Kathy Reichs — Oase frante

VĂ PREZINTĂ 
UN CAZ FASCINANT AL ANTROPOLOGULUI 
TEMPERANCE BRENNAN 
EROINA SERIALULUI „CITITORII DE OASE“ 


FRANTE 


viztual. -profec Leu 


KATHY REICHS 


OASE FRÂNTE 


Original: Break No Bones (2006) 


Traducere din limba engleză: 
MANUELA BULAT 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2011 


Subiectul acestei cărţi reprezintă o ficțiune. Numele, 
personajele, locurile și faptele sunt fie produse ale imaginaţiei 
autorului, fie sunt utilizate în mod fictiv. Orice asemănare cu 
fapte, locuri sau persoane reale, vii sau decedate, este pur 


întâmplătoare. 


În scumpa amintire a lui Arvils Reichs 
9 februarie 1949-23 februarie 2006 
Dusi Salai 


1 Odihnească-se în pace. (în Ib. letonă în original). 


Multumiri 


Pentru bunăvoința lor de a mă ajuta, pentru cunoștințele și 
sprijinul pe care mi l-au acordat, datorez mulțumiri multora. 

Doctorului Ted Rathbun, de la Universitatea Carolinei de Sud, 
Columbia (pensionat), care mi-a furnizat informații legate de 
arheologia Carolinei de Sud. Doctorului Robert Dillon, de la 
Facultatea din Charleston, de la care am primit îndrumări în 
malacologie?. Doctorului Lee Goff, de la Universitatea 
Chaminade, care este și va fi întotdeauna un guru în privința 
gândacilor. 

Detectivului Chris Dozier, de la Departamentul de poliţie din 
Charlotte-Mecklenburg, care m-a învățat să folosesc baza de 
date AFIS. Detectivului John Appel, din Guilford County, Carolina 
de Nord, șeriful departamentului (pensionat) și detectivului- 
investigator Joseph P. Noya jr., de la Unitatea de investigare a 
scenei crimei a Departamentului poliției din New York, care mi-a 
dezvăluit detalii ale activităţii de poliţie. 

Lindei Kramer, asistentă medicală, lui Michelle Skipper, 
M.B.A., și lui Eric Skipper, doctor în medicină, care m-au lămurit 
în privinţa limfoamelor non-Hodgins. 

Kerry Reichs m-a ajutat să păstrez acuratețea geografiei 
Charlestonului. Paul Reichs mi-a furnizat informaţii despre 
procedurile legale și a făcut comentarii utile pe marginea 
versiunii iniţiale a manuscrisului. 

M-au ajutat și alţii, dar preferă să rămână anonimi. Știţi cine 
sunteţi. Mii de mulțumiri! 

J. Lawrence Angel a fost unul dintre marii veterani ai 
antropologiei criminalistice. Capitolul său despre garoul spaniol 
și fractura vertebrală chiar există - „Moartea prin strangulare: 
un caz de antropologie criminalistică din Wilmington, Delaware”, 
de Angel, J.L. și P.C. Caldwell, în /dentificarea umană: studii de 
caz în antropologia criminalistică, editat de T.A. Rathbun și J.E. 
Buikstra (Springfield, Ill.: Charles C. Thomas, 1986). 

li mulţumesc din suflet editorului meu, Nan Graham. Oase 
frânte a avut numai de câștigat datorită sfaturilor sale. De 


2 Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul moluștelor. (n.tr.). 


asemenea, îi mulțumesc asistentei lui Nan, Anna deVries. Și îi 
mulțumesc lui Susan Sandon, editorul meu de dincolo de lac. 

În sfârșit, dar nu în cele din urmă, îi mulţumesc agentei mele, 
Jennifer Rudolph-Walsh, care are întotdeauna timp pentru un 
cuvânt de încurajare. Și care mereu mă face să mă simt 
inteligentă. Și drăguță. 

Deși Oase frânte este o ficţiune, am încercat să fac plauzibile 
detaliile povestirii. Dacă există greșeli, e vina mea. Să nu dați 
vina pe cei menţionaţi anterior! 


1. 


Așa-i întotdeauna. Tocmai închei operaţiunea, când cineva 
face o gafă și distruge obiectul cel mai important descoperit în 
acel sezon. 

Bine. Exagerez. Dar cam asta s-a întâmplat. lar rezultatul final 
a fost mult mai șocant decât orice descoperire de ultimă clipă a 
unui ciob sau a unei vetre. 

Era 18 mai, penultima zi a practicii arheologice. Aveam 
douăzeci de studenţi care săpau la un sit în Dewees, o insulă- 
barieră din Charleston, Carolina de Sud. 

De asemenea, aveam și un ziarist. Cu un IQ de plancton. 

— Șaisprezece cadavre? 

Planctonul a scos un carnetțel, în timp ce creierul său declanșa 
imagini ale lui Dahmer și Bundy’. 

— Victimele au fost identificate? 

— Mormintele sunt preistorice. 

Doi ochi s-au dat peste cap, îngustați sub sprâncenele 
stufoase. 

— Indieni din vechime? 

— Amerindieni. 

— Ei m-au trimis să mă ocup de indieni morți? 

Tipul ăsta nu merita niciun premiu pentru diplomaţie. 

— Ei? 

Tonul meu era de gheață. 

— Cei de la Moultrie News. Ziarul local din East Cooper. 

Charlestone, după cum Reth i-a spus lui Scarlett, este un oraș 
marcat de graţia genială a zilelor demult apuse. Inima lui este 
Peninsula, un cartier cu case antebelice, străzi pavate cu piatră 
și pieţe în aer liber, mărginit de râurile Ashley și Cooper. 
Locuitorii din Charleston spun unde stau în funcţie de aceste 
râuri. Cartierele au nume gen „West Ashley” sau „East Cooper”, 
cea din urmă locaţie incluzând Mount Pleasant și trei insule - 
Sullivan's, Isle of Palms și Dewees. Am presupus că ziarul 
Planctonului ţinea de East Cooper. 

— Și dumneavoastră cine sunteţi? am întrebat. 


3 Celebri criminali în serie. (n.tr.). 


— Homer Winborne. 

Neras și cu o burtă de fast-food, tipul semăna mai mult cu 
Homer Simpson. 

— Suntem ocupați, domnule Winborne! 

Winborne mi-a ignorat declarația. 

— Nu este ilegal? 

— Avem permis. Insula este inclusă într-un plan de urbanism, 
iar pe această mică parcelă se vor construi case. 

— De ce vă faceţi probleme? 

Transpiraţia scălda rădăcinile părului lui Winborne. Când a 
căutat batista, am remarcat o căpușă care călătorea pe gulerul 
său. 

— Sunt antropolog la Universitatea Carolinei de Nord din 
Charlotte. Eu și studenţii mei ne aflăm aici în urma unei solicitări 
oficiale. 

Deși prima parte era adevărată, a doua reprezenta o 
exagerare. De fapt, s-a întâmplat în felul următor: 

În mod normal, un arheolog specializat în „Lumea nouă”, de 
la UNCC conduce tabăra studențească de excavații, care se 
desfășoară în fiecare an în scurta vacanţă de primăvară din mai. 
La sfârșitul lunii martie, doamna anunţase că a acceptat un post 
la Purdue. Ocupată în timpul iernii să trimită CV-uri, a ignorat 
practica studenţilor. Adio. Niciun instructor. Niciun sit. 

Cu toate că specialitatea mea este criminalistica și acum 
lucrez cu morți trimiși coronerilor și medicilor legiști, pregătirea 
universitară și începutul carierei profesionale au fost dedicate 
morţilor nu-prea-timpurii. Pentru lucrarea de diplomă, am 
examinat mii de schelete preistorice, recuperate din movile 
funerare din America de Nord. 

Practica de primăvară este unul dintre cele mai populare 
cursuri ale Departamentului de antropologie și, ca de obicei, 
toate locurile erau ocupate. Plecarea neașteptată a colegei mele 
îl făcuse pe decan să intre în panică. M-a implorat să preiau 
această sarcină. Studenţii contau pe acest curs! Pentru mine era 
o întoarcere la rădăcini! Două săptămâni pe plajă! Niște bani în 
plus! Am crezut că-mi va oferi și un Buick. 

L-am propus pe Dan Jaffer, bioarheolog și omologul meu în 
sistemul medic legist-coroner din statul Palmetto, aflat în sudul 
Statelor Unite. Am susținut că este posibil să apară diverse 


4 Universitatea Carolinei de Nord, Charlotte. (n.tr.). 


cazuri la Departamentul de medicină legală din Charlotte sau la 
Laboratorul de științe judiciare și medicină legală din Montreal, 
cele două agenţii pentru care lucrez. 

Decanul a făcut o încercare. Ideea a fost bună, sincronizarea 
a fost proastă. Dan Jaffer era în drum spre Irak. 

II contactasem pe Jaffer și el îmi sugerase să mă duc la 
Dewees fiindcă acolo s-ar putea face săpături. Un cimitir 
amerindian urma să fie distrus și el încerca să oprească 
buldozerele până când importanţa sitului avea să fie certificată. 
Previzibil, dezvoltatorul îi ignora cererile. 

Contactasem Biroul de arheologie al statului din Columbia și, 
la recomandarea lui Dan, mi-au acceptat oferta de a săpa niște 
șanțuri-test, lucru care l-a nemulțumit la culme pe dezvoltator. 

Și iată-mă aici. Cu douăzeci de studenți. Și, în penultima zi, cu 
Creierul de plancton. 

Răbdarea mea se destrăma ca o funie uzată. 

— Cum vă numiți? 

Winborne avea un ton de parcă întreba despre semințe de 
iarbă. 

M-am luptat cu dorința de a mă îndepărta. Dă-i ce vrea, mi- 
am spus. O să plece. Sau, cu puţin noroc, o să moară din cauza 
căldurii. 

— Temperance Brennan. 

— Temperance? 

Era amuzat. 

— Da, Homer. 

Winborne a ridicat din umeri. 

— Nu aud prea des numele ăsta. 

— Mi se spune Tempe. 

— Ca oraşul din Utah. 

— Arizona. 

— Corect. Ce fel de indieni sunt aici? 

— Probabil, sewee. 

— De unde ați ştiut că aici este un cimitir? 

— Mi-a spus un coleg de la USC-Columbia*. 

— El de unde știa? 

— A remarcat nişte movilițe de pământ în timp ce făcea 
cercetări, după ce s-a anunţat iminenţa dezvoltării urbanistice. 


5 Universitatea Carolinei de Sud, California. (n.tr). 


Winborne tăcu un moment, notând ceva în carnețel. Sau 
poate încerca să câștige timp, pentru a găsi o întrebare 
inteligentă. La distanță, auzeam vorbele studenților și 
zdrăngănitul găleţilor. Deasupra, un pescăruș a croncănit, iar un 
altul i-a răspuns. 

— Movile? 

Nimeni n-o să-l pună pe tipul ăsta pe lista scurtă de candidaţi 
pentru premiul Pulitzer. 

— După ce mormintele au fost acoperite, deasupra lor s-au 
adunat scoici și nisip. 

— Care-i rostul dezgropării lor? 

Asta a pus capac. O să-l pocnesc pe cretin cu ceea ce pune 
capăt oricărui interviu. Jargonul profesional. 

— Obiceiurile de înmormântare ale populaţiei indigene de pe 
Coasta de Sud-Est nu sunt bine cunoscute și acest sit ar putea 
să dovedească sau să infirme opiniile etno-istorice. Mulți 
antropologi cred că indienii sewee făceau parte din grupul 
cusabo. După unele surse, practicile funerare ale indienilor 
cusabo implicau îndepărtarea cărnii de pe cadavru, apoi 
plasarea oaselor în boccele sau cutii. Alţii descriu construirea 
unui  eșafodaj în jurul cadavrelor, pentru a permite 
descompunerea anterior înhumării în morminte comune. 

— Sfinte Sisoe! Asta-i scârbos. 

— Mai rău decât să scoţi sângele dintr-un corp și să-l 
înlocuiești cu substanțe chimice de conservare, să injectezi 
ceară și parfumuri, să aplici un machiaj care să imite viaţa, apoi 
să-l îngropi într-un cavou sau într-un sicriu închis ermetic, 
pentru a preîntâmpina descompunerea? 

Winborne s-a uitat la mine de parcă vorbeam sanscrită. 

— Cine face asta? 

— Noi. 

— Deci ce găsiți? 

— Oase. 

— Numai oase? 

Căpușa ocolea acum gâtul lui Winborne. Să-i atrag atenţia? La 
naiba! Tipul era enervant ca dracu’. 

M-am lansat în discursul standard polițist-coroner: 

__— Scheletul spune povestea unei persoane. Sex. Vârstă. 
Înălţime. Origine. În anumite cazuri, istoricul medical sau felul în 
care a murit. Uitându-mă ostentativ la ceas, am continuat să 


10 


vorbesc despre arheologie: Oasele vechi reprezintă o sursă de 
informaţii despre populaţiile dispărute. Cum au trăit oamenii, 
cum au murit, ce mâncau, bolile de care sufereau... 

Privirea lui Winborne a alunecat deasupra umărului meu. M- 
am răsucit. 

Se apropia Topher Burgess, având diverse forme de resturi 
organice și anorganice încleiate pe torsul său ars de soare. 
Scund și rotofei, cu o șapcă împletită, ochelari cu rame din 
sârmă și favoriţi ca niște cotlete de miel, puștiul îmi amintea de 
Smee€ la vârsta adolescenţei. 

— Am găsit ceva ciudat în șanțul 3-est. 

Am așteptat, dar Topher nu dezvoltă ideea. Nu era de mirare. 
La examene, eseurile lui Topher constau adesea în răspunsuri 
formate dintr-o singură propoziţie. Și ilustraţii. 

— Ciudat? am încercat să smulg ceva de la el. 

— Este articulat. 

O propoziţie completă. Mulţumitor, dar nu mă lămurea. l-am 
făcut semn cu mâna să-mi spună mai multe. 

— Credem că e o intruziune. 

Topher își mută greutatea de pe un picior desculț pe celălalt. 
Avea destul de mutat. 

— Vin într-un minut să văd. 

Topher a încuviinţat și s-a întors la mormânt târșâindu-și 
picioarele. 

— Ce înseamnă „articulat”? 

Căpușa ajunsese la urechea lui Winborne și părea că se 
gândește la trasee alternative. 

— În aliniament anatomic corect. Este neobișnuit în cazul 
înmormântărilor secundare. Oasele sunt de obicei amestecate, 
uneori formează grămezi. Ocazional, unul sau două schelete vor 
fi articulate. 

— De ce? 

— Ar putea fi o mulţime de motive. Poate că cineva a murit cu 
puţin timp înainte de acoperirea unui mormânt comun. Poate că 
grupul s-a mutat și n-a avut vreme să aștepte să se 
descompună. 

Zece secunde întregi de mâzgăleală, timp în care căpușa 
dispăru din raza mea vizuală. 

— Ce înseamnă „intruziune”? 


ê personaj din Peter Pan, mâna dreaptă a căpitanului Hook. (n.tr.). 
11 


— Un corp a fost pus în groapă mai târziu. Vreţi să vă uitaţi 
mai de-aproape? 

— Pentru asta trăiesc. 

Punându-și batista pe frunte, Winborne a suspinat dramatic. 

Am cedat. 

— Aveţi o căpușă pe guler. 

Winborne s-a mișcat mai repede decât părea posibil pentru un 
om de dimensiunile lui, scuturându-și gulerul, răsfrângându-l și 
lovindu-și gâtul dintr-o singură mișcare. Căpușa a zburat pe 
nisip și și-a îndreptat corpul, aparent obișnuită să fie alungată. 

Am luat-o din loc, ocolind pâlcurile de iarbă înaltă 
caracteristică țărmului Coastei de Est, imobile în aerul greu. 
Luna mai, dar deja mercurul termometrului ajunsese la treizeci 
de grade Celsius. Cu toate că îmi place Carolina de Sud, eram 
fericită că nu va trebui să fac săpături aici, vara. 

M-am mișcat rapid, știind că Winborne nu va putea ţine pasul. 
Răutate? Da. Dar timpul era măsurat. N-aveam vreme de 
pierdut cu un reporter nătâng. 

Și aveam conștiința curată în privinţa căpușei. 

Din cutia bubuitoare a lui Topher urla o melodie pe care n-am 
recunoscut-o, a unui grup al cărui nume nu-l știam și pe care nu 
mi l-aș aminti dacă mi-ar fi spus. Aș fi preferat să aud pescărușii 
și valurile decât muzica heavy-metal pe care o puneau tare 
puștii. 

Așteptându-l pe Winborne, am privit șantierul. Două șanţuri- 
test fuseseră deja săpate și umplute la loc. In primul, nu se 
găsise nimic decât pământ steril. În al doilea, am descoperit 
oase omenești, întâia confirmare a bănuielilor lui Jaffer. 

Trei alte șanțuri erau încă deschise. La fiecare, studenţii 
mânuiau mistrii, cărau găleți, cerneau pământul prin site aflate 
pe bancuri de lucru. 

Topher făcea fotografii la șanțul din extrema estică. Restul 
echipei şedea cu picioarele încrucișate, privind obiectul 
interesului său. 

Winborne mi s-a alăturat icnind și gâfâind din greu. 
Ștergându-și fruntea, se străduia să-și recapete răsuflarea. 

— E o zi fierbinte, am spus eu. 

Winborne încuviință, fața lui având culoarea șerbetului de 
zmeură. 

— Vă simţiţi bine? 


12 


— Minunat. 

Mă îndreptam către Topher, când vocea lui Winborne m-a 
oprit: 

— Avem vizitatori. 

Răsucindu-mă, am văzut un bărbat într-o cămașă polo roz și 
pantaloni kaki, care venea rapid către noi peste dune, nu 
ocolindu-le. Era scund, aproape de înălțimea unui copil, cu păr 
gri-argintiu tuns aproape la nivelul scalpului. L-am recunoscut 
instantaneu. Richard L.  „Dickie” Dupree, antreprenor, 
dezvoltator și un individ complet respingător. 

Dupree era acompaniat de un baset a cărui limbă și burtă 
aproape că se târau pe jos. 

Întâi un ziarist, acum Dupree. De ziua aceasta erau toate 
șansele să se aleagă praful. 

Ignorându-l pe Winborne, Dupree s-a apropiat de mine 
ameninţător, cu o hotărâre de om convins că are o dreptate 
similară cu a unui mullah taliban. Basetul a rămas în urmă 
pentru a stropi o grămadă de iarbă. 

Am auzit cu toţii de spaţiul personal, acea zonă-tampon dintre 
noi și ceilalți, în care nimic nu trebuie să ne deranjeze. Pentru 
mine, această zonă are o jumătate de metru. Dacă o încalci, 
devin nervoasă. 

Unii străini se înghesuie în sufletul tău pentru că nu văd sau 
nu aud bine. Nu și Dickie. Dupree credea că apropierea îi 
împrumuta o forță mai mare de exprimare. 

Oprindu-se la treizeci de centimetri de fața mea, Dupree își 
încrucișă brațele și mă privi cu răutate drept în ochi. 

— Presupun că terminaţi mâine? 

Era mai mult o declaraţie decât o întrebare. 

— Da. 

Am făcut un pas înapoi. 

— Și apoi? 

Chipul lui Dupree arăta ca al unei păsări, cu oase ascuţite sub 
pielea roz și translucidă. 

— Săptămâna viitoare, o să depun un raport preliminar la 
Biroul de arheologie al statului. 

Basetul se apropie și începu să-mi adulmece piciorul. Părea să 
aibă cel puţin optsprezece ani. 

— Colonele, nu fi nepoliticos cu micuța doamnă. Adresându- 
mi-se mie: Mi se pare că îmbătrânește. Își uită bunele maniere. 


13 


Micuța doamnă îl scărpină pe Colonel în spatele unei urechi 
soioase. 

— Este păcat să-i dezamăgesc pe oameni din cauza unor 
indieni de demult. 

Dupree zâmbi - ceea ce el, fără îndoială, considera a fi 
zâmbetul unui gentleman sudist. Exersat probabil în fața oglinzii 
în timp ce-și tăia părul din nas. 

— Mulţi consideră valoroasă moștenirea acestei ţări, am spus 
eu. 

— Totuși, nu putem lăsa ca aceste lucruri să stea în calea 
progresului, nu-i așa? 

N-am răspuns. 

— Doamnă, îmi înţelegeți poziția? 

— Da, domnule. Înţeleg. 

Detestam poziția lui Dupree. Scopul lui erau banii câștigați 
prin orice mijloc care nu l-ar face să intre în conflict cu legea. La 
naiba cu pădurea tropicală, cu mlaștinile, cu ţărmul, cu dunele, 
cu civilizația care era aici înainte de sosirea englezilor! Dickie 
Dupree ar fi trecut cu buldozerul peste templul lui Artemis dacă 
acesta s-ar fi aflat acolo unde voia el să construiască 
apartamente de lux. 

În spatele nostru, Winborne tăcuse. Știam că asculta. 

— Și cam ce-ar scrie în acest grozav raport? 

Un alt zâmbet gen „șeriful din Mayberry”?. 

— Că în această zonă există un cimitir precolumbian. 

Zâmbetul lui Dupree a tremurat, dar a rămas la locul lui. 
Simţind tensiunea sau probabil plictisit, Colonelul mă abandonă 
în favoarea lui Winborne. Mi-am șters mâna de pantalonii scurți. 

— Îi știți pe tipii de la Columbia la fel de bine ca mine. Un 
asemenea raport m-ar împiedica să construiesc o bună bucată 
de vreme. Această întârziere mă va costa bani. 

— Un sit arheologic are o valoare culturală neregenerabilă. 
Odată distrus, este distrus pentru totdeauna. Nu pot, cu 
conștiința împăcată, să permit ca nevoile dumneavoastră să-mi 
afecteze descoperirile, domnule Dupree! 

Zâmbetul dispăru și Dupree mă privi cu răceală. 

— Rămâne de văzut. 

Amenințarea voalată fu puţin îndulcită de accentul sudist 
tărăgănat. 


7 Personajul principal al unui serial american de televiziune din anii '60. (nitr.). 
14 


— Da, domnule. Vom vedea. 

Scoțând un pachet de Kool din buzunar, Dupree își făcu o 
palmă căuș și își aprinse o ţigară. Scuturând chibritul pentru a-l 
stinge, a tras un fum adânc, a dat din cap și a luat-o înapoi către 
dune, Colonelul mergând legănat la picioarele sale. 

— Domnule Dupree, am strigat după el. Dupree s-a oprit, dar 
nu s-a întors către mine. Din punctul de vedere al mediului, este 
o iresponsabilitate să mergi peste dune. 

Fluturând o mână, Dupree își continuă drumul. 

Furie și scârbă mi s-au ridicat în piept. 

— Dickie nu este alegerea dumneavoastră pentru „Omul 
anului”. 

M-am răsucit. Winborne scotea ambalajul unei lame de gumă 
de mestecat. L-am privit în timp ce o băga în gură, provocându-l 
din priviri să arunce hârtia așa cum Dupree aruncase chibritul. 

A înțeles mesajul. 

Fără un cuvânt, am făcut stânga-mprejur și m-am îndreptat 
către șanțul 3-est. 

L-am auzit pe Winborne în spatele meu făcând eforturi să ţină 
pasul. 

Studenţii tăcură când m-am alăturat lor. Opt ochi m-au 
urmărit pe când coboram în șanț. Topher mi-a dat o mistrie. M- 
am lăsat pe vine și am fost învăluită de mirosul de pământ 
proaspăt răscolit. 

Și încă ceva. Dulceag. Fetid. Slab, dar indiscutabil. 

Un miros care n-avea ce căuta acolo. 

Stomacul mi s-a strâns. 

Lăsându-mă în patru labe, am examinat obiectul bizar găsit 
de Topher la jumătatea peretelui vestic - un fragment de 
coloană vertebrală curbat către exterior. 

De sus, studenţii au început să mă bombardeze cu explicaţii. 

— Știţi, curăţam ambele laturi pentru a putea face fotografii 
ale stratigrafiei. 

— Am găsit sol colorat. 

Topher adăugă pe scurt niște detalii. 

Nu ascultam. Săpam, creând o imagine din profil a cadavrului 
care zăcea în peretele vestic al șanțului. Cu fiecare mișcare a 
mistriei, neliniștea mea creștea. 

După treizeci de minute, am dezgolit șira spinării și partea 
superioară a pelvisului. 


15 


M-am așezat, simțind un fior de teamă. 

Oasele nu erau doar articulate. Erau legate prin mușchi și 
ligamente. 

În vreme ce priveam, a bâzâit prima muscă, soarele creând 
irizaţii pe corpul de smarald. 

— Sfinte Isuse! 

Ridicându-mă, mi-am scuturat pământul de pe genunchi. 
Trebuia să ajung la un telefon. 

Dickie Dupree avea mai multe motive de îngrijorare decât din 
cauza unui sewee din vechime. 


16 


2. 


Localnicii de pe insula Dewees au convingeri foarte stricte în 
privința purității ecologice a traiului de „peste ape”, șaizeci și 
cinci de procente din micul lor regat fiind supus prezervării. 
Nouăzeci de procente nu au fost afectate de dezvoltare. După 
cum spun ei înșiși, rezidenții preferă lucrurile sălbatice. Nimic nu 
era îngrijit, nimic nu era curăţat. 

Nu exista niciun pod. Accesul pe insula Dewees se face cu un 
feribot particular sau cu barca. Drumurile sunt acoperite cu nisip 
și transportul folosind motoare cu ardere internă este tolerat 
doar în cazul serviciilor din construcţii și al livrărilor. A, da. 
Insula are o ambulanţă, o mașină de pompieri și un vehicul de 
teren folosit în cazul incendiilor din pădure. Cu toate că sunt 
îndrăgostiți de liniște și pace, proprietarii de case nu sunt 
complet naivi. 

Dacă mă întrebaţi pe mine, natura este minunată când te afli 
în vacanţă. Este o belea când încerci să anunți un deces 
suspect. 

Dewees are doar o mie două sute de acri și echipa mea făcea 
săpături în punctul sud-estic cel mai îndepărtat, într-o poiană din 
pădurile de mangrove dintre lacul Timicau și oceanul Atlantic. 
Nici vorbă de semnal la telefonul mobil! 

Lăsându-l pe Topher șef la sit, am luat-o pe plajă spre un 
podet din lemn folosit pentru traversarea dunelor și m-am urcat 
în unul dintre cele șase carturi aflate la dispoziţia noastră. 
Tocmai răsuceam cheia în contact, când o geantă a aterizat pe 
locul de lângă mine, urmată de fundul îmbrăcat în poliester a lui 
Winborne.  Concentrată să găsesc un telefon care să 
funcționeze, nu îl auzisem urmându-mă. 

OK. E mai bine decât să-l las pe tâmpit să-și bage nasul pe- 
acolo fără a fi supravegheat. 

Fără să scot un cuvânt, am demarat sau cam ce face un cart 
electric când o ia din loc. Winborne s-a sprijinit cu o mână de 
bord, iar pe cealaltă a încolăcit-o în jurul consolei care susținea 
acoperișul. 


17 


Am mers paralel cu oceanul, pe Pelican Flight, am făcut 
dreapta pe Dewees Inlet, am trecut pe lângă pavilionul de 
picnic, pe lângă piscină, terenurile de tenis și Centrul natural și, 
în capătul lagunei, am făcut stânga către apă. Oprind lângă 
debarcaderul feribotului, m-am întors spre Winborne. 

— Capătul liniei. 

— Cum? 

— Cum aţi ajuns aici? 

— Cu feribotul. 

— Şi tot cu el vă veţi întoarce. 

— În niciun caz! 

— Cum vreţi. 

Înțelegându-mă greșit, Winborne s-a așezat la loc pe scaun. 

— Înotaţi, am clarificat lucrurile. 

— Nu puteți să... 

— leșiţi! 

— Mi-am lăsat cartul la situl dumneavoastră. 

— O să-l returneze unul dintre studenți. 

Winborne a ieșit din cart cu trăsăturile schimonosite într-o 
mască de neplăcere care dădea în clocot. 

— O zi bună, domnule Winborne! 

Îndreptându-mă spre est pe Old House Lane, am trecut prin 
porţile din fier neprelucrat decorate cu scoici și prin zona 
administrativă a insulei. Staţia de pompieri. Centrul de 
tratament balnear. Biroul administraţiei. Locuinţa 
administratorului insulei. 

M-am simţit ca primul martor sosit la faţa locului după 
explozia unei bombe cu neutroni. Clădirile erau intacte, dar nu 
se zărea niciun suflet. 

Frustrată, am ocolit din nou laguna și am parcat cartul în 
spatele unei clădiri cu două aripi, înconjurate de o verandă 
enormă. Cu cele patru apartamente pentru oaspeți și un 
restaurant minuscul, Huyler House era singura concesie făcută 
de cei din Dewees străinilor care aveau nevoie de un pat sau de 
o bere. De asemenea, această clădire adăpostea Centrul 
comunitar. Coborând din cart, m-am îndreptat către acesta. 

Deși preocupată de îngrozitoarea descoperire din șanțul 3-est, 
nu puteam să nu studiez clădirea de care mă apropiam. 
Designerii care lucraseră la Huyler House au vrut să dea 
impresia a decenii de soare și aer sărat. Lemn afectat de vreme. 


18 


Rugină naturală. Deși avea mai puţin de zece ani, locul arăta a 
clădire-monument. 

Nu se putea spune același lucru despre femeia care ieșea pe 
una dintre ușile laterale. Althea Hunneycut „Honey” Youngblood 
părea bătrână, dar probabil era antică. Din cunoștințele locale, 
Honey fusese martoră acordării insulei Dewees lui Thomas Cary 
de către regele William al Ill-lea, în 1696. 

Biografia lui Honey era subiectul speculațiilor în curs, dar 
insularii căzuseră de acord asupra câtorva aspecte. Honey a 
vizitat prima oară Dewees ca oaspete al familiei Coulter Huyler, 
înainte de al Doilea Război Mondial. Familia Huyler se afla aici 
de la cumpărarea insulei, în 1925. Nu exista electricitate. Nici 
telefonie. Fântâni alimentate de mori de vânt. Nu asta 
înţelegeam eu prin confort pe o plajă la malul oceanului. 

Honey sosise aici împreună cu un soț, deși opiniile erau 
împărțite în privinţa legitimităţii relaţiei lor. După ce acest soţior 
a murit, Honey a continuat să revină pe insulă, iar până la urmă 
s-a măritat cu cineva din neamul lui R.S. Reynolds, căruia 
familia Huyler i-a vândut proprietăţile, în '56. Mada. Tipii din 
afacerile cu aluminiu. După aceea, Honey a făcut ce-a vrut. A 
ales să rămână pe insula Dewees. 

Familia Reynolds și-a vândut terenurile unui fond de investiţii, 
în '72, și, până să se împlinească un deceniu, au apărut primele 
case particulare. A lui Honey a fost prima, un mic bungalow 
bondoc aflat mai sus de Dewees Inlet. La formarea, în '91, a 
Parteneriatului de prezervare a insulei, sau PPI, Honey s-a 
angajat ca naturalist al insulei. 

Nimeni nu-i știa vârsta. Honey nu o spusese nimănui. 

— Va fi o zi caniculară. 

Conversaţiile lui Honey începeau invariabil cu referiri asupra 
vremii. 

— Da, domnişoară Honey. Cu siguranţă, așa va fi. 

— Eu cred că astăzi vor fi treizeci de grade. 

Rostit de Honey, „eu” suna „io” și multe dintre silabele ei 
aveau o fonetică proprie. De-a lungul numeroaselor noastre 
conversații, am aflat că simpatica bătrânică rostea vocalele ca 
nimeni altcineva. 

— Da, cred că așa va fi. 

Zâmbind, am încercat să trec în grabă pe lângă ea. 


19 


— Slavă Domnului și tuturor îngerilor Săi și sfinţilor că s-a 
inventat aerul condiţionat! 

— Da, doamnă. 

— Faceţi săpături lângă vechiul turn? 

— Nu departe de acolo. 

Turnul fusese construit pentru detectarea submarinelor în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

— Aţi găsit ceva? 

— Da, doamnă. 

— Asta-i colosal. Am putea expune câteva dintre noile 
descoperiri în Centrul natural. 

Nu aceste descoperiri. 

Am zâmbit și am încercat iarăși s-o iau din loc. 

— O să trec pe-acolo zilele astea. 

Soarele a aprins scântei în buclele ei albe-albăstrii. 

— Trebuie să fiu la curent cu evenimentele de pe insulă. ȚIi- 
am spus vreodată că... 

— Scuzaţi-mă, vă rog, dar mă cam grăbesc, domnişoară 
Honey! 

Nu-mi făcea plăcere s-o expediez, dar trebuia să ajung la un 
telefon. 

— Sigur că da. Unde-mi sunt manierele? 

Honey mă bătu pe braț. 

— Îndată ce te eliberezi, o să mergem la pescuit. Nepotul meu 
locuiește acum aici și are o splendoare de barcă. 

— Serios? 

— Sigur că da, chiar eu i-am dat-o. Nu pot să mânuiesc cârma 
cum o făceam cândva, dar încă îmi place să pescuiesc. O să-i 
dau un semn și ieșim. 

Acestea fiind spuse, cu spatele drept ca un brad, Honey se 
îndepărtă cu pași mari. 

Urcând scările două câte două, am ajuns pe verandă și am 
intrat în Central comunitar. La fel ca și zona administrativă, era 
pustiu. 

Știau localnicii ceva ce eu nu știam? Unde dracu' era toată 
lumea? 

Intrând în încăpere, m-am îndreptat către birou, am format 
numărul de la Informaţii, apoi am apăsat o tastă. După ce a 
sunat de două ori, a răspuns o voce: 

— Biroul coronerului din Charleston County. 


20 


— Temperance Brennan la telefon. Am sunat cam cu o 
săptămână în urmă. Coronerul s-a întors? 

— Un moment, vă rog. 

O sunasem pe Emma Rousseau la scurt timp după ce am 
ajuns în Charleston, dar am fost dezamăgită să aflu că prietena 
mea era în Florida, în prima ei vacanţă după cinci ani de muncă. 
Proastă planificare din partea mea, ar fi trebuit să-i trimit un e- 
mail înainte să vin. Dar prietenia noastră nu funcţionase 
niciodată astfel. Când ne aflăm la distanță, comunicăm rar. 
Când ne întâlnim, ne purtăm de parcă ne-am despărţit cu doar 
câteva ore înainte. 

— Vine imediat la telefon, m-a informat operatorul. 

În timp ce aşteptam, mi-am amintit prima întâlnire cu Emma 
Rousseau. 

Cu opt ani în urmă, eram lector-invitat la colegiul din 
Charleston. Emma, asistentă medicală ca pregătire, tocmai 
fusese aleasă coroner al districtului Charleston. O familie 
contesta catalogarea pe care ea o făcuse ca „deces din cauze 
nedeterminate” într-un caz în care exista doar un schelet. Având 
nevoie de o consultaţie și fiindu-i teamă că o voi refuza, dar 
hotărâtă să-mi afle părerea, Emma a cărat oasele în sala mea 
de curs într-un mare recipient din plastic. Impresionată de 
iniţiativă, am fost de acord să o ajut. 

— Emma Rousseau. 

— Am un bărbat într-o cuvă, care moare să se întâlnească cu 
tine. 

Gluma era proastă, dar o foloseam la nesfârșit. 

— Pe toți dracii, Tempe! Tu în Charleston? 

Vocalele Emmei nu se ridicau la înălţimea celor ale lui Honey, 
dar erau pe-aproape. 

— O să găsești un mesaj undeva în vraful din cutia vocală. 
Conduc o practică arheologică în Dewees. Cum a fost în Florida? 

— Fierbinte și lipicios. Ar fi trebuit să-mi spui că vii. Mi-aș fi 
putut reprograma vacanța. 

— Dacă într-adevăr ţi-ai făcut timp pentru asta, sunt sigură că 
aveai nevoie de această pauză. 

Emma nu răspunse. 

— Dan Jaffer este încă plecat? 

— A fost detașat în Irak până cândva, luna viitoare. 

— Ai cunoscut-o pe domnișoara Honey? 


21 


— O, da! 

— Îmi place la nebunie bătrâna doamnă. Plină de forță și 
energie. 

— Așa este. Ascultă, Emma! S-ar putea să am o problemă. 

— Spune. 

— Jaffer mi-a spus despre situl ăsta că ar putea fi un cimitir 
indian. Avea dreptate. Am dat de oase chiar din prima zi, dar 
este o chestie tipic precolumbiană. Uscate, albite, cu multe 
deteriorări post-mortem. 

Emma nu m-a întrerupt cu întrebări sau comentarii. 

— In dimineaţa asta, studenţii mei au găsit un cadavru 
proaspăt, la o adâncime de circa cincizeci de centimetri. Oasele 
par întregi, iar vertebrele par legate prin ţesut moale. Am 
îndepărtat atât cât am crezut că este posibil fără a afecta scena, 
apoi m-am gândit că e mai bine să se ocupe cineva care 
răspunde de asta. Nu sunt sigură cine se ocupă de insula 
Dewees. 

— Este în jurisdicția șerifului în ceea ce privește infracțiunile. 
Pentru evaluarea morților suspecte, eu răspund. Ai vreo 
ipoteză? 

— Niciuna care să implice vreun indian sewee străvechi. 

— Crezi că este un cadavru recent? 

— Muștele s-au apucat să facă supă în timp ce îndepărtam 
pământul. 

Pauză. Mi-o puteam imagina pe Emma uitându-se la ceas. 

— O să fiu acolo într-o oră și jumătate. Ai nevoie de ceva? 

— Un sac pentru cadavre. 

e 

Aşteptam la debarcader, când a sosit Emma cu o barcă cu 
motor în doi cilindri. Părul îi era îndesat sub o șapcă de baseball, 
iar fața ei părea mai slabă decât îmi aminteam. Purta ochelari 
de soare Dolce & Gabbana, blugi și un tricou galben pe care 
scria cu negru Charleston County Coroner. 

Am urmărit-o pe Emma manevrând lângă debarcader și 
legând barca la mal. Când am ajuns lângă barcă, mi-a dat un 
sac pentru cadavre, a luat echipamentul de fotografiat și a 
coborât. 

In cart, i-am explicat că, după conversaţia avută, m-am întors 
la sit, am jalonat un careu de 3x3 metri și am făcut o serie de 


22 


fotografii. l-am descris detaliat ce văzusem în pământ. Și am 
avertizat-o că studenții mei erau complet entuziasmați. 

Emma vorbi puţin în timp ce eu conduceam. Părea să fie în 
toane proaste, neatentă. Sau poate că avea încredere că îi 
spusesem tot ce era de știut. Tot ce știam. 

Din când în când, furișam câte o privire spre ea. Ochelarii de 
soare ai Emmei făceau imposibilă detectarea expresiei sale. In 
vreme ce intram și ieșeam din lumina soarelui, umbre desenau 
modele pe chipul ei. 

Nu i-am spus că mă simţeam prost, neliniștită că aș putea 
greși și irosi timpul ei. 

Sau, mai curând, neliniștită că aș putea avea dreptate. 

Un mormânt de mică adâncime pe o plajă pustie. Un corp 
aflat în plin proces de descompunere. Mă gândeam la câteva 
explicaţii. Toate implicau o moarte suspectă și ascunderea 
cadavrului. 

Emma părea ciudat de calmă. La fel ca și mine, avusese de-a 
face cu zeci, poate sute de scene ale crimei. Cadavre arse, 
capete separate de trup, copii mumificaţi, părți ale corpului 
învelite în plastic. Pentru mine nu era niciodată ușor. M-am 
întrebat dacă adrenalina era pompată în venele Emmei la fel de 
puternic ca în ale mele. 

— Tipul e student? 

Întrebarea Emmei mi-a întrerupt șirul gândurilor. 

l-am urmărit privirea. 

Homer Winborne. De fiecare dată când Topher își întorcea 
spatele, ticălosul făcea fotografii cu un aparat digital de 
buzunar. 

— Jigodia. 

— Deci nu este. 

— Este reporter. 

— N-ar trebui să facă poze. 

— N-ar trebui să fie aici. 

Zburând clin cart, m-am luat de Winborne: 

— Ce dracu’ faceţi? 

Studenţii mei se transformară într-un tablou încremenit. 

— Am pierdut feribotul. 

Umărul drept al lui Winborne a coborât în timp ce braţul său 
drept s-a ascuns la spate. 

— Predaţi imediat Nikonul! 


23 


Vocea îmi era tăioasă ca un brici. 

— N-aveţi niciun drept să luați un obiect care-mi aparţine. 

— Plecaţi de aici. Acum. Sau chem șeriful să-l confiște. 

— Doctor Brennan! 

Emma venise în spatele meu. Ochii lui Winborne se îngustară 
în vreme ce citea ce scria pe tricoul ei. 

— Poate că domnul s-ar putea uita de la distanţă. 

Emma, vocea raţiunii. 

Mi-am întors privirea de la Winborne către Emma. Eram atât 
de enervată, încât nu puteam găsi o replică potrivită. „Nici 
vorbă” era lipsit de stil și „când o zbura porcu'” părea lipsit de 
originalitate. 

Emma a dat din cap aproape imperceptibil, sugerându-mi să 
merg pe mâna ei. Winborne avea dreptate, desigur. N-aveam 
nicio autoritate să-i confisc vreun bun personal sau să-i dau 
ordine. De asemenea, și Emma avea dreptate. E mai bine să 
controlezi presa decât s-o întorci împotriva ta. 

Sau coronerul se gândea cumva la următoarele alegeri? 

— Mă rog. 

Replica nu era cu nimic mai bună decât cele la care 
renunțasem. 

— Din motive de siguranță, vom păstra noi aparatul de 
fotografiat. 

Emma întinse o mână. 

Adresându-mi un zâmbet satisfăcut, Winborne i-a dat Nikonul. 

— Asta-i prosteală pe faţă, am murmurat eu. 

— Cât de departe vrei să stea domnul Winborne? 

— Ce-ar fi să stea pe continent? 

După cum s-a dovedit, prezenţa lui Winborne n-a contat. 

În câteva ore, a avut loc o serie de evenimente care mi-au 
schimbat cursul săpăturilor, vara și părerea despre firea umană. 


24 


3. 


Topher și un puști pe nume James Horne au început să sape 
cu cazmale cu cozi lungi, îndepărtând cu grijă pământul de la 
suprafaţa careului de 3x3 metri trasat de mine. Cincisprezece 
centimetri mai jos, am remarcat o decolorare a solului. 

Am trimis „echipa de intervenţie”. 

Emma filmă și făcu fotografii, apoi amândouă am folosit 
mistriile pentru a îndepărta pământul din jurul petei. Topher îl 
cernu prin sită. Poate că puștiul e bleg, dar este un muncitor de 
primă clasă. În timpul după-amiezii, studenţii trecură să vadă ce 
progrese s-au înregistrat, zelul lor de investigatori criminaliști 
pălind pe măsură ce sporea populaţia de muște. 

Până la ora 4, dezgropasem un tors abia articulat, oasele 
membrelor, un craniu și un maxilar. Rămășițele erau învelite 
într-un material textil putrezit, iar pe cap se aflau smocuri de 
păr blond spălăcit. 

Emma îl apelă de mai multe ori prin radio pe Junius Gullet, 
șeriful din Charleston County. De fiecare dată i s-a spus că 
Gullet nu era disponibil, fiind ocupat cu un caz de violență 
domestică. 

Winborne se ţinea de mine ca un ogar după un iepure. Odată 
cu intensificarea căldurii și a duhorii, faţa lui se transforma în 
ceva ce semăna cu o băltoacă pe caldarâm. 

La 5, studenţii mei se îngrămădiră în carturi și se îndreptară 
unul câte unul către feribot. Doar Topher părea dispus să 
lucreze oricât ar fi fost necesar. Eu, el și Emma am continuat să 
răscolim pământul, transpirând și gonind Calliphoridae. 

Winborne dispăru în vreme ce transferam ultimele oase într- 
un sac pentru cadavre. Nu l-am văzut plecând. La un moment 
dat, am ridicat privirea și am remarcat că nu mai era acolo. 

Am presupus că Winborne se grăbea să ajungă la editorul său 
și apoi în fața tastaturii. Un cadavru nu reprezenta o mare știre 
în Charleston County, unde se înregistrau douăzeci și șase de 
crime pe an la o populaţie de circa trei sute de mii de locuitori. 


Ș Muște verzi și albastre. (n.tr.). 
25 


Emma a argumentat că am vorbit cu voce joasă, iar gesturile 
noastre au fost discrete. Winborne nu aflase nimic care să ne 
poată compromite ancheta. Relatarea în presă ar putea fi de 
ajutor, ar putea fi raportate persoane dispărute, ceea ce ar fi 
util, până la urmă, în vederea identificării. 

Eu și Emma am avut primul schimb real de opinii, în vreme ce 
ne îndreptam spre debarcader. Soarele era la asfinţit, tăind felii 
purpurii printre copaci și peste drum. Cu toate că ne aflam în 
mers, mirosul sărat de pini al pădurii și mlaștinii era întinat de 
duhoarea emanată de pasagerul de pe locul din spate. 

Sau poate de noi. Abia așteptam să fac un duș, să-mi 
șamponez părul și să dau foc hainelor. 

— Care-s primele impresii? întrebă Emma. 

— Oasele sunt bine conservate, dar exista mai puțin ţesut 
moale decât anticipasem după ce am văzut primele vertebre. 
Ligamente, ceva fibră musculară adâncită în articulaţii, cam 
asta-i tot. Cea mai mare parte a mirosului provine din haine. 

— Cadavrul a fost învelit în ele, nu îmbrăcat, așa-i? 

— Așa-i. 

— IPM? 

Emma întreba cât timp trecuse de la moartea victimei. 

— Pentru a afla intervalul post-mortem trebuie studiată 
evoluția insectelor. 

— O să vorbesc cu un entomolog. O estimare grosieră? Am 
ridicat din umeri. 

— Cu acest tip de climă, într-un mormânt superficial, aș zice 
minimum doi ani, maximum cinci. 

— Avem o mulțime de dinţi. 

Gândurile Emmei se îndreptau către o posibilitate de 
identificare. 

— Poţi fi sigură că avem. Optsprezece în alveole, opt găsiți în 
pământ, trei în sită. 

— Și păr, a adăugat Emma. 

— Da. 

— Lung. 

— Asta nu înseamnă nimic dacă te gândești la sexul victimei. 
Uită-te la Tom Wolfe”. Willie Nelson”. 


3 Cântăreț și jurnalist american. (n.tr.). 
10 Compozitor american. (n.tr.). 
26 


— Fabio”. 

Cu siguranță, îmi plăcea femeia aceasta. 

— Unde duci rămășițele? am întrebat. 

— Tot ce se află în jurisdicţia mea se duce la morga de la 
MUSC (Universitatea de Medicină a Carolinei de Sud). Patologii 
de acolo efectuează toate autopsiile noastre. Și antropologul 
criminalist, și stomatologul lucrează, de asemenea, acolo. Cred 
că nu voi solicita un patolog în acest caz. 

— Creierul și organele sunt distruse de mult. Autopsia se va 
face doar asupra scheletului. Vei avea nevoie de Jaffer. 

— Este în Irak. 

— Se va întoarce luna viitoare, am spus eu. 

— Nu pot aștepta atât de mult. 

— Sunt ocupată cu practica de teren. 

— Se termină mâine. 

— Trebuie să car echipamentul la UNCC. Să scriu un raport. 
Să dau notele. 

Emma nu îmi răspunse. 

— S-ar putea să am cazuri la laboratorul meu din Charlotte. 

Emma tăcu în continuare. 

— Sau în Montreal. 

Am mers un timp în tăcere, ascultând orăcăitul broaștelor și 
zumzetul cartului. Când Emma vorbi din nou, vocea ei era 
diferită, mai moale, dar totuși insistentă: 

— Cuiva îi este probabil dor de tipul ăsta. 

M-am gândit la mormântul solitar pe care tocmai îl 
deschisesem. 

M-am gândit la prelegerea pe care am ţinut-o cu multă vreme 
în urmă și la tipul din cuvă. 

N-am mai încercat să scap de această obligaţie. 

e 

Am vorbit iarăși în timp ce încărcam barca și ne îndepărtam 
de țărm, am tăcut când am ajuns în larg. Îndată ce Emma a 
accelerat, cuvintele ni s-au pierdut în vânt, la fel și zgomotul 
motorului, și sunetul apei izbind prora bărcii. 

Mașina mea se afla în portul de pe Isle of Palms, o limbă 
îngustă de pământ acoperită cu construcţii, care se afla între 


11 Faimos fotomodel care apărea în anii 1980-1990 în numeroase reviste și cărți 
pentru femei. (n.red.). 


27 


Sullivan's și Dewees. La fel și furgoneta coronerului. Transferul 
tristei noastre încărcături a durat numai un minut. 

Înainte s-o luăm către șoseaua care face legătura cu 
continentul, Emma s-a despărţit de mine adresându-mi trei 
vorbe: 

— O să sun. 

N-am comentat. Eram obosită și îmi era foame. Și eram 
țâfnoasă. Voiam să mă duc acasă, să fac un duș și să mănânc 
creveţii reci și supa de crab din frigider. 

În timp ce mergeam pe debarcader, l-am remarcat pe Topher 
Burgess coborând de pe feribot. Asculta muzică la iPod și nu 
părea să mă vadă sau să mă audă. 

Mi-am privit studentul îndreptându-se către Jeepul său. M-am 
gândit că este un puști amuzant. Deștept, deși departe de a fi 
strălucitor. Acceptat de cei de vârsta lui, dar întotdeauna altfel 
decât ei. 

La fel ca mine când aveam anii lui. 

Am aprins plafoniera din Mazda, mi-am scos mobilul din 
geantă și am verificat dacă am semnal. Patru linii. 

Trei mesaje. N-am recunoscut niciunul dintre numere. 

Era 8:45. 

Dezamăgită, am pus la loc telefonul, am ieșit din parcare, am 
traversat insula și am luat-o la dreapta, pe Palm Boulevard. 
Traficul era lejer, deși această situaţie nu avea să dureze. Peste 
două săptămâni, mașinile vor umple drumurile, așa cum 
aluviunile blochează un canal de evacuare. 

Stăteam în casa de pe plajă a unei prietene. După ce Anne a 
absolvit Sullivan's cu doi ani în urmă, nu a pierdut timpul. Noua 
ei casă de vacanţă avea cinci dormitoare, șase băi și o suprafaţă 
suficient de mare pentru a găzdui Cupa Mondială. 

Am străbătut două străzi laterale, am îndreptat mașina către 
plajă, am intrat pe aleea lui Anne și am parcat lângă casă. 
Ocean Boulevard. Nici vorbă de rândul al doilea, pentru Anne 
fotoliul de orchestră trebuia să fie în fața oceanului. 

Toate ferestrele erau întunecate, pentru că plănuisem să mă 
întorc înainte de lăsarea serii. Fără să aprind luminile, m-am dus 
direct la dușul aflat în afara casei, m-am dezbrăcat și am dat 
drumul la apa fierbinte. După douăzeci de minute cu rozmarin, 
mentă și foarte multă spumă, m-am simţit rezonabil de bine. 


28 


leșind din cabină, mi-am îngrămădit hainele într-un sac de 
plastic și l-am aruncat la gunoi. Nici vorbă să supun pretenţioasa 
mașină de spălat a lui Anne unei asemenea corvezi. 

Având pe mine doar un prosop, am intrat în casă de pe 
veranda din spate și am urcat în camera mea. Pantaloni scurți și 
o perie trecută prin păr. Minunat. 

În timp ce-mi încălzeam supa la microunde, mi-am verificat 
din nou mesajele. Nimic. Unde era Ryan? Luându-mi mobilul și 
cina pe verandă, m-am așezat într-un balansoar. 

Anne își numise locuinţa Sea for Miles!?. Nu era nicio glumă. 
Orizontul se întindea de la Havana la Halifax. 

Oceanul are ceva anume. Într-o clipă, mâncam. În 
următoarea, am fost trezită brusc din somn de soneria 
celularului. Farfuria și vasul din care mâncasem erau goale. Nu- 
mi aminteam când am închis ochii. 

Vocea nu era cea pe care sperasem s-o aud. 

— Yo. 

Numai fraţii de culoare și soțul meu înstrăinat mai spun „yo”, 

— Amice. 

Eram prea obosită, ca să fiu inteligentă. 

— Cum merg săpăturile? 

Mi-au venit în minte oasele care zăceau acum în morga de la 
MUSC. Mi-am amintit chipul Emmei în timp ce pleca de la 
debarcader. Nu voiam să vorbesc despre toate astea. 

— Bine. 

— Termini mâine? 

— Mai sunt niște lucruri care trebuie finalizate și s-ar putea să 
dureze mai mult decât m-am așteptat. Ce face Birdie? 

—Îl supraveghează pe Boyd non-stop. Pisica ta crede că direct 
din iad a venit câinele meu pentru a-i face ei viața mizerabilă. 
Chow-ul crede că pisica este un fel de jucărie pufoasă. 

— Cine controlează situația? 

— Birdie domină clar. Deci când te întorci în Charlotte? 

Tonul întrebării era prea nepăsător. Ceva nu era în regulă. 

— Nu știu. De ce? 

Eram îngrijorată. 

— Un domn a venit ieri la mine la birou. Are probleme 
financiare cu Aubrey Herron și se pare că și fiica lui e încurcată 
cu Herron. 


12 Mare la nesfârșit. (n.tr.). 
29 


Reverendul Aubrey Herron era un evanghelist care avea o 
emisiune la televizor, iar în Sud - un mic, dar pătimaș grup de 
adepţi cunoscut ca God's Mercy Church“. În plus faţă de 
cartierul general și studioul TV, GMC avea câteva orfelinate în 
Lumea a Treia și niște clinici gratuite în Carolina și Georgia. 

— Dumnezeu mila binecuvântează. 

Herron încheia fiecare emisiune cu acest slogan. 

— Daţi-mi mulţi bani. 

Pete a citat varianta populară. 

— Care-i problema? am întrebat. 

— Rapoartele financiare n-au apărut, cu copilul nu se poate 
lua legătura și reverendul Herron nu este deloc cooperant în 
niciuna dintre probleme. 

— N-ar trebui ca tăticul să angajeze un detectiv particular? 

— Tăticul a făcut asta. Tipul a dispărut. 

— Te gândești la Triunghiul Bermudelor? 

— La extratereștri. 

— Eşti avocat, Pete, nu detectiv. 

— E vorba de bani. 

— Nu spune! 

Pete îmi ignoră exclamaţia. 

— Tatăl chiar este îngrijorat? am întrebat. 

Tatăl este mai mult decât îngrijorat. 

— În legătură cu banii sau cu fata? 

— O întrebare pertinentă. De fapt, Flynn m-a angajat să mă 
uit în registrele contabile. Vrea să fac presiuni asupra GMC. 
Dacă pot descoperi ceva legat de fiică, acest lucru reprezintă un 
bonus. M-am oferit să mă iau de reverend. 

— Și să-l bagi în sperieţi. 

— Cu argumente legale. 

Am înţeles brusc despre ce era vorba. 

— Sediul GMC este în Charleston, am spus eu. 

— Am vorbit cu Anne. Mi-a pus casa la dispoziţie dacă ești de 
acord. 

— Când? 

Am scos un oftat care l-ar fi făcut mândru pe Homer 
Winborne. 

— Duminică? 

— De ce nu? 


13 Biserica Milei Domnului. (n.tr.). 
30 


Doar dintr-un milion de motive. 

Un bip m-a atenţionat asupra intrării unui apel. Când am privit 
ecranul telefonului, am văzut strălucind cifrele pe care speram 
să le zăresc. Alternativa din Montreal. 

— Trebuie să închid, Pete. 

Am deschis din nou telefonul. 

— Te sun prea târziu? 

— Niciodată. 

Am schițat primul zâmbet de la descoperirea scheletului din 
șanțul 3-est. 

— Singurică? 

— Mi-am scris numărul în toaleta bărbaţilor de la Hyman's 
Seafood. 

— Îmi place când devii sentimentală fiindcă ţi-e dor de mine. 

Andrew Ryan este detectiv în Divizia infracţiuni majore a 
Poliţiei Provinciale din Quebec. Aţi înțeles despre ce-i vorba: 
Brennan, antropolog, Laboratorul de științe judiciare și medicină 
legală; Ryan, poliţist, Secţia omucideri, Sûrété du Quebec. 
Lucram împreună la rezolvarea crimelor de mai bine de un 
deceniu. 

De curând, eu și Ryan am început să facem și alte treburi 
împreună. Lucruri personale. 

La gândul unuia dintre ele, am tresărit entuziasmată auzind 
sunetul vocii sale. 

— Ai avut o zi bună pentru săpături? 

Am tras aer în piept și m-am oprit. Să-i spun? Să aștept? 

Ryan a remarcat ezitarea. 

— Ce-i? m-a încurajat el. 

— Am descoperit un mormânt intrusiv. Un schelet complet, cu 
resturi de țesut moale și îmbrăcămintea aferentă. 

— Recent? 

— Da. Am chemat coronerul. L-am dezgropat împreună. 
Acum, se află la morgă. 

Deși Ryan este încântător, grijuliu și mucalit, poate fi și 
enervant ca naiba. Ştiam care va fi replica lui înainte de a o 
rosti. 

— Cum de te bagi în situaţii de genul ăsta, Brennan? 

— Trimit CV-uri foarte bine concepute. 

— Vei face tu autopsia? 

— Am niște studenţi la care trebuie să mă gândesc. 


31 


Vântul a răvășit frunzele palmierilor pitici. Dincolo de dune, 
valurile loveau nisipul. 

— Vei lua cazul. 

N-am zis nici da, nici nu. 

— Ce mai face Lily? am întrebat. 

— Azi, am avut doar trei incidente care au implicat trântirea 
ușilor. Nimic important. Nu au fost sparte pahare și nici lemne 
rupte. Cred că e un semn că vizita decurge bine. 

Lily intrase de curând în viața lui Ryan. Și viceversa. Timp de 
aproape două decenii, tatăl și fiica nu au știut nimic unul despre 
celălalt. Apoi, mama lui Lily le-a făcut legătura. 

Avea nouăsprezece ani, era însărcinată și, fără să-i dezvăluie 
această realitate biologică lui Ryan, prietenul-ei-din-nopţile-unui- 
weekend, Lutetia a părăsit Canada pentru a se duce la părinții 
ei, în Bahamas. S-a căsătorit cu cineva din insule, a divorțat 
când Lily avea doisprezece ani și s-a întors în Noua Scoţie. 
Îndată ce Lily a terminat liceul, s-a alăturat unei găști de 
motocicliști. A început să-și piardă nopţile și a fost arestată 
pentru posesie de droguri. Lutetia cunoștea semnele. Incercase 
și ea viața de rebel. Așa îl cunoscuse pe Ryan, în timpul propriei 
sale revolte împotriva culturii de dinaintea absolvirii școlii. Știind 
că iubitul ei de demult era acum poliţist, Lutetia hotărâse că ar 
trebui să participe la efortul de salvare a tinerei sale fiice. 

Deși vestea l-a lovit pe Ryan chiar în plex, a luat în serios 
paternitatea și se străduia din răsputeri. Această vizită în Noua 
Scoţie era cea mai recentă incursiune în lumea fiicei sale. Dar 
Lily nu-i făcea tatălui ei sarcina ușoară. 

— Un singur cuvânt am să-ți spun, am zis eu. Răbdare. 

— Am înţeles, e o chestie deșteaptă. 

Ryan știa că avusesem probleme cu Katy, propria fiică. 

— Cât o să stai în Halifax? 

Să vedem cum se desfășoară lucrurile. N-am renunțat la ideea 
de a veni la tine dacă încă mai vrei să stai pe-acolo o vreme. 

— O, Doamne! 

— Ar putea fi complicat. Pete tocmai m-a sunat. S-ar putea să 
vină aici pentru o zi sau două. 

Ryan a așteptat. 

— Are afaceri în Charleston, așa că Anne l-a invitat. Ce 
puteam să spun? Este casa lui Anne și are destule locuri de 
dormit pentru a putea găzdui Colegiul cardinalilor. 


32 


— Paturi sau dormitoare? 

Uneori, Ryan are tactul unei bile de spart ziduri. 

— Mă suni mâine? am închis eu subiectul. 

— Îţi ștergi numărul din toaleta bărbaţilor? 

— Sigur că da, căpitane. 

Mă simţeam în formă după conversațiile cu Pete și Ryan. Sau 
poate datorită neplanificatului somn de revigorare. Știam că nu 
voi putea dormi. 

Trăgându-mi șortul, am luat-o desculță pe podeţul din lemn. 
Era vremea refluxului și plaja se întindea pe vreo cincizeci de 
metri până la ocean. Un catralion de stele licăreau pe cer. 
Mergând prin apă, mi-am lăsat gândurile să hoinărească. 

Pete, prima mea dragoste. Singura mea iubire vreme de două 
decenii. 

Ryan, primul risc asumat de la trădarea lui Pete. 

Katy, fiica mea minunată, capricioasă, în-cele-din-urmă-pe- 
cale-să-termine-liceul. 

Dar cel mai mult m-am gândit la tristul mormânt din Dewees. 
Slujba mea este moartea violentă. O văd adesea, dar totuși nu 
mă pot obișnui cu ea. 

Am ajuns să mă gândesc la violență ca la o manie a puterii 
care se perpetuează încontinuu și are ca rezultat agresarea 
celor mai puţin puternici. Prietenii mă întreabă cum pot face 
munca pe care o fac. Este simplu. M-am angajat să-i distrug pe 
maniaci înainte ca ei să distrugă și mai mulţi inocenți. 

Violenţa rănește trupul și rănește sufletul. Ale prădătorului. 
Ale prăzii. Ale celor care plâng victimele. Ale colectivităţii 
umane. Ne afectează pe toți. 

După părerea mea, moartea în anonimat este ultima insultă 
adusă demnităţii omenești. Să petreci eternitatea ca Jane Doe. 
Să dispari fără nume într-un mormânt care nu poartă nicio 
inscripţie, fără ca aceia cărora le pasă de tine să știe că te-ai 
dus. Asta rânește. Nu pot să-i readuc la viaţă pe cei morți, dar le 
pot reda victimelor numele și le pot oferi celor rămași în urma 
lor o oarecare finalitate. În acest mod, ajut morţii să vorbească, 
să-și ia ultimul rămas-bun și, uneori, să spună ce le-a luat viața. 

Știam că voi face tot ce mă ruga Emma. Datorită faptului că 
sunt cine sunt. Datorită a ceea ce simt. Nu voi refuza. 


33 


4. 


În dimineaţa următoare, stau în pat și mă uit cum se crapă de 
ziuă. Nu coborâsem jaluzelele, așa că am privit zorii colorând 
oceanul, dunele și veranda de dincolo de ușile culisante ale lui 
Anne. 

Închizând ochii, m-am gândit la Ryan. Reacţia lui fusese 
previzibilă, menită să amuze. Dar mă întrebam ce ar spune dacă 
ar fi aici. Dacă ar fi văzut mormântul. Și am regretat că m-am 
enervat pe el. Imi era dor de el. Eram despărțiți de mai bine de- 
o lună. 

M-am gândit la Pete. Afectuosul, încântătorul, adulterinul 
Pete. Mi-am spus că îl iertasem. Dar îl iertasem? Dacă nu, de ce 
nu depuneam actele pentru divorț și nu rupeam legăturile cu el? 

Avocaţi și hârțogăraie. Dar acesta era motivul? 

M-am întors pe o parte și mi-am tras pătura până sub bărbie. 

M-am gândit la Emma. Va suna în curând. Ce să-i spun? 

N-aveam niciun motiv să refuz rugămintea Emmei. Desigur, în 
Charleston nu mă aflam în lumea mea. Dar Dan Jaffer va mai fi 
plecat din ţară încă vreo câteva săptămâni. Anne îmi punea la 
dispoziție Sea for Miles pentru oricât timp doream. Ryan era în 
Noua Scoţie, dar spusese că există posibilitatea de a veni în 
Charleston. Katy se afla în Chile pentru un curs de literatură 
spaniolă, care dura patru săptămâni. 

Am zâmbit. „Cervantes și Cerveza”!*, așa își poreclise fiica 
mea programul de vară. Indiferent care era proiectul, acele 
ultime trei credite finalizau cei șase ani de studii pentru 
obţinerea licenței. Da! 

Am revenit la Emma. Emma-dilema. 

Studenţii mei puteau transporta echipamentul înapoi la UNCC. 
Aș putea rezolva evaluarea lor aici și trimite notele prin e-mail. 
Aș putea face același lucru cu raportul despre sit pentru 
arheologul oficial al statului. 

Se adunau grămezi de cazuri în Montreal? Aș putea suna să 
aflu. 

Ce să fac? 


14 Bere în Ib. spaniolă. (n.tr.). 
34 


Am început cu ce era mai ușor. O chiflă și o cafea. 

Am aruncat așternutul deoparte și m-am îmbrăcat. 

O toaletă rapidă. Părul strâns în coadă de cal. Gata. 

Probabil că asta-i ceea ce mă atrage la arheologie. Nu-i 
nevoie de machiaj, păr tapat și fixativ. Fiecare zi este o 
neprotocolară vineri. Mai puţin decât neprotocolară. 

În timp ce mă ocupam cu prăjitorul de pâine, domnul Cafea 
fierbea. Soarele se ridicase deja pe cer și devenea tot mai cald. 
Am ieșit din nou pe verandă. 

Sunt dependentă de știri. Trebuie să le am. Când sunt acasă, 
dimineața începe cu CNN și un ziar. Observer în Charlotte, 
Gazette în Montreal. Newsletterul de la NY Times pe e-mail. 
Când călătoresc, iau USA Today, presa locală și chiar tabloide 
dacă sunt disperată. 

La Sea for Miles nu se livra presa. În timp ce mâncam, am 
studiat un număr din Post and Courier pe care îl cumpărasem 
joi, dar pe care abia îl răsfoisem. 

O familie murise într-un incendiu dintr-un bloc de 
apartamente ieftine. Niște fire electrice montate prost erau 
învinovățite pentru tragedie. 

Un bărbat a intentat un proces după ce a găsit o ureche în 
salata de varză comandată la o franșiză care vindea pui prăjiţi. 
Poliţia și oficiali de la Sănătate n-au descoperit nicio ureche lipsă 
la cei care munceau în restaurant la prepararea salatei. Se 
efectua testarea ADN-ului. 

Un bărbat dispăruse, iar autorităţile cereau ajutor publicului. 
Jimmie Ray Teal, de patruzeci și șapte de ani, a părăsit 
apartamentul din Jackson Street al fratelui său în jurul orei 3, 
luni, 8 mai, pentru a se duce la un consult medical. Teal n-a mai 
fost văzut de atunci. 

Celulele creierului meu au ridicat un steguleț de avertizare. 
Insula Dewees? 

Nici vorbă! Teal respira cu unsprezece zile înainte. Victima din 
sacul pentru cadavre nu primise oxigen de cel puţin doi ani. 

Eram la rubrica locală săptămânală când a sunat mobilul. M- 
am uitat cine este apelantul. Începea circul. 

Emma era o luptătoare. S-a repezit direct la rinichi. 

— Vrei ca ei să câștige? 

Predica pe care eu mi-o ţinusem în timpul plimbării pe plajă. 

— Când? am întrebat. 


35 


— La 9, mâine-dimineaţă. 

— Care-i adresa? 

Am notat-o. 

La circa zece metri de țărm, o pereche de delfini săreau din 
mare, soarele dimineţii făcând să le scânteieze spinările într-un 
strălucitor albastru-cenușiu de porțelan. l-am urmărit ţâșnind, 
apoi plonjând, dispărând într-o lume pe care n-o cunoșteam. 

Terminând cafeaua, m-am întrebat: 

În ce lume necunoscută eram pe cale să pătrund? 

e 

Ziua trecu fără evenimente. 

La sit, le-am explicat studenţilor ce se întâmplase după 
plecarea lor din ziua precedentă. Apoi, în timp ce îndosariam 
fotografiile și notițele de ultim moment, ei umplură șanțurile cu 
pământ. Împreună am curăţat lopeţile, mistriile, periile și sitele, 
am returnat carturile și ne-am îmbarcat pe Aggie Gray pentru 
traversarea de la ora 6. 

În acea seară, tot grupul a mâncat creveţi și scoici la Boat 
House de la Brech Inlet. După cină, ne-am regrupat pe veranda 
lui Anne pentru ora finală de curs. Studenţii au revăzut ce 
făcuseră și au verificat de două ori toate artefactele și oasele, 
catalogându-le. Pe la 9, au redistribuit echipamentul în mașini, 
s-au îmbrățișat și au plecat. 

M-a cuprins acea dezamăgire ulterioară unei experiențe 
colective. Sigur, mă simţeam ușurată. Practica de teren se 
terminase fără vreun dezastru remarcabil și acum mă puteam 
concentra asupra scheletului Emmei. Dar plecarea studenților 
m-a lăsat deprimant de golită. 

Nu-i nicio îndoială că puștii pot fi exasperanţi. Zarva care nu 
contenește. Glumele. Neatenţia. Dar studenţii mei erau, de 
asemenea, energizanţi, arzând de entuziasm și debordând de 
tinereţe. 

Am stat câteva momente învăluită în liniștea casei de un 
milion de dolari a lui Anne. lraţional, simţeam tăcerea ca fiind 
amenințătoare, nu liniștitoare. 

Umblând prin casă, am stins luminile, apoi am urcat scările 
spre camera mea. Deschizând ușile de sticlă, m-am bucurat de 
sunetul valurilor pe nisip. 

Pe la 8:30 în dimineaţa următoare, urcam și coboram Cooper 
River Bridge, o structură postmodernistă măreaţă, care face 


36 


legătura între Mount Pleasant și insule cu Charlestonul propriu- 
zis. Cu stâlpii săi colosali și structura principală arcuită, podul 
mă face întotdeauna să mă gândesc la un triceratops 
impresionist îngheţat în oţel. Podul se înalță atât de sus față de 
nivelul solului, încât Anne este încă nervoasă ori de câte ori îl 
traversează. 

MUSC se află în partea de nord-vest a Peninsulei, la jumătatea 
distanţei dintre Citadel și districtul istoric. Mergând mai 
departe pe Autostrada 17, am găsit Rutledge Avenue, apoi am 
străbătut campusul către parcarea pe care mi-o indicase Emma. 

Soarele îmi încălzea gâtul și părul, în vreme ce traversam 
Sabine Street spre o clădire masivă din cărămidă, cunoscută 
simplu ca fiind spitalul principal. Urmând indicaţiile Emmei, am 
localizat intrarea în morgă, am urcat rampa și am apăsat o 
sonerie aflată lângă un interfon rectangular. In câteva secunde, 
un motoraș băzâi și una din cele două uși metalice gri se ridică. 

Emma arăta groaznic. 

Chipul ei era palid, hainele - mototolite. Pungile de sub ochi 
păreau suficient de mari ca în ele să încapă câteva rânduri de 
haine. 

— Hei, a spus ea încet. 

— Hei. 

Bine. Sună ciudat. Dar așa ne salutăm noi, sudiștii. 

— Te simţi bine? am întrebat eu, luând una din mâinile 
Emmei. 

— Am o migrenă. 

— Ce-avem de făcut poate aștepta. 

— Mă simt bine acum. 

Emma apăsă un buton și ușa cobori în spatele meu. 

— Nu plec din oraș, am spus. Putem face asta când o să te 
simţi mai bine. 

— Mă simt bine. 

Vocea îi era moale, dar nu exista nicio urmă de șovăială. 

Emma m-a condus sus, pe o altă rampă de beton. Când am 
ajuns la etaj, am văzut două uși din oțel care se închideau etanș 
și despre care am bănuit că dădeau în camerele frigorifice. În 
faţă era o ușă normală, care probabil permitea accesul în zona 
mai populată a spitalului. Camera de urgențe, obstetrică- 


t3 Colegiul Militar al Carolinei de Sud. (n.tr.). 
37 


ginecologie, terapie intensivă. Acestea lucrau pentru viaţă. Noi 
ne aflam de cealaltă parte. A morții. 

Emma arătă cu bărbia spre una din ușile metalice. 

— Aici este. 

Ne-am îndreptat către ea și Emma a tras de mâner. Aerul rece 
a șuierat pe deasupra noastră, purtând un miros de carne 
înghețată și putreziciune. 

Camera măsura aproximativ 5x6 metri și în ea se aflau o 
duzină de tărgi pe rotile, având tăvi care puteau fi îndepărtate. 
Pe șase dintre ele se aflau saci pentru cadavre, unii dintre ei 
proeminenţi, alţii abia reliefaţi. 

Emma alese un sac care părea jalnic de plat. Eliberând frâna 
cu piciorul, împinse targa pe coridor, în timp ce eu tineam 
deschisă ușa încăperii aleasă de ea. 

Un lift ne duse la etajul superior. Camerele de autopsie. 
Vestiarul. Uși care dădeau spre locuri pe care nu le puteam 
identifica. Emma vorbi puţin. N-am deranjat-o cu întrebări. 

În timp ce ne schimbam hainele de stradă cu cele de lucru, 
Emma mi-a explicat că astăzi va fi spectacolul meu. Eu eram 
antropologul. Ea era coronerul. Eu urma să dau ordinele. Ea 
urma să mă asiste. Mai târziu, va integra descoperirile într-un 
dosar central de caz, împreună cu ale celorlalți experți, și va lua 
o hotărâre. 

— Numărul cazului? 

Voiam să folosesc sistemul de etichetare al coronerului din 
Charleston. 

Emma luă un card de identificare. 

— L-am codat 02, nedeterminat. Este cadavrul cu numărul 
277 din acest an, al coronerului. 

Am introdus CCC-2006020277 în formularul de caz. 

Emma întinse o hârtie peste masa de autopsie și puse o sită 
deasupra chiuvetei. Apoi, ne-am legat șorțurile de plastic în jurul 
gâtului și taliei, ne-am fixat măștile peste gură și ne-am pus 
mănușile. 

Emma a tras fermoarul sacului. 

Părul se afla într-un mic recipient din plastic, dinţii - izolaţi 
într-un altul. l-am pus pe tejghea. 

După cum îmi aminteam, scheletul era în general intact, doar 
câteva vertebre, tibia și femurul stângi fiind conectate prin 


38 


resturi de țesut  deshidratat. Oasele  nearticulate se 
amestecaseră în timpul transportului. 

Am început să scoatem toate insectele vizibile și să le punem 
în eprubete. Apoi, eu și Emma am curăţat cât am putut de bine 
pământul de pe fiecare os, colectându-l pentru o cercetare 
ulterioară. Pe măsură ce progresam, am aranjat elementele în 
ordinea corectă din punct de vedere anatomic. 

Până la prânz, migălosul proces era încheiat. Două cuve și 
patru eprubete se aflau pe tejghea și un schelet pe masă, cu 
oasele mâinilor și ale picioarelor răsfirate ca într-o planșă 
anatomică. 

Ne-am întrerupt lucrul pentru un prânz rapid la bufet. Emma a 
luat o cola mare și jeleu. Eu am luat chipsuri și un foarte dubios 
sendviș cu ton. Până la ora 1, eram înapoi în camera de 
autopsie. 

În timp ce eu inventariam, identificând oasele și separând 
partea dreaptă de stânga, Emma făcu mai multe fotografii. Apoi, 
dispăru cu craniul, maxilarul și dinţii izolaţi pentru a face 
radiografii dentare. 

Tocmai îmi îndreptasem atenţia către aflarea sexului, când 
Emma reapăru. Bănuiam că victima a fost bărbat, pentru că 
majoritatea oaselor erau mari, iar prinderile mușchilor erau 
robuste. 

— Ești gata pentru sex? am întrebat. 

— Mă doare capul. 

Înî. Îmi plăcea femeia asta. 

Ridicând o jumătate pelviană, am arătat partea frontală. 

— Osul pubian este scurt, ramura sa inferioară este groasă și 
unghiul subpubian este mai mult în formă de V decât de U. 

Am răsucit osul și mi-am trecut degetul prin interiorul cavităţii 
de sub centura pelviană largă. 

— Simfiza pubiană este îngustă. 

— Te gândești la cromozomul Y. 

Am încuviințat. 

— Să vedem craniul. 

Emma mi l-a dat. 

— Sprâncenele sunt proeminente, marginile orbitelor sunt 
rotunjite. 

Am rotit craniul. Avea o mare umflătură pe linia mediană din 
spate. 


39 


— Protuberanta occipitală este destul de mare pentru a avea 
nevoie de adresă poștală. 

— Caracteristici masculine. 

— O, da. 

Am scris „bărbat” în formularul de caz. 

— Vârsta? întrebă Emma. 

În general, ultimul molar apare în perioadele imediat înainte și 
imediat după vârsta de douăzeci de ani, cam în același timp cu 
încetarea evoluţiei scheletului. Ultima creștere scheletală este 
fuziunea dintre claviculă și omoplaţi. Combinația între fuziunea 
claviculară și apariţia măselei de minte este un indiciu al 
faptului că persoana era adultă. 

— Toţi molarii sunt apăruţi? 

Emma consimţi. 

Am ridicat clavicula. 

— Epifiza mediană este sudată. 

Am pus osul pe masă. 

— Deci nu este copil. 

M-am întors la pelvis. Din nou, eram interesată de partea 
interioară, suprafeţele aflate faţă în faţă ale celor două jumătăți. 
La adulţii tineri, au o topografie precum Shenandoah!$, numai 
munţi și văi. Cu vârsta, munţii scad în înălţime, iar văile sunt 
umplute. 

— Simfiza pubiană este netedă, am spus. Cu marginea 
perimetrală proeminentă. Să ne uităm la radiografiile dentare. 

Emma acţionă întrerupătorul unui ecran luminos, apoi scoase 
zece coli negre dintr-un mic plic maro. Am aranjat filmele pe 
două rânduri, sus și jos, cu fiecare dinte la locul potrivit. 

În timpul vieţii, camerele pulpare și canalele rădăcinilor se 
umplu cu dentină secundară. Cu cât un dinte este mai vechi, cu 
atât imaginea sa este mai opacă pe radiografii. Ce aveam eu 
tipa a tinerețe sau a adult de vârstă mijlocie. In plus, toate 
rădăcinile molarilor erau complete până la vârfuri și uzura era 
minimă. 

— Dinţii sunt compatibili cu oasele, am spus eu. 

— Ce înseamnă asta? 

— Patruzeci și ceva de ani. Dar nu uita, bărbaţii sunt 
nestatornici. 

— Asta-i generos spus, a zis Emma. Rasa? 


16 parc naţional în SUA. (n.tr.). 
40 


M-am întors la craniu. 

De obicei, evaluarea identificatorilor rasiali e cumplită. Nu și 
în cazul acestui tip. 

Partea inferioară a feţei nu prezenta prognatism la vederea 
din lateral. Oasele nazale formau un unghi ca o clopotniță de-a 
lungul liniei mediane. Nările erau înguste, cu o margine 
inferioară ascuţită, care avea o excrescenţă osoasă în centru. 

— Nas îngust, proeminent. Profil facial plat. 

Emma privea, în vreme ce eu luminam cu o lanternă canalul 
urechii. 

— Deschiderea ovală către urechea interioară este vizibilă. 

Când am ridicat privirea, ochii Emmei erau închiși și își freca 
tâmplele cu mișcări circulare. 

— O să rulez măsurătorile în Fordisc 3.0. Dar tipul arată ca o 
poză din albumul rasei caucaziene. 

— Bărbat alb, de patruzeci și ceva de ani. 

— Pentru mai multă siguranță, aș spune între treizeci și cinci 
și cincizeci. 

— Intervalul de timp? 

Am arătat către eprubetele de pe tejghea. 

— Sunt multe învelișuri goale de pupe, câţiva cărăbuși morți 
și învelișuri chitinoase. Entomologul tău ar trebui să-ți poată 
furniza o estimare precisă. 

— Studiul insectelor necesită timp. Vreau să fac o verificare în 
NCIC. 

Emma se referea la Centrul Naţional de Informaţii asupra 
Crimelor al FBl-ului, o bază de date computerizată care conţinea 
dosarele criminalilor, ale persoanelor urmărite, ale bunurilor 
furate și ale persoanelor dispărute și neidentificate. La o 
asemenea bază de date uriașă, este cu atât mai bine cu cât 
intervalul de timp e mai mic. 

— Iniţial, m-am gândit la un interval de doi-cinci ani, dar, 
pentru a fi sigură că nu excluzi nicio variantă, l-am mărit la unu- 
cinci ani. 

Emma aprobă din cap. 

— Dacă nu găsesc nimic în NCIC, o să verific rapoartele locale 
ale dispariţiilor de persoane. 

— Dantura va fi de folos, am spus eu. Tipul a avut niște metal 
în gură. 

— Stomatologul nostru se va ocupa luni de asta. 


41 


Emma își frecă din nou tâmplele. Deși făcea eforturi, era tot 
mai slăbită. 

— Voi măsura oasele piciorului și voi calcula înălțimea, am zis. 

O încuviinţare slabă. 

— Alţi identificatori? 

Am clătinat din cap. Nu văzusem nicio traumă vindecată, nicio 
anomalie congenitală, nicio caracteristică unică a scheletului. 

— Cauza morții? 

— Nimic evident. Nu sunt fracturi, orificii de intrare sau ieșire 
de glonț, nici tăieturi cu un instrument ascuţit. Aș vrea să văd 
oasele la microscop după ce vor fi perfect curate, dar 
deocamdată nimic. 

— Radiografii ale întregului corp? 

— N-ar strica. 

În timp ce am început să măsor femurul, a sunat mobilul 
Emmei. Am auzit-o îndreptându-se către tejghea și deschizându- 
l. 

— Emma Rousseau. 

A ascultat ce i se spunea. 

— Mă lasă rece. 

Tonul era defensiv. 

Pauză. 

— Cât de rău? 

O pauză mai lungă. 

— Și acum ce urmează? 

Vocea îi era încordată. 

Am ridicat privirea. 

Emma se întorsese cu spatele la mine. Deși faţa îi era 
ascunsă, vocea ei mi-a spus că se întâmplase ceva foarte rău. 


42 


5. 


Emma își aruncă mobilul pe tejghea, închise ochii și rămase 
tăcută. Am privit-o știind că încerca să ţină în frâu bubuielile din 
cap. 

Am avut și eu parte de migrene. Durerea îmi este familiară. 
Ştiam că nici măcar în cazul Emmei voința pură nu va fi de 
ajuns. Nimic nu calmează dilatarea vaselor sanguine craniene 
decât timpul și somnul. Și medicamentele. 

M-am concentrat din nou asupra măsurătorilor. Cel mai bine 
era să termin estimarea înălţimii, pentru ca Emma să se poată 
duce acasă să se prăbușească. Dacă voia să discute despre 
apelul primit, o va face. 

Am auzit ușa deschizându-se, apoi închizându-se. 

M-am mutat de la planșa osteometrică la laptop, când ușa se 
deschise din nou. Am auzit pași traversând gresia în vreme ce 
introduceam ultima cifră și îi ceream programului să calculeze. 

— M-am uitat la haine. 

Emma se afla lângă umărul meu. 

— Nu există curea, nici pantofi, nici bijuterii sau obiecte 
personale. În buzunare nu se află nimic. Materialul este putred și 
etichetele sunt abia lizibile, dar cred că pantalonii sunt măsura 
treizeci și opt. Presupunând că sunt ai lui, tipul nu era scund. 

— Între un metru optzeci și un metru optzeci și cinci. 

M-am mutat pentru a-i permite să vadă mai bine ecranul. 

Emma cercetă estimarea staturii, apoi se îndreptă spre masă. 
Ajungând acolo, atinse craniul. 

— Cine ești, bărbat înalt și alb în vârstă de patruzeci și ceva 
de ani? Vocea Emmei era blândă și intimă ca o mângâiere. Ne 
trebuie un nume, uriașule! 

Scena era atât de intimă, încât m-am simţit ca un voaior. 

Dar știam la ce se gândea Emma. 

Mulțumită unor emisiuni polițiste televizate prea puţin 
documentate, publicul consideră acum că ADN-ul este un fel de 
Excalibur strălucitor al justiției moderne. Hollywoodul a lansat 
mitul că spirala dublă rezolvă toate ghicitorile, descuie toate 


43 


ușile, îndreaptă tot răul. Ai oase? Nicio problemă! Extrage-o și 
lasă mica moleculă să-și facă scamatoria. 

Din nefericire, lucrurile nu stau chiar așa în cazurile în care 
există un cadavru fără nume. O Jane sau un John Doe se află 
într-un vid, despuiat de orice legătură cu viața. Anonimitatea 
înseamnă lipsa unei familii, a unui stomatolog, a unei case în 
care să cauţi o periuță de dinţi sau gumă de mestecat. 

Lipsa unui nume. 

Având un profil, Emma îl putea introduce pe CCC-2006020277 
în sistem, căutând potriviri cu persoane dispărute. În situaţia în 
care compatibilităţile furnizează un număr rezonabil de nume, 
ea poate cere fișele medicale și stomatologice și poate contacta 
rudele pentru a obține probe ADN comparabile. 

Rulând marginea mănușii, am verificat ceasul. 4:45. 

— Lucrăm de opt ore, am spus eu. Uite care-i planul. Ne 
întâlnim luni. Tu o să ceri radiografii pentru tot corpul. Eu o să 
mă uit la ele și voi studia oasele la microscop, în timp ce 
stomatologul se va ocupa de dinţi. Apoi, o să introduci tot 
ghiveciul în NCIC. 

Emma se răsuci. Lumina fluorescentă făcea ca faţa ei să arate 
precum a unui cadavru. 

— Sunt plină de viață ca o pisică din iad, spuse ea plictisită. 

— Ce-i o pisică din iad? am întrebat. 

— Nu sunt sigură. 

— Te duci acasă. 

Nu mă contrazise. 

Afară, după-amiaza era apăsătoare și umedă. Ora de vârf 
atinsese apogeul, iar gazele de eșapament distrugeau cocktailul 
de aer sărat care venea dinspre port. Cu toate că era luna mai, 
orașul mirosea deja a vară. 

Eu și Emma am coborât împreună rampa. Înainte de a ne 
despărţi, a ezitat, apoi deschise gura să vorbească. M-am gândit 
că îmi va explica ce a fost cu telefonul primit. În loc de asta, îmi 
ură un weekend plăcut și se îndepărtă cu pași greoi pe trotuar. 

Mașina era un cuptor. Coborând geamurile, am băgat un CD 
cu Sam Fisher. People Living”. Melancolic. Eteric. Perfect pentru 
starea mea de spirit. 

Traversând Cooper River, am văzut nori de furtună 
înghesuindu-se în partea de est a orizontului. Se anunţa o 


17 Oameni care trăiesc. (în Ib. engleză în original). 
44 


furtună. M-am hotărât pentru o oprire rapidă la Simmons's 
Seafood, apoi o cină chez moi. 

Magazinul era pustiu. Recipiente din oțel etalau resturile 
capturii din ziua aceea pe un pat de gheaţă spartă. 

Fiecare celulă din hipotalamusul meu s-a răzvrătit la vederea 
peștelui-spadă. 

Așa li se întâmplă celor care au conștiință. Pescuit în exces! 
Populația de pește este în declin! Niciun fel de îngăduință! 

Minunat. Oricum, peștele-spadă nu e plin de mercur? 

M-am uitat la fileuri. 

N-am înregistrat niciun protest din partea predicatorilor 
bătăioși aflaţi în encefalul meu. 

Ca de obicei, am cinat în aer liber, privind spectacolul de 
lumini, în trei acte, al naturii. Mi-am imaginat programul. 

Scena |, soarele se dizolvă și noaptea înlocuiește încet ziua. 
Scena ll, fulgerele cu nenumărate ramificații dansează un 
fandango strălucitor, printre norii negri-verzui. Scena Ill, totul 
devine cenușiu în timp ce ploaia biciuiește dunele și vântul 
răvășește palmierii. 

Am dormit ca un prunc. 

Și m-am trezit cu soarele luminând jaluzelele. Și cu bubuituri. 

M-am ridicat încercând să identific sursa zgomotului. Rupsese 
furtuna vreunul dintre obloanele de protecţie împotriva 
uraganelor? Era cineva în casă? 

M-am uitat la ceas. 8:40. 

Punându-mi un halat, am coborât scările în vârful picioarelor, 
iar după trei trepte m-am ghemuit pentru a vedea ușa din față. 
Prin geamul mat, oval, se zăreau un cap și niște umeri. 

În timp ce priveam, capul și-a turtit nasul de sticlă, apoi s-a 
retras. Bubuiturile au încetat. 

Evitând să fiu văzută, am urcat scările, m-am îndreptat către 
un dormitor din față, am îndepărtat perdeaua și m-am uitat pe 
alee. Aproape sigur că ultima jucărie motorizată a lui Pete avea 
botul proptit în Mazda mea. 

Întorcându-mă în dormitor, am tras pe mine hainele purtate în 
ziua precedentă și m-am grăbit să cobor. 

În vreme ce mă apropiam de ușă, bătăile au fost înlocuite cu 
zgrepţănituri. 

Am tras zăvorul. Zgrepţăniturile deveniră isterice. 

Am răsucit mânerul. 


45 


Ușa îmi zbură din mână. Boyd se ridică și două labe aterizară 
pe pieptul meu. În vreme ce mă luptam să-mi recapăt echilibrul, 
chow-ul reveni în poziţie normală și începu să alerge în jurul 
gleznelor mele, încâlcindu-ne pe amândoi în lesa lui. 

Lipsită de vlagă din cauza agitaţiei, Birdie ţâșni de la pieptul 
lui Pete. Cu labele întinse și urechile aerodinamic pleoștite, 
pisica dispăru din hol și se repezi către partea din spate a casei. 

Confuz sau doar nebun de bucurie că a scăpat din mașină, 
Boyd a luat-o la goană în urmărirea ei, cu lesa atârnând după el 
pe când derapa prin hol, sufragerie, apoi pe ușile bucătăriei. 

— Bună dimineaţa, Charleston! 

Pete mă strivi într-o îmbrăţișare, în vreme ce îl imita pe Robin 
Williams. 

L-am împins proptindu-mi palmele în pieptul lui. 

— Isuse, Pete, cât de devreme ai plecat din Charlotte? 

— Timpul n-așteaptă pe nimeni, funduleţ drăgălaș. 

— Nu-mi spune așa. 

— Fasolică. 

Ceva s-a spart undeva în afara câmpului meu vizual. 

— Inchide ușa. 

M-am îndreptat spre bucătărie. 

Pete mă urmă. 

Boyd investiga conţinutul unui borcan cu prăjituri spart. Bird îl 
privea din zona sigură de pe frigider. 

— Ăsta-i primul lucru pe care o să i-l cumperi lui Anne, am 
spus eu. 

— S-a notat. 

Boyd își ridică privirea, cu botul împestriţat de firimituri, apoi 
începu din nou să lingă prăjiturelele împrăștiate. 

— N-ai găsit un adăpost pentru animale? l-am întrebat 
umplând un vas cu apă. 

— Boyd iubește plaja, a spus Pete. 

— Boyd ar îndrăgi și Gulagul dacă i s-ar da de mâncare. 

Am pus vasul pe dușumea. Boyd începu să lipăie, limba 
mișcându-i-se ca un ţipar lung și purpuriu. 

În timp ce pregăteam micul dejun, Pete descărcă lucrurile din 
mașină. Castronelul și tăvița cu nisip pentru pisică, mâncare 
pentru câini și pisici, unsprezece pungi de la supermarket, o 
servietă mare, o geantă de haine și un sac mic. 


46 


Tipic pentru Pete. Impresionant când e vorba de bucătărie, 
jalnic în privinţa garderobei. 

Cu un gât de două ori mai gros decât ar fi normal pentru 
mărimea pieptului, înstrăinatul meu soț nu găsește niciodată 
cămăși care să i se potrivească. Dar n-are nicio grijă. Sistemul în 
trei variante de stil al lui Pete nu se schimbase de când l-am 
cunoscut, în anii '70. Șorturi sau blugi când era posibil, un sacou 
sport când voia să fie elegant, costum și cravată la tribunal. 

Astăzi, Pete purta o cămașă Rosasen de golf, în carouri, 
pantaloni trei sferturi kaki și mocasini ușori, fără șosete. 

— Crezi că ai adus destule alimente? l-am întrebat scoțând un 
carton de ouă dintr-o pungă. 

— Atât de multă mâncare. Atât de puţin timp. 

— Te straduiești din plin. 

— Da. 

Și-a etalat rânjetul Big Janis „Pete” Peterson. 

— M-am gândit că poate nu mă aștepți la micul dejun. 

Mă așteptasem că va veni abia seara. 

— Aproape că era să trec mai departe când am văzut cealaltă 
mașină. 

Mi-a făcut cu ochiul în stil Big Janis „Pete” Peterson. 

M-am oprit din spartul ouălor și m-am întors către el. 

— Care cealaltă maşină? 

— Cea parcată în faţă. 

l-am făcut semn să se dea într-o parte, ca să pot intra. 

— Ce fel de mașină? 

Pete ridică din umeri. 

— Închisă la culoare. Mare. Patru uși. Unde vrei să pun 
lucrurile lui Birdster? 

Am fluturat un braț spre oficiul cu obiecte de menaj. Pete 
dispăru cu vasul pisicii. 

Surprinsă, am început să bat ouăle. Cine să fi fost acolo așa 
devreme duminică dimineaţă? 

— Probabil vreun turist care-și căuta casa de pe plajă. 

Pete se întorsese și prepara cafeaua. Sunt o mulţime de locuri 
unde se închiriază de duminică până duminică. 

— Dar cazarea nu se face niciodată înainte de prânz. 

Am scos pâinea din prăjitor și am pus alte două felii. 

— OK. Cineva care pleacă. S-a oprit să-și programeze GPS-ul 
înainte de a porni spre Toledo. 


47 


l-am dat lui Pete fața de masă și tacâmurile. Le-a aranjat și 
apoi s-a așezat la masă. 

Boyd se apropie și își puse botul pe genunchiul lui Pete. Pete 
se aplecă și îl scărpină după urechi. 

— Deci practica de teren e istorie. Ţi-ai propus să te duci la 
plajă azi? 

l-am zis despre scheletul din Dewees. 

— Nu spune. 

Am umplut ceștile cu cafea, i-am dat lui Pete o farfurie și am 
tras un scaun vizavi de el. Boyd se mută de pe genunchiul lui 
Pete pe al meu. 

— Bărbat alb, de patruzeci de ani. Nu sunt semne că ar fi fost 
ucis. 

— Doar că tipul era într-un mormânt clandestin. 

— Doar asta. Ţi-o amintești pe Emma Rousseau? 

Pete și-a încetinit mestecatul. A ridicat o furculiță. 

— Păr lung, castaniu. Sâni care ar putea... 

— Este coronerul din Charleston County. Un stomatolog va 
studia luni dinţii necunoscutului, apoi Emma va rula descrierea 
în NCIC. 

