James Patterson — [Clubul fetelor] 08 A 8-a marturisire

JAMES pa e 
PATTERSON - 


SI MAXINE PAETRO 


VMARTURISIRE 


JAMES PATTERSON 
şi MAXINE PAETRO 


a 8-a 
MARTURISIRE 


Titlu original: James Patterson & Maxine Paetro 
The 8th Confession 


Traducere: Mihaela Buruiană 
Rao, 2013 
DA 


În seria 
WOMEN'S MURDER CLUB 


au apărut 


1-UL PE LISTA MORŢII 
A 2-A ŞANSĂ 
AL 3-LEA CAZ 
4 IULIE 
AL 5-LEA CĂLĂREŢ 
A 6-A ŢINTĂ 
AL 7-LEA CER 


Lui Suzie şi Jack, 
precum şi lui John, Brendan şi Alex 


Cuprins 


Prolog STAŢIA DE AUTOBUZ 

Partea întâi CURIERUL ISUS 

Partea a doua CREMA SOCIETĂŢII 

Partea a treia O PETRECERE NESFÂRŞITĂ 
Partea a patra DOC 

Epilog FERICIŢI, ÎN SFÂRŞIT 


Mulţumiri 


Prolog 
STAŢIA DE AUTOBUZ 


Unu 


Vechiul autobuz şcolar de un galben crom se târa înspre 
sud pe Market Street, la şapte şi jumătate în acea 
dimineaţă de mai. Ferestrele laterale şi cele din spate erau 
mate şi un cântec hip-hop pulsa în ceața joasă ce plutea ca 
un văl de mătase între soare şi San Francisco. 


Am sticla! albă, 
Am ţigara-n barbă, 
Mă duc unde vreau, 

Speranţă nu am. 
Ţineţi capetele sus 

că nu ştiţi 
când v-aţi dus... 


Semaforul se făcu galben la intersecţia dintre Fourth şi 
Market. Braţul indicatorului de stop de pe partea şoferului 
se ridică, avariile se înroşiră şi vehiculul se opri. 

In dreapta autobuzului era un mall, unul imens: 
Bloomingdale's, Nordstrom, cu ferestrele acoperite de 
postere mari Abercrombie? cu adolescenţi provocatori 
îmbrăcaţi sumar în alb şi negru. 

In stânga autobuzului era o camionetă albastră Ford şi 
apoi una din cele două insule ce împărțeau drumul - o zonă 
de aşteptare pentru călătorii cu autobuzul şi turişti. 

Cu două maşini mai în spate faţă de autobuzul şcolar, 
Louise Lindenmeyer, office manager, deja în întârziere la 
serviciu, puse frână în vechiul ei Volvo gri. Cobori fereastra 
şi aruncă o privire furioasă spre nenorocitul ăla de autobuz. 

Fusese blocată în coada lui încă de la parcul Buena Vista, 
apoi îl văzuse îndepărtându-se de ea la semaforul din 
intersecţia dintre Fifth şi Market, când din curbă veni un 


1 Sticlă, cristal, met - denumiri de pe stradă ale 
metamfetaminei (n. tr.). 
Marcă americană de îmbrăcăminte pentru copii (n. tr.). 


flux de trafic care se opri în faţa ei. 

lar acum, autobuzul ăla o blocase la un semafor... din 
nou. 

Louise auzi un strigăt: „Băi, boule!” 

Un bărbat în cămaşă, cu cravata fluturând, cu faţa roşie 
de furie, cu spumă de bărbierit uscată sub urechea stângă, 
trecu pe lângă maşina ei să-l facă cu ou şi cu oţet pe 
şoferul de autobuz. 

Se auzi un claxon, apoi altul, apoi o isterie de claxoane. 

Semaforul se făcu verde. 

Louise luă piciorul de pe frână şi, în acel moment, simţi 
un şoc puternic, urechile-i ţiuiră şi văzu cum acoperişul 
autobuzului era aruncat violent în sus de o explozie. 

Bucăţi de metal în flăcări, şrapnel de oţel şi sticlă, 
aruncate în toate direcţiile mai rapid decât gloanţele. 
Deasupra autobuzului se formă un nor în formă de ciupercă 
asemănător celui produs de o mică bombă atomică, iar 
vehiculul în formă de cutie deveni o minge de foc. Un fum 
uleios coloră aerul. 

Louise văzu camioneta albastră de pe banda din stânga 
autobuzului luând foc şi apoi înnegrindu-se în faţa ochilor 
ei. 

Nimeni nu cobori din dubită! 

lar acum vâlvătaia se întinse la Camry-ul argintiu din faţa 
ei. Rezervorul de benzină explodă şi focul dansă deasupra 
maşinii, devorând-o cu limbi de flăcări vii, săltăreţe. 

Bărbatul cu faţa roşie de furie se ridică de pe trotuar şi 
apăru în dreptul găurii unde fusese geamul din dreapta al 
maşinii ei. Părul lui era negru, electrizat. Pielea de pe faţă îi 
atârna peste claviculă ca hârtia igienică. 

Louise se retrase îngrozită, se luptă cu mânerul portierei 
în timp ce focul sări pe capota Volvo-ului ei. Portiera se 
deschise şi căldura năpădi înăuntru. 

Atunci văzu pielea de pe propriul braţ încă pe volan, de 
parcă era o mănuşă întoarsă pe dos. Louise nu auzi ţipetele 
îngrozite ale omului de afaceri, nici pe ale ei. Parcă urechile 
îi fuseseră înfundate cu ceară. Vederea i se împăienjeni: 
zărea numai pete care jucau şi forme neclare. 


Apoi fu absorbită într-o prăpastie întunecată. 


Doi 


Partenerul meu, Rich Conklin, era la volanul maşinii 
noastre nemarcate, iar eu îmi îndulceam cafeaua când am 
simțit şocul. 

Bordul s-a zgâlţâit. Mi-am vărsat cafea fierbinte pe mână. 

— Ce naiba? am strigat. 

Câteva momente mai târziu, radioul pârâi şi dispecerul 
anunţă: „Explozie în intersecţia dintre Market şi Fourth. 
Unităţile din apropiere să se identifice şi să răspundă la 
apel”. 

Mi-am aruncat cafeaua pe geam, am înşfăcat microfonul 
şi am anunţat dispeceratul că eram la distanţă de două 
străzi, iar Conklin a accelerat în sus pe deal, apoi a frânat, 
astfel încât maşina noastră a pivotat pe Fourth Street, 
blocând traficul. 

Am sărit din maşină amândoi şi Conklin a strigat: 

— Lindsay, ai grijă! S-ar putea să fie explozii secundare. 

Aerul era plin de fum înecăcios şi mirosea a cauciuc, 
plastic şi carne arsă. M-am oprit din alergat, mi-am şters 
ochii cu mâneca să alung senzaţia de usturime şi m-am 
luptat cu senzaţia de greață. Am măsurat cu privirea toată 
scena de coşmar şi am simţit cum mi se ridică părul pe 
ceafa. 

Market Street este o arteră majoră. La această oră a 
dimineţii, maşinile ar fi trebuit să zburde în drum spre 
serviciu, în schimb, arăta ca Bagdadul după o bombă 
sinucigaşă. Oamenii ţipau, fugeau în cercuri, orbiţi de 
panică şi de un ecran de ceaţă fumurie. 

L-am sunat pe şeful Tracchio, am raportat că eram primul 
ofiţer de poliţie la faţa locului. 

— Ce se întâmplă, sergent? 

l-am spus ce vedeam: cinci morţi pe stradă, încă doi în 
staţia de autobuz. 

— Un număr necunoscut de victime vii sau decedate, 
încă în maşinile lor, am tuşit în telefon. 


— Tu ai păţit ceva, Boxer? 

— Nu, domnule. 

Am închis când pe Market Street au intrat maşini de 
poliţie, echipaje de pompieri şi ambulanţe cu sirenele 
pornite, care au format un perimetru pe Third şi Fifth, 
blocând tot traficul. Câteva secunde mai târziu, a sosit 
vehiculul de comandă, iar echipa de genişti, purtând din 
cap până-n picioare costume gri de protecţie, se revărsă 
printre ruine. 

O femeie plină de sânge, de o vârstă şi rasă 
nedeterminate, se clătină spre mine. Am prins-o când i se 
înmuiară genunchii şi, împreună cu Conklin, am ajutat-o să 
ajungă la o targă. 

— Am văzut, şopti victima. Arătă spre un morman 
înnegrit în intersecţie. În autobuzul ăla şcolar a fost o 
bombă. 

— Un autobuz şcolar? O, Doamne, nu copii! 

M-am uitat peste tot, dar n-am văzut copii. 

Fuseseră cu toții arşi de vii? 


Trei 


Apa ţâşnea din furtunurile de incendiu, stingând flăcările. 
Metalul sfârâia şi aerul deveni rânced. 

L-am găsit pe Chuck Hanni, investigator de incendii 
premeditate şi expert în explozii, stând pe vine lângă uşa 
autobuzului şcolar. Avea părul dat pe spate şi purta 
pantaloni kaki şi o cămaşă de blugi cu mânecile suflecate, 
lăsând să se vadă cicatricea veche de la o arsură, care i se 
întindea de la baza degetului mare de la mâna dreaptă 
până la cot. 

Hanni îşi ridică privirea şi spuse: 

— Doamne, ce dezastru îngrozitor, Lindsay! 

Îmi descrise ceea ce numea el o „explozie catastrofală”, 
îmi arătă cele două „creaturi crocante” de mărimea unui 
adult, ghemuite între cele două şiruri de scaune, lângă locul 
şoferului. Îmi atrase atenţia că anvelopele din faţă ale 
autobuzului erau pline de aer, iar cele din spate 
dezumflate. 

— Explozia a început în spate, nu în compartimentul 
motorului. Şi am găsit asta. 

Hanni îmi arătă nişte bucăţi rotunde de sticlă, tuburi de 
transmisie şi cioburi de plastic albastru topite la grămadă în 
spatele uşii autobuzului. 

— Îţi dai seama ce forţă a avut explozia, spuse el arătând 
către un proiectil de metal încastrat în perete. Asta e un 
cântar cu trei braţe, spuse el, şi cred că plasticul albastru e 
de la un răcitor. N-a fost nevoie decât de câţiva litri de eter 
şi o scânteie ca să provoace toate astea... 

Arătă cu mâna cele trei străzi efectiv distruse. 

Am auzit tusete scurte şi dese şi nişte ghete zdrobind 
cioburile de sticlă. Conklin, cu statura lui de 1,87 m, apăru 
din ceaţă. 

— Trebuie să vedeţi ceva înainte ca geniştii să ne alunge 
de aici. 

Eu şi Hanni l-am urmat pe Conklin prin intersecţie la locul 


unde cadavrul unui bărbat zăcea încolăcit în jurul unui 
stâlp. 

— Un martor l-a văzut pe tipu’ ăsta zburând prin 
parbrizul autobuzului când a explodat. 

Bărbatul mort era hispanic, avea faţa tăiată, părul cu 
şuviţe vopsite roşii era îmbibat cu sânge, corpul abia dacă-i 
mai era acoperit cu rămăşiţele unei cămăşi de un albastru 
electric şi jeanşi, iar ţeasta i se zdrobise la coliziunea cu 
stâlpul. Având în vedere ridurile de pe faţă, am bănuit că 
omul ăla avea vreo patruzeci de ani şi dusese o viaţă grea. 
l-am scos portofelul din buzunarul de pe coapsă şi l-am 
deschis la carnetul de şofer. 

— ÎI cheamă Juan Gomez. Aici scrie că are numai 23 de 
ani. 

Hanni s-a aplecat şi a deschis buzele mortului. Am văzut 
două şiruri întrerupte de cioturi stricate unde odată 
fuseseră dinţii. 

— Dependent de metamfetamină, spuse Hanni. Probabil 
el pregătea drogurile. Lindsay, cazul ăsta ţine de Narcotice, 
poate de DEA’. 

Hanni apăsă nişte taste pe celularul lui în timp ce eu 
priveam cadavrul lui Juan Gomez. Primul semn vizibil al 
consumului de metamfetamină sunt dinţii stricaţi. După 
câţiva ani de privare de hrană şi de somn, un dependent 
îmbătrâneşte cu douăzeci de ani. Până atunci, oricum, 
drogul îi mănâncă bucăţi mari din creier. 

Gomez era pe ducă dinainte de explozie. 

— Deci, autobuzul era un laborator mobil de 
metamfetamină? întrebă Conklin. 

Hanni aştepta la telefon să i se dea legătura la Narcotice. 

— Mda, spuse el. Până când toate s-au dus dracului în 
aer. 


3 Drug Enforcement Administration - Agenţia Naţională 
Antidrog (n. tr.). 


Partea întâi 
CURIERUL ISUS 


Capitolul 1 


Cindy Thomas îşi închise nasturii trenciului ei uşor, marca 
Burberry, şi spuse: „'Neaţa, Pinky” portarului care îi 
deschise uşile de la Blakely Arms. Acesta îşi atinse borul 
pălăriei şi, căutându-i privirea, zise: 

— O zi bună, domnişoară Thomas. Aveţi grijă! 

Cindy nu putea să spună că n-o căuta niciodată cu 
lumânarea. Lucra la Biroul Delicte de la Chronicle şi îi 
plăcea să spună „Veştile proaste sunt veşti bune pentru 
mine”. 

Dar în urmă cu un an şi jumătate, un psihopat care /ocuia 
cu două etaje mai sus de ea subinchiriase ilegal 
apartamentul şi avea o problemă de gestionare a furiei, se 
furişase în apartamente şi se distrase ucigând cu 
brutalitate. 

Ucigaşul fusese prins şi condamnat, iar în prezent era în 
carantină la „Q"”*, aşteptându-şi rândul la pedeapsa cu 
moartea. 

Totuşi, Blakely Arms suferise de pe urma episodului. 
Rezidenţii îşi încuiau uşile de trei ori în fiecare seară, 
tresăreau la zgomotele bruşte, simțeau că şi-au pierdut 
siguranţa zilnică. 

Cindy era hotărâtă să nu trăiască în starea asta de frică. 

li zâmbi portarului şi spuse: 

— Sunt o dură, Pinky! Borfaşii ar face bine să se teamă 
de mine. 

Apoi se strecură afară în dimineaţa timpurie de mai. 

Plimbându-se pe Townsend dinspre Third către Fifth, 
două străzi foarte lungi, Cindy ieşi din vechiul în noul San 
Francisco. Trecu pe lângă magazinul de băuturi din 
apropierea blocului ei, pe lângă restaurantul drive-through 
Mcdonald's de peste drum, pe lângă Starbucks şi librăria 
Borders de la parterul unui nou zgârie-nori rezidenţial, 


4 Închisoarea San Quentin, cea mai mare din California, unde 
sunt închişi unii dintre cei mai duri criminali din SUA. (n. tr.). 


folosind timpul acesta pentru a da nişte telefoane, a face 
programări, a-şi planifica ziua. 

Se opri lângă staţia Caltrain, recent renovată după ce 
fusese o hazna de drogaţi fără adăpost şi care acum arăta 
mult mai bine odată ce cartierul începuse să fie populat de 
o clasă socială mai înstărită. 

Dar dincolo de staţia Caltrain era o bucată de trotuar 
îngrădită şi curbată ce se întindea de-a lungul gării de triaj. 
Pe stradă erau parcate rable ruginite şi camionete de pe 
vremea lui Jimi Hendrix. În ele se aciuiau vagabonzii. 

Pe când se pregătea sufleteşte pentru trecerea rapidă 
prin „zona interzisă”, observă o grămadă de oameni ai 
străzii în faţa ei şi unii dintre ei păreau că plâng. 

Cindy ezită. 

Apoi îşi scoase cartea de identitate laminată din haină, o 
tinu în faţa ei ca pe o legitimaţie, îşi croi drum prin mulţime 
şi aceasta îi făcu loc. 

Cenuşarii ce creşteau prin crăpăturile din asfalt aruncau 
o reţea de umbre asupra unui morman de zdrenţe, ziare 
vechi şi gunoi de fast-food care zăceau la baza gardului de 
sârmă. 

Cindy simţi că i se face greață şi inspiră profund. 

Mormanul de zdrenţe era, de fapt, un cadavru. Hainele 
lui erau îmbibate de sânge, iar faţa îi fusese zdrobită în 
bătaie, aşa că Cindy nu putu să-i distingă trăsăturile. 

Întrebă o persoană de lângă ea: 

— Ce s-a întâmplat? Cine e bărbatul ăsta? 

Persoana era o femeie solidă, ştirbă, îmbrăcată cu multe 
straturi de haine. Picioarele îi erau bandajate până la 
genunchi şi avea nasul roşu de plâns. 

Îi aruncă o privire piezişă lui Cindy. 

— E C-c-curierul Isus. Cineva l-a omorât! 

Cindy formă 911 pe mobilul ei, raportă ceea ce clar 
fusese o crimă şi aşteptă să ajungă poliţia. 

Între timp, oamenii străzii se adunară în jurul ei. 

Aceştia erau oamenii nespălaţi, nenumărați, neobservaţi, 
marginali, pierduţi de sistem şi care trăiau unde Evidenţa 
Populaţiei se temea să pună piciorul. 


Miroseau urât şi se mişcau convulsiv, se bâlbâiau şi se 
scărpinau şi trişau să ajungă mai aproape de Cindy. Se 
întindeau s-o atingă, vorbeau unii peste alţii şi se corectau 
unii pe alţii. 

Voiau să fie auziţi. 

Şi, deşi în urmă cu jumătate de oră Cindy ar fi evitat orice 
contact cu ei, acum chiar dorea să-i asculte. Pe măsură ce 
timpul trecea şi poliţia nu mai ajungea, Cindy simţi cum se 
înfiripează o poveste, gata să înflorească. 

Îşi folosi din nou celularul ca s-o sune pe prietena ei 
Lindsay acasă. 

Telefonul sună de şase ori până când o voce masculină 
răspunse iritată: 

— Alo? 

Cindy se gândi că poate îi întrerupsese pe Lindsay şi Joe 
într-un moment nepotrivit. 

— Ţi-ai găsit şi tu momentul, Cindy, gâfâi Joe. 

— Îmi pare rău, Joe, serios, spuse Cindy, dar trebuie să 
vorbesc cu Lindsay. 


Capitolul 2 


— Nu te supăra, am spus, aşezând pătura sub bărbia lui 
Joe, bătându-l uşor pe obrajii lui dolofani, sărutându-l pe 
gură ca în filmele acelea pentru care e nevoie de acordul 
părinţilor, atentă să nu-l stârnesc din nou pentru că nu 
aveam timp să intru iar în starea necesară. 

— Nu sunt supărat, spuse el cu ochii închişi. Dar diseară 
o să-mi iau revanşa, aşa că pregăteşte-te. 

Am râs la bărbatul meu mare şi frumos şi am zis: 

— Abia aştept. 

— Cindy are o influenţă proastă asupra ta. 

Am râs din nou. 

Cindy e un pitbull deghizat. La suprafaţă e ca o fetiţă, dar 
este extrem de tenace. De altfel, aşa şi-a şi făcut drum 
către scena sângeroasă a crimei în urmă cu şase ani şi nu 
s-a lăsat până când nu şi-a scris articolul, iar eu am rezolvat 
cazul. Mi-aş dori ca toţi poliţiştii mei să fie ca Cindy. 

— Cindy e o dulceaţă, i-am zis iubitului meu. iţi trebuie 
timp să ajungi s-o cunoşti. 

— Mda? Va trebui să te cred pe cuvânt, făcu Joe o 
grimasă. 

— lubitule, te superi dacă... 

— ... O plimb eu pe Martha? Sigur. Pentru că eu lucrez de 
acasă, iar tu ai un job adevărat. 

— Mulţumesc, Joe, am spus. O scoţi curând? Cred că are 
nevoie. 

Joe mă privi sobru, ochii lui mari, albaştri aruncând 
săgeți. l-am trimis o bezea şi apoi am fugit la duş. 

Şapte luni trecuseră cu repeziciune de când 
apartamentul meu confortabil de pe Potrero Hill arsese 
până la pereţi şi eu încă eram în faza de acomodare în noua 
casă a lui Joe din zona cu chirii mari. 

Nu că nu mi-ar fi plăcut cabina lui de duş cu travertin, 
capete duble şi un dispozitiv care dădea gel, şampon şi 
balsam, plus prosoapele împăturite pe un suport din alamă 


încălzit ca în hoteluri. 

Adică da, se putea şi mai rău! 

Am dat drumul tare la apa fierbinte, mi-am înmuiat şi 
şamponat părul, timp în care m-am gândit la Cindy şi la ce 
o fi avut aşa important să-mi spună. 

Din câte ştiam eu, vagabonzii morţi nu apăreau pe prima 
pagină a ziarelor. Dar Cindy îmi spusese că ăsta era un fel 
de vagabond special, cu un nume special. Şi mă rugase să 
merg la faţa locului, să cercetez zona, ca o favoare făcută 
ei. 

Mi-am uscat părul şi am traversat holul carpetat către 
dressingul meu, care încă era aproape gol. Mi-am pus o 
pereche curată de pantaloni, un pulover bleu-turcoaz, mi- 
am verificat arma, mi-am închis tocul de umăr şi peste 
toate mi-am pus al doilea cel mai bun blazer albastru pe 
care-l aveam. 

M-am aplecat s-o trag în joacă de urechi pe Dulcea 
Martha, minunatul meu border collie, şi i-am strigat lui Joe: 

— Pa, iubitu'! 

Apoi am plecat să mă întâlnesc cu cea mai nouă pasiune 
a lui Cindy: un vagabond mort cu un nume de nebun 
dovedit. 

Curierul Isus. 


Capitolul 3 


Cindy stătea lângă cadavru şi-şi umplea carneţelul cu 
notițe, trecând acolo numele, descrierile, citatele exacte din 
prietenii şi jelitorii Curierului Isus. 

— Avea la gât o cruce foarte mare, spuse un spălător de 
vase mexican care lucra la un restaurant thailandez. Acesta 
purta un tricou Adidas ţipător şi jeanşi sub un şorţ alb 
murdar, iar pe braţe avea tatuaţi nişte crapi japonezi. 
Crucea era făcută din... cum îi zice, frate? Cuie... 

— Era un crucifix, Tommy, spuse o femeie încovoiată, cu 
părul alb, care se sprijinea de coşul de cumpărături la 
marginea mulţimii, cu răni pe picioare şi o haină roşie lungă 
ce atârna pe stradă. 

— Scuuuze, şefa. Crucifix voiam să zic. 

— Şi nu erau cuie, erau bolțuri, lungi cam de şapte 
centimetri jumătate, legate între ele cu o sârmă de cupru. 
Şi nu uita de pruncul ăla de jucărie de pe cruce. Un bebeluş 
mic şi roşu. 

Bătrâna depărtă degetul mare şi indexul cam doi 
centimetri şi jumătate pentru a-i arăta lui Cindy cât de mic 
era bebeluşul de jucărie. 

— De ce i-ar lua cineva crucifixul? întrebă femeia solidă. 
Dar ge-ge-geanta lui. Aia era o geantă din piele adevărată! 
Doamnă, scrie asta acolo! A fost omorât pentru /-/-/ucrurile 
lui. 

— Nici măcar nu ştiam cum îl chema de-adevăratelea, 
spuse Babe, o fată voinică de la salonul de masaj 
chinezesc. 

Mi-a dat zece dolari când n-aveam ce să mănânc. Şi n-a 
vrut nimic în schimb. 

— Curierul m-a îngrijit când am avut pneumonie, 
interveni un bărbat cu părul sur, cu pantaloni de costum cu 
dungi prinşi în talie cu sfoară. Pe mine mă cheamă Bunker. 
Charles Bunker, îi spuse el lui Cindy. 

Întinse mâna şi Cindy i-o strânse. 


— Am auzit împuşcături aseară, zise Bunker. Era după 
miezul nopţii. 

— Ai văzut cine l-a împuşcat? 

— Era bine dacă vedeam. 

— Avea duşmani? 

— Mă lăsaţi odată să trec? spuse un bărbat negru cu 
părul rasta, cu un cercel de aur în nas şi un guler alb înalt 
sub un smoching vechi, care-şi făcea drum prin mulţime 
către Cindy. 

Îşi spuse numele rar - Harry Baimbridge - ca Cindy să-l 
noteze corect. Apoi Baimbridge ridică un deget lung, osos, 
deasupra cadavrului Curierului şi urmări literele cusute pe 
spatele hainei însângerate a acestuia. 

— Poţi să citeşti asta? o întrebă el. 

Cindy încuviinţă. 

— Îţi spune tot ce vrei să ştii. 

Cindy îşi notă în carnet. 

Isus salvează. 


Capitolul 4 


Când eu şi Conklin am ajuns la intersecţia dintre Fourth şi 
Townsend, poliţiştii deja delimitaseră zona, redirecţionaseră 
traficul pietonal către drumul mai lung spre staţie, îi 
alungaseră pe gură-cască în spatele benzii de demarcaţie şi 
blocaseră tot traficul în afară de cel oficial. 

Cindy era pe stradă. 

Ne făcu semn, îmi deschise portiera maşinii şi începu să- 
mi prezinte subiectul înainte să apuc să pun piciorul pe 
caldarâm. 

— Mă gândesc la o serie de cinci articole de interes 
uman, spuse ea, despre oamenii fără adăpost din San 
Francisco. Şi o să încep cu viaţa şi moartea acelui om. 

Arătă spre un bărbat mort care zăcea ţeapăn în zdrenţele 
lui pline de sânge. 

— Treizeci de oameni l-au plâns, Lindsay. Nu ştiu dacă 
pentru mine ar plânge atâţia. 

— Mai taci, zise Conklin venind din faţa maşinii. Eşti 
nebună. 

O scutură uşor de umăr, iar buclele ei blonde se 
clătinară. 

— Bine, bine, spuse Cindy. Îi zâmbi lui Conklin, dinţii ei 
din faţă uşor încălecaţi dând un aer uşor vulnerabil 
drăgălăşeniei ei naturale. Glumeam şi eu. Dar vorbesc 
foarte serios despre Curierul Isus. Mă ţineţi la curent, da? 

— Sigur, am zis eu, deşi nu înţelegeam de ce Cindy îl 
considera pe Curierul Isus aşa o ce/ebritate, iar moartea lui 
ca pe ditamai chestia. Cindy, în fiecare zi mor oameni de-ai 
străzii... 

— Şi nimănui nu-i pasă. La naiba, lumea chiar vrea să-i 
vadă morţi. Tocmai asta e problema! 

l-am lăsat pe Cindy şi pe Conklin în stradă şi m-am dus 
fluturându-mi insigna la K.J. Grealish, responsabila CSI. Era 
tânără, brunetă şi slabă şi aproape că-şi muşcase buzele de 
stres. 


— Sunt în picioare de douăzeci şi şapte de ore fără 
întrerupere, îmi zise Grealish, şi rahatul ăsta de loc al 
crimei ar putea să mă mai ţină pe aici încă douăzeci şi 
şapte. Mai zi-mi o dată de ce suntem aici. 

Pe măsură ce trenurile intrau huruind în gară, praful se 
ridica, frunzele cădeau din copaci şi ziarele zburau în aer, 
contaminând şi mai mult locul crimei. 

Se auzi un claxon - era dubiţa medicului legist, care îşi 
făcea loc printre poliţişti. Parcă în mijlocul străzii. Portiera 
culisă şi doamna doctor Claire Washburn cobori din maşină. 
Îşi puse mâinile în şoldurile XXL, îmi zâmbi angelic şi eu la 
fel. Apoi m-am dus şi am îmbrăţişat-o. 

Claire nu este numai legistul-şef din San Francisco, ci şi 
cea mai bună prietenă a mea. Ne-am împrietenit în urmă cu 
vreo cincisprezece ani, când ea era o legistă adjunctă 
dolofană, de culoare, iar eu eram o blondă înaltă cu 
mărimea 75E la sutien, care încerca să supravieţuiască 
primului an sălbatic de training la locul de muncă, la 
Omucideri. 

Fuseseră ani grei şi sângeroşi pentru amândouă, ca 
femei care încercam să ne facem treaba într-o lume a 
bărbaţilor. 

Încă vorbeam zilnic. Îi botezasem copilul şi mă simţeam 
mai apropiată de ea decât de propria soră. Dar nu o mai 
văzusem de mai bine de o săptămână. 

Când ne-am desfăcut din îmbrăţişare, Claire o întrebă pe 
responsabila CSI: 

— K.].? Ai pozele cu victima? 

Grealish răspunse că da, aşa că eu şi Claire ne-am 
aplecat să trecem pe sub banda separatoare şi, cum era de 
aşteptat, Cindy veni cu noi. 

— E în regulă, i-am zis lui Grealish, e cu mine. 

— De fapt, mormăi Cindy în barbă, tu eşti cu mine. 

Am păşit cu grijă, să nu călcăm urma de sânge, am ocolit 
conurile şi semnele, apoi Claire îşi puse geanta jos şi se 
aplecă deasupra cadavrului. Intoarse capul Curierului dintr- 
o parte în alta cu mâna înmănuşată, îi palpă uşor scalpul, 
căutând laceraţii, fracturi sau alte răni. După o pauză 


îndelungată, spuse: 

— Mamma mia! 

— Gata cu jargonul ăsta medical, i-am zis prietenei mele. 
Zi pe limba mea. 

— Ca de obicei, Lindsay, oftă Claire, nu mă pronunţ până 
nu-i fac autopsia. Dar un lucru pot să-ţi spun, şi asta e 
neoficial, domnişoara reporteriţă, îi zise lui Cindy. Auzi? 

— Da, da, buzele-mi sunt pecetluite, am pus lacăt la 
gură. 

— Se pare că tipu’ vostru nu doar a mâncat o bătaie 
zdravănă, murmură Claire. Amărâtul ăsta a primit mai 
multe gloanţe în cap. Vreau să spun că a fost împuşcat de 
aproape, probabil până s-a golit pistolul. 


Capitolul 5 


Moartea unui vagabond are prioritate zero la Omucideri. 
Sună dur, dar, pur şi simplu, nu avem resurse să lucrăm la 
cazuri în care ucigaşul nu va fi găsit niciodată. 

Am vorbit cu Conklin despre asta când stăteam în 
maşină. 

— Curierul Isus a fost jefuit, corect? spuse Conklin. Alt 
vagabond l-a snopit în bătaie şi, când ăsta a ripostat, i-a 
zburat creierii. 

— Nu ştiu ce să zic de gloanţele alea. Pare mai degrabă 
că au fost membrii unei bande. Sau nişte puşti care s-au 
luat de un vagabond ca să se distreze şi apoi l-au şi aranjat 
pentru că puteau să scape nepedepsiţi. Vită-te şi tu, i-am 
zis, arătând spre locul crimei: urme însângerate de paşi în 
toate direcţiile pe trotuar. Astea nu pot fi considerate 
dovezi. 

Şi de parcă nu era de ajuns tot haosul ăsta, nu existau 
martori la împuşcături, pe stâlpii de pe stradă nu era 
instalată nicio cameră video şi niciun cartuş nu era de găsit. 

Nici măcar nu ştiam numele real al victimei. 

Dacă n-ar fi fost povestea cu Cindy, care se pregătea să 
relateze drama în Chronicle, dosarul vagabondului ar fi 
rămas pe fundul sertarului până când lumea ar fi uitat de 
el. 

Chiar şi eu. 

Dar gloanţele alea trase de aproape îmi stăteau pe 
creier. 

— E o nebunie să baţi pe cineva şi să-l şi împuşti ca să-l 
jefuieşti, Rich. Eu cred că a fost o crimă din ură. Sau un fel 
de crimă pasională. 

Conklin îşi arboră zâmbetul de cuceritor. 

— Păi, atunci, hai să vedem ce-a fost, zise el şi opri 
motorul. 

Am luat-o pe jos până la capătul străzii, unde supuşii lui 
Cindy încă mai zăboveau dincolo de banda de semnalizare. 


Le-am luat din nou declaraţii, apoi am lărgit aria de 
căutare ca să includem toată Townsend Street, precum şi 
Clyde Street, şi Lusk Alley. Am vorbit cu casierii din bodegi, 
cu vânzătorii dintr-un sex shop care vindea noutăţi pentru 
homosexuali, cu drogaţi şi curve care-şi făceau veacul pe 
stradă. 

Împreună am bătut la uşile apartamentelor din clădirile 
ieftine şi ne-am petrecut după-amiaza punând întrebări 
stivuitorilor şi muncitorilor din depozitele de pe Townsend 
despre împuşcăturile de noaptea trecută de lângă gara 
Caltrain şi despre Curierul Isus. 

Ce-i drept, mulţi se făceau nevăzuţi când ne zăreau 
insignele. Alţii pretindeau că nu ştiau nimic despre Curier 
sau moartea lui. 

Dar cei care îl cunoşteau pe Curierul Isus aveau anecdote 
de povestit. Cum întrerupsese un jaf la un magazin de 
băuturi, cum uneori lucra la cantina săracilor şi cum 
întotdeauna le dădea câţiva dolari celor care aveau nevoie. 

El era elita, regele străzii, ne-a fost descris ca un 
vagabond cu suflet bun. Şi pierderea lui a fost tragică 
pentru cei care îl considerau prieten. 

Până la sfârşitul zilei, trecusem de la scepticism la 
curiozitate şi mi-am dat seama că mă molipsisem de febra 
lui Cindy - sau poate febra ei se ţinea de mine. 

Curierul Isus fusese bunul păstor al unei turme rănite. 

Și atunci, de ce fusese ucis? 

Fusese oare, pur şi simplu, în locul nepotrivit, la 
momentul nepotrivit? 

Sau moartea lui fusese intenţionată? 

Şi astfel am rămas cu două mari întrebări pe care niciun 
poliţist bun nu le-ar evita dacă ar vrea să aibă conştiinţa 
curată: Cine îl ucisese pe Curierul Isus? Şi de ce? 


Capitolul 6 


Am ajuns cu Conklin la secţie pe la cinci, am traversat 
camera ofiţerilor până la micul birou cu pereţi de sticlă al 
locotenentului Warren Jacobi, care cândva fusese al meu. 

Şi Jacobi fusese odată al meu, adică îmi fusese partener. 
Şi, deşi făcuserăm schimb de posturi şi eram adesea în 
dezacord, petrecuserăm atâţia ani şi făcuserăm atâtea 
drumuri împreună, încât putea să-mi citească gândurile ca 
nimeni altcineva, mai bine şi decât Claire, Conklin, Cindy 
sau Joe. 

Când am intrat noi, Jacobi stătea pe scaun în cocina lui 
de birou. Vechiul meu prieten şi şef este un poliţist în 
vârstă de cincizeci şi trei de ani, cu părul sur, trăsături 
colţuroase şi peste douăzeci şi cinci de ani de experienţă în 
Omucideri. M-a fixat cu ochii lui gri pătrunzători şi am 
observat ridurile de expresie ce-i încadrau gura, pentru că 
expresia lui nu era veselă. 

Chiar deloc. 

— Ce naiba aţi făcut amândoi toată ziua? mă întrebă el. 
Am înţeles bine? Aţi lucrat la cazul unui vagabond mort? 

Inspectorul Sexos, cum e cunoscut Conklin prin secţie, 
îmi oferi scaunul din faţa biroului lui Jacobi, apoi îşi parcă 
posteriorul drăguţ pe dulap şi începu să râdă. 

— Am zis ceva amuzant, Conklin? ripostă Jacobi. Aveţi 
douăşpe' cazuri nerezolvate pe birou. Vreţi să vi le enumăr? 

Jacobi era arţăgos pentru că rata de soluţionare a 
crimelor din San Francisco era foarte scăzută, undeva mai 
jos decât cea din Detroit. 

— li explic eu, i-am spus lui Conklin. Mi-am pus picioarele 
pe marginea biroului lui Jacobi şi am zis: Am pierdut 
noţiunea timpului, Warren. Crima asta are nişte ciudăţenii 
şi moartea victimei o să fie relatată cu litere mari în 
Chronicle de mâine. M-am gândit să le-o luăm înainte. 

— Continuă, zise Jacobi, de parcă eram un suspect în 
boxa acuzaților. 


L-am pus la curent cu faptele bune povestite şi cu 
diversele teorii: cum Curierul Isus era un misionar sau 
filantrop, cum bebeluşul de pe crucifixul lui era o declaraţie 
în favoarea vieţii sau simboliza că toţi am fost odată 
inocenți şi puri - exact ca pruncul lisus. 

— Tipu' avea priză la oameni, am concluzionat eu. Era 
foarte charismatic, un fel de sfânt al vagabonzilor. 

Jacobi bătu darabana. 

— Nu ştii cum îl chema pe sfântul ăsta, nu-i aşa, Boxer? 

— Nu ştiu. 

— Şi n-ai nicio idee cine l-a omorât sau care a fost 
motivul? 

— Nici măcar o idee. 

— Atunci asta e, spuse Jacobi bătând cu palma în birou. 
S-a terminat. Gata! Dacă nu vine cineva să mărturisească, 
nu mai consumi din timpul departamentului. S-a înţeles? 

— Da, domnule! zise Conklin. 

— Boxer? 

— Am înţeles, locotenente. 

Am ieşit din biroul lui Jacobi şi am pontat de sfârşit de zi. 
l-am zis lui Conklin: 

— Ai înţeles, da? 

— Ce era aşa de neînțeles în „s-a terminat”? 

— Rich, Jacobi a fost clar ca bună ziua. Ne-a zis să lucrăm 
la cazul Curierului Isus pe timpul nostru. Mă duc s-o văd pe 
Claire. Vii cu mine? 


Capitalul 7 


Claire purta un halat chirurgical cu o broşă în formă de 
fluture la baza gâtului, avea un şorţ prins la mijloc, iar o 
cască de duş înflorată îi acoperea părul. Pe masa imaculată 
de autopsie din faţa ei era întins Curierul Isus, cu trăsăturile 
lui îngrozitor de zdrobite orientate spre lumină. 

O incizie în formă de Y se întindea de la clavicule până la 
pubis şi fusese cusută ca o minge de baseball, cu fir alb 
aspru. Avea vânătăi pe tot corpul şi laceraţii şi contuzii 
suprapuse. 

Curierul Isus fusese lovit din răzbunare. 

— Am primit rezultatele radiografiilor, spuse Claire. 

În timp ce vorbea, m-am uitat pe peretele unde erau 
expuse la lumină. 

— Mâna dreaptă ruptă, probabil l-a lovit pe atacator sau 
a fost călcat când era jos. Are multe fracturi la oasele 
faciale, precum şi multiple fracturi craniene. Bineînţeles, 
coaste rupte - trei. Toată trauma asta fizică, multiplele 
lovituri, ar fi putut să-l omoare, dar înainte să-l lovească 
cineva, era deja mort. 

— Cauza decesului? Zi-mi, Fluturaş, sunt pregătită. 

— Of, Doamne, spuse ea. Lucrez cât pot de repede şi tot 
nu e destul de repede pentru Lindsay. 

— Te rog? am zis. 

Resemnată, Claire se întinse în spatele ei şi ridică nişte 
punguţe cu ceva care semăna cu nişte gloanţe 
distorsionate. 

— Alea-s gloanţe de 22? o întrebă Conklin. 

— Da, Rich. Patru dintre gloanţele trase în cap au ricoşat 
înăuntru. Au intrat pe aici, aici, aici şi aici, în spate, s-au 
răsucit înăuntru, sub scalp, şi au rămas acolo ca nişte 
gândaci sub covor. Cred că e puţin probabil, dar posibil ca 
Domnul Isus să fi supravieţuit acestor patru gloanţe. 

— Şi atunci? am întrebat. Ce l-a omorât? 

— Atuuunci, fetiţă, ucigaşul l-a împuşcat în cap pe 


Domnul Isus şi probabil asta l-a omorât. A mai tras o dată, 
în ceafa, să fie sigur. 

— Şi apoi ucigaşul i-a zdrobit faţa în bătaie? l-a rupt 
coastele? am întrebat, de parcă nu-mi venea să cred. Asta 
da crimă pasională. 

— Cineva l-a urât, asta-i clar, ne-a zis Claire şi şi-a 
chemat asistenta. Pune-l deoparte pe Domnul Isus, te rog, 
Bunny. Roagă-l pe Joey să te ajute. Şi scrie „Necunoscut nr. 
27” şi data pe eticheta de pe deget. 

Impreună cu Conklin, am urmat-o pe Claire la ea în birou. 

— Mai am ceva să vă arăt, ne-a zis Claire. 

Işi dădu jos casca de duş şi halatul chirurgical. Pe 
dedesubt, Claire purta o uniformă albastră şi tricoul ei 
preferat, cel cu citatul celebru pe faţă: „Poate că sunt grasă 
şi am patruzeci de ani, dar asta sunt eu.” 

Chestia asta o amuza foarte tare, dar din moment ce 
acum avea patruzeci şi cinci de ani, mă gândeam că poate 
o să-şi ia un nou tricou preferat în curând. 

Intre timp, ne invită să luăm loc, se aşeză la birou şi 
descuie sertarul de sus. Scoase altă punguţă de hârtie 
pergaminată, o puse pe birou şi aplecă veioza flexibilă ca 
să o lumineze direct. 

— Asta e crucifixul Curierului, am zis eu, holbându-mă la 
o piesă de artă populară care arăta ca un artefact. 

De fapt, arăta exact aşa cum mi-a fost descris: două 
bolţuri, sârmă de cupru, un prunc de jucărie legat de cruce. 

— S-ar putea să fie amprente pe copilaş, am zis. Unde l- 
ai găsit? 

— In esofagul lui, mi-a răspuns Claire luând o înghiţitură 
de apă. Cineva a încercat să i-l îndese pe gât. 


Capitolul 8 


Eram nerăbdătoare să aud ce părere are Joe despre 
Curierul Isus. 

Luam cina împreună în seara aceea la Foreign Cinema. 
Deşi se află într-o clădire dărăpănată din cel mai prăpădit 
cartier al oraşului, înconjurat de bodegi şi magazine cu 
produse la un dolar, datorită marchizei şi designului frumos, 
Foreign Cinema pare ridicat din Los Angeles de un OZN şi 
lăsat să cadă, din greşeală, în districtul Mission. 

Dar în afară de felul în care arată, Foreign Cinema este 
deosebit şi datorită meselor de picnic din grădina din spate, 
unde sunt proiectate filme vechi pe peretele gol al unei 
clădiri alăturate. 

Cerul era senin în acea seară de mai, iar seara era şi mai 
plăcută graţie lămpilor cu infraroşu dispuse în toată curtea. 
La una dintre mese era Sean Penn cu nişte prieteni, dar pe 
mine mă încânta faptul că aveam o întâlnire la cină cu Joe, 
fără ca vreunul dintre noi să trebuiască să ia avionul pentru 
asta. 

După atâtea obstacole dureroase, relaţia noastră la 
distanţă, asemănătoare unei călătorii într-un carusel, se 
liniştise când Joe se mutase în San Francisco să fie cu mine. 
Acum, în sfârşit, locuiam împreună. 

În sfârşit, ne acordam o şansă. 

In timp ce Umbrelele din Cherbourg, un film vechi 
franțuzesc, clipea fără sonor pe perete, Joe asculta cu 
atenţie ce zi uluitoare avusesem: cum eu şi Conklin ne 
rupseserăm picioarele încercând să aflam cine îl omorâse 
pe Curierul Isus. 

— Claire a scos cinci gloanţe din capul lui, patru chiar de 
sub scalp, i-am spus lui Joe. Al cincilea glonţ a intrat în 
tâmplă şi, probabil, a fost cel care a cauzat moartea. Apoi, 
Curierul a mai primit un glonţ în ceafă, post-mortem. Un act 
de violenţă personală, nu crezi? 

— Gloanţele alea erau de calibru 25 sau 22? 


— 22, am zis eu. 

— Se leagă. Trebuiau să fie cu miez moale, altfel i-ar fi 
trecut prin craniu. Au fost găsite cartuşe la faţa locului? 

— Nici măcar unul. Ucigaşul a folosit probabil un 
revolver. 

— Sau o armă semiautomată şi a cules cartuşele de pe 
jos. Genul ăsta de tip e atent la probe. Gândeşte în 
perspectivă. 

— Da, ai dreptate. M-am tot gândit la ce spusese Joe. 
Deci, spui că e posibil să fi fost ceva premeditat? 

— Sunt speranţe, Linds. Glonţul ăla cu miez moale ar 
putea să aibă striaţii. Vezi ce zic cei de la laborator. Păcat 
că nu o să ai amprente pe cartuşe. 

— S-ar putea să fie amprente pe pruncul de plastic. 

Joe încuviinţă, dar mi-am dat seama că nu era de acord. 

— Nu? l-am întrebat. 

— Dacă ucigaşul a adunat cartuşele, înseamnă că era 
profesionist. Un ucigaş plătit sau un militar. Sau poliţist. 
Sau un condamnat. Dacă era profesionist... 

— Atunci nici pe crucifix nu vor fi amprente, am zis. Dar 
de ce un profesionist ar omori un vagabond cu atâta 
cruzime? 

— E numai prima zi, Linds. Mai aşteaptă puţin. 

— Sigur, am răspuns, dar Jacobi a renunţat deja la cazul 
ăsta. 

Mi-am sprijinit capul în mâini, iar Joe chemă chelnerul și 
mai comandă vin. Apoi se întoarse spre mine cu un zâmbet 
larg, indescifrabil. 

M-am relaxat şi am analizat zâmbetul acela, dându-mi 
seama doar că Joe arăta ca un puşti care avea un secret. 

L-am întrebat ce se întâmplă, am aşteptat să deguste 
vinul. Apoi, după ce mă făcu să aştept destul, se aplecă 
peste masă şi îmi luă mâinile în ale lui. 

— Ei, blondino, ghici cine a primit telefon de la Pentagon 
azi? 


Capitolul 9 


— Nu pot să cred! am izbucnit. Nu-mi spune! 

Nu m-am putut abţine. Primul meu gând fu că Joe fusese 
chemat înapoi la Washington şi nu puteam nici măcar să 
concep aşa ceva. 

— Lindsay, linişteşte-te! M-au sunat în legătură cu o 
misiune. Ar putea fi începutul altor misiuni, toate 
profitabile, un mare progres pentru afacerea mea de 
consultanţă. 

Când l-am cunoscut pe Joe, în timpul unui caz, pe cartea 
lui de vizită scria DIRECTOR ADJUNCT, DEPARTAMENTUL 
PENTRU SECURITATE INTERNĂ. Era cel mai bun specialist în 
combaterea terorismului din Washington. Şi la slujba asta 
renunţase el când se mutase pe Coasta de Vest ca să fie cu 
mine. 

Certificările şi reputaţia lui erau de prim rang, dar în San 
Francisco nu găsise oportunităţi aşa repede cum 
speraserăm noi. 

Am dat vina pe faptul că administraţia actuală era 
ofticată că superpopularul Joseph Molinari plecase din 
funcţie într-un an electoral. Se pare că le trecea supărarea. 

Asta era bine. 

M-am relaxat. Am zâmbit. Am spus: 

— Pfiiuuu! M-ai speriat, Joe. 

Şi m-am bucurat pentru el. 

— Păi, povesteşte-mi despre misiune, am zis. 

— Sigur, dar hai să comandăm mai întâi. 

Nu-mi amintesc ce am ales din meniu, pentru că atunci 
când a venit mâncarea, Joe mi-a zis că pleca a doua zi 
dimineaţă la o conferinţă în Orientul Mijlociu. Şi că s-ar 
putea să stea în lordania trei săptămâni sau mai mult. 

Joe a pus furculiţa jos şi m-a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat, Lindsay? Ce te necăjeşte? 

A întrebat frumos. Chiar voia să ştie, dar presiunea 
sângelui îmi crescuse cu viteza fulgerului şi nu puteam să-i 


zic frumos de ce. 

— Mâine e ziua ta, Joe. Trebuia să mergem acasă la Cat 
în weekend, mai ţii minte? 

Catherine e sora mea, cu şase ani mai mică decât mine, 
locuieşte în Half Moon Bay, un oraş frumos de pe coastă, 
împreună cu cele două fiice ale ei. Trebuia să fie un 
weekend petrecut în familie, frumos, conta mult pentru 
mine să-l duc pe Joe acasă la singura mea familie. 

— Putem să stăm cu Cat altădată, draga mea. Trebuie să 
mă duc la conferinţa asta. În plus, Lindsay, de ziua mea nu- 
mi doresc decât seara asta şi pe tine. 

— Nu pot să vorbesc acum cu tine, am zis aruncând 
şerveţelul pe masă, ridicându-mă în faţa imaginilor 
proiectate pe zid şi auzindu-i pe oameni strigând la mine să 
mă aşez. 

Am traversat restaurantul şi am ieşit prin holul lung de 
nouă metri, încadrat de două rânduri de lumânări votive 
înalte până la brâu, mi-am scos telefonul mobil din buzunar 
şi am chemat un taxi înainte să ajung în stradă. 

Am aşteptat bulversată acolo, în districtul Mission, în 
mijlocul Dodge City, simţindu-mă revoltată, apoi proastă, 
apoi foarte, foarte furioasă pe mine. 

Mă comportasem ca genul acela de blondă idioată pe 
care îl dispreţuisem întotdeauna. 


CAPITOLUL 10 


Mi-am zis: „Ce proastă eşti!” M-am aplecat, i-am dat 
şoferului de taxi o bancnotă de cinci dolari şi i-am făcut 
semn să plece. 

Apoi am refăcut singură drumul ăla romantic, străjuit de 
lumânări, prin holul lung de nouă metri, prin restaurant şi 
afară în grădina din spate. 

Am ajuns tocmai când chelnerul lua farfuriile. 

— Stai jos acolo, în faţă, strigă iar persoana care strigase 
şi mai devreme. Tu! Da, tu! 

M-am aşezat în faţa lui Joe şi am spus: 

— Am reacţionat prosteşte şi-mi pare rău. 

Pe chipul lui Joe se citea supărarea. Spuse: 

— Şi mie-mi pare rău. N-ar fi trebuit să-ţi dau vestea aşa 
brusc, dar nu mi-am imaginat că o să reacţionezi aşa. 

— Nu, nu te scuza. Aveai dreptate, iar eu am fost o 
idioată, Joe. Mă ierţi, te rog? 

— Te-am iertat deja. Dar, Lindsay, de fiecare dată când 
ne certăm, iese la iveală vechea poveste, deşi noi ne facem 
că plouă. 

— Păi, dacă avem umbrele, am zis eu încercând să 
glumesc. 

Joe zâmbi, dar cu jumătate de gură. 

— Mergi pe patruzeci de ani. 

— Ştiu asta, mulţumesc. 

— Eu împlinesc patruzeci şi şapte mâine, aşa cum mi-ai 
adus aminte. Anul trecut te-am cerut în căsătorie. Inelul pe 
care ţi l-am dat e încă în cutie, într-un sertar, nu pe degetul 
tău. Ce vreau de ziua mea? Vreau să te hotărăşti, Lindsay. 

Cu lipsa acută de sincronizare pe care chelnerii din toată 
lumea şi-au perfecţionat-o, un trio de tineri s-au grupat în 
jurul mesei noastre, cu un tortuleţ în mâini, cu lumânările 
aprinse, şi au început să-i cânte „La mulţi ani!” lui Joe. 
Exact aşa cum planificasem. 

Cântecul a fost preluat şi la alte mese şi o grămadă de 


ochi s-au întors spre noi. Joe a zâmbit şi a suflat în 
lumânări. 

Apoi m-a privit, cu o expresie drăgăstoasă întipărită pe 
chip. Spuse: 

— Nu mă implora, blondino. N-o să-ţi spun ce dorinţă mi- 
am pus. 

M-am simţit ca o proastă că stricasem seara? 

Da. 

Ştiam ce să fac în legătură cu dorinţa lui Joe şi cu inelul 
ăla cu diamant din cutiuţa de catifea? 

Nu. 

Dar eram sigură că nehotărârea mea nu avea nicio 
legătură cu Joe. 


Capitolul 11 


Ne-am trezit înainte de apariţia zorilor şi am făcut 
dragoste cu frenezie, fără să vorbim. Tras de păr, muşcat 
de buze, aruncat de perne pe covor. 

Înverşunarea cu care făceam dragoste era o 
recunoaştere cinstită, sinceră, a faptului că ne 
împotmoliserăm. Că nu era nimic ce am fi putut spune fără 
ca celălalt să nu ştie deja. 

Cu pielea încă strălucind, stăteam lungiţi unul lângă altul, 
ţinându-ne strâns de mâini. Ceasul de înaltă tehnologie de 
pe noptieră proiecta pe tavan ora şi temperatura exterioară 
cu cifre roşii, mari. 

Ora cinci dimineaţa. 

Unsprezece grade. 

— Am visat frumos, spuse Joe. Totul o să fie bine. 

Mă liniştea pe mine? Sau pe sine? 

— Ce-ai visat? 

— Înotam împreună, goi, sub o cascadă. Apă. Asta 
înseamnă sex, nu? 

Îmi dădu drumul la mână. Salteaua se mişcă. Trase 
pătura şi mă acoperi. 

Am auzit duşul curgând în timp ce stăteam lungită pe 
întuneric,  simţindu-mă deprimată,  înlăcrimată şi 
nehotărâtă. Am aţipit şi m-am trezit când mâna lui Joe mi-a 
atins părul. 

— Plec acum, Lindsay. 

M-am întins şi l-am cuprins pe după gât şi ne-am sărutat 
în întuneric. 

— Drum bun, i-am zis. Nu uita să scrii. 

— O să sun. 

Tonul ăsta rece nu era potrivit pentru a-mi lua la 
revedere de la Joe. Se auzi uşa de la intrare, care se încuie 
automat. 

Am sărit din pat. 

M-am îmbrăcat cu jeanşi şi cu unul dintre puloverele lui 


Joe şi am alergat desculţă pe hol. Am chemat liftul cu o 
apăsare prelungă până când reveni la etajul unsprezece şi 
se deschise brusc. 

Mă cuprinse disperarea în timp ce liftul mă ducea încet la 
parter. În mintea mea, bagajele lui Joe erau în portbagaj, 
maşina rula deja pe Lake Street, accelerând pe drumul spre 
aeroport. 

Dar când liftul mă lăsă, în sfârşit, în hol, l-am văzut pe Joe 
prin uşile de sticlă de la intrare, în picioare lângă un Lincoln 
Sedan. Am trecut în viteză pe lângă portar şi am alergat în 
stradă, strigându-l pe Joe. 

Şi-a ridicat privirea şi şi-a deschis braţele, iar eu m-am 
aruncat la pieptul lui, cu faţa îngropată în haină, simțind 
cum îmi dădeau lacrimile. 

— Te iubesc atât de mult, Joe. 

— Şi eu te iubesc, blondino. 

— Joe, când eram în cascada aia, purtam inelul? 

— Da. Strălucea de-ţi lua ochii. Puteai să-l vezi şi de pe 
lună. 

Am râs cu faţa în umărul lui. Ne-am sărutat şi ne-am 
îmbrăţişat şi am luat-o de la capăt, până când taximetristul 
a glumit: 

— Mai păstraţi şi pentru mai târziu, da? 

M-am retras fără tragere de inimă, iar Joe urcă în maşină. 

l-am făcut cu mâna şi el mi-a răspuns la fel pe măsură ce 
Lincoln-ul negru îmi ducea iubitul departe. 


Capitolul 12 


Yuki era în biroul ei, una dintre zecile de vizuini murdare 
fără ferestre pentru procurori adjuncţi din Palatul de 
Justiţie. Era pregătită şi îmbrăcată pentru instanţă: costum 
gri Anne Klein, cămaşă de mătase de un roz pal şi pantofi 
de trei sute de dolari pe care îi cumpărase reduşi la 
jumătate de preţ de la Neiman. 

Era şase şi jumătate dimineaţa. 

Peste aproximativ trei ore, avea să-şi ţină pledoaria finală 
în procesul atât de complex de crimă intentat lui Stacey 
Glenn, o fostă regină a frumuseţii în vârstă de douăzeci şi 
cinci de ani, care reuşise să fie în acelaşi timp şi frumoasa, 
şi bestia. 

Ceea ce Stacey Glenn le făcuse părinţilor ei era 
revoltător, neprovocat şi de neiertat, iar Yuki era hotărâtă 
să o înfunde pe nenorocita aia psihopată şi să o bage la 
închisoare pentru totdeauna. Dar, în ciuda hotărârii şi a 
capacităţii ei de a aduce cele mai bune argumente, Yuki 
devenea faimoasă în procuratură numai pentru procesele 
pierdute. Şi asta o termina. 

Aşa că acum era acum. 

Dacă Stacey Glenn scăpa, oricât de mult i-ar fi displăcut 
asta, Yuki trebuia să se întoarcă la dreptul civil, să se ocupe 
de divorţurile bogătaşilor şi să negocieze contracte. Asta 
dacă nu era concediată înainte să-şi poată da demisia. 

Yuki se aplecă înainte în scaunul ei scârţâitor şi amestecă 
un pachet de cartonaşe, fiecare dintre acestea subliniind un 
aspect important pe care avea să-l evidenţieze în pledoaria 
finală a procuraturii. 

Fapt: Stacey Glenn îşi părăsise apartamentul din Portrero 
Hill la ora două dimineaţa şi mersese cu maşina ei roşie 
ţipătoare, o Subaru Forester, la casa părinţilor ei, situată la 
aproape 65 km distanţă, în Marin, dincolo de Golden Gate. 

Fapt: Stacey Glenn intrase în casa părinţilor ei între trei şi 
trei şi cincisprezece minute dimineaţa, folosind o cheie 


ascunsă sub o anumită piatră în formă de inimă de lângă 
uşa din faţă. Intrase prin bucătărie în garaj, luase de acolo 
o rangă şi mersese cu ea sus, în dormitorul principal, şi-şi 
lovise părinţii în cap până-i omorâse. 

Fapt: o vecină depusese mărturie că în jur de ora trei în 
dimineaţa aceea văzuse o Subaru Forester roşie cu 
cauciucuri de teren pe aleea familiei Glenn şi o recunoscuse 
ca aparţinându-i lui Stacey. 

Fapt: Crezându-şi părinţii morţi, Stacey Glenn conduse 
spre casă şi, pe drumul de întoarcere, plăti taxa de 
autostradă în jurul orei patru şi treizeci şi cinci de minute. 

Orele acestea erau cruciale pentru demonstraţia lui Yuki, 
deoarece stabileau traseul lui Stacey Glenn din noaptea 
respectivă şi îi spu/berau alibiul cum că fusese acasă, 
dormind, în timp ce părinţii ei erau atacați. 

Fapt: Stacey Glenn suferea de mania cumpărăturilor şi se 
îndatorase mult. In viaţă, părinţii ei nu valorau nimic pentru 
ea. Morți, valorau un milion de dolari. 

Fapt: Stacey Glenn avea mijloacele, motivul şi 
oportunitatea - şi mai exista şi un martor la crimă. 

Şi demonstraţia lui Yuki se baza 90 la sută pe martorul 
respectiv. 

