasul: Cu alte cuvinte, primeam 
mostre de sânge şi ţesuturi infectate cu Ebola. 

— Din acest moment cred că ne putem întoarce, am 
declarat eu. 

Toţi au zâmbit şi chiar s-au silit să râdă. Ha, ha. Nu 
era deloc amuzant. 

— Noul laborator este o operă de artă în materie de 
bioizolare, a continuat domnul Stevens, însă a existat un 
timp când deţineam vechiul model postbelic care, din 
păcate, nu oferea aceeaşi siguranţă. Prin urmare, în 
acea perioadă am adoptat politica „rămânerii pe insulă”, 
ca o măsură de precauţie, împiedicând răspândirea 
infecţiei pe continent. Măsura este încă oficială, dar nu 
la fel de strictă. Cu toate acestea, nu ne place ca 
persoanele şi obiectele să facă liber drumul între insulă 
şi continent fără a fi decontaminate. Inclusiv, desigur, 
căprioarele. 

— Dar de ce? a întrebat din nou Beth. 

— De ce? Pentru că ar putea lua ceva de pe insulă. 

— De pildă ce? am intervenit eu. Apucături proaste? 

Domnul Stevens a zâmbit şi a răspuns: 

— Poate o gripă zdravănă. 

— Ucideţi căprioarele? a insistat Beth. 

— Da. 

Toţi au tăcut câteva momente, după care eu am 
întrebat: 

— Dar păsările? 

Domnul Stevens a încuviinţat din cap şi a răspuns: 

— Păsările ar putea fi o problemă. 

Imediat i-am pus a doua întrebare: 

— Dar ţânţarii? 


— Ah, da, şi ţânţarii sunt o problemă. Nu trebuie însă 
să uitaţi că toate animalele de laborator sunt ţinute 
înăuntru şi că toate experienţele se efectuează în 
laboratoare izolate prin presiunea negativă a aerului. 
Nimic nu poate scăpa afară. 

— De unde ştiţi? l-a întrebat Max. 

— Pentru că sunteţi încă în viaţă, a replicat domnul 
Stevens. 

Pe această notă optimistă, în timp ce Sylvester 
Maxwell se compara cu un canar într-o mină de cărbuni, 
domnul Stevens a spus: 

— Când coborâm, vă rog să nu vă depărtaţi de mine. 

Hei, Paul, nici nu mi-ar fi trecut prin cap să nu te 
ascult! 


8 


În apropierea insulei, Plum Runner a redus viteza. M- 
am ridicat în picioare, m-am dus la babord şi m-am 
sprijinit de balustradă. În stânga mea a apărut vechiul 
far de piatră de pe Plum Island, pe care l-am recunoscut 
deoarece era subiectul preferat al unor acuarelişti de 
mâna a treia de prin partea locului. În dreapta farului, 
pe țărm, se vedea o pancartă uriaşă pe care scria: 
ATENŢIE! CABLURI! PESCUITUL CU TRAULUL ŞI 
DRAGAREA INTERZISE! 

Vasăzică, dacă teroriştii ar fi vrut să întrerupă 
curentul electric şi comunicarea cu Plum Island, 
autorităţile le sugerau cum să procedeze. Pe de altă 
parte, ca să fiu cinstit, am presupus că Plum Island 
poseda generatoare proprii pentru cazuri de necesitate, 
precum şi telefoane celulare şi aparate radio. 

În orice caz, Plum Runner s-a strecurat prin canalul 
îngust şi a pătruns într-un mic golf, după toate 
aparențele amenajat de mâna omului, ca şi cum ar fi 
luat fiinţă nu prin graţia Celui Atotputernic, ci datorită 
corpului de genişti al armatei, dornici să aducă o notă 
de perfecţiune Creaţiei. 

În jurul golfului nu erau multe clădiri, doar câteva 
construcţii de tablă gen magazii, probabil rămase din 
timpul războiului. 

Beth a venit lângă mine şi mi-a şoptit: 

— Înainte să vii la feribot, am văzut... 

— Eram acolo. Am văzut şi eu. Mulţumesc. 

Feribotul s-a rotit pe loc şi s-a apropiat cu spatele de 
ponton. Acum colegii mei stăteau la balustradă, iar 
domnul Stevens a spus: 

— Vom aştepta să coboare cei care lucrează aici. 

— E un port artificial? l-am întrebat. 

— Da, mi-a răspuns el. L-a construit armata, când a 


instalat pe insulă bateriile de artilerie, înainte de 
războiul hispano-american. 

— Ar trebui scoasă pancarta cu cablurile, i-am 
sugerat. 

— Nu avem încotro, mi-a răspuns el. Trebuie să 
avertizăm  ambarcaţiunile. Oricum, figurează şi pe 
hărţile de navigaţie. 

— Dar s-ar putea scrie „Conductă de apă potabilă”. 
Nu-i cazul să dezvăluiţi chiar tot. 

— Adevărat. 

M-a privit de parcă ar fi vrut să adauge ceva, dar a 
tăcut. Poate intenţionase să-mi ofere o slujbă. 

După ce a debarcat şi ultimul angajat, am coborât 
scara şi am ieşit din feribot prin deschizătura de la 
pupa. Ne găseam pe misterioasa Plum Island. Pe ponton 
era vânt, soare şi cam răcoare. Rațele înotau de-a lungul 
țărmului şi am constatat cu bucurie că nu aveau coli, 
ochi roşii sau altele asemenea. 

După cum am mai spus, insula avea forma unui 
antricot de porc - sau poate de miel mic - golful 
găsindu-se în capătul mai mare al antricotului, ca şi cum 
cineva ar fi muşcat puţin din el, ca să duc până la capăt 
această comparaţie prostească. 

La  debarcader se afla amarată o singură 
ambarcaţiune, lungă de vreo nouă metri şi dotată cu 
cabină, reflector şi motor. Numele ei era The Prune. 
Cineva se distrase botezând feribotul şi această 
ambarcaţiune, dar mă îndoiam că acela fusese Paul 
Stevens, a cărui idee de umor nautic se reducea 
probabil la a privi submarine torpilând nave-spital. 

Am remarcat o pancartă de lemn ştearsă de 
intemperii, pe care scria: „Centrul de Boli ale 
Animalelor, Plum Island”. Sub ea se găsea un catarg şi 
am văzut că şi aici drapelul american era în bernă. 

Angajaţii care tocmai debarcaseră au urcat într-un 
autobuz alb, care a demarat, apoi feribotul a sunat 
sirena, dar nimeni nu a urcat la bord ca să se înapoieze 


la Orient. 

— Vă rog să aşteptaţi aici, ni s-a adresat domnul 
Stevens. 

S-a îndepărtat cu paşi mari şi s-a oprit să discute cu 
un bărbat îmbrăcat într-o salopetă portocalie. 

Locul îţi dădea o senzaţie bizară: oameni în salopete 
portocalii, uniforme albastre, autobuze albe, toate 
tâmpeniile cu „Aşteptaţi aici” sau „Nu părăsiţi grupul”. 
Vreau să spun că mă găseam pe o insulă cu acces 
limitat, alături de acest SS-ist blond, cu un elicopter 
înarmat care se rotea deasupra noastră, cu paznici 
înarmaţi la tot pasul; parcă era un film cu James Bond, 
numai că locul exista aievea. 

— Când ne întâlnim cu doctorul No? l-am întrebat pe 
Max. 

Max a râs. Chiar şi Beth, până şi domnii Nash şi 
Foster au zâmbit. 

Beth i s-a adresat lui Max: 

— Apropo, cum se face că niciodată nu l-ai cunoscut 
pe Paul Stevens? 

— De fiecare dată când avea loc o şedinţă comună a 
instituţiilor abilitate să aplice legea, noi invitam din 
politeţe pe şeful pazei de pe Plum Island. Niciodată nu s- 
a întâmplat să ne onoreze invitaţia. Am discutat o dată 
cu Stevens la telefon, dar până azi-dimineaţă nu l-am 
văzut la faţă. 

— Fiindcă a venit vorba, domnule detectiv Corey, mi-a 
spus Ted Nash, am aflat că nu aparţii de comitatul 
Suffolk. 

— Nici n-am pretins c-aş aparţine. 

— Ei, haide, omule! Dumneata şi şeful poliţiei 
Maxwell asta ne-aţi lăsat să credem, pe mine şi pe 
George. 

— Detectivul Corey a fost angajat de oraşul Southold 
în calitate de consultant pentru acest caz, a declarat 
Max. 

— Zău? s-a mirat domnul Nash. S-a uitat la mine şi a 


adăugat: Eşti detectiv la secţia de criminalistică a 
poliţiei din New York şi la 12 aprilie ai fost rănit în 
timpul serviciului. La ora actuală te afli în concediu de 
convalescenţă. 

— Cine ţi-a cerut părerea? 

Foster, eternul pacificator, s-a grăbit să intervină: 

— Nu ne interesează, John. Pur şi simplu, dorim să 
stabilim atribuţiile şi jurisdicţiile fiecăruia. 

— Bine, li s-a adresat Beth domnilor Nash şi Foster. 
Atunci aflaţi că aceasta este jurisdicţia mea şi acesta 
este cazul meu, iar pe mine nu mă deranjează prezenţa 
lui John Corey. 

— Foarte bine, a încuviinţat domnul Foster. 

Domnul Nash s-a abținut să mă accepte, dându-mi a 
înţelege că el avea ceva împotrivă - ceea ce mie îmi era 
tot una. Beth s-a uitat la Ted Nash şi a întrebat: 

— Acum, că ştim pentru cine lucrează John Corey, 
pentru cine lucrezi dumneata? Nash a făcut o pauză, 
apoi a spus: 

— CIA. 

— Mulţumesc. Beth s-a uitat la George Foster şi la 
Ted Nash şi i-a avertizat: Dacă vreunul din 
dumneavoastră mai pune piciorul la locul crimei fără să 
anunţe, îl voi înştiinţa pe procurorul districtual. Vă veţi 
conforma tuturor procedurilor, aşa cum fac toţi ceilalţi. 
S-a înţeles? 

Cei doi au încuviinţat din cap. Evident că nici nu le 
trecea prin minte să se conformeze. Paul Stevens s-a 
înapoiat şi ne-a spus: 

— Directorul încă nu este disponibil. Am înţeles de la 
şeful poliţiei că aţi dori să vizitaţi unele obiective de pe 
insulă, aşadar, vă putem duce cu maşina. Vă rog să mă 
urmaţi... 

— Stai o clipă! l-am oprit eu, arătând cu degetul spre 
The Prune. E a dumitale? 

— Da. E o barcă de patrulare. 

— Dar nu patrulează. 


— În momentul de faţă avem alta în larg. 

— Acesta este locul în care acostau şi soţii Gordon? 

— Da. Bun, şi-acum, vă rog să mă urmaţi. 

— Aveţi bărci de patrulare de jur împrejurul insulei? 
am insistat eu. 

Era limpede că nu-i plăcea să i se pună întrebări, 
totuşi a răspuns: 

— Da, avem bărci de patrulare de jur împrejurul 
insulei. M-a privit şi m-a întrebat agasat: Mai ai şi alte 
întrebări, domnule detectiv? 

— Da. Se obişnuieşte ca un angajat să-şi folosească 
propria barcă pentru a veni la serviciu? 

El a tăcut o clipă-două, apoi mi-a răspuns: 

— Când regula „rămânerii pe insulă” era aplicată cu 
stricteţe, acest lucru era interzis. Acum am mai slăbit 
puţin rigorile, prin urmare uneori mai există câte un 
angajat care vine cu barca proprie la lucru. Mai ales 
vara. 

— l-ați autorizat pe soţii Gordon să vină la serviciu cu 
propria lor barcă? 

— Soții Gordon făceau parte din conducere, a răspuns 
el. Erau oameni de ştiinţă serioşi. Atât timp cât 
respectau cu stricteţe tehnologia de decontaminare şi se 
supuneau regulilor şi procedurilor de pază şi siguranţă, 
nu mă deranja că veneau la lucru cu barca lor 
personală. 

— Înţeleg. Apoi am întrebat: Dumitale ţi-a trecut 
vreodată prin gând că soţii Gordon şi-ar fi putut folosi 
barca pentru a face trafic cu viruşi ucigaşi luaţi de aici? 

El a tăcut câteva clipe, apoi mi-a dat un răspuns 
ambiguu: 

— Aici este un loc de muncă, nu o puşcărie. Principala 
mea sarcină este să ţin departe de insulă persoanele 
fără autorizaţie. Avem încredere în oamenii noştri, dar 
ca să nu avem surprize, toţi angajaţii au fost verificaţi de 
FBI. Domnul Stevens s-a uitat la ceas şi a adăugat: Nu 
avem prea mult timp la dispoziţie. Veniţi cu mine. 


L-am urmat îndeaproape pe domnul Stevens până la 
un microbuz alb în care am urcat. Şoferul purta aceeaşi 
uniformă albastru-pal ca şi oamenii de pază; de fapt, am 
observat că avea toc cu pistol. 

M-am aşezat în spatele şoferului şi am bătut uşor cu 
palma pe scaunul de alături, făcându-i semn lui Beth, 
dar probabil că gestul meu a trecut neobservat, întrucât 
s-a aşezat pe celălalt rând de scaune, dincolo de 
interval. Max a luat loc în spatele meu, iar domnii Nash 
şi Foster s-au aşezat pe scaune separate, ceva mai în 
spate. Domnul Stevens a rămas în picioare şi ne-a spus: 

— Înainte de a vizita clădirea principală, vom face un 
tur al insulei, ca să vă daţi seama cam despre ce e vorba 
şi să înţelegeţi mai bine necesitatea de a păzi o insulă de 
asemenea dimensiuni, adică circa cincisprezece 
kilometri de plajă şi fără nici un fel de garduri. In toată 
istoria insulei, a adăugat el, niciodată nu s-a întâmplat 
să fie încălcate normele de pază. 

— Ce fel de arme poartă paznicii dumitale? am 
întrebat. 

— Pistoale automate marca Colt, calibrul 45, din 
dotarea armatei, mi-a răspuns el. A privit pe rând la cei 
din microbuz şi a întrebat: Am spus ceva interesant? 

I-a răspuns Max: 

— Noi credem că arma crimei avea calibrul 45. 

Aş dori să fac un inventar al armelor 
iu asa şi să efectuez expertiza balistică pentru 
fiecare în parte, a declarat Beth. 

Răspunsul lui Paul Stevens nu a fost prea 
entuziasmat. 

— Câte pistoale calibrul 45 aveţi aici? a întrebat Beth. 

— Douăzeci, a răspuns el. 

— Ai şi dumneata unul? a intervenit Max. 

Stevens a încuviinţat din cap, bătându-se uşor cu 
mâna peste bluzon. 

— Întotdeauna ai aceeaşi armă? a întrebat în 
continuare Beth. 


— Nu. În fiecare zi a săptămânii iau alta de la 
magazie, a spus el. S-a uitat la Beth şi a adăugat: Sună 
de parcă mi s-ar lua un interogatoriu. 

— Nu, l-a liniştit Beth. Pur şi simplu, ţi se pun 
întrebări în calitate de martor şi prieten. Dacă ai fi 
anchetat, ţi s-ar aduce la cunoştinţă. 

Domnul Nash, aflat în spatele meu, a intrat şi el în 
discuţie: 

— Poate ar trebui să-l lăsăm pe domnul Stevens să-şi 
continue programul. Vom avea destulă vreme de 
anchete mai târziu. 

— Bine, continuă, l-a îndemnat Beth. 

— De acord, a răspuns domnul Stevens, care 
rămăsese tot în picioare. Înainte de a porni mai departe, 
vă voi ţine un mic discurs pe care-l adresez 
cercetătorilor, demnitarilor şi reprezentanţilor presei 
aflaţi în vizită pe insulă. A aruncat o privire spre 
blocnotesul lui stupid, apoi a început să turuie ca o 
morişcă: Plum Island se întinde pe o suprafaţă de 840 de 
pogoane, în cea mai mare parte pădure şi păşuni, 
cuprinzând şi un teren de paradă, pe care-l vom vedea 
mai târziu. Insula este menţionată în jurnalele de bord 
ale vechilor navigatori olandezi şi englezi. Olandezii au 
botezat insula după prunii care cresc de-a lungul 
țărmului - Pruym Eyland în olandeză veche, dacă 
interesează pe cineva. Insula a aparţinut tribului indian 
Montauk şi a fost cumpărată în 1654 de la căpetenia 
Wyandanch de un anume Samuel Wyllys. Wyllys şi alţi 
colonişti de după el au folosit insula pentru păşunatul 
oilor şi vitelor, o ironie a sorții în comparaţie cu 
scopurile ei prezente. 

Am căscat. 

— În orice caz, a continuat Stevens, pe insulă nu au 
existat aşezări stabile. Aşadar, v-aţi putea pune 
întrebarea: de ce duceau coloniştii vitele la păscut pe o 
insulă nelocuită? Din documente reiese că în secolele al 
şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea fâşia de apă dintre 


Orient şi Plum era atât de puţin adâncă, încât vitele o 
puteau trece în perioadă de reflux. Un uragan de pe la 
sfârşitul secolului al şaptesprezecelea a adâncit fâşia 
Gut, moment din care insula nu a mai putut fi utilizată 
ca păşune. Totuşi, o dată cu prezenţa englezilor aici, 
insula a fost vizitată de numeroşi pirați şi corsari, cărora 
le convenea de minune această izolare. 

Brusc, am simţit cum mă cuprinde panica. Mă găseam 
închis într-un microbuz, lângă acest dobitoc plicticos şi 
insipid, care-şi începuse relatarea încă de la Geneză şi 
abia dacă ajunsese la secolul al optsprezecelea, ceea ce 
însemna că mai aveam de parcurs încă trei secole, iar 
blestematul de microbuz încă nu se urnise din loc. De 
plecat, nu puteam pleca decât dacă îmi croiam drum cu 
arma în mână. Ce greşisem ca să pătimesc aşa? Mătuşa 
Jane mă privea din ceruri şi râdea cu lacrimi. Parcă o 
auzeam: „Ei, Johnny, dacă îmi poţi repeta ce ţi-am 
povestit ieri despre indienii Montauk, îţi cumpăr o 
îngheţată”. Nu, nu, nu! ÎNCETEAZĂ! Stevens a 
continuat: 

— În timpul Revoluţiei, patrioţii americani din 
Connecticut au folosit insula ca să pună la cale raiduri 
împotriva  fortăreţelor conservatoare din Southold. 
Atunci George Washington, care vizitase North Fork... 

Mi-am astupat urechile cu palma, dar tot îi mai 
auzeam glasul. În cele din urmă, am ridicat mâna şi l-am 
întrebat: 

— Eşti membru al Societății de Istorie Peconic? 

— Nu, dar cei de acolo m-au ajutat să reconstitui 
istoria insulei. 

— Există vreo broşură sau altceva ce am putea citi 
mai târziu, ca să-ți păstrezi discursul pentru vreun 
congresman? 

— Mie mi se pare fascinant, a intervenit Beth Penrose. 

Domnii Nash şi Foster au scos nişte mormăieli 
aprobatoare. Max a râs şi a spus: 

— Eşti în minoritate, John. 


Stevens mi-a zâmbit din nou. De ce oare îmi făcea 
impresia că i-ar fi plăcut să-şi scoată pistolul calibrul 45 
şi să golească încărcătorul în mine? 

— Ai răbdare, domnule detectiv, mi-a spus el. Oricum, 
trebuie să ne mai trecem timpul. Şi-a continuat 
relatarea, dar am remarcat că vorbea ceva mai repede: 
Aşadar, în preajma războiului hispano-american statul a 
cumpărat 130 de pogoane din insulă pentru a instala pe 
coastă dispozitive defensive; aşa a fost construit Fortul 
Terry. Mai târziu vom vedea şi acest fort, acum 
abandonat. 

Am aruncat o privire către Beth şi am văzut că nu-şi 
lua ochii de la Paul Stevens, după toate aparențele 
captivată de istorisire. În timp ce o fixam cu privirea, 
Beth Penrose, care la rându-i se uita ţintă la Paul 
Stevens, a întors capul spre mine şi ne-am privit în ochi. 

A părut stânjenită că o surprinsesem cu ochii la mine, 
mi-a surâs fugar şi şi-a întors privirea către Stevens. Mi 
s-a oprit inima în piept. Eram îndrăgostit. Din nou. 

Domnul Stevens îşi vedea de relatarea lui: 

— Ar trebui să subliniez că pe insulă se găsesc vestigii 
istorice vechi de peste trei secole şi că, dacă accesul nu 
ar fi interzis, o sumedenie de arheologi ar face săpături 
pe locuri în mare parte neatinse. În momentul de faţă 
suntem în tratative cu Societatea de Istorie Peconic, ca 
să vedem dacă putem începe unele săpături 
experimentale. De fapt, a adăugat el, soţii Gordon erau 
membri ai Societăţii şi constituiau veriga de legătură 
între Ministerul Agriculturii, Societatea de Istorie şi 
câţiva arheologi de la Universitatea de Stat Stony Brook. 
Soții Gordon şi cu mine identificasem câteva locuri 
interesante care, consideram noi, nu ar fi compromis şi 
nici nu ar fi contravenit normelor de pază şi securitate. 

Brusc, mi s-a trezit interesul. Uneori, în cursul unei 
anchete, apare un cuvânt, o frază sau un nume pe care 
ajungi să-l întâlneşti din nou şi atunci îţi dă de gândit. 
Aşa şi cu Societatea de Istorie Peconic. Vreau să spun că 


mătuşa mea era înscrisă în Societate, care se ocupa cu 
răspândirea de fluturaşi şi broşuri, cu cocteiluri şi 
strângeri de fonduri, cu conferinţe şi altele asemenea - 
lucru perfect firesc. Apoi în Societate s-au înscris şi soţii 
Gordon, care nu deosebeau Stânca Plymouth de un 
scotch cu gheaţă, iar Oberfiihrer-ul Stevens aducea 
faptul în discuţie. Interesant. 

Domnul Stevens şi-a continuat poliloghia: 

— În 1929 în Statele Unite a izbucnit o groaznică 
epidemie de febră aftoasă, moment în care Ministerul 
Agriculturii a deschis primul centru de cercetare de pe 
insulă. Acest moment marchează începutul istoriei 
moderne a insulei, legat de destinaţia ei actuală. Aveţi 
întrebări? 

Eu aş fi avut câteva întrebări, referitoare la faptul că 
soţii Gordon hoinăreau pe insulă, departe de laboratorul 
în care se presupunea că ar fi trebuit să-şi desfăşoare 
activitatea. Am tras concluzia că fuseseră oameni 
inteligenţi. Mai întâi, barca cu motor, apoi Societatea de 
Istorie Peconic şi, în sfârşit, pretextul cu săpăturile 
arheologice, ca să poată cerceta insula. Era posibil ca 
niciunul dintre aceste elemente să nu aibă vreo 
legătură, ele fiind simple coincidente. Dar eu nu cred în 
coincidenţe. Nu cred că cercetătorii prost plătiţi din 
Midwest îşi pot permite un hobby ca o şalupă scumpă 
sau ca arheologia, sau ca participarea la societăţi locale 
de istorie. Astfel de lucruri nu se potrivesc cu resursele, 
personalitatea, temperamentul sau vechile preocupări 
ale lui Tom şi Judy Gordon. Din păcate, întrebările pe 
care le-aş fi avut pentru domnul Stevens nu puteau fi 
puse fără a dezvălui mai mult decât aş fi avut şansa să 
aflu. 

Domnul Stevens vorbea acum despre Ministerul 
Agriculturii, aşa că am avut ocazia să ies de pe recepţie 
şi să-mi las gândurile să umble în voie. Mi-am dat seama 
că, încă înainte de a menţiona preocupările arheologice 
ale soţilor Gordon, domnul Stevens spusese un alt lucru, 


pe care mintea mea îl înregistrase. Gândiţi-vă la o undă 
de sonar care se mişcă prin apă - unda se loveşte de 
ceva şi trimite un semnal sonor în cască. Ping. Ceva din 
ce spusese Stevens îmi trimisese un asemenea semnal, 
dar în momentul respectiv eram în asemenea hal de 
plictiseală, încât îmi scăpase, iar acum voiam să-mi 
amintesc, dar nu reuşeam să-mi dau seama ce anume 
îmi reţinuse atenţia. i 

— Bun! a anunțat Stevens. In continuare, vom face un 
scurt tur al insulei. 

Şoferul s-a trezit şi a ambalat motorul. Am remarcat 
că drumul era frumos pavat, însă n-am văzut nici urmă 
de alte vehicule sau persoane. 

Ne-am învârtit în zona corpului principal şi domnul 
Stevens ne-a arătat turnul de apă, uzina de 
decontaminare a sistemului de canalizare, centrala 
electrică, atelierele mecanice şi uzinele de aburi. Locul 
părea dotat cu toate cele necesare şi autonom, ceea ce 
mă ducea din nou cu gândul la bârlogul unui personaj 
negativ din filmele cu James Bond, în care un nebun 
punea la cale distrugerea planetei. Una peste alta, era o 
realizare cu adevărat de seamă şi încă nu văzusem 
interiorul corpului principal de laboratoare. 

Din când în când lăsam în urmă câte o clădire pe care 
domnul Stevens o trecea sub tăcere, iar dacă vreunul 
dintre noi îl întreba ce reprezintă, răspundea ceva de 
genul „Magazia de vopsele” sau „Depozitul de hrană”. 
Se prea poate să fi fost aşa, însă individul nu-mi inspira 
încredere. De fapt, aveam sentimentul neîndoielnic că îi 
plăcea toată aiureala cu păstrarea secretului şi se distra 
jucându-ne ca pe nişte marionete. 

Aproape toate clădirile, cu excepţia noilor corpuri 
principale de laboratoare, erau foste construcții 
militare, majoritatea din cărămidă roşie sau beton 
armat, cele mai multe pustii. În linii mari, aici existase 
cândva o bază militară importantă, una dintre 
numeroasele fortărețe care apăraseră oraşul New York 


de o flotă inamică ce nu-şi făcuse niciodată apariţia. 

Am ajuns la un grup de construcţii din beton, separate 
prin dale de ciment printre care creştea iarba. 

— Clădirea cea mare se numeşte 257, după vechea 
denumire din armată, ne-a informat Stevens. Până în 
urmă cu câţiva ani, aici se găsea laboratorul principal. 
După ce laboratorul s-a mutat, clădirea a fost 
decontaminată cu gaz toxic, apoi sigilată definitiv, în caz 
că ar fi supravieţuit vreun microorganism. 

Câteva clipe nimeni n-a scos o vorbă, apoi Max a 
întrebat: 

— A avut loc o scurgere de viruşi, nu-i aşa? 

— Asta s-a întâmplat înainte să mă angajez aici, a 
răspuns Stevens. S-a uitat la mine şi mi-a adresat 
surâsul lui de ceară: Dacă vrei să arunci o privire, 
domnule detectiv, îţi pot da cheia. 

I-am răspuns la surâs şi l-am întrebat: 

— Pot să merg şi singur? 

— E unica modalitate de a pătrunde în 257. Nimeni nu 
te va însoţi înăuntru. 

Nash şi Foster au chicotit pe înfundate. Doamne, nu 
mă mai distrasem aşa de bine de când alunecasem pe 
nişte mizerii şi căzusem peste un cadavru vechi de zece 
zile. 

— Ascultă, Paul, am spus eu. Merg dacă mergi şi 
dumneata. 

— Nu ţin neapărat să mor, a replicat Stevens. 

În timp ce autobuzul se apropia de Corpul 257, am 
văzut că pe beton fusese desenat cu negru un craniu 
uriaş şi două oase încrucişate. Mi-a trecut prin minte că 
acest cap de mort avea de fapt două semnificaţii: 
steagul pirateresc arborat de soţii Gordon la catargul 
şalupei şi simbolul otrăvii sau al contaminării. Am privit 
fix capul de mort şi oasele trasate cu negru pe zidul alb, 
iar după ce am întors capul, am continuat să am 
imaginea în faţa ochilor, astfel încât, privindu-l pe 
Stevens, capul de mort s-a suprapus peste trăsăturile 


lui, rânjetul fiind atât al craniului, cât şi al lui Stevens. 
M-am frecat la ochi până când iluzia optică a dispărut. 
Doamne, dacă nu ar fi fost ziua în amiaza mare şi nu aş 
fi avut în jur atâta lume, m-ar fi trecut toate sudorile. 

— În 1946, a continuat Stevens, Congresul a aprobat 
fonduri pentru construirea unui centru de cercetare. 
Legea stipulează ca anumite boli infecțioase să nu fie 
cercetate pe continentul american. Măsura era necesară 
într-o perioadă în care tehnica bioizolării nu era prea 
avansată. Aşadar, Plum Island, care se afla deja în 
proprietatea comună a statului, a Ministerului 
Agriculturii şi a armatei, era un mediu natural pentru 
studierea bolilor animalelor exotice. 

— Cu alte cuvinte, aici se studiază numai boli ale 
animalelor? am întrebat eu. 

— Întocmai. 

— Domnule Stevens, deşi ne-ar mâhni ca soţii Gordon 
să fi furat virusul febrei aftoase şi ca toate cirezile de 
vite din Statele Unite, Canada şi Mexic să fie 
exterminate, nu acesta e motivul pentru care ne aflăm 
aici. La ora actuală în laboratoarele de pe Plum Island 
există boli - încrucişări de viruşi - care pot infecta şi 
oameni? 

El m-a privit şi mi-a răspuns: 

— Va trebui să-l întrebaţi pe doctorul Zollner, 
directorul centrului. 

— Eu te întreb pe dumneata. 

Stevens a chibzuit o clipă, apoi a spus: 

— Eu pot să vă spun doar atât: datorită coincidenţei 
ca Ministerul Agriculturii să împartă insula o vreme cu 
armata, au existat multe zvonuri şi speculaţii cum că aici 
ar fi un centru de cercetare în vederea războiului 
bacteriologic. Presupun că sunteţi la curent. 

Aici a intervenit Max: 

— Există nenumărate dovezi că în perioada de apogeu 
a Războiului Rece corpul chimic al armatei cultiva aici 
viruşi meniţi să extermine întreaga populaţie animalieră 


din Uniunea Sovietică. Chiar şi eu ştiu că antraxul şi alte 
boli specifice animalelor pot fi utilizate ca arme 
biologice împotriva populaţiei. Lucru pe care-l ştii şi 
dumneata. 

Paul Stevens şi-a dres glasul şi a explicat: 

— Nu am vrut să afirm că aici nu s-ar fi efectuat nici 
un fel de cercetări în vederea războiului bacteriologic. 
Cu siguranţă că un timp s-au făcut astfel de studii, la 
începutul anilor ‘50. Dar prin 1954 s-a renunţat la ideea 
de ofensivă bacteriologică în favoarea defensivei. Cu 
alte cuvinte, armata studia numai căile de prevenire a 
infectării deliberate a vitelor noastre de către partea 
adversă. Nu voi mai răspunde la nici o întrebare de 
acest fel, a adăugat el. Vreau însă să vă spun că, în urmă 
cu câţiva ani, ruşii au trimis aici o echipă de cercetători 
în domeniul războiului bacteriologic şi că aceştia n-au 
descoperit nimic de natură să-i alarmeze. 

Intotdeauna am fost de părere că inspecţiile anunţate 
erau acelaşi lucru ca un suspect de crimă care m-ar fi 
condus ca să-mi arate casa în care locuia. Nu, domnule 
detectiv, în dulapul acela nu-i nimic care să vă 
intereseze. lar acum, veniţi să vedeți curtea interioară. 

Microbuzul a intrat pe un drum îngust, presărat cu 
pietriş, iar domnul Stevens şi-a continuat prelegerea 
prestabilită, încheind cu cuvintele: 

— Aşadar, de la mijlocul deceniului al şaselea, Plum 
Island este, fără îndoială, cel mai renumit centru de 
cercetare din întreaga lume pentru studierea, tratarea şi 
prevenirea bolilor la animale. S-a uitat la mine şi a 
adăugat: N-a fost chiar atât de rău, nu-i aşa, domnule 
detectiv Corey? 

— Am trecut şi prin clipe mai grele. 

— Bun. Acum vom lăsa deoparte istoria şi vom vizita 
câteva locuri. Chiar în faţa noastră se află vechiul far, 
pus pentru prima oară în funcţiune de către George 
Washington. Actualul far a fost construit pe la mijlocul 
secolului al nouăsprezecelea. Cel vechi nu mai este 


folosit şi reprezintă doar un vestigiu istoric. 

Am privit pe fereastră la construcţia de piatră aflată 
în mijlocul unei pajişti. Farul amintea mai curând de o 
clădire cu două niveluri şi cu un turn pe acoperiş. 

— ÎI folosiţi în scop de pază? am întrebat eu. 

Stevens s-a uitat la mine şi a spus: 

— Nucţi uiţi nici o clipă meseria, aşa-i? Ei bine, uneori 
postez oameni acolo, cu un telescop sau un dispozitiv 
pentru vedere pe timp de noapte, când vremea e prea 
rea pentru elicoptere sau bărci. In astfel de situaţii, 
farul e singura noastră posibilitate de supraveghere pe 
toată suprafaţa din jur. M-a privit din nou şi a întrebat: 
Mai doreşti să ştii şi altceva despre far? 

— Nu, deocamdată atât. 

Microbuzul s-a angajat pe alt drum pietruit. Acum ne 
îndreptam spre est, de-a lungul coastei nordice a insulei, 
având în stânga ţărmul, iar în dreapta, arbori noduroşi. 
Am remarcat că plaja era frumoasă, cu nisip şi stânci, 
aparent neatinsă. Dacă n-ar fi existat drumul şi 
microbuzul, ţi-ai fi putut imagina că erai un olandez sau 
un englez din secolul al şaisprezecelea, care pune 
pentru prima oară piciorul pe acest țărm şi caută o cale 
de a-i alunga pe indieni de pe insulă. Ping. Ping. lar mă 
sâcâia ceva. Dar ce anume? Uneori, dacă nu insişti, îţi 
vine de la sine. 

Stevens continua să pălăvrăgească despre ecologie, 
despre grija de a menţine insula cât mai curată şi în 
ambianța ei naturală, în acelaşi timp elicopterul survola 
Plum Island, căutând şi ucigând căprioare. 

Drumul urma, în general, linia țărmului. Nu era mare 
lucru de văzut, dar mă impresiona singurătatea acelor 
locuri, gândul că acolo nu trăia măcar un pustnic şi că 
era puţin probabil să întâlneşti vreo făptură omenească 
pe plajă sau pe drumuri, care, după toate aparențele, nu 
duceau nicăieri şi nu aveau nici un scop precis, cu 
excepţia drumului de legătură între staţia de feribot şi 
laboratorul principal. 


Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, domnul Stevens a 
spus: 

— Drumurile acestea au fost construite de armată 
pentru a face legătura între Fort Terry şi bateriile de 
coastă. Le mai folosesc patrulele care caută căprioare, 
altfel sunt pustii. De când am concentrat centrul de 
cercetare într-o singură clădire, cea mai mare parte a 
insulei a rămas pustie, a adăugat el. 

Bineînţeles, mi-a trecut prin minte că patrulele de 
căutare a căprioarelor şi cele de securitatea insulei erau 
unul şi acelaşi lucru. Se prea poate ca elicopterele şi 
bărcile să fi căutat căprioare înotând în mare, dar, în 
acelaşi timp, se uitau şi după terorişti sau alte prezenţe 
răuvoitoare. M-a încercat sentimentul neliniştitor că 
acest loc rămânea totuşi accesibil. Dar nu era treaba 
mea, nu de aceea venisem aici. 

Până în prezent, insula se dovedise mai puţin sinistră 
decât mă aşteptasem. Nu prea ştiam la ce să mă aştept, 
dar, la fel ca atâtea locuri de sinistră faimă, şi acesta 
părea suportabil o dată ce dădeai cu ochii de el. 

Când vezi această insulă pe hartă şi în atlase de 
navigaţie, de cele mai multe ori figurează fără nici un fel 
de indicaţii: nici urmă de drumuri, de Fort Terry, nimic 
altceva decât cuvintele: „Plum Island - Centrul de 
Cercetare a Bolilor Animalelor - Proprietatea guvernului 
Statelor Unite - Accesul limitat”. De regulă, insula era 
colorată în galben - simbolul avertismentului. Nu arată 
prea atrăgătoare nici pe hartă. Iar dacă o vezi din apă, 
aşa cum o văzusem de câteva ori când mă găseam cu 
soţii Gordon, este învăluită în ceaţă, deşi mă întreb cât 
din această ceaţă este reală şi cât există numai în 
mintea privitorului. 

lar dacă mergi până acolo încât să descrii locul aşa 
cum ţi-l închipui, obţii o imagine stil Poe a regatului 
Thule: un peisaj întunecat, cu vite şi oi moarte, albindu- 
se şi putrezind pe câmp, cu vulturi care se hrănesc din 
hoituri şi apoi mor din pricina cărnii infectate. Aşa îţi 


umblă mintea, dacă te gândeşti la Plum. Dar până în 
prezent, insula părea însorită şi agreabilă. Aici pericolul, 
adevărata spaimă, era zăvorât în zonele de bioizolare, la 
Nivelurile Trei şi Patru, precum şi în Marele Templu 
Apocaliptic, Nivelul Cinci. Lamele minuscule, eprubete 
şi cutioare de sticlă care conţin cele mai periculoase şi 
exotice forme de viaţă apărute vreodată pe planeta 
noastră. Dacă aş fi cercetător şi m-aş apleca asupra 
unor astfel de creaturi, mi-aş pune întrebări despre 
Dumnezeu: nu despre existenţa, ci despre intenţiile Lui. 

În orice caz, cam asta era filosofia de care eram 
capabil, fără să mă doară capul. 

— Cum ştiu proprietarii de ambarcaţiuni că nu trebuie 
să acosteze aici? l-a întrebat Beth pe Paul Stevens. 

— Toate hărţile conţin atenţionări, a răspuns domnul 
Stevens. În plus, există pancarte pe toate plajele. Pe 
lângă aceasta, patrulele ştiu cum să procedeze cu 
ambarcaţiunile care ancorează sau trag la țărm aici. 

— Ce faceţi cu contravenienţii? a întrebat Beth. 

— Îi avertizăm să nu se mai apropie şi să nu mai 
acosteze pe insulă, a răspuns Stevens. La a doua 
contravenţie sunt reţinuţi şi predaţi şefului poliţiei, 
domnul Maxwell. S-a uitat la Max. Adevărat? 

— Adevărat. Avem cam unul sau două cazuri anual. 

Paul Stevens a încercat să facă o glumă. 

— Numai căprioarele sunt împuşcate pe loc. Apoi a 
redevenit serios şi a explicat: Nu este o încălcare 
periculoasă a normelor de securitate şi protecţie 
biologică, în caz că unele persoane ajung întâmplător pe 
insulă. După cum am mai spus, nu vreau să rămâneţi cu 
impresia că insula ar fi contaminată. De pildă, acest 
microbuz nu este un vehicul bioizolat. Însă datorită 
proximităţii zonelor de bioizolare, preferăm ca pe insulă 
să nu ajungă persoane neautorizate şi nici un fel de 
animale. 

Nu m-am putut abţine să nu subliniez: 

— Din câte îmi dau seama, domnule Stevens, o barcă 


de terorişti nu prea isteţi ar putea oricând veni noaptea 
pe țărm, unde v-ar scoate din luptă cei câţiva oameni de 
pază, ca apoi să pună mâna pe tot felul de grozăvii din 
laboratoare sau să arunce totul în aer, punând în 
libertate viruşi ucigaşi. De fapt, când îngheaţă apa 
golfului, nu au nevoie nici de barcă: există o legătură 
directă cu continentul. 

— Nu vă pot spune decât că aici există o pază mai 
strictă decât pare la prima vedere, a răspuns domnul 
Stevens. 

— Aşa sper şi eu. 

— Fii convins! S-a uitat la mine şi a adăugat: De ce 
nu-ţi încerci norocul într-o noapte? 

Ador provocările, aşa că i-am răspuns: 

— Pun pariu pe o sută de dolari că aş putea pătrunde 
în biroul dumitale şi ţi-aş putea fura de pe perete 
diploma de echivalare a studiilor de liceu pe care a doua 
zi aş agăţa-o la mine în birou. 

Domnul Stevens mă privea ţintă, cu chipul lui de 
ceară absolut imobil. M-au trecut fiorii. 

— Vreau să-ţi pun întrebarea pentru care suntem toţi 
aici... Ar fi putut Tom şi Judy Gordon să fure 
microorganisme de pe insulă? Spune-ne adevărul. 

— De ce să fure? ne-a întors-o domnul Stevens. 

— Pentru bani, am răspuns eu. 

— Nu păreau genul, a comentat domnul Stevens. 
lubeau animalele. De ce ar fi vrut să extermine 
vieţuitoarele planetei? 

— Poate voiau să extermine oamenii de pe planetă, ca 
animalele să poată duce un trai tihnit. 

— E ridicol, a replicat domnul Stevens. Soții Gordon 
n-au scos de pe insulă nimic nociv pentru animale. Pun 
prinsoare pe slujba mea. 

— Ai şi făcut-o. Pe slujbă şi pe viaţă. 

Am remarcat că Ted Nash şi George Foster tăcuseră 
aproape tot timpul; mi-am dat seama că fuseseră puşi în 
temă mai devreme, aşa că, probabil, se temeau să nu 


aibă aerul că ar spune: „Am venit, am văzut şi ne-am 
luat un tricou ca amintire”. 

Domnul Stevens şi-a îndreptat din nou privirea spre 
parbriz şi a anunţat: 

— Ne apropiem de Fort Terry. Acolo putem cobori, ca 
să aruncăm o privire. 

Microbuzul a oprit şi toţi am coborât. 


9 


Era o dimineaţă frumoasă şi soarele era mai cald aici, 
în inima insulei. Paul Stevens ne-a condus prin fort. 

Fortul Terry nu avea ziduri şi semăna mai curând cu 
un oraş părăsit. Era neaşteptat de pitoresc, aici existau 
o închisoare de cărămidă roşie, o veche popotă, barăci 
de cărămidă cu două niveluri şi o verandă, casa 
comandantului, câteva alte clădiri de la începutul 
secolului şi o capelă acoperită cu şindrilă albă, cocoţată 
pe un dâmb. 

Domnul Stevens a arătat către o altă construcţie de 
cărămidă şi a spus: 

— E singura clădire aflată încă în folosinţă: sediul 
pompierilor. 

— Cam departe de laborator, a comentat Max. 

— Adevărat, a încuviinţat Stevens, dar laboratorul e 
teoretic asigurat împotriva incendiilor şi are un sistem 
propriu de stingere a focului. Aceste maşini de pompieri 
se folosesc îndeosebi când ia foc vegetaţia sau la 
incendiile izbucnite în clădiri fără bioizolare, a adăugat 
el. 

Max, care trăise toată viaţa cu teama vântului ce 
bătea înspre şi dinspre această insulă, i s-a adresat lui 
Stevens: 

— Totuşi, un foc sau un uragan ar putea distruge 
generatoarele care filtrează zonele bioizolate. Am 
dreptate? 

— Totul e posibil. Apoi a adăugat: Unii trăiesc în 
preajma reactoarelor nucleare. Aşa e lumea modernă, 
plină de orori de neînchipuit: coşmaruri chimice, 
biologice şi nucleare gata să curețe planeta pentru 
următoarea specie ce va evolua aici. 

L-am privit pe Paul Stevens cu alţi ochi. Mi-a trecut 
prin minte că tipul era ţicnit. 


În faţa barăcilor se vedea o pajişte cu iarba tunsă care 
se întindea până departe, către apă. Pe pajişte se 
plimbau cârduri de gâşte canadiene, gâgâind sau ce 
dracu' se cheamă că fac ele atunci când nu se 
găinăţează. Stevens ne-a explicat: 

— Aici era terenul de paradă. Tundem iarba în 
permanenţă, ca avioanele să vadă literele înscrise pe 
pământ: „Plum Island: Accesul interzis”. Nu vrem ca 
avioanele mici să aterizeze aici. Apoi a încercat o mică 
glumă: Anunţul îndepărtează teroriştii aerului. 

Ne-am mai învârtit puţin pe acolo şi Stevens a spus: 

— Înainte de construirea corpului principal, o bună 
parte dintre birourile administraţiei îşi aveau sediul aici, 
la Fort Terry. Acum aproape toate - laboratoare, 
serviciul de pază, depozitele, administraţia şi animalele 
- se găsesc sub un singur acoperiş, un lucru foarte bun 
din punctul de vedere al securităţii. Apoi mi s-a adresat 
mie: Aşadar, chiar dacă s-ar depăşi perimetrul de 
siguranţă, corpul principal rămâne teoretic inaccesibil. 

— Zău că mă tentezi! am replicat. g 

Domnul Stevens a zâmbit din nou. Imi plăcea la 
nebunie să-mi zâmbească. 

— Pentru informarea dumitale, a spus el, chiar am o 
diplomă de absolvenţă a colegiului din statul Michigan. 
O ţin pe peretele din spatele biroului, dar dumneata nu 
vei avea prilejul s-o vezi. 

I-am răspuns la zâmbet. Doamne, ador să-i scot din 
sărite pe cei care mă calcă pe nervi. Îmi era simpatic 
Max, îmi era simpatic şi George Foster, îmi plăcea Beth, 
însă îi antipatizam pe Ted Nash şi pe Paul Stevens. 
Faptul că-mi plăceau trei persoane din cinci însemna 
foarte mult pentru mine - de fapt, patru din şase, dacă 
puneam la socoteală şi propria-mi persoană. În orice 
caz, nu suport mincinoşii, proştii, fanfaronii şi 
persoanele ahtiate după putere. Cred că eram mai 
tolerant înainte de a fi rănit. Trebuia să-l întreb pe Dom 
Fanelli. 


Vechiul teren de paradă se termina brusc printr-un 
perete abrupt care cobora până la plaja stâncoasă de 
dedesubt, aşa că am ajuns pe muchia falezei cu vedere 
spre mare. Era o privelişte uluitoare, care însă sporea 
singurătatea locurilor, sentimentul de alt univers şi de 
capăt al lumii, asociat cu insulele, în general, şi, 
îndeosebi, cu aceasta. Aici trebuia să fi fost un punct de 
sentinelă extrem de izolat, un avanpost cumplit de 
plicticos în care nu aveai altceva de făcut decât să te uiţi 
la mare. Probabil că artileriştii de aici ar fi întâmpinat 
cu bucurie priveliştea unei flote inamice. 

— Pe această plajă vin în fiecare toamnă foci, a spus 
Stevens. 

— Le împuşcaţi? am întrebat eu. 

— Bineînţeles că nu. Atâta vreme cât rămân pe plajă. 

În timp ce făceam cale întoarsă de la plajă, Stevens 
ne-a atras atenţia asupra unui bolovan uriaş din capătul 
terenului de paradă. Intr-o despicătură a bolovanului se 
vedea o ghiulea de tun ruginită. 

— Datează cam din timpul Revoluţiei, ne-a spus el. E 
engleză sau americană. E unul dintre obiectele scoase la 
iveală de săpăturile soţilor Gordon. 

— Unde l-au găsit? 

— Presupun că pe aici, pe undeva. Au săpat mult în 
zona plajei cu foci şi a terenului de paradă. 

— Zău? 

— Se pare că aveau o intuiţie grozavă unde trebuia 
săpat. Au dezgropat suficiente muschete cât să înarmezi 
un regiment. 

— Ce vorbeşti! la spune mai departe, domnule 
Stevens. 

— Foloseau un detector de metale. 

— Bună idee. 

— Un hobby interesant. 

— Aşa e. Mătuşa mea era mare amatoare de săpături. 
Nu ştiam că şi soţii Gordon aveau aceeaşi pasiune. N-am 
văzut niciodată un obiect descoperit de ei. 


— Păi, au fost nevoiţi să lase totul aici. 

— Din pricina contaminării? 

— Nu, pentru că insula este proprietate federală. 

Suna interesant. Nash şi Foster deveniseră şi ei 
atenţi, ceea ce nu voiam să se întâmple, aşa că am 
schimbat subiectul, adresându-mă lui Stevens: 

— Cred că şoferul microbuzului încearcă să ne atragă 
atenţia. 

Stevens a privit spre microbuz, dar şoferul nu făcea 
decât să se uite la un cârd de gâşte. Stevens şi-a privit 
ceasul şi a spus: 

— Ei, haideţi să vedeţi şi restul insulei, după aceea 
avem întâlnire cu directorul Zollner. 

Am urcat în microbuz şi am plecat. Ne-am îndreptat 
spre răsărit, spre soare-răsare, către porţiunea de uscat 
care reprezenta osul curb al antricotului de porc. Plaja 
era magnifică, aproape trei kilometri de nisip neatins şi 
fără pietre, udat de apele albastre ale braţului Sound de 
lângă Long Island. Toţi au amuţit în faţa acestei 
grandioase privelişti. Chiar şi eu. 

Stevens, rămas tot în picioare, îmi arunca din când în 
când câte o privire, iar eu îi zâmbeam. El îmi răspundea 
la zâmbet. Nu era câtuşi de puţin un zâmbet amuzat. În 
cele din urmă, microbuzul a oprit în capătul îngust al 
insulei şi domnul Stevens ne-a spus: 

— Numai până aici putem veni cu microbuzul. De aici 
încolo va trebui să mergem pe jos. 

Am coborât toţi şi ne-am trezit în mijlocul unor ruine 
uimitoare. Ori încotro priveam, vedeam fortificaţii 
masive, năpădite de iederă şi mărăcini - cazemate, 
buncăre, amplasamente de tragere, depozite de muniții, 
tunele, alei de cărămidă şi beton, ziduri uriaşe, groase 
de un metru, cu porţi de fier, mâncate de rugină. 

Stevens a spus: 

— Unul dintre aceste pasaje subterane duce într-un 
laborator secret. Acolo lucrează şi acum prizonieri 
nazişti, ca să descopere virusul suprem şi indestructibil 


care va şterge omenirea de pe faţa pământului. A tăcut 
câteva clipe, ca spusele lui să ni se întipărească în 
minte, apoi a continuat: 

— În alt laborator subteran se găsesc conservate 
rămăşiţele a patru extratereştri, recuperaţi din OZN-ul 
prăbuşit la Roswell, New Mexico. 

Din nou, tăcere. În cele din urmă, eu am întrebat: 

— Putem vedea mai întâi naziştii? 

Toţi au râs - mă rog, un fel de a spune. 

Domnul Stevens ne-a adresat surâsul său cuceritor şi 
a precizat: 

— Sunt două dintre legendele absurde legate de Plum 
Island. Unii pretind că au văzut avioane ciudate, 
decolând şi aterizând pe terenul de paradă după miezul 
nopţii, a adăugat el. Se mai vorbeşte că aici ar fi fost 
create virusul SIDA şi maladia Lyme. A privit în jur şi a 
adăugat: Presupun că aceste vechi fortificaţii, cu toate 
pasajele şi încăperile lor subterane, pot stimula o 
imaginaţie bogată. Sunteţi bineveniţi să vă convingeţi cu 
ochii dumneavoastră. Mergeţi oriunde doriţi. Dacă găsiţi 
extratereştri, anunţaţi-mă şi pe mine. 

A zâmbit din nou. Zău că avea un zâmbet bizar, m-am 
gândit că, poate, şi el era extraterestru. 

— Fireşte, trebuie să nu vă îndepărtați de grup, a 
adăugat Stevens. E necesar să vă am sub ochi în 
permanenţă. 

Afirmația nu se prea potrivea cu „Mergeţi oriunde 
doriţi”, totuşi era undeva pe aproape. Prin urmare, John, 
Max, Beth, Ted şi George au redevenit adolescenţi şi s- 
au amuzat căţărându-se pe ruine, pe scări, pe parapete, 
şi aşa mai departe, cu domnul Stevens mereu în 
preajmă. La un moment dat, am mers pe o alee pietruită 
cu cărămidă, care cobora până la două porţi de oţel. 
Porţile erau întredeschise şi toţi am intrat. Era un loc 
întunecos, rece, umed şi, probabil, colcăind de diverse 
creaturi. 

Stevens a venit după noi şi ne-a spus: 


— Această sală dă într-un uriaş depozit de muniții. 
Vocea lui stârnea ecouri în încăperea întunecoasă şi 
pustie. Pe insulă mai exista şi o cale ferată îngustă, 
pentru transportarea munițiilor şi a prafului de puşcă 
din port până la aceste depozite subterane. Un sistem 
foarte complex şi sofisticat. Dar, după cum vedeţi, 
complet abandonat. Aici nu se întâmplă nimic misterios. 
Dacă aş avea o lanternă, a adăugat el, am putea merge 
mai departe şi v-aţi convinge că aici nu trăieşte, nu 
munceşte, nu se joacă şi nu este îngropat absolut 
nimeni. 

— Atunci unde sunt naziştii şi extratereştrii? am 
întrebat eu. 

— l-am mutat în far, a replicat domnul Stevens. 

— Înţelegeţi motivul nostru de îngrijorare la gândul 
că, poate, soţii Gordon îşi amenajaseră un laborator 
clandestin într-un loc ca acesta, am insistat eu. 

— După cum v-am spus, a răspuns domnul Stevens, eu 
nu-i suspectez de nimic pe soţii Gordon. Dar, întrucât aţi 
pomenit de această eventualitate, am să-mi pun oamenii 
să cerceteze întregul complex. La suprafaţa insulei 
există circa nouăzeci de asemenea construcţii militare 
abandonate. Avem mult de căutat. 

— Trimite şoferul după câteva lanterne, i-am cerut eu. 
Aş vrea să arunc o privire. 

În întuneric s-a aşternut tăcerea, apoi Stevens a spus: 

— După ce ne întâlnim cu doctorul Zollner, ne putem 
întoarce aici, dacă doreşti, să explorăm sălile şi pasajele 
subterane. 

Am ieşit din nou la lumina soarelui şi Stevens ne-a 
spus: 

— Veniţi cu mine. 

L-am urmat şi am ajuns pe un drum îngust care ducea 
spre extremitatea estică a insulei - capătul osului 
curbat. În timp ce mergeam, Stevens ne-a spus: 

— Dacă priviţi în jur, vedeţi alte poziţii de tragere. 
Odinioară aceste cazemate circulare erau folosite drept 


ţarcuri pentru animale, acum însă toate animalele sunt 
ţinute înăuntru. 

— Mi se pare o cruzime, a remarcat Beth. 

— E mai sigur, a replicat domnul Stevens. 

În sfârşit, am ajuns în extremitatea estică a insulei, o 
faleză care se ridica la aproximativ doisprezece metri 
deasupra plajei stâncoase. Timpul erodase un buncăr de 
beton care zăcea sfărâmat la marginea falezei, de unde 
o parte se prăbuşise în mare. 

Era o privelişte impresionantă, la stânga se desluşea 
vag ţărmul din Connecticut, iar la vreo trei kilometri în 
faţa noastră se vedea o fâşie de uscat numită Great Gull 
Island. 

Stevens ne-a îndreptat atenţia către sud şi ne-a spus: 

— Vedeţi îngrămădirea aceea de roci? Insula a fost 
folosită la exerciţii de artilerie şi bombardament. Dacă 
ai o ambarcatiune, ştii că trebuie să te ţii departe de 
aceste locuri, din pricina tuturor obuzelor şi bombelor 
neexplodate din zonă. Dincolo de grămada de stânci 
este ţărmul nordic al Gardiners Island, care, după cum 
ştie şi şeful poliţiei, este proprietatea particulară a 
familiei Gardiner, deci inaccesibilă publicului. Dincolo 
de Great Gull se află Fishers Island, care, ca şi Plum, era 
vizitată de piraţii secolului al şaisprezecelea. Aşadar, de 
la nord la sud avem Insula Piraților, Insula Pestei, Insula 
Primejdioasă şi Insula Particulară. 

A zâmbit de propria sa glumă, de fapt fusese o vagă 
încercare de surâs. 

Deodată, am văzut o barcă de patrulare apărând de 
după promontoriu. Echipajul format din trei persoane 
ne-a observat şi unul dintre ei şi-a dus binoclul la ochi. 
Recunoscându-l pe Paul Stevens, a făcut semn cu mâna, 
iar Stevens i-a răspuns în acelaşi fel. 

De pe faleză am privit plaja de dedesubt şi am 
observat că nisipul de acolo avea benzi orizontale roşii, 
ca un tort de pandişpan cu cremă de zmeură. 

În spatele nostru a răsunat un glas şi l-am văzut pe 


şofer venind spre noi pe drumul îngust. 

— Rămâneţi pe loc, ne-a spus Stevens şi a ieşit în 
calea şoferului. Acesta i-a întins un telefon celular. 
Venise momentul în care însoţitorul dispărea şi 
microbuzul se îndepărta, lăsându-l pe Bond singur cu 
fata, după care din apă ieşeau scafandri cu pistoale- 
mitralieră şi deschideau focul, iar elicopterul... 

— Detectiv Corey? 

Am ridicat ochii la Beth. 

— Da. 

— Ce crezi până acum? 

Am observat că Max, Nash şi Foster se căţărau pe 
cazemate şi, ca nişte tipi tari ce erau, discutau despre 
raze de acţiune în artilerie, calibre şi alte chestii 
bărbăteşti. 

Rămăsesem singur cu Beth. 

— Cred că eşti superbă, am răspuns. 

— Ce părere ai despre Paul Stevens? 

— Un ţicnit. 

— Ce crezi despre ce am văzut şi am auzit până 
acum? 

— Excursie cu ghid. Dar pe ici, pe colo am mai aflat 
câte ceva. 

Ea a încuviinţat din cap, apoi a întrebat: 

— Cum este treaba cu chestia asta arheologică? Tu 
ştiai ceva? 

— Nu. Ştiam despre Societatea de Istorie Peconic, am 
adăugat, dar nu despre săpăturile arheologice de aici. În 
aceeaşi ordine de idei, soţii Gordon n-au spus niciodată 
că achiziţionaseră un pogon de teren nefolosit, cu 
vedere către Sound. 

— Ce teren nefolosit? 

— Îţi povestesc mai târziu, am răspuns. Ca în basmele 
din bucățele, înţelegi? Totul te duce cumva cu gândul la 
traficul de droguri, dar, poate, îţi indică altceva. Aici e 
vorba de altă afacere... [ie ţi s-a aprins vreodată 
beculeţul de alarmă? 


— În ultima vreme nu. Dar ţie? 

— Da, la fel ca un semnal de sonar. 

— Poate de handicap de gradul trei. 

— Ba nu, e o undă de sonar. Unda s-a propagat, s-a 
lovit de ceva şi a ricoşat. Ping. 

— Data viitoare când o auzi, ridică mâna. 

— Bine. Se presupune că artrebui să mă odihnesc, iar 
tu mă tulburi din clipa în care te-am cunoscut. 

— E reciproc. Apoi a schimbat subiectul şi mi-a spus: 
Ştii, paza aici nu-i chiar atât de strictă pe cât mi-am 
închipuit, ţinând cont de ce se află pe insulă. Dacă ar fi o 
uzină nucleară, ai vedea un sistem de pază mult mai 
sofisticat. 

— Mda. Paza pe țărm cam lasă de dorit, dar poate că 
sistemul intern de pază a laboratoarelor e mai eficient. 
Şi, poate, aşa cum pretinde Stevens, există mai mult 
decât se vede cu ochiul liber. Totuşi, în esenţă, am 
sentimentul că Tom şi Judy ar fi putut ieşi uşor de aici 
cu orice ar fi poftit. Sper însă că n-au poftit la nimic. 

— Ei bine, eu cred că, în cursul zilei de astăzi sau, 
poate, mâine, vom afla că, în realitate, au furat ceva şi ni 
se va da de ştire ce anume. 

— Ce vrei să spui? am întrebat. 

— Îţi explic mai târziu, mi-a răspuns ea. 

— Diseară la cină. 

— Cred că mai întâi trebuie să închei cazul. 

— Nu va fi chiar atât de rău. 

— Am un al şaselea simţ pentru întâlnirile cu tipi 
nepotriviţi. 

— Eu sunt un tip potrivit. Niciodată n-am scos arma în 
timpul unei întâlniri. 

— Cavalerismul n-a murit. 

Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat. S-a oprit la 
marginea falezei şi a privit peste întinderea de apă. În 
stânga era braţul Sound, în dreapta, Atlanticul şi, la fel 
ca pe canalul Gut din celălalt capăt al insulei, şi aici se 
întâlneau diverşi curenţi. Pescăruşii păreau încremeniţi 


în văzduh, coamele albe ale valurilor se ciocneau între 
ele, învolburând marea. Beth era frumoasă, aşa cum 
stătea acolo în bătaia vântului, profilată pe cerul 
albastru, înconjurată de nori albi şi pescăruşi, în decorul 
mării şi al soarelui. Mi-am imaginat-o în aceeaşi postură, 
dar în pielea goală. 

Domnul Stevens s-a înapoiat după convorbirea 
telefonică şi ne-a spus: 

— Acum putem urca în microbuz. _ 

Am pornit toţi pe drumul de la marginea falezei. In 
câteva minute am ajuns din nou lângă ruinele vechilor 
cazemate. 

Am remarcat că unul dintre dâmburile abrupte pe 
care erau construite cazematele se erodase de curând, 
dând la iveală straturi proaspete de pământ. Stratul cel 
mai de sus era un compus organic, cum era şi de 
aşteptat, iar sub el se găsea nisip alb, lucru, de 
asemenea, normal. Dar următorul strat era o fâşie 
roşcată aducând a rugină, apoi iar nisip, iar roşu 
ruginiu: exact ca pe plajă. 

— Hei, am o problemă fiziologică, l-am anunţat pe 
Stevens, Mă întorc imediat. 

— Să nu te rătăceşti, m-a avertizat domnul Stevens, 
jumătate în glumă, jumătate în serios. 

Am ocolit baza dâmbului, am cules de pe jos un lemn 
uscat şi am început să scurm în suprafaţa verticală a 
pantei ierboase. Compusul negru şi iarba s-au desprins 
şi am văzut aceleaşi straturi albe şi roşii. Am luat un 
pumn de sol roşcat şi am văzut că era argilă amestecată 
cu nisip şi poate cu vreun oxid de fier. Semăna foarte 
mult cu ceea ce găsisem pe tălpile pantofilor de atletism 
ale lui Tom şi Judy. Interesant. 

Am pus un pumn de pământ în buzunar şi m-am 
răsucit în loc, dând cu ochii de Stevens, care stătea 
acolo, urmărindu-mă cu privirea. 

— Parcă am amintit de regula „rămânerii pe insulă”, a 
spus el. 


— Parcă. 

— Ce-ai pus în buzunar? 

— Cocoşelul. 

Amândoi am rămas pe loc, măsurându-ne din priviri. 
Într-un târziu, el a spus: 

— Detectiv Corey, pe insula aceasta legea sunt eu. Nu 
dumneata, nu detectivul Penrose, nici chiar şeful 
poliţiei, nici cei doi domni care vă însoțesc. M-a fixat cu 
ochii lui de gheaţă şi m-a întrebat: Pot să văd ce ai băgat 
în buzunar? 

— Aş putea să-ţi arăt, dar după aceea aş fi nevoit să te 
ucid, am răspuns eu şi i-am zâmbit. 

El a chibzuit o clipă, trecându-şi în revistă opţiunile, 
după care, ajungând la decizia corectă, m-a anunţat: 

— Pleacă microbuzul. 

Am trecut pe lângă el şi el a venit în urma mea. 
Aproape că mă aşteptam să simt un laţ în jurul gâtului, o 
lovitură în creştet, un şiş în spate, dar Paul Stevens era 
mai rafinat. Probabil că mai târziu avea să-mi ofere o 
ceaşcă de cafea cu caimac de antrax. 

Am urcat în microbuz şi am plecat. Ne-am reluat 
vechile locuri, dar Stevens a rămas tot în picioare. 
Microbuzul s-a îndreptat spre vest, înapoindu-se spre 
zona debarcaderului şi a laboratorului principal. O 
camionetă cu doi bărbaţi în uniformă albastră şi 
înarmaţi cu puşti a trecut pe lângă noi, mergând în 
direcţie opusă. 

În linii mari, aflasem mai multe decât mă aşteptam, 
văzusem mai mult decât speram şi auzisem îndeajuns 
cât să mă facă din ce în ce mai curios. Eram convins că 
explicaţia uciderii lui Tom şi Judy Gordon se afla aici, pe 
insulă. Şi, după cum am mai spus, când aveam să cunosc 
motivul, aveam să aflu şi făptaşul. 

George Foster, care până atunci mai mult tăcuse, l-a 
întrebat pe Stevens: 

— Eşti absolut sigur că soţii Gordon au plecat cu 
şalupa lor ieri la prânz? 


— Absolut sigur. Din câte scrie în registru, în cursul 
dimineţii au lucrat în zona bioizolată, apoi au semnat de 
plecare, au făcut duş şi au luat un microbuz ca acesta, 
care i-a transportat până la debarcader. Cel puţin două 
persoane i-au văzut urcând la bordul şalupei - 
Spirocheta - şi pornind spre Plum Gut. 

— l-a mai văzut cineva din elicopter sau din bărcile de 
patrulare, după ce au ajuns în Gut? a întrebat Foster. 

Stevens a clătinat din cap. 

— Nu. Am întrebat. 

— Există vreun loc pe țărm în care să poată fi ascunsă 
o şalupă? a întrebat Beth. 

— Absolut nici unul. Pe Plum nu există nici golfuri mai 
adânci, nici intrânduri. Plaja este dreaptă, afară de 
singurul golf amenajat, cel în care ancorează feribotul. 

— Dacă barca de patrulare ar fi văzut şalupa soţilor 
Gordon ancorată undeva în apropierea insulei, paznicii 
voştri le-ar fi cerut să plece? am întrebat eu. 

— Nu. De fapt, soţii Gordon trăgeau uneori barca la 
țărm şi pescuiau sau înotau în larg. Patrulele îi 
cunoşteau bine. 

Nu ştiam că soţii Gordon fuseseră pasionaţi de 
pescuit. 

— Au fost văzuţi vreodată ancoraţi în apropierea 
plajei după lăsarea întunericului... sau noaptea târziu? 
am întrebat. 

Stevens s-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— S-a întâmplat doar o singură dată. Doi dintre 
oamenii mei, aflaţi la bordul unei bărci de patrulare, au 
declarat că şalupa soţilor Gordon era ancorată în 
apropierea plajei sudice într-o noapte a lunii iulie, pe la 
miezul nopţii. Oamenii mei au remarcat că la bord nu se 
găsea nimeni şi atunci au luminat plaja cu reflectoarele. 
Soții Gordon erau pe plajă... Şi-a dres glasul, vrând să 
dea a înţelege ce făceau cei doi pe plajă. Patrula i-a 
lăsat în pace, a încheiat domnul Stevens. 

Am chibzuit o clipă asupra celor aflate. Tom şi Judy 


îmi făcuseră impresia unui cuplu dispus să facă dragoste 
oriunde, aşa că alegerea unei plaje pustii nu era ceva 
ieşit din comun. Totuşi, faptul că o făcuseră pe o plajă 
de pe Plum Island mă nedumerea şi ridica anumite 
semne de întrebare. În mod ciudat, o dată visasem să 
fac dragoste cu Judy pe o plajă scăldată de valurile 
mării. Poate nu numai o dată. Ori de câte ori îmi venea 
în minte acest gând, mă pălmuiam peste obraz. 
Păcătosule, păcătosule, porcule, porcule. 

Microbuzul a trecut de debarcader, apoi a virat spre 
nord şi s-a oprit pe o alee curbă din faţa corpului 
principal. 

Fațada curbată a noii clădiri de două etaje în stil 
decorativ era făcută din panouri roz cu cafeniu. Pe o 
pancartă mare, înfiptă pe peluză scria: „Ministerul 
Agriculturii”; alături se vedea un alt drapel în bernă. Am 
coborât toţi şi Paul Stevens a spus: 

— Sper că v-a plăcut mica excursie pe Plum Island şi 
că v-aţi făcut o idee despre sistemul nostru de pază. 

— Care pază? am întrebat eu. 

Domnul Stevens m-a privit cu asprime şi a spus: 

— Toţi cei care lucrează aici sunt conştienţi de riscul 
unui dezastru. Toţi înţelegem necesitatea măsurilor de 
siguranţă şi toţi ne facem meseria cu pasiune şi la cel 
mai înalt standard de securitate existent în acest 
domeniu. Dar să ştii un lucru. Se pot întâmpla şi 
accidente. 

O asemenea profanare şi frivolitate din partea 
domnului Băţ-în-Fund ne-a surprins pe toţi. 

— Am priceput, am spus eu. Tot accident a fost şi ieri? 

— Vom afla curând. S-a uitat la ceas şi a spus: Bun, 
acum putem intra. Veniţi cu mine. 


10 


Clădirea semicirculară a laboratorului de cercetare de 
pe Plum Island era o construcţie înaltă de două etaje, cu 
un mezanin care înconjura scara centrală. Era un loc 
luminos şi aerisit, plăcut şi primitor. Probabil că vitele 
condamnate la pieire intrau prin spate. 

Pe peretele din stânga erau clasicele fotografii ale 
echipei de conducere: preşedintele SUA, ministrul 
Agriculturii şi doctorul Zollner - o echipă destul de 
restrânsă pentru o instituţie guvernamentală, mi-am 
spus eu, ceea ce mă făcea să cred că doctorul Zollner 
era cât se poate de apropiat de Biroul Oval. 

In orice caz, exista un ghişeu de recepţie, unde a 
trebuit să semnăm în registru şi să schimbăm 
ecusoanele albastre cu altele albe, prinse de un lanţ de 
plastic pe care ni l-am pus la gât. O măsură de pază 
foarte bună, mi-am spus eu: Plum Island era împărţită 
între această clădire şi restul insulei. În interiorul 
clădirii se găseau Zonele. Nu era cazul să-l subestimez 
pe domnul Stevens. 

O tânără atrăgătoare, cu o fustă lungă până la 
genunchi, a coborât scara înainte să apuc să-i văd 
coapsele şi s-a prezentat cu numele de Donna Alba, 
asistenta doctorului Zollner. Ne-a surâs şi a spus: 

— Doctorul Zollner vine imediat. Între timp am să vă 
arăt clădirea. 

— Profit de ocazie ca să trec pe la birou, să văd dacă a 
apărut ceva nou, ne-a spus Paul Stevens. Vă las în grija 
doamnei, a adăugat el. S-a uitat la mine şi a spus: Te rog 
să stai în permanenţă cu doamna Alba. 

— Dar dacă am nevoie să merg la toaletă? 

— Ai fost deja. 

A urcat seara şi, fără îndoială, s-a oprit în biroul 
doctorului Zollner, ca să-i dea raportul cu privire la cei 


cinci intruşi. 

Am privit-o pe Donna Alba. În jur de douăzeci şi cinci 
de ani, brunetă, frumoasă la chip şi la trup, îmbrăcată în 
fustă albastră, bluză albă şi pantofi de atletism. 
Presupun că, dată fiind naveta zilnică şi posibilităţile de 
deplasare pe insulă, tocurile înalte nu erau prea 
practice. De fapt, mi-am spus eu, dacă preferai o navetă 
previzibilă şi o zi obişnuită de lucru, Plum Island nu era 
chiar locul cel mai nimerit. 

În orice caz, Donna era îndeajuns de atrăgătoare ca 
să-mi amintesc că venise cu feribotul de 8 dimineaţa, o 
dată cu noi, ceea ce însemna că nu făcuse cunoştinţă cu 
domnii Nash şi Foster, deci nu era implicată în nici o 
acţiune de disimulare. 

În orice caz, Donna ne-a rugat să ne prezentăm, ceea 
ce am şi făcut, fără a ne dezvălui însă profesiile de 
„detectiv criminalist”, agent „FBI” sau „CIA”, care ar fi 
pus oamenii în dificultate. 

Ea a dat mâna cu fiecare şi i-a zâmbit lui Nash într-un 
anume fel. Femeile nu se pricep deloc să judece 
caractere. 

— Bine aţi venit în laboratorul de cercetare al 
Centrului de Boli ale Animalelor din Plum Island, a 
început Donna. Sunt convinsă că Paul v-a pus în temă, v- 
a povestit câte ceva despre istoria insulei şi că v-a dus s- 
o vizitaţi. 

Chipul ei se străduia să rămână zâmbitor, dar vedeam 
bine că zâmbetul era forţat. 

— Sunt foarte... e îngrozitor ce s-a întâmplat, ne-a 
spus ea. li simpatizam sincer pe soţii Gordon. Toată 
lumea îi plăcea. A privit în jur, aşa cum fac locuitorii 
statelor poliţieneşti, şi ne-a spus: N-ar trebui să discut 
sau să comentez pe această temă. Dar am socotit că 
trebuia să spun ce simt. 

Beth mi-a aruncat o privire, apoi, ghicind - cred eu - o 
posibilă fisură în armura insulei Plum Island, i s-a 
adresat Donnei: 


— John şi Max au fost buni prieteni cu Tom şi Judy. 

Am privit-o pe Donna drept în ochi şi am declarat: 

— Am aprecia orice ajutor şi colaborare din partea 
personalului de aici. 

Ceea ce, până în prezent, se reducea doar la un tur de 
doi bani al ruinelor şi bălăriilor de pe insulă, însă era 
important ca Donna să creadă că putea vorbi fără 
fereală: nu aici şi acum, desigur, ci când aveam s-o 
vizităm acasă. 

— Am să vă arăt câte ceva din clădire, ne-a spus ea. 
Veniţi cu mine. 

Ne-am învârtit puţin prin hol şi Donna ne-a atras 
atenţia asupra unor obiecte de pe pereţi, printre care 
fotografii mărite cu articole de ziar şi relatări 
înspăimântătoare din întreaga lume referitoare la 
maladia vacilor nebune, la aşa-numita pestă bovină, la 
febra porcinelor şi la alte boli oribile. Existau şi hărţi 
reprezentând aria de răspândire a unei maladii sau a 
alteia, diagrame, fotografii ale unor vite cu buzele pline 
de băşici şi cu balele curgând, porci cu răni teribile şi 
supurânde. Nu riscai să confunzi locul cu salonul unui 
restaurant. 

Donna ne-a atras atenţia asupra uşilor din celălalt 
capăt al încăperii. Erau vopsite în aceeaşi nuanţă de 
galben care simboliza avertismentul, ca şi culoarea 
insulei Plum Island de pe hartă, şi contrastau puternic 
cu culorile holului, unde predomina cenuşiul. Pe uşa din 
stânga era o plăcuţă pe care era scris „Vestiar femei”, 
iar pe cea din dreapta „Vestiar bărbaţi”. Pe amândouă 
se specifica: „Numai pentru persoanele autorizate.” 

— Aceste uşi dau spre zona de bioizolare, ne-a 
explicat Donna. Holul, împreună cu birourile 
administraţiei, reprezintă un corp separat de clădirea 
bioizolării, deşi arată ca o structură unică. De fapt, 
legătura între locul în care ne aflăm şi bioizolare se face 
prin aceste două vestiare. 

— Există şi alte intrări sau ieşiri din bioizolare? a 


întrebat Max. 

— Se mai poate intra pe uşa de serviciu, pe unde sunt 
aduse animalele, hrana, proviziile şi toate celelalte. Dar 
pe acolo nu se poate pleca. Oricine şi orice părăseşte 
clădirea trebuie să treacă prin secţia de decontaminare, 
care include duşurile. 

— Cum vă debarasaţi de rămăşiţele de la disecţie? s-a 
interesat domnul Foster. 

— Cu ajutorul incineratorului sau al conductei de 
scurgere, care duce la uzina de decontaminare a apei şi 
deşeurilor, a răspuns Donna. Deci asta este: cele două 
intrări, uşa de serviciu din spate, conductele şi 
incineratoarele, iar pe acoperiş filtre speciale de aer, 
care pot reţine şi cel mai mic virus. Clădirea e foarte 
bine izolată. 

Fiecare dintre noi îşi rumega propriile gânduri în 
legătură cu soţii Gordon, cu faptul că ar fi putut fura 
ceva din laboratoare. 

— Vestiarele se află tot în Zona Unu, ca şi holul, a 
continuat Donna. Dar la ieşirea din vestiare se pătrunde 
în Zona Doi, în care trebuie să fii îmbrăcat în halat alb 
de laborator. Înainte de a porni spre Zonele Trei sau 
Patru, ca să te înapoiezi în Zona Unu, trebuie să faci 
duş. Duşul ţine de Zona Doi. 

— Duşul e comun? am întrebat. 

Ea a râs. 

— Bineînţeles că nu. Înţeleg că toţi aţi primit 
aprobare să mergeţi în Zonele Doi, Trei şi Patru, dacă 
doriţi. 

Ted Nash a arborat zâmbetul lui tâmp şi a întrebat: 

— Veniţi şi dumneavoastră cu noi? 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu sunt plătită pentru asta. 

Nici ce nu eram, la un dolar pe săptămână. 

— De ce nu ni se admite accesul în Zona Cinci? am 
întrebat-o pe Donna. 

Ea m-a privit, oarecum surprinsă. 


— Cinci? De ce aţi vrea să mergeţi acolo? 

— Nu ştiu. Pentru că există. 

Ea a clătinat din cap. 

— Numai vreo zece persoane au permisiunea de a 
pătrunde în Zona Cinci. Acolo trebuie să te îmbraci cu 
un costum ca de cosmonaut... 

— Soții Gordon aveau autorizaţie pentru Zona Cinci? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Ce se întâmplă în Zona Cinci? 

— Asta trebuie să-l întrebaţi pe doctorul Zollner. A 
aruncat o privire la ceas şi a adăugat: Veniţi cu mine. 

— Nu părăsiţi grupul, am adăugat eu. 

Am urcat scara, eu rămânând ultimul, întrucât 
piciorul rănit începea să-mi obosească, dar şi pentru că 
voiam să văd picioarele şi fundul Donnei. Ştiu că sunt un 
porc - la o adică, m-aş putea molipsi de febra porcinelor. 

Aşadar, am pornit să vizităm cele două aripi care 
flancau holul cu două niveluri. Totul era vopsit în acelaşi 
cenuşiu închis, care presupun că luase locul verdelui 
scârbos al vechilor clădiri federale. Pe pereţii 
coridoarelor erau fotografii cu foşti directori, cu 
cercetători şi oameni de ştiinţă ai laboratorului. 

Am remarcat că aproape toate uşile de pe lungile 
coridoare erau închise şi numerotate, dar nici una nu 
avea scris numele vreunei persoane sau destinaţia 
încăperii, cu excepţia toaletelor. Pază strictă, mi-am 
spus eu şi, o dată în plus, am fost impresionat de mintea 
paranoică a lui Paul Stevens. Am intrat în biblioteca de 
cercetare, în care câţiva inşi cu aer de intelectuali 
frunzăreau cărţi din rafturi sau citeau la mesele de 
lectură. 

— E una dintre cele mai bune biblioteci de acest gen 
din întreaga lume, ne-a spus Donna. 

Nu-mi imaginam ca în lume să fi existat prea multe 
biblioteci despre bolile animalelor, totuşi, de ochii 
Donnei, am exclamat: 

— Extraordinar! 


Donna a luat de pe o masă lungă un teanc de broşuri, 
extrase din presă şi alte materiale de propagandă şi ni 
le-a înmânat. Broşurile împăturite în trei purtau titluri 
ca „Holera la porcine”, „Febra africană a porcinelor”, 
„Maladia africană a cabalinelor” şi, dacă nu mă înşel, 
parcă „Maladia excrescenţelor pielii”, boală de care, 
judecând după  înspăimântătoarele fotografii din 
broşură, se pare că suferea şi una dintre fostele mele 
prietene. Abia aşteptam să ajung acasă şi să le citesc. 
De fapt, i-am şi spus Donnei: 

— Mi-aţi putea da încă două despre pesta bovinelor, 
vă rog? 

— Încă două...? Desigur... 

Le-a luat de pe masă şi mi le-a oferit. Era într-adevăr 
nespus de amabilă. Apoi a dat fiecăruia dintre noi un 
exemplar al revistei lunare Cercetarea în agricultură, a 
cărei copertă anunţa un articol trăsnet intitulat 
„Hormonii sexuali şi exterminarea viermelui de afine”. 

— Mi-aţi putea da nişte hârtie de împachetat, ca să le 
pun pe toate? am întrebat-o pe Donna. 

— Ăă... oh, aţi glumit, nu-i aşa? 

— Încercaţi să nu-l luaţi în serios, a sfătuit-o George 
Foster. 

Au contraire, domnule Foster... ar fi cazul să mă luaţi 
foarte în serios. Dar dacă dumneavoastră confundați 
umorul meu prostesc cu neglijenţa sau lipsa de atenţie, 
cu atât mai bine. 

Aşadar, ne-am continuat vizita de doi bani, Partea a 
Doua. Am văzut sala de conferinţe, apoi restaurantul de 
la etajul al doilea, o încăpere frumoasă şi curată, cu 
ferestre mari prin care se vedeau farul, canalul Gut şi 
Orient Point. Donna ne-a oferit cafea şi toţi ne-am aşezat 
la o masă rotundă din sala de mese aproape goală. 

Am sporovăit cam un minut, apoi Donna a spus: 

— Cercetătorii de la bioizolare trimit prin fax la 
bucătărie comenzile pentru masa de prânz. Nu merită să 
faci duş de ieşire - aşa îl numim noi, duş de ieşire. 


Cineva duce toate comenzile la Zona Doi, iar cel care le 
duce mai departe trebuie să facă duşul de ieşire. 
Cercetătorii noştri sunt foarte pasionaţi de munca lor, 
lucrează la bioizolare opt sau zece ore pe zi. Nici nu ştiu 
cum de sunt în stare. 

— Comandă hamburgeri? am întrebat-o pe Donna. 

— Poftim? 

— Cercetătorii. Comandă la bucătărie vită, şuncă, 
miel şi altele asemenea? A 

— Cred că... Prietenul meu e cercetător. li place 
friptura care li se serveşte. 

— Face disecţii pe vaci bolnave şi intrate în 
putrefacție? 

— Da. Imi închipui că ajungi să te obişnuieşti. 

Am încuviinţat din cap. Şi soţii Gordon se ocupau cu 
disecţiile, şi lor le plăceau fripturile. Bizar. Vreau să 
spun că eu, pur şi simplu, nu mă pot obişnui cu 
duhoarea cadavrelor umane. Oricum, presupun că în 
cazul animalelor este altceva. Diferenţă de specie şi aşa 
mai departe. 

Ştiam că era singura ocazie când mă puteam 
îndepărta de turmă, aşa că am aruncat o privire scurtă 
către Max şi am anunţat: 

— Mă duc la toaletă. 

— Pe acolo, mi-a spus Donna, arătându-mi o nişă în 
perete. Vă rog să nu părăsiţi restaurantul. 

Mi-am lăsat mâna pe umărul lui Beth şi am apăsat-o 
cu putere, dându-i a înţelege să rămână cu federalii. 

— Ai grijă să nu vină Stevens şi să-mi pună antrax în 
cafea, i-am spus. 

M-am dus în intrândul cu cele două toalete. Max m-a 
urmat şi amândoi ne-am oprit în punctul în care 
coridorul se înfunda. Spre deosebire de toalete, pe 
coridoare era mai puţin probabil să existe microfoane. 

— Vor spune că au fost extrem de cooperanţi, că ne- 
au arătat întreaga insulă şi tot laboratorul, cu excepţia 
Zonei Cinci. În realitate, ar dura câteva zile ca să 


cercetăm tot acest corp de clădire, inclusiv subsolul, şi 
nu mai puţin de o lună ca să interogăm tot personalul. 

Max a dat din cap. 

— Va trebui să plecăm de la presupunerea că cei de 
aici sunt la fel de dornici ca şi noi să afle dacă lipseşte 
ceva şi ce anume. În privinţa asta trebuie să le acordăm 
credit, a adăugat el. 

— Chiar dacă vor descoperi sau ştiu deja ce anume au 
furat soţii Gordon, nu ne vor spune. Le vor spune lui 
Foster şi lui Nash. 

— Şi ce-i cu asta? Investigăm un asasinat. 

— Când voi cunoaşte obiectul şi mobilul, nu-mi va 
trebui mult să aflu făptaşul, am replicat eu. 

— În situaţii normale... în care e vorba de securitatea 
naţională şi altele asemenea, ai mare noroc dacă ţi se 
spune şi ţie ceva. Pe această insulă nu există nimic 
pentru noi. Ei verifică insula ca loc de muncă al 
victimelor. Noi  verificăm locul crimei, locuinţa 
victimelor. Poate reuşim să scoatem vreo informaţie de 
la Foster şi Nash. Dar eu cred că nu le pasă cine i-a 
lichidat pe soţii Gordon. Ei nu vor decât să se asigure că 
soţii Gordon n-au lichidat restul populaţiei acestei ţări. 
Înţelegi? 

— Da, Max, înţeleg. Dar instinctul meu de poliţist îmi 
spune... 

— Ascultă, dar dacă am prinde criminalul şi nu l-am 
putea aduce în instanţă pentru că în statul New York n- 
ar mai rămâne în viaţă nici doisprezece oameni ca să 
formeze un juriu? 

— Termină cu melodramele! Am chibzuit un moment, 
apoi am adăugat: S-ar putea ca acest caz să nu aibă nici 
o legătură cu viruşii. Gândeşte-te la droguri. 

El a încuviinţat din cap. 

— M-am gândit. Îmi surâde varianta asta. 

— Mda. Zău aşa. Ce părere ai de Stevens? 

Max a privit peste umărul meu şi am întors capul, 
dând cu ochii de un paznic în uniformă albastră, care 


venea pe coridor. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnilor? Căutaţi ceva? 

Max i-a refuzat oferta şi amândoi ne-am înapoiat la 
masă. Faptul că trimiseseră pe cineva să întrerupă o 
conversaţie particulară însemna că nu reuşiseră să 
tragă cu urechea. 

După vreo câteva minute de cafea şi conversaţie, 
domnişoara Alba s-a uitat din nou la ceas şi a anunţat: 

— Acum putem vizita şi restul acestei aripi, după care 
vom merge în biroul doctorului Zollner. 

— Aşa aţi spus şi acum jumătate de oră, domnişoară 
Donna, i-am amintit eu cu blândeţe. 

— E foarte ocupat în această dimineaţă, mi-a răspuns 
ea. Telefonul a sunat încontinuu. De la Washington, de 
la reporteri din toată fara. Părea uimită şi 
neîncrezătoare. Eu nu cred ce se spune despre soții 
Gordon, ne-a mărturisit ea. Nu cred nici în ruptul 
capului. Cu neputinţă! 

Am ieşit toţi din restaurant şi un timp am colindat pe 
coridoarele cenuşii şi posomorâte. În cele din urmă, în 
timp ce vizitam camera calculatoarelor, n-am mai 
suportat şi i-am spus Donnei: 

— Aş dori să văd laboratorul în care lucrau soţii 
Gordon. 

— Se află în zona bioizolată. Probabil îl veţi putea 
vizita mai târziu. 

— Bine. Dar biroul lor de aici, din zona 
administrativă? 

Ea a şovăit, apoi ne-a spus: 

— Îl puteţi întreba pe doctorul Zollner. Mie nu mi-a 
spus să vă duc în biroul soţilor Gordon. 

Nu voiam să mă port urât cu Donna, aşa că i-am 
adresat lui Max o căutătură pe care poliţiştii o înţeleg: 
Max, acum e rândul tău să fii polițistul cel rău. 

Atunci Max i-a spus domnişoarei Alba: 

— În calitate de şef al poliţiei oraşului Southold, sub 
jurisdicţia căruia se află şi această insulă, vă cer să ne 


duceţi imediat în biroul lui Tom şi Judy Gordon a căror 
asasinare o investighez. 

Nu fusese rău deloc, deşi sintaxa şi gramatica lăsau 
oarecum de dorit. 

Sărmana Donna Alba părea gata să leşine. 

— E-n regulă, i-a spus Beth. Fă ce ţi-a cerut şeful 
poliţiei. 

Era rândul domnilor Foster şi Nash, or eu ştiam deja 
ce aveau să spună. Era rândul lui George Foster să joace 
rolul dobitocului. 

— Dat fiind genul de muncă pe care o prestau soţii 
Gordon şi probabilitatea ca în biroul lor să se afle hârtii 
şi documente... 

— Referitoare la securitatea naţională, am intervenit 
eu îndatoritor. Bla-bla-bla şi bla-bla-bla... 

Micul Teddy a socotit că era cazul să intre şi el în joc, 
aşa că a spus: 

— Soții Gordon aveau aprobare să lucreze cu 
documente secrete, prin urmare hârtiile lor sunt 
secrete. 

— Rahat! 

— Dacă nu te superi, detectiv Corey, vorbeam... M-a 
țintuit cu o căutătură într-adevăr urâtă, apoi a 
continuat: Cu toate acestea, în interesul unor bune 
relaţii şi pentru a evita disputele ţinând de jurisdicție, 
voi da un telefon, care sunt convins că ne va obţine 
accesul în biroul soţilor Gordon. S-a uitat pe rând la 
mine, la Max şi la Beth şi a întrebat: E bine aşa? 

Toţi am încuviinţat din cap. 

Bineînţeles, biroul soţilor Gordon fusese deja cercetat 
în amănunţime şi sterilizat cu o noapte în urmă sau la 
prima oră a dimineţii. După cum afirmase Beth, aveam 
să vedem doar ceea ce institutul voia să ne arate. Totuşi, 
i-am admirat pe Ted şi George că se gândiseră să dea 
amploare incidentului, ca şi cum am fi putut găsi ceva 
interesant în biroul soţilor Gordon. 

Donna Alba a răsuflat uşurată şi i s-a adresat lui 


Nash: 

— Voi telefona doctorului Zollner. 

A ridicat receptorul unui telefon şi a apăsat butonul 
de interfon. Intre timp, led Nash şi-a scos telefonul 
celular şi s-a îndepărtat câţiva paşi, rămânând cu 
spatele la noi aproape tot timpul cât a vorbit - sau s-a 
prefăcut că vorbeşte - cu zeii Securităţii Naţionale din 
Marea Capitală a Imperiului în Derută. 

O dată terminat circul, s-a înapoiat lângă noi, 
muritorii, cam în acelaşi moment când Donna sfârşea de 
discutat cu doctorul Zollner. Donna ne-a făcut semn din 
cap că totul era în ordine, iar Nash i-a repetat gestul. 

— Vă rog să veniţi cu mine, ne-a spus Donna. 

Am urmat-o pe coridor şi am pornit spre aripa estică a 
clădirii, trecând de scara pe care urcasem. Am ajuns în 
dreptul camerei cu numărul 265, pe care Donna a 
deschis-o cu o cheie de serviciu. 

Biroul avea două mese de lucru, fiecare cu un 
computer, un modem, rafturi şi o altă masă lungă, plină 
de cărţi şi hârtii. Nu exista nici un fel de aparatură de 
laborator, doar obişnuitele obiecte de birou, printre care 
şi un fax. 

Am cercetat un timp mesele de lucru ale soţilor 
Gordon, deschizând sertare, studiind hârtii, dar - după 
cum am mai spus - biroul fusese verificat mai devreme. 
În orice caz, persoanele implicate într-o conspirație nu 
trec datele în calendar şi nici nu lasă la îndemână hârtii 
compromiţătoare. 

Cu toate acestea, niciodată nu se ştie de unde sare 
iepurele. Am căutat printre cărţile de vizită şi am 
remarcat că aveau cunoştinţe în întreaga lume, 
îndeosebi în rândul oamenilor de ştiinţă. Am căutat la 
rubrica „Gordon” şi am văzut o carte de vizită a 
părinţilor lui Tom, precum şi alte nume, probabil sora, 
fratele şi alţi membri ai familiei. Toţi din Indiana. Nu 
cunoşteam numele de fată al lui Judy. 

Am căutat la „John Corey” şi mi-am descoperit 


numele, deşi nu-mi amintesc ca ei să mă fi sunat 
vreodată de la serviciu. Am căutat la „Maxwell, 
Sylvester” şi am găsit numerele lui de acasă şi de la 
poliţie. Am căutat „Margaret Wiley”, dar numele nu 
figura, ceea ce nu m-a surprins. Apoi am căutat la 
„Murphy”, vecinii soţilor Gordon, şi i-am găsit, Edgar şi 
Agnes, cum era de aşteptat. Am mai găsit „Tobin, 
Fredric” şi mi-am amintit de ziua în care mersesem 
împreună cu soţii Gordon la crama lui Fredric Tobin, să 
degustăm vinul. Am căutat şi am găsit numărul 
Societăţii de Istorie Peconic şi numărul de acasă al 
preşedintei, o oarecare Emma Whitestone. 

Am căutat la „I” pentru Trafic de droguri, la Pedro, şi 
la „C” pentru Cartelul columbian al drogurilor, dar fără 
succes. Am încercat la „I” pentru Terorişti şi la „A” 
pentru Arabi, dar nici de astă dată nu am găsit nimic. 
Nu am găsit „Stevens”, nici „Zollner”, dar mi-am 
închipuit că, probabil, exista o carte de telefon separată 
cu toţi angajaţii de pe insulă şi mi-am propus să fac rost 
de un exemplar. 

Nash se juca cu computerul lui Tom, iar Foster cu cel 
al lui Judy. Probabil singurele obiecte pe care nu 
avuseseră răgazul să le cerceteze în detaliu în dimineaţa 
respectivă. 

Am observat că în birou nu exista practic nici un 
obiect personal, nici o fotografie, nici un obiect de artă 
sau de birou care să nu fi fost din dotare. Am întrebat-o 
pe Donna în legătură cu acest lucru şi ea mi-a răspuns: 

— În Zona Unu nu există nici o regulă în privinţa 
obiectelor personale, însă oamenii nu-şi aduc prea multe 
lucruri la birou, poate cu excepţia cosmeticelor, a 
medicamentelor şi altele de acest fel. Nu ştiu de ce. De 
fapt, aici putem achiziţiona aproape tot ce dorim, în 
limite raţionale. Din acest punct de vedere, suntem 
oarecum răsfăţaţi. 

— lată unde se duc banii mei de impozite. 

Ea a zâmbit. 


— Pe insula asta nebună trebuie să avem şi noi parte 
de puţină fericire. 

M-am dus la avizierul mare, pe care Max şi Beth 
citeau cele câteva însemnări fixate cu ace pe suportul de 
plută. Cum federalii nu ne puteau auzi, am spus: 

— Biroul a fost deja scotocit. 

— De cine? a întrebat Max. 

— Azi-dimineaţă John şi cu mine i-am văzut pe cei doi 
amici ai noştri coborând din feribotul care se întorcea 
de pe Plum Island. Ei au mai fost o dată aici, îl ştiau deja 
pe Stevens şi cunoşteau acest birou. 

Max a rămas surprins, apoi s-a enervat. 

— La dracu.'... a exclamat el... Dar nu-i legal. 

— În locul tău, aş trece totul sub tăcere. Acum înţelegi 
de ce nu sunt în toane bune. 

— N-am remarcat, dar acum eu sunt iritat la culme. 

Cu glasul cel mai binevoitor din lume, Donna ne-a 
întrerupt discuţia şi a spus: 

— Am cam întârziat. Poate vă întoarceţi mai târziu. 

— V-aş ruga mult să aveţi grijă ca această încăpere să 
fie ţinută sub lacăt. Voi trimite oameni de la poliţia 
comitatului, ca să cerceteze biroul. 

— Presupun că asta înseamnă că vei confisca unele 
obiecte, a intervenit Nash. 

— Presupui corect. 

— Beth, consider că a fost încălcată o lege federală, a 
declarat Foster, şi am de gând să iau de pe proprietatea 
federală orice probă socotesc că îmi este necesară. Le 
voi pune însă la dispoziţia poliţiei comitatului Suffolk. 

— Nu, George, s-a opus Beth. Fu voi lua în custodie 
tot acest birou şi tot eu îţi voi pune probele la dispoziţie. 

Sesizând animozitatea dintre ei, Donna s-a grăbit să 
intervină: 

— Să mergem în camera de gardă. Apoi vom intra la 
doctorul Zollner. 

Am ieşit din nou pe coridor şi am urmat-o până la uşa 
cu numărul „237”. A format un cod şi uşa s-a deschis, 


dând la iveală o încăpere mare, lipsită de ferestre. 

— Aici este camera de gardă, a spus ea. Centrul de 
comandă, control şi comunicare al întregii insule. 

Am intrat toţi şi m-am uitat în jurul meu. De jur 
împrejurul camerei se vedeau mese la perete. Un tânăr 
şedea cu spatele la noi,vorbind la telefon. 

— Acesta este Kenneth Gibbs, adjunctul lui Paul 
Stevens, l-a prezentat Donna. Azi Kenneth este ofiţer de 
gardă. 

Kenneth Gibbs s-a răsucit pe scaun şi ne-a făcut semn 
cu mâna. 

Mi-am rotit privirea prin încăpere. Pe mese se găseau 
diverse tipuri de radioemiţătoare şi receptoare, un 
terminal de computer, un televizor, două faxuri, 
telefoane, telefoane celulare, o maşină de scris 
electronică şi alte câteva dispozitive electronice. Două 
camere de televiziune montate în tavan ţineau sub 
observaţie întreaga încăpere. 

Pe perete se vedeau tot felul de hărţi, frecvenţe radio, 
însemnări, un registru de evidenţă a personalului de 
gardă şi altele. Aici era domeniul lui Paul Stevens - 
comandă, control şi comunicare, cunoscute şi sub 
denumirea de CCC sau C3. Nu vedeam însă nici o uşă 
care să fi dat în biroul personal al lui Stevens. 

— De aici, a spus Donna, obţinem legătura directă cu 
Washington-ul şi cu alte centre de cercetare de pe tot 
cuprinsul Statelor Unite, Canada, Mexico şi din întreaga 
lume. De asemenea, ne aflăm în legătură cu centrele de 
control al maladiilor din Atlanta. În plus, avem o linie 
directă cu secţia noastră de pompieri şi cu alte puncte 
importante de pe insulă, precum şi cu Institutul Naţional 
de Meteorologie şi multe alte instituţii şi organizaţii 
care sprijină Plum Island. 

— Cum ar fi armata? am întrebat eu. 

— Da. Îndeosebi Paza de Coastă. 

Gibbs a pus receptorul în furcă şi a venit la noi. Am 
făcut prezentările. 


Gibbs era un tip înalt de vreun metru nouăzeci, cu 
ochi albaştri şi păr blond, tuns scurt, la fel ca şeful lui; 
purta pantaloni bine călcaţi, cămaşă şi cravată albastră. 
Pe un scaun atârna un pulover albastru. Nu mă îndoiam 
că Gibbs era produsul laboratorului în care ne aflam, că 
fusese clonat acolo, din spermatozoizii lui Stevens sau 
ceva pe aproape. 

— Vă stau la dispoziţie pentru orice fel de întrebări 
legate de acest birou, a declarat Gibbs. 

— Vrei să ne laşi singuri câteva minute cu domnul 
Gibbs? a rugat-o Beth pe Donna. 

Ea s-a uitat la Gibbs, care a încuviinţat din cap. Donna 
a ieşit pe coridor. 

Max, singurul din grup care locuia în vecinătatea 
insulei, era cu agenda în mână. 

— Cum procedaţi dacă se anunţă un uragan puternic 
dinspre nord-est? l-a întrebat el pe Gibbs. 

— În timpul programului evacuăm pe toată lumea, a 
răspuns Gibbs. 

— Chiar pe toţi? 

— Câteva persoane trebuie să rămână pe loc, să aibă 
grijă de prăvălie. De pildă, eu. La fel, domnul Stevens şi 
alţi oameni de pază, câţiva pompieri, una sau două 
persoane de la întreţinere, ca să se asigure funcţionarea 
generatoarelor şi a filtrelor de aer, şi poate, unul-doi 
cercetători care să supravegheze viruşii. Presupun că 
doctorul Zollner ar fi gata să se scufunde o dată cu 
corabia, a râs tânărul. 

Poate că aşa sunt eu, dar nu reuşeam să văd nimic 
amuzant în faptul că nişte boli fatale ar fi fost puse în 
libertate. 

— Dacă s-ar întâmpla ceva în afara orelor de program, 
a adăugat Gibbs, când insula este aproape pustie, ar 
trebui să aducem persoanele importante pe insulă. Apoi 
ar trebui să ne ducem feriboturile şi alte ambarcaţiuni în 
rada submarină de la New London, unde se află în 
siguranţă. Submarinele ies în larg şi se scufundă la o 


adâncime sigură. Aici ne cunoaştem bine meseria, a 
adăugat el. Suntem pregătiţi pentru cazuri de 
necesitate. 

— Dacă vreodată se petrece vreo scurgere la 
bioizolare, vrei să fii atât de amabil şi să-mi dai de ştire? 
l-a întrebat Max. 

— Aţi fi aproape primul care ar afla, l-a asigurat Gibbs 
pe şeful poliţiei. 

— Ştiu, a răspuns Max. Dar aş vrea să aflu prin 
telefon sau prin radio... nu fiindcă aş tuşi cu sânge... 

Gibbs a părut uşor descumpănit şi a spus: 

— Manualul meu de instrucţiuni îmi indică pe cine să 
anunţ şi în ce ordine. Dumneavoastră vă aflaţi printre 
primii. 

— Am cerut să instalaţi aici o sirenă de alarmă care să 
poată fi auzită de pe coastă. 

— Dacă vă anunţăm pe dumneavoastră, atunci 
dumneavoastră puteţi suna sirena pentru populaţia 
civilă, dacă doriţi. Sunt convins că nu se va întâmplă nici 
un accident de acest gen, a adăugat el, aşa că discuţia e 
inutilă. 

— Nu, problema este că locul acesta mă înspăimânta 
de moarte, iar faptul că l-am văzut cu ochii mei nu-i 
deloc de natură să mă liniştească. 

— Nu aveţi nici un motiv de îngrijorare. 

M-am bucurat să-l aud rostind aceste vorbe. 

— Dar dacă nişte intruşi înarmaţi şi-ar face apariţia pe 
insulă? l-am întrebat pe Gibbs. 

Gibbs s-a uitat la mine şi m-a întrebat la rândul lui: 

— De pildă, terorişti? 

— Da, de pildă terorişti. Sau şi mai rău, lucrători 
poştali nemulţumiţi. 

Deloc amuzat, a replicat: 

— Dacă oamenii noştri de pază nu s-ar descurca, am 
chema Paza de Coastă. Chiar de aici. 

A arătat cu degetul mare către un radioemiţător. 

— Dar dacă această încăpere ar fi prima scoasă din 


funcţiune? 

— În clădire mai există o cameră CCC. 

— La subsol? 

— Poate. Parcă investigati o crimă? 

Ador când poliţiştii de ocazie devin impertinenţi. 

— Intocmai, am răspuns. Unde erai aseară la ora 
5:30? 

— Eu? 

— Dumneata. 

— Oh... staţi să mă gândesc puţin... 

— Unde ţi-e pistolul automat calibrul 45? 

— Păi... acolo, în sertar. 

— Ai tras cu el de curând? 

— Nu... adică, uneori mă duc cu el la poligonul de 
tir... 

— Când i-ai văzut ultima oară pe soții Gordon? 

— Să mă gândesc... 

— Cât de bine îi cunoşteai? 

— Nu prea bine. 

— Aţi băut vreodată ceva împreună? 

— Nu. 

— Aţi luat prânzul împreună? Cina? 

— Nu. V-am spus... 

— Ai avut vreodată ocazia să discuţi cu ei oficial? 

— Nu... Adică... 

— Adică? 

— De câteva ori. Despre şalupa lor. Le plăcea să vină 
pe plajele de pe Plum Island. Uneori veneau aici 
duminica sau în vacanţă, ancorau barca pe una dintre 
plajele pustii din capătul sudic al insulei, apoi înotau 
până la țărm, trăgând după ei o barcă de cauciuc. În ea 
aveau provizii. Asta nu ne deranjează. De fapt, cândva 
organizam un picnic de 4 Iulie pentru toţi angajaţii şi 
familiile lor. Era singura dată când permiteam accesul 
pe insulă altor persoane în afară de angajaţii propriu- 
zişi, dar a trebuit să renunţăm, din pricina îndatoririlor 
de serviciu... 


Am încercat să-mi închipui o astfel de distracţie: un 
fel de picnic pe plajă la bioizolare. 

— Soții Gordon nu au adus niciodată pe nimeni, a 
continuat Gibbs. Ar fi fost o încălcare a regulamentului. 
Dar aveam o problemă cu barca lor. 

— Ce fel de problemă? 

— Păi, în primul rând, pe timpul zilei atrăgea alţi 
vizitatori, care îşi închipuiau că puteau veni şi ei pe 
insulă. După lăsarea întunericului, patrulele noastre 
riscau să se ciocnească de ea. Aşadar, le-am vorbit 
despre aceste două neajunsuri şi am încercat să 
ajungem la un compromis. 

— Cum anume? 

— Cea mai simplă soluţie ar fi fost ca ei să vină în golf 
şi să ia una dintre bărcile noastre până în celălalt capăt 
al insulei. Domnul Stevens nu avea nimic împotrivă, deşi 
astfel ar fi contravenit regulilor de utilizare a 
ambarcaţiunilor numai în scop oficial. Oricum, ar fi fost 
mai bine decât ce făceau ei. Dar nu au vrut nici să vină 
în golf, nici să ia o barcă de-a noastră. Ţineau neapărat 
să-şi facă cheful: să meargă cu şalupa până pe plajă, să- 
şi ia barca cu provizii şi să înoate. Ziceau că e mai 
distractiv. Plin de neprevăzut şi aventură. 

— Cine conduce această insulă? Stevens, Zollner sau 
soţii Gordon? 

— Aici trebuie să răsfăţăm cercetătorii, altfel se 
supără. În rândurile personalului din afara 
laboratoarelor de cercetare circulă gluma că, dacă 
superi sau te cerți cu un cercetător, ai şanse să te 
îmbolnăveşti subit de un virus care te răpune în trei zile. 

Toţi cei prezenţi au chicotit. 

— În orice caz, a continuat Kenneth Gibbs, i-am 
convins să-şi lase farurile aprinse şi ne-am asigurat că 
ambarcaţiunile şi elicopterele Pazei de Coastă le cunosc 
şalupa. Totodată le-am cerut să promită că vor ancora 
numai pe plajele pe care există pancarte mari cu 
inscripţia „Accesul interzis”. De regulă, aceste 


avertismente îi ţin la distanţă pe cei slabi de înger. 

Am chibzuit o clipă, apoi am întrebat: 

— Aveţi probleme asemănătoare şi cu alţi angajaţi? 

— Nu chiar. Majoritatea nu au voie să vină şi să plece 
după cum îi taie capul, iar cei autorizaţi s-o facă fie nu 
au barcă cu motor, fie preferă să folosească golful. 

— Ce făceau soţii Gordon pe insulă? 

Gibbs a ridicat din umeri. 

— Presupun că mergeau la picnic. Mici excursii. 
Aveau la dispoziţie aproape nouă sute de pogoane de 
pustietate, atât în vacanțe, cât şi după orele de program, 
a adăugat el. 

— Înţeleg că erau şi arheologi amatori. 

— Oh, aşa e. Tot timpul se învârteau în jurul ruinelor. 
Adunau obiecte pentru muzeul insulei din Plum Island. 

— Pentru muzeu? 

— Nu chiar muzeu, de fapt o expoziţie. Cred că urma 
să fie amenajată în hol. Exponatele se află depozitate la 
subsol. 

— Ce fel de exponate? 

— În mare parte gloanţe de muschetă şi vârfuri de 
săgeți. O talangă... un nasture de alamă de la o 
uniformă a armatei continentale, câteva mărunţişuri din 
vremea războiului  hispano-american... o sticlă de 
whiskey... diverse. Cele mai multe fără importanţă. 
Toate se găsesc catalogate şi depozitate la subsol. Dacă 
doriţi, le puteţi vedea. 

— Poate mai târziu, a spus Beth. Am reţinut că soţii 
Gordon urma să organizeze săpături oficiale. Ştiţi ceva 
în privinţa aceasta? a întrebat ea. 

— Da. Nu avem nevoie de persoane de la Stony Brook 
sau de la Societatea de Istorie Peconic care să se învârtă 
pe insulă. Dar aceste două foruri încercau să obţină 
aprobarea Ministerului Agriculturii şi a Ministerului de 
Interne. Ministerul de Interne are ultimul cuvânt în 
privinţa obiectelor de artă, şi aşa mai departe. 

— Dumneata nu te-ai gândit niciodată că poate soţii 


Gordon se îndeletniceau cu ceva necurat? l-am întrebat 
pe domnul Gibbs. De pildă, trafic cu mostre luate din 
laboratorul principal, pe care le ascundeau pe plajă în 
timpul unei aşa-zise săpături arheologice, ca să le 
recupereze ulterior cu barca? 

Kenneth Gibbs nu mi-a răspuns. 

— Ţi-a trecut cumva prin minte că toate gogoşile cu 
picnicul şi arheologia erau, de fapt, un pretext pentru 
altceva? am insistat. 

— Dacă... stau să mă gândesc acum... păi, toată lumea 
a tăbărât pe mine, ca şi cum eu ar fi trebuit să bănuiesc 
ceva. Toţi uită că cei doi erau tabu. Puteau face orice 
pofteau, chiar să-l trântească pe Zollner cu faţa într-o 
balegă. N-am nevoie de indicaţii în fiecare săptămână. 
Mi-am făcut datoria, a adăugat el. 

Probabil că era adevărat. Apropo, din nou am auzit 
sonarul. Beth vorbea cu Gibbs. 

— A văzut cineva, dumneata sau oamenii dumitale, 
şalupa soţilor Gordon după ce a ieşit din golf ieri la 
amiază? a întrebat ea. 

— Nu. Am întrebat. 

— Cu alte cuvinte, eşti sigur că ieri după-amiază 
şalupa nu a ancorat undeva pe ţărmul insulei? 

— Asta nu pot şti cu certitudine. 

— Cât de frecvent fac bărcile de patrulare turul 
insulei? a întrebat Max. 

— De regulă, folosim una din cele două ambarcaţiuni, 
a răspuns Gibbs. Traseul însumează circa doisprezece- 
paisprezece kilometri în jurul insulei, deci la viteza de 
zece-douăsprezece noduri, turul durează în jur de 
patruzeci-şaizeci de minute, afară de cazul în care 
patrula opreşte pe careva. 

— Deci, dacă o barcă s-ar afla la vreo opt sute de 
metri depărtare de Plum Island şi cineva de la bord ar 
privi cu binoclul, atunci ar vedea barca de patrulare... 
The Prune, da? 

— The Prune şi The Plum Pudding. 


— Bun, deci respectivul ar vedea una din aceste două 
bărci de patrulare iar dacă persoana sau persoanele 
respective ar cunoaşte programul lor, atunci ar şti şi că 
dispun de patruzeci-şaizeci de minute ca să se apropie 
de țărm, să ancoreze, să vină pe plajă cu barca de 
cauciuc, să ducă la îndeplinire ceea ce au plănuit şi apoi 
să se înapoieze la barca lor cu motor, fără a fi văzuţi de 
nimeni. 

Domnul Gibbs şi-a dres glasul şi a spus: 

— Posibil, dar uitaţi de elicopterele şi maşinile de 
patrulare care cercetează plajele. Acestea nu au 
program fix. 

Beth a încuviinţat din cap şi a spus: 

— Noi tocmai am făcut turul insulei, în aproape două 
ore. Am văzut elicopterul Pazei de Coastă o singură 
dată, maşina - o camionetă - o dată şi vedeta rapidă o 
dată. 

— După cum v-am spus, nu au program fix. Vreţi să 
faceţi o încercare? 

— S-ar putea, a răspuns Beth. Depinde ce descoperim. 

— Mai există şi ambarcaţiuni ale Pazei de Coastă care 
trec la intervale neregulate, ne-a informat Gibbs, şi dacă 
vreţi să vă vorbesc deschis, avem dispozitive electronice 
care fac aproape toată treaba. 

— Unde sunt monitoarele? l-am întrebat pe Gibbs, 
arătând spre restul încăperii. 

— La subsol. 

— Ce aveţi acolo? Camere TV? Senzori de mişcare? 
Senzori de zgomote? 

— Nu am voie să spun. 

— Bine, a intervenit Beth. Notează-ţi numele, adresa 
şi numărul de telefon. Vei fi chemat să răspunzi la 
întrebări. 

Gibbs a părut agasat, dar în acelaşi timp uşurat că 
deocamdată scăpase. De asemenea, aveam o mare 
bănuială că Gibbs, Foster şi Nash se cunoscuseră mai 
devreme în aceeaşi dimineaţă. 


M-am dus să examinez obiectele agăţate pe perete, 
lângă aparatele de radio. O hartă mare a zonei estice a 
insulei Long Island, Sound, şi sudul statului 
Connecticut. Pe hartă se vedeau o serie de cercuri 
concentrice, punctul central fiind New London, 
Connecticut. Semăna cu o hartă de distrugere atomică, 
care îţi arată cât de tare ai să-ţi pârleşti fundul în 
funcţie de distanţa până în punctul zero. Am văzut că, 
pe hartă, Plum Island figura în ultimul cerc, ceea ce 
putea fi şi semn bun, şi semn rău, depinde ce înfăţişa 
harta. Cum nu avea nici un titlu, l-am întrebat pe 
domnul Gibbs: 

— Ce reprezintă asta? 

El s-a uitat la punctul pe care i-l indicam eu şi mi-a 
răspuns: 

— Oh, la New London există un reactor nuclear. 
Cercurile reprezintă zonele de risc, în caz de explozie 
sau topire a reactorului. 

Am chibzuit la ironia faptului că un reactor nuclear 
din New London reprezenta un risc pentru Plum Island, 
care era în sine un pericol pentru toţi locuitorii din New 
London, în funcţie de direcţia vântului. 

— Crezi că tipii care lucrează la reactor au şi ei o 
hartă cu zonele de risc, în cazul unei scurgeri de 
germeni de pe Plum Island? 

Până şi înţepatul domn Gibbs a zâmbit fără voie, deşi 
un zâmbet cam ciudat. Gibbs şi Stevens probabil 
exersau unul cu altul acest gen de zâmbet. 

— De fapt, cei de la reactor chiar au o astfel de hartă, 
a răspuns el. Uneori mă întreb ce s-ar întâmpla dacă un 
cutremur ar provoca simultan atât o scurgere de viruși, 
cât şi una nucleară, a adăugat el. Oare radioactivitatea 
ar distruge germenii? A zâmbit din nou. Bizar, bizar. 
Lumea modernă e plină de orori inimaginabile, a 
filosofat el. 

Părea a fi cuvântul de ordine pe Plum Island. 

— În locul dumitale, i-am sugerat eu îndatoritor, aş 


aştepta un vânt prielnic dinspre sud şi aş pune în 
libertate antraxul. Ca să le vii de hac înainte să-ţi vină ei 
dumitale. 

— Mda. Bună idee. 

— Unde se găseşte biroul domnului Stevens? l-am 
întrebat. 

— Camera 250. 

— Mulţumesc. 

S-a auzit  bâzâitul interfonului, apoi o voce 
bărbătească a anunţat: „Doctorul Zollner îşi aşteaptă 
oaspeţii”. 

Noi i-am mulţumit domnului Gibbs pentru timpul 
acordat, iar el ne-a mulţumit pentru vizită, adică 
minţeam şi unii, şi alţii. Beth i-a amintit că urma să se 
revadă în biroul ei. Pe coridor ne aştepta Donna. Pe 
drum am remarcat: 

— Pe nici o uşă nu scrie vreun nume sau vreo funcţie. 

— Ca măsură de securitate, a răspuns ea agasată. 

— Care este biroul lui Paul Stevens? 

— Camera 225, mi-a răspuns ea. 

Ceea ce dovedea încă o dată că cea mai bună măsură 
de precauţie e minciuna. Ne-a condus până în capătul 
coridorului şi a deschis uşa cu numărul 200. 


11 


— Vă rog să luaţi loc, ne-a invitat Donna. June, 
secretara doctorului Zollner, va veni imediat. 

Ne-am aşezat toţi, iar Donna a rămas în picioare, 
aşteptând-o pe June. 

După circa un minut, pe o uşă laterală şi-a făcut 
intrarea o femeie între două vârste, cu o figură 
încordată. 

— June, dumnealor sunt oaspeţii doctorului Zollner, 
ne-a prezentat Donna. 

June abia dacă ne-a acordat atenţie şi s-a aşezat la 
biroul ei, fără un cuvânt. 

Donna ne-a urat o zi bună şi a ieşit. Am remarcat că 
nu eram lăsaţi singuri nici o secundă. Sunt un adept 
înfocat al pazei stricte, cu condiţia să nu fie îndreptată 
împotriva mea. _ 

În orice caz, deja începea să-mi lipsească Donna. Într- 
adevăr, era o fată drăguță. Prin părţile acelea sunt o 
sumedenie de femei drăguţe, dar de la recentul meu 
divorţ şi de la şi mai recenta internare, nu prea mă mai 
interesa subiectul. 

Am privit-o pe Beth Penrose. Ea mi-a întors privirea, a 
schiţat un zâmbet vag, apoi a întors capul din nou. 

Apoi m-am uitat la George Foster. Nu-şi pierdea o 
clipă stăpânirea de sine. Am presupus că în spatele 
privirii lui absente se ascundea o minte strălucită. Cel 
puţin, aşa speram. 

Sylvester Maxwell bătea nerăbdător darabana cu 
degetele pe braţul fotoliului. Cred că, în linii mari, era 
mulţumit că mă angajase, dar poate se întreba cum va 
reuşi să stăpânească un consilier independent, plătit cu 
un dolar pe săptămână şi care scotea din sărite pe toată 
lumea. 

Anticamera era zugrăvită în acelaşi cenuşiu pal, cu 


ornamente şi covor de un gri mai închis. În locul acesta 
te puteai îmbolnăvi de depresia simţurilor. Cât despre 
camera 250, singurul lucru pe care îl ştiam cu 
certitudine era că înăuntru nu se găseau nici Paul 
Stevens, nici diploma lui. Probabil că în încăperea 
respectivă erau douăzeci de câini turbaţi gata să-mi 
mănânce fuduliile. Cât despre camera 225, nu ştiam 
precis... Pe această insulă nimic nu era ceea ce părea a 
fi şi nimeni nu spunea numai şi numai adevărul. 

— Şi eu am avut o mătuşă pe nume June, m-am 
adresat secretarei. 

Ea a ridicat privirea de pe birou şi s-a holbat la mine. 

— E un nume frumos, am continuat. Nu ştiu de ce, dar 
îmi aminteşte de sfârşitul primăverii şi de începutul 
verii. Ştiţi, solstițiul de vară... 

June a continuat să mă privească fix, îngustându-şi 
pleoapele. Cumplit! 

—  Chemaţi-l pe doctorul Zollner prin interfon şi 
spuneţi-i că are zece secunde ca să ne primească, altfel 
vom obţine mandat de arestare pentru obstrucţionarea 
justiţiei. Din acest moment, nouă secunde. 

Ea a apăsat pe butonul interfonului şi a spus: 

— Doctore Zollner, vă rog să veniţi până aici. Chiar 
acum. 

— Cinci secunde. 

Uşa din dreapta s-a deschis şi şi-a făcut apariţia un 
bărbat solid, mătăhălos, cu barbă, îmbrăcat în cămaşă 
albă şi cravată albastră. 

— Da, a spus el. Care-i problema? 

June a arătat drept spre mine şi i-a răspuns: 

— Dânsul. 

Matahala s-a uitat la mine şi a întrebat: 

— Ce doriţi? 

M-am ridicat în picioare. Toţi ceilalţi mi-au urmat 
exemplul. L-am recunoscut pe doctorul Zollner din şirul 
de fotografii cu personalul de conducere, expuse în hol, 
aşa că am spus: 


— Domnule doctor, am traversat marea, venim de la 
mulţi kilometri depărtare şi am învins numeroase 
obstacole ca să vă găsim, iar dumneavoastră ne 
răsplătiți tratându-ne ca pe nişte terchea-berchea. 

— Poftim? 

— Să chem paza, domnule doctor? a intervenit June. 

— Nu, nu. Şi-a privit vizitatorii şi a spus: Bine, poftiţi 
înăuntru, poftiţi. 

Noi am poftit înăuntru, am poftit. 

Biroul de pe colţ al doctorului Zollner era spaţios, însă 
mobilierul, pereţii şi covorul erau aceleaşi. Pe peretele 
din spatele mesei de lucru se vedea un şir impresionant 
de imagini înrămate. Pe ceilalţi pereţi nu erau decât 
tâmpenii abstracte, genul de porcării pe care le 
întâlneşti în marile muzee. 

Am rămas în picioare şi ne-am prezentat, de astă dată 
amintind poziţia noastră oficială şi profesia. Mi s-a părut 
- din nou o simplă supoziţie - că Zollner îi cunoştea deja 
pe Nash şi Foster. 

I-am strâns toţi mâna cărnoasă şi Zollner ne-a zâmbit 
radios. 

— Aşadar, bun venit! Sper că domnul Stevens şi 
domnişoara Alba v-au fost de folos. 

Avea un uşor accent, probabil nemţesc, dacă era să ne 
luăm după nume. După cum am mai spus, era solid - de 
fapt, chiar gras - avea părul alb, barbă stil Van Dyke şi 
ochelari cu lentile groase. Dacă vreţi să ştiţi adevărul, 
arăta ca Burl Ives. 

Doctorul Zollner ne-a invitat să luăm loc. 

— Aşezaţi-vă, aşezaţi-vă. 

Noi ne-am aşezat, ne-am aşezat. 

— Încă mă simt şocat după această tragedie, a 
început el. Azi-noapte n-am închis un ochi. 

— Cine v-a dat vestea aseară, domnule doctor? l-a 
întrebat Beth. 

— Domnul Stevens. Mi-a spus că îi telefonase poliţia. 
Soții Gordon erau cercetători excepţionali şi foarte 


respectaţi de colegii lor, a continuat Zollner. Sper că 
veţi rezolva rapid acest caz, a adăugat el. 

— Şi noi sperăm, a replicat Beth. 

— De asemenea, permiteţi-mi să-mi cer scuze că v-am 
făcut să aşteptaţi, a continuat doctorul. Toată dimineaţa 
am vorbit la telefon. 

— Presupun că vi s-a pus în vedere să nu daţi 
interviuri, domnule doctor, a spus Nash. 

Zollner a încuviinţat din cap. 

— Da, da, desigur... Nu am oferit nici un fel de 
informaţii, am citit doar o declaraţie dinainte pregătită. 
Cea primită de la Washington. 

— Ne-o puteţi citi şi nouă? l-a întrebat Foster. 

— Da, sigur, sigur. A căutat pe birou, a găsit o foaie 
de hârtie, şi-a pus ochelarii şi a început să citească: 
„Ministrul Agriculturii regretă moartea tragică a 
doctorilor Thomas şi Judith Gordon, angajaţi ai 
Ministerului Agriculturii. Nu ne vom hazarda în 
speculaţii privind circumstanţele decesului. Întrebările 
legate de investigarea celor două decese urmează a fi 
adresate poliţiei locale, cea mai în măsură să ofere 
răspunsuri”. 

Doctorul Zollner a terminat de citit textul care, de 
fapt, nu spunea nimic. 

— Vă rog să trimiteţi declaraţia prin fax la poliţia din 
Southold, ca s-o putem citi presei, după ce vom înlocui 
cuvintele „poliţia locală” cu „FBI”, i-a spus Max lui 
Zollner. 

— FBl-ul nu s-a implicat în acest caz, a intervenit 
domnul Foster. 

— Aşa e. Uitasem. Nici CIA. Max s-a uitat la Beth. Dar 
poliţia comitatului? Voi sunteţi implicaţi? 

— Implicaţi şi direct răspunzători, i-a răspuns Beth. 
Apoi l-a întrebat pe doctorul Zollner: Ne puteţi descrie 
îndatoririle soţilor Gordon? 

— Da... Se ocupau îndeosebi de... cercetarea 
genetică. Modificarea genetică a viruşilor, ceea ce-i face 


incapabili de a provoca o boală, în schimb stimulează 
sistemul imunitar. 

— Un vaccin? a întrebat Beth. 

— Da, un nou tip de vaccin. Mult mai sigur decât când 
este folosită o tulpină mai puţin virulentă. 

— În munca lor aveau acces la toate tipurile de viruşi 
şi bacterii? 

— Da, desigur. Îndeosebi la viruşi. 

Beth a continuat, axându-se pe tradiţionalele întrebări 
care ţin de anchetarea unei crime: prieteni, duşmani, 
datorii, ameninţări, relaţii cu colegii, convorbiri avute cu 
victimele, cum se comportaseră în ultima săptămână şi 
aşa mai departe. Chestii bune pentru investigarea unui 
asasinat, dar probabil nu întru totul relevante. Cu toate 
acestea, fiecare întrebare trebuia pusă, şi avea să fie 
pusă iar şi iar aproape fiecărei persoane pe care soţii 
Gordon o cunoscuseră, ca apoi să fie pusă din nou celor 
deja  interogaţi, pentru a vedea dacă existau 
neconcordante în declaraţii. Ceea ce ne trebuia în acest 
caz, dacă plecam de la premisa că fuseseră furaţi viruși 
ucigaşi, era o mare revelaţie, o carte salutară, ceva care 
să ne ajute să depăşim tâmpeniile procedurale, înainte 
să ne apuce sfârşitul lumii. M-am uitat la desenele 
abstracte de pe pereţi şi mi-am dat seama că nu erau 
picturi, ci fotografii color... Mi-a trecut prin minte 
gândul că erau boli... bacterii şi altele asemenea, care 
infectau celulele şi sângele, toate fotografiate la 
microscop. Straniu. De fapt, nu arătau chiar atât de rău. 

Zollner mi-a remarcat privirea şi s-a întrerupt din 
răspunsul pe care tocmai îl dădea la o întrebare. 

— Şi organismele care provoacă maladii pot fi 
frumoase, a spus el. 

— Absolut, am încuviinţat eu. Am şi un costum cu 
acest model. Cel de colo, cu viermişori roşu cu verde. 

— Zău? E un filovirus... Ebola, cred. Colorat, desigur. 
Aceste creaturi minuscule pot ucide omul în patruzeci şi 
opt de ore. Nu există remediu. 


— Şi ele se află aici, în această clădire? 

— Poate. 

—  Poliţiştilor nu le place acest cuvânt, domnule 
doctor. Da sau nu? 

— Da. Dar depozitate în siguranţă, congelate şi sub 
lacăt. În plus, aici facem experienţe numai cu virusul 
Ebola la maimute, a adăugat el. Ebola simian, nu uman. 

— Aţi făcut un inventar al viruşilor? 

— Da. Dar ca să fiu sincer, nu avem posibilitatea să 
ţinem evidenţa fiecărui specimen. Prin urmare, se pune 
problema dacă cineva ar putea dezvolta culturi cu 
anumite organisme în locuri neautorizate. Da, da, ştiu 
unde vreţi să ajungeţi. Credeţi că soţii Gordon au 
sustras anumiţi viruşi exotici şi extrem de nocivi, pe 
care poate i-au vândut... să zicem unei puteri străine. 
Dar vă asigur că nu ar fi făcut una ca asta. 

— De ce nu? 

— Pentru că este o perspectivă mult prea 
îngrozitoare. 

— Un argument foarte liniştitor, am spus. Ascultaţi, 
din acest moment putem pleca acasă. 

Doctorul  Zollner s-a uitat la mine, probabil 
nefamiliarizat cu genul meu de glume. Chiar că aducea 
cu Burl Ives şi intenţionam să-i cer o fotografie cu 
autograf. 

În cele din urmă, doctorul Zollner s-a aplecat peste 
masa de lucru spre mine şi mi-a spus, cu uşorul său 
accent: 

— Detectiv Corey, dacă ai fi în posesia cheii către 
porţile iadului, ai descuia-o? Dacă da, atunci ar trebui să 
fii iute de picior. 

Am chibzuit o clipă asupra celor auzite, apoi am 
răspuns: 

— Dacă e de neconceput ca cineva să descuie porţile 
iadului, atunci de ce le ţineţi încuiate? 

El a dat din cap şi mi-a răspuns: 

— Pentru a ne feri de ţicniţi. E clar că soţii Gordon nu 


erau nebuni, a adăugat el. 

Nimeni nu a dat vreo replică. Începând cu seara 
precedentă, analizasem acest aspect de zeci de ori, atât 
verbal, cât şi mintal. În cele din urmă, doctorul Zollner a 
spus: 

— Mai am o teorie, pe care am să v-o împărtăşesc şi 
care cred că se va adeveri în zilele următoare. lată 
teoria... convingerea mea. Soții Gordon, care erau 
oameni minunaţi, dar oarecum neglijenţi cu banii şi 
cheltuitori, au sustras unul dintre vaccinurile la care 
lucrau. Probabil că erau mai avansați în munca lor la 
vaccin decât ne lăsau pe noi să credem. Din păcate, în 
ştiinţă se mai întâmplă şi aşa. Poate şi-au făcut 
însemnări separate, poate chiar şi geluri separate - 
acestea sunt nişte lamele transparente, pe care 
mutaţiile iniţiate genetic şi introduse într-un virus 
cauzator de maladii se prezintă ca... un fel de cod bară, 
ne-a explicat el. 

Nimeni nu a scos un cuvânt şi doctorul a continuat: 

— Deci, consideraţi că soţii Gordon ar fi descoperit un 
nou şi minunat vaccin împotriva unui virus periculos, 
cauzator de maladii - animale, umane sau ambele - şi ar 
fi păstrat secretă descoperirea, adunându-şi în timp 
însemnări, geluri genetice şi chiar vaccinul în vreun colţ 
ascuns al laboratorului sau într-o clădire părăsită de pe 
insulă. Desigur, scopul lor era, probabil, acela de a-l 
vinde unei firme farmaceutice străine. Poate intenționau 
să plece de aici, să se angajeze la o firmă particulară şi 
să pretindă că au făcut descoperirea acolo. Caz în care 
ar fi încasat o primă frumuşică, până la câteva milioane 
de dolari. Plus drepturile de inventatori: alte zeci de 
milioane, în funcţie de vaccin. 

Nimeni nu vorbea. Am aruncat o privire către Beth. 
Ea anticipase această variantă când stătusem împreună 
pe faleză. 

— Are sens, nu? a continuat doctorul Zollner. 
Persoanele care lucrează cu viaţa şi cu moartea preferă 


să vândă viaţă. Dacă nu pe motiv că e mai sigur, atunci 
fiindcă e mai profitabil. Moartea este ieftină. V-aş putea 
ucide cu o cantitate infinitezimală de antrax. Viaţa e mai 
greu de protejat şi de păstrat. Aşadar, dacă moartea 
soţilor Gordon are vreo legătură cu munca lor de aici, 
atunci motivul este cel pe care vi l-am spus eu. De ce să 
vă gândiţi la viruşi şi bacterii cauzatoare de molime? De 
ce lucrează creierele dumneavoastră astfel? Vorba ceea, 
dacă ai drept unealtă un ciocan, atunci fiecare problemă 
arată ca un cui. Adevărat? Dar nu vă acuz. Întotdeauna 
ne gândim la ce-i mai rău. Or, aceasta este meseria 
dumneavoastră. 

Nici de astă dată nu a vorbit nimeni. 

Doctorul Zollner s-a uitat pe rând la fiecare şi a 
continuat: 

— Dacă soţii Gordon au făcut aşa ceva, a fost un gest 
lipsit de etică şi ilegal. Oricine ar fi fost intermediarul 
lor - mijlocitorul - acesta s-a dovedit la fel de lacom şi 
lipsit de simţ moral, iar mai nou, iată că a fost animat şi 
de gânduri ucigaşe. 

Se părea că bunul doctor Zollner ajunsese deja la o 
concluzie. 

— N-ar fi prima oară când cercetătorii în solda 
guvernului sau angajaţi de corporaţii au conspirat cu 
scopul de a-şi fura propriile descoperiri şi de a deveni 
milionari. Pentru genii este umilitor să vadă cum alţii 
câştigă milioane de pe urma muncii lor. lar mizele sunt 
foarte mari. De pildă, dacă acest vaccin ar putea fi 
folosit împotriva unei maladii larg răspândite, cum ar fi 
SIDA, atunci suma s-ar ridica la sute de milioane de 
dolari. Chiar miliarde, pentru descoperitori. 

Ne-am privit unii pe alţii. Miliarde. 

— Vedeţi deci. Soții Gordon voiau să fie bogaţi, dar 
cred că şi mai mult îşi doreau să fie celebri. Să li se 
recunoască meritele, să dea vaccinului numele lor, la fel 
ca vaccinul Salk. Or, pe insulă aşa ceva nu se putea 
întâmpla. Aici păstrăm un secret absolut, cu excepţia 


comunităţii ştiinţifice. Soții Gordon erau cumva prea 
ostentativi ca oameni de ştiinţă. Erau tineri, îşi doreau 
satisfacţii materiale. Nutreau Visul American şi erau 
convinşi că-şi câştigaseră dreptul la el. De fapt, aşa şi 
era. Erau străluciți, munceau pe rupte şi erau prost 
plătiţi. Astfel, au căutat să îndrepte lucrurile. Mă întreb 
doar ce anume au descoperit şi mă îngrijorează că nu 
vom recupera acel ceva. Mă mai întreb şi cine i-a 
lichidat, deşi sunt convins că ştiu motivul. Prin urmare, 
ce părere aveţi? Da? Nu? 

Primul a vorbit Ted Nash care a spus: 

— Cred că asta este, domnule doctor. Părerea mea e 
că aveţi dreptate. 

George Foster a încuviinţat din cap. 

— Ideea noastră a fost corectă, însă ne-am înşelat 
asupra virusului. Vaccin. Sigur că da! 

Max a dat şi el din cap şi a spus: 

— E perfect logic. Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Da. 

— Mie îmi rămâne totuşi să prind ucigaşul, a declarat 
Beth. Cred însă că am putea înceta să mai umblăm după 
terorişti, ca să începem să căutăm alt tip de persoană 
sau de persoane. 

L-am privit un timp pe doctorul Zollner care mi-a 
întors privirea. Lentilele ochelarilor erau groase, dar 
prin ele îi puteam vedea licărul ochilor albaştri. Poate 
nu Burl Ives. Poate colonelul Sanders. Într-adevăr. Ce 
potriveală! Şeful celui mai mare laborator de cercetare 
a bolilor animalelor semăna cu colonelul Sanders. 

— Detectiv Corey? m-a întrebat el. Poate dumneata 
eşti de altă părere? 

— Nu, nu. În privinţa asta gândesc la fel ca toţi 
ceilalţi. Îi cunoşteam pe soţii Gordon şi am impresia că 
şi dumneavoastră i-aţi cunoscut, domnule doctor. Aţi 
pus degetul pe rană. Mi-am privit colegii şi am spus: Nu- 
mi vine să cred că nu ne-a dat prin minte această 
variantă. Nu moarte. Viaţă. Nu o boală, ci un remediu. 

— Un vaccin, a întărit doctorul Zollner. O măsură 


profilactică. Nu un remediu. Din vaccinuri se câştigă 
mai mulţi bani. De pildă, dacă este vorba de un vaccin 
antigripal, numai în America este nevoie anual de o sută 
de milioane de doze. Soții Gordon obţinuseră rezultate 
uimitoare în privinţa vaccinurilor virale. 

— Aşa e. Vaccin. Şi spuneţi că, probabil, puneau la 
cale acest lucru de mai multă vreme? l-am întrebat pe 
doctorul Zollner. 

— Oh, da. De îndată ce şi-au dat seama că erau pe 
cale să descopere ceva, au început să întocmească 
însemnări şi rezultate de laborator fictive, în acelaşi 
timp păstrându-le pe cele autentice. Echivalentul în 
ştiinţă al contabilităţii duble. 

— Şi nimeni să nu-şi fi dat seama ce se petrecea? Nu 
există verificări sau controale? 

— Desigur că există, cum să nu? Dar soţii Gordon 
erau asociaţi la aceeaşi lucrare şi făceau parte din elita 
angajaţilor. De asemenea, aria lor de cercetare, 
ingineria genetică virală, este un domeniu oarecum 
neobişnuit şi dificil de verificat de alţii. În sfârşit, dacă 
există voinţă şi geniu, există şi o cale. 

Am încuviinţat din cap. 

— Incredibil. Şi cum au scos viruşii din laborator? 
Vreau să spun, cât de mare este o lamelă cu jeleu? 

— Cu gel. 

— Da. Cât de mare? 

— Oh, are cam patruzeci de centimetri lăţime şi vreo 
şaptezeci lungime. 

— Cum se poate scoate aşa ceva de la bioizolare? 

— N-am idee. 

— Dar însemnările? 

— Prin fax. Am să vă arăt mai târziu. 

— Şi vaccinul propriu-zis? 

— Asta-i mai simplu. Ascuns în orificiul anal sau 
vaginal. 

— Nu vreau să par vulgar, domnule doctor, dar nu 
cred că ar fi putut ascunde în fund o placă cu gel lată de 


patruzeci de centimetri, fără să atragă cât de cât 
atenţia. 

Doctorul Zollner şi-a dres glasul şi a răspuns: 

— De fapt, nici n-ai nevoie de plăci, dacă reuşeşti să le 
fotocopiezi sau să fotografiezi una cu un miniaparat. 

— Incredibil. 

Mi-a venit în minte faxul din biroul soţilor Gordon. 

— Da. Şi acum, haideţi să mergem şi să vedem dacă 
ne putem da seama ce s-a întâmplat şi cum anume. S-a 
ridicat în picioare. Dacă cineva nu doreşte să intre la 
bioizolare, poate aştepta în hol sau la restaurant. S-a 
uitat pe rând la fiecare dintre noi, dar nimeni nu a scos 
o vorbă. A zâmbit, mai curând ca Burl Ives decât ca 
Sanders. Apoi a spus: 

— Înseamnă că toţi aveţi curaj. Vă rog să mă urmaţi. 

Ne-am ridicat toţi. 

— Rămâneţi în grup, am spus eu. 

Doctorul Zollner mi-a zâmbit şi a replicat: 

— Când veţi intra la bioizolare, prietene, vă veţi ţine 
singuri cât mai aproape de mine. 

M-a fulgerat gândul că ar fi trebuit să mă duc să-mi 
petrec convalescenţa în Caraibe. 


12 


Ne-am înapoiat în hol şi ne-am oprit în faţa celor două 
uşi galbene. Doctorul Zollner i s-a adresat lui Beth: 

— Donna vă aşteaptă la vestiar. Vă rog să urmaţi 
instrucţiunile ei, după care ne întâlnim la uşa din 
celălalt capăt al vestiarului pentru femei. Zollner a 
urmărit-o cu privirea până când ea a intrat pe uşa 
galbenă, apoi s-a întors spre noi: Domnilor, vă rog veniţi 
cu mine. 

L-am urmat pe bunul nostru doctor în vestiarul 
bărbaţilor, care s-a dovedit a fi un loc hidos, zugrăvit în 
portocaliu, în rest un vestiar ca oricare altul. Un angajat 
ne-a înmânat lacăte deschise, fără chei, şi halate albe de 
laborator, proaspăt spălate. Într-o pungă de plastic am 
primit lenjerie de hârtie, şosete şi papuci de bumbac. 

Zollner ne-a condus la un şir de dulapuri goale şi ne-a 
spus: 

— Vă rog să scoateţi totul de pe dumneavoastră, 
inclusiv lenjeria şi bijuteriile. 

Aşadar, toţi am rămas cum ne făcuseră mamele 
noastre. Aşteptam cu nerăbdare să-i comunic lui Beth că 
Ted Nash avea un pistol calibrul 38, cu ţeavă lungă de 
opt centimetri, şi că ţeava era mai lungă decât sexul lui. 

— Chiar lângă inimă, a comentat George Foster, 
referindu-se la rana mea din piept. 

— Eu n-am inimă. 

Zollner şi-a îmbrăcat halatul uriaş, care-l făcea să 
semene şi mai mult cu colonelul Sanders. 

Mi-am încuiat dulapul cu lacătul cu încuietoare 
automată şi mi-am pus lenjeria de hârtie. 

Doctorul Zollner ne-a cercetat pe fiecare în parte şi a 
întrebat: 

— Aşadar... toată lumea gata? Atunci, vă rog să mă 
urmaţi. 


