James Patterson — In lipsa presedintelui

ÎN LIPSA 
PREŞEDINTELUI 
kd 


carte are dinamismul 

ronave prezidenţial Air 

Force One: mare si rapidă. Clinton 
si Patterson sunt imr-un tandem 
excepțional, doi mari povestitori 
unul din interior si altul din ex 
terior amandoi intr-o lorma de 


z le mari. Le doi Jutori ne poarta 


intr-o călătorie imprevizibilă prin 


culise puterii, si oricare dintre 
scenariile prezentate ar putea deve 
ni real. Această carte este pe căt de 


pe atăt de instructivă.” 


este un rom 
este pe ne răsullate 
wipal 


son. 


care nu trebuie 
avtorni reuses 
maxım 


asturna 


BILL CLINTON şi JAMES PATTERSON 


ÎN LIPSA PREŞEDINTELUI 


Traducere din limba engleză Liliana Pelici prin Lingua Connexion 
Titlul original: The President Is Missing, 2018 


RAO, 2018 


Versiune ebook: v1.0, decembrie 2018 


Mulţumiri speciale lui Robert Barnett, avocatul şi prietenul 
nostru, care ne-a sfătuit, ne-a lăudat şi, ocazional, a pus şi biciul 
pe noi. 

Mulţumiri şi lui Davidellis, intotdeauna răbdător, întotdeauna 
înțelept, care a rămas alături de noi de-a lungul cercetării, la 
primele schițe şi la numeroasele ciorne. Povestea nu ar fi ieşit 
aşa cum este, fără ajutorul şi inspiraţia lui David. 

Mulţumiri lui Hillary Clinton, care a trăit cu această 
amenințare şi a luptat împotriva ei şi a consecințelor 
avertismentelor ignorate, pentru încurajarea ei constantă şi 
pentru că ne-a amintit să fim realişti. 

Mulţumiri lui Sue Solie Patterson, care a învăţat arta criticii şi 
a încurajării, adesea în acelaşi timp. 

Mulţumiri lui Mary Jordan, care îşi păstrează calmul în timp ce 
toată lumea se pierde cu firea. 

Mulţumiri lui Deneen Howell şi lui Michael O'Connor, care ne- 
au ajutat să respectăm contractul, programul şi să fim corecti. 

Mulţumiri Tinei Flournoy şi lui Steve Rinehart, pentru că au 
ajutat partenerul începător să respecte partea lui din contract. 


Mulţumiri tuturor acelora din Serviciul Secret al Statelor Unite, 
din poliție, armată, serviciile de informații şi diplomație care îşi 
dedică viețile pentru siguranța noastră. 


JOI 
10 MAI 


CAPITOLUL 1 


— Comitetul Special al Camerei Reprezentanţilor se va 
aduna... 

Rechinii mă înconjoară, le tremură nările când simt mirosul 
sângelui. Sunt treisprezece, ca să fiu exact, opt de la partidul de 
opoziţie şi cinci de la partidul meu. Sunt rechini împotriva cărora 
mi-am pregătit apărarea împreună cu avocaţii şi consilierii mei. 
Am învăţat pe pielea mea că, oricât de pregătit ai fi, există 
puţine moduri de apărare care să funcţioneze împotriva 
prădătorilor. La un moment dat, nu mai poţi face nimic altceva 
decât să sari la luptă şi să ripostezi. 

„Nu o faceți!”, m-a rugat din nou, azi-noapte, Carolyn Brock, 
şefa cancelariei, aşa cum a făcut-o de multe ori. Domnule, nu 
puteţi merge la audierea în Comitet. Puteţi pierde totul şi nu 
aveţi nimic de câştigat. 

Domnule, nu puteți răspunde la întrebările lor. 

Va fi sfârşitul preşedinţiei dumneavoastră.” 


Scrutez cele treisprezece feţe ale celor care stau vizavi de 
mine, aşezaţi într-un rând lung, ca o adunare modernă a 
Inchiziției spaniole. Bărbatul cu părul argintiu, din centru, care 
stă în spatele plăcuței cu numele DL RHODES, îşi drege glasul. 

De obicei, Lester Rhodes, preşedintele Camerei 
Reprezentanţilor, nu participă la audierile în comitet, dar a făcut 
o excepţie pentru acest Comitet Special pe care l-a compus din 
membri ai Congresului care sunt de partea lui şi al căror scop 
principal în viaţă pare a fi să-mi oprească agenda şi să mă 
distrugă din punct de vedere politic şi personal. Cruzimea în 
lupta pentru putere e mai veche decât Biblia, dar unii dintre 
adversarii mei mă urăsc de moarte. Nu vor doar să fiu înlăturat 
din funcţie. Nu vor fi mulţumiţi decât dacă voi fi trimis la 
închisoare, târât de cai, ciopârţit şi şters din cărţile de istorie. La 
naiba, dacă ar fi după voia lor, probabil că mi-ar arde casa din 
Carolina de Nord şi ar scuipa pe mormântul soţiei mele. 

indrept tija curbată a microfonului ca să fie întinsă la 
maximum, cât mai aproape de mine. Nu vreau să mă aplec în 
faţă ca să vorbesc în timp ce membrii comitetului stau drepţi în 
scaunele lor de piele cu spătare înalte, ca nişte regi şi regine pe 


tronuri. Dacă m-aş apleca în faţa lor, aş arăta slab, supus - ar fi 
un mesaj subliminal că sunt la mila lor. 

Sunt singur, pe scaunul meu. Fără asistenţi, fără avocaţi, fără 
notițe. Poporul american nu mă va vedea vorbind în şoaptă, 
discret, ca un avocat, cu mâna pe microfon, pe care să o 
îndepărtez doar ca să mărturisesc: „Nu-mi amintesc asta, 
domnule membru al Congresului“. Nu mă ascund, nu ar trebui 
să fiu aici şi sunt sigur că nu vreau să fiu aici, dar iată-mă. Sunt 
doar eu. Preşedintele Statelor Unite, faţă în faţă cu o gloată de 
acuzatori. 

În colţul camerei, triumviratul celor mai buni asistenţi ai mei 
stă şi supraveghează: şefa cancelariei, Carolyn Brock, Danny 
Akers, cel mai vechi prieten al meu şi consilier la Casa Albă şi 
Jenny Brickman, asistenta şefei cancelariei şi consilier politic de 
rang înalt. Toţi sunt stoici, cu feţele împietrite şi îngrijoraţi. 
Niciunul dintre ei nu a vrut să fac asta. Concluzia lor unanimă a 
fost că fac cea mai mare greşeală din mandatul meu de 
preşedinte. 

Dar sunt aici. A venit vremea pentru asta. Vom vedea dacă au 
avut dreptate. 

— Domnule preşedinte... 

— Domnule preşedinte al Camerei Reprezentanţilor... 

Practic, în acest context, probabil că ar trebui să-i spun doar 
„domnule preşedinte”, dar aş putea să-l numesc în multe feluri 
şi, totuşi, nu o fac. 

Ar putea începe în mai multe feluri. Cu un discurs în care 
preşedintele Camerei Reprezentanţilor se felicită singur, dar sub 
forma unei întrebări. Sau cu nişte întrebări introductive uşoare 
care sunt, de fapt, o capcană. Dar am văzut destule videoclipuri 
cu Lester Rhodes interogând martorii înainte să fie preşedinte al 
Camerei Reprezentanţilor, pe când era un membru mediocru al 
congresului în Comitetul de Supraveghere al Camerei 
Reprezentanţilor, ca să ştiu că are tendinţa de a începe în forţă, 
de a ataca direct la jugulară, de a doboriî martorul. Ştie - de 
fapt, după 1988, când Michael Dukakis a greşit la prima 
întrebare a dezbaterii despre pedeapsa cu moartea, toată lumea 
ştie că, dacă greşeşti la început, nimeni nu-şi mai aminteşte 
altceva. 

Oare preşedintele Camerei Reprezentanţilor va urma acelaşi 
plan de atac cu un preşedinte în funcţie? 


Bineînţeles că asta va face. 

— Domnule preşedinte Duncan, începe el. De când ne 
ocupăm de protejarea teroriştilor? 

— Nu facem aşa ceva, spun eu atât de repede că aproape 
vorbesc peste el, pentru că nu poţi da atenţie unei asemenea 
întrebări. Şi niciodată nu vom face aşa ceva. Nu atât timp cât eu 
sunt preşedinte. 

— Sunteţi sigur de asta? 

Chiar a spus aşa ceva? Simt că-mi ia foc faţa. Nu a trecut nici 
măcar minut şi el deja m-a călcat pe nervi. 

— Domnule preşedinte al Camerei Reprezentanţilor. Dacă am 
spus asta, înseamnă că vorbesc serios. Haideţi să clarificăm 
acest lucru de la început. Nu ne ocupăm de protejarea 
teroriştilor. 

După ce îi amintesc asta, el tace o vreme. 

— Ei bine, domnule preşedinte, poate că trebuie să analizăm 
nişte probleme aici. Consideraţi Fiii jihadului drept o organizaţie 
teroristă? 

— Bineînţeles! Asistenţii mei mi-au sugerat să nu pronunt 
„bineînţeles”; poate suna pompos şi arogant dacă nu e 
pronunţat aşa cum trebuie. 

— Acel grup a fost sprijinit de Rusia, nu-i aşa? 

Dau din cap în semn de încuviinţare. 

— Da, Rusia a sprijinit Fiii Jihadului din când în când. Am 
condamnat sprijinul Rusiei pentru FJ şi pentru alte asemenea 
organizaţii teroriste. 

— Această organizaţie a comis atacuri teroriste pe trei 
continente diferite, nu-i aşa? 

— Da, acesta este un rezumat corect al activităţii lor. 

— Sunt responsabili pentru moartea câtorva mii de oameni? 

— Da! 

— Inclusiv americani? 

— Da! 

— Dar pentru exploziile din hotelul Bellwood Arms din 
Bruxelles, care au ucis cincizeci şi şapte de oameni, inclusiv o 
delegaţie a legislatorilor de stat din California? Şi pentru 
infiltrarea în sistemul de control aerian al Republicii Georgia, în 
urma căreia au fost doborâte trei avioane, dintre care unul îl 
transporta pe ambasadorul georgian spre Statele Unite? 


— Da, îi răspund. Ambele atacuri s-au întâmplat înainte ca eu 
să fiu preşedinte, dar da, Fiii Jihadului şi-au asumat 
responsabilitatea pentru ambele incidente... 

— Bine, atunci haideţi să vorbim despre ce s-a întâmplat de 
când sunteţi preşedinte. Nu-i aşa că, în urmă cu doar câteva 
luni, aceşti terorişti au fost responsabili de infiltrarea în 
sistemele informatice militare ale Israelului şi de dezvăluirea 
publică a informaţiilor secrete despre ofiţerii operativi acoperiţi 
şi despre mişcările trupelor lor? 

— Da! Şi acest lucru e adevărat. 

— Şi mult mai aproape de casă, aici, în America de Nord, 
continuă el. Chiar săptămâna trecută. Vineri, 4 mai. Nu au comis 
ei alt atac terorist atunci când au accesat computerele care 
controlează sistemul de metrouri din Toronto şi l-au închis, 
provocând o deraiere ce a ucis şaptesprezece persoane, a rănit 
alte câteva zeci şi a lăsat mii de oameni blocaţi în întuneric timp 
de câteva ore? 

Are dreptate că FJ au fost responsabili şi pentru acel atac. ŞI 
numărul victimelor precizat de el e exact. Dar, pentru Fiii 
Jihadului, acela nu a fost un atac terorist. 

Acela a fost un test de funcţionare. 

— Patru dintre oamenii care au murit în Toronto erau 
americani, nu-i aşa? 

— Aşa este, îi răspund. Fiii Jihadului nu şi-au asumat 
responsabilitatea pentru acel atac, dar noi credem că ei au fost 
responsabili. 

El dă din cap şi îşi verifică notițele. 

— Domnule preşedinte, liderul Fiilor Jihadului e un bărbat pe 
nume Suliman Cindoruk, nu-i aşa? 

lar începem. 

— Da, Suliman Cindoruk este liderul FJ. 

— E cel mai periculos şi prolific terorist cibernetic din lume, 
nu-i aşa? 

— Aş spune că e. 

— E un musulman născut în Turcia, nu-i aşa? 

— E născut în Turcia, dar nu e musulman, explic. Este un 
naţionalist extremist laic care se opune influenţei Occidentului 
în Europa Centrală şi de Sud-Est. „jihadul” lui nu are nicio 
legătură cu religia. 

— Asta e părerea dumneavoastră. 


— Aşa scrie pe fiecare evaluare a serviciilor de informaţii pe 
care am văzut-o vreodată. Şi dumneavoastră le-aţi citit, 
domnule preşedinte al Camerei Reprezentanţilor. Dacă doriţi să 
ţineţi o tiradă islamofobă, continuaţi, dar asta nu va face ţara 
noastră mai sigură. 

Reuşeşte să zâmbească crispat. 

— Oricum, e cel mai căutat terorist din lume sau nu e? 

— Vrem să-l prindem, îi spun. Vrem să prindem orice terorist 
care încearcă să facă rău ţării noastre. 

Tac. Se gândeşte dacă ar trebui să mă întrebe din nou: 
„Sunteţi sigur de asta?” Dacă o va face, va trebui să mă 
stăpânesc din răsputeri să nu răstorn masa şi să nu îl iau de gât. 

— Atunci, ca să fim clari, conchide el. Statele Unite vor să îl 
prindă pe Suliman Cindoruk. 

— Nu există nicio nevoie să clarificăm asta, izbucnesc nervos. 
Niciodată nu a existat o confuzie în privinţa asta. Niciodată. ÎI 
urmărim pe Suliman Cindoruk de un deceniu. Nu ne vom opri 
până când nu îl vom prinde. Acum este destul de clar pentru 
dumneavoastră? 

— Ei, bine, domnule preşedinte, cu tot respectul... 

— Nu, îl întrerup. Când începeţi o întrebare cu expresia „cu 
tot respectul” înseamnă că urmează să spuneţi ceva care nu 
demonstrează niciun fel de respect. Domnule preşedinte al 
Camerei Reprezentanţilor, puteţi crede ce doriţi, dar ar trebui să 
arătaţi respect - dacă nu pentru mine, atunci pentru toţi ceilalţi 
oameni care îşi dedică vieţile pentru a împiedica terorismul şi 
pentru siguranţa ţării noastre. Nu suntem perfecţi şi nu vom fi 
vreodată. Dar nu vom înceta niciodată să facem totul cât de 
bine putem. 

Apoi îi fac un semn cu mâna, dispreţuitor. 

— Continuaţi şi puneţi-vă întrebarea! 

Cu pulsul mărit, inspir şi arunc o privire celor trei consilieri ai 
mei. Jenny, consiliera mea politică, clatină din cap; întotdeauna 
şi-a dorit să fiu mai agresiv cu noul nostru preşedinte al Camerei 
Reprezentanţilor. Danny nu-mi arată nimic. Carolyn, şefa 
echilibrată a cancelariei mele, se apleacă înainte, cu coatele pe 
genunchi şi cu mâinile poziţionate în formă de triunghi pe sub 
bărbie. Dacă ar face parte dintr-un juriu olimpic, Jenny mi-ar da 
nota nouă pentru accesul de furie, dar Carolyn mi-ar da mai 
puţin de cinci. 


— Domnule preşedinte, nu voi permite ca patriotismul meu să 
fie pus la îndoială, spune adversarul meu cu păr argintiu. 
Poporul american este foarte îngrijorat din cauza celor 
întâmplate săptămâna trecută în Algeria, şi încă nu am ajuns să 
vorbim despre asta. Poporul american are tot dreptul să ştie de 
partea cui sunteţi. 

— De partea cui sunt? 

Tresar şi mă înclin, aproape răsturnând baza microfonului de 
pe masă. 

— Sunt de partea poporului american, de partea aceea sunt. 

— Domnule preş... 

— Sunt de partea oamenilor care lucrează zi şi noapte ca să 
apere această ţară. Cei care nu se gândesc la optică sau la 
direcţia în care bat vânturile politice. Aceia care nu caută să fie 
onoraţi pentru succesele lor şi nu se pot apăra atunci când sunt 
criticaţi. De partea lor sunt. 

— Domnule preşedinte Duncan, îi susţin cu tărie pe aceia - 
bărbaţi, femei - care luptă în fiecare zi pentru a ne apăra 
națiunea, spune el. Dar discuţia asta nu e despre ei. E despre 
dumneavoastră, domnule. Aici nu ne jucăm. Nu mă bucură deloc 
asta. 

În alte împrejurări, aş râde. Lester Rhodes a aşteptat audierea 
în Comitetul Special cu mai mult drag decât aşteaptă un student 
să împlinească 21 de ani. 

Totul e un spectacol. Rhodes, preşedintele Camerei 
Reprezentanţilor, a aranjat acest comitet în aşa fel încât să 
existe doar un singur rezultat - o descoperire a unei abateri 
prezidenţiale suficient de grave, astfel încât chestiunea să fie 
transferată la Comitetul Judiciar al Camerei Reprezentanţilor 
pentru procedurile de punere sub acuzare. Cei opt membri ai 
Congresului, care sunt de partea lui, se află în districte sigure 
ale Congresului, obţinute prin falsuri electorale atât de ridicole, 
încât ar putea să-şi dea jos pantalonii în mijlocul audierii şi să 
înceapă să-şi sugă degetele mari de la mâini, şi nu numai că ar 
fi realeşi peste doi ani, dar ar şi conduce fără nicio opoziţie. 

Asistenţii mei au dreptate. Nu contează dacă dovezile 
împotriva mea sunt puternice, slabe sau inexistente. Zarurile au 
fost aruncate. 

— Puneţi-vă întrebările! îl îndemn. Haideţi să terminăm odată 
cu şarada asta. 


Într-un colţ al încăperii, Danny Akers se crispează, şoptindu-i 
ceva lui Carolyn, care îi răspunde dând din cap, menţinându-şi 
însă faţa inexpresivă. Danny nu agreează nici comentariul meu 
despre şaradă şi nici atacul meu la adresa acestor audieri. Mi-a 
spus de multe ori că tot ce am făcut arată „rău, foarte rău” şi 
oferă Congresului un motiv întemeiat pentru o anchetă. 

Nu greşeşte. Doar că nu cunoaşte toată povestea. Nu are 
autorizaţia de acces la documente clasificate ca să ştie ce ştiu 
eu sau ce ştie Carolyn. Dacă ar fi auzit, ar fi avut altă abordare. 
Ar fi aflat despre ameninţarea la adresa ţării noastre, o 
ameninţare cu care nu ne-am mai confruntat niciodată. 

O ameninţare ce m-a determinat să fac lucruri pe care nu am 
crezut că le voi face vreodată. 

— Domnule preşedinte, l-aţi sunat pe Suliman Cindoruk 
sâmbătă, 29 aprilie, anul acesta? In urmă cu mai bine de o 
săptămână? L-aţi contactat telefonic sau nu pe cel mai căutat 
terorist din lume? 

— Domnule preşedinte al Camerei Reprezentanţilor... Aşa 
cum am spus de multe ori până acum, şi cum ar trebui să ştiţi 
deja, nu tot ce facem ca să ne apărăm ţara poate fi divulgat 
publicului. Poporul american înţelege că apărarea naţiunii şi 
organizarea afacerilor externe implică multe părţi mobile, o 
mulţime de tranzacţii complexe şi că unele lucruri făcute sub 
administraţia mea trebuie să rămână confidenţiale. Nu pentru 
că vrem să păstrăm secrete, ci pentru că trebuie. Acesta este 
rostul privilegiului executiv. 

Probabil că Rhodes ar contesta aplicabilitatea privilegiului 
executiv la documentele secrete. Dar Danny Akers, consilierul 
meu la Casa Albă, spune că vom câştiga această luptă, pentru 
că avem de-a face cu autoritatea mea constituţională în afaceri 
externe. 

Oricum, simt un nod în stomac când pronunţ aceste cuvinte. 
Dar Danny a spus că, dacă nu voi invoca privilegiul, aş putea 
pierde acest drept. Şi, dacă l-aş pierde, ar trebui să răspund 
dacă am efectuat un apel telefonic, în urmă cu două duminici, 
către Suliman Cindoruk, cel mai căutat terorist de pe planetă. 

Aceasta este o întrebare la care nu voi răspunde. 

— Ei, bine, domnule preşedinte, nu cred că poporul american 
va fi mulţumit de acest răspuns. 


„Ei, bine, domnule preşedinte al Camerei Reprezentanților, nu 
cred că poporul american te-ar considera un adevărat 
preşedinte, dar poporul american nici nu te-a ales, nu-i aşa? Ai 
obținut optzeci de mii de voturi fără valoare în al treilea district 
al Congresului din Indiana. Eu am primit şaizeci şi patru de 
milioane de voturi. Dar amicii tăi din partid te-au făcut liderul lor 
deoarece ai strâns o grămadă de bani pentru ei şi le-ai promis 
capul meu împăiat şi montat pe un zid.” 

Probabil că asta nu ar suna prea bine la televizor. 

— Aşadar, nu negaţi că l-aţi sunat pe Suliman Cindoruk pe 29 
aprilie, m-am exprimat corect? 

— Deja v-am răspuns la întrebare. 

— Nu, domnule preşedinte, nu mi-aţi răspuns. Ştiaţi că ziarul 
francez Le Monde a publicat scurgeri de informaţii din 
înregistrări telefonice şi declaraţii dintr-o sursă anonimă care 
indicau că l-aţi sunat pe Suliman Cindoruk. Şi aţi vorbit cu el, 
duminică, 29 aprilie, anul acesta? Ştiaţi despre acest lucru? 

— Am citit articolul, îi răspund. 

— Şi? Îl negaţi? 

— Vă dau acelaşi răspuns de mai devreme. Nu vreau să 
comentez. Nu intru în jocul de-a am-făcut-acest-apel-sau-nu. Nu 
confirm, nu neg şi nici măcar nu discut acţiuni pe care le fac 
pentru siguranţa ţării noastre. Nu când mi se cere să le ţin 
secret în interesul siguranţei naţionale. 

— Ei, bine, domnule preşedinte, dacă unul dintre cele mai 
cunoscute ziare din Europa îl publică, atunci nu cred că mai e un 
secret. 

— Răspunsul meu rămâne neschimbat. 

Doamne, vorbesc ca un obraznic. Mai rău, vorbesc ca un 
avocat. 

— Le Monde raportează că - ridică un ziar - preşedintele SUA, 
Jonathan Duncan, a aranjat şi a participat la un apel telefonic cu 
Suliman Cindoruk, liderul Fiilor Jihadului şi unul dintre cei mai 
căutaţi terorişti din lume, încercând să găsească un numitor 
comun între organizaţia teroristă şi Occident. Negaţi acest fapt, 
domnule preşedinte? 

Nu pot răspunde, iar el ştie asta. Se joacă acum cu mine aşa 
cum se joacă un pisoiaş cu un ghem de aţă. 

— V-am oferit deja răspunsul meu. Nu voi repeta. 


— Casa Albă nu a comentat niciodată şi în niciun fel raportul 
din Le Monde. 

— Aşa este. 

— Dar Suliman Cindoruk a făcut-o, nu-i aşa? A trimis un 
videoclip în care spune: „Preşedintele poate implora milă cât 
doreşte. Americanii nu vor avea parte de milă de la mine”. Nu 
asta a spus? 

— Ba da, asta a spus! 

— Ca răspuns, Casa Albă a dat o declaraţie în care scrie: 
„Statele Unite nu vor răspunde tiradelor scandaloase ale unui 
terorist”. 

— Aşa e! Nu vom face asta. 

— Domnule preşedinte, l-aţi implorat să aibă milă de noi? 

Practic, consilierul meu politic, Jenny Brickman, îşi smulge 
părul din cap. Nici ea nu are autorizaţie de acces la documente 
clasificate, aşa că nu ştie toată povestea, dar principala ei grijă 
e că vrea să fiu văzut la această audiere precum un luptător. 
„Dacă nu puteți riposta, mi-a zis ea, atunci nu mergeti. Veti fi 
doar piñata lor politică.” 

Şi are dreptate. Chiar acum e rândul lui Lester Rhodes să se 
lege la ochi şi să mă lovească, sperând că astfel vor intra în 
posesia unor informaţii secrete sau greşeli politice făcute de 
mine. 

— Negaţi, domnule preşedinte? Să ne-nţelegem: negaţi că l- 
aţi implorat pe Suliman Cindoruk să-i fie mi... 

— Statele Unite nu vor implora niciodată pe nimeni pentru 
nimic, îi spun. 

— Bine, atunci negaţi afirmaţia lui Suliman Cindoruk conform 
căreia aţi implorat... 

— Statele Unite, repet eu, nu vor implora niciodată pe nimeni 
pentru nimic. E clar, domnule preşedinte al Camerei 
Reprezentanţilor? Doriţi să repet lucrul ăsta continuu? 

— Ei, bine, dacă nu l-aţi implorat... 

— Următoarea întrebare, vă rog. 

— L-aţi rugat frumos să nu ne atace? 

— Următoarea întrebare, repet. 

Tace o vreme, consultându-şi notițele. 

— Îmi expiră timpul, îmi spune. Mai am doar câteva întrebări. 


Am terminat cu unul - aproape terminat -, dar mai am 
doisprezece anchetatori, toţi pregătiţi cu ironii şi întrebări- 
capcană. 

Preşedintele Camerei Reprezentanţilor e recunoscut la fel de 
mult pentru întrebările de încheiere ca şi pentru cele de 
introducere. Oricum, ştiu deja ce va spune. Şi el ştie clar că nu 
voi putea răspunde. 

— Domnule preşedinte, haideţi să vorbim despre ce s-a 
întâmplat marţi, 1 mai, în Algeria. 

În urmă cu mai bine de o săptămână. 

— Marţi, 1 mai, continuă el, un grup de separatişti pro-uUcraina 
şi anti-Rusia au atacat o fermă din nordul Algeriei, unde se 
credea că se ascundea Suliman Cindoruk. Şi chiar acolo se 
ascundea. L-au localizat pe Suliman Cindoruk şi au atacat acea 
fermă cu intenţia de a-l ucide. Dar au fost împiedicaţi, domnule 
preşedinte, de o echipă de agenţi ai Forţelor Speciale şi ai CIA 
din Statele Unite. lar Suliman Cindoruk a scăpat în acel timp. 

Rămân complet nemişcat. 

— Domnule preşedinte, dumneavoastră aţi ordonat acel 
contraatac? mă întreabă el. Şi, dacă da, de ce? De ce ar trimite 
un preşedinte american forţe armate din SUA pentru a salva 
viaţa unui terorist? 


CAPITOLUL 2 

— Preşedintele îl recunoaşte pe reprezentantul din Ohio: 
domnul Kearns. 

Mă ciupesc de nas, luptând cu oboseala ce se instalează. Am 
dormit doar câteva ore în ultima săptămână şi gimnastica 
mentală pe care trebuie să o fac în timp ce mă apăr cu o mână 
legată la spate mă oboseşte. Dar, mai mult decât orice, sunt 
nervos. Am treabă. Nu am timp pentru asta. 

Mă uit în stânga mea - în dreapta juriului. Mike Kearns este 
preşedintele Comitetului Judiciar al Camerei Reprezentanţilor şi 
protejatul lui Lester Rhodes. Îi place să poarte papioane, ca să 
ştim toţi cât e de deştept. Am văzut bileţele cu mesaje de o 
profunzime intelectuală mai mare decât a lui. 

Dar tipul ştie cum să pună o întrebare. Înainte să intre în 
cercul politic, a fost ani întregi procuror federal. Printre capetele 
împăiate şi montate pe peretele lui se numără doi directori de 
companii farmaceutice şi un fost guvernator. 

— Stoparea activităţii teroriştilor este o problemă serioasă de 
siguranţă naţională, domnule preşedinte. Sunteţi de acord cu 
acest fapt? 

— Absolut. 

— Atunci, aţi fi de acord şi ca oricare cetăţean american care 
ar perturba abilitatea noastră, de a stopa activitatea teroriştilor, 
să fie vinovat de trădare? 

— Aş condamna acea acţiune, îi răspund. 

— Ar fi un act de trădare? 

— Asta ar trebui să decidă avocaţii şi tribunalele. 

Amândoi suntem avocaţi, dar m-am făcut înţeles. 

— Dacă preşedintele ar împiedica stoparea activităţii 
teroriştilor, ar fi acest fapt un delict pentru care ar merita să fie 
pus sub acuzare? 


Gerald Ford a spus cândva că un delict pentru care 
preşedintele este pus sub acuzare e considerat orice spune 
majoritatea Camerei Reprezentanţilor că trebuie să fie. 

— Asta nu depinde de mine, îi răspund. 

El clatină din cap. 

— Nu, nu e adevărat. Mai devreme, aţi refuzat să spuneţi 
dacă aţi ordonat Forţelor Speciale ale SUA şi agenţilor CIA să 
împiedice un atac împotriva lui Suliman Cindoruk în Algeria. 


— Domnule Kearns, am spus că anumite chestiuni de 
siguranţă naţională nu pot fi discutate în public. 

— Conform New York Times, aţi acţionat bazându-vă pe 
informaţii secrete ce indicau că acest grup paramilitar anti- 
rusesc l-a localizat pe Suliman Cindoruk şi era pregătit să-l 
omoare. 

— Am citit articolul. Nu voi discuta despre el. 

Mai devreme sau mai târziu, fiecare preşedinte are de luat 
decizii în care alegerea corectă este o politică proastă, cel puţin 
pe termen scurt. Dacă miza e mare, atunci trebuie să faci ceea 
ce crezi că este corect şi să speri că valul politic se va întoarce. 
Asta este slujba pe care ai promis că o vei face. 

— Domnule preşedinte, cunoaşteţi volumul 18, CAPITOLUL 
798, al Codului Statelor Unite? 

— Domnule Kearns, nu am memorat capitolele Codului 
Statelor Unite, dar cred că vă referiţi la Actul de Spionaj. 

— Într-adevăr, despre acesta este vorba, domnule preşedinte. 
Se referă la folosirea greşită a informaţiilor secrete. Partea 
relevantă precizează că folosirea intenţionată, de câtre orice 
persoană, a informaţiilor secrete într-o manieră care aduce 
prejudicii siguranţei sau interesului Statelor Unite, este un delict 
federal. Vi se pare corect? 

— Sunt sigur că tot ceea ce aţi citit este corect, domnule 
Kearns. 

— Dacă un preşedinte s-ar folosi intenţionat de nişte 
informaţii secrete ca să protejeze un terorist hotărât să ne 
atace, această acţiune ar intra sub incidenţa acestei legi? 

Nu, conform consilierului meu de la Casa Albă, care spune că 
acel capitol nu se poate aplica la preşedinte, pentru că ar fi o 
nouă interpretare a Actului de Spionaj şi că un preşedinte poate 
divulga orice informaţie doreşte. 

Dar asta nu contează. Chiar dacă aş intra într-o dezbatere 
despre semantica legală a sferei de influenţă a unei legi 
federale - ceea ce nu voi face, ei mă pot pune sub acuzare 
pentru orice vor. Nici nu trebuie să fie o infracţiune. 

Am făcut totul ca să-mi protejez ţara. Aş face aceleaşi lucruri 
din nou. Problema este că nu pot spune aceste lucruri. 

— Tot ce vă pot zice este că am acţionat întotdeauna cu 
gândul la siguranţa ţării mele. Şi întotdeauna voi face asta. 


O văd pe Carolyn într-un colţ. Citeşte ceva de pe telefon şi 
răspunde. Menţin contactul vizual, în caz că trebuie să las totul 
baltă şi să acţionez. Oare e ceva de la generalul Burke de la 
Comandamentul Central? De la sub-secretarul Apărării? De la 
Echipa de Răspuns la Ameninţări Iminente? Avem multe mingi în 
aer acum, în timp ce încercăm să monitorizăm şi să ne apărăm 
împotriva acestei ameninţări. Inevitabilul se poate produce 
oricând. Credem - sperăm - că mai avem măcar o zi. Dar 
singurul lucru sigur este că nimic nu e sigur. Trebuie să fim 
pregătiţi în fiecare minut, chiar acum, în caz că... 

— Protejarea ţării noastre include şi sunarea liderilor ISIS? 

— Ce? întreb mirat, îndreptându-mi din nou atenţia spre 
audiere. Despre ce vorbiţi? Nu i-am sunat niciodată pe liderii 
ISIS. Ce legătură are ISIS cu toate astea? 

Înainte să-mi termin răspunsul, îmi dau seama ce greşeală am 
făcut. Acum aş fi în stare să-mi înghit cuvintele, dacă ar fi 
posibil. Dar e prea târziu. M-a prins când priveam în altă parte. 

— Ooo, spune el. Aşadar, când vă întreb dacă i-aţi sunat pe 
liderii ISIS, negati, fără echivoc. Dar, când preşedintele Camerei 
Reprezentanţilor vă întreabă dacă l-aţi sunat pe Suliman 
Cindoruk, răspundeţi invocând „privilegiul executiv”. Cred că 
poporul american poate înţelege diferenţa. 

Pufnesc şi mă uit la Carolyn Brock, care îşi menţine expresia 
implacabilă, deşi îmi imaginez că ochii ei mijiţi îmi transmit „ti- 
am zis eu”. 

— Domnule congresman Kearns, vorbim despre o chestiune 
de siguranţă naţională. Nu este un joc de-a v-aţi ascunselea. E o 
treabă serioasă. Când veţi fi pregătit să puneţi o întrebare 
serioasă, voi fi bucuros să vă răspund. 

— Domnule preşedinte, a murit un american în acea luptă din 
Algeria. Un american, un agent CIA pe nume Nathan Cromartie, 
a murit împiedicând grupul paramilitar anti-rusesc să îl ucidă pe 
Suliman Cindoruk. Cred că poporul american consideră asta ca 
fiind ceva foarte grav. 

— Nathan Cromartie a fost un erou, îi răspund. Deplângem 
moartea lui. Îmi pare rău pentru moartea lui. 

— Aţi auzit-o pe mama lui vorbind despre asta, spune el. 

Am auzit-o. Cu toţii am auzit-o. După tot ce s-a întâmplat în 
Algeria, nu am divulgat nimic publicului. Nu am putut. Insă 
grupul paramilitar a postat pe internet un videoclip cu un 


american mort, şi nu a durat mult până când Clara Cromartie l-a 
identificat drept fiul ei, Nathan. A dezvăluit şi faptul că era agent 
CIA. A fost un scandal uriaş. Mass-media s-a grăbit să ajungă la 
ea şi, după câteva ore, a cerut să ştie de ce fiul ei a trebuit să 
moară ca să protejeze un terorist vinovat de moartea câtorva 
sute de oameni nevinovaţi, inclusiv mulţi americani. În jalea şi 
durerea ei, practic, a scris scenariul pentru audierea în 
Comitetul Special. 

— Domnule preşedinte, nu credeţi că datoraţi nişte răspunsuri 
familiei Cromartie? 

— Nathan Cromartie a fost un erou, repet. A fost un patriot. Și 
a înţeles la fel de bine ca oricine că multe dintre lucrurile pe 
care le facem în interesul siguranţei naţionale nu pot fi discutate 
în public. Am vorbit în privat cu doamna Cromartie şi îmi pare 
foarte rău pentru tot ceea ce s-a întâmplat cu fiul ei. Nu voi 
comenta mai mult. Nu pot şi nu o voi face. 

— Ei, bine, domnule preşedinte, privind retrospectiv, credeţi 
că politica dumneavoastră de a negocia cu teroriştii nu a 
funcţionat prea bine? 

— Eu nu negociez cu teroriştii. 

— Oricum, vreţi să vă exprimaţi. Îi sunaţi. Vă târguiţi cu ei. Îi 
menajaţi... 

— Eu nu menajez... 

Becurile pâlpâie deasupra noastră cu două licăriri scurte, din 
cauza întreruperii luminii. Unii reacţionează oftând, iar Carolyn 
Brock se înviorează, scriindu-şi o notiţă. 

Congresmanul se foloseşte de această pauză ca să atace cu o 
nouă întrebare. 

— Domnule preşedinte, nu aţi ascuns faptul că preferaţi 
dialogul în locul demonstrațiilor de forţă şi că aţi prefera să 
negociaţi cu teroriştii. 

— Nuuu, lungesc cuvântul, cu pulsul zvâcnindu-mi în tâmple, 
pentru că acest gen de simplificare excesivă reprezintă tot ce 
este greşit în politica noastră. Ceea ce am spus, în mod repetat, 
este că, dacă există o cale de a rezolva o situaţie în mod paşnic, 
atunci modul paşnic este cel mai bun. Implicarea nu înseamnă 
predare. Domnule congresman, suntem aici ca să avem o 
dezbatere de politică externă? N-aş vrea să întrerup această 
vânătoare de vrăjitoare cu o conversaţie substanţială. 


Arunc o privire în colţul camerei, unde Carolyn Brock se 
crispează, o pauză rară a expresiei ei implacabile. 

— Domnule preşedinte, implicarea duşmanului în discuţie 
este un fel de a spune. Menajarea este alt fel. 

— Eu nu îi menajez pe duşmanii noştri, îi răspund. Nici nu voi 
renunţa la utilizarea forţei atunci când mă voi ocupa de ei. Forţa 
este întotdeauna o opţiune, dar nu o voi folosi decât dacă o 
consider necesară. Asta poate fi greu de înţeles pentru un copil 
de bani gata de la vreun club exclusivist, care şi-a petrecut 
toată viaţa bând bere cu furtunul, bătând novicii cu paleta într-o 
frăţie secretă de universitate şi strigând pe toată lumea după 
inițialele numelui, dar eu am întâlnit duşmanul faţă în faţă pe 
câmpul de luptă. Eu gândesc înainte să-i trimit pe fiii şi pe fiicele 
noastre în luptă, pentru că eu am fost unul dintre acei fii şi 
cunosc riscurile. 

Jenny se apleacă mult înspre mine, dorindu-şi să afle cât mai 
multe detalii privind serviciul meu militar. „Povestiţi-/le despre 
cum v-aţi făcut datoria. Povestiţi-le despre perioada în care ati 
fost prizonier de război.  Povestiţi-le despre rănile 
dumneavoastră, despre tortură.” A fost o luptă nesfârşită în 
timpul campaniei, unele informaţii despre mine dovedindu-se a 
fi cele mai favorabile. Dacă aş fi ascultat de consilierii mei, 
atunci aş fi discutat aproape numai despre ele. Dar nu am cedat 
niciodată. Despre unele lucruri nu se vorbeşte niciodată. 

— Aţi terminat, domnule preş... 

— Nu, nu am terminat. Deja am explicat toate aceste lucruri 
conducerii Camerei  Reprezentaţilor, preşedintelui Camerei 
Reprezentanţilor şi altora. V-am spus că nu pot participa la 
această adunare. Aţi fi putut spune: „Bine, domnule preşedinte, 
şi noi suntem patrioţi şi vom respecta tot ceea ce faceţi, chiar 
dacă nu ne puteţi spune tot ce se întâmplă”. Dar voi n-aţi făcut 
asta, nu-i aşa? N-aţi putut rezista ocaziei de a mă încolţi şi de a 
vă lăuda cât de deştepţi sunteţi. Aşa că, permiteţi-mi să vă spun 
în public ceea ce v-am zis şi în particular. Nu voi răspunde 
întrebărilor voastre despre conversații pe care le-am avut sau 
despre acţiuni pe care le-am făcut şi care s-au dovedit a fi 
periculoase. Ele reprezintă o amenințare la siguranţa noastră 
naţională. Dacă trebuie să-mi pierd funcţia ca să apăr ţara asta, 
atunci am s-o fac. Dar nu vă faceţi iluzii. Niciodată nu am 
întreprins o acţiune şi nu am spus vreun cuvânt fără să mă 


gândesc întâi la siguranţa Statelor Unite. Şi niciodată nu o să fac 
altfel. 

Anchetatorul meu nu este deloc descurajat de insultele pe 
care i le-am adus. Fără îndoială, acum este încurajat de faptul 
că întrebările lui m-au călcat pe nervi de-a binelea. Îşi consultă 
din nou notițele, diagrama lui de întrebări şi continuări, în timp 
ce eu încerc să mă calmez. 

— Domnule Kearns, care este cea mai grea decizie pe care aţi 
luat-o săptămâna asta? Cumva, ce papion să purtaţi la audiere? 
Sau pe care parte să vă faceţi cărarea pentru pieptănătura 
aceea ridicolă care nu impresionează pe nimeni? 

— În ultima vreme, mi-am petrecut aproape tot timpul 
încercând să apăr această ţară. Dar pentru asta este nevoie de 
decizii grele. Uneori, acele decizii trebuie luate atunci când 
există multe necunoscute. Uneori, nicio opţiune nu e bună, iar 
eu trebuie să o aleg pe cea care se potriveşte cel mai bine. 
Bineînţeles că mă întreb dacă am făcut alegerea corectă şi dacă 
va funcţiona până la urmă. Aşa că fac totul cât pot de bine. ŞI 
tot aşa. 

— Asta înseamnă că trebuie să suport şi critici, chiar dacă vin 
de la un politician oportunist care alege o mişcare de pe tabla 
de şah fără să ştie cum arată restul jocului, apoi analizează acea 
mişcare în toate felurile, fără să aibă habar că ar putea pune în 
pericol națiunea noastră. 

— Domnule Kearns, mi-ar plăcea să discut cu dumneavoastră 
despre toate acţiunile mele, dar există considerente de 
siguranţă naţională ce nu îmi permit să fac asta. Bineînţeles că 
ştiu că şi dumneavoastră cunoaşteţi acest lucru. Dar mai ştiu şi 
că e greu să ratezi o victorie uşoară. 

În colţul lui, Danny Akers îşi ridică mâinile, făcând semn 
pentru o pauză. 

— Da, ştii ceva? Ai dreptate, Danny. Era şi timpul. Am 
terminat cu asta. Asta s-a terminat! Am terminat! 

Întind mâna brusc şi răstorn microfonul aşezat pe masă. 
Trântesc şi scaunul atunci când mă ridic în picioare. 

— Înţeleg, Carrie. E o idee proastă să depun mărturie. Mă vor 
rupe în bucăţi. inţeleg! 

Carolyn Brock se ridică în picioare şi îşi netezeşte costumul. 

— Bine, vă mulţumesc tuturor. Vă rugăm să ne lăsaţi singuri 
acum. 


Este vorba despre Camera Roosevelt, vizavi de Biroul Oval. 
Un loc bun pentru o şedinţă - sau, în acest caz, o falsă audiere a 
comitetului - pentru că are atât portretul lui Teddy Roosevelt 
călare, ca membru al primului regiment de cavalerie al 
voluntarilor, cât şi Premiul Nobel pentru Pace, pe care l-a 
câştigat pentru că a rezolvat problema războiului dintre Japonia 
şi Rusia. Nu are ferestre, iar uşile sunt uşor de încuiat. 

Toată lumea se ridică în picioare. Secretarul meu de presă îşi 
scoate papionul, un mic detaliu drăguţ pe care l-a folosit ca să 
completeze rolul congresmanului Kearns. Imi cere scuze din 
priviri, dar eu îi fac un semn cu mâna că totul e în ordine. Doar 
îşi juca rolul şi încerca să îmi arate cel mai rău scenariu, în caz 
că aş merge înainte cu decizia de a depune mărturie săptămâna 
viitoare în faţa Comitetului Special. 

Unul dintre avocaţii din biroul consilierului de la Casa Albă, 
care azi joacă rolul lui Lester Rhodes, cu toate detaliile, până la 
o perucă argintie care îl face să arate mai mult ca Anderson 
Cooper decât ca preşedintele Camerei Reprezentanţilor, îmi 
aruncă şi el o privire sfioasă, dar îl liniştesc şi pe el la fel. 