Yuki îşi strânse cartonaşele şi le legă cu un elastic, apoi 
băgă pachetul în geantă. După aceea, de gândi la mama ei, 
Keiko Castellano, care murise înainte de vreme, iar ea 
suferise enorm din cauza asta. Keiko îşi iubise unica fiică 
foarte mult şi Yuki simţea şi acum prezenţa liniştitoare a 
mamei ei. 

— Mami, stai azi cu mine în instanţă şi ajută-mă să 
câştig, da? spuse Yuki cu voce tare. Pupici. 

Având câteva ore la dispoziţie, Yuki îşi făcu ordine în 
sertarul de creioane, goli coşul de gunoi, şterse înregistrări 
vechi din agendă şi îşi schimbă bluza de un roz prea suav 
cu o cămaşă turcoaz-închis având croială bărbătească şi 
care inspira mai multă forţă şi încredere. 

La ora opt şi un sfert, secundul lui Yuki, Nicky Gaines, 
intră pe hol strigându-i numele. Yuki scoase capul pe uşă şi 
spuse: 


— Nicky, doar asigură-te că prezentarea merge. Asta e 
tot ce trebuie să faci. 

— Mă ocup, zise Nicky. 

— Bine. Trage-ţi fermoarul la pantaloni. Să mergem. 


Capitolul 13 


Yuki se ridică de pe scaunul ei de la masa acuzării când 
onorabilul Brendan Joseph Duffy intră în sala de judecată 
printr-o uşă din spatele prezidiului şi-şi ocupă locul între 
steaguri şi în faţa marelui sigiliu al Statului California. 

Duffy avea constituţie atletică, păr cărunt şi ochelari fund 
de sticlă pe care îi purta în partea de jos a nasului. Işi 
smulse căştile de ipod din urechi, deschise o doză de 
Sprite, apoi, când cei din audienţă se aşezară, îi spuse 
aprodului să cheme juriul. 

Pe partea cealaltă a culoarului, adversarul lui Yuki, 
reputatul avocat al apărării în cazuri penale, Philip R. 
Hoffman, şuşotea cu clienta sa, Stacey Glenn. 

Hoffman era înalt, 1,93 m, cocoşat, avea patruzeci şi doi 
de ani şi păr brunet, dezordonat. Purta un costum Armani 
albastru-închis şi o cravată roz de satin. Îşi făcuse 
manichiura. 

La fel ca Yuki, Hoffman era un perfecţionist. 

Spre deosebire de ea, raportul dintre procesele câştigate 
şi cele pierdute îl situa pe Hoffman în liga starurilor. În mod 
normal, cerea onorarii de peste nouă sute de dolari pe oră, 
dar acum o reprezenta pe Stacey Glenn pro bono. Hoffman 
nu era un altruist. Sala de judecată era înţesată de presă, 
iar popularitatea acestui caz valora milioane pentru firma 
lui. 

Stacey Glenn era o brunetă uimitoare, cu ochi albaştri şi 
două pete de culoare în obraji ce îi scoteau în evidenţă 
paloarea căpătată în închisoare. Purta un costum banal, 
dintr-o stofa cadrilată măslinie, care nu o avantaja, făcând- 
o să semene mai degrabă cu o profesoară sau contabilă 
decât cu psihopata calculată, criminală şi avidă de bani 
care era. 

Alături de Yuki, Nicky Gaines, cu veşnica lui gâfâială 
cauzată de polipi, răsufla greu în timp ce juraţii intrau în 
sala mică de judecată printr-o uşă laterală şi îşi ocupau 


locurile din boxa juriului. 

Judecătorul Duffy îi salută pe juraţi, le explică faptul că 
ambele părţi urmau să-şi prezinte pledoariile finale, apoi 
juriul putea să-şi înceapă deliberările. 

Duffy sorbi îndelung direct din doza de suc, apoi întrebă: 

— Doamna Castellano, acuzarea este gata să înceapă? 

— Da, onorată instanţă. 

Luându-şi notitele de pe masă, Yuki se îndreptă spre 
pupitrul din centrul sălii de judecată căptuşite cu lemn de 
stejar. Le zâmbi celor doisprezece juraţi şi celor doi 
înlocuitori, pe care ajunsese să-i cunoască după ticuri, 
grimase, râsete şi după felul cum îşi dădeau ochii peste cap 
în ultimele şase săptămâni, şi spuse: 

— Bună dimineaţa, tuturor. Apoi, arătând spre acuzată, 
vorbi din inimă. Stacey Glenn este o criminală. Şi-a omorât 
tatăl, care o adora. A făcut tot ce-a putut să-şi omoare 
mama şi a crezut că a reuşit. Şi-a lovit părinţii fără milă 
pentru că voia să încaseze asigurarea de viaţă de un milion 
de dolari. A făcut asta pentru bani. 

Yuki trecu în revistă orele pe care le stabilise în timpul 
procesului - pe baza mărturiei taxatorului şi a vecinei 
familiei Glenn - şi le aminti de brokerul în asigurări pe care 
Stacey îl sunase să se intereseze de polita de asigurare de 
viaţă a părinţilor ei. 

La sfârşit, rugă juriul să-şi amintească mărturia 
inspectorului Paul Chi, un investigator decorat de la 
Omucideri, din cadrul SFPD”, şi pe cea a lui Lynn Colomello, 
paramedic experimentat. 

— Inspectorul Chi şi sergentul EMS Lynn Colomello au 
depus mărturie că, deşi Rose Glenn era aproape moartă 
când a fost găsită în pat alături de soţul său ucis, avea 
cunoştinţă şi era lucidă, spuse Yuki juriului. Rose Glenn a 
răspuns solicitărilor paramedicilor. Ea ştia cine o atacase şi, 
cel mai important, putea să transmită această informație 
poliției. Ştiţi că inspectorul Chi avea o cameră video cu el 
când a fost chemat la locul crimei în acea dimineaţă. Când 


> Departamentul de Poliţie din San Francisco (n. tr.). 
s Serviciile Medicale de Urgenţă (n. tr.). 


şi-a dat seama că doamna Glenn era încă în viaţă, a 
înregistrat convorbirea lor, crezând că era declaraţia 
acesteia pe patul de moarte. Rose Glenn ştia foarte bine 
cine o atacase. Şi ceea ce povesteşte ea pe această 
înregistrare video are un impact mai mare decât orice aş 
putea eu să spun. Nicky, te rog să dai drumul. 


Capitalul 14 


Pe ecranul de lângă judecător, aproape de juriu, apăru o 
înregistrare video cu locul crimei în semiîntuneric. 

Obiectivul camerei era aţintit asupra unui dormitor 
dominat de un pat matrimonial. Aşternuturile erau răvăşite 
şi pătate de sânge. Pe partea îndepărtată a patului se afla 
trupul contorsionat al unui bărbat, cu faţa întoarsă de la 
cameră, sânge şi creier împrăştiat pe tăblia patului, iar pe 
scalp şi gât erau vizibile răni adânci. 

Mâna ca de fantomă a unei femei se ridică de pe pat şi-i 
făcu semn privitorului să se apropie. Sunetul răsuflării 
chinuite se intensifică pe măsură ce camera se apropia de 
pat. 

Era şocant şi îngrozitor să vezi că, deşi maxilarul îi era 
clar zdrobit şi îşi pierduse un ochi, Rose Glenn era în viață. 

— Sunt inspectorul Paul Chi, spuse o voce de bărbat din 
spatele camerei. Ambulanţa este pe drum, doamnă Glenn. 
Mă puteţi auzi? 

In mod uimitor, bărbia femeii se mişcă uşor. 

— Vă numiţi Rose Glenn? 

Femeia încuviinţă din nou. 

— Ronald Reagan este preşedintele Statelor Unite? 

Rose Glenn mişcă din cap dintre-o parte în alta - nu. 

— Rose, ştii cine ţi-a făcut asta ţie şi soţului tău? 

Răsuflarea femeii se estompă, dar dădu uşor din bărbie, 
încuviinţând. 

— Persoana care v-a atacat era un străin? o întrebă Chi. 

Rose Glenn clătină din cap în semn că nu. 

— Atacatorul era un membru al familiei? 

Încuviinţă din cap. 

Deodată, staţiile de emisie-recepţie ale poliţiei pârâiră şi 
în încăpere apăru o targă, care blocă imaginea camerei. 
Apoi, scena se eliberă din nou. 

O femeie paramedic, cu părul blond prins în coadă de cal, 
spuse cu o voce răguşită de fumătoare: 


— Doamne Dumnezeule! E vie! 

Paramedicul, care depusese mărturie în faţa juriului, era 
Lynn Colomello. Pe ecran, se duse repede spre Anthony 
Glenn şi-i luă pulsul. Chi o întrebă pe muribundă: 

— Rose, a fost fiul tău? Fiul tău, Rudy, a făcut asta? 

Rose Glenn scutură din cap cu o mişcare agonizant de 
înceată - nu. 

Întrebarea fu acoperită apoi de zgomot de paşi când lui 
Colomello i se mai alăturară doi paramedici. Vorbiră despre 
tratamentul de urgenţă, aduseră un rezervor de oxigen şi 
introduseră o canulă în nările lui Rose Glenn. 

Vocea lui Paul Chi se auzi din nou adresându-li-se calm 
paramedicilor: 

— Mai am nevoie doar de o secundă. 

Apoi îi spuse victimei: 

— Rose. Rose. Atacatorul a fost fiica ta, Stacey? 

Capul femeii se mişcă afirmativ. 

— Rose, vrei să spui că fiica ta, Stacey, v-a făcut asta? 

Femeia şuieră: 

— Daaaaaaaaaa. 

Aerul scos din plămâni produse un sunet îngrozitor, de 
parcă femeia îşi folosea ultima suflare ca să-i spună 
inspectorului cine o omorâse. 

Apoi, la numărătoarea lui Colomello, paramedicii o 
ridicară pe Rose Glenn pe targă şi interogatoriul se termină. 

În sala de judecată, ecranul se întunecă şi se aprinseră 
luminile. Juraţii mai văzură înregistrarea, dar cum aceasta 
era piesa de rezistenţă a acuzării, Yuki nu putea decât să 
spere că şocul revizionării îi va spori impactul. 

Yuki îşi drese glasul şi spuse: 

— Doamnelor şi domnilor, lui Rose Glenn i-au fost 
adresate multe întrebări diferite în dimineaţa aceea şi a 
putut să dea din cap în semn de da sau nu, ba chiara putut 
să vorbească. Atunci când a fost întrebată dacă fiica ei a 
atacat-o, a spus da. Pe durata acestui proces, Rose Glenn 
nu a negat niciodată ce i-a spus inspectorului Chi. Pur şi 
simplu nu poate să-şi amintească. Şi de ce nu poate să-şi 
amintească? Pentru că fiica ei a lovit-o în cap cu o rangă, 


provocându-i traume de asemenea amploare încât doctorii 
au declarat că nu au mai văzut pe nimeni cu răni atât de 
grave care să supravieţuiască. 

Dar Rose Glenn a supravieţuit - văduvă, desfigurată şi 
paralizată parţial pe viaţă. Acuzata i-a făcut asta, 
doamnelor şi domnilor. Procuratura vă cere să o găsiţi pe 
Stacey Glenn vinovată la ambele capete de acuzare: pentru 
uciderea tatălui ei, Anthony Glenn, şi pentru tentativa de 
ucidere a mamei ei, Rose. Vă cerem să vă asiguraţi că 
Stacey Glenn va plăti pentru aceste crime cu pedeapsa 
maximă permisă de lege. 

Când Yuki se aşeză la locul ei, simţi multe lucruri şi toate 
bune: căldura strălucitoare a succesului, mâna lui Nicky 
bătând-o pe umăr şi prezenţa mamei ei învăluind-o ca într-o 
îmbrăţişare. „Bravo, Yuki-e, spuse mama ei. Tu arătat la 
ei.” 


Capitolul 15 


Philip Hoffman nu-şi pierduse nicio clipă calmul în 
prezenţa juriului. Fusese respectuos cu martorii apărării şi 
nu folosise niciodată un cuvânt pompos când unul banal era 
de ajuns. Simţea că juriul îl simpatiza şi avea încredere în el 
şi se baza pe faptul că impresia aceasta avea să se 
transfere şi asupra clientei lui. 

— Oameni buni, zise el aplecându-se asupra pupitrului, 
făcându-l să pară o jucărie în umbra lui, Stacey Glenn este 
o fată bună care nu a făcut rău nimănui niciodată. Işi 
iubeşte părinţii şi când Rose Glenn a venit în faţa 
dumneavoastră, cu un mare efort fizic şi emoţional, v-a 
spus că Stacey nu este deloc violentă. Că niciodată Stacey 
nu i-ar ataca pe tatăl şi pe mama ei. Aţi auzit-o pe Rose 
Glenn declarând că îi pare foarte rău că orice a spus sau a 
făcut când era în pragul morţii a fost interpretat greşit şi 
folosit pentru a o pune sub acuzare pe fiica ei nevinovată. 

Hoffman clătină din cap, îşi lăsă notițele pe pupitru şi 
merse spre boxa juriului, apoi îşi împreună mâinile la spate 
şi-i privi pe juraţi cu ochii săi negri. 

— Acuzarea a folosit înregistrarea video de la locul crimei 
pentru a vă emoţiona, pentru că numai de asta dispun. lar 
înregistrarea aceea, oricât ar fi de emoţionantă, nu 
constituie o dovadă că Stacey Glenn ar fi vinovată de ceva. 

Hoffman îşi prezentă juriului pledoaria, citându-i pe cei 
doi neurologi şi pe psihiatrul care depuseseră mărturie că 
Rose Glenn era în stare de şoc atunci când inspectorul Chi îi 
adresase întrebările şi că nu se putea pune bază pe 
răspunsurile date atunci. 

Spuse că, deşi taxatorul credea că o văzuse pe Stacey 
Glenn, o tranzacţie cu un şofer dura câteva secunde, 
maximum, şi că, în acest caz, zărise şoferul respectiv 
noaptea, pe întuneric. 

— Nu există nicio evidenţă a numărului de înregistrare a 
maşinii, spuse Hoffman juriului, şi nicio înregistrare video a 


şoferului. Bernice Lawrence, continuă Hoffman, vecina care 
a jurat că a văzut maşina lui Stacey pe aleea părinţilor ei... 
mă rog, e un cetăţean bun şi încerca să ajute. Poate a văzut 
o maşină asemănătoare sau poate a încurcat datele, dar, 
oricum ar fi, recunoaşte că n-a văzut-o pe Stacey. Apelând 
la bun-simţ, nu putem crede că ar fi într-atât de proastă 
clienta mea încât să-şi parcheze maşina în faţa casei 
părinţilor ei, apoi să intre şi să-i omoare. E ridicol! Aţi văzut 
cum arăta dormitorul lui Tony şi Rose Glenn după atac, 
sublinie el. Puteţi crede că ar putea cineva să ia o rangă, să 
lovească astfel cu o forţă enormă, să ridice şi să lovească 
din nou de zece ori şi să nu aibă un fir de păr sau o pată de 
sânge pe haine? Stacey a fost adusă la interogatoriu la 
câteva ore de la tragedie. Părul, mâinile, tot corpul i-a fost 
examinat. Apartamentul i-a fost percheziţionat, iar pantofii 
şi hainele i-au fost testate temeinic în laboratorul de 
criminalistică. Nu s-a găsit nicio dovadă pe ea. Wici măcar 
una. 

Maşina lui Stacey a fost redusă la grămezi de piuliţe şi 
şuruburi şi tot nu s-a găsit nicio dovadă. In ceea ce priveşte 
cheia de la uşa de la intrare, eu vă întreb aşa: câţi dintre 
dumneavoastră păstrează o cheie sub preş sau în alt loc 
evident unde oricine ar putea să o găsească? lar apelul 
către Wayne Chadwell, brokerul de asigurări? Stacey era o 
fiică bună. Părinţii ei îmbătrâneau. A verificat polita de 
asigurare pentru că voia să se asigure că erau protejați. Pe 
scurt, oameni buni, nu există niciun fel de dovadă legală 
care să o lege pe clienta mea de crima aceasta. Nici măcar 
una. Şi pentru că poliţia are mărturia îndoielnică a unei 
femei grav rănite, i-a pus în cârcă lui Stacey crima aceasta 
şi nu a luat în considerare pe nimeni altcineva. Există 
îndoială rezonabilă în acest caz? Eu vă spun că doar 
îndoială rezonabilă există. Rose Glenn şi-a pierdut soţul şi 
aproape că şi-a pierdut şi viaţa. lar acum, acuzarea vă cere 
s-o supuneţi pe biata femeie unei alte tragedii luându-i şi 
fiica de lângă ea. Stacey n-a comis această crimă, oameni 
buni. Şi nu există nicio dovadă că ar fi făcut-o. Vă rog să o 
găsiţi pe Stacey Glenn nevinovată la toate capetele de 


acuzare. Şi vă mulţumesc. 


Capitolul 16 


Cindy, proaspătă în rochia roz mulată pe care o purta pe 
sub haină, cu părul strălucitor şi arătând de parcă tocmai ar 
fi coborât din vitrina unui magazin, îi ocoli pe dependenţii 
de droguri mizerabili care-şi făceau veacul prin faţa clădirii 
de cărămidă cu trei etaje de pe Fifth colţ cu Townsend şi 
mulţumi unui tânăr ştirb care îi ţinu uşa deschisă. 

Parterul de la Din Inimă era o încăpere mare, verde, cu o 
masă de-a lungul unui perete, şiruri de mese pliante şi 
scaune şi oameni zdrenţăroşi învârtindu-se pe acolo - unii 
vorbind singuri, alţii mâncând ouă din farfurii de carton. 

Cindy observă o negresă slabă care o privea dintr-un colţ 
de lângă intrare. Arăta de vreo patruzeci de ani şi purta o 
bluză cu o inscripţie în relief peste pantalonii negri mulati. 
De un cordon în jurul gâtului atârnau nişte ochelari cu rame 
mov, iar de bluză era prinsă o insignă pe care scria: DNA 
LUVIE JUMP, SUPERVIZOR SALĂ DE ZI. 

Doamna Jump continuă să o cerceteze neîncrezătoare pe 
Cindy, apoi spuse: 

— Vă ajut? 

Cindy se prezentă şi-i spuse femeii că scria un articol 
despre Curierul Isus pentru San Francisco Chronicle. 

— Investighez moartea lui, zise Cindy scoțând ziarul de 
dimineaţă din geanta laptopului. II deschise la pagina trei şi 
îl îndoi astfel încât să se vadă titlul. 

Negresa îşi miji ochii la ziar şi apoi spuse: 

— Ţi-ai băut deja cafeaua? 

— Nu, răspunse Cindy. 

— Atunci stai jos. 

Luvie Jump se întoarse după un minut cu două căni de 
cafea, un coş de chifle şi pacheţele de unt învelite în folie. 

— Imi citeşti articolul ăla? întrebă ea aşezându-se în faţa 
lui Cindy şi punând pe masă tacâmuri din plastic şi 
şerveţele. N-am ochelarii de citit la mine. 

Cindy zâmbi şi spuse: 


— Cu plăcere. Nu am prea des ocazia să citesc. Netezi 
ziarul şi începu: Titlul este: „Mesia străzii, ucis. Poliţia nu 
are indicii”. 

— Aha. Mai departe. 

— Bine. Apoi zice aşa: „Puțin după miezul nopţii, în data 
de 6 mai, un om al străzii a fost bătut şi împuşcat mortal în 
faţa terenului Caltrain de pe Townsend Street. Peste o sută 
de vagabonzi mor pe străzile noastre ca urmare a 
neglijenţei şi violenţei în fiecare an, iar oraşul îi îngroapă şi 
uită de ei”. 

— Asta poţi s-o mai zici o dată, murmură Lwvie. 

Cindy continuă: 

— „Dar acest bărbat nu va fi uitat aşa de uşor. Era 
prietenul renegaţilor, al oamenilor nevăzuţi din clasa de jos. 
Era păstorul lor şi ei îl iubeau. Nu-i cunoaştem numele, doar 
că era poreclit Curierul Isus.” 

Lui Cindy i se puse un nod în gât şi-şi ridică privirea. 
Luvie Jump îi zâmbea, iar gura îi tremura de parcă abia se 
stăpânea să nu izbucnească în plâns. 

— Mi-a adus pe lume primul copil pe o alee, spuse ea. De 
aia purta crucea aia cu pruncul la gât. lisus salvează. lisus 
salvează. Cum pot să te ajut, Cindy Thomas? Numai să-mi 
zici. 

— Vreau să ştiu totul despre el. 

— Cu ce să încep? 

— Ştii cum îl chema cu adevărat pe Curier? 


Capitalul 17 


Cindy era în ghearele unui mort - cu inima, mintea şi 
sufletul. Eu şi Conklin ne-am întâlnit cu ea la MacBain's 
Beers O' the World Pub, un loc unde se întâlneau poliţiştii 
pe Bryant Street. Din tonomat răsuna Dancing Queen, iar 
barul lung şi lăcuit era plin ochi de o mulţime efervescentă 
care venise aici direct de la sediul poliţiei. 

Cindy nici nu băga de seamă ce se întâmpla în jurul ei. 

Vocea ei trăda furie în timp ce ne povestea: 

— l-a adus copilul pe lume şi ea nici nu-i ştie numele. 
Nimeni nu ştie! Dacă nu avea faţa distrusă, îi publicam 
fotografia. Poate suna cineva să-l identifice. Cindy îşi bău 
berea, trânti halba goală pe masă şi adăugă: Trebuie să-i 
fac pe oameni să înţeleagă. Să-şi scoată nasurile din 
paginile mondene preţ de o clipă şi să-şi dea seama că şi 
viaţa unei persoane ca a lui a fost importantă. 

— Noi înţelegem, Cindy, am zis. la o pauză. Mai lasă-ne şi 
pe noi să vorbim. 

— Scuze, râse Cindy. Sydney, spuse ea ridicând o mână 
şi chemând chelneriţa. Mai adu-mi un pahar, te rog. 

— Eu şi Rich ne-am petrecut pauza de prânz căutând prin 
dosarele cu persoane dispărute şi verificând amprentele 
Curierului. 

— Pauza voastră de prânz, vai, spuse Cindy strâmbându- 
se. 

— Hai s-o privim altfel, am zis. L-am pus pe Isus ăsta al 
tău tocmai în vârful unui teanc foarte mare de dosare cu 
cazuri active. 

Cindy îmi aruncă o privire care spunea „scuze”, dar fără 
să fie sinceră. Ce alintătură! Am râs. Ce altceva era să fac? 

— Aţi găsit ceva? întrebă ea. 

— Amprentele nu s-au potrivit, zise Conklin. Pe de altă 
parte, sunt vreo două sute de bărbaţi albi de statură medie, 
cu ochi căprui, care au dispărut în California în ultimii zece 
ani. Te-am sunat la două jumătate ca să predai articolul la 


timp. Când bagi mesageria vocală... 

— Mersi mult, Rich. Luam un interviu. Mi-am închis 
celularul. 

Ne-a mai fost adus un rând de bere şi, când a sosit şi 
cina, Cindy ne-a pus la curent cu cele mai importante 
lucruri pe care le aflase la Din Inimă. A durat puţin până 
când mi-am dat seama că Cindy i se adresa mai mult lui 
Conklin. Aşa că mi-am tăiat bucățele muşchiul de vită şi am 
urmărit discuţia celor doi. 

Sentimentele mele faţă de partenerul meu se 
schimbaseră brusc şi neaşteptat în urmă cu aproximativ un 
an şi jumătate, când lucram la un caz care ne dusese în Los 
Angeles. Luaserăm cina, băuserăm nişte vin şi pierduserăm 
zborul înapoi spre San Francisco. 

Era târziu, aşa că am rezervat două camere la hotelul 
Marriott din aeroport. Eram în halat de baie când Conklin a 
ciocănit la uşă. După două minute, ne giugiuleam pe un pat 
matrimonial. 

Trăsesem frâna de urgenţă înainte să fie prea târziu şi 
mă simţisem îngrozitor, absolut devastată - totul părea atât 
de greşit, ca şi când soarele ar fi apus la est. 

Dar avusesem dreptate să opresc totul. Mai întâi, chiar 
dacă eu şi Joe ne despărţiserăm cam în perioada aia, eu tot 
îl iubeam. În plus, Conklin este cu zece ani mai tânăr decât 
mine şi suntem parteneri. În plus, sunt şi şefa lui. 

După noaptea aceea, am hotărât de comun acord să 
ignorăm momentele în care electricitatea dintre noi 
aprindea maşina de patrulare, când uitam ce spuneam şi 
mă trezeam fără cuvinte, pierdută în ochii căprui ai lui 
Richie. Pe cât puteam, ne prefăceam că momentele în care 
Richie răbufnea preţ de treizeci de secunde declarând cât 
era el de nebun după mine nu se petrecuseră deloc. 

Dar acesta nu era unul dintre momentele acelea. 

Acum, Inspectorul Sexos îi zâmbea lui Cindy, iar ea 
aproape că uitase că mai eram şi eu pe acolo. 

Pot spune că Cindy şi Rich sunt un cuplu extraordinar. 
Amândoi, singuri. Arată bine împreună. Par să aibă o 
grămadă de subiecte de conversaţie. 


— Rich, spunea Cindy, eu mai iau o bere. Crezi că poţi să 
te asiguri că ajung acasă întreagă? 

— Te conduc eu, am spus punând frăţeşte o mână pe 
braţul lui Cindy. Maşina mea e în faţă şi pot să te las la 
apartamentul tău în drum spre casă. 


Capitalul 18 


Yuki aproape că se ciocni de Phil Hoffman când ieşi din 
lift. 

— Despre ce crezi că e vorba? murmură Hoffman. 

— Ciudat, nu? răspunse Yuki. 

Era ora zece dimineaţa, la două zile după ce ea şi 
Hoffman îşi ţinuseră pledoariile de încheiere, şi tocmai 
fuseseră sunaţi de grefierul judecătorului, care le transmise 
că erau chemaţi la sala de judecată 6a. 

Yuki merse alături de Hoffman, care o depăşea cu treizeci 
de centimetri în înălţime, pe coridorul lung, zugrăvit în 
galben-închis, către sala de judecată, urmaţi de Nicky 
Gaines. 

— Ar putea să nu fie nimic, spuse Yuki. Odată, un juriu a 
cerut un calculator. Am crezut că voiau să socotească 
recompensa clientului meu. Când acolo, un jurat îşi calcula 
impozitul pe venit în pauza de prânz. 

Hoffman râse şi-i deschise prima din cele două uşi către 
sala de judecată. Gaines deschise a doua uşă, apoi cei trei 
avocaţi se îndreptară spre locurile lor, apoi se aşezară la 
mesele lor. 

Judecătorul Duffy era la prezidiu, stenografa şi grefierul, 
la locurile lor, iar adjunctul şerifului stătea în faţa boxei 
juraţilor, mângâindu-şi mustaţa. 

Duffy îşi ridică ochelarii pe creştet, închise laptopul şi le 
ceru ambilor avocaţi să se apropie, ceea ce ei şi făcură. 

— Primul jurat ne-a trimis un bilet din partea juriului, 
spuse Duffy. Schiţă un zâmbet în timp ce despături o 
bucată de hârtie îndoită în patru şi o ridică astfel încât Yuki 
şi Hoffman să vadă cele douăsprezece noduri de 
spânzurătoare care fuseseră desenate pe hârtie cu un 
marker negru. Sub noduri, fusese prins un bilet: „Domnule 
judecător, cred că avem o problemă”. 

— Nu se poaaaateee, spuse Yuki. Sunt în aer după... cât? 
Zece ore de deliberări? 


— Domnule judecător, zise Hoffman. Vă rog, nu-i lăsaţi să 
se dea bătuţi aşa de repede. Asta e extrem de bizar! 

Yuki nu putu citi expresia de pe faţa lui Duffy, dar o putu 
citi pe cea a lui Hoffman şi ştiu că simţea aceeaşi nelinişte, 
furie şi spaimă ca şi ea. Durase luni de zile să pregătească 
acest caz pentru proces. Fuseseră luate depoziţiile a zeci de 
oameni. Fuseseră nenumărate ore de pregătire şi şase 
săptămâni de ceea ce Yuki considera prezentări perfecte în 
sala de judecată. 

În caz de proces nul, procuratura putea să hotărască să 
nu mai consume resursele necesare unei rejudecări. 
Probabil şi firma lui Hoffman s-ar fi retras. 

Și asta însemna că Stacey Glenn avea să scape. 

— Luaţi loc amândoi. Nu este nevoie să transportăm 
acuzata. 

Duffy îi strigă ajutorului de şerif: 

— Domnule Bonaventure, vă rog să chemaţi juriul în sală. 


Capitalul 19 


În timp ce juraţii îşi puneau gentile jos, lângă scaune, 
mintea lui Yuki se învârtea ca un girofar pe o maşină de 
poliţie. li cercetă pe măsură ce se aşezau, căutând indicii în 
expresiile de pe feţele lor sau în limbajul trupului. 

Cine credea că Stacey Glenn e nevinovată? Câţi dintre ei 
votaseră în favoarea achitării - şi de ce? 

Primul-jurat, Linda Chen, era o chinezoaică-americancă, 
în vârstă de patruzeci de ani, educată în Ivy League şi 
deţinătoare a unei afaceri imobiliare de succes. Avea un fel 
de a fi tranşant, contrabalansat de un zâmbet larg, 
prietenos, şi atât Yuki, cât şi Hoffman o plăcură când 
aleseseră juriul. Cu atât mai mult când fusese aleasă prim- 
jurat. 

Acum, Yuki se întreba cum de Chen permisese ca juriul 
să se dea bătut atât de repede. 

Duffy zâmbi juriului şi spuse: 

— M-am gândit serios la biletul dumneavoastră. Înţeleg 
că şase săptămâni sunt un coşmar şi că mulţi dintre 
dumneavoastră sunteţi dornici să plecaţi acasă. Acesta e 
un proces costisitor - nu numai în ceea ce priveşte banii, 
deşi a costat mult Statul California, ci şi ca timp şi efort, 
pentru că, cea mai mare parte a anului, ambele tabere au 
muncit pentru a pregăti acest caz pe care îl judecaţi 
dumneavoastră. După cum stau lucrurile acum, 
dumneavoastră sunteţi experţii în cazul Statul împotriva lui 
Stacey Glenn. Dacă nu puteţi ajunge în unanimitate la o 
decizie, acest caz va trebui rejudecat şi nu există motive 
pentru a crede că un alt grup de oameni ar fi mai 
competent sau mai imparţial, sau că ar avea mai multă 
înţelepciune pentru a da acest verdict decât 
dumneavoastră. 

Duffy explică juriului că voia ca ei să continue 
deliberările, să nu renunţe la convingerile la care 
ajunseseră pe baza dovezilor, ci să-şi reexamineze părerile 


cu o minte deschisă pentru a ajunge la un consens. 

Judecătorul le dădea „sarcina Allen”?, aşa numita sarcină- 
dinamită, care avea scopul de a impulsiona juriul în cazul în 
care se bloca. Puriştii juridici o considerau o constrângere. 

Yuki ştia că aceasta era cea mai bună opţiune, dar 
sarcina Allen putea să aibă efecte adverse. Un juriu 
răzbunător putea să reacționeze dând orice verdict i-ar fi 
permis să plece acasă mai repede. 

Pentru Yuki era evident că decizia cea mai uşoară, cel 
mai puţin coşmarească, ar fi fost un vot unanim pentru 
achitare. 

Judecătorul Duffy spuse: 

— Vreau să aveţi maximum de intimitate şi confort, aşa 
că am aranjat să fiţi sechestraţi în hotelul Fairmont atât cât 
va fi nevoie. 

Yuki văzu şocul apărând pe fiecare chip al juraţilor când 
îşi dădură seama că judecătorul îi închidea într-un hotel 
fără vreun avertisment, fără să aibă televizor, ziare, mese 
gătite în casă şi alte plăceri ale vieţii zilnice. 

Nu erau mulţumiţi. 

Duffy mulţumi juriului în numele Curţii şi, luându-şi doza 
de Sprite, părăsi prezidiul. 


7 Denumirea vine de la cazul Allen versus SUA, din 1896, când 
această practică a fost susţinută de Curtea Supremă. (n. tr.). 


Capitolul 20 


Lui Yuki îi sună telefonul în momentul în care se întoarse 
în birou. 

— Eu sunt, spuse Len Parisi, procurorul adjunct, care era 
şi superiorul ei, idolul ei, dar şi cel mai dur critic al ei. Ai o 
clipă? 

Yuki îşi deschise trusa de machiaj, îşi împrospătă rujul, 
închise poşeta şi ieşi pe hol. 

— Vrei să vin cu tine? întrebă Nicky Gaines trecându-şi 
degetele prin claia blondă ciufulită. 

— Da, încearcă să-l faci să râdă. 

— Serios? 

— N-ar strica. 

Parisi vorbea la telefon când Yuki ciocăni în uşa deschisă. 
Se întoarse în scaunul rotativ şi-şi ridică arătătorul în aer, 
semnul universal pentru „Nu durează mult”. 

Parisi avea aproape cincizeci de ani, păr roşcat sârmos, 
siluetă în formă de pară şi o boală de inimă care aproape îl 
omorâse în urmă cu un an şi jumătate. Prin oraş era 
cunoscut drept „Câinele Roşu” şi Yuki credea că porecla îi 
făcea plăcere. Evoca imaginea unui câine bălos cu o zgardă 
cu zimţi. 

Parisi închise telefonul, le făcu semn lui Yuki şi lui Nicky 
să se apropie şi apoi lătră: 

— Am auzit bine? Juriul s-a blocat? 

— Da, spuse Yuki din prag. Duffy le-a dat sarcina Allen, 
apoi i-a sechestrat. 

— Pe bune! Ce părere aveţi? Au fost unu sau doi care s- 
au abținut? 

— Nu ştiu, Len, spuse Yuki. Am numărat şase juraţi care 
n-au vrut să mă privească în ochi. 

— Isuse Hristoase, zise Parisi. Mă bucur că Duffy i-a 
presat, dar nu vă faceţi speranţe prea mari. Clătină din cap 
şi întrebă retoric: De ce s-au blocat? Stacey Glenn e 
vinovată. 


— Cred că din cauza mărturiei lui Rose Glenn, răspunse 
Yuki. Când a spus: „Copilaşul meu nu ne-ar face rău 
niciodată”. Asta trebuie să fie... 

Parisi nu mai asculta. 

— Bun, deci aşteptăm. Între timp, Gaines, du-te şi tunde- 
te. Castellano, ajut-o pe Kathy Valoy după prânz. E 
îngropată până peste cap în dosare. Asta-i tot. Mulţumesc. 

Parisi răspunse la telefon, se întoarse în scaun şi privi 
spre fereastră. 

— Aş fi încercat, zise Nicky în timp ce el şi Yuki se 
întorceau pe hol, dar nici măcar nu s-a uitat spre mine. N- 
am putut să strecor nicio glumă. Sau replică. Sau joc de 
cuvinte. 

Yuki râse. 

— Şi, crede-mă, am glume gata pregătite. Ai auzit-o pe 
aia cu preotul, rabinul şi hipopotamul care intră într-un 
bar... 

Yuki râse din nou, un chicotit muzical aproape nervos. 

— M-ai făcut să râd, spuse Yuki. E ceva. Te-ai descurcat 
bine, domnule. Ne vedem mai târziu. 

Yuki îl lăsă pe Gaines în sala de aşteptare, cobori treptele 
în holul de la intrare şi se trase în spatele unui poliţist solid 
care păzea uşile grele din oţel şi sticlă ce dădeau în Bryant 
Street. 

Yuki aruncă o privire spre reporterii de pe treptele din 
faţa Palatului de Justiţie. Nu o văzuseră încă. 

Asta era bine. 

Uneori, când presa o bombarda cu întrebări, voia să 
răspundă şi putea să dea informaţii neverificate. Aşa că 
atunci când Yuki o văzu pe Candy Stimpson, o reporteră 
agresivă de la Examiner cobori repede treptele şi merse 
direct spre colţ. Reportera o strigă: 

— Yuki! Procesul Glenn se duce de râpă? Cum te simţi 
acum? Vreau doar câteva cuvinte. Câteva afurisite de 
cuvinte. 

— Dă-te din faţa mea, Candy, răspunse Yuki tăios 
întorcându-şi capul spre reporteră fără să se oprească din 
mers şi coborând de pe trotuar. N-am nimic de declarat. 


Candy Stimpson ţipă: 
— Yuki, nu! 
Dar Yuki nu înțelese. 


Capitolul 21 


Lumina ce strălucea în ochii lui Yuki era orbitoare. 

— Mama! strigă. Mami! 

— E în regulă, spuse un bărbat pe un ton liniştitor. Eşti 
teafără. 

Lumina se stinse şi Yuki văzu nişte ochi gri mărginiţi de 
albastru, apoi restul feţei lui. Nu îl cunoştea, nu-l mai 
văzuse niciodată. 

— Cine eşti? 

— Doctorul Chasney, spuse el. John. Şi pe tine te 
cheamă...? 

— Castellano. Yuki. 

— Bine, zâmbi el. Asta corespunde cu actul de identitate. 
Am câteva întrebări... 

— Ce naiba? Ce se întâmplă? 

— Eşti la urgenţe, îi spuse doctorul Chesney. 

Arăta de treizeci şi ceva de ani. Părea că se antrenează. 

— Ai păşit în faţa unei maşini în mers, îi zise el. 

— Banu. 

— Norocul tău a fost că oprea la semafor, continuă 
Chesney. Tomografia a ieşit negativă. Ai doar o contuzie 
uşoară. Te-ai ales cu câteva zgârieturi, câteva copci, o 
vânătaie impresionantă pe coapsa stângă, dar niciun os 
rupt. Câte degete vezi? 

— Două. 

— Şi acum? 

— Trei. 

— Bine. Fă aşa: închide ochii şi atinge-ți nasul cu 
arătătorul stâng. Acum, fa la fel cu cel de la mâna dreaptă. 
Excelent. Care e ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti? 

— Am o vânătaie impresionantă pe coapsă. 

Ghesney râse. 

— Mă refeream la ce-ţi aminteşti de dinainte de accident. 

— Mă urmărea o reporteră... 

— Îţi aminteşti cum o cheamă? 


— Candy Gură-Mare Stimpson. 

— Bine. Foarte bine. E afară, aşteaptă. Vreau să te ţin 
aici peste noapte, numai pentru observaţie... 

Dar Yuki se uită în jur, începând să recunoască sala de 
urgenţe, iar stomacul i se făcu ghem. Se apucă strâns cu 
mâinile de marginea patului. 

— Ce spital e ăsta? 

— San Francisco Municipal. 

Mami a murit aici. 

— Vreau să te consult din nou dimineaţă... 

— Pe naiba! spuse Yuki. Mă simt bine. 

— Sau poţi să pleci, zise Chesney. Scoase un formular şi 
spuse: ai aici un formular de externare care spune că pleci 
împotriva sfatului medicului. Semnează aici. 

— Ai ceva de scris? 

Chesney apăsă pe pix şi Yuki semnă unde îi arătă el. 
Spuse: 

— Recomand paracetamol. Nu e prea târziu să te 
răzgândeşti şi să rămâi aici în noaptea asta, Yuki. 

— Nu. Nu, nu, nu. 

— Tu hotărăşti, zise Chesney. Să nu te speli pe cap cel 
puţin trei zile... 

— Eşti nebum? Să nu mă spăl? Trebuie să /ucrez... 

— Ascultă-mă. Uită-te la mine, Yuki, şi fii atentă. Doctorul 
trebuie să-ţi scoată copcile alea peste zece zile. Dacă poţi 
să aştepţi treizeci sau patruzeci de secunde, o asistentă îţi 
va aduce hainele. Îţi sugerez să te duci acasă şi să dormi. 

— Poftim? 

— Să dormi! şi nu glumesc. Uită-te pe unde mergi. 


Capitolul 22 


Yuki se gândi: „Trebuie să ies de aici. Trebuie!” 

Se îmbrăcă, îşi puse pantofii, dădu la o parte draperiile 
din jurul rezervei şi fugi. După ce dădu greşit colţul către 
obstetrică şi ocoli prin cantină, găsi uşa care dădea spre 
sala de aşteptare. 

Când o văzu pe Yuki, Candy Stimpson se ridică. 

— Of, Doamne, Yuki, îmi pare atât de rău! 

Candy avea păr voluminos şi creţ şi sâni enormi. O 
îmbrăţişă pe Yuki, care rezistă preţ de o clipă, apoi se 
eliberă şi se îndreptă spre ieşire, spunând: 

— Cât e ceasul? De cât timp sunt aici? 

Candy ţinu pasul cu Yuki şi vorbi mergând. 

— E trecut de cinci. Am servieta şi poşeta ta şi toate 
instrucţiunile şi documentele. Din motive obiective, ţi-am 
deschis portofelul. Trebuia să fac rost de cardul tău de 
asigurare şi... a! Am şi numele şi numărul şoferiţei care te-a 
lovit. Vrea să se asigure că n-ai păţit nimic. Probabil e 
îngrijorată că a lovit o avocată cu Beemerul ei, pentru 
Dumnezeu... ha! A, şi dă-mi reţeta aia, Yuki. Ne oprim la o 
farmacie. Ai mâncare acasă? Te doare capul? 

— Capul? 

Candy o privi şi încuviinţă în tăcere. 

Yuki îşi pipăi partea stângă a capului, unde simţi părul 
tuns periuţă şi o mulţime de copci. 

— O, nuuuuuu! O oglindă. Am nevoie de o oglindă! 

Candy scotoci prin poşetă, găsi o cutiuţă de plastic în 
formă de scoică, de cinci pe cinci, şi i-o dădu lui Yuki. Yuki 
deschise oglinda şi o potrivi, privindu-se cu ochi mari şi 
nevenindu-i să creadă, până când, în cele din urmă, obţinu 
imaginea completă. 

Capul ei fusese ras pe o suprafaţă lată de şapte 
centimetri şi jumătate, brazda începând de la tâmpla 
stângă, apoi coborând într-o curbă lungă şi graţioasă până 
sub urechea stângă. Copci negre, ca o omidă ţepoasă, 


acopereau centrul acelui drum tuns frumos. 

— la uite la mine! Sunt un monstru! îi strigă Yuki 
reporterei. 

— La tine, şi monstruozitatea arată bine. Sprijină-te de 
mine, drăguță. Te duc acasă. 


Capitalul 23 


Era încă o seară a naibii de stră/ucită la Aria. Din 
Wurlitzer răsunau melodii din filmele cu mafioţi şi arii 
clasice de operă, turiştii erau ameţiţi de la martini, iar 
clienţii obişnuiţi se îmbătau cu gin tonic, încântați de faptul 
că vedeau şi erau văzuţi. 

„Pet Girl” stătea singură la barul aglomerat, protejându-şi 
secretul de parcă era un pui de pasăre abia ieşit din ou. 

Era o blondă micuță de statură, cu ochi căprui, avea 
treizeci şi trei de ani, dar arăta cu zece mai tânără, o 
femeie care putea să se strecoare în şi dintr-o cameră ca şi 
cum ar fi purtat o pelerină care o făcea invizibilă, la naiba, 
ca şi cum ar fi fost un supererou. 

Asta era partea frumoasă. 

Pet Girl lăsă o bancnotă de zece dolari pe bar. Luându-şi 
cafeaua irlandeză, se duse înapoi în salonul VIP, unde 
McKenzie Oliver, starul rock recent decedat şi fostul ei 
prieten, era expus într-un sicriu de bronz aşezat pe masa 
de biliard. 

Povestea amoroasă dintre Pet Girl şi McKenzie durase 
şase luni sau douăzeci şi şapte de ani, depinde cum 
numărai, dar oricum se terminase prost în urmă cu câteva 
zile. ` 

Asta era nasol. Şi ea tot nu înțelegea prea bine de ce. Il 
iubise, pe el, cel adevărat, puştiul cu piept concav şi 
platfus, cu felul lui de a fi coo/ şi speriat în acelaşi timp, 
exact ca pe vremea când se jucau în nisip, când el era 
Mickey şi ea era prietena lui. 

În mod evident, nimic din toate acestea nu contase 
pentru el - dovada era drogata minoră cu tatuaje pe faţă şi 
inele în nas care plângea acum, prietena „adevărată” a lui 
McKenzie, cu care se văzuse în tot timpul cât se văzuse şi 
cu ea, iar Pet Girl? aflase ultima. 

Când îi prinsese împreună, McKenzie îi aruncase privirea 


8 Fata care are grijă de animalele de companie. 


aceea care spunea: „Ei, na! Uită-te şi tu cine sunt eu. La ce 
te aşteptai?” 

Nici măcar nu spusese că-i pare rău. 

Acum, Pet Girl privea în sicriul capitonat cu satin şi 
trebuia să admită că McKenzie arăta bine. In orice caz, 
arăta curat - în ambele sensuri ale cuvântului. Simţi că o 
furnică nasul, că i se umplu ochii de lacrimi şi o durere 
cumplită în inimă la ce se aşteptase mai puţin şi când se 
aşteptase mai puţin. 

Îşi şterse lacrimile cu dosul palmei, îi strecură cheia de la 
casa lui în buzunarul de la piept al hainei de piele şi-i şopti 
mortului: „Să mă pupi în fund, măgarule”. Apoi semnă în 
cartea de oaspeţi şi se prăbuşi pe o canapea ca să poată 
privi petrecerea de pe margine. 

Şi de ce petrecere avea parte McKenzie! 

Tipii din trupa lui trăgeau linii de pe masa de biliard. 
Bono se retrăsese într-un colţ cu managerul lui. Willie 
Nelson trecu să-şi prezinte omagiile, iar toţi ceilalţi 
trăncăneau despre tragedie, oameni pe care îi cunoscuse 
toată viaţa ei, oameni care credeau că o cunosc, dar care, 
de fapt, nu o cunoşteau deloc. 

Pet Girl închise ochii şi îl ascultă pe J'razz, solistul 
principal din trupa lui McKenzie, cântând Dark Star, tributul 
lui McKenzie către el însuşi. După aplauze, J'razz ridică 
paharul în onoarea mortului şi spuse: 

— Păcat că ai murit aşa al dracu' de tânăr, frate. 

Luminile se stinseră. Lumânările străluceau. Toată lumea 
cântă alături de J'razz A Hole in the Night, toţi prietenii şi 
fanii lui McKenzie gândindu-se că murise din cauza 
drogurilor. 

Dar Pet Girl ştia că drogurile nu aveau nicio legătură cu 
asta. 

McKenzie Oliver fusese omorât. 

Ştia, pentru că ea îl omorâse. 


Partea a doua 
CREMA SOCIETAŢII 


Capitalul 24 


Pet Girl stătea pe podeaua fostei creşe, cu spatele 
sprijinit de perete. Purta mănuşi de sudor şi cizme cu vârful 
de oţel, iar în geantă, în siguranţă, îl avea pe preţiosul ei 
Rama. Asculta ţipetele înăbuşite ale soţilor Bailey prin zid. 

— Porcule! 

— Curvo! 

— Taci, taci, taci! 

Proştii nici măcar nu ştiau că ea era la trei metri de ei, în 
întuneric, că îi aşteptase câteva ore să vină acasă şi să bea 
până adorm. 

Folosise bine timpul, îşi recapitulă Marele Plan în minte. 
Era pregătită. Le cunoştea obiceiurile, planul etajului, cea 
mai bună metodă de a intra şi cea mai rapidă cale de a ieşi 
de acolo. 

Şi mai ştia şi codul. 

Era un plan bun, dar Pet Girl avea şi un plan de rezervă - 
ce să facă în caz că este prinsă. Și avea tupeul să facă chiar 
şi asta. 

De cealaltă parte a peretelui, Ethan Bailey îşi acuza soţia 
că se culcă cu alţii, iar Pet Girl nu se îndoia că aşa făcea. Isa 
ştia cum să flirteze încă de când erau colege de clasă la 
şcoala Katherine Delmar Burke. 

Şi de atunci, Isa ajunsese o adevărată maestră în arta 
seducţiei nonşalante. Ca Gwyneth Paltrow într-o zi foarte 
bună. 

Dar nu de asta o dispreţuia Pet Girl pe Isa. 

Era ceva mai profund decât atât, avea legătură cu 
momentul în care viaţa ei se spulberase - când Pet Girl 
avea zece ani şi tatăl ei murise, iar Isa o îmbrăţişase la 
înmormântare şi îi spusese: 

— |lmi pare aşaaaaaa de rău! Dar să nu uiţi niciodată că 
eu te iubesc. Suntem cele mai bune prietene pentru 
totdeauna. 

„Pentru totdeauna” durase vreo două săptămâni. 


Odată ce averea şi protecţia tatălui ei trecuseră complet 
la familia lui adevărată, Pet Girl şi mama ei parcă nici n-ar fi 
existat vreodată. Se terminase cu şcoala particulară, 
cursurile de dans şi petrecerile pe Snob Hill de ziua ei. Pet 
Girl căzuse fulgerător din grațiile fragile ale celor care 
aveau toate acestea în dezinteresatul şi anostul „Şi ce-mi 
pasă mie?” - acolo unde era locul fiicei bastarde a unui 
bărbat însurat. 

Isa, pe de altă parte, terminase şcoala la optsprezece ani 
şi se măritase la douăzeci şi doi de ani cu Ethan Bailey într- 
o rochie Carolina Herrera, cu mărgele cusute manual, iar la 
nuntă participase întreaga protipendadă de pe Coasta de 
Vest. Şi urmară toate celelalte: doi copii deştepţi, acţiunile 
de binefacere, locul ei în vârful strălucitor al înaltei 
societăţi. 

Mama lui Pet Girl spusese: 

— Mută-te, dragă. la-o de la capăt în altă parte. 

Dar Pet Girl avea propriile rădăcini în acest oraş, care 
erau chiar mai adânci şi mai încărcate de istorie decât 
legăturile de sânge albastru ale Isei. 

Şi astfel, asta era viaţa ei, lucrând pentru familia Bailey şi 
clasa lor revoltătoare, plimbându-le câinii  nevrotici, 
ducându-le blănurile dezgustătoare să fie depozitate la 
rece, adresând invitaţii prietenilor lor snobi, oameni care o 
numeau „Pet Girl” şi care vorbeau despre ea când era 
destul de aproape să-i audă. 

Multă vreme crezuse că putea să îndure asta. 

Dar dacă învățase ceva de la McKenzie Oliver, atunci acel 
ceva fusese că nu merită să înduri. 

Pet Girl aruncă o privire prin camera plină de haine 
extravagante, nepurtate, şi de munţi de cutii nedeschise de 
lucruri scumpe cumpărate din capriciu. 

Era dezgustător. Decadenţa celor foarte bogaţi. Rahatul 
de aur de douăzeci şi patru de carate. 

In cameră, ţipetele încetară. Pet Girl îşi lipi urechea de 
perete, îi ascultă pe soţii Bailey murmurând şi gemând, pe 
Isa strigând: „O, da, aşa e bine, o!”, pe cei doi făcând ceea 
ce ei numeau dragoste, vocea Isei dându-i lui Pet Girl un 


motiv în plus să o omoare. 
Şi apoi se aşternu tăcerea. 
Pet Girl apucă strâns mânerul genţii sale de pânză. 
Venise momentul. 


Capitalul 25 


Pet Girl deschise uşa de la dormitorul soţilor Bailey şi se 
ghemui când mopşii Wako şi Waldo alergară spre ea, 
fonfăind şi dând din coadă. li şâşăi şi-i bătu uşor pe spate, 
apoi îi privi întorcându-se la coşurile lor de sub fereastră şi 
lungindu-se din nou. 

Rămase nemişcată, ascultând respiraţia ritmică a celor 
doi venind dinspre patul imens luminat de lună. La ferestre, 
draperiile din tafta se umflau, iar foşnetul acoperea 
răsuflarea ei sacadată şi şuierul traficului de pe stradă. 

O văzu pe Isa goală, întinsă pe burtă sub cearşafurile 
bogate şi pilota din pene de gâscă, cu părul ei lung şi negru 
răsfirat peste umeri. In stânga ei, Ethan zăcea pe spate, 
sforăiturile lui umplând aerul cu alcool. 

Pet Girl se apropie de Isa, ţintindu-i umărul expus. Inima 
îi bătea cu putere. Se simţea euforică de parcă tocmai ar fi 
sărit dintr-un avion şi aştepta să tragă de şnurul paraşutei. 

Puse jos geanta de pânză, o deschise şi-şi vâri mâna 
înmănuşată înăuntru. Chiar atunci, Isa se mişcă, se ridică 
pe jumătate în pat şi, văzând silueta lui Pet Girl, strigă cu o 
voce adormită ce purta încă semnele alcoolului: 

— Cine e? 

Pet Girl murmură: 

— Isa, eu sunt. 

— Ce... ce faci aici? 

Pet Girl îşi simţi picioarele ţintuite de podea. O luase 
razna? Dacă Isa aprindea lumina? Dacă o atacau câinii? 
Dacă se trezea Ethan? 

Planul B era mulţumitor, dar departe de a fi ideal. 

— Ţi-am luat reţeta. Am făcut special un drum, şopti Pet 
Girl, improvizând în neştire. _ 

Ethan se foi, se răsuci cu spatele la ea. Işi trase pilota 
sub braţ. Era aus. 

— Pune-o pe noptieră şi ieşi naibii de aici, ai înţeles? 

— Asta şi fac, spuse iritată Pet Girl. Ai auzit ce am zis? 


Am făcut special un drum. Cu plăcere, apropo. 

Umărul Isei era la doar câţiva centimetri de mâna lui Pet 
Girl. Lovi uşor, cu precizie. 

— Ce-a fost asta? întrebă Isa. M-ai ciupit? 

— Da, târfă. Pentru că te urăsc. Vreau să mori. 

Isa râse. 

— Nu fi timidă, spune tot, dragă. 

— Nu, răspunse Pet Girl, nu sunt. 

Dar în minte îi încolţi o nouă idee. „Să-i zicem Planul C.” 

Forţându-şi pulsul să încetinească, Pet Girl merse pe 
partea patului unde dormea Ethan, luă o carte de pe jos, o 
puse înapoi pe etajeră şi îi privi braţul păros întins deasupra 
pilotei. 

— Acum ce mai faci? o întrebă Isa. 

— Fac curat, răspunse Pet Girl. 

Şi lovi din nou. 

„O, da, ce bine e! O!” 

— Culcă-te la loc, îi spuse Pet Girl, închizându-şi brusc 
geanta. Mă întorc dimineaţă pentru câini. 

— Să nu ne trezeşti, piţigoi. 

— Nicio grijă. Somn uşor, spuse ea subţire. 

Cu mânerele genţii de pânză peste umăr, Pet Girl cobori 
în fugă două rânduri de trepte pe întuneric şi tastă codul 
Isei la intrare, dezactivând alarma şi apoi activând-o la loc. 

Păşi apoi afară, liberă ca un piţigoi. 

— Somn uşor, dragilor, cântă vocea din capul ei. Somn 
Uşor. 


Capitalul 26 


Luni, în jurul prânzului, silueta lui Jacobi se iţi deasupra 
birourilor noastre. 

— Voi doi vă duceţi la intersecţia dintre Broadway şi 
Pierce înainte să mute cadavrele. Boxer, schimbă tura şi 
preia cazul. 

— Să preiau cazul? am zis eu nevenindu-mi să cred. 

l-am aruncat o privire lui Conklin. Tocmai vorbiserăm 
despre soţii Bailey, care fuseseră găsiţi morţi în patul lor în 
urmă cu câteva ore. Ne bucuraserăm că nu fuseserăm 
prinşi într-un caz care în mod sigur avea să atragă atenţia 
agresivă a media, cu transmisiuni în direct din oră în oră. 

— Primarul este vărul lui Ethan Bailey, spuse Jacobi. 

— Ştiu. 

— El şi şefu' vor să te ocupi tu de asta, Boxer. Te-au 
solicitat personal. 

Oricât de măgulitor ar fi fost, aproape că m-am înecat. Eu 
şi Rich aveam o mulţime de cazuri nerezolvate şi nu numai 
că o crimă foarte mediatizată ar fi fost analizată în detaliu 
de superiori, dar n-am fi scăpat nici de celelalte 
douăsprezece cazuri. N-ar fi făcut decât să se învechească. 

— Fără comentarii, îmi zise Jacobi. Datoria ta e să 
protejezi şi să fii în slujba cetăţenilor. 

L-am privit cu gura închisă, ca să nu dau drumul la 
prostii. 

Dar am văzut o reacţie complet diferită din partea lui 
Conklin. El făcu loc pe biroul său, iar Jacobi se aşeză, 
vorbind încă. 

— La casa Bailey este personal administrativ care 
locuieşte într-o aripă specială. Şefa de personal, Iraida 
Hernandez, a găsit cadavrele, spuse Jacobi. Să vorbiţi cu ea 
prima dată. 

Mi-am scos carnetul. 

— Altceva? 

Eram prinsă la înghesuială, simţeam cum cercul se 


strânge în jurul meu. 

— Soții Bailey au luat cina cu un prieten aseară. Un 
designer de interior, pe nume Noble Blue, ar putea să fie 
ultima persoană care i-a văzut în viaţă. După ce Hernandez 
a sunat la poliţie, l-a sunat pe Blue, iar Blue l-a sunat pe 
primar. Asta-i tot ce ştim. 

Păi, cu siguranţă e mai mult de atât. Mult mai mult. 

Istoria familiei Bailey era bine cunoscută. 

Isa Booth Bailey era a patra generaţie originară din San 
Francisco, descendenta unuia dintre magnații feroviari care 
trăseseră liniile de cale ferată peste prerie la mijlocul anilor 
1800. Familia ei făcea parte din liga miliardarilor. 

Şi strămoşii lui Ethan Bailey se trăgeau din San 
Francisco-ul anilor 1800, dar familia lui făcuse parte din 
clasa muncitoare. Străbunicul lui fusese miner, apoi familia 
sa urcase pe scara socială prin muncă, puţin câte puţin, 
prin comerţ. Înainte ca Ethan Bailey să moară cândva, în 
noapte, deținuse Bailey's, un lanţ de restaurante în care 
puteai să mănânci cât voiai de 9,99$. 

Atât împreună, cât şi separat, cei doi fuseseră centrul de 
interes al mondenilor şi aspiranţilor din San Francisco. 
Circulau zvonuri despre amanți din Holywood, combinaţii 
perverse şi despre toate petrecerile pe care le puteau da 
nişte oameni cu bani: petreceri tematice roşii, albastre şi de 
toate felurile. 

Am revenit la ce spunea Jacobi. 

— Noble Blue ăsta e un ciudat. A zis că poate să vă dea 
informaţii despre cei din anturajul soţilor Bailey. Şi unii 
chiar că-s duşi cu capu'. Boxer, ia pe cine vrei la cazul ăsta 
- Lemke, Samuels, McNeil. Vreau să mă ţii la curent şi o să- 
mi bag nasul, să ştii. 

l-am aruncat o privire răutăcioasă, dar am zis: 

— Bine. Ştii pentru ce mă rog? 