Boyd a pufnit, și-a frecat botul de genunchiul meu pentru a-mi 
atrage atenţia că se află încă acolo. Și că era interesat de ouă. 

— Cât o să stai aici? a întrebat Pete. 

— Cât timp va fi necesar pentru a o ajuta pe Emma cu aceste 
oase. Antropologul criminalist local este plecat. Povestește-mi 
despre Herron. 

— Clientul a venit miercuri. Patrick Bertolds Flynn. Prietenii îi 
spun Buck. 

Pete își termină ouăle. 

— Foarte constipat micul ticălos. Eu îi ofer cafea, Flynn îmi 
spune că nu folosește stimulente. Se poartă de parcă i-aș fi 
sugerat să prizăm cocaină. 

Pete își împinse farfuria deoparte. Auzind zgomotul, Boyd 
ocoli masa. Pete îi oferi un triunghi de pâine prăjită. 

— Totuși, a avut o atitudine care l-ar fi făcut mândru pe un 
sergent de instrucţie. Un bun contact vizual. 

— Impresionantă analiză a caracterului. Flynn este un client 
vechi? 

Pete a clătinat din cap. 


48 


— Nu l-am avut până acum. Mama lui Flynn este letonă. 
Dagnija Kalnins. M-a ales pentru că fac parte din neam. 

— Ce voia? 

— l-a luat o veșnicie să ajungă la subiect. A vorbit întruna 
despre Biblie și despre cei mai puţin norocoși și despre 
responsabilitatea creștină. Chiar am început să trag linii în 
carneţel de câte ori auzeam cuvintele „obligaţie” sau „datorie”. 
Am renunţat când am ajuns la un milion. 

Părea să nu fie nimic de comentat, așa că n-am spus nimic. 
Pete mi-a luat tăcerea drept reproș. 

— Flynn s-a gândit că iau notițe. Mai vrei cafea? 

Am încuviinţat. Pete umplu clin nou cănile, se așeză și își lăsă 
scaunul pe spate. 

— Ca să scurtez, Flynn și un cârd de tovarăși de Biblie, l-au 
finanţat pe Herron și a lui God's Mercy Church. În ultimul timp, 
băieţii cu bani s-au trezit la realitate când au remarcat absenţa 
rapoartelor financiare. 

Lăbuţțe s-au auzit pe bufet, apoi pe podea. Mișcându-se rapid, 
Birdie ieși din cameră. Privirea lui Boyd nu părăsi nicio clipă 
farfuria lui Pete. 

— De asemenea, fiica lui Flynn s-a încurcat cu Herron cu trei 
ani și ceva în urmă. Helene, așa o cheamă, a lucrat la una sau 
alta dintre clinicile pentru săraci pe care le are reverendul. După 
spusele lui Flynn, la început, suna cu regularitate pentru a-i 
spune ce treabă obositoare făcea GMC pentru sărmani și ce 
înălţător era să contribui la acest efort. 

Pete a suflat în cafea, apoi a sorbit. 

— Ulterior, legăturile s-au rărit. Când Helene suna, era 
întotdeauna frustrată, se plângea că acea clinică la care 
lucrează n-avea niciodată suficiente provizii, întreţinerea era de 
proastă calitate, pacienţii nu erau bine îngrijiţi. S-a gândit că 
GMC s-ar putea să falsifice registrele contabile. Sau că doctorul 
care conducea clinica își trăgea și el o felie. 

Bău din nou din cafea. 

— Flynn a recunoscut că nu agrease cu ideea, deși Helene se 
implicase într-o altă cruciadă de-a ei de apărare a săracilor. 
Aparent, se afla adesea într-o asemenea postură. In afară de 
asta, Flynn voia ca puștoaica să aibă o carieră mai tradiţională. 
Ca rezultat, situația a devenit tensionată între Helene și tatăl ei. 
Dar nici Buck nu este un tip prea amabil. 


49 


— Deci acum, Flynn și prietenul lui vor să știe cum au fost 
cheltuiţi banii lor. De ce această schimbare de atitudine? 

— Din indiferent care motiv, întreruperea comunicării, că era 
prea ocupată cu recrutarea sufletelor pierdute, GMC nu a 
răspuns cererii iniţiale a lui Flynn. 

— lar lui Flynn nu-i place să fie ignorat. 

— Bingo! Deci banii sunt misiunea mea principală. Dar există 
și una adiacentă. Helene a dispărut și Herron n-a făcut niciun 
efort pentru a-i furniza vreo explicație lui Flynn nici în această 
chestiune. Cred că interesul lui Flynn vizavi de Herron a sporit 
parţial din cauza aroganţei și mândriei rănite, și parţial din vină. 

— De când lipsește Helene? 

— Flynn n-a auzit de șase luni de fiica lui. 

— Ce-i cu doamna Flynn? 

— A murit cu ani în urmă. Și nu există alți copii. 

— Abia acum a început Flynn să o caute pe Helene? 

— Ultima lor conversaţie s-a încheiat cu o ceartă. Helene i-a 
spus că nu vrea ca el s-o mai sune vreodată, așa că Flynn a 
sistat încercările de a lua legătura cu ea. Singurul motiv pentru 
care a ridicat acum problema lui Helene este că s-a decis să 
lanseze o investigaţie financiară și, aparent, crede că în același 
timp aș putea afla mai multe despre plecarea lui Helene. Sau cel 
puţin așa spune. 

Mi-am ridicat sprâncenele a surprindere. 

— Flynn este un tip foarte rigid. 

— L-a întrebat pe Herron despre Helene? 

— Da. Dar să ajungi să-l vezi pe reverend este la fel de dificil 
ca a obţine o audienţă la papă. Oamenii lui Herron i-au spus lui 
Flynn că, înainte de plecare, Helene a pomenit unora din staff-ul 
GMC că făcuse o cerere pentru un post la o clinică gratuită din 
Los Angeles. A zis că era ceva important. 

— Asta-i tot? 

— Flynn a reușit să convingă poliţia să o chestioneze pe 
proprietara apartamentului în care locuia puștoaica. Ea a spus 
că Helene i-a trimis prin poștă o notă prin care o înștiinţa că se 
mută. Plicul conţinea cheia și ultima plată datorată. Helene a 
lăsat câteva lucruri, dar nimic de valoare. Apartamentul era 
doar un mic studio cu utilităţile incluse. 

— Cum e cu conturile bancare? Cărţile de credit? Lista 
convorbirilor telefonice pentru mobilul ei? 


50 


— Helene nu credea în posesiunile lumești. 

— Poate că nu s-a întâmplat nimic. Poate că Helene a plecat 
pe coasta cealaltă și n-a fost înregistrată nicăieri. 

— Poate. 

Am stat să mă gândesc un moment. Toată povestea părea 
dubioasă. 

— Dacă Flynn era un donator atât de important, Herron nu s- 
ar fi întâlnit personal cu el? 

— Un milion jumate de dolari înseamnă suficient de mult? 
Sunt de acord cu tine. Herron ar trebui să se dea peste cap 
ajutându-l s-o găsească pe Helene. Ceva este ciudat și Flynn ar 
fi trebuit să reacționeze mai demult. Dar sarcina mea principală 
sunt banii. 

Pete își goli cana, apoi o puse pe masă. 

— Ca să-l citez pe marele filantrop Jerry McGuire: „Arată-mi 
banii”. 


51 


6. 


După micul dejun, Pete a demarat operaţiunea GMC. Eu m-am 
instalat pe verandă, cu Boyd la picioare și douăzeci de caiete 
albastre în poală. 

Poate că motivul era oceanul. Poate calitatea lucrărilor 
verificate acasă. Îmi era greu să mă concentrez. Vedeam în 
permanență mormântul de pe Dewees. Oasele pe masa de 
autopsie. Chipul îndurerat al Emmei. 

Emma începuse să vorbească la ieșirea din spital, apoi s-a 
răzgândit. A fost pe cale să-mi spună ce aflase cu ocazia acelui 
telefon? Evident, apelul o necăjise. De ce? Ă 

A fost gata să-mi dezvăluie ceva în legătură cu scheletul? Imi 
ascundea informaţii? Improbabil. 

Am corectat lucrări până când n-am mai putut suporta. 
Imediat după ora 1, am verificat graficul mareelor, mi-am legat 
șireturile adidașilor Nike și m-am plimbat vreo trei kilometri pe 
plajă, împreună cu Boyd. Nu era în plin sezon, așa că nu se 
respectau orele stricte de plimbare fără lesă a câinilor. Chow-ul 
intra și ieșea alergând din apă, în timp ce eu mergeam pe 
nisipul întărit, lăsat în urmă de valuri. Păsările care-și făceau 
veacul pe plajă nu erau foarte încântate de niciunul din noi. 

La întoarcere, m-am abătut pe Ocean Boulevard și am luat 
ziarele de duminică. Un duș rapid, apoi eu și Boyd am 
inventariat proviziile cu care Pete a contribuit la umplerea 
cămării. 

Șase feluri de mezeluri feliate, patru feluri de brânză, 
murături dulci și cu mărar, pâine de grâu, de secară și cu ceapă. 
Salată de varză, salată de cartofi și mai multe chipsuri decât 
într-o fabrică producătoare de așa ceva. 

Pete are o mulţime de lipsuri, dar omul e în stare să umple o 
cămară. 

După construirea unei opere de artă din pastramă, șvaițer și 
salată de varză pe pâine de secară, am desfăcut o cutie de cola 
dietetică și mi-am cărat ziarele afară, pe verandă. 

Am petrecut o foarte plăcută oră și jumătate cu The New York 
Times. Şi asta fără a include cuvintele încrucișate. Toate știrile 


52 


potrivite pentru a vedea lumina tiparului. N-are cum să nu-ți 
placă. 

După ce a mâncat cojile de pâine și oarece pastramă pe care 
am simţit nevoia să le împart cu el, Boyd a început să moţăie la 
picioarele mele. 

După zece minute de citit Post and Courier, aproape că mi-a 
scăpat sendvișul din mână. 

Secțiunea locală. Pagina a cincea, sub îndoitura ziarului. Titlul 
îți sărea în ochi. 


Cadavru îngropat la Barrier Beach 


Studenții la arheologie din Charleston care făceau 
săpături la un sit de pe insula Dewees au dezgropat în 
această săptămână și altceva decât indieni morti. 
Grupul condus de doctor Temperance Brennan de la 
UNCC, Departamentul de antropologie, a dat peste un 
mormânt recent, în care se afla un cadavru din zilele 
noastre. 

Brennan a refuzat să comenteze sinistra 
descoperire, dar se pare că rămăsitele apartin unui 
adult. Conform studentului Topher Burgess, cadavrul 
fusese învelit în haine și îngropat la circa jumătate de 
metru sub pământ. Burgess estimează că mormântul a 
fost săpat cândva în ultimii cinci ani. 

Deși politia nu a fost solicitată, coronerul din 
Charleston County, Emma Rousseau, a considerat 
această descoperire suficient de importantă pentru a 
supraveghea personal deschiderea mormântului. 
Aleasă pentru a doua oară în functie, lui Rousseau i-au 
fost recent aduse critici pentru modul în care biroul 
său s-a ocupat, anul trecut, de moartea unei persoane 
de pe un vas de croazieră. 

După deshumare, rămășițele neidentificate au fost 
transportate de pe insula Dewees la morga de la 
MUSC. Personalul morgii a refuzat să facă comentarii 
asupra cazului. 

Special pentru Post and Courier, Homer Winborne 


53 


O fotografie alb-negru granulată înfățișa chipul meu și partea 
inferioară a spatelui Emmei. Eram în patru labe pe insula 
Dewees. _ 

Am zburat în casă cu Boyd pe urmele mele. Înșfăcând primul 
telefon întâlnit în cale, am tastat numărul. Mișcările mele erau 
atât de nervoase, încât a trebuit să formez de două ori. 

Mi-a răspuns căsuţa vocală a Emmei. 

Fir-ar să fie! 

Am așteptat derularea mesajului de întâmpinare, plimbându- 
mă fără rost dintr-o cameră în alta. 

Bip. 

— Ai văzut ziarul de azi? E o zi minunată! Suntem subiect de 
știri. 

M-am dus în camera de zi și m-am aruncat pe canapea. M-am 
ridicat. Birdie a sărit pe podea și s-a furișat afară. 

— Uită de Moultrie News. Winborne a dat lovitura. Charleston 
Post and Courier. Băiatul e pe val! 

Știam că mă răsteam la o mașinărie. Nu mă puteam opri. 

— Nu-i de mira... 

— Sunt aici. 

Vocea Emmei era greoaie, de parcă o trezisem din somn. 

— Nu-i de mirare că micul vierme ne-a dat Nikonul. Avea un 
aparat foto de rezervă. Probabil că avea o grămadă ascunse. 

— Tempe. 

— Un SLR?! în șort! Unul cu unghi larg în pix! O video-cameră 
miniaturală legată de penis! Cine știe? Am putea ajunge la 
emisiunea Court TV! 

— Ai terminat? mă întrebă Emma. 

— Ai văzut ziarul? 

— Da. 

— Și? 

Îmi venea să sparg telefonul. 

— Și ce? 

— Nu ești furioasă? 

— Sigur că sunt furioasă. Fundul meu pare enorm. Te-ai 
descărcat? 

Asta era, desigur. Mă descărcam. 

— Scopul nostru este să identificăm scheletul. 

Vocea Emmei părea plictisită. 


1s Single Lens Reflex - aparat foto reflex, cu vizare prin obiectiv. (n.tr.). 
54 


— Asta am încercat să facem vineri. 

— Și încă încercăm. 

— Articolul lui Winborne ar putea să-l pună în gardă pe 
criminal. 

— Dacă există un criminal. Poate că tipul a murit din cauza 
unei supradoze. Poate că nu avem nimic mai grav decât o 
violare a capitolului 17. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Plasare improprie a unui cadavru. Uite ce-i. Probabil, cuiva 
îi e dor de tipul ăsta. Dacă acest cineva e din zonă, el sau ea ar 
putea citi articolul și da un telefon. Recunoaște. Ești enervată 
doar pentru că Winborne ne-a păcălit. 

Am ridicat o mână într-un gest ce exprima: „Nu-mi vine să 
cred”. 

Când este nedumerit, Boyd își flutură sprâncenele. A făcut 
acest lucru acum din zona sigură a pragului ușii. 

— Ne vedem mâine-dimineaţă, spuse Emma. 

Urcând scările, m-am dus în baie și mi-am sprijinit fruntea de 
oglindă. Simţeam sticla rece pe pielea transpirată. 

„Fir-ar ai dracu' de reporteri băgăcioși, care se amestecă-n 
toate! Dracu' să-l ia pe Winborne!” 

Am tras adânc aer în piept și l-am expirat încet. 

Sunt temperamentală. Recunosc. Dispreţuiesc astfel de 
momente. Și îmi displac cei care mi le provoacă. 

Emma avea dreptate. Articolul era benign. Winborne își făcea 
meseria și ne păcălise. 

Din nou, am inspirat adânc. 

Nu eram supărată pe Winborne. Eram furioasă pe mine fiindcă 
fusesem trasă pe sfoară de Plancton. 

Mi-am îndreptat trupul și m-am privit cercetător în oglindă. 

Ochi căprui, strălucitori, unii ar spune intenși. Laba gâștei la 
colţuri, dar încă cea mai frumoasă trăsătură a mea. 

Oase înalte ale pomeţilor, nasul mic. Maxilarul ferm. Câteva 
fire albe, dar încă am părul ca mierea. 

Am făcut câţiva pași înapoi, pentru a avea o imagine de 
ansamblu asupra trupului. 

Un metru șaizeci și șapte. Cincizeci și patru de kilograme. 

Una peste alta, nu era rău, ţinând cont de faptul că aveam 
peste patruzeci de ani. 


55 


Mi-am privit ochii căprui din oglindă. O voce familiară îmi suna 
în creier: „Fă-ţi treaba, Brennan! Ignoră factorii perturbatori și 
concentrează-te. Asta ţi-e meseria. Fă-o!” 

Lipăind pe pardoseală, Boyd se apropie de mine și îmi 
înghionti genunchiul. l-am adresat următorul comentariu: 

— Să-l ia naiba pe Winborne! 

Sprâncenele lui au început să fluture înnebunite. 

— Și pe articolul semnat de el. 

Boyd și-a ridicat botul, fiind total de acord cu mine. L-am 
mângâiat pe cap. 

După ce mi-am dat cu apă pe faţă, m-am machiat, mi-am 
răsucit părul într-un coc și m-am grăbit să cobor scările. 
Umpleam vasele animalelor, când ușa din față s-a trântit. 

— lubito, am venit! 

Pete a apărut cărând alte alimente. 

— Plănuiești o reuniune a tuturor forţelor navale? 

Pete a fluturat un salut și mi-a răspuns cu sloganul pușcașilor 
marini: 

— Semper fi. 

— Cum au mers lucrurile cu Herron? 

Am scos un borcan cu heringi muraţi din punga lui Pete și l- 
am pus în frigider. 

Strecurându-se pe lângă mine, Pete a luat o bere Sam Adams 
și i-a scos capacul forțându-l de mânerul unui sertar. 

Mi-am reţinut o mustrare. Obiceiurile enervante ale lui Pete 
nu mai erau problema mea. 

— Mi-am petrecut timpul făcând o recunoaștere, spuse Pete. 

— Nu te-ai putut apropia de Herron, am tradus eu. 

— Nu. 

— Ce-ai făcut? 

— M-am uitat la o grămadă de oameni care se rugau și 
scoteau sunete de recunoștință adresate Domnului. Când 
spectacolul s-a terminat, am arătat fotografia lui Helene câtorva 
credincioși. 

— Și? 

— Este o turmă care habar n-are pe ce lume trăiește. 

— Nimeni nu și-a amintit de ea? 

Pete scoase o poză din buzunar și o puse pe masă. M-am 
apropiat pentru a o studia. 


56 


Imaginea era neclară, o copie după una de pe permisul de 
conducere sau de pe pașaport. O femeie se uita fără să 
zâmbească la aparatul de fotografiat. 

Helene nu era drăguță, deși trăsăturile ei erau regulate, 
având un aer de blândeţe. Părul era separat la mijloc de o 
cărare și tras spre spate, la ceafă. 

Trebuia să recunosc. Helene Flynn nu era cu nimic deosebită 
de alte o mie de femei de aceeași vârstă. 

— În final, am avut o discuţie cu proprietăreasa lui Helene, 
spuse Pete. N-am aflat prea multe. Helene era politicoasă, își 
plătea chiria la timp, nu avea musafiri. A remarcat că puștoaica 
părea agitată în ultima vreme. Dar plecarea lui Helene a 
surprins-o. Până la primirea plicului cu ultima chirie, habar n- 
avea că Helene urma să plece. 

Am privit din nou chipul din fotografie. Atât de banal! Martorii 
ar face o descriere inutilizabilă. Înălţime medie. Greutate medie. 
Nu și-ar aminti faţa ei. 

— Flynn n-avea alte fotografii cu fiica lui? am întrebat. 

— Niciuna făcută după terminarea liceului. 

— Ciudat. 

— Flynn e un tip ciudat. 

— Ai spus că a angajat un detectiv. 

Pete încuviinţă. 

— Un fost poliţist din Charlotte-Mecklenburg pe nume Noble 
Cruikshank. 

— Cruikshank a dispărut pur și simplu? 

— A încetat să mai trimită rapoarte și să răspundă la 
telefoane. Am făcut oarece săpături. Cruikshank nu era vizat 
pentru a apărea în posterul cu cel mai grozav poliţist din 
Charlotte-Mecklenburg. | s-a cerut să părăsească poliţia în '94 
din cauza consumului de substanţe. 

— Cockteiluri de droguri? 

— Jimmy B? simplu. De asemenea, Cruikshank nu a fost 
nominalizat nici pentru „Detectivul anului”. Se pare că a jucat 
scena dispariţiei și pentru alţi clienţi. Incepe o anchetă, 
încasează avansul și începe să chefuiască. 

— Un detectiv nu și-ar pierde licenţa pentru așa ceva? 

— Se pare că Cruikshank nu crede în hârţogăraie. Asta a fost 
o problemă și când era polițist. 


19 Jim Bean - marcă de whisky. (n.red.). 
57 


Flynn n-a știut că Cruikshank era beţiv și n-avea licenţă? 

— Flynn l-a angajat de pe internet. 

— Riscant. 

— Reclama lui Cruikshank menţiona că este specialist în 
găsirea persoanelor dispărute. Acesta era un talent de care 
Flynn avea nevoie. De asemenea, i-a plăcut ideea că acesta 
opera în Charlotte și Charleston. 

— Când l-a angajat Flynn? 

— In ianuarie. La două luni după ce Helene a dispărut. Flynn 
crede că a avut ultima conversaţie cu el la sfârșitul lunii martie. 
Cruikshank i-a spus că ancheta progresează, dar nu i-a dat 
niciun detaliu. Apoi, nimic. 

— Unde s-a dus Cruikshank să chefuiască în celelalte rânduri? 

— O dată, în Atlantic City. Altă dată, în Vegas. Dar nu toţi 
clienţii lui Cruikshank sunt nemulțumiți. Cei mai mulţi dintre cei 
pe care i-am contactat consideră că n-au cheltuit banii degeaba. 

— Cum i-ai găsit? 

— Cruikshank i-a dat lui Flynn o listă de referinţe. Am început 
cu aceștia și ei mi-au furnizat altele. 

— Ce știi despre acţiunile lui Cruikshank din ultima vreme? 

— Cruikshank n-a încasat ultimul cec pe care i l-a trimis Flynn. 
Adică plata din februarie. Din martie, nu s-a înregistrat nicio 
activitate pe cartea lui de credit sau în contul lui. Datora două 
mii patru sute de dolari pentru prima și avea patru sute cincizeci 
și doi în al doilea. Ultima factură telefonică a fost plătită în 
februarie. De atunci, contul a fost anulat. 

— Trebuie să fi avut o mașină. 

— Nu se știe unde este. 

— Telefonul mobil? 

— A fost deconectat la începutul lunii decembrie, pentru că nu 
a fost plătit. Nu a fost prima dată când Cruikshank nu l-a plătit. 

— In zilele astea, un detectiv fără telefon mobil? 

Pete a ridicat din umeri. 

— Poate că tipul lucra singur și dădea toate telefoanele de 
acasă. 

— Ce familie avea? 

— Era divorţat. N-avea copii. Despărțirea n-a fost amicală. 
Nevasta s-a măritat din nou și n-a auzit de el de ani de zile. 

— Fraţi? Surori? 

Pete a clătinat din cap. 


58 


— Cruikshank a fost copil unic, iar părinţii au murit. Spre 
sfârșitul relaţiei sale cu poliţia din Charlotte, a devenit și mai 
singuratic, nu era apropiat de nimeni. 

Am revenit la GMC. 

— Dacă nu poţi ajunge la Herron, care-i următorul tău pas? 

Pete a ridicat un deget. 

— Nu te teme, dragă domniţă! Savantul leton tocmai a dat de 
o urmă. 

Pete era la Drept când ne-am întâlnit. Adoptase porecla pe 
vremea aceea. N-am aflat niciodată cine a inventat-o. Am 
presupus că era chiar Pete. 

Dându-mi ochii peste cap, m-am reîntors la alimente și am 
pus o bucată de brânză feta în frigider. 

Pete și-a înclinat scaunul spre spate și și-a pus picioarele pe 
masă. 

Am început să obiectez. Nu era problema mea. Era a lui 
Anne? Ea l-a invitat aici. 

— Și cum ţi-ai petrecut ziua, scumpete? 

Am luat Post and Courier, l-am pus pe masă și i-am arătat 
articolul. 

Pete a citit textul lui Winborne. 

— Un titlu care atrage atenţia, „Cadavru îngropat la Barrier 
Beach”. 

— Poezie pură. 

— Să înțeleg că nu-ţi convine că puștiul a publicat asta. 

— Nimic nu-mi convine. 

Nici măcar nu mă gândisem la Topher. Când s-a conversat 
Winborne cu el? Cum l-a convins pe Topher să-i dea o 
declaraţie? 

— Poza nu-i rea. 

L-am fulgerat pe Pete cu privirea. 

— Care-a fost treaba cu tipul de pe vapor pe care prietena ta 
a rasolit-o? 

— Nu știu. 

— O s-o întrebi? 

— Sigur că nu. 

Ardei copti, file de somon și înghețată Ben & Jerry în frigider și 
congelator. Chipsuri de ciocolată și fistic în dulap. Apoi, m-am 
întors către Pete. 


59 


— Un om este mort. Familia lui încă nu știe acest lucru. 
Consider articolul lui Winborne ca o intruziune în viaţa privată a 
acestei familii. E ceva în neregulă? 

Pete ridică din umeri, apoi își termină berea. 

— Știrile sunt știri. Știi de ce ai nevoie? 

— De ce? 

Vocea îmi era îngrijorată. 

— De un picnic. 

— Am mâncat un sendviș la ora 3. 

Răsturnându-și scaunul, Pete s-a ridicat, mi-a apucat umerii și 
m-a răsucit, împingându-mă cu blândeţe afară din bucătărie. 

— Du-te și corectează o lucrare sau ceva de genul ăsta. Ne 
întâlnim în chioșc la ora 8. 

— Nu știu, Pete. 

Știam. Și fiecare celulă din creier îmi trimitea semnale de 
avertizare. 

Eu și Pete fuseserăm căsătoriți timp de douăzeci de ani și 
eram despărțiți doar de câţiva. Deși căsătoria noastră avusese 
parte de o mulţime de probleme, atracţia sexuală nu fusese 
niciodată una dintre ele. Făcuserăm dragoste când eram 
proaspăt căsătoriţi. Puteam încă s-o facem. 

Dacă Pete îmi spulbera reţinerile. 

Modul în care-l priveam pe Pete din punct de vedere sexual 
mă îngrijora. Lucrurile mergeau bine cu Ryan. Nu voiam să fac 
ceva care să compromită asta. Și, ultima dată când eu și Pete 
am petrecut seara împreună, aceasta s-a încheiat cu noi doi 
într-o ipostază asemănătoare cu a unor puști pe bancheta din 
spate a unui Chevy. 

— Eu știu, a spus Pete. Du-te! 

— Pete... 

— Trebuie să mănânci. Și eu trebuie să mănânc. O vom face 
împreună și asta include puţin nisip. 

Există ceva profund în psihicul meu care face legătura între 
mâncare și interacțiunea umană. Când sunt singură acasă, 
trăiesc din mâncare luată la pachet și cine congelate. Când sunt 
singură la drum, fac comandă la room-service și mănânc 
uitându-mă la emisiunile lui Letterman sau Raymond, sau 
Oprah. 

Să am tovărășie suna plăcut. Și Pete era un bun bucătar. 

— Pete, nu este o întâlnire. 


60 


— Sigur că nu. 


61 


7. 


Am mai verificat încă trei lucrări înainte să mă moleșesc. 
Tolănită într-o parte pe perne, am plutit la graniţa între trezie și 
somn, visând frânturi fără nicio semnificaţie. Alergam pe plajă. 
Aranjam oasele împreună cu Emma. 

Într-unul dintre fragmente, stăteam într-un cerc la o întâlnire 
AA”. Ryan era acolo. Pete. Un bărbat înalt, blond. Cei trei 
vorbeau, dar nu le puteam auzi conversaţia. Feţele lor erau în 
umbră, așa că nu le puteam descifra expresiile. 

M-am trezit într-o cameră scăldată în lumină portocalie, cu 
briza foșnind palmierii de lângă verandă. Ceasul arăta 8:10. 

M-am dus în baie și mi-am refăcut cocul. În timp ce moţăisem, 
bretonul se hotărâse să devină ţepos. L-am umezit, am apucat o 
perie și am început să-l usuc cu fShnul. Când a fost pe jumătate 
uscat, m-am oprit. De ce? Și de ce, mai devreme, mă ostenisem 
să mă machiez? Aruncând peria, m-am grăbit să cobor scările. 

Casa lui Anne este legată de plajă printr-o podișcă lungă, din 
lemn. În partea sa cea mai ridicată, unde traversează dunele, se 
află un chioșc. Pete se afla acolo, bând vin, cea din urmă licărire 
a soarelui încălzindu-i părul. 

Părul lui Katy. Ecoul geneticii era atât de puternic, încât nu 
mă puteam uita niciodată la unul fără a-l vedea pe celălalt. 

Eram desculţă, așa că Pete nu m-a auzit apropiindu-mă. 
Găsise o faţă de masă, sfeșnice de argint, o vază cu boboci de 
trandafiri și o găleată pentru gheaţă. Masa era aranjată pentru 
două persoane, iar un răcitor se odihnea pe podeaua chioșcului. 

M-am oprit brusc, cuprinsă de o senzaţie neașteptată de 
pierdere. 

Nu cred în povestea că „există doar un suflet-pereche”, dar, 
când l-am întâlnit pe Pete, a fost ca o fuziune nucleară. Fluturi în 
stomac când brațele noastre s-au atins. Inima bătând cu putere 
când îi zăream chipul într-o mulţime. Știusem de la început că 
Pete era tipul cu care mă voi căsători. 

M-am uitat acum la faţa lui Pete, ridată și bronzată, cu un 
ușor început de chelie. Mă trezisem alături de acest chip mai 


20 Alcoolicii anonimi. (n.tr.). 
62 


bine de două decenii. Acei ochi au privit cu teamă și uimire 
nașterea fiicei mele. Degetele mele mângâiaseră acea piele de 
mii de ori. Îi cunoșteam fiecare por, fiecare mușchi, fiecare os. 

Fiecare scuză pe care acele buze o rostiseră. 

De fiecare dată, adevărul îmi sfâșiase inima. 

Nici vorbă. Se terminase. 

— Salut, amice! 

Pete s-a ridicat și s-a întors la sunetul vocii mele. 

— Am crezut că mi-ai tras clapa. 

— Îmi pare rău. Am adormit. 

— Doriţi masa de lângă fereastră, doamnă? 

M-am așezat. Cu șervetul atârnându-i pe braţ, Pete a scos o 
cola dietetică din găleata cu gheaţă și a culcat-o pe încheietura 
mâinii, pentru a mi-o prezenta. 

— Un an excelent, am spus eu. 

Pete a turnat, apoi a început să împartă mâncarea. Creveti 
reci, picanţi. Păstrăv afumat. Salată de homari. Asparagus 
marinat. Brânză. Felii de pâine neagră. Salată de capere, 
măsline negre și anșoa. 

Mă îndoiesc că înstrăinatul meu soţ ar putea supraviețui într-o 
lume fără delicatesuri. 

Am mâncat urmărind razele soarelui devenind din galbene 
portocalii. Oceanul era calm, o simfonie în fundal de valuri 
rostogolindu-se blând către țărm. Din când în când, câte o 
pasăre ţipa, iar alta îi răspundea. 

Am terminat masa cu o plăcintă de lămâie, în timp ce griul se 
transforma în negru. 

Pete a curăţat masa, apoi amândoi ne-am sprijinit picioarele 
de balustradă. 

— Plaja îţi prinde bine, Tempe. Arăţi bine. 

Pete arăta și el bine, în genul lui Pete Peterson, șifonat și 
ciufulit. 

Am repetat atenţionarea de mai devreme. 

— Nu este o întâlnire, Pete. 

— Nu pot să remarc faptul că arăţi bine? 

Era întruchiparea inocenţei. 

Lumini palide, galbene apăreau în casele de pe țărm. O altă zi 
se încheia. Eu și Pete priveam în tăcere, în vreme ce briza 
sărată se juca cu părul nostru. 


63 


Gând Pete a vorbit din nou, vocea lui avea un ton mai 
profund: 

— Mi-e greu să-mi amintesc de ce ne-am despărțit. 

— Pentru că ești enervant ca naiba și spectaculos de 
necredincios. 

— Oamenii se schimbă, Tempe. 

Orice răspuns părea tâmpit, așa că n-am comentat. 

— Te-ai gândit vreodată... 

În acea clipă, telefonul meu a sunat. L-am scos din buzunar și 
l-am deschis. 

— Ce mai face cea mai frumoasă femeie de pe planetă? 

Ryan. 

— Bine. 

Mi-am coborât picioarele și m-am răsucit pe jumătate în 
scaun. 

— O zi aglomerată? 

— N-a fost prea rău. 

— Ceva în legătură cu scheletul? 

— Nu. 

Pete și-a mai turnat niște Chardonnay, apoi a legănat o cola în 
direcția mea. Am clătinat din cap că nu vreau. 

— Este un moment nepotrivit? 

— Tocmai îmi termin cina. 

Un pescăruș a ţipat deasupra. 

— Pe plajă? 

— Este o noapte frumoasă. 

Ce prostie am spus! Ryan îmi cunoștea părerea despre cinele 
luate singură. 

— Pete a pregătit un picnic. 

Ryan n-a răspuns timp de cinci secunde. Apoi: 

— Bine. 

— Ce mai face Lily? 

— Bine. După o altă pauză lungă: Vorbim mai târziu, Tempe. 

M-am pomenit ascultând tonul. 

— Probleme? a întrebat Pete. 

Mi-am clătinat capul. 

— O să intru în casă. M-am ridicat. Mulţumesc pentru cină. A 
fost cu adevărat plăcut. 

— A fost plăcerea mea. 

Am luat-o pe podișcă. 


64 


— Tempe. 

M-am răsucit. 

— Când o să fii gata să asculţi, aș vrea să-ţi vorbesc. 

M-am îndreptat către casă, simțind ochii lui Pete în ceafă. 

e 

Somnul târziu de după-amiază m-a ținut trează mult după ora 
3. 

Sau a fost agitația pricinuită de nemulțumirea lui Ryan? Deși 
l-am sunat de câteva ori, n-a răspuns. 

Era Ryan supărat? Eram eu paranoică? El a fost cel care s-a 
dus în Noua Scoţie s-o viziteze pe Lily. Nu se afla mama lui Lily 
în Noua Scoție? 

Mă rog. 

Și ce-o necăjea pe Emma? Cel care o sunase sâmbătă nu-i 
dăduse vești bune în mod cert. Avea probleme din motive legate 
de cazul cu tipul de pe vas? 

Cine își parcase mașina lângă casa lui Anne în această 
dimineaţă devreme? Dickie Dupree? Mă amenințase, dar nu-l 
luasem în serios. S-ar preta Dupree la intimidări fizice? Nu, dar 
ar putea trimite pe cineva. 

Ar putea avea Dupree vreo legătură cu scheletul îngropat pe 
insula Dewees? Era exagerat. 

Chiar să fi contaminat bacteriile oasele cadavrului găsit în 
gheață? A stat cinci mii de ani în Alpi și acum este gustare 
pentru microbi? 

De ce există două moduri de ortografiere pentru ketchup? 
Catsup? Și, oricum, de unde provenea această denumire? 

M-am zvârcolit și răsucit ore în șir, apoi, luni, m-am trezit mai 
târziu decât plănuisem. 

Până am ajuns la spital, era trecut de 10. Emma se afla deja 
acolo. La fel și stomatologul criminalist, un uriaș îmbrăcat într- 
un trening pe care probabil că îl achiziționase la o lichidare de 
stoc la Kmart. Emma l-a prezentat ca fiind Bernie Grimes. 

Strângerea de mână a lui Grimes era una dintre acelea care 
te pun în dificultate. Prea slabă ca s-o strângi. Prea lipicioasă ca 
să scapi din ea. 

Eliberându-mi mâna, i-am zâmbit lui Grimes. Mi-a zâmbit 
înapoi, arătând ca un siloz îmbrăcat în velur albastru. 


65 


Emma scosese deja scheletul din frigider. Se afla pe aceeași 
targă ca și sâmbătă, acoperit. Radiografiile dentare erau iarăși 
așezate pe masa luminoasă. 

Grimes ne-a făcut o descriere amănunțită a caracteristicilor 
morfologice, igienei bucale și istoriei lui CCC-20060220277. 
Fumător. Nu prea își peria dinţii. Nu folosea aţă dentară. Avea 
plombe. Carii netratate și tartru din belșug, nu vizitase vreun 
dentist în ultimii ani dinaintea morții. Abia dacă ascultam. Eram 
nerăbdătoare să mă ocup de oase. 

În cele din urmă, Grimes a terminat, iar el și Emma s-au dus 
să completeze formularul de caz NCIC. Una câte una, am 
examinat  radiografiile întregului corp. Craniul. Membrele 
superioare. Membrele inferioare. Pelvisul. 

Nimic. Acest lucru nu m-a surprins. Nu remarcasem nimic 
evident în timp ce m-am ocupat de oase. 

Am trecut la zona toracică. 

Pentru că nu mai rămăsese carne care să menţină coastele la 
locul lor, tehnicianul le pusese în plan orizontal și le fotografiase 
de sus. În arcada dreaptă, n-am văzut nimic care să-mi 
trezească suspiciuni. Tocmai terminam cu partea stângă, când 
am zărit o excrescenţă în apropierea extremității vertebrale a 
coastei a douăsprezecea. 

Îndreptându-mă către targă, am luat coasta și am pus-o sub 
microscop. Sub lupă, imperfecţiunea apărea ca o tăietură 
minusculă, mărginită de o ondulare a osului de la capătul 
inferior al coastei. Deși mică, gaura era reală. 

Fusese tăietura cauzată de lama unui cuţit? Necunoscutul 
nostru fusese înjunghiat? Sau se întâmplase post-mortem? O 
moluscă sau un crustaceu? Oricât am schimbat poziţia coastei, 
oricât am mărit puterea microscopului sau am reglat lumina 
acestuia, tot nu-mi dădeam seama. 

Reîntorcându-mă la radiografii, am cercetat pieptul, gâtul, 
omoplaţii, apoi restul coastelor. Nimic nu părea în neregulă. 

Am trecut la coloana vertebrală. Vertebrele fuseseră 
radiografiate separat și puse la orizontală, la fel ca și coastele, 
apoi articulate și plasate pe o parte. 

Când este vorba de o înjunghiere, arcada posterioară sau 
partea din spate a corpului vertebral încasează adesea lovitura. 
M-am uitat la radiografiile vertebrelor. Niciuna nu reprezenta o 
imagine clară a acestor suprafeţe. 


66 


Revenind la schelet, am început să cercetez fiecare os, rotind 
și privind atent fiecare element sub lupă. 

N-am găsit nimic până când am ajuns la coloana vertebrală. 

Fiecare element este specializat. Chiar și vertebrele. A șaptea 
vertebră cervicală susține capul și permite mobilitatea gâtului. A 
douăsprezecea vertebră toracică ancorează cutia toracică a 
coastelor. A cincea vertebră lombară permite arcuirea părții 
inferioare a spatelui. A cincea vertebră sacrală formează partea 
posterioară a centurii pelviene. Scopuri diferite. Forme diferite. 

A cincea vertebră cervicală a fost cea care mi-a atras atenţia. 

Dar simplific prea mult. Vertebrele gâtului au și alte sarcini 
decât să susțină capul. Unul din rolurile lor este să creeze un 
traseu sigur pentru arterele care duc către partea posterioară a 
creierului. Traseul implică o mică gaură, sau foramen, o mică 
platformă osoasă între corpul vertebrei și arcul vertebral. CCC- 
20060220277 prezenta o fractură liniară care șerpuia de-a 
lungul evoluţiei transversale stângi, pe partea exterioară a 
găurii. 

Am apropiat osul de lupă. Și am găsit o fractură fină în arcul 
vertebral. 

Nu existau urme de vindecare. N-aveam nicio îndoială. 
Ambele fracturi sugerau lovituri aplicate pe os proaspăt. Rănile 
apăruseră în preajma momentului morţii. 

M-am lăsat pe spate, gândindu-mă. 

Vertebra C6. Partea inferioară a gâtului. 

O căzătură? Căzăturile înseamnă un impact brusc și puternic. 
Un astfel de impact poate pricinui o fractură vertebrală. Dar 
fracturile apărute ca urmare a căzăturilor sunt în general 
compresive și implică de obicei corpul vertebral. Aceasta era o 
fractură liniară. Ca urmare a aplicării unei forțe transversale. 

Strangulare? Cel mai adesea, strangularea afectează hioidul, 
un os mic aflat în partea din faţă a gâtului. 

O lovitură cu un corp contondent? Puțin probabil. 

O lovitură în bărbie? în cap? 

Nu mă puteam gândi la niciun scenariu care să se potrivească 
cu ceea ce vedeam. 

Frustrată, am trecut mai departe. 

Și am mai găsit ceva. 

A douăsprezecea vertebră toracică prezenta o pereche de 
tăieturi similare celei existente pe coasta a douăsprezecea. 


67 


Prima și a treia vertebră lombară aveau fiecare câte o 
crestătură. 

La fel ca fractura de la gât, tiparul tăieturilor crea confuzii. 
Toate erau localizate către stomac. 

Urme de cuţit? Pentru a penetra corpul până la vertebra 
lombară, trebuia să apeși suficient de puternic ca să traversezi 
întreg abdomenul. Asta chiar presupunea forță. 

Și acestea erau tăieturi foarte mici. Făcute cu o unealtă foarte 
ascuţită. 

Ce naiba se petrecuse? 

Incă mai făceam speculaţii când Emma s-a întors. 

— Grimes a plecat? am întrebat eu. 

Emma a încuviinţat. Culoarea pe care o avusese mai devreme 
dispăruse de pe chipul ei, cearcănele negre de sub ochi ieșind și 
mai mult în evidenţă. 

— Formele sunt făcute. De acum, e treaba șerifului. 

Cu toate că NCIC este operaţional non-stop pe tot parcursul 
anului, pot introduce date numai membrii biroului federal, ai 
poliţiei statale și locale. 

— Gullet va face ceea ce trebuie? 

Emma și-a ridicat ambele mâini într-un gest exprimând: „Cine 
știe?” Trăgându-și un scaun de la perete, s-a lăsat pe el și și-a 
sprijinit coatele pe picioare. 

— Ce-i în neregulă? am întrebat. 

Emma ridică din umeri. 

— Uneori, parcă totul e în zadar. 

Am așteptat. 

— Gullet n-o să considere acest caz ca fiind prioritar. Și, când 
totuși o să introducă datele tipului în sistem, care sunt șansele 
să obținem ceva? Pentru a introduce în baza de date un adult ca 
persoană dispărută, acesta trebuie să fie infirm, victimă a unui 
dezastru, răpit sau în primejdie... 

— Ce înseamnă asta? 

— Dispărut în tovărășia altei persoane în circumstanţe care să 
sugereze că siguranţa fizică a lui sau a ei este în primejdie. 

— Deci o mulţime de persoane dispărute nu au fost niciodată 
înregistrate? E posibil ca tipul nostru să nu fi fost trecut în 
computer atunci când a dispărut? 

— Se consideră că majoritatea adulţilor dispăruţi pleacă din 
proprie iniţiativă. Bărbaţi care pleacă din oraș împreună cu 


68 


amantele. Neveste care se sufocă acasă și caută ceva mai mult. 
Datornici care fug de creditori. 

— Mireasa fugară. 

Făceam referire la un caz dezbătut până la saturație într-o 
recentă frenezie mediatică. 

— Sunt cazuri de senzaţie, precum cele care cultivă 
prejudecățile. 

Emma și-a întins picioarele și s-a lăsat pe spate. 

— Dar este adevărat. Vasta majoritate a adulţilor dispăruţi 
sunt oameni care încearcă să-și schimbe vieţile. Nu există nicio 
lege împotriva acestui lucru și introducerea lor în sistem l-ar 
supraîncărca. 

Emma și-a închis ochii și și-a sprijinit capul de perete. 

— Mă îndoiesc că tipul ăsta a plecat pur și simplu, am spus eu 
întorcându-mă către targă. Uită-te la asta! 

Aliniam vertebrele când am auzit o mișcare, apoi o bufnitură 
care a făcut să-mi stea inima-n loc. 

M-am răsucit. 

Emma zăcea prăbușită pe gresia podelei. 


69 


8. 


Emma aterizase în cap. Spatele îi era cocoșat, iar gâtul și 
membrele ghemuite precum picioarele unui păianjen ars de 
soare. 

M-am grăbit către ea și i-am palpat gâtul cu două degete. 
Pulsul era stabil, dar slab. 

— Emma! 

Nu răspunse. 

Lăsând-o jos pe Emma, i-am pus cu blândețe obrazul pe 
gresie. Apoi, m-am repezit pe coridor. 

— Ajutor! Am nevoie de asistență medicală! 

O ușă s-a deschis și a apărut un chip. 

— Emma Rousseau a leșinat. Sunaţi la Urgenţe! 

Sprâncenele s-au ridicat spre cer și gura s-a rotunjit. 

— Acum! 

Faţa s-a retras. M-am grăbit să mă întorc la Emma. Câteva 
secunde mai târziu, doi paramedici au năvălit în cameră. A 
urmat un tir de întrebări, în timp ce o puneau pe Emma pe o 
targă. 

— Ce s-a întâmplat? 

S-a prăbușit. 

— Aţi mișcat-o? 

— Am întors-o pe-o parte, pentru a-i elibera traheea. 

— Are probleme medicale? 

Am clipit și m-am uitat la el. 

— Lua medicamente? 

M-am simţit neajutorată. Habar n-aveam. 

— Daţi-vă la o parte din drum, vă rog! 

Am auzit geamătul roţilor din cauciuc pe gresie. Un scârțâit 
slab. Apoi, ușa camerei de autopsii se închise. 

e 

Ochii Emmei erau închiși. Un tub ieșea din braţul ei stâng 
către o pungă de perfuzie aflată deasupra capului. Tubul era 
prins cu o bandă adezivă albă. Culoarea sa era foarte puţin 
diferită de a pielii Emmei. 


70 


Această femeie fusese întotdeauna o furtună de energie, o 
forță a naturii. Nu și acum. În patul ei de spital, părea mică și 
fragilă. 

Am traversat separeul în vârful picioarelor și am luat mâna 
prietenei mele. 

Ochii Emmei s-au deschis. 

— Îmi pare rău, Tempe. 

Cuvintele ei m-au surprins. Nu eram eu cea care trebuia să-și 
ceară scuze? Nu eram eu cea care ignorase semnele de boală? 

— Odihnește-te, Emma! O să vorbim mai târziu. 

— Limfom non-Hodgkin. 

— Cum? 

Reflex. Negare. Ştiam despre ce vorbește Emma. 

— Am limfom non-Hodgkin. LNH. Şi nu vorbesc despre 
hochei”. 

Zâmbi slab. 

— De cât timp? 

Ceva rece a început să-mi îngheţe în piept. 

— De ceva vreme. 

— De câtă? 

— De doi ani. 

— Ce tip? 

O întrebare prostească. Nu știam aproape nimic despre 
limfoame. 

— Nimic exotic. Limfom B difuz, cu celulă mare. 

Cuvintele erau rostite mecanic, de parcă le auzise sau le citise 
de o mie de ori. Doamne Dumnezeule, probabil că așa era. 

Am înghiţit cu greu. 

— Urmezi vreun tratament? 

Emma a încuviințat. 

— Intrase în remisie, dar a recidivat. Urmez tratamentul 
CHOP2, ca pacient extern. Vincristine, Prednison, doxorubicin și 
ciclofosfamide. Grija mea cea mai mare este infecția. 
Medicamentele citostatice mă expun infecțiilor. Un atac viguros 
al unui stafilococ ar putea să mă dea gata. 

Am vrut să-mi închid ochii, pentru a face toate astea să 
dispară. l-am ţinut deschişi. 


21 LNH = Liga națională de hochei. (n.tr.). 


22 CHOP - Cytoxan, Hidroxirubicin (Adriamicin), Oncovin (Vincristine), Prednison. 
(n.tr.). 


71 


— Eşti o pisică a iadului. 

Am zâmbit forțat. 

— O să te faci bine. 

— Sâmbătă, am aflat că nu răspund la tratament atât de bine 
cum sperase doctorița mea. 

Telefonul care adusese vești proaste. Asta era ce începuse 
Emma să-mi spună la ieșirea din spital? Fusesem prea 
preocupată de schelet pentru a o asculta? Făcusem ceva care o 
determinase să renunţe la a mi se destăinui? 

— Ai spus cuiva? 

Emma a clătinat din cap. 

— Ce-a fost sâmbătă nu era o migrenă, nu? 

— Nu. 

— Ar fi trebuit să-mi spui adevărul, Emma. Ai fi putut avea 
încredere în mine. 

Emma a ridicat din umeri. 

— N-ai cum să mă ajuţi. De ce să te îngrijorez? 

— Cei din echipa ta știu? 

În ochii Emmei s-a aprins o sclipire. 

— Am pierdut din greutate și din păr, dar încă pot să-mi fac 
treaba. 

— Sigur că poţi. 

Am mângâiat mâna Emmei. Mi-am înţeles prietena. Dar 
numai parţial. 

Emma era de-o conștiinciozitate extraordinară când venea 
vorba despre munca ei și n-ar fi lăsat nimic să-i afecteze 
calitatea. Eu și ea eram ca niște clone în această privinţă. 

Dar altceva o călăuzea pe Emma Rousseau. Ceva ce n-am 
înţeles niciodată pe deplin. Dorinţa de putere? De recunoaștere? 
O nevoie obsesivă de a străluci? Emma mărșăluia în sunetul 
unor tobe pe care eu nu le auzeam. 

— În zilele noastre se înregistrează multe succese legate de 
tratarea limfoamelor. 

Nepricepându-mă să alin pe cineva, am apelat la un clișeu. 

— Sigur că da. 

Emma a ridicat mâna. Am bătut palma cu ea. Mâna i-a căzut 
înapoi pe pat. 

Celulă mare B difuză. Un limfom grav. Cancerul era distructiv 
și evolua rapid. 


72 


Am simţit o arsură în spatele ochilor. Din nou, am reușit să-i 
țin deschişi. Să-mi fac buzele să zâmbească. 

Melodia estompată Bad Boys” a plutit dintr-un dulap alăturat. 

— Telefonul meu, spuse Emma. 

— Este tema din serialul COPS‘? 

Emma a gesticulat impacientată. 

— Este într-o pungă de plastic împreună cu hainele mele. 
Până să scot telefonul, muzica a încetat. Emma s-a uitat cine a 
sunat-o și a apăsat tasta „redial”. 

Știam că ar fi trebuit sa protestez, s-o sfătuiesc să se 
odihnească și să evite stresul, dar n-avea rost. Emma ar face ce 
crede ea de cuviinţă. În privinţa asta eram, de asemenea, clone. 

— Emma Rousseau. 

Am auzit o voce slabă la celălalt capăt al firului. 

— Am fost ocupată, spuse Emma. 

— Ocupată? am rostit eu mutește. 

Emma mi-a făcut cu mâna semn să tac. 

— Unde? 

Emma a mimat scrisul. Am scos un stilou și un carnețel din 
geantă. Tuburile perfuziei zornăiau în timp ce Emma scria. 

— Cine se ocupă de asta? 

Vocea cea mică a vorbit la nesfârșit. 

— Dă-mi detaliile. 

Emma a mutat telefonul și n-am mai auzit glasul. În vreme ce 
asculta, privirea ei a căutat ceasul. Nu se afla la locul lui. A 
arătat către al meu. Mi-am ridicat încheietura mâinii spre ea. 

— Nu atingeţi cadavrul. O să fiu acolo într-o oră. Închizând 
telefonul, Emma a aruncat pătura și și-a trecut picioarele peste 
marginea patului. 

— În niciun caz, am spus punându-mi mâinile pe genunchii ci. 
Dacă nu greșesc, ai leșinat cu câteva ore în urmă. 

— Medicul de la Urgenţe spune că este oboseală cauzată de 
medicamente. Toate semnele mele vitale sunt bune. 

— Oboseala? 

Chiar și pentru Emma era o exagerare. 

— Te-ai prăbușit și aproape ţi-ai împrăștiat creierii pe podea. 

— Mă simt bine acum. 


23 Băieți răi. (în Ib. engleză în original). 
24 Politistii. (în Ib. engleză în original). 
73 


Emma s-a ridicat, a făcut un pas și genunchii i s-au îndoit, 
îmbrăţișând tăblia de la capul patului, și-a închis ochii, silindu-și 
trupul să funcţioneze. 

— Mă simt bine, șopti ea. 

Nu m-am deranjat să discut în contradictoriu. Desprinzându-i 
degetele, am așezat-o pe Emma din nou în pat și am acoperit-o 
cu pătura până la piept. 

— Am prea multe de făcut, a opus ea o rezistență slabă. 

— Nu pleci nicăieri până când nu-ţi dă voie un doctor, am zis 
eu. 
Ochii Emmei s-au dat peste cap, lăsându-i pe ai mei 
încețoșați. 

M-am uitat la prietena mea. Nu avea un soţ sau copii. Niciun 
iubit de care să știu. Vorbise odată despre o soră de care se 
înstrăinase, dar asta se întâmplase cu ani în urmă. Din câte 
știam, Emma n-avea pe nimeni apropiat în viaţa ei. 

— Ai prieteni care pot să te ajute? 

— Escadroane întregi. 

Emma a alungat ceva inexistent de pe pătură. 

— Nu sunt ciudăţenia solitară care crezi tu că sunt. 

— Nu cred deloc asta, am mințit eu. 

În clipa aceea, un rezident de la Urgenţe a pășit în separeu. 
Avea părul negru, unsuros și arăta de parcă ar fi fost treaz încă 
de pe vremea când Regan se afla la Casa Albă. Un ecuson din 
plastic de pe halatul său spunea că numele lui este Bliss. 

Sau insigna era un fel de urare subliminală. „Vă doresc 
fericire!”25 

Bliss începu să răsfoiască paginile din fișa Emmei. 

— Spune-mi că nu mă consideri donatorul de organe al zilei, 
zise Emma. 

Bliss și-a ridicat privirea. 

— Ești în regulă. 

— Cu două ore în urmă, a leșinat, am spus eu. 

— Tratamentul pe care îl urmează poate să-i dea o stare de 
slăbiciune. 

Bliss s-a întors către Emma. 

— N-ar trebui să alergi la maraton, dar altfel poţi să pleci. 
Presupunând că îl vei contacta pe medicul tău. 

Emma a ridicat degetul mare în semn că-i de acord. 


25 Bliss - fericire. (nutr.). 
74 


— Are de gând să se întoarcă direct la muncă, am spus eu. 

— Asta nu-i o idee strălucită, a zis Bliss. Du-te acasă. Stai un 
timp să-ți recapeţi puterile. 

— Nu e ca și cum aș juca fotbal american la Panterele din 
Carolina, a spus Emma. 

— Cu ce te ocupi? 

— Ea este coronerul, am zis eu. 

Bliss s-a oprit din scris și s-a uitat la Emma. 

— De aceea numele mi se părea familiar. 

A apărut o soră. Bliss i-a dat instrucţiuni să-i scoata Emmei 
perfuziile. 

— Prietena ta are dreptate. 

Bliss a aranjat la loc foile fișei. 

— la-ţi liber azi. Dacă nu te odihnești, ai putea repeta 
spectacolul. 

La câteva secunde după plecarea lui Bliss, Emma îl căuta la 
telefon pe Gullet. Șeriful era plecat. Emma spuse că va aduce 
personal formularele NCIC. 

Întrerupând legătura, s-a îmbrăcat și a ieșit în viteză din 
separeu. Am urmat-o, hotărâtă s-o conving să se ducă acasă. 
Sau, în caz că nu reușeam, să-i fiu în preajmă în caz că se 
prăbușește din nou. 

Împreună, l-am pus pe CCC-2006020277 în sacul pentru 
cadavre și am rugat un tehnician să-l bage înapoi în frigider. 
Apoi i-am depozitat radiografiile și i-am strâns hârtiile. Intre 
timp, am încercat s-o fac pe Emma să se odihnească la pat. 

Emma îmi tot repeta că se simte bine. 

Când am ieșit din spital, parcă am intrat într-o cadă cu miere 
caldă. Emma se repezi în jos pe rampă de parcă încerca să 
mărească distanța dintre noi. 

Ajungând-o din urmă, am făcut ultima tentativă. 

— Emma. Vocea mi-a sunat mai ascuţit decât intenţionasem. 
Sunt treizeci și cinci de grade Celsius. Ești extenuată. Niciun caz 
nu este atât de important încât să nu poată aștepta până mâine. 

Emma pufni iritată. 

— Telefonul pe care tocmai l-am primit era de la unul dintre 
detectivii mei. Doi băieți au găsit un cadavru în pădure în 
această după-amiază. 

— Lasă-l pe detectiv să se ocupe de asta. 

— Cazul s-ar putea să fie sensibil. 


75 


— Fiecare moarte este impresionantă. 

— La naiba, Tempe! La primele două, trei mii de cazuri la care 
am lucrat, cred că n-am remarcat asta. 

Am privit-o doar. 

— Îmi cer scuze. 

Emma și-a îndepărtat părul de pe frunte. 

— Cam cu trei luni în urmă, a dispărut un puști de 
optsprezece ani. Era depresiv, nu lipseau banii, pașaportul sau 
bunuri. 

— Poliţiştii au suspectat o sinucidere? 

Emma a încuviințat. 

— Nu s-au găsit nici corpul, nici vreun bilet. Detectivul meu 
crede că s-ar putea să fie el. 

Lasă-l pe detectiv să se ocupe de asta. 

— Nu e loc de greșeli în acest caz. Tatăl este un politician 
local. Tipul este furios, gălăgios și e prieten cu băieţii de la 
putere. Asta-i o combinaţie primejdioasă. 

M-am întrebat din nou dacă presiunea incidentului cu tipul de 
pe vas o afecta pe Emma mai mult decât știam. 

— Ce ţi-a spus detectivul tău? 

— Rămășițele atârnă de un copac. Copacul se află la mai 
puţin de un kilometru jumate de ultima locuință cunoscută a 
puștiului. 

Mi-am închipuit scena. Imaginea era prea familiară. 

— | s-a spus tăticului? 

Emma a clătinat din cap. 

Planul B. 

— Ce zici de asta? am propus eu. Spune-i tatălui că dispariţia 
fiului său este prioritară. A fost găsit un cadavru, dar, fiindcă a 
fost expus timp de trei luni, analiza este îngreunată. Este 
necesară expertiza cuiva din afară pentru a face o identificare. 

Ca de obicei, Emma a înţeles imediat. 

— Biroul coronerului vrea ce-i mai bun, iar costurile nu 
reprezintă un obstacol. 

— Îmi place felul cum gândești. 

Emma a zâmbit slab. 

— Chiar o s-o faci? 

— Ai autoritatea să mă implici în caz? 

— Da. 

— O s-o fac dacă promiţi că te duci direct acasă, în pat. 


76 


— Ce părere ai de asta? a venit Emma cu o contrapropunere. 
O să-i dau șerifului formularele NCIC și o să-l pun să se ocupe de 
scheletul de pe insula Dewees. Tu o să supervizezi cercetarea 
victimei mele spânzurate. Tinem legătura prin telefon. 

— După ce dormi. 

— Bine, bine. 

— Pare a fi un plan. 


77 


9. 


Emma știa următoarele: 

Matthew Summerfield al IV-lea era un copil-problemă, 
provenit dintr-o familie care nu tolera imperfecțiunea. Mama lui 
era Sally, fostă Middleton, acei Middleton care participaseră la 
Primul Congres Continental. Tăticul era absolvent al Academiei 
Militare și monarhul în funcţie al Consiliului Orășenesc din 
Charleston. 

Matthew al IV-lea a încercat să-i calce pe urme lui Matthew al 
III-lea, dar a fost dat afară pentru că a fumat canabis pe când 
era în primul an. Hotărându-se să demonstreze o dragoste dură, 
tăticul l-a dat afară din locuinţa familiei. 

Matthew al IV-lea s-a mutat la niște prieteni și s-a apucat să 
facă negoţ, cumpărând orez și fasole boabe de la Piggly Wiggly 
și reambalându-le ca supă și mâncare pentru turiști. In 28 
februarie, tânărul Matt a părăsit dugheana de la Old City Market, 
de lângă East Bay Street, și a dispărut. Avea optsprezece ani. 

Instrucţiunile Emmei m-au trimis dincolo de râul Wando, apoi 
spre nord, către rezervaţia Francis Marion, un triunghi de 
câmpie de un sfert de milion de acri, mărginită la nord de râul 
Santee, la est de canalul intra-costal și la vest de lacul Moultrie. 
Afectată zdravăn de uraganul Hugo, în '89, flora din Francis 
Marion se renăscu apoi cu toată vigoarea junglei braziliene. Tot 
drumul am fost îngrijorată că nu voi găsi locul unde se petrecea 
acțiunea. 

N-a fost cazul. Vehiculele erau înșirate la marginea drumului. 
Mașini de poliţie cu girofarurile în funcţiune. Dubiţa coronerului. 
Jeepul unui ranger al rezervației. Un Chevy Nova lovit. Două 
SUV-uri ai căror ocupanţii stăteau sprijiniți de aripile mașinilor, 
purtând veste și pantaloni scurţi, chipurile lor având expresii 
identice de curiozitate nerăbdătoare și părând să-și încropească 
deja în minte povestea pe care urmau s-o spună. 

Am fost mulţumită că nu era nicio mașină a presei, dar, dată 
fiind mulțimea, mă îndoiam că acest lucru avea să dureze. 


78 


În afară de spectatori stupizi, singurele persoane vizibile erau 
un ofițer de patrulă și doi copii de culoare. Inșfăcându-mi trusa, 
am ieșit din mașină și m-am îndreptat către ei. 

Băieţii aveau capetele rase și păreau a fi în vârstă de vreo 
șaisprezece ani. Amândoi erau îmbrăcaţi în jachete enorme de 
baschet și blugi cu turul atârnând. Din raportul Emmei, am 
presupus că aceasta era perechea norocoasă care dăduse peste 
cadavru. 

Polițistul era un bărbat scund cu ochi negri-căprui. Insigna cu 
numele spunea că îl cheamă H. Tybee. In ciuda căldurii 
înăbușitoare și a umidității, dungile pantalonilor ajutorului de 
șerif Tybee erau ascuţite ca briciul și pălăria avea o poziţie 
perfectă deasupra sprâncenelor. 

Auzindu-mă în timp ce mă apropiam, Tybee și-a încetat 
interviul și și-a ridicat privirea. Nasul lui era ascuţit, iar puntea 
nazală era înaltă și îngustă. Mi-am imaginat că prietenii îl 
porecliseră „Șoimul”. 

Copiii m-au întâmpinat cu brațele încrucișate și capetele atât 
de înclinate, încât urechile aproape că atingeau umerii. Tybee 
și-a păstrat expresia neutră pe care puteam s-o interpretez 
oricum. Am interpretat-o ca fiind arogantă. 

Trei băieţi care făceau pe durii. 

M-am prezentat și am explicat relaţia mea cu coronerul. 

Tybee și-a înclinat capul către pădure. 

— Un cadavru la vedere. 

La vedere? 

— Amicii ăştia pretind că nu știu nimic. 

Amicii și-au îndreptat spinările pentru a-și zâmbi afectat unul 
altuia. 

M-am adresat celui mai înalt dintre ei. 

— Cum te numești? 

— Jamal. 

— Ce s-a întâmplat, Jamal? 

— l-am spus deja. 

— Spune-mi mie. 

Jamal a ridicat din umeri. 

— Am văzut ceva atârnând dintr-un copac. Asta-i tot. 

— Aţi recunoscut persoana care atârna din copac? 

— Tipu-i varză rău. 

— De ce vă aflați în pădure? 


79 


— Admiram natura. 

Alt schimb de zâmbete. 

Auzind motorul unei mașini, ne-am îndreptat cu toţii privirile 
către drum. 

Un Ford Explorer alb, cu o stea albastră pe portieră, lua 
virajul. L-am urmărit trăgând pe dreapta, în spatele uneia dintre 
mașinile de poliţie. Din el a ieșit un bărbat urmat de un câine. 

Bărbatul era înalt, avea poate în jur de șaizeci și doi de ani și 
pieptul larg, ca al unui boxer. Purta o uniformă militară călcată 
și ochelari de soare de aviator. Câinele erau maroniu și, undeva 
în pedigree, avea strămoși retrieveri. 

Începeam să mă simt de parcă n-aş fi avut ţinuta 
corespunzătoare. La următoarea ieșire, o să-l iau pe Boyd. 

Bărbatul s-a îndreptat grăbit către noi, purtându-se precum 
cineva care avea numărul de telefon al guvernatorului pe 
apelare rapidă. Cuvintele „Șerif Junius Gullet” erau brodate în 
stânga cămâășii albe, apretate. 

Jamal și-a lăsat braţele să-i cadă. Doar vârfurile degetelor au 
ajuns suficient de jos pentru a-i intra în buzunare. 

— Bună ziua, domnule. Tybee și-a atins borul pălăriei. 
Doamna spune că vine din partea coronerului. 

— Am vorbit cu don'șoara Rousseau. Gullet pronunţa numele 
„Rusa”. Și se pare că așa este. 

Câinele s-a deplasat către marginea pădurii și a ridicat un 
picior în dreptul câtorva copaci. 

Privirea lui Gullet m-a măsurat din cap până-n picioare. Apoi, 
a întins un braţ și mâna lui a cuprins-o pe a mea într-o strângere 
puternică. 

— Sunteţi doamna doctor din Charlotte. 

Gullet vorbi fără vreo intonaţie. 

— Antropolog. 

— Don'șoara Rousseau îl folosește, de obicei, pe Jaffer. 

— Sunt sigură că v-a spus că e plecat din ţară. 

— Puțin cam neobișnuit, dar e decizia don'șoarei Rousseau. V- 
a spus despre ce e vorba? 

Am încuviințat. 

— Puștiul locuia la mai puţin de un kilometru jumate de aici, 
într-o casă plină de drogati. 

Bine. Șeriful nu era prea expansiv. 

— Aţi văzut cadavrul? 


80 


Întrebare directă. 

— Abia am ajuns. 

— Tipu-i hrană pentru viermi. 

Rânjetul lui Jamal era mai larg decât fața lui. 

Chipul lui Gullet s-a răsucit încet. N-avea nicio expresie, părea 
aproape plictisit. A urmat o tăcere lungă, neplăcută, apoi: 

— Încetează să-i insulţi pe cei morţi, fiule! 

Jamal a ridicat din umeri. 

— Omule, capul tipului... 

Gullet l-a lovit în piept cu un deget musculos. 

— Vrei să taci din gură și să asculţi? Acea „mâncare pentru 
viermi” este unul dintre sufletele Domnului, la fel ca oricare 
dintre noi. Gullet și-a retras degetul. Poate chiar ca tine, fiule. 

Amândoi băieţii au devenit extrem de interesați de tenișii din 
picioare. 

Apoi, mi s-a adresat mie: 

— Acolo este o cărare care duce spre mlaștini. Această zonă a 
parcului nu este prea des vizitată de localnici sau de turiști. Nu 
prea ai ce pescui. Prea multe insecte ca să campezi. 

Am încuviinţat din cap. 

— Sper că sunteţi pregătită pentru asta. 

Am aprobat din nou. 

— Nimic nu-l mai șochează pe acest flăcău bătrân. 

Câinele a luat-o la fugă înainte. L-am urmat pe Gullet. 

Intrând în pădure, mi-am canalizat gândurile către întâlnirea 
cu scena crimei. De aici încolo, voi ignora elementele 
neesenţiale și mă voi concentra doar asupra lucrurilor relevante. 
Voi remarca fiecare plantă prea luxuriantă, fiecare crenguță 
îndoită, fiecare miros, fiecare insectă. Aglomeraţia umană din 
jurul meu va deveni zgomot alb. 

Aici, pădurea era un amestec de pini, nuci, cucută și fagi. La 
poalele lor se aflau arbuști de corn, alun și lăstăriș, care 
umpleau aerul cu aroma dulceagă a plantelor încălzite de soare. 

Gullet a impus un ritm rapid al mersului. Soarele se strecura 
prin rețeaua de crengi de deasupra, creând o geometrie 
sălbatică de lumină și umbră. Din când în când, frunzele 
fremătau, dezvăluind vreo creatură speriată. Sub picioare, solul 
părea moale și umed. 

La douăzeci de metri în interiorul pădurii, copacii făceau loc 
unei poieniţe. În dreapta se afla o mlaștină, suprafaţa ei neagră 


81 


și sticloasă fiind doar rareori deranjată de câte o libelulă sau o 
insectă care atingea apa. 

Pinii străjuiau apa. Pomii păreau piperniciţi, primordiali, 
trunchiurile lor cu rădăcini noduroase și mușchi verde dispărând 
în întunecimea ca de cerneală. 

La aproximativ cinci metri de marginea apei, se afla un singur 
stejar alb. Un trup se bălăbănea de creanga cea mai de jos a 
stejarului, degetele picioarelor abia atingând pământul. 

Apropiindu-mă de scena sinistră, m-am întrebat ce fantasmă 
întunecată fusese motivul unui asemenea sfârșit. Ce stare de 
spirit chinuită determinase acest suflet aflat în suferinţă să facă 
un ștreang, să lege o funie și să sară? 

Bărbaţi în uniformă și civili stăteau de vorbă, alungau muște 
și plesneau țânțari. Toate cămășile erau șifonate, toate 
subsuorile erau marcate de o pată umedă care se tot mărea. 

O femeie filma cu o cameră video. Două aparate de 
fotografiat îi atârnau de gât. Logoul coronerului din Charleston 
County îi decora cămașa. 

Am traversat poieniţa și m-am prezentat. Numele femeii era 
Lee Ann Miller. Avea conformaţia unui tăietor de lemne, cu bucle 
roșii-arămii care-și datorau culoarea unei sticluțe cu vopsea. 

— Te superi dacă verific cadavrul? 

— Vezi-ţi de treabă, draga mea. 

Ridicându-și părul, Millie mi-a adresat un zâmbet cât portul 
Charleston. 

— Nu mă deranjează să aștept până când termini cu 
fotografiatul. 

— Nu pot să lucrez pe lângă funduleţul tău drăguţ, n-am 
slujba care trebuie. 

Miller își făcu vânt cu palma pentru a-și răcori gâtul și a 
zâmbit larg din nou. 

În ciuda circumstanțelor, i-am zâmbit înapoi. Lee Ann Miller 
arăta ca o femeie la care oamenii apelează pentru a găsi 
mângâiere. Sau un sfat. Sau doar un râs în hohote. 

În timp ce mă apropiam de copac, Gullet a vorbit cu unul 
dintre ceilalţi jucători. l-am acordat prea puţină atenţie. Eram 
preocupată de detalii. 

Cadavrul era atârnat de o funie galbenă împletită din trei fire 
de polipropilenă. Laţul era încastrat adânc în gât, în dreptul 


82 


vertebrelor cervicale a treia și patra. Deasupra, capul și ultimele 
două vertebre superioare lipseau. 

Oasele erau acoperite de ţesut conectiv uscat și putrezit. 
Hainele erau pleoștite, de parcă atârnau pe o sperietoare de 
ciori. Pantaloni negri. O jachetă din denim care sugera că 
vremea fusese rece în momentul spânzurării. Șosete maro. 
Ghete ponosite. 

Gheata. 

Am privit de jur-împrejur. Oasele piciorului drept se aflau la 
circa trei metri dreapta faţă de corp și poziţia lor era marcată cu 
un steguleț galben. 

M-am apropiat de ele. Oasele piciorului și capetele distale ale 
tibiei și fibulei rămăseseră prinse ferm în gheată. Capetele 
proximale lipseau, iar axele oaselor erau sparte și despicate. O 
bucată a femurului prezenta deteriorări similare. 

— Explicaţi asta. 

Gullet se afla în dreptul meu. 

— Animalele sunt oportuniste. Multe dintre ele se înfruptă 
dacă au ocazia. 

Un ţânţar mi-a înțepat braţul. L-am plesnit și mi-am văzut în 
continuare de treabă. 

Craniul se afla la aproximativ doi metri mai la vale, proptit de 
una dintre rădăcinile care șerpuiau din copac. Și el fusese 
marcat cu un steguleț. 

Și el fusese curăţat de animale. 

— Niciun animal nu s-a suit să-l dea jos. 

Gullet se afla lângă mine. 

— În cazul spânzurărilor, statul în aer liber determină adesea 
căderea capului. Am auzit deasupra o bătaie din aripi, m-am 
uitat în sus și am văzut o cioară care se așeza pe o creangă. 
Păsările s-ar putea să fi avut o contribuţie. lar animalele de 
pradă s-au ocupat de picioare. 

În timp ce vorbeam, m-am uitat după mandibulă. 

— Lipsește falca, am spus eu. 

— Mă ocup de asta. 

Evident. 

Pe când Gullet o chestiona pe Miller, m-am uitat mai bine la 
craniu. Din motive numai de el știute, câinele lui Gullet mi s-a 
alăturat. Nici vorbă să accept ca un câine să-mi compromită 


83 


scena crimei, dar era vorba de copilașul lui Gullet. Știam că nu e 
cazul să-l provoc pe șeriful Shockproof?*. 

In vreme ce-mi puneam mănușa pe mâna dreaptă, mi-am 
făcut niște notițe în minte. Rămăsese puţin păr. Osul era 
decolorat de soare, dar puţin pătat acolo unde radiculele se 
lipiseră de suprafaţa lui. Gâze mici hoinăreau încă pe chipul 
lipsit de trăsături. 

Folosind un deget, am rostogolit cu grijă craniul. 

Bucăţi de țesut atârnau de obrazul stâng și de tâmplă, pătate 
de pământul pe care zăcuse. Rămăsese un singur ochi, o stafidă 
neagră într-un găvan plin cu pământ și mușchi. 

În timp ce lăsam craniul să revină în poziţia iniţială, un nor a 
acoperit soarele. Am simţit un fior. Mă uitam fix la rămășițele 
unei disperări copleșitoare. 

Reîntorcându-mă la cadavru, am cercetat solul aflat chiar sub 
picioare. Nu existau viermi, dar învelișurile de pupe erau o 
dovadă a existenţei lor la un moment dat. Scoţând un flacon de 
plastic din geantă, am colectat o mostră. 

Câinele lui Gullet mă urmărea, cu limba atârnându-i de o 
parte a botului. 

— Falca nu există. 

Gullet se întorsese. 

M-am ridicat în picioare. 

— Ce-ar fi să trimit niște oameni să cerceteze pădurea? 

Pe când Gullet dădea ordinul, am colectat mai multe probe. 

Nu existau urme de animale. Invelișuri galbene, muște, gâze, 
furnici. Porecle scrijelite pe trunchiul copacului, urme de frecare 
pe creangă. Funia era destrămată la capete. Nodul ștreangului 
se afla în partea din spate a gâtului. 

— Miller vrea să știe de cât timp mai ai nevoie. 

— Am terminat, am spus eu. 

Vocea lui Gullet s-a auzit ca un tunet, iar șeriful și-a rotit o 
mână în aer. 

— Poţi să începi. 

Ridicând în sus degetul mare, Miller s-a îndreptat către locul 
pe unde intrasem în poiană și a vorbit cu unul dintre privitori. 
Bărbatul se făcu nevăzut. 

Cu ajutorul unui alt spectator, Miller aduse o targă spre copac. 
Apoi, a desfăcut prinderile și a lăsat să cadă curelele de 


26 Rezistent la șocuri. (în Ib. engleză în original). 
84 


siguranţă de-o parte și de alta, a deschis fermoarul unui sac 
pentru cadavre și l-a desfăcut. 

Primul observator ni s-a alăturat aducând cu el o scară 
pliantă. Gullet îi făcu semn să se urce în copac. 

Întinzând scara cât de larg era posibil, bărbatul a urcat 
treptele, s-a proptit în braţe și a încălecat ramura. Gullet s-a 
apropiat pentru a observa operaţiunea. 

Alţii studiau scena de la distanță, cu privirea fixată în tăcere 
asupra cadavrului. 

Miller i-a dat o pereche de foarfece de grădinărit cu mânere 
lungi. Apoi, împreună cu ajutorul ei, au repoziţionat targa, au 
pus cu mare grijă picioarele victimei într-unul din capetele 
sacului și au ridicat capătul celălalt așa încât cadavrul să fie cât 
mai aproape posibil. 

Cel care se urcase în pom l-a privit întrebător pe Gullet. 

— Taie funia. 

Chipul lui Gullet a rămas neutru. 

— Cu grijă. 

— Cât mai departe posibil de nod, am adăugat eu. 

Aplecându-se, bărbatul a prins funia între lamele scurte și 
curbate și a apăsat mânerele. 

M-am apropiat, gata să direcționez corpul în sac. La a doua 
încercare, foarfecele a tăiat funia. 

Miller a ridicat capătul dinspre ea al sacului, în timp ce 
ajutorul l-a coborât pe al lui. Mi-am ţinut braţele ridicate, pentru 
a preveni alunecarea cadavrului în direcţia mea. 

Trupul a ajuns acolo unde trebuia. Transpirând și mormăind, 
cei doi au coborât sacul de deasupra capetelor lor pe targă. 

— Aţi mai făcut asta înainte, am spus eu. 

Miller a încuviințat și și-a șters transpiraţia de pe față cu 
antebraţul. 

În vreme ce Miller se îndepărta, pentru a lua capul și oasele 
piciorului, Gullet a început să scotocească hainele în căutarea 
unui act de identitate. 

Nimic în pantaloni. Nimic în cămașă. 

Apoi: 

— lată-l! 

Gullet a tras un portofel dintr-un buzunar al jachetei. Pielea 
era degradată din cauza fluidelor rezultate în urma 
descompunerii și care penetraseră îmbrăcămintea. 


85 


Gullet l-a deschis cu unghia degetului mare. Interiorul 
portmoneului era umed și lichidul coagulat. 

Folosind aceeași unghie, șeriful a zgrepțănat mizeria de pe 
faţa primului compartiment din plastic. 

E posibil ca obrajii să i se fi încrețit pentru o fracțiune de 
secundă. 

— la te uită! la te uită! 


86 


10. 


— Permis de conducere eliberat în Carolina de Sud. 

Unghia lui Gullet a mai zgâriat puţin plasticul, apoi șeriful și-a 
ridicat ochelarii de soare pe frunte și a răsucit portofelul pe 
toate părțile. 

— Nici vorbă ca săracul om să fie Matthew Summerfield. 

Gullet i-a încredinţat portmoneul lui Miller. 

Anchetatorul coronerului a răsucit obiectul la fel cum o făcuse 
șeriful. 

— Așa este. 

Miller mi-a oferit mie portofelul. 

— Literele sunt prea mici pentru ochii ăștia bătrâni. 

Cu toate că fotografia era foarte deteriorată, era clar că 
bărbatul din ea nu era vreun copil. Avea trăsături flasce, 
ochelari cu rame negre, iar părul ţepos și lins era pieptănat spre 
spate. Mi-am mijit ochii pentru a desluși scrisul din dreapta 
fotografiei. 

— Numele pare a fi Chester cumva Pinney. Poate Pickney. Sau 
Pinckney. Restul este prea șters, am spus eu. 

Miller a scos o punguţă etanşă și am lăsat portofelul să cadă 
înăuntru. Ea i-a dat punguţa lui Gullet. 

— Dacă n-ai nicio obiecţie, o să ducem rămăşiţele acestui 
domn la morgă. Domnișoara Rousseau va dori să afle cine este 
și să-i informeze rudele cât mai repede. 

Miller și-a privit ceasul. Am făcut toţi același lucru, ca niște 
căteluși pavlovieni. 

— E aproape 7, a zis Gullet. Nu se va mai întâmpla nimic în 
noaptea asta. 

Înclinând capul către mine și Miller, șeriful și-a pus din nou 
ochelarii pe nas, și-a fluierat câinele și a luat-o spre șosea. 

În vreme ce colegul ei a tăiat și a pus într-o pungă bucata de 
funie rămasă, eu și Miller ne-am asigurat că obțţinusem toate 
informaţiile de la scena crimei. Plante agăţătoare și mușchi 
susurau deasupra noastră. Țânţarii bâzâiau. Amfibienii cântau în 
obscuritatea mlaștinii. 


87 


Cerul sângera în amurgul caracteristic sudului, în timp ce 
Miller trântea cele două uși ale dubiței coronerului. Faţa ei era 
pătată de mușcăturile insectelor, iar transpiraţia îi întuneca 
spatele și pieptul. 

— O să o sun pe Emma cât de curând, am spus eu. O să-i zic 
despre ce-i vorba. 

— Mersi, scumpo. O grijă mai puţin care să mă preocupe. 

Am sunat-o de pe drum. Emma a răspuns cu o voce slabă și 
sfârşită, după ce telefonul a sunat de trei ori. l-am povestit ce se 
întâmplase. 

— Nu știu cum să-ţi mulțumesc. 

— Nu-i nevoie, am spus. 

— Summerfleldzii vor fi ușuraţi. 

— Da, am zis eu prea puţin entuziasmată. 

Un scenariu obișnuit. O familie capătă vești bune, alta 


proaste. 
Am auzit cum a tras aer în piept, apoi nimic. 
— Ce-i? 
— Ai făcut atât de multe! 
— Nu chiar. 
— Mi-e jenă să întreb. 
— Întreabă. 


Un foșnet, apoi: 

— Am tratament mâine și... 

— La ce oră? 

— Programarea este la 7. 

— O să te iau la 6:30. 

— Mulţumesc, Tempe. 

Ușurarea din vocea ei aproape că m-a făcut să plâng. 

larăși, am ajuns acasă impregnată cu mirosul morţii. Din nou, 
m-am dus direct la dușul de afară și am stat sub apa atât de 
fierbinte cât am suportat, săpunindu-mă și frecându-mă la 
nesfârșit. 

Boyd m-a întâmpinat cu entuziasmul lui obișnuit, sărind cu 
labele pe mine, apoi împleticindu-mi-se printre picioare. Birdie 
privea dezaprobator. Sau poate dispreţuitor. E greu de spus 
când e vorba de pisici. 

După ce m-am îmbrăcat, am umplut vasele animalelor cu 
mâncare, apoi am verificat mesageria telefonului din casă. Ryan 
nu sunase. Nici nu lăsase vreun mesaj pe telefonul mobil. 


88 


Mașina lui Pete nu se afla pe alee. Cu excepţia lui Bird și a 
câinelui, casa era pustie. 

Când i-am luat lesa, Boyd a devenit isteric, făcând în goană 
cercuri prin bucătărie și oprindu-se cu botul pe labele din față și 
fundulețul în sus. L-am luat la o lungă plimbare pe plajă. 

Când m-am întors acasă, am verificat din nou ambele 
telefoane. Nimic. 

— Să-l sun pe Ryan? l-am întrebat pe Boyd. 

Câinele și-a fluturat sprâncenele și și-a înclinat capul. 

— Ai dreptate. Dacă s-a bosumflat, îl lăsăm în pace. Dacă-i 
ocupat, o să sune când poate. 

Urcându-mă la mine în cameră, am deschis ușa din sticlă și 
m-am prăbușit în pat. Boyd se culcă pe podea. Am stat trează o 
bună bucată de vreme, ascultând valurile și bucurându-mă de 
mirosul oceanului. 

La un moment dat, Birdie a sărit în pat și s-a ghemuit lângă 
mine. Tocmai mă gândeam să mănânc ceva când am adormit. 

Gullet a avut dreptate. În noaptea aceea nu s-a mai întâmplat 
nimic. 


— Pinckney? 

La puţin timp după ora 11 în dimineața următoare, eu și 
Emma ne aflam în sala de tratament a unei clinici aflate la două 
străzi distanţă de spitalul principal. Ea purta o cămașă de spital. 
De braţul stâng avea prinsă o perfuzie. Cu dreptul ţinea la 
ureche un telefon mobil. Avantajul de a fi coroner. Nu ţi se 
aplică regula care interzice folosirea telefonului mobil în spital. 

— Telefonul fix? întrebă Emma. 

Pauză. 

— Care-i adresa? 

Pauză. 

— Știu unde e. O să plec de aici cam într-o oră. 

Emma a închis telefonul și mi s-a adresat: 

— Chester Tyrus Pinckney. 

— Am fost pe-aproape, am spus eu. 

— Telefonul a fost deconectat, dar adresa nu e prea departe 
de Rockville. 

— Nu e drumul acela din sud? Pe Kiawah și Seabrook? 

— Insula Wadmalaw. E o zonă destul de rurală. 

M-am gândit la acest lucru. 


89 


— Domnul Pinckney a străbătut o cale lungă pentru a se 
spânzura. 

Înainte ca Emma să-mi răspundă, o femeie intră în cameră. 
Purta un halat alb și ţinea o mapă în mână. Chipul ei era 
prietenos, dar neutru. 

Emma a prezentat-o pe femeie ca fiind doctor Nadja Lee 
Russell. În ciuda bravadei pe care o etalase toată dimineaţa, 
vocea ei trăda nervozitatea. 

— Am înţeles că ai avut o criză, a spus Russell. 

— A fost doar oboseala, a zis Emma. 

— Ţi-ai pierdut cunoștința? 

— Da, a recunoscut Emma. 

— S-a mai întâmplat și înainte? 

— Nu. 

— Ai avut febră? Amețeală? Transpiraţii nocturne? 

— Câte ceva. 

— Ce anume? 

— De toate. A 

Russell a făcut câteva însemnări, apoi a închis mapa. In 
cameră s-a auzit bâzâitul neoanelor din tavan. 

Russell a continuat să citească. Tăcerea a devenit apăsătoare. 
Simţeam niște chingi reci strângându-mi pieptul. Era de parcă 
aşteptam un verdict. Vei trăi. Vei muri. Ți-e mai bine. Nu-ţi e. M- 
am silit să zâmbesc. 

În cele din urmă, Russell a vorbit: 

— Mi-e teamă că n-am vești bune, Emma. Analizele nu indică 
o îmbunătățire atât de accentuată pe cât aș fi vrut. 

— Sunt mai proaste? 

— Să zicem doar că nu constat progresul pe care-l speram. 

Camera a părut că se strânge în jurul meu. M-am întins și am 
luat mâna Emmei. 

— Și acum ce urmează? 

Vocea Emmei era lipsită de emoție. Chipul îi devenise rigid. 

— Continuăm, a spus Russell. Fiecare pacient este diferit. 
Pentru unii e nevoie de mai mult timp ca tratamentul să-și facă 
efectul. 

Emma a încuviințat. 

— Ești tânără, încă ești puternică. Continuă să lucrezi dacă te 
simţi în stare. 

— O voi face. 


90 


Ochii Emmei au urmărit-o pe Russell în timp ce aceasta ieșea 
pe ușă. În ei am văzut frică și tristețe. Dar mai ales sfidare. 

— Poţi fi sigură că voi continua să lucrez. 

e 

Broșurile turistice descriu Wadmalaw ca fiind cea mai afectată 
de activitatea umană dintre insulele Charlestonului. În acest caz, 
și cea mai puţin atrăgătoare. 

Tehnic vorbind, Wadmalaw este o insulă separată de 
continent de râurile Bohicket și North Estido. Dar Wadmalaw 
este izolată de ocean de vecinii-barieră de la sud și est, insulele 
Kiawah și Seabrook. Vestea bună: Wadmalaw este stabilă și 
rareori e lovită frontal de vreun uragan. Vestea proastă: nu 
există plaje nisipoase. Suprafaţa insulei Wadmalaw este un 
amestec de pădure și teren mlăștinos, ecozone care nu prea 
atrag turiști și amatori de a cumpăra case de vacanţă. 

Cu toate că recent s-au construit câteva case în Wadmalaw, 
rezidenţi ai zonei au rămas în general fermierii, pescarii, 
posesorii de ambarcaţiuni de pescuit crabi sau creveţi. Singura 
atracţie a insulei este Plantaţia de ceai Charleston. Cultivată în 
1799, este pretendentă la titlul de cea mai veche fermă de ceai 
din America. Dar probabil că este singura fermă de ceai din 
America. 

Cine știe? Dacă șopărlele și broaștele țestoase vor atrage 
vreodată atenţia ecoturiștilor, Wadmalaw va fi o mină de aur. 

Micul oraș Rockville se află în extremitatea sudică a insulei 
Wadmalaw. Se afla în direcţia la care eu și Emma ne 
gândiserăm la ieșirea din clinică. 

Pe drumul către mașină, am încercat să deschid subiectul 
cancerului. Emma mi-a dat limpede de înțeles că tema nue 
discutabilă. Iniţial, atitudinea ei m-a enervat. De ce să-mi 
solicite tovărășia și apoi să mă lase pe dinafară? Dar apoi m-am 
gândit că exact la fel m-aș comporta și eu. Să negi slăbiciunea 
refuzând să o validezi prin vorbe? Nu eram sigură, dar am 
respectat dorinţa Emmei. Boala ei, decizia ei. 

În timp ce eu conduceam, Emma a stat tăcută. Indicaţiile ei 
ne-au dus către sud-vest, peste insulele James și John, pe 
autostrada Maybank, după aceea pe șoseaua Bears Bluff. Cu 
excepția  ghidărilor rutiere și a câtorva remarci privind 
indicatoarele de drum, am mers în tăcere, ascultând zgomotul 


91 


făcut de aerul condiționat și de insectele care se loveau de 
parbriz. 

În cele din urmă, Emma m-a îndrumat pe un drum lateral, 
mărginit de stejari acoperiţi cu mușchi. La scurt timp după 
aceea, mi-a spus să cotesc din nou la dreapta, apoi, după 
aproximativ patru sute de metri, la stânga, pe un mic drumeag 
de pământ plin de hârtoape. 

Copaci foarte bătrâni se înclinau deasupra lui de pe ambele 
părţi, atrași, de-a lungul deceniilor, de panglica de lumină creată 
de soare pe drumeag. În spatele copacilor, se aflau șanțuri pline 
cu apă sălcie și neagră-verzuie din cauza mușchiului. 

Pe ici, pe colo, câte o cutie poștală deteriorată de lovituri 
marca intrarea pe o alee care șerpuia de o parte sau alta a 
drumului. Altfel, străduţa îngustă era atât de boltită de vegetaţie 
încât mă simţeam de parcă pilotam printr-o gaură de vierme 
spaţială plină cu frunze verzi. 

— Uite. 

Emma a arătat către o cutie de scrisori. Am oprit în dreptul ei. 

Litere metalice formau un șir neregulat, genul pe care le 
cumperi de la un magazin de obiecte casnice și le lipești. 
PINCKNEY. 

Pe pământ, un anunţ confecţionat de proprietar se rezema de 
suportul cutiei. „lepuri de vânzare. Momeală bună.” 

— Ce prinzi cu iepuri? am întrebat eu. 

— Tularemie?”, a răspuns Emma. Întoarce aici. 

Vreo treizeci de metri mai departe, copacii lăsau locul 
tufișurilor încâlcite. După alţi zece metri, tufișurile cedau în fața 
unei poienițe prăfuite. 

Visul niciunui constructor nu afectase acest loc. Nu existau 
apartamente. Nici terenuri de tenis. Nici Dickie Dupree. 

O casă micuță, din scânduri se afla în mijlocul poieniţei, 
înconjurată de obișnuitele stive de cauciucuri, piese auto, 
mobilier de grădină stricat și aparate ruginite. Casa avea un 
singur nivel și era ridicată pe stâlpi din cărămidă în curs de 
fărâmiţare. Ușa era deschisă, dar nu puteam vedea nimic prin 
plasa din faţă. 


27 Boală infecțioasă cauzată de inocularea sau ingestia unui bacil. Rozătoarele 
(iepurele sălbatic îndeosebi) constituie rezervorul bacilului. (n.tr.). 


92 


Un cablu din oţel se întindea între doi stâlpi aflaţi în partea 
dreaptă a poieniţei. De cablu atârna o lesă, o zgardă cu lanţ 
fiind prinsă la partea inferioară. 

Un șopron din lemn nevopsit, care abia se mai ţinea în 
picioare se afla în stânga poieniţei. Am presupus că aceasta era 
locuința nefericiţilor iepuri. 

Am privit-o pe Emma trăgând adânc aer în piept. Ştiam că îi 
este extrem de neplăcut să facă ce avea de făcut. A ieșit din 
mașină. Am urmat-o. Aerul era fierbinte și greu de umezeală și 
de mirosul vegetației în curs de putrefacție. 

Am așteptat la baza scărilor, în vreme ce Emma a urcat pe 
verandă. Cutreieram cu privirea, alertată de posibila prezenţă a 
unui pitbull sau rottweiler. lubesc câinii, dar sunt realistă. Câinii 
de la ţară și străinii înseamnă răni cusute și împușcături. 

Emma bătu la ușă. 

O pasăre mare și neagră a croncănit și a săgetat văzduhul la 
mică înălțime deasupra șopronului. l-am urmărit zborul în spirală 
către înaltul cerului, apoi dispariţia printre pinii din spatele 
poieniţei. 

Emma strigă și bătu din nou. 

Am auzit o voce bărbătească, apoi scârțâitul balamalelor 
ruginite. 

Mi-am îndreptat din nou privirea spre casă. 

Și am văzut ultima persoană pe care mă aşteptam să o văd. 


93 


11. 


La bătaia în ușă a Emmei răspunsese un bărbat în pantaloni 
galbeni, lălăi, cu sandale din cauciuc legate cu sfoară și un 
tricou de culoarea caisei pe care scria: „Du-te acasă. Pământul e 
plin”. Omul avea ochelari cu ramă neagră și părul slinos, cu cea 
mai urâtă pieptănătură spre spate pe care o văzusem vreodată. 

— Cine bate la blestemata mea de ușă? 

Am îngheţat cu gura căscată, holbându-mă la Chester 
Pinckney. 

Emma nu văzuse permisul de conducere al lui Pinckney și 
habar n-avea că i se adresa bărbatului din poza aflată pe acesta. 
A continuat fără a-mi cunoaște reacţia: 

— Bună ziua, domnule? Sunteţi membru al familiei Pinckney? 

— Ultima dată când m-am uitat, asta era casa mea. 

— Da, domnule. Și dumneavoastră cine ați fi? 

— Aveţi nevoie de ochelari, doamnelor? 

— Nu, domnule. Aș vrea să vorbim despre Chester Tyrus 
Pinckney. 

Privirea lui Pinckney alunecă spre mine. 

— E vreo glumă? 

— Nu, domnule, spuse Emma. 

— Emma, am șoptit eu. 

Emma mi-a făcut semn să tac, fluturându-și mâna la spate. 

Un zâmbet a apărut pe buzele lui Pinckney, dezvăluind dinţii 
îngălbeniţi de fumat și ani de neglijență. 

— Harlan v-a trimis? 

— Nu, domnule. Sunt coronerul din Charleston. 

— Avem o fată coroner? 

Emma i-a arătat insigna. 

Pinckney a ignorat-o. 

— Emma, am încercat eu din nou. 

— E vorba de cadavre, nu? Așa cum am văzut la televizor? 

— Da, domnule. ÎI cunoașteţi pe Chester Pinckney? 

Poate că întrebarea Emmei l-a derutat. Sau poate că Pinckney 
se gândea la un răspuns inteligent. l-a aruncat o privire 
inexpresivă. 


94 


— Domnule Pinckney, am intervenit eu. 

Emma și Pinckney s-au uitat amândoi la mine. 

— Este posibil să vă fi pierdut portofelul? 