În timp ce camera se goleşte încet, încep să mă detensionez, 
dar rămân epuizat şi descurajat. Nu ţi se spune niciodată cât de 
mult seamănă slujba asta cu senzaţia pe care o ai atunci când 
te dai într-un montagne russe pentru prima dată - înălțimile 
sunt senzaţionale dar, când ajungi jos, parcă ai fi un şarpe ce se 
târăşte pe burtă. 

Apoi, rămân doar eu, holbându-mă la portretul călăreţului de 
deasupra şemineului în timp ce aud paşii lui Carolyn, ai lui 
Danny şi ai lui Jenny care se apropie precauţi de animalul rănit 
din cuşcă. 

— Replica mea preferată a fost aia cu situaţia care se 
potriveşte cel mai bine, spune Danny cu o faţă serioasă. 

Rachel îmi atrăgea mereu atenţia că vorbesc urât. Mi-a spus 
că înjurăturile demonstrează lipsa creativităţii. Desigur că nu 
cred aşa ceva. Când totul se complică foarte tare, pot să devin 
destul de creativ, chiar dacă înjur. 

Oricum, Carolyn şi ceilalţi asistenţi apropiaţi ai mei ştiu că 
folosesc această şedinţă falsă pe post de terapie. Dacă nu vor 
putea să mă facă să renunţ la ideea de a depune mărturie, 
măcar speră că mă vor scăpa de frustrare, ca să mă pot 


concentra la răspunsuri mai elevate, fără limbaj indecent, atunci 
când va veni vremea adevăratului spectacol. 

Jenny Brickman, cu rafinamentu-i caracteristic, îmi spune: 

— Aţi părea un nerod dacă aţi depune mărturie săptămâna 
viitoare. 

— Am nevoie de Carrie, îi răspund, privindu-l pe Danny, 
pentru că e singura dintre ei care deţine autorizaţie de 
securitate şi poate să vorbească acum cu mine. 

Rămânem singuri. 

— Vreo noutate? o întreb pe Carolyn. 

— Nimic, răspunde ea. 

— Se va-ntâmpla mâine? 

— Din câte ştiu, da, domnule preşedinte, zise ea privind în 
direcţia în care Jenny şi Danny tocmai plecaseră. Să ştiţi că au 
dreptate. Aveţi doar de pierdut la audierea de luni. 

— Carrie, am terminat de vorbit despre audiere. Am fost de 
acord cu şedinţa asta falsă. V-am acordat o oră. Acum am 
terminat. Avem probleme mai importante de rezolvat, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Echipa este pregătită pentru şedinţă, 
domnule. 

— Vreau să vorbesc cu Echipa de Răspuns la Ameninţări, apoi 
cu Burke, după aceea cu adjunctul secretarului. În ordinea asta. 

— Da, domnule. 

— Voi fi aici. 

Carolyn pleacă. Singur în cameră, mă holbez la portretul 
preşedintelui Roosevelt şi mă gândesc. Dar nu mă gândesc la 
audierea de luni. 

Mă gândesc dacă vom mai avea o ţară până luni. 


CAPITOLUL 3 

În timp ce iese de pe poarta Aeroportului Reagan Naţional, ea 
se opreşte un moment, aparent pentru a se uita în sus, la 
semnele cu indicaţii dar, de fapt, se bucură de aerul liber după 
zbor. Inspiră adânc şi savurează gustul de ghimbir dat de 
bomboana din gură, în timp ce prima parte fantezistă din 
Concertul de Vioară nr. 1, în interpretarea lui Wilhelm 
Friedemann Herzog, se aude încet în căştile ei. 

Se spune că trebuie să pari fericit. Se spune că fericirea este 
emoția cea mai potrivită pentru a fi arătată sub supraveghere, 
aceea care stârneşte suspiciunea cel mai rar. Oamenii care 
zâmbesc, care sunt mulţumiţi şi veseli, dacă nu cumva chiar râd 
şi glumesc, nu arată a fi ameninţători. 

Dar ea preferă să arate sexy. Îi iese mai uşor atunci când e 
singură şi întotdeauna pare să funcţioneze pentru ea - datorită 
zâmbetului strâmb şi mersului ţanţoş, în timp ce îşi trage 
trolerul Bottega Venneta după ea prin terminal. E un rol ca 
oricare altul, o haină pe care o poartă doar când e nevoie şi o 
leapădă imediat ce termină, dar vede că funcţionează: bărbaţii 
încearcă să stabilească un contact vizual cu ea, verificând 
decolteul pe care avusese grijă să-l dezvăluie, permiţând sânilor 
să salte destul cât să fie memorabili. Femeile îi măsoară din 
priviri, cu invidie, corpul înalt de un metru şi optzeci de 
centimetri, de la cizmele ei din piele, lungi până la genunchi şi 
de culoarea ciocolatei, şi până la părul ei de un roşu înflăcărat, 
înainte de a-şi verifica soţii ca să vadă ce cred ei despre o astfel 
de privelişte. 

Fără îndoială, roşcata înaltă, cu picioare lungi şi bust generos, 
care se ascunde la vedere, va fi memorabilă. 

Ar trebui să fie în siguranţă, mergând prin terminal spre 
taxiuri. Până acum, şi-ar fi dat seama dacă ar fi recunoscut-o 
cineva. Nu ar fi fost lăsată să ajungă atât de departe. Dar încă 
nu e liberă şi în siguranţă, aşa că nu lasă garda jos. Niciodată. 
„In clipa în care iţi pierzi concentrarea faci o greşeală”, îi 
spusese bărbatul care îi pusese o armă în mână pentru prima 
dală, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Ca/mul şi logica sunt 
noţiunile după care se ghidează în viaţă. Întotdeauna se 
gândeşte la ceva, dar nu lasă să se vadă nimic. 


Plimbarea e chinuitoare, dar asta se observă doar în ochii ei 
crispaţi, ascunși de ochelarii de soare Ferragamo. Gura ei îşi 
păstrează zâmbetul sigur. 

Reuşeşte să ajungă afară, la taxiuri, apreciind aerul curat, dar 
e îngreţoşată de gazele de eşapament ale vehiculelor. Angajaţi 
ai aeroportului, în uniforme, strigă la şoferii de taxiuri şi conduc 
oamenii până la maşini. Părinţii îşi adună copiii plângăcioşi şi 
bagajele cu roţi. 

Ajunge în pasajul din centru şi se uită după vehiculul cu 
plăcuţa de înmatriculare pe care o memorase, cu un cuc 
alergător imprimat pe o portieră. Încă nu e aici. Închide ochii 
pentru un moment, şi cronometrează în timp ce instrumentele 
cu coarde cântă prin căşti, într-un ritm andante, preferatul ei, la 
început trist şi cu dor, apoi calm, aproape meditativ. 

Când deschide ochii, vede că taxiul cu plăcuţa de 
înmatriculare potrivită şi cucul alergător imprimat pe portiera 
pasagerului deja ajunsese la rândul de maşini. Îşi trage bagajul 
după ea şi urcă în maşină. Mirosul copleşitor de fast-food îi 
provoacă greață şi simte cum micul dejun îi vine înapoi pe gât, 
dar se stăpâneşte şi se aşază pe bancheta din spate. 

Opreşte muzica atunci când concertul ajunge la partea finală, 
frenetică, allegro assai. Îşi scoate căştile, simțindu-se secătuită 
fără acompaniamentul liniştitor al viorilor şi al violoncelelor. 

— Cum e traficul azi? întreabă ea în engleză, dar cu accent 
din Vestul Mijlociu. 

Şoferul îi aruncă o privire prin oglinda retrovizoare. Cu 
siguranţă, şoferul fusese informat că ei nu îi plac oamenii ce o 
fixează cu privirea. 

„Nu te zgâi la Bach.” 

— E destul de bun azi, răspunde el, măsurându-şi fiecare 
cuvânt, în timp ce pronunţă codul ce transmite că totul e în 
ordine, pe care ea spera să îl audă. 

Nu se aşteptase la nicio complicaţie atât de devreme, dar nu 
se ştie niciodată. Putând să se relaxeze un moment, se aşază 
picior peste picior şi îşi desface fermoarul unei cizme, pentru ca 
mai apoi să repete acţiunea şi pentru cealaltă cizmă. In sfârşit 
respiră uşurată, deoarece îşi eliberează picioarele din acele 
cizme cu tocuri de zece centimetri. Îşi destinde degetele de la 
picioare şi apasă ferm cu degetul mare de la mână pe sub 


fiecare deget arcuit de la picioare, improvizând un masaj pentru 
picioare, stând relaxată pe bancheta din spate a taxiului. 

Cu puţin noroc, pentru restul călătoriei nu va mai trebui să fie 
înaltă de un metru şi optzeci de centimetri; un metru şi 
şaptezeci de centimetri vor fi suficienţi. Desface fermoarul 
bagajului de mână, se încalţă cu cizmele Gucci şi scoate o 
pereche de adidaşi Nike. 

Când maşina ajunge în traficul aglomerat, ea se uită, 
prevăzătoare pe geamurile din dreapta şi stânga ale maşinii. 
Apoi se apleacă foarte mult în faţă, aproape ascunzându-şi capul 
între picioare. Când se ridică, peruca roşcată din poala ei, fusese 
înlocuită de un păr negru cum e cerneala, strâns bine de tot într- 
un coc. 

— Acum te simţi... mai sigură pe tine? o întreabă şoferul. 

Ea nu-i răspunde. li aruncă însă o privire rece, pe care el nu o 
observă în oglinda retrovizoare. El ar fi trebuit să ştie. 

„Lui Bach nu-i place pălăvrăgeala.” 

Şi trecuse multă vreme de când nu se mai „simţise ca ea 
însăşi”, aşa cum s-ar exprima americanii. Cel mult, are câte o 
perioadă ocazională de relaxare. Dar, cu cât petrece mai mult 
timp exercitând această meserie şi cu cât se reinventează de 
mai multe ori - înlocuind o faţadă cu alta, uneori zăbovind în 
umbră, alteori ascunzându-se la vedere -, cu atât mai puţin îşi 
aminteşte de ea însăşi sau chiar de conceptul de a avea o 
identitate proprie. 

Dar asta se va schimba în curând. E un jurământ pe care şi-l 
făcuse sieşi. 

Cu peruca şi cizmele schimbate, cu geanta cu fermoar închisă 
lângă ea, pe banchetă, îşi lasă uşor mâinile în jos şi se apleacă 
până la covoraşul de pe podeaua maşinii. Degetele ei nimeresc 
marginile covoraşului, pe care îl ridică, desfăcând benzile Velcro 
care îl ţineau fixat. 

Sub el era o podea mochetată, cu zăvoare. Deschide 
zăvoarele de pe fiecare parte şi ridică uşiţa. 

Apoi se ridică iar, verificând vitezometrul maşinii, pentru a 
vedea dacă şoferul nu face prostia de a conduce cu viteză, dar 
şi ca să se asigure că nu îi urmăreşte vreun echipaj de poliţie. 

Se apleacă din nou, scoțând servieta din material dur aflată în 
compartimentul din podea şi pune degetul mare pe încuietoare. 


Durează doar un moment până când sistemul de recunoaştere a 
amprentelor deschide încuietoarea. 

Nu e ca şi cum oamenii care o angajaseră ar avea vreun 
motiv să îi strice echipamentul, dar e mai bine să verifice. 

Deschide servieta pentru o inspecţie rapidă. 

— Bună, Anna, îi şopteşte ea cu numele pe care i-l dăduse. 
Anna Magdalena e o mare frumuseţe, o armă semiautomată, 
neagră, mată, capabila să tragă cinci gloanţe în mai puţin de 
două secunde şi să fie asamblată şi dezasamblată în mai puţin 
de trei minute doar cu o şurubelniţă. Bineînţeles că există 
modele mai noi pe piaţă, dar Anna Magdalena nu o dezamăgise 
niciodată, de la nicio distanţă. Teoretic - zeci de persoane i-ar 
putea confirma precizia, inclusiv un procuror din Bogota, 
Columbia, care până în urmă cu şapte luni avusese un cap pe 
umeri, dar şi liderul unei armate rebele din Darfur care, în urmă 
cu optsprezece luni, îşi vărsase brusc creierul în tocana de miel 
din poală. 

Ucisese pe fiecare continent. Asasinase generali, activişti, 
politicieni şi oameni de afaceri. Era cunoscută datorită felului ei 
şi compozitorului de muzică clasică preferat. Şi după rata de 
ucidere de 100%. 

„Bach, asta va fi cea mai mare provocare a ta”, îi spusese 
bărbatul care o angajase pentru această misiune. 

„Nu, îi răspunsese ea, corectându-l. Va fi cel mai mare succes 
al meu.” 


VINERI 
11 MAI 


CAPITOLUL 4 

Mă trezesc tresărind, mă holbez în întuneric şi bâjbâi după 
telefon. E trecut de patru dimineaţa. Îi trimit un mesaj lui 
Carolyn. „Ceva nou?” 

Răspunsul ei vine imediat; nici ea nu doarme. „Nimic, 
domnule.” 

Ştiam eu. Carolyn m-ar fi chemat imediat dacă s-ar fi 
întâmplat ceva. Dar s-a obişnuit cu aceste mesaje dimineaţa, 
devreme, de când am aflat cu ce ne confruntăm. 

Mă întind, eliberându-mă de energia nervoasă. N-am cum să 
mai adorm. Azi e ziua cea mare. 

Petrec o vreme pe banda de alergare din dormitor. 
Întotdeauna - încă de pe vremea când jucam baseball - am 
simţit nevoia să transpir bine, mai ales de când am slujba asta. 
E ca un masaj înainte de stresul zilei. Când i-a revenit cancerul 
lui Rachel, am cerut să-mi fie instalată o bandă de alergare în 
dormitor, ca să stau cu ochii pe ea chiar şi atunci când făceam 
mişcare. 

Astăzi fac o plimbare uşoară, nu o alergare şi nici măcar un 
mers rapid, din cauza stării mele fizice din prezent, a recidivei 
bolii mele, ceea ce e ultimul lucru de care am nevoie acum. 

Mă spăl pe dinţi şi îmi verific periuţa după ce termin. Nu e 
nimic pe ea în afară de resturile fleşcăite ale pastei de dinţi. 
Zâmbesc larg, uitându-mă în oglindă, şi îmi verific gingiile. 

Mă dezbrac şi mă întorc cu spatele, apoi mă analizez puţin în 
oglindă. Vânătăile sunt mai mult pe gambe, dar şi pe partea de 
sus şi din spate a coapselor. Se agravează. 

După duş, e timpul să citesc Buletinul Informativ Zilnic al 
Preşedintelui şi să aflu despre ultimele evenimente ce ar putea 
să nu apară acolo. Apoi merg în sufragerie să iau micul dejun. 
Obişnuiam să fac asta împreună cu Rachel. „Restul lumii poate 
să te aibă pentru următoarele şaisprezece ore, obişnuia ea să 
spună. Eu te am la micul dejun.” 

Şi, de obicei, la cină. Reuşeam să ne facem timp chiar dacă, 
atunci când trăia Rachel, nu luam niciuna dintre aceste mese în 
sufragerie; de obicei mâncam la măsuţa din bucătăria 
învecinată, un loc mai intim. Uneori, când doream să ne simţim 
şi noi ca nişte oameni normali, găteam. Cele mai frumoase 
momente pe care le-a petrecut aici au fost acelea în care am 


aruncat clătitele în sus sau am rulat aluatul de pizza, doar noi 
doi, aşa cum o făceam acasă, în Carolina de Nord. 

Inţep oul fiert tare cu furculiţa şi mă uit absent pe fereastră la 
Casa Blair, vizavi de Parcul Lafayette, în timp ce băzâitul 
televizorului produce un zgomot de fond. Televizorul e nou. L- 
am instalat după ce a murit Rachel. 

Nu ştiu de ce îmi pierd vremea cu ştirile. Se vorbeşte doar 
despre punerea mea sub acuzare, toate posturile încercând să 
deformeze fiecare informaţie, ca să se potrivească poveştii lor. 

Pe MSNBC, un corespondent de afaceri externe pretinde că 
guvernul israelian transferă un cunoscut terorist palestinian la 
altă închisoare. 

— Oare asta este o parte dintr-un fel de „ințelegere” pe care 
preşedintele a făcut-o cu Suliman Cindoruk? O înțelegere care 
implică Israelul şi un schimb de prizonieri? 

CBS News spune că mă gândesc să ofer un post vacant de la 
Departamentul Agriculturii unui senator din sud, de la partidul 
de opoziţie. 

— Oare preşedintele speră să reducă voturile pentru 
îndepărtarea lui din funcție făcând numiri în guvern? 

Cred că dacă aş schimba pe Food Network acum, ar zice că 
atunci când le-am permis să viziteze Casa Albă, în urmă cu o 
lună, şi le-am spus că cereala mea preferată e porumbul, 
încercam, în secret, să obţin o favoare de la senatorii din 
Nebraska şi lowa, care fac parte din grupul ce de-abia aşteaptă 
să mă îndepărteze din funcţie. J 

Fox News, deasupra titlului AGITAȚIE LA CASA ALBA, pretinde 
că personalul meu e împărţit în două tabere: echipa care crede 
că ar trebui să depun mărturie, condusă de şefa cancelariei 
Casei Albe, Carolyn Brock, şi cea care nu doreşte să depun 
mărturie, condusă de vicepreşedinta Katherine Brandt. 

— Deja se fac planuri pentru a pretinde că audierile în Camera 
Reprezentanților sunt o şaradă părtinitoare şi a-i oferi 
preşedintelui o scuză pentru a se răzgânai şi a refuza să 
participe, susţine un reporter care se află chiar acum în faţa 
Casei Albe. 

La emisiunea 7oday, o hartă cu un cod de culori îi arată pe cei 
cincizeci şi cinci de senatori din partidul de opoziţie, dar şi pe 
senatorii din partidul meu, care au nevoie să fie realeşi şi care s- 
ar putea simţi presaţi că trebuie să facă parte din grupul celor 


doisprezece trădători necesari ca să mă condamne la un proces 
de punere sub acuzare. 

CNN spune că eu şi personalul meu chemăm senatori 
dimineaţa devreme, ca să-i convingem să voteze pentru 
nevinovăția mea la procesul de punere sub acuzare. 

Bună dimineața, America zice că surse din Casa Albă au 
dezvăluit că deja am hotărât să nu mai candidez încă o dată, şi 
că voi încerca să fac o înţelegere cu preşedintele Camerei 
Reprezentanţilor ca să mă scutească de punerea sub acuzare 
dacă sunt de acord cu un singur mandat. 

De unde scot ei ştirile astea de nimic? Trebuie să recunosc 
totuşi că sunt senzaţionale. Şi  senzaţionalul se vinde 
întotdeauna mai bine decât realul. 

Totuşi, speculaţia asta continuă, referitoare la punerea mea 
sub acuzare, a fost un chin pentru membrii personalului meu, 
dintre care majoritatea nu ştie multe despre ce s-a întâmplat în 
Algeria sau în timpul conversaţiei mele telefonice cu Suliman 
Cindoruk, decât Congresul, mass-media sau poporul american. 
Dar s-au adunat, în timp ce Casa Albă este atacată, considerând 
că e un motiv de mândrie să rămână uniţi. Nu vor şti niciodată 
cât de mult înseamnă asta pentru mine. 

Apăs pe un buton de pe telefonul meu. Rachel m-ar omori 
pentru că folosesc telefonul la micul dejun. 

— JoAnn, unde-i Jenny? 

— E aici, domnule. Vreti să vorbiti cu ea? 

— Da, te rog! Mulţumesc! 

Intră Carolyn Brock, singura persoană care ar îndrăzni să facă 
asta în timp ce mănânc. Niciodată n-am spus că nu are voie să 
intre şi altcineva. E unul dintre multele lucruri pe care le face un 
şef al cancelariei - simplifică lucrurile, joacă rolul unui portar şi e 
dur cu personalul, ca să nu trebuiască să mă gândesc la 
asemenea chestiuni. 

Rezervată ca întotdeauna, îmbrăcată cu un costum elegant, 
cu părul negru prins la spate, Carolyn nu-şi lasă garda jos 
niciodată atunci când e în faţa camerelor de filmat. Mi-a spus de 
mai multe ori că nu este de datoria ei să aibă relaţii amiabile cu 
personalul, ci să îl organizeze, să-i laude munca bine făcută şi să 
se ocupe de detalii pentru ca eu să mă pot concentra la lucrurile 
dificile şi importante. 


Dar asta este o subestimare dramatică a rolului ei. Nimeni nu 
are o slujbă mai grea decât şeful cancelariei Casei Albe. Sigur, 
ea se ocupă de lucrurile mărunte - de problemele personalului şi 
de programări. E alături de mine şi la evenimentele importante. 
Trebuie să le facă pe toate, pentru că ea este şi persoana de 
legătură dintre mine şi membrii Congresului, guvern, grupurile 
de interese şi presă. Nu am un locţiitor mai bun. Ea face toate 
astea şi este modestă. Doar încearcă să-i faci un compliment. ÎI 
respinge de parcă ar înlătura o scamă de pe costumul ei 
impecabil. 

A fost o vreme, nu demult, când oamenii au prezis că doamna 
Brock avea să ajungă, într-o zi, preşedintă a Camerei 
Reprezentanţilor. Era o membră a Congresului, cu trei mandate, 
o progresistă care a reuşit să câştige un district conservator al 
Camerei Reprezentanţilor în sud estul statului Ohio şi care a 
urcat repede pe treptele conducerii Camerei Reprezentanţilor. 
Era inteligentă, plăcută şi telegenică, echivalentul politic al unui 
jucător perfect de baseball. A devenit o celebritate în circuitul 
strângerilor de fonduri şi a făcut alianţe ce i-au permis să urce 
până la mult râvnita poziţie de şefă a braţului politic al partidului 
nostru, Comitetul Congresional de Campanie. Avea doar 
patruzeci de ani şi era gata să ajungă în vârful conducerii 
Camerei Reprezentanţilor, dacă nu cumva într-o funcţie şi mai 
înaltă. 

Apoi a venit anul 2010. Toată lumea ştia că aveau să fie nişte 
alegeri dure, la jumătatea mandatului, pentru partidul nostru. 
Cealaltă parte avea un candidat puternic, fiul unui fost 
guvernator. Cu o săptămână înainte de alegeri, în cursă era o 
egalitate statistică. 

Cu cinci zile înainte de alegeri, în timp ce îşi descărca nervii 
cu două dintre cele mai apropiate asistente la o sticlă de vin la 
miezul nopţii, Carolyn a făcut un comentariu peiorativ despre 
adversarul ei ce tocmai publicase un anunţ în care îl ataca 
brutal pe soţul ei, un avocat renumit la vremea aceea. 
Comentariul ei a fost înregistrat cu un microfon. Nimeni nu ştie 
cine l-a înregistrat sau cum. Carolyn a crezut că era doar cu cele 
două asistente într-un restaurant închis. 

A spus apoi că adversarul ei era un dobitoc. Înregistrarea 
audio a făcut în doar câteva ore înconjurul televiziunilor şi al 
internetului. 


A avut câteva opţiuni la acea vreme. Ar fi putut să nege că se 
auzea vocea ei pe înregistrare. Oricare dintre asistentele ei ar fi 
putut să îşi asume comentariul. Sau ar fi putut să spună ceea 
ce, probabil, era adevărul - că era obosită, pilită şi furioasă din 
cauza anunţului negativ ce îl viza pe soţul ei. . 

Dar nu a făcut niciunul din acele lucruri. A spus doar atât: „Imi 
pare rău că discuţia mea privată a fost auzită. Dacă un bărbat ar 
fi spus aşa ceva, nu ar fi fost nicio problemă”. 

Personal, mi-a plăcut răspunsul ei. Azi ar funcţiona. Atunci a 
pierdut sprijinul social-conservatorilor, dar şi cursa. Având 
cuvântul cu m lipil pe veci de numele ei, a ştiut că, probabil, nu 
va mai avea altă şansă. Politica poate fi crudă în felul în care îşi 
tratează răniții. 

Pierderea lui Carolyn a devenit câştigul meu. Şi-a înfiinţat o 
firmă de consultanţă politică, folosindu-şi abilităţile şi inteligenţa 
pentru a obţine victorii pentru alţii în toată ţara. Când am 
hotărât să candidez la preşedinţie şi am avut nevoie de cineva 
care să se ocupe de campania mea, am avut un singur nume pe 
lista mea. 

— Domnule, n-ar trebui să vă mai uitaţi la gunoaiele astea, 
zice ea, în timp ce un consultant politic, de care n-am auzit 
niciodată, afirmă la CNN că fac o gravă gafă tactică pentru că 
refuz să comentez despre convorbirea telefonică şi că îl las pe 
preşedintele Camerei Reprezentanţilor să controleze povestea. 

— Apropo, îi zic, ştiai că tu vrei ca eu să depun mărturie 
înaintea Comitetului Special? Că tu conduci forţele pro-mărturie 
în războiul civil din Casa Albă? 

— Nu, nu mi-am dat seama de asta. Merge până la tapetul din 
sufragerie, reprezentând scene din Războiul de Independenţă. 
Jackie Kennedy l-a pus prima dată, a fost un cadou de la un 
prieten. Lui Betty Ford nu i-a plăcut şi l-a dat jos. Preşedintele 
Carter l-a pus din nou. A tot fost pus şi dat jos de atunci. Lui 
Rachel i-a plăcut tapetul, aşa că l-am pus din nou. 

— Carrie, serveşte-te cu puţină cafea! Mă enervezi! 

— Bună dimineața, domnule preşedinte, spune Jenny 
Brickman, adjuncta şefei cancelariei şi consilier politic de rang 
înalt. Mi-a condus campaniile de guvernator şi a lucrat sub 
conducerea lui Carolyn atunci când am candidat la preşedinţie. 
E o mignonă teribil de plăcută, cu o claie de păr blond, decolorat 
şi o gură spurcată. Ea este soldatul meu zâmbitor. Când îi dau 


voie, merge la război pentru mine. Nu doar că îmi disecă, pur şi 
simplu, adversarii. Dar dacă nu aş ţine-o în frâu, i-ar spinteca de 
la bărbie până la buric. l-ar rupe în bucăţi, cu reținerea unui 
pitbull, dar cu mai puţin farmec. 

După victoria mea, Carolyn şi-a îndreptat atenţia spre 
diplomaţie. Încă stă cu ochii pe politică, dar cel mai important 
rol al ei din prezent este să îmi transmită agenda în Congres şi 
să se ocupe de politica mea externă. 

Jenny, pe de altă parte, se concentrează doar la politică şi la 
realegerea mea. Din păcate, trebuie să-şi facă griji şi dacă voi 
rezista pe durata primului meu mandat. 

— Grupul nostru din Camera Reprezentanţilor rezistă acum, 
spune ea, după ce a vorbit cu partea noastră din conducerea 
Camerei. Au spus că de-abia aşteaptă să audă versiunea 
dumneavoastră a poveştii din Algeria. 

Nu mă pot abţine şi zâmbesc. 

— Probabil că au zis cam aşa: „Spune-i să-şi scoată capul din 
nisip şi să se apere”. Am nimerit-o? 

— E un citat aproape exact, domnule. 

Nu le fac treaba uşoară aliaţilor mei. Ei vor să mă apere, dar 
le este aproape imposibil din cauza tăcerii mele. Merită mai 
mult, dar, deocamdată, nu pot să le ofer asta. 

— Vom avea timp şi pentru aşa ceva, le spun eu. Nu ne facem 
iluzii în legătură cu votul din Cameră. Lester are majoritatea şi 
grupul lui de-abia aşteaptă să apese pe buton ca să mă pună 
sub acuzare. Dacă Lester le va cere să voteze pentru asta, am 
încurcat-o. 

Dar o apărare puternică în Cameră ne-ar creşte şansele de a 
învinge în Senat, unde partidul lui Lester are cincizeci şi cinci de 
voturi, dar are nevoie de o majoritate covârşitoare de şaizeci şi 
şapte de voturi pentru îndepărtarea mea din funcţie. Dacă 
grupul nostru din Cameră rezistă, va fi mai greu pentru oamenii 
noştri din Senat să ne abandoneze. 

— Am auzit ceva asemănător şi de la oamenii noştri din 
Senat, spune Jenny. Liderul Jacoby încearcă să păstreze o poziţie 
a grupului de „sprijin prezumtiv” - astea sunt cuvintele ei -, 
ideea fiind că înlăturarea din funcţie e o soluţie extremă şi ar 
trebui să ştim mai multe înainte să luăm asemenea decizii 
importante. Dar acum nu sunt dispuşi să facă mai mult decât să 
îşi păstreze minţile deschise. 


— Nimeni nu se grăbeşte să mă apere. 

— Domnule, nu le oferiţi niciun motiv să o facă. Îl lăsaţi pe 
Rhodes să vă lovească sub centură şi nu ripostaţi. Am tot auzit: 
„Chestia asta cu Algeria arată rău, foarte, foarte rău. Ar fi bine 
să aibă o explicaţie bună”. 

— Bine, Jenny, a fost distractiv. Următorul subiect. 

— Dacă am mai sta aici încă un... 

— Jenny, următorul subiect. Ţi-ai primit cele zece minute 
pentru punerea sub acuzare şi ţi-am acordat o oră aseară 
pentru şedinţa aceea falsă. Acum am terminat de vorbit despre 
punerea sub acuzare. Am alte lucruri pe cap. Mai e ceva? 

— Da, domnule, intervine Carolyn. Schema de probleme pe 
care o plănuiam pentru realegere? Ar trebui să începem acum 
cu problemele importante pentru americani şi cu ceea ce susţin 
ei - salariul minim, interzicerea armelor de asalt şi creditele de 
şcolarizare. Avem nevoie de ştiri pozitive care să le 
contracareze pe cele negative. Asta ne va oferi o variantă 
contrară poveştii oficiale - că, în ciuda tuturor jocurilor politice, 
dumneavoastră sunteţi hotărât să ajutaţi ţara să meargă mai 
departe. Lăsaţi-i să-şi ţină procesul vrăjitoarelor din Salem în 
timp ce dumneavoastră încercaţi să rezolvaţi adevăratele 
probleme ale adevăraţilor oameni. 

— Nu se va pierde în toată discuţia asta despre punerea sub 
acuzare? 

— Senatoarea Jacoby nu crede asta, domnule. Ne imploră să 
le dăm un motiv serios pentru care să se întâlnească. 

— Am auzit acelaşi lucru în Cameră, spune Jenny. Dacă le daţi 
ceva de lucru, ceva de care să le pese cu adevărat, atunci asta 
le va aminti cât de important este să protejeze preşedinţia. 

— Au nevoie de un memento, zic cu of. 

— Sincer, domnule, chiar acum - da, au nevoie. 

Ridic mâinile. 

— Bine! Spuneţi-mi ce să fac! 

— Începeţi cu creşterea salariului minim, săptămâna viitoare, 
propune Carolyn. Apoi cu interzicerea armelor semiautomate. 
Apoi cu creditele pentru şcolarizare... 

— Interzicerea armelor semiautomate are tot atâtea şanse să 
treacă de Cameră precum o rezoluţie care să-i dea Aeroportului 
Reagan Naţional numele meu. 

Carolyn îşi ţuguie buzele şi afirmă. 


— Aveţi dreptate, domnule, nu va trece. Amândoi ştim că ea 
nu insistă pentru o interzicere a armelor semiautomate, 
deoarece ar putea fi aprobată măcar în acest Congres. ŞI 
continuă... Dar credeţi în ea şi aveţi puterea de a lupta pentru 
ea. Apoi, când partidul de opoziţie o va respinge, împreună cu 
creşterea salariului minim, amândouă fiind propuneri pe care le 
susţin majoritatea americanilor, le veţi dovedi caracterele lor 
adevărate. Şi îl veţi contracara astfel şi pe senatorul Gordon. 

Lawrence Gordon e un senator cu trei mandate la activ, din 
partea partidului meu, dar care, ca oricare senator, crede că el 
ar trebui să fie preşedinte. Spre deosebire de majoritatea 
senatorilor însă, el e dispus sa candideze împotriva unui 
preşedinte în funcţie din propriul lui partid. 

Pe de altă parte, ela şi greşit faţă de partidul nostru şi ţară, în 
amândouă din aceste chestiuni. A votat împotriva unei creşteri a 
salariului minim şi susţine Al Doilea Amendament, cel puţin aşa 
cum îl defineşte Asociaţia Naţională pentru Armament, mai bun 
decât Primul, Al Patrulea şi Al Cincilea combinate. Jenny vrea să- 
| scoată din joc chiar înainte ca Gordon să-şi dea seama ce l-a 
lovit. 

— Gordon nu va candida împotriva mea. Nu are curaj. 

— Nimeni nu urmăreşte povestea despre Algeria cu mai multă 
atenţie decât Gordon, spune Jenny. 

Mă uit la Carolyn. Jenny are instincte politice ascuţite, dar 
Carolyn ale în plus cunoştinţe instituţionale ale Districtului 
Columbiei din perioada petrecută în Congres. De asemenea, 
este şi cea mai inteligentă persoană pe care am întâlnit-o 
vreodată. 

— Nu mă tem că Gordon va candida împotriva 
dumneavoastră, spune Carolyn. Mă tem că se va gândi să 
candideze împotriva dumneavoastră. Că va încuraja speculaţiile. 
Că va permite să fie curtat. Că îşi va citi numele în Times sau la 
CNN. Ce are de pierdut? Obține un avans. Şi va fi periat frumos. 
Cine e mai popular decât un provocator? E ca un fundaş de 
rezervă - toată lumea îl adoră, în timp ce el stă pe margine. 
Gordon nu va câştiga nimic, poate doar un frumos tur în care îşi 
va etala vanitatea, dar, între timp, credibilitatea dumneavoastră 
va scădea în fiecare secundă a acelui tur. El va părea luminos şi 
strălucitor; dumneavoastră veţi părea slab. 

Tot ce spune pare corect. Aşa că o aprob. 


— Cred că ar trebui să sugerăm creşterea salariului minim sau 
interzicerea armelor semiautomate, continuă ea. Îl facem pe 
Gordon să vină la noi şi să ne ceară să discutăm despre ele. 
Apoi ne rămâne dator. Şi va şti că, dacă ne trădează, îi băgăm 
noi un articol legislativ sau două undeva. 

— Carolyn, aminteşte-mi să nu te supăr niciodată. 

— Vicepreşedinta e de acord cu asta, spune Jenny. 

— Bineînţeles că e. Carolyn face feţe-feţe. Are o doză 
sănătoasă de suspiciune faţă de Kathy Brandt, adversara mea 
principală în candidatură. Ea a fost alegerea potrivită pentru 
postul de vicepreşedinte, dar asta nu o transformă în cel mai 
apropiat aliat al meu. Oricum, Kathy şi-ar face aceleaşi calcule 
în interesul propriu. Dacă aş fi îndepărtat din funcţie, ea ar 
deveni preşedintă şi ar candida aproape imediat la alegeri. Nu 
ar vrea ca lui Larry Gordon sau oricui altcuiva să îi vină 
asemenea idei. 

— Deşi sunt de acord cu analiza problemei făcută de voi, le 
explic, că soluţia pe care o propuneţi este, pe jumătate, prea 
blândă. Vreau să fiu dur pentru ambele măsuri. Dar nu mă voi 
retrage pentru Gordon. Vom forţa mâna opoziţiei. Aşa este 
corect şi, indiferent dacă vom câştiga sau vom pierde, noi vom fi 
cei puternici, iar ei vor fi de partea greşită. 

Jenny intervine. 

— Acesta e omul pentru care am votat, domnule. Cred că ar 
trebui s-o faceţi, dar tot nu cred că va fi de ajuns. Acum sunteţi 
văzut ca un om foarte slab şi cred că nicio mişcare politică 
internă nu poate repara asta. Apelul făcut către Suliman. 
Coşmarul din Algeria. Aveţi nevoie de un moment în care să fiţi 
comandantul suprem. O adunare în jurul conducătorului... 

— Nu, îi spun, citindu-i gândurile. Jenny, nu voi ordona o 
lovitură militară doar ca să par dur. 

— Domnule preşedinte, există câteva ţinte sigure. Nu e ca şi 
cum v-aş cere să invadaţi Franţa. Ce-aţi zice de una dintre 
ţintele dronelor din Orientul Mijlociu, dar, în loc de o dronă, 
escaladaţi totul până la un atac aerian general... 

— Nu, răspunsul meu e nu. 

Îşi pune mâinile în şolduri. 

— Soţia dumneavoastră avea dreptate. Chiar că sunteţi un 
politician slab. 

— Dar a spus-o ca pe un compliment. 


— Domnule preşedinte, pot să vă vorbesc deschis? 

— N-ai vorbit aşa până acum? 

Ea trasează nişte linii imaginare cu mâinile, de parcă ar 
încerca să încadreze chestiunea pentru mine sau să mă roage 
ceva. 

— Veţi fi pus sub acuzare, spune ea. Şi dacă nu veţi face 
repede ceva ca să daţi lucrurile peste cap, ceva dramatic, 
senatorii din propriul dumneavoastră partid vor părăsi corabia. 
Şi ştiu că nu veţi demisiona. Aşa ceva nu există în ADN-ul 
dumneavoastră. Ceea ce înseamnă că preşedintele Jonathan 
Lincoln Duncan va fi amintit în istorie pentru un singur lucru. 
Veţi fi primul preşedinte dat jos cu forţa din funcţie. 


CAPITOLUL 5 

După ce am vorbit cu Jenny şi cu Carolyn, traversez holul şi 
intru în dormitorul meu, unde Deborah Lane deja îşi deschide 
geanta cu bunătăţi. 

— Bună dimineaţa, domnule preşedinte, spune ea. 

Imi trag în jos cravata şi îmi desfac nasturii de la cămaşă. 

— 'Neaţa, doamnă doctor. 

Mă studiază atent din priviri, mă evaluează şi nu pare fericită. 
Cred că efectul acesta s-a răsfrânt asupra multor oameni în 
ultimele zile. 

— lar aţi uitat să vă bărbieriţi, remarcă ea. 

— O să mă bărbieresc mai târziu. De fapt, trecuseră patru zile 
de când nu mă mai bărbierisem. Când eram în facultate, la 
Universitatea din Carolina de Nord, aveam o rutină 
superstiţioasă - nu mă bărbieream în timpul săptămânii 
examenelor finale. Asta îi surprindea pe oameni pentru că, deşi 
aveam părul şaten-deschis, barba nu a vrut să fie de aceeaşi 
culoare, ci, cumva, de un roşu aprins. Şi îmi creştea şi repede; 
astfel că, până la sfârşitul săptămânii examenelor, toată lumea 
îmi spunea Paul Bunyan. 

Nu m-am gândit prea mult la asta după facultate. Până acum. 

— Arătaţi obosit, îmi spune ea. Câte ore aţi dormit azi-noapte? 

— Două sau trei. 

— Nu e suficient, domnule preşedinte. 

— Acum, am câteva mingi ridicate la fileu. 

— Cu care nu veţi putea jongla dacă nu vă odihniţi. Apoi mă 
ascultă cu stetoscopul. 

Doamna doctor Deborah Lane nu este medicul meu oficial, ci 
o specialistă în hematologie de la Georgetown. A copilărit în 
timpul apartheidului, în Africa de Sud, dar a venit în Statele 
Unite ca să facă liceul şi n-a mai plecat de atunci. Părul ei, tuns 
foarte scurt, e acum complet grizonat. Are o privire 
pătrunzătoare dar amabilă. 

In ultima săptămână, a venit la Casa Albă în fiecare zi, pentru 
că este mai uşor şi mai puţin bătător la ochi dacă o femeie cu 
aspect profesional chiar dacă una cu o geantă medicală nu prea 
bine deghizată - vizitează Casa Albă, în comparaţie cu vizita 
zilnică a preşedintelui la Spitalul Universitar MedStar 
Georgetown. 

Imi aranjează manşeta tensiometrului pe braţ. 


— Cum vă mai simţiţi? 

— Mă doare foarte tare la spate, îi răspund. Puteţi să vă uitaţi 
şi să vedeţi dacă preşedintele Camerei Reprezentanţilor e 
acolo? 

Ea îmi aruncă o privire mirată, dar nu râde. Nici măcar nu 
zâmbeşte. 

— Fizic, mă simt bine, finalizez răspunsul. 

Îmi examinează întâi gura, apoi corpul, abdomenul, braţele, 
picioarele şi spatele. Totul... 

— Vânătăile se agravează, concluzionează ea. 

— Ştiu. Arătau ca nişte eczeme. Acum arată ca şi cum cineva 
mi-ar fi lovit cu ciocanul partea din spate a picioarelor. 

In primul meu mandat de guvernator al Carolinei de Nord, am 
fost diagnosticat cu o boală de sânge cunoscută ca purpură 
trombocitopenică imună - PTI -, ceea ce înseamnă un număr 
scăzut de trombocite. Sângele meu nu se coagulează tot timpul 
atât de bine precum ar trebui. Mi-am anunţat boala în public la 
vremea aceea şi am spus adevărul. În majoritatea timpului, PTI 
nu provoacă probleme. Mi s-a spus să evit activităţile care mi-ar 
putea provoca sângerări, ceea ce nu a fost greu pentru un 
bărbat care avea peste patruzeci de ani. Zilele mele de baseball 
s-au terminat de mult şi nu mi-au plăcut niciodată luptele cu 
taurii sau jongleriile cu cuţitele. 

Boala s-a manifestat de două ori în timpul mandatului meu de 
guvernator, dar m-a lăsat în pace în timpul campaniei pentru 
preşedinţie. A reapărut în momentul în care cancerul lui Rachel 
a recidivat - doctorul meu e convins că nivelul prea ridicat de 
stres este o cauză importantă de recidivă - dar am tratat-o uşor. 
Simptomele au reapărut acum o săptămână, când au început 
să-mi apară vânătăi pe gambe. Schimbarea rapidă a culorii şi 
întinderea vânătăilor ne spun amândurora acelaşi lucru - acesta 
este cel mai grav episod de până acum al bolii. 

— Dureri de cap? întreabă doamna doctor Deb. Ameţeli? 
Febră? 

— Nu, nu şi nu. 

— Oboseală? 

— Sigur că da, din cauza lipsei somnului. 

— Sângerări nazale? 

— Nu, doamnă. 

— Sângerări ale gingiilor? 


— Periuţa de dinţi e curată. 

— Sânge în urină sau în scaun? 

— Nu! E greu să fii modest atunci când se cântă o melodie de 
fiecare dată când intri într-o sală, când pieţele financiare din 
toată lumea depind de fiecare cuvânt al tău şi când comanzi cel 
mai mare arsenal militar din lume, dar dacă vrei să cobori cu 
picioarele pe pământ, încearcă să verifici dacă ai sânge în 
scaun. 

Se îndepărtează şi murmură ceva ca pentru sine. 

— Va trebui să vă iau sânge din nou, spune ea. Sunt foarte 
îngrijorată din cauza analizelor dumneavoastră de ieri. Aveaţi 
sub 20.000. Nu ştiu cum m-aţi convins să nu vă internez pe loc 
în spital. 

— V-am convins, pentru că sunt preşedintele Statelor Unite. 

— Mereu uit asta. 

— Doamnă doctor, pot să fac 20.000. 

Valoarea normală pentru trombocite e între 150.000 şi 
450.000 pe microlitru. Aşa că nimeni nu se bucură pentru o 
valoare sub 20.000, dar tot e peste stadiul critic. 

— Vă luaţi steroizii? 

— Cu sfinţenie. 