Am luat dosarul din mâna lui Jacobi şi m-am ridicat să-mi 
îmbrac jacheta. 

Lui Jacobi îi căzu faţa. 

— Pentru ce, Boxer? 

— Ca soţii Bailey să fi lăsat bilete de sinucigaşi. 


Capitolul 27 


Conklin a trecut la volanul Chevy-ului nostru fără 
însemne şi ne-am îndreptat spre nord, pe Bryant Street. Ne- 
am mişcat anevoie prin blocajele din trafic, până când am 
zis: „Asta e o prostie!”, şi am scos sirena. După 
cincisprezece minute, parcam în faţa casei Bailey. 

La faţa locului sosiseră deja pompierii, precum şi un 
amestec de maşini de poliţie marcate şi nemarcate şi 
echipa mobilă a CSI care bloca aleea din faţă. 

In San Francisco nu există multe clădiri în stilul celor de 
la Hollywood, dar dacă am avea o hartă a celebrităților, 
casa familiei Bailey s-ar număra printre ele. Gigantul din 
stuc bej, cu trei etaje, grinzi şi ornamente albe, fusese 
ridicat pe colţul dintre Broadway şi Pierce, întinzându-se pe 
jumătate de stradă atât spre sud, cât şi spre est. 

Mie-mi sugera mai degrabă un muzeu decât o casă, dar 
avea o istorie fascinantă care data din vremea Prohibiţiei şi 
nu puteai cumpăra ceva mai bun de atât cu cincisprezece 
milioane de dolari: trei mii de metri pătraţi în cea mai 
importantă zonă imobiliară a oraşului. 

L-am salutat pe polițistul de la uşă, Pat Noonan, un puşti 
cu urechi roşii clăpăuge şi cu o reputaţie din ce în ce mai 
solidă datorată modului ireproşabil în care-şi îndeplinea 
obligaţiile de serviciu. Pe alee au apărut Samuels şi Lemke, 
pe care i-am trimis să cerceteze cartierul. 

— Intrare prin efracţie? l-am întrebat pe Noonan. 

— Nu, doamnă. Oricine intra în casă trebuia să ştie codul 
de alarmă şi să aibă o cheie. li vedeţi pe cei cinci de acolo? 
Sunt angajaţii care locuiesc în incintă. Au fost cu toţii aici 
aseară, dar n-au auzit şi n-au văzut nimic. 

— Ce şoc! am bombănit eu. 

Apoi Noonan ne-a prezentat şefei de personal, Iraida 
Hernandez. 

Hernandez era o femeie subţire, îmbrăcată imaculat, în 
vârstă de aproape şaizeci de ani. Avea ochii roşii de plâns, 


iar engleza ei era mai bună decât a mea. Am luat-o 
deoparte ca să putem vorbi între patru ochi. 

— Asta n-a fost sinucidere, a anunţat Hernandez sfidător. 
Am fost bona Isei. li cresc copiii. Cunosc toată familia asta 
de la naştere şi eu vă spun că Isa şi Ethan erau fericiţi. 

— Unde sunt copiii lor acum? 

— Din fericire, au dormit la bunicii lor. Mi se face rău. 
Dacă îi găseau ei pe părinţii lor, şi nu eu? Sau dacă erau 
acasă... nu, nici nu vreau să mă gândesc la asta. 

Am întrebat-o pe Hernandez unde fusese toată noaptea 
(„în pat, m-am uitat la un maraton de Chirurgia estetică: 
înainte şi după”), ce văzuse când deschisese uşa soţilor 
Bailey („Erau morţi, încă nu se răciseră!”) şi dacă ştia pe 
cineva care ar fi vrut să le facă rău („Mulţi oameni îi 
invidiau, dar să-i omoare? Cred că ce s-a întâmplat a fost 
un accident îngrozitor”). 

Hernandez mă privi de parcă spera să-i alung coşmatrul, 
dar eu deja analizam puzzle-ul, întrebându-mă dacă nu 
cumva aveam de-a face cu o crimă în stilul romanelor 
mystery englezeşti. 

l-am spus lui Hernandez că ea şi ceilalţi angajaţi vor fi 
duşi la secţie ca să putem preleva amprente şi mostre de 
ADN. Apoi l-am sunat pe Jacobi. 

— N-a fost o spargere, l-am informat. Orice s-ar fi 
întâmplat în casa asta, angajaţii probabil ştiu despre ce e 
vorba. Toţi cinci au acces nerestricţionat, aşa că... 

— Aşa că, dacă soţii Bailey au fost omorâţi, probabil unul 
dintre angajaţi e criminalul. 

— Da, mi-ai luat vorba din gură. 

l-am spus lui Jacobi că, după părerea mea, el şi Chi ar 
trebui să-i interogheze şi Jacobi a fost de acord. Apoi eu şi 
Conklin am trecut pe sub banda despărţitoare şi am intrat 
în salon cu un recrut care ne-a condus până în dormitorul 
soţilor Bailey. 

Interiorul casei era un tărâm magic de pereţi colorați, 
cornişe şi coronamente elaborate, frumoase picturi vechi 
europene şi antichităţi în fiecare cameră, iar fiecare 
încăpere dădea într-una şi mai mare, o serie de surprize ce- 


ţi tăiau răsuflarea. 

Gând am ajuns la etajul trei, am auzit voci şi sunetul 
radioului venind de la jumătatea holului acoperit de 
covoare. 

Un poliţist tânăr şi solid din tura de noapte, sergentul Bob 
Nardone, apăru în hol şi mă strigă când ne apropiarăm de 
el. 

— Îmi pare rău că trebuie să preiau, Bob, i-am zis. Am 
ordine. 

Nu ştiu de ce, mă aşteptam la o ceartă. 

— Glumeşti, Boxer, nu? Chiar te rog să preiei cazul! 


Capitolul 28 


Charlie Clapper, şeful laboratorului nostru de 
criminalistică, stătea în picioare lângă patul soţilor Bailey. 

Clapper are cincizeci şi ceva de ani şi, cum şi-a petrecut 
jumătate din viaţă în poliţie, e unul dintre cei mai buni. 
Poate cel mai bun. Charlie nu e un lăudăros. Este excesiv 
de minuţios. Apoi spune ce are de spus şi te lasă să-ţi faci 
treaba. 

Venise la locul crimei de vreo două ore şi pe duşumea nu 
se vedeau semne sau steguleţe, ceea ce însemna că nu 
erau nici sânge, nici urme. În timp ce specialiştii căutau 
amprente pe mobilă, am privit tabloul uimitor din faţa mea. 

Soții Bailey erau culcaţi în pat, nemişcaţi şi neatinşi, ca şi 
cum ar fi fost făcuţi din ceară. 

Ambele trupuri erau goale, iar de la brâu în jos erau 
acoperite cu cearşafuri şi o pilotă. Un sutien negru de 
dantelă atârna deasupra spetezei sculptate din mahon 
masiv. Alte haine, inclusiv lenjerie intimă, zăceau 
împrăştiate pe podea, de parcă ar fi fost aruncate acolo în 
grabă. 

— Totul e aşa cum am găsit, în afară de o sticlă deschisă 
de Moët şi două pahare de şampanie, care au fost trimise la 
laborator, ne-a zis Clapper. Domnul Bailey lua Cafergot 
pentru migrene, Prevacid pentru refluxul gastric. Soţia lui 
lua Clonazepam pentru anxietate. 

— Asta e un fel de Valium, nu? întrebă Conklin. 

— Seamănă. Instrucţiunile prevăd să se ia o tabletă 
pentru somn înainte de culcare. Asta este doza minimă. 

— Câte tablete erau în flacon? întrebă Conklin. 

— Era aproape plină. 

— E posibil ca Clonazepamul să fi avut o reacţie letală în 
combinaţie cu şampania? 

— Nu putea decât să o adoarmă. 

— Şi atunci tu ce crezi? l-am întrebat pe Clapper. 

— Păi, mă uit la poziţia corpurilor şi sper să aflu ceva din 


asta. Dacă s-ar ţine de mână, aş crede că a fost un pact de 
sinucidere. Sau poate ceva un pic mai sinistru. 

— Adică ucigaşul a înscenat sinuciderea după moartea 
victimelor? 

Clapper încuviinţă din cap şi spuse: 

— Exact. Ceva gândit dinainte sau după. Dar aici sunt doi 
oameni în vârstă de aproximativ treizeci de ani, aparent 
sănătoşi, în poziţii normale pentru somn. Pe cearşaf este 
spermă, dar nici vorbă de sânge sau de alte substanţe. Și 
nu văd urme de luptă, semne sau răni. 

— Te rog, Charlie, zi-ne ceva, orice, am spus eu. 

— Păi, pot să vă spun că nu e vorba despre monoxid de 
carbon. Departamentul de pompieri a verificat temeinic, 
rezultatul a fost negativ. În plus, şi câinii familiei Bailey au 
dormit aici, spuse Clapper arătând spre culcuşurile câinilor 
de lângă fereastră, şi amândoi sunt în viaţă. Conform 
menajerei, persoana care plimbă câinii a venit să-i ia la ora 
opt, iar când s-a întors, i-a zis lui Hernandez că se simțeau 
bine. 

— Minunat, am spus eu. Perfect, serios. 

— O să vă ţin la curent în legătură cu amprentele şi-l las 
pe medicul legist să se ocupe de restul, când ajunge aici. 
Dar ai dreptate, Lindsay. Crima asta e prea curată. Dacă 
avem de-a face cu locul unei crime. 

— Şi asta-i tot? 

Charlie făcu cu ochiul. 

— Asta-i tot. 

Clapper spusese tot ce avea de spus. 


Capitalul 29 


Soții Bailey aveau parte de ce-i mai bun, chiar morţi fiind. 
Am obţinut mandatele de percheziţie cât ai zice peşte. A 
fost o premieră. Apoi, procurorul adjunct, Leonard Parisi, a 
venit şi a cerut să vadă aşa-zisul loc al crimei. 

Prezenţa lui însemna că, dacă aveam de-a face cu o 
crimă şi exista un suspect ce putea fi judecat, Câinele Roşu 
avea să preia chiar el cazul. l-am arătat victimele, apoi el a 
spus: 

— Ce urât! Indiferent ce s-a întâmplat aici, e grotesc. 

Abia plecă Parisi că în cameră intră Claire, însoţită de doi 
asistenţi. Am informat-o în timp ce-i fotografia pe soţii 
Bailey: două cadre din fiecare unghi înainte să atingă 
cadavrele. 

— Ai vreo părere pe care poţi să ne-o împărtăşeşti?, am 
întrebat-o când trase cearşafurile şi mai făcu nişte poze. 

— Ai răbdare, puişor. Încă nu ştiu care naiba-i părerea 
mea. Mormăi de câteva ori, ceru ajutor să răsucească 
trupurile neînsufleţite şi spuse: 

— Nu există rigiditate. Încă sunt calzi. Aşa că în mod 
sigur au fost omorâţi în urmă cu maximum douăsprezece 
ore. 

— Ar putea fi şase? 

— Da. 

— Altceva? 

— Da. Sunt bogaţi, slabi, frumoşi şi morţi. 

Ca de obicei, nu vru să zică nimic oficial până nu făcea 
autopsiile. 

— Dar uite ce-i ciudat, ne spuse Claire mie şi partenerului 
meu. Doi morţi, rigiditatea este cam la fel, lividitatea este 
cam la fel. Ceva i-a omorât pe oamenii ăştia în acelaşi timp, 
Lindsay. 

— la uită-te la ei. Nicio traumă vizibilă, nicio urmă de 
gloanţe, nicio vânătaie şi nicio rană de autoapărare. Incep 
să cred că au fost otrăviţi. 


— Otravă, zici? Adică două omucideri? Sau o crimă şi o 
sinucidere? Gândesc şi eu cu voce tare. 

Claire se strâmbă. 

— Fac autopsiile azi. Trimit sângele la analize. Te anunţ 
când primesc rezultatele de la laborator. Îţi spun ce ştiu de 
îndată ce aflu ceva. 

Eu şi Conklin ne-am ocupat de etajul superior al muzeului 
ce servea de casă familiei Bailey, în timp ce echipa lui 
Clapper a preluat bucătăria şi băile. Am căutat semne de 
dezordine, bilete sau jurnale, dar nu am găsit nimic. Am 
confiscat trei laptopuri: pe-al Isei, pe-al lui Ethan şi pe al lui 
Christopher Bailey, în vârstă de nouă ani, că să fim siguri că 
nu ne scapă nimic. 

Cu meticulozitate, am scotocit prin dulapuri şi am căutat 
sub paturi, apoi am percheziţionat zona servitorilor, pentru 
ca personalul să poată reveni în camerele lor la întoarcerea 
de la secţie. 

M-am întors la Claire chiar când cadavrele erau băgate în 
saci. Când mă văzu încruntată, îmi spuse: 

— Eu nu-mi fac griji, Linds, aşa că relaxează-te. Testele 
de toxicitate ne vor da un indiciu. 


Capitalul 30 


— Vite-l, spuse Conklin arătând din cap spre un bărbat de 
vreo patruzeci de ani, cu părul de culoarea nisipului, 
îmbrăcat în pantaloni scurţi şi un tricou roz aprins, ce ne 
făcea cu mâna din faţa unei colibe hawaiiene, una dintre 
cele câteva cabane asemănătoare grupate în jurul unui iaz 
oval. 

Dacă exista un loc unde eu şi Conklin ieşeam în evidenţă, 
aici era. Bambuddha Lounge era epicentrul hipsterilor 
bogaţi de când Sean Penn organizase acolo o petrecere la 
terminarea filmului său despre Nixon. In timp ce traversam 
curtea interioară, privirile se ascundeau, ţigările cu 
marijuana erau stinse. Aproape că mă aşteptam să strige 
cineva: „Fugiţi, băăă, gaborii!” 

— Eu sunt Noble Blue, spuse bărbatul în roz. 

Ne-am prezentat. Eu am comandat apă minerală, 
refuzând cocktailul Mai Tai propus de Noble Blue, iar când 
toţi ne-am făcut comozi, am spus: 

— Înţeleg că aţi luat cina cu soţii Bailey aseară. 

— Vă daţi seama? spuse Blue. Era ultima lor cină. Nu m- 
aş fi gândit la asta nici într-un milion de ani. Înainte de cină 
am fost la operă. Don Giovanni, zise el. A fost minunat! 

Cuvântul „minunat” îi rămase în gât şi pe obrajii săi 
bronzaţi curseră lacrimi. Luă un şerveţel şi le şterse. 

— Scuze, spuse Blue, doar că Isa şi Ethan s-au întâlnit cu 
aşa mulţi prieteni acolo. Şi-au făcut o apariţie publică de 
parcă ar fi ştiut... 

— Aveau cum să ştie? întrebă Conklin. Cum vi s-au 
părut? 

Blue ne povesti că erau „sută la sută normali”. Isa flirtase 
în timpul cinei cu un bărbat de la o masă apropiată şi, ca de 
obicei, Ethan o luase razna. 

— Cât de razna? am întrebat eu. 

Blue zâmbi şi răspunse: 

— Nu violent, doamnă sergent. Făcea parte din preludiul 


lor. 

— Ştiţi pe cineva care le-ar fi dorit moartea? întrebă 
Conklin. 

— Nu. Adică nici nu mi-ar trece prin cap aşa ceva. Dar 
oamenii se simțeau daţi la o parte, pur şi simplu. Toţi voiau 
să fie în anturajul soţilor Bailey şi aşa ceva chiar nu era 
posibil. 

Blue vorbi despre comitetele prezidate de Isa şi despre 
oamenii care se simțeau desconsideraţi din cauza asta. 
Menţionă alte cupluri faimoase şi concurenţa nu chiar atât 
de prietenoasă dintre ele pentru a vedea cine apare mai 
des în paginile mondene din Chronicle. 

Şi începu un soi de rapsodie când descrise petrecerea de 
aniversare a Isei la treizeci de ani, din Paris, ce purtase, 
cum cântase Barbra Streisand şi cum cei trei sute de 
invitaţi fuseseră trataţi cu o săptămână de lux exorbitant. 

Conklin luase notițe, dar lista de trei sute de invitaţi îl 
opri. 

— Există o listă a invitaţilor pe undeva? 

— Sigur că da. Cred că a fost publicată. Aţi putea să o 
căutaţi pe Google? sugeră Blue îndatoritor. Îşi suflă nasul, 
îşi sorbi băutura şi adăugă gânditor: Sigur, lumea îi ura. 
Ethan şi Isa atrăgeau invidia. Cu banii lor. Cu faima. Şi erau 
amândoi aşa sexy, transpirau perle. 

Am încuviinţat, dar după turul virtual de o oră al lui Noble 
Blue prin stilul de viaţă al soţilor Bailey, mă simţeam 
obosită de atâtea informaţii care aduseseră atât de puţin. 

În acelaşi timp, Noble Blue reuşise să mă convingă. Mi- 
am dat seama că îmi păsa de aceşti doi oameni care 
păreau norocoşi şi binecuvântaţi până când vieţile le 
fuseseră curmate - de parcă cineva ar fi apăsat pe un 
buton şi i-ar fi stins, pur şi simplu. 

l-am mulţumit lui Blue, mi-am dezmorţit picioarele şi am 
coborât din colibă în centrul cartierului Tenderloin. 

— Acum ştiu şi mai puţin decât atunci când ne-am 
pricopsit cu cazul ăsta de la Jacobi, i-am zis lui Conklin când 
mergeam spre Eddy Street. 

— Te-ai, zise Conklin descuind maşina. 


— Poftim? 

Îmi aruncă zâmbetul lui de cuceritor, cel care putea să 
mă facă să uit şi cum mă cheamă. 

— Tu te-ai procopsit, zise iar partenerul meu. Jacobi ţi-a 
dat ție cazul ăsta. 


Capitolul 31 


Poliţiştii care anchetau cazul Bailey erau împrăştiaţi în 
încăperea aceea mizerabilă de şase pe nouă metri, pe care 
adesea o consideram acasă. 

Jacobi stătea la biroul meu şi vorbea la telefon: 

— Tocmai au ajuns. Bine. Cât de repede poţi. 

Inchise şi ne spuse: 

— Clapper zice că nu erau amprente suspecte în dormitor 
sau în baie. Nu era nimic interesant în pahare sau în sticla 
de şampanie. 

— Claire e pe drum. Paul, ce-ar fi să începi tu? 

Paul Chi este sprinten, jovial, plin de resurse şi un 
anchetator de primă clasă. El şi Jacobi discutaseră cu 
personalul care locuia în casa familiei Bailey, şi Chi dădu 
raportul de unde era aşezat. 

— Mai întâi,  grădinarul. Pedro Vasquez, hispanic, 
patruzeci de ani. Părea stresat. A zis din proprie iniţiativă că 
are nişte porno pe laptop, zise Chi. Dar s-a dovedit că 
protagoniştii aveau vârsta legală. Am petrecut o oră cu el, 
nu văd ce motiv ar fi putut avea sau, mă rog, încă nu văd. 
Amprentele lui nu au fost găsite în dormitorul soţilor Bailey. 
Vasquez mi-a zis că n-a fost niciodată la etaj şi, în 
momentul de faţă, nu avem motiv să credem că minte. Doi: 
Iraida Hernandez, zise Chi dând pagina din carneţelul lui. 
Hernandez e o femeie de treabă. 

— Asta e părerea ta profesională, Chi? întrebă Lemke 
blând. 

— Da, zise Chi, este. Hernandez este cetăţean 
naturalizat, de origine mexicană, cincizeci şi opt de ani, 
angajată de treizeci ani la familia Isei Booth şi la familia 
Bailey. După cum era de aşteptat, amprentele ei sunt peste 
tot în dormitorul soţilor Bailey. Nu are cazier, dar motiv? 
Poate. 

— Serios? am zis eu. 

Chi încuviinţă. 


— Spune că probabil e în testamentul soţilor Bailey, aşa 
că n-ai de unde să ştii, dar „escrocheriometrul” meu n-a 
pornit. lraida Hernandez face lucrurile ca la carte. E loială. 
N-a vorbit pe nimeni de rău, aşa că am zis că e o femeie de 
treabă. 

— Dar bucătăreasa? strigă Cappy McNeil. 

Cappy e un tip solid, 110 kg, iar dacă gogoşile şi scările 
nu-i vin de hac, în viitor ar putea fi promovat locotenent 
într-un orăşel. Asta şi urmăreşte. Zice că se face „costal”. 

— Tocmai urma să zic, îi spuse Chi partenerului său, 
numărul trei: bucătăreasa este Miller, Marilyn, albă, 
patruzeci şi şapte de ani. S-a mutat aici de la dracu'n 
praznic. Chi îşi consultă notițele. Ohio. Lucrează pentru 
familia Bailey numai de un an. Nu are cazier. Nu s-au găsit 
amprentele ei sus. Tot ce-am obţinut de la ea a fost: „Şi 
acum ce-o să se întâmple cu mine?” Nu văd niciun motiv. 
Ce are de câştigat? Dar, la fel ca restul personalului, avea 
acces la Bailey. Şi dacă ne gândim la otravă... 

Chi ridică din umeri de parcă ar fi vrut să spună: „Doar e 
bucătăreasa”. 

Jacobi spuse: 

— l-am zis lui Miller să nu plece din oraş şi am obţinut 
două echipe de la Divizia de Investigaţii Speciale. Vor fi cu 
ochii pe ea permanent. 

Chi îşi termina raportul despre ultimii doi angajaţi din 
incinta Bailey, încă o menajeră şi mecanicul, amândoi curaţi 
ca lacrima, când Claire dădu buzna în cameră în tenişi şi 
halat. 

Se uită în jur şi spuse: 

— Toţi credeţi că acum, dacă a venit Claire, poate să 
înceapă petrecerea? Mai gândiţi-vă o dată! 


Capitolul 32 


Chi trase un scaun pentru Claire. Aceasta se aşeză, îşi 
ridică picioarele pe birou şi spuse: 

— Doamnelor şi domnilor, trupurile soţilor Bailey erau 
atât de curate, că mă aşteptam să înceapă să respire. Nu tu 
pastile în stomac, nu tu julituri, contuzii sau laceraţii. 
Negativ pentru monoxid de carbon. Şi pentru că nu las 
niciodată pielea să stea între mine şi diagnostic, am făcut o 
disecţie cu laser la ambele gâturi şi cefe. Pe scurt, am 
căutat peste tot, mai puţin în visele lor. Autopsiile au fost 
complet negative. 

Toată lumea mârâi. Chiar şi eu. 

— Am vorbit cu doctorul lui Ethan Bailey, continuă Claire. 
Am vorbit cu ginecologul Isei. Ambii doctori aveau istorice 
complete şi recente ale pacienţilor lor, iar soţii Bailey au 
trecut examenele medicale cu brio. Copiii ăia ştiau să aibă 
grijă de corpurile lor. Chiar când am închis telefonul după 
ce am vorbit cu tine, acum zece minute, îi spuse ea lui 
Jacobi, am primit raportul toxicologic. Eram gata să afirm 
că, dacă era vorba despre otravă, unul din soţi l-a mătrăşit 
pe celălalt şi apoi a luat şi el, sau ea, otravă, şi deci aveam 
de-a face cu o crimă-sinucidere sau dublă sinucidere. Dar 
am avut parte de o surpriză - şi nu de una plăcută. 

Claire ne ţinea cu răsuflarea tăiată. 

Nimeni nu vorbi. Poate nimeni nici nu mai respira. 

Claire flutură o foaie imprimată şi spuse: 

— Raportul toxicologic a fost negativ. Fără otravă, fără 
narcotice, fără nimic. Cauza decesului? Habar n-am. Felul în 
care au fost ucişi? Habar n-am. Ceva e putred aici şi nu ştiu 
ce, ne zise ea, dar probabilitatea ca aceşti doi indivizi, cu 
autopsii complet negative şi rapoarte toxicologice complet 
negative, să moară în acelaşi timp este, din punct de 
vedere statistic, astronomică. 

— Of, Doamne! am murmurat eu. S-a dus naibii pista 
testelor toxicologice. 


— Bine, bine, m-am înşelat în privinţa asta, Lindsay. Cum 
nu există „sindromul de deces subit al adulţilor”, ne gândim 
la crimă. Până avem cu ce să continuăm, le dau lui Ethan şi 
Isei Bailey certificate de deces chinezeşti. 

— Claire, draga mea, asta e ceva nou pentru mine, 
interveni Chi. Ce e ăla certificat de deces chinezesc? 

— „Nam Solu Tze”, râse ea. Cazul rămâne deschis. Alte 
întrebări? 

— Da, zise Jacobi. Şi acum ce facem? 

Claire îşi cobori picioarele de pe birou, se ridică şi spuse: 

— Eu mă duc acasă. Mă duc să-mi pup copilul. Apoi o să 
mănânc o plăcintă întreagă cu curcan şi o budincă de 
ciocolată cu frişcă şi să nu încerce nimeni să mă oprească. 

Se uită prin încăpere la chipurile noastre trase de 
oboseala zilei şi cenuşa de la luminile fluorescente de 
deasupra. Eram sigură că arătăm ca nişte zombie. 

Mai ales Jacobi arăta ca naiba. El avea să spună familiei, 
presei, şefului şi primarului că, după toate astea, încă n- 
aveam nicio pistă. 

— Ştiu că abia începeţi, şi eu la fel, zise Claire şi 
zâmbetul ei aduse o rază de speranţă în posomorârea 
noastră colectivă. Am trimis mostrele înapoi la laborator. Să 
lăsăm şi schimbul de noapte să încerce, adăugă ea. Le cer 
să facă din nou testele, dar de data asta vreau să caute 
chestii ciudate, stranii, bizare. 


Capitalul 33 


împreună cu Conklin am petrecut câteva ore bune luând 
declaraţii de la prietenii şi familia Isei şi ai lui Ethan Bailey, 
precum şi de la angajaţii externi ai acestora, aflaţi pe lista 
scurtă: secretara Isei, persoana care plimba câinii, care era 
şi un fel de fată-bună-la-toate, şi de la meditatorul copiilor. 

Nimic nu ieşi la suprafaţă. Ne-am umplut carnetele şi am 
trecut mai departe. 

In timp ce restul echipei mele s-a întors să cerceteze 
cartierul, eu şi Conklin am mers la Yancey şi Rita Booth, 
părinţii putred de bogaţi ai Isei, care cu ochii în lacrimi ne- 
au invitat în magnifica lor casă din Nob Hill. 

Am petrecut câteva ore la familia Booth, în cea mai mare 
parte ascultând şi luând notițe. Soții Booth aveau cam 
şaizeci şi ceva de ani, erau devastaţi de moartea fiicei lor 
şi, pentru a depăşi şocul, aveau nevoie să vorbească, 
povestindu-ne despre istoria familiilor Booth şi Bailey. 

După spusele lui Nancy Booth, între familiile Booth şi 
Bailey era o dispută veche de o sută de ani, care continua 
încă şi care începuse de la un teren cu graniţe ambigue. 

Am aflat că Ethan Bailey avea trei fraţi, niciunul de 
succes, şi acest amănunt deschise drumul către o nouă 
pistă de investigaţie. 

Ne-am uitat la fotografiile familiei Booth, datând din 
epoca goanei după aur, şi i-am cunoscut pe nepoți sau, mai 
degrabă, ei ne-au cunoscut pe noi, pentru că au cerut săli 
se dea voie să-i vadă pe poliţişti. 

La ora cinci după-amiază am refuzat invitaţia de a 
rămâne la cină. Ne-am lăsat cărţile de vizită şi i-am asigurat 
că Isa Booth Bailey era prioritatea noastră numărul unu - 
apoi am şters-o naibii de acolo. 

În timp ce coboram treptele din faţă, i-am mormăit lui 
Conklin: 

— O să lucrăm la cazul ăsta până ieşim la pensie. 

Am urcat în maşină şi am stat acolo, discutând despre ce 


ştiam despre vieţile duse de Isa şi Ethan, întrebându-ne 
dacă o să dăm vreodată de capăt acestui caz. 

— Părinţii ei nu vor trece niciodată peste asta, i-am zis lui 
Conklin. 

— E clar că au iubit-o, zise el. 

— Ţi se rupe sufletul. Chiar cred că mama ei ar putea să 
moară din cauza asta. 

— Şi băieţeii ăia... 

— Abia dacă-s destul de mari să înţeleagă. Cel mic, 
Peter, a spus: „Te rog să-mi zici cine ar vrea să le facă aşa 
ceva lui mami şi lui tati...”, suspină Conklin. Vezi? Isa şi 
Ethan nu puteau să facă aşa ceva. Nu-i văd omorându-se 
unul pe altul. Nu cu aşa copii. 

— Ştiu. 

l-am povestit lui Conklin despre copiii soră-mii, Brigid şi 
Meredith, care au cam aceeaşi vârstă cu băieţii Bailey. 

— O s-o sun pe sor'mea în seara asta. Vreau doar să aud 
vocile vesele ale fetelor. 

— Bună idee, spuse Conklin. 

— Eu şi Joe trebuia să mergem în vizită. Dar el a trebuit 
să plece într-o călătorie de afaceri. 

— Păcat. Dar puteţi s-o vedeţi pe Cat când se întoarce 
Joe. 

— Aşa a zis şi el. 

— Îţi plac copiii, Lindsay, zise Conklin după un timp. Ar 
trebui să faci şi tu unul. 

Mi-am întors privirea spre fereastră, în timp ce toate 
acele gânduri interzise mi se aglomerau în cap, cât de 
aproape ajunseserăm eu şi Rich, cuvintele şi faptele tabu, 
mirosul părului său, senzaţia sărutului, partea aceea din 
mine care regreta că refuzasem pentru că acum n-aveam 
să mai aflu niciodată dacă ne-am fi potrivit. 

— Lindsay? Eşti OK? 

M-am întors spre el şi am zis: 

— Mă gândeam doar... 

Când l-am privit în ochi, am văzut scânteia aceea, 
electricitatea care trecea de la mine la el şi înapoi la mine. 

Undeva, departe, se auzi un telefon sunând. 


La al treilea ţârâit, mi-am înşfăcat telefonul de la centură, 
simţindu-mă furioasă, tristă şi bucuroasă. În ordinea asta. 
La telefon era Jacobi, dar nu mi-ar fi păsat nici dacă ar fi 
greşit careva numărul. 

Fusesem salvată de clopoțel. 

Pentru că altfel, în câteva secunde, i-aş fi sugerat lui 
Conklin să punem în aplicare lucrurile la care mă gândeam 
- şi toate astea n-ar fi reuşit decât să mă facă să mă simt şi 
mai prost. 


Capitolul 34 


Claire stătea din nou în centrul biroului mare plin de 
poliţişti, dar de data asta arăta ciudat, de parcă ar fi primit 
un pumn. 

— Pentru aceia dintre voi care n-aţi fost la cursul meu, 
există două tipuri de cazuri: cel dependent de circumstanţe 
şi cel dependent de autopsie. 

Acum se plimba prin birou, vorbind atât pentru sine, cât 
şi pentru noi zece, care aşteptam să auzim rezultatele celui 
de-al doilea test toxicologic. 

— Boschetarul ăla, îl ştiţi, Curierul Isus. Era plin de 
traume, şase răni de glonţ în cap şi gât, plus bătaie după ce 
a murit. Cadavrul lui a fost găsit într-un cartier frecventat 
de traficanţii de droguri, dar nici măcar n-am nevoie să ştiu 
circumstanţele. Şase răni de gloanţe. Asta e crimă. Acum 
avem doi oameni găsiţi morţi în patul lor. Autopsia a fost 
complet negativă, mediul negativ... 

Se opri din vorbit. Înghiţi. 

— Testul toxicologic ce căuta elemente ciudate, stranii, 
bizare, i-am zis eu, încercând să o impulsionez un pic. 

— Negativ. Complet negativ, aşa că mersi, prietenă 
dragă, aproape că am uitat ce ziceam. Dar acum îmi aduc 
aminte: cazul Bailey depinde de circumstanţe. lar un caz 
dependent de circumstanţe înseamnă că avem nevoie de 
muncă poliţienească. Ştiţi cu toţii unde vreau să ajung. 
Cum stăteau cu finanţele? Avea vreunul din ei o aventură? 
Ducea vreunul din ei o viaţă dublă? Trebuie să mă ajutaţi, 
să-mi daţi o direcţie, pentru că acum am mâinile legate. 

Deci asta era. Claire se impotmolise. Nu eram sigură că o 
mai văzusem împotmolindu-se până atunci. Niciodată. 

— Asta este comunicatul de presă pe care trebuie să-l 
dau în dimineaţa asta, zise Claire. Scoase o hârtie din 
buzunarul halatului şi începu să citească. 

„Cazul Bailey face obiectul unei anchete active în cadrul 
biroului medicului legist. Având în vedere că aceste decese 


sunt suspecte, le tratăm ca pe nişte omucideri. Nu voi face 
comentarii, pentru că nu vreau să subminez ancheta în 
curs.” 

Claire se opri din citit şi se ridică. 

— Apoi presa o să mă ia la bătaie. 

— Nu vrei să spui că ai terminat, nu-i aşa? întrebă Jacobi. 

Mi-am făcut griji pentru Claire. Părea îndurerată şi 
speriată. 

— O să cer o mână de ajutor. Am sunat doi medici legişti 
foarte buni şi i-am rugat să vină să arunce şi ei o privire, 
zise Claire. Trebuie să le spui familiilor, Jacobi. Spune-le că 
încă nu pot primi trupurile copiilor, pentru că nu am 
terminat cu ele. 


Capitolul 35 


Yuki privea din nou fix în ochii lui albaştri-cenuşii, de data 
asta în timp ce stăteau la o masă în cantina spitalului. În 
timp ce se lupta cu un chili vegetarian, doctorul John 
Chesney spuse: 

— În sfârşit, iau şi eu prânzul, după paisprezece ore de 
muncă. 

Lui Yuki i se păru adorabi/, o lua ameţeala numai când se 
uita la el, ştiind prea bine că adorabil nu însemna că era 
bun sau cinstit sau ceva. Ba chiar îşi aminti nişte măgari 
frumoşi cu care se întâlnise la viaţa ei, plus nişte ucigași 
superbi pe care îi acuzase în instanţă - mă rog. 

John Chesney nu era numai adorabil, ci şi al naibii de 
cumsecade. 

Aproape că simţea în ceafa răsuflarea mamei ei, 
şoptindu-i: 

„Yuki-e, doctolu' ăsta John, el bun de bălbat.” 

„Mami, nu ştim nimic despre el.” 

Chesney îşi sorbi cafeaua şi zise: 

— Nu sunt sigur că am ajuns să cunosc San Francisco 
încă. Sunt aici de patru luni şi programul meu arată aşa: 
plec de la serviciu, alerg până acasă şi adorm sub duş. 

Yuki râse. Şi-l imagină gol, cu părul lui blond-cenuşiu lipit 
de cap şi apa curgându-i pe corpul bine făcut, musculos... 

— Când mă trezesc, sunt iar aici. Parcă ar fi Ziua cârtiţei 
în zonă de război, dar nu mă plâng. E munca pe care mi-am 
dorit-o întotdeauna. Dar tu? Eşti avocată, nu? 

— Da. Avocată sunt. 

Yuki îi povesti lui John că aştepta un verdict într-un caz 
destul de faimos, poate auzise despre el. 

— O fostă regină a frumuseţii îşi omoară tatăl cu o rangă, 
încearcă să o omoare la fel şi pe maică-sa... 

— Tu te ocupi de cazul ăsta? Toţi am vorbit despre 
mamă, care a supravieţuit după cinci lovituri puternice la 
cap. Doamne, bolta craniană spartă, cavitatea orbitală 


fisurată şi maxilarul distrus. Cât a vrut femeia asta să 
trăiască! 

— Da. A fost o adevărată lovitură sub centură când şi-a 
retras ceea ce noi numim „declaraţia pe patul de moarte”... 

Yuki începu să se gândească la Rose Glenn, îşi trecu 
mână prin noua ei tunsoare scurtă şi, când îşi ridică 
privirea, îl văzu pe Chesney zâmbind şi privind-o aprobator. 

— Îţi stă foarte bine, Yuki. 

— Crezi? 

— Ştii că am fost nevoit s-o fac, nu? 

— Păi, bunele intenţii nu sunt o scuză, domnule doctor. 
Tu ai început asta cu foarfecă, nu-i aşa? Ai folosit-o de 
parcă ai fi tuns peluza. Mi-ai făcut cea mai proastă tunsoare 
pe care am avut-o vreodată, nu-i aşa, domnule doctor? 

Chesney râse şi zise: 

— Sunt vinovat de generarea unei tunsori proaste. Dar ți- 
am pus copci foarte frumoase. 

Yuki izbucni în râs, apoi spuse: 3 

— John, am sunat pentru că voiam să-mi cer scuze. Imi 
pare rău că am fost aşa isterică data trecută. 

— Ha! Ai fost cea mai bună pacientă nebună pe care am 
avut-o vreodată. 

— Ei, hai! chicoti ea din nou. 

— Serios! Nu m-ai ameninţat, nu m-ai lovit, nici nu m-ai 
înţepat cu un ac. Chiar acum am un tip la urgenţe cu trei 
coaste rupte şi o contuzie şi nu vrea să renunţe la telefonul 
mobil. Cică lucrează. A fost nevoie de trei oameni ca să-i 
smulgem celularul din mână. 

Chiar atunci, beeperul lui Chesney sună. Se uită la el şi 
zise: 

— Fir-ar! Trebuie să mă duc înapoi. A, Yuki, ai vrea să ne 
mai vedem? 

— Sigur, zise Yuki. Ajung imediat cu taxiul. 

— Am putea să mergem în altă parte. Ai putea să-mi 
arăţi oraşul. 

Yuki îi aruncă un zâmbet timid şi spuse: 

— Deci, înţeleg că sunt iertată. 

John îşi puse palma peste mâinile ei. 


— Te anunţ eu. 

Yuki zâmbi, el la fel, şi se pierdură unul în ochii celuilalt 
până când John îşi retrase mâna, apoi plecă. 

Yuki aştepta deja s-o sune. 


Capitolul 36 


Cindy dădu colţul spre dreapta la ieşirea din blocul ei, cu 
mobilul la ureche, ascultând-o pe Lindsay spunând: 

— Aş vrea să fac ceva, dar ne înecăm în cazul Bailey. Ne 
înecăm. 

— Redactorul meu păstrează prima pagină din secţiunea 
metropolitană pentru articolul meu. Am un termen-limită. 
Adică nu poţi să-mi zici nimic? 

— Vrei adevărul? Mie şi lui Conklin ni s-a spus să 
renunţăm la Curierul Isus din prima zi. Am încercat să 
lucrăm la cazul ăsta pe timpul nostru... 

— Mersi, oricum, Linds. Nu, serios, zise Cindy, închizând 
brusc telefonul. Inţelesese. Nu lucra nimeni la caz. 

Cindy merse pe Townsend Street către coridorul dintre 
apartamentul ei şi locul unde fusese ucis Curierul Isus. Se 
opri la altarul modest din faţa curţii feroviare, unde 
trotuarul încă era pătat de sânge, iar în gardul de sârmă 
erau prinse flori abia ofilite şi bilete scrise de mână. 

O vreme, stătu acolo şi citi mesajele de la prieteni, care-i 
spuneau Curierului Isus că le era dor de el şi se gândeau la 
el. Biletele erau sfâşietoare. Un om bun fusese omorât, iar 
poliţia era prea ocupată să găsească ucigaşul. Şi atunci 
cine lupta pentru Curier? 

Ea. 

Cindy plecă mai departe, ţinând pasul cu pietonii care 
ieşeau din staţia de tren. O luă pe Fifth Street şi se îndreptă 
spre clădirea de cărămidă care adăpostea cantina săracilor, 
numită Din Inimă. 

Într-o parte a cantinei săracilor era o magherniţă unde se 
vindeau băuturi alcoolice. In cealaltă parte, era un 
restaurant chinezesc de tip fast-food, care arăta ieftin de 
tot, de parcă servea veveriţe de copac sotate cu sos brun şi 
alune. 

Între restaurant şi cantină era o uşă neagră. Cindy avea o 
întâlnire în spatele acelei uşi negre. Işi săltă pe umăr 


geanta de computer, răsuci mânerul şi împinse uşa cu 
şoldul. Se deschise la baza unei scări întunecoase şi urât 
mirositoare. 

Cindy începu să urce scările abrupte, spiralate în jurul 
unei platforme mici, şi ajunse la un etaj cu trei uşi, 
semnalizate ca fiind un salon de manichiură, un salon de 
masaj şi, spre partea din faţă a clădirii, PINCUS ŞI PINCUS, 
AVOCAŢI. 

Cindy apăsă pe butonul interfonului de lângă uşă, îşi 
spuse numele şi i se deschise uşa. Luă loc în zona de 
aşteptare, un alcov înghesuit, cu o canapea din piele 
crăpată şi o măsuţă de cafea. Răsfoi un exemplar vechi din 
Us Weekly, ridicându-şi privirea când cineva îi pronunţă 
numele. 

Bărbatul se prezentă drept Neil Pincus. Era îmbrăcat în 
pantaloni largi, gri, cămaşă albă cu mânecile suflecate, fără 
cravată. Avea un început de chelie, un chip plăcut, uşor de 
trecut neobservat, şi purta o verighetă de aur. Întinse mâna 
dreaptă şi Cindy făcu la fel. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Pincus. 

— Neil. Veniţi în spate. Am numai câteva minute la 
dispoziţie, dar vi le ofer pe toate. 


Capitolul 37 


Cindy se aşeză în faţa biroului avocatului, cu spatele la 
fereastra murdară. Privi în treacăt un grup de fotografii 
înrămate de pe comoda din dreapta ei: fraţii Pincus, cu 
soțiile lor frumoase şi fiicele adolescente. Neil Pincus apăsă 
pe un buton de pe consola telefonului şi-i spuse fratelui 
său: 

— Al, te rog să-mi preiei apelurile. Durează doar câteva 
minute. Apoi i se adresă lui Cindy: Cum pot să te ajut? 

— Ai ditamai reputaţia în cartierul ăsta. 

— Mersi. Facem şi noi ce putem, zise Pincus. Oamenii 
sunt arestaţi şi ori primesc un apărător din oficiu, ori ne 
roagă pe noi. 

— Frumos din partea voastră să faceţi aşa ceva gratis. 

— De fapt, ne aduce satisfacţii şi nu suntem singuri. 
Lucrăm cu un grup de oameni de afaceri de aici care 
contribuie cu bani pentru costurile juridice şi nevoi speciale. 
Avem un program de combatere a folosirii comune a acelor 
de seringă. Avem un program de alfabetizare... 

Sună telefonul. Neil Pincus trase cu ochiul la numele 
apelantului, îşi întoarse privirea spre Cindy şi continuă să 
vorbească peste sunetul telefonului. 

— Îmi pare rău, dar cred că ar trebui să-mi spui de ce ai 
venit înainte să ne înnebunească pe amândoi telefonul. 

— Scriu un articol în cinci părţi despre Curierul Isus, omul 
fără adăpost găsit mort recent. 

— Ţi-am citit articolul. 

— A, bun! Despre asta e vorba, zise Cindy. Nu pot să 
conving poliţia să se intereseze de moartea lui. Poliţia 
crede că este o crimă care nu poate fi rezolvată. 

Pincus oftă şi zise: 

— Păi, asta e tipic. 

— Am nevoie de numele adevărat al Curierului ca să am 
un punct de plecare. Sper că v-a fost client. Dacă nu, poate 
mă îndrepţi către cineva care l-a cunoscut. 


— Ah, dacă ştiam ce doreşti, te scuteam de un drum. L- 
am văzut pe stradă, sigur, dar Curierul Isus n-a venit 
niciodată aici, iar dacă ar fi venit, probabil că nu ţi-aş fi 
spus. 

— Privilegiul confidenţialităţii dintre avocat şi client? 

— Nu chiar. Uite, Cindy, nu te cunosc, aşa că n-ar trebui 
să-ţi spun ce să faci. Dar o să-ţi spun totuşi. Oamenii străzii 
nu sunt nişte căţeluşi rătăciţi. Sunt fără adăpost dintr-un 
motiv. Mulţi dintre ei sunt dependenţi de droguri. Sau 
suferă de psihoză. Unii sunt violenţi. Sunt sigur că ai intenţii 
bune, dar tipu' ăsta a fost omorât. 

— Inţeleg. 

— Chiar înţelegi? Eşti o fată drăguță în haine frumoase, 
care se plimbă prin Tenderloin singură şi întreabă cine l-a 
omorât pe Curierul Isus. la presupune că îl găseşti pe 
criminal - şi te atacă pe tine? 


Capitolul 38 


Când Cindy plecă de la Neil Pincus, era nervoasă, dar la 
fel de hotărâtă ca înainte. Avocatul îi spusese „fată”. De 
parcă era una dintre puştoaicele lui. li subestimase 
tenacitatea şi nu înţelesese că era o jurnalistă activă care 
scria despre crime. 

Era atentă. Era experimentată. Era o profesionistă. 

Şi ce ura cel mai mult? Faptul că spusele lui o afectaseră. 

Cindy îşi alungă anxietatea, deschise uşa de la Din Inimă, 
privi în jur la cei o sută de oameni zdrenţăroşi care stăteau 
la coadă la mâncare sau se cocoşau deasupra farfuriilor, 
protejându-şi şunca şi ouăle. Trei bărbaţi în haine murdare 
cântau rap într-un colţ. 

Pentru prima dată, se întrebă dacă cineva din locul acela 
îl omorâse pe Curierul Isus. 

O căută pe supraveghetoarea de zi, Luvie Jump, dar nu o 
găsi, aşa că Cindy îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă să 
se facă linişte. 

— Sunt Cindy Thomas de la The Chronicle, spuse ea. 
Scriu un articol despre Curierul Isus. O să stau chiar aici, 
afară, zise ea arătând prin geam la două scaune de plastic 
aşezate pe trotuar. Dacă cineva dintre voi poate să mă 
ajute, v-aş fi recunoscătoare. 

Oamenii începură să vocifereze prin sala mare. 

Cindy ieşi şi se aşeză pe cel mai stabil dintre cele două 
scaune. Îşi deschise laptopul şi în faţa ei se formă o coadă. 
De la primul interviu, Cindy află ceva: „V-aş fi 
recunoscătoare” era un cod pentru „plătesc pentru 
informaţii”. 

După o oră de la anunţul său, Cindy adunase treizeci de 
poveşti de contact personal despre Curierul Isus, frânturi de 
conversații abia inteligibile şi, drept vorbind, lipsite de sens, 
nimic important, util sau măcar interesant. 

Preţul pentru această pastişă de culegere de informaţii 
se ridicase la şaptezeci şi cinci de dolari, inclusiv tot 


mărunţişul din fundul genţii ei, plus un ruj, o lanternă în 
formă de pix, clama din părul ei, o cutie de bomboane 
mentolate şi trei pixuri cu gel. 

Formularul de decont ar fi fost comic, dar articolul ei nu 
avansase deloc. 

Cindy îşi ridică privirea când ultima persoană, o negresă 
cu o căciulă roşie şi ochelari cu rame mov, se aşeză pe 
scaunul din faţa ei. 

— Nu mai am bani la mine, dar am un card de transport, 
zise Cindy. 

— Cindy? Te-ai mutat aici permanent? Pentru că nu e 
voie, să ştii. 

— Luvie! Încă lucrez la nenorocitul ăsta de articol. Şi încă 
n-am aflat nimic, nici măcar numele adevărat al Curierului. 

— Zi-mi cu cine ai vorbit. 

Cindy derulă pagina până sus: 

— Maşina de Zgomot, Domnişoara Patty, Salzamanara, 
Brici, Blondu', Bucăţică... 

— Dă-mi voie să te opresc aici, dragă. Vezi tu, problema 
ta e totodată şi răspunsul pe care îl cauţi. Oamenii străzii 
folosesc porecle. Ştii tu... „cunoscut şi ca”. Unii dintre ei au 
cazier. Sau nu vor să afle familiile lor despre ei. Vor să fie 
dispăruţi. Poate de asta Curierul Isus nu are un nume 
adevărat. 

Cindy oftă, gândindu-se cum fusese trasă pe sfoară toată 
dimineaţa de cei fără nume, fără adăpost şi fără speranţă, 
simțindu-se prost că o repezise pe Lindsay, care avusese 
dreptate să cultive un pământ mai fertil. 

Luându-şi în gând la revedere de la termenul-limită, 
Cindy îi mulţumi lui Luvie, îşi strânse computerul şi merse 
spre Misiune, spunându-şi că poate Curierul Isus tăiase 
intenţionat orice legături cu trecutul său. Moartea lui era 
sfârşitul poveştii sale. 

Sau nu? 

În minte îi încolţi o idee. 

Cindy îşi sună redactorul şi spuse: 

— Therese, poţi să-mi acorzi puţin timp cam peste cinci 
minute? Vreau să-ţi cer părerea în legătură cu ceva. Ceva 


cu picioare. 


Capitolul 39 


Soarele după-amiezii pătrundea prin luminator şi forma 
un halo deasupra capului Sarei Needleman în timp ce o 
făcea cu ou şi cu oţet pe Pet Girl. 

— La ce ţi-a stat capul când ai lăsat cartonaşele cu 
numele Bailey pe masă? 

— Nu eu m-am ocupat de cartonașe, Sara. 

— Ba da. Te-am rugat în mod special pe tine să verifici 
cartonaşele plecând de la lista de invitaţi. Isa şi Ethan sunt 
pe lista de invitaţi? 

— Bineînţeles că nu. 

— Îmi vine să te omor, serios că-mi vine. Au rămas două 
locuri goale la masa patru. Şi-aşa toată lumea se gândeşte 
la familia Bailey. 

— Îmi pare rău, Sara, zise Pet Girl, dar cu siguranţă nu-i 
părea rău. De fapt, i se ridica moralul ca bulele din 
şampanie. Trebui să-şi înăbuşe râsul. 

Cartonaşele de nume! De parcă astea ar fi importante! 

Pet Girl şi încă două fete-bune-la-toate stăteau la 
recepţie în loggia magnifică din Muzeul de Artă Asiatică, 
primind invitaţii la o cină de logodnă organizată pentru 
nepoata Sarei Needleman, Frieda. 

Invitaţii erau crema societăţii din San Francisco: senatori 
şi medici, profesori doctori, editori şi vedete de cinema. 
Urcau pe scara grandioasă în smochinguri şi rochii de 
designer, la recepţie primeau locurile atribuite şi erau 
îndrumați spre Sala Samsung. 

De acolo, puteau intra în galerii să vizioneze nepreţuitele 
lucrări de artă din Japonia, China şi Coreea înainte de a lua 
loc la o masă cu feţe de borangic şi glastre cu cale. Apoi li 
se servea o cină cu şapte feluri, pregătită de faimosul chef 
Yoji Futomato. 

Dar toate astea aveau să se întâmple mai târziu. 
Deocamdată, Sara Needleman îşi încheie tirada cu o 
înfloritură finală. 


— Poţi să pleci acum, se răsti ea. Mai sunt doar câteva 
persoane de venit. 

— Mulţumesc, Sara, zâmbi Pet Girl. Mai vrei să plimb 
câinii dimineaţă? 

— Da, da, te rog. Eu o să dorm până târziu. 

— Nicio grijă, zise Pet Girl. N-o să te trezesc. 

Pet Girl le spuse la revedere celorlalte fete. Işi luă copia 
adnotată a listei de invitaţi, deja meditând la cele două sute 
de persoane pe care le salutase în seara aceea - cine o 
recunoscuse, cine nu, câte puncte marcase fiecare. 

Şi se gândi cu anticipație la seara pe care avea să o 
petreacă singură. 

Îşi va face nişte paste. Va bea nişte vin. Va petrece 
câteva ore plăcute studiind lista de invitaţi. 

Îşi va face ordine în notițe. 

Va face nişte p/anuri. 


Capitalul 40 


Claire îşi pusese mâinile în şolduri şi spusese: „Avem 
nevoie de muncă poliţienească”, aşa că asta am făcut. Eu şi 
Conklin am percheziţionat casa Bailey pentru a patra oară 
în săptămâna aceea, căutând Dumnezeu ştie ce. 

Scotociserăm toţi cei trei mii de metri pătraţi: sala de 
festivități; sala de biliard şi piscina acoperită, dormitoarele, 
bucătăriile, cămările, saloanele, camerele de joacă, 
sufrageriile şi camerele de zi. Deschiseserăm dulapuri, cutii 
şi seifuri; scoseserăm sertare şi răscoliserăm fiecare carte 
din nenorocita aia de bibliotecă. 

— Am uitat ce căutăm, i-am mormăit lui Conklin. 

— Asta pentru că orice i-ar fi omorât nu se află aici, zise 
Rich. Nu numai că am epuizat ideile bune, dar nici idei 
proaste nu mai am. 

— Da, şi nu-i aşa că am distrus locul ăsta? am zis eu 
uitându-mă prin salonul principal. 

Fiecare clanţă şi suprafaţă plană şi fiecare obiect de artă 
erau mânjite cu pudră neagră. Fiecare oglindă, fiecare 
tablou fuseseră date jos de pe pereţi. 

Chiar şi blândul şi înțeleptul Charlie Clapper era 
dezgustat. 

— Soții Bailey aveau o mulţime de prieteni şi organizau o 
grămadă de petreceri. Avem destule amprente şi urme ca 
să scurtcircuităm laboratorul de criminalistică timp de un 
an. 

— Ce părere ai, sergent? spuse Conklin. 

— Bine, gata, am terminat. 

Am mers spre holul din faţă şi am stins luminile în urma 
noastră, apoi ne-am lovit unul de altul în întuneric în timp 
ce Conklin închidea uşa de la intrare în urma noastră. Apoi 
m-a condus la maşină. 

Mi-a ţinut portiera şi, când am călcat pe treapta Explore- 
rului meu, mi-a alunecat piciorul şi mi-am pierdut echilibrul. 
Rich m-a prins, strângându-mă de umeri, şi o fracțiune de 


secundă am simţit pericolul. 

Am închis ochii. 

Ca la un făcut, gura lui s-a lipit de a mea, iar braţele mele 
i-au cuprins gâtul şi m-am simţit de parcă totul se învârtea 
în jurul meu. 

M-am ţinut bine, căldura îmi cuprindea întreg trupul, iar 
părul îmi flutura în timp ce maşinile treceau pe lângă noi. 
Am auzit un şofer strigându-ne pe fereastră: 

— Luaţi-vă o cameră! 

Şi astfel, gravitația m-a adus brusc înapoi pe pământ. 

„Ce naiba facem?” 

Înainte ca Rich să poată spune: „Omul ăla are o idee 
bună”, i-am zis cu răsuflarea tăiată: 

— La naiba, Richie. Nu ştiu cine e mai nebun, tu sau eu. 

Mâinile lui îmi cuprinseseră mijlocul şi mă trăgeau 
aproape de el. 

M-am eliberat uşor din îmbrăţişare. Conklin purta pe faţă 
urmele săruturilor noastre şi arăta... şocat. 

— Îmi pare rău, Rich, i-am zis. Ar fi trebuit să... 

— Să ce? 

— Ar fi trebuit să fiu mai atentă pe unde calc. Eşti OK? 

— A, da. Doar că trebuie să mă prefac că nu s-a 
întâmplat nici asta. 

Buzele încă mă gâdilau şi mi-era ruşine. Nu mai puteam 
să-i văd expresia rănită, aşa că i-am întors spatele, am 
călcat cu hotărâre pe treaptă, deşi picioarele-mi tremurau, 
şi m-am aşezat, fraiera de mine, pe locul şoferului. 

— Ne vedem mâine, am zis. Da? 

— Sigur. Da, Linsday, da. 

Am închis portiera şi am băgat în viteză, dar când 
dădeam înapoi, Rich mi-a făcut semn să cobor geamul. L- 
am deschis. 

— Tu. Pentru că tot ai întrebat, tu eşti mai nebună, zise el 
punându-şi ambele mâini pe rama geamului. Dintre mine şi 
tine, tu eşti. 

M-am aplecat pe fereastră şi mi-am pus braţul după gâtul 
lui Rich, apoi l-am tras spre mine până ni s-au atins obrajii. 
Faţa lui era caldă şi umedă, iar când şi-a trecut mâna prin 


părul meu, aproape m-am topit. l-am zis: 

— Richie, iartă-mă. 

M-am retras şi am încercat să zâmbesc. l-am făcut cu 
mâna, apoi m-am îndreptat spre apartamentul gol pe care îl 
împărţeam cu Joe. 

Imi venea să plâng. 

Toate motivele pentru care nu puteam fi cu Rich înainte 
rămâneau valabile. /n continuare eram cu zece ani mai în 
vârstă decât el, în continuare eram parteneri şi în 
continuare îl iubeam pe Joe. 

„Şi atunci de ce”, m-am întrebat eu în timp ce mă 
îndepărtam de Rich - cu toată viteza chiar - „de ce mă simt 
aşa de prost dacă fac ceea ce trebuie?” 


Capitolul 41 


Yuki şi Phil Hoffman şedeau în fotolii în biroul 
judecătorului Duffy. Stenografa tribunalului stătea la 
maşina ei lângă biroul judecătorului, iar Yuki se gândea: 
„Ce s-a mai întâmplat acum? Ce naiba s-a mai întâmplat 
acum?” 

Judecătorul Duffy arăta epuizat, de parcă îşi pierduse 
nonşalanţa ce-l caracteriza. Bătu uşor în masă cu partea 
laterală a unei casete audio şi strigă nervos: 

— Corinne? E gata casetofonul ăla? 

Funcţionara intră în biroul cu lambriuri de lemn şi puse 
casetofonul în faţa judecătorului, care îi mulţumi şi apoi 
băgă caseta în aparat. 

Duffy le spuse lui Yuki şi lui Hoffman: 

— Aceasta este înregistrarea unui apel telefonic dat de la 
un telefon public monitorizat din închisoarea de femei către 
jurata numărul doi. Se aude prost, dar este inteligibil. 

Yuki se uită la Hoffman, care ridică din umeri, iar 
judecătorul apăsă pe butonul p/ay. 

Se auzi o voce de femeie tânără: 

— Mă auzi bine? 

O a doua femeie, recunoscută datorită vocii sale nazale 
drept jurata numărul doi, Carly Phelan, o lucrătoare la poştă 
ieşită la pensie, spuse: 

— Lallie, nu pot să vorbesc mult. Ar trebui să fiu în 
camera fetiţelor acum. 

Judecătorul apăsă butonul stop şi zise: 

— Lallie este fiica juratei. 

Hoffman spuse: 

— Jurata are o fiică în detenţie la închisoarea de femei? 

— Aşa se pare, răspunse Duffy. 

Judecătorul apăsă butonul start şi caseta porni din nou. 
Urmară câteva replici între cele două femei: cum mergea 
apărarea lui Lallie, ce părere avea mama ei despre 
condiţiile de cazare din hotel, ce se întâmpla cu fiul lui 


Lallie acum că nici mama şi nici bunica nu erau acasă. 