— Staţi o clipă! a intervenit Max. Nu primim măşti, 
aparate de oxigen sau ceva asemănător? 

— Nu în Zona Doi, domnule Maxwell. Poate pentru 
Zona Patru, dacă vreţi să mergeţi până acolo. Haideţi. 
Veniţi cu mine. 

Am mers în celălalt capăt al vestiarului şi Zollner a 
deschis o uşă roşie, pe care se vedea un bizar simbol de 
avertisment, sub care scria: „Zona Doi”. Am auzit un 
curent de aer şi doctorul Zollner ne-a explicat: 

— Ceea ce auziţi e presiunea negativă a aerului. Aici 
este mai scăzută decât afară cu până la 200 de grame pe 
centimetru pătrat, ca nu cumva, din întâmplare, să 
scape vreun germen patogen. 

— Ar fi cumplit. 

— De asemenea, filtrele cu particule de aer din 
acoperiş purifică tot aerul care iese din interior. 

Max se încăpăţâna să-şi păstreze o expresie 
neîncrezătoare, ca şi cum ar fi vrut ca nici o veste bună 
să nu-i zguduie vechea convingere că Plum Island 
reprezenta echivalentul biologic al riscului însumat de 
Three Miles Island şi centrala nucleară de la Cernobil. 

Am pătruns pe un coridor de beton, iar doctorul 
Zollner a privit în jur şi a întrebat: 

— Unde este domnişoara Penrose? 

— Doctore, i-am răspuns eu, sunteţi căsătorit? 

— Da... Oh, sigur că da, probabil durează mai mult 
până îşi schimbă îmbrăcămintea. 

— Cu siguranţă, nu „probabil”! 

În cele din urmă, în pragul uşii pe care scria „Femei” 
şi-a făcut apariţia lady Penrose, îmbrăcată în salopetă 
albă, largă, şi papuci de bumbac. Arăta tot sexy, albul o 
făcea şi mai irezistibilă, mi-am spus eu. 

A auzit şi Beth curentul de aer, iar Zollner i-a explicat 
şi ei cum era cu presiunea negativă; în continuare ne-a 
dat unele instrucţiuni, atrăgându-ne atenţia să nu ne 
lovim de cărucioare sau stative cu flacoane, de 
recipiente cu viruşi ucigaşi sau substanţe chimice, şi aşa 


mai departe. 

— Bun, a spus Zollner, vă rog să veniţi cu mine şi am 
să vă arăt ce se petrece aici, ca să puteţi povesti 
prietenilor şi colegilor dumneavoastră că noi nu 
fabricăm bombe cu antrax. A râs, apoi a continuat pe un 
ton serios: Zona Cinci nu vă este accesibilă, pentru că 
acolo aveţi nevoie de vaccinuri speciale, de instruire 
pentru utilizarea combinezoanelor izolante, a măştilor 
de oxigen, şi aşa mai departe. De asemenea, nu aveţi 
acces nici la subsol. 

— De ce nu avem acces la subsol? am întrebat. 

— Pentru că acolo ascundem extratereştrii morţi şi 
savantii nazişti, a râs el. 

Ador schimbul de replici cu doctorii în ştiinţă graşi şi 
cu accent ciudat. Zău aşa! Ca să fiu mai clar, ştiam că 
Stevens vorbise cu Zollner. Mi-ar fi plăcut să fiu o muscă 
ţeţe pe peretele din biroul lui. Domnul Foster a încercat 
să facă o glumă şi a spus: 

— Credeam că extratereştrii şi naziştii se găsesc în 
buncărele subterane. 

— Nu, extratereştrii morţi se află în turnul farului, a 
replicat Zollner. Pe nazişti i-am scos din buncăre după 
ce s-au plâns de vampiri. 

Toată lumea a râs: Ha, ha, ha! Umor de bioizolare. Ar 
trebui să scriu la Reader's Digest. 

Pe drum, doctorul Zany ne-a spus: 

— Zona aceasta este sigură. Aici există în special 
laboratoare de inginerie genetică, vreo câteva birouri, 
microscoape electronice. Munca aici prezintă risc redus 
de contaminare. 

Am pornit pe coridoarele de beton. Din când în când, 
doctorul Zollner deschidea câte o uşă galbenă de oţel, 
saluta pe câte cineva dintr-un birou sau un laborator şi 
întreba cum mergea treaba. 

Existau tot felul de încăperi bizare, fără ferestre, 
printre care şi una care semăna cu o pivniţă de vinuri, 
cu excepţia faptului că, din spusele lui Zollner, 


recipientele de pe stative erau pline cu culturi de celule. 

În timp ce mergeam pe coridoarele zugrăvite în 
culoarea navelor de război, Zollner ne-a dat cuvenitele 
explicaţii. 

— Există viruşi nou-apăruţi, care afectează animalele, 
fiinţele umane sau pe amândouă. Specia umană şi 
speciile animale superioare nu prezintă imunitate la 
multe dintre aceste boli fatale. Actualele medicamente 
antivirale nu sunt prea eficace, aşa încât soluţia pentru 
a evita un viitor dezastru mondial sunt vaccinurile 
antivirale, cheia noilor vaccinuri fiind ingineria genetică. 

— Ce dezastru? a întrebat Max. 

Doctorul Zollner a continuat să meargă şi să 
vorbească pe un ton care mi s-a părut extrem de 
dezinvolt, dat fiind subiectul: 

— Păi, în privinţa bolilor animalelor, izbucnirea unei 
molime de febră aftoasă, de pildă, ar putea extermina o 
bună parte dintre vitele acestei ţări, distrugând 
existenţa a milioane de oameni. Costul celorlalte 
alimente probabil ar creşte de patru ori. Virusul febrei 
aftoase este, poate, cel mai molipsitor şi agresiv, motiv 
pentru care i-a fascinat întotdeauna pe cercetătorii din 
sfera războiului bacteriologic. Pentru cei interesaţi de 
războiul biologic va fi mare sărbătoare când cercetătorii 
lor vor reuşi să creeze, pe cale artificială, un virus al 
febrei aftoase capabil să îmbolnăvească omul. Dar lucrul 
cel mai grav, după părerea mea, este că o parte dintre 
aceşti viruşi realizează mutații proprii, devenind un 
pericol pentru omenire. 

Nimeni nu a avut vreun comentariu sau vreo întrebare 
la cele auzite. Am aruncat o privire şi prin alte 
laboratoare; de fiecare dată, doctorul Zollner adresa 
câteva cuvinte de încurajare savanților cu figuri palide, 
care trudeau într-un mediu a cărui simplă privelişte mă 
făcea să mă cutremur. Le spunea expresii ca: „Azi ce-am 
mai aflat? Am descoperit ceva nou?” Şi aşa mai departe. 
Părea simpatizat sau cel puţin tolerat de cercetători. 


În timp ce parcurgeam o altă serie de coridoare parcă 
fără sfârşit, doctorul Zollner şi-a continuat prelegerea: 

— De exemplu, în 1983, în Lancaster, Pennsylvania s- 
a declanşat o gripă extrem de contagioasă şi virulentă. 
Au murit şaptesprezece milioane. Mă refer la găini. 
Păsări. Înţelegeţi însă unde vreau să ajung. Ultima mare 
epidemie de gripă mortală din lume a avut loc în 1918. 
Atunci pe întreg globul au murit circa douăzeci de 
milioane de persoane, dintre care cinci sute de mii în 
Statele Unite.  Raportând la populaţia actuală, 
echivalentul numărului de victime ar fi aproximativ un 
milion şi jumătate. Vă puteţi imagina aşa ceva în zilele 
noastre? Iar virusul din 1918 nici nu a fost prea agresiv, 
plus că, la vremea aceea călătoriile nu erau la fel de 
frecvente şi rapide. Astăzi autostrăzile şi căile aeriene 
pot răspândi un virus contagios în întreaga lume doar în 
câteva zile. Vestea bună în privinţa celor mai letali 
viruşi, cum ar fi Ebola, este că ucid atât de repede, încât 
nu apucă să iasă dintr-un sat african, pentru că toată 
lumea moare. 

— Există un feribot la ora unu? am întrebat. 

Doctorul Zollner a râs. 

— Sunteţi cam neliniştit, aşa-i? Aici nu aveţi motive să 
vă temeţi. Suntem extrem de prudenţi. In această 
clădire, viruşii se bucură de tot respectul. 

— E ca şi cum aţi spune: „Câinele meu nu muşcă pe 
toţi tâmpiţii”. 

Doctorul Zollner nu mi-a acordat nici o atenţie şi a 
continuat: 

— Misiunea Ministerului Agriculturii din Statele Unite 
este să împiedice molimele specifice animalelor să 
ajungă pe pământul nostru. În ce priveşte bolile 
animalelor, noi reprezentăm echivalentul Centrului de 
Control al Maladiilor din Atlanta. După cum vă 
imaginaţi, colaborăm strâns cu Atlanta, din pricina 
bolilor care traversează bariera speciilor, de la animale 
la oameni şi invers. Avem un uriaş complex de carantină 


la Newburgh, New York, unde toate animalele care intră 
în ţară rămân sub supraveghere o anumită perioadă de 
timp. Ştiţi, zilnic sosesc animale, ca în Arca lui Noe: cai 
de curse străini, animale de circ, de prăsilă, animale 
exotice, cum sunt lamele şi struţii, animale de casă 
exotice, ca porcii vietnamezi şi tot felul de păsări din 
junglă... Două milioane şi jumătate de animale anual. S- 
a uitat la noi şi a spus: Newburgh a fost poreclit Ellis 
Island a regnului animal. Plum Island este un fel de 
Alcatraz. Nici un animal trimis de la Newburgh sau din 
altă parte nu pleacă viu de aici. Trebuie să vă spun că 
toate animalele importate pentru recreere şi amuzament 
ne-au dat mult de furcă şi numeroase motive de 
îngrijorare. E doar o chestiune de timp... Puteţi 
extrapola ce aţi auzit de la regnul animal la populaţia 
umană, a adăugat el. 

Fără îndoială că puteam. 

A tăcut câteva momente, apoi a spus: 

— Odinioară tunurile de pe Plum Island păzeau 
țărmurile acestei ţări, acum sarcina aceasta îi revine 
centrului de cercetare. 

Foarte poetic pentru un om de ştiinţă, am gândit eu, 
după care mi-am amintit că citisem fraza într-un extras 
de presă dat de Donna. 

Lui Zollner îi plăcea să vorbească, iar meseria mea 
era să ascult, aşa că totul mergea strună. Am intrat într- 
o încăpere despre care Zollner ne-a informat că era un 
laborator de cristalografie cu raze X; bineînţeles că nici 
prin gând nu-mi trecea să-l contrazic. 

O femeie şedea aplecată deasupra microscopului şi 
Zollner a prezentat-o ca fiind doctoriţa Chen, colegă şi 
bună prietenă cu Tom şi Judy. Doctoriţa avea cam 
treizeci de ani şi era destul de drăguță, am apreciat eu, 
cu părul lung şi negru, prins la spate cu o plasă, 
pieptănătură potrivită muncii la microscop pe timpul 
zilei şi pentru mai ştiu eu ce noaptea, când îşi lăsa părul 
liber. Fii cuviincios, Corey. E cercetătoare şi mult mai 


deşteaptă decât tine. 

Doctoriţa Chen ne-a salutat. Am remarcat că avea un 
aer grav, dar poate era doar tulburată şi întristată de 
moartea prietenilor ei. 

Şi de această dată Beth m-a prezentat ca fiind un 
apropiat al soţilor Gordon; măcar aşa îmi câştigam şi eu 
leafa de un dolar pe săptămână. Vreau să spun că 
oamenilor nu le place ca un grup de poliţişti să vină să-i 
piseze cu întrebări, dar dacă unul dintre poliţişti e un 
fost prieten al victimei, atunci devin mai îngăduitori. În 
orice caz, toţi am fost de acord că uciderea soţilor 
Gordon era o tragedie, or despre morţi se vorbeşte 
numai de bine. 

Discuţia s-a axat apoi pe munca doctoriţei Chen. Ea 
ne-a explicat în termeni simpli, aşa că am înţeles câte 
ceva. 

— Pot să tratez cu raze X cristalele de viruşi, pentru a 
le desena structura moleculară. O dată realizat acest 
lucru, pot încerca să modific virusul, făcându-l incapabil 
să producă îmbolnăvirea. Dar, dacă injectez unui animal 
virusul astfel modificat, animalul poate produce 
anticorpi care, sperăm, vor ataca tulpina iniţială şi 
nocivă a virusului. 

— La aşa ceva lucrau şi soţii Gordon? a întrebat Beth. 

— Da. 

— La ce anume lucrau, de fapt? La care virus? 

Doctoriţa Chen a aruncat o privire doctorului Zollner. 
Nu-mi place când martorii procedează astfel. E ca şi 
cum jucătorul aflat la serviciu ar primi semnal de la 
antrenor să arunce în sus sau lateral, sau mai ştiu eu 
unde. Probabil că doctorul Zollner îi făcuse semn să 
servească rapid, pentru că femeia ne-a răspuns scurt: 

— Ebola. 

Nimeni nu a scos o vorbă, iar doctorul Zollner a 
completat: 

— Bineînţeles, Ebola la maimuțe. V-aş fi spus mai de 
mult, a adăugat el, dar mi-am închipuit că doreaţi 


explicaţii mai amănunțite de la un coleg al soţilor 
Gordon. 

A înclinat din cap spre doctorita Chen. Aceasta a 
continuat: 

— Soții Gordon încercau să modifice genetic virusul 
Ebola la maimuțe, ca să nu mai producă boala, ci o 
reacţie imunitară a animalului. Există multe variante de 
virus Ebola şi nu se ştie precis care dintre ele pot 
traversa bariera speciilor... 

— Adică, să îmbolnăvească oameni? a întrebat Max. 

— Da, să îmbolnăvească oameni. Totuşi, e un pas 
important în direcţia obţinerii vaccinului anti-Ebola la 
oameni. 

— Cea mai mare parte a muncii noastre de aici, a zis 
doctorul Zollner, s-a desfăşurat dintotdeauna pe ceea ce 
noi numim animale de gospodărie, adică producătoare 
de hrană şi piele. Totuşi, în decursul anilor, anumite 
instituţii guvernamentale au iniţiat şi alte tipuri de 
cercetare. 

— Cum s-a întâmplat cu armata, care desfăşoară 
cercetări în domeniul războiului biologic? 

Doctorul Zollner nu mi-a dat un răspuns direct. 

— Insula aceasta reprezintă un mediu unic, a spus el. 
Izolat, şi totuşi aproape de marile centre de transport şi 
comunicare. De asemenea, aproape de cele mai bune 
universităţi din ţară şi de o elită a oamenilor de ştiinţă. 
În plus, centrul are o tehnologie extrem de modernă. 
Deci, în afară de armată, conlucrăm şi cu alte instituţii 
din ţară şi din străinătate, ori de câte ori se iveşte ceva 
neobişnuit sau potenţial... periculos pentru specia 
umană. Cum ar fi Ebola. 

— Cu alte cuvinte, închiriaţi camere? am întrebat eu. 

— Este un centru mare, a răspuns el. 

— Soții Gordon lucrau pentru Ministerul Agriculturii? 
am întrebat. 

— Nu e de competenţa mea să vă răspund. 

— De unde îşi primeau salariile? 


— Toate salariile sunt plătite de Ministerul 
Agriculturii din Statele Unite. 

— Dar nu toţi cercetătorii plătiţi de Ministerul 
Agriculturii lucrează pentru instituţia respectivă. 
Corect? 

— Nu am de gând să intru într-un duel semantic cu 
dumneavoastră, domnule Corey. S-a uitat la doctoriţa 
Chen. Continuă, te rog. 

— Există atât de multe sarcini şi etape distincte în 
acest gen de muncă, a spus ea, încât singurul care poate 
avea o imagine globală este îndrumătorul de proiect. 
Adică, Tom. Judy era asistenta lui. În plus, amândoi au 
fost cercetători excepţionali. Dacă stau să mă gândesc, 
acum înţeleg ce făceau: cereau testarea unor proceduri 
doar ca să ne distragă atenţia şi, uneori, declarau cuiva 
din echipa care lucra la proiect că studiul nu dăduse 
rezultate. Ei doi urmăreau îndeaproape testele clinice 
pe maimuțe, dar cei care lucrau direct cu animalele nu 
beneficiau de prea multe informaţii. Tom şi Judy erau 
singurii care deţineau toate datele. S-a gândit o clipă şi 
a adăugat: Nu cred că au început să ascundă adevărul... 
cred că în momentul în care şi-au dat seama că erau pe 
cale să descopere un vaccin eficient împotriva virusului 
Ebola la maimute, au sesizat posibilitatea de a transfera 
tehnologia într-un laborator particular, în care 
următorul pas logic ar fi fost vaccinul uman. Poate 
credeau că acesta era cel mai bun lucru de făcut pentru 
omenire. Poate şi-au închipuit că puteau dezvolta 
vaccinul mai rapid şi mai eficient în altă parte decât 


laboratorul nostru, care - la fel ca majoritatea 
instituţiilor de stat - este supus birocraţiei şi 
tergiversării. 


— Să ne oprim la teoria că ar fi urmărit un profit, 
doamnă doctor Chen, a intervenit Max. Pe mine nu mă 
satisface ideea cu interesul omenirii. 

Ea a ridicat din umeri. 

Beth a arătat spre microscop. 


— Pot să mă uit şi eu? 

— Aceia sunt viruşi Ebola. Morți, desigur, a spus 
doctoriţa Chen. Dar vă pot arăta viruşi Ebola vii, în 
deplină siguranţă, pe o casetă video. 

S-a întors către televizor şi a pornit videocasetofonul. 
Ecranul s-a luminat şi a înfăţişat patru cristale aproape 
transparente, tridimensionale, de culoare roz, care 
aminteau de o prismă. Dacă erau vii, în clipa aceea 
făceau pe morţii. 

Doctoriţa Chen a continuat: 

— După cum am spus, eu mă ocup de redarea 
structurii moleculare, astfel ca inginerii genetici să 
poată extirpa sau inciza o porţiune sau alta, după care 
virusul cu modificări este multiplicat şi injectat unei 
maimuțe. Maimuţa are una dintre următoarele trei 
reacţii: fie contractează Ebola şi moare, fie nu 
contractează Ebola şi nici nu produce anticorpi 
împotriva acestei boli, fie nu contractează maladia şi 
produce anticorpi. Aceasta este reacţia pe care o 
căutăm. Asta ar însemna că am obţinut un vaccin. Dar 
nu neapărat un vaccin eficient şi sigur. Maimuţa se 
poate îmbolnăvi de Ebola ulterior sau, mai frecvent, o 
dată injectată cu virus Ebola în stare naturală, anticorpii 
nu reuşesc să învingă boala. Reacţia imunitară este prea 
slabă. Sau nu protejează împotriva tuturor tulpinilor. 
Este o muncă foarte anevoioasă. Viruşii sunt extrem de 
simpli, atât molecular, cât şi genetic, însă pun probleme 
mai mari decât bacteriile, prin faptul că sunt mai uşor 
de modificat, mai greu de înţeles şi mai greu de 
suprimat. De fapt, întrebarea este următoarea: aceste 
cristale sunt cu adevărat vii, în sensul în care înţelegem 
noi viaţa? Priviţi-le. Par nişte cioburi de gheaţă. 

Într-adevăr, toţi rămăsesem cu ochii la cristalele de 
pe ecran. Păreau mici ţurţuri căzuţi de pe un 
candelabru. Era greu de imaginat că aceste creaturi, cu 
verii şi fraţii lor, provocaseră atâta suferinţă şi atâta 
moarte în rândul oamenilor, ca să nu mai vorbim de 


animale. Priveliştea unui organism aparent mort, dar 
care prindea viaţă când invada celula vie, 
reproducându-se atât de rapid, încât putea ucide un om 
sănătos, de o sută de kilograme, în numai patruzeci şi 
opt de ore, îţi dădea fiori pe şira spinării. Oare Cel de 
Sus ce părere avea? 

Doctoriţa Chen a închis monitorul. 

Beth a întrebat-o cum se comportaseră soţii Gordon în 
dimineaţa precedentă şi doctorita Chen ne-a spus că 
păreau cam încordaţi. Judy se plânsese că o durea capul 
şi amândoi hotărâseră să plece acasă. Faptul nu a 
surprins pe nici unul dintre noi. 

Am întrebat-o pe doctoriţa Chen fără ocolişuri: 

— Credeţi că ieri au luat ceva de aici? 

Ea s-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Nu ştiu. Cum aş putea fi sigură? 

— Cât e de greu să sustragi ceva de aici? a întrebat 
Beth. Dumneavoastră, de pildă, cum aţi proceda? 

— Păi... aş putea lua orice eprubetă de aici, sau chiar 
din alt laborator, m-aş duce la toaletă şi aş introduce 
tubul într-unul din cele două orificii. Nimeni n-ar 
remarca lipsa vreunei eprubete, mai ales dacă n-au fost 
trecute în registru şi etichetate. Apoi aş merge în 
camera de duşuri, aş arunca costumul de protecţie într- 
un coş, aş face duş şi m-aş duce la dulapul meu din 
vestiar. Aici aş scoate eprubeta din locul în care am 
ascuns-o şi aş pune-o în poşetă. M-aş îmbrăca, aş ieşi 
prin hol, aş lua microbuzul până la feribot şi aş pleca 
acasă. Nimeni nu te supraveghează când faci duş. Vă 
veţi convinge şi dumneavoastră la plecare. 

— Dar obiectele mai mari? am întrebat eu. Adică cele 
prea mari ca să... mă rog, prea mari. 

— Orice obiect care se poate ascunde sub halatul de 
laborator va ajunge şi până la duşuri. Aici trebuie să dai 
dovadă de isteţime. De pildă, dacă aş veni cu un gel la 
camera de duşuri, l-aş putea ascunde în prosop. 

— Sau în coş, o dată cu halatul de laborator. 


— Nu, fiindcă nu m-aş mai putea întoarce după el. 
Halatele sunt contaminate. De fapt, după ce foloseşti 
prosopul, trebuie pus şi el într-un coş separat. Abia aici 
s-ar putea observa că ai luat ceva. Dar, dacă faci duş la 
o oră neobişnuită, ai şanse mari să fii de unul singur. 

Am încercat să-mi imaginez o asemenea scenă: Tom şi 
Judy sustrăgând Dumnezeu ştie ce din această clădire 
ieri după-amiază, când la duşuri nu mai era nimeni. Am 
întrebat-o pe doctoriţa Chen: 

— Dacă se presupune că toate obiectele de aici sunt 
contaminate într-o oarecare măsură, de ce v-aţi pune o 
eprubeta în nu ştiu care orificiu? 

— Mai întâi, recurgi, desigur, la decontaminare 
elementară. Te speli pe mâini cu săpunul special din 
vestiar, poate foloseşti chiar un prezervativ ca să 
înfăşori flaconul sau eprubeta, iar pentru obiecte mai 
mari utilizezi mănuşi sterile sau folii de latex. Trebuie să 
fii atent, dar nu paranoic. Cât despre informaţia de pe 
computer, a continuat doctoriţa Chen, aceasta poate fi şi 
chiar este, transferată electronic de la bioizolare în 
birourile secţiei administrative. Prin urmare, nu-i nevoie 
să furi dischete sau casete video. Cât despre notițele 
scrise de mână sau dactilografiate, grafice, diagrame, şi 
aşa mai departe, procedura standard este de a transmite 
totul prin fax, de aici în propriul tău birou. Peste tot sunt 
faxuri, după cum aţi remarcat, şi fiecare birou din afara 
zonei de bioizolare îşi are propriul său fax. E singura 
cale de a scoate însemnările de aici. Cu ani în urmă, 
trebuia să foloseşti o hârtie specială, pe care o clăteai 
într-un fluid de decontaminare, o lăsai la uscat, ca s-o 
recuperezi a doua zi. In prezent, cu faxul, notițele ajung 
în birou înaintea ta. 

Uluitor, m-am gândit. Pun prinsoare că cei care 
inventaseră faxul nu se gândiseră niciodată la aşa ceva. 
Parcă vedeam reclama televizată: „Însemnări de 
laborator purtătoare de germeni? Trimiteţi-le la birou 
prin fax. Dumneavoastră trebuie să faceţi duş, ele nu”. 


Sau ceva asemănător. 

Beth s-a uitat la doctorita Chen şi a întrebat-o fără 
înconjur: 

— Credeţi că soţii Gordon au sustras de aici ceva 
periculos pentru fiinţele vii? 

— Oh, nu. Nu, nu. Indiferent ce au luat - dacă au luat 
ceva - nu erau germeni patogeni. Orice ar fi fost, cu 
siguranţă că era terapeutic, util, antidot, sau cum vreţi 
să-i spuneţi. Ceva folositor. Garantez cu viaţa mea. 

— Toţi garantăm cu viaţa noastră, a remarcat Beth. 

Am lăsat-o pe doctoriţa Chen şi camera de raze X şi 
ne-am continuat vizita. 

Pe drum, doctorul Zollner a comentat: 

— Deci, după cum v-am spus şi mai înainte, observaţie 
cu care doctoriţa Chen pare să fie de acord, dacă soţii 
Gordon au sustras ceva, acel ceva trebuie să fi fost un 
vaccin antiviral modificat genetic. Cel mai probabil, un 
vaccin anti-Ebola, din moment ce acesta era principalul 
scop al muncii lor. 

Toţi păreau să susţină această ipoteză. Eu opinam că 
doctoriţa Chen fusese prea sigură pe ea şi că nu-i 
cunoştea pe soţii Gordon chiar atât de bine pe cât 
pretindea ea sau Zollner. 

În timp ce străbăteam coridoarele, doctorul Zollner 
ne-a mai oferit un comentariu: 

— Printre maladiile virale pe care le studiem, a spus 
el, se numără guturaiul malign, febra hemoragică 
congoleză şi febra aftoasă. De asemenea, studiem o 
varietate de pneumonii, maladii provocate de rickeţi, o 
sumedenie de boli cauzate de bacterii şi paraziți. 

— Domnule doctor, eu am obţinut la biologie 
calificativul suficient, şi asta fiindcă am copiat. In 
privinţa... ri... ra... ricketismului m-aţi vârât în ceaţă. 
Daţi-mi însă voie să vă întreb un lucru: pentru a studia 
aceste forme, trebuie să produceţi un număr mare de 
micro-organisme. Corect? 

— Da, dar vă asigur că nu avem capacitatea de a 


produce o asemenea cantitate de microorganisme cât ar 
fi necesară într-un război bacteriologic, dacă la asta vă 
gândiţi. 

— Mă gândesc la acte izolate de terorism. Pentru aşa 
ceva produceţi suficienţi germeni? 

El a ridicat din umeri. 

— Poate. 

— Din nou „poate”, domnule doctor. 

— Ei bine, da, pentru un act terorist ar fi suficient. 

— E adevărat că o ceaşcă de cafea plină cu antrax, 
pulverizată în aer deasupra insulei Manhattan, ar putea 
ucide două sute de mii de persoane? am întrebat. 

El a chibzuit o clipă, apoi a răspuns: 

— Posibil. Cine ştie? Depinde de direcţia vântului. E 
vară? E ora prânzului? 

— De pildă, mâine, la orele de vârf. 

— Aşa e, două sute de mii. Trei sute de mii. Un milion. 
Nu are importanţă, întrucât nimeni nu ştie şi nimeni nu 
are o ceaşcă de cafea plină cu antrax. Asta vă garantez. 
Inventarul a dat un răspuns fără echivoc în această 
privinţă. 

— Bun. Dar nu la fel de categoric şi în alte privinţe? 

— După cum v-am mai spus, dacă lipseşte ceva, acel 
ceva e un vaccin antiviral. La asta lucrau soţii Gordon. 
Veţi vedea. Mâine dimineaţă veţi fi toţi în viaţă. La fel şi 
poimâine, şi răspoimâine. Dar peste vreo şase-şapte 
luni, cine ştie ce companie farmaceutică sau guvern 
străin va anunţa descoperirea vaccinului anti-Ebola, din 
care Organizaţia Mondială a Sănătăţii va cumpăra 
pentru început două sute de milioane de doze. Când veţi 
afla cine s-a îmbogăţit cel mai mult de pe urma acestui 
vaccin, atunci veţi cunoaşte şi criminalul. 

Timp de câteva secunde nimeni nu a vorbit, apoi s-a 
auzit vocea lui Max: 

— V-am angajat la noi, domnule doctor. 

Toţi au zâmbit şi au chicotit. De fapt, toţi doream să 
credem, de fapt credeam şi răsuflam atât de uşuraţi, 


încât pluteam în al nouălea cer, ameţiţi de vestea cea 
bună, fericiţi că nu aveam să ne trezim în stadiul 
terminal al unei maladii ca febra aftoasă. La drept 
vorbind, nimeni nu se mai interesa de caz la fel de mult 
ca înainte. Cu excepţia mea. 

Oricum, Zollner a continuat să ne arate tot felul de 
încăperi şi să sporovăiască despre diagnostice şi 
producţia de reactivi, despre cercetarea anticorpilor 
monoclonali, inginerie genetică, viruşi răspândiţi de 
căpuşe, obţinerea vaccinurilor şi altele asemenea. Eram 
năucit. 

M-am gândit că trebuia să ai o fire bizară ca să te 
apuci de o astfel de muncă, iar soţii Gordon, pe care eu 
îi socotisem oameni normali, fuseseră consideraţi de 


confrații lor drept „ostentativi”... după expresia lui 
Zollner. l-am amintit lui Zollner amănuntul şi el mi-a 
răspuns: 


— Da, cercetătorii mei sunt mai curând introvertiţi... 
ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. Cunoaşteţi diferenţa 
între un biolog introvertit şi unul extrovertit? 

— Nu. 

— Un biolog extrovertit se uită la pantofii tăi când îţi 
vorbeşte. 

De astă dată Zollner a râs cu poftă, am chicotit şi eu, 
deşi nu-mi place să fiu pus în umbră. Totuşi, era 
laboratorul Jui... În orice caz, am vizitat diverse locuri în 
care se lucrase la proiectul soţilor Gordon şi, de 
asemenea, laboratorul lor. În interiorul micului 
laborator al soţilor Gordon doctorul Zollner ne-a spus: 

— În calitate de îndrumători de proiect, soţii Gordon 
se ocupau în principal de dirijarea programului, însă aici 
făceau şi unele cercetări proprii. 

— Afară de ei nu mai lucra nimeni în acest laborator? 
a întrebat Beth. 

— De fapt, aveau asistenţi. Însă laboratorul în care ne 
găsim era domeniul privat al doctorilor Gordon. Fiţi 
siguri că azi-dimineaţă am petrecut un ceas aici, 


căutând un indiciu cât de neînsemnat că ceva n-ar fi în 
ordine, dar nu cred ca cei doi să fi lăsat vreo probă 
incriminatoare. 

Am încuviinţat din cap. De fapt, era foarte posibil ca 
iniţial să fi existat probe incriminatoare, dar dacă ziua 
anterioară urma să fie punctul culminant al muncii 
depuse în secret de soţii Gordon şi totodată momentul 
sustragerii rezultatului ei, atunci cei doi făcuseră deja 
curăţenie în dimineaţa precedentă sau chiar cu o zi 
înainte. Dar asta însemna să cred toată povestea cu 
Ebola, ceea ce nu eram prea tentat să fac. 

Beth s-a adresat doctorului Zollner: 

— Ştiţi bine că nu trebuie să intraţi la locul de muncă 
al victimelor unei crime, să umblaţi prin încăpere, să 
schimbaţi locul obiectelor sau să atingeti ceva. 

Zollner a ridicat din umeri cât mai firesc cu putinţă, 
date fiind împrejurările. 

— De unde să ştiu? s-a mirat el. Doar cunoaşteţi 
meseria mea. 

— Vreau doar să vă avertizez... a început Beth. 

— Pentru data viitoare? Foarte bine, cu prima ocazie 
când doi dintre principalii mei cercetători vor fi 
asasinați, voi avea grijă să nu calc în laboratorul lor. 

Beth Penrose s-a dovedit îndeajuns de inteligentă ca 
să nu-i dea atenţie şi să nu mai spună nimic. 

E clar, m-am gândit eu. Doamna Litera-Legii nu se 
prea descurcă în hăţişul acestui caz. Totuşi, îi acordam 
credit fiindcă încerca să-şi facă bine meseria. Dacă ar fi 
fost marinar în echipajul vasului Titanic, ar fi pus pe 
fiecare pasager să-i dea semnătură de primire pentru 
vesta de salvare. 

Ne-am uitat toţi prin laborator, dar nu existau nici 
carnete de însemnări, nici pahare înalte cu inscripţia 
„Evrika”, nici mesaje misterioase pe tablă, nici cadavre 
în dulăpiorul de provizii, de fapt nimic din ce ar fi putut 
pricepe un neprofesionist cu nivel mediu de inteligenţă. 
Dacă existase ceva interesant sau incriminabil, acel ceva 


dispăruse - cu mulţumirile firmei Gordon sau Zollner, 
sau chiar Nash şi Foster, dacă se aventuraseră atât de 
departe cu ocazia primei vizite din aceeaşi dimineaţă. 

Aşadar, am rămas pe loc, încercând să comunic cu 
spiritele care poate mai ocupau acea încăpere... Judy, 
Tom... dati-mi un indiciu, un semn. 

Am închis ochii şi am aşteptat. Fanelli spunea că 
morţii îi vorbeau, îşi identificau asasinii, însă 
întotdeauna vorbeau în poloneză, spaniolă, uneori în 
greacă, aşa că el nu-i putea înţelege. Eu cred că mă 
ducea cu preşul. Fanelli era chiar mai nebun decât 
mine. 

Din păcate, laboratorul soţilor Gordon nu ne oferea 
nimic, aşa că ne-am continuat vizita. 

Am discutat cu vreo doisprezece cercetători care 
lucraseră cu sau pentru doctorii Gordon. Era limpede că 
toată lumea îi iubise pe Tom şi Judy; Tom şi Judy 
fuseseră nişte minţi strălucite; a) Tom şi Judy nu ar fi 
făcut rău nici unei muşte decât în cazul în care astfel ar 
fi servit cauza ştiinţei, în slujba omului şi animalelor; b) 
soţii Gordon, deşi iubiţi şi respectaţi, aveau şi o latură 
necunoscută; deşi meticuloşi şi cinstiţi în afacerile 
personale, probabil ar fi fost capabili să tragă pe sfoară 
statul şi să fure un vaccin valorând greutatea lui în aur, 
după expresia cuiva. Mi-a trecut prin minte că toţi 
recitau acelaşi scenariu. 

Ne-am continuat plimbarea şi am suit pe scară până 
la etajul al doilea. Începeam să-mi cam târăsc piciorul 
stâng, iar plămânul rănit şuiera atât de tare, încât mi se 
părea că-l aude toată lumea. 

— Nu mi-am închipuit că va fi aşa un efort, i-am şoptit 
lui Max. 

El m-a privit şi s-a silit să-mi zâmbească. 

— Uneori am accese de claustrofobie, mi-a răspuns cu 
glas coborât. 

poză Şi eu. 

In realitate, nu suferea din pricina claustrofobiei. Ca 


cei mai mulţi oameni de curaj şi acţiune, printre care şi 
eu, lui Max nu-i plăcea să se confrunte cu un pericol 
împotriva căruia nu putea scoate arma. 

Doctorul Zollner îşi continua sporovăiala despre 
programele de instruire desfăşurate acolo, despre 
vizitele altor oameni de ştiinţă, ale absolvenţilor şi 
veterinarilor sosiți din întreaga lume ca să înveţe şi să 
predea la centru. De asemenea, a vorbit despre 
programele de cooperare cu străinătatea în locuri ca 
Israel, Kenya, Mexic, Canada şi Anglia. 

— De fapt, a spus el, cam cu un an în urmă soţii 
Gordon au fost plecaţi în Anglia. La Laboratorul 
Pirbright, la sud de Londra. Frate geamăn cu 
laboratorul nostru de aici. 

— Primiţi şi vizitatori de la corpul chimic al armatei? 
l-am întrebat pe doctorul Zollner. 

El s-a uitat la mine şi a comentat: 

— Orice spun eu, dumneavoastră veniţi cu câte o 
întrebare. Mă bucur că sunteţi atent. 

— Sunt atent la răspunsul pe care-l voi primi la 
întrebarea mea. 

— Răspunsul nu vă priveşte pe dumneavoastră, 
domnule Corey. 

— Ba da, domnule doctor. Dacă bănuim că soţii 
Gordon au furat organisme care pot fi utilizate în 
războiul biologic - fapt care a dus şi la asasinarea lor - 
atunci trebuie să ştim dacă aici există astfel de 
organisme. Cu alte cuvinte, în laboratorul 
dumneavoastră sunt şi specialişti în războiul 
bacteriologic? Lucrează aici? Fac experienţe în acest 
loc? 

Doctorul Zollner a aruncat o privire domnilor Foster 
şi Nash, apoi a răspuns: 

— Aş minţi dacă aş afirma că aici nu vine nimeni din 
corpul chimic al armatei. Această instituţie se arată 
extrem de interesată de vaccinuri şi antidoturi împotriva 
bolilor de natură biologică... Guvernul Statelor Unite nu 


studiază, nu promovează şi nici nu produce agenţi 
destinaţi ofensivei biologice. Dar ar fi sinucidere 
naţională dacă n-am studia măsurile defensive. Astfel, 
într-o bună zi, când tipul cu ceaşca de antrax va vâsli 
într-o canoe în jurul insulei Manhattan, vom fi pregătiţi 
să apărăm populaţia. Vă asigur, a adăugat doctorul 
Zollner, că soţii Gordon nu erau în tratative cu nici o 
persoană din armată, nu lucrau în acest domeniu şi, de 
fapt, nu aveau acces la nimic atât de nociv... 

— Cu excepţia virusului Ebola. 

— Văd că, într-adevăr, m-aţi ascultat. Bine ar fi ca şi 
personalul meu să-mi acorde tot atâta atenţie. Dar de ce 
să ne batem capul cu o armă Ebola? Doar avem 
antraxul. Efortul de perfecţionare a  antraxului 
echivalează cu cel de ameliorare a prafului de puşcă. 
Antraxul este uşor de propagat, uşor de manipulat, se 
răspândeşte rapid în aer, ucide suficient de lent ca cei 
infectați să molipsească şi pe alţii şi schilodeşte un 
număr de persoane aproximativ egal cu cel al morţilor, 
provocând o prăbuşire a sistemului de asistenţă 
medicală inamic. Oficial însă nu deţinem bombe sau 
obuze cu antrax. Ideea este că, dacă soţii Gordon ar fi 
încercat să dezvolte o armă biologică pentru a o vinde 
unei puteri străine, nu s-ar fi complicat cu Ebola. Erau 
prea isteţi pentru asta. Aşa că lăsaţi deoparte această 
ipoteză. 

— Mă simt nespus de uşurat. Apropo, când au fost cei 
doi în Anglia? 

— Să vedem... în mai, anul trecut. Îmi amintesc cât îi 
invidiam că plecau în Anglia în luna mai. De ce 
întrebaţi? a vrut să ştie Zollner. 

— Domnule doctor, oamenii de ştiinţă ştiu de ce pun 
întrebări tot timpul? 

— Nu întotdeauna. 

— Presupun că cheltuielile pentru deplasarea soţilor 
Gordon în Anglia au fost plătite de guvern. 

— Bineînţeles. A fost o călătorie de afaceri. S-a gândit 


o clipă, apoi a precizat: De fapt, au stat la Londra o 
săptămână pe banii lor. Da, îmi amintesc acest amănunt. 

Am încuviinţat din cap. Însă eu nu-mi aminteam să fi 
descoperit un număr mai mare de note de plată pe 
cărţile de credit în lunile mai sau iunie ale anului 
precedent. M-am întrebat unde petrecuseră acea 
săptămână. Nu într-un hotel din Londra, afară de cazul 
în care plecaseră fără să achite factura. Nu-mi 
aminteam nici de vreo retragere masivă de bani gheaţă. 
Era un lucru la care trebuia să mă gândesc. 

Din păcate, dacă aş fi pus întrebări cu adevărat 
inteligente de faţă cu Nash şi Foster, cei doi ar fi auzit 
răspunsurile. Şi chiar dacă n-ar fi ştiut ce anume îmi 
sugerase întrebările, erau suficient de isteţi ca să-şi dea 
seama - spre deosebire de ce afirmasem eu faţă de 
Zollner - că cele mai multe dintre ele urmăreau ceva. 

Mergeam pe un coridor foarte lung şi toţi tăceau. 

— Aţi auzit? a întrebat deodată doctorul Zollner. S-a 
oprit brusc şi şi-a făcut palma pâlnie la ureche. Aţi 
auzit? 

Am încremenit toţi, ascultând. În cele din urmă, 
Foster a întrebat: 

— Ce să auzim? 

— Bolboroseala. O bolboroseală. E... 

Nash a îngenuncheat şi şi-a lipit palmele de podea. 

— Cutremur? 

— Nu, a replicat Zollner. E stomacul meu. Mi-e foame. 
A râs şi s-a plesnit cu palma peste stratul de grăsime. 
Liniştiţi-vă! ne-a spus el cu accent german, care-l făcea 
şi mai caraghios. 

Toţi zâmbeau, cu excepţia lui Nash care stătea ţeapăn 
şi-şi scutura mâinile. 

Zollner s-a dus la o uşă vopsită în roşu aprins, pe care 
erau lipite şase tăblițe, după cum urmează: Pericol 
biologic, Emisii radioactive, Deşeuri chimice, Înaltă 
tensiune, Substante toxice şi, în sfârşit, Deşeuri umane 
netratate. A deschis uşa şi a anunţat: 


— Sala de mese. În interiorul unei încăperi simple şi 
albe de beton se găseau douăsprezece mese goale, o 
chiuvetă, un frigider, un cuptor cu microunde, aviziere 
pline cu anunţuri şi mesaje, un răcitor de apă şi un filtru 
de cafea, dar nici o maşină automată, dat fiind că nimeni 
nu voia să vină până aici să le depaneze. Pe o tejghea 
erau un fax, meniul zilei, hârtie şi creion. Doctorul 
Zollner ne-a spus: 

— Fac eu cinste. 

A scris cu mâna lui comanda, din care am văzut că 
făcea parte supa zilei, care era de vită. Nici nu voiam să 
mă gândesc de unde provenea carnea. 

Pentru prima oară de la ieşirea din spital am 
comandat jeleu de fructe şi tot pentru prima oară am 
renunţat la mâncărurile cu carne. 

Nici celorlalţi nu părea să le fie foame, toţi au 
comandat salate. 

Doctorul Zollner a transmis comanda prin fax şi a 
spus: 

— Masa de prânz este abia la ora unu, dar ne vor 
servi repede, fiindcă am comandat eu. 

Doctorul Zollner ne-a îndemnat să ne spălăm pe 
mâini, ceea ce am şi făcut; ne-am spălat la chiuvetă, cu 
un săpun ciudat, lichid, de culoare maronie şi care 
mirosea a iod. 

Toţi am băut câte o cafea şi ne-am aşezat. Au mai 
intrat câteva persoane, care au băut cafea, au luat 
diverse lucruri din frigider sau au trimis comenzi prin 
fax. M-am uitat la ceas, să văd cât era ora, şi am 
descoperit că nu-l aveam la mine. 

— Dacă v-aţi fi adus ceasul, mi-a explicat doctorul 
Zollner, ar fi trebuit să-l decontaminez şi să-l rețin aici 
zece zile. 

— Ceasul meu n-ar supravieţui unei decontaminări. 

Am aruncat o privire la ceasul din perete. Era unu 
fără cinci. 

Timp de câteva minute am discutat de una, de alta. 


Apoi uşa s-a deschis şi a intrat un bărbat în halat de 
laborator, care împingea un cărucior de oţel inoxidabil 
arătând ca oricare altul, afară de faptul că era acoperit 
cu o folie de plastic. 

Doctorul Zollner a dat deoparte folia şi a aruncat-o la 
coş, apoi, ca o gazdă perfectă ce era, ne-a oferit 
fiecăruia ceea ce comandasem, după care i-a spus 
laborantului că putea lua căruciorul. 

— Tipul va trebui să facă duş acum, a întrebat Max. 

— Oh, da. Căruciorul este dus într-o cameră de 
decontaminare în care va rămâne până mai târziu. 

— E posibil ca cineva să folosească un asemenea 
cărucior pentru a sustrage obiecte mari de aici? am 
întrebat. 

Doctorul Zollner îşi aranja felurile de mâncare cu 
îndemânarea unui adevărat gurmand. A ridicat privirea 
de la pasionanta sa îndeletnicire şi a răspuns: 

— Acum, că aţi adus vorba, da. Căruciorul este 
singurul obiect care parcurge cu regularitate drumul 
dintre administraţie şi bioizolare. Dar, dacă îl foloseşti 
ca să scoţi un obiect, atunci e nevoie de două persoane. 
Cea care îl aduce şi îl duce, şi cea care-l spală şi-l duce 
înapoi la bucătărie. Sunteţi foarte inteligent, domnule 
Corey. 

— Gândesc ca un infractor. 

El a râs şi a vârât lingura în supa de vită. Puah! 

În timp ce-mi mâncam jeleul de lămâie, îl priveam pe 
doctorul  Zollner. Îmi plăcea tipul. Era amuzant, 
prietenos, ospitalier şi isteţ. Bineînţeles, minţea de 
îngheţau apele, dar alţii îl obligaseră s-o facă. Pentru 
început, probabil cei doi indivizi din faţa mea, şi 
Dumnezeu mai ştie cine de la Washington, persoana 
care îl ţinuse pe doctorul Zollner la telefon toată 
dimineaţa, în timp ce noi ne băteam picioarele printre 
ruine şi primeam cadou broşuri cu pesta bovinelor, 
febră aftoasă şi altele asemenea. La rândul lui, doctorul 
Zollner îi dăduse instrucţiuni doctoriţei Chen, care 


fusese puţin prea sigură pe ea. Vreau să spun că, dintre 
toţi cei pe care i-am fi putut interoga, Zollner ne dusese 
tocmai la doctoriţa Chen, a cărei muncă avea doar vagi 
tangenţe cu cea a soţilor Gordon. În plus, fusese 
prezentată drept o bună prietenă a soţilor Gordon, ceea 
ce nu era adevărat. Nu auzisem de ea până în ziua 
aceea. Iar ceilalţi cercetători, cu care schimbasem două 
vorbe înainte ca Zollner să ne tragă mai departe... şi ei 
primiseră aceleaşi indicaţii. 

Locul era plin de fum şi de oglinzi; eram convins că 
aşa fusese întotdeauna. 

— Nu cred povestea cu vaccinul Ebola, m-am adresat 
doctorului Zollner. Știu ce anume ascundeţi şi ce 
încercaţi să acoperiţi. 

Doctorul Zollner a încremenit cu înghiţitura în gât, 
adevărată corvoadă pentru el. A rămas cu ochii ţintă la 
mine. 

— E vorba de extratereştrii de la Roswell, nu-i aşa, 
domnule doctor? Soții Gordon erau pe cale să dezvăluie 
adevărul despre extratereştrii de la Roswell. 

În încăpere era linişte şi câţiva cercetători din jur şi- 
au îndreptat privirile spre noi. În cele din urmă, am 
zâmbit şi am spus: 

— lată ce reprezintă jeleul acesta verde: creieri de 
extratereştri. In momentul de faţă mănânc probele. 

Toţi au zâmbit şi au chicotit. Zollner a râs cu atâta 
poftă încât era cât pe ce să se înece. Măiculiţă, ce 
amuzant sunt! Zollner şi cu mine puteam face un număr 
de senzaţie: Corey şi Zollner. Poate chiar mai reuşit 
decât Dosarele Corey. 

Toţi ne-am aplecat asupra mâncării şi am început să 
discutăm verzi şi uscate. Mi-am privit pe furiş însoțitorii. 
George Foster avusese o clipă de panică în momentul în 
care afirmasem că nu credeam povestea cu Ebola, dar 
acum se simţea perfect şi-şi mânca salata. Ted Nash nu 
se speriase chiar atât de tare, dar luase o expresie 
amenințătoare. Vreau să spun că, indiferent ce se 


întâmplă aici, nu era nici locul, nici momentul să strigi 
în gura mare: „Rahat!” sau „Minciuni!” Beth şi cu mine 
am schimbat o privire şi, ca de obicei, nu mi-am dat 
seama dacă o amuzam sau o călcam pe nervi. Drumul 
către inima unei femei trece prin simţul umorului. 
Femeilor le plac bărbaţii care le fac să râdă. Eu aşa 
cred. 

M-am uitat la Max, care parcă suferea ceva mai puţin 
de claustrofobie în această încăpere aproape normală. 
Ciugulea din salata lui cu trei feluri de fasole, delicatesă 
care n-ar fi trebuit să figureze pe meniu într-un loc 
închis. 

Am ciugulit din mâncare, apoi conversaţia a revenit la 
presupusul vaccin furat. 

— Cineva a menţionat mai înainte că acest vaccin ar 
valora greutatea lui în aur, a spus doctorul Zollner. Asta 
îmi aminteşte de un lucru... câteva dintre vaccinurile pe 
care le experimentau soţii Gordon aveau o nuanţă aurie 
şi ţin minte că, o dată, cei doi s-au referit la vaccinuri 
numindu-le aur lichid. Mi s-a părut cumva bizar, pentru 
că aici nu vorbim niciodată în termeni de bani sau de 
profit... 

— Bineînţeles că nu, am întărit eu. Sunteţi instituţie 
guvernamentală. Nu sunt banii dumneavoastră şi nu 
trebuie să obţineţi profit. 

Doctorul Zollner a zâmbit. 

— La fel ca în meseria dumneavoastră, domnule. 

— Întocmai. În orice caz, în momentul de faţă noi 
credem că soţilor Gordon le venise mintea la cap şi, 
nemulţumiţi de munca prestată în interesul ştiinţei şi 
plătită de stat, descoperiseră capitalismul şi optaseră 
pentru bani. 

— Corect. Aţi stat de vorbă cu colegii lor, a adăugat 
doctorul. Aţi văzut cu ce se ocupă aici, prin urmare nu 
puteţi trage decât o singură concluzie. De ce continuaţi 
să fiţi sceptic? 

— Nu sunt sceptic, am minţit eu. Bineînţeles că eram 


sceptic, doar eram newyorkez şi poliţist. Însă cum nu 
voiam să-l supăr pe doctorul Zollner, nici pe domnii 
Nash şi Foster, am spus: Nu vreau decât să mă asigur că 
faptele se leagă. Aşa cum văd eu lucrurile, fie asasinarea 
soţilor Gordon nu are nimic de a face cu munca lor aici, 
şi atunci am pornit toţi pe o pistă falsă, fie, dacă există 
vreo legătură între crime şi munca victimelor, aceasta 
ţine probabil de furtul unui vaccin antiviral în valoare de 
milioane. Aur lichid. Şi atunci ar reieşi că soţii Gordon 
au fost escrocaţi sau, poate, au încercat să-şi escrocheze 
asociatul şi au fost lichidaţi... Ping. 

lisuse! lar sonarul. Ce...? Era ceva acolo. Nu-mi 
dădeam seama ce anume, dar îi auzeam ecoul şi-i 
simţeam prezenţa. Totuşi, ce era. 

— Domnule Corey? 

— Da? 

Ochii albaştri ai doctorului Zollner mă cântăreau prin 
ochelarii cu ramă subţire de metal. 

— Vă gândiţi la ceva? 

— Nu. Ba da. Dacă eu am fost nevoit să-mi scot 
ceasul, dumneavoastră unde vă ţineţi ochelarii? 

— E singura excepţie. La ieşire există o instalaţie de 
spălat ochelari. Cumva amănuntul vă conduce la altă 
idee sau teorie inteligentă? 

— Plăci de gel camuflate sub formă de ochelari. 

El a clătinat din cap. 

— E o prostie. Eu cred că plăcile de gel au fost scoase 
de aici cu căruciorul. 

— Corect. 

Doctorul s-a uitat la ceasul din perete şi a spus: 

— Mergem mai departe? 

Ne-am ridicat toţi şi am aruncat vasele de plastic sau 
hârtie într-un coş de culoare roşie, căptuşit cu un sac 
roşu de plastic. Pe coridor doctorul Zollner a spus: 

— Acum vom pătrunde în Zona Trei. Desigur, în Zona 
Trei există un risc mare de contaminare, aşa că, dacă 
cineva nu vrea să meargă, voi cere să fie condus la 


duşuri. 

Toţi păreau dornici să se înfunde şi mai adânc în 
măruntaiele iadului. De fapt, era cam mult spus. Curând 
am intrat pe o uşă roşie, pe care scria: „Zona Trei”. 
Zollner ne-a explicat că aici cercetătorii lui lucrau cu 
organisme patogene vii - paraziți, viruşi, bacterii, spori 
şi alte porcării - şi ne-a arătat un laborator în care se 
găsea o femeie aşezată pe un taburet, într-un fel de nişă 
în perete. Purta mască şi avea mănuşi de latex. In 
dreptul feţei avea un paravan de plastic, ceva de genul 
paravanelor antistrănut la galantarele cu salate, însă ea 
nu umbla cu salată de varză. 

— În deschizătura în care se află organismele 
patogene există o ţeavă de evacuare, aşa că riscul de 
pătrundere a unor microorganisme în laborator e minim, 
ne-a spus Zollner. 

— De ce ea poartă mască şi noi nu? a întrebat Max. 

— Bună întrebare! l-am susţinut eu. 

— Ea se găseşte mult mai aproape de viruşi. Dacă 
vreţi să mergeţi până acolo ca să vă uitaţi, vă aduc 
măşti. 

— Mergem mai departe, am spus eu. 

— Mergem mai departe, au fost de acord şi ceilalţi. 

Doctorul Zollner s-a apropiat de femeie şi a schimbat 
cu ea câteva cuvinte pe care noi nu le auzeam. Apoi s-a 
înapoiat la noi şi ne-a spus: 

— Lucrează la virusul care provoacă febra aftoasă. A 
stat o clipă pe gânduri, apoi a adăugat: Poate m-am 
apropiat prea mult. A scos limba, care era de un 
albastru strălucitor, şi a privit în jos, în lungul nasului. 

— Doamne Dumnezeule!... Nu cumva de la plăcinta cu 
afine de la prânz? 

A râs. Am râs şi noi. Sincer să fiu, umorul acesta 
negru începea să nu ne mai amuze, nici chiar pe mine, 
care sunt extrem de rezistent la bancurile proaste. Am 
ieşit toţi. 

Această parte a clădirii părea mai puţin populată 


decât Zona Doi, iar cei pe care-i întâlneam nu mai aveau 
un aer chiar atât de vesel. 

— Nu-i mare lucru de văzut aici, ne-a spus doctorul 
Zollner, dar, dacă fac o asemenea afirmaţie, domnul 
Corey va insista să viziteze fiecare colţişor al Zonei. 

— Oh, doctore Zollner! am exclamat eu. Chiar v-am 
dat motive să vorbiţi astfel despre mine? 

— Da. 

— Bun, atunci haideţi să vizităm fiecare colţişor al 
Zonei. 

Am auzit câteva gemete exasperate, dar doctorul Z a 
spus: 

— Foarte bine, veniţi cu mine. 

Următoarea jumătate de oră ne-am petrecut-o 
vizitând fiecare colţişor şi, la drept vorbind, Zona Trei 
era peste tot la fel - un şir de camere în care bărbaţi şi 
femei priveau la microscop, pregăteau lamele cu 
scârboşenii sau cu ţesut şi sânge de animale bolnave, şi 
aşa mai departe. Câţiva dintre ei îşi luaseră prânzul 
alături şi mâncau în timp ce umblau cu creaturile acelea 
dezgustătoare. 

Am stat de vorbă cu circa zece bărbaţi şi femei care îi 
cunoscuseră pe Tom şi Judy sau lucraseră cu ei şi, deşi 
ne făcusem o idee mai exactă şi mai completă despre 
munca victimelor, totuşi nu reuşeam să ne dumerim ce 
fusese în capul lor. 

Totuşi, socoteam că era un exerciţiu util: îmi plăcea 
să-mi întipăresc în minte mediul în care trăiseră 
victimele şi, de regulă, ulterior îmi venea în gând un 
amănunt inteligent de la care să pornesc. Uneori discuţii 
întâmplătoare cu prietenii, familia şi colegii scoteau la 
iveală un cuvânt sau două care puteau conduce la 
soluţia cazului. Uneori. 

— Majoritatea acestor viruşi şi bacterii nu pot trece 
bariera speciilor, ne-a explicat Zollner. Ai putea bea o 
eprubetă plină cu viruşi de febră aftoasă, fără alte 
urmări decât un simplu deranjament la stomac, deşi o 


vacă ar muri dintr-o cantitate cât o gămălie de ac. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că configuraţia genetică a unui virus 
trebuie să-i permită... adică să se potrivească cu o 
celulă, ca s-o poată îmbolnăvi. Celulele umane nu se 
combină cu virusul febrei aftoase. 

— Există totuşi probe că maladia vacilor nebune a 
infectat şi oameni, a intervenit Beth. 

— Totul este posibil. De aceea suntem şi foarte atenţi. 
Gângăniile ciupesc, a adăugat el. De fapt, gângăniile 
sug. 

Am mers în altă încăpere puternic luminată şi Zollner 
ne-a spus: 

— Aici lucrăm cu paraziți. Cel mai periculos este 
viermele din genul Callitroga. Am găsit o modalitate 
inteligentă de a controla această maladie. Am descoperit 
că masculul şi femela acestei specii nu se împerechează 
decât o dată în decursul vieţii, prin urmare sterilizăm 
milioane de masculi cu raze gamma şi-i răspândim din 
avion deasupra Americii Centrale. Când masculul se 
împerechează cu femela, nu are loc reproducerea. 
Deşteaptă treabă, nu? 

Nu m-am putut abţine. 

— Dar viermele femelă este satisfăcut? 

— Probabil, mi-a răspuns Zollner. Nu-i mai trebuie 
altă împerechere. 

— Ar mai fi şi altă explicaţie, a intervenit Beth. 

Zollner a râs. 

— Da. E punctul de vedere al unei femei. 

Glumele au încetat şi am privit pe rând la microscop 
larvele de Callitroga. Dezgustătoare! 

Ne-am continuat drumul prin laboratoare, prin 
camere în care erau cultivați şi depozitaţi microbi şi 
paraziți scârboşi, prin diverse locuri stranii, a căror 
destinaţie nu-mi era prea clară. 

Am reţinut că prietenii mei Tom şi Judy parcurseseră 
aceste coridoare şi intraseră zilnic în multe dintre 


aceste încăperi. Şi totuşi, nu păruseră deprimaţi sau 
îngrijoraţi. Cel puţin, eu nu remarcasem nimic de acest 
gen. 

Într-un târziu, doctorul Zollner a spus: 

— Aceasta este toată Zona Trei. Trebuie să vă întreb 
încă o dată dacă doriţi să mergeţi mai departe. Zona 
Patru este cea mai contaminată dintre toate, de fapt, 
chiar mai mult decât Zona Cinci. În Zona Cinci porţi în 
permanenţă combinezonul de protecţie şi masca, iar 
obiectele sunt frecvent decontaminate. Există un duş 
separat pentru Zona Cinci. Dar Zona Patru este cea în 
care, dacă doriţi, puteţi vedea ţarcurile pentru animale 
bolnave sau muribunde, precum şi crematoriul şi sălile 
de disecţie. Aşadar, deşi din punct de vedere clinic aici 
ne ocupăm doar de boli ale animalelor, în mediul 
ambiant ar putea exista şi alţi germeni patogeni. Adică 
germeni din aer, a adăugat el. 

— Vom primi măşti? a întrebat Max. 

— Dacă vreţi. Şi-a rotit privirea în jur şi a spus: Veniţi 
cu mine. Ne-am îndreptat spre altă uşă roşie, pe care 
scria „Zona Patru”, alături de simbolul de pericol 
biologic. Un glumeţ lipise pe uşă un desen deosebit de 
înfricoşător, cu capul de mort şi oasele încrucişate: 
craniul era crăpat şi prin despicătură se furişa afară un 
şarpe care intra apoi prin una din orbitele goale. În plus, 
din gura rânjită ieşea un păianjen. 

— Cred că Tom e autorul, ne-a spus doctorul Zollner. 
Soții Gordon au adus o notă de optimism în acest loc. 

Adevărat. Până în clipa morţii. 

Gazda noastră a deschis uşa roşie şi am pătruns într- 
un fel de anticameră. Aici se găsea un cărucior metalic, 
cu o cutie de mănuşi de cauciuc şi alta cu măşti de 
hârtie. 

— Pentru doritori, ne-a spus doctorul Zollner. 

Era ca şi cum ar fi afirmat că paraşutele şi vestele de 
salvare sunt opţionale. Adică, ori ai nevoie de obiectele 
astea blestemate, ori nu! 


Zollner ne-a dat câteva lămuriri. 

— Nu sunt obligatorii. Oricum, la plecare vom face 
duş. Eu unul nu mă încurc cu mască şi cu mănuşi. Sunt 
prea incomode. Dar dumneavoastră s-ar putea să vă 
simţiţi mai în siguranţă cu ele. 

Am avut sentimentul clar că ne arunca o provocare, 
ceva de genul: „De fiecare dată când trec prin cimitir, 
eu o iau pe scurtătură, dar, dacă vreţi să mergeţi pe 
drumul ocolit, n-am nimic împotrivă. Fricoşilor!” 

— Locul acesta nu poate fi mai murdar decât baia 
mea, am spus. 

Doctorul Zollner a zâmbit. 

— Probabil chiar mult mai curat. 

După toate aparențele, nimeni nu voia să pară fricos, 
aplicând măsurile fireşti de profilaxie, motiv pentru care 
până la urmă viruşii ne vin de hac, aşa că am intrat pe 
cea de a doua uşă roşie şi am ajuns într-un coridor de 
beton cenuşiu, identic cu cele din restul zonelor 
bioizolate. Deosebirea consta în faptul că aici uşile erau 
mai late, iar una avea o clanţă mare. 

— Sunt uşi care se închid prin diferenţă de presiune, 
ne-a explicat Zollner. Am mai observat că fiecare uşă 
avea o ferestruică şi că pe perete, lângă fiecare, era 
agăţat un avizier. 

Doctorul Zollner ne-a condus la cea mai apropiată şi 
ne-a spus: 

— Toate aceste încăperi sunt ţarcuri pentru animale şi 
toate au ferestre. Ceea ce veţi vedea vă va tulbura şi 
poate chiar vă va strica digestia. Aşadar, nu sunteţi 
obligaţi să vă uitaţi. A citit tăbliţa de pe zidul de beton şi 
ne-a informat: Febra africană a cabalinelor... A privit pe 
ferestruică şi a adăugat: Nu arată prea rău. Puțin cam 
inert. Uitaţi-vă. 

Ne-am uitat pe rând la frumosul cal negru din 
încăperea închisă ca o celulă. E adevărat că părea 
sănătos, însă din când în când răsufla adânc, ca şi cum 
ar fi avut tulburări de respiraţie. 


— Tuturor animalelor de aici li s-a inoculat un virus 
sau o bacterie. 

— Li s-a inoculat? am repetat eu. Adică au fost 
infectate? 

— Da, dar noi numim procedeul inoculare. 

— Şi în continuare ce se întâmplă? Starea lor se 
înrăutăţeşte, până ajung în stadiul de oprire involuntară 
a respirației? 

— Corect. Se îmbolnăvesc şi mor. Totuşi, câteodată le 
sacrificăm. Adică le ucidem înainte ca boala să-şi facă 
efectul până la capăt. Cred că toţi cei care lucrează aici 
iubesc animalele, a adăugat el. De aceea îşi fac munca 
cu pasiune. Nimeni dintre noi nu vrea ca aceste făpturi 
să sufere, dar, dacă aţi vedea vreodată milioane de vite 
bolnave de febră aftoasă, aţi înţelege de ce este nevoie 
să sacrificăm câteva zeci. A pus la loc tăbliţa şi ne-a 
îndemnat să mergem mai departe: Haideţi! 

Exista un mare număr de asemenea cuşti ale tristeţii; 
am mers pe rând la ţarcuri în care felurite animale se 
găseau în diverse stadii dinaintea morţii. Vaca închisă 
într-unul dintre ţarcuri ne-a văzut şi a venit până la uşă, 
clătinându-se pe picioare şi privindu-ne cum ne uitam la 
ea. 

— Asta o duce rău, ne-a spus doctorul Zollner. E în 
stadiu avansat de febră aftoasă. Aţi văzut cum merge? 
Uitaţi-vă la băşicile de la bot. În acest stadiu nu poate 
nici să mănânce, din pricina durerii. Saliva pare sfoară, 
atât e de groasă. E o boală cumplită şi un pericol de 
temut. Şi în scrierile vechi există relatări despre această 
maladie. După cum v-am spus, boala e foarte 
contagioasă. Odinioară, o molimă izbucnită în Franţa s-a 
răspândit şi în Anglia, purtată de vânt peste Canalul 
Mânecii. Este unul dintre cei mai mici viruşi descoperiţi 
până în prezent şi pare capabil să rămână în stare 
latentă perioade lungi de timp. 

A tăcut o clipă, apoi a adăugat: 

— Într-o bună zi, un astfel de virus ar putea suferi 


mutații, începând să îmbolnăvească şi gazdele umane... 

Între timp, cred că toţi eram inoculaţi mental şi fizic, 
după expresia doctorului Zollner. Cu alte cuvinte, ne 
simţeam creierele amorţite şi abia ne mai târam 
picioarele. Mai rău decât atât, eram cu moralul la 
pământ, şi dacă aş fi avut suflet, aş fi fost adânc 
tulburat. 

În cele din urmă, i-am spus doctorului Zollner: 

— Nu ştiu ce cred ceilalţi, dar mie îmi ajunge. Toţi s- 
au grăbit să mă susţină. 

Totuşi, mi-a venit în minte un ultim gând stupid şi am 
întrebat: 

— Am putea vedea virusul cu care lucrau soţii 
Gordon? Adică, virusul Ebola la maimute. 

El a clătinat din cap. 

— Acela se află în Zona Cinci. A chibzuit o clipă, apoi 
a adăugat: Dar vă pot arăta un porc bolnav de febra 
africană a porcinelor care, ca şi Ebola, este o febră 
hemoragică. Sunt boli foarte asemănătoare. 

Ne-a condus pe alt coridor şi s-a oprit în faţa uşii cu 
numărul 1130. A cercetat tăbliţa din perete şi ne-a spus: 

— Animalul este în ultimul stadiu... cel hemoragie... 
până mâine dimineaţă va muri... dacă acest lucru se 
întâmplă mai devreme, va fi pus într-un congelator, iar 
mâine la prima oră i se va face disecţie, apoi va fi 
incinerat. Este o boală cumplită, care în anumite zone 
ale Africii aproape a exterminat porcinele. Nu există 
tratament sau vaccin. După cum v-am spus, se înrudeşte 
îndeaproape cu Ebola... S-a uitat la mine şi mi-a făcut 
semn să mă apropii de ferestruică. Priviţi. 

M-am dus la fereastră şi am privit înăuntru. Podelele 
erau vopsite în roşu, lucru care întâi m-a surprins, apoi 
am înţeles. Pe la mijlocul încăperii se vedea un porc 
uriaş, zăcând la podea aproape nemişcat, cu sângele 
curgându-i pe gură, pe nări şi chiar din urechi. Cu toată 
podeaua roşie, am observat o băltoacă strălucitoare 
lângă picioarele posterioare. 


— Vedeţi cum îşi pierde tot sângele? a întrebat 
doctorul Zollner din spatele meu. Febra hemoragică e o 
boală oribilă. Organele interne se transformă într-un fel 
de terci... Acum înţelegeţi de ce virusul Ebola e atât de 
temut. 

In centrul podelei am remarcat un jgheab mare de 
scurgere, în care se prelingea sângele, şi, fără voie, 
gândul mi-a zburat la canalul de pe West 102 Street, la 
viaţa mea care se scurgea înăuntru sub propriii mei 
ochi. Inţelegeam ce simţea animalul care privea cum i se 
scurge tot sângele. Şi mie îmi răsunase în urechi acelaşi 
vuiet înfundat şi fusesem conştient că inima îmi bătea 
din ce în ce mai tare, pe măsură ce tensiunea îmi 
scădea, fiindcă încerca să compenseze iuţindu-şi ritmul, 
până în clipa în care avea să se oprească. 

Am auzit ca prin vis vocea lui Zollner: 

— Domnule Corey! Domnule Corey! Acum vă puteţi da 
deoparte. Lăsaţi-i şi pe ceilalţi să se uite. Domnule 
Corey! 


13 


— Nu vrem ca vreun virus sau vreo bacterie să facă 
autostopul până pe continent, a declarat inutil doctorul 
Zollner. 

Ne-am dezbrăcat, am pus costumul alb şi papucii într- 
un Coş, iar lenjeria de hârtie într-o cutie de deşeuri. 

Nu mă puteam concentra, pur şi simplu, făceam ce 
făcea toată lumea. 

Toţi l-am urmat pe doctorul Zollner la duşuri - eu, 
Max, Nash şi Foster - şi am rămas sub jetul de apă, 
spălându-ne părul cu un şampon special, frecându-ne 
unghiile cu o perie şi cu dezinfectant. Am făcut gargară 
cu ceva oribil, ne-am clătit gâtul şi am scuipat. Am 
continuat să mă săpunesc şi să mă clătesc, până când 
doctorul Zollner mi-a spus, râzând: 

— Ajunge. O să faceţi pneumonie şi o să muriţi. 

M-am şters cu prosopul primit, apoi l-am aruncat într- 
un coş şi m-am dus la dulapul meu, în pielea goală, 
purificat de germeni şi cu corpul scârţâind de curăţenie, 
cel puţin pe dinafară. 

În afara bărbaţilor împreună cu care intrasem, nu mai 
era nimeni. Nici îngrijitorul nu se găsea prin preajmă. 
Vedeam limpede că era posibil să sustragi din laborator 
obiecte mari, ca apoi să le ascunzi în dulap. Dar cum eu 
nu credeam că aşa se întâmplase, nu avea nici o 
importanţă dacă era sau nu posibil. 

Zollner s-a făcut nevăzut, apoi s-a întors cu cheile de 
la dulapuri, pe care ni le-a împărţit. 

Mi-am descuiat dulapul şi am început să mă îmbrac. 
Cineva foarte binevoitor, foarte posibil domnul Stevens, 
avusese amabilitatea să-mi spele şortul, spălând din 
neatenţie şi argila roşie din buzunarul meu. „Ei, asta 
este. Măcar ai încercat, Corey.” 

Mi-am examinat pistolul calibrul 38: arăta în regulă, 


dar oricând se poate găsi un glumeţ care să-ţi pilească 
cuiul percutor, să-ţi înfunde ţeava sau să-ţi golească 
cartuşele de praf de puşcă. Mi-am propus să verific mai 
îndeaproape arma şi muniţia la întoarcerea acasă. 

Max, al cărui dulap se găsea alături de al meu, mi-a 
spus în şoaptă: 

— Asta zic şi eu experienţă. 

Am încuviinţat din cap şi am întrebat: 

— Acum te simţi mai uşurat că locuieşti pe direcţia 
din care bate vântul dinspre Plum Island? 

— Da, mă simt al dracului de în siguranţă. 

— M-a impresionat zona de bioizolare, am spus. O 
capodoperă. 

— Mda. Mă gândeam însă la un uragan sau la un atac 
terorist. 

— Domnul Stevens va apăra insula de un eventual 
atac terorist. 

— Mda. Cum rămâne cu uraganul? 

— Procedezi la fel ca în cazul unui atac nuclear: te 
ghemuieşti la pământ, îţi bagi capul între picioare, te 
pupi în fund şi-ţi iei adio de la viaţă. 

— Aşa e. S-a uitat la mine şi m-a întrebat: Ascultă, te 
simţi bine? 

— Sigur. 

— Mi s-a părut că simţeai nevoia de aer când eram 
înăuntru. 

— Sunt obosit. Îmi şuieră plămânul. 

— Mă simt vinovat că te-am amestecat. 

— Nu văd de ce. 

El a zâmbit şi mi-a spus: 

— Dacă o prinzi la aşternut pe domnişoara Fund- 
Mişto, îmi rămâi dator. 

— N-am nici cea mai mică idee la ce faci aluzie. M-am 
încălţat şi m-am ridicat în picioare. Cred că faci alergie 
la săpun, i-am spus lui Max. Ai pete pe faţă. 

— Ce? 

Şi-a pus palmele pe obraz şi s-a repezit la oglinda cea 


mai apropiată. Acolo s-a studiat cu atenţie, aplecându-se 
mult peste chiuvetă. 

— Ce dracu” tot baţi câmpii? N-am nimic pe faţă. 

— Probabil mi s-a părut, din cauza luminii. 

— Termină cu tâmpeniile, Corey. Asta nu-i de râs. 

— Bine. M-am dus la dulapul lângă care ne aştepta 
doctorul Zollner şi i-am spus: În ciuda manierelor mele, 
care lasă de dorit, sunt foarte impresionat de ce aveţi 
aici şi vă mulţumesc că ne-aţi acordat din timpul 
dumneavoastră. 

— Mi-a făcut plăcere compania dumneavoastră, 
domnule Corey. Regret că v-am cunoscut în aceste triste 
împrejurări. 

George Foster a venit lângă noi şi i s-a adresat 
doctorului Zollner: 

— Am de gând să fac un raport favorabil referitor la 
procedurile dumneavoastră de bioizolare. 

— Mulţumesc. 

— Cred însă că paza din exterior ar putea fi mai 
eficientă. Vă recomand să studiaţi problema. 

Zollner a încuviinţat din cap. 

— Din fericire, a continuat Foster, se pare că soţii 
Gordon nu au sustras nici o substanţă nocivă sau, dacă 
totuşi au furat ceva, acela a fost un vaccin experimental. 

Doctorul Zollner a încuviinţat din nou. 

— Aş recomanda prezenţa permanentă a unui 
detaşament de puşcaşi marini la Fort Terry, a încheiat 
Foster. 

Eram nerăbdător să plec din vestiarul portocaliu, să 
ies iarăşi la lumina soarelui; m-am îndreptat spre uşă şi 
toţi au venit după mine. 

În holul mare şi sclipitor doctorul Z s-a uitat după 
Beth, neînţelegând nici de astă dată de ce întârziase. 

Am mers toţi la biroul recepţiei, unde am înapoiat 
ecusoanele atârnate pe lanţul alb de plastic, primindu- 
le, în schimb, pe cele albastre, care se prindeau în piept. 

— Există vreun butic cu cadouri, de unde se pot 


cumpăra amintiri şi tricouri? l-am întrebat pe Zollner. 

El a râs. 

— Nu, dar am să le dau ideea celor de la Washington. 
Între timp, rugaţi-vă la Dumnezeu să nu luaţi de aici alt 
fel de amintire. 

— Mulţumesc, domnule doctor. Doctorul Zollner s-a 
uitat la ceas şi a spus: 

— Dacă doriţi, puteţi prinde feribotul de ora 3:45 sau, 
dacă mai aveţi şi alte probleme de discutat, puteţi veni 
în biroul meu. 

Aş fi vrut să mă întorc la bateriile de artilerie şi să 
explorez pasajele subterane, dar, dacă aş fi propus aşa 
ceva, mi i-aş fi pus pe toţi în cap. Pe de altă parte, sincer 
să fiu, nu mă simţeam în stare să mai fac un tur al 
insulei. 

— Ne aşteptăm şefa, i-am răspuns lui Zollner. Nu 
luăm decizii importante în absenţa ei. 

Doctorul Z a dat din cap şi a zâmbit. 

Îmi făcea impresia că pe doctorul Zollner nu-l 
nelinişteau prea mult întrebările despre procedurile de 
pază şi bioizolare şi nici acelea despre cei doi 
cercetători de frunte ai centrului care furaseră ceva util 
şi valoros sau ceva rău şi letal. Mi-a trecut prin cap că 
Zollner nu era îngrijorat, întrucât, chiar dacă ar fi făcut 
o boacănă sau ar fi riscat să fie tras la răspundere 
pentru boacăna altora, era scos din cauză: deja 
negociase cu guvernul; coopera într-o operaţiune de 
acoperire, în schimbul promisiunii de a nu fi implicat. 
Mai exista şi probabilitatea, oricât de îndepărtată, ca 
doctorul Z să-i fi lichidat pe soţii Gordon sau să fi ştiut 
cine era asasinul. În ce mă privea pe mine, orice 
persoană din anturajul soţilor Gordon era potenţial 
suspectă. 

Beth a ieşit din vestiarul femeilor şi ni s-a alăturat la 
recepţie. Am remarcat că nu se machiase decât 
superficial şi că obrazul îi strălucea, proaspăt spălat. 

A făcut şi ea schimb de ecusoane, apoi doctorul 


Zollner i-a expus propunerile sale şi opţiunile noastre. 

Beth s-a uitat la noi şi a spus: 

— Am văzut destule, afară de cazul în care vreţi să 
cercetăm buncărele subterane sau altceva. 

Toţi am clătinat din cap. 

— Ne rezervăm dreptul de a reveni oricând pe insulă, 
până la rezolvarea acestui caz, i-a spus ea lui Zollner. 

— În ce mă priveşte, sunteţi bineveniţi oricând. Însă 
decizia nu-mi aparţine, a adăugat el. 

Afară s-a auzit un claxon şi am privit prin uşile de 
sticlă. La intrare se afla un microbuz alb în care urcau 
câţiva angajaţi. 

— lertaţi-mă că nu vă însoțesc până la feribot, ne-a 
spus doctorul Z. 

A dat mâna cu fiecare şi şi-a luat un rămas-bun 
călduros, fără să pară încântat că scăpa de noi. Un 
adevărat gentleman. Am păşit afară, la lumina soarelui, 
şi am tras în piept aer proaspăt din belşug, apoi am 
urcat în microbuz. La volan se afla tot un om de pază şi 
am bănuit că era escorta noastră. În microbuz se mai 
găseau doar şase persoane, între care nu am recunoscut 
pe nimeni dintre cei întâlniți în cursul vizitei. 

Microbuzul a parcurs în cinci minute traseul până la 
debarcader şi s-a oprit. 

Am coborât toţi şi ne-am îndreptat spre feribotul alb 
cu albastru, Plum Runner. Am intrat în cabina cea mare, 
sirena a şuierat şi am ridicat ancora. 

Toţi cinci am rămas în picioare, discutând despre 
lucruri fără importanţă. Cineva din echipaj, un bărbat 
ars de soare şi de vânt, a venit la noi şi ne-a luat 
ecusoanele. 

— Ei, cum v-a plăcut insula doctorului Moreau? ne-a 
întrebat el. 

Această aluzie literară, venită din partea unui marinar 
cu experienţă, m-a surprins. Am pălăvrăgit cu el vreo 
câteva minute şi am aflat că se numea Pete. Şi el ne-a 
spus că regreta cele întâmplate cu soţii Gordon. 


Apoi s-a scuzat şi a urcat scara care ducea pe puntea 
superioară şi pe covertă. M-am dus după el şi, înainte să 
deschidă uşa cabinei, l-am întrebat: 

— Ai un minut disponibil? 

— Desigur. 

— Îi cunoşteai pe soţii Gordon? 

— Bineînţeles. Doi ani de zile am făcut naveta 
împreună la bordul acestui vas. 

— Mi s-a spus că foloseau şalupa proprie pentru a 
veni pe insulă. 

— Uneori. Aveau una grozavă, ultimul tip de Formula 
303. Două motoare. Zbura ca vântul. 

Sosise vremea să-l iau tare. 

— Crezi că-i posibil să fi transportat droguri cu ea? l- 
am întrebat. 

— Droguri? Nu, ce dracu'! Nu erau în stare să 
găsească o insulă, cu atât mai puţin un vas de 
contrabandişti. 

— De unde ştii? 

— Din când în când mai discutam cu ei despre 
navigaţie. Nu se pricepeau nici cât negru sub unghie. La 
bord nu aveau nici măcar un sistem de navigaţie prin 
satelit. Asta ştiai? 

— Da. Acum, că deschisese vorba, îmi aminteam că 
nici eu nu văzusem la bord vreun sistem de navigaţie 
prin satelit. Dar, dacă erai transportator de droguri, 
aveai nevoie de un sistem de navigaţie prin satelit. 

— Poate voiau doar să-ţi adoarmă bănuielile. Poate 
erau cei mai grozavi navigatori de la Magellan încoace. 

— Ăsta cine mai e? 

— De ce crezi că nu se pricepeau la navigaţie? 

— Am încercat să-i înscriu la cursul Power Squadron, 
înţelegi? Dar nu i-a interesat. 

Pete era puţin cam greu de cap. Am mai făcut o 
încercare: 

— Poate nu voiau decât ca ceilalţi să creadă că nu se 
pricepeau la navigaţie. Înţelegi, ca să nu bănuiască 


nimeni că transportau droguri. 

— Da? S-a scărpinat în cap. Poate. Dar nu cred. Nu le 
plăcea să iasă în larg. Dacă erau cu şalupa şi vedeau 
feribotul, trăgeau lângă bordul de sub vânt şi rămâneau 
tot drumul lângă noi. Nu le plăcea să piardă uscatul din 
ochi. Dumneata socoteşti că aşa se poartă un traficant 
de droguri? 

— Presupun că nu. Atunci, Pete, cine i-a ucis şi de ce? 

A făcut o pauză lungă şi teatrală, apoi mi-a răspuns: 

— Să mă ia dracu’ dacă ştiu. 

— Ştii bine că te-ai gândit la asta, Pete. Cine şi de ce? 
Ce-ai crezut la început? Ce spunea lumea? 

A clipit des, şi-a dres glasul, apoi mi-a răspuns: 

— Păi, m-am gândit că şterpeliseră ceva din laborator. 
Înţelegi? De pildă, ceva care să şteargă omenirea de pe 
faţa pământului. Ceva pe care voiau să-l vândă în 
străinătate. Pricepi? Dar nu s-au înţeles la preţ şi au fost 
lichidaţi. 

— Şi acum ţi-ai schimbat părerea? 

— Păi, am auzit altă poveste. 

— Ce anume? 

— Că, de fapt, au furat un vaccin care valora milioane. 
S-a uitat la mine. E adevărat? 

— E adevărat. 

— Voiau să se îmbogăţească peste noapte şi, în loc de 
asta, au murit peste noapte. 

— Păcatul se plăteşte cu moartea. 

— Mda. 

Pete s-a scuzat şi s-a dus în cabina timonierului. 

Interesant cum Pete, ca toţi ceilalţi, inclusiv 
subsemnatul, avuseseră iniţial aceeaşi reacţie la 
moartea soţilor Gordon, m-am gândit eu. Abia mai târziu 
îmi venise în minte ideea transportului de droguri. lată 
însă că era vorba de un vaccin. Uneori însă prima 
reacţie, cea viscerală, este cea corectă. În orice caz, 
elementul comun al celor trei teorii îl constituiau banii. 

Am rămas pe puntea superioară, cu ochii la ţărmul 


înverzit al Plum Island, care se pierdea în zare. Soarele 
la asfinţit era încă sus pe cer şi-i simţeam căldura 
plăcută pe piele. Imi plăcea călătoria, mirosul mării, 
chiar şi legănarea vasului. Mă încerca gândul tulburător 
că începeam să aparţin acelor locuri. Nu peste multă 
vreme aveam să mănânc şi stridii, ce-or mai fi şi acelea. 

Beth Penrose a venit pe punte şi un timp a privit dâra 
de spumă lăsată în urma feribotului. Apoi s-a răsucit cu 
spatele spre apă şi s-a sprijinit de balustradă, cu faţa 
spre soare. 

— Ai anticipat corect ce avea să spună Zollner, i-am 
spus eu. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Are sens, se potriveşte cu faptele şi rezolvă 
problema, dat fiind că ne venea greu să credem că soţii 
Gordon ar fi fost capabili să fure viruşi ucigaşi, sau să se 
ocupe cu droguri. Soții Gordon au sustras ceva benefic, 
a adăugat ea. Un lucru profitabil. Bani. Banii reprezintă 
motivaţia lor. Aurul care seduce chiar şi sfinţii, cum 
spune Shakespeare. 

— Cred că pentru anul acesta ne cam ajunge 
Shakespeare, am replicat eu. Am chibzuit un moment, 
apoi i-am spus: Nu ştiu de ce nu m-am gândit la asta nici 
o clipă... adică, eram atât de convinşi de treaba cu 
ciuma şi altele asemenea, încât nici nu ne-am gândit la 
un antidot: vaccinuri, antibiotice, medicamente 
antivirale, şi aşa mai departe. Asta se studiază pe Plum 
Island, deci asta au furat soții Gordon. Doamne 
Dumnezeule, simt că mă doare mintea. 

Ea a zâmbit şi mi-a răspuns: 

— Ei bine, drept să-ţi spun, aseară mi-a trecut prin 
gând şi varianta cu vaccinurile... dar când Stevens a 
pomenit de vaccinul împotriva febrei aftoase, am înţeles 
unde voia să ajungă. 

— Aşa e. Acum toată lumea poate răsufla uşurată. 
Fără panică, fără isterie, fără stare de necesitate la 
scară naţională. lisuse, credeam că nu mai apucăm 


sărbătoarea de Halloween. 

Ne-am privit în ochi şi Beth a spus: 

— Bineînţeles, totul este o minciună. 

— Exact. Dar una bine ticluită. O astfel de minciună 
îndepărtează orice suspiciune care ar plana asupra Plum 
Island şi, în general, a instituţiilor federale. Între timp, 
FBI şi CIA pot lucra liniştite la caz, fără noi şi fără a fi în 
atenţia mass-media. Tu, eu şi Max tocmai am fost 
eliminaţi din acel aspect al cazului legat de Plum Island. 

— Intocmai. Totuşi, ne rămâne de elucidat un dublu 
asasinat. Cu forţele noastre proprii. 

— Adevărat, am răspuns eu, şi mă bate gândul că-i voi 
duce dorul lui Ted Nash. 

Ea a zâmbit, apoi m-a privit cu o expresie gravă şi mi- 
a spus: 

— Nu mi-aş dori să-l am duşman. 

— Dă-l dracului! 

— Deci, rămâi un dur. 

— Ascultă, am avut în mine zece gloanţe şi n-am 
alergat cu sufletul la gură la spital. 

— N-au fost decât trei gloanţe, ai stat o lună în spital 
şi încă nu te-ai înzdrăvenit complet. 

— Ai discutat cu Max. Drăguţ din partea ta. 

Ea nu mi-a răspuns. Am remarcat că rareori înghiţea 
o momeală. Era un lucru demn de reţinut. 

— Ce părere ai de Stevens? m-a întrebat ea. 

— Omul potrivit la locul potrivit. 

— Crezi că minte? a întrebat ea din nou. 

— Bineînţeles. 

— Dar Zollner? 

— Mie mi-a plăcut tipul. 

— Dar minte? 

— Nu-i un mincinos înnăscut, ca Stevens. A fost forţat 
s-o facă. Şi-a învăţat dinainte rolul. 

Ea a dat din cap, apoi a întrebat: 

— Crezi că-i este frică? 

— Nu. 


— De ce nu? 

— N-are nici un motiv să-i fie teamă. Totul se află sub 
control. Stevens şi Zollner au negociat cu autorităţile. 

Ea a dat din cap în semn că înţelegea. 

— Asta a fost şi impresia mea. Acoperirea a fost 
concepută, înscenată şi regizată târziu azi-noapte şi azi- 
dimineaţă în zori. Luminile au ars toată noaptea atât la 
Washington, cât şi pe Plum Island. În dimineaţa aceasta 
am vizionat o piesă. 

— Ai prins ideea. Te-am avertizat să n-ai încredere în 
cei doi, am adăugat. 

Ea a încuviinţat din nou, apoi a spus: 

— Niciodată n-am fost pusă în situaţia de a nu avea 
încredere în oamenii cu care lucrez. 

— Eu, da. E o încercare grea: ai grijă ce vorbeşti, 
fereşte-ţi spatele, învaţă să ai ochi în ceafă, să adulmeci 
tot ce-i dubios şi să citeşti printre cuvinte. 

Ea m-a privit fugar şi a întrebat: 

— Te-ai simţit rău pe insulă? 

— Acum mă simt bine. 

— Ar trebui să te odihneşti puţin. 

Nu i-am luat în seamă sfatul şi i-am spus: 

— Nash are un sex minuscul. 

— Îți mulţumesc că ai ţinut să-mi împărtăşeşti 
secretul. 

— Păi, am vrut să ştii, fiindcă am văzut că te interesa 
tipul şi nu voiam să-ţi pierzi vremea cu un bărbat care 
are între picioare un sfert de penis. 

— Foarte frumos că-mi porţi de grijă. De ce nu-ţi vezi 
de treburile tale? 

— Aşa am să fac. 

În mijlocul canalului Gut marea devenea puţin mai 
agitată, aşa că m-am prins cu mâinile de balustradă. M- 
am uitat la Beth, care îşi ţinea ochii închişi şi capul lăsat 
pe spate, ca să prindă ultravioletele. Poate am mai spus 
că avea o figură îngerească, inocentă şi totodată 
senzuală. Am mai amintit că era abia trecută de treizeci 


de ani şi că fusese cândva căsătorită. M-am întrebat 
dacă fostul ei soţ fusese poliţist sau dacă detestase 
meseria ei, sau ce problemă avuseseră. Cei de vârsta lui 
Beth treceau prin viaţă aproape fără bagaje, cei de 
vârsta mea cărau mormane întregi de cufere greoaie. 
Fără să deschidă ochii, Beth m-a întrebat: 

— Ce-ai face dacă ai fi pensionat pe motiv de 
invaliditate? 

— Nu ştiu. M-am gândit puţin, după care am adăugat: 
M-ar angaja Max. 

— Nu cred că, o dată pensionat, mai ai voie să lucrezi 
ca poliţist. Aşa-i? 

— Presupun că nu. Nu ştiu ce-aş face. Viaţa în 
Manhattan este scumpă. Acolo locuiesc. Cred că ar 
trebui să mă mut. Poate undeva pe aici. 

— Şi aici ce-ai face? 

— Aş cultiva vin. 

— Adică struguri. Ai cultiva struguri şi ai face vin. 

— Exact. 

Ea şi-a deschis ochii albaştri-verzui şi s-a uitat la 
mine. Privirile ni s-au întâlnit, s-au cercetat, au pătruns 
una în alta, şi aşa mai departe. Apoi ea a închis ochii din 
nou. 

Timp de vreun minut am tăcut amândoi, după care ea 
a deschis ochii şi a întrebat: 

— Oare de ce nu credem că soţii Gordon au furat un 
vaccin miraculos, ca să facă avere? 

— Pentru că această versiune lasă o sumedenie de 
întrebări fără răspuns. În primul rând, cum rămâne cu 
şalupa? Pentru o singură escapadă de sustragere a unui 
vaccin valoros nu-ţi trebuie o ambarcaţiune de o sută de 
mii de dolari. Am dreptate? 

— Poate ştiau că vor fura vaccinul şi că îşi vor putea 
permite barca, aşa că şi-au îngăduit un capriciu. Când 
au cumpărat-o? 

— În aprilie anul trecut, am răspuns. Chiar înainte de 
începerea sezonului de navigaţie. Zece mii avans şi 


restul în rate. 

— Bun, ce alte motive am mai avea ca să nu credem 
versiunea oficială de pe Plum Island asupra 
evenimentelor? 

— Păi, de ce trebuia neapărat ca cei care 
cumpăraseră vaccinul să lichideze două persoane? Mai 
ales dacă cel sau cei intraţi în locuinţa soţilor Gordon nu 
ştiau exact ce anume le livrau aceştia în lada frigorifică. 

— Cât despre crime, a spus ea, amândoi ştim că 
oamenii sunt lichidaţi pentru motive minore. Cât 
priveşte marfa din lada frigorifică... Dar dacă doctorii 
Gordon aveau complici pe Plum şi aceştia au urcat 
marfa la bordul şalupei? Persoana de pe Plum putea să 
fi telefonat celui sau celor care-i aşteptau pe soţii 
Gordon şi să-i anunţe că marfa era pe drum. Gândeşte-te 
la un complice pe Plum Island. Gândeşte-te la Stevens. 
Sau la doctorul Zollner. Sau la doctoriţa Chen. Sau la 
Kenneth Gibbs. Sau la oricare altul de pe insulă. 

— Bine, vom trece şi acest lucru pe lista de indicii. 

— Altceva? a întrebat ea. 

— Ei bine, eu nu sunt expert în geopolitică, dar Ebola 
e un virus foarte rar, iar şansele ca Organizaţia 
Mondială a Sănătăţii sau guvernele statelor afectate să 
comande mari cantităţi de marfă mi se pare 
improbabilă. În Africa se moare de tot felul de maladii 
care pot fi prevenite, ca malaria şi tuberculoza, şi 
nimeni nu cumpără două sute de milioane de doze 
pentru populaţie. 

— Aşa e... dar noi nu cunoaştem dedesubturile 
comerţului cu medicamente terapeutice admise prin 
lege, fie ele furate, vândute pe piaţa neagră, reproduse 
sau mai ştiu eu de care. 

— Bine, eşti totuşi de acord că versiunea cu furtul 
vaccinului pare puţin plauzibilă? A 

— Nu, a răspuns ea. Este plauzibilă. Însă eu simt că-i 
o minciună. 

— Corect. Este o minciună plauzibilă. 


— O minciună colosală. 

— O minciună colosală, am încuviinţat eu. Asta-i cu 
totul altceva. 

— Fără îndoială. Alte elemente? 

— Ei bine, am continuat eu, ar mai fi atlasul geografic. 
Nu are multe date, dar aş vrea să ştiu ce semnifică 
44106818. 

— E în regulă. Cum rămâne cu săpăturile arheologice 
de pe Plum? a întrebat ea. 

— Exact! Pentru mine au fost o surpriză totală, care 
ridică multe semne de întrebare, am confirmat. 

— Oare de ce ne-a vorbit Paul Stevens despre ele? 

— Pentru că ştie toată lumea şi, oricum, am fi aflat 
curând. 

— Ai dreptate. Ce sens are chestia asta cu săpăturile? 

— N-am idee. Oricum, n-au nici o legătură cu 
arheologia, am adăugat. Erau un pretext pentru altceva, 
un motiv de-a merge în părţile mai îndepărtate ale 
insulei. 

— S-ar putea la fel de bine să nu aibă o semnificaţie 
anume, a comentat ea. 

— Posibil. Dar există pământul roşu pe care l-am 
văzut pe tălpile pantofilor de atletism ai soţilor Gordon 
şi pe care l-am întâlnit în egală măsură pe Plum. Pe 
drumul dintre laboratorul principal şi parcare, în 
microbuz şi până la debarcader, nu găseşti un singur loc 
de unde să culegi pe tălpi argilă roşie. 

Ea a încuviinţat din cap, apoi a spus: 

— Presupun că te-ai dus în tufe ca să iei nişte 
pământ... 

Am zâmbit. 

— Adevărul e că am luat. Dar, când m-am îmbrăcat la 
vestiar, am constatat că cineva avusese amabilitatea să- 
mi spele şortul. 

— Puteau să-mi facă şi mie acest serviciu, a glumit ea. 

Am zâmbit amândoi. 

— Voi cere mostre de pământ, a spus ea. N-au decât 


să le decontamineze, dacă tot se cramponează de regula 
„Tămânerii pe insulă”. Din câte văd, a adăugat ea, ai 
tendinţa să abordezi direct problema: Întâi, ai şterpelit 
copiile registrului de contabilitate, apoi ai furat pământ 
de pe o proprietate guvernamentală şi cine ştie câte ai 
mai făcut. Ar fi cazul să înveţi să te supui protocolului şi 
procedurilor, domnule detectiv Corey. Mai ales că nu-i 
nici jurisdicţia, nici cazul dumitale. Ai să dai de bucluc, 
iar eu n-am să-mi pun gâtul în laţ pentru dumneata. 

— Ba ai să ţi-l pui. Fiindcă a venit vorba, când am de-a 
face cu un caz clasic de omucidere, ştiu bine ce e cu 
probele, cu drepturile suspecţilor, cu structura de 
comandă şi toate celelalte aiureli. Insă cazul nostru 
putea - şi încă poate - fi o adevărată catastrofă. Aşa că, 
de câteva ori, am luat-o pe scurtătură. Timpul este 
esenţial, trebuie acţionat câtă vreme probele sunt 
proaspete. Dacă voi salva planeta, voi fi erou. 

— Vei respecta regulamentul şi te vei conforma 
uzanțelor. Să nu faci nimic care ar risca să compromită 
o acuzare sau o condamnare în cazul de faţă. 

— Ei, n-avem nici picior de suspect şi te-ai şi văzut la 
tribunal! 

— Aşa ştiu eu să lucrez la un caz. 

— Cred că am făcut tot ce se putea face, am declarat 
eu. Îmi dau demisia din funcţia de consilier orăşenesc în 
probleme de criminalistică. 

— Nu mai face pe îmbufnatul. A şovăit puţin, apoi a 
adăugat: Aş dori să rămâi. De fapt, chiar aş putea învăţa 
câte ceva de la tine. 

Era limpede că între noi se înfiripase o simpatie 
reciprocă, în ciuda unor controverse şi neînţelegeri, a 
unor divergențe de opinie, a firilor noastre deosebite, a 
diferenţei de vârsta şi educaţie, probabil chiar de grupă 
sanguină, gusturi în materie de muzică şi mai ştiu eu ce. 
De fapt, dacă mă gândeam bine, nu aveam nimic în 
comun, cu excepţia meseriei, or nici în privinţa aceasta 
nu reuşeam să cădem de acord. Cu toate acestea, eram 


îndrăgostit. Ei bine, nu chiar, era doar poftă trupească. 
Dar nu lipsită de importanţă. Eram profund afectat de 
această dorinţă fizică. 

Ne-am privit din nou şi ne-am zâmbit. Ce tâmpenie. 
Vreau să spun că eram ridicoli. Mă simţeam ca un idiot. 
Ea era de o frumuseţe desăvârşită... Imi plăceau vocea, 
surâsul ei, părul arămiu sclipind în lumina soarelui, 
gesturile ei, mâinile... 

Mi-a zâmbit din nou languros, mirosind a săpun. Ador 
acest miros. Întotdeauna asociez mirosul de săpun cu 
faptul de a face dragoste. E o poveste lungă. 

În cele din urmă, m-a întrebat: 

— Despre ce teren arid e vorba? 

— Cum?... Ah, da. Soții Gordon. l-am povestit despre 
respectiva rubrică din registrul de contabilitate şi 
despre conversaţia mea cu Margaret Wiley. Am încheiat: 
N-oi fi eu crescut la ţară, dar nu-mi vine a crede că nişte 
oameni fără bani pot arunca douăzeci şi cinci de mii de 
dolari doar ca să poată strânge în braţe câţiva copaci 
aflaţi în proprietatea lor. 

— E bizar, a încuviinţat ea. Dar pământul poate da 
naştere la sentimentalisme. Tatăl meu a fost unul dintre 
ultimii agricultori din vestul comitatului Suffolk, în 
mijlocul unor cartiere de case cu mezanin, a continuat 
ea. Işi iubea pământul, însă zona de provincie se 
schimbase... pădurile, apele şi celelalte ferme 
dispăruseră, aşa că şi-a vândut proprietatea. N-a mai 
fost niciodată acelaşi om, deşi avea în bancă un milion 
de dolari. A rămas tăcută o clipă, apoi a adăugat: 
Presupun că ar trebui să mergem să discutăm cu 
Margaret Wiley, să vedem cum arată terenul respectiv, 
deşi nu cred să fie semnificativ pentru cazul nostru. 

— Semnificativ e faptul că soţii Gordon nu mi-au 
vorbit niciodată de această proprietate. La fel cum n-au 
suflat un cuvânt despre săpăturile arheologice. Lucrurile 
care nu au sens trebuie să aibă totuşi o explicaţie. 

— Mulţumesc, detectiv Corey. 


— Nu intenţionam să-ţi dau lecţii, am răspuns, dar am 
ore la John Jay, aşa că, uneori, îmi mai scapă câte o 
frază. 

Ea m-a privit un moment şi a spus: 

— Niciodată nu-mi dau seama dacă mă iei peste picior 
sau nu. 

Adevărul era că aş fi vrut s-o iau... de picior, de 
amândouă picioarele, dar am alungat gândul şi i-am 
răspuns: 

— Zău că predau la John Jay. 

Mă refeream la Colegiul de Drept Penal John Jay din 
Manhattan, unul dintre cele mai bune de acest gen din 
întreaga ţară, dar presupun că-i venea greu să şi-l 
imagineze pe John Corey în calitate de profesor. 

— Şi ce predai? m-a întrebat. 

— Ei bine, cu siguranţă nu regulamentul probelor, 
drepturile suspecţilor sau altele asemenea. 

— Vezi bine că nu. 

— Predau practica investigaţiei în cazuri de 
omucidere. Scena crimei şi restul. În fiecare vineri 
seară. Seara crimei perfecte. Dacă mai revin vreodată la 
catedră, eşti binevenită să asişti la cursuri. 

— Poate am să vin. 

— Vino devreme. Sala e întotdeauna arhiplină. Am un 
curs foarte interesant şi amuzant. 

— Nu mă îndoiesc. 

Eram convins că domnişoara Beth Penrose începea în 
sfârşit să acorde atenţie problemei. Problemei. 

Feribotul îşi încetinea viteza pe măsură ce se apropia 
de debarcader. 

— Ai discutat cumva cu soţii Murphy? am întrebat-o 
pe Beth. 

— Nu. S-a dus Max. Eu îi am pe listă pentru azi. 

— Bun. Te însoțesc. 

— Parcă ziceai că-ţi dai demisia. 

— Mâine. 

Ea şi-a scos agenda din poşetă şi a început s-o 


răsfoiască. 

— Am nevoie de foile la imprimantă pe care le-ai luat 
cu împrumut. 

— Sunt la mine acasă. 

— Bine... A studiat o pagină şi a continuat: Trebuie să 
telefonez la laboratorul de medicină legală şi la cel de 
analiză a amprentelor. Mai trebuie să cer aprobarea 
procurorului districtual pentru a avea acces la 
convorbirile telefonice ale soţilor Gordon în ultimii doi 
ani. 

— Bun. Mai cere şi o listă cu posesorii de permis de 
port-armă din oraşul Southold. 

— Crezi că arma crimei ar putea fi una aflată în 
evidenţa locală? 

— Posibil. 

— Ce te face să crezi asta? 

—  Intuiţia. Între timp, continuaţi scufundările şi 
dragarea în căutarea cartuşelor. 

— Asta şi facem, dar e ca şi cum ai trage cu arma în 
soare. lartă-mi jocul de cuvinte. 

— Sunt foarte tolerant cu glumele proaste. 

— Îmi dai voie să ghicesc motivul? 

— Bun! În plus, dacă primeşti evidenţa armelor de pe 
Plum Island, ai grijă ca testele balistice să fie făcute de 
poliţia comitatului, nu de FBI. 

— Ştiu. 

A pomenit o sumedenie de alte mărunţişuri care se 
cereau făcute şi mi-am dat seama că avea o gândire 
clară, ordonată şi totodată intuitivă şi cercetătoare. Nu-i 
lipsea decât experienţa ca să devină un bun detectiv în 
adevăratul sens al cuvântului. Ca să fie un detectiv 
excepţional, trebuia să înveţe să fie mai relaxată, să lase 
oamenii să vorbească liber, ca să-i ia gura pe dinainte. 
Ea se purta cam aspru şi autoritar, aşa încât majoritatea 
martorilor, ca să nu mai vorbim de colegi, intrau imediat 
în defensivă. 

— Fii mai relaxată. 


Ea a ridicat privirea din agendă. 

— Poftim? 

— Fii mai relaxată. 

A tăcut o clipă, apoi mi-a mărturisit: 

— Sunt cam neliniştită din pricina acestui caz. 

— Toţi suntem la fel. Fii mai relaxată. 

— Am să încerc. A zâmbit. Pot imita alte persoane. Te 
pot imita pe tine. Vrei să vezi? 

— Nu. 

Şi-a luat o alură tâmpă şi nerăbdătoare, şi-a înfipt o 
mână în buzunar, s-a scărpinat pe piept cu cealaltă, apoi 
a spus cu voce gravă şi cu accent newyorkez: 

— Hei, ce mama dracului se întâmplă cu cazu' ăsta? 
Ai habar? Şi ce-i cu clovnu' ăsta, Nash? Ai? Tipu’ nu ştie 
să deosebească o pizza de o baligă. E deştept ca o cutie 
cu pietroaie. Ştii? E... 

— Mulţumesc, am spus cu răceală. 

Ea a început să râdă, apoi m-a sfătuit: 

— Fii mai relaxat. 

— Eu nu vorbesc cu accent atât de pronunţat. 

— Nouă, localnicilor, aşa ni se pare. 

Eram niţel cam agasat, dar şi amuzat. Cel puţin, aşa 
cred. Câteva minute am tăcut amândoi, apoi eu am 
comentat: 

— Mă gândesc că acest caz nu mai face chiar atâta 
senzaţie, şi asta-i foarte bine. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Intrăm în contact cu mai puţină lume... fără 
federali, fără politicieni, fără mass-media. Cât despre 
tine, nu-ţi vor trimite mai multe ajutoare decât ai nevoie. 
După ce vei rezolva cazul, vei fi cineva, am adăugat. 

Ea m-a privit lung, apoi m-a întrebat: 

— Crezi că-l vom rezolva? 

— Bineînţeles. 

— Şi dacă nu? 

— Pe mine mă va durea în cot. Tu însă vei avea 
probleme cu avansarea. 


— Mulţumesc. 

Feribotul s-a lovit de anvelopele pontonului, iar 
membrii echipajului au aruncat pe mal două parâme. 

Gândind cumva cu voce tare, Beth mi-a spus: 

— Aşadar... pe lângă varianta cu viruşii ucigaşi şi cu 
drogurile, acum a mai apărut şi cea cu vaccinul. În plus, 
reţine că Max a declarat reporterilor că-i vorba de 
asasinarea a două persoane care au surprins un 
spărgător în locuinţa lor. Şi ştii ceva? S-ar putea ca 
tocmai acesta să fie adevărul. 

M-am uitat la ea şi am răspuns: 

— Să-ţi mai spun un lucru, dar numai ţie. Gândeşte-te 
că Tom şi Judy ştiau ceva ce n-ar fi trebuit să ştie sau au 
văzut pe Plum Island ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. 
Închipuie-ţi că cineva ca Stevens sau amicul tău, Nash, 
i-a lichidat. Ia gândeşte-te! 

A rămas tăcută mult timp, apoi a spus: 

— Sună ca în cel mai prost film al săptămânii. Totuşi, 
am să mă gândesc şi la această ipoteză, a adăugat. 

— Coborâm! a strigat Max de pe puntea inferioară. 

Beth a pornit spre scară, apoi m-a întrebat: 

— Ce număr ai la celular? 

I-am dat numărul şi ea a spus: 

— În parcare ne despărţim. Te sun după vreo 
douăzeci de minute. 

Ne-am dus lângă Max, Nash şi Foster, pe puntea de la 
pupa, şi toţi am coborât o dată cu angajaţii de pe Plum. 
La debarcader erau numai trei persoane care se 
întorceau pe insulă şi din nou am fost şocat cât de 
izolată era insula. 

În parcare Sylvester Maxwell, şeful poliţiei din 
Southold, s-a adresat tuturor: 

— Sunt mulţumit că aspectul cel mai îngrijorător al 
acestui caz a fost lămurit. Eu mai am şi alte însărcinări, 
aşa că o voi lăsa pe domnişoara detectiv Penrose să 
rezolve cazul dublului asasinat. 

La rândul său, domnul Ted Nash de la CIA a cuvântat: 


— Şi eu mă bucur şi, întrucât cazul pare să nu 
prezinte vreo încălcare a securităţii naţionale şi nici 
implicaţii internaţionale, voi cere să fie scos din 
atribuţiile mele şi ale instituţiei de care aparţin. 

Domnul George Foster de la FBI a declarat: 

— Se pare că s-a sustras ceva aflat în proprietate 
guvernamentală, aşa că FBI va continua să se implice în 
acest caz. Azi mă înapoiez la Washington ca să-mi 
prezint raportul. Biroul local FBI se va ocupa de caz şi 
cineva de acolo va lua legătura cu dumneata, domnule 
Maxwell. S-a uitat la Beth. Sau cu dumneata, sau cu 
şeful dumitale. 

Detectivul Elizabeth Penrose de la secţia de poliţie a 
comitatului Southold a răspuns: 

— Se pare că de acum eu sunt cea care se va ocupa 
de caz. Vă mulţumesc tuturor pentru sprijinul acordat. 

Eram pe picior de plecare, dar Ted şi cu mine mai 
aveam de schimbat câteva amabilităţi. El a făcut primul 
pas: 

— Sper din toată inima că ne vom mai întâlni, detectiv 
Corey. 

— Oh, sunt convins, Ted. Data viitoare încearcă să te 
dai drept femeie. lţi va fi mai uşor decât să faci pe 
reprezentantul Ministerului Agriculturii. El m-a fulgerat 
cu privirea şi a replicat: 

— Apropo, am uitat să-ţi spun că-l cunosc pe şeful tău, 
locotenentul Wolfe. 

— Ce mică-i lumea! Şi el e un dobitoc! Totuşi, pune o 
vorbă bună pentru mine. Bine, tipule? 

— Voi avea grijă să-i raportez că-i transmiţi 
complimente, că te-ai înzdrăvenit şi că poţi să te întorci 
la muncă. 

Foster a intervenit, ca de obicei, şi a spus: 

— Ultimele douăzeci şi patru de ore au fost extrem de 
dense şi interesante. Cred că această forţă operativă 
poate fi mândră de realizările ei. Nu mă îndoiesc că 
poliţia locală va soluţiona cazul în mod satisfăcător. 


— În concluzie, o zi lungă, o treabă bună şi baftă pe 
viitor. 

Toţi am dat mâna, chiar şi eu, deşi nu ştiam dacă 
postul mai era al meu sau dacă avusesem vreodată o 
slujbă din care să fiu dat afară. În orice caz, ne-am 
adresat unii altora câteva cuvinte de rămas-bun, nimeni 
n-a vărsat vreo lacrimă şi nici n-a promis să scrie, 
nimeni nu s-a îmbrăţişat, nu s-a sărutat sau altele 
asemenea. Un minut mai târziu, Max, Beth, Nash şi 
Foster au urcat în maşinile lor şi au plecat, iar eu am 
rămas singur în parcare, cu degetul vârât în nas. Bizar. 
Cu o seară în urmă, toţi erau de părere că începea 
Apocalipsul, iar Călărețul Palid pornise în 
înspăimântătoarea-i cursă. Şi iată că acum nimeni nu se 
mai sinchisea de doi hoţi de vaccinuri care zăceau la 
morgă. Corect? 

Am pornit spre maşină. Cine era implicat în 
acoperire? Evident, Ted Nash şi colegii lui; apoi George 
Foster, din moment ce-l însoţise pe Nash în prima cursă 
cu feribotul; cei patru indivizi în costum, care se 
făcuseră nevăzuţi în automobilul Caprice de culoare 
neagră. Probabil chiar Paul Stevens şi doctorul Zollner. 

Eram convins că anumite instituţii ale guvernului 
federal colaboraseră la crearea unei versiuni oficiale, 
destul de bună pentru mass-media, pentru naţiune şi 
pentru întreaga lume. Dar nu îndeajuns de bună pentru 
detectivii John Corey şi Elizabeth Penrose. Nu, câtuşi de 
puţin. M-am întrebat dacă Max o crezuse. În general, 
lumea vrea să creadă veştile bune, iar Max era atât de 
paranoic în problema viruşilor, încât ar fi fost încântat 
să creadă că Plum Island nu răspândea în văzduh 
antibiotice şi vaccinuri. Trebuia să vorbesc cu el. Mai 
târziu. Poate. 

Mai exista o întrebare: dacă era vorba de acoperire, 
atunci ce anume acopereau? Mi-a dat prin minte că 
poate nici nu ştiau ce. Aveau nevoie să-i schimbe 
încadrarea dintr-o oroare absolută într-un caz de 


tâlhărie comună, şi încă repede, ca să calmeze spiritele. 
Abia atunci puteau începe să se gândească ce dracu’ 
însemna toată povestea asta. Poate că Nash şi Foster 
erau la fel de ignoranţi ca mine în privinţa mobilului 
asasinării soţilor Gordon. 

Teoria numărul doi: se ştia cine şi de ce îi lichidase pe 
doctorii Gordon, poate chiar Nash şi Foster în persoană. 
Zău că nu aveam nici cea mai vagă idee cine erau cei doi 
măscărici. 

Cu mintea plină de tot felul de variante de 
conspirație, mi-am amintit vorbele lui Beth referitoare la 
Nash... Nu mi-aş dori să-l am duşman. 

La ora aceea în parcare se găseau vreo sută de maşini 
ale angajaţilor de pe Plum Island, dar nu se vedea nici 
ţipenie de om, aşa că m-am dus în spatele unui microbuz 
şi mi-am scos cheile. Alt avantaj primit în schimbul celor 
patruzeci de mii de dolari cât mă costase maşina era 
pornirea motorului de la distanţă. Am apăsat butonul 
respectiv într-un anumit fel, de două ori lung, o dată 
scurt, şi am aşteptat explozia. N-a avut loc nici o 
explozie. Motorul a început să duduie. L-am lăsat să 
meargă aproape un minut, apoi m-am dus la maşină şi 
am urcat la volan. 

M-am întrebat dacă nu cumva exageram cu 
precauţiile. Presupun că, dacă maşina ar fi explodat, 
răspunsul ar fi fost negativ. Mai bine să fii în siguranţă 
decât să-ţi pară rău, eu aşa consider. Până când aflam 
identitatea asasinului sau asasinilor, aveam toate 
motivele să fiu paranoic. 


14 


Am pornit spre vest pe Main Road, cu motorul 
torcând, cu radioul dat la volumul potrivit, în timp ce pe 
lângă mine defilau privelişti patriarhale, cer albastru, 
pescăruşi, tot ce era mai frumos pe a treia planetă de la 
Soare. 

A sunat telefonul din maşină şi am răspuns: 

— Aici Zona Fierbinte. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Ne întâlnim la locuinţa familiei Murphy, m-a 
anunţat detectivul Penrose. 

— Nu prea cred, i-am răspuns. 

— De ce nu? 

— Am impresia că am fost concediat. lar dacă nu am 
fost, atunci îmi dau demisia. 

— Ai fost angajat cu săptămâna. Trebuie să-ţi 
îndeplineşti obligaţiile până la sfârşitul săptămânii în 
curs. 

— Nu zău? 

— Am ajuns acasă la soţii Murphy, m-a înştiinţat ea şi 
a închis telefonul. 

Detest femeile care-şi dau aere de şef. Cu toate 
acestea, în următoarele douăzeci de minute am parcurs 
distanţa până la casa familiei Murphy şi am văzut-o pe 
domnişoara detectiv Penrose aşteptând la intrare, în 
Ford-ul ei negru fără însemne de poliţie. 

Mi-am parcat Jeep-ul câteva case mai încolo, am oprit 
motorul şi am coborât. În dreapta locuinţei soţilor 
Murphy, scena crimei era încă împrejmuită cu cordoane 
galbene, iar în faţa casei se vedea un poliţist de la secţia 
din Southold. Microbuzul echipei mobile a comitatului 
se găsea şi acum pe peluză. 

Când am sosit, Beth vorbea la telefonul celular. A 
închis şi a coborât. 

— Tocmai i-am dat şefului meu un raport verbal 


amănunţit. Toată lumea pare mulţumită de versiunea cu 
vaccinul anti-Ebola. 

— I-ai spus şi că, după părerea ta, totul e o minciună 
sfruntată? 

— Nu... Hai să lăsăm deoparte acest gând... Avem de 
rezolvat un dublu asasinat. 

Am mers la uşa din faţă a soţilor Murphy şi am apăsat 
butonul soneriei. Casa era o fermă de prin anii '60, în 
starea ei iniţială - după cum se spune - urâtă, dar destul 
de bine întreţinută. 

A deschis o femeie de vreo şaptezeci de ani. Beth şi cu 
mine ne-am prezentat. Ea s-a uitat fix la şortul meu, 
probabil gândindu-se că era proaspăt spălat şi că 
mirosea plăcut. l-a zâmbit lui Beth şi ne-a poftit 
înăuntru. A dispărut în celălalt capăt al casei şi a strigat: 

— Ed! Iar a venit poliţia! 

S-a întors în sufragerie şi a arătat către o canapea de 
două persoane. M-am trezit obraz lângă obraz cu Beth. 

— Doriţi să beţi ceva? ne-a întrebat doamna Agnes 
Murphy. 

— Nu, mulţumesc, doamnă, am răspuns eu. Sunt în 
misiune. 

Beth a refuzat şi ea. 

Doamna Murphy s-a aşezat într-un balansoar, cu faţa 
spre noi. 

Mi-am rotit privirea prin încăpere. Stilul de 
decoraţiuni interioare era ceea ce eu numesc artă 
veche: întunecat, mucegăit, cu multă mobilă, şase sute 
de bibelouri urâte, suveniruri incredibil de sordide, 
fotografii cu nepoți şi aşa mai departe. Pereţii erau verzi 
şi aveau aspect de cretă, semănând cu nişte napolitane, 
iar covorul era... la urma urmei, ce importanţă avea? 

Doamna Murphy purta un costum cu pantalon de 
culoare roz, confecţionat dintr-un material sintetic făcut 
să reziste o mie de ani. 

— l-aţi simpatizat pe soţii Gordon? am întrebat-o eu. 
Întrebarea a descumpănit-o, cum de fapt intenţionam. 


Şi-a adunat gândurile şi a răspuns: 

— Nu-i cunoşteam prea bine, dar, în general, erau 
oameni liniştiţi. 

— De ce credeţi că au fost asasinați? 

— Păi... de unde să ştiu? Ne-am privit un timp, apoi ea 
a continuat: Poate era ceva legat de munca lor. In clipa 
aceea a intrat Edgar Murphy, ştergându-şi mâinile cu o 
cârpă. Ne-a explicat că fusese în garaj, unde lucrase la 
maşina de tuns iarba. Arăta de aproape optzeci de ani şi, 
dacă aş fi fost în locul lui Beth Penrose şi aş fi pregătit 
în minte viitorul proces, n-aş fi pus mâna în foc că Edgar 
putea să meargă până în boxa martorilor. 

Purta salopetă verde, pantofi de lucru şi era la fel de 
palid ca soţia lui. În orice caz, m-am ridicat şi am dat 
mâna cu domnul Murphy. M-am aşezat din nou, iar 
Edgar s-a instalat într-un şezlong, pe care l-a înclinat 
atât de mult, încât privea înspre tavan. Am încercat să-i 
prind privirea, dar era dificil, dată fiind poziţia fiecăruia. 
Mi-am amintit de ce nu-mi vizitam părinţii. 

— Am discutat deja cu şeful poliţiei, ne-a dat de ştire 
Edgar Murphy. 

— Ştiu, domnule. Eu lucrez pentru secția 
criminalistică, i-a răspuns Beth. 

— Dar el pentru cine lucrează? 

— Eu lucrez cu şeful poliţiei, cu Maxwell, am precizat. 

— Nu-i adevărat. Cunosc toţi poliţiştii de la secţie. 

Puțin mai lipsea ca acest caz să devină un triplu 
asasinat. Am privit în tavan, cam pe unde îşi pironise el 
privirea, şi am spus, ca şi cum aş fi emis către un satelit 
care urma să trimită semnalul spre un receptor: 

— Sunt consilier. Uitaţi, domnule Murphy... 

— Ed, nu poţi sta drept? m-a întrerupt doamna 
Murphy. E foarte nepoliticos să stai aşa. 

— Pe dracu' nepoliticos! E casa mea. Mă aude foarte 
bine. Mă auzi, nu-i aşa? 

— Vă aud, domnule. 

Beth a făcut o scurtă introducere, însă relatând 


intenţionat greşit unele detalii şi momente, dar domnul 
Murphy a corectat-o, demonstrând că avea memorie 
bună pentru întâmplări recente. Doamna Murphy a 
oferit şi ea o relatare fidelă a evenimentelor din ziua 
precedentă. Păreau martori credibili şi mi-a fost ruşine 
că nu eram răbdător cu bătrânii; aveam mustrări de 
conştiinţă că voisem să-l strâng de gât pe Edgar în 
şezlongul lui. În orice caz, pe măsură ce Beth şi cu mine 
stăteam de vorbă cu Edgar şi cu Agnes, devenea 
limpede că nu aveam de aflat prea multe lucruri noi 
despre faptele propriu-zise: la ora 5:30 soţii Murphy se 
găseau împreună în camera lor însorită şi tocmai 
terminaseră cina - cei doi bătrâni luau cina pe la patru 
după-amiaza. Cum-necum, se uitau la televizor şi 
deodată auziseră şalupa soţilor Gordon. Recunoscuseră 
zgomotul de motoare mari, iar doamna Murphy a 
comentat: 

— Doamne, da' ştiu că duduiau! Oare de ce le trebuie 
oamenilor asemenea motoare mari şi zgomotoase? 

Ca să-şi deranjeze vecinii, doamnă Murphy. 

— Aţi văzut şalupa? i-am întrebat pe amândoi. 

— Nu, a răspuns doamna Murphy. Nici nu ne-am uitat 
după ea. 

— Dar puteaţi vedea şalupa, din camera cu ferestre 
mari? 

— Putem vedea apa, da. Dar ne uitam la televizor. 

— Oricum, era mai bine decât să priviţi un golf pustiu. 

— John! m-a dojenit Beth. 

Într-adevăr, am prejudecăţi şi mă detest pentru asta, 
dar ele sunt consecinţa vremurilor pe care le trăiesc, a 
sexului, a epocii şi a educaţiei mele. l-am zâmbit 
doamnei Murphy. 

— Aveţi o casă frumoasă. 

Un timp Beth a preluat sarcina de a pune întrebări. 

— Sunteţi siguri că n-aţi auzit nici un zgomot care 
putea să fi fost o împuşcătură? i-a întrebat ea pe domnul 
şi doamna Murphy. 


— Da, a răspuns Edgar Murphy. Am un auz foarte 
bun. Am auzit când m-a strigat Agnes, nu? 

— Uneori împuşcăturile nu se aud aşa cum credem 
noi că ar trebui să se audă, i-a explicat Beth. Adică la 
televizor se aud într-un fel, dar în realitate se aud ca un 
foc de artificii, ca o trosnitură puternică sau ca o ţeavă 
de eşapament. Aţi auzit vreun zgomot după ce s-au oprit 
motoarele şalupei? 

— Nu. 

Era rândul meu. 

— Bine, am spus. Aţi auzit că s-au oprit motoarele. 
Eraţi tot la televizor? 

— Da. Dar nu-l punem niciodată tare. Stăm foarte 
aproape de aparat. 

— Cu spatele la fereastră? 

— Da. 

— Bine, v-aţi uitat la televizor încă zece minute... ce 
anume v-a făcut să vă ridicaţi de la locurile 
dumneavoastră? 

— Era una dintre emisiunile preferate ale lui Agnes. 
Una idioată, numai vorbărie. Montel Williams. 

— Aşadar, aţi pornit spre casa vecinilor, ca să 
schimbaţi o vorbă cu Tom Gordon. 

— Voiam să împrumut un prelungitor. 

Edgar ne-a povestit că trecuse printr-o gaură din 
gardul viu, păşise pe terasa soţilor Gordon, unde dăduse 
cu ochii de Tom şi Judy, morţi şi înţepeniţi. 

— Cât de departe v-aţi aflat de cadavre? l-a întrebat 
Beth. 

— La nici şase metri. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. Eram la marginea terasei, iar ei se găseau în 
dreptul uşii cu glasvand. Şase metri. 

— Bun. De unde aţi ştiut că erau soţii Gordon? 

— La început nu mi-am dat seama. Am încremenit 
locului, cu ochii ţintă la ei şi dintr-o dată am înţeles. 

— De unde v-aţi dat seama că erau morţi? 


— În prima clipă nu mi-am dat seama. Dar am văzut... 
pe fruntea lui ceva ce semăna cu un al treilea ochi. 
Înţelegeţi? Nu se clinteau din loc. Aveau ochii deschişi, 
dar nu respirau, nu gemeau. Erau complet nemişcaţi. 

— Apoi ce-aţi făcut? l-a întrebat Beth. 

— Am plecat dracului de acolo. 

Din nou era rândul meu. 

— Cât timp credeţi că aţi rămas pe terasă? l-am 
întrebat pe Edgar. 

— Oh, nu ştiu. 

— Jumătate de oră? 

— La dracu”, nu. Vreo cincisprezece secunde. 

Cinci ar fi fost mai aproape de adevăr, am presupus 
eu. L-am pus pe Edgar să repete de câteva ori ce se 
întâmplase în cele cinci secunde, încercând să-l fac să-şi 
amintească dacă în acel răstimp auzise sau văzuse ceva 
ieşit din comun. Zadarnic. L-am întrebat şi dacă îşi 
amintea să fi simţit miros de praf de puşcă, dar a fost 
categoric; prima lui declaraţie în faţa şefului poliţiei 
conţinea toate detaliile, altceva nu mai avea de spus. 
Doamna Murphy l-a susţinut. 

M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă Edgar Murphy 
ar fi trecut prin gard cu vreo zece minute mai devreme. 
Probabil că n-ar mai fi stat acum în faţa noastră. Mi-am 
pus problema dacă îi trecuse prin minte acest aspect. 

— Cum credeţi că a fugit asasinul, dacă nu aţi auzit şi 
n-aţi văzut nici o maşină şi nici o barcă? l-am întrebat. 

— Ei bine, m-am gândit şi eu la asta. 

— Şi? 

— Păi, pe aici există o mulţime de persoane care merg 
pe jos, cu bicicleta sau fac jogging. Ştiaţi? Nu cred că 
lumea ar acorda atenţie cuiva care ar face acelaşi lucru. 

— Aşa e. 

Dar cineva care ar fi făcut jogging cu o ladă frigorifică 
în mână ar fi atras atenţia. Existau şanse mari ca 
ucigaşul să se fi aflat undeva prin apropiere în 
momentul în care Edgar descoperise cadavrele. 


Am abandonat locul şi ora crimei şi am abordat altă 
serie de întrebări. 

— Soții Gordon aveau mulţi prieteni? am întrebat-o pe 
doamna Murphy. 

— Destul de mulţi, a răspuns ea. Găteau mult în aer 
liber. Mereu aveau vizitatori. 

— leşeau cu barca în larg seara târziu? I-a întrebat 
Beth pe Edgar. 

— Uneori. Era imposibil să nu auzi motorul. Câteodată 
veneau acasă noaptea târziu. 

— Ce înseamnă târziu? 

— Oh, două-trei noaptea. Presupun că mergeau la 
pescuit nocturn, a adăugat el. 

Se poate pescui cu Formula 303, aşa cum făcusem şi 
eu în câteva rânduri împreună cu soţii Gordon, dar 
Formula 303 nu este o barcă de pescuit, lucru pe care 
Edgar nu avea cum să nu-l ştie. Însă Edgar făcea parte 
din vechea generaţie şi era de părere că morţii nu 
trebuie vorbiţi de rău... decât când nu ai de ales. 

Am insistat, întrebând despre obiceiurile soţilor 
Gordon, despre maşini necunoscute, şi aşa mai departe. 
Desigur, până atunci nu mai lucrasem cu Beth Penrose, 
dar eram pe aceeaşi lungime de undă, împreună făceam 
un cuplu bun. 

După câteva minute, doamna Murphy a spus: 

— Erau o pereche foarte atrăgătoare. 

Am prins aluzia şi am întrebat: 

— Credeţi că el avea o prietenă? 

— Oh... n-am vrut să spun... 

— Sau poate Judy avea un prieten? 

— Păi... 

— Când el era plecat, venea la ea un bărbat. 
Adevărat? 

— N-am afirmat că era prietenul ei sau ceva 
asemănător. 

— Povestiţi-ne despre asta. 

Ea s-a conformat, dar nu era nimic senzaţional. O 


dată, în iunie, când Tom era la lucru şi Judy rămăsese 
acasă, şi-a făcut apariţia un domn prezentabil şi bine 
îmbrăcat, cu barbă, la volanul unei maşini sport de o 
marcă necunoscută. Bărbatul a plecat după o oră. Era 
interesant, dar nu constituia dovada unei legături 
furtunoase care să fi dus la crimă pasională. Apoi, în 
urmă cu câteva săptămâni, când Tom era în larg cu 
barca, un bărbat îşi lăsase Jeep-ul verde pe alee şi se 
dusese în curtea din spate, unde doamna Gordon se 
bronza într-un bikini minuscul; bărbatul îşi scosese 
cămaşa şi rămăsese un timp la soare lângă ea. 

— Nu cred că se cuvine, când soţul nu-i acasă, a 
comentat doamna Murphy. Vreau să spun că ea era 
aproape dezbrăcată, iar el şi-a scos cămaşa şi s-a lungit 
chiar alături. Au stat de vorbă, apoi el s-a ridicat şi a 
plecat, înainte ca soţul să se întoarcă acasă. Ce puteau 
să însemne toate acestea? 

— Ceva absolut nevinovat. Bărbatul acela eram eu, 
venisem să-l văd pe Tom într-o problemă. 

Doamna Murphy s-a uitat la mine. Am simţit ochii lui 
Beth aţintiţi asupra mea. 

— Eram prieten cu soţii Gordon, i-am spus doamnei 
Murphy. 

— Oh... 

Domnul Murphy a chicotit către tavan. 

— Nevastă-mea se gândeşte numai la prostii, m-a 
informat el. 

— La fel şi eu. Vă vizitaţi cu soţii Gordon? am 
întrebat-o pe doamna Gordon. 

— l-am invitat o dată la cină, când s-au mutat aici, în 
urmă cu vreo doi ani. Curând după aceea ne-au chemat 
şi ei la un grătar în aer liber. De atunci nu ne-am mai 
vizitat. 

Nu-mi puteam imagina de ce. 

— Cunoşteaţi pe nume pe unii dintre prietenii lor? am 
întrebat-o pe doamna Murphy. 

— Nu. Îmi închipui că majoritatea erau angajaţi de pe 


Plum Island. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, toţi care 
lucrează acolo sunt oameni ciudaţi. 

Conversaţia a continuat în acelaşi fel. Le plăcea mult 
să vorbească. Doamna Murphy se legăna în balansoar, 
domnul Murphy se juca cu levierul scaunului, pe care-l 
înclina în fel şi chip. Stând într-una dintre poziţiile lui 
culcate, m-a întrebat: 

— Dar ce-au făcut? Au furat viruşi ca să distrugă 
omenirea? 

— Nu, au furat un vaccin care valorează o groază de 
bani. Voiau să fie bogaţi. 

— Da? Casa de alături era închiriată. Ştiaţi? 

— Da. 

— Plăteau al dracului de mult pe ea. 

— De unde ştiţi? 

— ÎI cunosc pe proprietar. Un tânăr pe nume Sanders. 
E constructor. A cumpărat casa de la familia Hoffmann, 
care sunt prietenii noştri. Sanders a plătit un preţ 
exagerat, apoi a pus casa la punct şi le-a închiriat-o 
soţilor Gordon. Plăteau o chirie mult prea mare. 

— Să vă vorbesc deschis, domnule Murphy, a 
intervenit Beth. Unii cred că soţii Gordon făceau afaceri 
cu droguri. Dumneavoastră ce părere aveţi? 

El a răspuns fără ezitare. 

— Posibil. leşeau în larg cu barca la ore neobişnuite. 
Nu m-ar mira să fie aşa. 

— În afară de mine şi de bărbatul cu barbă şi maşină 
sport, aţi mai văzut figuri suspecte la intrare sau în 
curtea din spate? am întrebat. 

— Păi... sincer să fiu, nu pot afirma că am văzut... 

— Doamnă Murphy? 

— Nu, nu cred. Cei mai mulţi păreau oameni 
respectabili. Se bea mult vin... cutia de gunoi era plină 
de sticle goale... uneori băutura îi făcea cam gălăgioşi, 
dar muzica nu se auzea prea tare... nu era genul acela 
de muzică bezmetică pe care-l auzi de obicei. 

— Aveaţi o cheie de la casa lor? 


Am văzut că doamna Murphy i-a aruncat o privire 
soţului ei care se uita fix în tavan. Au urmat câteva 
secunde de tăcere, apoi domnul Murphy a spus: 

— Da, aveam o cheie. Ne rugaseră să le supraveghem 
casa, pentru că, de obicei, nu plecăm nicăieri. 

— Şi? 

— Păi... săptămâna trecută, mi se pare, am văzut 
acolo un microbuz de lăcătuşerie, iar când meşterul a 
plecat, m-am dus să probez cheia şi nu mai mergea. M- 
am aşteptat cumva ca Tom să-mi dea una nouă, dar nu s- 
a întâmplat aşa. El avea cheia de la locuinţa mea, ştiţi? 
Atunci l-am sunat pe Gil Sanders şi l-am întrebat, fiindcă 
se presupunea că proprietarul trebuia să aibă o cheie, 
dar el nu era la curent. Nu-i treaba mea, dar, dacă soţii 
Gordon voiau să le supraveghez casa, ar fi fost cazul să 
am o cheie. Acum mă întreb dacă nu cumva ascundeau 
ceva, a adăugat bătrânul. 

— Vă vom face ajutor de şerif cu titlu onorific, 
domnule Murphy. Apropo, vă rog să nu mai spuneţi 
nimănui ce ne-aţi declarat nouă, cu excepţia şefului 
poliţiei, domnul Maxwell. Dacă vă mai vizitează cineva, 
pretinzând că ar fi de la FBI, de la poliţia comitatului 
Suffolk, a statului New York sau altceva asemănător, ar 
putea fi o minciună. Telefonaţi domnului Maxwell sau 
domnişoarei detectiv Penrose. Bine? 

— Bine. 

— Dumneavoastră aveţi o barcă? l-a întrebat Beth pe 
domnul Murphy. 

— N-o mai am. Mă costa prea mult efort şi prea mulţi 
bani. 

— Venea vreodată cineva în vizită la soţii Gordon cu 
barca? a întrebat Beth. 

— Din când în când mai vedeam câte o barcă la 
pontonul lor. 

— Ştiţi cui aparţineau ambarcaţiunile? 

— Nu. O dată însă am văzut o şalupă ca a lor. O barcă 
cu motor, însă nu era a vecinilor noştri. Avea alt nume. 


— Eraţi destul de aproape ca să-i vedeţi numele? am 
întrebat. 

— Uneori mă uit cu binoclul. 

— Cum se numea barca? 

— Nu-mi amintesc. Dar nu era a soţilor Gordon. 

— Aţi văzut pe cineva la bord? a întrebat Beth. 

— Nu. Pur şi simplu, s-a întâmplat să văd şalupa. N- 
am văzut pe nimeni urcând sau coborând din ea. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Să vedem... prin iunie... pe la începutul lunii. 

— Soții Gordon erau acasă? 

— Nu ştiu. M-am uitat să văd cine pleca din casă, dar 
cumva au trecut pe lângă mine şi nu-mi amintesc decât 
că am auzit motorul şi că barca a ieşit în larg. 

— Cât de bine vedeţi la distanţă? 

— Nu prea grozav, doar cu binoclul. 

— Dar dumneavoastră, doamnă Murphy? 

— La fel. 

Plecând de la premisa că pe proprietatea soţilor 
Murphy se practica urmărirea prin binoclu mai mult 
decât erau înclinați să admită cei în cauză, i-am 
întrebat: 

— Dacă v-am arăta fotografiile unor persoane, mi-aţi 
putea spune dacă i-aţi văzut vreodată pe proprietatea 
soţilor Gordon? 

— Posibil. 

Am  încuviinţat din cap. Vecinii curioşi puteau fi 
martori utili, dar uneori, la fel ca o cameră video de 
proastă calitate, puteau scoate în evidenţă prea multe 
detalii nesemnificative, confuze, plicticoase şi 
distorsionate. 

Am mai petrecut o jumătate de oră punându-le 
întrebări, dar cantitatea de informaţii se reducea de la 
un minut la altul. De fapt, domnul Murphy realizase 
aproape imposibilul, adormind în timpul unui interviu cu 
poliţia. Sforăitul lui începea să mă calce pe nervi. 

M-am ridicat în picioare şi m-am întins. 


Beth s-a ridicat şi ea şi i-a întins doamnei Murphy 
cartea de vizită. 

— Vă mulţumim pentru timpul acordat. Telefonaţi-mi 
dacă vreunul din dumneavoastră îşi mai aminteşte ceva. 

— Aşa voi face. 

— Şi retineti, a adăugat Beth. Eu sunt cea căreia i s-a 
încredinţat spre rezolvare acest caz. Domnul care mă 
însoţeşte este colegul meu. Şeful poliţiei, domnul 
Maxwell, ne sprijină. Nu trebuie să mai discutaţi 
problema cu nimeni altcineva. 

Ea a dat din cap, dar nu puteam să ştiu dacă soţii 
Murphy ar fi reuşit să ţină piept unui individ ca Ted 
Nash de la CIA. 

— Aveţi ceva împotrivă dacă facem câţiva paşi pe 
domeniul dumneavoastră? am întrebat-o pe doamna 
Murphy. 

— Nu. 

Ne-am luat rămas-bun de la doamna Murphy şi eu am 
spus: 

— Regret că l-am plictisit pe domnul Murphy. 

— E ora lui de siestă. 

— Înţeleg. 

Bătrâna ne-a condus la uşă. 

— Mi-e frică, ne-a mărturisit ea. 

— Nu aveţi de ce, a liniştit-o Beth. Poliţia ţine sub 
supraveghere toată zona. 

— Am putea fi omorâţi în paturile noastre. 

— Noi credem că este vorba de un cunoscut al soţilor 
Gordon, a răspuns Beth. Cineva care le purta sâmbetele. 
Nu aveţi nici un motiv să fiţi îngrijorată. 

— Dar dacă se întoarce? 

Iar începeam să mă enervez. 

— De ce s-ar întoarce ucigaşul? am replicat, pe un ton 
puţin cam aspru. 

— Un ucigaş se întoarce întotdeauna la locul crimei. 

— Un ucigaş nu se întoarce niciodată la locul crimei. 

— Ba da, dacă vrea să omoare martorii. 


— Dumneavoastră sau domnul Murphy aţi fost 
martori la crimă? 

— Nu. 

— Atunci nu aveţi de ce să vă faceţi griji, am declarat. 

— Dar ucigaşul şi-ar putea închipui că am fost 
martori. 

Am aruncat o privire către Beth. 

— Voi trimite o maşină de patrulare, ca să 
supravegheze casa, a promis ea. Dacă sunteţi neliniştită 
sau auziţi ceva, sunaţi la 911. Nu fiţi îngrijorată, a 
adăugat ea. 

Agnes Murphy a încuviinţat din cap. 

Am deschis uşa şi am ieşit afară, în lumina soarelui. 

— De fapt, are dreptate, i-am spus eu lui Beth. 

— Ştiu. Am să mă ocup de asta. 

Împreună cu Beth am ocolit curtea laterală, în care 
am descoperit gaura din gardul viu. De lângă gard se 
putea vedea partea din spate a casei soţilor Gordon şi 
pontonul, iar dacă treceai dincolo şi priveai spre stânga, 
vedeai până la malul apei. În largul golfului plutea o 
ambarcaţiune albă cu albastru. 

— E barca poliţistului de patrulă din golf, mi-a 
explicat Beth. Am chemat patru scafandri să caute cele 
două cartuşe prin mâl şi printre alge. Slabă speranţă. 

Încă nu trecuseră douăzeci şi patru de ore de la 
asasinat şi accesul la locul crimei urma să fie interzis cel 
puţin până a doua zi dimineaţă, aşa că nu am pătruns pe 
proprietatea Gordon, altfel ar fi trebuit din nou să 
semnez la venire, or eu încercam să mă retrag din toată 
povestea aceea. Am mers însă pe lângă gardul viu al 
proprietăţii Murphy, îndreptându-ne spre golf. În 
apropiere de apă gardul era mai puţin înalt, iar la vreo 
nouă metri de mal se putea vedea bine pe deasupra lui. 
Am ajuns în locul în care valurile clipoceau lângă 
pontonul soţilor Murphy. Bătrânii aveau un vechi ponton 
plutitor în stânga, în dreapta fiind pontonul fix al soţilor 
Gordon. Spirocheta nu era acolo. 