Sunt pregătit pentru a mi se lua din nou sânge, dar nu şi 
nerăbdător, deoarece doctoriţa nu prea se pricepe să lucreze cu 
seringile. Nu mai practică aşa ceva de multă vreme. La nivelul ei 
înalt de specializare, de obicei, altcineva se ocupă de sarcinile 
elementare. Boala mea, PTI, poate fi o informaţie publică, dar 
nimeni nu trebuie să ştie cât este de gravă acum, mai ales 
acum. De aceea, despre acest lucru trebuie să afle cât mai 
puţină lume. Aşa că, deocamdată, ea trebuie să le facă pe toate. 

— Haideţi să facem un tratament cu proteine, propune ea. 

— Ce... Acum? 

— Da, acum. 

— Ultima dată când l-am făcut, n-am putut să leg două vorbe 
aproape toată ziua. Nicio şansă, doamnă doctor. Nu azi. 

Se opreşte din ceea ce voia să facă, tamponul din mâna ei 
alunecându-mi pe braţ. 

— Atunci, să încercăm să suplimentăm steroizii. 

— Nu! Pastilele mă zăpăcesc destul. 

Işi înclină puţin capul în timp ce se gândeşte ce răspuns să 
dea. Până la urmă, eu nu sunt un pacient obişnuit. Majoritatea 


pacienţilor fac orice le spun doctorii lor. Dar majoritatea 
pacienţilor nu sunt conducătorii lumii libere. 

In urma discuţiei noastre, se încruntă însă încearcă să 
poziţioneze bine acul. 

— Domnule preşedinte, spune ea pe un ton pe care l-am auzit 
doar la profesorii pe care i-am avut în şcoala generală - puteţi 
să spuneţi oricui din lumea asta ce să facă. Dar nu şi corpului 
dumneavoastră. Trebuie să înţelegeţi că aveţi nevoie de 
tratament. 

— Doamnă doctor, eu... 

— Riscaţi o hemoragie internă, continuă ea. O hemoragie pe 
creier. Aţi putea face un accident vascular cerebral. Indiferent 
cu ce vă confruntaţi, nu merită să riscaţi atât de mult. 

Mă priveşte în ochi. Nu-i răspund. Ceea ce este, în sine, un fel 
de răspuns. 

— E ceva atât de grav? şopteşte ea. Nu! Ş-ştiu că nu puteţi 
să-mi spuneţi. 

Da, e ceva atât de grav. Şi atacul ar putea fi peste o oră sau 
mai târziu, pe parcursul acestei zile. S-ar fi putut întâmpla acum 
douăzeci de secunde, iar Carolyn ar putea alerga chiar acum 
spre mine ca să îmi spună despre el. 

Nu pot lipsi de la muncă nici măcar o oră, darămite mai mult. 
Nu pot risca. 

— Trebuie să mai aşteptăm, îi spun. Probabil câteva zile. 

Puțin îngrijorată de ceea ce nu ştie, Deb doar afirmă şi, în 
sfârşit, îmi introduce acul în braţ. 

— Voi lua o doză dublă de steroizi, ceea ce înseamnă că mă 
voi simţi ca şi cum aş fi băut patru beri în loc de două. E o limită 
pe care va trebui să o încalc. Nu pot lipsi de la muncă, dar 
trebuie să rămân în viaţă. 

Ea îşi termină treaba în linişte, apoi pune proba de sânge în 
geantă şi se pregăteşte de plecare. 

— Aşa cum dumneavoastră aveţi o slujbă, aşa am şi eu una, 
spune ea. Voi afla rezultatele analizelor de laborator în două 
ore. Dar amândoi ştim că valorile dumneavoastră scad foarte 
repede. 

— Da, ştim. 

Se opreşte în pragul uşii şi se întoarce spre mine. 

— Domnule preşedinte, nu mai aveţi câteva zile, îmi zice. S-ar 
putea să nu mai aveţi nici măcar una. 


CAPITOLUL 6 

Azi, şi doar azi, ei vor sărbători. 

Trebuie să le ofere asta. Mica lui echipă lucrase zi şi noapte, 
cu motivaţie, cu devotament şi cu mare succes. Toată lumea are 
nevoie de o pauză. 

Vântul ce bate dinspre râu îi ciufuleşte părul. Îşi scoate 
ţigareta, vârful ei portocaliu strălucind în aerul întunecat al 
începutului de seară. Se bucură de priveliştea de pe terasa 
apartamentului de lux, de râul Spree, de oraşul agitat de dincolo 
de apă - de Galeria de Est, de centrul de divertisment. Arena 
Mercedes-Benz găzduieşte un concert în seara asta. Nu 
cunoaşte numele trupei, dar sunetele înăbușite, ce pot fi auzite 
chiar şi peste râu, îl anunţă că muzica include chitare electrice şi 
nişte zgomote ritmice de bas. Această parte a Berlinului se 
schimbase considerabil de când fusese ultima dată aici, în urmă 
cu doar patru ani. 

Se întoarce în penthouse-ul de 160 de metri pătraţi, cu patru 
dormitoare şi bucătărie deschisă, unde membrii echipei lui râd şi 
gesticulează, bând şampanie, probabil deja pe jumătate beţi. 
Sunt patru, toţi nişte adevărate genii în felul lor, dar niciunul nu 
are mai mult de 25 de ani, iar unii dintre ei probabil că încă sunt 
virgini. 

Elmorud are o burtă care îi atârnă peste curea, o barbă 
încâlcită şi poartă o şapcă albastră, banală, pe care scrie VET 
WWIII. Mahmad, deja la bustul gol, îşi arată bicepşii care nu 
impresionează pe nimeni, imitând poziţia unui culturist. Toţi 
patru se întorc spre uşă, iar Elmorud merge să răspundă. Când 
uşa se deschide, opt femei îşi fac apariţia, toate cu părul tapat şi 
cu rochii mulate pe trupurile lor impecabile, ca acelea din 
revistele pentru adulţi, toate fiind plătite regeşte să ofere 
membrilor echipei lui cea mai frumoasă noapte petrecută de ei 
până atunci. 

Păşeşte cu grijă pe terasă, precaut din cauza senzorilor de 
căldură şi presiune - bineînţeles, dezactivaţi acum - programati 
să detoneze toată terasa dacă doar ceva mai greu decât o 
pasăre ar ateriza pe ea. Aceste măsuri de precauţie îl costaseră 
aproape un milion de euro. 

Dar ce mai contează un milion de euro când poţi câştiga o 
sută de milioane? 


Una dintre prostituate, o asiatică nu mai mare de 20 de ani, 
cu sâni ce nu puteau fi naturali, afişă un interes brusc şi 
prefăcut în timp ce se apropie de el, dar bărbatul observă şi se 
întoarce în apartament. 

— Wie lautet dein name? întreabă ea. Cum te cheamă? 

El zâmbeşte. Ea doar flirtează, îşi joacă rolul. Nu-i pasă de cei 
se răspunde. 

Există însă oameni care ar plăti oricât sau ar face orice ca să 
afle răspunsul la întrebarea ei. Şi, măcar o dată, i-ar plăcea să 
lase garda jos şi să răspundă cu sinceritate la această întrebare. 

„Eu sunt Suliman Cindoruk, i-ar plăcea să spună. Şi sunt gata 
să schimb lumea.” 


CAPITOLUL 7 

Închid dosarul de pe birou după ce examinez diferitele 
chestiuni pe care consilierul meu de la Casa Albă, Danny Akers, 
şi personalul lui mi le au pregătit consultându-se cu procurorul 
general. 

Dosarul conţine un draft al unui ordin executiv ce declară 
legea marţială în toată ţara şi un memorandum legal care 
detaliază constituţionalitatea acestei măsuri. 

Mai există şi un draft de legislaţie pentru Congres, dar şi un 
draft al unui ordin executiv ce declară suspendarea dreptului 
habeas corpus în toată ţara. 

Pe lângă astea, dosarul mai conţine şi un ordin executiv care 
instituie controlul preţurilor şi raţionalizarea diferitelor bunuri de 
larg consum, împreună cu legislaţia de autorizare acolo unde 
este necesară. 

Mă rog să nu se ajungă la aşa ceva. 

— Domnule preşedinte, spune JoAnn, secretara mea, vine 
domnul preşedinte al Camerei Reprezentanţilor. 

Lester Rhodes îi zâmbeşte politicos lui JoAnn şi păşeşte în 
Biroul Oval, cu mâna întinsă. Deja m-am ridicat şi am ocolit 
biroul ca să îl întâmpin. 

— Bună dimineaţa, domnule preşedinte, spune el, în timp ce 
îmi scutură mâna şi mă măsoară din priviri, probabil întrebându- 
se de ce am o barbă mică şi neîngrijită. 

— Domnule preşedinte al Camerei... De obicei, continui cu 
„multumesc că ati venit” sau „mă bucur să vă văd”, dar nu pot 
să fac schimb de amabilităţi cu acest om. Până la urmă, Rhodes 
a fost arhitectul reclamaţiei partidului lui din Cameră, în timpul 
alegerilor de la jumătatea mandatului, bazată exclusiv pe 
promisiunea că „ne vom lua ţara înapoi” şi a acelui „carnet de 
raport” ridicol cu privire la performanţa mea, pe care l-a oferit 
tuturor candidaţilor, etichetându-mă pentru politica externă, 
economie şi alte chestiuni arzătoare, cu sloganul „Duncan o dă 
în bară”. 

El se aşază pe canapea, iar eu pe scaun. Îşi trage manşetele 
cămăşii şi se face comod. E îmbrăcat pentru rolul lui de 
legislator puternic: o cămaşă de un albastru-gri, cu guler şi 
manşete albe, şi cu o cravată corai cu un nod perfect, ce are 
reprezentat toate culorile steagului. 


Nu i-a dispărut aerul acela arogant al unuia ajuns recent la 
putere. E preşedinte al Camerei Reprezentanţilor de doar cinci 
luni. Încă nu-şi dă seama de limitele lui. Asta îl face însă 
periculos. 

— M-am întrebat de ce m-aţi invitat aici, continuă el. Ştiţi că 
una dintre poveştile ce se aud pe la canalele de ştiri e că facem 
o înţelegere. Dumneavoastră sunteţi de acord să nu mai 
încercaţi să fiţi reales, iar eu anulez audierile. 

Na, că am auzit-o şi pe-asta. 

— Dar le-am spus  asistenţilor mei să urmărească 
videoclipurile acelea cu prizonierii de război capturați în Furtuna 
din Deşert, împreună cu caporalul Jon Duncan. Să vadă cât de 
speriaţi au fost, încât să îşi acuze propria ţară în faţa camerei de 
filmat. Şi, le-am mai spus, după ce vedeţi asta, întrebaţi-vă ce 
trebuia să-i fi făcut irakienii lui Jon Duncan pentru că a fost 
singurul prizonier de război american din acea unitate care a 
refuzat să fie filmat. După ce vă gândiţi la asta, întrebaţi-vă 
dacă Jon Duncan e genul de om care s-ar retrage dintr-o luptă 
cu câţiva congresmeni. 

Ceea ce înseamnă că el încă nu ştie de ce se află aici. 

— Lester, spun calm, ştii de ce nu vorbesc eu niciodată 
despre asta? Despre ce mi s-a întâmplat în Irak? 

— Nu ştiu, răspunde el. Presupun că din modestie. 

— Nimeni nu-i modest în oraşul ăsta. Nu, motivul pentru care 
nu vorbesc despre asta este că anumite lucruri sunt mai 
importante decât politica. Majoritatea congresmenilor obişnuiţi 
nu trebuie să înveţe niciodată lecţia asta. Dar, pentru buna 
funcţionare a guvernului şi pentru binele ţării, preşedintele 
Camerei Reprezentanţilor trebuie să înţeleagă asta. Cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. 

Îşi deschide braţele, semnalându-mi că e pregătit pentru 
concluzie. 

— Lester, de câte ori am discutat despre operaţiunile secrete 
cu comitetele de informaţii de când sunt preşedinte? Sau, dacă 
a fost o problemă foarte delicată, atunci cu Banda celor Opt? 

Legea spune că trebuie să am dovada unei descoperiri înainte 
de a începe o acţiune secretă, pe care trebuie să o împărtăşesc 
cu Comitetele de Informaţii ale Senatului. Şi Camerei 
Reprezentanţilor — înaintea acţiunii, dacă este posibil. Dar, dacă 
chestiunea este foarte delicată, pot limita dezvăluirea la aşa- 


zisa Bandă a celor Opt - preşedintele Camerei Reprezentanţilor 
şi liderul minorităţii din Camera Reprezentanţilor, liderii 
majorităţii şi minorităţii din Senat, preşedinţii şi vicepreşedinţii 
celor două comitete de informaţii. 

— Domnule preşedinte, eu sunt preşedintele Camerei 
Reprezentanţilor doar de câteva luni. Dar, în tot acest timp, din 
câte am înţeles, întotdeauna v-aţi conformat angajamentului de 
divulgare. 

— Şi predecesorul tău - sunt sigur că ţi-a spus că întotdeauna 
m-am conformat, chiar şi când a fost el preşedinte al Camerei. 

— Da, aşa am înţeles, încuviinţează el. De asta e atât de 
deranjant că nici măcar Banda celor Opt nu a auzit niciun cuvânt 
despre ce s-a întâmplat în Algeria. 

— Lester, deranjant pentru mine este că tu nu înţelegi că 
trebuie să am un motiv bun pentru care nu dezvălui nimic de 
data asta. 

Işi încleştează fălcile şi îi apare puţină culoare pe faţa palidă. 

— Chiar şi după ce faptul s-a petrecut, domnule preşedinte? 
Vă este permis să acţionaţi întâi şi să faceţi dezvăluiri pe urmă, 
dacă timpul este o problemă - dar dumneavoastră nu faceţi 
dezvăluiri nici măcar acum, după acel dezastru din Algeria. 
După ce i-aţi permis acelui monstru să scape. Încălcaţi legea. 

— Intreabă-te de ce, Lester. Mă las pe spătarul scaunului. De 
ce aş face asta? Ştiind exact cum ai reacţiona? Ştiind că ţi-aş 
oferi pe tavă motive ca să mă pui sub acuzare? 

— Domnule, poate exista un singur răspuns. 

— Ooo, da? Şi care ar fi răspunsul acela, Lester? 

— Ei, bine, dacă aş putea vorbi deschis... 

— Hei, suntem doar noi, copiii, aici. 

— Bine, spune el, dând repede din cap. Răspunsul este că nu 
aveţi o explicaţie bună pentru ceea ce aţi făcut. Încercaţi să 
negociaţi un fel de armistițiu cu nemernicul acela de terorist şi 
aţi împiedicat uciderea lui de către grupul paramilitar ca să 
puteţi continua să negociaţi orice fel de acord de pace, iubire şi 
armonie. Şi era să scăpaţi basma curată cu asta. N-am fi auzit 
niciun cuvânt despre ce s-a-ntâmplat în Algeria. Aţi fi negat 
totul. 

Se apleacă înainte, pe genunchi, privindu-mă fix în ochi şi cu 
atâta intensitate, încât ochii i se umezesc. 


— Apoi acel băiat american a fost ucis, şi l-au filmat ca să îl 
vadă toată lumea. Aţi fost prins cu pantalonii în vine. Şi tot nu 
vreţi să ne spuneţi. Pentru că nu vreţi să ştie nimeni ce faceţi 
până când nu e semnat, sigilat şi livrat. 

Mă arată cu degetul. 

— Ei, bine, Congresului nu i se va nega funcţia de 
supraveghere în cazul acesta. Atât timp cât eu sunt preşedinte 
al Camerei Reprezentanţilor, niciun preşedinte nu va conduce 
de capul lui şi nu va face înţelegeri cu teroriştii, pentru că ei, 
oricum, nu le vor respecta şi ne vor face să părem slabi ca nişte 
copii. Atât timp cât... 

— Ajunge, Lester! 

— Eu sunt preşedintele Camerei Reprezentanţilor, ţara asta 
va... 
— Ajunge! 

Mă ridic în picioare. După o clipă, uimit, se ridică şi Lester. 

— Înţelege bine asta, îi spun. Aici nu există camere de filmat. 
Nu te preface că şi tu crezi ce spui. Nu te preface că tu crezi cu 
adevărat că eu mă trezesc în fiecare dimineaţă şoptindu-le 
dulcegării teroriştilor. Amândoi ştim că l-aş distruge acum pe 
nemernicul ăla, dacă aş crede că asta ar servi intereselor ţării 
noastre. Lester, recunosc, sunt o manevră politică grozavă - 
prostiile pe care le zici despre mine, cum că aş vrea „să fac 
dragoste, nu război” cu Fiii Jihadului. Dar nu intra în Biroul Oval 
şi nu te preface nici măcar o secundă că tu chiar crezi asta. 

EI clipeşte, însă nu mai e în apele lui aici. În zilele astea, nu e 
obişnuit să ridice cineva vocea la el. Dar tace, pentru că ştie că 
am dreptate. 

— Lester, îţi fac tot felul de favoruri. Te ajut pentru că tac. Cu 
fiecare secundă în care eu nu spun nimic, locul tău devine tot 
mai fragil. Mă baţi de mă rupi în public. lar eu stau aici şi-ţi zic: 
„Mulţumesc, domnule, mai vreau o dată”! Cu siguranță, eşti 
destul de deştept ca să-ţi dai seama că, dacă încalc fiecare 
instinct politic şi rămân mut, trebuie să existe un motiv foarte 
important pentru care fac asta. Trebuie să fie o miză de o 
importanţă vitală. 

Lester mă priveşte cu insistenţă. Apoi îşi lasă privirea în 
podea. Îşi bagă mâinile în buzunare şi se leagănă pe călcâie. 


— Atunci, spuneţi-mi, zice el. Nu Serviciului de Informaţii. Nu 
Bandei celor Opt. Mie. Dacă e atât de important precum ziceţi, 
atunci spuneţi-mi despre ce e vorba. 

Lester Rhodes e ultima persoană căreia i-aş relata toate 
detaliile. Dar nu-l pot lăsa să ştie că gândesc asta. 

— Nu pot! Lester, nu pot! Îţi cer doar să ai încredere în mine. 

A fost o vreme când această declaraţie, de la un preşedinte la 
preşedintele Camerei Reprezentanţilor, ar fi fost suficientă. 
Acele zile s-au dus însă demult. 

— Nu pot fi de acord cu asta, domnule preşedinte. 

O alegere interesantă de cuvinte - nu pot în loc de nu voi 
face. Lester e foarte presat de întâlnirile cu alegătorii, mai ales 
de cei care sunt foarte pătimaşi atunci când vine vorba despre o 
discuţie cât de mică de pe site-urile de socializare şi de la 
emisiunile interactive de la radio, monopolizând subiectul. Fie că 
e adevărat sau nu, fie că o crede sau nu, ei mi-au creat o 
imagine greşită, iar Lester Rhodes, preşedintele Camerei, nu 
vrea să se afle că el a ales să creadă că această imagine este 
reală într-un astfel de moment. 

— Gândeşte-te la atacul cibernetic din Toronto, îi spun. 
Organizaţia Fiii Jihadului nu şi-a asumat responsabilitatea pentru 
el, deşi tipii ăştia întotdeauna îşi asumă responsabilitatea. 
Fiecare atac pe care l-au făcut vreodată a venit împreună cu un 
mesaj pentru Occident, avertizându-ne să stăm departe de zona 
lor de influenţă, de centrul şi sud-estul Europei. Ei spun: „Luaţi- 
vă banii şi trupele”. Dar nu şi de data asta. De ce oare, Lester? 

— Dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi de ce, zice el. 

Îi fac semn să se aşeze şi eu fac la fel. 

— Informaţia asta e doar pentru urechile tale, îi spun. 

— Da, domnule. 

— Răspunsul e că nu ştim de ce. Dar ce cred eu? Toronto a 
fost doar un test de verificare. Dovada că avea ce trebuie. 
Probabil ca să-şi primească avansul pentru adevărata lui 
misiune. 

Mă relaxez şi îl las să digere informaţia. Lester are privirea 
ruşinată a unui copil care îşi dă seama că trebuie să înţeleagă 
ceva, dar nu poate şi nu vrea s-o recunoască. 

— Atunci, de ce nu l-aţi omorât? întreabă Lester. De ce l-aţi 
salvat din acel atac din Algeria? 

Îl privesc uimit pe Lester. 


— Doar pentru urechile mele, spune el. 

Nu-i pot da lui Lester toate detaliile, dar îi pot da destul, ca să 
nu se plictisească. 

— Nu încercam să-l salvăm pe Suliman Cindoruk, îi spun. 
Încercam să-l prindem. 

— Atunci... De ce aţi împiedicat acel grup paramilitar? 

— Lester, ei nu voiau să-l prindă. Ei voiau să-l ucidă. Voiau să 
tragă bazooka în casa lui. 

— Şi? Lester ridică din umeri. Un terorist prins, un terorist 
mort - care-i diferenţa? 

— În cazul acesta, e o diferenţă uriaşă, îi zic. Am nevoie de 
Suliman Cindoruk în viaţă. 

Lester îşi privi mâinile şi îşi răsuci verigheta. Ascultă şi nu 
dezvăluie nimic. 

— Serviciul nostru de informaţii ne-a anunţat că grupul acesta 
paramilitar l-a găsit. Nu am ştiut mai mult. Tot ce am putut face 
a fost să profităm de operaţiunea lui din Algeria, să încercăm să 
îi împiedicăm atacul total şi să îl prindem noi pe Suliman. l-am 
împiedicat atacul, dar Suliman a scăpat în busculada creată. Şi, 
da, a murit un american. Dar ce am vrut să rămână ascuns şi 
strict secret a devenit viral pe site-urile de socializare în câteva 
ore. 

Lester procesează informaţia, cu ochii mijiţi, clătinând din 
cap. 

— Nu cred că Suliman lucrează singur, îi spun. Cred că a fost 
angajat. Şi cred că atacul din Toronto a fost încălzirea, un test, 
un aperitiv. 

— lar noi suntem felul principal, şopteşte Lester. 

— Exact! 

— Un atac cibernetic, murmură el. Mai mare decât cel de la 
Toronto. 

— Destul de mare încât să-l facă pe cel de la Toronto să pară 
un deget lovit de la picior. 

— lisuse Hristoase! 

— Am nevoie de Suliman Cindoruk în viaţă, pentru că el s-ar 
putea să fie singura persoană care ar putea opri atacul 
cibernetic şi poate identifica persoana care l-a angajat şi pe cei 
care mai lucrează cu el. Dar nu vreau să mai ştie nimeni ce ştiu 
şi ce gândesc. Încerc să fac ceva incredibil de dificil pentru 
Statele Unite ale Americii: să zboare pe sub radar. 


Un semn că ar înţelege se distinge în mimica preşedintelui 
Camerei. Se lasă pe spătarul canapelei, ca un om care are asul 
în mânecă. 

— Spuneţi că audierile noastre vor interveni în ceea ce faceţi. 

— Fără îndoială. 

— Atunci de ce aţi fost de acord să depuneţi mărturie de la 
început? 

— Ca să câştig timp. Voiai să-mi aduni toată echipa de 
securitate naţională în faţa comitetului tău, acum câteva zile. Nu 
puteam permite asta. M-am oferit în schimbul prelungirii 
timpului. 

— Dar acum aveţi nevoie de şi mai mult timp. Va dura mai 
mult de o săptămână. 

— Da! 

— Şi vreţi să mă întorc la grupul meu şi să le spun tuturor că 
ar trebui să vă acorde acest timp. 

— Da! 

— Dar nu pot să le spun de ce. Nu pot să le spun nimic din ce 
am discutat acum. Trebuie doar să le zic că am hotărât să am 
„încredere” în dumneavoastră. 

— Lester, tu eşti conducătorul grupului. Aşa că trebuie să-l 
conduci. Spune că ai hotărât că e în interesul ţării noastre să 
amâni audierile. 

Îşi lasă capul în jos şi îşi freacă mâinile una de cealaltă, 
încălzindu-se pentru discursul pe care probabil că l-a recitat în 
faţa oglinzii de o duzină de ori înainte să vină până aici. 

— Domnule preşedinte, reia el, înţeleg că nu vreţi ca aceste 
audieri să aibă loc. Dar aşa cum dumneavoastră aveţi 
responsabilităţi, aşa şi noi avem  responsabilitatea de 
supraveghere a controlului puterii executive. Sunt membri care 
m-au ales să am grijă ca acel control să se realizeze. Nu mă pot 
întoarce la grupul meu să spun că ne vom eschiva de la 
responsabilitatea noastră. 

Nu contează ce îi spun azi. El are nişte scheme de joc şi le 
urmează. Patriotismul nu va conta niciodată pentru el. Aşa cum 
spunea mama, dacă tipul ăsta ar avea vreodată un gând 
altruist, ar muri de singurătate. 

Dar am terminat cu încercările. 

— Dacă totul merge bine, îi spun eu, şi împiedicăm acest atac 
terorist, vei sta lângă mine. Voi spune lumii întregi că 


preşedintele Camerei Reprezentanţilor a lăsat la o parte 
diferenţele de opinie şi a făcut ce trebuia pentru ţara lui. O să te 
dau ca exemplu al corectitudinii la Washington, DC. Vei fi 
preşedinte al Camerei pe viaţă. 

El continuă să dea din cap şi îşi drege vocea. A început să 
bată cu piciorul în podea. 

— Dar dacă... Nu reuşeşte să termine propoziţia. 

— Dacă lucrurile merg prost? Atunci îmi voi asuma eu vina. 
Toată. 

— Dar şi eu voi fi învinovăţit, spune el. Pentru că am oprit 
aceste audieri fără să le dau un motiv membrilor mei sau 
publicului. Nu-mi puteţi promite că voi scăpa nevătămat din 
asta... 

— Lester, asta e slujba pe care ţi-ai ales-o. Fie că ai ştiut asta 
sau nu, fie că îţi place sau nu. Ai dreptate. Nu există promisiuni 
aici. Nimic nu e sigur. Eu sunt comandantul suprem, te privesc 
în ochi şi îţi spun că siguranţa acestei ţări e în pericol şi am 
nevoie de ajutorul tău. Mă vei ajuta sau nu? 

Nu îi trebuie multă vreme. Face o grimasă şi îşi priveşte iar 
mâinile. 

— Domnule preşedinte, mi-ar plăcea să vă ajut, dar trebuie să 
înţelegeţi, avem o responsa... 

— La naiba, Lester, pune-ţi ţara pe primul loc! 

Mă ridic prea repede de pe scaun, simțind cum mă clatin, iar 
furia îmi consumă toată energia. Constat că-mi pierd vremea. 

Lester se ridică de pe canapea, îşi trage din nou manşetele şi 
îşi îndreaptă cravata. 

— Ne vedem luni? Ca şi cum nu ar fi înţeles nimic din ce i-am 
spus. Singurele lucruri de care îi pasă acum, sunt să se întoarcă 
la grupul lui şi să le spună tuturor că mi-a ţinut piept. 

— Crezi că ştii ce faci, îi zic, dar habar n-ai! 


CAPITOLUL 8 

Privesc mirat spre uşă după ce pleacă preşedintele Camerei, 
Rhodes. Nu ştiu la ce m-aş fi putut aştepta de la el. La un 
patriotism de modă veche? Sau poate la un simţ al răspunderii? 
La un pic de încredere în preşedinte? 

Visuri. Nu mai există încredere. În mediul prezent, nu se 
câştigă nimic din ea. Toate stimulentele îi împing pe oameni în 
direcţii opuse. 

Aşa că Rhodes va merge în colţul lui, conducând un atac pe 
care nu îl poate controla cu adevărat, pentru că grupul lui 
tresare la fiecare postare pe Twitter. În anumite zile, nici mie 
nu-mi e prea bine. Participanţii la democraţie par să fie conduşi 
pe de o parte numai de satisfacția imediată, resimţită în urma 
discuţiilor pe Twitter, Snapchat, Facebook şi, pe de altă parte, 
de ştirile ce se schimbă la intervale foarte scurte de timp. 
Folosim tehnologia modernă pentru a ne întoarce la relaţii 
umane primitive. Mass-media ştie ce vinde - conflict şi 
disensiune. E rapid şi uşor. Funcţionează adesea mai bine decât 
răspunsurile; resentimentele - mai bine decât raţiunea; iar 
emoția învinge dovezile. O replică arogantă şi sarcastică, oricât 
de falsă, primează peste un răspuns calm, bine argumentat, 
care e văzut ca un clişeu. Asta îmi aminteşte de o veche glumă 
din politică: „De ce-ţi sunt oamenii antipatici imediat? Ca să nu- 
mi mai pierd vremea cu ei”. 

Ce s-a întâmplat cu reportajele imparţiale, bazate pe fapte, 
deşi ceea ce înseamnă „fapte” a devenit din ce în ce mai greu 
de definit, pentru că linia dintre fapt şi invenţie devine tot mai 
neclară pe zi ce trece. 

Democraţia nu poate supravieţui fără o presă liberă, dedicată 
păstrării acelei linii imparţiale, urmând faptele acolo unde 
acestea o conduc. In prezent, există presiuni mari pe umerii 
jurnaliştilor noştri, mai ales asupra acelora care scriu despre 
politică, să facă exact invers - să-şi exercite propria putere şi, 
aşa cum zicea un cronicar înţelept, să-i prezinte ca „anormali” 
pe toţi politicienii, chiar şi pe cei cinstiţi şi competenţi, adesea 
din cauza unor chestiuni nesemnificative. 

Specialiştii numesc asta echivalență falsă. Înseamnă că atunci 
când găseşti un munte de informaţii de expus despre o 
persoană sau un partid, trebuie să identifici o moviliţă de pe 
partea cealaltă şi să o transformi într-un munte ca să eviţi să fii 


acuzat că eşti părtinitor. Moviliţele astfel construite aduc mari 
beneficii: mai multă difuzare la ştirile de seară, milioane de 
postări pe Twitter şi mai mult material pentru talk-showuri. Când 
munţii şi moviliţele arată la fel, campaniile şi guvernele nu-şi 
mai dedică din timp şi energie dezbaterii problemelor care 
contează cel mai mult pentru poporul nostru. Chiar şi când 
încercăm să facem asta, suntem adesea puşi în umbră de 
noutatea zilei. 

Dar acest gen de atitudine produce mai multă frustrare, 
polarizare, paralizie, decizii proaste şi oportunităţi ratate. Lipsiţi 
de stimulentul de a realiza ceva, tot mai mulţi politicieni se lasă 
duşi de val, întreţinând flăcările furiei şi ale resentimentelor, 
când, de fapt, ei ar trebui să acţioneze ca un detaşament de 
pompieri. Toată lumea ştie că e o atitudine greşită, dar 
recompensele imediate sunt atât de mari, încât mergem înainte, 
clătinându-ne, şi presupunem că instituţiile noastre publice, 
Constituţia şi statul de drept pot îndura fiecare nou atac fără 
prejudicii permanente ale libertăţilor noastre şi ale modului 
nostru de viaţă. 

Am candidat la preşedinţie ca să schimb acel cerc vicios. Sper 
că încă mai pot face asta. Dar acum trebuie să mă ocup de lupul 
ce stă la uşă. 

JoAnn intră şi spune: 

— Danny şi Alex sunt aici. 

JoAnn a lucrat pentru guvernatorul pe care l-am succedat în 
Carolina de Nord. În timp ce el îşi părăsea funcţia, iar eu eram 
pe cale să i-o preiau, ea a asigurat tranziţia cu o eficienţă care 
m-a impresionat. Toată lumea se temea de ea. Mi s-a spus să nu 
o angajez pentru că venea de la „ei” - de la partidul de opoziţie 
-, dar JoAnn mi-a zis: „Domnule guvernator-ales, eu tocmai am 
divorţat, am doi copii la şcoala gimnazială şi sunt lefteră. Nu 
întârzii niciodată, nu sunt bolnavă niciodată, scriu mai repede 
decât puteţi dumneavoastră să scuipaţi şi, dacă o să aveţi un 
comportament necuviincios, voi fi prima care o să vă spună 
asta”. A rămas alături de mine de atunci. Copilul ei cel mai mare 
tocmai a început să lucreze la Departamentul de Trezorerie. 

— Domnule preşedinte, spune Danny Akers, consilier la Casa 
Albă. 

Eu şi Danny am fost vecini în Wilkes County, Carolina de Nord, 
unde am copilărit într-un orăşel de aproape trei kilometri pătraţi 


din zonă, cuibărit între o autostradă şi singurul semafor existent 
acolo. Am înotat, am pescuit, ne-am dat cu skateboardul, am 
bătut mingea şi am vânat împreună. Ne-am învăţat unul pe 
celălalt să înnodăm o cravată, să reparăm o maşină, să legăm 
aţa la undiţă şi să executăm o aruncare arcuită. Am trecut 
împreună prin toate - de la şcoala primară până la universitate 
la UNC. După facultate, ne-am şi înrolat împreună, ca specialişti 
E-4 în unitatea Rangers. Singurul lucru pe care nu l-am 
experimentat împreună a fost Furtuna în Deşert: Danny nu a 
fost repartizat la Compania Bravo, ca mine, aşa că nu a 
participat la nicio acţiune în Irak. 

Când încercam, fără succes, să îmi revin după rănile din 
Furtună în Deșert şi să joc baseball profesionist în Liga AA din 
Memphis, Danny începea facultatea de drept la UNC. El a puso 
vorbă bună pentru mine pe lângă Rachel Carson, studentă în 
anul Ill, atunci când am intrat eu la facultatea de drept din UNC. 

— Domnule preşedinte... E Alex Trimble - pieptul mare cât un 
butoi şi părul tuns foarte scurt îţi arată, când te uiţi prima dată 
la el, că face parte din „Serviciul Secret”. Nu e foarte amuzant, 
dar e direct şi puternic şi se ocupă de toate detaliile siguranţei 
mele la fel de eficient ca de o operaţiune militară. 

— Luaţi loc! Ar trebui să mă întorc la biroul meu, dar mă aşez 
pe canapea. 

— Domnule preşedinte, spune Danny, poftiţi memorandumul 
meu pe volumul 18, capitolul 3056. Imi înmânează documentul. 
Doriţi versiunea lungă sau pe cea scurtă? mă întreabă el, deşi 
ştia deja răspunsul. 

— Cea scurtă. Ultimul lucru pe care am chef să îl fac este să 
citesc acum ceva în limbaj legal. Nu am nicio îndoială că 
memorandumul a fost pregătit cu precizie. Intotdeauna, ca 
procuror, mi-a plăcut câmpul de luptă al sălii de judecată, dar 
Danny a fost eruditul, el a examinat noile opinii ale Curţii 
Supreme de plăcere, a dezbătut punctele fine ale legilor şi a 
prețuit cuvântul scris. A plecat de la firma lui de avocatură ca să 
fie consilierul meu în perioada în care am fost guvernator în 
Carolina de Nord. S-a descurcat grozav până când preşedintele 
de atunci l-a numit la Curtea de Apel a Statelor Unite pentru 
Circuitul Patru. Şi-a adorat acea slujbă şi ar fi putut s-o păstreze 
pentru tot restul vieţii dacă eu nu aş fi fost ales preşedinte şi nu 
i-aş fi cerut să mi se alăture din nou. 


— Spune-mi doar ce pot şi ce nu pot să fac, îi spun. 

Danny îmi face cu ochiul. 

— Legea zice că nu puteţi refuza protecţia. Dar există 
precedent pentru refuzarea ei temporară ca parte a dreptului 
dumneavoastră la intimitate. 

Alex Trimble mă priveşte mirat. Am atins subiectul acesta cu 
el, aşa că nu i-a apărut aşa, ca din senin, dar e evident că spera 
ca Danny să mă convingă să renunţ la idee. 

— Domnule preşedinte, spune Alex, cu tot respectul, nu puteţi 
vorbi serios. 

— Ba da, sunt serios precum un infarct. 

— Tocmai acum, domnule... 

— Am hotărât. 

— Putem să vă păzim de departe. Sau măcar să verificăm 
locul înainte. 

— Nu! 

Alex strânge braţele scaunului lui, cu gura uşor deschisă. 

— Am nevoie de un minut cu consilierul meu, îi spun. 

— Domnule preşedinte, vă rog, nu... 

— Alex! repet nervos. Am nevoie de un minut cu Danny! 

Cu un oftat adânc şi o scuturare a capului, Alex iese din 
încăpere. 

Danny se uită spre uşă ca să se asigure că rămânem singuri. 
Apoi ne privim reciproc. 

— Fiule, ai înnebunit mai rău decât un iepure sălbatic, spune 
el, vorbind un pic pe nas, în timp ce invocă zicala preferată a 
mamei mele. Le cunoaşte pe toate la fel de bine ca mine. 
Părinţii lui Danny au fost oameni buni şi muncitori, dar au lipsit 
de acasă multă vreme. Tatăl lui făcea multe ore suplimentare la 
o firmă de transporturi, iar mama sa lucra în schimbul de noapte 
la fabrica din localitate. 

Tatăl meu a fost profesor de matematică la liceu, şi a murit 
într-un accident de maşină pe când aveam patru ani. Aşa că, în 
copilărie, am trăit din pensia parţială de urmaş a unui profesor 
de şcoală primară şi din ce câştiga mama, pentru că servea la 
mese la Curly Ray's de lângă Millers Creek. Dar întotdeauna era 
acasă noaptea, aşa că îi ajuta pe soţii Akers cu Danny. L-a iubit 
ca pe un al doilea fiu; el şi-a petrecut tot atât de mult timp la noi 
acasă cât şi la el. 


De obicei, atunci când îmi trezeşte acele amintiri, îmi aduce 
un zâmbet pe buze. În schimb, acum mă aplec înainte şi îmi frec 
mâinile una de cealaltă. i 

— Bine, vrei să-mi spui ce se-ntâmplă? încearcă el. Incepi să 
mă sperii. 

Bine-ai venit în club! Simt că îmi las încet garda jos pentru că 
sunt doar cu Danny. În slujba asta, el şi Rachel au fost 
întotdeauna ancorele mele în timpul furtunilor. 

Îmi ridic privirea spre el. 

— A trecut multă vreme de când n-am mai prins păstrăvi în 
pârâul Garden, îi spun. 

— Bine! Pentru că nu puteai să arunci undiţa aşa cum trebuia 
nici dacă depindea viaţa ta de asta. 

Din nou nu zâmbesc. 

— Domnule preşedinte, sunteţi exact acolo unde trebuie să 
fiţi, spune el. Dacă se va duce totul de râpă, atunci tot pe 
dumneavoastră vă vreau la conducere. 

— Hei! Danny se ridică de pe scaun şi se aşază lângă mine pe 
canapea. Mă atinge uşor cu palma peste genunchi. Să fii la 
conducere nu înseamnă să fii singur. Eu sunt alături de tine. |n 
acelaşi loc în care am fost mereu, indiferent care a fost funcţia 
ta. În acelaşi loc în care voi fi mereu. 

— Da, ş-ştiu! 

Mă uit în ochii lui. Ştiu asta. 

— Nu e vorba despre prostia aia cu punerea sub acuzare, nu-i 
aşa? Pentru că asta se va rezolva de la sine. Lester Rhodes? 
Băiatul ăla e atât de prost încât n-ar putea vărsa urina dintr-o 
cizmă nici dacă instrucţiunile ar fi scrise pe talpă. 

Încearcă pe toate căile şi mai scoate de la naftalină una dintre 
vorbele mari ale mamei Lil. Încearcă să mă ducă înapoi la ea, la 
puterea ei. După cea murit tata, ea a dat cu biciul în mine la fel 
de tare ca orice instructor militar pe care aveam să-l întâlnesc 
mai târziu, m-a lovit în cap dacă am făcut vreo greşeală 
gramaticală şi mi-a spus că, dacă nu merg la facultate, o să-mi 
tăbăcească pielea. Mergea la serviciu dimineaţa devreme şi se 
întorcea acasă după-amiaza cu două cutii de polistiren pline cu 
mâncare, ceea ce însemnau cina pentru mine şi Danny. li 
făceam masaj la picioare în timp ce ea ne verifica temele şi ne 
întreba ce am mai făcut la şcoală. Intotdeauna spunea: „Băieți, 
nu sunteţi destul de bogaţi ca să vă permiteţi să nu fiţi atenţi”. 


— E vorba de cealaltă problemă, nu-i aşa? spune Danny. 
Chestiunea aia despre care nu vorbeşti şi pentru care ţi-ai 
anulat jumătate din program în ultimele două săptămâni? 
Motivul pentru care ai devenit brusc interesat de legea marţială, 
habeas corpus şi controlul preţurilor? Cel care te face să fii mut 
ca un peşte atunci când vine vorba de Suliman Cindoruk şi 
Algeria în timp ce Lester Rhodes te bate ele nu mai ştii încotro 
să o apuci? 

— Da! E vorba despre chestiunea aia. 

— Bine! 

Danny îşi drege vocea şi bate darabana cu degetele. 

— Pe o scară de la unu la zece, spune el. Cât de grav e? 

— O mie! 

— lisuse Hristoase! Şi tu trebuie să mergi de unul singur? 
Trebuie să-ţi spun, mi se pare o idee foarte proastă. 

Ar putea fi. Dar e cea mai bună pe care o am. 

— Eşti speriat, observă el. 

— Da! Da, sunt! 

Rămânem tăcuţi multă vreme. 

— Ştii când te-am văzut ultima dată aşa de speriat? 

— Atunci când Ohio mi-a dat peste 270 de voturi electorale? 

— Nu! 

— Când am aflat de poziţionarea Companiei Bravo? 

— Nu, domnule. 

Mă uit la el. 

— Când coboram din autobuzul acela la Fort Benning, spune 
el. Şi sergentul Melton striga: „Unde-s specialiştii? Unde-s 
viermii ăia ticăloşi din frăţie?” Nici măcar n-am coborât din 
blestematul ăla de autobuz şi sergentul deja îşi ascuţea cuţitele 
pentru băieţii cu facultate. 

Chicotesc. 

— Îmi amintesc. 

— Da. Nu se uită prima muştruluială, nu-i aşa? Am văzut 
expresia feţei tale atunci când mergeam pe culoarul 
autobuzului. Probabil era la fel ca a mea. Eram speriaţi ca nişte 
şoareci într-o gaură de şarpe. Mai ţii minte ce-ai făcut? 

— Am făcut pe mine? 

Danny se întoarce şi mă priveşte direct. 

— Nu-ţi mai aminteşti, soldat? 

— Jur că nu. 


— Te-ai băgat în faţa mea, spune el. 

— Asta am făcut? 

— Sigur că asta ai făcut. Eu stăteam lângă culoar şi tu lângă 
geam. Aşa că am fost în faţa ta pe culoar. Dar, în clipa în care 
sergentul a început să latre despre specialişti, tu m-ai împins cu 
cotul şi ai trecut în faţa mea ca să fii primul din autobuz care să 
apari în faţa lui, nu eu. Aşa speriat cum erai, acesta a fost primul 
tău instinct, să ai grijă de mine. 

— Hm! Nu-mi amintesc faza asta. 

Danny mă bate uşor pe picior. 

— Continuaţi să fiţi speriat, domnule preşedinte Duncan. Eu 
tot vreau ca dumneavoastră să fiţi acela care ne va apăra. 


CAPITOLUL 9 

În timp ce soarele îi încălzeşte faţa şi căştile îi umplu urechile 
cu muzica lui Wilhelm Friedemann Herzog, care interpretează 
setul complet al sonatelor şi suitelor pentru solo de vioară, Bach 
se gândeşte că există moduri mai puţin plăcute de a-şi petrece 
timpul decât vizitarea parcului Naţional Mall. 

Monumentul lui Lincoln, cu coloanele lui greceşti şi statuia 
impozantă de marmură, aşezată pe nişte scări aparent 
interminabile, pare potrivit mai mult pentru o zeitate decât 
pentru un preşedinte onorat pentru modestia lui. Dar acea 
contradicţie este chintesenţa Americii, tipică pentru o naţiune 
construită pe promisiunea libertăţii şi a drepturilor individuale, 
dar care calcă în picioare cu nonşalanţă acele principii dincolo 
de graniţele ei. 