— Acum vine, zise Duffy. Fiţi atenţi. 

Yuki se strădui să înţeleagă cuvintele printre pârâiturile 
benzii. 

— M-am întâlnit cu acuzata ta la duş dimineaţă, spuse 
Lallie. Stacey Glenn aia? 

— Rahat, zise Hoffman. 

Duffy apăsă pe rewind şi puse din nou banda. 

— M-am întâlnit cu acuzata ta la duş dimineaţă, spuse 
Lallie. Stacey Glenn aia? Vorbea cu supraveghetoarea, 
zicea că dacă ar fi comis ea crima, n-ar fi făcut-o cu o rangă 
când are un pistol foarte bun acasă. 

Pe Yuki o luă ameţeala şi i se făcu un pic rău. 

Mai întâi, Carly Phelan minţise prin omisiune în timpul 
etapei de selectare a juraţilor. Dacă ar fi spus că avea o 
fiică în închisoare, ar fi fost respinsă, pentru că în mod logic 
se putea presupune că va fi părtinitoare. 

Doar procuratura încerca să-i bage fiica la închisoare! 

Apoi, ceea ce era şi mai grav, Lallie Phelan îi dădea 
mamei ei veşti despre acuzată. Dacă Carly Phelan bârfea cu 
cineva din juriu, întregul juriu era compromis. 

— Declaraţi procesul nul? 

— Nu, n-o să fac asta. 

— Atunci solicit ca procesul să fie declarat nul, domnule 
judecător. Trebuie să apăr drepturile clientei mele, ripostă 
Hoffman, cântând altă melodie decât cu o săptămână în 
urmă. 

Duffy dădu din mână indiferent. 

— O să renunţ la jurata numărul doi şi o s-o înlocuiesc. 

— Trebuie să obiectez, domnule judecător, zise Hoffman. 
Această conversaţie a avut loc aseară. Phelan ar fi putut să 
otrăvească întreg juriul până acum. Fiica ei i-a spus despre 
clienta mea că are un pistol. 

— Domnule judecător, sunt de acord cu dumneavoastră, 
zise Yuki. Cu cât mai repede o îndepărtați pe Phelan din 
juriu, cu atât mai bine. Înlocuitorii sunt pregătiţi. 

— Am notat. Bine, zise Duffy. Să trecem la treabă. 


Capitolul 42 


Hoffman şi Yuki ieşiră din biroul judecătorului şi o luară 
pe holul bej care ducea spre sala de judecată, Yuki 
mergând de două ori mai repede ca să ţină pasul cu solidul 
avocat al apărării. 

Hoffman îşi trecu degetele prin păr şi spuse: 

— Juriul o să scuipe sânge când o să audă asta. 

Yuki îşi ridică privirea către Hoffman, întrebându-se dacă 
el o credea lipsită de experienţă sau proastă sau şi una, şi 
alta. 

Sigur că juriul avea să fie supărat. Un jurat nou însemna 
că trebuia să lase deoparte toate deliberările de până 
atunci şi să o ia de la capăt, să analizeze probele din nou, 
începând cu prima zi de parcă totul era nou. 

Fantastica pledoarie finală a lui Yuki avea să se piardă în 
ceţurile vremii, iar juraţii n-aveau să se gândească decât 
cum să voteze ca să plece naibii din hotelul ăla. 

Yuki ştia că Hoffman râdea în sinea lui. 

Tot timpul ăsta avusese o armă secretă în Carly Phelan şi 
nici măcar nu ştiuse. Dacă Phelan compromisese juriul, 
atunci asta ar fi fost în favoarea apărării. 

— Mai lasă-mă în pace, Phil. 

— Yuki, nu ştiu ce vrei să spui. 

— Pe naiba nu ştii! 

Ce ştiau amândoi era că dacă juriul vota în favoarea 
condamnării, Hoffman avea să facă apel. Simplul fapt că 
Phelan minţise în timpul etapei de selectare a juraţilor era 
suficient pentru a răsturna condamnarea. 

Pe de altă parte, dacă juriul se bloca din nou, ceea ce 
putea foarte bine să se întâmple, judecătorul era obligat să 
declare procesul nul. 

Judecătorul Dufify nu voia un proces nul. Voia cazul 
încheiat odată pentru totdeauna. 

„El n-are de ce să-şi facă griji”, se gândi Yuki. „Ar dura un 
an sau doi să se ajungă la al doilea proces, iar până atunci 


procuratura ar cântări costurile şi ar spune: «Las-o baltă. 
Am terminat cu Glenn».” 

Sigur, juriul ar putea oricând să voteze pentru achitare. 
În ambele cazuri, tânăra Stacey ar fi liberă. 

Yuki se gândi: „La naiba, nu mai scap de ghinionul ăsta 
de a pierde procesele”. 

Indiferent dacă pierdea sau câştiga, Stacey Glenn, 


nenorocita aia care-şi omorâse tatăl, probabil urma să 
scape. 


Capitalul 43 


În dimineaţa următoare, Cindy merse în faţa gardului de 
sârmă din faţa curţii Caltrain, puse ediţia nou-nouţă din 
secţiunea metropolitană pe trotuar şi o fixă cu vreo două 
lumânări. 

Titlul articolului era scris cu litere mari şi groase: 
RECOMPENSA DE 25 000 $. 

Sub titlu, paragraful introductiv era: „San Francisco 
Chronicle oferă o recompensă de 25 000 $ pentru informaţii 
care să ducă la arestarea şi condamnarea persoanei care l- 
a ucis pe bărbatul cunoscut drept «Curierul Isus»”. 

Cineva o trase de braţ. Cindy tresări, se întoarse şi dădu 
nas în nas cu o femeie de aproximativ patruzeci de ani, cu 
păr sârmos, piele pătată, un palton negru scurt şi haine 
care miroseau vag a urină. 

— Eu îl ştiam pe Curier. Nu-i nevoie să te uiţi aşa la mine. 
Oi fi io dusă, da' ştiu ce zic. 

— Super, zise Cindy. Eu sunt Cindy Thomas. 

— Flora Gold. 

— Bună, Flora. Ai informaţii pentru mine? 

Femeia se uită în ambele direcţii la fluxul de pietoni, 
oameni care locuiau în suburbii bogate şi veneau să lucreze 
în companiile mari de software. Prin contrast, Madam Gold 
părea un trol care tocmai ieşise dintr-o văgăună. 

Işi întoarse privirea agitată spre Cindy. 

— Voiam doar să spun că a fost un om bun. A avut grijă 
de mine. 

— Cum a avut grijă de tine? 

— În toate felurile. Şi mi-a dat asta. 

Femeia îşi descheie paltonul, trase în jos puloverul de la 
baza gâtului şi-i arătă lui Cindy un tatuaj deasupra sânului. 
Era făcut cu cerneală neagră, iar literele erau aranjate 
asemenea caracterelor asiatice. Lui Cindy îi păru schiţat de 
un amator, dar mesajul era clar. 


SALVATĂ DE ISUS ŞI MI-A PLĂCUT LA NEBUNIE! 


— Numai lui i-a păsat de mine, zise Flora. A avut grijă de 
mine chiar şi după ce am plecat de acasă, anul trecut. 

Cindy încercă să-şi ascundă şocul: Flora locuise cu 
părinţii până anul trecut? 

— Da, am şaptesprezece ani, zise Flora. Nu te uita aşa la 
mine. Fac ce vreau cu viaţa mea. 

— lei metamfetamină, nu-i aşa? 

— Da. Parcă-s în rai. Sexul când iei „gheaţă” îţi dă nişte 
orgasme de uiţi de tine o săptămână. Nici nu poţi să-ţi 
imaginezi. Nu, ar trebui să încerci. 

— O să te omoare! 

— Nu e treaba ta! zise Flora încheindu-şi paltonul cu o 
smucitură. Voiam numai să zic de bine de Curier. 

Flora îi întoarse spatele lui Cindy şi începu să meargă 
repede, săltat, pe Townsend. 

Cindy alergă după ea, o strigă pe nume până când Flora 
se opri, se întoarse şi întrebă: 

— Ce? 

— Cum pot să dau de tine? 

— Vrei numărul meu de pager? rânji adolescenta. Sau să- 
ţi dau adresa de e-mail? 

Cindy o privi pe Flora Gold îndepărtându-se rapid până 
dispăru în zare. Flora Gold. Acum înţelese. Era denumirea 
unui produs care ţinea florile proaspete mai mult timp. 

Şi ce era cu tatuajul ăla? 


SALVATĂ DE ISUS ŞI MI-A PLĂCUT LA NEBUNIE! 


Cindy încercă să-i dea de capăt. Cum o salvase Curierul 
pe Flora? Era o drogată. O dependentă de metamfetamină. 
Avea să moară. 

Flora spusese că Curierul Isus îi făcuse tatuajul, dar 
formularea fusese ciudată, sexuală. Aproape că părea o 
marcă prin care cineva îşi afirma proprietatea. 

Ce fel de sfânt marca o adeptă? 


Capitalul 44 


Un gardian ciocăni la uşa sălii de conferinţe. Cindy îşi 
ridică privirea, la fel ca toţi ceilalţi prezenţi la şedinţa 
editorială. 

— Domnişoară Thomas, e o vagaboandă afară. Zice că 
trebuie să vă vorbească şi nu vrea să plece. Face ditamai 
scandalul acolo jos. 

— Păi, trebuia să se întâmple şi asta, zise editoarea lui 
Cindy, Therese Stanford. Dacă anunţi o recompensă de 25 
000 de dolari... 

— Nu poţi să-i zici să-şi lase numele sau ceva? 

— Spune că o cheamă Flora şi că vreţi să discutaţi cu ea, 
preciză gardianul. 

Cindy spuse grupului că va reveni în cinci minute şi 
cobori cu liftul în hol, apoi trecu prin uşa rotativă şi ieşi în 
stradă. 

— M-am gândit, zise Flora fără vreo introducere. 

— La recompensă? 

— Mda. Ce înseamnă „care să ducă la arestare şi 
condamnare”? 

— Dacă-mi spui ceva care poate fi folosit de poliţie 
pentru a-l aresta pe ucigaşul Curierului, iar ucigaşul este 
judecat şi găsit vinovat, atunci primeşti recompensa. 

Flora se trăgea de părul încurcat în timp ce se gândea. 

— Ştii cine l-a omorât, Flora? o întrebă Cindy. 

Tânăra clătină din cap în semn că nu. 

— Dar ştiu ceva. Poate merită o sută de dolari. 

— Spune-mi, zise Cindy. O să fiu corectă, promit. 

— Curierul Isus mă iubea. Şi ştiu cum îl chema. 

Flora îi dădu lui Cindy o plăcuţă de metal cu un nume 
scris în relief. Cindy se holbă la ea. Gândindu-se la 
pseudonimul Florei Gold şi la cum fusese păcălită de 
oamenii străzii în ziua precedentă, întrebă: 

— E adevărat? 

— La fel cum cerul e albastru. 


Cindy îşi scoase carnetul de cecuri din poşetă. 

— Nu am un cont bancar. 

— A, da, bine. Nicio problemă. 

Cindy merse cu Flora la bancomatul din colţ, retrase o 
sută de dolari şi-i dădu cincizeci Florei. 

— Pe ceilalți cincizeci îi primeşti dacă se verifică 
informaţia. 

Cindy o privi pe Flora numărând bancnotele, apoi 
răsucindu-le şi îndesându-le în partea de sus a cizmei. 

— Lasă-mă vreo două zile, apoi caută-mă, da? Cum ai 
făcut azi. 

Gold încuviinţă, îi zâmbi scurt lui Cindy cu gura 
întredeschisă cât să se vadă că nu avea dinţii din faţă. Apoi 
reportera se întoarse în clădirea Chronicle. 

Uitând de şedinţa editorială, Cindy se duse direct la 
biroul ei şi-şi trase scaunul aproape de masă. Deschise 
Google şi scrise: Rodney Booker. 

În mai puţin de o secundă, ecranul se umplu de 
informaţii. Cindy se rezemă de scaun privind cum se 
descâlcea toată povestea. Era un miracol. Un miracol pe 
care-l meritase. 

Curierul Isus fusese decodat. 

Avea un nume. Avea un trecut. 

Şi avea o familie care locuia în Santa Rosa. 


Capitalul 45 


Cindy stătea în salonul confortabil din casa în stil în 
valoare de un milion de dolari, din Santa Rosa, simțindu-se 
oricum numai confortabil nu. Fusese necugetată? Da. 

Băgăcioasă? Absolut. 

Nepăsătoare? Ar trebui să primească un premiu pentru 
insensibilitate crasă. 

Unde-i fusese mintea? Sigur, asta era problema. Se 
gândise la articolul ei, nu la oamenii adevăraţi, aşa că se 
aruncase în viaţa familiei Booker ca o grenadă fără cui. 

Şi în momentul în care Lee-Ann Booker deschise uşa de 
la intrare, cu chipul ei dulce, mămos, strălucind a 
anticipație, Cindy îşi dădu seama că era prea târziu să pună 
cuiul la loc. 

Acum erau cu toţii în salon. 

Lee-Ann Booker, o doamnă trecută de şaizeci de ani, cu 
părul vopsit blond-deschis, strângea în mână o amuletă 
formată din cruci şi pietre semiprețioase şi talismane 
mexicane. Se aşeză alături de Cindy pe canapeaua de 
trestie împletită, hohotind în batiste, sughiţând şi hohotind 
din nou. 

Soţul ei, Billy Booker, îi aduse lui Cindy o cană de cafea. 

— Sigur nu doriţi ceva mai tare? întrebă el. Sună ca o 
ameninţare. 

Booker era negru, tot de vreo şaizeci de ani, avea o 
ţinută militară şi corpul suplu al unui alergător dedicat. 

— Nu, mulţumesc, e bine aşa, zise Cindy. 

Dar nu era bine. 

Nu-şi amintea să mai fi provocat vreodată atâta durere 
cuiva. Şi îi era şi foarte frică. 

Booker se aşeză pe scaunul din faţa canapelei, se aplecă 
în faţă, îşi puse coatele pe genunchi şi se încruntă la Cindy. 

— De ce credeţi că acest „Curierul Isus” este fiul nostru? 

— O femeie care îi era prietenă apropiată mi-a dat asta, 
zise Cindy. Scotoci în poşetă, scoase plăcuţa de identificare 


de tinichea pe care scria RODNEY BOOKER pe o parte şi 
CORPUL PACII pe cealaltă. l-o dădu lui Booker şi-i văzu 
chipul traversat de un spasm de frică. 

— Şi asta ar trebui să dovedească ceva? Eu şi mama lui 
vrem să vedem cadavrul. 

— Nu a revendicat nimeni cadavrul, domnule Booker. 
Este la biroul medicului legist. Acolo nu arată cadavrele, dar 
pot să dau un telefon... 

Booker sări de pe scaun şi lovi cu piciorul un scăunel din 
trestie tocmai în partea cealaltă a camerei, apoi se întoarse 
brusc cu faţa la Cindy. 

— E într-un congelator, ca un peşte mort, asta spuneţi? 
Cine a încercat să ne găsească? Nimeni. Dacă Rodney ar fi 
fost alb, ne-ar fi înştiinţat. 

— Ca să fiu sinceră, domnule Booker, acest bărbat a fost 
bătut aşa de tare, încât faţa îi e de nerecunoscut. Nu avea 
acte de identitate. Am muncit din greu să-i aflu identitatea. 

— Bravo, domnişoară Thomas. Felicitări. Faţa lui era 
distrusă şi nu avea acte de identitate, deci vă întreb din 
nou: de unde ştiţi că bărbatul mort este fiul nostru? 

— Dacă mi-aţi da o fotografie bună, clară, de-a lui 
Rodney, cred că aş putea să clarific asta repede. Vă sun 
mâine. 

Lee-Ann Booker scoase o fotografie dintre filele de plastic 
lipicioase ale unui album şi i-o dădu lui Cindy, spunând: 

— Asta a fost făcută cam acum cinci ani. 

In fotografie, Rodney Booker stătea în acelaşi fotoliu larg 
pe care stătea Cindy acum. Era arătos, cu pielea deschisă 
la culoare, umerii largi, părul tuns scurt şi un zâmbet 
frumos. Cindy se strădui să găsească o asemănare între 
Curierul Isus şi statura şi culoarea pielii lui Rodney, dar 
când văzuse rămăşiţele Curierului, abia dacă mai arata a 
om. 

— Aţi fost acasă la Rodney? întrebă Billy Booker. 

— Rodney are o casă? 

— Ce dracu’ fată? Fiul meu ar putea să fie acasă chiar 
acum, să se uite la un meci în timp ce tu ne sperii pe noi de 
moarte. 


Lee-Ann Booker se tângui, iar gândurile lui Cindy se 
învălmăşiră din nou. O casă? Curierul Isus era un om fără 
adăpost, nu? Cum să aibă o casă? Dar dacă Rodney Booker 
era viu şi nevătămat, iar ea se înşela cumplit? 

Billy Booker înşfacă un stilou şi un carneţel de pe măsuţa 
de cafea, notă numărul de telefon şi adresa fiului său în 
partea de sus a foii, o rupse şi i-o dădu lui Cindy. 

— Răspunde robotul când sun eu. Mai bine să sunaţi 
dumneavoastră. Deci, care-i planul, domnişoară Thomas? la 
zi-mi. Şi atunci o să ştiu şi eu ce o să fac. 

Cindy plecă de la familia Booker sigură că, în pofida 
intenţiilor ei bune, vizita ei neprevăzută nu numai că 
provocase o explozie, dar prezenta toate semnele unui 
viitor scandal. 


Capitalul 46 


În timp ce conducea din Santa Rosa înapoi la San 
Francisco, Cindy se tot gândea. Le promisese soţilor Booker 
că le va spune a doua zi dacă Curierul Isus era fiul lor. 

Cum avea să facă asta? Cum? Şi totuşi, trebuia s-o facă 
sau să moară încercând. 

Scotoci prin poşetă cu mâna dreaptă, găsi telefonul mobil 
şi apăsă pe butonul de apelare rapidă a numărului de la 
biroul lui Lindsay. Răspunse o voce de bărbat. 

— Conklin. 

— Rich, sunt Cindy. Lindsay e acolo? 

— A ieşit, dar Îi zic... 

— Stai, Rich. Am o pistă serioasă despre Curierul Isus. 
Cred că îl cheamă Rodney Booker. 

— Faci şi muncă de poliţist acum, Cindy? 

— Cineva trebuie s-o facă. 

— Bine, bine, nu te ambala. 

— Să nu mă ambalez? Tocmai am fost acasă la un cuplu 
în vârstă care nu bănuia nimic şi le-am zis că fiul lor e 
mort... 

— Ce-ai făcut? 

— Aveam numele lui, Rich, sau aşa am crezut, aşa că am 
fost să stau de vorbă cu părinţii Curierului, ceea ce era logic 
dacă stai să te gândeşti... 

— O, Doamne! Şi cum a fost? 

— Ca o bombă. Ca o nenorocită de bombă. Billy Booker, 
tatăl, e veteran din Vietnam, fost sergent-major în marina 
militară. Zice că poliţia e rasistă, de asta nu a lucrat la caz. 

— Curierul Isus era negru? 

— Booker are numărul de telefon de acasă al lui Al 
Sharpton şi ameninţă că-l va folosi. Ce vreau să zic este că 
trebuie să descâlcesc povestea asta înainte să devin eu 
poveste. Sau noi. 

— Noi? 

— Mda. Poliţia din San Francisco şi eu. Şi eu simt 


obligaţia morală, Rich, ascultă. Rodney Booker are o casă. 

— Nu mai înţeleg, Cindy. Curierul nu era un om al străzii? 

— Căută informaţii despre el. Te rog. 

— Acum scriu „Rodney Booker”. la să vedem. Ha! Cole 
Street. Asta e dincolo de Haight. Frumos cartier! 

Nu era un cartier frumos. 

Era o zonă săracă, teritoriul micilor traficanţi de droguri. 

Şi era logic. 

Dacă Curierul Isus nu minţise când îi spusese Florei Gold 
că numele lui adevărat era Rodney Booker şi dacă Flora nu 
o minţise pe Cindy, atunci casa de pe strada Cole ar fi putut 
să fie locul unde Rodney Booker, cunoscut şi drept Curierul 
Isus, îşi agăța geanta în cuier. 

Cindy îi spuse lui Conklin: 

— Poţi să verifici, Rich? Pentru că dacă tu nu vrei, va 
trebui s-o fac eu. 

— Stai cuminte, Cindy. Termin tura în douăzeci de 
minute. Trag o fugă până acolo să văd despre ce e vorba. 

— Ne întâlnim acolo, zise Cindy. Aşteaptă-mă. 

— Nu, Cindy. Eu sunt polițistul. Tu să mă aştepţi pe mine. 


Capitalul 47 


Casa de pe Cole Street era vopsită gri şobolan, pe o 
stradă de case decrepite, în stil victorian, aceasta, în mod 
special, având ferestre mari acoperite cu scânduri până 
sus, scările de la intrare pline de gunoaie şi un aer 
melancolic ce n-o mai părăsise de la sfârşitul anilor '60. 

— E confiscată, îi zise Conklin lui Cindy indicând cu 
bărbia notificarea bătută în uşă. 

— Numai terenul valorează ceva bani. Dacă Curierul avea 
casa asta, de ce era un om al străzii? 

— Asta e o întrebare retorică, nu? 

— Da, răspunse Cindy. Gândesc cu voce tare. 

Cindy stătu în spatele lui Conklin când acesta ciocăni la 
uşă, îşi atinse patul pistolului, apoi ciocăni din nou, de data 
aceasta mai tare şi cu înţeles. 

Lui Cindy îi tremurau mâinile când le puse streaşină la 
ochi şi se uită printr-o fereastră laterală. Apoi, înainte s-o 
poată opri Conklin, dădu un brânci în uşă. 

Dinăuntru se auzi un strigăt de spaimă şi nişte mormane 
de zdrenţe se ridicară de pe jos şi alergară în spatele casei. 
Se trânti o uşă. J 

— Ăsta-i adăpost pentru vagabonzi, zise Conklin. Aia erau 
ocupanţi ilegali, drogaţi în ultimul hal. Nu e sigur, Cindy. Nu 
intrăm. 

Cindy trecu în fugă pe lângă el şi alergă spre scară, 
ignorând-l pe Conklin care o striga. 

Făcuse o promisiune. 

Aerul era umed şi rece, mirosind a mucegai şi fum, şi 
gunoi în putrefacție. Cindy urcă treptele în fugă strigând: 

— Rodney Booker? Eşti aici? 

Nimeni nu se mişcă, nici măcar un şoarece. 

Etajul de sus era mai luminos şi mai deschis decât etajele 
inferioare. Ferestrele nu erau acoperite, iar lumina soarelui 
inunda singurul dormitor mare. 

Pe un perete, în centru, se afla un pat de alamă, a cărui 


saltea era acoperită cu cearşafuri de un albastru-închis. 
Peste tot erau răspândite cărţi. Pe raftul de sus al unui 
şifonier stricat era o pipă de cocaină. 

— Cindy, nu am mandat de percheziţie. /nțe/egi? zise 
Conklin din spatele ei. Nimic din ce găsim aici nu poate fi 
folosit ca dovadă. O strânse de umeri şi o scutură un pic. 
Hei, mă auzi? 

— Cred că aici a locuit Curierul Isus până a murit. 

— Serios! Pe ce te bazezi? 

Cindy arătă pictura murală din spatele patului. Pe 
tencuială erau desenate grosolan, în alb şi negru, imagini 
ale unor oameni chirciţi, cu mâinile ridicate, înconjurați de 
foc şi fum. 

— la citeşte acolo, zise Cindy. 

Acolo era dovada pe care o căutase Cindy, dovada că 
Rodney Booker şi Curierul Isus erau unul şi acelaşi. 

In scena aceea infernală erau scrise două cuvinte cu 
aceleaşi litere primitive pe care Cindy le recunoscu din 
tatuajul Florei Gold. 

Literele formau cuvintele: ISUS SALVEAZĂ. 


Capitolul 48 


La şase şi jumătate seara, eu şi Conklin dădeam 
telefoane, când Jacobi se opri la birourile noastre, scoase o 
bancnotă de douăzeci de dolari din portofel, o puse pe 
biroul meu împreună cu un teanc de meniuri şi spuse: 

— Ne vedem mai târziu. 

— Mulţumim, şefu'. 

Era o muncă descurajatoare. 

Tot nu ştiam dacă decesul soţilor Bailey fusese un 
accident, o crimă-sinucidere sau o dublă crimă - ştiam 
numai că legiştii pe care-i consultase Claire nu găsiseră 
nimic, iar publicul avea un atac de cord colectiv. 

Aşa că eu şi Conklin făceam tot ce ne stătea în putinţă. 
Am luat la rând persoanele de pe lista nesfârşită de prieteni 
şi asociaţi ai soţilor Bailey şi le-am întrebat: Când i-aţi văzut 
ultima oară pe soţii Bailey? Cum se simțeau? Cum se 
înțelegeau? Ştiţi pe cineva care ar fi vrut să le facă rău Isei 
şi lui Ethan Bailey? Ştiţi pe cineva care ar fi vrut să-i vadă 
morți? 

Tocmai formam un număr când mi-am auzit numele. 
Ridicând privirea, am văzut-o pe Cindy strecurându-se pe 
lângă portiţa de lemn din faţa secretarei noastre, Brenda 
Fagosi. Brenda strigă „Nu!” şi apăsă puternic butonul de 
intercom, iar vocea ei răsună strident din difuzorul de pe 
biroul meu. 

— Cindy e aici. 

Fluturând un ziar, Cindy pluti printre poliţiştii din tura de 
zi, care se îmbrăcau să plece, în timp ce tura de noapte 
ponta de sosire. Se aruncă în scaunul de lângă biroul meu, 
aşezându-l în aşa fel încât să-l vadă şi pe Conklin. 

Nu-mi place să recunosc, dar Cindy aduse lumină în 
întuneric. 

— Vrei să vezi cum o să arate ziarul de mâine? mă 
întrebă ea. 

— Nu. 


— Sunt o vedetă rock, Richie. la uitaţi! zise aruncând 
ziarul pe biroul meu. 

Conklin se strădui să-şi înăbuşe râsul, dar nu reuşi. 

— Ai auzit vreodată expresia „O nenorocire nu vine 
niciodată singură”? am întrebat-o pe Cindy. 

— Tu ai parte de nenorociri şi eu am venit ca să nu fii 
singură. Ce vrei să zici? 

— Nenorocirea mea mi-a adus încă o nenorocire, pe tine. 

Conklin pufni în râs, Cindy se strâmbă: ha-ha-ha, iar eu n- 
am mai putut să-mi păstrez expresia dură nici măcar o 
clipă. 

Cindy se umflă în pene. 

— Nu-i aşa că nu suporţi să am dreptate? 

Mângâie drăgăstos ziarul astfel încât să văd poza de pe 
prima pagina a secţiunii metropolitane, fotografia lui 
Rodney Booker, cunoscut şi drept Curierul Isus, sub titlul: 

RECOMPENSĂ DE 25 000 $. ŞTIŢI CINE L-A OMORÂT PE 
BĂRBATUL ACESTA? 

Deci asta era! Rodney Booker era Curierul Isus. 

Rodney Booker fusese identificat de tatăl său din 
fotografiile de la morgă, care arătau trei linii în relief pe 
umărul lui Rodney, un tatuaj grosolan tăiat şi frecat cu 
cenuşă, pe care şi-l făcuse în Africa. 

Rodney Booker fusese ucis, iar numele meu era asociat 
cu dosarul lui. Tot ce trebuia să fac era să aflu cine-l 
omorâse. Eu nu aveam timp să fac asta, dar Cindy Thomas 
avea şi succes, era şi pe urmele ucigaşului. 

— M-am gândit, spuse Cindy. Pot să continui să lucrez la 
cazul ăsta şi tot ce aflu să vă zic vouă. Ce e, Lindsay? 

— Cindy, nu poţi să lucrezi la un caz de crimă, bine? Rich, 
spune-i. 

— Să ştii că nu am nevoie de permisiunea voastră, zise 
Cindy. Apoi, ochii îi sclipiră. Ce idee mi-a venit! Haideţi să 
mergem la Susie's şi să facem un plan care să ne convină 
tuturor... 

Eu mi-am dat ochii peste cap, dar Conklin încuviinţa din 
cap şi rânjea la Cindy. li plăcea de ea! 

Eram gata să-l sun pe Jacobi, s-o pună el la punct, când 


Claire se năpusti pe poartă şi călcă apăsat spre noi cu o 
privire ce nu prevestea nimic bun. 

— S-a întors doamna doctor Washburn, se auzi vocea 
electronică a Brendei din difuzorul meu. 

Claire era ocupată. Nu-i plăcea să facă vizite la 
Omucideri. 

Cindy, fără să-şi dea seama, strigă: 

— Claire! Noi mergem la Susie's. Vino cu noi. 

Claire mă fixă cu privirea. 

— Nu pot să merg la Susie's, spuse ea, şi nici voi nu 
puteţi. A mai venit unul. Omorât exact la fel ca soţii Bailey. 


Capitolul 49 


Cadavrul acoperit de pe masa de autopsie era al unei 
femei, în vârstă de treizeci şi trei de ani, cu pielea albă ca 
porţelanurile maică-mii. Avea părul strălucitor, tuns până la 
umeri, vopsit în patru nuanţe diferite de blond. Unghiile de 
la mâini şi de la picioare fuseseră date recent cu ojă grena, 
nu erau ciobite. 

Arăta ca prinţesa adormită din basm, aşteptându-şi 
prinţul să-şi croiască drum prin mărăciniş şi s-o trezească 
cu un sărut. 

Am citit eticheta de pe deget: Sara Needleman. 

— A fost identificată de asistenta ei personală, zise 
Claire. 

O ştiam pe Sara Needleman din fotografiile din Vogue şi 
W. 

Era un faimos designer vestimentar, care făcea rochii la 
comandă pentru oricine avea treizeci de miare de aruncat 
pe o rochie. Citisem în Gazette că Needleman făcea adesea 
serii de rochii de mireasă, fiecare având cam aceeaşi 
culoare, dar un stil diferit, şi că în sezonul debuturilor în 
societate, magazinul ei era suprasolicitat, căci făcea rochii 
atât pentru mame, cât şi pentru debutante. 

Cu siguranţă, Sara Needleman îi cunoştea pe soţii Bailey. 

Claire îşi luă hârtiile şi spuse: 

— Asta e ce ştiu. Doamna Needleman a sunat-o pe 
asistenta ei personală, Toni Reynolds, la ora opt azi- 
dimineaţă, plângându-se de crampe abdominale. Doamna 
Reynolds zice că i-a spus Sarei să cheme doctorul şi că se 
vor vedea la serviciu. Sara şi-a chemat, într-adevăr, 
doctorul, pe Robert Dweck, internist, care i-a spus că poate 
veni la prânz. 

— N-a mai ajuns la programare, presupuse Conklin. 

— Te-ai prins! îi zise Claire lui Conklin. Sara Needleman a 
sunat la numărul de urgenţă la ora zece şi opt minute. 
Ambulanţa a ajuns acolo la zece şi cincisprezece şi a găsit-o 


pe Sara moartă în dormitor. 

— A murit de crampe la stomac? A mâncat ceva stricat? 
am întrebat eu. 

— Asta rămâne de văzut, drăguță, zise Claire. Rămâne de 
văzut. Laboratorul îi analizează conţinutul stomacului şi 
sângele. Între timp, am vorbit cu medicii care au adus-o pe 
Sara. In casă nu au găsit vomă sau excremente. 

— De ce crezi că moartea ei este la fel cu a soţilor 
Bailey? 

— La început n-am crezut asta. Era un moment de linişte 
când a sosit, aşa că m-am ocupat rapid de ea, crezând că 
ştiu ce să caut. 

Trei dintre asistenții lui Claire încercau să pară ocupati, 
dar stăteau prin apropiere ca să-i audă raportul. Vedeam 
deja cuvintele „Ştiri de ultimă oră” sub o poză elegantă a 
Sarei Needleman întrerupând emisia obişnuită. Simţeam 
publicul legând moartea lui Needleman de cea a soţilor 
Bailey şi presiunea din barometre scăzând. 

Se apropia o furtună mare. 

Claire bifa cauzele posibile ale decesului Sarei 
Needleman. 

— Lăsând deocamdată deoparte otrava, crampele 
stomacale sunt adesea cauzate de un ulcer perforat sau o 
sarcină extrauterină care se rupe. 

— Dar nu şi de data asta, ghici Conklin. 

— Corect, domnul meu. Deci crampele ar fi putut să nu 
aibă legătură cu decesul. Am căutat anevrisme, atacuri 
cerebrale, atacuri de cord - nu am găsit nimic. Am 
examinat toate organele. Puteai să le împătureşti, să le legi 
cu o fundă şi să le faci cadou. Să le arăţi studenţilor la 
medicină ca să ştie cum arată organele normale. 

— Hm. 

— Nicio urmă pe corpul ei, nicio vânătaie de niciun fel. 
Nu e nimic în neregulă cu Sara Needleman, cu excepţia 
faptului că e moartă. 

— Era pe lista mea de nume, zise Conklin. Încă nu 
ajunsesem la ea. 

— Prea târziu acum, am murmurat eu. 


— Deci, acum mă gândesc că-i avem pe soţii Bailey şi pe 
Needleman, spuse Claire. Acelaşi cerc social. Ar putea fi 
aceeaşi cauză a morţii. Aşa că atunci când am trimis 
sângele Sarei la laborator pentru analize, am cerut să se 
caute substanţe mai neobişnuite, zise Claire cu un aer 
ursuz. Ce urmează să spun acum, camarazi? 

— Mai multă muncă poliţienească, răspunse Conklin. 

— Bingo, Ricardo. Cineva trebuie să descurce povestea 
asta, pentru că eu sunt într-un punct mort. 

Claire se întoarse spre cadavrul Sarei Needleman, îşi 
puse mâna pe spatele acoperit al femeii şi zise: 

_ — Sara dragă, când am toate datele, concluzia e simplă. 
In cazul tău, concluzia cu siguranţă nu e una simplă. 


Partea a treia n 
O PETRECERE NESFARŞITA 


Capitolul 50 


În dimineaţa de după moartea Sarei Needleman, şeful 
poliţiei, Anthony Tracchio, sună să-mi spună: 

— Primarul îmi suflă-n ceafă. Lăsaţi totul deoparte şi 
ocupaţi-vă de cazul ăsta. Şi n-o daţi în bară! 

— Am înţeles, să trăiţi, Tony. N-o dăm în bară, dar îmi 
venea să ţip. Ce căutăm? 

Locotenentul Michael Hampton, veteran de douăzeci de 
ani în cadrul Diviziei Speciale de Investigaţii (DSI), fusese 
desemnat să se ocupe, alături de noi, de cazul milionarilor 
morţi şi arăta pe jumătate din cât eram eu de fericită. Ne- 
am întâlnit în biroul lui Hampton, am stabilit sarcinile şi am 
împărţit lista. 

Hampton trimise o echipă la biroul doctorului Dweck să ia 
dosarul medical al Sarei Needleman şi să discute cu 
medicul şi personalul acestuia. O altă echipă DSI trase o 
fugă la salonul expozițional şi biroul Needleman să discute 
cu asistenta personală a Sarei, Toni Reynolds, şi cu restul 
angajaţilor. 

Eu şi Conklin ne-am dus acasă la Needleman, în Cow 
Hollow, cu cei patru oameni ai mei înşiraţi în urma noastră. 
Conklin parcă pe stradă. Chi şi McNeil, Lemke şi Samuels 
începură să cerceteze cartierul, iar eu şi Conklin găsirăm 
intrarea principală în casa Needleman. 

Locuinţa Sarei Needleman nu era demnă de Architectural 
Digest, precum cea a familiei Bailey, dar era uimitoare 
după orice standard. Intendentul, Lucas Wilde, un hipster 
de douăzeci şi ceva de ani, îmbrăcat în denim negru şi 
purtând cioc, ne întâmpină la uşă. Ne conduse prin casa de 
750 metri pătraţi, o casă pe care Sotheby's abia aştepta să 
o scoată la vânzare de îndată ce Disaster Masters curăţau 
mizeria lăsată de criminalişti. 

După turul reşedinţei cu şapte dormitoare, inclusiv al 
grădinii japoneze cu două niveluri din spatele casei, l-am 
invitat pe Lucas Wilde la secţie să ne spună ce ştia despre 


Sara Needleman. 

Fu de acord. 

— li cunosc pe toţi care vin şi pleacă, ne zise el. 

Conklin ne lăsă în camera de interogatoriu numărul doi, 
introduse numele lui Wilde în baza de date, nu găsi nimic 
despre el, se întoarse cu un carneţel oficial şi cafea pentru 
toată lumea. 

In ora petrecută cu Wilde, acesta ne spuse tot ce gândea 
despre Sara Needleman şi anturajul ei. 

— Poponari şi simandicoşi, majoritatea. Şi mai erau şi 
clienţii ei. 

Tânărul îi enumeră sârguincios pe toţi vizitatorii Sarei, 
atât prieteni, cât şi angajaţi, inclusiv menajera, persoana 
care plimba câinii, grădinarul japonez, faianţarul, îngrijitorul 
de crapi japonezi, profesorul de yoga şi furnizorul de 
mâncare. 

— Ce fel de relaţie aveai cu Sara? am întrebat eu. 

— Ne înţelegeam bine, dar nu eram amantul doamnei 
Chatterlay, dacă la asta vă  gândeaţi. Eu făceam 
comisioanele şi eram omul-bun-la-toate, şi asta era ce-şi 
dorea ea, iar eu eram mulţumit să am slujba asta şi un loc 
mişto în care să locuiesc. 

Wilde ne spuse că o văzuse pentru scurt timp pe Sara în 
dimineaţa în care murise. Îi dusese ziarul de la poartă şi i se 
păruse în regulă. 

— Doar a crăpat uşa şi a luat ziarul. Nu mi-ar fi spus mie 
dacă nu se simţea bine. 

— Ai vreo idee? l-am întrebat pe Wilde. Dacă Sara 
Needleman a fost omorâtă, cine ar fi omorât-o? 

— Nici n-aş şti de unde să încep, zise Wilde. Sara era o 
snoabă. Dacă avansai repede în cercurile sociale sau erai o 
persoană cu influenţă, Sara era o dulce. Altfel, frate, putea 
să fie foarte rece. Nu ştiu să spun cine-i era prieten şi cine 
duşman şi, sincer, cred că nici ea nu ştia. 


Capitalul 51 


Sara Needleman încă se răcea la morgă în seara în care 
echipele care lucrau la cazul ei fură chemate în biroul 
şefului Anthony Tracchio, cu vedere spre Bryant Street şi cu 
o panoramă fotografică a Golden Gate în faţa biroului său 
de mahon. 

Tracchio era birocrat de meserie, urcase în ierarhie fiind 
numit pe criterii politice. Nu avea experienţă pe teren, era 
spongios la mijloc şi purta părul pieptănat pe spate dat 
aiurea cu fixativ, dar începeam să-i apreciez dibăcia 
politică, o calitate care mie-mi lipsea cu desăvârşire. 

Tracchio era agitat cum nu-l mai văzusem niciodată. 

— Oameni buni, ne zise el, anunţaţi-vă familiile că nu veţi 
ajunge acasă decât când rezolvăm cazul. Şi pregătiţi-vă. 
Cine rezolvă cazul ăsta o să fie erou. Sau eroină. 

Echipele raportară, iar eu, Tracchio şi Hampton le-am pus 
întrebări, după care au primit sarcini noi. 

Eu şi Conklin am adunat numele tuturor persoanelor care 
fuseseră intervievate în cazul Sara Needleman, apoi ne-am 
întors la birourile noastre ca să le comparăm cu lista 
similară din cazul soţilor Bailey. 

Munca de comparare era o tortură pentru ochi, dar 
trebuia făcută. Mi-am tras scaunul aproape de biroul lui 
Conklin şi am citit numele. 

De câte ori se potriveau, Conklin apăsa pe butonul UŞOR? 
de la Staples, care scotea un strident: „Ce uşor a fost!” 

La ora nouă în seara aceea, cutia noastră de pizza era la 
coşul de gunoi. Eliminaserăm personalul din incinta Bailey 
şi încă alte câteva sute de persoane, dar pe liste încă se 
suprapuneau zeci de nume. 

Soții Bailey şi Sara Needleman mergeau la aceeaşi sală, 
erau membri ai societăţii de operă, frecventau aceleaşi 


? Un dispozitiv inventat de firma Staples în 2005, care la 
apăsarea pe buton scotea replica „Ce uşor a fost!” Scopul său 
declarat era de a asigura relaxare şi distracţie la birou (n. tr.). 


restaurante şi cluburi. Chiar foloseau serviciile aceleiaşi 
curăţătorii. 

— Sara Needleman avea treizeci şi trei de ani, la fel şi Isa 
Bailey. Pun pariu că au fost la aceeaşi şcoală, zise Conklin. 

Am încuviinţat. Era ceva. 

Ceva care lărgea căutarea. 

Am sorbit şi ultimele picături din doza de suc, am 
aruncat-o la gunoi şi am zis: 

— Am citit despre un experiment de laborator. Primii au 
fost şobolanii. Două lumini, una verde, una roşie. Dacă 
ghiceşti lumina care se aprinde şi dacă te duci la lumina 
corectă, primeşti de mâncare. De opt ori din zece se 
aprinde lumina verde. 

— Continuă. 

— Lumina verde se aprinde de atât de multe ori, iar 
şobolanii se duc de fiecare dată. De ce nu? Sunt 
recompensaţi optzeci la sută din timp. Acum, behavioriştii 
au făcut acelaşi experiment pe oameni. 

— Nu mi-a plăcut niciodată mâncarea de şobolani. 

Am râs. 

— Oamenii primeau bomboane M&M. 

— Sunt sigur că povestea asta are o morală, zise 
partenerul meu. 

— Oamenii încercau să prevadă când se va aprinde 
fiecare lumină. Căutau un tipar - de atâtea ori roşu înainte 
de verde, de genul ăsta. Şi au fost recompensaţi numai 
şaizeci şi şapte la sută din timp. 

— Ceea ce dovedeşte că şobolanii sunt mai deştepţi 
decât oamenii. 

Am clătinat din cap. 

Conklin încercă din nou. 

— Ceea ce dovedeşte că ar trebui să discutăm cu fiecare 
nume de pe ambele liste indiferent dacă sunt roşii sau 
verzi? 

Am râs. 

— Ceea ce dovedeşte că uneori oamenii gândesc prea 
mult. 

— Eşti obosită, Linds. 


— Hai să comparăm listele din nou. Şi de data asta nu 
gândim prea mult. Pur şi simplu, marcăm numele 
şobolanilor care aveau chei de la casele victimelor. 

Rich apăsă butonul Staples, care chelălăi: „Ce uşor a 
fost!” 


Capitalul 52 


Pet Girl îi dădea câinii Sarei Needleman intendentului, 
Lucas Sălbaticul!*, cum îi plăcea ei să-i spună, când maşina 
de poliţie trase pe dreapta şi din ea coborâră doi poliţişti 
cunoscuţi. Femeia era înaltă, blondă, arăta de parcă Sheryl 
Crow ar fi primit un rol în Ce/ebrity Cops. 

Bărbatul era cu câţiva centimetri mai înalt decât blonda, 
musculos, poate de treizeci de ani. 

Sheryl Crow îşi arată insigna, se prezentă din nou ca 
sergentul Boxer şi pe partenerul ei drept inspectorul 
Conklin şi întrebă dacă Pet Girl ar fi de acord să meargă cu 
ei la secţie ca să răspundă la nişte întrebări. 

Pet Girl răspunse că era de acord. 

Era calmă. Tot ce trebuia să facă era să intre în joc, iar ei 
aveau s-o lase în pace aşa cum făcuseră şi data trecută, 
când o întrebaseră despre Isa şi Ethan Bailey. 

Se aşeză pe bancheta din spate a maşinii de poliţie, se 
gândi la noaptea în care o făcuse, fiind destul de sigură că 
nu uitase nimic. 

ŞI-I aminti scurt pe Sălbaticul, sigură că nu o văzuse 
intrând în casa Sarei, pentru că trecuse gol prin faţa 
ferestrei lui, aprinsese lumina la baie şi Sara auzise duşul 
curgând înainte să intre pe uşa principală. 

Îşi aminti cum o aranjase pe Sara când „doamna cu acul 
de aur” era aşa de beată că nici nu putea să-şi deschidă 
ochii. Pet Girl simţi un fior, de parcă-i venea să râdă sau 
poate să urineze. 

Îi ascultă pe cei doi poliţişti trăncănind în faţă, vorbind cu 
dispeceratul, glumind şi chestii din astea, nepurtându-se ca 
şi cum ar fi avut o criminală în spatele lor. 

Mai degrabă, păreau să fi uitat cu totul de prezenţa ei. 

Stătu tăcută între cei doi poliţişti când urcară cu liftul şi 
refuză băutura răcoritoare oferită când o poftiră în camera 


10 Wilde, numele personajului, se pronunţă la fel ca wild, care 
înseamnă sălbatic (n. tr.). 


de interogatoriu. 

— Eşti sigură? o întrebă sergentul. Poate o sticlă de apă? 
De parcă poliţistei îi păsa de ea. De fapt, voia să ia o 
mostră de ADN, un truc aşa de vechi că era surprinzător că 
mai pica în plasă cineva. 

— Vreau să ajut, zise Pet Girl suav. Orice doriţi să ştiţi. 

Inspectorul Conklin era drăguţ, avea păr şaten-deschis, 
care-i cădea peste ochi. II dădu la o parte ca să citească în 
gând notițele pe care şi le făcuse despre ea. Apoi o întrebă 
unde fusese în ultimele patruzeci şi opt de ore. 

Pet Girl ştia că îi înregistrau povestea, pentru cazul în 
care aveau s-o interogheze din nou şi, hei, nu-i păsa. 

— Am plimbat câinii familiei Bailey de patru ori, 
dimineaţa şi seara în ambele zile. Mă întreb ce o să se 
întâmple cu ei... 

Apoi îşi detalie programul încărcat din dimineaţa aceea, 
care consta în plimbatul câinilor, făcut comisioane, inclusiv 
plimbatul campionilor AKC!! ai Sarei Needleman după ce 
Lucas Wilde o sunase să-i spună ca Sara Needleman era 
moartă. 

— Ai văzut ceva sau pe cineva neobişnuit în cartier în 
ultima săptămână, să zicem? o întrebă sergentul Boxer. 

— Nu. 

— Ce părere ai despre Lucas Wilde? 

— E OK. Nu e genul meu. 

— Ce fel de relaţie aveai cu Sara Needleman? o întrebă 
inspectorul Conklin. 

— O iubeam pe Sara, îi zise ea. Se trezi zâmbindu-i şi 
flirtând cu el. N-avea ce să strice. Sara era deşteaptă, şi 
amuzantă, şi generoasă, în plus. Mi-a dat mostre din 
colecţia ei. Aşa era ea. 

— Cât de des plimbai câinii? 

— Poate o dată pe săptămână. Îi plăcea să-i plimbe chiar 
ea. Mă rog, dacă intra în criză de timp, mă suna pe mine şi 
atunci mă duceam eu. 

— Şi soţii Bailey? 

— La fel. Plimb câinii. Fac comisioane. Lucrez pentru 


11 Campionatul Naţional Eukanuba pentru câini (n. tr.). 


mulţi oameni din mediul lor. Zeci. Am referinţe. 

— Sună bine, zise inspectorul Conklin. Îți stabileşti 
singură programul. Apoi adăugă: Sara avea duşmani? 

— O, da! Avea trei foşti soţi şi vreo treizeci de foşti iubiţi, 
dar nu spun că voiau să o omoare. 

— Ştii pe cineva din lista aia de foşti care ar fi avut ceva 
împotriva soţilor Bailey? 

— Dacă aţi şti cât de puține îmi povesteau oamenii 
ăştia... 

— Ai cheie de la casa Needleman şi de la casa Bailey? o 
întrebă sergentul Boxer. 

Pet Girl băgă mâna într-un buzunar lateral al rucsacului şi 
scoase un breloc sub formă de ancoră. 

— Am o grămadă de chei. Asta e şi ideea. Nu stau în 
calea lor. Sunt genul discret şi asta le place la mine. Vin, 
plimb animalele, le aduc înapoi. Îmi iau cecul. În cea mai 
mare parte a timpului, nici măcar nu se ştie că am fost 
acolo. 


Capitolul 53 


După ce fata care plimba câinii a plecat, i-am zis lui 
Conklin: 

— Ştii, fata care stă cu câinele meu are cheile şi codul de 
alarmă de la casa mea de ani de zile şi niciodată nu mi-am 
făcut probleme. Martha o iubeşte pe Karen. Am încredere în 
ea. 

— Deci, ce vrei să spui acum, Sergenta-lnimii-Mele? 
Renunţi la teoria „şobolani cu chei”? 

— Nu ştiu, prietene. Fata cu câinii are acces, dar ce motiv 
să aibă? Ce are de câştigat dacă-şi omoară angajatorii? 
Intercomul meu bâzâi şi se auzi vocea Brendei, gâfâită şi un 
pic timidă: 

— Lindsay, ai un vizitator. 

M-am uitat prin biroul poliţiştilor. Nu am văzut pe nimeni. 

Am apăsat pe butonul intercomului şi am întrebat-o pe 
Brenda: 

— Cine e? 

— Tocmai se întoarce. 

L-am auzit înainte să-l văd; mai întâi, hârşâitul 
cauciucului pe duşumeaua de linoleum, apoi Sf. Jude 
răsucindu-se cu scaunul cu rotile şi parcând lângă biroul 
meu, cu un rânjet imens pe faţa lui bărboasă. 

— Boxer, arăţi bine, puştoaico. Din ce în ce mai bine. 

M-am ridicat şi l-am îmbrăţişat pe legendarul Simon 
McCorkle, cunoscut prin stat drept „Sf. Jude, sfântul 
protector al cauzelor pierdute”. McCorkle fusese împuşcat 
în spate în timpul serviciului şi paralizase de la brâu în jos, 
dar refuza să se pensioneze. Din ziua aceea sumbră de 
acum douăzeci de ani, Sf. Jude se ocupa de cazuri 
nerezolvate, departe de costumul de birou, lucrând în 
laboratorul de criminalistică. 

— Mersi, McCorkle. Văd nişte fire albe în barba ta. Îţi stă 
bine. 

— la arată-mi mâna, Boxer. Nu, stânga. Nemăritată? 


Deci, mai am o şansă. 

Am râs, i l-am prezentat pe McCorkle lui Conklin şi ei şi- 
au strâns mâinile cu putere, ca nişte fii rătăciţi ai trifoiului 
alb!?, iar în curând îi povesteam lui Sf. Jude despre cazurile 
milionarilor decedați, o anchetă care ne dădea dureri de 
cap. 

— De asta am venit, fetiţă, spuse McCorkle. Când am 
văzut-o pe Sara Needleman la televizor azi-dimineaţă, am 
făcut legătura cu Bailey - şi ghici ce s-a întâmplat, Boxer? 

— Ţi-a venit o idee. 


Emblema Irlandei (n. tr.). 


Capitolul 54 


McCorkle îşi duse unul din braţele mari, acoperite de 
tatuaje, în spatele scaunului cu rotile şi scoase de acolo un 
rucsac, pe care şi-l aşeză în poală. 

— Ţi-am adus un cadou, zise el, făcându-mi cu ochiul. 

— Habar n-am ce e, dar sper că mi-ai adus ciocolată. 

Scoase din rucsac un dosar de crimă, un teanc de notițe 
şi documente prinse cu trei inele. Pe copertă, scria cu 
marker gros: PANGORN, 1982. 

După primul, mai urmară două dosare de crime, unul 
marcat GODFREY, 1982, iar celălalt KENNEDY, 1982. 

— Ce sunt astea? am întrebat eu, în timp ce McCorkle 
puse cele trei dosare pe biroul meu supraîncărcat. 

— Răbdare, frumoaso! Asta e ultimul. Cristopher Ross. El 
a murit ultimul, în decembrie 1982. 

— McCorkle, omule, lămureşte-mă! 

— O să vă povestesc tot şi poate eu, tu şi Conklin o să le 
dăm de cap. 

M-am rezemat de spătarul scaunului. Existau oameni pe 
lume care trăiau pentru a avea spectatori, iar Simon 
McCorkle era unul dintre ei. 

Intr-un fel, era din cauză că stătea în laboratorul ăla 
tocmai în Hunters Point. Dar era şi din cauză că-l obsedau 
cazurile nerezolvate de mult timp şi cadavrele ce-şi 
aşteptau liniştea de şi mai mult timp. 

Insă mai era ceva. Indiferent că rezolva crima azi sau 
peste o lună, Sf. Jude înscria mereu din aruncări libere, 
câştiga puncte care n-ar fi fost câştigate fără el. Munca lui 
era o sursă de poveşti extraordinare. 

— lată ce aveau în comun aceste victime. 

Mckorkle se aplecă în scaun şi puse un braţ musculos 
peste dosare, aşa că eu mă uitam acum la o dansatoare de 
hula pe jumătate dezbrăcată, păroasă, de pe plaja lui 
personală tatuată. 

— Victimele făceau toate parte din înalta societate. Toate 


au murit fără să prezinte semne de violenţă. Dar la ultima 
victimă, acest Christopher Ross, ucigaşul a lăsat arma 
crimei la locul faptei. Şi era o armă foarte deosebită. 

Eu abia terminasem şcoala când se încheiase această 
suită îngrozitoare de omoruri, aşa că nu reţinusem toate 
detaliile acestui caz, dar acum începeam să-mi amintesc de 
ce acele cazuri rămăseseră nerezolvate. 

McCorkle rânji când văzu că se face lumină în bietul meu 
creier obosit. Da, îmi aminteam acum. 

— Chiar că a fost o armă deosebită, i-am zis partenerului 
meu irlandez. Victimele alea au fost omorâte de șerpi. 


Capitalul 55 


În acea seară, Rich Conklin luă cina cu Cindy la un 
restaurant thailandez chiar vizavi de apartamentul ei. 

Nu era o întâlnire, amândoi stabiliseră asta clar, dar ochii 
lui Cindy sclipeau când îi dădu dosarele cu toate articolele 
despre „crimele din înalta societate din 1982” care 
apăruseră în Chronicle înainte ca un calculator să devină la 
fel de comun ca telefonul. 

— Asta e o dovadă că am încredere în tine, îl asigură ea. 
Dacă spui cuiva că ţi-am dat chestiile astea din „morga” 
noastră, am încurcat-o. 

— N-aş vrea s-o încurci, zise Conklin. 

— Deci, ce-i corect e corect, spuse Cindy. Eu îţi dau ţie, 
tu-mi dai mie. 

Cindy avea o clamă cu strasuri în păr. Foarte puţine fete 
mai mari de opt ani puteau să poarte clame cu strasuri şi, 
în acelaşi timp, să se îmbrace în roz, dar cumva Cindy arăta 
sută la sută delicios. 

lar Conklin o privea uimit cum curăța cu buzele carnea 
de pe o aripă de pui, cu atâta delicateţe şi, totodată, cu 
atâta plăcere. 

— Rich, zise ea, ce-i corect e corect. E clar că vezi o 
legătură între soţii Bailey şi Sara Needleman, pe de o parte, 
şi crimele alea din înalta societate din 1982, pe de altă 
parte. Dar crezi că ucigaşul ăla de acum mulţi ani s-a întors 
să omoare? 

— Vezi tu, Cindy, întrebarea este: pot eu să am încredere 
în tine? Pentru că, de fapt, tu nu eşti chiar aşa demnă de 
încredere. 

— Ooooo! Nu trebuie decât să spui cuvintele magice. 

— Te rog, Cindy. 

— Richieee. Ce vrei tu să spui e că e „neoficial”. Mai 
degrabă mă duc la închisoare decât să-mi încalc 
promisiunea. 

Rich râse, se relaxă, lăsă chelnerul să ia resturile 


bibanului din faţa lui şi spuse: 

— Mersi că mi-ai zis. Nu vreau să mergi la închisoare. Dar 
îţi dai seama că eu aş încurca-o şi mai tare dacă aş da 
informaţii despre cazul ăsta ziarului tău. 

— Nu-ţi face griji. În primul rând, promit. Făcu semnul de 
jurământ al cercetaşilor, cu trei degete în sus şi degetul 
mare peste cel mic. Doi, îmi spui neoficial. Şi trei, nu e 
articolul meu, zise ea. Eu lucrez la cazul Curierul Booker, îţi 
aduci aminte? 

— Bine, neoficial, Cindy. În '82, au fost ucişi bogătaşi, se 
pare că prin muşcături de şarpe şi, da, poate ucigaşul a 
revenit. Poate s-a plictisit. Nu ar fi prima dată. Ucigaşul 
BTK}, de exemplu. 

— O, Doamne, individul ăla! exclamă Cindy clătinând din 
cap cu strasurile strălucindu-i. „Leagă-i, torturează-i, ucide- 
i.” Tipu' ăla încă îmi dă fiori. Mi se pare că lucrase pentru o 
firmă de pază. Domnul „Tată obişnuit”, membru al Clubului 
Kiwanis sau Rotary, mă rog. 

— Da, a fost un tip de casă cam douăzeci şi cinci de ani 
după ultima lui crimă. Şi apoi, într-o zi, şi-a dat seama că 
viaţa era mai palpitantă când îi lua în râs pe poliţişti şi 
scriau ziarele despre el. Aşa că a început să trimită scrisori 
la ziare şi posturi de televiziune. Egoul l-a dat de gol şi a 
fost prins. 

— Deci crezi că ucigaşul de persoane din înalta societate 
din '82 este acelaşi tip care i-a omorât pe soţii Bailey şi pe 
Sara Needleman? 

Conklin îi făcu semn chelnerului să le aducă nota. 

— Posibil. 

— Ar fi ceva, nu-i aşa? zise Cindy. 

Se uita la el de parcă făcuse ceva greşit, aşa că o 
întrebă: 

— A, scuză-mă, mai voiai ceva? Îngheţată sau altceva? 

— Mă gândeam doar că n-am terminat de discutat 


13 Dennis Lynn Rader, supranumit ucigaşul BTK - „Bind, 
Torture and Kill” (leagă, torturează şi omoară), un ucigaş în serie 
din anii '70-'90 care, din nevoia de atenţie şi succes, a revenit în 
atenţia publică, ceea ce a dus la arestarea lui. (n. tr.). 


despre asta. În sfârşit, mi-am despachetat aparatul de 
cappuccino, Rich. 

Conklin văzu cum îşi răsucea o buclă pe deget. Zâmbi şi 
spuse: 

— Mă inviţi la tine la o cafea? 


Capitolul 56 


Eram în biroul poliţiştilor cu McCorkle şi mâncam 
mâncare chinezească la pachet, în timp ce citeam dosarele 
de crimă. 