Sprâncenele Emmei au coborât, s-au ridicat, apoi și-a dat 
ochii peste cap. A clătinat ușor din cap și s-a întors spre 
Pinckney. 

— Despre asta-i vorba? a întrebat Pinckney. 

— Dumneavoastră sunteţi Chester Tyrus Pinckney? 

Tonul Emmei era întrucâtva mai relaxat. 

— Arăt cumva ca Hillary Clinton? 

— Nu, domnule. 

— L-aţi prins până la urmă pe micul pungaș care mi-a șterpelit 
portofelul? O să-mi capăt banii înapoi? 

— Când v-aţi pierdut portofelul, domnule? 

— N-am pierdut obiectul ăla afurisit. A fost furat. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— S-a întâmplat atât de demult că abia îmi amintesc. 

— Încercaţi, vă rog. 

Pinckney se gândi puţin. 

— Înainte să intru cu camioneta în șanț. După aia, n-am mai 
avut nevoie de permisul de conducere. 

Am așteptat ca Pinckney să continue. N-a făcut-o. 

— În ce dată s-a întâmplat? a întrebat Emma prompt. 

— Februarie. Martie. Era frig. Aproape că mi-a înghețat fundul 
venind pe jos până acasă. 

— Aţi depus o reclamaţie la poliţie? 

— Nu merita deranjul. Ar fi vândut-o pe nimic. 

— Mă refer la portmoneul dumneavoastră. 

— Sigur că am depus o reclamaţie. Șaizeci și patru de dolari 
sunt șaizeci și patru de dolari. 

— Unde l-aţi pierdut? 

Emma mâăzgălea niște notițe. 

— Nu l-am pierdut. Am fost jefuit. 

— Sunteţi sigur? 

— Arăt ca un tâmpit care nu poate avea grijă de propriile 
lucruri? 

— Nu, domnule. Descrie-ţi, vă rog, incidentul. 

— Eram în oraș și voiam să cunoaștem niște doamne. 

— Noi? 

— Eu și amicul meu, Alf. 


95 


— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat. 

— Nu-i prea mare lucru de spus. Eu și Alf ne-am luat niște 
grătare, am dat pe gât niște bere și tărie. A doua zi dimineaţă, 
când m-am trezit, nu mai aveam portofelul. 

— Aţi pus întrebări la fiecare dintre localurile pe care le-aţi 
vizitat? 

— La cele de care ne-am putut aminti. 

— Unde aţi fost? 

— Cred că, pentru o vreme, am fost la Double T. Pinckney a 
ridicat din umeri. Eu și Alf am băut destul de mult. 

Emma și-a strecurat carnețelul într-unul dintre buzunarele 
cămâșii. 

— Obiectul dumneavoastră a fost găsit, domnule Pinckney. 

Pinckney scoase un muget. 

— Deja îmi luasem rămas-bun de la cei șaizeci și patru de 
biștari. N-am nevoie de permis. N-am mașină. 

— Îmi pare rău, domnule. 

Ochii lui Pinckney s-au îngustat. 

— De când e treaba unui coroner să vină să-mi spună asta? 

Emma l-a privit pe Pinckney gândindu-se, am crezut, cât să-i 
dezvăluie în legătură cu găsirea portmoneului său. 

— l-am dat șerifului o mână de ajutor, a spus Emma. 

Multumindu-i lui Pinckney pentru timpul acordat, Emma a 
coborât treptele. După ce mi s-a alăturat, amândouă ne-am 
întors pentru a traversa curtea. 

Un pudel gri, jegos, care purta o zgardă roz bătută-n cuie, ne 
bloca drumul. Între labele din faţă zăcea o veveriţă moartă. 

Pudelul ne-a privit cu curiozitate. L-am privit cu aceeași 
expresie. 

— Douglas. Pinckney a scos un fluierat scurt și ascuţit. Treci 
aici! 

Douglas s-a ridicat, a apucat veverița în dinţi și ne-a ocolit. 

Am auzit un scârțâit, apoi ușa trântită în timp ce eu și Emma 
ne-am continuat drumul către mașină. 

— O pasăre bătrână și drăguță, spuse Emma. 

— Douglas? 

— Pinckney. 

— Tot aia. 

Emma m-a fulgerat cu privirea. 


96 


Am pornit mașina, am făcut o întoarcere în U și am început 
înaintarea greoaie pe drumeag. 

— Douglas? întrebă Emma. 

— Zgarda reprezintă un risc din punctul de vedere al modei, 
dar pe Doug arată bine. Culoarea îi face ochii mai luminoși. 

— Care sunt șansele ca bătrâna pasăre să fie jefuită? a 
întrebat Emma. 

— Care sunt șansele ca eu să fiu idolul Americii în acest an? 
am replicat eu. 

— Și apoi au fost doi, a spus Emma când am ajuns pe asfalt. 

— Bărbatul spânzurat. Bărbatul îngropat. 

— O rimă drăguță. 

— Sânge irlandez. Apropo, al tău ce mai face? 

— Sunt puţin obosită, dar mă simt bine. 

— Sincer? 

A încuviinţat. 

— Bine. 

Emma nu m-a întrebat dacă aș ajuta-o cu analiza scheletului 
bărbatului din pădure. Amândouă știam răspunsul. Știam, de 
asemenea, că Gullet ar face ceva cercetări și că ar fi sceptic 
dacă m-aș mai implica într-un caz. 

Imaginându-mi conversaţia pe care el și Emma ar avea-o, am 
condus mașina direct către morgă. 

e 

După ce Emma l-a sunat pe Gullet pentru a-i da veștile, după- 
amiaza de marți a fost o reluare a dimineţii de sâmbătă. Același 
frigider de la morgă. Aceeași cameră de autopsie cu gresie și 
oțel inoxidabil. Același miros de moarte dezinfectată. 

Miller înregistrase victima spânzurată cu eticheta CCC- 
2006020285. 

După ce ne-am schimbat în haine de lucru, eu și Emma l-am 
transferat pe CCC-2006020285 din sac pe masa de autopsie. 
Întâi porțiunile articulate, apoi craniul, după aceea părţile care 
căzuseră sau fuseseră rupte și târâte de prădători. 

Creierul și organele interne dispăruseră. Torsul, braţele și 
oasele superioare ale picioarelor rămăseseră prinse în mușchi și 
ligamente, pe alocuri putrezite, alteori înnegrite și întărite de 
soare și vânt. Deși era un obstacol în efectuarea analizei 
scheletice, carnea reprezenta un bonus pentru o identificare mai 
rapidă. Tesut înseamnă piele. Piele înseamnă amprente. 


97 


O mânecă a hainei protejase braţul drept, împiedicând 
mumificarea completă. Dar descompunerea afectase țesutul, 
care devenise extrem de fragil. 

— Ai o soluţie de hidratare a țesutului? am întrebat-o pe 
Emma. 

Această soluţie salină de acid citric tamponat este utilă 
pentru refacerea țesutului uscat sau deteriorat. 

— Mulțumită îmbălsămătorului meu favorit. 

— Încălzește-o, te rog, la circa cincizeci de grade Celsius. 

La fel ca în cazul din Dewees, Emma mă făcuse șef pe durata 
examinării acestor oase. Nu eram sigură cât timp se va 
descurca cu situaţia aceasta, dar eram hotărâtă să-mi fac 
treaba până când cineva va spune stop. 

— La microunde? 

— Bine. 

În vreme ce Emma era plecată, am îndepărtat fiecare dintre 
degetele mâinii drepte până la nivelul primei articulații 
interfalangeale. Când s-a întors, am pus degetele asprite în 
soluție și le-am lăsat deoparte, să se moaie. 

— Te superi dacă ies puţin? S-a găsit un cadavru pe un șantier 
și este nevoie de mine. Când amprentele sunt gata, dă-le 
tehnicianului și el i le va trimite lui Gullet. 

— Nicio problemă. 

Examinarea scheletului mergea destul de bine. Și, scutită de 
osteneala de a tăia și îndepărta țesutul, îmi aducea cumva 
aminte de analiza necunoscutului de pe insula Dewees. 

Coloana vertebrală a fost cel mai dificil de separat în 
elementele componente. În timp ce se afla la muiat, am început 
cu oasele cel mai puţin ferm prinse în carne. 

Formele craniului și ale oaselor pelviene indicau că victima 
este un bărbat. 

Dantura, coastele și simfiza pubiană spuneau că avusese o 
vârstă cuprinsă între treizeci și cinci și cincizeci de ani. 

Arhitectura craniană și facială indicau că strămoșii lui 
veniseră din Europa. 

Alt tip alb, de patruzeci și ceva de ani. 

Cu asta, similitudinile fizice se încheiau. 

Dacă bărbatul de pe insula Dewees era înalt, măsurătorile 
osului lung spuneau că omul din pădure avea numai un metru 
șaptezeci, un metru șaptezeci și șapte. 


98 


Primul avusese păr blond, lung. Tipul acesta avea bucle 
scurte, șatene. 

Spre deosebire de bărbatul de pe insula Dewees, cel din 
pădure nu avea nicio lucrare dentară și de fapt îi lipseau trei 
molari de sus și un bicuspid tot de sus. Cei de jos reprezentau 
un mister, fiindcă n-aveam mandibula. Petele de pe partea 
laterală a limbii sugerau că decedatului îi plăcuseră ţigările. 

După ce am terminat profilul biologic, am început să caut 
anomaliile scheletului. Ca de obicei, căutam ciudățenii 
congenitale, remodelări osoase cauzate de activităţi repetitive, 
răni vindecate și dovezi ale istoricului medical. 

Omul din pădure avusese parte de destule, inclusiv o ruptură 
a fibulei drepte, oasele obrazului fracturate și diverse tipuri de 
afecțiuni ale scapulei, toate vindecate. Pe radiografie se 
remarca o opacitate pe clavicula stângă, ce sugera posibilitatea 
unei alte fracturi vechi. 

Individul nu era mare, dar era solid și bine făcut. 

Mi-am îndreptat șira spinării, mi-am rotit umerii, apoi capul. 
Îmi simțeam spatele de parcă membrii echipei Panthers se 
luaseră la încăierare în cârca mea. 

Ceasul de pe perete arăta 4:40. Era timpul să verific degetele. 

Țesutul se muiase frumos. Folosind o seringă mică, am 
injectat soluţie hidratantă sub pielea de pe buricele degetelor. 
Vârfurile acestora s-au umflat. L-am șters pe fiecare cu alcool, l- 
am uscat, l-am trecut prin cerneală, apoi l-am apăsat pe hârtie. 
Detaliile amprentelor s-au evidenţiat destul de clar. 

Am chemat tehnicianul. Acesta a luat amprentele și eu mi-am 
văzut în continuare de oase. 

Deteriorările post-mortem se limitau la părţile inferioare ale 
picioarelor. Rosăturile și despicăturile cuplate cu prezenţa unor 
perforaţii circulare mici sugerau că vinovaţi erau, probabil, 
câinii. 

N-am găsit nicio dovadă a unor răni perimortem, nimic care 
să indice că moartea fusese rezultatul a altceva decât ceea ce 
era evident: asfixiere ca urmare a compresiei structurilor 
gâtului. În termeni profani, spânzurare. 

Emma a sunat la 7. Am pus-o la curent cu ce aflasem. A spus 
că plănuise să treacă curând pe la biroul șerifului, pentru a-l 
„alimenta” pe Gullet. Astea au fost cuvintele ei. 


99 


Fiindcă vorbele Emmei mi-au reamintit că mi-e foame, m-am 
îndreptat către bufet. După o masă deosebită, care a însemnat o 
lasagna cu prea puţin sos și o salată cu prea mult, m-am 
reîntors în sala de autopsie. 

Deși unele segmente erau insuficient hidratate, am putut 
elibera cea mai mare parte a coloanei vertebrale din masa de 
mușchi putred. Lăsând un fragment încăpățânat să se moaie, 
am pus recent eliberatele vertebre cervicală și toracică pe o 
tavă, alături de două vertebre ale gâtului pe care le detașasem 
de la baza craniului. 

Mutându-mă la microscop, am început cu C1, apoi, încet, am 
luat-o în jos. N-am găsit nimic surprinzător până când am ajuns 
la C6. 

După aceea, a fost iarăși ca sâmbătă. 

Era corpul vertebral. Era bolta. Era procesul transversal cu 
micile sale găuri, prin care treceau vasele de sânge craniene. 

Acolo, pe stânga, se afla fractura liniară. 

Am ajustat focalizarea și am repoziţionat lumina. 

Nicio îndoială. O fisură de grosimea unui fir de păr se răsucea 
de-a lungul procesului transversal stâng, radiind din părţile 
opuse ale foramenului. 

Era exact același tipar pe care îl văzusem la scheletul de pe 
insula Dewees. Despicătura și lipsa reacției osului îmi spunea că 
și această fractură era rezultatul unei forțe aplicate osului 
proaspăt. Şi această rană fusese provocată în preajma 
momentului morții. 

Dar cum? 

C6. Partea inferioară a gâtului. Mult prea jos pentru a fi 
rezultatul spânzurării. Deși capul căzuse, dislocat probabil de 
prădători, ștreangul rămăsese prins între C3 și C4. 

Smucirea bruscă atunci când victima a sărit de pe creangă? 
Dacă sărise de pe creangă, cum s-a urcat acolo? S-a căţărat 
aproximativ doi metri pe trunchiul copacului? Poate. 

Închizându-mi ochii, mi-am imaginat corpul atârnând din pom. 
Nodul fusese la spatele gâtului, nu într-o parte. Asta nu se 
potrivea cu fractura unilaterală. Mi-am notat mintal să verific 
fotografiile lui Miller de la scena crimei. 

Ar putea spânzurarea explica rana de la gât a victimei de pe 
insula Dewees? Și ea se sinucisese? 

Poate. Dar tipul sigur nu și-a săpat propriul mormânt. 


100 


Era posibil ca Emma să aibă dreptate? Se poate ca bărbatul 
de pe insula Dewees să se fi sinucis, apoi să fi fost îngropat de 
un prieten sau un membru al familiei? De ce? De rușine? 
Evitarea cheltuielilor de înmormântare? De teamă că plata 
asigurărilor va fi refuzată? Asta părea improbabil. Dura ani de 
zile până când o persoană era declarată moartă. 

Cazul din insula Dewees se va dovedi a nu fi nimic altceva 
decât o îngropare într-un loc nepotrivit a unui corp omenesc? 

Am căutat printre alternative o explicaţie pentru rana de la 
gât, pe care o vedeam la bărbatul din pădure. Aceeași explicaţie 
o consideram valabilă pentru bărbatul de pe insula Dewees. 

Cădere? Strangulare? O lovitură cu un obiect contondent? O 
lovitură în cap? 

Nimic nu avea sens dat fiind tipul de fractură și locaţia sa. 

Încă mă mai gândeam, când Emma a năvălit pe ușă. 

— L-am găsit! 

M-am răsucit de la microscop. 

Emma a fluturat o hârtie tipărită. 

— Gullet a căutat amprentele în AFIS. 

Sistemul automatizat de identificare a amprentelor. 

— Băiatul nostru a apărut imediat. 

Numele pe care l-a rostit a făcut ca fracturile vertebrale să 
dispară din atenţia mea. 


101 


12. 


— Noble Cruikshank. 

— Sfinte Isuse! 

Dacă reacția mea a surprins-o, Emma n-a lăsat să se vadă 
acest lucru. 

— Cruikshank este un poliţist pensionat, din Charlotte- 
Mecklenburg. Dar nu de asta se afla în sistem. Desigur, 
polițiștilor începători din CMPD?! li se iau amprentele la 
Academie, dar sunt păstrate acolo. Cruikshank a fost arestat în 
'92 pentru conducere sub influenţa alcoolului. Atunci au ajuns în 
sistem. 

— Ești sigură că e Cruikshank? 

Intrebarea era prostească. Știam răspunsul. 

— Există potrivire în douăsprezece puncte. 

Am luat foaia tipărită și am citit descrierea lui Cruikshank. 
Bărbat. Alb. Un metru șaptezeci. Conform datei nașterii, avea 
patruzeci și șapte de ani. 

Profilul făcut de mine scheletului corespundea. Starea în care 
se afla trupul se potrivea unei expuneri de două luni. 

Noble Cruikshank. Detectivul dispărut al lui Buck Flynn. 

Am studiat fotografia. Deși era în alb-negru și neclară, îţi 
puteai face idee despre cum arăta. 

Tenul lui Cruikshank era ciupit de vărsat, nasul coroiat, părul 
pieptănat spre spate și cu vârfurile ondulate. Pielea începea să-i 
atârne de-a lungul mandibulei și a oaselor obrajilor și probabil că 
era mai slab decât ar fi vrut. Totuși, expresia era a unui macho 
autentic. 

— Noble Cruikshank. Să fiu a naibii! 

— Îl cunoșteai? 

— Nu personal. Cruikshank a fost dat afară din poliţie în '94, 
pentru că era alcoolic. Lucra ca detectiv particular când a 
dispărut, în martie. 

— Și noi ce legătură avem cu asta? 

— ȚI-l amintești pe Pete? 

— Soţul tău. 


28 Charlotte-Mecklenburg Police Department. (n.tr.). 
102 


— Soţul înstrăinat. Pete a fost solicitat să investigheze unele 
aspecte financiare privind GMC și, de asemenea, să descopere 
unde se află fiica dispărută a unui client, persoană care a avut 
de-a face cu această organizaţie. Inainte să-l angajeze pe Pete, 
Buck Flynn - ăsta-i clientul - l-a angajat pe Cruikshank. In timp 
ce se ocupa de caz, Cruikshank a dispărut. 

— Pete este avocat. 

— Asta a fost și reacţia mea. Pete este leton. Mama lui Flynn 
era letonă. Flynn are încredere în el fiindcă face parte din neam. 

— Puștoaica lui Flynn a dispărut de aici? 

— Așa se presupune. Specialitatea lui Cruikshank era găsirea 
persoanelor dispărute, iar zona lui de activitate erau Charleston 
și Charlotte. Helene Flynn - asta-i fiica - era membră a GMC, la 
finanţarea căreia Buck contribuia din plin. 

— Aubrey Herron. E o figură. Flynn n-a devenit curios când 
detectivul lui a încetat să-i dea raportul? 

— Aparent, Cruikshank avea reputaţia unui alcoolic. 

— Flynn a angajat un alcoolic? 

— N-a aflat decât după ce l-a angajat. L-a găsit pe Cruikshank 
pe internet. Asta explică preferința lui ulterioară pentru un 
membru al propriei naţii baltice. 

Emma a formulat întrebarea pe care mi-o pusesem și eu. 

— Ce făcea Cruikshank cu portofelul lui Pinckney? 

— L-a găsit? am presupus eu. 

— L-a furat? 

— L-a căpătat de la cineva care l-a găsit sau l-a furat? 

— Pinckney a spus că portmoneul i-a dispărut în februarie sau 
martie, chiar în preajma momentului când Cruikshank s-a 
sinucis. 

— Probabil, am spus eu. 

— Probabil. Poate cineva a găsit cadavrul spânzurat în pădure 
și i-a pus portofelul în buzunar. 

— De ce? am întrebat. 

— O glumă? 

— Asta ar presupune un simț al umorului destul de morbid. 

— Pentru a crea confuzie la stabilirea identităţii mortului? 

— Portofelul se afla într-un buzunar al hainei, corect? Poate că 
Cruikshank a împrumutat, găsit sau șterpelit jacheta și n-a știut 
niciodată că portofelul se afla acolo. A spus Pinckney ceva 
despre pierderea unei jachete? 


103 


Emma a clătinat din cap. 

— Și de ce Cruikshank n-avea niciun obiect personal? 

— Adesea, sinucigașii adevăraţi nu-și poartă obiectele asupra 
lor. Emma s-a gândit un moment. Dar de ce pădurea Francisc 
Marion? Și cum a ajuns Cruikshank acolo? 

— O întrebare inteligentă, doamnă coroner, am spus eu. 

Nici eu, nici Emma n-aveam un răspuns inteligent. 

Am ridicat printul din baza AFIS. 

— Pot să păstrez asta? 

— Asta-i copia ta. 

În timp ce puneam foaia pe masă, Emma spuse: 

— Deci al tău domn Cruikshank s-a spânzurat. 

— Domnul Cruikshank e al lui Pete, am corectat-o eu. 

— Pete se află aici, în Charleston? 

— O, da. 

Emma a ridicat o sprânceană. 

Răspunsul meu ar fi fost campion la dat ochii peste cap. 

Era aproape ora 9 când am ajuns la reședința Sea for Miles. 
Două mese din bucătărie erau acoperite cu piersici și roșii. 
Marţi. Am presupus că Pete a dat peste piața fermierilor din 
Mount Pleasant. Pete și Boyd erau în casă și se uitau la un meci 
de baseball. Cei de la Twins îi conduceau pe favoriţii lui Pete - 
White Sox - cu zece la patru. Sox fusese echipa copilăriei lui 
Pete din Chicago și, când și-a stabilit tabăra de antrenamente în 
Charlotte, Pete a fost ultra-încântat. 

— Cruikshank este mort, am spus eu fără vreun preambul. 

Pete s-a ridicat și mi-a acordat întreaga sa atenţie. Boyd și-a 
păstrat privirea aţintită asupra unui vas pe jumătate gol cu 
popcorn. 

— Pe bune? 

— S-a spânzurat. 

— Eşti sigură că este Cruikshank? 

— Există douăsprezece puncte de potrivire ale amprentelor. _ 

Pete a mutat o pernă și eu m-am lăsat să cad pe canapea. In 
timp ce-i povesteam aventurile cu Pinckney și apoi cu bărbatul 
din pădure, Boyd s-a furișat pe nesimţite către popcorn. 

— Cum a ajuns la Cruikshank portmoneul celuilalt individ? 

— Cine știe? 


104 


— Emma intenţionează să aibă o altă discuţie de la om la om 
cu Pinckney? 

— Sunt sigură că da. 

Cu ochii la Pete, Boyd a atins cu capul marginea vasului și și-a 
trecut limba peste popcorn. Pete a mutat vasul pe o masă aflată 
în spatele capetelor noastre. 

Întotdeauna optimist, Boyd a sărit pe canapea și s-a sprijinit 
de mine. Absentă, i-am frecat urechea. 

— Nu-i nicio îndoială că Cruikshank s-a sinucis? a întrebat 
Pete. 

Am ezitat, amintindu-mi că eu și Emma nu găsiserăm un 
răspuns mulțumitor. Și mai era și a treia vertebră cervicală. 

— Ce-i? 

— Probabil, nu-i nimic. 

Pete a sorbit ultimul rest de bere Heineken, a pus sticla jos și 
a adoptat o poziţie care arăta că vrea să asculte restul 
povestirii. 

l-am descris fractura liniară din procesul transversal stâng al 
vertebrei. 

— Ce-i așa de ciudat? 

— Rana este incompatibilă cu spânzurarea, mai ales dat fiind 
faptul că nodul era plasat în spatele, nu în partea laterală a 
craniului. Scheletul de pe insula Dewees are o fractură identică, 
în același loc. 

— Și asta-i important? 

— N-am mai văzut niciodată un asemenea tipar traumatic. 
Apoi, am descoperit două în aceeași săptămână. Nu ţi se pare 
că asta ridică suspiciuni? 

— Și care-i explicaţia? 

— Am câteva, dar niciuna nu-i convingătoare. 

— Indecizia este cheia flexibilităţii. 

Boyd și-a pus bărbia pe umărul meu, cu nasul la câţiva 
centimetri de popcorn. L-am mutat într-o parte. S-a culcat în 
poala mea. 

— Tu ce-ai făcut astăzi? am întrebat eu. 

— Nu-i minunat? 

l-a apărut rânjetul Marele Pete. 

— Exact ca doi oameni căsătoriți. 

— Am fost căsătoriţi. N-a fost minunat. 

— Încă suntem căsătoriţi. 


105 


L-am înghiontit pe Boyd. Câinele s-a mișcat din poala mea și 
s-a lipit de Pete. Am început să mă ridic. 

— OK. OK. 

Pete și-a ridicat ambele mâini. 

— Azi, m-am învârtit pe la GMC. 

M-am așezat la loc. 

— Ai vorbit cu Herron? 

Pete clătină din cap. 

— Am aruncat o grămadă de cuvinte înspăimântătoare. 
Litigiu. Administrare defectuoasă a fondurilor caritabile. Bani 
sau bunuri. 

— Înfiorător. 

— Așa se pare. Am o întâlnire cu Herron joi dimineaţă. 

În acel moment mi-a sunat telefonul. M-am uitat la ecran. Era 
Emma. 

— Gullet a găsit o adresă unde a locuit Cruikshank. Este 
dincolo de Calhoun, nu departe de complexul Universităţii de 
Medicină. A trecut pe acolo și a reușit să-l ţină pe proprietar 
departe de un DVD cu Rocky suficient timp pentru a afla că 
Cruikshank îi fusese chiriaș vreme de vreo doi ani, dar că, din 
martie, nu mai pusese piciorul în apartament. Numele 
proprietarului este Harold Parrot, un adevărat filantrop. Când 
Cruikshank a întârziat treizeci de zile plata chiriei, Parrot i-a 
îndesat lucrurile în cutii, a schimbat broasca și a închiriat 
apartamentul altcuiva. 

— Ce soartă au avut cutiile? 

Pete a ridicat sprâncenele a întrebare și a șoptit: 

— Cruikshank? 

Am încuviințat. 

— Parrot le-a înghesuit la subsol. A presupus că Cruikshank a 
părăsit orașul, dar n-a vrut să aibă probleme dacă tipul apărea 
și-și reclama lucrurile. Gullet a avut impresia că detectivul îi cam 
băgase frica-n oase lui Parrot. Eu și Gullet ne ducem înapoi 
mâine-dimineaţă și m-am gândit că poate vrei să vii cu noi. 

— Unde? 

Emma mi-a citit adresa și eu am notat-o. 

— La ce oră? 

Pete a arătat cu un deget către pieptul său. 

— La 9. 

— Ne întâlnim acolo? 


106 


— Sună bine. 

Pete deveni insistent. 

— Te superi dacă vine și Pete? 

— Sună și mai bine. 

(J 

Ziua a început prost și a continuat din ce în ce mai prost. 

Emma a sunat la puţin timp după ora 8, pentru a-mi spune că 
avusese o noapte dificilă. M-ar deranja să mă întâlnesc singură 
cu Gullet și Parrot? Îi va explica șerifului că eram consultant 
oficial în acest caz și va solicita o cooperare fără rezerve din 
partea biroului său. 

Am auzit amărăciunea din vocea Emmei și știam cât o costa 
pe prietena mea să admită că trupul ei cedează. Am asigurat-o 
că totul va fi în regulă și că o voi contacta îndată ce plec de la 
Parrot. 

Pete tocmai își închidea mobilul când am intrat în bucătărie. ÎI 
sunase pe Flynn. Deși necăjit de întâmplare, Buck a fost încântat 
să afle că Cruikshank fusese găsit. Buck a fost și mai mulțumit 
să afle de întâlnirea cu Herron, care urma să aibă loc, și de 
posibilitatea de a obţine niște răspunsuri la întrebările sale. 

De asemenea, Pete îl sunase pe un prieten de la Poliţia din 
Charlotte-Mecklenburg. Omul nu a fost surprins să afle de 
moartea fostului său coleg. Il știa pe Cruikshank de pe vremea 
când fusese detectiv particular. După spusele sale, Cruikshank 
era ca o bombă gata să explodeze. 

Explorerul lui Gullet era deja parcat la marginea trotuarului, 
când eu și Pete am intrat de pe Calhoun pe o stradă laterală 
care se înfunda. Deși cândva fusese o zonă rezidenţială și plină 
de vegetație, oleandrii și socul care reprezentaseră farmecul 
străzii fuseseră de mult îndepărtați de o dezvoltare modernă. 
Birouri și clădiri comerciale din cărămidă mascau cu înălțimea 
lor case confederate de ale căror uși atârnau vechi sonerii sub 
formă de clopoţele. 

Adresa Emmei ne-a adus în fața unei supraviețuitoare 
antebelice cu arhitectură tipic charlestoniană: fațadă îngustă, 
lungă în adâncime, verande laterale la etaj și la parter. 

Eu și Pete am coborât din mașină și am luat-o pe alee. Cu 
toate că stratul de nori menținea temperatura scăzută, 
umezeala stăpânea ziua. În câteva secunde, mi-am simţit 
hainele fleșcăite și lipite de corp. 


107 


Apropiindu-mă de clădire, am remarcat și alte detalii. Lemn 
care putrezea, vopsea decolorată, mai multe decoraţiuni decât 
are Pavilionul Regal din Brighton. Pe o placă ornamentată de 
deasupra ușii scria „MAGNOLIA MANOR”. 

Nu era nicio magnolie. Nimic înflorit. Curtea laterală era o 
harababură de arbuști kudzu. 

Ușa din faţă nu era încuiată. După ce am intrat, eu și Pete am 
trecut de la o căldură lipicioasă la o căldură lipicioasă ceva mai 
răcoroasă. 

Ceea ce fusese cândva un foaier elegant servea acum drept 
hol completat de o scară cu balustradă, pereţi pe care se aflau 
aplice și un tavan cu candelabru. Mobilierul sumar emana întreg 
farmecul unui cabinet stomatologic. Bufete din lemn laminat. O 
plantă din plastic. Carpete din plastic. Coșuri de gunoi din 
plastic, pline cu reclame inutile. 

Două rânduri de plăcuţe pe care erau scrise diverse nume 
sugerau că spaţiul clădirii fusese împărțit în șase apartamente. 
Dedesubt și la dreapta soneriilor, pe un carton scris de mână, se 
afla numărul administratorului. 

L-am format. Parrot a răspuns după ce telefonul a sunat de 
trei ori. 

Am spus cine sunt. Parrot a zis că el și Gullet se aflau la 
subsol și m-a îndrumat spre capătul holului central, către partea 
din spate a clădirii. Scările erau dincolo de o ușă și la stânga. 

l-am făcut lui Pete semn să mă urmeze. 

Ușa pivniţei se afla acolo unde mi se spusese. Și era larg 
deschisă. 

— Cruikshank n-a ales acest conac vechi pentru sistemul său 
de securitate, am spus eu cu voce joasă. 

— Poate că a fost atras de aspectul interior ultramodern, a zis 
Pete. 

l-am auzit pe Gullet și pe Parrot vorbind jos. 

— Și numele, a adăugat Pete. Numele are o oarecare 
rezonanţă. 

În timp ce Pete și cu mine coboram scările din lemn, 
temperatura a scăzut cu cel puţin cincisprezece grade Celsius. 
Jos, aerul mirosea a decenii de mucegai și praf. Nu eram sigură 
dacă să respir pe nas sau pe gură. 

Pivniţa era cum mă aşteptam. Dușumea din pământ. Tavan 
jos. Pereţi din cărămidă și mortar care se fărâmiţa. Puținele 


108 


concesii făcute secolului XX includeau o mașină de spălat și de 
uscat antice, un boiler, becuri slabe care atârnau de fire extrem 
de îmbătrânite. 

Peste tot erau înghesuite obiecte vechi și stricate. Vrafuri de 
ziare. Lăzi din lemn. Lămpi sparte. Unelte de grădinărit. Tăblia 
din alamă a unui pat. 

Gullet și Parrot se aflau în capătul îndepărtat al încăperii, între 
ei aflându-se deschisă o cutie din carton pe un banc de lucru. 
Gullet ţinea în mână o mapă din canava, răsfoindu-i foile cu 
cealaltă. 

Amândoi bărbaţii s-au răsucit la sunetul pașilor noștri. 

— Se pare că deveniți unul dintre oamenii coronerului local. 
Gullet chiar se pricepea la introduceri. N-am nicio problemă cu 
asta atâta timp cât toată lumea înţelege care sunt limitele. 

— Desigur. 

L-am prezentat pe Pete și am explicat cât mai pe scurt care 
este motivul interesului său pentru fostul client al lui Parrot. 

— Domnul Cruikshank al dumneavoastră era un tip ocupat, 
domnule avocat. 

— Cruikshank mă interesează doar indirect... 

Gullet l-a întrerupt: 

— Omul s-a sinucis în orașul meu. Asta face ca el să fie 
problema mea. Sunteţi liber să vă ocupați de hârțoagele astea 
împreună cu doamna doctor. Dar să nu vă vină ideea să faceți 
investigaţii pe cont propriu, mă puneţi la curent cu tot ce aflați. 

Pete nu spuse nimic. 

— Don'șoara Rousseau zice că sunteți în căutarea unei tinere 
doamne pe nume Helene Flynn. 

Avea același ton neutru obișnuit. 

— Da, sunt, spuse Pete. 

— Pot să întreb de ce, domnule? 

— Tatăl lui Helene este îngrijorat că nu a mai luat legătura cu 
el. 

— Şi când o veţi găsi pe această tânără doamnă? 

— Îi voi spune tatălui ei. 

Gullet l-a privit pe Pete atât de lung, încât am crezut că o să-l 
trimită la plimbare. Apoi: 

— Nu-i nimic rău în asta. Dacă ar dispărea copilul meu, aș 
vrea să știu de ce. 

Șeriful a închis și a agitat mapa din canava. 


109 


— Asta ar trebui să fie o lectură fascinantă. 


110 


13. 


Gullet a întors mapa așa încât să putem vedea numele scris 
de mână pe cotor. Flynn, Helene. Data se potrivea cu aceea 
când Buck Flynn l-a contactat prima dată pe Cruikshank. 

Dându-i dosarul lui Pete, Gullet a revenit la cutia din carton și 
și-a reluat căutarea, scoțând un dosar, citind ce scria pe cotor, 
punându-l la loc printre celelalte. 

Pete citi conţinutul dosarului lui Helene Flynn. 

L-am privit pe Parrot. Era un bărbat negru, în vârstă, cu păr 
creț cu cărare într-o parte și întins cu putere. Nat King Cole în 
maiou. Deocamdată, părea la fel de nervos precum cineva care 
se așteaptă să primească un pumn în rinichi. 

După ce a mai scos câteva dosare la întâmplare, Gullet s-a 
întors către Parrot. 

— Aţi împachetat totul în aceste cutii, domnule? 

— Nu și dosarele. Astea sunt exact așa cum le-a lăsat 
Cruikshank. Eu le-am umplut pe cele care nu sunt notate, de 
acolo. 

Parrot arătă către un vraf de cutii din carton. 

— Aţi pus absolut toate obiectele domnului Cruikshank, nu-i 
așa domnule Parrot? Nimic nu s-a rătăcit sau pierdut, sau 
altceva? 

— Sigur că sunt toate. Privirea lui Parrot s-a mutat de la Gullet 
la mine, apoi către podea. N-am făcut nicio listă, dacă asta 
întrebaţi. Doar am pus lucrurile în cutii. 

— Mda. 

Gullet l-a săgetat pe proprietar cu privirea. Parrot și-a trecut o 
mână peste creștet. Niciun fir de păr nu s-a clintit. Era mai plin 
de unsoare decât o gogoașă. 

Au trecut câteva secunde. Un minut întreg. Undeva unde nu-l 
puteam vedea, picura un robinet. 

Parrot și-a trecut din nou mâna peste creștet. Și-a încrucișat 
brațele. Le-a lăsat să cadă. Privirea șerifului a rămas lipită de 
chipul lui Parrot. 

În cele din urmă, Gullet a spart tăcerea: 


111 


— Nu vă supăraţi dacă iau lucrurile domnului Cruikshank 
pentru a le păstra în siguranţă, nu-i așa, domnule? 

— N-aveţi nevoie de un mandat sau vreo hârtie oficială? 

Niciun mușchi nu se clinti pe chipul lui Gullet. 

Mâna lui Parrot se ridică. 

— Bine. Bine. Nicio problemă. Știţi. Drepturile chiriașilor și 
toate astea. 

Erau opt cutii. Am luat-o pe cea cu dosare. Pete și Gullet au 
început cu câte două cutii fiecare. În timp ce bărbaţii făceau un 
al doilea drum în pivniță, am sunat-o pe Emma din Explorer. 
Deși vocea ei suna mai bine, era încă slăbită. 

l-am spus că ne îndreptam către biroul șerifului. Emma mi-a 
mulțumit și m-a rugat s-o ţin la curent cu ce se întâmplă. 

La douăzeci de minute după ce am părăsit Magnolia Manor, 
eu și Pete am intrat după Gullet în parcarea biroului șerifului din 
Charleston County, o clădire joasă, din cărămidă și cu stucatură, 
aflată pe Pineheaven Drive, în nordul Charlestonului. După două 
drumuri, cutiile se aflau într-o mică sală de conferinţe. 

In vreme ce Gullet suna la Poliţia din Charleston, eu și Pete 
am început să ne ocupăm de lucrurile lui Cruikshank. Pete a luat 
dosarul Flynn. Eu am început cu cutiile. 

Prima conţinea prosoape de baie și obiecte de toaletă. Pastă 
de dinţi. Aparate de bărbierit din plastic. Spumă de ras. Șampon. 
Pudră pentru picioare. 

In a doua, se aflau obiecte de bucătărie. Căni și vase din 
plastic. Câteva pahare. Tacâmuri ieftine. 

Cutia a treia conţinea obiectele din cămară. Cereale 
congelate. Cereale la cutie. Spaghete uscate și macaroane. Cutii 
cu supă Campbell, fasole gătită, fasole cu cârnaţi. 

— Tipul nu era un adept al bucătăriei rafinate, am spus eu 
închizând cutia. 

Concentrat asupra dosarului, Pete a scos un mormăit neutru. 

In cutia a patra se aflau un ceas deșteptător, așternuturi și 
pături. 

Cutia a cincea era plină cu perne înghesuite. 

In cutia a șasea erau haine. 

— Ai găsit ceva? a întrebat Pete, concentrat asupra notițelor 
pe care le măzgălea. 

— O grămadă de cămăși de proastă calitate. 

— Mda? 


112 


Pete nu asculta. 

— Tipului îi plăcea culoarea maro. 

— Mm. 

Pete scria ceva. 

— Și costumele de baie Dale Evans. Astea sunt greu de 
obţinut în zilele noastre. 

— Mm. 

— Bretele. 

Pete și-a ridicat capul. 

— Ce? 

l-am arătat o cămașă de lucru maro. 

— Ești nespus de amuzantă, scumpo! 

— Afli ceva util? am întrebat eu. 

— A folosit un fel de sistem stenografie. 

Traversând încăperea, m-am uitat la una dintre paginile scrise 
de mână de Cruikshank. Notiţele erau alcătuite dintr-o 
combinaţie de numere, litere și propoziţii scurte. 


AB CI-8-l 
Cd CI-8-l 
??? 

No F 

3I i/o 


22/2 


113 


LM 

No CI 

??? 

AB Cl-8-4 

CD CI-12-4 

No F 

CI 9-6 

28 i/27 o 

si/so rec! poze 


— Probabil o dată, am spus eu, arătând primul rând al fiecărui 
grupaj. 20 februarie, 21 februarie și așa mai departe. 

— Rejewski nu e cu nimic mai bun decât tine. 

Pete mi-a zâmbit. 

Am așteptat. 

— Enigma? 

Am clătinat din cap. 

— În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii au 
folosit un sistem de cifrare bazat pe un rotor acţionat 
electromecanic, cunoscut ca Enigma. Rejewski a spart codul 
apelând la matematica teoretică. 

— Eşti pe cont propriu, Savantule leton! 

M-am întors la cutii. Și am făcut o descoperire în penultima. 

Conţinutul celei de-a șaptea cutii sugera un birou sau o 
cameră de lucru. Pachete cu hârtie. Plicuri. Carneţele 
neîncepute. Stilouri. Foarfece. Bandă adezivă. Capsator. Agrafe 
de birou, elastice, capse. 

O cutie cu CD-uri. 

Înlăturând capacul, am scos CD-urile de pe suportul central. 
Șase. Am verificat fiecare etichetă. 

Cinci erau goale. Unul era scris. 

Am simţit un val de adrenalină. 

Pe el era scris cu marker negru un nume: Flynn, Helene. 

Adrenalina a început să se retragă ușor. De ce? Dezamăgire? 
Ce am crezut că va scrie pe etichetă? „Mormântul fără nume de 
pe insula Dewees”? 

— Pete. 

— Mm. 

— Pete! 

Pete și-a ridicat brusc capul. 


114 


l-am arătat CD-ul. 

Sprâncenele lui Pete s-au ridicat întrebătoare. Era pe cale să 
spună ceva când a apărut Gullet. l-am arătat CD-ul. 

— Aveţi vreun computer pe care îl putem folosi ca să vedem 
asta? 

— Urmaţi-mă! 

Conducându-ne în biroul lui, Gullet a tras un scaun din piele 
aflat în spatele unui birou cu câţiva centimetri mai mic decât un 
teren de baschet. După ce a tastat câteva comenzi, a ridicat o 
mână. l-am dat CD-ul și el a mai apăsat câteva taste. 

Computerul a bâzâit în timp ce verifica CD-ul lui Cruikshank. 
Gullet a mai tastat ceva, apoi ne-a făcut semn să venim în 
spatele lui. 

Eu și Pete am ocolit biroul și am privit peste umărul lui Gullet. 
Ecranul era acoperit cu mici iconiţe: documente JPEG. 

Gullet dădu clic de două ori pe prima și o imagine a umplut 
ecranul. 

Scena înfățișa o clădire din cărămidă cu două niveluri, având 
o ușă centrală și câte o fereastră cu un geam de fiecare parte a 
sa. Nici pe ușă, nici pe geamuri nu era inscripţionat nimic, litere 
sau simboluri. Nu erau trecute numele străzii sau vreo plăcuţă 
care să conţină adresa clădirii. Vederea spre interior era blocată 
de jaluzele venețiene trase. 

— Profunzimea imaginii e minimă, am spus eu. Destul de 
granulată. Probabil că a fost făcută de la distanţă, cu un 
teleobiectiv. 

— Ai ochi buni, zise Pete. 

— Recunoașteți locul? l-am întrebat pe Gullet. 

— Cu siguranţă, nu e Rainbow Row”. Dar, altfel, ar putea fi 
oriunde. 

Următoarele câteva imagini arătau aceeași clădire din diferite 
unghiuri. Niciuna nu includea împrejurimile sau vreun semn care 
ar fi putut identifica locaţia. 

— Deschideţi-o pe aceasta, am spus eu indicând o imagine cu 
un bărbat care ieșea din clădire. 

Gullet dădu clic de două ori pe document. 

Bărbatul avea o înălțime medie, dar o constituţie robustă. 
Avea părul negru și purta un impermeabil legat cu cordon și un 


29 Numele unor case istorice, colorate din Charleston, pe East Bay Street. (n.tr.). 
115 


fular. Nu se uita spre aparatul de fotografiat și părea că nu are 
habar de existența acestuia. 

Următoarea imagine înfățișa un alt bărbat ieșind din clădire. 
Și el avea părul închis la culoare, dar era mai înalt și mai 
musculos decât primul. Acesta purta blugi și o geacă de vânt. La 
fel ca primul, nici el nu se uita spre obiectiv. 

In următoarele două fotografii era o femeie. Neagră. Cu păr 
blond. Mare. Foarte mare. 

CD-ul conţinea în total patruzeci și două de imagini. Cu 
excepția primelor câteva, fiecare înfățișa pe cineva intrând sau 
ieșind din clădirea de cărămidă. Un copil cu braţul prins într-o 
eșarfă. Un bătrân care purta o pălărie. O femeie cu un copil la 
piept. 

— Modificaţi vizualizarea, i-am sugerat arătând o iconiță din 
bara de instrumente. 

Gullet dădu clic pe săgeata din dreapta micului ecran 
albastru, apoi ezită. 

— Încercaţi vizualizarea în detaliu, l-am îndrumat încercând ca 
vocea să nu-mi sune foarte poruncitoare. 

Gullet a dat dublu-clic pe ultima opţiune și pe ecran au apărut 
coloane de informaţii. În a patra erau trecute data și ora la care 
fusese făcută fiecare poză. 

Pete a declarat ceea ce era evident: 

— Fotografiile au fost făcute în 4 martie, între 8 a.m. și 4p.m. 

— Ai legătură directă cu Rejewski? l-am întrebat în șoaptă. 

Savantul leton mi-a ignorat remarca. 

Gullet a revenit la afișarea cu iconiţe și a deschis primul 
document. 

— Deci Cruikshank era încă viu în 4 martie. Vocea îi era 
monotonă. Și supraveghea acest loc. 

— Sau altcineva o făcea și acel cineva i-a dat CD-ul lui 
Cruikshank. 

— Dar, până la urmă, nu contează prea mult. Omul s-a 
sinucis. Gullet a aruncat o privire întrebătoare peste umăr. Este 
sinucidere, nu-i așa, doamnă? 

— Modul în care a murit ar putea fi mai, am căutat cuvântul, 
complicat. 

Gullet s-a răsucit pentru a mă privi în faţă. Pete și-a sprijinit 
pulpa piciorului pe bufet. Eu am privit podeaua. 


116 


Am descris traumatismul de pe vertebra a șasea cervicală a 
lui Cruikshank. Gullet a ascultat fără să mă întrerupă. Apoi, i-am 
explicat că un traumatism identic era prezent și la scheletul pe 
care eu și Emma l-am recuperat din mormântul superficial de pe 
insula Dewees. 

— Amândoi erau bărbați albi, la patruzeci și ceva de ani, a 
spus Gullet nu atât entuziasmat, cât interesat. 

Am încuviințat. 

— Ar putea fi o coincidenţă. 

— Ar putea fi. 

O coincidenţă de dimensiunile parcului naţional Serengeti din 
Tanzania. 

Gullet s-a răsucit înapoi spre ecranul computerului. 

— Dacă Cruikshank n-a murit de mâna lui, atunci se pune 
întrebarea cine l-a ajutat? Și de ce? Și care este semnificaţia 
locului din aceste fotografii? 

— Poate că locul nu are importanță, am sugerat eu. Poate că 
subiectul interesului era unul dintre acești oameni. 

— Numai unul dintre CD-uri are etichetă, a spus Pete. Cu 
numele lui Helene Flynn. 

— Hai să le verificăm și pe celelalte, am zis eu. 

Am făcut-o. Toate erau goale. 

— Aţi căutat în fiecare cutie? a întrebat Gullet. 

— Cu excepţia uneia. 

Ne-am dus din nou în sala de conferințe. Ultima cutie 
conţinuse cândva borcane de maioneză Hellman. Pete și Gullet 
m-au privit în timp ce o deschideam. 

Cărţi. Fotografii înrămate. Un album. Un trofeu. Amintiri din 
poliție. 

Niciun CD. 

— Hai să revenim puţin, a spus Gullet după ce am închis 
cutia. E posibil să fi supravegheat Cruikshank clădirea, e posibil 
s-o fi făcut altcineva. Dacă a fost altcineva, atunci cine? Și de 
ce? Și de ce era Cruikshank interesat de aceste fotografii? 

— Și cum le-a obţinut? întrebă Pete. 

M-am gândit un moment. 

— Există câteva posibilităţi, le-am enumerat eu pe degete. 
Unu, Cruikshank a făcut el însuși pozele. Doi, CD-ul i-a fost dat. 
Trei, i s-a dat cardul de memorie al aparatului sau cipul cu 
fotografii. Patru, a primit pozele pe cale electronică. 


117 


— Ceea ce înseamnă că habar n-avem, spuse Pete. 

— Dar știm un lucru semnificativ. 

Amândoi bărbaţii s-au uitat la mine. 

— Pentru a descărca de pe un aparat foto, un card sau un site 
de internet? Pentru a primi un e-mail? Pentru a vedea imaginile 
de pe un CD? 

Pete și Gullet au vorbit simultan: 

— Cruikshank a avut un computer. 

— AŞ zice că sunt șanse mari să fi avut. Poate și o cameră 
digitală. 

Ochii lui Gullet s-au îngustat de mânie. Poate. Poate mi-am 
imaginat. 

— Este vremea să-i facem o nouă vizită bunului proprietar 
Parrot. 

Am făcut un gest care cuprindea dosarele și cutia a opta. 

— Între timp, putem să luăm noi astea? 

Gullet și-a agăţat degetul mare de centură și și-a răsfrânt 
buza de jos. În vreme ce secundele treceau, nu eram sigură 
dacă ignora sau se gândea la întrebarea pe care i-o pusesem. 
Apoi, și-a săltat pantalonii și a expirat lung. 

— Adevărul este că, deocamdată, îmi lipsește un ajutor de 
șerif.  Don'șoara Rousseau are destulă încredere în 
dumneavoastră pentru a vă lua în echipa ei, așa încât cred că, 
dacă veţi scotoci prin niște cutii, n-are cum să dăuneze. Aveţi 
grijă ca fiecare obiect să fie inventariat și catalogat, apoi 
semnaţi pentru ele. Și aveţi grijă la securitate. 

Gullet nu și-a terminat avertismentele. N-avea niciun rost să 
spună ce era evident. 

Când am intrat pe Mount Pleasant, mi-a sunat telefonul. Pete 
conducea mașina. 

Mi-am scos telefonul din geantă. Pe ecran apărea un număr 
local pe care nu-l recunoșteam. Am vrut să ignor apelul, apoi m- 
am răzgândit. Dacă avea legătură cu Emma? 

Ar fi trebuit să-mi urmez instinctul. 


118 


14. 


— Ce mai faceţi, doamnă doctor? 

Mi-a trebuit o fracțiune de secundă pentru a recunoaște 
vocea. Era Planctonul. 

— Cum aţi făcut rost de acest număr? 

— Sunt destul de bun, nu? 

— Nu dau interviuri, domnule Winborne. 

— Aţi văzut ce am scris în Post and Courier? Articolul despre 
tipul ţeapăn de pe insula Dewees? 

N-am spus nimic. 

— Editorul era în al nouălea cer. Am undă verde pentru o 
continuare. 

larăși n-am zis nimic. 

— Deci, am câteva întrebări. 

Mi-am folosit vocea de oţel, aceea pe care am învăţat-o de la 
polițiști și vameși. 

— Eu. Nu. Dau. Interviuri. 

— Nu durează decât un minut. 

— Nu. 

Tonul era de nepătruns. 

— Este în interesul dumneavoastră să... 

— O să închid acum. Să nu mă sunațţi din nou. 

— Vă sfătuiesc să nu faceţi asta. 

— Mai aveţi încă acel Nikon, domnule Winborne? 

— Sigur că da. 

— Vă sfătuiesc să luaţi aparatul și să vi-l băgați acolo unde 
soarele nu stră... 

— Am informaţii despre cadavrul pe care l-aţi dat jos din pom 
în Francis Marion. 

Cuvintele lui au avut efect. N-am închis. 

— Numele tipului este Noble Cruikshank și era un poliţist din 
Charlotte. 

Deci Planctonul avea o cârtiță. 

— De unde aţi obţinut această informaţie? am întrebat eu cu 
o voce de gheaţă pură. 

— Doctore? 


119 


Vocea îi suna a dezamăgire prefăcută. 

— Știţi că sursele mele sunt confidenţiale. Dar așa este, nu? 

— Nu confirm nimic. 

Pete îmi arunca priviri întrebătoare. l-am făcut semn că ar 
trebui să fie atent la drum. 

— Dar e ceva ce mă nedumerește. 

Încet. Plictisit. Vocea lui Winborne suna de parcă urmărise 
prea multe episoade din Co/umbo. 

— Cruikshank era detectiv particular, fost poliţist. Probabil că 
se ocupa de vreun caz când a murit. Ce ar putea fi atât de 
înnebunitor încât să-l determine pe un asemenea tip să se 
spânzure? 

Pe fir s-a lăsat tăcerea. 

— Și starea demografică. 

A pronunţat di-mografică. 

— Bărbat, alb, patruzeci și ceva de ani. Sună cunoscut? 

— Keanu Reeves. 

Winborne a ignorat replica. Sau n-a înţeles-o. 

— Deci, acum, încerc să aflu la ce lucra Cruikshank când s-a 
spânzurat. Îmi puteţi spune ceva în legătură cu asta? 

— Nu comentez. 

— Caut o legătură între Cruikshank și oasele de pe insula 
Dewees. 

— Din mai multe motive, vă sfătuiesc să nu publicați nimic. 

— Mda? Spuneți-mi unul. 

— În primul rând, dacă totuși cadavrul din Francis Marion îi 
aparține lui Noble Cruikshank, un bărbat care se sinucide nu ar 
putea fi o lovitură de presă. In al doilea rând, după cum știți, 
Cruikshank a fost poliţist. Foștii lui colegi s-ar putea să nu 
aprecieze faptul că îi târâţi numele în noroi. Și, în al treilea rând, 
indiferent cine se dovedește a fi victima, nu este etic să 
dezvăluiți informaţii despre un deces înainte ca familia să fie 
anunţată. 

— O să mă gândesc la asta. 

— O să închid acum, domnule Winborne. Dacă mă mai 
fotografiaţi, vă dau în judecată. 

Am închis telefonul. 

— Jigodia! 

Îmi venea să arunc telefonul prin parbriz. 

— Luăm prânzul? întrebă Pete. 


120 


Prea nervoasă ca să vorbesc, am încuviințat din cap. 

Imediat după Shem Creek, Pete a făcut dreapta de pe 
bulevardul Coleman pe Live Oak% Drive, o stradă rezidențială 
mărginită de bungalow-uri și umbrită de - da, aţi ghicit! - stejari 
înveliți în mușchi spanioli. Pete a făcut stânga pe Hadarell, a 
făcut iarăși stânga și a intrat într-o parcare pietruită. Dincolo de 
aceasta, între Wando Seafood Company și Magwood & Sons 
Seafood se afla o construcţie dărăpănată, arătând de parcă 
fusese ridicată de oameni care nu vorbeau aceeași limbă. Epava 
Richard și Charlene este cunoscută de localnici drept „Epava”. 
Fără a avea un panou cu numele scris pe el și fără să i se facă 
reclamă, restaurantul este probabil cel mai bine păstrat secret 
din Charleston. A 

Povestea este ceva de genul ăsta. In timpul uraganului Hugo, 
o barcă de pescuit pe nume Richard și Charlene a fost zvârnlită 
pe terenul proprietarului restaurantului. Văzând acest fapt ca pe 
un semn, soția acestuia și-a botezat stabilimentul în onoarea 
acestei epave. 

„Stai jos și vei auzi o poveste...” 

Asta se întâmpla în 1989. Epava este încă acolo și Epava este 
încă acolo, proprietarii dispreţuind orice formă de marketing și 
publicitate. Chiar și o placă cu numele. 

Podele din beton. Ventilatoare de tavan. Verande închise cu 
geam. Un sistem onorant de autoservire cu bere dintr-un frigider 
aflat pe punte, în caz că este nevoie să aștepți eliberarea unei 
mese. Formula funcţionează și locul este mereu plin de lume. 

La 4:30 după-amiază, atmosfera era neobișnuit de tăcută. 
Servirea nu începea până la 5:30, dar noi am fost așezați la o 
masă. Ce naiba? Epava este genul acela de loc. 

Sistemul de comandă la Epavă este la fel de simplu ca și 
meniul. Cu creioanele colorate care ne-au fost date, Pete a 
încercuit un coș cu creveţi, bame și pâine cu lămâie și a indicat 
că vrea porții de mărime Richard. Eu am ales un coș cu stridii de 
mărime Charlene. O cola dietetică pentru mine. O bere Carolina 
blondă pentru Pete. 

O masă pe cinste. 

— Lasă-mă să ghicesc, a spus Pete când au sosit băuturile. 
Telefonul pe care l-ai primit era de la un ziarist. 


30 Stejar (în Ib. engleză în original). 
121 


— Același ticălos care s-a furișat la situl meu de pe insula 
Dewees. 

— A studiat criminologia? 

— Par a fi îndrumătorul de la forțele de muncă al micii lichele? 
Eram încă atât de nervoasă, încât cuvintele mi-au ieșit ca un 
șuierat. Dar are mai multe informaţii decât ar trebui. 

— Probabil că are un informator. 

— Oh. Crezi? 

— Bine, bine. 

Pete a luat o gură de bere și s-a lăsat pe spate într-o atitudine 
care sugera că discuţia era încheiată până când mă voi calma 
cumva. 

Prin geam, am privit pescărușii dând târcoale traulerelor 
ancorate la chei. Lupingurile lor vesele și pline de speranţă erau 
cumva liniștitoare. 

— Imi pare rău, am zis când ne-a fost adusă mâncarea. Nu 
sunt nervoasă din cauza ta. 

— No problemo. Pete a îndreptat un crevete către mine. Mulţi 
reporteri monitorizează frecvențele de urgenţă ale poliţiei. 

— M-am gândit la asta. Se poate ca Winborne să fi ascultat 
transmisiunile privind descoperirea cadavrului, dar n-ar fi aflat în 
acest fel care este identitatea sa. 

— Cineva de la biroul coronerului sau de la poliţie? 

— Poate. 

— Personalul de la morgă? 

— E posibil. 

— Doar dacă... 

Pete lăsă propoziţia neterminată. 

O bucăţică de pâine s-a oprit la jumătatea drumului către 
gura mea. 

— Doar dacă ce? 

— Ce spui de prietena ta, Emma? Are niște interese pe care 
nu le cunoști? 

Mă gândisem la acest lucru. Îmi amintisem cum Emma a 
intervenit pentru Winborne, argumentând că prezența lui pe 
insula Dewees nu poate duce la nimic rău. 

N-am zis nimic. Dar Pete pusese bine problema. 

Cum stăteau lucrurile cu Emma? 

Am mâncat și am vorbit despre alte lucruri. Katy. Operația de 
înlocuire a șoldului mamei lui Pete. Familia mea. O excursie pe 


122 


care o făcusem la Kiawah cu douăzeci de ani în urmă. Înainte 
să-mi dau seama, ceasul arăta 5:45. 

Biiine. 

Pete a insistat să ia nota de plată. A plătit cu bani gheaţă. 
Cărţile de credit nu erau apreciate la bătrâna Epavă. 

— Vrei să mă ajuţi să parcurg dosarele lui Cruikshank? a 
întrebat Pete, în timp ce opream la Sea for Miles. 

— Aș vrea, dar intru în criză de timp cu notarea lucrărilor. 

— Nu mai pot aștepta încă o zi? 

— Mâine este termenul-limită pentru predarea notelor, trebuie 
să scriu măcar raportul preliminar despre săpăturile de pe insula 
Dewees pentru arheologul oficial din Columbia și cine știe ce 
altceva mai poate să apară. 

— Se pare că sunt pe cont propriu. 

Chipul lui Pete era trist. 

Am zâmbit și l-am înghiontit în umăr. 

— Folosește un ajutor. Sună-l pe prietenul tău, Rejewski. 

După ce am urcat la mine în cameră, am format numărul 
Emmei. A răspuns robotul. l-am lăsat un mesaj. 

Până la 8, terminasem ultima lucrare, calculasem notele și 
trimisesem lista prin e-mail secretarei de departament de la 
UNCC. A fost de acord să trimită notele la registratură. 

Am încercat din nou la Emma. Auzind iarăși înregistrarea de 
pe robot, am închis. 

Până la 10, compusesem o mică relatare privind cimitirul 
indienilor sewee de pe insula Dewees, inclusiv opinia mea 
privind valoarea sa ca resursă culturală. Am trimis documentul 
prin e-mail la biroul arheologului oficial al statului și am expediat 
c6pii și la Institutul de Arheologie și Antropologie al Carolinei de 
Sud, Departamentul arhive și istorie al Carolinei de Sud și lui 
Dan Jaffer, de la USC Columbia. 

Apoi, m-am lăsat pe spate și am început să mă gândesc. 
Dickie Dupree? Bărbatul era o nevăstuică. Nu. Asta probabil nu 
era corect față de nevăstuici. Dar situl era pe pământul lui 
Dupree și evaluarea mea ar putea afecta deciziile pe care s-ar 
putea să trebuiască să le ia. Și Doamne ferește să ia Dickie 
hotărârea finală! 

Birdie se încolăcise pe birou, în stânga mea. 

— Ce părere ai, Bird? 


123 


Pisica s-a rostogolit pe spate și și-a întins cele patru labe cât 
de mult a putut. 

— Ai dreptate. 

Folosind internetul, am găsit adresa de e-mail și i-am trimis și 
lui Dupree o copie. 

Pete și Boyd se aflau din nou în sufragerie. Televizorul era 
pornit, cu toate că niciunul din ei nu părea să-l urmărească. De 
data aceasta, era un film vechi cu Bob Hope. 

Pete stătea pe canapea, cu picioarele goale încrucișate pe 
măsuța de cafea și dosarul lui Helene Flynn deschis în poala sa. 
Lua notițe într-un blocnotes galben. 

Boyd zăcea întins lângă el, cu labele din spate odihnindu-se 
pe genunchii stăpânului său. 

Dosarul din carton și cutia a opta stăteau alături pe pervazul 
ferestrei. 

Pe ecran, un bărbat îi descria pe zombi ca având ochi morţi, 
ascultând ordine, neștiind ce fac, nepăsători. 

— Vrei să spui ca democraţii? întrebă Hope. 

Pete și-a dat deoparte notițele și a râs. 

— Nu te simţi ofensat? 

— Umorul este umor, a replicat Pete democratul. 

Câinele a deschis un ochi somnoros. Văzându-mă în pragul 
ușii, s-a furișat pe dușumea. 

Pete arătă cu stiloul către televizor. 

— Filmul ăsta are unele dintre cele mai bune gaguri ale lui 
Hope. 

— Cum se cheamă? 

Când eu și Pete ne-am întâlnit prima oară și în primii ani ai 
căsniciei, filmele vechi fuseseră una dintre pasiunile noastre. 

— Distrugătorii de fantome”. 

— Nu e cu Bowery Boys??? 

Pete scoase un țâţăit. 

— Nt! Greșit. Ala era Urmăritorii fantomelor”. 

Nu m-am putut abține să nu râd. Părea așa de normal! 

Văzându-l pe Pete în acel moment, cu lumina lămpii 
îndulcindu-i trăsăturile, ceva m-a izbit. Cu toate că eram 


31 Ghost Breakers (n.tr.). 
32 Cuplu american de comici, 1946-1958 (n.tr.). 
33 Ghost Chasers (n.tr.). 
124 


despărțiți de ceva timp, având vieți aproape complet diferite, nu 
era zi în care să nu mă gândesc măcar în treacăt la soțul meu. 

Râsul mi-a murit pe buze. 

— Care-i subiectul? am întrebat detașată, cu o nonșalanță 
forțată. 

— Paulette Goddard a moștenit un castel bântuit. Replicile lui 
Hope sunt clasice. 

— Ai făcut vreun progres cu descifrarea codului? 

Pete și-a clătinat capul. 

Îndreptându-mă spre fereastră, am luat lucrurile lui 
Cruikshank și m-am instalat pe canapea. Punându-mi cutia între 
picioare, am deschis-o. 

Primul lucru pe care l-am scos a fost un trofeu înfățișând o 
siluetă minusculă, cu o șapcă pe cap și care ţinea o bâtă. Peo 
plăcuţă din lemn aflată la baza ei, am citit: „LIGA CAMPIONILOR, 
24 iunie 1983”. Am pus trofeul pe măsuţa de cafea. 

Apoi, am scos o minge de baseball acoperită cu semnături. 

Am pus mingea lângă trofeu, întrebându-mă dacă între cele 
două obiecte exista vreo legătură. Mintea mea a început să 
rătăcească. 

Cruikshank jucase într-o ligă. Unde? În ce poziţie? M-am 
întrebat dacă echipa lui fusese bună sau dacă mingea și trofeul 
reprezentau singurul lor sezon din campionat. Cum fusese acea 
zi de iunie? Fierbinte? Ploioasă? Fusese o diferenţă mare de 
scor? Câștigase echipa lui Cruikshank cu o lovitură finală, care 
făcuse să-ți stea inima-n loc? 

Mingea rămăsese la Cruikshank pentru că avusese vreo 
contribuţie la victoria finală? Colegii lui de echipă îl bătuseră pe 
spate? Se duseseră cu toţii la bere și discutaseră meciul? 

Retrăise Cruikshank acel moment în anii care urmaseră? 
Singur cu coniacul său, revăzuse aruncarea, simţise în palme 
strângerea bâtei, auzise lovitura mingii ricoșând? 

Se întrebase bărbatul cum de viața luase o întorsătură atât de 
proastă? 

Pe ecran, Hope făcea remarci sarcastice: 

— Fetele îmi spun Călătorul pentru că, de fiecare dată când 
dansez cu vreuna, fac ceva progrese. 

Pete chicotea în vreme ce eu am scos o pereche de fotografii 
înrămate dintre lucrurile lui Cruikshank. Prima înfățișa cinci 


125 


soldați în uniforme, zâmbind, fiecare cu brațele pe umerii celor 
de alături. Proprietarul fotografiei era ultimul din stânga. 

Am studiat mica siluetă. Părul lui Cruikshank era scurt și avea 
ochii mijiţi, probabil pentru că se afla cu faţa spre soare. 
Trăsăturile îi erau mai blânde, dar deja prevesteau omul mai 
vârstnic care avea să devină. 

Am căutat în continuare. 

Petrecuse Cruikshank o scurtă perioadă în armată? În garda 
națională? Fusese prea tânăr pentru Vietnam. Unde fusese 
înrolat? 

A doua fotografie înrămată înfățișa niște bărbaţi în uniforme 
de culoare închisă, așezați în rânduri formale, drepte. Am ghicit 
că era clasa lui Cruikshank de la Academia de Poliţie în 
momentul absolvirii. 

O cutie metalică rotundă conţinea alte amintiri din perioada 
petrecută în poliţie. Însemne de guler din diferite unităţi în care 
fusese Cruikshank. Trese colorate despre care am presupus că 
înseamnă o recunoaștere a meritelor în cadrul departamentului. 
O copie a unei insigne de poliţie. 

Un dosar maro, șifonat conţinea diploma de la Academia de 
Poliţie, câteva certificate de absolvire a unor cursuri de 
specialitate și alte fotografii. Cruikshank dând mâna cu niște 
oficiali importanţi din poliţie. Cruikshank alături de trei bărbaţi în 
costume. Cruikshank și un alt poliţist stând în faţa unei biserici 
împreună cu Billy Graham*. 

Am mai găsit și altele. 

O brichetă Zippo cu logoul CMPD. Un lanţ pentru chei, un 
briceag de buzunar și un ac de cravată cu aceeași inscripţie. O 
insignă CMPD. Cătușe. Chei. O jartieră cu volânașe. O cataramă 
Sam Browne veche. Un toc ros de pistol. Un încărcător de 
revolver. 

Totul ajunse pe masă. 

La fundul cutiei se afla o carte și câteva plicuri. Alegând unul 
mare și maro, l-am desfăcut și i-am vărsat conţinutul în poală. 

Instantanee. Granulate și dând în sepia către margini. Le-am 
ridicat una câte una și m-am uitat la ele. 


34 William Franklin Graham, predicator evanghelist născut în 1918, sfătuitor spiritual a 
numeroși președinți americani. (n.tr.). 


126 


Fiecare înfățișa aceeași femeie blondă. Nas cârn, pistrui, faţă 
tipică din Căsuța din prerie”. 

În unele fotografii, femeia era singură. În altele, era alături de 
Cruikshank. În câteva, făceau parte dintr-un grup mai mare. 
Petrecere de Crăciun. Excursie la schi. Picnic. După stil și 
îmbrăcăminte, am presupus că pozele fuseseră făcute la 
sfârșitul anilor '70 sau începutul anilor '80. Am verificat spatele 
fiecărei fotografii. Numai pe una dintre ele era scris ceva. li 
înfățișa pe Cruikshank și pe femeie în costume de baie, întinși 
alături pe o pătură, cu bărbiile proptite în pumni. Am citit notiţa: 
„Noble și Shannon, Myrtle Beach, iulie 1976”. 

Am luat ultima fotografie. Noble și Shannon zâmbind de parcă 
lumea urma să fie întotdeauna tânără. Eu nu zâmbeam. Mintea 
mea rătăcea printr-un loc foarte întunecat. 

Acest moment Kodak îi surprinsese pe Cruikshank și pe 
Shannon privind unul la celălalt, cu mâinile întinse și degetele 
împletite. Ea purta o rochiţă ușoară, scurtă și albă, fără mâneci 
și avea flori în păr. El era într-o haină albastră-deschis. Deasupra 
capetelor, un panou arăta capela de căsătorii Viva Las Vegas. In 
faţa lor, lăsat într-un genunchi și strâmbându-se la aparatul de 
fotografiat, se afla un Elvis fals, a cărui ţinută era completată de 
ochelari de soare și o salopetă albă, din satin, cu paiete. 

Am privit imaginea, un moment îngheţat la nașterea unei 
căsătorii sortite eșecului. Cândva o amintire prețioasă, 
fotografia devenise nimic mai mult decât o amintire pusă 
deoparte într-un vechi plic maro. 

Ochii mei s-au îndreptat către Pete. Mi-am simţit pleoapele 
arzând. Mi-am îndepărtat privirea. Mi s-a oprit pe lucrurile lui 
Cruikshank. Era deprimant. 

Aceste obiecte au reprezentat o viaţă, un om care se 
bucurase de prietenie, își slujise ţara, fusese poliţist, jucase 
baseball, se căsătorise. Un om care, dincolo de toate, alesese 
să-și pună capăt vieții. 

Sau nu? 

Privirea mi-a căzut pe fotografia de la Myrtle Beach. Shannon 
și Noble. O căsătorie pierdută. O viaţă pierdută. 

Pe ecran, cineva l-a întrebat pe Hope dacă e de părere că 
Goddard ar trebui să vândă castelul. 

— Sfatul meu este să păstreze castelul și să vândă fantomele. 


35 Littk House on the Prairie (n.tr.). 
127 


Sunetul râsului lui Pete a străpuns armura falsei mele 
nonșalanțe. De câte ori râseserăm împreună? A făcut pe 
măscăriciul pentru mine? Mi-a adus flori când n-aveam niciun 
ban? A dansat în izmene când eram supărată? De ce se oprise 
râsul? Când? 

Privind în jos, la colecţia deprimantă împrăștiată în faţa mea, 
am fost copleșită de distrugerea relaţiei dintre Noble și 
Shannon. De finalitatea morţii lui Cruikshank. De calamitatea 
propriului mariaj distrus. De confuzia emoţiilor care fremătau în 
mine. 

Nu m-am mai putut stăpâni. 

Cu inima grea, am sărit de pe canapea. 

— Tempe? a strigat Pete după mine. 

Confuz. 

Am dat peste cutia lui Cruikshank și m-am năpustit afară din 
cameră, fără să am habar unde mă duc. 

Aerul oceanului. Stele. Viaţă. 

Am smucit ușa din faţă și am luat-o la goană pe scări. 

Pete era chiar în urma mea. În curte, m-a înșfăcat de un 
umăr, m-a răsucit și m-a cuprins într-o îmbrăţișare. 

— E în regulă. Hai, Tempe. E în regulă. 

Îmi mângâia părul. 

La început, i-am rezistat, apoi am cedat. Cu obrazul lipit de 
pieptul lui Pete, am lăsat lacrimile să-mi curgă. 

Nu sunt sigură cât timp am stat acolo, eu plângând în hohote, 
Pete încercând să mă liniștească. 

Secunde, poate secole mai târziu, o mașină s-a apropiat pe 
Ocean Drive, s-a oprit, apoi a virat pe aleea de la Sea for Mi/es. 
Am ridicat privirea. Razele albe-argintii ale lunii au luminat 
interiorul suficient pentru a vedea că șoferul era singur. 

Mașina s-a oprit. Probabil un Jeep? Un mic SUV? 

Am simţit tensiunea lui Pete în vreme ce ușa șoferului s-a 
deschis. Un bărbat a ieșit și a ocolit botul mașinii. Am văzut că 
era înalt și zvelt. 

Și încă ceva. 

O, Doamne! 

Bărbatul a înlemnit, o siluetă în lumina farurilor. 

Mi-am simţit inima în gât. 

Înainte să-l pot striga, bărbatul a luat-o înapoi, s-a așezat în 
spatele volanului, a băgat în marșarier și a țâșnit pe alee. 


128 


Am urmărit lumina farurilor cotind larg. 

Cauciucurile au scrâșnit. 

Luminile stopurilor s-au micșorat până ce au devenit mici 
puncte roșii. 


129 


15. 


Cu inima bătându-mi cu putere, am urcat treptele două câte 
două, m-am repezit în casă, am înșfăcat mobilul și am apăsat 
tasta de apelare rapidă. 

Telefonul a sunat de patru ori, apoi a intrat căsuţa vocală. 

Și a rostit un mesaj în franceză și engleză. 

Am format din nou, am greşit, degetele fiindu-mi 
neîndemânatice din cauza nervozităţii. Am tastat din nou. 

Același rezultat. 

— La naiba, răspunde! 

— Spune-mi cine era. 

Pete mă urma în timp ce mergeam dintr-o cameră în alta. 
Boyd îl urmărea pe Pete. 

Am apăsat „R” pe apelare rapidă pentru a treia oară. 

O voce înregistrată m-a informat că abonatul pe care încerc 
să-l contactez nu este disponibil. 

— Las-o baltă! Calmează-te! 

Am azvărlit telefonul. A ricoșat de pe canapea pe podea. Boyd 
a alergat să adulmece obiectul vinovat. 

— Vorbește-mi! Pete mi s-a adresat pe tonul folosit de 
psihiatri pentru a-i calma pe pacienţii isterici. Cine era? 

Am respirat adânc. Calm. Mi-am întors chipul către el. 

— Andrew Ryan. 

Timp de o clipă, a scotocit prin memorie. 

— Polițistul din Quebec? 

Am încuviințat. 

— De ce să apară și apoi să plece fără a spune vreun cuvânt? 

— Ne-a văzut împreună. 

Alte conexiuni mentale. Sinapse. 

— Deci voi doi sunteţi... 

Pete și-a ridicat ambele sprâncene, a arătat către mine, apoi 
și-a îndreptat capul spre drumul unde se aflase Ryan. 

Am dat din cap. 

— Arăta rău? întrebă el. 

— Ce părere ai? 


Am mai format de două ori numărul lui Ryan. Telefonul lui a 
rămas în continuare mut. 

Mi-am făcut toaleta pentru noapte cu o detașare automată. 
Demachiant. Cremă hidratantă. Pastă de dinţi. 

Mi-am spus că nu suntem niște puștani îndrăgostiți. Suntem 
adulţi. Ryan este un om rezonabil. Îi voi explica. Vom râde 
amândoi. 

Dar îmi va da monsieur Macho șansa să fac acest lucru? 

Întinzându-mă în pat, am simţit povara îndoielii în piept. Mi-a 
luat mult timp să adorm. 

e 

Până la 9 a doua zi dimineaţa, voiam să-mi închid eu 
telefonul. 

Nu, voiam să-l pulverizez, să arunc bucătelele de plastic și 
metal la toaletă, în sistemul de canalizare al vreunei ţări 
îndepărtate din Lumea a Treia. Sau, mai bine, al vreunuia dintre 
statele ruse. 

Primul apel a avut loc la 7:55. 

— 'Neatța, doamnă. Dickie Dupree. 

Atât în ceea ce privește amabilităţile sudiste. 

— Tocmai mi-am verificat e-mailurile. 

— Astăzi v-aţi trezit devreme, domnule Dupree. 

— Am găsit raportul ăsta al dumneavoastră. Acum, mă 
așteaptă o groază de discuţii cu o șleahtă de birocraţi tâmpiţi. 

— Cu plăcere, domnule. M-am gândit că veţi aprecia o copie. 

— Ceea ce nu apreciez este că le spuneţi oamenilor din 
capitala statului că am relicve de nepreţuit pe terenul meu. 

— Nu le-am spus exact asta. 

— E pe-aproape. Un raport ca ăsta îmi poate provoca 
întârzieri. Și întârzierile înseamnă pagube enorme. 

— Este un ghinion dacă descoperirile mele afectează negativ 
proiectul dumneavoastră, am zis eu. Treaba mea este să descriu 
cu onestitate ce am găsit. 

— Țara asta o să se ducă dracului din cauza rahatului de 
genul ăsta. Economia e în toaletă. Oamenii ţipă că nu-i de lucru, 
că n-ai unde să locuiești. Eu le ofer slujbe, construiesc case 
decente. Ce capăt pentru eforturile mele? Un rahat ca ăsta. 

Pe insula Dewees, Dupree construia case de un milion de 
dolari pentru cei solvabili. Nu i-am spus asta. 


131 


— Acum, niște tâmpiţi cu mai multe diplome decât creier vor 
veni aici să declare că proprietatea mea este un fel de așezare 
istorică. 

— Îmi pare rău dacă descoperirile mele vă deranjează. 

— Mă deranjează? Așa consideraţi dumneavoastră? 

Întrebarea părea retorică, așa că nu i-am răspuns. 

— Amestecul dumneavoastră ar putea să-mi creeze mai mult 
decât deranj. 

Mi-am folosit din nou vocea de otel: 

— Aţi fi putut solicita o evaluare a resurselor culturale înainte 
să începeți dezvoltarea zonei. 

— O să vedem cine va fi deranjat, don'șoară Brennan! Și eu 
am prieteni. Spre deosebire de amicii dumneavoastră, băieții 
ăștia nu sunt niște intelectuali care mută hârtiile de colo-colo. 

Cu asta, convorbirea s-a întrerupt. 

Am stat un moment gândindu-mă la ultima declaraţie a lui 
Dupree. Mica jigodie voia să spună că s-ar putea să pună pe 
cineva să-mi facă rău? 

Bine. Poate că îl va trimite pe Colonel să mă ronţăie până la 
moarte, deși orice atac asupra mea ar fi prostesc și ineficient. 
Nu i-ar rezolva problema. 

Am format numărul lui Ryan. Telefonul lui era încă oprit. 

Închizându-l pe al meu, m-am îndreptat către baie. 

Următorul apel a avut loc la 8:15. Eram în bucătărie, bând 
cafea și mâncând una dintre brioșele lui Pete cu merișor și nuci 
de pin. 

Merișor și nuci de pin? Asta a fost și reacţia mea, dar asta 
erau. Am citit eticheta de două ori. 

Birdie se afla în faţa castronelului său, ronțăind mici granule 
maro. Boyd cerșea cu bărbia pe genunchiul meu. 

— Sunt Gullet. 

— Bună dimineaţa, domnule șerif. 

Gullet trecu și el peste preambul. 

— Tocmai m-am despărţit de Parrot. A fost nevoie să facă un 
efort de memorie, dar, în final, și-a amintit că o cutie s-ar fi 
putut rătăci de grămada principală. 

— S-ar putea ca această cutie să fi conţinut un computer și un 
aparat foto? 

— Parrot este puţin ezitant în privinţa conţinutului. Își 
amintește vag de niște echipament electronic. 


132 


— Și ce s-ar fi putut întâmpla cu această cutie rătăcită? 

— Se pare că s-ar fi putut ca fiul lui să o fi luat din greșeală. 

— Copii. 

— l-am dat lui Parrot o oră să discute problema cu fiul lui. O 
să vă sun când am vreo veste de la el. 

Am format numărul Emmei. Și i-am auzit vocea înregistrată. 

Am format numărul lui Ryan. 

— „L'abonne€ que vous tentez de joindre...” Abonatul pe care 
încercaţi să-l contactaţi... î 

Îmi venea să trec prin fir și să o strâng de gât pe femeie. În 
două limbi. 

L-am căutat pe Ryan la 8:30 și iarăși la 8:45. Nimic. 

Am închis în timp ce îndoiala se aduna într-un ghem în 
stomac. M-am întrebat unde se dusese Ryan. Mă supraveghea? 
încerca să mă prindă cu Pete? 

La 9, am sunat-o pe Emma a doua oară. Aveam parte numai 
de vocea robotului. Aceeași înregistrare mi-a cerut numele și 
numărul de telefon. 

Ciudat, m-am gândit în vreme ce mă ridicam și puneam 
ceașca în mașina de spălat vase. O sunasem pe Emma de două 
ori în noaptea de dinainte, la 6 și la 8, și de două ori în această 
dimineaţă. Nu era genul ei să-mi ignore mesajele. Mai ales 
acum, când eram atât de preocupată de sănătatea ei. 

Ştiam că Emma monitorizează adesea apelurile, evitând 
conversațiile pe care nu le dorea. Dar niciodată n-ar fi făcut 
acest lucru cu mine. Cel puţin, nu din câte știam. Dar, când 
viața era normală, o sunam atât de rar. Se ferea de telefoanele 
mele pentru că apropierea mă transforma într-o ameninţare? O 
iritam? Grija mea o făcea să nu se simtă în largul ei? Regreta că 
mi se destăinuise? Mă evita pentru a evita realitatea bolii sale? 

Sau chiar se simţea rău? 

Am luat o hotărâre. 

Traversând casa spre dormitorul lui Pete, m-am aplecat către 
ușă. 

— Pete? 

— Ştiam că vei veni să baţi la ușa mea, scumpo. Dă-mi câteva 
minute să aprind niște lumânări și să pun un CD cu Barry White. 

Pete. N-ai cum să nu-l iubești. 

— Trebuie să mă duc s-o văd pe Emma. 


Ușa s-a deschis. Pete purta un prosop și avea fața pe 
jumătate acoperită cu spumă de ras. 

— Mă părăsești din nou? 

— Îmi pare rău. 

Am vrut să-i spun lui Pete despre cancerul Emmei, apoi m-am 
gândit că asta ar însemna să-i trădez încrederea. 

— A intervenit ceva. 

Pete știa că eram evazivă. 

— Dacă divulgi toată povestea va trebui să mă ucizi, nu? 

— Ceva de genul ăsta. 

Pete ridică o sprânceană. 

— Ai vreo veste de la Legiunea străină franceză? 

— Nu. 

Am schimbat subiectul: 

— A sunat Gullet. Probabil că puștiul lui Parrot are computerul 
lui Cruikshank. 

— Crezi că ni-l va da, să-i cercetăm hardul? 

— Probabil. Șeriful nu prea se pricepe la tehnică și spune că 
nu prea are oameni acum. Și, datorită Emmei, mă consideră 
parte a echipei. Sau pe-aproape. 

Ţine-mă la curent. 

— Eşti în stare să-ți încarci și să-ţi iei la tine telefonul? 

Pete fusese ultima persoană din emisfera vestică ce și-a luat 
telefon mobil. Din păcate, avântul lui îndrăzneţ în lumea 
comunicaţiei fără fir a pierit în clipa achiziţionării. BlackBerry-ul 
său stătea de obicei mort în sertar, uitat în vreun buzunar sau 
îngropat în torpedoul mașinii. 

Pete mă salută militărește: 

— Vom asigura și vom menţine aparatura în stare de 
funcţionare, căpitane! 

— Să fii nemilos la Biserica Milei lui Dumnezeu, am spus eu. 

După cum s-a dovedit, nu mi-am ales bine cuvintele. 

e 

Emma deținea o proprietate în atât de „vechiul Charleston”, 
așa că ar fi trebuit să fie îmbrăcată în crinoline. Clădirea cu două 
niveluri avea culoarea piersicii, ornamente albe și se afla pe un 
teren înconjurat cu un gard din fier forjat. O magnolie gigantică 
umbrea minuscula curte din faţă. 

Când ne-am cunoscut, Emma tocmai negocia cumpărarea 
casei. Se îndrăgostise de lucrăturile sale în lemn, de grădini și 


134 


de faptul că se afla pe Duncan Street, la doar câteva minute de 
Colegiul din Charleston și de complexul MUSC. Deși casa 
depășea pe vremea aceea posibilităţile sale, a fost 
ultraîncântată când oferta i-a fost acceptată. 

A fost un moment bine ales. În anii care au urmat, preţul 
proprietăţilor din Charleston a explodat până în stratosferă. Deși 
mica ei felie de istorie valora acum o mică avere, Emma a 
refuzat să vândă. Ratele ei lunare erau consistente, dar se 
descurca, deoarece cheltuia prea puţini bani pe altceva decât 
pe mâncare și casă. 

Plouase peste noapte, iar orașul se eliberase de crusta 
prematură de căldură opresivă. Aerul era aproape rece în timp 
ce deschideam poarta Emmei. Detaliile păreau mărite. Scârțâitul 
ruginit al balamalelor vechi. Cimentul bombat acolo unde 
rădăcinile magnoliei șerpuiau pe sub pământ. Parfum de 
oleandru, iasomie-confederată, liliac-indian și camelii se ridica 
din grădină. 

Emma a deschis ușa, purtând un halat de baie și papuci. 
Șuviţe unsuroase îi scăpaseră dintr-un șal indian înnodat pe cap. 

Am încercat să-mi ascund expresia șocată. 

— Salut, prieteno! 

— Ești mai insistentă decât un spam. 

— Nu vând produse care să mărească penisul bărbatului tău. 

— Am deja o lupă. Emma a schiţat un zâmbet slab. Intră! 

Emma s-a dat în spate și eu am intrat pe lângă ea, în hol. 
Mirosurile de pin și spray de mobilă înlocuiră parfumul florilor. 

Interiorul casei Emmei era exact așa cum promitea exteriorul. 
Chiar în faţă, uși duble din mahon deschideau intrarea spre un 
hol larg. Un salon mare se deschidea în stânga. In stânga, o 
scară cu balustradă se arcuia în sus. Peste tot, covoare Baluchi 
și Shiraz acopereau dușumeaua strălucitoare din lemn. 

— Ceai? întrebă Emma în timp ce extenuarea îi emana din 
fiecare parte a trupului. 

— Dacă mă lași pe mine să-l fac. 

În vreme ce o urmam pe Emma, am cercetat casa. 

O singură privire mi-a spus unde se duceau banii prietenei 
mele. Locul era mobilat cu piese care fuseseră confecţionate 
înainte ca părinţii-fondatori ai naţiunii să-și fi muiat stilourile în 
cerneală. Dacă avea nevoie de bani, Emma ar fi putut să vândă 


135 


antichităţi de-a lungul întregului mileniu următor. Celor de la 
Christie le-ar fi trebuit câteva luni să întocmească un catalog. 

Emma m-a condus într-o bucătărie de dimensiunile unei 
băcănii și s-a așezat la o masă rotundă, din stejar. In timp ce am 
pus un ibric pe foc și am luat pliculeţele cu ceai, i-am spus 
despre cutiile lui Cruikshank. A ascultat fără să comenteze. 

— Lapte și zahăr? am întrebat turnând apa iartă într-un 
ceainic. 

Emma a arătat către o pasăre din porțelan chinezesc de pe 
bufet. Am pus-o pe masă și am luat o cutie cu lapte din frigider. 

Pe când Emma sorbea din ceai, am pus-o la curent cu 
evenimentele. Computerul care lipsea. Pozele de pe CD. 
Fracturile ciudate ale celor două vertebre cervicale. 

Emma a pus câteva întrebări. Totul era foarte prietenesc. 
Apoi, am schimbat tonul: 

— De ce îmi ignori telefoanele? 

Emma s-a uitat la mine așa cum te-ai uita la un copil care 
spală parbrize, nesigur dacă să-i spui: „mulţumesc” sau „cară- 
te”. Au trecut câteva secunde. Așezându-și cu grijă ceașca pe 
masă, a părut să ia o decizie. 

— Sunt bolnavă, Tempe. 

— Știu asta. 

— Nu răspund la tratament. 

— Știu și asta. 

— Ultima rundă m-a dat peste cap. Emma și-a întors faţa, dar 
nu înainte ca eu să-i citesc durerea din ochi. N-am fost în stare 
să-mi fac treaba. Întâi luni, apoi astăzi. Am un schelet căruia nu- 
i pot determina identitatea. Tu îmi spui că am un fost poliţist 
mort, care s-ar putea să se fi sinucis. Și eu ce fac? Stau acasă și 
dorm. 

— Doctoriţa Russel a spus că s-ar putea să te simţi obosită. 

Emma a râs. Nu era nici urmă de amuzament în el. 

— Doctoriţa Russel nu e aici să mă vadă vomitând. 

Am început să protestez. M-a întrerupt cu o mână ridicată. 

— N-o să mă fac mai bine. Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea. 
Ochii Emmei s-au rotit și s-au aţintit asupra cănii sale. Trebuie 
să mă gândesc la personalul meu, la comunitatea pe care am 
fost aleasă să o servesc. 

— Nu este nevoie să iei o decizie majoră chiar acum. 

Gura mi s-a uscat. 


O boare de vânt a dansat dincolo de fereastră, veselă, 
nepăsătoare față de suferinţa de dincoace de geam. 

— Curând, spuse Emma cu voce slabă. 

Mi-am lăsat jos ceașca. Ceaiul era rece, neatins. 

Să o întreb? 

Clopoţeii de afară au sunat încetișor. 

— Sora ta știe? 

Ochii Emmei s-au ridicat către ai mei. Buzele i s-au 
întredeschis. M-am gândit că era pe cale să mă trimită la naiba, 
să-mi ceară să nu mă mai amestec, să-mi văd de treabă. In loc 
de asta, s-a mulţumit să clatine din cap în semn că nu. 

— Cum o cheamă? 

— Sarah Purvis. 

Abia am auzit. 

— Ştii unde se află? 

— Este căsătorită cu un doctor în Nashville. 

— Vrei să iau legătura cu ea? 

— De parcă i-ar păsa. 

Îndepărtându-se de masă, Emma s-a îndreptat către 
fereastră. Am urmat-o, m-am oprit în spatele ei și mi-am pus 
mâinile pe umerii săi. Timp de câteva momente, niciuna din noi 
n-a vorbit. 

— Îmi place floarea miresei. 

Emma privea niște flori albe, delicate din grădina de afară. 

— Florăresele vând floarea-miresei la piață. Și așa ceva. 
Emma a arătat către un pâlc de lujeri verzi și albi, plini de frunze 
lungi și ascuţite. Știi ce-s astea? 

Am clătinat din cap. 

— Tutunul-iepurelui. În sudul Carolinei, ceaiul făcut din 
tutunul-iepurelui era considerat cândva cel mai bun remediu 
împotriva răcelii. Oamenii de la ţară îl fumează încă pentru 
astm. L-am plantat când... 

Emma trase aer în piept adânc și cu poticneli. 

Deși mi s-a strâns gâtul, mi-am păstrat vocea joasă și calmă: 

— Lasă-mă să te ajut, Emma. Te rog! 

Trecu o clipă. Apoi, alta. 

Fără să se întoarcă, Emma a încuviinţat. 

— Dar n-o suna pe sora mea. A inspirat adânc și a lăsat aerul 
să iasă încet. Nu încă. 


137 


În timp ce mă îndepărtam de casa Emmei, emoţiile se 
învârtejeau în mine. Anxietate în privința relaţiei mele cu Ryan. 
Frustrare în legătură cu cazurile din insula Dewees și al lui 
Cruikshank.  Îngrijorare pentru Emma. Supărare faţă de 
neputinţa mea în faţa bolii ei. 

Mergând prin soarele strălucitor al acelei dimineţi glorioase, 
mi-am înghiţit teama și furia, și îndoiala și le-am remodelat în 
ceva nou. În ceva pozitiv. 

Nu puteam să ajung la măduva prietenei mele și să refac 
viaţa pe care propriile sale celule i-o furau. Dar puteam să-mi 
fac treaba și să o scap de grija sarcinilor profesionale. Aș putea 
să lucrez pentru a-i da Emmei răspunsurile pe care le dorea, 
legate de acele schelete. 

O hotărâre încăpăţânată mi s-a format în suflet. 

În timp ce făceam asta, sudul Carolinei se pregătea din nou să 
dezvăluie un secret. Un alt cadavru urma să fie descoperit în 
următoarele douăzeci și patru de ore. Acesta va însemna pentru 
mine mai mult decât niște oase uscate. 


16. 


Noua mea hotărâre m-a dus iarăși la MUSG. De ce? În lipsa 
unei idei mai bune. 

Găsind un îngrijitor de la morgă, i-am explicat cine eram și că 
lucram pentru coroner. Am cerut cadavrele CCC-2006020277 și 
CCC-2006020285. Când tărgile au ajuns, am extras vertebra a 
șasea cervicală de la Cruikshank și de la scheletul din insula 
Dewees și le-am pus la microscop. O verificare rapidă a 
confirmat că tiparul fracturilor era același la fiecare os al gâtului. 
Bine. Eram absolut sigură. 

Cauza? 

Legătura dintre cele două cazuri? 

La fel ca înainte, m-am gândit la aceste întrebări. Apoi, m-am 
îndreptat către pământul pe care Topher îl recoltase din 
mormântul de pe insula Dewees. De ce? Din lipsa unei idei mai 
bune. 

Punând o tăviță rectangulară din oțel inoxidabil în chiuvetă, 
cu o sită deasupra, am luat unul dintre cei trei saci de plastic 
pentru gunoi care zăceau la baza tărgii pe care se afla cadavrul 
din insula Dewees. Am desfăcut legătura, am turnat un strat de 
pământ și am clătinat ușor sita. 

Solul nisipos s-a filtrat prin ochiuri, lăsând în urmă pietricele, 
cochilii de melci, fragmente de echinoderme, stele de mare, 
moluște și crabi. După ce am cercetat detritusul cu o lupă, l-am 
aruncat și am mai turnat pământ. 

Aceleași pietre și rămășițe ale vieții marine. 

Ajunsesem la al doilea sac când o așchie minusculă mi-a atras 
atenţia. Lucrul acela era prins într-o cochilie de melc spartă și 
era atât de mic încât aproape că nu l-am văzut. 

Vreun filament? O aţă? 

Folosind un forceps, am extras bucata de melc și am pus-o în 
palma înmănușată. Cochilia creaturii avea mai puţin de trei 
centimetri lungime, era maro și spiralată, dar mai rotundă și mai 
turtită decât acelea pe care eram obișnuită să le văd pe plajă. 

M-am întors la targă și am verificat eticheta lui Topher. Punga 
pe care o alesesem conţinea chiar pământul din jurul oaselor. 


139 


Îndreptându-mă către o masă laterală, am eliberat cu penseta 
filamentul din cochilie, l-am pus pe un film și l-am acoperit cu o 
lamelă subţire din sticlă. Apoi, am pus filmul la microscop și m- 
am aplecat să mă uit. 

Obiectul arăta ca o linie curbă, blurată. Am ajustat focalizarea 
și l-am văzut clar. 

Era o geană. O geană neagră. 

Mă gândeam la descoperirea făcută, când mi-a sunat 
telefonul. Identitatea apelantului dezvăluia codul de zonă 843. 

Nu era Ryan. 

Dezamăgită, mi-am scos mănușa și am răspuns: 

— Tempe Brennan. 

— Sunt Gullet. Ne-a adus un laptop Dell Latitude și o cameră 
foto digitală Pentax Optio 5.5. 

— Totul a fost o neînțelegere nefericită. 

— A fost. Parrot senior se scuza cel mai tare. Parrot junior 
arăta ca și când avusese dimineţi mai bune. 

— Și acum? 

— Aparatul foto e gol. Ori Cruikshank n-a lăsat nimic în el, ori 
juniorul a șters totul pentru a-și acoperi urmele. Computerul 
este parolat. Ne-am jucat cu el o vreme, dar n-am ajuns nicăieri. 