Aceste gânduri îi trec prin minte doar ca nişte observaţii; 
geopolitica nu este ceea ce o motivează. Şi, la fel ca ţara, acest 
monument, în ciuda contradicţiei, nu e mai puţin magnific. 

Lumina soarelui de dimineaţă sclipeşte în luciul apei din 
bazinul aflat în faţa statuii. Monumentele veteranilor, mai ales 
ale celor din Războiul Coreean, o impresionează într-un mod 
neaşteptat. 

Dar atracţia ei preferată o constituie vizita din această 
dimineaţă, devreme, la Teatrul Ford - locul celui mai îndrăzneţ 
asasinat prezidenţial din istoria naţiunii. 

Lumina soarelui devenise destul de puternică, de aceea 
ochelarii de soare supradimensionaţi îi erau necesari. Se 
foloseşte de camera de filmat pe care o are atârnată de gât, 
având grijă să facă mai multe poze - Monumentul Washington, 
prim-planuri cu Abe, FDR şi Eleanor, inscripţii de pe 
monumentele veteranilor - în caz că cineva ar fi întrebat-o cum 
şi-a petrecut ziua Isabella Mercado - numele ei de pe paşaport. 

In căştile ei se aud strigătele emoţionante ale corului, viorile 
agitate ale Patimii Sfântului loan, confruntarea dramatică dintre 
Pilat, Hristos şi mulţimi. 


Weg, weg mit dem, kreuzige ihn! 
Plecați cu el de-aici, răstigniţi-l! 


Închide ochii, aşa cum o face adesea, se pierde în muzică şi îşi 
imaginează că stă în Biserica Sfântul Nicolae din Leipzig, unde 


fusese interpretată Patima prima dată, în 1724, întrebându-se 
cum trebuie să se fi simţit compozitorul atunci când şi-a auzit 
lucrarea prinzând viaţă şi i-a observat frumuseţea fermecând 
enoriaşii. 

Se născuse în secolul greşit. 

Deschide ochii şi vede o femeie care stă pe o bancă şi îşi 
alăptează copilul. O trece un fior. Işi scoate căştile din urechi şi 
o priveşte pe această femeie, apoi pe copilaşul care se hrăneşte 
la sân. Bach ştie că la asta se referă oamenii atunci când 
pronunţă „iubire”. 

işi aminteşte iubirea. Îşi aminteşte de mama ei, de senzaţia ei 
mai mult decât de o imagine vizuală, deşi cea din urmă e 
menţinută de două fotografii pe care reuşise să le ia în timpul 
evadării. Îşi aminteşte clar de fratele ei deşi, din păcate, e greu 
să-şi amintească altceva în afară de expresia lui încruntată şi de 
privirea plină de ură pe care le avusese ultima dată când se 
văzuseră. Acum, el are o soţie şi două fiice. Ea crede că e fericit. 
Speră că are parte de iubire. 

la încă o bomboană cu ghimbir şi cheamă un taxi. 

— La sud-vest, pe strada M şi la sud-vest, pe strada 
Capitoliului, spune ea, probabil vorbind ca un turist, dar e foarte 
bine aşa. 

Işi ignoră greaţa provocată de mirosul de grăsime şi de 
zdruncinăturile taxiului. Işi pune din nou căştile în urechi, pentru 
a evita o conversaţie cu şoferul vorbăreţ de origine africană. 
Plăteşte cu bani gheaţă şi respiră câteva clipe aerul curat 
înainte să se îndrepte spre restaurant. 

| se zice pub şi aici sunt servite fripturi din tot soiul de 
animale, cu garnitură de legume prăjite, pe farfurii mari. E 
invitată să încerce nachos - care, din câte îşi dă seama, se 
compun dintr-o farfurie de tortilla prăjite şi brânză procesată, 
câteva legume simbolice şi carne de mai multe feluri. 

Ea nu consumă carne. Nu ar ucide un animal. Animalele nu-i 
făcuseră niciodată vreun rău pentru care să merite să le 
omoare. 

Stă pe un scaun, cu faţa la fereastră, la o masă pentru clienţi 
singuri, şi priveşte spre stradă, unde vehicule masive sunt 
aliniate la un semafor, iar pe panouri se mişcă reclame pentru 
diferite sortimente de bere, fast-food, împrumuturi de maşini, 
magazine de haine şi filme. Străzile sunt aglomerate. Nu şi 


restaurantul; e doar unsprezece dimineaţa, aşa că îmbulzeala 
de la prânz, cum i se zice, încă nu începuse. Meniul nu-i oferă 
aproape nimic suportabil. Comandă o băutură răcoritoare şi o 
supă, apoi aşteaptă. 

Cerul începe să se înnoreze. În ziar scria că exista o 
probabilitate de treizeci la sută să plouă. 

Asta înseamnă o probabilitate de şapte zeci la sută să îşi 
încheie misiunea în noaptea asta. 

Un bărbat ocupă locul din stânga ei. Nu se uită la el. Privind în 
faţă, vedea doar tejgheaua, aşteptând să apară pagina de 
cuvinte încrucişate. 

După un moment, bărbatul trânteşte ziarul, deschis la pagina 
de cuvinte încrucişate, şi scrie nişte litere în pătrăţelele din 
prima linie orizontală a careului. 

Literele spun: CONFIRMAT. 

Uitându-se la harta ei cu parcul Naţional Mall, foloseşte un pix 
ca să scrie în spaţiul alb de sus: Liftu/ de marfă? 

Bărbatul, prefăcându-se că se gândeşte la altă definiţie, 
loveşte cu creionul în cuvântul deja scris. 

Ospătarul vine cu băutura ei răcoritoare. la o înghiţitură lungă 
şi se bucură de efectul liniştitor al băuturii carbogazoase asupra 
stomacului ei agitat. Apoi ea scrie: Întăriri? 

Foloveşte din nou în acelaşi cuvânt, confirmând încă o dată. 

Pe urmă, într-o coloană de jos a careului de cuvinte 
încrucişate, scrie: AIBULETIN. 

Am, scrie ea. Adaugă: Dacă plouă, ne întâlnim la ora nouă? 

El scrie: NUPLOUA. 

Ea se agită, dar nu reacţionează în niciun fel, doar aşteaptă. 

DALANOUĂ, scrie el pe o coloană orizontală de mai jos. 

Apoi se ridică înainte ca ospătarul să îi poată prelua comanda 
şi lasă ziarul cu cuvintele încrucişate pe tejghea. Ea îl trage spre 
ea şi îl deschide mai bine, de parcă ar fi interesată de unul 
dintre articole. Harta şi ziarul vor fi distruse şi aruncate în coşuri 
de gunoi diferite. 

De-abia aşteaptă să plece în seara asta. Este convinsă că îşi 
va îndeplini misiunea. Singurul lucru pe care nu îl poate controla 
însă, este vremea. 

Nu se rugase niciodată în viaţa ei, dar, dacă ar face-o acum, 
s-ar ruga să nu plouă. 


CAPITOLUL 10 

E 1:30 după-amiaza, în Camera de Criză, răcoroasă, izolată 
fonic şi fără ferestre. 

— Mâine, Montejo va declara legea marţială în tot Hondurasul, 
spune Brendan Mohan, consilierul meu pentru securitate 
naţională. Deja şi-a închis majoritatea rivalilor politici, dar va 
merge mai departe. Alimentele lipsesc, aşa că probabil va 
institui un control al preţurilor pentru a-i menţine calmi pe 
oameni încă vreo câteva zile, până când va avea controlul 
complet. Conform estimărilor noastre, Patriotas au o armată 
puternică, de două sute de mii de soldaţi, care se găseşte în 
vecinătate, în Managua. Aşteaptă doar ordinul. Asta dacă el nu 
va demisiona... 

— Nu va face asta, spune vicepreşedinta Kathy Brandt. 

Mohan, un fost general, nu apreciază întreruperea, dar 
înţelege lanţul autorităţii. Ridică din umerii lui laţi şi se întoarce 
în direcţia ei. 

— Sunt de acord, doamnă vicepreşedintă, nu o va face. Dar s- 
ar putea să nu îi reziste armata. Atunci va fi dat jos de la putere. 
Dar dacă va rezista, conform estimărilor noastre, în Honduras va 
izbucni un război civil în cel mult o lună. 

Mă întorc spre Erica Beatty, directoarea CIA, o femeie 
pedantă, cu o voce blândă, cu ochi negri, cearcăne şi părul 
cărunt tuns foarte scurt. E o adevărată spioană, şi-a petrecut 
viaţa în CIA. A fost recrutată din facultate de Agenţie şi a 
devenit ofiţer sub acoperire, rămânând în Germania de Vest în 
anii '80. În 1987, a fost răpită de STASI - Serviciul de Securitate 
al Statului Est-German -, care a pretins că a fost prinsă de 
partea lor a Zidului Berlinului, cu un paşaport fals şi schiţe 
arhitectonice ale sediilor RDG. A fost interogată şi ţinută 
prizonieră aproape o lună înainte ca STASI să-i dea drumul. 
Documentele STASI, făcute publice după căderea zidului şi 
reunificarea Germaniei, au arătat că a fost torturată cu 
brutalitate, dar nu a dezvăluit nicio informaţie. 

Lăsând în urmă vremurile de ofiţer sub acoperire, a avansat 
pe scara ierarhică şi a devenit unul dintre cei mai importanţi 
experţi ai ţării noastre pe probleme legate de Rusia, a sfătuit 
şefii de State Majore întrunite şi a condus Divizia Centrală 
Eurasiatică a CIA, care se ocupa cu supravegherea operaţiunilor 
de culegere de informaţii din statele-sateliţi ale fostei Uniuni 


Sovietice şi din ţările membre ale Pactului de la Varşovia. În cele 
din urmă, Beatty a fost în slujba Serviciului Superior de 
Informaţii. In campanie, a fost cel mai important consilier al meu 
pe probleme legate de Rusia. Rareori vorbeşte neîntrebată, dar, 
dacă o provoci, poate să-ţi spună mai multe despre preşedintele 
Dimitri Cernokev decât ar putea să-ţi zică el însuşi. 

— Ce crezi, Erica? o întreb. 

— Montejo cade fix în plasa lui Cernokev, spune ea. De când a 
preluat puterea, Cernokev şi-a dorit o incursiune în America 
Centrală. Asta e cea mai bună şansă a lui de până acum. 
Montejo devine fascist şi le oferă credibilitate celor de la 
Patriotas, făcându-i să pară nişte luptători pentru libertate şi nu 
nişte marionete ale Rusiei. Joacă exact rolul pe care i l-a scris 
Cernokev. Montejo e un laş şi un idiot. 

— Dar e laşul şi idiotul nostru, spune Kathy. 

Kathy are dreptate. Nu-i putem lăsa pe Patriotas, care sunt 
sprijiniți de ruşi şi sunt marionetele lui Cernokev, să intre în 
acea regiune. Am putea declara orice înfrângere a preşedintelui 
Montejo drept o lovitură de stat şi am sista ajutoarele din partea 
Americii, dar ce folos ar aduce asta intereselor noastre? Ar 
întoarce guvernul Hondurasului şi mai mult împotriva noastră, 
iar Rusia ar fi în câştig, consolidându-şi astfel poziţia în America 
Centrală. 

— Am vreo opţiune bună aici? întreb. 

Nimănui nu-i vine în minte niciuna. 

— Haideţi să ne ocupăm acum de Arabia Saudită. Ce naiba s- 
a-ntâmplat? 

Erica Beatty se ocupă de asta. 

— Saudiţii au arestat câteva zeci de persoane bănuite că ar fi 
implicate într-un complot de asasinare a regelui Saad ibn Saud. 
Se pare că au sechestrat arme şi explozibili. Nu s-a ajuns atât de 
departe încât să se atenteze la viaţa lui, dar autorităţile saudite 
susţin că suspecţii mai aveau un pas până la asasinat când 
Mabahith şi-a executat raziile şi arestările în masă. 

Saad ibn Saud are doar treizeci şi cinci de ani şi este cel mai 
tânăr fiu al fostului rege. Cu doar un an în urmă, tatăl lui şi-a 
remaniat conducerea şi i-a surprins pe mulţi atunci când l-a 
numit pe Saad prinţ moştenitor - următorul pe linie la tron. Asta 
i-a supărat pe mulţi membri ai familiei regale. Şi, la trei luni de 


la numire, tatăl lui a murit, iar Saad ibn Saud a devenit cel mai 
tânăr rege al Arabiei Saudite. 

A fost un drum greu pentru el până acum. A reacţionat la 
majoritatea dificultăţilor folosind poliţia de stat, Mabahith, ca să 
prindă disidenţii şi, într-o noapte, acum câteva luni, a executat 
mai mult de o duzină dintre ei. Nu am fost de acord, dar n-am 
avut încotro. Am nevoie de el în regiunea aceea. [ara lui este 
cel mai apropiat aliat al nostru. Şi, fără o Arabie Saudită cu o 
situaţie politică stabilă, influenţa noastră este compromisă. 

— Erica, cine-i în spatele complotului? Iran? Yemen? A fost 
ceva din interior? 

— Domnule, ei nu ştiu. Noi nu ştim. ONG-urile pentru 
drepturile omului spun că nu a fost niciun complot de asasinare, 
că e doar o scuză pentru a prinde mai mulţi rivali politici ai 
regelui. Ştim că au fost arestaţi şi unii dintre cei mai bogaţi, dar 
mai puţin influenţi, membri ai familiei regale. Vor veni nişte zile 
grele acolo. 

— Îi ajutăm? 

— Ne-am oferit. Până acum, nu ne-au răspuns. E o... situaţie 
tensionată. Ă 

Agitaţie în cea mai stabilă parte din Orientul Mijlociu. In timp 
ce mă confrunt cu problema asta acasă. E ultimul lucru de care 
am nevoie acum. 


La ora 2:30, înapoi în Biroul Oval, vorbesc la telefon: 

— Doamnă Kopecky, fiul dumneavoastră a fost un erou. Îi 
cinstim serviciul făcut pentru ţară. Mă rog pentru 
dumneavoastră şi pentru familia dumneavoastră. 

— Şi-a iubit... şi-a iubit ţara, domnule preşedinte Duncan, 
răspunde ea cu o voce tremurândă. A crezut în misiunea lui. 

— Sunt sigur că... 

— Eu nu am crezut, spune ea. Nu înțeleg de ce băieții noştri 
mai trebuie să meargă în tara aia. Nu-şi pot da seama cum să-şi 
conducă tara lor tâmpită? 

Deasupra mea, becurile pâlpâie, două licăriri rapide. 

— Înţeleg, doamnă Kopecky. 

— Spuneti-mi Margaret - toată lumea Îmi zice aşa. Pot să vă 
spun Jon? 

— Margaret îi spun unei femei care tocmai şi-a pierdut fiul în 
vârstă de 19 ani poţi să-mi spui cum vrei. 


— Jon, ştiu că încerci să ieşi din Irak. Dar fă mai mult decăt să 
încerci. leşi naibii odată! 


La ora 3:10 sunt în Biroul Oval, cu Danny Akers şi Jenny 
Brickman, consilierul meu politic. 

Carolyn intră, stabileşte contactul vizual cu mine şi dă din cap 
repede, preventiv - încă nu a primit nicio veste, nu s-a schimbat 
nimic. 

E greu să mă concentrez la altceva. Dar nu am de ales. 
Lumea nu va sta în loc pentru ameninţarea asta. 

Carolyn ni se alătură, aşezându-se. 

— Asta e de la Departamentul de Sănătate şi Servicii Sociale, 
spune Danny. Nu aveam chef azi de prezentarea secretarului de 
la departamentul de Sănătate şi Servicii Sociale, dorind să reduc 
la minimum timpul petrecut cu chestiuni neesenţiale, aşa că l- 
am pus pe Danny să cerceteze problema şi să mi-o explice. 

— E o problemă cu programul Medicaid, spune Danny, în care 
e implicată Alabama. Vă mai amintiţi că Alabama a fost unul 
dintre statele care a refuzat să accepte extinderea Medicaid sub 
Actul pentru Îngrijire Medicală Accesibilă? 

— Sigur că da. 

Carolyn se ridică de pe scaun şi merge repede spre uşă, care 
se deschide chiar când ajunge la ea. Secretara mea, JoAnn, îi 
înmânează un bilet. 

Danny tace, probabil pentru că vede expresia de pe faţa mea. 

Carolyn citeşte biletul şi se uită la mine. 

— Domnule, e nevoie de dumneavoastră în Camera de Criză, 
spune ea. 

Dacă e ceea ce mă tem eu că e - dacă asta e -, atunci auzim 
împreună despre asta pentru prima dată. 


CAPITOLUL 11 

După şapte minute, eu şi Carolyn intrăm în Camera de Criză. 

Ne dăm seama imediat: nu e lucrul de care ne temeam. 
Atacul nu a început. Pulsul meu încetineşte. Nu am venit aici ca 
să ne distrăm şi să ne jucăm, dar nu e un coşmar. Nu încă. 

În timp ce intrăm, îi văd în cameră pe: vicepreşedinta Kathy 
Brandt, consilierul meu pentru securitate naţională, Brendan 
Mohan, preşedintele Şefilor Statelor-Majore întrunite, amiralul 
Rodrigo Sanchez, secretarul Apărării, Dominick Dayton, Sam 
Haber, secretarul pentru Securitate Internă şi directoarea CIA, 
Erica Beatty. 

— Sunt într-un oraş numit al-Bayda, spune amiralul Sanchez. 
În centrul Yemenului. Nu este o zonă cu activitate militară. 
Coaliția condusă de saudiţi e la o sută de kilometri. 

— De ce se întâlnesc ăştia doi? 

Erica Beatty, de la CIA, răspunde: 

— Nu ştim, domnule preşedinte. Dar Abu-Dheeq este şeful 
operaţiunilor militare al-Shabaab, iar al-Fadhli este comandantul 
militar al AQAP. Îşi ridică sprâncenele. 

Cei mai importanţi generali ai teroriştilor somalezi şi ai celor 
din Al-Qaida se întâlneau în Peninsula Arabă. 

— Cine mai e acolo? 

— Se pare că Abu-Dheeqg a venit cu un grup mic, spune ea. 
Dar al-Fadhli şi-a adus familia. Intotdeauna face asta. 

Exact. Işi aduce familia ca să fie o ţintă mai dificilă. 

— Câţi sunt? 

— Şapte copii, spune ea. Cinci băieţi şi două fete. Cu vârste 
cuprinse între doi şi şaisprezece ani. Şi soţia lui. 

— Spune-mi exact unde sunt. Nu geografic, ci în termeni civili. 

— Se întâlnesc la o şcoală primară, explică ea. Apoi adaugă 
repede: Dar acum nu simt copii acolo. Amintiţi-vă că sunt cu opt 
ore înaintea noastră. E noapte. 

— Vrei să zici că nu sunt copii, cu excepţia celor cinci băieţi şi 
a celor două fete ale lui al-Fadhli. 

— Bineînţeles, domnule. 

Ticălosul acela îşi foloseşte copiii drept scut şi ne provoacă să 
îi ucidem toată familia ca să ajungem la el. Doar un laş face 
asta. 

— Nu există nicio şansă ca al-Fadhli să fie separat de copiii 
lui? 


— Pare să fie în altă parte a şcolii, dacă asta contează, spune 
amiralul Sanchez. Întâlnirea are loc într-un birou. Copiii dorm 
într-un spaţiu mare, probabil o sală de sport sau o sală de 
şedinţe. 

— Dar racheta va demola toată şcoala, îi spun. 

— Da, domnule, trebuie să presupunem că aşa se va 
întâmpla. 

— Domnule general Burke, îi zic la telefonul cu difuzor, aveţi 
vreun comentariu de adăugat? 

Burke e un general cu patru stele şi şeful Comandamentului 
Central al Statelor Unite, în legătură telefonică din Qatar. 

— Domnule preşedinte, nu trebuie să vă spun eu că acestea 
sunt două ținte de mare valoare. Sunt cele mai bune minţi 
militare ale organizațiilor respective. Abu-Dheeg e un fel de 
Douglas MacArthur pentru al-Shabaab. Al-Faahli nu e doar cel 
mai bun comandant militar, ci şi cel mai bun strateg pentru 
AQAP. Ar putea fi ceva foarte important, domnule. S-ar putea să 
nu mai avem niciodată o ocazie ca asta. 

Important e un termen relativ. Aceşti oameni vor fi înlocuiţi. 
Şi, în funcţie de cât de mulţi nevinovaţi vom ucide, am putea 
crea mai mulţi viitori terorişti decât ucidem acum. Dar, fără 
îndoială, va fi un regres pentru organizaţiile lor. Şi nici nu-i 
putem lăsa pe terorişti să creadă că sunt în siguranţă cât timp 
se ascund după familiile lor. 

— Domnule preşedinte, spune Erica Beatty, nu ştim cât de 
mult va dura întâlnirea asta. S-ar putea încheia chiar acum. 
Evident, aceşti doi comandanţi militari vor să-şi spună sau să-şi 
împărtăşească ceva important şi se tem să o facă prin 
intermediari sau mijloace electronice. Dar, din câte ştim, ar 
putea pleca în cinci minute. 

Cu alte cuvinte, acum ori niciodată. 

— Rod? îl întreb pe preşedintele Şefilor Statelor-Majore 
întrunite, amiralul Sanchez. 

— Eu recomand să atacăm, spune el. 

— Dom? Cer părerea secretarului de stat al Apărării. 

— Sunt de acord. 

— Brendan? 

— Sunt de acord! 

— Kathy? Tu ce părere ai, ca vicepreşedintă? 


Vicepreşedinta îşi ia un răgaz scurt şi răsuflă cu năduf. Îşi dă o 
şuviţă de păr cărunt după ureche şi răspunde: 

— El a ales, nu noi, să-şi folosească familia ca pe un scut 
uman. Sunt de acord că ar trebui să atacăm. 

Privesc spre directoarea CIA. 

— Erica, ai numele copiilor? 

Mă cunoaşte destul de bine. Îmi înmânează o hârtie cu şapte 
nume scrise pe ea. 

Le citesc, de la Yasin, băiatul de şaisprezece ani, până la 
Salma, fetiţa de doi ani. 

— Salma! Asta înseamnă „pace”, nu-i aşa? 

Ea îşi drege vocea. 

— Cred că da, domnule. 

Îmi imaginez o copiliţă, cuibărită în braţele mamei ei, dormind 
liniştită, fără să ştie nimic despre o lume plină de ură. Poate că 
Salma va creşte şi va deveni femeia care va schimba totul. 
Poate că ea ne va conduce departe de conflictele noastre, spre 
înţelegere. Trebuie să credem că asta se va întâmpla într-o zi, 
nu-i aşa? 

— Am putea aştepta să se termine întâlnirea, le spun. Când o 
vor lua pe căi diferite, vom urmări convoiul lui Abu-Dheeqg şi îl 
vom distruge. Vom omori un lider al teroriştilor. Nu doi, dar va fi 
mai bine decât niciunul. 

— Şi cu al-Fadhli cum rămâne? întreabă amiralul Sanchez. 

— Urmărim şi convoiul lui şi sperăm că se va separa de 
familie. Apoi îl atacăm. 

— Nu o s-o facă, domnule. Vreau să spun că nu se va separa 
de familie. Se va întoarce într-o zonă populată şi va dispărea, 
aşa cum face întotdeauna. Îl vom pierde. 

— Al-Fadhli rareori iese pe-afară, vine cu părerea Erica Beatty. 
De-asta e o ocazie aşa de grozavă. 

— Grozavă! Dau din mână. Da! Să ucizi şapte copii e... 
grozav! 

Mă ridic şi mă îndepărtez de scaunul meu, apoi mă plimb pe 
lângă perete. Cu spatele la echipă, aud vocea lui Kathy Brandt. 

— Domnule preşedinte, spune ea, al-Fadhli nu e prost. Dacă o 
să-l ucidem pe Abu-Dheeqg la un kilometru sau doi de unde a 
avut loc întâlnirea, va şti că i-ai urmărit pe amândoi până la 
şcoala primară. Va şti de cel-ai cruțat. li va anunţa pe fraţii lui 
de arme. Ţineţi-vă copiii lângă voi şi americanii nu vă vor ataca! 


— Ei nu-şi fac griji pentru copiii noştri, spune Erica Beatty. 

— Şi noi trebuie să ne comportăm la fel? Nu suntem mai buni 
decât ei. Dacă lor nu le pasă de copiii noştri, nici nouă nu ar 
trebui să ne pese de ai lor?! 

Kathy îşi ridică o mână. 

— Nu, domnule, nu asta vreau să spun. Ei atacă intenționat 
civili. Noi nu o facem intenţionat. Noi o facem doar în ultimă 
instanţă. Noi conducem un atac militar de precizie împotriva 
unui lider terorist, nu alegem la întâmplare civili şi copii drept 
ţinte. 

Sigur, acesta e argumentul. Dar teroriştii cu care ne luptăm 
nu văd nicio diferenţă între o lovitură militară condusă de 
Statele Unite şi ceea ce fac ei. Nu-şi pot folosi dronele pentru a 
lansa rachete. Nu ne pot ataca armata sau aviația militară. Ceea 
ce fac ei, aruncarea în aer sau atacarea țintelor civile, este 
versiunea lor de lovituri militare de precizie. 

Nu suntem diferiţi? Nu ne oprim atunci când vine vorba de 
conducerea unui atac militar despre care știm că va ucide copii 
nevinovaţi? Există consecinţe neintenţionate. Dar de data asta 
ştim rezultatul dinainte de a începe. 

Amiralul Rod Sanchez îşi privi ceasul. 

— Această dezbatere ar putea deveni inutilă oricând. Mă 
îndoiesc totuşi că vor mai sta mult împreună înainte să... 

— Da, deja s-a vorbit despre asta, spun eu. Am auzit de prima 
dată. 

Îmi las capul în jos şi închid ochii, ignorându-i pe cei prezenţi. 
Am o echipă de profesionişti, foarte competenţi şi bine pregătiţi, 
care mă sfătuiesc. Dar prefer să iau singur această decizie. 
Există un motiv pentru care fondatorii ţării noastre au pus un 
civil să conducă armata. Pentru că nu contează doar eficacitatea 
militară. Contează şi politica, valorile, ceea ce susţinem ca 
naţiune. 

„Cum pot să ucid şapte copii? 

Nu faci asta. Ucizi doi terorişti care plănuiesc următorul măcel 
împotriva civililor nevinovați. Al-Fadhli îşi ucide copiii pentru că 
se ascunde după ei. 

Adevărat, dar e o chestiune de semantică. E alegerea mea. Ei 
trăiesc sau mor din cauza alegerii mele. Cum o să-mi întâlnesc 
Creatorul într-o zi şi o să le justific mortile? 


Nu e o problemă de semantică. Dacă ratezi ocazia asta, îi 
răsplăteşti pentru tacticile lor laşe. 

Dar nu asta contează. Cei şapte copii nevinovați contează. 
Asta susțin Statele Unite? 

Dar de ce se întâlnesc acei terorişti importanţi față-n față? 
Asta nu s-a mai întâmplat până acum. Trebuie să plănuiască 
ceva măreț. Ceva care va avea ca rezultat moartea mai multor 
oameni decât cei şapte copii. Dacă îi opreşti acum, ai putea 
împiedica un atac. În cele din urmă, ai putea salva mai multe 
vieți.” 

Deschid ochii. Inspir adânc şi aştept să mi se liniştească 
bătăile neregulate ale inimii. Dar nu se întâmplă asta. Devin mai 
rapide. 

Ştiu răspunsul. Întotdeauna ştiu răspunsul, deşi nu l-am 
căutat niciodată. Am căutat doar o justificare. 

Mai aştept un moment şi şoptesc o rugăciune. Mă rog pentru 
acei copii. Mă rog ca, într-o zi, niciun preşedinte să nu mai fie 
nevoit să ia o decizie ca asta. 

— Dumnezeu să ne-ajute! spun. Aveţi autorizaţia mea să 
atacați! 


CAPITOLUL 12 

Mă întorc în Biroul Oval cu Carolyn, în timp ce se apropie încet 
şi agonizant ora cinci după amiaza. Tăcem. Mulţi muncitori de- 
abia aşteaptă ora cinci de vineri, pentru că asta înseamnă 
sfârşitul săptămânii de muncă, începutul relaxării de care au 
mare nevoie şi timpul petrecut cu familia. 

Dar, în ultimele patru zile, eu şi Carolyn am aşteptat şi plănuit 
pentru această oră a zilei fără să ştim dacă e începutul sau 
sfârşitul a ceva, ori amândouă. 

Lunea trecută, chiar după prânz, am primit un apel pe 
telefonul meu mobil. În bucătărie, eu şi Carolyn mâncam grăbiţi 
sandviciuri cu carne de curcan. Deja ştiam că ne confruntam cu 
o ameninţare iminentă. Nu înţelegeam proporţiile şi importanţa 
ei. Nu ştiam cum s-o oprim. Misiunea noastră din Algeria deja 
dăduse greş într-un mod spectaculos în faţa întregii lumi. 
Suliman Cindoruk rămăsese în libertate. Toată echipa mea de 
securitate naţională fusese citată să depună mărturie a doua zi, 
marţi, înaintea Comitetului Special al Camerei Reprezentanţilor. 

Dar, când am lăsat jos sandviciul şi am răspuns la acel apel, 
în bucătărie, totul s-a schimbat. Totul a fost întors cu susul în 
jos. Pentru prima dată, aveam o rază de speranţă. Dar eram şi 
mai speriat ca niciodată. 

„La cinci după-amiaza, ora Coastei de Est, vineri, 11 mai”, mi 
s-a spus. 

Aşa că, pe măsură ce se apropie ora cinci a zilei de vineri, 11 
mai, nu mă mai gândesc la cei şapte copii nevinovaţi din 
Republica Yemen, care sunt morţi sub o grămadă de cenuşă şi 
moloz din cauza unei decizii pe care am luat-o eu. 

Acum mă întreb ce naiba se va întâmpla cu ţara noastră şi 
cum mă pot ocupa mai bine de asta. 

— Unde-i fata? murmur nerăbdător. 

— Domnule, încă nu e ora cinci. Va veni ea aici. 


— Nu ştii, îi spun în timp ce umblu încoace şi-ncolo. Nu ai de 
unde să ştii. Sun-o! 

Înainte să poată face asta, telefonul îi vibrează. Răspunde. 

— Da, Alex... ea - bine... e singură?... da... asta e bine, fă ce 
trebuie să faci... da, grăbeşte-te! 

Pune telefonul deoparte şi mă priveşte fix. 

— E aici? întreb. 


— Da, domnule, e aici. O percheziţionează. 

Mă uit pe fereastră la cerul înnorat ce ameninţă cu ploaia. 

— Carrie, oare ce-o să spună? 

— Şi eu aş vrea să ştiu, domnule. Vă voi urmări! 

Indicaţia pe care am primit-o a fost o întâlnire între patru ochi, 
fără excepţii. Aşa că, fizic, voi fi doar eu în Biroul Oval, împreună 
cu oaspetele meu. Dar Carolyn ne va privi pe un ecran din Sala 
Roosevelt. 

Bat pasul pe loc pentru că nu ştiu ce să fac cu mâinile. 
Stomacul mi s-a întors complet pe dos. 

— Doamne, n-am mai fost aşa de agitat de când... Nu pot 
termina propoziţia. Nu cred că am fost vreodată atât de agitat. 

— Nu se vede, domnule. 

Nu sunt de acord cu ce spune. 

— Nici la tine nu se vede. Carolyn nu-şi arată niciodată 
slăbiciunea. Nu e felul ei de a fi. Şi e o alinare acum, pentru că 
ea e singura persoană pe care pot conta. 

E singura persoană din Guvernul Statelor Unite, în afară de 
mine, care ştie despre această întâlnire. 

Carolyn pleacă. Stau lângă biroul meu şi aştept ca JoAnn să 
deschidă uşa pentru vizitatoarea mea. 

După o vreme care mi se pare o veşnicie, în timp ce ceasul se 
mişcă încet, JoAnn deschide uşa. 

— Domnule preşedinte, spune ea. 

Asta e! 

— Pofteşte-o înăuntru, îi spun. 


CAPITOLUL 13 

Fata intră în cameră. Poartă bocanci, blugi rupţi şi un tricou 
gri cu mâneci lungi pe care scrie PRINCETON. E foarte slabă, are 
un gât lung, pomeţi proeminenţi şi ochi mici şi îndepărtați într- 
un fel ce sugerează că vine din Europa de Est. Părul îi e aranjat 
într-unul dintre acele stiluri pe care nu l-am înţeles niciodată, cel 
de pe partea dreaptă a capului ei e tuns zero, milităreşte, iar un 
păr mai lung îi atârnă peste aceasta, până la umerii ei osoşi. 

Arată ca o combinaţie de manechin de la Calvin Klein şi 
rocker-punkist european. 

Scrutează camera, dar nu în felul în care o fac persoanele 
obişnuite care intră în Biroul Oval. Cei care vizitează prima dată 
privesc totul, mănâncă din ochi toate portretele şi toate 
fleacurile, se minunează de sigiliul preşedintelui şi de biroul 
Resolute. 

Nu şi ea. Ceea ce văd în ochii ei, dincolo de masca ei 
impenetrabilă, e un dispreţ pur. Mă urăşte şi îmi urăşte şi biroul, 
cu tot ce reprezintă el. 

Dar e şi încordată, atentă - se întreabă dacă cineva o va 
ataca, o va încătuşa şi îi va pune o glugă pe cap. 

Se încadrează în descrierea fizică pe care am primit-o. La 
poartă, a spus numele la care ne aşteptam. Ea e. Dartot trebuie 
să verific. 

— Spune cuvintele, Îi zic. 

Ea îşi ridică sprâncenele. Nu poate fi surprinsă. 

— Spune-le! 

Ea îşi dă ochii peste cap. 

— Evul Mediu, zice ea, de parcă aceste cuvinte ar fi fost o 
otravă pe limba ei. Are accent puternic est-european. 

— De unde ştii aceste cuvinte? 

Ea da din cap şi plescăie zgomotos. E clar că nu voi primi un 
răspuns la întrebarea mea. 

— Serviciul dumneavoastră Secret... nu mă place, răspunde 
ea. 

— Ai declanşat detectoarele de metale. 

— Fac asta... de fiecare dată. Cum îi spune? Fragmentul de 
bombă... 

— Şrapnelul, o ajut. Părţile bombei. Dintr-o explozie. 

— Da, acesta, spune ea, lovindu-şi încet fruntea. Mi-au spus 
că doi... centimetri mai la dreapta... şi nu m-aş mai fi trezit. 


Îşi îndoaie degetul mare într-o gaică a blugilor. Mă priveşte 
sfidător, mă provoacă. 

— Aţi vrea să ştiţi... ce-am făcut ca să merit asta? 

Pot să ghicesc că are ceva de-a face cu un atac militar 
ordonat de vreun preşedinte american - poate chiar eu - într-un 
ţinut îndepărtat. Dar nu ştiu aproape nimic despre această 
femeie. Nu-i ştiu numele adevărat sau de unde vine. Nu-i ştiu 
motivaţia sau planul. După ce m-a contactat prima dată - 
indirect - acum patru zile, luni, a dispărut de pe hartă şi, în 
ciuda eforturilor mele considerabile de a afla mai multe despre 
ea, nu am reuşit să fac asta. Nu am nicio informaţie concretă 
despre ea. 

Dar sunt destul de sigur că în mâinile acestei tinere este 
viitorul lumii libere. 

— Îmi duceam... verişorul... la slujbă când a lovit racheta, 
explică ea. 

Bag mâinile în buzunare, căutând un răspuns. 

— Aici eşti în siguranţă. 

Îşi ridică privirea şi se uită departe. Atunci am observat ochii 
de o frumoasă nuanţă arămie. O fac să pară mai tânără. Mai 
puţin ca imaginea dură pe care încearcă să o proiecteze şi mai 
mult ca o copilă speriată, aşa cum trebuie să fie, dincolo de 
toate. 

Ar trebui să fie speriată. Sper că e speriată. Eu sigur sunt, dar 
n-am de gând să o arăt mai mult decât ea. 

— Nu, spune ea. Nu cred! 

— Îţi promit! 

Ea clipeşte greu şi priveşte departe, cu dispreţ. 

— Preşedintele american promite. Îşi bagă mâna în buzunarul 
din spate al blugilor şi scoate un plic rupt şi îndoit. Il îndreaptă şi 
îl pune pe masa de lângă canapea. 

— Partenerul meu nu ştie ce ştiu eu. Doar eu ştiu. Nu am scris 
informaţia. Totul este memorat, zice ea, şi se loveşte uşor cu 
palma peste frunte. E doar aici. 

Se referă la secretul ei. Nu l-a pus într-un computer de unde l- 
am putea accesa sau într-un e-mail pe care l-am putea 
intercepta. Îl păstrează într-un singur loc, un loc pe care nici 
tehnologia noastră sofisticată nu-l poate penetra - mintea ei. 

— lar eu nu ştiu ce ştie partenerul meu, completează ea. 


Exact! S-a despărţit de partenerul ei. Îmi spune că fiecare 
dintre ei are o parte a puzzle-ului. Fiecare e la fel de 
indispensabil. 

— Am nevoie de amândoi, îi spun. Înţeleg. Mesajul tău de luni 
a fost clar în legătură cu asta. 

— Veţi fi singur în seara asta, zice ea. 

— Da! Mesajul tău a fost clar şi în legătură cu asta. 

Dă din cap de parcă am fi stabilit ceva. 

— De unde ştii despre „Evul Mediu”? 

Văzu pe masa de lângă canapea o fotografie cu mine şi fiica 
mea mergând de la elicopterul prezidenţial Marine One spre 
Casa Albă, şi o ridică să o privească mai bine. 

— Îmi amintesc de prima dată când am văzut un elicopter, 
spune ea. Eram o fetiţă. Era la televizor. Se inaugura un hotel în 
Dubai. Mari-Poseidon se numea. Era... un hotel maiestuos la 
malul Golfului Persic. Avea un heli - un heli... port? 

— Da, heliport, îi spun. Un loc de aterizare pe acoperiş pentru 
elicoptere. 7 

— Da! Elicopterul a aterizat pe acoperişul acestui hotel. Imi 
aduc aminte că m-am gândit că dacă oamenii pot zbura, atunci 
pot face... orice. 

Nu ştiu de ce îmi vorbeşte despre hoteluri din Dubai sau 
elicoptere. Poate e doar o pălăvrăgeală din cauza nervilor. 

Mă apropii de ea. Se întoarce, pune fotografia pe masă şi îşi 
face curaj. 

— Dacă nu plec de aici, spune ea, nu îl veţi vedea niciodată 
pe partenerul meu. Nu veţi putea opri asta. 

Ridic plicul de pe masă. E aproape imponderabil şi foarte 
subţire. Văd o urmă de culoare prin hârtie. Serviciul Secret l-ar fi 
inspectat, ar fi verificat dacă avea reziduuri suspecte sau alte 
lucruri de genul acesta. 

Ea se dă mai în spate, încă circumspectă, încă aşteptând ca 
agenţii guvernamentali să dea buzna pe uşă şi să o ducă într-o 
cameră de interogatoriu în stilul celor de la Guantanamo. Dacă 
aş fi crezut că asta ar fi funcţionat, aş fi făcut-o imediat. Dar ea 
a aranjat totul ca să nu fie posibil aşa ceva. Această tânără a 
reuşit să facă tot ceea ce foarte puţini oameni pot să facă. 

M-a forţat să joc după regulile ei. 

— Ce vrei? o întreb. De ce faci asta? 


Pentru prima dată, expresia ei stoică dispare, buzele i se 
curbează, dar nu într-o exprimare a veseliei. 

— Doar preşedintele acestei ţări ar pune o asemenea 
întrebare. Dă din cap, apoi chipul ei devine din nou o mască 
misterioasă. 

— Veţi afla de ce, spune ea, în timp ce se uită la plicul din 
mâna mea. In seara asta. 

— Aşa că trebuie să am încredere în tine. 

Asta o face să se uite la mine cu o sprânceană ridicată şi cu o 
sclipire în ochi. 

— Nu v-am convins? 

— Ai ajuns până aici, îi zic. Dar nu, nu m-ai convins în 
totalitate. 

Se holbează la mine, sigură şi îndrăzneață, de parcă aş fi fost 
un prost dacă aş fi crezut că mergea la cacealma. 

— Atunci trebuie să hotărâți, spune ea. 

— Aşteaptă, îi zic în timp ce se îndreaptă spre uşă şi întinde o 
mână spre clanţă. 

Se enervează şi încremeneşte. Cu spatele la mine, îmi 
explică: 

— Dacă nu îmi daţi voie să plec, nu îl veţi vedea niciodată pe 
partenerul meu. Dacă voi fi urmărită, nu îl veţi vedea niciodată 
pe part... 

— Nimeni nu te va opri. Nimeni nu te va urmări. 

Rămâne nemişcată, cu mâna deasupra clanţei. Se gândeşte. 
Meditează. Nu ştiu la ce. Aş putea să umplu o cameră cu tot ce 
nu ştiu. 

— Dacă se întâmplă ceva cu partenerul meu, continuă ea, 
ţara dumneavoastră va arde. 

Deschide uşa şi pleacă. Pur şi simplu, dispare. 

Apoi rămân singur, cu plicul. Trebuie să o las să plece. Nu am 
de ales. Nu pot să risc să pierd singura şansă pe care o am. 

Presupunând că o cred. Presupunând că tot ce scrie e 
adevărat. Sunt aproape sută la sută sigur, dar, în munca mea e 
greu să fiu mai mult. 

Deschid plicul şi citesc unde va avea loc următoarea întâlnire, 
tot în seara asta. Îmi amintesc ce tocmai s-a întâmplat. Foarte 
puţine lucruri. Aproape că n-a avut nimic substanţial de zis. 


Dar îmi dau seama că a realizat două lucruri. Unu, trebuia să- 
mi înmâneze acest plic. Şi doi, voia să ştie dacă putea avea 
încredere în mine, dacă aş fi lăsat-o să plece. 

Mă aşez pe canapea, apoi privesc mirat plicul şi încerc să 
culeg nişte indicii din ce mi-a zis. Încerc să mă gândesc la 
următoarele mişcări de pe tabla de şah. 

Aud o bătaie în uşă şi intră Carolyn. 

— Am trecut testul, îi spun. 

— Doar atât a fost, încuviinţează ea. Şi acela, adaugă ea, 
dând din cap în timp ce se uită la plicul din mâna mea. 

— Dar oare ea a trecut testul meu? întreb. Cum pot să-mi dau 
seama dacă e ceva real? 

— Cred că este, domnule. 

— De ce? 

Deasupra, becurile pâlpâie iar, cu un efect momentan de 
stroboscop. Carolyn privi în sus şi înjură în şoaptă. Cândva, va 
trebui să se ocupe şi de asta. 

— De ce o crezi? o întreb. 

— Pentru că m-a făcut să pierd câteva minute bune până să 
ajung aici, domnule. Arată spre telefonul ei. Tocmai am primit 
veşti din Dubai. A avut loc un incident. 

Un incident în Dubai. 

— Cu un elicopter? 

Ea afirmă. 

— Un elicopter a explodat în timp ce ateriza pe heliportul de 
pe hotelul Mari-Poseidon. 

Îmi cuprind faţa cu palmele. 

— Am verificat ora, domnule. S-a întâmplat după ce a intrat 
ea în Biroul Oval. Nu avea cum să afle despre incident. 

Mă las pe spătarul canapelei. Aşadar, şi-a realizat şi al treilea 
scop. Mi-a arătat că vorbea serios. 

— Bine, şoptesc. Sunt convins. 