McCorkle îl deschise pe cel marcat PANGORN şi zise: 

— April Pangorn a fost o văduvă tânără şi frumoasă, avea 
doar douăzeci şi opt de ani şi era foarte sănătoasă. 
Conform notiţelor inspectorului Sparks, avea mulţi prieteni 
intimi, de ambele sexe. 

— Scrie aici că doamna Pangorn a fost găsită moartă în 
pat, fără semne sau vânătăi, am zis eu. La fel ca soţii Bailey 
şi Sara Needleman. 

— Aşa e, de asta nu m-am gândit că ar fi o crimă până nu 
a murit şi Frank Godfrey. 

McCorkle roase o costiţă de porc rece şi aruncă osul în 
coşul de gunoi, timp în care eu încercam să ţin pasul cu ce- 
mi povestea el, răsfoind dosarul Godfrey. 

— Godfrey, Frank. Bărbat alb, patruzeci şi cinci de ani, 
boxer profesionist retras, deţinea o parte din Raleigh's. 

— Acum e închis, dar atunci era un club de şcoală foarte 
veche, cu catifea roşie pe pereţi, cutii pentru trabucuri la 
bar, jocuri de noroc în camera din spate. Frankie era ocupat 
în apartamentul lui de lux. Foarte ocupat. li plăceau femeile 
- chiar mai multe odată - şi-i plăcea să cheltuiască. Uite 
aici, Lindsay. Fotografia de la locul crimei. 

Victima zăcea cu faţa în jos pe podeaua din dormitor, de 
parcă s-ar fi târât până la baie, care abia se vedea la 
marginea fotografiei. 

— Cei de la Omucideri, McCorkle, au crezut că poate 
Frank a fost omorât, dar legistul nu a găsit nicio cauză a 
morţii. Autopsie negativă, toxicologie negativă. Mister 
pozitiv. Următorul. Patrick Kennedy a fost bancher, zise 
McCorkle întinzându-se peste masă şi luând al treilea dosar. 
Era homosexual, un secret păstrat foarte bine până când a 
murit, pentru că atunci totul a ieşit la iveală. Au fost trei 


oameni foarte bogaţi, care au murit la interval de câteva 
luni în circumstanţe suspecte. Ajunseserăm în pragul 
disperării, aici, la Divizia de Sud. Un locotenent, Leahy îl 
chema, l-a înlocuit pe inspectorul Sparks, şi timp de o lună 
a discutat cu fiecare homosexual din San Francisco, râse 
McCorkle. Jumătate din ei îl „cunoşteau” pe Paddy. Scuze, 
zise el, dar gândeşte-te şi tu. Şi apoi, după încă o lună, a 
murit Christopher Ross. 

— Cu el ce s-a întâmplat? am întrebat eu. Am deschis o 
plăcintă cu răvaş şi i-am citit fiţuica lui McCorkle. „Un bun 
prieten îţi va da răspunsul.” 

l-am dat un pumn uşor lui McCorkle într-unul din braţele 
lui enorme. 

— Zi mai departe, prietene. Cum au aflat poliţiştii despre 
şerpi? ZI tot, Jude. 


Capitolul 57 


McCorkle râse. 

— Boxer, vorbesc cât de repede pot. 

— Vorbeşte mai; repede. 

Am lovit în glumă cu pumnul în dosarul Godfrey, dar deja 
începeam să mă sperii de-a binelea. Patru membri ai înaltei 
societăţi muriseră în mod misterios în '82. Noi aveam deja 
trei morţi similare, dacă nu chiar identice, în aceeaşi 
săptămână. 

Nu fusesem convinsă că decesele noastre fără urmă 
fuseseră crime, dar acum eram. Şi-mi dădeam seama că, 
dacă era acelaşi criminal, atunci era alunecos, deştept şi 
foarte organizat. 

— Christopher Ross, am zis eu. Ultima victimă. 

— Christopher Ross, zise McCorkle deschizând al patrulea 
dosar la una dintre pozele de la morgă. Era un bărbat alb, 
de patruzeci şi doi de ani. Bogat ca un paşă. Născut într-o 
familie înstărită. Un bărbat familist care îşi mai făcea de 
cap din când în când. Unii ziceau chiar că mai avea o 
familie chiar aici în oraş. la uite ce pupătoare avea, Boxer! 
Şi mort, Chris Ross era un bărbat arătos. Nevastă-sa era, 
pur şi simplu, una dintre femeile alea care tolerează ca 
bărbatul să-şi încalce jurămintele. Oamenii ziceau că Chris 
fusese mândrul ei de-o viaţă şi că-l iubea. Apoi, brusc, a 
fost găsit mort în propriul pat - şi iată de ce. McCorkle 
deschise dosarul lui Ross la sfârşit. lată arma crimei, zise el. 

Asta aşteptasem - şi nu era deloc ce crezusem. Şarpele 
era fixat pe un carton, lungit pe un băț astfel încât să se 
vadă că reptila avea vreo cincizeci şi trei de centimetri. 

Pur şi simplu nu puteam să-mi iau ochii de la şarpele ăla. 

Era delicat, avea dungi bleu-gri şi albe, arăta mai 
degrabă a bijuterie decât a ucigaş. 

— Şarpele ăsta este un krait, zise McCorkle. Incredibil de 
letal. Vine din India, deci cineva l-a importat. Ilegal. Nicio 
urmă de intrare prin efracţie în niciuna dintre casele 


victimelor. 

— Şi atunci cum a ajuns şarpele acolo? 

McCorkle ridică din umeri. 

— Şi şarpele ăsta a ucis şi celelalte victime? am întrebat 
eu. 

— Poate nu chiar şarpele ăsta, Lindsay, dar un şarpe 
exact ca el. Primele trei cadavre au fost exhumate şi 
examinate la microscop. Legistul, doctorul Wetmore, a găsit 
urmele  muşcăturilor pe toate cele patru victime. Şi, 
conform doctorului Wetmore, urmele erau al naibii de greu 
de văzut cu ochiul liber. Erau ca nişte înţepături de ac, uşor 
de trecut neobservate dacă nu ştiai să le cauţi. lar raportul 
ăsta zice că nu era nicio umflătură sau decolorare în jurul 
muşcăturilor. 

— Dar suspecţii? am întrebat eu. 

— Doamna Christopher Ross a moştenit cincizeci de 
milioane de dolari. A fost interogată de numeroase ori, 
supravegheată, i-au fost interceptate telefoanele, dar 
nimeni n-a crezut-o pe ea vinovată. Avea propriii bani. Avea 
de toate. 

— Mai trăieşte? 

— A murit într-un accident de maşină după doi sau trei 
ani de la moartea soţului ei. Şi alt suspect serios n-a mai 
fost. 

— Simon, victimele se cunoşteau între ele? 

— Unele da, altele nu, dar toate aveau în comun faptul că 
erau foarte bogate. Şi mai e ceva, poate îţi e de folos. 
Anchetatorul principal, locotenentul Leahy, a făcut o gafa 
când a vorbit în privat cu adjunctul său la o conferinţă de 
presă, cu microfonul pornit. Un reporter a profitat de asta. 

— Nu mă face să implor, McCorkle. 

— Leahy a zis, citez: „Victimele erau sucite - corupte din 
punct de vedere sexual şi moral”. 

McCorkle îmi povesti că lui Leahy îi căzuse cerul în cap 
când comentariul lui fusese publicat în Chronicle şi că nu la 
mult timp după aceea se mutase la Omaha. Dar eu eram 
departe de Omaha. Mă gândeam la un şarpe indian mic şi 
delicat, care lăsa urme aproape imperceptibile de 


muşcătuuri. 
Claire nu ştia nimic despre asta. 
Trebuia să o sun. 


Capitolul 58 


Rich îşi miji ochii în lumina difuză din apartamentul lui 
Cindy. Mai fusese acolo în urmă cu un an şi jumătate, când 
un psihopat criminal umbla liber prin clădire - o situaţie 
care nu avea cum să fie mai diferită de cea prezentă. 

El şi Cindy erau singuri. Băuseră. lar Cindy se tot fâţâia 
pe lângă aparatul ei de cappuccino de parcă ar fi avut de 
gând să facă o cafea. 

Cum se ajunsese aici? 

Fusese dorinţa atât de puternică, încât se transformase 
în realitate? 

În timp ce Cindy aduna unul peste altul componentele 
aparatului de cafea pe blatul din bucătărie, mintea lui Rich 
elimină puloverul ei roz şi pantalonii strâmţi, îşi plimbă 
mâinile pe tot corpul ei, refuzând să se mai gândească la 
viitor timp de, să zicem, o oră de atunci încolo. 

Nu se putea gândi la mai târziu. 

Nu plănuise asta. 

— Cum o cheamă pe pasărea ta? întrebă el ducându-se 
la colivia mare de alamă care se afla pe o masă lângă 
fereastră. Pasărea avea pene albe şi de culoarea piersicii, 
gheare solzoase şi un cioc negru. li amintea de un hotdog. 

— Peaches o cheamă, zise Cindy venind din spate şi 
stând aşa de aproape de el, încât îi simţi sânii lipindu-se de 
spatele lui. Era singură la magazinul de animale... 

Rich se întoarse spre Cindy şi ea-şi puse braţele pe după 
gâtul lui. El o trase mai aproape şi o sărută. 

Fu un prim sărut perfect, fără lovituri de nasuri sau dinţi. 
Rich simţi miros de flori, gustul de vin şi de pepene galben 
al balsamului ei de buze, iar trupul lui Cindy se lipi tare de 
el, făcându-l să simtă că o să-i explodeze hainele pe el, ca 
pe tâmpitul ăla de Hulk, când Peaches ţipă: 

— Omoar-o pe curvă! Omoar-o pe curvă! 

— A fost abuzat, zise Cindy încet, cu o privire galeşă care 
spunea: „Du-mă în pat”. 


— Păcat, zise Rich. 

Îi desprinse clama cu strasuri din păr şi un torent de 
cârlionţi blonzi i se revărsară în mână. 

— Ohhhh! făcu Cindy. 

Tot în picioare în faţa păsării, Rich îi scoase încet cerceii 
de diamant, punându-i pe rând pe masă, văzând-o cum se 
înroşeşte de la decolteul puloverului până la ochi, iar 
respiraţia i se acceleră până la o sută de kilometri pe oră. 

Cindy îi cuprinse centura cu mâna. 

El o sărută din nou şi ea gemu, apoi îşi deschise ochii 
albaştri înceţoşaţi şi spuse: 

— Te mişti cam repede pentru mine, Rich, dar te rog, nu 
te opri! 

El zâmbi şi spuse: 

— Ce zici de o pauză de cafea? 

— Mai târziu, răspunse ea luându-l de mână şi trăgându-l 
prin camera de zi până la dormitor. 

Odată ajunşi acolo, Cindy aprinse veioza de pe noptieră, 
cu becul ei roz şi abajurul transparent, se întoarse spre el 
şi-şi ridică braţele ca o fetiţă. El îi scoase puloverul. Îşi trecu 
degetele peste partea de sus a sânilor ei, care îi ieşeau din 
sutienul roz de dantelă, cu sfârcurile întărindu-i-se în 
spatele dantelei. 

Ea-şi desfăcu sutienul, eliberându-şi sânii, se aşeză pe 
pat şi dădu din picioare să-şi scoată pantalonii. El îşi smulse 
cămaşa din pantaloni, iar Cindy se aplecă să-l ajute cu 
ultimii nasturi de la cămaşă, îi desfăcu catarama de la 
curea şi îi îmbrăţişă mijlocul, sprijinindu-şi obrazul de 
fermoarul lui. 

Hainele lui zburară într-un colţ al camerei, apoi cei doi se 
întinseră unul lângă altul pe pat, împreunaţi, gâfâind, 
lipindu-şi pielea unul de celălalt, iar Rich îşi strecură mâna 
în materialul fragil al chiloţilor ei, făcându-i să dispară. 

După un moment de explorare neîndemânatică, Cindy 
găsi o folie pătrată în noptieră, deschise pachetul cu dinţii 
şi apoi el o pătrunse, făcu dragoste cu frumoasa femeie cu 
părul blond cârlionţat care gemea „Oh, oh, oh!” în urechea 
lui, apoi o ţinu strâns până când valurile şocului îl copleşiră 


şi ţipă înăbuşit în pernă. 

Rich fu trezit la un moment dat, mai târziu, de sunetul 
telefonului de pe noptieră. Cindy, mătăsoasă şi caldă în 
braţele lui, îi şopti: 

— Hai să nu-i spunem lui Lindsay. 

— De ce nu? 

— O să strice tot. 

Rich încuviinţă - ar fi fost de acord cu orice apoi auzi 
vocea lui Yuki răsunând din robotul telefonic. 

— Cindy! Cindy, răspunde! Unde eşti? Trebuie să vorbesc 
cu tine. Fir-ar! Sună-mă, da? Te iubesc! 

Cindy îl mângâie pe Rich pe faţă cu o mână, iar pe 
cealaltă o cobori şi-l trase spre ea un pic, şoptindu-i: 

— Richie? Poţi să rămâi? 


Capitolul 59 


La şapte jumătate dimineaţă, fără să ne fi băut cafeaua, 
eu şi Claire stăteam grămadă pe computerul ei de la birou 
citind un e-mail trimis lui Claire de Michelle Koo, herpetolog 
principal la Berkeley. 

Claire citea cu voce tare: 

— Dragă Claire, două dintre cele mai cunoscute familii de 
şerpi veninoşi sunt Elapidae şi Viperidae, zise ea, 
pronunţând cu grijă în latineşte, sau, mai degrabă, elapide 
şi viperide. Şerpii krait fac parte din familia Elapidae. 
Veninul elapidelor conţine neurotoxine, acţionează de 
regulă mai rapid decât al viperidelor şi lasă în urmă sa 
cadavre mai arătoase. 

— Cadavre mai arătoase, chiar că aşa e, am zis eu 
respirându-i peste umăr. Chiar poţi să zici că-s bune de 
muzeu. 

— Muşcăturile şerpilor krait nu provoacă durere, de 
obicei, citi Claire mai departe, ceea ce dă victimei o falsă 
senzaţie de siguranţă. 

— Deci de asta soţii Bailey nu au strigat după ajutor. 

— Şi eu cred la fel, Linds. Sau poate nici n-au ştiu că sunt 
în pericol, Şi Bailey, şi Needleman aveau un nivel mare de 
alcool în sânge. În jargon medical, erau cu toţii beţi. Uite, 
continuă Claire, Michelle scrie aşa: „Simptomele pot include 
crampe la stomac şi ameţeală, pupile dilatate şi vorbire 
îngreunată, inabilitatea de a înghiţi, aritmie cardiacă, 
insuficienţă respiratorie şi stare de comă. Decesul poate 
surveni în şase până la opt ore”. 

Încetasem să citesc textul şi mă fixasem pe poza 
şarpelui, acelaşi elapid înşelător de frumos pe care îl 
văzusem lungit pe băț în dosarul lui Christopher Ross. 

— Michelle spune că „decesul este cauzat direct de 
neurotoxicitatea veninului, deoarece afectează căile 
chimice de bază care ne fac muşchii să funcţioneze”. Și 
asta e principalul, draga mea. Muşchii nu funcţionează. Aşa 


că victima nu poate să respire. Şi neurotoxina este 
asimilată atât de repede, încât chiar dacă ai şti ce să cauţi - 
şi noi nu ştiam -, la testul de toxicitate nu apare nimic. 

l-am zis prietenei mele cele mai bune: 

— Deci, dacă nu rămâne neurotoxină în corpurile 
victimelor până când mor, cum poţi dovedi ce le-a omorât? 

Claire deschise un sertar, scotoci pe acolo şi strigă: 

— Aha! Te-am găsit! apoi scoase o lupă mare cât o 
farfurioară. 

— O să fac exact ce a făcut bătrânul doctor Wetmore. O 
să examinez corpurile pacienţilor mei cu o lupă şi o lumină 
puternică, zise ea. O să caut răni minuscule de înţepături 
care ar fi putut fi provocate de colti. 


Capitolul 60 


Eram toţi înghesuiți în biroul minuscul al lui Jacobi, Cindy, 
în scaunul vechi din faţa biroului, eu şi Conklin, strecuraţi 
între teancurile de hârtii de pe fişetul lui. 

— De cât timp ne cunoaştem? o întrebă Jacobi pe Cindy. 

— De vreo şase ani, cam aşa. 

— Şi până acum nu ţi-am cerut nicio favoare, nu? 

— Warren, i-am zis şi lui Rich şi i-am zis şi lui Cindy că 
nici măcar nu /ucrez la articolul despre crimele din înalta 
societate. 

Jacobi îmi fixă prietena cu ochii lui duri şi gri şi, sincer, 
am admirat-o pentru capacitatea de a-i susţine privirea. 
Aceeaşi privire rece intimidase ucigaşi depravaţi. 

— Nu e vorba că nu e articolul tău, zise Jacobi, ci că ştii 
nişte lucruri pe care noi vrem să le ţinem secret, 
deocamdată. 

— Toate dosarele alea pe care i le-am adus lui Rich sunt 
în domeniul public, zise Cindy arătându-i palmele lui Jacobi. 
Oricine ar putea să afle ce ştiu eu, inclusiv altcineva de la 
Chronicle. 

— Sunt îngropate în domeniul public, spuse Jacobi, şi 
deocamdată avem nevoie să rămână îngropate. De asta o 
să-ţi facem o ofertă pe care n-o vei putea refuza. 

Cindy râse. 

— Ce-mi place când îmi oferiţi voi exclusivitate după ce 
eu mi-am făcut deja treaba! 

— Cindy, hai să nu începem să vorbim despre câştiguri 
personale, da? Avem patru crime nerezolvate din anii '80 şi 
trei crime probabile de săptămâna trecută. O să-ţi dăm ţie 
prima dată acces şi asta-i o promisiune. 

Mi-a sunat celularul şi am aruncat o privire spre coapsă. 
Nu am recunoscut numărul, aşa că am lăsat telefonul să 
sune încă o dată înainte să-l smulg şi să mârâi „Boxer” în 
timp ce ieşeam rapid din biroul lui Jacobi. 

Joe râdea. 


— O, fir-ar, scuze, am zis eu. 

— Nu-i nimic, Blondino, mă bucur să-ţi aud vocea, 
indiferent cât de furioasă eşti. 

— Am şi motive să fiu. 

L-am pus rapid la curent pe Joe, povestindu-i despre 
moartea Sarei Needleman şi despre faptul că Jacobi îi 
punea nişte cătuşe virtuale lui Cindy pentru ca ucigaşul 
nostru cu şerpi să nu se târască într-o gaură. 

— Aveţi vreun indiciu despre ucigaş? 

— Prea multe şi niciunul, am zis eu. Curând o să începem 
să aruncăm cu săgeți în cartea de telefoane. Apropo, când 
vii acasă? 

În timp ce eu făceam cercuri în jurul biroului lui Cappy 
McNeil, Joe spuse că spera să se întoarcă peste o 
săptămână sau cam aşa ceva şi că ar trebui să planificăm 
ceva amuzant, să ne îmbrăcăm elegant ca să sărbătorim 
întoarcerea lui. 

l-am trimis bezele prin telefon, am auzit la rândul meu 
pupături, apoi m-am întors în biroul lui Jacobi. M-am aşezat 
lângă Conklin, atât de aproape unul de altul încât căldura 
coapsei şi braţului său mă făcură să mă gândesc la el şi la 
Joe şi să mă întreb din nou de ce fiecare din cei doi bărbaţi 
avea asupra mea o asemenea influenţă încât îmi întuneca 
sentimentele faţă de celălalt. 

Conklin se aplecă în faţă, aproape parcându-şi nasul în 
părul lui Cindy, şi-i zise: 

— Aşa cum ai zis şi tu, ar putea fi acelaşi ucigaş care s-a 
întors sau ar putea fi un copiator. 

— Oricum ar fi, e unul care repetă, mârâi Jacobi. Nu 
putem să-i dăm informaţii aşa importante. Avem nevoie de 
fiecare avantaj pentru că nu avem nimic, Cindy, şi pun 
pariu pe orice: dacă poate, tipu' ăsta o să omoare din nou. 


Capitolul 61 


Yuki era speriată de moarte. 

Nu-şi amintea să se mai fi simţit vreodată atât de 
specială ca atunci când era cu John „Doc” Chesney. Şi se 
părea că sentimentul era fantastic de reciproc. 

O, Doamne! De două ori deja îşi plimbase privirea pe faţa 
ei până când obrajii începuseră să-i ia foc şi trebuise să 
spună ceva, orice, pentru că nu mai suporta atâta atenţie. 

Se întâlnise cu Doc devreme în dimineaţa aceea, la plajă. 
Purta un hanorac bleumarin peste jeanşi, o culoare care îi 
făcea ochii şi mai albaştri, şi părul lui de culoarea nisipului 
şi mai blond, arătând atât de uimitor, încât putea să îl facă 
gelos chiar şi pe Brad Pitt. 

Yuki îşi propusese să n-o ia razna de la prima lor întâlnire 
adevărată, nici să nu-i facă ochi dulci, amintindu-şi că 
prima dată când îl întâlnise pe Doc fusese o scorpie şi lui îi 
plăcuse asta. 

Astfel, se stăpânise şi petrecuseră ziua explorând Crissy 
Field, un parc foarte drăguţ care se întindea de-a lungul 
țărmului de la Marina Green la Fort Point, un fort din 
vremea Războiului Civil care se afla sub Golden Gate. 

Alergase un pic mai repede decât Doc pe cărare, râsese 
de el că nu ţinea pasul până când sprintase pe lângă ea, 
aruncând cu un pic de nisip şi strigându-i peste umăr: 

— Hei, fetiţă, ia încearcă să mă prinzi. 

Yuki se prăbuşise pe o bancă veche, râzând şi gâfâind, 
iar Doc se întorsese după ea, respirând greu şi el, căzând 
lângă ea, umplând-o cu mirosul lui, făcându-i genunchii să 
tremure. 

— Îţi place să te dai mare, nu-i aşa? se şifonase el 
privind-o fix până când ea zisese „A, ia uite!” şi arătase 
spre capetele săltăreţe din golf. Nuci de cocos? 

— Glumeşti, nu? Ăia sunt lei-de-mare. 

— Îţi plac chestiile astea din natură? o întrebase el 
descheindu-şi şireturile de la pantofii Reeboks şi scuturând 


nisipul din ei. Tot cerul ăsta mare, formele astea de viaţă 
înspăimântătoare... 

— Crabi şi meduze... 

— După cum spuneam, iubitoareo de natură... 

— O0oooo, Doc, asta chiar doare, răsese Yuki. Şi să ştii că 
newyorkezii nu au monopol pe zgârie-nori. Şi mie îmi plac 
oraşele la fel de mult ca ţie. 

— Da? Dovedeşte-o! zâmbise el arătându-i că tot 
spectacolul ăsta doar atât era - un spectacol. 

Dar ea îi dovedise oricum, îi enumerase primii zece 
arhitecţi din topul ei, dintre care şapte se dovediră a fi şi 
preferaţii lui, şi îi povestise despre mărcile oraşului San 
Francisco, punând la egalitate Golden Gate al ei cu Throgs 
Neck al lui, Folsom Street a ei, cu Fifth Avenue a lui, apoi îl 
întrebase ce ocean putea el să vadă din centrul 
Manhattanului. 

Doc se recunoscuse învins la faza cu oceanul şi se 
plimbară împreună până la Warming Hut, unde se aşezară 
la o măsuţă, cu căni de cacao în mâini, îmbujoraţi, 
zâmbindu-şi unul altuia de parcă sentimentele lor erau 
monede de aur pe care le găsiseră în buzunarele din spate 
ale jeanşilor, fără să le fi văzut vreodată până atunci. 

— Ştii, eşti superbă, zise el. 

— Ei, hai. 

— Ba da, eşti. 

Se întinse şi-i ciufuli părul tuns scurt, iar ea îi apucă 
mâna şi-şi puse obrazul în palma lui, aşteptând ca iluzia să 
se risipească, ceea ce se şi întâmplă când telefonul lui 
începu să sune pe melodia Someboay to Love. 

Doc oftă, îşi retrase palma de pe obrazul ei, îşi deschise 
telefonul şi răspunse: 

— Chesney. Nu sunt de gardă. Asta nu e problema /u/? 
Bine, bine. Pot să ajung într-o oră. 

Doc puse deoparte telefonul şi luă ambele mâini ale lui 
Yuki în ale sale. 

— Îmi pare rău, Yuki. Aşa o să fie până mai urc în 
ierarhie. 

— Înţeleg, spuse ea. 


Merseră împreună la maşini, cu braţele înlănţuite în jurul 
mijlocului, iar Yuki era încântată de sentiment şi, în egală 
măsură, uşurată că ziua se încheiase în cel mai bun 
moment. Era atrasă de Doc, dar era şi speriată. 

El puse un braţ pe după umărul ei, o trase înspre el şi o 
sărută delicat, încet, aşa că ea îl sărută din nou, şi mai 
încet. 

Când se separară, Yuki lăsă să-i scape: 

— N-am mai făcut dragoste de aproape doi ani. 

Pe chipul lui Doc trecu o expresie pe care Yuki nu putu să 
o citească. Fu ca o eclipsă de soare. El o îmbrăţişă, urcă în 
maşină şi spuse pe fereastră: 

— Te sun. 

— Bine, răspunse ea prea încet ca el să o audă peste 
zgomotul motorului când plecă. 

Ce îi spusese? De ce spusese asta? 


Capitolul 62 


Cindy stătea într-un separeu dintr-un restaurant denumit 
Moe's, chiar pe aceeaşi stradă cu casa victoriană a 
Curierului, care fusese confiscată şi decăzuse la stadiul de 
refugiu pentru drogati. 

Brânza la grătar şi cafeaua se răceau, iar Cindy îşi lua 
notite pentru o casetă cu informaţii suplimentare: câte 
persoane fără adăpost muriseră înainte să împlinească 
patruzeci de ani, câte dintre ele erau sub influenţa 
alcoolului sau drogurilor când decedaseră - şaizeci şi cinci 
la sută. 

Lua datele de pe site-ul poliţiei din San Francisco, aşa că 
era scriere automată, nu creaţie, dar îi distrăgea atenţia de 
la chinurile plăcute provocate de faptul că mai petrecuse o 
noapte încolăcită în jurul lui Richard Conklin, de data 
aceasta la el acasă. Şi amintirile acelea n-o făceau decât 
să-şi dorească să-l sune, să-şi dea iar întâlnire ca să se 
încolăcească din nou în jurul lui. 

Era în acea stare psihică luminoasă, dar periculoasă, 
când simţi că o trage cineva de păr. Când se întoarse, văzu 
o femeie care trăgea cu ochiul la ea peste marginea 
separeului şi o striga. 

Lui Cindy i se păru că o mai văzuse undeva pe femeia 
aceea, totuşi nu o recunoscu. 

— Îmi pare rău. Ne cunoaştem? 

— Te-am văzut la Din Inimă. 

— A, da, zise Cindy, aproape sigură că nu o recunoştea 
pe femeia aceea tânără din cantină, dar nu ştia de unde 
altundeva s-o ia. 

— Vrei să stai cu mine? o întrebă Cindy simțindu-se 
obligată s-o invite, pentru că nu ştii niciodată ce se poate 
întâmpla. Femeia asta cu părul blond ciufulit putea fi cea 
care ştia cine îl omorâse pe Curierul Isus. 

— Pari ocupată. 

— Nu-i nimic, zise Cindy închizând capacul laptopului 


când femeia se aşeză în faţa ei. 

Cindy văzu pe chipul femeii începutul declinului către o 
transformare completă din cauza metamfetaminei: pielea 
gri, pupilele imense şi starea de agitaţie. 

— Eu sunt Sammy. 

— Bună, Sammy. 

— Ţi-am citit ultimul articol. Ai scris că pe Curier îl chema 
Rodney Booker. Că a fost la Stanford. 

— Da, aşa e. 

— Şi eu am fost la Stanford. 

— Ai renunţat, bănuiesc. 

— Şcoala nu poate să concureze, zise Sammy. 

— Cu ce? 

— Cu viața. 

Cindy clipi, uimită de vorbele tinerei femei. Îşi amintea 
avertizările: să nu vorbească prea repede, să nu se mişte 
prea brusc, să nu pară în niciun fel o ameninţare. Că atâta 
vreme cât dependenţa de metamfetamină vorbea, era în 
destulă siguranţă. Tăcerea însemna că ar putea să devină 
paranoică - şi periculoasă. 

Cindy încercă să nu se uite la furculita şi cuțitul de pe 
masă. Spuse blând: 

— Ştii cine l-a omorât pe Curier, Sammy? Ştii că oferim o 
recompensă de 25 000 de dolari? 

— Şi viaţa ta cât valorează, Cindy? zise Sammy privind 
agitată prin tot localul şi înapoi la Cindy. Tu ţi-ai vinde viaţa 
pentru bani pe care n-o să ajungi să-i cheltuieşti? Asta 
vreau să-ţi zic. Îţi pierzi timpul. Nimeni n-o să spună cine 
sunt oamenii care l-au omorât pe Curierul Isus. Nimeni n-ar 
îndrăzni. 


Capitolul 63 


Eram în maşina poliţiei cu Conklin şi ne îndreptam spre o 
bombă de cârciumă în Mission, unde se părea că noul şi 
singurul nostru suspect lucra de la trei după-amiaza până la 
miezul nopţii. 

Numele lui Henry Wallis ne parvenise printr-un pont 
anonim, dar ceea ce diferenţiase acest pont de alte sute 
care ne încinseseră liniile telefonice fusese faptul că Henry 
Wallis se afla pe lista noastră scurtă. 

Era barman, lucrase la petrecerile date de soţii Bailey şi 
ieşise cu Sara Needleman - până când ea îi dăduse papucii. 
Persoana care ne dăduse pontul susţinea că îl văzuse pe 
Wallis trecând cu rabla lui pe strada şi prin faţa casei lui 
Needleman de câteva ori în seara dinaintea morţii ei. 

Cazierul lui Wallis arăta arestări pentru infracţiuni 
violente. 

Fusese condamnat pentru violenţă domestică, lovire şi 
alte agresiuni şi fusese acuzat de tentativă de omor când, 
împreună cu alţi bătăuşi beţi, aproape omorâseră un client 
pe o alee din spatele barului. 

Martorii bătăii aveau variante diferite. Dovezile erau 
îndoielnice. Wallis fusese găsit nevinovat. Cazul fusese 
închis. 

Raportul zicea că Wallis era alb, avea un metru şaptezeci 
şi opt înălţime, şaptezeci şi cinci de kilograme şi, cel mai 
important, patruzeci şi şase de ani. Asta însemna că era 
destul de în vârstă să fi citit despre crimele din înalta 
societate din anii '80. 

La naiba, era chiar destul de în vârstă să le fi comis chiar 
el. 

Eu şi Conklin ne întrebam dacă Wallis avea chei de la 
ambele case, şi a soţilor Bailey, şi a Sarei Needleman. 
Părea probabil, chiar erau şanse mari. 

Aveam o poză de-a lui Wallis de când avea patruzeci de 
ani, dar arăta bine, chiar cu flash-ul aparatului Polaroid, 


care crea un contrast puternic, dezavantajos. 

Avea braţe musculoase, cu tatuaje la încheieturi făcute în 
închisoare. 

Dar ce ne trimisese pe mine şi pe Conklin după el fusese 
tatuajul de pe umărul stâng al lui Wallis: un şarpe încolăcit 
prin găvanele ochilor unui craniu. 

Conklin conducea tăcut şi înţelegeam de ce. 

Amândoi ne imaginam nenumăratele moduri în care se 
putea desfăşură scena din barul Torchlight: ce am face 
dacă Wallis ar scoate o armă, dacă ar fugi, cum ne-am 
descurca cu orice situaţie ar apărea fără să producem prea 
multe daune colaterale. 

Conklin parcă pe Fifteenth, între Valencia şi Guerrero, în 
faţa barului-restaurant Torchlight, o clădire albă cu şindrilă, 
înconjurată de librării şi cafenele. 

Mi-am desfăcut haina şi am atins podul armei. Conklin, la 
fel. Am intrat în atmosfera obscură a barului. In partea de 
sus era un televizor, deschis pe un canal ce prezenta o 
recapitulare a meciului de baseball din ziua precedentă - 
Oakland Athletics luau bătaie. 

Barmanul avea un metru optzeci şi patru, optzeci şi două 
de kilograme şi era chel. Barul era întunecat - cu o lumină 
slabă dată de siglele de neon -, dar chiar şi aşa, mi-am dat 
seama de la nouă metri că barmanul care ştergea halbe de 
bere cu un prosop murdar nu era Henry Wallis. 

Eu am rămas chiar în cadrul uşii, iar Conklin s-a dus la 
barman, i-a arătat insigna şi a vorbit încet cu el, acoperiţi 
de zgomotul televizorului. Barmanul îşi aruncă privirea spre 
mine şi înapoi la Conklin. 

Apoi arătă spre un bărbat din capătul barului, care 
sorbea dintr-o bere şi privea în sus la televizor, fără să ne 
acorde atenţie. 

Conklin îmi făcu semn şi ne apropiarăm de Henry Wallis. 
Poate avea ochi la spate sau poate tipul de lângă el ne 
remarcase şi îl atenţionase pe Wallis, dar acesta îşi întoarse 
capul brusc, mă văzu întinzând mâna după armă şi fugi 
spre ieşire. 

Conklin strigă: 


— Nu mişca! Wallis, rămâi unde eşti! 

Dar bărbatul ocoli bucătăria şi continuă să alerge până 
ajunse la uşa din spate, care se închise cu putere în urma 
lui. 

Câteva secunde mai târziu, când am deschis uşa, Wallis 
era deja în Camaro-ul său negru, ruginit, ţâşnind ca din 
puşcă pe Albion Street. 


Capitalul 64 


Am sunat la dispecerat şi am cerut ajutoare, în timp ce 
Conklin acceleră pe strada pustie. 

Din radio se auzi vocea serioasă a dispecerei, Jackie Kam, 
care declară cod 33 - linişte pe banda noastră de frecvenţă 
- Şi alertă toate maşinile din zonă că urmăream un Camaro 
negru ce rula pe Sixteenth spre Market. 

Era de rău. 

Tocmai ieşeau elevii de la ore, cel mai prost moment 
pentru o urmărire în viteză, periculos pentru mine şi 
Conklin, posibil letal pentru alţi şoferi şi pentru pietoni. 

Am activat sirena şi girofarul. Wallis avea un avans de cel 
puţin treizeci de secunde şi, pe măsură ce se îndepărta de 
noi cu peste o sută zece kilometri la oră, era clar că n-avea 
să încetinească pentru nimeni şi nimic. 

— Nu-i văd numărul de înmatriculare, i-am zis dispecerei. 

Ajunseserăm destul de aproape când, imediat după 
scârţâitul puternic de metal, însoţit de claxoane de panică, 
am văzut o camionetă de taco răsturnându-se. 

Maşina lui Wallis dădu înapoi, apoi se mişcă extrem de 
repede, ocolind camioneta căzută, ambală motorul, lăsând 
nori de fum în urma sa şi ţâşni din nou după ce lovi un 
vehicul parcat. Apoi Wallis apăsă pedala, lăsând urme de 
cauciuc pe asfalt şi camioneta stricată în mijlocul Market 
Street. 

Am anunţat coliziunea şi am chemat de urgenţă salvarea. 
Gând am trecut în viteză pe lângă camionetă, şoferul ieşea 
clătinându-se în stradă, cu sânge pe frunte, încercând să ne 
facă semn să oprim. 

Nu puteam să oprim. L-am înjurat pe nenorocitul de 
Wallis, în timp ce Conklin accelera spre intersecţia dintre 
Market şi Castro. 

Acum aveam numărul maşinii şi l-am anunţat: 

— Foxtrot Charlie Nouă Trei Unu Echo, merge spre 
Portola. 


Portola e un drum sinuos şi noi zburam pe curbele alea 
cu optzeci de kilometri la oră, în timp ce Gamaro-ul se 
îndepărta şi mai mult de noi. De-a lungul străzii, maşinile se 
ciocneau în curbe, iar bicicliştii îmbrăţişau marginile 
clădirilor. 

Am presupus că ne veneau în ajutor şi alte maşini de 
poliţie, dar, deocamdată, eram încă singurii care îl 
urmăream pe Wallis. 

— Dispecerat! Sunt victime? 

— Numai răniţi care se ţin pe picioare, sergent. Unde vă 
aflaţi? 

l-am spus lui Kam că eram pe Twin Peaks Boulevard, în 
vârful unui munte mic din centrul oraşului. Arestaserăm 
adolescenţi care se pipăiau sub turnul nostru principal de 
radio în locul ăla, dar acum mă ţineam de bord în timp ce 
Conklin ţipa „Jigodia!” şi accelera pe drumul nebunesc de 
înşelător, încadrat de parapete înalte de şaizeci de 
centimetri, ciobite unde şoferii şmecheri intraseră ca 
glonţul în ele. 

Ne apropiam de Wallis, când acesta îşi începu coborârea 
rapidă spre Clayton, o stradă sinuoasă şi abruptă care-mi 
dădea flori. Am înşfăcat microfonul atât de tare, încât am 
lăsat urme de unghii în plastic. 

Am anunţat din nou unde ne aflam: mergeam spre Upper 
Haight, o zonă rezidenţială cu case în stilul Tudor şi 
victorian, în care locuiau familii tinere, şi cu străzi elegante, 
străjuite de copaci. 

În faţa noastră apărură un copil, o femeie şi un câine. 

— Nuuuuu! am strigat eu. 

Conklin apăsă pe claxon şi frână, maşina noastră ateriză 
pe trotuar, cu roţile zburând peste curbă şi sirena urlând ca 
un strigoi rănit când revenirăm cu o bufnitură în stradă. 

— Totul e sub control, mărâi Conklin. 

Pe cine păcălea? 

M-am uitat în urma noastră şi nu am văzut niciun 
cadavru pe stradă, dar tot îmi stătea inima. Aveam să 
supravieţuim oare acestei curse nebuneşti? Aveam să 
omorâm oameni în ziua aceea? 


— Unde ne duce idiotul ăsta? am întrebat eu aiurea. 

— În jad. Ne duce în iad, zise Conklin. 

Ştia oare? 

Cred că ştia. Cumva, Conklin ştiu instinctiv unde se 
îndrepta Henry Wallis. 

Mie mi-a luat încă un minut să înţeleg. 


Capitalul 65 


M-am prins de bord, am privit străzile trecând fulgerător 
prin faţa ochilor noştri, în timp ce noi ne jucam maşinuţe cu 
trecători nevinovaţi, întrebându-ne dacă Henry Wallis era 
omul nostru. Omorâse oare trei oameni săptămâna trecută? 

Omorâse oare şapte, în total? 

Câţi mai avea să omoare dacă nu-l opream? 

— Ţine-te bine, Linds, zise Conklin smucind puternic 
volanul. Am cotit cu un sunet strident pe Haight Street, 
unde probabilitatea de a dărâma vagabonzi, hipioţi la 
pensie, bătrâni care intrau sau coborau din maşinile lor era 
aproape de sută la sută. 

— Haight dă într-o fundătură la Stanyan! am tipat eu. 

L-am urmărit pe nebunul din Camaro, care gonea la 
treizeci de metri în faţa noastră, scoțând scântei din bara 
de protecţie din spate, dreapta, care acum atârna pe 
stradă. 

Wallis încă era în faţa noastră pentru că, pur şi simplu, 
nu-i păsa ce loveşte - şi refuza să fie închis. Făcu dreapta 
pe Stanyan, conduse aproape toată lungimea străzii, când 
coti ilegal la stânga, peste două benzi de trafic, ca să intre 
în parcul Golden Gate. 

În dreapta noastră se ridica impozanta grădină botanică, 
o seră uriaşă construită în alt secol. Mi-am imaginat o 
răsucire spectaculoasă a maşinii, o scenă demnă de James 
Bond, cu sera aia explodând într-un miliard de cioburi. 

Dar Wallis patină şi evită coliziunea. 

— Rich, fii atent! am tipat. 

Am urmărit Camaro-ul într-o cacofonie de claxoane şi 
scrâşnete de cauciucuri, cursa de maşinuţe ducându-ne tot 
înainte, pentru că nu aveam de ales. 

În minutele frenetice în care fuseserăm pe urmele 
Camaro-ului, nu văzusem o altă maşină a poliţiei, nici 
marcată, nici nemarcată. Auzeam sirene în depărtare, dar 
eram singuri, turând Fordul nostru Crown Vic la viteza warp, 


în timp ce rabla lui Wallis rămânea în faţa noastră cu 
jumătate de stradă, până când coti la dreapta, spre Ocean 
Beach. 

Ne-am târât după el pe terenul ce cobora brusc. Joggeri 
cu câini se fereau din calea noastră. Doamne, îmi venea să- 
mi pun mâinile la ochi, să nu mai văd, dar nu puteam. 

Lacul pentru agrement era în dreapta noastră, plin de 
bătrâni şi copii care conduceau bărci cu telecomandă, apoi 
cele două maşini ale noastre goniră pe lângă terenurile de 
fotbal, lăsând echipele de liceeni cu gura căscată. 

Urcam din nou, drumul ducând direct la Sutro Heights, 
aproape de capătul terenului, când Wallis viră afară din 
parc, pe Point Lobos Avenue, un bulevard cu patru benzi de 
trafic rapid. 

Chiar când urlam în microfon să anunţ locul unde ne 
aflam, Wallis viră brusc la stânga pe banda din mijloc şi îşi 
îndreptă maşina ca o rachetă spre Cliff House, un 
restaurant emblematic cocoţat pe marginea de vest a 
continentului, pe o stâncă ce se arunca direct în Pacific. 

Am înţeles atunci: Wallis voia o ieşire dramatică, în stilul 
Thelma & Louise, numai că el avea să zboare singur. Când 
Camaro-ul se lovi de parapete şi ieşi de pe carosabil, am 
văzut o chestie de-a dreptul incredibilă: uşa şoferului s-a 
deschis şi Wallis a sărit. 

Numai că nu şi-a calculat bine săritura. 

Camaro-ul se lansă şovăielnic într-un drum fără 
întoarcere de pe stâncă în apa învolburată de dedesubt, iar 
Wallis atârnă pe lângă maşină, amândoi - om şi autovehicul 
- căzând cu încetinitorul, ca într-un vis. 

Rick a pus frână în faţa zidului spart şi amândoi am privit 
peste promontoriu la timp să vedem Camaro-ul explodând 
în flăcări. 

— Acolo! am zis eu. E acolo! 

Corpul lui Wallis era la cincisprezece metri sub noi, un 
morman de carne însângerată. 

Era imposibil de coborât pe acolo, peretele era drept, iar 
pietrele ude şi ascuţite. Conklin m-a luat de mână şi i-am 
strâns-o cu putere, privind hipnotizată la focul ce trosnea. 


Am auzit vocea lui Jackie Kam în spatele meu, 
chemându-mă prin radioul din maşină: 

— Sergent Boxer, unde vă aflaţi? Lindsay? Lindsay, 
răspunde-mi, te rog. 

Rich îmi dădu drumul la mână, se aplecă deasupra 
stâncii, cu faţa în vânt, şi strigă către cadavrul proaspăt al 
lui Henry Wallis: 

— Te-ai distrat, tâmpitule? Ai obţinut ce voiai? 

Am sunat la dispecerat de pe telefonul mobil, dar 
maşinile deja se opreau cu scrâşnete de jur împrejurul 
rezervației naturale Point Lobos. 

Jacobi sări dintr-una dintre ele înainte să oprească. 
Alergă spre noi strigându-ne: 

— Aţi păţit ceva? Aţi păţit ceva? 

Eram atât de zguduită, că nu puteam să vorbesc. 

— Linişteşte-te, Boxer, zise Jacobi punându-şi mâinile pe 
umerii mei. Prietena mea dragă. Încearcă să respiri. 

În colţurile ochilor îmi apărură lacrimi, dar nu de tristeţe. 
Era altceva - surpriză şi uşurare că eram în viaţă. 

Am inspirat aerul plin de fum şi am zis: 

— Nu înţeleg, Warren. Wallis a sărit din maşină! Încerca 
să fugă? Sau aşa voia el să moară? 

— Ce contează? zise Conklin de lângă mine. 

Am încuviinţat. Ce conta? Henry Wallis, omul cu şarpele 
şi craniul tatuate pe umăr, era mort. 


Capitalul 66 


Jacobi ne duse pe mine şi pe Conklin să luăm cina la 
restaurantul Lulu, locul ideal pentru bucătăria provensală 
ca acasă, porţii bogate şi pizza pe vatră. Sala de mese 
aflată la demisol era plină ochi, de jur împrejur se auzea 
murmurul conversaţiilor, iar chelnerul nostru chiar ştia lista 
de vinuri, de mult considerată una dintre cele mai bune din 
oraş. 

Ştiam de ce sărbătorea Jacobi. 

Şeful şi primarul îl bătuseră pe umăr, cu clasicul „Bravo, 
domnule!” 

Crainicii vorbeau numai despre dramă: filmări din 
elicopter şi ştirea că viaţa era din nou sigură pentru cei 
bogaţi şi celebri. 

Dar nu puteam să suport aşa ceva şi trebuia să zic: 

— Warren, a înnebunit toată lumea? Tu te simţi în largul 
tău să afirmi că Henry Wallis e tipul care i-a omorât pe 
milionari? 

Jacobi răspunse cu o întrebare: 

— Nu poţi să accepţi ceva bun în viaţa ta, Boxer? Şi apoi 
cu încă una: Nu poţi să fii fericită măcar o oră? 

— Cred că nu, am zis eu uitându-mă urât la el. Ce e în 
neregulă cu mine? Sau sunt eu prea deşteaptă pentru 
gluma asta? 

Conklin mi-a dat una pe sub masă cu genunchiul şi n-am 
înţeles ce naiba avea şi el. 

Murise un om. 

Aveam noroc că nu ne uitam în sus la Claire de pe masa 
ei de autopsie, sau că nu vedeam la televizor un reportaj 
despre copii morţi, cu părinţi în lacrimi care să amenințe că 
dau municipalitatea în judecată pentru încă o urmărire 
fatală în mare viteză, iar crainicul să anunţe că 
„înmormântarea copiilor Beckwith va avea loc duminică, la 
biserica Surorile Inimii Sacre”. 

Chelnerul turnă vinul, Jacobi îl degustă, decretă că era 


excelent şi, peste zarva mesenilor cu portofele grase care 
sporovăiau veseli în jurul nostru, ridică paharul în cinstea 
mea şi a lui Conklin. 

— Mersi, zise el, de la şefu', de la primar şi mai ales de la 
mine. Vă iubesc, copii! 

Jacobi zâmbi, ceea ce nu-l mai văzusem făcând decât, 
poate, de două ori în ultimii zece ani, apoi el şi Conklin se 
înfipseră în midiile la tigaie şi rața la rotisor. 

Eu n-aveam poftă de mâncare. 

Muşchii feţei îmi deveniseră rigizi, dar rotiţele continuau 
să se învârtă în capul meu. 

Chiar era Henry Wallis ucigaşul celor din înalta societate? 

Sau era doar un fost condamnat ratat, care avea ceva de 
ascuns - aşa că se speriase şi-şi pusese capăt zilelor? 

Îi mai păsa cuiva în afară de mine? 


Capitalul 67 


în ciuda opiniei generale, am găsit o doamnă procuror în 
biroul ei la ora nouă în seara aceea, neobosita Kathy Valoy. 
A sunat un judecător şi ne-a obţinut un mandat de 
percheziţie pentru apartamentul lui Henry Wallis, iar la 
miezul nopţii, eu şi Conklin eram acolo. 

Wallis locuise într-o clădire cu trei niveluri, fără lift, pe 
Dolores Street, la câteva străzi de Torchlight Bar. 

Am sunat până l-am trezit pe proprietarul clădirii, un 
bărbat îndesat, pe nume Maury Silver. Avea un început de 
chelie, proteza dentară desprinsă, respirație urât 
mirositoare şi o cămaşă de lucru murdară ce-i atârna peste 
boxeri. 

Silver se uită pe mandatul nostru prin uşa întredeschisă, 
citi fiecare pagină faţă-verso, apoi ne lăsă să intrăm în 
clădire. 

— Ce s-a întâmplat cu Henry? ne întrebă el. A, nu se 
poate! Vreţi să spuneţi că el e ăla care s-a aruncat de pe 
stâncă? Henry e un criminal? 

Apartamentul lui Wallis era la parter, în partea din spate. 

Am aprins lumina, am închis uşa în nasul domnului Silver 
Şi, pur şi simplu, am răscolit locul. N-a durat mult. 

Ca mulţi alţi foşti condamnaţi, Henry Wallis avea doar 
strictul necesar de mobilă şi puţine obiecte, pe care le 
păstra în ordine. 

Conklin se ocupă de dormitor şi de baie, iar eu de 
sufrageria mică şi de bucătărie. Din când în când, strigam 
unul la altul: când Conklin găsi iarba înfăşurată în plastic în 
cutia cu nisip a pisicii şi când eu am găsit o carte despre 
tatuaje, cu colţurile îndoite la paginile cu şerpi. 

Dar asta fu tot. 

Nu tu decupaje din ziare vechi sau noi, nu tu altare 
închinate sieşi, nu tu trofee de la bogaţi. Şi, mai ales, niciun 
şarpe. 

Nici figurine de şerpi, nici artefacte de şerpi, nici cărţi 


despre şerpi. 

— Nu sunt alte reptile în afară de astea, i-am zis lui 
Conklin arătându-i cartea de tatuaje. 

— la vino să vezi ceva, zise el. 

L-am urmat în dormitor şi m-am uitat la ce găsise: un 
sertar plin de chiloţi de damă mărimea XL. 

— Doar dacă nu cumva avea o prietenă solidă, dar nu 
văd nicio poză, cosmetice, nimic să indice asta, zise 
Conklin, Henry Wallis era travestit. 

— Un traficant de droguri travestit. Felicitări Sarei 
Needleman că i-a dat papucii. Hai să închidem văgăuna 
asta, am zis eu. 

— Locuiesc la doar câteva străzi distanţă, zise Rich când 
am închis şi baricadat uşa. Vino să bem ceva, să vorbim pe 
îndelete despre toate astea. 

— Mersi, dar nu, am spus eu. Asta a fost cea mai lungă zi 
din viaţa mea, Rich. Trebuie să mă duc acasă. Să mă 
dezbrac. Şi în pat cu mine! 

Conklin râse. 

— Asta e un ordin, sergent? 

Am râs şi eu cu el mergând spre maşină, simţindu-mă un 
pic ciudat, gândindu-mă că poate doctorul Freud era cel 
care râdea cu-adevărat. 

— Bine, am zis, cu o mână pe portieră, fiind foarte atentă 
unde puneam piciorul. Numai un pahar. 


Capitalul 68 


Diferenţa dintre apartamentul lui Conklin şi cea a lui 
Henry Wallis era enormă. Conklin locuia într-un bloc similar, 
ambele străzi fiind încadrate de case de două şi trei etaje 
din anii '50, cu nimic ieşite din comun, construite din 
materiale ieftine şi banale, dar, odată înăuntru, casa lui 
Conklin părea locuită şi călduroasă. 

Sufrageria era primitoare: lumină bună, canapele 
confortabile grupate în jurul unui şemineu, şi obiectul care 
nu trebuie să lipsească din casa unui burlac: televizorul cu 
plasmă cu diagonala de 132 de cm. 

Rich se ghemui lângă combină, trecu în revistă un teanc 
de CD-uri şi mă întrebă: 

— Îţi place Van Morrison? 

— Sigur, am răspuns eu privind la fotografiile de pe 
pereţi, imagini mărite alb-negru ale unor bărci cu pânze în 
golf, cu velele umflate de vântul verii, cu lumina sclipind 
printre valuri, trei cadre diferite şi toate trei îţi tăiau 
respiraţia. 

— Tu ai făcut pozele astea, Rich? 

— Da. 

— Sunt minunate. 

Van Morrison cânta Brown Eyed Girl, o melodie care mă 
făcea să vreau să cânt şi eu. Am zâmbit când Rich mi-a dat 
un pahar cu vin şi l-am privit aşezându-se în capătul 
îndepărtat al canapelei şi ridicându-şi picioarele pe un 
capac de trapă lustruit, pe care îl transformase în măsuţă 
de cafea. 

Am sorbit din paharul îngheţat de chardonnay, mi-am 
aruncat pantofii şi m-am aşezat în capătul celălalt al 
canapelei supradimensionate. Pe măsură ce vinul îmi 
aluneca pe gât, rece, sec şi bun, tensiunea îmi părăsea 
corpul. 

— Ştii, mă gândesc că povestea asta n-are cum să se 
termine aici. 


Conklin încuviinţă, încurajându-mă să continui. 

— Un om a murit. Vor fi urmări pe care Tracchio şi Jacobi, 
pur şi simplu, nu vor să le vadă. Wallis trebuie să aibă o 
familie pe undeva. Vor fi întrebări şi noi amândoi ştim, Rich, 
că nu Wallis e vinovatul. Uite ce cred eu că s-a întâmplat: 
noi doar am contribuit la moartea unei diversiuni. 

Conklin râse şi spuse: 

— Pictezi un tablou minunat în cuvinte. 

— lar tu ai un râs superb, Rich, i-am zis eu. Îmi place să 
te aud râzând. 

Mi-a susţinut privirea până când am cedat prima şi am 
clipit. 

Singurul ceas din cameră era pe aparatul video, iar eu 
stăteam prea departe de el ca să văd cifrele luminoase, dar 
ştiam că era târziu. Probabil se făcuse două dimineaţa şi 
mă simţeam agitată, începeau să-mi vină idei, de exemplu 
să văd şi restul apartamentului lui Rich. Şi poate şi restul de 
Rich. 

Mintea şi corpul îmi erau supraîncălzite şi nu cred că Rich 
voia să mă răcorească atunci când s-a dus la bucătărie să 
aducă sticla de vin răcită. Cât timp a lipsit din cameră, mi- 
am desfăcut un nasture de la cămaşă. 

Şi apoi încă unul. 

În timpul ăsta, mi-am schimbat poziţia pe canapea şi am 
simţit ceva tare şi ascuţit între perne. Am apucat obiectul 
cu degetele, l-am scos şi am văzut o clamă de păr. Ţineam 
între degete o agrafa cu strasuri. 

Şocul produs de acea bijuterie de cinci centimetri a făcut 
să-mi îngheţe sângele în vine. Agrafa lui Cindy nu putea să 
cadă printre perne decât dacă Rich şi Cindy s-ar fi zbenguit 
pe canapea. 

Am pus agrafa pe măsuţa de cafea şi mi-am ridicat 
privirea când s-a întors Rich cu sticla. A văzut agrafa, a 
văzut privirea din ochii mei. A deschis gura să zică ceva, 
dar n-a ieşit niciun sunet. 

Mi-am întors privirea, să fiu sigură că nu-mi vede 
durerea. 

Am mormăit că era târziu, că-i mulţumesc pentru vin şi 


că o să ne vedem dimineaţă. 

Am plecat cu pantofii pe jumătate încheiaţi şi cu inima pe 
jumătate frântă. Mi-am găsit maşina pe strada unde o 
lăsasem şi am vorbit singură în drum spre casă. 

— Ce, eşti geloasă? am ţipat. Pentru că e o prostie să fii 
geloasă! Atenţie, neuroni: Rich plus Lindsay? Asta e o mare, 
mare prostie! 


Capitolul 69 


Când Pet Girl ajunse la casa lui Molly Caldwell-Davis din 
Twin Peaks, cu panorama ei uimitoare asupra oraşului, 
petrecerea începuse de ore bune. Pet Girl apăsă pe sonerie, 
lovi ciocanul până când „Tyco” deschise uşa şi 
extravaganţa voit amuzantă a formaţiei Scissor Sisters din 
epoca post-disco năvăli afară în noapte. 

Tyco purta hainele lui de petrecere: un boa din pene în 
jurul umerilor lui zvelţi, inele în sfârcuri şi o chingă neagră 
de satin. Îi înmână Pet Girl un pahar de şampanie, o sărută 
pe buze şi-i spuse „Bună, sexoaso!” pe un ton atât de 
haios, încât Pet Girl râse în loc să-i mulţumească. 

Pet Girl trecu pe lângă Tyco şi intră în camera principală, 
cu decorul ei ameţitor: mese şi canapele având 
dimensiunile uriaşe din Alice în Ţara Minunilor, pereţi 
vopsiți în negru, covoare cu imprimeuri imitație de leopard, 
trupuri împreunate pe pernele de pe duşumea, întregul loc 
arătând mai degrabă a bordel decât a casa unei fete care 
lucra la o ceainărie şi avea un fond fiduciar de opt cifre. 

Pet Girl o găsi pe Molly, cu corpul ei bronzat şi tonifiat 
prin yoga, aşezată pe o canapea joasă, aplecată deasupra 
unei mese cu oglindă, trasând linii cu un pai de argint. 
Culcat într-o rână, lângă ea, se bălăngănea cu două bătăi în 
urma ritmului legendarul miliardar din domeniul software, 
în vârstă de cincizeci şi doi de ani, Brian Caine. 

— la. Uite. Cine-i? Aici, zise Câine, aruncându-i lui Pet Girl 
o privire atât de libidinoasă încât acesteia îi veni să-i scoată 
ochii. 

— Molly, zise Pet Girl, întinzând o sticlă de Moet & 
Chandon de şaizeci şi opt de dolari, asta e rece. 

— Pune-o oriunde, spuse Molly întorcându-se cu spatele 
la Pet Girl când Tyco aduse un teanc de poze. [ipă de 
plăcere când apucă instantaneele cu scene de sex pe care 
băiatul în casă le făcuse musafirilor care şi-o trăgeau în 
dormitorul ei. 


Pe cât de brusc fusese distrasă atenţia lui Molly de la Pet 
Girl, pe atât de repede se întoarse, ca un bumerang. 

— Nu simţi mirosul ăsta? o întrebă Molly. Arde ceva. De 
ce stai? 

Pet Girl îşi înăspri expresia. 

Se duse în bucătărie, luă din cuptor tigaia cu plăcinta de 
ciuperci cât o înghiţitură şi aruncă o tavă de friptură de vită 
Kobe pe pâine prăjită - în valoare de peste şase sute de 
dolari kilogramul - în vasul de mâncare al câinelui. Apoi se 
întoarse cu paşi apăsaţi la petrecere. 

O strigă pe Molly, în sfârşit surprinzându-i privirea 
rătăcită de sub fruntea ei goală, plină de botox. 

— l-am dat de mâncare lui Mischa, spuse Pet Girl. Nu uiţi 
să-l plimbi, nu? 

— O să-l plimbe Tyco. 

— Bine atunci. Au revoir, scumpilor. 