— Pot să fac și eu o încercare? 

Gullet a făcut o pauză înainte să vorbească: 

— Aveţi experienţă cu asemenea lucruri? 

— Da, am. 

Am spus-o cu mai multă convingere decât simţeam cu 
adevărat. Folosisem întotdeauna parole la PC-ul meu, dar nu 
eram vreun Sherlock la spart coduri de securitate. Fapt era că 
nu intrasem niciodată fraudulos în vreun computer. 

Am ascultat tăcerea alte câteva secunde. Apoi: 

— Nu strică. Don'șoara Rousseau are încredere în 
dumneavoastră, iar oamenii mei au altele trecute în carnetul de 
bal pe ziua de azi. 

— Sunt la morgă. 

— Ajung acolo într-o oră. 

Pământul rămas nu conţinea nimic interesant. Gând a ajuns 
șeriful, tocmai legam ultimul sac. 

Gullet a pus o boccea învelită în plastic pe o masă laterală. 
Apoi, și-a strâns ochelarii de soare și i-a atârnat cu unul din 


140 


braţe în buzunarul de la piept. Preţ de o clipă, privirea lui a 
zăbovit pe cele două tărgi aflate în spatele meu. 

— Don'șoara Rousseau e aici? întrebă el. 

— A fost nevoie de ea în altă parte, am spus. Uitaţi-vă la asta! 

Gullet a pășit spre microscop. Am pus una din vertebrele 
fracturate. Gullet s-a uitat la ea fără să comenteze. Am înlocuit- 
o cu cealaltă. 

Gullet și-a îndreptat trupul și m-a privit. 

l-am explicat că primul exemplar provenea de la Cruikshank, 
iar al doilea de la necunoscutul descoperit pe insula Dewees. 

— Amândoi și-au rupt un os al gâtului. 

Gullet a vorbit cu vocea lui plată, cu o tărăgănare aproape 
plictisită. 

— Da. 

— Cum? 

— Nu știu. 

Introducând filmul pe care se afla geana, i-am făcut semn că 
ar trebui să mai arunce o privire. 

— La ce mă uit? 

— O geană. 

Gullet a mai privit câteva secunde, apoi s-a uitat iarăși 
inexpresiv la mine. 

— Provine din mormântul de pe insula Dewees, am spus eu. 

— Două miliarde de oameni împart această planetă. Asta câte 
miliarde de gene înseamnă? 

— Asta s-a aflat la aproximativ cincizeci de centimetri sub 
suprafața solului, în pământul direct asociat cu cadavrul. 

Expresia de pe chipul lui Gullet nu s-a modificat. 

— Geana aceasta este neagră, am zis eu. Bărbatul de pe 
insula Dewees avea părul blond-deschis. 

— Ar putea să aparțină  vreunuia dintre  săpătorii 
dumneavoastră? 

Am clătinat din cap că nu. 

— Sunt amândoi blonzi. 

S-ar putea ca o sprânceană stufoasă să se fi mișcat un 
micromilimetru. 

— Genele sunt bune pentru obţinerea ADN-ului? 

— Mitocondrial, am spus eu. 

Gullet n-a reacţionat. 


141 


— Este un tip de ADN care stabilește legătura între rudele pe 
linie maternă. 

Era ultrasimplificat, dar suficient de corect. 

Gullet a încuviințat, s-a îndreptat către masă și a scos un 
formular de transfer din boccea. 

M-am alăturat lui, am semnat și am pus data. 

Gullet a desprins și mi-a înmânat o copie. Apoi, a împăturit 
formularul și l-a îndesat într-un buzunar interior al hainei. Ochii 
lui s-au îndreptat din nou către tărgi. 

— Aţi descoperit ceva care să facă legătura între tipii ăștia? 

— Nu. 

— Doar că fiecare din ei a reușit să-și rupă gâtul. 

— Doar atât. 

— Dacă între băieții ăștia e vreo legătură, avem de-a face cu 
o crimă dublă. lpotetic vorbind, desigur. 

— Ipotetic vorbind, am fost eu de acord. 

— Un criminal în serie? 

Am ridicat din umeri în semn că „poate”. 

— Sau poate că cei doi s-au cunoscut. 

— Continuati. 

— Poate că au fost martori la ceva din care cauză au fost 
ucişi. 

Pe chipul lui Gullet nu s-a zărit nicio tresărire. 

— Poate că au fost implicați în ceva. 

— Cum ar fi? 

— Droguri. Falsificări. Răpirea copilului lui Lindberg. 

— lpotetic vorbind. 

— lpotetic vorbind. 

— Omul meu de la Operațiuni speciale și-a dat seama care-i 
clădirea aia. 

Pe chipul meu se citea ceva. Confuzie. 

— CD-ul lui Cruikshank. Pozele. Omul meu spune că acea 
clădire din cărămidă este o clinică gratuită pe Nassau. 

— Cine o conduce? am întrebat eu făcând în cele din urmă 
legătura. 

— GMC. 

— Herron și turma lui. Isuse! E posibil să fie aceea unde a 
lucrat Helene Flynn? 

— Înţeleg că prietenul dumneavoastră este interesat de 
băieții ăia, dar o diplomă de avocat nu-l face polițist în orașul 


142 


meu. Dacă e vorba de crimă, și nu spun că este, nu vreau ca 
niște cowboy în pantofi cu găurele să-i sperie pe potenţialii 
suspecți. 

Părea fără rost să menţionez că Pete nu era prietenul meu. Și 
că n-avea nici măcar o pereche de pantofi de genul ăsta. 

Gullet a ridicat un deget ameninţător. 

— Țineţi-l pe băiat sub control. Dacă lucrurile o iau pe arătură, 
eu voi avea probleme. 

— O să verificaţi clinica? am întrebat eu. 

— Nu avem mare lucru care să justifice asta acum. Gullet a 
lovit ușor laptopul. Sunaţi-mă dacă găsiți parola. Altfel o să-l 
trimitem la SLED. 

Biroul central al poliţiei din Carolina de Sud*. 

— Asta n-ar însemna să stăm la coadă o veșnicie? am întrebat 
eu. 

Gullet a schimbat poziţia ochelarilor săi de soare Ray Bans. 

— Incercaţi, doamnă. 

După plecarea șerifului, am sunat-o pe Emma. Mi-a spus să 
las geana și melcul și îi va spune ea lui Lee Ann Miller să le ia și 
să le trimită la Laboratorul statal de criminalistică. 

După ce am fotografiat fracturile vertebrale, am pus în pungi 
și am expediat geana și cochilia, și i-am spus tehnicianului că 
îmi terminasem treaba pe ziua respectivă. Ceasul arăta ora 
două. M-am îndreptat către casă. 

Pe drum, l-am sunat pe Pete, pe BlackBerry. Niciun răspuns. 
Mare surpriză! 

Eram atât de nerăbdătoare să intru în hardul lui Cruikshank, 
încât n-am oprit să iau prânzul. La Sea for Miles, l-am scos pe 
Boyd la plimbare pentru o scurtă pauză sănătoasă, am împărțit 
un sendviș cu șuncă și brânză, apoi m-am instalat la masa din 
bucătărie. 

Laptopul a parcurs secvențele de deschidere ale Windowsului, 
apoi ecranul a devenit albastru. Un cursor a clipit așteptând 
permisiunea pentru încărcarea setărilor personale. 

Am început cu parolele folosite în mod uzual: 123123, 
123456. 1A2B3C. Parolă. Deschide. 

N-a funcţionat. 

Iniţialele lui Cruikshank? Data nașterii? 


36 South Carolina Law Inforcement (n.tr.). 
143 


M-am ridicat și am luat foaia din AFIS pe care mi-o dăduse 
Emma. 

Noble Carter Cruikshank. 

Am încercat NEC, CCN și am variat combinaţiile iniţialelor 
bărbatului cu și fără data nașterii, de la cap la coadă și de la 
coadă la cap. Am inversat fiecare nume, apoi am rearanjat 
grupele de litere. Apoi, am înlocuit cifrele cu litere și literele cu 
cifre. 

Cursorul nu s-a clintit. 

Charlotte Mecklenburg Police Department”. 

Am încercat toate combinaţiile, folosind CMPD în diferite 
poziţii, împreună cu numele și data nașterii. 

Nimic. 

Shannon. N-aveam numele mijlociu sau cel de familie al lui 
Shannon. Când se căsătoriseră? N-aveam habar. Fotografia de 
pe plajă era datată iulie 1976. Am încercat alte combinații. 

Nicio reacţie. 

Baseball. Am luat cutia și am scos trofeul. 24 iunie 1983. 

Data nașterii. Data campionatului ligii. Le-am combinat. Le- 
am amestecat. Le-am inversat. 

N-a funcţionat. 

M-am jucat cu adresa lui Cruikshank și fiecare dintre datele 
din AFIS. 

Până la 4:30, am rămas fără idei. 

— N-am destule informaţii personale, m-am adresat eu 
bucătăriei goale. 

Boyd a țâșnit în picioare. 

— Ești încă supărat că plimbarea a fost atât de scurtă? 

Botul lui Boyd s-a deschis și limba lui s-a revărsat peste gingia 
purpurie. 

— Voi, căţeii chow, sunteţi o rasă iertătoare. 

Căţelul și-a ridicat capul și și-a ciulit urechile. 

— Să trecem la dosare. 

Închizând laptopul, m-am mutat în casă. Boyd a lipăit pe 
lângă mine. 

Cutia cu dosare a lui Cruikshank încă se afla lângă fereastră. 
Am dus-o pe măsuţța de cafea și m-am așezat pe canapea. 

Boyd a sărit lângă mine. Privirile noastre s-au întâlnit. Boyd a 
sărit înapoi pe podea. 


37 Departamentul de Poliție din Charlotte Mecklenburg (în Ib. engleză în original). 
144 


Cutia conţinea aproximativ patruzeci de dosare din pânză, 
fiecare având scris pe el, de mână, o dată și un nume. Unele 
dosare erau groase, altele - subţiri. M-am uitat pe cotoare. 

Dosarele erau puse în ordine cronologică. După data trecută 
pe ele, mi-am dat seama că uneori Cruikshank lucra la mai 
multe cazuri în același timp. Existau și intervale neacoperite, 
probabil perioadele când băuse din greu. 

Am scos cel mai vechi dosar. 

„Murdock, Deborah Anne. August 2000. R.” 

Dosarul lui Deborah Murdock conţinea următoarele: 

Notite stenografiate, similare celor din dosarul lui Helene 
Flynn. 

Cecuri anulate emise pentru contul comun al lui Deborah și 
Jason Murdock. Ultimul fusese scris în 4 decembrie 2000. 

Fotografiile unui cuplu intrând sau ieșind dintr-un restaurant, 
bar sau motel. 

Scrisori adresate lui Jason Murdock în Moncks Corner, Carolina 
de Sud și semnate de Noble Cruikshank. Scrisorile acopereau 
perioada septembrie-noiembrie 2000. 

Am început să înţeleg. Am citit doar o singură scrisoare. 

Mda. Deborah era femeia din fotografii. Bărbatul nu era Jason. 

Am trecut mai departe. 

„Lang, Henry. Decembrie 2000. R.” 

Aceeași chestie. Notite, cecuri, fotografii, rapoarte. 
Cruikshank și-a petrecut șase luni cu acest caz. Aici, soțiorul a 
călcat strâmb. 

Următorul dosar. 

„Todman, Kyle. Februarie 2001. R.” 

Acest caz implicase un negustor de antichităţi care își 
suspecta partenerul că-l jefuia. Lui Cruikshank i-a luat o lună să-l 
demaște pe escroc. 

Am scos dosar după dosar. Poveștile aveau o asemănare 
tristă. Soţi care înșelau. Părinţi dispăruţi. Adolescenţi fugiţi de 
acasă. Puţine au avut finaluri fericite. Cum se spune? Dacă ai 
suspiciuni, probabil că ai dreptate. 

M-am uitat la ceas. 6:15. M-am întrebat ce făcea Pete. 

M-am întrebat ce făcea Ryan. 

Mi-am verificat telefonul. Niciun mesaj. Bateria era în regulă. 

Sigur că era. 

Inapoi la dosare. 


145 


„Ethridge, Parker. Martie 2002.” 

Acesta era unul dintre cele mai groase dosare din cutie. 

Parker Ethridge, 58 de ani, locuia singur. În martie 2002, fiul 
lui Parker s-a dus să-l ia într-o excursie la pescuit demult 
planificată. Ethridge nu era acasă și n-a mai fost văzut vreodată. 
Cruikshank și-a petrecut mai bine de un an cu investigația, dar 
nu a obţinut niciun rezultat. Ethridge junior l-a concediat în mai 
2003. 

„Franklin, Georgia. Martie 2004. R.” 

În noiembrie 2003, o studentă de 19 ani a dispărut din 
camera ei de la Colegiul din Charleston. Patru luni mai târziu, 
nesatisfăcuţi de progresele făcute de poliţie, părinţii Georgiei l- 
au angajat pe Cruikshank să le găsească fiica. A găsit-o. Locuia 
cu un budist care făcea bijuterii în Asheville, Carolina de Nord. 

„Poe, Harmon. Aprilie 2004. R.” Bărbat fără serviciu. A fost 
văzut ultima dată la Centrul medical H. Johnson VA. Dispariţia lui 
a fost raportată de un prieten. 

„Friguglietti, Sylvia. Mai 2004.” O femeie în vârstă. A dispărut 
dintr-un azil. A fost găsită plutind în port, lângă Patriot's Point. 

Am verificat din nou ceasul și telefonul. 

7:52. Niciun apel. 

Descurajată, mi-am rotit umerii și mi-am întins braţele 
deasupra capului. Boyd a ridicat o pleoapă somnoroasă. 

— N-a fost chiar o pierdere de timp, am spus eu. 

Boyd și-a ridicat privirea către mine. Am aflat că „R” pe o 
etichetă înseamnă caz rezolvat. 

Boyd nu părea convins. Nu-mi păsa. Aflasem ceva. 

Lăsând braţele să-mi cadă, am continuat de unde rămăsesem. 

„Snype, Daniel. August 2004.” Era din Savannah, Georgia și a 
dispărut în timp ce vizita Charlestonul. Un bilet nefolosit de 
întoarcere cu autobuzul. Dispariţia lui a fost raportată de 
nepoata sa, Tiffany Snype. 

„Walton, Julia. Septembrie 2004. R.” O nevastă fugită de 
acasă a fost găsită locuind cu prietenul ei în Tampa, Florida. 

Unele dintre cele mai recente dosare conţineau doar tăieturi 
din ziare și câteva notițe stenografiate. Niciun cec. Nicio 
fotografie. Niciun raport. 

Am citit câteva tăieturi. În fiecare era vorba despre o 
persoană dispărută. 


146 


— Erau acestea cazuri pe care Cruikshank a fost angajat să le 
investigheze? 

Boyd nu avea niciun răspuns la asta. 

— Sau dintr-un alt motiv urmărea persoanele dispărute? 

Nici la asta. 

Deschizând ultimul dosar, am citit o altă tăietură dintr-un ziar. 

Un nume mi-a trezit interesul. 


147 


17. 


Semnătura lui Homer Winborne împodobea cel mai recent 
articol al său. Pe mai puţin de două coloane, acesta relata 
dispariţia, în 2004, a unui bărbat pe nume Lonnie Aikman. 


O femeie din Mount Pleasant îi roagă pe cetățenii 
din Charleston să o informeze dacă îl zăresc pe fiul ei. 
Lonnie Aikman, de treizeci și patru de ani, a dispărut 
de doi ani, după cum Susie Ruth Aikman a informat 
Ziarul Moultrie News. 

„A dispărut pur și simplu, a spus Aikman. Mi-a zis: 
«Ne vedem mai târziu, mamă» și a plecat și nu s-a mai 
întors.” 

După ce poliția s-a dovedit incapabilă să-l găsească 
pe Lonnie, Aikman a consultat un medium și i s-a spus 
că fiul ei se afla în zona Charlestonului. Aikman 
declară că a consultat un medium în disperare de 
cauză. 

„Când pierzi pe cineva, ești dispus să crezi în orice 
ti-ar da speranță”, a explicat ea. 

Aikman a făcut cercetări și a pus afișe, rugând pe 
oricine avea informații să o sune pe ea, la Poliția din 
Charleston sau la biroul șerifului. Aikman spune că fiul 
ei suferă de schizofrenie și lua medicamente la 
momentul dispariţiei. li este teamă că s-ar putea ca 
acesta să fi fost răpit. 

„Mi-e teamă că este ținut undeva împotriva voinţei 
lui”, a declarat Aikman. 

Lonnie Aikman are un metru șaptezeci și șase și 
cântărește șaptezeci și trei de kilograme. Are ochi 
verzi și păr castaniu. 


Articolul a apărut în Moultrie News, ediţia din 14 martie. 


Cruikshank încercuise vârsta lui Aikman, data dispariţiei și 
cuvântul „schizofrenie”. 


148 


M-am uitat la alte câteva tăieturi din ziare. Informații similare 
fuseseră încercuite în fiecare. 

Deci Cruikshank  colecţiona povestiri despre persoane 
dispărute. Acestea nu păreau a fi investigații solicitate de clienți. 
Dosarul nu conţinea cecuri. Nici rapoarte. De unde interesul? 

În două dintre dosarele lui Cruikshank se aflau doar notițe 
scrise de mână. Pe eticheta unuia scria „Helms, Willie”, iar pe a 
celuilalt „Montague, Unique”. Faptul că se aflau în cutie sugera 
că fuseseră întocmite cu puţin înainte de moartea lui 
Cruikshank. De ce? Cine erau Willie Helms și Unique Montague? 

Frustrată, am luat o foaie liniată și am început din nou să 
scotocesc dosarele, alegând cazurile nerezolvate cu persoane 
dispărute. 


Ethridge, Parker, bărbat alb, cincizeci și opt de ani, 
un metru șaptezeci și trei, șaizeci și unu de kilograme, 
păr gri, ochi albaștri. A fost văzut ultima dată în martie 
2002. 


Moon, Rosemarie, femeie de culoare, douăzeci și opt 
de ani, un metru șaizeci și doi, patruzeci și opt de 
kilograme, păr roșcat, ochi căprui. A fost văzută ultima 
dată în noiembrie 2002. Era cunoscută consumatoare 
de droguri și prostituată. 


Watley, Ruby Anne, femeie de culoare, treizeci și 
nouă de ani, un metru șaizeci și opt, șaizeci și patru de 
kilograme, păr negru, lung până la umeri, ochi căprui. 
A fost văzută ultima dată în iulie 2003. Era cunoscută 
consumatoare de droguri și prostituată. 


Poe, Harmon, bărbat alb, treizeci și nouă de ani, un 
metru cincizeci și șase, șaptezeci de kilograme, păr 
castaniu, ochi căprui. A fost văzut ultima dată în aprilie 
2004. Era cunoscut consumator de droguri. 


Snype, Daniel, bărbat de culoare, douăzeci și șapte 


de ani, un metru șaizeci și opt, cincizeci și cinci de 
kilograme, păr blond, lung până la umeri, ochi căprui. 


149 


A fost văzut ultima dată în iunie 2004. Era cunoscut 
consumator de droguri și proxenet. 


Aikman, Lonnie, bărbat alb, treizeci și patru de ani, 
un metru șaptezeci și șapte, șaptezeci și trei de 
kilograme, păr castaniu, ochi verzi. A fost văzut ultima 
dată în primăvara 2004. Schizofrenic. 


Cazul din insula Dewees nu corespundea nici unuia dintre 
profiluri. L-am adăugat pe hârtie. 


CCC-2006020277, bărbat alb, treizeci și cinci- 
cincizeci de ani, un metru cincizeci și șase-un metru 
optzeci și șase, păr blond. Fractură la vertebra C6. 
Fisuri ale coastei a douăsprezecea, ale vertebrei a 
douăsprezecea toracice și ale vertebrei lombare 
superioare. Ingropat în insula Dewees. 


Winborne scrisese articolul în martie. Explica cumva dispariţia 
lui Aikman comportamentul lui Winborne de pe insula Dewees? 
A crezut reporterul că a dat peste Lonnie? 

Cruikshank decupase povestirea lui Winborne în sau după 14 
martie. Era dosarul lui Aikman ultimul deschis? 

Și de ce existau dosare pentru Helms și Montague? Ce 
conţineau comentariile codificate? 

Încercam să descopăr sensul notiţelor mele când a sosit Pete. 

— Sunt eu, Marele purtător de pizza, a bubuit din hol vocea 
lui. 

Am auzit cheile lovind suprafaţa mesei, apoi Pete a apărut în 
pragul ușii. Purta pantaloni de trening și ceva ce semăna 
enervant de mult cu o cămașă de bowling. O șapcă cu numele 
echipei Hornets completa ansamblul. 

Boyd a ţâșnit și a dat ocol gleznelor Marelui purtător, nasul 
adulmecând cutia pătată de grăsime din mâinile sale. 

— Am luat una mare, în caz că am norocul să fii aici și să-ţi fie 
foame. De ce lucrezi pe întuneric? 

Fusesem atât de concentrată asupra notițelor mele, încât nu 
remarcasem bezna din cameră. Ceasul meu arăta 8:20. 

— De ce s-a întunecat atât de devreme? 


— Se apropie o furtună năprasnică. Toată insula se pregătește 
de furtună. Avem obloane? Sunt coborâte? 

Am remarcat șapca lui Pete. 

— Veşti proaste, Pete. Cei de la Hornets s-au mutat în New 
Orleans. 

— Îmi plac culorile. 

Pete și-a scos șapca și a admirat emblema. 

— Violet și turcoaz? 

— Nu turcoaz, nepriceputo! Culoarea lișiţei. Culorile au fost 
alese de Alexander Julian și invidiate de toată lumea din ligă. 

— Culori de designer sau nu, echipa a plecat din Charlotte. 

Aruncând șapca pe un bufet, Pete a făcut semn cu capul către 
mormanul de dosare de lângă mine. 

— Ce faci? 

Am simţit un zvâcnet în stomac. „Atenţie!” 

Cum? Atenţie la ce! 

— Turnul de control către Tempe! 

Am revenit la realitate. 

— Ce faci? a repetat Pete. 

— Mă uit prin cazurile lui Cruikshank. 

— Laptopul lui Cruikshank, presupun. Ai avut noroc cu el? 

Am clătinat din cap. 

— Nu pot să găsesc parola. Unde ai fost toată ziua? 

— Am fost prins în iadul fiduciar. Ce-i maro și negru, și dă bine 
pe un contabil? 

Știind că era o greșeală, am ridicat ambele palme. 

— Un doberman pinscher. 

— Asta-i jalnic. 

— Dar adevărat. Tipii ăștia trebuie să aleagă contabilitatea 
pentru că le lipsește charisma ca să fie antreprenori de pompe 
funebre. 

— L-ai întrebat pe Herron despre Helene Flynn? 

— Bunul reverend a considerat că este mai bine să începem 
cu registrele contabile. 

Sprâncenele mele s-au ridicat. 

— Nu te uita așa la mine. Buck m-a angajat să descopăr unde 
au ajuns banii săi. In timp ce fac asta, trebuie să aflu tot ce pot 
despre fiică. 

— l-ai spus lui Herron că Cruikshank e mort? 

— Da. 


151 


— Și care a fost reacţia lui? 

— Şoc, tristețe și o dorință din suflet să se odihnească în 
pace. Ai găsit ceva în dosare? 

— Poate. 

Ne-am mutat pe verandă. Briza rotea ventilatorul din tavan 
fără contribuţia energiei electrice. 

Am așezat farfuriile și șerveţelele. Pete a tăiat pizza în felii. În 
vreme ce mâncam, i-am spus ce aflasem. 

— „R” la sfârșit înseamnă caz rezolvat. 

— In sfârșit, ajungem undeva. 

— Asta-i ce i-am spus lui Boyd. 

Boyd și-a ciulit urechile. Nasul lui n-a părăsit marginea mesei. 

— O mulţime dintre dosarele recente ale lui Cruikshank nu 
conţin altceva decât articole despre persoane dispărute. Am 
făcut o listă și am început să caut tipare. Ce sunt astea? am 
arătat niște bobite negre de pe pizza. 

— Stafide negre uscate. Și? 

— Din 2002, Cruikshank a deschis dosare pentru două femei 
și patru bărbaţi care au fost daţi dispăruţi în zona 
Charlestonului. Nu există cecuri sau rapoarte. De asemenea, 
mai sunt alte două care nu conţin decât notițe. 

— Deci n-a fost angajat să-i caute pe acești oameni. 

— Asta-i părerea mea. 

Pete s-a gândit puţin. 

— E posibil ca tipul din insula Dewees să fie una dintre 
persoanele dispărute ale lui Cruikshank? 

— Nu prea se potrivește cu niciuna dintre ele. 

— Cine sunt? 

— Un bărbat este de culoare, trei sunt albi. Vârstele lor 
variază de la douăzeci și șapte la cincizeci și opt de ani. Unul 
dintre tipi e proxenet. Doi sunt consumatori de droguri. Femeile 
sunt de culoare, au douăzeci și opt și treizeci și nouă de ani. 
Amândouă sunt prostituate și consumatoare de droguri. 

— Crezi că e posibil să fie un criminal în serie, poate un 
prădător care se ocupă de prostituate și drogaţi? Oameni de la 
periferia societăţii, care nu vor lipsi nimănui? 

— Nu știu data exactă când a dispărut Aikman. Sau bărbatul 
din insula Dewees. Dar au trecut opt luni între dispariţiile lui 
Ethridge și Moon și alte opt între Moon și Watley. Apoi, au trecut 


152 


nouă luni până când a dispărut Poe. Două luni mai târziu, Snype. 
Dacă este un criminal în serie, evoluția este atipică. 

— Nu e tipic ca ucigașii în serie să fie atipici? 

Pete a mai luat niște pizza. 

— Aceste profiluri acoperă toată tipologia. Bărbaţi, femei. 
Negri, albi. Intervalul de vârstă este de la douăzeci și șapte la 
cincizeci și opt de ani. 

— Nu se limitează la adolescenţi care locuiesc pe stradă? Sau 
studente cu păr lung și cărare la mijloc? 

— Eşti psiholog criminalist acum? 

Mi-am dat seama că Pete făcea referire la profilul victimelor 
preferate de John Gacy și Ted Bundy*. 

— Sunt doar Savant. Și Purtător de pizza. 

— A cui a fost ideea să pună stafide? am întrebat eu. 

— A lui Arturo. 

Timp de câteva momente, am ascultat valurile lovind ţărmul. 
Am rupt tăcerea: 

— Articolul despre Lonnie Aikman a fost scris de Homer 
Winborne. A apărut în Moultrie News în 14 martie. Deci știm că 
Cruikshank trăia la vremea aceea. 

— Winborne e tipul care a apărut pe șantierul tău? 

Am încuviințat. 

— L-ai sunat? 

— O voi face. 

— Ai vreo veste de la domnul... 

— Nu. 

Am luat încă o felie, am îndepărtat stafidele și le-am pus pe 
farfurie. 

— Eşti puţin cam rigidă în privinţa gastronomiei, a zis Pete. 

— Stafidele și anșoa nu prea se potrivesc. Spune-mi ce s-a 
întâmplat cu Herron. 

— De fapt, nu m-am întâlnit cu Herron. 

Pete a descris ziua petrecută cu contabilii de la GMC. Nu 
exagera. Suna mortal. Mi-am amintit ce-mi spusese Gullet. 

— Cineva de la biroul șerifului a identificat clădirea din 
cărămidă care apare în fotografiile de pe CD-ul lui Cruikshank. 

— A, da? mormăi cu gura plină de pizza. 

— Este o clinică gratuită a GMC. 

— Unde? 


38 Celebri criminali în serie (n.tr.). 


— Pe strada Nassau. 

Falca lui Pete încremeni, apoi înghiţi mâncarea. 

— Acolo a lucrat Helene Flynn. Cel puţin la un moment dat. 

— Asta a fost și bănuiala mea. Deci are sens faptul că 
Cruikshank supraveghea locul. 

Pete și-a șters gura, a făcut șervețelul ghemotoc și l-a aruncat 
pe farfurie. 

— Gullet o să urmărească pista asta? 

— Nici tipul din insula Dewees, nici Cruikshank nu sunt pe 
lista de priorităţi a șerifului. l-am arătat cele două vertebre 
fracturate, dar încă nu este convins că cei doi bărbaţi au fost 
omorâţi. 

— Poate că ar trebui să... 

— Gullet nu vrea categoric ca tu să iei legătura cu cineva de 
la clinică. A fost foarte clar în privinţa asta. 

— Cu ce l-ar deranja... 

— Nu. 

— De ce nu? 

Vocea lui Pete avea un anumit ton. Cunoșteam acel ton. 
Înstrăinatul meu soț nu era genul de bărbat care să accepte să i 
se interzică ceva. 

— Te rog, Pete! Nu-mi strica relaţia cu Gullet. Deja ne lasă să 
ne ocupăm de lucruri care nu sunt treaba noastră. Avem 
dosarele și computerul lui Cruikshank. Avem multe de pierdut. 
Nu vreau să risc. Trebuie s-o ajut pe Emma să rezolve aceste 
cazuri. 

— Ai făcut ce-ai putut. Emma este coronerul aici. Gullet este 
problema ei. 

Privirea mi-a alunecat către întunericul de dincolo de geam. 
Valurile erau o linie albă-argintie dincolo de nisipul grosier care 
forma dunele. 

Am luat o hotărâre. 

— Emma este bolnavă. 

— Cât de bolnavă? 

l-am spus despre limfomul non-Hodgkin și despre recăderea 
pe care Emma o suferise recent. 

— Îmi pare rău, Tempe. 

Pete și-a pus o mână peste a mea. Am stat un timp fără să 
vorbim. Afară, oceanul învolburat bubuia într-o cascadă de 
tunete. 


154 


Gândurile mele se îndreptau către Emma. Ale lui Pete? Bună 
întrebare! Habar n-aveam pe unde-i umbla mintea. Helene 
Flynn? Numerarul de la GMC? Codul lui Cruikshank? La desert? 

Uimit de tăcere, Boyd mi-a înghiontit genunchiul. L-am 
mângâiat pe cap și m-am ridicat să arunc resturile de pizza. O 
schimbare de subiect părea indicată. 

— Am găsit o geană când am cernut pământul din mormântul 
de pe insula Dewees. Este neagră. Părul din mormânt era blond. 

— Nu sunt genele tuturor negre? 

— Nu fără rimel. 

— Crezi că aparţine celui care l-a îngropat pe tip? 

— Studenţii care l-au dezgropat au amândoi păr de culoare 
deschisă. 

— Principiul transferului lui Locard, a afișat Pete un zâmbet 
„savant. 

— Sunt impresionată, am spus eu. 

Pete citase un concept bine cunoscut criminaliștilor. Locard a 
afirmat că două obiecte care intră în contact unul cu celălalt 
permit transferul de particule de la unul la altul. Un escroc într-o 
bancă. Un lunetist pe creanga unui copac. Un criminal care sapă 
nisipul. Fiecare infractor poartă o dovadă de la locul crimei și 
lasă o alta în urmă. 

— O să-l suni pe tipul ăsta, Winborne? 

M-am uitat la ceas. Era aproape 10. 

— În cele din urmă. O să mă mai joc puţin cu dosarele lui 
Cruikshank. 

— De ce a traversat contabilul strada? 

Lui Pete i se pusese pata pe contabili. M-am uitat la el fără să 
spun nimic. 

— Pentru că în registrul contabil scrie că asta au făcut anul 
trecut. 

Abia m-am așezat pe canapea, când privirea mi-a căzut pe 
șapca lui Pete. Subconștientul meu neobosit a șoptit din nou: 
„Atenţie!” 

Ce? NBA? Hornets? Turcoaz? 

Teal!% 

Jimmie Ray Teal. 

Când am citit acel articol? În ultima săptămână a practicii de 
teren. Cu mai puţin de o săptămână în urmă. 


39 Lișiţă (în Ib. engleză în original). 


Pete se mișca prin casă, pregătind-o de furtună, am presupus. 

L-am strigat. 

— În ce zi se ia gunoiul? 

— Să mă ia naiba dacă știu. De ce? 

Dusesem un maldăr de ziare la gunoi lunea trecută. 

— De ce? a repetat Pete. 

Am înșfăcat o lanternă și m-am repezit pe ușa din faţă și în 
jos, pe scări. Vântul răvășea acum serios palmierii. Simţeam 
mirosul ploii. Furtuna nu era departe. 

Ridicând capacul tomberonului, am scos un recipient din 
plastic albastru în care se aflau ziare ce urmau să fie reciclate. 

Am început de jos, scoțând ziarele, verificând datele la lumina 
lanternei, punându-le pe cele care nu-mi trebuiau sub talpa 
piciorului. Pe la jumătatea mormanului, am devenit conștientă 
de prezenţa unei mașini care se apropia pe Ocean Boulevard. 
Am continuat să caut prin grămadă. 

Farurile s-au apropiat. 

Bingo! 19 mai. Rafale de vânt au făcut să-mi freamăte 
paginile în mână. 

Mașina a încetinit. Am ignorat-o. 

Am găsit secțiunea de afaceri de vinerea trecută, anunţurile, 
știrile locale și statale. 

Mașina s-a oprit vizavi de Sea for Miles, cu farurile aţintite 
către tomberon. 

Am ridicat privirea, dar nu vedeam decât luminile. 

Ryan? Am simţit o fâlfâire în piept. 

Mașina nu s-a mișcat și nici n-a intrat pe alee. 

Mi-am pus mâna streașină la ochi. 

Şoferul a ambalat motorul. Cauciucurile au împroșcat pământ 
și mașina a țâșnit înainte. 

Ceva a zburat către mine. 

Scăpând hârtiile, am ridicat mâinile. 


18. 


Ceva dur a ricoșat de cotul meu. Durerea mi-a încins brațul. 
Am simţit un lichid și miros de bere. 

Cu mâna teafără, am descris un arc de cerc cu lumina 
lanternei. Raza a căzut pe o sticlă de bere proptită de tomberon. 

Aruncată de cine? 

Copii care se distrau? 

Ce mai distracție! 

M-au ţintit intenţionat? Persoana mea era cea vizată? 

Ziarul din ultima vineri era acum împrăștiat prin toată curtea, 
cu pagini din el suflate de vânt afară din tomberon. Le-am 
adunat și m-am întors în casă. Pete trecuse din bucătărie în 
sufragerie și mâzgălea ceva într-un carnețel. Ridicând privirea, a 
remarcat că mă ţin de braț. 

— Te-a lovit fulgerul? 

Cel puţin, nu era o altă glumă cu contabili. 

— Un idiot a aruncat o sticlă pe geamul unei mașini. 

Sprâncenele lui Pete s-au lăsat în jos. 

— Te simţi bine? 

— Nimic ce n-o să vindece puţină gheaţă. 

N-am făcut caz de incident, dar ceva mă rodea în sinea mea, 
îndoiala începea să încolțească. Pete zărise un vehicul ciudat în 
preajma casei duminică dimineaţă. Acum asta. Încerca cineva 
să-mi transmită vreun mesaj? Vandalii care se distrează, în mod 
normal, nu se opresc și nu supraveghează o ţintă. Și nu aruncă 
cu lucruri în oameni. O exprimare a nemulțumirii faţă de ceva ce 
făcusem? Dickie Dupree? Mi-am propus să fiu mai atentă faţă de 
ce se petrece în jur. 

În timp ce-mi puneam gheaţă la cot, am recitit povestea din 
numărul de vinerea trecută a Post and Courier și l-am trecut pe 
Jimmie Ray Teal pe lista mea. 


Teal, Jimmie, Ray, patruzeci și șapte de ani. Bărbat. 
A fost văzut ultima dată în 8 mai, în timp ce-și părăsea 
apartamentul aflat pe Jackson Street. Frate. 
Programare la doctor. 


157 


Mă întrebam cărei rase îi aparține Teal când mi-a venit un alt 
gând. Fiul consilierului municipal, Matthew Summerfield, era o 
altă persoană dispărută. Dar puştiul nu prea se potrivea 
profilului celorlalţi. Care profil? 


Summerfield, Matthew IV, optsprezece ani. Bărbat 
alb. A fost văzut ultima dată în 28 februarie, în timp ce 
părăsea Old City Market. Consumator de droguri. 


Am adormit ascultând furtuna năprasnică a lui Pete. 
e 

În noaptea aceea am avut vise confuze. Ryan ţinând în braţe 
un copil. Gullet rostind cuvinte pe care nu le înțelegeam. Un 
bărbat fără dinţi, cu o șapcă pe care scria Hornets cerșea. 
Emma făcea semne dintr-o cameră întunecată. Picioarele mele 
nu voiau să se miște și ea s-a îndepărtat de mine. 

M-a trezit sunetul telefonului mobil. Pe când mă întindeam 
după el, am simţit că mă doare cotul. 

— Sunt Gullet. 

Auzeam voci în fundal. Telefoane. 

— Mai avem un cadavru. 

Stomacul mi s-a strâns. 

— Furtuna a scos la iveală un butoi la sud de Folly Beach. Doi 
pescari s-au uitat să vadă ce conţine și au găsit un cadavru. 
Este în zona mea de acoperire, așa că biroul a primit apelul. 
Don'șoara Rousseau iarăși nu se simte bine, așa că trebuie să 
vă cooptăm. Se pare că deveniți coroner de facto, tânără 
doamnă. 

La 7 a.m., tânăra doamnă nu era capabilă de reacţii rapide. 

— Spuneţi-mi unde? am întrebat eu bâjbâind după stilou și 
hârtie. 

— N-am timp să vă rătăciţi. Ne întâlnim la morgă în treizeci de 
minute. 

— Care-i graba? 

Eram înfuriată. Dar Gullet avea dreptate. Aș fi avut probleme 
cu găsirea locului. 

— Vine fluxul. 

Mi-am tras pe mine niște blugi și un tricou, mi-am strâns părul 
la spate, m-am dat cu rimel și m-am repezit pe scări, în jos. 


158 


Pete plecase. Am presupus că s-a dus să continue tortura 
financiară. Boyd și Birdie erau în bucătărie, fiecare privindu-l pe 
celălalt pe deasupra unui bol cu cereale golit. 

Birdie s-a îndepărtat când am apărut. Boyd s-a așezat. Avea 
lapte pe bot. 

— Te-am prins, căţel! 

Am pus vasul în chiuvetă, am turnat cafea și mi-am verificat 
brațul. Începuse să se formeze o vânătaie care, până la urmă, 
va căpăta proporţii spectaculoase. Și multe culori. 

Văzându-mă că iau lesa, pe Boyd l-a apucat strechea. L-am 
scos pe trotuar. Curtea era plină cu frunze de palmier și alte 
resturi. 

După ce a udat tomberonul, cutia poștală și o creangă căzută, 
Boyd a luat-o pe drum, în sus. L-am tras înapoi spre casă. Și-a 
fluturat sprâncenele: „Ești nebună?” 

— Plătești pentru pozna cu cerealele, i-am spus eu. 

Sprâncenele au început să-i fluture frenetic. 

Am înfulecat un baton de cereale și m-am îndreptat către 
MUSC. Șeriful aștepta la ușa morgii. 

Gullet a luat-o pe drumul de legătură spre insula James, peste 
Ashley și s-a îndreptat către sud. Imediat după aceea, 
indicatoarele rutiere te îndrumau către Folly Beach. In timp ce 
conducea, Gullet mi-a spus ce știa. Pescari. Butoi. Cadavru. 

L-am întrebat de ce coronerul solicitase prezenţa mea. Gullet 
a speculat că trupul nu va fi în stare tocmai bună. 

M-am uitat pe geam, urmărind cum casele, copacii și stâlpii 
devin neclari în goana mașinii. Gullet n-a mai demarat vreo 
conversație. Am remarcat că furișa priviri către cotul meu. 

Mi-am amintit de mașina pe care o văzuse Pete duminică 
dimineaţă. Sticla din noaptea trecută. Ce naiba? Dacă cineva își 
propusese să mă harțuiască, ar fi bine ca șeriful să știe. l-am 
spus ce se întâmplase. 

— Aţi stârnit pe cineva, pe aici? a întrebat Gullet pe tonul lui 
plat obișnuit. 

— Am enervat un reporter pe nume Homer Winborne. 

— Winborne e inofensiv. 

— Și un constructor pe nume Richard Dupree? 

— Sunt surprins că Departamentul de Stat nu l-a angajat pe 
bătrânul Dickie. Omu-i un diplomat înnăscut. 

— Este inofensiv? 


Gullet a ezitat: 

— În general. 

În general? Am lăsat-o baltă. 

La cincisprezece minute după ce am traversat râul Asley, 
Gullet a virat pe un mic drumeag care străbătea mlaștina. Pe 
ambele sale laturi, plantele acvatice ţțâșneau din apa 
strălucitoare de culoarea chihlimbarului către un cer albastru 
imaculat. Coborându-mi geamul, am inspirat parfumul primitiv 
al înfloririi și descompunerii. Stridii. Crabi. Un milion de 
nevertebrate mai bătrâne decât timpul. 

Înviorată, am încercat o conversaţie: 

— Știaţi că, în Carolina de Sud, mlaștinile ocupă o suprafaţă 
mai mare decât în oricare alt stat de pe coasta Atlanticului? 

Gullet s-a uitat la mine, apoi a privit din nou drumul. 

— Băieţii de la laborator au terminat cu portofelul lui 
Pinckney. 

— Se află și altceva în el decât permisul de conducere? 

— Nu mare lucru. Nişte cupoane de masă cumperi-una-capetți- 
alta-gratis, un card de reduceri la un magazin alimentar, un bilet 
de loterie, șaizeci și patru de dolari și un prezervativ Trojan 
Magnum XL. 

— Pinckney era optimist. 

— În mai multe feluri. 

Restul drumului am privit egretele, trupuri albe în iarba verde 
fremătătoare, picioare fusiforme ridicându-se de pe limbile de 
pământ noroioase. 

Când Gullet a oprit Explorerul la un stop, aveam doar o idee 
vagă despre unde ne aflam. In faţă se aflau două colibe umbrite 
de o ilice enormă. Dincolo de colibe, un debarcader din lemn 
ieșea în afară, deasupra a ceea ce am presupus a fi ori râul 
Stono, ori braţe ale unui estuar din Atlantic. 

Două autovehicule se aflau acolo. O mașină de poliţie cu 
girofarul în funcţiune și radioul bolborosind și o dubă neagră. 

Păsări negre cu aripi roșii și-au luat zborul cârâind, în vreme 
ce eu și Gullet ne-am dat jos din Explorer. Un poliţist în uniformă 
a ieșit din mașină pentru a ne întâmpina. Am recunoscut nasul 
ca un cioc de șoim și dungile impecabile. Ajutorul de șerif H. 
Tybee. 

— Domnule șerif. Doamnă. 


160 


Șeriful și-a atins borul pălăriei uitându-se către fiecare dintre 
noi. 

— Un domn pe nume Oswald Moultrie a descoperit un 
cadavru, în timp ce verifica capcanele pentru crabi, azi- 
dimineaţă. Locuiește acolo. 

Tybee și-a ridicat bărbia către prima colibă. 

— Au crezut că au dat peste comoara pierdută a lui Barbă 
Neagră? 

Gullet a pornit-o pe lângă Tybee, către debarcader. 

— Nu știu răspunsul la această întrebare, domnule. 

Umorul nu era punctul forte al lui Tybee. 

— V-am urmat ordinele și am izolat perimetrul, și am lăsat 
totul așa cum era. 

— Ai declaraţiile? 

— Da, domnule. 

— Cine locuiește în cealaltă colibă? 

— Cea cu copertină din pânză roșie îi aparţine fratelui lui 
Moultrie, Leland. 

L-am urmat pe Gullet care l-a părăsit pe Tybee și s-a îndreptat 
spre apă. Vedeam că intrândul era îngust, pe alocuri atât de 
îngust, încât abia dacă permitea trecerea a două bărci. Era 
vremea refluxului, așa că debarcaderul rămăsese sus, deasupra 
malului. Structura șubrezită din lemn mi-a amintit de egretele 
ridicându-se din noroi pe picioare lungi și subțiri. 

Doi bărbaţi stăteau și fumau sub copertina lui Leland. Arătau 
ca două clone. Negri. Slabi și musculoși. Cu ochelari gri, din 
plastic. Fraţii Moultrie. 

Lee Ann Miller și un alt ajutor de șerif se aflau la capătul 
dinspre țărm al debarcaderului. Eu și Gullet ne-am alăturat lor. 
Ne-am salutat. Numele ajutorului de șerif era Zamzow. Părea 
aproape bolnav. 

În timp ce mergeam pe debarcader, nările mele au adulmecat 
o duhoare puternică și râncedă, amestecată cu miros de sare și 
vegetaţie aflată în curs de descompunere. În spatele meu, 
conversaţia a continuat. Se făceau speculaţii despre cum a 
ajuns butoiul în golfuleț. Sugestii privind modul cel mai bun de 
a-l aduce pe țărm. 

Am ignorat vocile și m-am concentrat. 

Debarcaderul era prevăzut cu o platformă din lemn pentru 
cântărirea și curăţarea peștelui. Muștele ţineau o adunare pe 


161 


suprafața sa. Două capcane ruginite pentru crabi se aflau într-o 
parte a platformei. Un topor cu coadă lungă stătea sprijinit în 
partea cealaltă. 

Am privit în jos. 

Apa era verde-închis, noroiul - negru și alunecos. Crabi mici 
săgetau încoace și încolo, mișcându-se pe lateral, cu cleștii 
fluturând ca niște scuturi de gladiator. Ici și colo se zăreau 
urmele cu trei degete ale unor picioare de păsări. 

Butoiul zăcea pe jumătate scufundat, un lucru mort aruncat 
de furtună pe plajă. Urme de ghete porneau către și dinspre el. 
Noroiul din jur era un haos, răscolit de eforturile fraţilor Moultrie 
de a-și trage captura în sus, pe pantă. 

Un lanţ înconjura butoiul. Unele zale erau corodate, dar cele 
mai multe păreau solide. Am remarcat fisuri, atât ale butoiului, 
cât și ale lanţului. 

Capacul zăcea în noroi, cu partea interioară în sus. Una dintre 
margini era adânc scobită. 

În interiorul butoiului, am văzut un scalp fără păr, un chip cu 
trăsături înspăimântător de palide în apa noroioasă și maronie. 

Eram gata. 

— Pare a fi un butoi de păcură, am spus alăturându-mă 
celorlalți. 

— Ruginit ca un cui de coșciug, a zis Miller. Probabil că orice 
inscripţie sau scris au dispărut demult. 

— S-ar putea ca butoiul să fie vechi, dar lanţul nu-i. Fă niște 
fotografii de detaliu și pune toporul într-o pungă. Probabil că au 
forțat zalele cu lama, apoi au îndepărtat capacul cu capătul 
bont. 

— Leland pretinde că obiectul s-a deschis singur, a spus 
ajutorul de șerif Zamzow. 

— Da, bine, am zis eu. 

— Cum vrei să pozez cadavrul? a întrebat Miller. Mă gândesc 
să facem o fotografie de ansamblu. 

— Absolut, am fost eu de acord. Nu știm ce-i în butoi. 

Miller mi-a adresat unul dintre zâmbetele ei largi. 

— Când am auzit cuvântul „butoi”, mi-am luat dubiţa împuţită 
și un pogon de folie din plastic. Am cărat unul sau doi copilași 
din ăștia la vremea mea. 

Gullet i-a spus lui Zamzow: 

— Adu-ţi mașina aici. 


162 


Bărbatul s-a grăbit s-o facă. 

Gullet s-a întors spre Miller. 

— Ai lanţuri? 

— Funii. 

— Cizme de cauciuc? 

Miller a încuviinţat, în mod cert lipsită de entuziasm. 

— O să petrecem funii în jurul obiectului, îl tragem sus, pe 
mal, apoi îl punem pe cărucior. 

Miller a privit golfuleţul. 

— S-ar putea să fie șerpi acolo. 

— Mocasini de apă, poate chiar unul sau doi șerpi cu clopoței 
cărora le place apa. 

Vocea lui Gullet nu conţinea nicio urmă de simpatie. 

Miller s-a îndreptat către dubiţă și s-a reîntors cu o pereche 
din cizme de cauciuc și doi colaci de frânghie galbenă din 
polipropilenă. Lăsându-i să cadă la picioarele noastre, a început 
să facă fotografii. 

Cu Zamzow ghidându-l, Tybee a pus mașina poliţiei la locul 
indicat. Apoi, Zamzow a legat două funii de bara de protecţie și 
le-a desfășurat spre capătul debarcaderului. 

În timp ce Tybee a rămas la volan, Miller și Zamzow ni s-au 
alăturat mie și lui Gullet. Nimeni n-a făcut vreo mișcare spre 
cizmele din cauciuc. 

— Fata asta bătrână nu-i o prinţesă a apelor, a spus Miller. 

— Nu știu să înot. 

Chipul lui Zamzow avea culoarea verde palid a peisajelor lui 
Monet. 

Fraţii Moultrie ne observau din scaunele lor pliante. 

Ziua se încălzea. Fluxul se apropia. In spatele nostru, muștele 
țopăiau pe măruntaiele de pește coapte de soare. 

Apucând cizmele, mi-am scos tenișii, am intrat până la 
genunchi în ele și mi-am prins bretelele de umăr. Apoi, am tras 
aer adânc în piept, m-am aplecat peste debarcader și am sărit 
pe mal. Miller mi-a aruncat mănușile, iar eu le-am îndesat la 
subsuoară. 

Noroiul era alunecos, dar ferm. Pășind cu grijă, mi-am făcut 
drum către butoi, în vreme ce niște crabi se îndepărtau rapid din 
calea mea. 

Mi-am pus mănușile, am apucat capacul și l-am pus la locul 
lui. Stomacul mi s-a revoltat. În apropierea butoiului, duhoarea 


163 


era dezgustătoare. După ce am fixat capacul lovindu-l cu o 
piatră, mi-am smuls mănușile și am făcut semn să mi se arunce 
o frânghie. 

Zamzow mi-a aruncat-o. Am făcut un lasou, l-am petrecut 
peste capătul butoiului aflat la suprafaţă, l-am tras în jos vreo 
jumătate de metru și am strâns nodul. 

Proptindu-mă de butoi, m-am îndreptat către capătul 
scufundat. În timp ce mă mișcăm, fărâme de rugină se 
desprindeau și cădeau în noroi. 

La marginea apei, m-am oprit și m-am uitat rapid în jur. Nu se 
zărea niciun trup încolăcit. 

Am inspirat adânc. Dă-i drumul! 

Malul era mai abrupt decât am anticipat. Am făcut un pas și 
apa mi-a acoperit gleznele. Incă unul și era deasupra 
genunchilor. 

Înaintând cu greu, am ocolit butoiul. Apa îmi ajungea acum la 
piept, iar picioarele erau pierdute în bezna mâloasă. 

Am făcut semn și Zamzow mi-a aruncat altă funie. Formând 
încă un lasou, am plasat nodul în partea de sus a butoiului, am 
tras adânc aer în piept și m-am lăsat pe vine. 

Simţeam apa rece pe faţă. Cu ochii mijiţi, am încercat să 
petrec lasoul pe sub capătul scufundat al butoiului. Aluneca 
mereu. larăși și iarăși, mă ridicam să respir, mă lăsam pe vine, 
făceam un nou efort încleștându-mă de noroi, forțând intrarea 
funiei între butoi și fundul apei. Efortul a făcut ca brațul rănit să 
mă doară. 

Când am ieșit a patra oară la suprafaţă, vocea lui Gullet a 
bubuit: 

— Stai pe loc! 

Îndepărtându-mi părul ud de pe faţă, m-am uitat în sus. Ochii 
lui Gullet erau îndreptațţi spre celălalt mal. 

— Cum? am gâfâit eu. 

— S-a oprit. Se mișcă. 

Vocea lui era joasă și egală. 

În loc să-l ascult, m-am răsucit și m-am uitat în direcţia în care 
privea Gullet. 

Inima îmi sări în gât. 


164 


19. 


Un aligator. De doi, poate doi metri jumate. Îi vedeam solzii 
acoperiţi cu noroi, grumazul alb-gălbui, colții ascuţiţi ieșind din 
fălcile puternice. 

Fălci îndreptate direct către mine. 

In timp ce priveam, aligatorul s-a târât de pe mal și a dispărut 
sub apă. 

Cu inima bubuind și picioarele mișcându-se rapid, m-am 
repezit către țărm. 

Gullet a sărit de pe debarcader și a înaintat prin noroi. 
Proptindu-se de butoi cu o mână, a întins-o pe cealaltă. Am 
apucat-o și m-am tras cu toată forţa. Am simţit durerea ca un 
șoc în cotul lovit de sticlă. 

Noroiul alunecos ca uleiul m-a făcut să scap din strânsoarea 
lui Gullet. Am căzut pe spate și apa plină de noroi s-a închis 
deasupra mea. Cizmele s-au umplut cu apă și au devenit grele. 

Adrenalina mi-a invadat corpul. Împingând un umăr în faţă, 
m-am rostogolit și am bâjbâit învăluită în întuneric. 

Unde era butoiul? 

Doamne Dumnezeule! Unde era aligatorul? 

Disperată, m-am proptit în picioare și m-am săltat ca o 
broască, găsind ţărmul cu mâinile. Dând din ambele picioare, 
am ieșit la suprafaţă. Gullet a fluierat și a arătat către o frânghie 
pe care o aruncase în apă. 

Miller ţipa: 

— Mișcă-ţi fundul, dragă! Mișcă-ţi fundul! 

Unul din fraţii Moultrie stătea în picioare lângă Miller. Avea 
ceva în mâini. El și Zamzow se uitau undeva în stânga mea. 

Cizmele pline de apă făceau ca fiecare mișcare să fie o luptă, 
coșmarul din noaptea trecută transpus în viaţa reală. Cu mușchii 
încordaţi, am înaintat cu greu către funie, conștientă de reptila 
din spatele meu. 

Era în spatele meu? 

Ceva a împroșcat apa în stânga. M-am pregătit să-i simt colții 
în carne. 

— Trage! a ţipat Miller. 


Apucând frânghia, mi-am proptit un genunchi în mal, am tras 
și m-am săltat. Am simţit mâinile lui Gullet. Am simţit pământ 
solid. 

Vreme de o clipă, am stat încovoiată, cu picioarele tremurând, 
cu apa plină de noroi curgând din cizme. Când am privit în sus, 
Miller a ridicat amândouă degetele mari și a zâmbit larg. 

— N-ai zice că aligatorilor le place apa sărată, am gâfâit eu. 

— Ăsta nu-i vreun mofturos. 

Rânjind, Moultrie a scos un gât de pui din găleata lui cu 
momeală și a aruncat-o în susul apei. 

Botul în formă de V inversat a zvâcnit înainte și aligatorul a 
înotat către pui. 

e 

Am așteptat douăzeci de minute pe debarcader bând cafea și 
privind aligatorul care patrula la zece metri distanță, din apă 
ieșindu-i doar vertebrele și vârful botului. Nu era clar dacă 
animalul se uita îndărăt la noi, protejându-și prânzul, sau 
moțăia. 

— Apa n-o să scadă. 

Gullet a aruncat zaţul în noroi. 

— Cine vrea să se lupte cu Ramon? 

Oswald Moultrie ne spusese numele aligatorului și că era un 
obișnuit al golfului. 

— S-ar putea să vreau eu. Sunt deja udă. 

A fi udă abia dacă descria halul în care eram. Noroiul îmi 
acoperea fiecare centimetru al corpului. 

— Nu-i nevoie să dovedești că nu ţi-e frică de aligatori, a spus 
Miller. 

— Nu mi-e frică de aligatori, am zis eu. 

Era destul de adevărat. Mi-e frică de șerpi. Am păstrat asta 
pentru mine. 

— Acum, avem ceva împotriva lui. 

Zamzow a fluturat o pușcă Remington pe care o scosese din 
portbagajul mașinii sale de poliţie. 

— Dacă creatura începe să se miște încoace, o să-i bag un 
glonț în creier. 

— Nu-i nevoie să-l omori, a făcut Gullet o observaţie. Trage în 
fața lui și se va întoarce din drum. 

l-am dat lui Miller paharul meu din plastic. 

— Spune-i lui Moultrie să ţină puiul pregătit. 


La fel ca și înainte, am sărit de pe debarcader, am traversat 
noroiul, apoi am intrat, pe lângă butoi, în apă. 

Șeriful avea dreptate. Fluxul se apropia. Apa crescuse până 
sub marginea superioară a butoiului. 

De data aceasta, aveam un plan. O să mă scufund sub apă și 
o să bag lasoul pe sub marginea inferioară a butoiului. Odată ce 
fac asta, o să ţin partea de sus, în timp ce Gullet și Zamzow trag 
de cele două funii prinse în partea de jos. 

Deși nu fără probleme, planul a funcţionat. După trei 
încercări, a doua frânghie a cuprins butoiul. Gâfâind și 
transpirând, am strâns ambele noduri și am smucit pentru a 
verifica legăturile. Funiile păreau în regulă. 

l-am făcut semn lui Gullet. Gullet i-a făcut semn lui Miller. 
Miller l-a strigat pe Tybee. Dincolo de debarcader, motorul 
mașinii a pornit. 

Încet, frânghiile s-au întins. Butoiul s-a săltat, apoi a alunecat 
la loc. 

Gullet și-a fluturat mâinile. Miller a ţipat. Motorul s-a turat din 
nou. Ținându-mi respiraţia, m-am ghemuit ca un prinzător de 
minge la baseball și am împins cu umerii de fundul butoiului. Nu 
s-a clintit. 

Cu plămânii arzând, am împins iarăși și am simţit că s-a 
mișcat. 

Am ieșit la suprafață și am auzit zgomote de aspirare și 
frecare. Butoiul era târât afară din apă, în noroi. 

Cu ajutorul meu și al lui Gullet, care împingeam, și al lui 
Zamzow, care ne ghida, butoiul a fost târât pe mal în timp ce 
apa murdară curgea prin găurile laterale. 

A trecut o veșnicie până când am ajuns dincolo de nivelul 
fluxului. O alta până când l-am scos din noroi și l-am tras pe 
pământ solid. Când, în cele din urmă, am ajuns sus, Miller ne 
aștepta ţinând în mână aparatul foto și având alături un 
cărucior. 

Fără o vorbă, Leland Moultrie mi-a arătat un robinet de lângă 
verandă. Mulţumindu-i, m-am îndreptat către casă, mi-am dat 
jos cizmele de cauciuc, m-am aplecat și mi-am dat cu apă pe 
păr și pe faţă. Oswald Moultrie a apărut din colibă și mi-a oferit 
un prosop. Aproape că l-am îmbrățișat. 

Când m-am întors, după ce m-am spălat, Miller încă făcea 
poze. Am privit scurgerea fluidă din butoi, gândindu-mă la 


167 


persoana din interior. El sau ea era mort de câteva decenii? De 
ani? De la ultima lună plină? Era cadavrul umflat și decolorat din 
cauza perioadei petrecute în mare? Prădătorii se prelinseseră, 
se târâseră sau înotaseră prin fisurile din metal cu mult timp în 
urmă, îndepărtând carnea de pe oase? 

Dacă o autopsie completă era imposibilă, mi-ar fi cerut Emma 
să examinez oasele? 

Mănânci, calule, ovăz? 

Un gând brusc. Este posibil ca trupul din butoi să aparțină 
vreuneia dintre persoanele dispărute ale lui Cruikshank? 

Un gând cumplit. Ar putea fi al lui Helene Flynn? 

Un cristei a ciripit de pe vreo creangă dosnică. Zarva făcută 
de el m-a adus la realitate. 

Miller își aranja căruciorul pentru a pune butoiul pe el. Gullet a 
împins, ridicându-l dintr-o laterală, iar partea inferioară a 
căruciorului a alunecat sub el. Pe când Tybee și Zamzow îl 
țineau în echilibru, Miller și-a transportat încărcătura către 
dubiţa coronerului. 

Până aici! Îmi făcusem partea mea de treabă. Miller și 
ajutoarele de șerif puteau să încarce obiectul ăla blestemat. 

Ajutoarele cele curate și uscate. 

Sprijinindu-mă de mașina lui Tybee, mi-am legat șireturile 
tenișilor. Apoi, m-am îndreptat către Explorerul lui Gullet, mi-am 
scos geanta și mi-am trecut un pieptene prin păr. 

Mi-am zărit imaginea în oglinda retrovizoare. Rimelul nu 
fusese o idee chiar așa de bună. 

e 

Tybee și Zamzow au rămas să filmeze, să cerceteze zona și să 
continue interogatoriul fraților Moultrie. Eu și Gullet am urmat-o 
pe Miller la morga de la MUSC, dar după ce am pus niște 
plastice pe scaunele Explorerului. 

În timp ce făceam un duș și mă schimbam în haine de 
laborator, Miller a descărcat butoiul. La cincisprezece minute 
după ce am ajuns, m-am întâlnit cu ea la intrare, chiar în ușa 
rotativă din metal. 

— Unde-i Gullet? am întrebat. 

— A primit un telefon. 

— De la croitorul lui? 

Miller a râs. 


— S-ar putea. Șeriful este grijuliu când e vorba de aspect și 
asta nu înseamnă noroi pe trupul lui mătăhălos. De asemenea, 
bănuiesc că-și tot bibilește SUV-ul ăla al lui. Trebuie să-i spui ce 
descoperim. 

— Ai sunat-o pe Emma? 

Miller a încuviinţat. 

— Coronerul spune să ne apucăm de treabă. Mă pricep la 
repartizări. Ori tu, ori unul dintre patologii noștri o să tragă băţul 
scurt. 

— Stai pe aproape? 

— N-aș rata așa ceva. 

Miller a înregistrat cazul și a pregătit un marker de 
identificare, CCC-2006020299. Am poziţionat cardul, în vreme 
ce ea făcea fotografiile de detaliu ale butoiului și lanţului. 

— Lanţul este în stare bună. 

Miller își mijea ochii prin obiectiv. 

— Butoiul este un maldăr de rugină. 

— Cele două obiecte s-ar putea să fie făcute din metale 
diferite. 

— Sau ar putea fi un lanț nou înfășurat în jurul unui butoi 
vechi. 

În timp ce noi munceam, o baltă purtând mirosul putrefacţiei 
s-a format pe ciment. După ce Miller a terminat de fotografiat, 
am cercetat amândouă exteriorul butoiului. Așa cum 
prevăzusem, orice cuvinte sau emblemă dispăruseră de mult. 

— Trebuie să fie o mulţime de firme care confecţionează 
butoaie de douăzeci și cinci de kilograme, am spus eu. 

— Zeci, a fost Miller de acord. 

După ce a făcut alte câteva fotografii, Miller a dispărut și s-a 
reîntors cu o rangă și un fierăstrău. 

— OK, scumpo, cum vrei să procedăm? 

— N-avem niciun motiv să nu-l lovim pentru a-l deschide, am 
spus eu. 

— Asta funcţionează întotdeauna. 

Miller și-a tras o pereche de mănuși mari, din piele și apoi a 
încercat să forțeze capacul cu ranga. Nu s-a clintit. 

— L-ai înfipt zdravăn pe ticălosul ăsta, a zis Miller. 

— A contribuit și puţină adrenalină. 

După ce a mai ridicat puţin capacul, Miller a introdus ranga și 
a apăsat-o. Jumătate din capac s-a eliberat, făcând să cadă o 


169 


cascadă de fărâme de rugină. Miller și-a băgat degetele, a tras 
la intervale regulate de-a lungul circumferinței capacului, apoi l- 
a forțat în sus. Discul de metal a rămas în mâinile ei. 

Un miros de vechi și umed s-a ridicat din butoi. Alge putrezite. 
Apă sărată stătută. Și încă ceva. Mirosul morții. 

Punând capacul pe beton, Miller a luat o lanternă și 
amândouă ne-am aplecat spre interior. 

Forma era omenească, dar nu umană, o reproducere grotescă 
în alb ceros. Era ghemuită cu capul între genunchi. 

Nările lui Miller s-au îngustat. 

— S-ar putea să scapi de treaba asta, doctore. 

Nu eram prea sigură. In prezența umezelii, hidrogenarea și 
hidroliza grăsimii corpului pot duce la formarea unei substanţe 
care conţine acizi grași și glicerol. Această substanţă grasă, 
uneori ceroasă este cunoscută sub numele de adipoceară sau 
ceară de mormânt. 

Odată formată, ceara de mormânt se poate păstra mult timp, 
formând un mulaj al ţesuturilor grase. Am văzut corpuri la care 
adipoceara conservase corpul și trăsăturile faciale în vreme ce 
putrefacţia transformase interiorul într-o supă. 

— Cadavrul a fost pus întâi în picioare, apoi îndesat în jos, a 
spus Miller. 

— Sau victima a fost forțată să intre și să se ghemuiască, am 
zis eu. 

— Goală. 

— Pare mică. 

Am vorbit fără să mă gândesc, absorbită de sentimentele 
obișnuite de tristeţe și furie. 

— Femeie? 

Vocea îi era încordată. Miller avea aceleași sentimente ca 
mine. 

— Aș prefera să nu fac speculaţii. 

Dar știam deja. Văzusem rămășițele a prea multe soții, 
studente, fiice vitrege, chelneriţe, prostituate. Sexul cu care 
aveam de-a face era cel mic, cel care încasa loviturile. 

— Mult nisip, am spus recanalizându-mi furia. Probabil, a fost 
folosit pentru a îngreuna butoiul. 

— Pietrele ar fi fost o alegere mai bună, a zis Miller. O lovitură 
cu elicea unei bărci, un punct de coroziune și nisipul se elimină. 
Probabil că de asta a devenit flotabil și a fost adus la mal. 


170 


— Hai s-o punem pe masă, am spus eu. 

Împreună am coborât căruciorul așa încât să fie paralel cu 
betonul, mișcându-ne cu grijă, de parcă ne era teamă să nu 
lovim ocupantul butoiului. N-avea niciun rost. Nu-i mai păsa de 
mult. 

Miller și-a pus ochelarii de protecţie, a pornit fierăstrăul 
electric și a tăiat butoiul în lungime, de la un capăt la celălalt, pe 
două laturi și în partea inferioară, îndepărtând fragmentele 
aflate în contact cu cadavrul. 

Rămășițele zăceau pe spate în jumătatea inferioară a 
butoiului, cu capul înghesuit între picioarele strâns îndoite. Am 
văzut abraziunile din adipoceară acolo unde genunchii și 
gleznele se frecaseră de suprafața interioară. 

În timp ce făceam un duș și îmi schimbam hainele de lucru, 
Miller a acoperit cu plastic o targă. Îndepărtându-și ochelarii și 
mănușile din piele, a ridicat targa pe roţi. Impreună am pus 
placa detașabilă a tărgii pe podea, alături de butoi. După ce ne- 
am pus mănuși chirurgicale, eu am apucat de cap și Miller de 
fese. 

— Gata? 

Vocea îi era încordată. 

Am încuviințat. 

Am ridicat un centimetru, pentru a vedea ce se întâmplă. 
Carnea săpunoasă a rezistat. 

— Bine, am spus. 

Am ridicat încă un centimetru, apoi altul. Forțând ușor de câte 
ori opunea rezistenţă. Încet, butoiul și-a eliberat prizoniera. Am 
așteptat un moment să se scurgă lichidul fetid. Am dat din cap. 
Pășind într-o parte, am coborât cadavrul și am ridicat placa. Am 
ocolit targa. 

Deși carnea era grotesc deformată, părul și pielea desprinse 
și organele genitale mi-au confirmat că victima era, într-adevăr, 
femeie. Timpul petrecut în butoi făcuse să putrezească în poziţie 
fetală. 

Era o nebunie, dar femeia părea să se protejeze de rușinea 
morţii nenaturale care se abătuse asupra ei. De mine. De Miller. 
De armata care urma să se adune pentru a reconstitui oroarea 
ultimelor ei clipe, pentru a analiza distrugerea pricinuită de 
faptul că stătuse în apă. 


171 


O parte din mine voia să acopere această femeie, să o 
protejeze de siluetele în halate, de luminile strălucitoare, de 
becurile pâlpâind, de instrumentele strălucitoare. Dar partea 
raţională din mine știa că asta nu-i va folosi la nimic. La fel ca 
bărbatul din insula Dewees, ca bărbatul din pădure, femeia din 
butoi avea nevoie de un nume. 

Am jurat să i-l redau. Să descopăr identitatea care ar lega-o 
de cei vii. Să pun capăt anonimatului care o împiedica să fie 
jelită, care făcea ca suferinţa ei să nu fie cunoscută. 

Lucrând împreună, eu și Miller am întors femeia de pe o parte 
pe spate. Am așteptat în vreme ce Miller făcea fotografii. Apoi, 
apăsând cu blândețe, am încercat să întindem membrele 
strânse. 

— Biata fată este încovoiată ca un contorsionist cimentat, a 
spus Miller. Pentru asta s-ar putea să fie nevoie de mușchi. 

Am mărit presiunea. Unul câte unul, braţele au cedat și le-am 
întins de-o parte și de alta a trupului femeii. 

Am trecut la picioare. Pe când Miller împingea genunchiul 
drept, eu am tras de gleznă. Am reușit. 

Piciorul odată întins, o sferă a alunecat de pe burtă și s-a oprit 
lângă coapsă. 

Poc. 

Miller a dat glas gândului meu: 

— La naiba, ce-i asta? 


172 


20. 


— Hai să întindem celălalt picior, am zis eu. A 

Miller a apucat genunchiul. Eu am apucat glezna. Impreună 
am deblocat și am întins piciorul. 

Stomacul era un abis de jeleu putrezit care emana o duhoare 
ce ar fi putut goni oamenii din câteva sate. 

Respirând pe gură, am ocolit masa. 

Sfera era de același alb unsuros ca și carnea femeii, dar era 
acoperită cu smocuri maronii, mătăsoase. 

Am cercetat coapsele femeii. Smocuri maronii creau o plasă 
de păianjen pe carnea ei. 

Fire? Păr? 

Am luat sfera. Părea oarecum fermă, dar tindea să se formeze 
o crustă, ca la un fruct răscopt. 

Sau carne. 

Am înţeles brusc. 

Cu vârful unui deget, am zgâriat și examinat câteva smocuri. 

Blană. 

În vreme ce Miller privea, am scormonit în sferă și am scos un 
membru costeliv. Apoi altul. 

Ochii lui Miller s-au mărit. Fără o vorbă, a găsit membrele 
posterioare și, împreună, am dezdoit micuța creatură. Fără păr, 
umflată și impregnată cu materii descompuse, specia căreia îi 
aparținea era de nerecunoscut. 

— Fido, Felix sau Flopsy? a întrebat Miller. 

— Nu este un iepure. Faţa este turtită, iar membrele 
anterioare și posterioare au lungimi egale. 

Am cercetat zona inferioară și am extras o coadă lungă și 
subțire. 

— Hai să verificăm dinţii. 

În timp ce eu ţineam capul, Miller a descleștat fălcile. 

— Este o pisică, am spus eu. 

Mi-am imaginat-o pe Birdie. Am privit-o pe această femeie 
aruncată într-un butoi împreună cu animalul ei, ca niște 
gunoaie. 


173 


M-am împotrivit dorinţei de a lovi cu pumnul în oţelul 
inoxidabil. Mi-am închis ochii. 

„Concentrează-te, Brennan! Vei putea descoperi ceva doar 
dacă te concentrezi.” 

— Hai să aflăm cine este, am spus eu. 

Miller a împins targa pe rampă și apoi în spital. Am urmat-o și 
am urcat într-o sală de autopsie. Întâi, am verificat degetele, 
pentru a vedea dacă pot preleva amprente sau fragmente de 
amprente. Nicio șansă. 

Miller a sunat un tehnician pentru a-i cere să facă radiografii. 
În timp ce cadavrul lipsea, am completat formulare. Niciuna din 
noi n-a vorbit. 

După ce am primit radiografiile, Miller le-a fixat pe ecranele 
luminoase de pe perete. Pe când ea și tehnicianul transferau 
cadavrul femeii pe o masă de autopsie, m-am deplasat de-a 
lungul șirului de radiografii examinând imaginile în alb și negru 
ale interiorului ei. 

Creierul și organele erau o masă vâscoasă. Ochii nu mai 
conţineau lichid vitros. În acest caz, va fi vorba strict de schelet. 
Ceea ce era treaba mea. 

M-am concentrat asupra oaselor. N-am remarcat fracturi sau 
anomalii evidente. Nici implanturi chirurgicale, tije sau plăci. 
Niciun obiect străin. Nicio urmă de metal. 

Nici dinţi, nici proteză dentară. 

— N-o să avem nevoie de Bernie Grimes, am spus eu. Este 
edentată. 

— O persoană în vârstă? a întrebat Miller. 

— De vârstă mijlocie, nu bătrână, am zis eu distrasă de ceea 
ce vedeam în ultimele două radiografii. 

Miller veni lângă mine. 

— Medalia de aur pentru sârguinţă, Kyle, a aruncat ea peste 
umăr către tehnicianul care făcuse radiografiile. Ai ales unghiuri 
bune în cazul pisicii. 

— Nu am fost sigur... 

L-am întrerupt pe Kyle: 

— Uită-te la asta. 

Am arătat o pată albă de dimensiunea și forma unui bob mic 
de orez plasată sub gâtul pisicii. 

— Este un artefact? a întrebat Miller. 

Am clătinat din cap. 


174 


Apare în ambele radiografii. 

Verificând încă o dată radiografiile felinei, am luat un scalpel, 
m-am întors la targă și am făcut o incizie. După treizeci de 
secunde de căutare, am scos un cilindru minuscul. L-am ţinut în 
palmă, pentru ca Miller și sârguinciosul Kyle să-l poată vedea. 

— Știu că o să-mi spui ce-i asta, a zis Miller. 

— Cipul de identificare al animalului, cunoscut și sub numele 
de transponder. 

Miller s-a uitat la mine de parcă spusesem că este un robot 
proiectat să opereze în spaţiu. 

— Dispozitivul constă dintr-o bobină miniaturizată și un circuit 
de memorie încastrate în sticlă biocompatibilă. Este implantat 
cu ajutorul unei seringi hipodermice sub piele, între omoplați. 

— De cei care controlează Matrix? 

— De veterinari. Procedura durează mai puţin de un minut. 
Pisica mea are unul și nici nu știe. 

— Cum funcţionează? 

Miller părea sceptică. 

— Circuitul de memorie al cipului conţine un număr de 
identificare preprogramat, care poate fi citit de un scanner. 
Scannerul trimite bobinei un semnal radio de putere joasă, iar 
acesta trimite o copie a numărului de identificare înapoi la 
scanner. Numărul poate fi verificat într-o bancă de date 
centrală, unde se păstrează informaţii despre stăpânul 
animalului. 

— Deci dacă Fluffy dispare, stăpânul lui Fluffy o poate găsi. 

— Dacă Fluffy e suficient de norocoasă să fie prinsă și 
scanată. 

— Nu este asta o ironie? Este mai ușor să găsești o pisică 
decât un om. Cât timp funcţionează? 

— Teoretic, cipul este funcţional până la șaptezeci și cinci de 
ani. 

— Cine are gadgeturile astea? 

Un început de înțelegere. 

— Veterinarii. Adăposturile pentru animale. Centrele SPCA. 
Sunt destul de banale. 

— Deci e posibil ca jigodia aia tâmpită să fi lăsat în urmă arma 
fumegândă. 

Am încuviințat. 

— E ca un act de identitate al victimei. 


175 


Miller a scos o punguţă etanşă și eu am pus capsula în ea. S-a 
întors către Kyle. 

— Găsește-mi un veterinar care poate scana asta. 

În vreme ce Kyle dispărea în căutarea unui telefon, eu și Miller 
am reluat examinarea cadavrului. 

— Crezi că e albă? a întrebat Miller privind ceea ce rămăsese 
din faţa. 

— Radiografiile craniene indică un craniu și o arhitectură 
facială caucazoide. 

— Ce-ţi indică vârsta mijlocie? 

— Artrita moderată. Spiculi osoși acolo unde mușchii se 
atașează de oasele toracelui. Crezi că poţi preleva simfizele 
pubiene? 

— Dacă mă îndrumi. 

Miller a plecat în căutarea unui fierăstrău. 

Am pus un rulou din cauciuc sub ceafa femeii. Faţa ei nu 
oferea suficiente indicii despre felul cum arătase în timpul vieții. 
Pleoapele dispăruseră, orbitele erau umplute cu aceeași 
substanţă ceroasă care aderase de oasele ei. Nu mai avea gene, 
sprâncene și nici păr. 

Miller s-a întors. Pe când eu făceam fotografii, ea a îndepărtat 
simfizele pubiene, apoi le-a pus într-un vas, să se moaie. Tocmai 
făceam o poză facială de detaliu când ceva mi-a atras atenţia. 
Punând aparatul foto deoparte, m-am aplecat să văd mai bine. 

Un șanț înconjura gâtul femeii, adâncit cam la un centimetru 
în carnea fărâmicioasă. Făgașul era îngust, având mai puţin de 
jumătate din grosimea degetului meu mic. 

Post-mortem? O urmă creată de contactul cu ceva din butoi? 
O consecinţă a acţiunii prădătorilor marini? 

Am luat o lupă și mi-am trecut un deget peste șănţuleț. 
Marginile erau curate și bine definite. Nici vorbă ca indentaţia să 
fie cauzată de viețuitoare care au ciugulit carnea. 

Am auzit deschizându-se o ușă, apoi pași. Miller a spus ceva. 
N-am ridicat privirea. Urmăream traseul făgașului, verificându-i 
orientarea. Cercetând carnea de deasupra și de dedesubt. 

Șanțul era orizontal și se lărgea în mod neregulat în partea 
stângă a gâtului. Țesutul înconjurător era crestat de abraziuni. 

— Ce este atât de ciudat? 

l-am dat lupa lui Miller. A studiat făgașul. Apoi: 

— Este ceea ce cred eu că este? 


176 


— Un șanț orizontal. Pe degete există zgârieturi defensive. 

— Strangulare prin ligatură? 

Am încuviințat. 

— Ce fel de ligatură? 

— Netedă, circulară, de diametru mic. Poate vreun fir de ceva. 

Carnea strangulată mi-a stârnit o amintire. Cruikshank 
bălăbânindu-se dintr-un stejar din Pădurea Naţională Francis 
Marion. 

Probabil că Miller se gândise la același lucru. 

— Spânzurarea e posibilă? 

— În cazul spânzurării, șanțul urcă spre punctul de 
suspendare. Asta-i orizontal de jur-împrejur. 

Am studiat femeia care zăcea într-o băltoacă pe masa din oțel 
inoxidabil. Semnele obișnuite ale asfixierii fuseseră șterse de 
descompunere și saponificare. Nu existau peteșii cauzate de 
presiunea arterială crescută. Nu existau indicii ale cianozei. Nici 
de hemoragie tisulară. Nici secţionări ale traheei, esofagului sau 
ale vreunui mușchi. Nimic care să permită unui patolog să 
concluzioneze în mod cert că moartea fusese cauzată de 
strangulare. 

— După ce oasele vor fi curățate, voi examina laringele, în 
special cartilagiile hioid și tiroid. Dar, dat fiind ceea ce văd, sunt 
destul de sigură. 

Creierul meu a vizualizat o altă imagine. Oasele de pe insula 
Dewees. Mici crestături. După ce carnea femeii va fi îndepărtată, 
îi vor cerceta cu atenţie vertebrele și coastele. 

Miller a schimbat subiectul: 

— Kyle a găsit un veterinar care poate scana cipul. 

— Unde? 

— La o stradă și jumătate de aici. Doctor Dinh. 

Miller a lipit un post-it galben pe unul dintre geamurile 
dulapurilor de deasupra tejghelei. 

— Va fi la birou până la 5:30. Apoi, va pleca într-un weekend 
prelungit. 

Uitasem complet. Luni era Memorial Day“. Ceasul arăta 4:30. 
Trebuia să mă grăbesc. 

Îndreptându-mă spre tejghea, am scos oasele pubiene din 
vasul în care Miller le pusese la muiat. Cartilagiul s-a desprins cu 


40 Sărbătoare americană - ultima zi de luni din luna mai, când sunt comemorate 
persoanele decedate în timpul serviciului militar. (n.tr.). 


177 


ușurință, permiţându-mi să văd că ambele suprafeţe simfizeale 
erau netede, cu unele depresiuni ale marginilor. 

Miller privea în expectativă. 

— Da. In jur de patruzeci de ani. 

Mi-am scos maănușile și mi-am dat jos masca. 

— Trebuie să-l prind pe Dinh înainte să plece. Când va fi 
scheletul complet curăţat? 

— Luni dimineaţă. 

— Nu-mi place să-ţi cer să lucrezi într-o zi de sărbătoare, am 
spus eu. 

Miller a râs. 

— Scumpo, n-am nimic altceva planificat decât o plimbare la 
Home Depot. 

— Ești o sfântă. 

— Patroana ordinii și curăţeniei. Între timp, ce-i spun lui 
Gullet? 

— Spune-i că-i o femeie albă, de vârstă mijlocie, care a fost 
strangulată și înghesuită într-un butoi, împreună cu pisica ei. 

e 

Doctorul Dinh împărțea un complex comercial din scânduri de 
stuc roz cu un magazin de electronice, un vânzător de telefoane 
mobile, un birou de asigurări, un magazin de mărunţișuri și altul 
de închirieri de casete video. Litere galbene pe un geam 
identificau „Clinica veterinară a iubitorilor grijulii de animale”. 

Mintea mea obosită a început să-mi joace feste. Grijă 
iubitoare pentru animale? lubitori grijulii de animale? Dragoste 
și grijă? Sunt taxate separat? Se oferă pachete mai convenabile, 
la cerere? 

Aveam cu adevărat nevoie de o baie cu spumă și de cină. 

Norocul era de partea mea. La a doua trecere pe strada 
respectivă, un SUV a ieșit cu spatele din unul dintre cele 
douăsprezece locuri de parcare. Am tras în locul lui. 

În timp ce intram în clinică, o femeie a trecut pe lângă mine 
purtând sub un braţ un chihuahua de dimensiunile unui șobolan. 
Șobolanul a izbucnit în, ce? Lătrat? Lătratul nu definește adecvat 
stridența zgomotelor. 

Sala de așteptare a lui Dinh era ceva extravagant, de 2,5x3 
metri. Chiar în față se afla un birou cu un placaj frontal din 
bambus fals, pe care trona un computer de prin '83. Nimeni nu 
lucra la el. 


178 


Dincolo de birou erau două uși închise, pe fiecare aflându-se 
un suport din plexiglas în care se puteau depozita fișe. Voci 
estompate se auzeau din spatele uneia din uși. Un dosar în 
așteptare sugera o prezenţă în spatele celeilalte. 

Scaune din lemn vopsite erau aliniate la peretele dintr-o parte 
a biroului. Pe cel mai îndepărtat din dreapta stătea un bărbat în 
vârstă. Un beagle bătrân se ghemuise sprijinit de piciorul lui. 

O femeie stătea pe cel mai îndepărtat scaun din stânga, iar la 
picioarele ei, pe linoleum, se afla o cușcă turcoaz. Prin ușiţa ei 
se vedea ceva cu ochișori negri ca niște mărgele și mustăți. Un 
dihor? 

Ceasul meu indica 5:.15. Situaţia nu arăta prea bine pentru 
plecarea lui Dinh la 5:30. 

Bunicul și beagleul m-au urmărit cu privirea până la un scaun 
din mijloc. Femeia a continuat să butoneze telefonul mobil. 
Dihorul s-a retras în umbră. 

Am luat o revistă despre pisici și m-am așezat. 

Tocmai citisem două pagini dintr-un articol despre cum să 
împiedici o pisică să sugă pătura, când o femeie a ieșit din 
prima cameră acompaniată de o pereche de gemeni și un 
golden retriever. Câteva momente mai târziu, un bărbat mic de 
statură, cu un cap maro strălucitor a ieșit pe aceeași ușă. Purta 
ochelari cu rame din argint și un halat albastru de laborator pe 
care scria Dinh. 

Dinh a invitat femeia cu dihorul să intre în spaţiul eliberat de 
mamă și băieţi. 

M-am ridicat. 

Dinh s-a apropiat și a întrebat dacă eu eram cea cu cipul. Am 
început să-i explic. Mi-a făcut semn cu mâna să tac și a întins 
palma. l-am dat punga și a dispărut în sala de examinare 2. 

M-am așezat, întrebându-mă cât timp voi avea de așteptat. 

S-a întâmplat în felul următor. 

5:56. Femeie și pudel ies din camera 2. 

6:04. Bunic și beagle intră în camera 2. 

6:22. Bunicul iese din camera 2 fără beagle. 

La 7:05, Dinh apare din nou și îmi dă o bucată de hârtie. Pe ea 
se aflau scrise două nume: „Cleopatra” și „Isabella Cameron 
Halsey”. Am presupus că prima era felina răposată, iar ultima 
stăpâna răposată. Sub nume era trecută o adresă de pe King 
Street. 


179 


l-am mulţumit lui Dinh. Cu răceală. Depășisem demult pragul 
amabilităţilor. Să-mi rezolve problema îi luase probabil omului 
vreo cinci minute. Ar fi putut face întâi asta și să mă lase să 
plec. În loc s-o facă, m-a pus să aștept două ore. 

Câteva minute mai târziu, eram blocată în trafic, lângă Old 
City Market. Fusesem atât de enervată din cauza lui Dinh, încât 
o luasem în jos, pe Peninsula, și nu în sus, spre pod. 

Am virat. Apoi, am virat încă o dată. Străzile erau înguste și 
ticsite de turiști. Voiam să fiu acasă, nu să mă târăsc în spatele 
unei trăsuri trase de un cal. Eram enervată de propria prostie. 
Eram obosită, murdară și voiam să plâng. 

Am trecut pe lângă o biserică din piatră gri, cu o clopotniță 
înaltă. St. Philip. OK. Eram pe Church Street. Aveam reperele 
mele. În ciuda ghidului străzilor, făceam progrese. 

Trăsurica a încetinit. Dincolo de bâzâitul aerului condiţionat 
din mașină, am auzit vocea estompată a birjarului inventând 
probabil povești despre locurile din jur. Stomacul mi-a chiorăit. 
Am adăugat foamea pe lista mea de nemulțumiri. 

Cu degetele bătând darabana în volan, am privit prin geamul 
pasagerului. Tommy Condon's Irish Pub. Clienţii mâncau pe 
verandă. Păreau fericiţi. Curaţi. 

Privirea mi-a alunecat spre parcarea lui Tommy. A căzut pe un 
Jeep. 

Degetele mi-au înghețat. 

Am verificat numărul de înmatriculare. Inima a început să-mi 
bată mai repede. Trebuia să ies din mașină. 

M-am uitat de la un trotuar la altul. N-aveam nicio șansă să 
găsesc un loc pe Church. Unde era intrarea în parcarea lui 
Tommy? 

Calul înainta cu viteza melcului. N-aveam altceva de făcut 
decât să-l urmez. 

În cele din urmă, am virat după colţ. O stradă mai departe, 
am găsit un loc liber și am băgat mașina. 

Am trântit ușa și am luat-o la fugă. 


21. 


Ryan stătea fumând la o masă de pe verandă. În fața lui se 
aflau resturile unui cheeseburger și o cană goală de bere. Intr-o 
mică scrumieră din metal se aflau o mulțime de chiștoace, 
sugerând că se afla în acel local de ceva vreme. 

Nu era bine. Ryan se apuca de fumat numai când era 
neliniștit. Sau supărat. 

„Poarta-te drăguţ!” 

— Eşti de pe aici, frumosule? 

Un ton degajat, entuziasmat și încordat ca naiba. 

Faţa lui Ryan s-a întors către mine. Ceva i-a lucit în ochi, apoi 
a dispărut înainte de a-mi putea da seama despre ce-i vorba. 

Am făcut semn către un scaun. 

Ryan a ridicat din umeri. 

M-am așezat. 

Ryan și-a pus ţigara în scrumieră. 

— Păsările migrează spre sud în căutare de soare și nisip? am 
insistat eu. 

Ryan n-a zâmbit. 

— De ce n-ai intrat în casa lui Anne miercuri noaptea? 

— Mă înscrisesem la turul de vizitare al fantomei din donjon. 

Am ignorat replica. 

— Îmi eviţi telefoanele? 

— Probleme de recepţie. 

— Unde stai? 

— La Charleston Place. 

— Drăguţ. 

— Au prosoape groase. 

— Aș prefera să te culci la Anne. 

— Este destul de aglomerat. 

— Nu este ce crezi tu, Ryan. 

— Ce cred eu? 

Înainte de a apuca să-i răspund, a apărut o chelneriţă. 

— Ti-e foame? 

Oferta lui Ryan a fost făcută cu căldura unui casier de la 
supermarket. 


181 


Am comandat o cola dietetică, iar Ryan a cerut o bere 
Palmetto Pale Ale. 

Bine. N-a sărit să mă îmbrăţișeze, dar nici nu pleca. Destul de 
corect. Știam care ar fi fost reacția mea dacă aș fi condus 2 250 
de kilometri și l-aș fi găsit îmbrăţișându-și fosta soţie. 

Dar eu nu-l îmbrăţișasem pe Pete. Ryan afișa toată siguranţa 
de sine a unui absolvent de clasa a opta plin de coșuri. 

Am stat în tăcere. Noaptea era umedă și fără nicio adiere. 
Deși mă schimbasem în haine curate de laborator, și acestea 
începeau să fie jilave și lipicioase. lritarea începea să se 
manifeste. 

Rațiunea a ridicat o mână să mă oprească. În vreme ce 
chelneriță ne-a adus băuturile, m-am decis să-l abordez din alt 
unghi. 

— Habar n-aveam că Pete va veni sau că vom fi aici în același 
timp. Anne l-a invitat. Este casa ei și eu trebuia să plec în ziua în 
care el a ajuns. Probabil că de aceea ea nu mi-a zis nimic. Casa 
are cinci dormitoare. Ce pot să spun? 

— Ţi-ai ţinut pantalonii pe tine? 

— Nu așa stau lucrurile. 

Ryan a ridicat o palmă, indicând că nu vrea să audă. 

Gestul mi-a stârnit din nou iritarea. 

— Am avut o săptămână grea, Ryan. Ai putea s-o lași mai 
moale. 

— Tu și soţiorul tău aţi plănuit vreo tabelă de scoruri pentru 
calamităţi? Un punct pentru arsuri solare. Două pentru un Pinot 
de proastă calitate? Trei pentru apariţia furnicilor la un picnic pe 
plajă? 

Ocazional, îmi dau câte un sfat bun. De exemplu: „Nu te 
enerva”. Adesea, ignor acel sfat. La fel am făcut și acum. 

— Tu nu ţi-ai petrecut o săptămână în Noua Scoţie cu fosta ta 
iubită? i-am trântit eu. 

— Închipuie-ţi că tocmai mi-am lovit fruntea cu mâna 
realizând, surprins, care este grija ta. 

Mi-era cald. Mi-era foame. Eram obosită. Un antitalent la 
diplomaţie chiar și când eram într-o formă bună. Chiar mi-am 
pierdut cumpătul. 

— Tocmai am aflat că o prietenă este bolnavă, probabil pe 
moarte, am izbucnit eu. Un reporter mă vânează și un 
dezvoltator imobiliar mă amenință. Am fost implicată în trei 


182 


omucideri. Mi-am petrecut ultimele șapte zile fie în camera de 
urgente, fie la morgă, fie scormonind în mizerie după cadavre 
putrezite. 

Am exagerat puţin, dar eram montată. 

— Miercuri noaptea, am avut o cădere emoţională. Pete era 
îngrijorat și mi-a oferit puţină consolare de care aveam nevoie 
cu disperare. Îmi cer scuze pentru sincronizare. Și îmi pare al 
naibii de rău că ţi-am rănit fragilul orgoliu masculin. 

Rămasă fără suflare, m-am lăsat pe spate și mi-am încrucișat 
brațele. Cu coada ochiului, am văzut cuplul din dreapta noastră 
holbându-se. M-am încruntat către ei. Și-au întors privirile. 

Ryan și-a aprins o altă ţigară, a tras fumul adânc în piept, apoi 
l-a suflat afară. Am privit spirala de fum înălțându-se către 
ventilatorul din tavan. 

— Lily mi-a spus s-o las în pace. 

— Cum? Ce vrei să spui? Când? 

Întrebările erau prostești, dar Ryan trecuse brusc la subiectul 
privind-o pe fiica lui și mă prinsese cu garda coborâtă. 

— Am început să ne certăm după conversaţia noastră de 
duminică. A început din cauza unui idiot cu belciuge în nas și în 
sprâncene. La naiba, nici măcar nu-mi amintesc. Lily a ieșit ca o 
furtună din restaurant după ce mi-a spus că îi distrug viaţa și că 
speră să plec și să nu mă mai întorc niciodată. 

— Ce părere are Lutetia despre asta? 

— Că ar trebui s-o las în pace pe Lily o vreme. 

Chipul lui Ryan era o mască de piatră. 

— Mi-am petrecut toată ziua de luni și cea mai mare parte a 
celei de marți încercând să vorbesc cu puștoaica. N-a vrut să mă 
vadă sau să-mi răspundă la telefon. 

M-am aplecat și mi-am pus mâna deasupra mâinii lui. 

— Sunt sigură că totul o să fie în regulă. 

— Mda. 

Mușchii maxilarului i s-au încordat, apoi s-au relaxat. 

— Lily are nevoie de timp pentru a se obișnui cu ideea că ești 
tatăl ei. 

— Mda. 

— A trecut mai puţin de un an. 

Ryan nu mi-a răspuns. 

— Vrei să vorbim despre asta? 

— Nu. 


— Mă bucur că te-ai hotărât să vii aici. 

— O, da. 

Ryan mi-a zâmbit melancolic. 

— A fost o idee nemaipomenită. 

— Am avut o cădere nervoasă miercuri noaptea. 
Autocompătimire, milă pentru alţii, lacrimi, tot tacâmul. Când ai 
ajuns, Pete încerca să mă calmeze. Asta-i tot. Nimic altceva. Imi 
pare rău pentru proasta sincronizare. 

Ryan nu a răspuns. Dar nici nu și-a retras mâna. 

— Nu te-aș minţi. Doar mă cunoști. 

Ryan a rămas în continuare tăcut. 

— N-a fost nimic, Ryan. 

Ryan s-a jucat cu scrumul ţigării, împingându-l către marginea 
scrumierei. A trecut o clipă lungă. Apoi, o alta. Ryan a rupt 
tăcerea: 

— După ce Lily m-a respins, m-am simţit vinovat. Am simţit 
respingerea ca pe un eșec. Singura persoană cu care voiam să 
fiu erai tu. Decizia era simplă. M-am suit în Jeep și m-am 
îndreptat către sud. Apoi, după ce am condus douăzeci și patru 
de ore, să te văd acolo, în curte... 

Ryan a lăsat ideea neterminată. Am început să vorbesc. M-a 
întrerupt. 