CAPITOLUL 14 

Sus, în locuinţa mea personală, deschid unul dintre sertarele 
măsuţei de toaletă, care conţine un singur obiect: o fotografie 
cu Rachel. Am o mulţime pe-aici, fotografii cu ea plină de viaţă 
şi fericită, când poza în fel şi chip în faţa aparatului foto, 
îmbrăţişa pe cineva sau râdea. Asta e doar pentru mine. A fost 
făcută cu mai puţin de o săptămână înainte de a muri. Faţa ei e 
pătată şi aproape scheletică din cauza tratamentelor; mai are 
doar câteva smocuri de păr pe cap. Celor mai mulţi oameni le-ar 
fi greu să privească asta - Rachel Carson Duncan, în cele mai 
grele momente ale ei, sucombând, în cele din urmă, din cauza 
unei boli devastatoare. Dar, pentru mine, este cea mai bună, 
mai puternică şi mai frumoasă Rachel - datorită zâmbetului din 
ochii ei, a păcii şi a tăriei ei. 

Lupta s-a terminat atunci. Ne-au spus că era doar o chestiune 
de timp - putea fi vorba de câteva luni sau, mai degrabă, 
săptămâni. S-a dovedit că era vorba de doar şase zile. Au fost 
şase zile pe care nu le-aş da pentru altele din viaţa mea. Tot ce 
conta eram noi şi iubirea noastră. Am vorbit despre temerile 
noastre. Am vorbit despre Lilly. Am vorbit despre Dumnezeu. 
Am citit din Biblie, ne-am rugat, am râs şi am plâns până ne-au 
secat izvoarele lacrimilor. N-am mai cunoscut o intimitate atât 
de intensă şi de cathartică. Nu m-am mai simţit niciodată 
inseparabil faţă de altă fiinţă umană. 

„Lasă-mă să-ţi fac o poză”, i-am şoptit. 

A început să protesteze, dar apoi a înţeles: voiam să-mi 
amintesc acele vremuri pentru că, în cel moment, am iubit-o cel 
mai mult. 

— Domnule, spune Carolyn Brock, bătând uşor cu degetele în 
uşă. 

— Da, ştiu. 

Ating fotografia lui Rachel cu două degete, în semn de sărut. 
Apoi închid sertarul şi îmi ridic privirea. 

— Hai să mergem, spun, îmbrăcat în haine civile şi ţinând o 
geantă mică pe umăr. 

Alex Trimble îşi lasă capul în jos, cu falca încleştată din cauza 
dezaprobării. Cel mai rău coşmar al şefului echipei Serviciului 
Secret acesta e. Se poate consola oricând cu faptul că i-am dat 
un ordin, că nu a avut de ales decât să mă lase să plec. 


— Doar de la distanţă? întreabă el. Nu ne veţi vedea 
niciodată. 

li zâmbesc într-un fel ce îi transmite un refuz. 

Am lucrat alături de Alex încă de la alegerile preliminare, când 
mi s-a asigurat protecţia de către un grup de agenţi de 
securitate. Eram un guvernator cu puţine şanse de câştig. De- 
abia după prima dezbatere majoră mi-au urcat procentele în 
sondaje şi am ajuns la unul dintre primii candidaţi, după 
fruntaşa Kathy Brandt. Nu ştiam cum îşi împărțea Serviciul 
Secret misiunile, dar, fiind un candidat mai puţin cunoscut, am 
presupus că nu i-am primit pe cei mai buni şi mai inteligenţi 
agenţi. Alex mi-a spus mereu: „Domnule guvernator, pentru 
mine, dumneavoastră sunteți preşedintele”, şi a fost disciplinat 
şi organizat. Echipa lui îi ştia de frică, la fel cum cadeţii ştiu de 
frica instructorilor militari. Şi, aşa cum i-am spus când l-am făcut 
şeful echipei de securitate al Casei Albe, nimeni nu mă 
asasinase până atunci, aşa că trebuia să fi făcut ceva bine. 

Nu te apropii prea mult de echipa ta de securitate, iar 
membrii ei nu se apropie prea mult de tine. Fiecare parte a 
acordului înţelege nevoia de separare emoţională. Dar eu 
întotdeauna am văzut bunătatea lui Alex. S-a însurat cu iubita 
lui din facultate, Gwen; citeşte din Biblie în fiecare zi şi îi trimite 
mamei lui bani în fiecare lună. E primul care-ţi spune că nu a 
fost un tocilar, dar a fost un bun apărător de stânga şi a primit o 
bursă de fotbal la Universitatea statului lowa, unde a studiat 
justiţia penală şi a visat să facă parte din Serviciul Secret ca să 
facă şi în viaţă ce făcea pe terenul de fotbal - să apere clientul 
din unghiul mort. 

Când i-am cerut să-mi conducă echipa de securitate de la 
Casa Albă, şi-a păstrat expresia stoică obişnuită şi postura 
dreaptă, dar am surprins o scurtă sclipire de emoție în ochii lui. 
„Domnule, ar fi cea mai mare onoare din viaţa mea”, mi-a şoptit 
el. 

— Vom folosi GPS-ul, îmi spune el acum. Doar ca să ştim unde 
sunteţi. 

— Îmi pare rău, îi zic. 

— Puncte de control, încearcă el, ca o rugăminte. Doar 
spuneţi-ne unde mergeţi... 

— Nu, Alex. 


Nu înţelege de ce. E convins că mă poate supraveghea fără să 
fie văzut. Sunt sigur că poate? Aşa că de ce nu-l las? 

Nu ştie, iar eu nu pot să-i spun. 

— Măcar purtaţi o vestă antiglonţ, insistă el. 

— Nu, îi răspund. E prea uşor de observat. Chiar şi cele noi 
sunt prea groase. 

Alex vrea să mai negocieze. Vrea să-mi spună că sunt 
inconştient, dar nu ar vorbi niciodată aşa cu mine. Îşi formulează 
o cerere în minte, probabil una care nu e diferită de motivele pe 
care deja mi le-a prezentat, înainte să-şi lase umerii în jos şi să 
renunţe. 

— Aveţi grijă! continuă el. O vorbă pe care oamenii şi-o zic în 
fiecare zi ca un rămas bun inofensiv, dar care, în acest caz, e 
încărcată de emoție şi teamă. 

— O să am. 

Mă uit la Danny şi la Carolyn, singurii oameni din cameră în 
afară de noi doi. E timpul să plec, singur şi neoficial. De ani 
întregi tot plec pe undeva, dar niciodată singur şi neoficial. 
Serviciul Secret face fiecare pas alături de mine şi cel puţin un 
asistent e aproape tot timpul lângă mine, chiar şi când sunt în 
vacanţă. Se ţine evidenţa locului în care sunt în fiecare oră. 

Ştiu că asta este singura opţiune ce va scuti ţara de 
nenumărate suferinţe şi îmi va permite să îmi fac datoria de a o 
păstra, proteja şi apăra. Ştiu că semenii mei americani merg 
singuri şi neoficial tot timpul, chiar dacă telefoanele mobile, 
camerele de supraveghere, cercetarea site-urilor de socializare 
şi hackingul le micşorează şi lor zonele de intimitate. Totuşi, 
este o mare schimbare şi mă simt un pic dezorientat şi 
dezarmat. 

Danny şi Carolyn sunt alături de mine în ultima parte a 
deplasării mele dincolo de capcanele biroului. Tăcem. Fiecare 
dintre ei a încercat din greu să mă convingă să renunţ la ideea 
asta. Acum s-au resemnat şi mă ajută ca să meargă totul bine. 

Să ieşi neobservat din Casa Albă e mai greu decât ai crede. 
Din apartamentul meu personal, coborâm pe scări. Mergem 
încet, fiecare zgomot de pas fiind o altă mişcare spre ceea ce se 
va întâmpla. Cu fiecare pas, îmi predau controlul unei sorţi 
incerte în noaptea asta. 


— Vă mai amintiţi când am mers prima dată pe drumul ăsta? 
întreb eu, revenindu-mi în minte turul de după alegeri pe care l- 
am făcut înainte să depun jurământul. 

— Ca şi cum ar fi fost ieri, spune Carolyn. 

— Nu voi uita niciodată, zice Danny. 

— Cred că eram atât de plini de... speranţă. Eram siguri că 
vom face lumea mai bună. 

Carolyn continuă: 

— Poate dumneavoastră eraţi. Eu eram speriată de moarte. 

Şi eu eram. Ştiam ce lume moşteneam. Nu ne făceam iluzii că 
vom lăsa în urmă totul perfect. Când îmi puneam capul pe pernă 
în fiecare noapte în timpul acelor zile agitate dinaintea 
inaugurării, mintea mea trecea repede de la visuri de mari paşi 
înainte în securitatea naţională, relaţii externe, prosperitate 
împărtăşită, îngrijire medicală şi reformă a justiţiei penale la 
coşmaruri în care stricam totul şi cufundam națiunea într-o 
criză. 

— Mai sigură, mai puternică, mai corectă, mai bună, spune 
Danny, amintindu-mi de cele patru cuvinte pe care le bifam în 
fiecare dimineaţă când începeam să adăugăm detalii subtile la 
politicile noastre şi să ne construim echipa pentru mandatul de 
patru ani ce ne aştepta. 

În cele din urmă, ajungem la subsol unde e o popicărie, un 
centru de operaţiuni ca un buncăr, dar bine mobilat, pe care 
Dick Chenney l-a ocupat după 11 septembrie, şi câteva camere 
proiectate pentru întâlniri în jurul unor mese simple sau pentru 
dormit pe paturi de campanie. 

Trecem de uşi şi ne îndreptăm spre un tunel îngust ce leagă 
clădirea de Departamentul de Trezorerie, spre est, pe 
bulevardul nr. 15 şi Pennsylvania. Ceea ce este sub Casa Albă a 
constituit subiect de mituri şi zvonuri de pe vremea Războiului 
Civil, când Armata Uniunii se temea de un atac împotriva Casei 
Albe şi s-au făcut planuri să-l evacueze pe preşedintele Lincoln, 
într-o pivniţă din clădirea Trezoreriei, ca ultimă soluţie. 
Adevărata muncă la tunel nu a început până la Franklin Delano 
Roosevelt şi al Doilea Război Mondial, când un atac aerian 
împotriva Casei Albe a devenit o reală ameninţare. A fost 
proiectat în zigzag, ca să diminueze impactul unui atac cu 
bombe. 


Intrarea în tunel are o alarmă la uşă, dar Carolyn s-a ocupat 
de asta. Tunelul are o lăţime de doar trei metri şi o înălţime de 
doar doi metri - nu prea mult spaţiu deasupra capului pentru 
mine, deoarece am peste un metru şi optzeci de centimetri. Ar 
putea avea un efect claustrofob, dar nu îl simt. Pentru cineva 
care s-a dezobişnuit să meargă fără Serviciul Secret sau 
asistenţi, spaţiul gol şi deschis al tunelului este eliberator. 

Noi trei străbatem aproape toată lungimea tunelului, înainte 
să ajungem la alt drum ce se întoarce la dreapta, până într-o 
mică parcare subterană rezervată funcţionarilor de rang înalt ai 
Trezoreriei şi oaspeţi importanţi. În seara asta, găzduieşte şi 
maşina mea de evadare. 

Carolyn îmi înmânează cheile maşinii, apoi un telefon mobil, 
pe care îl pun în buzunarul din stânga al hainei, lângă plicul pe 
care mi l-a dat fata acum o jumătate de oră. 

— Numerele sunt programate dinainte, spune ea, referindu-se 
la telefonul mobil. Sunt toţi cei despre care am vorbit. Inclusiv 
Lilly. 

Lilly. Ceva se rupe în interiorul meu. 

— Vă amintiţi codul? întreabă ea. 

— MI-I amintesc. Nu-ţi face griji. 

Scot un plic din buzunarul de la spate, unul cu sigiliul 
prezidenţial şi care conţine o singură foaie de hârtie. Când îl 
vede Danny, aproape că-şi pierde cumpătul. 

— Nu, spune el. Nu-l deschid. 

Carolyn întinde o mână şi ia plicul. 

— Deschide.-l, îi spun, dacă e nevoie. 

Danny îşi pune o mână pe frunte şi îşi dă părul pe spate. 

— Doamne, Jon, şopteşte el, folosindu-mi numele de botez 
pentru prima dată de când sunt în funcţie. Chiar o să faci asta? 

— Danny, îi şoptesc, dacă mi se-ntâmplă ceva... 

— Hei! Hei! Îşi pune mâinile pe umerii mei. Şovăie, încercând 
să-şi controleze emoţiile. Parcă ar fi a mea. Ştii asta. lubesc 
copila aceea mai mult decât pe oricine. 

Danny e divorţat şi are un fiu la masterat. Dar a fost în sala de 
aşteptare atunci când s-a născut Lilly; a stat în altar la botezul 
ei; a plâns la fiecare absolvire a ei şi a ţinut-o de mână la 
înmormântarea lui Rachel. La început, a fost „unchiul Danny” 
pentru Lilly. Cândva, a renunţat la partea cu „unchiul”. Va fi cel 


mai apropiat om pe care îl va avea, care să-i ţină loc de un 
părinte. 

— Mai ai moneda de Ranger? întreabă el. _ 

— Ce faci, mă verifici de monede chiar acum? Imi ating uşor 
buzunarul. Nu merg niciunde fără ea, îi răspund. Dar tu? 

— Nu pot să spun că o am la mine. Cred că-ţi rămân dator cu 
o băutură. Aşa că... | se încordează gâtul din cauza emoţiei. 
Trebuie să te întorci. 

Continui să-l privesc pe Danny, care nu îmi e rudă de sânge, 
dar simt pentru el o afecţiune deosebită. 

— Am recepționat, frate. 

Apoi mă întorc spre Carolyn. Nu avem genul de relaţie care să 
ne permită să ne îmbrăţişăm; în afară de nopţile în care am 
câştigat nominalizarea şi apoi alegerile generale, nu ne-am mai 
îmbrăţişat niciodată. 

Dar o facem acum. Îmi şopteşte la ureche. 

— Pariez pe dumneavoastră, domnule. Ei nu ştiu cu cine se 
pun. 

— Dacă asta e adevărat, îi răspund, e pentru că te am de 
partea mea. 

Îi privesc cum pleacă, speriaţi, dar hotărâți. Următoarele 
douăzeci şi patru sau patruzeci şi opt de ore nu vor fi uşoare 
pentru Carolyn, care va trebui să fie locţiitoarea mea la Casa 
Albă. Acestea sunt vremuri fără precedent. Improvizăm pe 
parcurs, în adevăratul sens al cuvântului. 

După ce pleacă şi rămân singur în tunel, mă aplec şi îmi pun 
mâinile pe genunchi. Respir adânc de câteva ori ca să scap de 
fluturii din stomac. 

— Sper că ştii ce naiba faci! îmi spun. Apoi mă întorc şi 
continui drumul prin tunel. 


CAPITOLUL 15 

Intru în parcarea subterană a Trezoreriei, cu capul aplecat, cu 
mâinile în buzunarele blugilor şi cu pantofii cu talpă de piele 
înăbuşind orice zgomot pe asfalt. Nu sunt singura persoană de 
aici la această oră, aşa că prezenţa mea nu e bătătoare la ochi 
în niciun fel, chiar dacă sunt îmbrăcat mai neglijent decât 
angajaţii Departamentului de Trezorerie care au costume, 
serviete şi insigne cu nume. E uşor să mă ascund printre 
zgomotele paşilor ce lovesc trotuarul, telecomenzile maşinilor 
ce bipuie, închizătorile automate ale maşinilor ce se deschid şi 
motoarele care pornesc, mai ales când angajaţii care pleacă 
sunt mai preocupaţi de planurile lor de weekend decât de tipul 
cu cămaşă de bumbac şi blugi. 

S-ar putea să mă ascund şi nu e o călătorie de plăcere, dar nu 
pot să neg că mă simt un pic eliberat atunci când merg în public 
fără să fiu observat. A trecut mai bine de un deceniu de când n- 
am mai pus piciorul în public fără să fiu expus, fără să simt că 
cineva mă va fotografia în orice moment, fără să văd zeci de 
oameni dorindu-şi să se apropie de mine pentru o strângere de 
mână, un salut rapid, un selfie, o favoare sau chiar o discuţie 
substanţială despre politică. 

Aşa cum mi s-a promis, maşina este a patra de la capătul din 
stânga, un sedan banal, un model mai vechi, argintiu, cu 
plăcuţe de înmatriculare de Virginia. Scot telecomanda şi 
deschid uşile cu o serie de bipuri. Mi-am ieşit din mână. Nu mi- 
am mai deschis singur portiera maşinii de peste un deceniu. 

În spatele volanului, mă simt ca o persoană care tocmai a 
ieşit dintr-o maşină a timpului şi a fost transportat în viitor de 
această misterioasă invenţie. Îmi potrivesc scaunul, pornesc 
motorul, apăs pe acceleraţie o dată, merg în marşarier şi îmi 
întorc privirea în spate, având braţul pe bancheta pasagerului. 
În timp ce ies încet din locul de parcare, maşina emite un bip ce 
se aude tot mai repede şi mai tare. Pun frână şi văd o femeie 
care merge în spatele maşinii, în drum spre maşina e.i După ce 
trece, bipul se opreşte. 

E un fel de radar, un dispozitiv anticoliziune. Mă uit la tabloul 
de bord şi observ o cameră de filmat pentru spatele maşinii. 
Aşadar, pot conduce în marşarier în timp ce stau cu faţa, privind 
ecranul? Nu aveau aşa ceva acum zece ani sau, dacă aveau, 
maşina mea sigur nu avea una. 


Merg cu Sedanul prin parcarea cu aleile surprinzător de 
înguste şi colţurile ascuţite. Îmi trebuie câteva minute ca să mă 
obişnuiesc cu asta din nou, înaintez prea brusc, frânez prea 
tare, dar apoi mă simt ca şi cum ieri aş fi avut şaisprezece ani şi 
conduceam rabla de Chevy din parcarea Autoturismelor Noi şi 
Folosite ale lui Crazy Sam Kelsey, pe care am dat 1.200 de 
dolari. 

Privesc maşinile de la coada din faţa mea, cum aşteaptă să 
iasă din parcare. Poarta se ridică automat când fiecare maşină 
ajunge în faţă. Nu e nevoie ca şoferul să-şi întindă mâna afară 
pe geam şi să apese un card pe vreun cititor de carduri sau ceva 
de genul acesta. Imi dau seama că nici măcar nu m-am gândit 
să întreb despre asta. 

Când îmi vine rândul în faţă, poarta se ridică, lăsându-mă să 
plec. Urc încet pe rampă, apropiindu-mă de lumină, atent la 
pietonii care trec, înainte să intru pe stradă. 

Traficul e aglomerat, aşa că dorinţa mea de a accelera, de a 
simţi libertatea acestei independente temporare e împiedicată 
de blocajul de la fiecare intersecţie. Mă uit prin parbriz la cerul 
înnorat, sperând că nu va ploua. 

Radioul. Apăs pe un buton să-l pornesc şi nu se întâmplă 
nimic. Mai apăs pe un buton şi tot nu se întâmplă nimic. Apăs pe 
alt buton şi răsună, şocându-mă pentru că aud doi oameni care 
se ceartă, vorbind unul peste altul despre faptul că preşedintele 
Jonathan Duncan a comis un delict pentru care trebuie să fie pus 
sub acuzare. Apăs pe acelaşi buton, sunetele încetează, şi mă 
concentrez la condus. 

Mă gândesc la locul în care merg, la persoana pe care am s-o 
văd şi, ca de obicei, îmi aduc aminte de trecut... 


CAPITOLUL 16 

Profesorul Waite se plimba în partea de jos a sălii de curs, cu 
mâinile strânse la spate. 

— Care a fost motivul disidenței judecătorului Stevens? S-a 
întors la pupitru şi s-a uitat la tabelul cu numele studenților. 
Domnule... Duncan? Şi-a ridicat privirea spre mine. 

Mi-am băgat nişte tutun Copenhagen în gură ca să pot sta 
treaz după o noapte în care mi-am făcut lucrarea. Doar am 
frunzărit cazul pentru ziua aceea. Până la urmă, eram o sută în 
clasă, aşa că probabilitatea de a mă striga tocmai pe mine era 
foarte mică. Dar nu era ziua mea norocoasă. Am fost prins 
nepregătit. 

— Judecătorul Stevens... nu a fost de acord cu majoritatea 
în... cu... întorc paginile, simțind că-mi iau foc obrajii. 

— Păi, da, domnule Duncan, de obicei disidenții nu sunt de 
acord cu majoritatea. Cred că de-asta se şi numesc disidenti. Se 
aude un râs nervos prin toată sala de curs. 

— Da, domnule, el... el nu a fost de acord cu interpretarea 
majorității a celui de-al Patrulea Amendament... 

— Domnule Duncan, confunzi disidenta judecătorului Stevens 
cu cea a judecătorului Brennan. Disidenţa judecătorului Stevens 
nici măcar nu menţionează al Patrulea Amendament. 

— Păi, da, sunt confuz - adică e o situație confuză... 

— Cred că ai nimerit-o de prima dată, domnule Duncan. 
Domnişoară Carson, puteți fi destul de amabilă să ne scăpați de 
confuzia domnului Duncan? 

— Ideea domnului judecător Stevens era că Suprema Curte nu 
ar trebui să intervină în deciziile tribunalelor de stat care, în cel 
mai rău caz, ar avea ca efect creşterea importanţei constituției 
federale... 

Făcut de ruşine pentru prima dată de către cunoscutul 
profesor Waite, fiind doar în săptămâna a patra a primului meu 
an de facultate la Universitatea de Drept din Carolina de Nord, 
m-am uitat în partea cealaltă a sălii, la femeia din al treilea rând 
care vorbea în timp ce mă gândeam: „Vierme ce eşti, asta e 
ultima dată când mai vii la clasă nepregătit”. 

Apoi am privit-o fix pe ea, care stătea în rândul trei, 
răspunzând sigură pe ea, aproape relaxată: 

— „„„atât timp cât există un motiv adecvat şi independent al 
statului pentru decizia respectivă... 


Am simţit că rămân fără suflare. 

— Cine-i... aia? i-am şoptit lui Danny, care stătea lângă mine. 
Danny era cu doi ani înaintea mea la facultate - era în anul III - 
şi îi ştia aproape pe toți. 

— E Rachel, mi-a răspuns el în şoaptă. Rachel Carson. E în 
anul lll. Ea mi-a suflat postul de editor-şef la revista de drept. 

— Ce ştii despre ea? 

— Vrei să ştii dacă e singură? Habar n-am. Dar ai făcut o 
primă impresie grozavă. 


Inima încă-mi mai bătea tare când s-a terminat ora. Am sărit 
de pe scaun şi am dat buzna pe uşă, sperând să o prind în hol, 
printr-o mare de studenți. 

Păr castaniu, tuns scurt, geacă de blugi... 

„.„„Rachel Carson... Rachel Carson... 

Apoi am zărit-o. Am navigat prin mulțime şi am ajuns-o din 
urmă chiar când se îndrepta spre o uşă. 

— Hei! am spus eu cu voce tremurândă. Imi tremura vocea? 

S-a întors şi s-a uitat la mine, cu nişte ochi verzi, umezi şi cu 
sprâncenele ridicate. Avea cel mai delicat chip sculptat pe care 
I-am văzut vreodată. 

— Bună, a spus ea nesigură, încercând să-şi de-a seama dacă 
mă cunoştea. 

— Hm! Bună! Mi-am ridicat rucsacul pe umăr. Hm, doar voiam 
să-ți mulțumesc pentru că, ştii tu, m-ai ajutat acolo. 

— Ooo, nicio problemă. Eşti în anul 1? 

— Recunosc, sunt vinovat. 

— Ni se întâmplă tuturor, a spus ea. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Aşa că, hm, ce... vreau să spun... ce, ştii tu, ce faci acum? 

Ce naiba se-ntâmpla cu mine? Am suportat toate 
muştruluielile  sergentului Melton. Am fost torturat prin 
simularea înecului, bătut, spânzurat şi executat în glumă de 
Garda Republicană lrakiană. Brusc, am rămas fără cuvinte? 

— Acum? Păi... A dat din cap, privind într-o parte. Pentru 
prima dată, m-am uitat la uşa pe care voia să intre - era toaleta 
femeilor. 

— Ooo, voiai să... 

— Da... 

— Atunci, ar trebui. 


— Ar trebui? a spus ea amuzată. 

— Da, vreau să spun că nu e bine să - ţii în tine sau - vreau să 
spun - dacă trebuie, trebuie, nu-i aşa? 

Ce naiba se-ntâmpla cu mine? 

— Aşa e, a spus ea. Păi... mă bucur că te-am întâlnit. 

I-am auzit râsul din baie. 


La o săptămână după ce am pus ochii pe ea, n-am putut să 
mi-o scot din minte. M-am mustrat: primul an de drept e anul în 
care te apuci de treabă, anul în care demonstrezi cine eşti. Dar 
oricât de tare încercam să mă concentrez la doctrina contactelor 
minime ale jurisdicției personale sau la elementele unei 
declarații de neglijență sau la regula imaginii în oglindă a 
legislaţiei contractelor, fata din al treilea rând de la cursul 
opțional de jurisdicție federală tot imi venea în minte. 

Danny mi-a dat nişte informații: Rachel Carson era dintr-un 
orăşel din Minnesota de Vest, era licențiată la Harvard şi urma 
cursurile Facultății de Drept a Universităţii din Carolina de Nord 
cu o bursă de interes public. Era editor-şef al revistei facultății, 
prima în clasa ei, şi o aştepta o slujbă la o organizație nonprofit 
ce oferea asistență legală persoanelor sărace. Era drăguță, dar 
liniştită. Era discretă în societate şi işi petrecea timpul cu 
oamenii mai în vârstă din şcoală, care nu veneau direct de la 
licență. 

„Păi, ce naiba, m-am gândit eu. Nici eu nu am venit direct de 
la licenţă.” 

In cele din urmă, mi-am făcut curaj şi am găsit-o în bibliotecă, 
stând la o masă lungă cu câţiva prieteni. Mi-am zis din nou că 
era o idee proastă. Dar picioarele mele au avut altă părere şi, 
brusc, m-am trezit stând lângă masa ei. 

Când m-a văzut venind, şi-a pus pixul pe masă şi m-a privit 
fix. 

Voiam să fac asta în intimitate, dar mă temeam că, dacă nu o 
făceam atunci, nu o mai făceam niciodată. 

„Continuă, tâmpitule, până nu cheamă cineva paznicii.” 

Am scos foaia de hârtie din buzunar, am desfăcut-o şi mi-am 
dres glasul. Toţi cei de la masă erau atenţi la mine. Am început 
să citesc: 


— Primele două dăţi când am vorbit, am făcut-o ca un prost. 


Ca un catâr cu joben pe cap, n-aveam niciun rost. 
N-am ştiut, a treia încercare va fi mai bună, oare? 
Aşa c-am hotărât să-mi pun gândurile într-o scrisoare. 


M-am uitat la ea şi avea un zâmbet amuzat pe chip. 
— Incă n-a plecat, am spus eu, făcându-i o prietenă să 
chicotească, un început bun. 


— Mă cheamă Jon. Vin de-aici, dintr-un oraş de lângă Boomer. 
Sunt manierat, ascultător, cu simţul umorului decent. 

N-am bani, n-am maşină, nici talent ca poet, 

Dar îmi merge mintea, chiar dacă adesea n-o arăt. 


Versul acesta le-a făcut pe prietenele ei să mai chicotească o 
dată. 

— E adevărat, i-am spus eu lui Rachel. Pot să scriu, să citesc 
şi toate prostiile alea. 

— Sunt sigură, sunt sigură. 

— Pot să continui? 

— Sigur că da. Mi-a făcut semn cu mâna. 


— Ai venit aici să-nveţi, mi-a spus amicul meu. Îl mai ţii minte 
pe profesorul Waite? 

Dar, din nu ştiu ce motiv, nu mă pot concentra. 

Secţiunea de protecţie egală, legi şi cote rasiale o citesc, 

Dar la fata cu ochi verzi din Minnesota mă gândesc. 


Nu şi-a putut controla zâmbetul şi s-a înroşit la față. Celelalte 
femei de la masă m-au aplaudat. 

Am făcut o plecăciune. 

— Mulţumesc foarte mult, am spus eu, imitându-l pe Elvis cât 
puteam de bine. Voi fi aici toată săptămâna. 

Rachel nu s-a uitai la mine. 

— Măcar am reuşit s-o fac cu rime... 

— Da, asta a fost ceva impresionant, a încuviințat ea cu ochii 
închişi. 

— Bine! Doamnelor, dacă-mi permiteti, o să mă prefac că 
totul a mers bine şi o să plec cât încă mai pot să primesc puncte 
de bună purtare. 


Am mers destul de încet, astfel încât ea să mă ajungă din 
urmă dacă voia. 


CAPITOLUL 17 

Îmi revin din vis şi intru în locul de parcare, chiar acolo unde 
mi s-a spus că va fi, la nici cinci kilometri de Casa Albă. Parchez 
maşina şi opresc motorul. Nu se mai vede nimeni. 

Imi iau geanta şi ies. Intrarea din spate arată ca un fel de chei 
şi are trepte care ajung până la o uşă mare fără clanţă. 

O voce strigă la mine prin interfon. 

— Cine sunteți? 

— Charles Kane, mă prezint. 

După o clipă, uşa groasă se întredeschide. Întind o mână şi o 
deschid. 

Inăuntru e un depozit, fără oameni, plin de cutii de la UPS şi 
FedEx, lăzi mari şi cărucioare industriale. În dreapta e un lift 
mare, cu uşile deschise şi pereţii acoperiţi cu un material gros. 

Apăs butonul de sus, iar uşile se închid. Îmi ţin respiraţia când 
liftul reacţionează prost, coborând pentru o clipă înainte să urce, 
cu angrenajul lui zgomotos. 

Alt moment de ameţeală. Mă sprijin cu mâna de peretele 
căptuşit şi aştept să-mi treacă în timp ce îmi sună în cap vorbele 
doamnei doctor Lane. 

Când ajung sus şi se deschide uşa, ies atent şi mă îndrept pe 
hol bine mobilat, cu pereţii vopsiți cu un galben-deschis şi cu 
copii după Monet, care mă ghidează spre singura uşă de la 
ultimul etaj, cea a apartamentului de lux. 

Nu ajung bine, şi uşa se deschide automat. 

— Charles Kane, la dispoziţia dumneavoastră, îi spun. 

Amanda Braidwood stă în prag, cu braţul întins în timp ce ţine 
uşa deschisă şi mă evaluează. Puloverul ei subţire atârnă larg 
peste o fustă strâmtă. Poartă colanţi negri şi e desculţă. Are 
părul lung zilele astea, datorită filmului pe care l-a terminat în 
urmă cu o lună, dar în seara asta e prins într-o coadă de cal, cu 
câteva şuviţe ce atârnă ca să-i încadreze contururile feţei. 

— Bună, domnule Kane, spune ea. Îmi cer scuze pentru 
subterfugiu, dar portarul de la intrarea din faţă e un pic cam 
băgăcios. 

Anul trecut, o revistă de divertisment a numit-o pe Mandy una 
dintre cele mai frumoase douăzeci de femei de pe planetă. Alta 
a numit-o una dintre cele douăzeci cele mai bine plătite actriţe 
de la Hollywood, la mai puţin de un an după ce a primit al doilea 
Oscar. 


Ea şi Rachel au locuit împreună în toţi cei patru ani în care au 
studiat la Harvard şi au păstrat legătura de-a lungul anilor - atât 
cât au putut o avocată din Carolina de Nord şi o stea de cinema 
la nivel internaţional. Numele de cod Charles Kane a fost ideea 
lui Mandy: acum opt ani, la o sticlă de vin în curtea vilei 
guvernatorului, eu, Rachel şi Mandy am căzut de acord că unul 
dintre cele mai bune filme făcut vreodată a fost capodopera lui 
Orson Welles. 

Dă din cap în timp ce îi apare încet un zâmbet pe faţă. 

— Vai, vai! spune ea. Mustăţi, barbă, adaugă, în timp ce mă 
sărută pe obraz. Ce sălbatic. Ei, bine, nu mai sta afară - intră. 

Parfumul ei, mirosul unei femei, mă tulbură. Rachel nu era 
înnebunită după parfumuri, dar gelul ei de baie şi loţiunea ei de 
corp - sau cum se numesc acele creme, loţiuni sau săpunuri - 
miroseau amândouă a vanilie. Cât timp voi trăi, nu voi putea 
simţi acel miros din nou fără să văd imaginea umărului gol al lui 
Rachel şi să-mi imaginez moliciunea gâtului ei. 

Se spune că nu există un manual pentru a trece cu bine peste 
moartea unui partener de viaţă. Asta e adevărat şi când soţul 
supravieţuitor este preşedinte, pentru că nu are timp să 
jelească. Sunt prea multe decizii de luat, ce nu pot fi amânate, şi 
ameninţări de securitate constante care, chiar şi din cauza unei 
lipse momentane de atenţie, pot avea consecinţe catastrofale. 
Când Rachel a ajuns la ultimele stadii ale bolii, am urmărit 
Coreea de Nord, Rusia şi China mai îndeaproape ca oricând, 
ştiind că liderii acelor ţări căutau un indiciu de vulnerabilitate 
sau lipsă de atenţie la Casa Albă. Am luat în considerare 
renunţarea temporară la preşedinţie - chiar i-am cerut lui Danny 
să întocmească actele -, dar Rachel nici n-a vrut să audă de aşa 
ceva. Era hotărâtă ca boala ei să nu provoace nicio întrerupere 
în preşedinţia mea. Asta conta pentru ea într-un fel intens pe 
care nu mi l-a explicat niciodată pe deplin şi nici eu nu l-am 
înţeles prea bine. 

Cu trei zile înainte să moară Rachel - ne întorsesem deja la 
Raleigh, ca să poată muri acasă -, Coreea de Nord a testat o 
rachetă balistică intercontinentală, de pe coasta ei, iar eu am 
ordonat ca un portavion să pătrundă în Marea Galbenă. In ziua 
în care am îngropat-o, în timp ce stăteam lângă mormântul ei, 
ţinând-o de mână pe fiica mea, ambasada noastră din 
Venezuela a fost atacată de un terorist sinucigaş care a detonat 


o bombă şi, în scurt timp, m-am trezit în bucătărie cu generalii şi 
cu echipa naţională de securitate, analizând opţiuni pentru un 
răspuns adecvat. 

Pe termen scurt, probabil că e mai uşor să suporţi o pierdere 
personală când lumea din jurul tău îţi solicită constant atenţia. 
La început, eşti prea ocupat ca să fii trist sau să te simţi singur. 
Apoi îţi dai seama care e realitatea - ai pierdut iubirea vieţii tale, 
fiica ta şi-a pierdut mama şi unei femei minunate i s-a luat şansa 
de a trăi o viaţă lungă şi bogată. Devii recunoscător pentru 
cererile slujbei tale. Dar există momente de singurătate intensă, 
chiar şi când eşti preşedinte. Nu le-am simţit înainte de moartea 
ei. Am avut o mulţime de decizii grele de luat în primii doi ani, 
de multe ori nu am putut să fac altceva decât să mă rog să fi 
luat decizia corectă, au fost dăţi în care nu a contat câţi asistenţi 
aveam, pentru că totul depindea doar de mine. Dar nu m-am 
simțit niciodată singur. Intotdeauna am avut-o pe Rachel alături 
de mine, să-mi spună părerea ei sinceră despre cum luam 
deciziile, să-mi spună să fac totul cât puteam de bine şi să-şi 
strângă braţele în jurul gâtului meu când se termina totul. 

Incă mi-e foarte dor de Rachel, şi orice amintire îmi provoacă 
senzaţii unice, aşa cum numai un bărbat care şi-a adorat soţia 
poate simţi, în seara asta mi-e dor de simţul ei straniu care o 
făcea să ştie când trebuia să mă mustre şi când să mă susţină şi 
să mă facă să cred că, orice-ar fi fost, totul s-ar fi terminat cu 
bine. 

Pentru mine, niciodată nu va exista o altă Rachel. Ştiu asta. 
Dar aş vrea să nu mai fiu singur tot timpul. Rachel mi-a cerut să 
vorbim despre ceea ce avea să se întâmple după moartea ei. 
Obişnuia să spună, în glumă, că aveam să devin cel mai dorit 
burlac de pe planetă. Poate că am devenit. Dar acum mă simt 
ca un tocilar zăpăcit care va dezamăgi pe toată lumea. 

— Doreşti ceva de băut? mă întreabă Mandy, uitându-se la 
mine peste umăr. 

— N-am timp, îi spun. Nu pot să stau prea mult. 

— Sinceră să fiu, nu înţeleg de ce vrei să faci asta, spune ea. 
Dar sunt pregătită. Hai să ne-apucăm de treabă. 

O urmez în apartament. 


CAPITOLUL 18 

— Mi se pare ciudat, îi spun. 

— O să rezişti tu, îmi şopteşte Mandy. Nimeni nu ţi-a mai 
făcut asta? 

— Nu, şi sper să nu mi-o mai facă nimeni niciodată. 

— Va fi mai plăcut pentru amândoi, spune ea, dacă vei înceta 
să te mai plângi. Pentru numele lui Dumnezeu, Jon, ai fost 
torturat într-o închisoare din Bagdad şi nu poţi suporta asta? 

— Faci asta în fiecare zi? 

— Aproape în fiecare zi. Acum stai... nemişcat. E mai uşor 
aşa. A 

Poate mai uşor pentru ea. Încerc să stau cât pot de nemişcat, 
aşezat pe un scaun roz din vestiarul dormitorului lui Mandy, în 
timp ce ea îmi machiază sprâncenele cu un creion. În dreapta 
mea, e măsuţa de toaletă a lui Mandy, acoperită cu produse de 
machiaj, sticluţe, perii, pudre, creme şi argile de toate mărimile 
şi culorile. Seamănă cu ceva de pe platoul de filmare a unui film 
de categoria B despre vampiri sau zombi. 

— Să nu mă faci să arăt ca Groucho Marx, îi spun. 

— Nu, nu. Dar, apropo de... întinde o mână, scoate ceva dintr- 
o geantă şi îmi arată - ochelarii Groucho Marx, cu sprâncenele 
stufoase şi mustaţa. 

li iau de la ea. 

— Ca ai lui Rachel, îi spun. 

Când Rachel a început să se simtă foarte rău, a deranjat-o cât 
de mult o compătimeau toţi. Aşa că, de fiecare dată când 
veneau prietenii în vizită, îşi făcuse un obicei în a-i înveseli. Eu îi 
avertizam pe oameni că „Rachel nu e în apele ei azi”. Şi, când 
intrau în cameră, o vedeau pe Rachel în pat, purtând ochelarii 
Groucho. Câteodată purta un nas de clovn. Avea şi o mască 
interesantă cu faţa lui Richard Nixon, care îi făcea pe oameni să 
râdă foarte tare. 

Aşa era Rachel. Intotdeauna îşi făcea griji pentru toţi, în afară 
de ea însăşi. 

Înainte să devin prea confuz, Mandy îmi spune: 

— Nu-ţi face griji în legătură cu sprâncenele tale. Doar le 
îngroş puţin. Ai fi uimit să afli cum pot schimba ele înfăţişarea 
cuiva. Ochii şi sprâncenele. 

Se întoarce pe scaunul ei şi se uită la mine. 


— Sinceră să fiu, băiete, mi-ai făcut jumătate din treabă cu 
barba asta cu care-ai apărut. Şi e atât de roşcată! Aproape că 
nu pare reală. Vrei să-ţi vopsesc părul ca să se asorteze cu ea? 

— Categoric, nu. 

Ea îi studie faţa de parcă ar fi un specimen de laborator. 

— Părul tău nu e destul de lung ca să-i fac prea multe, 
murmură ea, vorbind mai mult cu ea însăşi decât cu mine. 
Mutarea cărării de pe dreapta pe stânga nu ar schimba nimic. 
Am putea să uităm de cărare şi să-l periem pe tot în faţă. Işi 
bagă degetele în părul meu, trage de el, îl piaptănă cu degetele, 
îl ciufuleşte. Măcar ai avea o coafură din deceniul ăsta. 

— Ce-ar fi să port o şapcă de baseball? 

— Ooo! Ea se retrage. Sigur, asta ar fi mai uşor. Oare ar 
funcţiona? Ţi-ai adus una? 

— Da! Bag mâna în geantă şi scot o şapcă de baseball cu 
sigla Nationals şi mi-o pun pe cap. 

— Ţi-e dor de zilele tale de glorie, nu-i aşa? Bine, bine, între 
barbă şi şapca roşie de baseball, sprâncene şi... hmm! Dă din 
cap înainte şi înapoi. Cheia e în ochi, spune ea, gesticulând 
către faţa ei. Oftează. Dragul meu, ochii tăi s-au schimbat. 

— Ce vrei să spui? 

— De când a murit Rachel, zice ea. Ochii tăi s-au schimbat de 
când a murit ea. Îşi revine. Îmi pare rău. Hai să-ţi punem nişte 
ochelari de vedere. Nu porţi ochelari, nu-i aşa? 

— Doar ochelari de citit, când sunt obosit. 

— Aşteaptă puţin. Merge în dressing, apoi revine cu o cutie 
dreptunghiulară acoperită cu catifea. O deschide şi dezvăluie 
vreo cincizeci de perechi de ochelari, fiecare pereche aşezată 
într-o mică adâncitură. 

— Doamne, Mandy! 

— l-am împrumutat de la Jamie, explică ea. Când am făcut 
continuarea la Londra, anul trecut. Va fi lansat de Crăciun. 

— Am auzit despre asta. Felicitări! 

— Ei, bine, i-am spus lui Steven că e ultimul pe care-l fac. 
Rodney nu şi-a putut ţine mâinile acasă tot timpul. Dar m-am 
descurcat. 

Îmi dă o pereche de ochelari cu rame groase şi maronii. Mi-i 
pun. 

— Hm! spune ea. Nu! încearcă-i pe ăştia! 

Încerc altă pereche. 


— Nu, pe ăştia! 

— Nu încerc să câştig un premiu de modă. 

Îmi aruncă o privire inexpresivă. 

— Dragul meu, crede-mă, nu există nicio şansă să se întâmple 
aşa ceva. Uite! Scoate altă pereche. Aştia! Aştia, da! 

Îmi dă din nou o pereche de ochelari cu rame groase dar, de 
data asta, sunt maronii-roşiatici. Îi pun, iar ea se luminează la 
faţă. 

— Se asortează cu barba ta. 

Mă strâmb la ea. 

— Nu, Jon, ceea ce vreau să spun e că îţi schimbă culoarea 
complet. Eşti prea alb. Ai părul blond-închis şi tenul alb. 
Ochelarii şi barba scot în evidenţă nuanţa închisă de şaten- 
roşcat. 

Mă ridic şi merg la oglinda de deasupra măsuţei ei de toaletă. 

— Ai slăbit, spune ea. N-ai fost corpolent nicio zi în viaţa ta, 
dar acum arăţi slab. 

— Nu mi se pare că-mi faci un compliment. 

Mă verific în oglindă. Sunt tot eu, dar îi înţeleg ideea despre 
schimbarea culorii. Şapca, ochelarii şi barba. Şi nu mi-am dat 
seama niciodată cât de mult nişte sprâncene un pic mai groase 
pot schimba înfăţişarea unei persoane. Toate astea şi fără 
anturajul Serviciului Secret. Nimeni nu mă va recunoaşte. 

— Ştii, Jon, e bine să-ţi continui viaţa. Ai doar cincizeci de ani. 
Ea ar fi vrut să faci asta. De fapt, ea m-a făcut să prom... 

Se opreşte, se îmbujorează puţin şi îi sclipesc ochii. 

— Ai vorbit cu Rachel despre asta? 

Ea dă din cap, îşi pune o mână pe piept şi aşteaptă un 
moment ca să-i treacă emoția. 