— Cei de la Biroul de Marină au dus barca în docurile 
lor, mi-a explicat Beth. Testele de laborator vor fi 
efectuate acolo. Ce părere ai de cei doi Murphy? m-a 
întrebat ea. 

— Cred că ei au făcut-o. 

— Ce să facă? 

— Ei i-au lichidat pe soţii Gordon. Nu direct. Au ieşit 
în calea lui Tom şi Judy pe ponton, le-au vorbit vreo 
jumătate de oră despre vânzările anunţate în ziarul de 
duminică, moment în care soţii Gordon şi-au scos 
pistoalele şi şi-au zburat creierii. 

— Posibil, a acceptat Beth. Dar ce s-a întâmplat cu 
armele? 

— Edgar a confecţionat din ele suporturi pentru hârtie 
igienică. 

Ea a început să râdă. 

— Eşti îngrozitor. Şi tu ai să fii cândva bătrân. 

— Nu, n-am să fiu. 

Câteva secunde am tăcut amândoi. Am rămas pe loc, 
privind apa golfului. Apa, ca şi focul, este fascinantă. 
Într-un târziu, Beth a întrebat: 

— Ai avut o legătură cu Judith Gordon? 

— Dacă aş fi avut, v-aş fi spus din capul locului, atât 
ţie, cât şi lui Max. 

— I-ai fi spus lui Max. Nu mie. 

— Aşa e... N-am avut nici o legătură cu Judy Gordon. 

— Dar o plăceai. 

— Toţi o plăceau. Era frumoasă. Şi foarte inteligentă, 
mi-am amintit eu să adaug, ca şi cum mi-ar fi păsat 
măcar cât negru sub unghie. La drept vorbind, uneori 
îmi păsa, dar alteori uitam să trec intelectul pe lista 
calităţilor. Cum avem de a face cu o pereche tânără, 
atrăgătoare din punct de vedere fizic, poate ar trebui să 
luăm în discuţie şi latura sexuală, am adăugat. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Vom analiza şi această posibilitate. 

Din locul în care ne găseam, puteam vedea pavilionul 


din curtea soţilor Gordon. Steagul încă flutura în vârf, 
iar cele două steguleţe de semnalizare atârnau de bara 
fixă, respectiv de vârful vergii. 

— Poţi desena steguleţele? am întrebat-o pe Beth. 

— Desigur. Şi-a scos agenda şi stiloul şi a schiţat cele 
două obiecte. Deci crezi că au o semnificaţie? 
Reprezintă un semnal? 

— De ce nu? Doar sunt steguleţe de semnalizare. 

— Eu cred că au doar un scop decorativ. Vom vedea. 

— Bine. Să ne întoarcem acum la locul crimei, i-am 
propus lui Beth. 

Am trecut pe cealaltă proprietate şi am pornit spre 
pontonul soţilor Gordon. 

— Bine, i-am spus. Eu sunt Tom, tu eşti Judy. Am 
plecat de pe Plum Island la amiază, iar acum e în jur de 
5:30. Am ajuns acasă. Eu opresc motorul. Tu cobori 
prima şi legi parâma. Eu car lada frigorifică pe ponton. 
Bine? 

— Bine. 

— Mă caţăr pe ponton, amândoi ridicăm cutia de 
mânere şi pornim spre casă. Am simulat scena, mergând 
unul lângă altul. Ne uităm spre casă. Dacă ar exista o 
persoană pe una dintre cele trei terase, am vedea-o şi 
noi. Corect? 

— Corect, a confirmat ea. Să presupunem că este 
totuşi cineva acolo, dar o cunoaştem sau îl cunoaştem, 
aşa că nu ne oprim din mers. 

— Perfect. Te-ai aştepta însă ca acel cineva să 
coboare până la noi, să ne dea o mână de ajutor. Un gest 
de politeţe elementară. În orice caz, noi mergem mai 
departe. 

Am continuat să păşim unul lângă altul până la cea de 
a doua terasă. 

— La un moment dat, a zis Beth, ar trebui să 
observăm dacă  glasvandul sau uşa-paravan este 
deschisă. În acest caz, am fi îngrijoraţi, poate chiar ne- 
am opri sau am face cale întoarsă. Uşa n-ar trebui să fie 


deschisă. 

— Afară de cazul în care ei ştiau că-i aştepta cineva 
înăuntru. 

—  Întocmai. Dar acel cineva ar trebui să fie o 
persoană care primise noua cheie, a precizat ea. 

Am continuat să mergem spre casă, până pe ultima 
terasă, şi ne-am oprit la câţiva paşi de cele două 
contururi desenate cu creta. Beth, în dreptul lui Judy, 
iar cu, în dreptul lui Tom. 

— Soţilor Gordon, am zis eu, le mai rămân câţiva paşi 
de făcut şi un minut de trăit, poate chiar mai puţin. Ce 
văd ei? 

Beth a privit fix contururile trasate cu cretă, apoi s-a 
uitat la casa din faţa noastră, la uşa cu glasvand, la 
porțiunile aflate imediat în stânga şi în dreapta noastră. 
În cele din urmă, a spus: 

— Cei doi merg mai departe spre casă, de care îi mai 
despart şase metri. Nimic nu indică faptul că încercau 
să fugă. Sunt alături, nu au unde să se ascundă, poate 
doar în casă, şi nimeni nu poate trage direct în cap de la 
o asemenea distanţă. Probabil îl cunoşteau pe asasin sau 
nu i-a alarmat prezenţa lui. 

— Corect. Mă gândesc că asasinul poate îi aştepta 
într-un şezlong, prefăcându-se că doarme, motiv pentru 
care el sau ea nu le-a ieşit în întâmpinare pe terasă. 
Soții Gordon cunoşteau persoana, poate Tom chiar a 
strigat: „Hei, Joe, scoală şi ajută-ne să cărăm lada asta 
cu vaccin anti-Ebola”. Sau cu antrax. Sau cu bani. 
Aşadar, individul s-a ridicat în picioare, a căscat, a 
parcurs cei câţiva metri de la oricare dintre aceste 
şezlonguri şi până la ei, a ajuns la un pas de cuplu, a 
scos pistolul şi i-a împuşcat în cap. Corect? 

— Posibil, a răspuns ea. 

A ocolit contururile făcute cu cretă şi s-a oprit în locul 
în care probabil stătuse ucigaşul, la nici un metru 
jumătate de contururile victimelor. Eu m-am dus acolo 
unde se oprise Tom. Beth a ridicat braţul drept şi şi-a 


prins încheietura dreaptă cu degetele mâinii stângi. Şi-a 
îndreptat degetul exact spre fruntea mea şi a spus: 

— Bang! 

— În clipa în care au fost ucişi, nu mai cărau lada, am 
spus eu. Altfel, Tom i-ar fi dat drumul din mână când a 
căzut împuşcat. Mai întâi, amândoi au pus lada jos. 

— Nu sunt atât de sigură că duceau o ladă. E teoria 
ta, nu a mea. 

— Atunci, unde-i lada frigorifică pe care am văzut-o 
întotdeauna la bordul şalupei? 

— Cine ştie? Poate fi oriunde. Priveşte cele două 
contururi, John. Sunt atât de aproape unul de celălalt, 
încât mă întreb dacă între ei se putea găsi o ladă lungă 
de un metru douăzeci. 

M-am uitat din nou la desenele făcute cu cretă. 
Remarca ei era corectă, totuşi am spus: 

— Poate au pus jos lada cu câţiva metri în urmă, apoi 
au înaintat spre ucigaş, care poate şedea lungit în 
şezlong, poate aştepta aici, în picioare, sau poate abia 
ieşise din casă prin uşa cu glasvand. 

— Posibil. În orice caz, cred că soţii Gordon îl 
cunoşteau pe cel sau pe cei care i-au ucis. 

— De acord. Nu cred că poziţia asasinului şi a 
victimelor s-a datorat unei pure întâmplări, i-am spus lui 
Beth. Ucigaşului i-ar fi fost mai simplu să înfăptuiască 
crima înăuntru decât afară. Şi totuşi, a ales locul 
acesta... a tras din acest punct. 

— De ce? 

— Singurul motiv care îmi vine în minte ar fi acela că 
avea o armă înregistrată şi nu voia ca mai târziu 
gloanţele să fie supuse unei expertize balistice, în 
eventualitatea că devenea suspect. 

Ea a încuviinţat din cap şi a privit spre golf. 

— În casă, gloanţele s-ar fi împrăştiat cine ştie pe 
unde, am continuat eu, şi poate nu ar fi reuşit să le 
recupereze. Prin urmare, a ales să-i împuște în cap de la 
mică distanţă, cu un pistol de calibru mare, fără să 


existe vreun obstacol între rănile făcute la ieşirea 
glonţului şi apele adânci ale golfului. 

Beth a încuviinţat încă o dată. 

— Aşa se pare, nu? Asta schimbă profilul ucigaşului, a 
adăugat ea. N-a fost un drogat şi nici un asasin cu armă 
neînregistrată. E cineva care nu are acces la arme 
neidentificabile... un cetăţean onest, cu armă 
înregistrată. Asta vrei să spui? 

— Se potriveşte cu ce văd aici. 

— De aceea vrei lista cu numele localnicilor care deţin 
arme înregistrate. 

— Exact. Arma crimei a fost de calibru mare, 
înregistrată, nu deţinută ilegal şi nici furată, probabil un 
pistol automat, nu un revolver, întrucât focul de revolver 
este aproape imposibil de amortizat. Hai să pornim de la 
această teorie. 

— Cum poate un cetăţean onest, cu armă înregistrată, 
să-şi procure ilegal un amortizor? a întrebat Beth. 

— Bună întrebare. Am chibzuit asupra ipotezelor 
schiţate până atunci şi am spus: La fel ca toate celelalte 
aspecte ale acestui caz, şi aici apare un element care 
dinamitează întreaga teorie. 

— Adevărat. Nu uita de pistoalele automate calibrul 
45 de pe Plum Island, a adăugat ea. 

— Întocmai. 

Am mai discutat un timp, încercând să punem 
lucrurile cap la cap şi să ne imaginăm ce se întâmplase 
cu o zi în urmă, la ora 5:30. 

Prin glasvandul uşii am văzut un poliţist în uniformă 
de la secţia din Southold, dar el nu ne-a văzut şi a 
dispărut în interiorul casei. 

După vreo cinci minute de gândire, i-am spus lui Beth 
Penrose: 

— În copilărie, plecam din Manhattan şi veneam aici, 
împreună cu toată familia mea tipic americană: mama, 
tata, fratele meu Jim şi soră-mea Lynne. De regulă, 
închiriam aceeaşi casă, lângă marele conac victorian al 


unchiului Harry, şi petreceam acolo două săptămâni, 
timp în care ne devorau tântarii. Ne intoxicam de la 
oţetari otrăvitori, ne înţepam în cârlige de pescuit şi ne 
băşicam pielea de la soare. Se pare însă că ne plăcea, 
din moment ce abia aşteptam să revenim în anul 
următor: familia Corey în vacanţă de vară! 

Ea a zâmbit. 

— Într-o vară, am continuat eu, când aveam vreo zece 
ani, am găsit un glonte de muschetă şi mi s-a aprins 
imaginaţia. Vreau să spun, cineva îl folosise cu o sută, 
poate chiar două sute de ani în urmă. Atunci soţia lui 
Harry, mătuşa June, Dumnezeu s-o odihnească în pace, 
m-a dus undeva în împrejurimile satului Cutchogue, 
unde - din câte mi-a povestit - existase cândva o 
aşezarea indienilor Corchaug, şi mi-a arătat cum să caut 
săgeți, vetre, ace din os şi altele asemenea. Incredibil. 

Beth nu a comentat nimic, dar mă privea ca şi cum i- 
aş fi relatat ceva interesant. 

— Îmi amintesc că noaptea nu-mi puteam găsi 
somnul, tot gândindu-mă la gloanţe de muschetă, la 
vârfuri de săgeți, la colonişti şi indieni, la soldaţi englezi 
şi americani, şi aşa mai departe. Inainte de sfârşitul 
celor două săptămâni de vis, îmi doream ca atunci când 
voi fi mare să devin arheolog. N-a fost să fie aşa, dar 
cred că-i unul dintre motivele pentru care m-am făcut 
poliţist. l-am povestit despre aleea unchiului Harry, 
despre scoicile şi cenuşa pe care le presărau acolo ca să 
nu se facă praf şi noroi. 

— Aşadar, am continuat eu, peste o mie de ani un 
arheolog va face săpături, va descoperi scoicile şi 
cenuşa şi va presupune că acolo a fost cândva o vatră. În 
realitate, e vorba de o alee. Cu toate acestea, arheologul 
va face tot posibilul ca locul să pară o vatră, ca faptele 
să se potrivească cu teoria lui. Mă urmăreşti? 

— Desigur. 

— Bun. Şi acum urmează prelegerea mea ţinută 
studenţilor. Vrei s-o auzi? 


— Dă-i drumul. 

— Domnilor studenţi, ceea ce vedeţi aici, la locul 
crimei, este îngheţat în timp şi nu mai reprezintă o 
scenă vie şi dinamică. Pornind de la această natură 
moartă, puteţi broda diverse variante, dar ele vor 
rămâne simple ipoteze. La fel ca un arheolog, detectivul 
poate pune cap la cap fapte concrete şi probe ştiinţifice 
solide, din care să tragă totuşi concluzii eronate. Mai 
adăugaţi câteva minciuni, unele diversiuni, martori 
cooperanţi, dar care se înşală. Sau persoane care îţi 
spun ceea ce vrei să auzi, ca să-ţi confirme teoria, 
persoane cu viaţă dublă, apoi însuşi asasinul, care poate 
a creat false indicii. Pierdut undeva prin tot acest hăţiş 
de contradicții, neconcordanţe şi minciuni se ascunde 
adevărul. În acest moment, dacă am calculat corect, 
sună  clopoţelul şi eu mă adresez auditoriului: 
„Doamnelor şi domnilor, meseria dumneavoastră este să 
descoperiţi adevărul”. 

— Bravo! m-a felicitat ea. 

— Mulţumesc. 

— Aşadar, cine i-a ucis pe soţii Gordon? m-a întrebat. 

— Să mă ia dracu' dacă ştiu, am răspuns. 


15 


Stăteam pe străduţa plină cu umbre şi lumini, lângă 
maşina neagră de poliţie a lui Beth Penrose. Se făcuse 
aproape şase seara. 

— Ce-ai zice de un cocteil? am întrebat-o. 

Ea mi-a răspuns tot cu o întrebare: 

— Poţi găsi casa în care locuieşte Margaret Wiley? 

— Poate. Serveşte cocteiluri? 

— O vom întreba. Urcă în maşină. 

A pornit motorul cel puternic şi am pornit spre nord; 
am trecut prin Nassau Point, am parcurs digul şi am 
intrat pe porţiunea continentală a North Fork. 

— Încotro? m-a întrebat ea. 

— La dreapta, cred, am răspuns. 

Ea a virat în scrâşnet de cauciucuri. 

— Mai încet, am sfătuit-o. 

Beth a redus viteza. 

Era plăcut să călătorim în lumina asfinţitului, cu 
geamul portierelor coborât, lăsând să pătrundă aerul 
proaspăt. Ne îndepărtasem de golf şi străbăteam ţinutul 
de ferme şi podgorii. 

— Când eram mic, am spus eu, existau două feluri de 
ferme: cele de cartofi, aparţinând în mare parte unor 
familii de polonezi şi nemți venite aici pe la începutul 
secolului, şi cele de fructe şi legume, proprietatea 
primilor colonişti. Sunt ferme care au aparţinut aceleiaşi 
familii de trei sute cincizeci de ani. Aproape că nu-ţi vine 
să crezi. 

Ea a tăcut un timp, apoi a spus: 

— Familia mea a deţinut aceeaşi fermă vreme de o 
sută de ani. 

— Zău? Apoi tatăl tău a vândut-o? 

— N-a avut încotro. Când m-am născut eu, ferma 
ajunsese în suburbiile oraşului. Lumea ne socotea bizari. 


La şcoală copiii râdeau de mine, fiindcă eram fiică de 
fermier. A zâmbit şi a adăugat: Dar cine râde la urmă 
râde mai bine. Tata a vândut ferma cu un milion de 
dolari. La vremea aceea erau bani, nu glumă. 

— Sunt şi acum. L-ai moştenit? am întrebat-o. 

— Încă nu. Dar cheltuiesc dintr-un fond creditat prin 
procură. 

— Vrei să te măriţi cu mine? am întrebat-o. 

— Nu, dar îţi dau voie să conduci BMW-ul meu. 

— Încetineşte şi ia-o la stânga. 

Ea a cotit şi am pornit din nou spre nord. Mi-a aruncat 
o privire şi mi-a spus: 

— Parcă erai căsătorit. 

— Divorţat. 

— Cu acte în regulă? 

— Aşa cred. 

— Îmi amintesc un reportaj de la televizor... când ai 
fost rănit... cu o soţie atrăgătoare, care te vizita la spital 
împreună cu primarul, cu reprezentantul poliţiei... mai 
ţii minte? 

— Nu prea. Am auzit câte ceva, am răspuns. Acum ia- 
o la dreapta şi imediat la stânga. Am ajuns pe 
Lighthouse Road şi i-am spus: Mergi încet, ca să vedem 
numerele. 

Străduţa îngustă care ducea la farul Horton Point, 
aflat cam la un kilometru şi jumătate depărtare, era 
mărginită de căsuțe înconjurate de podgorii. 

Am ajuns în faţa unei vilişoare frumoase din cărămidă, 
pe a cărei cutie poştală scria „Wiley”. Beth a oprit 
maşina pe iarba de la marginea drumului. 

— Cred că aici este. 

— Aşa se pare. Apropo, în cartea de telefon erau o 
mulţime de Wiley. Probabil urmaşii primilor colonişti. 

Am coborât şi am pornit pe aleea pietruită care ducea 
până la uşa din faţă. Nu exista sonerie, aşa că am bătut 
la uşă. Am aşteptat. Se vedea o maşină parcată sub un 
stejar înalt, pe o latură a casei, aşa că am ocolit clădirea 


şi ne-am dus în spate. 

O femeie uscăţivă, de vreo şaptezeci de ani şi 
îmbrăcată într-o rochie de vară înflorată trebăluia prin 
grădina de legume. 

— Doamna Wiley? am strigat eu. 

Ea a ridicat privirea şi ne-a ieşit în întâmpinare. Ne- 
am întâlnit pe mica peluză dintre casă şi grădină. 

— Sunt detectivul John Corey, m-am prezentat. Eu v- 
am telefonat azi noapte. Domnişoara este colega mea, 
detectivul Beth Penrose. 

Bătrâna s-a uitat fix la şortul meu şi m-am gândit că 
poate nu mă încheiasem la prohab sau mai ştiu eu ce. 

Beth i-a arătat bătrânei insigna; doamna Wiley a părut 
mulţumită în privinţa colegei mele, dar încă nu ştia ce să 
creadă despre mine. 

I-am zâmbit. Avea ochi cenuşii şi limpezi, părul cărunt 
şi o figură interesantă, cu pielea aproape transparentă - 
un chip care îmi amintea de o pictură veche, nu de un 
tablou, un pictor sau un stil anume - atâta doar, o 
pictură veche. 

Ea m-a privit şi a spus: 

— Aţi telefonat foarte târziu. 

— Nu puteam dormi. Acest dublu asasinat mi-a 
alungat somnul, doamnă Wiley. Imi cer scuze. 

— Nu-i nevoie să-mi cereţi scuze. Cu ce vă pot fi de 
folos? 

— De fapt, ne-ar interesa terenul pe care l-aţi vândut 
soţilor Gordon, i-am răspuns. 

— Parcă v-am spus tot ce ştiu. 

— Da, doamnă. Probabil că ne-aţi spus tot. Totuşi, am 
mai avea câteva întrebări. 

— Luaţi loc acolo. 

Ne-a condus lângă nişte scaune vopsite în verde, sub 
o salcie plângătoare. Ne-am aşezat toţi trei. 

Scaunele, foarte la modă în copilăria mea, ajunseseră 
din nou în vogă şi puteau fi întâlnite la tot pasul. Am 
presupus că în grădina doamnei Wiley nici nu 


dispăruseră vreodată, aşa că nu fusese nevoie să-şi 
procure altele. Casa, curtea, bătrâna în rochie lungă de 
bumbac, salcia, leagănele ruginite, cauciucul vechi, 
atârnat pe o frânghie agăţată în stejar - toate la un loc 
reconstituiau atmosfera anilor '40 sau '50, ca o 
fotografie veche, transpusă color. Se zice că în 
Manhattan prezentul este atât de pregnant, încât 
întunecă trecutul. Aici însă, trecutul era atât de 
pregnant, încât întuneca prezentul. 

Simţeam în nări mirosul mării, braţul Sound de lângă 
Long Island, aflat la vreo jumătate de kilometru 
depărtare, şi parfumul strugurilor căzuţi la pământ în 
podgoria învecinată. Era o combinaţie unică şi 
neobişnuită de mare, fermă şi vie, pe care o puteai 
întâlni doar în câteva locuri de pe Coasta de Est. 

— E frumos aici, la dumneavoastră, i-am spus eu 
doamnei Wiley. 

— Mulţumesc. 

Margaret Wiley era a treia persoană în vârstă cu care 
mă întâlneam în ziua aceea şi mi-am propus să am mai 
mult succes cu ea decât avusesem cu Edgar şi Agnes. 
De fapt, Margaret Wiley nu era sortită să audă nici o 
tâmpenie de-a mea. Ştiam dinainte. Făcea parte dintre 
familiile de modă veche, nu bătea câmpii şi vorbea 
direct la obiect, fiind totodată extrem de exigentă faţă 
de manierele interlocutorului. Mă pricep să pun 
întrebări, întrucât ghicesc caracterul şi personalitatea 
omului şi-l abordez în consecinţă. Ceea ce nu înseamnă 
că sunt simpatic, sensibil sau înţelegător. sunt un măgar 
şovin, încăpățânat, încrezut şi egoist. Acesta este mediul 
în care mă simt în largul meu. Însă ascult şi spun ceea 
ce trebuie spus. Face parte din meserie. 

— Vă ocupați singură de casă? am întrebat-o pe 
doamna Wiley. 

— În mare parte, da. Am un băiat şi două fete, toţi 
sunt căsătoriţi şi locuiesc în zonă. Am patru nepoti. 
Soţul meu, Thad, a murit acum şase ani. 


Beth şi-a exprimat regretele. 

Apoi, fără nici o legătură, a întrebat-o pe bătrână: 

— Viile sunt ale dumneavoastră? _ 

— O parte din pământ este proprietatea mea. Il 
arendez viticultorilor. De regulă, pentru un sezon. Se 
zice că munca viticultorilor dă roade peste douăzeci de 
ani. Eu nu mă pricep la vie. S-a uitat la Beth. Mulțumită 
de răspuns? 

— Da, doamnă. De ce aţi vândut un pogon de pământ 
soţilor Gordon? a întrebat-o Beth. 

— Ce legătură are asta cu crimele? 

— Nu ştim până nu aflăm mai multe detalii despre 
tranzacţie, i-a răspuns Beth. 

— A fost o simplă vânzare de teren. 

— Sincer să fiu, doamnă, am intervenit eu, mi se pare 
straniu că soţii Gordon au cheltuit atâţia bani pentru un 
teren pe care nu-l puteau amenaja. 

— Parcă v-am mai spus, domnule detectiv, că voiau un 
loc cu vedere spre Sound. 

— Da, doamnă. Au mai vorbit şi de alte intenţii ale lor 
în legătură cu pământul? De pildă, pescuit, navigaţie, 
camping? 

— Camping. Spuneau că vor să-şi înalțe un cort acolo. 
Să pescuiască. Voiau să facă surfing noaptea pe plaja 
lor. Mai ziceau şi că voiau să-şi cumpere un telescop. Să 
studieze astronomia. Vizitaseră Institutul Custer. Aţi fost 
vreodată acolo? 

— Nu, doamnă. 

— E un mic observator în Southold. Soții Gordon 
începuseră să se intereseze de astronomie. 

Era ceva nou pentru mine. Ai fi zis că nişte persoane 
care se uitau toată ziua cu microscopul la microbi n-ar fi 
suportat să privească noaptea prin altă lentilă. Dar nu se 
ştie niciodată. 

— Dar navigația? am întrebat. 

— Acolo nu poţi scoate nici o barcă în larg, poate doar 
o canoe. 'Ţărmul e o faleză înaltă, n-ai putea sui acolo 


decât o canoe, pe care apoi s-o cobori pe plajă. 

— Dar o barcă ar putea trage la mal? 

— Poate în timpul fluxului, fiindcă pe toată lungimea 
țărmului există stânci sub apă. Cred că se poate ancora 
în larg şi apoi se poate înota sau chiar merge prin apă 
până pe plajă, în orele de reflux. 

Am încuviinţat din cap, apoi am întrebat: 

— Au spus că-i interesa să facă agricultură acolo? 

— Nu. Dar terenul nu se prea pretează la aşa ceva. Nu 
v-am spus? 

— Nu-mi amintesc. 

— Ba da, v-am spus. Tot ce creşte pe faleza aceea, ne- 
a explicat ea, a trebuit să se obişnuiască în timp cu 
vântul şi cu aerul sărat. Eventual, ar fi putut încerca să 
cultive legume pe panta dinspre uscat. 

— Aha! Am schimbat subiectul şi am întrebat-o: Ce 
părere v-au făcut soţii Gordon? 

Ea s-a uitat la mine, s-a gândit puţin, după care a 
răspuns: 

— O pereche drăguță. Foarte agreabili. 

— Fericiţi? 

— Păreau fericiţi. 

— Au fost încântați de achiziţie? 

— Aşa s-ar fi zis. 

— Ei au fost cei care v-au abordat în legătură cu 
vânzarea? 

— Da. Mai întâi, s-au informat... am aflat cu mult 
înainte să vină la mine. Când mi-au propus afacerea, le- 
am spus că nu mă interesează. 

— De ce? 

— Păi, nu-mi place să vând pământ. 

— De ce nu? 

— Pământul trebuie păstrat şi lăsat moştenire 
familiei. Eu am moştenit câteva parcele din partea 
mamei, a adăugat ea. Terenul care-i interesa pe soţii 
Gordon îmi revenise din partea soţului. A căzut pe 
gânduri câteva secunde, apoi a spus: Thad mi-a cerut să- 


i făgăduiesc că nu voi vinde nici o palmă de pământ. 
Voia să rămână copiilor. Dar nu era vorba decât de un 
pogon. Bineînţeles, nu aveam neapărat nevoie de bani, 
dar soţii Gordon păreau îndrăgostiţi de această faleză... 
A aruncat o privire spre mine şi spre Beth, apoi a 
adăugat: Mi-am întrebat copiii, care au fost de părere că 
tatăl lor n-ar fi avut nimic împotrivă. 

Întotdeauna m-a uluit cum văduvele şi copiii, care 
habar nu au ce să-i cumpere cuiva de Crăciun sau de 
Ziua Taţilor, ştiu cu certitudine ce-şi doreşte răposatul 
după ce dă ortul popii. 

Doamna Wiley a continuat: 

— Soții Gordon au înţeles că terenul nu putea fi 
amenajat. 

— Aţi mai vorbit despre asta. Am întrebat fără 
ocolişuri: Nu credeţi că suma de douăzeci şi cinci de mii 
de dolari era peste preţul pieţii? 

Ea s-a aplecat în faţă în fotoliul adânc Adirondack şi 
m-a informat: 

— Le-am mai vândut şi dreptul de a trece pe 
proprietatea mea ca să ajungă la a lor. Să vedeţi numai 
la cât se va ridica preţul când va fi vândut de stat. 

— Doamnă Wiley, nu vă găsesc nici o vină că aţi 
încheiat un târg avantajos pentru dumneavoastră. Mă 
întreb numai de ce doreau soţii Gordon acest teren sau 
de ce le trebuia neapărat. 

— Eu v-am relatat ce mi-au spus ei. E tot ce ştiu. 

— Pentru douăzeci şi cinci de mii priveliştea trebuie 
să fie uimitoare. 

— Chiar este. 

— Aţi spus că, de regulă, arendaţi pământul, am 
reluat eu. 

— Da. Pe fiii mei nu-i interesează agricultura şi nici 
cultivarea viţei-de-vie pentru vin. 

— Aţi abordat vreodată acest aspect cu soţii Gordon? 
Mă refer la arendarea pământului. 

— Cred că da. 


— Şi nu v-au întrebat niciodată dacă puteau lua în 
arendă o porţiune a falezei? 

Ea s-a gândit puţin, apoi mi-a răspuns: 

— Fiindcă aţi adus vorba, nu. 

Am aruncat o privire spre Beth. Era limpede că nu 
avea sens. Doi salariaţi guvernamentali, care puteau fi 
transferați în orice moment, închiriau o casă în sudul 
golfului, apoi cumpărau un pogon de teren pe ţărmul 
nordic, contra sumei de douăzeci şi cinci de mii de 
dolari, ca să beneficieze de încă o privelişte spre mare. 

— Dacă v-ar fi rugat să le arendaţi circa un pogon din 
faleza aceea, aţi fi acceptat? am întrebat-o pe doamna 
Wiley. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Aş fi preferat această variantă. 

— Cât aţi fi cerut pe an? 

— Oh... nu ştiu... pământul e inutilizabil... cred că o 
mie de dolari ar fi un preţ cinstit. Priveliştea e foarte 
frumoasă, a adăugat ea. 

— Vreţi să fiţi atât de amabilă şi să ne arătaţi terenul? 
am întrebat-o. 

— Vă pot spune cum să ajungeţi acolo. Sau vă puteţi 
ghida după harta de la primărie. 

— V-am fi îndatoraţi dacă ne-aţi însoţi. 

Doamna Wiley s-a uitat la ceas, apoi la Beth. 

— Bine. S-a ridicat în picioare. Mă întorc într-o clipă. 

A intrat în casă prin uşa-paravan din spate. 

— E dură baba, am comentat eu faţă de Beth. 

— Ai talentul să-i faci pe oameni să-şi arate latura cea 
mai urâtă. 

— De astă dată m-am purtat frumos. 

— Asta numeşti tu frumos? 

— Da, acum mă port frumos. 

— Mi se face părul măciucă. 

Am schimbat subiectul şi am spus: 

— Soții Gordon ţineau neapărat să aibă proprietate 
asupra terenului. 


Ea a încuviinţat din cap. 

— De ce? 

— Nu ştiu... Spune-mi tu. 

— Ia gândeşte-te. 

— Bine... 

Doamna Wiley şi-a făcut apariţia pe uşa din spate, pe 
care a lăsat-o neîncuiată. Avea în mână carneţelul de 
însemnări şi cheile maşinii. S-a dus la maşina ei, un 
Dodge de culoare cenuşie, vechi de vreo cinci ani. Dacă 
Thad ar mai fi trăit, ar fi fost de acord. 

Am urcat în maşina lui Beth şi împreună am pornit 
după maşina doamnei Wiley. Am cotit la dreapta, pe 
Middle Road, o şosea cu patru benzi pe direcţia est-vest, 
paralelă cu Main Road care data de pe vremea 
coloniştilor. Middle Road trecea prin inima ținutului de 
ferme şi podgorii, oferind privelişti oriunde îţi îndreptai 
ochii. Soarele care ajungea la noi prin parbriz ne 
încălzea plăcut, aerul mirosea a struguri, la volan era o 
fetişcană cu părul arămiu şi, dacă nu aş fi investigat 
uciderea a doi prieteni, aş fi început să fluier. 

In stânga mea, la vreun kilometru şi jumătate mai la 
nord, vedeam cum întinderea de pământ arabil se înălța 
brusc, ca un zid, atât de abrupt, încât nu putea fi 
cultivat, panta fiind acoperită de copaci şi tufişuri. Era 
faleza al cărei versant nordic se prăvălea în mare. Însă 
din locul în care ne găseam nu se vedea apa, iar 
povârnişul era format dintr-un şir de coline joase. 

Doamna Wiley rula rapid, silindu-ne să depăşim 
tractoare şi camioane cu remorcă. 

O tăbliță indicatoare ne-a anunţat că ne găseam în 
cătunul Peconic. De ambele părţi ale şoselei se vedeau 
numeroase vii, toate cu tăblițe de lemn cu inscripţii 
aurite şi lăcuite, foarte elegante, semn că vinurile erau 
scumpe. 

— Votcă de cartofi, i-am spus lui Beth. Asta e. N-am 
nevoie decât de douăzeci de pogoane şi o distilerie. 
Corey şi Krumpinski, votcă de calitate din cartofi, 


naturală şi aromată. Am s-o pun pe Martha Stewart să 
scrie cărţi de bucate şi să sugereze feluri care se 
potrivesc cu votca: scoici de râu, moluște, stridii. Foarte 
select. Ce părere ai? 

— Cine-i Krumpinski? 

— Habar n-am! Un tip. Votcă poloneză. Stanley 
Krumpinski. O creaţie publicitară. Stă pe verandă şi 
filosofează despre votcă. Are nouăzeci şi cinci de ani. 
Fratele lui geamăn, Stephen, a fost băutor de vin şi a 
murit la treizeci şi cinci de ani. Ce părere ai? 

— Să mă gândesc. Ascultă, terenul vândut la 
suprapreţ pare şi mai bizar dacă ţii cont de faptul că 
soţii Gordon l-ar fi putut primi în arendă contra sumei 
de o mie de dolari. E oare un detaliu semnificativ pentru 
crime sau nu? 

— Poate. Pe de altă parte, poate că soţii Gordon, pur 
şi simplu, nu s-au orientat corect sau poate au recurs la 
o escrocherie cu pământ, am spus. Poate găsiseră o cale 
să reintre în posesia drepturilor de amenajare a 
terenului. Prin urmare, au cumpărat cu douăzeci şi cinci 
de mii o porţiune de pământ de pe țărm, care ca teren 
de construcţii valora o sută de miare. Profit net. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Am să discut cu primăria despre preţurile 
comparative la vânzare. În timp ce conducea, mi-a 
aruncat o privire şi a spus: E limpede că ţi-ai formulat o 
nouă teorie. 

— Poate. Dar nu-i încă limpede. 

Ea a tăcut un timp, apoi a spus: 

— Aveau nevoie să fie proprietarii terenului. Corect? 
De ce? Pentru amenajări? Într-un loc inaccesibil? Aveau 
un proiect ambițios de parc de stat? Petrol, gaze, 
cărbuni, diamante, rubine...? Ce anume? 

— Pe Long Island nu există minerale, nici metale, nici 
pietre preţioase. Doar nisip, argilă şi piatră. Până şi eu 
ştiu asta. 

— Bun... totuşi, te frământă un gând. 


— Nimic precis. Am... acest sentiment... ca şi cum aş 
şti ce anume este semnificativ şi ce nu... ca în testele 
acelea de asociere a imaginilor. Inţelegi? Vezi patru 
imagini - o pasăre, o albină, un urs şi un scaun de 
closet. Ce nu face parte din ansamblu? 

— Ursul. 

— Ursul? De ce ursul? 

— Pentru că nu zboară. 

— Dar nici scaunul de toaletă nu zboară, am subliniat 
eu. 

— Atunci ursul şi scaunul de toaletă nu fac parte din 
ansamblu. 

— Doar nu... În orice caz, intuiesc ce anume se 
integrează în şirul evenimentelor şi ce nu. 

— Ca şi în cazul sonarului? 

— Oarecum. 

Luminile de frână ale doamnei Wiley s-au aprins şi 
maşina ei a părăsit şoseaua, luând-o pe un drum prăfuit 
de ţară. Beth, care nu fusese atentă, era cât pe ce să 
rateze virajul, apoi, pe două roţi, a pornit după 
Margaret. 

Ne-am îndreptat spre nord, spre faleză, pe drumul 
plin de praf, care avea pe stânga un lan de cartofi şi pe 
dreapta o vie. Maşinile au înaintat hurducându-se, cu 
vreo patruzeci şi cinci de kilometri la oră, stârnind nori 
de praf pe care îl simţeam pe limbă. Am ridicat geamul 
portierei şi am îndemnat-o pe Beth să facă acelaşi lucru. 

Ea s-a conformat şi, fără nici o legătură, mi-a spus: 

— Ne apropiem de toidy-toid and toid. 

— Eu nu vorbesc cu un astfel de accent. Nu mi se 
pare deloc amuzant. 

— Am înţeles. 

Doamna Wiley a cotit pe un drumeag şi mai îngust, 
paralel cu muchia falezei, de care ne despărţeau vreo 
cincizeci de metri. După câteva sute de metri a oprit în 
mijlocul drumului, iar Beth a frânat în urma ei. 

Doamna Wiley a coborât şi noi i-am urmat exemplul. 


Eram plini de praf, la fel şi maşinile, atât pe dinafară cât 
şi pe dinăuntru. Ne-am dus lângă doamna Wiley, care 
stătea la marginea falezei. 

— N-a plouat de două săptămâni, ne-a spus ea. 
Viticultorilor le convine de minune această perioadă a 
anului. Se zice că seceta face strugurii mai dulci şi mai 
puţin apoşi. Numai buni de cules. 

Eu îmi scuturam de praf tricoul şi sprâncenele, aşa că 
puţin îmi păsa de struguri. 

— Nici cartofii n-au nevoie de ploaie în această 
perioadă, a continuat doamna Wiley. Însă legumelor şi 
fructelor le-ar face tare bine o aversă. 

Pe cuvântul meu că nu-mi păsa nici cât negru sub 
unghie, dar nu ştiam cum s-o fac să înţeleagă acest 
lucru, fără să fiu grosolan. 

— Presupun că unii se roagă pentru ploaie, iar alţii 
pentru soare, am spus. Aşa-i viaţa. 

Ea m-a privit şi m-a întrebat: 

— Nu sunteţi de prin partea locului, aşa-i? 

— Nu, doamnă. Dar unchiul meu are o casă aici. 
Harry Bonner. Fratele mamei mele. Un teren cultivabil 
pe malul golfului, la Mattituck. Sau poate un teren pe 
malul cultivabil al golfului? Oricum... 

— Oh, da. Soţia lui, June, a murit cam în aceeaşi 
perioadă cu Thad. 

— Aşa mi se pare. 

Nu eram prea surprins că Margaret Wiley îl 
cunoscuse pe unchiul Harry - vreau să spun că 
populaţia localnică de aici numără, după cum am mai 
amintit, vreo douăzeci de mii de suflete, adică de cinci 
ori mai puţini decât lucrează în Empire State Building. 
Asta nu înseamnă că toţi cei douăzeci şi cinci de mii de 
salariaţi din Empire State Building se cunosc între ei, 
dar... În orice caz, Margaret, probabil şi răposatul Thad 
Wiley, îi cunoscuseră pe Harry şi pe răposata June 
Bonner. Mi-a venit năstruşnica idee de a-i combina pe 
Margaret şi pe aiuritul de Harry: s-ar fi căsătorit, ea ar fi 


murit, Harry ar fi murit, iar mie mi-ar fi rămas mii de 
pogoane de pământ în North Fork. Mai întâi, fireşte, ar 
fi trebuit să mă descotorosesc de verii mei. Suna 
oarecum shakespearean. Aveam senzaţia pregnantă că 
mă aflam de prea multă vreme aici, în plin secol al 
şaptesprezecelea. 

— John? Doamna Wiley vorbea cu tine. 

— Oh, iertaţi-mă. Am fost grav rănit şi uneori nu 
reuşesc să mă concentrez. 

— Arătaţi îngrozitor, m-a anunţat doamna Wiley. 

— Mulţumesc. 

— V-am întrebat ce mai face unchiul dumneavoastră. 

— Foarte bine. S-a întors la oraş. Câştigă o groază de 
bani pe Wall Street. Dar se simte foarte singur de la 
moartea mătuşii June. 

— Transmiteţi-i complimente din partea mea. 

— Am să-i transmit. 

— Mătuşa dumneavoastră a fost o femeie deosebită. 

— Da. 

Vorbise pe un ton care voia să spună: „Cum de avea 
un nepot atât de dobitoc?” 

— June era un bun arheolog şi un istoric amator, a 
continuat Margaret. 

— Adevărat. Societatea de Istorie Peconic. Faceţi şi 
dumneavoastră parte? 

— Da. Aşa am cunoscut-o pe June. Pe unchiul 
dumneavoastră nu-l interesa arheologia, totuşi a finanţat 
câteva săpături. Am scos la iveală temeliile unei case 
datând din 1681. Ar trebui să vizitaţi muzeul nostru, 
dacă n-aţi făcut-o până acum. 

— De fapt, aveam de gând să-l vizitez chiar azi, dar s- 
a ivit această situaţie. 

— După Ziua Muncii este deschis numai în week-end. 
Însă eu am o cheie. 

— Am să vă telefonez. Am privit faleza, care se ridica 
brusc din câmpie. Acesta este terenul soţilor Gordon? 
am întrebat-o pe Margaret. 


— Da. Vedeţi ţăruşul de acolo? Reprezintă colţul de 
sud-vest. La capătul acelei poteci este marginea de sud- 
est. Terenul începe aici, urcă povârnişul falezei, apoi 
coboară de cealaltă parte şi se termină la semnul de 
maree înaltă. 

— Zău? Nu pare prea corect. 

— E cât se poate de corect. Aşa e legea. Până la 
semnul de maree înaltă. Plaja este proprietate publică. 

— lată de ce iubesc eu ţara asta. 

— O iubiţi? 

— Bineînţeles. 

Ea s-a uitat la mine şi a spus: 

— Sunt una dintre Fiicele Revoluţiei Americane. 

— Mi-am închipuit eu. 

— Familia mea, Willis, locuieşte în acest oraş din anul 
1653. 

— Extraordinar! 

— Au venit în Massachusetts cu primul vas după 
Mayflower, Fortune. Apoi s-au stabilit aici, în Long 
Island. 

— Incredibil. Puțin a lipsit să nu fiţi o descendentă a 
coloniştilor de pe Mayflower. 

— Sunt o descendentă a coloniştilor de pe Fortune, a 
replicat ea. S-a uitat în jur şi i-am urmărit privirea. La 
sud de noi, se vedea un lan de cartofi în dreapta şi o vie 
în stânga. 

— E greu de imaginat cum era viaţa în secolul al 
şaptesprezecelea, a spus ea. La mii de kilometri de 
Anglia, cu păduri în locul câmpurilor din zilele noastre, 
un teren care trebuia desţelenit de oameni şi de vite, o 
climă necunoscută, un sol necunoscut, câteva animale 
domestice, fără surse sigure de îmbrăcăminte, unelte, 
seminţe, praf de puşcă şi muschete, înconjurați de 
triburi de indieni ostili. 

— Pare mai rău decât Central Park în luna august, 
după miezul nopţii. 

Margaret Wiley nu mi-a acordat nici o atenţie şi a 


continuat: 

— E foarte greu pentru oameni ca noi - mă refer la 
familia mea - să se despartă chiar şi de un pogon de 
pământ. 

— Adevărat. Dar pentru douăzeci şi cinci de mii, mai 
stai de vorbă. Odată am găsit şi eu un glonţ de 
muschetă, am spus. 

Ea m-a privit ca pe un debil mintal. Şi-a îndreptat 
atenţia spre Beth, a mai sporovăit un timp, apoi a spus: 

— Cred că nu aveţi nevoie de mine, să vă conduc până 
în vârf. Vedeţi acolo o potecă. Nu-i greu de ajuns sus, 
dar fiţi atenţi la muchia falezei. Peretele e vertical şi nu 
prea ai unde să pui piciorul. De fapt, faleza este morena 
terminală din ultima epocă glaciară. Aici se termina 
ghețarul. 

De fapt, ghețarul se afla chiar în faţa mea. 

— Vă mulţumim pentru timpul şi răbdarea acordată, 
doamnă Wiley, i-am spus eu. 

Ea a dat să plece, apoi s-a uitat la Beth şi a întrebat-o: 

— Aveţi idee cine a fost făptaşul? 

— Nu, doamnă. 

— Are vreo legătură cu munca lor? 

— Într-un fel. Dar nimic în genul războiului 
bacteriologic sau alte pericole de acest fel. 

Margaret Wiley nu părea prea convinsă. S-a înapoiat 
la maşina ei, a pornit motorul şi a demarat într-un nor 
de praf. 

— Fi-ţi-ar prafu' al dracului, Margaret! Babă... 

— John! 

Mi-am scuturat hainele a doua oară. 

— Ştii de ce Fiicele Revoluţiei Americane nu fac sex în 
grup? am întrebat-o pe Beth. 

— Nu, dar bănuiesc că voi afla curând. 

— Fii convinsă. Fiicele Revoluţiei Americane nu fac 
sex în grup, fiindcă nu vor să fie nevoite să scrie mesaje 
de mulţumire. 

— Ai o provizie nelimitată de bancuri? 


— Ştii bine că da. 

Amândoi am ridicat privirea spre povârnişul falezei. 

— Hai să admirăm priveliştea aceea de douăzeci şi 
cinci de mii, am propus. 

Am găsit poteca şi eu am luat-o înainte. Poteca ducea 
printre hăţişuri, prin lăstăriş şi printre câţiva copăcei 
care păreau a fi arţari, dar la cât mă pricep eu, puteau 
la fel de bine fi bananieri. 

Îmbrăcată în fustă de poplin kaki şi pantofi de stradă, 
Beth înainta greu. Am ajutat-o să urce în câteva locuri în 
care panta era mai abruptă. Ea şi-a ridicat fusta - sau 
poate s-a ridicat singură - oferindu-mi priveliştea unor 
picioare perfecte. 

Până în vârf erau numai vreo cincisprezece metri, 
echivalentul înălţimii unui bloc de cinci etaje, pe care le 
urcam cândva, păstrând suficientă energie cât să sparg 
o uşă, să trântesc un infractor la podea, să-i pun 
cătuşele şi să-l târăsc după mine până în stradă, unde îl 
vâram într-o maşină de poliţie. Dar asta se întâmplase 
mai demult. Între timp situaţia se schimbase şi îmi cam 
tremurau picioarele. Prin faţa ochilor îmi jucau puncte 
negre, aşa că am fost nevoit să mă opresc şi să mă las în 
genunchi. 

— Nu te simţi bine? m-a întrebat Beth. 

— Ba da... O clipă... 

Am tras aer în piept de câteva ori, după care ne-am 
continuat urcuşul. 

Am ajuns în vârful pantei. Aici vegetaţia era şi mai 
pitică, din pricina vântului şi a aerului sărat. Am privit 
peste braţul Sound de lângă Long Island şi, într-adevăr, 
panorama era greu de pus în cuvinte. Deşi panta sudică 
a falezei măsura numai cincisprezece metri de la bază 
până în vârf, cea nordică, dinspre plajă, era înaltă de 
vreo treizeci de metri. Aşa cum ne prevenise doamna 
Wiley, era foarte abruptă şi când ne-am aruncat privirea 
peste muchia falezei, am văzut alge, şanţuri de eroziune, 
pelicule de noroi şi stânci prăbuşite pe plaja lungă şi 


frumoasă care se întindea pe kilometri întregi spre est şi 
spre vest. 

Apa braţului Sound era liniştită, am văzut câteva 
ambarcaţiuni de agrement şi bărci cu motor. Un cargou 
uriaş se îndrepta spre vest, către New York sau către un 
port din Connecticut. La vreo cincisprezece kilometri 
depărtare am desluşit coasta statului Connecticut. 

Faleza se întindea spre vest pe o distanţă de vreun 
kilometru şi jumătate, apoi dispărea într-un promontoriu 
care înainta în braţul Sound. Spre est, faleza mergea 
paralel cu plaja câţiva kilometri şi se termina la Horton 
Point, care nu se vedea din pricina farului. 

În spatele nostru, în direcţia din care urcasem, se 
găseau câmpurile agricole; de aici, de sus, vedeam 
parcelele cu cartofi, viile, livezile şi lanurile de grâu. 
Câmpurile verzi erau punctate de case ciudate, cu 
acoperişuri de şindrilă şi hambare albe, nu roşii. 

— Ce panoramă! am exclamat. 

— Magnific! a încuviinţat şi Beth. Dar oare merită 
douăzeci şi cinci de mii? a întrebat ea. 

— Aceasta e întrebarea. Am întors privirea către ea. 
Tu ce crezi? 

— Teoretic, nu. Dar când eşti aici, da. 

— Bine zis. 

Am văzut un bolovan în iarbă şi m-am aşezat pe el, cu 
ochii la mare. 

Beth s-a aşezat lângă mine, cu privirea aţintită tot 
asupra mării. Amândoi eram transpiraţi, murdari, plini 
de praf, frânţi de oboseală şi abia ne mai trăgeam 
sufletul. 

— E ora cocteilului, am spus eu. Hai să ne întoarcem. 

— Încă o clipă. Să ne punem în locul lui Tom şi Judy. 
Spune-mi, ce voiau ei aici, ce anume căutau? 

— Bine... 

M-am aşezat din nou pe bolovan şi m-am uitat în jur. 
Soarele apunea şi departe, spre est, cerul era purpuriu. 
Spre vest devenise trandafiriu, iar deasupra noastră 


rămăsese albastru. Pescăruşii săltau pe valuri, pe braţul 
Sound se vedeau coamele albe ale valurilor, păsărelele 
ciripeau în copaci, dinspre nord-est adia briza, iar aerul 
mirosea a sare şi a toamnă. 

— Ne-am petrecut ziua pe Plum Island, i-am spus eu 
lui Beth. Toată ziua am stat la bioizolare, îmbrăcaţi în 
halate de laborator, înconjurați de viruşi. La plecare am 
făcut duş, ne-am grăbit spre Spirocheta sau spre feribot, 
am traversat canalul Gut, am urcat în maşină şi am venit 
aici. Locul acesta este deschis, curat şi reconfortant. 
Aici e viaţă... Ne-am adus o pătură şi o sticlă cu vin. 
Bem vinul, facem dragoste, stăm lungiţi pe pătură şi 
privim cum răsar stelele. Poate coborâm pe plajă şi 
înotăm sau facem surfing la lumina stelelor şi a lunii. 
Suntem la un milion de kilometri de laborator. Ne 
întoarcem acasă, gata de o nouă zi la bioizolare. 

Beth a tăcut un timp, apoi, fără să-mi răspundă, s-a 
dus până la muchia falezei, după aceea s-a dus la 
singurul copac mai răsărit de acolo, un stejar noduros, 
înalt de vreo trei metri. S-a aplecat şi, în clipa 
următoare, s-a ridicat ţinând în mână un colac de 
frânghie. 

— Ia priveşte aici! 

M-am dus lângă ea şi m-am uitat la ceea ce 
descoperise. Frânghia, confecţionată din nailon de 
culoare verde şi groasă de vreun centimetru şi jumătate, 
era înnodată din metru în metru, ca punct de sprijin 
pentru mâini. Un capăt era legat la baza stejarului. 

— Probabil că-i suficient de lungă ca să ajungă până 
jos, pe plajă, a opinat Beth. 

Am încuviinţat din cap. 

— Fără îndoială că în acest fel e mai uşor de coborât 
şi de urcat. 

— Da. 

A îngenuncheat şi a privit în josul falezei. I-am urmat 
exemplul. Se vedea iarba strivită de urcuşurile şi 
coborâşurile pe peretele falezei. După cum am mai spus, 


era o pantă abruptă, dar nu prea dificilă pentru cineva 
cu o bună condiţie fizică, chiar şi în lipsa unei frânghii. 

M-am aplecat şi mai mult peste muchia falezei şi am 
remarcat că, acolo unde iarba fusese strivită, solul 
prezenta acele dâre roşietice de pământ şi fier. Şi am 
mai remarcat ceva: la vreo trei metri sub noi exista un 
fel de raft sau poliţă. A observat-o şi Beth. 

— Mă duc să văd ce e, m-a anunţat ea. 

A smucit frânghia, s-a asigurat că era bine legată de 
trunchiul stejarului, a apucat-o cu amândouă mâinile şi a 
coborât cu spatele cei trei metri până la poliţă, lăsându- 
se în jos pe frânghie. 

— Vino încoace! m-a chemat ea. E ceva interesant. 

— Bine. 

Am coborât pe frânghie, ţinându-mă cu o singură 
mână. M-am oprit pe poliţă lângă Beth. 

— Ia priveşte aici, mi-a spus ea. 

Poliţa era lungă de circa trei metri şi avea lăţimea 
maximă de un metru. În centrul ei se găsea o scobitură 
în peretele falezei, dar se vedea limpede că nu era 
naturală. De fapt, se ghiceau urme de lopată. Beth şi cu 
mine ne-am lăsat pe vine şi ne-am uitat înăuntru. 

Era mică, măsura cam un metru în diametru şi numai 
un metru douăzeci în adâncime. Înăuntru nu se afla 
nimic. Nu-mi puteam imagina la ce servea, dar mi-am 
dat cu presupusul: 

— Aici poţi ascunde mâncarea pentru picnic şi o 
frapieră cu vin. 

— Şi chiar îţi poţi vâri picioarele, ca să te culci pe 
scândură, a completat Beth. 

— Poţi să faci şi dragoste. 

— Oare de ce eram convinsă că asta ai să spui? 

— Păi, e adevărat. M-am ridicat în picioare. Poate 
intenționau s-o adâncească. 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

M-am întors cu faţa către Sound şi m-am aşezat încet, 


legănându-mi picioarele în aer. 

— E plăcut. Ia loc. 

— Începe să-mi fie frig. 

— Uite, pune-ţi tricoul meu. 

— Nu, că miroase. 

— Nici tu nu miroşi ca o petunie. 

— Sunt obosită, sunt murdară, mi-am rupt ciorapii şi 
am nevoie să mă duc la toaletă. 

— Ce romantic! 

— Ar putea fi. Dar nu acum. 

S-a ridicat în picioare, s-a prins de frânghie şi s-a 
căţărat până sus. Am aşteptat-o să ajungă pe muchia 
falezei, apoi am urcat şi eu. 

Beth a încolăcit frânghia şi a pus-o înapoi la baza 
copacului, aşa cum o găsise. S-a întors spre mine şi ne- 
am trezit faţă în faţă, la o distanţă de numai treizeci de 
centimetri. Era un moment penibil, am rămas aşa exact 
trei secunde, după care am întins mâna, i-am atins uşor 
părul, apoi obrazul. M-am pregătit de marea pupătură, 
convins că ne vom săruta, dar ea a făcut un pas înapoi şi 
a rostit cuvântul magic, la care toţi bărbaţii Americii 
moderne reacţionează precum câinele lui Pavlov: 

— Nu. 

Imediat am făcut un salt înapoi şi mi-am dus mâinile 
la spate. Sexul mi s-a pleoştit ca un copăcel uscat şi am 
exclamat: 

— Am interpretat pălăvrăgeala noastră amicală drept 
o invitaţie sexuală. Te rog să mă ierti. 

De fapt, nu s-a întâmplat chiar aşa. E adevărat că ea a 
spus „Nu”, dar eu am şovăit, cu o expresie abjectă de 
dezamăgire întipărită pe obraz, moment în care ea a 
adăugat „Nu acum”, ceea ce era bine, apoi „Poate mai 
târziu”, ceea ce suna şi mai bine. A urmat „Îmi placi”, 
care suna cel mai bine. 

— Nici o grabă, am răspuns eu cu deplină sinceritate, 
din moment ce ea îmi făcuse mărturisirea doar după 
şaptezeci şi două de ore, limita mea de aşteptare. 


În realitate, mi se întâmplase să aştept şi mai mult. 

Nu am mai amintit incidentul, am coborât pe 
versantul dinspre câmpuri şi am urcat în maşina neagră 
a poliţiei. 

Ea a pornit motorul, a apăsat pe ambreiaj, apoi a pus 
schimbătorul de viteze pe poziţia zero, s-a aplecat şi m-a 
sărutat fugar pe obraz. Apoi a ambreiat din nou şi am 
plecat, stârnind un vârtej de praf. 

După vreun kilometru şi jumătate ne găseam din nou 
pe Middle Road. Avea un excelent simţ al orientării, aşa 
că s-a îndreptat spre Nassau Point fără ajutorul meu. 

A văzut o benzinărie deschisă şi amândoi ne-am dus la 
toaletă să ne aranjăm puţin ţinuta, după cum se spune. 
Nu-mi aminteam să fi fost vreodată în halul acela de 
murdărie. La serviciu sunt un tip destul de dichisit, un 
dandy de Manhattan, în costume de comandă. Acum mă 
simţeam din nou ca în copilărie, Johnny Murdăriei 
scurmând printre mormintele indiene. 

Din magazinul benzinăriei am cumpărat câteva 
gustări de cea mai proastă calitate: pastrama de vită, 
biscuiţi cu unt de arahide şi jeleuri-ursuleţ. M-am întors 
la maşină şi am invitat-o pe Beth să se servească, dar ea 
m-a refuzat. 

— Dacă mesteci câte puţin din fiecare, seamănă la 
gust cu o mâncare chinezească pe nume Sandang Phon. 
E o descoperire întâmplătoare. 

— Aşa sper. ` 

Am mai mers câteva minute. În realitate, combinaţia 
de pastrama de vită, biscuiţi cu unt de arahide şi jeleuri- 
ursuleţ avea un gust îngrozitor, dar eram lihnit de foame 
şi voiam să-mi curăţ gâtlejul de praf. 

— Ce părere ai? am întrebat-o pe Beth. Mă refer la 
faleză. 

Ea s-a gândit o clipă, apoi mi-a răspuns: 

— Cred că i-aş fi simpatizat pe soţii Gordon. 

— Să ştii că da. 

— Eşti trist? 


— Mda... adică, nu eram prieteni la cataramă... îi 
cunoşteam doar de câteva luni, dar erau oameni 
cumsecade, plini de viaţă şi de haz. Erau prea tineri ca 
să sfârşească atât de tragic. 

Ea a încuviinţat din cap. 7 

Am traversat digul către Nassau Point. Începea să se 
întunece. 

— Rațiunea îmi spune că acest teren este exact ceea 
ce este. Un refugiu romantic, un locşor pe care să-l ştie 
doar al lor. Erau originari din Vestul Mijlociu, probabil 
proveneau din familii deţinătoare de pământ şi aici s-au 
trezit simpli chiriaşi într-o zonă în care pământul are o 
mare importanţă, la fel ca pe meleagurile lor de 
baştină... Corect? 

— Corect. 

— Şi totuşi... 

— Da. Şi totuşi... Şi totuşi, ar fi putut economisi vreo 
douăzeci de miare, dacă luau terenul în arendă pe cinci 
ani. Dar ei aveau nevoie ca pământul să fie proprietatea 
lor, am adăugat. Gândeşte-te la asta. 

— Mă gândesc. 

Am ajuns la fosta locuinţă a soţilor Gordon şi Beth a 
oprit în spatele Jeep-ului meu. 

— A fost o zi lungă, mi-a spus ea. 

— Vino la mine acasă. la-te după mine. 

— Nu, în seara asta mă duc acasă. 

— De ce? 

— Nu văd de ce aş rămâne aici douăzeci şi patru de 
ore, din moment ce comitatul nu-mi decontează motelul. 

— Treci mai întâi pe la mine. Trebuie să-ţi dau foile 
trase la imprimantă. 

— Mi le poţi da mâine. Dimineaţă trebuie să merg la 
birou, mi-a explicat. Ce-ar fi să ne întâlnim mâine după- 
amiază pe la cinci? 

— La mine acasă. 

— Bine. La tine acasă, la ora cinci după-amiază. Până 
atunci mai aflu câte ceva. 


— Şi eu. 

— Aş prefera să nu faci nici o mişcare înainte de-a ne 
întâlni, mi-a spus. 

— Promit. 

— Lămureşte-ţi poziţia cu Maxwell. 

— Aşa am să fac. 

— Şi odihneşte-te, a adăugat. 

— La fel şi tu. 

— Dă-te jos din maşină, a zâmbit ea. Du-te acasă. Hai, 
du-te! 

— Mă duc. Zău că mă duc. 

Am coborât din maşina ei. Beth a întors în loc, mi-a 
făcut semn cu mâna şi a plecat. 

Am urcat la volanul Jeep-ului, decis să nu fac nimic 
care să-l determine să-mi vorbească franţuzeşte. Mi-am 
pus centura de siguranţă, m-am asigurat că portiera era 
închisă şi că trăsesem frâna de mână. Am pornit motorul 
şi maşina n-a suflat un cuvinţel. 

În timp ce mă înapoiam pe domeniul meu cultivabil de 
pe malul golfului - sau domeniul de pe malul cultivabil al 
golfului, sau cum s-o mai fi numind - mi-am dat seama 
că uitasem să pornesc motorul prin telecomandă. Acum 
nu mai conta. Bombele moderne explodează după circa 
cinci minute. În plus, nimeni nu încerca să mă ucidă. Ba 
nu, cineva încercase să mă ucidă, dar din cu totul alte 
motive. Era foarte posibil să fi fost o acţiune 
întâmplătoare sau, dacă fusese pusă la cale, atunci 
atentatorii socoteau că nu mai făceam parte din poliţie 
şi, oricât i-aş fi călcat pe nervi, puteau să se răzbune 
fără a trebui neapărat să mă omoare. Aşa opera Mafia: 
dacă supravieţuiai, de regulă rămâneai singur. Dar 
domnii care trăseseră în mine aveau, categoric, 
trăsături hispanice. lar indivizii de teapa lor nu 
considerau treaba făcută decât dacă te vedeau în 
groapă. 

Deocamdată însă nu-mi făceam griji pentru asta. Mai 
curând mă preocupa ce se întâmplă acum, indiferent 


despre ce era vorba. Adică, mă aflam într-o zonă liniştită 
a planetei, în care încercam să-mi vindec trupul şi 
mintea, şi iată că sub aparenţe se petreceau tot felul de 
ciudăţenii şi ticăloşii. Mă tot gândeam la porcul care 
sângera pe urechi, pe nări şi pe gură... Mi-am dat seama 
că oamenii de pe insulă aceea micuță descoperiseră 
lucruri capabile să extermine aproape toate 
vieţuitoarele planetei. 

Lucrul cel mai convenabil în materie de război 
biologic era faptul că îţi puteai lesne nega intenţiile şi 
ascunde urmele. Cercetarea biologică şi cursa înarmării 
fuseseră în permanență însoțite de minciuni, 
dezinformări şi dezminţiri. Nostimada în cazul de faţă 
era că această reacţie spontană fusese absolut inutilă. 
Asasinarea lui Tom şi Judy Gordon nu avea nici o 
legătură cu războiul biologic sau cu terorismul. 

Am tras pe aleea din faţa casei unchiului Harry. 
Cauciucurile au scrâşnit pe scoici. Casa era cufundată în 
întuneric şi când am stins farurile, întregul univers a 
fost înghiţit de beznă. Oare cum trăiau oamenii de la 
ţară pe întuneric? 

Mi-am vârât tricoul în pantaloni, aşa încât să am la 
îndemână mânerul pistolului calibrul 38. Nu ştiam dacă 
mi se umblase la armă: cine fusese în stare să spele un 
şort, fără îndoială că nu ezitase să umble şi la revolver. 
Ar fi trebuit să-l verific mai înainte. 

În orice caz, cu cheile în mâna stânga, am descuiat 
uşa din faţă, dreapta fiind gata în orice clipă să înşface 
arma. Pistolul ar fi trebuit să se găsească chiar în mâna 
mea, însă bărbaţii trebuie să se arate curajoşi chiar şi 
când sunt singuri. De fapt, cine mă vedea? Presupun că 
eu însumi. Curaj, Corey. Eşti un bărbat adevărat. 
Bărbatul adevărat a simţit o nevoie imperioasă să se 
uşureze, ceea ce am şi făcut în baia de lângă bucătărie. 

Fără să aprind luminile, am verificat robotul telefonic 
din birou şi am văzut că aveam zece mesaje - destul de 
multe pentru cineva care în toată săptămâna precedentă 


nu primise absolut nici unul. 

Presupunând că printre ele nu exista nici unul prea 
plăcut sau dătător de satisfacţii, mi-am umplut un pahar 
mare de cristal al unchiului Harry cu brandy din carafa 
de cristal a unchiului Harry. 

M-am aşezat în şezlongul unchiului şi am sorbit din 
pahar, ezitând între butonul de mesaje al robotului 
telefonic, pat şi încă un pahar. Ultima variantă a ieşit 
câştigătoare de mai multe ori, aşa că am amânat lupta 
cu oroarea electronică până în clipa în care am auzit un 
bâzâit. 

În cele din urmă, am apăsat butonul de mesaje. 

— Aveţi zece mesaje, m-a anunţat vocea, în acord cu 
afişajul respectiv. 

Primul mesaj sosise la ora şapte dimineaţa şi era de la 
unchiul Harry, care mă văzuse la televizor cu o seară în 
urmă, dar nu voise să-mi telefoneze atât de târziu, deşi 
nu-l deranjase să mă sune cu noaptea în cap. Din 
fericire, la ora aceea eram deja în drum spre Plum 
Island. 

Existau încă patru mesaje similare: unul de la părinţii 
mei din Florida, care nu mă văzuseră la televizor, dar 
auziseră că dădeam un interviu; unul de la o cucoană pe 
nume Cobi, cu care mă mai văd din când în când şi care, 
dintr-un motiv sau altul, poate îşi dorea să devină Cobi 
Corey; apoi câte un telefon de la verişorii mei Jim şi 
Lynne, care se pricepeau să ţină legătura cu mine. 
Probabil că aş fi primit mai multe apeluri în legătură cu 
scurta mea apariţie pe micul ecran, dar foarte puţină 
lume avea numărul meu de telefon şi mulţi nu mă 
recunoscuseră, dat fiind că slăbisem mult şi arătam 
îngrozitor. 

Nu primisem nici un telefon de la fosta mea soţie, 
care, deşi nu mă mai iubea, ţinea să ştiu că mă plăcea ca 
persoană, lucru ciudat, întrucât nu sunt un tip chiar atât 
de agreabil. Demn de a fi iubit, da, dar nu agreabil. 

Alt apel era din partea colegului meu, Dom Fanelli, 


care sunase la ora nouă dimineaţa, lăsându-mi 
următorul mesaj: „Hei, amice, ţi-am văzut mutra la 
ştirile de dimineaţă. Ce mama dracului cauţi acolo? Doi 
latino-americani umblă să-ţi ia gâtul şi tu ţi-arăţi moaca 
la televizor, ca să ştie toată lumea că te afli pe Coasta de 
Est. De ce nu pui un afiş într-un oficiu poştal din 
Columbia? Dumnezeule, John, eu mă dau de ceasul 
morţii să-i găsesc pe indivizi înainte să te găsească ei pe 
tine. În orice caz, încă o veste bună: şeful întreabă ce 
dracu' cauţi tu la locul crimei. Ce se întâmplă acolo? 
Cine i-a aranjat pe cei doi? Ascultă, tipa era trăsnet. Ai 
nevoie de ajutor? Sună-mă. Şi nu uita, să nu faci pipi 
decât în cortul tău. Ciao”. 

Am zâmbit. Dragul de Dom! Un tip pe care te puteai 
bizui. Mi-l amintesc şi acum stând aplecat deasupra 
mea, în timp ce zăceam plin de sânge în mijlocul străzii. 
Ţinea într-o mână o gogoaşă pe jumătate mâncată, iar în 
cealaltă pistolul. Mai muşcase o dată din gogoaşă şi-mi 
spusese: „Pun eu mâna pe ei, John. Îţi jur în faţa lui 
Dumnezeu. Îi aranjez eu pe nenorociţii care te-au ucis.” 

Mi-aduc aminte cum îi atrăsesem atenţia că nu eram 
mort, la care el îmi răspunsese că ştia, dar că probabil 
voi trece în lumea drepţilor. Avea lacrimi în ochi şi mă 
făcea să mă simt îngrozitor, încerca să-mi vorbească, tot 
continuând să-şi mestece gogoaşa, şi nu înţelegeam ce- 
mi spune, apoi urechile au început să-mi vâjâie şi mi-am 
pierdut cunoştinţa. 

În orice caz, următorul apel sosise la 9:30 dimineaţa 
şi era din partea ziarului New York Times. M-am 
întrebat cum de ştiau cine eram şi unde locuiam. Vocea 
spunea: „Puteţi primi la uşă ziarul nostru în fiecare zi a 
săptămânii şi duminică, la preţul de numai 3,60 dolari 
pe săptămână, timp de treisprezece săptămâni. Vă 
rugăm sunaţi la 1-800-631-2500 şi vă vom onora 
comanda imediat.” 

— Îl primesc la serviciu. Următorul. 

În difuzor s-a auzit glasul lui Max care spunea: „John, 


oficial nu mai eşti angajatul poliţiei din Southold. Îţi 
mulţumesc pentru ajutor. Îţi datorez un dolar, dar aş 
prefera să-ţi fac cinste cu un pahar. Sună-mă”. 

— Dracu” să te ia, Max! 

Următorul mesaj era de la nimeni altul decât de la 
domnul Ted Nash, CIA, super fantoma. „[in doar să-ţi 
amintesc că un ucigaş sau mai mulţi se află în libertate 
şi că ai putea fi ţinta lor. Mi-a făcut mare plăcere să 
lucrăm împreună şi sunt convins că ne vom mai întâlni. 
Ai grijă de tine.” 

— Du-te în mă-ta, Ted! 

Adică, dacă tot ai de gând să mă ameninţi, cel puţin ai 
curajul să mi-o spui verde în faţă, chiar dacă eşti 
înregistrat. 

Pe robot mai exista un singur mesaj, dar am oprit 
aparatul înainte de a-l asculta. Am format numărul de la 
Soundview şi l-am cerut pe Ted Nash. Funcţionarul, un 
băiat tânăr, m-a informat că nu aveau nici un client cu 
acest nume. 

— Dar cineva pe nume George Foster? am întrebat. 

— Nu, domnule. 

— Dar Beth Penrose? 

— Tocmai a plecat. 

I-am descris pe Nash şi pe Foster, iar el mi-a spus: 

— Da, domnule, avem doi domni care se potrivesc cu 
descrierea dumneavoastră. 

— Mai sunt acolo? 

— Da. 

— Spune-i celui înalt, brunet şi cu părul creţ, că 
domnul Corey a primit mesajul lui şi că-l avertizează să 
se ferească de acelaşi lucru. Ai reţinut? 

— Da, domnule. 

— Şi mai spune-i să se ducă în mă-sa. 

— Da, domnule. 

Am pus receptorul în furcă şi am căscat. Mă simţeam 
ca dracu’. Probabil că în ultimele două zile nu dormisem 
mai mult de trei ore. Am căscat din nou. 


Am apăsat din nou butonul „Play” şi am ascultat 
ultimul mesaj. Era vocea lui Beth: „Bună... Te sun din 
maşină... Voiam să-ţi mulţumesc că m-ai ajutat azi. Nu 
ştiu dacă ţi-am mulţumit deja... Oricum, mi-a făcut 
plăcere să te cunosc şi, dacă se întâmplă să nu ne 
vedem mâine... s-ar putea să nu scap aşa uşor, amo 
groază de rapoarte şi hârţoage de întocmit... lasă, te sun 
şi într-un caz, şi în altul. Încă o dată, mulţumesc”. 

— Acestea au fost mesajele, m-a anunţat robotul. 

L-am mai ascultat o dată pe ultimul. Venise la nici 
zece minute după ce ne despărţisem şi glasul ei suna 
vizibil detaşat şi oficial. De fapt, era un mod de a-mi da 
papucii. Mă obseda gândul că Beth şi Nash deveniseră 
amanți şi în acel moment se găseau în camera lui, 
făcând dragoste cu pasiune şi înflăcărare. Vino-ţi în fire, 
Corey. Când Dumnezeu vrea să distrugă un om, mai 
întâi îl face să-i ardă călcâiele după o femeie. N 

Adică, ce altceva se mai putea întâmpla? Imi 
petrecusem ziua la bioizolare şi, probabil, mă 
molipsisem de ciumă bubonică; se pare că aveam 
necazuri la serviciu; Pedro şi Juan ştiau unde mă găsesc; 
Max, amicul meu, mă pusese pe liber, iar un tip de la 
CIA mă ameninţase fără motiv... de fapt, poate avea un 
motiv imaginar - şi, în sfârşit, fata pe care o iubeam mă 
părăsise şi mi-o închipuiam încolăcindu-şi picioarele în 
jurul unui clovn. În plus, Tom şi Judy, care ţinuseră la 
mine, plecaseră dintre cei vii. Şi era abia nouă seara. 
Brusc, m-a fulgerat gândul să mă duc la mănăstire. Sau, 
şi mai bine, să petrec o lună în Caraibe, însoţindu-l pe 
bunul meu prieten Peter Johnson din insulă în insulă. 

Sau puteam rămâne aici, să-mi înfrunt destinul 
vitejeşte. Răzbunare, pedeapsă, victorie şi glorie. Acesta 
era John Corey. Mai mult decât atât, eu aveam ceva ce 
nu mai avea nimeni: o vagă idee despre ceea ce se 
petrecea. 

M-am aşezat în biroul tăcut şi întunecat şi, pentru 
prima oară în ziua aceea, m-am putut gândi fără să mă 


tulbure nimeni. În creierul meu se adunaseră o mulţime 
de date, pe care am început să le ordonez. 

În timp ce priveam pe fereastră afară, în noapte, 
micile semnale sonore din creierul meu mi-au apărut ca 
nişte puncte luminoase pe un ecran întunecat şi 
imaginea a început să prindă contur. Eram departe de a 
obţine un tablou complet, de detalii nici nu putea fi 
vorba, totuşi puteam face presupuneri destul de 
apropiate de realitate în legătură cu forma, dimensiunile 
şi sensul acelui ceva. Mi-ar mai fi trebuit câteva puncte 
luminoase, vreo şase semnale sonore, moment în care 
aveam să cunosc răspunsul la întrebarea: cine şi de ce Îi 
asasinase pe Tom şi Judy Gordon. 


16 


Soarele dimineții a pătruns prin fereastra 
dormitorului meu de la etajul al doilea şi m-am simţit 
fericit că trăiam; fericit să descopăr că porcul mort şi 
plin de sânge de pe perna de alături fusese numai un 
coşmar. Am ascultat ciripitul păsărelelor, ca să mă 
asigur că nu eram singura fiinţă rămasă în viaţă pe 
Pământ. Undeva deasupra golfului s-a auzit ţipătul unui 
pescăruş. Pe pajiştea din faţa casei mele gâgâiau câteva 
gâşte. În depărtare lătra un câine. Până în prezent, totul 
era în regulă. 

M-am dat jos din pat, am făcut un duş, m-am 
bărbierit, mi-am terminat toaleta de dimineaţă, apoi m- 
am dus la bucătărie şi mi-am încălzit o cafea la cuptorul 
cu microunde. 

Imi petrecusem toată noaptea gândindu-mă în fel şi 
chip - sau, cum se spune în meseria noastră, făcând 
raționamente deductive. De asemenea, dădusem 
telefoanele cuvenite unchiului Harry, părinţilor, 
verişorilor mei şi lui Dom Fanelli, nu însă şi lui Max sau 
redacţiei ziarului New York Times. Tuturor le spusesem 
că nu eu apărusem la televizor şi că nu văzusem 
emisiunea sau emisiunile de ştiri cu pricina; îi 
asigurasem că toată seara mă uitasem la Meciul de 
fotbal de luni seara în Restaurantul Vechi - ceea ce de 
fapt ar fi trebuit să fac - şi că existau persoane care 
puteau confirma acest lucru. Toți mă crezuseră. Speram 
că şi şeful meu, locotenentul Wolfe pe care l-am pomenit 
anterior, avea să creadă. 

Totodată, îi spusesem unchiului H că Margaret Wiley 
era moartă după el, dar nu păruse prea interesat. 

— Dickie Johnson şi cu mine ne-am născut la date 
apropiate, am crescut împreună, am fost la femei 
împreună şi am îmbătrânit împreună, atât doar că ela 


murit înaintea mea. 

Ce deprimant! În orice caz, i-am telefonat lui Dom 
Fanelli, dar nu era acasă, aşa că i-am lăsat vorbă soţiei 
lui, Mary, cu care mă împăcasem bine înainte să mă 
însor. Însă Mary şi cu Fosta mea nu se simpatizau câtuşi 
de puţin. Nici divorţul nostru, nici faptul că fusesem 
împuşcat nu reuşise să dreagă relaţiile dintre mine şi 
Mary. Bizar. Mă refer la soțiile colegilor de serviciu. În 
cel mai bun caz, era o relaţie bizară. In orice caz, i-am 
spus lui Mary: 

— Transmite-i lui Dom că cel de la televizor nu eram 
eu. Multă lume ne-a confundat. 

— Bine. 

— Dacă mor, e mâna CIA. Transmite-i şi asta. 

— Bine. 

— S-ar putea ca şi pe Plum Island să existe unii care 
să încerce să mă lichideze. Spune-i şi asta. 

— Bine. 

— Spune-i că dacă mor, să discute cu Sylvester 
Maxwell, şeful poliţiei de aici. 

— Bine. 

— Ce mai fac copiii? 

— Bine. 

— Trebuie să închid. Mă doare plămânul. 

Am pus receptorul în furcă. 

Ei bine, dacă aveam telefonul ascultat de poliţia 
federală, cel puţin înregistraseră convorbirea, era bine 
să mă audă spunând altora că, după părerea mea, CIA 
încerca să mă ucidă. 

Bineînţeles, nu eram întru totul de această părere. 
Ted Nash personal ar fi vrut să mă ucidă, dar mă 
îndoiam că agenţia ar fi aprobat suprimarea cuiva doar 
pe motiv că era încrezut şi sarcastic. Totuşi, problema 
era că, dacă între cazul nostru şi Plum Island s-ar fi 
descoperit o legătură semnificativă, nu m-aş fi mirat să 
apară şi alte cadavre. 

Cu o seară în urmă, în timp ce-mi dădeam telefoanele, 


mi-am verificat arma şi muniţia cu lanterna şi cu lupa. 
Totul părea în ordine. Paranoia poate fi amuzantă, cu 
condiţia să nu-ţi ia prea mult timp şi să nu te abată de la 
țelul tău. Adică, într-o zi de rutină, te poţi preface că 
cineva încearcă să te ucidă sau îţi macină nervii, ceea ce 
te face să recurgi la mici jocuri, de pildă porneşti 
maşina prin telecomandă, îţi imaginezi că ai telefonul 
ascultat sau că cineva ţi-a umblat la armă. Unii ţicniţi îşi 
creează prieteni imaginari pe care-i îndeamnă să ucidă. 
Alţi ţicniţi îşi construiesc duşmani imaginari care 
încearcă să-i lichideze chiar pe ei. După părerea mea, 
aceştia din urmă sunt ceva mai puţin smintiţi şi mult mai 
utili. 

În orice caz, îmi petrecusem restul nopţii răsfoind 
încă o dată evidenţa situaţiei financiare a soţilor 
Gordon. Aveam de ales între acest gen de activitate şi 
Jay Leno. 

Studiasem cu atenţie lunile mai şi iunie ale anului 
precedent, ca să văd cum îşi finanţaseră cei doi vacanţa 
de o săptămână în Anglia, după călătoria de afaceri. 
Cartea de credit Visa pe iunie prezenta o sumă ceva mai 
mare decât de obicei, la fel şi Amex. O mică denivelare 
pe un drum de regulă neted. De asemenea, factura 
telefonică din iunie trecut era cam cu o sută de dolari 
mai ridicată, indicând, probabil, mai multe convorbiri la 
mare distanţă pe luna mai. Totodată, trebuia să 
presupun că luaseră cu ei bani gheaţă sau cecuri de 
călătorie, deşi în registru nu figurau retrageri de bani 
suspecte. Era primul şi singurul indiciu că soţii Gordon 
dispuneau şi de o altă sursă de bani gheaţă. Persoanele 
cu venituri ilicite de regulă cumpără cecuri de călătorie 
în valoare de mii de dolari, apoi pleacă în străinătate şi 
cheltuiesc în stil mare. Afară de cazul în care soţii 
Gordon ştiau cum să viziteze Anglia cu numai douăzeci 
de dolari pe zi. 

Oricare ar fi fost adevărul, în privinţa filelor trase la 
imprimantă, evidenţa contabilă nu prezenta nereguli. 


Indiferent cu ce se îndeletniciseră cei doi, acel ceva era 
bine ascuns sau nu comporta cheltuieli mari, nici 
depuneri uriaşe. Cel puţin nu în acest cont. Mi-am impus 
să nu uit că soţii Gordon fuseseră oameni extrem de 
inteligenţi. In plus, fuseseră oameni de ştiinţă, deci 
prudenti, răbdători şi meticuloşi. 

Se făcuse opt dimineaţa, era miercuri, şi eu îmi 
turnasem a doua ceaşcă de cafea proastă, în acelaşi 
timp căutând prin frigider ceva de mâncare. Salată 
verde cu muştar? Nu. Unt cu morcovi? Asta mai mergea. 

M-am oprit în faţa ferestrei din bucătărie, cu 
morcovul şi tubul cu unt, meditând, cugetând, lăsându- 
mă în voia gândurilor şi mestecând. Am aşteptat 
telefonul lui Beth, care să-mi confirme întâlnirea de la 
ora cinci după-amiază, dar bucătăria a rămas cufundată 
în tăcere, cu excepţia ceasului. 

În acea dimineaţă m-am îmbrăcat mai spilcuit, cu 
pantaloni de bumbac cafenii şi cămaşă Oxford în dungi. 
Pe spătarul scaunului de bucătărie atârna un pulover 
albastru. Mi-am prins pistolul calibrul 38 la gleznă şi 
insigna de poliţie - atât cât valora în aceste locuri - în 
interiorul puloverului. Optimist cum sunt, mi-am pus în 
portofel şi un prezervativ. Eram pregătit de luptă, de 
amor sau de orice avea să-mi aducă ziua aceea. 

Cu morcovul în mână, am coborât panta înverzită, 
până la mal. Deasupra apei plutea o ceaţă subţire. Am 
mers până la capătul pontonului, care avea nevoie de o 
reparaţie substanţială, atent unde puneam piciorul. Mi- 
am amintit de ziua în care soţii Gordon legaseră parâma 
de ponton - trebuie să fi fost pe la mijlocul lui iunie, cam 
la o săptămână după ce făcusem cunoştinţă în barul 
restaurantului Claudio din Greenport. 

În ziua în care acostaseră la pontonul unchiului Harry 
eu mă  găseam în obişnuita mea poziţie de 
convalescenţă, pe terasa din spatele casei, bându-mi 
berea de convalescent şi cercetând golful cu binoclul, 
când deodată îi văzusem. 


Cu o săptămână în urmă, la Restaurantul Claudio, mă 
rugaseră să le descriu casa mea văzută dinspre larg şi 
iată că o găsiseră. 

Imi amintesc cum coborâsem pe ponton ca să-i 
întâmpin şi cum mă convinseseră să ies în larg cu ei. 
Navigasem în jurul câtorva golfuri dintre punctele North 
Fork şi South Fork ale lui Long Island - Marele Golf 
Peconic şi Micul Peconic, Golful Noyack şi Golful 
Southold, apoi Golful Gardiners şi Orient Point. La un 
moment dat, Tom a accelerat atât de mult, încât am 
crezut că ne luăm zborul. Vreau să spun că 
ambarcaţiunea îşi ridicase botul în aer şi gonea mai-mai 
să depăşească viteza sunetului. În orice caz, cu aceeaşi 
ocazie, soţii Gordon îmi arătaseră Plum Island. 

— Aici muncim noi, îmi spusese Tom. 

— Într-o zi vom încerca să-ţi facem rost de un permis 
de vizitator, adăugase Judy. E foarte interesant. 

Într-adevăr. Avusese dreptate. 

În aceeaşi zi fusesem prinşi de vânt şi de curenţii din 
canalul Gut. Crezusem că am să-mi vărs şi maţele în Gut 
şi mă întrebasem dacă nu cumva de acolo se trăgea şi 
numele canalului. Mi-am amintit că petrecusem o zi 
întreagă pe apă şi că ne înapoiasem la mine acasă, frânţi 
de oboseală, arşi de soare, deshidrataţi şi flămânzi. Tom 
se dusese să cumpere pizza, iar Judy şi cu mine 
rămăsesem să bem bere pe terasa din spate, privind 
asfinţitul soarelui. 

Nu mă consideram un tip prea simpatic, totuşi soţii 
Gordon se străduiseră din răsputeri să-mi câştige 
prietenia, pentru un motiv pe care nu-l înţelesesem 
niciodată. La început, nu avusesem nevoie şi nici nu-mi 
dorisem companie. Dar Tom era inteligent şi amuzant, 
iar Judy era frumoasă. Şi deşteaptă. 

Uneori lucrurile nu au sens în momentul în care se 
întâmplă, însă, după un timp, semnificaţia unui cuvânt 
sau eveniment devine limpede. N-am dreptate? 

Poate că soţii Gordon ştiau că se găsesc sau s-ar 


putea găsi în pericol. Îl cunoscuseră deja pe Maxwell şi 
voiau ca o anumită persoană - sau mai multe - să ştie că 
erau în raporturi de prietenie cu şeful poliţiei. Pe de altă 
parte, petreceau mult timp cu subsemnatul şi mă 
gândesc că poate şi de astă dată ţineau să se afle că 
sunt amici cu un poliţist. In caz că soţilor Gordon li s-ar 
fi întâmplat ceva, poate că Max sau eu am fi primit o 
scrisoare... dar nu contam prea mult pe asta. 

Tot legat de lucrurile care, privite retrospectiv, au 
sens, în acea noapte de iunie, înainte ca Tom să se 
înapoieze cu pizza, Judy, care dăduse de duşcă trei beri 
pe stomacul gol, a deschis discuţia despre conacul 
unchiului Harry. 

— Cât valorează casa asta? 

— Cred că vreo patru sute de mii, poate chiar mai 
mult. De ce? 

— De curiozitate. Unchiul tău nu vrea s-o vândă? 

— Mie mi-a oferit-o sub preţul pieţii, dar i-aş rămâne 
dator două sute de ani. 

Discuţia se încheiase aici. Totuşi, când cineva te 
întreabă cât valorează o casă sau o barcă şi dacă 
obiectul este de vânzare, atunci fie că este curios, fie că 
vrea să cumpere. Soții Gordon nu erau iscoditori din 
fire. Desigur, în prezent gândeam că pe atunci se 
aşteptau să se îmbogăţească foarte rapid. Dar dacă 
sursa noii averi ar fi fost o tranzacţie ilegală, soţii 
Gordon n-ar fi aruncat cu banii în dreapta şi în stânga, 
cumpărând o casă pe ţărmul mării, în valoare de patru 
sute de mii de dolari. Prin urmare, banii pe care-i 
aşteptau erau fie legali, fie aparent legali. Vaccinul. 
Foarte posibil. 

După aceea, intervenise ceva şi creierii lor inteligenţi 
fuseseră împrăştiaţi pe terasa din lemn de cedru, ca un 
pachet cu două kilograme şi jumătate de carne tocată 
aruncat lângă grătarul din grădină. 

Mi-am adus aminte că, mai târziu în aceeaşi seară de 
iunie, îi spusesem lui Tom că acolo, în canalul Gut, 


fusese cam riscant. Tom trecuse de la bere la vin şi era 
uşor ameţit. Pentru un om de ştiinţă, avea înclinații 
filosofice, aşa că mi-a spus: 

— Numai o barcă rămasă în port e o barcă sigură. Dar 
bărcile nu-s făcute ca să stea pe mal. 

Era adevărat, metaforic vorbind. Îmi trecuse prin 
minte că nişte oameni care umblau cu virusul Ebola şi 
cu alte substanţe letale erau, fără îndoială, dispuşi să-şi 
asume riscuri. Câştigau de atâta timp la jocul pericolului 
biologic, încât începuseră să se creadă protejaţi de o 
putere miraculoasă. Hotărâseră să intre în alt joc 
periculos, de astă dată unul mai profitabil. Totuşi, nu se 
simţiseră în elementul lor, la fel ca un scafandru care ar 
face alpinism sau invers: ar avea forţă şi curaj, dar n-ar 
şti cum trebuie să acţioneze. 

M-am întors la ziua de miercuri a lunii septembrie, 
aproximativ ora nouă dimineaţa. Tom şi Judy, care 
stătuseră împreună cu mine chiar în acest loc, pe 
pontonul unchiului Harry, erau acum morţi, iar mingea 
trecuse în terenul meu - ca să folosesc altă metaforă. 
Am pornit înapoi spre casă, înviorat de aerul dimineţii şi 
de morcov, impulsionat de amintiri frumoase despre doi 
oameni de treabă, cu mintea limpede, cu dezamăgirile şi 
grijile din ziua precedentă revenite la dimensiunile lor 
reale. Eram odihnit şi dornic să încep lupta. Să ard 
şuturi în fund. 

Mai exista un element, aparent fără legătură şi care 
trebuia plasat pe ecranul sonarului: domnul Fredric 
Tobin, viticultorul. 

Mai întâi însă, gândindu-mă că cineva ar fi putut 
telefona în timp ce eu stăteam pe mal, cufundat în 
gânduri, am verificat robotul. Nu primisem nici un 
mesaj. Ticăloasa! Potoleşte-te, John. 

Mai degrabă agasat decât jignit, am plecat de acasă. 
Purtam blazer marca Ralph Lauren, cămaşă Tommy 
Hilfiger, pantaloni Eddie Bauer, şort Perry Ellis, 
miroseam a aftershave Karl Lagerfeld şi-mi luasem 


revolverul Smith and Wesson. 

Am pornit maşina cu telecomanda, apoi m-am urcat la 
volan. 

— Bonjour, maşină. 

Am pornit pe Main Road şi am cotit la dreapta, în 
lumina soarelui care se înălța pe cer. Main Road era o 
şosea îndeosebi rurală, însă devenea stradă principală a 
multor sate. Între centrele localităţilor respective există 
hambare şi ferme, pepiniere, o mulţime de standuri de 
prezentare, câteva restaurante simple şi bune, câteva 
magazine de obiecte vechi şi câteva biserici cu acoperiş 
de şindrilă, construite într-un  încântător stil 
caracteristic zonei New England. 

Cu toate acestea, un lucru se schimbase de când eram 
copil: în prezent Main Road se mândreşte cu vreo 
douăsprezece crame. Indiferent unde sunt situate 
podgoriile respective, cele mai multe crame au fost 
construite pe Main Road, ca să atragă turiştii. Se 
organizează vizite la crame şi degustări gratuite, urmate 
de o incursiune obligatorie la magazinul de suveniruri, 
în care excursionistul se simte obligat să cumpere 
nectarul de struguri local, precum şi calendare despre 
vin, cărţi de bucate, tirbuşoane, suporturi de pahare şi 
câte şi mai câte. 

Majoritatea acestor crame au fost iniţial ferme şi 
hambare, altele însă sunt complexe mari şi noi, care 
includ, pe lângă tehnologia actuală de obţinere a 
vinului, un magazin de vinuri şi suveniruri, un 
restaurant, o grădină în care se bea vin şi altele. Main 
Road nu era chiar Rue de Soleil, iar North Fork nu era 
Cote du Rhone, însă, în general, ambianța este 
agreabilă, un fel de combinaţie între Cape Cod şi Napa 
Valley. 

Vinurile în sine nu sunt rele, din câte se spune. Unele 
sunt chiar bune, tot din câte se spune. Câteva au 
câştigat competiții naţionale şi internaţionale, de 
asemenea din câte se spune. Cât despre moi eu beau 


bere Budweiser. 

În cătunul denumit Peconic am oprit într-o parcare 
mare, presărată cu pietriş şi marcată cu o pancartă din 
lemn, pe care scria „Podgoriile Fredric Tobin”. Pancarta 
era neagră şi lăcuită, iar literele erau sculptate în lemn 
şi vopsite în auriu. Câteva dungi bizare de vopsea în 
diverse culori brăzdau lacul negru şi le-aş fi luat drept 
semn de vandalism, dacă nu le-aş fi văzut şi pe 
etichetele de vin Tobin din magazinele de băuturi sau pe 
etichetele sticlelor, pe vremea când şedeam pe podeaua 
de scânduri din spatele casei lui Tom şi Judy. Cât despre 
dârele de pe tabla indicatoare a domnului Tobin, am tras 
concluzia că era o formă de artă. Diferenţa dintre artă şi 
vandalism devine pe zi ce trece tot mai greu de precizat. 

Am coborât din vehiculul meu sport, utilitar şi scump, 
şi am remarcat alte douăsprezece asemănătoare. Poate 
creşteau pe aici. 

Sau poate că aceste maşini de elită erau destinate 
unor cowboy urbani şi suburbani, care parcau fără 
probleme şi pe marginea şoselei. Dar mă abat de la 
subiect. ă 

Am pornit pe jos către complexul Tobin. În aer plutea 
un miros pătrunzător de struguri zdrobiţi şi în curs de 
fermentație, iar locul era împânzit de albine; jumătate 
din ele au făcut o pasiune pentru aftershave-ul meu 
Lagerfeld. 

Cum să descriu crama Tobin? Ei bine, arăta ca un 
castel francez construit din cedru american. Era 
limpede că domnul Tobin înfăptuise o mică avere ca să- 
şi vadă visul împlinit. A 

Mai fusesem aici şi cunoşteam locul. Încă înainte de a 
intra, ştiam că acel complex consta dintr-o sală de 
primire a vizitatorilor, în stânga căreia se găsea un mare 
magazin de vinuri şi suveniruri. 

În dreapta se afla aripa în care se producea vinul, o 
clădire cu două niveluri, întinsă pe o mare suprafaţă şi 
ticsită de recipiente din cupru, prese şi altele asemenea. 


Cândva făcusem o vizită cu ghid şi ascultasem toată 
poliloghia. Nicicând în istoria omenirii nu s-au născocit 
mai multe bazaconii în legătură cu ceva atât de mic 
precum boaba de strugure. La urma urmei, pruna e mai 
mare. Nu? Oamenii fac şi rachiu din prune. Nu? Atunci 
ce-i cu toate prostiile acestea despre struguri? 

În orice caz, deasupra întregului complex se ridică un 
uriaş turn central, ca un donjon de castel înalt de vreo 
cincisprezece metri, în vârful căruia flutură un drapel. 
Nu drapelul american, ci stindardul negru cu emblema 
Tobin. Cuiva îi place să-şi vadă numele pretutindeni. 

Toată şindrila este vopsită în alb, aşa că de departe 
construcţia arată exact ca un castel de piatră, ca cele 
din broşurile turistice. Freddie a investit bani buni în 
această construcţie, lucru care mă face să mă întreb cât 
se putea câştiga din zdrobitul strugurilor. 

Să continuu cu descrierea castelului Tobin: ceva mai 
departe, spre stânga, era un mic restaurant, pe care 
femeile şi reporterii îl descriau invariabil ca fiind „şic”. 
Eu îl găseam pretenţios şi înăbuşitor. Oricum, se afla pe 
lista mea de opţiuni, în caz că Restaurantul Vechi ar fi 
fost închis de către Ministerul Sănătăţii. 

Restaurantul avea o terasă acoperită, unde persoane 
care se îmbrăcau la Eddie, Tommy, Ralph, Liz, Carole şi 
Perry puteau sta jos şi pălăvrăgi despre vin, care, fiindcă 
a venit vorba, este, în realitate, suc de struguri 
amestecat cu alcool. 

În orice caz, în spatele restaurantului şic, zid în zid cu 
el, se găseşte o sală mai mare de livrări, loc potrivit 
pentru celebrarea unei nunţi, a unui botez sau bar 
mitzvah, din câte scria în broşura semnată de Fredric 
Tobin, proprietar. 

Mai fusesem în acea sală, prin iulie, la o serată de 
degustare a vinului, organizată de domnul Tobin. Cu 
acea ocazie se sărbătoriseră câteva noi şarje, ceea ce 
însemna, cred eu, că vinul era gata de vânzare şi de 
turnat pe gât. Fusesem invitat de soţii Gordon, după 


cum poate am mai spus, iar în sală erau prezente vreo 
două sute de persoane, crema societăţii din North Fork: 
bancheri, avocaţi, medici, judecători, politicieni, câţiva 
granguri din Manhattan, care aveau vile de vacanţă în 
zonă, comercianţi, mari agenţi de vânzări imobiliare şi 
alţii. Printre ei se rătăciseră o mână de artişti, sculptori 
şi scriitori, care, din diverse motive, nu optaseră pentru 
luxosul Hampton din cealaltă parte a golfului. Probabil 
că mulţi dintre ei câştigau suficient de bine ca să-şi 
permită să locuiască la Hamptons, deşi, desigur, de 
regulă declarau că sunt mult mai oneşti din punct de 
vedere artistic decât confrații de acolo. Puah! Max 
fusese invitat şi el, dar nu putuse să vină. Din spusele lui 
Tom şi Judy, în afară de ei doi, printre invitaţi nu se mai 
afla nici un angajat de pe Plum Island. „Gazdele se 
feresc de salariaţii de pe Plum Island ca de ciumă”, mi-a 
spus Tom. Amândoi făcusem mare haz pe tema asta. 
Doamne, cât îmi lipsea Tom! La fel şi Judy. Era 
nemaipomenită. 

Imi aminteam cum, cu ocazia acelei degustări de suc 
de struguri, Tom mă prezentase gazdei noastre, Fredric 
Tobin, un gentleman celibatar care, la prima vedere, 
dădea impresia că trăieşte pe picior mare, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. Domnul Tobin era îmbrăcat 
într-un elegant costum purpuriu, cămaşă albă de 
mătase, cravată cu model de viță-de-vie şi ciorchini de 
struguri. Mai mare scârba. Domnul Tobin se arătase 
politicos, deşi puţin cam rece faţă de moi, fapt care mă 
scotea din sărite de fiecare dată când eram într-o 
societate simandicoasă. Vreau să spun că un detectiv 
criminalist trece cumva bariera socială, iar unei gazde 
de condiţie medie îi face plăcere să aibă în preajmă un 
detectiv sau doi, ca să mai depene câte o istorioară. 
Toată lumea se dă în vânt după crime. Dar Fredric îmi 
întorsese cumva spatele încă înainte să-i împărtăşesc 
teoria mea despre vinuri. 

Le destăinuisem lui Tom şi Judy că Monsieur nu 


catadicsise nici cel puţin să-mi facă avansuri. Tom şi 
Judy mă informaseră că Freddie (nume cu care nimeni 
nu îndrăznea să i se adreseze direct) era, de fapt, un 
heterosexual convins. Din câte spunea Judy, unii luau 
farmecul şi manierele elegante ale lui Fredric drept un 
indiciu al homosexualității sau bisexualităţii lui. Mie nu 
mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva. 

Am aflat de la soţii Gordon că suavul şi îndatoritorul 
domn Tobin studiase viticultura în Franţa, că obținuse 
câteva diplome în suc de struguri şi altele asemenea. 

Tom îmi arătase o tânără care era concubina de 
atunci a domnului Tobin. Era absolut năucitoare: în 
vârstă de vreo douăzeci şi cinci de ani, înaltă, blondă, cu 
ochi albaştri şi trup parcă ieşit dintr-o formă de jeleu. 
Oh, Freddie, băftosule! Cum am putut să te judec 
greşit? 

Prin urmare, aceea fusese unica mea întâlnire cu 
împăratul albinelor. Inţelegeam de ce Tom şi Judy 
cultivaseră această relaţie - în primul rând, le plăcea 
vinul, iar Tobin producea unul dintre cele mai bune 
vinuri. Dar, în afară de aceasta, producţia de vinuri 
implica o existenţă socială corespunzătoare, ca 
petrecerea la care ne aflam, dineuri în cerc restrâns, 
concerte în aer liber, ţinute la vie, picnicuri 
extravagante pe plajă, şi aşa mai departe. Soții Gordon 
păreau atraşi de toate acestea, fapt care m-a surprins, 
şi, deşi nu se ploconeau în faţa lui Fredric Tobin şi nici 
nu căutau să-i intre în graţii, fără îndoială că nu aveau 
prea multe în comun cu el, din punct de vedere social, 
financiar, profesional sau mai ştiu eu care. Mai precis, 
mi se păruse cam nefiresc ca Tom şi Judy să întreţină o 
relaţie cu un individ ca Fredric. Cât despre numele de 
Fredric, era un caz de renunțare la un „e”, în timp ce 
restul localnicilor încercau să introducă „e”-ul în diverse 
cuvinte. Pe scurt, Fredric Ciorchine îmi făcea impresia 
unui dobitoc încrezut şi mă tenta gândul să-i dau puţin 
peste nas. În plus, avea barbă, poate chiar şi o maşină 


sport albă. 

Am intrat în magazinul de suveniruri şi m-am uitat în 
jurul meu, încercând să găsesc ceva drăguţ pentru 
iubirea mea pierdută, de pildă un tirbuşon pe al cărui 
mâner să scrie: „Am dezvirginat o sticlă în North Folk”. 
În lipsa unui asemenea obiect, am descoperit o placă 
frumoasă de ceramică pictată de mână, care înfăţişa o 
egretă stând în vârful unui stâlp. Era o pasăre tare 
ciudată, dar mi-a plăcut obiectul, pentru că nu înfăţişa 
nimic cu viță-de-vie. 

În timp ce vânzătoarea de la casă îmi împacheta placa 
de ceramică, am întrebat o: 

— Domnul Tobin e acasă? 

Tânăra cea atrăgătoare mi-a aruncat o privire şi mi-a 
răspuns: 

— Nu ştiu precis. 

— Mi s-a părut că i-am văzut maşina. Un automobil 
sport, alb. Corect? 

— Ar putea fi prin preajmă. Aveţi de plătit 10,97 
dolari, inclusiv taxa. 

I-am achitat 10,97 dolari, inclusiv taxa, mi-am luat 
restul şi pachetul. 

— Aţi vizitat crama? m-a întrebat ea. 

— Nu, dar am vizitat cândva o fabrică de bere. Mi-am 
scos din buzunar legitimaţia şi i-am pus-o sub ochi. De la 
poliţie, domnişoară. V-aş ruga să apăsaţi pe oricare 
buton al telefonului care vă face legătura cu biroul 
domnului Tobin şi să-l chemaţi aici în doi timpi şi trei 
mişcări. Aţi înţeles? 

Ea a încuviinţat din cap şi a făcut ce-i cerusem. 

— Marilyn, a vorbit ea în receptor, lângă mine se află 
un poliţist care doreşte să discute cu domnul Tobin. 

— În doi timpi şi trei mişcări. 

— Chiar acum, a tradus ea. Bine... da, îi spun. A închis 
telefonul şi m-a anunţat: Coboară imediat. 

— Coboară de unde? 

Ea mi-a arătat o uşă închisă, în peretele din celălalt 


capăt al încăperii, şi mi-a explicat: 

— Uşa dă spre apartamentele din turn: birourile 
administrative. 

— Bine. Mulţumesc. 

M-am dus la uşă şi am deschis-o. Am păşit într-o sală 
spațioasă şi rotundă, cu lambriuri de lemn, un fel de hol 
care era baza turnului. O uşă dădea spre cazanele de 
fermentare şi alta spre biroul de recepţie pe unde 
intrasem. O uşă lambrisată ducea afară, spre partea din 
spate a cramei. Mai era şi o scară, iar în dreapta ei un 
ascensor. Uşa ascensorului s-a deschis şi domnul Tobin 
a păşit pe hol, aproape fără să-mi acorde vreo atenţie, 
atât de grăbit se îndrepta spre magazinul de suveniruri. 
Am remarcat pe chipul lui o expresie de îngrijorare. 

— Domnul Tobin? l-am abordat eu. 

El s-a întors spre mine. 

— Da? 

— Detectiv Courtney. 

Uneori pronunt greşit propriul meu nume. 

— Oh... Da, cu ce vă pot fi de folos? 

— Aş vrea să vă răpesc câteva minute, domnule. 

— În legătură cu ce? 

— Sunt detectiv la secţia criminalistică. 

— Oh... soţii Gordon. 

— Intocmai, domnule. Se părea că nu-mi recunoştea 
figura, deşi era aceeaşi ca cea din luna iulie, când îl 
întâlnisem pentru prima oară. E drept că numele mi se 
schimbase puțin, însă nu aveam de gând să-i 
reîmprospătez memoria. În privinţa statutului, a 
jurisdicției mele şi a altor prostii de ordin tehnic, am 
procedat ca şi cum n-aş fi ascultat mesajul lui Max de pe 
robot. Înţeleg că aţi fost prieten cu victimele, m-am 
adresat proprietarului podgoriei. 

— De fapt... ne întâlneam la diverse ocazii sociale. 

— Înţeleg. 

Cât despre Fredric Tobin, spre regretul meu trebuie 
să spun că era îmbrăcat aproape la fel ca mine: o 


colecţie de etichete de creatori de modă, plus pantofi 
sport. Nu purta cravată cu struguri, în schimb arborase 
o batistă caraghioasă, liliachie, în buzunarul de la piept 
al puloverului albastru. 

Domnul Tobin era un bărbat de vreo cincizeci de ani, 
poate mai tânăr, puţin sub înălţimea medie - o posibilă 
explicaţie pentru complexul Napoleon de care suferea. 
Nu era nici slab, nici gras, avea un cap mare, păr şaten, 
tuns scurt, care nu-i aparţinea în întregime, şi o barbă 
retezată cu grijă. Dinţii, care nu-i aparţineau nici ei de la 
natură, erau albi ca perlele, iar pielea era bronzată. In 
linii mari, era un tip îngrijit, elegant la vorbă şi se ţinea 
bine. În orice caz, oricât de spilcuit ar fi fost şi oricâte 
cosmetice ar fi folosit, nimic nu i-ar fi schimbat ochii 
întunecaţi, care jucau în toate părţile, ca nişte mărgele, 
de parcă ar fi fost liberi în orbite. 

Domnul Tobin se dăduse cu o loţiune aftershave cu 
miros de pin, care - am presupus eu - nu atrăgea 
albinele. 

— Să înţeleg că doriţi să-mi puneţi unele întrebări? a 
vrut el să ştie. 

— Doar câteva întrebări de rutină. Fiindcă a venit 
vorba, în anchetarea unei crime nu există întrebări de 
rutină. 

— Iertaţi-mă... nu... adică... nu am nici cea mai mică 
idee ce s-a întâmplat cu soţii Gordon. 

— Ei bine, au fost asasinați. 

— Asta ştiu... Voiam să spun... 

— Am nevoie să reconstitui mediul în care se mişcau. 

— Poate ar trebui să-mi chem avocatul. 

Auzindu-l, am ridicat din sprâncene. 

— E dreptul dumneavoastră. Putem sta de vorbă la 
poliţie, în prezenţa unui avocat, am adăugat eu. Sau 
putem rezolva aici, în circa zece minute. 

El a cântărit cele două opţiuni. 

— Nu ştiu... Nu sunt obişnuit cu astfel de situaţii... 

— Domnule Tobin, nu sunteţi suspectat. Pur şi simplu, 


vreau să discut cu prieteni ai soţilor Gordon. Înţelegeţi... 
să cunosc mediul în care au trăit. 

— Înţeleg. Păi... dacă socotiți că vă pot fi de folos, 
sunt bucuros să vă răspund la orice întrebare. 

— Perfect. Voiam să-l duc departe de telefon, aşa că i- 
am spus: Ştiţi ce? Niciodată nu m-am plimbat printr-o 
vie. Am putea discuta pe drum? 

— Desigur. De fapt, chiar asta aveam de gând să fac 
înainte de sosirea dumneavoastră. 

— Iată o soluţie binevenită pentru amândoi. Deci, 
toată lumea-i mulţumită. 

L-am urmat şi am ieşit prin uşa cu glasvand afară, la 
lumina soarelui. În apropiere erau parcate două 
camionete mici, pline cu struguri. 

— Acum două zile am început culesul, m-a informat 
domnul Tobin. 

— Luni. 

— Da. 

— O zi mare pentru dumneavoastră. 

— O zi plină de satisfacţii. 

— Presupun că aţi fost aici toată ziua. 

— Încă din zori. 

Am încuviinţat din cap. 

— E o recoltă bună? 

— Până acum foarte bună, mulţumesc. 

Am traversat pajiştea din spate şi am intrat în via cea 
mai apropiată, apoi am pornit printre două şiruri de viță- 
de-vie încă neculeasă. Mirosea plăcut şi, har Domnului, 
albinele încă nu mă depistaseră. 

Domnul Tobin a arătat spre pacheţelul meu cu 
emblema firmei şi m-a întrebat: 

— Ce-aţi cumpărat? 

— Ceramică pictată pentru prietena mea. 

— Care anume? 

— Beth. 

— Care anume placă? 

— Oh! Egreta. 


— Revine la modă. 

— Ceramica pictată? 

— Nu, egreta. Uitaţi ce este, domnule detectiv... 

— Sunt păsări ciudate. Am citit undeva că-şi aleg 
perechea pe viaţă. Adică, probabil că nu sunt catolice. 
De ce se împerechează pe viaţă? 

— Domnule detectiv... 

— Ulterior am citit altă versiune. Femelele acceptă 
perechea pe viaţă, cu condiția ca masculii să se 
înapoieze la acelaşi cuib. Ştiţi, oamenii de ştiinţă care 
cercetează viaţa în natură înalţă aceste prăjini cu 
platforme în vârf şi apoi îşi construiesc cuibul acolo. Mă 
refer la păsări, nu la cercetători. 

— Domnule detectiv... 

— Concluzia este că femeia nu-i chiar monogamă. E 
legată de cuib. Se întoarce la acelaşi cuib în fiecare an şi 
se împerechează cu primul mascul care îşi face apariţia. 
Un fel de doamne din Southampton în locuinţele lor de 
vacanţă. Înţelegeţi? Niciodată nu renunţă la vila de 
vacanţă. Bun, masculul poate moare, poate e împuşcat şi 
nu mai vine. Alteori însă, pur şi simplu, întârzie. 
Înţelegeţi? Între timp, ea se culcă cu îngrijitorul vilei. 
Oricum însă, revenind la egrete... 

— Iertaţi-mă, domnule detectiv... ce a fost...? 

— Spuneţi-mi John. 

El mi-a aruncat o privire şi mi-am dat seama că 
încerca să-şi facă o părere despre mine, dar nu prea 
reuşea. În orice caz, după mica mea digresiune 
ornitologică, Tobin mă categorisise drept sărac cu 
duhul, aşa că părea mai destins. 

— Am fost şocat la auzul veştii, mi-a mărturisit el. Ce 
tragedie! Erau atât de tineri şi plini de viaţă. 

Nu i-am răspuns. 

— Ştii ceva despre înmormântare? 

— Nu, domnule. Cred că soţii Gordon încă se mai află 
în laboratorul de medicină legală. După toate 
probabilitățile, în momentul de faţă sunt făcuţi bucăţi, 


urmând a fi cusuţi la loc. Ca un basm din bucățele, cu 
excepţia faptului că le sunt scoase organele interne. În 
fond, cine îşi dă seama dacă lipsesc organele interne? 

Domnul Tobin nu a făcut nici un comentariu. 

Un timp ne-am continuat plimbarea prin vie în tăcere. 
Uneori, dacă nu pui întrebări, persoana pe care o 
interoghezi începe să se agite şi să trăncănească vrute 
şi nevrute, ca să umple tăcerea. După vreun minut sau 
două, domnul Tobin a spus: 

— Erau oameni tare drăguţi. 

Am încuviinţat din cap. 

După alte câteva secunde, a adăugat: 

— Nu pot să cred că ar fi avut duşmani. Dar pe Plum 
Island se întâmplă lucruri ciudate. De fapt, se pare c-ar 
fi fost o spargere. Aşa am auzit la radio. Maxwell, şeful 
poliţiei, a declarat că a fost o spargere. Dar o parte din 
mass-media încearcă să facă o legătură cu Plum Island. 
Ar trebui să-l sun pe Maxwell. Suntem prieteni. 
Cunoştinţe. Îi ştia pe soţii Gordon. 

— Zău? Aici toţi se cunosc între ei. 

— Aşa se pare. Din pricina poziţiei geografice. Suntem 
înconjurați de apă din trei părţi. Aproape ca o insuliţă. 
Până la urmă, cărările noastre se întâlnesc. De aceea e 
atât de tulburător. Putea fi unul dintre noi. 

— Vă referiţi la ucigaş sau la victime? 

— Păi, la amândoi, a răspuns domnul Tobin. Ucigaşul 
putea fi unul dintre noi, iar victimele puteau fi... credeţi 
că asasinul va lovi din nou? 

— Oh, sper că nu. Am destule pe cap. 

Am continuat să mergem pe lângă şirul nesfârşit de 
araci, dar domnul Tobin îşi pusese lacăt la gură, aşa că 
l-am întrebat: 

— Cât de bine îi cunoşteaţi pe soţii Gordon? 

— Ne întâlneam în societate. Lor le plăcea grozav 
latura spectaculoasă şi romantică a fabricării vinului. 

— Zău? 

— Te interesează vinul, domnule detectiv? 


— Nu, eu sunt băutor de bere. Uneori beau votcă. 
Ascultaţi aici, cum vi se pare? l-am recitat reclama 
despre votca din cartofi Krumpinski, aromată şi 
naturală. Ce ziceţi? O industrie înrudită, nu? Aici cartofii 
cresc la tot pasul. Acest capăt al insulei Long Island ar 
putea înota în alcool. Unii sunt pentru gem de struguri 
şi piure. Noi vedem în cele două culturi vin şi votcă. Ce 
părere aveţi? 

— Un concept interesant. A tras un strugure alb 
dintre frunze şi a strivit un bob între dinţi. Foarte bun. 
Tare, dulce, dar nu prea zaharos. În acest an am avut 
exact atâta ploaie şi soare cât ne trebuie. Va fi un an 
bun. 

— Excelent! Când i-aţi văzut pentru ultima oară pe 
soţii Gordon? 

— Cam cu o săptămână în urmă. Poftim, gustă. Mi-a 
pus în palmă câteva boabe. 

Am pus una în gură, am mestecat-o şi am scuipat 
pieliţa. 

— Nu-i rea. 

— Pieliţele au fost stropite. Trebuie să striveşti miezul 
în gură. Poftim! 

Mi-a pus în palmă o jumătate de ciorchine. Am mers 
mai departe, ca doi vechi prieteni, strivind în gură pulpă 
de struguri - dar nu unul în gura celuilalt. Încă nu 
ajunsesem chiar atât de intimi. Domnul Tobin a 
continuat să vorbească despre vreme, despre vin şi 
altele asemenea. 

— Aici media anuală a ploilor e aproape aceeaşi ca la 
Bordeaux, m-a informat el. 

— Ce vorbiţi? 

— Dar strugurii noştri negri nu au miezul la fel de 
dens ca cei de la Bordeaux. Pulpa are altă consistenţă. 

— Desigur. 

— La Bordeaux pulpa se lasă la macerat împreună cu 
vinul cel nou mult timp după fermentare. Vinul e lăsat 
să se învechească în butoi vreme de doi sau trei ani. La 


noi, metoda nu dă rezultate, între strugurii noştri şi ai 
lor există un ocean. Soiul e acelaşi, dar fructele şi-au 
dezvoltat alt caracter. La fel ca noi. 

— Bună remarcă. 

— De asemenea, la stocare vinul trebuie mânuit cu 
mai mare grijă decât la Bordeaux. La început am făcut şi 
eu unele greşeli. 

— Toți greşim. 

— Aici, de pildă, este mai important să protejăm 
fructul decât să ne preocupăm de gustul de tanin. Noi 
nu obţinem taninul realizat la Bordeaux. 

— De aceea sunt mândru că sunt american. 

— Când faci vin, nu trebuie să fii prea dogmatic sau să 
te agăţi de teorii. Trebuie să descoperi metoda care dă 
rezultate. 

— La fel ca în meseria mea. 

— Putem însă învăţa de la vechii maeştri. La Bordeaux 
am învăţat ce importantă este suprafaţa frunzei de viţă. 

— E locul cel mai potrivit ca să înveţi astfel de lucruri. 

Nu era chiar atât de rău, ca o lecţie de istorie, dar nici 
cu mult mai bine. Oricum, l-am lăsat să trăncănească şi 
mi-am înăbuşit un căscat. 

— La această latitudine nordică, suprafaţa frunzei de 
viţă îţi dă voie să captezi lumina soarelui. Sudul Franţei, 
Italia sau California nu se confruntă cu această 
problemă. Dar aici, în North Fork, ca şi la Bordeaux, 
trebuie să realizezi un echilibru între umbră şi soare pe 
boabele de strugure. 

Şi aşa mai departe. lar şi iar. 

Cu toate acestea, aproape că-mi plăcea tipul, în ciuda 
primei impresii. Nu vreau să afirm că am fi ajuns 
vreodată amici la cataramă, însă Fredric Tobin avea un 
oarecare farmec, deşi era cam pisălog. Se vedea 
limpede că îi plăcea ce face: se simţea în largul lui în 
mijlocul viilor. Începeam să înţeleg de ce îl 
simpatizaseră soţii Gordon. 

— North Fork e un microclimat, mi-a spus el. Se 


deosebeşte de zonele din jur. Ştiai că aici avem mai mult 
soare decât de cealaltă parte a golfului, la Hamptons? 

—  Glumiţi. Bogătaşii din Hamptons cunosc acest 
lucru? 

— Mai mult soare decât dincolo de braţul Sound, în 
Connecticut, a continuat el. 

— Ce vorbiţi? Cum aşa? 

— Din pricina întinderilor de apă şi a vânturilor din 
jurul nostru. Aici avem un climat maritim. Connecticut 
are o climă continentală. Acolo, pe timpul iernii, 
temperatura poate fi mai coborâtă cu zece grade. Viţei- 
de-vie nu i-ar prii aşa ceva. 

— E de la sine înţeles. 

— Totodată, aici nu-i niciodată arşiţă, care-i la fel de 
dăunătoare pentru viţa-de-vie. Întinderile de apă din jur 
contribuie la crearea unei clime moderate. 

— Mai cald, mai însorit, egretele care se întorc... 
Grozav! 

— Până şi solul este altfel. Un sol glaciar, foarte 
bogat, conţinând exact substanţele hrănitoare necesare 
şi totodată filtrat de stratul de nisip de dedesubt. 

— Măiculiţă, credeţi-mă, în copilărie, dacă cineva mi- 
ar fi spus: „John, într-o bună zi cât vezi cu ochii vor fi 
numai vii”, i-aş fi râs în nas şi i-aş fi ars un şut în fund. 

— Te interesează? 

— Foarte mult. 

Nici cât negru sub unghie. 

Am trecut pe alt rând de araci, unde o maşină de 
cules zdrobea boabele, absorbind cârceii undeva 
înăuntru. lisuse! Oare cine inventează astfel de lucruri? 

Am trecut pe alt rând, unde câteva tinere în şort şi 
tricouri cu emblema Tobin făceau acelaşi lucru, dar 
manual. Pe spaţiul dintre araci se vedeau coşuri cu 
struguri. Împăratul Viţei-De-Vie s-a oprit şi a schimbat 
câteva vorbe cu ele. În ziua aceea era pus pe cuceriri, 
iar puştancele reacţionau cum era de aşteptat. Probabil 
că era suficient de vârstnic ca să le fie tată, dar pe fete 


le interesau, pur şi simplu, banii. Eu eram nevoit să-mi 
folosesc tot farmecul şi inteligenţa ca să le fac să-şi dea 
jos chiloţii, dar ştiam tipi bogaţi care spuneau fetelor 
lucruri mai puţin inteligente şi încântătoare, de pildă: 
„La sfârşitul săptămânii mergem la Paris cu Concorde”. 
De fiecare dată metoda dădea rezultatele scontate. 

După vreun minut am plecat de lângă tinerele 
culegătoare de struguri şi domnul Tobin mi-a spus: 

— În dimineaţa aceasta n-am ascultat ştirile, dar una 
dintre angajatele mele mi-a spus că a auzit la radio că e 
posibil ca soţii Gordon să fi sustras un nou vaccin 
miraculos pe care intenționau să-l vândă. După toate 
aparențele, au fost traşi pe sfoară şi ucişi. Adevărat? 

— Se pare că aşa s-au petrecut lucrurile. 

— Nu există risc de... ciumă sau altă molimă...? 

— Absolut deloc. 

— Bine. Aseară mai toată lumea îşi făcea gânduri 
negre. 

— Nu fiţi îngrijorat. Unde eraţi luni seară? 

— Eu? Oh, la masă cu prietenii. Chiar aici, în 
restaurantul meu. 

— La ce oră? 

— Pe la opt. Încă nu ascultasem ştirile. 

— Dar mai devreme unde aţi fost? De pildă, pe la 
cinci, cinci şi jumătate? 

— Acasă. 

— Singur? 

— Am o menajeră şi o prietenă. 

— Foarte frumos. Îşi pot aminti unde eraţi la cinci şi 
jumătate? 

— Bineînţeles. Eram acasă. A fost prima zi de cules, a 
adăugat el. Am sosit aici în zorii zilei. Pe la patru m-am 
simţit istovit şi m-am dus acasă să trag un pui de somn. 
Apoi m-am întors aici, să iau cina. O mică sărbătorire cu 
ocazia începerii culesului. Niciodată nu ştii exact când 
începi culesul, aşa că întotdeauna e o sărbătoare 
neaşteptată. Peste o săptămână sau două vom organiza 


un mare dineu în cinstea recoltei. 

— Ce viaţă! am exclamat. Cine a fost la cină? 

— Prietena mea, administratorul domeniului, câţiva 
prieteni... S-a uitat la mine şi a spus: Sună oarecum a 
anchetă. 

Aşa şi trebuia. Asta şi era. Dar nu voiam să-l 
neliniştesc pe domnul Tobin şi să-l fac să-şi cheme 
avocatul sau pe Max. 

— Sunt întrebările de rutină, domnule Tobin, i-am 
spus. Încerc să-mi fac o idee unde se găseau diverse 
persoane luni seara, în ce relaţii erau respectivii cu 
victimele... Şi aşa mai departe. Când vom avea un 
suspect, câţiva prieteni şi colegi de muncă ai soţilor 
Gordon ar putea deveni martori. Inţelegeţi? Nu ştim, 
până când nu aflăm totul. 

— Înţeleg. 

Un timp l-am lăsat să se liniştească şi am discutat din 
nou despre struguri. Tipul avea stăpânire de sine, dar, la 
fel ca toţi ceilalţi, îl neliniştea puţin prezenţa unui 
poliţist. 

— Când şi unde i-aţi văzut pe soţii Gordon săptămâna 
trecută? 

— Oh, să mă gândesc... La cină, la mine acasă. Am 
avut câţiva invitaţi. 

— Ce vă plăcea la soţii Gordon? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Exact ce-am spus. 

— Parcă v-am spus că era exact invers, domnule 
detectiv, a răspuns el. 

— Atunci de ce i-aţi invitat la dumneavoastră acasă? 

— Păi... sincer să fiu, povesteau lucruri interesante 
despre Plum Island.  Oaspeţilor mei le plăcea 
întotdeauna să-i asculte. Soții Gordon îşi meritau masa, 
a adăugat el. 

— Zău? Mie mi-au vorbit rareori despre meseria lor. 

— De asemenea, a spus el, erau o pereche deosebit de 
atrăgătoare. N-ai... adică... cred că atunci când i-ai 


văzut... ea era de o rară frumuseţe. 

— Într-adevăr, am spus eu. Vă culcaţi cu ea? 

— Poftim? 

— Întreţineaţi relaţii intime cu doamna Gordon? 

— Cerule, nu! 

— Dar aţi încercat? 

— Bineînţeles că nu. 

— Nici măcar nu v-aţi „gândit” la asta? 

El s-a gândit dacă se gândise, apoi mi-a răspuns: 

— Uneori. Dar eu nu umblu după nevestele altora. Am 
suficiente femei. 

— Serios? 

Presupun că şampania îşi face efectul, atunci când 
eşti proprietarul unei podgorii, al unui castel, al 
cazanelor de fermentare şi al staţiei de îmbuteliere. Mă 
întreb dacă proprietarii de crame mici au parte de tot 
atâtea femei ca viticultorii. Probabil că nu. Ia închipuiţi- 
vă. În orice caz, l-am întrebat pe domnul Tobin: 

— Aţi fost vreodată la locuinţa soţilor Gordon? 

— Nu. Nici nu ştiam unde locuiesc. 

— Atunci unde le trimiteaţi invitaţiile? 

— Păi... de asta se ocupă secretara meu pentru relaţii 
cu publicul. Dacă stau să mă gândesc, îmi amintesc că 
locuiesc... locuiau la Nassau Point. 

— Întocmai, domnule. S-a spus la toate buletinele de 
ştiri. Doi locuitori din Nassau Point au fost găsiţi 
asasinați. 

— Da. Şi-mi mai amintesc că mi-au spus că aveau o 
proprietate chiar pe țărm. 

— Într-adevăr. Aveau. Făceau frecvent naveta la Plum 
Island. Probabil au menţionat şi acest lucru pe la 
dineuri, pe lângă poveştile despre insulă. 

— Da, au vorbit. 

Am remarcat că domnul Tobin avea mici broboane de 
sudoare la rădăcina meşei de păr. Trebuia să nu uit că şi 
cei mai nevinovaţi dintre oameni transpirau când erau 
supuşi unui interogatoriu modificat şi civilizat. De fapt, 


odinioară se vorbea despre „stoarcerea” de informaţii de 
la oameni - ştiţi cum vine asta, lumini orbitoare, 
interogatorii fără sfârşit, supunere la chinuri. În zilele 
noastre ne purtăm cu blândeţe, uneori, dar, oricât ai fi 
de cumsecade, unora - deopotrivă vinovaţi sau 
nevinovaţi - pur şi simplu, nu le place să li se pună 
întrebări. 

Începea să se încălzească şi mi-am scos puloverul 
albastru pe care mi l-am aruncat pe umăr. Pistolul S&W 
era prins la gleznă, aşa că domnul T nu s-a alarmat. 

Albinele mă depistaseră, aşadar am întrebat: 

— Înţeapă? 

— Dacă nu le faci nimic, nu. 

— Nu le fac nimic, mie îmi plac albinele. 

— De fapt, sunt viespi. Probabil te-ai dat cu colonie 
care le place. 

— Lagerfeld. 

— E una dintre preferinţele lor. Nu le lua în seamă, a 
adăugat el. 

— Bine. Au fost şi soţii Gordon invitaţi la cină luni 
seară? 

— Nu. În mod normal nu i-aş fi invitat într-un grup 
mic şi adunat spontan... La cina de luni au venit în 
principal prieteni apropiaţi şi persoane care lucrează în 
acest domeniu. 

— Înţeleg. 

— De ce mă întrebi? 

— Oh, din pricina ironiei sorții. Adică, dacă soţii 
Gordon ar fi fost invitaţi, poate ar fi venit acasă mai 
devreme, s-ar fi îmbrăcat... Înţelegeţi, ar fi lipsit de la 
întâlnirea cu moartea. 

— Nimeni nu lipseşte de la întâlnirea cu moartea, a 
replicat el. 

— Mda, cred că aveţi dreptate. 

Ne găseam pe un rând de viţă cu struguri negri. 

— De ce din struguri negri iese vin roşu? l-am întrebat 
pe domnul Tobin. 


— De ce? Păi... cred că mai curând ar trebui numit vin 
purpuriu. 

— Adevărat. 

— De fapt, acest soi se numeşte pinot noir. Noir 
înseamnă negru. 

— Am făcut şi eu ceva franceză. Strugurii se numesc 
negri, dar sunt purpurii, iar vinul se numeşte vin roşu. 
Înţelegeţi de unde vine confuzia? 

— Nu-i chiar atât de complicat. 

— Cum să nu! Cu berea e mai simplu. Există lager şi 
pilsner. Nu? Pe urmă există bere slab alcoolizată şi 
puternic alcoolizată. Dar să facem abstracţie de ele, de 
berea neagră şi de cea germană, în esenţă, avem lager 
şi pilsner, slabă sau obişnuită. Intri într-un bar şi vezi ce 
au la butoi, pentru că butoaiele poartă etichete. Poţi 
întreba: „Ce aveţi la sticle?” Când barmanul se 
plictiseşte să-ţi tot arate sticle, comanzi: „Vreau un 
Budweiser.” Şi cu asta, basta. 

Domnul Tobin a zâmbit. 

— E foarte nostim. De fapt, şi mie îmi face plăcere o 
bere rece într-o zi de caniculă. S-a aplecat spre mine cu 
un aer conspirativ şi a adăugat: Să nu mai spui la 
nimeni. 

— Secretul dumneavoastră se află în siguranţă. Ei, 
dar via asta nu se mai termină. Câte pogoane aveţi? 

— Aici am două sute. Mai am alte două sute 
răspândite în jur. 

— Mamă! Foarte mult. Daţi pământ în arendă? 

— O parte. 

— Luaţi pământ în arendă de la Margaret Wiley? 

Nu mi-a răspuns imediat şi, dacă aş fi stat faţă în faţă 
cu el la o masă, i-aş fi putut vedea expresia în momentul 
în care spusesem: „Margaret Wiley”. Dar ezitarea lui era 
un element suficient de interesant. 

Într-un târziu, domnul Tobin mi-a răspuns: 

— Cred că da. Da, iau. Cam cincizeci de pogoane. De 
ce mă întrebi? 


— Ştiu că dă pământ în arendă viticultorilor. E o 
veche prietenă a unchiului şi a mătuşii mele. Lumea e 
mică. Aici toţi se cunosc. Am schimbat subiectul şi am 
întrebat: Deci, dumneavoastră sunteţi cel mai mare 
producător din zonă? 

— Podgoriile Tobin sunt cele mai întinse din North 
Fork, dacă asta vrei să ştii. 

— Cum aţi reuşit? 

— Prin muncă grea, o bună cunoaştere a viniculturii, 
prin perseverenţă şi printr-un produs de calitate 
superioară. Plus noroc, a adăugat el. Lucrul de care ne 
temem aici sunt uraganele. De la sfârşitul lui august 
până la începutul lui octombrie. Într-un an am avut o 
recoltă foarte târzie. Pe la mijlocul lui octombrie. 
Dinspre Caraibe au venit nu mai puţin de şase uragane. 
Dar fiecare a cotit în altă direcţie. Zeul Bacchus veghea 
asupra noastră. E vorba de zeul vinului, a precizat el. 

— E şi numele unui mare compozitor. 

— Acela este Bach. 

— Corect. 

— Apropo, aici avem concerte şi uneori operă. Te pot 
trece pe lista noastră, dacă vrei. 

Ne-am înapoiat spre uriaşul complex cu acoperiş de 
şindrilă. 

— Ar fi grozav, i-am răspuns. Vin, operă şi o companie 
plăcută. Am să vă trimit cartea mea de vizită. 
Deocamdată locuiesc în altă parte. 

În timp ce ne apropiam de cramă, i-am spus: 

— Nu văd locuinţa dumneavoastră. 

— De fapt, nu locuiesc aici. Am un apartament în 
vârful turnului, dar casa mea se află mai la sud. 

— La țărm? 

— Da. 

— Faceţi navigaţie? 

— Puțin. 

— Cu barcă cu motor sau cu pânze? 

— Cu motor. 


— Soții Gordon au fost oaspeţii dumneavoastră? 

— Da. De câteva ori. 

— Bănuiesc că au venit cu barca. 

— Mi se pare că da, o dată sau de două ori. 

— Dar dumneavoastră i-aţi vizitat venind cu barca? 

— Nu. 

Eram gata-gata să-l întreb dacă avea o Formula albă, 
dar uneori e mai bine să nu pui întrebări despre ceva ce 
poţi descoperi pe altă cale. Întrebările tind să dezvăluie 
interlocutorului ce urmăreşti, să-l sperie. După cum am 
mai spus, Fredric Tobin nu era suspectat de crimă, 
totuşi aveam impresia că ascundea ceva. Domnul Tobin 
m-a poftit înăuntru pe aceeaşi uşă pe care ieşisem. 

— Dacă vă mai pot ajuta cu ceva, vă rog să-mi daţi de 
ştire, a spus el. 

— Bine... Ah, diseară am o întâlnire şi aş vrea să 
cumpăr o sticlă cu vin. 

— Încearcă Merlot. Cel din '95 n-are pereche. Dar 
costă cam scump. 

— De ce nu-mi arătaţi? Oricum, mai am nişte obligaţii. 

A şovăit o clipă, apoi m-a condus în magazinul de 
suveniruri, din care se intra într-o vastă sală de 
degustări. Era o încăpere foarte frumoasă, cu un bar din 
lemn de stejar lung de vreo nouă metri, şase separeuri 
într-o parte, pretutindeni nişe şi rasteluri cu vin, 
ferestre cu vitralii, podea de gresie. Prin sală îşi făceau 
de lucru vreo doisprezece amatori de vin, care comentau 
etichetele sau sorbeau mostre gratuite de la bar, 
totodată făcând glume tâmpite cu tinerii şi tinerele care 
le turnau de băut, silindu-se în acelaşi timp să şi 
zâmbească. 

Domnul Tobin a salutat-o pe una dintre barmaniţe, 
Sara, o tânără atrăgătoare, de vreo douăzeci şi cinci de 
ani. 

Am presupus că Fredric îşi alesese singur personalul 
şi că avea ochiul format pentru fete cu adevărat 
frumoase. 


— Sara, toarnă-i domnului... 

— John. 

— Toarnă-i Merlot '95 lui John. 

Fata s-a conformat şi a umplut cu o mână sigură un 
păhărel. Am învârtit băutura în pahar, ca să mă arăt 
cunoscător. L-am adulmecat şi am spus: 

— Plăcut buchet. L-am ridicat în lumină şi am 
adăugat: Culoare bună. Purpurie. 

— Şi degete frumoase. 

— Cum vine asta? 

— Mă refer la felul în care se prinde de pahar. 

— Aşa e. Am sorbit puţin. Era bun. Gustul vinului e 
ceva care se dobândeşte. Ar fi mers bine la o friptură. 
Păstrează aroma strugurilor şi este înviorător. 

Domnul Tobin a dat din cap entuziasmat. 

— Da. Pişcă la limbă. 

— Pişcă tare. Pişcă! m-am întrebat. E ceva mai dens şi 
mai tare decât Napa Merlot. 

— De fapt, e ceva mai slab. 

— Asta am şi vrut să spun. Ar fi trebuit să tac când mă 
aflam în plină glorie. Bun. 

Am pus paharul pe tejghea. 

— Toarnă-i din Cabernetul '95, i s-a adresat domnul 
Tobin Sarei. 

— E suficient. 

— Vreau să vezi deosebirea. 

Fata mi-a turnat. Am gustat şi am spus: 

— Bun. Pişcă mai puţin. 

Am mai pălăvrăgit puţin, după care domnul Tobin a 
insistat să gust un vin alb. 

— E combinaţia mea din Chardonnay şi alte vinuri 
albe, pe care nu ţi le dezvălui. Are o culoare frumoasă, 
noi îi spunem „Auriu de toamnă”. 

Am gustat vinul. 

— Plăcut, dar nu pişcă prea tare. 

El nu mi-a răspuns. 

— V-aţi gândit vreodată să numiţi un vin de-al 


dumneavoastră „Fructele mâniei”? 

— Am să discut cu specialiştii mei în marketing. 

— Frumoase etichete, am comentat. 

— Toate vinurile mele roşii au etichete cu creaţii ale 
lui Pollock, iar cele albe cu creaţii ale lui Kooning. 

— Serios? 

— Ştii... Jackson Pollock şi Willem de Kooning. 
Amândoi au trăit pe Long Island şi unele dintre cele mai 
reuşite opere ale lor au fost create aici. 

— Oh, pictorii! Sigur. Pollock este tipul care aruncă 
vopsea cu pensula pe pânză. 

Domnul Tobin nu mi-a răspuns, dar a aruncat o privire 
la ceasul de mână, vizibil plictisit de compania mea. Am 
privit în jur şi am descoperit un separeu gol, departe de 
alţi clienţi şi de barmani. 

— Să ne aşezăm puţin acolo, am spus. 

Domnul Tobin m-a urmat fără prea mare tragere de 
inimă şi a luat loc în separeu, în faţa mea. Am sorbit din 
Cabernet şi i-am spus: 

— Mai am câteva întrebări de rutină. De cât timp îi 
cunoşteaţi pe soţii Gordon? 

— Oh... de vreun an şi jumătate. 

— Au discutat vreodată cu dumneavoastră despre 
munca lor? 

— Nu. 

— Spuneaţi că le plăcea să povestească despre Plum 
Island. _ 

— Oh, da. In linii mari. Niciodată n-au destăinuit 
secrete de stat, a zâmbit el. 

— Bun. Ştiaţi că erau arheologi amatori? 

— Eu... da, ştiam. 

— Ştiaţi că erau membri ai Societăţii de Istorie 
Peconic? 

— Da. De fapt, aşa ne-am şi cunoscut. 

— Se pare că toată lumea de pe aici e înscrisă la 
Societatea de Istorie Peconic. 

— Există vreo cinci sute de membri. Asta nu înseamnă 


toată lumea. 

— Dar toţi cei întâlniți de mine par să fie înscrişi. E o 
asociaţie cu alte scopuri? De pildă, o adunare a 
vrăjitoarelor sau ceva asemănător? 

— Din câte ştiu eu, nu. Deşi ar fi amuzant. E 

Amândoi am zâmbit. Părea frământat de un gând. Imi 
dau seama când o persoană e preocupată de ceva şi 
niciodată n-o întrerup. În cele din urmă, a spus: 

— De fapt, Societatea de Istorie Peconic organizează 
o petrecere sâmbătă seara. Se va ţine la mine, pe peluza 
din spate. Ultima petrecere în aer liber din acest an, 
dacă vremea va fi favorabilă. Ce-ar fi să vii şi dumneata, 
cu încă o persoană? 

Am bănuit că avea loc pentru două persoane, acum că 
soţii Gordon nu mai puteau să-i onoreze invitaţia. 

— Mulţumesc, i-am răspuns. Voi face tot posibilul. 

De fapt, eram ferm decis să nu ratez petrecerea. 

— Poate vine şi şeful poliţiei, Maxwell. El cunoaşte 
toate amănuntele. 

— Grozav! Să aduc ceva? Nişte vin? 

Tobin a zâmbit politicos. 

— Doar pe dumneata. 

— Şi încă o persoană, i-am reamintit eu. 

— Da, şi încă o persoană. 

— Aţi auzit vreo... vreo bârfă despre soţii Gordon? l- 
am întrebat pe domnul Tobin. 

— De pildă? 

— De pildă, în legătură cu relaţiile lor intime. 

— Absolut nimic. 

— Ceva probleme financiare? 

— Nu ştiu. 

Şi tot aşa, vreme de încă vreo zece minute. Uneori 
prinzi pe cineva cu mâţa în sac, alteori nu. Orice 
minciună, oricât de neînsemnată, e semnificativă. N-aş 
putea spune că-l prinsesem pe domnul Tobin cu 
minciuna, dar eram convins că fusese în relaţii mult mai 
strânse cu soţii Gordon decât lăsa să se înţeleagă. 


Amănuntul în sine nu era prea important. 

— Puteţi numi câţiva prieteni ai soţilor Gordon? l-am 
întrebat pe domnul Tobin. 

El s-a gândit o clipă, apoi mi-a răspuns: 

— Păi, de exemplu, unul ar fi colegul dumitale, 
Maxwell, şeful poliţiei. Mi-a mai spus câteva nume, dar 
nici unul nu-mi suna cunoscut. Adevărul e că nu-i 
cunoşteam prea bine pe prietenii sau colegii lor de 
muncă, a adăugat. După cum ţi-am spus... dă-mi voie să- 
ţi vorbesc pe şleau: soţii Gordon cam trăiau pe spinarea 
mea. Dar erau atrăgători, manieraţi şi aveau o muncă 
interesantă. Amândoi îşi luaseră doctoratul. Se poate 
spune că fiecare dintre noi avea un avantaj de pe urma 
acestei relaţii... Mie îmi place să am în preajmă oameni 
frumoşi şi interesanti. Da, poate sună cam superficial, 
te-ar uimi să constaţi cât de superficiale pot fi 
persoanele frumoase şi interesante. Regret ce li s-a 
întâmplat, a adăugat el, dar asta-i tot ce pot face pentru 
dumneata. 