— Poate am avut o reacţie exagerată miercuri noaptea. M-am 
lăsat controlat de furie. Dar am înţeles ceva, Tempe. Nu-mi 
cunosc fiica. Bine. Îmi asum vina. Dar nici pe tine nu te cunosc. 

— Sigur că mă cunoști. 

— Nu chiar. 

Ryan a tras fumul în piept, apoi l-a suflat. 

— Știu despre tine. Îţi știu pe dinafară CV-ul. Antropolog 
strălucit, unul dintre puţinii din domeniul tău. Ai absolvit la 
Illinois, ţi-ai luat doctoratul la Northwestern. Ai făcut parte din 
echipe de intervenţie în caz de dezastre, ai oferit consultanţă 
pentru armata SUA, ești expert în genocide pentru Naţiunile 
Unite. O biografie impresionantă, dar nimic din asta nu-mi dă 
vreun indiciu despre cum gândești sau ce simţi. Fiica mea este o 
foaie albă. Tu ești o foaie albă. 

Ryan și-a retras mâna de sub a mea și și-a ridicat cana. 

— Ți-am împărtășit mult mai multe decât CV-ul meu, am spus 
eu. 

— Ai dreptate. 


184 


Ryan a băut jumătate din bere. Pentru a-și calma furia? 
Pentru a-și aduna gândurile? 

— Te-ai măritat cu Pete, avocatul, la nouăsprezece ani. El era 
fustangiu. Tu erai alcoolică. De căsătoria voastră s-a ales praful. 
Fiica ta este o studentă rătăcită. Cea mai bună prietenă a ta 
este agent imobiliar. Ai o pisică. Îţi plac cerealele cu aromă de 
brânză. Urăști brânza de capră. Nu porţi volănașe sau pantofi cu 
toc. Poţi fi caustică, amuzantă și o tigroaică în pat. 

— Stop. 

Obrajii îmi erau în flăcări. 

— Cam asta-i lista. 

— Nu ești corect. Eram prea extenuată mental și fizic pentru a 
protesta cu multă vehemenţă. Și o faci intenţionat. ` 

Punându-și brațele pe masă, Ryan s-a aplecat către mine. In 
aerul liniștit, simțeam miros de transpirație masculină, de 
aftershave și o vagă urmă din cel al țigărilor pe care le fumase. 

— Suntem prieteni de un deceniu, Tempe. Ştiu că eşti 
pasionată de munca ta. Altfel, cea mai mare parte a timpului, 
habar n-am ce simți. N-am idee ce te face fericită, tristă, 
furioasă sau plină de speranță. 

— Îi urmăresc pe cei de la Cubs. 

— Vezi ce vreau să spun? 

Lăsându-se pe spate, Ryan și-a stins ţigara și a sorbit din 
bere. 

Am simţit niște gheare strângându-mi pieptul. Furie? Revoltă? 

Teama de apropiere? 

Am sorbit din cola. Tăcerea urla între noi. 

Chelneriţa s-a uitat în direcția noastră, dar și-a dat seama că 
nu era cazul să ne întrerupă. Cuplul de lângă noi a plătit și a 
plecat. Pe Church, s-a auzit trapul unui alt cal. Sau poate era 
același pe care-l urmasem cu mașina. Gândurile mele au luat o 
altă direcţie. 

Era deranjat oare calul să parcurgă mereu același traseu 
prostesc? Obedienţa lui de zi cu zi era cauzată de teama faţă de 
bici? Își petrecea vremea cu visuri cabaline sau cunoștea doar 
lumea dintre peticele care-i acopereau ochii? ` 

Avea dreptate Ryan? Ridicam ziduri în jurul meu? lmi 
acopeream ochii sufletului pentru a mă feri de emoţii? Mă 
baricadam împotriva amintirilor dureroase și a problemelor 
dureroase ale prezentului? 


185 


Am simţit un junghi în adâncul pieptului. Era Pete una dintre 
acele probleme? Eram pe de-a întregul cinstită față de Ryan? 
Faţă de mine? 

— Ce vrei, de fapt? 

Gura îmi era uscată, gâtul contractat. 

— Lutetia a fost foarte curioasă în privința ta. La cele mai 
multe dintre întrebările ei n-am avut răspunsuri. Asta a surprins- 
o. l-am zis că lucrurile despre care mă întreba nu erau 
importante. Mi-a spus că s-ar putea să fie adevărat, dar oricum 
ar trebui să le știu. Mersul de unul singur cu mașina îţi lasă timp 
de introspecţie. Cu ocazia acelui drum lung, am ajuns să înţeleg 
că Lutetia are dreptate. Sunt zone în care nu comunicăm, 
Tempe. Relaţia noastră are graniţe. 

Relația? Granite? Nu puteam crede că auzeam asta de la 
Andrew Ryan. Tipul cel rău. Jucătorul din teren. Donjuanul 
Departamentului omucideri din Montreal. 

— Nu-ţi ascund lucruri în mod intenţionat, am murmurat eu. 

— Nu este vorba despre ceea ce împărtășește o persoană, ci 
de faptul că o face. Intenţionat sau nu, adesea te ferești de 
mine. 

— Nu-i adevărat. 

— De ce îmi spui Ryan? 

— Cum? 

Întrebarea m-a șocat. 

— Este numele tău. 

— Este al doilea nume. Numele de familie. Ceilalţi polițiști îmi 
spun Ryan. Tipii din echipa de hochei. Tu și cu mine am fost cât 
se poate de intimi. 

— Tu îmi spui Brennan. 

— Când suntem la treabă. 

Privirea mi-a rămas fixată asupra mâinilor mele. Ryan avea 
dreptate. Nu știam de ce făceam asta. Ca un mod de a păstra 
distanță? 

— Ce vrei, de fapt? am întrebat. 

— Am putea începe prin a face conversaţie, Tempe. N-am 
nevoie de foarte mult. Doar spune-mi niște lucruri. Începe cu 
familia, cu prietenii, cu prima dragoste, speranțele și temerile 
tale... 

Ryan a ridicat o mână. 

— ... Părerea ta despre minte și monismul anormal. 


Am ignorat încercarea sa de a însenina atmosfera. 

— Ai cunoscut-o pe Katy. Pe Anne. Pe nepotul meu Kit. 

— Pe Harry. 

La începutul relaţiei noastre, când Ryan încerca, iar eu 
respingeam implicarea personală, sora mea Harriet a venit la 
Montreal în căutarea Nirvanei. A sfârșit subjugată de un cult 
religios, iar eu și Ryan am salvat-o din belea. Într-o noapte, cei 
doi au dispărut și am presupus că s-au cunoscut în sens biblic. 
Nici Ryan, nici Harry nu mi-au dat vreodată o explicaţie. 

— Și pe Harry. 

— Ce mai face Harry? 

Vocea lui Ryan a avut o urmă de încordare. 

— Locuiește în Houston cu un tip care face clavecine. 

— Este fericită? 

— Este Harry. 

— Fă-mi cunoștință cu părinţii tăi. 

Doctor Phil“! adresând o rugăminte unuia dintre invitaţii la 
emisiunea sa. 

— Michael Terrence Brennan, om al legii, cunoscător și beţiv. 
Katherine Daessee Lee, știută de toată lumea ca Daisy. 

— De aici numele tău mijlociu care este de nepronunţat. 

— Ca Daisy, cu s moale. 

— Daisy. Îmi cam pla... 

— Nici să nu îndrăznești să mă potcovești cu acea poreclă! 

Ryan a ridicat două degete în semn de pace. 

Am înghiţit și am început: 

— Michael este irlandez din Chicago. Daisy aparţine unei 
familii vechi din Charlotte. S-au îndrăgostit în facultate și s-au 
căsătorit în anii '50. Michael se angajează la o mare firmă de 
avocatură și fericitul cuplu se stabilește în Beverly, un cartier 
irlandez din partea de sud a orașului Chicago. Daisy se înscrie în 
Junior League, Ladies’ Auxiliary, Rosary Society® și Prietenii 
Grădinii Zoologice. Temperance Daessee, primul lor născut, 
pune capăt ambițiilor sociale ale doamnei Brennan. Harriet Lee 
se naște trei ani mai târziu. După alţi trei, urmează Kevin 
Michael. 


41 Phil McGraw, psiholog american și vedetă de televiziune. (n.tr.). 
42 Societate feminină care are în grijă veteranii de război. (n.tr.). 
43 Societate feminină religioasă, de întrajutorare. (n.tr.). 


187 


Cu toate că trecuseră patru decenii, durerea era încă 
sfâșietoare. Eram conștientă că vorbesc la persoana a treia 
prezent, dar nu mă puteam controla. Cumva, acest lucru mă 
ajuta. Intrebaţi-l pe Freud. 

— Nouă luni mai târziu, bebelușul Kevin moare de leucemie. 
Distrus, tatăl stabilește un record de băut whisky, șomaj, ciroză 
și un coșciug costisitor. Mama se retrage într-o nevroză care o 
dărâmă și, în cele din urmă, se furișează înapoi în Charlotte 
împreună cu micuţele Temperance și Harriet. Trioul își găsește 
adăpost la bunica Lee. 

Ryan s-a întins și mi-a șters cu degetul mare o lacrimă de pe 
obraz. 

— Mulţumesc. 

Vocea era atât de slabă încât abia am auzit. 

— Următoarea etapă - anii petrecuți în Charlotte. 

Am făcut un semn cu mâna, sugerând un afiș de film. 

Sunetele din local se învârtejeau în jurul nostru. Au trecut 
câteva secunde. Un minut. Când privirea lui Ryan a întâlnit-o pe 
a mea, am văzut că o parte din tensiunea de pe chipul său 
dispăruse. 

Lăsându-se pe spate, Ryan și-a ridicat sprâncenele de parcă 
mă vedea pentru prima dată. Tipul adoră să-și ridice 
sprâncenele. Și i se potrivește. li dă un aer de curiozitate calmă. 

Mi-am imaginat cum arătam. Rimel întins pe faţă. Părul 
ciufulit strâns într-un coc. 

Știam ce va urma. O întrebare nerostită despre evenimentele 
din ziua de azi. Bine. Afaceri. Un teren familiar. Neutru. 

— Este o poveste lungă, am spus eu. 

— Care implică o luptă în noroi? 

— Care implică o reptilă numită Ramon. 

— Mi-a plăcut Henry Silva în rolul vânătorului. 

M-am uitat la el cu ochi goi. 

— Alligator. 1980. Aruncat fără milă la toaletă în tinereţea lui, 
Ramon crește până se face de nouă metri și părăsește sistemul 
de canalizare al orașului Chicago. O creatură dintr-un film de 
groază. 

— Vrei să auzi asta? 

— Vreau. 

— Pot să capăt un cheeseburger? 


Ryan i-a făcut semn chelneriţei, a făcut comanda, apoi și-a 
încrucișat braţele și și-a întins picioarele, încrucișate și ele. 

— Ştii despre scheletul de pe insula Dewees, am început eu. 

— Cel pe care l-au dezgropat studenţii tăi. 

Am încuviințat. 

— Era un bărbat alb, care avea probabil în jur de patruzeci de 
ani. E posibil să fie mort de aproximativ doi ani. Am găsit o 
fractură ciudată a uneia dintre vertebrele gâtului și crestături pe 
a douăsprezecea coastă și pe câteva dintre vertebrele inferioare 
ale coloanei. Avea lucrări dentare, dar n-am descoperit nimic 
când am încercat identificarea prin NCIC. Și nici nu pare a fi 
vreuna dintre persoanele dispărute din zonă. Interesantă este 
totuși descoperirea unei gene laolaltă cu oasele. Tipul de pe 
insula Dewees este blond. Geana este neagră. Emma a trimis-o 
la Laboratorul statal pentru testare ADN. 

— Emma? 

— Emma Rousseau este coronerul districtului Charleston. 

Nu mă simțeam în stare să vorbesc despre Emma chiar 
atunci. 

— Scheletul din insula Dewees este cadavrul numărul unu. 

— Da. Pete se află în Charleston pentru a efectua o 
investigaţie financiară și a o căuta pe fiica unui client. Helene 
Flynn a dispărut cu mai mult de șase luni în urmă, în timp ce 
lucra la o clinică gratuită a God's Mercy Church, o idee a unui 
evanghelist, Aubrey Herron, care are o emisiune televizată. 
După ce Helene a dispărut, tatăl ei, Buck Flynn, a angajat un 
detectiv particular, pe nume Noble Cruikshank. După două luni 
de investigații, a dispărut și Cruikshank. Cruikshank obișnuia să 
bea. Mai făcuse chefuri și altădată, ocazii cu care dispăruse 
pentru o vreme, așa că n-au fost demarate căutări riguroase. 
Lunea trecută, niște puști au găsit un cadavru atârnând într-un 
copac din pădurea aflată la nord de oraș. Am avut amprente, 
așa că le-am căutat în AFIS. Bingo! Spânzuratul era Cruikshank, 
care, apropo, avea asupra sa portofelul unui tip pe nume 
Chester Pinckney, un șobolan de mlaștină local. 

— De ce? 

— Habar n-am. Pinckney spune că portmoneul a fost furat. 
Mai probabil e că l-a pierdut. 

Mi-a sosit cheeseburgerul. Am adăugat lăptuci, roșii și 
condimente. 


189 


— Cruikshank era bărbat, alb, avea patruzeci și șapte de ani. 
La gât avea o fractură asemănătoare celei a omului din insula 
Dewees. Aceeași vertebră, pe aceeași parte, cu toate că laţul 
avea nodul la ceafă. 

— Crestături ale coastelor și vertebrelor inferioare? 

— Nu. 

M-am oprit un moment pentru a devora o bucată însemnată 
din burger. 

— Gullet, ăsta-i șeriful districtului Charleston, a luat bunurile 
lui Cruikshank de la proprietarul apartamentului în care locuia 
acesta. Printre ele se afla un CD cu fotografii înfățișând oameni 
care veneau și plecau de la clinica la care a lucrat Helene Flynn. 
O altă cutie conţinea dosare. Unele conţineau documente pe 
care te-ai aștepta să le găsești în legătură cu diverse cazuri ale 
unui detectiv. Notiţe, cecuri anulate, copii după scrisori și 
rapoarte. Un dosar era despre Helene Flynn. În unele nu exista 
nimic altceva decât articole din ziare despre persoane dispărute. 
lar în altele nu se aflau decât notițe scrise de mână. 

— Ai obţinut ceva din notițele alea? 

— Nimic. Sunt codate. De asemenea, avem PC-ul lui 
Cruikshank, dar până acum n-am găsit parola. 

— Bine. Cruikshank este cadavrul cu numărul doi. Când 
ajungem la Ramon? 

l-am spus despre femeie și pisica din butoi. 

— Este albă, are aproximativ patruzeci de ani și probabil că a 
murit prin strangulare. Pisica era înregistrată ca aparţinând 
Isabellei Cameron Halsey. Am plănuit să cercetez mâine această 
pistă. 

— Există vreo legătură între cele trei cazuri? 

— Decedaţi sunt toți albi și de vârstă mijlocie. Cei doi bărbaţi 
au fracturi identice ale gâtului. Femeia a fost strangulată. În 
afară de asta, mai nimic. Dar n-am terminat cu doamna din 
butoi. Oasele ei nu vor fi complet curățate până luni. 

Ryan și-a coborât privirea către mica scrumieră din metal 
plină cu scrum de țigară. Dar, de fapt, n-o vedea. Părea că se 
concentrează asupra unui gând, străduindu-se să înțeleagă ceva 
anume. 

— Chiar ai încheiat orice relaţie cu Pete? a întrebat el. 

— M-am despărţit de omul ăsta cu cât timp în urmă? 

Cuvintele erau alese cu grijă. 


Privirea lui Ryan s-a ridicat și a fixat-o pe a mea. Ochii 
albaștri, părul nisipiu, trăsăturile și ridurile, toate acolo unde 
trebuiau. Ca să arăţi așa probabil că însemna să încâlci legile a 
vreo șase state și o duzină de reguli federale, m-am gândit eu. 
Ce făceam? De ce nu am răspuns pur și simplu „da” la 
întrebarea lui Ryan în legătură cu Pete? O să capăt acum un 
sărut frățesc pe obraz și un amabil la revedere? Degetele mi-au 
rămas încleștate pe toarta cănii. 

Apoi, Ryan a zâmbit. 

— Un nou început? a întrebat el cu o voce joasă, calmă. 

— A dat Dumnezeu! i-am răspuns eu, în timp ce o senzaţie de 
ușurare îmi invada trupul. 

Ryan a ridicat o mână. l-am strâns-o. Degetele noastre s-au 
împletit, apoi s-a despărțit încet. 

— Draga și bătrâna mea mamă irlandeză s-a gândit îndelung 
până să-mi aleagă numele de botez, a spus Ryan. 

— Nu exagera, flăcău, am zis eu. 

— Voi încerca mereu. 

— Destul de corect. 

— Sunt detectiv, a spus Ryan. 

— Știu. 

— Descopăr lucruri. 

— E un talent special. 

— Dacă ai apela la anumite persuasiuni, aș putea fi convins 
să-mi pun abilităţile la dispoziţia ta. 

— În legătură cu Isabella Halsey? 

— Și cu pisica. Ador pisicile. 

— Ce fel de persuasiuni? 

— Persuasiuni persuasive. 

Ryan și-a trecut un deget peste mâna mea și în sus, pe 
încheietură. 

l-am făcut semn chelneriţei. 

Când a sosit nota de plată, ne-am întins amândoi după ea. 
Ryan a câștigat. În vreme ce-și scotea cartea de credit, m-am 
ridicat și am ocolit masa. 

L-am îmbrățișat pe după umeri și mi-am lăsat obrazul pe 
creștetul lui. 

Ryan a fost de acord să se mute în casă. 


191 


22. 


Eu și Ryan ne mâncam cerealele când am auzit deschizându- 
se ușa dormitorului lui Pete. 

— Lucy, am sosit! 

Cuvintele lui Desi Arnez** au bubuit în toată casa. 

— Ce-i cu Jeepul ăla... 

Pete năvăli în bucătărie. 

Boyd a sărit de la locul lui. Ryan nu. Polițistul și câinele au 
făcut ce făceau de obicei cu sprâncenele. Ale avocatului 
aproape că au atins linia părului. La fel ca ale lui Desi. 

— Și cine-i tânărul ăsta drăguţ? 

Un zâmbet miji la colțurile gurii lui Pete. 

Am făcut prezentările. Ryan s-a ridicat pe jumătate și cei doi 
bărbaţi și-au strâns mâinile. 

Pete purta pantaloni scurți, de sport, o cămașă fără guler și 
mâneci și adidași Nike. Întorcându-se cu spatele la bufet, s-a 
săltat în mâini și s-a așezat pe el cu faţa spre noi, în timp ce 
picioarele i se bălăbăneau. 

— A fost interesant ieri, la GMC? am întrebat eu. 

— Nu la fel de interesant ca la tine. 

Privirea lui Pete a alunecat către Ryan, apoi din nou spre 
mine. Colţurile gurii i s-au ridicat iarăși. 

Mi-am  îngustat ochii în semn de avertizare: „Să nu 
îndrăznești!” 

Chipul lui Pete deveni inocent. 

Atenţia lui Ryan a rămas concentrată asupra cerealelor. 

— Bani vin. Bani se duc, a spus Pete. Devin din ce în ce mai 
convins că taica Buck are nevoie de un contabil, nu de un 
avocat. 

— Ai vorbit cu Herron? 

— Afurisită treabă. Reverendul a trebuit să facă o călătorie 
neplanificată în Atlanta. Care nu putea fi reprogramată. Ne pare 
atât de rău. Personalul va face orice să vă ajute. 

— Orice în afară de a vorbi despre Helene. 


44 Cântăreț cubanez, 1917-1986 (nitr.). 
192 


— Au vorbit. Au spus că a fost aici, că a plecat, că nu știu, că 
n-au auzit. Poate în California. Picioarele lui Pete se legănau, 
călcâiele lovind bufetul. A, și se roagă Domnului ca ea să fie 
sănătoasă. 

— Ți-au oferit vreo părere despre cum a fost posibil ca unul 
dintre ei să dispară fără urmă? 

— Susţin teoria că ar fi plecat în California. Sunt zeci de clinici 
gratuite în ţara fructelor și a nucilor, multe funcționând, nu-i de 
mirare, pe bază de fructe și nuci. Ei bănuiesc că Helene ar fi 
abandonat biserica pentru învăţăturile unor nebuni și ar fi ieșit 
din sistem. 

Poc. Poc-poc-poc, ziceau adidașii. 

— Este posibil să dispară efectiv dacă a intrat într-un grup 
care trăiește la comun, nu folosește cărți de credit, nu plătește 
facturi, asigurarea mașinii, taxe sau impozite. 

— Ceea ce ar explica întreruperea dovezilor oricărei 
tranzacţii. Cruikshank i-a raportat lui taica Buck că n-a găsit 
nimic înregistrat după luna noiembrie. N-a găsit nimic cel puţin 
până la dispariţia lui. Ceva nou despre Cruikshank? 

Poc. Poc. 

Am clătinat din cap. 

— Incetează să mai lovești dulapul lui Anne. 

Picioarele lui Pete și-au întrerupt mișcarea timp de zece 
secunde pline. S-a întors către Ryan. 

— Ai condus Jeepul ăla tot drumul din Canada? 

— Numele lui e Woody”. 

— A fost o călătorie lungă. 

— Ghinionul lui. Inima i se află în Adirondacks**. 

Privirea lui Ryan era goală. 

— Probabil e ceva ce ţine de copaci. 

— Nostim. 

Chipul lui Pete s-a întors înapoi către mine. 

— E un tip amuzant. 

De data asta, i-am aruncat lui Ryan o privire de avertizare. 

— Aţi aflat de ce Cruikshank avea portmoneul celuilalt 
individ? a întrebat Pete. 

Poc. Poc. 

— Chester Pinckney. Nu, n-am aflat. 


45 Lemnos, de pădure (în Ib. engleză în original). 
46 Regiune muntoasă în nord-estul statului New York. (n.tr.). 


— Ai avut o zi bună ieri? 

Am descris recuperarea femeii din butoi. 

— Un aligator nu ţi se potrivește, scumpo. 

— Nu-mi spune așa. 

— Scuze. 

Poc. Poc. 

l-am relatat lui Pete despre strangulare, pisică, cip și Dinh. 
Ryan asculta și privea. Îi cunoșteam filosofia. Oamenii vorbesc 
două limbaje, din care numai unul este verbal. 

— Cum se simte Emma? a întrebat Pete. 

— Şi-a luat liber. 

— Încă îi este rău? 

— Trebuie să o sun. 

Pete a sărit jos, a ridicat un călcâi pe bufet și a început să 
facă întinderi. Ryan și-a fluturat genele către mine ca o 
debutantă  leșinată. l-am aruncat din nou o ocheadă 
amenințătoare. 

— Care-i următoarea ta mișcare? l-am întrebat pe Pete. 

— Mă duc să alerg pe plajă cu Boyd. Apoi, golf. 

— Golf? 

Pete a schimbat picioarele. 

— Mâine este duminică. Herron se va întoarce pentru marele 
spectacol. Atunci, voi intra în scenă pentru o intervenție divină. 

— Ai încurcat metaforele. 

— Rezultatele vor fi însă bune. 

— Ești foarte mândru de tine. 

— Relaxează-te, port un slip cu protecţie. 

Lăsându-și jos piciorul, Pete mi-a făcut cu ochiul. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

Văzând că lesa este luată din cui, Boyd a luat-o razna. Pete s- 
a așezat pe vine, i-a pus zgarda, apoi s-a ridicat și a făcut un 
gest în direcția mea. 

— Îţi doresc o zi cu adevărat specială. 

Pete și cățelul au dispărut. 

De dincolo de ușă, am mai auzit completarea: 

— Scumpo! 

e 

Ne-am dus în Charleston cu Jeepul lui Ryan. El conducea. Eu ÎI 
ghidam. Pe drum, i-am povestit despre lunga mea prietenie cu 
Emma, despre relaţia ciudată care ne ţinea apropiate în ciuda 


194 


perioadelor lungi în care nu luam legătura una cu cealaltă. l-am 
împărtășit secretul despre limfomul Emmei. El a sugerat să-i 
facem o vizită după ce ne ducem la casa Isabellei Halsey. 

De asemenea, i-am spus lui Ryan despre Dickie Dupree și 
Homer Winborne. M-a întrebat care este gradul meu de 
îngrijorare pe o scară de la unu la zece. l-am dat dezvoltatorului 
un cinci, iar ziaristului un minus doi. 

Mi-am amintit un comentariu din discuţia avută cu o seară 
înainte. 

— Ce înseamnă monism anormal? 

Ryan mi-a aruncat o privire plină de falsă dezamăgire față de 
lacunele din educaţia mea. 

— Este un gen de dualism în filosofia minţii și a acțiunii. 
Procesele mentale au veritabile puteri cauzale, dar relaţiile în 
care intră cu entităţile fizice nu pot fi explicate de legile naturii. 

— Așa cum este relaţia noastră. 

— Te-ai prins. 

— la-o la stânga aici. De ce Woody? 

Ryan mi-a aruncat o privire întrebătoare. 

— Când ţi-ai botezat Jeepul Woody? 

— În dimineaţa asta. 

— L-ai inventat. 

— M-a inspirat soldatul. 

— Pete a fost pușcaș marin. Și nu-i spune lucruri ridicole. Nu 
vreau să creadă că ești un măscărici. 

Isabella Halsey locuise pe King Street, chiar în inima vechiului 
Charleston. De obicei, cartierul era plin de oameni care arătau 
de parcă tocmai sosiseră cu caravana Donald Duck. Femei în 
rochii de designer sau în șorturi care abia le acopereau fundul. 
Bărbaţi cu burți mari și șepci cu găurele, care aveau priviri goale 
sau vorbeau la telefoane mobile, în timp ce purtau cămăși de 
golf și aveau un bronz căpătat pe terenul unde practicau sportul 
respectiv. Copii arși de soare. Cupluri proaspăt căsătorite sau 
logodnici care se ţineau de mână. 

Piaţa Orașului Vechi clocotea de activitate. Vânzători de 
îngheţată care foloseau din plin soneriile bicicletelor. Doamne 
de culoare, care vindeau flori și coșuri cu floarea-Sfintei-Mării 
sau se ofereau să-ţi împletească părul în zeci de codițe. Soți 
care făcea fotografii mamelor și copiilor. Pensionari care 
încercau să descifreze ghidurile orașului. Adolescenţi care își 


195 


arătau unul altuia instantanee Kodak. Vânzători care își strigau 
marfa - fasole, praline și conserve de piersici. 

Casa lui Halsey se afla chiar alături de Battery, grădina de 
lângă port care era decorată cu statui, tunuri și o scenă 
victoriană acoperită. Părculeţul îmi evoca întotdeauna un marș 
de Sousa. 

De asemenea, îmi amintea de orele de istorie din clasa a 
patra ţinute de sora Mathias. Din Battery, în 1861, locuitorii din 
Charleston au urmărit cum soldaţii confederați au bătut trupele 
unioniste, făcându-le să se refugieze dincolo de ape, la Fort 
Sumter. Bonjour, Războiule Civil! Unii istorici conservatori încă 
mai trebuie să spună adieu și luptă pentru prezervarea steagului 
confederat și impunerea cântecului Dixie. 

După ce am parcat, eu și Ryan ne-am îndreptat către sud, pe 
East Bay. Dincolo de Rainbow Row, am luat-o pe Tradd cale de 
trei blocuri, pe o porțiune pietruită a Church Street. 

Spre deosebire de magherniţa lui Cruikshank, ar fi meritat 
numele Magnolia Manor. Ghivecele de la ferestre dădeau pe 
dinafară de flori, curtea laterală era plină de răsuflarea 
somptuoșilor copaci seculari. 

Cu toate că agenţii imobiliari ar folosi termeni precum 
„autentic”, „original” și „nealterat” pentru a descrie casa, mie 
mi-a venit în minte expresia „deliciul unui meșteșugar”. 
Stucatura bej, obloanele negre, gardurile din fier forjat, toate 
aveau nevoie de vopsea. Pietrele care pavau aleea și curtea 
erau verzi din cauza mușchiului care crescuse peste tot. 

Apropiindu-ne de poartă, eu și Ryan ne-am pomenit învăluiţi 
de parfumul vegetației înflorite. 

— Washingtonul și-a cazat oficialităţile aici? a întrebat Ryan 
cu voce joasă. 

— Generalul a dormit pe undeva prin zonă. 

Printre magnolii, am văzut o femeie stând la o masă în curte, 
în părul ei alb jucând lumina soarelui. Femeia tricota. Deși 
maxilarul, gâtul și braţele îi erau acoperite de pielea căzută și 
ridată a bătrâneţii, mișcările mâinilor îi erau puternice și ferme. 

— Femeia din butoi avea în jur de patruzeci de ani, am spus 
eu. Dacă victima este Halsey, aceasta ar putea fi mama ei. 

Ryan a pus o mână pe umărul meu. M-am uitat la el. Ochii 
albaștri de viking aveau o expresie pe care n-o puteam descifra. 


196 


O recunoaștere a faptului că-mi păsa? Ştia că, într-adevăr, simt 
lucrurile în profunzime? 

Ryan a dat din cap încurajator. 

— Scuzaţi-mă, am strigat eu în curte. 

Capul femeii s-a ridicat, dar nu a privit în direcția noastră. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, doamnă. 

Am ezitat, alegându-mi cuvintele. 

— Suntem aici în legătură cu Cleopatra. 

Femeia s-a întors către noi. Soarele care i se reflecta în 
ochelari masca expresia ochilor. 

— Doamnă? Pot să vorbesc o clipă cu dumneavoastră? 

Femeia s-a aplecat în față și gura i s-a strâns în formă de U 
inversat. Punând tricotul pe masă, ne-a făcut semn să intrăm în 
curte. In vreme ce eu și Ryan ne apropiam de ea, femeia a scos 
un pachet de ţigări dintr-un buzunar și și-a aprins una. 

— Îmi ţineţi companie? 

Femeia ne-a întins un pachet de miniţigarete Davidoff. 

Eu și Ryan am refuzat. 

— Dumnezeule din Cer cu toți îngerii și sfinţii! 

Femeia a fluturat o mână străbătută de vene albastre. 

— Voi, oamenii tineri, fugiţi de tutun, scoateţi cofeina din 
cafea, grăsimea din lapte. Fraieri. Vreţi niște ceai dulce? 

— Nu, mulțumim. 

— Prăjiturele? 

— Nu, mulțumim. 

— Sigur că nu. Ar putea fi unt adevărat în prăjiturelele alea. 
Dintr-o vacă adevărată. Adresându-mi-se mie: Ești fotomodel, 
dulceaţă? 

— Nu, doamnă. 

De ce eram tot timpul numită în fel și chip? 

— Ar trebui să fii. Eşti suficient de slabă. 

Femeia și-a pus mâna liberă sub bărbie și a zâmbit printre 
pleoapele coborâte, pozând precum Lana Turner într-o 
fotografie de studio. „Miss Magnolia Blossom, 1948.” Chicotind, 
a tras un fum în piept. 

— O parte dintre trăsături mi s-au trecut acum, dar fata asta 
bătrână făcea pe vremuri să se întoarcă toate capetele din 
Charleston. 

Femeia a arătat către o bancă din fier forjat. 

— Luaţi loc. 


197 


Eu și Ryan ne-am așezat. 

— Îmi dau cu presupusul. Tu și acest tânăr faceţi cercetări 
despre viaţa celor bogați și celebri din Dixie? 

— Nu, doamnă. Eu... 

— Te necăjesc, dulceaţo. Obișnuiește-te cu ideea. De ce tu și 
soţul tău întrebaţi despre egipteni morți? 

— E vorba despre o pisică. 

Ochii ridaţi s-au îngustat, apoi s-au deschis larg în spatele 
lentilelor. 

— Te referi la Cleo a mea? 

— Da, doamnă. 

— Mi-ai găsit felina care umblă creanga? 

Aplecându-mă, am pus o mână pe genunchiul bătrânei femei. 

— Îmi pare teribil de rău că trebuie să vă spun asta. Cleo a 
murit. Am găsit adresa dumneavoastră datorită unui cip 
implantat sub pielea ei. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Trupul lui Cleo a fost găsit împreună cu al unei femei. 
Bănuim că femeia decedată este stăpâna lui Cleo. 

În bătrânii ochi ridaţi a apărut o strălucire. M-am gândit că 
sunt lacrimi. 

— Isabella Halsey? a întrebat femeia. 

— Da. 

M-am așteptat la o manifestare de tristeţe, furie, lipsă de 
acceptare. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea. 

Femeia chicoti din nou. 

Eu și Ryan ne-am uitat unul la celălalt. 

— Credeţi că fata asta bătrână e dusă cu pluta. 

Derutată, m-am lăsat pe spate. 

— Ai și n-ai dreptate, dulceaţo. Sărmana Cleo poate deveni 
țărână alături de stăpâna ei. Dar, pe Dumnezeu din Ceruri, acel 
suflet nefericit nu sunt eu. 

Dejă-vu. Insula Wadmalaw. Chester Pinckney. 

De două ori într-o săptămână? Am simţit cum mi se înroșește 
faţa. 

— Dumneavoastră sunteţi Isabella Cameron Halsey? am 
presupus eu. 

— În viaţă și trăind intens. 

Aranjându-și carnea flască în decolteu, Halsey și-a șters 
obrajii. 


198 


— Sau, cel puţin, croșetând. Cam tot ce pot face într-o zi 
caniculară ca asta. 

— Cleopatra a fost pisica dumneavoastră? 

— În mod sigur. 

— l-aţi implantat un cip? 

— Sigur că da. 

Un oftat teatral. 

— Din păcate, Cleo a iubit pe altcineva. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Oricât m-am străduit, pisica n-a fost niciodată mulțumită cu 
mine. Pur și simplu, trebuia să hoinărească, mica târfă blănoasă. 

Halsey i-a aruncat lui Ryan o privire sfioasă. 

— Scuzaţi-mi franceza, domnule. 

— Pas de probleme, madame. 

Nicio problemă. Accentul lui Ryan era impecabil parizian. 

Halsey și-a fluturat genele. Ryan i-a zâmbit. 

— Ce s-a întâmplat cu Cleopatra? am întrebat eu. 

— M-am săturat de dragostea neîmpărtășită. Într-o zi, am 
deschis pur și simplu ușa și am lăsat-o să plece. 

— Ştiţi ce s-a întâmplat cu ea? 

— S-a aciuat pe lângă altcineva. 

— Știţi despre cine-i vorba? 

— Sigur că știu. Le vedeam împreună în parc. 

Numele pe care l-a rostit a fost prima noastră mare 
descoperire. 


23. 


— Nimeni nu întâlnește o mulțime de Unique într-o viață de 
om. Nume ca acesta îţi rămân în minte. 

Am simțit cum mă cuprinde entuziasmul. Două dintre 
dosarele lui Cruikshank conţineau doar notițe scrise de mână. 
Unul din ele avea numele Unique cumva. 

— Care era numele de familie al lui Unique? am întrebat eu pe 
un ton neutru. 

— Doamna nu se afla pe lista celor pe care-i felicit de Crăciun. 

Spinarea lui Halsey a înțepenit, deși abia vizibil. 

— Unique a fost prietena lui Cleo. Presupun că între cele două 
s-a format o legătură, amândurora plăcându-le să bată străzile 
și toate celelalte. 

— Ce-mi puteți spune despre ea? 

— Sincer vorbind, și mi-am făcut un obicei din asta, creierul 
pisicii se afla în partea inferioară a corpului, dacă înțelegeţi ce 
vreau să spun. 

— Mă refeream la Unique. 

— Sigur că despre ea vorbeaţi. Să zicem doar că 
perspectivele noastre diferă. Experiențele noastre de viaţă. 

— Oh? 

Halsey și-a coborât vocea, ca o doamnă bine-crescută care 
critică pe cineva dintr-o clasă socială inferioară. 

— Biata creatură își căra lucrurile de colo-colo într-un cărucior 
de supermarket, fie-i sufletul binecuvântat. 

Alt  sudism. Dacă adaugi unei fraze „fie-i sufletul 
binecuvântat”, orice insultă devine exprimare manierată. 

— Vreţi să spuneți că Unique locuia pe stradă? am întrebat. 

— Foarte probabil. Nu m-am băgat niciodată. Ar fi fost 
nepoliticos. 

Halsey i-a rânjit lui Ryan. 

— Sunteţi sigur că nu doriţi un ceai bun și dulce? Poate niște 
suc? 

Ryan i-a rânjit și el. 

— Nu, mulțumesc, am spus eu. Când aţi văzut-o ultima oară 
pe Unique? 


200 


Halsey și-a dus degetul la bărbie. Articulațiile erau noduroase, 
iar pielea - îngălbenită de nicotină. 

— A trecut ceva vreme de atunci. Acești oameni schimbă 
cartierele cum își schimbă alţii șosetele. 

Nu i-am răspuns. 

— Patru, poate șase luni? Felul în care percep timpul nu mai 
este cum a fost pe vremuri. 

— Aţi vorbit vreodată cu Unique? 

— Cândva, demult. Uneori, îi dădeam de mâncare sărmanei 
creaturi. 

— Cum aţi aflat numele lui Unique? 

— Am întrebat un vecin, văzând că doamna are pisica mea și 
toate astea. Mi-a spus că o întâlnește câteodată la catedrala 
catolică. 

— Ce vârstă avea Unique? 

— Era destul de bătrână ca să-și taie părul acela. Părul lung 
nu li se potrivește femeilor de o anumită vârstă. Dar iată-mă din 
nou judecându-i pe alţii. 

Halsey s-a întors către Ryan. 

— Dar știți ce? Am optzeci de ani și mă pricep foarte bine la 
asta. 

Ryan a dat din cap înțelegător. 

— De o anumită vârstă? am întrebat eu. 

— E greu de spus cu certitudine. Fata era cam șleampătă. Dar 
nu avea darurile tinereţii, asta-i sigur. 

— Vă mai amintiţi și altceva? am întrebat eu. 

— Nu avea dinţi, fie-i sufletul binecuvântat. 

Inima a început să bată nebunește în timp ce Halsey vorbea. 

— Ca să fiu cinstită, probabil că o displăceam pe Unique. 
Faptul că Cleo o îndrăgea atât de mult și toate cele. 

Umerii lui Halsey s-au prăbușit brusc. 

— Pur și simplu, n-ai cum să înţelegi ce-i în inima unei pisici. 
Cleo ar fi putut trăi cu mine în huzur. N-a contat absolut deloc. 
S-a dus. 

— Și eu am animale de casă. Știu că asta trebuie să vă fi 
întristat. 

— Unique i-a oferit lui Cleo o dragoste nemărginită. Ținea 
pisica la piept într-una dintre drăciile acelea pe care le folosesc 
mamele pentru a-și purta bebelușii. 


Prinzându-i privirea lui Ryan, mi-am îndreptat ochii către 
poartă. Ryan a dat din cap. 

— Mulţumim mult pentru timpul acordat, doamnă Halsey! 

— Domnișoară. N-am fost căsătorită niciodată. 

— Îmi pare rău, am spus eu. 

Halsey a interpretat greșit vorbele mele: 

— Să nu-ţi pară. Nu-ţi poţi imagina cât de puţin îmi pasă. 

Eu și Ryan ne-am ridicat. Halsey s-a ridicat și ea și ne-a însoțit 
de-a lungul curţii. 

— Dacă femeia moartă este Unique a lui Cleo a mea, îmi pare 
sincer rău. Isabella Halsey nu este genul care poartă dușmănie. 

Pe chipul ridat apăru un zâmbet. 

— Exceptând acea pisică ingrată. 

Repetând mulțumirile, am ieșit pe poartă. Ryan m-a urmat. Pe 
când trăgeam zăvorul, Halsey a vorbit din nou: 

— lertarea este parfumul cu care violetele învăluie călcâiul ce 
le strivește. Nu este acesta cel mai minunat gând? 

— Da, este, am spus eu. 

— Știţi cine a scris aceste cuvinte? 

Am clătinat din cap. 

— Mark Twain, zise Ryan. 

Halsey i-a zâmbit. 

— Probabil că ești din sud. 

— Este canadian, am spus eu. 

Zâmbetul lui Halsey s-a transformat în stupoare. Am lăsat-o 
să mediteze la minunile culturii de dincolo de graniţă. 

— Ce părere ai? a întrebat Ryan când ne-am aflat din nou în 
Jeep. 

— Privilegiile pot fi excesiv de egoiste. 

— Dar de-o politețe graţioasă. Mai ales aici. 

— Noi, sudiștii, ne mândrim cu manierele noastre. 

— Crezi că femeia din butoi este Unique, femeia fără adăpost. 

— Cleo se afla cu ea. Necunoscuta nu avea dinţi. Unique nu 
avea dinţi. Dar mai e ceva. 

l-am spus lui Ryan despre cele două dosare ale lui 
Cruikshank, care nu conţineau altceva decât notițe. 

— Care era ultimul nume al lui Unique? 

— Nu-mi amintesc. 

— Care era numele din celălalt dosar? 

Am clătinat din cap. Formam un număr la celular. 


— Îl suni pe Macho Gazpacho”? 

Mi-am dat ochii peste cap. 

Pete a răspuns după ce telefonul a sunat ele trei ori. 

— Scum... 

— Mai ești încă acasă la Anne? 

— Mă simt nemaipomenit, mulțumesc de întrebare. Exerciţiile 
au fost excelente. Boyd îmi zice să te salut. 

— Vreau să cauţi ceva în dosarele lui Cruikshank. 

— Am voie să știu de ce? 

l-am spus ce aflasem de la Isabella Halsey și i-am explicat ce 
să caute prin dosarele lui Cruikshank. Pete mi-a spus că o să 
verifice și o să mă sune. Câteva minute mai târziu, am auzit 
telefonul. 

— Unique Montague și Willie Helms. 

— Mersi, Pete. 

Am închis și i-am spus numele lui Ryan. 

— Merită să facem o vizită la catedrală? a întrebat el. 

— Este aproape, pe Broad. 

Lăsând Jeepul pe Legare, eu și Ryan ne-am îndreptat către 
biserică. In timp ce urcam treptele, Ryan mi-a arătat una din 
cele două ferestre murdare de deasupra intrării din față. 

— Insemnele papale. 

l-am arătat cealaltă fereastră. 

— Sigiliul Marelui Stat al Carolinei de Sud. 

— A trăit și vremuri mai bune. 

— Tocmai ai învăţat expresia de la Halsey. 

— E bună. 

— N-o folosi prea des. 

Catedrala Sfântului loan Botezătorul reprezenta chintesența 
genului. Șiruri de bănci din stejar sculptat și un altar din 
marmură albă. Ferestre înfățișând viaţa lui Hristos. O orgă de 
dimensiunile unei staţii spaţiale internaţionale. 

Aerul mirosea a flori și tămâie. 

Amintiri din trecut. Duminică. Liturghii. Bunica și mama în 
văluri bisericești. Eu și Harry mânuind cu stângăcie cărțile de 
rugăciuni sidefate ale primei comuniuni. 

— ... Incerc să aflu ceva de la preotul de acolo. 

Vocea lui Ryan m-a trezit la realitate. L-am urmat către altar. 


47 Fel de mâncare, supă, care își are originile în Spania și este foarte apreciată în 
țările din America Latină. (n.tr.). 


203 


Preotul era scund, avea pomeţi înalți, ochi migdalaţi și vorbea 
pe un ton slab, egal. Deși s-a recomandat ca fiind părintele 
Ricker, am suspectat existența unei relaţii asiatice în arborele 
său genealogic. 

După prezentări, l-am întrebat despre Unique Montague. 

Ricker a vrut să știe care este motivul interesului meu. 

l-am spus despre cadavrul femeii și că s-ar putea să-i aparţină 
lui Unique Montague. 

— Oh, Doamne, Doamne! Îmi pare atât de rău! 

Ricker și-a făcut cruce. 

— Sunt vicarul parohiei aici, la Sfântul loan Botezătorul. Din 
păcate, cunoștințele mele despre fiecare enoriaș în parte sunt 
limitate. Dar am vorbit uneori cu domnișoara Montague. 

— Cu ce ocazie? 

O grimasă jenată. 

— Domnișoara Montague avea o pisică. Și mie îmi plac 
pisicile. Dar poate că scurtele noastre întâlniri făceau parte 
dintr-un plan mai amplu al Domnului. 

Probabil că eu și Ryan am părut surprinși. 

— Poate că Domnul m-a îndrumat către domnișoara 
Montague, pentru a putea fi mai târziu de folos în privința 
rămășițelor sale pământești. 

— Puteţi s-o descrieţi pe domnișoara Montague? 

Descrierea lui Ricker se potrivea. 

— Când aţi văzut-o ultima dată? am întrebat eu. 

— A trecut ceva vreme. Cândva. În iarna care a trecut. 

— Aveţi idee dacă domnișoara Montague are o familie în 
Charleston? 

— Cred că are un frate. 

Privirea lui Ricker s-a mutat de la mine la Ryan, apoi înapoi la 
mine. 

— Îmi pare rău. Am vorbit foarte rar, când eu eram în curte și 
ea avea nevoie de apă pentru pisică. 

Ricker era destul de prietenos, dar precaut, de fiecare dată 
fiindu-i necesare câteva secunde înainte de a răspunde. 

— Ar avea biserica niște date înregistrate? am întrebat eu. O 
adresă? Rude? 

Ricker a clătinat din cap. 

— Domnișoara Montague nu era membru oficial al acestei 
congregaţii. Îmi pare rău. 


204 


— Mulţumesc, părinte. 

Scoțând o carte de vizită din geantă, am notat numărul 
telefonului mobil și i-am dat-o. 

— Vă rog să mă sunaţi dacă vă amintiţi ceva. 

— Da. Desigur. Îmi pare atât de rău! Atât de rău! Mă voi ruga 
pentru sufletul ei. 

— Crezi că lui Ricker îi pare rău? a întrebat Ryan în timp ce ne 
îndreptam către Broad. 

— Încincit. Deşi s-ar putea să fi regretat câteva exprimări ale 
părerii de rău de dinainte de a începe să număr. 

— Ce e un vicar parohial? 

— Un preot de provincie? 

— Vicarul Ricker. 

Ryan a descuiat Jeepul. M-am urcat și mi-am pus centura. 
Temperatura în interior era de cel puţin patru mii de grade 
Celsius. 

— Ce urmează? 

Ryan s-a strecurat în spatele volanului. 

— Aerul condiţionat. 

— Da, doamnă. 

Ryan răsuci butonul. 

— Pur și simplu, îmi place să conduc, don'șoară Tempe. 

— Ce spui de asta? Cumpărăm niște mâncare la pachet și 
luăm un prânz timpuriu cu Emma. Îi dau lui Gullet numele lui 
Unique Montague și Willie Helms. În vreme ce șeriful se ocupă 
de asta, noi doi ne vom uita încă o dată prin dosarele lui 
Cruikshank. 

— Sună ca un plan. 

Numai că lucrurile nu s-au petrecut așa. 

Gullet era plecat. l-am lăsat un mesaj. 

Emma n-a răspuns la telefonul de acasă. După ce am găsit-o 
la birou, m-am lansat în deja familiara predică moralizatoare 
despre stres și restul. 

— Relaxează-te. Mă limitez doar la a mă ocupa de hârtii, ceea 
ce nu constituie o ameninţare. Lee Ann mi-a spus despre 
întâlnirea ta cu reptila Ramon. 

— Ţi-a spus și despre pisica Cleopatra? 

— Da. Pista duce undeva? 

l-am spus Emmei despre legătura care ne-a dus de la Dinh la 
Isabella Halsey și apoi la o femeie fără locuinţă, pe nume Unique 


205 


și i-am zis despre dosarele lui Cruikshank cu persoane dispărute 
a căror anchetare nu-i fusese solicitată. 

— Deci dosarele lui Helms și Montague nu conţineau nici 
măcar articole tăiate din ziare? 

— Nimic altceva decât notițe scrise de mână. 

— De ce investiga Cruikshank cazurile lui Helms și Montague 
dacă nu existau relatări în presă despre dispariţia lor și nu-l 
angajase nimeni să facă acest lucru? 

— O întrebare interesantă. 

— Fă-mă să pricep. Tu crezi că doamna din butoi ar putea fi 
Unique a lui Halsey și acea Unique ar putea fi Unique Montague 
a lui Cruikshank. _ 

— E o întrebare din două părţi, doamnă coroner. In ceea ce 
privește partea A, care sunt șansele să fie exact acea pisică? 
Pentru partea B, Unique nu este chiar un nume comun. 

— Merită să urmărești pista asta, spuse Emma. 

— Am început deja să mă ocup. Un preot de la Sfântul loan 
Botezătorul crede că Unique a lui Halsey a avut un frate undeva 
în zona Charleston. O să-l informez pe Gullet despre asta. Intre 
timp, ar putea vreunul dintre oamenii tăi să caute fișele 
stomatologice ale lui Willie Helms? 

— De ce? 

— Cruikshank se ocupa pe cont propriu de dispariţia a două 
persoane. Nici macar nu avea informaţii din ziare despre 
dispariţia lor. Montague era una, iar Helms cealaltă. Mă gândesc 
că Helms ar putea fi necunoscutul nostru din insula Dewees. 

— E cu bătaie lungă, dar o să o rog pe Lee Ann să se ocupe de 
asta. Se pricepe de minune să-i vrăjească pe dentişti. 

— Ai fost pe cale să te alegi cu crabi Rangoon și creveţi. 

— Mi-am luat o plăcintă și un pepsi. 

— Probabil că de aia ești bolnavă. 

— Poftă bună! 

Am avut. În curtea interioară de la Poogan's Porch. Creveti și 
cereale pentru mine, pui Charleston pentru Ryan. Telefonul meu 
a sunat în vreme ce plecam. 

— Doctor Brennan? 

— Da. 

— Sunt părintele Ricker. De la Sfântul loan Botezătorul. 

— Da, părinte. 

— Insula Sullivan's. 


206 


— Îmi pare rău. 

Isuse! Era molipsitor. 

— Fratele  domnișoarei Montague locuieşte pe insula 
Sullivan's. Am tot încercat să-mi reamintesc cuvintele ei din ziua 
aceea. Mi-am amintit că a fost ceva anume în conversaţia 
noastră care mi-a amintit de copilărie. M-am rugat și Dumnezeu 
mi-a răspuns. Sullivan a fost numele primei mele pisici. Insula 
Sullivan's. 

— Mulţumesc, părinte. Îmi este de mare ajutor. 

— Domnul lucrează pe căi tainice. 

— Da. 

Ryan a încercat să o sune pe Lily, pe când eu încercam la 
Gullet. N-a avut noroc. Eu da. De data acesta, șeriful era la 
birou. 

l-am transmis informaţiile de la Ricker. Deși n-a fost 
entuziasmat, Gullet a spus că va pune pe cineva să-l caute pe 
Montague pe insula Sullivan's. 

Când convorbirea s-a terminat, Ryan m-a întrebat: 

— Mi-ai spus că detectivul Cruikshank supraveghea un centru 
de tratament? 

— O clinică a GMC. Helene Flynn lucra acolo când a dispărut. 

— Cruikshank avea numele lui Unique Montague într-un 
dosar? 

— Da. 

— Cruikshank supraveghea o clinică gratuită? 

— Da. 

Mi-am dat seama unde voia Ryan să ajungă. 

— Clinica asigură îngrijiri medicale celor săraci și fără 
locuință. Unique Montague era săracă și n-avea casă. 

Entuziasmată, m-am răsucit către Ryan. 

— Poate asta-i legătura care-l interesa pe Cruikshank. 

— Poate. 

N-am putut scăpa de senzaţia că era ceva mai mult decât 
atât. 

— Asta ar putea să sune nebunește, dar ceva îmi spune că 
între cei doi necunoscuţi ai mei există o legătură și este o 
legătură și cu Cruikshank. Poate chiar cu Helene Flynn. 

— Văd legătura Cruikshank-Flynn-clinică, poate și una cu 
Montague, dar cum se potrivește în combinaţie bărbatul din 
insula Dewees? 


207 


— Nu sunt sigură. 

— Teoria asta a conexiunilor pe ce se bazează? 

— Intuiţie? 

Ryan mi-a aruncat o privire ce exprima: „Fii serioasă!” 

Mi-am ridicat mâinile. 

— Nu asta definește instinctul? 

Incrucișându-mi braţele peste piept, am dat înapoi. Ryan avea 
dreptate. De fapt, nimic nu lega între ele cele patru cazuri. 
Cruikshank și tipul din insula Dewees aveau acele fracturi 
ciudate ale gâtului. Aceasta era legătura dintre ei. Poate. Poate 
era o coincidenţă. 

Scheletul din insula Dewees avea crestături, Cruikshank nu 
avea. In mod sigur, voi verifica luni coastele și vertebrele femeii 
din butoi. 

Femeia din butoi era probabil Unique Montague. Cruikshank 
avea numele lui Montague în dosarele lui. Avea numele lui 
Helene Flynn în dosare. Asta le lega pe Flynn și pe Montague de 
Cruikshank. 

Cruikshank avea numele lui Willie Helms în dosare. E posibil 
ca bărbatul din insula Dewees să fie Willie Helms? Dacă da, era 
legat de Flynn și Montague prin Cruikshank. 

Era bărbatul din insula Dewees legat de Cruikshank prin 
fracturile ciudate de la gât? Dacă da, era legat de ceilalţi prin 
asociaţie cu Cruikshank? Similitudinea tiparului fracturilor era o 
simplă coincidență? O mulţime de „dacă” se învârtejeau 
împreună cu o mulţime de „atunci”. 

Nu credeam în coincidenţe. În ce credeam? 

In probe solide. Fapte demonstrate. 

Problema era că n-aveam niciuna. Sau niciuna care să 
stabilească legături. Crestături ale osului. Fracturi ale gâtului. O 
geană în cochilia unui melc. Notiţe scrise de mână. 

Un CD. 

— Există fotografii ale unor oameni care intră și ies din acea 
clinică, am spus eu. Cruikshank le-a salvat pe un CD. 

— Helene Flynn era în vreuna dintre aceste imagini? 

— Nu, am spus eu. Dar e posibil ca Unique să fie. 

— Unde se află CD-ul? 

— În biroul lui Gullet. 

Brusc, am fost nerăbdătoare să văd din nou pozele de pe acel 
CD. 


208 


24. 


Fotografia cu numărul 33 înfățișa o femeie ieșind din clădirea 
de cărămidă. Avea buze ciudat de zbărcite și părul atârnând 
dezordonat în jurul feţei. 

De asemenea, avea un portbebe prins de piept. 

Nu-mi venea să cred că uitasem de această fotografie. 

Ne aflam în biroul șerifului. L-am prezentat pe Ryan, am 
explicat că era poliţist și am garantat pentru discreţia lui. Gullet 
a fost amabil, dar rece. Sau poate nu asculta. Era imposibil să-l 
citești pe tip. 

De data aceasta, foloseam laptopul meu pentru a vedea 
imaginile de pe CD. Gullet privea peste umărul meu. Ryan 
stătea pe un scaun aflat în partea cea mai îndepărtată a 
camerei. 

— Ce-i asta? 

Gullet a arătat către o umbră care se arcuia de sub partea 
inferioară a portbebeului. 

Am deschis imaginea pe tot ecranul și am mărit zona 
respectivă. Cu toate că umbra a devenit un talmeș-balmeș de 
dreptunghiuri și pătrăţele minuscule, era clar vorba despre ceva 
solid care ieșea de acolo. 

— Coada Cleopatrei, am spus eu. 

— Sunteţi sigură? a întrebat Gullet cu o voce monotonă din 
spatele meu. 

— Uitaţi-vă la benzile alternânde de lumină și umbră. Mă 
pricep la pisici. Acelea sunt dungile din jurul unei cozi de pisică. 

— Fir-aș jegocioară! 

L-am privit pe Ryan peste monitor. Sprâncenele lui s-au 
ridicat imperceptibil. Le-am coborât pe ale mele. „Nu spune 
nimic.” 

— Care-i povestea cu femeia asta Montague? a întrebat 
Gullet, încă studiind curba care era coada Cleopatrei. 

— Știţi ce știm și noi. 

Am început să clichez pe restul pozelor. 

— Aţi avut noroc cu localizarea fratelui? 


209 


— Am găsit șaptesprezece persoane cu numele Montague în 
zona orășenească, niciunul pe Sullivan's. Lucrăm la listă. Să 
zicem că îl găsim pe tip, va reuși don'șoara Rousseau să scoată 
ADN-ul cadavrului din butoi? 

— Da. 

Gullet n-a spus nimic. O cioară jegoasă rămasă fără grai? 

— Cine conduce această clinică din imaginile la care vă uitaţi? 
a întrebat Ryan. 

— God's Mercy Church - Biserica Milei Domnului, am zis eu. 

— Vreau să spun zi de zi. Cine-i șef acolo? 

In spatele meu, l-am simţit pe Gullet întorcându-se către 
Ryan. 

— Imi cer scuze, dar mai spuneţi-mi o dată cine sunteți, 
domnule? 

— Locotenent-detectiv, infracţiuni majore, Poliţia provinciei 
Quebec, a zis Ryan. 

Gullet a rămas tăcut un moment, de parcă se gândea la asta. 
Apoi: 

— Aa, Canada. 

— Avem grijă de oameni. 

Am intervenit: 

— Lucrez cu detectivul Ryan în Montreal. Face o vizită în 
Charleston săptămâna aceasta. Dacă tot este aici, m-am gândit 
să-i cer părerea, în caz că-mi scapă ceva important. 

— Omucideri? l-a întrebat Gullet pe Ryan. 

— Da. Am schimbat doar pronunția. 

— Pot să vă întreb ce vă aduce în Charleston? 

— Am ceva timp liber. M-am gândit să trec pe aici, să vă ajut 
să puneţi pe roate departamentul. 

Ochii lui Gullet s-au îngustat până când au ajuns poate de 
grosimea unui fir de păr. Ai mei s-au îngustat considerabil mai 
mult. 

— Lucraţi de mult timp la Departamentul omucideri? 

— Da, de mult timp. 

— Dumneavoastră aţi ales să faceţi asta? 

— Da, eu. 

— Știţi de ce? 

— Da, știu. 


— Locotenentul Ryan este considerat unul dintre cei mai buni 
polițiști criminaliști din Quebec, am spus eu. Ajutorul lui ar putea 
fi util. Ar aduce o perspectivă proaspătă. 

Limbajul trupului lui Gullet mi-a spus că nu înghite asta. M-am 
hotărât să exagerez. 

— L-am văzut pe detectivul Ryan rezolvând cazuri care 
stagnau de luni de zile. Are un talent ieșit din comun de a 
interpreta scena crimei și a pătrunde în mintea criminalilor. 

— Don'șoara Rousseau este de acord cu implicarea lui? 

— Este. 

— Pe clopotele iadului, după cum se pare, vom avea mai mulţi 
oaspeți decât personal obișnuit. 

Tăcerea a umplut camera. Eram pe cale să o sparg, când 
Gullet a vorbit din nou. Către mine: 

— Dacă o dă în bară, pe dumneavoastră vă trag la 
răspundere. Și pe coroner. 

— Am încredere în el. 

— Nu vă semnez eu cecul de salariu, domnule. Contribuţia 
dumneavoastră este strict neoficială. 

— Și extrem de discretă, a spus Ryan. Domnule șerif, toate 
crimele mă interesează și, dacă pot să vă ajut fără să vă stau în 
cale, mi-ar plăcea să o fac. 

— Atâta timp cât ne înţelegem unul pe celălalt. Pe chipul lui 
Gullet nu se citea nicio expresie. S-ar putea să fie în regulă, 
domnule detectiv. Puteţi arunca o privire. 

Ryan s-a ridicat și ni s-a alăturat. Mi-am setat laptopul să 
afișeze pozele sub formă de slide-uri. Gullet a început să 
vorbească în timp ce Ryan privea imaginile: 

— Clinica se află pe strada Nassau. GMC este proprietara 
clădirii, furnizează şi gestionează bugetul, angajează și 
concediază personal, dar altfel nu se prea implică. Locul este 
deschis de marți până sâmbătă și se ocupă mai ales de răceli și 
răni minore. Orice caz mai serios este trimis la camera de 
urgențe a unui spital. Numărul personalului este redus, o soră 
angajată cu normă întreagă, un doctor care trece pe acolo din 
când în când și cineva care se ocupă de curăţenie și 
administraţie. 

— Cine sunt? am întrebat eu. 

Gullet s-a îndreptat către biroul său, a luat și a deschis un 
dosar de pânză. 


211 


— Numele doctorului este Marshall. Al sorei este Daniels. O 
femeie pe nume Berry se ocupă de hârțogăraie și provizii. Un tip 
pe nume Towery face curat. 

Tocmai eram pe cale să-l întreb ceva, când o femeie a apărut 
în pragul ușii. 

— Șerifule, ai spus că vrei o informare despre reclamaţiile de 
la Haeberle. Marlene face scandal la 911. Spune că John Arthur 
o privește din nou. 

— Ea e OK? 

— John Arthur este pe o altă linie. Spune că Marlene l-a orbit 
de un ochi cu o lingură de lemn. 

— Au băut? 

— Se scarpină câinele meu Tyson de purici? 

— Pe toţi dracii! 

Gullet s-a uitat la ceas. 

— Spune-le lui Marlene și lui John Arthur că vin chiar eu acolo. 
Și ar fi bine să nu constat că au tequila la bord. 

Femeia s-a retras. 

— Ajutăm și protejăm. Gullet ne-a privit inexpresiv pe mine și 
pe Ryan. Chiar și pe propriile gunoaie tâmpite care locuiesc în 
rulote și ne sunt rude prin alianță. 

— Pot să salvez aceste imagini? am întrebat arătând spre 
laptopul meu. 

Gullet a încuviinţat. 

După ce am creat un fișier, am încărcat fotografiile lui 
Cruikshank pe hardul meu. În timp ce computerul se închidea, 
am schimbat subiectul. 

— Aţi aflat ceva despre Willie Helms? 

— Am un ofițer care pune întrebări pe la adăposturi. Aduceţi- 
mi aminte. De ce vă interesează băiatul ăsta? 

— În vreme ce investiga dispariţia lui Helene Flynn, 
Cruikshank aduna informaţii despre Willie Helms, Unique 
Montague și alte câteva persoane dispărute. Cred că cerceta 
ceva pe cont propriu. 

— Aha. 

Tonul era sceptic. 

— Emma caută un dentist care s-ar putea să se fi ocupat de 
Helms, am spus eu. Bărbatul de pe insula Dewees are multe 
plombe. 

— E cu bătaie a naibii de lungă. 


O mulțime de oameni subliniau acest lucru. 
e 

— Unul dintre cei mai buni detectivi din Quebec? 

— Să nu crezi tot ce am spus acolo. Era doar vrăjeală. 

— Fir-aș jegocioară? 

— Ştii ce voia să spună. 

Ryan a intrat în trafic. Pentru o după-amiază de sâmbătă, era 
destul de aglomerat. 

— E ceva rău? Să faci cioară un jegos? 

— În anumite circumstanțe. 

— Sau erau mai mulţi jegoși? Poate a vrut să spună să 
jegoșești un negru. 

Am lovit braţul lui Ryan. 

— Asta-i atac. 

— Arestează-mă. 

— Și acum ce facem? a întrebat Ryan. 

— Cruikshank, Flynn și Montague sunt toţi legaţi de acea 
clinică, dar Gullet nu vrea ca vreun cowboy în pantofi cu găurele 
să hărțuiască personalul. 

— Mie îmi plac mocasinii. 

— Era vorba de Pete. 

— Drăcușorul cel drăguţ. 

Douăzeci de minute mai târziu, ne aflam iarăși pe Peninsula, 
pe o porțiune în coborâre între Cartierul Istoric și podul de pe 
râul Cooper. Cartierul era plin de case din cărămidă cu un singur 
nivel şi  bungalow-uri, verande joase pline cu aparate 
electrocasnice ruginite, ici și colo ițindu-se câte o fereastră sau 
o ușă acoperită cu placaj. 

Ryan a zărit primul clădirea din cărămidă roșie. A tras la 
bordură și a oprit motorul. 

Clinica era ca o cutie paralelipipedică pigmentată cu unităţi 
externe ruginite ale aparatelor de aer condiționat și cu parcele 
de teren abandonate de o parte și de cealaltă. Lipsea streașina, 
lipseau obloanele, nu existau semne de identificare sau vreo 
urmă de ornamente. jaluzelele interioare erau trase, la fel ca în 
ziua în care fuseseră făcute fotografiile lui Cruikshank. 

În timp ce priveam, ușa din faţă s-a deschis, reflectând lumina 
soarelui de după-amiază târzie în ferestruica colorată. O femeie 
în vârstă a ieșit și a luat-o pe alee. 


Ferindu-mi ochii cu o mână, am privit în susul și în josul străzii 
Nassau, căutând locurile de unde putea fi supravegheată ușa 
clinicii. O jumătate de stradă mai sus, se afla o staţie de 
autobuz. O jumătate de stradă mai jos, era o cabină de telefon. 
Prin sticla murdară, am văzut receptorul bălăbănindu-se, atârnat 
de fir. 

— Pozele au fost probabil făcute din cabina telefonică și din 
staţia de autobuz, am spus eu. 

Ryan a fost de acord. Am ieșit din mașină și am traversat 
strada. 

Clădirea arăta mai dărăpănată în realitate decât în fotografii. 
Am remarcat o spărtură dintr-un geam lipită cu bandă adezivă. 
Marginile benzii erau răsucite, ceea ce sugera că se afla acolo 
de ceva vreme. 

Ryan a ţinut ușa și amândoi am intrat. Înăuntru, aerul era cald 
și mirosea a alcool și transpiraţie. 

In zona biroului de la recepţie se aflau șiruri de scaune din 
plastic, două dintre ele fiind ocupate. O femeie cu un ochi 
învineţit. Un puști cu un barbișon total neinspirat. Amândoi 
tușeau și își trăgeau nasul. Niciunul nu s-a deranjat să privească 
în direcția noastră. 

Recepţionera s-a deranjat. Era cam de vârsta mea, înaltă și 
musculoasă, cu pielea de culoarea mahonului și cârlionţi întinși 
peste cap, care erau negri la rădăcină și arămii la vârfuri. Am 
presupus că era Berry, șefa cu hârtiile și proviziile. 

Vizualizând mental fotografiile lui Cruikshank, am reperat-o 
pe Berry - poza cu numărul 7. Femeia neagră și înaltă, cu păr 
blond. 

Văzându-ne, Berry și-a îndreptat spatele și și-a închis gura. 
Poate că dăduse deja ultimul telefon. Poate că felul în care 
arătam sugera că nu veniserăm acolo pentru o aspirină. 

Eu și Ryan ne-am apropiat de recepție. l-am zâmbit lui Berry. 
Fața ei a rămas la fel de dură ca o emblemă Hell's Angels. Nu 
avea niciun box pe degete, dar părea a fi în stare. 

M-am prezentat: 

— Sunt doctor Brennan. Dânsul este detectivul Ryan. Lucrăm 
pentru biroul coronerului din Charleston și investigăm moartea 
unei femei care este posibil să fi fost Unique Montague. 

— Cine? 

Am repetat numele. 


214 


Ochii lui Berry erau negri-căprui, iar albul era, de fapt, gălbui 
ca berea stătută. Le-am urmărit privirea coborând, apoi 
revenind asupra mea. Mișcarea mi-a trezit un mic impuls nervos 
în creier. 

— Avem motive să credem că domnișoara Montague era 
pacientă a acestei clinici, am spus eu. 

— Credeţi? 

— Era? 

Am încercat să-mi maschez iritarea din voce, dar n-am reușit. 

— Era ce? 

M-am întors către Ryan. 

— Sunt întrebările mele neclare, detective? Poate prea 
ambigue? 

— Nu cred, răspunse Ryan. 

M-am întors către Berry. 

— Era Unique Montague pacientă a acestei clinici? 

— Nu zic că era, nici nu zic că nu era. 

M-am sucit din nou spre Ryan. 

— Poate că e vorba de atitudinea mea. Poate că domnișoarei 
Berry nu-i place felul cum pun întrebările. 

— Ai putea încerca să fii mai politicoasă, a spus Ryan. 

— Mai prietenoasă? 

Ryan a ridicat din umeri. 

Răsucindu-mă înapoi către Berry, i-am adresat cel mai 
prietenos zâmbet. 

— Dacă nu vă deranjăm prea mult, ne-aţi putea spune ce știți 
despre domnișoara Montague? 

Privirea lui Berry mi-a sfredelit ochii. În mod cert, nu-mi 
plăcea ce vedeam în ei. De asemenea, îmi displăcea faptul că 
avea dreptate. Eu și Ryan nu aveam jurisdicție oficială, iar Berry 
nu avea niciun motiv să coopereze cu noi. Oricum, am continuat 
să blufez. 

— Știţi ce este cu adevărat amuzant? 

l-am zâmbit din nou fermecător lui Berry. 

— Vizitele la Secţia de poliţie. Ofițerii îţi dau sucuri gratis, 
gogoși, dacă ești norocos, și o cămăruţă confortabilă numai 
pentru tine. 

Lovindu-și agenda cu stiloul, Berry a oftat dramatic: 

— De ce vă interesează această Montague? 


215 


— Numele ei a apărut într-o investigaţie a poliţiei în legătură 
cu un cadavru. 

— De ce numele ei? 

— Nu cred că asta-i relevant. Adresându-mă lui Ryan: Crezi că 
este relevant, detective? 

— Nu cred. 

Lăsându-se pe spate, Berry și-a încrucișat brațele de grosimea 
unui trunchi de copac peste pieptul în formă de dublu-D. 

— Lucraţi pentru coroner? 

— Da. 

— Mai bine scoateţi un sac pentru cadavre. 

— De ce? 

Berry s-a uitat la Ryan. 

— Voi doi sunteţi așa niște figuri, că aș putea să mor de râs 
chiar aici, în acest scaun. 

— Este o replică veche, am spus eu. 

— O să angajez scenariști noi. 

— Hai s-o luăm de la început. E posibil ca Unique Montague să 
fi venit aici cu o pisică la piept. 

— Mulţi dintre pacienţii noștri au probleme cu paraziții. 

Evident, n-aveam spor. Să pomenesc de Helene Flynn? De 
Noble Cruikshank? Era o idee proastă. Dacă exista vreo 
legătură, asemenea întrebări ar fi putut trage un semnal de 
alarmă pe care Gullet dorea să-l evite. 

— Aș vrea să vorbesc cu doctorul Marshall, am spus eu. 

— Nu va vorbi despre pacienţi. Realizând greșeala făcută, 
Berry s-a corectat: Dacă această Montague ne-a fost pacientă, 
ceea ce nu spun că a fost. 

— A fost. 

Toţi trei ne-am întors către femeia cu ochiul învinețit. 


25. 


Femeia ne privea pe sub pleoapele pe jumătate închise, una 
din ele umflată și decolorată. Pielea îi era pământie, iar părul 
tăiat scurt era prins în codițe. 

— O cunoașteţi pe Unique Montague? am întrebat eu. 

Femeia și-a ridicat palmele. Unghiile erau roase, iar pe partea 
interioară a coatelor avea cicatrici proeminente. 

— Am spus că venea aici. Nimic mai mult. 

— De unde știți asta? 

— Mi-am petrecut o jumătate din viață așteptând în văgăuna 
asta. Femeia s-a încruntat către Berry. Nu contează dacă mori. 

— Nu ești pe moarte, Ronnie. 

Tonul lui Berry era rece și nepăsător. 

— Am o gripă. 

— Eşti o drogată. 

Am intervenit: 

— Ai vorbit cu Unique Montague aici, la această clinică? 

— Nu-mi pierd timpul cu nebunii. Am auzit cum nebuna asta 
vorbea cu o pisică mare și maro. Spunea că o cheamă Unique. 

— Eşti sigură? 

— Am auzit că întrebaţi. V-am dat un răspuns. 

— Când a fost aici? 

A ridicat un umăr osos. 

— Ştii unde locuieşte? 

— Nebuna i-a spus pisicii că se vor duce la un adăpost. 

— Care adăpost? 

— Vi se pare că arăt ca un nenorocit de asistent social? 

— Ai grijă la limbaj, a admonestat-o Berry. 

Gura lui Ronnie s-a strâns într-o linie subţire. Întinzându-și 
picioarele, și-a împletit degetele pe burtă și și-a coborât privirea. 

Barbișonul vorbi fără să-și desprindă capul de perete: 

— O să mă consulte cineva sau ar trebui să mă duc acasă și 
să vă expediez tuturor mucii mei prin poștă? 

Berry tocmai era pe cale să-i răspundă când s-a deschis o ușă, 
s-au auzit pași și un bărbat a intrat în încăpere dintr-un hol aflat 
în dreapta biroului ei. Acesta ţinea în mână două fișe. 


217 


— Rosario. Case. 

Auzindu-și numele, Barbișonul a întrebat: 

— Tu ești doctorul? 

— Nu. 

Un rânjet a traversat chipul puștiului. 

— Sora Nancy? 

— Daniels. Corey Daniels. Ai ceva împotriva asistenţilor 
bărbați? 

Când Barbișonul și-a deschis ochii, rânjetul s-a evaporat. 
Dintr-un motiv întemeiat. 

Dacă Berry era mare, Daniels era și mai mare. Nu vorbesc 
despre înălţimea și suplețea jucătorilor de baschet din NBA. 
Tipul arăta precum Sasquatch în uniformă medicală. Părul îi era 
tras spre spate într-un coc ca al luptătorilor de sumo, iar un șir 
de tatuaje șerpuia de pe bicepși până la încheietura mâinii. 

— Scuze, omule! 

Barbișonul și-a pierdut interesul de a se uita în ochii 
bărbatului. 

— Mă simt ca dracu'. 

— Îhî. 

Daniels s-a întors către Ronnie. 

— Ai încasat o altă bătaie, floricică? 

— Am temperatură. 

— Domnule Daniels, am spus eu în timp ce Ronnie și 
Barbișonul s-au ridicat. 

— Da. 

Tonul era surprins, de parcă nu remarcase până atunci 
prezența mea și a lui Ryan. 

— Intreabă de o femeie pe nume Unique Montague. 

Vocea lui Berry părea mai ridicată decât ar fi fost necesar. 

— Și cine sunt ei? 

— Coronerul și un poliţist. 

— Aveţi vreun act de identitate? l-a întrebat Daniels pe Ryan. 

Bine. Asistentul era mai viclean decât secretara. Sau nu. Am 
scos permisul de la facultatea UNCC. Ryan și-a fluturat insigna. 
Daniels abia dacă s-a uitat la oricare din ele. 

— Aşteptaţi să îi plasez pe acești pacienţi. 

Orice ar fi însemnat „plasez” a durat douăzeci de minute. 

După ce Daniels s-a întors, i s-a adresat din nou numai lui 
Ryan: 


218 


— Doctorul Marshall vrea să vă întoarceţi într-o oră, ca să stea 
de vorbă cu dumneavoastră personal. 

— O să așteptăm, a spus Ryan. 

— S-ar putea să dureze mai mult. 

Daniels și-a menţinut privirea aţintită asupra lui Ryan. 

— Suntem oameni răbdători. 

Daniels a ridicat din umeri: „Cum doriţi”. După ce a plecat, 
am încercat să închei un armistițiu cu secretara. 

— Pot să vă întreb de când lucraţi la această clinică, 
domnișoară Berry? 

Mi-a răspuns cu o privire ursuză. 

— Câţi pacienţi trataţi într-o săptămână? 

— Dacă este un interviu pentru o slujbă, nu sunt interesată. 

— Sunt impresionată de grija pe care GMC o poartă săracilor. 

Berry și-a dus un deget la buze și a scos un „Șșșt”. Gestul mi- 
a declanșat acea modificare de atitudine. 

— Cred că sunteţi foarte devotată scopurilor organizaţiei 
pentru a face acest gen de muncă. 

— Sunt o sfântă. 

M-am întrebat cât de sfântă s-ar simţi dacă i-aș trage un șut 
în fund. 

— Aţi lucrat și la alte clinici ale GMC? 

Privindu-mă cu răceală, Berry mi-a arătat scaunele din plastic. 

— Cum? larăși sunt nepoliticoasă? 

Abia mă abţineam să nu răbufnesc. 

Din nou, Berry mi-a ordonat să iau loc. 

Impulsul neuronilor a triumfat. Furia s-a declanșat. 

— Cum funcţionează? Aţi căpătat biroul din față când săraca 
Helene Flynn a dispărut? 

Berry s-a îndepărtat. 

Mă străduiam să găsesc altă remarcă stupidă când Ryan și-a 
pus o mână pe umărul meu pentru a mă calma. Făcusem exact 
acel gen de lucru în legătură cu care Gullet mă avertizase. Am 
lăsat cu graţie să-mi scape informaţii fără să obţin nimic în 
schimb. Necăjită, m-am așezat pe scaunul de lângă Ryan. 

Berry s-a ridicat și a încuiat ușa din faţă, apoi s-a întors la 
birou și și-a făcut de lucru cu niște hârtii. 

Zece minute s-au târât cu greu. 

Barbișonul a apărut strângând într-o mână o mică pungă albă. 
Berry l-a lăsat să iasă. După puţin timp, a apărut Ronnie. 


219 


Din când în când, ridicam privirea și o surprindeam pe Berry 
uitându-se la noi. Ochii ei se aţinteau în altă direcție și hârtiile 
foșneau. Femeia părea a avea o mulţime de hârţoage. 

La 7, m-am ridicat, am făcut câţiva pași și m-am așezat la loc. 

— Crezi că Marshall a ieșit prin spate? l-am întrebat pe Ryan 
în șoaptă. 

Ryan a clătinat din cap. 

— Pitbullul încă păzeşte intrarea. 

— Asta fac? 

Ryan mi-a aruncat o privire ironică. 

— A ieșit. A plecat. Daniels s-a purtat de parcă nu eram aici. 

— Pitbullul te-a remarcat. 

M-am uitat urât la Ryan. 

— Bine. Personalul nu se prea pricepe să se poarte cu 
oamenii. 

— GMC ar trebui să-și instruiască luptătorii din linia întâi să fie 
mai sensibili. 

— Credeam că n-o să întrebi despre Flynn, a spus Ryan cu o 
urmă de reproș. 

— N-aveam de gând. Daniels m-a enervat. Berry m-a enervat. 
Și m-am gândit că, dacă au lucrat împreună, Berry și Flynn ar fi 
putut avea încredere una în cealaltă. 

Ryan s-a uitat ciudat la mine. 

— Ar fi putut fi prietene. 

Vocea mi-a sunat mai iritată decât intenţionasem. 

Trântindu-mă pe spate, m-am apucat să ronţăi unghia 
degetului mare. Ryan avea dreptate. Era improbabil ca Berry și 
Flynn să aibă prea multe în comun. Și, ca să fiu cinstită, nu mă 
gândisem atât de departe. Am pus întrebarea din impuls, orbită 
de mânie. Poate că spusesem prea multe fără să fie necesar. 

— Vrei să te ocupi tu de Marshall? am întrebat eu. 

— Implicarea mea este strict neoficială. 

Ryan a imitat vorbirea tărăgănată a lui Gullet. 

— Crezi că este o pierdere de timp, nu-i așa? 

— Poate. Dar, în mod cert, îmi face plăcere să te văd luându- 
te de oameni. 

— Sunt sigură că Montague e femeia din butoi. Vreau doar să- 
mi fac o părere despre personalul de la clinică. 

— Îmi cer scuze că v-am făcut să așteptați atât de mult. 


220 


Eu și Ryan ne-am ridicat privirile și am văzut un bărbat cu 
părul negru la intrarea în hol. Deși avea o greutate medie, era 
foarte musculos și purta un halat alb de laborator, pantaloni gri 
și pantofi italienești, care probabil costau mai mult decât mașina 
mea. 

— Doctor Lester Marshall. Îmi pare rău, dar asistentul nu mi-a 
spus cum vă numiți. 

Eu și Ryan ne-am ridicat. Am făcut prezentările, lăsând incert 
locul unde ne câștigam pâinea. Marshall n-a întrebat. Aparent, 
Daniels îi spusese asta. 

— Asistentul meu mi-a spus că întrebaţi de Unique Montague. 
Pot să întreb de ce? 

În spatele nostru, foșnetul hârtiilor a încetat. 

— Credem că e posibil să fie moartă. 

— Hai să discutăm despre asta în particular. Adresându-i-se 
lui Berry: Corey a plecat, Adele. Poţi să pleci și tu. Am terminat 
pe ziua de azi. 

Aranjamentul încăperilor de la parter sugera că, iniţial, clinica 
servise drept locuinţă. În timp ce eu și Ryan îl urmam pe 
Marshall pe hol, am remarcat două camere de consultaţie, o 
bucătărie, o debara mare pentru provizii și o baie. 

Biroul lui Marshall se afla în capătul etajului și, probabil, 
fusese cândva un dormitor. Pe coridor se aflau alte patru uși. 
Toate erau închise cu grijă. 

Spaţiul ocupat de doctor era mic și mobilat spartan. Un birou 
din lemn ponosit, scaune ponosite, dulapuri ponosite, un aparat 
de aer condiţionat care abia făcea faţă căldurii. 

Marshall s-a așezat la birou. Pe acesta se afla un singur dosar. 
Nicio fotografie a soției și copiilor. Nicio plăcuţă decorativă sau 
vreo sculptură. Nicio greutate pentru hârtii sau o ceașcă de la 
vreo conferință medicală. 

M-am uitat la pereți. Niciun tablou. Nici măcar un certificat 
sau o diplomă. Nici chiar o licență de practică în acest stat. 
Crezusem că doctorii sunt obligaţi să le pună la vedere. Poate că 
Marshall le atârnase în camera de examinare. 

Fluturându-și mâna, Marshall ne-a făcut semn mie și lui Ryan 
să luăm loc pe scaune. De aproape, am văzut că părul său 
fusese pe mâna unui stilist, nu a unui frizer și că se retrăgea 
rapid spre creștetul capului. Ar fi putut avea oricât între 
patruzeci și șaizeci de ani. 


221 


— Știţi, desigur, că regula confidenţialităţii interzice furnizarea 
de informaţii medicale despre un pacient. 

Marshall și-a arătat dinţii egali și de un alb strălucitor. 

— Domnișoara Montague era pacient al acestei clinici? am 
întrebat eu. 

Și-a etalat din nou dinţii perfecţi. Erau îmbrăcaţi? 

Am arătat dosarul. 

— Am dreptate să presupun că acela este dosarul 
domnișoarei Montague? 

Marshall a aliniat partea inferioară a dosarului cu marginea 
biroului. Deși degetele sale erau groase, unghiile se aflaseră în 
grija unei manichiuriste. Antebraţele erau dovada timpului 
petrecut la sala de gimnastică. 

— Nu vă cer istoricul medical al acestei femei, am spus eu. 
Pur și simplu, vă cer confirmarea că a fost tratată aici. 

— Acest fapt nu ţine de istoricul medical al cuiva? 

— Este foarte posibil ca domnișoara Montague să fie moartă. 

— Spuneţi-mi despre asta. 

l-am zis lucrurile elementare. A fost găsită în apă. Apăruse 
descompunerea și soponificarea. Nu era nimic secret în asta. Nu 
era vina mea dacă el se gândea la un înec accidental. 

Totuși, Marshall nu a deschis dosarul. In camera mică și 
încălzită, puteam simţi parfumul coloniei sale. Mirosea a scump. 
La fel ca asistentul și recepționera, tipul era enervant ca dracu’. 

— Poate preferaţi un mandat, doctore Marshall. Am putea 
anunţa mass-media, am căpăta foarte mult spațiu la televiziune 
pentru GMC, poate obţinem o acoperire naţională. 

Marshall s-a hotărât. Sau poate că decizia fusese luată mai 
devreme și bunul doctor mai câștigase niște timp pentru 
evaluarea situaţiei. 

— Unique Montague venea aici pentru îngrijiri medicale. 

— Descrieţi-o, vă rog. 

Descrierea făcută de Marshall i se potrivea cadavrului din 
butoi. 

— Când a avut loc ultima vizită a domnișoarei Montague? 

— Venea când și când pe aici. 

— Când a avut loc ultima vizită? 

Marshall a deschis dosarul și a apăsat grijuliu coperta cu o 
palmă. 


— În august, vara trecută. Pacientei i s-a prescris o medicaţie 
și i s-a spus să se întoarcă în două săptămâni. Domnișoara 
Montague nu a făcut ce a fost sfătuită să facă. Desigur, nu pot... 

— Știţi unde locuia? 

Marshall a tăcut o vreme, frunzărind dosarul, întorcând 
paginile și aranjându-le una peste cealaltă. 

— Ne-a dat o adresă pe strada Meeting. Din păcate, este una 
pe care o cunoaștem. Crisis Assistance Ministry“. 

— Un adăpost. 

Marshall a încuviinţat. 

— A pomenit numele vreunei rude? 

— Rubrica aceasta nu este completată. 

Marshall a închis dosarul și, cu aceeași mișcare a palmei, a 
netezit o cută. 

— Aceasta se întâmplă adesea în cazul clienţilor noștri. Din 
păcate, n-am timp să mă implic personal în situaţia pacienţilor 
mei. Este unul dintre lucrurile pe care le regret în legătură cu 
slujba pe care mi-am ales-o. 

— De când lucraţi la această clinică? 

Marshall a zâmbit, de data asta fără a-și arăta dinţii. 

— Deci am încheiat discuţia despre domnișoara Montague? 

— Ce altceva ne puteţi spune? 

— Femeia își iubea pisica. 

Marshall și-a aranjat cele două jumătăţi ale cravatei. Era din 
mătase, probabil creaţia unui designer pe care nu-l cunoșteam. 

— În general, sunt prezent la clinică pentru câteva ore în 
fiecare marţi, joi și sâmbătă. În celelalte zile, mă ocup de 
pacienţi în altă parte. 

Marshall s-a ridicat. Eram concediațţi. 

— Căutaţi-mă dacă vă mai pot ajuta cu ceva. 

(3 

— Nu cred că ne-a plăcut. 

Ryan a pornit Jeepul. 

— Ce părere ai? am întrebat. 

— Tipul își spală mâinile foarte des. 

— Este doctor. 

— În sensul că e obsedat de ordine și curăţenie. Fac pariu că 
își verifică de două ori încuietorile, numără agrafele de birou și 
își aranjează șosetele pe culori. 


48 Asistenţă preoțească pe timp de criză (în Ib. engleză în original). 
223 


— Și eu îmi aranjez șosetele după culori. 

— Tu ești fată. 

— Sunt de acord. Marshall este din cale afară de îngrijit. Dar 
crezi că pozeurul știe mai multe decât spune? 

— Recunoaște că știe mai multe decât spune. Doar e doctor. 

— Și ceilalţi? 

— Sunt mari. 

— Asta-i tot? 

— Mari și neprietenoși. 

M-am întins și am pornit aerul condiționat. 

— Și Daniels a fost la închisoare. 

— De ce spui asta? 

— Are tatuaje de închisoare. 

— Ești sigur? 

— Ai încredere în mine. Sunt sigur. 

Poate din cauza căldurii. Poate din cauza frustrării că nu eram 
în stare să obţin rezultate. Chiar și Ryan mă irita. 

Sau eram enervată pe mine pentru că mi-am pierdut 
cumpătul? De ce întrebasem de Helene Flynn? Menţionarea ei 
fusese o mișcare bună sau o gafă? Vor ajunge aceste cuvinte la 
GMC? La Gullet? 

Vizita mea s-ar putea să stârnească lucrurile, poate să forțeze 
un răspuns din partea lui Herron, să motiveze GMC să coopereze 
în cadrul investigaţiei pentru descoperirea lui Flynn. 

Pe de altă parte, mica mea scăpare i-ar putea crea probleme 
Emmei. L-ar putea înfuria pe șerif și l-ar putea determina să mă 
elimine din anchetă. 

Cel puțin, nu divulgasem detaliile morţii lui Unique Montague. 

Lipsă de calm. Niciun rezultat. 

M-am lăsat pe spate pentru a medita. Asta făceam când mi-a 
sunat mobilul. 

Niciun rezultat? O, Doamne, dar aveam rezultate. 


224 


26. 


Emma părea mai vioaie decât fusese de mult timp. Când am 
întrebat-o cum se simte, a revenit la „pisică din iad”. 

— Treizeci și patru de telefoane. Bingo! Lee Ann dă peste un 
dentist care are fișa lui Willie Helms. Doctor Charles Kucharski. l- 
am făcut o vizită moșului. 

— Așa te limitezi tu la a te ocupa doar de hârtii? 

Emma mi-a ignorat întrebarea. 

— Kucharski a fost atât de bucuros să primească un musafir, 
încât am crezut că mă va încătușa într-un buncăr artizanal. 

— Adică? 

— Mă îndoiesc că numărul pacienţilor pe care îi are este 
copleșitor. 

— Îhî. 

— Mi-a ieșit ca lui Daniels. 

Kucharski și-l amintește pe Helms ca pe un tip înalt și palid, 
între treizeci și ceva și patruzeci de ani și care avea o mulţime 
de ticuri. Ultima vizită pe care i-a făcut-o Helms a fost în aprilie 
1996. 

— Ce fel de ticuri? 

— Mișcări necontrolate ale gâtului și mâinilor. Kucharski a 
trebuit să-i lege lui Helms capul și mâinile de scaun, în timp ce-i 
găurea dintele și-i punea plomba. Kucharski crede că ar putea fi 
vorba de maladia Tourette. 

— A lăsat Helms niște date de contact? O adresă? Un 
angajator? 

— Tatăl lui Helms, Ralph Helms, era cel care plătea facturile. 
Willie trecuse acel număr printre datele sale. Telefonul era 
deconectat când Lee Ann a sunat. S-a dovedit că Helms senior a 
murit în toamna anului '96. 

— Și așa s-au încheiat verificările uzuale. 

— Helms a declarat că lucrează la Johnnie Auto Parts, pe 
Autostrada 22. Un tip pe nume John Hardiston cumpără rable, se 
ocupă de fiare vechi, genul ăsta de lucruri. Hardiston spune că l- 
a angajat pe Helms fiindcă era prieten cu Ralph și l-a lăsat să 
locuiască într-o rulotă. Helms avea grijă de câini, era un fel de 


225 


paznic. A lucrat pentru Hardiston aproape zece ani, apoi, într-o 
zi, a dispărut pur și simplu. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În toamna anului 2001. Hardiston spune că Helms vorbea 
mereu că o să plece în Atlanta, așa că nu s-a gândit prea mult la 
asta, a presupus că tipul, în cele din urmă, și-a împachetat 
lucrurile și a plecat. Hardiston spune că Helms s-a dovedit a fi 
un bun angajat și i-a părut rău că l-a pierdut. 

— Dar nu a încercat să-l găsească. 

— Nu. 

— Dacă Helms a murit în 2001, atunci se potrivește cu 
estimarea pe care am făcut-o privind data morții sale. 

— Tipul nostru care se ocupă de gângănii sugerează un 
interval de cinci ani. Aceasta era cealaltă știre a mea. Vrei să-ți 
citesc raportul lui preliminar? 

— Pe scurt. 

Emma făcu o pauză în timp ce alegea frazele din text. 

— Învelișuri pupare goale. Diverse specii care trăiesc în sol. 
Cărăbuși reprezentaţi de carapace lepădate și adulţi morți. 

Am auzit foșnetul hârtiei. 

— Radiografiile dentare ante-mortem ale lui Helms au arătat 
că are mult metal în gură, așa că le-am luat pe cele post- 
mortem și am dus ambele seturi la biroul lui Bernie Grimes. O să 
sune îndată ce va avea timp să facă comparaţia. 

Emma a făcut o pauză pentru efect. 

— Mai e ceva. Îngropat în maldărul de hârțoage de pe biroul 
meu, am găsit, de asemenea, un fax de la Laboratorul statal de 
criminalistică. 

— Geana conținea ADN? 

— Te rog. A ajuns la ei abia joi. Dar un malacolog studiază 
cochilia. 

— Un malacolog? 

Era un termen nou pentru mine. 

— Expert în moluște, midii și melci. Chestia aia este... 
Viviparus intertextus. 

După tonul Emmei, mi-am dat seama că citea un fax. 

— Viviparus intertextus este o specie relativ comună în 
mlaștinile din partea inferioară a Carolinei de Sud, dar niciodată 
nu au fost descoperite exemplare pe plaje, în estuare sau 
oriunde în apropiere de apă sărată. 


226 


— Deci acel melc n-ar fi avut ce căuta în mormânt, am spus 
cu. 

— Este o specie exclusiv de apă dulce. 

— Biiine. 

Mintea mea a început să examineze diverse posibilităţi. 

— Victima a fost ucisă în altă parte și apoi transportată pe 
insula Dewees. 

— Sau cadavrul a fost îngropat altundeva, dezgropat și mutat 
pe insula Dewees. 

— Sau melcul a căzut de pe hainele ori de pe lopata celui care 
a săpat groapa. 

— Toate sunt explicaţii plauzibile. 

Am studiat amândouă lista. Niciuna din noi nu a ales vreo 
explicaţie în defavoarea celorlalte. 

Emma a schimbat subiectul: 

— Ce-i cu doamna din butoi? 

l-am relatat vizita pe care am făcut-o la clinica GMC. 

— Lui Gullet n-o să-i placă asta. 

— Nu, am fost eu de acord. 

— O să mă ocup eu, a spus ea. Și o să-l pun să vadă ce-i cu 
Helms, deși mă îndoiesc că se va întâmpla mare lucru în acest 
weekend prelungit. 

— Te simţi, într-adevăr, mai bine? 

— Da. 

— Culcă-te puţin, am zis eu. 

După ce am închis telefonul, i-am reprodus lui Ryan 
conversaţia. 

— Deci s-ar putea ca tu și Emma să fi descoperit cele trei 
identități. Cruikshank, Helms și Montague. Ştii ce cere asta? 

— Crab Rangoon. 

— Creveţi Sa-Cha? 

— Categoric. Să ne oferim să-l hrănim pe domnul Șosete? 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Numele adevărat al lui Pete este Janis. 

Ryan m-a privit. 

— Leton. Sigur nu te deranjează? 

— N-aș vrea ca un atlet de statura lui Janis să se hrănească cu 
o nesănătoasă mâncare prăjită. 

L-am sunat pe Pete. Era acasă și era flămând. 


Ideea s-a dovedit a fi profitabilă pentru Cheng's Asian Garden 
din Mount Pleasant. Ryan a plătit în ciuda protestelor mele, 
confirmând vechiul proverb că femeile sunt blestemate să fie 
atrase mereu de același tip de bărbați. Actualul meu iubit și 
fostul meu soț parcă ar fi clone în foarte multe privinţe, mai ales 
când e vorba de achitarea notelor la restaurant. Niciunul nu mă 
lasă să plătesc. Niciunul nu se zgârcește. 