— Mi-a spus şi citez: „Nu-l lăsa pe Jon să-şi petreacă restul 
vieţii singur din cauza unei loialităţi greşit înţelese”. 

Trag adânc aer în piept. Acele cuvinte - /oialitate greşit 
înțeleasă - mi le-a spus şi mie de mai multe ori. Parcă Rachel ar 
fi în camera asta, parcă-i simt respiraţia pe faţă şi capul ei e 
înclinat, ca de fiecare dată când avea ceva important de zis. 
Parfumul ei de vanilie, gropiţa din obrazul drept, ridurile din jurul 
ochilor atunci când zâmbea... 

În ultima zi, mi-a strâns mâna, vocea îi era slabă din cauza 
calmantelor puternice, era foarte slăbită, dar suficient de 
puternică pentru a mă strânge tare de mână ultima dată. 


„Jonathan, promite-mi că-ţi vei găsi pe altcineva. Promite-mi!” 

— Tot ce vreau să zic, spune ea, cu vocea răguşită de emoție, 
e că toată lumea înţelege că vine o vreme când trebuie să te 
întorci în ring. Nu ar trebui să-ţi schimbi înfăţişarea doar ca să 
mergi la o întâlnire. 

Aştept un moment să-mi revin şi să-mi amintesc ceva ce nu 
ar fi trebuit să uit niciodată - că Mandy habar n-are ce se- 
ntâmplă. Sigur, acum că mă gândesc la asta, e logic: îşi 
închipuie că merg la o întâlnire cu o femeie - la cină, ceva de 
băut sau un film - şi nu aş vrea ca prima noastră întâlnire să fie 
observată de presa internaţională. 

— Mergi la o întâlnire, nu-i aşa? 

Sprâncenele ei perfecte se apropie atunci când se gândeşte la 
ceva. Dacă nu merg la o întâlnire, atunci ce fac? De ce ar pleca 
pe furiş un preşedinte de lângă echipa lui de securitate şi ar 
călători incognito? 

Înainte să-i las imaginaţia să zboare mai departe, îi spun: 

— Da, mă întâlnesc cu cineva. 

Ea aşteaptă mai multe informaţii şi se supără că nu i le ofer. 
Dar s-a purtat cu mănuşi cu mine de când a murit Rachel şi nu 
va insista dacă lui vreau să-i spun mai multe. 

Imi dreg glasul în timp ce mă uit la ceas. Am un program 
strict. Nu sunt obişnuit cu asta. Întotdeauna am un program 
aglomerat, dar preşedintele nu întârzie niciodată. Toată lumea îi 
aşteaptă. Nu şi de data asta. 

— Trebuie să plec acum. 


CAPITOLUL 19 

Cobor cu liftul de marfă şi ies pe alee. Maşina mea încă e 
parcată pe locul ei. Conduc până în cartierul Capitol Hill şi 
găsesc un loc de parcare lângă strada nr. 7 şi Carolina de Nord, 
lăsându-mi cheile unui paznic care nici nu se uită la faţa mea. 

Mă amestec printre pietoni şi zgomotele făcute de oamenii 
care se bucură de o seară primăvăratică de vineri, într-un cartier 
rezidenţial, cu restaurante şi baruri cu ferestrele deschise, cu 
oameni care râd şi socializează, în timp ce muzica pop răsună 
din difuzoare. 

Ajung lângă un bărbat cu haine zdrenţuite care se sprijină de 
zidul unei cafenele. Lângă el stă un ciobănesc german ce gâfâie 
de căldură lângă un castron gol. Bărbatul, la fel ca mulţi oameni 
fără adăpost, poartă mai multe straturi de haine decât are 
nevoie. Poartă şi nişte ochelari de soare negri, zgăriaţi. Pe 
cartonul pe care îl ţine scrie VETERAN FARA ADAPOST, dar acum 
e rezemat de zidul clădirii. Trebuie să fie în pauză. În cealaltă 
parte a lui, o cutiuţă de carton conţine câteva bancnote. Muzica 
se aude încet dintr-un radio portabil. 

Mă îndepărtez de valul traficului pietonilor şi mă aplec lângă 
el. Recunosc cântecul ce se aude, e /nto the Mystic al lui Van 
Morisson. Îmi amintesc de un dans lent în Savannah în timpul 
instruirii de bază, era ora închiderii la unul dintre barurile de pe 
River Street, nu mai gândeam clar din cauza băuturii şi mă 
dureau toate membrele în urma muştruluielii şi a exerciţiilor de 
antrenament. 

— Domnule, sunteţi un veteran al Războiului din Golf? îl 
întreb. După cum arăta, era să zic Vietnam, înainte să iau în 
considerare anii grei care probabil că l-au îmbătrânit mai repede 
decât trebuia. 

— Sigur că sunt, spune el, dar nu sunt „domn”. Mi-am câştigat 
pâinea, amice. Sergent-major în Big Red One. Am fost acolo 
când au trecut prin primele linii de apărare ale lui Saddam. 

Simt mândria lui. Mă bucur să-i ofer acest moment. Aş vrea să 
fac mai mult, să-i cumpăr un sandvici, să-l ascult puţin mai mult. 
Dar mă presează timpul şi mă uit la ceas. 

— Prima divizie de infanterie, nu-i aşa? Voi aţi condus atacul 
în Irak, nu-i aşa? 

— Noi am fost vârful de lance, omule. Am călcat pe fătălăii ăia 
din Garda Republicană de parcă erau adormiţi. 


— Nu-i rău pentru un infanterist, îi spun. 

— Infanterist? Pare surprins. Ai luptat? Ai fost aviator cumva? 

— Şi eu sunt infanterist ca şi tine. Da, am petrecut câţiva ani 
în Regimentul 75. 

Se ridică un pic şi îşi înalţă sprâncenele împreunate şi 
neîngrijite. 

— Ranger în Aviaţie, nu-i aşa? Pun pariu că ai văzut ceva 
acţiune, băiete. Raiduri şi misiuni de recunoaştere, nu-i aşa? 

— Nu la fel de multe ca voi, băieţii din unităţile mari, îi spun, 
îndreptându-i atenţia înapoi spre el. Cât v-a trebuit - o 
săptămână - să ajungeţi până în mijlocul ţării? 

_ — Apoi ne-am oprit brusc, spune el, cu buzele încreţite. 
Intotdeauna am crezut că a fost o greşeală. 

— Hei! îi zic. Mi-ar prinde bine un sandvici. Vrei şi tu unul? 

— Ţi-aş fi recunoscător, spune el. Când mă îndreptam spre 
uşă, adaugă: 

— Apropo, aici fac un sandvici nemaipomenit cu carne de 
curcan. 

— Atunci, de curcan să fie. 

Când mă întorc la el, sunt hotărât să-mi fac repede ieşirea, 
dar nu fără să mai aflu câteva lucruri. 

— Cum te cheamă, soldat? îl întreb. 

— Sergent-major Christopher Knight, se prezintă el. 

— Poftim, sergent. Îi înmânez punga de hârtie cu mâncarea. 
Pun jos vasul plin cu apă pentru câine, pe care acesta îl linge 
până îi termină conţinutul. 

— A fost o onoare să te întâlnesc, sergent. Unde dormi 
noaptea? 

— Adăpostul e la câteva străzi mai încolo. Vin aici aproape în 
fiecare dimineaţă. Oamenii sunt puţin mai buni. 

— Trebuie să plec, dar uite, Chris, ia banii ăştia! 

Scot din buzunar restul pe care l-am primit când am luat 
mâncarea şi i-l dau. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, spune el, strângându-mi 
mâna cu fermitate, ca un războinic. 

Din nu ştiu ce motiv, asta mă face să simt un nod în gât. Am 
vizitat clinici şi spitale, şi am făcut tot ce am putut ca să 
reformez Departamentul pentru Problemele Veteranilor, dar nu 
am întâlnit niciun veteran fără adăpost şi cu sindrom de stres 
post-traumatic care nu-şi poate găsi sau păstra o slujbă. 


Merg mai departe pe trotuar, scoţându-mi telefonul mobil ca 
să-mi notez numele lui şi locaţia cafenelei şi ca să mă asigur că 
acest om va fi ajutat înainte să fie prea târziu. 

Dar sunt zeci de mii ca el. Am un sentiment cunoscut, simt că 
abilitatea mea de a-i ajuta pe oameni e vastă dar limitată în 
acelaşi timp. Înveţi să trăieşti cu paradoxul. Dacă nu o faci, 
atunci obsesia limitelor te va împiedica să faci tot ce poţi. Intre 
timp, cauţi ocazii de a forţa limitele, de a face cât de mult poţi 
pentru cât de mulţi oameni poţi, în fiecare zi. Chiar şi în zilele 
rele, poţi să faci ceva bun. 

La două străzi mai departe de sergentul Knight, în timp ce 
merg printre umbrele create de soarele ce apune, mulţimea din 
faţa mea se opreşte. Ocolesc nişte oameni şi păşesc pe 
carosabil ca să văd mai bine. 

Doi poliţişti metropolitani încearcă să forţeze un bărbat să se 
întindă la pământ, un puşti de origine africană, într-un tricou alb 
şi blugi. El se împotriveşte, încercând să-şi elibereze braţele în 
timp ce unul dintre poliţişti încearcă să-i pună cătuşele. Au arme 
şi pistoale cu electroşocuri, dar nu le folosesc, cel puţin 
deocamdată. Două sau trei persoane de pe trotuar îşi ţin 
telefoanele ridicate şi filmează incidentul. 

— Stai jos! Jos! strigă poliţiştii. 

Bărbatul pe care încearcă să-l aresteze se poticneşte, 
aplecându-se spre dreapta, poliţiştii merg după el şi intră pe 
carosabil, unde traficul e oprit, blocat de maşina poliţiei. 

Instinctiv, fac un pas în faţă, apoi unul în spate. Ce-am de 
gând să fac, să anunţ că eu sunt preşedintele şi o să mă ocup 
de asta? N-am ce face, decât să mă uit la ei cu gura căscată sau 
să plec. 

Habar n-am ce a provocat acest moment. Poate că bărbatul 
acesta a comis o infracţiune cu violenţă, a furat vreo poşetă sau 
poate doar i-a enervat pe tipii ăştia. Sper că poliţiştii răspund 
unui apel şi acţionează aşa cum se cuvine. Ştiu că majoritatea 
poliţiştilor, aproape tot timpul, fac tot ce pot, cât de bine pot. 
Ştiu că există poliţişti răi, la fel cum există muncitori răi în 
fiecare profesie. Şi mai ştiu că există poliţişti care se consideră 
buni, dar care, chiar şi inconştient, văd un bărbat de culoare, în 
tricou şi blugi, mai ameninţător decât un bărbat alb îmbrăcat la 
fel. 


Mă uit în jur, la mulţimea care priveşte, formată din oameni 
de toate rasele şi culorile. Zece oameni ar putea privi acelaşi 
lucru şi ar avea zece moduri diferite de a-l înţelege. Unii vor 
vedea nişte poliţişti buni care îşi fac treaba. Alţii vor vedea un 
negru tratat diferit din cauza culorii pielii lui. Uneori e vorba de 
primul caz, alteori de al doilea. Uneori e un pic din amândouă. 
Oricum, în mintea fiecărui privitor e aceeaşi întrebare. Oare 
acest om neînarmat va pleca de aici fără să fie împuşcat? 

Al doilea echipaj de poliţie apare în stradă în timp ce poliţiştii 
îl pun pe om la pământ, îl încătuşează şi îl ridică în picioare. 

Trec strada şi mă îndrept spre următoarea mea destinaţie. Nu 
există soluţii uşoare la astfel de probleme, aşa că încerc să-mi 
urmez propriul sfat - să-mi înţeleg limitele şi să continui să fac 
tot ce pot pentru a îmbunătăţi situaţia. Un ordin executiv, un 
proiect de lege ce ajunge pe biroul meu, discursurile, cuvintele 
rostite de pe poziţia mea de autoritate - aceste lucruri pot crea 
condiţiile potrivite şi ne pot îndrepta spre direcţia corectă. 

Dar e o luptă la fel de veche ca omenirea - noi împotriva lor. 
În fiecare epocă sau vreme, indivizii, familiile, clanurile şi 
naţiunile n-au ştiut cum să-l trateze pe „celălalt”. În America, 
rasismul e cel mai vechi blestem al nostru. Dar ne mai dezbină 
şi alte lucruri - religia, imigrația, identitatea sexuală. Uneori, 
strategia cu „ceilalţi” e doar un drog ce hrăneşte bestia din noi. 
Adesea, cei care vorbesc împotriva „lor” câştigă în faţa unor 
rugăminţi sincere de a ne aminti ce putem fi „noi” şi ce putem 
face împreună. Creierele noastre funcţionează aşa de foarte 
multă vreme. Poate vor funcţiona aşa pentru totdeauna. Dar 
trebuie să continuăm să încercăm. Asta este misiunea 
permanentă pe care ne-au lăsat-o Părinţii Noştri Fondatori - să 
mergem înainte spre „o uniune perfectă”. 

Vântul se înteţeşte când schimb direcţia pe o altă stradă. Mă 
uit la cerul înnorat. 

În timp ce merg până la capătul străzii, spre barul din colţ, mă 
tem că urmează cea mai grea parte a unei nopţi foarte 
încărcate. 


CAPITOLUL 20 

Trag adânc aer în piept şi intru în bar. 

lnăuntru sunt steagurile echipelor Georgetown Hoyas, Skins şi 
Nationals, televizoare amplasate la înălţime, în colţurile pereţilor 
expuşi de cărămidă şi muzică tare ce concurează cu 
pălăvrăgeala însufleţită a mulţimii la ora la care totul e la preţ 
redus. Bărbaţii sunt îmbrăcaţi lejer, unii sunt studenţi, dar alţii 
sunt profesionişti care au venit aici după programul de lucru, în 
costume, cu cravatele desfăcute, sau în cămăşi şi pantaloni. 
Terasa de afară e plină până la refuz. Podelele sunt lipicioase şi 
miroase a bere stătută. Imi amintesc din nou de Savannah din 
timpul instrucției de bază, când mergeam la toate barurile de pe 
River Street în weekenduri. 

Îi observ pe cei doi agenţi de la Serviciile Secrete, îmbrăcaţi în 
costume, care stau de pază, deşi nu-mi convine. Li s-a spus că 
voi veni şi cum voi fi îmbrăcat. Li s-a spus să nu mă recunoască 
oficial, şi urmează acea directivă, doar dau repede din cap şi îşi 
îndreaptă puţin postura. 

In colţul din spate, fiica mea stă la o masă, înconjurată de 
oameni - unii sunt prieteni, alţii doar vor să fie aproape de fiica 
preşedintelui - şi bea ceva colorat, din fructe, dintr-un pahar, în 
timp ce altă femeie îi strigă ceva la ureche din cauza muzicii ce 
se aude prea tare. Ea reacţionează la comentariu, punându-şi 
mâna la gură, de parcă încearcă să râdă şi să înghită în acelaşi 
timp. Dar totul pare forţat. Doar încearcă să fie politicoasă. 

Ochii ei scrutează camera. La început, mă ignoră, dar apoi mă 
priveşte în ochi. Gura ei se deschide puţin şi îşi mijeşte ochii. În 
cele din urmă, expresia feţei ei devine mai blândă. l-a trebuit un 
moment ca să mă recunoască, aşa că deghizarea mea trebuie 
să fie destul de bună. 

Continui să merg pe lângă toalete, până la depozitul din 
spatele barului, ce are uşa descuiată intenţionat. lnăuntru 
miroase ca în casa unei frăţii din cauza rafturilor pline cu diferite 
băuturi, a butoiaşelor aliniate de-a lungul pereţilor, a cutiilor 
deschise cu şerveţele şi a paharelor de bar pe podeaua de 
beton. 

Îmi creşte inima în mine când intră copila cu faţa rotundă şi 
ochi foarte mari, care îşi întindea mâinile ca să-mi atingă faţa, 
fetiţa care se ridica pe vârfuri ca să mă pupe, cu faţa mânjită de 
unt de arahide şi jeleu, adolescenta care gesticula cu mâna prin 


aer când susţinea meritele stimulentelor pentru energie 
alternativă la finala dezbaterilor naţionale. 

Când se retrage şi mă priveşte în ochi, zâmbetul îi dispare. 

— Aşadar, e adevărat. 

— E adevărat. 

— A venit la Casa Albă? 

— Da, a venit. Nu pot să spun mai mult. 

— Unde mergi? mă întreabă ea. Ce faci? De ce nu ai echipa 
de la Serviciile Secrete lângă tine? De ce eşti deghizat... 

— Hei! Hei! O ţin de umeri. Lil, totul e în ordine. O să mă 
întâlnesc cu ei. 

— Cu Nina şi cu partenerul ei? 

Nu cred că fata cu tricoul pe care scria Princeton i-a spus fiicei 
mele numele ei adevărat. Dar, cu cât i-a spus mai puţin, cu atât 
mai bine. 

— Da, răspund scurt. 

— N-am mai văzut-o de când a vorbit cu mine, spune Lilly. 
Nici măcar o dată. A dispărut din program. 

— Nu cred că a fost vreodată înscrisă în programul din 
Sorbona, îi spun eu. Cred că a mers la Paris doar ca să te 
întâlnească. Să-ţi transmită mesajul. 

— Dar de ce, dintre toţi oamenii, mi-a vorbit tocmai mie? 

Nu-i răspund. Nu vreau să-i dau mai multe detalii decât e 
nevoie. Dar Lilly are inteligenţa mamei ei. Nu-i trebuie prea mult 
timp până să-şi dea seama. 

— Ştia că îţi voi transmite mesajul direct, spune ea. Fără 
intermediari. Fără filtre. 

Exact de asta a făcut-o. 

— La ce se referea? întreabă Lilly. Care-i treaba cu „Evul 
Mediu”? 

— Lil... O trag mai aproape, dar nu-i zic nimic. 

— Nu o să-mi spui. Nu poţi, adaugă ea, lăsându-mă să ies din 
încurcătură şi iertându-mă. Trebuie să fie ceva important. Atât 
de important, încât mi-ai cerut să vin de la Paris şi acum... faci 
ce faci. Se uită peste umăr. Unde-i Alex? Unde-i echipa ta de 
protecţie? In afară de Frick şi Frack, cei pe care i-ai trimis să mă 
păzească? 

De când a absolvit facultatea, Lilly a ales să refuze serviciul 
de protecţie, aşa cum avea dreptul. Dar, imediat ce am primit 
apelul de la ea lunea trecută, am trimis nişte agenţi de la 


Serviciul Secret la ea. Le-a trebuit câteva zile să o aducă acasă, 
pentru că avea ultimul examen şi mi s-a garantat că era în 
siguranţă în Paris. 

— Echipa mea de protecţie e prin preajmă. Nu trebuie să ştie 
că merg singur. E destul de speriată şi aşa. Încă încearcă să-şi 
revină după pierderea mamei ei, din urmă cu un an. Nu trebuie 
să se gândească la posibilitatea de a-şi pierde şi al doilea 
părinte. Nu mai e un copil, e matură pentru vârsta ei, dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, are doar douăzeci şi trei de ani, 
încă e naivă şi nu ştie ce îi poate aduce viaţa. 

Simt o greutate în piept atunci când mă gândesc ce poate 
însemna asta pentru Lilly. Dar nu am de ales. Am jurat să apăr 
această ţară şi sunt singura persoană care poate să facă asta. 

— Ascultă, îi spun, luând-o de mână. Vreau să petreci 
următoarele zile la Casa Albă. Camera ta e pregătită. Dacă ai 
nevoie de ceva din apartamentul tău, agenţii îţi vor aduce tot ce 
vrei. 

— Nu... înţeleg. Se întoarce şi mă priveşte, cu buzele 
tremurându-i puţin. Tăticule, eşti în pericol? 

Tot ce pot să fac e să îmi ţin emoţiile în frâu. Nu mi-a mai zis 
„tăticule” din adolescenţă, chiar dacă mi-a spus aşa o dată sau 
de două ori când Rachel era pe moarte. Păstrează această 
adresare pentru vremurile în care se simte mai vulnerabilă, mai 
îngrozită. Am rezistat instructorilor militari sadici, anchetatorilor 
irakieni cruzi, legiuitorilor părtinitori şi presei din Washington, 
dar fiica mea mă impresionează ca nimeni altcineva. 

Mă aplec şi îmi lipesc capul de alei. 

— Cine, eu? Fii serioasă. Doar sunt prudent. Dar vreau să te 
ştiu în siguranţă. 

Nu-i ajunge explicaţia. Îmi cuprinde gâtul cu mâinile şi mă 
strânge tare. O trag şi eu mai aproape. li aud suspinele şi simt 
cum îi tremură corpul. 

— Lilly, sunt foarte mândru de tine, îi şoptesc eu, încercând să 
ignor nodul din gât. Ti-am mai spus vreodată asta? 

— Mi-ai spus-o tot timpul, îmi şopteşte ea la ureche. 

Mângâi părul fetei mele geniale, puternice şi independente. 
Acum e o femeie frumoasă, inteligentă şi curajoasă ca mama ei, 
dar întotdeauna va fi fetiţa care se lumina la faţă când mă 
vedea, care ţipa când o bombardam cu pupături şi care nu 
putea adormi după un coşmar dacă tăticul nu o ţinea de mână. 


— Acum, du-te cu agenţii, îi şoptesc. Faci asta pentru mine? 

Ea se îndepărtează de mine, îşi şterge lacrimile de pe obraji, 
inspiră o dată puternic, mă priveşte cu nişte ochi plini de 
speranţă şi încuviinţează. 

Apoi se repede la mine şi mă strânge în braţe din nou. 

Închid ochii şi îi strâng trupul care tremură. Brusc, fiica mea 
adultă e cu cincisprezece ani mai tânără, e o elevă care are 
nevoie de tăticul ei, un tată care ar trebui să fie stânca ei şi să 
nu o dezamăgească niciodată. 

Aş vrea să o ţin în braţe, să îi şterg fiecare lacrimă şi să îi alin 
fiecare grijă. A trebuit să înţeleg, cu mult timp în urmă, că nu o 
puteam urmări pe fetiţa mea peste tot ca să mă asigur că toată 
lumea se purta frumos cu ea. lar acum trebuie să mă despart de 
ea şi să-mi continui treaba când, de fapt, tot ce aş vrea e să o 
ţin în braţe şi să nu-i mai dau drumul. 

Îi cuprind faţa cu mâinile şi ochii umflaţi şi plini de speranţă ai 
fiicei mele mă privesc. 

— Te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta, îi spun. Şi îţi 
promit că mă voi întoarce la tine. 


CAPITOLUL 21 

După ce Lilly pleacă din bar cu agenţii de la Serviciul Secret, îi 
cer barmanului un pahar cu apă. Bag mâna în buzunar şi scot 
pastilele, steroizii care îmi vor creşte numărul trombocitelor. 
Urăsc aceste pastile. Mă zăpăcesc. Dar ori voi funcţiona cu o 
minte zăpăcită, ori nu voi mai funcţiona deloc. Nu există cale de 
mijloc. Şi ultima variantă nu e o opţiune. 

Mă întorc la maşina mea. Norii sunt la fel de vineţi ca partea 
din spate a picioarelor mele. Nu a început ploaia, dar îi simt 
mirosul în aer. 

Scot telefonul din buzunar şi o sun pe doamna doctor Lane în 
timp ce merg. Nu recunoaşte acest număr, dar răspunde 
oricum. 

— Doamnă doctor Lane, sunt Jon Duncan. 

— Domnule preşedinte? Am încercat să dau de 
dumneavoastră toată după-amiaza. 

— Ştiu. Am fost ocupat. 

— Numerele continuă să scadă. Aveţi sub şaisprezece mii. 

— Bine, o să-mi dublez steroizii, aşa cum v-am promis. 

— Nu e suficient. Aveţi nevoie de tratament imediat. 

Aproape că intru în trafic pentru că nu sunt atent la o trecere 
de pietoni. Un şofer de SUV mă claxonează, în caz că nu mi-am 
observat greşeala. 

— Incă n-am ajuns la zece mii, îi spun doamnei doctor Lane. 

— Numărul acela e o limită generală. Toţi suntem diferiti. Aţi 
putea suferi o hemoragie internă chiar acum, în timp ce vorbim. 

— Asta e puţin probabil, spun eu. RMN-ul a fost negativ ieri. 

— leri, da. Dar azi? Cine ştie? 

Ajung la locul unde e parcată maşina mea. Îi dau biletul şi 
banii, iar paznicul îmi dă cheile maşinii. 

— Domnule preşedinte, sunteți înconjurat de oameni talentați 
şi capabili. Sunt sigură că ei pot tine situaţia sub control câteva 
ore în timp ce dumneavoastră vă luaţi tratamentul. Credeam că 
preşedinţii deleagă. 

Aşa şi fac. Aproape tot timpul. Dar nu pot delega asta. Şi nu-i 
pot spune nici ei şi nici altcuiva de ce. 

— Aud tot ce-mi spui, Deborah. Trebuie să plec acum. Ţine-ţi 
telefonul la îndemână. 


Închid telefonul, pornesc maşina şi, conducând prin traficul 
aglomerat, mintea îmi fuge la fata cu tricoul pe care scria 
Princeton - Nina, pentru fiica mea. 

Mă gândesc la „Evul Mediu”. 

Mă gândesc la următoarea întâlnire din seara asta, la 
amenințările şi ofertele pe care le pot face. 

Un bărbat care ţine un indicator alb pe care scrie PARCARE 
îmi face semn cu mâna. ÎI plătesc şi urmez indicaţiile altui 
bărbat până la un loc liber. Îmi păstrez cheile şi merg pe două 
străzi până când mă opresc în faţa unui bloc de înălţime medie 
pe a cărui intrare scrie CAMDEN SOUTH CAPITOL. De pe strada 
de vizavi se aude zgomotul mulţimii. 

Traversez bulevardul, ceea ce nu e o misiune uşoară din 
cauza traficului. Un om trece pe lângă mine strigând: 

— Cine are nevoie de două bilete? Cine are nevoie de două 
bilete? 

Scot plicul pe care mi l-a dat Nina şi, din el, biletul colorat 
pentru meciul din seara asta, Nationals contra Mets. 

La poarta din stânga terenului Nationals Park, paznicii verifică 
oamenii cu un detector de metal, îi dau la o parte pe aceia care 
nu trec testul şi caută arme în bagajele lor. Stau la coadă, dar 
aşteptarea e scurtă. Meciul deja a început. 

Locul meu e în secţiunea 104, unde îţi curge sânge din nas. 
Sunt obişnuit cu cele mai bune locuri, în lojă, la prima bază sau 
la a treia. Dar îmi place acesta mai mult, în stânga. Nu am cea 
mai bună privelişte, dar mi se pare mai reală. 

Mă uit în jur, deşi nu are rost. Se va întâmpla atunci când se 
va întâmpla. Treaba mea e să stau aici şi să aştept. 

În mod normal, aici aş fi ca un copil într-o cofetărie. Mi-aş lua 
o Budweiser şi un hotdog. Poţi să uiţi pe raft toate berile de 
calitate: la un meci, nicio băutură nu e mai bună decât o Bud 
rece ca gheaţa. Şi nicio mâncare nu are un gust mai bun decât 
un hotdog cu muştar, nici măcar coastele făcute de mama, cu 
sos de oţet. 

Îmi amintesc de acele zile în care aruncam mingi la UNC, 
visam la o carieră de jucător profesionist când Royals m-au ales 
în runda a patra, de anul meu în liga AA, cu Memphis Chicks, 
când transpiram în autobuze, îmi puneam gheaţă pe cot 
noaptea, în moteluri proaste, jucam în faţa unor mulţimi de doar 


câteva sute de oameni, mâncam Big Mac şi mestecam tutun 
Copenhagen. 

Dar nu beau bere în seara asta. Deja mă supără stomacul în 
timp ce îmi aştept vizitatorul, partenerul fetei cu tricoul pe care 
scria Princeton. 

Îmi vibrează telefonul în buzunarul blugilor. Identitatea 
apelantului apare pe ecran drept C. Brock. Carolyn mi-a trimis 
un mesaj cu o singură cifră: 3. Îi răspund, scriind Wellman şi 
apăs pe Trimite. 

Acesta e codul nostru pentru actualizarea stării: Până aici, 
totul e bine. Dar nu sunt sigur că totul a mers aşa de bine până 
acum. Am întârziat la meci. Oare a trecut pe-aici şi a plecat 
deja? L-am ratat? 

Nu se poate. Dar nu am ce face decât să stau pe locul meu, 
să aştept şi să mă uit la meci. Aruncătorul de la Mets are un braţ 
puternic, dar aruncă mingea prea departe, de aceea nu va 
cădea unde trebuie. Cel care loveşte, din Nationals, un stângaci, 
e într-o situaţie evident dificilă, cu oamenii din prima, a doua şi 
a treia bază, care stau în spate. Aruncătorul ar trebui să arunce 
mai sus şi mai în interior, dar nu o face. Are noroc că jucătorul 
ofensiv nu-i poate dobori mingea ori de câte ori încearcă. In cele 
din urmă, după două lovituri, puştiul aruncă până departe, în 
partea stângă a terenului, spre mine. Instinctiv, mulţimea se 
ridică, dar a aruncat prea jos, şi jucătorul defensiv din stânga 
prinde mingea aproape de linia de avertizare. 

Când ne aşezăm din nou pe scaunele noastre, cineva din 
câmpul meu vizual periferic încă stă în picioare, aplecat peste 
rând în direcţia mea. Poartă o şapcă având sigla Nationals, ce 
pare a fi nou-nouţă, dar omul arată ca şi cum n-ar avea ce căuta 
la un meci de baseball. Ştiu imediat că va ocupa locul gol de 
lângă mine. 

Acest bărbat e partenerul Ninei. A venit vremea şi pentru 
asta. 


CAPITOLUL 22 

Asasina cunoscută sub numele de Bach închide uşa şi se 
încuie în baie. Respiră tremurând, se lasă în genunchi şi vomită 
în toaletă. 

Când termină, cu usturimi în ochi şi stomacul întors pe dos, 
inspiră adânc şi se lasă pe vine. Nu e bine. E inacceptabil. 

Când poate, se ridică, trage apa, foloseşte şerveţele Clorox ca 
să şteargă bine toaleta, apoi le aruncă în toaletă şi trage apa şi 
după ele. Nu trebuie să rămână nicio urmă de ADN. 

Asta e ultima dată când va mai vomita în noaptea asta. Gata! 

Îşi verifică înfăţişarea în oglinda murdară de deasupra 
chiuvetei. Are o perucă blondă, strânsă într-un coc. Uniforma ei 
e albastră precum cerul. Nu e cea mai bună, dar nu ea alesese 
îmbrăcămintea purtată de personalul de curăţenie al 
apartamentelor din Camden South Capitol. 

Când iese din baie şi intră în camera de mentenanţă, cei trei 
bărbaţi încă sunt acolo, îmbrăcaţi la fel, cu cămăşi de un 
albastru-deschis şi pantaloni negri. Unul dintre bărbaţi e atât de 
musculos, încât bicepşii şi pieptul aproape că îi rup cămaşa şi 
ies prin ea. Simţise o antipatie imediată faţă de el, când îl 
întâlnise mai devreme, tot în acea zi. În primul rând, pentru că 
ieşea în evidenţă. În profesia lor, nimeni nu ar trebui să iasă în 
evidenţă. În al doilea rând, probabil că se bazase prea mult pe 
forţa brută şi nu destul pe inteligenţă, talent şi un temperament 
răutăcios. 

Ceilalţi doi sunt acceptabili. Sunt vânjoşi şi solizi, dar nu au un 
fizic impresionant. Au feţe banale, uşor de uitat. 

— Te simţi mai bine? întreabă tipul cel mai musculos. Ceilalţi 
doi reacţionează zâmbind până când văd expresia feţei lui Bach. 

— Mai bine decât o să te simţi tu, răspunde ea, dacă mă mai 
întrebi asta o dată. 

Nu ar trebui să se pună cu o femeie în primul trimestru de 
sarcină, cu greţuri matinale care, aparent, nu se limitează la 
dimineţi. Mai ales cu una specializată în asasinate de mare risc. 

Se întoarce spre liderul trioului, un bărbat chel, cu un ochi de 
sticlă. 

El îşi ridică mâinile în semn de scuze. 

— Fără supărare, fără supărare, spune el. Engleza lui e bună, 
dar are un accent puternic - se presupune că e din Republica 
Cehă. 


Îşi întinde mâna. Liderul îi înmânează o cască mică de ureche. 
Şi-o potriveşte în ureche, iar bărbatul face la fel cu a lui. 

— Ce se-ntâmplă? 

Răspunsul vine prin casca ei. 

— A venit. Echipa noastră e pregătită. 

— Atunci, ne vom ocupa poziţiile, spune ea. 

Cu servieta ce conţine arma şi o geantă, Bach intră în liftul de 
marfă, îşi scoate o haină neagră din geantă, cu care se îmbracă. 
Renunţă şi la perucă pentru o vreme, şi îşi pune o căciulă 
neagră de schi. Acum e îmbrăcată în negru din cap până-n 
picioare. 

lese din lift la ultimul etaj şi urcă pe scări până la uşa din 
acoperiş. Aşa cum i s-a promis, e descuiată. Vântul de pe 
acoperiş e ca un vârtej, dar ea se poate adapta. E sigură că va 
ploua la un moment dat. Măcar nu începuse ploaia până atunci. 
Dacă acest eveniment sportiv prostesc ar fi fost anulat, atunci 
operaţiunea ei ar fi eşuat. 

Aşa că acum trebuie să fie pregătită pentru întreruperea 
meciului din cauza ploii, ceea ce va forţa mii de oameni să se 
ascundă brusc sub o mare de umbrele. Cândva ucisese un 
ambasador turc, trăgându-i un glonţ în cap prin umbrelă, dar era 
doar cu încă o persoană pe o stradă liniştită. Problema ei din 
seara asta e găsirea țintei de la început - dacă o masă de 
oameni s-ar îndrepta simultan spre ieşiri. 

Pentru asta există echipele de teren. 

Işi deschide servieta cu arma, folosind sistemul de 
recunoaştere a amprentei degetului mare şi o asamblează pe 
Anna Magdalena, puşca ei semiautomată. li montează luneta şi 
îi alimentează încărcătorul. 

Merge la locul potrivit şi se ghemuieşte acolo, ascunsă de un 
întuneric aproape total. Soarele va apune în mai puţin de 
douăzeci de minute, ceea ce îi ascunde şi mai bine poziţia de pe 
acoperiş. 

Se aşază comod şi reglează luneta. Găseşte intrarea pe care o 
căuta, poarta din stânga terenului. 

Va aştepta. Ar putea dura cinci minute sau trei ore. Apoi va 
trebui să acţioneze aproape imediat, cu o precizie mortală. Dar 
asta face ea şi, până acum, nu dăduse greş niciodată. 

Of, cât îşi doreşte să-şi pună căştile şi să asculte un concert 
de pian! Dar fiecare misiune e diferită şi, pentru asta, are nevoie 


de o echipă care să-i dea indicaţii în avans în casca din ureche. 
Ar putea veni în orice clipă, aşa că, în loc să-l asculte pe Andrea 
Bacchetti cântând Concertul pentru Claviatură nr. 4 la Teatrul 
Olimpic din Vicenza, ascultă automobilele în trafic, uralele din 
stadionul aglomerat, zgomotele de orgă ce trezesc mulţimea şi 
actualizările ocazionale de la echipa de înaintare. 

Trage aer adânc şi îl scoate zgomotos afară. Işi lasă pulsul să 
încetinească. Îşi ţine degetul aproape de trăgaci, dar nu pe el. 
Nu are rost să fie nerăbdătoare. Ţinta va veni la ea, ca de obicei. 

Şi, ca de obicei, nu va rata. 


CAPITOLUL 23 

Bărbatul ocupă locul din stânga mea fără să scoată un cuvânt, 
stând cu capul plecat, de parcă am fi nişte străini care, din 
întâmplare, ne-am cumpărat bilete cu locuri învecinate. 

De fapt, suntem străini. Nu ştiu nimic despre el. Neprevăzutul 
este atât de comun în slujba mea, încât mă aştept la el, dar, 
oricând apare ceva, am o echipă de consilieri care mă ajută să 
analizez, să adunăm tot ce ştim şi să organizăm, să impunem o 
ordine în tot haosul. De data asta, sunt singur şi nu ştiu nimic. 

Ar putea fi doar un mesager ce livrează o informaţie pe care 
poate că nici nu o înţelege, inutil într-un interogatoriu, pentru că 
nu are ce să ciripească. Dacă asta e adevărat, atunci mi-a fost 
prezentat într-o lumină falsă, dar aş putea avea încredere în 
sursă, femeia cunoscută drept Nina. 

El ar părea să fie asasinul. Totul ar putea fi un şiretlic, ca să 
ajung singur şi vulnerabil. Dacă e aşa, atunci fiica mea nu va 
mai avea părinţi în viaţă. lar eu voi fi făcut de ruşine funcţia de 
preşedinte, pentru că mi-am permis să fiu fraierit ca să merg la 
o întâlnire secretă printr-un plan simplu. 

Dar a trebuit să risc din cauza acelor două cuvinte: Evul 
Mediu. 

Se întoarce şi mă priveşte atent pentru prima dată, se uită la 
omul despre care ştie că este preşedintele Duncan, dar care, cu 
barba roşcată, ochelarii şi şapca de baseball, nu prea seamănă 
cu comandantul suprem, proaspăt bărbierit şi îmbrăcat la 
costum, pe care îl vede în mass-media. Aprobă dând uşor din 
cap şi înţeleg că nu e de acord cu deghizarea mea, ci doar cu 
faptul că m-am deghizat. Înseamnă că am intrat în joc - cel 
puţin până acum. Am fost de acord cu o întâlnire secretă. Deja i- 
am recunoscut importanţa. 

A fost ultimul lucru pe care am vrut să-l recunosc, dar a 
trebuit să o fac. Din câte ştiu eu, acest bărbat ar putea fi acum 
cel mai periculos om din lume. 

Arunc o privire în jurul nostru. Nimeni nu stă lângă noi şi nici 
în spatele nostru. 

— Spune cuvintele! îi zic omului. 

E tânăr, ca partenera lui, Nina, poate are cel mult douăzeci şi 
ceva de ani. E slab, ca ea. Structura osoasă îmi sugerează că e 
din estul Europei, ca ea. E de rasă caucaziană, dar are un ten 
mai întunecat decât partenera lui. E posibil să fi avut strămoşi 


din zona mediteraneană, din Orientul Mijlociu sau din Africa. 
Faţa lui e ascunsă în mare parte de o barbă lungă şi neîngrijită 
şi de un păr des şi sârmos ce iese de sub şapca de baseball. 
Ochii îi sunt adânciţi în orbite, de parcă ar fi foarte obosit. Are 
nasul lung şi strâmb - din cauze genetice sau pentru că i-a fost 
rupt. 

Poartă un tricou negru, simplu, pantaloni cargo negri şi 
adidaşi. Nu are o geantă sau un rucsac. 

Nu are o armă. Nu ar fi trecut de paznici cu ea. Dar multe 
lucruri pot fi folosite drept arme. Poţi ucide pe cineva cu o cheie, 
o bucată de lemn sau chiar cu un pix, dacă îl introduci cu o 
precizie chirurgicală într-o anumită parte a corpului țintei tale. 
La instrucţia Rangerilor, înainte să fim trimişi în Irak, ne-au 
arătat lucruri - tactici de autoapărare, arme improvizate - la 
care nu m-aş fi gândit niciodată. Dacă mi-ar înfige repede un 
obiect ascuţit în artera carotidă, aş pierde prea mult sânge 
înainte să primesc ajutor medical. 

Îl apuc de braţ, mâna mea strângându-se în jurul braţului lui 
osos. 

— Spune cuvintele! Acum! 

E surprins de mişcarea mea. Se uită în jos, la mâna mea care 
îi strânge bicepşii, apoi în sus, la mine. E uimit, dar - observ cu 
atenţie - nu foarte impresionat. 

— Fiule, îi spun eu, amintindu-mi să-mi controlez expresia 
facială şi volumul vocii, acesta nu e un joc. Habar n-ai cu cine te 
pui şi în ce te-ai băgat! 

Aş vrea ca poziţia mea să fie aşa de puternică precum vreau 
să pară. 

Îşi mijeşte ochii înainte să decidă să vorbească. 

— Ce cuvinte aţi vrea să spun? întreabă el. Armagedon? 
Holocaust nuclear? 

Are acelaşi accent ca şi partenera lui. Dar pare să 
stăpânească engleza mai bine. 

— Ultima şansă, îi spun eu. Nu o să-ţi placă deloc ce va urma. 

Îşi fereşte privirea. 

— Spuneţi aceste lucruri de parcă eu aş vrea ceva de la 
dumneavoastră. Dar dumneavoastră vreţi ceva de la mine. 

Ultima afirmaţie e incontestabilă. Prezenţa mea aici o 
confirmă. Dar şi opusul e adevărat. Nu ştiu ce are de spus. Dacă 
e doar o informaţie, atunci are un preţ. Dacă însă, transmite o 


ameninţare, atunci vrea o răscumpărare. Nu a trecut prin toate 
astea pentru nimic. Şi eu am ceva pe care el îl vrea. Doar că nu 
ştiu ce. 

li dau drumul la braţ. 

— Nu vei putea ieşi de pe stadion, îi spun, ridicându-mă de pe 
scaunul meu. 

— Evul Mediu, şopteşte el, de parcă ar fi pronunţat o 
înjurătură. 

Pe teren, Rendon aruncă o minge ce sare foarte sus, pe care 
jucătorul defensiv trebuie să o prindă şi să o arunce din fugă 
spre ieşire la prima bază. 

Mă aşez din nou pe scaunul meu. 

— Cum să-ţi spun? îl întreb. 

— Puteţi să-mi spuneţi... Augie. 

Sfidarea şi sarcasmul au dispărut. E o mică victorie pentru 
mine. Poate că are cărţi mai bune decât ale mele, dar e doar un 
puşti, iar eu îmi câştig existenţa jucând poker. 

— Şi cum... ar trebui să vă spun eu? zice el, puţin mai tare 
decât în şoaptă. 

— Poţi să-mi spui domnule preşedinte. 

Îmi pun braţul peste scaunul lui, de parcă am fi prieteni vechi 
sau rude. 

— Uite ce-o să facem. Tu o să-mi zici de unde ştii aceste 
cuvinte. Şi să-mi mai spui şi orice altceva mai ai de zis. Apoi eu 
o să decid ce am de făcut. Dacă putem colabora - dacă voi fi 
mulţumit de conversaţia noastră -, atunci totul s-ar putea 
termina foarte bine pentru tine, Augie. 

ÎI las un moment ca să înţeleagă bine totul, să vadă lumina de 
la capătul tunelului. Trebuie să existe una în fiecare negociere. 

— Dar, dacă nu voi fi mulţumit, continui eu, voi face tot ce e 
necesar atât ţie, cât şi prietenei tale sau oricărei alte persoane 
la care ţii din lumea asta, ca să îmi apăr ţara. Pot să fac orice. 
Voi face orice. 

Gura i se strâmbă printr-un rânjet. Fără îndoială, e o expresie 
de ură pentru mine şi pentru tot ce reprezint. Dar e şi speriat. A 
avut de-a face cu mine de la distanţă, folosindu-şi partenera ca 
să o contacteze pe fiica mea peste ocean pe de o parte, şi 
tehnologia pe de alta, dar acum e aici, în persoană, cu 
preşedintele Statelor Unite. Nu mai poate da înapoi. 


Se apleacă înainte şi îşi pune coatele pe genunchi, într-o 
încercare de a se îndepărta de mine. Bine! E îngrijorat. 