— Dar abia ai ajuns, se îmbufnă Brian Caine. Pijamaua lui 
de mătase neagră se desfăcu şi lăsă la vedere sânii 
bărbăteşti păroşi, dezgustători. Rămâi, o imploră el pe Pet 
Girl. Vreau să te cunosc mai bine. 

— Mda, imediat ce reuşesc să mă abţin să nu vomit, 
ripostă Pet Girl. Se întoarse pe balerinii aurii pe care-i 
cumpărase pentru ocazia asta şi-şi făcu drum prin mulţimea 
neatentă. Se opri să-şi ia înapoi sticla de şampanie pe care 
o adusese, apoi ieşi repede din casă. 


Capitalul 70 


Era aproape miezul nopţii când Pet Girl cobori din taxi şi 
merse pe jos patru străzi, inspirând aerul cald şi umed 
dinspre ocean pe măsură ce se apropia de apartamentele 
prăpădite din capătul cel mai îndepărtat al parcului 
Presidio. 

Deschise uşa de la apartamentul ei, îşi atârnă rucsacul 
într-un cui pe hol şi se duse la bucătărie. Descuie cu cheia 
uşa mică, glisantă, împingând-o la locul ei în perete. Apoi 
intră în camera lungă, îngustă, care fusese cândva o 
cămară şi care acum era lumea ei privată. 

Pet Girl apăsă pe întrerupător, inundând cu lumină cele 
şase acvarii ţinute pe nişte stative pentru tăvi, aliniate de-a 
lungul peretelui din spate. Işi simți frumusețile 
desfăşurându-şi corpurile lucioase chiar înainte de a le 
vedea târându-se silențios prin cutia de coajă de copac și 
frunze - alerte, flămânde, dornice să se hrănească. 

Pet Girl deschise un dulap şi-şi scoase instrumentele: 
cleştele cu mânerul de apucat, cizmele cu bombeu de oţel 
şi mănuşile de sudor, confecţionate din piele de căprioară, 
căptuşite cu Kevlar, groase, dar flexibile, cu manşete lungi 
până la coate. 

După ce se echipă, se apropie de cuşca lui Vasuki, 
admiră corpul puternic, musculos al şarpelui, inteligenţa din 
ochii săi, simțind o comunicare aproape telepatică cu 
kraitul ei preferat. 

Trase în sus capacul greu de pe cuşca şarpelui şi-l prinse 
cu cleştele, zicând: 

— Poţi să mănânci când ne întoarcem acasă, puiule. 

Îl puse cu grijă într-o faţă de pernă şi apoi într-o cutie 
pentru transportul animalelor de companie, pe care o 
încuie. 

După aceea, luă unul dintre puii de şarpe-jartieră dintr-un 
bazin pepinieră şi îl aruncă în cuşca lui Vasuki, pentru ca 
animalul ei preferat să-şi găsească recompensa la 


întoarcere. 

Aruncând o ultimă privire în jur pentru a se asigura că 
totul era în regulă, Pet Girl ieşi din ferma ei de şerpi şi 
încuie uşa. 

Băgă mâna sub bluză şi scoase medalionul vechi pe care 
îl purta pe un lanţ gros de aur. Era un cadou de la tatăl ei şi 
înăuntru avea poza lui. 

Pet Girl duse medalionul la buze, îl sărută şi spuse: „Te 
iubesc, tati”, apoi stinse lumina. 


Capitolul 71 


Atmosfera de acasă de la Molly se mai potolise faţă de 
când fusese Pet Girl acolo, în urmă cu două ore. Zeci de 
lumânări se scurgeau în suporturi, tăvile cu mâncare erau 
goale, iar invitaţii la petrecere care-şi pierduseră cunoştinţa 
pe podea sforăiau şi zvâcneau, dar erau cu siguranţă duşi. 

Din bucătărie se auzea un sunet ca de metal târşâit pe 
duşumea. Pet Girl îngheţă, se ascunse după o canapea, 
pregătită să pretindă că fusese acolo tot timpul. Dar când o 
siluetă o trânti pe întuneric, aproape că ţipă. 

— Mischa! Şşşşş! Mângâie capul mătăsos al câinelui de 
vânătoare, străduindu-se să-şi potolească bătăile inimii. Te- 
a dus Tyco la plimbare? şopti ea desfăcând lesa câinelui de 
zgardă. Mischa dădu din coadă, se ghemui şi făcu pipi pe 
covor, apoi îşi feri capul, aşteptându-se să fie certat - dar 
nu fu. 

Pet Girl îi spuse câinelui să stea, apoi urcă repede scara 
care se încolăcea strâns până la nivelul al doilea. 
Dormitorul lui Molly se afla la capătul holului, iar de sub uşa 
închisă nu răzbătea nicio lumină. 

Pet Girl răsuci mânerul de alamă. 

Dar dacă se trezeşte careva? 

Ce se întâmplă atunci? 

Intră în cameră şi închise uşa în urma ei, rămase tăcută 
în semiîntuneric, cu pulsul zvâcnindu-i în urechi şi simţurile 
ascuţite de pericol - cu fiorul acela incomparabil. 

Patul se afla exact în faţa ei, aşezat între două ferestre, 
plin dintr-un capăt la celălalt de o amestecătură de corpuri 
goale. 

Un cearşaf mototolit, cu un fel de imprimeu de animal, 
era răsucit aproape ca o sfoară şi lega uşor trupurile la un 
loc. 

Pet Girl încercă să-şi dea seama cui îi aparţineau părţile 
de corp şi, când se simţi pregătită, îşi puse mănuşile şi-l 
scoase pe Vasuki din cutie. 


Şarpele, atent la noul mediu, se tensionă în mâinile lui 
Pet Girl, iar aceasta simţi puterea letală pură a lui Vasuki. 
Ca toţi şerpii krait, Vasuki era nocturn, agresiv noaptea. ŞI 
nu mâncase de trei zile. 

Capul lui Vasuki se legănă când Pet Girl îl ţinu deasupra 
patului. Sâsâi şi, brusc, corpul lui subţire, ca de oţel, se 
zvârcoli în mâinile proprietarei. Fu nevoie numai de o 
fracțiune de secundă pentru ca şarpele să alunece din 
strânsoarea lui Pet Girl, să cadă pe cearşafuri şi să se 
strecoare printre faldurile lenjeriei. 

Se camuflă instantaneu. Era complet invizibil. 

Pet Girl icni, de parcă ar fi simţit cu adevărat durere. 

Vasuki dispăruse. Planul ei scăpase de sub control. 

Preţ de o secundă, Pet Girl îşi imagină că ar aprinde 
lumina să-l caute pe Vasuki şi ar inventa o poveste în caz 
că s-ar trezi cineva - dar Molly n-ar crede nimic din ce i-ar 
spune. 

Pur şi simplu n-ar merge. 

Dezgustată de sine, îngrozită de ce s-ar întâmpla cu 
Vasuki dacă ar fi găsit, Pet Girl aruncă o ultimă privire 
inutilă asupra patului luminat de lună. Nimic nu se mişcă. 

Strânse cutia de transportat animale şi ieşi din dormitorul 
lui Molly, închizând uşa la loc, pentru ca măcar Mischa să 
fie la adăpost. 

Afară din casă, începând să parcurgă pe jos lungul drum 
de pe Twin Peaks Boulevard, Pet Girl îşi dădu asigurări că 
totul avea să fie bine. Oricât de îngrozitor era să îl piardă 
pe Vasuki, şarpele nu avea acte de identitate. 

Nimeni nu putea să stabilească o legătură între ea şi 
Vasuki. 


Capitolul 72 


În timp ce eu şi Conklin vorbeam cu ea în salon, Molly 
Caldwell-Davis mă privea de parcă încerca să-şi revină 
după o amnezie profundă. Avea ochii roşii şi răspundea 
monosilabic, cu o voce guturală, între lungi momente de 
pauză în care se străduia să-şi aducă aminte ce se 
întâmplase în noaptea precedentă. 

— Molly, ia-o încet, spuse Conklin. la-o de la început şi 
povesteşte-ne despre petrecerea de azi-noapte, bine? 

— Vreau. Avocata. 

Deasupra noastră se auzeau zgomote apăsate de paşi. 

Ambulanţa venise şi plecase, dar dormitorul lui Molly 
colcăia de poliţişti care cercetau locul crimei. Tot sus, Claire 
şi doi dintre asistenții ei aşteptau să plece echipa de 
anchetatori ca să-şi poată face şi ei treaba. 

Se auzi vocea lui Claire peste balustradă. 

— Lindsay, poţi să urci? Trebuie să vezi asta. 

— Ai nevoie de un avocat, Molly? întrebă Conklin. Pentru 
că nu eşti suspectă. Vrem doar să înţelegem ce s-a 
întâmplat aici, ştii? Pentru că ceva s-a întâmplat. 

Molly privea în gol peste umărul lui Conklin când m-am 
ridicat de la masă şi m-am îndreptat spre scări. Charlie 
Clapper m-a întâmpinat în hol, spilcuit, binedispus, la fel de 
ironic ca întotdeauna. 

— E o reluare, Lindsay. O grămadă de amprente, fără 
armă, fără sânge, fără bilet de sinucigaş, fără semne de 
luptă. Am prelevat şase sticle de medicamente prescrise şi 
nişte prostii luate de pe stradă, dar nu cred că avem de-a 
face cu o supradoză. Cred că aici a fost ori Sodoma, ori 
Gomora şi Dumnezeu şi-a spus cuvântul. 

— Sincer, nu ştiam că eşti aşa familiarizat cu Vechiul 
Testament, am zis eu uitându-mă pe după Clapper ca să 
văd mai bine pe patul din spatele lui. 

— Da, mama se trage din Vechiul Testament, zise el. 

Aş fi râs, dar ceea ce apucasem să zăresc din locul crimei 


făcuse brusc totul prea real. Am mormăit „ţinem legătura” 
şi am trecut pe lângă el în dormitorul lui Molly, unde doi 
bărbaţi goi zăceau morţi. 

Băiatul era întins pe jos, cu capul într-o parte, părea 
adolescent. Părul de un blond platinat era aranjat cu ţepi, 
iar ochii săi verzi erau încă deschişi. Părea că se târâse spre 
uşă când sucombase. 

Bărbatul mai în vârstă era pe pat, într-o poziţie pe 
jumătate fetală, grăsimea de pe burtă atârnându-i ca un 
şorţ peste organele genitale. Şi el avea ochii deschişi. Nu 
murise în somn. 

Aşa arăta moartea provocată de krait. Sistemul nervos 
central este afectat şi se ajunge la paralizie musculară. 
Victimele nu mai pot să respire. 

— Când au murit? 

— Încă sunt calzi, Lindsay. Mi-ar plăcea să-ţi dau un 
interval mai exact, dar tre' să-ţi zic că au murit între şase şi 
douăsprezece ore în urmă. Molly a zis ceva util? 

— Nu. Doar cele patru cuvinte urâte: „Vreau să vină 
avocata”. 

Claire oftă: 

— Înainte să se oprească din vorbit, Molly mi-a zis că 
puştiul mort era băiatul ei în casă, îl chema Jordan Priestly. 
Ea-i zicea Tyco. 

— Tyco, la fel ca firma de jucării? A, înţeleg, băiat de 
jucărie. 

— Dar n-am avut nevoie să-l identifice pe tataie ăsta. E 
Brian Caine. 

— O-o. 

— Mda. Acel Brian Caine. Tony Tracchio ar face bine să 
se dea cu alifie, zise Claire, pentru că Caine Industries o să 
i-o tragă rău de tot. 

Claire le spuse asistenţilor ei să apuce colţurile 
cearşafului şi să înfăşoare corpul lui Caine în el, pentru a 
păstra probele şi abia apoi să-l bage în sacul de cadavre. 

— Când terminaţi aici, îmi zise, tu şi Conklin să veniţi la 
morgă. N-o să mă grăbesc deloc cu domnii ăştia, o să le fac 
o examinare externă mai atentă decât le-a făcut mama lor 


la naştere. 


Capitolul 73 


Am coborât înapoi în bucătărie şi am văzut-o pe Christine 
Rogers alături de Molly şi Conklin. 

Rogers era o celebritate şi pe bună dreptate, o avocată 
bună-la-toate pentru oamenii bogaţi. Era o blondă cu ochii 
gri, îngrijită şi drăguță, arătând dezamăgitor de tânără 
pentru un partener principal la o mare firmă de avocatură, 
care avea un birou cu numele ei pe uşă. E doar o 
presupunere, dar probabil că doamna Rogers cerea o mie 
de dolari pe oră. 

A trebuit să mă întreb de ce Molly Caldwell-Davis avea 
nevoie de un tun când şi o praştie ar fi fost prea mult. 

Nu o consideraserăm suspectă pe Molly. 

Ne înşelaserăm oare? 

O mie de întrebări îmi veniră în minte. Molly îi cunoştea 
pe soţii Bailey? Dar pe Sara Needleman? Unde era Molly 
când fuseseră ucişi aceştia? Avea vreo legătură cu 
victimele muşcăturilor de şarpe de la începutul anilor '80? 

Fata asta bogată, pe jumătate drogată, era destul de 
solidă, de deşteaptă, de motivată să fie un ucigaş în serie? 

Şi dacă era aşa, ce-o apucase să omoare oameni în 
propriul pat? 

Christine Rogers arăta obosită, dar părul îi strălucea, 
bluza ei era apretată, iar costumul Armani cu dunguliţe 
costa cât salariul meu pe o lună. Avocata asta putea să 
aibă programul nebun al unui partener principal, dar avea o 
atitudine foarte profesională. 

— Doamna Caldwell-Davis doreşte să colaboreze, spuse 
ea. Când s-a dus la culcare, în jurul orei unu şi jumătate 
dimineaţa, Brian Caine şi Jordan Priestly erau în viaţă. Când 
s-a trezit, cândva după ora zece, erau morţi. 

Am privit-o pe Rogers în ochi şi am zis: 

— Poate dacă-şi adună gândurile, unul sau două dintre 
ele ar putea să ne ofere un indiciu. 

— Orice s-a întâmplat, clienta mea a dormit în timpul 


ăsta şi a scăpat printr-o minune, spuse Rogers. Vreau ca 
poliţia, superiorii, presa, toată lumea, inclusiv Dumnezeu să 
ştie că Molly nu a avut nicio legătură cu decesele bunilor ei 
prieteni. Este devastată că au murit. Şi nu are nimic de 
ascuns. 

— Minunat, zise Conklin. Molly, începem cu începutul. 
Avem nevoie de o listă cu toţi cei care au fost aici aseară, 
inclusiv furnizorul, curierii şi persoana care-ţi plimbă 
câinele. 

Molly se uită la Conklin cu ochii ei mari, înroşiţi. Avea 
salivă uscată în colţurile gurii. 

— Tyco mi-a plimbat câinele. Eu am gătit pentru 
petrecere, iar Brian s-a ocupat de bar. Nu cunoşteam nici 
jumătate din lumea care a venit, ăsta e adevărul. Fiecare a 
adus pe cineva care a adus pe altcineva. 

— Să începem cu cei pe care îi cunoşti, zise Conklin. 


Capitolul 74 


Era după-amiază târziu când eu şi Conklin am intrat în 
sala de autopsie şi am văzut corpul lui Tyco întins pe masă. 
Avea ochii închişi, dar colecţia lui de piercinguri sclipea într- 
un borcan de oţel inoxidabil de sub lampă. 

— Aproape că renunţasem, ne zise Claire. Dar ia uitaţi-vă 
aici. 

Ridică braţul drept al băiatului şi îmi dădu lupa ca să văd 
ceea ce ea numea „două puncţii minuscule clare”. 

Lângă mine, Bunny Ellis, asistenta numărul unu a lui 
Claire, trase fermoarul celui de-al doilea sac de cadavre, cel 
în care se aflau rămăşiţele lui Brian Caine. 

M-am întors şi, pentru o clipă înfricoşătoare, mi s-a părut 
că Brian Caine era în viaţă. 

Cearşaful în care era înfăşurat Caine s-a mişcat, dar în 
timp ce priveam îngrozită, mi-am dat seama că nu Caine se 
mişca. Era ceva lung şi dungat, abia perceptibil pe modelul 
pestriţ al cearşafului. _ 

— Sarpe! am ţipat. Asta e șarpele! 

Animalul părea lichid aşa cum se prelungea el din sac şi 
aluneca pe unul dintre picioarele mesei spre duşumea, cu 
capul turtit, pregătit de atac, unduindu-se pe gresia gri 
către Claire. 

— Nu te mişca! strigă Conklin. 

Apucă pistolul şi trase către ţinta agilă o dată, de două 
ori, iar şi iar, arma smucindu-se, gloanţele ricoşând cu 
zgomot din gresie, împuşcăturile făcând ecou în sală. 

Era zero la şase. 

Eu aveam mâinile peste urechi şi ochii larg deschişi. Mă 
uitam fix la şarpele care continua să se apropie, acum la 
doar un metru de vârful cizmelor lui Claire. 

Am văzut groaza de pe chipul ei. Mişcarea ar fi atras 
şarpele, dar Claire nu avea de ales. Sări pe scara pe care o 
folosea de obicei să facă poze de sus. 

Eu am fugit pe hol. 


Era un extinctor pe perete. Am spart geamul cu podul 
armei, am scos cioburile, am luat toporul de incendiu şi am 
fugit înapoi în cameră. 

Conklin ţintea din nou. Claire stătea pe treapta de sus a 
scării, iar asistentele ei ţipau şi se urcau pe pereţi. 

Am ridicat toporul, am lovit şarpele cu lama şi l-am tăiat 
în două de la mijloc. 

Ambele jumătăți ale şarpelui continuau să se zbată. 

— A murit, nu-i aşa? am strigat eu cu vocea ascuţită şi 
transpiraţia curgându-mi pe sub cămaşă. Nu mai poate să 
facă nimic, nu? 

Brusc, în minte îmi veniră imagini cu rechini care zăceau 
pe punţile bărcilor - presupus morţi - şi care „reveneau la 
viaţă” să înşface picioarele pescarilor între fălcile lor. 

Şarpele ăsta încă se zvârcolea, cu gura deschisă, cu colții 
lui letali expuşi. 

Cu toţii ne uitam înmărmuriţi, absorbiți de ucigaşul care 
nu mai murea. În cele din urmă, Conklin ieşi din transă, 
dispăru în biroul lui Claire şi reveni cu un coş de gunoi din 
metal, pe care îl răsturnă peste ambele părţi ale şarpelui. 

Se aşeză pe coşul de gunoi. 

Arăta de parcă stătea pe o bombă. 

— Nu, asta e de bine, îmi zise el roşu la faţă, transpirat, 
cu ochii uşor ieşiţi din orbite. E un moment la fel de bun ca 
oricare să mă vindec de frica de şerpi. 

Cei de la controlul animalelor sosiră la morgă după 
patruzeci de minute. Îl eliberară pe Conklin şi ridicară coşul 
de gunoi. 

Ambele părţi ale kraitului se mişcau încă. 

Partea din faţă scrâşni în aer. 


Capitolul 75 


Yuki facea curat în frigider ascultând Faith Hill, gândindu- 
se la ponei tărcaţi şi străini cu picioare lungi, când sună 
telefonul. 

Stomacul i se strânse brusc: „O fi Doc?” 

Aruncă buretele în chiuvetă, îşi şterse mâinile pe blugi şi 
merse la telefonul care cânta pe măsuţa de cafea a mamei 
ei. 

Numărul afişat era de la Departamentul de Justiţie SF. 
Yuki apăsă butonul de răspuns cu degetul mare şi spuse: 

— Castellano. 

O oră mai târziu, stătea într-un fotoliu de piele din biroul 
judecătorului Brendan J. Duffy, aşteptând să ajungă Phil 
Hoffman. 

Duffy arăta tulburat, dar nu voia să facă niciun 
comentariu până nu ajungea şi Hoffman. Aşa că Yuki folosi 
timpul să studieze biblioteca judecătorului şi să ia în calcul 
multiplele posibilităţi. Dar numai una părea probabilă, şi 
anume că blestematul, nenorocitul de juriu care trebuia să 
delibereze în cazul lui Stacey Glenn nu ajunsese la un 
verdict. 

Juriul se blocase - din nou. 

Aşa că urma ca Duffy să declare procesul nul şi că 
tupeista aia de regină a frumuseţii care îşi stâlcise în bătaie 
părinţii neajutoraţi şi iubitori să iasă ţanţoş din închisoare 
cu mersul ei unduios. 

Duffy nu făcea conversaţie de dragul de-a vorbi. Lucra, 
deschidea dosare, lua notițe, arunca hârtii la coş, în timp ce 
razele soarelui de după-amiază se întindeau peste covorul 
lui persan, iar inima lui Yuki continua să bată SOS în pieptul 
ei. 

În cele din urmă, auzi vocea lui Hoffman în anticameră. 

Se aplecă la intrarea în birou, îşi trecu o mână prin părul 
negru ciufulit şi spuse: 

— Scuze, domnule judecător. Yuki. Eram cu soţia în 


Sausalito. N-am putut să grăbim feribotul. 

— la loc, Phil, zise Duffy. 

Hoffman se aşeză în al doilea fotoliu şi întrebă: 

— Aveţi veşti de la juriu? 

Yuki deja ajunsese la concluzia că, în momentul acela, 
Hoffman ar fi la fel de mulţumit şi cu un proces nul, şi cuo 
achitare. Petrecuse prea mult timp lucrând la cazul ăsta. 
Dacă se hotăra proces nul, clienta lui era eliberată, iar el 
putea să se întoarcă la cazurile plătite. 

— Am veşti proaste, zise Duffy. A avut loc o bătaie în 
închisoare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hoffman. 

— Clienta ta şi-a făcut o prietenă în ultimele două 
săptămâni şi, din câte înţeleg, prietena asta avea deja o 
prietenă. A avut loc o luptă la duşuri şi Stacey Glenn a 
pierdut, zise Duffy. Prietena doamnei Glenn a apucat-o de 
gât, cealaltă fată a strâns-o pe Stacey de talie şi au tras 
amândouă. 

Duffy dădu din cap când îşi imaginară cu toţii scena, dar 
Yuki tot nu vizualiza ce fusese aşa oribil. 

— Îmi pare rău, nu înţeleg, domnule judecător. 

— E vina mea. Nu explic bine. Capul lui Stacey Glenn a 
fost separat de şira spinării. Işi duse o mână la propriul gât 
şi continuă: gâtul în sine, muşchii şi aşa mai departe erau la 
locul lor, dar coloana a fost ruptă. Din punct de vedere 
medical, doamna Glenn a suferit o decapitare internă. 

— N-am auzit niciodată de o decapitare internă, zise 
Hoffman. 

— Şi pentru mine e o premieră, dar asta mi-au zis de la 
Departamentul de Corecţii, pe baza constatărilor autopsiei 
şi citez, zise Duffy citind dintr-un carneţel: „Proastele alea 
au transformat-o pe Stacey Glenn într-o păpuşă care dă din 
cap”. 

Yuki se ridică, ieşi în trombă din biroul judecătorului 
Duffy şi continuă să meargă chiar dacă Phil Hoffman o 
strigă din urmă. Se îndreptă spre scări, strânse bine 
balustrada şi se împletici în jos pe scări, gândindu-se la ce 
final avusese cazul. 


Când ajunse în hol, ştiu că trebuia să-l găsească pe 
Parisi. Trebuiau să se gândească bine ce aveau să declare 
publicului şi e/ trebuia să se descurce cu asta, pentru că n- 
ar fi fost bine ca publicul s-o vadă pe ea aproape incapabilă 
să-şi stăpânească bucuria. 

Stacey Glenn primise pedeapsa cu moartea. 

Fără condamnare, fără desesizarea instanţei, fără 
anularea procesului. Asta era sentinţa finală. 

Se terminase. 

Yuki nu pierduse procesul, iar sociopata Stacey Glenn era 
moartă. 


Partea a patra 
DOC 


Capitolul 76 


Eram cu Cindy la Susie's, la începutul serii, şi chiar şi la 
şase după-amiaza birtul în stil caraibean era plin. 

O nebunie generală. 

Formaţia de percuție cânta; Susie acompania la tobe un 
concurs de limbo, scandalagiii beţi de tequila cădeau pe 
masa de biliard, iar Lorraine, care de obicei ştie să 
anticipeze momentul, îşi pierduse îndemânarea. 

Aceasta ne luă comanda de băuturi, se întoarse să ne 
citească ofertele speciale din seara aceea, apoi încă o dată 
să ne arate inelul de logodnă şi mai veni o dată să ne 
întrebe dacă aveam tot ce ne trebuia. 

Asta în primele cinci minute. 

Am fixat-o cu privirea până s-a retras şi a plecat fugind. 
Claire şi Yuki aveau să apară din clipă în clipă şi eu încă n-o 
lămurisem cu Cindy. 

— Nu te mai învârti atâta în jurul degetului şi zi odată, 
îmi spuse Cindy, draga mea prietenă. 

Ba chiar forţă lucrurile un pic, aşa încât să sune a 
provocare. 

— Bine. Te vezi cu Conklin? 

— Ţi-a zis? Uite, nu a început aşa, dar... 

— Te culci cu el? 

— Scuză-mă, dar cine te crezi? Sora Mary Margaret de la 
Micile Surori ale Centurii de Castitate? 

— Da, la naiba, exact asta sunt. 

— De ce? Care e problema ta? 

Am ridicat halba goală pentru ca Lorraine să-mi mai 
aducă una. 

— O Corona! 

— Lorraine, am zis, ia ascultă fază aici. Cindy se culcă cu 
partenerul meu şi mie nu mi-a zis. 

— A-ha. 

— Păi, nu crezi că, fiind prietena mea, ar fi trebuit să-mi 
zică? 


— Nu, nu, Lindsay, spuse Lorraine. Nu mă băga pe mine 
în asta. Sunt foarte fericită acum şi nu vreau să mă cert cu 
niciuna din voi. 

— Bine, am zis eu. Mai adu-mi una. 

— Vin imediat. 

— Glumeşti, nu-i aşa, Lindsay? Crezi că ar fi trebuit să-ţi 
spun că mă văd cu Rich când ştiam că aveai să ne faci pe 
amândoi să ne simţim prost din cauza asta - şi nici măcar 
nu ştiu de ce! Cindy se lăsă pe spătarul scaunului şi chiar 
arăta nedumerită. 

— Nu ştii de ce? am zis eu. Am avut senzaţia că mă 
prăbuşesc, că eu mă înşelam şi ea avea dreptate, că nu 
fusese frumos din partea mea. Şi că orice făceau Cindy şi 
Rich împreună era treaba lor. 

Cindy nu ştia multe despre povestea mea cu Rich şi eu n- 
aveam de gând să-i spun, dar poate avea să-i spună el. 

Poate îi spusese deja. 

Probabil că pe chipul meu trecu o urmă de îndoială, 
pentru că Cindy simţi miros de sânge. Se aplecă în faţă, îşi 
scoase bărbia în faţă şi spuse: 

— Ințeleg. O faceţi voi doi, Lindsay? Asta e? Zi-mi acum, 
pentru că dacă te culci cu el, îi trag una de nu se vede. 

— Nu. Nu. Nu facem nimic. Nu vrem şi n-am vrut 
niciodată. 

— Bine, zise Cindy. Asta e minunat. Atunci mai zi-mi o 
dată care e problema? 

— E vorba de ierarhie, Cindy... 

— Ai înnebunit? Nu eşti şefa mea. 

— Dar sunt şefa lui Conklin. Şi noi doi vorbim despre 
chestii pe care tu n-ar trebui să le ştii, pentru binele tuturor. 
Şi aş fi vrut să am ocazia să-i amintesc asta. 

— Chiar dacă asta ar avea vreo logică - şi nu are, noi doi 
nu vorbim despre tine. Nu vorbim despre cazurile voastre. 
Doar facem sex mişto şi ne uităm la filme în pat. 

M-am înroşit toată şi am coborât privirea. Cindy tocmai 
îmi dăduse prea multe informaţii şi mi-o cerusem singură. 

Berea îmi stătea în gât când am auzit: 

— Hei, fetelor! 


Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Claire măturând 
culoarele spre masa noastră. Avea bebeluşul în braţe, pe 
fina mea, Ruby Rose. lar în spatele ei veneau Yuki şi Doc. 

— N-am terminat de discutat, am mârâit eu la Cindy. 

— Foarte bine, spuse ea. Nu aştepta prea mult să-mi ceri 
scuze. 


Capitalul 77 


Yuki era aproape euforică de încântare. 

Erau toţi împreună, îngrămădiţi în separeul de la Susie's, 
şi prietenele ei îl plăceau pe Doc. Corecţie. Işi dădea seama 
din expresiile lor că îl iubeau toate. Doc tocmai le povestea 
cum fusese ziua lui la Urgenţe. 

— Vine o pacientă, zice că de când a început să ia 
somnifere face tot felul de chestii ciudate în timpul nopţii. 
Se pare că, fără să-şi dea seama, s-a dus la dulăpiorul cu 
medicamente şi a înghiţit o cutie întreagă de pastile. Şi-mi 
arată cutia goală, zise Doc. 

Claire se aplecă în faţă şi Yuki avu impresia plăcută că 
Claire era bucuroasă că mai avea un doctor cu care să 
vorbească. Il întrebă pe Doc ce pastile erau acelea. 

— Dramamine. 

— Pentru rău de mişcare? zise Claire. Alea nu-i fac rău. 

Doc zâmbi şi spuse: 

— Voia să-i facem spălături la stomac, dar i-am explicat 
că nu e nevoie. l-am zis: „Helen, eşti pregătită acum, poţi 
să pleci în croazieră!” 

Claire începu să râdă, iar copilaşul se întinse, dădu peste 
o sticlă de bere, care căzu în poala lui Cindy, iar Lindsay 
izbucni în râs şi râse până îi dădură lacrimile. 

— Scuză-mă că râd, îi zise Lindsay lui Cindy. Nu, vorbesc 
serios, nu e de râs. 

Claire îi dădu copilul lui Doc ca să o şteargă pe Cindy de 
bere, iar copilul îl trase pe Doc de nas şi îi spuse „Buuu!”. El 
râse, iar fetiţa chicoti făcând bule de salivă. 

Şi seara continuă aşa, cu un râset ducând la altul, şi mai 
mare, iar Yuki se simţea de parcă era ziua ei, poate cea mai 
frumoasă zi de naştere pe care o avusese vreodată. 

Le spuse prietenelor ei că se terminase cazul Stacey 
Glenn, iar Lindsay povesti despre „şarpele care nu voia să 
moară” şi Claire îşi întinse braţele ca să arate cât era de 
lung animalul, fiind cât pe-aci să răstoarne iar o bere în 


poala lui Cindy. 

— Serios, e bine să ştiţi ce fel de şarpe era, spuse Doc. 
Există un antivenin, ştiţi? 

— Antivenin? întrebă Cindy. 

— Da, dar nu e aşa uşor de găsit. Oricum, pacienţii me; 
nu mai au nevoie de el, Doc. Bine că sergentul Boxer poate 
să mânuiască un topor. 

Toată lumea continua să comande bere, mai puţin Doc, 
care bineînţeles că trebuia să se întoarcă la spital. Apoi veni 
partea cea mai frumoasă. Când Yuki se ridică să-şi ia la 
revedere, el o luă în braţe şi o sărută, dând-o pe spate până 
când aceasta începu să râdă şi toată lumea strigă şi 
aplaudă, toată lumea, chiar şi oamenii de la alte mese. 

— Ne vedem în weekend? întrebă el. 

Ea încuviinţă, gândindu-se ce lenjerie să poarte. 

Şi apoi Doc plecă. 

Imediat după aceea, Cindy spuse că avea întâlnire şi 
trebuia să meargă acasă să se schimbe, şi plecă şi Claire: 

— Trebuie s-o bag p-asta mică la culcare. 

— Yuki, nu eşti doar şoferiţa desemnată, eşti singura 
şoferiţă, zise Lindsay. 

Yuki nu voia să se încheie seara. 

— Ce-ar fi să mergem la mine acasă? Vrei să rămâi la 
mine în noaptea asta? 

— S-a făcut, zise Lindsay dând berea pe gât. 

Yuki zâmbi. S-o aibă pe Lindsay numai pentru ea, să aibă 
şansa de a retrăi seara şi de a vorbi despre Doc - ei bine, 
asta era cireaşa de pe tort. 


Capitolul 78 


Am început să trăncănesc de îndată ce am urcat în 
maşină cu Yuki. 

— Doc e fantastic. 

— Chiar crezi? Adică, mersi şi da, nu-i aşa că e minunat? 

— E mai mult decât minunat. Şi chiar îi place de tine. 

— Cum îţi dai seama? 

— Pur şi simplu, se vede. Şi apoi sărutul ăla ca la 
Hollywood în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor. 

Yuki râse. Asta este unul dintre lucrurile cele mai 
frumoase cu care a fost Yuki înzestrată, un râs care poate 
să facă soarele să răsară noaptea. Intre timp, mintea mea o 
lua înainte şi nu mai aveam răbdare să aştept. Oare Yuki 
ştiuse? Toată lumea ştiuse în afară de mine? 

De îndată ce a pornit motorul şi maşina a început să se 
mişte, am izbucnit: 

— Yuki, tu ştiai că Rich şi Cindy sunt împreună? 

— Nuuuuuuu. Serios? Nu pot să cred că nu mi-a zis! 

— Exact, am spus eu. Cum mă simt eu ştiind că 
partenerul meu se culcă cu una dintre cele mai bune 
prietene ale mele? 

— Se potrivesc totuşi, zise Yuki făcând stânga, şi maşina 
cobori dealul cu viteză, agitând conţinutul stomacului meu. 
Mereu i-a plăcut de el, zise ea, dar cui nu-i place? Stai 
puţin, Linds. Mi-a scăpat ceva evident? 

Am dat geamul în jos şi vântul mă lovi în faţă. 

— Vrei să opresc? Ţi-e rău? mă întrebă Yuki. 

— Nu, am râgâit eu. 

— Bun, deci care-i faza? Partenerul tău se întâlneşte cu 
prietena ta? De ce e asta o problemă? 

Am ridicat geamul, lăsându-l doar crăpat un pic. 

— Eu şi Rich... am avut nişte momente, m-am auzit 
spunând. 

Yuki rămase cu gura căscată cât traversă o porţiune 
dreaptă a drumului şi se opri la un semafor, apoi se 


întoarse ca să mă privească. 

— Ce înseamnă „momente”? 

Deodată, am început să-i povestesc lui Yuki tot: cât de 
aproape ajunseserăm când cazul la care lucram eu şi 
Conklin ne dusese la Los Angeles; că ne opriserăm înainte 
ca lucrurile să meargă prea departe şi cum atracţia dintre 
noi continua să existe; că fuseseră scântei chiar şi când îmi 
arsese apartamentul şi mă mutasem cu Joe, ba chiar şi în 
urmă cu o săptămână, când Conklin mă sărutase pe buze, 
lângă maşină. 

Incă vorbeam când Yuki parcă în garajul subteran al 
blocului ei. Opri motorul şi se întoarse spre mine. 

— Eşti îndrăgostită de el? 

— Indrăgostită? Nu ştiu cum să-i spun, dar avem ceva 
special... 

— Deci nu e vorba despre Cindy, ci despre Conklin. 

Am ridicat din umeri. 

— Ai ceva destul de special cu Conklin, pe care l-ai 
refuzat de mai multe ori şi nu ai nicio intenţie să acţionezi 
în sensul ăsta, corect? 

Eram beată şi eram interogată de prietena mea, 
procuroarea. Nu aveam nicio apărare. 

— Am vorbit despre asta cu el, am zis eu. A fost alegerea 
mea şi mă bucur că n-am făcut niciodată nimic care l-ar 
distruge pe Joe. 

— Şi ce simţi faţă de Joe? Zi-mi adevărul. 

— Il iubesc. 

— Dovedeşte-mi, pentru că în momentul de faţă nu 
înţeleg. 

M-am  scuzat, am ieşit din maşină, m-am dus la 
tomberonul imens de lângă lift şi mi-am vărsat maţele. Yuki 
stătea acolo cu un pachet de şerveţele umede, cu un braţ 
petrecut pe după mijlocul meu şi un pachet de gumă. 

Dar nu m-a lăsat să scap aşa uşor. 

Ne-am întors la maşină şi ne-am reluat locurile, iar ea mi- 
a zis: 

— Spune-mi tot adevărul şi doar adevărul. 

l-am povestit că atunci când l-am cunoscut pe Joe 


simţisem un fulger între ochi şi că fusese reciproc. Şi că din 
ziua aceea, Joe nu mă dezamăgise niciodată. Că îşi 
schimbase toată viaţa ca să fie cu mine. Că era nu numai 
iubitul meu, ci şi cel mai bun prieten al meu, persoana cu 
care puteam să fiu în largul meu. Că singura mea teamă 
legată de dragostea mea pentru Joe era să fac pasul 
următor cu el, pentru că era pentru totdeauna. 

— Dacă ne căsătorim, nu pot să-l părăsesc niciodată, am 
zis eu. 

— Şi ăsta e un lucru rău? mă întrebă Yuki. 

— E ceva care mă sperie. 

— Nu sunt expertă, dar te sperie ceva atunci când ai fost 
traumatizat, nu? Când cineva pe care-l iubeai a murit? 

Am încuviinţat. Vorbea despre Chris, fostul meu partener 
şi iubit, care fusese ucis la datorie. 

Yuki se întinse şi mă luă de mână. 

— Lindsay, nu-i nimic dacă există atracţie între tine şi 
Rich. N-ai ce face. E amuzant, poate, şi plăcut să ai tot 
timpul pe cineva care e îndrăgostit de tine. Ai hotărât deja 
că nu e pentru tine, dar e portiţa ta, evadarea ta, pentru că 
ţi-e teamă să te măriţi. Am înţeles corect? 

Începură să-mi curgă lacrimile. Yuki mă strânse şi mai 
tare de mână. 

— Lasă-l să plece, zise ea. Şi pleacă şi tu de lângă el. 

Yuki îşi deschise braţele şi mă îmbrăţişă. Ea e micuță, iar 
eu sunt cât Amazonul, dar cumva, îmbrăţişarea aia ciudată 
fu tot ce aveam nevoie. Plângeam în voie, iar Yuki mă 
mângâia pe păr. 

— Ştii ce vreau eu cu Doc? Exact ce aitu cu Joe. 


Capitalul 79 


În dimineaţa următoare, Cindy era la biroul ei, uitându-se 
prin notițe să verifice că n-a uitat nimic. Apoi găsi: îşi 
notase interviul neprevăzut pe care i-l luase fetei ce-şi 
spunea Sammy, adolescenta dependentă de droguri care 
afirmase că Rodney Booker fusese omorât de nişte 
„oameni”, nu de o persoană, ci de cel puţin două. 

Cindy se simţise bântuită de cuvântul acela - „oameni” - 
şi-i părea rău că Sammy fugise înainte ca ea să afle mai 
multe despre ceea ce ar fi putut fi un indiciu important 
pentru descoperirea ucigaşului lui Rodney Booker. 

Cindy o sună din nou pe Lindsay, de data aceasta 
lăsându-i un mesaj de mulţumire pentru trandafiri. Apoi îşi 
luă poşeta şi plecă din clădirea Chronicle, mergând pe jos la 
Din Inimă. 

Un vagabond cam de vârsta ei, pe nume Angel, îşi flutură 
zâmbetul placat cu aur şi îi deschise lui Cindy uşa cantinei, 
cu o reverență până la pământ. 

— Săru'mâna, domnişoara Cindy Thomas. V-am numit 
„drăguţa de la Din Inimă”. Am votat cu toţii. 

Cindy zâmbi şi îl întrebă pe Angel dacă ştia o fată pe care 
o chema Sammy. Angel zise: 

— Sigur, o ştiu pe Sammy. E înăuntru acum. 

Cindy căută cu privirea prin camera mare şi, în cele din 
urmă, o văzu pe Sammy la linia de servire, oferind prânzul 
unui şir lung de oameni ai străzii. Sammy purta nişte 
pantaloni drăguţi, o bluză scumpă în culori aprinse, iar 
părul ei blond-deschis era împletit frumos pe spate. 

Şi, deşi pupilele lui Sammy erau destul de mari să vadă 
până în partea cealaltă a camerei, adolescenta era clar 
voluntară, nu clientă acolo. 

Cindy traversă camera spre linia de servire şi îi spuse: 

— Bună, Sammy. Ai un pic de timp pentru mine? 

Sammy păru nu numai agitată, ci şi speriată. 

— Nu, zise ea. Pur şi simplu, nu pot. 


— Te rog. 

— Nu pot să vorbesc aici cu tine, bolborosi ea. Ne vedem 
la Moe's peste o jumătate de oră dacă pleci acum. 

Cindy o aşteptă pe Sammy la Moe şi, după o oră, îşi 
comandă brânză la grătar pe pâine de secară. Cum îi veni 
comanda, se aruncă şi Sammy pe locul din faţa ei. 

— Eşti prea de tot, Cindy, zise fata dând din cap. Te-am 
avertizat să ai grijă, dar, pur şi simplu, nu poţi să stai 
deoparte. 

— Pot să păstrez un secret, zise Cindy, dar nu pot să 
renunţ la articolul ăsta. 

— Nu? Ei bine, tatăl meu m-a pus în arest la domiciliu. Nu 
vrea să vorbesc cu nimeni, în special cu tine. Fata 
crănţănea bomboane de mentă şi-şi comandă o Cola. 
Clasică, îi spuse ea chelneriţei. 

— De ce nu cu mine? 

— Pentru că îţi cauţi moartea cu lumânarea. 

Cindy amestecă în cafea şi spuse: 

— Vezi, asta nu înţeleg eu, Sammy. De ce sunt în pericol? 
Ce e aşa de special la Rodney Booker, încât este periculos 
să scrii despre el? 

— Pentru că cei care l-au omorât nu sunt oameni ai 
străzii, Cindy. Ucigaşii lui nu vor să fie expuşi, arestaţi, 
acuzaţi de crimă. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spuse Cindy. 

Sammy se lăsă pe spate, cu ochii măriţi de frică. 

— Şi eu am nevoie de ajutorul tău, zise. Vreau să scap de 
aici. Să mă mut din oraş. Dar nu am bani. Facem o 
înţelegere. Poţi să-mi dai un avans din recompensa aia? 
Vreo zece mii? 

— Nici vorbă, zise Cindy. Banii ăia stau acolo până când 
ucigaşii Curierului sunt condamnaţi. Pot să-ţi fac rost de 
vreo două sute de dolari, dacă te ajută. 

— Lasă. Mersi, dar nu e cazul. Am zis că am nevoie de 
ajutor şi, apropo, du-te naibii, zise Sammy. 

De îndată ce Sammy plecă din restaurant, Cindy plăti 
nota şi se întoarse la birou. Sammy ajunsese să o 
îngrijoreze în cele din urmă. Teama adolescentei putea să 


fie paranoia drogaţilor dusă la maximum, dar Cindy avea 
altă senzaţie - că uciderea lui Rodney Booker era legată de 
ceva mai mare, ceva organizat. 

Ceea ce însemna că era depăşită de situaţie. 

Sună la un număr pe care îl ştia pe de rost. 

— Rich, zise, trebuie să vorbim. 


Capitolul 80 


Conklin îl găsi pe Skip Wilkinson la Macbain's, cu o mână 
într-un castron cu alune şi cu cealaltă ţinând o halbă de 
bere proaspăt trasă. Wilkinson era un puşti slăbânog, tuns 
periuţă, care fusese coleg de academie cu Conklin. Acum 
lucra la Narcotice şi Moravuri sau cum zicea el: „Droguri şi 
Curve”. 

— Deci vrei să vorbim despre Curier, zise Wilkinson. 

— Orice poţi să-mi spui. E un caz de omucidere care se 
învecheşte. 

— Da, păi, nu pot să-ţi spun prea multe. Ne-am ciocnit de 
câteva ori. Era un traficant de droguri mărunt. 

— Ce fel de droguri? 

— Cocaină. Ţi-am adus dosarul ăsta. 

Wilkinson scoase un dosar cu colţurile protejate din 
servieta lui ponosită şi i-l dădu lui Conklin. 

— N-am avut niciodată destule suspiciuni rezonabile ca 
să-l arestăm. Era scârbos ce făcea. 

— Ce făcea? întrebă Conklin. 

Nu exista mandat de arestare, nici fotografie judiciară, 
numai nişte notițe scrise de mână şi prinse pe spatele 
dosarului marcat CURIERUL ISUS. Nu-i aflaseră numele. 

— Transforma adolescente în traficanţi. Avea o întreagă 
reţea. Le trimitea pe stradă să vândă. Nu sunt sigur dacă 
făcea sex cu ele. Toate astea sunt zvonuri de pe stradă, nu 
am avut surse de încredere. Aşa că am trimis câteva 
polițiste pe stradă, am aşteptat să muşte momeala, dar n-a 
făcut-o. 

— Şi aţi renunţat? Uite, nu vreau să vă critic. Noi n-am 
avut timp să lucrăm la cazul ăsta decât vreo câteva ore... 

— N-am renunţat, zise Wilkinson. Dar, după cum am spus 
Conklin, era un traficant mărunt. Cocaina e rea, dar suntem 
copleşiţi de metamfetamină, care e mult mai rea. Copiii o 
făceau în subsoluri. Era uşor şi ieftin, dar de când cu crizele 
violente din cauza efedrinei, metamfetamina a luat 


amploare. Reţeaua de consumatori e imensă, scapă de sub 
control. Se implică şi crima organizată. Marfa e adusă din 
Mexic. Nu vreau să te plictisesc cu detalii, dar ne scapă 
printre degete. Şi omoară copii buni. lau o dată şi pe urmă 
nu mai au scăpare. 

— Deci Rodney Booker era traficant de cocaină, spuse 
Conklin. Noi nu ştiam asta. 

— L-am fi prins pe Curier în cele din urmă, dar aveam 
peşti mai mari de prins. Şi apoi, altcineva a ajuns în 
subsolul ăla înaintea noastră. Şi mă bucur. Imi pare bine că 
l-au pus la pământ pe nenorocitul ăla şi că s-au asigurat că 
nu se mai ridică de acolo. 


Capitolul 81 


La doar ora opt într-o dimineaţă cenuşie, Cindy stătea 
între mine şi Conklin şi arăta cu degetul spre o femeie 
tânără care mergea cu paşi repezi pe Fifth Street. 

— Ea e! Cămaşă roşie, coadă împletită blondă. Ea e 
Sammy! 

Sammy îşi auzi numele, întoarse capul, îl văzu pe Conklin 
alergând spre ea şi o luă la goană de parcă ar fi avut 
motoare la picioare. Zbură de pe trotuar pe stradă şi se 
aruncă în faţa unui camion de peşte care acceleră când 
semaforul se făcu verde. 

Am crezut că a agăţat-o camionul, dar acesta băgă într-a 
treia şi prinse viteză când Conklin îl ocoli prin spate. 
Alergam şi eu, strecurându-mă prin spaţiile goale de pe 
strada aglomerată şi de pe trotuare, strigând în timpul ăsta: 

— Poliţia! La o parte! 

Îl auzeam pe Conklin pufnind nervos, aşa de aproape 
eram, când mi s-a prins tocul pantofului într-o crăpătură de 
pe trotuar şi am căzut. Am rămas fără suflare. 

M-am ridicat împleticindu-mă şi un cetăţean mi-a indicat 
direcţia. Până când i-am prins eu din urmă, Conklin o 
înghesuise pe Sammy într-un gang dintre două clădiri şi 
ţipa la puştoaica cu ochii mari care gâfâia: 

— Nu mai fugi şi ascultă! 

Un grup de vagabonzi se ridicară de pe trotuarul din faţa 
cantinei, unii plecând pe furiş, alţii făcând un cerc în jurul 
lui Conklin şi al lui Sammy. Era o gaşcă amenințătoare şi 
erau mulţi. Le-am arătat insigna şi mulţimea s-a retras 
boscorodind, făcându-ne loc. 

— Vrem să vorbim cu tine la secţie, îi zise Conklin fetei. 
Vii cu noi, fii un cetăţean bun. Ai înţeles? Cooperează şi nu 
te luăm în evidenţă. 

— Nu. Nu înţeleg. N-am făcut nimic. 

— Vezi tu, eu vreau să te cred, zise inspectorul Conklin 
cu ochii săi căprui înduioşători. Dar nu te cred. 


Capitolul 82 


Douăzeci de minute mai târziu, Sammy, nume de familie 
încă necunoscut, stătea în faţa noastră în camera de 
interogatoriu numărul unu, cu camera video spionându-ne 
din colţul tavanului. 

Sammy nu avea acte la ea, dar admise că avea 
optsprezece ani. Avea vârsta legală, aşa că puteam să o 
interogăm. Făcusem tot ce putusem să mă împrietenesc cu 
ea, să-i spun că înţelegeam de ce era speriată şi să îi dau 
asigurări, dar puştoaica nu avea încredere în mine. 

Răspunsurile ei erau evazive şi atitudinea ei de rahat îmi 
spunea că ascundea ceva important. Şi oricât de nervoasă 
eram, aveam o senzaţie din ce în ce mai clară că orice ştia 
Sammy putea să ne ajute să rezolvăm cazul Curierul Isus - 
poate chiar în ziua aceea. 

Adolescenta îmbufnată avea cercuri negre sub ochi şi 
obrajii supţi ai unei dependente de metamfetamină care 
trece prin faza de sevraj. Rupse un tub de bomboane şi 
ronţăi una între molari. Am simţit miros de vişine sălbatice 
şi, pentru prima dată, aş putea să jur că am simţit mirosul 
fricii la ea. 

Oare Sammy se temea că ucigaşul Curierului avea să 
vină după ea dacă vorbea? Sau era chiar ea implicată în 
moartea lui? 

Am încercat din nou, cu blândeţe. 

— Sammy, ce te deranjează? 

— Faptul că sunt aici. _ 

— Uite, nu încercăm să te speriem. Incercăm să aflăm 
cine l-a omorât pe Curier. Ajută-ne şi o să ne asigurăm că 
nu ţi se întâmplă nimic. 

— A, de parcă asta era problema. 

— Ajută-mă să înţeleg. Care este problema atunci? 

Masca de dură îi căzu. Sammy ţipă: 

— Sunt doar un copil! Sunt doar un copil! ` 

Asta m-a impresionat şi am vrut să mă retrag. In schimb, 


am forţat. Mi-am dat jos haina, ca Sammy să-mi vadă arma. 

— Lasă prostiile, am zis. Spune-mi ce ştii sau o să-ţi 
petreci cei mai buni ani din viaţă în închisoare în calitate de 
complice la uciderea lui Rodney Booker. 

Conklin intră în joc. Îmi vorbi ca unui superior, îmi spuse 
„Sergent”, îşi înăspri privirea de câte ori Sammy se uită 
spre el pentru ajutor. 

Nu i-am dat copilului din ea nici cea mai mică şansă. 


Capitolul 83 


Conklin îmi spusese că Curierul avea o reţea de fete care 
făceau trafic de cocaină, dar nu mă gândisem la o fată ca 
Sammy: încă drăguță, bine îmbrăcată, o fată albă care 
vorbea de parcă ar fi fost crescută cu valori familiale şi ar fi 
primit o educaţie bună. 

Cum reuşise Curierul să o prindă în gheare? 

Când am presat-o pe Sammy, a început să plângă, aşa că 
Rich a făcut vânt unui pachet de şervetele de-a lungul 
mesei. Sammy s-a şters la ochi, şi-a suflat nasul şi a 
inspirat adânc. 

Apoi a început să vorbească: 

— Vindeam cocaină, bine? Curierul ne plătea cu cristale 
şi le foloseam împreună cu el. Am petrecut zile în şir 
trăgând pe nas, fără să mâncăm sau să dormim, doar 
făcând sex în draci! îmi ţipă ea în faţă. Orgasmele alea 
excesive, de zece, douăzeci de ori, unul peste altul... 

— Sună minunat, i-am zis. 

— Mda, răspunse Sammy nesesizând sarcasmul. /rea/. 
Apoi ne ducea cu maşina la muncă şi, când făceam norma, 
ne întorceam acasă la Curierul Isus. 

— Când fete eraţi? 

Sammy ridică din umeri. 

— Trei sau patru. Nu locuiam mai mult de cinci în casă în 
acelaşi timp. 

— Scrie aici numele lor, zise Conklin aducându-i fetei un 
carnet şi un pix. Sammy reveni cu picioarele pe pământ şi îi 
aruncă lui Conklin o privire care voia să zică: „Ai 
înnebunit?”. 

— Cum adică vă ducea cu maşina la muncă? am întrebat- 
o. Avea maşină? 

— Curierul avea o camionetă, bineînţeles. 

Vocea lui Sammy începea să cedeze. Conklin ieşi din 
cameră şi se întoarse cu o cola energizantă, pe care i-o 
dădu fetei, iar ea goli doza cu o sorbitură lungă. 


M-am gândit la Rodney Booker, bărbatul arătos care 
fusese la Stanford, făcuse parte din Corpul Păcii, apoi 
decăzuse şi se apucase de afaceri cu droguri, cărora le 
dăduse o întorsătură originală şi deosebit de crudă. 

Sammy descrisese oroarea, aparent fără să înţeleagă ce- 
mi provoca mie greață. Booker ţinuse un harem voluntar de 
adolescente care făceau trafic de droguri şi le făcuse 
dependente de un drog care le aducea partide uluitoare de 
sex - până când se consumau şi mureau. 

Booker fusese un diavol al timpurilor moderne. 

Sigur că îl omorâse cineva. 

Am întrebat-o pe Sammy unde era camioneta lui Booker 
şi ea ridică din umeri încă o dată. 

— Habar n-am. Mi-am făcut datoria civică? Acum îmi daţi 
voie să plec, vă rog? 

Conklin insistă: 

— Stai să văd dacă am înţeles bine. Booker prepara met 
în casa lui? 

— O vreme, da, dar era periculos. 

Sammy oftă din greu, rămase tăcută câteva secunde, 
apoi continuă: 

— Toată viaţa mea şi-a pierdut sensul când a murit 
Curierul. Acum, bulangiii ăia de părinţi mă „curăţă”. Ştiţi 
cum e să cazi într-o prăpastie? Aşa e viaţa mea. Imi pierd 
minţile. 

— A-ha, zise Conklin. 

Îi admiram tenacitatea. 

— l-ai zis lui Cindy Thomas că ştii cine l-a omorât pe 
Curier... 

— N-am zis niciodată aşa ceva. 

— Sergent? spuse Conklin. 

— Avem destul, am zis eu ridicându-mă şi îmbrăcându-mi 
jacheta. 

— Ai dreptul să nu spui nimic, îi zise Conklin lui Sammy. 
Orice spui poate şi va fi folosit împotriva ta... 

— Mă arestaţi? 

Sammy înţepeni când Conklin o ridică în picioare şi îi 
prinse cătuşele în jurul încheieturilor. 


— Vreau să dau un telefon, zise ea. Vreau să vină tata. 


Capitolul 84 


Numele complet al lui Sammy era Samantha Pincus, 
după cum am aflat când tatăl ei se năpusti în secţia de 
poliţie ca un uragan. 

Neil Pincus era un avocat care lucra pro bono pentru 
obişnuiţii săraci ai districtului Mission, unde el şi fratele lui 
aveau împreună o firmă de avocatură în aceeaşi clădire 
care găzduia Din Inimă. 

L-am măsurat din priviri pe Pincus când veni la biroul 
meu, privindu-mă de sus, şi ceru să-şi vadă fiica. Avea un 
metru şaptezeci şi şapte, şaptezeci şi două de kilograme, 
cu indulgență, aproape cincizeci de ani, un început de 
chelie, iar scalpul îi transpira din cauza aburului care-i ieşea 
din urechi. 

— Îmi reţineţi fiica pentru ceva ce a spus fără să fie 
prezent un avocat? O să vă dau în judecată pe fiecare, 
individual, şi o să dau în judecată poliţia, aţi înţeles? Nu i-aţi 
citit drepturile decât când s-a incriminat singură. 

— E adevărat, am zis. Dar nu a fost un interogatoriu în 
custodie, domnule Pincus. Nu i-au fost încălcate drepturile. 

— Sam nu ştia asta. Aţi îngrozit-o. Ce i-aţi făcut a fost 
echivalent cu o tortură. Sunt un avocat al naibii de bun 
specializat în drepturile omului şi o să vă trimit pe amândoi 
în iad! 

Jacobi ne urmărea din spatele geamurilor de sticlă ale 
biroului său şi alte douăsprezece perechi de ochi din secţie 
erau aplecate în jos, aruncând doar priviri furişe. 

M-am ridicat cât sunt de lungă, un metru şaptezeci şi 
şapte, plus vreo cinci centimetri tocurile, şi am zis: 

— Calmaţi-vă, domnule Pincus. Deocamdată, asta e doar 
între noi patru. Ajutaţi-vă fiica. Convingeţi-o să coopereze şi 
n-o să-i facem cazier. 

Pincus mârâi dezgustat, încuviinţă şi apoi ne urmă în 
camera de interogatoriu unde aştepta fiica lui, cu mâinile 
încătuşate în faţă. Tatăl ei o strânse uşor de umăr, apoi 


smuci un scaun de la masă şi se aşeză. 

— Ascult. 

— Domnule Pincus, aşa cum a recunoscut singură, fiica 
dumneavoastră este o drogată şi o traficantă, am zis eu. A 
fost implicată cu Rodney Booker, cunoscut şi drept Curierul 
Isus, decedat în mod violent. Samantha nu numai că vindea 
cocaină pentru Booker, dar a şi spus unei surse foarte 
credibile că ştie cine l-a omorât. Este un martor important, 
de aceea o reținem, şi avem nevoie să ne spună cine l-a 
omorât pe Booker. 

— Nu recunosc că făcea trafic, ne-a zis Pincus, dar dacă 
făcea, acum nu mai face şi nici nu foloseşte. 

— Păi, atunci, totul e bine, am ripostat eu. 

— Ascultaţi, şi eu, şi mama ei ne ţinem de ea. Trebuie să 
vină devreme acasă. Nu are voie cu telefon mobil, nici cu 
computer. Face voluntariat la o cantină, ca să vadă cât de 
rea poate să fie viaţa - şi lucrează sub biroul meu. 

Pincus ridică încheieturile încătuşate ale fiicei lui astfel 
încât să-i văd ceasul. 

— E un GPS. Nu poate să se ducă nicăieri fără ca eu să 
nu ştiu. Sam a devenit un model de abstinenţă. Vă dau 
cuvântul meu. 

— Asta e tot, domnule Pincus? 

Samantha se tângui. 

— Nu mai ai pic de decenţă? se burzului Pincus. Booker 
era un gunoi. Vindea droguri copiilor, care, la rândul lor, 
vindeau altor copii. Nu numai fiicei mele, ci şi altor fete. 
Multe fete bune. L-am reclamat. 

— Cine? am întrebat. 

— Noi, Asociaţia Fifth Street. Căutaţi-o. Am depus o 
reclamaţie în numele asociaţiei în februarie, şi apoi încă 
una în martie. Apoi în aprilie. Poliţiştii n-au făcut nimic. Ni s- 
a zis: „Dacă nu aveţi dovezi, completaţi un formular”. 