Când am ajuns la Sea for Milei, Pete aranjase masa din 
bucătărie, pregătise beţișoarele și toate cele. Boyd stătea 
dedesubt, în mijloc. Birdie observa scena din înălțimi, de pe 
frigider. 

Pete părea relaxat, cu chipul bronzat în urma orelor petrecute 
pe terenul de golf. Eu și Ryan arătam ca niște oameni care 
petrecuseră o zi lungă și fierbinte într-un Jeep. 

— Nu știi niciodată când se face răcoare, a spus Pete dând din 
cap cu falsă aprobare către pantalonii din gabardină ai lui Ryan. 
Deși i-am aruncat obișnuita privire piezișă de atenţionare, a 
trebuit să fiu de acord că lâna părea deplasată în acel moment. 

— Călătoria spre sud a fost o inspiraţie de moment. Trebuie 
să rezolv acest inconvenient. 

Ryan a dat din cap către bermudele lui Pete. 

— Astea sunt drăguţe. 

— Mersi. 

— Am avut unele exact la fel, a spus Ryan. 

Pete a început să zâmbească. 

— Le-am abandonat când am depășit adolescența. 

Zâmbetul dispăru. 

Şi așa mai departe. 

In timp ce ne ocupam de creveţi Rangoon și o duzină de altele 
asemenea, l-am pus pe Pete la curent cu ce aflasem despre 
Montague, Helms și clinică. El ne-a spus că aranjase cu un 
contabil să-l ajute cu documentele de la GMC. 

Restul cinei a fost un pas de deux de aluzii voalate. Până la 
sfârșit, mă simțeam de parcă m-aș fi aflat în ring cu Ali și 
Frazier. Totuși, când am declarat că eu și Ryan am plănuit să ne 
uităm încă o dată peste lucrurile lui Cruikshank, Pete s-a oferit 
să ne ajute. 

Tocmai eliberam masa când mi-a sunat telefonul mobil. Era 
Emma. 

— E pozitiv. Bărbatul de pe insula Dewees este Willie Helms. 


228 


— Ura! 

Pete și Ryan s-au întors amândoi, fiecare ţinând în mână câte 
o cutie mică de carton alb. 

— Deci întrebarea devine ce s-a întâmplat cu Willie Helms, 
când și de ce a fost îngropat pe acea insulă? 

— Asta-i departamentul lui Gullet, spuse Emma. 

Inchizând telefonul, le-am spus lui Pete și lui Ryan despre 
Helms. Amândoi au exclamat: „Ura!” 

Zece minute mai târziu, a sunat însuși șeriful. 

— Credeam că v-am spus să nu agitaţi apele la clinica aia. 

Ca de obicei, Gullet a trecut direct la subiect. 

— Aţi specificat cowboy în pantofi cu găurele. 

— In legătură cu fata care a fugit. 

— Helene Flynn a dispărut. Asta nu înseamnă că a fugit. 

Șeriful făcu o pauză. Apoi: 

— Helene Flynn avea probleme psihice. 

— Cum? 

— O să discut asta cu dumneavoastră doar o dată. Apoi, n-o 
să mai vorbim despre asta pentru că dispariţia fetei nu s-a 
întâmplat în jurisdicția mea. 

Gullet a făcut din nou o pauză. 

— Când acea tânără doamnă a dispărut, tăticul ei și-a făcut 
un scop în viaţă din a suna la mine la birou, solicitând o 
investigaţie. La vremea aceea, am vorbit personal cu Aubrey 
Herron. Inainte de a pleca, Helene Flynn începuse să-i 
hărțuiască atât pe Marshall, cât și pe Herron. In cele din urmă, 
GMC s-a văzut nevoită să-i ceară să plece. 

— Asta-i prima dată când aud acest lucru. 

— Lui Herron nu-i place să-i critice pe foștii membri ai turmei 
sale. 

— Cu ce-l hărțuia Helene? 

— Era convinsă că Marshall delapida bani. Herron spune că a 
făcut cercetări și nu a găsit nimic în neregulă. 

— Tânăra doamnă și-a făcut pur și simplu o părere greșită 
despre situaţia financiară a acestei organizații. Acum, uitaţi de 
clinică. N-am timp să-i împac pe doctorii enervați. 

— V-a sunat Marshall? 

— Sigur că m-a sunat. Omul spumega. Mi-a spus că i-ați 
terorizat personalul. 

— Vizita noastră n-a însemnat nici pe departe terori... 


229 


— Și n-am timp să vă dădăcesc pe dumneavoastră și pe 
prietenii dumneavoastră. 

„Ușor, Brennan. Las-o baltă. Ăsta nu-i omul cu care să te 
cerți.” 

— Cred că am descoperit identitatea altor două persoane 
dispărute. Cadavrul din butoi este probabil femeia fără locuinţă 
în legătură cu care v-am sunat, Unique Montague. Descrierea pe 
care am obținut-o de la stăpâna anterioară a pisicii și de la un 
preot de la Sfântul loan Botezătorul se potrivesc profilului 
indicat de oase. 

— Don'șoara Rousseau tocmai m-a sunat să-mi dea aceste 
vești. 

S-a auzit un zgomot static. Am așteptat ca legătura să revină 
la normal. 

— Unique Montague era pacientă a clinicii GMC. 

— La fel ca o grămadă de alți oameni. 

— Flynn și Montague au legături cu acea clinică. Cruikshank o 
supraveghea. 

— Sigur că o supraveghea, o căuta pe Helene Flynn. Și faptul 
că o cerșetoare care se duce pe acolo cu greu reprezintă un 
motiv pentru obţinerea unui mandat, mai ales că acesta-i rostul 
instituţiei. Spuneţi-mi despre cealaltă identificare de care mi-a 
zis don'șoara Rousseau. 

— Bărbatul îngropat pe insula Dewees este, deși am crezut 
că-i puţin probabil, Willie Helms. Lee Ann Miller i-a găsit 
dentistul. Bernie Grimes a făcut comparația. 

l-am spus șerifului despre tatăl lui Helms și despre angajatorul 
său. 

— Hardiston l-a văzut ultima dată pe Helms în toamna anului 
2001. 

M-am pregătit pentru o altă declamaţie monotonă. Gullet mi-a 
făcut o surpriză. 

— Unul dintre adjuncţii mei a găsit un vagabond care crede că 
a băut câteva pahare cu un Willie Helms. 

— Poate să-l descrie pe tip? 

— Bunul cetățean n-are întregul inventar de neuroni. Dar 
adjunctul meu a reușit să afle de la el că Helms era un tip înalt, 
cu un tic nervos, păr blond și îi plăcea băutura. 

— Asta se potrivește cu ce-și amintește dentistul. Când s-a 
întâlnit ultima dată cu Helms? 


230 


— Domnul este ciudat de coerent în privinţa asta. Spune că a 
fost în ziua când au căzut blocurile. 

M-am gândit un moment. 

— Turnurile Gemene? 

— 11 septembrie. Spune că el și Helms au urmărit știrile la un 
televizor dintr-un bar de lângă port. Pretinde că nu l-a mai văzut 
niciodată pe Helms după aia. Gullet și-a dres vocea: Auzitţi, ați 
făcut o treabă bună cu Montague și Helms. Dar ţineţi-vă departe 
de clinica aia. N-are rost să stârnim câinii dacă n-avem motiv. 

— Care-i motivul? 

O pauză lungă. 

— Doi pacienţi. 

— Nu credeţi că... 

— Nu vă fac doar o sugestie. Nu vă băgaţi. Acea clinică nu 
este în jurisdicția mea. Ar trebui să predau probele poliţiei 
orășenești. 

— Cruikshank, Helms și Montague au murit pe domeniul 
dumneavoastră. 

Gullet n-a spus nimic. Sigur că știa acest lucru. Totuși, mi-am 
accentuat punctul de vedere: 

— Vreţi să spuneţi că, dacă fac legătura între o altă persoană 
dispărută și clinică, departamentul dumneavoastră îi va interoga 
pe Marshall și personalul său? Sau veţi apela la poliţia 
orășenească să facă acest lucru? 

— Deocamdată, avem o angajată nemulțumită care probabil 
și-a părăsit locul de muncă și un detectiv pe care tatăl ei l-a 
angajat s-o găsească. Nu-i suficient. Dacă descoperiţi că a mai 
dispărut un pacient, vă acord întreaga mea atenţie. Și încă ceva. 
Aţi ţinut destul laptopul detectivului. O să vin să-l iau marți, la 
prima oră. 

S-a auzit tonul. 

Pete și Ryan ascultaseră ce am vorbit eu. Le-am zis ce a spus 
Gullet. 

— De ce este șeriful atât de îngrozit de clinică? a întrebat 
Pete. 

— Mi se pare că Gullet este un tip care respectă întocmai 
litera legii, a spus Ryan. N-ai mandat, nu intri. N-ai o armă 
fumegândă, nu intri. 

— Sau e în combinaţie cu Herron, am zis eu. 


— Poate că GMC contribuie substanţial la contul de campanie 
al lui Gullet, a spus Pete. 

— Poate, m-am gândit eu. Sau poate e doar o corporație 
cetăţenească cu greutate. 

După ce farfuriile au fost îndepărtate, am pus cutia lui 
Cruikshank pe masă, iar Pete a luat dosarul lui Helene și s-a 
așezat pe canapea. In timp ce-i arătam lui Ryan hârtia întocmită 
de mine, Boyd se fâțâia între bucătărie și cameră. Birdie a 
rămas în afara câmpului său vizual. 

După ce i-am adăugat pe Unique Montague și Willie Helms pe 
foaie, am scos cazurile fără clienţi ale lui Cruikshank. 

— Dosarele lui Helms conţin doar notițe, am spus eu. 

Ryan s-a uitat peste fiecare. 

— Altele conţin numai articole din ziare și notițe. 

Am deschis dosarul lui Lonnie Aikman și, împreună cu Ryan, 
am parcurs articolul lui Winborne. 

Ryan s-a gândit un moment. 

— Kucharski crede că este posibil ca Helms să fi avut boala lui 
Tourette. 

— Simptomele se potrivesc. 

— Deci se poate să se fi aflat în îngrijirea unui doctor. 

— Poate. 

— Aikman era schizofrenic și lua medicamente, a notat Ryan. 

— Așa spune articolul. 

— Prescrise de un medic. 

Am înţeles unde bătea Ryan. 

— Crezi că este posibil ca Helms și Aikman să fi fost trataţi la 
clinica GMC? 

— În orice caz, e ceva la care să te gândești. Era puțin 
probabil ca acel cadavru să fie al lui Willie Helms, dar s-a 
dovedit că era. 

Nu îl ascultam cu adevărat. Tocmai îmi aminteam ceva. O altă 
persoană dispărută. Alt articol. Pe care l-am scos din lada de 
gunoi, pe furtună. Care era numele? 

Inșfăcând carneţelul pe care îmi făcusem notițe, am răsfoit 
paginile. Un mic dreptunghi de hârtie a căzut pe masă. Post and 
Courier, vineri, 19 mai. 

Am citit cu voce tare, accentuând pentru Ryan aspectele 
importante. 


— Jimmie Ray Teal este un bărbat de patruzeci și șapte de ani 
care a dispărut în 8 mai, am spus eu. A fost văzut ultima dată 
părăsind apartamentul din Jackson Street al fratelui său, pentru 
a se duce la un consult medical. 

Țâșnind de la masă, m-am repezit la o carte de telefon și am 
răsfoit la litera 7. Exista un Nelson Teal pe Jackson Street. Am 
format numărul. N-a răspuns nimeni, deși l-am lăsat să sune de 
zece ori. Am format din nou, cu același rezultat. 

Eu și Ryan ne-am uitat unul la celălalt. 

— Mama lui Aikman locuiește în Mount Pleasant, a spus Ryan. 

Am luat din nou cartea de telefon. 

— Nu e niciun Aikman în Mount Pleasant, dar este unul pe Isle 
of Palms, un altul în Moncks Corner și un cuplu în Charleston. 

Ryan a format numerele din suburbii, în timp ce eu l-am luat 
pe cel din Charleston. Surprinzător, toţi au răspuns. Din păcate, 
nimeni nu știa sau nu auzise de Lonnie sau de mama lui. 

— L-am cunoscut pe ziarist, am spus eu. 

— Ai numărul lui? 

Am căutat printre apelurile primite pe mobil. Numărul lui 
Winborne era încă acolo. Să-l sun mi se părea la fel de neplăcut 
ca un caz de Zona Zoster. Dar, cel puţin, cretinul nu scrisese 
nimic despre Cruikshank. 

Mi-am verificat ceasul: 10:07. Trăgând adânc aer în piept, |- 
am apelat. 

— Winborne. 

Vocea îi era distorsionată, de parcă avea în gură caramele pe 
jumătate mestecate. 

— Sunt doctor Brennan. 

— Așteptaţi puţin. 

Am auzit un șuierat și zgomotul unei înghiţituri. 

— Bine. Spuneţi. 

Mi-am repetat numele. 

A urmat un foșnet, apoi l-am auzit cum mestecă. 

— Doamna care făcea săpături pe insula Dewees? 

— Da. 

— Aţi căpătat mai mult decât vă așteptați cu ocazia aia, nu, 
doctore? 

Planctonul era la fel de enervant la telefon precum ar fi fost 
dacă l-aș fi văzut în persoană. 


233 


— Domnule Winborne, în luna martie care a trecut aţi scris un 
articol pentru Moultrie News în legătură cu dispariţia, în 2004, a 
unui bărbat pe nume Lonnie Aikman. 

— Asta-i bună. Puicuţa îmi citește marfa. 

Puicuţa s-a luptat cu dorinţa puternică de a-i închide telefonul. 

— Pot să vă întreb de ce aţi scris povestea atât de târziu după 
dispariţia lui Aikman? 

— Mă sunaţi să-mi spuneţi că scheletul era al bătrânului 
Lonnie? 

— Nu, nici vorbă. 

— Totuși, așa este, nu? 

— Nu. 

— Rahat. 

Am aşteptat. 

— Mai sunteți acolo? 

— Sunt. 

— Mortul de pe insula Dewees chiar nu e Aikman? 

— Rămășițele nu erau ale lui Lonnie Aikman. 

— Dar știți ale cui sunt. 

— Nu am libertatea de a furniza această informație, domnule 
Winborne! Aş vrea să ştiu motivul interesului față de Lonnie 
Aikman. 

— Știţi cum stau lucrurile. 

Cuvintele erau deformate de masticație băloasă. 

— Ai grijă de mine, am grijă de tine. Brusc, simt că am nevoie 
să-mi poarte cineva de grijă. 

Am ezitat. Ce să-i dau reptilei? 

— Bărbatul de pe insula Dewees a fost identificat datorită 
radiografiilor dentare. Cu toate că nu am permisiunea de a-i 
dezvălui numele, promit să îl rog pe coroner să vă furnizeze 
informația îndată ce vor fi anunțate rudele. 

— Asta-i tot? 

— De asemenea, vă promit că, dacă scheletul de pe insula 
Dewees va deveni o știre de senzaţie... 

— Chiar vreți să spuneți de senzație? Aşa cum apar la CNN? 
Una care să mă ajute să fac un spot cu Anderson Cooper? Poate 
că Wolf m-ar invita la Situation Room? 

— Domnule Winborne, eu... 

— Ştire de senzație! Cred că pot să fac pe mine. 


49 Emisiune de știri la CNN difuzată la începutul după-amiezilor. (n.tr.). 
234 


Vorbăraia lui Winborne mi-a întins nervii la maximum. 

— Pur și simplu, aș vrea să știu ce ați aflat despre Lonnie 
Aikman. 

— Informaţiile s-ar putea dovedi relevante în investigația unei 
crime. 

Aproape că am șuierat propoziţia. 

— Cine a fost omorât? 

— Nu pot să vă spun asta. 

— Ce legătură are Cruikshank cu asta? 

— Poftim? 

— Detectivul care a fost găsit spânzurat în pădurea Francis 
Marion. Care-i legătura cu el? 

— Aţi scris că mama lui Aikman locuiește în Mount Pleasant, 
dar totuși nu figurează în cartea de telefon. 

— Cruikshank? 

Discuţia acesta nu ducea nicăieri. Trebuia să-i dau ceva. 

— Moartea lui Noble Cruikshank este considerată o probabilă 
sinucidere. 

— Probabilă? 

— Investigația coronerului este în curs de desfășurare. 

— Cu ce se ocupa? 

— Cruikshank era specializat în găsirea persoanelor dispărute. 

— Ca Lonnie Aikman? 

— N-am niciun motiv să suspectez că moartea lui Cruikshank 
are vreo legătură cu dispariţia lui Lonnie Aikman. Acum, vreau și 
eu ceva, domnule Winborne. 

— Destul de corect. Susie Ruth Aikman s-a recăsătorit. 
Telefonul este pe numele soțului ei. 

— Puteţi sa-mi daţi numărul? 

— Doctore, știți cum e. Dacă vi-l dau, ar fi o violare a 
încrederii, expunerea unui informator la cine știe ce. 

Toţi molarii îmi erau deja încleștați. 

— Vreţi s-o sunaţi pe doamna Aikman și s-o rugaţi să mă 
sune? 

— Sigur, doctore. Lucrurile decurg bine, nu credeţi? 

Douăzeci de minute mai târziu, m-a sunat înapoi. 

— Cu patru zile în urmă, o mașină s-a prăbușit de pe o stâncă 
de pe Autostrada 76, la nord-vest de Goose Creek. La volan se 
afla o femeie. 

Winborne părea șocat. 


— Susie Ruth Aikman e moartă. 


236 


27. 


— Poliţia care a cercetat locul accidentului nu a găsit urmele 
vreunei tamponări, așa că au presupus că Susie Ruth a adormit 
sau a leșinat și a ieșit de pe drum. 

— Ce vârstă avea? 

— Șaptezeci și doi. 

Din vocea lui Winborne dispăruse toată veselia. 

— Era bolnava? Avea probleme cu inima? Demenţă? 

— Nimeni nu știa nimic. 

Mintea mea a început să facă diverse legături. În mod normal, 
o tragedie rutieră inexplicabilă ar fi necesitat o investigație din 
partea unui coroner. Cadavrul lui Susie Ruth Aikman a fost găsit 
marţi. Eu și Emma fuseserăm toată ziua împreună. De ce nu-mi 
spusese despre moartea bătrânei? Era prea bolnavă? Uitase? Nu 
sesizase relevanta? 

— Uitaţi, n-am vrut să vă deranjez când cu săpăturile. A fost 
ideea strălucită a redactorului-șef. Dar când aţi găsit acele 
oase... Winborne a ezitat, ca și cum cântărea cât de mult să-mi 
spună, cât de mult să păstreze pentru el. Dibuisem ceva cu vreo 
două luni în urmă. 

Am așteptat din nou, o pauză și mai lungă. 

— Nu vreau să vă spun asta la telefon. Hai să ne întâlnim 
mâine. 

— Spuneți-mi când și unde. 

— La Biserica unitariană, intersecţia Clifford cu Achdale. Luaţi- 
o pe aleea din cărămidă care face legătura cu King. O să fiu 
acolo la 9. Voi aștepta zece minute. 

— Să vin singură și să mă îmbrac în negru? 

— Mda, veniţi singură. Purtaţi ce vreți. 

M-am pomenit iarăși că ascult tonul. În ultima vreme, acest 
lucru se întâmpla cam des. 

In timp ce mă pregăteam de culcare, i-am spus lui Ryan 
despre viitoarea mea întâlnire cu Winborne. 

— Să pun un steag pe balcon? 

— O, da, am fost eu de acord. E o întâlnire extrem de 
conspirativă. 


Ryan mi-a scos pantalonașii și i-a lăsat să cadă pe dușumea. 
e 

La ora 9, în dimineața următoare, intram pe porțile curții 
Bisericii unitariene. Ryan era alături, la Sfântul loan Luteranul. 
Clopotele băteau la catedrală, la Primul botezător, la Emmanuel 
A.M.E., la Bethel Metodiștii Uniți, la episcopia Sfântul Mihail și la 
Primii scoțieni prezbiterieni. Nu-i o întâmplare că porecla 
Charlestonului este Oraşul Sfânt. 

Curtea Bisericii unitariene era ca o seră care se sălbăticise. 
Arbori luxurianți străjuiau aleea. Liliacul-indian, lantana și crinii 
galbeni puseseră stăpânire pe cimitir. 

Winborne se afla la locul indicat, umbra piezișă făcând ca fața 
lui să semene cu o scrumieră nespălată. Părerea mea? 
Planctonul părea nebărbierit mult înainte de a-i creşte păr pe 
cap. 

Winborne mă privea în timp ce mă apropiam, având un 
zâmbet defensiv pe buze. 

— Bună dimineața. 

— Bună dimineața, am replicat eu. 

M-am abținut să-i spun că ar fi cazul să merite deranjul. 

— Uitaţi, știu că am pornit pe picior gre... 

— Apreciez faptul că n-aţi scris nimic despre Cruikshank. 

— Nu m-a lăsat redactorul-șef. 

Trebuia să fi știut. 

— Ce aveţi să-mi spuneți? 

— Am dat peste ceva. 

— Asta aţi spus și aseară. 

Winborne s-a uitat peste umăr. 

— Ceva e putred la mijloc. 

Spusese jigodia „putred la mijloc”? 

— Ce anume investigaţi, domnule Winborne? 

— Mă ocup de Cruikshank. V-am spus deja. Ce nu v-am zis 
este că povestea mea din martie despre Lonnie Aikman n-a fost 
prima. Am scris un articol când a dispărut primul tip, în 2004. 
Cruikshank l-a citit și m-a căutat. 

— V-aţi întâlnit cu Cruikshank? Când? 

Voiam să-l întreb cum aflase despre identificarea lui 
Cruikshank, dar am lăsat-o pe mai târziu. 

— În martie trecut. Cruikshank a venit să mă întrebe despre 
Lonnie Aikman. Mă știți, întâi și întâi, trebuia să aflu de ce. 


238 


Cruikshank n-a vrut să-mi spună, așa că a trebuit să-mi folosesc 
puterea de convingere. 

— Dacă mă ajuţi, te ajut. 

— Aşa se cheamă jocul. Și am un nas bun. 

Winborne și-a lovit cu un deget una din nări. 

— Dacă văd un detectiv particular urmărind o pistă, presupun 
că poate e rost de vreun subiect. Așa că încep să adulmec în 
același loc. 

Un bătrân și-a târșâit pașii pe alee și a mormăit un salut în 
vreme ce trecea pe lângă noi. Am dat amândoi din cap. 
Winborne a urmărit cum bărbatul se îndepărta, părând la fel de 
relaxat ca un vegetarian într-un obor de vite. 

— Cruikshank îmi spune că încearcă să găsească o doamnă 
de la biserică sau de la clinică, sau ceva de genul ăsta, care a 
dispărut toamna trecută, și crede că s-ar putea ca ea să-l fi 
cunoscut pe Aikman. Așa că îi spun despre Lonnie, dar am unele 
suspiciuni. Lonnie a dispărut în 2004. Cum ar fi putut puicuţa 
asta să-l cunoască? Așa că îl urmăresc și, în mod cert, 
Cruikshank nu frecventează locuri pe care le-ar agrea o 
călugăriţă. 

— Adică? 

— Într-o noapte, parchează la o tavernă pe King's Road. O 
adevărată bombă. În a doua noapte, se duce într-un bar topless 
și face conversație cu fetele, dacă înţelegeți ce vreau să spun. 

N-avea niciun sens. Cruikshank fusese angajat s-o găsească 
Helene Flynn. Se ocupa de acest lucru? Sau se apucase de 
chefuit? 

— De unde știți că se afla acolo cu treabă? am întrebat cu. 

Winborne a ridicat din umeri. 

— Aţi vorbit cu el? 

Privirea lui Winborne a coborât spre pantofi, apoi a revenit 
către un punct aflat undeva peste umărul meu. 

— În a treia noapte, a descoperit că-l urmăresc. 

Îmi puteam imagina scena. Winborne cu Nikonul său, 
Cruikshank ameninţându-l că-l face terci. 

— Am fost cinstit, i-am spus că am bănuit că-mi poate furniza 
un subiect și că mă voi ţine de capul lui până când îmi spune 
despre ce-i vorba. 

— Cruikshank v-a spus să dispărețţi sau vă bate până vă lasă 
lat, am interpretat eu. 


239 


— Bine. M-am retras. Și ce? L-aţi întâlnit vreodată pe tip? 

Văzusem fotografia lui Cruikshank și trebuia să recunosc. Cu 
toate că nu era mare, individul părea vânos și rău. M-ar fi 
înspăimântat și pe mine. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Pe 19 martie. 

— Ce i-aţi spus despre Lonnie Aikman? am întrebat eu. 

— Ce îmi spusese mama lui. Tipul era ciudat, credea că 
agenţii guvernamentali îi implantaseră vreun mecanism în 
creier. Obișnuia să trimită e-mailuri tuturor, de la hingher până 
la George W. Avea treizeci și patru de ani, n-avea nicio slujbă, 
locuia cu mama lui. O doamnă drăguță, că veni vorba. 

— În articol, aţi spus despre Aikman că era schizofrenic. Lua 
medicamente? 

— Când da, când nu, știți cum e. 

— Știţi unde a fost tratat? 

— N-a venit niciodată vorba despre asta. 

— N-aţi întrebat? 

— Nu mi s-a părut important. 

Winborne și-a încrucișat braţele păroase peste pieptul larg. 

— Susie Ruth a lucrat toată viața pentru o firmă de croitorie. 
Poate avea vreo asigurare care-i permitea să-l întreţină din 
cauza dizabilităţii sale. 

— Era angajată în momentul dispariţiei lui Lonnie? 

— Se pensionase de ani de zile. 

Scotocind într-un buzunar de la spate, Winborne a despăturit 
o copie a articolului său din 2004 și mi-a dat-o. 

— Băieţelul mamei Aikman. 

Textul nu spunea nimic în plus faţă de ce apăruse în 
materialul ulterior. Exista o fotografie care mi-a atras atenţia. 

Ochii lui Lonnie Aikman erau întunecaţi și luminoși, gura mare 
și buzele întredeschise, dezvăluind dantura cu o strungăreaţă 
largă. Păr până la umeri. Tinte în urechi. Aikman părea să aibă 
în jur de șaptesprezece ani. 

— Cât de veche era fotografia? am întrebat eu. 

— Tipul trăia cu impresia că CIA îi monitoriza creierul. Nu lăsa 
pe nimeni să-l pozeze, le distrugea pe cele vechi pe care le 
găsea. Aceasta a fost copiată dintr-un album de liceu, pe care 
Susie Ruth îl ţinea ascuns. 

Winborne și-a îndoit degetele de la ambele mâini. 


240 


— Acum, dumneavoastră. Spuneţi. Care-i treaba cu 
Cruikshank? 

Mi-am cântărit cuvintele cu grijă: 

— Din dosarele sale reiese că se ocupa de cazurile 
persoanelor dispărute din zona Charlestonului. Unii erau 
dependenţi de droguri sau prostituate, alţii erau oameni 
normali. 

— Prostituatele și drogaţii dispar tot timpul. 

Winborne s-a exprimat precum stăpâna părăsită a Cleopatrei, 
Isabella Halsey. 

— Spuneţi-mi despre cine-i vorba. 

Scoțând o hârtie, am citit numele pe care le copiasem din 
carnetul meu, dar i-am omis pe Unique Montague și pe Willie 
Helms. 

— Rosemarie Moon. Ruby Anne Watley. Harmon Poe. Parker 
Ethridge. Daniel Snype. Jimmie Ray Teal. Matthew Summerfield. 
— Și doamna de la biserică. Mai spuneţi-mi o dată cine era. 

— Helene Flynn. 

— Unul dintre acei entuziaști care salvează pe oricine de 
pedeapsa iadului, nu-i așa? 

— GMC. 

— Creștinii evlavioși sunt o mare pacoste, după părerea mea. 
Despre Jimmie Ray Teal și băiatul politicianului, Matthew 
Summerfield, s-a vorbit în presă în ultima vreme, așa că aceste 
nume îmi sunt cunoscute. Cât despre ceilalți... 

Ridicând din umeri, Winborne și-a răsfrânt buzele. 

l-am dat hârtia pe care scrisesem numele. 

— Vă mai amintiţi și alte detalii despre Aikman? 

— N-a fost chiar articolul anului. 

Un impuls. 

— Aţi auzit vreodată despre un individ pe nume Chester 
Pinckney? 

Winborne a clătinat din cap. 

— De ce? 

— Cruikshank s-ar putea să-l fi cunoscut. Nu i-am spus că 
portofelul lui Pinckney fusese găsit în haina lui Cruikshank. 
Sunaţi-mă dacă vă amintiţi și altceva, am spus eu întrebându- 
mă dacă această conversaţie meritase o întâlnire clandestină. 

Făcusem deja doi pași pe alee când vocea lui Winborne m-a 
oprit: 


241 


— Cruikshank a lăsat să-i scape un lucru. 

M-am întors. 

— A spus că a dat peste ceva mai grav decât dispariţia cuiva 
din personalul de la biserică. 

— Adică? 

— Nu știu. Dar, după câteva luni, Cruikshank este găsit 
spânzurat de un copac. Winborne s-a uitat din nou peste umăr. 
Și acum Susie Ruth Aikman este găsită moartă în mașina ei. 

e 

Îndată ce eu și Ryan am ajuns acasă, am pornit laptopul și am 
deschis fişierul în care salvasem fotografiile de pe CD-ul lui 
Cruikshank. Pete ni s-a alăturat în timp ce ne uitam la ele. l-am 
simţit pe amândoi de-o parte și de cealaltă a mea, fiecare la fel 
de agresiv ca un elan în călduri. 

Deşi doar câteva dintre personaje semănau vag cu Lonnie 
Aikman, nimeni dintre cei care intrau sau ieșeau din clinică nu 
se potrivea perfect. Mare surpriză. Poza de la Susie Ruth fusese 
făcută cu cel puţin cincisprezece ani înainte și detaliile copiei lui 
Winborne erau mizerabile. 

În plus, mulţi dintre subiecţii fotografiilor lui Cruikshank nu 
erau cu faţa spre aparat. Chipurile vizibile deveneau de 
nerecunoscut când măream poza. 

În vreme ce le studiam, Pete și Ryan schimbau remarci 
sarcastice pe un ton în permanenţă politicos. După o oră, m-am 
săturat de șicanele lor și m-am dus la mine în cameră, ca să-l 
sun din nou pe Nelson Teal. Eforturile mi-au rămas nerăsplătite. 

În absenţa mea, Pete a făcut sendvișuri și Ryan a sunat-o pe 
Lily. Mobilul fiicei sale a continuat să-l ignore. Un telefon dat 
Lutetiei a confirmat că Lily era în regulă, dar încă refuza să 
vorbească cu tatăl ei. 

La prânz, ne-am regrupat în bucătărie și hărțuiala dintre cei 
doi bărbaţi a început iarăși. Terminasem mâncarea pe jumătate 
când m-am hotărât că mi-a ajuns până peste cap. 

— Vă purtaţi ca niște plozi scăpați dintr-o școală de corecție. 

Două chipuri au căpătat o inocenţă de căţeluș. 

— Ce-aţi zice să ne luăm toţi liber. Este vacanţa de weekend 
și o pauză ar fi reconfortantă. Nu-mi venea să cred că spun asta, 
dar gâlceava permanentă mă călca pe nervi. Pete, du-te și mai 
joacă optsprezece găuri. Ryan, hai să mergem în oraș și s-o silim 
pe Emma să petreacă o zi pe plajă. 


242 


Nimeni nu m-a contrazis. 

Au fost necesare douăzeci de minute de rugăminţi, dar, până 
la urmă, Emma a cedat. 

Soarele era fierbinte, cerul - de un albastru de ceramică și 
neîntinat de vreun nor. Când am ajuns, adoratorii soarelui de 
weekend erau deja la datorie, prăjindu-se pe prosoape, lenevind 
în șezlonguri, distrugându-și epidermele. 

Eu și Emma am alternat statul pe saltele pneumatice cu 
plimbările pe plajă, în vreme ce valurile se spărgeau înspumate 
în jurul gleznelor noastre. În înalturi, pelicanii pluteau în 
formaţie. Din când în când, câte un membru al escadronului își 
strângea aripile și plonja către ocean. Cei norocoși reveneau cu 
un pește, ghinioniștii cu apă prelingându.-li-se din pliscuri. 

Pe când hoinăream, i-am reprodus conversațiile cu Gullet și 
Winborne și am întrebat-o dacă pot lucra dimineaţa la morgă. 
Emma m-a asigurat că îmi va aranja accesul. Cu toate că am 
fost tentată, n-am întrebat-o despre Susie Ruth Aikman. Nici 
despre spinoasa problemă a tragediei de pe nava de croazieră, 
despre care citisem în articolul lui Winborne legat de Aikman. 

Ryan și-a petrecut timpul citind un roman de Pat Conroy la 
adăpostul unei umbrele enorme pe care o târâsem după noi de 
la Anne de acasă. Din când în când, se aventura să părăsească 
refugiul, înota craul și pe spate într-un stil franco-canadian, 
făcea duș, se ștergea și se întindea iarăși pe șezlong. 

Până să ne întoarcem la Sea for Miles, culoarea Emmei 
începuse să se apropie de cea normală. Ryan trecuse de la alb 
ca brânza la un roz de limonadă. 

După ce am făcut duș, ne-am dus toți trei la Melvin pentru un 
grătar, apoi eu și Ryan am condus-o pe Emma acasă. A fosto 
după-amiază frivolă, calmă și, până la urmă, liniștitoare. 

Și s-a potrivit ca timp. Weekend sau nu, eram pe cale să-i 
tulbur liniștea lui Gullet. 


243 


28. 


La 8:30, în dimineaţa următoare, eu și Ryan eram în drum 
spre MUSC. El părea relaxat pentru prima dată de când ajunsese 
în Charleston. În noaptea precedentă, avusese o altă 
conversaţie cu mama lui Lily. Deși fiica lui era încă supărată și 
ostilă, Lily fusese de acord să stea de vorbă cu un consilier. 
Lutetia tocmai stabilea o serie de întâlniri. 

Sau poate era bronzul. Sau sexul de după grătar. Oricare ar fi 
fost cauza, Ryan părea mult mai puţin tensionat. 

Lee Ann Miller ne-a întâmpinat la ușa morgii. După o reluare a 
comentariilor de dimineaţă ale lui Ryan despre vânătaia de pe 
brațul meu, care arăta ca un curcubeu, s-a dus să o scoată din 
frigider pe doamna din butoi. Cât a lipsit, am încercat din nou să 
iau legătura cu Nelson Teal. De data aceasta, suna ocupat. 

Era un eventual progres. Ocupat însemna că cineva era 
acasă, doar dacă nu sunase și altcineva în același timp. 

După ce a adus cadavrul în sala de autopsie, Miller s-a dus să 
se ocupe de hârtii. Ryan s-a așezat pe un scaun, ca să citească 
romanul lui Conroy. 

Mi-am pus mănușile, apoi am întins scheletul. Bazându-mă pe 
experienţa cu Cruikshank și Helms, impulsul a fost să verific 
întâi vertebra. Totuși, am urmat protocolul, îndreptându-mă 
metodic de la cap către picioare, examinând fiecare os sub lupă. 

Craniul nu prezenta urme de violenţă. Maxilarul era neatins. 
N-am găsit nimic pe mâini, nimic pe braţe sau pe oasele 
umărului. Sternul și vertebra cervicală superioară erau intacte. 

Apoi, totul s-a schimbat. 

— Vită-te la asta, i-am spus lui Ryan în vreme ce simţeam un 
fior rece de teamă în stomac. 

Ryan privi la microscop. 

— Te uiţi la procesul transversal stâng al vertebrei C6. 
Fractura este identică cu cele pe care le-am găsit la Helms și 
Cruikshank. Aceeași vertebră, pe aceeași parte. 

— Osul hioid este rupt? 

Ryan se referea la osul în formă de U al gâtului, care se 
fracturează adesea în timpul strangulării manuale. 


244 


— Nu. 

Ryan și-a îndreptat trupul. 

— Asta înseamnă spânzurare? 

— Fractura este limitată la o singură parte. 

— O strângere bruscă? 

Ryan inventaria aceeași listă mentală pe care o întocmisem și 
eu. 

— Poate. 

Am arătat către fractura liniară de pe lamina anterioară a 
procesului transversal. 

— Acesta este locul de inserţie al mușchiului scalen anterior. 
Am mutat vârful pixului către o proeminentă osoasă de lângă 
fractură. Această mică ieșitură se numește tubercul carotidian, 
pentru că reprezintă punctul de exercitare a presiunii asupra 
arterei carotidiene. O strângere bruscă ar putea provoca 
compresia învelișului carotidian. Dacă compresia a fost suficient 
de puternică, putea întrerupe fluxul sanguin către și dinspre 
creier, iar aceasta ar putea provoca moartea. 

— SemiNelson? 

Ryan se referea la strângerea din wrestling în care unul din 
brațe este trecut, din spate, pe la subrațul adversarului și adus 
în spatele gâtului. 

Am ridicat ambele mâini a frustrare. Mă gândisem la asta de 
când am văzut prima dată fractura vertebrei lui Willie Helms. 
Încă nu-mi dădeam seama ce a cauzat-o. 

— Înţeleg fiziologia acestei răni, mecanismul este însă neclar. 
Fractura liniară sugerează că a fost aplicată o oarecare forță. O 
strângere încrucișată suficient de puternică din spatele capului 
rupe sau tasează tuberculii anteriori de pe vertebrele patru- 
șase. Deci cum este posibil să fie aplicată o forță atât de mare și 
să se rupă un singur os? 

Ryan mi-a aruncat o privire care spunea: „Nu te aștepta de la 
mine să-ţi dau un răspuns”, apoi s-a așezat la loc și și-a reluat 
lectura. 

Eu m-am apucat din nou de oase. A 

Un minut mai târziu, am găsit prima crestătură. L3. In dreptul 
stomacului. La fel ca la Helms. Spaima mi-a cuprins pieptul. Am 
continuat examinarea. 


245 


A durat mai puţin de o oră. După ce am terminat, i-am făcut 
lui Ryan un rezumat al descoperirilor, indicând cu un pix fiecare 
zonă traumatizată. 

— Fractură liniară a procesului transversal stâng al vertebrei 
C6. Un total de opt tăieturi pe laminele vertebrelor lombare doi, 
trei și patru. Asta-i tot. Scheletul nu prezintă alte leziuni. 

— Crezi că a fost înjunghiată în stomac? a întrebat Ryan. 

— Dacă este înjunghiere, ucigașul era dement. Lama ar fi 
trebuit să penetreze întregul abdomen pentru a cresta laminele 
anterioare ale vertebrelor. 

— Ai vreo idee despre tipul uneltei? 

— Tăieturile sunt mici, în formă de V, cu margini netede, fără 
striaţii. Tot ce pot spune este că e vorba de o lamă foarte 
ascuţită, fără zimţi. 

— Răni de apărare? 

Am clătinat din cap. 

— Oasele mâinilor și antebraţelor nu prezintă leziuni. 

— Deci Cruikshank a avut o vertebră a gâtului fracturată, dar 
nu și crestături. Helms și Montague aveau și una, și alta. 

Mi-am dat seama că Ryan gândește cu voce tare. 

— Da. Dacă au fost uciși de aceeași persoană, s-ar putea ca 
motivele să fie diferite. 

Niciunul din noi nu a găsit o explicaţie care să stea în picioare. 
Dar comentariul de mai devreme al lui Ryan mi-a adus aminte 
de ceva. Cu ani în urmă, un coleg făcuse un raport despre 
fracturile unilaterale din zona de mijloc a gâtului. Cine? Și unde? 
Era o prezentare la o întâlnire profesională? Un articol publicat? 
În ce revistă? 

Trebuia să intru pe internet. 

În timp ce ne aflam în mașină îndreptându-ne spre Isle of 
Palms, l-am sunat iarăși pe Nelson Teal. De data aceasta, a 
răspuns o femeie. M-am prezentat și i-am spus motivele pentru 
care sun. Femeia mi-a spus că se numește Mona Teal. 

— Jimmie Ray, ăsta-i rudă cu soțul meu, Nellie. L-aţi găsit? 

— Nu, doamnă. Imi pare rău. 

În vreme ce ascultam, piesa lipsă din profilul biologic al lui 
Ray s-a așezat la locul ei. Cadenţa vorbirii Monei mi-a indicat că 
toți cei din familia Teal erau afro-americani. 

— Ei bine, cel puţin nu mă sunaţi să-mi spuneţi că a murit, 
așa că-l mulțumesc Domnului pentru asta. 


246 


— Jimmie Ray locuiește cu dumneavoastră? 

— Dumnezeule, nu! Jimmie Ray își pierde vremea pe la 
docuri. Nu e tocmai în regulă cu capul. 

Eram confuză. 

— Dacă Jimmie Ray locuiește pe străzi, de unde știți că a 
dispărut? 

— În fiecare luni, îi fac amărâtului pui fript, asta consider că e 
voia Domnului. În lunea de dinainte, Jimmie Ray a venit 
devreme și a spus că vrea să facă un duș pentru că se duce la 
doctor. Face asta uneori, vine la noi să se spele. Jimmie Ray a 
început să-mi spună despre o iritaţie pe care o are. 
Dumnezeule, nu voiam să aud despre asta. Abia veni, că și 
plecă. Nu s-a mai întors. Asta nu-i stă în fire lui Jimmie Ray. 
Băiatul are lucrurile bine rânduite și nu lasă nimic să-l scoată din 
ale lui. Când lipsește două luni la rând, știu că ceva nu-i în 
ordine. Lui Jimmie Ray chiar îi place puiul meu. 

— Știţi unde avea Jimmie programare? 

— N-avea nicio programare. Jimmie Ray nu-și permitea să se 
ducă la un doctor particular. 

— Ah? 

„Fii calmă!” 

— Se ducea la clinica gratuită de pe Nassau, acolo unde ne 
ducem eu și Nellie. 

— Clinica GMC. 

„Fii calmă!” 

— Asta este. Nu-i nevoie de programări acolo. Stai în fund și 
aștepți să-ţi vină rândul. 

l-am făcut lui Ryan un semn cu degetul mare ridicat. Luându- 
și o mână de pe volan, a făcut același gest, înțelegând că am 
făcut legătura între Teal și clinică. 

— Mulţumesc, doamnă Teal. 

— Dacă-l vedeţi pe Jimmie Ray, spuneţi-i că puiul lui îl 
așteaptă. 

Am închis telefonul și am ridicat o mână. Am bătut palma cu 
Ryan. 

— Și apoi, au fost trei, am spus formând numărul lui Gullet. 

Entuziasmul meu a fost curmat când recepţionera lui Gullet 
mi-a spus că șeful ei lipsea până marţi. Am insistat asupra 
importanţei de a lua legătura cu el. Mi-a comunicat că șeriful s-a 
dus la pescuit și nu poate fi găsit. 


247 


S-o sun pe Emma? M-am hotărât să aștept până când voi face 
niște cercetări în legătură cu fracturile de la gât. 

Pete era plecat când eu și Ryan am ajuns la Sea for Miles. O 
binecuvântare. Comportamentul lor de masculi-alfa devenea 
extrem de învechit. 

M-am dus direct la laptop și am intrat pe internet. Bănuind că 
voi fi ocupată destul de mult, Ryan s-a dus să caute niște haine 
mai adecvate climei. 

Am început cu Journal of Forensic Science, n-am găsit nimic, 
apoi am căutat printr-o duzină de alte publicaţii de 
criminalistică. Două ore mai târziu, rămăsesem fără nicio idee. 
Cu toate că aflasem o grămadă despre rănile cauzate în 
accidentele rutiere, hochei, scufundări și fazele de atac la fotbal, 
nimic nu se potrivea tiparului descoperit de mine. Oricât 
încercam, nu puteam să-mi amintesc unde întâlnisem acel 
raport. 

Am privit frustrată ecranul computerului, întrebându-mă 
pentru a mia oară dacă aceste cazuri chiar sunt legate între ele. 
Cruikshank, Helms și Montague prezentau toţi fracturi laterale 
ale gâtului la nivelul vertebrei a șasea cervicale. Helms și 
Montague aveau crestături în partea inferioară a spatelui. 
Montague a fost pacientă a clinicii GMC, Jimmie Ray Teal a fost 
pacient al clinicii GMC. Helene Flynn lucrase acolo. 

Montague, Helms și Cruikshank erau morți. Teal și Flynn 
dispăruseră. 

Lonnie Aikman dispăruse. Susie Ruth Aikman era moartă. 
Fuseseră mama și fiul pacienţi ai clinicii GMC? Avea Aikman vreo 
legătură cu toate acestea? Era vreo o altă persoană dispărută 
de-a lui Cruikshank? 

Clinica era clar implicată. 

Înainte de a întrerupe legăturile cu el, Helene Flynn i se 
plânsese tatălui ei despre clinică. Cruikshank supraveghea locul. 

Sau Cruikshank supraveghea oamenii? 

Un impuls m-a făcut să caut pe internet numele Lester 
Marshall. Am aflat despre un crescător de cai arab și un tip care 
predă terapia prin energie Qigong, orice ar fi asta. 

Când am adăugat „dr.” înaintea numelui, m-am pomenit într- 
un site de evidenţă a medicilor. Pentru șapte dolari și nouăzeci 


50 Revista de Științe Criminalistice (în Ib. engleză în original). 
248 


și cinci de cenți, ţi se promitea totul, mai puțin reţeta favorită a 
bunicii doctorului. 

De ce nu? 

Cei opt dolari mi-au furnizat următoarele: 

Adresa lui Lester Marshall și numărul de telefon al clinicii de 
pe strada Nassau. Asta chiar era o achiziţie. 

Marshall și-a luat doctoratul în medicină la Școala de Medicină 
St. George, din Grenada. 

Domeniul de practică al lui Marshall era medicina de familie, 
cu toate că nu avea vreo diplomă oficială într-o specialitate 
anume. 

Marshall nu-și făcuse rezidenţiatul și nici nu făcuse parte din 
vreo comunitate medicală. 

Marshall făcuse parte din personalul unui spital din Rulsa, 
Oklahoma, din 1982 până în 1989. Se angajase la GMC în 1995. 

Marshall nu fusese subiectul vreunor acţiuni disciplinare 
statale sau federale. 

Tocmai printam informaţiile, când am auzit ușa din față. După 
foșnete, am presupus că expediția la cumpărături fusese un 
succes. 

— Ai reușit să găsești articolul? a întrebat Ryan sărutându-mă 
pe creștet. 

— Nu. Dar am făcut niște cercetări legate de Lester Marshall. 

l-am dat lui Ryan datele găsite. 

— Grenada? 

— Cred că da. Cu toate că nu e chiar John Hopkins. 

— CV-ul lui e cam din bucăţi, a spus Ryan. 

— Exact. Unde a fost Marshall din '89 până în '95? 

— Mă întreb de ce a plecat din Oklahoma. 

— Site-ul nu spune dacă Marshall a intrat în vreo belea în '89. 
Nu dețin date despre situaţii de malpraxis sau procese și nu au 
o evidenţă a măsurilor disciplinare mai vechi de cinci ani. 

— Ai căutat date și despre pitbull sau Daniels? 

Am clătinat din cap. 

În timp ce Ryan și-a dus cumpărăturile în dormitor, am căutat 
numele Corey Daniels și Adele Berry. N-am găsit nimic relevant. 
Când am căutat în Paginile albe din Charleston, am găsit un 
Corey R. Daniels în insula Seabrook. 

Un asistent medical care să locuiască pe Seabrook? Era 
ciudat. Insulele Seabrook și Kiawah aveau unele dintre cele mai 


249 


scumpe proprietăţi imobiliare din zona Charleston. Nu găseai 
nimic ieftin acolo. 

Tocmai mă gândeam la asta când a apărut Ryan. Purta o 
șapcă neagră cu cozorocul întors la ceafă, sandale negre Teva, 
pantaloni scurți negri și un tricou negru care înfățișa un diavol 
atacând cu o lanternă un înger. Mesajul spunea: „Electricitatea 
provine de la electroni, moralitatea de la idioţi”. 

— Drăguţ, am comentat. 

„Negru”, am gândit. 

— Mi s-a părut că mesajul este inspirator. 

Mie mi s-a părut că nu avea niciun sens, dar nu i-am spus-o. 

— N-am vrut să fiu prea adolescentin, a zis Ryan. 

— Negrul se potrivește cu pielea roz, am spus eu. Sper ca 
zânele să-ţi reziste. 

— Asta ar putea fi o problemă. 

— Vrei să încerci să intri în calculatorul lui Cruikshank? 

— Nu e punctul meu forte, dar o să-ţi asigur suportul moral. 

— Moralitatea e pentru idioţi. 

În timp ce arătam către tricoul lui Ryan, mi s-a aprins un 
beculeț în creier. 

Ce? Electricitate? Lanternă? înger? 

Ah, da! Era vorba de șapca lui Pete, cu emblema Hornets 
Teal. Mintea mea a găsit numele depozitat undeva în 
străfunduri. 

— Larry Angel! 

— Cât îl iubesc, cum tremur când trece pe lângă mine, i-a 
imitat Ryan pe cei de la Caipenter la un microfon imaginar. 

— Nu Johnny Angel, Larry Angel. Ani de zile a fost antropolog 
la Muzeul Smithsonian. Nu era un articol dintr-un ziar, era un 
capitol dintr-o carte. 

Ryan m-a urmat în sufragerie și m-a privit cum extrăgeam un 
volum dintr-un morman pe care-l folosisem pe post de bibliotecă 
pentru studenţii mei din practică. 

Am găsit-o. O fotografie alb-negru a vertebrei a șasea 
cervicale, care prezenta o fractură liniară prin lamina anterioară 
și o fractură la baza craniului prin lamina posterioară a 
procesului transversal stâng. 

— Uau! spuse Ryan. 

— Ura! am zis eu. 

Împreună, eu și Ryan am citit textul. 


Brusc, mi s-a făcut frig. 
Știam cum muriseră Montague, Helms și Cruikshank. 


251 


29. 


— Am arestat un asasin plătit care își omora victimele cu un 
gâtlegău spaniol. 

Ryan folosea un termen în jargon pentru arma descrisă în 
capitolul lui Angel. 

— Un tip de școală veche din Saint Jean sur Richelieu. Ura 
armele. 

— Trecea un laţ peste capul victimelor, înfășura un capăt al 
sârmei în jurul unui obiect solid o bucată de ţeavă, eventual o 
șurubelniţă. Răsucea și latul se strângea. O metodă simplă, dar 
eficientă de strangulare. 

Exact cum a descris-o Angel. 

Repulsia era aproape prea mare ca să pot vorbi. 

— Asta explică de ce doar o singură vertebră a fost fracturată, 
și numai pe o parte. Sârma concentrează forţa într-un punct. 
Nodul era pe stânga. 

Mi-am imaginat urma care înconjura gâtul lui Unique 
Montague, urmele de unghii lăsate de lupta ei disperată pentru 
aer. 

— Explică, de asemenea, și cauza morţii, am spus eu. C6 și C7 
au o înclinare de cinci-zece grade, așa că presiunea aplicată din 
faţă pe tuberculul carotidian ar fi fost direcţionată în jos și spre 
spate. Am înghiţit, simţindu-mi gâtul uscat. Circulaţia sângelui 
spre creier ar fi fost compromisă și aerul n-ar mai fi ajuns în 
plămâni. 

— Eşti sigură că toţi trei au același tip de leziune? 

Am încuviințat. 

Ryan m-a sfredelit cu o privire albastră îngheţată. 

— Deci, până la urmă, detectivul tău beţiv nu s-a sinucis. 
Cruikshank, Helms și Montague au fost strangulaţi cu un garou. 

— De ce? 

— Nu știu. 

— Helms și Montague au fost înjunghiaţi sau împunși, sau 
străpunși cumva. Nu și Cruikshank. De ce? 

— Nu știu. 


— Helms a fost îngropat într-un mormânt superficial. 
Montague a fost aruncată în mare, într-un butoi. Cruikshank a 
fost strangulat. 

— N-o spune. 

Ryan nu rostit al treilea „de ce”. 

Tâşnind în picioare, am înșfăcat telefonul mobil. 

— E vorba de clinica aia. Totul duce la clinică. 

Ryan m-a privit formând numărul. 

— Gullet a avut nevoie de trei? Am trei. Dar unde este el? A 
plecat să tragă la bibani cu amicii lui. 

Recepționera lui Gullet mi-a recitat același mesaj de mai 
devreme. Șeriful nu putea fi contactat. l-am repetat că era 
urgent. Nu putea fi contactat. Când i-am cerut numărul de 
telefon de acasă sau de mobil, femeia a întrerupt legătura. 

— Ticăloa... 

— Liniștește-te. 

Ryan încerca el însuși să se calmeze. 

— Sun-o pe Emma. 

Am sunat-o. A fost impresionată de descoperirile mele, dar a 
sugerat că nimic nu se schimbă peste noapte. 

— Grozav! Te interesează la fel de mult ca pe căposul de 
șerif. O sincronizare proastă! Este Ziua Memorială! 

Ryan și-a încrucișat braţele și a lăsat bărbia să-i cadă. 

— Tempe... a încercat Emma să-mi întrerupă tirada. 

— Azvărle câteva fripturi pe grătar și desfă niște bere! S-ar 
putea ca Jimmie Ray Teal să putrezească pe undeva cu un laţ în 
jurul gâtului. Poate la fel și Helene Flynn. Cine știe? Poate vreo 
două prostituate, un schizofrenic? Dar, la naiba, e sărbătoare! 

— Tempe... 

— Cruikshank, Montague și Helms au fost strangulaţi cu un 
garou, Emma! Un maniac cu sânge rece le-a pus o sârmă în jurul 
gâturilor și i-a omorât. Și Dumnezeu știe ce au pățit Helms și 
Montague! 

— Tempe! 

— Sunt singura căreia îi pasă de acești oameni? 

Chiar și mie mi se părea prea strident și cumva irațional. Dacă 
Teal și Flynn zăceau morți pe undeva, nicio acţiune rapidă nu le- 
ar fi redat viețile. 

— Vreau s-o suni pe sora mea. 

— Cum? 


Asta m-a luat complet pe nepregătite. 

— Vrei să faci acest lucru pentru mine? 

— Da. Sigur. 

Doamne Dumnezeule, ce se întâmplase? 

— De ce? 

— Neînțelegerea dintre noi a durat prea mult. 

Am înghiţit un nod. 

— Te-ai întâlnit cu doctor Russell astăzi? 

— O să o văd mâine. 

— De ce această schimbare de atitudine? 

— Găsește-o pe Sarah. Spune-i că aș vrea să-mi facă o vizită. 

— Să-i... 

— Da. Spune-i că sunt bolnavă. 

— Dă-mi numărul. 

O ezitare jenată. 

— Nu-l știu. 

Profitând de nou dobânditele talente în găsirea doctorilor, am 
căutat puţin pe internet până l-am găsit pe Mark Purvis, un 
cardiolog care lucra la două spitale din Nashville. Spre deosebire 
de Marshall, Purvis avea o mulţime de diplome. 

Am mai căutat prin câteva site-uri și am aflat că Mark Purvis 
era căsătorit cu Sarah Rousseau, absolventă, în '81, a liceului 
South Florence din Florence, Carolina de Sud. Câţiva dintre foștii 
colegi ai lui Sarah au vrut să ia legătura cu ea. Imaginează-ţi! 

Am aflat, de asemenea, numărul de telefon de acasă al lui 
Purvis, adresa și am găsit o hartă către casa lor. Dumnezeu să 
binecuvânteze epoca electronică! 

Menajera familiei Purvis m-a informat că doctorul și soția lui 
se aflau în Italia până în prima săptămână a lunii iunie. 

Practic, am trântit receptorul în furcă. Brusc, nu mai era 
nimeni de găsit? 

Văzându-mi agitația, Ryan a sugerat o plimbare pe plajă. 
Boyd a susținut acest plan. În timp ce ne plimbam, am fost de 
acord că următorul lucru de făcut pe ziua respectivă trebuia să 
implice cutiile și laptopul lui Cruikshank. 

Întorși la Sea for Miles, am băut cu toţii ceva și ne-am dus 
direct în sufragerie. Eu și Ryan ne-am așezat pe canapea. Boyd 
s-a tolănit la picioarele noastre. Birdie ni s-a alăturat, dar a ales 
să ne studieze de pe șemineu. 


254 


— Vrei să încerci să spargi codul lui Cruikshank? am întrebat 
eu. 

— Ce părere ai, Trăscău? 

Ryan i s-a adresat lui Boyd cu porecla pe care i-o dăduse în 
timpul primei lor întâlniri. 

Boyd și-a ridicat capul, și-a fluturat sprâncenele, apoi și-a 
lăsat înapoi botul pe labe. 

— Trăscău spune no problemo. 

— O să termin această ultimă cutie. 

N-am menţionat motivul pentru care câteva obiecte 
rămăseseră neexaminate. De ce să stârnesc amintirile acelei 
nopți de miercuri, când avusesem o cădere nervoasă și mă 
prăbușisem în braţele lui Pete? 

Pe când deschideam cutia, mi-a revenit în minte incidentul de 
pe alee din noaptea de miercuri. 

— Ce-i pe aragaz, frumoaso? s-a auzit vocea lui Pete din hol. 

Maxilarul lui Ryan s-a încordat. 

Boyd a ţâșnit din cameră. Am auzit o bufnitură, apoi 
zăngănitul croselor de golf. Pete a apărut câteva secunde mai 
târziu, cu cățelul țopăind în jurul lui. 

— Domnule avocat, l-a salutat Ryan pe Pete, dând din cap. 

— Domnule detectiv, a dat Pete din cap către Ryan. 

— Tempe, a dat Pete din cap spre mine. 

Adulţi politicoși. Apoi, un zâmbet a arcuit buzele lui Pete. 

— Bombonico. 

M-am uitat urât la el: „Nu începe!” 

— Ce s-a mai întâmplat? a întrebat Pete, tot numai inocenţă. 

L-am pus la curent. 

— Mă uit peste aceste ultime câteva lucruri. Ryan se ocupă de 
notițe. 

— S-ar putea ca detectivul să aibă noroc acolo unde umilul 
avocat a eșuat. Vocea lui Pete devenise ascuțită. S-a întors către 
Ryan. Speri să găsești calea spre criminal, Andy? 

— Nu, informaţii despre mișcările de trupe din Irak, Pete. 

— Am uitat. Pete a îndreptat un deget spre Ryan. Andy e un 
tip vesel. 

— Ai reţinut probabil unele poante. 

Pete a tras un foc din pistolul imaginar. 

— Căutaţi ce vreţi, oameni buni. Eu mă duc să fac un duș. 

Boyd l-a urmat pe Pete spre ușă. 


— Pete? 

S-a întors. 

— Da, scumpo? 

— Ai găsit vreun indiciu la GMC legat de motivul uciderii lui 
Cruikshank? 

— Nimic. Adresându-i-se lui Ryan: Apropo, bună alegere. 
Negrul se potrivește cu orice. Nu trebuie spălat niciodată. 

L-am privit pe Pete îndepărtându-se, în timp ce simţeam ce? 
Enervare? Milă? Nu. Mai mult tristețea pierderii. 

Punând deoparte trofeul, mingea de baseball, nimicurile 
polițienești și fotografiile, am scos cartea și cele două plicuri pe 
care încă nu le deschisesem. 

Cartea se numea Cronica crimei și promitea detalii despre 
„cei mai faimoși criminali ai timpurilor moderne și crimele lor 
atroce”. Cam exagerat. 

M-am dus la sumar. Toţi suspecţii cunoscuţi se aflau acolo. 
Lizzie Borden. Ted Bundy. Dr. Crippen. Jeffrey Dahmer. Albert 
Fish. Charlie Manson. Jack Spintecătorul. Peter Sutcliffe. 

Am simţit un nod în piept. De ce îi studia Cruikshank pe 
criminalii în serie? Avea vreun interes personal? Sau căuta 
informaţii despre persoanele dispărute din Charleston? 

Am pus cartea pe măsuţța de cafea și am deschis primul plic 
al lui Cruikshank. Conţinutul consta într-o singură fotocopie și 
pagini printate de pe internet. Ultima îmi părea familiară. Foarte 
familiară. 

— Cruikshank căuta informaţii despre Lester, am spus eu. A 
vizitat aceleași site-uri despre medici pe care le-am accesat și 
eu. 

— Are sens. Supraveghea locul unde Marshall practică 
medicina. Cruikshank a aflat ceva în plus faţă de tine? 

— Nu chiar. Dar unele dintre căutările lui au avut legătură cu 
un alt doctor. Dominic Rodriguez a absolvit la St. George în 
același an cu Marshall, în 1981, și-a făcut rezidenţialul în 
chirurgie la Universitatea San Diego din California, apoi a 
practicat aici medicina până în 1990. Pe site nu se mai află nicio 
altă informaţie în afară de astea. 

Am ridicat fotocopia. 

— Se pare că a obţinut o listă a celor care și-au făcut 
rezidenţiatul la St. George în perioada 1980-1985. Nu cred că e 
de pe net. 


256 


Vorbeam în timp ce citeam. 

— Sunt o mulţime de nume străine. Există niște instituţii 
impresionante. Neurologie - Universitatea din Chicago, Medicină 
internă - Georgetown, Medicină de urgenţă - Duke. Niciun 
Lester Marshall, dar numele lui Dominic Rodriguez este 
încercuit. Crezi că se interesa de tipul ăsta pentru că el și 
Marshall au fost colegi? Dar de ce Rodriguez? El este chirurg. 
Marshall e medic de familie. 

Ryan s-a gândit o vreme la asta. 

— Marshall a dispărut din peisaj în Tulsa, în '95, și a reapărut 
în Charleston în '95. Spui că Rodriguez s-a făcut nevăzut în San 
Diego în '90. Asta-i curios. 

Tocmai puneam la loc primul plic, când am remarcat 
fluturașul lipit de peretele interior al cutiei. L-am scos. Era o 
broșură de călătorie de o singură pagină, care făcea reclamă 
beneficiilor unui spa din Puerto Vallarta, Mexic. 

— Poate că Rodriguez era mexican, am zis eu ţinând 
fluturașul ridicat. A început să se gândească la patria-mamă. 

— Da, bine. 

Adică, nici vorbă. 

— Se mai întâmplă. Chirurgii se consumă. Poate că Rodriguez 
s-a dus la Puerto Vallarta, în '90, pentru a practica medicina într- 
un mediu mai puțin stresant. 

— La un spa? 

— Textul promite personal medical calificat și opţiuni care nu 
sunt disponibile decât în câteva clinici din lume. 

— Cum ar fi? 

— Există un număr la care trebuie să suni. 

— Poate Cruikshank avea reclama fiindcă era în căutarea unui 
program de detoxifiere la sud de graniţă. 

— De ce? 

— Tipul era beţiv. 

— De ce Mexic? 

— Au burrito gustoși. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Faci vreun progres cu găsirea parolei? 

— Da. 

— Serios? 

— Da. 

— Care-i? 


257 


— Răbdare, frumoasă domniţă! 

Am aruncat fluturașul în cutie și am deschis al doilea plic. 

Din nou, conţinutul era format din fotocopii și printuri. Erau 
șase, poate șapte cu totul, unele hârtii individuale, altele 
compuse din mai multe pagini. 

Am început să citesc. Iniţial, n-am priceput nimic. Pe măsură 
ce lucrurile îmi deveneau clare, camera a dispărut din jurul meu 
și un sentiment întunecat a început să se formeze în sufletul 
meu. 

După ce am terminat de citit, am verificat sumarul din cartea 
de criminalistică. Era acolo. Cu degetele reci de groază, am dat 
paginile până am ajuns la capitolul respectiv. Un post-it galben 
marca pagina, sugerând că acel caz anume stârnise interesul lui 
Cruikshank. 

Fiecare neuron din mintea mea ţipa: „Nu!” Explicaţia era pur 
și simplu prea macabră. Dar totul se potrivea. Clinica. 
Dispariţiile. Tăieturile de pe scheletele lui Helms și Montague. 

Fusese Helene Flynn ucisă pentru că aflase despre asta? 
Descoperise adevărul în timp ce căuta dovezi despre nereguli 
financiare? Aflase și Cruikshank adevărul? 

Am deschis gura să-i împărtășesc lui Ryan oribila idee. Nu am 
făcut-o. 

Următoarele momente au explodat atât de rapid, încât 
memoria mea nu le-a păstrat succesiunea. Tentativele mele 
ulterioare de a reconstitui cronologia nu au avut ca rezultat 
decât imagini trunchiate. 

Pete îndreptându-se către bucătărie. Boyd ţâșnind din 
sufragerie. Boyd lătrând. Lumina din bucătărie aruncând săgeți 
pe peretele coridorului. Sunetul unei împușcături. Eu pe podea, 
Ryan apăsându-mi capul pe covor. Eu târându-mă spre 
bucătărie, ghemuindu-mă îngrozită. Lătratul tot mai înnebunit. 

Sângele îngheţându-mi în vene. Pete cu faţa către podea, 
sângele șiroindu-i dintr-o rană nevăzută. 


30. 


A sosit o ambulanţă. Ryan m-a ţinut în braţele lui în timp ce 
doi paramedici se ocupau de Pete. Boyd schelălăia și zgâria ușa 
oficiului. Îi împărtășeam frica. Bucătăria părea scăldată în 
sânge. Ar fi putut cineva supravieţui unei pierderi de sânge atât 
de abundente? 

Cu toate că am pus întrebare după întrebare, am fost în mod 
constant ignorată. După o manevrare frenetică ce implica tuburi 
și bandajarea rănii, Pete a fost legat de o planșă, pus pe o targă, 
scos din încăpere. 

Cei doi polițiști de pe Isle of Palms au sosit și ne-au pus o 
mulțime de întrebări. Pe tăblițele din piept erau scrise numele 
„CAPER” și, JOHNSON”. La un moment dat, Caper a întrebat 
despre vânătaia de pe braţul meu. Am descris incidentul cu 
sticla aruncată de joia trecută. Caper a luat notițe. 

Ryan le-a spus polițiștilor că era aici cu treabă, le-a arătat 
insigna și a încercat să devieze cursul interogatoriului. Caper și 
Johnson au spus că au înţeles, dar că trebuie să facă un raport 
despre incident. 

Le-am spus pe scurt ce treabă avea Pete în Charleston. Caper 
a vrut să știe dacă am vreo bănuială în legătură cu cine l-ar fi 
putut împușca. l-am sugerat să-l interogheze pe Herron și 
personalul de la clinica GMC. Expresia lui Caper mi-a sugerat că 
este puţin probabil ca acest lucru să se întâmple. 

— Probabil că a fost vreun glumet de pe plajă, a spus Johnson. 
Ai naibii plozi fură arma lui tăticu', se îmbată și încep să tragă în 
aer. Se întâmplă în fiecare weekend prelungit. 

— În fiecare weekend prelungit cineva e găurit? a întrebat 
Ryan. 

Și eu știam că explicaţia este prostească, dar nu aveam chef 
să mă cert. Eram nerăbdătoare să mă iau după ambulanţă. 

La o oră după împușcătură, eu și Ryan ne aflam în sala de 
așteptare de la Urgenţe, la spitalul MUSC. De data aceasta, am 
intrat de pe strada Ashley. De pe partea unde se afla viaţa. M- 
am rugat ca Pete să iasă pe aceeași ușă. 


O oră s-a târât cu greu. Apoi, alta. Pete se afla în sala de 
operaţii. Asta era tot ce îmi puteau spune. Se afla în operaţie. 

La Urgenţe era haos, iar personalul - stresat dincolo de limite 
de atacurile violente care aveau loc cu ocazia oricărei sărbători. 
O familie formată din șase membri arsă în explozia unui grătar. 
Un copil scos dintr-o piscină. Un bețiv călcat în picioare de un 
cal. O femeie bătută de soțul ei. Un bărbat împușcat de iubitul 
lui. Supradoze. Deshidratări. Arsuri solare. Intoxicaţii alimentare. 
A fost o ușurare să fim îndrumați către sala de așteptare de la 
chirurgie aflată la etaj. 

Tocmai intram în a treia oră de așteptare, când s-a apropiat 
un doctor cu faţa obosită și halatul împroșcat cu sânge. Mi s-a 
strâns inima. Am încercat, dar n-am putut să interpretez 
expresia de pe chipul doctorului. 

Ryan m-a apucat de mână. Amândoi ne-am ridicat. 

— Doctor Brennan? 

Am încuviinţat din cap, neavând încredere în propria voce. 

— Domnul Peterson a ieșit din operaţie. 

— Cum se simte? 

— l-am extras glonţul și fragmentele. Plămânul drept i-a fost 
oarecum afectat. 

— Nu mă minţiţi. 

— A pierdut foarte mult sânge. Următoarele douăzeci și patru 
de ore vor fi critice. 

— Pot să-l văd? 

— Tocmai este transferat la Reanimare. Vă va conduce o 
asistentă. 

Reanimarea era în total contrast cu balamucul de la parter. 
Luminile erau slabe, singurele zgomote fiind reprezentate de 
scârțâitul ocazional al vreunui toc sau o șoaptă îndepărtată. 

leșind din lift, eu și Ryan ne-am urmat ghidul către o încăpere 
cu patru pereţi din sticlă. O asistentă se afla în mijlocul acelui 
spaţiu și îl monitoriza pe ocupantul fiecărui pat. 

In seara aceasta, erau trei pacienţi. Pete era unul dintre ei. 

Dacă priveliștea Emmei la Urgenţe mă luase pe nepregătite, 
în comparaţie, am fost de-a dreptul şocată să-l văd pe Pete 
tocmai ieșit din operaţie. În ciuda înălţimii sale de un metru 
optzeci și trei, a umerilor puternici și a energiei inepuizabile, 
Savantul leton părea palid ca un mort și cumva pipernicit în 
patul său. Vulnerabil. 


260 


Tuburi ieșeau din nasul și gura lui Pete. Un altul din piept. Al 
patrulea din braţ. Fiecare era prins cu bandă adezivă. De un 
suport pentru perfuzii aflat la capul patului atârnau câteva 
pungi. Era înconjurat de mașinării care pompau și uruiau, și 
sugeau. Un monitor afișa o serie de linii ondulate, cu vârfuri și 
depresiuni, care pulsau într-un ritm constant. 

Probabil că Ryan a auzit cum am tras brusc aer în piept. Mi-a 
strâns iarăși mâna într-a lui. 

Am simţit că mi se moaie genunchii. Braţul lui Ryan mi-a 
cuprins talia. 

Sprijinindu-mă cu o mână de geam, am închis ochii și am 
rostit în minte o rugăciune din copilărie, pe care o abandonasem 
demult. 

Ignorând regulile spitalicești, am sunat-o pe Katy pe mobil. 
Mi-a răspuns o înregistrare. Ce mesaj să las? 

— Katy, sunt mama. Te rog, sună-mă cât de repede poţi. Este 
foarte important. 

Să plec sau să rămân? Asistenta m-a asigurat că Pete nici nu 
va auzi, nici nu va vedea în timpul nopţii. 

— Odihniţi-vă. O să vă sun dacă se întâmplă ceva. 

l-am urmat sfatul. 

e 

Întins pe pat în noaptea aceea, Ryan a rostit întrebarea pe 
care mi-o pusesem și eu: 

— Crezi că Pete a fost ținta? 

— Nu ştiu. 

— E posibil ca acel glonț să fi fost pentru tine. 

N-am spus nimic. M-am gândit că trăgătorul fusese destul de 
aproape pentru a distinge o femeie de un bărbat, dar probabil 
că ţintise doar o siluetă. 

Ryan şi-a subliniat punctul de vedere. 

— N-a fost nimeni încântat să ne vadă la clinică. Dacă ești pe 
cale să descoperi ceva, indivizii devin nervoși. 

— Poliţiştii de pe Isle of Palms n-au fost impresionați. Suntem 
în America. E Ziua Memorială. Oamenii trag cu arma. 

— Care-i numele acelui dezvoltator? 

— Dickie Dupree. 

Ryan se gândea la aceleași lucruri la care mă gândisem și eu. 


— Apare o mașină ciudată. Cineva te lovește cu o sticlă de 
bere. Cam în același timp în care tu faci săpături pe locul lui 
Dupree. 

— E posibil ca sticla să aibă o legătură cu împușcătura. 

— Dupree te-a ameninţat. 

— E posibil ca Dupree să fi aruncat sticla, dar nu cred că ela 
fost cel care a tras sau care a angajat pe cineva să o facă. Asta-i 
prea mult pentru el. În afară de asta, raportul meu era deja 
trimis. Ce ar avea de câștigat dacă pune pe cineva să mă 
împuște? Totul s-a întâmplat după ce am găsit oasele lui Willie 
Helms pe insula Dewees. Poate că Helms este factorul 
declanșator. 

— Poate că-i Montague. 

— Poate că e clinica aceea. 

M-am ridicat brusc. 

— O, Doamne! Am fost atât de supărată cu Pete încât am 
uitat. 

Zvârlind deoparte pătura, m-am repezit la parter, cu Boyd pe 
urmele mele. 

Conţinutul celui de-al doilea plic al lui Cruikshank zăcea 
împrăștiat prin sufragerie. Înșfăcând hârtiile și cartea de 
criminalistică, m-am grăbit înapoi la etaj, cu Boyd secondându- 
mă îndeaproape. 

— Ai auzit vreodată de William Burke și William Hare? am 
întrebat eu când m-am aflat din nou sub pătură. 

Ryan a clătinat din cap. 

— Burke și Hare au fost răspunzători pentru șaisprezece 
crime comise în mai puţin de un an. 

— Când și unde? 

— În Edinburgh, din 1827 până în 1828. Pe vremea aceea, sub 
legislatura britanică, numai cadavrele criminalilor executați 
puteau fi folosite pentru disecţii. Cererea depășea oferta de 
cadavre proaspete necesare pentru a învăța anatomie și 
chirurgie, iar jefuirea mormintelor devenise ceva obișnuit. 

— Trebuie să-i admiri pe acei scoțieni. Aveau spirit 
antreprenorial. Chiar și înclinații criminale. 

— Am vești proaste, Ryan. Burke și Hare erau irlandezi care s- 
au mutat în Scoţia pentru a lucra la Union Canal, canalul dintre 
Edinburgh și Falkirk. Ambii au sfârșit prin a locui la o pensiune a 


262 


cărei proprietară era Maggie Laird. Helen MacDougal locuia de 
asemenea acolo, așa că cei patru au devenit prieteni de pahar. 

— În 1827, unul dintre chiriașii lui Laird s-a îmbolnăvit și a 
murit fără a apuca să-și achite chiria. În ziua înmormântării, 
Burke și Hare au jefuit sicriul și au vândut cadavrul omului lui 
Robert Knox, un profesor de anatomie de la Școala Medicală din 
Edinburgh. 

— Cu cât? 

— Zece lire și șapte șilingi. Era o sumă mare pe vremea 
aceea. Gândindu-se că e o sursă de bani obținuți ușor, dinamicul 
cuplu și-a schimbat cariera, începând o afacere de furnizare a 
cadavrelor. Când un alt chiriaș s-a îmbolnăvit, Burke și Hare l-au 
sufocat acoperindu-i nasul și gura. Acesta a devenit modul lor 
de operare și originea termenului modern „burking”. 

— Apoi, a urmat o rudă a lui Helen, un cântăreţ ambulant și 
un număr de prostituate. Până la urmă, Burke și Hare s-au 
lenevit sau au devenit plini de sine și au început să-și aleagă 
victimele de pe lângă casă. Vecinii au remarcat că oamenii 
dispăreau și studenţii doctorului Knox au început să recunoască 
figurile de pe mesele lor. Totul s-a prăbușit odată cu asasinarea 
unei prostituate pe nume Mary Docherty. 

— Când au fost arestaţi, fiecare din cei patru a dat vina pe 
ceilalți. Burke și Helen MacDougal au fost acuzaţi și daţi în 
judecată. Hare și Maggie Laird au devenit martori ai acuzării. 
Helen a fost găsită nevinovată, Burke a fost găsit vinovat și 
condamnat la moarte. Înainte de a fi spânzurat, Burke a 
recunoscut un total de șaisprezece crime. 

— De ce să riște o acuzaţie de crimă? De ce să nu citească 
anunţurile mortuare și să nu cumpere o lopată bună? 

— Tipii ăștia erau niște trântori. Să sapi un mormânt era o 
muncă prea epuizantă. 

— Cruikshank colecționa articole despre Burke și Hare? 

— O mulțime. 

l-am arătat hârtiile. 

Ryan s-a gândit la acest lucru timp de câteva momente. 

— Crezi că cineva de la clinica GMC omoară pacienți pentru 
cadavrele lor? 

— Cruikshank se poate să se fi gândit la această posibilitate. 

— Bine. Să presupunem că este aşa. De ce? Unde-i profitul? 


263 


— Nu sunt sigură. Stai. Poate că prelevau elemente 
anatomice, pentru a le vinde în scopuri medicale. Îţi amintești 
scandalul legat de o casă de pompe funebre și câteva firme care 
se ocupau cu plasarea de ţesut? 

Ryan a clătinat din cap. 

— Casa de pompe funebre extrăgea oasele din cadavre fără a 
avea permisiune și le înlocuia cu ţevi din polipropilenă. Alistair 
Cook a fost una dintre victime. 

— Nu vorbeşti serios. 

— A fost peste tot, la știri. Oasele furate erau vândute firmelor 
care furnizau ţesut spitalelor. Oasele cadavrelor sunt folosite în 
mod uzual pentru grefări. 

— Dar treaba cu oasele nu are sens. Helms a fost îngropat. 
Montague a fost aruncată în ocean. Scheletele lor erau intacte. 

— Poate că, dintr-un anumit motiv, oasele lor nu au fost 
potrivite. 

— Cum ar fi? 

— Nu știu. Bine. Poate că n-a fost o problemă cu oasele. Poate 
că ucigașul s-a speriat, moartea lor a fost descoperită, n-a reușit 
să-și ascundă urmele. O mie de lucruri s-ar fi putut să nu 
funcționeze cum trebuie. 

— Ce-i cu urmele de tăieturi? _ 

Ce-i cu urmele de tăieturi? In partea inferioară a spatelui. 
Zonele pelviană și abdominală. 

„Brennan, gândește dincolo de tipare. Dincolo de oase.” 

Mintea mea a născocit o posibilitate îngrozitoare. 

— Dar ai dreptate în legătură cu un lucru, spunea Ryan. 
Helms a locuit într-o rulotă. Montague trăia pe străzi. Aikman 
era bolnav mintal. Teal nu era zdravăn și locuia pe stradă. Cine 
altcineva lipsește? Prostituate. Drogaţi. Cei de la periferia 
societăţii, cei pe care nu-i remarcă nimeni. Aceiași oameni care 
le-au căzut victime lui Burke și Hare. 

Nu putea fi adevărat. Ideea era prea teribilă ca să o admit. 

— Dar nu există nicio dovadă că cineva e mort, cu excepţia lui 
Helms și Montague. Vocea lui Ryan abia se auzea. Deci ce am 
aflat? Cruikshank studia cazul lui Burke și Hare. Cruikshank 
supraveghea clinica GMC. Helene Flynn lucra acolo. Montague și 
Teal erau pacienţi acolo. Dar nici măcar nu știm dacă Teal e 
mort. 


264 


— Cruikshank în mod sigur este, am spus eu. Pentru că a 
descoperit ceva care a dus la uciderea lui. Ryan... 

— Ssst! 

— Nu. Ascultă! 

Stingând lumina, Ryan m-a tras către el. Când am încercat să 
protestez, m-a strâns și mai tare în brațe. Am tăcut și am stat 
împreună întinși în întuneric. Mai târziu, Birdie a sărit în pat. Am 
simţit-o ocolindu-ne, apoi făcându-se ghem lângă mine. 

Eram atât de obosită, încât somnul nu voia să vină. Mintea 
mea dădea încontinuu târcoale aceleiași suspiciuni înfiorătoare. 
Repeta întruna acel răspuns oribil: „Nu poate fi adevărat”. 

Am refuzat să mă gândesc la cumplita mea ipoteză. Pentru a 
mă calma, am început să psalmodiez în tăcere. „In noaptea 
asta, te odihnești. Mâine, vezi despre ce-i vorba.” 

N-a funcţionat. Gândurile mele treceau de la un lucru la altul. 
Vedeam întruna echipamentele și tuburile care lucrau pentru a-l 
ține pe Pete în viaţă. Am retrăit momentul în care curățăm 
podeaua bucătăriei lui Anne, lacrimile care îmi cădeau și se 
amestecau cu sângele lui. Mi s-a făcut frig gândindu-mă la 
perspectiva de a-i spune lui Katy că tatăl ei este mort. Unde se 
afla Katy? 

Mi-am amintit recentul telefon dat Emmei, îngrozită de 
cumplita conversaţie pe care urma să o am la întoarcerea surorii 
ei din Italia. 

M-am gândit la Gullet. Atitudinea lui față de mine însemna 
rezistenţă sau pur și simplu indiferenţă? 

Mi-am amintit de Dupree și de amenințările lui. Chiar erau 
amenințări? Toţi dezvoltatorii se văicăreau prietenilor din guvern 
în legătură cu arheologii care se puneau în calea progresului. 

Chipuri îmi apăreau și dispăreau în spirale nesfârșite, create 
de mintea mea. Pete. Emma. Gullet. Dupree. Lester Marshall. 
Corey Daniels. Adele Berry. Lonnie Aikman. Trăsăturile de gargui 
ale lui Unique Montague. Craniul descărnat al lui Willie Helms. 
Din nou, Pete. 

Cifrele ceasului aflat alături de pat străluceau portocalii. 
Afară, oceanul se unduia, o șoaptă blândă murmurată. Minutele 
au trecut. O oră. Lângă mine, trupul lui Ryan nu se relaxase. 
Respirația lui nu se molcomise în ritmul somnului. 

Să-i împărtășesc lui Ryan suspiciunile mele? 

Nu. Așteaptă. Verifică. Să fii sigură. 


— Eşti treaz? am întrebat în șoaptă. 

— Hm. 

— Te gândești la Lily? 

— Printre altele. 

Vocea lui Ryan era tristă. 

— La ce? 

— La codul lui Cruikshank. 

— L-ai descoperit? 

— Cu excepţia dosarului lui Helms, cred că sunt mai ales 
iniţiale, date și ore. 

— „C înseamnă caz închis. 

— Am notat progresul. 

L-am împuns pe Ryan cu cotul. 

— „CD” înseamnă Corey Daniels. „AB”, Adele Berry. „LM”, 
Lester Marshall. Nu sunt sigur de unii dintre ceilalţi. Datele sunt 
evidente. Cred că numerele de după fiecare set de iniţiale indică 
ora la care persoana a intrat sau a ieșit din clinică. 

— E așa de simplu? 

— Mai e ceva, dar cred că, în principiu, Cruikshank ţinea 
evidenţa intrărilor și ieșirilor acestor oameni. 

— E vorba doar de personal? 

— Cred că unii erau pacienţi. Cu Helms e o altă poveste. Cred 
că acele notițe au legătură mai mult cu cercetarea decât cu 
supravegherea, pentru că Helms a dispărut înainte ca detectivul 
să fie angajat s-o găsească pe Helene. 

— Dacă sistemul lui Cruikshank este atât de simplu, de ce nu 
l-a descoperit Pete? 

Inainte, Ryan n-ar fi pierdut șansa să-l sape. N-a fost cazul în 
seara aceasta. 

— Când Pete s-a ocupat de asta, nu cunoștea numele 
personalului de la clinică. Sau al lui Willie Helms. Ce oră e? 

M-am uitat la ceas. 

— Trei și zece. 

— Nu contează. Nu cred că mai putem scoate ceva din 
notițele alea. 

Ryan m-a tras către el. 

— Ți-e somn? 

— N-am chef, Ryan. 

— Mă gândeam la laptopul lui Cruikshank. 

— Gullet îl vrea înapoi mâine. 


266 


— Vrei să mai încercăm, pentru ultima oară, să găsim parola? 

— Da. 

Și mai era ceva ce voiam să verific. Era posibil? 

— Ai găsit numărul insignei lui Cruikshank? a întrebat Ryan. 

— Există o insignă, dar poliţia din Charlotte nu le 
numerotează. 

— Avea Cruikshank vreun echipament polițienesc? Un toc de 
armă? Cătușe? O cheie pentru câtușe? 

— Mda. De ce? 

— Contrar strălucitoarei noastre imagini publice, noi, cei aflaţi 
de partea legii nu suntem ființe foarte complexe. Un truc vechi 
de poliţist bătrân: folosește numărul insignei ca parolă. Trucul 
unui polițist și mai bătrân: scrijelește-ţi numărul insignei pe 
lucruri. 

Eu și Boyd am stabilit un record de viteză pentru a ajunge la 
parter. Ryan ne-a urmat într-un mod mai demn. Până să ni se 
alăture, descoperisem comoara. 

— Cruikshank a zgâriat numerele lângă gaura cheii de la 
cătușe. 

| le-am dat lui Ryan, m-am grăbit către birou și am deschis 
laptopul. 

— Citește-mi-le. 

Ryan mi le-a citit. Le-am tastat. Puncte negre au apărut în 
mica fereastră albă, apoi s-a deschis Windowsul. 

— Am reușit! 

— Verifici poșta întâi? 

Mi-am petrecut zece minute căutând-o. 

— Există setările pentru internet, dar nu există căsuţă de e- 
mail. Mă îndoiesc că la Magnolia Manor există cablu de internet, 
așa că probabil Cruikshank apela la cafenele și biblioteci pentru 
a accesa netul. A descărcat sute de fișiere. Ai putea foarte bine 
să te duci să te culci. 

— Eşti sigură? 

— O să dureze o vreme. 

Ryan m-a sărutat pe cap. l-am auzit paşii pe covor, apoi 
urcând scările. Boyd a rămas la picioarele mele. 

Totul mi s-a şters din minte, mai puțin lumina blândă a 
monitorului laptopului unui bărbat mort. Dincolo de strălucirea 
acestuia, fereastra lui Anne era un dreptunghi negru și lucios de 


267 


sticlă. În timp ce citeam document după document, un nod din 
ce în ce mai mare mi se forma în stomac. 

Când, în cele din urmă, m-am lăsat pe spate, fereastra 
devenise gri și Atlanticul nesfârșit se itea din ceața dimineții 
care abia se năştea. 

Vânătoarea de explicaţii se terminase. 

Supoziţia mea fusese corectă. Ştiam. Și realitatea era mai 
cumplită decât orice îmi imaginasem. Dar asta trebuia să 
aștepte. 

Aveam de înfruntat propria mea realitate. Am sunat la 
Reanimare. Nicio schimbare. Nicio îmbunătăţire evidentă, dar 
Pete era stabil. 

Să încerc din nou la Katy? N-avea rost. Mi-ar fi primit mesajul 
dacă avea telefonul deschis. Dacă nu, ar fi însemnat să-i las alt 
mesaj. Dacă n-am nicio veste de la ea în câteva ore, o să sun la 
universitate și o să-i rog să mă ajute să o găsesc. 

M-am întins pe canapea. 


268 


31 


— Ești treaz? am șoptit eu. 


— Acum, sunt. 
— Oamenii sunt uciși pentru organele lor. 
— Ei da? 


Ryan întinse o mână. Am apucat-o. 

Ryan s-a proptit într-un cot. Părul îi era răvășit, iar ochii 
albaștri de bebeluș erau grei de somn. 

— Mi-a trecut prin minte ideea asta, dar părea atât de 
exagerată încât nici măcar n-am menţionat-o. 

— E adevărat. 

— Un călător drogat se trezește într-o cadă plină cu gheaţă? 
Un student vine să fie cusut după o petrecere sălbatică? 

Tonul lui Ryan era mai mult decât sceptic. 

— Poveștile cu furturi de organe au făcut furori ani de zile. 

— Lucrul peste care a dat Cruikshank este mult mai rău decât 
orice legendă urbană. Oamenii sunt sugrumaţi, Ryan! Organele 
le sunt scoase din corpuri. 

— Las-o baltă. 

Am enumerat pe degete. 

— Persoane dispărute care au avut parte de o moarte 
inexplicabilă. Schelete care prezintă urme de tăieturi. 

Ryan a început să vorbească. L-am ignorat. 

— Tăieturi similare celor de bisturiu. Un doctor slab pregătit 
din Statele Unite, cu un coleg de la medicină care a căzut de pe 
hartă. Un sanatoriu misterios în Mexic. 

Ryan s-a săltat și și-a pus o pernă sub cap. 

— Arată-mi! 

M-am strecurat sub pătură, m-am așezat turcește, am deschis 
laptopul lui Cruikshank și l-am pus pe gleznele încrucișate. 

— Cruikshank și-a petrecut foarte mult timp făcând cercetări 
despre transplanturi, piaţa neagră de organe, persoanele 
dispărute din Charleston și un loc numit Abrigo Aislado de los 
Santos, de lângă Puerto Vallarta. 

— Staţiunea mexicană din broșură? 

— Mda, am pufnit eu. Ultimul țărm. 


269 


Am rupt cu dinţii o pieliță de la o unghie, gândindu-mă cum 
să-i spun lui Ryan ceea ce eu abia începeam să înțeleg. 

— Incă de la începutul anilor '50, transplantul a devenit ceva 
relativ obișnuit. Un rinichi sau o bucată de ficat pot fi donate de 
o persoană aflată în viaţă, chiar și un plămân, deși în cazuri 
rare. Inima, corneea, un plămân dublu sau pancreasul provin 
doar de la cadavre. 

— Problema este că nu sunt destule organe. Dacă poţi folosi 
un donator viu, cu atât mai bine. Ai putea fi compatibil cu un 
membru al familiei, un prieten sau un donator caritabil, cu toate 
că aceștia sunt puţini și greu de găsit. Dacă ai nevoie de un 
donator decedat, poţi aștepta luni sau chiar ani. 

— Şi mori așteptând. 

— In Statele Unite, cei care au nevoie de donatori decedați 
devin membri ai OPTN, Organ Procurement and Transplantation 
Network”, de care se ocupă o organizaţie nonprofit numită 
UNOS, United Network for Organ Sharing”. UNOS are o bază de 
date actualizată a celor în măsură să primească organe pentru 
transplant, precum și informații despre centrele din toată ţara 
unde se efectuează transplanturi. De asemenea, UNOS 
stabilește politica de determinare a priorităţii și cine ce organe 
primește. 

— Cum intră un pacient în rețea? 

— Trebuie să găsești o echipă agreată de UNOS care să 
efectueze transplantul. Această echipă decide dacă ești un 
candidat potrivit din punct de vedere fizic și psihic. 

— Adică? 

— Este complicat, dar, de exemplu, consumatorii de droguri și 
alcool, precum și fumătorii sunt de obicei descalificaţi. De 
asemenea, UNOS evaluează potenţialii recipienţi în funcţie de 
starea de sănătate, stringența necesităţii, compatibilitate, 
timpul de când se află pe listă, lucruri de genul ăsta. Ei vor ca 
organele disponibile să fie folosite acolo unde este cel mai mult 
nevoie de ele. 

Ryan a trecut la miezul problemei. 

— Deci cei care sunt respinși și cei care s-au săturat să 
aștepte caută rezolvarea în afara sistemului. 


51 Rețeaua de procurare și transplant de organe (în Ib. engleză în original). 
52 Reţeaua unită pentru distribuirea de organe (în Ib. engleză în original). 


— Așa-numiţii brokeri aranjează vânzări de organe umane 
pacienţilor care plătesc. De obicei, cei care le vând o fac de 
bunăvoie. Rinichii sunt cel mai frecvent comercializați și, în 
majoritatea cazurilor, este vorba despre oameni săraci din ţările 
în curs de dezvoltare care își vând organele pentru a face rost 
de bani. Costul poate depăși o sută de mii de dolari, iar 
donatorul primește numai o mică parte din sumă. 

— Acest lucru se întâmplă în toată lumea? 

— Cruikshank avea tone de documentaţie în computer. Unele 
dintre sursele sale descriu comerțul cu ficat uman ca un 
fenomen global. Nancy Scheper-Hughes, antropolog la Berkeley, 
a format o organizaţie nonguvernamentală numită Organ 
Watchs5, care susţine că are dovezi ale traficului cu organe în 
Argentina, Brazilia, Cuba, Israel, Turcia, Africa de Sud, India, 
Statele Unite și Marea Britanie. Cruikshank a gasit, de 
asemenea, informaţii despre Iran și China. 

Am apăsat câteva taste, apoi eu și Ryan am citit un raport 
despre folosirea ca donatori a criminalilor executaţi în China. 

— Poţi să cumperi chiar și pachete de servicii. 

Am deschis o serie de fișiere pe care le-am citit amândoi în 
tăcere. 

Un sindicat condus de israelieni oferea tururi pentru 
transplanturi în Turcia și România contra sumei de 180 000 de 
dolari americani. O femeie din New York a cumpărat un ficat de 
la un donator brazilian, apoi s-a dus în Africa de Sud pentru 
operaţie la o clinică privată, ceea ce a costat-o 65 000 de dolari 
americani. Un canadian s-a dus în Pakistan, unde a plătit 12 500 
de dolari canadieni pentru un ficat. 

— Fii atent la site-ul ăsta! 

Am deschis un alt document. Un spital din Pakistan își făcea 
reclamă că dispune de cincizeci de paturi și funcţionează din 
1992. Site-ul oferea un pachet care includea - contra sumei de 
14 000 de dolari americani - cazare timp de trei săptămâni, trei 
mese pe zi, trei sesiuni de dializă înainte de operaţie, acoperirea 
cheltuielilor donatorului, operaţia în sine și medicaţie pentru 
două zile după externare. 

— Rahat 

Vocea lui Ryan părea la fel de şocată ca mine. 


53 Supravegherea organelor (în Ib. engleză în original). 
271 


— În cele mai multe ţări, reprezintă o încălcare a legii, dar nu 
în toate. In Iran, de pildă, este legal, dar se ţine sub control. 

Am deschis un alt document. 

— Actul Naţional privind Transplantul de Organe din SUA, din 
1984, interzice plata celor care furnizează organe pentru 
transplant. Actul unitar al darului anatomic le permite 
persoanelor să specifice că unele sau toate organele lor pot fi 
donate după moarte. O revizuire din 1987 a acestui act interzice 
plata organelor donate. 

— Bine. Plătești pentru rinichi. Dar crimă? 

Am mai deschis câteva documente. 

Africa de Sud. lunie 1995. Moses Mokgethi a fost găsit vinovat 
de uciderea a șase copii în scopul prelevării organelor. 

Ciudat Juárez și Chihuahua, Mexic. Mai 2003. Din 1993, sute 
de femei au fost ucise, iar cadavrele lor încă mai sunt 
descoperite în deșert. Investigatorii federali susţin că au probe 
că femeile au fost victime ale traficului internaţional de organe. 