— Aţi vrea să ştiţi cum am descoperit „Evul Mediu”, spune el 
cu o voce mai puţin sigură, tremurătoare. Aţi mai vrea să ştiţi şi 
de ce se tot... întrerupe curentul la Casa Albă? 

Nu îi răspund direct. Spune că el e responsabil pentru 
pâlpâirea becurilor din Casa Albă. E o cacealma? Incerc să-mi 
amintesc dacă Nina le-a văzut pâlpâind cât timp a fost acolo. 

— Trebuie să fie enervant, spune el. Vă ocupați de probleme 
importante de securitate naţională, economie şi... intrigi politice 
în Biroul Oval în timp ce becurile pâlpâie de parcă aţi trăi într-o 
colibă dintr-o ţară din lumea a treia. 

Inspiră adânc. 

— Tehnicienii dumneavoastră habar n-au de ce se întâmplă 
asta, nu-i aşa? Bineînţeles că nu. l-a revenit încrederea în voce. 

— Puştiule, ai două minute. Incepând de acum. Dacă nu 
vorbeşti cu mine, vei vorbi cu oameni care lucrează pentru mine 
şi care nu vor fi atât de prietenoși. 

Dă din cap, deşi e greu să-mi dau seama pe cine încearcă să 
convingă, pe mine sau pe el însuşi. 

— Nu, aţi venit singur, spune el cu speranţă în voce, nu cu 
convingere. 

— Oare? 

Mulțimea strigă atunci când se aude o bâtă lovind o minge, 
oamenii din jurul nostru se ridică în picioare şi ovaţionează, apoi 
se liniştesc când văd că mingea se îndreaptă spre direcţia 
greşită. Augie nu se mişcă, încă stă aplecat în faţă, cu o 
expresie dură în timp ce se holbează la spătarul scaunului din 
faţa lui. 

— Un minut şi treizeci de secunde, îi spun eu. 

În meci, cel care loveşte cu bâta încasează a treia lovitură 
cerută, mingea ajunge în colţ, iar mulţimea reacţionează cu 
huiduieli şi urlete. 

Mă uit la ceas. 

— Un minut. După aceea, poţi să-ţi iei adio de la viaţă! 

Augie se lasă pe spate în aşa fel încât să-l pot privi în faţă, dar 
eu rămân cu ochii aţintiţi pe teren, neacordându-i destul respect 
ca să mă uit în direcţia lui. 


Dar, în cele din urmă, mă întorc spre el, de parcă aş fi pregătit 
să aud ce are de zis. Faţa lui are altă expresie acum, una 
intensă şi rece. 

Ţine un pistol în poală, îndreptat spre mine. 

— Eu să-mi iau adio de la viaţă? întreabă el. 


CAPITOLUL 24 

Mă concentrez la Augie, nu la armă. 

O ţine jos, în poală, ca să nu poată fi detectată de ceilalţi 
spectatori. Acum înţeleg de ce scaunele de lângă noi sunt goale, 
la fel cum sunt şi cele patru scaune din faţa şi din spatele 
nostru. Augie a cumpărat toate acele locuri ca să ne ofere un 
simulacru de intimitate. 

După forma lui pătrăţoasă, îmi dau seama că e un Glock, o 
armă cu care nu am tras niciodată, dar tot cu un calibru de 9 
mm, capabilă să mă nimerească de aproape. 

Cândva, aş fi avut o şansă să-l dezarmez fără să fiu împuşcat 
mortal. Dar a trecut mult timp de când am fost un Ranger. Am 
cincizeci de ani şi sunt ramolit. 

Nu e prima dată când stau cu o armă îndreptată spre mine. 
Când am fost prizonier de război, un gardian din închisoarea 
irakiană îmi punea pistolul la cap în fiecare zi şi apăsa pe 
trăgaci. 

Dar e prima dată după multă vreme când se întâmplă aşa 
ceva, dar şi prima dată de când sunt preşedinte. 

În timp ce-mi aud bătăile inimii, mă gândesc: ar fi putut apăsa 
deja pe trăgaci dacă planul lui ar fi fost să mă omoare. Nu 
trebuia să aştepte până m-am întors cu faţa la el. Voia ca eu să 
văd arma. Voia să schimbe raportul dintre forţe. 

Sper că am dreptate în legătură cu asta. Nu arată ca o 
persoană care ar avea multă experienţă în mânuirea armelor de 
foc. Dacă o să am un tic nervos, o să primesc un glonţ în coaste. 

— Ai venit aici cu un motiv, îi spun. Aşa că pune arma 
deoparte şi spune-mi care e motivul. 

Îşi strânge buzele. 

— Poate că mă simt mai în siguranţă aşa. 

Eu mă aplec înainte şi vorbesc mai încet. 

— Arma te pune într-un pericol mai mare. Îi enervează pe 
oamenii mei. Îi face să-şi dorească să-ţi tragă un glonţ în cap 
chiar acum, în timp ce stai aici, pe scaun. 

El clipeşte încordat, îşi mişcă privirea în toate direcţiile şi 
încearcă a păstreze controlul. Ideea că cineva are o puşcă 
puternică îndreptată spre tine îţi poate tulbura nervii. 

— Nu-i poţi vedea, Augie. Dar, crede-mă, ei te pot vedea. 

Există un risc în ceea ce fac. Să-l sperii de moarte pe omul 
care ţine o armă îndreptată spre mine, s-ar putea să nu fie cea 


mai inteligentă mişcare. Dar am nevoie ca el să pună arma 
aceea deoparte. Şi voi continua să-l fac să creadă că nu are de-a 
face cu un om, ci cu o ţară - una cu o forţă copleşitoare, cu 
capacităţi şocante şi cu resurse dincolo de înţelegerea lui. 

— Augie, nimeni nu vrea să-ţi facă rău, îi spun. Dar, dacă 
apeşi pe trăgaci, vei muri în două secunde. 

— Nu, spune el. Aţi venit... îi piere glasul. 

— Ce, am venit singur? Nu crezi asta cu adevărat. Eşti prea 
deştept ca să crezi asta. Aşa că pune arma deoparte şi spune-mi 
de ce sunt aici. Altfel, plec. 

Arma se mişcă în poala lui. Îşi mijeşte ochii din nou. 

— Dacă plecaţi, spune el, nu veţi putea să împiedicaţi ceea ce 
se va întâmpla. 

— Şi tu nu o să obţii niciodată ce vrei de la mine, oricare-ar fi 
acel lucru. Se gândeşte la asta. E cel mai inteligent lucru pe care 
poate să-l facă, dar vrea să fie ideea lui, nu a mea. In cele din 
urmă, îşi ridică cracul pantalonului şi îşi bagă arma în toc. 

Răsuflu uşurat. 

— Cum naiba ai trecut cu arma aceea de detectoarele de 
metal? 

Îşi trage în jos cracul pantalonilor. Arată la fel de uşurat ca şi 
mine. 

— Un aparat rudimentar, spune el, ştie doar ce i se comandă 
să ştie. Nu are o gândire independentă. Dacă i se comandă să 
nu vadă nimic, atunci nu vede nimic. Dacă i se spune să treacă 
cu vederea, atunci trece cu vederea. Aparatele nu întreabă de 
ce. 

Îmi amintesc de detectorul de metale prin care am trecut. Nu 
avea raze X, aşa cum au cele din aeroport. Era doar o intrare, şi 
bipuia sau nu când treceai prin ea, în timp ce paznicul stătea 
lângă ea, aşteptând un semnal acustic. 

L-a blocat cumva. L-a dezactivat atunci când a trecut prin el. 

A intrat în sistemul electric de pe bulevardul Pennsylvania nr. 
1600. 

A doborât un elicopter în Dubai. 

Şi ştia despre „Evul Mediu”. 

— Augie, sunt aici, îi spun. Ai obţinut întâlnirea pe care o 
voiai. Spune-mi cum ai aflat de „Evul Mediu”. 

Îşi ridică sprâncenele. Aproape că zâmbeşte. Obţinerea 
codului a fost o realizare destul de importantă şi el ştie asta. 


— Prin hacking, cumva? întreb. Sau... 

Acum zâmbeşte de-a binelea. 

— Acest „sau” vă îngrijorează. Vă îngrijorează atât de mult, 
încât nu sunteţi în stare să spuneţi cuvintele. 

Nu-l contrazic. Are dreptate. 

— Pentru că, dacă nu am putut să-l obţin de la distanţă, 
spune el, există un singur alt mod prin care l-aş fi putut obţine. 
Şi ştiţi ce înseamnă asta. 

Dacă Augie n-a aflat despre „Evul Mediu” prin hacking - şi e 
greu de înţeles cum ar fi putut afla -, atunci a primit codul de la 
o fiinţă umană, iar lista cu fiinţe umane care au acces la „Evul 
Mediu” e foarte, foarte scurtă. 

— Acesta e motivul pentru care aţi fost de acord să vă întâlniți 
cu mine, spune el. E clar că înţelegeţi... ce înseamnă asta. 

Mă gândesc. 

— Înseamnă că există un trădător la Casa Albă. 


CAPITOLUL 25 

Mulțimea din jurul nostru începe să ovaţioneze. Se aud 
sunetele unei orgi. 

Echipa Nationals pleacă în fugă de pe teren. Cineva trece pe 
lângă noi, îndreptându-se spre culoar. Îl invidiez pe acel om, 
pentru că unica mare grijă a lui în acest moment e să meargă la 
toaletă sau la tarabă ca să îşi ia nişte nachos. 

Îmi vibrează telefonul. Bag mâna după el în buzunar, apoi îmi 
dau seama că o mişcare bruscă l-ar putea speria. 

— Telefonul, îi explic. E doar telefonul. Cineva verifică dacă 
sunt bine. 

Augie se încruntă. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Şefa cancelariei mele. Verifică dacă sunt bine. Atât! 

Augie se retrage bănuitor. Dar nu aştept aprobarea lui. Dacă 
nu-i răspund lui Carolyn, ea va presupune că s-a întâmplat ce 
putea fi mai rău. Şi vor fi consecinţe. Va deschide acea scrisoare 
pe care i-am dat-o. 

Din nou, mesajul e de la C. Brock. Din nou, e doar un număr, 
de data asta, 4. 

Îi răspund scriind Stewart şi trimit mesajul. 

Pun telefonul deoparte şi îi zic: 

— Spune-mi, de unde ştii despre „Evul Mediu”? 

Nu va fi aşa de uşor. Partenera lui nu ar oferi acea informaţie 
şi nici el nu o va face. Nu încă. E o parte din avantajul lui. Ar 
putea fi singurul lui avantaj. 

— Trebuie să ştiu, îi spun. 

— Nu, nu trebuie. Vreti să ştiţi. Ce trebuie să ştiţi e mai 
important. 

Îmi e greu să-mi imaginez ceva mai important decât dacă 
cineva din cercul meu apropiat a trădat ţara. 

— Atunci, spune-mi ce trebuie să ştiu. 

— Ţara dumneavoastră nu va supravieţui. 

— Ce înseamnă asta? îl întreb. Cum? 

El ridică din umeri. 

— Într-adevăr, dacă vă gândiţi bine, e, pur şi simplu, 
inevitabil. Credeţi că puteţi preveni pentru totdeauna o explozie 
nucleară în Statele Unite? Aţi citit cartea Un psalm pentru 
Leibowitz? 


Încerc să-mi amintesc. Mi se pare cunoscut titlul, de la orele 
de engleză din liceu. 

— Sau A patra etapă? continuă el. O discuţie fascinantă 
despre... natura ciclică a istoriei. Omenirea e previzibilă. 
Guvernele maltratează oamenii - din propriile popoare sau 
altele. Întotdeauna au făcut asta şi întotdeauna o vor face. Aşa 
că oamenii reacţionează. Există acţiune şi reacțiune. Aşa a 
progresat istoria şi aşa o va face întotdeauna. 

Îşi agită degetul în aer. 

— Ah, dar acum tehnologia permite chiar şi unui singur om să 
provoace o distrugere totală. Schimbă perspectiva, nu-i aşa? 
Distrugerea reciprocă sigură nu mai reprezintă o piedică. 
Recrutarea miilor sau milioanelor de oameni pentru o cauză nu 
mai e necesară. Nu mai e nevoie de o armată pentru o mişcare. 
Ajunge un singur om, care vrea să distrugă tot, care e dispus să 
moară dacă e necesar, care nu poate fi constrâns şi cu care nu 
se poate negocia. 

Deasupra noastră se aud primele zgomote ale cerului înnorat. 
Se aude tunetul, dar nu se vede niciun fulger. Incă nu plouă. 
Luminile stadionului sunt deja aprinse, aşa că întunecarea 
cerului nu prea are niciun efect. 

Mă aplec spre el, uitându-mă în ochii lui. 

— Îmi ţii o lecţie de istorie sau îmi spui despre ceva iminent? 

El clipeşte. Înghite în sec şi i se mişcă mărul lui Adam. 

— Ceva e iminent, spune el cu o voce schimbată. 

— Cât de iminent? 

— E o chestiune de ore, zice el. 

Îmi îngheaţă sângele-n vine. 

— Despre ce vorbim, mai exact? întreb eu. 

— Deja ştiţi asta. 

Bineînţeles că ştiu. Dar vreau să-l aud pe el spunând-o. Nu 
dau nimic pe gratis. 

— Spune-mi odată! 

— Virusul. Cel pe care l-aţi văzut pentru o clipă - pocneşte din 
degete - înainte să dispară. Motivul pentru care l-aţi sunat pe 
Suliman Cindoruk. Virusul pe care nu l-aţi putut localiza. Virusul 
care a zăpăcit echipa dumneavoastră de experţi. Virusul care vă 
îngrozeşte până-n măduva oaselor. Virusul pe care nu îl veţi 
putea opri niciodată fără noi. 


Arunc o privire în jur, căutând pe oricine ne-ar putea observa 
cu atenţie. Nimeni. 

— Fiii Jihadului sunt în spatele lui? îi şoptesc. Suliman 
Cindoruk? 

— Da. Aţi avut dreptate în legătură cu asta. 

Înghit în sec din cauza nodului ce mi se formează în gât. 

— Ce vrea? 

Augie clipeşte încordat, iar expresia feţei i se schimbă într- 
una de confuzie. 

— Ce vrea el? 

— Da. Suliman Cindoruk. Ce vrea? 

— Asta nu ştiu. 

— Nu ştii... Mă las pe spătarul scaunului. Ce rost are o cerere 
de răscumpărare dacă nu ştii ce vrei să ceri? Bani, eliberarea 
unui prizonier, o amnistie, o schimbare în politica externă - 
ceva. A venit aici să mă amenințe, să obţină ceva, dar nu ştie ce 
vrea? 

Poate că misiunea lui e să demonstreze ameninţarea. Poate, 
mai târziu, altcineva va face această cerere. E posibil, dar nu mi 
se pare corect. 

Apoi înţeleg. Întotdeauna a fost o posibilitate, dar când am 
contemplat potenţialele scenarii pentru seara aceasta, nu a fost 
niciodată o prioritate în lista mea. 

— Nu ai venit aici să îl reprezinţi pe Suliman Cindoruk. 

El ridică din umeri. 

— Asta e adevărat, interesele mele nu mai sunt... aliniate cu 
cele ale lui Suli. 

— Cândva au fost. Ai făcut parte din Fiii Jihadului. 

Un rânjet îi strâmbă buza de sus, îi urcă sângele în obraji şi îi 
sclipesc ochii. 

— Am făcut parte, spune el. Dar nu mai fac. 

Furia lui, acel răspuns emoţional - resentimentele faţă de FJ 
sau de conducătorul ei, poate din cauza unei lupte pentru 
putere - e ceva ce voi păstra pentru mai târziu, ceva de care mă 
voi putea folosi. 

Se aude pocnetul unei bâte ce loveşte o minge. Mulțimea se 
ridică şi ovaţionează. Se aude muzică din difuzoare. Cineva a 
marcat. Acum mi se pare că suntem la ani-lumină depărtare de 
un meci de baseball. 

Imi deschid braţele. 


— Spune-mi ce vrei. 

El dă din cap. 

— Încă nu. 

Primii stropi de ploaie îmi lovesc mâna. Uşori, sporadici, nu 
sunt grei, fac mulţimea să mârâie, dar nu şi să se mişte, nimeni 
nu se grăbeşte spre un adăpost. 

— Acum plecăm, spune Augie. 

— Noi? 

— Da, noi. 

Mă trece un fior. Dar am presupus că această întâlnire avea 
să se mute, în cele din urmă, într-un loc diferit. Nu e ceva sigur, 
dar nici această întâlnire n-a fost. Nimic nu e sigur în treaba 
asta. 

— Bine, spun eu şi mă ridic de pe scaun. 

— Telefonul dumneavoastră! Luaţi-l! 

Mă uit nedumerit la el. 

Se ridică şi el între timp. 

— Veţi înţelege în curând de ce, spune el. 


CAPITOLUL 26 

„Respiră! Relaxează-te! Ocheşte! Apasă!” 

Bach stă pe acoperiş, respiră regulat, nervii ei sunt liniştiţi şi 
priveşte cu un ochi prin luneta armei la poarta din stânga 
stadionului de baseball de sub ea. Îşi aminteşte cuvintele lui 
Ranko, primul ei profesor, cu scobitoarea ce îi ieşea din colţul 
gurii, cu părul roşcat, înflăcărat şi ţepos - „o sperietoare căreia i- 
a luat foc părul” - aşa cum se descrisese el singur. 

„Aliniază-ţi corpul cu arma. Gândeşte-te că puşca face parte 
din corpul tău. Ţinteşte cu corpul tău, nu cu arma. 

Trebuie să rămăi stabilă. 

Alege-ti punctul de ochire, nu ținta. 

Apasă pe trăgaci. Degetul tău arătător e separat de restul 
mâinii tale. 

Nu, nu - ai smucit arma. Ţine-ţi restul mâinii nemişcată. Nu 
respira. Respiră normal. 

Respiră! Relaxează-te! Ocheşte! Apasă!” 

Prima picătură de ploaie cade pe gâtul ei. Ploaia ar putea 
accelera evenimentele. 

Îşi îndepărtează capul de lunetă şi îşi ridică binoclul ca să îşi 
verifice echipele. 

Echipa 1, de la nordul ieşirii, e formată dintr-o adunătură de 
trei oameni care vorbesc şi râd, par trei prieteni ce se întâlnesc 
pe stradă şi conversează. 

Echipa 2, de la sudul ieşirii, face acelaşi lucru. 

Sub ea, vizavi de strada stadionului, în afara câmpului ei 
vizual, ar trebui să fie echipa 3, cu membrii adunaţi la fel, gata 
să împiedice orice evadare prin direcţia lor. 

leşirea va fi înconjurată, iar echipele vor fi pregătite să se 
strângă în jurul ei ca un şarpe boa. 

— Pleacă de pe locul lui. 

Îi sare inima din loc şi îi pompează adrenalină prin tot corpul 
când aude aceste cuvinte din cască. 

Respiră. 

Se relaxează. _ 

Totul încetineşte până se târăşte. Incet. Uşor. 

Nu va merge perfect, conform planului. Niciodată nu merge 
aşa. O mică parte din ea, cea competitoare, preferă să nu se 
întâmple asta, ca să facă modificări pe loc. 

— Se îndreaptă spre ieşire, aude ea din cască. 


— Echipele 1 şi 2, porniţi, spune ea. Echipa 3, fiţi pregătiţi. 
— Echipa 1 porneşte, vine răspunsul. 

— Echipa 2 porneşte. 

— Echipa 3 e pregătită. 

Îşi apropie ochiul de luneta armei. 

Respiră. 

Se relaxează. 

Ocheşte. 

Îşi îndoaie degetul pe trăgaci, gata să apese. 


CAPITOLUL 27 

Mă îndrept cu Augie spre ieşire, prin poarta pe care am intrat, 
cea din stânga terenului, cu smartphone-ul în mână, aşa cum 
am fost instruit. Câţiva oameni au renunţat deja la meci după 
primii stropi de ploaie, dar majoritatea celor treizeci şi ceva de 
mii încă mai speră, aşa că nu plecăm cu o mulţime. Aş fi 
preferat asta. Dar nu e decizia mea. 

Calmul şi încrederea în sine pe care le-a arătat Augie mai 
înainte au dispărut. Cu cât ne apropiem mai mult de ieşire, de 
orice se va întâmpla după aceea, el devine mai neliniştit, se uită 
peste tot şi îşi bâţâie degetele fără niciun scop. Îşi verifică 
telefonul, poate ca să vadă cât e ceasul sau dacă a primit un 
mesaj, dar nu pot să-mi dau seama, pentru că îşi strânge 
mâinile în jurul lui. 

Trecem prin poarta stadionului. Se opreşte cât încă suntem în 
nişă, dar în afara stadionului, uitându-ne la strada Capitol, dar 
încă protejaţi de zidurile stadionului. Plecarea din stadion e 
importantă pentru el. Trebuie să se simtă în siguranţă în 
mulţime. 

Privesc cerul, acum o întindere neagră, nesfârşită şi o 
picătură de ploaie îmi cade pe obraz. 

Augie se agită. 

— Acum, spune el. 

Inaintează, trecând de pereţii nişei, pe trotuar. Câţiva oameni 
umblă pe aici, dar sunt foarte puţini. In dreapta noastră, la nord, 
un mare camion utilitar e parcat lângă bordură. Lângă el, doi 
gunoieri transpiraţi stau la o pauză de ţigară sub un bec stradal. 

La sud, în stânga noastră, maşina unui echipaj metropolitan 
de poliţie e parcată lângă bordură, dar nu e nimeni în ea. 

Chiar în spatele maşinii de poliţie, apare o furgonetă ce 
parchează la aproximativ nouă metri de noi. 

Augie pare să se uite la ea, încercând să vadă şoferul. E greu 
să disting detaliile, dar trăsăturile ei sunt inconfundabile - 
conturul scheletic al umerilor şi unghiurile ascuţite ale feţei. E 
partenera lui Augie, femeia cu tricoul pe care scria Princeton, 
Nina. 

Aparent ca răspuns, farurile de sus ale furgonetei pâlpâie de 
două ori. Apoi le stinge. 


Augie îşi lasă capul în jos, spre telefonul lui, care se luminează 
ca răspuns la degetele lui ce tastează pe el. Apoi se opreşte, îşi 
ridică privirea şi aşteaptă. 

Pentru o clipă, rămâne nemişcat. Totul e nemişcat. 

„Un fel de semnal, mă gândesc eu. Ceva se v-a-ntâmpla.” 

E ultimul meu gând înainte ca totul să se întunece. 


CAPITOLUL 28 

— Eu, Katherine Emerson Branat... jur solemn... că îmi voi 
îndeplini cu credinţă funcţia de preşedinte al Statelor Unite... 
conform abilităţilor mele... voi păstra, proteja şi apăra... 
Constituţia Statelor Unite. 

Kathy Brandt îşi aranjează sacoul în timp ce se priveşte în 
oglinda băii din apartamentul personal. 

Nu-i fusese uşor să fie vicepreşedintă, deşi e conştientă că 
mulţi oameni ar vrea să fie în locul ei. Dar câţi dintre acei 
oameni fuseseră aproape de câştigarea preşedinţiei doar ca să 
le fie distruse visurile de către un erou de război de o frumuseţe 
aspră şi cu un simţ ascuţit al umorului? 

Îşi jurase, în noaptea Marii Marţi, când Texas şi Georgia 
votaseră târziu pentru Duncan, că nu avea să cedeze, că nu 
avea să-l susţină - că, Doamne fereşte - nu avea să se alăture 
programului lui politic. 

Apoi făcuse toate acele lucruri. 

lar acum, ca un parazit, trăieşte de pe urma gazdei lui. Dacă 
el face o greşeală, e vina ei. Şi, de parcă asta nu ar fi de ajuns, 
trebuie să justifice greşeala de parcă ar fi a ei. 

Şi, dacă nu o face, dacă se separă de preşedinte şi îl critică, 
atunci e neloială. Oricum, criticii o vor băga în aceeaşi oală cu 
Duncan, iar susţinătorii ei o vor abandona dacă nu reuşeşte să- 
şi susţină preşedintele. 

Fusese un dans dificil. 

— Eu, Katherine Emerson Brandt... jur solemn... 

Îi sună telefonul. Instinctiv, îşi întinde mâna după el, de pe 
măsuţa de toaletă, telefonul ei de serviciu, chiar dacă îşi dă 
seama că tonul de apel aparţine celuilalt telefon. 

Al telefonului ei personal. 

Intră în dormitor şi ia telefonul de pe noptieră. Vede 
identitatea apelantului. Îi tremură tot corpul. 

„Acum Începem”, se gândeşte, în timp ce răspunde la telefon. 


CAPITOLUL 29 

Negru, totul e negru. 

Treizeci de mii de oameni strigă la unison în stadionul din 
spatele meu, atunci când totul e cufundat în întuneric, becurile 
stradale, luminile blocurilor şi semafoarele sunt stinse, curentul 
e întrerupt pe multe străzi. Farurile maşinilor din traficul de pe 
strada Capitol arată ca nişte halouri de lumină în timp ce trec, 
ca nişte reflectoare care străbat scena, în timp ce smartphone- 
urile sunt nişte licurici care dansează în întuneric. 

— Folosiţi-vă telefonul, spune Augie cu o voce frenetică, 
lovindu-mi braţul. Haide, grăbiţi-vă! 

Alergăm prin întuneric spre furgoneta Ninei, cu telefoanele în 
faţa noastră pentru o iluminare slabă. 

Se aprinde un bec în furgonetă chiar când portiera laterală din 
panoul hidraulic se deschide pentru noi. In contrast cu 
întunericul din jurul nostru, trăsăturile femeii cu tricoul pe care 
scrie Princeton apar în întregime, faţa ei sculptată, de model 
foarte slab, sprâncenele ei apropiate din cauza îngrijorării, în 
timp ce strânge volanul. Pare să ne spună ceva, poate să ne 
grăbim... 

„„chiar atunci însă, sticla geamului lateral din partea şoferului 
se sparge şi partea stângă a feţei ei explodează, iar sângele, 
țesuturile şi bucăţile de creier sunt împrăştiate pe parbriz. 

Capul ei se înclină spre dreapta, dar centura de siguranţă o 
ţine pe loc, buzele ei încă sunt strânse ca şi când ar vrea să 
spună ceva, iar ochii ei de căprioară se holbează orbeşte lângă 
un crater sângeros din partea stângă a craniului. Un copil 
speriat şi nevinovat care, într-un mod abrupt, violent şi brusc, 
nu mai e speriat, iar acum şi-a găsit pacea... 

„Dacă sunteţi în bătaia puştii duşmanului, trântiți-vă la 
pământ sau ghemuiţi-vă până se termină.” 

— N-nu... nu! strigă Augie... 

Augie! 

Îmi revin, îl apuc de umeri şi îl trag în jos, mă lovesc de 
maşina echipajului de poliţie, parcată la nord de furgonetă şi 
cad peste el, pe trotuar. În jurul nostru se petrec mici explozii în 
timp gloanţele şuieră prin aer. Geamurile maşinii de poliţie sunt 
sparte şi plouă cu cioburi peste noi. Din zidul stadionului ies 
pietre şi praful ne acoperă. 


Haosul ţipetelor, scârţâitul cauciucurilor şi claxoanele sunt 
înăbuşite de bătăile inimii mele. Maşina poliţiei zace sub ploaia 
neîncetată de gloanţe. 

ÎI împing pe Augie pe trotuar şi mă chinui să-i găsesc arma 
pusă în tocul ei şi ascunsă în cracul pantalonului, la gleznă. Prin 
fluxul de adrenalină, simt cum îmi zvâcneşte capul, aşa cum am 
simţit tot timpul în luptă. E o senzaţie care nu-l părăseşte 
niciodată pe un veteran. 

Glockul e mult mai uşor decât Beretta, cu care am fost 
instruit. Poate fi ţinut mai bine şi am auzit că e precis, dar 
armele sunt ca maşinile - ştii că au părţi standard precum 
farurile, motorul şi ştergătoarele de parbriz, dar tot ai nevoie de 
câteva secunde să îţi dai seama cum funcţionează dacă nu eşti 
obişnuit cu ele. Aşa că pierd momente preţioase încercând să 
mă obişnuiesc cu el înainte să fiu pregătit să ţintesc şi să trag. 

La sud, lumina din portiera furgonetei se întinde pe trotuar. 
Din întuneric apar trei bărbaţi care aleargă spre noi. Unul dintre 
ei, mare şi musculos, îi conduce pe ceilalţi doi, alergând spre 
mine în lumina din furgonetă, cu o armă pe care o ţine cu 
ambele mâini. 

Trag de două ori, ţintind în mijlocul lui. Se clatină şi cade cu 
faţa înainte. Nu-i văd pe ceilalţi doi retrăgându-se în întuneric... 
unde sunt... câte cartuşe am... mai sunt alţii şi în partea 
cealaltă... oare pistolul are un încărcător cu zece cartuşe... unde 
sunt ceilalţi doi tipi din sud? 

Mă întorc spre stânga, dar capota maşinii de poliţie încasează 
două gloanţe, tronc-tronc, iar eu încerc să-l acopăr pe Augie cu 
corpul meu. Mă asigur de câteva ori că nu e nimeni nici în 
stânga, nici în dreapta, cercetând întunericul, în timp ce pe 
trotuar totul se sparge în jurul nostru. Lunetistul încearcă să ne 
nimerească din fiecare unghi, dar nu poate. Atât timp cât 
rămânem ghemuiţi după maşină, lunetistul, oriunde ar fi, nu ne 
poate lovi. 

Dar, în acelaşi timp cât suntem la pământ, devenim ţinte 
uşoare. 

Augie mă împinge. 

— Trebuie să fugim, trebuie să fugim... 

— Nu te mişca! îi strig eu în timp ce îl forţez să stea întins la 
pământ Dacă fugim, murim. 


Augie rămâne nemişcat. Aşa fac şi eu, în spaţiul nostru 
protejat de întuneric. De la stadion se aud zgomote, e un haos 
general din cauza penei de curent, cauciucurile scârţăie, 
sirenele urlă - dar gloanţele nu mai lovesc maşina poliţiei. 

Sau trotuarul din jurul nostru. 

Sau zidul stadionului de vizavi de noi. 

Lunetistul nu mai trage. Nu mai trage pentru că... 

Mă întorc şi văd, în spatele meu, un om care vine de după 
partea stângă a furgonetei, luminat de becul din interior, cu o 
armă la nivelul umărului. Apăs pe trăgaci o dată, de două ori, de 
trei ori, în timp ce se vede o explozie de lumină ieşind şi din 
arma lui, iar gloanţele ricoşează pe capota maşinii în schimbul 
de focuri, dar eu sunt în avantaj, ghemuit în întuneric, în timp ce 
el stă în lumină. 

Risc să mă uit încă o dată peste capotă, simţindu-mi pulsul ca 
un val de şoc prin tot corpul. Nu se vede nici urmă de trăgător 
sau de al treilea membru al echipei din sud. 

Aud scârţâitul tare al frânelor, nişte bărbaţi ce strigă, voci pe 
care le recunosc, cuvinte pe care le recunosc... 

— Serviciul Secret! Serviciul Secret! 

Îmi las arma în jos şi ei ajung la mine, mă înconjoară cu arme 
automate îndreptate în toate direcţiile timp în care cineva mă 
prinde de subraţe şi mă ridică, iar eu încerc să le spun 
„lunetist”, dar nu sunt sigur că reuşesc. Gândesc, dar nu pot să 
vorbesc, şi aud strigăte: „Plecaţi! Plecaţi! Plecaţi!”, în timp ce 
sunt cărat până într-un vehicul ce ne aşteaptă, acoperit din 
toate părţile de oameni antrenați să îşi sacrifice vieţile pentru 
mine... 

Apoi apare o lumină orbitoare, aud un zumzet tare, totul se 
luminează din nou, parcă mi se îndreaptă un reflector spre faţă, 
iar curentul revine peste tot în jurul nostru. 

Mă aud spunând „Augie” şi „aduceţi-l”, apoi portiera e 
închisă, aud din nou „Plecaţi! Plecaţi! Plecaţi!” şi ne grăbim, 
conducând pe un teren accidentat, spre mijlocul ierbos al străzii 
Capitol. 

— Sunteţi rănit? Sunteţi rănit? Alex Trimble îşi plimbă frenetic 
mâinile pe mine, căutând semnele unor răni. 

— Nu, îi răspund eu, dar nu mă crede pe cuvânt şi îmi atinge 
pieptul. Apoi mă întoarce cu forţa pe o parte ca să îmi verifice 
spatele, gâtul, capul, apoi picioarele. 


— Nu e rănit, strigă Alex. 

— Augie, spun eu. Puştiul. 

— L-am luat, domnule preşedinte. E în maşina din spatele 
nostru. 

— Fata care a fost împuşcată... Luaţi-o şi pe ea. 

Expiră uşurat, uitându-se la geamul din spatele lui, în timp ce 
nivelul de adrenalină scade. 

— Poliţia metropolitană se poate ocupa... 

— Nu, Alex, nu, îi spun. Fata... e moartă... luaţi-i cadavrul... 
orice... orice trebuie să spuneţi poliţiei metropolitane... 

— Da, domnule. 

Alex strigă la şofer. Încerc să înţeleg ce tocmai s-a întâmplat. 
Punctele sunt aici, împrăştiate ca stelele într-o galaxie, dar nu 
pot face legătura între ele, nu acum. 

Îmi vibrează telefonul. Îl găsesc în locul pentru picioare din 
faţa banchetei din spate. Carolyn. Poate fi doar Carolyn. 

— Am nevoie... de telefon, îi zic lui Alex. 

Se întinde după el şi mi-l pune în mâna care încă îmi tremură. 
Carolyn mi-a trimis mesaj cu numărul 1. Gândurile mele sunt 
prea împrăştiate ca să îmi amintesc numele învăţătoarei din 
clasa |. Mi-o amintesc. Era înaltă, cu nasul mare şi coroiat... 

Trebuie să-mi amintesc. Trebuie să-i răspund. Dacă nu... 

Richards! Nu, Richardson! Doamna Richardson! 

Îmi sare telefonul din mână. Tremur atât de tare, încât nu îl 
pot ţine, nu pot trimite un mesaj de pe el. li spun lui Alex ce să 
scrie în telefon şi el o face pentru mine. 

— Vreau să merg... cu Augie, spun eu. Bărbatul... cu care 
eram. 

— Ne vom întâlni cu el la Casa Albă, domnule preşedinte, şi 
putem... 

— Nu, îi zic eu. Nu! 

— Nu ce, domnule? 

— Nu ne întoarcem... la Casa Albă. 


CAPITOLUL 30 

Nu ne oprim până când nu ajungem pe autostradă, apoi îi 
ordon lui Alex să ieşim de pe rută. In sfârşit, s-a produs ruperea 
de nori şi o ploaie grea cade pe parbriz, iar ştergătoarele se 
mişcă încoace şi încolo, într-un ritm grăbit precum pulsul meu. 

Alex Trimble ţipă la cineva la telefon, dar stă cu ochii pe mine, 
asigurându-se că nu am intrat în stare de şoc. Șoc nu e cuvântul 
tocmai potrivit. Adrenalina îmi umple corpul atunci când îmi 
amintesc evenimentele, apoi scade când îmi dau seama că sunt 
în siguranţă în SUV-ul blindat, dar se întoarce cu mai multă 
furie, de parcă m-ar încărca cu energie. 

„Până când mor, sunt viu.” A fost refrenul meu constant când 
am fost prizonier de război, când zilele şi nopţile erau la fel în 
celula mea fără fereastră, când îmi înveleau faţa cu un prosop şi 
turnau apă pe ea, când foloseau câinii, când mă legau la ochi, 
apoi cântau o rugăciune şi îmi puneau pistolul la tâmplă. 

Nu sunt aproape viu. Sunt viu şi gata şi, mai mult ca 
niciodată, o euforie îmi umple corpul cu electricitate, fiecare 
simţ îmi e mai ascuţit: mirosul scaunelor de piele, gustul fierii 
din gură şi senzaţia transpiraţiei care îmi alunecă pe faţă. 

— Nu pot să vă spun mai mult, îi zice Alex la telefon cuiva de 
la poliţie, folosindu-se de rangul lui - sau măcar încercând. Nu 
va fi uşor. Avem multe explicaţii de dat. Strada Capitol trebuie 
să arate ca o mică zonă de război. Un trotuar găurit, un zid al 
stadionului Nationals Park spart, o maşină a poliţiei 
metropolitane ciuruită de gloanţe, sticlă spartă peste tot. Şi 
cadavre, cel puţin trei - cel al tipului acela mare care a fugit 
spre mine, al celuilalt membru al echipei lui, care a încercat să 
se furişeze pe lângă furgonetă ca să ajungă la noi şi al Ninei. 

ÎI prind pe Alex de braţul lui gros ca un trunchi de copac. El se 
întoarce spre mine şi spune la telefon: „Va trebui să vă sun mai 
târziu” şi închide telefonul. 

— Câţi morţi? întreb, temându-mă de ce poate fi mai rău, de 
faptul că oameni nevinovaţi au fost prinşi în ploaia de gloanţe a 
lunetistului sau a echipei lui de teren. 

— Doar fata din furgonetă, domnule. 

— Dar bărbaţii aceia? Erau doi. 

El dă din cap. 

— Au dispărut, domnule. Trebuie să-i fi luat cine a fost cu ei. A 
fost un atac bine coordonat. 


Fără îndoială. Un lunetist şi cel puţin o echipă de teren. 

Dar încă sunt viu. 

— Tocmai am luat-o pe fată de la scena crimei, domnule. Le- 
am spus că e o investigaţie de fraudă a Serviciului Secret. 

Asta a fost o mişcare inteligentă. Nu e uşor de crezut - o 
investigaţie de fraudă ce se termină cu un schimb sângeros de 
focuri lângă un stadion de baseball - dar Alex nu a avut alte 
cărţi în joc. 

— Cred că asta e mai bine decât să spui că preşedintele a 
mers pe ascuns la un meci de baseball şi cineva a încercat să-l 
asasineze. 

— Şi eu m-am gândit la fel, domnule, spune Alex cu o faţă 
inexpresivă. 

Îi întâlnesc privirea. Mă mustră. Îmi transmite, fără cuvinte, că 
acesta e genul de complicaţie ce apare atunci când un 
preşedinte renunţă la echipa lui de securitate. 

— Pana de curent ne-a ajutat, conchide el, scutindu-mă de 
mustrări. Şi zgomotul de pe stadion. A fost iadul pe pământ. lar 
acum plouă ca naiba, aşa că treizeci sau patruzeci de mii de 
oameni se grăbesc să plece de pe stadion în timp ce poliţia 
încearcă să-şi dea seama ce naiba s-a-ntâmplat, în timp ce 
ploaia şterge aproape toate dovezile legale. 

Are dreptate. În cazul acesta, haosul e bun. Mass-media va fi 
interesată de incident, dar cea mai mare parte a lui s-a petrecut 
în beznă, iar Trezoreria va ascunde totul, susţinând că eo 
investigaţie oficială. Va funcţiona? Ar fi bine să funcţioneze. 

— M-ai urmărit, îi spun. 

El ridică din umeri. 

— Nu e chiar aşa, domnule. Când a venit femeia aceea la 
Casa Albă, a trebuit s-o percheziţionăm. 

— Aţi scanat plicul. 

— Ca de obicei, domnule, răspunde el. 

Bineînţeles. Şi au văzut un bilet la meciul din seara asta de pe 
stadionul Nationals Park. Gândurile mele au fost atât de 
împrăştiate, că nici nu mi-a trecut asta prin minte. 

Alex mă priveşte supus, dându-mi ocazia să-l muştruluiesc. 
Dar e greu să-l muştruluiesc pe omul care tocmai mi-a salvat 
viaţa. 

— Mulţumesc, Alex, îi spun. Dar să nu-mi mai încâlci ordinele 
niciodată. 


Acum am ieşit de pe autostradă şi încetinim într-un spaţiu 
deschis, o parcare masivă, pustie la această oră din noapte. De- 
abia văd a doua noastră maşină prin ploaia torențială. De-abia 
văd orice. 

— Adu-l pe Augie aici, la mine, îi zic. 

— Domnule, el e o ameninţare. 

— Nu, nu e. Cel puţin nu în felul în care se referă Alex la el. 

— Nu aveţi de unde să ştiţi, domnule. Misiunea lui ar fi putut fi 
să vă scoată de pe stadion... 

— Alex, dacă eu eram ţinta, eram mort până acum. Augie ar fi 
putut să mă omoare singur. lar lunetistul a tras prima dată în 
Nina. Cred că a doua ţintă ar fi fost Augie, nu eu. 

— Domnule preşedinte, slujba mea e să presupun că 
dumneavoastră aţi fost ţinta. 

— Bine! Pune-i cătuşe dacă vrei, îi spun. Pune-l într-o cămaşă 
de forţă. Doar că vreau să meargă cu mine. 

— Deja i-am pus cătuşe, domnule. E foarte... supărat. Alex se 
gândeşte un moment. Domnule, ar fi mai bine să vă urmăresc 
din cealaltă maşină. Trebuie să fiu la curent cu ce se întâmplă 
pe stadion. Departamentul metropolitan de poliţie vrea nişte 
răspunsuri. 

Şi doar el se poate ocupa de situaţia asta. Doar el ştie ce 
trebuie spus şi ce nu trebuie spus. 

— Jacobson va merge cu dumneavoastră, domnule. 

— Bine! Doar adu-l pe Augie aici! 

Vorbeşte la staţia radio fixată de sacoul lui. După o clipă, 
deschide portiera laterală a SUV-ului, cu puţin efort, în timp ce 
vântul violent şuieră în maşină, aducând înăuntru ploaia ce nu 
cruţă pe nimeni. 

Agenţii îşi schimbă poziţiile. Jacobson, adjunctul lui Alex, sare 
în maşină după o clipă. Jacobson e mai mic decât Alex, dur şi 
suplu, dar puternic şi sever. E ud leoarcă, iar picături de ploaie 
sar de pe geaca lui, atunci când se aşază lângă mine. 

— Domnule preşedinte, spune el în felul lui scurt şi la obiect, 
dar grăbit, în timp ce priveşte dincolo de portieră, gata să sară. 

Peste o clipă, face exact asta, înaintând ca să primească ce îi 
oferă alt agent. Apare şi Augie, în timp ce Jacobson îl împinge cu 
brutalitate pe unul dintre locurile libere din faţa mea, în 
compartimentul din spate. Mâinile lui Augie sunt încătuşate în 
faţă. Părul lui sârmos îi atârnă ud peste faţă. 


— Stai acolo şi nu te mişca, ai înţeles? se răsteşte Jacobson la 
el. Ai înţeles? 

Augie se agită, împingând centura de siguranţă pe care 
Jacobson a prins-o peste el. 

— Înţelege, îi spun eu. Jacobson stă lângă mine, aplecându-se 
în faţă, sprijinit pe vârfurile picioarelor. 

Ochii lui Augie, atât de bine cât pot să-i văd prin părul ce îi 
atârnă până la obraji, stabilesc, în cele din urmă, contactul 
vizual cu mine. Probabil că a plâns, deşi e imposibil să-mi dau 
seama din cauza feţei lui udate de ploaie. Işi cască ochii de 
furie. 

— Ai omorât-o! strigă el. Ai omorât-o! 

— Augie, îi explic simplu şi la obiect, încercând să-l calmez cu 
tonul meu, asta nu are niciun sens. A fost planul tău, nu al meu. 

Faţa lui se strâmbă din cauza unui rânjet, îi curg lacrimile şi 
plânge în hohote. Ar putea fi un actor care înfăţişează un 
pacient dintr-un azil de nebuni, ce se zbate când e legat, geme, 
înjură şi strigă, doar că suferinţa lui e reală, nu produsul unei 
minţi bolnave. 