— Mi-aţi fost de mare ajutor, domnule Tobin. Apreciez 
sincer timpul pe care mi l-aţi acordat şi faptul că n-aţi 
dat amploare discuţiei, chemând un avocat. 

El nu mi-a răspuns. 

Am ieşit din separeu şi Tobin m-a urmat. 

— Mă conduceţi până la maşină? l-am întrebat. 

— Dacă vrei... 

M-am oprit la o tejghea pe care se afla literatură 
despre vinuri, inclusiv câteva broşuri despre podgoriile 
Tobin. Am luat câteva şi le-am aruncat în punga de 
plastic. 

— Sunt un mare fan al broşurilor. Am toate broşurile 
de pe Plum Island... pesta bovinelor, febra aftoasă... 
oricum, cazul de faţă contribuie la educaţia mea. 

Nici de astă dată nu mi-a răspuns. 

L-am rugat să-mi găsească vinul Merlot '95, ceea cea 
şi făcut. Legat de etichetă, i-am spus: 

— Jackson Pollock. N-aş fi ghicit niciodată. Diseară voi 


avea ce discuta cu iubita mea. 

Am dus vinul la casă; dacă îmi închipuiam că domnul 
Tobin intenţiona să mi-o ofere în dar, ca dovadă de 
bunăvoință. Mă înşelam amarnic. Am plătit preţul 
integral, plus taxa. 

Am ieşit amândoi afară la soare. 

— Apropo, am spus. Şi eu i-am cunoscut pe soţii 
Gordon, la fel ca dumneavoastră. 

El s-a oprit în loc, m-am oprit şi eu. S-a uitat la mine. 

— John Corey, i-am spus. 

— Oh... da. N-am reţinut numele. 

— Corey. John. 

— Da... Acum îmi amintesc. Dumneata eşti polițistul 
care a fost rănit. 

— Întocmai. Acum mă simt mult mai bine. 

— Nu eşti detectiv la New York? 

— Ba da, domnule. Dar am fost angajat de şeful 
poliţiei, Sylvester Maxwell, să dau o mână de ajutor. 

— Înţeleg. 

— Deci soţii Gordon v-au vorbit de mine? 

— Da. 

— De bine? 

— Sunt convins că da, dar nu-mi amintesc precis. 

— De fapt, ne-am întâlnit o dată. Prin iulie. Aţi 
organizat o mare degustare de vinuri, chiar în sala mare 
de acolo. 

— Oh, da. 

— Eraţi îmbrăcat într-un costum purpuriu şi cravată 
cu struguri şi viță-de-vie. 

El m-a privit. 

— Da. Cred că ne-am cunoscut. 

— Fără îndoială. M-am uitat în jur, la parcarea 
presărată cu pietriş, şi am comentat: În zilele noastre 
toţi au maşină. Cea de acolo e a mea. Vorbeşte 
franţuzeşte, i-am explicat, în timp ce porneam motorul 
cu telecomanda. Automobilul alb Porsche e al 
dumneavoastră? 


— Da. De unde ştii? 

— Mi-am închipuit. Sunteţi genul de om care are 
Porsche. l-am întins mâna şi el mi-a strâns-o. Poate ne 
vedem la petrecere, i-am spus. 

— Sper să afli cine a fost făptaşul. 

— Fiţi sigur de asta. Întotdeauna îl descopăr. Ciao. 
Bonjour. 

— Bonjour înseamnă „Bună ziua”. 

— Corect. Au revoir. 

Ne-am despărţit, făcând să scârţâie pietrişul în două 
direcţii opuse. Albinele m-au urmărit până la maşină, 
dar am intrat repede şi am demarat. 

M-am gândit la domnul Fredric Tobin, proprietar, bon 
vivant, rafinat cunoscător al tuturor lucrurilor frumoase, 
deţinător de maşini de lux şi cunoştinţă a decedaţilor. 

Experienţa îmi spunea că era curat ca lacrima şi că nu 
era cazul să-mi mai irosesc nici un minut gândindu-mă 
la el. Dintre toate teoriile mele cu privire la motivul 
asasinării soţilor Gordon şi la identitatea ucigaşului, 
Fredric Tobin nu se potrivea cu nici una. Şi totuşi, 
instinctul îmi spunea să fiu cu ochii pe domnul cu 
pricina. 


17 


Am pornit spre vest, pe Main Road, încercând să 
citesc din mers manualul posesorului unui astfel de 
vehicul. Am apăsat câteva butoane de pe bord şi voilà, 
afişajul digital a trecut de la sistemul metric la cel 
american get-beget. Era cea mai mare distracţie pe care 
o puteai avea pe scaunul din faţă al unei maşini. 

Simţindu-mă îmbogăţit din punct de vedere 
tehnologic, am acţionat robotul telefonic cu ajutorul 
celularului.,, Ah, dacă m-ar fi văzut primii colonişti care 
trudeau la vechile lor ferme şi prin sate...” 

Robotul m-a anunţat: 

— Aveţi trei mesaje. 

Unul trebuia să fie de la Beth. Am ascultat, dar primul 
era de la Max, care îmi repeta că nu mai lucram la caz şi 
mă ruga să-l sun, ceea ce nici nu mă gândeam să fac. Al 
doilea mesaj era de la Dom Fanelli. „Noroc, J.C. Am 
primit mesajul tău. Dacă ai nevoie de ajutor, dă un chiot. 
Intre timp, am prins nişte fire în legătură cu cei care au 
făcut exerciţii de tir pe tine, aşa că nu vreau să las totul 
baltă decât dacă ai nevoie de mine. Oare de ce umblă 
atâta lume să-i facă felul bunului meu prieten? Ascultă, 
am vorbit personal cu Wolfe: nu crede că cel de la 
televizor nu erai tu. Zice că are informaţii că tu ai fost 
acela. Îţi cere să răspunzi la câteva întrebări. Sfatul meu 
e să-ţi înregistrezi convorbirile telefonice. Deocamdată 
atât. Şi nu-ţi mai băga fundul în belea.” 

— Mulţumesc. 

Ultimul mesaj nu era de la Beth, ci de la nimeni altul 
decât superiorul meu ierarhic, locotenentul de poliţie 
Andrew Wolfe. Singurele lui cuvinte erau: „Vreau să mă 
suni cât mai curând posibil”. Semn rău. M-am întrebat 
dacă Nash şi Wolfe chiar se cunoşteau. Totuşi, necazul 
era că, fără îndoială, Nash îi spusese lui Wolfe că la 


televizor apăruse într-adevăr John Corey şi că John 
Corey lucra la un caz de omucidere, în timp ce se 
presupunea că se află în concediu de convalescenţă. 
Toate aceste afirmaţii aveau o bază reală şi presupun că 
Andrew Wolfe dorea o explicaţie. Ştiam că-l puteam 
lămuri în ce fel ajunsesem să mă implic în acest caz; pe 
de altă parte, însă, mi-ar fi fost greu să-i explic 
locotenentului de poliţie Wolfe de ce era un dobitoc. 

Judecând bine lucrurile, cel mai bine era să nu-i întorc 
telefonul. Poate trebuia să discut cu avocatul meu. Nici 
o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Vreau să spun că 
încercam să fiu un bun cetăţean, iar cel care mă 
convinsese să mă amestec în povestea asta, amicul meu 
Max, profitase de buna mea credinţă, mă vârâse într-un 
conflict cu poliţia federală şi pe urmă mă lăsase baltă. 
De fapt, nici nu-mi oferise protecţie vreodată. Iar Beth 
încă nu-mi telefonase. 

Am continuat să-mi repet că eram un erou, deşi nu 
prea înţelegeam de ce era eroic să fii împuşcat. In 
copilărie numai cei care trăgeau cu arma în ticăloşi erau 
eroi. Acum, oricine se îmbolnăvea, era luat ostatic sau 
era găurit de gloanţe devenea erou. Dar dacă mă 
puteam folosi de chestia cu eroismul ca să scap de 
belea, cu siguranţă că aveam s-o fac. Necazul era că 
eroii creaţi de mass-media aveau o medie de viaţă de 
circa nouăzeci de zile. Eu fusesem împuşcat pe la 
mijlocul lui aprilie. Poate totuşi trebuia să discut cu 
avocatul. 

Ajunsesem în cătunul Cutchogue şi mă apropiam de 
centru, pe lângă care riscai să treci rapid, dacă nu erai 
atent. Cutchogue era o aşezare veche, bizară, curată şi 
prosperă, la fel ca majoritatea celorlalte, probabil 
datorită afacerii cu vinurile. Pe deasupra străzii 
principale erau atârnate pânze lungi, anunțând o 
multitudine de evenimente ca Festivalul Maritim Anual 
al Porturilor din East End şi un concert la Farul Horton, 
cu participarea formaţiei Isotope Stompers. Nu mă 


întrebaţi cine erau. 

Ei bine, oficial vara se sfârşise, dar toamna anunţa o 
sumedenie de evenimente, atât pentru localnici, cât şi 
pentru numărul restrâns de turişti. Întotdeauna 
bănuisem că exista o mare festivitate în luna noiembrie 
a fiecărui an, deschisă numai localnicilor şi denumită 
„Localnicii din North Fork  Urează Călătorie 
Sprâncenată Festivalului Afurisiţilor de Turişti”. 

Deci  conduceam foarte încet, căutând clădirea 
Societăţii de Istorie Peconic, care, din câte îmi 
aminteam, se afla undeva pe Main Road. Spre capătul 
sudic al şoselei se găsea Cutchogue Village Green, unde 
se înălța cea mai veche casă din statul New York, 
datând de prin 1649, din câte scria pe pancartă. Părea 
semn bun, aşa că am intrat pe o străduţă îngustă care 
împărțea peluza în două. Aici se vedeau mai multe 
construcţii vechi cu acoperişuri de şindrilă, care, din 
fericire, erau lipsite de stâlpi ai infamiei, butuci, scaune 
de tortură şi manifestări publice ale primilor sado- 
masochişti americani. În sfârşit, nu departe de peluză, 
am văzut o clădire mare cu acoperiş din şindrilă, 
aproape cât un conac, cu faţada sprijinită pe piloni înalţi 
şi albi. O tăbliță din lemn stil Chippendale aflată pe 
peluză anunța: „Societatea de Istorie Peconic.” 
Dedesubt scria „Muzeu”, apoi „Magazin de souveniruri”. 
Cu „ou” şi liniuţă. Cândva câştigasem un joc de scrabble 
cu acest cuvânt. Altă tăbliță, prinsă cu două lanţuri 
scurte, indica zilele şi orele în care erau deschise 
muzeul şi magazinul. După Ziua Muncii vizitele erau 
limitate la week-end şi la zilele de sărbătoare. Pe tăbliță 
figura şi un număr de telefon, pe care l-am format. Mi s- 
a răspuns cu un mesaj înregistrat: un glas de femeie ca 
de prin anul 1640, care relata orele, evenimentele şi alte 
informaţii de acest gen. 

Cum nu sunt genul de persoană care se lasă intimidat 
de programul altora, am coborât din maşină, am urcat 
treptele până la porticul cel înalt şi am bătut în uşă cu 


ciocănelul vechi de alamă. Am izbit cu el zdravăn de tot, 
dar clădirea părea pustie, iar în mica parcare laterală nu 
se vedea nici o maşină. 

Am urcat din nou în Jeep şi am telefonat noii mele 
prietene, Margaret Wiley. Ea a ridicat receptorul şi i-am 
spus: 

— Bună dimineaţa, doamnă Wiley. sunt detectivul 
Corey. 

— Da. 

— Ieri spuneaţi ceva în legătură cu vizitarea Muzeului 
Societăţii de Istorie Peconic. Toată ziua m-am gândit 
numai la asta. Credeţi că aş putea merge astăzi... poate 
vorbiţi cu cineva de acolo... Cum se numeşte preşedinta 
Societăţii? Witherspoon? 

— Whitestone. Emma Whitestone. 

— Exact. S-ar putea să vizitez muzeul astăzi? 

— Nu ştiu... 

— Ce-ar fi s-o sunaţi pe Emma Whitestone... 

— Am să-i telefonez. Poate va fi de acord să se 
întâlnească la muzeu cu dumneata. 

— Grozav. Vă sunt îndatorat... 

— Cum pot da de dumneata? 

— Vă spun eu cum facem. Revin cu un telefon după 
zece-cincisprezece minute. Sunt cu maşina şi trebuie să 
cobor să cumpăr un cadou pentru mama mea. E ziua ei 
de naştere. Pun prinsoare că la muzeu aveţi un magazin 
de suveniruri. 

— Avem. 

— Excelent. Apropo, am vorbit cu unchiul Harry şi i- 
am transmis complimente de la dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

— M-a rugat să vă salut din partea lui şi să vă spun că 
i-ar face plăcere să vă viziteze când se va întoarce aici. 

Nu i-am mai pomenit de faptul că bărbăţia unchiului 
Harry se cam ofilise. 

— Ar fi frumos. 

— Grozav. Bine, v-aş fi recunoscător dacă doamna 


Whitestone sau oricine altcineva din conducerea 
Societăţii ar putea veni cu mine în această dimineaţă. 

— Voi face tot posibilul. S-ar putea să fiu nevoită să te 
însoțesc chiar eu. 

— Nu vă deranjaţi. Vă mulţumesc pentru sprijinul pe 
care ni l-aţi acordat ieri. 

— N-ai pentru ce. 

Chiar că n-aveam. 

— Peste cincisprezece minute. Daţi câteva telefoane. 

— Eşti cu prietena dumitale? 

— Colega mea? 

— Da, domnişoara. 

— Trebuie să sosească şi ea. 

— E o femeie încântătoare. Mi-a făcut plăcere să 
discut cu ea. 

— Urmează să ne căsătorim. 

— Ce păcat! 

Şi a închis telefonul. 

Ei, asta e. Am apăsat pe ambreiaj şi glasul de femeie 
s-a făcut auzit din nou: „Eliberează frâna de mână”. M- 
am conformat. Mi-am mai făcut de lucru cu computerul 
un timp, încercând să-i şterg din memorie opţiunea 
respectivă şi aşteptându-mă să aud ceva de genul: „De 
ce încerci să mă ucizi? Nu-ţi place de mine? Nu vreau 
decât să te ajut”. Dar dacă se blocau uşile, iar pedala de 
acceleraţie rămânea înţepenită la podea? Am aruncat 
manualul de instrucţiuni în torpedo. 

Am cotit spre sud, pe străduţa denumită încântător 
Skunk Lane, apoi am traversat digul şi m-am întors la 
Nassau Point. 

Am mers pe strada pe care locuiseră soţii Gordon şi 
am observat Jeep-ul alb al lui Max în dreptul scenei 
crimei. Am parcat pe aleea soţilor Murphy, ca să nu fiu 
văzut de la locuinţa Gordon. 

M-am dus direct la uşa din spate a casei Murphy şi i- 
am văzut pe cei doi bătrâni în salonaşul cu televizor, 
cunoscut şi sub numele de salonul Florida, o anexă cu 


storuri a construcţiei iniţiale. Televizorul era în 
funcţiune, aşa că am ciocănit la uşa-paravan. 

Edgar Murphy s-a ridicat în picioare, a dat cu ochii de 
mine şi a deschis uşa. 

— Iar v-aţi întors? 

— Da, domnule. Nu vă răpesc decât un minut. 

Mi-a făcut semn să intru. Doamna Murphy s-a ridicat 
şi m-a salutat nu prea entuziasmată. Televizorul 
continua să meargă. Câteva secunde m-am simţit la fel 
ca în casa părinţilor mei din Florida: aceeaşi cameră, 
aceeaşi emisiune de televiziune, aceiaşi oameni. În orice 
caz, le-am spus: 

— Descrieţi-mi maşina albă sport pe care aţi văzut-o 
la vecini în luna iunie. 

Amândoi au început să vorbească, dar talentul lor 
descriptiv era limitat. In cele din urmă, am luat un stilou 
din buzunar, un ziar şi i-am rugat să deseneze conturul 
unei maşini, dar mi-au răspuns că nu puteau. Am 
desenat un Porsche. Teoretic, martorul nu trebuie 
influenţat, dar ce dracu’! Amândoi au încuviinţat din cap 
şi domnul Murphy a spus: 

— Da, da. Asta-i maşina. Un automobil mare şi luxos. 
Ca o cadă de baie răsturnată. 

Doamna Murphy s-a declarat de acord cu el. 

Am scos din buzunar broşura cu podgoriile Tobin şi 
am împăturit-o în aşa fel, încât să se vadă numai o 
fotografie mică, alb-negru a lui Fredric Tobin, 
proprietar. Nu i-am lăsat să vadă toată broşura, altfel ar 
fi spus tuturor că poliţia îl bănuia pe Fredric Tobin ca 
fiind asasinul soţilor Gordon. 

Cei doi Murphy au studiat fotografia. Şi de astă dată 
se chema că încercam să influenţez martorii, întrucât le 
arătam o singură fotografie, fără s-o amestec printre 
altele, dar nu aveam nici timp, nici răbdare să procedez 
după tipic. Totuşi, nu i-am întrebat nimic de genul: „E 
bărbatul pe care l-aţi văzut în maşina sport?” 

lată însă că tocmai acestea au fost cuvintele doamnei 


Murphy: 

— E bărbatul pe care l-am văzut în maşina sport. 

Domnul Murphy a fost de acord. 

— E un suspect? m-a întrebat el. 

— Nu, domnule. Bine, iertaţi-mă că v-am deranjat încă 
o dată. A mai încercat cineva să vă pună întrebări în 
legătură cu acest caz? am adăugat. 

— Nu. 

— Reţineţi, nu vorbiţi cu nimeni în afară de şeful 
poliţiei, Maxwell, de mine şi de detectiv Penrose. 

— Unde-i domnişoara? m-a întrebat domnul Murphy. 

— Detectivul Penrose? E acasă, are greţuri. 

— E cumva însărcinată? s-a interesat Agnes. 

— Cam într-o lună, am răspuns. Bine... 

— N-am văzut să poarte verighetă, a remarcat Agnes. 

— Ştiţi cum sunt fetele din ziua de azi. Am clătinat din 
cap cu tristeţe, apoi am spus: Bine, vă mulţumesc încă o 
dată. 

Am ieşit repede, am urcat la volanul Jeep-ului şi am 
plecat. 

După toate aparențele, domnul Fredric Tobin fusese 
acasă la soţii Gordon cel puţin o dată. Cu toate acestea, 
părea să nu-şi amintească de vizita făcută în luna iunie. 
Poate totuşi nu fusese el. Poate era vorba despre alt 
bărbat cu barbă, într-un Porsche alb. 

Poate trebuia să aflu de ce minţise domnul Tobin. 

Am contactat din nou robotul telefonic, care mi-a 
anunţat alte două mesaje. Primul era de la Max, care 
spunea: „John, la telefon şeful poliţiei, Maxwell. Poate n- 
am fost suficient de explicit în privinţa poziţiei tale. Nu 
mai lucrezi pentru acest oraş. Ai înţeles? Am fost sunat 
de avocaţii lui Fredric Tobin, care nu s-au arătat deloc 
încântați. Ai priceput? Nu ştiu exact ce-ai discutat cu 
domnul Tobin, dar consider că trebuie să fie ultima ta 
discuţie oficială cu el. Telefonează-mi.” 

Interesant. Nu voiam decât să dau o mână de ajutor, 
iar poliţia locală mă punea la punct. 


Următorul mesaj era de la fosta mea soţie, Robin 
Paine - nume care i se potrivea de minune - şi care se 
întâmpla să fie tot avocat. „Bună, John, sunt eu, Robin, 
spunea ea. Vreau să-ţi reamintesc că despărţirea 
noastră de un an expiră la 1 octombrie, moment din care 
suntem divorţaţi oficial. Vei primi prin poştă o copie a 
deciziei de divorţ. N-ai nimic de semnat sau de făcut. E 
o formalitate.” Apoi a adăugat pe un ton nepăsător: 
„Oricum, după 1 octombrie nu mai poţi comite adulter 
decât dacă te recăsătoreşti. Totuşi, nu te însura înainte 
să primeşti decizia, altfel vei fi bigam. Te-am văzut la 
telejurnal. Pare un caz fascinant. Sănătate!” 

Bun. Fiindcă a venit vorba, Robin fusese cândva 
adjunct de procuror districtual în Manhattan, ocazie cu 
care o cunoscusem. Pe atunci eram de aceeaşi parte a 
baricadei. Apoi ea trecuse de partea cealaltă şi-şi luase 
un post plătit regeşte la un mare avocat al apărării 
căruia îi plăcea stilul ei în instanţă. Poate că-i plăceau şi 
altele, nu numai stilul. Oricum, căsnicia noastră 
devenise un conflict de interese. Adică, eu luptam să vâr 
la zdup nemernici, iar femeia cu care împărţeam patul 
încerca să-i menţină în afaceri. Ultima picătură fusese 
cazul unui mare traficant de droguri care, pe lângă 
problemele pe care le avea în America, era căutat în 
Columbia pentru asasinarea unui judecător. Păi bine, 
cucoană, ştiam şi eu că cineva tot trebuia să-l apere şi 
că banii nu erau de lepădat! Totuşi, simţeam că mariajul 
nostru se afla la răscruce. Atunci îi spusesem: „Alege 
între mine şi slujba ta”, la care ea îmi răspunsese: 
„Poate că tu ar trebui să-ţi iei altă slujbă”. Vorbise 
serios: firma ei avea nevoie de un detectiv particular şi 
Robin voia să accept eu postul. Îmi imaginasem cum ar 
fi fost să fac investigaţii în folosul ei şi al cretinului ei de 
şef. Poate chiar să beau din cafeaua lor în răgazul dintre 
două cazuri. Perfect. „Dacă nu ţi-e cu supărare, aleg 
divorţul.” În afară de aceste mici conflicte legate de 
profesiile noastre, cândva ne legase o iubire sinceră. 


Oricum, aşteptam data de întâi octombrie. După aceea 
ea avea să devină oficial fosta mea soţie, iar eu 
pierdeam ocazia de a deveni soţ adulter sau bigam. 
Uneori viaţa e nedreaptă. 

Am traversat din nou digul, am ajuns pe Main Road şi 
am pornit înapoi spre cătunul Cutchogue. Am sunat-o pe 
Margaret Wiley. 

— Am dat de Emma la florăria ei, m-a anunţat 
Margaret, şi acum e în drum spre clădirea Societăţii de 
Istorie Peconic. 

— Foarte frumos din partea ei să-mi acorde puţin 
timp. 

— l-am spus că e ceva în legătură cu asasinarea 
soţilor Gordon. 

— Ei, nu sunt chiar foarte sigur, doamnă Wiley. Pur şi 
simplu, eram curios să... 

— Asta poţi discuta cu ea. Te aşteaptă. 

— Mulţumesc. 

Cred că a închis telefonul înaintea mea. 

În orice caz, m-am înapoiat cu maşina la Societatea de 
Istorie Peconic şi am tras în mica parcare, lângă un 
microbuz pe care scria „Florăria Whitestone”. 

M-am dus la intrarea principală, unde am dat cu ochii 
de un autocolant galben pe care scria: „Vă rog să intraţi, 
domnule Corey”. 

Ceea ce am şi făcut. 

După cum am spus, clădirea era mare, data de pe la 
mijlocul secolului al nouăsprezecelea şi era genul de 
locuinţă care aparținuse unui comerciant înstărit sau 
unui căpitan de vas. Avea un hol spaţios, în stânga se 
găsea un salon şi în dreapta, sufrageria. Pretutindeni 
vedeai obiecte vechi - bineînţeles, majoritatea fără 
valoare, dacă vreţi să ştiţi părerea mea, dar care 
probabil costau o mulţime de parale. Îlnăuntru n-am 
văzut şi n-am auzit pe nimeni, aşa că am colindat dintr-o 
încăpere în alta. Nu era un muzeu propriu-zis, adică nu 
prezenta exponate. Era, pur şi simplu, o clădire istorică 


reamenajată. Nu am văzut nimic sinistru, nici tablouri 
cu biserici arzând, nici lumânări negre, nici broderii cu 
stele în cinci colţuri, nici pisici negre, iar în bucătărie nu 
bolborosea nici o fiertură vrăjitorească. 

Nici eu nu ştiam de ce venisem, ceva mă atrăsese în 
acest loc. Pe de altă parte, cred că sufeream de 
gerontofobie şi gândul de a sta de vorbă cu încă o 
persoană septuagenară era mai mult decât puteam 
suporta. Ar fi trebuit să destup sticla de vin de la Tobin 
şi să trag o duşcă înainte de a mă întâlni cu doamna 
Whitestone. 

În scurt timp am găsit şi magazinul de suveniruri - de 
Souveniruri - care odinioară fusese, cred, bucătărie de 
vară, şi am intrat. Lumina era stinsă, dar prin ferestre 
pătrundeau razele soarelui. 

Suvenirurile reprezentau o gamă largă, de la cărţi 
editate local la obiecte de artizanat din zonă, artă 
indiană, broderii, ierburi uscate, flori presate, ceaiuri 
din ierburi, parfumuri florale, lumânări (nici una 
neagră), acuarele, plăci de ceramică pictată, pacheţele 
de seminţe şi altele. Ce-or fi făcând oamenii cu astfel de 
prostii? 

Am luat în mână o bucată de placaj vechi pe care 
cineva pictase o corabie de altădată. În timp ce studiam 
pictura, am simţit cum mă priveşte cineva. 

Am întors capul spre intrarea în magazin şi am văzut 
în prag o femeie frumoasă, de vreo treizeci de ani, cu 
ochii aţintiţi asupra mea. 

— O caut pe doamna Emma Whitestone, am spus. 

— Probabil dumneata eşti John Corey. 

— Probabil. Ştii cumva dacă doamna Whitestone se 
află aici? 

— Eu sunt Emma Whitestone. 

Ziua promitea să fie altfel. 

— Oh! am exclamat. Mă aşteptam la o persoană mai 
în vârstă. 

— lar eu mă aşteptam la cineva mai tânăr. 


— Oh... 

— Margaret mi-a spus că-i vorba de un tânăr. Dar 
cred că dumneata eşti mai curând de vârsta mijlocie. 

— Uh... 

A venit la mine şi mi-a întins mâna. 

— Sunt preşedinta Societăţii de Istorie Peconic, mi-a 
spus. Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Păi... nu prea ştiu. 

— Nici eu. 

Tipa era înaltă, abia cu vreo trei centimetri mai 
scundă decât mine, subţire, dar bine făcută, cu părul 
şaten, lung până la umeri, proaspăt spălat, dar nu uscat 
şi încreţit cu fierul, machiată discret, cu unghiile nedate 
cu ojă, fără bijuterii, fără cercei, fără verighetă şi fără 
inel de logodnă. Nu era nici prea îmbrăcată. Purta o 
rochie de vară din bumbac bej până la genunchi, prinsă 
de umeri cu bretele aproape invizibile. Pe sub această 
vestimentaţie sumară purta un minimum de lenjerie. Cu 
siguranţă, nu avea sutien, dar am desluşit conturul unui 
bikini. De asemenea, era în picioarele goale. Dacă ar fi 
fost să mi-o imaginez pe doamna Whitestone 
îmbrăcându-se în acea dimineaţă, aş fi zis că îşi pusese 
chiloţii şi rochia, se rujase uşor, îşi dăduse de câteva ori 
cu pieptenele prin păr şi atât. Era de aşteptat că se 
putea debarasa de această ţinută în patru secunde. Cu 
ajutorul meu, chiar mai puţin. 

— Domnule Corey? Te gândeşti cum ţi-aş putea fi de 
folos? 

— Da. O clipă. 

Nu era solidă, dar părea făcută pentru viteză şi poate 
pentru rezistenţă. Avea ochi frumoşi, cenuşii-verzui, iar 
chipul ei, pe lângă că era atrăgător, la prima vedere 
părea şi inocent. Îmi amintea de fotografiile anilor '60, 
înfăţişând copii care vindeau flori, asta poate fiindcă 
lucra într-o florărie. La o a doua privire, remarcai că 
trăsăturile ei emanau o sexualitate reţinută. Într-adevăr. 

Ar mai fi cazul să menţionez că era bronzată frumos şi 


uniform, pielea ei având culoarea cafelei cu lapte. O 
femeie frumoasă şi senzuală. Emma Whitestone. 

— E ceva legat de soţii Gordon? 

— Da. 

Am pus deoparte bucata de placaj şi am întrebat: 

— li cunoşteai? 

— Da. Eram în relaţii apropiate, dar nu prieteni. E 
îngrozitor, a adăugat ea. 

— Aşa e. 

— Ai... vreun fir? 

— Nu. 

— Am auzit la radio că e posibil să fi furat un vaccin. 

— Aşa se pare. 

Ea s-a gândit o clipă, apoi mi-a spus: 

— I-ai cunoscut şi dumneata. 

— Adevărat. De unde ştii? 

— Ţi-au pomenit numele de câteva ori. 

— Zău? Sper că au vorbit frumos de mine. 

— Foarte frumos. Lui Judy îi cam plăcea de dumneata, 
a adăugat ea. 

— Nu zău? 

— N-ai ştiut? 

— Poate. Voiam să schimb subiectul, aşa că am spus: 
Ai vreo listă cu membrii Societăţii? 

— Sigur. Biroul este la etaj. Când ai sosit, tocmai 
puneam în ordine nişte hârtii. Vino cu mine. 

Am urmat-o. Răspândea în jur parfum de lavandă. 

— Frumoasă casă! am spus eu, în timp ce străbăteam 
conacul. 

Ea m-a privit peste umăr şi a spus: 

— Mai târziu am să te conduc s-o vizitezi. 

— Excelent. Păcat că nu mi-am luat aparatul de 
fotografiat. 

A suit scara largă şi abruptă şi am urmat-o 
îndeaproape. Chiloţii ei erau ca şi inexistenţi. De 
asemenea, avea picioare frumoase, dacă ştiţi ce 
înseamnă asta. 


La etajul al doilea m-a condus într-o încăpere pe care 
a descris-o ca fiind salonul de sus. M-a invitat să iau loc 
într-un fotoliu chiar lângă şemineu, iar eu m-am 
conformat. 

— Îţi pot oferi o ceaşcă de ceai de ierburi? m-a 
întrebat ea. 

— Am băut deja câteva ceşti, mulţumesc. 

Ea s-a aşezat într-un balansoar de lemn, faţă în faţă 
cu mine, şi şi-a încrucişat picioarele lungi, lungi de tot. 

— De fapt, ce anume cauţi, domnule Corey? 

— John. Te rog să-mi spui John. 

— John. Atunci, te rog să-mi spui Emma. 

— Ei bine, Emma, am început eu, mai întâi aş dori să- 
ţi pun câteva întrebări despre Societatea de Istorie 
Peconic. Ce este ea de fapt? 

— O societate de istorie. North Fork are un număr de 
societăţi locale de istorie, majoritatea adăpostite în 
clădiri istorice. Aceasta este cea mai importantă dintre 
toate şi se numeşte Peconic, numele indian al regiunii 
noastre. Avem circa cinci sute de membri. Unii sunt 
persoane de vază, alţii sunt simpli agricultori. Ne 
străduim să păstrăm, să înregistrăm şi să transmitem 
moştenirea noastră istorică. 

— Şi să aflaţi cât mai multe despre ea. 

— Da. 

— Prin arheologie. 

— Da. Şi prin cercetare. Avem aici câteva arhive 
interesante. 

— Le-aş putea vedea şi eu mai târziu? 

— Mai târziu poţi vedea orice doreşti, mi-a zâmbit ea. 

Oh, inima mea. Vreau să spun, oare mă tachina sau 
vorbea serios? l-am surâs. Ea mi-a zâmbit din nou. 
Înapoi la treabă. 

— Soții Gordon erau membri activi? am întrebat-o. 

— Da. 

— Când s-au înscris? 

— Cu vreun an şi jumătate în urmă. S-au mutat aici, 


venind de la Washington D.C. Erau din Midwest, dar 
lucraseră pentru administraţia de la Washington. 
Presupun că ştii. 

— Au discutat vreodată cu dumneata despre munca 
lor? 

— Nu chiar. 

— Ai fost vreodată la ei acasă? 

— O dată. 

— Vă făceaţi vizite? 

— Doar din când în când. Societatea de Istorie 
Peconic favorizează relaţiile dintre membri. E unul 
dintre motivele pentru care ne agreau. 

— Tom se simţea atras de dumneata? am întrebat eu 
cu subînţeles. 

În loc să se simtă şocată sau ofensată, mi-a răspuns: 

— Probabil. 

— Dar ai avut o relaţie sexuală cu el? 

— Nu. Nu mi-a propus asta niciodată. 

Mi-am dres glasul. 

— Înţeleg... 

— Uite ce e, domnule Corey... John. Îţi iroseşti timpul 
de pomană, şi pe al meu la fel, cu astfel de întrebări. Nu 
ştiu cine şi de ce i-a asasinat pe soţii Gordon, dar crima 
nu are nici o legătură cu mine sau cu vreun triunghi 
amoros în care să fiu implicată. 

— Nici n-am spus asta. Pur şi simplu, cercetez latura 
sexuală ca parte dintr-o investigaţie mai amplă. 

— Ei bine, nu m-am culcat cu el. Cred că era un soţ 
fidel. Din câte ştiu, şi Judy era o soţie credincioasă. Prin 
părţile noastre e greu să ai o legătură, fără să afle toată 
lumea. 

— Poate că aşa vezi dumneata lucrurile. 

Ea m-a privit o clipă, apoi m-a întrebat: 

— Dumneata ai avut o relaţie cu Judy? 

— Nu, doamnă Whitestone, n-am avut. Aici nu suntem 
la telenovelele de după amiază. E vorba de investigarea 
unei crime şi eu sunt cel care pune întrebările. 


— Nu fi atât de susceptibil. 

Am tras aer în piept şi am spus: 

— Te rog să mă ierti. i 

— Vreau să găseşti ucigaşul. Intreabă-mă. 

— Bine. Iată o întrebare... care a fost primul dumitale 
gând când ai aflat despre asasinat? 

— Nu ştiu. Cred că mi-am închipuit că era ceva legat 
de slujba lor. 

— Bine. Şi acum ce părere ai? 

— Nu am nici un fel de părere. 

— Nu prea îmi vine a crede. 

— Să ne limităm la atât. 

— Bine. 

Încă nu-mi dădeam seama dacă voiam să continuu 
interviul, nici ce anume căutam. Însă în minte îmi 
stăruia o imagine, un fel de hartă, pe care figurau Plum 
Island, Nassau Point, faleza de deasupra braţului Sound 
de lângă Long Island, podgoriile Tobin şi Societatea de 
Istorie Peconic. Dacă uneai aceste puncte cu o linie, 
obţineai o figură geometrică cu cinci laturi, lipsită de 
semnificaţie. Dar, dacă făceai o legătură metafizică între 
puncte, poate că pentagonul căpăta un sens. Care era 
elementul comun al celor cinci puncte? Poate că nu 
aveau nici un element comun; dar între ele părea să 
existe o legătură, un numitor comun. Dar ce? 

M-am gândit la acel ceva care emisese semnalul sonor 
în mintea mea cu ocazia vizitei pe Plum Island. Istorie. 
Arheologie. Asta era. Dar ce anume? 

— Cunoşti pe cineva care lucrează pe Plum Island? 

Ea s-a gândit o clipă, apoi mi-a răspuns: 

— Nu chiar. Câţiva clienţii de-ai mei muncesc acolo. 
În afară de Tom şi Judy, nu cunosc nici un cercetător şi 
nimeni de pe Plum nu este membru al Societăţii de 
Istorie. Cei de pe insulă reprezintă un grup închis, a 
adăugat ea. Formează un fel de castă. 

— Ştii ceva despre intenţia soţilor Gordon de a face 
săpături pe Plum Island? 


— Ştiu doar că Tom promisese Societăţii de Istorie o 
ocazie de a pune piciorul pe insulă. 

— Nu te ocupi de arheologie? 

— Nu chiar. Prefer munca de arhivă. Am o diplomă în 
arhivistică. La Universitatea din Columbia. 

— Serios? Eu predau la John Jay. 

Universitatea se găsea cu vreo cincizeci de cvartale 
mai la sud de universitatea Columbia. In sfârşit, aveam 
ceva în comun. 

— Ce predai? m-a întrebat ea. 

— Criminalistică şi ceramică. 

Ea a zâmbit. Şi-a mişcat uşor degetele de la picioare. 
S-a aşezat din nou picior peste picior. Bej. Avea chiloţi 
bej, ca şi rochia. Ajunsesem într-un punct în care 
aproape că trebuia să-mi încrucişez şi eu picioarele, să 
nu observe doamna Whitestone că Bărbăţia sa începea 
să se trezească din aţipeală. Să nu faci pipi decât în 
cortul tău. 

— Arhivistică, am repetat eu. Fascinant. 

— Chiar poate fi. Un timp am lucrat la Stony Brook, 
după care am primit o slujbă aici, la Biblioteca Publică 
din Cutchogue. Fondată în 1841, biblioteca oferă 
aceeaşi leafă ca atunci. Am crescut aici, dar dacă nu faci 
afaceri, e greu să câştigi o pâine. Eu am o florărie. 

— Da, am văzut microbuzul. 

— Exact. Eşti poliţist. Deci ce cauţi aici? m-a întrebat 
ea. 

— Sunt în convalescenţă. 

— Oh, adevărat. Acum îmi amintesc. Arăţi bine. 

Acelaşi lucru se putea afirma şi despre ea, dar nu 
trebuia să fac avansuri martorului, aşa că am trecut 
amănuntul sub tăcere. Avea o voce frumoasă, blândă, 
şoptită care îmi părea teribil de sexy. 

— Îl cunoşti pe Fredric Tobin? am întrebat-o. 

— Cine nu-l cunoaşte? 

— E membru al Societăţii de Istorie Peconic. 

— E cel mai generos binefăcător al nostru. El ne dă 


vin şi bani. 

— Te pricepi la vinuri? 

— Nu. Dar dumneata? 

— Da. Pot deosebi un Merlot de un Budweiser. Legat 
la ochi. 

Ea a zâmbit. 

— Pun prinsoare că multă lume regretă că nu s-a 
apucat să facă vin cu ani în urmă, am spus. Vorbesc de 
afaceri. 

— Nu ştiu. E interesant, dar nu chiar atât de 
profitabil. 

— Pentru Fredric Tobin este profitabil, am subliniat 
eu. 

— Fredric trăieşte peste posibilităţile lui. 

Mi-am îndreptat spatele. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că aşa este. 

— Îl cunoşti bine? Personal? 

— Dumneata îl cunoşti personal? 

Zău că nu-mi place să mi se pună întrebări, dar de 
astă dată mă găseam pe gheaţă subţire. Ah, cum decad 
marii bărbaţi ai lumii! 

— Am fost la o degustare de vinuri organizată de el, 
am răspuns. Prin iulie. Erai şi dumneata acolo? 

— Da. 

— Venisem împreună cu soţii Gordon. 

— Exact. Cred că te-am văzut. 

— Eu nu te-am văzut. Mi-aş fi amintit. 

Ea a zâmbit. 

— Cât de bine îl cunoşti? am repetat întrebarea. 

— De fapt, am avut o relaţie. 

— Ce fel? 

— Vreau să spun că am fost amanti, domnule Corey. 

Vestea mă dezamăgea profund. Cu toate acestea, mi- 
am văzut de meserie şi am întrebat: 

— Când s-a întâmplat asta? 

— A început... oh, cu vreo doi ani în urmă şi a durat... 


E chiar atât de important? 

— Ai dreptul să nu răspunzi. 

— Ştiu. 

— Ce s-a întâmplat cu relaţia voastră? am întrebat-o. 

— Nimic. Fredric nu face decât colecţie de femei. A 
durat cam nouă luni. N-a fost un record pentru nici unul 
din noi, totuşi n-a fost rău. Am vizitat Bordeaux, Valea 
Loirei, Paris. Am petrecut week-end-uri în Manhattan. A 
fost plăcut. E foarte generos. 

Am chibzuit asupra celor auzite. Făcusem o mică 
pasiune pentru Emma Whitestone şi mă cam deranja că 
Fredric ajunsese la borcanul cu miere înaintea mea. 

— Am să-ţi pun o întrebare personală, la care nu eşti 
obligată să răspunzi, am avertizat-o. Bine? 

— Bine. 

— Sunteţi încă... Adică... 

— Fredric şi cu mine am rămas prieteni. Acum are o 
concubină. Sondra Wells. O mare snoabă, chiar şi după 
nume. 

— Întocmai. Spuneai că el trăieşte peste posibilităţile 
lui. 

— Da. Datorează o mică avere băncilor şi 
investitorilor particulari. Cheltuieşte prea mult. Partea 
tristă e că are mare succes şi că, probabil, ar trăi foarte 
bine din profiturile obţinute, dacă n-ar exista Foxwoods. 

— Foxwoods? 

— Da, Foxwoods. Cazinoul indian pentru jocuri de 
noroc. În Connecticut. 

— Ah, da. Îi place să joace? 

— Dacă îi place? O dată l-am însoţit acolo. A pierdut 
aproape cinci mii de dolari într-un singur week-end. La 
21 şi la ruletă. 

— Iisuse! Sper că i-au rămas bani să-şi ia bilet de 
întoarcere la feribot. 

Ea a râs. 

Foxwoods. Îţi suiai maşina la bordul feribotului care 
pleca din Orient Point cu destinaţia New London sau pe 


feribotul expres şi apoi luai autobuzul până la 
Foxwoods, te uşurai de bani, după care te înapoiai la 
Orient duminică noaptea. O variaţie interesantă după 
zilele de muncă la North Fork şi, dacă nu făceai 
imprudente, te distrai bine, câştigai câteva sute sau 
pierdeai câteva sute, luai masa, vedeai un spectacol, 
dormeai într-o cameră frumoasă. Un minunat week-end 
în doi. Totuşi, mulţi localnici nu agreau ideea de a 
ajunge în preajma păcatului. Unele neveste nu voiau ca 
soţii lor să plece de acasă cu banii de piaţă. Insă, la fel 
ca în toate celelalte, şi aici era vorba de cumpătare. 

Prin urmare, Fredric Tobin, viticultorul cel flegmatic 
şi elegant, care părea în orice clipă stăpân pe situaţie, 
era un împătimit al jocurilor de noroc. Dacă stăteai să te 
gândeşti, care joc de noroc era mai riscant decât recolta 
de struguri din fiecare an? Adevărul era că în acea zonă 
cultivarea  viţei-de-vie rămânea încă în stadiu 
experimental şi, până în prezent, lucrurile merseseră 
foarte bine. Nu existaseră molime, mană, ger sau arşiţă. 
Dar într-o bună zi, uraganul Annabelle sau Zeke aveau 
să spulbere un miliard de struguri în apele braţului 
Sound, lângă Long Island, care urma să ajungă cea mai 
mare cuvă a tuturor timpurilor. 

Apoi veneau la rând Tom şi Judy care jucaseră la 
noroc cu minusculii viruşi patogeni. Apoi jucaseră pe 
altă miză şi pierduseră. Fredric mizase pe recoltă şi 
câştigase, apoi jucase cărţi şi ruletă, la care pierduse şi 
el. 

— Ştii cumva dacă soţii Gordon au mers vreodată la 
Foxwoods cu domnul Tobin? am întrebat-o pe doamna 
Whitestone. 

— Nu cred. Dar nu pot şti precis. M-am despărțit de 
Fredric de aproape un an. r 

— Înţeleg. Totuşi, aţi rămas prieteni. Încă mai staţi de 
vorbă. 

— Presupun că am rămas prieteni. Nu-i place ca 
fostele amante să se supere pe el. Vrea să rămână în 


relaţii de prietenie cu toate. La petreceri e foarte 
interesant. li place să adune la un loc cele aproximativ 
douăsprezece femei cu care s-a culcat. 

Cui nu i-ar plăcea? 

— Deci nu crezi că domnul Tobin a avut o legătură cu 
doamna Gordon? am întrebat-o. 

— Nu ştiu precis. Nu cred. Nu-i genul care să umble 
după femei măritate. 

— Câtă galanterie! 

— Nu, de fapt, e laş. Se teme de soţi şi de iubiţi. 
Probabil a avut cândva o experienţă neplăcută. A 
chicotit cu glasul ei şoptit. În orice caz, a adăugat, mai 
curând l-ar fi vrut pe Tom Gordon ca prieten decât pe 
Judy Gordon ca amantă. 

— Cum aşa? 

— Nu ştiu. Niciodată n-am înţeles afecțiunea lui 
Fredric faţă de Tom Gordon. 

— Am avut impresia că lucrurile stăteau cu totul 
invers. 

— Aşa credea toată lumea. Dar Fredric era cel care 
căuta prietenia lui Tom. 

— De ce? 

— Nu ştiu. La început am crezut că era un mod dea 
ajunge la Judy, apoi am aflat că Fredric nu râvneşte la 
femei măritate. Atunci mi-am imaginat că era atras de 
farmecul soţilor Gordon şi de meseria lor. Fredric e un 
colecţionar de oameni. Se consideră cel mai important 
personaj din North Fork. Poate că şi este. Nu-i cel mai 
bogat, dar producţia de vinuri îi conferă o anumită 
poziţie socială, înţelegi? 

Am încuviinţat din cap. Uneori cauţi zile şi săptămâni 
întregi, fără să găseşti nimic. Alteori dai de un filon de 
aur. Câteodată descoperirea e înşelătoare. Vreau să 
spun că aflasem lucruri fascinante, dar erau oare 
semnificative pentru cazul meu? De asemenea, nu 
cumva Emma exagerase? O mică răzbunare din partea 
doamnei Whitestone? N-ar fi fost prima fostă amantă 


care mă trimitea pe o pistă falsă, doar pentru a face zile 
fripte fostului partener. Aşadar, am întrebat-o fără 
ocolişuri: 

— Crezi că e posibil ca Fredric Tobin să-i fi ucis pe 
soţii Gordon? 

Ea s-a uitat la mine de parcă aş fi luat-o razna, apoi 
mi-a răspuns: 

— Fredric? Nu-i în stare de nici un fel de violenţă. 

— De unde ştii? 

Ea a zâmbit şi mi-a răspuns: 

— Dumnezeu mi-e martor că i-am oferit suficiente 
motive să fie violent cu mine. Pur şi simplu, nu-i adeptul 
forţei fizice, a adăugat ea. Mereu îşi controla perfect 
atitudinea şi starea sufletească. Şi-apoi, de ce să-i fi ucis 
pe soţii Gordon? 

— Nu ştiu. Nu cunosc mobilul crimei. Dumneata îl 
ştii? 

Ea a tăcut o clipă, apoi a răspuns: 

— Poate drogurile. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Păi... Fredric era îngrijorat din pricina lor. Erau 
consumatori de cocaină. 

— "Ţi-a spus el? 

— Da. 

Interesant. Mai ales că Fredric nu suflase o vorbă în 
acest sens şi, în plus, nu era adevărat. Ştiam bine cum 
arăta şi cum se comporta un cocainoman, or soţii 
Gordon erau cu totul altfel. Aşadar, de ce ar fi vrut 
Tobin să le pună în seamă o astfel de acuzaţie? 

— Când ţi-a spus? am întrebat-o. 

— Nu cu mult timp în urmă. Acum câteva luni. Mi-a 
povestit că veniseră la el şi-l întrebaseră dacă îl interesa 
o marfă de calitate. Ei făceau comerţ ca să-şi poată 
asigura dozele. 

— Şi chiar crezi asta? 

Ea a ridicat din umeri. 

— E posibil. 


— Bine... Să revenim la relaţia domnului Tobin cu 
soţii Gordon. Deci, după părerea dumitale, el era cel 
care-i căuta pe soţii Gordon şi care cultiva relaţia cu ei. 

— Aşa se pare. Ştiu că, în cele nouă luni cât am fost 
împreună, a vorbit mult cu ei la telefon şi rareori se 
întâmpla să dea o petrecere fără să-i invite. 

Am cugetat la cele auzite. Era limpede că nu se 
potriveau cu declaraţiile domnului Tobin. 

— Atunci ce-l atrăgea pe domnul Tobin la soţii 
Gordon? 

— Nu ştiu. Dar ştiu că lăsa să se creadă că lucrurile ar 
fi stat exact invers. Partea nostimă era că soţii Gordon 
păreau să accepte jocul, ca şi cum s-ar fi simţit onoraţi 
de compania lui Fredric. Totuşi, în cele câteva rânduri 
când am fost împreună doar noi patru, se vedea limpede 
că se considerau egalii lui. Înţelegi? 

— Da. Dar oare de ce jucau teatru? 

Din nou a ridicat din umeri. 

— Cine ştie? M-a privit o clipă, apoi a spus: Era ca şi 
cum soţii Gordon l-ar fi şantajat pe Fredric. Ca şi cum l- 
ar fi avut la mână cu ceva. În societate, el era marele 
mahăr. În particular, Tom şi Judy se arătau foarte 
familiari cu el. 

Santaj. Am analizat ideea preţ de câteva secunde. 

— Nu sunt decât simple presupuneri. Ipoteze. Nu-i 
răzbunare sau altceva asemănător. M-am simţit bine cu 
Fredric şi l-am simpatizat, dar n-am fost jignită când a 
rupt relaţia. 

— Bine. M-am uitat la ea, privind-o drept în ochi. Ai 
mai vorbit cu Fredric de la data crimei? am întrebat-o. 

— Da, ieri dimineaţă. El mi-a telefonat. 

— Ce ţi-a spus? 

— Nimic altceva decât ce comenta toată lumea. Ce se 
obişnuieşte în astfel de ocazii. 

Am intrat puţin în detaliile acelei convorbiri telefonice 
şi, într-adevăr, părea una de rutină. 

— Azi ai vorbit cu el? am întrebat-o. 


— Nu. 

— Azi-dimineaţă i-am făcut o vizită. 

— Zău? De ce? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii nici de ce ai venit aici. 

— Adevărat. 

Nu voiam să-i explic că, după vizita pe Plum Island şi 
la soţii Murphy, epuizasem potenţialii martori, că 
fusesem pus pe liber şi că trebuia să iau la întrebări 
persoanele pe care poliţia comitatului nu s-ar fi gândit 
să le interogheze. Nu că aş fi epuizat şi ultimele resurse, 
dar lucram cumva ferit de ochii lumii. 

—  Cunoşti vreun prieten al soţilor Gordon? am 
întrebat-o. 

— N-am prea frecventat aceleaşi cercuri decât când 
eram cu Fredric. Or, atunci era vorba de amicii lui. 

— Şeful poliţiei, Maxwell, era prieten cu ei? 

— Cred că da. Niciodată n-am înţeles relaţia lor, la fel 
cum n-am înţeles-o nici pe cea dintre soţii Gordon şi 
Fredric. 

— Se pare că-i foarte greu să dau de prieteni ai soţilor 
Gordon. 

— Din câte înţeleg eu, toţi prietenii lor erau colegi de 
pe Plum Island. Nu-i ceva chiar atât de neobişnuit. Ţi-am 
mai spus: erau un grup foarte închis. Ai afla mai multe 
dacă ai căuta acolo, nu aici, a adăugat ea. 

— Probabil. 

— Ce părere ţi-a făcut Fredric? m-a întrebat Emma. 

— Un om încântător. Mi-a făcut plăcere compania lui. 
Era adevărat. Dar după ce aflasem că se culcase cu 
doamna Whitestone, aici de faţă, eram mai convins 
decât oricând că pe lume nu există dreptate sexuală. Are 
ochii ca mărgelele, am adăugat. 

— Şi privirea lunecoasă. 

— Exact. Pot să te rog ceva? am întrebat-o. 

— Poţi. 

— Te rog să nu-i pomeneşti de discuţia noastră. 


— N-am să-i dau amănunte. Dar am să-i spun că am 
stat de vorbă. Eu nu mint, a adăugat ea. Însă pot ţine 
anumite lucruri numai pentru mine. 

— Nici nu-ţi cer mai mult. 

În Manhattan nu există relaţii la fel de strânse ca aici. 
Trebuia să nu uit amănuntul şi să ţin cont de el, adică 
să-mi adaptez stilul de muncă la această realitate. Cum 
eram un tip inteligent, nu mi-era greu s-o fac. În aceeaşi 
ordine de idei, am întrebat-o pe Emma Whitestone: 

— Presupun că-l cunoşti pe Maxwell, şeful poliţiei. 

— Cine nu-l cunoaşte? 

— Ai avut o legătură şi cu el? 

— Nu. Dar m-a abordat. 

— Nu-ţi plac poliţiştii? 

Ea a râs. Din nou şi-a mişcat degetele de la picioare şi 
s-a aşezat picior peste picior. Dumnezeule! 

Am mai discutat vreme de un sfert de oră: Emma 
Whitestone era la curent cu o serie de bârfe, ştia multe 
lucruri despre oameni, deşi puţine păreau relevante 
pentru cazul meu. Problema era că încă nu-mi dădeam 
seama ce căutam acolo, însă era plăcut. Trebuie totuşi 
să adaug că sunt un gentleman. Să faci avansuri unei 
polițiste mai merge, întrucât, în calitate de colegă, te 
poate trimite la plimbare. Dar cu civilii, mai ales cu o 
femeie care putea ajunge în faţa procurorului 
districtual, trebuia să te porţi cu mănuşi. Nu era cazul 
să te compromiţi sau să compromiţi martora. În orice 
caz, persoana mă interesa. 

Nu sunt un uşuratic. Încă tânjeam după Beth. 

— Pot da un telefon de aici? am întrebat-o pe doamna 
Whitestone. 

— Sigur. E acolo, înăuntru. 

M-am dus în camera alăturată, unde am avut impresia 
că păşeam din secolul al nouăsprezecelea în secolul al 
douăzecilea. Aici se găseau birourile Societăţii de 
Istorie, dotate cu mobilier modern, cu fişiere, copiator şi 
altele. Am folosit telefonul de pe un birou şi am chemat 


robotul de acasă. Aveam un mesaj. O voce de bărbat 
spunea: „Domnule detectiv Corey, sunt detectivul 
Collins de la poliţia comitatului Suffolk. Detectivul 
Penrose m-a rugat să vă telefonez. Se află la o 
conferinţă care se va prelungi. A spus că nu se va putea 
întâlni cu dumneavoastră în această după-amiază şi că 
vă va suna diseară sau mâine”. Sfârşitul mesajului. Am 
închis telefonul şi mi-am rotit privirea prin birou. Sub 
una dintre mesele de scris se vedea o pereche de şlapi 
din piele, foarte probabil a doamnei Whitestone. 

M-am înapoiat în bibliotecă, dar nu m-am mai aşezat. 

Emma Whitestone s-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu. Unde rămăsesem? 

— Nu ştiu. 

M-am uitat la ceas, apoi am întrebat-o: 

— Putem termina discuţia la masă? 

— Desigur. S-a ridicat în picioare. Dar, mai întâi, te 
conduc să vizitezi clădirea. 

Ceea ce a şi făcut. Încăpere cu încăpere. Cea mai 
mare parte a etajului era ocupată de birouri, depozite, 
exponate şi arhive, dar existau şi două dormitoare 
decorate în stil vechio. Din câte mi-a spus Emma, unul 
data de la mijlocul secolului al optsprezecelea, iar 
celălalt era contemporan cu casa, deci de la mijlocul 
secolului al nouăsprezecelea. 

— Casa a fost construită de un comerciant navigator 
care a făcut avere în America de Sud, mi-a spus ea. 

— Cocaină? 

— Nu, omule. Pietre semiprețioase din Brazilia. 
Căpitanul Samuel Farnsworth. 

Am încercat salteaua plină de ghemotoace. 

— Mai tragi câte un pui de somn aici? 

Ea a zâmbit. 

— Uneori. Are saltea de puf. 

— Puf de egretă? 

— Posibil. Se găsea peste tot. 


— Văd că a revenit la modă. 

— Totul revine la modă. Nişte răutăţi de căprioare mi- 
au mâncat rododendronul. Am urmat-o afară din 
dormitor şi ea mi-a spus: Parcă voiai să vezi arhivele. 

— Da. 

M-a condus în ceea ce fusese probabil un uriaş 
dormitor, acum plin de fişiere, rafturi şi o masă lungă 
din stejar. 

— Avem cărţi şi documente originale datând încă de 
la mijlocul secolului al şaptesprezecelea, mi-a spus. 
Acte, scrisori, testamente, decizii legale, predici, ordine 
militare, acte de navigaţie şi jurnale de bord. Unele sunt 
de-a dreptul fascinante. 

— Cum ai ajuns să te ocupi de aşa ceva? 

— Păi, presupun că e ceva legat de faptul că am 
crescut aici. Familia mea se trage din primii colonişti. 

— Sper că nu eşti rudă cu Margaret Wiley. 

Ea a zâmbit. 

— Avem unele rude comune. Nu ţi-a plăcut Margaret? 

— Refuz să comentez. 

— Probabil că munca de arhivă seamănă întrucâtva cu 
munca unui detectiv. Înţelegi... mistere, întrebări care 
îşi aşteaptă răspunsul, lucruri care se cer scoase la 
iveală. Nu crezi? 

— Acum, că spui dumneata, da. Sincer să fiu, am 
adăugat, în copilărie îmi doream să devin arheolog. O 
dată am găsit un glonte de muschetă. Undeva prin zonă. 
Nu mai ţin minte unde. Acum, că am îmbătrânit şi am 
ajuns infirm, m-aş putea dedica muncii de arhivă. 

— Oh, nu eşti chiar atât de bătrân. Şi s-ar putea să-ţi 
placă. Te pot învăţa să citeşti toate aceste documente. 

— Nu sunt scrise în englezeşte? 

— Ba da, doar că engleza din secolele şaptesprezece- 
optsprezece e greu de înţeles. Ortografia e cumplită şi 
documentul e uneori greu de descifrat. Priveşte-l pe 
acesta. Mi-a întins un dosar mare care se găsea pe 
masă. In interiorul lui erau mape de plastic cu 


pergamente vechi. A deschis la una dintre pagini şi m-a 
îndemnat: Citeşte aici. 

M-am aplecat asupra dosarului şi am privit 
documentul îngălbenit de vreme. 

— „Dragă Martha, am citit. Nu da crezare zvonurilor 
despre mine şi doamna Farnsworth. Îţi sunt fidel şi 
devotat. Dar tu? Soţul tău iubitor, George.” 

Ea a râs. 

— Nu scrie aşa ceva. 

— Dar aşa arată. 

— Bine, îţi citesc eu. A tras mapa spre ea şi a spus: 
Scrisoarea e trimisă de un anume Phillip Shelley 
guvernatorului regal, lordul Bellemont, la 3 august 
1698. 

A citit scrisoarea care mi se păruse imposibil de 
descifrat. Era plină de expresii ca „domnii mei”, „umilul 
dumneavoastră servitor” şi alte arhaisme. Tipul se 
plângea de o nedreptate care i se făcuse referitor la o 
dispută legată de pământ. Adică, indivizii traversaseră 
oceanul, veniseră pe un nou continent şi iată că aveau 
aceleaşi neînţelegeri ca la Southwold cu „w”. 

— Impresionant, i-am spus doamnei Whitestone. 

— Nu-i mare lucru. Poţi învăţa în câteva luni. Pe 
Fredric l-am învăţat în două luni, şi el reuşeşte cu greu 
să se concentreze. 

— Nu zău! 

— Nu limba este dificilă, mai curând scrierea şi 
ortografia. 

— Adevărat. Îmi poţi da o listă cu membrii societăţii? 
am întrebat-o. 

— Sigur. 

Ne-am dus în birou, unde ea mi-a înmânat un registru 
învelit în hârtie, cu toţi membrii societăţii, după care şi- 
a pus şlapii. 

— Cum ai ajuns să te apuci de treaba asta? am 
întrebat-o. Ea a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu... E mare bătaie de cap. A fost tot o idee 


stupidă de-a lui Fredric, ca să mă ridice pe scara 
socială. Eu munceam aici ca arhivar, ceea ce nu mă 
deranja defel. Ulterior, tot el m-a propus ca preşedintă 
şi orice vrea Fredric se realizează. In plus, fac în 
continuare şi muncă de arhivă. Florăreasă, preşedintă şi 
arhivar al Societăţii de Istorie Peconic. 

— 'Ţi-e foame? 

— Bineînţeles. Aşteaptă să dau un telefon la florărie. 

S-a dus la telefon, timp în care eu m-am mai învârtit 
prin birou. Am auzit-o spunând şoptit: 

— S-ar putea să nu mă întorc în cursul după-amiezii. 

Nu, doamnă Whitestone, s-ar putea să nu te întorci, 
dacă am şi eu un cuvânt de spus. 

A pus receptorul în furcă şi amândoi am coborât 
scara. 

— Aici organizăm mici petreceri şi receptii. De 
Crăciun e foarte frumos. 

— Apropo... vii sâmbătă la serata domnului Tobin? 

— Poate. Dar dumneata? 

— Cred că da. Ca îndatorire de serviciu. 

— De ce nu-l arestezi de faţă cu toată lumea, să-l scoţi 
de acolo cu cătuşele la mâini? mi-a sugerat ea. 

— Pare nostim, însă cred că n-a făcut nimic rău. 

— Eu sunt convinsă că a făcut ceva rău. 

M-a condus la uşa din faţă şi am ieşit din clădire. 
Afară se încălzise. Ea a încuiat uşa şi a dezlipit anunţul. 

— Trec eu la volan, i-am spus. 

Am pornit motorul cu telecomanda. 

— Drăguţă chestie, a spus ea. 

— E bună ca să detonezi de la distanţă eventuale 
bombe de maşină, i-am explicat. 

Ea a râs. Eu nu glumeam. 

Am urcat în vehiculul meu utilitar tip sport şi am 
băgat în marşarier, lăsând înadins portiera deschisă. 
Vocea de femeie a spus: „Portiera din dreptul şoferului a 
rămas deschisă”. 

— Asta-i o tâmpenie, a comentat Emma. 


— Ştiu. Seamănă cu fosta mea nevastă. Încerc s-o 
suprim. Vocea, nu pe fosta mea soţie. 

Emma, care se juca cu comenzile computerului, m-a 
întrebat: 

— De cât timp eşti divorţat? 

— De fapt, hotărârea de divorţ va intra în vigoare la 1 
octombrie. Între timp, încerc să mă feresc de adulter şi 
bigamie. 

— N-ar trebui să-ţi fie prea greu. 

Nu eram prea sigur ce trebuia să înţeleg. Am ieşit din 
parcare şi am întrebat-o: 

— Ce ti-ar plăcea? Alege. 

— Ce-ar fi să păstrăm atmosfera? Ce zici de Hanul 
Generalul Wayne? Cunoşti localul? 

— Cred că da. Nu cumva e casa lui John Wayne? 

— Nu, omule. E a ţicnitului de Anthony Wayne. A 
dormit acolo. 

— De asta a înnebunit? Din pricina saltelei numai 
gloduri? 

— Nu... cunoşti ceva istorie? 

— Habar n-am. 

— Anthony Wayne Nebunul a fost un general în 
Revoluţia Americană. El a condus trupele vânătorilor de 
munte. 

— Exact. Marele lor şlagăr a fost „Am inima în flăcări 
şi tu stai pe tulumba mea”. 

Emma Whitestone a tăcut câteva minute, fără îndoială 
întrebându-se dacă luase o hotărâre înţeleaptă. In cele 
din urmă, a spus: 

— Hanul e pe Great Hog Neck. Te îndrum eu. 

— Bine. 

Am pornit spre locul denumit Hanul Generalului 
Wayne, amplasat într-un punct denumit Great Hog 
Neck. M-am întrebat dacă mă puteam adapta la aceste 
locuri. Îmi lipsea Manhattan-ul? Greu de spus. Dacă aş fi 
avut bani mulţi, aş fi putut face şi una, şi alta. Dar nu 
eram plin de bani. Ceea ce m-a dus cu gândul la Fredric 


Tobin; după cum aflasem, nici el nu se scălda în bani. Îl 
invidiam, închipuindu-mi-l deasupra tuturor - doar avea 
struguri, gagici, dolari - când în realitate era falit. Mai 
mult decât atât, era înglodat în datorii. Pentru un om ca 
Fredric Tobin, să piardă tot ce avea echivala cu a-şi 
pierde viaţa. Ar fi preferat moartea. Dar el nu era mort. 
Morți erau Tom şi Judy. Exista vreo legătură? Poate. 
Începea să devină interesant. 

Pentru mine însă timpul zbura. Mai puteam face pe 
polițistul poate încă patruzeci şi opt de ore, după care 
poliţia din Southold şi New York, precum şi cea a 
comitatului Suffolk, aveau să-mi pună pumnul în gură. 

În timp ce rumegam aceste gânduri, doamna 
Whitestone îmi dădea indicaţii. În cele din urmă, m-a 
întrebat: 

— E adevărată treaba cu vaccinul? 

— Cred că da. Da. 

— Crimele n-au nici o legătură cu războiul 
bacteriologic? 

— Nu. 

— Nici cu drogurile? 

— Nu, din câte îmi dau eu seama. 

— A fost o spargere? 

— Aşa se pare, dar eu cred că a fost ceva legat de 
vaccinul furat. Cine zicea că nu aveam spirit de echipă? 
Puteam susţine minciunile oficiale la fel de bine ca 
oricare altul. Ai altă teorie? am întrebat-o pe doamna 
Whitestone. 

— Nu. Doar sentimentul că au fost lichidaţi dintr-un 
motiv pe care încă nu-l înțelegem. 

Exact cum credeam şi eu. Deşteaptă femeie. 

— Ai fost vreodată măritată? am întrebat-o. 

— Da. M-am căsătorit de tânără, când eram în anul 
doi la colegiu. Şi sunt divorțată de şapte ani, a adăugat. 
Fă socoteala. 

— Douăzeci şi cinci de ani. 

— Cum douăzeci şi cinci? 


— Patruzeci şi doi? 

— Virează la dreapta. Dreapta înseamnă în partea 
mea. 

— Mulţumesc. 

Era o stradă plăcută şi curând am ajuns pe Great Hog 
Neck, altă peninsulă care înainta în golf, amplasată la 
nord-est de Nassau Point, denumit uneori şi Little Hog 
Neck. 

Am remarcat că pe acele meleaguri existau trei surse 
principale de nume proprii: americanii băştinaşi, 
coloniştii şi agenţii de vânzări imobiliare. Aceştia din 
urmă deţineau hărţi cu nume frumoase, pe care le 
inventau, ca să înlocuiască denumiri dezgustătoare ca 
Great Hog Neck. 

Am trecut pe lângă un mic observator, numit 
Institutul Custer, despre care pomenise doamna Wiley, 
şi am primit informaţii referitoare atât la observator, cât 
şi la Muzeul Amerindian de vizavi. 

— Pe soţii Gordon îi interesa astronomia? am întrebat- 
o pe Emma. 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Ştiai că-şi cumpăraseră un pogon de pământ de la 
doamna Wiley. 

— Da. A şovăit puţin, apoi a spus: N-a fost o afacere 
prea grozavă. 

— La ce le trebuia terenul? 

— Nu ştiu... N-am înţeles niciodată. 

— Fredric era la curent cu achiziţia soţilor Gordon? 

— Da. A schimbat subiectul şi, referindu-se la locul în 
care ne găseam, a spus: Acolo este prima casă 
Whitestone. 1685. 

— Aparține şi acum familiei? 

— Nu, dar am de gând s-o răscumpăr. Fredric urma 
să mă ajute, a adăugat ea, dar... Atunci mi-am dat seama 
că nu era chiar atât de înstărit pe cât părea. 

M-am abținut de la orice comentariu. 

Ca şi Nassau Point, pe Hog Neck se găseau îndeosebi 


case şi câteva vile de vacanţă mai noi, multe dintre ele 
cu acoperişuri de şindrilă cenuşie, ca să pară stil vechia. 
Am văzut şi nişte câmpuri, despre care Emma mi-a spus 
că fuseseră păşuni comunale încă de pe vremea 
coloniştilor, şi ici-colo câteva păduri. 

— Indienii sunt prietenoşi? am întrebat. 

— Nu există indieni. 

— Au dispărut toţi? 

— Au dispărut toţi. 

— Afară de cei din Connecticut, care au deschis cel 
mai mare complex de cazinouri de aici şi până la Las 
Vegas. 

— Şi în vinele mele curge sânge amerindian. 

— Zău? 

— Zău. Acelaşi lucru se întâmplă cu multe dintre 
vechile familii, dar e un lucru despre care nu se prea 
vorbeşte. Unii vin la mine ca să elimine anumite rude 
din arhive. 

— Incredibil. Ştiam că era o remarcă justă din punct 
de vedere politic, dar de fiecare dată când încercam să 
adopt o linie politică justă, o dădeam în bară. Vreau să 
spun că linia politică se schimbă cam la o săptămână. Mi 
s-a părut mai sigur să spun: O atitudine „rasistă”. 

— Rasială, nu neapărat rasistă. În orice caz, puţin îmi 
pasă dacă se ştie că port în vine sânge indian. 
Străbunica mea dinspre mamă a fost indiancă Corchaug. 

— Află că ai o culoare superbă. 

— Mulţumesc. 

Ne-am apropiat de clădirea mare cu acoperiş din 
şindrilă albă, situată în mijlocul unui teren cu copaci 
care se întindea pe câteva pogoane. Mi-am amintit că 
văzusem locul o dată sau de două ori în copilărie. 
Păstram în minte amintirea locurilor văzute în copilărie, 
scene de vară ca o natură moartă, ca şi cum aş fi privit 
diapozitive printr-un miniproiector. 

— Cred că am luat masa aici cu familia, pe vremea 
când eram un puşti, i-am spus doamnei Whitestone. 


— Foarte posibil. Casa are cam două sute de ani. 
Dumneata câţi ani ai? 

Fără să iau în seamă înţepătura, am întrebat: 

— Cum e mâncarea? 

— Depinde. Decorul e frumos şi locul ferit, a adăugat 
ea. Nu vom fi văzuţi şi nu se va bârfi pe seama noastră. 

— Bine gândit. Am tras pe aleea presărată cu prundiş, 
am parcat şi am întredeschis portiera, fără să opresc 
motorul. A răsunat un clinchet de clopoțel şi pe schema 
maşinii a apărut o portieră întredeschisă. Hei, ai făcut 
să amuţească vocea! am exclamat. 

— Nu vreau să te sâcâie vocea fostei tale soţii. 

Am coborât din maşină şi ne-am îndreptat spre han. 
Ea m-a luat de braţ, fapt care m-a surprins. 

— Când termini programul? m-a întrebat. 

— Chiar acum. 


18 


Prânzul a fost destul de plăcut. Hanul era aproape gol 
şi fusese restaurat de curând, aşa că, dacă îţi dădeai 
frâu liber imaginaţiei, te regăseai în 1784, iar Anthony 
Wayne Nebunul umbla de colo-colo cu paşi apăsaţi, 
comandând grog - ce-o mai fi fost şi acela. 

Mâncarea era în principal americană, nimic fantezist, 
ceea ce se potrivea cu gusturile mele carnivore; Emma 
Whitestone se dovedea a fi o femeie tipic americană, 
fără extravaganţe, ceea ce se potrivea în egală măsură 
gusturilor mele carnivore. 

N-am discutat despre dublul asasinat, despre lordul 
Tobin sau despre alte subiecte neplăcute. Cunoştea bine 
istorie şi eram fascinat de ce îmi povestea. De fapt, nu 
chiar fascinat, dar istoria depănată de glasul şoptit al 
Emmei Whitestone nu era prea dificil de înghiţit. 

În continuare, mi-a relatat despre reverendul Youngs, 
care în 1640 îşi condusese enoriaşii din Connecticut 
până aici, şi m-am întrebat cu glas tare dacă luaseră 
feribotul de New London, observaţie care a făcut-o să 
mă privească cu răceală. A pomenit de căpitanul Kidd şi 
de alţi pirați mai puţin celebri, care navigaseră pe 
aceste ape cu trei sute de ani în urmă; apoi mi-a vorbit 
despre familia Horton, care dăduse numele farului, unul 
dintre membrii ei fiind constructorul hanului în care ne 
găseam. Mi-a mai povestit despre generalul Francis 
Marion, luptător în Războiul de Independenţă, Vulpea 
Mlaştinilor, de la care - mi-a spus ea - îşi trăgea numele 
zona East Marion, deşi eu susţineam că, probabil, exista 
şi în Anglia un oraş pe nume Marion. Dar ea ştia ce ştia. 
Mi-a mai povestit despre Underhills, Tuthills, câte ceva 
despre familia Whitestone şi despre persoane botezate 
Abijah, Chauncey, Ichabod sau Barnabas, ca să nu mai 
vorbesc de Joshua, Samuel şi Isaac, care nici măcar nu 


erau evrei. Şi aşa mai departe. 

Ping. Dacă Paul Stevens mă plictisise de moarte cu 
vocea lui parcă generată de computer, Emma 
Whitestone mă vrăjea cu vorba ei şoptită, ca să nu mai 
pomenesc de ochii ei cenuşii-verzui. În orice caz, 
rezultatul a fost acelaşi: am auzit ceva care a declanşat 
o reacţie întârziată în creierul meu de regulă treaz. 
Ping! Am aşteptat să repete acel ceva, am încercat să-mi 
amintesc ce anume fusese şi de ce mi se părea 
semnificativ. Zadarnic. Totuşi, de astă dată ştiam că 
ieşise cumva la suprafaţă şi că, în curând, aveam să aflu 
ce înseamnă. Ping! 

— Simt în jur prezenţa lui Anthony Wayne Nebunul, i- 
am spus. 

— Serios? Povesteşte-mi. 

— Păi, stă la masa aceea de lângă fereastră şi trage 
cu coada ochiului la tine. Pe mine mă săgetează cu 
priviri asasine. Murmură ca pentru el: „Oare cu ce-i mai 
bun tipul acela decât mine?” 

Ea a zâmbit. 

— Eşti nebun. 

— Cum e corect? Cu ce-i mai bun sau de ce-i mai bun? 

— Am să te învăţ engleza secolului al optsprezecelea, 
cu condiţia să încetezi cu prostiile. 

— Doamna mea, vă foarte mulţumesc. 

Nici nu mi-am dat seama când se făcuse trei după- 
amiază; ospătarul începea să dea semne de nerăbdare. 
Detest să întrerup cursul şi energia unui caz, doar ca să 
umblu după fuste - detectus interruptus. Se ştie că 
primele şaptezeci şi două de ore ale unui caz sunt cele 
mai importante. Dar un bărbat trebuie să-şi satisfacă şi 
anumite necesităţi biologice, iar mie îmi cam ardeau 
călcâiele. 

— Dacă ai timp, putem face o plimbare cu barca mea, 
i-am propus. 

— Ai o barcă? 

De fapt, n-aveam, prin urmare nu era calea cea mai 


potrivită. Aveam însă o casă pe țărm şi un ponton, prin 
urmare i-aş fi putut spune că barca se scufundase. 

— Locuiesc în casa unchiului meu, i-am explicat. Are 
un domeniu pe malul cultivabil al golfului. 

— O proprietate cultivabilă pe malul golfului. 

— Exact. Hai să mergem. 

Am plecat de la Hanul Generalului Wayne şi am mers 
cu Jeep-ul până la locuinţa mea, la circa douăzeci de 
minute vest de Hog Neck. 

— Şoseaua aceasta se numea cândva Drumul Regelui, 
m-a informat ea în timp ce rulam pe Main Road. După 
Revoluţie i s-a schimbat numele. 

— Bună idee. 

— Partea stranie e că instituţia de învăţământ în care 
am studiat, Universitatea din Columbia, se numea şi ea 
Colegiul Regal, denumire schimbată în egală măsură 
după Revoluţie. 

— Drept să-ţi spun, dacă ar fi să mai avem o revoluţie, 
mie mi-ar plăcea să se schimbe o sumedenie de 
denumiri. 

— De pildă? 

— Păi, în primul rând East Seventy-second Street, pe 
care se află apartamentul meu. Mi-ar plăcea să se 
cheme Strada Cireşului. Sună mai frumos. Apoi pisica 
fostei mele soţii, Bulgăre-de-Zăpadă, am continuat eu. 
Mi-ar plăcea să-i schimb numele şi să-i spun Răposata. 

Am mai menţionat câteva schimbări de nume, în caz 
că ar fi venit o revoluţie. 

Ea m-a întrerupt şi m-a întrebat: 

— Îţi place aici, la noi? 

— Cred că da. Vreau să spun că sunt locuri frumoase, 
dar nu-mi dau seama dacă mă pot adapta. 

— Avem şi aici o mulţime de excentrici, m-a liniştit 
Emma. 

— Eu nu sunt excentric. Sunt ţicnit. 

— Nici de aceştia nu ducem lipsă. Aici nu-i un fund de 
ţară, a adăugat ea. Ştiu fermieri cu diplome de Ivy 


League, astronomi de la Institutul Custer, viticultori 
care au studiat în Franţa, ca să nu mai vorbesc de 
cercetătorii de pe Plum Island şi de la laboratoarele 
Brookhaven, profesorii de la Stony Brook University, 
artişti, poeţi, scriitori şi... 

— Arhivari. 

— Da. Mă deranjează când cei de la oraş ne cred nişte 
înapoiaţi. 

— Fii sigură că eu nu sunt de această părere. 

— Am locuit în Manhattan nouă ani. Eram sătulă de 
oraş. Mi se făcuse dor de casă. 

— Am remarcat la tine o educaţie aleasă, combinată 
cu un farmec provincial. Te afli în locul care ţi se 
potriveşte. 

— Mulţumesc. 

Cred că trecusem unul dintre cele mai importante 
teste care-mi asigurau accesul la ea. 

Străbăteam un ţinut de ferme şi vii, iar Emma mi-a 
spus: 

— Aici toamna e lungă şi domoală. Livezile încă sunt 
pline de fructe, multe grădini de legume încă nu au fost 
culese. În preajma Zilei Recunoştinţei e posibil ca în 
Noua Anglie să ningă, în timp ce aici încă se mai strânge 
recolta. Bat cumva câmpii? m-a întrebat. 

— Nu, câtuşi de puţin. Faci un minunat tablou de 
cuvinte. 

— Mulţumesc. 

Deja eram cu gândul pe primul palier al scării care 
ducea la dormitor. 

În esenţă, amândoi încercam să părem detaşaţi şi 
nepăsători, aşa cum fac doi oameni când ştiu că ar putea 
ajunge în pat. 

Oricum, am oprit pe aleea lungă care ducea la marele 
conac victorian. 

— O cucoană mare şi sulemenită, a spus Emma. 

— Unde? 

— Casa. Aşa numim noi vechile construcţii victoriene. 


— Oh! Înţeleg. Apropo, şi mătuşa mea făcea parte din 
Societatea de Istorie Peconic. June Bonner. 

— Numele îmi sună cunoscut. 

— O ştia pe Margaret Wiley, am adăugat. De fapt, 
mătuşa mea s-a născut aici, de aceea l-a convins pe 
unchiul Harry să-şi ia o casă de vacanţă. 

— Care era numele ei de fată? 

— Nu ştiu precis... poate Witherspoonhamptonshire. 

— Iti baţi joc de numele meu? 

— Câtuşi de puţin. 

— Află numele de fată al mătuşii tale. 

— Bine. 

Am oprit în faţa cucoanei sulemenite. 

— Dacă e o familie mai veche, pot s-o caut în arhive. 
Avem o mulţime de informaţii despre familiile vechi. 

— Zău? O mulţime de secrete de familie? 

— Uneori. 

— Poate că strămoşii mătuşii June au fost hoţi de cai 
şi prostituate. 

— Posibil. În familia mea am avut mulţi din aceştia. 

Am chicotit. 

— Se prea poate ca familia ei şi a mea să se 
înrudească. Noi doi am putea fi rude prin alianţă. 

— Foarte posibil. Ajunsesem în capătul de sus al scării 
şi uşa dormitorului se găsea la numai vreo trei metri. De 
fapt, eram încă în maşină. Am ajuns, am spus şi am 
coborât. 

A coborât şi ea şi s-a uitat la casă. 

— E casa doamnei Bonner? m-a întrebat. 

— A fost. Mătuşa mea a murit. Unchiul Harry vrea ca 
eu să cumpăr casa. 

— E prea mare pentru o singură persoană. 

— Aş putea s-o tai pe jumătate. 

Şi-acum în casă, un tur prin încăperile de la parter, 
apoi robotul telefonic din birou - nici un mesaj - la 
bucătărie pentru două beri şi apoi pe terasa din spate, în 
două fotolii de răchită. 


— Îmi place mult să privesc marea, a spus ea. 

— E un loc foarte potrivit pentru aşa ceva. De câteva 
luni fac exact acelaşi lucru. 

— Când trebuie să te întorci la lucru? 

— Nu ştiu precis. Joia viitoare sunt programat la 
controlul medical. 

— Cum ai ajuns să te implici în acest caz? 

— M-a rugat Maxwell. 

— Nu-ţi văd barca, a remarcat ea. 

Am privit spre pontonul şubrezit. 

— Oh, probabil că s-a scufundat. 

— S-a scufundat? 

— Ah, mi-am adus aminte. E la reparat. 

— Ce fel de barcă ai? 

— 0... Boston Whaler... şapte metri şi jumătate 
lungime...? 

— Navighezi? 

— Adică, dacă ştiu să merg cu barca? 

— Da, cu barca cu pânze. 

— Nu. Eu mă pricep la bărci cu motor. Tu te pricepi? 

— Puțin. 

Şi aşa mai departe. 

Îmi scosesem sacoul şi pantofii sport şi-mi suflecasem 
mânecile. Ea îşi descălţase şlapii şi amândoi ne 
sprijineam picioarele goale de balustradă. Rochiţa ei bej 
lunecase puţin mai la nord de genunchi. 

Mi-am luat binoclul şi am privit, pe rând, golful, 
ambarcaţiunile, smârcurile - care în copilăria mea se 
numeau mlaştini - cerul şi altele asemenea. Ă 

Ajunsesem la cea de a cincea bere, ea la fel. Imi 
plăceau femeile care ştiau să bea voiniceşte. Se ameţise 
puţin, dar mintea şi glasul îi rămăseseră la fel de 
limpezi. 

Într-o mână ţinea binoclul şi în cealaltă o Budweiser. 

— Aici e un punct principal de întâlnire pe traseul de 
zbor al coastei Atlanticului, un fel de escală pentru 
păsările migratoare, mi-a spus ea. A privit cerul prin 


binoclu şi a continuat: Văd stoluri de gâşte sălbatice, 
stoluri lungi de cocori şi un şir mişcător de rațe 
sălbatice. Toate vor rămâne până în noiembrie, apoi îşi 
vor continua drumul către miazăzi. Egretele se duc în 
America de Sud. 

— Foarte bine. 

Ea şi-a pus binoclul în poală şi a rămas cu ochii la 
ocean. 

— În zilele de furtună, a spus, când vântul suflă cu 
putere dinspre nord-est, cerul capătă o culoare cenușiu- 
argintie, iar păsările încep să aibă un comportament 
bizar. Există un sentiment straniu de singurătate, o 
frumuseţe rău prevestitoare care trebuie simțită şi 
auzită în aceeaşi măsură în care e văzută. 

Am rămas tăcuţi un timp, apoi am spus: 

— Vrei să-ţi arăt şi restul casei? 

— Sigur. 

Prima oprire la etajul al doilea a fost dormitorul şi n- 
am mai ajuns să vizităm şi restul. 

I-au trebuit exact trei secunde ca să se dezbrace. Era 
frumos bronzată pe tot trupul, avea carnea tare, corpul 
bine făcut şi proporţionat, exact aşa cum mi-l 
imaginasem. 

Ea era goală, iar eu încă îmi mai descheiam cămaşa. 
M-a privit în timp ce mă dezbrăcăm şi a rămas cu ochii 
la teaca şi la revolverul prins la gleznă. 

Experienţa mă învățase că multe femei nu agreau 
bărbaţii înarmaţi, aşa că i-am explicat: 

— Sunt obligat prin lege să-l port la mine. Lucru 
valabil la New York, nu neapărat şi aici. 

— Şi Fredric poartă armă, mi-a spus ea. Interesant. 

În orice caz, am rămas în costumul lui Adam, iar ea a 
venit lângă mine şi mi-a atins pieptul. 

— E o arsură? 

— Nu, o gaură de glonţ. M-am întors cu spatele. Vezi? 
Aici e rana pe care mi-a făcut-o la ieşire. 

— Dumnezeule! 


— N-a sfâşiat decât carnea. Uite, priveşte asta. l-am 
arătat rana de intrare din partea de jos a abdomenului, 
apoi m-am întors din nou cu spatele şi i-am arătat-o pe 
cea de ieşire, chiar pe fund. Zgârietura de pe gambă era 
mai puţin interesantă. 

— Puteai să mori, a spus ea. 

Am ridicat din umeri. Cam aşa e, doamnă. 

Oricum, eram bucuros că menajera schimbase 
aşternutul, că aveam prezervative în noptieră şi că 
veselul Willie Peter reacţiona în prezenţa Emmei 
Whitestone. Am închis soneria telefonului. 

Am îngenuncheat lângă pat să-mi spun rugăciunea, 
iar Emma s-a urcat în pat şi şi-a încolăcit picioarele 
lungi în jurul gâtului meu. 

În orice caz, fără să intru în amănunte, ne-am 
descurcat destul de bine, apoi am adormit îmbrăţişaţi. 
Era plăcută la atingere şi nu sforăia. 

x x x 

Când m-am trezit, lumina soarelui începea să pălească 
la ferestre. Emma dormea pe o parte, cu trupul ghemuit. 
Mi-a trecut prin minte că puteam face ceva mai 
constructiv decât amor de după-amiază. Dar ce anume? 
Mă găseam în impas şi, dacă Max sau Beth nu-mi 
destăinuiau date despre raportul medico-legal, autopsii, 
şi aşa mai departe, trebuia să pornesc la drum lipsit de 
toate atuurile tehnice ale ştiinţei poliţieneşti moderne. 
Aveam nevoie de înregistrările telefonice, de raportul 
privitor la amprente, de mai multe informaţii despre 
Plum Island şi de permisiunea de a vizita locul crimei. 
Dar nu eram prea sigur că voi avea parte de ele. 

Prin urmare, mă vedeam silit să recurg la o 
investigaţie discretă, la apeluri telefonice, să-mi pierd 
vremea cu persoane care poate ştiau câte ceva. Am 
decis să adopt această cale, indiferent cui nu-i convenea 
ideea. 

Am privit-o pe Emma în penumbra asfinţitului. O 
femeie frumoasă de la mama natură. Şi deşteaptă. Ea a 


deschis ochii şi mi-a zâmbit. 

— Te-am văzut cum mă priveai, mi-a spus. 

— Am la ce să mă uit, am răspuns. 

— Ai vreo prietenă aici? 

— Nu, dar am pe cineva în Manhattan. 

— Nu mă interesează Manhattan-ul. 

— Dar tu? am întrebat-o. 

— Deocamdată sunt liberă. 

— Bun. Ce-ai zice să luăm cina împreună? am 
întrebat-o. 

— Poate mai târziu. Aş putea pregăti ceva. 

— Am salată verde, muştar, unt, bere şi biscuiţi. 

Ea s-a ridicat în capul oaselor, s-a întins şi a căscat. 

— Am nevoie de o partidă de înot. S-a dat jos din pat 
şi şi-a pus rochia. Hai să înotăm. 

— Perfect. 

M-am ridicat şi mi-am pus cămaşa. 

Am coborât la parter, am trecut prin birou, de acolo 
pe terasă, am străbătut peluza şi am ajuns la țărm. 

— E o plajă particulară? m-a întrebat. 

— Cam aşa ceva. 

Emma şi-a scos rochia şi a aruncat-o la picioarele 
pontonului. Mi-am azvârlit şi eu cămaşa. Ea şi-a croit 
drum printre pietrele de pe plajă şi a plonjat în apă. l-am 
urmat exemplul. 

La început, apa mi s-a părut rece şi mi s-a tăiat 
respiraţia. Am înotat până dincolo de ponton, în largul 
golfului cuprins treptat de întuneric. Emma era o 
înotătoare bună şi rezistentă. Am simţit cum îmi 
amorţea umărul drept, iar plămânul a început să şuiere. 
Mă crezusem mai rezistent, dar efortul era prea mare 
pentru mine. Am înotat înapoi la ponton şi m-am agăţat 
de scara veche din lemn. Emma a venit lângă mine. 

— Te simţi bine? m-a întrebat. 

— Da. 

Amândoi călcam apa lângă ponton. 

— Ador să înot în pielea goală, mi-a spus ea. 


— Tu n-ai motive să te temi că-ţi muşcă vreun peşte 
viermişorul. 

— Pescuieşti? 

— Când şi când. 

— Poţi prinde plătică chiar aici, de pe ponton. 

— Pot prinde plătică la magazinul universal. 

— Dacă ieşi cu barca în larg la numai câteva sute de 
metri, poţi prinde păstrăvi. 

— Unde pot face rost de antricoate? 

— Carnea de vită nu-ţi prieşte. 

— Ai mâncat hamburger la prânz. 

— Ştiu. Dar nu e sănătos. Cum nu e nici amorul cu 
necunoscuţii, a adăugat ea. 

— Sunt genul de bărbat care îşi asumă riscuri mari, 
Emma. 

— Ca mine, a replicat ea. Nici măcar nu te cunosc. 

— De aceea mă şi placi. 

Ea a chicotit. 

Adevărul e că majoritatea femeilor au încredere în 
poliţişti. Adică, dacă o femeie întâlneşte un poliţist într- 
un bar, este convinsă că respectivul nu-i un psihopat şi 
un asasin, că, probabil, are o fişă medicală curată şi 
ceva dolari în portofel. În zilele noastre femeile nu sunt 
prea pretenţioase. 

Ne-am mai tachinat puţin, ne-am sărutat şi ne-am 
îmbrăţişat, lucru foarte plăcut când eşti în pielea goală, 
cu trupul cufundat în mare până la jumătate şi călcând 
apa. Îmi place apa sărată. Mă face să mă simt curat şi 
plin de energie. 

Am pus o mână pe fundul ei incredibil, cealaltă pe sân 
şi am continuat să ne sărutăm şi să călcăm apa. De 
multă vreme nu mă mai simţisem atât de bine. Ea şi-a 
pus o mână pe fundul meu şi cealaltă pe periscop, care 
s-a ridicat prompt. 

— Putem s-o facem în apă? am întrebat. 

— Posibil. Dar trebuie să fii în formă. Să calci apa şi 
să-ţi umpli plămânii cu aer, ca să ai energie şi totodată... 


înţelegi... s-o faci... 

— Nici o problemă. Flotorul meu e suficient de mare 
ca să ne ţină pe amândoi la suprafaţă. 

A râs. Până la urmă, am comis şi această ispravă 
acvatică, timp în care, probabil, am speriat puzderie de 
peşti. Plămânul meu se simţea mult mai bine. 

După aceea am făcut amândoi pluta pe spate. 

— Ia, uite! am exclamat eu. Mi-a ieşit cârma din apă. 

Ea mi-a aruncat o privire şi a replicat: 

— Mă aşteptam la marele catarg. 

Ei, gata cu zbenguielile nautice. Am ridicat puţin 
capul din apă şi am privit-o cum se lăsa purtată în larg 
de curenţii refluxului. Zău că sânii ei arătau ca doi 
vulcani gemeni în lumina lunii. 

— Priveşte, John! Stele căzătoare, mi-a arătat ea. 

Am privit cerul spre sud şi le-am văzut. 

— Pune-ţi o dorinţă, m-a îndemnat. 

— Bine. Aş vrea... 

— N-o spune, altfel nu se împlineşte. 

— S-a şi împlinit, Emma. Tu şi cu mine. 

Ei, nu-i aşa că sunt romantic? ineţi cont că deja 
făcusem dragoste, ba chiar de două ori. După ce dispare 
dorinţa fizică, rămâne ura sau iubirea. Cred că mă 
îndrăgostisem. 

A tăcut preţ de câteva secunde, apoi a spus: 

— Drăguţ din partea ta. 

— Vorbesc serios. 

Am continuat să facem pluta. 

— Priveşte cerul acolo, către vest, m-a îndemnat ea 
după vreo două minute. Vezi constelația Andromeda? 

— Nu, că n-am ochelari. 

— Acolo. Uite! 

A încercat să-mi identifice un mănunchi de stele, dar, 
dacă sus pe cer exista o cucoană cu numele de 
Andromeda, eu n-o vedeam. 

— Oh, da! am răspuns, ca să fiu politicos. Am văzut-o. 
Poartă pantofi cu toc înalt. 


Emma mi-a condus privirea şi mai departe către est. 

— Acolo e Pegas. Ştii, calul înaripat al muzelor. 

— Ştiu. Sâmbăta trecută l-am înscris în runda a cincea 
a cursei de la Belmont. A ieşit pe locul patru. 

Emma, care se obişnuise să nu mă ia în seamă, a 
continuat: 

— Pegas s-a născut din spuma mării şi din sângele 
Meduzei ucise. 

— Pe buletinul de curse nu scria aşa ceva. 

— Vrei să mai facem dragoste? 

— Da. 

— Atunci încetează cu tâmpeniile. 

— S-a făcut. 

Şi m-am ţinut de cuvânt. 

Aşadar, o noapte minunată - luna aproape plină şi 
strălucitoare deasupra noastră, o briză domoală dinspre 
țărm, mireasma sărată a oceanului, stele licărind pe 
cerul nesfârşit şi întunecat, o femeie frumoasă, trupurile 
noastre plutind, săltând şi coborând în ritmul lent al 
valurilor. Ce putea fi mai frumos decât atât? Dacă mă 
gândeam bine, era cu mult mai plăcut decât trista mea 
experienţă când mă găsisem la un pas de moarte. 

De aici m-am dus cu gândul la Tom şi Judy. Am ridicat 
privirea spre cer şi le-am trimis un gând frumos, un fel 
de salut, un cuvânt de rămas-bun şi promisiunea că voi 
face tot ce-mi va sta în putinţă ca să-l descopăr pe cel 
care le luase viaţa. În acelaşi timp, i-am rugat să-mi 
scoată în cale un indiciu. 

Presupun că sentimentul de totală relaxare, de 
eliberare sexuală sau, poate, faptul că priveam 
constelaţiile, unind între ele puncte de lumină... oricare 
ar fi fost cauza, acum înţelesesem. Tot tabloul, 
semnalele sonore, punctele, liniile, totul se îmbina cu 
mare repeziciune şi creierul meu lucra atât de rapid, 
încât nu reuşeam să-mi urmăresc propriile gânduri. 

— Asta e! am urlat şi mi-am golit plămânii de aer în 
asemenea măsură, încât m-am scufundat. 


Am scos capul la suprafaţă, scuipând în dreapta şi în 
stânga. Emma era lângă mine, cu o expresie îngrijorată. 

— Nu te simţi bine? 

— Mă simt excelent! 

— Eşti...? 

— Copacii căpitanului Kidd! 

— Ce-i cu ei? 

Am prins-o de braţe şi amândoi am început să călcăm 
apa. 

— Ce mi-ai povestit despre copacii căpitanului Kidd? 

— Ţi-am spus că există o legendă conform căreia 
căpitanul Kidd a îngropat o parte din comori sub un 
copac de lângă micul golf Mattituck. Li se spune Copacii 
Căpitanului Kidd. 

— E vorba de căpitanul Kidd, piratul, nu? 

— Da, William Kidd. 

— Unde se află aceşti copaci? am întrebat. 

— La nord de punctul în care suntem noi acum. Acolo 
unde golfuleţul se uneşte cu braţul Sound. Dar de ce...? 

— Şi ce-i cu căpitanul Kidd? Ce legătură are el cu 
acest loc? 

— Nu ştii? 

— Nu. De aceea te şi întreb. 

— Credeam că toată lumea ştie... 

— Eu nu Ştiu. Spune-mi. 

— Ei bine, se zice că şi-a îngropat comorile pe undeva 
pe aici. 

— Unde? 

— Unde? Dacă aş şti, aş fi bogată. A zâmbit. Şi nu ţi- 
aş spune ţie. 

Iisuse! Îţi puteai pierde minţile. Dacă totul se lega... 
dar poate că mă înşelam cumplit. Nu, fir-ar să fie, 
lucrurile se legau. Totul se lega. Toate acele piese 
disparate, care păreau să ilustreze Teoria Haosului, 
acum se îmbinau, devenind Teoria Unificată care explica 
totul. 

— Da... 


— Te simţi bine? Eşti palid la faţă, aproape albăstrui. 

— Mă simt bine. Dar aş bea ceva. 

— Şi eu. Vântul s-a făcut cam rece. 

Am înotat înapoi la țărm, ne-am luat în grabă hainele 
şi, în pielea goală, am traversat în fugă pajiştea spre 
casă. Am scos din dulap două halate groase, carafa de 
coniac a unchiului Harry şi două pahare. Ne-am aşezat 
pe terasă, unde am băut, urmărind cu privirea luminile 
de pe cealaltă parte a golfului. O ambarcaţiune cu pânze 
plutea pe ape, cu pânza profilată fantomatic în lumina 
lunii, în timp ce nori subţiri se fugăreau unii pe alţii pe 
cerul spuzit de stele. Ce noapte! Ce noapte! „Incep să 
înţeleg”, le-am spus lui Tom şi Judy. „Mă apropii.” 

Emma mi-a aruncat o privire şi mi-a întins paharul ei. 
I-am mai turnat coniac. 

— Povesteşte-mi despre căpitanul Kidd, am rugat-o. 

— Ce-ai vrea să ştii? m-a întrebat. 

— Totul. 

— De ce? 

— De ce?... Mă fascinează piraţii. 

Ea m-a privit o clipă, apoi m-a întrebat: 

— De când? 

— Din copilărie. 

— Are vreo legătură cu crimele? 

M-am uitat la Emma. Cu toată intimitatea noastră, 
abia o cunoşteam şi nu ştiam dacă era cazul să mă 
încred în ea şi să-i fac confidenţe. Totodată, mi-am dat 
seama că reacţionasem exagerat la povestea căpitanului 
Kidd. Străduindu-mă să par stăpân pe mine, am 
întrebat-o: 

— Ce legătură ar putea fi între căpitanul Kidd şi 
asasinarea soţilor Gordon? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Te-am întrebat pe tine. 

— Acum sunt în afara programului, i-am spus. Pur şi 
simplu, sunt curios în privinţa piraţilor şi a altor poveşti 
de acest gen. 


— Şi eu sunt în afara orelor de program. Nici nu 
vreau să aud de istorie până mâine. 

— Bine. Rămâi peste noapte? am întrebat-o. 

— Poate. Să mă mai gândesc. 

— Sigur. 

Am pus la magnetofon muzică interpretată de mari 
orchestre şi am dansat pe terasa din spate, în picioarele 
goale, îmbrăcaţi în halate; am băut coniac, am privit 
golful şi stelele. 

A fost o seară minunată sau, după cum se spune, una 
dintre acele nopţi fermecătoare şi prevestitoare de 
nenorociri. 


19 


Doamna Emma Whitestone hotărâse să petreacă 
noaptea la mine. 

S-a sculat devreme, a găsit apa de gură şi a făcut 
gargară suficient de zgomotos ca să mă trezească din 
somn. Apoi a făcut duş, şi-a uscat părul cu uscătorul 
meu, l-a pieptănat cu degetele, a descoperit în poşetă un 
ruj şi nişte fard de pleoape, pe care şi le-a aplicat în faţa 
oglinzii mele de toaletă, stând în pielea goală. 

Şi-a pus chiloţii, încălţându-şi simultan sandalele şi 
trăgându-şi rochia pe cap. Patru secunde. 

Era genul de femeie fără pretenţii, care nu avea 
nevoie de prea multe accesorii ca să petreacă noaptea 
sub alt acoperiş. 

Nu eram obişnuit ca o femeie să fie gata înaintea mea, 
aşa că a trebuit să-mi fac duşul în grabă. Mi-am pus 
blugii cei mai strâmţi, o bluză albă de tenis şi pantofi 
sport. Mi-am lăsat pistolul încuiat în dulap. 

La propunerea doamnei Whitestone, am mers cu 
maşina la Restaurantul Cutchogue, adevărat simbol al 
anilor 1930. Locul era înţesat de fermieri, furnizori, 
comercianţi locali, câţiva turişti, şoferi de camion şi 
poate una-două perechi care începeau să se cunoască la 
micul dejun, după ce făcuseră amor. 

Ne-am instalat într-un mic separeu. 

— Oare lumea nu va bârfi dacă te vede purtând 
aceleaşi haine ca ieri? am comentat eu. 

— De mulţi ani au încetat să mai bârfească. 

— Cum rămâne cu reputaţia mea? 

— Reputația ta, John, nu are decât de câştigat dacă 
eşti cu mine. 

În dimineaţa aceea amândoi eram puţin caustici. 

Ea a comandat un mic dejun copios - cârnaţi, ouă, 
cartofi şi pâine prăjită - spunând că nu cinase cu o seară 


în urmă. 

— Ţi-ai băut cina, i-am amintit. Eu m-am oferit să mă 
duc după pizza. 

— Pizza nu-ţi face bine. 

— Iar ce ai comandat acum nu-ţi face bine ţie. 

— Am să sar peste masa de prânz. Ce zici de cină? 

— Bineînţeles. Tocmai voiam să te întreb. 

— Bine. Vino să mă iei de la florărie la ora şase. 

— Bine. 

Am privit în jur şi am dat cu ochii de doi poliţişti în 
uniformă, de la secţia din Southold, dar nici urmă de 
Max. 

Ne-a fost adusă comanda şi am mâncat. Ador 
mâncarea gătită de alţii. 

— De ce te interesa atât de mult căpitanul Kidd? 

— Cine? Oh... piraţii. Păi, e fascinant. Vreau să spun 
că a pus piciorul chiar aici, în North Fork. Acum parcă 
îmi amintesc. Din vremea când eram copil. Fără glumă! 

Ea s-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Aseară erai curios la culme. 

După cum am spus, o dată trecută izbucnirea iniţială 
din seara precedentă, pe care o regretam, încercasem 
să par indiferent. Dar doamna Whitestone continua să 
fie curioasă despre motivul curiozităţii mele. 

— Dacă aş găsi comoara, i-am spus, aş împărţi-o cu 
tine. 

— Foarte frumos din partea ta. 

— Aş vrea să ne întoarcem în clădirea Societăţii de 
Istorie, am continuat eu cât mai nonşalant cu putinţă. 
Ce-ai zice să mergem azi după-amiază? 

— De ce? 

— Vreau să-i cumpăr mamei mele un cadou de la 
magazinul de suveniruri. 

— Dacă te înscrii la societate, îţi fac rabat. 

— Bine. Ce-ar fi să vin să te iau, să zicem la patru? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Bine. 


Am privit-o peste masă. Lumina soarelui îi cădea 
drept pe obraz. Uneori, a doua zi - îmi pare rău că 
trebuie s-o spun - uneori te întrebi ce dracu' a fost în 
capul tău cu o seară în urmă sau, şi mai rău, te întrebi 
dacă porţi pică propriului tău sex. Dar în această 
dimineaţă eram animat de un sentiment tonic. Îmi 
plăcea Emma Whitestone. Îmi plăcea felul în care 
devorase două ouă prăjite, patru cârnăciori, un morman 
de cartofi prăjiţi, pâine cu unt, suc de fructe şi ceai cu 
lapte. 

Ea a aruncat o privire la ceasul din spatele tejghelei şi 
mi-am dat seama că nu purta nici ceas. Femeia asta 
avea un spirit liber şi totodată era preşedinta şi 
arhivarul Societăţii de Istorie Peconic. Mi se părea un 
contrast interesant. 

Multe persoane i-au zâmbit şi au salutat-o: mi-am dat 
seama că era foarte simpatizată. Acesta era întotdeauna 
un semn bun. Dau cumva impresia că mă îndrăgostisem 
a doua oară în aceeaşi săptămână? Tot ce se poate. 
Totuşi, mă întrebam ce părere avea Emma Whitestone 
despre bărbaţi, în special despre Fredric Tobin, poate şi 
despre mine. Poate că nu judeca bărbaţii, nici oamenii, 
în general. Poate că-i plăceau toţi bărbaţii. Fără îndoială 
că nu existau persoane mai deosebite decât mine şi 
Fredric. Presupun că atracţia ei faţă de Fredric Tobin se 
datorase umflăturii din buzunarul lateral al pantalonilor, 
în timp ce, în cazul meu, era vorba de umflătura din 
faţă. 

În orice caz, am mai sporovăit un timp, eu fiind ferm 
decis să nu mai abordez subiectul piraţilor sau al 
căpitanului Kidd până după-amiază. În cele din urmă, 
curiozitatea mea a învins. Mi-a venit în minte un lucru şi 
am cerut chelneriţei un creion, cu care am scris pe un 
şerveţel numărul 44106818. Am întors şerveţelul către 
ea şi am întrebat-o: 

— Dacă aş juca la loterie aceste numere, aş câştiga? 

Ea mi-a zâmbit între două înghiţituri de pâine prăjită. 


— Lozul cel mare. De unde ai numărul? 

— L-am citit undeva. Ce semnifică? 

Ea s-a uitat în jur şi a coborât glasul. 

— Ei bine, în timp ce se găsea în închisoarea din 
Boston, sub acuzaţia de piraterie, căpitanul Kidd a 
trimis în secret un bilet soţiei lui, Sarah. În partea de jos 
a biletului figura acest număr. 

— Şi? 

— Şi de trei sute de ani încoace, toată lumea încearcă 
să afle ce semnifică. 

— Tu ce crezi că înseamnă? 

— Răspunsul cel mai evident e că numărul are o 
legătură cu comoara îngropată. 

— Nu crezi că era numărul slipului dat la curăţătorie? 

— Iar batem câmpii? 

— Glumeam. Ai prins poanta? Glumeam. 

Ea şi-a ridicat privirea spre tavan. Sincer să fiu, era 
puţin cam prea devreme pentru genul meu de glume. 

— Nu vreau să discut subiectul aici. Ultimul val de 
Kidd-manie s-a manifestat prin anii '40 şi nu vreau să fiu 
acuzată că am declanşat o nouă vânătoare de comori. 

— Bine. 

— Ai copii? m-a întrebat ea. 

— Probabil. 

— Fii serios. 

— Nu, n-am copii. Dar tu? 

— N-am. Dar mi-ar plăcea să am. 

Şi aşa mai departe. După un timp, am revenit la 
număr şi am întrebat-o în şoaptă: 

— Ar putea fi vorba de coordonate pe o hartă? 

Era limpede că nu avea chef de discuţii pe această 
temă, totuşi mi-a răspuns: 

— Bineînţeles că da. Coordonate cu opt cifre. Minute 
şi secunde. De fapt, acea poziţie se găseşte undeva în 
preajma insulei Deer, în Maine. S-a aplecat peste masă 
şi a continuat: Acţiunile lui Kidd după ce s-a întors cu 
vasul în zona New York-ului, în 1699, sunt documentate 


foarte bine, zi cu zi, de către martori credibili, prin 
urmare e puţin probabil ca el să se fi dus pe insula Deer 
să-şi îngroape comoara. Totuşi, a adăugat Emma, există 
o altă legendă privitoare la această insulă. Se zice că 
John Jacob Astor ar fi descoperit comoara lui Kidd sau a 
altui pirat pe insula Deer şi că aceasta ar fi explicaţia 
marii lui averi. A sorbit din ceai şi a adăugat: Sunt zeci 
de cărţi, piese de teatru, balade, zvonuri, legende şi 
mituri legate de comoara căpitanului Kidd. Nouăzeci şi 
nouă la sută dintre ele nu-s decât... poveşti. 

— Bine, dar numerele pe care le-a trimis soţiei nu 
dovedesc totuşi ceva? 

— Da, ele semnifică ceva. Totuşi, chiar dacă sunt 
coordonate de pe o hartă, la vremea aceea navigația era 
prea primitivă pentru a determina un punct de pe uscat 
cu o asemenea precizie. Mai ales longitudinea. O 
coordonată din opt cifre, cu minute şi secunde, obţinută 
prin mijloacele anului 1699, putea să indice cu totul 
altceva. Chiar şi în zilele noastre, cu sistemul de 
navigaţie prin satelit, poţi greşi cu trei până la şase 
metri. Dacă sapi în căutarea unei comori cu o deviaţie 
de şase metri, rişti să faci gropi cu nemiluita. Cred că 
teoria coordonatelor a fost abandonată în favoarea 
altora. 

— De pildă? 

Ea a tras aer în piept, exasperată, şi a răspuns: 

— Ei bine, aici... A luat creionul şi şerveţelul şi a notat 
literele corespunzătoare din alfabet, adică DDAOFHAH. 
Cred că ultimele trei litere sunt cheia, a adăugat. 

— H-A-H? 

— Exact. Ha, ha, ha! Ai priceput? 

— Ha, ha! Am studiat literele pe toate părţile, apoi am 
întors hârtia cu susul în jos şi am întrebat: Kidd era 
bolnav de dislexie? 

Ea a râs. 

— N-are rost, John. Minţi mai luminate decât a ta şi a 
mea au tot încercat să descifreze numărul vreme de trei 


sute de ani. Din câte se ştie, e un număr lipsit de sens. O 
glumă. Ha, ha, ha! 

— Dar de ce?... adică... Kidd era în închisoare, acuzat 
de un delict pasibil de spânzurătoare... 

— Păi, sigur, nu-i chiar lipsit de sens şi nu-i o glumă. 
Dar numărul avea sens numai pentru Kidd şi pentru 
soţia lui. Ea l-a putut vizita la închisoare de mai multe 
ori. Au stat de vorbă. Erau foarte legaţi unul de celălalt. 
Poate că el i-a dat vreun indiciu prin viu grai sau într-o 
scrisoare pierdută în decursul anilor. 

Era interesant. Genul de lucruri cu care mă ocup eu, 
numai că indiciul era vechi de trei sute de ani. 

— Mai există şi alte teorii? am întrebat-o. 

— Păi, cea mai credibilă ar fi aceea că numărul 
reprezintă paşi, metoda tradiţională folosită de pirați 
pentru a localiza comorile îngropate. 

— Paşi? 

— Da. 

— Paşi începând de unde? 

— Tocmai asta ştia doamna Kidd şi nu ştii tu. 

— Oh! M-am uitat la număr. Asta înseamnă o mulţime 
de paşi. 

— Îţi repet că trebuie să cunoşti codul lor personal. Ar 
putea însemna... A privit şerveţelul, - patruzeci şi patru 
de paşi într-o direcţie de zece grade şi şaizeci şi opt de 
paşi într-o direcţie de optsprezece grade. Sau invers. 
Sau poţi citi numărul de la coadă la cap. Cine ştie? Nu 
contează, atâta vreme cât nu cunoşti punctul de plecare. 

— Crezi că acea comoară e îngropată sub unul dintre 
stejarii despre care mi-ai vorbit? am întrebat-o. Copacii 
căpitanului Kidd? 

— Nu ştiu. Fie a fost găsită, şi atunci persoana care a 
descoperit-o nu a făcut-o publică, fie n-a existat nici o 
comoară, fie a rămas şi va rămâne pentru totdeauna 
îngropată. 

— Tu ce crezi? 

— Cred că ar trebui să mă duc să-mi deschid 


magazinul. 

A mototolit şerveţelul şi l-a îndesat în buzunarul 
cămăşii mele. Am achitat nota de plată şi am ieşit. 
Restaurantul se găsea la cinci minute de Societatea de 
Istorie Peconic, în faţa căreia Emma îşi lăsase 
microbuzul. Am tras în parcare, ea m-a sărutat pe obraz 
din vârful buzelor, ca şi cum am fi fost mai mult decât 
simpli amanti. 

— Ne vedem la patru. La Florăria Whitestone, Main 
Road, Mattituck. 

A coborât, a urcat la volanul microbuzului, a claxonat, 
mi-a făcut semn cu mâna şi a demarat. 

Am rămas un timp în Jeep, ascultând ştirile locale. Aş 
fi plecat, dar nu ştiam unde să mă duc. Sincer să fiu, îmi 
epuizasem aproape toate firele şi nu aveam un birou la 
care să mă duc să mut de colo-colo câteva hârtii. Nici un 
martor sau medic legist nu avea să-mi telefoneze. Pe 
scurt, mă simţeam ca un detectiv particular, deşi oficial 
nu aveam dreptul să profesez nici asta. 

Totuşi, luând în consideraţie toate faptele, de când o 
cunoscusem pe Emma Whitestone făcusem câteva 
descoperiri senzaţionale. Dacă avusesem unele îndoieli 
în privinţa motivului uciderii soţilor Gordon, numărul 
44106818, găsit în atlasul lor, era de natură să le 
spulbere. 

Pe de altă parte, chiar dacă Tom şi Judy ar fi fost într- 
adevăr vânători de comori - şi nu mă îndoiam că 
fuseseră, date fiind dovezile - nu era neapărat necesar 
ca moartea să li se fi tras tocmai de la această 
îndeletnicire. Ce conexiune dovedită putea exista între 
săpăturile lor arheologice pe Plum Island şi gloanţele pe 
care le primiseră în cap pe podeaua de scânduri din 
spatele casei? 

Am contactat robotul telefonic. Două mesaje: unul de 
la Max, care mă întreba unde să-mi expedieze cecul de 
un dolar; celălalt de la şeful meu, locotenentul de poliţie 
Wolfe, care îmi cerea din nou imperativ să-l sun la birou 


şi totodată mă avertiza că intrasem într-o mare belea şi 
că în scurt timp aveam să dau de dracu”. 

Am apăsat pe ambreiaj şi am demarat. Uneori, simplul 
fapt că te afli la volan îţi face bine. 

Crainicul de la radio tocmai spunea: „Ultimele ştiri 
referitoare la asasinarea în Nassau Point a doi 
cercetători de pe Plum Island. Poliţia oraşului Southold 
şi a comitatului Suffolk a dat publicităţii o declaraţie 
comună”. Crainicul a citit declaraţia cuvânt cu cuvânt. 
Doamne, dacă i-am putea convinge pe marii jurnalişti 
din mass-media newyorkeză să ne citească declaraţiile 
de presă, fără comentarii, am fi în paradisul relaţiilor 
publice. Declaraţia comună amintea de un balon umplut 
cu aer cald, având în nacelă doar două cadavre. Se 
sublinia că mobilul dublului asasinat era vaccinul 
sustras. O declaraţie separată a FBl-ului anunţa că nu se 
ştia dacă făptaşii erau americani sau străini, dar agenţia 
prinsese câteva fire importante. Organizaţia Mondială a 
Sănătăţii îşi exprima îngrijorarea în legătură cu 
sustragerea acelui „vaccin vital şi important”, atât de 
necesar în multe ţări ale Lumii a Treia. Şi aşa mai 
departe. 

Ceea ce mă scotea din sărite cel mai mult era că, din 
versiunea oficială a celor întâmplate, Tom şi Judy 
apăreau ca nişte hoţi cinici şi lipsiţi de inimă; mai întâi, 
furaseră timpul şi resursele instituţiei care-i angajase, 
apoi creaseră în secret un vaccin, furaseră formula şi, 
probabil, câteva mostre, cu intenţia de a le vinde în 
schimbul unor profituri uriaşe. Asta în timp ce în Africa 
oamenii mureau cu miile din pricina acestei maladii 
îngrozitoare. 

Mi-i imaginam pe Nash, pe Foster, pe cei patru 
indivizi la costum pe care-i văzusem coborând de pe 
feribot şi o echipă de control de la Casa Albă şi de la 
Pentagon dând telefoane peste telefoane de la 
Washington pe Plum Island. De îndată ce se aflase 
pretutindeni că soţii Gordon erau implicaţi într-o afacere 


cu vaccinuri modificate genetic, geniile de mai sus 
veniseră cu versiunea perfectă de acoperire. La drept 
vorbind, ei voiau să evite panica iscată la gândul unei 
molime, dar puteam pune prinsoare pe potenţiala mea 
pensie viageră de invaliditate că nimeni de la 
Washington nu se gândise la reputaţia soţilor Gordon şi 
a familiilor acestora în momentul în care fusese 
născocită povestea care-i stigmatiza drept hoţi. 

Ironia - dacă se putea vorbi de ironie în acest caz - 
era că Nash, Foster şi guvernul erau fără îndoială 
convinşi şi acum că soţii Gordon furaseră unul sau mai 
multe tipuri de viruşi utilizaţi în războiul biologic. Cei de 
la Washington, de la preşedinte în jos pe linie ierarhică, 
continuau să doarmă cu costumele bioprotectoare peste 
pijama. Foarte bine. Ia mai dă-i în mă-sa! 

Am oprit la un magazin din Cutchogue, de unde am 
cumpărat un pahar de cafea şi un vraf de ziare - New 
York Times, Post, Daily News şi Newsday editat în Long 
Island. Toate patru reduceau cazul Gordon la câteva 
rânduri pe paginile din interior. Nici Newsday nu mai 
acorda prea mare atenţie asasinatului petrecut pe plan 
local. Eram convins că o mulţime de persoane de la 
Washington erau încântate că povestea începea să fie 
dată uitării. La fel şi eu. Pentru că astfel căpătăm mână 
liberă, în aceeaşi măsură cu ei. 

În timp ce Foster, Nash şi restul umblau după agenţi 
străini şi terorişti, eu mă conduceam după bănuielile 
mele şi după sentimentele pe care le purtam lui Tom şi 
Judy Gordon. Eram fericit şi nu prea surprins să 
descopăr că toate presupunerile mele se dovediseră 
adevărate: că nu era vorba de război biologic, nici de 
narcotice, de nimic ilegal. Adică, nu prea ilegal. 

În orice caz, încă nu ţineam să aflu cine-i lichidase. 
Fapt la fel de important, ştiam că Tom şi Judy nu 
fuseseră infractori şi intenţionam să le redau o reputaţie 
fără pată. 

Mi-am terminat cafeaua, am aruncat ziarele pe 


bancheta din spate şi am ieşit pe şosea. Am mers până 
la Soundview, un motel din anii 1950, situat pe ţărmul 
oceanului. M-am dus la recepţie şi am întrebat de 
domnii Foster şi Nash. Tânărul funcţionar m-a informat 
că domnii pe care-i descrisesem deja părăsiseră hotelul. 

Am mai colindat puţin cu maşina - ezit să spun fără 
nici un rost, dar dacă nu ştii încotro te duci sau pentru 
ce motiv, atunci fie eşti funcţionar de stat, fie umbli fără 
rost. 

Oricum, am decis să mă duc la Orient Point. Era o zi 
la fel de frumoasă, ceva mai răcoroasă, cu briză puţin 
mai puternică, totuşi plăcută. 

Am mers până la staţia de feribot Plum Island. Voiam 
să verific maşinile din parcare, să văd dacă avea loc vreo 
activitate neobişnuită şi poate întâlneam acolo vreo 
persoană interesantă. Când am intrat în parcare şi m-am 
apropiat de poartă, un om de pază de pe Plum Island mi- 
a tăiat calea şi a ridicat o mână. Milos cum sunt, n-am 
trecut cu maşina peste el. El a venit până în dreptul meu 
şi m-a întrebat: 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule? 

I-am arătat legitimaţia şi am spus: 

— Lucrez cu FBl-ul la cazul Gordon. 

El a studiat legitimaţia şi actul meu de identitate, în 
timp ce eu îi urmăream mimica. Era limpede că mă 
aflam pe lista lui de sabotori, spioni şi perverşi, lucru pe 
care nu avea de gând să-l treacă cu vederea. M-a privit 
ţintă o secundă, şi-a dres glasul şi mi-a spus: 

— Dacă vreţi să trageţi pe dreapta, am să vă fac rost 
de permis. 

— Bine. 

Am tras pe dreapta. Nu mă aşteptasem să găsesc un 
paznic la poartă, deşi ar fi trebuit să-mi treacă prin 
minte şi această posibilitate. Tipul a intrat în clădirea de 
cărămidă, iar eu am înaintat încet în parcare. De felul 
meu, nu prea suport restricţiile. 

Primul lucru pe care l-am observat a fost că pe 


pontonul feribotului erau parcate două vehicule militare. 
În fiecare am văzut câte doi soldaţi în uniformă şi, pe 
măsură ce mă apropiam, am reuşit să-i identific atât pe 
ei, cât şi vehiculele ca aparţinând puşcaşilor marini. 
Marţi dimineaţă nu văzusem nici un vehicul militar pe 
Plum Island, dar de atunci lumea se schimbase. 

Totodată, am remarcat şi un automobil negru Caprice, 
care putea fi acelaşi pe care îl văzusem marţi, cu cei 
patru indivizi la costum. Am notat numărul de pe placa 
de înmatriculare. 

Apoi, mişcându-mă printre cele circa o sută de maşini 
parcate, am văzut un Ford Taurus cu plăcuţe de maşină 
închiriată. Înclinam să cred că era maşina cu care 
circulau Nash şi Foster. In ziua cu pricina, pe Plum 
Island se petreceau lucruri mari. 

Nu se zărea nici un feribot, nici lângă ponton, nici la 
orizont şi, cu excepţia puşcaşilor marini care aşteptau să 
suie vehiculele la bordul feribotului care urma să 
sosească, nu se vedea nici ţipenie de om. 

Dar când am privit în oglinda retrovizoare, am văzut 
patru - pe numărate - paznici în uniformă albastră 
alergând în direcţia mea, dând din mâini şi strigând. Era 
limpede că-l înţelesesem greşit pe omul de la poartă. 
Oh, Doamne! 

M-am îndreptat spre cei patru. Acum îi auzeam 
strigând: „Stai! Stai!” Din fericire, nici unul nu şi-a dus 
mâna la armă. 

Ţineam ca raportul primit de domnii Foster şi Nash să 
fie amuzant, aşa că am condus în cerc în jurul celor 
patru paznici, făcându-le la rândul meu semne cu mâna 
şi strigându-le „Stai! Stai!” Am efectuat câteva opturi, 
apoi, înainte ca cineva să închidă poarta de oţel sau să-i 
vină cheful să scoată arma, am pornit către ieşire. Am 
cotit brusc la stânga pe Main Road şi am accelerat, 
îndreptându-mă spre vest. Nimeni nu a tras după mine. 
lată de ce iubesc eu ţara asta. 

Două minute mai târziu mă găseam pe fâşia îngustă 


de uscat care lega Orient Point de East Marion. În 
dreapta aveam braţul Sound, în stânga golful şi între ele 
puzderie de păsări. Autostrada Zburătoarelor de pe 
Coasta Atlanticului. Zilnic afli câte ceva nou. 

Deocamdată, de undeva de sus, s-a năpustit spre mine 
un pescăruş uriaş. Fusese un picaj perfect cronometrat 
şi minunat executat, o cădere lungă şi abruptă, plină de 
elan, urmată de o coborâre lentă, după care pasărea 
ţâşnise iar spre înalturi. In clipa următoare, cu o 
precizie de fracțiune de secundă, şi-a lăsat încărcătura 
pe parbrizul meu, pe care l-a împroşcat cu verde şi 
purpuriu. Mai sunt şi astfel de zile. 

Am pus în funcţiune ştergătoarele de parbriz, dar 
rezervorul era gol, aşa că n-am făcut decât să-mi 
mânjesc întreg parbrizul. Ce scârboşenie! Am tras pe 
dreapta. „La dracu'!” Veşnic inventiv, am luat de pe 
bancheta din spate sticla de Merlot, pe care plătisem o 
groază de bani la crama Tobin, mi-am scos din torpedo 
nelipsitul briceag cu tirbuşon, am deschis sticla, am 
turnat o parte din Merlot şi l-am întins cu ştergătoarele. 
Am tras o duşcă din vinul rămas. Nu era rău. Am mai 
turnat puţin pe parbriz şi iar am tras o duşcă. Un tip 
care a trecut cu maşina pe lângă mine m-a claxonat şi 
mi-a făcut cu mâna. Din fericire, bomba pe care o 
primisem avea o compoziţie apropiată de cea a vinului, 
aşa că parbrizul a rămas destul de curat, cu excepţia 
unei pojghiţe purpurii. Am golit sticla şi am aruncat-o pe 
bancheta din spate. 

Am pornit din nou la drum. M-am gândit la Emma 
Whitestone. Sunt genul de bărbat care întotdeauna 
trimite flori a doua zi. Dar să trimit flori unei femei care 
avea o florărie era ceva lipsit de sens. Presupuneam că o 
comandă de flori din partea mea ar fi lăsat-o rece. Ar fi 
făcut buchetul şi l-ar fi oferit ei însăşi. O mare tâmpenie, 
după cum s-ar fi exprimat ea. Trebuia să-i cumpăr un 
cadou. Nici sticlă de vin Tobin n-ar fi fost o atenţie 
potrivită. Mă refer la faptul că fuseseră amanți. În plus, 


ea avea acces la toate artizanatele şi magazinele de 
cadouri de prin partea locului. Iisuse, femeia asta îmi 
punea o mare problemă. Detestam să cumpăr femeilor 
bijuterii sau haine, dar poate că tocmai asta trebuia să 
fac. 

Revenind pe Main Road, am oprit la o benzinărie şi 
am făcut plinul. De asemenea, mi-am umplut rezervorul 
pentru  ştergătoare, mi-am spălat parbrizul şi am 
cumpărat o hartă a zonei. 

Am profitat de prilej ca să cercetez şoseaua, să văd 
dacă mai parcase cineva prin preajmă şi dacă mă 
pândea. Se părea că nu mă urmărea nimeni, or eu mă 
pricepeam să descopăr o codiţă, indiferent de cele 
întâmplate pe West 102nd Street. 

Nu mă socoteam în primejdie, totuşi m-am întrebat 
dacă era cazul să mă întorc acasă şi să-mi iau pistolul. 
Am decis că nu. 

Inarmat doar cu o hartă şi cu intelectul meu superior, 
am pornit spre nord, către faleză. Cu oarecare 
dificultate, în cele din urmă am găsit drumul care ducea 
spre porţiunea la care voiam să ajung. Am parcat, am 
coborât şi am urcat până în vârful pantei. 

De astă dată, am cercetat prin bălării şi printre 
ierburile înalte. Am găsit bolovanul pe care şezusem şi 
am remarcat că era suficient de mare pentru a fi folosit 
ca punct de reper, dacă ai fi vrut să îngropi ceva. 

M-am dus până la muchia falezei. Era limpede că în 
ultimii trei sute de ani stânca se erodase considerabil, 
aşa că ceva îngropat pe versantul nordic al falezei - cel 
dinspre braţul Sound - ar fi putut să fie scos la iveală de 
vânt şi de apă, poate chiar aruncat jos, pe plajă. Era o 
teorie pe care abia acum începeam s-o conturez. 

Am coborât de pe faleză şi am urcat în Jeep. Cu 
ajutorul hărţii recent achiziţionate, am pornit spre 
partea vestică a micului golf Mattituck. Acolo am găsit... 
ei bine, nu Copacii Căpitanului Kidd, ci o tablă 
indicatoare, pe care scria „Domeniul Căpitanului Kidd”. 


După toate probabilitățile, cineva visa la o afacere 
înfloritoare. Am intrat pe Domeniul Căpitanului Kidd, 
care cuprindea un mic grup de ranch-uri de prin anii '60 
şi case de lemn cu un etaj. Pe lângă mine a trecut un 
puşti - iertaţi-mi jocul de cuvinte - pe bicicletă. L-am 
oprit şi l-am întrebat: 

— Ştii unde se află Copacii Căpitanului Kidd? 

Puştiul, care avea vreo doisprezece ani, nu mi-a 
răspuns. 

— Se pare că în apropierea golfuleţului există un pâlc 
de copaci numiţi Copacii căpitanului Kidd. 

El m-a privit, s-a uitat la maşina mea, care presupun 
că l-a impresionat, fiind parcă desprinsă din filmele cu 
Indiana Jones, întrucât m-a întrebat: 

— Vrei să cauţi comoara? 

— Oh, nu... vreau doar să fotografiez copacii. 

— Căpitanul şi-a îngropat comoara sub un copac de 
acolo. 

Se părea că toată lumea cunoştea povestea, cu 
excepţia mea. lată ce se întâmpla când nu erai atent. 

— Unde-s copacii? l-am întrebat pe puşti. 

— Prietenul meu şi cu mine am săpat o dată o groapă 
mare, pe urmă ne-a alungat poliţia. Copacii sunt într-un 
parc, aşa că nu poţi săpa acolo. 

— Nu vreau decât să fac câteva fotografii. 

— Dacă vrei să sapi, ţin eu de şase. 

— Bine. Condu-mă. 

L-am urmat pe micul biciclist pe o străduţă şerpuită, 
care cobora spre braţul Sound, până într-un parc de 
lângă plajă, în care se vedeau câteva mame cu pruncii în 
cărucioare. La dreapta era golfuleţul Mattituck, iar ceva 
mai departe, un port de agrement. Am tras pe dreapta şi 
am coborât. Nu se vedea nici un stejar mai răsărit, doar 
o întindere de mărăcini şi tufişuri de cealaltă parte a 
străduţei. Câmpul era mărginit de plajă la nord şi de 
golf la est. Dincolo de el, spre vest, se vedea un perete 
de stâncă prăvălindu-se în mare. La sud de locul dinspre 


care venisem era o ridicătură de pământ pe care se 
găsea Domeniul Căpitanului Kidd. 

— Unde ţi-e lopata? m-a întrebat copilul. 

— Ţi-am spus că fac fotografii. 

— Unde ţi-e aparatul? 

— Cum te cheamă? 

— Billy. Dar pe tine? 

— Johnny. Aici e locul? 

— Da. 

— Unde-s Copacii Căpitanului Kidd? 

— Acolo. În parc. 

A arătat spre câmpul întins. După toate aparențele, 
era un parc neamenajat, o porţiune din parcul plajei, 
mai curând o rezervaţie naturală decât ceea ce eu, cu 
mintea mea de locuitor al Manhattan-ului, îmi 
imaginasem a fi un parc. 

Şi totuşi, nu vedeam nici un stejar mai acătării. 

— Nu văd copacii, i-am spus. 

— Acolo. Mi-a arătat toţi stejarii pitici, vişinii sălbatici 
şi alţi copaci de acest fel, nici unul mai înalt de şase 
metri. Îl vezi pe acela mare? m-a întrebat. Acolo am 
săpat eu cu Jerry. Într-o noapte o să ne întoarcem. 

— Bună idee. Hai să aruncăm o privire. 

Billy şi-a lăsat bicicleta în iarbă, după care am pornit 
pe câmp, împreună cu noul meu asociat. Iarba era 
înaltă, dar tufele erau răzlețe, aşa că se putea înainta cu 
uşurinţă. Era limpede că Billy nu fusese prea atent la 
orele de botanică, altfel ar fi ştiut că cei câţiva copaci nu 
atinseseră vârsta de trei sau patru sute de ani. De fapt, 
nici eu nu mă aşteptam să găsesc chiar stejari înalţi de 
treizeci de metri, cu cranii şi oase încrucişate sculptate 
în trunchiul lor. 

— Ai o lopată în maşină? m-a întrebat Billy. 

— Nu, deocamdată vreau doar să văd locul. Mâine ne 
întoarcem cu buldozerele. 

— Da? Dacă găseşti comoara, trebuie s-o împărţim. 

I-am răspuns cu cel mai bun accent de pirat de care 


eram în stare: 

— Dacă găsesc comoara, flăcăule, am să iau gâtul 
oricui îmi cere s-o împart. 

Billy şi-a dus mâinile la gât, scoțând sunete înăbuşite. 

Am continuat să merg şi să încerc cu piciorul solul 
nisipos, până când, într-un târziu, am găsit ceea ce 
căutam: o buturugă uriaşă, pe jumătate putrezită, 
acoperită cu pământ şi vegetaţie. 

— Ai mai văzut vreodată aşa o buturugă? l-am 
întrebat pe Billy. 

— Oh, da. Sunt peste tot. 

M-am uitat în jur şi mi-am imaginat vechii stejari care 
se înălţau aici în vremea coloniştilor, pe câmpul de 
lângă marele golf la braţul Sound. Aici era un liman 
natural pentru vase şi pentru oameni şi mi-am imaginat 
o corabie cu trei catarge intrând în braţul Sound şi 
ancorând ceva mai în larg. Câţiva oameni au venit cu 
barca până la mal şi au acostat cam în locul unde îmi 
parcasem maşina pe străduţă. Au legat barca de un 
copac şi au mers prin apă până pe țărm. Cărau ceva - un 
cufăr - aşa cum Tom şi Judy aduseseră la țărm un cufăr. 
Marinarii - William Kidd şi alţi câţiva - au intrat în 
pădurea de stejar, au ales un copac, au săpat o groapă, 
au îngropat comoara, au însemnat cumva copacul şi au 
plecat, cu gând să se înapoieze într-o bună zi. 
Bineînţeles, nu s-au mai întors niciodată. De aceea 
există atâtea legende legate de comoara îngropată. 

— Acolo e copacul lângă care am săpat cu Jerry. Vrei 
să-l vezi? 

— Sigur. 

Am mers până lângă un cireş sălbatic, noduros şi 
bătut de vânt, înalt de vreo patru metri şi jumătate. Billy 
a arătat spre baza arborelui, unde se vedea o groapă nu 
prea adâncă, pe jumătate umplută cu nisip. 

— Aici, mi-a spus el. 

— De ce nu de partea cealaltă a copacului? De ce nu 
la câţiva paşi de el? 


— Nu ştiu... am mers pe ghicite. Ascultă, ai o hartă? O 
hartă de comori? 

— Am. Dar, dacă ţi-o arăt, s-a zis cu prietenia noastră. 

— Aaah! a exclamat el şi a făcut o imitație destul de 
bună a saltului în eternitate de pe o trambulină. 

Am pornit înapoi către maşină, cu Buddy Billy lângă 
mine. 

— Cum se face că azi nu eşti la şcoală? l-am întrebat. 

— Azi e Rosh Hashanah. 

— Eşti evreu? 

— Nu, dar prietenul meu Danny este. 

— Unde-i Danny? 

— S-a dus la şcoală. 

Puştiul avea stofă de avocat. 

Ne-am întors la Jeep şi am găsit în portofel o bancnotă 
de cinci dolari. 

— Bine, Billy, îţi mulţumesc pentru ajutor. 

El a luat bancnota şi mi-a spus: 

— Ei, mulţumesc! Mai ai nevoie de ajutor? 

— Nu, acum trebuie să mă înapoiez şi să raportez la 
Casa Albă. 

— La Casa Albă? 

Am ridicat de jos bicicleta şi i-am dat-o. Am urcat în 
Jeep şi am pornit motorul. 

— Copacul lângă care ai săpat nu-i destul de bătrân 
ca să fi fost aici pe vremea căpitanului Kidd, i-am spus. 

— Da? 

— Căpitanul Kidd a trăit acum trei sute de ani. 

— Mamă! 

— Ai văzut buturugile cele mari şi putrezite? Acelea 
au fost cândva copaci înalţi, la vremea când căpitanul 
Kidd a ancorat aici. Încearcă să sapi lângă una dintre 
ele. 

— Ei, mulţumesc! 

— Dacă găseşti comoara, mă întorc s-o împărţim. 

— S-a făcut. Dar prietenul meu Jerry ar putea încerca 
să-ţi taie beregata. Eu nu, fiindcă ne-ai spus unde se află 


comoara. 

— Poate că Jerry o să-ţi taie ție beregata. 

— Aaaargh! 

Am demarat. 

Următoarea oprire, un cadou pentru Emma. Pe drum, 
am încercat să mai asamblez în gând câteva piese ale 
şaradei. 

Într-adevăr, ar fi putut exista mai multe comori 
îngropate, dar cea pe care o căutau soţii Gordon şi pe 
care e foarte posibil s-o fi descoperit, se afla îngropată 
pe Plum Island. Eram aproape sigur. 

lar Plum Island era proprietate guvernamentală şi 
orice lucru descoperit pe o proprietate de stat aparţinea 
statului, respectiv Ministerului de Interne. 

Prin urmare, soluţia cea mai simplă de a păcăli 
Cezarul, luând comoara de pe proprietatea lui, era 
aceea de-a muta comoara cu pricina pe proprietatea ta. 
Totuşi, dacă închiriai pământ, se ivea o problemă. 
Aceasta trebuia să fie explicaţia pentru pogonul de 
pământ cumpărat de la Margaret Wiley. 

Cu toate acestea, mai rămâneau câteva întrebări fără 
răspuns. În primul rând, cum de ştiuseră soţii Gordon că 
pe Plum Island se găsea îngropată o comoară? Răspuns: 
aflaseră graţie preocupărilor şi calităţii lor de membri ai 
Societăţii de Istorie Peconic. Sau altcineva înaintea lor 
bănuise că pe Plum Island ar exista o comoară şi atunci 
se împrietenise cu soţii Gordon, care făceau parte din 
personalul de conducere şi aveau acces nelimitat pe 
insulă. In cele din urmă, persoana respectivă 
încredinţase soţilor Gordon secretul, apoi toţi trei 
ticluiseră un plan, cumpăraseră un teren, încheiaseră un 
târg, semnat cu sânge la lumina pâlpâitoare a unui 
opaiţ, şi aşa mai departe. 

Tom şi Judy erau buni cetăţeni, dar nu uşă de 
biserică. M-am gândit la ce spusese Beth - „aur 
corupător de sfinţi” - şi mi-am dat seama cât de potrivită 
era expresia. 


Era limpede că soţii Gordon intenţionaseră să 
reîngroape comoara pe terenul lor, ca apoi s-o 
„descopere” şi să facă publică descoperirea, plătindu-şi 
cinstit impozitele faţă de Statele Unite şi de statul New 
York. Poate că asociatul lor fusese de altă părere. Aşa 
trebuie să se fi întâmplat. Asociatul lor nu se mulţumise 
cu cele cincizeci de procente din comoară, pentru care 
se presupunea că ar fi trebuit plătite impozite destul de 
mari. 

Asta m-a făcut să mă întreb cât valora comoara. 
Probabil suficient de mult ca să justifice o dublă crimă. 

După cum îi învăţam pe studenţii mei, o teorie trebuia 
să coroboreze toate elementele. În caz contrar, acele 
elemente se cereau examinate. Dacă faptele erau 
corecte, dar teoria nu funcţiona, atunci trebuia 
schimbată teoria. 

În cazul de faţă, cele mai multe dintre faptele iniţiale 
trimiteau cu gândul la o teorie eronată. Făcând 
abstracţie de acest lucru, aveam, în sfârşit, ceea ce 
fizicienii ar numi o teorie unificată: aşa-zisele săpături 
arheologice de pe Plum Island, şalupa scumpă, casa de 
pe țărm, închiriată la un preţ mare, Spirocheta ancorată 
în largul insulei Plum, înscrierea la Societatea de Istorie 
Peconic, pogonul de teren aparent inutilizabil de pe 
braţul Sound, poate şi excursia în Anglia. Adăugaţi la 
acestea steagul pirateresc arborat în glumă de soţii 
Gordon, cufărul de aluminiu care lipsea, numărul de opt 
cifre din atlasul lor şi obţineţi o teorie unificată, destul 
de solidă, care asambla toate aceste elemente aparent 
disparate. Sau - şi acesta era marele sau - creierul mi se 
golise prea mult de sânge şi mă înşelam total, pornisem 
pe o pistă absolut falsă, inapt mental pentru munca de 
detectiv şi norocos că mi se îngăduise să pun piciorul în 
Staten Island. 

Şi asta era posibil. Adică, uitaţi-vă la Foster şi la 
Nash, doi tipi destul de isteţi care dispuneau de toate 
înlesnirile din lume, dar care şi ei erau complet pe 


dinafară, porniţi pe piste false. Aveau minţi bune, şi 
totuşi rămâneau prizonierii vederii lor înguste asupra 
lumii: complotul internațional, războiul biologic, 
terorismul mondial şi altele asemenea. Probabil că în 
viața lor nu auziseră de căpitanul Kidd. Foarte bine. 

În orice caz, în pofida teoriei mele unificate, mai 
existau lucruri pe care nu le ştiam şi nu le înţelegeam. 
Unul dintre lucrurile pe care nu le ştiam era cine îi 
ucisese pe Tom şi Judy Gordon. Uneori prinzi asasinul 
încă înainte de-a aduna toate faptele sau de-a înţelege 
probele de care dispui; în astfel de cazuri, uneori 
criminalul se arată cooperant şi-ţi explică ceea ce ţi-a 
scăpat din vedere, ceea ce ai înţeles greşit, care i-au fost 
motivele, şi aşa mai departe. Când obţin o mărturisire, 
vreau mai mult decât o recunoaştere a vinovăţiei - vreau 
o incursiune în mintea asasinului. Aceasta este o 
experienţă utilă pentru următorul caz şi întotdeauna 
exista un nou caz. 