Buckhara, Uzbekistan. Fără dată. O familie pe nume Korayev 
a fost găsită având asupra ei pașapoartele a șaizeci de persoane 
dispărute, o sumă enormă de bani, iar în casa lor s-au găsit 
genţi cu organe. Firma lor, Kora, promitea vize și slujbe în 
străinătate. In schimb, conform spuselor celor de la poliţie, 
Korayevii și-au omorât clienţii și, fiind în combinaţie cu un 
doctor, trimiteau organele în Rusia și Turcia. 

— Isuse! 

— Furtul de la cadavre proaspete este chiar și mai comun, am 
spus eu. Și nu doar în Lumea a Treia. Organ Watch a declarat, 
de asemenea, că, în SUA, s-au descoperit cazuri în care familiilor 
persoanelor aflate în moarte cerebrală li s-a oferit până la un 
milion de dolari pentru accesul la organe imediat după deces. 

Camera se lumina din ce în ce mai mult. M-am ridicat și am 
deschis ușa de sticlă. Mirosul oceanului m-a făcut să-mi aduc 
aminte cum făceam surfing cu sora mea mai mică, Harry, cum 
bârfeam pe un cearceaf cu cele mai bune prietene din liceu și 
cum construiam castele de nisip cu Katy și Pete. 

Pete. Am simţit din nou acea durere năprasnică adânc în 
piept. 

Voiam să fiu din nou într-una dintre acele lungi zile de vară, 
să uit de cadavre putrezite, bisturie și ștreanguri. 


— Deci crezi că există cineva la clinica GMC, care omoară 
oameni ai străzii pentru a le preleva organele. 

Vocea lui Ryan m-a adus cu picioarele pe pământ. 

— Și că detectivul Cruikshank era pe cale să tragă semnalul 
de alarmă. 

— Cred că el a fost ucis pentru a-l reduce la tăcere. Și mă 
întreb dacă Helene Flynn n-a păţit același lucru. 

— Care ar fi suspecţii? 

— Nu sunt sigură. În operaţiune ar trebui să fie implicaţi 
câţiva oameni, iar clinica să fie centrul acțiunii. Un om oarecare 
de pe stradă nu poate scoate un rinichi. Întorcându-mă în pat, 
am deschis un alt document. Prelevarea organelor nu este 
foarte complicată. In cazul unei inimi, de exemplu, vasele sunt 
clampate și o soluţie protectoare este pompată înăuntru. Vasele 
sunt apoi tăiate și inima este pusă într-o pungă umplută cu 
conservant. Punga este împachetată în gheaţă într-un răcitor 
obișnuit și transportată la destinaţie. 

— Cât timp ai la dispoziţie? 

— Patru ore pentru o inimă, opt până la zece pentru un ficat, 
trei zile pentru un rinichi. 

— O perioadă foarte scurtă pentru o inimă. Dar există o 
grămadă de timp pentru cei care primesc un rinichi. 

— In vreme ce așteaptă în vreun așezământ preoperator 
steril, ascuns pe dealuri. 

Am mai apăsat câteva taste. 

— Cruikshank căuta informaţii despre Abrigo Aislado de los 
Santos. Știi ce-i asta? 

Ryan a clătinat din cap. 

— O clinică izolată. Uite ce limbaj folosesc pe site-ul lor. 

Cu cât Ryan citea mai mult, cu atât se încrunta mai tare. 

„Regimuri terapeutice unice pentru clienţi atent selectaţi.” 
Ce dracu' înseamnă asta? Ai nevoie de pedigree ca să ţi se facă 
pedichiura? 

— Inseamnă că vor să fie căutați. E o garantare a seriozității. 
Dacă povestea și portofoliul ţi se confirmă, îţi facem rost de un 
rinichi. 

— Presupun că să montezi organe într-un corp nu-i la fel de 
simplu ca a le scoate. 

L-am privit pe Ryan direct în ochi. 


— Pentru implant este nevoie de un chirurg care să lucreze 
într-un mediu relativ sofisticat. 

Expresia de pe chipul lui Ryan mi-a spus că urma aceiași pași 
logici ca și mine, conducând spre aceeași concluzie 
înspăimântătoare. După un minut întreg, a vorbit din nou: 

— La capătul ăsta avem clinica GMC care deservește drogatți, 
nebuni și oameni fără adăpost. Din când în când, dispar câţiva 
pacienţi, dar nimeni nu bagă de seamă. Ar fi nevoie de un avion 
micut, un răcitor și un pilot care nu pune prea multe întrebări. 
Sau poate cărăușul e și el în combinaţia asta. Ai nevoie de un 
chirurg experimentat, care să opereze într-o locaţie izolată și 
are grijă de cei care au nevoie de organe și sunt dispuși să 
plătească substanţial. 

— Lester Marshall și Dominic Rodriguez au frecventat aceeași 
Facultate de Medicină și s-au făcut nevăzuţi cam în același timp, 
am spus eu. Rodriguez e chirurg. 

Ryan a continuat firul logic. 

— Doi foști colegi se combină și pun la cale o schemă de 
contrabandă cu organe. Marshall vine aici. Rodriguez se duce la 
Puerto Vallarta și deschide o clinică deghizată în spa. 

— Sau s-ar putea ca Rodriguez să fi părăsit San Diego pentru 
a practica medicina în Mexic. E posibil ca Marshall să fie cel care 
a intrat în vreo belea și s-a dus în sud, unde cei doi s-au întâlnit, 
am zis eu. 

— Marshall scoate organele, Rodriguez le bagă. Donatorii nu 
fac reclamaţii pentru că au fost plătiţi sau pentru că sunt morți. 
Cei care le primesc nu fac reclamaţii pentru că este ilegal ce au 
făcut. Cu o sută de mii afacerea, îţi cumperi o grămadă de 
margarita. 

— Drogurile ilegale sunt transportate tot timpul pe calea 
aerului din Mexic în Statele Unite, am spus eu. De ce organele 
să nu se ducă în sens invers? Sunt mici, ușor de transportat și 
sunt excepţional plătite. Așa se explică deci crestăturile, 
strangularea și cadavrele ascunse. 

— Scenariul lui Burke și Hare dus la un nivel superior. 

Un pescăruș a coborât pe balustrada verandei. Boyd s-a 
repezit către el cu coada fluturând. Pasărea și-a luat zborul. 
Câinele s-a întors și ne-a privit. Eu și Ryan ne-am uitat la el, 
gândindu-ne la același lucru. Ryan l-a exprimat în cuvinte. 


274 


— Ce avem nu sunt decât speculaţii. Avem nevoie de 
informaţii despre Rodriguez și trebuie să aflăm dacă tipul e în 
Mexic. Trebuie să aflăm unde și-a petrecut Marshall acei șase 
ani care lipsesc. Și de ce. Și ne trebuie informații despre piloţii și 
avioanele din zona Charlestonului. Și despre bărci. 

Ryan părea confuz. 

— Cadavrul lui Willie Helms trebuie să fi fost dus pe calea apei 
pe insula Dewees. Unique Montague a fost aruncată în ocean. 
Mă îndoiesc că asasinul s-a folosit de un feribot pentru oricare 
dintre escapadele astea. 

— Nu toată lumea din orașul ăsta, inclusiv bunică-sa, deţine o 
barcă? 

M-am gândit timp de o clipă. 

— Hai să ne mai uităm o dată peste notițele lui Cruikshank. Tu 
crezi că unele dintre litere reprezintă iniţiale. Probabil că ai 
dreptate. Ce-ar îi să verificăm dacă acele combinaţii de litere se 
potrivesc cu numele altor persoane dispărute din Charleston? 
Gândeam cu voce tare. Dacă găsim vreo potrivire, probabil că 
acea persoană are o legătură cu clinica GMC. 

— Din datele pe care le-am văzut în notițe, Cruikshank a 
supravegheat locul în lunile februarie și martie ale acestui an. 

Mintea mea începea să speculeze. 

— Bine. Am de la Emma dosarele persoanelor dispărute. Cred 
că acoperă perioada investigaţiei lui Cruikshank. O să verific 
datele la care acestea au fost văzute pentru ultima dată și voi 
face o listă. Poate că vom putea compara respectivele date cu 
cele ale planurilor de zbor completate de piloţii avioanelor mici. 

— Ar fi nevoie de foarte multă muncă, mai ales dacă este 
vorba de mai multe aeroporturi din Charleston. Pe de altă parte, 
traficanţii rareori completează planuri de zbor. 

— Bine. Dispariţiile ar putea coincide cu momentele când au 
decolat unele avioane. 

— Presupunând că avionul nu este ţinut prin vreun hambar. 
Dacă nu completează planuri de zbor, nici nu vor semna de 
plecare sau de venire pe vreun aeroport. 

Brusc, mi-a venit un gând. 

— Ce zici despre GMC? Ei au un avion. E posibil ca în afacere 
să fie implicat cineva mai presus de Marshall? Herron și 
personalul lui au refuzat să răspundă reclamaţiilor lui Helene. 
Apoi, ea a dispărut. 


275 


— Am crezut că Helene avea suspiciuni în privinţa manevrării 
fondurilor. 

— Asta a fost întotdeauna versiunea lui Herron. Dar el și 
oamenii lui au refuzat să-l ajute pe Cruikshank să o găsească, 
iar apoi Cruikshank moare. De fapt, au ridicat o barieră și în 
calea lui Pete, iar apoi Pete a fost împușcat. S-ar putea să fie 
implicat cineva din conducerea GMC? Dumnezeule, Ryan, GMC 
are clinici în tot sud-estul! 

— Hai să nu exagerăm. Când vine Gullet? 

— Vrea computerul lui Cruikshank azi-dimineaţă la prima oră. 

Ryan a dat pătura la o parte. L-am apucat de încheietura 
mâinii. 

— Gullet n-a mișcat un deget ca să mă ajute. Crezi că s-ar 
putea să-l protejeze pe Herron? 

Ducându-mi mâna la buzele sale, Ryan mi-a sărutat 
încheieturile degetelor. 

— Cred că Gullet e în regulă. 

— Probabil că ai dreptate. Dar ai suficiente date pentru a-l 
convinge? 

— Sun-o pe Emma. Explică-i ce credem. Plângerile adresate 
de Helene tatălui ei și lui Herron, apoi dispariţia ei bruscă. 
Legătura dintre Cruikshank și Helene. Dosarele lui Cruikshank 
despre Burke și Hare, UNOS, comerțul cu organe, Rodriguez și 
clinica din Puerto Vallarta. Dovezile strangulării lui Cruikshank, 
Helms și Montague. Urmele de bisturiu de pe vertebrele și 
coastele lui Helms și Montague. Află când crede Emma că o să 
primească raportul despre ADN-ul genei pe care ai găsit-o 
laolaltă cu oasele lui Helms. 

— Speri să șterpelești vreo gumă de mestecat aruncată? 

— Am văzut asta la televizor. O chestie deșteaptă. Dar eu 
prefer cutiile de suc folosite, a spus Ryan. 

— Cochilia de melc în care se afla geana provine de la o 
specie de apă dulce, dar totuși a fost găsită alături de cadavrul 
lui Helms, pe o plajă de apă sărată. Ar trebui să aflăm dacă 
Marshall locuiește lângă o mlaștină cu apă dulce sau lângă un 
pârâu ori râu. 

— Mă uimești, doctore Brennan! 


— Și gândește-te la Dewees. Populaţia insulei este mai mică 
decât cea din Mayberry”*. Nu există vreun pod sau altă legătură, 
iar feribotul este doar pentru localnici și oaspeţii lor. Mă 
montasem. Unde aruncă un criminal victima, în mod normal? În 
zona de confort. 

— Extraordinar! 

— Mulţumesc, detective Ryan! 

— Uite ce plan îţi propun! Sună la spital și află cum se simte 
Pete. Apoi, scoate foaia pe care ţi-ai făcut notițe și fă o listă cu 
datele când persoanele dispărute au fost văzute pentru ultima 
oară. Intre timp, eu o să dau niște telefoane. După ce termin, 
vom face niște cercetări în privința lui Marshall și a tipului 
cumsecade de pe insula Dewees. 

Ryan și-a înșfăcat pantalonii scurți. 

— Șeriful Dawg Gullet n-o să știe ce l-a lovit. 


54 Numele unei localităţi fictive din Carolina de Nord, care apare în două sitcomuri 
americane; are o populaţie de 1 800 de persoane. (n.tr.). 


277 


32. 


Asistenta de serviciu mi-a spus că Pete era treaz și vorbea, iar 
semnele vitale erau stabile. Doctorul urma să-l vadă în cursul 
dimineţii și să hotărască și cât timp va rămâne internat. l-am 
mulțumit și am rugat-o să-i spună lui Pete că sunasem. 

Mi-am formulat foarte atent e-mailul pentru Katy. 

Tatăl tău va fi internat în spital pentru câteva zile. A fost 
împușcat de cineva care a intrat în locuința lui Anne de pe Isle 
of Palms. Nu te panica! Se reface destul de bine. Se află la 
spitalul Universității de Medicină a Carolinei de Sud din 
Charleston. Va fi externat înainte ca tu să poti ajunge aici și îti 
va povesti totul când vă veti vedea data viitoare. Cu drag, 
mama. 

Apoi, m-am întors la persoanele mele dispărute. Cronologia 
începea cu cinci ani în urmă. Tocmai terminam, când Ryan a 
intrat în bucătărie. După ce și-a turnat cafea, mi s-a alăturat la 
masă. O sprânceană ridicată mi-a dat de știre că nu arătam în 
formă maximă. 

— N-o spune, Ryan. 

— Îi datorezi unui tip pe nume Jerry o grămadă de scotch. 

— Și cine-i Jerry? 

— Un amic de la Quantico. Căutarea în NCIC nu a dat niciun 
rezultat în privinţa lui Dominic Rodriguez. Dar Jerry l-a găsit prin 
alte mijloace. Un zâmbet a jucat pe buzele lui Ryan. Jerry 
cunoaște căile lăturalnice. 

— Nu te juca cu mine, Ryan! 

Mi-am apucat părul și l-am strâns într-un coc. 

— Îi place scotchul Glenlivet. 

— Mi-am notat. 

— Rodriguez este de naţionalitate mexicană. S-a născut în 
Guadalajara. A urmat o pauză plină de suspans, în care Ryan a 
sorbit lung și apreciativ din cafea. În momentul de față este 
șeful secţiei de wellness la Abrigo Aislado de los Santos din 
Puerto Vallarta, Mexic. 

— Fii serios! De ce a plecat Rodriguez din San Diego? 


— Jerry se ocupă de asta chiar în timp ce vorbim. Acum, fii 
atentă! Lester Marshall. 

Am așteptat să mai ia o înghiţitură de cafea. 

— Numele a apărut pe firmament. 

— Glumești. 

Inima bătea să-mi spargă pieptul. 

— Ce a făcut Marshall? 

— Bunul doctor și-a permis oarece libertăți cu 
medicamentele. 

— Și-a prescris singur reţete? 

— Și le-a prescris pacienţilor exagerat de multe. Și-a asigurat 
un trai frumos scriind reţete pentru substanţe interzise. Un coleg 
l-a turnat. Lui Marshall i-a fost suspendată licența, dar se pare 
că nu s-a învăţat minte. După o a doua plângere și investigaţie, 
licenţa lui Marshall a fost revocată. Pe procurorii din Tulsa 
chestia asta nu i-a distrat, așa că i s-a deschis dosar penal. 
Marshall a petrecut optsprezece luni în închisoare, după care și- 
a luat tălpășița. 

— Unde a fost Marshall în perioada dintre Tulsa și Charleston? 

— Jerry verifică asta. Ţi-ai scos datele? 

l-am arătat lui Ryan lista pe care o întocmisem. A făcut 
aritmetica în minte. 

— Abrigo Aislado de los Santos a fost deschisă în '92. Marshall 
a încetat să practice medicina în Oklahoma în '89, a părăsit ţara 
în '91, după ce și-a ispășit pedeapsa, și a reapărut aici în '95. 
Ryan a bătut cu degetul în lista mea. Dacă acest prieten de 
pahar pe care ajutorul lui Gullet l-a intervievat are dreptate, 
Helms a dispărut după 11 septembrie 2001, iar ceilalţi mai 
târziu. Fie lui Marshall și Rodriguez le-a luat ceva vreme să-și 
pună afacerea pe picioare, fie unele cazuri nesoluționate ar 
trebui redeschise. Ai vreo veste de la Gullet? 

Am clătinat din cap. Cocul mi s-a desfăcut. 

— Mă întreb dacă bibanii mușcă. 

Ryan mi-a înghesuit câteva șuvițe după urechi. 

Mi-am luat telefonul mobil. De data aceasta, recepţionera lui 
Gullet mi-a făcut legătura. Nu am pierdut vremea cu amabilităţi. 

— Marshall omoară oameni pentru a le fura organele. 

— Asta este o acuzație destul de serioasă. Tonul său era plat. 
Am auzit de împușcătură. Pot să întreb cum se simte domnul 
avocat? 


279 


— Se reface destul de bine, mulțumesc de întrebare. 

— Poliţia din Isle of Palms se ocupă de asta? 

— Da. 

— Ce părere au? 

— Inclină să-l considere un accident. 

— Hmm. 

Nu știam ce vrea să spună, dar nu mă simţeam în stare să 
continui discuţia. 

— Urmele de pe oasele lui Helms și Montague sunt similare 
tăieturilor unui bisturiu. 

După un alt „hmm”, i-am spus lui Gullet ce descoperisem în 
computerul lui Cruikshank. După ce am terminat de vorbit, a 
scos un sunet care am presupus că înseamnă „continuaţi”. l-am 
zis ce aflasem despre Marshall și Rodriguez. 

— Adică, e vorba despre Helms și Montague, a spus Gullet pe 
un ton monoton. 

— Deocamdată. O persoană dispărută, pe nume Jimmie Ray 
Teal a fost, de asemenea, pacientă a clinicii GMC. Cine știe câți 
alţii? Cred că cineva l-a ucis pe Cruikshank pentru a-i închide 
gura înainte să poată lua legătura cu autorităţile. Probabil, 
același lucru l-a păţit și Helene Flynn. 

— Mda. 

— Un schizofrenic pe nume Lonnie Aikman a dispărut în 2004. 
Un ziarist a reluat povestea lui în martie. Marţea trecută, mama 
lui Aikman a fost găsită moartă în mașina ei. Este posibil să fi 
fost ucisă de cineva pentru a nu se face legătura dintre Jimmie 
Ray și GMC. 

— Unul a fost îngropat, altul aruncat în ocean, cineva 
spânzurat de un copac, altcineva găsit mort în mașină. Nu e 
chiar o semnătură. 

— Oricine este capul acestei afaceri e într-adevăr deștept. 
Probabil că a schimbat modul de operare pentru a nu exista 
vreo legătură între crime în cazul descoperirii cadavrelor. Dar un 
lucru e sigur. Avem trei strangulări. 

— Unde se află clinica asta mexicană? 

— Abrigo Aislado de los Santos, în Puerto Vallarta. 

Am auzit scaunul lui Gullet răsucindu-se. Apoi: 

— Ce doriţi să se facă? 

— Am nevoie de orice informaţie pe care o puteţi afla în 
legătură cu deținerea sau închirierea avioanelor private din 


280 


această zonă, mai ales dacă au fost folosite de GMC sau 
Marshall. Și o listă a aparatelor de zbor înregistrate, dacă este 
posibil. 

— O să-l rog pe unul dintre ajutoarele de șerif să se ocupe de 
asta. 

— Și aș mai vrea să știu cui i-ar fi la îndemână să folosească 
insula Dewees pentru a se debarasa de cadavre. 

— O să obţin o listă cu proprietarii de case aflaţi în zonă în 
perioada când l-aţi găsit pe Helms. Sunt foarte puţini cei care 
stau permanent pe insulă. Cele mai multe proprietăți sunt case 
de vacanţă, multe fiind cumpărate pentru a fi închiriate 
turiștilor. Va dura ceva timp să verific actele de închiriere până 
în 2001. Proprietarii particulari care închiriază direct nu prea ţin 
evidențe. 

— Vă rog s-o faceți. Unde locuiește Marshall? 

— Staţi puţin. 

Mobilul lui Ryan a sunat în timp ce eu așteptam la telefon. A 
răspuns. Am auzit o mulțime de „mda” și „oho” în timp ce lua 
notițe. 

— Marshall are o casă pe insula Kiawah. 

Gullet revenise la telefon. 

— Plantaţia Vanderhorst. 

— O realizare destul de frumoasă pentru cineva care împarte 
hapuri lucrând cu jumătate de normă la o clinică de binefacere. 
Are vreo barcă? 

— O să verific. 

Gullet a lansat admonestarea pe care o așteptam. 

— Să nu vă  apucațţi, dumneavoastră și prietenul 
dumneavoastră detectiv, să-l hărţuiţi iarăși pe Marshall. Dacă 
aveţi dreptate în legătură cu ceva din toate acestea, n-are 
niciun rost să-l puneţi pe fugă. 

— Dacă? Stătusem trează toată noaptea și de amabilitatea 
mea sudistă, care nu fusese niciodată punctul meu forte, se 
alegea praful. Marshall e un ticălos. Doi pacienţi și un fost 
angajat al clinicii au dispărut. Dumnezeu știe unde este trupul 
lui Flynn! 

— Imi spuneți că Rodriguez nu are cazier. Este mexican și a 
plecat din California pentru a profesa în Mexic. Nimeni nu mi-a 
dovedit că ar avea vreo legătură cu Carolina de Sud. N-am 
niciun temei să le cer autorităţilor mexicane să facă cercetări. 


281 


Știți la fel de bine ca mine că a investiga pe cineva din cauza 
trecutului său se consideră hărțuire. Stabilirea unui profil pe 
baze etnice. 

— Ar putea exista o mie de motive pentru care Rodriguez... 

Fluturând o mână pentru a-mi atrage atenţia, Ryan a împins 
către mine carneţelul său de notițe. 

— Rodriguez nu se află în baza de date NCIC pentru că nu a 
comis nicio infracţiune în Statele Unite. Rodriguez și-a pierdut 
licenţa în California fiindcă a făcut sex cu pacientele sale. 

l-am aruncat lui Ryan o privire întrebătoare. A dat din cap a 
confirmare. 

— Ce legătură are asta cu o crimă din Carolina de Sud? 

Nu-mi venea să cred că măgarul încă nu era convins. 

— Trebuie să răstorn pe biroul dumneavoastră un sac plin cu 
ficaţi? 

Ryan șopti pe mutește: 

— l-ai zis-o! 

— Domnișoară, am descoperit că în sistemul judiciar 
conjunctura nu ţine loc de probe. Aţi putea să vă gândiţi la asta. 
Vin să iau computerul. Tonul lui Gullet chiar reflecta ce simţea 
acesta. Aversiune. Așteptaţi-mă! 

— Lasă-mă să ghicesc, am spus, înapoindu-i lui Ryan 
carneţelul. 

— De la multitalentatul Jerry. 

— Jerry e o bombă. 

— Gullet e pe drum încoace. Ascultă ce-i spun, dar nu este 
convins. Crede că sunt isterică. 

— De ce are nevoie? 

— De cineva care a primit fraudulos un organ și este măcinat 
de vină, așa că își descarcă sufletul în emisiunea lui Jerry 
Springer. 

Două ore mai târziu, aveam ceva mai bun mulțumită 
enigmaticului, dar perseverentului Jerry. l-am servit-o lui Gullet 
în vreme ce intra pe ușă. 

— James Gartland, Indianapolis, Indiana. Boală renală în 
ultima fază. A făcut dializă trei ani. S-a dus la Puerto Vallarta în 
2002. A plătit o sută douăzeci de mii de dolari pentru un rinichi 
și un sejur la Abrigo Aislado de los Santos. Vivian Foss, Orlando, 
Florida. Boală renală în fază terminală. S-a dus la Puerto Vallarta 
în 2004. Vizita a costat-o o sută cincizeci de mii. l-am încredințat 


282 


lui Gullet informaţiile primite de la Jerry. Norocoșii recipienţi nu 
se vor da în vânt să depună mărturie, dar Dumnezeu să 
binecuvânteze citaţiile. 

Lui Gullet i-a trebuit o grămadă de timp să citească ceea ce 
Ryan scrisese în timpul celei de-a treia conversații cu Jerry. 

— Acest contact lucrează la FBI? 

— Da, spuse Ryan. 

— A vorbit personal cu Gartland și Foss? 

— Da. 

— Cum a obţinut numele? 

— A convins un agent foarte amabil de la Quantico, care 
vorbește spaniola, să discute cu o doamnă mexicană foarte 
amabilă din Abrigo. 

— Banii vorbesc? 

— Si. 

— De ce l-ar ajuta acești oameni? 

— Jerry este un tip foarte charismatic, spuse Ryan. 

Gullet a continuat să se holbeze la carneţel. Bănuiam că își 
organizează informaţiile în minte. Când și-a ridicat privirea, 
chipul său era o sculptură în piatră. 

— Au de gând federalii să se implice în asta? 

— Deocamdată, e doar Jerry care îmi face o favoare. Ceea ce 
am aflat îmi confirmă bănuielile. Sunt sigur că FBI va fi curios. 

— Totuși, doar Gartland și Foss, fără nimic altceva, nu 
demonstrează că e vorba de o crimă. 

Mi-am ridicat mâinile. 

— Oricum. 

Gullet a inspirat și a expirat pe nas. Și-a aranjat cureaua. 

— Marshall are un Bayliner” de șapte metri în portul Bohicket. 
Conform spuselor directorului acestui port, barca a ieșit 
sâmbătă în larg și nu s-a mai întors. 

— Eu și Ryan am vorbit cu Marshall sâmbătă, am zis eu. 

— l-aţi spus ceva despre asta? a fluturat Gullet carnețelul lui 
Ryan. 

Am clătinat din cap. 

— Dar l-am întrebat despre Unique Montague și Helene Flynn. 

Gullet s-a uitat la ceas. Eu și Ryan ne-am uitat la ale noastre. 
Era 9:47. 


55 Marcă de barcă cu motor. (n.tr.). 
283 


— Să vedem dacă îl putem găsi pe acest domn și să vorbim 
mai multe cu el. Poate că această clinică nu e în jurisdicția mea, 
dar două dintre cadavre sunt. 

e 

Eu și Ryan l-am urmat pe Gullet la clinică. Pe drum, abia dacă 
am vorbit. Eram tensionată, dar totuși obosită din cauza nopții 
nedormite. Puteam doar să bănuiesc ce simțea Ryan. 

Două ajutoare de șerif ne așteptau afară, pe strada Nassau. 
Cei de la Criminalistică au ajuns, în timp ce Gullet își instruia 
oamenii. Fusese emis un mandat de percheziţie. Conform 
conţinutului său, criminaliștii urmau să scotocească clinica de 
sus până jos. Pe drumul dinspre Isle of Palms, Gullet 
reconsiderase situația și dăduse un telefon în Mexic. Speram că 
o scenă similară se desfășura la sanatoriul din Puerto Vallarta. 

Inima îmi bătea cu putere în piept. Dacă greșeam? Nu. Nu mă 
puteam înșela. Sigur era Marshall. Omul era diabolic, un 
prădător dispus să facă orice pentru a obţine profit. 

Un poliţist în uniformă ocolea clădirea pentru a supraveghea 
intrarea din spate a clinicii. L-am urmat pe Gullet și pe un alt 
poliţist în uniformă și am intrat pe ușa din față. Berry era la 
biroul ei. Ochii i s-au mărit în timp ce-i privea pe șerif și pe 
ajutorul său, iar uitătura i-a devenit dură când ne-a zărit pe 
mine și pe Ryan. 

Gullet s-a dus glonţ către birou. Ajutorul de șerif a zăbovit la 
intrare. Eu și Ryan ne-am îndreptat spre cele două părţi laterale 
ale încăperii. 

Trei pacienţi așteptau pe scaunele din vinilin, o negresă în 
vârstă, un golan în trening și un bărbat care arăta ca un 
antrenor de tenis la un liceu. 

Bătrâna ne-a privit prin niște ochelari cu lentile mari și 
pătrate. Golanul și antrenorul s-au îndreptat către ușă. Ajutorul 
lui Gullet s-a dat deoparte pentru a-i lăsa să treacă. 

— Unde este doctorul Marshall? a întrebat-o Gullet pe Berry 
cu un ton oficial. 

— Consultă un pacient. 

Vocea era ostilă. 

Gullet s-a îndreptat spre coridorul pe care Marshall ne 
condusese cu trei zile înainte. Berry a ţâșnit de la biroul ei și și-a 
desfăcut braţele, acoperind intrarea ca un pitbull care-și apără 
teritoriul. 


284 


— Nu puteti intra acolo. 

Deși era încă ostil, în glasul ei se putea desluși frica. 

Gullet a continuat să înainteze. Noi l-am urmat. 

— Ce vreţi? 

Berry dădea înapoi cu spatele, cu braţele întinse, încercând 
încă să ne împiedice înaintarea. 

— Aceasta este o clinică. Oamenii sunt bolnavi. 

— Domnișoară, vă rog să vă daţi la o parte din drum! 

Vocea lui Gullet avea duritatea sudistă a oțelului. 

Eram atât de agitată încât aproape am împins-o pe Berry. 
Voiam ca șeriful să ajungă la Marshall înainte ca acesta să-și 
poată suna partenerul din Mexic. 

Apoi, ieșind din birou, a apărut doctorul, cu o fișă în mână. 

— Ce-i gălăgia asta, domnișoară Berry? 

Brațele lui Berry au căzut pe lângă corp, dar privirea i-a rămas 
la fel de dușmănoasă. A început să vorbească. Marshall a 
întrerupt-o cu o fluturare a mâinii manichiurate. 

— Șerifule Gullet, a spus Marshall, părând perfect calm în 
halatul lui alb de laborator și cu părul său tuns impecabil, 
Marcus Welby5* calmând un pacient recalcitrant. A dat din cap în 
direcția mea. Doctore Brennan. Așa vă numiţi, Brennan, nu? 

Inima mi-a luat-o razna. Voiam să îngenunchez jigodia și s-o 
văd plătind pentru ceea ce făcuse. 

— Doctore Lester Marshall, am un mandat pentru a cerceta 
acest sediu, pentru a obține informaţii în legătură cu pacienţii 
care au dispărut în circumstanţe suspecte. 

Tonul lui Gullet era perfect plat. 

Buzele lui Marshall s-au curbat într-un zâmbet reptilian. 

— De ce m-ar preocupa asemenea dispariţii, domnule șerif? 

Cuvintele mi-au ieșit înainte de a mă putea controla: 

— Știţi bine că aici există lucruri care ne-ar putea spune cum 
și de ce oamenii ăștia au murit. 

— Este o glumă? 

Marshall i s-a adresat lui Gullet. 

— Dacă e așa, vă asigur că nu mă distrează. 

— Domnule, vă rog să vă îndepărtați pentru a ne permite să 
ne facem treaba. Tonul lui Gullet a rămas inexpresiv. Aș prefera 
ca acest lucru să se desfășoare în cele mai bune condiţii pentru 
toată lumea. 


56 Eroul unui apreciat serial cu tematică medicală. (n.tr.). 


— Ce să fac? a întrebat Berry cu o voce ceva mai ascuțită 
acum. 

Marshall a ignorat-o. ` 

— Ce-i nebunia asta, șerifule? Sunt medic. li ajut pe cei săraci 
și pe cei bolnavi. Nu îi transform în victime. Faceți o greșeală. 


Marshall i s-a adresat lui Gullet, calmul lui de gheaţă 
contrastând cu agitația recepţionerei. 
— Domnule. 


Gullet nu și-a luat privirea de la Marshall. 

Marshall i-a dat lui Gullet fișa pe care o ţinea în mână. 

— O să regretaţi asta, domnule șerif. 

— Spuneţi-mi ce să fac! a lătrat Berry. 

— Vă rog să vă ocupați de pacientul din sala de consultații 
numărul doi, doamnă Berry! 

Berry a așteptat o clipă, privirea mutându-i-se de la Gullet la 
Marshall și apoi la mine. 

S-a îndepărtat pe hol abia târându-se și a dispărut printr-una 
dintre uși. 

Gullet l-a îndrumat pe Marshall către sala de așteptare. 

— O să așteptăm sosirea mandatului. 

Privirea lui Marshall s-a agăţat de a mea. Oglindea o ură 
nestăvilită. 

În timp ce ajutorul de șerif l-a condus pe Marshall pe lângă 
mine, către un scaun de vinilin, am adulmecat o boare de 
aftershave scump pe când remarcam din nou mătasea 
cremoasă, strălucirea blândă a pielii înzorzonate. De furie, 
degetele mi s-au încleștat în pumni. 

Apoi, am văzut. Tâmpla dreaptă a lui Marshall. O venă pulsa 
ca un șarpe care înfuleca prada. 

Marshall era îngrozit. 


286 


33. 


Am aşteptat afară, bând cafea din pahare de plastic. O mică 
mulțime s-a adunat pe trotuar atrasă de mașinile poliției și 
dubița criminaliștilor. După ce procurorul a sosit cu mandatul, 
criminaliștii au intrat. Gullet ne-a rugat pe mine și pe Ryan să 
așteptăm în timp ce echipa cerceta clinica, iar el și ajutorul său 
interogau personalul. 

A trecut o oră. Încet, adunătura de gură-cască s-a împrăștiat 
dezamăgită că nu apăruse niciun cadavru. 

Chiar înainte de prânz, Gullet a traversat strada Nassau, 
îndreptându-se către locul unde eu și Ryan stăteam sprijiniți de 
Jeep. 

— Aţi găsit ceva care să permită punerea sub acuzaţie? am 
întrebat eu. 

— Am găsit vreo două chestii pe care cred că aţi vrea să le 
vedeți. 

Eu și Ryan l-am urmat pe Gullet în clinică. Berry era 
interogată la biroul ei. Daniels stătea pe unul dintre scaunele de 
vinilin. Niciunul nu părea încântat de ceea ce se întâmpla în ziua 
aia. Marshall ieșise să aștepte în mașina sa. 

— Dacă își folosește celularul? l-am întrebat pe Gullet. 

— Nu prea pot să împiedic acest lucru, dar, în mod cert, pot 
depista toate convorbirile sale. 

Gullet ne-a condus într-o sală de tratament de la etaj. 
Încăperea avea înfățișarea tipică. Scaun. Taburet. Veioză. Coş 
de gunoi cu capac. Masă de examinare acoperită cu hârtie. 

În vreme ce pășeam pe linoleum, privirea mi-a cutreierat de-a 
lungul dulapurilor și pereţilor. Pahare din plastic, apăsător de 
limbă, un panou cu șiruri de litere, un cântar pentru bebeluși. 

— Niciun scalpel însângerat? a întrebat Ryan din spatele meu. 

— Doar asta. 

M-am întors. Gullet ţinea în mână o pungă de plastic pentru 
probe. Înăuntru, se afla un ștreang făcut dintr-o sârmă de șase 
milimetri. Văzând răsucirea laterală, mi-am dat seama de rostul 
letal al laţului. 


Mi-am imaginat-o pe Unique Montague suindu-se pe masa de 
tratament, singură, bolnavă, convinsă că bunul doctor o va 
vindeca. Mi-am imaginat-o pe Unique în acel butoi ruginit, 
descompunându-se în apă. Mi-am imaginat creaturile marine 
străpungând metalul pentru a ajunge înăuntru, la carnea ei 
putrezindă. Am simţit că turbez. 

— Unde era? a întrebat Ryan. 

— Ascuns într-un dulăpior de sub tejghea. 

— Amprente? am întrebat eu, văzând pudră pe ștreang. 

Gullet a clătinat din cap. 

— Probabil că purta mănuși chirurgicale. Deși, mai mult ca 
sigur, nu ca să protejeze vreun pacient. 

Nu mi-am putut ascunde dezgustul din voce. 

— Urmaţi-mă, a zis Gullet. 

Celelalte două uși de la etaj duceau într-o cameră mare, 
creată probabil prin îndepărtarea pereţilor dintre ceea ce 
fuseseră un mic dormitor și o baie. Incăperea fusese mobilată cu 
un frigider, o chiuvetă dublă din oţel inoxidabil, mese și dulapuri 
identice cu cele din sala de examinare. Intr-un colţ, se afla un 
suport pentru perfuzii. O masă de operaţii ocupa mijlocul scenei. 

Aliniate la perete, se aflau patru răcitoare albastre, 
strălucitoare, genul pe care le cumperi de la supermarket pentru 
un picnic pe plajă. Fiecare dintre ele fusese etichetat cu un 
sticker roșu cu galben. 

— Chirurgie elementară, spuse Ryan. 

— Completată cu jaluzele și lumini demne de cea mai 
performantă sală de operaţii. 

Printr-un gest larg, Gullet ne-a invitat în cameră. 

Pungile cu probe acopereau masa. M-am îndreptat către ele. 

Cleme chirugicale. Cel puţin douăzeci de foarfece de diferite 
tipuri. Pense hemostatice, clești, forcepsuri. Mânere pentru 
bisturie și cutii cu lame de schimb. Etichete pentru transport pe 
care era tipărit „FURNIZOR DE SPECIMENE BIOLOGICE”. 
Ambalaje sterile. O mulţime de tăvițe pentru instrumente. 

Mercur lichid îmi fierbea în piept. 

— Ce-i cu dosarele pacienţilor? am întrebat, reușind cu greu 
să-mi păstrez vocea neutră. 

— Berry ne va da toate actele, a spus Gullet. l-am confiscat 
computerul. 

— Apare vreo legătură între pacienţi și GMC? 


288 


Gullet a clătinat din cap. 

— Clinica este independentă, documentele nu părăsesc 
clădirea. După șase ani, sunt distruse. 

— Care-i povestea lui Berry? a întrebat Ryan. 

— N-a văzut niciodată nimic neobișnuit. Doctorul Marshall e 
un sfânt. 

— Și Daniels? 

— N-a văzut niciodată nimic neobișnuit. Doctorul Marshall e 
un sfânt. 

— Tipul care face curat? 

— O'Dell Towery. Vine noaptea. E puţin retardat. Unul dintre 
ajutoarele mele vorbește cu el chiar acum. Mă îndoiesc că o să 
afle ceva. 

— Ce se întâmplă în Mexic? am întrebat eu. 

— O să vă spun îndată ce aflu. 

— Aţi găsit ceva în biroul lui Marshall? 

— Criminaliștii au ceva ce-o să vă placă. 

Gullet și-a înfipt ambele mâini în buzunarele pantalonilor, le-a 
scos goale, apoi și-a pipăit cămașa. 

— Stati puţin. 

L-am auzit pe șerif îndepărtându-se pe hol cu pași apăsaţi, 
apoi revenind. A intrat în sala de operaţii ţinând în mână o mică 
pungă de probe. 

— Dintr-o nișă de sub un suport pentru pixuri din sertarul 
biroului. Criminaliștii au extras-o cu ajutorul unui fel de 
aspirator. 

Am simţit cum entuziasmul înlocuiește dezgustul pe care-l 
simțeam în stomac. 

În punguță se afla o mică cochilie maro. La fel ca micuța 
cochilie maro pe care o găsisem în mormântul lui Willie Helms. 

— Vă rog să mă scuzaţi un moment, oameni buni, a spus 
Gullet, trebuie să-l informez pe bunul doctor că este arestat ca 
suspect de crimă în cazul lui Unique Montague și să aranjez 
custodia și transportul său. 

(J 

După un prânz rapid, eu și Ryan am trecut pe la spital. Alte 
vești bune. Pete conversa normal și își recăpătase puțin 
culoarea. După spusele chirurgului, Savantul leton suferise o 
ruptură musculară și sângerări arteriale și avea nevoie de 
refacere, dar nu va rămâne cu afecțiuni permanente. 


289 


Am fost surprinsă de senzaţia de sufocare din gât. 

Știam că ar trebui să mă simt ușurată și recunoscătoare, dar 
eram şocată de intensitatea emoţiei pe care o simţeam. 
Privindu-l pe Pete cu toate tuburile și benzile adezive și 
mașinăriile alea, am simţit lacrimi făcându-și loc printre pleoape. 
Câţiva centimetri într-o parte și glonțul l-ar fi putut ucide. 
Mascându-mi gestul prin aranjarea părului, mi-am șters obrajii. 

Ryan mi-a luat mâna și mi-a strâns-o. Mi-am ridicat privirea. 
Confuzia de pe chipul lui mi-a spus că văzuse. 

Și Emma se simțea mai bine. Analizele sângelui nu erau mai 
bune, dar nici mai proaste. Doctor Russell îi ajustase regimul și 
dozajul și, cu toate că încă era epuizată, nu mai voma întruna. 

La rugămintea noastră, Emma l-a sunat pe malacolog. Dacă 
eu și Ryan ne duceam la Columbia, ar fi examinat cochilia în 
acea zi? 

Da, ar face-o. Excelent! 

Drumul a durat mai puţin de nouăsprezece minute. Un bărbat 
pe nume Lepinsky ne-a întâmpinat în holul clădirii Laboratorului 
de criminalistică. Lepinsky era înalt și vânjos, cu un cap chel și 
strălucitor și un cercel în ureche, arătând mai curând ca Mr. 
Clean decât ca un profesor de biologie. 

— Mulţumesc că aţi venit, am spus eu. 

Lepinsky a ridicat dintr-un umăr extrem de musculos. 

— N-am ore astăzi, iar campusul este la o azvârlitură de băț 
de aici. 

Lepinsky ne-a condus către un mic laborator, în care se aflau 
dulapuri cu milioane de sertare lungi și înguste. Mese negre 
erau acoperite cu tăvi, cutii cu mănuși, lamele și microscoape. 

— Să vedem ce aveţi, a zis Lepinsky întinzând o mână de 
dimensiunea chestiilor din spumă poliuretanică pe care le agită 
fanii pe la evenimentele sportive. 

Am scos punga de probe. 

Lepinsky a apucat cochilia cu o pensetă, a pus-o la microscop, 
s-a așezat și a reglat lentila. 

Au trecut câteva secunde. Un minut întreg. Alte cinci. 

Eu și Ryan am schimbat priviri peste spinarea aplecată a lui 
Lepinsky. Ryan și-a ridicat sprâncenele și mâinile. De ce dura 
atât de mult? Am ridicat din umeri. 

Lepinsky a întors cochilia pe partea cealaltă. 


290 


Aerul era închis și fierbinte și mirosea a dezinfectant și soluție 
de lipit. Lângă mine, Ryan și-a mutat greutatea de pe un picior 
pe celălalt. S-a uitat la ceas. 

l-am aruncat privirea pe care mi-o adresa mama când 
moțăiam în biserică. 

Ryan își drese gâtul, se întoarse și cercetă vitrinele. 

Lepinsky a răsucit din nou cochilia. A modificat grosismentul 
microscopului. 

Ryan și-a încrucișat braţele. Știam că urma un comentariu. 

— În cutii se află colecţii de referinţă? a întrebat el. 

— Mm, a spus Lepinsky. 

— Au costat mult moluștele astea? 

Lepinsky n-a răspuns. 

— Cred că a durat o veșnicie să căraţi midiile până sus, aici. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Midiile și moluștele nu sunt același lucru, a spus Lepinsky 
pe același ton plat pe care-l folosea Gullet, apoi și-a ridicat 
privirea. 

Lumina microscopului făcea ca părul cârlionţat care se itea de 
sub tricoul său să pară ca niște sârmulițe albe. 

— Și ce speraţi, voi, copilași, să vă aducă Moș Crăciun? 

— Un melc de apă dulce numit Viviparus interlextus, am zis 
eu. 

— Aţi fost copii cuminţi. 

e 

— Deci midiile și moluștele nu participă la aceleași reuniuni 
de familie, a zis Ryan, intrând pe l-26. Ce să spun! 

Era trecut de 6 și ne întorceam în Charleston. Am oprit la 
Maurice's Piggy Park. Politica tipului este agresivă, dar Maurice 
Bessinger face cel mai bun sos de friptură. 

Extenuată din cauza nopţii nedormite și îmbuibată cu friptură, 
cartofi prăjiţi și ceai dulce, voiam doar să-mi sprijin capul de 
tetieră și să adorm. În loc de asta, l-am sunat pe Gullet să-i spun 
despre identificarea făcută de Lepinsky. 

— Melcul era aceeași specie de apă dulce pe care am găsit-o 
îngropată alături de Helms. 

— O să vă placă asta la nebunie. 

Chiar exprima vocea lui Gullet ceva? Plăcere? Satisfacţie? 

— Când au terminat la clinică, procurorul a obţinut un al 
doilea mandat și criminaliștii au făcut cercetări acasă la 


291 


Marshall. Doctorul este un măgar delicat. Casa lui arată ca o 
mănăstire, aseptică, cu doar câteva lucruri personale. Dar 
Marshall este colecționar. 

— Scoici! 

Nu era nicio îndoială în privinţa tonului meu. Jubilam! 

— Sute, toate etichetate și aranjate în cutiuţe. 

Am auzit o voce în fundal. 

— Staţi puţin. 

Gullet m-a lăsat să aștept. 

În timp ce așteptam, i-am spus lui Ryan despre hobby-ul lui 
Marshall. 

— Sper că n-a pus midiile și moluștele în aceeași tavă. 

Gullet reveni cu alte vești. 

— Baylinerul lui Marshall se află în Key Largo, Florida. 

— S-a mișcat rapid. 

— Am dat barca în urmărire, după model și numărul de 
înmatriculare. Poliţiștii din Key Largo au depistat-o cu vreo 
douăzeci de minute în urmă. Se numește Flight of Whimsy”... 

— Zbor, da, imaginaţie, ba. Cum a ajuns la Keys? 

— Un domn pe nume Sandy Mann pretinde că a cumpărat-o 
din Charleston și a făcut duminică drumul către sud. Baliverne. 
După spusele martorilor, F/ight of Whimsy a fost andocată în 
port cândva în cursul zilei de luni. 

— Care-i povestea lui Mann? 

— E pe cale s-o spună. 

— Rodriguez? 

— Poliţia din Puerto Vallarta a descins la Abrigo cam în același 
timp în care noi îl arestam pe Marshall. Au găsit cam ce am găsit 
și noi, deși ceva mai sofisticat. Sanatoriul e de faţadă. 

— Rodriguez? 

— Nu se afla la sanatoriu, acasă sau la club. Lipsește o 
mașină. Prietena lui crede că s-ar putea să se fi dus la Oaxaca 
să viziteze niște prieteni. 

— A șters-o. 

— Foarte probabil. 

— Probabil că Marshall l-a informat. 

— O să-l găsească. Cu toate că polițiștii mexicani nu sunt 
siguri ce acuzaţii să-i aducă. 

— Omul vindea organe prelevate de la persoane ucise. 


5 Zborul imaginaţiei (în Ib. engleză în original). 


— Bănuiesc că avocatul lui Rodriguez va prezenta un alt 
tablou. Dacă are acte false pentru organele folosite, s-ar putea 
să fie greu de construit un caz. Trebuie să dovedim că este 
vorba de organe ale unor victime și că el știa acest lucru. 

— Doctor. 

Am pufnit dezgustată. 

— Omul este invalid din punct de vedere moral și ar trebui 
închis. Nimeni care promovează moartea nu merită să se 
numească doctor. Același lucru este valabil și pentru Marshall. 

— Marshall nu pleacă nicăieri. Este reţinut pentru omor de 
gradul unu. 

— Ce spune? 

— „Vreau un avocat.” 

— Legea îi dă dreptul la o audiere în faţa unui judecător în 
termen de patruzeci și opt de ore. Marshall o să iasă pe cauţiune 
până vineri. 

— Dacă-i așa, vom fi în permanenţă pe urmele lui. Ajutorul 
meu cercetează chiar acum dosarele clinicii. 

— Aveţi notițele mele? 

— Este prima serie de nume pe care am verificat-o. Nimic. 
Probabil că Marshall a distrus toate fișele pacienţilor pe care i-a 
omorât. 

— Avea încă dosarul lui Montague. 

— Adevărat. 

După ce am terminat conversaţia, l-am pus la curent pe Ryan. 
Apoi, m-am lăsat pe spate și am închis ochii. Deși eram obosită 
ca un câine, mă simţeam bine. Foarte bine. 

Marshall era în spatele gratiilor și fuseseră descoperite probe 
care vor face să fie condamnat pentru crimă și nenumărate alte 
fapte. 

Desfiinţasem o rețea internaţională care făcea trafic cu 
organe umane. Deși Rodriguez scăpase deocamdată, eram 
sigură că va fi prins și pus sub acuzare. 

Îmi îndeplinisem legământul de a o ajuta pe Emma. Bărbatul 
de pe insula Dewees, bărbatul din pădure și femeia din butoi se 
puteau odihni în pace acum. 

Gullet lucra cu Poliţia din Charleston și eram sigură că, până 
la urmă, vor fi descoperite și alte persoane dispărute. Poate 
Aikman, Teal și Flynn. Dacă erau încălcate legi internaţionale, 
fără îndoială, va interveni și FBl-ul. 


293 


Când Ryan a parcat în față la Sea for Miles, m-am uitat la 
ceasul din bord: 7:42. Tocmai urcam treptele de la intrare, când 
a sunat telefonul. Am răspuns, sperând că era Gullet care să-mi 
spună că Rodriguez a fost prins. 

— Doctor Brennan. 

Era o voce bărbătească, dar n-am putut să o identific. 

— Spuneţi-mi, vă rog, cu cine vorbesc. 

— Doctor Lester Marshall. Trebuie să vă văd. 

— N-am absolut niciun... 

— Dimpotrivă. Și, poate, m-am exprimat greșit. 

Marshall a făcut o pauză. 

— Dumneavoastră trebuie să mă vedeți. 

— Mă îndoiesc. 

— Indoiala n-ar fi înțeleaptă, doctore Brennan! Veniţi mâine. 
Ştiţi unde să mă găsiți. 


294 


34. 


Marshall era încarcerat la Centrul de detenție de pe Leeds 
Avenue, în Carolina de Nord. Eu și Ryan ne-am dus să-l vedem 
în dimineaţa următoare. Înainte de a adormi, am discutat 
argumentele pro și contra. Ryan era împotrivă. Eu eram pentru. 
Gullet și procurorul au fost de partea mea, spunând că nu 
aveam nimic de pierdut. 

Ca să fiu cinstită, mă măcina curiozitatea. Egoul lui Marshall 
avea dimensiunea unei planete. De ce s-ar înjosi să mă sune? 
Voia să facă o înţelegere. N-avea sens. Acest lucru era de 
competența procurorului. _ 

Pe lângă curiozitate, mai aveam și alt motiv. II văzusem pe 
Ryan interogând suspecți. Dată fiind aroganţța lui Marshall, 
simţeam că există o șansă ca ticălosul să se autoincrimineze. 

La Centrul de detenţie, eu și Ryan am trecut pe lângă paznici 
și am fost conduși către o cameră de interogatoriu de la etajul al 
doilea. Marshall și avocatul lui se aflau deja acolo, așezați la o 
masă gri, din metal. Marshall a devenit vizibil tensionat la 
vederea lui Ryan. Niciunul din bărbaţi nu s-a ridicat. 

— Cine este dânsul? a întrebat avocatul. 

— Bodyguardul, am spus eu. 

— Nu, a zis avocatul. 

Ridicând din umeri cu indiferență, m-am întors să plec. 

Marshall a ridicat o mână. Avocatul s-a răsucit către el. 
Marshall a dat scurt din cap. Avocatul ne-a făcut semn să luăm 
loc. 

Eu și Ryan am tras scaunele aflate vizavi de cei doi bărbaţi. 
Avocatul s-a prezentat ca fiind Walter Tuckerman. Era scund și 
cu un început de chelie, cu pleoapele grele și căzute, străbătute 
de minuscule vinișoare roșii. 

Tuckerman a vorbit primul, privind către mine: 

— Doctorul Marshall are de făcut o declaraţie. Dumneavoastră 
și numai dumneavoastră puteţi pune întrebări legate de această 
declaraţie. Dacă vreuna dintre întrebări depășește limitele 
acestei declarații, voi pune punct întâlnirii. S-a înțeles, 
domnișoară Brennan? 


— Doctor. 

Tonul îmi era de gheaţă. 

Tuckerman mi-a adresat un zâmbet unsuros. 

— Doctore Brennan. 

Cine dracu’ era tipul ăsta? Marshall răpea din timpul meu. Cu 
toate că am avut un impuls de a-i spune adio, am rămas în 
continuare pe scaun. 

Tuckerman și-a bătut clientul pe braț. 

— Dă-i drumul, Lester. 

Marshall și-a îndoit mâinile manichiurate pe masă. Astăzi, 
arăta semnificativ mai puţin spilcuit în uniforma de prizonier 
decolorată de prea multe spălări. 

— Mi s-a făcut o înscenare. 

— Nu zău? 

— Nu există nimic concret care să mă lege de acele crime. 

Marshall nu și-a dezlipit privirea de la mine. 

— Procurorul are altă părere. 

— Tot ce s-a inventat e pur circumstanţial. 

— Unique Montague, Willie Helms și Noble Cruikshank au fost 
strangulaţi cu un laț din sârmă. Poliţia a găsit un asemenea 
ștreang în clinica dumneavoastră. Când aţi prelevat organele lui 
Helms și Montague, pe oasele lor au rămas crestături de la 
bisturiu. 

— Oricine își poate cumpăra un bisturiu. 

— Clinica dumneavoastră este dotată cu o sală de operații 
provizorie. Asta-i ciudat pentru un stabiliment specializat în 
tratarea cu aspirină și bandaje. 

— Cu greu poate fi definită drept o sală de operaţii. Ocazional, 
sunt solicitat să excizez un abces sau să fac o sutură simplă. Am 
nevoie de lumină bună. 

Când eu, Gullet și procurorul dezbătuserăm dacă vizitarea lui 
Marshall este recomandabilă, iar eu decisesem că voi vorbi 
totuși cu el, am discutat, de asemenea, care ar fi abordarea cea 
mai potrivită. Procurorul sugerase să par deschisă, să creez 
impresia că las să-mi scape niște lucruri, dar, în același timp, să 
nu dezvălui nimic în plus faţă de ceea ce acuzatul știa deja. 
Ryan fusese de acord că această tactică s-ar putea dovedi 
profitabilă. 

— Poliţia din Puerto Vallarta a făcut o razie la „sanatoriul” 
prietenului dumneavoastră. 


296 


Cu degetele, am desenat în aer ghilimelele. 

— Știm că Rodriguez are pregătire de chirurg și avem 
declaraţii de la pacienţi care au primit rinichi în acest 
stabiliment. Știm că dumneavoastră și Rodriguez ați urmat 
împreună Facultatea de Medicină și că amândoi aţi fost 
sancționaţi pentru că aţi abuzat de licențele medicale. 

Procurorul îi spusese deja lui Marshall că este la curent cu 
toate aceste lucruri. 

— Foarte adevărat. Dar scenariul pe care l-aţi fabricat este 
pur speculativ. 

— Vă place malacologia, doctore Marshall? 

Marshall știa despre geană, dar nu eram siguri dacă știe 
despre cochilie. Hotărâserăm împreună să-i dezvălui acest fapt, 
pentru a-i evalua reacția. 

Marshall a ignorat întrebarea. 

— Colecţiei dumneavoastră îi lipsesc câteva exemplare? 
Poate Viviparus intertextus? 

— Nu are nicio relevanţă, a spus Tuckerman. 

— Cochilia de Viviparus intertextus descoperită alături de 
Willie Helms era identică cu o cochilie pe care am găsit-o în 
biroul dumneavoastră. Willie Helms a fost îngropat pe o plajă a 
insulei Dewees. Viviparus intertextus este o specie de apă 
dulce. 

— Intrebaţi-vă, doctore Brennan, de ce Dumnezeu aș avea la 
mine cochilii în timp ce mă debarasez de un cadavru? Sigur vă 
daţi seama că este o pură înscenare. 

— Sugeraţi că este cineva anume care a plantat cochilia pe 
cadavrul lui Helms și în birou, pentru a îndrepta suspiciunile 
către dumneavoastră? 

— Da. Iniţial, nu pentru a arunca suspiciunile asupra mea. 
Doar pentru a introduce un element fals, așa încât, în cazul 
descoperirii cadavrului, să existe dovezi că acesta a fost ucis în 
altă parte. Dar, după vizita dumneavoastră la clinică, ucigașul s- 
a hotărât să mă facă pe mine să par vinovat plantând cochilia în 
biroul meu. N-am dus niciodată cochiliile la clinică. 

— Și cine ar fi acest criminal? 

— Corey Daniels. 

— De unde le are Daniels? 

Marshall pufni ironic. 


— Putea să le ia din orice mlaștină. Gândiţi-vă. Dacă vrei să 
îndrepţi suspiciunile asupra unui adevărat colecționar, de ce să 
alegi o specie care este la fel de abundentă în această zonă 
precum o muscă? Oricine are măcar o jumătate de creier ar fi 
ales ceva mult mai exotic. Este tipic pentru Daniels. Omul e un 
prostănac. 

— Am descoperit o geană în interiorul acelei cochilii. Neagră. 
Vă place să vi se dea cu un betțișor prin gură, doctore Marshall? 
Geana ar trebui să conţină un ADN interesant. 

Marshall a lăsat să-i scape o expiraţie prelungă și apoi a privit 
în tavan, ca un profesor nemulțumit de un elev slab pregătit. 

— Chiar dacă geana este a mea, am lucrat cu Daniels zi de zi. 
Avea acces ușor. Părul de pe corp cade frecvent. 

Nu i-am răspuns. 

— Să vă întreb ceva. Ochii lui Marshall i-au căutat din nou pe 
ai mei. Au fost găsite probe și în cazul celorlalte victime? 

— Nu am permisiunea de a discuta acest lucru. 

Știam că procurorul nu le împărtășise aceste descoperiri lui 
Marshall și avocatului său. Nici vorbă să furnizez apărării date 
despre ceea ce știam. 

— Raspunsul este nu. Altfel, aș fi acuzat și pentru acele crime. 
Gândiţi-vă la fisurile din raţionamentul dumneavoastră. Tonul lui 
Marshall era plin de dispreţ. Sunt suficient de precaut pentru a 
nu lăsa dovezi în cazul oricărei alte victime, dar totuși las o 
cochilie în care se află o geană de-a mea lângă Willie Helms? 
Apoi, las o altă cochilie în biroul meu? 

Întrebarea părea retorică, așa că nu am răspuns. 

— Sunteţi atât de orbită de ură faţă de mine, încât nu puteţi 
lua în consideraţie posibilitatea de a mi se fi înscenat toate 
acestea? 

Marshall și-a răsfirat degetele. 

— De către Corey Daniels. 

— Da. 

Am clătinat din cap neîncrezătoare. 

— Un asistent medical n-ar avea pregătirea necesară pentru a 
preleva organe dintr-un organism viu și n-ar putea să o facă sub 
nasul dumneavoastră fără să băgaţi de seamă. 

— Prelevarea nu este atât de dificilă, mai ales dacă nu ești 
preocupat de sănătatea donatorului. Verificaţi-l pe Daniels. Are 
cazier. 


298 


— Lăsaţi-mă să înțeleg. Pretindeţi că Daniels vă omora 
pacienţii și vindea organele acestora fostului dumneavoastră 
coleg? 

— Ceea ce pretind este că mi s-a făcut o înscenare. 

Vena de pe tâmpla lui Marshall pulsa cu sălbăticie. 

— De ce aţi renunţat la barca pe care o aveaţi? a întrebat 
Ryan. 

Mâna lui Tuckerman a ţâșnit în sus. l-am văzut petele de 
nicotină de pe degete. 

Marshall l-a întrerupt pe Tuckerman, înainte ca acesta să 
poată obiecta față de intervenţia lui Ryan în interviu: 

— Vânzarea fost în discuţie timp de mai multe luni. Un pescar 
sportiv pe nume Alexander Mann mi-a făcut o ofertă toamna 
trecută, apoi a avut dificultăţi cu împrumutul. Abia acum și-a 
rezolvat problemele financiare. 

Ryan nu a comentat nimic. Era o tehnică la care am văzut că 
apela adesea. Când au parte de tăcere, cei mai mulţi suspecți se 
simt obligaţi să vorbească în continuare. Marshall a făcut același 
lucru. 

— Puteţi să-mi verificaţi contul dacă vorbiţi cu persoana în 
cauză. 

Eu și Ryan am tăcut în continuare. 

— Creion și hârtie, i-a cerut Marshall lui Tuckerman. 

— Lester... 

Marshall și-a fluturat mâna nerăbdător. 

Tuckerman a scos din geantă un pix cu bilă și un blocnotes 
galben avocățesc. Marshall a scris calm, apoi a desprins o foaie 
și mi-a înmânat-o. 

— Aceasta este banca lui Mann. Daţi-le telefon. 

Fără o vorbă, am împăturit hârtia și am băgat-o în geantă. 

— Presupun că pilotul dumneavoastră ar avea de spus o 
poveste interesantă. 

Marshall a părut tulburat pentru o clipă. 

— Pilotul? 

Mi-am păstrat privirea aţintită asupra lui Marshall. 

— Care pilot? 

— Nu vreau să vă pun în încurcătură, doctore Marshall! De 
fapt, era exact motivul pentru care făcusem referire la pilot. 
Gullet încă nu descoperise un avion sau vreo informaţie legată 


299 


de modalitatea de transport a organelor în Mexic. Vreau să 
ascult ce aveți de zis. 

— Ceea ce spuneţi este absurd. Marshall și-a umezit buzele. 
N-am niciun pilot. 

Marshall și-a închis ochii. Când i-a deschis, în privirea sa era 
ceva rece și dur. Și-a fixat-o asupra mea. 

— Lucrurile sunt simple. Daniels mi-a făcut o înscenare. Din 
cauza dumneavoastră, Gullet și idiotul lui de procuror au căzut 
în capcana de a da crezare unor ridicole dovezi circumstanţiale. 
Nu mă amuză. Aceste acuzaţii false îmi distrug bunul renume. 

— Despre asta-i vorba, doctore? Insulte? Defăimare? 

— N-am făcut rău nimănui. Sunt un vindecător. 

Am clătinat din cap, prea dezgustată pentru a răspunde. 

Marshall și-a împletit degetele din nou. 

— Știu că vă este silă de mine din mai multe pricini. Nu mi-am 
respectat jurământul hipocratic. Cu ani în urmă, am făcut exces 
de droguri. Toate acestea s-au schimbat. 

Marshall și-a strâns degetele atât de puternic încât pielea i s-a 
albit. 

— Am acceptat poziţia mea actuală la GMC pentru a 
compensa irosirea talentului și vieţii mele. Am fost închis. Fără 
îndoială că aţi descoperit acest lucru. În timpul acelor ani de 
detenţie, am întâlnit oameni a căror existență nu mi-am putut-o 
imagina niciodată. Am văzut violenţă. Am văzut disperare. Am 
jurat ca, după eliberarea mea, să-mi pun talentele medicale în 
slujba celor dezavantajaţi. 

Am auzit o mișcare pe scaunul de alături. Nici vorbă ca Ryan 
să înghită asta. 

— Știu că par vinovat. Și sunt vinovat de multe lucruri. Dar nu 
de asta. În ciuda eșecurilor din trecut, sunt și am fost 
întotdeauna un vindecător. Nu i-am ucis pe acei oameni. 

Ridicându-și pumnii încleștaţi spre bărbie, Marshall a tras 
adânc aer în piept. 

— Dar poate mi-am judecat greșit călăul. 

Marshall a expirat cu putere. 

— Dacă nu Daniels, atunci altcineva mi-a făcut această 
înscenare. 

e 

— A fost bună treaba cu pilotul, a spus Ryan în timp ce 

părăseam Centrul de detenţie. 


300 


— M-am gândit că Marshall ar putea lăsa să-i scape ceva. 

— Este șiret ca o vulpe. 

— Este. Deci, de ce a vrut să vorbească cu mine? 

— Eşti mai drăguță decât Gullet și doamna procuror probabil 
că l-a trimis la plimbare. 

— Crezi că l-aș putea atrage? 

— Da, bine. Și pantalonii mulaţi au reprezentat o atracţie în 
modă. 

— Am pantaloni mulaţi, am spus eu. 

Ryan a ridicat o sprânceană, în stilul lui Groucho. 

— Să văd, asta s-ar putea să-mi schimbe părerea despre anii 
'70. 

— Dacă Marshall spune adevărul, atunci ai dreptate că 
Daniels a făcut închisoare. 

— Nu mă înnebuni! 

Drumul până la sediul șerifului era scurt. Pe când ieșeam din 
Jeep, am observat-o pe Adele Berry trecând ca o furtună pe 
aleea din faţă. Dincolo de ea, l-am văzut pe câinele lui Gullet 
dormind sub un șir de ghivece care formau o bordură în jurul 
clădirii. 

Coafura lui Berry era pleoștită, pielea neagră îi strălucea, iar 
bluza roșie din poliester era pătată de transpiraţie. Deși era în 
curte, retrieverul s-a dat în spectacol. 

Berry a ezitat. M-am gândit că va ocoli, pentru a ne evita, dar, 
în loc de asta, a țâșnit către noi ca un înotător care se aruncă în 
apă. 

— De ce faceți asta? 

Faţa cărnoasă era încremenită într-o mască a furiei. 

— De ce încercaţi să distrugeți un om cumsecade? 

— Doctorul Marshall a ucis oameni nevinovaţi, am spus eu. 

— Asta-i o prostie. 

— Dovezile sunt de necontestat. 

Berry și-a trecut o mână peste frunte și apoi a șters-o de 
fustă. 

— Am așa o tensiune că simt că explodez. Mi-am pierdut 
slujba, dar bineînțeles că facturile vor continua să sosească. 
Dacă e vorba să fie cineva omorât, atunci voi și poliția mă 
omorâţi pe mine. 

A pronunţat „poliţea”. 

— Cât timp aţi lucrat la clinica GMC? 


301 


Berry și-a scos un șold înainte și a proptit pe el o mână 
enormă. 

— N-aveţi niciun drept să mă întrebaţi nimic. 

— Nu, nu am. Dar mi se pare curios că nu vreţi să ne 
împărtășiţi ceva ce ar putea ajuta investigația. 

Berry și-a șters sudoarea din nou. ` 

— Cinci luni. Așa că, de ce mă hărțuiți? Și Daniels. Il perpelesc 
pe om de parcă ar fi un sendviș cu brânză. 

— Este posibil ca Daniels să fi văzut sau să fi auzit ceva. 

— N-o să afle nimic. 

— Adică? 

— Adică, nu e nimic de aflat. 

Cu o ultimă privire de adio, Berry s-a năpustit spre parcare. 

— Încă mai cred că nu-i place de noi, a spus Ryan deschizând 
larg ușa de sticlă. 

Daniels își răcorea picioarele în camera de interogatorii. 
Gullet îl privea prin oglinda dublă. 

l-am povestit întâlnirea cu Marshall. Gullet a ascultat cu 
mâinile în buzunare. Ryan l-a studiat pe Daniels. 

— Credeţi că ar putea fi adevărat ceea ce pretinde Marshall, 
că i-a fost înscenată toată treaba? am întrebat eu. 

Gullet s-a întors spre oglindă. 

— Nu de către tipul ăsta. Este prost făcut grămadă. 

— Care-i povestea lui? 

— S-a născut în '72, nu are cazier juvenil. S-a înscris, în '90, la 
Colegiul din Charleston, cursurile de pregătire pentru Facultatea 
de Medicină. Se zice că nota de plată o achita un stră-stră-stră- 
cineva. Daniels s-a combinat cu o tipă fără educaţie, găina a 
încetat să mai dea ouă de aur, iar Daniels a plecat în Texas. A 
făcut școala de asistenţi medicali în El Paso, în timp ce prietena 
lui muncea ca să plătească facturile. 

— De ce Texas? 

— De acolo era prietena lui. Daniels și-a căpătat diploma în 
'94 și a început să lucreze la același spital unde a făcut practica. 

— Unde anume? 

— Un spital al Universităţii din Texas. Pot să verific. 

— Cum a ajuns aici? 

— De relaţia lui s-a ales praful, vecinii au sunat de 
nenumărate ori la poliţie să reclame scandalurile, în cele din 
urmă prietena lui l-a dat afară din casă, a obţinut un ordin de 


302 


restricţie, el l-a încălcat, totul s-a terminat cu o încăierare în 
urma căreia ea a căzut pe scări și și-a rupt clavicula. Daniels a 
fost condamnat la șase ani, din care a făcut trei. A stat potolit o 
vreme, apoi a fost implicat într-o bătaie și, în 2000, a revenit în 
Charleston pentru un concediu de odihnă. A început să lucreze 
la clinică în 2001. Tipul nu-i vreun geniu. 

— Sau poate fi un infractor înrăit, spuse Ryan. 

— Domnule? 

Tonul lui Gullet exprima cinism pur. 

— Niciodată nu lăsa deoparte improbabilul. 

— Credeţi-mă! Nu există nicio diplomă de facultate în sertarul 
individului. 

— Daniels a obţinut una de asistent medical, am zis eu. Nu 
poate fi chiar atât de prost. 

Gullet trase aer pe nas. 

— Să mă ferească Dumnezeu de teoria conspirației! Marshall 
e pătat și caută un ţap ispăşitor. 

— Ce spune Daniels despre Marshall? 

— Să zicem doar că nu este nerăbdător să vorbească despre 
șeful lui. 

— De ce îl ţineţi încă în arest? a întrebat Ryan. 

— Comportament nepotrivit. Îi oferim individului timp să 
reflecteze la respectul față de lege. 

L-am privit pe Daniels în timp ce își cerceta cu degetul un 
molar. Am fost surprinsă când Ryan a solicitat permisiunea de a- 
| interoga. 

— De ce v-aș lăsa să faceţi asta? 

Tonul lui Gullet era aproape amuzat. 

— Cred că am descoperit elementul de bază al unei relaţii cu 
el, a spus Ryan. 

Gullet a ridicat din umeri, ţinându-și încă mâinile în buzunare. 

— Folosiţi un reportofon. 


35. 


Eu și Gullet l-am privit pe Ryan în vreme ce intra în camera de 
interogatorii. Daniels şi-a ridicat privirea, apoi şi-a întins 
picioarele și s-a cocârjat, cu un braț pe masă și celălalt atârnat 
de spătarul scaunului. 

— Îţi amintești de mine, Corey? a întrebat Ryan. 

— Detectivul „Fă bine”. 

— Pe-aproape. 

— Am nevoie de o țigară. 

— Ghinion, spuse Ryan. 

Daniels a părut surprins pe moment, apoi a afișat plictiseala 
de dinainte. 

„Relaţie?” m-am gândit eu. 

— Te deranjează dacă înregistrez această discuţie? a întrebat 
Ryan. 

— Are vreo importanţă dacă mă deranjează? 

— Este pentru binele tău și al meu. 

Ryan a pornit mașinăria, a făcut o probă, și-a spus numele, 
numele martorului, ora și data. 

— Șeful tău are mari probleme, a început Ryan. 

— Ce legătură are asta cu mine? 

— Care erau sarcinile tale la clinica GMC? 

— Sunt asistent medical. 

— Ce făceai exact? 

— Aveam grijă de oameni. 

— E simplu să aflu. 

— Făceam ce-i de făcut. 

— Încep să cred că nu te entuziasmează discuţia asta, Corey. 

— Cum? Ar trebui să spun că-mi place să fiu arestat pentru 
isprăvile altuia? 

— Ai putea fi acuzat de unele dintre aceste isprăvi. 

— N-o să puteţi construi niciodată un caz împotriva mea 
punându-mi în cârcă ceea ce au făcut ceilalți. 

— Cine spune că vrem să facem asta? 

— Nu cumva Marshall încearcă să dea vina pe mine? 

— De fapt, da. 


304 


— Am mai avut probleme. Știu să negociez. 

Daniels și-a trecut o mână prin păr. 

— Chiar am nevoie de o ţigară. 

— De ce asistent medical? 

— Cum? 

— Ce ești? Ai aproape doi metri, o sută treizeci de kilograme. 
Un tip dur ca tine. De ce asistent medical? 

— Se plătește bine. Se caută. 

— Îți scrii propriile reţete. 

— Mda. 

Ryan a arătat către tatuajele lui Daniels. 

— Unde ai fost închis? 

— La Huntsville. 

— Care a fost motivul? 

Daniels pufni. 

— Căţeaua a pretins că am bătut-o, iar idiotul de judecător a 
înghiţit tot rahatul. Daniels a schițat din degetele mâinii drepte 
un pistol pe care l-a îndreptat spre Ryan. Nu te pune cu Texasul. 

M-am uitat la tatuajele lui Daniels. Cranii, o inimă străpunsă 
de o sabie, păianjeni într-o plasă, șerpi încolăciţi unul în jurul 
celuilalt, care se târau pe antebraţ. Stilat. Tocmai mă întrebam 
când o să înceapă „relaţia”, că Ryan a arătat cu degetul către 
catarama curelei lui Daniels. 

— Văd că ești fan Harley. 

— Și? 

— Am o Electra Glide Ultra Classic din '95. Am iubit 
motocicleta aia mai mult decât pe mama. 

Pentru prima dată, Daniels s-a uitat direct la Ryan. 

— Vă bateţi joc de mine? 

— Bărbaţii mint despre multe lucruri. Înălţime. Penis. 
Niciodată despre motocicletă. 

Daniels s-a bătut cu pumnul în piept. 

— Eu am un Screamin’ Eagle Fat Boy din 2004. 

— Deci îţi place genul Softail. 

— Motocicletele touring sunt pentru fraieri. 

— Nicio senzaţie din lume nu se compară cu cea pe care o ai 
atunci când zbori cu vântul lovindu-ţi fața. 

— Ai dreptate. 

— Ți s-a întâmplat vreodată să gonești și, brusc, să te izbești 
de asfalt? a întrebat Ryan rânjind. 


305 


— Ba bine că nu! Zâmbind larg, Daniels și-a pus ambele braţe 
pe masă. Una din încheieturi era crestată de o cicatrice în relief. 
O călugăriţă. Daniels și-a clătinat capul de parcă încă nu-i venea 
să creadă. M-a dat jos o călugăriţă într-un Hyundai. Următorul 
lucru pe care mi-l amintesc este că eram în camera de gardă, 
iar ea încerca să stabilească o legătură de urgență cu 
Dumnezeu. Ce-a fost la spital era mai rău decât accidentul în 
sine. 

— Când m-am vărsat eu, jigodia nici n-a oprit. 

— Călugărița încă se interesează de mine, se simte vinovată 
ca naiba. Îi tot spun s-o lase baltă. Preţul plătit pentru a călări 
motocicleta, omule, preţul plătit pentru a călări motocicleta. 

— Te-ai ales cu leziuni permanente? 

— Mi-am distrus articulaţia degetului sexual de la mâna 
stângă, dar cui îi trebuie? Cel de la dreapta face toată treaba. O 
altă clătinare din cap a neîncredere. O călugăriță. 

Ryan a  încuviințat înțelegător, un camarad motociclist 
surprins de ciudățeniile sorții. Daniels a fost primul care a vorbit: 

— Uite ce-i, omule. Îmi parc rău că oamenii ăia au fost 
mătrășiți. Dar n-am nicio legătură cu asta. 

— Corey, nu încercăm să-ți punem nimic în cârcă. Doar 
adunăm informaţii. Trebuie să știm dacă ai observat ca Marshall 
să fi făcut sau să fi spus ceva ciudat. 

— E așa cum i-am spus șerifului acela nazist. Marshall era 
obsedat de două lucruri. Menţinerea curăţeniei și să stam 
departe de biroul lui. 

— Care era rostul camerei mari de la etaj? 

Daniels a ridicat din umeri. 

— Habar n-am. N-am văzut niciodată pe cineva acolo, în afară 
de omul care se ocupa de curățenie. 

— Nu ţi s-a părut niciodată că asta-i ciudat? 

— Uite ce-i. Veneam, îmi făceam treaba, plecam. 

— Ai remarcat ceva ciudat în legătură cu Marshall? 

— Am vorbit în neștire despre asta. Nu vreau să am probleme 
din cauza tipului, dar Marshall era OK ca șef, bine? 

— Cum e cu Helene Flynn? 

Daniels s-a lăsat din nou pe spate. 

— Rahat, nu știu. Era precum călugăriţa despre care vorbeam. 
Stilată. Foarte drăguță cu pacienţii. Am încercat să mă dau la 


306 


ea, știi, i-am zis câte ceva, dar puicuţa mi-a tăiat-o scurt. N-am 
nevoie să mă rog de ea, înţelegi ce vreau să spun? 

— Helene se înțelegea cu Marshall? 

Degetul lui Daniels trasa desene pe masă, scoțând un sunet 
ascuţit. 

— Corey? 

Daniels a ridicat din umeri. 

— Nu știu. La început, mda. Mai târziu, părea nervoasă ori de 
câte ori doctorul se afla prin preajmă. M-am gândit că poate și el 
se dăduse la ea. 

— Ştii de ce a plecat? 

— Marshall a spus că și-a dat demisia și a angajat-o pe Berry. 
Daniels făcea în continuare desene pe masă. Dacă nu-mi ceri, 
nu vorbesc. Asta-i mottoul meu. 

— Marshall lucra vreodată târziu? 

— Uneori, ne lăsa pe mine și pe Berry să plecăm mai 
devreme. 

A trecut o secundă. Degetul lui Daniels a încremenit. 

— La naiba, omule! Inţeleg ce vrei să spui. 

Daniel dădea din cap în timp ce vorbea. 

— Ceva-i putred aici. Tipul e doctor. Să încuie era treaba lui 
Berry. 

e 

De la biroul șerifului, ne-am dus la spital. Pete se afla într-o 
rezervă privată la chirurgie. Ryan a așteptat în hol în vreme ce 
eu am urcat. 

Savantul leton era treaz și irascibil. Jeleul era verde. Sora era 
surdă. Cămașa de spital era prea mică și îi îngheţa fundul. Cu 
toate că pisălogeala lui Pete era enervantă, enervarea sa 
reprezenta o binecuvântare. Inima mi-a devenit ușoară. Se 
vindeca. Katy sunase în cele din urmă și am fost în măsură să o 
asigur că refacerea tatălui ei era iminentă. 

După-amiază târziu, Lily l-a sunat pe Ryan. Era cu prietenii în 
Montreal și voia să-l vadă. Ryan i-a promis că, până vineri, va fi 
acolo. Vacanţa lui se termina, luni trebuia să se întoarcă la 
lucru. Să plece cu două zile mai devreme însemna să-și 
petreacă weekendul cu fiica lui. Rânjea când mi-a dat vestea. L- 
am îmbrățișat. Ne-am ţinut mult timp în braţe unul pe celălalt, 
fiecare pierdut în gândurile celuilalt. Un soț cumsecade. O fiică 
abia descoperită. 


307 


Eu și Ryan ne-am hotărât să sărbătorim în noaptea aceea. 
Treaba mea în Charleston era terminată, necunoscuţii Emmei 
fuseseră identificaţi, iar pe Marshall îl aștepta o lungă perioadă 
în închisoare. Poate chiar mai rău. Pete se refăcea rapid. Lily 
revenea la sentimente mai bune. Am mâncat friptură și homari 
la 82 Queen. 

În timpul cinei, eu și Ryan ne-am învârtit precauţi în jurul 
cozii, discutând subiecte neutre, având grijă să rămânem la 
timpul prezent sau la trecut. N-a întrebat nimic despre viitor. Eu 
nu l-am încurajat. Eram încă uimită și confuză în privinţa reacției 
mele față de situaţia lui Pete. Faţă de faptul că fusese atât de 
aproape de moarte. 

Ne-am autofelicitat din plin, am râs o mulţime, am ciocnit des 
paharele. Uneori, simţeam nevoia să-l iau pe Ryan de mână. N- 
am făcut-o. De atunci, m-am întrebat adesea de ce. 

Ryan a plecat joi, după micul dejun. Ne-am sărutat de rămas- 
bun. l-am făcut cu mâna până când Jeepul său a dispărut, după 
aceea am intrat înapoi în casa lui Anne, goală din nou, cu 
excepția unui câine și a unei pisici. Urma să stau în Charleston 
până când Pete se putea întoarce la Charlotte. In afară de asta, 
nu aveam niciun plan. 

(J 

Eu și Boyd ne-am petrecut după-amiaza de joi cu Emma. Când 
a deschis ușa din față, Boyd a sărit și aproape a doborât-o. M- 
am simţit de parcă eu primisem lovitura în piept. Toată 
strălucirea dispăruse de pe chipul Emmei. Tenul ei era palid și, 
cu toate că ziua era călduroasă și umedă, purta un trening și 
șosete. A trebuit să fac un efort pentru a-mi menţine zâmbetul. 

Gullet îi spusese deja Emmei despre arestarea lui Marshall. În 
timp ce stăteam în balansoarele de pe verandă, am discutat 
despre conversaţia mea cu doctorul și asistentul său medical. 
Reacţia ei a fost promptă și tranșantă. 

— Daniels conduce o reţea internaţională care face trafic cu 
organe și îi înscenează asta șefului său? Fii serioasă! Ai văzut 
dovezile. Marshall e o scârbă și este vinovat ca dracu”. 

— Mda. 

— Cum? Nu ești convinsă? 

Scepticismul Emmei construia inele planetare în jurul celui al 
lui Gullet. 


— Sigur că sunt. Dar există vreo două lucruri care mă 
deranjează. 

— De exemplu? 

— Nu s-a găsit niciun obiect personal în biroul lui Marshall. 
Deci de ce acea unică cochilie? 

— Dintr-un milion de motive. A vrut s-o ia acasă, dara uitat 
de ea. A căzut dintr-un recipient, s-a rostogolit într-un loc unde 
nu putea fi văzută din sertarul lui, iar el n-a știut niciodată că se 
afla acolo. 

— Helms a fost ucis în 2001. Acea cochilie s-a aflat în biroul 
lui Marshall tot acest timp? 

— Nu e vorba despre cochilia unei scoici de mare, Tempe. 
Lucrurile astea sunt mici. 

— Adevărat. 

Văzând o veveriță, Boyd a ţâșnit în picioare. Mi-am pus o 
mână pe capul lui. Și-a fluturat sprâncenele către mine, dar a 
rămas pe loc. 

Mi-am susținut punctul de vedere. 

— Dar Marshall este deștept. De ce ar avea cochilii la el 
atunci când îngroapă un cadavru? 

— Poate că scoica a fost învelită laolaltă cu trupul lui Helms, 
iar Marshall n-a băgat de seamă. 

Mișcarea capului lui Boyd mi-a dat de știre că urmarea 
veverița. 

— Gullet a spus-o el însuși, am zis eu. Marshall este o 
persoană tipicară. Nu se potrivește cu personalitatea tipului. 

— Toţi greșim până la urmă. 

Poate. 

L-am bătut ușurel pe Boyd pe cap și am arătat către podea. 
Fără niciun chef, s-a așezat din nou la picioarele mele. 

Emma a adus ceai cu gheaţă, apoi amândouă ne-am legănat 
în tăcere. 

Dincolo de gard a trecut un bărbat, o femeie cu un cărucior, 
doi puști pe biciclete. Ocazional, scâncetele căţelului sugerau 
dorinţa lui de a se lua după veveriță. 

— Câte cadavre crezi că se vor găsi până la urmă? am 
întrebat eu. 

— Cine știe? 


Mi-am amintit câteva nume din notițele mele. Parker Ethridge. 
Harmon Poe. Daniel Snype. Jimmie Ray Teal. Matthew 
Summerfield. Lonnie Aikman. 

— Pot să te întreb ceva, Emma? 

— Sigur. 

— De ce nu mi-ai spus despre Susie Ruth Aikman? 

— Cine? 

Emma părea cu adevărat surprinsă. 

— Mama lui Lonnie Aikman a fost găsită moartă în mașina ei 
săptămâna trecută. Asta n-ar putea fi considerată o moarte 
suspectă? 

— Unde se afla? 

— Pe Autostrada 176, chiar la nord-vest de Goose Creek. 

— În Berkeley County. Nu este jurisdicția mea. Dar pot cere 
informații despre ea. 

Sigur că nu era. M-am simțit ca o proastă pentru că m-am 
îndoit de prietena mea. Să o întreb despre incidentul cu vaporul 
la care Winborne făcuse referire în articolul despre Aikman? Las- 
o baltă! Nu era treaba mea. 

Pe la 4:30, Emma obosise. Am intrat în casă și eu am făcut 
spaghete cu sos din congelator. Boyd se fâţțâia prin bucătărie, 
încurcându-mi-se printre picioare. 

Urmărind-o pe Emma cum mai curând se juca cu cina decât o 
mânca, mi-am amintit de telefonul pe care îl dădusem surorii ei. 
l-am spus că Sarah se va întoarce din Italia în următoarele 
câteva zile și i-am promis să o caut din nou. Emma a insistat să 
o las baltă. _ 

La 6, eu și Boyd ne-am îndreptat către casă. In vreme ce 
conduceam, cățelul a sărit pe locurile din spate, mutându-se de 
la un geam la altul și oprindu-se periodic pentru a-mi linge 
urechea dreaptă și obrazul. 

Boyd tocmai era în mijlocul circuitului său, când am intrat pe 
aleea de la Sea for Miles. Brusc, s-a oprit și un mârâit ușor i-a 
ieșit din gât. 

Ochii mei s-au aţintit asupra oglinzii retrovizoare. Un SUV 
venea pe urmele mele. 

M-a cuprins frica. 

— Ușurel, băiete. 

Răsucindu-mă, am apucat zgarda lui Boyd. 

Boyd a devenit tensionat și a lătrat scurt. 


Cu privirea în oglinda retrovizoare, am apăsat un buton de pe 
braţul scaunului. Incuietorile automate s-au închis. 

Ușa șoferului de la SUV s-a deschis. Am văzut un logo. 

Boyd a lătrat din nou. 

Am lăsat aerul să-mi iasă din piept. 

— E-n regulă, durule. 

Era. Am recunoscut silueta care se grăbea către mine. 

Măcar o dată, am fost în stare să descifrez expresia de pe 
chipul lui Gullet. 

Șeriful nu era deloc fericit. 


311 


36. 


Fără un cuvânt, Gullet mi-a dat un exemplar din acea zi al 
Post and Courier. M-am uitat peste prima pagină. 

Winborne lovise din nou. Numai că, de data aceasta, știrea nu 
era îngropată de evenimentele locale. Cruikshank, Helms și 
percheziția de la clinică, arestarea lui Marshall. Articolul era 
însoțit de o fotografie a reverendului Aubrey Herron cu pumnul 
ridicat către cer, în gestul lui caracteristic de rugăciune. 
Povestea era ambalată în aluzii răutăcioase despre posibile 
piste, numărul final al cadavrelor și pericolul în care se afla 
publicul. 

Pe moment, am fost confuză, apoi emoţiile s-au distilat într-o 
furie incendiară. 

— Vierme nenorocit! 

Șeriful m-a privit cu chipul împietrit, la fel ca al statuilor de la 
Battery. Brusc, am înţeles. 

— Doar nu credeţi că eu i-am dat lui Winborne aceste 
informaţii? 

— Mi-aţi spus că îl cunoașteți. 

Privirea lui Gullet s-a încruntat și mai tare. 

— Mi-aţi spus că nu este periculos, m-am încruntat și eu. 

— Nu-mi place ca ancheta mea să fie făcută publică, ca un 
episod de doi bani dintr-o telenovelă. Herron este vânăt de furie, 
mass-media își ascute cuţitele și furculițele, iar telefoanele 
noastre sună precum clopotele de la biserică într-o zi de 
duminică. 

— Mai bine căutaţi vinovatul în propria parohie. 

— Sugeraţi că există o scurgere de informaţii din 
departamentul meu? 

— Nu știu ce să sugerez. Povestea despre identitatea lui 
Cruikshank în mod sigur nu o știe de la mine. Winborne 
cercetează de vreo două luni dispariţia lui Cruikshank. Am rulat 
ziarul și i l-am dat lui Gullet. Nu i-am spus niciodată că am găsit 
cadavrul lui Cruikshank. 

— Herron are prieteni puternici. 

— Sigur că are. E prieten la cataramă cu Dumnezeu. 


312 


— Cu sau fără Dumnezeu, îi poate face viaţa de iad unui 
oficial local ales, inclusiv șerifului. 

Lătratul estompat al lui Boyd ne-a acoperit vocile ridicate. 

M-am îndreptat către mașină și am deschis portiera. Boyd a 
țâșnit afară și a început să alerge de la un tufiș la altul, 
stropindu-le și scormonind ţărâna cu labele. A ţopăit înapoi către 
noi și și-a băgat botul între crăcii pantalonilor lui Gullet. 

Voiam să bat palma cu cățelul. 

Gullet l-a apucat pe Boyd de urechi. 

Boyd i-a lins mâna lui Gullet. 

„Trădătorule”, m-am gândit eu, încruntându-mă la căţel. 

— Winborne știe numele victimelor și are informaţii despre 
arestare, dar nu cunoaște motivul, am spus eu. 

— De acord. Gullet a rulat ziarul și și-a lovit palma cu el. Dacă 
ar fi știut despre Rodriguez sau despre furtul de organe, ar fi 
scris în articol. 

— Cât de multe ar fi putut afla Winborne dacă urmărea 
frecvențele poliţiei? 

— Ar fi putut afla câte ceva. 

Gullet mi-a cercetat chipul pe-ndelete. 

— Dar nu toate astea. N-ar fi putut afla de la radio că am 
identificat cadavrul din pădure ca fiind al lui Cruikshank. A aflat 
din altă parte. 

După cum s-a dovedit, a existat și o urmare oarecum benefică 
a publicării poveștii lui Winborne despre Cruikshank. 

Vineri devreme, cineva a sunat la biroul șerifului. Berry 
Lunaretti deținea o speluncă numită Little Luna's pe King Street. 
Citind articolul lui Winborne, numele „Cruikshank” i-a adus 
aminte de ceva. Câteva ore m-a târziu, a realizat ce anume. 
Căutând printre obiectele pierdute de mușterii, Lunaretti a găsit 
o haină în care se afla un portofel aparţinându-i lui Noble 
Cruikshank. 

Când Gullet m-a sunat, mi-am adus și eu aminte de ceva. 

— Lui Little Luna's i se spune și Dublu L? 

— Cred că da. 

— Acesta era singurul bar de care și-a amintit Pinckney. 
Cruikshank a luat probabil din greșeală haina lui Pinckney și a 
lăsat-o pe a lui. Fără îndoială, Pinckney era beat în noaptea 
aceea și mahmur în dimineaţa următoare. A uitat despre jachetă 


313 


și s-a concentrat asupra portmoneului. Își amintește Lunaretti 
când a fost lăsată haina? 

— Spune că au trecut vreo două luni. 

Dincolo de a-mi satisface curiozitatea și a lămuri un lucru, 
informaţia nu părea din cale-afară de dramatică. Credeam deja 
că Cruikshank fusese în viaţă până în urmă cu vreo două luni. 

De asemenea, Gullet avea deja înregistrările telefonice de la 
casa lui Marshall și de la clinica GMC. 

— În ultimele trei luni, apelurile către și de la casa lui Marshall 
sunt în legătură cu ateliere de reparat mașini exotice, frizeri și 
programări la dentist. 

— E un tip popular. 

— La clinică e totuși o mică problemă. 

Nu l-am întrerupt. 

— O să dureze o vreme să verificăm toate numerele, dar 
există un tipar clar. Nimeni nu a sunat la sau de la clinică după 
terminarea programului. La 4:30-5, luminile se stingeau. 

Am auzit respiraţia lui Gullet în receptor. 

— Totuși, ceva e ciudat. În 24 martie, la 7:02 p.m., a existat 
un apel către apartamentul lui Cruikshank. 

— Nu! Marshall? 

— Numărul a fost format din biroul lui. 

— Deci care-i problema? 

— În 24 martie, Marshall a fost la o strângere de fonduri 
pentru bolnavii de distrofie musculară, în Summerville. Martorii îi 
confirmă prezenţa de la 6:30 până la 22. 

Degetele mi s-au încleștat pe receptor în timp ce o suspiciune 
întunecată începea să se formeze. 

— Deci cine l-a sunat pe Cruikshank? 

Un asasin care își invita victima la o întâlnire? 

Stai. Gândește-te. la-o pe firul faptelor. Unde duce? Apelul. 
Moartea lui Cruikshank. 

— Totul indică faptul că moartea lui Cruikshank s-a petrecut la 
sfârșitul lunii martie, am spus eu. N-a încasat cecul lui Flynn din 
februarie. Activităţile de pe cartea de credit au încetat cam în 
acea perioadă. Winborne l-a văzut pe Cruikshank pe 19 martie. 
Mă gândesc că Cruikshank s-ar putea să fi murit înainte de a 
băga de seamă că are o altă haină, altfel și-ar fi recuperat 
portofelul. Probabil că a fost ucis în aceeași noapte în care el și 


314 


Pinckney s-au întâlnit la Little Luna's. Pinckney a completat o 
plângere la poliţie. O puteţi găsi? 

— O să mă ocup de asta. 

Gullet m-a sunat înapoi după douăzeci de minute. 

— Pinckney a raportat furtul portmoneului pe 26 martie. 
Spune că i-a fost șterpelit în noaptea de dinainte. 

— Cineva îl sună pe Cruikshank de la clinica GMC pe 24 
martie. Cruikshank este probabil mort pe 25 martie. Asta nu 
poate fi o coincidenţă. 

— Deci cine a dat telefon? Un informator? Persoana care se 
ocupă de curăţenie? 

— Și dacă Marshall spune adevărul? Dacă cineva i-a înscenat 
totul? 

— Daniels? 

Vocea lui Gullet a sunat de parcă spusesem că Miloševič 
fusese nominalizat la un premiu pentru pace. 

— Știu că sună nebunește. O grămadă de lucruri îl indică pe 
Marshall și ne-am luat după ele, dar ceva din ce susţine el este 
adevărat. Operația, ștreangul, faptul că victimele sunt pacienţi. 
Toate astea sunt circumstanţiale. Daniels a lucrat și el la clinică. 
Ce știm despre el? 

— Daniels nu explică legătura dintre Marshall și Rodriguez. 
Sau faptul că Marshall a scăpat de barca lui. Marshall era 
colecționar de scoici. O cochilie din biroul lui s-a potrivit cu una 
găsită împreună cu trupul lui Willie Helms. Hai să nu ne pierdem 
timpul! Marshall e murdar și geana va dovedi acest lucru. V-aţi 
gândit bine să faceţi legătura cu Pinckney, dar eu trebuie să am 
de-a face cu o armată de ziariști care și-au instalat tabăra la ușa 
mea. 

— Aveţi vreo veste despre Rodriguez? 

— Nu. 

— Aţi găsit ceva legat de pilot sau de avion? 

— Nu. De acum, procurorul se ocupă de asta. Dumneavoastră 
v-aţi facut treaba. 

Gullet m-a lăsat să ascult tonul. 

e 

Vineri dimineață, la 9, Lester Marshall și Walter Tuckerman au 
compărut în fața unui judecător. Tuckerman a argumentat că al 
său client era medic și un respectat membru al comunității. 
Procuratura a susținut că exista riscul să dispară în străinătate. 