— Deţineţi o armă, domnule Pincus? 

— Nu. Şi vă rog să luaţi o pauză. Eliberaţi-o pe Samantha 
în custodia mea. Închisoarea, chiar şi pentru o noapte, ar 
putea să distrugă copilul ăsta. 

Am fost de acord să o eliberăm pe fată şi l-am avertizat 


pe Pincus să nu o lase să plece din oraş. 

De îndată ce au părăsit secţia, eu şi Conklin ne-am întors 
la birourile noastre şi l-am căutat pe Pincus în baza de date. 
Nu figura cu niciun mandat, dar Conklin a găsit altceva. 

— Neil Pincus are permis de portarmă şi deţine un Rohm 
22 înregistrat, zise Conklin peste monitorul său. Un pistolaş 
murdar şi ieftin pentru un avocăţel murdar şi ieftin. 
Nenorocitul ăla ne-a minţit. 


Capitolul 85 


Înainte de prânz, eu şi Conklin eram deja în faţa firmei de 
avocatură Pincus and Pincus, însoţiţi de alţi patru poliţişti. 
Când s-a deschis uşa, am intrat forţat pe lângă recepţie şi i- 
am înmânat un mandat lui Neil Pincus. 

— Mâinile la vedere, i-am zis. 

Pincus clipi năuc. 

— Ce? 

— Credeaţi că n-o să aflăm de pistol? 

— Chestia aia a fost furată, zise Pincus. Am reclamat 
furtul. Avocatul îşi împinse scaunul în spate şi spuse: îl 
tineam aici. 

Am deschis sertarul din dreapta, jos, al biroului şi am 
văzut o cutie metalică pentru pistol. Am ridicat capacul şi 
am văzut cutia din carton a unui Rohm 22. Cutia era goală. 

— Ţineaţi cutia pistolului încuiată? 

— Nu. 

— Unde ţineaţi muniţia? 

— În acelaşi sertar. Uitaţi-vă. Ştiu că asta e o încălcare, 
dar dacă era să am nevoie de pistol, atunci aveam nevoie 
de el repede. Sergent, abia dacă am deschis cutia, zise 
Pincus. Putea să fie furat oricând în ultimele şase luni. Aici, 
dacă te întorci cu spatele o clipă, să răspunzi la telefon sau 
să faci un pipi... 

Am trecut în faţa lui Pincus şi am tras restul sertarelor de 
la biroul lui, în timp ce Conklin făcea acelaşi lucru cu biroul 
identic al fratelui Al, din camera alăturată. 

Apoi toţi şase am forţat fişetele, am răscolit arhiva, ne- 
am uitat sub pernele de pe canapeaua crăpată de piele. 
După scurt timp, fraţii Pincus s-au liniştit, au discutat cu 
clienţii lor făcând abstracţie de noi, s-au comportat normal 
de parcă nici n-am fi fost acolo. 

Negăsind nimic, eu şi Conklin ne-am dus la casele fraţilor 
Pincus, una situată în Forrest Hill, cealaltă pe Monterey 
Boulevard. Vecini buni, locuri în care nu erau copii cu 


probleme. Le-am cunoscut pe cele două soţii cumsecade, 
Claudia şi Reva, ambele rugate de soţii lor să coopereze. 

Ne-am familiarizat cu interiorul şifonierelor, dulapurilor, 
cuferelor şi cutiilor de unelte ale familiilor, iar soțiile Pincus 
ne-au lăsat de bunăvoie să le inspectăm maşinile. 

Casele lor străluceau de curăţenie, la fel ca nişte 
cearşafuri albe atârnate la uscat într-o zi însorită. 

Executarea acelor mandate fusese epuizantă fizic şi 
psihic. Eram extenuată şi deprimată şi după atâta muncă 
nu găsiserăm nimic. 

Oare pistolul lui Neil Pincus fusese folosit pentru a-l omori 
pe Curier? 

Tot nu ştiam, dar dacă era să ghicesc unde se afla 
pistolul ăla acum, aş fi zis că ucigaşul îl aruncase de pe pod 
după executarea lui Rodney Booker. lar acum era îngropat 
de nisipurile mişcătoare de pe fundul golfului San 
Francisco. 


Capitolul 86 


Eu şi Conklin ne-am urcat în maşina poliţiei, pe care o 
parcaserăm în faţa casei lui Alan Pincus. 

Îi datoram o explicaţie lui Jacobi şi ştiam că o s-o ia razna 
când aveam să-i spun că ne petrecuserăm ziua vânându-l 
pe ucigaşul Curierului în timp ce un psihopat îi omora pe 
prietenii primarului cu o reptilă veninoasă. 

Tocmai voiam să-i spun asta lui Conklin, dar acum, că 
eram singuri în maşină, nu mai puteam evita ceea ce era 
atât de evident. 

Conklin opri radioul, se jucă cu cheile de la maşină o 
clipă, apoi spuse: 

— Cindy ţi-a zis despre... â... noi. 

— Mada. A fost chiar o surpriză, am zis eu, susţinându-i 
privirea până când cedă el. 

— A zis că te-ai supărat. 

Am ridicat din umeri. 

— Îmi pare rău că nu ţi-am zis, Linds... 

— Hei. Sunt OK. Serios, am minţit eu. Odată ce am stat şi 
m-am gândit la asta, mi-am dat seama că vă potriviţi. 

— E numai de vreo săptămână. 

— Nu contează. Cum zice Jacobi: „Vă iubesc, copii!” 

Conklin râse şi râsul ăla spuse tot. Se simţea minunat cu 
prietena mea îndrăzneață, obraznică, cu suflet mare şi nu 
voia să se termine. 

Tipul care mă sărutase cu o săptămână în urmă 
dispăruse. Sigur, îl respinsesem şi, sigur, nu era 
proprietatea mea. Dar, chiar şi aşa, durea. Mi-era dor de 
Richie care visa la mine. 

M-am întrebat dacă se culca cu Cindy ca un mod indirect 
de a se culca cu mine. Era un gând mizerabil, deloc demn 
de mine, dar - ha! - am gândit asta oricum. 

Şi mi-am adus aminte de sfatul lui Cindy: 

— Lasă-l să plece. Şi pleacă şi tu de lângă el. 

Conklin îmi urmărea faţa să detecteze vreun semn, poate 


o binecuvântare din partea mea, aşa că m-am bucurat când 
a ciocănit cineva în geam. Era Alan Pincus, întors devreme 
de la serviciu. 

Era mai solid decât fratele lui mai mare şi avea mai mult 
păr. Altfel, semănau ca două picături de apă. 

Am coborât geamul. 

— Sergent Boxer? Aţi terminat aici? Pentru că vreau ca 
familia mea să-şi reia viaţa normală. 

— Am terminat deocamdată, dar nu plecăm. 

— Înţeleg. 

— Dacă apare ceva ce-ar trebui să ştim, sunaţi-ne. 

— Pe cuvânt de cercetaş. 

Pincus ridică trei degete, apoi se întoarse şi mărşălui 
până la uşa din faţă. Făcea mişto de noi? Nu-mi dădeam 
seama. După ce-a intrat, i-am zis lui Conklin: 

— Hai s-o sunăm pe Cindy. 


Capitolul 87 


Mai târziu în ziua aceea, eu, Cindy şi Conklin eram 
aproape singuri în barul MacBain's Beers O' the World. 
Aveam o masă în spate, un castron cu alune uscate şi cola 
dietetice. 

Cindy era roşie la faţă şi asta n-avea nicio legătură cu 
faptul că stătea aproape de partenerul meu. 

— l-aţi lăsat să plece? Nu i-aţi ţinut, strâns... 

— Sună ca un cântec pop, râse Conklin şi era aşa de 
captivat de Cindy încât chiar cântă câteva versuri: „[ine- 
mă, strânge-mă, nu mă lăsa niciodată să plec...” Dar Cindy 
n-avea dispoziţia necesară. 

— Cum poţi să râzi de mine? 

Lui Conklin i se şterse zâmbetul de pe faţă. 

— Cin, am fi făcut asta dacă am fi putut, dar nu putem 
să-l punem sub urmărire. Deocamdată. 

— Dar lucraţi la cazul ăsta? Juraţi pe ce aveţi voi mai 
sfânt? 

Şi eu, şi Conklin am încuviinţat, iar Conklin a adăugat: 

— Lucrăm serios la caz. 

Cindy îşi luă capul în mâini şi mârâi: 

— L-am pus pe tipul ăsta pe prima pagină din San 
Francisco Chronicle „Curierul Isus, sfântul străzii”. Şi el ce 
făcea, de fapt? Transforma adolescente în traficanţi de 
droguri? Şi credeţi că de asta l-a omorât cineva? Doamne 
Dumnezeule! Ce mă fac acum? 

— Fă ce faci mereu, i-am zis prietenei mele. Spune 
adevărul. Oricum, Cindy, asta e o poveste mai bună, nu? 

Ochii ei se măriră când văzură ditamai titlul în mintea ei. 

— Pot să citez surse de încredere apropiate de 
Departamentul de Poliţie din San Francisco? 

— Da, sigur. 

Conklin plăti nota şi toţi trei am ieşit din bar împreună. 
Cindy s-a întors la Chronicle, unde avea o şedinţă de 
urgenţă cu şefa ei, iar eu şi Conklin ne-am dus la secţie. 


Înapoi în atmosfera sumbră a biroului, Conklin şi-a 
deschis laptopul. Eu am sortat mesajele care veniseră în 
lipsa noastră şi am găsit unul de la St. Jude pe care Brenda 
îl marcase URGENT. Formasem jumătate din numărul lui 
McCorkle, când Conklin a exclamat: 

— Incredibil! 

M-am oprit. 

— Ce-ai aflat? 

— Camioneta lui Rodney Booker este confiscată, Lindsay. 
În ziua de după uciderea lui, a fost ridicată dintr-o zonă cu 
parcarea interzisă. 

Am sunat la garaj, am localizat maşina şi am făcut o 
cerere urgentă să ne fie adusă la laboratorul de 
criminalistică. 

Fundătura noastră tocmai se deschisese larg. 

Şi asta i-am strigat peste umăr lui Jacobi, care venea spre 
noi suflând foc pe nări, când am fugit cu Conklin din biroul 
poliţiei. 


Capitolul 88 


Pe la şapte în seara aceea, anchetatorii de la locul crimei 
profitau cât puteau de mandatul nostru pentru a 
percheziţiona camioneta lui Booker. Cerebralul Brett Feller 
şi însoţitorul lui musculos, Ray Bates, dezmembraseră 
camioneta albastră în mormane de părţi asortate şi 
găsiseră geanta Curierului prinsă sub un scaun din spate cu 
o coardă elastică. 

Cei doi tineri încă nu terminaseră. Au deşurubat bucşe şi 
bolţuri şi au scos jante, sperând să găsească o doză secretă 
ascunsă pe acolo sau o armă, dar când eu şi Conklin am 
deschis geanta din piele maro, în stilul celor purtate de 
poştaşi, şi ne-am uitat înăuntru, am zis: 

— Faceţi loc, băieţi! Asta e! 

Am scos obiectele din geantă. Conklin le înşiră pe masă, 
iar Feller, un tip ciudat de douăzeci şi patru de ani cu un pic 
de tulburare obsesiv-compulsivă şi intenţia de a deveni 
următorul Gil Crissom!* aranjă totul în pătrate şi făcu 
fotografii. 

În tot timpul ăsta, inima-mi bătea cu putere şi, sincer, am 
fost şi eu surprinsă de propriul meu entuziasm. 

În ultimele săptămâni, tot alternasem stările în care ba 
îmi păsa, ba nu-mi mai păsa de Curierul Isus. La început, 
renunţasem la el, considerându-l doar unul dintre zecile de 
oameni ai străzii care erau ucişi în fiecare an în vreo 
dispută pe un loc de dormit sau un deget de băutură. 

Când Cindy a zis „Nimănui nu-i pasă”, mie deja îmi păsa. 

Când s-a dovedit că Curierul Isus fusese traficant de 
droguri, iar mi-am pierdut interesul. Acum se 
metamorfozase într-un prădător fără conştiinţă, iar pe mine 
mă treceau fiorii gândindu-mă la Curierul Isus. 

Cine îi făcuse de hac tipului ăstuia? 

Ce vom afla din lucrurile lui? 

Când i-am deschis geanta, m-am simţit ca şi cum tocmai 


14 Personaj principal din serialul CSI (n. tr.). 


mă trezisem în dimineaţa de Crăciun şi găsisem tot sacul 
lui Moş Crăciun răsturnat sub bradul meu. 

Mi-am scos carneţelul şi mi-am notat tot. 

De la unu la paisprezece, erau numai diverse obiecte 
mărunte: un sandvici mucegăit într-o pungă sigilată, câteva 
teancuri de bancnote legate cu cauciuc în funcţie de 
denominaţie - nu păreau să fie mai mult de două mii de 
dolari. 

Era o Biblie uzată, pe care era scris numele Rodney 
Booker pe foaia de gardă, şi ceea ce părea să fie prada cea 
mai importantă: şase pliculeţe cu o pudră albă, 
strălucitoare - poate o sută optzeci de grame de cristale de 
metamfetamină. 

Dar adevăratul interes îl prezenta obiectul cu numărul 
cincisprezece: un dosar de piele, cam de treisprezece pe 
douăzeci de centimetri, cum folosesc turiştii pentru a-şi 
păstra biletele de avion şi paşapoartele. 

Conklin deschise dosarul, scoase conţinutul şi desfăcu 
hârtiile, ţinându-le de parcă erau Manuscrisele de la Marea 
Moartă. Când partenerul meu puse hârtiile pe masă, Feller 
făcu poze, iar eu am numit documentele cu voce tare. 

— Fişă de revizie pentru camionetă. Schimbare ulei şi 
lubrifianţi, două sute şaptezeci şi şapte de mii, trei sute 
patruzeci şi patru de kilometri. Arată a bilet de loterie 
câştigător, cinci numere din opt, datat cu o zi înainte să fie 
găsit cadavrul Curierului. 

Am notat câteva chitanţe de depunere, puţin peste trei 
mii în numerar în decurs de trei zile, şi chitanţe de la 
restaurante fast-food. 

Dar când Bates de la CSI găsi portofelul Curierului ascuns 
în căptuşeala portierei, conţinutul lui aproape că aruncă în 
aer pereţii laboratorului de criminalistică. 


Capitolul 89 


Portofelul era subţire, din piele de capră de bună calitate, 
cu inițialele RB marcate cu aur într-un colţ. Am scos 
carnetul de şofer al lui Booker şi am găsit o bucată de 
hârtie galbenă în compartimentul de bancnote. 

Am desfăcut-o, ochii mei înregistrau datele, creierul meu, 
un pic defazat, încerca să le înţeleagă. 

— Asta este un contract de vânzare-cumpărare, am zis. 
Rodney Booker a cumpărat un autobuz de la un magazin de 
maşini uzate din Tijuana, pe 2 mai, cu câteva zile înainte să 
moară. Zice aici că era un autobuz şcolar vechi, din o mie 
nouă sute optzeci şi trei. 

M-am holbat la hârtia galbenă, dar în mintea mea 
vedeam intersecţia dintre Market şi Fourth imediat după ce 
explodase un autobuz şcolar vechi, ce umpluse aerul cu o 
ceaţă sângeroasă, iar strada cu bucăţi de cadavre. 

Zece oameni nevinovați muriseră atunci. 

Alţii fuseseră răniţi şi rămăseseră cu cicatrice pe viaţă. 

Mi-am amintit cum stătusem pe vine printre cioburi, 
vorbind cu anchetatorul de incendieri premeditate, Chuck 
Hanni, care îmi arătase părţile sparte şi bucăţile topite din 
ce mai rămăsese din spatele autobuzului şi-mi spusese că 
vehiculul fusese un laborator mobil de metamfetamină. 

Proprietarul autobuzului nu fusese niciodată identificat. 

— Ce a zis Sammy? l-am întrebat pe partenerul meu. 
Curierul pregătise met în casă, dar devenise prea periculos? 

— Da. 

Am mai scos o hârtie din portofel. Era albă, simplă, de 
cincisprezece pe zece centimetri, cu o margine lipicioasă, 
evident ruptă dintr-un carneţel, împăturită în două. Pe 
hârtie era scris de mână un borderou, cu pesos convertiți în 
dolari. Un cuvânt mâzgălit mi-a sărit în ochi: efedrină, 
principalul ingredient din metamfetamină. 

Conklin îmi respira peste umăr. 

— Aia e o semnătură, nu? J ceva Gomez. 


— Juan. 

Numele Juan Gomez era la fel de comun ca John Smith. 
Poate nu însemna cine ştie ce, dar ăsta era numele din 
actul de identitate al celui care pregătea metamfetamina şi 
fusese azvârlit peste intersecţia dintre Fourth şi Market, 
ucis de explozie înainte să se lovească cu capul de un stâlp 
de iluminat. 

Nici nu-mi venea să cred ce comoară ţineam în mâini. 

Rodney Booker se extinsese de la vânzările mărunte de 
cocaină la ditamai producţia de met. Cumpărase 
ingredientele, angajase pe cineva s-o prepare, cumpărase 
un autobuz şi îl transformase în laborator de met. 

Şi în prima lui cursă cu droguri, laboratorul lui Booker 
trimisese zece oameni la Dumnezeu. Mottoul Curierului nu 
mi se păruse niciodată aşa ironic ca acum: lisus salvează. 


Capitolul 90 


Yuki făcea gimnastică cu antrenorul ei de pe video când 
sună intercomul şi din cutia de pe perete răsună vocea 
portarului: 

— A venit doctorul Chesney. 

Yuki jubilă. 

Doc ajunsese mai devreme! Se auzi soneria şi Yuki 
deschise uşa larg, iar Doc o sărută. Yuki profită de asta cât 
putu, trecându-şi mâinile prin părul lui blond ă la Ricky 
Schroder, şerpuindu-se şi gemând în prag. 

El îi zâmbi şi o întrebă: 

— Te bucuri să mă vezi? 

Ea încuviinţă, zâmbi şi răspunse: 

— Inî, apoi se sărutară din nou, iar Doc închise uşa în 
spatele lui cu o lovitură de picior. 

Asta era de nepreţuit: cum săruturile astea erau numai 
ale lor. 

Numai ea şi Doc se sărutau aşa. 

— Bună, iubitule. Cum a fost azi? zise Yuki, când avu iar 
gura liberă, râzând la ideea că face o glumă de „cuplu”. 

Când făcuse aşa ceva ultima dată? 

Făcuse vreodată aşa ceva? 

— Nu prea rău, iubito, zise Doc luând-o pe sus şi purtând- 
o în braţe până la canapea, unde o lăsă uşor jos, printre 
pernele prea umflate, dar ea spuse „oof” oricum şi el se 
aşeză lângă ea. 

— O înţepătură de albină, o claviculă ruptă şi un copil pe 
care aproape că l-am adus pe lume în sala de aşteptare, 
zise Doc, atingându-i părul, mângâindu-i tunsoarea periuţă 
pe care el o începuse cu foarfecă în urmă cu câteva 
săptămâni şi care îi plăcea aşa de mult. 

Şi ei începea să-i placă. 

— Orice zi în care nu sunt înţepat cu o seringă de un 
pacient pozitiv HIV este o zi bună pentru mine, spuse el. 

— Sunt de acord, răspunse Yuki. Deci eşti entuziasmat, 


împachetat, gata de plecare? 

Pentru că ea era. De îndată ce-şi închidea fermoarul de la 
geantă, aveau să plece în weekendul lor prelungit de Ziua 
Eroilor către Napa, plimbarea romantică, hotelul acela 
frumos şi patul imens cu privelişte. 

— Sunt. Dar mai întâi trebuie să-ţi spun ceva. 

Yuki îi căută privirea. Recapitulând în gând ultimele 
minute, îşi aminti că Doc arăta cam nervos când deschisese 
ea uşa, dar cum şi ea se simţea cam emoţionată, pusese 
asta pe seama marelui weekend ce îi aştepta. A faptului că 
în curând aveau să facă dragoste pentru prima dată. 

Acum, zâmbetul lui era nesigur şi asta o alarmă. 

Weekendul lor avea să fie întrerupt? 

Sau era ceva mai grav? 

— John, ce s-a întâmplat? S-a întâmplat ceva? 

— Depinde cum priveşti lucrurile, răspunse el. O să fie 
dur ce urmează să-ţi spun, Yuki. O ţinea de mână, dar 
continua să privească în jos. Problema este că dacă spui 
cuiva prea devreme, eşti încrezut. Dacă-i spui prea târziu, îl 
dai peste cap. În cazul nostru, e şi prea devreme, şi prea 
târziu... 

— Mă sperii, John. Spune odată! 

— Acum câteva zile, când ai spus că nu ai mai făcut sex 
de vreo doi ani... 

— A fost o prostie din partea mea. E adevărat, dar aveam 
emoţii. Pur şi simplu, m-a luat gura pe dinainte. 

Doc o fixă cu ochii lui albaştri-cenuşii: 

— Nici eu n-am mai făcut sex de vreo doi ani. 

— Tu? Fugi de aici. Nu te cred. 

Yuki revedea totul cu ochii minţii: se gândea cum ea se 
dusese la spital să-l vadă pe Doc după accident; cum ea 
fusese de acord să-i arate oraşul; cum, după primul lor 
sărut, ea se aruncase într-unul mai lung şi mai sexy, exact 
aşa cum făcuse şi acum. 

Ea conducea toată fantezia. 

EIl doar se lua după ea. 

Yuki era îngrozită. De ce nu o ascultase pe mama ei? 

„Fii ca lebădă, Yuki-e. Ţine cap sus. Inoată puternic şi 


tăcut.” Nu avea răbdare. În schimb, semăna cu tatăl ei. 
Tanchistul. 

— Te rog, spune odată. 

Şi atunci îi spuse, cu o voce ezitantă, iar povestea ieşi 
fragmentată ca un joc de puzzle. Şi deşi Yuki abia reuşea să 
înţeleagă ce îi spunea el, vederea i se îngustă şi capul îi vui. 

Apoi, totul deveni negru. 


Capitolul 91 


Stăteam într-un scaun şubred, faţă în faţă cu Yuki şi 
Cindy la Casa Loco, un birt mexican de lângă apartamentul 
lui Cindy, specializat în fajitas cu pui de două stele. Afară se 
întunecase, iar ferestrele ne reflectau imaginile lipsite de 
culoare, făcându-ne să arătăm ca nişte stafii. 

Mai ales Yuki. 

Cindy o şi sprijinea pe Yuki, dar o şi presa să ne dea mai 
multe informaţii când sosi Claire şi se aruncă pe scaunul de 
lângă mine. 

— Ai procedat corect că nu te-ai dus cu el, îi spuse Cindy 
lui Yuki. Nu poţi să iei decizii când ai creierul varză. 

Chelneriţa adolescentă ne luă farfuriile şi Claire comandă 
cafea pentru toate patru. 

— Mă tot gândesc că poate era mai bine să fi fost mai 
puternică, spuse Yuki. Pur şi simplu să urc în maşină şi... . 

— Şi dacă nu te-ai fi simţit mai bine? o întrebă Cindy. li 
dai seama ce îngrozitor ar fi fost weekendul ăsta dacă ai fi 
fost blocată în Napa cu cineva care putea să-ţi provoace 
repulsie? 

— Nu-mi place când îndulceşti lucrurile, Cindy. 

— Păi, am dreptate, nu-i aşa? 

— la staţi să înţeleg şi eu, zise Claire punându-se la 
curent cu cele povestite de când vorbise ea cu Yuki la 
telefon. Doc s-a născut cu organe genitale ambigue? 
Doctorii nu ştiau sigur dacă e băiat sau fată? 

Yuki încuviinţă, ştergându-şi lacrimile cu un arătător. 

— l-au spus părinţilor lui că dacă îl obligau să fie fată n- 
avea să afle niciodată. 

— Aici au greşit, am spus eu. 

— E tragedia naibii, Yuki, zise Claire. Sunt sigură că 
părinţii erau presaţi să spună cunoscuţilor ce sex are 
copilul. Oricum, a fost o teorie bazată pe aspecte practice. 
Chiar dacă cromozomii erau XY, dacă organele erau 
încurcate, au făcut operaţia. „E mai uşor să faci o gaură 


decât un stâlp”, se zicea. Şi apoi sfătuiau părinţii să se 
poarte cu copilul ca şi cum ar fi fată. Să-i dea estrogen în 
adolescenţă şi, ce Dumnezeu, avea să fie fată. 

— l-au pus numele Flora Jean, izbucni Yuki. Cum ai zis, 
Claire, au luat un băieţel şi l-au transformat în fată! Dar el 
nu s-a simţit niciodată fată, niciodată - pentru că nu era 
fată. O, Doamne! E scârbos! 

— Şi el a inversat procesul la ce vârstă? întrebă Claire. 

— A început când avea douăzeci şi şase de ani. Apoi, 
totul a fost un iad vreo patru sau cinci ani. 

— O, Doamne! Săracul! am zis eu. 

Yuki îşi ridică privirea spre mine. 

— Sunt nebună după Doc, Lindsay. E un dulce. E 
amuzant. M-a văzut şi ca o nebună isterică, şi ca o bleagă 
absolută. Mă înţelege - dar cum să nu mă gândesc că e un 
tip care a fost fată? 

— Of, Yuki. Cum a rămas cu el? 

— A zis că o să mă sune în weekend. Să ieşim la cină 
săptămâna viitoare ca să stăm de vorbă. 

— Doc ţine la tine, am zis eu. lţi arată cât de mult ţine la 
tine spunânduc-ţi ce s-a întâmplat. Dându-ţi timp. 

— Nu ştiu ce să fac, spuse Yuki cu vocea gâtuită. 

Cindy o tinu în braţe şi o lăsă să plângă până când Claire 
se întinse peste masă şi luă mâna lui Yuki într-a sa. 

— Dulceaţă, nu te mai chinui aşa. Pare complicat, dar 
poate că nu e. Şi nu trebuie să hotărăşti nimic acum. 

Yuki dădu din cap da şi începu iar să plângă. 


Capitalul 92 


Am ajuns la secţie înainte de opt luni dimineaţa şi am 
găsit un plic gros pe biroul meu. Avizul de însoţire arăta că 
Sf. Jude îl trimisese de la Divizia de Cazuri Nerezolvate şi 
ştampilase plicul URGENT, URGENT, URGENT. 

Mi-am amintit atunci - McCorkle mă sunase şi eu nu-l mai 
căutasem pe urmă. Am rupt plicul, am scos un carnet 
zdrenţăros de detectiv şi pe copertă am găsit lipit un bilet 
de la McCorkle. 

„Boxer, uită-te aici. Persoana asta le-a cunoscut pe 
ultimele victime ale şerpilor din 1982 şi pe câteva dintre 
celelalte. Aşteaptă să o suni.” 

Am sperat că „persoana” era un indiciu fierbinte care nu 
se răcise peste weekend, pentru că deocamdată tot ce 
aveam despre ucigaşul cu şerpii erau ştiri negative în presă 
şi cinci cadavre care se răsuceau în mormânt. 

Conklin nu venise încă, aşa că am omorât câteva minute 
în camera de cafea, punând lapte şi zahăr în ultimele 
picături de zaț rămas de la schimbul de noapte. 

Când m-am întors la birou, partenerul meu tot nu 
ajunsese, iar eu nu mai puteam să-l aştept. 

Am deschis carnetul unde un post-it verde fosforescent 
marca un interviu vechi de douăzeci şi trei de ani, luat unei 
figuri sociale importante, Ginny Howsam Friedman. 

Ştiam câte ceva despre Ginny Friedman. 

La un moment dat, prin anii '80, fusese măritată cu un 
viceprimar, decedat între timp, iar acum era măritată cu un 
cardiolog foarte cunoscut. Era o protectoare a artelor şi o 
pictoriţă talentată, la rândul ei. 

Am trecut rapid cu privirea peste notițele mâăzgălite şi am 
văzut unde-şi subliniase McCorkle numărul ei de telefon, pe 
care l-am format. 

Friedman răspunse la al treilea ţărâit şi, spre 
surprinderea mea, spuse: 

— Sunt liberă dacă veniţi acum. 


Am lăsat un bilet pe scaunul lui Conklin şi mi-am luat 
Explorerul la plimbare către adresa lui Friedman din Pacific 
Heights. 

Casa înzorzonată cu alb şi albastru a lui Ginny Friedman 
se afla pe Franklin Street, una dintre străzile cu case 
victoriene complet renovate, care fac din San Francisco o 
minune vizuală. 

Am urcat treptele şi am apăsat pe sonerie, şi o femeie 
încântătoare, cu părul cărunt, de vreo şaptezeci şi ceva de 
ani, mi-a deschis uşa. 

— Intraţi, doamnă sergent, spuse ea. Mă bucur să vă 
cunosc. Cu ce să vă servesc? Cafea sau ceai? 


Capitalul 93 


Eu şi doamna Friedman ne-am instalat în câte un fotoliu 
de răchită pe veranda din spate şi dumneaei a început să- 
mi povestească despre crimele cu şerpi care terorizaseră 
înalta societate din San Francisco în 1982. 

Friedman amestecă în cafea şi spuse: 

— Trebuie să fie o legătură între crimele acelea vechi şi 
cele recente. 

— Şi noi credem la fel. 

— Sper că vă pot ajuta, zise Friedman. l-am spus 
locotenentului McCorkle că a fost absolut oribil când 
oamenii ăia de vază au început să moară în '82. Ne-am 
speriat de moarte. Şi noi n-am ştiut de ce muriseră până 
când Christopher Ross a fost găsit cu un şarpe încolăcit la 
subrat. 

— ÎI cunoşteaţi pe Christopher Ross? 

— Foarte bine. Eu şi primul meu soţ ieşeam adesea cu el 
şi soţia lui. Era un tip arătos. Îi plăceau senzațiile tari, avea 
o personalitate exuberantă şi era bogat, bineînţeles. 
Grămezile lui de bani făceau grămezi de bani, la rândul lor. 
Chris Ross avea totul. Şi apoi a murit. Unii au spus că a fost 
dreptate divină, îmi spuse Friedman. Că un şarpe a fost ucis 
de un alt şarpe - dar mi-o ia gura pe dinainte. 

— Nu vă grăbiţi, am răspuns eu. Vreau să aud toată 
povestea. 

Friedman încuviinţă şi povesti: 

— În 1982, predam la clasa a cincea de fete din şcoala 
Katherine Delmar Burke, în Sea Cliff. Sunt sigură că aţi 
auzit de ea. 

Auzisem. Sea Cliff era o comunitate de elită de pe ţărmul 
oceanului, extraordinar de frumoasă, populată de cei 
extraordinar de bogaţi. 

— Fetele purtau uniforme verzi cadrilate şi dansau în 
jurul unui stâlp simbolic în fiecare an, cu panglici şi tot 
tacâmul. Sara Needleman şi Isa Booth au fost elevele mele 


în '82. Tot nu-mi vine să cred că au murit! Aveau nişte vieţi 
ca în poveşti. lar când le-am cunoscut eu, erau amândouă 
nişte copile încântătoare. la uitaţi-vă aici! 

Friedman îmi dădu un album mic din piele, cu pagini 
transparente, plin de poze. Dădu la ultima pagină şi îmi 
arătă o fotografie de grup cu fete de zece ani aranjate pe 
rânduri decalate. 

— Asta e Isa. Asta e Sara. lar copila asta, sărăcuţa, cea 
cu ochii trişti, era mereu exclusă, spuse Friedman despre o 
fată cu păr închis la culoare, până la umeri. 

Copilul îmi părea cunoscut, dar, deşi m-am străduit, n-am 
putut să-mi aduc aminte de unde. 

— Era fiica nelegitimă a lui Christopher Ross, explică 
Friedman. Mama ei era menajera lui Ross, iar Ross plătea 
pentru educaţia fiicei lui la Burke. Eu am ajutat-o să fie 
primită acolo. Celelalte fete îi cunoşteau situaţia, desigur, 
iar unele dintre ele erau răutăcioase. Odată i-am spus: 
„Dragă, ce nu te omoară te face mai puternică” şi asta a 
părut să o încurajeze atunci. Apoi Chris a murit, iar soţia lui, 
Becky, care înainte se făcuse că nu observase nimic, a 
concediat-o pe mama Normei şi a lăsat-o, pe ea şi pe 
copilul ei, fără niciun ban. Chris probabil a crezut că o să 
trăiască veşnic şi nu le-a trecut în testament. Oricum, biata 
Norma a fost retrasă de la şcoală. Şi să ştiţi că am avut 
dreptate. Asta n-a omorât-o, cred că a făcut-o mai 
puternică. 

M-am holbat la fotografia fetiţei cu ochii trişti şi, deodată, 
piesele puzzleului s-au aranjat cu atâta forţă, încât aproape 
că le-am auzit îmbinându-se. Când am cunoscut-o pe 
Norma Johnson, avea părul blond-caramel şi avea treizeci şi 
trei de ani. 

— Ultima dată, continuă Friedman, am vorbit cu Norma în 
urmă cu vreo zece ani. Îşi făcuse o afacere de prestări 
servicii, se folosise de vechile contacte pentru a găsi de 
lucru. Mi s-a confesat odată când am luat prânzul la Fort 
Mason şi, vă zic, domnişoară sergent, deşi nu-mi face nicio 
plăcere, Norma era foarte supărată. Ştiţi cum o numeau 
fetele alea bogate pe fosta lor prietenă din şcoală? O 


numeau „Pet Girl”. 


Capitolul 94 


Conklin se aşeză pe un scaun în biroul lui Jacobi, dar eu 
eram atât de agitată că nu puteam să stau jos. Începeam şi 
să mă panichez. O interogaserăm pe Norma Johnson de 
două ori, şi tot de două ori o eliminaserăm ca suspectă şi îi 
făcuserăm vânt. 

— Imi scapă mie ce e evident aici? mă întrebă Jacobi. Sau 
ţie îţi scapă? 

Mâinile lui dolofane erau împreunate pe biroul lui 
aglomerat. 

— Poate mie. Ce e evident? 

— Te-ai gândit că Ginny Friedman ar putea fi vinovată? 
Nu numai că recunoaşte că o ştia pe una dintre victimele 
de atunci, dar le ştie şi pe jumătate din victimele actuale. 

— Are un alibi serios, Jacobi. Nu am zis? 

— Ai zis că are alibi, Boxer. Vreau detalii. 

Uneori, să-i raportezi lui Jacobi era ca şi cum te înţepa 
cineva cu ace de bambus pe sub unghii. Uitase oare că 
lucraserăm împreună mai bine de zece ani? Uitase că 
înainte el îmi raporta mie? 

— Când au avut loc crimele, Ginny Friedman era într-o 
croazieră pe Mediterana, pe o barcă cu pânze, i-am zis. A 
aflat despre crime când barca a ancorat săptămâna trecută 
în Cannes. Franţa. 

— Ştiu unde e Cannes, spuse Jacobi, pronunţând s-ul. 

— Am biletul ei de avion dus-întors şi documentele de 
călătorie de la Royal Clipper pe biroul meu. Ambarcaţiunea 
a plecat din port înainte de uciderea soţilor Bailey şi s-a 
întors abia după moartea lui Brian Caine şi a lui Jordan 
Priesdy. 

— Eşti sigură? 

— l-am verificat paşaportul, am răspuns eu. Fotografia 
era recentă şi ştampilele erau corespunzătoare. Nu a fost în 
San Francisco în ultima lună, Jacobi, nicio şansă. Dar 
McCorkle o verifică, oricum. 


Jacobi ridică receptorul, apăsă pe toate cele cinci 
butoane corespunzătoare liniilor, ca să nu primească niciun 
apel. Apoi, îşi fixă privirea asupra mea. 

— Zi-mi mai multe despre această Pet Girl. 

l-am povestit lui Jacobi că tatăl lui Johnson, Christopher 
Ross, nu fusese căsătorit cu mama Normei, că aceasta doar 
schimba aşternuturile şi dădea cu aspiratorul în conacul 
acestuia. 

— Ross era atât de bogat, încât nu-l atingea niciun 
scandal, am zis eu, cel puţin cât a fost în viaţă. După cea 
murit, mama Normei a fost dată afară şi mica Norma a 
devenit oficial o paria. Tăticul ei nu i-a lăsat nimic. 
Prietenele ei au început s-o trateze ca pe un gunoi. Apoi a 
început să lucreze pentru ele. 

— Avea chei de la casele lor, adăugă Conklin, şi parolele 
de la sistemele lor de securitate. A mai avut şi o grămadă 
de ocazii. Ce a zis, Lindsay? Că nimeni nici măcar nu ştia că 
fusese acolo. Că aşa le plăcea clienţilor. 

— Avea numai zece ani când a fost omorât tatăl ei? 
întrebă Jacobi. 

— Da. Nu putea să-i fi omorât ea pe bogătaşii ăia din anii 
'80. Dar faptul că tatăl ei a fost o victimă putea să o inspire. 

— Copiatoare, zise Jacobi. 

— Aşa credem şi noi, am spus eu. 

Jacobi bătu cu palma în birou, stârnind praful. 

— Arestaţi-o, zise el. Duceţi-vă după ea. 


Capitolul 95 


Stăteam lângă Conklin la masă în camera de 
interogatoriu, gata să intervin dacă era nevoie, dar el avea 
totul sub control. Normei Johnson îi plăcea de el, iar Conklin 
îi arăta ce persoană de treabă era el, un tip în care puteai 
să ai încredere - chiar dacă erai o nenorocită de psihopată. 

— Nu înţeleg de ce nu ne-ai spus că tatăl tău a fost ucis 
de un şarpe, Norma, zise Conklin. 

— Mada. Păi, v-aş fi spus dacă m-ati fi întrebat, dar ştiţi, n- 
am făcut legătura între moartea tatălui meu şi povestea 
asta decât când aţi spus că soţii Bailey şi Sara au fost 
omorâţi de un şarpe. 

— Brian Caine şi Jordan Priestly? Pe ei îi cunoşteai? 

— Nu prea bine. Lucrez pentru Molly Caldwell-Davis 
ocazional şi l-am întâlnit pe Brian acasă la ea o dată sau de 
două ori. Jordan era acolo tot timpul, dar nu eram prieteni. 

— Ai lucrat pentru Molly în seara de douăzeci şi patru? 

— Trebuie să verific în agendă, a, ba nu, stai. N-a avut 
petrecerea pe douăzeci şi patru? Pentru că am fost invitată. 
Am trecut pe acolo, nu cunoşteam pe nimeni, am salutat-o 
pe Molly şi am plecat după vreo zece minute. Nu avea 
nevoie de mine să-l plimb pe Mischa. 

— Ce fel de relaţie aveai cu Molly? Cum ai descrie-o? 

— Păi, de afaceri, dar relaxată. Am cunoscut-o printr-un 
fost prieten de-al meu. Poate aţi auzit de el. McKenzie 
Oliver? 

— Vedeta rock care a murit de supradoză? 

Norma Johnson se juca cu o şuviţă de păr. 

— Mda, el. Nu eram împreună în perioada aia. 

Conklin îşi notă ceva în carneţel şi întrebă: 

— Ce părere ai despre toate astea, Norma? Ştii pe cineva 
care ar fi putut să-l omoare pe tatăl tău şi apoi, după 
douăzeci şi trei de ani, să omoare o grămadă de oameni pe 
care-i cunoşti? 

— Nu, spuse Johnson, dar oraşul ăsta e foarte mic, 


domnule inspector. Toată lumea cunoaşte pe toată lumea. 
Râcile pot ţine şi câteva generaţii. Dar chiar şi aşa, nu 
cunosc niciun criminal. De asta sunt sigură. 

Atitudinea lui Johnson era rezervată, aproape arogantă - 
şi asta era o nebunie. Pentru a treia oară se afla într-o 
cămăruţă împreună cu poliţişti. Trebuia să ştie că e 
suspectă. Avea motive să aibă emoţii, chiar dacă era 
nevinovată. 

Ar fi trebuit să întrebe dacă avea nevoie de avocat. În loc 
de asta, se juca cu şuviţele de păr şi flirta cu Conklin. 

Mi-am făcut o notiţă mentală: „Să-i spun lui Claire să 
verifice raportul autopsiei lui McKenzie Oliver”. 

Şi încă una: „Să aflu dacă Norma Johnson avea acces la 
un şarpe veninos sau dacă deţine unul”. 

M-am scuzat, am ieşit din camera de interogatoriu şi m- 
am dus lângă Jacobi, în spatele geamului-oglindă. 
Împreună, am privit-o şi am ascultat-o pe Norma Johnson 
povestindu-i lui Conklin despre pedigriul ei. 

— Nu ştiu dacă ştiţi, dar tatăl meu era stră-stră- 
strănepotul lui John C. Fremont. 

— Pionierul? Exploratorul care a făcut harta drumului 
spre California chiar înainte de goana după aur? 

— Chiar el. Am sânge albastru în vine, domnule 
inspector. N-am nimic împotriva parveniţilor pentru care 
lucrez, în caz că la asta vă gândiţi. John C. Fremont a rămas 
în istorie şi a început de jos, la fel ca mine. A fost un copil 
din flori. 

— Sunt foarte impresionat, Norma. Aşa că te rog să mă 
ajuţi. Tu cunoşti San Francisco mai bine decât oricine. Sus, 
jos, în toate direcţiile. Eu sunt pe dinafară. Nici măcar nu m- 
am născut aici. 

— Vreţi să ştiţi cine i-a omorât pe toţi oamenii ăia? V-am 
spus deja. Habar n-am. 

Conklin zâmbi, arătându-şi gropiţele. 

— De fapt, voiam să te întreb cine crezi că ar putea să fie 
următoarea victimă a ucigaşului cu şarpele. 

Johnson se lăsă pe spătarul scaunului, apoi îşi înclină 
capul într-o parte şi îi zâmbi lui Conklin. 


— Cine o să moară data viitoare? Ştiţi, cercul meu devine 
din ce în ce mai strâns. Mă gândesc că următoarea victimă 
aş putea fi chiar eu. 

— Rahat! i-am zis lui Jacobi. N-mi place cum sună asta. 
Ce are de gând să facă? 

— Puneţi-o sub urmărire, răspunse Jacobi. N-o scăpaţi din 
ochi. 


Capitolul 96 


Am pierdut-o pe Pet Girl de îndată ce a ieşit din clădire. 
Dacă se făcuse nevăzută în traficul pietonal de pe Bryant 
sau sărise într-un taxi, nu ştiam, dar stăteam cu Conklin ca 
proştii pe stradă, cu ochii în soare, căutând din priviri o 
blondă îmbrăcată în negru şi văzând orice, numai asta nu. 

— Încearcă s-o suni, i-am zis lui Conklin. Zi-i că mai ai o 
întrebare. Stabileşte să vă vedeţi. 

— Am înţeles, spuse Conklin. Să aflu unde e. 

Am mormăit un „scuze” pentru comportamentul meu à la 
Jacobi şi l-am privit pe Conklin formând numărul lui Johnson 
şi ascultând robotul telefonic. 

— Bună, Norma. Sunt inspectorul Conklin. Sună-mă, da? 
Am o întrebare scurtă pentru tine. 

Îşi lăsă numărul şi închise. 

— Hai să... 

— ... Să-i verificăm locuinţa, zise el. 

Am bombănit un „Deşteptule”, el a râs, apoi ne-am 
îndreptat spre maşină. După treizeci de minute de trafic, 
am parcat aproape de poarta parcului Presidio, care dădea 
pe Twenty-fifth Avenue. 

Presidio datează de mult timp. Mai întâi a fost o 
fortăreață spaniolă chiar în Golful San Francisco, apoi a 
găzduit armata când a fost confiscat de armata SUA în 
1846. După aproape o sută cincizeci de ani, a devenit 
privat, un ansamblu combinat de clădiri rezidenţiale şi de 
afaceri. 

Renovarea a dat naştere unor clădiri frumoase din 
cărămidă roşie, cu verande albe, ce readuceau în atenţie 
stilul colonialist. Alte clădiri au fost lăsate în paragină şi se 
prăbuşeau treptat în golf. 

Adresa lui Pet Girl arăta că apartamentul ei era în partea 
pitorească şi mai ieftină a fostelor barăci, departe de unde 
ne aflam noi. Ce m-a frapat pe loc a fost că locuinţa Normei 
Johnson era la o distanţă de unde se putea vedea Sea Cliff, 


locul unde fusese la şcoala Burke şi unde căzuse în 
dizgrație. 

Crezusem că statutul era important pentru ea. Atunci de 
ce se pusese singură în bătaia puştii şi mai cumpărase şi 
muniţie? 

Am mers repede cu Conklin prin împrejurimile 
împădurite, aglomerate în acea zi de lucru cu surferi care 
se schimbau în parcare, bucurându-se de briza ce bătea 
dinspre plaja Baker. 

Apoi am zărit apartamentul Normei, una din două 
locuinţe cu câte o curte mică în faţă. Gardul avea nevoie de 
nişte vopsea, iar pe iarba înaltă din faţa uşii ei zăcea o 
bicicletă, de parcă ar fi fost aruncată acolo în grabă. 

Am ciocănit, am strigat-o pe Norma, am ciocănit din nou 
mai tare, tot fără răspuns. Mi-am amintit cum Pet Girl îi 
spusese lui Conklin: „Următoarea victimă aş putea fi chiar 
eu”. 

— Condiţii de urgenţă, Rich. Poate s-a rănit singură. 
Poate e pe moarte. 

l-am zis să spargă uşa, dar Conklin puse mâna pe clanţă 
şi-o răsuci, iar uşa se deschise. Aveam arma în mână când 
am intrat în apartamentul lui Pet Girl. Era mic şi curat, cu 
mobilă ce părea luată la mâna a doua, cu excepţia unui 
tablou al lui Christopher Ross cu o ramă elaborată, aflat pe 
măsuţa din hol. 

Am auzit paşi înăbuşiţi şi un zăngănit, dar nu am putut să 
identific nici zgomotul, nici direcţia din care venea. 

Cu Conklin în urma mea, m-am dus în spatele micului 
duplex, strigând: 

— Norma, sunt sergentul Boxer. Era uşa deschisă. Poţi să 
vii, te rog? Trebuie să discutăm. 

Era linişte peste tot. 

l-am făcut semn lui Conklin să rămână la parter, iar eu 
am urcat scările. Camerele de sus erau atât de mici, încât 
puteam să văd fiecare colţ, dar tot am răscolit paturile, 
dulapurile, am căutat panouri desfăcute în perete, am 
verificat zidăria. 

Unde naiba era îngrijitoarea? 


Am căutat în ambele camere, în baie şi în dulapuri încă o 
dată, dar Norma Johnson nu era acolo. 
Pet Girl invizibilă devenise încă o dată invizibilă. 


Capitalul 97 


M-am speriat de bubuitul unor obiecte grele care cădeau 
pe podea la parter, apoi am auzit iar zângănitul acela, ca 
un fulger surd, poate o uşă glisantă grea, şi voci. 

„Conklin vorbeşte cu Norma Johnson.” 

Când m-a strigat el, eu eram deja la jumătatea scărilor. 

Partenerul meu era în bucătărie, privind fix într-o 
despărţitură care mi se părea prea îngustă să dea în 
altceva decât într-un dulap de mături. Se pare că într-o 
spărtură din perete fusese instalată o uşă glisantă, iar în 
spatele ei, o încăpere care arăta ca o cămară. 

— Lindsay, spuse Conklin pe un ton măsurat, Norma are 
o armă. 

M-am apropiat încet de bucătăria de doi jumătate pe trei 
până am văzut-o pe Johnson. Era cu spatele la cămară. 
Conklin stătea la doar un metru şi ceva de ea, barându-i 
ieşirea. 

Mi-am întors rapid privirea spre Norma Johnson şi atunci 
mi-am dat seama că arma ei era un şarpe, pe care îl ţinea 
strâns în mâna dreaptă. Şarpele era subţire, cu gri şi alb, un 
krait mortal care plesnea din coadă şi-şi unduia capul la 
numai câţiva centimetri de gâtul lui Johnson. 

— Dă-te din calea mea, inspectore Conklin, şuieră 
Johnson. les pe uşa din faţă şi o să mă lăsaţi să plec. O să 
încui uşa în urma mea. Şerpii nu vă vor deranja atât timp 
cât nu faceţi gălăgie şi vă mişcaţi foarte încet. 

Când Johnson se aplecă un pic spre Conklin, am văzut 
interiorul cămării. Pe rafurile metalice înşirate pe perete se 
aflau câteva acvarii de şaptezeci şi cinci de litri, iar 
podeaua încăperii era acoperită cu cioburi. 

Mi-au îngheţat mâinile când am înţeles de unde venise 
zăngănitul. Pet Girl răsturnase câteva acvarii, care se 
spărseseră pe jos. Şerpii erau liberi prin apartament, 
căutând găuri în care să se ascundă, probabil unduindu-se 
pe după colţuri în bucătărioara în care stăteam eu şi 


Conklin. 

— Deschide cuptorul şi pune şarpele ăla înăuntru! i-am 
strigat lui Pet Girl. Acum sau încep să trag. 

Pet Girl râse. 

— Nu, nu, n-o să fac aşa ceva, zise ea arătându-mi un 
zâmbet drăguţ pe care nu i-l mai văzusem până atunci. 
Deci, cum facem, sergent? Mă lăsaţi să plec? Pentru că 
dacă nu, pentru mine nu mai contează dacă mă muşcă 
şarpele sau mă împuşcaţi voi. Pentru mine nu e nicio 
diferenţă. 

Pe peretele de deasupra aragazului ticăia un ceas. Am 
auzit-o pe Norma Johnson respirând precipitată şi l-am 
văzut pe Conklin albindu-se la faţă. li era frică de şerpi, 
murea de frică, dar stătea acolo ca o stâncă la o distanţă 
infimă de ceea ce nebuna de Pet Girl considera un animal 
de casă. Nu aveam poziţie bună să trag. 

— Dă-te la o parte, inspectore, îi spuse Johnson lui 
Conklin. Salvează-te şi lasă-mă să plec. 

— Nu pot să fac asta, răspunse Conklin. 

Apoi îşi lansă mâna în aer de parcă voia să prindă o 
muscă în zbor. Voia să o apuce de încheietură, dar înainte 
s-o poată înşfăca, Pet Girl aruncă şarpele spre Conklin. 

Conklin sări înapoi, dar şarpele zbura prin aer. Partenerul 
meu îşi ridică mâna în timp ce acesta venea spre el, 
zbătându-se sinuos, şi se opri în palma lui. | se agăţă de 
mână timp de o clipă, atârnă deasupra încheieturii, până 
când Conklin îl scutură şi şarpele căzu pe podea. 

Conklin făcu un pas înapoi, ţinându-se de încheietură, 
apoi îşi întoarse faţa pământie către mine: 

— M-a muşcat, spuse el, încremenit. Nenorocitul m-a 
muşcat! 


Capitolul 98 


Norma Johnson a luat-o la fugă. 

A încercat să treacă cu forţa pe lângă mine, dar mi-am 
revenit din transa provocată de groază, am prins-o de braţ 
şi i l-am sucit la spate. 

Umărul i-a pocnit şi Norma a ţipat, dar durerea n-a oprit- 
o. A apucat o cană de cafea cu mâna liberă şi, ţinând-o 
strâns de parcă era o piatră, şi-a luat avânt şi mi-a ţintit 
maxilarul. 

Eu m-am ferit şi i-am dat una în genunchi cât am putut 
de tare. Ea a ţipat din nou şi a căzut la pământ. Urla. Am 
răsucit-o pe stomac, i-am îndoit braţele la spate şi am 
încătuşat-o, în timp ce strigam la Conklin: 

— Rich! Intinde-te pe canapea. Coboară-ţi braţul spre 
podea ca să fie sub nivelul inimii. Acum! 

Conklin merse în camera următoare clătinându-se, de 
parcă era deja pe moarte. M-am uitat la ceas, am pus mâna 
pe telefon şi am sunat la dispecerat s-o anunţ pe Kam că 
Rich Conklin fusese rănit. 

— Avem nevoie de o ambulanţă imediat, am zis eu dând 
adresa. Sună la spital, spune-le că victima a fost muşcată 
de un şarpe. E un krait. K-R-A-I-T. Avem nevoie de antivenin 
acum. 

— Şi trimite agenţii să ia captura în custodie. 

M-am dus la Johnson, care se zbătea, scoțând nişte ţipete 
ascuţite, ca nişte chelălăieli. M-am aplecat şi am întrebat-o: 

— Ai antivenin aici? 

— Dacă aş avea, nuţi-aş spune ţie, scânci ea. 

l-am dat una cu piciorul în coaste, iar ea a urlat. Am 
întrebat-o din nou. 

— Nu. Nu am. 

N-am  crezut-o. Am deschis frigiderul şi am făcut 
inventarul. Trei borcane de iaurt, un carton cu ouă. Un 
pachet de şase beri Coors. Ridichi pălite. Nicio sticluţă care 
să arate a ceva ce i-ar putea salva viaţa lui Conklin. 


Nu pot să mint. Mă simţeam de parcă eram ţintuită de 
zeci de ochi. Îmi ieşeam din minţi de frică şi, deşi îmi 
făceam griji pentru partenerul meu, tot mai rămăsese un 
pic de groază şi pentru mine. 

M-am uitat la duşumea în timp ce mă duceam în 
sufragerie, unde Conklin stătea întins pe o canapea bleu 
cadrilat, cu braţul în jos ca otrava să nu ajungă la inimă. 

Nu trecuse decât un minut sau două de când fusese 
muşcat, dar habar n-aveam în cât timp muşcătura aia avea 
să-i paralizeze întregul sistem nervos. În cât timp Conklin n- 
avea să mai fie în stare să respire. 

Era deja prea târziu? 

l-am smuls cureaua lui Conklin şi i-am prins-o chiar sub 
cot, ca un garou. 

— Am eu grijă de tine, prietene. Ambulanţa e pe drum. 

Panica creştea în mine ca un tsunami, iar lacrimile lucrau 
din greu să dărâme barajul. Dar nu puteam să-mi las 
partenerul să vadă asta. Voiam să am măcar zece la sută 
din curajul lui. 

M-am forţat să nu mă mai gândesc care erau şansele să 
scape. 

M-am concentrat pe distanţa dintre noi şi cel mai 
apropiat spital. M-am gândit la cursa ca în Amazing Race pe 
care aveau să fie nevoiţi să o facă paramedicii ca să care 
targa de la poarta de pe Twenty-fifth Avenue până la 
destinaţie. 

Şi apoi mai era şi antiveninul. 

Cum avea spitalul să găsească antivenin la timp? 

Pe când îi tineam mâna lui Richie şi eram atentă să aud 
sirenele, m-au vizitat sufletele tuturor celor pe care îi 
iubisem şi muriseră: Jill, şi Ghris, şi mama - dacă murea 
Conklin, nu puteam să fac faţă. 

Am auzit sirenele urlând şi oprindu-se. 

O senzaţie de uşurare m-a cuprins când, douăsprezece 
minute după ce Gonklin fusese muşcat, paramedicii s-au 
năpustit pe uşă cu o targă. 


Capitalul 99 


Am strigat la paramedici şi poliţişti: 

— Mişună şerpi veninoşi pe toată nenorocita asta de 
podea! Sunt /etali! 

— Ai zis că a fost rănit un poliţist? întrebă un agent. 

Îl cunoşteam. Tim Hettrich. De douăzeci de ani în poliţie 
şi unul dintre cei mai buni. Dar între el şi Conklin era o râcă 
ce se declanşase când Conklin se mutase la Omucideri. Am 
crezut că poate se urăsc. 

— Un şarpe veninos l-a muşcat pe Conklin. 

— Un poliţist e rănit, sergent. Intrăm. 

În timp ce Conklin era pus pe targă, m-am îndreptat spre 
locul unde Norma Johnson zăcea încătuşată pe podea. Avea 
faţa umflată şi din nas îi curgea sânge, dar am avut 
senzaţia că, dacă un şarpe se târa din cămară şi o muşca, 
ar fi fost în extaz. 

Poate voia să moară la fel cum murise tatăl ei. 

Aproape că voiam să i se îndeplinească dorinţa, dar 
partea mai raţională din mine voia să-i audă povestea. 

Voiam să ştiu ce făcuse Norma Johnson, cui şi de ce. 
Apoi, voiam ca statul să o judece, să o condamne şi să o 
omoare. 

Am stat în picioare lângă ea şi i-am citit drepturile. 

— Ai dreptul să nu spui nimic, laşă dezgustătoare ce eşti, 
am zis eu. Orice spui poate şi, să fii sigură, va fi folosit 
împotriva ta în faţa unei instanţe de drept. Ai dreptul la un 
avocat, dacă găseşti unul destul de perfid să te apere. Dacă 
nu-ţi permiţi un avocat, statul California îţi va asigura unul. 

Facem asta chiar şi pentru gunoaie ca tine. lţi înţelegi 
drepturile, Pet Girl? 

Îmi zâmbi. 

Am tras-o de braţe prinzând-o de cătuşe şi am scuturat- 
o, apăsând-o pe umărul dislocat, facând-o să urle. 

— Te-am întrebat dacă-ţi înţelegi drepturile. 

— Da, da! 


— O iau eu, sergent, spuse Hettrich. 

O ridică în picioare şi o împinse afară pe uşă. Voiam să 
plec şi eu. Dar trebuia să văd ce se afla în cămara aia. 

Trebuia să ştiu. 

M-am dus la uşă şi m-am holbat la rafturile metalice din 
camera îngustă. Am văzut şerpii târându-se printre 
rămăşiţele majorităţii acvariilor, fiecare dintre ei extrem de 
veninos. 

Era şocant să te gândeşti ce intenţii avusese Norma 
Johnson crescând atâţia şerpi. Câţi oameni spera să mai 
omoare până avea să fie prinsă? 

Ce era în mintea femeii acesteia bolnave? 

l-am zis unui agent să încuie şi să sigileze locul, apoi am 
plecat din casa Pet Girl. Am alergat către ambulanţă şi am 
urcat chiar când paramedicii îl băgau pe partenerul meu 
înăuntru. 

M-am aşezat lângă Richie, l-am ţinut de mâna sănătoasă 
şi i-am strâns-o. 

— Stau lângă tine până faci flotări. Până arunci cu 
mingea la coş, i-am zis partenerului meu şi vocea mi se 
sparse, în sfârşit, într-o mie de cioburi. O să fii bine, Richie. 
O să fii perfect. 

— Bine, zise el aproape în şoaptă. Dar fa-mi o favoare, 
Linds. Roagă-te oricum pentru mine. 


Capitolul 100 


Când şoferul ambulanţei viră la stânga, am ştiut că 
mergeam într-un loc pe care nu voiam să-l mai văd 
niciodată. 

Mama lui Yuki murise la Spitalul Municipal din San 
Francisco. 

Am bătut holurile alea zile în şir, sperând să prind un 
„înger al morţii”, aflând pe parcurs că Municipalul urmărea 
să facă profit mare, nu să îngrijească pacienţii. 