În situaţia de faţă, cunoşteam ceea ce eu socoteam a 
fi motivul, dar nu şi asasinul. Tot ce ştiam despre 
criminal era faptul că, bărbat sau femeie, era o persoană 
foarte inteligentă. Nu mi-i puteam imagina pe soţii 
Gordon punând ceva la cale împreună cu un dobitoc. 

Unul dintre punctele de pe harta mea mentală era 
crama Tobin. Chiar şi acum, când făcusem legătura cu 
povestea căpitanului Kidd şi elaborasem teoria mea 
unificată, tot nu-mi puteam închipui cum se încadra 
relaţia soţilor Gordon cu Fredric Tobin în ansamblul 
datelor. 

Ei bine, poate totuşi aveam să reuşesc... Am pornit 
spre podgoriile Tobin. 


20 


Automobilul alb Porsche, aparţinând domnului Tobin, 
proprietar, se găsea în parcare. Am parcat şi eu maşina, 
am coborât din ea şi m-am îndreptat spre cramă. 

Parterul turnului central era punctul nodal al mai 
multor aripi şi am intrat în turn prin sala de recepţie a 
vizitatorilor. Pe scară şi pe ascensor erau prinse tăblițe 
pe care scria „Numai pentru personal”. De fapt, liftul 
din care coborâse domnul Tobin, când îl întâlnisem 
prima oară, funcţiona cu cheie, aşa că am luat-o pe 
scări, pe care le prefer, oricum. Scara era, de fapt, o 
ieşire de incendiu din oţel şi beton, construită în turnul 
cu acoperiş din lemn de cedru, iar la fiecare etaj exista o 
uşă de oţel cu inscripţia „Etajul al doilea: contabilitate, 
personal, facturare”; „Etajul al treilea: vânzări, 
marketing, transporturi pe apă”; şi aşa mai departe. 

La etajul al patrulea tăbliţa indica „Birourile 
administraţiei”. Am continuat să urc până la etajul al 
cincilea, unde se afla o altă uşă de oţel, de astă dată fără 
nici o indicație. Am apăsat pe clanţă, dar era încuiată. 
Am remarcat o videocameră de supraveghere şi un 
interfon. 

Am coborât din nou la etajul al patrulea, unde 
birourile administraţiei se deschideau către o sală de 
recepţie. In mijloc se găsea un pupitru de recepţie 
circular, la care nu şedea nimeni. În sala de recepţie se 
vedeau patru uşi, care dădeau spre birouri, acestea 
având cumva forma unei plăcinte, efectul neîndoielnic al 
structurii circulare. Fiecare birou avea o fereastră mare 
în turn. Cea de a cincea uşă era închisă. 

N-am văzut pe nimeni în nici unul dintre birourile 
deschise şi, cum era ora 1:30, am presupus că toată 
lumea era plecată să ia masa de prânz. 

Am intrat în sala de recepţie şi m-am uitat în jurul 


meu. Mobilierul părea să fie din piele veritabilă, 
bineînţeles purpurie, iar pe pereţi se vedeau 
reproduceri după Kooning şi Pollock - sau poate copiii şi 
nepoţii celor care lucrau aici primiseră îngăduinţa să-şi 
agate mâzgălelile. Videocamera de supraveghere era 
aţintită asupra mea, aşa că i-am făcut cu mâna. 

Uşa închisă s-a dat în lături şi în praga apărut o 
femeie de vreo treizeci de ani, cu alura unei funcţionare 
de încredere. 

— Vă pot ajuta cu ceva? m-a întrebat ea. 

— Vă rog să-i spuneţi domnului Tobin că-l caută 
domnul Corey. 

— Aveţi audienţă, domnule? 

— Eu am uşa deschisă în permanenţă. 

— Domnul Tobin se pregăteşte să meargă să ia 
prânzul. De fapt, e în întârziere. 

— Atunci îl conduc eu cu maşina. Vă rog să-i spuneţi 
că sunt aici. Detest să-mi flutur legitimaţia prin biroul 
cuiva, afară de cazul în care mă duc să-i dau o mână de 
ajutor sau să-i pun cătuşele. Când nu urmăreşti nici unul 
din aceste scopuri, unii se enervează că le sperii 
angajaţii cu legitimaţia de poliţie şi că intri cu forţa. 
Spuneţi-i că e important, am rugat-o pe tânăra femeie. 

Ea s-a dus la uşa încuiată, a ciocănit cu degetul, a 
intrat şi a închis uşa în urma ei. Am aşteptat un minut 
întreg, ceea ce pentru mine însemna foarte mult, apoi 
am intrat. Domnul Tobin şi femeia, amândoi în picioare, 
discutau lângă biroul lui. El îşi freca barba tăiată scurt, 
cu un aer oarecum mefistofelic. Purta un pulover grena, 
pantaloni negri şi o cămaşă trandafirie. S-a întors spre 
mine, dar nu mi-a întors zâmbetul amical, cu gura până 
la urechi. 

— Iertaţi-mă că am intrat astfel, domnule Tobin, dar 
sunt în criză de timp şi am fost convins că nu vă veţi 
supăra. 

El i-a dat liber angajatei şi a rămas în picioare. Era un 
adevărat gentleman, nici măcar nu-şi trăda furia. 


— Ce plăcere neaşteptată! mi-a spus. 

Ador expresia asta. 

— La fel şi pentru mine, i-am răspuns. Credeam că n- 
am să vă mai văd înainte de petrecere, apoi, dintr-o 
dată, am dat peste numele dumneavoastră. 

— Cu ce ocazie ai dat peste numele meu? 

Când mi-a căzut la aşternut fosta dumitale prietenă. 
De fapt, aveam pregătit un răspuns mult mai politicos, 
aşa că am spus: 

— Tocmai discutam cu cineva despre caz, adică 
despre Tom şi Judy, despre pasiunea lor pentru vin şi 
despre cât de încântați erau că vă cunosc. Oricum, 
persoana respectivă mi-a spus că ştia că îi cunoşteaţi pe 
Tom şi Judy. lată cum am dat peste numele 
dumneavoastră. 

N-a înghiţit momeala şi mi-a răspuns: 

— De asta ai venit? 

— De fapt, nu. 

Nu i-am dat amănunte. L-am lăsat să rumege cele 
auzite. Continua să rămână în picioare în dreptul 
ferestrei. Am ocolit masa de lucru şi m-am uitat pe 
fereastră. 

— Ce privelişte! 

— Cea mai frumoasă privelişte asupra zonei North 
Fork, afară de cazul în care locuieşti în turnul farului. 

— Adevărat. Panorama se deschidea spre nord, peste 
pogoane întregi de vie. Cele câteva ferme şi livezi dintre 
vii creau frumoase pete de culoare. In depărtare, 
uscatul se ridica în faleze impresionante şi, de la 
înălţimea la care mă aflam, puteam vedea dincolo de 
ele, până la braţul Sound. Aveţi binoclu? l-am întrebat. 

El a şovăit, apoi s-a dus la un scrin şi mi-a adus un 
binoclu. 

— Mulţumesc. Am îndreptat binoclul către braţul 
Sound şi am spus: Se poate vedea şi coasta statului 
Connecticut. 

Apoi l-am îndreptat spre stânga, spre porţiunea de 


faleză care, după socotelile mele, era terenul 
achiziţionat de Tom şi Judy. 

— Tocmai am aflat că soţii Gordon cumpăraseră un 
pogon de teren. Dumneavoastră ştiaţi? l-am întrebat pe 
domnul Tobin. 

— Nu. 

Emma mi-a spus altceva, Fredric. 

— Păcat că nu s-au folosit de priceperea 
dumneavoastră în afaceri. Au plătit douăzeci şi cinci de 
mii de dolari pentru un teren care nu poate fi amenajat. 

— Ar fi trebuit să ştie că dreptul de amenajare fusese 
vândut comitatului. 

Am pus deoparte binoclul şi am spus: 

— Eu n-am pomenit nimic despre vânzarea dreptului 
de amenajare comitatului. Am spus doar că nu puteau 
amenaja terenul. Din cauza poziţiei, a lipsei de apă 
potabilă, a electricităţii sau mai ştiu eu ce. Ce vă face să 
credeţi că dreptul de amenajare ar fi fost vândut 
comitatului? 

— Se poate să-mi fi ajuns ceva pe la urechi, mi-a 
răspuns el. 

— Oh! Deci ştiaţi că şi-au cumpărat un teren. 

— Cred că mi-a pomenit cineva de asta. Nu ştiam 
unde se află locul. Ştiam doar că nu beneficia de dreptul 
de amenajare. 

— Bine. 

M-am întors din nou spre fereastră şi am îndreptat 
binoclul domnului Tobin spre stâncile falezei. Spre vest 
peretele cobora abrupt până în micul golf Mattituck şi 
se puteau vedea porțiunile denumite Copacii Căpitanului 
Kidd şi Domeniul Căpitanului Kidd. Departe, spre 
dreapta, la est, panorama se deschidea până la 
Greenport şi distingeam chiar Orient Point şi Plum 
Island. 

— Se vede mai bine decât de pe platforma blocului 
Empire State Building. Nu-i la fel de înalt, dar... 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Corey? 


Fără să dau vreo atenţie întrebării, am spus: 

— Ştiţi, aici sunteţi deasupra întregii lumi. Priviţi la 
tot ce aveţi în jur. Patru sute de pogoane de pământ, o 
casă pe țărm, un restaurant, un Porsche şi mai ştiu eu 
câte. lar dumneavoastră staţi aici, în acest turn cu cinci 
etaje... apropo, ce se află la etajul al cincilea? 

— Apartamentul meu. 

— Ehei! Aşa le place femeilor sau cum? 

Nu mi-a răspuns, ci a spus: 

— După întrevederea noastră de ieri am discutat cu 
avocatul meu. 

— Da? 

— El m-a sfătuit să nu stau de vorbă cu poliţia decât 
în prezenţa lui. 

— E dreptul dumneavoastră. V-am spus şi eu. 

— Cercetările efectuate de avocatul meu au scos la 
iveală faptul că nu mai eşti în slujba şefului de poliţie, în 
calitate de consilier în acest caz, şi că, de fapt, nu erai 
nici în momentul în care ai discutat cu mine. 

— E un punct de vedere discutabil. 

— Discutabil sau nu, dumneata nu mai ai nici un 
statut oficial aici. 

— Corect. Prin urmare, dacă nu mai fac parte din 
poliţie, puteţi sta de vorbă cu mine. Problema are deci şi 
un alt aspect. 

Fredric 'Tobin nu m-a luat în seamă şi a spus: 

— Avocatul meu mi-a promis că va coopera cu poliţia 
oraşului, dar a aflat că Maxwell nu are nevoie să 
colaboreze nici cu el, nici cu mine. Şeful poliţiei e 
supărat că ai venit şi m-ai luat la întrebări. Ne-ai pus pe 
amândoi într-o situaţie delicată. Sunt un contribuabil 
generos faţă de principalii politicieni locali, a adăugat 
el. Am fost extrem de darnic cu banii şi cu timpul meu, 
în efortul de renovare a clădirilor istorice, în amplasarea 
plăcilor comemorative, mi-am adus contribuţia la spitale 
şi la alte acţiuni caritabile, inclusiv Asociaţia de 
Cooperare cu Poliţia. Am fost suficient de explicit? 


— Oh, absolut. Încă de acum vreo zece propoziţii. De 
fapt, am trecut să văd dacă v-aş putea invita la prânz. 

— Am deja o invitaţie, mulţumesc. 

— Bine, poate cu altă ocazie. 

S-a uitat la ceas şi m-a anunţat: 

— Trebuie neapărat să plec. 

— Sigur. Cobor împreună cu dumneavoastră. 

A tras aer în piept şi a încuviinţat din cap. 

Am ieşit din biroul lui şi am mers în sala de recepţie. 
Tobin s-a adresat recepţionerei: 

— Domnul Corey şi cu mine am încheiat ce aveam de 
discutat, aşa că nu va mai fi nevoie să revină. 

Ca să vezi ce înseamnă politeţea. Tipul era în stare să- 
ţi facă o figură, iar tu să nu-ţi dai seama decât peste 
câteva zile. Domnul T a introdus cheia în broasca uşii 
ascensorului şi, în scurt timp, liftul a oprit în dreptul 
nostru. Am intrat în lift şi am coborât. Ca să umplu 
tăcerea penibilă aşternută între noi, am spus: 

— Ştiţi sticla de Merlot pe care am cumpărat-o? S-a 
întâmplat să-mi fie la îndemână. E stupid, poate chiar 
nostim, însă cred că dumneavoastră n-o să vi se pară 
amuzant... am fost nevoit să-i folosesc conţinutul ca să- 
mi curăţ un găinaţ de pe parbriz. 

— Cum? 

Uşa ascensorului s-a deschis şi amândoi am coborât. 

— Un pescăruş uriaş mi-a bombardat parbrizul, i-am 
explicat. El s-a uitat din nou la ceas. Jumătatea pe care 
am băut-o a fost foarte bună, am încheiat eu. Nu prea 
pişcă la limbă. 

— Ce risipă! Şi când te gândeşti că era vin vechi! a 
exclamat el. 

— Eram convins că asta o să spuneţi. 

Tobin a intrat pe uşa care dădea spre sala de recepţie 
a vizitatorilor. L-am urmat. 

Afară, în parcare, i-am spus: 

— Apropo, doamna care m-a făcut să mă duc cu 
gândul la numele dumneavoastră... ţineţi minte? 


— Da. 

— Spunea că vă e prietenă. Dar mulţi pretind că vă 
sunt prieteni, ca şi soţii Gordon, când în realitate sunt 
simple cunoştinţe, dornice să trăiască în umbra gloriei 
dumneavoastră. 

El nu mi-a răspuns. E greu să atragi în cursă pe 
cineva care joacă rolul seniorului local. Domnul Tobin 
era decis să-şi păstreze sângele rece. 

— În orice caz, ea zicea că sunteţi prieteni. O 
cunoaşteţi pe Emma Whitestone? 

Mi s-a părut că s-a oprit din mers o fracțiune de 
secundă, apoi şi-a văzut de drum până la maşină. 

— Da, cu vreun an în urmă am avut o legătură. 

— Şi aţi rămas prieteni? 

— De ce nu? 

— Toate „fostele” mele umblă să-mi sucească gâtul. 

— Nu înţeleg de ce. 

Am chicotit. Vreau să spun că era ciudat, dar încă îmi 
plăcea tipul, deşi îl suspectam că-mi omorâse prietenii. 
Să nu mă înţelegeţi greşit, dacă el ar fi făptaşul, atunci 
aş face tot posibilul să-l trimit pe scaunul electric sau 
orice alt mod de execuţie utilizat în acest stat pentru 
pedepsirea crimei cu premeditare. Deocamdată, dacă el 
se purta politicos, mă purtam şi eu la fel. 

Un alt lucru, la fel de bizar, era că, de la ultima 
noastră întrevedere, ajunsesem să avem ceva în comun. 
Adică, amândoi mersesem până acolo unde puţini 
bărbaţi se încumetaseră înaintea noastră... sau poate nu 
chiar unul-doi. Îmi venea să-i trag o palmă pe spate şi 
să-i spun: „Hei, Freddie, ţi-a plăcut la fel de mult cum 
mi-a plăcut şi mie?” sau ceva asemănător. Dar un 
gentleman nu vorbeşte despre legăturile sale amoroase. 

— Domnule Corey, mi s-a adresat Fredric Tobin. Am 
impresia că îţi închipui că ştiu mai multe lucruri despre 
soţii Gordon decât ţi-am declarat. Te asigur că nu-i deloc 
aşa. Totuşi, dacă poliţia oraşului sau a comitatului vrea 
să-mi ia o declaraţie, mă voi conforma cu dragă inimă. 


Până atunci, eşti binevenit aici în calitate de client şi în 
casa mea ca oaspete. Însă nu în biroul meu şi nu ca să- 
mi mai pui alte întrebări. 

— Mi se pare rezonabil. 

— Bună ziua. 

— Poftă bună. 

A urcat în automobilul Porsche şi a plecat. 

Am privit în urmă, la turnul Tobin, pe care flutura 
drapelul negru cu emblema proprietarului. Dacă domnul 
Tobin avea de ascuns vreo dovadă materială, aceea nu 
putea fi decât la locuinţa lui de pe malul oceanului sau 
poate în apartamentul de la ultimul etaj al turnului. 
Evident, nici nu se punea problema de o aprobare 
pentru percheziţie. Nici un judecător nu mi-ar fi eliberat 
un ordin în acest sens, aşadar, se părea că eram nevoit 
să-mi emit singur un ordin de percheziţie pentru miezul 
nopţii. 

Am urcat din nou în Jeep şi am pornit la drum. Am 
sunat robotul telefonic şi am recuperat două mesaje. 
Primul de la un idiot anonim, salariat al secţiei de 
control a absenţelor din cadrul departamentului de 
poliţie din New York, care mă anunţa că mi se amânase 
controlul medical pentru marţea următoare şi îmi cerea 
să confirm mesajul. De fiecare dată când şefii nu dau de 
tine, cer subalternilor, secţiei salarii sau sănătate să te 
sune în legătură cu o problemă la care trebuie să 
răspunzi. Detest astfel de tertipuri. 

Următorul mesaj era de la fosta mea colegă, Beth 
Penrose. „Bună, John, spunea ea. Regret că n-am reuşit 
să iau legătura cu tine mai devreme, dar aici a fost o 
nebunie curată. În orice caz, ştiu că nu mai eşti implicat 
oficial în acest caz, totuşi sunt câteva lucruri pe care aş 
vrea să le discut cu tine. Ce-ar fi să vii încoace mâine 
după-amiază? Telefonează-mi sau îţi telefonez eu, ca să 
stabilim locul şi ora. Ai grijă de tine.” 

Aşa deci. Tonul ei era amical, dar nu la fel de amical 
ca atunci când discutasem ultima oară între patru ochi. 


Ca să nu mai vorbesc de sărutarea pe obraz. Presupun 
că nu-i o idee prea grozavă să te arăţi impetuos într-o 
înregistrare telefonică. Mai precis, orice ar fi început să 
se înfiripe între noi în decursul celor două zile pline de 
evenimente se destrămase în mod firesc de îndată ce 
Beth se înapoiase la muncă şi în lumea ei. Se mai 
întâmplă. 

Acum dorea să discute câteva lucruri cu mine, ceea ce 
însemna că voia să afle dacă şi ce anume mai 
descoperisem. Pentru Beth Penrose devenisem un 
simplu martor. Sau, poate, că eram eu cinic. Sau poate 
trebuia să mi-o scot din minte pe Beth Penrose, ca să-i 
fac loc Emmei Whitestone. Niciodată nu ştiusem să fac 
faţă mai multor relaţii simultane. Era mai rău decât să 
te ocupi de zece crime în acelaşi timp - şi totodată mult 
mai riscant. 

În orice caz, îmi trebuia un cadou pentru Emma şi am 
ochit un butic pe Main Road. Perfect. Am tras pe 
dreapta şi am coborât. Partea frumoasă în America e că 
se comercializează mai multe obiecte istorice decât au 
existat iniţial. 

Am scotocit prin prăvălia mirosind a mucegai, iar 
proprietara, o bătrânică de treabă, m-a întrebat cu ce-mi 
putea fi de folos. 

— Vreau să cumpăr un cadou pentru o fată. 

— Soţia? Fiica? 

O persoană pe care n-o cunosc prea bine, dar cu care 
am făcut amor. 

— O prietenă. 

— Aha! 

Mi-a arătat câteva lucruşoare, dar eu nu mă 
pricepeam deloc la obiecte vechi. Atunci mi-a venit o 
idee nemaipomenită şi am întrebat-o: 

— Sunteţi membră a Societăţii de Istorie Peconic? 

— Nu, dar sunt înscrisă la Societatea de Istorie 
Southold. 

Dumnezeule, că multe mai erau! 


— Probabil o cunoaşteţi pe Emma Whitestone? 

— Cum să nu. O femeie deosebită. 

— Intocmai. Caut un cadou pentru ea. 

— Ce frumos! Cu ce ocazie? 

Obişnuitul dar de a doua zi, în semn de preţuire şi 
afecţiune. 

— M-a ajutat să fac unele cercetări prin arhive. 

— Oh, e foarte pricepută. Ce anume căutaţi? 

— Păi... e o prostie, dar din copilărie m-au fascinat 
piraţii. 

Ea a chicotit. Sau poate a râs bătrâneşte. 

— Faimosul căpitan Kidd a acostat şi pe țărmurile 
noastre. 

— Zău? 

— Mulţi pirați au trecut pe aici înainte de Revoluţie. 
Prădau vasele franceze şi spaniole din Marea Caraibilor, 
apoi veneau în nord, să-şi cheltuiască banii câştigaţi pe 
căi necinstite sau să-şi echipeze corăbiile. Unii s-au 
stabilit prin partea locului. A zâmbit şi mi-a spus: Cu 
aurul şi bijuteriile lor, au devenit curând cetăţeni de 
vază. Multe averi de prin părţile noastre au pornit de la 
comori jefuite de pirați. 

Imi plăcea felul ei de a vorbi, uşor arhaic. 

— Multe averi din zilele noastre se bazează pe 
corporaţii piratereşti, am comentat. 

— Asta n-am de unde şti. Ştiu însă că traficanţii de 
droguri de azi seamănă cu piraţii de odinioară. În 
copilăria mea, a adăugat bătrâna, existau traficanţi de 
rom. Aici localnicii respectă legea, dar ne găsim la 
răscrucea căilor maritime. 

— Ca să nu mai vorbim de Autostrada Zburătoarelor 
de pe coasta Atlanticului. 

— Aceea e pentru păsări. 

— Exact. 

După ce am mai sporovăit preţ de un minut, m-am 
prezentat cu numele de John, iar ea mi-a spus că se 
numea doamna Simmons. 


— Societatea de Istorie Southold deţine informaţii 
despre pirați? am întrebat. 

— Da. Dar nu prea multe. La arhive există unele 
documente şi scrisori originale. La muzeul nostru avem 
şi un afiş original, prin care se oferă recompensă. 

— Se întâmplă să aveţi o hartă originală, folosită de 
pirați, pe care s-o pot fotocopia? 

Ea a zâmbit. 

— Îl cunoaşteţi pe Fredric Tobin? am întrebat-o. 

— Cine nu-l cunoaşte? Bogat ca Cresus. 

Ca cine? 

— E membru al Societăţii de Istorie Southold? Mă 
refer la domnul Tobin, nu la Cresus. 

— Nu, dar domnul Tobin e un contribuabil foarte 
generos. 

— Vizitează arhivele Societăţii? 

— Din câte ştiu, le-a vizitat. Deşi de un an încoace n-a 
mai venit. 

Am încuviinţat din cap. Trebuia să am permanent în 
vedere că aici nu era Manhattan, că această comunitate 
număra circa douăzeci de mii de suflete şi că, deşi nu 
toţi se cunoşteau între ei, fiecare cunoştea pe cineva 
care, la rându-i, cunoştea pe altcineva. Pentru un 
detectiv, era ca şi cum ai fi înotat până la genunchi în 
nămol. Oricum, cel puţin una dintre căutările mele se 
încheiase. 

— Mi-aţi putea recomanda ceva pentru doamna 
Whitestone? am întrebat-o pe doamna Simmons. 

— În jurul cărei sume? 

— Pentru doamna Whitestone nimic nu-i prea scump. 
Cincizeci de dolari. 

— Oh... păi... 

— O sută. 

Ea a zâmbit şi mi-a arătat o oliţă de noapte din 
porțelan, cu mâner mare, decorat cu trandafiri pictaţi. 

— Emma colecţionează astfel de obiecte, mi-a spus. 

— Oliţe de noapte? 


— Da. Le foloseşte ca ghivece. Are o întreagă colecţie. 

— Sunteţi sigură? 

— Bineînţeles. Pe aceasta am oprit-o ca să i-o arăt. 
Datează de la sfârşitul epocii victoriene. E fabricată în 
Anglia. 

— Bine. O cumpăr. 

— Ştiţi, costă ceva mai mult de o sută de dolari... 

— Ce înseamnă mai mult? 

— Două sute. 

— A fost folosită vreodată? 

— Cred că da. 

— Acceptaţi cărţi de credit Visa? 

— Desigur. 

— Mi-o puteţi împacheta? 

— V-o pun într-o pungă pentru cadouri. 

— O puteţi lega şi cu o fundiţă? 

— Dacă vreţi. 

Târgul fusese încheiat. Am ieşit din magazin cu 
gloriosul ţucal, ambalat într-o frumoasă pungă de 
plastic, roz cu verde. 

M-am dus la Biblioteca Cutchogue, fondată în 1841 şi 
care plătea aceleaşi salarii. Biblioteca se găsea în 
capătul pajiştii comunale; era o clădire mare, acoperită 
cu şindrilă, şi avea o turlă care te ducea cu gândul că 
acolo fusese cândva o biserică. 

Am parcat şi am intrat. La biroul din faţă era o femeie 
în vârstă, cu o figură aspră, care m-a cercetat pe 
deasupra ochelarilor bifocali. I-am zâmbit şi am trecut 
pe lângă ea. 

La intrarea în bibliotecă am văzut o pânză mare pe 
care scria: Descoperiţi comoara îngropată - Citiţi cărți. 
Un sfat excelent. 

Am găsit catalogul care, har Domnului, nu era pe 
calculator şi zece minute mai târziu şedeam în sala de 
lectură, având în faţă un volum intitulat Cartea comorii 
îngropate. 

Am citit despre un anume John Shelby din Thackham, 


Anglia, care în 1672 fusese azvârlit din şa într-un 
boschet; acolo găsise un vas de fier cu peste cinci sute 
de monede de aur. Conform legislaţiei engleze pentru 
comori descoperite, orice proprietate ascunsă sau 
pierdută aparţinea Coroanei. Cu toate acestea, Shelby 
refuzase să predea comoara slujbaşilor regali şi fusese 
arestat, judecat pentru trădare şi decapitat. Probabil că 
era una dintre poveştile preferate ale Fiscului. 

Am citit despre legislaţia comorilor descoperite din 
Statele Unite şi din alte ţări. In esenţă, toate sunau cam 
aşa: „Râde cine găseşte, plânge cine pierde”. 

Totuşi exista un act, denumit „Legea pentru păstrarea 
valorilor istorice americane”, care spunea clar că orice 
lucru găsit pe o proprietate federală intra sub jurisdicţia 
Ministerului Agriculturii, al Apărării sau al Afacerilor 
Interne, în funcţie de terenul respectiv. Mai mult decât 
atât, era nevoie de autorizaţie pentru a săpa pe o 
proprietate federală şi orice găseai aparţinea Unchiului 
Sam. Mare afacere! 

Totuşi, dacă descopereai bani, obiecte de valoare sau 
orice altă comoară pe pământul tău, îţi aparţinea, atâta 
timp cât puteai dovedi că proprietarul iniţial murise, că 
moştenitorii acestuia nu se cunoşteau sau că obiectele 
în cauză nu fuseseră furate. În caz că fuseseră furate, 
puteai ridica pretenţii asupra lor dacă proprietarii de 
drept erau decedați, necunoscuţi sau duşmani ai ţării în 
momentul în care obţinuseră banii, bunurile sau 
comoara respectivă. La exemple figurau comorile 
piraţilor, bogăţiile luate prin jaf, prăzile, şi aşa mai 
departe. Până aici, toate bune şi frumoase. 

Ca să pună capac, Fiscul, dând dovadă de o 
incredibilă generozitate, pretindea impozit numai pe 
partea pe care o vindeai sau o transformai în bani în 
fiecare an, atâta timp cât nu erai vânător de comori 
profesionist. Aşadar, dacă erai biolog, de pildă, şi 
deţineai o bucată de teren pe care descopereai o 
comoară, fie din întâmplare, fie ca urmare a pasiunii tale 


pentru arheologie, comoară care valora să zicem zece 
sau douăzeci de milioane, nu plăteai nici un impozit 
decât dacă vindeai o parte din ea. Ce drăguţ! Aproape 
că-mi venea să mă apuc de căutat comori. Dacă stau să 
mă gândesc, asta şi făceam. 

Cartea mai spunea că, dacă o comoară avea valoare 
istorică sau reprezenta vestigii ale culturii populare - 
punct în care, atenţie, era citată ca exemplu comoara 
pierdută a căpitanului Kidd - atunci valoarea ei creştea 
considerabil, şi aşa mai departe. 

Am mai citit un timp şi am aflat multe despre 
legislaţia comorilor găsite, precum şi câteva interesante 
exemple şi istorii ale unor cazuri. Unul mi-a atras 
atenţia în mod deosebit: în anii '50 cineva a răsfoit vechi 
documente ale Amiralității, de la Arhivele Publice din 
Londra. Acolo a dat peste o epistolă îngălbenită de 
vreme şi scrisă în 1750 de un faimos pirat, pe nume 
Charles Wilson, către fratele său. Scrisoarea fusese 
găsită pe un vas de pirați capturat de Marina britanică. 
Suna cam aşa: „Dragă frate, există trei râuri, la circa o 
sută de paşi la nord de al doilea golfuleţ de deasupra 
insulei Chincoteague, Virginia, care reprezintă 
extremitatea sudică a peninsulei. La izvoarele celui de al 
treilea râu, pornind din nord, este o faleză care dă spre 
Oceanul Atlantic şi pe care cresc trei cedri, la distanţă 
de vreun metru şi ceva unul de altul. Între aceşti copaci 
am îngropat zece cufere ferecate în fier, cu lingouri de 
aur, argint, diamante şi giuvaeruri în valoare de vreo 
200 000 de lire sterline. Mergi în taină pe faleză şi 
dezgroapă comoara”. 

Era limpede că fratele lui Charles Wilson nu ajunsese 
niciodată în posesia scrisorii, din moment ce ea fusese 
interceptată de către Marina britanică. Prin urmare, 
cine găsise comoara? Marina britanică? Sau poate 
persoana care descoperise scrisoarea în Arhivă două 
sute de ani mai târziu. Autorul Cărţii comorii îngropate 
nu relata sfârşitul poveştii. Problema era că la Londra 


exista un loc numit Arhiva Publică, secţia Amiralitate, şi 
Dumnezeu ştia ce puteai descoperi acolo, dacă aveai 
timp, răbdare, o lupă, cunoştinţe de engleză veche, 
puţină lăcomie, optimism şi simţ al aventurii. Eram 
convins că găsisem explicaţia săptămânii petrecute de 
soţii Gordon la Londra cu un an în urmă. 

Trebuia să presupun că şi ei citiseră ceea ce citeam 
eu acum şi cunoşteau legislaţia comorilor găsite. In 
afară de aceasta, erau suficient de inteligenţi ca să-şi 
dea seama că orice ar fi descoperit pe Plum Island 
aparţinea statului - fără profit de cincizeci la sută, fără 
nimic - şi că tot ce ar fi pretins că descoperiseră pe 
proprietatea închiriată de ei aparţinea proprietarului, nu 
chiriaşilor. Nu era nevoie să fii doctor în drept ca să 
înţelegi toate acestea. 

Probabil că lui Tom şi Judy le trecuse prin minte că 
soluţia cea mai simplă în problema proprietăţii era să-şi 
ţină gura dacă descopereau ceva pe Plum Island. Dar 
poate că undeva pe parcurs îşi dăduseră seama că cea 
mai bună cale - şi, în final, cea mai rentabilă - era să 
schimbe locul comorii, să anunţe descoperirea, să facă 
publicitate, să plătească taxe numai pe ceea ce vindeau 
în fiecare an şi să intre în istorie drept doi doctori în 
ştiinţă, tineri şi frumoşi, care găsiseră comoara 
căpitanului Kidd şi deveniseră putrezi de bogaţi. Aşa ar 
fi procedat orice persoană inteligentă şi dotată cu 
gândire logică. Aşa aş fi procedat şi eu. 

Mai rămâneau însă câteva probleme. În primul rând, 
trebuia să scoată de pe Plum Island tot ce descopereau 
acolo. În al doilea rând, comoara trebuia reîngropată în 
aşa fel, încât descoperirea ei să pară, nu numai 
plauzibilă, dar să facă faţă oricăror studii ştiinţifice. 
Soluţia era faleza erodată. 

Pentru mine totul era logic. Şi pentru ei fusese logic, 
numai că, la un moment dat, Tom şi Judy făcuseră sau 
spuseseră ceva de la care li se trăsese moartea. 

Fredric Tobin mă minţise în legătură cu câteva 


lucruri, printre care relaţia lui cu soţii Gordon, care 
părea pasibilă de diverse interpretări. În plus, Tobin era 
fie falit, fie la un pas de faliment. Pentru un detectiv 
criminalist, amănuntul reprezenta un semnal luminos 
sau un clopoțel de alarmă. 

Nu numai că Tobin căutase prietenia soţilor Gordon, 
dar o sedusese - sau, cel puţin, o fermecase - pe Emma 
Whitestone, de profesie istoric şi arhivar. Probabil că el 
era cel care, într-un fel sau altul, descoperise că pe 
Plum Island se putea găsi îngropată o comoară. Şi 
probabil că tot el fusese cel care plătise săptămâna 
petrecută la Londra de către soţii Gordon, cu scopul de 
a face cercetări şi, poate, de a preciza locul comorii. 

Fredric Tobin era primul pe lista mea de suspecți, dar 
nu-i treceam cu vederea nici pe Paul Stevens, nici pe 
ceilalţi salariaţi de pe Plum Island. Din câte îmi dădeam 
seama, era o conspirație mai amplă decât îmi 
imaginasem la început şi în care puteau fi implicaţi 
Stevens, Zollner şi alte persoane de pe insulă, plus 
Tobin, plus... ei bine, Emma Whitestone. 


21 


Nu mi-a fost greu să descopăr florăria Whitestone. În 
ultimele trei luni trecusem de zeci de ori prin faţa ei. 

Am parcat în imediata ei apropiere, mi-am aranjat 
părul în oglinda retrovizoare, am coborât din maşină şi 
am intrat în magazin. 

Era un loc foarte plăcut, plin de... flori. Mirosea 
frumos. Tânărul din spatele tejghelei m-a întrebat: 

— Cu ce vă pot servi, domnule? 

— Am întâlnire cu Emma Whitestone. 

— Sunteţi cumva John? 

— În persoană. 

— A trebuit să facă nişte comisioane... Aşteptaţi o 
clipă. A strigat pe cineva din spatele florăriei: 

— Janet, a venit John, o caută pe Emma! 

Din interiorul florăriei a apărut Janet, o femeie trecută 
de patruzeci şi cinci de ani, împreună cu alta de vreo 
douăzeci şi cinci, pe care Janet a prezentat-o ca fiind 
Ann. 

— Emma întreabă dacă vă puteţi întâlni în clădirea 
Societăţii de Istorie, mi-a spus Janet. 

— Nici o problemă. 

— A spus că n-a avut cum să ia legătura cu 
dumneavoastră, a adăugat Janet. 

— Nu face nimic. Mă descurc să ajung până acolo. 

— S-ar putea să întârzie puţin, m-a prevenit Janet. A 
avut câteva comisioane şi livrări. 

— Nici o grijă, am s-o aştept acolo. La nevoie, chiar 
toată noaptea. 

Oare chiar era nevoie de trei persoane ca să mă pună 
în temă? Era limpede că cei trei mă cântăreau din ochi. 

Tânărul mi-a întins cartea de vizită a magazinului şi 
mi-a spus: 

— Dacă aveţi vreo problemă, telefonaţi la acest 


număr. 

— Desigur. Vă mulţumesc tuturor pentru ajutor. 
Ajungând la uşă, am întors capul şi am adăugat: Frumos 
loc are Emma aici. 

Toţi au zâmbit. 

Am plecat. Nu-mi fusese greu să le câştig simpatia. 

Am urcat iar în Jeep şi am pornit spre Cutchogue 
Green. Mă detestam pentru simplul gând că Emma 
Whitestone putea fi în cârdăşie cu Tobin sau cu mai ştiu 
eu cine. În fond, pusese întregul personal al florăriei să- 
şi dea cu părerea despre noul ei prieten. 

Pe de altă parte, când te culci cu o femeie pe care 
abia ai cunoscut-o, trebuie să-ţi pui problema dacă e 
vorba de farmecul tău sau de agenda ei. Şi totuşi, eu 
eram cel care o căuta, nu invers. De unde-i luasem 
numele? De la Margaret Wiley? Nu, îl descoperisem mai 
înainte, în agenda electronică a soţilor Gordon de pe 
Plum Island. Se părea că între toate aceste persoane 
exista o legătură. Poate că şi Margaret era implicată. 
Poate că era implicată întreaga populaţie din North 
Fork, eu fiind singurul rămas pe dinafară. Ca în acele 
filme de groază cu sate locuite numai de vraci şi 
vrăjitoare, în mijlocul cărora îşi face apariţia turistul 
neştiutor, în scurt timp sortit pieirii. 

Am intrat în mica parcare de lângă clădirea Societăţii 
de Istorie. N-am văzut nici un microbuz de florărie, ci 
numai un Ford vechi de zece ani. 

Am lăsat oliţa de noapte pe bancheta din spate, 
gândindu-mă că nu era momentul potrivit ca s-o ofer. 
Poate după masa de prânz. 

M-am dus la intrarea principală, pe care era lipit un 
alt bilet, cu un singur cuvânt: „Intră”. 

M-am conformat. În holul mare de la intrare am 
strigat: „Emma!” Nici un răspuns. Am colindat prin 
diverse încăperi ale uriaşului conac şi am strigat din 
nou: „Emma!” Din nou tăcere. Era de neconceput că 
descuiase uşa şi o lăsase aşa, cu atâtea exponate de jur 


împrejur. 

M-am dus în capul scărilor şi am strigat din nou 
numele ei, dar nici de astă dată n-am primit un răspuns. 
Mi-a trecut prin minte că, poate, era la toaletă şi n-ar fi 
trebuit s-o strig. Dacă ar mai fi aşteptat puţin, şi-ar fi 
putut întrebuința cadoul. 

Oricum, am început să urc treptele, care scârţâiau. 
Nu afirm că aş fi vrut să am pistolul asupra mea, dar zău 
că aş fi preferat să-l am. 

Deci, am urcat până la etaj şi am ciulit urechile. Nici 
un zgomot, afară de trosnetele obişnuite dintr-o casă 
veche. Am hotărât să intru în salonul de sus, aflat pe la 
jumătatea coridorului. 

Am încercat să păşesc fără să fac să scârţâie 
nenorocita aceea de podea de scânduri, dar ea scârţâia 
şi gemea la fiecare pas. Balamalele, pur şi simplu, urlau. 
Iisuse! 

Am intrat în salon şi, în aceeaşi clipă, din spatele uşii 
întredeschise a răsunat un țipăt. M-am răsucit 
fulgerător şi am dat cu ochii de Emma care ținea o 
spadă îndreptată spre stomacul meu. 

— Asta-i pentru tine, pirat nelegiuit! 

Mi-a sărit inima din piept, cât pe ce să fac pe mine. 
Am zâmbit. 

— Foarte amuzant. 

— Te-am speriat, aşa-i? 

Purta un tricorn albastru şi ţinea în mână un pumnal 
flexibil din plastic. 

— M-ai luat prin surprindere. 

— Arăţi ceva mai mult decât surprins. 

Am reuşit să-mi recapăt controlul şi am observat că 
de astă dată purta pantaloni cafenii, o bluză albastră şi 
sandale. 

— Am cumpărat tricornul şi spada de la magazinul de 
suveniruri. Avem o colecţie întreagă de prostioare din 
acestea pentru copii. 

S-a dus la fotoliul de lângă şemineu şi a luat de pe el o 


pălărie neagră de pirat, cu craniul şi oasele încrucişate, 
o sabie încovoiată, din plastic, un petic pentru ochi şi 
ceva care aducea a pergament. Mi-a întins pălăria şi 
peticul, pe care a insistat să mi-l pun, continuând să mă 
împungă în stomac cu vârful spadei. Mi-a arătat 
pergamentul îngălbenit pe care era desenată o hartă 
intitulată „Hartă de pirați”. Harta înfăţişa nelipsita 
insulă cu palmier, o busolă, un chip grăsuliu care sufla 
în chip de vânt de apus, o rută maritimă trasată cu o 
linie punctată, o corabie cu trei catarge şi un şarpe de 
mare lung de nouă metri, plus marele X negru care 
marca lada cu comori. 

— E marfa care se vinde cel mai bine la copiii de toate 
vârstele, a spus Emma. Lumea e fascinată de comorile 
piraţilor, a adăugat ea. 

— Zău? 

— Tu nu eşti fascinat? 

— Sunt lucruri interesante. Pe Fredric îl interesau 
comorile piraţilor? am întrebat-o. 

— Poate. 

— Nu mi-ai spus că l-ai învăţat să citească în engleza 
veche? am întrebat. 

— Ba da, dar nu ştiu ce anume îl interesa să citească. 
Ne-am privit un timp, după care ea m-a întrebat: Ce se 
întâmplă, John? 

— Nu ştiu precis. 

— De ce mă întrebi despre Fredric? 

— Sunt gelos. 

Nu mi-a răspuns, însă mi-a pus altă întrebare: 

— De ce ai vrut să ne întâlnim aici? 

— Păi... pot conta c-ai să păstrezi secretul? 

— Care secret? 

— Despre pirați. 

— Ce-i cu ei? 

Între a-i spune unui martor ce vrei şi de ce anume vrei 
nu-i decât un pas. Am schimbat subiectul şi am spus: 

— l-am cunoscut pe salariaţii tăi. Janet, Ann şi... 


— Warren. 

— Exact. Am trecut examenul. 

Ea a zâmbit şi m-a luat de mână. 

— Hai să te vezi în oglindă. 

M-a condus în hol, apoi în dormitorul din secolul al 
optsprezecelea. M-am privit în oglinda de perete, cu 
pălăria de pirat, cu peticul pe ochi şi cu sabia în mână. 

— Arăt ca un cretin. 

— Zău că da. 

— Mulţumesc. 

— Pun prinsoare că niciodată n-ai făcut amor într-un 
pat de puf. 

— Nu, niciodată. 

— Va trebui să-ţi păstrezi pălăria şi peticul. 

— E capriciul meu sau al tău? 

A râs şi, până să mă dezmeticesc, s-a dezbrăcat, 
lăsându-şi hainele pe podea. A rămas cu tricornul pe cap 
şi, ţinându-l cu o mână, s-a trântit pe pat, pe plapuma 
vătuită, probabil un exponat istoric valoros, pe care 
până atunci nimeni nu făcuse dragoste. 

Am intrat în joc şi m-am dezbrăcat, păstrând pălăria şi 
peticul. 

După cum am mai spus, ea era înaltă şi avea picioare 
lungi, iar paturile de pe vremuri erau scurte, aşa că 
capul cu pălăria se sprijinea de căpătâi, iar tălpile 
atingeau tăblia patului. Era un tablou amuzant. Am 
început să râd. 

— De ce râzi? 

— De tine. Eşti mai lungă decât patul. 

— Să vedem cât de lung eşti tu. 

În orice caz, dacă niciodată n-aţi făcut amor pe o 
saltea de puf, să ştiţi că n-aţi pierdut mare lucru. Acum 
înţelegeam de ce nici unul dintre vechile portrete 
agăţate pe pereţi nu afişa o mină zâmbitoare. 


22 


Mai târziu, în sala arhivelor, ne-am aşezat amândoi, în 
pielea goală, la masa de stejar. Emma a băut o cană de 
ceai de plante care mirosea ca o alifie de masaj. 

Adunase ceva material: documente originale în folii de 
plastic, câteva cărţi vechi, câteva reproduceri după 
scrisori şi documente istorice. Sorbea din ceai şi răsfoia 
hârtiile. Eu mă găseam în starea de spirit caracteristică 
bărbaţilor după actul sexual, adică mă întrebam dacă să 
mă culc sau să mă duc acasă. Dar nu puteam face nici 
una, nici alta; aveam de lucru. 

— De fapt, ce anume te interesează? m-a întrebat 
Emma. 

— Mă interesează comorile piraţilor. Există vreuna 
prin împrejurimi? 

— Sigur. Oriunde ai săpa, dai peste monede de aur şi 
argint, diamante şi perle. Fermierii spun că din cauza 
lor nu-şi pot ara pământul. 

— Îmi închipui. Totuşi, hai să fim serioşi. Nu pot să 
sufăr când alţii fac pe deştepţii. 

— Prin partea locului circulă mai multe legende şi 
adevăruri despre pirați. Vrei să auzi povestea cea mai 
cunoscută? Povestea căpitanului Kidd? 

— Da, vreau. Dar nu de la începutul începuturilor, ci 
numai în măsura în care căpitanul Kidd are vreo 
legătură cu aceste locuri şi cu comoara îngropată. 

— Bine... În primul rând, trebuie să ştii că William 
Kidd era scoţian de origine, însă trăia în Manhattan 
împreună cu soţia, Sarah, şi cu cei doi copii ai lor. De 
fapt, locuiau chiar pe Wall Street. 

— Care-i şi acum plină de pirați. 

— Kidd n-a fost pirat în sensul clasic al cuvântului. De 
fapt, a fost corsar în solda lordului  Bellemont, 
guvernatorul de atunci al statelor Massachusetts, New 


York şi New Hampshire. A luat o înghiţitură de ceai. 
Aşadar, având împuternicire regală, căpitanul William 
Kidd a ridicat ancora din portul New York în anul 1696 
şi a pornit în căutarea piraţilor, cu scopul de-a pune 
stăpânire pe prăzile lor. Bellemont a contribuit cu o 
sumă considerabilă din banii personali pentru a 
cumpăra şi echipa vasul lui Kidd, Adventure Galley. 
Existau şi în Anglia susţinători puternici şi bogaţi ai 
acestei iniţiative, printre care patru lorzi englezi şi 
însuşi regele William. 

— Presimt că încep necazurile. Niciodată nu trebuie 
să intri în cârdăşie cu statul. 

— Amin. 

Am ascultat-o cum depăna povestea pe care o ştia pe 
dinafară. M-am întrebat dacă şi Tobin o cunoştea şi, în 
acest caz, o aflase înainte sau după ce o întâlnise pe 
Emma Whitestone? Apoi, ce motive serioase ar fi avut 
cineva ca să-şi închipuie că undeva era îngropată o 
comoară veche de trei sute de ani care putea fi 
descoperită? După cum aflasem din conversaţia cu Billy, 
lângă golfuleţul Mattituck, comoara lui Kidd era un vis, 
o poveste pentru copii. Bineînţeles, se prea poate ca ea 
să fi existat, dar era înconjurată de nenumărate mituri şi 
legende, după cum îmi spusese Emma la Restaurantul 
Cutchogue, de atâtea hărţi şi indicii false, încât în 
ultimele trei secole ajunsese să nu mai semnifice nimic. 
Apoi mi-am amintit de cel care găsise scrisoarea lui 
Charles Wilson în Arhivele Publice... prin urmare, poate 
că Tobin şi soţii Gordon dăduseră peste dovezi reale şi 
incontestabile. 

— Aşadar, a continuat Emma, cum n-a avut noroc în 
Marea Caraibilor, Kidd a pornit să caute pirați în 
Oceanul Indian. Acolo a prădat două vase ale Marelui 
Mogul al Indiei. La bord se găseau bogății fabuloase, 
care pe atunci valorau circa două sute de mii de lire 
sterline. Azi ar putea valora douăzeci de milioane de 
dolari. 


— Nu-i rău pentru o zi de muncă. 

— Nu. Din păcate însă, Kidd a făcut o greşeală. 
Mogulul era aliatul regelui, aşa că s-a plâns statului 
englez. Kidd s-a apărat, susţinând că cele două corăbii 
ale Mogulului navigau sub pavilion francez, or Anglia şi 
Franţa se găseau pe atunci în război. Prin urmare, chiar 
dacă vasele Mogulului nu erau de pirați, rămâneau 
oricum corăbii inamice. Din nefericire pentru Kidd, 
statul englez era în relaţii bune cu Mogulul datorită 
Companiei Indiilor de Est care făcea afaceri bănoase cu 
acesta. Aşadar, Kidd a dat de belea şi singura cale de 
scăpare ar fi fost să achite contravaloarea prăzii, adică 
două sute de mii de lire sterline. 

— Banii decid. 

— Ca de fiecare dată. 

Apropo de bani, din nou mi-a venit în minte numele lui 
Fredric 'Tobin. Deşi nu eram propriu-zis gelos pe vechea 
relaţie dintre el şi Emma, m-am gândit că ar fi plăcut să- 
l pot prăji pe Freddie pe scaunul electric. Vino-ţi în fire, 
John. 

— Aşadar, William Kidd s-a înapoiat în Lumea Nouă la 
bordul vasului său, a continuat Emma. A făcut escală în 
Marea Caraibilor, unde a aflat că era la rândul lui vânat 
şi că fusese acuzat de piraterie. Gândind în perspectivă, 
a lăsat cam o treime din pradă în Indiile de Vest, în grija 
unei persoane de încredere. O mare parte a echipajului 
nu voia să aibă necazuri, aşa că şi-a luat partea cuvenită 
din pradă şi a rămas în Marea Caraibilor. Atunci Kidd a 
cumpărat un vas mai mic, o goeletă cu numele de San 
Antonio şi s-a înapoiat la New York, ca să răspundă 
acuzațiilor. Pe parcurs, alţi membri ai echipajului au 
cerut să fie lăsaţi la țărm împreună cu partea lor de 
pradă; dorinţa le-a fost îndeplinită şi au fost debarcaţi în 
Delaware şi New Jersey. Dar Kidd continua să aibă la 
bord o imensă comoară care azi ar valora poate zece sau 
cincisprezece milioane de dolari. 

— De unde ştii că avea la bord o astfel de comoară? 


am întrebat. 

— De fapt, nimeni nu ştie precis. Sunt presupuneri 
bazate în parte pe plângerea Mogulului adresată 
statului britanic, care ar putea conţine şi exagerări. 

— Mogulii mint. 

— Probabil. Nu uita că, în afară de valoarea comorii 
gram de gram, o parte dintre bijuterii trebuie să fie în 
prezent piese de muzeu. Gândeşte-te că, dacă ai lua o 
singură monedă de aur din acea epocă, valorând poate o 
mie de dolari, şi ai aşeza-o într-o vitrină, împreună cu un 
certificat care să ateste că a făcut parte din comoara 
căpitanului Kidd, ai primi pe ea poate dublu sau triplu. 

— Văd că ai învăţat marketing la Universitatea 
Columbia. 

Ea a zâmbit, apoi m-a privit lung. 

— E ceva legat de uciderea soţilor Gordon, nu-i aşa? 
m-a întrebat. 

Privirile ni s-au întâlnit. 

— Te rog continuă, am îndemnat-o. 

Ea a tăcut o clipă, apoi a povestit mai departe. 

— Bun... se ştie din documente şi arhive publice că 
William Kidd a acostat pe Long Island, venind dinspre 
est, şi că a ancorat la Oyster Bay, unde a luat legătura 
cu James Emmot, un avocat celebru pentru apărarea 
piraţilor. 

— Hei, nevastă-mea lucrează la firma respectivă. Şi în 
prezent se ocupă cu acelaşi gen de afaceri. 

Ea nu s-a sinchisit de intervenţia mea şi a continuat: 

— La un moment dat, Kidd a luat legătura cu soţia lui 
din Manhattan, care a venit la bordul goeletei San 
Antonio. Ştim că la acea dată întreaga comoară se afla 
încă pe corabie. 

— Vrei să spui că avocatul încă nu pusese mâna pe 
ea? 

— De fapt, Emmot a primit de la Kidd o sumă 
generoasă ca să-l apere de acuzaţia de piraterie. 

O priveam pe Emma Whitestone în timp ce povestea. 


În lumina lămpii din sala arhivelor, cu vraful de 
documente în faţa ei, arăta şi vorbea aproape ca la 
catedră. Îmi amintea de câteva profesoare, colege cu 
mine la John Jay: sigure pe ele, tobă de carte, calme şi 
competente în clasă, fapt pentru care mi se păreau 
senzuale şi sexy. Poate rămăsesem cu nostalgia 
profesoarelor încă din clasa a şasea de liceu, când 
învăţasem cu domnişoara Myerson, despre care mai 
aveam şi acum vise erotice. 

În orice caz, Emma a continuat: 

— Domnul Emmot s-a dus la Boston în numele lui Kidd 
şi s-a întâlnit cu lordul Bellemont. Emmot i-a înmânat 
acestuia o scrisoare semnată de Kidd, precum şi două 
permise de navigaţie franceze, luate de pe cele două 
vase ale Mogulului, dovadă că Mogulul făcea joc dublu, 
colaborând atât cu englezii, cât şi cu francezii, aşa că 
Kidd avusese tot dreptul să captureze corăbiile. 

— Cum de ştia Kidd acest lucru în momentul în care a 
atacat corăbiile? 

— Bună întrebare. Dar în cursul procesului nu a fost 
pusă niciodată. 

— Şi spui că avocatul lui Kidd a predat aceste permise 
de navigaţie, aceste importante probe ale apărării, lui 
Bellemont? 

— Da, dar Bellemont ţinea ca Kidd să fie spânzurat, 
din motive politice. A 

— Avocatul trebuia concediat. Întotdeauna trebuie să 
dai fotocopiile şi să păstrezi originalul. 

Ea a zâmbit. 

— Da. Originalele n-au fost prezentate niciodată la 
procesul lui Kidd, care s-a ţinut la Londra şi, în lipsa 
acelor permise de navigaţie franceze, Kidd a fost 
condamnat şi executat. Permisele au fost descoperite în 
1910 la Muzeul Britanic, a adăugat ea. 

— Cam târziu pentru apărare. 

— Categoric. În esenţă, lui William Kidd i s-a înscenat 
un proces. 


— Cruntă încercare. Dar ce s-a întâmplat cu comoara 
de pe vasul San Antonio? 

— Aceasta e întrebarea. Eu am să-ţi povestesc ce s-a 
petrecut după ce Emmot s-a dus la Boston, la lordul 
Bellemont, iar tu, care eşti detectiv, să-mi spui ce s-a 
întâmplat cu comoara. 

— Bine. Sunt numai urechi. 

— Emmot, care se pare că nu era un avocat prea 
priceput, s-a lăsat convins de lordul Bellemont că Kidd 
va avea parte de o judecată cinstită, cu condiţia să se 
predea la Boston. În realitate, Bellemont i-a scris lui 
Kidd o scrisoare şi l-a rugat pe Emmot să i-o înmâneze. 
Printre altele, scrisoarea spunea... A citit dintr-o 
reproducere aflată în faţa ei: „Am discutat cu sfetnicii 
Maiestăţii sale care sunt de părere că, dacă eşti atât de 
nevinovat pe cât ai spus, poţi veni aici fără teamă, ca să 
primeşti întăriri pentru a merge să-ţi aduci şi celălalt 
vas. Cât despre mine, nu mă îndoiesc că-l voi convinge 
pe rege să te ierte”. 

— Gogoşi regale, am comentat. 

Emma a încuviinţat din cap şi a continuat să citească 
din scrisoarea lordului Bellemont adresată lui Kidd: „Ii 
dau cuvântul meu şi chezăşuiesc cu onoarea mea că voi 
face tot ce ţi-am promis. Îţi declar din capul locului că, 
indiferent ce bogății vei aduce încoace, nu voi ridica nici 
un fel de pretenţii asupra lor, însă comoara trebuie 
lăsată în grija unor persoane de încredere, recomandate 
de sfetnici, până când voi primi poruncă din Anglia ce 
trebuie făcut cu ea”. 

Emma a ridicat ochii spre mine şi m-a întrebat: 

— Pe tine te-ar fi convins să vii la Boston, ca să 
răspunzi unei acuzaţii pasibile de spânzurătoare? 

— Nici vorbă. Eu sunt newyorkez, miros de la o poştă 
când e vorba de ceva necurat. 

— La fel s-a întâmplat şi cu William Kidd. Era 
newyorkez ca tine, dar şi scoţian. Totuşi, ce putea face? 
Era un om de vază în Manhattan, soţia şi copiii lui se 


găseau la bordul vasului şi, în plus, se ştia nevinovat. 
Mai mult decât atât, avea banii - o treime în Marea 
Caraibilor şi restul la bordul vasului San Antonio. 
Intenţiona să folosească această comoară ca să-şi 
răscumpere viaţa. 

Am încuviinţat din cap. Interesant cât de puţine s-au 
schimbat în trei sute de ani, m-am gândit. lată o situaţie 
în care statul tocmise pe cineva să-i facă treburile 
murdare, persoana îşi îndeplinise în parte misiunea, dar, 
din greşeală, crease o problemă politică pentru 
guvernanti, care încercaseră, nu numai să-şi recupereze 
banii proprii, dar şi partea lui, ca apoi să-i însceneze un 
proces şi să-l spânzure. Dar undeva, pe parcurs, cea mai 
mare parte a banilor le scăpase printre degete. 

— Între timp Kidd naviga de colo-colo pe braţul 
Sound, de la Oyster Bay la insula Gardiners şi până la 
insula Block, a continuat Emma. Se pare că, în această 
perioadă, vasul s-a mai uşurat de o parte din 
încărcătură. 

— Kidd se descotorosea de pradă. 

— Se pare că aşa s-a întâmplat, ceea ce a dat naştere 
la atâtea legende despre comoara îngropată. Omul avea 
la bord aur şi bijuterii în valoare de zece-cincisprezece 
milioane de dolari şi ştia că putea fi capturat pe mare în 
orice clipă. Avea o corabie mică, echipată cu numai 
patru tunuri. Deşi rapidă, totuşi nu putea face faţă unei 
nave de război. Tu cum ai fi procedat în locul lui? 

— Cred că mi-aş fi luat tălpăşiţa. 

— Rămăsese aproape fără echipaj şi fără provizii. 
Soţia şi copiii se găseau tot la bord. 

— Dar avea banii. Trebuia să ia banii şi să fugă. 

— Ei bine, nu a procedat aşa. A decis să se predea. 
Dar cum nu era prost, a hotărât să ascundă prada, adică 
partea cuvenită lui Bellemont, celor patru lorzi şi 
regelui, pentru investiţiile lor. Comoara devenise 
garanţia vieţii lui Kidd. 

Am încuviinţat din cap. 


— Aşadar, a îngropat comoara. 

— Corect. În 1699 împrejurimile Manhattan-ului şi 
Boston-ului erau aproape nelocuite, aşa că Kidd avea mii 
de locuri în care putea acosta, ca să-şi îngroape 
comoara în siguranţă. 

— De pildă, lângă Copacii Căpitanului Kidd. 

— Da. lar mai departe, spre est, se găsesc Lespezile 
Căpitanului Kidd, probabil o porţiune a falezei, din 
moment ce pe Long Island nu există lespezi sau stânci 
propriu-zise. 

M-am ridicat în picioare. 

— Vrei să spui că există o porţiune de faleză denumită 
Lespezile Căpitanului Kidd? Unde? 

— Undeva între micul golf Mattituck şi Orient Point. 
Nimeni nu ştie cu precizie. E vorba tot de o legendă. 

— Dar ascunde un sâmbure de adevăr. Nu? 

— Da, tocmai de aceea e interesantă. 

Am încuviinţat din cap. Una dintre aceste legende - 
Lespezile Căpitanului Kidd - îi determinase pe soţii 
Gordon să cumpere pogonul de faleză de la Margaret 
Wiley. Foarte inteligent din partea lor. 

— Fără îndoială, Kidd şi-a ascuns comoara în mai 
multe locuri, a adăugat Emma. Fie aici în North Fork, fie 
pe insula Block sau Fisher. Cele mai multe relatări 
indică aceste puncte. 

— Ce alte locuri ar mai fi? 

— Mai există unul confirmat de istorie. Insula 
Gardiners. 

— Gardiners? 

— Da. E un fapt atestat documentar. În iunie 1699, în 
timp ce naviga în zonă, încercând să ajungă la o 
înţelegere cu lordul Bellemont, Kidd a ancorat în 
apropierea insulei Gardiners, ca să se aprovizioneze. Pe 
atunci insula figura pe hărţi cu numele de insula Wight, 
dar era, şi continuă să fie, proprietatea familiei 
Gardiner. 

— Adică, actualii proprietari ai insulei sunt membrii 


familiei Gardiner, aceiaşi care o stăpâneau şi în 1699? 

— Exact. Insula a aparţinut aceleiaşi familii încă din 
1639, când le-a fost atribuită de regele Carol I. În 1699 
John Gardiner, al treilea proprietar al insulei, locuia 
acolo împreună cu familia. Povestea căpitanului Kidd se 
împleteşte în bună parte cu istoria familiei Gardiner, a 
adăugat Emma. De fapt, pe insula Gardiners există 
Valea lui Kidd, precum şi un monument din piatră pe 
locul în care John Gardiner a îngropat o parte din 
comoară, la rugămintea lui Kidd. Întreaga insulă este 
proprietate privată, totuşi actualul stăpân îţi permite din 
când în când s-o vizitezi. A şovăit, apoi a spus: Fredric şi 
cu mine am fost oaspeţii acestui domn. 

Nu am făcut nici un comentariu, ci am spus: 

— Deci acolo chiar a fost îngropată o comoară. 

— Da. William Kidd a venit pe insulă la bordul 
goeletei San Antonio, iar John Gardiner a ieşit în larg cu 
o barcă mică, să vadă cine ancorase în apropiere de 
proprietatea lui. După toate relatările, a fost o întâlnire 
amicală şi cei doi au făcut schimb de daruri. Între ei a 
mai existat cel puţin o întrevedere, ocazie cu care Kidd 
i-a dat lui John Gardiner o bună parte din comoară, cu 
rugămintea ca acesta din urmă s-o îngroape pe insulă. 

— Sper că i-a cerut şi o chitanţă, am comentat. 

— A procedat chiar mai înţelept: ultimele cuvinte 
adresate de Kidd lui John Gardiner au fost: „Dacă vin s-o 
recuperez şi n-o mai găsesc, îţi voi lua, în schimb, capul, 
precum şi pe cel al fiului tău”. 

— Mai eficient decât semnătura de pe o chitanţă. 

Ea a sorbit din ceai, apoi s-a uitat la mine şi a spus: 

— Evident, Kidd nu s-a mai întors. După ce a primit o 
nouă scrisoare binevoitoare de la Bellemont, s-a pregătit 
să meargă la Boston, ca să răspundă acuzațiilor. A 
acostat acolo la 1 iulie. Timp de o săptămână i s-a 
îngăduit să rămână în libertate, pentru a vedea cu cine 
lua legătura. Apoi, la ordinul lui Bellemont, a fost 
arestat şi pus în lanţuri. Corabia şi locuinţa lui din 


Boston au fost scotocite, ocazie cu care s-au găsit 
săculeţi cu aur, argint, câteva bijuterii şi diamante. Era 
o avere considerabilă, dar nu atât cât se presupunea că 
avea Kidd şi, oricum, nu suficient ca să acopere 
costurile expediției. 

— Ce s-a întâmplat cu comoara de pe insula 
Gardiners? am întrebat. 

— Aici mărturiile diferă. Se pare că Bellemont a prins 
de veste şi a trimis prin mesager o scrisoare 
binevoitoare lui John Gardiner... Emma a tras în dreptul 
ei un facsimil şi a citit: „Domnule Gardiner, l-am reţinut 
pe căpitanul Kidd în temniţa oraşului, împreună cu 
câţiva oameni de-ai lui. A fost anchetat de mine însumi 
şi de Consiliu şi, printre altele, a mărturisit că a lăsat la 
dumneavoastră o încărcătură de aur constând dintr-un 
cufăr şi alte pachete, pe care, în numele Majestății sale, 
vă cer să le restituiţi imediat, ca să le pot pune la 
dispoziţia regelui. Voi avea grijă ca efortul 
dumneavoastră de a vă deplasa până aici să fie răsplătit. 
Semnat, Bellemont”. 

Emma mi-a întins scrisoarea şi am parcurs-o în fugă. 
Chiar înţelegeam câte ceva. Incredibil, m-am gândit, 
cum supravieţuise acea hârtie vreme de trei secole. Mi-a 
venit gândul că, poate, alt document vechi de trei sute 
de ani, referitor la amplasarea altei părţi din comoara 
lui Kidd, era cauza uciderii a doi cercetători din secolul 
al douăzecilea. 

— Sper că John Gardiner i-a răspuns lui Bellemont 
ceva de genul: „Care Kidd? Care aur?” 

Ea a zâmbit. 

— Nu, John. Gardiner nu era omul care să se pună rău 
cu guvernatorul şi cu regele. S-a supus şi a transportat 
el însuşi comoara la Boston. 

— Pun pariu că a păstrat ceva şi pentru el. 

Emma a împins spre mine o hârtie şi mi-a spus: 

— Aceasta este o fotocopie după inventarul original al 
comorii predate de John Gardiner lordului Bellemont. 


Originalul se găseşte la Arhivele Publice din Londra. 

M-am uitat la fotocopia originalului care era ruptă pe 
alocuri şi total indescifrabilă pentru mine. Am împins-o 
înapoi spre Emma. 

— Tu chiar poţi citi aşa ceva? 

— Pot. A ridicat fotocopia în lumina lămpii şi a citit: 
„La 17 iulie am primit de la domnul John Gardiner: un 
săculeţ cu praf de aur, un săculeţ cu monede de aur şi 
argint, un pachet cu praf de aur, un săculeţ cu trei inele 
de argint şi diverse pietre preţioase, un săculeţ cu pietre 
neşlefuite, un pachet cu cristale şi pietre preţioase, două 
inele cu carneol, două agate mici, două ametiste, toate 
în acelaşi săculeţ, un săculeţ cu butoni de argint, un 
săculeţ cu fragmente de argint, două săculeţe cu 
lingouri de aur şi două săculeţe cu lingouri de argint. 
Greutatea totală a aurului menţionat mai sus este de o 
mie o sută unsprezece uncii, măsurat cu sistemul de 
greutăţi pentru metale preţioase. Argintul cântăreşte 
două mii trei sute cincizeci şi trei de uncii, giuvaerurile 
şi pietrele preţioase cântăresc şaptesprezece uncii...” 
Emma a ridicat privirea de pe inventar şi a spus: O 
avere considerabilă, dar dacă  dădeai crezare 
pretențiilor Mogulului față de statul britanic, atunci 
lipsea de douăzeci de ori mai mult aur şi bijuterii decât 
se recuperase de pe insula Gardiners, de la bordul 
vasului San Antonio şi de la locuința din Boston a lui 
Kidd. Mi-a zâmbit şi m-a întrebat: Ei bine, domnule 
detectiv, unde se află restul prăzii? 

I-am răspuns tot cu un zâmbet: 

— Păi... o treime este şi acum în Marea Caraibilor. 

— Da. Acea comoară, bine documentată, a dispărut, 
dând naştere la sute de legende locale, la fel cum şi pe 
meleagurile noastre circulă alte sute. 

— Da... de asemenea, echipajul şi-a luat partea 
cuvenită, înainte de a abandona corabia. 

— Da, dar toată partea echipajului nu reprezenta mai 
mult de zece procente din întreaga comoară. Aşa era 


înţelegerea. 

— Plus asistenţă medicală şi dentară. 

— Deci, unde se află restul comorii? 

— Păi, se poate presupune că John Gardiner şi-a oprit 
şi el câte ceva. 

— Se poate presupune şi acest lucru. 

— Emmot, avocatul, şi-a luat, fără îndoială, partea lui. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Cât mai rămâne? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Cine ştie? Estimările variază între cinci şi zece 
milioane de dolari lipsă, în monedă actuală. Dar, după 
cum am spus, dacă ar fi descoperită pe locul în care a 
fost ascunsă, cu lada putrezită, şi aşa mai departe, 
comoara ar valora azi dublu sau triplu, la o licitaţie la 
Sotheby's. Numai harta comorii, dacă ar exista şi ar fi 
scrisă de mâna lui Kidd, ar putea fi vândută la licitaţie 
cu sute de mii de dolari, a adăugat ea. 

— Cât iei tu pe o hartă la magazinul de suveniruri? 

— Patru dolari. 

— Nu sunt autentice? 

Ea a zâmbit şi şi-a terminat ceaiul. 

— Se presupune că Kidd a îngropat comoara în unul 
sau mai multe locuri, ca o garanţie pe care miza ca să-şi 
răscumpere libertatea şi să scape de spânzurătoare, am 
zis eu. 

— Aşa s-a presupus întotdeauna. Dacă a îngropat o 
parte din comoară pe insula Gardiners, atunci probabil 
că a ascuns-o şi în alte locuri, pentru acelaşi motiv. 
Copacii Căpitanului Kidd şi Lespezile Căpitanului Kidd, 
a precizat ea. 

— M-am dus să văd Copacii Căpitanului Kidd, i-am 
spus. 

— Zău? 

— Cred că am descoperit locul, însă toţi copacii au 
fost tăiaţi. 

— Da, pe la începutul secolului mai existau câţiva 


stejari uriaşi. Acum nu mai e nici unul. Oamenii tot 
săpau în jurul buturugilor, a adăugat Emma. 

— Unele buturugi se mai văd şi acum, i-am spus. 

— Pe vremea coloniştilor, căutarea comorilor ascunse 
de pirați devenise în asemenea măsură o obsesie 
naţională, încât Franklin a scris articole de presă 
împotriva acestei ocupaţii, m-a informat Emma. Prin anii 
‘30 oamenii încă mai săpau în zona aceea. Nebunia s-a 
stins aproape cu totul, a adăugat ea, dar face parte din 
tradiţiile locului, de aceea n-am vrut să ne audă nimeni 
discutând despre comori ascunse în ziua în care am fost 
la Restaurantul Cutchogue. La ora aceasta, jumătate din 
oraş ar fi răscolit de săpături. 

A zâmbit larg. 

— Uimitor. Deci comoara îngropată de Kidd trebuia să 
fie garanţia vieţii lui. Cum de nu l-a salvat de 
spânzurătoare? 

— Din pricina diverselor neînţelegeri, a ghinionului, a 
dorinţei de răzbunare. În primul rând, nimeni din Boston 
sau din Londra nu credea că Kidd putea recupera 
comoara din Marea Caraibilor şi, probabil, aveau 
dreptate. Aceea dispăruse de mult. De asemenea, 
rămâneau plângerea Mogulului şi problema politică. 
Kidd a jucat inteligent. A pretins iertare absolută din 
partea regelui, în schimbul comorii. Probabil însă că 
regele şi ceilalţi socoteau că, pentru a proteja Compania 
Indiilor de Est, trebuia ca Mogulul să-şi recapete 
comoara. Prin urmare, nu-i interesa să-l graţieze pe 
Kidd în schimbul destăinuirii locului în care fusese 
îngropată. Preferau mai degrabă să-l spânzure, ceea ce 
au şi făcut. 

— Dar la proces Kidd a pomenit de comoara ascunsă? 

— N-a suflat o vorbă. Există transcrieri ale procesului 
din care reiese că Kidd şi-a dat seama că urma să fie 
spânzurat, indiferent ce ar fi făcut sau ar fi declarat. 
Cred că a acceptat situaţia şi, ca ultim act de dispreţ, a 
decis să ducă secretul cu el în mormânt. 


— Sau i l-a destăinuit soţiei. 

— Foarte posibil. Soţia îşi avea banii ei, totuşi se pare 
că a trăit destul de bine după moartea căpitanului. 

— Aşa se întâmplă cu toate femeile. 

— Te rog, fără remarci sexiste. Spune-mi ce s-a 
întâmplat cu comoara. 

— N-am suficiente informaţii. Indiciile sunt vechi. Cu 
toate acestea, tind să cred că pe undeva mai există 
îngropată o parte din comoară. 

— Crezi că Kidd i-a spus soţiei unde era întreaga 
comoară? 

Am chibzuit câteva momente, apoi i-am răspuns: 

— Kidd ştia că şi soţia lui putea fi arestată şi forţată 
să vorbească. Aşadar... cred că la început nu i-a spus, 
dar când a ajuns în închisoarea din Boston, urmând a fi 
trimis la Londra, probabil că i-a dat unele indicii. De 
pildă, numărul din opt cifre. 

Emma a încuviinţat din cap. 

— Întotdeauna s-a presupus că Sarah Kidd a reuşit să 
recupereze o parte din comoară. Dar nu cred că Kidd i-a 
spus despre intreaga comoară: dacă soţia ar fi fost 
arestată şi silită să vorbească, atunci el ar fi pierdut 
orice şansă de a-şi răscumpăra viaţa. Cred că a dus cu el 
în mormânt secretul locului în care a îngropat o parte a 
comorii, a adăugat ea. 

— Kidd a fost torturat? am întrebat. 

— Nu, a răspuns ea, şi întotdeauna s-a pus întrebarea 
de ce nu. Pe atunci oamenii erau torturați pentru motive 
mult mai neînsemnate. O bună parte din povestea 
căpitanului Kidd nu are sens, a adăugat. 

— Dacă aş fi trăit pe vremea aceea, aş fi găsit 
explicaţia, am spus eu. 

— Dacă ai fi trăit pe vremea aceea, te-ar fi spânzurat 
şi pe tine, pentru că ai fi adus numai necazuri. 

— Emma, poartă-te frumos. 

Am prelucrat toate informaţiile primite şi un timp le- 
am sucit în minte în fel şi chip. M-am gândit din nou la 


scrisoarea detaliată trimisă de Charles Wilson fratelui 
său şi am întrebat-o pe Emma: 

— Crezi că Kidd a memorat toate locurile în care a 
ascuns comoara? Oare e posibil? 

— Probabil că nu. Bellemont a căutat dovezi ale 
comorii îngropate şi a recuperat unele hârtii de la 
locuinţa din Boston a lui Kidd, precum şi de la bordul 
vasului San Antonio. Printre ele nu exista însă nici o 
hartă şi nici coordonate ale vreunei comori îngropate... 
sau, dacă existau, atunci Bellemont a păstrat secretul. 
Ar trebui să-ţi mai spun că Bellemont a murit înainte de 
execuţia lui Kidd la Londra. Aşadar, dacă a avut unele 
hărţi cu comoara lui Kidd, se prea poate ca acestea să fi 
dispărut la moartea lui. Vezi bine, John, a adăugat ea, că 
există o sumedenie de indicii şi neconcordante. 
Persoanele interesate de acest capitol au făcut pe 
detectivii în istorie de secole întregi. 

Mi-a zâmbit şi a întrebat: 

— Ei, ţi-ai făcut o părere? 

— Nu încă. Mai am nevoie de câteva minute. 

— Gândeşte-te pe îndelete. Între timp, eu simt nevoia 
să beau ceva. Să mergem. 

— Aşteaptă o clipă. Mai am câteva întrebări. 

— Să le aud. 

— Să zicem că eu sunt căpitanul Kidd şi că am navigat 
pe braţul Sound de lângă Long Island, vreme de... cât? 

— Câteva săptămâni. 

— Bun. Am fost la Oyster Bay, unde am luat legătura 
cu un avocat, iar soţia şi copiii mei au plecat din 
Manhattan şi au urcat la bord. Am fost pe insula 
Gardiners... L-am rugat pe domnul Gardiner să îngroape 
o parte din comoară. Ştiu unde a îngropat-o? 

— Nu, motiv pentru care nu a fost nevoie de hartă. 
Kidd nu i-a spus lui Gardiner decât să facă în aşa fel, 
încât să-i pună la dispoziţie comoara atunci când se va 
întoarce, altfel îi va tăia capul. 

Am încuviinţat din cap. 


— Mai eficient decât o hartă. Kidd n-a avut nevoie nici 
cel puţin să sape o groapă. 

— Corect. 

— Crezi că a procedat la fel şi în celelalte locuri? 

— Cine ştie? Metoda cea mai obişnuită era aceea de a 
cobori pe țărm cu câţiva oameni şi de a îngropa comoara 
în taină, după care se desena o hartă cu locul exact. 

— Dar în această situaţie existau martori care 
cunoşteau amplasamentul. 

— Metoda tradiţională de păstrare a secretului, 
practicată de pirați, era să-l ucidă pe cel care săpa 
groapa şi să-l azvârle înăuntru. După aceea, căpitanul şi 
omul său de încredere astupau groapa. Se credea că 
duhul celui ucis va păzi comoara. De fapt, chiar au fost 
găsite schelete alături de lăzile cu comori. 

— Probă prezumptivă a crimei, am comentat eu. 

— După cum am mai spus, a continuat Emma, în acel 
moment echipajul lui Kidd era redus poate la şase sau 
şapte oameni. Dacă el a avut încredere cel puţin în unul 
singur, care să se îngrijească de corabie şi de familia lui, 
atunci nu i-a fost greu să urce într-o barcă, să vâslească 
până la primul golfuleţ şi să îngroape cu mâna lui o ladă 
cu comori. Nu-i cine ştie ce scofală să sapi o groapă în 
nisip. Filmele de cinematecă arată de obicei un grup 
numeros care coboară la țărm, dar, în funcţie de 
dimensiunile lăzii, e nevoie doar de una sau două 
persoane. 

Am încuviinţat din cap. 

— O bună parte din percepțiile noastre sunt 
influențate de filme care prezintă realitatea eronat. 

— Probabil că aşa stau lucrurile, a confirmat Emma. 
Dar un lucru este corect în filme: orice vânătoare de 
comori începe cu descoperirea unei hărţi pierdute. La 
parter le vindem cu patru dolari bucata, dar în decursul 
secolelor au fost vândute naivilor cu zeci de mii de 
dolari. 

Am cugetat la cele auzite, gândindu-mă că, poate, o 


astfel de hartă - una reală - ajunsese cumva în posesia 
lui Tom şi Judy Gordon şi sau Fredric Tobin. 

— Parcă spuneai că insula Gardiners se numea 
cândva insula Wight, m-am adresat eu Emmei. 

— Da. 

— Mai sunt şi alte insule pe aici care odinioară aveau 
alt nume? 

— Bineînţeles. Evident, la început toate insulele 
purtau denumiri indiene. Ulterior unele au primit nume 
englezeşti sau olandeze. Dar chiar şi acelea s-au 
schimbat în decursul anilor, a adăugat ea. În Lumea 
Nouă au existat mari probleme cu denumirile 
geografice. Unii căpitani englezi nu aveau decât hărţi 
olandeze, alţii aveau hărţi care denumeau greşit o insulă 
sau un râu; uneori ortografia era cumplită, unele hărţi 
aveau locuri goale, altele dădeau intenţionat informaţii 
greşite. 

Am încuviinţat din cap şi am spus: 

— Să luăm, de pildă, insula Robin sau chiar Plum. 
Cum se numeau ele pe vremea lui Kidd? 

— Despre insula Robin nu ştiu nimic precis, dar Plum 
Island se numea la fel, numai că se scria P-L-U-M-B-E. 
Denumirea provenea de la vechiul nume olandez al 
insulei care se scria P-R-U-Y-M-E-Y-L-A-N-D. Se prea 
poate să fi existat o denumire şi mai veche, a adăugat 
ea, iar cineva ca William Kidd, care nu fusese plecat pe 
mări ani de zile înainte de misiunea primită de la lordul 
Bellemont, avea sau cumpărase hărţi de navigaţie vechi 
de zeci de ani. Nu era ceva neobişnuit. Harta cu comori 
a unor pirați, care putea fi luată dintr-un atlas, putea 
conţine câteva inadvertente. În plus, trebuie să ţii cont 
că în zilele noastre nu există multe hărţi cu comori 
autentice, aşa că e greu să tragi o concluzie generală 
privind corectitudinea documentelor de acest fel. Totul 
depindea de pirat. Unii erau tâmpiţi de-a dreptul. 

Am zâmbit. 

— Dacă piratul a evitat să deseneze o hartă, a 


continuat Emma, atunci se reduc şansele de a descoperi 
o comoară pornind de la indicaţiile lui scrise. De 
exemplu, presupune că ai găsi un pergament în care ar 
scrie: „Pe Pruym Eyland mi-am îngropat comoara... de la 
Eagle Rock mergi treizeci de paşi până la cei doi stejari 
gemeni, patruzeci de paşi la sud”, şi aşa mai departe. 
Dacă n-ai şti unde se află Pruym Eyland, atunci ai fi în 
mare încurcătură. lar dacă ai descoperi că Pruym 
Eyland era vechiul nume al insulei Plum, atunci ar 
trebui să găseşti stânca pe care la vremea aceea toată 
lumea o cunoştea sub numele de Eagle Rock. Cât despre 
stejari, adio! Înţelegi ce vreau să spun? 

— Da. 

După câteva secunde, Emma a continuat: | 

— Arhivarii sunt şi ei un fel de detectivi. Imi dai voie 
să-ţi spun ce cred eu? 

— Te rog. 

Ea s-a gândit un moment, apoi a început să vorbească: 

— Soții Gordon au dat peste unele informaţii 
referitoare la comoara căpitanului Kidd sau poate la altă 
comoară ascunsă de pirați, după aceea altcineva le-a 
descoperit secretul, motiv pentru care au fost lichidaţi. 
M-a privit în ochi. Am dreptate? 

— Cam aşa ceva, i-am răspuns. Acum lucrez la detalii. 

— Oare soţii Gordon au recuperat comoara? 

— Nu ştiu sigur. 

Ea nu a insistat. 

— Dar cum au dat soţii Gordon peste acele informaţii? 
am întrebat. Vreau să spun că nu văd nici un dosar 
intitulat „Hărţi cu comori ascunse de pirați”. Aşa-i? 

— Adevărat. Singurele noastre hărţi cu comori sunt 
cele de la magazinul de suveniruri. Cu toate acestea, 
atât aici, cât şi în alte muzee sau societăţi de istorie 
există o mulţime de documente încă necitite sau care au 
fost citite, fără a li se descifra semnificaţia. Înţelegi? 

— Da. 

— Vezi tu, John, a continuat ea, cei care răscolesc 


arhive ca cele de la Londra sau de la Muzeul Britanic 
descoperă lucruri noi, pe care alţii le-au omis sau nu le- 
au înţeles. Aşadar, cu siguranţă că mai există informaţii, 
fie aici, fie în alte colecţii sau în case particulare. 

— În case particulare? 

— Da, cel puţin o dată pe an primim donaţie câte un 
obiect descoperit într-o casă veche. De pildă, un 
testament sau un act vechi. Presupunerea mea - şi 
reţine că-i o simplă presupunere - e că cineva ca soţii 
Gordon, care nu erau de profesie istorici sau arhivari, 
pur şi simplu, au descoperit ceva atât de evident, încât 
până, şi ei şi-au putut da seama ce reprezintă. 

— Cum ar fi o hartă? 

— Da, cum ar fi o hartă care înfăţişează clar o zonă 
geografică uşor de recunoscut, dând totodată indicaţii, 
direcţii, număr de paşi, coordonate şi toate cele 
necesare. Dacă au avut aşa ceva, atunci puteau foarte 
bine să meargă exact la locul cu pricina şi să sape. A 
reflectat un moment, apoi a spus: Soții Gordon au făcut 
multe săpături arheologice pe Plum Island... poate 
căutau comoara. 

— În privinţa asta nu există nici un dubiu. 

Ea m-a privit lung, apoi a spus: 

— Din câte am auzit, au pus să se facă săpături pe tot 
cuprinsul insulei. Adică, se pare că nu prea ştiau ce sau 
unde să caute... 

— Săpăturile arheologice au fost o acoperire. Asta le-a 
dat posibilitatea să se deplaseze în zonele îndepărtate 
ale insulei, cu lopeţi. De asemenea, nu m-ar mira dacă 
mare parte din activitatea lor arhivistică să fi fost tot o 
acoperire. 

— De ce? 

— Nu li s-ar fi îngăduit să păstreze nimic din ceea ce 
ar fi găsit pe Plum Island. E proprietate de stat. Prin 
urmare, au fost nevoiţi să-şi creeze o acoperire. 
Chipurile, că ar fi găsit în arhive - aici sau la Londra - o 
scriere care amintea de Copacii Căpitanului Kidd sau de 


Lespezile Căpitanului Kidd, ceea ce - aveau ei să 
pretindă mai târziu - îi determinase să caute comoara. 
De fapt, ştiau deja că această comoară se găsea pe Plum 
Island, am adăugat. 

— Incredibil. 

— Da, dar problema trebuie analizată şi sub celălalt 
aspect. Pornind de la o hartă autentică sau de la nişte 
indicaţii scrise care localizau comoara pe Plum Island. 
Să zicem că ai deţine această informaţie. Ce-ai face tu, 
Emma Whitestone? 

Ea nu s-a gândit prea mult şi a răspuns: 

— Pur şi simplu, aş informa statul. E un însemnat 
document istoric, iar comoara, dacă există, prezintă 
importanţă istorică. Dacă e localizată pe Plum Island, 
atunci trebuie găsită pe Plum Island. A proceda altfel 
nu-i numai necinstit, dar şi o fraudă istorică. 

— Istoria e plină de minciuni, înşelăciuni şi fraude. 
Pornind chiar de la modul în care comoara a ajuns acolo. 
Ce mai contează o fraudă în plus? Cel care o găseşte o 
păstrează. Corect? 

— Nu. Dacă comoara se află pe proprietatea altcuiva - 
fie chiar şi a statului - atunci aparţine proprietarului. 
Dacă aş descoperi locul în care se află o comoară, aş 
accepta o recompensă. 

Am zâmbit. Ea m-a privit. 

— Dar tu ce-ai face? 

— Păi... după exemplul căpitanului Kidd, aş încerca să 
închei un târg. N-aş destăinui locul persoanei a cărei 
proprietate e reprezentată pe hartă. Ar fi cinstit să 
destăinui locul în schimbul unei părţi din comoară. Până 
şi Unchiul Sam ar încheia un târg. 

Ea s-a gândit la ce-i spusesem şi mi-a răspuns: 

— Presupun că da. Numai că soţii Gordon nu au 
procedat aşa, a adăugat. 

— Nu. Ei au avut unul sau mai mulţi asociaţi care - 
după părerea mea - au fost şi mai hoţi decât ei. 
Probabil, în egală măsură animati de instincte ucigaşe. 


În realitate, nu ştim ce anume făceau soţii Gordon şi nici 
ce aveau de gând să facă, pentru că au fost lichidaţi. 
Putem doar presupune că au pornit de la date precise, 
legate de o comoară ascunsă pe Plum Island, şi că tot ce 
au făcut ulterior a fost, pur şi simplu, un şiretlic 
deliberat şi inteligent: Societatea de Istorie Peconic, 
săpăturile arheologice, munca în arhive, chiar şi 
săptămâna petrecută la Arhivele Publice din Londra... 
Totul a fost făcut în vederea transportării comorii de pe 
proprietatea Unchiului Sam, pentru a fi reîngropată pe 
pământul soţilor Gordon. 

Emma a încuviinţat din cap. 

— De aceea au cumpărat terenul de la doamna Wiley, 
ca să aibă un loc al lor pe care să reîngroape comoara... 
Lespezile Căpitanului Kidd. 

— Întocmai. Ţie ţi se pare că are sens sau m-am ţicnit 
eu? 

— Tu eşti, oricum, ţicnit. Cu toate acestea, are sens. 

Am ignorat comentariul şi am continuat: 

— Dacă miza e de zece sau douăzeci de milioane de 
dolari, atunci trebuie să faci treaba ca la carte. Nu te 
grăbeşti, îţi acoperi urmele înainte ca lumea să-şi dea 
seama că ai lăsat urme, anticipezi problemele pe care le- 
ai putea avea cu istoricii, cu arheologii şi cu statul. 
Urmează să devii nu doar bogat, dar şi celebru, în orice 
caz, să ajungi în centrul atenţiei. Eşti tânăr, atrăgător, 
inteligent şi plin de bani. Aşadar, nu vrei să ai necazuri. 

Ea a tăcut un timp, apoi a spus: 

— Totuşi, ceva s-a întâmplat. 

— Probabil că da... fiindcă Tom şi Judy sunt morţi. 

Un timp am tăcut amândoi. Acum aveam o mulţime de 
răspunsuri, totuşi mai rămâneau o sumedenie de 
întrebări. Unele dintre ele riscau să nu-şi afle niciodată 
răspunsul, întrucât, la fel ca William Kidd, Tom şi Judy 
Gordon luaseră o parte din taine cu ei în mormânt. 

În cele din urmă, Emma m-a întrebat: 

— Cine crezi că i-a ucis? 


— Probabil, asociatul sau asociaţii. 

— Ştiu... dar cine anume? 

— Încă nu ştiu. Te gândeşti la cineva anume? 

Ea a clătinat din cap, însă cred că bănuia pe cineva. 

Îi încredinţasem o sumedenie de informaţii Emmei 
Whitestone pe care, de fapt, n-o cunoşteam. Dar aveam 
fler în privinţa celor în care puteam să am încredere. În 
eventualitatea că m-aş fi înşelat şi că ea ar fi făcut parte 
din complot, oricum nu conta, fiindcă ea cunoştea toată 
povestea. Dacă se ducea şi-i spunea lui Fredric Tobin 
sau altcuiva că începusem să descurc iţele, atunci cu 
atât mai bine. Fredric Tobin trăia în vârful turnului şi 
era nevoie de mult fum ca să ajungă până la el. Dacă era 
implicată altă persoană, despre care nu aveam ştiinţă, 
fumul ar fi putut ajunge şi la ea. Într-o anchetă vine un 
moment când laşi lucrurile să se desfăşoare de la sine. 
Mai ales atunci când eşti în criză de timp. 

Am chibzuit asupra următoarei întrebări şi am decis 
să-mi asum riscul. 

— Înţeleg că o parte dintre membrii Societăţii de 
Istorie Peconic au venit pe Plum Island, să studieze 
posibilitatea unor săpături, i-am spus Emmei. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Printre ei s-a numărat şi Fredric Tobin? 

A şovăit, probabil în virtutea înclinaţiei ei spre 
loialitate. În cele din urmă, mi-a răspuns: 

— Da. O dată a fost şi el pe insulă. 

— Avându-i drept ghizi pe soţii Gordon? 

— Da. S-a uitat la mine şi m-a întrebat: Crezi că... 
adică...? 

— Pot face speculaţii legate de mobil şi de metodă, 
dar despre suspecți nu vorbesc niciodată cu glas tare, i- 
am răspuns. E foarte important să nu mai spui şi altora 
ce-am discutat, am adăugat. 

Ea a încuviinţat din cap. 

Am privit-o. Părea să fie cum o arătau şi aparențele: o 
femeie cinstită, inteligentă şi trăsnită exact atât cât 


trebuie. Îmi plăcea. Am luat-o de mână şi am început să 
mă joc cu degetele ei. 

— Îţi mulţumesc pentru timpul acordat şi pentru 
informaţii. 

— A fost interesant. 

Am încuviinţat din cap. Gândul mi-a zburat la William 
Kidd. 

— Deci l-au spânzurat? am întrebat. 

— Da. În Anglia l-au ţinut în lanţuri mai bine de un an, 
după care l-au judecat la Old Bailey. Nu i s-a îngăduit să 
aibă avocat, martori sau probe. A fost găsit vinovat şi 
spânzurat la locul de execuţie de pe Tamisa. Corpul i-a 
fost uns cu catran şi atârnat în lanţuri, ca avertisment 
pentru alţi marinari. Luni întregi corbii au ciugulit din 
stârvul putrezit. 

M-am ridicat în picioare. 

— Hai să bem ceva. 


23 


Simţeam nevoia să mănânc o porţie zdravănă de paste 
făinoase, aşa că am propus să luăm cina la Restaurantul 
Claudio. Emma a acceptat. 

Restaurantul Claudio se află în Greenport, care - după 
cum am mai spus - are o populaţie de circa două mii de 
locuitori, adică mai puţin decât numărul locatarilor din 
blocul meu. 

Am mers spre est, pe Main Road. Când am intrat în 
sat, se făcuse aproape şapte seara şi începea să se 
întunece. 

Satul în sine nu este la fel de bizar şi de vechio ca şi 
cătunele; a fost, şi încă este, un port activ şi un centru 
de pescuit comercial. In ultimii ani s-a constatat o 
oarecare tendinţă de urbanizare: buticuri, restaurante 
moderne şi altele asemenea, dar Restaurantul Claudio 
rămâne aproape la fel ca în copilărie. Într-un timp, când 
la North Fork existau foarte puţine locuri în care să iei 
cina, localul exista pe malul golfului, în capăt la Main 
Street, lângă chei, exact acolo unde dăinuie de un secol. 

Am parcat şi am pornit pe jos de-a lungul cheiului. La 
chei era întotdeauna ancorat un vas cu trei catarge; în 
apropiere se găsea un bar discret, cu oameni zâmbitori, 
precum şi câteva ambarcaţiuni ai căror ocupanţi se 
găseau, probabil, în Restaurantul Claudio. Era încă o 
seară plăcută, aşa că am făcut câteva remarci pe seama 
vremii frumoase. 

— E o depresiune tropicală care se formează în Marea 
Caraibilor, mi-a explicat Emma. 

— Are şi Prozac vreo contribuţie? 

— E doar un pui de uragan. 

— Aha. 

Un pui de leu. Era plăcut să priveşti uraganele de la 
fereastra apartamentului din Manhattan. Aici însă, la 


mai puţin de cincisprezece metri peste nivelul mării, 
priveliştea nu era câtuşi de puţin agreabilă. Mi-am 
amintit un uragan de august, la care fusesem martor în 
copilărie. Se stârnise aproape ca o glumă, după care 
devenise înspăimântător. 

Deci, mergeam agale şi discutam. Primii paşi într-o 
relaţie amoroasă au un farmec aparte - mai precis, 
primele trei zile - după care deseori cei doi îşi dau 
seama că, de fapt, nu se potrivesc. De regulă, din 
pricina unei remarci a unuia din ei, cum ar fi: „Sper că-ţi 
plac pisicile”. 

Dar cu Emma Whitestone, până în prezent, totul 
mergea ca pe roate. Şi ea părea să se simtă bine în 
compania mea. La un moment dat chiar mi-a spus: 

— Imi place să fiu cu tine. 

— Cum aşa? 

— Păi, eşti altfel decât majoritatea bărbaţilor cu care 
am avut de-a face... toţi voiau să afle cât mai multe 
despre mine, să vorbească despre mine, să discute 
despre artă, politică şi filosofie, şi să afle părerea mea 
despre toate cele. Tu eşti altfel. Nu vrei decât să faci 
amor. 

Am râs. 

Ea m-a luat de braţ şi împreună am mers până la 
capătul cheiului, de unde am privit bărcile. 

— Mă gândeam, a început ea... dacă Tom şi Judy ar 
mai fi trăit şi ar fi anunţat că au găsit o comoară 
fabuloasă - o comoară ascunsă de pirați, comoara 
căpitanului Kidd - toată zona ar fi fost invadată de 
ziarişti, la fel cum s-a întâmplat după ce au fost 
asasinați. Tot Southold-ul era plin de reporteri, puneau 
întrebări oamenilor de pe stradă, filmau Main Street, şi 
aşa mai departe. 

— Asta-i meseria lor. 

— E o ironie a sorții că au venit aici să facă reportaje 
despre moartea lor, nu despre norocul care a dat peste 
ei. 


Am încuviinţat din cap. 

— Interesantă observaţie. 

— Mă întreb dacă ziariştii ar fi venit la Societatea de 
Istorie Peconic, să afle povestea comorii. 

— Probabil. 

— Ştii, a continuat ea, după cum spuneam adineauri, 
au existat perioade de adevărată febră a comorilor. 
Chiar în anii '30, în timpul crizei economice, şi pe la 
sfârşitul anilor ‘50, Kidd-mania s-a abătut asupra 
acestor locuri, de regulă ca urmare a vreunui zvon 
prostesc sau după descoperirea unui pumn de monede 
pe plajă. Atunci lumea năvălea de pretutindeni şi 
începea să sape pe plaje, pe faleze, prin păduri... Un 
timp a fost linişte... Poate sunt alte vremuri. În copilărie 
te jucai de-a piraţii? m-a întrebat ea. 

— Chiar la asta mă gândeam... Îmi amintesc că, mic 
fiind, îi auzeam pe localnici vorbind despre pirați. Dar 
nu prea mult... am adăugat. Mătuşa mea avea 
preocupări mai elevate. Ea se interesa de indieni chiar 
înainte ca indienii să fie aici. 

— Ai mei se interesau de primii colonişti şi de 
Revoluţie. Mi-i amintesc totuşi discutând despre pirați. 
Am un frate mai mare şi ţin minte că o dată sau de două 
ori l-am văzut jucându-se de-a piraţii împreună cu 
prietenii. Presupun că era o joacă de băieţi. Ca hoţii şi 
vardiştii sau indienii şi feţele-palide. 

— Îmi închipui. Acum copiii se joacă de-a traficanţii şi 
cumpărătorii de droguri. Dar mai este şi puştiul, iar fac 
un joc de cuvinte, pe care l-am întâlnit pe Domeniile 
Căpitanului Kidd. 

l-am relatat Emmei povestea lui Billy Vânătorul de 
Comori. 

— Istoria se repetă, a comentat ea. Poate că piraţii 
revin la modă. Ai citit „Comoara din insulă” a lui Robert 
Louis Stevenson? m-a întrebat. 

— Cum să nu! Şi „Cărăbuşul de aur” al lui Poe. ii 
minte indiciul acela stupid, desenul care reprezenta o 


capră, un ied... înţelegi ce vreau să spun? 

— Sigur. Dar „Wolfert Webber” de Washington Irving 
ai citit? 

— De asta nici n-am auzit. 

— O poveste nemaipomenită cu pirați, mi-a explicat 
ea. A zâmbit şi m-a întrebat: Ai văzut vreun film cu 
spadasini din anii '30 şi '40? 

— Mi-au plăcut la nebunie. 

— Vezi tu, engleza are puţine cuvinte mai tentante şi 
mai romantice decât pirat, comoară îngropată, galion... 
ce altceva? _ 

— Spadasin. Îmi place cum sună. 

— Dar Spanish Main? 

— Da. Indiferent ce înseamnă. 

Şi tot aşa, stând pe chei lângă vechea şi uriaşa 
corabie cu trei catarge, în lumina asfinţitului, ne-am 
trecut timpul cu astfel de jocuri de cuvinte, vorbind 
despre pirați, dubloni, pumnale, petice de ochi, picioare 
de lemn, papagali, expresii ca „a fi trimis pe lumea 
cealaltă”, despre insule pustii, prăzi, comori, jafuri, 
steagul negru cu capul de mort şi oasele încrucişate, 
hărţi şi cufere cu comori, X-uri care să însemne locurile 
şi - căutând pe fundul sacului sau, cum s-ar zice, 
culegând ultima picătură de pe fundul butoiaşului cu 
rom - expresii ca „a-i îngheţa sângele în vine” şi „Bravo, 
voinicii mei!” Amândoi râdeam cu lacrimi. 

— Imi placi, i-am spus eu. 

— E şi normal. 

Ne-am întors pe chei,  îndreptându-ne spre 
Restaurantul Claudio, mână în mână, ceea ce nu mai 
făcusem de multă vreme. 

După cum am mai spus, era un local vechi, construit 
în 1830 şi care se voia a fi cel mai vechi restaurant din 
America administrat fără întrerupere de aceeaşi familie, 
Claudio, încă din 1870. Ai mei aveau discuţii în fiecare 
dimineaţă, cine intra la baie sau în bucătărie; îmi era 
greu să-mi imaginez o asemenea situaţie pe parcursul a 


o sută treizeci de ani. 

În orice caz, din câte mi-a relatat un barman, clădirea 
fusese cândva han, pe vremea când Greenport era port 
pentru pescuitul de balene, iar barul la care mă 
aşezasem împreună cu Emma fusese adus cu şlepul din 
Manhattan pe la 1880. 

Barul şi rafturile din spatele lui erau din lemn de 
mahon, sticlă gravată şi marmură italienească şi avea un 
aer uşor străin şi exotic, fără obişnuitul aspect colonial 
caracteristic acestor locuri. Aici îmi puteam imagina că 
mă aflu iarăşi în Manhattan, mai ales când simţeam în 
nări aroma de mâncare italienească venind dinspre 
restaurant. Uneori îmi era dor de Manhattan şi de locuri 
ca Mica Italie, unde în acel moment se sărbătorea San 
Gennaro. Dacă aş fi fost la New York, în noaptea aceea 
aş fi mers cu Dom Fanelli pe Mulberry Street, oprindu- 
ne la toate tonetele cu mâncare şi încheind seara în vreo 
cafenea. Era limpede că trebuia să iau anumite hotărâri 
de viitor. 

Emma a comandat vin alb, iar barmanul i-a spus: 

— Servim la pahar şase soiuri locale diferite. Aveţi 
vreo preferinţă? 

— Da... Pindar, a răspuns ea. 

Bravo, fata mea! Fidelă şi devotată. Nu voia să bea 
vinul fostului ei amant în prezenţa noului iubit. 
Ascultaţi-mă pe mine, cu cât înaintezi în vârsta, ai tot 
mai multe bagaje de cărat şi tot mai puţină vlagă să le 
salţi de la pământ. 

Am comandat o Budweiser şi am ciocnit paharele. 

— Îţi mulţumesc încă o dată pentru tot, i-am spus. 

— Care lecţie de istorie ţi-a plăcut cel mai mult? 

— Povestea patului de puf. 

— Şi mie. 

Conversaţia a continuat pe acelaşi ton. 

Pe pereţi erau o mulţime de amintiri, fotografii alb- 
negru ale strămoşilor familiei Claudio, vechi fotografii 
ale unor concursuri de navigaţie din trecut, vechi scene 


din Greenport şi altele. Îmi plac vechile restaurante, 
sunt un fel de muzee vii în care poţi să bei o bere. 

Tot în acest local, prin iunie, îi cunoscusem pe soţii 
Gordon. Era unul dintre motivele pentru care ţinusem să 
vin aici, pe lângă faptul că stomacul meu cerea imperios 
sos roşu. Uneori îţi face bine să te întorci într-un anumit 
decor, când vrei să-ţi aminteşti un lucru petrecut acolo. 

Mi-au venit în gând părinţii mei, fratele şi sora mea, 
aşezaţi la aceste mese, discutând despre activităţile zilei 
şi făcând planuri pentru ziua următoare. De ani întregi 
nu-mi mai amintisem aceste scene. 

Oricum, am lăsat deoparte amintirile copilăriei, care 
prind contur mai uşor pe canapeaua unui psihiatru, şi m- 
am concentrat asupra lunii iunie a anului în curs. 

Venisem aici, la bar, pentru că era unul dintre 
puţinele locuri pe care le cunoşteam. Îmi amintesc că 
mă simţeam încă slăbit, dar nimic nu reuşeşte să pună 
pe picioare un flăcău mai bine decât un bar şi o bere. 

Am comandat obişnuitul cocteil, o Budweiser şi 
imediat am remarcat o femeie frumoasă, aşezată câteva 
scaune mai încolo. Era în preajma sezonului turistic, 
seara devreme, într-o zi de lucru; ploua şi barul era 
destul de gol. Privirile ni s-au întâlnit. Femeia a schiţat o 
umbră de surâs şi m-am dus să mă aşez lângă ea. 

— Bună, am salutat-o. 

— Bună, mi-a răspuns. 

— Mă cheamă John Corey. 

— Judy Gordon. 

— Eşti singură? 

— Numai cu soţul meu, care-i la toaletă. 

— Oh... Abia atunci am observat verigheta. De ce oare 
nu-mi amintesc niciodată să mă uit la verighetă? Ei bine, 
chiar dacă era măritată şi singură... dar m-am 
îndepărtat de subiect. Mă duc după el, m-am oferit. 

Ea a surâs şi mi-a spus: 

— Să nu fugi! 

Mă îndrăgostisem, totuşi i-am spus galant: 


— Mai vorbim. 

Tocmai voiam să mă duc la locul meu, când şi-a făcut 
apariţia Tom. Judy m-a prezentat. 

Mi-am cerut scuze, dar Tom mi-a spus: 

— Mai ia o bere. 

Am remarcat că amândoi aveau alt accent decât 
localnicii, aşa că mi-am închipuit că făceau parte dintre 
primii turişti sau ceva asemănător. Nu aveau nimic din 
bruscheţea newyorkeză cu care eram obişnuit. Ca în 
bancul cu tipul originar din Midwest care se duce la un 
newyorkez întâlnit pe stradă şi-i spune: „lertaţi-mă, 
domnule, îmi puteţi spune cum ajung la Empire State 
Building sau trebuie să mă duc dracului?” 

În orice caz, nu voiam să beau cu ei, cred că mă 
simţeam cam stânjenit fiindcă încercasem să-i agăţ 
nevasta. Totuşi, dintr-un motiv pe care nu-l voi pricepe 
niciodată, am hotărât să mai beau un pahar în compania 
lor. 

Ei, aflaţi că, de felul meu, pot să tac mâlc, dar cei doi 
erau o pereche atât de comunicativă, încât n-a trecut 
mult şi am început să le povestesc despre recentul meu 
necaz. Amândoi şi-au amintit că văzuseră reportajul la 
televizor. Pentru ei eram o celebritate. 

Mi-au spus că lucrau pe Plum Island, ceea ce mi s-a 
părut interesant, şi că veniseră direct aici de la serviciu, 
cu barca cu motor, ceea ce iarăşi mi s-a părut 
interesant. Tom m-a invitat să văd barca, dar am amânat 
invitaţia pe mai târziu, nefiind pasionat de ambarcaţiuni. 

A venit vorba despre casa mea de pe țărm, moment în 
care Tom m-a întrebat unde anume se găsea şi m-a 
rugat să-i descriu cum se vedea din larg, ca să-mi poată 
face o vizită. l-am descris-o şi, spre surpriza mea, o 
săptămână mai târziu chiar şi-a făcut apariţia, împreună 
cu Judy. 

Oricum, toţi trei ne-am simţit minunat în localul lui 
Claudio şi, un ceas mai târziu, luam cina împreună. Asta 
se petrecuse cu vreo trei luni în urmă, deci nu de prea 


multă vreme, totuşi aveam impresia că-i cunoşteam 
bine. Cu toate acestea, descopeream că existau şi 
lucruri pe care nu le ştiam despre ei. 

— Ei, John! m-a atenţionat Emma. 

— Iartă-mă. Mă gândeam la prima mea întâlnire cu 
soţii Gordon. Chiar aici, la bar. 

— Da? Eşti foarte tulburat din pricina...? m-a întrebat 
ea. 

— Nici nu mi-am dat seama câtă plăcere îmi făcea 
compania lor. Mă afectează mai mult decât aş fi crezut, 
am adăugat. 

Ea a încuviinţat din cap. Am mai pălăvrăgit de una, de 
alta. Mi-a trecut prin minte că, dacă Emma era mână în 
mână cu ucigaşul sau făcea cumva parte din complot, va 
încerca să mă tragă de limbă. Dar ea a părut dornică să 
ocolească subiectul, lucru care mi-a convenit de minune. 

Masa era gata şi ne-am dus în curtea interioară, cu 
vedere spre golf. Incepea să fie destul de răcoare şi 
regretam că vara era pe sfârşite. Simţisem gustul morţii 
- la propriu, o dată cu sângele care îmi gâlgâia pe gură - 
şi presupun că zilele mai scurte şi vântul rece îmi 
aminteau că vara mea se terminase, că micul Johnny, 
care odinioară privea uimit un glonte de muschetă, se 
maturizase în timp ce zăcea în canalul de scurgere de pe 
West 102nd Street, cu trei găuri de glonţ în el. 

America este o ţară care îţi oferă a doua şi a treia 
şansă, un loc al multiplelor resuscitări, aşa că, dacă 
există suficiente ocazii, numai un idiot irecuperabil n-ar 
putea s-o scoată la capăt. 

— Am impresia că te gândeşti la altceva, mi-a spus 
Emma. 

— Încerc să mă hotărăsc dacă să încep cu calamar 
prăjit sau cu scungili. 

— Prăjeala nu-ţi face bine. 

— Ţi-e dor de oraş? am întrebat-o. 

— Uneori. Îmi lipseşte anonimatul de acolo. Aici toată 
lumea ştie cu cine te culci. 


— Presupun că da, dacă te afişezi cu toţi amanţii în 
faţa angajaţilor. 

— Dar tie ţi-e dor de oraş? m-a întrebat ea. 

— Nu ştiu... N-am să-mi dau seama decât când am să 
mă întorc. M-am scuzat şi am adăugat: Am nevoie de 
oliţă. 

M-am dus la maşină, am luat oliţa şi am adus-o, 
ambalată în punga de la magazinul de suveniruri. 

Am pus punga în faţa ei şi Emma m-a întrebat: 

— E pentru mine? 

— Da. 

— Oh, John, nu trebuia... s-o deschid acum? 

— Te rog. 

Ea a vârât mâna în pungă şi a scos oliţa învelită în 
hârtie de mătase de culoare roz. 

— Ce-i...? 

Brusc m-a cuprins panica. Dacă baborniţa de la 
magazin se înşelase? Dacă o confundase pe Emma 
Whitestone cu altcineva? 

— Aşteaptă, am spus. Poate n-ar trebui să desfaci 
pachetul... 

Câţiva clienţi se uitau la noi, curioşi, indiscreţi, 
zâmbitori. Emma a desfăcut hârtia trandafirie, dând la 
iveală oliţa cu trandafiri roz. 

A ridicat-o, ţinând-o de mâner. 

În jur s-a auzit un icnet de surpriză. Cel puţin, aşa mi 
s-a părut. Cineva a pufnit în râs. 

— Oh, John! E foarte frumoasă! a exclamat ea. Cum 
de-ai ştiut? 

— Sunt detectiv. Oh, ce tâmpenie! 

Ea a admirat oliţa, întorcând-o pe toate părţile, şi s-a 
uitat la semnătura meşterului. Chelnerul a venit la noi şi 
ne-a spus: 

— Dacă doriţi, în spate sunt toalete. 

Oricum, am făcut mare haz pe socoteala oliţei, Emma 
a spus că va planta în ea trandafiri pitici, eu am răspuns 
că asta va tăia cheful oricui ar vrea s-o folosească, şi aşa 


mai departe. Când ne-am epuizat umorul pe această 
temă, am comandat cina. 

Am luat o masă agreabilă, stând la taclale şi privind 
portul. Ea m-a întrebat dacă voiam să rămână la mine şi 
în noaptea aceea, iar eu i-am spus că da. Ea şi-a deschis 
poşeta şi a scos o periuţă de dinţi şi o pereche de chiloţi. 

— Sunt pregătită, mi-a spus. 

Chiar în acel moment s-a întâmplat să treacă pe acolo 
chelnerul cel glumet, care ne-a întrebat: 

— Mai doriţi cafea sau vă grăbiţi să mergeţi acasă? 

În drum spre casa mea din Mattituck, m-a încercat 
acelaşi sentiment, că toate acestea nu se vor termina 
prea bine, nu cazul la care lucram, nu legătura cu 
Emma, nu relaţia cu Beth - indiferent de natura ei - şi 
nu cariera mea. Aveam senzaţia că strania acalmie şi 
cerul senin prevesteau uraganul care avea să vină. 


24 


A doua zi de dimineaţă, în timp ce mă îmbrăcam, am 
auzit soneria şi am presupus că Emma, care era la 
parter, va merge să deschidă. 

Am terminat cu îmbrăcatul - pantaloni cafenii, 
cămaşă în dungi, pulover albastru şi pantofi de sport, 
fără şosete; ţinuta tipică a zonelor de litoral. În 
Manhattan persoanele care nu purtau şosete aveau de 
regulă în mână ceşti de metal. Aici era chiar şic. 

După vreo zece minute am coborât la parter şi am 
găsit-o pe Emma Whitestone la masa din bucătărie, 
bând cafea împreună cu Beth Penrose. Vai şi amar! 

Era un moment în care se cerea diplomaţie, aşa că am 
salutat-o pe Beth: 

— Bună dimineaţa, domnişoară detectiv Penrose. 

— Bună dimineaţa, mi-a răspuns ea. 

— Ţi-o prezint pe colega mea, Beth Penrose, m-am 
adresat eu Emmei. Cred că aţi făcut cunoştinţă. 

— Aşa cred şi eu, a replicat Emma. Tocmai bem 
cafeaua. 

— Credeam că ne vedem mai târziu, i-am spus lui 
Beth cu subînţeles. 

— A intervenit o schimbare. Aseară ţi-am lăsat un 
mesaj pe robot, mi-a explicat ea. 

— Nu l-am ascultat. 

Emma s-a ridicat. 

— Trebuie să plec la serviciu. 

— Oh, te duc cu maşina, m-am oferit. 

Beth s-a ridicat şi ea. 

— Şi eu trebuie să plec, mi-a spus. Am trecut doar ca 
să iau foile trase la imprimantă. Dacă le ai, le pot lua 
chiar acum. 

— Staţi jos, ne-a spus Emma. Probabil aveţi de lucru. 
A pornit spre uşă. Am să-i telefonez lui Warren să vină 


să mă ia cu maşina. Locuieşte în apropiere. Aştept în 
salon. 

A ieşit din bucătărie, fără să se mai uite la mine. 

— E preşedinta Societăţii de Istorie Peconic, i-am 
spus lui Beth. 

— Zău? Cam tânără pentru o astfel de funcţie. 

Mi-am turnat o ceaşcă de cafea. 

— M-am gândit că ar fi frumos din partea mea să te 
pun la curent cu stadiul cercetărilor. 

— Nu-mi datorezi nici o favoare. 

— De ce, doar ne-ai fost de mare ajutor. 

— Mulţumesc. 

Am rămas amândoi în picioare, eu bându-mi cafeaua, 
Beth punând deoparte ceaşca, linguriţa şi şerveţelul, ca 
şi cum s-ar fi pregătit să plece. 

— Arăţi foarte elegant în această dimineaţă, mi-a spus 
ea. 

— Încerc să-mi schimb imaginea. Nimeni nu mă ia în 
serios. Ea purta tot un taior, de data aceasta de culoare 
bleumarin, cu bluză albă. Arăta grozav, odihnită şi cu 
privirea strălucitoare. Şi tu arăţi foarte bine, i-am întors 
eu complimentul. 

— Mulţumesc. Mă îmbrac frumos. 

— Adevărat. Puțin cam prea sever, dar e o impresie 
subiectivă. Nu-mi dădeam seama ce părere avea despre 
musafira mea şi nici dacă îşi făcuse o părerea anume. Pe 
lângă mica pornire emoţională pe care o simţisem faţă 
de Beth, mi-am spus că, de fapt, mă abandonase din 
punct de vedere profesional. Acum iată că se întorsese. 

Nu ştiam dacă era cazul să-i spun că în lipsa ei 
înregistrasem unele progrese semnificative; sau că, 
după părerea mea, descoperisem mobilul dublului 
asasinat, aşa că erau necesare unele investigaţii privind 
persoana lui Fredric Tobin. Dar de ce să mă leg la cap? 
Poate mă înşelam. De fapt, după noaptea care trecuse, 
nu mai eram atât de sigur că Fredric Tobin era cel 
vinovat de moartea lui Tom şi Judy Gordon. Poate ştia 


mai multe decât lăsa să se înţeleagă, totuşi părea mai 
probabil ca altcineva să fi apăsat pe trăgaci... cineva ca 
Paul Stevens. 

Am hotărât să văd ce date utile mai puteam obţine de 
la ea şi ce anume era dispusă să-mi ofere. Se anunţa un 
meci strâns. Runda întâi. 

— Max a pus capăt carierei mele în oraşul Southold. 

— Ştiu. 

— Prin urmare, nu cred că mai am dreptul la 
informaţii deţinute de poliţie. 

— Vorbeşti serios? Faci pe supăratul? 

— Şi una, şi alta. 

Ea s-a jucat puţin cu linguriţa, apoi a spus: 

— Să ştii că eu îţi respect opiniile şi deducţiile. 

— Mulţumesc. 

A aruncat o privire prin bucătărie. 

— Asta zic şi eu casă. 

— O cucoană grasă şi sulemenită. 

— E a unchiului tău? 

— Da. El s-a mutat pe Wall Street. Acolo se câştigă 
bani cu ghiotura. M-a trecut şi pe mine în testament. E 
un fumător înrăit. 

— Oricum, bine că ai avut un loc în care să-ţi petreci 
convalescenta. 

— Ar fi trebuit să mă duc în Marea Caraibilor. 

Ea a zâmbit. 

— Nu te-ai fi distrat la fel de bine. Apropo, cum te mai 
simţi? m-a întrebat. 

— Oh, bine. Mă simt bine, cu condiţia să nu mă 
obosesc. 

— Atunci nu te obosi. 

— Aşa am să fac. 

— Aşadar, cu ce te-ai ocupat în ultimele zile? Ai prins 
ceva fire? 

— Puţine. Dar, după cum spuneam, Max m-a lăsat 
baltă, iar şeful m-a văzut la televizor în noaptea crimei. 
În plus, cred că prietenul tău, domnul Nash, a pus o 


vorbă „bună” pentru mine la superiorii mei. Foarte urât 
din partea lui. 

— I-ai făcut zile fripte, John. Pun pariu că e cam 
supărat pe tine. 

— Posibil. Probabil vrea să mă extermine. 

— Eu nu ştiu nimic. 

Eu da. 

— Partea proastă e că, probabil, va trebui să dau 
anumite explicaţii mahărilor de la departamentul de 
poliţie. 

— Îmi pare rău. Dacă te pot ajuta cu ceva, spune-mi. 

— Mulţumesc. Am să mă descurc. Îţi strici dosarul 
dacă te culci cu un poliţist care a fost rănit. 

— De fapt, ce vrei? Să-ţi păstrezi slujba sau să renunti 
la ea? 

— S-o păstrez. 

— Eşti sigur? 

— Da. Vreau să mă întorc la lucru. Sunt pregătit. 

— Bun. Aşa şi arăţi. 

— Mulţumesc. Aşadar, cine i-a lichidat pe Tom şi Judy 
Gordon? am întrebat-o. 

Ea s-a silit să zâmbească. 

— Credeam că ai să-mi spui tu. 

— Pentru un dolar pe săptămână nu primeşti prea 
mult. Sau poate era vorba de un dolar pe lună? 

S-a jucat un timp cu linguriţa, apoi s-a uitat la mine şi 
mi-a spus: 

— În clipa în care te-am cunoscut, mi-ai fost antipatic. 
Şi ştii de ce? 

— Dă-mi voie să mă gândesc... sunt arogant, fac pe 
deşteptul, arăt prea bine. 

Spre surprinderea mea, ea a încuviinţat din cap. 

— Destul de adevărat. Acum însă îmi dau seama că e 
ceva mai mult de capul tău. 

— Nu, nu este. 

— Bineînţeles că este. 

— Poate încerc să regăsesc copilul din mine. 


— Oh, la asta te pricepi grozav. Ar trebui să revii la 
adultul care se ascunde în spatele copilului. 

— Nu aşa se vorbeşte cu un erou rănit. 

— În concluzie, a continuat ea, cred că eşti loial faţă 
de prieteni şi devotat meseriei tale. 

— Mulţumesc. Să ne întoarcem la cazul nostru. Deci, 
vrei să te pun la curent cu ce am mai întreprins. 

Ea a încuviinţat. 

— Presupunând că ai mai întreprins ceva. Se pare că 
te-ai ocupat cu alte lucruri, a adăugat, cu o umbră de 
sarcasm. 

— "Ţine de meserie. E preşedinta... 

Emma a vârât capul în bucătărie. 

— Mi se pare că aud un claxon afară. Mi-a făcut 
plăcere să te cunosc, Beth. Vorbim mai târziu, John. 

Şi-a retras capul şi imediat după aceea am auzit uşa 
de la intrare deschizându-se şi închizându-se la loc. 

— E o femeie drăguță, a spus Beth. Nu-şi ia la ea prea 
multe lucruri, a remarcat. 

N-am făcut nici un comentariu. 

— Ai foile cu evidenţa contabilă? 

— Da. M-am ridicat. Sunt în birou. Mă întorc imediat. 

M-am dus în holul central, dar, în loc să intru în birou, 
am mers la uşa din faţă. 

Emma şedea într-un fotoliu de răchită şi aştepta 
maşina. În apropiere se vedea Ford-ul negru de poliţie al 
lui Beth. 

— Mi s-a părut că aud un claxon, a repetat Emma. Am 
să aştept aici. 

— Îmi pare rău că nu te pot duce cu maşina la 
magazin, am spus. 

— Nici o problemă. Warren locuieşte prin apropiere. A 
şi pornit încoace. 

— Bine. Ne vedem mai târziu? 

— Vineri seara ies în oraş cu fetele. 

— Şi ce fac fetele în astfel de ocazii? 

— Exact ce fac şi băieţii. 


— Unde merg fetele? 

— De regulă, la Hamptons. Toate căutăm soţi şi 
amanți bogaţi. 

— Şi una, şi cealaltă? 

— Ce se iveşte mai întâi. Ce e mai rentabil. 

— Bine. Trec mai târziu pe la florărie. Unde-i oliţa? 
am întrebat-o. 

— În dormitor. 

— Ți-o aduc mai târziu. 

Pe aleea cea lungă a intrat o maşină şi Emma s-a 
ridicat în picioare. 

— Colega ta a părut surprinsă să mă găsească aici, a 
spus ea. 

— Păi, probabil se aştepta să-i deschid eu. 

— A părut mai mult decât surprinsă. Oarecum.. 
descumpănită. Abătută. Intristată. 

Am ridicat din umeri. 

— Spuneai că nu te mai întâlneşti cu nimeni de aici. 

— Aşa este. Pe ea am cunoscut-o luni. 

— Iar pe mine miercuri. 

— Adevărat, dar... 

— Uite ce e, John, mie puţin îmi pasă, dar... 

— Ea nu voia decât... 

— A venit Warren. Trebuie să plec. 

A pornit spre trepte, apoi s-a întors lângă mine, m-a 
sărutat pe obraz şi s-a dus grăbită la maşină. 

I-am făcut semn cu mâna lui Warren. 

Ei, asta era. Am intrat în casă şi m-am dus în birou. 
Am apăsat butonul robotului telefonic. Primul mesaj, 
înregistrat la ora şapte în seara precedentă, era de la 
Beth, care spunea: „Mâine la zece am întâlnire cu Max, 
aş dori ca mai înainte să trec pe la tine, pe la opt şi 
jumătate. Dacă nu-ţi convine, telefonează-mi astă- 
seară”. Îmi dădea numărul de acasă, apoi spunea: „Poţi 
să mă suni mâine dimineaţă sau pe telefonul din 
maşină”. Imi lăsa şi numărul din maşină, după care 
încheia astfel: „Dacă faci cafea, aduc eu gogoşile”. 


Vocea ei suna foarte amical. Zău că în dimineaţa 
aceea ar fi trebuit să-mi telefoneze din maşină. Oricum, 
asta era. Din experienţa acumulată în decursul anilor, 
ştiam că, dacă îţi scapă un mesaj telefonic, de regulă ţi 
se întâmplă ceva interesant. 

Următorul mesaj era de la Dom Fanelli, care îmi 
telefonase la opt dimineaţă. „Hei, eşti acasă? întrebă el. 
Dacă da, ridică receptorul. Bine, atunci ascultă... Azi m- 
au vizitat doi tipi de la brigada operativă antiteroristă. 
Un individ de la FBI, pe nume Whittaker Whitebread sau 
cam aşa ceva, bărbat şic şi pus la patru ace, şi colegul 
lui de la poliţie, pe care amândoi l-am întâlnit de câteva 
ori, un ţărănoi. Ştii bine la cine mă refer. În orice caz, 
ţineau să afle dacă mai primisem vreo veste de la tine. 
Vor să te vadă marţi, când te întorci de la vizita 
medicală. E musai să te duc la ei. Cred că cei de la FBI 
nu dau crezare propriilor declaraţii de presă referitoare 
la vaccinul anti-Ebola. Am impresia că aici se ascunde 
altceva. Ascultă, crezi că ne vom îmbolnăvi de gonoree 
şi că o să ne cadă cocoşelul? Apropo, mâine seară 
mergem să sărbătorim San Gennaro. Mişcă-ţi fundul 
încoace şi vino la întâlnire. Vom fi la barul Taormina, la 
ora şase seara. Kenny, Tom, Frank şi cu mine. Poate şi 
nişte puicuţe. O să mâncăm de-o să plesnim. Bellisimo. 
Molto bene. Vino cu noi, dacă ardeiaşul tău se simte 
singur. Ciao.” 

Interesant. Mă refer la brigada operativă 
antiteroristă. Era clar că nu-i preocupa pătrunderea pe 
piaţa neagră a unui leac miraculos împotriva virusului 
Ebola. Fără îndoială că Washington-ul continua să fie 
cuprins de panică. Ar fi trebuit să le spun să nu-şi mai 
facă griji... e vorba de pirați, băieţi. Inţelegeţi? 
Căpitanul Kidd, dubloni, monede de opt bănuţi, ce naiba 
or mai fi şi alea. N-aveau decât să umble după terorişti. 
Era un antrenament foarte bun. 

Sărbătoarea San Gennaro. Îmi lăsa gura apă după 
calmar prăjit şi calzone. Iisuse, uneori mă simţeam aici 


ca în exil. Alteori îmi plăcea... natură, linişte, şosele 
pustii, egrete... 

Aş fi putut ajunge la Taormina la ora şase seara, deşi 
nu voiam să zbor chiar atât de aproape de flacără. Mai 
aveam nevoie de timp, or timp aveam berechet, până 
marţi, când urma să pună laba pe mine: mai întâi 
medicii, apoi Wolfe şi, în final, tipii de la brigada 
operativă antiteroristă. M-am întrebat dacă Whittaker 
Whitebread şi George Foster ţineau legătura unul cu 
celălalt. Dacă nu cumva erau una şi aceeaşi persoană. 

În orice caz, am luat teancul de foi cu evidenţa 
contabilă. Pe aceeaşi masă de lucru se găsea punga de 
plastic de la Podgoriile Tobin, cu placa de ceramică 
pictată înfăţişând o egretă. Am luat-o, apoi m-am gândit: 
„Nu”, apoi „Da”, iar „Nu” şi, în cele din urmă, „Poate 
mai târziu”. Am pus-o la loc pe masă şi m-am înapoiat în 
bucătărie. 


25 


Beth Penrose îşi scosese hârtiile din servieta diplomat 
şi le înşirase pe toată masa. Am remarcat şi o farfurie 
plină cu gogoşi, i-am dat teancul de foi, iar ea l-a pus 
deoparte. 

— Iartă-mă că a durat atât, i-am spus. A trebuit să-mi 
ascult mesajele telefonice. L-am primit şi pe al tău. 

— Ar fi trebuit să te sun din maşină, s-a scuzat ea. 

— E în ordine. Ai uşă deschisă la mine. Am arătat 
hârtia de pe masă şi am întrebat: Ce ai acolo? 

— Câteva însemnări. Rapoarte. Vrei să le auzi? 

— Sigur. 

Am turnat cafea pentru amândoi şi m-am aşezat. 

— Ai mai descoperit ceva în evidenţa contabilă? m-a 
întrebat Beth. 

— Doar câteva facturi telefonice puţin mai umflate, pe 
cărţile de credit Visa şi Amex, după voiajul în Anglia. 

— Crezi că excursia în Anglia a însemnat şi altceva, pe 
lângă afaceri şi vacanţă? m-a întrebat ea. 

— Posibil. 

— Crezi că s-au întâlnit cu un agent străin? 

— Cred că nu vom afla niciodată ce au făcut în Anglia. 

Bineînţeles, eram absolut convins că-şi petrecuseră 
toată săptămâna răsfoind documente vechi de trei sute 
de ani, atenţi să se semneze la intrarea şi ieşirea din 
Arhivele Publice şi Muzeul Britanic, mod prin care îşi 
afirmau buna lor credinţă în calitate de căutători de 
comori. Totuşi, încă nu eram dispus să împărtăşesc 
teoria mea şi altora. 

Beth a făcut o scurtă însemnare în agendă. Poate că 
un arhivar va fi cândva interesat de agenda unui 
detectiv criminalist de la sfârşitul secolului al 
douăzecilea. 

Odinioară aveam şi eu o agendă, dar cum nu sunt în 


stare să-mi descifrez propriul scris, nu-mi folosise la 
nimic. E 

— Bine, să încep cu începutul, mi-a spus Beth. În 
primul rând, nu am reuşit să recuperăm cele două 
gloanţe din apa golfului. E o misiune aproape imposibilă, 
aşa că s-a renunţat. 

— Înţeleaptă hotărâre. 

— Bun. Numărul doi. Amprentele. Aproape toate 
amprentele din casă aparţin soţilor Gordon. Am găsit-o 
pe menajeră, care făcuse curăţenie în aceeaşi 
dimineaţă. Am descoperit şi amprentele ei. 

— Dar amprentele de pe atlas? 

— Sunt numai ale soţilor Gordon şi ale tale. Am 
examinat fiecare pagină cu lupa şi cu lampa cu 
ultraviolete, a adăugat ea. Am căutat semne, înţepături 
cu acul, scrieri secrete... orice. Absolut nimic. 

— Speram că aici s-ar putea găsi ceva. 

— N-am avut norocul acesta. A aruncat o privire la 
însemnări şi a continuat: Rezultatele autopsiei sunt cele 
aşteptate. În ambele cazuri, moartea a fost provocată de 
o traumă puternică a creierului, din cauza rănilor de 
glonţ, vizibile pe capul fiecăreia din victime; amândouă 
gloanţele au pătruns prin faţă... etc., etc. S-a găsit praf 
de puşcă sau pulbere detonantă, semn că s-a tras de 
aproape. Prin urmare, probabil că putem elimina 
varianta unei puşti acţionate de la distanţă. Medicul 
legist nu pune mâna în foc, dar opinează că arma crimei 
s-a aflat cam la un metru şi jumătate sau doi metri de 
victime, gloanţele fiind de calibru mare: 44 sau 45 de 
mm. 

Am încuviinţat din cap. 

— Aşa am presupus şi noi. 

— Într-adevăr. Restul autopsiei... S-a uitat pe raport... 
Testul toxicologic: nu s-au găsit droguri, nici permise, 
nici interzise. Stomacul era aproape gol, poate că 
luaseră un mic dejun uşor şi foarte matinal. Nu s-au 
găsit alte semne pe corp, nici o boală depistabilă... A 


mai continuat în acelaşi fel timp de un minut sau două, 
după care a ridicat privirea şi m-a anunţat: Femeia 
decedată era însărcinată cam într-o lună. 

Am încuviinţat din cap. Ce mod frumos de a sărbători 
celebritatea şi averea descoperite peste noapte! 

Câteva momente am tăcut amândoi. Rapoartele de 
autopsie au în ele ceva care cumva îţi strică buna 
dispoziţie. Una dintre cele mai dezagreabile sarcini ale 
detectivului criminalist este aceea de a fi prezent la 
autopsie. Este o îndatorire dictată de necesitatea 
lanţului de probe şi justificată din punct de vedere legal, 
însă nu-mi place să văd corpuri spintecate, organe 
scoase şi puse pe cântar şi altele asemenea. Ştiam că 
Beth asistase la autopsia soţilor Gordon şi mă întrebam 
dacă aş fi rezistat să fiu de faţă la scoaterea intestinelor 
şi creierelor unor persoane pe care le cunoscusem. 

Beth a răsfoit nişte hârtii şi a continuat: 

— Pământul roşu de pe pantofii lor de atletism e 
compus în principal din argilă, fier şi nisip. Există din 
belşug pe aici, nu merită osteneala de a-l asocia cu un 
loc anume. 

Am confirmat, apoi am întrebat: 

— Există cumva semne că ar fi făcut muncă manuală? 

— De fapt, da. Tom avea o băşică în podul palmei 
drepte. Amândoi umblaseră cu pământ, care le intrase 
în piele şi sub unghii, cu toată strădania lor de a-şi spăla 
mâinile cu apă sărată. Hainele prezintă pete de acelaşi 
fel. 

Din nou am încuviinţat. 

— Ce crezi că făceau? m-a întrebat Beth. 

— Săpau. 

— În ce scop? 

— Căutau o comoară îngropată. 

Ea şi-a închipuit că iarăşi făceam bancuri, aşa că nu 
m-a luat în serios, exact cum mă aşteptasem. A mai 
menţionat câteva puncte din raportul medico-legal, dar 
n-am reţinut alte elemente semnificative. 


Beth a continuat: 

— Cercetările amănunțite din locuinţa lor nu au 
dezvăluit nici ele lucruri de un interes deosebit. Nu 
aveau prea multe date stocate în computer, cu excepţia 
evidenţei veniturilor şi impozitelor. 

— Ştii care-i deosebirea dintre o femeie şi un 
computer? am întrebat-o. 

— Spune-mi tu. 

— Un computer acceptă o dischetă de zece 
centimetri. 

Ea a închis ochii o secundă, şi-a frecat tâmplele, a 
răsuflat adânc şi a continuat: 

— Aveau un fişet în care s-a găsit ceva corespondenţă 
oficială şi personală, şi altele asemenea. În momentul de 
faţă totul se citeşte şi se analizează. Corespondenţa s-ar 
putea dovedi interesantă, dar până în prezent nu s-a 
descoperit nimic deosebit. 

— Orice dovadă relevantă sau acuzatoare a fost, 
probabil, furată. 

Ea a încuviinţat din cap şi a continuat: 

— Soții Gordon aveau haine scumpe, chiar şi cele de 
toată ziua. Nu posedau material pornografic sau 
accesorii sexuale, aveau o pivniţă de vinuri cu 
şaptesprezece sticle, patru albume cu fotografii - în 
câteva eşti şi tu - nu posedau benzi audio, aveau un 
Rolodex pe care-l confruntăm cu cel găsit în biroul lor. 
Nimic ieşit din comun în dulăpiorul cu medicamente, 
nimic prin buzunarele hainelor de vară, nimic în cele de 
iarnă, care sunt puse deoparte, nici un fel de chei care 
să nu fi fost ale lor... Se pare că lipseşte una, cea de la 
locuinţa soţilor Murphy dacă e să dai crezare doamnei 
Murphy, care a afirmat că le dăduse soţilor Gordon 
cheia casei lor... 

A întors o pagină şi a continuat să citească. Era genul 
de lucruri care îmi captau atenţia necondiţionat, deşi, 
până în prezent, nu aflasem nimic extraordinar. 

— Apropo. Am găsit actul de vânzare-cumpărare 


pentru terenul Wiley. Totul e în ordine. De asemenea, nu 
găsim nici o dovadă că victimele ar fi avut un depozit în 
bancă. Sau orice fel de conturi. Am găsit două poliţe de 
asigurare, în valoare totală de 250 000 de dolari, fiecare 
numindu-l pe celălalt principal beneficiar. Restul 
beneficiarilor sunt părinţii şi alte rude. 

Am încuviinţat din cap. 

— Ai făcut treabă bună, ai pus în ordine detaliile. 

— Aşa e. Nimic interesant pe pereţi... fotografii de 
familie, reproduceri de artă, diplome. 

— Vreun avocat? 

— Pe perete? 

— Nu, Beth, un avocat... cine este avocatul lor? 

Ea mi-a zâmbit şi a spus: 

— Nu-ţi place când altul face pe deşteptul, nu-i aşa? 
Dar tu... 

— Te rog, continuă. Avocatul. 

Ea a ridicat din umeri şi mi-a răspuns: 

— Da, am găsit numele unui avocat din Bloomington, 
Indiana, pe care îl vom contacta. Am vorbit la telefon cu 
părinţii ambelor victime... a adăugat ea. E un aspect al 
meseriei care îmi displace. 

— Şi mie. 

— l-am convins să nu vină aici. Le-am explicat că, de 
îndată ce se va încheia examenul medico-legal, vom 
trimite rămăşiţele lor pământeşti la centrul de pompe 
funebre pe care îl vor alege. Am să-l pun pe Max să le 
comunice că s-ar putea să reținem mai multe obiecte 
personale până când, cu puţin noroc, vom rezolva cazul 
şi vom merge în instanţă. Ştii, e tare greu când ai dea 
face cu o crimă, a adăugat ea. Moartea e, oricum, 
dureroasă. Dar crima... crima e cumplit de suportat 
pentru toată lumea. 

— Ştiu. 

Beth a tras spre ea altă foaie de hârtie şi a spus: 

— Am făcut cercetări în legătură cu Spirocheta la 
DEA, la Paza de Coastă şi chiar la Vamă. Interesant e că 


toţi cunoşteau ambarcaţiunea: bărcilor de acest tip li se 
acordă o atenţie deosebită. Oricum, din punctul lor de 
vedere, soţii Gordon erau curaţi. Din câte îşi amintesc 
ei, Spirocheta nu a fost văzută niciodată în largul 
Atlanticului şi nici n-au existat bănuieli că ar fi fost 
folosită pentru contrabandă, trafic de droguri sau altă 
activitate ilegală. 

Am încuviinţat din cap. 

— Bine. 

Nu era chiar adevărat, dar nu merita să deschid 
discuţia chiar atunci. 

— Pentru ştiinţa ta, a continuat Beth, Formula 303 
SR-1 are un pescaj de circa optzeci de centimetri, ceea 
ce-i permite să plutească şi la adâncime relativ mică. 
Transportă trei sute treizeci şi patru de litri de 
combustibil şi are două motoare MerCruiser de 7,4 litri, 
echivalentul a 454 de cai putere. Costul unei astfel de 
ambarcaţiuni nou-nouţe este de circa 95000 dolari, dar 
aceasta a fost cumpărată la mâna a doua şi soţii Gordon 
au achiziţionat-o cu 75000. A ridicat privirea de pe 
raport şi a spus: E o barcă de categoria întâi, mult mai 
mult decât îşi permiteau cei doi să cumpere şi să 
întreţină, oricum mai mult decât le trebuia pentru a face 
naveta... Ca şi cum ai cumpăra un Ferrari ca să-l 
foloseşti drept furgonetă. 

— Ai muncit bine, am remarcat eu. 

— Aşa e. Dar tu ce-ai crezut că fac? 

N-am luat în seamă întrebarea şi am spus: 

— Cred că putem şterge de pe listă traficul de droguri 
sau orice altceva de acest gen. Cât despre faptul că şi- 
au cumpărat o barcă de performanţă, poate că nu aveau 
nevoie de ea zilnic, ci doreau s-o aibă pentru orice 
eventualitate. 

— De pildă? 

— Dacă ar fi fost urmăriţi. 

— Cine să-i urmărească? Şi de ce? 

— Nu ştiu. Am luat o gogoaşă cu scorţişoară şi am 


muşcat din ea. Grozavă! Tu le-ai făcut? 

— Da. Tot eu le-am făcut şi pe cele umplute cu cremă, 
şi eclerurile, şi pe cele cu jeleu. 

— Sunt impresionat, numai că pe pungă scrie Brutăria 
Nicole. 

— Eşti un mare detectiv. 

— Exact, doamna mea. Ce altceva îmi mai poţi spune? 

A răsfoit puţin hârtiile şi mi-a răspuns: 

— Am cerut procurorului districtual să ne pună la 
dispoziţie înregistrarea convorbirilor telefonice ale 
soților Gordon pe ultimii doi ani. 

Mi-am îndreptat spatele. 

— Şi? 

— Ei bine, după cum, probabil, bănuieşti, sunt o 
mulțime de telefoane acasă: la părinți, la prieteni, la 
rude, şi aşa mai departe. In Indiana, pentru Tom, în 
Illinois pentru Judy. Numeroase convorbiri cu Plum 
Island, plus instalatori, restaurante, şi aşa mai departe. 
Câteva telefoane la Societatea de Istorie Peconic, la 
Margaret Wiley, două apeluri acasă la Maxwell, unul la 
reşedinţa din Connecticut a lui Paul Stevens şi zece 
convorbiri cu tine în ultimele douăsprezece săptămâni. 

— Destul de corect. 

— Este corect. De asemenea, vreo două-trei 
convorbiri pe lună cu Podgoriile Tobin din Peconic, 
precum şi cu Fredric Tobin, la Southold şi la Peconic. 

— Tipul are o casă la Southold, pe ţărmul oceanului, şi 
un apartament la cramă, adică la Peconic. 

Beth s-a uitat la mine. 

— De unde ştii? 

— Pentru că Emma, preşedinta Societăţii de Istorie 
Peconic şi care tocmai a plecat, este o bună prietenă a 
domnului Tobin. Mai trebuie să te anunţ că mâine seară 
sunt invitat la o petrecere la reşedinţa înălţimii sale. 
Cred că ar trebui să vii şi tu. 