315 


Judecătorul a ordonat ca Marshall să predea pașaportul și a 
stabilit cauţiunea la un milion de dolari. Tuckerman urma să 
facă aranjamentele. Marshall avea să fie liber până la căderea 
nopții. 

e 

Gullet avea dreptate. Ceea ce rămăsese de făcut era muncă 
poliţienească de rutină și asamblarea pieselor pentru 
procuratură. Era sarcina ajutoarelor de șerif, a celor de la 
laboratorul criminalistic și a procurorului. Listele de apeluri 
telefonice. Dosarele pacienţilor. Hard diskurile. Cronologia 
faptelor. Planurile de zbor. Declaraţiile martorilor. Televiziunea 
care prezenta ancheta poliţiei și urmărirea penală, înfăţișându-i 
pe oamenii legii ca pe niște maeștri ai suspansului, care face să- 
ţi stea inima în loc, cu strălucirea celor ce se bucură din plin de 
viață și care dispun de o tehnologie muc-și-sfârc. Nu este așa. 
Cazurile solide se construiesc după ore și ore de muncă 
temeinică ce-ţi solicită mintea la maximum. Să cercetezi fiecare 
aspect. Să cerni un volum enorm de date. Să nu-ţi scape nimic. 

Contribuţia mea se încheiase. Oricum, nu puteam sta 
degeaba. Același gând îmi tot revenea în minte: dacă Marshall 
avea dreptate? Dacă arestasem persoana greșită? 

Ar fi trebuit să fiu fericită de încetarea crimelor, mai relaxată 
decât fusesem de săptămâni întregi. In loc de asta, eram mai 
nervoasă decât un toxicoman la vederea drogului. Nu puteam să 
citesc, să dorm, să stau locului. Aceleași dubii îmi dădeau 
permanent târcoale. Dacă Marshall spune adevărul? Există un 
criminal în libertate, care plănuiește o vacanţă bruscă în Mexic? 

L-am scos pe Boyd să alerge pe plajă. Am făcut duș. Mi-am 
făcut un sendviș. Am mâncat un bol cu cereale. Am deschis 
televizorul să mă uit la știri. Am ascultat relatarea fără pauze de 
respiraţie a unui reporter despre audierea lui Marshall pentru 
stabilirea cauţiunii. 

Agitată, am închis televizorul și am aruncat telecomanda pe 
canapea. Doamne Dumnezeule! Dacă făcusem o greșeala? 

La ora 1, am cedat. După ce am verificat din nou adresa lui 
Daniels în cartea de telefoane, am înșfăcat cheile și am ieșit pe 
ușă. Nu știam ce mă așteptam să aflu. Ceva din atitudine, ceva 
din expresie? 

Aparent, Daniels n-o ducea prea rău. Apartamentul lui se afla 
într-un complex de pe un teren de golf completat cu o zonă 


316 


verde bine îngrijită, terenuri de tenis, o lagună și o piscină. 
Fiecare locuință avea acoperișul feliat parcă în lungime, 
jumătatea rămasă avântându-se către cer. Foarte avangardist. 

Daniels locuia la 4B. În timp ce ieșeam din mașină, mi-am pus 
ochelarii de soare și o pălărie. Cine văzuse prea multe episoade 
din Columbo? 

M-am uitat la câteva dintre numere și am decis să mă îndrept 
către un grup de vile din stânga. Poteca trecea peste răzoare 
acoperite cu ace de pin și unde erau plantate gălbenele și tufe 
de liliac indian care, într-o bună zi, aveau să devină copaci. Apa 
stropea din ţâșnitori nevăzute, strălucind în lumina soarelui și 
făcând ca mirosul de flori și pământ să fie și mai puternic. 

În timp ce traversam zona, am remarcat BMWuuri, 
Mercedesuri și SUV-uri de mari dimensiuni, toate orientate cu 
fața către o locuinţă. Trupuri bronzate date cu ulei în 
șezlongurile de lângă piscină. Deși nu se afla lângă ocean, era 
evident că Daniels nu locuiește în apartamentele ieftine. Reacția 
mea a fost aceeași ca atunci când am aflat din cartea de 
telefoane că adresa lui Daniels este în Seabrook. Cum își 
permite un asistent medical de la o clinică pentru săraci să 
locuiască aici? 

Nu aveam niciun plan. Când o să găsesc casa lui Daniels, o să 
fac ceea ce o să cred că e bine. 

Mi s-a părut potrivit să bat la ușă. Asemănarea cu Co/umbo se 
oprea aici. 

Niciun răspuns. 

Am încercat din nou, cu același rezultat. M-am aplecat și m- 
am uitat printr-un geam înalt și îngust paralel cu ușa. 

Lui Daniels îi plăcea albul. Pereţi albi, o oglindă cu ramă din 
răchită albă, scaune albe la bar, dulapuri și o masă albe în 
bucătărie. O scară albă țâșnea drept către etaj. Asta era tot ce 
am putut să văd. 

— ÎI căutaţi pe Corey? 

Auzind vocea, m-am răsucit. 

Bretele roșii. Pălărie din paie. Bermude. O cămașă a serviciilor 
poștale din Statele Unite. 

— N-am vrut să vă sperii, doamnă. 

— Nu, am spus eu, cu inima revenindu-mi la locul ei. Adică, 
da. Corey este aici? 

— Destul de previzibil. Dacă nu muncește, e la pescuit. 


317 


Poștașul mi-a zâmbit, cu o mână pe tolbă, în timp ce în 
cealaltă ţinea o revistă împăturită. 

— Sunteţi o prietenă? 

— Mmm. 

La pescuit? Barcă? Am aruncat și eu o nadă. 

— Corey își iubește barca. 

— Un bărbat trebuie să evadeze câteodată. E o lume 
amuzantă, nu-i așa? Băieţii mari ca acesta sunt asistenți 
medicali, în vreme ce fetiţele mici luptă în Irak. 

— O lume amuzantă, am fost eu de acord, gândindu-mă la 
ceea ce tocmai aflasem. 

Daniels avea o barcă! 

Urcând trei trepte, poștașul a ridicat legătura cu reviste. 

— Îi puneţi asta la cutie? 

— Sigur. 

— Bună ziua, doamnă. 

Am așteptat până când poștașul s-a îndepărtat pe alee, apoi 
am traversat din nou veranda și m-am uitat prin corespondența 
lui Daniels. Revista Boating. Power Boat. Restul consta în plicuri 
și fluturași, toate adresate lui Corey R. Daniels. Cu o excepţie. 
Un plic alb, obișnuit, cu o ferestruică transparentă. Probabil o 
factură. Adresantul era Corey Reynolds Daniels. 

După ce am îndesat corespondenţa în cutie, m-am îndreptat 
către mașină. 

Locul de andocare cel mai apropiat de locuinţa lui Daniels era 
portul Bohicket, chiar după intrarea pe insula Seabrook. Părea 
un loc bun de unde să încep. 

Am ajuns acolo într-un minut. O femeie cu pielea arsă de mult 
prea mult soare și care purta un costum de baie mult prea mic 
m-a îndrumat către o barcă rapidă de pescuit, la docul 4. 

Saulele se loveau de catarge în timp ce mergeam pe ponton. 
Sau erau vele? Vele în vânt? Mintea mea chiar o luase razna. 

Barca lui Daniels nu era una dintre cele mai mari, poate avea 
vreo zece metri. Avea prova ascuţită, cu o balustradă din metal 
care ajungea până spre mijlocul navei, o consolă centrală 
acoperită, o platformă la pupa și o cabină în care păreau să 
poată dormi patru oameni. 

Am cercetat cu privirea fiecare detaliu al bărcii. Scaune fixe 
speciale pentru pescari. Furchete. Suporturi pentru undițe. O 
cutie pentru momeală. Un bazin pentru pești. Vasul era, în mod 


318 


cert, echipat pentru pescuit. Dar nu astăzi. Totul era încuiat și 
Daniels nu se vedea nicăieri. 

Casa costa cel puţin o jumătate de milion. Barca probabil cel 
puțin alte trei sute de mii. Cum le plătise? Tipul era clar un 
infractor. 

Uneori este ceva ce vezi, un miros, un cuvânt. Ceva face 
bang! și ţi se aprinde beculețul. 

Privirea mea a căzut pe numele bărcii. 

Bang! 


37. 


Hunney Child’. 

„Un stră-stră-stră-cineva i-a plătit facturile.” 

„Nepotul meu locuieşte acum aici și are o frumusețe de 
barcă.” 

Corey Reynolds Daniels. 

Althea Hunneycut Youngblood. Honey. 

Honey se măritase cu cineva din familia Reynolds. A avut un 
nepot care se reîntorsese în Charleston. li dăduse acelui nepot 
barca ei. 

Honey locuia pe insula Dewees. 

Willie Helms fusese îngropat pe insula Dewees. 

Corey Daniels era nepotul lui Honey Youngblood. El cunoștea 
insula Dewees. 

Avea dreptate Marshall? Chiar arestasem pe cine nu trebuia? 
Avea Daniels cruzimea și mintea necesare pentru a fi creierul 
afacerii? 

să-l sun pe Gullet? 

Nu. Aveam nevoie de mai mult. 

Trebuia să ajung în alt port. M-am aruncat la volan și m-am 
îndreptat către Isle of Palms. 

Lui Aggie Gray i-au trebuit zece minute până să înceapă să 
pufăie. Traversarea până pe insula Dewees a durat alte 
douăzeci. Mi s-a părut o viaţă de om. 

Norocul era de partea mea. La locul de acostare al feribotului 
se afla un cart de golf disponibil. Am sărit în el și m-am grăbit 
către Centrul administrativ. 

Domnișoara Honey era de la Muzeul naturii, curățând un 
acvariu în chiuvetă. O cutie cu cochilii de mărimea unui pumn se 
odihnea în dreptul cotului ei. 

— Domnișoară Honey, sunt atât de fericită că v-am prins! 

— Să mă prinzi? Pământul mi-e drag, fato, unde altundeva pe 
pământul verde al Domnului aș putea fi? 

— Eu... 

— Curăţ casa crabilor în cochilie de melc. 


58 Copilul Hunney (în Ib. engleză în original). 


Honey a dat din cap către cutie. Pe ici, pe colo vedeam câte 
un apendice curbat, care verifica cu precauţie lumea de afară. 

— Domnișoară Honey, ultima dată când am vorbit, mi-aţi spus 
despre nepotul dumneavoastră. 

Mâinile noduroase și-au încetinit mișcarea, dar au continuat 
să frece acvariul. 

— Corey face iarăși răutăți? 

A accentuat puternic cuvântul „iarăși”. 

— Verificăm îngrijirea unor pacienţi de la clinica GMC și cum 
se ocupă personalul de ei și sunt curioasă în legătură cu 
pregătirea lui Corey. 

— Faptul că este asistent medical nu înseamnă că el, femeia 
în vârstă a ezitat, nu e în regulă. 

— Sigur că nu. Astfel de stereotipuri sunt absurde. 

Honey freca atât de tare, încât buclele îi ţopăiau. 

— Corey urma să fie medic. Dar, în loc de asta, a făcut ce l-a 
îndemnat sufletul. Băieţii cresc. Ce poţi să faci? 

— Corey a studiat în Texas? 

— Da. 

— Unde? 

— La Universitatea din Texas. El îi spunea UTEP*. A pufnit. Ce 
fel de nume-i ăsta pentru o școală? Sună ca un spray pentru 
ciupercile de la picioare. 

Honey a turnat apă în acvariu. 

— Ce l-a făcut să se întoarcă în Charleston? am întrebat eu. 

— A dat de belea, și-a pierdut slujba, a fost rănit, a rămas 
lefter. 

Bătrâna și-a ridicat privirea și ochii șterși s-au strâns într-o 
căutătură încruntată. 

— Nepotul meu ar fi devenit un doctor grozav. 

— Sunt sigură că ar fi devenit. Care sunt specializările sale ca 
asistent? 

— Urgenţele în primul rând, apoi neurologia. 

A pronunţat „nurologie”. 

— Înainte de a se întoarce, s-a ocupat de chirurgie. A fost 
asistent la chirurgie timp de doi ani. Cam murdar, după părerea 
mea. Dar nimeni nu-mi poate spune că să tai și să coși oameni e 
o treabă ușoară. Mda. Pentru banii pe care i-am cheltuit, Corey a 
ajuns bine. 


59 Universitatea din Texas din El Paso (n.tr.). 
321 


Abia dacă o ascultam. Alte două fapte disparate se așezaseră 
la locul lor. Acum, eram preocupată că, într-adevăr, arestasem 
pe cine nu trebuia. Se părea că ucigașul este, mai curând, 
Daniels. 

Și Daniels era încă liber. 

Am simțit că mă ia cu frig. 

Trebuia să-l sun pe Gullet. Nu. Trebuia să vorbesc cu Gullet. În 
ciuda oricărei logici, ajungeam să cred că Marshall are dreptate 
să spună că Daniels i-a înscenat totul. A-I convinge pe șerif să ia 
în consideraţie această idee presupunea un efort faţă în față. 

Traficul după-amiezii de vineri era aglomerat de turiștii de 
weekend care se revărsau în oraș. Drumul până în nordul 
Charlestonului a durat aproape patruzeci de minute. 

Gullet era în biroul său. Părea atât de tensionat cum nu-l mai 
văzusem niciodată. 

— Vreau să vă spun ceva, foarte important, am zis eu, 
trăgându-mi un scaun exact vizavi de biroul șerifului. 

Gullet s-a uitat la ceas, apoi a oftat resemnat. Mesajul era 
clar. Ar fi bine să merite. Și să nu dureze mult. 

— Marshall pretinde că Daniels i-a înscenat totul. 

Gullet m-a studiat. 

— Toată lumea, de la guvernator în jos, mă folosește ca ţintă 
de tir. Imi spuneți că sunteți de părere că am arestat pe cine nu 
trebuia? 

— Vă spun că este o posibilitate. 

— Am destul ca să-l prăjesc pe Marshall de trei ori și încă o 
dată pe atât. 

— Marshall spune că toate dovezile noastre sunt 
circumstanţiale. 

Gullet a început să obiecteze. Am continuat fără să-l iau în 
seamă. 

— Intr-o anumită măsură, are dreptate. Probele obținute până 
acum dovedesc că pacienții au fost omorâţi la clinică. Cochilia s- 
ar putea să fi fost plantată în biroul lui Marshall. Știţi că 
apărarea va susține acest lucru. 

— Ce vor susţine ei și ce va crede juriul s-ar putea să difere 
considerabil. 

— Singur aţi spus că este o problemă cu lista de apeluri 
telefonice, l-am presat eu. Cineva l-a sunat pe Cruikshank din 


322 


biroul lui Marshall într-o noapte în care Marshall nici măcar nu 
era acolo. 

— Cruikshank făcea o anchetă. S-ar putea să fi avut un 
informator. 

Imi dădeam seama că Gullet nu voia să creadă. Arestase un 
om, un medic. Dorea un caz fără fisură. Îl convinsesem să 
accepte acea concluzie. Procurorul fusese de acord. Acum, eu 
dădeam înapoi. 

— Numele complet al lui Daniels este Corey Reynolds Daniels, 
dar sunt sigură că deja știți asta. Ceea ce s-ar putea să nu știți 
este că Daniels are o mătușă care locuiește pe insula Dewees. 
Mătușa i-a dat lui Daniels o barcă. 

— Dacă are o barcă și cunoaște insula Dewees nu înseamnă 
că este un criminal. 

După ce a terminat școala de asistenţi medicali, Daniels a fost 
angajat la un spital timp de trei ani. Nu a lucrat întotdeauna într- 
o clinică gratuită. 

— Nu-i suficient. 

Scaunul a foșnit când Gullet s-a lăsat pe spate și s-a frecat de 
pielea din care acesta era făcut. 

— A fost asistent la chirurgie. Timp de doi ani, a făcut curat 
pe acolo, a urmărit operaţiile, a avut o mulţime de ocazii să 
învețe procedura. 

— E o cale lungă de la a da instrumentele la a face operații. 

— Nu e nevoie să fii chirurg ca să scoţi organele dintr-un corp. 
Nu a existat grija de a-i ţine pe pacienţi în viaţă. Erau necesare 
doar cunoștințe pentru a preleva organele și a le prezerva. 

— Gândiţi-vă la sincronizare. Daniels s-a întors în Charleston 
în 2000 și a început să lucreze la clinică în 2001. Willie Helms a 
dispărut în septembrie 2001. 

Văzând prima licărire de îndoială în ochii lui Gullet, am bătut 
ultimul cui în coșciug. 

— Cruikshank descărca articole despre traficul cu organe. Am 
citit câteva dintre ele când îi verificam hard diskul, dar n-am 
înțeles importanţa unuia dintre ele. Până acum. Din 1993, 
aproape patru sute de femei și fete au fost ucise în Ciudat 
Juárez și Chihuahua, în Mexic, iar alte șaptezeci au fost date 
dispărute. Studente, vânzătoare, muncitoare, unele având abia 
zece ani. Au fost găsite cadavre îngropate în morminte puţin 
adânci din deșert, pe șantiere și în curțile depourilor de trenuri 


323 


din jurul orașelor. În 2003, Biroul procurorului general din Mexic 
s-a ocupat de câteva cazuri. Anchetatorii federali au spus că au 
dovezi că unele victime s-ar putea să fi fost ucise de membrii 
unei reţele internaţionale de trafic de organe. Într-un articol 
găsit de Cruikshank, era citat un procuror implicat în lupta 
împotriva crimei organizate, care susținea că un martor a 
identificat un bărbat american ca făcând parte din acea reţea. 

L-am străpuns pe Gullet cu o privire. 

— Daniels a făcut școala și a lucrat în El Paso, Texas. Ciudat 
Juárez este chiar vizavi de El Paso, peste graniţă. 

— Vreţi să spuneţi că Daniels era implicat? 

— Spun că s-ar putea să fi fost implicat. Chiar dacă n-a fost 
implicat, s-a aflat în El Paso. Trebuie să fi auzit despre crime. S- 
ar putea să-și fi creat contacte. Sau s-ar putea să fi preluat 
ideea și să fi venit aici pentru a-și deschide o franșiză proprie. 

Gullet și-a trecut o mână peste maxilar. 

— Daniels locuiește pe insula Seabrook și are o barcă foarte 
scumpă. 

— Spuneţi că este un Reynolds. 

— Ceea ce poate fi sau nu relevant. Știu că, luate individual, 
niciuna dintre aceste fapte nu pare suspectă. Că insula Dewees 
îi este familiară. Că are o barcă. Că are acces la clinica GMC și la 
pacienţii ei. Că are pregătire în chirurgie. Că s-a aflat în El Paso. 
Că duce o viaţă costisitoare. Că există un apel inexplicabil de pe 
telefonul lui Marshall. Dar puse cap la cap... 

N-am rostit concluzia. 

Privirea lui Gullet s-a fixat asupra mea. Niciunul din noi nu a 
zis nimic. 

Sunetul telefonului a spart tăcerea. A sunat o dată. De patru 
ori. Gullet l-a ignorat. 

Unele momente rămân pentru totdeauna în memorie, 
codificând informaţia senzorială pe care n-ai remarcat-o la 
momentul respectiv. Așa s-a întâmplat și atunci. 

Imi amintesc un pătrat roșu clipind pe telefon. O voce de pe 
coridor strigând pe cineva numit Al. Fire de praf care dansau, 
soarele tăind în felii draperiile. Un tic nervos făcea să salte colțul 
ochiului drept al lui Gullet. 

Au trecut câteva secunde. Un minut. O femeie și-a strecurat 
capul pe ușă, aceeași femeie care îl trimisese pe Gullet să-și 
potolească rudele, bătăioasa familie Haeberle. 


324 


— M-am gândit că vreţi să știți. Marshall e liber. Și tocmai a 
ținut o conferinţă de presă. Avocatul a vorbit. Marshall a 
interpretat un rol mut, demn de a fi nominalizat, al inocentului 
persecutat. 

Gullet a dat scurt din cap. 

— Tybee crede că a găsit ceva despre pilot. 

— Spune-i că vin imediat. 

M-am uitat la ceas. Daniels ar putea pleca din oraș, ar putea fi 
deja la sute de kilometri de Charleston. Gândul că va scăpa a 
făcut să mă treacă un fior pe șira spinării. 

— Nu vreţi să-l arestaţi pe Daniels? am întrebat eu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că își bate câinele. Că a scuipat pe trotuar. Că a 
urinat de pe barcă. Nu-mi pasă. Aduceţi-l în oraș, obţineţi 
mandate și faceţi același gen de cercetări, ale mașinii, lista 
convorbirilor telefonice, tot ce aţi făcut în cazul lui Marshall. S-ar 
putea să găsiţi ceva. 

— Mass-media e călare pe mine ca o haită de lupi pe un 
animal vânat. Herron are oroare de publicitate. Gullet a fluturat 
o mână către telefon. Mi-am petrecut dimineața înghițind 
muștruluieli din partea primarului și guvernatorului. Ultimul 
lucru care îmi trebuie este o altă arestare cu probleme. 

— Cel puţin, faceți rost de mandate pentru percheziţia casei și 
a bărcii. 

— Emise pe ce bază? Suspiciunea că ar putea exista ceva ce 
ne-a scăpat? Dacă fac asta, presa o să mă răstignească. 

— Este posibil să fi fost complice. Implicat cumva în toată 
afacerea asta. Folosiţi aceleași argumente ca în cazul obţinerii 
mandatelor pentru Marshall. Uitaţi, știu că este greu să-l 
consideraţi pe Marshall orice altceva decât un ticălos lacom care 
a omorât bolnavi, oameni neajutorați. 

— În mod cert, m-aţi făcut să cred asta. Acum, îl apăraţi pe 
om? 

— Spun doar că nu sunt sigură. Îmi simţeam gâtul uscat. Am 
înghiţit. Ar fi în interesul legii să cercetaţi cel puţin posibilitatea 
ca Daniels să fie asasinul. Ar trebui să-l arestaţi dacă aveţi cea 
mai mică îndoială. 

— Nu-mi sunt familiare chichiţele legale pe care vă bazaţi 
argumentaţia, doctore, dar nu așa merg treburile aici. Nu pot să 
arestez oameni pentru că am îndoieli. In afară de asta, nu am 


325 


nicio îndoială. Dumneavoastră aveţi. Eu cred că Marshall este 
vinovat ca naiba. 

Era pentru prima dată când îl auzeam pe Gullet folosind o 
blasfemie. 

— Dacă Daniels e liber, poate ucide din nou. 

Cuvintele mi-au ieșit cu mai multă forță decât intenţionasem. 

Mușchii maxilarului lui Gullet s-au încordat, apoi s-au relaxat. 

— Pe cine să ucidă? Nu se vor mai face operaţii la clinica aia. 

— Mă gândeam la Marshall. E liber. Dacă Daniels îl omoară pe 
Marshall, ancheta se poate încheia. Oamenii ar putea presupune 
că vreun prieten sau vreo rudă a unei victime l-a ucis pe 
Marshall, și Daniels scapă. 

Fără să-și ia privirea de la mine, Gullet a apăsat cu degetul un 
buton al telefonului. S-a auzit o voce cu rezonanţe statice. 

— Zamzow. 

— Marshall a plecat de la judecătorie? 

— Cu vreo patruzeci de minute în urmă. 

— Ce face? 

— Era cu un tip la costum. S-au oprit la un birou pe Broad, 
tipul în costum a rămas acolo, iar acum Marshall se îndreaptă 
spre sud, pe Strada 17. 

— Probabil că se duce acasă. Rămâi pe urma lui. 

— Trebuie să fiu discret? 

— Nu. Lasă-l să vadă că ești acolo. 

Gullet a apăsat butonul și conversaţia s-a întrerupt. 

— Zău că ar trebui să-l reţineţi pe Daniels, am insistat eu. 

— Aveţi dreptate în legătură cu un lucru. Ceea ce îl acuză pe 
Marshall este în mare măsură circumstanţial. Dar nici ce mi-ați 
spus despre Daniels nu-i altfel. Gullet s-a ridicat. Să vedem ce a 
aflat Tybee. 

Ajutorul de șerif Tybee stătea la unul din cele două 
calculatoare de la etajul secţiei, tastatura fiind înconjurată de 
maldăre de hârtii. 

— Ce-ai aflat? a întrebat Gullet în timp ce intram pe ușă. 

Tybee s-a întors către noi, în lumina fluorescentă semănând și 
mai mult decât afară cu un șoim. 

— Când am constatat că lista apelurilor telefonice de la 
apartamentul lui Marshall și de la clinică nu duc nicăieri, ce mi- 
am spus? Cum intră tipul în contact cu alţii? De la un telefon 
public? Care telefon public? Tybee și-a dus un deget la tâmplă. 


326 


M-am ocupat de cabina telefonică de pe Nassau și am verificat 
numerele formate de acolo în preajma DUC în cazul celor mai 
recente PD. 

Lui Tybee îi plăcea să folosească acronime. Data ultimului 
contact. Persoană dispărută. 

— Jimmie Ray Teal? am întrebat eu. 

— Mda. Teal a fost văzut ultima dată pe 8 mai. Am început să 
studiez lista, pentru a găsi o corespondenţă între numere și 
nume. Din fericire, cabina de pe Nassau nu este cea mai 
populară din oraș. Pe la jumătatea listei, am dat peste ceva. 6 
mai, 9:37 a.m. Cineva a format numărul unui telefon mobil 
aparţinându-i lui Jasper Donald Shorter. Convorbirea a durat 
patru minute. Același număr a fost format în 9 mai, la 4:06 p.m. 
A durat treizeci și șapte de secunde. 

— Cu două zile înainte și o zi după dispariţia lui Teal. L-ai 
verificat pe Shorter? 

— O să vă placă la nebunie asta. Tybee a frunzărit hârtiile. 
Shorter a avut niște probleme. A fost șase ani în forțele aeriene 
și a fost dat afară din serviciu după ce s-au găsit droguri într-o 
încărcătură pe care o transporta de la Da Nang în State. 
Concedierea unui ofițer este echivalentă cu o eliberare 
degradantă din funcţie a unui soldat. Face ca o angajare 
ulterioară să fie practic imposibilă. 

Tybee a ridicat o hârtie. 

Eu și Gullet ne-am uitat peste conţinutul ei. Documentul era o 
fotocopie a dosarului militar al lui Shorter. 

Jasper Donald Shorter fusese pilot în Vietnam. 


327 


38. 


— Shorter a fost pilot, a spus Gullet. Încă mai este. 

Tybee a scos altă hârtie. 

— Are un Cessna 207 cu numărul N3378Z. 

— Favoritul traficanților de droguri, a zis Gullet. 

— Da, domnule, a fost Tybee de acord. Un singur motor. 
Poate zbura la joasă înălțime și ateriza pe câmp. Dar 207 este o 
alegere proastă pentru distanțe lungi și fără a fi văzut. Nu poate 
zbura de aici până la Puerto Vallarta fără a realimenta. Și mai 
este o problemă. Fiecare avion care zboară în Statele Unite 
trebuie înmatriculat, iar numărul lui Shorter poate să fie urmărit 
și să ducă drept la el. Dar, adesea, traficanţii de droguri fură 
avioane sau le cumpără de la proprietarii anteriori, acoperă 
numărul cu vopsea și scriu unul fals. 

— Găsește avionul. Dacă dai de Shorter, urmărește-l și sună- 
mă. 

— Da, domnule. 

Gullet s-a întors să plece. Eu mai aveam o ultimă întrebare 
pentru Tybee: 

— Unde locuiește Shorter? 

— Pe Seabrook. 

Am simţit cum mă cuprinde agitația. 

— Unde pe Seabrook? 

Tybee a apăsat câteva taste și pe ecran a apărut o listă. 

— Pelican Grove Villas. 

Agitaţia mi s-a accentuat. M-am răsucit spre Gullet. 

— Daniels locuiește la Pelican Grove Villas. 

Gullet s-a oprit cu mâna pe clanţă. 

— Același complex? 

— Da! Da! Asta nu poate fi o coincidenţă. Marshall are 
dreptate. Trebuie să fie Daniels! 

Ceva s-a schimbat în expresia lui Gullet. A încuviinţat scurt: 

— O să-l aduc aici. 

— Vreau să mă duc cu dumneavoastră, am spus eu. 

Cu maxilarul încleștat, Gullet s-a uitat atent la mine. 

— O să vă dau de știre când pun mâna pe el. 


Acestea fiind spuse, a plecat. 
e 

N-aveam altceva de făcut decât să mă duc acasă. Și să 
aştept. 

După ce l-am plimbat pe Boyd, am înghițit o cină din 
congelator și am deschis televizorul la știri. O reporteră care 
părea suficient de pătrunsă de eveniment relata despre un 
incendiu într-un bloc de locuințe publice. Expresia ei a devenit 
subtil, dar potrivit de șocată când a trecut la materialul despre 
Marshall. In înregistrare a apărut clinica, un Marshall mai tânăr, 
un clip cu Herron conducând rugăciunile pe un stadion, Marshall 
și Tuckerman părăsind judecătoria. 

Abia dacă am auzit ceva. Tot treceam în revistă faptele pe 
care le cunoșteam. Mă uitam mereu la ceas. De fiecare dată, 
constatam că abia trecuseră câteva minute. 

Era Daniels? Trebuia să fie Daniels. Îl găsise Gullet? De ce 
dura atât de mult? 

Am udat colecţia de cactuși a lui Anne. Am adunat o mulţime 
de vase de spălat. Am golit mașina de spălat vase. 

Aveam idei contradictorii, dar nu era nimeni cu care să discut 
despre îndoielile mele, cu care să cântăresc dacă vinovatul este 
Daniels sau Marshall. Aveam nevoie să vorbesc cu Ryan, să aflu 
din ce perspectivă privește el lucrurile. M-am gândit să-l sun, 
apoi m-am hotărât să-l las să se concentreze asupra lui Lily. 
Birdie era ocupată cu o broască-jucărie pentru pisici. Deși părea 
profund interesat, Boyd nu era un tovarăș interesant de 
conversație. 

Pete a sunat pe la 6:30, plictisit și ciufut. l-am spus că voi 
trece pe la el și îl voi pune la curent cu evenimentele din 
ultimele patru zile. 

Când am ajuns, Pete citea ediţia de vineri a ziarului Post and 
Courier. Mototolind ziarul, a început să se plângă în legătură cu 
mâncarea, îmbrăcămintea care îi provoca mâncărimi, prima 
ședință de terapie fizică. 

— Nu suntem oare o gaură neagră de nevoi? am spus eu 
sărutându-l pe creștet. 

— Se numește refulare. Dar nu mă asculţi cu adevărat. 

— Nu, am recunoscut eu. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 


l-am zis totul. Imitaţia de sală de operaţii. Furtul de organe. 
Ștreangul. Cochiliile. Unique Montague. Willie Helms. Celelalte 
persoane dispărute. Rodriguez. Abrigo Aislado de Los Santos din 
Puerto Vallarta. 

l-am spus lui Pete că Rodriguez și Marshall au fost colegi la 
Facultatea de Medicină, că amândoi au fost pedepsiţi - Marshall 
pentru consum de droguri, Rodriguez pentru comportament 
sexual nepotrivit - și că Marshall chiar a fost închis pentru o 
scurtă perioadă. Am adăugat că Marshall își vânduse barca 
imediat după ce eu și Ryan l-am întrebat despre asta la clinică și 
am sfârșit prin a-i descrie arestarea lui Marshall și eliberarea lui 
ulterioară pe cauţiune. 

— Ar trebui să fii mândră de tine, a spus Pete. 

Timp de un minut, am fost din nou convinsă. Dar nu, trebuia 
să fie Daniels. 

— Cred că l-am făcut pe Gullet să aresteze persoana 
nepotrivită. 

— Să nu crezi toate lucrurile la care te gândești, a zis Pete. 

L-am lovit pe Pete peste încheietura mâinii. S-a ferit, 
exagerând durerea. M-am uitat la ceas. 

— Nimeni nu-l convinge pe Gullet de nimic, a spus Pete. 

— Poate că nu, dar l-am pisălogit din plin. Și acum Gullet 
primește bobârnace. 

— De la cine? 

— Presă. Herron. Reverendul are prieteni puternici. Mi-am 
rupt o cuticulă de la mâna dreaptă cu unghia de la degetul mare 
al mâinii drepte. Dacă greșim? Gullet va avea o grămadă de 
explicaţii de dat la alegerile următoare. 

— Probele mi se par destul de convingătoare. 

— Toate sunt circumstanţiale. 

— Destule probe  circumstanţiale pot avea greutatea 
adevărului dacă juriul le crede. 

Pete s-a întins și mi-a desfăcut mâinile. M-am uitat la ceas. 
Unde naiba era Gullet? 

— Dacă Marshall nu este vinovat, există vreun alt candidat? a 
întrebat Pete. 

l-am spus ce aflasem despre Corey Daniels. 

Barca. Faptul că insula Dewees îi era familiară. Prezenţa lui în 
El Paso în perioada oribilelor crime, dintre care unele ar putea 
avea legătură cu traficul de organe. Apelurile de la telefonul lui 


330 


Marshall când acesta nu se afla în clinică. Faptul că locuia în 
același complex cu un pilot care avea o reputaţie proastă. Un 
pilot care a fost contactat chiar înainte și imediat după dispariţia 
lui jimmie Ray Teal. Contactat de la un telefon public aflat la 
câţiva metri de clinică. 

— Poate că Marshall și Daniels sunt împreună în combinaţia 
asta, a spus Pete după ce am terminat. 

— Posibil. Dar mă tot gândesc la conversaţia pe care am avut- 
o cu Marshall. Imi displace omul, dar ceva din ceea ce spune are 
sens. Abandonarea cochiliei în biroul său nu se potrivește cu 
personalitatea lui. Are alibi pentru noaptea în care Cruikshank a 
fost sunat de la telefonul lui. Povestea cu vânzarea bărcii poate 
fi ușor verificată. Dacă sunt amândoi implicaţi, de ce să arate cu 
degetul spre Daniels? Poate doar dacă Marshall încearcă să 
obţină primul o înţelegere cu procurorul. 

— Are Marshall ori Daniels intrări nejustificate de bani în 
conturi? 

— Gullet spune că nu există nicio dovadă a acestui fapt, deși 
banii pot fi ascunși ușor. Daniels trăiește mult peste posibilităţile 
pe care ţi le-ai imagina că le are un asistent medical. 

l-am descris Hunney Child și apartamentul de pe Seabrook, 
iar apoi i-am spus despre legăturile de rudenie ale lui Daniels. 

— Clanul Reynolds din afacerile cu aluminiu? 

— Exact. Dar asta s-ar putea să nu însemne nimic. 

Privirea mi s-a îndreptat către ceas. Trecuseră cinci minute de 
când mă uitasem ultima dată. 

— A trebuit să duc oarece muncă de lămurire, dar Gullet s-a 
dus să-l ridice pe Daniels. 

Cuticula de la degetul meu era acum de un roșu strălucitor. 

— Dar cazul împotriva lui Daniels este, de asemenea, 
circumstanţial. Sper că niște cercetări minuţioase și studierea 
listei cu apeluri telefonice vor scoate la iveală lucruri 
interesante. 

— Ce-i cu geana găsită? 

— Obţinerea ADN-ului durează. 

— Căpitanul Comic s-a întors înapoi în tundră? 

— Da. 

— Ți-e dor de el? 

— Da. 


În acea dimineaţă, am simţit pe pernă o urmă a mirosului lui 
Ryan și am resimţit singurătatea mai intens decât anticipasem. 
Un gol. Încheierea relaţiei, care era pe cale să se întâmple? 

— Cum se simte Emma? mi-a desprins Pete palmele, reţinând 
una într-a sa. 

Am clătinat din cap. 

Zece minute mai târziu, mi-a sunat mobilul. Numărul lui Gullet 
a strălucit pe ecran. Cu inima bătând, am acceptat apelul. 

— Daniels nu era la Bohicket sau în apartamentul său. Barca e 
în port. l-am dat mașina în urmărire. 

— Aţi făcut vreun progres cu Shorter? 

— Nu-i nici urmă de el, dar avionul se află pe un aeroport 
particular lângă drumul Clement's Ferry. Ceva de mică 
anvergură. Nu există turn de control, clar vând carburant. 
Paznicul zice că Shorter transportă un grup de afaceriști la 
Charlotte în fiecare sâmbătă dimineaţă și apare vineri seara 
pentru a face verificările de rutină ale avionului. Tybee o să-l 
aștepte pe Shorter când vine. 

— Ce face Marshall? 

A făcut o pauză. Din fundal se auzea bolboroseala radioului lui 
Gullet. 

— Zamzow l-a pierdut. 

— L-a pierdut? Nu-mi venea să cred. Cum de l-a pierdut? 

— Un camion a derapat nu departe de el. În accident au fost 
implicate două mașini. L-am pus să se ocupe de el. 

— Isuse Hristoase! 

— E ceva temporar. Tuckerman a organizat o conferință de 
presă pentru mâine-dimineaţă, la ora 10. Marshall va afișa, 
pentru public, expresia lui inocentă și vom relua urmărirea 
atunci. 

După ce am încheiat conversaţia cu el, m-am uitat la pacient. 
Din fericire, Pete moțăia. 

Uitându-mă din nou la telefon, am remarcat o iconiţă care îmi 
dădea de veste că am un mesaj vocal. Am ascultat mesajul. 

Emma, 4:27. 

— Sună-mă, am vești. 

În timp ce am vorbit cu Tybee, îmi lăsasem geanta în biroul lui 
Gullet. Probabil că atunci sunase Emma. 

Am apăsat tasta £ pentru apelare rapidă. Robotul Emmei a 
răspuns după ce telefonul a sunat de patru ori. 


332 


— La naiba! 

Tocmai eram pe cale să închid când vocea Emmei a întrerupt 
înregistrarea. 

— Stai puţin. 

Mesajul s-a terminat și a urmat un bip prelung. Am auzit un 
clic, apoi calitatea sunetului s-a modificat. 

— Unde ești? a întrebat Emma. 

— La spital. 

— Dacă personalul de acolo te prinde că vorbeşti la mobil, o 
să te ia la bătaie. Cum se simte Pete? 

— Doarme, am spus eu abia șoptind. 

— Tu și Gullet aţi fost ocupați. 

— Emma, cred că am făcut o greșeală. 

— Oh? 

M-am ridicat, am închis ușa și i-am spus Emmei pe scurt tot 
ce-i spusesem lui Pete. A ascultat fără să mă întrerupă. 

— Nu știu dacă veștile mele vor rezolva ceva. Astăzi, am 
obținut rezultatele ADN. Este geana lui Marshall. 

— Ai dreptate. Nu exclude niciuna dintre variante. Dar 
limitează posibilităţile. Fie Marshall s-a descotorosit de cadavru 
sau a participat la asta, fie i s-a înscenat toată treaba încă de 
când a fost îngropat trupul. Dar ce rost avea o înscenare în acel 
moment? Acest gen de planificare întâmplătoare pare cam 
exagerată. Și o geană, pentru Dumnezeu? Sună ca un scenariu 
TV, în care un poliţist găsește o celulă epitelială într-un covor 
persan de un hectar. Care sunt șansele ca geana să fie 
descoperită? 

— Pe cine alegi? 

— Pe Daniels. E suficient de redus pentru a-și imagina că o 
chestie ca asta va funcţiona. 

— Și eu tot pe el îl aleg. Ţine-mă la curent. 

— O s-o fac. 

Am setat telefonul pe vibrații. Minutele au trecut. Îmi rodeam 
o pieliță când l-am simţit prinzând viaţă. 

Gullet. 

— Poliţia de pe Isle of Palms tocmai a depistat mașina lui 
Daniels în portul de pe insula Dewees. 

— S-a dus să-și vadă mătușa? Dacă da, de ce? Și de ce nu și-a 
luat propria barcă? 

Gullet a ignorat întrebările. Bineînţeles. Erau irelevante. 


333 


— lau legătura cu cei de pe insula Dewees, ca să văd dacă 
Daniels este acolo. Am pus două ajutoare de șerif să 
supravegheze apartamentul și portul Bohicket. O să punem 
mâna pe el. 

— Vă rog să mă sunaţi când se va întâmpla acest lucru. Tipul 
îmi dă fiori. 

Pete sforăia. Era timpul să plec. 

Tocmai îndepărtam ziarul de pe patul lui Pete, încercând să o 
fac fără să foșnească prea tare, când privirea mi-a căzut pe 
fotografia alb-negru a lui Aubrey Herron. Herron fusese surprins 
în vreme ce se ruga cu capul înclinat, ochii închiși și un braţ 
întins deasupra capului. 

Braţul stâng. 

Ideea m-a lovit ca un tsunami. Neinvitată. Neașteptată. 
Șocantă. 

— La naiba, am șoptit eu cu degetele încleștate de disperare. 
La naiba, la naiba, la naiba. 

Ziarul a tremurat în timp ce viziuni ţipau în mintea mea. 

De trei ori vertebra a șasea cervicală, toate fracturate în 
partea stângă. 

Un ștreang cu nodul pentru aplicarea forţei letale pe stânga. 

Corey Daniels în spatele oglinzii duble. O mână trecută prin 
păr. Un deget care desena pe masă. Un braţ atârnat de spătarul 
scaunului. O cicatrice în jurul încheieturii mâinii. 

Lester Marshall răsfoind paginile fişei unui pacient. Măzgălind 
cuvinte într-un carnețel. 

Imagini caleidoscopice au fuzionat într-un tablou întreg. 

Daniels vorbise despre leziunile permanente căpătate în urma 
unui accident de motocicletă. Avea forță în mâna dreaptă. 

Marshall a frunzărit fișa lui Montague cu mâna stângă. A scris 
cu mâna stângă. 

Daniels era dreptaci. Marshall era stângaci. 

Un garou este petrecut din spate peste capul victimei. 

În cazurile lui Montague, Helms și Cruikshank, forța fusese 
aplicată în partea stângă a gâtului. Fuseseră strangulaţi de un 
stângaci. 

ÎI trimisesem pe Gullet după Daniels. 

Ucigașul nu putea fi Daniels. 

Unde se afla Marshall? 


39. 


Lăsând ziarul să-mi cadă, am înșfăcat telefonul și am format 
numărul lui Gullet. 

Nu mi-a răspuns. 

„La naiba!” 

Am format numărul centralei de la biroul șerifului. 
Operatoarea mi-a spus că Gullet nu era disponibil. 

— Trebuie să iau legătura cu el. Acum. 

— Aţi sunat pentru a raporta o crimă? 

— Gullet este pe cale să aresteze un om pe nume Corey 
Daniels. Luaţi legătura cu el. Spuneţi-i s-o sune pe Brennan 
înainte de asta. 

— Este vorba despre un reporter? 

In voce i se citea îngrijorarea. 

— Nu. Sunt Temperance Brennan. Lucrez pentru biroul 
coronerului. Am informaţii care îi sunt necesare șerifului. Este 
foarte important să îi parvină. 

O urmă de ezitare. 

— Ce număr aveți? 

| l-am spus. 

— Cum pot să iau legătura cu ajutorul de șerif Tybee? 

— Nu vă pot da numărul. 

— Vă rog să luaţi legătura cu Tybee! 

A trebuit să mă abţin să nu ţip la femeie. 

— Spuneţi-i să mă sune. Același număr. Același mesaj. 

Complet frustrată, am închis telefonul. 

M-am uitat la Pete. Trecuse de faza de picoteală, visa deja. M- 
am gândit să plec, apoi m-am hotărât să rămân. Dacă Gullet sau 
Tybee suna în timp ce eram în lift și nu aveam semnal? 

Am început să umblu de colo-colo rozându-mi cuticula cu 
dinţii. 

„Fir-ar să fie, sună!” 

Niciun semn din partea telefonului. 

„Sună!” 


Cum am putut să fiu atât de proastă? Atât de credulă? 
Marshall mă jucase pe degete într-un moment în care ar fi 
trebuit să adaug piesele care lipseau din puzzle. 

„Calmează-te, Brennan! Nimic nu-i pierdut. Marshall a fost 
pus sub acuzare. Va trece printr-un proces. Daniels poate fi 
eliberat.” 

Ca de obicei, mi-am ignorat propriul sfat. Eram extrem de 
frustrată și supărată din cauza prostiei mele. Pieliţa degetului 
meu arăta ca o bucată de carne crudă. 

Neuronii mei au încercat să raţioneze. 

„Gullet are motive să-l reţină pe Daniels. De asemenea, poate 
să-l elibereze ca urmare a apariţiei unor fapte noi. Astfel de 
lucruri se întâmplă. Nu o să moară nimeni.” 

Să moară? 

Am îngheţat în timp ce imaginile caleidoscopice formau o 
imagine diferită. 

Marshall era criminalul și totuși dovezile împotriva sa erau 
circumstanţiale. Cine i-ar fi putut bate ultimul cui în coșciug? 

Nimeni altul decât pilotul. 

Dacă Shorter era într-adevăr cărăușul lui Marshall, atunci 
Marshall era ca și spânzurat. Dacă procurorul vorbea cu Shorter, 
ar fi putut încheia o înţelegere. Dacă Shorter cedează, mărturia 
lui i-ar putea îngropa pe Marshall și pe Rodriguez. 

Marshall nu avea scrupule. Marshall scăpase de Zamzow și 
era liber. Marshall și-ar fi dat seama de riscul pe care îl 
reprezenta Shorter. Ar încerca să elimine acest risc. Dacă 
reușea, ar fi putut să împiedice condamnarea sa. 

Tocmai apăsam nervoasă tastele telefonului când, o soră a 
deschis ușa. Cu buzele strânse, a arătat către mâna mea și a 
clătinat din cap a „nu”. 

Mi-am băgat telefonul în buzunar și m-am grăbit să traversez 
camera şi holul. Ponositele butoane luminoase indicau 
avansarea lentă a liftului care urca. 

„Haide odată!” 

Ușile s-au deschis. Am intrat repede în cabină, practic 
năvălind peste ceilalți oameni înainte ca aceștia să se poată da 
înapoi. Am coborât, toţi uitându-ne fără rost la indicatorii 
luminoși ai etajelor. 

„Haide odată!” 


336 


Holul de la intrare era pustiu. În timp ce mă îndreptam către 
ușă, am format numărul lui Gullet. 

larăși nu mi-a răspuns. 

„La naiba!” 

Ce se întâmpla în port? Pe insula Dewees? În apartamentul lui 
Daniels? În portul Bohicket? 

Ce se întâmpla la aeroportul de pe strada Clement's Ferry? 

Eram îngrijorată mai mult pentru Tybee. Habar n-avea că 
Shorter ar fi putut să fie o ţintă. Shorter nu s-ar aștepta la un 
atac din partea lui Marshall. Doctorul avea prea puţin de pierdut, 
dar totul de câștigat dacă își elimina pilotul. Marshall habar nu 
avea că Daniels era pus sub supraveghere și probabil că plănuia 
să creeze impresia că Shorter fusese omorât de Daniels. Era 
Marshall un bun trăgător? El îl împușcase pe Pete? Poliţia de pe 
Isle of Palms încă nu aflase nimic despre acel incident. 
Percheziţiile biroului și casei lui Marshall nu scoseseră la iveală 
nicio armă. 

Fără suflare, m-am aruncat în mașină. Am răsucit cheia. Am 
ezitat. 

Isle of Palms? Gullet? 

Strada Clement's Ferry? Tybee? 

Tybee s-ar putea afla în primejdie. 

Câţi oameni ucisese Marshall? Dacă Tybee se nimerește acolo 
în timp ce se încearcă asasinarea lui Shorter, Marshall n-ar ezita 
să-l omoare și pe el. Din cei doi, Tybee era cel mai probabil să 
fie luat prin surprindere. Mașina poliţiei ar fi ușor de zărit. Tybee 
ar fi nepregătit în cazul unui atac. 

Cu degete tremurânde, am format numărul de la biroul 
șerifului. Aceeași operatoare. l-am spus cum mă numesc. Ea a 
început să vorbească. Am întrerupt-o în mijlocul discursului și i- 
am spus să le transmită lui Gullet și lui Tybee că era urgent să 
iau legătura cu ei. 

— Șeriful Gullet și ajutorul de șerif Tybee nu pot fi contactaţi, 
deocamdată. 

— La radio. La telefon. Printr-un porumbel călător. Aproape că 
tipam. Oricum o faceţi, transmiteţi-le mesajul meu. 

Am auzit-o cum trage puternic aer în piept. 

— S-ar putea ca Tybee să fie în primejdie. 

Am închis telefonul. 


Ce să fac mai departe? Gullet apreciase faptul că nu mă 
amestecasem în arestarea lui Daniels. Nici măcar nu știam unde 
se află Gullet. Tybee trebuia să fi ajuns la aeroport până acum, 
dar nu eram sigură unde se află acesta. Cel mai bine era să 
aștept acasă. Cu siguranţă, unul din ei va suna curând. 

e 

Nu-mi aminteam să fi lăsat vreo lumină aprinsă. Sea for Miles 
era cufundată în întuneric, deși strălucirea parţială a lunii arunca 
o strălucire cu umbre asupra pereţilor exteriori, ca și când ar fi 
fost lumina palidă a unei lanterne. 

Boyd a lătrat în timp ce eu răsuceam cheia în broască, apoi a 
început să alerge în cerc în jurul meu. Mi-am pus geanta jos și 
am verificat telefonul fix. Niciun mesaj. 

Casa părea sinistră. Fără Pete. Fără Ryan. Prea multe camere 
și prea multă liniște pentru o singură persoană. Mulţumesc lui 
Dumnezeu pentru câine și pentru pisică. l-am mângâiat, pe 
rând, pe amândoi. 

Am deschis un televizor și m-am uitat la Știrile Zilei pentru o 
vreme, dar nu mă puteam concentra. De ce nu sunau Gullet și 
Tybee? Marshall și Daniels erau amândoi în libertate, iar 
ajutoarele de șerif erau în urmărirea cui nu trebuia. Era posibil 
ca ucigașul să se pregătească să lovească din nou. Era o 
urgenţă. 

Care era urgenţa? 

Marshall fusese acuzat, dat în judecată și eliberat pe cauțiune. 
Nişte probe în plus n-ar fi determinat o rearestare. Urgenta era 
contramandarea arestării lui Daniels. Dacă a încercat să scape și 
a fost rănit? In ce măsură s-ar fi folosit avocatul lui Marshall de 
arestarea lui Daniels la conferinţa de mâine? 

„Sună, fir-ar să fie! Sună, acum!” 

Agitată fiind, mi-am luat telefonul și o cola dietetică și m-am 
îndreptat către plajă. Boyd era indignat că i-am închis ușa în bot, 
așa că a zgăriat-o furios, dar nu voiam să-i pierd urma în 
întuneric. 

Fluxul era înalt, lăsând un spaţiu mic între dune și marginea 
apei. Niciun plimbăreţ nocturn nu deranja spuma valurilor care 
se spărgeau de țărm. Mi-am luat un şezlong din chioșc și l-am 
dus la malul apei. 

M-am așezat, mi-am băgat degetele de la picioare în nisip, am 
sorbit din băutură și am așteptat ca telefonul să sune. Lumina 


338 


lunii desena tipare fosforescente pe valuri. Vântul învolbura apa. 
Era liniștitor și odihnitor. Am început să mă relaxez. Pe aproape. 

Pete și Ryan. Ryan și Pete. De ce ambivalența asta? 
Sentimente uitate apăreau din nou la suprafaţă și îmi creau o 
stare de disconfort. Ciudat. Și surprinzător. Dar nu trebuia să fac 
nimic. Îngrijorarea ar persista? Voi vedea. 

Un plimbăreţ singuratic s-a apropiat din stânga. Inconștient, l- 
am remarcat. Trening cu glugă. Ciudat. Noaptea nu era 
răcoroasă. Constituţie atletică. Plimbăreţțul a cotit-o de parcă ar 
fi vrut să treacă printre scaunul meu și dune. 

Brusc, mă sufocam. Telefonul și băutura mi-au zburat din 
mâini. 

Eram șocată de cât de repede se mișcase bărbatul. Și de forța 
lui. 

Mi-am dus mâinile către gât. Mă sufocam și abia puteam 
vorbi. 

— Stai! 

Cuvântul mi-a ieșit ca o șoaptă răgușită. 

— Admiri priveliștea, cățea arogantă, ignorantă și băgăcioasă, 
a șuierat o voce pe care o mai auzisem. E ultima oară când o 
vezi. 

Disperată, mi-am înfipt unghiile în carne. 

— Flynn și Cruikshank au încercat să mă doboare și am avut 
grijă de ei, dar tu ai dat peste lucruri care nu te priveau și mi-ai 
distrus afacerea. Am făcut lucruri bune. Am luat câteva părți 
bune ale unor oameni de nimic și le-am trimis acolo unde erau 
mai utile. Păcat că nu le pot lua și pe ale tale! 

Latul din jurul gâtului meu s-a strâns. Nu puteam respira. Nu 
puteam ţipa. Privirea mi s-a înceţoșat. 

— Mi-ai făcut mult rău. E vremea să plătești, doctore 
Brennan! la-ţi adio. 

Creierul meu torturat abia înregistra vocea. Plămânii îmi 
ardeau, fiecare celulă din corp striga după aer. Lumea începea 
să dispară. 

„Luptă!” 

Cu toată forța, am ţâșnit în sus și spre spate. Creștetul capului 
meu l-a lovit sub bărbie, făcându-l să dea înapoi. Strânsoarea lui 
a slăbit. 

Am plonjat către apă, încercând să mă arunc în valuri. M-a 
prins de păr și m-a tras înapoi. 


339 


Mi-am pierdut echilibrul și am căzut cu picioarele întinse în 
faţă. Inainte de a mă putea răsuci pe o parte, mâna care mă 
ținea de păr m-a împins cu putere în jos, aplecându-mi bărbia 
către piept. Cealaltă mână mi-a căutat gâtul. 

Apoi, inexplicabil, mâinile mi-au dat drumul. În timp ce 
încercam să mă sprijin în palme pentru a mă ridica, presiunea 
asupra gâtului a slăbit și am auzit o a doua voce. O voce pe 
care, de asemenea, o mai auzisem. 

— Inscenează-mi și asta, jigodie dementă. 

Sângele mi-a bubuit în urechi. Sau erau valurile? 

Mi-am ridicat capul suficient pentru a-l vedea pe Corey 
Daniels, braţul lui stâng masiv strângându-se în jurul gâtului lui 
Marshall, cu brațul drept prinzându-l într-un Nelson. Fața lui 
Marshall era contorsionată de durere. 

Totul era în regulă. 


340 


40. 


În noaptea de sâmbătă, căldura a contenit, lăsând loc uneia 
dintre dimineţile glorioase de duminică din sud. Până la 10 
dimineaţa, eu și Pete eram deja în chioșc, trăind stări de spirit 
alternative, în timp ce studiam fiecare ziar pe care reușisem să 
pun mâna la standul de presă al insulei. 

Tocmai citeam cu atenţie secţiunea sportivă din Charlotte 
Observer, când o umbră care se deplasa încet a traversat 
pagina. Mi-am ridicat privirea. Un stol de pelicani în formaţie de 
V plana deasupra capului meu. 

După ce mi-am umplut din nou ceașca din termosul cu cafea, 
mi-am pus picioarele pe balustradă și am cercetat împrejurimile. 
Dincolo de dune, oceanul se retrăgea în reflux, la fiecare 
mișcare domoală eliberând încă o fâșie de plajă. Spre sud-vest, 
zmeie liliputane dansau pe cerul de deasupra insulei Sullivan's. 
În tufele de lângă podet, păsările făceau gălăgie într-un dialog 
intens de mijloc de dimineață. 

În după-amiaza precedentă, în timp ce ne întorceam de la 
MUSC, Pete mă anunţase că unul dintre partenerii lui urma să 
vină luni pentru a-l duce în Charlotte. Buck Flynn și prietenii lui 
angajaseră niște contabili pentru a continua verificarea 
registrelor lui Aubrey Herron. Bazându-se pe ceea ce văzuse 
înainte de a fi împușcat, Pete începuse să se convingă că GMC 
face matrapazlăâcuri cu banii donați. 

N-am avut nimic de obiectat în privinţa planului lui Pete. 
Savantul leton se vindeca bine. Ştiam că este nerăbdător să se 
întoarcă la clienţii săi. 

Vorbisem cu Tim Larabee, medicul legist din Mecklenburg 
County și cu Pierre LaManche, șeful de la Institutul medico-legal 
din Montreal. Un craniu și doi copii mumificaţi fuseseră aduși la 
sediul din Charlotte. Două schelete parţiale ajunseseră în 
Montreal. Ambii patologi mă asiguraseră că nu exista vreun caz 
care să nu poată aștepta, ceea ce îmi permitea să rămân în 
Charleston pentru Emma. 

Și pentru o ultimă îndatorire. 


341 


Tocmai deschideam Atlanta Journal Constitution când mai 
mult am simţit decât am auzit pași grăbindu-se pe podeț. 
Intorcându-mă, l-am văzut pe Gullet îndreptându-se către noi. 
Purta ochelari de soare Ray Ban, pantaloni kaki și o cămașă din 
denim fără însemne. Am presupus că ansamblul reprezenta 
ideea de haine civile a șerifului. 

— 'Neata, a dat Gullet din cap către mine și Pete. 

Eu și Pete am spus: 

— 'Neaţa. 

Gullet s-a așezat pe banca din chioșc. 

— Mă bucur să văd că vă simţiţi mai bine, domnule. 

— Chiar mă simt. Cafea? a bătut Pete termosul cu palma. 

— Mulţumesc, nu. 

Sprijinindu-și picioarele, Gullet s-a aplecat în față și și-a 
proptit brațele vânjoase pe coapsele vânjoase. 

— Am avut o mică discuţie plăcută cu Dickie Dupree. Se pare 
că Dickie are un angajat care are ambiţii mari, dar minte puţină. 
George Lanyard. Gullet și-a aplecat capul spre mine. Dickie a 
citit o copie a raportului pe care l-aţi trimis arheologului oficial al 
statului și a luat-o razna. Lanyard a interpretat greșit remarcile 
șefului său cum că v-ar vrea pielea. L-am parafrazat. 

— Lanyard s-a gândit că Dupree sugera că cineva ar trebui să 
mă împuște? 

Nu mi-am putut ascunde dezgustul din voce. 

— Nu să vă împuște. Să vă hărțuiască. Lanyard a recunoscut 
că a aruncat sticla de bere spre tomberon și că a tras spre casă. 
Spune că n-a intenţionat să rănească pe cineva. Gullet și-a 
întors ochelarii de soare către Pete. Aţi intrat în bucătărie într-un 
moment nepotrivit. 

— Dickie n-a fost implicat personal? am întrebat eu. 

— Dupree a înnebunit când a auzit despre isprăvile lui 
Lanyard. Am crezut că o să am parte de încă o crimă chiar 
acolo. Gullet a tras adânc aer în piept, apoi l-a expirat. Îl cred. 
Dupree o ia pe arătură din când în când, dar nu e un criminal. 

— Ce se întâmplă cu Marshall? a întrebat Pete, total 
neinteresat de Lanyard. 

— Procurorul a făcut o înțelegere. Marshall îi furnizează 
numele și locul unde se află fiecare dintre victimele sale, iar 
statul este de acord să nu-i înfigă acul în venă. 

Am pufnit ironic. 


342 


— Statul ar trebui să insiste să-i scoată măcar un plămân și 
un rinichi. 

— O să transmit asta. Zâmbise Gullet cumva? Mă aștept ca 
sugestia să fie bine primită, dar mă îndoiesc că se va acţiona în 
consecinţă. 

— Vorbește? a întrebat Pete. 

— Ca un adolescent la telefonul mobil. 

Știam deja. Gullet sunase după ce Marshall îi făcuse dezvăluiri 
procurorului sâmbătă dimineaţă. Când m-am gândit la carnagiu, 
am simţit amestecul familiar de tristețe și furie. 

— Prima victimă a lui Marshall a fost o prostituată pe nume 
Cookie Godine, ucisă în vara anului 2001. Willie Helms a fost 
ucis în luna septembrie a aceluiași an. Ambele cadavre au fost 
îngropate pe insula Dewees. Le lipsesc ficaţii și rinichii. 

Marshall cunoștea istoria lui Corey Daniels și, parţial, l-a 
angajat din acest motiv cu puţin înainte de prima crimă. De la 
bun început, Marshall a plănuit plantarea unor probe care să 
deturneze bănuielile către Daniels în caz că, vreodată, clinica ar 
fi fost implicată. Dar săparea mormintelor era o muncă fizică 
extenuantă și prea puţin pe placul doctorului. Văzând că 
dispariţiile lui Godine și Helms au trecut neobservate, Marshall a 
devenit mai îndrăzneț și și-a schimbat modul de operare de la 
îngroparea în morminte puţin adânci la aruncatul în ocean. 

Rosemarie Moon și Ethridge Parker au fost uciși în 2002, Ruby 
Anne Watley în 2003, iar Daniel Snype și Lonnie Aikman în 2004. 
Ultimele victime au fost Unique Montague și Jimmie Ray Teal. 
Dacă nu apare vreo întâmplare fericită, cum a fost cazul furtunii 
care a adus butoiul în golfuleţul fraţilor Moultrie, recuperarea 
altor rămășițe este mai mult decât improbabilă. 

Cu toate că nu simţeam nicio satisfacţie, avusesem dreptate 
în legătură cu Helene Flynn și Noble Cruikshank. Flynn a început 
să lucreze la clinica GMC în 2003. Ceea ce a făcut-o să nu aibă 
încredere în Marshall au fost suspiciunile în privința finanţelor. 
Neînțelegând cât de puţin este finanțată clinica de GMC, Helene 
a fost enervată de ceea ce ea considera o discrepanţă majoră 
între condiţiile din strada Nassau și stilul de viaţă al lui Marshall. 
Pentru a confirma suspiciunile, a început să facă cercetări în 
privinţa vieţii private a doctorului. Deși nu a reușit să obţină 
dovezi ale unor nereguli financiare, i s-a plâns tatălui ei și lui 
Herron. 


343 


Marshall a băgat de seamă că Helene îl ţinea sub observaţie. 
Temându-se că, până la urmă, s-ar putea să descopere 
adevărul, Marshall a strangulat-o, i-a aruncat cadavrul în ocean, 
a trimis cheia și chiria proprietăresei și a confecţionat povestea 
despre California. Ca o ironie, Helene nu a aflat niciodată despre 
furtul de organe de care se ocupa Marshall. 

Cruikshank trebuia, de asemenea, să dispară, dar era detectiv 
particular, fost poliţist, iar clientul lui era Buck Flynn. S-ar fi 
putut ca dispariţia lui să ridice semne de întrebare, așa că era 
necesar un plan mai elaborat. După ce a cercetat trecutul lui 
Cruikshank, Marshall s-a hotărât pentru o sinucidere, dar 
mecanica gestului avea neajunsul de a fi complicată. 

— Sunt curioasă, am spus eu. Cruikshank nu era mare, dar 
era solid. Cum a reușit Marshall să-l doboare? 

— Marshall a aflat că locuiește la Magnolia Manor și a început 
să-l urmărească în serile când ieșea. A descoperit că lui 
Cruikshank îi plăcea să bea și că Little Luna's era una dintre 
cârciumile lui favorite. Într-o noapte, Marshall se afla la Little 
Luna's și a băgat de seamă că acesta era mai beat decât de 
obicei. Marshall s-a dus la un telefon public de lângă ușă și a 
format numărul de la bar. Când barmanul a răspuns, Marshall i l- 
a descris pe Cruikshank și a întrebat dacă era acolo. Barmanul l- 
a chemat pe Cruikshank la telefon. Marshall s-a prezentat ca 
fiind Daniels și a spus că are informaţii importante despre 
Helene Flynn și clinică. A fost de acord să se întâlnească cu 
Cruikshank la Magnolia Manor. 

— Și Cruikshank era atât de nerăbdător să ajungă la locul 
întâlnirii încât, în drum spre ieșire, a luat o altă haină. 

— Exact. Avea cheile de la mașină în buzunarul de la 
pantaloni, așa că n-a observat greșeala făcută. Cruikshank a 
condus mașina atât de haotic, încât lui Marshall i-a fost teamă 
că va fi tras pe dreapta înainte de a ajunge acasă. Dar 
Cruikshank n-a avut norocul acesta. 

— Cruikshank a avut dificultăţi la parcarea mașinii, așa că 
Marshall a avut timp să cerceteze împrejurimile, în vreme ce se 
îndrepta către victimă. Marshall își făcuse obiceiul de a avea la 
el garoul în timpul supravegherilor, în caz că i se ivea vreo 
oportunitate de a-l folosi. Cruikshank bâjbâia, încercând să 
încuie mașina. Marshall n-a văzut pe nimeni în jur, iar strada era 
întunecată. S-a dus în spatele lui Cruikshank și i-a petrecut 


344 


ștreangul în jurul gâtului, înainte ca acesta să-și dea seama de 
primejdie. 

— Cum a dus cadavrul în pădure? 

— Imediat ce l-a strangulat pe Cruikshank, Marshall a pus 
unul din braţele acestuia în jurul gâtului său, iar el l-a apucat de 
mijloc. Dacă îi vedea cineva, ar fi părut că este vorba de un 
beţiv care era condus acasă. Marshall a reușit să așeze corpul 
pe locul pasagerului din faţă al mașinii sale și a luat-o din loc. 
Când a trecut pe lângă parcarea slab luminată a unei biserici, a 
oprit și a mutat cadavrul în portbagaj. Apoi, a mers acasă, a luat 
două funii și s-a dus în pădurea Francis Marion. A parcat în 
același loc unde ne-am adunat și noi în ziua găsirii cadavrului. 
Marshall l-a scos pe Cruikshank din portbagaj, l-a pus pe umeri 
și l-a dus în pădure. Ajuns lângă copac, a legat o frânghie pe sub 
braţele lui Cruikshank, a aruncat celălalt capăt al acesteia peste 
o creangă și a tras până când picioarele lui Cruikshank s-au 
desprins de pământ. A pus cadavrul pe o scară pliantă pe care 
apoi a folosit-o pentru a fixa a doua funie în jurul gâtului lui 
Cruikshank și a o lega de creangă. Apoi, a îndepărtat frânghia 
din jurul pieptului, a luat scara și a plecat. 

— Și mașina lui Cruikshank? 

— După ce l-a strangulat pe Cruikshank, Marshall i-a luat 
cheile. A avut probabil emoţii când a găsit în portofel acte de 
identitate cu alt nume, dar, până la urmă, a hotărât că omul era 
corect, însă haina era greșită. S-a gândit probabil că asta 
reprezenta o șansă pentru el. A doua zi după ce l-a strangulat 
pe Cruikshank, a dus mașina în parcarea pe termen lung a 
aeroportului. A folosit o servietă pentru a ascunde numerele de 
înmatriculare și autocolantele pe care le scosese de pe mașină. 
Apoi, a luat un taxi de la aeroport până în oraș. După toate 
astea, probabil că Marshall se simţea invincibil. 

— Ce s-a întâmplat în noaptea de vineri? a întrebat Pete. 

— Marshall s-a îndreptat spre ocean, pe o potecă deschisă 
publicului, intenţionând să se apropie de casă dinspre plajă. 
Gullet a arătat cu mâna către o alee aflată puţin mai departe. 
Imaginaţi-vă încântarea lui când a văzut-o pe doctor Brennan 
afară, pe nisip. 

În mod inconștient, mâna mi s-a îndreptat spre gât. 


345 


— De ce îl urmărea Daniels pe Marshall? am întrebat eu, în 
timp ce îmi treceam degetele peste urma pe care Pete o 
botezase „colierul organic”. 

— Experiențele pe care Daniels le-a avut cu reprezentanţii 
legii nu au fost dintre cele mai bune. Neavând încredere în 
polițiști și fiind îngrijorat că Marshall încerca să-i însceneze ceva, 
Daniels s-a hotărât să facă el însuși rost de dovezi. intenţiona 
să-l urmărească pe Marshall până când avea să găsească o 
probă solidă că tipul era vinovat. 

— De ce nu și-a folosit Daniels propria mașină? 

— S-a gândit că Marshall s-ar putea să o remarce. 
Domnișoara Honey are o mașină pe continent, așa că Daniels a 
luat-o pe a mătușii și a lăsat-o pe a lui în port. 

— Și, înainte de arestarea lui Marshall și de a fi și el interogat, 
Daniels nu a bănuit niciodată nimic? Mi se pare incredibil. 

— V-am spus. Asistent medical sau nu, tipul are IQ-ul unei 
plante. 

— De ce a fost atât de ostil în timpul interviului? 

Gullet a ridicat din umeri. 

— Urăște polițiștii. 

— Cum e cu Herron și amicii lui de la God's Mercy Church? 

Gullet a clătinat în cap. 

— Atâta timp cât se menținea în limitele bugetului, Marshall 
avea libertate totală în privinţa conducerii clinicii. Se pare că cei 
de la GMC habar n-aveau cu ce se ocupă medicul lor. 

— Aţi aflat ceva despre Shorter? 

Știam că avionul Cessna decolase deja atunci când Tybee a 
ajuns la aeroport, vineri seară. 

— Poliţia din Lubbock l-a prins aseară, la 10:40. Asta am venit 
să vă spun. 

— Shorter s-a dus în Texas? am întrebat eu. 

— Are o fostă prietenă care locuiește în Lubbock. 

— Este cooperant? a întrebat Pete. 

Gullet a dat din mână în semn de așa și așa. 

— Shorter pretinde că are o afacere de transport perfect 
legală. Recunoaște că face livrări pentru Marshall, dar neagă că 
ar avea cunoștință despre conţinutul coletelor. Marshall îl suna 
cu una sau două zile înainte, apoi aducea un răcitor la aeroport 
la o oră stabilită anterior. Shorter zbura în Mexic, ateriza în 
deșert, lângă Puerto Vallarta, și îi dădea răcitorul unui mexican 


346 


pe nume Jorge. Marshall plătea zece mii de dolari bani gheață 
pentru fiecare drum. Shorter spune că el nu a pus întrebări. 

— De ce a plecat joi atât de brusc? 

— Shorter spune că arestarea lui Marshall l-a speriat, date 
fiind problemele lui din trecut cu legea. 

Am rămas tăcuţi timp de o clipă, gândindu-ne la acest lucru. 
Eu am vorbit prima: 

— Având în vedere antecedentele lui Shorter, cel mai probabil 
scenariu este că el transporta organe din Charleston în Mexic și 
droguri din Mexic în Statele Unite. 

— Cei din Lubbock cred același lucru, așa că au luat legătura 
cu federalii. Cei de la DEA“ s-au apucat să desfacă avionul în 
bucăți. O să-l prindă chiar dacă Shorter n-a făcut altceva decât 
să fumeze un joint sprijinit de avion. Există dovezi că avionului i- 
a fost vopsită coada de câteva ori, probabil pentru a pune 
numere false atunci când zborurile erau ilegale. Și autorităţile 
mexicane nu-i dau permisiunea de a intra în spațiul lor aerian. 

— Marshall a spus cum funcționa schema la capătul celălalt? 
a întrebat Pete. 

— Marshall l-ar fi sunat pe Rodriguez când găsea un pacient 
de la clinică potrivit cu vreunul dintre bolnavii lui Rodriguez. 
Victima era întotdeauna un om fără adăpost sau cineva a cărui 
dispariţie n-ar fi fost remarcată. 

— În Mexic, Rodriguez dădea un telefon celui care avea 
nevoie de un organ și acesta lua avionul până în Puerto Vallarta. 
In Charleston, Marshall „se ocupa” de pacientul său, iar Shorter 
transporta organul către sud în timpul nopţii. 

— Cum de s-a combinat Marshall cu Shorter? a întrebat Pete. 

— Shorter locuiește în același complex cu Daniels. Cei doi au 
stat cândva la o bere și și-au povestit viețile. Daniels i-a spus lui 
Marshall câte ceva despre Shorter sau poate Marshall l-a auzit 
pe Daniels vorbind despre un pilot care are cazier. Oricum, 
Shorter părea a fi un candidat bun pentru noua afacere. 
Marshall a făcut cercetări în privinţa tipului, a lansat momeala, 
iar Shorter a mușcat. 

— Daniels n-a aflat niciodată că vecinul lui făcea transporturi 
pentru șeful lui? 

— Habar n-avea. 


50 Drug Enforcement Agency - agenţie federală care se ocupă cu aplicarea legilor și 
reglementărilor privind narcoticele și substanţele interzise. 


347 


— Cât credeți că știa de fapt Shorter? am întrebat eu. 

— Versiunea lui Marshall confirmă în general afirmaţiile lui 
Shorter că era un simplu curier. Spune că Shorter nu l-a întrebat 
niciodată despre conținutul răcitoarelor. 

— Bine, am zis eu. Onorabilul pilot n-a bănuit niciodată că 
face contrabandă. 

Gullet a ridicat din umeri. 

— Pentru zece mii de dulăi, nu mai ești curios. 

— Cum e cu Rodriguez? Știa cum obţine Marshall organele? 

— Și încă cum. După spusele lui Marshall, cei doi făceau 
planuri din '95. 

— Rodriguez și Marshall au terminat Facultatea de Medicină în 
'81. Cum de s-au întâlnit din nou? 

— Cei doi au păstrat legătura. Știind că și fostul său coleg a 
devenit persona non grata în domeniul medical, după eliberarea 
sa din închisoare, în '91, Marshall l-a sunat pe singurul doctor- 
infractor pe care îl cunoștea și apoi s-a îndreptat spre Mexic. 
Rodriguez lucra deja de câţiva ani la sanatoriul din Puerto 
Vallarta și avea o mică clinică privată. Un lucru a dus la altul și 
cei doi au înjghebat ceea ce au crezut că va fi o mașină de făcut 
bani cu risc scăzut. Și-au propus să se limiteze la câţiva donatori 
pe an, să încaseze una sau două sute de mii pe organ, iar în 
restul timpului să stea potoliţi. 

— Singura întrebare era unde să opereze Marshall. După 
câteva luni, GMC a publicat un anunţ pentru angajarea unui 
medic pentru clinica sa din Charleston și, dat fiind salariul, 
antecedentele candidatului n-au prea contat. Marshall a reușit 
să producă niște documente falsificate și a obţinut o diplomă 
medicală în Carolina de Sud. La sud de graniță, Rodriguez a 
început să cumpere echipament medical la mâna a doua. In 
câţiva ani, erau gata să se apuce de treabă. 

— A fost găsit Rodriguez? am întrebat eu. 

— Încă nu. Dar Poliţia federală mexicană o să pună mâna pe 
el. 

— Și o să-l pună sub acuzaţie pentru ce? 

— Autorităţile mexicane se gândesc serios la asta. 

— Rodriguez va nega că știe ceva despre crime, va pretinde 
că avea asigurări că organele erau obţinute legal. 


348 


— Marshall spune că Rodriguez era capul afacerii. De 
asemenea, susține că nu era singurul care îl aproviziona pe 
Rodriguez. 

— Marshall a pledat vinovat în cazul a unsprezece crime, am 
zis eu. De unde să știm că nu au fost mai multe victime? 

Gullet și-a coborât ochelarii Ray Ban către mine. 

— Instinctul îmi spune că au fost. Probabil că Marshall ne dă 
numele persoanelor dispărute despre care știm deja și ne-a zis 
și despre Godine pentru credibilitate. 

Mai erau două detalii care mă deranjau. 

— Lester Marshall este un om extrem de meticulos. Cum de a 
fost atât de neatent cu scoicile acelea? 

— Bănuiesc că își va pune des această întrebare în anii care 
vor veni. De data aceasta, Gullet chiar a rânjit. Marshall spune 
că a cumpărat o pungă cu scoici în ziua în care l-a ucis pe Willie 
Helms. Spera să găsească ceva interesant printre ele. Din câte 
presupune, o cochilie o fi căzut în vreo manșetă sau vreun 
buzunar, la piaţă sau în timp ce mergea spre clinică. După 
aceea, a pierdut-o lângă Helms. Își amintește că s-a uitat la 
scoici la microscop, apoi le-a lăsat în sertarul biroului pentru 
scurt timp. Crede că punga s-o fi rupt. 

— Deci una dintre cochilii cade din hainele lui Marshall pe 
cadavrul lui Helms. O alta se rostogolește într-o scobitură din 
sertar. Marshall n-a remarcat-o pe niciuna. 

Gullet a încuviinţat. 

— Marshall a fost mai șocat decât oricine de apariţia lor. 
Trebuie să ai o gândire rapidă pentru a insera plantarea scoicilor 
în povestea în care Daniels i-ar fi înscenat totul. 

— Doborât de o moluscă, spuse Pete. 

— Cine l-a sunat pe Cruikshank din biroul lui Marshall? am 
cerut eu lămuriri asupra celui de-al doilea detaliu. 

— O'Dell Towery. 

— Omul care făcea curățenie? 

Gullet aprobă. 

— Towery are o minte cam înceată, dar își amintește pentru 
că nu făcea parte din rutina lui obișnuită. Spune că Marshall i-a 
cerut să folosească telefonul din biroul lui la o oră anume. Zice 
că aștepta un mesaj și nu putea să sune el în acel moment. l-a 
spus lui Towery că, dacă nu răspunde nimeni, să închidă și, a 
doua zi, să-i dea lui Marshall bileţelul cu numărul de telefon. 


349 


Marshall avea un alibi excelent pentru acea oră, în altă parte. 
Dacă apăreau probleme, apelul, cel puţin, ar fi deranjat 
imaginea, cel mult, ar fi aruncat bănuieli asupra lui Daniels. 

Tăcere. 

Privirea lui Gullet a căzut pe mâinile sale. 

— Înţeleg că don'șoara Rousseau este destul de bolnavă. 

— Este, am spus eu. 

Gândurile mele și-au schimbat direcția. 

Emma avusese febră când am vizitat-o, joi. În acea noapte, 
temperatura i-a urcat la treizeci și nouă de grade, iar 
transpiraţia, durerea de cap și amețeala deveniseră puternice. 

Bănuind o infecţie, vineri, Russell o internase pe Emma. 
Sâmbătă dimineaţă, am sunat-o pe Sarah Purvis. Deși abia 
sosise acasă din ltalia, Sarah s-a îndreptat imediat către 
Charleston. 

Înainte de venirea surorii ei, eu și Emma avuseserăm o 
mulțime de timp pentru a vorbi. l-am relatat tot ce se 
întâmplase de joi. Ea mi-a spus că coronerul din Berkeley 
County a considerat moartea lui Susie Ruth Aikman naturală. 
Femeia în vârstă murise din cauza unui atac coronarian masiv. 

Apoi, Emma mi-a zis ciudata poveste a incidentului cu vasul 
de croazieră. 

Un pasager a murit în timp ce se afla pe mare. Când vaporul a 
ancorat în Charleston, văduva bărbatului a autorizat incinerarea, 
a semnat actele și apoi a plecat cu urna. Câteva zile mai târziu, 
în biroul Emmei a apărut o femeie pretinzând că ea este soția 
decedatului și dorește corpul. Documentele demonstrau că 
femeia este, într-adevăr, nevasta. Procesele legate de 
încredințarea cenușii bărbatului unei persoane neîndreptăţite 
ajunseseră în stadiul de așteptare a sentinței. 

— Acest nemernic obsedat sexual a avut două femei care să 
se lupte pentru rămășițele sale, Tempe! A fost unul dintre cei 
norocoși. Emma a înghiţit. Vedeam cum conversaţia începea să 
devină un efort. Mor, desigur. Cu toţii știm asta. 

Luptându-mă cu un nod în piept, am încercat s-o fac să tacă. 
A continuat să vorbească: 

— Moartea mea nu va trece neremarcată. Există oameni în 
viaţa mea. Își vor aminti de mine, poate chiar le va fi dor. Dar 
Marshall și Rodriguez au ucis oameni de la periferia societăţii. 
Dispariţia lui Cookie Godine nici măcar nu a fost raportată. La fel 


350 


și cazurile lui Helms și Montague. Tempe, mulțumită ţie, acele 
cadavre n-au rămas anonime. 

Incapabilă să spun ceva, am mângâiat părul Emmei și am tras 
adânc aer în piept, după ce un suspin mi-a tăiat respiraţia. 

După o scurtă reverie, Gullet a continuat să vorbească: 

— Nu mi se pare corect. 

— Nu, am fost eu de acord. Nu este. 

— Este o femeie deosebită și o adevărată profesionistă. 

Gullet s-a ridicat. Eu m-am ridicat. 

— Cred că este mai bine să nu punem sub semnul întrebării 
căile Domnului. 

Nu mi se părea necesară vreo replică, așa că n-am dat 
niciuna. 

— Aţi făcut o treabă excelentă, doctore! Lucrând cu 
dumneavoastră, am învăţat niște lucruri. 

Gullet a întins o mână. Surprinsă, am strâns-o. 

l-am furnizat lui Gullet ultimul element lipsă. 

— Scurgerea de informaţii către Winborne n-a provenit din 
biroul dumneavoastră. La solicitarea Emmei, Lee Anne Miller a 
agitat apele la morga de la MUSC. informatorul lui Winborne a 
fost un tehnician de la autopsie, din anul doi. 

Sâmbătă, Emma îmi spusese și acest lucru. 

Gullet a început să vorbească. L-am întrerupt. Dacă intenţiona 
să se scuze pentru că mă acuzase că-i sabotez ancheta, nu-mi 
trebuia. 

— A fost, am accentuat eu. Domnul a rămas acum fără 
serviciu. 

Gullet a stat să se gândească timp de un moment lung, apoi 
s-a întors către Pete. 

— Vă doresc toate cele bune, domnule! Vreţi să fiţi informat 
în continuare despre acuzaţiile aduse lui Lanyard? Bănuiesc că 
își va recunoaște vinovăția. 

— Acesta este teritoriul dumneavoastră, domnule șerif. Dacă 
este acceptabil pentru dumneavoastră și pentru procuror, atunci 
este în regulă și pentru mine. Când se va termina, vă rog să-mi 
comunicaţi rezultatul dacă nu vă deranjează. 

Gullet a încuviinţat: 

— Așa o să fac. 

Către mine: 

— 7 a.m. Marţi? 


351 


— O să fiu gata, am spus eu. 


Epilog 


Zorii au mijit însoţiţi de o ploaie mocnită și rece care a 
continuat toată dimineaţa. Culoarea cerului a trecut de la a 
mangalului, la a ardeziei, apoi la sidefiu, dar soarele a rămas 
doar o pată albă neclară. 

La ora 8, ne aflam deja pe insula Dewees, pe un grind 
acoperit cu pădure, la circa cinci metri de plajă. Câte o rafală de 
vânt șoptea în frunzele umede și strălucitoare. Picături răpăiau 
pe învelitoarea din plastic, în timp ce îndepărtam pământul cu 
mistria. Cizmele lui Miller foșneau pe când ca umbla de colo- 
colo, iar Nikonul înregistra fresca melancolică. 

Gullet stătea deasupra mea, cu chipul impasibil, adieri 
rătăcite făcând să-i fluture haina din nailon. Marshall urmărea 
scena dintr-un cart de golf, cu mâinile încătușate, în timp ce un 
ajutor de șerif stătea lângă el. 

În afară de ploaie și de vânt, și de aparatul foto, era o liniște 
adecvată situației. Solemnă și sumbră. 

Până la prânz, eu și Miller am scos-o pe Cookie Godine din 
mormântul improvizat. Un miros greu s-a ridicat din groapă și 
miriapozii s-au retras grăbiţi către întuneric, în vreme ce 
scoteam trista legătură și o transportam câtre duba care 
aștepta. 

Cu coada ochiului, am observat că Marshall ridicase o mână 
pentru a-și acoperi nasul și gura. 

Vineri dimineaţă, m-am trezit la ora 9, mi-am pus o fustă de 
un albastru-închis, o bluză albă apretată și m-am dus la Biserica 
Sfântul Mihail. În parcare, am ieșit din mașină către piaţa din 
Orașul Vechi, am cumpărat ceva și apoi m-am întors la biserică. 

Înăuntru, erau mai mulţi oameni decât mă așteptasem. Sora 
Emmei, Sarah Purvis, era tăcută și palidă. Soţul și copiii lui 
Sarah. Gullet și câţiva membri ai personalului său. Lee Anne 
Miller și subalternii Emmei de la biroul coronerului. Mai era și o 
altă duzină de oameni pe care nu i-am recunoscut. 

l-am urmărit pe oamenii îndurerați în timpul slujbei, dar nu 
am cântat și nici nu m-am alăturat lor când s-au rostit 
rugăciunile. Ştiam că, dacă deschid gura, voi începe să plâng. 


353 


La cimitir, am stat mai departe de mormânt, privind cum 
sicriul este coborât, iar oamenii s-au apropiat pe rând, aruncând 
câte o mână de pământ. Când grupul s-a dispersat, m-am 
apropiat. 

Vreme de câteva momente lungi, am stat lângă mormânt, cu 
lacrimile șiroindu-mi pe obraji. 

— Mă aflu aici pentru a-ţi spune adio, dragă prietenă. Un 
hohot mi-a zguduit pieptul. Ştii că îmi va fi dor de tine. 

Cu mâini tremurânde, am lăsat să cadă pe sicriul Emmei 
buchetul de floarea-miresei și imortele. 

a 

Este deja vineri noapte și sunt singură în patul meu prea gol, 
îndurerată că Emma nu mai este. Mâine, îi voi lua pe Birdie și pe 
Boyd și ne vom întoarce în Charlotte. Voi fi tristă că părăsesc 
Sudul. Îmi va lipsi mirosul de pin, iarbă de mare și sare. Jocul în 
permanentă schimbare al luminii soarelui și lunii pe întinsul 
apei. 

In Charlotte, îl voi ajuta pe Pete să se însănătoșească. N-am 
putut să fac acest lucru pentru Emma, n-am putut să-i pun în 
trup celule sănătoase sau să distrug stafilococul care, în cele 
clin urmă, i-a luat viaţa. O să mă mai gândesc încă la faptul că 
soțul meu mi-a fost necredincios și la surprinzătorul atașament 
pe care îl mai simt față de el. Voi încerca să separ acele 
sentimente de tandreţea născută datorită copilului care este la 
fel de mult al lui, ca și al meu. 

In câteva săptămâni, îmi voi strânge bagajele, mă voi duce la 
aeroport și mă voi urca într-un avion spre Canada. În Montreal, 
voi trece prin vamă, apoi voi lua un taxi spre apartamentul meu 
din centru. In ziua următoare, mă voi duce la laboratorul meu. 
Ryan se va afla cu unsprezece etaje mai jos. Cine știe? 

Știu un lucru. Emma are dreptate. Orice se va întâmpla, sunt 
printre cei norocoși. In viaţa mea sunt oameni. Oameni care mă 
iubesc. 


354 


Din dosarele criminalistice ale dr. Kathy Reichs 


Uneori, confuză, mă scarpin în cap. După ce ani de zile s-a 
aflat în obscuritate, domeniul meu de activitate a devenit brusc 
de maxim interes. 

Când mi-am terminat studiile, erau puţini polițiști sau 
procurori care auziseră de antropologia criminalistică, iar cei 
care apelau la această știință erau și mai rari. Eu și colegii mei 
am format un mic club, pe care îl cunoșteau doar puţini și îl 
înțelegeau și mai puţini. Profesioniștii legii și ordinii nu știau 
prea multe despre noi. Publicul nu știa nimic. 

De-a lungul anilor, oamenii au început să afle și să se 
folosească de această știință, dar, în America de Nord, încă 
există doar o mână de profesioniști atestaţi la care apelează 
apărătorii legii, coronerii și medicii legiști. În termeni militari, am 
fi cam un pluton sau ceva de genul ăsta. 

Totuși, brusc, notorietatea ne-a copleșit. Literatura a fost 
prima: Jeffery Deaver, Patricia Cornwell, Karin Slaughter și, 
desigur, Kathy Reichs. Apoi, a urmat televiziunea: C.S./. - 
serialul care te ţinea treaz seara târziu - a atras milioane de 
telespectatori, iar criminalistica a devenit o știință la modă. 
Brigada specială. Dispăruți fără urmă. |n anii '70, l-am avut pe 
QuincyS!, dar acum patologia a luat un mare avânt. Jordan. 
Ancheta lui DaVinci. Autopsia. Peste tot în lume, savanții din 
diverse seriale taie și studiază la microscop, și simulează, și 
rezolvă cazuri. Și acum, există Cititorii de oase. 

Cititorii de oase este un serial de televiziune relativ recent, iar 
eroina principală e Temperance Brennan, poreclită Oase, un 
antropolog criminalist pe care l-am creat cu zece ani în urmă, în 
prima mea carte - Deja mort. |n acest serial, Tempe se află pe la 
începutul carierei, fiind angajată la Institutul Jeffersonian și 
colaborând cu FBl-ul. Și e bine așa. Biroul federal a fost una 
dintre primele agenţii care a recunoscut valoarea antropologiei 
criminalistice, apelând, încă de la începutul secolului XX, la 
savanții de la Smithsonian atunci când aveau întrebări legate de 
vreun schelet. 


6l serial american de televiziune al cărui erou principal era dr. Quincy, un medic legist 
din Los Angeles County. (n.tr.). 


355 


Lucrurile erau mai simple pe vremea aceea, nu exista o 
structură. Acum, e altfel. Antropologia criminalistică a fost 
recunoscută formal în 1972, când Academia Americană de 
Științe Criminalistice a creat o secţie de antropologie fizică. La 
scurt timp după aceea, a fost înființat Consiliul american de 
antropologie criminalistică. 

În timpul anilor '70, antropologii criminaliști și-au extins 
domeniul de activitate la investigarea cazurilor de încălcare a 
drepturilor umane. Au fost înfiinţate laboratoare și au fost 
deschise morminte comune din Argentina și Guatemala; mai 
târziu, în Rwanda, Kosovo și prin alte părți. A crescut rolul nostru 
în recuperarea rămășițelor umane provenite ca urmare a 
dezastrelor în masă. Ne-am ocupat de accidente aviatice, de 
cimitire inundate, bombardamente, de tragedia de la World 
Trade Center și, mai recent, de victimele făcute de tsunami și 
uraganul Katrina. 

Acum, după zeci de ani de anonimat, suntem vedetele. Dar 
publicul este încă confuz în ceea ce privește titulaturile. Ce este 
un patolog? Ce este un antropolog? Ce înseamnă criminalistică? 

Patologii sunt specialiștii care se ocupă de țesutul moale. 
Antropologii sunt specialiștii care lucrează cu oase. O persoană 
decedată recent sau un cadavru relativ intact: patologul. Un 
schelet într-un mormânt superficial, un cadavru carbonizat într- 
un butoi, fragmente de os într-un tocător de lemne, un bebeluș 
mumificat într-un cufăr din pod: antropologul. Folosind indicatori 
scheletali, antropologul criminalist răspunde la întrebări privind 
identitatea, momentul și modul în care s-a produs decesul și ce 
s-a întâmplat cu cadavrul după moarte. Criminalistica este 
aplicarea descoperirilor științifice în domeniul legal. 

Și nimeni nu lucrează singur. În timp ce televiziunea glorifică 
eroismul individual al savantului sau detectivului singuratic, 
adevărata muncă de poliţie implică participarea multor 
persoane. Un patolog poate analiza organele și creierul, un 
entomolog - insectele, un odontolog dantura și fişele 
stomatologice, un biolog molecular - ADN-ul, iar un expert în 
balistică - gloanţele și cartușele, în timp ce un antropolog 
criminalist se concentrează asupra oaselor. Numeroși jucători 
pun piesele puzzle-ului la locul lor până când apare imaginea 
completă. 


Eu am studiat arheologia, cu specializare în biologie 
scheletală. Debutul în antropologia criminalistică a avut loc 
atunci când mi s-a cerut ajutorul la investigarea uciderii unui 
copil. Micuţele oase au fost identificate. O fetiță de cinci ani 
răpită, ucisă și aruncată într-o pădure de lângă Charlotte, 
Carolina de Nord. Criminalul nu a fost găsit niciodată. 
Nedreptatea și brutalitatea acelui caz mi-au schimbat viaţa. 
Viaţa unei fetițe a fost curmată cu indiferență mârșavă. 
Abandonând oasele străvechi pentru ale celor decedați recent, 
mi-am schimbat meseria de antropolog cu cea de antropolog 
criminalist și nu am privit niciodată înapoi. 

Îmi place să cred că romanele mele au contribuit măcar în 
mică măsură la informarea cititorilor în privinţa a ceea ce 
presupune antropologia criminalistică. Cu ajutorul personajului 
meu fictiv Temperance Brennan, am oferit publicului 
posibilitatea de a trage cu ochiul la propriile mele cazuri și 
experienţe. Deja mort se bazează pe prima investigaţie a unor 
crime în serie la care am participat. Moartea zilei a fost inspirată 
de o anchetă pentru Biserica Catolică și de crimele-sinuciderile 
în masă legate de cultul Templului Solar. Decizii mortale s-a 
născut în urma unui caz care a implicat foarte multe oase ce mi- 
au parvenit mulțumită motocicliștilor Hells Angels din Quebec. 
Călătorie fatală se bazează pe munca de recuperare efectuată 
ca urmare a unui dezastru. Secrete din mormânt a fost inspirată 
de participarea mea la exhumarea cadavrelor dintr-o groapă 
comună din Guatemala. Oase dezgolite a apărut ca urmare a 
unui caz în care a trebuit să examinez oasele unui elan, pentru 
pădurari. Doliu/ de luni reflectă o anchetă în care au fost 
implicate trei schelete găsite în subsolul unei pizzerii. Oase 
încrucișate creionează vizita mea în Israel, analizând misterul 
unor oase de la Masada a căror existenţă nu a fost dezvăluită, 
descoperirea unui osuar presupus a-i aparține lui lacov, fratele 
lui Isus, și a unui mormânt din secolul |, recent jefuit totul 
concentrat într-un scenariu al zilelor noastre. 

Oase frânte este puţin diferit faţă de „modul meu de operare” 
obișnuit, prin faptul că povestea nu se bazează pe unul sau 
două cazuri, ci pe întâmplări și experienţe profesionale 
disparate. Am făcut săpături la situri ale unor morminte 
preistorice la începutul carierei mele. Am predat la o școală de 
vară a UNCC. Cadavrul care reprezenta cazul unui coroner mi-a 


357 


parvenit într-un recipient din plastic. Am analizat urme de 
tăieturi pentru o investigație criminalistica. Am examinat fracturi 
ale vertebrelor pentru o reconstrucţie a unui jaf armat, care a 
fost urmat de uciderea unui trecător. M-am ocupat de victima 
unei sinucideri, al cărei schelet a fost găsit atârnând într-un 
copac. 

La fel ca în cazul tuturor cărţilor pe care le-am scris, acest 
ultim roman care o are ca eroină principală pe Temperance 
Brennan are ca fundament deceniile de implicare personală în 
munca de cercetare din laboratoarele criminalistice și de la 
scene ale crimelor. Am adăugat un strop de arheologie. Am 
amestecat în compoziţie una sau două legende urbane. Am 
aruncat o mână de articole din presă despre furtul de organe. 
Am asezonat cu veri pe plajă în Isle of Palms. Și iată! Oase 
frânte. 


virtual-project.eu