Am strigat şoferului în faţă: 

— Spitalul General este mai aproape decât Municipalul. 

— Transportăm victima muşcată de şarpe, nu-i aşa, 
sergent? Antiveninul e pe drum către Municipal. 

Am tăcut şi am făcut ce mă rugase Conklin. M-am rugat 
la Dumnezeu în timp ce îl ţineam de mână şi m-am gândit 
ce om bun era Richard Conklin, prin câte trecuserăm 
împreună, ce norocoasă fusesem să-l am ca prieten şi 
partener. 

Maşinile se dădeau la o parte din faţa noastră în timp ce 
ambulanţa gonea cu sirenele pornite pe Pine, apoi intră 
brusc în parcare şi se opri cu o zdruncinătură în faţa intrării 
de la camera de urgenţă. 

Uşile se deschiseră şi medicii se căţărară în ambulanţă. 

Am alergat pe lângă targa lui Conklin în timp ce era dus 
prin uşile automate. Lovită în faţă de mirosul îngrozitor de 
dezinfectant de spital, am simţit un val de panică. 

De ce aici? 

Dintre toate locurile, de ce a trebuit să-l aducem pe 
Richie aici? 

Apoi l-am văzut pe Doc venind spre noi. 

— Elicopterul e pe drum, ne spuse el mie şi lui Conklin. 
Rich, cum te simţi? 

— Speriat ca naiba! zise partenerul meu. 

Mi s-a părut că vorbeşte nedesluşit. Mi-am acoperit gura 
cu mâna. Mi-era teamă că o să-mi pierd controlul. Ca o să-l 


pierd pe el. 

— Simti vreo amorţeală? îl întrebă Doc pe Conklin. 

— Înî. La mână. 

— Încearcă să te relaxezi, zise Doc. Durează ceva până 
îşi face efectul veninul. Dacă ai fi în junglă, ar fi o problemă. 
Dar aici avem noi grijă de tine, Rich. O să te faci bine. 

Voiam să-l cred pe Doc, dar nu puteam să mă liniştesc 
până când Rich nu avea să fie din nou pe picioare. Când 
partenerul meu fu dus de acolo într-un scaun cu rotile, i-am 
zis că o să fiu în sala de aşteptare şi l-am prins pe Doc de 
mânecă. 

— John, eşti sigur că antiveninul pe care îl aveţi e ce 
trebuie? 

— Am anunţat Acvariul Pacificului de când mi-a zis Claire 
despre oamenii care au murit de la muşcăturile de krait. M- 
am gândit că s-ar putea să avem nevoie de antivenin. 

— Mersi, Doc, am zis eu plină de recunoştinţă. Mersi că 
eşti al naibii de deştept. 

— N-ai pentru ce, spuse el şi adăugă: mă duc să văd ce 
face Rich. 

Am găsit un colţ mai întunecat al sălii de aşteptare şi am 
sunat-o pe Cindy. l-am repetat ce îmi spusese Doc. Apoi am 
sunat la un hotel în Amman. 

Acolo era unu dimineaţa, dar după o confruntare verbală, 
recepţia îmi făcu legătura. Vocea lui era somnoroasă, dar 
se însenină când mă auzi. Fu un miracol că l-am găsit când 
aveam mai multă nevoie de el. 

— Tocmai te visam, îmi zise el. 

— Un vis frumos? 

— Cred că eram la circ. 

— Şi? 

— Mergeam pe sârmă. Purtam un costum din ăla elastic. 
Cu ceva strălucitor. 

— Tu? 

— Şi îmi ieşea părul de pe piept din el. 

— Joe! am râs eu. 

Eram tocmai sus pe platforma aia cât un dinar. 

— Ce-i aia? 


— O monedă iordaniană. Şi tu erai pe sârmă, veneai spre 
mine. 

— Ce purtam? 

— Erai goală. 

— Nu! 

— Ba da. Aveai multe chestii în braţe şi îţi ţineai echilibrul 
pe sârmă. lar eu trebuia să te prind când ajungeai la dinarul 
meu. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— A sunat telefonul. 

— Joe, iubitule, mi-e dor de tine. Când vii acasă? 


Capitalul 101 


Umărul Normei Johnson fusese pus la loc şi i se 
administraseră câteva sute de miligrame de Motrin. Stătea 
în faţa mea în camera de interogatoriu, jucându-se cu o 
carte de vizită, cu aceeaşi expresie indiferentă pe chip. 

Dacă ar fi fost Conklin acolo, ar fi luat-o cu binişorul. Mie 
îmi venea să-i trag una ca să-i şterg rânjetul ăla de pe bot. 

Pet Girl trânti cartea de vizită pe masă şi o împinse spre 
mine ca să pot citi ce scria pe ea: FENN ŞI TARBOX, 
AVOCAŢI. 

George Fenn şi Bill Tarbox erau doi avocaţi care 
primiseră ratingul triplu A şi apărau primii doi la sută din 
crema societăţii în cazuri penale. Fenn era calm şi 
meticulos. Tarbox era volatil şi fermecător. Impreună 
răsturnaseră verdicte de vinovat, considerate inițial 
succese aproape sigure, în mai multe cazuri decât voiam eu 
să-mi amintesc. 

— Plăteşte doamna Friedman, spuse Pet Girl. 

Se juca cu mine, facându-mă să mă întreb dacă refuza să 
răspundă la întrebări în absenţa avocatului sau, ceea ce era 
mai probabil, se credea mai deşteaptă decât mine. 

— Sună-ţi avocaţii, am zis scoţându-mi celularul de la 
centură şi trântindu-l pe masă. Foloseşte telefonul meu. Dar 
fiindcă toate astea sunt noi pentru tine, lasă-mă să-ţi explic 
cum funcţionează sistemul. 

— A-ha. lar eu o să cred tot ce spui tu. 

— Taci, proasto! Ascultă doar! Odată ce ceri un avocat, 
nu mai pot să fac o înţelegere cu tine. Aşa vedem noi 
lucrurile din partea asta a mesei: ai atacat un poliţist cu o 
armă mortală. Dacă moare Conklin, ai încurcat-o. In afară 
de asta, te-am prins la cinci capete de acuzare. Aveai acces 
la fiecare dintre victime şi au fost omorâte de un şarpe rar, 
importat ilegal, de care tu creşti cu zecile în apartamentul 
tău. Şi un stagiar la drept ar putea să te condamne. Dar noi 
nu vom folosi un stagiar. Vei avea de-a face cu Leonard 


Parisi, cel mai bun procuror al nostru, pentru că ai omorât 
persoane foarte importante şi pentru că ăsta e un caz care 
se bucură de foarte multă atenţie. Nu putem să pierdem şi 
nu vom pierde. 

— Ce tare e globul ăla de cristal, sergent! 

— Ai face bine să crezi. Pentru că uite ce mai văd eu în 
globul meu: în timp ce avocaţii tăi sunt lăudaţi în presă pe 
banii doamnei Friedman, fostele tale amice din şcoală o să 
depună mărturie în favoarea acuzării. O să te facă praf în 
instanţă, Norma. Şi apoi o să spună presei totul despre tine, 
ce silă le e de tine, cât eşti de patetică. Şi după ce te dau 
de gol ca o psihopată fără Dumnezeu şi fără inimă ce eşti, 
juriul o să te condamne de cinci ori. Înţelegi? O să cazi în 
dizgrație şi apoi o să mori. 

Am văzut o sclipire de panică în ochii femeii. O 
atinsesem? Chiar îi era frică Normei Johnson? 

— Păi, dacă e ceva aşa de sigur, de ce mai stai de vorbă 
cu mine? 

— Pentru că procurorul este de acord să cadă la învoială 
cu tine. 

— A, asta ar trebui să fie bună. De parcă n-am văzut 
tactica asta de o sută de ori în Lege şi ordine. 

— E o şmecherie, Norma. Un pic de loc de manevră în 
condamnarea aia la moarte. Aşa că ascultă bine. Legistul- 
şef a verificat raportul autopsiei în cazul fostului tău iubit şi 
zice că nu-i miroase a bine. 

— McKenzie Oliver? A murit de o supradoză de droguri. 

— Testul sângelui a fost la limită pentru supradoză. Dar 
avea cam treizeci de ani, altfel era sănătos. Aşa că legistul 
care a făcut autopsia nu a căutat mai departe. Dar noi 
vedem lucrurile altfel, Norma. Noi credem că tu l-ai omorât 
pentru că te-a părăsit. Coşciugul lui este dezgropat chiar 
acum. Şi, de data asta, legistul o să caute urme de colţi. 

Johnson se uită la cartea de vizită pe care i-o dăduse 
Ginny Friedman, apoi la telefonul meu şi, în cele din urmă, 
la mine. 

— Care-i înţelegerea? 

— Imi spui despre crime, despre toate, inclusiv ce i-ai 


făcut lui McKenzie Oliver, te scutim de umilinţa unui proces 
şi renunţăm la pedeapsa cu moartea. Oferta asta expiră 
când mă ridic de pe scaun. 

Urmă o pauză lungă. Două minute întregi. 

Apoi Norma Johnson spuse: 

— Nu e destul. 

— Asta e tot ce oferim. 

Mi-am strâns hârtiile, mi-am încheiat haina şi m-am 
ridicat de la masă. 

Pet Girl se repezi: 

— Ce-mi scoateţi din sentinţă dacă vă zic cine i-a omorât 
pe bogătanii ăia în '82? 

M-am abținut să-mi arăt surpriza... şi entuziasmul. 

M-am întors spre oglinda semitransparentă şi, după o 
secundă, Jacobi deschise uşa şi-şi băgă capul în camera de 
interogatoriu. 

— Stai aşa, îmi zise el. Îl sun pe Parisi. 


Capitolul 102 


Camera de interogatoriu se micşoră când intrară cele 
două sute de kilograme combinate ale Câinelui Roşu şi ale 
lui Jacobi. 

Parisi are un metru optzeci şi opt, păr roşcat şi aspru, 
tenul cu urme de vărsat de vânt, mărimea 50 la haine şi 
vocea de bariton a unui fumător. Poate să fie amuzant, dar, 
dacă vrea, poate să-i provoace un atac de cord şi propriei 
mame. 

Jacobi este o altă arătare, dacă nu-l cunoşti şi iubeşti ca 
mine. Ochii lui cenuşii, indescifrabili, sunt ca nişte sfredele, 
iar mâinile lui mari sunt mereu agitate, de parcă ar căuta 
un motiv să strângă pumnul şi să lovească. 

Cei doi bărbaţi mătăhăloşi îşi traseră scaune şi atitudinea 
arogantă a Normei Johnson se mai înmuie. 

— Acum cred că ar trebui să-mi chemaţi un avocat, zise 
ea. 

— E dreptul tău, mormăi Parisi, apoi mi se adresă mie: 
Boxer, du-o înapoi în celulă. 

Când m-am ridicat în picioare, Norma Johnson strigă: 

— Aşteptaţi! 

— N-am venit aici să mă distrez, o avertiză Parisi. Aşa că 
nu-mi irosi timpul. Deschise un dosar, etală pozele de la 
morgă pe masă şi o întrebă pe Pet Girl: l-ai omorât pe 
oamenii ăştia? 

În timp ce Johnson trecea încet în revistă fotografiile de la 
stânga la dreapta şi înapoi, mi-am dat seama că nu-şi 
văzuse niciodată victimele moarte. 

Oare avea mustrări de conştiinţă? 

Sau, la naiba, era impresionată de ea însăşi? 

Cu ochii tot la fotografii, Johnson îl puse pe Parisi să 
promită că avea să fie scutită de pedeapsa cu moartea 
dacă îi povestea ce rol avusese ea în moartea lui McKenzie 
Oliver, iar când acesta fu de acord, oftă prelung. 

— l-am omorât pe toţi, spuse ea şi vocea îi tremură de 


milă faţă de propria persoană, iar pe obraji i se rostogoliră 
câteva lacrimi. Dar le-am provocat mai puţină suferinţă în 
moarte decât mi-au provocat ei mie într-o singură zi din 
viaţa mea. 

Pet Girl nu ştia că lacrimile nu erau necesare? Că nu ne 
păsa decât de mărturia ei? Că tot ce voiam erau cuvintele? 

Işi şterse lacrimile cu podul palmei şi întrebă dacă era 
înregistrată pe video. l-am zis că da, iar ea se bucură. 

— Vreau ca declaraţia mea să fie înregistrată, spuse ea. 
Vreau ca oamenii să-mi înţeleagă motivele. 

Trecu mai mult de oră în care Norma Johnson îşi expuse 
motivele, detaliind vieţile victimelor aşa cum numai un 
voyeur obsedat putea, descriind „comportamentul lor 
incredibil de insultător” faţă de ea, pe care ea nu-l merita, 
şi ne povesti cât de uşor îşi ucisese victimele. 

După ce Johnson descrise cum îl urmărise pe McKenzie 
Oliver, îl atrăsese în pat pentru o partidă de rămas-bun şi 
apoi îl înţepase cu colții unui krait, Parisi avu tot ce voia. Nu 
era nevoie de înflorituri. 

O întrerupse din peroraţia narcisistă în mijlocul frazei şi îi 
spuse: 

— Trebuie să fiu în instanţă, domnişoară Johnson. Spune- 
mi despre crimele din 1982 dacă vrei să luăm în calcul o 
reducere a sentinţei. 

— Ce-mi oferiţi? 

— ln momentul ăsta, te aşteaptă şase sentințe 
consecutive la închisoare pe viaţă fără posibilitatea de a fi 
eliberată condiţionat, îi zise el. Dă-ne ucigaşul din 1982 şi, 
după ce faci închisoare un timp, o să poţi să spui unui 
comitet de eliberare condiţionată cât de rău îţi pare. 

— Asta-i tot? 

— Asta e speranță. E o şansă să fii liberă poate, înainte 
să mori. 

Johnson îşi acoperi gura cu mâna. Se gândi îndelung, cu 
concentrare maximă şi, în tăcerea care se lăsă peste 
cameră, nici măcar n-am putut să-mi dau seama ce va face. 

Parisi se uită la ceas şi se ridică de la masă, făcând 
picioarele scaunului să scârţâie ca frânele unui camion cu 


optsprezece roţi. 

— Mi-a ajuns, locotenente, îi spuse Parisi lui Jacobi. Hai să 
terminăm cu asta. 

— Tatăl meu, zise Norma încet. 

— Cristopher Ross a fost una dintre victime, am spus eu. 
Îl cunoştea pe ucigaş? 

— El era ucigaşul, spuse Pet Girl. Mi-a zis tati. El i-a 
omorât pe toţi. 


Capitolul 103 


Pet Girl tocmai îşi pârâse tatăl mort ca fiind ucigaşul 
victimelor din înalta societate din 1982. Dacă povestea era 
adevărată, atunci tatăl ei fusese un ucigaş în serie. 

Ea îi urmase exemplul, devenind, la rândul ei, unul. 

Chiar era adevărat? 

Sau totul era o ficţiune disperată pentru a se salva? 

Am vrut s-o aud spunând-o din nou şi ea repetă. 

— Mi-a zis pe cine a omorât şi de ce. Tati îi ura pe snobii 
ăia care se dădeau bine pe lângă el pentru că era bogat. O 
iubea pe mama mea pentru că era reală. 

Pet Girl băgă mâna sub bluză şi scoase un medalion, îl 
deschise cu mâini tremurânde şi îl ţinu pentru a-i arăta lui 
Parisi fotografia lui Christopher Ross. 

Parisi nici nu-şi mişcă ochii. Pur şi simplu, o sfredelea pe 
Johnson cu privirea lui fixă de Câinele-Roşu-o-să-ţi-sfâşie- 
beregata şi spuse: 

— O alegaţie nu valorează nimic. Vrei să cădem la 
învoială? Am nevoie de dovezi. 

Pet Girl îşi întoarse capul spre mine pentru prima dată de 
când intraseră în cameră Jacobi şi Parisi. 

— Am cheile în poşetă, îmi spuse ea. E una din piele de 
struţ, roşie, cred că am lăsat-o pe consola din hol. 

Am confirmat din cap: 

— Poşetă roşie. O găsesc eu. 

— Caută o cheie de alamă cu capătul rotund, deschide 
lacătul de la boxa mea, spuse ea. Bay Storage, boxa 
numărul douăzeci şi doi. Am depozitat acolo toate hârtiile 
tatălui meu. Intr-una dintre cutii este un dosar pe care scrie 
„Natajara”. 

— Cutia este numerotată? Are vreo etichetă? 

— Ar trebui să fie chiar în faţă. Cred că al doilea sau al 
treilea rând pe dreapta... 

Tocmai mă gândeam cum o să fug sus să iau un mandat 
de percheziţie pentru apartamentul lui Johnson, când îmi 


sună celularul - Brenda, asistenta echipei noastre, striga în 
telefon: 

— Lindsay, doi tipi în vârstă... 

Uşa camerei de interogatoriu se deschise cu putere şi 
înăuntru dădură buzna doi domni distinși. 

Bill Tarbox purta un costum reiat albastru şi un papion cu 
bulinuţe în alb şi roşu, arătând de parcă îşi lăsase pălăria 
panama în Rolls. Tunsoarea lui Fenn era aşa de ascuţită că 
te puteai tăia în perciunii lui. 

Fenn se uită prin cameră, îşi identifică imediat clienta şi 
zise: 

— Norma, nu mai spune nimic. Suntem avocaţii tăi şi 
interogatoriul ăsta se încheie aici. 


Capitalul 104 


Eram cu Conklin în salonul privat de spital, cu vedere 
spre parcare. Era palid, părul îi cădea umed pe frunte, dar 
avea un zâmbet puternic şi facea glume, iar astea erau 
semne foarte bune. 

Am îndreptat scaunul rabatabil spre patul lui. 

— Nu eşti supărat, nu-i aşa, Rich? 

— De ce? Pentru că ai facut-o pe Pet Girl să cedeze în 
timp ce eu zăceam aici ca un sac de nisip? De ce aş fi 
supărat? Adică hai să fim serioşi, Lindsay, spuse el 
întorcându-şi ochii căprui spre mine. Ce e important e că 
am prins-o pe psihopata aia, chiar dacă eu n-am fost acolo 
în momentul triumfal. Soră! Am nevoie de o picătură de 
cianură, imediat! 

Am râs. Rich ţinuse piept atacului nenorocitului ăla de 
şarpe şi asta era suficient să-l facă erou. Era în viață - iar 
eu şi McCorkle ne lustruiserăm insignele ca s-o predăm pe 
Norma Johnson procurorului. 

Asta era „o zi minunată să fii poliţist”, cum ne plăcea 
nouă să zicem. 

O soră medicală îi aduse lui Conklin meniul special al zilei 
pentru primii pacienţi şi, în timp ce el muta fiertura prin 
farfurie, i-am povestit despre întoarcerea mea în 
apartamentul Pet Girl. 

— Cei de la Protecţia Animalelor au spus că locul era 
curat, dar, serios acum, de unde ştiau ei că prinseseră şi 
ultimul şarpe? Am mers pe vârfurile picioarelor, Rich, şi nici 
nu-s sigură că vârfurile au atins pământul. 

Conklin zâmbi şi spuse cu accent irlandez: 

— Eşti o fetişcană curajoasă, Lindsay! 

— Am înşfăcat poşeta aia, am trântit uşa în urma mea, 
am găsit cheile. Cincizeci din cele şaizeci şi două erau din 
alamă cu capătul rotund. 

— S-a potrivit vreuna cu lacătul? 

— Te grăbeşti undeva? l-am întrebat eu. 


— Nu, nu. Nu te grăbi. 

Am râs din nou, bucuroasă că Rich avea să scape din 
casa groazei de îndată ce Doc îi dădea voie. 

— M-am întâlnit cu McCorkle la boxa Pet Girl, am zis. A 
adus cu el un puşti gras de la laborator. Deci, deschidem 
uşa şi dăm de vreo nouă metri de cutii din carton. Puştiu' 
gras începe să coboare cutiile, iar eu şi McCorkle căutăm 
„Natajara” timp de cinci ore, am zis eu. Cică Natajara este 
numele unui zeu indian, care poartă o cobră pe umeri. 
Natajara Exports vinde reptile otrăvitoare. 

— Lindsay, eşti tare. 

— Da, sunt. Am găsit corespondenţa dintre un domn 
Radhakrishnan de la Natajara Exports şi Christopher Ross, 
director executiv al Pacific Cargo Lines. Şi am găsit o 
factură pentru un coş cu şerpi krait. Din ianuarie 1982. 

— Nemernicul ăla ţinea evidenţa achiziţiei şerpilor? Dar 
cum îţi explici faptul că el a fost şi ucigaş, şi victimă? 

— McCorkle crede că moartea lui a fost un accident, 
posibil o sinucidere. Nu vom şti niciodată, dar un lucru e 
sigur: Norma Johnson o să execute şase condamnări 
consecutive la închisoare pe viaţă, iar McCorkle a pus 
ştampila închis pe cazul lui nerezolvat. 

Tocmai băteam palma cu partenerul meu când în camera 
lui Conklin intră ca o tornadă o blondă creaţă cu un cadou 
împachetat şi un buchet de baloane cu heliu. 

— Bună, zise Conklin, clar încântat. 

— Bună şi ţie. 

Zâmbind, Cindy mă salută, îl sărută pe Conklin, îl 
îmbrăţişă, puse cutia de cadou pe stomacul lui şi îi ceru să 
o desfacă. 

— E un halat de baie, spuse ea. Nu vreau să-ţi mai vadă 
nimeni popoul în afară de mine. 

Conklin râse şi se înroşi. 

În timp ce se chinuia să desfacă funda, am zis: 

— Cred că e momentul să plec. Sper să te văd mâine la 
secţie, prietene. 

L-am pupat pe Conklin pe obraz şi am îmbrăţişat-o pe 
prietena mea zvăpăiată, Cindy, gândindu-mă în timp ce 


ieşeam din cameră: 
„Cindy şi Rich se înţeleg bine. Chiar le stă bine 
împreună.” 


Capitalul 105 


În seara aceea, chiar când eu, Claire şi Yuki intram la 
Susie's, se produse o pană de curent care aruncă 
instantaneu locul într-un întuneric ameţitor. Clienţii se 
loveau unii de alţii, comandau bere cât mai era încă rece, 
iar bateristul continua fără microfon, forţându-şi vocea 
caldă şi cântând tare: „Sare, ceai, orez, peşte afumat sunt 
bune, iar romul merge în orice perioadă a anului...” 

Noi trei ne-am croit drum până în salonul din spate, ne- 
am aşezat la masa noastră obişnuită, păstrând locul lui 
Cindy până când îl ducea pe Conklin acasă cu noul lui halat. 

— Dar vine totuşi, nu? întrebă Yuki. 

Eu şi Claire am ridicat din umeri dramatic, la unison. Yuki 
râse, iar Lorraine puse lumânări pe masă. Ne aduse bere la 
draft, un coş mare cu chipsuri şi un castronaş cu salsa, 
spunând: 

— Asta e cina până revine curentul. 

M-am folosit de timpul rămas până la sosirea lui Cindy ca 
să le povestesc lui Claire şi lui Yuki despre mărturia lui Pet 
Girl şi despre închiderea vechiului caz al lui McCorkle. 

Claire interveni să ne spună despre noua autopsie asupra 
cadavrului lui McKenzie Oliver şi murmură: 

— Urma de muşcătură era chiar deasupra omoplatului. 
Nimeni n-ar fi găsit înţepăturile alea decât dacă le căuta în 
mod special. 

Chiar atunci, Cindy îşi făcu apariţia şi ne văzu la masă. 
Răsufla greu, dar radia când se aşeză lângă Yuki. 

Lorraine mai aduse o halbă mare de bere rece şi ne zise: 

— Închidem, doamnelor. Asta e ultima şi e din partea 
casei. 

l-am umplut paharul lui Cindy şi ea-l ridică în cinstea 
noastră. 

— Pentru voi, fetelor, că i-aţi salvat viaţa lui Richie. 

— Ce? spuse Claire împroşcând. 

— Ţie, Claire, pentru că i-ai spus lui Doc despre şerpii ăia. 


Altfel n-ar fi anunţat din timp acvariul. Şi ţie, Linds, că i-ai 
pus cureaua în jurul braţului şi i-ai spus ce să facă. 

— Ai de gând să mulţumeşti Academiei acum? Ce am 
făcut eu pentru Conklin ar face şi el pentru mine. Asta 
înseamnă să fim parteneri. 

— E adevărat, dar ai făcut-o. 

— N-o băga în seamă. Amor, amor... 

— Ah, mor! 

— Şi ţie, îi zise Cindy lui Yuki. 

— Eu sunt nevinovată. N-am făcut nimic să-i salvez viaţa 
lui Conklin. 

— L-ai găsit pe Doc. 

— Păi, zise Claire, cred că toate ar trebui să-ţi mulţumim 
ţie, Cindy. 

— Ei, na. 

— Conklin suspina după Cindy de aşa de mult timp şi, din 
moment ce ea nu i-a căzut în plasă, cred că e bine că i-ai 
dat băiatului ăla un motiv pentru care să trăiască. 

Cindy îşi cobori genele şi o întoarse voioasă: 

— Plăcerea e a mea. 

Am râs toate, chiar şi eu, chiar şi Cindy. Când ne-am 
şters lacrimile, Yuki ne-a zis că are de făcut un anunţ. 

— O să plec pentru câteva săptămâni. M-a invitat unchiul 
meu Jack şi urmează să am vacanţă. 

— Te duci la Kyoto? am întrebat eu. 

— O să-mi facă bine să plec undeva, departe. 

— Te mai vezi cu Doc? 

— Păi, o să vedem cum merge pe parcurs. Dar nu prea 
mă trage inima, Lindsay. Sau, mai degrabă, capul. 

— Nu poţi să te prefaci, draga mea, spuse Claire. 

— Nu pot, n-aş putea şi n-o voi face, zise Yuki. 


Capitalul 106 


Dimineaţă, Conklin era deja la birou când am ajuns eu. 
Era curat şi bărbierit şi arăta de parcă tocmai câştigase un 
milion de dolari. Poliţiştii din tura de zi se adunară în jurul 
birourilor noastre, vrând să dea mâna cu Conklin şi să-i 
spună cât se bucură că s-a întors. 

Brenda făcuse o prăjitură şi tocmai zicea: 

— Nu există cineva căruia să nu-i placă prăjitura cu 
ciocolată şi unt de arahide. 

Avea dreptate, numai că nu muşcaserăm mai mult de 
două ori din ea când Conklin fu sunat de Skip Wilkinson, 
unul dintre amicii lui de la Narcotice şi Moravuri. 

După ce Conklin îşi spuse numele, nu mai rosti decât: 

— Înî. Înî. Serios? Mda. Mda. Venim imediat. 

Închise telefonul şi îmi zise: 

— Cei de la Narcotice au arestat o curvă drogată aseară. 
Avea la ea un douăzeci şi doi înregistrat pe numele lui Neil 
Pincus. O ţin acolo până ajungem noi. 

Am condus până la secţia de poliţie indescriptibilă, o 
fostă fabrică Roto Rooter care ocupa un sfert din stradă, 
situată la numărul optsprezece pe Potrero. Am urcat scările 
în fugă până la etajul trei. 

Skip Wilkinson ne ieşi în cale. 

Ne conduse în camera de observaţie, unde o puteam 
vedea pe suspectă prin geamul-oglindă. Era o negresă 
tânără, osoasă, îmbrăcată cu nişte jeanşi jerpeliţi şi cu un 
maiou roz murdar. 

Extensiile blonde i se desfăceau şi, judecând după starea 
ei agitată şi după tremurat, avusese o noapte grea în 
închisoare şi avea nevoie de o doză. 

— Asta e Lawanda Lewis, şaptesprezece ani, spuse 
Wilkinson. Uite cazierul ei. 

Am citit: 

— Două arestări pentru prostituție. Asta e prima dată 
când e arestată pentru droguri. O consideraţi suspectă de 


crimă? 

Orice era posibil, dar eu nu prea o vedeam făcând aşa 
ceva. 

— l-ai văzut adresa? mă întrebă Wilkinson împungând 
cazierul cu degetul. E pe Cole Street. Acolo e casa 
Curierului. 

— Acolo locuia. Poate încă locuieşte. Oricum, era una 
dintre fetele lui. Poate ea a facut-o. Incercaţi şi voi, zise 
Wilkinson. 

Era unul dintre momentele alea în care nu-ţi vine să crezi 
ce se întâmplă. 

Neil Pincus, avocatul binefăcător, minţise când spusese 
că nu are armă. Apoi susţinuse că îi fusese furată. 
Crezusem că şi asta fusese o minciună, dar nu mă 
aşteptasem ca pistolul să apară. 

Mă înşelasem. 


Capitalul 107 


Am intrat în sala de interogatoriu şi Conklin îmi trase un 
scaun, arătând ce domn era. M-am aşezat, el la fel, iar fata 
încercă să se facă mică în scaunul ei când Conklin îi spuse 
cine suntem. 

— Lawanda, rosti el cu blândeţe, este adevărat? Vindeai 
droguri pentru Curier? 

Fata se uită în jos, spre masă, îşi curăţă oja de pe unghii, 
nu-şi ridică deloc privirea. 

— Uite ce e, pe noi nu ne interesează drogurile, continuă 
Conklin. Ştim ce fel de viaţă duceai cu el. Ştim cum te-a 
folosit. 

— Curierul m-a tratat bine. 

— Da? Deci, nu aveai motiv să-l omori. 

— Să-l omor? Eu? Nu l-am omorât eu. Nu, nu, nu. Nu eu. 

Nu aveam nicio dovadă că Lawanda Lewis folosise 
pistolul sau măcar că Rodney Booker fusese omorât cu 
arma lui Neil Pincus. 

Gloanţele din capul Curierului erau atât de moi şi de 
fragmentate că nu puteau fi atribuite niciunei arme. Dar 
eram sigură că Lawanda Lewis nu avea de unde să ştie 
asta. 

— Fii atentă, Lawanda, ai dat de mare necaz. Curierul a 
fost omorât cu pistolul tău. Dacă nu ne zici ceva ca să ne 
convingi că nu-i aşa, te înfundăm pentru crimă. 

Lawanda Lewis sări de pe scaun, se ghemui lângă perete, 
într-un colţ al camerei, şi-şi acoperi capul cu mâinile. Era în 
sevraj maxim. Peste un minut, avea să ţipe şi să facă 
spume la gură. 

— N-am fost eu! N-am omorât pe nimeni! 

— Pistolul ăla spune altceva, zise Conklin. 

— Daţi-mi ceva. Mor aici. 

— Mai întâi vorbeşte, apoi îţi dăm ce ai nevoie. 

În timp ce Lawanda se ghemuia în colţ, legănându-se şi 
tânguindu-se, derulam crima în capul meu, încercând să 


descifrez puzzle-ul. 

Să zicem că fata avusese nevoie de o doză. Booker îi 
spusese să iasă să muncească. Ea avea pistolul lui Pincus. 
Aşa că îl urmărise şi-l ameninţase pe stradă, iar când el 
refuzase să-i dea drogurile, ea-l împuşcase şi-l jefuise. Dar 
cum ar fi putut să-l şi bată? Era mică. Cu siguranţă nu era 
pe potriva lui Booker. 

— Imi aduceţi o doză? îl întrebă ea pe Conklin. 

— O să te ajutăm, promise Conklin. 

Lawanda se scărpina şi se trăgea de păr. Eram sigură că 
o pierduserăm, că alunecase în gaura neagră a suferinţei şi 
nu ştiam dacă mintea ei mai era prezentă. 

Dar ea rezistă. Încă legănându-se, încă privind fix la 
podea, strigă de parcă era posedată: 

— Sammy Pincus mi-a dat pistolul ca să mă apăr pe 
stradă! 

M-am ridicat de pe scaun, m-am dus la Lawanda, m-am 
aplecat ca să o pot privi în ochi şi am întrebat-o: 

— De unde avea Sammy Pincus pistolul ăla? 

Fata se holbă la mine de parcă eram proastă grămadă. 

— L-a luat de la tatăl ei, domnul Neil? £/ l-a omorât pe 
Curierul Isus. 


Capitolul 108 


Inima-mi bătea cu putere în piept, ca un ciocan într-o 
tobă de oţel. Urmată de Conklin, tropăiam pe scările 
înguste ce duceau la biroul de avocatură de deasupra 
cantinei Din Inimă. 

Un cârd de fete de la salonul de unghii încercară să 
treacă pe lângă noi, dar văzură hotărârea de pe feţele 
noastre şi se dădură înapoi, lipindu-se de peretele de pe 
palier, iar una dintre ele le spuse celorlalte: 

— Ăştia sunt poliţişti! 

Am bătut tare în uşa de la Pincus & Pincus. 

— Cine e acolo? întrebă o voce. 

— Domnule Pincus, e poliţia! am răspuns. 

Al Pincus, fratele mai solid şi mai tânăr, veni la uşă: 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă el punându-se în calea 
noastră. 

— Pentru început, puteţi să ne lăsaţi să intrăm, am zis 
eu. 

Oftă, deschise uşa larg şi strigă peste umăr: 

— Neil, poliţia. 

Neil Pincus ieşi din biroul său. Era îmbrăcat la fel ca 
ultima dată când îl văzusem: pantaloni gri, cămaşă albă cu 
mânecile suflecate, fără cravată. 

Am luat mandatul din buzunarul interior al hainei şi i l-am 
arătat „domnului Neil”. 

— Sunteţi arestat. 

Îmi smulse mandatul din mână, îl desfăcu, îşi aruncă o 
privire rapidă asupra lui şi spuse: 

— Aţi înnebunit? N-am omorât pe nimeni. 

— Avem arma dumneavoastră, domnule Pincus. A apărut 
în mâinile unui martor care va depune mărturie că aţi tras 
în Rodney Booker şi l-aţi ucis. 

— Asta e o nebunie, spuse Neil Pincus retrăgându-se spre 
birul lui. Îmi sun avocatul. 

— Opriţi-vă unde sunteţi! ţipă Conklin. Mâinile sus, la 


vedere. Acum! 

Nu mă aşteptam să opună rezistenţă, dar eram pregătită. 
În timp ce Conklin îşi aţintea Glock-ul spre Neil Pincus, eu l- 
am împins spre perete şi i-am pus cătuşele la spate. 

— Aveţi dreptul să nu spuneţi nimic, i-am zis în timp ce-l 
săltăm. 

— Hei! strigă Al Pincus. Daţi-i drumul fratelui meu. Aţi 
înţeles greşit. Eu l-am omorât pe Rodney Booker. 

— Al, nu! Ascultaţi, spuse Neil Pincus. Al n-a avut nicio 
legătură cu asta. Eu am facut-o. L-am omorât pe ticălos 
pentru ce i-a făcut fiicei mele. 

— Eu am facut-o şi nu-mi pare rău, insistă Alan Pincus. 
Booker era un nenorocit malefic. Ce i-a făcut lui Sammy - 
puştoaica aia promitea odată să facă multe cu viaţa ei. Neil 
voia să-l înfundăm pe cale juridică, dar Booker era prea 
viclean. Aşa că am luat pistolul fratelui meu. L-am găsit pe 
rahatul ăla în colţul străzii şi l-am împuşcat în cap de mai 
multe ori. 

— Mersi, am zis. Erau destule gloanţe în Booker şi a 
mâncat destulă bătaie, încât aţi fi putut să-l omorâţi 
amândoi. De fapt, asta e teoria mea. Voi doi l-aţi omorât 
împreună. 

l-am citit drepturile lui Alan Pincus, iar Conklin i-a pus 
cătuşele, dar undeva, în mintea mea, începeam să mă 
îngrijorez. 

Neil Pincus spusese că el era vinovatul. 

AI Pincus spusese că e/era. 

Cum putea fi pledat cazul pe baza mărturiei indirecte a 
Lawandei Lewis, o prostituată drogată care putea să moară 
înainte să se ajungă la proces? 

Mi-am răspuns singură la întrebare. Dacă fiecare dintre 
fraţii Pincus îşi asuma uciderea Curierului, dacă fiecare 
spunea că o comisese singur, un jurat putea să aibă o 
îndoială rezonabilă. Era suficient un jurat pentru ca 
procesul să fie declarat nul şi mă îndoiam că procuratura 
avea stomac pentru mai mult de un proces pentru un 
monstru nelegiuit ca Rodney Booker. 

Şi atunci am înţeles. 


Fraţii Pincus plănuiseră totul. 

În timp ce eu şi Conklin îi duceam jos pe cei doi, mintea 
mea căuta cu frenezie o modalitate de a-i separa, a-i 
interoga, pentru a încerca să-i asmuţim unul împotriva 
celuilalt. Dar când am ajuns la baza scărilor, şirul gândurilor 
mele fu deraiat. 

În pragul uşii, se adunase o mulţime de oameni - şi 
atunci lucrurile au luat-o razna cu adevărat. 


Capitolul 109 


O gloată de oameni ieşise de la Din Inimă pe stradă. Erau 
şi vagabonzi, şi voluntari, şi, în mulţimea care se tot mărea, 
am văzut persoane care nu păreau să-şi aibă locul acolo: 
oameni de afaceri din zona înconjurătoare. 

— Faceţi loc! Lăsaţi-ne să trecem! am strigat. 

Dar în loc de asta, mulţimea s-a strâns în jurul nostru, 
împingându-ne, ameninţându-ne că lucrurile vor lua o 
întorsătură urâtă. Am scotocit după telefon, am apăsat 
numerele fără să mă uit şi cumva am reuşit să-l prind pe 
sergentul de serviciu. 

l-am zis numărul insignei şi locul unde mă aflam şi că 
aveam nevoie să fie controlată mulţimea. /meaiat. 

Un bărbat îmbrăcat într-un costum bun îşi croia drum 
spre noi, strigând: 

— Sergent, sergent, sunt Franklin Morris, membru al 
Asociaţiei Fifth Street. Nu vă pot lăsa să-i arestaţi pe 
oamenii ăştia pentru că eu l-am omorât pe Rodney Booker 
şi pot s-o dovedesc. Neil a încercat să mă oprească, dar 
trebuia să fac ce era corect. Spune-i, Neil. 

Fu începutul unei reacţii în lanţ, cum nu mai văzusem 
niciodată şi nici nu mi-aş fi putut imagina. 

— Sunt Luvie Jump, spuse o negresă cu ochelari cu rame 
mov şi o cămaşă africană peste colanţi, răsucindu-şi corpul 
zvelt lateral, îndreptându-se spre mine în timp ce vorbea. 
Nu-l asculta pe domnul Morris, sergent. E prietenul cel mai 
bun al lui Neil Pincus. Ascultă-mă pe mine. Am chemat 
poliţia de nu ştiu câte ori şi poliţia nu a făcut nimic. Rodney 
Booker era o ciumă de om. Vindea droguri. Transforma fete 
cuminţi în drogate şi curve. L-am împuşcat pentru că era 
diavolul. Intrebaţi pe oricine. Eu am facut-o, cu pistolaşul 
ăla murdar al lui Neil Pincus şi sunt gata să mă predau. 

Începea să mă ia ameţeala şi să mi se facă rău. 

Maşina se afla la numai optsprezece metri, dar mulţimea 
era atât de compactă, încât nu o vedeam. Am ascultat cu 


atenţie, să aud sirenele, dar nu auzeam decât vacarmul din 
jurul meu. 

Încă un om mărturisi, apucându-mă de mânecă, spunând 
că îl cheamă Harry Baimbridge. Era negru, avea părul rasta 
şi dinţi de aur, arăta ca unul fără adăpost şi spunea că îl 
bătuse pe Booker cu o bâtă după ce-i zburase creierii cu 
pistolul ieftin al lui Pincus. 

— Articolele alea de ziar care zic ce om bun era Curierul 
Isus? Era un rahat. Unde eraţi voi când v-am chemat? De ce 
tre' să am eu sânge pe mâini? Dar am facut-o, doamnă 
poliţist. Am furat pistolul lu’ domnu’ Pincus şi l-am împuşcat 
pe fututu’ ăla. Mă implora să-l las să trăiască, da’ mie nu 
mi-a păsat din cauza la ce i-a făcut lu’ iubita mea, Flora. 

O femeie făcu un pas înainte, sau poate era un bărbat 
îmbrăcat în femeie, nu-mi dădeam seama. Zise că numele 
ei era Mercy. 

— Ticălosul ăla mi-a transformat surioara într-o curvă. A 
umplut-o de met şi uite aşa mi-a murit pe stradă. Chiar 
acolo. Trebuia să-l omor pe futangiu' ăla, înţelegeţi? Am 
deja certificat de nebună, aşa că nu mi-am făcut io griji 
pentru niciun juriu. 

— Mercy! Taci din gură! Nu recunoaşte nimic, eu am 
facut-o, spuse un bărbat tânăr care arăta ca un luptător 
profesionist. 

Avea nasul spart lateral şi arăta ca unul căruia îi sunase 
apa-n cap de prea multe ori. 

— L-am împuşcat pe Curier de şase ori cu pistolul 
avocatului. Pac-pac, pac-pac, pac-pac, iar când a căzut, l- 
am lovit. 

L-am lovit cu ăştia, zise el dând din pumni. L-am terminat 
pe gunoiul ăla pentru ce a făcut din cartierul nostru. 

O fată care-mi părea cunoscută, blondă, cu faţa suptă, 
drăguță ca o majoretă care ia metamfetamină, înainta. 

— Tata, unchiul Al, ei nu sunt vinovaţi de nimic, doar au 
încercat să mă salveze, spuse Sammy. Am zis că l-am iubit 
pe Curier, dar am minţit. După ce l-am omorât, toţi am 
minţit ca poliţia să nu ne suspecteze pe niciunul. Dar era un 
tiran. M-a transformat într-o sclavă. De asta am luat pistolul 


tatălui meu... 

Totul îmi era clar acum. Clar ca cristalul. Haosul ăsta 
fusese organizat. Oare fraţii Pincus planificaseră asta din 
ziua în care ei - sau altcineva - îl omorâseră pe Curierul 
Isus? 

Maşini şi dube de poliţie, toate cu sirenele urlând, 
zburară pe Fifth Street şi frânară lângă trotuar, răspândind 
mulţimea. Din ele săriră poliţişti care-şi roteau bastoanele, 
împingând mulţimea înapoi. 

— Luaţi-i pe ăştia doi, le-am zis poliţiştilor care se aflau 
cel mai aproape de mine. l-am predat pe fraţii Pincus şi, în 
timp ce erau escortaţi la dubă, gloata se năpusti din nou 
înainte. 

Neil Pincus îşi întoarse capul când ofiţerul îl împingea în 
spatele dubei şi spuse: 

— O secundă, domnule ofiţer. Sergent Boxer? ţipă el. Nu 
vedeţi? Ori l-am omorât toţi, ori niciunul. Şi chiar dacă 
ajungem vreunul la proces, nu veţi obţine niciodată o 
condamnare. Ucigaşul lui Rodney Booker e un erou, ce 
naiba! 


Capitolul 110 


Cu ajutorul echipei de control al mulţimii, eu şi Conklin 
am pus la zid şase oameni şi i-am săltat. Ne-am asigurat că 
aveam numele lor, apoi i-am urcat în maşini şi dube, ca să 
meargă la secţie pentru interogatoriu. 

Voiam să-i aud pe toţi opt povestindu-ne cum îl 
omorâseră pe Curier şi de ce. 

Ne întorceam la sediul poliţiei, cu mine la volan, încă 
transpirând. Scena cu mulţimea îmi aruncase ritmul cardiac 
în stratosferă şi încă era mult deasupra nivelului meu 
normal de şaizeci de bătăi pe minut. Dar eram fericită. Ba, 
mai mult, în al nouălea cer. 

Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi i-am văzut 
pe Franklin Morris şi Mercy în spatele grilajului sporovăind 
de parcă îi conduceam să ia prânzul în oraş. 

De ce să se îngrijoreze? 

Fraţii Pincus puteau fi daţi afară din barou în urma 
mărturisirii unei crime, dar altcineva avea să intervină 
pentru a apăra acest grup de conspiratori, care, individual 
sau împreună, erau vinovaţi de uciderea lui Rodney Booker. 
Dar m-am gândit că previziunea lui Neil Pincus era corectă. 

Dacă oamenii ăştia se încăpăţânau să-şi susţină 
afirmaţiile, niciun juriu din lume n-avea să-i condamne. Opt 
mărturii erau de opt ori mai rele decât una singură, şi 
fiecare le contrazicea pe celelalte, aşa că îndoiala 
rezonabilă avea să fie regula de bază. Mă întrebam chiar 
dacă avea să se ajungă la proces. 

— Cindy, i-am zis lui Conklin, o să se-aleagă cu un 
contract de film din toată povestea asta. „De la erou 
popular la ucigaş în masă, un traficant de droguri este 
doborât de un grup de vigilenţi ai străzi”. Ar trebui s-o suni. 

— Sun-o tu. Nu trec peste şefi. 

Am zâmbit şi am spus: 

— Bine. După ce ne ocupăm de asta, îi acord 
exclusivitate. 


După aceea, am tăcut. 

In timp ce viram pe Bryant Street, mă gândeam la 
Curierul Isus, un nemernic fermecător şi arătos care 
vânduse cocaină puştilor, transformase fete în dependente 
de metamfetamină, un bărbat care pusese în funcţiune un 
laborator mobil de  metamfetamină care  explodase, 
omorând zece cetăţeni obişnuiţi în drum spre serviciu. 

Nu tolerez dreptatea străzii. 

Dacă puteam să-l prindem pe ucigaşul lui Booker, aveam 
s-o facem. Dar poate de data asta aplicarea legii se putea 
înclina în faţa unei altfel de legi. Curierul Isus, sfântul străzii 
care nu era deloc un sfânt, fusese eliminat mai repede şi 
mai inteligent decât am fi putut noi s-o facem şi fără a-i da 
posibilitatea unei eliberări condiţionate. 

Oraşul nostru era mai sigur acum, fără el, ăsta era un 
lucru de netăgăduit. 

— La ce te gândeşti, Lindsay? mă întrebă Conklin. 

M-am întors spre el şi am văzut că şi el se simţea bine. 

— Mă gândeam că, într-un fel ciudat, asta e o zi bună 
pentru poliţişti. 


Epilog _ 
FERICIŢI, IN SFARŞIT 


Capitolul 111 


În timp ce Joe conducea Mercedesul lui negru, S-Class, m- 
am relaxat în locul de lângă el. Era minunat să privesc în 
stânga mea şi să-i văd chipul frumos şi mâinile puternice pe 
volan. De fiecare dată când mă surprindea uitându-mă la 
el, se întorcea să mă privească şi el. 

Ne zâmbeam unul altuia ca nişte liceeni îndrăgostiţi 
pentru prima dată. 

— Uită-te la drum, fraiere! i-am zis eu. 

— Vreau să-ţi dau jos rochia aia, spuse el. 

— Abia am pus-o pe mine. 

— Imi aduc aminte, răspunse el aruncându-mi o ocheadă. 
Aşa... despre ce vorbeai? 

— Despre Yuki. 

— A, da. Yuki pleacă din oraş câteva săptămâni. 

— Voia să plece din oraş câteva săptămâni, dar Parisi a 
chemat-o la el în birou şi i-a zis: „Am un caz pentru tine, 
domnişoară Castellano. Cred că ţi-ar putea aduce o 
promovare. Şi o mărire de salariu”. 

Joe roti volanul şi intrarăm pe o alee ce ducea la 
Mănăstirea Inimii Sfinte din Pacific Heights, un conac vechi 
şi frumos, cam înspăimântător, unde prietenul lui Joe, 
primarul, organiza o strângere de fonduri pentru copiii din 
zonele sărace ale oraşului. 

Era un eveniment la care participau numai celebrităţi, iar 
Joe era sus pe lista invitaţilor deoarece era un 
subcontractant al guvernului, fostul director adjunct al 
Departamentului pentru Securitate Internă şi specialist în 
Orientul Mijlociu. 

Din umbră ieşiră valeţi care parcau maşinile, îmbrăcaţi în 
costume de olandezi zburători, iar reflectoarele din faţa 
şcolii o făceau să pară un local de noapte elegant. Invitaţii, 
care purtau orice de la Prada, ieşiră din maşinile lor 
scumpe, iar Joe cobori dintr-a noastră. 

Dădu cheile unui valet, apoi veni pe partea cealaltă a 


maşinii şi îmi deschise portiera. L-am luat de braţ. 

— Vreau să aud şi restul poveştii, îmi zise el. 

Ne-am îndreptat spre intrarea arcuită din piatră. Ştiam 
că, de data asta, eram foarte elegantă: purtam pantofi cu 
toc înalt, îmi strânsesem părul într-un coc, mă strecurasem 
într-o rochie roşie, lungă, mulată şi mă simţeam bine ştiind 
că, dacă vreodată o rochie fusese făcută pentru o blondă 
de un metru şi şaptezeci şi şapte de centimetri, atunci 
rochia aceea o purtam eu. lar dacă exista un bărbat arătos 
într-un smoching, eu eram la braţul lui. 

— A! Păi, Parisi i-a zis lui Yuki: „îţi dau cazul Rodney 
Booker. Felicitări”. l-a dat o bombă, Joe. Opt acuzaţi, niciun 
martor, o posibilă armă a crimei a cărei legătură cu crima 
nu poate fi dovedită şi o victimă pentru care nu poţi să 
simţi compasiune. O să lucreze la cazul ăsta un an şi apoi o 
să fie executată în instanţă. 

— Săraca de Yuki! 

— Într-o zi o să se liniştească şi ea. Poate. Sper. 

Am trecut pragul unei petreceri în plină desfăşurare. 
Oameni frumoşi erau antrenați în conversații dinamice, 
râzând, iar ecoul vocilor acestora se ridica în magnifica sală 
de recepţie cu tavanul său înalt, casetat, proiectat să arate 
ca Vaticanul - în stilul perioadei de apogeu al Renaşterii 
italiene din secolul al XVI-lea. 

Ne întâmpină un chelner cu o tavă de pahare cu 
şampanie, iar eu şi Joe am luat câte unul. 

După ce bău o înghiţitură, Joe puse paharul pe o masă 
din apropiere, băgă o mână în buzunar şi scoase o cutiuţă 
de catifea neagră pe care o mai văzusem şi altă dată. Mi-o 
mai arătase de două ori şi, deşi nu acceptasem niciodată pe 
de-a întregul, o păstrasem bine şi la incendiu, şi când mă 
mutasem la Joe. Din când în când, deschideam cutiuţa doar 
ca să-mi verific sentimentele. 

lar acum, Joe deschidea din nou acea cochilie neagră şi o 
ţinea astfel încât cele cinci diamante incrustate în platină 
să strălucească asemenea unui candelabru de cristal. 

Mi-am ridicat privirea către el gândindu-mă că nu avea 
nevoie de momeală. L-aş fi iubit şi într-un costum elastic 


strălucitor. Am zâmbit. 

— Am senzaţia aia de dejă-vu, zise el. 

Fluturii din stomacul meu se dădeau în carusel, dar am 
stat liniştită, susţinând privirea bărbatului meu frumos cu 
ochi albaştri. 

— Trebuie să mă întorc în Queens să locuiesc cu maică- 
mea? Sau te măriţi cu mine, Lindsay? Vrei să fii soţia mea? 

Oamenii se învârteau în jurul nostru, iar formaţia începu 
să cânte o melodie faimoasă din anii '40, cam siropoasă, 
dar foarte sensibilă. Totul era perfect. 

Am pus jos paharul şi am întins mâna. 

— Asta înseamnă da? întrebă Joe. Sau mă inviţi la dans? 

— Şi una, şi alta. E cu siguranţă un dublu da. 

Pe faţa lui Joe se putea citi emoția. 

— Te iubesc, blondino! spuse. 

Îmi strecură inelul pe deget şi mă sărută. Am simţit 
puterea acestui sărut, felul în care a pecetluit acel moment 
perfect şi a binecuvântat viitorul nostru împreună. 

Mi-am pus braţele în jurul gâtului lui Joe şi el m-a strâns 
aproape de el. În timp ce pluteam pe Serenada lunii lui 
Glenn Miller, Joe îmi şopti la ureche: 

— Nu te răzgândeşti. Ne căsătorim. 

— Da, Joe, ne căsătorim. Te iubesc tare de tot. Te iubesc 
cu adevărat. 


Capitalul 112 


Norma Johnson se odihnea în celula ei de maximă 
siguranţă de la închisoarea pentru femei Central California. 
Celula era din metal vopsit în bej, avea doi metri jumătate 
pe doi metri jumătate, două paturi înguste de scânduri, 
aşezate unul deasupra celuilalt, o chiuvetă, o toaletă din 
oţel inoxidabil şi, dacă nu o puneai la socoteală pe vecina 
de celulă care sforăia, asta era tot. 

Colega ei de celula era Bernadette Radke, destul de în 
vârstă să-i fie mamă, o ucigaşă ca şi ea, dar nici pe departe 
la fel de deşteaptă sau de calculată. Bernie îşi omorâse 
soţul călcându-l cu o camionetă, apoi, în timp ce „îşi lua 
tălpăşiţa” de acolo, trecuse pe roşu la un semafor şi mai 
omorâse trei oameni. Unul dintre ei era un puşti de opt ani. 

În ciuda numărului de victime la activ, Bernadette era la 
categoria uşoară. 

Nu planificase nimic, nu avea fineţe. Era doar o ciudată 
furioasă la limita retardului mintal, dar pe Pet Girl asta nu o 
deranja, pentru că Bernie era, practic, sclava ei. 

Toate erau. 

Norma Johnson nu mai era Pet Girl. 

Nu avea sarcini sau responsabilităţi şi orice gardian din 
închisoare, orice administrator trebuia să aibă grijă de ea. | 
se dădea să mănânce. | se spăla uniforma albastră. | se 
împătureau aşternuturile. | se livra corespondenţa şi, 
culmea!, primea o grămadă de scrisori. De la fani. De la 
reviste. De la Hollywood. 

Era vedetă acum. 

Toată lumea voia să o cunoască, să vorbească cu ea. 
Erau speriaţi de ea, dar, în acelaşi timp, o respectau. 

lar ea se simţea ca regina balului în locul ăsta. Pentru 
prima dată în viaţă, se simţea la locul ei. 

Norma stătea întinsă pe pat, privind în sus la patul de 
deasupra, şi-şi proiectă toată viaţa pe ecranul acela gol. 
Revăzu numeroasele momente care o transformaseră în 


ceea ce era, le analiză pe cele mai grozave şi-şi spuse 
propria poveste. 

Revăzu, în special, singura poveste pe care nu o spusese 
nimănui: atunci când tăticul ei o dusese la casa lui din Nob 
Hill când nu era nimeni acolo. Îi arătase şerpii pe care îi 
creştea în camera lui privată, îi arătase cum îi ţinea şi îi 
spusese cum pot fi folosiţi pentru a ucide. 

Îşi aminti cât de mult îl iubise atunci. Cum îl venerase. 
Dar mai era ceva. Întrebarea aceea care nu-i dădea pace. 
De ce nu putea s-o recunoască pe deplin? 

De obicei, mama ei era chiar la parter, dând cu 
aspiratorul în sufragerie. De ce nu putea tăticul să-şi alunge 
nevasta? De ce nu putea să le facă pe Norma şi pe mama ei 
adevărata lui familie din moment ce le iubea atât de mult? 

Şi atunci se întâmplase ceva. 

Soţia lui intrase în cameră, îi văzuse pe Norma şi pe tatăl 
ei împreună şi se înfuriase. 

— Nu, Chris. Nu aici. Ţi-am zis să n-o aduci niciodată pe 
fata asta în casa mea! 

lar tăticul ei spusese: 

— Da, dragă. Îmi pare rău, dragă. 

lar Norma avea şarpele în mână, ţinându-l cu degetul 
mare şi arătătorul de articulaţii ca să-i păstreze fălcile 
căscate, exact aşa cum o învățase tăticul ei. 

Dar în acel moment, pe faţa lui se citise panica. 

— Trebuie să te scot de aici, îi spusese el. 

Ca şi cum ar fi fost un gunoi. Nu făcută din carne şi 
sânge. Nu fiica lui. Nu descendenta fiicei unui senator şi a 
primului cetăţean al Californiei. 

Se strecură pe sub braţul lui, fugise pe lângă „vrăjitoare”, 
apoi pe hol până în dormitorul principal. Acolo, unde 
dormeau ei împreună, băgase şarpele sub aşternuturi, unde 
era întuneric şi confortabil, exact cum le place şerpilor. Şi 
crezuse că lasă kraitul acolo ca să moară nevasta lui, dar 
ştia că şi tăticul ei dormea în acelaşi pat. 

El o găsise în dormitorul cel mare. Bătu în uşă. 

— Hai mai repede, ţipase el. 

Acela fusese ultimul lucru pe care i-l spusese. Ea ieşise 


din dormitor, fugise din casă şi stătuse ore în şir pe 
bordură. 

Plânsese la moartea lui. 

Şi totul se schimbase după aceea. Dar nu-i părea rău. Se 
apărase singură şi acum viaţa era bună din nou. Toate 
nevoile ei erau îndeplinite. Şi era cea mai rea, cea mai 
importantă ocupantă a acestui loc. Era respectată aici. 

— Te simţi bine acolo, Norma? o întrebă gardiana care 
venea să le scoată pe Norma şi Bernie la plimbarea de o 
oră prin curte, cu cheile zdrăngănind şi scoțând sunetul 
acela liniştitor. 

— Foarte bine, răspunse Norma Johnson arătându-i 
gardienei un zâmbet rar. Niciodată nu m-am simţit mai 
bine. 


Mulţumiri 


Mulţumirile noastre acestor profesionişti desăvârşiţi care 
ne-au dăruit din timpul şi expertiza lor pe parcursul scrierii 
acestei cărţi: căpitanul Richard Conklin, dr. Humphrey 
Germaniuk, Chuck Hanni, Mickey Sherman, Philip R. 
Hoffman, dr. Michelle Koo, dr. Maria Paige, Tim Hettrich şi 
Rebecca Diliberto. 

Mulţumirile noastre speciale lui Maryellen Dankembrink 
pentru versurile rap, lui Chris Cooper, lui Narayan 
Radhakrishnan, precum şi lui Lynn Colomello şi Mary 
Jordan, două membre de elită ale echipei. 


La o petrecere, cuplul cel mai strălucitor din San Francisco 
este luat în vizor de un criminal și apoi ucis în propria locuinţă. 

În lipsa oricăror probe, pare crima perfectă. În timp ce 
detectivul Lindsay Boxer investighează moartea celor două 
celebrităţi, un predicator itinerant este executat cu brutali- 
tate. Reportera Cindy Thomas cercetează acest caz neglijat 
de poliţie și descoperă că victima ascundea niște secrete 

| întunecate. 


In același stil concis și dinamic, cu răsturnări spectacu- 
loase de situaţie, A 8-a mărturisire este o lectură care nu dez- 
minte așteptările fanilor genului thriller. 


ISBN 978-606-609-521-1 


6066109521 | 


editura rao