— De ce? 

— E un bun prilej de a sta de vorbă cu o parte din 


localnici. Probabil că va fi prezent şi Max. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Bine. 

— Pentru detalii ar trebui să te consulţi cu Max. Eu nu 
sunt invitat oficial. 

— Bine. 

— Convorbirile... 

S-a uitat din nou la foile tipărite de computer şi a 
continuat: 

— În luna mai a anului trecut au dat patru telefoane 
de la Londra, plătite cu cartea lor de credit: unul în 
Indiana, unul în Illinois, unul la numărul cunoscut de pe 
Plum Island şi unul de patruzeci şi două de minute la 
Fredric 'Tobin, în Southold. 

— Interesant. 

— Ce e cu domnul Fredric Tobin? 

— Nu sunt sigur. 

— Spune-mi partea de care eşti sigur. 

— Parcă îmi dădeai un raport, nu vreau să te întrerup. 

— Nu, acum e rândul tău, John. 

— Nu mă joc, Beth. Termină ce ai de spus, ca şi cum 
ai fi în faţa unei săli pline cu şefi de-ai tăi. După aceea 
am să-ţi spun şi eu ce am descoperit. 

S-a gândit o clipă. Era limpede că nu voia să se lase 
trasă pe sfoară de John Corey. 

— Dar tu ai ceva? 

— Am. Zău că am. Continuă. 

— Bine... unde rămăsesem? 

— La înregistrările telefonice. 

— Da. Ele acoperă o perioadă de douăzeci şi patru de 
luni, respectiv circa o mie de convorbiri, care am cerut 
să fie analizate. Am dat peste ceva interesant: acum doi 
ani, când s-au stabilit aici, soţii Gordon au închiriat mai 
întâi o casă în Orient, lângă feribot, şi abia după patru 
luni s-au mutat în cea de la Nassau Point. 

— Cea din Orient era pe țărm? 

— Nu. 


— Iată răspunsul. La patru luni de la sosire, au decis 
că aveau nevoie de o casă pe țărm, de un ponton şi deo 
barcă. De ce? 

— Asta încercăm să aflăm şi noi, a replicat Beth. 

— Bun. 

Eu deja aflasem. Era vorba de faptul că soţii Gordon 
descoperiseră că pe Plum Island exista ceva ce trebuia 
scos la iveală. Deci cu două toamne în urmă, prima 
parte a scenariului - achiziţionarea unei case pe țărm şi 
apoi a unei bărci - era deja realizată. 

— Continuă, am îndemnat-o pe Beth. 

— Bine... Plum Island. Cei de acolo au făcut pe isteţii, 
aşa că a trebuit să mă arăt dură. 

— Bravo ţie! 

— Am cerut ca întreg conţinutul biroului soţilor 
Gordon să fie transportat cu feribotul la Orient Point, 
încărcat într-un camion al poliţiei şi dus la laboratorul 
comitatului Suffolk. 

— Contribuabilii din comitat vor fi încântați să afle 
vestea. 

— Totodată, am cerut ca biroul lor să fie amprentat, 
curăţat cu aspiratorul şi ţinut sub lacăt. 

— Dumnezeule! Dar ştiu că nu umbli cu jumătăţi de 
măsură. 

— E vorba de un dublu asasinat, John. Voi, la oraş, 
cum procedaţi în astfel de situaţii? 

— Chemăm salubritatea. Te rog continuă. 

A tras aer în piept. 

— Bine, a spus. De asemenea, am obţinut cartea de 
telefon cu toţi angajaţii de pe Plum Island. In prezent, 
avem cinci detectivi care interoghează personalul. 

Am încuviinţat din cap. 

— Bun. Pe Donna Alba vreau s-o interoghez eu însumi. 

— Nu mă îndoiesc. Dacă dai de ea, anunţă-ne şi pe 
noi. 

— A plecat? 

— E în concediu, m-a lămurit Beth. De aceea spuneam 


că cei de acolo fac pe isteţii. 

— Bun. Deci umblă în continuare cu ascunzişuri. Nu 
se pot abţine. E în firea lor de birocraţi, am spus. Unde 
sunt amicii tăi, Nash şi Foster? 

— Nu sunt amicii mei şi habar n-am. Pe undeva prin 
preajmă, dar nu se arată. Au plecat de la Soundview. 

— Ştiu. Bun, mai departe. 

— Am obţinut aprobarea de-a lua în evidenţă toate 
armele proprietate de stat de pe Plum Island, inclusiv 
pistoalele automate calibrul 45, câteva revolvere, o 
duzină de M-16 şi două carabine din timpul Celui de al 
Doilea Război Mondial. 

— Iisuse! Aveau de gând să ne invadeze? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Presupun că există o mare cantitate de material 
militar abandonat acolo de armată. Oricum, au făcut 
gălăgie când a fost vorba să predea arsenalul. Am cerut 
să se facă expertiza balistică a fiecărei arme în parte, 
aşa că vom avea rapoarte distincte, în caz că vom găsi 
vreun glonţ. 

— Bine gândit. Când ai de gând să înarmezi Plum 
Island? am întrebat-o. 

— Probabil, luni sau marţi. 

— Am remarcat la feribot o oarecare activitate a 
puşcaşilor marini. Presupun că, după ce ai dezarmat 
oamenii de pază ai bietului domn Stevens, au simţit 
nevoia de protecţie. 

— Nu-i problema mea. 

— Apropo, am spus, sunt convins că nu ţi-au predat 
chiar toate armele. 

— Dacă nu, voi cere mandat de arestare pentru 
Stevens. 

Nici un judecător n-ar fi eliberat un astfel de mandat, 
dar nu conta, aşa că am spus: 

— Te rog continuă. 

— Bine, tot în legătură cu Plum Island. Am făcut o 
vizită inopinată doctoriţei Chen, care locuieşte la Stony 


Brook. N-am nici o îndoială că înainte de discuţia cu noi 
a fost învățată ce să spună, întrucât, stând de vorbă la 
ea acasă, n-a reuşit să mai improvizeze. Până la urmă, 
am determinat-o să afirme că se prea poate ca soţii 
Gordon să fi furat un virus sau o bacterie ucigaşă, a 
adăugat Beth. 

Am  încuviinţat din cap. Era o muncă de poliţie 
excelentă, conformă tuturor uzanțelor. În parte, 
relevantă, în parte, nu. Din câte ştiam, existau doar trei 
persoane care ar fi folosit cuvintele „comoara piraţilor” 
cu referire la acest caz: eu, Emma şi ucigaşul. 

— L-am interogat din nou pe Kenneth Gibbs, tot la el 
acasă, a spus Beth. Locuieşte în Yaphank, nu departe de 
biroul meu. E cam lichea, totuşi, făcând abstracţie de 
asta, nu cred că ştie mai multe decât ne-a declarat la 
prima întrevedere. Cu Paul Stevens e altă poveste... a 
adăugat ea. 

— Într-adevăr. Ai discutat şi cu el? 

— Am încercat... dar mereu m-a ocolit. Cred că ştie 
ceva, John, a adăugat ea. În calitate de şef al pazei pe 
Plum Island, pentru el nu există multe secrete. 

— Probabil că nu. 

Ea s-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Îl consideri suspect? 

— Îmi trezeşte suspiciuni, prin urmare e suspect. 

Ea s-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Nu sună foarte ştiinţific, dar să ştii că are figură de 
asasin. 

— Cu siguranţă. Există o întreagă categorie denumită 
„persoane care arată şi care se comportă ca nişte 
asasini”. 

Ea nu şi-a dat seama dacă o luam peste picior sau nu. 
De fapt, vorbisem serios. 

— Oricum, a spus Beth, încerc să verific toate datele 
referitoare la el, dar cei care în mod normal ar trebui să 
deţină toate informaţiile, vorbesc de FBI, se mişcă încet 
ca melcii. 


— De fapt, ei au făcut deja ceea ce le-ai cerut tu, dar 
nu vor să-ţi dezvăluie nici o informaţie. 

A  încuviinţat din cap, apoi, pe nepusă-masă, a 
exclamat: 

— Al dracului caz! 

— Asta îţi spuneam şi eu. Unde locuieşte Stevens? am 
întrebat-o. 

— În Connecticut. New London. Există un feribot care 
face legătura între New London şi Plum Island. 

— Dă-mi adresa şi numărul lui de telefon. 

Ea a găsit în agendă datele respective şi a început să 
le scrie pe un petic de hârtie, dar am oprit-o. 

— Am o memorie fotografică. E de ajuns să mi le spui. 

M-a privit din nou, cu o expresie uşor neîncrezătoare. 
Oare de ce nu mă ia nimeni în serios? În orice caz, mi-a 
comunicat adresa şi numărul de telefon al lui Paul 
Stevens, pe care le-am pus la păstrare într-un ungher al 
minţii mele. Apoi m-am ridicat şi i-am propus: 

— Hai să facem o plimbare. 


26 


Am ieşit pe uşa din spate şi am pornit la plimbare 
până la țărm. 

— E foarte frumos, a spus ea. 

— Începe să-mi placă şi mie. 

Am cules de jos o piatră plată şi am aruncat-o razant 
pe apă. A ricoşat de trei ori, apoi s-a scufundat. 

Beth a găsit una potrivită, şi-a luat avânt şi a azvârlit- 
o, punându-şi în mişcare tot trupul. Piatra a ricoşat de 
patru ori, după care s-a scufundat. 

— Hei, frumoasă aruncare! am exclamat. 

— Sunt aruncătoare în echipa de softball a brigăzii de 
criminalistică. 

A mai cules o piatră şi a aruncat-o spre pilonul din 
capătul pontonului. A ratat ţinta cu câţiva centimetri, 
după care a repetat încercarea. 

Am urmărit-o cum arunca cu pietre în pilon. Acel ceva 
care mă stârnise nu de mult continua să mă înfierbânte 
şi acum. Bineînţeles, fizicul ei - dar şi felul de-a fi, 
distant. Imi plac femeile distante. Aşa cred. Oricum, 
eram convins că trăise un moment penibil dând cu ochii 
de Emma la mine acasă şi că incidentul o supărase. Mai 
mult decât atât, o uimea propria ei reacţie, poate chiar 
intuise concurenţa. 

— Mi-a lipsit compania ta, am spus. Absența te face 
să-ţi fie dor de cineva. 

M-a privit scurt, între două aruncături, şi a replicat: 

— Atunci, fără îndoială că ai să ţii la mine, fiindcă, 
probabil, e ultima oară când mă vezi. 

— Nu uita petrecerea de mâine. 

Nu m-a luat în seamă şi a continuat: 

— Dacă ar fi să suspectez o singură persoană dintre 
toţi cei cu care am stat de vorbă, acela ar fi Paul 
Stevens. 


— De ce? 

Ea a ochit din nou pilonul şi, de astă dată, l-a nimerit. 

— Ieri l-am sunat pe Plum Island şi mi-au răspuns că 
era plecat. Am insistat şi mi s-a spus că rămăsese acasă, 
fiindcă era bolnav. Am format numărul de acasă, dar nu 
mi-a răspuns nimeni. Alt angajat de pe Plum Island care 
a dispărut, a adăugat ea. 

Am continuat să ne plimbăm pe ţărmul plin de pietre. 

Nici eu nu eram încântat de ultima ispravă a domnului 
Stevens. Era un posibil suspect de crimă. După cum am 
mai spus, m-aş fi putut înşela în privinţa lui Fredric 
Tobin sau, poate, Tobin era mână în mână cu Stevens, 
sau poate nici una, nici alta. Imi închipuisem că, în 
momentul în care voi şti mobilul, voi afla şi criminalul. 
Dar mobilul se dovedise a fi banul, iar când mobilul este 
banul, atunci toată lumea e suspectă. 

Am mers spre est, de-a lungul țărmului, până dincolo 
de locuinţa vecinilor mei. Începea fluxul şi apa clipocea 
peste pietre. Beth îşi vârâse mâinile în buzunarele 
laterale ale jachetei şi mergea cu capul în piept, ca şi 
cum ar fi fost adâncită în gânduri. Din când în când 
lovea cu piciorul câte o piatră sau o scoică. A descoperit 
o mică stea de mare aruncată de valuri pe țărm, s-a 
aplecat, a ridicat-o şi a aruncat-o înapoi în apa golfului. 

Un timp am continuat să ne plimbăm în tăcere, apoi 
Beth a spus: 

— Cât despre doctorul Zollner, am avut o conversaţie 
agreabilă la telefon. 

— De ce nu-i faci o vizită? 

— Aş vrea, dar e la Washington. A fost chemat să dea 
o declaraţie la FBI, la Ministerul Agriculturii şi în alte 
locuri. După aceea pleacă în călătorie: America de Sud, 
Anglia şi alte locuri în care e nevoie de experienţa lui. Îl 
tin departe de mine, a adăugat ea. 

— Trimite-i o citaţie. 

Nu mi-a răspuns. 

— Cei de la Washington îţi pun bețe în roate? am 


întrebat. 

— Nu mie personal. Dar cei pentru care lucrez sunt... 
Ştii cum e când persoanele cărora le laşi vorbă să te 
sune nu-ţi telefonează, când ceea ce ceri durează prea 
mult, când întâlnirile de care ai nevoie sunt amânate. 

— Şi eu am lucrat cândva la un astfel de caz. 
Politicienii şi birocraţii te plimbă de colo-colo, până când 
îşi dau seama dacă le poţi fi util sau dacă ai putea să le 
faci rău, i-am răspuns. 

— De fapt, de ce se tem, ce anume ascund? m-a 
întrebat ea. 

— Politicienii se tem de tot ce nu înţeleg, orei nu 
înţeleg nimic. Tu continuă să lucrezi la caz. 

A încuviinţat din cap. 

— Ai făcut treabă foarte bună, i-am spus. 

— Mulţumesc. 

Ne-am întors şi am pornit înapoi spre locuinţa mea. 

M-am gândit că lui Beth îi plăcea să lucreze cu hârtii, 
cu detalii, cu micile piese din care se compune mozaicul 
unui caz. Există detectivi care cred că poţi soluţiona un 
caz pornind de la elementele cunoscute de medicină 
legală, balistică, şi aşa mai departe. Uneori era 
adevărat. Totuşi, în cazul de faţă, răspunsurile veneau 
din cealaltă jumătate a terenului şi trebuia să fii acolo, 
să le prinzi la timp. 

— Laboratorul a efectuat o analiză completă a celor 
două maşini şi a bărcii cu motor care au aparţinut 
soţilor Gordon. S-au găsit doar amprentele lor, în afară 
de ale mele, ale tale şi ale lui Max în barcă. De 
asemenea, pe podeaua bărcii au descoperit ceva 
neobişnuit. 

— Da? 

— Două lucruri. Mai întâi, pământ, amănunt pe care-l 
cunoaştem. Dar, de asemenea, s-au găsit aşchii 
minuscule de lemn, roase şi putrezite. Nu aşchii 
plutitoare. Lemnul nu conţinea sare. Un lemn care a stat 
îngropat şi încă mai prezintă urme de pământ. S-a uitat 


la mine. Ai idee ce ar putea să însemne? 

— Să mă gândesc. 

— Bine. 

— Am luat legătura cu şeriful comitatului, a continuat 
Beth, un tip pe nume Will Parker, referitor la permisele 
port armă eliberate în Southold. 

— Aşadar, printre cei circa douăzeci de mii de 
locuitori ai oraşului există circa o mie două sute de 
deținători de pistol autorizaţi. E un număr mare, o 
mulţime de persoane cu care trebuie să stăm de vorbă, 
cu toate acestea nu-i o misiune imposibilă. 

— Ei bine, m-a informat Beth, ironia este că, pe 
vremea când bănuiam că ar fi vorba de o molimă, nici o 
misiune nu părea imposibilă. Dar acum nu mai trebuie 
să angajăm întregul buget al poliţiei ca să rezolvăm 
cazul de faţă. 

— Soții Gordon contează pentru mine. Pentru mine, 
uciderea lor are importanţă. 

— Ştiu. La fel şi pentru mine. N-am făcut decât să-ţi 
explic o realitate. 

— De ce nu-ţi suni şeful, să-i explici lui realitatea? 

— Las-o baltă, John, mă descurc. 

— Bine. De fapt, în timp ce poliţia comitatului se 
trezea la realitate, poliţia federală trudea în secret să 
dea de urma unui făptaş departe de cel adevărat. Dar nu 
era treaba mea. Domnul Tobin figurează pe lista 
deţinătorilor de arme? am întrebat. 

— Da. Am parcurs lista şi am extras câteva nume pe 
care le cunosc. Unul dintre ele este Tobin. 

— Altcineva? 

— Păi, Max. Are un pistol personal calibrul 45, a 
adăugat. 

— lată făptaşul pe care-l cauţi, i-am spus eu, jumătate 
în glumă, jumătate în serios. Tobin ce armă are? 

M-a privit scurt şi mi-a răspuns: 

— Are două: un Browning de 9 mm şi un Colt 
automat, calibrul.45. 


— Doamne! Se teme să nu i se fure strugurii? ă 

— Presupun că are asupra lui bani sau alte valori. In 
oraşul acesta nu-i nevoie de prea multe motive ca să poţi 
obţine permis, dacă te ai bine cu şeriful şi cu şeful 
poliţiei. 

— Interesant. 

Statul New York avea un regulament strict privind 
armele nedeclarate, dar existau locuri în care era ceva 
mai simplu să obţii autorizaţie. In orice caz, faptul că F. 
Tobin avea două pistoale nu însemna neapărat că el era 
asasinul, însă sugera un anumit tip de personalitate. 
Freddie, am conchis eu, era genul de persoană blândă 
şi, după cum îmi dăduse a înţelege Emma, incapabilă de 
violenţă fizică şi verbală, deşi putea oricând să-ţi tragă 
un glonţ în cap, dacă se simţea cât de cât ameninţat. 

În apropiere de fâşia de țărm din dreptul locuinţei 
mele, Beth s-a oprit şi s-a întors cu faţa către apă. A 
rămas acolo, cu privirea aţintită asupra golfului - o 
postură clasică, mi-am spus, ca o pictură în ulei, 
intitulată Femeie privind marea. M-am întrebat dacă 
Beth Penrose era genul de femeie care, sub impulsul 
momentului, să se dezbrace şi să se arunce în apă; 
categoric nu. 

— De ce te interesează Fredric Tobin? m-a întrebat 
Beth. 

— 'Ţi-am spus... se pare că era în relaţii mai apropiate 
cu soţii Gordon decât mi-am închipuit. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Nu ştiu. Te rog continuă. 

M-a privit din nou scurt, apoi şi-a luat ochii de la apa 
golfului şi şi-a reluat plimbarea. 

— Bine, a spus. După aceea, am cercetat smârcurile 
aflate la nord de casa soţilor Gordon şi am descoperit un 
loc în care se pare că o barcă fusese ascunsă între 
trestii. 

— Zău? Bună treabă. 

— Mulţumesc. E foarte posibil ca cineva să fi venit pe 


acolo cu o barcă de mică adâncime. Luni fluxul a atins 
cota maximă la ora 7:02 seara, deci pe la 5:30 apa era 
destul de adâncă, iar în smârcul de lângă casa Gordon 
se ridicase la aproape şaizeci de centimetri. Prin 
urmare, poţi împinge o barcă cu prăjina printre trestii, 
fără să te vadă nimeni. 

— Foarte bine. Cum de nu m-am gândit şi eu? 

— Pentru că ai pierdut vremea gândindu-te cum să 
faci pe deşteptul. 

— De fapt, nu-mi trebuie timp de gândire. 

— Nu afirm cu certitudine că în trestii a fost ascunsă 
o barcă, a continuat ea, deşi se pare că aşa s-a 
întâmplat. Se văd trestii frânte de curând. Mâlul nu 
prezintă adâncituri, dar de la crimă au mai trecut opt 
fluxuri, se poate deci ca apa să fi şters orice urmă. 

Am încuviinţat din cap. 

— Măi, frate, dar nu seamănă deloc cu o crimă din 
Manhattan! Trestii, smârcuri, mâl, maree, golfuri întinse 
şi adânci în care cad gloanţe. Mai curând aduce cu 
sergentul Preston din Yukon. 

— Acum înţelegi ce am vrut să spun? Eşti complet 
nerod. 

— Iartă-mă... 

— Bine, am vorbit la telefon cu Max, care e foarte 
supărat că ai făcut presiuni asupra lui Fredric Tobin. 

— Dă-l în mă-sa pe Max! 

— Am făcut tot posibilul să-l mai calmez. 

— Mulţumesc. 

— Ai aflat ceva de la Fredric Tobin? m-a întrebat ea. 

— Dacă am aflat ceva? Am aflat cum trebuie orientată 
frunza viţei-de-vie. Cum se macerează pieliţele şi sucul 
în butoaie. Ce altceva...? 

— Să-l interoghez şi eu? 

M-am gândit o clipă, apoi am răspuns: 

— Da, ar fi cazul. 

— Îmi dai nişte repere, cam ce ar trebui să-l întreb? 

— Da. Dar nu chiar acum. În orice caz, lasă în pace 


drogurile, viruşii, vaccinurile sau orice altceva legat de 
munca soţilor Gordon. 

A tăcut mult timp, continuând să păşească alături de 
mine. Într-un târziu, m-a întrebat: 

— Eşti sigur? 

— Nu te mint. Ai priceput? 

— Atunci care este mobilul? Spune-mi. 

— Mi se pare că ţi-am stârnit curiozitatea. Ai 
priceput? 

M-a privit poznaş, apoi m-a întrebat: 

— O idilă? O relaţie amoroasă? Gelozie? 

— Nu. 

— Terenul cumpărat de la doamna Wiley? 

— E parte integrantă. 

A căzut pe gânduri. 

Ne găseam din nou pe proprietatea unchiului meu şi 
ne-am oprit lângă ponton. Stăteam faţă în faţă, amândoi 
cu mâinile în buzunarele jachetelor. Încercam să-mi dau 
seama ce simţeam pentru femeia aceasta, în comparaţie 
cu Emma, iar Beth încerca să ghicească cine îi omorâse 
pe soţii Gordon. Mi-a trecut prin minte că, poate, după 
ce cazul va fi încheiat, fiecare va avea de rezolvat ce 
anume simţea şi pentru cine. 

— la o piatră şi arunc-o cât poţi tu de bine, m-a 
îndemnat Beth. 

— E o întrecere? 

— Bineînţeles. 

— Şi care-i premiul? 

— Nu-ţi face griji pentru premiu. Oricum, n-ai să 
câştigi. 

— Ca să vezi! Nu cumva suntem puţin cam prea siguri 
pe noi? 

Am găsit o piatră mare - rotundă, turtită în partea de 
jos şi concavă deasupra - exact ce-mi trebuia. Mi-am 
luat avânt, ca pentru aruncarea finală a unui meci, şi am 
lansat-o. Piatra a lovit apa, a ricoşat, a lovit apa din nou, 
iar a ricoşat, a lovit, a ricoşat, a lovit, a ricoşat şi apoi a 


căzut la fund. Grozav! 

— Patru! am anunţat, în eventualitatea că ea nu 
numărase. Beth găsise şi ea o piatră - rotundă, ceva mai 
mare decât a mea şi concavă pe ambele părţi. Era o altă 
teorie. Şi-a scos jacheta şi mi-a dat-o să i-o ţin. A 
cântărit piatra în palmă, ca şi cum ar fi vrut să-mi 
zboare creierii cu ea, apoi, probabil stimulată de 
imaginea mentală a capului meu săltând pe apă, a 
azvârlit-o. 

Piatra a lovit şi a ricoşat de patru ori şi s-ar fi dus la 
fund, dacă n-ar fi prins un mic val care a purtat-o încă o 
dată înainte de a se scufunda. 

Beth şi-a şters mâinile şi şi-a luat înapoi jacheta. 

— Foarte bine, am lăudat-o. 

— Ai pierdut, mi-a spus ea. Şi-a îmbrăcat jacheta şi a 
adăugat: Spune-mi tot ce ştii. 

— Eşti un detectiv nemaipomenit, n-am să-ţi dau 
decât indiciile, după care poţi să reconstitui tot tabloul. 
Ascultă: Casa închiriată de pe țărm şi barca cu motor, 
pogonul de teren cumpărat de la doamna Wiley, 
Societatea de Istorie Peconic, istoria referitoare la 
Insula Plum Island şi la insulele înconjurătoare, 
săptămână pierdută în Anglia... ce altceva... numărul 
44106818... ce-ar mai fi? 

— Paul Stevens? 

— Posibil. 

— Fredric Tobin? 

— Posibil. 

— El ce legătură are? E suspect? E martor? 

— Ei bine, se prea poate ca domnul Tobin cu podgoria 
lui să fie în pragul falimentului. Cel puţin aşa am auzit. 
Aşadar, e posibil să fi ajuns la disperare. Iar un om ajuns 
la disperare e capabil de lucruri disperate. 

— Am să-i verific situaţia financiară, mi-a spus Beth. 
Până atunci, îţi mulțumesc pentru indiciile 
nemaipomenite pe care mi le-ai dat. 

— Ai totul în mână, fetiţo. Caută un numitor comun, 


un fir care să lege toate aceste elemente. 

Nu-i plăcea jocul, aşa că mi-a spus: 

— Trebuie să plec. Am să-l anunţ pe Max că ai 
rezolvat cazul şi că ar trebui să-ţi dea un telefon. 

A pornit pe pajişte spre casă. Am urmat-o. 

Ne-am întors în bucătărie şi ea a început să-şi adune 
hârtiile. 

— Apropo, am întrebat-o, ce semnificaţie au cele două 
fanioane de semnalizare? 

Ea a continuat să-şi pună lucrurile în servieta 
diplomat. _ 

— Fanioanele reprezintă literele B şi V. In alfabetul 
fonetic asta înseamnă Bravo Victor. 

A ridicat privirea înspre mine. 

— Dar cealaltă semnificaţie? Semnificaţia în cuvinte? 
am întrebat. 

— Fanionul Bravo înseamnă încărcătură periculoasă. 
Fanionul Victor cere ajutor. 

— Deci, cele două fanioane ar putea însemna 
încărcătură periculoasă, se cere ajutor. 

— Da, a răspuns ea, ceea ce ar avea sens dacă soţii 
Gordon transportau microorganisme periculoase. Sau 
chiar droguri interzise prin lege. Putea fi un semnal 
către asociatul lor. Dar tu spui că drogurile şi viruşii n- 
au ce căuta aici. 

— Întocmai. 

— Din spusele unui coleg de birou, care e şi marinar, 
o mulţime de lume de pe uscat înalţă fanioane fără un 
motiv anume, doar ca ornament şi amuzament. Pe mare 
nu poţi face aşa ceva, dar pe uscat nimeni nu le ia în 
serios. 

— Cam aşa se pare. Soții Gordon procedau deseori la 
fel. Totuşi, de astă dată... încărcătură periculoasă... se 
cere ajutor... Să presupunem însă că era un semnal 
adresat cuiva, am spus. E un semnal extraordinar, am 
adăugat. Nu prin telefon, nu prin celular, doar cu un 
fanion de pe vremuri. Probabil un semnal prestabilit. 


Soții Gordon de fapt anunțau: „Avem marfa la bord, vino 
să ne ajuţi s-o descărcăm”. 

— Ce fel de marfă? 

— Ah! Tocmai asta-i întrebarea. 

M-a privit şi a spus: 

— Dacă deţii informaţii sau probe pe care le ascunzi - 
aşa cum cred eu că faci - atunci s-ar putea să ai 
necazuri cu legea, domnule detectiv... 

— Ei, haide, haide. Fără ameninţări. 

— John, eu investighez un dublu asasinat. Victimele ți- 
au fost prieteni, nu ne jucăm... 

— Aşteaptă puţin. N-am nevoie să-mi ţii lecţii. Şedeam 
liniştit pe terasa din spatele casei şi-mi vedeam de 
treburile mele, când Max a venit la mine cu pălăria în 
mână. În seara următoare, la aceeaşi oră, stăteam în 
parcarea pustie de lângă feribot, după o zi la bioizolare, 
şi mă scobeam în nas. lar acum... 

— Aşteaptă puţin. Eu m-am purtat frumos cu tine... 

— Ia mai slăbeşte-mă. Două zile n-ai dat nici un semn 
de viaţă... 

— Am lucrat. Tu ce-ai făcut? 

Discuţia a continuat pe acelaşi ton. După vreo două 
minute i-am spus: 

— Cer armistițiu. Cearta nu serveşte la nimic. 

Ea şi-a recăpătat controlul. 

— Îmi pare rău, mi-a spus. 

— Ar fi şi cazul. Şi mie îmi pare rău, am adăugat. 

Ne-am împăcat, dar fără sărutări. 

— Nu-ţi cer să-mi spui ce ştii, totuşi mi-ai dat a 
înţelege că, după ce-ţi voi relata eu tot ce ştiu, vei face 
acelaşi lucru. 

— Aşa e. Dar nu în dimineaţa aceasta. 

— De ce? 

— Mai întâi, vorbeşte cu Max. Ar fi mult mai bine dacă 
i-ai da raportul pornind de la însemnările tale, nu de la 
teoriile mele. 

Ea a chibzuit puţin, apoi a încuviinţat din cap. 


— Bine. Şi când pot să-ţi aflu teoriile? 

— Am nevoie de încă puţin timp. Până atunci, 
gândeşte-te la indiciile pe care ţi le-am dat şi vezi dacă 
ajungi la aceeaşi concluzie ca mine. 

Nu mi-a răspuns. 

— Tot ce pot să-ţi promit, am adăugat, e că, dacă 
reuşesc să asamblez toate elementele, ţi le voi oferi pe o 
tipsie de argint. 

— Foarte generos din partea ta. Şi ce-ar trebui să-ţi 
dau în schimb? 

— Nimic. Tu eşti cea care are nevoie să-şi înceapă 
bine cariera. Eu mă aflu la apogeul ei. 

— Adevărul e că ai dat de bucluc şi că rezolvarea 
acestui caz nu te va scuti de belea... ba chiar 
dimpotrivă. 

— Mi-e tot una. 

S-a uitat la ceas şi mi-a spus: 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Max. 

— Te conduc până la maşină. 

Am ieşit din casă şi Beth a urcat la volan. 

— Ne vedem mâine seară la petrecerea lui Tobin, 
poate şi mai devreme, mi-a spus. A 

— Bine. Ai putea fi perechea lui Max. l-am zâmbit. Îţi 
mulţumesc că ai trecut pe aici. 

A ocolit rondul de flori, dar, în loc să pornească pe 
alee, a venit din nou în faţa intrării, a frânat brusc şi mi- 
a spus, aproape pe nerăsuflate: 

— John! Spuneai că soţii Gordon săpau în căutarea 
unei comori ascunse. Şi cum era o importantă 
descoperire arheologică... pe Plum Island... proprietate 
guvernamentală... trebuia s-o fure de pe Plum şi s-o 
îngroape pe pământul lor... adică pe terenul Wiley. Aşa- 
i? 

l-am surâs şi am ridicat degetul mare în semn de 
felicitare, după care am intrat în casă. 

Telefonul suna şi m-am dus să răspund. 

Era Beth. 


— Dar ce-au găsit? m-a întrebat. 

— Telefonul ar putea fi ascultat. 

— John, când ne putem întâlni? Şi unde? 

Părea nerăbdătoare, cum era şi firesc. 

— Te caut eu, i-am răspuns. 

— Îmi promiţi? 

— Sigur. Între timp, ai face bine să ţii totul numai 
pentru tine. 

— Înţeleg. 

— Pa... 

— John... 

— Da? 

— Mulţumesc. 

Am pus receptorul în furcă. 

— Pentru puţin. 

Am ieşit din casă pe uşa de la bucătărie şi m-am dus 
până la capătul pontonului. Descoperisem că era locul 
ideal pentru gândit. 

Deasupra apei pluteau ceţurile dimineţii, am văzut o 
mică ambarcaţiune croindu-şi drum prin pâcla cenușie. 
Un vas de croazieră era cât pe ce să-i taie calea, dar 
omul din mica ambarcaţiune a ridicat ceva, apoi am 
auzit o sirenă - cornul de ceaţă - şi mi-am amintit că 
flacoanele de sprayuri scoteau un sunet asemănător 
cornului de ceaţă, versiunea săracă a cornului de ceaţă 
electric sau a clopotului de alamă. Era un sunet destul 
de obişnuit pe apă, atât de frecvent, încât niciodată nu-i 
acordai atenţie, probabil nici dacă l-ai fi auzit într-o zi 
senină şi însorită, fiindcă, din câte îmi aminteam, vasele 
mai mari foloseau acelaşi semnal sonor pentru a chema 
un barcaz care să ia echipajul după ce vasul ancora în 
larg. Iar dacă l-ai fi auzit undeva, în apropiere, atunci 
puteai foarte bine să nu percepi zgomotul a două focuri 
de armă trase rapid unul după celălalt. Amortizorul 
săracului. Foarte ingenios, într-adevăr. 

lată că totul se lega până în cele mai mici amănunte. 
Eram foarte satisfăcut că descoperisem mobilul crimei: 


comoara căpitanului Kidd. Dar nu prea făceam legătura 
între Tobin, Stevens sau alţii şi cele două omoruri. De 
fapt, în momentele în care deveneam mai paranoic, mă 
gândeam că Max şi Emma puteau fi implicaţi la rândul 
lor. 

Dată fiind ambianța, ar fi putut exista o conspirație de 
mari proporţii. Dar cine apăsase pe trăgaci? Am încercat 
să mi-i închipui pe Max, pe Emma, pe Tobin, pe Stevens 
şi, poate, chiar pe Zollner, toţi pe podeaua de scânduri 
din spatele casei Gordon... Sau, poate, altcineva, o 
persoană pe care n-o întâlnisem sau la care nici nu mă 
gândeam. Trebuie să fii foarte circumspect şi al dracului 
de sigur înainte de a eticheta pe cineva drept ucigaş. 

Alt lucru pe care trebuia să-l fac - nu pentru că m-ar fi 
interesat pe mine, dar pentru că ar fi interesat pe toată 
lumea - era să găsesc comoara. Micul Johnny pornind în 
căutarea comorii ascunse. Dar trebuia să-i întrec în 
şiretenie pe piraţii cei răi, să pun mâna pe comoară şi s- 
o predau statului. Era un gând deprimant. 

M-am întrebat dacă nişte aur şi bijuterii în valoare de 
câteva milioane de dolari m-ar fi făcut fericit. Aurul 
corupător de sfinţi, înainte de a cugeta pe îndelete la 
acest aspect, m-am gândit la toţi cei care muriseră 
pentru acel aur: probabil, marinarii de la bordul vasului 
atacat de Kidd, apoi o parte din oamenii lui Kidd, însuşi 
căpitanul, care fusese spânzurat pe chei, cine ştie câţi 
bărbaţi şi femei care se ruinaseră în ultimele trei secole 
căutând legendara comoară a căpitanului Kidd. Iar, în 
final, Tom şi Judy Gordon. Aveam o sumbră presimţire 
că şirul victimelor nu avea să se încheie aici. 


27 


Pe la ora prânzului am trecut pe la florăria Whitestone 
şi am livrat oliţa de noapte. Nu luasem micul dejun, aşa 
că am invitat-o pe Emma la masă, dar mi-a spus că era 
ocupată. Ziua de vineri era zi plină pentru florării: 
petreceri, dineuri, şi aşa mai departe. La acestea se 
adăugau trei înmormântări care, prin natura lor, sunt 
evenimente imprevizibile. În plus, exista o comandă 
permanentă de flori din partea Podgoriilor Tobin la 
fiecare sfârşit de săptămână, pentru decorarea 
restaurantului şi holului. Desigur, mai era şi serata lui 
Fredric din seara următoare. 

— Îşi achită facturile? am întrebat-o. 

— Nu. De aceea reglez socotelile pe loc. Bani gheaţă 
sau carte de credit. Fără cecuri. l-am tăiat orice credit. 

Vorbise pe un ton în care se ghicea că ar fi vrut să-i 
taie mai mult decât atât. 

— Pot să-ţi aduc un sandviş? am întrebat-o. 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să mă întorc la lucru. 

— Ne vedem mâine. 

Am plecat şi m-am plimbat pe Main Street. Recenta 
noastră relaţie suferise o oarecare schimbare. Se vedea 
limpede că era ceva mai distantă. Femeile ştiu 
întotdeauna cum să te ţină la distanţă, iar dacă încerci 
să mai topeşti gheaţa, atunci ele coboară şi mai mult 
temperatura. Era un joc pentru două persoane, dar cum 
podiumul era şi aşa aglomerat, de fiecare dată evitam să 
intru în joc. 

Am cumpărat o bere şi un sandviş, am urcat la volan 
şi am pornit spre proprietatea de pe faleză a lui Tom şi 
Judy. M-am aşezat pe bolovan şi am luat prânzul. 
Lespezile Căpitanului Kidd. Incredibil. 

Nu aveam nici cea mai mică îndoială că numărul 
44106818, confirmat de istorie, corespundea zonei 


erodate de pe versantul abrupt al falezei, unde ar fi 
trebuit să se afle comoara - patruzeci şi patru de paşi 
sau patruzeci şi patru de grade, zece paşi sau zece 
grade sau mai ştiu eu ce. Puteai face zeci de 
presupuneri, te puteai juca cu numerele şi cu 
semnificaţia lor, reconstituind poziţia unui loc dinainte 
ales. 

— Bună treabă aţi făcut voi doi. Păcat că nu mi-aţi 
destăinuit secretul. Aţi fi trăit şi acum. 

Undeva a ciripit o pasăre, ca şi cum mi-ar fi răspuns. 

M-am ridicat în picioare pe bolovan şi m-am uitat cu 
binoclul spre sud, cercetând viile şi fermele, până când 
am descoperit Turnul lui Tobin cel Cumplit, înălţat 
deasupra câmpiei netede şi monotone, cea mai înaltă 
construcţie de prin aceste locuri. Substitutul de penis al 
lordului Freddie. 

— Mare nemernic! am exclamat cu voce tare. 

Am decis să plec departe - departe de telefon, de 
casă, de Max, de Beth, de Emma, de FBI, de CIA, de şefii 
mei şi chiar de colegii mei de la oraş. Am privit dincolo 
de braţul Sound, spre ţărmul statului Connecticut, şi mi- 
a venit ideea de a merge la Cazinoul Foxwoods. 

Am coborât faleza, am urcat la volan şi m-am dus la 
staţia de feribot Orient. A fost o traversare calmă, pe 
Sound era frumos şi însorit, aşa că după o oră şi 
douăzeci de minute mă găseam în New London, 
Connecticut, cu Jeep cu tot. 

Am mers la Foxwoods, un vast complex compus din 
cazino şi hotel, construit în mijlocul pustietăţii - de fapt, 
pe pământul tribului Mashantucket Pequot - un fel de 
Lua-te-ar-Dracu'-Omule-Alb-Aici-ne-Luăm-Revanşa. Am 
închiriat o cameră, am cumpărat câteva articole de 
toaletă, m-am dus în camera mea, mi-am despachetat 
periuţa de dinţi, după care am coborât în cazino, la 
întâlnirea cu destinul. 

Am avut mare noroc la 21, am ieşit chit la automatele 
de joc, am pierdut puţin la zaruri şi m-am lăsat oarecum 


furat de val la ruletă. Pe la orele opt seara nu pierdusem 
decât vreo două mii de dolari. Mamă, ce distracţie! 

Am încercat să mă pun în pielea subţire a lui Freddie 
Tobin - o puicuţă la braţ, pierderi de circa zece mii de 
dolari în fiecare week-end, în timp ce crama scotea 
sucul din struguri, dar nu suficient de repede. Cu toate 
acestea, continuam să joc, ba chiar deveneam din ce în 
ce mai nechibzuit cu banii, fiindcă eram la un pas de 
marea lovitură. Nu aici, la Foxwoods. Era vorba de 
comoara rămasă îngropată vreme de trei sute de ani, a 
cărei ascunzătoare o cunoşteam şi care se găsea 
irezistibil de aproape: probabil că vedeam locul de 
fiecare dată când treceam cu iahtul prin dreptul Plum 
Island. Dar nu puteam pune mâna pe ea fără ajutorul lui 
Tom şi Judy Gordon, cărora le destăinuisem secretul şi 
pe care îi luasem părtaşi la afacere. Eu, Fredric Tobin, 
făcusem o alegere bună. Dintre toţi cercetătorii, 
lucrătorii şi membrii echipei de conducere cunoscuţi de 
mine, Tom şi Judy erau singurii pe care voisem să-i 
abordez: tineri, inteligenţi, siguri pe post, înzestrați cu 
fler şi, mai presus de orice, dornici să trăiască în stil 
mare. 

Am presupus că Tobin îi abordase pe soţii Gordon la 
puţină vreme după venirea lor aici, dovadă faptul că, 
după patru luni, cei doi se mutaseră din locuinţa lor de 
lângă feribot în cea de pe malul golfului. Fusese 
sugestia lui Tobin, ca şi în cazul bărcii cu motor. 

Era evident că Fredric Tobin îşi căutase asiduu 
oamenii de pe Plum Island şi, probabil, respinsese o 
sumedenie de candidaţi. Din câte ştiam, cândva avusese 
un alt asociat de pe Plum Island, dar ceva se întâmplase 
şi persoana sau persoanele cu pricina muriseră. Trebuia 
să verific dacă vreun angajat de pe Plum Island murise 
subit cu doi sau trei ani în urmă. 

Îmi dădeam seama că aveam o atitudine inacceptabil 
de subiectivă faţă de Fredric Tobin; într-adevăr, doream 
ca el să fie ucigaşul. Nu Emma, nu Max, nu Zollner, nici 


chiar Stevens. Fredric Tobin: Frigeţi-l pe Freddie. 

Oricât încercam să mi-i imaginez pe ceilalţi în postură 
de ucigaşi, mereu mă întorceam la Tobin. Deşi n-o 
spusese explicit, Beth îl suspecta pe Paul Stevens şi, în 
orice caz, era o variantă mai probabilă decât Tobin. Dar 
gândurile mele faţă de Tobin erau prea mult influențate 
de sentimentele faţă de Emma. Pur şi simplu, nu-mi 
puteam scoate din minte imaginea celor doi făcând 
amor. Vreau să spun că nu mă mai tulburaseră astfel de 
gânduri de vreo zece ani. 

Nu voiam să-l judec pripit pe Freddie, dar am hotărât 
să merg pe presupunerea că el era făptaşul şi să văd 
dacă puteam găsi probe acuzatoare împotriva lui. 

Cât despre Paul Stevens, era foarte probabil să fi fost 
şi el implicat, dar dacă Tobin îl recrutase pe Stevens, 
atunci de ce mai avusese nevoie şi de soţii Gordon? Iar 
dacă Stevens nu făcea parte din plan, era oare la curent 
cu planul? Să fi fost Stevens un vultur gata să se 
năpustească să-şi ia partea din pradă, după ce greul 
vânătorii ar fi fost dus de alţii? Sau acţiona singur, fără 
Tobin şi fără nimeni altul? Fără îndoială că puteam găsi 
capete de acuzare împotriva lui Stevens: cunoştea Plum 
Island, avea ocazia, dispunea de arme, se găsea zilnic în 
preajma victimelor şi, mai presus de orice, era capabil 
să urzească o conspirație şi să-şi suprime colaboratorii. 
Poate, dacă aveam noroc, reuşeam să-i aduc atât pe 
Tobin, cât şi pe Stevens pe scaunul electric. 

Dar rămânea şi posibilitatea unui alt făptaş... 

M-am gândit la toate cele petrecute înainte ca Tom şi 
Judy să sfârşească cu creierii împrăştiaţi pe terasă. Îi 
vedeam pe amândoi, precum şi pe Tobin, ducând un trai 
prea ostentativ, cheltuind prea mult, când încrezători, 
când panicaţi pentru succesul planului lor. 

Construiseră cu  migală premisele  aşa-zisei 
descoperiri a comorii. Fapt interesant, hotărâseră să n-o 
amplaseze pe domeniul lui Tobin de la ţărmul golfului. 
Luaseră decizia să dea curs unei legende locale, legenda 


Lespezilor Căpitanului Kidd. Desigur, ulterior aveau să 
declare că cercetările îi conduseseră spre acel punct, 
mărturisind şi faptul că o trăseseră pe sfoară pe biata 
Margaret Wiley, care avea să-şi blesteme zilele fiindcă 
vânduse terenul, convinsă că era pedeapsa lui Thad. 
Soții Gordon i-ar fi oferit doamnei Wiley o bijuterie, ca s- 
o consoleze. 

Deseori, în cursul investigării unei crime, obişnuiesc 
să caut explicaţia cea mai simplă, care, în cazul de faţă, 
era într-adevăr cea mai simplă: lăcomia. Freddie nu 
ştiuse niciodată să împartă cu alţii şi, chiar dacă ar fi 
vrut să împartă, nu ştia dacă comoara era suficient de 
mare pentru a-i acoperi datoriile şi a-i salva podgoriile. 
Partea lui nu avea cum să fie mai mare de cincizeci la 
sută, iar partea cuvenită autorităţilor statale şi federale 
cam tot atât. Chiar dacă comoara ar fi valorat zece 
milioane de dolari, Freddie ar fi avut noroc să se aleagă 
cu două milioane şi jumătate. Insuficient pentru un 
risipitor ca lordul Tobin. Iar dacă mai exista un asociat - 
unul în viaţă, de pildă Paul Stevens - atunci, fără 
îndoială, soţii Gordon trebuia să dispară. 

Totuşi, mai rămâneau întrebări care nu-şi aflaseră 
răspunsul: presupunând că soţii Gordon descoperiseră 
comoara pe Plum Island, oare o aveau pe toată asupra 
lor în ziua în care îşi găsiseră sfârşitul în curtea din 
spatele casei? Să se fi aflat comoara în lada frigorifică? 
Unde era lada originală, cea care ar fi trebuit 
reîngropată şi  „descoperită” într-un mod care să 
adoarmă bănuielile unui arheolog mai iscoditor sau ale 
unui funcţionar de la Ministerul de Finanţe? 

Chibzuiam asupra acestui aspect, fără a mai fi atent la 
ruletă. Ruleta e bună pentru persoane cu mintea plină 
de gânduri, pentru că e un joc al neatenţiei. Ca şi 
automatele, e o simplă chestiune de noroc. Totuşi, la 
automate îţi poţi cronometra rata de pierdere şi poţi 
petrece noaptea într-o stare catatonică, căscând gura la 
bandiții cu un singur braţ, fără să pierzi mai mult decât 


banii de piaţă. La ruletă, însă, la masa de zece dolari, cu 
un crupier iute de mână şi jucători pricepuţi, ai putea 
ajunge repede la sapă de lemn. 

M-am ridicat de la masă, am mai luat un avans în bani 
gheaţă pe cartea de credit şi am plecat în căutarea 
familiarului joc de pocher. Ah, câte sacrificii îmi cere 
meseria! 

La masa de pocher m-am descurcat bine şi până la 
miezul nopţii am ajuns să pierd două mii de dolari şi 
niscaiva mărunţiş. În plus, eram lihnit de foame. Mi-am 
cumpărat o bere şi un sandviş de la bar şi am continuat 
să joc pocher până la unu noaptea, fără să mai 
compensez din pierdere. 

M-am retras la un bar şi am trecut pe scotch. Am 
urmărit o reluare a ştirilor la televizor, în care nu se mai 
pomenea nimic despre asasinarea soţilor Gordon. 

Am revăzut în minte întregul caz, din momentul în 
care Max pusese piciorul pe terasa casei mele şi până în 
punctul în care mă găseam acum. În tot acest răstimp, 
m-am gândit la viaţa mea sentimentală, la slujba mea şi 
la multe altele, ceea ce m-a făcut să mă întreb încotro 
mă îndreptam. 

Deci, se făcuse două noaptea şi eram mai sărac cu 
două mii de dolari; eram singur, totuşi nu sufeream de 
singurătate; mă simţeam uşor ameţit, teoretic eram pe 
trei sferturi handicapat fizic şi poate sută la sută 
handicapat mental, prin urmare aveam toate motivele 
să-mi plâng de milă. Cu toate acestea, m-am înapoiat la 
ruletă. Nu aveam noroc în dragoste, deci trebuia 
neapărat să am noroc la joc... 

La orele trei dimineaţă m-am dus la culcare, după ce 
pierdusem încă o mie de dolari. 

x x x 

Sâmbătă dimineață m-am trezit cu un sentiment bizar 
şi în prima clipă nu mi-am dat seama unde mă aflam. 
Din când în când, femeia de lângă mine venea să mă 
ajute, dar lângă mine nu era nici o femeie. Nu după mult 


timp, mintea mi s-a limpezit şi mi-am amintit unde mă 
găseam şi că mă lăsasem scalpat de indienii 
Mashantucket Pequot - sau, mai curând, provocat 
financiar de fraţii mei americani băştinaşi. 

Am făcut un duş, m-am îmbrăcat, mi-am împachetat 
periuţa de dinţi şi am luat micul dejun la cazino. 

Era o altă superbă zi de vară târzie, aproape ca de 
toamnă. Poate aşa era vara indiană. Am urcat în Jeep şi 
am pornit spre sud, în direcţia New London. 

La marginea nordică a oraşului am oprit la o staţie de 
benzină şi am cerut indicaţii. Un sfert de oră mai târziu, 
mă aflam pe Ridgefield Road, un fel de stradă din afara 
oraşului, mărginită de căsuțe frumoase, acoperite cu 
şindrilă, fiecare în mijlocul unui teren de dimensiuni 
respectabile. Fiind semirural, îmi era greu să apreciez 
dacă, pentru a trăi aici, aveai sau nu nevoie de bani. 
Casele nu erau prea mari, nici maşinile prea scumpe, 
prin urmare am tras concluzia că era o zonă locuită de 
oameni de condiţie medie. 

Am oprit în dreptul numărului 17, o casă cu şindrilă 
albă, caracteristică zonei Cape Cod, situată la vreo 
treizeci de metri distanţă de şosea. Am coborât din Jeep, 
am mers pe aleea din faţă şi am sunat la uşă. 

Am aşteptat, privind în jurul meu. Pe alee nu se vedea 
nici o maşină. De asemenea, nici urmă de jucării, aşa că 
am tras concluzia că domnul Stevens era fie burlac, fie 
căsătorit şi fără copii, fie căsătorit şi cu copii mari, fie îşi 
mâncase copiii. Ce părere aveţi de raţionamentul meu 
deductiv? 

Totodată, am remarcat că locul era prea curat şi 
ordonat. Vreau să spun că arăta de parcă acolo ar fi trăit 
cineva cu o mentalitate fascistă, de maniac al ordinii. 

Nu a venit nimeni să deschidă, aşa că m-am dus la 
garajul lipit de casă şi m-am uitat pe fereastra laterală. 
Nici o maşină. M-am dus în curtea din spate, a cărei 
peluză se întindea pe o distanţă de vreo cincizeci de 
metri, până la pădure. Aici se găsea o curte frumoasă şi 


pavată, un grătar, mobilier pentru exterior şi altele 
asemenea. 

Am mers la uşa din spate şi m-am uitat pe ferestrele 
unei bucătării de ţară, frumoase şi curate. 

Am chibzuit dacă să operez o descindere rapidă, să 
răscolesc puţin casa şi, poate, să-i fur diploma, aşa în 
glumă, dar în timp ce dădeam un al doilea tur al casei, 
am observat că toate ferestrele erau prevăzute cu 
alarmă. De asemenea, sub streaşina din dreapta mea 
era o cameră video de supraveghere, capabilă să se 
rotească o sută optzeci de grade. Mare figură, individul! 

M-am întors la intrarea principală, am urcat în Jeep şi 
am format numărul lui Stevens. Mi-a răspuns robotul, 
care mi-a oferit mai multe opţiuni: fax, e-mail, numărul 
de pager, adresa cutiei poştale, telefonul de la birou, 
numărul faxului de la serviciu, adresa e-mail de la birou 
şi, în sfârşit, şansa de a-i lăsa un mesaj, după cele două 
semnale sonore. Nu mi se mai oferiseră atâtea 
posibilităţi de când avusesem de a face cu un automat 
de prezervative. Am apăsat tasta trei pe telefonul meu, 
am obţinut numărul de pager al lui Stevens, l-am format, 
am introdus şi numărul telemobilului meu, apoi am 
închis. Un minut mai târziu, telefonul meu a sunat şi am 
răspuns: 

— Regia Apelor New London. 

— Da, aici Paul Stevens. M-aţi sunat pe pager. 

— Da, domnule. Aveţi o spărtură pe conducta 
principală, în faţa locuinţei dumneavoastră de pe 
Ridgefield Road. Am vrea să verificăm subsolul, nu 
cumva să fie inundat. 

— Bine... sunt în maşină... în douăzeci de minute sunt 
acolo. 

— Perfect. 

Am închis şi am început să aştept. 

După vreo cinci minute - nu douăzeci - pe alee a 
intrat un Ford Escort de culoare cenuşie, din care a 
coborât Paul Stevens, îmbrăcat în pantaloni negri şi 


canadiană de culoare închisă. 

M-am dat jos de la volan şi ne-am întâlnit pe peluza 
din faţa casei. El m-a salutat cu căldură: 

— Ce mama dracului cauţi aici? 

— Am ieşit la o plimbare cu maşina şi m-am gândit să- 
ţi fac o vizită. 

— Cară-te dracului de pe proprietatea mea! 

Iisuse! Nu mă aşteptasem la o primire atât de urâtă. 

— Să ştii că nu suport să mi se vorbească astfel. 

— Nemernicule... mi-ai tocat nervii aproape o 
dimineaţă întreagă... 

— Ascultă, omule... 

— Du-te-n mă-ta, Corey! Pleacă dracului de aici! 

Într-adevăr, era alt Paul Stevens decât cel de pe Plum 
Island, care se arătase, dacă nu prietenos, cel puţin 
manierat. Bineînţeles, nu avusese încotro. Acum tigrul 
se găsea în bârlogul lui, fără nici un paznic prin 
apropiere. 

— Potoleşte-te, Paul... am început eu. 

— Eşti surd? Ţi-am spus să te cari dracului de aici. Şi, 
fiindcă veni vorba, dobitocule, aici scoatem apă din 
fântână. Acum, valea! 

— Bine. Dar trebuie să-mi chem colega. Am făcut 
semn spre locuinţa lui. Beth Penrose. E în spatele casei. 

— Tu urcă dracului în maşină. Eu mă duc s-o caut. Mi- 
a întors spatele şi s-a îndepărtat, apoi mi-a strigat peste 
umăr: Ar trebui să cer să vă aresteze pe amândoi, 
pentru încălcarea unei proprietăţi particulare. Ai noroc 
că n-am tras cu arma în clipa în care m-am dat jos din 
maşină. 

M-am întors şi am pornit spre Jeep. Am privit peste 
umăr, tocmai bine ca să-l văd dând colţul garajului. 

Am traversat în fugă peluza, apoi aleea şi l-am ajuns 
din urmă exact când ocolea colţul cel mai îndepărtat al 
casei, intrând în curtea din spate. M-a auzit, s-a răsucit 
în loc şi a dat să-şi scoată arma, dar era prea târziu. I- 
am ars un pumn în bărbie, el a scos o exclamaţie 


înăbuşită şi a căzut pe spate, cu braţele şi picioarele în 
lături. A fost un moment aproape comic. 

Am îngenuncheat lângă bietul Paul şi l-am pipăit, 
descoperind pistolul lui special de sâmbătă după-amiază 
- un Beretta calibrul 6,5 mm - ascuns în buzunarul 
interior al canadienei. Am scos încărcătorul, l-am golit şi 
am pus gloanţele în buzunarul meu. Apoi am fixat 
încărcătorul la loc şi i-am vârât pistolul în buzunar. 

Am căutat prin portofel: ceva bani gheaţă, cărţi de 
credit, permisul de conducere, legitimaţia de policlinică, 
o legitimaţie de intrare pe Plum Island, un permis port 
armă eliberat de statul Connecticut, în care erau trecute 
Beretta, un Colt de 45 mm şi un Magnum 357. N-am 
găsit fotografii, nici numere de telefon, nici cărţi de 
vizită, chei, prezervative, bilete la loterie, nimic 
interesant, afară de faptul că poseda două arme de 
calibru mare, despre care poate n-aş fi aflat, dacă nu l- 
aş fi lăsat fără suflare la pământ şi nu i-aş fi scotocit prin 
portofel. 

Oricum, am pus portofelul la loc, m-am ridicat în 
picioare şi am aşteptat să sară în picioare şi să-şi ceară 
scuze pentru felul în care se purtase. Dar el continua să 
zacă acolo, legănându-şi capul prost dintr-o parte în alta 
şi bolborosind sunete nearticulate. Nu-i curgea sânge, 
dar pe locul în care îl pocnisem începea să apară o pată 
roşie. Mai târziu bărbia urma să capete culoare vineţie, 
apoi un purpuriu interesant. 

În orice caz, m-am dus la furtunul de grădină, am 
deschis robinetul şi l-am stropit pe domnul Stevens. 
Ideea s-a dovedit a fi utilă, fiindcă în scurt timp s-a 
ridicat,  clătinându-se pe picioare, scuipând şi 
poticnindu-se. 

— Ai găsit-o pe colega mea? l-am întrebat. 

El părea năuc, ceea ce mă trimitea cu gândul la 
mahmureala mea din aceeaşi dimineaţă. Înţelegeam 
cum se simţea. Zău aşa. 

— Apă de fântână. Măi să fie, la asta nu mă gândisem. 


Ascultă, Paul, cine i-a lichidat pe Tom şi Judy? 

— Du-te dracului! 

L-am stropit din nou şi el şi-a acoperit faţa. Am 
aruncat furtunul şi m-am apropiat de el. 

— Cine mi-a ucis prietenii? 

El îşi ştergea obrazul cu o pulpană a canadienei, când 
deodată a părut să-şi amintească de ceva, a vârât mâna 
dreaptă în buzunarul hainei şi a scos pistolul. 

— Ticălosule! Mâinile pe cap! 

— Bine. 

Mi-am pus mâinile pe creştet, gest care l-a făcut să se 
simtă mai în largul lui. 

Şi-a frecat bărbia, se vedea limpede că îl durea. Părea 
să înţeleagă că fusese dus de nas, făcut knock-out şi 
apoi stropit cu furtunul. Pe chipul lui s-a aşternut treptat 
o expresie furioasă. 

— Scoate-ţi haina! mi-a ordonat. 

M-am supus, dând la iveală pistolul meu calibrul 38, 
vârât în tocul de la umăr. 

— Aruncă-ţi haina, desfă încet tocul şi dă-i drumul la 
pământ. 

Am făcut precum îmi ceruse. 

— Mai ai şi altă armă? m-a întrebat. 

— Nu. 

— Suflecă-ţi pantalonii. 

Mi-am  suflecat pantalonii, demonstrându-i că nu 
aveam nici o armă ascunsă la gleznă. 

— Întoarce-te cu spatele şi ridică-ţi cămaşa. 

M-am întors cu spatele, mi-am ridicat cămaşa, 
arătându-i că nu aveam armă nici la spate. 

— Întoarce-te spre mine. 

M-am întors cu faţa către el. 

— Mâinile pe cap. 

Mi-am pus mâinile pe cap. 

— Fă un pas mai departe de armă. 

Am făcut un pas înainte. 

— În genunchi. 


M-am lăsat în genunchi. 

— Nemernicule... javră... Cine dracu’ te crezi de vii 
aici aşa, fără să ţii seama de proprietate şi de drepturile 
mele civile? 

Era supărat rău şi folosea un limbaj teribil de obscen. 

În astfel de situaţii e aproape o regulă ca vinovaţii să- 
şi declare nevinovăția, iar nevinovaţii să se înfurie şi să 
recurgă la tot felul de ameninţări cu legea. Din păcate, 
domnul Stevens părea să se încadreze în categoria 
nevinovaţilor. L-am lăsat să-şi verse năduful câteva 
minute. 

În cele din urmă, am reuşit să deschid gura şi eu. 

— Măcar ai idee cine ar putea fi făptaşul? l-am 
întrebat. 

— Chiar dacă aş şti, tot nu ţi-aş spune ţie, ticălos 
înfumurat ce eşti! 

— Ştii cumva de ce au fost ucişi? 

— Să nu mă iei pe mine la întrebări, jigodie! Ţine-ţi 
gura aia afurisită! 

— Asta să însemne că pot conta pe cooperarea ta? 

— Gura! S-a gândit o clipă, apoi a adăugat: Ar trebui 
să te împuşc că ai pus piciorul pe proprietatea mea, 
nemernicule. Ai să-mi plăteşti lovitura asta. Ar trebui să 
te pun să te dezbraci şi să te las în pielea goală în 
pădure. 

Iar începea să se înfurie şi devenea din ce în ce mai 
inventiv în materie de răzbunare. 

Amorţisem în genunchi, aşa că m-am ridicat în 
picioare. 

— În genunchi! a urlat Stevens. În genunchi! 

Am păşit spre el, moment în care a îndreptat pistolul 
Beretta drept spre sexul meu şi a apăsat pe trăgaci. Am 
tresărit, deşi arma era descărcată. Şi-a dat seama că 
făcuse o prostie: voise să-mi spulbere fuduliile cu un 
pistol fără gloanţe. A rămas cu ochii holbaţi la Beretta. 

De astă dată am recurs la un croşeu de stânga, 
nevrând să-i rănesc maxilarul drept pentru a doua oară. 


Speram să aprecieze gestul în momentul în care avea 
să-şi vină în fire. În orice caz, s-a prăvălit în iarbă ca un 
sac. 

Ştiam că, după ce se va dezmetici, se va simţi 
îngrozitor, prost şi penibil, şi-mi părea rău pentru el. 
Sau, poate, nu. În orice caz, după cel de-al doilea knock- 
out, era cert că nu-mi va mai oferi nici o informaţie. Nu- 
mi făceam iluzii că-l voi convinge, nici cu vorba bună, 
nici prin şiretlicuri. Tortura ieşea din discuţie, deşi ideea 
mă tenta. 

Oricum, mi-am cules de jos tocul pistolului şi haina, 
apoi, glumeţ cum sunt, am legat între ele şireturile de la 
pantofii domnului Stevens. 

M-am înapoiat la Jeep, am urcat la volan şi am 
demarat, sperând să ajung destul de departe înainte ca 
Stevens să se trezească şi să cheme poliţia. 

În timp ce conduceam maşina, mă gândeam la Paul 
Stevens. La drept vorbind, era ţicnit de-a binelea. Dar 
oare era şi ucigaş? Nu părea, şi totuşi exista ceva la el... 
ştia ceva. De asta eram sigur. Dar, indiferent ce ştia, 
păstra secretul, ceea ce însemna fie că acoperea, fie că 
şantaja pe cineva, fie că încerca să scoată un ban din 
toată afacerea. În orice caz, era un martor potrivnic, ca 
să mă exprim elegant. 

Aşadar, în loc să iau feribotul de New London înapoi 
spre Long Island - ceea ce m-ar fi adus în atenţia 
autorităţilor şi m-ar fi supus unei hărţuieli din partea 
poliţiei din Connecticut - am pornit spre vest, pe 
drumuri lăturalnice şi pitoreşti, cântând împreună cu un 
post de radio muzical - „Ooowk-lahoma! unde vântul 
mătură câmpiile, unde spice de grâu mlădioase 
răspândesc dulce parfum”, şi aşa mai departe. 

Mâna dreaptă începea să mă cam doară, iar stânga 
să-mi  amorţească. De fapt, mi se  umflaseră 
încheieturile. Iisuse! „Îmbătrânesc!” Am îndoit degetele 
de la amândouă mâinile. Au! 

A sunat telefonul celular. N-am răspuns. Am trecut 


graniţa în statul New York, unde aveam mai multe şanse 
să ocolesc şi să driblez poliţia, dacă se afla cumva pe 
urmele mele. 

Am trecut de Podul Throgs Neck, principalul punct de 
traversare pe Long Island, şi mi-am continuat drumul, 
după care am traversat pe Podul Whitestone, loc ceva 
mai potrivit. 

— Podul Emma Whitestone! am început să cânt. Sunt 
îndrăgostit, sunt îndrăgostit, iubesc o fată minunată! 

Ador melodiile tâmpite. 

După ce am trecut de pod, am pornit spre est, înapoi 
spre North Fork. Era un drum foarte ocolit, întrucât 
trebuia să evit feribotul şi nu puteam şti ce măsuri avea 
de gând să ia Paul Stevens după ce fusese pus la pământ 
de două ori în propria lui curte. Ca să nu mai vorbesc de 
căzătura în nas, în clipa în care va încerca să facă 
primul pas cu şireturile legate. 

Totuşi, ceva îmi spunea că Stevens nu chemase 
poliţia. lar dacă nu voia să raporteze o încălcare de 
proprietate şi un atac, faptul era extrem de sugestiv. 
Paul îmi acordase această rundă, conştient că va exista 
şi a doua. Problema era că data viitoare îşi va alege 
locul şi momentul, luându-mă prin surprindere. Ei, asta 
era! Când joci base-ball - ca să folosesc o metaforă 
sportivă - din când în când te mai aştepţi şi la o minge 
în cap. 

Pe la ora şapte seara eram înapoi la North Fork, după 
un voiaj de patru sute cincizeci de kilometri. Nu voiam 
să merg acasă, aşa că m-am oprit la Restaurantul Vechi 
şi am băut o bere sau două. 

— L-ai cunoscut pe Fredric Tobin? l-am întrebat pe 
barman, un tip pe nume Aidan, pe care îl ştiam. 

— Am fost o dată barman la o petrecere dată în casa 
lui, mi-a răspuns. Dar n-am schimbat cu el mai mult de 
cinci cuvinte. 

— Ce spune lumea despre el? 

Aidan a ridicat din umeri. 


— Nu ştiu... Am auzit tot felul de lucruri. 

— De pildă? 

— Păi, unii zic că-i homosexual, alţii că-i plac femeile. 
Unii zic că-i falit şi datorează bani la toată lumea. Alţii, 
că-i calic, alţii, că aruncă banii în dreapta şi în stânga. 
Inţelegi? Cu un om ca el, care se stabileşte aici şi 
porneşte o întreagă afacere de la zero, părerile sunt 
împărţite. Pe câţiva i-a călcat pe bătătură, dar cu alţii a 
fost mărinimos. Are relaţii cu poliţia şi cu politicienii. 
Înţelegi? 

— Da. Unde locuieşte? l-am întrebat pe Aidan. 

— Oh, are o casă în Southold, lângă Founders 
Landing. Ştii unde vine? 

— Nu. 

Aidan mi-a dat indicaţiile cuvenite şi mi-a spus: 

— N-ai cum să n-o găseşti. O casă mare, mare. 

— Bine. Ascultă, mi-a spus cineva că pe undeva pe aici 
ar exista o comoară îngropată. 

Aidan a râs. 

— Da. Taică-meu spunea că în copilăria lui vedeai 
pretutindeni numai gropi. Dacă cineva a găsit ceva, 
atunci fii sigur că nu suflă o vorbă. 

— Corect. De ce să împartă cu Unchiul Sam? 

— Pe bune! 

— Ai mai aflat vreo noutate în legătură cu cele două 
crime de la Nassau Point? 

— Nu, a răspuns el. Eu cred că cei doi au furat ceva 
periculos, iar guvernul şi poliţia ne vâră pe gât tâmpenii 
cu nu ştiu ce vaccin. In fond, ce să zică şi ei? Că vine 
sfârşitul lumii? Nu. Şi atunci ne spun: „Nu vă alarmaţi, 
nu veţi păţi nimic”. Rahat! 

— Aşa e. 

Sunt de părere că CIA, FBI şi, în general, statul ar 
trebui să-şi verifice minciunile discutând cu barmani, cu 
frizeri şi taximetrişti, înainte de a le vinde întregii 
naţiuni. Vreau să spun că, de regulă, când am nevoie să 
simt pulsul realităţii, stau de vorbă cu barmanii sau cu 


frizerul meu, sistem care funcţionează de fiecare dată. 

— Ascultă, ştii ce deosebire este între maladia vacilor 
nebune şi sindromul premenstrual? m-a întrebat Aidan. 

— Nu. 

— Ei bine, nu-i nici o deosebire. A plesnit cu cârpa 
peste tejghea şi a izbucnit în râs. Te-ai prins? 

— Aha! 

Am plecat de la Restaurantul Vechi, am încălecat pe-o 
şa şi am pornit în direcţia locului denumit Founders 
Landing. 


28 


Când am ajuns la Founders Landing, începea să se 
întunece, totuşi puteam să văd parcarea de pe țărm, în 
capătul şoselei. Am mai văzut şi un monument de piatră 
cu inscripţia: „Founders Landing - 1640.” Am dedus că 
aici acostase pentru prima oară grupul din Connecticut. 
Dacă s-ar fi oprit mai întâi la Foxwoods, probabil ar fi 
ajuns aici în izmene. 

La est de parcare era o casă mare, mare, mai mare 
decât a unchiului Harry, construită în stil mai curând 
colonial decât victorian. Casa era împrejmuită cu un 
frumos gard din fier forjat, în faţa căruia se vedeau 
parcate câteva maşini, altele fiind garate pe peluza 
laterală. De undeva, din spate, se auzea muzică. 

Am parcat pe stradă şi m-am îndreptat spre poarta 
din fier forjat, care era deschisă. Nu eram prea sigur 
dacă aveam ţinuta cuvenită, dar am văzut în faţa mea o 
pereche, bărbatul fiind îmbrăcat destul de asemănător 
cu mine: cu un pulover albastru, fără cravată şi fără 
şosete. 

M-am dus spre pajiştea lată şi lungă din spatele casei, 
care se întindea până la malul golfului. Pe peluză 
fuseseră înălțate corturi în dungi, iar între copaci erau 
agăţate lampioane colorate de petrecere. Se vedeau 
lanterne orbitoare, lumânări pe mesele acoperite de 
umbrele, flori livrate de Florăria Whitestone, o formaţie 
de şase instrumentişti, câteva baruri, o masă lungă de 
bufet. Sumum de eleganţă pentru litoralul Coastei de 
Est, cea mai desăvârşită pe care o putea oferi vechea 
civilizaţie, cu contribuţia generoasă a vremii. Intr- 
adevăr, F. Tobin era un mare norocos. 

Am mai observat o pânză mare, albă cu albastru, 
întinsă între stejarii uriaşi. Pe ea scria: 

„Petrecerea anuală a Societăţii de Istorie Peconic.” 


O femeie frumuşică, în costum de epocă, a venit la 
mine şi m-a salutat: 

— Bună seara. 

— Până acum e bună. 

— Vino să-ţi alegi o pălărie. 

— Poftim? 

— Ca să primeşti de băut, trebuie să porţi o pălărie. 

— Atunci vreau şase pălării. 

Ea a chicotit, m-a luat de braţ şi m-a condus la o masă 
lungă pe care se găseau vreo douăzeci şi cinci de pălării 
tâmpite: tricornuri de diverse culori, câteva pălării cu 
pene scurte, altele cu pene lungi, altele cu fireturi aurii, 
ca cele purtate odinioară de Marină, altele negre cu 
capul de mort şi oasele încrucişate. 

— Aleg pălăria de pirat, am spus. 

Ea a luat una de pe masă şi mi-a pus-o pe cap. 

— Ai o înfăţişare amenințătoare. 

— Ce ştii tu! 

Dintr-o cutie mare de carton a scos un pumnal de 
plastic, la fel ca cel cu care mă atacase Emma, şi mi l-a 
prins la curea. 

— Aşa! a exclamat ea. 

M-am despărţit de domnişoara cu pricina, care a ieşit 
în întâmpinarea unui grup abia sosit, şi mi-am croit 
drum mai departe pe pajiştea care cobora spre țărm, cu 
pălăria pe cap şi cuțitul la cingătoare. Muzicanţii cântau 
„Serenadă în lumina lunii”. 

Am privit în jur şi am văzut că încă nu se adunase 
prea multă lume, abia vreo cincizeci de persoane, toate 
cu pălării. Am presupus că grosul invitaţilor urma să 
sosească abia după apusul soarelui, peste vreo jumătate 
de oră. Nu i-am văzut pe Max, Beth, Emma sau alţi 
cunoscuţi. În schimb, am depistat cel mai apropiat bar şi 
am comandat o bere. 

Barmanul, îmbrăcat în pirat, mi-a spus: 

— Regret, domnule, servim numai vin şi băuturi 
nealcoolice. 


— Cum! E scandalos. Vreau o bere. Am şi pălărie. 

— Da, domnule, dar nu avem bere. Vă pot sugera un 
spumos alb? Face spumă şi vă puteţi imagina că-i bere. 

— V-aş putea sugera ca până mă întorc aici să-mi 
faceţi rost de o bere? 

Am umblat de colo-colo, fără bere, şi am cercetat 
domeniul. Din locul în care mă găseam se vedea 
parcarea, punctul în care acostaseră primii colonişti, un 
fel de Plymouth Rock local, cunoscut numai în zonă. Câţi 
ştiau că primul vas după Mayflower fusese Fortune? Cui 
îi păsa de locurile doi şi trei? Aşa-i America. 

I-am studiat pe oaspeţii domnului Tobin, răspândiţi pe 
pajiştea întinsă, în picioare, plimbându-se, aşezaţi la 
măsuţe albe şi rotunde, toţi cu pălării cu pene, cu câte 
un pahar în mână, stând la taifas. Erau oameni liniştiţi 
sau, cel puţin, aşa păreau acum, la începutul petrecerii: 
nu beau rom, nu făceau amor pe plajă, nu se scăldau şi 
nu jucau volei în pielea goală. Întreţineau exclusiv relaţii 
de societate. 

Am văzut că domnul Tobin avea un ponton lung, la 
capătul căruia se vedea un uriaş hangar pentru bărci. 
De-a lungul docului mai erau ancorate şi alte 
ambarcaţiuni şi am presupus că aparţineau invitaţilor. 
Dacă petrecerea s-ar fi ţinut cu o săptămână în urmă, 
printre ele s-ar fi găsit şi Spirocheta. 

In orice caz, curios cum sunt, am pornit pe ponton 
către hangar. Chiar la intrarea în hangar era un iaht 
impozant, lung de vreo zece metri. Se numea Autumn 
Gold. Am presupus că aparţinea domnului Tobin şi că 
purta numele noului său sortiment de vin sau al comorii 
încă nedescoperite. In orice caz, domnul Tobin era 
îndrăgostit de jucăriile lui. 

Am intrat în hangar. Era întuneric, dar prin cele două 
deschizături pătrundea suficientă lumină cât să pot 
vedea două bărci, câte una de fiecare parte a 
pontonului. Cea din dreapta era o barcă tip balenieră, 
mică, cu fundul plat, genul de barcă pentru mlaştini şi 


apă puţin adâncă. Cea din stânga era o barcă cu motor, 
de fapt o Formula 303, exact acelaşi model ca al soţilor 
Gordon. O fracțiune de secundă am avut impresia că 
soţii Gordon înviaseră din morţi, ca să strice petrecerea 
şi să-l înspăimânte pe Freddie. Dar nu era Spirocheta - 
această barcă 303 se numea Sondra, probabil după 
numele ultimei concubine a lui Fredric. Presupun că era 
mai simplu să schimbi numele unei bărci decât să-ţi 
îndepărtezi un tatuaj de pe braţ. 

Oricum, dacă nu mă interesau nici vasul de croazieră, 
nici barca cu motor, în schimb mă interesa cea cu fundul 
plat. Am pus uşurel piciorul în barcă. Avea un motor la 
bord şi furcheţi pentru vâsle. Pe ponton se vedea o 
pereche de vâsle. Fapt şi mai interesant, exista şi o 
prăjină lungă de vreun metru optzeci, din cele folosite 
pentru a împinge o barcă prin stuf şi trestii, acolo unde 
vâslele şi motorul nu erau de nici un folos. În plus, 
fundul bărcii era puţin murdar de noroi. In partea din 
faţă a bărcii se vedea o cutie de plastic cu tot felul de 
mărunţişuri, printre care şi un corn de ceaţă cu aer 
comprimat. 

— Cauţi ceva? 

M-am întors şi l-am văzut pe domnul Tobin stând în 
picioare pe ponton, cu un pahar de vin în mână, purtând 
un tricorn purpuriu şi sofisticat, împodobit cu o pană 
lungă. Mă fixa cu privirea, mângâindu-şi bărbuţa. Arăta 
într-adevăr mefistofelic. 

— Vă admiram barca, am răspuns. 

— Aceea? Cei mai mulţi se uită la barca cu motor sau 
la iahtul Chris-Craft, a replicat el, arătând spre vasul de 
croazieră ancorat chiar la intrarea în hangar. 

— Parcă se numeşte Autumn Gull. 

— Chris-Craft e marca fabricii. 

Îmi vorbea pe un ton vag iritat, care nu-mi plăcea. 

— Ei bine, mititica asta e mai la îndemâna mea din 
punct de vedere al preţului. l-am adresat un zâmbet 
dezarmant. Aşa fac înainte de a da cuiva lovitura de 


graţie. Când am văzut Formula 303, am avut impresia că 
soţii Gordon au înviat din morţi, am adăugat. 

Nu i-au plăcut deloc vorbele mele. 

— Apoi am văzut că nu era Spirocheta şi că barca se 
numeşte Sondra, nume mult mai potrivit. Ştiţi 
dumneavoastră... rapid, alunecos şi fierbinte. 

Ador să scot din sărite dobitocii. 

— Petrecerea se desfăşoară pe peluză, domnule 
Corey, m-a atenţionat cu răceală domnul Tobin. 

— Am remarcat. Am urcat pe ponton şi am spus: 
Frumos loc aveţi aici. 

— Mulţumesc. 

În afara pălăriei de culoarea sucului de struguri, 
domnul Tobin purta pantaloni albi, un pulover albastru 
la două rânduri de nasturi şi o lavalieră stacojiu aprins. 
Dumnezeule! 

— Îmi place pălăria dumneavoastră, i-am spus. 

— Vino să te prezint câtorva dintre invitaţii mei, a 
spus. 

— Ar fi grozav. 

Amândoi am ieşit din hangar şi am pornit pe ponton. 

— Cât de departe e de la dumneavoastră până la 
pontonul casei Gordon? 

— N-am idee. 

— Cam cât credeţi? 

— Poate doisprezece kilometri. De ce? 

— Mai curând cincisprezece, am spus. Trebuie să 
ocoliţi Great Hog Neck. Am verificat pe harta din 
maşină. Sunt vreo cincisprezece kilometri. 

— De fapt, ce urmăreşti? 

— Nimic. Pur şi simplu, fac conversaţie la malul mării. 

Ajunsesem pe peluză. 

— Îţi interzic să pui oaspeţilor mei întrebări despre 
asasinarea soţilor Gordon, m-a atenţionat încă o dată 
domnul Tobin. Am discutat cu şeful poliţiei, domnul 
Maxwell, care s-a declarat de acord şi mi-a repetat că nu 
ai nici o funcţie oficială aici. 


— Aveţi cuvântul meu că nu voi inoportuna nici un 
invitat cu întrebări de rutină despre uciderea soţilor 
Gordon. 

— Despre nimic legat de cazul Gordon. 

— Promit. Dar vreau o bere. 

Domnul Tobin a privit în jur, a văzut o chelneriţă cu o 
tavă cu vinuri şi i-a spus: 

— Te rog du-te înăuntru şi adu-i domnului o bere. Dar 
toarn-o într-un pahar de vin. 

— Da, domnule, a răspuns fata şi a plecat. 

Doamne, ce grozav trebuia să fie să ai bani şi să spui 
altora: „Vreau asta sau vreau aia”. 

— Nu eşti genul de bărbat căruia îi stă bine cu 
pălărie, mi-a spus domnul Tobin. 

Apoi s-a scuzat şi m-a lăsat singur. Mi-era teamă să 
mă mişc din loc, ca nu cumva să vină fata cu berea şi să 
nu mă găsească. 

Se înserase şi luminile de la petrecere clipeau, 
lanternele străluceau, lumânările ardeau molcom. O 
briză blândă dinspre uscat alunga toate insectele spre 
mare. Orchestra cânta Stardust. 'Trompetistul era 
grozav. Viaţa era frumoasă. Mă bucuram că trăiesc. 

L-am urmărit pe Fredric cum îşi întreținea invitaţii, 
om cu om, pereche de pereche, grup de grup: râdea, 
glumea, le aranja pălăriile, înfigea spade de plastic la 
cingătorile femeilor. Spre deosebire de alt celebru 
organizator de petreceri din Long Island, Jay Gatsby, 
Fredric Tobin nu-şi supraveghea oaspeţii de la distanţă. 
Dimpotrivă, el se găsea în mijlocul musafirilor, printre 
ei, era cea mai perfectă gazdă cu putinţă. 

Trebuia să recunosc că tipul avea sânge rece. Se 
găsea la un pas de faliment, dacă era să-i dau crezare 
Emmei Whitestone, şi comisese două crime, dacă era să 
dau crezare instinctului meu, ca să nu mai vorbesc de 
ceea ce văzusem nu de mult în hangar. Probabil ştia că 
i-am aflat amândouă tainele, şi totuşi nu era supărat. Il 
interesa mai curând să nu-i stric petrecerea decât să nu- 


i stric stilul de viaţă. Într-adevăr, un tip cu sânge rece. 

Chelneriţa s-a întors cu berea într-un pahar de vin, 
aşezat pe o tavă. Am luat berea şi am comentat: 

— Nu-mi place vinul. 

Ea mi-a zâmbit. 

— Nici mie. Mai avem bere în frigider. 

Mi-a făcut cu ochiul şi s-a îndepărtat. 

Uneori mă gândeam că Dumnezeu mă binecuvântase 
cu sex-appeal, cu aură şi cu atracţie animalică. Alteori, 
îmi spuneam că îmi miroseau gura şi corpul. În seara 
aceea mă simţeam în formă, înfierbântat ca un pistol de 
trei dolari. Mi-am tras pălăria şmechereşte pe o ureche, 
mi-am potrivit spada şi am început să mă plimb printre 
invitaţi. 

Majoritatea erau tineri sau de vârstă mijlocie; nu 
vedeam prea multă „lume bună”. De exemplu, n-o 
vedeam pe Margaret Wiley. Cei mai mulţi veniseră 
perechi - lumea e alcătuită în principal din perechi - dar 
erau şi câţiva solitari care păreau capabili să întreţină o 
conversaţie, în caz că nici una din cele două unice iubiri 
ale vieţii mele nu-şi făcea apariţia. 

Am remarcat o femeie în rochie albă, cred că din 
mătase, cu pălăria obligatorie peste părul lung şi blond. 
Am recunoscut-o ca fiind concubina lordului Freddie, pe 
care soţii Gordon mi-o arătaseră cu ocazia degustării de 
vinuri. Fata traversa peluza de una singură, aşa că i-am 
ieşit în drum. 

— Bună seara, am salutat-o. 

Ea mi-a zâmbit. 

— Bună seara. 

— Numele meu e John Corey. 

Se vedea limpede că numele nu-i spunea nimic, 
întrucât continua să zâmbească. 

— Eu sunt Sondra Wells. Sunt prietenă cu Fredric 
Tobin. 

— Da, ştiu. Ne-am cunoscut în iulie la vie. La o 
degustare de vinuri. Eram cu soţii Gordon. 


Zâmbetul i s-a topit. 

— Oh, ce întâmplare îngrozitoare! a spus. 

— Sigur că da. 

— O tragedie. 

— Da. Erai prietenă cu soţii Gordon? 

— De fapt... mai curând Freddie. Îmi erau simpatici... 
dar nu ştiu dacă şi ei mă simpatizau pe mine. 

— Sunt convins că da. Întotdeauna vorbeau foarte 
frumos de tine. 

De fapt, niciodată nu pomeniseră de ea. 

Fata a zâmbit din nou. 

Vorbea şi se purta frumos, ca şi cum ar fi urmat o 
şcoală a bunelor maniere. Totul părea învăţat dinainte şi 
mi-am imaginat că Fredric Tobin o trimisese la vreo 
şcoală unde fusese nevoită să meargă cu o carte pe cap 
şi să recite din Elizabeth Barrett Browning, cu un creion 
în gură. 

Eu unul nu înţelegeam cum putea cineva s-o prefere 
pe Sondra Wells în locul Emmei Whitestone. Încă o dată 
se adeverea zicala că frumuseţea e în ochii privitorului. 

— Îţi place să mergi cu barca? am întrebat-o pe 
domnişoara Wells. 

— Nu. Dar lui Fredric îi place. N 

— Am o casă pe țărm, la vest de aici. Imi place grozav 
să mă plimb cu barca. 

— Ce drăguţ! 

— De fapt, sunt sigur că l-am văzut pe domnul Tobin... 
stai aşa, lunea trecută, parcă spre seară, cu mica 
balenieră. Cred că erai şi tu cu el. 

Ea s-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Oh... luni... am fost în Manhattan toată ziua. 
Fredric a ordonat şoferului să ne ducă cu maşina în 
oraş, pe mine şi pe menajeră. Toată ziua am fost la 
cumpărături. 

Am văzut cum îşi punea creieraşul la contribuţie şi 
cum strângea buzele. 

— L-ai văzut pe Fredric în barcă împreună cu... altă 


persoană? 

— Poate nu era el sau, dacă era, atunci poate era 
singur sau cu un bărbat... 

Ea s-a încruntat din nou. 

Grozav îmi place să ţes intrigi. Dar, în afară de asta, 
aflasem că domnişoara Wells şi menajera se găseau în 
Manhattan în momentul crimelor. Cât de convenabil! 

— Şi pe tine te interesează istoria şi arheologia locală, 
ca pe Fredric? 

— Nu, pe mine nu, mi-a răspuns. Mă bucur că a 
renunţat şi el. Din câte pasiuni poate avea un om, cum 
de şi-a ales-o chiar pe aceasta? 

— Poate avea o legătură cu cineva de la arhiva 
Societăţii de Istorie Peconic. 

Ea m-a săgetat cu o privire rece şi, fără îndoială, mi- 
ar fi întors spatele, dacă n-ar fi apărut Fredric în 
persoană, care s-a adresat domnişoarei Wells: 

— Pot să te răpesc o clipă? Familia Fisher vrea să te 
salute. S-a uitat la mine şi mi-a spus: Scuză-ne, te rog. 

— Desigur, afară de cazul în care familia Fisher vrea 
să mă salute şi pe mine. 

Fredric mi-a adresat un surâs  dezagreabil. 
Domnişoara Wells s-a încruntat la mine şi amândoi au 
plecat, lăsându-şi oaspetele prost crescut să cugete 
singur asupra comportării lui urâte. 

Pe la 8:30 i-am văzut pe Max şi Beth. Max purta şi el o 
pălărie de pirat, iar Beth avea o bonetă caraghioasă. Se 
îmbrăcase în pantaloni albi şi tricou în dungi, alb cu 
albastru. Arăta cu totul altfel. M-am dus la ei, la bufetul 
cel lung. Max era ascuns în spatele unei farfurii cu 
cârnăciori în aluat franțuzesc, felul meu de mâncare 
preferat. Ne-am salutat şi i-am furat un hot dog. 

— Frumoasă seară, a spus Beth. Mulţumesc că mi-ai 
dat ideea să vin. 

— Niciodată nu se ştie ce poţi afla trăgând cu 
urechea. 

— Beth mi-a relatat stadiul cercetărilor întreprinse de 


poliţia din Suffolk, a zis Max. În ultimele patru zile a 
muncit pe brânci. 

Am aruncat o privire către Beth, ca să-mi dau seama 
dacă îi pomenise lui Max despre venirea ei la mine 
acasă. Beth a clătinat din cap imperceptibil. 

— Încă o dată îţi mulţumesc pentru ajutor, mi-a spus 
Max. 

— Nici o problemă. Telefonează-mi fără reţineri. 

— Nu mi-ai întors nici un singur telefon, mi-a 
reamintit Max. 

— Nu, şi nici n-am să ţi le întorc vreodată. 

— Nu cred că ai motive să fii supărat. 

— Nu? Încearcă să te pui în locul meu, Max. Ar fi 
trebuit să te zbor de pe terasa mea, am adăugat. 

— Păi... iartă-mă dacă ţi-am pricinuit vreo neplăcere, 
s-a scuzat el. 

— Mda. Mulţumesc. 

Beth a intervenit, adresându-se lui Max: 

— John are necazuri cu şefii lui fiindcă te-a ajutat. 

— Îmi pare rău, a repetat Max. Dacă îmi spui cu cine 
să vorbesc, am să le dau telefon. 

— Nu vreau să te jignesc, Max, dar ei nu vor explicaţii 
de la şeful unei secţii de poliţie din provincie. 

De fapt, nu eram chiar atât de supărat pe Max şi, 
chiar dacă aş fi fost, era greu să ţii supărarea pe un om 
ca el. În esenţă, era un tip de treabă, singurul lui defect 
era că întotdeauna îşi urmărea propriul interes. Uneori 
mă prefăceam supărat, ca cealaltă persoană să-şi 
închipuie că-mi datora ceva. De pildă, o mică informaţie. 

— Apropo, ţi s-au mai semnalat decese în rândul 
angajaţilor de pe Plum Island? l-am întrebat pe Max. Să 
zicem, în urmă cu doi-trei ani? 

El s-a gândit o clipă, apoi mi-a răspuns: 

— Cineva s-a înecat, vara asta se împlinesc doi ani de 
atunci. Un tip... doctorul nu mai ştiu cum... parcă 
veterinar. 

— Cum s-a înecat? 


— Încerc să-mi amintesc... era în barca proprietate 
personală... da... ieşise noaptea la pescuit sau cam aşa 
ceva şi, cum nu mai venea acasă, soţia lui ne-a telefonat. 
Am trimis Paza de Coastă în căutarea lui şi pe la unu 
noaptea i-au găsit barca goală. A doua zi valurile i-au 
adus corpul la țărm în golful de acolo... 

A făcut semn din cap spre insula Shelter. 

— Ceva dovezi că ar fi existat o mână criminală? 

— Păi, avea un cucui la cap şi i s-a făcut autopsia, dar 
a reieşit că alunecase în barcă, se lovise cu capul de 
copastie şi căzuse peste bord. Se mai întâmplă, a 
adăugat Max. S-a uitat la mine. De ce întrebi? 

— I-am promis domnului Tobin, aşa cum i-ai promis şi 
tu, că nu vom discuta astfel de lucruri la petrecerea lui, 
am răspuns. Vreau să beau o bere. 

M-am îndepărtat, lăsându-l pe Max cu un cârnăcior în 
mână. Beth a venit după mine şi mi-a spus: 

— A fost urât din partea ta. 

— O merita. 

— Nu uita că sunt nevoită să lucrez cu el. 

— Atunci, lucrează. 

Am văzut-o pe chelneriţa mea preferată, care m-a 
observat la rândul ei. Avea pe tavă un pahar cu bere, pe 
care mi l-a întins. Beth a luat un pahar cu vin. 

— Vreau să-mi  povesteşti despre săpăturile 
arheologice, despre Fredric Tobin, despre tot ce-ai 
descoperit şi despre toate concluziile tale, mi-a cerut 
Beth. In schimb, îţi voi obţine un statut oficial şi vei 
beneficia de toate facilităţile poliţiei comitatului. Ce 
zici? 

— Zic să-ţi păstrezi statutul oficial, oricum, am 
destule pe cap, iar mâine am să-ţi spun tot ce ştiu. După 
aceea, voi pleca de aici. 

— John, nu mai face pe inaccesibilul. 

Nu i-am răspuns. 

— Vrei să discut oficial cu şeful tău? Cum îl cheamă? 

— Inspector şef Imbecilul. Nu-ţi face probleme în 


privinţa asta. Orchestra cânta As Time Goes By. 
Dansezi? am întrebat-o. 

— Nu. Putem să stăm de vorbă? 

— Sigur. 

— Crezi că accidentul cu veterinarul care s-a înecat 
are o legătură cu cazul nostru? 

— Posibil. Se prea poate să nu aflăm niciodată. Dar eu 
întrevăd un plan. 

— Ce fel de plan? 

— Îţi stă bine cu pălăria. 

— Vreau să discut despre caz, John. 

— Nu aici şi nu acum. 

— Atunci, când şi unde? 

— Mâine. 

— Astă-seară. Ai spus în astă-seară. Vin la tine acasă. 

— Păi... nu ştiu dacă se poate... 

— Uite ce e, John, nu mă ofer să fac dragoste cu tine. 
Vreau doar să stăm de vorbă. Hai să mergem la un bar 
sau în altă parte. 

— Păi... cred că n-ar trebui să plecăm împreună... 

— Oh... bine. Eşti îndrăgostit. . 

— Nu... adică... poate sunt... În orice caz, nu-i nici o 
grabă până mâine. Dacă am dreptate, atunci omul 
nostru e aici şi dă o petrecere. În locul tău, mâine l-aş 
tine sub supraveghere discretă. Ai grijă să nu-l sperii. 
Bine? 

— Bine, dar... 

— Ne întâlnim mâine şi am să-ţi relatez toată 
povestea, după care eu mă retrag. Luni mă întorc în 
Manhattan. Toată ziua de marţi am programări la 
serviciu şi la doctori. Bine? Mâine. Îţi promit. 

— Bine. 

A ciocnit cu mine şi am băut amândoi. 

Am mai sporovăit un timp şi, la un moment dat, am 
văzut-o ceva mai departe pe Emma. Discuta cu un grup 
de invitaţi, printre care şi Fredric Tobin, fostul ei amant 
şi presupusul ucigaş. Nu ştiu de ce, dar mă scotea din 


sărite să-i văd stând de vorbă. Învață mersul lumii, John. 
Când nevastă-mea pleca în voiaj de afaceri cu şeful ei, 
Randy Dan, mă supăram cumva? Nu prea tare. 

Beth mi-a prins privirea şi a spus: 

— Pare o femeie tare drăguță. 

Nu i-am răspuns. 

— l-am pomenit în treacăt despre ea lui Max, a 
continuat Beth. 

La aceasta nu i-am răspuns nici atât. 

— A fost... amanta lui Fredric Tobin, mi-a spus Beth. 
Presupun că ştii. Îţi spun asta, în eventualitatea că nu 
eşti la curent. Vreau să spun că ar trebui să fii atent la 
ce discuţi cu ea în pat, dacă îl suspectezi pe Tobin. Sau, 
poate, de aceea ai intrat în relaţii cu ea? Ca să afli mai 
multe despre Tobin? John? Mă asculţi? 

M-am uitat la ea şi am spus: 

— Ştii, Beth, uneori regret că nu m-a castrat unul 
dintre gloanţe. Atunci aş fi fost complet eliberat de sub 
controlul femeilor. 

— Cu prima ocazie, când ai să faci dragoste, n-ai să 
mai gândeşti aşa. 

Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat. 

Am privit în jur şi, pentru a doua oară, m-am gândit că 
Tom şi Judy ar fi trebuit să fie aici. M-am întrebat dacă 
comoara urma să fie descoperită pe faleză chiar în 
cursul acelei săptămâni. Oare până acum ar fi făcut-o 
cunoscută prin presă? Sau ar fi anunţat public în 
această seară? 

În orice caz, în seara aceea soţii Gordon erau păstraţi 
la frigider, comoara rămânea ascunsă cine ştie unde, iar 
ucigaşul se afla, probabil, la nici douăzeci de metri de 
mine, discutând cu o femeie pe care ajunsesem s-o 
îndrăgesc. De fapt, am remarcat că Tobin şi Emma 
rămăseseră singuri şi stăteau de vorbă între patru ochi. 

Îmi era de ajuns. Am ocolit casa şi am aruncat pălăria 
şi spada. Pe la jumătatea peluzei din faţa casei m-am 
auzit strigat pe nume, dar mi-am văzut de drum. 


— JOHN! 

Am întors capul. 

Emma a traversat grăbită peluza. 

— Unde te duci? 

— Undeva unde pot să beau o bere. 

— Vin cu tine. 

— Nu, nu am nevoie de companie. 

— Ai nevoie de multă companie, amice, m-a anunţat 
Emma. Tocmai asta-i problema. Ai fost singur prea mult 
timp. 

— Ții cumva rubrica iubirilor pierdute din 
săptămânalul local? 

— Nu mă las atrasă într-o discuţie în contradictoriu şi 
nici nu te las să pleci singur. Unde te duci? 

— La Restaurantul Vechi. 

— Localul meu preferat. Ai gustat sandvişurile lor cu 
brânză şi sos chili? 

M-a luat de braţ şi am plecat amândoi. Am urcat în 
maşina ei şi după douăzeci de minute amândoi ne 
găseam într-un separeu de la Restaurantul Vechi, cu 
berile în mână, aşteptând nachos şi aripile de pui. 
Clienţii obişnuiţi de sâmbătă seara nu păreau să fi venit 
de la fabuloasa petrecere a lui Freddie, nici în drum 
spre ea. 

— Te-am sunat aseară, a spus Emma. 

— Parcă ziceai că ieşi cu fetele. 

— Te-am sunat când m-am întors. Pe la miezul nopţii. 

— N-ai avut noroc la vânătoare? 

— Nu. Presupun că dormeai, mi-a spus. 

— De fapt, m-am dus la Foxwoods. Acolo îţi pierzi şi 
nădragii de pe tine. 

Am mai discutat un timp, apoi i-am spus: 

— Presupun că nu i-ai destăinuit nimic lui Fredric 
despre ce am discutat. 

Ea a ezitat o clipă în plus, apoi mi-a răspuns: 

— Nu... dar i-am spus... i-am spus că avem o relaţie. 
Mi-a zâmbit. Avem o legătură? 


— Arhivarii au în permanenţă legături - 4 iulie 1776, 
7 decembrie 1941. 

— Vorbeşte serios. 

— Bine, serios vorbind, aş fi preferat să nu fi adus 
vorba despre mine. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Sunt fericită şi vreau să ştie toată lumea. Mi-a urat 
noroc. 

— Ce gentleman! 

Ea a zâmbit. 

— Eşti cumva gelos? 

— Câtuşi de putin. Am să-l trimit pe scaunul electric. 
Cred că n-ar trebui să discuti cu el despre noi doi şi, mai 
ales, despre comoara piraților. 

— Bine. 

Aşadar, am luat o cină agreabilă, apoi am mers la ea 
acasă, o vilişoară într-un cartier rezidențial din 
Cutchogue. Ea mi-a arătat colecția de oliţe de noapte, 
zece în total, pe care le folosea ca ghivece, aşezate într- 
o fereastră mare, cu arcadă. Darul meu era acum 
umplut cu pământ în care fuseseră sădiţi trandafiri 
pitici. 

Emma a dispărut câteva clipe şi s-a înapoiat cu un 
cadou frumos ambalat, pe care mi l-a întins. 

— L-am cumpărat la magazinul de cadouri al 
Societăţii de Istorie. Nu l-am furat, dar mi-am făcut o 
reducere de 40. 

— Nu trebuia... 

— Despachetează-l. 

M-am conformat. Era o carte intitulată Povestea 
comorii piraţilor. 

— Deschide la prima pagină, m-a îndemnat ea. 

Am deschis şi am citit: „Lui John, piratul meu 
preferat, Cu dragoste, Emma”. Am zâmbit şi i-am spus: 

— Mulţumesc. Dintotdeauna mi-am dorit aşa ceva. 

— Ei, nu chiar dintotdeauna. Dar mi-am închipuit că 
ti-ar plăcea s-o răsfoieşti. 


— Asta am să şi fac. 

În orice caz, vilişoara era elegantă, curată, fără pisici, 
Emma avea scotch şi bere, salteaua era tare, ei îi 
plăceau formaţiile Beatles şi Bee Gees şi avea două 
perne pentru mine. Ce altceva mi-aş mai fi putut dori? 

Ei da, frişca. Dar avea şi asta. 

x k x 

A doua zi de dimineaţă, duminică, am ieşit în oraş, am 
luat micul dejun la restaurantul din Cutchogue, apoi, 
fără să mă întrebe, a condus până la biserică, o 
construcţie frumoasă, cu acoperiş de şindrilă, 
aparţinând cultului metodist. 

— Nu sunt habotnică, dar uneori îmi ridică moralul. 
Prinde bine şi în afaceri. 

Prin urmare, am mers la biserică, gata să mă ascund 
sub strană, dacă s-ar fi prăbuşit tavanul. 

După biserică am recuperat maşina mea din faţa casei 
domnului Tobin şi Emma a venit în urma mea până la 
mine acasă. 

În timp ce ea îşi făcea ceai, am sunat-o pe Beth la 
birou. Era plecată, aşa că i-am lăsat un mesaj la un tip 
care mi-a spus că lucra la cazul Gordon. 

— Spuneţi-i că voi lipsi de acasă toată ziua, l-am 
rugat. Voi încerca să dau de ea diseară. Dacă nu, poate 
veni la mine mâine dimineaţă, la cafea. 

— Bine. 

Am telefonat la Beth acasă şi mi-a răspuns robotul. I- 
am lăsat acelaşi mesaj. 

Cu sentimentul că făcusem tot ce-mi stătea în putinţă 
ca să-mi ţin promisiunea, m-am dus la bucătărie. 

— Hai să mergem cu maşina într-o plimbare de 
duminică, i-am propus Emmei. 

— Mi se pare o idee bună. 

Şi-a dus maşina acasă, eu venind în urma ei, apoi am 
plecat la Orient Point cu Jeep-ul meu şi am luat feribotul 
de New London. 

Am petrecut ziua în Connecticut şi Rhode Island, am 


vizitat conacele din Newport, am luat masa la Mystic, 
apoi am luat feribotul înapoi spre casă. 

Am rămas în picioare pe puntea feribotului, admirând 
apa şi stelele. 

Feribotul a trecut prin canalul Gut de lângă Plum 
Island şi am văzut în dreapta farul Orient Point. În 
stânga, vechiul far de pe Plum Island se ridica întunecat 
şi ameninţător pe cerul nopţii. 

În canalul Gut marea era agitată. 

— Furtuna se îndreaptă către noi. Marea devine 
agitată cu mult înainte să se strice vremea. Scade şi 
barometrul, a adăugat ea. Simţi? 

— Ce să simt? 

— Cum scade presiunea atmosferică. 

— Păi... Am scos limba. Nu încă. 

— Eu simt. Sunt extrem de meteosensibilă. 

— Şi eu. 

— Eşti sigur că nu simţi? Nu te dor puţin rănile? 

M-am concentrat asupra rănilor şi, fireşte, mă dureau 
puţin. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte, i-am spus 
Emmei. 

— E bine să-ţi cunoşti corpul, să înţelegi relaţia dintre 
elementele naturii şi trupul, şi mintea ta. 

— Absolut. 

— De exemplu, eu o cam iau razna când e lună plină. 

— O iei razna mai mult decât de obicei, am subliniat 
eu. 

— Adevărat, mai mult decât de obicei. Dar tu? 

— Eu intru în călduri. 

— Serios? Când e lună plină? 

— Lună plină, semilună, pătrar... 

Ea a râs. 

Am aruncat o privire spre Plum Island, pe lângă care 
tocmai treceam. Am văzut câteva lumini pe canal, iar la 
orizont o lucire în spatele copacilor, cam pe unde 
trebuia să fie laboratorul principal. Altfel, insula era la 


fel de cufundată în întuneric ca acum trei sute de ani şi, 
dacă priveam printre pleoape, îmi puteam imagina 
goeleta San Antonio a lui William Kidd dând ocol insulei 
într-o noapte de iulie a anului 1699. Vedeam cum se 
coboară o barcă într-o parte a corăbiei, având la bord pe 
Kidd şi, poate, unul sau doi marinari, mai vedeam pe 
unul dintre ei vâslind în direcţia țărmului... Emma m-a 
trezit din visare. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat ea. 

— Pur şi simplu, mă bucur de frumuseţea nopţii. 

— Nu-ţi mai luai ochii de la Plum Island. 

— Da... mă gândeam la... soţii Gordon. 

— Te gândeai la Căpitanul Kidd. 

— Cred că eşti vrăjitoare. 

— Sunt o bună metodistă şi o scorpie. Dar numai o 
dată pe lună. 

Am zâmbit. 

— Şi eşti meteosensibilă. 

—  Întocmai. Îmi mai povesteşti despre... despre 
asasinat? 

— Nu, nu-ţi mai povestesc. 

— Bine. Înţeleg. Dacă te pot ajuta cu ceva, spune-mi. 
Îmi voi da toată silinţa să-ţi pot fi de folos. 

— Mulţumesc. 

Feribotul se apropia de debarcader. 

— Vrei să rămâi la mine peste noapte? m-a întrebat. 

— Păi... aş vrea, dar... trebuie să mă duc acasă. 

— Pot rămâne eu la tine. 

— De fapt, sincer să fiu, trebuie să discut sau să mă 
întâlnesc cu detectivul Penrose şi ar trebui să văd dacă 
mai este posibil. 

— Bine. 

Discuţia s-a încheiat aici. Am condus-o acasă. 

— Ne vedem mâine după program, i-am spus. 

— Bine. Pe țărm există un restaurant drăguţ, la care 
aş vrea să te duc. 

— Abia aştept. 


Ne-am sărutat în pragul casei ei, după care am urcat 
în Jeep şi am plecat acasă. 

Pe robot mă aşteptau şapte mesaje. Nu aveam chef de 
ele, aşa că m-am dus la culcare fără să le ascult. 
Dimineaţă aveau să fie tot acolo. 

În timp ce mă lăsam furat de somn, am încercat să mă 
gândesc ce era de făcut cu Fredric Tobin. Uneori se 
întâmplă să ai omul, şi totuşi să nu fie el. Vine un 
moment critic când trebuie să decizi dacă să-l urmăreşti 
în continuare, să-l înfrunţi şi să-l scoţi din bârlog sau să 
te prefaci că nu te mai interesează. 

Ar fi trebuit să-mi dea prin minte şi că atunci când 
încolţeşti un animal sau o persoană, aceştia pot deveni 
periculoşi, moment în care intră în joc atât vânătorul, 
cât şi vânatul, cel din urmă având mult mai multe de 
pierdut. 

Dar am uitat să mă gândesc la Tobin ca la un animal 
raţional şi viclean, întrucât îmi lăsase impresia unui 
măscărici, la fel cum şi eu îi lăsasem impresia că aş fi 
sărac cu duhul. Amândoi eram cu totul altfel, dar fiecare 
se lăsase oarecum indus în eroare de comportamentul 
celuilalt. În orice caz, mă socotesc vinovat pentru ce 
avea să se întâmple. 


29 


Luni dimineaţă, când m-am trezit, ploua, prima ploaie 
după săptămâni întregi, iar fermierii erau fericiţi, spre 
deosebire de viticultori. Cunoşteam însă unul care se 
confrunta cu probleme mai grave decât ploaia. În timp 
ce mă îmbrăcam, am ascultat radioul şi am aflat că un 
uragan denumit Jasper pornise de pe coasta statului 
Virginia, provocând un dezechilibru meteorologic tocmai 
departe, în nord, înspre Long Island. Eram încântat că 
în aceeaşi zi urma să mă înapoiez în Manhattan. 

Nu mai fusesem în apartamentul meu din Seventy- 
second Street de peste o lună şi nici nu-mi luasem 
mesajele de pe robotul telefonic, pe de o parte, fiindcă 
nu voiam, dar, mai ales, fiindcă uitasem codul de acces. 

În orice caz, pe la ora 9 a.m. am coborât scările, 
îmbrăcat în blugi de comandă şi cămaşă cu guler înalt, 
şi mi-am făcut o cafea. Mă aşteptam ca Beth să-mi 
telefoneze sau să-mi facă o vizită. 

Pe tejgheaua din bucătărie se găsea ziarul săptămânal 
local, rămas necitit de vineri, aşa că nu m-a surprins să 
văd pe prima pagină ştirea despre crima comisă lunea 
trecută. Am luat ziarul şi ceaşca de cafea şi m-am dus pe 
terasa din spate, unde am citit versiunea celui mai 
cunoscut reporter local despre dublul asasinat. Tipul era 
destul de vag, suficient de încăpățânat şi avea un stil 
îndeajuns de defectuos ca să poată scrie pentru 
Newsday sau pentru Times. 

Am remarcat un articol despre Podgoriile Tobin, în 
care erau citate cuvintele domnului Fredric Tobin: 
„Culesul va începe de la o zi la alta, promite să fie un an 
bun, poate cel mai bun din ultimii treizeci, afară de 
cazul în care vor fi ploi abundente”. 

Ei, Freddie, uite că plouă. M-am întrebat dacă cei 
condamnaţi pot cere vin la ultima lor masă. 


În orice caz, am aruncat deoparte ziarul local şi am 
luat cadoul de la Emma, Povestea comorii piraților. Am 
frunzărit-o, m-am uitat la ilustraţii, am văzut o hartă cu 
Long Island, pe care am studiat-o vreo două minute, 
apoi am găsit capitolele referitoare la Căpitanul Kidd şi 
am citit, la întâmplare, o mărturie a lui Robert 
Livingston, unul dintre sponsorii iniţiali ai lui Kidd. O 
parte a mărturiei suna cam aşa: 


Aflând că numitul Kidd urma să vină în aceste locuri, să 
se prezinte în faţa Excelenței sale, lordul Bellemont, 
subsemnatul a venit tocmai din Albany, pe cel mai scurt 
drum de pădure, ca să-l întâlnească pe căpitanul Kidd şi să 
se pună la dispoziţia înălţimii sale. Sosind la Boston, 
căpitanul Kidd l-a informat că la bordul goeletei sale, aflate 
în acel moment în port, se găseau patruzeci de baloturi de 
marfă, nişte zahăr şi vreo optzeci de livre de argintărie. În 
continuare, sus-numitul Kidd a spus că mai avea şi 
patruzeci de livre de aur, pe care-l ascunsese la loc sigur, 
undeva pe braţul Sound, între punctul în care ne aflăm şi 
New York, fără a menţiona un loc anume, ascunzătoare de 
care avea ştiinţă numai el. 


Am făcut câteva calcule mentale, din care a rezultat 
că patruzeci de livre de aur ar fi valorat la ora actuală 
vreo trei sute de mii de dolari, asta doar la prima 
socoteală, fără a mai pune la socoteală valoarea 
numismatică, aceasta putând mări suma de încă patru 
ori, din câte spunea Emma. 

Mi-am petrecut următoarea oră făcând lectură şi, pe 
măsură ce citeam, eram tot mai convins că aproape 
toate personajele care relatau acel episod, de la lordul 
Bellemont la ultimul marinar, erau nişte mincinoşi. Nici 
o versiune nu coincidea cu celelalte, iar cantitatea şi 
valoarea aurului, argintului şi pietrelor preţioase era în 
realitate mult mai mare. Singurul element asupra căruia 
toţi cădeau de acord era că respectiva comoară fusese 
îngropată pe țărm în diferite puncte de pe braţul Sound, 


lângă Long Island. Nu se făcea nici o referire la Plum 
Island, dar care alt loc ar fi fost mai potrivit pentru o 
ascunzătoare? După cum aflasem cu ocazia vizitei pe 
Plum Island, pe vremea aceea insula nu avea port, deci 
era puţin probabil să fie vizitată întâmplător de corăbii 
în căutare de hrană sau apă. Era proprietatea 
coloniştilor albi, deci inaccesibilă indienilor şi, după 
toate aparențele, nelocuită. Iar dacă Kidd lăsase o parte 
valoroasă din comoară la John Gardiner, un om complet 
necunoscut, de ce n-ar fi navigat cei şapte sau nouă 
kilometri până pe ţărmul celălalt al golfului, pe Plum 
Island, ca să îngroape acolo restul? Pentru mine avea 
sens. Cu toate acestea, m-am întrebat cum ajunsese 
Fredric 'Tobin să descopere comoara. Ar fi fost încântat 
să ne explice cu ocazia conferinţei de presă în care ar fi 
anunţat descoperirea. Probabil ar fi spus ceva de genul: 
„Prin muncă grea, cunoştinţe temeinice de viticultură, 
perseverenţă şi un produs superior. Plus un dram de 
noroc”. 

Oricum, am zăbovit pe terasă multă vreme, citind, 
privind valurile, analizând cazul, aşteptând-o pe Beth, 
care, după socotelile mele, ar fi trebuit să sosească până 
acum. 

În cele din urmă, am intrat în casă prin uşa cu 
glasvand care dădea în birou şi am ascultat cele şapte 
mesaje de pe robot. 

Primul era de la unchiul Harry, care spunea că un 
prieten de-al lui voia să închirieze casa, aşa că ori o 
cumpăram, ori îmi luam catrafusele. Al doilea mesaj era 
de la locotenentul de poliţie Wolfe, care spunea doar 
atât: „Mă calci pe nervi”. Al treilea era vechiul mesaj 
neascultat al Emmei, trimis vineri înainte de miezul 
nopţii, ca să mă salute; al patrulea era trimis de Max 
sâmbătă dimineaţă, ca să-mi dea detalii despre 
petrecerea lui Tobin, să-mi spună că avusese o discuţie 
agreabilă cu Beth şi că mă ruga să-i telefonez. Cinci, 
Dom Fanelli, care spunea: „Hei, paisano, ai ratat un chef 


pe cinste. Ce noapte! Vinul a curs valuri, la Taormina 
am agăţat patru turiste suedeze: două stewardese, un 
top model şi o actriţă. Oricum, l-am sunat pe amicul 
nostru Jack Rosen de la Daily News, care va scrie un 
articol despre întoarcerea ta la New York, după 
convalescenţa în provincie. Eroul rănit se întoarce 
acasă. Frumos. Telefonează-i luni dimineaţă, ca articolul 
să apară marţi, iar mahării de la departamentul de 
poliţie să apuce să-l citească înainte să te ia la forfecat. 
Aşa-i că-s deştept? Telefonează-mi luni, poate bem ceva 
după-amiază, să-ţi povestesc despre suedeze. Ciao”. 

Am zâmbit. Patru suedeze, pe dracu’! Al şaselea mesaj 
era trimis de Beth duminică dimineaţă, ca să mă întrebe 
unde dispărusem sâmbătă seară şi când ne puteam 
întâlni. Al şaptelea, tot de la Beth şi înregistrat duminică 
după-amiază, confirma mesajul lăsat de mine la birou şi 
mă anunţa că va veni la mine acasă luni dimineaţă. 

Deci, când am auzit soneria, cu puţin înainte de 
amiază, nu m-am mirat prea mult văzând-o în prag pe 
Beth. 

— Intră, i-am spus. 

Ea şi-a lăsat umbrela pe terasă şi a intrat. Purta alt 
taior, de culoare ruginie. 

Am crezut de cuviinţă să-i dau de ştire că eram 
singur, aşa că am spus: 

— Sunt singur. 

— Ştiu, mi-a răspuns. 

Câteva secunde ne-am privit unul pe celălalt. Ştiam ce 
avea de gând să spună, dar nu voiam să aud. Oricum, a 
spus-o: 

— Emma Whitestone a fost găsită moartă azi- 
dimineaţă, la locuinţa ei. De către un angajat. După 
toate aparențele, e vorba de o crimă. 

N-am spus nimic. Ce-aş fi putut să spun? Am rămas 
pironit locului. 

Beth m-a prins de braţ şi m-a dus în camera de zi, 
lângă canapea. 


— Aşază-te, m-a îndemnat. 

M-am aşezat. 

A luat loc lângă mine şi m-a luat de mână. 

— Nu ştiu ce simţi... adică... ştiu că ai ţinut mult la 
ea... 
Am încuviinţat din cap. Pentru a doua oară în viaţa 
mea, nu eu dădeam veştile rele. Eu eram cel înştiinţat 
despre uciderea cuiva care-mi fusese drag. Imi simţeam 
mintea amorţită. Aproape că nu înţelegeam, atât mi se 
părea de ireal. 

— Am fost cu ea aseară, până pe la zece, i-am spus lui 
Beth. 

— Încă nu s-a stabilit ora decesului. A fost găsită în 
pat... se pare că a fost ucisă prin lovire în cap cu un 
vătrai, care a fost descoperit pe podea... nu s-au 
constatat urme de pătrundere forţată... uşa din spate 
era neîncuiată. 

Am încuviinţat din cap. Probabil că ucigaşul avea o 
cheie, pe care n-o mai înapoiase, iar ea nu se gândise 
niciodată să schimbe încuietoarea. El ştia că, undeva la 
îndemână, exista un vătrai. 

— La prima vedere pare a fi tâlhărie... portofelul a 
fost golit, banii au dispărut, cutia de bijuterii a fost 
golită. Şi aşa mai departe. 

Am răsuflat adânc, dar n-am spus nimic. 

— De asemenea, amândoi soţii Murphy sunt morţi. 
După cât se pare, şi ei au fost ucişi. 

— Dumnezeule! 

— O echipă de poliţie din Southold patrula pe strada 
lor cam o dată pe oră, ţinând sub supraveghere casa 
Murphy, însă... oamenii n-au văzut nimic. Când le-a 
venit schimbul, la opt dimineaţa, polițistul a descoperit 
ziarul pe peluză, unde a rămas până la ora nouă, a 
adăugat ea. Ştia că soţii Murphy se trezeau devreme şi- 
şi luau ziarul, aşa că... 

— Continuă. 

— Aşadar, le-a telefonat, apoi a bătut la uşa din faţă, 


după care a ocolit casa şi s-a dus în spate. Aici a văzut 
că uşa dinspre camera Florida era descuiată. A intrat şi 
i-a găsit pe amândoi în pat. Muriseră în urma unor răni 
la cap, făcute cu o rangă aruncată pe covor şi mânjită de 
sânge. Casa a fost răscolită, a adăugat ea. De asemenea, 
cum pe stradă patrula poliţia, e de presupus că asasinul 
a venit dinspre țărm. 

Am încuviinţat din cap. 

— Îţi închipui că poliţia din Southold e în mare 
agitaţie, cum va fi în curând întregul North Fork. Pentru 
ei, şi o singură crimă pe an e suficientă. 

M-am gândit la Max, căruia îi plăcea să fie linişte şi 
pace. 

— Poliţia comitatului, a continuat Beth, va trimite o 
brigadă operativă, întrucât acum se bănuieşte că ar fi 
vorba de un psihopat care jefuieşte locuinţele şi ucide 
locatarii, a continuat Beth. Eu cred că cel care i-a ucis 
pe soţii Gordon ar fi putut lua din casa lor cheia de la 
locuinţa Murphy, motiv pentru care intrarea nu a fost 
forţată, iar uşa din spate a fost găsită descuiată. 

Am încuviinţat din cap. Tobin ştiuse că la un moment 
dat poate va fi nevoie să se descotorosească de cei doi 
bătrâni şi gândise suficient de mult în perspectivă ca să 
ia cheia. În momentul în care Beth precizase că cheia 
soţilor Murphy nu fusese găsită la locuinţa Gordon, 
faptul ar fi trebuit să ne alarmeze. Alt exemplu de 
subestimare a criminalului. 

— Ar fi trebuit să ne dăm seama... am spus eu. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Ştiu. Cât despre Emma Whitestone... ei bine, fie a 
lăsat uşa descuiată, fie şi de astă dată cineva a avut 
cheia... cineva cunoscut... a continuat Beth. 

M-am uitat la Beth şi mi-am dat seama că amândoi 
ştiam la cine se referea. De fapt, chiar a spus: 

— Am pus să fie supravegheat Fredric Tobin, aşa cum 
ai sugerat. A fost ţinut sub observaţie toată ziua, dar 
nişte şefi au contramandat operaţiunea între miezul 


nopţii şi ora opt dimineaţa... din motive financiare... În 
concluzie, nimeni nu l-a supravegheat pe Fredric Tobin 
după miezul nopţi. 

Nu i-am răspuns. 

— Oricum, mi-a fost greu să-i conving să accepte 
chiar şi ideea de a-l ţine sub observaţie pe Tobin. Nu e 
suspect. Nu-l avem la mână cu nimic care să justifice o 
supraveghere permanentă, a subliniat ea. 

Eram atent, dar în mintea mea se derulau imagini cu 
Emma: la mine acasă, înotând în golf, la petrecerea 
Societăţii de Istorie, în dormitorul ei, în care fusese 
găsită ucisă... dar dacă mi-aş fi petrecut noaptea acolo? 
De unde ştiuse asasinul că era singură...? Mi-a trecut 
prin minte că Fredric Tobin m-ar fi ucis şi pe mine dacă 
m-ar fi găsit dormind alături de ea. 

M-am gândit la Fredric Tobin şi mi l-am imaginat 
discutând cu Emma pe peluză, la petrecere. În timp ce-i 
vorbea, probabil ştia că o va ucide. Cu toate acestea, m- 
am întrebat dacă o asasinase ca s-o împiedice să mai 
comunice cu mine sau era, pur şi simplu, un mesaj: 
„Lua-te-ar dracu’, Corey. Lua-te-ar dracu' fiindcă faci pe 
deşteptul, fiindcă te-ai prins că eu i-am omorât pe soţii 
Gordon, fiindcă te-ai culcat cu fosta mea amantă, lua-te- 
ar dracu’ să te ia”. 

— Mă simt oarecum răspunzătoare pentru soţii 
Murphy, mi-a spus Beth. 

Mi-am impus să mă gândesc la bătrânii Murphy. 
Fuseseră oameni cumsecade, cetăţeni conştiincioşi şi, 
din nefericire pentru ei, martori la prea multe întâmplări 
petrecute în casa vecină în ultimii ani. 

— Miercuri le-am dus soţilor Murphy o fotografie cu 
Fredric Tobin şi l-au identificat ca fiind tipul cu 
automobilul sport, am spus. Tobin are un Porsche alb... 

l-am relatat scurta mea vizită la Edgar şi Agnes 
Murphy. Beth a încuviinţat din cap. 

— Înţeleg. 

— Asasinul este Fredric Tobin, i-am spus. 


Ea nu mi-a răspuns. 

— El i-a lichidat pe Tom şi Judy Gordon, pe Edgar şi 
Agnes Murphy, poate chiar pe veterinarul de pe Plum 
Island şi, în final, pe Emma Whitestone. Poate şi pe alţii. 
Sunt foarte tulburat, am adăugat. 

M-am ridicat şi am spus: 

— Am nevoie de puţin aer. 

Am ieşit pe uşa din spate şi am rămas afară pe terasă. 
Ploaia se înteţise, o perdea cenuşie se cernea din cerul 
cenuşiu în marea cenuşie. Vântul sufla dinspre sud, din 
direcţia golfului. 

Emma. Emma. 

Încă nu-mi revenisem din şoc şi din starea de 
neacceptare, dar începeam să simt cum creştea în mine 
furia. Cu cât mă gândeam mai mult la Tobin, care-i 
zdrobise capul cu un vătrai, cu atât îmi doream să-i 
zdrobesc şi eu ţeasta cu vătraiul. 

La fel ca atâţia alţi poliţişti care se confruntă direct şi 
îndeaproape cu crima, doream să-mi folosesc puterea şi 
experienţa ca să rezolv eu însumi cazul. Dar un poliţist 
nu poate fi om de pază, după cum un om de pază nu 
poate fi poliţist. Pe de altă parte, existau momente când 
trebuia să laşi deoparte insigna şi să foloseşti doar 
arma... 


30 


Beth m-a lăsat singur, răstimp în care am reuşit să-mi 
mai adun gândurile. Într-un târziu, a ieşit pe terasa din 
spate şi mi-a întins o ceaşcă de cafea, în care, după 
miros, părea să fi turnat puţin coniac. 

Amândoi am rămas tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre golf. 
După câteva minute m-a întrebat: 

— De ce se întâmplă toate acestea, John? 

Ştiam că-i datoram unele informaţii. 

— Aur, i-am răspuns. 

— Aur? 

— Da. O comoară ascunsă, poate comoara unor pirati, 
poate chiar comoara căpitanului Kidd. 

— A căpitanului Kidd? 

— Da. 

— Şi comoara asta se găsea pe Plum Island? 

— Da... Din câte îmi dau seama, Tobin a prins cumva 
de veste şi, înțelegând că niciodată n-ar fi pus piciorul 
într-unul dintre cele mai inaccesibile locuri din ţară, a 
început să-şi caute un asociat cu acces nelimitat pe 
insulă. 

Ea s-a gândit puţin, apoi a spus: 

— Sigur... acum totul se leagă... Societatea de Istorie, 
săpăturile, casa de pe țărm, barca cu motor... eram atât 
de convinşi de varianta cu molima, apoi de cea cu 
drogurile... 

— Într-adevăr. Dar, dacă faci complet abstracţie de 
aceste posibilităţi, aşa cum am procedat eu, ştiind că 
soţii Gordon n-ar fi fost capabili de astfel de fapte, 
atunci trebuie să reclădeşti întregul caz. 

Beth a încuviinţat din cap. 

— După cum spunea doctorul Zollner, când singura 
unealtă la îndemână e un ciocan, toate problemele 
seamănă a cuie, a remarcat ea. 


La rândul meu, am încuviinţat din cap. 

— Povesteşte-mi tot. Dă-i drumul. 

Ştiam că încerca să-mi abată gândurile de la uciderea 
Emmei şi avea dreptate când spunea că trebuia să 
lucrez, să fac ceva concret. 

— Bine... Când am fost pe Plum Island, săpăturile 
arheologice m-au surprins ca fiind ceva complet străin 
de firea lui Tom şi Judy. Ei ştiau ce părere mi-aş fi făcut, 
aşa că nu mi-au pomenit niciodată despre săpături. Cred 
că gândeau în perspectivă, la o zi - după ce, chipurile, ar 
fi descoperit comoara pe proprietatea lor - în care 
lumea şi-ar fi amintit de săpăturile de pe Plum Island şi 
ar fi făcut legătura. Prin urmare, cu cât ştiau mai puţini, 
cu atât mai bine. 

— N-ar fi pentru prima oară când ceva de valoare este 
mutat din loc şi redescoperit într-un loc mai convenabil, 
a remarcat Beth. 

— Tocmai aici era esenţa întregului plan. X-ul de pe 
harta piraţilor trebuia mutat de pe proprietatea 
Unchiului Sam pe cea a lui Tom şi Judy. 

Ea s-a gândit puţin, apoi m-a întrebat: 

— Crezi că soţii Gordon cunoşteau cu exactitate locul 
în care era îngropată comoara pe Plum Island? Sau 
încercau să dea de el? Nu ţin minte să fi văzut prea 
multe săpături recente pe insulă. 

— Cred că informaţiile lui Tobin erau sigure şi demne 
de crezare, dar poate nu foarte precise. Am învăţat câte 
ceva despre hărţile întocmite de pirați, atât de la 
Emma... cât şi din cartea aceea... Am arătat cartea de 
pe măsuţa din apropiere. Şi, din câte am aflat, asemenea 
comori urma să fie îngropate numai provizoriu, aşadar, 
o parte dintre reperele sau indicaţiile de pe hartă s-au 
dovedit a fi copaci demult dispăruţi, stânci care s-au 
sfărâmat sau s-au prăvălit în mare... şi aşa mai departe. 

— Cum ai ajuns să stai de vorbă cu Emma? m-a 
întrebat Beth. 

— Pur şi simplu, voiam să verific Societatea de Istorie 


Peconic. Întenţionam să nu pierd mai mult de o oră şi 
puţin îmi păsa cu cine aş fi stat de vorbă... apoi am 
cunoscut-o pe ea şi, în cursul conversaţiei, am aflat că 
fusese amanta lui Tobin. 

Beth a chibzuit un timp la cele auzite, continuând să 
privească ţintă golful, apoi a spus: 

— În consecinţă, următorul pas a fost să stai de vorbă 
cu Fredric Tobin. 

— Nu, cu el discutasem înainte de Emma. 

— Atunci, ce te-a făcut să ajungi la el? Ce legătură ai 
presupus că avea cu crimele? 

— La început, nici una. Am făcut muncă de detectiv 
începător, am discutat cu prietenii, nu cu suspecții. L- 
am cunoscut pe Tobin la vie, prin iulie, când eram cu 
soţii Gordon. I-am relatat episodul şi am adăugat: La 
vremea aceea nu i-am acordat nici o atenţie şi mă 
întrebam de ce îl agreau soţii Gordon. Miercuri, după ce 
am petrecut câteva ore în compania lui, am tras 
concluzia că era un tip de treabă, totuşi nu-mi 
răspundea limpede la unele întrebări simple, înţelegi? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— După ce am vorbit cu Emma, am început să 
extrapolez unele relaţii. 

Ea a încuviinţat din nou, privind ţintă ploaia, aparent 
cufundată în gânduri. În cele din urmă, a spus: 

— În aceeaşi perioadă eu mă aflam în preajma 
criminaliştilor, a medicilor legişti, pe Plum Island, şi aşa 
mai departe. În tot acest timp, tu mergeai pe o pistă cu 
totul diferită. 

— Una extrem de vagă, dar, oricum, nu aveam mare 
lucru de făcut. 

— Încă eşti supărat pentru felul în care ai fost tratat? 

— Am fost. Poate de aceea am acţionat. Nu contează. 
Ideea este că îţi ofer ţie toate aceste date. Vreau ca 
Fredric Tobin să fie arestat, condamnat şi executat. 

Ea m-a privit şi a spus: 

— S-ar putea să nu se întâmple aşa, iar tu ştii asta 


foarte bine. Dacă nu avem probe reale şi solide, tipul nu 
va suferi nici o condamnare. Cred că procurorul 
districtual nu va accepta nici să-l pună sub acuzare. 

Ştiam. Dar, în acelaşi timp, ştiam şi că atunci când 
problema era un cui, singurul obiect de care aveai 
nevoie era ciocanul. Eu aveam unul. 

— Ei bine? m-a întrebat Beth. Mai ai şi alte probe? 

— De fapt, în hangarul lui Tobin am descoperit o 
barcă mică, cu fund plat, şi o prăjină ca cele folosite 
pentru deplasarea prin ţinuturi mlăştinoase. Are şi un 
corn de ceaţă. 

I-am relatat confruntarea mea cu Tobin în hangar. 
Beth a încuviinţat din cap, apoi mi-a spus: 

— Stai jos. M-am aşezat în fotoliul de răchită, iar ea s- 
a instalat în balansoar. Povesteşte-mi, m-a îndemnat. 

În următoarea jumătate de oră am pus-o în temă, i-am 
relatat tot ce făcusem începând de marţi seara, când ne 
despărţisem, şi până în prezent, inclusiv faptul că 
prietena lui Tobin, Sondra Wells, şi menajera fuseseră 
plecate în după-amiaza în care soţii Gordon fuseseră 
asasinați, deşi Tobin mă lăsase să înţeleg că cele două 
femei se găseau acasă. 

Beth asculta, cu ochii ţintă la ploaie şi la mare. Vântul 
începea să se înteţească şi, din când în când, trimitea 
câte o rafală mai puternică. 

Când am încheiat, Beth mi-a spus: 

— Prin urmare, faptul că soţii Gordon au cumpărat 
terenul lui Margaret Wiley n-a fost o încercare de a-l 
înşela pe Tobin. 

— Nu. Tobin i-a sfătuit pe cei doi să cumpere terenul, 
pornind de la legenda cu Lespezile Căpitanului Kidd. 
Mai există un loc, denumit Copacii Căpitanului Kidd, dar 
în prezent acolo se află un parc. În ce priveşte lespedea 
sau faleza, locul nu este indicat în cărţile de istorie la fel 
de precis cum sunt copacii, aşadar, Tobin ştia că orice 
faleză din zonă era la fel de bună. Insă nu voia să se 
răspândească zvonul că el îşi cumpărase un teren 


neutilizabil sus, pe stânci, fapt care ar fi dat naştere la 
tot felul de bârfe şi speculaţii. Atunci i-a îndemnat pe 
soţii Gordon să achiziţioneze terenul pe banii lor, deşi 
nu dispuneau de prea mulţi, însă au avut noroc cu 
pământul doamnei Wiley... sau poate că Tobin ştia de el. 
În continuare, planul prevedea că trebuia să aştepte 
înainte de a îngropa comoara, ca mai apoi s-o 
redescopere. 

— Incredibil. 

— Aşa e. Şi pentru că-i aproape imposibil să falsifici 
vârsta straturilor de pământ dintr-o groapă, cei trei 
intenționau să ascundă lada cu comoara în peretele 
falezei, pe lespedea descoperită de noi, ca apoi să 
declare că ieşise la iveală în urma eroziunii. In 
momentul în care aveau s-o scoată din nisip şi argilă cu 
ajutorul unor târnăcoape şi lopeţi, locul ar fi fost în bună 
parte distrus, iar lada sfărâmată, aşa că nimeni n-ar mai 
fi putut studia amplasamentul. 

— Incredibil, a repetat ea. 

— Era vorba de trei oameni inteligenţi, Beth, care şi- 
au calculat fiecare mişcare. Intenţia lor era să smulgă o 
comoară în valoare de douăzeci de milioane de dolari 
chiar de sub nasul Unchiului Sam, iar Unchiul Sam urma 
să se dumirească abia când ştirea ar fi apărut în presă. 
Când ar fi intrat în evidenţa Fiscului, situaţie pentru 
care erau pregătiţi. 

I-am explicat cum era cu legislaţia comorilor găsite, 
cu taxa pe venituri şi altele asemenea. 

Ea s-a gândit o clipă, apoi m-a întrebat: 

— Dar cum urma Tobin să-şi primească partea după 
ce soţii Gordon şi-ar fi anunţat descoperirea? 

— În primul rând, cei trei ar fi susţinut că erau 
prieteni de aproape doi ani. Soții Gordon începuseră să 
se intereseze de vinuri, ceea ce cred că nu era adevărat, 
însă reprezenta un bun motiv ca lumea să-i vadă în 
compania lui Tobin şi să-i considere prieteni. l-am 
povestit ce aflasem de la Emma, legat de natura relaţiei 


dintre ei. Totuşi, am adăugat, asta nu se potriveşte cu ce 
mi-a declarat Tobin despre relația lor. Altă 
neconcordanţă interesantă. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Prietenia nu-i un motiv ca să împarţi cu cineva o 
comoară găsită valorând milioane de dolari. 

— Nu. Aşadar, au născocit o poveste întreagă care să 
se potrivească cu descoperirea. lată ce cred eu... Mai 
întâi, s-au prefăcut interesaţi de istoria locală şi astfel 
au descoperit unele date legate de o comoară ascunsă 
de pirați. În acest punct, conform declaraţiei pe care 
aveau s-o facă presei, au ajuns la o înţelegere amicală 
privind căutarea şi împărţirea a ceea ce ar fi descoperit. 

Beth a încuviinţat din nou. Vedeam că era aproape 
convinsă de versiunea mea asupra faptelor 
premergătoare asasinatelor. 

— Soții Gordon şi Tobin, am adăugat, urma să declare 
că răscoliseră vechile arhive ale diverselor societăţi 
istorice din zonă, lucru perfect adevărat, apoi din Anglia 
şi altele. S-au convins că comoara trebuia „găsită” pe 
terenul lui Margaret Wiley şi, deşi le părea rău că o 
păcăliseră ca să le vândă pământul, socoteau că la o 
vânătoare de comori totul e permis. l-ar fi oferit lui 
Margaret o frumoasă bijuterie sau ceva asemănător. 
Totodată, ar fi scos în evidenţă faptul că riscaseră 
douăzeci şi cinci de mii de dolari, întrucât nu puteau fi 
siguri că acolo fusese îngropată comoara. 

M-am rezemat de spătarul fotoliului, ascultând vântul 
şi ploaia. Mă simţeam mai îngrozitor decât oricând, mă 
uimea cât de mult îmi lipsea Emma Whitestone, care 
intrase în viaţa mea atât de repede şi de neaşteptat, 
apoi trecuse într-o altă viaţă, poate undeva printre 
constelații. 

Din nou am tras aer în piept şi am continuat: 

— Presupun că soţii Gordon şi Tobin îşi procuraseră 
unele documente fictive, cu care să-şi susţină afirmaţia 
că descoperiseră locul comorii în cine ştie ce arhive. Nu 


ştiu ce aveau în gând: un pergament falsificat, fotocopia 
unui original, chipurile pierdut, sau poate ar fi declarat, 
pur şi simplu: „Nu-i treaba nimănui cum am descoperit- 
o. Vom căuta şi altele”. Statul nu s-ar fi interesat cum au 
găsit-o, ci numai unde anume şi cât valorează. M-am 
uitat la Beth. [i se pare logic? 

Ea s-a gândit şi a răspuns: 

— E logic, aşa cum ai înşiruit tu faptele... Cred totuşi 
că cineva va face legătura cu Plum Island. 

— Posibil. Dar de la bănuială la dovezi e cale lungă. 

— Da, totuşi rămâne o verigă slabă într-un plan altfel 
foarte bun. 

— Adevărat. Atunci, să-ţi spun o altă teorie, care se 
potriveşte cu faptele reale: Tobin nici nu se gândea să 
împartă cu soţii Gordon. I-a lăsat să creadă tot ce ţi-am 
relatat până acum, i-a convins să cumpere terenul şi toţi 
trei au inventat povestea cu descoperirea comorii şi cu 
motivul împărţirii ei. În realitate, şi Tobin se temea că 
cineva va face legătura cu Plum Island. Soții Gordon ar 
fi oferit cheia localizării comorii şi mutării ei de pe Plum 
Island. Ulterior soţii Gordon au devenit un punct 
nevralgic, o verigă slabă, un indiciu clar al locului de 
provenienţă al comorii. 

Beth a rămas tăcută, legănându-se în balansoar. A dat 
din cap şi a spus: 

— Trei pot păstra un secret doar dacă mor doi dintre 
ei. 

— Exact. 

— Soții Gordon erau oameni inteligenţi, dar şi naivi, 
am continuat eu. Niciodată nu întâlniseră pe cineva atât 
de rău la suflet şi de pervers ca Fredric Tobin. N-au 
bănuit nimic, fiindcă repetaseră întreg scenariul, 
cumpăraseră terenul, şi aşa mai departe. În realitate, 
Tobin a ştiut de la început că îi va ucide. Cel mai 
probabil e că intenţiona, fie să îngroape comoara pe 
proprietatea lui de lângă Founders Landing, care este 
tot un loc istoric, şi apoi s-o „descopere acolo”, fie s-o 


ascundă aici sau peste ocean, păstrând nu numai partea 
cuvenită soţilor Gordon, dar şi pe cea datorată 
Unchiului Sam. 

— Da, cred că e o posibilitate reală, acum când am 
constatat că e capabil să ucidă cu sânge rece. 

— În orice caz, e omul tău. 

Beth şedea cu bărbia sprijinită în pumn, cu picioarele 
proptite de bara balansoarului. Într-un târziu, m-a 
întrebat: 

— Cum i-ai cunoscut pe soţii Gordon? Vreau să spun, 
cum se face că oameni cu o agendă atât de încărcată şi- 
au făcut timp să... Mă urmăreşti? 

Am încercat să zâmbesc şi i-am răspuns: 

— Îmi subestimezi farmecul. Totuşi, e o întrebare 
bună. Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, nu pentru 
prima oară, apoi i-am răspuns: Poate că, pur şi simplu, 
mă simpatizau. Poate totuşi li s-a părut că ceva nu era în 
regulă şi voiau să aibă în preajmă un poliţist. Il 
cunoşteau şi pe Max, ar trebui să-l întrebi cum s-au 
întâlnit. 

Ea a încuviinţat din cap, după care m-a întrebat: 

— Deci, cum i-ai cunoscut? Ar fi trebuit să te întreb 
chiar luni, la locul crimei. 

— Într-adevăr. l-am cunoscut la bar, în Restaurantul 
Claudio. ÎI ştii? 

— Toată lumea îl ştie. 

— Am încercat s-o agăţ pe Judy la bar. 

— Un început bun pentru o prietenie. 

— Corect. Oricum, consider întâlnirea o întâmplare 
fericită şi poate chiar aşa a fost. Pe de altă parte, soţii 
Gordon îl cunoşteau deja pe Max, care mă cunoştea pe 
mine, aşadar, poate auziseră cumva că polițistul rănit 
prin împuşcare, despre care se vorbise la televizor, era 
prieten cu Max şi-şi petrecea convalescenţa în 
Mattituck. Aveam - şi încă am - două locuri publice în 
care mă afişez: Restaurantul Vechi şi Restaurantul 
Claudio. Aşa că e posibil... dar poate nu... greu de spus. 


Aproape că nu contează, decât ca idee. Uneori lucrurile 
se întâmplă de la sine, am adăugat. 

— Aşa e. Dar în meseria noastră trebuie să căutăm 
mobiluri şi intenţii. Toate celelalte sunt mâna sorții. S-a 
uitat la mine şi m-a întrebat: Cum te simţi, John? 

— Bine. 

— Vreau să-mi spui adevărul. 

— Cam abătut. Nici vremea de afară nu mă ajută. 

— Te doare? 

Nu i-am răspuns. 

— Am stat de vorbă la telefon cu colegul tău, m-a 
informat ea. 

— Cu Dom? Nu mi-a spus nimic. Mi-ar fi dat de ştire. 

— Ei bine, n-a făcut-o. 

— Despre ce aţi vorbit? 

— Despre tine. 

— Ce anume despre mine? 

— Prietenii tăi sunt îngrijoraţi pentru soarta ta. 

— Mai bine ar fi îngrijoraţi de soarta Jor, dacă mă 
vorbesc pe la spate. 

— De ce nu încetezi să faci pe durul? 

— Schimbă subiectul. 

— Bine. 

S-a ridicat în picioare şi s-a dus la balustradă să 
privească valurile din golf, care începeau să se 
învolbureze şi să formeze coame albe. 

— Se apropie uraganul, a spus. Poate ne va ocoli. S-a 
întors spre mine şi a întrebat: Deci, unde-i comoara? 

— Iată o întrebare foarte bună. 

M-am ridicat la rândul meu şi am privit vâltoarea 
valurilor. Fireşte, nu se vedea nici o ambarcatiune, iar 
vântul începuse să adune tot felul de gunoaie pe peluză. 
De fiecare dată când se potolea câteva secunde auzeam 
valurile izbindu-se de bolovanii de pe plajă. 

— Şi unde sunt probele tale de netăgăduit? m-a 
întrebat Beth. 

Continuând să fiu atent la vreme, am răspuns: 


— Răspunsul la amândouă întrebările s-ar putea găsi 
la locuința domnului Tobin, în biroul sau în 
apartamentul lui. 

Ea s-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Voi prezenta faptele, aşa cum le cunosc, unui 
procuror districtual şi-i voi cere mandat de percheziţie. 

— Bună idee. Dacă poţi obţine mandat de percheziţie 
fără un motiv probabil, atunci eşti mult mai isteaţă 
decât mine. Judecătorul s-ar putea arăta cam reticent să 
emită un mandat de percheziţie la locuinţa şi în biroul 
unui cetăţean de vază care n-a mai avut necazuri cu 
legea, am adăugat. Am privit-o atent în timp ce cântărea 
vorbele mele. lată măreţia Americii, am spus. Nu te 
trezeşti cu poliţia şi statul pe capul tău decât dacă au 
motive bine întemeiate. lar dacă eşti bogat, atunci le 
trebuie motive şi mai bine întemeiate decât pentru un 
om de rând. 

Nu mi-a răspuns, ci m-a întrebat: 

— Ce crezi că ar trebui să... facem acum? 

— Fă ce vrei. Eu nu mai lucrez la caz. 

Valurile deveniseră talazuri, lucru neobişnuit pentru 
această parte a golfului. Mi-am amintit că Emma îmi 
spusese să privesc oceanul în apropierea furtunii. 

— Ştiu că pot... adică... cred că-l pot prinde pe 
individ, dacă-i vinovat, mi-a spus Beth. 

— Foarte bine. 

— Eşti sigur că el este făptaşul? 

— Sunt sigur. 

— Dar Paul Stevens? 

— El rămâne jokerul din cărţi. Ar putea fi complicele 
lui 'Tobin la crimă sau l-ar putea şantaja pe Tobin. Ar 
putea fi şacalul care aşteaptă să se arunce asupra prăzii 
sau, pur şi simplu, genul de om care pare veşnic suspect 
şi vinovat de ceva. 

— Ar trebui să discutăm cu el. 

— Am discutat eu. 

Ea a ridicat din sprâncene. 


— Când? 

l-am relatat vizita mea inopinată la locuinţa din 
Connecticut a domnului Stevens, minus bătaia pe care i- 
o administrasem. 

— În cel mai bun caz, e vinovat că ne-a minţit şi că a 
conspirat cu Nash şi Foster, am încheiat. 

Ea a chibzuit puţin şi a remarcat: 

— Ori s-ar putea să fie implicat mai mult. Adică... 
poate avem noroc şi găsim unele indicii la locul 
ultimelor două asasinate. Ar fi un element hotărâtor. 

— Aşa e. Între timp, Tobin va afla că îl suspectăm, or 
jumătate din politicienii locali sunt la degetul lui mic, 
probabil are prieteni şi la poliţia din Southold. 

— Nu-l amestecăm pe Max. 

— Fă ceea ce trebuie să faci. Numai nu-l speria pe 
Tobin, fiindcă, dacă se prinde că suntem pe urmele lui, 
orice probe deţine o să dispară. 

— Cum ar fi comoara? 

— Exact. Sau arma crimei. De fapt, dacă aş fi omorât 
două persoane cu pistolul meu înregistrat şi deodată m- 
aş trezi cu poliţia în birou, aş arunca arma în mijlocul 
Atlanticului şi aş declara că am pierdut-o sau că mi-a 
fost furată. Ar trebui să anunţi că ai descoperit unul din 
gloanţe. Asta o să-l sperie, dacă mai are pistolul. Pune 
pe cineva să-l ţină sub observaţie, să vezi dacă încearcă 
să scape de pistol, dacă nu cumva a făcut-o până acum. 

Ea a încuviinţat din cap şi s-a uitat la mine. 

— Aş vrea să lucrezi cu mine la acest caz, mi-a spus. 
Eşti de acord? 

Am luat-o de braţ şi am condus-o în bucătărie. Am 
ridicat receptorul din furcă şi i-am spus: 

— Sună la birou, să vezi dacă-i acolo. 

Ea a sunat la informaţii, a cerut numărul Podgoriilor 
Tobin şi l-a format. 

— Cu domnul Tobin, vă rog, a cerut ea. A aşteptat, cu 
ochii la mine. Ce să-i spun? m-a întrebat. 

— Mulţumeşte-i pentru petrecere. 


Beth a început să vorbească în receptor. 

— Da, aici detectivul Penrose de la secţia de poliţie a 
comitatului Suffolk. Aş dori să vorbesc cu domnul Tobin. 
A ascultat, apoi a spus: Spuneţi-i că am telefonat ca să-i 
mulţumesc pentru seara minunată pe care am petrecut- 
o. M-a privit scurt, apoi a continuat să vorbească în 
receptor: Bine. E o idee bună. A pus receptorul în furcă 
şi s-a întors spre mine: Nu-i acolo, nu se ştie dacă vine, 
iar fata cu care am vorbit nu ştie unde să dea de el. În 
plus, sunt pe punctul să închidă crama, din pricina 
vremii. 

— Sună-l acasă. 

Ea şi-a scos agenda, a găsit numărul lui Tobin, care 
nu figura în cartea de telefon, şi l-a format. 

— Îi telefonez acasă ca să-i mulţumesc pentru 
minunata seară petrecută la el? m-a întrebat. 

— Ai pierdut medalionul de aur al bunicii pe peluza 
lui. 

— Bine. Domnul Tobin este acasă? a vorbit ea în 
receptor. A ascultat, apoi a întrebat: Deci, domnişoara 
Wells este acolo? A ascultat din nou şi a spus: 
Mulţumesc. Am să revin... Nu, nu-i transmiteţi nimic... 
Nu, nu vă fie teamă. Ar trebui să mergeţi într-un 
adăpost pentru cazuri de necesitate... Da, atunci sunaţi 
la poliţie sau la pompieri şi vor veni să vă ia. Bine? 
Sunaţi chiar acum. A pus receptorul în furcă. Era 
menajera. O est-europeancă. li e frică de uragane. 

— Nici eu nu mă dau în vânt după ele. Unde-i domnul 
Tobin? 

— A plecat fără să lase vorbă. Domnişoara Wells a 
rămas în Manhattan până se potoleşte furtuna. Beth s-a 
uitat în ochii mei. Unde-i Tobin? 

— Nu ştiu. Dar ştim unde nu este. 

— Apropo, ar trebui să pleci din casa asta. Toţi 
localnicii cu casă pe țărm au fost sfătuiţi să-şi 
părăsească locuinţele. 

— Meteorologii sunt alarmişti de profesie. 


În aceeaşi clipă lumina a început să pâlpâie. 

— Şi uneori chiar au dreptate, a replicat Beth. 

— Oricum, în cursul zilei de astăzi trebuie să mă 
întorc în Manhattan. Mâine dimineaţă am întâlnire cu 
cei care vor decide asupra sorții mele. 

— Atunci ar fi mai bine să pleci chiar acum. Vremea 
nu se va îmbunătăţi. 

În timp ce analizam opţiunile, vântul a zburat un 
scaun de pe terasă şi luminile au pâlpâit din nou. Mi-am 
amintit că trebuia să-i telefonez lui Jack Rosen la Daily 
News, dar deja ratasem termenul pentru articol. În orice 
caz, nu credeam că eroul rănit se va înapoia acasă în 
ziua aceea, nici a doua zi. 

— Hai să facem o plimbare, i-am propus lui Beth. 

— Unde? 

— Să-l găsim pe Fredric Tobin şi să-i mulţumim 
pentru seara minunată pe care am petrecut-o. 


31 


Ploua cu găleata şi vântul vuia ca un tren de marfă. 

Am găsit două ponchos galbene în debara, apoi mi-am 
luat pistolul calibrul 38, pe care îl purtam în tocul de la 
umăr. Următorul lucru pe care trebuia să-l fac era să ies 
de pe aleea plină de gunoaie şi crengi rupte. Am pornit 
Jeep-ul, am ambalat motorul şi am trecut peste crengile 
căzute la pământ. 

— Patruzeci de centimetri distanţă de sol şi tracţiune 
pe patru roţi, i-am explicat lui Beth. 

— Oare şi pluteşte? 

— Poate vom avea ocazia să aflăm. 

Am condus pe străduţele înguste ale porțiunii de 
litoral din Mattituck, peste alte crengi rupte, printre 
capace de lăzi de gunoi purtate prin văzduh, şi am 
descoperit că şoseaua fusese blocată de un copac 
răsturnat. 

— N-am mai prins un uragan la ţară din copilărie, am 
spus. 

— Acesta nu-i un uragan, John, m-a atenţionat Beth. 

Am intrat pe peluza cuiva şi am ocolit un copac uriaş 
căzut la pământ. 

— Mie îmi pare a fi uragan, am remarcat. 

— Ca să fie uragan, viteza vântului trebuie să ajungă 
la şaizeci şi cinci de noduri. Pentru moment e o furtună 
tropicală. 

A deschis radioul pe un post de ştiri şi, după cum era 
de aşteptat, la ordinea zilei era Jasper. Crainicul tocmai 
spunea: „... îndreptându-se spre nord-nord-est, vântul 
suflă cu o viteză de până la şaizeci de noduri, respectiv 
circa 100 de kilometri pe oră pentru aceia dintre 
dumneavoastră care nu au cunoştinţe de navigaţie. 
Viteza de deplasare este de circa douăzeci şi cinci de 
kilometri la oră şi, dacă îşi va continua cursul prezent, 


va atinge uscatul undeva pe ţărmul sudic al insulei Long 
Island în jurul orei opt seara. Au fost amplasate 
pancarte de avertisment pentru ambarcaţiunile mici de 
pe ocean şi de pe braţul Sound. Călătorii sunt sfătuiţi să 
rămână acasă şi...” Am închis aparatul de radio. 

— Un alarmist! 

— Casa mea e destul de departe de țărm, dacă vei 
vrea să ne oprim undeva mai târziu, mi-a spus Beth. De 
acolo faci mai puţin de două ore cu trenul sau cu maşina 
până în Manhattan. Ai putea pleca după ce trece vijelia. 

— Mulţumesc. 

Un timp ne-am continuat drumul în tăcere şi, într-un 
târziu, am ajuns la Main Road, care nu era blocată de 
crengi, însă era acoperită de apă. Nu treceau prea multe 
maşini şi aproape toate magazinele de la marginea 
şoselei fuseseră închise, unele chiar aveau obloanele 
trase. Am văzut o tonetă prăbuşită şi un stâlp care se 
răsturnase, trăgând după el firele de telefon şi de curent 
electric. 

— Nu cred să-i priască viţei-de-vie, am spus. 

— Nu prieşte la nimic. 

După vreo douăzeci de minute am intrat în parcarea 
acoperită cu prundiş a podgoriilor Tobin. Parcarea era 
pustie, iar pe o pancartă scria „Inchis”. 

Am ridicat privirea înspre turn şi am văzut că nici o 
fereastră nu era luminată, deşi cerul se făcuse aproape 
negru. 

De ambele părţi ale parcării creştea viță-de-vie, pe 
care vântul o scutura din toate părţile. Dacă furtuna se 
înteţea, probabil că recolta era compromisă. Mi-am 
amintit mica prelegere a lui Tobin despre influenţa 
moderatoare a climatului maritim - lucru destul de 
adevărat, până în momentul în care te găseai în calea 
unui uragan. 

— Jasper. 

— Aşa-l cheamă. A privit în jur, prin parcare şi spre 
cramă, apoi a spus: Nu cred să fie aici. Nu văd nici o 


maşină, iar locul e cufundat în întuneric. Hai să 
încercăm la el acasă. 

— Mai întâi, să ne uităm prin biroul lui. 

— John, e închis. 

— Închis e un termen relativ. 

— Nu, nu este. 

Am mers cu maşina către cramă, apoi am cotit brusc 
la dreapta, ieşind din parcare, pe porţiunea de iarbă 
dintre cramă şi vie. Am ocolit clădirea, ajungând în 
spatele ei, unde se vedeau parcate câteva camioane, 
printre butoaie de vin goale. 

— Ce faci? m-a întrebat Beth. 

Am condus până la uşa din spate, de la baza turnului. 

— Vezi dacă e deschisă. 

Ea s-a uitat la mine şi a vrut să spună ceva. 

— Tu vezi doar dacă-i deschisă. Fă ce ţi-am zis. 

A coborât din Jeep, a alergat până la uşă şi a apăsat 
pe clanţă. S-a uitat la mine şi a clătinat din cap, apoi s-a 
îndreptat spre maşină. Am ambalat motorul şi am intrat 
cu botul Jeep-ului în uşă, care a zburat de perete. Am 
oprit motorul şi am coborât de la volan. Am prins-o pe 
Beth de braţ şi amândoi am intrat, alergând, în turn. 

— Eşti nebun? 

— De sus e o privelişte grozavă. 

După cum observasem, ascensorul se deschidea cu 
cheie, aşa că am pornit pe scări. Beth m-a apucat de 
braţ. 

— Stai! mi-a strigat ea. Asta-i spargere de locuinţă, ca 
să nu mai vorbesc de încălcarea drepturilor civile... 

— E o clădire publică. 

— E închisă! 

— Am găsit uşa spartă. 

— John... 

— Întoarce-te la Jeep. Mă descurc singur. 

Ne-am privit unul pe celălalt şi am citit în ochii ei: 
„Ştiu că eşti furios, dar nu face una ca asta!” 

l-am întors spatele şi am urcat scările singur. Pe 


fiecare palier am încercat uşile de la birouri, dar toate 
erau încuiate. 

La etajul al treilea am auzit paşi în urma mea şi mi-am 
scos pistolul. Am aşteptat într-un ungher îndepărtat şi 
am văzut-o pe Beth dând colţul. Ea a ridicat privirea 
către mine. 

— E infracţiunea mea. N-am nevoie de complici, i-am 
spus. 

— Uşa era spartă. Facem cercetări, mi-a replicat. 

— Asta spuneam şi eu. 

Am continuat să urcăm scările împreună. 

La etajul al patrulea, unde se aflau birourile 
administraţiei, uşa era tot încuiată. Ceea ce nu însemna 
că nu era nimeni acolo. 

Ieşirile de incendiu erau încuiate pe partea noastră, 
dar s-ar fi putut descuia de partea cealaltă. Am bătut cu 
pumnul în uşa de oţel, o dată şi încă o dată. 

— John, nu cred să fie cineva înăuntru... a spus Beth. 

— Sper că nu. 

Am urcat în fugă treptele până la etajul al cincilea, iar 
Beth a venit după mine. Am încercat clanţa, dar şi de 
astă dată era tot încuiat. 

— E apartamentul lui? a întrebat Beth. 

— Da. 

Intr-o casetă de sticlă din perete am văzut nelipsita 
toporişca de incendiu, cu tăişul de oțel, iar alături un 
extinctor. Am luat extinctorul din perete, am spart 
geamul şi am scos toporişca. Zornăitul de sticlă spartă a 
stârnit ecouri în toată casa scărilor. 

— Ce faci? aproape a ţipat Beth. 

Am împins-o înapoi şi am făcut vânt toporiştii în 
clanță, care a zburat cât colo. Încuietoarea însă rezista. 
După alte câteva izbituri, oţelul din jurul mecanismului a 
cedat, iar la ultima lovitură, uşa s-a deschis spre 
înăuntru. 

Am tras aer în piept de câteva ori. Aveam o senzaţie 
ciudată în plămân, ca şi cum s-ar fi redeschis o rană 


căreia îi trebuise vreme îndelungată să se vindece. 

— John, ascultă-mă... 

— Taci. Fii atentă dacă auzi paşi. 

Mi-am scos pistolul de sub poncho, iar Beth mi-a 
urmat exemplul. Am rămas nemişcaţi, apoi eu am 
aruncat o privire în interiorul încăperii pe care tocmai o 
deschisesem. Intre ochii mei şi apartamentul lui Tobin 
se interpunea un ecran de mătase japonez care 
ascundea uşa de oţel de privirea delicată a domnului 
Tobin. Apartamentul era cufundat în tăcere şi întuneric. 

Continuam să ţin toporişca în mâna stângă; am 
azvârlit-o prin uşa deschisă în paravanul de mătase care 
a căzut la podea, descoperind o încăpere spațioasă, o 
combinaţie de salon şi sufragerie. 

— Nu putem intra, a şoptit Beth. 

— Trebuie să intrăm. Cineva a spart uşa. Undeva prin 
preajmă se ascund nişte hoţi. 

Zgomotul pe care îl făcusem până atunci era suficient 
să atragă atenţia oricui s-ar fi aflat prin preajmă, dar n- 
am auzit nimic. Am tras concluzia că uşa din spate era 
prevăzută cu alarmă, însă probabil că furtuna făcuse să 
sune la staţiile de control zeci de alarme pe tot cuprinsul 
zonei North Fork. În orice caz, chiar dacă apărea poliţia, 
ne puteam descurca: de fapt, noi înșine reprezentam 
poliţia. Am trecut în salon, ţinând arma cu amândouă 
mâinile şi descriind un arc de cerc din stânga către 
centru. Beth a făcut acelaşi lucru dinspre dreapta. 

— John, nu-i o idee bună, mi-a spus ea. Calmează-te. 
Ştiu că eşti tulburat şi nu-ţi găsesc nici o vină, dar nu 
poţi face una ca asta. Trebuie să plecăm de aici şi... 

— Taci! Domnule Tobin! am strigat. Sunteţi acasă, 
domnule? Aveţi musafiri. 

Nici un răspuns. Am înaintat şi mai mult în salon, 
luminat doar de cerul înnorat vizibil prin marile ferestre 
cu arcade şi de razele filtrate prin două luminatoare 
aflate în tavanul înalt de aproape trei metri. Beth a venit 
încet după mine. 


După cum vă imaginaţi, era un locşor pe cinste: 
sufrageria avea forma unui semicerc cu peretele convex 
spre nord. Cealaltă jumătate a turnului, cea dinspre sud, 
era ocupată de o bucătărie cu acces direct, pe care o 
puteam vedea din locul în care ne aflam, şi un dormitor 
amplasat în sfertul sud-vestic al cercului. Uşa 
dormitorului era deschisă, aşa că am aruncat o privire 
înăuntru. Am constatat cu satisfacţie că eram singuri 
sau, dacă Tobin se găsea acolo, atunci se ascunsese sub 
pat sau într-un dulap, înspăimântat de moarte. 

Mi-am rotit privirea prin salon. În lumina cenuşie 
vedeam că era decorat simplu şi modern, potrivit cu 
ambianța apartamentului din turn. Pereţii pictaţi în 
acuarelă înfăţişau scene pe care le-am recunoscut: farul 
Plum Island, farul Horton Point, câteva peisaje marine, 
două-trei case vechi cu acoperişuri de şindrilă, chiar şi 
Hanul Generalului Wayne. 

— Grozav bârlog! am exclamat. 

— Foarte frumos. 

— Nemaipomenit loc în care să aduci o femeie. 

Domnişoara Penrose n-a făcut nici un comentariu. 

M-am dus la o fereastră care dădea spre nord şi am 
privit furtuna care făcea ravagii afară. Am văzut că vreo 
câţiva butuci de viță-de-vie fuseseră trântiţi la pământ şi 
mi-am închipuit că strugurii rămaşi neculeşi erau de 
acum trecuţi şi aveau să fie luaţi de vânt. 

Respectând scenariul meu, Beth a spus: 

— Nu există nici un hoţ. Ar trebui să plecăm şi să 
raportăm că am descoperit urmele unei spargeri. 

— Bună idee. Stai să mă asigur că făptaşul a fugit. I- 
am dat cheile de la maşină. Du-te şi aşteaptă-mă în Jeep. 
Cobor imediat. 

Ea a şovăit, apoi a spus: 

— Duc maşina în parcare. Te aştept un sfert de oră. 
Nici un minut mai mult. 

— Bine. 

I-am întors spatele şi am intrat în dormitor. 


Încăperea era mai confortabilă şi mai elegantă, genul 
de cameră în care Binecuvântarea lui Dumnezeu pentru 
Femei aducea sticlele de şampanie. De fapt, lângă pat se 
găsea o măsuţă şi o frapieră. Aş minţi dacă aş spune că 
nu mi-o închipuiam pe Emma în pat cu domnul Vin. 
Oricum, nu mai conta. Ea era moartă, iar el avea s-o 
urmeze în curând. 

În stânga era o baie mare, mai multe duşuri, jacuzzi, 
bideu, tot tacâmul. Da, viaţa fusese darnică cu Fredric 
Tobin, până în momentul în care începuse să cheltuiască 
mai mult decât câştiga. Mi-a trecut prin minte că 
furtuna de afară ar fi însemnat ruina lui, în lipsa 
transfuziei de aur. 

În dormitor se afla o masă de scris. Am deschis-o, dar 
n-am găsit nimic util sau incriminator. 

În următoarele zece minute am răscolit toată 
încăperea. Revenind în salon, am descoperit o debara 
încuiată şi am spart uşa cu toporişca, dar înăuntru nu se 
aflau decât un serviciu de masă din argint, câteva 
aşternuturi şi cristaluri, un frigider de vinuri cu uşă 
transparentă, o cutie de trabucuri cu umidificator şi alte 
accesorii ale traiului îndestulat, inclusiv o colecţie 
bogată de videocasete porno. 

Am căutat prin debara şi prin frigiderul de vinuri, dar 
nici de astă dată n-am găsit nimic. 

M-am învârtit prin salon cu toporişca în mână, 
căutând şi sfărâmând diverse obiecte cu securea, ca să- 
mi vărs năduful. 

Am mai văzut şi o combină video-audio, cu televizor, 
video, stereo, şi aşa mai departe, precum şi un raft cu 
cărţi. Am demolat raftul, scuturând cărţile una câte una 
şi azvârlindu-le cât-colo. Apoi ceva mi-a atras atenţia. 
Într-o ramă de aur cam de mărimea unei cărţi se găsea 
un vechi pergament. L-am luat şi l-am îndreptat către 
lumina palidă pătrunsă prin fereastră. Era o hartă cu 
contururi aproape şterse, desenată în cerneală, iar în 
josul ei scria ceva. Am dus-o în bucătărie şi am aşezat-o 


pe tejghea, lângă o veioză de serviciu care răspândea o 
lumină slabă. Am desfăcut rama şi am scos afară 
pergamentul cu margini zdrenţuite. Acum vedeam clar 
ce reprezenta: o porţiune a țărmului şi un mic golf. 
Scrisul era greu de descifrat, regretam că Emma nu era 
lângă mine să mă ajute. 

La început mi-am închipuit că ar putea fi o porţiune 
din ţărmul Plum Island, dar Plum Island nu avea golfuri, 
numai port, care arăta cu totul altfel decât ce vedeam pe 
hartă. 

M-am gândit apoi că ar putea fi schiţa golfului 
Mattituck, unde se aflau Copacii Căpitanului Kidd, însă 
desenul semăna prea puţin sau aproape deloc cu ceea ce 
văzusem în atlasul meu automobilistic şi la faţa locului. 
Mai exista o a treia posibilitate, faleza sau lespezile, deşi 
nici de astă dată nu vedeam vreo asemănare între 
conturul țărmului, aproape în linie dreaptă, şi cel 
desenat pe hartă, care era curb şi prezenta un mic golf. 

În cele din urmă, am tras concluzia că nu era decât un 
vechi pergament pe care Tobin îl înrămase ca obiect 
decorativ. Aveam dreptate? Mă înşelam? Am continuat 
să-l studiez cu atenţie, încercând să descifrez cuvintele 
aproape şterse... apoi am văzut două cuvinte pe care le 
cunoşteam: Founders Landing. 

Acum, că identificasem locul, mi-am dat seama că era 
harta unei porţiuni de circa patru sute de metri din 
țărm, cuprinzând şi Founders Landing, un golfuleţ fără 
nume şi ceea ce azi reprezenta proprietatea lui Fredric 
Tobin. 

Însemnările din partea de jos a hărţii erau de bună 
seamă indicaţii. Am văzut numere şi am desluşit 
cuvântul „Stejar”. 

Am auzit un zgomot în sufragerie şi mi-am scos 
pistolul. 

— John? m-a chemat Beth. 

— Sunt aici. 

Beth a intrat în bucătărie. 


— Parcă ziceai că pleci, i-am spus. 

— A sosit poliţia din Southold, în urma unui apel 
telefonic de la un paznic. Le-am spus că totul e sub 
control. 

— Mulţumesc. 

Ea s-a uitat prin sufragerie şi a comentat: 

— Ai distrus-o toată. 

— Uraganul John. 

— Te simţi mai bine? 

— Nu. 

— Ce ai acolo? 

— O hartă cu comori. Era la vedere, în rama aceasta 
de aur. 

Beth a privit-o. 

— E Plum Island? 

— Nu. Harta cu Plum Island, sau oricare alta care le-a 
dezvăluit comoara, a fost distrusă demult. Aceasta e o 
hartă a zonei Founders Landing, unde se află în prezent 
proprietatea lui Tobin. 

— Şi? m-a întrebat ea. N 

— Ei bine, sunt convins că e un fals. În studiile mele 
de arhivă am aflat că poţi cumpăra un pergament 
autentic şi nefolosit din orice perioadă a ultimelor 
secole. In oraş există persoane care se pricep să 
amestece cărbune de lampă, ulei sau mai ştiu eu ce şi 
să-ți scrie pe el orice vrei tu. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Deci Tobin şi-a confecţionat această hartă ca să 
demonstreze că lada cu comoara era îngropată pe 
proprietatea lui. 

— Da. Dacă te uiţi cu atenţie, vezi că însemnările par 
să fie indicaţii. lar dacă îţi încordezi privirea... vezi acel 
X? 

Ea a ridicat pergamentul. 

— Da, îl văd, mi-a răspuns. L-a pus pe tejghea şi a 
adăugat: Nici o clipă n-a avut intenția de a-i lăsa pe soții 
Gordon s-o îngroape pe faleză. 


— Aşa e. Urmărea să le ia comoara, să-i ucidă şi s-o 
îngroape pe proprietatea lui. 

— Atunci, comoara e îngropată pe pământul lui Tobin? 

— Să mergem să vedem. 

— Altă spargere? 

— Mai rău. Dacă îl găsesc acasă, îi sfărâm picioarele 
cu toporişca, după care îl ameninţ cu suferinţe şi mai 
groaznice, în caz că refuză să vorbească. Te pot lăsa 
undeva pe drum, am adăugat. 

— Te însoțesc. Trebuie să aibă cineva grijă de tine şi, 
în plus, trebuie să caut medalionul bunicii, pe care l-am 
pierdut pe peluză. 

Am pus pergamentul în buzunarul cămăşii, pe sub 
poncho, şi am înşfăcat securea. În drum spre scară, am 
aruncat cu o veioză într-una din ferestrele înalte cu 
arcadă. Prin geamul spart a pătruns o rafală de vânt, 
măturând câteva reviste de pe măsuţa de cafea. 

— A atins şaizeci şi cinci de noduri? 

— Se apropie. 


32 


Drumul de la Podgoriile Tobin la Founders Landing, 
care în mod normal dura douăzeci de minute, ne-a luat 
acum un ceas, din pricina furtunii. Şoselele erau pline 
de crengi rupte, iar ploaia biciuia cu atâta furie 
parbrizul, încât eram nevoit să înaintez cu pas de melc, 
cu farurile aprinse, deşi era de abia cinci după-amiază. 
Din când în când, câte o rafală de vânt abătea Jeep-ul 
din direcţia lui. 

Beth a deschis radioul şi meteorologul de serviciu a 
anunţat că furtuna nu atinsese încă puterea unui 
uragan, dar nici nu mai avea mult. Jasper continua să se 
îndrepte spre nord cu o viteză de peste douăzeci de 
kilometri la oră, limita zonei de furtună ajungând la vreo 
nouăzeci de kilometri de coasta Long Island. Furtuna 
câştiga în umiditate şi putere pe măsură ce traversa 
zona deschisă a Atlanticului. 

— Tipii încearcă să sperie pe toată lumea. 

— Tata spunea că uraganul din septembrie 1938 a 
distrus complet porţiuni întregi din Long Island. 

— Şi tata mi-a povestit despre el. Bătrânii au tendinţa 
să exagereze. 

Ea a schimbat subiectul şi a spus: 

— Dacă Tobin e acasă, te rog să mă laşi pe mine să 
vorbesc cu el. 

— Bine. 

— Nu glumesc. De astă dată faci cum îţi spun eu, 
John. Nu vom întreprinde nimic care să compromită 
acest caz. 

— Am şi întreprins. Nu-ţi mai face atâtea griji pentru 
un caz. Ea nu mi-a răspuns. Am încercat să contactez 
robotul de acasă, dar telefonul suna la nesfârşit. Cred că 
la mine acasă s-a întrerupt curentul. 

— La ora asta probabil s-a întrerupt peste tot. 


— E impresionant. Parcă încep să-mi placă uraganele. 

— E o furtună tropicală. 

— Foarte bine. Imi plac şi ele. 

Mi-a trecut prin minte că nu mă voi înapoia în seara 
aceea în Manhattan, prin urmare voi lipsi la întâlnirea 
obligatorie de a doua zi, ceea ce însemna că voi avea 
mari necazuri la serviciu. În acelaşi timp, mi-am dat 
seama că puţin îmi păsa. 

M-am gândit din nou la Emma şi mi-a trecut prin 
minte că, dacă ar fi trăit şi acum, viaţa mea ar fi devenit 
mai fericită. Oricât băteam eu câmpii cu viaţa la oraş 
sau în provincie, de fapt mă şi imaginasem alături de 
Emma Whitestone, pescuind, înotând, colecţionând oliţe 
de noapte sau orice alte ocupaţii mai aveau cei de pe 
aici. De asemenea, mi-a venit gândul că toate legăturile 
mele cu North Fork se rupseseră: mătuşa June murise, 
unchiul Harry îşi vindea proprietatea, Max şi cu mine nu 
vom mai drege niciodată relaţia dintre noi, oricare ar fi 
fost ea, soţii Gordon muriseră, iar acum murise şi 
Emma. Pe lângă toate acestea, nici în Manhattan 
lucrurile nu mergeau prea bine. Am aruncat o privire 
spre Beth Penrose. 

Ea mi-a simţit privirea şi s-a uitat la mine. Ochii ni s- 
au întâlnit şi mi-a spus: 

— Cerul e foarte frumos după furtună. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mulţumesc. 

In jurul porțiunii Founders Landing erau o mulţime de 
copaci bătrâni şi, din păcate, bucăţi mari din ei 
acoperiseră şoseaua şi pajiştile. Ne-a mai luat un sfert 
de oră să ne croim drum spre proprietatea lui Tobin. 

Porţile din fier forjat erau închise. 

— Cobor să văd dacă sunt încuiate, a spus Beth. 

Ca să scutesc timp, am intrat cu Jeep-ul în ele. 

— De ce nu încerci să-ţi scazi nivelul adrenalinei? a 
exclamat Beth. 

— Asta şi fac. 


În timp ce înaintam pe aleea lungă, am văzut că 
peluza pe care nu de mult fusese organizată petrecerea 
era acoperită cu crengi rupte, cutii de gunoi, mobilier de 
exterior şi tot felul de sfărâmături. 

În celălalt capăt al pajiştii apa golfului era 
învolburată, valuri mari inundau bolovanii plajei şi se 
spărgeau tocmai pe iarbă. Pontonul lui Tobin rezista 
bine, dar ici-colo vântul smulsese şindrila de pe 
acoperişul hangarului. 

— Ciudat! am exclamat. 

— Ce anume? 

— Lipseşte iahtul Chris-Craft. 

— Trebuie să fie undeva în docul uscat, a opinat Beth. 
Nimeni n-ar ieşi în larg într-o noapte ca aceasta. 

— Adevărat. 

Pe alee nu se vedea nici o maşină, iar casa era 
cufundată în beznă. Am mers cu maşina până la garajul 
în care se găseau cele două maşini, o construcţie 
separată, amplasată lateral şi în spatele casei. Am ales 
partea din dreapta şi am intrat cu Jeep-ul în uşa 
rabatabilă, care s-a făcut bucăţi. Am privit cu atenţie 
prin parbriz şi am văzut automobilul alb Porsche chiar în 
faţa mea, cu o bucată din uşa de la garaj căzută peste el; 
de cealaltă parte a garajului se găsea un Ford Bronco. 

— Aici sunt două maşini... poate că ticălosul e acasă. 

— Lasă-mă pe mine. 

— Desigur. 

Am întors Jeep-ul în loc şi am pornit spre spatele 
casei, peste peluză, către curtea interioară. Aici am 
oprit printre piese de mobilier de grădină, împrăştiate 
de vânt. 

Am coborât cu securea în mână, iar Beth a apăsat 
butonul soneriei. Am rămas în arcada uşii, dar nimeni nu 
a venit să răspundă, aşa că am deschis uşa cu securea. 

— John, calmează-te, pentru numele lui Dumnezeu! 

Am intrat în bucătărie. Curentul electric era întrerupt, 
iar încăperea era întunecată şi tăcută. 


— Asigură uşa, i-am spus lui Beth. 

M-am dus în holul central şi am strigat în susul 
scărilor: 

— Domnule Tobin! Nici un răspuns. Eşti acasă, 
Fredric? Hei, amice! Am să-ţi retez ţeasta aia 
blestemată! 

Am auzit scârţâind podeaua undeva deasupra, aşa că 
am aruncat securea, am scos pistolul calibrul 38 şi m-am 
repezit în sus pe scări, urcând treptele câte patru o 
dată. M-am învârtit în jurul pilastrului central şi am 
alergat spre locul de unde venise scârţâitul. 

— Mâinile sus! Poliţia! Poliţia! am strigat. 

Am auzit zgomot într-un dormitor şi am dat buzna 
înăuntru, exact la tanc ca să văd cum se închide uşa 
debaralei. Am dat-o de perete şi dinăuntru a ţipat o 
femeie. O dată şi încă o dată. Avea vreo cincizeci de ani 
şi era, probabil, menajera. 

— Unde-i domnul Tobin? am întrebat. 

Ea şi-a acoperit faţa cu mâinile. 

— Unde-i domnul Tobin? 

Beth a ajuns şi ea în dormitor, a trecut pe lângă mine 
şi a prins femeia de braţ. 

— Totul e în regulă, i-a spus ea. Suntem de la poliţie. 

A tras-o afară din debara şi a aşezat-o pe pat. 

După vreun minut de vorbă blândă, am aflat că femeia 
se numea Eva, că nu vorbea prea bine englezeşte şi că 
domnul Tobin nu era acasă. 

— Maşinile lui sunt în garaj, a spus Beth. 

— El venit acasă, pe urmă plecat. 

— Unde a plecat? a întrebat Beth. 

— El luat barcă. 

— Barca? 

— Da. 

— Când? Cu cât timp în urmă? 

— Nu mult, a răspuns Eva. 

— Eşti sigură? a întrebat-o Beth. 

— Da. Eu privit la el. A arătat spre fereastră. Barcă 


plecat acolo. 

— Era singur? 

— Da. 

— Vino aici, la fereastră, i-am cerut eu Evei. 

Ea s-a ridicat în picioare şi s-a dus la fereastră. _ 

— Barca, am spus eu. Pe unde a plecat cu barca? In 
ce direcţie? am făcut semn cu mâinile. 

Ea a arătat spre dreapta. 

— Plecat pe acolo. 

Am privit golful. lahtul Chris-Craft, Autumn Gold, 
plecase către est, dar pe mare nu vedeam nimic altceva 
decât valuri. 

— De ce a scos barca în larg? m-a întrebat Beth. 

— Poate ca să arunce arma crimei, i-am răspuns. 

— Putea să aleagă o zi mai prielnică. S-a întors spre 
Eva şi a întrebat-o: Când a plecat? Zece minute? 
Douăzeci? 

— Poate zece. Poate mai mult. 

— Unde s-a dus? 

Ea a ridicat din umeri. 

— El spus vine diseară. Spus la mine stau aici. Să nu 
fie frică. Dar mie mi-e frică. 

— Nu-i decât o furtună tropicală, am liniştit-o eu. 

Beth a luat-o pe Eva de mână şi a scos-o din dormitor, 
apoi a condus-o pe scări până în bucătărie. Am pornit 
după ele. 

— Trebuie să rămâi la parter, a sfătuit-o Beth. Stai 
departe de ferestre. Bine? 

Eva a încuviinţat din cap. 

— Găseşte lumânări, chibrituri şi o lanternă, i-a spus 
Beth. Dacă ţi-e frică, coboară la subsol. Okay? 

Eva a încuviinţat din nou şi s-a dus la un dulap să ia 
lumânări. Beth a chibzuit o clipă, apoi m-a întrebat: 

— Unde s-o fi dus pe aşa o vreme? 

— Ar trebui să fie la cramă, luptând din răsputeri să-şi 
apere proprietatea, am răspuns. Dar la cramă se putea 
duce fără barcă. L-ai văzut îndreptându-se spre barcă? 


am întrebat-o pe Eva. Înţelegi? 

— Da. Eu văzut la el mergea la barcă. _ 

— Avea ceva în mână? Am făcut puţină pantomima. În 
mâini? 

— Da. 

— Ce? 

Ea a decis să-şi ţină gura. 

— Ce avea în mână? a întrebat-o Beth. 

— Pistol. 

— Pistol? 

— Da. Pistol mare. Pistol lung. 

— Puşcă? 

Beth a schiţat câteva gesturi, ca şi cum ar fi ochit cu 
puşca. 

— Da, puşcă. A ridicat două degete şi a adăugat. 
Două. Beth şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. 

— Şi să sape, a continuat Eva. Era rândul ei să facă 
pantomima, imitând mişcările cuiva care dă cu sapa. Să 
sape. 

— Lopată? A 

— Da. Lopată. În garaj. 

M-am gândit o clipă, apoi am întrebat-o pe Eva: 

— Şi cutie? Să care? Sacoşă? Cutie? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Ce părere ai? m-a întrebat Beth. 

— Păi, să-ţi spun mai bine ce nu cred: nu cred că 
Fredric Tobin s-a dus la pescuit cu două puşti şi o 
lopată. Cheile, m-am adresat eu Evei. Unde sunt cheile? 

Ea ne-a condus la telefonul din perete, lângă care se 
găsea un tablou cu chei. Maniac al ordinii cum era, 
Tobin pusese etichete la fiecare. Am văzut că lipseau 
cheile iahtului, însă cea de la Formula 303 era acolo. 

În timp ce mă gândeam la următorul meu pas 
necugetat, Eva a spus: 

— Jos, pe scări. La pivniţă. 

Amândoi am întors privirea către ea. Arăta spre uşa 
din celălalt capăt al bucătăriei. 


— El dus jos pe scări. Ceva jos pe scări. 

Beth şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. 

Era limpede că domnul Tobin nu fusese Patronul 
Secolului şi că Eva se arăta încântată că i se oferea 
prilejul să-l dea în vileag - deşi în ochi i se citea teama şi 
ştiam că exista ceva care o înspăimânta mai mult decât 
uraganul. Nu aveam nici o îndoială că Tobin ar fi ucis-o, 
dacă nu s-ar fi pus problema unui cadavru pe 
proprietatea lui. 

M-am dus la uşă şi am apăsat pe clanţă, dar uşa era 
încuiată. Am recuperat securea şi mi-am luat o poziţie 
de atac. 

— Stai! m-a oprit Beth. Avem nevoie de un motiv 
plauzibil ca să facem asta. 

— Avem învoirea dumitale să căutăm aici? am 
întrebat-o pe Eva. 

— Poftiţi? 

— Mulţumesc. Am izbit cu securea în clanţă şi am 
sfărâmat-o cu lemn cu tot. Am deschis uşa şi în spatele 
ei am văzut o scară îngustă şi întunecoasă care cobora 
până la subsol. Poţi pleca oricând doreşti, i-am spus lui 
Beth. 

Domnişoara  Corectitudine părea să trăiască o 
revelaţie, înțelegând că amândoi eram vârâţi în povestea 
asta până în gât şi că de acum încolo puteam încălca şi 
legile care poate ne scăpaseră. A luat de la Eva o 
lanternă şi mi-a întins-o: 

— Intră tu primul, eroule. Eu îţi asigur spatele. 

— Bine. 

Am intrat primul, cu lanterna într-o mână şi securea 
în cealaltă. Beth şi-a scos pistolul şi m-a urmat. 

Era o pivniţă foarte veche care abia dacă măsura doi 
metri înălţime. Temelia era din piatră, ca şi pardoseala. 
La prima privire, nu părea să fie mare lucru acolo: era 
prea umedă pentru a păstra ceva, prea mohorâtă şi 
sinistră pentru o spălătorie. În linii mari, nu existau aici 
decât un cazan şi un rezervor de apă caldă. Nu-mi 


puteam închipui ce voia să ne indice Eva. 

Apoi raza lanternei s-a oprit pe un zid din cărămidă 
tocmai în fundul pivniţei. Ne-am apropiat de el. 

Cărămida şi mortarul erau de dată mai recentă decât 
vechea temelie de piatră. Zidul despărţea jumătatea din 
faţă a pivniţei de jumătatea din spate şi se înălța până la 
bârnele de stejar ale tavanului. 

Chiar în mijlocul peretelui se vedea o uşă de stejar 
frumos sculptată. Raza lanternei a căzut pe o tăbliță de 
alamă, pe care scria: „Pivniţa personală de vinuri a 
Seniorului”. 

Cum Seniorul era lipsit de simţul umorului, am 
presupus că tăbliţa trebuia să fie un cadou primit de la 
vreun admirator sau, poate, chiar de la Emma. 

— Intrăm? m-a întrebat în şoaptă Beth. 

— Numai dacă uşa e descuiată, i-am răspuns. 
Regulamentul percheziţiei şi confiscării. l-am întins 
lanterna şi am încercat clanţa mare de alamă, dar uşa 
era încuiată. Deasupra clanţei am observat o broască de 
alamă. Nu-i încuiată, doar înţepenită, am spus. Am izbit 
cu securea în broască şi uşa de stejar s-a despicat, dar a 
rezistat. Am mai izbit-o de câteva ori şi, în cele din 
urmă, a cedat. 

În clipa în care uşa s-a dat de perete, Beth a stins 
lanterna şi ne-am postat de fiecare parte a uşii, cu 
spatele lipit de zid şi cu pistoalele în mână. 

— Poliţia! am strigat. leşi afară cu mâinile sus! 

Nici un răspuns. 

Am azvârlit securea prin uşa deschisă. A aterizat pe 
podea cu un zăngănit metalic. Nimeni n-a deschis focul 
asupra ei. 

— Intră tu prima, am îndemnat-o pe Beth. Eu am mai 
fost împuşcat anul acesta. 

— Mulţumesc. S-a lăsat pe vine şi mi-a spus: Mă duc 
spre dreapta. 

A intrat repede, iar eu am urmat-o. Am dat buzna spre 
stânga şi amândoi am rămas nemişcaţi, stând pe vine, 


cu pistoalele întinse. 

Nu vedeam nici la doi paşi, dar simţeam că încăperea 
era mai rece şi poate mai uscată decât restul subsolului. 

— Poliţia! am strigat încă o dată. Mâinile sus! 

Am mai aşteptat vreo treizeci de secunde, apoi Beth a 
aprins lanterna. Raza ei a străbătut încăperea, luminând 
un şir de rasteluri pentru vin. Beth a plimbat repede 
lanterna de jur împrejur. În centrul camerei era o masă 
cu două sfeşnice şi câteva lumânări. Se mai vedeau şi 
nişte cutii de chibrituri. Am aprins vreo zece lumânări, 
care au răspândit o lumină pâlpâitoare în pivniţa de 
vinuri, făcând să joace umbre şi lumini pe sticle. Peste 
tot se vedeau rasteluri de lemn, după cum era de 
aşteptat într-o pivniţă de vinuri. Mai erau lăzi de lemn şi 
cutii de carton pentru vin, unele deschise, altele închise, 
îngrămădite ici şi colo. Am mai observat şase butii de 
vin, fiecare având un cep. În perete erau instalaţii 
frigorifice acoperite cu folii de plexiglas. Tavanul părea 
a fi din lemn de cedru, iar podeaua de piatră neşlefuită 
fusese pardosită cu dale netede din beton. 

— Eu îmi ţin cele două sticle de vin într-un dulap de 
bucătărie, i-am spus lui Beth. 

Beth mi-a luat lanterna din mână şi a examinat câteva 
sticle prăfuite, culcate pe un rastel. 

— Sunt vechi vinuri franţuzeşti, mi-a spus ea. 

— Probabil că pe al lui îl ţine în garaj, am răspuns. 

Ea a îndreptat lanterna spre peretele pivniţei, în 
dreptul căruia erau stivuite câteva zeci de cutii de 
carton. 

— O parte din producţia lui e acolo. Butoaiele au 
etichete. 

— Exact. 

Am mai cercetat locul un timp şi am descoperit un 
dulăpior cu pahare, tirbuşoane, şerveţele, şi aşa mai 
departe. Ici-colo erau agăţate termometre, toate arătând 
peste 60 de grade Fahrenheit. 

— Oare ce încerca Eva să ne spună? am întrebat într- 


un târziu. Beth a ridicat din umeri. 

M-am uitat la Beth în lumina lumânărilor. Ea mi-a 
întors privirea. 

— Poate ar trebui să vedem ce-i prin cutiile de colo. 

— Poate că da. 

Am început să dăm deoparte lăzile şi cutiile de carton. 
Am deschis vreo câteva, dar înăuntru nu era decât vin. 

— De fapt, ce căutăm? m-a întrebat Beth. 

— Nu ştiu. In orice caz, nu vin. 

Într-unul din colţurile în care se întâlneau pereţii 
originali se găsea o stivă de cutii cu vin marcate 
Podgoriile Tobin, toate purtând eticheta „Autumn Gold”. 
M-am dus la ele şi am început să le arunc în spaţiul 
dintre două rastele. Pivniţa s-a umplut de zgomot de 
sticlă spartă şi de miros de vin. 

— Nu-i nevoie să strici un vin bun, m-a temperat Beth. 
Calmează-te. Dă-mi mie cutiile. 

Nu i-am acordat nici o atenţie. 

— Dă-te la o parte, i-am spus. 

Am aruncat şi ultimele cutii şi iată că în colţ, sub ele, 
se găsea ceva ce nu era vin. Nici mai mult nici mai puţin 
decât o ladă frigorifică din aluminiu. M-am holbat la ea 
în lumina luminărilor. 

Beth a venit lângă mine şi a fixat lumina lanternei 
asupra lăzii. 

— Acesta e obiectul despre care vorbeai? Lada de 
aluminiu din barca soţilor Gordon? 

— În orice caz, seamănă cu ea. Dar e un tip de ladă 
destul de obişnuit şi, afară de cazul în care păstrează 
amprentele lor - ceea ce sunt sigur că nu-i cazul - nu 
vom afla niciodată. Eu sunt de părere că aceasta este 
lada, am adăugat. Lada în care toţi erau siguri că există 
cuburi de gheaţă şi antrax. 

— Să nu excludem posibilitatea. Eu nu sunt convinsă 
mie în sută de povestea cu comoara şi piraţii. 

— Ei bine, sper că cei de la amprentare vor reuşi să 
depisteze câteva amprente pe aluminiul acesta şters de 


praf. 

Am pornit spre uşă, cu gând să plec. 

— Aşteaptă. Nu vrei să...? Adică... 

— S-o deschid? Eşti nebună? Să ating o probă? N- 
avem ce căuta aici. Nu avem mandat... 

— Termină! 

— Ce să termin? 

— Deschide lada asta blestemată... ba nu, o deschid 
eu. Ține! Mi-a întins lanterna şi s-a lăsat pe vine în faţa 
lăzii, între două cutii cu vin. Dă-mi o batistă sau altceva. 

I-am dat batista mea şi, cu batista în mână, a deschis 
încuietoarea, apoi a ridicat capacul prins în balamale. 

Am îndreptat raza lanternei către ladă. Ne aşteptam 
să găsim aur şi bijuterii, dar de cum am săltat capacul, 
am văzut înăuntru un craniu omenesc. Beth a scos un 
icnet de surpriză, s-a tras înapoi şi a trântit capacul. A 
rămas la câţiva paşi de ladă, străduindu-se să-şi vină în 
fire. A arătat cu mâna către ladă, dar abia după câteva 
secunde a reuşit să îngaime: 

— Ai văzut? 

— Da. E mort. 

— De ce...? Ce...? 

Am îngenuncheat lângă ladă. 

— Batista! am cerut. 

Ea mi-a dat batista şi am deschis capacul. Raza 
lanternei s-a plimbat prin interiorul lăzii mari de 
aluminiu, în care am văzut un craniu şi câteva oase. 
Craniul avea câte o monedă de aramă coclită în fiecare 
orbită. 

Beth s-a lăsat pe vine lângă mine, cu mâna pe umărul 
meu, ca să-şi menţină echilibrul sau ca să se simtă în 
siguranţă. Îşi recăpătase sângele rece. 

— E un schelet uman, a spus. Un copil. 

— Nu, un adult mic de statură. Pe vremea aceea 
oamenii erau mai scunzi. Ai văzut vreodată un pat din 
secolul al optsprezecelea? Am dormit o dată într-unul. 

— Dumnezeule... De ce să fie un schelet...? Unde-s 


celelalte obiecte...? 

Am vârât mâna în ladă şi am scos dinăuntru ceva 
neplăcut la atingere. Am ridicat acel ceva la lumina 
lanternei. 

— Lemn putred. 

Acum vedeam că sub oase erau câteva bucăţi de lemn 
putred şi, la o examinare mai atentă, am descoperit 
nişte balamale din alamă coclită, câteva scoabe din fler 
ruginite aproape în întregime şi o bucată de pânză 
putredă. 

Oasele nu erau albite, aveau o culoare maroniu- 
roşcată şi erau murdare de pământ şi argilă, semn că nu 
fuseseră îngropate într-un coşciug, ci rămăseseră în 
pământ vreme îndelungată. 

Am scormonit prin lada frigorifică şi am găsit un lacăt 
de fier ruginit şi patru monede de aur, pe care i le-am 
dat lui Beth. 

M-am ridicat în picioare şi mi-am şters degetele cu 
batista. 

— Comoara căpitanului Kidd. 

Ea s-a uitat la cele patru monede de aur pe care le 
ţinea în palmă. 

— Astea? 

— O parte. Avem aici o parte dintr-o ladă de lemn, 
fragmente din capacul care cred că a fost forţat. Lada a 
fost înfăşurată în muşamaua sau pânza aceea putredă, 
ca s-o ferească de umezeală vreme de vreun an sau doi, 
dar nu trei secole. 

Ea a arătat spre craniu şi a întrebat: 

— Cine să fie el? 

— Presupun că paznicul comorii. Uneori un 
condamnat, un băştinaş, un sclav sau alt nefericit era 
ucis şi aruncat peste ladă. Pe atunci se credea că duhul 
celui ucis nu-şi va găsi liniştea şi va alunga pe oricine i- 
ar fi descoperit mormântul. 

— De unde ştii toate acestea? 

— Le-am citit într-o carte. lar pentru cei care nu 


credeau în superstiții, care poate observaseră pe cineva 
îngropând ceva sau remarcaseră pământ proaspăt săpat 
şi scormoneau să vadă despre ce e vorba, primul lucru 
de care ar fi dat cu ochii ar fi fost un cadavru menit să 
dea impresia unui simplu mormânt, am adăugat. Isteaţă 
treabă, nu-i aşa? 

— Mda. Mie mi-ar fi tăiat cheful să sap în continuare. 

Am rămas amândoi acolo, în pivniţa de vinuri, adânciţi 
în gânduri. Conţinutul lăzii de aluminiu nu mirosea prea 
plăcut, aşa că m-am aplecat şi am închis capacul. 

— Bănuiesc că toate acestea urma să fie date la iveală 
într-un anumit moment şi loc, o dată cu aurul şi 
bijuteriile. 

Ea a privit fix la cele patru monede de aur din palmă 
şi a întrebat din nou: 

— Dar unde se află comoara? 

— Dacă oasele ar putea vorbi, sunt sigur că ne-ar 
spune. 

— De ce are monede în orbitele ochilor? 

— Probabil vreo superstiție. 

Ea mi-a aruncat o privire şi a spus: 

— Ei bine, ai avut dreptate. Felicitări, ca detectiv ai 
făcut o treabă remarcabilă. 

— Mulţumesc, am răspuns. Hai să ieşim la aer curat. 


33 


Am urcat scara din nou şi am văzut că Eva nu mai era 
în bucătărie. 

— Cred că am suficiente motive să cer un mandat de 
percheziţie, mi-a spus Beth. 

— Nu, nu ai. Ceea ce am descoperit noi nu are 
legătură cu nici una dintre crime, decât ca probe de 
circumstanţă. Şi asta doar dacă dai crezare 
raţionamentului meu. Trei posibili martori au murit, i- 
am reamintit. 

— Bine... a acceptat Beth. Totuşi, aici avem nişte 
rămăşiţe omeneşti. E un început. 

— Adevărat. Merită să dai un telefon. Nu pomeni 
nimic de faptul că osemintele ar putea fi vechi de trei 
sute de ani, am adăugat. 

Beth a ridicat receptorul telefonului din perete. 

— Mort, m-a anunţat ea. 

I-am dat cheile maşinii. 

— Încearcă celularul meu, am îndemnat-o. 

Ea a ieşit pe uşa din spate şi a urcat în Jeep. Am 
văzut-o formând un număr şi discutând cu cineva. 

M-am mai plimbat pe la parterul casei. Era decorat cu 
obiecte vechi, după toate aparențele autentice, dar care 
puteau fi şi imitații reuşite. Stilul lor indica în mare 
parte Anglia provincială de la mijlocul secolului al 
şaptesprezecelea. In orice caz, Tobin ştia cum să-şi 
cheltuiască banii. Işi construise un univers plin de 
confort, bun gust şi eleganţă, mai potrivit cu Hamptons 
decât cu North Fork, care se mândrea mai curând cu 
gusturile şi virtuțile americanului de rând. Fără îndoială, 
locul lui Tobin ar fi fost mai degrabă la Bordeaux sau 
măcar în Hamptons, locuind alături de Martha Stewart, 
cu care să facă schimb de reţete de limbi de pasăre 
umplute. Deocamdată însă, la fel ca cei mai mulţi, era 


nevoit să locuiască în apropierea locului de muncă, unde 
vinul îl ajuta să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. În 
sufragerie se găsea un frumos dulap din lemn sculptat, 
cu sticlă cizelată şi tăiată în fațete, conţinând obiecte 
care păreau a fi de valoare. L-am răsturnat şi a căzut cu 
zgomot puternic de sticlă spartă, urmat de o sumedenie 
de clinchete. Ador aceste zgomote. Cred că strămoşii 
mei au fost vandali, vizigoți sau ceva asemănător. 

Lângă sufragerie se afla un mic birou; am scormonit 
prin masa de scris a înălţimii sale, dar nu avea prea 
multe lucruri înăuntru. Mai existau câteva fotografii 
înrămate, una cu Sondra Wells, alta cu adevărata lui 
iubire: propria-i persoană, în picioare pe puntea 
iahtului. 

I-am găsit carnetul cu adrese şi am căutat la Gordon. 
Tom şi Judy erau trecuţi acolo, dar numele lor fusese 
tăiat cu o linie. Am căutat la Whitestone şi am 
descoperit că şi numele Emmei fusese tăiat. Dat fiind că 
o lichidase în aceeaşi dimineaţă şi că ştirea încă nu se 
răspândise, faptul demonstra o minte patologic de 
ordonată. Genul de creier care uneori acţiona în 
detrimentul posesorului. 

În încăpere era şi un şemineu. Deasupra consolei se 
vedeau cârlige pentru două puşti, dar nici o armă nu era 
la locul ei. Eva se dovedise a fi un martor de încredere. 

M-am întors în bucătărie şi m-am uitat afară pe 
fereastra din spate. Apa golfului se înverşunase, după 
expresia bătrânilor matrozi, dar încă nu era răscolită de 
furtună. Cu toate acestea, nu-mi puteam imagina ce 
căuta Fredric Tobin pe o asemenea vreme. De fapt, îmi 
cam închipuiam. Dar trebuia să mai dezvolt puţin teoria. 

Beth s-a întors în casă, cu poncho-ul ud leoarcă doar 
cât alergase de la Jeep la uşă. Mi-a dat cheile şi mi-a 
spus: 

— O echipă de criminalişti se află la casa Murphy şi 
alta la... celălalt loc al crimei. Nu mă mai ocup de cazul 
Gordon, a adăugat. 


— Mare ghinion! am comentat. Dar nu-ţi face griji. Ai 
şi rezolvat cazul. 

— Tu l-ai rezolvat. 

— Tu l-ai făcut să stea în picioare. Nu te invidiez 
pentru asta. Tobin te poate distruge, dacă nu eşti atentă 
cum procedezi, Beth. 

— Ştiu... S-a uitat la ceas şi a spus: E 6:40. Echipele 
de criminalişti şi legişti au pornit încoace, dar va dura 
un timp până vor reuşi să ajungă prin furtună. Nu vor 
intra fără mandat de percheziţie. Ar fi bine să plecăm 
înainte de venirea lor. 

— Cum ai să le explici faptul că te găseai deja 
înăuntru? 

— Eva ne-a lăsat să intrăm. Era înspăimântată... i s-a 
părut că se afla în primejdie. Am să insist asupra acestui 
punct. Nu trebuie să-ţi faci griji, a adăugat. Voi spune că 
am coborât la subsol ca să verific tabloul electric. 

Am zâmbit. 

— Începi să înveţi să-ţi acoperi urmele. Se vede 
treaba că ai stat în compania poliţiştilor de stradă. 

— Îmi datorezi acoperire, John. Ai încălcat fiecare 
aliniat din regulament. 

— Şi încă n-am trecut de prima pagină. 

— Te asigur că nici n-ai să treci. 

— Beth, individul a ucis trei persoane la care ţineam 
şi doi bătrâni nevinovaţi. Ultimii trei ar mai fi şi acum în 
viaţă, dacă aş fi acţionat mai rapid şi aş fi gândit mai 
mult. 

Ea şi-a pus mâna pe umărul meu. 

— Nu te mai socoti vinovat. Poliţia era răspunzătoare 
pentru siguranţa soţilor Murphy... Cât despre Emma... 
ei bine, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că se afla în 
primejdie... 

— Nu vreau să discut subiectul. 

— Înţeleg. Uite ce e, nu-i nevoie să stai de vorbă cu 
poliţiştii când vor ajunge aici. Tu pleacă, eu am să mă 
descurc. 


— Bună idee. I-am aruncat cheile maşinii şi i-am spus: 
Ne vedem mai târziu. 

— Unde pleci fără chei? 

— Să fac o plimbare cu barca. 

Am scos din panou cheia Formulei 303. 

— Eşti ţicnit? 

— Juraţii încă nu şi-au dat verdictul. Vorbim mai 
târziu. Am pornit spre uşa din spate. 

Beth m-a apucat de braţ. 

— Nu, John. Ai să-ţi pierzi viaţa. Îl vom prinde pe 
Fredric 'Tobin mai târziu. 

— Îl vreau acum, cu mâinile încă mânjite de sânge 
proaspăt. 

— Nu. Mă strângea cu putere de braţ. John, nici nu 
ştii unde s-a dus. 

— Există un singur loc în care se putea duce cu barca 
pe o asemenea noapte. 

— Unde? 

— Ştii bine unde... pe Plum Island. 

— Dar de ce? 

— Cred că comoara se află încă acolo. 

— De unde ştii? s 

— E o simplă presupunere. Ciao. Inainte să mă poată 
opri, am plecat. 

Am traversat peluza spre locul în care se afla barca. 
Vântul vâjâia şi un ram uriaş a căzut la un pas de mine. 
Se întunecase aproape complet, ceea ce-mi convenea de 
minune, fiindcă nu voiam să văd cum arăta oceanul. 

Am înaintat pe ponton, ţinându-mă de piloni, alergând 
de la unul la altul, ca să nu fiu aruncat în mare. În cele 
din urmă, am ajuns la hangar, care scârţâia şi gemea din 
toate încheieturile. În lumina difuză, am văzut că 
Formula 303 se afla încă acolo, însă baleniera, cea cu 
fundul plat, dispăruse. M-am întrebat dacă se 
desprinsese şi fusese dusă de valuri în larg sau dacă 
Tobin o remorcase în spatele iahtului Chris-Craft, ca 
barcă de salvare sau ca mijloc de acostare pe Plum 


Island. 

Am privit fix Formula, care sălta şi cobora pe valuri, 
izbindu-se de anvelopele docului plutitor. Am şovăit o 
clipă, încercând să gândesc raţional, spunându-mi că nu 
era nevoie să ies cu barca pe furtună. Într-un fel sau 
altul, 'Tobin era un om terminat. Ei bine... poate că nu. 
Poate trebuia să-i vin de hac înainte să-şi ia un avocat şi 
să-şi confecţioneze un alibi, înainte să protesteze că-i 
încălcăm drepturile cetăţeneşti. Morţii nu te pot da în 
judecată. 

Am continuat să fixez Formula cu privirea şi, în 
lumina palidă, mi s-a părut că-i văd la bord pe Tom şi 
Judy, zâmbind şi făcându-mi semn cu mâna să mă duc 
lângă ei. Mi-a venit în minte chipul Emmei, am revăzut-o 
înotând în golf şi surâzându-mi. Apoi am văzut figura lui 
Tobin la petrecere, în timp ce stătea de vorbă cu ea, 
ştiind dinainte că o va ucide... 

Dincolo de obligaţiile legale, mi-am dat seama că 
pentru mine singura modalitate de a închide acest caz 
era să-l prind eu însumi pe Tobin şi, după ce l-aş fi 
prins... dar la asta mă puteam gândi şi mai târziu. 

În clipa următoare am sărit de pe ponton în barca cu 
motor. 

Mi-am recăpătat echilibrul pe puntea mişcătoare şi m- 
am dus la locul din dreapta, pe scaunul căpitanului. 

Aici m-am confruntat cu prima problemă şi anume, 
unde se găsea contactul. In cele din urmă, l-am 
descoperit lângă acceleraţie. Am încercat să rememorez 
cum îi văzusem procedând pe soţii Gordon şi mi-am 
amintit că o dată îmi dăduseră un prospect intitulat 
„Cum să conduci barca în caz de necesitate”, pe care mă 
îndemnaseră să-l citesc. Îl citisem şi trăsesem concluzia 
că nu-mi doream deloc să ajung să conduc în caz de 
necesitate. lată însă că mă găseam exact în această 
situaţie. Regretam că nu mai aveam prospectul. 

În orice caz, mi-am amintit că trebuia să pun 
schimbătorul de viteze în poziţia zero, să introduc cheia 


în contact, s-o răsucesc... apoi... ce? Nu s-a întâmplat 
nimic. Am văzut două butoane pe care scria „Pornire” şi 
l-am apăsat pe cel din dreapta. Motorul de la tribord s-a 
pus în mişcare. Apoi am apăsat cel de al doilea buton şi 
am pornit motorul de la babord. Am simţit că se 
învârteau cam greu şi am împins ambele manete puţin 
în faţă, dând motoarelor mai mult combustibil. Mi-am 
amintit că trebuia să las motoarele să se încălzească 
puţin. Nu voiam să rămân blocat în largul oceanului. În 
timp ce turam motoarele, am găsit un cuţit în torpedoul 
descuiat de la bord, am tăiat cablul şi cele două parâme 
de amarare. Formula s-a ridicat imediat pe un val şi s-a 
izbit în peretele lateral al hangarului, cam la un metru şi 
jumătate de ponton. 

Am trecut imediat în viteza întâi şi mi-am încleştat 
degetele pe cele două manete. Prova era îndreptată 
către golf, aşa că tot ce am avut de făcut a fost să 
împing manetele în faţă, ca să mă arunc în mijlocul 
furtunii. 

Chiar când mă pregăteam să fac acest lucru, am auzit 
un glas în spatele meu şi m-am uitat peste umăr. Era 
Beth, care mă striga pe nume, încercând să acopere 
zgomotul vântului, al apei şi al motoarelor. 

— JOHN! 

— Da? 

— Aşteaptă! Vin şi eu! 

— Atunci, vino! Am întors barca, am apucat zdravăn 
de volan şi am reuşit s-o apropii de ponton. Sari! 

Ea a sărit în barcă şi a aterizat în spatele meu, dar în 
clipa următoare a căzut, din pricina punţii care se 
legăna. 

— Te-ai lovit? 

Beth s-a ridicat, apoi un val a lovit barca, ea a căzut 
din nou şi iar s-a ridicat. 

— Nu! 

A reuşit să vină până la scaunul din stânga. 

— Dă-i drumul! 


— Eşti sigură? 

— Porneşte! 

Am împins manetele înainte şi am ieşit din hangar în 
ploaia care bătea din toate părţile. In secunda 
următoare am văzut un talaz uriaş năpustindu-se spre 
noi din dreapta, gata să ne lovească lateral. Am răsucit 
volanul şi am îndreptat barca cu prova înspre val. Barca 
a săltat pe val, a rămas o clipă pe creastă, parcă agăţată 
între cer şi pământ, după care valul s-a spart în spatele 
meu, lăsând barca efectiv în aer. Apoi barca s-a lăsat în 
jos, cu prova înainte, afundându-se în apa învolburată. 
În continuare, prova s-a ridicat şi pupa s-a lovit de apă. 
Elicele au prins să se învârtească şi am pornit, dar în 
altă direcţie. În hăul dintre valuri am răsucit barca în loc 
cu 180 de grade şi am îndreptat-o spre est. Trecând pe 
lângă hangar, am auzit o trosnitură puternică şi am 
văzut cum întreaga construcţie s-a aplecat spre dreapta, 
apoi s-a prăbuşit în apa spumegândă. 

— Iisuse! 

— Ştii ce faci? mi-a strigat Beth, acoperind vuietul 
furtunii. 

— Sigur. Cândva am urmat un curs care se chema 
„Cum să conduci barca în caz de necesitate”. 

— Era vorba despre bărci? 

— Cred că da. M-am uitat la ea şi Beth mi-a întors 
privirea. Îți mulţumesc că ai venit, i-am spus. 

— Vezi-ţi de condus, mi-a replicat. 

Formula nu înainta prea rapid, adică aşa cum 
presupun că ar trebui să navigheze când vrei s-o 
stăpâneşti pe vreme de furtună. Vreau să spun că 
aproape tot timpul aveam impresia că zburam pe 
deasupra apei, pe deasupra golului dintre valuri, că 
treceam prin valurile care veneau spre noi cu scrâşnet 
de elice, că muşcam din apă şi apoi ne înălţăm din nou, 
ca o planşă de surf ieşită în întâmpinarea valurilor. 
Ştiam că singurul lucru pe care-l aveam de făcut era să 
menţin prova îndreptată înspre valurile care veneau 


spre noi, ca să nu fim loviți dintr-o parte de vreun talaz 
uriaş. Probabil că barca nu s-ar fi scufundat, însă s-ar fi 
răsturnat. Văzusem în golf bărci răsturnate de furtuni 
mai puţin violente decât aceasta. 

— Ştii să navighezi? mi-a strigat Beth. 

— Sigur. Semn roşu la întoarcere. 

— Asta ce mai înseamnă? 

— Să menţii semnul roşu în dreapta când te întorci în 
port. 

— Noi nu ne întoarcem în port. leşim în larg. 

— Oh... atunci uită-te după semne verzi. 

— Nu văd nici un fel de semne, m-a anunţat ea. 

— Nici eu. Am să mă ţin în dreapta liniei albe duble, 
am adăugat. Nu are ce să se întâmple. 

Ea nu mi-a răspuns. 

Am încercat să gândesc ca un marinar. Navigaţia nu-i 
chiar îndeletnicirea mea preferată, dar în decursul 
anilor fusesem la bordul a numeroase bărci şi îmi plăcea 
să cred că reţinusem anumite lucruri încă din copilărie. 
În iunie, iulie şi august ieşisem în larg cu soţii Gordon 
de vreo douăsprezece ori şi, cum Tom era foarte guraliv, 
îi plăcea să-mi  împărtăşească entuziasmul şi 
cunoştinţele lui în domeniul navigaţiei. Nu ţin minte să fi 
fost prea atent (mă interesa mai mult Judy şi costumul ei 
de baie), dar eram convins că undeva, pe scoarţa mea 
cerebrală, exista un locşor cu eticheta „Bărci”. Nu 
trebuia decât să-l localizez. De fapt, eram convins că 
ştiu mai multe despre bărci decât îmi închipuiam. Aşa 
speram. 

Inaintasem mult în Golful Peconic şi barca se izbea cu 
putere de apă într-o suită de bufnituri zdravene, care 
făceau să ne clănţăne dinţii în gură, ca o maşină care 
merge peste traverse de cale ferată. Stomacul meu nu 
reuşea să se sincronizeze cu mişcările bărcii: când barca 
era jos, stomacul meu se găsea încă undeva pe sus, iar 
când barca era azvârlită în aer, stomacul meu rămânea 
jos. Cel puţin, aşa mi se părea. Nu vedeam nimic prin 


parbriz, aşa că m-am ridicat în picioare şi am privit pe 
deasupra lui, sprijinindu-mă cu fundul de spătarul 
scaunului, ţinând mâna dreaptă pe volan şi stânga 
agăţată de un mâner fixat în bord. Înghiţisem suficientă 
apă sărată cât să-mi ridice tensiunea cu cincizeci de 
gradaţii. Incepeau să mă usture ochii de la sare. M-am 
uitat la Beth şi am văzut că şi ea îşi ştergea ochii. 

În dreapta mea am zărit o barcă uriaşă, răsturnată pe 
o parte, cu chila abia vizibilă, cu pânza şi catargul 
scufundate în apă. 

— Dumnezeule! 

— Au nevoie de ajutor? m-a întrebat Beth. 

— Nu văd pe nimeni. M-am apropiat de ambarcatiune, 
dar n-am văzut nici o persoană agăţată de catarg sau de 
velatură. Am găsit butonul sirenei şi l-am apăsat de 
câteva ori, dar n-am remarcat nici un semn de viaţă. 

— Probabil au pornit spre țărm cu o barcă de salvare. 

Ea nu mi-a răspuns. 

Ne-am continuat drumul. Mi-am amintit că tocmai eu, 
cel căruia nu-i plăcea nici legănarea molcomă a 
feribotului, mă găseam într-o barcă cu motor lungă de 
nouă metri şi care înainta în calea uraganului. Mă 
dureau picioarele, ca şi cum cineva m-ar fi lovit la tălpi 
cu un ciomag, iar durerea urca până în genunchi şi în 
şolduri, în care începeam să simt junghiuri. Cu alte 
cuvinte, era nasol al dracului. 

Incepea să-mi fie greață de la sare, de la mişcările 
bărcii, de la izbiturile necontenite ale valurilor şi din 
pricina neputinței de a deosebi oceanul de cer. Adăugaţi 
la toate acestea condiţia mea fizică precară de după 
accidentul suferit... Mi-am amintit vorbele lui Max, care- 
mi spusese că nu voi depune cine ştie ce efort. Dacă ar fi 
fost cu mine, l-aş fi legat la prova. 

Prin perdeaua de ploaie am desluşit ţărmul, cam la 
două sute de metri în stânga, iar ceva mai în faţă şi spre 
dreapta conturul lui Shelter Island. Ştiam că, o dată 
ajunşi în culoarul adăpostit, în partea ferită de vânt a 


insulei, vom fi mai în siguranţă, de unde, probabil, se 
trăgea şi numele insulei. 

— Te pot lăsa pe Shelter Island, i-am propus lui Beth. 

— Mai bine vezi de barca asta blestemată şi nu te mai 
frământa atât pentru micuța şi fragila Beth. 

— Prea bine, doamnă. 

— Am mai fost în larg pe timp de furtună, John, a 
adăugat ea pe un ton ceva mai blând. Ştiu când e cazul 
să intru în panică. 

— Bine. Te rog să mă anunţi şi pe mine. 

— În curând, a replicat ea. Până atunci, cobor sub 
punte să iau nişte veste de salvare şi să văd dacă găsesc 
câteva haine mai comode. 

— Bună idee. Spală-ţi ochii de sare şi caută o hartă, 
am adăugat. 

Ea a dispărut pe scara dintre cele două scaune. 
Formula 303 avea o cabină spațioasă pentru o barcă cu 
motor, precum şi un capăt de catarg care în curând s-ar 
fi putut dovedi util. În esenţă, era o ambarcaţiune 
confortabilă şi de încredere pe mare, Întotdeauna mă 
simţeam în siguranţă cu Tom sau Judy la comandă. Nici 
lor nu le plăcea vremea rea, cum nu-i plăcea nici lui 
John Corey, aşa că, la prima coamă albă, se înapoiau la 
țărm. Şi totuşi, iată că mă găseam la bord, înfruntând 
una dintre cele mai mari spaime ale mele, privind-o 
drept în ochi, ca să zic aşa, în timp ce ea mă scuipa în 
obraz. Şi, oricât ar părea de incredibil, savuram 
momentul: Îmi plăcea să simt în pumn maneta de fiecare 
dată când schimbam viteza, îmi plăcea să simt vibrația 
motoarelor şi volanul. Conduceam în caz de necesitate. 
Prea multă vreme zăcusem pe terasa din spatele casei. 

M-am ridicat în picioare, cu o mână pe volan şi una pe 
marginea parbrizului, ca să-mi ţin echilibrul. Am 
încercat să străpung cu privirea perdeaua de ploaie şi 
am cercetat marea agitată, în căutarea unei bărci, mai 
precis un iaht Chris-Craft, dar abia reuşeam să disting 
cerul sau linia țărmului, cu atât mai puţin un iaht. 


Beth a urcat scările şi mi-a întins o vestă. 

— Pune-ţi asta! Ţin eu volanul! mi-a strigat. 

Continuând să rămână în picioare, a trecut la volan, în 
timp ce eu îmi puneam vesta de salvare. Am văzut că îşi 
atârnase la gât un binoclu. Pe sub mantaua de ploaie de 
culoare galbenă îmbrăcase o pereche de blugi, în 
picioare avea o pereche de cizme de cauciuc, iar pe 
deasupra îşi pusese o vestă de salvare portocalie. 

— Sunt hainele lui Fredric? am întrebat-o. 

— Sper că nu. Cred că sunt ale Sondrei Wells. Puţin 
cam strâmte. Am întins o hartă jos, pe masă, dacă vrei 
să arunci o privire, a adăugat. 

— Ştii să descifrezi o hartă? am întrebat-o. 

— Puțin. Dar tu? 

— Nici o problemă. Albastrul arată apa, cafeniul arată 
uscatul. Mă uit mai târziu. 

— Am căutat şi un radio, dar n-am găsit nici unul, a 
spus Beth. _ 

— Pot să cânt eu. Îţi place Oklahoma? 

— John, te rog încetează cu tâmpeniile. Vorbeam de 
legătura radio între ambarcaţiune şi uscat. Ca să putem 
cere ajutor. 

— Oh... asta voiai. Ei bine, deci nu avem radio. 

— Jos este un încărcător de telefon mobil, dar nu şi un 
telefon, m-a anunţat Beth. 

— Mda. Oamenii tind să folosească celulare în 
ambarcaţiuni mai mici. Eu prefer aparatul de 
radioemisie-recepţie. În orice caz, ceea ce vrei de fapt 
să spui e că suntem rupţi de restul lumii. 

— Intocmai. Nu putem trimite nici măcar un SOS. 

— Ei bine, nici cei de pe Mayflower nu puteau. Nu-ţi 
face griji. 

Ea nu m-a luat în seamă şi a spus: 

— Am găsit un pistol de semnalizare. 

S-a bătut peste buzunarul mantalei de ploaie. Mă 
îndoiam că cineva putea vedea un semnal luminos pe o 
noapte ca aceea, totuşi am spus: 


— Bine. S-ar putea să avem nevoie mai târziu. 

Am trecut din nou la cârmă, iar Beth s-a aşezat pe 
scări lângă mine. Ne-am odihnit gâtul după ce strigasem 
ca să acoperim vuietul furtunii şi am rămas tăcuţi un 
timp. Amândoi eram uzi până la piele, cu stomacul 
întors pe dos şi înspăimântați. Totuşi, o parte din spaima 
de a naviga pe furtună se risipise, pe măsură ce ne 
dădeam seama că nu riscam să ne scufundăm chiar cu 
fiecare val. 

După vreo zece minute, Beth s-a ridicat în picioare şi 
a venit lângă mine, ca s-o pot auzi. 

— Chiar crezi că se duce pe Plum Island? m-a 
întrebat. 

— Da. 

— De ce? 

— Ca să-şi ia comoara. 

— Pe o asemenea furtună nu riscă să întâlnească nici 
una dintre bărcile de patrulare ale lui Stevens, şi nici 
elicopterele Pazei de Coastă, a zis ea. 

— Exact. Pe de altă parte, drumurile sunt 
impracticabile, aşa că maşinile paznicilor nu pot circula 
pe insulă. 

— Adevărat... De ce n-a aşteptat Tobin să pună mâna 
pe toată comoara înainte de a-i lichida pe soţii Gordon? 
a întrebat ea. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun. Poate că soţii Gordon l-au 
surprins în timp ce le răscolea casa. Sunt convins că 
urma să fie recuperată toată comoara, însă a survenit 
ceva. 

— Prin urmare, e nevoit să recupereze comoara el 
însuşi. Ştie unde se găseşte? 

— Probabil, altfel n-ar fi pornit într-acolo. Am aflat de 
la Emma că Tobin a fost o dată pe insulă, împreună cu 
grupul de supraveghere al Societăţii de Istorie Peconic. 
Pe atunci, probabil voia să se asigure că Tom şi Judy îi 
vor arăta adevărata ascunzătoare a comorii, mai mult ca 
sigur una dintre gropile arheologice ale lui Tom. Tobin 


nu avea încredere în alţii, am adăugat. Sunt convins că, 
la rândul lor, soţii Gordon nu-l simpatizau şi nu aveau 
încredere în el. Fiecare se folosea de celălalt. 

— Între hoţi apar întotdeauna neînţelegeri, a 
comentat Beth. 

Am vrut să protestez că Tom şi Judy nu fuseseră hoţi, 
însă fuseseră. Din momentul în care încetaseră a mai fi 
doi cetăţeni cinstiţi şi deveniseră conspiratori, soarta lor 
fusese pecetluită. Nu sunt un moralist, dar în meseria 
mea întâlnesc zilnic astfel de situaţii. Ne durea gâtul de 
cât strigasem şi de la apa sărată, aşa că am tăcut din 
nou. 

Mă apropiam de trecerea dintre coasta sudică a zonei 
North Fork şi Shelter Island, însă la gura strâmtorii 
oceanul părea mai furios decât oricând. Un val uriaş, 
apărut din senin, s-a oprit o clipă deasupra marginii din 
dreapta a bărcii. Beth l-a văzut şi a ţipat. Valul s-a spart 
chiar peste barcă şi amândoi am avut senzaţia că peste 
noi se prăvălise o cascadă. 

M-am trezit pe punte şi un şuvoi de apă m-a măturat 
în jos pe scări; am aterizat pe puntea inferioară, peste 
Beth. Amândoi ne-am căznit să ne ridicăm în picioare şi 
am urcat scările, agăţându-ne de balustradă. Barca ne 
scăpase de sub control şi volanul se învârtea în toate 
direcţiile. L-am apucat cu putere şi l-am ţinut într-o 
poziţie fixă, timp în care m-am aşezat pe locul meu, la 
tanc pentru a întoarce botul bărcii către un alt val 
monstruos. Acesta ne-a purtat pe coama lui şi am trăit 
senzaţia ciudată că pluteam la trei metri în aer, mai sus 
decât linia țărmului. 

Valul s-a rostogolit, spumegând, şi ne-a lăsat o clipă 
suspendaţi în aer, după care ne-am prăbuşit în golul 
dinaintea următorului talaz. Am apucat volanul cu 
putere şi am orientat barca din nou pe direcţia est, 
încercând s-o conduc către strâmtoare, unde era de 
aşteptat ca marea să fie mai calmă decât aici. 

Am privit în stânga, căutând-o din ochi pe Beth, dar n- 


am văzut-o pe scări. 

— Beth! am strigat. 

— Sunt aici! mi-a răspuns ea din cabină. Vin sus! 

A urcat scările în patru labe şi am văzut că fruntea îi 
sângera. 

— Te-ai rănit? 

— Da... m-am lovit de ceva. Mă doare fundul. S-a silit 
să râdă, dar râsul ei semăna mai degrabă a suspin. E o 
nebunie! 

— Du-te jos. Fă-ţi un martini... amestecat, nu scuturat. 

— Umorul tău cretin se potriveşte cu situaţia, a 
replicat ea. Cabina a început să ia apă, aud funcţionând 
pompele din santină. Nu găseşti un banc şi pe tema 
asta? 

— Păi... să vedem... ce auzi tu nu-i pompa din santină, 
e vibratorul Sondrei Wells, rămas pe undeva sub apă. Ce 
părere ai? 

— Îmi vine să mă arunc în mare. Oare pompele pot 
face faţă apei care intră în barcă? m-a întrebat ea. 

— Cred că da. Depinde câte valuri se vor mai sparge 
peste noi. 

De fapt, remarcasem şi eu că volanul devenise mai 
leneş, ca urmare a greutăţii apei pe fundul bărcii şi în 
cabină. 

Timp de zece minute nici unul din noi n-a scos o 
vorbă. Printre rafalele de ploaie şi de vânt, reuşeam să 
văd în faţa mea la vreo cincizeci de metri timp de câteva 
secunde, însă nu descopeream nicăieri iahtul lui Tobin 
şi, de fapt, nici o altă ambarcaţiune, afară de două bărci 
mici, răsturnate şi azvârlite ca nişte vreascuri de 
furtună. 

Am remarcat un nou fenomen - sau poate ar trebui să 
spun o nouă grozăvie - pe care soţii Gordon îl denumeau 
fenomen trăit alături de ei în ziua de pomină de pe 
canalul Gut. Valurile din spatele bărcii veneau cu putere 
depăşind-o, izbind în pupa Formulei, făcând-o să se 
mişte violent dintr-o parte într-alta. Pe lângă ruliu şi 


tangaj, trebuia să mă lupt cu ambardeea. Singurele 
două lucruri bune erau că ne menţineam direcţia spre 
est şi că încă mai pluteam, deşi îmi era greu să înţeleg 
de ce. 

Mi-am ridicat faţa, lăsând ploaia să-mi spele o parte 
din sarea de pe obraz şi din ochi. Cum tot priveam spre 
cer, m-am gândit: Am fost la biserică duminică 
dimineaţă, Doamne. M-ai văzut? La biserica metodistă 
din Cutchogue. Strana din mijloc, pe stânga. Emma? 
Spune-i. Hei, Tom, Judy, domnule şi doamnă Murphy... 
pentru voi iîndur toate astea. Peste vreo treizeci- 
patruzeci de ani mi-aţi putea mulţumi personal. 

— John! 

— Da? 

— La ce te uiţi în sus? 

— La nimic. Imi spăl faţa cu apă curată. 

— Îţi aduc puţină apă de jos. 

— Nu încă. Mai stai puţin. După aceea îţi dau ţie 
volanul, să mă odihnesc puţin, am adăugat. 

— Bună idee. A tăcut o clipă, apoi m-a întrebat: Eşti... 
îngrijorat? 

— Nu. Sunt speriat. 

— Şi eu. 

— Ai intrat în panică? 

— Încă nu. 

Am cercetat bordul şi, pentru prima oară, am 
descoperit cadranul pentru combustibil. Am aflat că o 
optime din rezervor era plină, ceea ce însemna circa 
zece galoane; dată fiind cantitatea de combustibil 
consumată de această uriaşă şalupă în luptă cu furtuna, 
însemna că nu mai aveam mult timp sau distanţă. 

M-am întrebat dacă puteam ajunge pe Plum Island. 
Dacă ţi se termină benzina la maşină, nu-i sfârşitul 
lumii. Dar când acelaşi lucru ţi se întâmplă în avion, 
atunci este într-adevăr sfârşitul lumii. Când rămâi fără 
combustibil într-o barcă, probabil că e sfârşitul lumii. 
Mi-am propus să fiu cu ochii pe cadranul de combustibil. 


— A început uraganul? am întrebat-o pe Beth. 

— Nu ştiu, John. Oricum, puţin îmi pasă. 

— De acord. 

— Parcă nu erai chiar atât de pasionat de mare, mi-a 
spus ea. 

— Îmi place marea, pur şi simplu. Nu-mi place să fiu 
pe ea sau în ea. 

— Pe Shelter Island există câteva golfuleţe şi 
intrânduri. Vrei să tragi la mal? 

— Tu vrei? 

— Da, dar e mai bine să n-o fac. 

— De acord. 

În cele din urmă, am pătruns în culoarul dintre North 
Fork şi Shelter Island. Gura strâmtorii avea o lăţime de 
circa şapte-opt sute de metri, iar Shelter Island, aflată 
mai la sud, era destul de ridicată faţă de nivelul mării şi 
destul de mare ca să opună o oarecare rezistenţă 
vântului. Aici vântul nu sufla atât de tare şi nu stârnea 
valuri atât de mari, aşa că puteam vorbi cu mai puţin 
efort, marea fiind ceva mai calmă. 

Beth s-a ridicat în picioare şi a încercat să-şi menţină 
echilibrul, agăţându-se de mânerul fixat de bord, 
deasupra scării. _ 

— Ce crezi că s-a întâmplat în ziua aceea? In ziua 
celor două crime? 

— Ştim că soţii Gordon au plecat din portul Plum 
Island pe la prânz. Au înaintat destul de departe în larg 
ca barca de patrulă a insulei să nu-i poată identifica. Au 
aşteptat şi au privit prin binoclu până au văzut că 
patrula trecuse mai departe. Atunci au ambalat 
motoarele şi au pornit în viteză către plajă. Dispuneau 
de patruzeci până la şaizeci de minute până la 
reîntoarcerea patrulei. E un fapt pe care l-am stabilit 
chiar pe Plum Island. Corect? 

— Da, dar la vremea aceea credeam că-i vorba despre 
terorişti sau despre persoane neautorizate. Vrei să spui 
că încă de pe atunci te gândeai la soţii Gordon? 


— Oarecum. Nu ştiam de ce sau ce aveau de gând să 
facă, însă voiam să văd cum ar fi putut scoate ceva de pe 
insulă. Un obiect furat. Orice. 

Ea a încuviinţat. 

— Continuă. 

— Au pornit în viteză şi s-au apropiat de țărm. Dacă o 
barcă de patrulă sau un elicopter ar fi descoperit şalupa 
lor ancorată lângă mal, n-ar fi fost cine ştie ce problemă, 
fiindcă toată lumea ştia cine erau şi le cunoştea barca. 
Cu toate acestea, din spusele lui Stevens, în ziua aceea 
nimeni nu le-a văzut şalupa. Corect? 

— Până acum, da. 

— Deci era o zi de vară liniştită şi senină. Soții Gordon 
au mers până la mal cu barca de cauciuc, pe care au 
ascuns-o printre tufe. In barcă se găsea lada de 
aluminiu. 

— Şi lopeţi. 

— Nu, deja dezgropaseră comoara şi o ascunseseră 
într-un loc din care o puteau recupera cu uşurinţă. Dar, 
mai întâi, era necesar să facă o mulţime de alte treburi, 
căutări prin arhive, săpături arheologice, cumpărarea 
terenului de la Margaret Wiley şi aşa mai departe. 

Beth s-a gândit o clipă, apoi a întrebat: 

— Crezi că soţii Gordon se ascundeau de Tobin? 

— Nu cred. Ei s-ar fi declarat mulţumiţi şi cu jumătate 
din comoară, minus cele cincizeci de procente cuvenite 
statului. Pretenţiile lor nu se ridicau la înălţimea 
pretențiilor lui Tobin. De asemenea, ci îşi doreau 
publicitate, voiau să stârnească vâlvă ca descoperitori ai 
comorii căpitanului Kidd. Pe de altă parte, am adăugat, 
pretenţiile lui Tobin erau cu totul altele, ca şi agenda 
lui. El nu-şi făcea nici un fel de scrupule din a-şi ucide 
asociaţii, ca apoi să-şi însuşească toată comoara, din 
care să ascundă cea mai mare parte, urmând să 
„descopere” o mică parte pe pământul lui şi să 
organizeze o licitaţie la Sotheby's, în prezenţa presei şi 
a Fiscului. 


Beth şi-a strecurat mâna sub mantaua galbenă şi a 
scos cele patru monede de aur. Mi le-a întins, iar eu am 
luat una şi am studiat-o rămânând cu cealaltă mână pe 
cârmă. Moneda avea mărimea unei monede americane 
de douăzeci şi cinci de cenți, însă cântărea mai mult - 
întotdeauna m-a uimit greutatea aurului. Aurul era 
uimitor de sclipitor, iar pe monedă se vedea un profil şi 
câteva cuvinte aducând a spaniolă. 

— Ar putea fi ceea ce se numeşte un dublon. 

I-am înapoiat moneda. 

— Păstreaz-o, ca să-ţi poarte noroc. 

— Noroc N-am nevoie de aşa noroc, ai văzut ce-au 
păţit ceilalţi. 

Beth a încuviinţat din cap. A privit un timp cele trei 
monede pe care le ţinea în palmă, apoi le-a aruncat 
peste bord. l-am imitat gestul. 

Era un gest idiot, desigur, totuşi ne-a făcut să ne 
simţim mai bine. Acum  înţelegeam  superstiţia 
marinarilor de pretutindeni care aruncau în mare un 
obiect - sau o persoană - la care ţineau mult, ca să 
câştige bunăvoința mării, determinând-o să nu mai facă 
ce dracu’ făcea ea acolo de-i speria de moarte. 

Aşadar, ne-am simţit mai bine după ce am aruncat 
aurul peste bord. Se părea că în timp ce navigam paralel 
cu coasta Shelter, vântul se mai potolise puţin, valurile 
deveniseră mai mici şi mai rare, ca şi cum ofranda adusă 
mării ar avea efect. 

Uscatul din jurul meu era întunecat şi complet lipsit 
de culoare, ca nişte mormane de cărbuni, în timp ce 
oceanul şi cerul luceau cu o stranie lumină cenuşie şi 
fosforescentă. De regulă, la ora aceea, de-a lungul 
coastei se vedeau lumini, semn că acolo locuiau fiinţe 
omeneşti, dar peste tot fusese întrerupt curentul şi 
țărmurile lunecaseră cu un veac sau două în trecut. 

Intr-un cuvânt, vremea continua să fie cumplită şi 
avea să redevină asasină de îndată ce vom fi trecut de 
Shelter, intrând în golful Gardiners. 


Presupun că ar fi trebuit să aprind farurile de poziţie, 
dar prin acele locuri nu mai naviga decât o singură 
barcă, tocmai aceea de care nu doream să fim văzuţi. 
Eram convins că nici el nu-şi aprinsese farurile. 

— Deci soţii Gordon n-au avut timp să revină pe Plum 
Island pentru al doilea transport înainte de 
reîntoarcerea bărcii de patrulă, a spus Beth. 

— Întocmai, am răspuns. O barcă de cauciuc nu poate 
transporta decât o anumită greutate şi cei doi nu voiau 
să lase oasele şi celelalte lucruri la bordul şalupei, 
nepăzite, cât timp ar fi făcut al doilea drum pe insulă. 

Beth a încuviinţat din cap şi a spus: 

— Aşadar, au hotărât să ascundă ceea ce deja 
recuperaseră şi să revină ulterior pentru grosul comorii. 

— Exact. Probabil chiar în aceeaşi noapte, socotind 
parâma înnodată în grabă un indiciu. În drum spre casă, 
au trecut prin faţa locuinţei lui Tobin de la Founders 
Landing. Nu mă îndoiesc că au făcut o escală, poate cu 
intenţia de a lăsa acolo oasele, lada putredă şi cele 
patru monede - un fel de suvenir. Când au văzut că 
lipsea „baleniera”, şi-au imaginat că Tobin nu era acasă, 
aşa că s-au înapoiat la locuinţa lor. 

— Unde l-au surprins pe Tobin. 

— Întocmai. Acesta le răscolise deja casa, cu scopul 
de a simula o spargere, dar şi ca să se convingă că soţii 
Gordon nu ascunseseră o parte din comoară. 

— În acelaşi timp, ca să vadă dacă nu exista vreo 
dovadă incriminatoare care i-ar fi legat numele de al lor. 

— Exact. Deci soţii Gordon au ancorat la ponton, 
moment în care poate au înălţat pavilioanele de 
semnalizare cu semnificaţia „Incărcătură periculoasă, 
cerem ajutor”. Sunt convins că în aceeaşi dimineaţă 
înălţaseră steagul de pirați, semnalizându-i lui Tobin că 
venise ziua cea mare, după cum fusese înţelegerea. 
Marea era calmă, nu ploua, se simțeau încrezători, totul 
prevestea o zi favorabilă, şi aşa mai departe. 

— Când soţii Gordon au ancorat lângă ponton, 


„baleniera” lui Tobin era ascunsă în smârcul din 
apropiere. 

— Da. M-am gândit o clipă şi am adăugat: Probabil că 
nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat după aceea... ce 
cuvinte şi-au spus, ce îşi închipuia Tobin că era în ladă, 
ce credeau soţii Gordon că intenţiona să facă Tobin. La 
un moment dat, toţi trei şi-au dat seama că parteneriatul 
lor luase sfârşit. Tobin ştia că nu i se va ivi un alt prilej 
de a-şi lichida asociaţii. Prin urmare... a ridicat pistolul, 
a sunat cornul de ceaţă şi a apăsat pe trăgaci. Primul 
glonţ l-a lovit pe Tom drept în frunte, Judy a tipat şi s-a 
întors spre soţul ei, aşa că al doilea glonţ a nimerit-o 
întâmplător. Tobin a încetat să mai sune în cornul de 
ceaţă. A deschis lada de aluminiu şi a văzut că înăuntru 
nu existau nici aur, nici bijuterii. Şi-a imaginat că restul 
comorii se găsea la bordul Spirochetei, drept care s-a 
dus la barcă şi a căutat peste tot. Nici aici n-a 
descoperit nimic. Şi-a dat seama că ucisese gâştele care 
ar fi trebuit să-i dăruiască ouăle de aur. Dar nu era totul 
pierdut. Ştia sau credea că poate duce planul la 
îndeplinire de unul singur. Corect? 

Beth a încuviinţat din cap, a chibzuit o clipă, apoi a 
spus: 

— Dacă nu cumva Tobin mai are un complice pe 
insulă. 

— Într-adevăr, am confirmat. Atunci, uciderea soţilor 
Gordon nu însemna mare lucru. 

Ne-am continuat drumul către est, prin strâmtoare, 
care măsura vreo şase kilometri lungime şi şapte sute 
de metri lăţime în porţiunea cea mai îngustă. Era 
întuneric beznă, fără lumini, fără lună, fără stele, doar 
marea neagră ca cerneala şi cerul fumuriu. Abia 
desluşeam semnalizatoarele de pe canal, fără ele aş fi 
fost complet pierdut şi dezorientat, probabil aş fi sfârşit 
pe stânci sau pe vreun banc de nisip. 

Pe țărm, în stânga noastră, am văzut câteva lumini şi 
mi-am dat seama că treceam pe lângă Greenport, unde, 


fără îndoială, se găsea un generator pentru cazuri de 
necesitate. 

— Greenport, i-am făcut eu semn lui Beth. 

Ea a încuviinţat din cap. Amândoi ne gândeam la 
acelaşi lucru: să ajungem în acest port, unde ne-am fi 
aflat în siguranţă. Mi-am imaginat că ne găseam 
amândoi într-un bar, la o petrecere tradiţională pe timp 
de uragan: lumânări şi bere caldă. 

Undeva, în dreapta, deşi ascuns vederii noastre, era 
portul Dering de pe Shelter Island. Ştiam că acolo se 
găsea un club de iahting, unde aş fi putut adăposti 
barca. Greenport şi Dering erau ultimele porturi mari şi 
uşor navigabile înainte de ieşirea în larg. M-am uitat la 
Beth. 

— De îndată ce trecem de Shelter Island, o să dăm de 
dracu', i-am reamintit. 

— Nici acum n-o ducem prea grozav, a replicat ea. A 
ridicat din umeri şi a adăugat: Hai să încercăm. Ne 
putem înapoia oricând. 

M-am gândit că era momentul să-i spun cum stăteam 
cu combustibilul. 

— Nu mai avem benzină şi undeva, în golful 
Gardiners, vom ajunge la legendarul punct fără 
întoarcere. 

Ea a aruncat o privire la cadranul de combustibil şi a 
spus: 

— Nu-ţi face probleme. Ne vom răsturna înainte de-a 
ni se termina benzina. 

— Sună ca un banc tâmpit, în genul celor pe care le 
fac eu. 

Ea mi-a zâmbit, lucru la care nu mă aşteptam. Apoi a 
coborât sub punte şi s-a întors cu un colac de salvare: 
adică, o sticlă de bere. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, i-am mulţumit. 

Barca se legăna atât de violent, încât nu reuşeam să 
duc sticla la buze fără să risc să-mi zbor dinţii; aşadar, 
mi-am turnat-o în gura larg deschisă, vărsând cam 


jumătate pe faţă. 

Beth avea o hartă învelită în plastic, pe care a întins-o 
peste bord, spunând: 

— Imediat pe stânga va apărea Cleeves Point, iar 
acolo, în dreapta, e Hays Beach Point de pe Shelter 
Island. După ce trecem de ele, vom ajunge în 
strâmtoarea dintre Montauk Point şi Orient Point, unde 
vijelia bate direct dinspre Atlantic. 

— E de bine sau de rău? 

— Nu-i deloc de glumit. 

Am mai tras un gât de bere - o marcă scumpă, de 
import, exact cum mă aşteptam din partea lui Fredric 
Tobin. 

— Să ştii că-mi place ideea de a-i fura barca şi de a-i 
bea berea, am spus. 

— Ce te-ar amuza mai mult, să-i distrugi locuinţa sau 
să-i scufunzi barca? m-a întrebat Beth. 

— Dar barca nu se scufundă. 

— Ar trebui să arunci o privire sub scară. 

— Nu-i nevoie... simt după cârmă. E un lest bun, am 
adăugat. 

— Ai devenit dintr-o dată marinar. 

— Învăţ repede. 

— Aşa e. Du-te să te odihneşti puţin, John. Trec eu la 
cârmă. 

— Bine. 

Am luat harta, am lăsat-o pe Beth la comandă şi am 
coborât sub punte. 

În micuța cabină apa se ridicase la vreo opt 
centimetri, ceea ce însemna că luam mai multă apă 
decât puteau să scoată pompele. După cum am mai 
spus, nu mă deranja să am puţin balast, care să 
sporească greutatea şi echilibrul ambarcaţiunii pe 
măsură ce se goleau rezervoarele de combustibil. Păcat 
că motorul nu funcţiona cu apă. 

M-am dus la toaletă şi am vomitat în closet cam 
jumătate de litru de apă sărată. Mi-am spălat faţa şi 


mâinile de sare şi m-am înapoiat în cabină. M-am aşezat 
pe una din cuşete şi am început să studiez harta, tot 
sorbind din bere. Mă dureau braţele şi umerii, picioarele 
şi şoldurile, răsuflam greu, deşi stomacul o ducea ceva 
mai bine. Am studiat harta un minut sau două, apoi m- 
am dus la frigider şi mi-am mai luat o bere, pe care am 
dus-o cu mine pe punte, împreună cu harta. 

Beth se descurca de minune cu furtuna care - după 
cum am mai amintit - nu era chiar atât de violentă pe 
partea adăpostită a lui Shelter Island. Valurile erau 
mari, dar previzibile, iar vântul la nivelul mării nu ne 
incomoda prea tare, atâta timp cât insula ne oferea 
adăpost. 

Am privit la orizont şi am desluşit conturul negru a 
două porţiuni de uscat marcând capătul strâmtorii care 
ne oferise siguranţă. 

— Trec eu la cârmă, i-am spus lui Beth. Tu ia harta. 

— Bine. A bătut cu palma peste hartă şi mi-a spus: Ne 
aşteaptă o porţiune dificilă. Trebuie să rămâi în dreapta 
farului Long Beach Bar. 

— Bine, am răspuns. 

Am schimbat locurile. În timp ce trecea în partea 
cealaltă, a aruncat o privire către pupa şi a scos un 
țipăt. 

Mi-am închipuit că văzuse un val uriaş şi am apucat 
volanul, totodată uitându-mă în grabă peste umăr. 

Nu mi-a venit să-mi cred ochilor: în spatele nostru, la 
numai şase metri, am văzut un iaht uriaş, mai precis un 
Chris-Craft, mai precis Autumn Gold, care gonea exact 
în direcţia noastră şi se apropia văzând cu ochii. 


34 


Beth părea fascinată de spectrul uriaşei ambarcaţiuni 
care se înălța amenințătoare în urma noastră. 

Şi pe mine mă luase oarecum prin surprindere. Vreau 
să spun că n-o auzisem venind, din pricina vijeliei şi a 
zgomotului propriilor noastre motoare. De asemenea, 
vizibilitatea era limitată, iar iahtul Chris-Craft naviga 
fără lumini. 

În orice caz, Fredric Tobin ne luase prin învăluire şi 
mă obseda un singur gând, prova iahtului Autumn Gold 
despicând pupa şalupei Sondra. Asta zic şi eu imagine 
freudiană. 

În orice caz, se părea că urma să fim scufundaţi. 

Dându-şi seama că îl reperasem, domnul Tobin a pus 
în acţiune megafonul electric şi ne-a strigat: 

— Lua-v-ar dracu’! 

Zău dacă mint. 

Am ambalat şi mai mult motoarele, iar distanţa dintre 
noi s-a mărit. Ştia că nu avea cum să depăşească o 
Formula 303, nici chiar pe mare agitată. Ne-a salutat cu 
un nou: 

— Lua-v-ar dracu' pe amândoi! Sunteţi morţi! Sunteţi 
morţi! Vocea lui Freddie suna cumva hârşâit sau, poate, 
era doar distorsionată de megafon. 

Beth şi-a scos pistolul Glock calibrul 9 mm, apoi a 
observat că Tobin nu se găsea pe puntea de comandă, 
expusă vijeliei, ci în cabină, în care ştiam că exista un 
set complet de comenzi. Totodată, am remarcat că 
ridicase parbrizul prins în balamale, din partea cârmei. 
Fapt şi mai interesant, căpitanul Freddie se aplecase 
afară pe fereastră cu o puşcă în mâna dreaptă, în timp 
ce cu stânga ţinea, probabil, cârma. 

Şi-a proptit umărul în cadrul geamului şi şi-a aţintit 
puşca asupra noastră. 


Ei bine, ne găseam în două ambarcaţiuni puternic 
legănate de valuri, învăluite în întuneric, fără lumini, 
bătute de vânt şi de talazuri. Presupuneam că acesta era 
motivul pentru care Tobin încă nu deschisese focul. 

— Trimite-i câteva gloanţe! i-am strigat lui Beth. 

— N-am voie să trag decât dacă trage el! mi-a strigat 
ea. 

— Apasă dracului pe trăgaci! 

Ea s-a supus. De fapt, a tras toate cele cincisprezece 
gloanţe şi am văzut cum parbrizul din dreptul lui Tobin 
se face ţăndări. De asemenea, am remarcat că F. Tobin 
a renunţat să mai scoată capul şi puşca pe fereastră. 

— Bravo! i-am strigat lui Beth. 

Ea a introdus alte cincisprezece gloanţe în pistol şi a 
început să ţină iahtul sub supraveghere. 

Intorceam mereu privirea peste umăr, totodată 
încercând să ţin şalupa sub control pe marea din ce în 
ce mai agitată. Deodată Tobin a apărut din nou în cadrul 
geamului şi am văzut o flacără la gura ţevii. 

— Jos! am urlat. 

Puşca a detonat încă de trei ori şi am auzit un glonţ 
înfigându-se în tabloul de bord, apoi parbrizul 
sfărâmându-se. Beth a răspuns cu foc, trăgând mai rar şi 
mai sigur decât prima oară. 

Ştiam că nu puteam face faţă preciziei puştii, aşa că 
am ambalat motoarele la maximum şi am ţâşnit înainte, 
tăind coama valurilor, cât mai departe de Chris-Craft. 
După vreo douăzeci de metri, nici una din ambarcaţiuni 
nu mai era vizibilă de pe cealaltă. Am auzit trosnituri în 
megafon, apoi glăsciorul subţirel, tot mai subţirel al lui 
Tobin a răzbătut până la noi peste marea înfuriată: 

— Lua-v-ar dracu’! O să vă înecaţi! Nu veţi scăpa cu 
viaţă din furtuna asta! Lua-v-ar dracu’! 

Nu semăna deloc cu domnul delicat şi binevoitor pe 
care avusesem ocazia să-l cunosc şi să-l detest. Era 
vocea unui om care pierduse partida. 

— Sunteţi morţi! Amândoi sunteţi morţi! 


Mă scotea din sărite să fiu sfidat de un individ care 
tocmai îmi ucisese iubita. 

— Nemermnicul ăsta va crăpa de mâna mea, i-am spus 
lui Beth. 

— Nu te lăsa influenţat, John. E un om terminat, şi 
ştie asta. E disperat. i 

El era disperat? Nici noi nu stăteam chiar pe roze. În 
orice caz, Beth a rămas în poziție de tragere, întoarsă cu 
fața către pupa şi încercând să-şi sprijine pistolul de 
spătarul scaunului. 

— John, fă un ocol mare, ca să-i cădem în spate, mi-a 
spus ea. 

— Beth, eu nu sunt John Paul Jones şi aici nu suntem 
la o competiție nautică. 

— Nu vreau să-l ştiu în urma noastră! 

— Nu te nelinişti. Tu fii cu ochii în patru. Am aruncat 
o privire la cadranul de combustibil şi am văzut că acul 
coborâse către 0. Nu ne ajunge combustibilul pentru 
manevre, am adăugat. 

— Crezi că se îndreaptă în continuare spre Plum 
Island? m-a întrebat ea. 

— Acolo se află aurul. 

— Dar ştie că suntem pe urmele lui. 

— Iată de ce va încerca în continuare să ne suprime. 
Sau, cel puţin, să declare că ne-am răsturnat şi ne-am 
înecat, am adăugat. 

Un timp nu mi-a răspuns, apoi m-a întrebat: 

— Cum de-am ajuns în faţa lui? 

— Presupun că mergem cu viteză mai mare decât el. 
O lege a fizicii. 

— Ai vreun plan? 

— Nu. Dar tu? 

— Nu-i momentul să mergem într-un port sigur? 

— Poate. Dar nu putem face cale întoarsă. Nu vreau 
să ajung din nou în bătaia puştii lui Freddie. 

Beth a găsit pe punte harta învelită în plastic şi a 
despăturit-o. Mi-a arătat ceva cu degetul şi a spus: 


— Acolo trebuie să fie farul Long Beach Bar. 

Am privit spre dreapta şi am văzut clipind o lumină 
palidă. 

— Dacă mergem spre stânga farului, poate vom reuşi 
să vedem unele semnalizatoare de canal care să ne 
conducă la East Marion sau la Orient. Putem ancora 
undeva, ca apoi să anunţăm Paza de Coastă sau oamenii 
de pază de pe Plum Island, ca să-i punem în gardă. 

Am aruncat o privire pe hartă, luminată doar de raza 
minusculă a lămpii de citit de la bord. 

— Imposibil să conduc barca pe o asemenea furtună 
în canalele acestea înguste. Singurul loc în care aş 
putea ajunge este Greenport sau, poate, Dering, dar 
între noi şi cele două localităţi se găseşte Freddie. 

Ea s-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Cu alte cuvinte, nu-l mai urmărim noi. El e cel care 
ne urmăreşte... în largul mării. 

— Păi... s-ar putea spune că-l atragem în cursă. 

— Ce cursă? 

— Eram convins că ai să mă întrebi. Ai încredere în 
mine. 

— De ce? 

— De ce nu? Am redus turaţia motoarelor şi Formula 
şi-a mai micşorat viteza. De fapt, îmi convine situaţia, i- 
am spus lui Beth. Acum ştiu precis unde se află şi 
încotro se duce. Prefer să am de-a face cu el pe uscat, 
am adăugat. Ne reîntâlnim pe Plum Island. 

Beth a împăturit harta. 

— Aşa e. A aruncat o privire peste umăr şi a spus: 
Atât ambarcaţiunea, cât şi arma lui sunt mai bune decât 
ale noastre. 

— Corect. Am orientat barca aşa că să ajungem în 
dreapta farului şi să intrăm în golful Gardiners, de unde 
aveam să ne orientăm în direcţia Plum Island. Câte 
gloanţe mai ai? am întrebat-o. 

— Nouă în încărcător, plus un încărcător de 
cincisprezece în buzunar, mi-a răspuns. 


— Destul de bine. Am întors o privire scurtă către ea 
şi am spus: Ai tras frumos. 

— Nu chiar. 

— I-ai destabilizat poziţia de tragere. Ai fi putut chiar 
să-l nimereşti. 

Ea nu mi-a răspuns. 

— Am auzit ultimul glonţ vâjâindu-mi pe la ureche 
înainte de a se înfige în bord, i-am spus. Iisuse! Ca pe 
vremuri, la New York. Cum te simţi? am întrebat-o după 
o clipă. 

— Păi... 

Am privit-o scurt. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu sunt sigură... 

— Beth! Ce s-a întâmplat? 

Am văzut-o cum îşi plimbă mâna stânga peste manta 
şi cum se crispează. Şi-a retras mâna, care era plină de 
sânge. 

— La dracu.'... a murmurat. 

Amuţisem. 

— Ciudat... a spus ea. Nu mi-am dat seama că m-a 
nimerit... pe urmă, am simţit ceva cald... nu-i nimic 
grav... o zgârietură. 

— Eşti... eşti sigură...? 

— Da... Simt unde m-a atins... 

— Ia să văd. Vino încoace. 

A venit mai aproape de locul în care mă găseam la 
cârmă, şi-a descheiat vesta de salvare, apoi şi-a ridicat 
mantaua şi cămaşa. Partea laterală a trunchiului, între 
sân şi şold, era plină de sânge. Am întins mâna şi am 
spus: 

— Stai liniştită. 

Am pipăit rana şi am constatat cu uşurare că, într- 
adevăr, era o zgârietură paralelă cu ultima coastă. Rana 
era destul de adâncă, dar nu ajunsese până la os. 

În momentul în care am palpat profunzimea rănii, 
Beth a scos un icnet. Mi-am retras mâna. 


— E în regulă, am încercat s-o liniştesc. 

— Asta ţi-am spus şi eu. 

— Pur şi simplu, am făcut o pasiune din a-mi vâri 
degetele în răni de glonţ. Te mai doare? 

— Până acum nu m-a durut. Acum, da. 

— Du-te sub punte şi caută trusa de prim ajutor. 

Ea a coborât sub punte. 

Am scrutat linia orizontului. Chiar şi prin întuneric, 
puteam vedea de o parte şi de alta cele două puncte de 
uscat care marcau capătul strâmtorii relativ calme. 

Un minut mai târziu ne găseam în golful Gardiners. 
După alte două minute, oceanul din jurul nostru arăta de 
parcă cineva ar fi potrivit discul unei maşini de spălat la 
poziţia spălat-clătit. Vântul urla, valurile se spărgeau cu 
zgomot, barca era aproape scăpată de sub control, iar 
eu mă întrebam ce era de făcut. 

Beth s-a căţărat sus, pe scară, şi s-a agăţat de 
mânerul de la bord. 

— Te simţi bine? am strigat, încercând să acopăr 
vâjâitul vântului şi vuietul valurilor. 

Ea a confirmat din cap, apoi a strigat: 

— John! Trebuie să ne întoarcem! 

Ştiam că avea dreptate. Formula nu era făcută pentru 
asemenea isprăvi, cum nu eram nici eu. Apoi mi-am 
amintit ce-mi spusese Tom Gordon pe terasa mea într-o 
seară, parcă trecuseră secole de atunci: Numai o barcă 
în port e o barcă sigură. Dar bărcile nu-s făcute ca să 
stea în porturi. 

Sincer să fiu, nu mă mai speria marea, nici 
posibilitatea de a-mi pierde viaţa. Acţionam sub impulsul 
adrenalinei şi al urii. M-am uitat la Beth şi privirile ni s- 
au întâlnit. Părea că mă înţelege, dar refuza să-mi 
împărtăşească starea de psihoză. 

— John, dacă noi murim, Tobin scapă. Trebuie să 
mergem într-un port, într-un golf, undeva. 

— Nu pot... Vreau să spun că am fi aruncaţi pe țărm şi 
ne-am îneca. Trebuie să mergem până la capăt. 


Ea nu mi-a răspuns. 

— Putem ancora pe Plum Island. În golful de acolo pot 
intra. E bine marcat şi luminat. Au un generator propriu. 

Ea a despăturit harta din nou şi a început s-o studieze, 
parcă încercând să afle un răspuns la dilema noastră. De 
fapt, cu ajunsesem deja la o concluzie: singurele porturi 
accesibile, Greenport şi Dering, rămăseseră în urma 
noastră, iar între noi şi ele se interpunea Tobin. 

— Acum, că suntem în mare deschisă, ar trebui să 
putem ocoli, trecând de el, ca apoi să ne întoarcem la 
Greenport. 

Am clătinat din cap. 

— Beth, trebuie să ne menţinem pe ruta marcată. 
Dacă pierdem din vedere semnalizatoarele de canal, s-a 
zis cu noi. Ne găsim pe o rută îngustă, avem pe urmele 
noastre un individ înarmat cu puşcă şi singura soluţie e 
să mergem tot înainte. 

Ea m-a privit şi mi-am dat seama că nu mă credea 
decât pe jumătate, lucru de înţeles din moment ce nu-i 
spusesem întregul adevăr. Adevărul era că voiam să-l 
ucid pe Fredric Tobin. La gândul că-i omorâse pe Tom şi 
Judy, m-aş fi declarat mulţumit să-l văd pedepsit cu 
moartea de către statul New York. Dar, după ce o 
ucisese pe Emma, trebuia să-l omor cu mâinile mele. 
Chemând Paza de Coastă sau alertând paznicii de pe 
Plum Island, nu mi-aş fi achitat datoriile. De fapt, fiindcă 
venise vorba de datorii, m-am întrebat pe unde umbla 
Paul Stevens în noaptea aceea. Beth mi-a întrerupt şirul 
gândurilor. 

— John, au murit cinci oameni nevinovaţi. E prea 
mult, mi-a spus ea. N-am să-ţi dau voie să sacrifici inutil 
viaţa mea sau a ta. Ne întoarcem. Chiar acum! 

M-am uitat la ea. 

— Ai să mă ameninţi cu pistolul? am replicat. 

— Dacă va fi nevoie... 

Am continuat s-o fixez cu privirea şi i-am spus: 

— Beth, mă pot descurca pe o astfel de vreme. Știu 


bine că pot. Totul va fi bine. Ai încredere în mine. 

Ea a rămas mult timp cu ochii la mine, apoi a răspuns: 

— Tobin a ucis-o pe Emma Whitestone chiar sub nasul 
tău, şi asta ţi-a rănit orgoliul bărbătesc. A fost o insultă 
la adresa imaginii tale de mascul feroce. Acesta e 
motivul. Am dreptate? 

Nu avea nici un rost s-o mint, aşa că i-am răspuns: 

— E unul dintre motive. 

— Care sunt celelalte? 

— Păi... mă îndrăgostisem de ea. 

Beth a încuviinţat din cap. A rămas puţin pe gânduri, 
apoi a spus: 

— Bine... dacă, oricum, ne e dat să murim amândoi, 
atunci măcar să cunoşti tot adevărul. 

— Care adevăr? 

— Oricine a ucis-o pe Emma Whitestone... şi eu cred 
că a fost Tobin... mai întâi a violat-o. 

N-am spus nimic. Trebuie să spun că nu eram totuşi 
prea şocat. În toţi bărbaţii, inclusiv filfizoni ca Fredric 
Tobin, există o parte primitivă, iar când această latură 
întunecată iese la iveală, ea se manifestă într-un mod 
previzibil şi înspăimântător. Pot spune că am întâlnit tot 
felul de manifestări: violuri, tortură, răpiri, mutilări, 
crime şi toate infracțiunile din codul penal. Dar era 
pentru prima oară când un infractor îmi trimitea un 
mesaj personal. Iar eu nu primeam vestea cu obişnuitul 
meu sânge rece. O violase. Şi în timp ce îi făcea rău ei - 
sau îşi închipuia că-i face - îmi făcea rău mie. 

Un timp, nici unul din noi n-a scos o vorbă; de fapt, 
zgomotul motoarelor şi vâjâitul vântului îngreunau orice 
conversaţie, lucru care mie îmi convenea. 

Beth s-a aşezat pe scaunul din stânga, ţinându-se 
bine, în timp ce barca sărea, se legăna din faţă în spate 
şi dintr-o parte în alta, atâta doar că nu se învârtea şi nu 
se scufunda. 

Am rămas la comandă în picioare, proptit de scaun. 
Vântul sufla prin parbrizul spart din faţa mea şi ploaia 


biciuia din toate direcţiile. Combustibilul era pe sfârşite, 
eram îngheţat, ud leoarcă, frânt de oboseală şi foarte 
tulburat de imaginea lui Tobin violând-o pe Emma. Beth 
părea ciudat de tăcută, aproape catatonică, şi privea fix 
în faţa ei, la fiecare val care se năpustea asupra noastră. 

Într-un târziu, a părut să se trezească la realitate şi a 
privit peste umăr. Fără un cuvânt, s-a ridicat de pe 
scaun şi s-a dus la pupa. l-am aruncat o privire rapidă şi 
am văzut-o cum îngenunchează la pupa şi cum îşi scoate 
pistolul. M-am uitat la marea din spatele nostru, dar n- 
am văzut decât talazurile înalte venind din urma bărcii. 
Apoi, în clipa în care Formula a fost săltată de un talaz 
mai mare, am văzut din nou puntea de comandă a 
iahtului Chris-Craft, la cel mult douăzeci de metri în 
urma noastră şi apropiindu-se vertiginos. Am luat o 
hotărâre şi am redus viteza la exact cât îmi trebuia ca să 
pot ţine barca sub control. Beth a auzit cum motoarele 
îşi reduceau turaţia şi mi-a aruncat o privire, apoi a dat 
din cap în semn că înţelesese. Şi-a întors din nou 
privirea către Chris-Craft şi şi-a fixat arma asupra lui. 
Eram nevoiţi să înfruntăm fiara. 

Tobin remarcase diferenţa subită de viteză şi, până 
să-şi dea seama ce se întâmplă, iahtul ajunsese la mai 
puţin de şase metri de Formula, fără ca el să-şi fi potrivit 
puşca la ochi. Beth nu i-a mai lăsat răgaz şi a început să 
tragă foc după foc în direcţia siluetei întunecate din 
geamul cabinei. Am urmărit scena, încercând în acelaşi 
timp să menţin Formula cu prova pe direcţia valurilor şi 
să mă asigur că Beth nu păţise nimic. 

Tobin a dispărut din vedere şi m-am întrebat dacă 
fusese împuşcat. Deodată însă, reflectorul iahtului s-a 
aprins, luminând Formula şi pe Beth îngenuncheată la 
pupa. 

— La dracu’! 

Beth tocmai introducea ultimul încărcător, iar Tobin 
se aplecase din nou în afară, ţinând puşca în amândouă 
mâinile, cârma fiind lăsată liberă. 


Mi-am scos revolverul calibrul 38 şi m-am proptit cu 
spatele în cârmă, ca s-o înţepenesc în timp ce încercam 
să ţintesc. Puşca lui Tobin era îndreptată exact către 
Beth, de la mai puţin de cinci metri. 

Timp de treizeci de secunde, totul a părut încremenit 
- amândouă ambarcaţiunile, Beth, Tobin, eu, chiar şi 
marea. Am apăsat pe trăgaci. Ţeava puştii lui Tobin, 
vizibil aţintită asupra lui Beth, s-a îndreptat brusc spre 
mine şi am văzut flăcăruia de la gura ţevii, în aceeaşi 
clipă în care iahtul, a cărui cârmă fusese lăsată liberă, s- 
a aplecat la babord, aşa că glonţul a trecut pe lângă 
ţintă. Acum iahtul se găsea în unghi drept cu pupa bărcii 
cu motor şi îl puteam vedea pe Tobin pe fereastra 
laterală a cabinei. M-a văzut şi el, privirile ni s-au 
întâlnit. Am tras alte trei focuri în cabină şi geamul 
lateral s-a făcut ţăndări. Când m-am uitat a doua oară, 
Tobin dispăruse. 

Am observat că în urma iahtului era remorcată micuța 
balenieră, pe care o văzusem în hangar. Nu mai aveam 
nici o îndoială că Tobin intenţiona s-o folosească pentru 
a acosta pe Plum Island. 

lahtul era jucat de valuri din toate părţile, se vedea 
limpede că nu era nimeni la cârmă. Chiar când mă 
întrebam dacă îl nimerisem, prova lui s-a rotit foarte 
încet şi reflectorul ne-a luminat din nou. Beth a tras în 
reflector şi, la a treia încercare, reflectorul a explodat în 
puzderie de cioburi şi scântei. 

Tobin nu s-a dat bătut şi a ambalat motoarele iahtului. 
Prova lui s-a apropiat de pupa bărcii cu motor. Ne-ar fi 
izbit în plin, dacă Beth n-ar fi scos din buzunar pistolul 
de semnalizare şi n-ar fi tras direct în geamul cabinei de 
comandă a iahtului. A urmat o explozie orbitoare de 
fosfor, apoi iahtul a virat, chiar în clipa în care presupun 
că Tobin dăduse drumul la cârmă şi se ghemuise să se 
adăpostească. Poate avea arsuri, poate orbise sau chiar 
era mort. 

— Dă-i drumul! Fugi! mi-a strigat Beth. 


Deja ambalasem motoarele şi Formula câştiga viteză. 

Am văzut flăcări jucând în jurul punţii de comandă a 
iahtului. Beth şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt, 
întrebându-ne dacă nu cumva dăduse norocul peste noi. 
Dar, în timp ce priveam iahtul lui Tobin, rămas în urma 
noastră, flăcările au început să-şi piardă din intensitate. 
La o depărtare de circa doisprezece metri am auzit din 
nou megafonul pârâind; javra iar avea ceva să ne spună. 

— Corey! Vin după tine! Şi după tine, domnişoară 
Căţea! Am să vă omor pe amândoi! Am să vă omor! 

— Cred că vorbeşte serios, i-am spus eu lui Beth. 

— Cum îndrăzneşte să-mi spună căţea? 

— Păi... fără îndoială că nu vrea decât să te sfideze. 
Nu te-a cunoscut niciodată personal, ca să ştie că eşti 
căţea. Vreau să spun, dacă eşti căţea. 

— Ştiu unde vrei să baţi. 

— Exact. 

— Mişcă-ţi fundul, John. Iar se apropie. 

— Bine. 

Am accelerat, dar viteza mărită sporea instabilitatea 
bărcii. De fapt, un val din faţa noastră m-a izbit cu atâta 
putere, încât prova s-a ridicat într-un unghi abrupt, 
gata-gata să ne răsturnăm pe spate. Am auzit ţipătul lui 
Beth şi mi-am închipuit că fusese azvârlită peste bord. 
Dar când barca a revenit la poziţia iniţială, Beth s-a 
rostogolit pe punte şi s-a prăvălit până la jumătatea 
scărilor, unde a rămas întinsă. 

— Ai păţit ceva? i-am strigat. 

Ea s-a ridicat în patru labe şi s-a chinuit să urce 
treptele. 

— Nu... 

Am încetinit viteza şi i-am spus: 

— Du-te jos şi odihneşte-te. 

Ea a clătinat din cap şi s-a proptit bine între bord şi 
scaun. 

— Tu fii atent la valuri şi la semnele de pe canal. Eu îl 
pândesc pe Tobin. 


— Bine. 

Mi-a trecut prin minte că, poate, Beth avea dreptate, 
că ar fi trebuit să încerc să descriu un cerc şi să cad în 
spatele lui Tobin, în loc să risc să ne ajungă iar din 
urmă. Poate că, stând în cabina lui confortabilă şi 
uscată, nu ne-ar fi observat şi l-am fi putut aborda. Dar, 
dacă ar fi dat cu ochii de noi, iar am fi ajuns în bătaia 
puştii. 

Singurul nostru avantaj era viteza, dar, din câte ne 
dădeam seama, nu puteam profita de ea din plin pe o 
astfel de vreme. 

— Bravo. Bine gândit, am lăudat-o pe Beth. 

Ea nu mi-a răspuns. 

— Mai ai rachete luminoase? 

— Mai am cinci. 

— Bun. 

— Nu chiar. Am pierdut pistolul de semnalizare. 

— Vrei să ne întoarcem ca să-l cauţi? 

— M-am săturat de bancurile tale. 

— Şi eu. Dar asta-i tot ce ne-a rămas. 

Ne-am continuat drumul în tăcere, înaintând prin 
furtună, care devenise şi mai violentă, dacă aşa ceva era 
posibil. 

— Am crezut că s-a zis cu mine, a spus ea într-un 
târziu. 

— Nu-l puteam lăsa să se mai apropie atât de mult, 
am replicat eu. 

Ea m-a privit şi a spus: 

— A renunţat la mine, ca să tragă în tine. 

— Asta-i soarta mea. Ori de câte ori cineva are un 
singur glonţ pe ţeava, mă alege pe mine. 

Aproape că a zâmbit, apoi a dispărut sub punte. În 
mai puţin de un minut a revenit şi mi-a întins o altă 
bere. 

— De fiecare dată când te porţi frumos, primeşti o 
bere, mi-a spus. 

— Nu mi-au rămas prea multe şmecherii. Câte beri 


mai ai? 

— Două. 

— Ar trebui să ajungă. 

Mi-am analizat opţiunile şi mi-am dat seama că pe 
cele mai multe le epuizasem. Ne mai rămâneau doar 
două porturi în care puteam acosta: staţia de feribot de 
la Orient Point şi golful de pe Plum Island. Orient Point 
era, probabil, undeva aproape în stânga, iar până la 
Plum Island mai aveam trei kilometri. M-am uitat la 
indicatorul de combustibil. Acul era pe roşu, dar încă nu 
ajunsese la 0. 

Marea era atât de sălbatică, încât uneori pierdeam 
din vedere geamandurile canalului pentru multă vreme. 
Ştiam că Tobin, care se găsea într-o poziţie mai ridicată 
decât noi, pe puntea de comandă, le distingea mai bine. 
În timp ce cugetam la acest amănunt, m-a săgetat 
gândul că, probabil, dispunea de radar, de aceea ne 
găsise. Şi avea, desigur, indicator de adâncime, care-i 
înlesnea înaintarea, chiar dacă pierdea din vedere 
geamandurile canalului. Pe scurt, Sondra nu se putea 
măsura cu Autumn Gold. 

— La dracu’! 

Din când în când, la intervale din ce în ce mai scurte, 
câte un val se spărgea la pupa sau lateral şi simţeam 
cum Formula devenea tot mai greoaie. Eram convins că 
barca se cufundase mult în apă. Greutatea suplimentară 
ne încetinea înaintarea şi ne făcea să consumăm mai 
mult combustibil. Mi-am dat seama că la viteza cu care 
ne deplasam, Tobin ne putea ajunge din urmă. Totodată, 
am înţeles că eram pe cale să pierdem atât lupta cu 
marea, cât şi bătălia noastră navală. 

Am aruncat o privire către Beth, ea mi-a simţit ochii 
aţintiţi asupră-i şi privirile ni s-au întâlnit. 

— Dacă ne răsturnăm sau ne ducem la fund, vreau să 
ştii că, de fapt, îmi placi, mi-a spus ea. 

Am zâmbit şi i-am răspuns: 

— Ştiu. 


M-am uitat la ea şi am adăugat: 

— Îmi pare rău, n-ar fi trebuit... 

— Condu şi taci. 

Mi-am îndreptat atenţia din nou către volan. Barca 
înainta acum atât de lent, încât valurile din urma 
noastră se revărsau peste pupa. Curând aveau să treacă 
de cap sau, poate, motoarele aveau să fie acoperite de 
apă şi sau Tobin ne va ajunge din urmă şi de astă dată 
ar fi fost imposibil să ne mai distanţăm de el. 

Beth a continuat să-l pândească pe Tobin. Bineînţeles, 
vedea apa urcând la pupa şi nu putea să nu-şi dea seama 
că şalupa înainta tot mai încet. 

— John, luăm apă, mi-a spus. 

M-am uitat din nou la cadranul de combustibil. 
Singura şansă care ne mai rămânea în aceste 
circumstanţe era să forţăm motoarele şi să vedem ce se 
întâmplă. Am pus mâna pe manete şi le-am împins 
înainte până la refuz. 

Formula a început să câştige teren puţin câte puţin, 
după care a luat oarecare viteză. Acum la pupa nu mai 
pătrundea atâta apă, dar barca se izbea cu putere de 
valurile care îi ieşeau în cale. Atât de violent, încât din 
cinci în cinci secunde părea că se loveşte de un zid de 
cărămidă. Aveam impresia că ambarcaţiunea se va 
sfărâma dintr-o clipă în alta, însă coca din fibră de sticlă 
rezista. 

Beth se ţinea bine pe scaunul ei, săltând şi coborând o 
dată cu fiecare val. 

Ideea de a înainta cu toată viteza dădea roade, ne 
păstram controlul asupra bărcii şi evitam să mai luăm 
apă, totuşi consumam mult combustibil. Nu aveam însă 
de ales. Aveam de ales între certitudinea scufundării şi 
cea a epuizării rapide a combustibilului. Mare afacere! 

Dar experienţa mea cu cadranele de combustibil - 
începând de la prima mea maşină - mă învățase că 
acestea arătau fie mai mult, fie mai puţin decât aveai în 
realitate în rezervor. Nu ştiam în ce fel mă inducea în 


eroare indicatorul şalupei, dar aveam să aflu în curând. 

— Cum stăm cu benzina? m-a întrebat Beth. 

— Bine. 

— Vrei să te opreşti ca să faci plinul şi să ceri unele 
indicaţii? m-a întrebat ea pe un ton voit nepăsător. 

— Nu. Bărbaţii adevăraţi nu cer indicaţii şi, oricum, 
avem destul combustibil ca să ajungem pe Plum Island. 

Ea a zâmbit. 

— Coboară puţin sub punte, am îndemnat-o. 

— Dacă ne răsturnăm? 

— Acum suntem prea grei ca să ne răsturnăm. Cel 
mult ne scufundăm. Dar vei afla din timp. Du-te să te 
odihneşti. 

— Bine. 

A coborât. Am scos harta din torpedo şi am încercat s- 
o studiez, în acelaşi timp privind din când în când 
oceanul. Departe, spre stânga, am zărit o lumină 
puternică şi intermitentă şi mi-am dat seama că trebuia 
să fie farul Orient Point. Am aruncat o privire la hartă. 
Dacă în acel moment aş fi schimbat direcţia spre nord, 
probabil aş fi ajuns la staţia de feribot de la Orient 
Point. Dar între feribot şi far existau atâtea stânci şi 
bancuri de nisip, încât n-aş fi trecut de ele decât printr- 
un miracol. Altă variantă era să mai înaintez vreo trei 
kilometri şi apoi să încerc să intru în golful Plum Island. 
Dar asta însemna să intru în canalul Gut, care era 
suficient de periculos chiar pe mare liniştită şi pe vânt 
normal. Pe furtună - sau uragan - ar fi fost... să zicem, o 
grea încercare, ca să folosesc un eufemism. 

Beth a urcat scările, clătinându-se dintr-o parte în 
alta, înainte şi înapoi. Am apucat-o de mâna pe care mi-o 
întinsese şi am tras-o în sus. Mi-a oferit un baton de 
ciocolată nedesfăcut. I-am mulţumit. 

— Apa a ajuns până la glezne, m-a anunţat. Pompele 
continuă să funcţioneze. 

— Bun. Barca parcă s-a mai uşurat puţin. 

— Grozav. Du-te jos să-ţi mai tragi sufletul. Conduc 


eu. 

— Mă simt bine. Ce-ţi mai face zgârietura? 

— Bine. Dar ţie ce-ţi mai face creionaşul? 

— L-am lăsat la mal. 

În timp ce mâncam ciocolata, i-am explicat ce opţiuni 
aveam. Ea a înţeles perfect şansele de care dispuneam 
şi a spus: 

— Prin urmare, avem de ales între a ne sfărâma de 
stâncile de la Orient Point şi a ne îneca în Gut? 

— Exact. Am bătut cu palma peste indicatorul de 
combustibil şi am adăugat: Am trecut cu mult de punctul 
în care ne-am fi putut întoarce la Greenport. 

— Cred că am ratat ocazia. 

— Aşa cred şi eu... Atunci? Orient sau Plum? am 
întrebat-o. 

Ea a privit harta un timp, apoi mi-a răspuns: 

— Porțiunea dintre locul în care ne aflăm şi Orient 
Point e prea periculoasă pentru navigaţie. A privit spre 
stânga şi a adăugat: Nu văd nici indicatoare care să 
arate drumul către Orient. Nu m-ar mira ca o parte 
dintre ele să fi fost smulse şi luate de valuri. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mda... 

— Nu te mai gândi la Gut, a continuat Beth. Numai un 
transatlantic ar reuşi să treacă prin canal pe o 
asemenea furtună. Dacă am avea mai mult combustibil, 
a adăugat ea, ne-am mai învârti pe aici până când am 
ieşi din ochiul furtunii. A ridicat privirea de pe hartă şi a 
încheiat: Nu există opţiuni. Nu avem de ales. 

S-ar fi putut să aibă dreptate. Tom şi Judy îmi 
spuseseră o dată că instinctul de a te îndrepta spre 
uscat pe timp de furtună era adesea greşit. Coasta era 
primejdioasă, brizanţii puteau sfărâma sau răsturna o 
ambarcaţiune sau o puteau izbi de stânci. De fapt, era 
mai sigur să conduci în largul mării pe vreme de 
furtună, atâta timp cât aveai combustibil sau pânze. Dar 
noi nu aveam nici cel puţin această şansă, întrucât pe 


urmele noastre venea un individ înarmat cu puşcă şi 
dotat cu radar. Nu aveam altă soluţie decât să gonim 
înainte şi să vedem ce ne rezervau Dumnezeu şi natura. 

— Menţinem cursul şi viteza, am spus. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Bine. Cam asta e tot ce putem face... Ce...? 

M-am uitat la ea şi am văzut că rămăsese cu privirea 
aţintită către pupa. Am întors capul, dar n-am remarcat 
nimic. 

— L-am văzut... cred că l-am văzut. Beth a sărit pe 
scaun şi a reuşit să-şi mențină o clipă echilibrul, înainte 
de a fi zvârlită jos pe punte. S-a ridicat în picioare şi a 
strigat: E chiar în spatele nostru! 

— La dracu’! Acum eram convins că nemernicul avea 
un radar. Mă bucuram că nu încercasem să fac un ocol 
în jurul lui. Nu suntem ghinionişti, dar are radar! i-am 
spus lui Beth. Ne-a depistat din capul locului. 

Ea a încuviinţat din cap şi a răspuns: 

— Nu avem unde să fugim şi n-avem unde să ne 
ascundem. 

— N-avem un ascunziş sigur, totuşi să încercăm să 
fugim. 

Am ambalat motoarele la maximum, câştigând şi mai 
mare viteză. 

Amândoi urmăream în tăcere cum Formula îşi croia 
drum prin valuri. Am apreciat că atinsesem circa 
douăzeci de noduri, cam o treime din performanţa bărcii 
pe o mare calmă, fără atâta apă în cabină şi în chilă. Am 
presupus că, pe o astfel de vreme, iahtul Chris-Craft 
putea atinge cel puţin douăzeci de noduri, de aceea 
reuşise să ne ajungă din urmă. 

— John, se apropie, m-a anunţat Beth. 

Am privit în urmă şi am desluşit conturul vag al 
iahtului lui Tobin, chiar în clipa în care urcase pe 
creasta unui val uriaş, la vreo doisprezece metri în urma 
noastră. După vreo cinci minute, sau chiar mai puţin, ar 
fi putut să tragă în noi cu mare precizie, în timp ce arma 


mea şi pistolul lui Beth ar fi fost, pur şi simplu, inutile, 
poate doar să fi nimerit ţinta printr-o întâmplare fericită. 

— Câte gloanţe mai ai? m-a întrebat Beth. 

— Să văd... în butoiaş încap cinci... am tras patru... 
deci câte gloanţe mai are polițistul în... 

— De astă dată nu mai e de glumă! 

— Încerc să destind atmosfera. 

Domnişoara Penrose a rostit câteva cuvinte greu de 
reprodus, după care a urmat întrebarea: 

— Nu poţi face blestemăţia asta să meargă mai 
repede? 

— Poate. Caută sub punte un obiect greu şi sparge 
parbrizul. 

Ea s-a repezit în jos pe scări şi a revenit cu 
extinctorul; a făcut parbrizul ţăndări, apoi a aruncat 
extinctorul peste bord. 

— La viteza asta, nu mai luăm prea multă apă, 
pompele vor uşura greutatea de la un minut la altul, aşa 
că vom lua viteză. Plus că ardem combustibilul, care-i şi 
el destul de greu, am adăugat. 

— N-am nevoie de o lecţie de fizică. 

Era furioasă, atitudine mai bună decât resemnarea pe 
care o afişase mai devreme. E bine să fii furios când 
omul şi natura conspiră ca să-ţi vină de hac. 

Beth a mai făcut câteva drumuri sub punte, revenind 
de fiecare dată cu câte un obiect pe care-l arunca în 
mare, inclusiv - din păcate - berea din frigider. A reuşit 
să care pe scări un televizor portabil, căruia i-a făcut 
vânt peste bord. De asemenea, a mai aruncat câteva 
haine şi pantofi. Mi-a trecut prin minte că, dacă Freddie 
ne-ar fi pierdut din ochi şi ar fi văzut obiectele plutind 
pe apă, poate ar fi crezut că ne-am scufundat. 

Începeam să câştigăm ceva viteză, dar iahtul se 
apropia şi noi nu ne puteam feri de puşca pe care Tobin 
avea curând s-o îndrepte spre noi. 

— Câte gloanţe ti-au mai rămas? am întrebat-o pe 
Beth. 


— Nouă. 

— Ai avut numai trei încărcătoare? 

— Numai? Adică, tu umbli doar cu o jucărie amărâtă 
cu cinci focuri, fără să-ţi iei un singur cartuş de rezervă, 
şi mai ai tupeul... 

Brusc s-a ghemuit în spatele scaunului şi şi-a scos 
pistolul. 

— Am văzut scânteia de la gura ţevii, mi-a spus. 

Am privit peste umăr şi, bineînţeles, l-am văzut pe 
Neînfricatul şi Nemernicul de Freddie în poziţie de 
tragere. La gura ţevii s-a produs din nou o scânteie. E 
uşor să tragi într-o barcă zgâlţâită de furtună; mai greu 
e să nimereşti, motiv pentru care nu-mi făceam prea 
multe griji; totuşi, la un moment dat, amândouă 
ambarcaţiunile s-ar fi putut găsi pe creasta unor valuri 
şi atunci Tobin ar fi beneficiat de avantajul unei poziţii 
mai înalte şi a unei ţevi mai lungi. 

Beth îşi cruța cu înţelepciune gloanţele. 

Am văzut farul Orient Point chiar în stânga mea, mult 
mai aproape decât până atunci. Mi-am dat seama că 
furtuna ne împinsese către nord, chiar dacă mă 
menţinusem pe direcţia est. Totodată, am înţeles că nu 
era decât un singur lucru de făcut şi am procedat 
întocmai. Am întors volanul mult spre stânga şi barca s- 
a îndreptat spre Gut. 

— Ce faci? mi-a strigat Beth. 

— Mergem spre Gut. 

— John, acolo ne vom îneca! 

— Ori ne înecăm, ori ne doboară Tobin cu puşca, ori 
intră în noi şi ne scufundă, râzându-ne în nas în timp ce 
ne ducem la fund. 

Ea nu mi-a răspuns. 

Furtuna înainta dinspre sud şi, de îndată ce m-am 
orientat cu prova către nord, barca a luat ceva viteză. 
După vreun minut am văzut în faţa mea, în dreapta, 
conturul de la Plum Island. La stânga se găsea farul 
Orient. M-am orientat înspre un punct dintre far şi 


coasta de la Plum Island şi m-am îndreptat direct spre 
Gut. 

La început, Tobin a venit pe urmele mele, dar, pe 
măsură ce valurile deveneau mai mari şi mai puternice, 
iar vântul care sufla între cele două fâşii de uscat căpăta 
viteză supersonică, iahtul a dispărut din vedere şi am 
dedus că renunţase la urmărire. Eram aproape sigur ce 
va face în continuare şi încotro se va duce. Speram ca 
peste un sfert de oră să mai fiu în viaţă, ca să verific 
dacă aveam dreptate. 

Ne găseam în Gut, chiar în mijloc, având la vest 
Orient Point, la est Plum Island, la sud golful Gardiners, 
iar la nord fâşia Sound de lângă Long Island. Mi-am 
amintit că Stevens povestise cum, în urmă cu o sută de 
ani, un uragan adâncise fundul oceanului în această 
porţiune şi nu mă îndoiam că era adevărat. Vreau să 
spun că oceanul semăna cu o maşină de spălat care 
scotea la suprafaţă tot felul de lucruri de la fund: nisip, 
alge, lemn, resturi şi gunoaie de toate soiurile. N-avea 
nici un rost să mă prefac că mai aveam control asupra 
bărcii. Formula ajunsese la rândul ei o epavă plutitoare 
purtată de viitură. La un moment dat s-a rotit, sau pe 
înţelesul tuturor s-a răsucit în loc de câteva ori, aşa că 
eram cu prova când spre sud, când spre est, când spre 
vest, însă furtuna ne împingea spre nord, către braţul 
Sound, adică acolo unde voiam şi eu să merg. 

Ideea de a ajunge în golful format în Plum Island era 
aproape ridicolă, când vedeam cu ochii mei ce grozăvie 
era acolo. 

Beth a reuşit să vină până la mine şi s-a strecurat 
alături, pe scaunul meu. M-a încolăcit cu braţele şi cu 
picioarele, în timp ce eu mă cramponam cu disperare de 
volan. Era aproape imposibil să vorbim şi ea şi-a 
îngropat obrazul în umărul meu. 

— Mi-e frică, am auzit-o murmurând. 

Frică? Eu eram înspăimântat de moarte. Era de 
departe cea mai cumplită experienţă din viaţa mea, dacă 


nu puneam la socoteală ziua în care mă însurasem. 

Formula se zgâlţâia atât de violent, încât eram 
complet dezorientat. Uneori constatam că eram 
literalmente purtaţi pe sus şi ştiam că barca - atât de 
stabilă pe apă - se putea răsturna în aer. Cred că numai 
apa din cală ne mai menținea cu coca în jos cât timp 
eram lansați prin stratosfera. 

Avusesem prezenţa de spirit să reduc viteza de îndată 
ce observasem că elicele se învârteau mai mult în aer 
decât în apă. Dozarea combustibilului este o strategie pe 
termen lung, iar eu mă găseam într-o situaţie pe termen 
scurt... oricum, nu se ştie niciodată. 

Beth se agăţase de mine şi mai strâns şi, dacă n-ar fi 
fost iminenţa morţii prin înec, aş fi savurat momentul. 
Dar aşa cum stăteau lucrurile, speram ca atingerea 
fizică s-o mai liniştească cât de cât. In orice caz, pe mine 
mă calma. Ea mi-a murmurat din nou la ureche: 

— Dacă ne scufundăm, să mă strângi în braţe. 

Am încuviinţat din cap. M-am gândit iarăşi că Tobin 
ucisese deja cinci oameni de treabă şi că era pe cale să 
provoace moartea altor doi. Nu-mi venea să cred că un 
asemenea nemernic adusese în jur atâta moarte şi 
nefericire. Singura explicaţie pe care o găseam era 
aceea că persoanele scunde, cu ochi mici şi poftă de 
mâncare sunt crude şi periculoase. Au ceva de împărţit 
cu toată lumea, înţelegeţi? Sau poate este vorba de mai 
mult de atât. 

În orice caz, furtuna ne împingea prin canalul Gut ca 
pe o săgeată printr-o sarbacană. Paradoxal, cred că ceea 
ce ne salvase era tocmai furia furtunii şi, probabil, 
prinsesem fluxul care se apropia. Adică valurile, vântul 
şi mareea aveau direcţia nord, ceea ce anula cumva 
vârtejul mării şi curenţii din canalul Gut. Aceeaşi 
deosebire ca între apa de la toaletă şi cea dintr-o ţeava 
de scurgere, ca să extind analogia. 

Acum ne găseam în Sound, lângă Long Island, iar 
valurile şi vântul se mai domoliseră. Am ambalat 


motoarele şi ne-am îndreptat spre est. 

Beth era tot în spatele meu şi mă înlănţuia, dar nu la 
fel de strâns. 

Departe, în dreapta, se vedea conturul întunecat al 
vechiului far de pe Plum Island. Ştiam că, dacă reuşeam 
să ajung în spatele acelui promontoriu, eram mai la 
adăpost de valuri şi de vânt, la fel cum se întâmplase 
când în calea furtunii se interpusese Shelter Island. 
Plum Island nu era la fel de înaltă ca Shelter Island, deci 
mai expusă curenților din largul Oceanului Atlantic, 
totuşi ar fi trebuit să ne ofere un oarecare adăpost. 

— Suntem în viaţă? m-a întrebat Beth. 

— Bineînţeles, i-am răspuns. Ai fost foarte curajoasă, 
am adăugat. Şi foarte calmă. 

— Eram paralizată de spaimă. 

— N-are importanţă. 

Mi-am desprins o mână de pe volan şi i-am strâns 
mâna dreaptă, care rămăsese încleştată pe stomacul 
meu. 

Aşadar, am ajuns pe partea ferită a Plum Island şi am 
trecut prin dreptul farului, care a rămas în dreapta 
noastră. Acum vedeam lumina farului, un punct verde 
care părea cumva să ne însoţească. l-am atras atenţia 
lui Beth şi ea mi-a spus: 

— Pentru vedere pe timp de noapte. Ne urmăresc 
nişte oameni ai lui Stevens. 

— Aşa e, am încuviinţat. Cam asta-i toată paza de care 
dispune insula într-o asemenea noapte. 

Vântul era parţial blocat de Plum Island, iar marea 
era puţin mai calmă. Auzeam valurile spărgându-se pe 
plajă, la vreo sută de metri de noi. 

Prin perdeaua de ploaie am văzut o strălucire 
luminoasă în spatele copacilor şi mi-am dat seama că 
era lumina de veghe din clădirea laboratorului principal. 
Însemna că generatoarele continuau să funcţioneze, 
aşadar, filtrele de aer şi duşurile erau puse în acţiune. 
Ar fi fost mare ghinion să scăpăm cu viaţă din furtună şi 


să acostăm pe Plum Island, ca să murim de antrax. Zău 
aşa! 

Beth s-a desprins de mine şi a ieşit din ungherul în 
care stătuse, adică între scaun şi fundul meu. S-a aşezat 
alături, ţinându-se de mânerul fixat în bord. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu Tobin? m-a întrebat. 

— Cred că şi-a continuat drumul, ocolind extremitatea 
sudică a insulei. Probabil îşi închipuie că am murit. 

— Probabil, a întărit Beth. Aşa m-am gândit şi eu. 

— Da, da. Afară de cazul în care ţine legătura radio cu 
cineva de pe Plum Island, căruia tipul de la far i-a spus 
că am reuşit să scăpăm cu viaţă. 

Ea a chibzuit o clipă, apoi a întrebat: 

— Crezi că are un complice pe Plum Island? 

— Nu ştiu. Dar vom afla curând. 

— Bine... şi unde se duce Tobin acum? 

— Există un singur loc în care se poate duce, şi acela 
se află chiar pe această parte a insulei. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Cu alte cuvinte, se îndreaptă încoace din direcţie 
opusă, aşa că vom da nas în nas cu el. 

— Voi încerca să evit întâlnirea. Dar trebuie, cu orice 
preţ, să ajungă pe partea adăpostită a insulei, dacă vrea 
să ancoreze şi să vină pe plajă cu baleniera. 

Ea s-a gândit puţin şi a întrebat: 

— Noi vom cobori pe insulă? 

— Sper că da. 

— Cum? 

— Voi încerca să ajung cu barca pe plajă. 

Ea a luat din nou harta şi a spus: 

— Există stânci şi bancuri de nisip aproape pe toată 
lungimea plajei. 

— Atunci, alege un loc fără stânci şi fără nisip. 

— Încerc. 

Am mai înaintat spre est câteva minute. M-am uitat la 
cadranul de combustibil şi am văzut că acul atinsese 
poziţia zero. Ştiam că era momentul să încerc să ajung 


pe plajă, întrucât, dacă se termina combustibilul, am fi 
rămas la cheremul vijeliei, adică fie împinşi în larg, fie 
aruncaţi pe stânci. Totuşi, înainte de a atinge plaja, 
voiam să văd pentru ultima oară iahtul lui Tobin. 

— John, se termină benzina, m-a atenţionat Beth. Ar fi 
bine să te îndrepţi spre plajă. 

— O secundă. 

— Nu avem nici o secundă de pierdut. Până la plajă 
mai sunt vreo sută de metri. Îndreaptă barca într-acolo 
chiar acum. 

— Vezi dacă reperezi iahtul, undeva în faţa noastră. 

Ea avea binoclul încă atârnat la gât, aşa că l-a dus la 
ochi şi s-a uitat peste parapetul de la prova. 

— Nu, nu văd nici un iaht. Du-te spre plajă. 

— Încă o secundă. 

— Nu! Acum! Tot timpul am făcut cum ai zis tu. Acum 
e rândul tău să mă asculti. 

— Bine... 

Dar n-am apucat să îndrept barca înspre plajă, că 
vântul s-a oprit brusc şi am văzut un incredibil zid de 
nori ridicându-se în faţa noastră. Lucru şi mai incredibil, 
deasupra capului am văzut cerul nopţii, printre norii 
învolburaţi, ca şi cum l-am fi privit din fundul unei 
fântâni. Apoi am văzut stele, pe care nu credeam să 
apuc să le mai văd vreodată. 

— Ochiul furtunii tocmai trece pe deasupra noastră, a 
spus Beth. Acum vântul se domolise simţitor, deşi 
valurile rămâneau la fel de mari. Lumina stelelor 
pătrundea filtrată prin această gaură rotundă, aşa că am 
văzut plaja şi marea. 

— Spre țărm, John, m-a îndemnat Beth. N-ai să mai 
prinzi o asemenea ocazie. 

Avea dreptate. Vedeam brizanţii şi puteam să calculez 
frecvenţa lor, vedeam şi stâncile ieşind din apă, vedeam 
valuri spărgându-se în larg, semn că în locul acela erau 
bancuri de nisip. 

— Du-te! 


— O clipă. Trebuie să văd unde a acostat nemernicul. 
Nu vreau să-i pierd urma pe insulă. 

— John, nu mai ai combustibil! 

— Mai am destul. Uită-te după Chris-Craft. 

Beth s-a resemnat, a dus binoclul la ochi şi a cercetat 
linia orizontului. După un interval care a părut a fi 
jumătate de oră, în realitate doar un minut sau două, a 
arătat într-o direcţie. 

— Acolo! a exclamat ea şi mi-a întins binoclul. 

Am încercat să străpung cu privirea bezna şi ploaia şi 
am descoperit, profilată pe linia orizontului, ceva ce 
putea fi puntea de comandă a iahtului... sau, poate, o 
îngrămădire de stânci. 

Când ne-am mai apropiat puţin, am văzut că era chiar 
iahtul, relativ imobil, semn că Tobin aruncase cel puţin 
două ancore: la prova şi la pupă. l-am întins binoclul lui 
Beth. 

— Bine. Pornim spre plajă. Ţine-te bine. Fii atentă la 
stânci şi la nisip. 

Beth a îngenuncheat pe scaunul ei şi s-a aplecat în 
faţă, cu degetele încleştate pe rama parbrizului spart. 
Vedeam pe chipul ei că fiecare mişcare îi provoca 
dureri. 

Am întors şalupa într-un unghi de nouăzeci de grade 
şi am îndreptat-o cu prova spre plaja care se zărea în 
depărtare. Valurile au început din nou să se spargă la 
pupa, aşa că am ambalat motoarele. Aveam nevoie să-mi 
mai ajungă combustibilul doar un minut sau două. 

Plaja se apropia şi se vedea din ce în ce mai clar. Pe 
măsură ce înaintam, valurile care se spărgeau de nisip 
deveneau tot mai monstruoase şi mai asurzitoare. 

— Banc de nisip chiar în faţa noastră! mi-a strigat 
Beth. 

Ştiam că nu puteam vira la timp, aşa că am ambalat 
motoarele la maximum şi am trecut peste bancul de 
Nisip. 

Plaja se găsea acum la mai puţin de cincizeci de metri 


şi m-am gândit că ni se oferea o şansă. În clipa 
următoare Formula s-a izbit de ceva mult mai dur decât 
un banc de nisip şi am auzit zgomotul inconfundabil al 
fibrei de sticlă sfărâmate. O fracțiune de secundă mai 
târziu, barca s-a ridicat din apă, apoi a căzut la loc, cu o 
bufnitură. 

Am aruncat o privire spre Beth şi am văzut că se 
ţinuse bine. 

Acum ambarcaţiunea devenise foarte leneşă şi îmi 
imaginam apa năvălind înăuntru prin coca sfărâmată. 
Motoarele păreau să funcţioneze chiar şi la viteză 
maximă. Valurile care veneau spre noi ne împingeau 
spre plajă, dar curenţii submarini ne trăgeau înapoi în 
golul dintre valuri. Dacă înaintam cumva, atunci o 
făceam cu viteza melcului. Între timp barca lua apă, am 
văzut apa clipocind la baza scărilor care duceau sub 
punte. 

— Nu înaintăm! a strigat Beth. Să pornim înot! 

— Nu! Rămâi în barcă. Aşteaptă valul potrivit. 

Am aşteptat, privind ţărmul care se apropia, apoi se 
îndepărta preţ de alte şase valuri. Am privit în urmă şi 
am văzut cum se adunau talazurile. In cele din urmă, am 
văzut formându-se în spatele nostru un val uriaş şi am 
schimbat maneta de viteze pe poziţia zero, gata-gata să 
scufund barca. Formula a fost smucită puţin înapoi, apoi 
a prins valul, ceva mai jos de creasta de spumă care se 
forma. 

— Lasă-te în jos şi ţine-te bine! am strigat spre Beth. 
Ea s-a ghemuit şi s-a agăţat de baza scaunului. 

Valul ne-a proiectat ca pe o planşă de surf pe creasta 
înspumată, cu o asemenea forţă, încât Formula, 
încărcată cu câteva sute de kilograme în plus, s-a 
comportat ca un coş de trestie prins în vâltoarea unui 
râu. Anticipasem o acostare tip amfibie, dar urma să fie 
mai curând o debarcare aeropurtată. În timp ce eram 
azvârliţi spre țărm, am avut prezenţa de spirit să opresc 
motoarele, aşa că, dacă supravieţuiam acostării, barca 


să nu explodeze, în eventualitatea că ar mai fi rămas 
combustibil în rezervoare. De asemenea, mă preocupa 
ideea celor două elice care ar fi putut să ne decapiteze. 

— Ţine-te bine! am urlat. 

— Nu zău? m-a ironizat ea. 

Am aterizat cu prova înainte pe plaja spălată de 
valuri. Formula s-a rostogolit pe o parte şi amândoi am 
sărit jos, chiar în secunda în care un alt talaz venea să 
se spargă de țărm. Am găsit o ridicătură stâncoasă şi m- 
am prins cu braţul de ea, în timp ce cu mâna rămasă 
liberă am prins încheietura lui Beth. Valul s-a spart şi s- 
a retras, iar noi am sărit în picioare şi am alergat cât 
puteam de repede către un teren mai ridicat, în timp ce 
Beth îşi apăsa cu palma coasta rănită. 

Ne-am trezit faţă în faţă cu o faleză erodată de valuri 
şi am început să ne căţărăm pe ea, pe nisip ud şi argilă, 
desprinzând bucăţi mari de oxid de fier. 

— Bine ai venit pe Plum Island, a spus Beth. 

— Mulţumesc. 

Am reuşit cumva să ajungem în vârful falezei şi ne-am 
prăbuşit la pământ, la o înălţime sigură faţă de nivelul 
mării. Am rămas zăcând în iarbă timp de un minut 
întreg. Apoi m-am ridicat în picioare şi am privit în jos, 
spre plajă. Formula zăcea răsturnată şi am văzut că 
avea coca sfărâmată. S-a rostogolit din nou, purtată de 
un val care se retrăgea spre larg, apoi şi-a recăpătat 
poziţia câteva momente, s-a răsturnat din nou şi un alt 
val a purtat-o către plajă. 

— Nu mi-aş dori să fiu acum în barcă, i-am spus lui 
Beth. 

— Adevărat, dar nu-mi doresc nici să fiu aici, pe 
insulă, a replicat ea. 

— Din lac în puț, am comentat eu. 

— Mă îmbolnăveşti! s-a răstit ea. 

— O idee bună pentru un tricou, am sugerat. „M-am 
îmbolnăvit pe Plum Island.” Te-ai prins? 

— Vrei să taci din gură măcar cinci minute? 


— Sigur că da. 

De fapt, îmi prindea bine tăcerea, după ore întregi de 
vânt, de ploaie şi de motoare de şalupă. Auzeam cum 
inima îmi bubuia în piept, cum sângele mi se zbătea la 
tâmple şi cum îmi vâjâiau plămânii. Totodată, un glas 
îmi răsuna în creier: „Fereşte-te de oamenii mici de 
statură, înarmaţi cu puşti mari”. 


35 


Am rămas trântiţi pe iarbă, încercând să ne venim în 
fire şi să ne tragem sufletul. Eram ud leoarcă, îngheţat, 
plin de vânătăi şi mă durea plămânul rănit. Imi 
pierdusem pantofii sport, dar am remarcat că şi Beth 
era în picioarele goale. Partea bună era că scăpasem cu 
viaţă şi că mai aveam arma în tocul de la umăr. Mi-am 
scos revolverul şi m-am asigurat că ultimul cartuş era 
pregătit de tragere. Beth şi-a pipăit buzunarele şi m-a 
anunţat: 

— E în regulă... îl am şi eu pe al meu. 

Eram îmbrăcaţi tot în mantale de ploaie şi veste de 
salvare, dar am observat că Beth pierduse binoclul pe 
care îl avusese la gât. 

Am privit apa şi rotirea stranie a norilor în jurul 
ochiului furtunii. Continua să plouă, dar nu prea tare, 
iar stropii nu erau mânaţi de vânt. Când eşti ud până la 
piele, nu mai contează câteva picături de ploaie. Grija 
mea era să nu facem hipotermie, dacă rămâneam culcaţi 
prea mult. 

M-am uitat la Beth şi am întrebat-o: 

— Ce-ţi face tăietura de pe frunte? 

— E bine. Am udat-o cu apă sărată, a adăugat. 

— Bun. Dar rana de glonţ? 

— Nemaipomenit, John. 

— Dar celelalte tăieturi şi vânătăi? 

— Fiecare dintre ele e într-o stare nemaipomenită. 

Mi s-a părut că ghicesc în glasul ei o notă de sarcasm. 
M-am ridicat şi am constatat că abia mă mai ţineau 
picioarele. 

— Tu te simţi bine? m-a întrebat Beth. 

— Da. M-am aplecat spre ea şi m-a prins de mână, 
sărind în picioare. Bun, am spus, combinând expresiile. 
Deci am scăpat din lac, dar n-am ieşit şi din puț. 


Ea mi-a răspuns pe un ton grav: 

— Cred că Tom şi Judy ar fi mândri de priceperea ta la 
navigaţie. Nu i-am răspuns. Mai rămânea o frază 
nerostită, ceva în genul „Emma ar fi mulţumită şi flatată 
să vadă câte ai făcut pentru ea”. 

— Cred că ar trebui să mergem în direcţia canalului 
Gut, ca să găsim laboratorul principal, a sugerat Beth. 

Nu i-am răspuns. 

— Imposibil să nu vedem luminile, a continuat ea. 
Vom chema în ajutor paznicii de pe Plum Island. Eu voi 
da telefon sau voi lua legătura radio cu secţia mea de 
poliţie. 

Nici de astă dată n-am spus nimic. Ea a ridicat ochii 
către mine. 

— John? 

— N-am venit până aici ca să-l chem în ajutor pe Paul 
Stevens, am replicat. 

— John, nu suntem într-o formă de zile mari, am 
rămas desculți şi dispunem numai de cinci gloanţe. E 
timpul să chemăm poliţia. 

— Dacă vrei, mergi în clădirea principală. Eu mă duc 
să-l găsesc pe Tobin. 

I-am întors spatele şi am pornit pe faleză, către est, 
spre locul de pe plajă în care văzusem ancorat iahtul lui 
Tobin, vreo şapte sute de metri mai încolo. 

Ea nu m-a strigat, dar un minut mai târziu păşea 
alături de mine. Ne-am continuat drumul în tăcere. 
Păstrasem vestele de salvare, atât ca să ne ţină cald, cât 
şi fiindcă niciodată nu ştiai când puteai ajunge iar în 
apă. 

Copacii creşteau până la buza falezei erodate, 
împrejmuiţi de tufe dese. Desculţi cum eram, păşeam cu 
băgare de seamă şi nu înaintam prea repede. 

În ochiul furtunii vântul era slab şi aerul foarte 
liniştit. Auzeam chiar ciripit de păsări. Ştiam că aici, în 
ochiul furtunii, presiunea aerului era extrem de scăzută 
şi, deşi de regulă nu eram sensibil la modificările de 


presiune, mă simţeam oarecum... cu capsa pusă, puţin 
cam susceptibil. De fapt, sincer să fiu, poate mai 
degrabă nervos şi animat de gânduri criminale. 

Beth mi s-a adresat aproape în şoaptă. 

— Ai vreun plan? m-a întrebat ea. 

— Bineînţeles. 

— Ce plan, John? 

— Să nu ne agităm. 

— Grozav, n-am ce zice. 

— Aşa e. 

Printre norii cenuşii se strecurau câteva raze de lună 
şi reuşeam să vedem cam la trei metri în faţa noastră. 
Cu toate acestea, era destul de riscant să înaintăm pe 
muchia falezei, din cauza eroziunii, aşa că ne-am 
depărtat de țărm, până am dat de drumul cu pietriş pe 
care o luase microbuzul lui Paul Stevens când se 
îndreptase către partea estică a insulei. Drumul îngust 
era blocat cu copaci smulşi din rădăcină, cu crengi 
rupte, aşa că nu aveam motive să ne temem că ne-ar fi 
putut surprinde vreo patrulă. 

Ne-am odihnit pe trunchiul unui copac prăbuşit. 
Vedeam cum se înălța în aer aburul răsuflării noastre. 
Mi-am scos vesta de salvare şi mantaua de ploaie, apoi 
tocul de armă şi bluza pe gât. Am reuşit să sfâşii bluza şi 
am înfăşurat picioarele lui Beth în cele două bucăţi. 

— Acum îmi scot chiloţii. Să nu tragi cu ochiul, am 
spus. 

— Nu trag cu ochiul. Te deranjează dacă mă uit, pur 
şi simplu? 

Mi-am scos blugii uzi şi lipiţi de piele, apoi chiloţii, pe 
care i-am rupt în două. 

— Porţi chiloti? Credeam că umbli cu suspensor. 

Nu ştiu de ce, dar domnişoara Penrose părea să aibă 
chef de glumă. Presupun că era euforia 
supravieţuitorului care trecuse printr-un moment de 
şoc. Mi-am înfăşurat tălpile în cele două fâşii. 

— Ţi-aş dona chiloţii mei, dar erau atât de uzi când m- 


am schimbat în barcă, încât nu m-am obosit să mi-i pun 
iar. Vrei cămaşa mea? 

— Nu, mulţumesc. E în ordine. 

Mi-am pus din nou blugii, apoi tocul de pistol direct 
pe piele, mantaua şi vesta de salvare. Îmi era cumplit de 
frig, am început să dârdâi. 

Am cercetat rana lui Beth, care sângera uşor, altfel 
părea în ordine. 

Am continuat să mergem pe drumul nepietruit. Cerul 
începea să se întunece din nou; ştiam că ochiul furtunii 
se deplasa spre nord şi că, în curând, ne vom găsi în 
porţiunea ei finală, care avea să fie la fel de violentă ca 
şi prima. 

— Cam pe aici a ancorat Tobin, i-am şoptit lui Beth. 
Din acest moment gura închisă şi atenţie la fiecare pas. 

Ea a încuviinţat din cap şi amândoi am pornit spre 
nord, în afara drumului bătut, prin pădure, înapoi către 
muchia falezei. Cam la cincizeci de metri de țărm am 
văzut iahtul Chris-Craft, luptându-se cu valurile între 
cele două parâme de ancorare fixate de Tobin la prova şi 
la pupa. În lumina difuză am văzut mica balenieră pe 
plaja de la picioarele noastre şi am dedus că Tobin 
ajunsese pe țărm. De fapt, de la balenieră pornea o 
frânghie care urca faleza, fiind legată de un copac, în 
apropierea locului în care ne ghemuisem noi. 

Am rămas nemişcaţi, cu auzul încordat, încercând să 
desluşim ceva prin întuneric. Eram convins că Tobin o 
luase spre interiorul insulei. 

— A plecat să caute comoara, i-am şoptit lui Beth. 

Ea a încuviinţat din cap şi a spus: 

— Nu ne putem lua după el. Să aşteptăm aici până se 
întoarce. În acel moment am să-l arestez, a adăugat. 

— Domnişoara Virtute-întruchipată. 

— Ce dracu' mai înseamnă şi asta? 

— Înseamnă, domnişoară Penrose, că nu arestezi pe 
cineva care a încercat de trei ori să te omoare. 

— Doar nu vrei să-l ucizi cu sânge rece. 


— Pui pariu? 

— John, mi-am riscat viaţa ca să te ajut în barcă. Îmi 
eşti dator. Încă răspund de acest caz, a adăugat. Sunt 
polițistă şi vreau să-l rezolv în felul meu. 

Nu aveam nici un motiv să discut, decizia mea era 
deja luată. 

Beth a sugerat să dezlegăm frânghia şi să lăsăm 
valurile să tragă în larg barca, tăindu-i lui Tobin orice 
posibilitate de retragere. Eu am precizat că, dacă Tobin 
avea să vină dinspre plaja de dedesubt, avea să vadă că 
barca dispăruse şi va intra în panică. 

— Aşteaptă aici şi acoperă-mă, i-am cerut lui Beth. 

Am apucat frânghia şi am coborât pe ea cei cinci 
metri care mă despărţeau de barcă, până pe plaja 
presărată cu pietre. La pupa am găsit lada de plastic pe 
care o văzusem când barca se găsea în hangar. Înăuntru 
se aflau o mulţime de mărunţişuri, deşi cornul de ceaţă 
dispăruse. Probabil că Fredric Tobin îşi închipuia că-i 
descoperisem intenţiile şi ascundea unele piese ale 
basmului din bucățele. Nu avea nici o importanţă - 
oricum, nu-i era dat să ajungă în faţa celor doisprezece 
juraţi. 

În orice caz, am găsit un cleşte şi am scos ştiftul de 
siguranţă care fixa elicea de axul ei. În ladă am mai 
găsit câteva ştifturi şi le-am vârât pe toate în buzunar. 
Tot acolo am descoperit un cuţit mic pentru curăţat şi 
tranşat peşte; l-am luat şi pe acela. M-am uitat după o 
lanternă, dar la bordul micii ambarcaţiuni nu se afla nici 
una. 

M-am căţărat pe faleză cu ajutorul frânghiei, 
proptindu-mă în peretele nisipos cu tălpile înfăşurate în 
fâşiile de chiloţi. De sus, Beth mi-a întins mâna şi m-a 
ajutat să urc. 

— l-am scos ştiftul de la elice, am anunţat-o. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Bravo. L-ai păstrat, în caz că avem nevoie de el mai 
târziu? 


— Da. L-am înghiţit. Chiar am mutră de prost? 

— Nu ai mutră de prost. Doar faci prostii. 

— Astea ţin de strategia mea. 

I-am dat ştifturile şi am păstrat cuțitul. 

Spre surprinderea mea, Beth a spus: 

— Ascultă, iartă-mă pentru cele câteva replici mai 
răutăcioase. Sunt obosită şi nervoasă. 

— Nu-ţi face probleme. 

— Mi-e frig. Ne-am putea... strânge în braţe? 

— Să ne frângem în braţe? 

— Să ne strângem în braţe. Se zice că, dacă stai 
îmbrăţişat, îţi păstrezi căldura corpului. 

— Bine. Am citit asta undeva. Bine... 

Aşadar, oarecum  stingheriţi, am început să ne 
strângem - sau să ne frângem - în braţe, eu aşezat la 
baza unui uriaş trunchi prăbuşit, iar Beth la mine în 
poală, cu braţele pe după gâtul meu, cu obrazul ascuns 
la pieptul meu. Acum îmi era ceva mai cald, deşi 
îmbrăţişarea nu avea nimic senzual, date fiind 
împrejurările. Era, pur şi simplu, un contact uman, la fel 
ca munca în echipă sau supraviețuirea. Fusesem multă 
vreme împreună, ne apropiam de sfârşitul aventurii şi 
cred că amândoi simţeam că, de la moartea Emmei, ceva 
se schimbase între noi. 

În orice caz, trăiam şi o experienţă gen Robinson 
Crusoe, Insula comorilor sau ceva asemănător şi cred că 
mă distram la fel cum se distrează băieţii de toate 
vârstele, măsurându-şi forţele cu omul şi cu natura. 
Totuşi, aveam impresia distinctă că Beth Penrose nu 
împărtăşea entuziasmul meu copilăresc. Femeile tind să 
fie mai practice şi le amuză mai puţin să se stropească 
cu noroi. De asemenea, cred că vânătoarea şi uciderea 
nu au prea mare priză la femei. Or aici tocmai despre 
asta era vorba: vânătoare şi ucidere. 

Prin urmare, am rămas un timp îmbrăţişaţi, ascultând 
vântul şi ploaia; priveam cum iahtul se legăna izbit din 
toate părţile de valuri, cu parâmele întinse la maximum; 


eram cu ochii la plaja de sub noi şi cu urechile ciulite la 
orice zgomot de paşi venit dinspre pădure. 

După vreo zece minute ne-am desprins din 
îmbrăţişare şi m-am ridicat în picioare, ca să-mi 
dezmorţesc încheieturile, prilej cu care am remarcat o 
nouă şi neaşteptată înţepeneală a bătrânului meu arbore 
motor. 

— M-am mai încălzit, i-am spus lui Beth. 

Ea s-a aşezat la baza trunchiului prăbuşit, prinzându- 
şi genunchii cu braţele. Nu mi-a răspuns. 

— Încerc să mă pun în pantofii lui Tobin, am adăugat. 

— Măcar el are pantofi. 

— Adevărat. Să zicem că-şi croieşte drum către 
interiorul insulei, spre locul în care este ascunsă 
comoara. Da? 

— De ce către interiorul insulei? De ce nu undeva pe 
plajă? 

— Poate că, iniţial, comoara a fost găsită în 
apropierea plajei, poate pe una dintre faleze, poate 
acestea sunt Lespezile Căpitanului Kidd, dar cu 
siguranţă că soţii Gordon au scos comoara din groapa în 
care o descoperiseră, întrucât marginile gropii se 
puteau lesne prăbuşi şi atunci ar fi fost nevoiţi să sape 
încă o dată. Corect? 

— Probabil. 

— Cred că soţii Gordon au ascuns comoara undeva în 
interiorul Fortului Terry sau prin împrejurimi, ori poate 
în labirintul de fortificaţii de artilerie pe care l-am văzut 
când am vizitat insula. 

— Posibil. 

— Prin urmare, presupunând că Tobin cunoaşte locul, 
trebuie s-o transporte prin pădure până aici. Asta ar 
putea să însemne două sau trei drumuri, depinde de 
greutatea ei. Corect? 

— S-ar putea. 

— Deci, dacă aş fi în locul lui, m-aş duce să iau 
comoara, aş aduce-o aici şi apoi aş cobori-o până la 


barcă. N-aş încerca să mă înapoiez cu barca până la iaht 
pe aşa o vreme, ca să nu transfer comoara în valuri. Am 
dreptate? 

— Ai. 

— Aşadar, va aştepta în mica balenieră ca furtuna să 
se potolească, însă va încerca să plece înainte de zorii 
zilei, înainte ca elicopterul şi bărcile de patrulare să-şi 
înceapă rondul. Corect? 

— Corect şi de astă dată. Şi atunci? 

— Şi atunci, trebuie să încercăm să mergem pe 
urmele lui şi să-i sărim în spate, de îndată ce va 
recupera comoara. Am dreptate? 

— Ai... ba nu, nu ai. Nu-ţi înţeleg raţionamentul. 

— E complicat, dar logic. 

— E o prostie, John. Logica ne spune să rămânem aici. 
Indiferent ce se întâmplă, Tobin se va întoarce şi ne va 
găsi aici, aşteptându-l. 

— Tu poţi să-l aştepţi. Eu am plecat pe urmele 
nemernicului. 

— Ba nu, nu pleci. E mai bine înarmat decât tine, iar 
eu nu-ţi împrumut pistolul meu. 

Ne-am privit unul pe celălalt, după care eu am spus: 

— Mă duc să-l găsesc. Vreau să rămâi aici şi, dacă 
apare în lipsa mea... 

— Atunci înseamnă că, probabil, te-a ucis. Rămâi aici, 
John. În doi suntem mai în siguranţă. Gândeşte raţional, 
a adăugat. 

Am ignorat îndemnul şi am îngenuncheat alături de 
ea. l-am luat mâna şi am spus: 

— Coboară până la barcă. Astfel îl vei putea vedea 
dacă va veni dinspre plajă sau dacă va cobori pe 
frânghie. Ascunde-te după stânci. Când va ajunge atât 
de aproape, încât ai să-i poţi vedea silueta profilată clar 
prin întuneric, ţinteşte primul glonţ undeva pe la 
mijlocul siluetei, apoi fă repede un pas înainte şi trage-i 
un glonţ în cap. Bine? 

Câteva secunde Beth nu mi-a răspuns, după care a 


încuviinţat din cap. A zâmbit şi a răspuns: 

— Şi abia după aceea spun: „Mâinile sus! Poliţia!” 

— Exact. Incepi să înveţi. 

Ea şi-a scos pistolul calibrul 9 mm şi mi l-a întins. 

— Dacă se întoarce aici, n-am nevoie decât de un 
singur glonţ. Ia-l tu. Mai are patru focuri. Dă-mi-l mie pe 
al tău. 

Am zâmbit şi am spus: 

— Sistemul metric mă încurcă. Rămân credincios 
armei mele americane calibrul 38, cu şase focuri. 

— Cinci. 

— Aşa e. Va trebui să ţin minte amănuntul. 

— Te pot convinge cumva să renunţi? 

— Nu. 

Ei bine, un sărut fugar poate ar fi picat bine, dar 
presupun că nici unul din noi nu avea starea de spirit 
potrivită. I-am strâns mâna, ea mi-a răspuns în acelaşi 
fel, apoi m-am ridicat în picioare şi m-am îndepărtat, 
pornind printre copaci, departe de faleza bătută de 
vânturi şi departe de Beth. 

După vreo cinci minute am revenit la drumul cu 
pietriş. Mi-am imaginat că eram Fredric Tobin. Poate că 
tipul avea şi o busolă, dar indiferent dacă avea sau nu, 
era suficient de inteligent ca să ştie că trebuia să-şi facă 
un semn pe un copac, ca să ştie porţiunea de drum pe 
care se afla, în raport cu locul de pe plajă în care 
acostase. 

M-am uitat în jur şi iată că am găsit o frânghie albă, 
legată între doi copaci aflaţi la o depărtare de vreo trei 
metri. Am dedus că era busola improvizată a lui Tobin 
şi, deşi eu nu aveam busolă, nici un Empire State 
Building după care să mă orientez, reieşea că Tobin se 
îndrepta aproape cu siguranţă către sud. Am pornit 
printre copaci, încercând să menţin aceeaşi direcţie. 

Sincer să fiu, dacă n-aş fi avut noroc şi n-aş fi dat 
peste un indiciu care să-mi arate încotro se dusese 
Tobin, poate că m-aş fi întors la Beth. Dar aveam acest 


sentiment - aproape o certitudine - că ceva mă 
împingea spre Fredric Tobin şi spre comoara căpitanului 
Kidd. Aveam o viziune clară cu mine, cu Tobin şi cu 
comoara, iar în umbrele din jurul nostru se ascundeau 
morţii: Tom şi Judy, soţii Murphy, Emma şi însuşi Kidd. 

Terenul se ridica în pantă şi curând m-am găsit la 
marginea unui luminiş. De cealaltă parte a luminişului 
am desluşit două clădiri mici, profilate pe orizontul 
întunecat. Mi-am dat seama că mă găseam la marginea 
fortului abandonat, denumit Fort Terry. 

M-am uitat în jur, în căutarea unui indiciu, şi am găsit 
o funie care atârna dintr-un copac. Era punctul în care 
Tobin ieşise din pădure şi, totodată, punctul de intrare 
la înapoiere. După toate aparențele, pilotul automat din 
mintea mea funcţiona destul de bine. Dacă aş fi fost 
pasăre migratoare şi aş fi zburat către sud, m-aş fi găsit 
exact în drum spre Florida. 

Nu mă mira că Tobin se îndrepta spre Fort Terry. 
Practic, toate drumurile şi potecile de pe Plum Island se 
întâlneau aici. În acest loc se găseau sute de ascunzători 
cum nu se poate mai potrivite, printre clădirile 
abandonate şi în apropierea buncărelor de artilerie. 

Ştiam că, dacă aşteptam în acest punct, l-aş fi putut 
lua prin surprindere la înapoiere. Dar starea mea de 
spirit era mai potrivită pentru vânătoare, nu aveam 
răbdarea necesară pentru o ambuscadă. 

Am rămas pe loc câteva minute, încercând să-mi dau 
seama dacă de cealaltă parte a luminişului mă aştepta 
cineva înarmat cu o puşcă. Din sute de filme de război, 
învăţasem că nu trebuia să traversez un luminiş, ci să-l 
ocolesc. Dar, dacă procedam astfel, riscam fie să-l pierd 
pe Tobin, fie să mă rătăcesc. Trebuia să urmez acelaşi 
traseu cu el. Ploaia devenea tot mai deasă şi vântul se 
înteţise. Mă simţeam îngrozitor. Mi-am lăsat capul pe 
spate, am deschis gura şi am lăsat să curgă puţină apă 
curată pe faţă şi pe gât. Mi-am mai revenit puţin. 

Am pătruns în luminiş şi am continuat să merg spre 


sud, prin teren deschis. Pânza în care îmi înfăşurasem 
picioarele se făcuse zdrenţe, iar tălpile îmi sângerau şi 
mă dureau. Mi-am repetat că eram mai rezistent decât 
Tobin-picioruşe-delicate şi că nu aveam nevoie decât de 
un glonţ şi de un cuţit. 

M-am apropiat de celălalt capăt al luminişului şi am 
văzut un şir subţire de copaci care despărţea câmpia de 
întinderea fortului Terry. Nu aveam de unde să ştiu 
încotro apucase şi nici semne nu lăsase, întrucât acum 
clădirile îi serveau de reper. Nu-mi rămânea decât să 
grăbesc pasul. 

Am mers în zig-zag de la o clădire la alta, căutând 
vreo urmă a trecerii lui Tobin. După circa zece minute 
am ajuns lângă vechiul comandament. Mi-am dat seama 
că-l pierdusem şi că s-ar fi putut duce oriunde: spre sud, 
pe plaja cu foci; spre vest, către clădirea principală; 
spre est, către porţiunea în formă de antricot. Ori poate 
se ascundea pe undeva prin preajmă, aşteptând să mă 
apropii. Dacă nu cumva îl pierdusem din vedere, la fel 
cum se întâmplase pe mare, ca apoi să vină în spatele 
meu. Nu era semn bun. 

Am decis să verific restul clădirilor din fort şi am 
început să alerg în poziţia ghemuit către capelă. 
Deodată am auzit trosnitura unei puşti şi m-am lăsat la 
pământ. Am încremenit acolo şi imediat a răsunat altă 
împuşcătură. Erau zgomote stranii, înăbuşite, după ele 
nu urmase un pocnet sonor ascuţit şi nimic nu-mi 
şuierase pe deasupra capului. Mi-am dat seama că 
gloanţele nu-mi fuseseră destinate mie. 

Am alergat către peretele bisericii cu acoperiş de 
şindrilă şi am privit în direcţia din care apreciam că 
veniseră focurile de armă. La vreo cincizeci de metri 
depărtare am văzut staţia de pompieri şi mi-a trecut prin 
minte că focurile fuseseră trase în interior, de aceea se 
auziseră atât de stins. 

Am pornit într-acolo, dar din nou m-am lăsat la 
pământ: una dintre porţile uriaşe de deasupra a început 


să se deschidă. Puțin câte puţin, ca şi cum cineva ar fi 
tras de ea cu o frânghie petrecută peste un scripete. M- 
am gândit că poate fusese întrerupt curentul electric. La 
ferestrele de la etaj am văzut o pâlpâire: o lumânare sau 
o lampă cu petrol. 

În orice caz, înainte de a hotărî ce să fac, din garaj a 
ieşit o ambulanţă mare, cu farurile stinse, care a ieşit pe 
drum şi a pornit spre est, spre porţiunea îngustă de 
uscat care semăna cu osul unui antricot, unde se găseau 
ruinele de cazemate. 

Ambulanţa avea un şasiu înalt şi trecea cu uşurinţă 
peste obstacolele care blocau şoseaua. Curând s-a 
pierdut în întuneric. 

În picioarele goale, am alergat cât am putut de repede 
spre staţia de pompieri, mi-am scos revolverul şi m-am 
năpustit înăuntru prin uşa deschisă a garajului. In 
interior am văzut alte trei maşini de pompieri. 

Mă aflam de atâta timp în ploaie, încât lipsa ei vreme 
de câteva secunde mi-a dat o senzaţie ciudată, cu care 
însă m-am obişnuit rapid. 

Pe măsură ce vederea mi se adapta la întuneric, am 
desluşit în celălalt capăt al garajului o bară verticală şi 
pâlpâirea unei lumini care venea din camera de la etaj, 
filtrată prin deschizătura din tavan. În stânga barei am 
văzut o scară lată. M-am dus la bară şi am urcat treptele 
scârţâitoare, cu pistolul aţintit în faţa mea. Ştiam că nu 
mă păştea nici un pericol, după cum ştiam şi ce aveam 
să descopăr. În capul scărilor se găsea o încăpere 
luminată de lămpi cu petrol. La lumina lor am văzut doi 
bărbaţi lungiţi pe priciurile lor. N-a fost nevoie să-i 
privesc de aproape ca să-mi dau seama că erau morţi. 
Cu aceştia numărul victimelor cunoscute ale lui Tobin se 
ridica la şapte. Fără îndoială că nu-mi trebuia un fleac 
de proces ca să-mi închei toate socotelile. 

Lângă fiecare pat se vedeau cizme şi şosete. M-am 
aşezat pe o banchetă şi mi-am pus o pereche de şosete 
groase şi cizme de cauciuc, care mi se potriveau destul 


de bine. La perete erau nişte dulapuri, iar pe un alt 
perete se vedeau impermeabile şi tricouri atârnate într- 
un cuier. Nu că aş fi crezut în superstiții, dar 
îmbrăcasem destule haine rămase de la morţi. 

În capătul îndepărtat al camerei era o bucătărioară, 
pe tejgheaua căreia am văzut o cutie cu gogoşi de 
ciocolată. Am luat una şi am mâncat-o. 

Am coborât scările şi am ieşit pe drumul care trecea 
de la est spre vest, prin faţa staţiei de pompieri. Am 
pornit pe urmele ambulanţei, luând-o spre est, pe 
drumul pavat care urca în pantă. Drumul era acoperit de 
crengi şi ramuri rupte, peste care trecuse ambulanta. 

Am mai parcurs vreo şapte sute de metri. După vizita 
pe insulă în compania lui Stevens, îmi aminteam drumul 
chiar şi pe întuneric. Ploaia cădea ca o perdea de apă, 
iar vântul începea din nou să rupă crengile copacilor. 
Din când în când, auzeam câte o trosnitură care îmi 
amintea de un foc de puşcă şi îmi sărea inima în piept, 
dar zgomotul provenea de la ramurile care se frângeau 
şi cădeau prin frunzişul copacilor. 

Un torent de apă, provenit din zone mai înalte, se 
scurgea pe ambele părţi ale drumului pavat. Şanţurile 
de scurgere de pe marginea drumului erau pline ochi şi 
nu mai reuşeau să facă faţă. Incercam să-mi croiesc 
drum la deal, împotriva curentului, ocolind pârtii de 
noroi şi crengi rupte. Era, cu siguranţă, mult mai 
neplăcut decât mocirla din faţa locuinţei mele. Natura e 
cumplită. Uneori natura e îngrozitoare. 

În orice caz, n-am fost prea atent la ce se petrecea 
înaintea mea, fiindcă în clipa în care am ridicat privirea, 
am văzut ambulanta la numai cinci metri mai în faţă. Am 
încremenit locului, mi-am scos pistolul şi m-am lăsat 
într-un genunchi. Prin ploaia torențială am văzut că un 
copac uriaş se prăbuşise, blocând drumul în faţa 
ambulanţei. 

Ambulanţa ocupa cea mai mare parte a drumului 
îngust, aşa că am ocolit-o prin stânga, intrând până la 


genunchi în torentul de apă din şanţul de scurgere. Am 
ajuns la portiera din dreptul şoferului şi am aruncat o 
privire înăuntru, dar în cabină nu era nimeni. 

Aş fi vrut să scot vehiculul din funcţiune, însă 
portierele erau încuiate, iar capota se închidea din 
habitaclu. La dracu”! M-am strecurat pe sub şasiul înalt 
şi mi-am scos cuțitul. Nu mă pricepeam prea mult la 
mecanică auto, dar nici Jack Spintecătorul nu avea prea 
multe cunoştinţe de anatomie. Am tăiat cele câteva 
furtunuri care s-au dovedit a fi cele de apă şi presiune 
hidraulică, apoi, ca o măsură de prevedere, am mai tăiat 
şi câteva legături electrice. Destul de convins că 
asasinasem motorul, am ieşit de sub maşină şi am 
continuat să merg pe drum. 

Am ajuns în mijlocul fortificațiilor de artilerie, nişte 
ruine masive din beton, piatră şi cărămidă, acoperite de 
iederă şi vegetaţie, foarte asemănătoare cu ruinele 
maya pe care le văzusem în jungla de lângă Cancun. 
Asta se întâmplase în luna mea de miere. Aici nu mai era 
lună de miere. Cu atât mai puţin a mea. 

Am continuat să înaintez pe drumul principal, deşi în 
stânga şi în dreapta mea vedeam drumuri lăturalnice, 
rampe şi trepte de beton. Fără îndoială că Tobin putea 
să fi pătruns în interiorul cazematelor pe oricare dintre 
aceste căi. Mi-am dat seama că, probabil, îi pierdusem 
urma. M-am oprit şi m-am lăsat pe vine lângă un perete 
de beton de lângă drum. Tocmai voiam să fac cale 
întoarsă, când mi s-a părut că aud ceva în depărtare. Am 
rămas ascultând, încercând să-mi recapăt suflul, apoi 
am auzit zgomotul din nou. Era un sunet ascuţit, un fel 
de vaier, pe care într-un târziu l-am recunoscut ca fiind 
un şuier de sirenă. Venea de foarte departe şi abia îl 
distingeam prin vânt şi prin ploaie. Se auzea de undeva 
dinspre vest şi era format dintr-un sunet lung şi ascuţit, 
urmat de altul scurt şi din nou unul lung. Nu mă îndoiam 
că era o sirenă de alarmă, una electrică, probabil 
declanşată în interiorul clădirii principale. În copilărie 


ajunsesem să cunosc sirena de alarmă aeriană, or era 
limpede că acum nu auzeam aşa ceva. Nu era alarmă de 
incendiu, nici de ambulanţă, nici de maşină de poliţie, 
nici alarmă pentru scurgere de radiaţii pe care o 
auzisem cândva într-un film de instruire a poliţiştilor. 
Deci, parţial prin eliminare şi parţial fiindcă nu sunt 
chiar un dobitoc, am înţeles - deşi până atunci nu mai 
auzisem astfel de semnale - că ceea ce ascultam era 
alarma care anunţa o avarie la secţia de bioizolare. 

— În numele Tatălui... 

Curentul trimis de pe continent fusese întrerupt, iar 
generatorul de rezervă de lângă clădirea principală 
probabil încetase şi el să funcţioneze; pompele acţionate 
de curent de aer negativ se opriseră, iar filtrele 
electronice se defectaseră. 

— Al Fiului... 

Undeva, o sirenă puternică, acționată de o baterie, 
anunţa vestea cea rea şi toţi cei care făceau de serviciu 
pe insulă în timpul uraganului erau obligaţi să îmbrace 
costumele de protecţie şi să rămână în aşteptare. Eu nu 
aveam nici un costum. Ce dracu', n-aveam nici măcar 
izmene... 

— Şi al Sfântului Duh. Amin. 

N-am intrat în panică, întrucât ştiam cu exactitate ce 
trebuia să fac. Ca la şcoală, când coboram la subsol de 
îndată ce auzeam sirenele de alarmă, semn că bombele 
ruseşti cădeau probabil peste Fiorello H. La Guardia 
High. 

Ei, poate că lucrurile nu stăteau chiar atât de rău. 
Vântul sufla cu putere dinspre sud spre nord... dar dacă 
direcţia era alta? De fapt, furtuna se îndrepta spre nord, 
dar vântul sufla în sens invers acelor de ceasornic, aşa 
că era de bănuit că orice ar fi fost antrenat de vijelie 
deasupra laboratorului principal din capătul vestic al 
insulei putea ajunge aici, în extremitatea sudică. „La 
dracu'!” 

M-am lăsat pe vine în ploaie şi am cugetat la toate 


aceste lucruri - la toate crimele, la toată urmărirea prin 
furtună, la cum scăpasem de moarte ca prin urechile 
acului, şi aşa mai departe - ca după atâta zădărnicie 
omenească, orgoliu prostesc, lăcomie şi înşelăciune, să 
vină Doamna cu Coasa şi să curme firul vieţii tuturor, 
fără deosebire. Paf! Uite aşa. 

În adâncul sufletului ştiam că, dacă generatoarele se 
defectau, atunci întreg laboratorul elibera în aer tot ce 
avea înăuntru. „Ştiam eu! Ştiam eu că aşa se va 
întâmpla într-o bună zi!” Dar de ce tocmai azi? Cum de 
se întâmplă chiar în a doua zi din viaţa mea, când mă 
găseam pe insula asta idioată? 

Oricum, am decis să iau ambulanţa, să mă apropii cât 
mai mult de coastă, s-o recuperez pe Beth, să urcăm la 
bordul micii baleniere, apoi la bordul iahtului şi să ne 
îndepărtăm cât mai mult de Plum Island, sperând să nu 
se întâmple o nenorocire. Cel puţin aveam o şansă, iar 
Doamna cu Coasa se putea îngriji de Tobin în locul meu. 

Mi-a trecut prin minte alt gând, de astă dată unul 
urât: dar dacă Beth, recunoscând sirena, lua barca până 
la iaht şi ridica ancora? Am chibzuit puţin asupra acestei 
eventualităţi şi am decis că o femeie în stare să urce la 
bordul unei bărcuţe pe timp de furtună nu m-ar 
abandona tocmai acum. Şi totuşi... ciuma era mai 
înspăimântătoare decât marea răscolită de furtună. 

În timp ce coboram grăbit către ambulanţă, am ajuns 
la câteva concluzii. Unu: ajunsesem prea departe ca să 
mai dau înapoi; doi: nu voiam să aflu ce hotărâre luase 
Beth; trei: trebuia să-l găsesc şi să-l ucid pe Fredric 
Tobin; patru: oricum, eram un om mort. Brusc ruşinat 
de lipsa mea de curaj, am întors spatele cazematelor, cu 
gând să-mi înfrunt destinul. Sirena continua să şuiere. 

Când m-am apropiat de marginea drumului, privirea 
mea a prins o strălucire luminoasă, de fapt, o rază care 
a săgetat la orizont în dreapta mea o fracțiune de 
secundă, apoi a dispărut. 

Am cercetat zona de la marginea drumului şi am dat 


de o alee îngustă, pavată cu cărămidă, care traversa 
hăţişul. Am văzut că cineva trecuse nu de mult pe acolo. 
Mi-am croit drum printre tufe şi crengi rupte şi, în cele 
din urmă, am ajuns într-un fel de curte joasă, 
împrejmuită de ziduri de beton cu uşi de fier care 
dădeau spre depozitele subterane de muniții. Pe culmile 
dealurilor din jur se vedeau cazemate de artilerie din 
beton. Mi-am dat seama că, în timpul vizitei pe insulă, 
stătusem chiar deasupra cazematelor şi privisem în jos, 
chiar în această curte. 

Continuând să rămân ghemuit pe vine în tufişuri, mi- 
am aruncat privirea peste întinderea de beton brăzdat 
de crăpături, dar n-am văzut nici o mişcare şi nici 
lumina n-a reapărut. 

Mi-am scos revolverul şi am intrat, cu băgare de 
seamă, în curte, apoi am mers în interiorul ei în sens 
invers acelor ceasornicului, cu spatele lipit de zidul 
acoperit cu licheni. 

Am ajuns la prima uşă mare şi dublă din oţel, 
încastrată în beton. Toate erau închise şi, după 
balamale, se vedea că se deschideau în afară. De 
asemenea, după molozul şi gunoaiele adunate în faţa 
lor, mi-am dat seama că nu fuseseră deschise de mult 
timp. 

Am continuat să înaintez în interiorul curţii, cu 
sentimentul că eram o ţintă sigură, ba chiar o victimă 
sigură, dacă cineva ar fi stat pe parapetul de deasupra 
acestui spaţiu deschis. Am,ajuns la a doua uşă, la fel de 
veche şi ruginită ca şi prima; după toate aparențele, nu 
mai fuseseră deschise de decenii. 

Ajungând la cel de al treilea zid al curţii, cel dinspre 
sud, am văzut că una din uşi era întredeschisă. Molozul 
de pe jos fusese dat deoparte în momentul în care se 
deschisese uşa. Am aruncat o privire prin deschizătura 
de câţiva centimetri, dar n-am văzut şi n-am auzit nimic. 

Am tras uşa spre mine încă vreo câţiva centimetri şi 
balamalele au scârţâit ascuţit. La dracu“ Am înlemnit şi 


mi-am încordat auzul, dar n-am auzit decât vântul, 
ploaia şi vaietul îndepărtat al sirenei care anunţa pe 
toată lumea că incredibilul se produsese. 

Am răsuflat adânc şi m-am strecurat înăuntru prin uşa 
întredeschisă. 

Am rămas neclintit un minut întreg, încercând să-mi 
dau seama ce fel de loc era acela în care mă găseam. Ca 
şi în staţia de pompieri, faptul că nu mai stăteam în 
ploaie mi se părea o adevărată minune. Nu mă îndoiam 
că era şi ultima. 

Locul părea umed şi mirosea a mucegai, ca încăperile 
în care nu pătrunde niciodată lumina soarelui. Am făcut 
repede doi paşi mari spre stânga şi am descoperit un 
zid. Am pipăit zidul şi mi-am dat seama că era din beton 
şi că avea o formă circulară. Am făcut alţi patru paşi în 
direcţia opusă şi iar am întâlnit un zid concav din beton. 
Am presupus că mă găseam într-un tunel la fel ca cel 
văzut cu ocazia primei vizite aici: tunelul care ducea în 
ascunzătoarea extratereştrilor de la Roswell sau la 
laboratorul nazist. 

Dar eu nu aveam timp şi nu mă interesau 
extratereşirii. Trebuia să-mi dau seama dacă Tobin 
venise aici. În caz că da, atunci se ducea să ia comoara? 
Sau mă văzuse şi mă atrăgea într-o capcană? Nu-mi 
păsa ce era în mintea lui, atâta vreme cât se găsea aici. 

În faţa mea nu vedeam nici o lanternă, doar întuneric 
beznă, cum nu există decât în subteran. Nici un ochi 
omenesc nu s-ar fi adaptat la o asemenea întunecime, 
aşa că, dacă Tobin se afla acolo, ar fi fost nevoit să 
îndrepte lanterna către mine, ca să mă prindă în bătaia 
puştii. Or, în acest caz, aş fi tras exact pe direcţia razei 
de lumină. Într-o astfel de situaţie, n-ar mai fi fost 
nevoie de o a doua împuşcătură. 

Impermeabilul şi cizmele de cauciuc scârţâiau, aşa că 
mi le-am scos, o dată cu vesta de salvare. Imbrăcat într- 
un elegant toc de armă din piele, prins pe umăr, blugi 
traşi pe fundul gol, un cuţit vârât la brâu şi ciorapii de 


lână ai unui mort, am început să păşesc în întunericul de 
smoală, ridicând piciorul ca să evit molozul sau alte 
gunoaie. Îmi imaginam şobolani, lilieci, gângănii şi 
şerpi, dar mi-am alungat gândul: nu şobolanii şi alte 
vietăţi mă  îngrijorau pe mine. Problema mea era 
antraxul din aerul lăsat în urma mea şi un psihopat cu 
puşcă, undeva în faţă. 

Sfântă Fecioară Maria... Întotdeauna am fost o fire 
foarte religioasă, de fapt foarte credincioasă. Atâta doar 
că nu vorbeam şi nu mă gândeam mult la astfel de 
lucruri câtă vreme totul era în regulă. Vreau să spun că, 
în timp ce zăceam lângă bordură, sângerând de moarte, 
nu-l invocasem pe Dumnezeu doar fiindcă mă găseam la 
ananghie. Mai curând socotisem că erau momentul şi 
locul cel mai potrivit ca să înalţ o rugăciune şi, cum nu 
se întâmpla nimic deosebit... Sfântă Născătoare... 

Piciorul drept a călcat pe ceva alunecos şi am fost 
gata să-mi pierd echilibrul. M-am lăsat pe vine şi am 
pipăit cu palma de jur împrejur. Mâna a venit în contact 
cu un obiect rece de metal. Am încercat să-l mişc din 
loc, dar nici nu s-a clintit. Mi-am trecut palma peste el 
şi, în cele din urmă, mi-am dat seama că era o şină fixată 
în podeaua de beton. Mi-am amintit că Stevens spusese 
că odinioară pe insulă existase o cale ferată îngustă pe 
care se transporta muniţia de la vapoare până în golf, la 
bateriile de artilerie. Fără îndoială, mă găseam într-un 
tunel de cale ferată care ducea la depozitul de muniții. 

Am continuat să înaintez, căutând să nu mă depărtez 
de şine. După câteva minute am simţit că linia ferată 
cotea spre dreapta, apoi am dat de o asperitate. Am 
îngenuncheat şi am pipăit solul. Era un macaz, de unde 
linia se bifurca spre dreapta şi spre stânga. Tocmai când 
credeam că atât Tobin, cât şi eu ne apropiam de capătul 
liniei ferate, iată că apărea acest macaz afurisit. Am 
rămas în genunchi şi am scrutat întunericul în ambele 
direcţii, dar n-am auzit şi n-am văzut nimic. Mi-a trecut 
prin minte că, dacă Tobin s-ar fi crezut singur, ar fi ţinut 


lumina aprinsă sau, cel puţin, ar fi păşit cu nădejde, fără 
a evita să facă zgomot. Cum nu-l puteam auzi şi nici 
vedea, am operat una dintre faimoasele mele deducţii, 
trăgând concluzia că el ştia că nu era singur. Sau, poate, 
era prea departe în faţa mea. Sau, poate, nici nu era 
aici... Și ne iartă nouă greşelile noastre... 

Am auzit ceva în dreapta, ca şi cum o piatră sau o 
bucată de beton ar fi lovit podeaua. Mi-am încordat şi 
mai mult auzul şi am desluşit un zgomot ca de apă. Mi-a 
trecut prin minte că tunelul s-ar fi putut surpa pe 
alocuri, din pricina ploii. ...Acum şi în clipa de pe urmă... 

M-am ridicat în picioare şi am pornit spre dreapta, 
călăuzindu-mă după linia ferată. Zgomotul de apă 
devenea tot mai puternic, iar aerul mai respirabil. 

Câteva minute mai târziu am avut impresia că tunelul 
se termina şi că mă găseam într-un spaţiu mai larg: 
depozitul de muniții. De fapt, privirea mi-a fost atrasă 
undeva în sus şi am văzut deasupra capului un petic de 
cer întunecat. Ploaia cădea prin spărtură, până pe 
podea. Am mai distins un fel de eşafodaj înălţat către 
deschizătura din tavan şi mi-am dat seama că era 
ascensorul pentru muniții, care odinioară ridica obuze la 
tunurile amplasate afară. Prin urmare, ajunsesem la 
capătul drumului. Am înţeles că Tobin se găsea acolo şi 
că mă aştepta. 


36 


Fredric Tobin nu părea grăbit să-şi anunţe prezenţa, 
aşa că am aşteptat, ascultând cum cădea ploaia. După 
un timp, am fost tentat să cred că eram singur, totuşi 
simţeam o prezenţă străină în încăpere. O prezenţă rea. 
Pe onoarea mea. 

Foarte încet, mi-am dus mâna la brâu şi am scos 
cuțitul. Bineînţeles, Tobin ştia că eram eu. lar eu ştiam 
că era el şi că mă adusese în acest loc cu gândul că 
acolo aveau să-mi putrezească oasele. 

De asemenea, ştia că, la cea mai mică mişcare sau la 
cel mai mic zgomot, ori dacă şi-ar fi aprins lanterna, aş 
fi tras în el. Înţelegea că era de preferat ca primul foc 
tras de el în întuneric să-şi atingă ţinta, întrucât avea să 
fie unicul. Aşa că amândoi stăteam încremeniţi, ca 
şoarecele şi pisica, fiecare aşteptând să vadă cine era 
pisica. 

Ticălosul avea nervi de oţel, trebuia să recunosc. Eu 
eram pregătit ca, la nevoie, să rămân acolo chiar şi o 
săptămână. La fel şi el. Ascultam ploaia şi vântul de 
afară, dar evitam să privesc în sus, spre deschizătura 
din tavan, de teamă să nu-mi pierd şi bruma de adaptare 
la întuneric pe care o căpătasem. 

Am rămas acolo, în încăperea întunecată şi umedă, 
simțind cum mă lua frigul la picioare, prin şosete, 
îngheţându-mi braţele goale, pieptul şi spinarea. Am 
simţit cum mă apucă un acces de tuse, dar mi l-am 
înăbuşit. 

Au trecut circa cinci minute, poate mai puţin, în orice 
caz nu mai mult. Probabil că Tobin se întreba dacă 
plecasem fără zgomot. Stăteam între locul în care se 
găsea el şi intrarea în tunelul din spatele meu. Mă 
îndoiam că ar fi putut trece de mine, în caz că şi-ar fi 
pierdut curajul şi ar fi vrut să iasă. 


În cele din urmă, Tobin a clipit, ca să vorbesc la 
figurat; a aruncat ceva către un perete îndepărtat, ceva 
care suna a monedă. Ecoul s-a repercutat în uriaşul 
depozit de muniții. Am tresărit, dar nu destul de tare ca 
să deschid focul. Tâmpită şmecherie, Freddie. 

Aşa că amândoi am continuat să stăm în întuneric, iar 
eu încercam să străpung bezna, să-i aud răsuflarea, să-i 
adulmec frica. Mi s-a părut că-i văd strălucirea ochilor 
sau a oţelului, reflectată în lumina palidă a deschizăturii 
din tavan. Sclipirea venea de undeva din stânga, dar pe 
întuneric nu aveam cum să apreciez distanţa. 

Mi-am dat seama că şi cuțitul meu ar fi putut reflecta 
o rază venită de deasupra, aşa că l-am trecut în stânga, 
departe de sursa de lumină. 

Am încercat să surprind din nou sclipirea, dar aceasta 
dispăruse. Hotărâsem că, dacă o mai observam o dată, 
să mă năpustesc asupra ei şi să execut un număr cu 
cuțitul: fandare, tăietură, parare, înjunghiere, şi aşa mai 
departe, până când aş fi ajuns în contact cu carnea şi cu 
osul. Am aşteptat. 

Cu cât îmi încordam mai mult privirea la ceea ce mi 
se păruse a fi o sclipire, cu atât vederea începea să-mi 
joace feste. Prin faţa ochilor au început să-mi joace pete 
fosforescente, care au prins contur, devenind cranii cu 
dinţii rânjiţi. Măiculiţă! Ca să vezi ce înseamnă puterea 
de sugestie! 

Imi era greu să respir fără să fac zgomot şi, dacă n-ar 
fi existat ploaia şi vântul de deasupra noastră, Tobin m- 
ar fi auzit, la fel cum l-aş fi auzit şi eu. Eram convins că 
avea pistol, dar nu arma calibrul 45 cu care îi ucisese pe 
Tom şi Judy. Dacă ar fi avut o puşcă, ar fi încercat să mă 
suprime la loc deschis, de la o distanţă sigură, din 
primul moment în care îşi dăduse seama că John Corey 
venea pe urmele lui. În orice caz, aici, înăuntru, puşca 
nu-i era cu nimic mai utilă decât pistolul. Dar nu mă 
aşteptam să aibă o armă de vânătoare. 

Detunătura puştii de vânătoare a răsunat asurzitor în 


încăperea închisă; am crezut că-mi sare inima din piept. 
Imediat însă mi-am dat seama că nu eram rănit şi, de 
îndată ce mintea mea a înregistrat direcţia din care 
venise împuşcătura - cam la trei metri în dreapta mea - 
am tras singurul meu cartuş chiar spre punctul în care 
văzusem scânteia de la gura ţevii, fără să mai aştept ca 
Tobin să ia din nou poziţie de tragere. 

Am aruncat pistolul şi m-am năpustit într-acolo, 
fandând şi lovind ca un bezmetic undeva în faţă, dar n- 
am întâlnit nici un obstacol, nici nu m-am împiedicat de 
vreun trup prăbuşit la podea. După câteva secunde, 
cuțitul a scrâşnit în peretele de beton. Am înlemnit. 

Un glas, la oarecare depărtare în spatele meu, a spus: 

— Presupun că acesta a fost ultimul glonţ. 

Bineînţeles că n-am răspuns. 

— Răspunde! mi-a poruncit vocea. 

M-am răsucit încet spre locul din care venea glasul lui 
Fredric Tobin. 

— Parcă ţi-am auzit pistolul căzând pe podea, a spus 
el. Mi-am dat seama că, de fiecare dată când vorbea, 
făcea câte un pas. Isteţ băiat! 

— Te văd în lumina lanternei, m-a anunţat. 

Am remarcat că atacul meu în direcţia din care se 
auzise detunătura mă adusese mai aproape de sursa de 
lumină. Vocea s-a mişcat din nou, spunând: 

— La cel mai mic gest, te omor. 

Nu înţelegeam de ce nu trăsese încă o dată, dar mi- 
am închipuit că avea ceva în gând. Profitând de acest 
fapt, m-am îndepărtat de perete şi i-am răspuns: 

— Du-te-n mă-ta, Freddie! 

Brusc, în spatele meu s-a aprins o lumină şi mi-am dat 
seama că mă ocolise şi că eram prins în fasciculul 
lanternei lui. 

— Nu mişca, trag. Nu mişca! 

Am încremenit pe loc, cu spatele la Tobin, care 
continua să-şi aţintească asupra mea lanterna şi o armă 
nevăzută, de un calibru necunoscut, pe care o 


îndreptase exact spre fundul meu. Am ţinut cuțitul lipit 
de corp, ca să nu-l observe. 

— Mâinile pe cap! mi-a ordonat. 

Am strecurat cuțitul la brâu şi mi-am pus mâinile pe 
cap, rămânând tot cu spatele la el. 

— Vreau să-mi răspunzi la câteva întrebări, m-a 
anunţat. 

— Şi atunci, îmi vei cruța viaţa. Nu-i aşa? 

El a râs. E 

— Nu, domnule Corey. Ai să mori. În orice caz, mai 
întâi îmi vei răspunde la întrebări. 

— Du-te dracului! 

— Nu-ţi place să pierzi, aşa-i? 

— Nu, atunci când e viaţa mea în joc. 

El a râs din nou. 

— Nici ţie nu-ţi place să pierzi, am zis. La Foxwoods ai 
pierdut până la ultima leţcaie. Prost jucător mai eşti! 

— Gura! 

— Acum am să mă întorc cu faţa spre tine. Vreau să-ţi 
văd dinţii falşi şi părul calp. 

În timp ce mă răsuceam spre el, cu mâinile pe cap, 
mi-am supt burta şi m-am zgâlţâit niţel, făcând mânerul 
cuţitului să alunece în blugii strâmţi. Nu chiar unde 
voiam, dar cel puţin nu se vedea. 

Stăteam faţă în faţă, la vreo câţiva metri unul de 
celălalt. El ţinea lanterna îndreptată către burta mea, nu 
către figură, şi am văzut că avea în mâna dreaptă un 
pistol automat aţintit în aceeaşi direcţie ca şi fasciculul 
de lumină. Nu i-am văzut puşca. 

Era o lanternă cu halogen şi fascicul concentric, din 
cele folosite la mare distanţă. Lumina nu se răspândea 
în jur şi toată încăperea era la fel de cufundată în 
întuneric, cu excepţia fasciculului îndreptat asupra mea. 

Tobin şi-a mişcat lanterna, măsurându-mă din cap 
până în picioare. 

— Văd că ţi-ai pierdut o parte din îmbrăcăminte, a 
comentat el. 


— Du-te dracului! 

Fasciculul a zăbovit pe tocul meu de armă. 

— Unde ţi-e pistolul? m-a întrebat. 

— Habar n-am. Hai să-l căutăm. 

— 'Ţine-ţi gura! 

— Atunci, nu-mi mai pune întrebări. 

— Nu mă scoate din sărite, domnule Corey, altfel îţi 
trag o rafală exact între picioare. 

Ei bine, nu voiam ca Wilhelm Cuceritorul să fie răpus 
de gloanţe, deşi nu prea vedeam cum aş putea să nu-l 
scot din sărite pe Tobin. 

— Unde ţi-e puşca? l-am întrebat. 

— Am tras cocoşul şi am aruncat arma în celălalt 
capăt al încăperii. Din fericire, a detonat fără să mă 
atingă. Dar tu ai căzut în cursă. Zău că eşti un dobitoc. 

— Ia stai puţin! i-a trebuit zece minute de stat în 
întuneric cu degetul în fund ca să-ţi vină ideea. Cine-i 
dobitocul? 

— M-am săturat de ironiile tale. 

— Atunci, împuşcă-mă. Nu te-a deranjat să-i omori pe 
cei doi pompieri în timp ce dormeau. 

Nu mi-a răspuns. 

— Nu sunt destul de aproape? Cât de departe te 
găseai de Tom şi Judy? Destul cât să rămână pe piele 
urme de praf de puşcă. Sau, poate, preferi să-mi 
zdrobeşti capul, cum ai făcut cu soţii Murphy şi cu 
Emma? 

— Zău că aş prefera. Poate că, mai întâi, am să te 
rănesc şi apoi am să-ţi zdrobesc capul cu puşca. 

— Ce mai aştepţi? Răneşte-mă. N-ai decât un glonţ, 
idiotule. După aceea pun gheara pe tine ca uliul pe 
găină. Dă-i drumul! 

Nu i-a dat drumul şi nici nu mi-a răspuns. Era limpede 
că mai întâi trebuia să-şi clarifice nişte probleme. În cele 
din urmă, m-a întrebat: 

— Cine mai ştie de mine? De toată povestea? 

— Toată lumea. 


— Cred că minţi. Unde ţi-e prietena? 

— Chiar în spatele tău. 

— Dacă ai de gând să te joci cu mine, domnule Corey, 
află că ai să mori mult mai curând şi în chinuri cumplite. 

— Iar tu ai să te prăjeşti pe scaunul electric. O să-ţi 
ardă carnea şi o să-ţi ia foc peruca, o să ţi se înroşească 
dinţii falşi, barba o să-ţi scoată fum şi lentilele de 
contact o să ţi se topească în ochi. lar după ce ai să 
mori, ai să mergi în iad şi ai să arzi din nou. 

Domnul Tobin nu mi-a răspuns nici de această dată. 

Stăteam amândoi acolo, eu cu mâinile pe cap, el cu 
lanterna în stânga şi cu pistolul în dreapta. Fără 
îndoială, avantajul era de partea lui. Nu-i puteam vedea 
chipul, dar mi-am închipuit că avea o expresie diabolică 
şi satisfăcută. În cele din urmă, domnul Tobin mi-a spus: 

— Ai ghicit cum e cu comoara, nu-i aşa? 

— De ce ai ucis-o pe Emma? 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Mai întâi, răspunde-mi tu. 

A tăcut câteva clipe, apoi a spus: 

— Ştia prea multe şi vorbea prea mult. Dar, în primul 
rând, a fost modul meu de a-ţi arăta cât mă supărau 
ironiile tale şi faptul că-ţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe 
oala. 

— Eşti o lichea fără suflet. 

— Cei mai mulţi găsesc că am şarm. Aşa credea şi 
Emma. Şi soţii Gordon. Acum, răspunde tu la întrebarea 
mea. Ştii ce-i cu comoara? 

— Da. Comoara căpitanului Kidd. E îngropată aici, pe 
Plum Island. Urma să fie dusă în alt loc şi redescoperită 
acolo. Margaret Wiley, Societatea de Istorie Peconic şi 
altele asemenea. Nu eşti chiar atât de deştept pe cât te 
crezi. 

— Nici tu. Mai curând a fost vorba de noroc. Dar 
acum s-a zis şi cu norocul. 

— Poate, dar, cel puţin, eu mi-am păstrat podoaba 
capilară şi dinţii adevăraţi. 


— Mă calci pe nervi. 

— În plus, sunt mai înalt decât tine, iar Emma mi-a 
spus că sexul meu e mai lung decât al tău. 

Domnul Tobin a decis să nu răspundă provocărilor 
mele. Era limpede că simţea nevoia de conversaţie 
înainte să mă ciuruiască. 

— Ai avut o copilărie tristă? l-am întrebat. O mamă 
posesivă şi un tată rece şi distant? Te strigau copiii 
papă-lapte şi râdeau de şosetele tale ecosez? Hai, spune- 
mi. Vreau să particip la necazul tău. 

Domnul Tobin n-a vorbit un timp, care mi s-a părut a 
fi extrem de lung. Am văzut cum îi tremurau în mână 
lanterna şi pistolul. Există două teorii pentru situaţiile în 
care o persoană te are la cheremul ei: una este să fii 
blând şi cooperant. Cealaltă e să-l sâcâi pe tipul cu 
arma, să-l insulţi, să-i macini nervii, până face o 
greşeală. Prima teorie este la ora actuală procedura 
standard a poliţiei. Cea de a doua a fost categorisită 
drept periculoasă şi nebunească. Evident, eu o prefer pe 
a doua. 

— De ce tremuri? l-am întrebat. 

El a ridicat amândouă braţele, cu lanterna în stânga şi 
puşca în dreapta. Mi-am dat seama că-şi fixa 
ţinta. Hopa! Inapoi la prima teorie. 

Am rămas privindu-ne unul pe celălalt şi am văzut că 
încerca să se decidă dacă să apese pe trăgaci sau nu. Eu 
încercam să decid dacă să scot un urlet animalic şi să 
mă năpustesc spre el, înainte să trimită un glonţ spre 
mine. În cele din urmă, a coborât lanterna şi pistolul. 

— N-am să mă las scos din sărite de tine, a spus. 

— Bravo ţie! 

— Unde-i Penrose? m-a întrebat el din nou. 

— S-a înecat. 

— Nu-i adevărat. Unde e? 

— Poate că s-a dus la laboratorul principal, să cheme 
ajutoare. Poate că s-a zis cu tine, Freddie. Poate că ar 
trebui să-mi dai arma, bătrâne. 


El a cântărit propunerea mea. 

Între timp, i-am spus: 

— Apropo, am descoperit lada cu oase din subsolul 
tău, ascunsă sub cutiile de vin. Am chemat poliţia. 

Tobin nu mi-a răspuns. Orice speranţă că tainele lui 
ar fi murit o dată cu mine se topiseră. Din clipă în clipă, 
mă aşteptam să tragă, dar Fredric Tobin, veşnicul 
negociator, m-a întrebat: 

— Vrei să facem juma-juma? 

Aproape că mi-a venit să râd. 

— Juma-juma'? Soții Gordon şi-au închipuit că urma să 
primească jumătate şi uite ce-au primit. 

— Au primit ce meritau. 

— Cum vine asta? 

— Au suferit o criză de conştiinţă. De neiertat. Voiau 
să predea statului comoara. 

— Păi, de fapt aparţine statului. 

— Nu contează cui îi aparţine. Contează cine o 
găseşte şi o păstrează. 

— Regula de Aur a lui Fredric Tobin: cine are aur face 
legea. 

A chicotit. Acum îl scoteam din sărite, acum îl făceam 
să râdă. În lipsa unui coleg, trebuia să joc atât rolul 
poliţistului cumsecade, cât şi pe cel al poliţistului rău. 
Suficient ca să ajungi schizofrenic. 

— Soții Gordon au venit la mine şi m-au întrebat dacă 
aş fi de acord să încheiem o înţelegere cu statul, prin 
care noi să căpătăm o parte considerabilă din comoară, 
în calitate de descoperitori, restul urmând să fie investit 
într-un echipament de laborator ultramodern, în unele 
amenajări pentru petrecerea timpului liber pe Plum 
Island, plus un centru de sănătate pe continent pentru 
copiii angajaţilor, anumite operaţiuni de igienizare pe 
insulă, restaurarea vestigiilor istorice şi alte proiecte 
importante de pe Plum. Noi am fi fost consideraţi eroi, 
filantropi şi ne-am fi aflat în deplină legalitate. Tobin a 
tăcut o clipă, apoi a adăugat: Le-am spus că mi se părea 


o idee minunată. Bineînţeles, din acel moment, au fost 
oameni morţi. 

Bietul Tom, biata Judy. Fuseseră total neştiutori când 
încheiaseră înţelegerea cu Fredric Tobin. Habar n-aveau 
cu cine bătuseră palma. 

— Deci, nu te încânta ideea unui orăşel al copiilor cu 
numele de Fredric Tobin? l-am întrebat. 

— Câtuşi de puţin. 

— Oh, Freddie, păcatul tău e că eşti impulsiv. Pun 
prinsoare că ai un suflet de copil. Parcă văd că-l păstrezi 
într-un borcan pe consola şemineului. 

A râs din nou. Era momentul să-i schimb încă o dată 
starea de spirit şi să-i menţin interesul pentru 
conversaţie. 

— Apropo, furtuna ţi-a distrus viile şi hangarul. Eu ti- 
am făcut praf pivniţa şi apartamentul din turn. Am ţinut 
să te anunţ. 

— Mulţumesc. Nu eşti prea diplomat, aşa-i? 

— Diplomaţia este arta de a duce cu zăhărelul un 
dulău, până când găseşti o piatră. 

El a râs. 

— Ei bine, domnule Corey, ştii bine că dumneata n-ai 
la îndemână nici o piatră. 

— De fapt, ce vrei, Tobin? 

— Vreau să ştiu unde se găseşte comoara. 

Vorbele lui m-au surprins întrucâtva şi i-am răspuns: 

— Credeam că se află aici. 

— Aşa am crezut şi eu. Era aici în august, când soţii 
Gordon m-au invitat să fac turul arheologic al insulei. 
Chiar aici, în această încăpere, ascunsă sub lăzile cu 
muniții. Dar iată că a dispărut. Am găsit un bilet, a 
adăugat. 

— Un bilet? Un fel de „Du-te dracului”? 

— Exact. Un fel de „Du-te dracului” de la soţii Gordon 
care mă anunţă că au schimbat locul comorii şi că, dacă 
li se va întâmpla ceva, comoara va rămâne ascunsă pe 
vecie. 


— Prin urmare, te-ai dat singur dracului. Bravo. 

— Nu pot să cred că n-au împărtăşit taina cuiva în 
care aveau încredere, a spus el. 

— Poate chiar au făcut-o. 

— Unui om ca tine, a precizat Tobin. De aceea ai ştiut 
că crima nu avea nici o legătură cu războiul 
bacteriologic? De aceea ai ştiut despre comoara 
căpitanului Kidd? In acest fel, ţi-ai dat seama că eram 
implicat? Răspunde-mi, Corey. 

— Raționamentul îmi aparţine în întregime. 

— Deci, n-ai idee unde s-ar afla comoara? 

— Absolut nici una. 

— Păcat. 

Puşca s-a ridicat din nou în poziţie de tragere. 

— Ei, am spus eu, poate că totuşi am câteva indicii. 

— Mi-am închipuit eu. [i-au trimis o scrisoare 
postumă? Nu, şi regret că n-au făcut-o. 

— Au făcut unele aluzii care mie nu-mi spuneau nimic, 
dar poate că tu vei înţelege. 

— De pildă? 

— Păi... ascultă, cât crezi că valorează informaţia? 

— Pentru tine? Sau în general? 

— În general. Eu nu pretind decât zece la sută, dacă 
te ajut să găseşti comoara. 

El a aţintit lanterna spre pieptul meu, chiar sub 
bărbie, şi m-a privit cu atenţie. 

— Te joci cu mine, domnule Corey? 

— Nici pomeneală. 

Tobin a tăcut un timp, sfâşiat între dorinţa-i arzătoare 
de a mă găuri pe loc, fără întârziere, şi speranţa vagă 
că, poate, ştiam ceva despre comoară. Se agăța de un 
pai, lucru de care era conştient, dar nu se putea împăca 
cu gândul că tot planul se dusese de râpă. Nu numai că 
era falit şi terminat, dar nu găsise nici comoara, ani 
întregi de efort se duseseră pe apa sâmbetei şi avea 
mari şanse să fie judecat pentru omor, condamnat şi 
trimis pe scaunul electric. În cele din urmă, a vorbit: 


— Într-adevăr, era incredibilă. Nu conţinea doar 
monede de aur, ci şi bijuterii... bijuterii ale Marelui 
Mogul al Indiei... rubine, safire, perle prinse în cele mai 
delicate monturi de aur... şi zeci de săculeţi cu alte 
pietre preţioase... Bijuteriile trebuie să fi valorat vreo 
zece sau douăzeci de milioane de dolari... poate chiar 
mai mult... A oftat uşor şi a adăugat: Cred că ştii toate 
acestea. Şi mai cred că soţii Gordon fie ţi-au încredinţat 
secretul, fie ţi-au lăsat o scrisoare. 

Imi părea sincer rău că nu optaseră pentru una din 
cele două soluţii, preferabil pentru prima. Cu toate 
acestea, nu făcuseră nici una, nici alta, deşi, poate, 
avuseseră această intenţie. Dar, după cum bănuiam, se 
părea că soţii Gordon îl lăsaseră pe Tobin să-şi închipuie 
că John Corey de la departamentul de poliţie din New 
York ştia ceva; faptul ar fi trebuit să-i ajute să rămână în 
viaţă, dar nu se întâmplase aşa. Pentru moment, mă 
ţinea pe mine în viaţă, însă nu pentru mult timp. 

— Ştiai cine sunt, când am venit să te văd la vie, i-am 
spus lui Tobin. 

— Bineînţeles că ştiam. Te crezi singurul om 
inteligent de pe planetă? 

— Ştiu că sunt singurul om inteligent din această 
încăpere. 

— Ei, dacă eşti atât de deştept, domnule Corey, atunci 
de ce stai aici cu mâinile pe cap, în timp ce eu ţin în 
mână o armă? 

— Bună întrebare. 

— Mă faci să-mi pierd timpul de pomană. Ştii unde e 
comoara? 

— Da şi nu. 

— Destul! Ai cinci secunde ca să-mi spui. Unu... Şi-a 
îndreptat arma către mine. 

— Ce importanţă are unde e comoara? Oricum, nu vei 
reuşi să scapi, nici cu comoara, nici cu crimele. 

— Barca mea e pregătită să mă ducă până în America 
de Sud. Doi... 


— Fii realist, Freddie. Dacă te vezi deja pe o plajă, 
înconjurat de băştinaşe care te hrănesc cu mango, te 
înşeli amarnic. Mai bine dă-mi arma şi voi încerca să te 
scap de pedeapsa capitală. Îţi jur pe Dumnezeul meu că 
am să te scap. Fiindcă am să te omor cu mâna mea. 

— Dacă ştii ceva, e cazul să-mi spui. Trei... 

— Cred că Stevens a mirosit ceva. Ce părere ai? 

— Posibil. Crezi că el a luat comoara? Patru... 

— Freddie, las-o dracului de comoară. De fapt, dacă 
ieşi afară şi asculţi cu atenţie, ai să auzi sirena de 
alarmă de la bioizolare. S-a produs o scurgere. In 
următoarele câteva ore va trebui să ne prezentăm toţi la 
un spital, altfel s-a zis cu noi. 

— Minti. 

— Nu, nu mint. N-ai auzit sirena? 

El a tăcut un timp, apoi a spus: 

— Presupun că s-a sfârşit, într-un fel sau altul. 

— Exact. Hai să cădem la o înțelegere. 

— Ce fel de înțelegere? 

— Tu îmi dai arma, după care amândoi ieşim de aici, 
urcăm la bordul iahtului şi mergem grabnic la spital. 
Apoi anunțăm procurorul districtual că te-ai predat de 
bunăvoie, ca urmare vei putea ieşi pe cauțiune şi după 
un an va urma procesul, când toată lumea va avea 
ocazia să mintă. Bine? 

Tobin continua să tacă. 

Bineînțeles, şansa de a ieşi pe cauțiune după atâtea 
crime era egală cu zero; de asemenea, vă rog să reţineţi 
că nu folosisem cuvinte ca „arest” sau „închisoare”, 
nimic cu conotaţie negativă. 

— Îţi promit că-ţi voi susţine cauza, cu condiţia să te 
predai de bunăvoie, am repetat. Zãu, bătrâne. Zău! Iţi 
dau cuvântul meu de onoare. 

El a părut să cântărească oferta mea. Trăia un 
moment de mare cumpănă, fiindcă avea de ales între a 
fugi, a se lupta şi a se preda. Mi-am adus aminte că 
Tobin era ghinionist cu planurile de perspectivă şi mult 


prea orgolios ca să se retragă în clipa în care îşi epuiza 
resursele. 

— Mă bate gândul că nu te afli aici în calitate de 
reprezentant al legii, a spus el. 

Exact concluzia de care mă temeam. 

— Mă bate gândul că te simţi afectat personal. Că ţi- 
ar plăcea să-mi faci mie ceea ce le-am făcut lui Tom şi 
Judy, apoi soţilor Murphy şi Emmei... 

Bineînţeles, era perfect adevărat, ceea ce însemna că, 
oricum, eram pierdut; aşadar, m-am aruncat spre 
stânga, ieşind din raza de lumină, am plonjat în 
întuneric şi m-am rostogolit pe podea. Tobin a mutat 
brusc lanterna şi a tras, dar eram mult mai departe de el 
decât apreciase. M-am rostogolit apoi în direcţie opusă, 
chiar în clipa în care a răsunat împuşcătura, acoperind 
zgomotul mişcării mele. M-am grăbit să scot cuțitul de 
la brâu, înainte să-mi retez sexul. 

Raza îngustă de lumină căuta cu disperare prin 
încăpere. Din când în când, Tobin trăgea orbeşte şi 
glonţul ricoşa în zidurile de beton, iar detunătura 
stârnea ecouri în întuneric. 

O singură dată raza a trecut chiar peste mine, dar, 
înainte ca Tobin să-şi dea seama şi să revină în acelaşi 
punct, dispărusem din nou. Joaca de-a v-aţi ascunselea 
cu o lanternă şi cu nişte gloanţe nu-i chiar atât de 
amuzantă pe cât pare, dar e cu mult mai simplă decât vă 
închipuiţi, mai ales într-un spaţiu vast ca acela, în care 
nu întâlneai obstacole. 

De fiecare dată când mă rostogoleam sau îmi 
schimbam locul, încercam să-i înşfac arma, dar nu 
reuşeam deloc s-o ating. Deşi lipsit de armă, avantajul 
era acum de partea mea, atâta timp cât dobitocul ţinea 
lanterna aprinsă şi continua să tragă. Ştiam unde se 
află. Era limpede că Freddie cel cu sânge rece pierduse 
partida. 

Înainte să-i treacă prin minte să stingă lanterna, m-am 
repezit asupra lui ca un atacant la un meci de fotbal. M- 


a auzit abia în ultimul moment şi şi-a întors lanterna şi 
pistolul către mine, în aceeaşi clipă în care m-am 
prăvălit asupra lui. 

A scos un icnet de balon care se dezumflă şi a căzut la 
pământ ca un popic. Fără nici o luptă. l-am smuls 
pistolul din mână fără greutate, apoi i-am luat şi 
lanterna. M-am lăsat cu genunchii pe pieptul lui, 
ţinându-i cu o mână lanterna în ochi şi cu cealaltă 
cuțitul la beregată. 

Răsufla greu, totuşi a reuşit să îngaime: 

— Bine... bine... ai învins... 

— Exact. 

Mi-am făcut vânt şi, cu mânerul cuţitului, i-am zdrobit 
osul nasului. Am auzit trosnetul şi am văzut cum îi 
ţâşneşte sângele pe nări, o dată cu urletul de durere. 
Urletele au devenit scâncete: s-a uitat la mine cu ochii 
măriţi de spaimă şi a gemut. 

— Nu... te rog... ajunge... 

— Nu, nu, nu ajunge. Nu ajunge. 

A doua lovitură cu mânerul cuţitului i-a plesnit dinţii 
îmbrăcaţi, apoi am întors cuțitul şi l-am crestat la 
rădăcina părului, smulgându-i meşa. A gemut din nou, 
dar era în stare de semiconştienţă şi nu reacţiona 
complet la răutatea mea. Am urlat prin întuneric: 

— I-ai zdrobit capul! Ai violat-o! Javră ticăloasă! 

— Nu... oh, nu... 

Ştiam că-mi pierdusem controlul şi că, pur şi simplu, 
ar fi trebuit să plec de acolo. Dar imaginile celor ucişi 
mă împresurau prin întuneric şi, după spaima trăită în 
barcă, după urmărirea de pe insulă, după scurgerea de 
germeni şi după efortul de a evita gloanţele în beznă, 
John Corey se întorsese la instincte îndelung ascunse. L- 
am izbit în frunte de două ori cu mânerul cuţitului, dar 
n-am reuşit să-i crăp capul. 

Tobin a scos un urlet lung şi jalnic: 

— Nuuuuuuu... 

Zău că aş fi vrut să mă ridic şi să fug de acolo înainte 


de a face un gest regretabil, dar fiara care pândea în 
străfundurile fiinţei mele se trezise la viaţă. 

Am întins în spate mâna cu cuțitul şi l-am tăiat prin 
pantaloni sub burtă: o crestătură adâncă, laterală, care 
i-a despicat muşchii, lăsând să i se prelingă intestinele 
afară. 

El a tipat, apoi a amuţit şi a rămas nemişcat, parcă 
încercând să înţeleagă ce se întâmplase. Probabil, 
simţise fierbinţeala sângelui, dar cum celelalte semne 
vitale erau bune, probabil îi mulțumea lui Dumnezeu că 
era în viaţă. Viaţă pe care aveam s-o curm curând. 

Am bâjbâit la spate cu mâna dreaptă şi am apucat un 
pumn de intestine, pe care le-am tras spre mine şi i le- 
am zvârlit lui Tobin în obraz. Ochii lui i-au întâlnit pe ai 
mei în lumina lanternei şi m-a privit aproape nedumerit. 
Cum nu-şi dădea seama ce era mormanul aburind de pe 
faţa lui, am socotit necesar să-i dau o lămurire. 

— Maţele tale, i-am spus. 

El a tipat, o dată şi încă o dată, ducându-şi mâinile la 
faţă. 

M-am ridicat, mi-am şters mâinile de pantaloni şi i-am 
întors spatele. Urletele şi tipetele lui Tobin stârneau 
ecouri in încăperea îngheţată. 


37 


Nu eram prea nerăbdător să fac cale întoarsă prin 
tunelul întunecos. În acelaşi timp, e o tactică înţeleaptă 
să nu te întorci pe acelaşi drum pe care ai venit: cineva 
te-ar putea aştepta la înapoiere. 

M-am uitat la deschizătura de deasupra. Niciodată un 
cer negru, de furtună, nu mi se păruse atât de îmbietor. 
M-am dus la eşafodajul de oţel care se ridica din podea 
până în tavanul depozitului de muniții. După cum am 
mai spus, era un ascensor care odinioară ridica obuze 
uriaşe şi praf de puşcă la tunurile de deasupra. Aşadar, 
bănuiam că era bine construit. M-am urcat pe prima 
stinghie şi am văzut că mă ţinea. Am mai urcat câteva 
trepte, erau cam ruginite, totuşi rezistau. 

Ploaia cădea peste mine prin deschizătura de 
deasupra, iar de dedesubt îmi ajungeau la urechi 
tipetele lui Fredric Tobin. Era de aşteptat ca după un 
timp să obosească. Adică, o dată ce trecuse de oroarea 
iniţială, ar fi trebuit să ia măsuri ca să-şi îndese maţele 
la locul lor şi să-şi ţină gura. 

În orice caz, pe măsură ce urcam, aerul devenea tot 
mai curat. La aproximativ cinci metri de la podea am 
simţit vântul pătrunzând prin deschizătură. La şase 
metri înălţime am ajuns în dreptul deschizăturii; ploaia 
bătea orizontal, cu violenţă. Reîncepuse furtuna. 

Acum vedeam că deschizătura era împrejmuită de un 
gard de sârmă ghimpată, fără îndoială pus acolo ca 
animalele să nu cadă în gaură, după ce cazematele 
începuseră să fie folosite ca ţarcuri pentru vite. 

— La dracu’! 

M-am oprit pe ultima treaptă a structurii de metal, cu 
trupul pe jumătate afară. Vântul şi ploaia acopereau 
tipetele lui Tobin. 

M-am uitat la gardul de sârmă ghimpată, înalt de un 


metru douăzeci, care se ridica în jurul meu. Aveam de 
ales între a mă căţăra pe el şi a cobori treptele, ca să mă 
înapoiez prin tunel. Mi-a venit în minte Tobin urlând din 
răsputeri, cu maţele revărsate pe podea. Dacă îşi 
revenea şi-şi găsea puşca sau pistolul? Dacă tot 
ajunsesem până acolo, am decis să parcurg şi ultimul 
metru. 

Durerea reprezintă în primul rând conştientizarea 
materiei, aşa că mi-am golit mintea de gânduri şi m-am 
căţărat până în vârful gardului de sârmă ghimpată, după 
care am sărit de partea cealaltă, pe pavaj. 

Am rămas acolo câteva minute, încercând să-mi 
recapăt suflul, frecându-mi tăieturile din palme şi de pe 
tălpi, fericit că medicii de la spital îmi făcuseră vaccinul 
antitetanic, în eventualitatea că cele trei gloanţe ar fi 
fost murdare. 

Aşadar, fără să iau în seamă durerea pricinuită de 
tăieturi, m-am ridicat în picioare şi m-am uitat în jur. Mă 
găseam într-o cazemată circulară cu diametrul de circa 
nouă metri. Cazemata era construită în coasta dealului 
şi împrejmuită de un zid de beton înalt până la umeri, 
care odinioară ascundea tunul cel mare amplasat aici. În 
podeaua de beton era încastrat un mecanism de oţel 
folosit cândva pentru a întoarce tunul cu 180 de grade. 

În celălalt capăt al cazematei am văzut o rampă care 
ducea spre un fel de turn de observaţie. Din câte îmi 
puteam da seama, mă găseam în partea de sud a osului 
de antricot, iar cazemata era orientată către sud, spre 
larg. De fapt, chiar auzeam valurile spărgându-se pe 
ţărmul din apropiere. 

Acum înţelegeam de ce aceste cazemate constituiau 
ţarcuri bune pentru animale, gând care m-a condus la 
un altul, şi anume că în aer pluteau germeni de ciumă. 
Nu că aşa ceva poate fi uitat cu uşurinţă, dar cred că 
încercam să-mi alung gândul. De fapt, dacă îmi 
încordam auzul,  desluşeam  vaierul sirenei. De 
asemenea, auzeam răcnetele lui Fredric Tobin, nu cele 


reale, ci cele înregistrate în mintea mea, şi ştiam că voi 
continua să le aud multă vreme de acum înainte. 

Deci, aceasta era situaţia: cu urletele lui Tobin înfipte 
în creierul meu, cu sirena de alarmă biologică în urechi, 
cu vântul şi ploaia în obraz, îngheţat de îmi clănţăneau 
dinţii, flămând, însetat, plin de tăieturi, aproape în 
pielea goală, şi totuşi mă simţeam în al nouălea cer. 
Chiar am scos un chiot de bucurie şi am început să 
ţopăi. 

— Trăiesc! am urlat în bătaia vântului. Trăiesc! 

În imaginaţia mea a răsunat un glas subţirel, care mi- 
a spus: 

— Nu pentru multă vreme. 

M-am oprit din dansul victoriei. 

— Cum? 

— Nu pentru mult timp. 

În realitate, glasul nu era în mintea mea, ci în spatele 
meu. M-am răsucit în loc. 

Pe muchia zidului înalt de un metru şi jumătate, 
privind în jos spre mine, se vedea o siluetă înaltă, 
îmbrăcată într-un impermeabil de culoare închisă, cu 
gluga trasă, astfel încât faţa aproape nu i se vedea. 
Arăta exact ca Doamna cu Coasa stând în bătaia 
furtunii, probabil rânjind, şi aşa mai departe. Sinistru. 

— Cine dracu' eşti? am întrebat. 

Persoana - bărbat după voce şi statură - nu mi-a 
răspuns. 

Mă simţeam oarecum penibil că fusesem surprins 
dansând în ploaie şi scoțând chiote de bucurie. Aveam 
însă sentimentul că, pentru moment, aceea era cea mai 
neînsemnată problemă cu care mă confruntam. 

— Cine dracu' eşti? am repetat. 

Din nou nici un răspuns. Am văzut însă că persoana 
ţinea ceva la piept. O coasă standard? Speram că da. Cu 
o coasă mai puteam lupta. Dar nu aveam noroc. Tipul 
ţinea în mână o puşcă. La dracu”! 

Mi-am analizat opţiunile. Mă găseam în fundul unui 


puț circular, adânc de un metru şi jumătate, iar pe zidul 
de lângă rampa de ieşire era un individ cu o puşcă. În 
concluzie, mă aflam într-un loc adânc, rotund şi strâmt. 
Fără nici o şansă. 

Tipul continua să stea acolo, ţintuindu-mă cu privirea 
de la o depărtare de circa nouă metri. Eram o ţintă 
sigură pentru o puşcă. Se găsea prea aproape de mine 
ca să iau în calcul posibilitatea de a scăpa urcând pe 
rampă. Singura mea şansă era gaura prin care tocmai 
mă căţărasem, dar aceasta însemna să alerg cinci metri 
în direcţia lui, să sar peste gardul de sârmă ghimpată şi 
să mă arunc orbeşte în puţul ascensorului. În total mi-ar 
fi luat cam patru secunde, răstimp în care individul cu 
puşca ar fi putut ochi şi trage de două ori. Dar poate că 
nici nu-mi voia răul. Poate lucra la Crucea Roşie şi 
venise să-mi ofere coniac. Bun. 

— Deci, ce vânt te aduce aici, prietene, într-o astfel de 
noapte? am întrebat. 

— Tu. 

— Moi? 

— Da, tu. Tu şi Fredric Tobin. 

Am recunoscut vocea şi am spus: 

— Ei bine, Paul, eu tocmai plecam. 

— Adevărat, a întărit domnul Stevens. Chiar vei pleca. 

Nu mi-a plăcut tonul pe care vorbise. Am presupus că 
era încă supărat pe mine fiindcă îl lăsasem lat pe peluza 
din spatele propriei case, ca să nu mai vorbesc de toate 
insultele cu care-l copleşisem. Şi iată-l că apăruse, 
înarmat cu o puşcă. Ciudată poate fi viaţa uneori. 

— Curând vei pleca, a repetat el. 

— Bun. Tocmai voiam să ies şi... 

— Unde-i Tobin? 

— Chiar în spatele tău. 

Stevens a aruncat o privire rapidă în spate, apoi a 
întors din nou ochii la mine. 

— Cei de la far au văzut două ambarcaţiuni: un iaht 
Chris-Craft şi o barcă cu motor, a spus el. lahtul s-a 


înapoiat în canalul Gut, barca cu motor a reuşit să 
ajungă până aici. 

— Eu eram în barca cu motor. leşisem la o mică 
plimbare. De unde ai ştiut că la bordul iahtului era 
Tobin? l-am întrebat. . 

— Îi cunosc iahtul. Îl aşteptam. 

— De ce? 

— Ştii bine de ce. Senzorii şi microfoanele mele au 
depistat cel puţin două persoane la Fort Terry, precum 
şi un vehicul. Am verificat la faţa locului şi iată-mă. 
Cineva a ucis doi pompieri. Tu ai fost acela? m-a 
întrebat. 

— N-am fost eu. Ascultă, Paul, mi-a înţepenit gâtul de 
când mă uit în sus la tine şi am îngheţat. Mai bine urc 
rampa, să mergem la laborator la o cafea, i-am propus. 

Paul Stevens a ridicat puşca şi a îndreptat-o către 
mine. 

— Dacă te clinteşti din loc, te lichidez. 

— Am înţeles. 

— Am o datorie de plătit, după câte mi-ai făcut, mi-a 
reamintit el. 

— Trebuie să încerci să-ţi consumi furia cu un scop 
constructiv... 

— Taci dracului din gură! 

— Bine. Instinctiv, am simţit că Paul Stevens era mai 
periculos decât Fredric Tobin. Tobin era un ucigaş laş, 
care fugea în clipa în care adulmeca primejdia. Eram 
convins că Stevens avea fire de asasin, fiind genul de 
individ capabil să te trimită pe lumea cealaltă tot 
continuând să te privească în ochi. Ştii de ce am venit 
aici, eu şi Tobin? l-am întrebat. 

Cu puşca îndreptată spre mine, mi-a răspuns: 

— Bineînţeles că ştiu. Comoara căpitanului Kidd. 

— Încă te pot ajuta să găseşti comoara, m-am oferit. 

— Nu, nu poţi. Comoara e la mine. 

Oh, Doamne. 

— Cum ai...? 


— Mă crezi prost? Soții Gordon mă socoteau un 
dobitoc. Am ştiut precis ce se ascundea în spatele acelor 
săpături idioate. Le-am urmărit fiecare mişcare. N-am 
fost sigur cine era asociatul lor, dar numai până în 
august, când Tobin a venit pe insulă în calitate de 
reprezentant al Societăţii de Istorie Peconic. 

— Bravo pentru munca de investigaţie. Voi avea grijă 
să primeşti medalia de stat pentru eficienţă... 

— Ţine-ţi gura aia afurisită! 

— Da, să trăiţi. Apropo, n-ar trebui să porţi o mască 
sau ceva asemănător? 

— De ce? 

— De ce? Ce se aude nu-i sirena de alarmă biologică? 

— Ba da. E un exerciţiu. Eu l-am ordonat. Tot 
personalul de serviciu pe insulă în timpul uraganului se 
află în laborator, îmbrăcat în combinezoane, şi execută 
exerciţiul de alarmă biologică. 

— Vrei să spui că nu vom muri toţi? 

— Nu. Ai să mori numai tu. 

Bănuisem că acestea vor fi cuvintele lui. 

— Orice ai fi făcut, nu poate fi la fel de grav ca o 
crimă, l-am informat eu pe un ton oficial. 

— De fapt, n-am comis nici o crimă, iar pe tine va fi o 
plăcere să te lichidez. 

— Uciderea unui poliţist este... 

— Ai încălcat legea şi, din câte ştiu, eşti un sabotor, 
un terorist şi un ucigaş. Regret că nu te-am ghicit mai 
devreme. 

Mi-am încordat trupul, gata să mă năpustesc spre 
puţul ascensorului, conştient că nu aveam nici o şansă. 
Dar trebuia măcar să încerc. 

— Mi-ai spart doi dinţi şi mi-ai plesnit buza, a 
continuat Stevens. În plus, ştii mult prea multe. Eu sunt 
bogat, iar tu eşti un om mort, a adăugat. Adio, clovnule. 

— Du-te-n mă-ta, dobitocule! i-am strigat. 

În clipa următoare m-am năpustit spre puţul 
ascensorului, cu ochii, nu la sârma ghimpată, ci la el. A 


îndreptat puşca spre mine şi a ochit. Nu avea cum să mă 
rateze. 

A răsunat o împuşcătură, dar n-am văzut nici o 
scânteie la gura ţevii lui Stevens şi nici n-am simţit 
durerea săgetându-mi trupul. Chiar când am ajuns lângă 
gard şi mă pregăteam să sar peste sârma ghimpată, ca 
să mă arunc cu capul în jos în put, l-am văzut pe Stevens 
sărind în groapă, cu gând să termine cu mine. Cel puţin, 
aşa mi-am închipuit. În realitate, se prăbuşise înăuntru 
şi aterizase pe pavaj cu faţa în jos. M-am lovit de sârma 
ghimpată şi m-am oprit. 

Am rămas pe loc o clipă, înlemnit, cu ochii la el. S-a 
zbătut puţin, ca şi cum s-ar fi lovit la coloană, ceea ce pe 
scurt însemna că s-a zis cu el. Am auzit inconfundabilele 
sunete gâlgâite care preced plecarea dintre cei vii. În 
cele din urmă, zvâcnirile şi gâlgâitul au încetat. Am 
ridicat privirea către creasta zidului. Beth Penrose se 
uita în jos la Paul Stevens, cu pistolul spre el. 

— Cum ai ajuns aici? am întrebat-o. 

— Pe jos. 

— Vreau să spun... 

— Am pornit în căutarea ta. L-am văzut pe Stevens şi 
m-am luat după el. 

— Norocul meu. 

— Nu acelaşi lucru se poate spune despre el. 

— Trebuia să strigi: „Nu mişca! Poliţia!” am comentat 


eu. 

— Las-o baltă, a replicat ea. 

— Sunt de partea ta. Era cât pe ce să mă omoare, am 
adăugat. 


— Ştiu. 

— Ai fi putut trage mai devreme. 
— Sper că nu-mi critici prestaţia. 
— Nu, doamnă. Frumoasă lovitură. 
— Eşti teafăr? m-a întrebat. 

— Da. Dar tu? 

— Sunt bine. Unde-i Tobin? 


— E... Nu-i aici. 

Ea s-a uitat din nou la Stevens şi m-a întrebat: 

— El ce caută aici? 

— Un simplu mâncător de stârvuri. 

— Ai găsit comoara? 

— Nu, dar a găsit-o Stevens. 

— Ştii unde este? 

— Tocmai voiam să-l întreb. 

— Nu, John, tocmai voia să te împuște. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa. 

— Imi eşti dator. 

— Bine. Deci, asta e. Cazul e clasat, am spus. 

— Cu excepţia comorii. Şi a lui Tobin. El unde e? 

— Pe aici, pe undeva. 

— E înarmat? E periculos? 

— Nu, am răspuns eu. N-are el maţe pentru asta. 

x x x 

Ne-am adăpostit de furtună într-un buncăr de beton. 
Ne-am luat în braţe, ca să ne încălzim, dar ne era atât 
de frig, încât nici unul din noi n-a reuşit să adoarmă. Am 
stat de vorbă toată noaptea, frecţionându-ne braţele şi 
picioarele ca să nu îngheţăm. 

Beth mă tot întreba unde se afla Tobin, aşa că i-am 
oferit versiunea îmbunătăţită a confruntării din magazia 
de muniții, adăugind că-l înjunghiasem şi că era rănit 
mortal. 

— N-ar trebui să-i aducem îngrijiri medicale? m-a 
întrebat ea. 

— Cum să nu! Mâine dimineaţă la prima oră. 

Ea n-a scos o vorbă timp de câteva secunde, apoi a 
spus un singur cuvânt: 

— Bine. 

Inainte de ivirea zorilor am pornit înapoi spre plajă. 

Furtuna se potolise şi, înainte să apară elicopterul sau 
bărcile de patrulare, am pus la loc ştiftul şi am mers cu 
barca până la iaht. Am tras cepul acesteia şi am lăsat-o 
să se scufunde. Apoi am plecat cu iahtul lui Tobin la 


Greenport, de unde l-am sunat pe Max. El ne-a 
întâmpinat la debarcader şi ne-a condus la secţia de 
poliţie; aici am făcut duş, ne-am pus haine uscate şi 
şosete călduroase. Un doctor de prin partea locului ne-a 
examinat şi ne-a sugerat să ne tratăm cu antibiotice şi 
ouă cu slănină, ceea ce suna foarte îmbietor. 

Am luat micul dejun în sala de conferinţe a lui Max şi 
am făcut un raport către şeful poliţiei. Max era când 
uimit, când stupefiat, când supărat, când fericit, când 
invidios, când uşurat, când îngrijorat, şi aşa mai 
departe. 

— Comoara căpitanului Kidd? repetă el. Sunteţi 
siguri? 

În timp ce luam al doilea mic dejun, Max m-a întrebat: 

— Deci numai Stevens cunoştea locul comorii? 

— Cred că da, am răspuns. 

El s-a uitat fix la mine, apoi la Beth şi a spus: 

— Sper că nu-mi ascundeţi nimic... 

— Bineînţeles că eu ţi-aş ascunde, am replicat. Dacă 
aş şti unde se află aur şi bijuterii în valoare de douăzeci 
de milioane de dolari, tu ai fi ultimul căruia i-aş spune, 
Max. Adevărul este că această comoară a dispărut din 
nou. Totuşi, am adăugat, ştim că există şi că pentru 
scurt timp s-a aflat la Stevens. Deci, cu puţin noroc, 
poliţia sau FBl-ul ar putea s-o redescopere. 

— Din pricina comorii au murit atâţia oameni, încât 
mă bate gândul că e blestemată, a spus Beth. 

Max a ridicat din umeri. 

— Blestemată sau nu, mi-ar plăcea s-o găsesc. Din 
raţiuni istorice, a adăugat el. 

— Absolut. 

Lui Max îi venea greu să asimileze şi să prelucreze 
toate informaţiile; tot repeta întrebări la care deja 
primise răspuns. 

— Dacă raportul devine interogatoriu, atunci fie va 
trebui să-mi chem avocatul, fie te bat măr, l-am 
avertizat. 


Max s-a silit să zâmbească şi mi-a spus: 

— lartă-mă... pur şi simplu, mă doare mintea... 

—  Mulţumeşte-ne că am făcut o treabă bună, a 
intervenit Beth. 

— Vă mulţumesc că aţi făcut o treabă bună. Apoi s-a 
întors spre mine: Mă bucur că te-am angajat. 

— M-ai pus pe liber. 

— Da? Las-o baltă. Dacă am înţeles bine, ziceai că 
Tobin este mort, mi-a spus el. 

— Păi... nu chiar... ultima oară când l-am văzut... 
adică... poate trebuia să insist că avea nevoie de 
îngrijire medicală. 

Max s-a uitat la mine o clipă, apoi a întrebat: 

— De fapt, unde se află acest depozit subteran? 

I-am dat indicaţii cât mai precise şi Max a ieşit grăbit 
să dea un telefon. 

Beth şi cu mine ne-am privit peste masa din sala de 
conferinţe a lui Max. 

— Vei fi un detectiv grozav, i-am spus. 

— Chiar sunt un detectiv grozav. 

— Da, eşti. Cum să te răsplătesc că mi-ai salvat viaţa? 

— Ce-ai zice de o mie de dolari? 

— Atât valorează viaţa mea? 

— Bine, atunci cinci sute. 

— Ce-ar fi să te invit la cină astă-seară? 

— John... M-a privit şi mi-a zâmbit oarecum nostalgic, 
apoi a spus: John... ţin foarte mult la tine, dar... e prea... 
complicat... prea... adică... după toate aceste morţi... 
Emma... 

Am încuviinţat din cap. 

— Ai dreptate. 

Telefonul de pe masă a început să sune şi am ridicat 
receptorul. Am ascultat, apoi am spus: 

— Bine... Am să-i comunic. Am pus receptorul în furcă 
şi m-am întors spre Beth: Doamnă, vă aşteaptă limuzina 
de la poliţia comitatului. 

Ea s-a ridicat şi s-a dus la uşă, apoi s-a întors spre 


mine şi mi-a spus: 

— Telefonează-mi după o lună. Bine? Ai să mă suni? 

— Da, îţi promit. 

Ştiam însă că n-o voi căuta. 

Privirile ni s-au întâlnit, i-am făcut cu ochiul, ea mi-a 
răspuns la fel. l-am trimis o sărutare din vârful 
degetelor, ea mi-a răspuns la fel. Apoi Beth Penrose mi-a 
întors spatele şi a ieşit. 

După câteva minute Max s-a înapoiat şi mi-a spus: 

— Am telefonat pe Plum. Am discutat cu Kenneth 
Gibbs. Îl ţii minte? Asistentul lui Stevens. Oamenii de 
pază şi-au descoperit şeful. Mort. Domnul Gibbs nu 
părea deloc tulburat şi nici prea curios. 

— Nimeni nu strâmbă din nas la o avansare 
neaşteptată. 

— Mda. l-am mai spus să-l caute pe Tobin în 
depozitele subterane de muniții. Bine? 

— Bine. Nu mai ţin minte în care anume. Era 
întuneric. 

— Bine. S-a gândit o clipă, apoi a spus: Ce porcărie! 
Ce de hârţoage va trebui să... S-a uitat în jur şi a 
întrebat: Unde-i Beth? 

— Cei de la poliţia comitatului au venit după ea. 

— Oh... Bine... Tocmai am primit un fax oficial de la 
poliţia din New York, în care mi se cere să te găsesc şi 
să te ţin sub pază până la amiază, când vor sosi aici, m-a 
informat el. 

— Păi, aici şi sunt. 

— Ai de gând s-o ştergi? 

— Nu. 

— Promite-mi. Altfel, va trebui să te închid într-o 
cameră cu gratii la ferestre. 

— Îţi promit. 

— Bine. 

— Du-mă cu maşina până acasă. Am nevoie de câteva 
lucruri. 

— E în regulă. 


A ieşit şi, imediat după aceea, un poliţist în uniformă, 
vechiul meu amic Bob Johnson, a vârât capul pe uşă: 

— Ai nevoie de o maşină? 

— Aha. 

Am plecat cu el şi m-a dus până la casa unchiului 
Harry. Am îmbrăcat nişte haine arătoase, pe care nu 
scria „Proprietatea secției de poliţie a oraşului 
Southold”, mi-am luat o bere şi m-am aşezat pe terasa 
din spate, cu ochii la cerul pe cale să se însenineze şi la 
marea care începea să se calmeze. 

Cerul avea acel albastru aproape incandescent de 
după furtună, după ce aerul a fost curăţat de orice urmă 
de poluare. Probabil că aşa trebuie să fi fost bolta cu o 
sută de ani în urmă, înainte să apară locomotivele 
diesel, camioanele, maşinile, bărcile, rafinăriile de 
petrol, maşinile de tuns iarba, chimicalele, pesticidele şi 
mai ştiu eu ce naiba. 

Peluza arăta mizerabil după furtună, însă casa era în 
stare bună, deşi nu aveam curent electric, şi berea era 
caldă, fapt foarte supărător, însă avantajul era că nu-mi 
funcţiona robotul telefonic. 

Probabil ar fi trebuit să aştept poliţia newyorkeză, 
cum îi făgăduisem lui Max, însă am chemat un taxi şi am 
plecat spre gara Riverhead, de unde am luat trenul spre 
Manhattan. 


xK kK k 


Întors în apartamentul meu din East 72nd Street după 
atâtea luni de absență, am constatat că pe robot mă 
aşteptau treizeci şi şase de mesaje telefonice, adică 
numărul maxim pe care Îl putea înregistra. 

Menajera aşezase corespondența pe masa din 
bucătărie, circa cinci kilograme de tâmpenii. 

Printre facturi şi alte prostii, era şi hotărârea 
definitivă de divorț, pe care am lipit-o de frigider cu un 
magnet. 


Tocmai mă pregăteam să arunc mormanul de 
corespondenţă nedorită, când mi-a atras atenţia un plic 
alb. Avea adresa scrisă de mână, iar la expeditor figurau 
soţii Gordon, deşi timbrul poştal era din Indiana. 

Am deschis plicul şi am scos trei foi de hârtie liniată, 
scrise pe o parte şi pe alta în cerneală albastră, cu o 
caligrafie ordonată. Am început să citesc: 


Dragă John, dacă această scrisoare va ajunge în mâinile 
tale, înseamnă că amândoi suntem morţi... deci salutări de 
pe lumea cealaltă. 


Am pus scrisoarea deoparte, m-am dus la frigider şi 
mi-am luat o bere. 

— Salutări din lumea morţilor vii, am mormăit. 

Am continuat lectura. 


Ştiai că vestita comoară a căpitanului Kidd era îngropată 
undeva, prin apropiere? Ei bine, poate că între timp ai 
aflat. Eşti un tip isteţ şi suntem convinşi că ai dedus câteva 
lucruri. Dacă nu, iată povestea ei. 


Am luat o înghiţitură de bere şi am citit următoarele 
trei pagini, care reprezentau o cronică amănunţită a 
evenimentelor legate de comoara lui Kidd, Plum Island 
şi relaţia soţilor Gordon cu Fredric Tobin. Scrisoarea nu 
conţinea elemente surpriză, doar câteva detalii care îmi 
scăpaseră. Referitor la anumite lucruri, cu privire la 
care făcusem simple presupuneri, de pildă cum fusese 
descoperită ascunzătoarea comorii pe Plum Island, soţii 
Gordon scriau: 


Nu după multă vreme de la sosirea noastră pe Long 
Island, am primit o invitaţie de la Fredric Tobin la o 
degustare de vinuri. Cu acea ocazie am mers la Podgoriile 
Tobin şi l-am cunoscut pe Fredric Tobin. Au urmat alte 
invitaţii. 


Deci aşa îşi începuse Fredric Tobin manevra de 
seducere a soţilor Gordon. Din câte se spunea în 
scrisoare, într-o bună zi Tobin le arătase o hartă 
primitivă, desenată pe un pergament, fără a le pomeni 
cum ajunsese în posesia ei. Harta înfăţişa „Pruym 
Eyland”, cu coordonate, măsurători în paşi, repere şi un 
X mare. Restul poveştii era previzibil: nu peste mult 
timp 'Tom, Judy şi Fredric încheiaseră pactul diavolului. 

Soții Gordon declarau deschis că nu aveau încredere 
în Tobin şi că el va fi, probabil, vinovat de moartea lor, 
chiar dacă totul ar fi făcut să pară un accident sau 
isprava unor agenţi străini. Tom şi Judy ajunseseră, în 
cele din urmă, să-l cunoască pe Fredric Tobin, însă 
trezirea la realitate durase prea mult timp şi se 
petrecuse prea târziu. Scrisoarea nu pomenea nimic 
despre Paul Stevens, despre care nu conţinea nici un fel 
de indicii. 

Mi-a venit gândul că Tom şi Judy fuseseră la fel ca 
animalele cu care lucrau: inocenți, naivi şi sortiţi pieirii 
din prima clipă în care puseseră piciorul pe Plum Island. 

Scrisoarea se încheia astfel: 


Amândoi te-am simpatizat mult şi am avut încredere în 
tine, John. Ştim că nu vei cruța nici un efort ca să se facă 
dreptate. Cu drag, Tom şi Judy. 


Am pus scrisoarea deoparte şi am rămas mult timp 
privind în gol. 

Dacă scrisoarea ar fi ajuns la mine mai devreme, 
ultima săptămână din viaţa mea ar fi fost cu totul alta. 
Fără îndoială că Emma ar fi trăit şi acum, deşi, probabil, 
n-aş fi cunoscut-o niciodată. 

Cu un veac în urmă, când oamenii ajungeau la o 
răscruce în viaţa lor, erau nevoiţi să ia o hotărâre. In 
zilele noastre trăim în interiorul unor microcipuri; la 
fiecare nanosecundă ni se deschid şi ni se închid un 
milion de posibilităţi. lar lucrul cel mai rău e că 


altcineva apasă pe buton. 
x x x 

După vreo jumătate de oră, timp în care am cugetat la 
sensul vieţii, am auzit soneria şi m-am dus să răspund. 
Era poliţia, mai precis nişte clovni de la Ministerul de 
Interne care, dintr-un motiv sau altul, păreau furioşi pe 
mine. M-am dus cu ei la Secţia Unu de poliţie, să le 
explic de ce nu întorsesem telefoanele oficiale, de ce nu 
mă prezentasem la convocare, ca să nu mai vorbesc de 
isprava mea ca poliţist al oraşului Southold. Şeful meu, 
locotenentul Wolfe, era şi el de faţă, ceea ce nu-mi 
mirosea deloc a bine, însă tot acolo se găsea şi Dom 
Fanelli, care mi-a făcut o primire călduroasă şi cu care 
am schimbat câteva glume. 

În orice caz, superiorii i-au dat înainte cu tâmpeniile, 
afirmând că intrasem într-o mare belea, aşa că mi-am 
chemat avocatul şi un reprezentant al DEA, iar până în 
seară ajunsesem pe punctul de a încheia o înţelegere. 

Aşa-i viaţa. Sensul vieţii nu prea are legătură cu 
binele şi cu răul, cu dreptatea şi cu nedreptatea, cu 
datoria, onoarea, patria şi altele asemenea. Sensul vieţii 
constă în a încheia târgul cel mai potrivit. 


38 


Pe Tenth Avenue se cernea o ninsoare fină. Din locul 
în care mă aflam, la etajul al şaselea, vedeam fulgii 
dansând în lumina străzilor şi a farurilor de maşină. 

Studenţii mei începeau să sosească, dar n-am întors 
capul spre ei. Era prima oră de curs din acel semestru şi 
mă aşteptam la vreo treizeci de studenţi, deşi nu mă 
uitasem în catalog. Cursul se numea „Procedură penală 
709” şi era subintitulat „Investigarea omuciderilor”. 
Urma să aibă loc cincisprezece seminarii de câte două 
ore, în fiecare miercuri a săptămânii, plus prelegerile. 
Cursul făcea cât trei diplome. Aici urma să discutăm 
metode de izolare a scenei crimei, de identificare, 
culegere şi păstrare a probelor, relaţiile de lucru cu alţi 
specialişti, printre care tehnicienii de la amprentare şi 
echipa de legişti, precum şi metode de interogare. In 
ultimele patru seminarii urma să dezbatem câteva 
cazuri celebre. Nu multiplele asasinate de la North Fork 
şi Long Island. Asta aveam să le învederez studenţilor 
de la bun început. 

De regulă, studenţii de la cursul meu variau de la 
persoane dornice să devină poliţişti la detectivi aflaţi în 
trecere prin New York pe banii altcuiva, la câţiva 
poliţişti în uniformă, din oraş şi din zona limitrofă, care 
râvneau insigna de şerif sau care doreau să aibă un atu 
la examenele de avansare, şi, din când în când, câte un 
avocat al apărării, care afla de la mine cum să-şi scoată 
basma curată infractorii pe baza unui chiţibuş de ordin 
tehnic. 

Odată avusesem un student care nu lipsise de la nici 
un seminar, nu-i scăpase nici un cuvânt, luase 
calificativul A, ca după curs să se ducă şi să-l ucidă pe 
amantul soţiei lui. Crezuse că va comite crima perfectă, 
dar un martor ocular accidental îl ajutase să obţină o 


cameră pe coridorul care ducea la scaunul electric. Asta 
ca să vedeţi ce se poate întâmpla. Totuşi, eu cred şi 
acum că merita calificativul A. Imi scrisesem numele pe 
tablă, iar dedesubt notasem denumirea cursului pentru 
aşa-zişii Sherlock Holmes care aveau nevoie de ceva mai 
mult decât numele profesorului şi numărul sălii, ca să fie 
siguri că se găseau la locul potrivit. 

Deci un punct al înţelegerii la care ajunsesem cu 
departamentul de poliţie din New York consta în 
îngăduinţa de care trebuia să beneficieze unul ca mine, 
cu handicap de şaptezeci şi cinci la sută. Pe lângă 
aceasta, instituţia urma să-şi retragă toate acuzaţiile 
împotriva mea şi să-mi asigure un post de asistent şi un 
contract pe doi ani la Colegiul de Drept Penal John Jay. 
Exista o strânsă legătură între NYPD şi John Jay, deci 
pentru ei nu era ceva prea greu de rezolvat. Cât despre 
mine, tot ce trebuia să fac era să mă pensionez şi să fac 
declaraţii publice favorabile departamentului de poliţie 
şi şefilor mei. În prezent îmi respectam angajamentul. În 
fiecare zi, când mergeam cu metroul, spuneam în gura 
mare, să mă audă toată lumea: „Poliţia newyorkeză e 
nemaipomenită. Il ador pe locotenentul Wolfe.” 

A sunat clopoţelul şi am plecat de la fereastră, 
ducându-mă la catedră. 

— Bună seara, m-am adresat studenţilor. Sunt John 
Corey, fost detectiv criminalist în cadrul NYPD. Pe bănci 
veţi găsi un sumar al cursului, o listă de lecturi, 
necesare şi opţionale, precum şi câteva subiecte de 
lucrări şi proiecte. Toţi veţi susţine proiectele în faţa 
colegilor, am adăugat. 

Ceea ce mă va scuti pe mine de treizeci de ore de 
citit. 

Am mai trăncănit câteva fraze despre curs, despre 
calificative, prezenţă, şi aşa mai departe. Am prins 
privirea câtorva studenţi din primele rânduri: vârsta lor 
varia de la optsprezece la optzeci de ani; aveam bărbaţi 
şi femei, albi, negri, asiatici, latini, un tip cu turban, 


două femei cu sari şi un preot cu guler înalt, tipic 
cultului romano-catolic. Asta se putea întâmpla numai la 
New York. Presupun că toţi împărtăşeau acelaşi interes 
faţă de descoperirea criminalilor. Crima e fascinantă şi 
înfricoşătoare; e marele tabu, poate singurul delict pe 
care toate culturile din toate epocile l-au condamnat ca 
fiind principala ofensă la adresa societăţii, a tribului, a 
clanului, a individului. 

Aşadar, în timp ce vorbeam, am observat o mulţime 
de ochi strălucitori şi de capete care se mişcau în semn 
de încuviinţare. Am tras concluzia că toţi doriseră să 
vină aici - ceea ce nu se întâmpla întotdeauna într-o 
clasă. 

— De asemenea, vom examina câteva abordări 
neştiinţifice ale investigaţiei, cum ar fi noţiunile de 
presupunere, instinct şi intuiţie. Vom încerca să definim 
aceste... 

— Iertaţi-mă, domnule detectiv... 

Am ridicat privirea. În ultimul rând am văzut 
agitându-se o mână ridicată. Iisuse! Măcar să fi aşteptat 
până îmi terminam discursul. Mâna provenea de la un 
corp, dar posesoarea mâinii se aşezase în spatele unui 
tip solid şi nu vedeam decât degetele care continuau să 
fluture prin aer. 

— Da? am răspuns. 

Din bancă s-a ridicat Beth Penrose. Am fost cât pe ce 
să cad din picioare. 

— Domnule detectiv Corey, a spus ea, veţi vorbi şi 
despre problema percheziţiei şi  confiscării legale, 
despre drepturile suspecţilor în cazul percheziţiei 
ilegale şi despre cum trebuie să colaborezi cu un coleg 
sau o colegă, fără să-i calci pe nervi? 

Clasa a izbucnit în râs. Eu nu eram câtuşi de puţin 
amuzat. Mi-am dres glasul şi am spus: 

— Eu... Luaţi o pauză de cinci minute, mă întorc 
imediat. 

Am ieşit din clasă şi am pornit pe coridor. Toate 


celelalte clase aveau cursuri şi coridorul era pustiu. M- 
am oprit la ţâşnitoare şi am luat o binemeritată 
înghiţitură de apă. Beth Penrose stătea la câţiva metri 
mai încolo, urmărindu-mă cu privirea. Mi-am îndreptat 
spatele şi m-am uitat la ea câteva clipe. Purta blugi 
albaştri şi strâmţi, bocanci, o cămaşă de bumbac în 
carouri, cu mânecile suflecate şi descheiată la gât. Era 
mai băieţoasă decât mă aşteptasem. 

— Ce-ţi mai face rana de glonţ? am întrebat-o. 

— Un fleac. O simplă zgârietură, totuşi mi-a rămas 
semn. 

— Să le povesteşti nepoților cum ai căpătat-o. 

— Aşa am să fac. 

Stăteam uitându-ne unul la celălalt. 

În cele din urmă, ea a spus: 

— Nu mi-ai telefonat. 

— Nu, nu ţi-am telefonat. 

— Dom Fanelli a avut amabilitatea să mă ţină la 
curent cu mişcările tale. 

— Zău? Când am să-l întâlnesc, am să-i trag un pumn 
în nas. 

— Nu, n-ai s-o faci. Îmi place Dom. Păcat că e 
căsătorit. 

— Aşa spune şi el. Te-ai înscris la grupa asta? 

— Sigur că da. Cincisprezece seminarii a câte două 
ore, în fiecare miercuri. 

— Şi baţi atâta drum, tocmai din... Unde locuieşti? 

— Huntington. Fac mai puţin de două ore cu maşina 
sau cu trenul. Orele se termină la nouă, aşa că voi 
ajunge acasă tocmai bine pentru ştirile de ora 
unsprezece. Dar tu? m-a întrebat. 

— Eu ajung acasă pentru ştirile de ora zece. 

— Te-am întrebat cu ce te ocupi în afară de munca de 
profesor? 

— Am destul de lucru şi aşa. Trei cursuri de zi şi unul 
seral. 

— 'Ţi-e dor de meseria ta? m-a întrebat. 


— Cred că... da. Mi-e dor de meseria mea, de tipii cu 
care am lucrat, îmi lipseşte sentimentul că fac ceva... 
dar, cu siguranţă, nu mi-e dor de birocraţie sau de 
tâmpenii. Era momentul să pornesc pe o cale nouă. Dar 
tu? Tot reprezentanta legii? 

— Bineînţeles. sunt o eroină. Sunt iubită. Fac cinste 
poliţiei şi sexului meu. 

— lar eu fac cinste sexului meu. 

— Numai sexul tău e de părerea asta. A râs. Era 
limpede că făcea conversaţie mai bine decât mine. A 
schimbat subiectul şi a spus: Am auzit că de câteva ori 
ai fost să stai de vorbă cu procurorul districtual din 
Suffolk. 

— Da. Tot mai încearcă să lămurească ce s-a 
întâmplat. Îl ajut cât pot, dată fiind rana de la cap, care 
îmi provoacă o amnezie selectivă, am adăugat. 

— Am auzit. De aceea ai uitat să-mi telefonezi? 

— Nu, n-am uitat. 

— Atunci... A renunţat să-şi mai ducă fraza la bun 
sfârşit şi m-a întrebat: Ai mai fost la North Fork de la... 

— Nu. Şi, probabil, nici n-am să mai merg vreodată. 
Dar tu? 

— M-am îndrăgostit de acele locuri şi am cumpărat o 
căsuţă de vacanţă la Cutchogue, cu câţiva acri de 
pământ şi o fermă. Îmi aminteşte de ferma tatei din 
copilărie. 

Am vrut să-i răspund, dar am decis să mă abţin. Nu-mi 
dădeam seama unde puteau să ducă toate acestea, însă 
mi-am închipuit că Beth Penrose nu făcea naveta trei 
sau patru ore în fiecare miercuri doar ca să asculte 
vorbele înțelepte ale maestrului, pe care deja le auzise, 
iar în septembrie le respinsese parţial. Era limpede că 
pe domnişoara Penrose o interesa ceva mai mult decât 
trei diplome de colegiu. Pe de altă parte, eu mă 
obişnuisem să nu mai întreţin relaţii cu nimeni. 

— Agentul local de vânzări imobiliare mi-a spus că 
proprietatea unchiului tău a fost vândută, a spus Beth. 


— Da. Nu ştiu de ce, dar vestea m-a întristat. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Ei bine, poţi veni să-mi faci o vizită la Cutchogue în 
oricare week-end. 

M-am uitat la ea şi am spus: 

— Mai întâi, însă, ar trebui să-ţi telefonez. 

— Sunt singură, mi-a răspuns. Dar tu? 

— Ce ţi-a spus fostul meu coleg? 

— Că eşti singur. 

— Dar nu mă simt singur. 

— Mi-a spus că nu ai pe cineva anume. 

Nu i-am răspuns. Am aruncat o privire la ceas. Beth a 
schimbat subiectul. 

— Sursele mele de la biroul procuraturii districtuale 
m-au informat că se va ajunge la proces, m-a anunţat ea. 
Sentința nu se va negocia. Toţi susţin acuzaţia de crimă 
cu premeditare şi condamnarea la moarte. 

Am încuviinţat din cap. Poate n-am amintit despre 
acest lucru, dar Tobin cel scalpat şi  eviscerat 
supravieţuise. Nu fusesem prea surprins, fiindcă ştiam 
că nu-l rănisem de moarte. Evitasem să-i ating arterele, 
să-i înfig cuțitul în inimă sau să-i tai gâtul, cum probabil 
ar fi trebuit să fac. Cred că în subconştientul meu nu 
eram capabil să comit o crimă, deşi, dacă eforturile mele 
de a-l potoli i-ar fi provocat moartea prin şoc sau o 
masivă pierdere de sânge, nu m-ar fi deranjat. Dar aşa, 
Tobin se găsea într-o celulă izolată a închisorii 
comitatului, aşteptând fie detenţia pe viaţă, fie un şoc 
electric care să-i zgâlţâie sistemul nervos central. Sau, 
poate, o injecție letală. Aş fi vrut ca statul să se 
hotărască odată. Eu optam pentru scăunelul electric: mi- 
aş fi dorit să fac parte dintre martorii oficiali, ca să văd 
cum îi iese fum prin urechi. 

Nu aveam voie să-l vizitez pe nemernic, dar am avut 
grijă să primească numărul meu de telefon de acasă. 
Nenorocitul mă suna de la pârnaie o dată la câteva 
săptămâni. Eu îi reaminteam că viaţa lui cu vinuri, 


femei, muzică, Porsche, bărci cu motor şi excursii în 
Franţa se sfârşise şi că, într-o bună zi, nu peste multă 
vreme, va fi scos din celulă în zorii zilei şi executat. La 
rândul lui, îmi spunea că va scăpa nepedepsit şi mă 
sfătuia să am grijă când va fi pus în libertate. Ce orgoliu 
monumental avea jigodia! 

— Am fost la mormântul Emmei Whitestone, John, mi- 
a spus Beth. 

Nu i-am răspuns. 

— Au îngropat-o în cimitirul acela vechi şi frumos, 
printre celelalte morminte ale familiei Whitestone. 
Unele datează de trei sute de ani. 

Am tăcut şi de astă dată. 

— Am întâlnit-o o singură dată, la tine în bucătărie, 
dar mi-a plăcut şi am vrut să-i pun câteva flori pe 
mormânt. Ar trebui să faci acelaşi lucru. 

Am încuviinţat din cap. Ar fi trebuit să mă duc la 
florăria Whitestone şi să-i salut pe cei de acolo, ar fi 
trebuit să merg la înmormântare, dar n-o făcusem. Nu 
mă simţisem în stare. 

— Max a întrebat de tine. 

— Nu mă îndoiesc. Crede că mă scald în aur şi 
bijuterii în valoare de douăzeci de milioane. 

— Şi chiar te scalzi? 

— Bineînţeles. De aceea sunt aici, ca să câştig un ban 
în plus, pe lângă pensia de invaliditate. 

— Ce-ţi face plămânul? 

— Bine. Am observat că vreo câţiva studenţi îşi 
pierduseră răbdarea şi ieşiseră pe coridor, ducându-se 
la vestiare sau aprinzându-şi o ţigară. Trebuie să mă 
întorc, i-am spus lui Beth. 

— Bine. 

Am pornit pe coridor împreună, mergând cu paşi rari. 

— Crezi că se va găsi vreodată comoara căpitanului 
Kidd? m-a întrebat. 

— Nu. Cred că paranoicul de Paul Stevens a ascuns-o 
atât de bine, încât va rămâne nedescoperită alte trei 


sute de ani. 

— Probabil că ai dreptate. Păcat. 

— Poate că nu. Poate că ar trebui să rămână dracului 
acolo unde este. 

— Eşti superstiţios? 

— Inainte nu eram. Acum nu ştiu sigur. 

Am ajuns la uşa clasei. 

— Am descoperit că în clădire există o piscină. Te duci 
vreodată acolo? 

— Uneori. 

— Săptămâna viitoare îmi aduc costumul de baie. 
Bine? 

— Bine... Beth? 

— Da? 

— Ăăă... mă vei pune într-o situaţie penibilă? 

— Nu. Dar mă aştept la calificativul A. 

Am zâmbit. 

— Fac tot ce-mi ceri, a adăugat ea. 

— Nu pot fi mituit. 

— Pui pariu? 

Câţiva studenţi din sală se uitau la noi, şuşotind şi 
zâmbind. Am intrat în clasă, eu, la catedră, Beth, la locul 
ei, în ultimul rând. 

— Printre noi se mai află un detectiv criminalist, m-am 
adresat eu clasei. Domnişoara Beth Penrose, de la 
poliţia comitatului Suffolk. S-ar putea ca pentru unii 
dintre dumneavoastră numele să sune cunoscut, el fiind 
legat de o crimă petrecută nu de mult la North Fork, 
Long Island, şi în curs de rezolvare. Am lucrat împreună 
la acest caz şi fiecare din noi a avut ceva de învăţat de la 
stilul şi tehnica celuilalt. De asemenea, domnişoara 
Penrose mi-a salvat viaţa, aşa că, pentru a o răsplăti, 
după ore o invit să bem ceva. 

Toată lumea a aplaudat.