Deocamdată, nu are rost să-i spun ceva. Aştept să-şi exprime 
durerea. 

Maşina începe să se mişte din nou, înapoi spre autostradă, 
spre destinaţia noastră. E un drum lung până acolo. 

Mergem în linişte pentru o vreme, în timp ce Augie, încătuşat, 
murmură cuvinte ce alternează între engleză şi limba lui 
maternă, strigă tare de durere şi se chinuie să respire printre 
hohotele de plâns. 

Folosesc ultimele minute ca să mă gândesc la situaţie şi să 
înţeleg ceea ce tocmai s-a întâmplat. Îmi pun întrebări. De ce 
sunt viu? De ce a fost ucisă fata mai întâi? Şi cine i-a trimis pe 
acei oameni? 

Pierdut printre gânduri, îmi dau seama brusc de liniştea din 
maşină. Augie mă priveşte, aşteptând ca eu să observ. 

— Vă aşteptaţi ca eu... spune el cu vocea întreruptă, vă 
aşteptaţi ca eu să vă ajut după tot ce s-a-ntâmplat? 


CAPITOLUL 31 

Bach iese în linişte prin poarta din spate a clădirii, cu trenciul 
încheiat la nasturi până la gât, purtând o geantă pe umăr şi o 
umbrelă ce îi ascunde faţa, ascultând răpăitul ploii torențiale. 
Merge în stradă în timp ce răsună sirenele poliţiei, iar maşinile 
de poliţie gonesc spre următoarea stradă, Capitol, spre stadion. 

Ranko, primul ei mentor - o sperietoare cu păr roşcat, un 
soldat sârb căruia i se făcuse milă de ea după ce tatăl ei fusese 
bătut de oamenii lui - o luase sub aripa lui protectoare (şi sub 
corpul lui), o învățase să tragă cu arma, dar nu o învățase cum 
să organizeze o operaţiune de extracţie. Un lunetist sârb nu 
avea nevoie de aşa ceva, el nu trebuia să părăsească muntele 
Trebevici, de unde trăgea de voie în cetăţeni şi în ţintele militare 
ale opozanților în timpul războiului, când armata lui strangulase 
oraşul Sarajevo ca un piton. 

Nu. Ea învățase singură despre evadări, rute plănuite de 
evadare şi deplasări nedetectabile când căuta hrană pe aleile 
lăturalnice sau în coşurile de gunoi din pieţe, când se ferea de 
minele de teren, când cerceta împrejurimile pentru lunetişti sau 
ambuscade, ascultând permanent pentru a identifica poziţiile de 
tragere a mortierelor, noaptea, pălăvrăgeala soldaţilor beţivi ce 
se aflau în timpul lor liber şi nu respectau nicio regulă în privinţa 
fetelor bosniace de pe stradă. 

Uneori, în timp ce căuta pâine, orez sau lemne de foc, Bach 
era destul de rapidă ca să scape de soldaţi. Alteori, nu era. 

— Avem două bilete în plus, spune un bărbat prin casca ei. 

Două bilete - doi oameni răniţi. 

— Poţi să-i aduci acasă? întreabă ea. 

— Nu avem timp, răspunde el. Vrea să spună că sunt într-o 
stare gravă. 

— Acasă va fi bine, spune ea. Ne întâlnim acasă. 

Ar trebui să ştie deja că singura opţiune e punctul de ieşire 
din zonă. Se panichează, îşi pierd concentrarea. Probabil din 
cauza sosirii Serviciului Secret. Sau poate din cauza penei de 
curent, o manevră tactică impresionantă, trebuie să recunoască 
asta. Bineînţeles că era pregătită să treacă luneta în modul de 
vedere pe timp de noapte dar, în mod clar, îi afectase echipele 
de pe teren. 

Îşi scoate casca şi o îndeasă în buzunarul drept al trendului. 

Bagă mâna în buzunarul stâng şi îşi pune altă cască în ureche. 


— Jocul nu s-a terminat, continuă ea. Au mers spre nord. 


CAPITOLUL 32 

— Au fost... oamenii dumneavoastră, spune Augie, în timp ce 
pieptul i se umflă şi se strânge spasmodic, iar ochii îi sunt atât 
de umflaţi şi de roşii că pare altă persoană. Arată ca un băiat. 
Exact asta şi este. 

— Augie, nu oamenii mei ţi-au împuşcat prietena, îi spun, 
încercând să-i transmit compasiune dar, mai mult ca orice, calm 
şi rațiune. Oricine a tras în ea, trăgea şi în noi. Datorită 
oamenilor mei suntem în siguranţă, aici, în SUV. 

Cuvintele mele nu reuşesc să-i oprească lacrimile. Nu cunosc 
natura relaţiei lui cu Nina, dar e clar că suferinţa lui înseamnă 
mai mult decât frică. Oricine era, e clar că el a ţinut mult la ea. 

Imi pare rău pentru pierderea lui, dar nu am prea mult timp 
de sentimentalism. Trebuie să stau cu ochii pe premiu. Am trei 
sute de milioane de oameni de protejat. Aşa că singura mea 
întrebare e cum pot folosi emoţiile lui în avantajul meu. 

Pentru că totul s-ar putea duce de râpă foarte repede. Dacă e 
să cred ce mi-a spus Nina mai devreme în Biroul Oval, ea şi 
Augie deţineau părţi diferite ale informaţiei, ale puzzle-ului. lar 
acum ea e moartă. Dacă îl pierd şi pe Augie - dacă amuţeşte - 
atunci nu mai am nimic. 

Şoferul, agentul Davis, tace în timp ce se concentrează la 
drum pe vremea asta ticăloasă. Pasagerul din faţă, agentul 
Ontiveros, scoate staţia radio de la bord şi vorbeşte încet la ea. 
Jacobson, lângă mine în compartimentul din spate, îşi ţine un 
deget pe cască, ascultând atent actualizările pe care le primeşte 
de la Alex Trimble, din cealaltă maşină. 

— Domnule preşedinte, spune Jacobson. Am luat furgoneta pe 
care o conducea. Aşa că şi ea şi camioneta au fost ridicate de la 
locul crimei. Au mai rămas doar un trotuar crăpat şi o maşină de 
poliţie împuşcată ca naiba. Şi mulţi poliţişti nervoşi, adaugă el. 

Mă aplec spre Jacobson, ca să mă audă doar el. 

— Ţine cadavrul femeii şi camioneta sub pază. Ştim cum să 
păstrăm un cadavru? 

El afirmă repede, dând din cap. 

— O să ne dăm seama, domnule. 

— Totul rămâne în Serviciul Secret. 

— Am înţeles, domnule. 

— Acum dă-mi cheile de la cătuşele lui Augie. 

Jacobson se retrage. 


— Domnule? 

Nu repet. Un preşedinte nu trebuie să facă asta. Doar îi 
întâlnesc privirea. 

Jacobson a fost în Forţele Speciale, la fel cum am fost şi eu cu 
multă vreme în urmă, dar aici se opresc asemănările dintre noi. 
Ardoarea lui nu vine din disciplină sau devotament pentru 
datorie, ci e un mod de viaţă. Nu pare să ştie cum să fie altfel. E 
tipul de om care se ridică din pat dimineaţa şi face o sută de 
flotări şi abdomene. E un soldat care caută un război, un erou 
care caută un moment de eroism. 

Îmi înmânează cheia. 

— Domnule preşedinte, vă sugerez să mă lăsaţi pe mine să o 
fac. 

— Nu! 

Îi arăt cheia lui Augie, aşa cum aş întinde cu prudenţă o mână 
unui animal rănit, ca să-i semnalizez apropierea mea. Am trecut 
împreună printr-o experienţă traumatică, dar Augie e încă un 
mister pentru mine. Tot ce ştiu e că a făcut cândva parte din 
organizaţia Fiii Jihadului şi acum a renunţat. Nu ştiu de ce. Nu 
ştiu ce vrea din toată treaba asta. Doar ştiu că nu a venit până 
aici fără vreun motiv. Nimeni nu face un lucru fără vreun motiv 
anume. 

Mă ridic de pe locul meu, ce se află în partea din spate a SUV- 
ului, şi fac câţiva paşi până unde se află Augie, care miroase a 
haine ude şi transpiraţie. Mă aplec şi încerc să-i deschid 


cătuşele. 
— Augie, îi spun la ureche, ştiu că ai ţinut la ea. 
— Am iubit-o. 


— Bine! Ştiu cum e să pierzi o persoană iubită. După ce am 
pierdut-o pe soţia mea, am fost nevoit să merg mai departe fără 
să ezit o clipă. Asta trebuie să facem noi doi acum. Vei avea 
mult timp să jeleşti, dar nu acum. Ai venit la mine cu un motiv. 
Nu ştiu care e motivul acela, dar trebuie să fi fost important, 
dacă ai trecut prin toate necazurile astea şi ţi-ai asumat un risc 
atât de mare. Ai avut încredere în mine mai devreme. Ai 
încredere în mine şi acum. 

— Am avut încredere în dumneavoastră şi acum ea e moartă, 
şopteşte el. 

— Şi, dacă refuzi să vorbeşti acum, pe cine ajuţi? Pe oamenii 
care au omorât-o, îi spun. 


Aud respiraţia lui grăbită în timp ce mă îndepărtez de el, 
întorcându-mă pe scaunul meu, cu cătuşele legănându-mi-se pe 
deget. 

Jacobson scoate centura de siguranţă pentru mine. Eu trag în 
continuare de ea şi o fixez. Tipii ăştia chiar oferă servicii 
complete. 

Augie îşi freacă încheieturile mâinilor şi mă priveşte acum cu 
o altă expresie decât ură. E curiozitate. Mirare. Ştie că tot ce 
spun are sens. Ştie cât de aproape am fost amândoi de moarte, 
că l-aş putea închide, interoga, chiar ucide - dar, în schimb, i-am 
făcut pe plac de la început. 

— Unde mergem? întreabă el cu o voce lipsită de emoție. 

— Intr-un loc secret, îi răspund, în timp ce o luăm pe 
autostrada de pe podul de deasupra Potomacului, ce trece în 
Virginia. Undeva unde putem fi în siguranţă. 

— In siguranţă, repetă Augie, uitându-se departe. 

— Ce-i aia? strigă Davis, şoferul. Pe pista de biciclete, în 
stânga... 

= Ce, 

Inainte ca agentul Ontiveros să îşi termine propoziţia, ceva 
loveşte mijlocul parbrizului cu un zgomot ca de tunet şi îl 
acoperă. Maşina merge şerpuit în timp ce focul izbucneşte din 
dreapta noastră, iar gloanţele lovesc partea dreaptă a 
vehiculului nostru blindat, cu un ropot sacadat. 

— Scoate-ne de-aici! strigă Jacobson în timp ce cad peste el, 
iar el bâjbâie după arma lui. Vehiculul nostru se învârte, scăpat 
de sub control, pe podul de la 14" Street, udat de ploaie, sub 
focul ostil al inamicului. 


CAPITOLUL 33 

Bach înclină umbrela ca să se ferească de ploaia ce vine dintr- 
o parte datorită vântului puternic, forţând-o să meargă mai încet 
decât ar fi vrut. 

Aşa plouase şi prima dată, atunci când veniseră soldaţii. 

Işi aminteşte cum ploaia lovea acoperişul. In casa ei era 
întuneric, după ce curentul fusese întrerupt săptămâni întregi în 
cartier. Focul încălzea camera familiei. O rafală de aer rece 
intrase în cameră când uşa din faţa casei se deschisese, iar 
primul ei gând fusese că era de vină vântul puternic. Apoi auzise 
strigătele soldaţilor, împuşcăturile, vasele sparte din bucătărie şi 
împotrivirea furioasă a tatălui ei în timp ce îl târau afară din 
casă. Fusese ultima dată când îi auzise vocea. 

In cele din urmă, ajunge la depozit şi intră pe uşa din spate, 
cu umbrela deschisă, pe care o pune apoi cu susul în jos pe 
podeaua de beton. Aude bărbaţii de lângă spaţiul din faţă, în aer 
liber, acolo unde îngrijesc rănitul şi strigă unul la celălalt, 
învinuindu-se într-o limbă pe care ea nu o înţelege. 

Dar înţelege panica în orice limbă. 

Işi permite să facă destul zgomot cu tocurile, pentru ca ei să o 
audă. Nu îşi dorise să îşi anunţe venirea, ca să nu o aştepte o 
ambuscadă - vechile obiceiuri dispar greu - dar nu ar fi în 
avantajul ei să sperie un grup de bărbaţi bine înarmaţi şi 
violenţi. 

Bărbaţii se întorc atunci când aud ecoul tocurilor ei sub 
tavanul înalt al depozitului, doi dintre cei nouă ducându-şi 
instinctiv mâinile la arme, înainte să se relaxeze. 

— A scăpat, spune liderul echipei, bărbatul chel, încă în 
cămaşa lui de un albastru-deschis şi cu pantalonii negri, în timp 
ce ea se apropie. 

Bărbaţii se dau la o parte, făcându-i loc, doi dintre ei stând 
rezemaţi pe nişte lăzi. Unul dintre ei e culturistul, cel pe care ea 
nu îl plăcuse niciodată, cu ochii strâns închişi, cu faţa strâmbată, 
gemând, fără cămaşă şi cu un bandaj improvizat din tifon şi 
bandă adezivă lângă umărul lui drept. Probabil că este o rană 
curată şi profundă, îşi imaginează ea, cu mulţi muşchi şi multe 
ţesuturi afectate, dar nu şi osul. 

Şi al doilea e fără cămaşă, respiră greu, are o privire apatică, 
e palid, iar alt bărbat îi apasă partea stângă a pieptului cu o 
cârpă murdară de sânge. 


— Unde-i ajutorul medical? întreabă un alt bărbat. 

Nu ea alesese această echipă. Fusese asigurată că era 
compusă de unii dintre cei mai buni agenţi din lume. Având în 
vedere că o angajaseră tocmai pe ea şi suma cu care o 
plătiseră, presupuse că nu se zgârciseră la nicio cheltuială ca să 
obţină cei mai buni nouă agenţi disponibili pentru această parte 
a misiunii. 

Îşi scoate pistolul din buzunarul trenciului, cu amortizorul deja 
ataşat, şi trage un glonţ în tâmpla culturistului, apoi altul în 
capul celuilalt bărbat. 

Acum mai sunt disponibili doar şapte dintre cei mai buni 
agenţi. 

Ceilalţi bărbaţi se retrag în spate, năuciţi şi amuţiţi de 
pocnetul rapid ce încheiase vieților celor doi parteneri ai lor. 
Observă că niciunul dintre ei nu îşi întinde mâna după vreo 
armă. 

Stabileşte contactul vizual cu fiecare dintre ei, obţinând de la 
fiecare un răspuns satisfăcător la întrebarea „avem-vreo- 
problemă”. Nu pot fi surprinşi. Cel cu rana din piept avea să 
moară oricum. Culturistul, dacă nu ar fi făcut vreo infecţie, ar fi 
putut supravieţui dar, dintr-un bun, devenise o povară. Joacă 
nişte jocuri cu sumă nulă. Şi jocul nu e terminat. 

Ultimul om pe care îl caută e cel chel, liderul echipei. 

— Vei scăpa de cadavrele astea, spune ea. 

El se mulţumeşte doar să afirme. 

— Ştii unde trebuie să mergi? 

Urmează o nouă afirmaţie. 

Ea se apropie de el. 

— Mai ai întrebări pentru mine? 

El dă din cap în semn de „nu” categoric. 


CAPITOLUL 34 

— Suntem atacați, repet, suntem atacați... 

SUV-ul nostru virează brusc, gloanţele loveau rapid dintr-o 
parte a podului şi am o senzaţie de rău şi neajutorare în timp ce 
maşina alunecă pe drumul ud, iar agentul Davis se luptă cu 
îndârjire ca să recapete controlul vehiculului. 

Noi, cei trei de pe bancheta din spate, suntem aruncaţi ca 
nişte bile, deşi ne ţinem încordaţi de centurile de siguranţă, eu 
şi Jacobson lovindu-ne unul de celălalt în timp ce ne clătinăm 
dintr-o parte în alta. 

Suntem loviți de o maşină, ceea ce face ca SUV-ul să se 
învârtă prin trafic, apoi are loc altă coliziune, de astă dată din 
dreapta, farurile acelei maşini oprindu-se la doar câţiva 
centimetri de faţa lui Jacobson, iar eu simt impactul în dinţi şi în 
gât, în timp ce sunt azvârlit în stânga. 

Totul se învârte, toţi strigă, gloanţele lovesc blindajul 
vehiculului nostru, din stânga, din dreapta, din sud, din nord, e 
imposibil să-mi dau seama... 

Spatele SUV-ului nostru se loveşte de o barieră din beton şi se 
opreşte brusc, după ce e învârtit pe contrasens pe podul de la 
14% Street, cu faţa spre nord, în timp ce traficul se îndreaptă 
spre sud. Exploziile de foc din armele automate vin din stânga 
acum, neîncetat, unele gloanţe ricoşează, altele se înfig în 
blindaj şi în geamul antiglonţ. 

— Scoate-ne de-aici! strigă Jacobson. Primul ordin al 
operaţiunii - să găsească o rută de scăpare pentru preşedinte şi 
să-l scoată de-aici. 

— Augie, şoptesc. Stă lăsat pe centura de siguranţă, conştient 
şi nevătămat, dar zăpăcit, încercând să îşi revină şi să îşi 
recapete răsuflarea. 

Îmi trece un gând prin minte: aproape că se vede Casa Albă 
de pe podul acesta, din direcţia asta. Douăzeci de agenţi şi o 
echipă SWAT se află la doar şase străzi depărtare, dar e la fel de 
inutil ca şi cum ar fi pe cealaltă parte a planetei. 

Agentul Davis înjură în timp ce se chinuie să schimbe vitezele, 
iar parbrizul e curăţat destul ca să vedem în faţa noastră, spre 
sud. Gloanţele nu vin doar dinspre trotuar, ci şi dinspre maşina 
noastră de rezervă, pentru că Alex Trimble şi echipa lui trag în 
atacatori. 


„Cum o să plecăm de-aici? Suntem prinşi într-o capcană. 
Trebuie să fugim...” 

— Hai, porneşte-o! strigă Jacobson în ritmul lui exersat, în 
timp ce rămâne țintuit în centura de siguranţă, dar cu arma 
automată la îndemână. 

În cele din urmă, Davis reuşeşte să pornească în marşarier, 
folosind radarul de pe bord şi, după ce cauciucurile ajung pe 
trotuarul umed, mergem brusc în spate, iar schimbul de focuri 
din faţa noastră se vede tot mai departe, apoi dispare de tot 
atunci când un alt vehicul intră pe banda noastră, mai mare 
decât Suburbanele noastre. 

E un camion ce vine spre noi cu o viteză de două ori mai mare 
decât a noastră. 

Pornim repede şi alunecăm înapoi, Davis încercând să prindă 
viteză cât de bine poate, dar nu se poate compara cu camionul 
ce se apropie repede din faţă. Mă pregătesc de impact când 
grilajul camionului e singurul lucru vizibil prin parbriz. 

Davis, cu mâinile bine ţintuite pe volan, încearcă două viraje 
scurte, stânga-dreapta, învârtind maşina într-un viraj evaziv în 
formă de J. Sunt aruncat iar pe Jacobson, în timp ce spatele 
maşinii şerpuieşte din nou spre dreapta, iar acum maşina se află 
în calea camionului ce vine, întors în lateral pe bandă în 
momentul impactului. 

Bufnitura impactului mă lasă fără răsuflare, văd stele dansând 
în faţa mea şi simt un val de şoc prin tot corpul. Grilajul 
camionului  turteşte partea din faţă-dreapta a maşinii, 
azvârlindu-l pe Ontiveros în şoferul Davis, şi răsuceşte spatele 
SUV-ului într-un unghi de şaizeci de grade, în timp ce partea din 
faţă rămâne legată de grilajul camionului, blindajele vehiculelor 
scârţâind în ciocnire. Un aer fierbinte şi umed invadează 
compartimentul din spate în timp ce SUV-ul se străduieşte cu 
disperare să nu se dezmembreze. 

Cumva, Jacobson reuşeşte să coboare geamul şi să tragă cu 
mitraliera în cabina camionului, dar vântul fierbinte şi ploaia ne 
lovesc. Jacobson trage încontinuu în timp ce se apropie maşina 
de rezervă, cu Alex şi echipa lui care deja trag în camion din 
geamurile laterale ale SUV-ului lor. 

„Scoate-l pe Augie!” 

— Augie, îi spun eu, desfăcându-mi centura de siguranţă. 


— Nu mişcaţi, domnule preşedinte! strigă Jacobson în timp ce 
capota SUV-ului nostru se dezintegrează într-o minge de foc 
portocaliu. 

Augie, alb la faţă de groază, îşi desface centura de siguranţă. 
Deschid uşa pasagerului din stânga, trăgându-l pe Augie de 
încheietura mâinii. 

— Mergi aplecat! îi strig, în timp ce alergăm prin spatele SUV- 
ului ce ne apără de gloanţele ce vin din cabina camionului, apoi 
alergăm spre maşina lui Alex prin ploaia care ne udă până la 
piele, scăpând din fiecare unghi din care trăgătorii din cabină 
ne-ar putea ataca - dacă vor supravieţui atacului nemilos al lui 
Jacobson. 

— Domnule preşedinte, intraţi în maşină! strigă Alex de pe 
mijlocul podului, în timp ce ne apropiem de el. Până acum, el şi 
alţi doi agenţi au ieşit din al doilea SUV şi trag în camion cu 
mitralierele. 

Eu şi Augie alergăm spre al doilea vehicul. În spatele acelui 
SUV, mai multe maşini s-au ciocnit pe pod şi sunt întoarse în 
toate direcţiile. 

— Urcă în spate! strig la el, în vreme ce ploaia mă loveşte în 
faţă. Ocup locul şoferului. Pornesc maşina şi apăs pe 
acceleraţie. 

Partea din spate a vehiculului e deteriorată, dar maşina e încă 
funcţională, destul cât să ne scoată de aici. Nu-mi place să-mi 
las oamenii în urmă. E împotriva învățăturilor din serviciul 
militar. Dar nu am nicio armă, aşa că nu sunt util. Şi protejez cel 
mai important bun - pe Augie. 

Inevitabil, a doua explozie se petrece atunci când trecem pe 
pod în Virginia, cu mai multe întrebări ca niciodată şi niciun 
răspuns. 

Dar, până vom muri, suntem vii. 


CAPITOLUL 35 

Îmi tremură mâinile, dar ţin strâns volanul, iar îmi bate inima 
ca nebuna când mă uit prin parbrizul lovit de gloanţe, stropit de 
ploaie şi pe care ştergătoarele se mişcă frenetic încoace și- 
ncolo. 

Sudoarea îmi curge pe faţă, simt că-mi arde pieptul, mi-aş 
dori să ajustez temperatura, dar mă tem să-mi abat privirea de 
la drum, să opresc SUV-ul sau chiar să încetinesc şi caut în 
oglinda retrovizoare semnele altui vehicul care mă urmăreşte. E 
o defecţiune în spatele acestui SUV, se aude cum un metal 
zgârie un cauciuc, maşina se zgâlţâie puţin în timp ce merge. Nu 
o mai pot conduce mult timp. 

— Augie! îl strig. Augie! 

E surprins de furia şi frustrarea din vocea mea. 

Însoţitorul meu misterios se ridică pe bancheta din spate, dar 
nu vorbeşte. Arată de-a dreptul şocat, copleşit, priveşte departe, 
cu gura uşor întredeschisă în forma unui mic O, tresărind la 
fiecare fulger sau ridicătură a drumului. 

— Augie, oamenii mor! Ar fi bine să-mi spui orice ştii, şi să-mi 
spui acum! 

Dar nici măcar nu ştiu dacă pot să am încredere în el. De când 
l-am întâlnit, cu referirile lui misterioase la Armagedon pe 
terenul de baschet, am petrecut fiecare moment doar încercând 
să rămânem în viaţă. Nu ştiu dacă e prieten sau duşman, erou 
sau spion. 

Doar un lucru e sigur - e important. E o ameninţare pentru 
cineva. Altfel nu s-ar întâmpla niciunul dintre lucrurile astea. Cu 
cât încearcă mai mult să ne oprească, cu atât creşte mai mult 
importanţa lui. 

— Augie! strig din nou. La naiba, copile, revino-ţi! Nu intra în 
şoc. Nu avem timp de şoc... 

Îmi vibrează telefonul în buzunar. Întind mâna dreaptă după 
el, chinuindu-mă să îl scot din buzunar înainte ca apelul să 
ajungă în mesageria vocală. 

— Domnule preşedinte, sunteți bine, spune Carolyn Brock, cu 
o uşurare evidentă în voce. Dumneavoastră ați fost pe podul de 
la 14% Street? 

Nu e surprinzător că deja ştie. Nu ar dura mai mult de un 
minut ca o ştire de genul acesta să ajungă la Casa Albă, la mai 


puţin de un kilometru şi jumătate depărtare. Imediat, toţi şi-ar 
face griji, gândindu-se la un atac terorist în Capitală. 

— Carrie, închide Casa Albă, îi spun în timp ce şofez, iar 
farurile de deasupra aruncă o pată de culoare neclară pe 
parbrizul ud. Exact ca... 

— Domnule, deja e închisă. 

— Şi protejeaz-o... 

— Vicepreşedinta e deja în siguranță în centrul de operațiuni, 
domnule. 

Trag adânc aer în piept. 

Doamne, câtă nevoie am de un port în furtună, asemenea lui 
Carolyn acum, care să-mi anticipeze mişcările şi chiar să le 
îmbunătăţească. 

Îi explic, folosind cât de puţine cuvinte pot, în timp ce încerc 
să nu divaghez şi mă chinuiesc să rămân calm, că da, am fost 
implicat în ce s-a întâmplat pe pod şi la stadionul Nationals Park. 

— Domnule, acum sunteți cu Serviciul Secret? 

— Nu. Doar cu Augie. 

— Îl cheamă Augie? Şi fata... 

— Fata e moartă. 

— Moartă? Ce s-a-ntâmplat? 

— A împuşcat-o cineva la stadionul de baseball. Eu şi Augie 
am scăpat. Ascultă, Carrie, trebuie să ies de pe drum. Mă 
îndrept spre Casa Albastră. Îmi pare rău, dar nu am de ales. 

— Bineînţeles, domnule, bineînțeles. 

— Şi trebuie să vorbesc cu Greenfield acum. 

— Domnule, aveţi numărul în telefon, dacă nu cumva vreti să 
vă fac eu legătura. 

Da, aşa e. Carolyn a introdus numărul lui Liz Greenfield. 

— Am înţeles. Vorbim mai târziu, îi spun. 

— Domnule preşedinte! Sunteti acolo? Se aude vocea lui Alex 
ţipând prin bord. Scap telefonul pe bancheta pasagerului, trag 
staţia radio de pe bord şi apăs pe buton cu degetul mare de la 
mâna dreaptă ca să vorbesc. 

— Alex, sunt bine. Doar conduc pe autostradă. Vorbeşte cu 
mine. lau degetul de pe buton. 

— Au fost anihilați, domnule. Patru morți pe trotuar. Camionul 
a explodat. Nu ştiu câte victime sunt în camion, dar sigur nu 
sunt supraviețuitori. 

— A fost o bombă în camion? 


— Nu, domnule. Nu erau atentatori sinucigaşi cu bombe. Dacă 
ar fi fost, niciunul dintre noi nu am mai fi în viață. Am spart 
rezervorul de benzină şi am provocat un incendiu. Nu au avut 
alți explozibili la bord. Nu sunt victime civile. 

Măcar asta ne spune ceva. Nu erau credincioşi adevăraţi sau 
radicali. Nu erau din ISIS, Al-Qaida sau alte ramuri canceroase 
ale lor. Erau mercenari angajaţi. 

Trag din nou aer în piept şi pun întrebarea de care mi-e 
groază. 

— Alex, care-i situaţia oamenilor noştri? Mă rog în gând, în 
timp ce aştept răspunsul. 

— Domnule, i-am pierdut pe Davis şi Ontiveros. 

Dau cu pumnul în volan. Vehiculul se abate de la drum, dar îi 
îndrept cursul rapid, amintindu-mi instantaneu că nu-mi pot 
neglija obligaţiile nici măcar o secundă. 

Dacă o fac, atunci oamenii mei şi-au pierdut vieţile degeaba. 

— Îmi pare rău, Alex, îi spun prin staţia radio. Îmi pare foarte 
rău. 

— Da, domnule, spune el foarte serios. Domnule preşedinte, 
acum e haos aici. Sunt camioanele pompierilor. Poliţia 
metropolitană şi cea din Arlington. Toată lumea încearcă să-şi 
dea seama ce naiba s-a întâmplat şi cine e responsabil pentru 
toate. 

Da. Bineînţeles. O explozie pe un pod între Washington şi 
Virginia e un coşmar jurisdicţional. O confuzie în masă. 

— Arată-le clar că tu te ocupi de asta, îi zic. Deocamdată, 
spune-le că e doar o „investigaţie federală”. Ajutoarele sunt pe 
drum. 

— Da, domnule! Domnule, rămâneţi pe autostradă. Vă vom 
urmări cu GPS-ul şi vă vom înconjura în curând cu vehicule. 
Rămâneți în acel vehicul, domnule. E cel mai sigur loc în care 
puteţi fi până când vom putea să vă ducem înapoi la Casa Albă. 

— Alex, nu mă întorc la Casa Albă. Şi nu vreau un convoi. 
Doar un vehicul. Unul. 

— Domnule, orice-i asta sau orice a fost, circumstanțele s-au 
schimbat. Ei au informații, tehnologie, personal şi arme. Ei ştiau 
unde aveati să fiţi. 

— Nu ştim asta, îi răspund. Ar fi putut aranja mai multe 
puncte de ambuscadă. Probabil că erau deja pregătiţi să ne 
prindă dacă mergeam la Casa Albă sau dacă ne îndreptam spre 


sud de la stadion. La naiba, poate chiar sperau să trecem pe 
podul de pe Potomac. 

— Nu ştim, domnule preşedinte, asta e ideea... 

— Un vehicul, Alex. E un ordin direct. 

Închid staţia şi îmi găsesc telefonul pe bancheta pasagerului. 
Găsesc numărul lui FBI Liz şi îl apelez. 

— Bună seara, domnule preşedinte, spune directoarea FBI, 
Elizabeth Greenfield. Șt/ți de explozia de pe pod? 

— Liz, de când eşti în funcţie? 

— De zece zile, domnule. 

— Ei bine, doamnă directoare, îi spun eu, e timpul să renunţi 
la roţile ajutătoare. 


CAPITOLUL 36 

— La următoarea casă, domnule, aud vocea lui Jacobson 
strigând prin bord, de parcă nu aş recunoaşte deja casa. 

Opresc SUV-ul la bordură, uşurat că am ajuns până aici. 
Vehiculele Serviciului Secret sunt ca nişte tancuri, dar nu ştiam 
cât voi putea conduce cu defecţiunea din spate. 

Vehiculul lui Jacobson opreşte în spatele meu. M-a ajuns din 
urmă pe autostradă şi a folosit GPS-ul ca să mă ghideze până 
aici. Am mers de multe ori până la casa aceea, dar niciodată nu 
am fost prea atent la diferitele drumuri care duceau până aici. 

Parchez maşina şi opresc motorul. Când fac asta, simt că 
trece un val prin mine, aşa cum ştiam că mi se va întâmpla - 
tremurături, reacţia fizică după adrenalină şi traumă. Până 
acum, a trebuit să mă controlez ca să scap şi eu şi Augie de 
pericol. Munca mea e departe de a se fi terminat - de fapt, e 
mai complicată ca niciodată - dar îmi permit această scurtă 
pauză, inspir adânc de câteva ori, încerc să trec de crizele la 
limita dintre viaţă şi moarte şi să elimin panica şi furia care s-au 
adunat în mine. 

— Trebuie să rezişti, îmi şoptesc, tremurând. Dacă tu nu 
rezişti, atunci nimeni nu va rezista. O tratez ca pe oricare altă 
decizie, drept ceva ce pot controla total, hotărându-mă să nu 
mai tremur. 

Jacobson aleargă şi îmi deschide portiera. Nu am nevoie de 
ajutor să cobor din vehicul, dar el mă ajută oricum. In afară de 
nişte tăieturi şi murdărie pe faţă, arată, în general, nevătămat. 

Când stau în picioare, mă simt ameţit un moment, parcă nu 
am echilibru. Doamna doctor Lane nu ar fi mulţumită de mine 
acum. 

— Eşti bine? îl întreb pe Jacobson. 

— Eu să fiu bine? Da, sunt bine. Cum vă simţiţi, domnule? 

— Bine! Mi-ai salvat viaţa, îi spun. 

— Davis v-a salvat viaţa, domnule. 

Şi asta e adevărat. Manevra evazivă de condus, întoarcerea în 
formă de J care ne-a pus vehiculul perpendicular în faţa 
camionului ce venea, a fost felul lui Davis de a se pune în calea 
impactului ca să nu fiu lovit eu, cel din spatele maşinii. A fost un 
agent bine antrenat, care a condus genial. Nici Jacobson nu a 
fost prost atunci când a tras în cabina camionului înainte ca 


ambele vehicule legate să se oprească. Eu şi Augie nu am fi 
putut scăpa fără acea acoperire. 

Agenţii Serviciului Secret niciodată nu sunt apreciaţi atât cât 
merită pentru ce fac în fiecare zi pentru siguranţa mea, 
deoarece îşi dau vieţile pentru mine şi fac ceea ce nu ar face 
nicio altă persoană normală la cap de bunăvoie - să se arunce în 
faţa unui glonţ, în loc să se ferească de el. Din când în când, un 
agent face o prostie cu banii plătitorilor de taxe şi asta e ce ţine 
minte toată lumea. Nici nu se menţionează că îşi fac treaba 
perfect de nouăzeci şi nouă de ori dintr-o sută. 

— Davis avea o soţie şi un băieţel, nu-i aşa? îl întreb. 

Dacă aş fi ştiut că Serviciul Secret mă va urmări în seara asta, 
aş fi făcut ce fac de fiecare dată când vizitez una dintre zonele 
periculoase ale lumii, unul dintre locurile în care Serviciul e cel 
mai nesigur în legătură cu siguranţa mea - Pakistan, Bangladesh 
sau Afganistan: aş fi insistat să nu mă însoţească nicio persoană 
care are copii mici. 

— Acesta e riscul meseriei, spune Jacobson. 

Spune-le asta soţiei şi copilului. 

— Şi Ontiveros? 

— Domnule, zice el, dând repede din cap în semn că n-are 
rost să vorbim. 

Are dreptate. Asta va conta mai târziu. Voi avea grijă să nu 
uităm de familia lui Davis şi de oricare dintre membrii familiei pe 
care Ontiveros i-a lăsat în urmă. Acesta e jurământul meu 
personal. Dar nu pot să mă ocup de asta acum, nu în noaptea 
asta. 

„Plângeți-vă pierderile mai târziu, după ce se termină lupta, 
obişnuia să spună sergentul Melton. Când eşti în luptă, luptă.” 

Şi Augie iese din SUV cu picioarele tremurânde, călcând într-o 
baltă de pe drum. Ploaia s-a oprit, lăsând în urmă un miros 
proaspăt de pământ pe această stradă rezidenţială adormită, de 
parcă Mama Natură ne-ar spune: „Aţi reuşit, acum aveți parte 
de un nou început”. Sper că asta e adevărat, dar nu simt că e 
aşa. 

Augie mă priveşte ca un căţeluş rătăcit, într-un loc 
necunoscut, fără parteneră, fără nimic care să-i aparţină în afară 
de un smartphone. 

Casa din faţa noastră e în stil victorian, din cărămidă şi stuc, 
cu o peluză îngrijită, o alee care duce la un garaj pentru două 


maşini şi un felinar ce luminează aleea până la prispa din faţă - 
singura lumină ce pare să funcţioneze după ora zece seara. 
Stucul e vopsit în albastru deschis, originea denumirii de Casa 
Albastră. 

Augie şi Jacobson mă urmează pe alee. 

Uşa se deschide înainte să ajungem la ea. Soţul lui Carolyn 


Brock ne aştepta. 


CAPITOLUL 37 

Greg Morton, soţul lui Carolyn Brock, poartă o cămaşă de 
bumbac, blugi şi e încălţat cu sandale. Ne face semn cu mâna să 
intrăm. 

— Morty, îmi pare rău că trebuie să vin aici, îi spun. 

— Nicio problemă, nicio problemă. 

Morty şi Carolyn şi-au sărbătorit al cincisprezecelea an de 
căsnicie anul acesta - deşi din cauza rolului ei de şefA a 
cancelariei preşedintelui, sărbătoarea, din câte îmi amintesc, a 
fost doar un weekend prelungit pe insula Martha's Vineyard. 
Morty, în vârstă de cincizeci şi doi de ani, s-a pensionat după o 
carieră profitabilă ca avocat, ce s-a sfârşit din cauza unui infarct 
într-o sală de tribunal din ţinutul Cuyahoga, în timp ce stătea în 
faţa unui juriu. Al doilea copil al său, James, nu avea nici măcar 
un an atunci. Voia să-şi vadă copiii crescând şi deja câştigase 
atât de mulţi bani, încât nici nu putea să-i cheltuiască pe toţi, 
aşa că s-a lăsat de meserie. Acum face scurte filme 
documentare şi stă acasă cu cei doi copii. 

Se uită la mine şi la echipajul meu mizerabil. Am uitat cât de 
departe am mers ca să mă deghizez - am o barbă pe care 
nimeni nu a văzut-o până acum, haine obişnuite ude leoarcă şi 
îmi pică apa de ploaie din păr pe faţă. Apoi e Augie, care era 
ciufulit dinainte să fie plouat. Măcar Jacobson arată ca un agent 
al Serviciului Secret. 

— Se pare că aveţi o poveste destul de interesantă de spus, 
zice Morty cu vocea de bariton ce a impresionat mulţi juraţi de-a 
lungul anilor. Dar eu nu voi auzi niciun cuvânt din ea. 

Intrăm în casă. La jumătatea scării spiralate ce se termină în 
hol, doi copii stau şi se holbează la noi printre baluştri - James, 
în vârstă de şase ani, într-o pijama cu Batman, cu părul ciufulit, 
şi Jennifer, în vârstă de zece ani, care mă priveşte mirată. Nu 
sunt o prezenţă nouă pentru ei, dar de obicei nu arăt precum 
ceva scos din gunoi de o pisică. 

— Dacă aş putea să-i controlez pe ăştia mici, spune Morty, ar 
fi în pat acum. 

— Ai o barbă roşie, spune Jennifer, strâmbând din nas. Nu 
arăţi ca un preşedinte. 

— Grant a avut barbă. Coolidge a fost roşcat. 

— Cine? întreabă James. 


— Au fost preşedinţi, geniule, i-a zis, prefăcându-se că o să-l 
lovească. Demult, foarte demult. Când mama şi tata erau mici. 

— Uau! Cât de bătrân crezi că sunt? spune Morty. 

— Ai cincizeci şi doi de ani, răspunde Jennifer. Dar noi te 
îmbătrânim mai devreme. 

— Pe-asta ai nimerit-o. Morty se întoarce spre mine. Carrie a 
spus să mergeţi în biroul de la subsol, domnule preşedinte. 
Doriţi să faceţi asta? 

— Ar fi grozav. 

— Cunoaşteţi drumul. O să vă aduc nişte prosoape. Şi copiii 
mei vor merge la culcare, nu-i aşa, copii? 

— Auuuu... 

— Gata cu efectele de sunet. La culcare! 

Carolyn şi-a instalat un birou elaborat la subsol, completat cu 
linii sigure de telecomunicaţie, permițându-i să lucreze de-acasă 
în serile târzii. 

Jacobson merge primul, coboară pe scări şi verifică zona 
înainte să îmi facă semn cu degetul mare ridicat. 

Cobor cu Augie. Subsolul e curat şi bine mobilat, aşa cum s-ar 
aştepta oricine să fie casa lui Carolyn. E o cameră mare şi 
deschisă de joacă, mobilată cu fotolii puf, birou, scaun şi 
canapea; e şi un televizor montat pe perete, o pivniţă de vinuri, 
o sală de cinema cu un ecran de proiecţie şi scaune de lux, o 
baie în hol, un dormitor şi biroul lui Carolyn în spate. Are un 
birou în formă de potcoavă pe care sunt multe computere, un 
mare panou de plută pe perete, câteva dulapuri pentru dosare şi 
un mare televizor cu ecran plat. 

— Poftiţi! Morty ne înmânează fiecăruia un prosop. Domnule 
preşedinte, sunteţi pregătit pentru Carrie? Doar apăsaţi pe 
butonul de acolo. Îmi arată cu degetul spre mouse-ul de lângă 
computer. 

— Stai puţin! Ai un loc unde ar putea să stea prietenul meu? 
întreb, referindu-mă la Augie. Nu i l-am prezentat lui Morty, iar 
Morty nu mi-a cerut să i-l prezint. Ştie mai bine. 

— Camera de recreere, spune Morty. Spaţiul mare şi deschis 
de lângă scări. 

— Grozav! Mergi cu el, îi zic lui Jacobson. 

Cei doi ies din cameră. Morty clatină din cap, uitându-se la 
mine. Carrie a spus că aţi dori un rând de haine. 


— Ar fi grozav. Am lăsat geanta cu hainele pentru sâmbătă în 
maşina pe care am lăsat-o în parcarea stadionului de baseball. 

— Vi le aduc. Ei bine, acum vă las. O să mă rog pentru 
dumneavoastră, domnule preşedinte. 

ÎI privesc nedumerit. Acestea sunt nişte cuvinte importante. 
Fără îndoială, apariţia mea incognito în felul acesta a fost ceva 
neconvențional. E un tip deştept, dar Carolyn nu îi împărtăşeşte 
informaţii clasificate. 

Se apleacă spre mine. 

— O cunosc pe Carrie de optsprezece ani, spune el. Am văzut- 
o pierzând o alegere în congres. Am văzut-o când a făcut un 
avort spontan, când era să mor din cauza unui infarct şi când 
am pierdut-o pe Jenny într-un mall din Alexandria timp de două 
ore. Am văzut-o la necaz; am văzut-o îngrijorată. Dar, până în 
seara asta, n-am văzut-o niciodată îngrozită. 

Nu-i răspund. Nu pot. Ştie asta. 

Îşi întinde mâna. 

— Orice-ar fi, pariez pe voi doi. 

Îi strâng mâna. 

— Chiar şi-aşa, îi spun, du-te şi roagă-te! 


CAPITOLUL 38 

Închid uşa biroului lui Carolyn de la subsol, închizându-mă 
între pereţii izolaţi fonic, şi mă aşez la birou. lau mouse-ul 
computerului. Când fac asta, pe ecranul negru al computerului 
apare ceva neclar, apoi ecranul devine mai clar şi se împarte în 
două. 

— Bună seara, domnule preşedinte, salută Carolyn Brock, 
vorbitul de la Casa Albă. 

— Bună seara, domnule preşedinte, zice şi Elizabeth 
Greenfield, directoarea FBI în funcţie, din a doua jumătate a 
ecranului împărţit. Liz a devenit directoarea în funcţie după ce 
predecesorul ei a murit în birou în urmă cu zece zile din cauza 
unui anevrism. Am nominalizat-o şi pentru funcţia permanentă. 
După toate criteriile, e cea mai bună persoană pentru această 
slujbă - fost agent, procuror federal, şefă a diviziei penale la 
Justiţie, respectată de toată lumea ca imparţială şi directă. 

Defectul ei, pe care eu nu îl consider deloc un defect, e că în 
urmă cu mai bine de un deceniu, s-a alăturat protestelor 
împotriva invaziei Irakului, aşa că unii dintre prădătorii din Senat 
au sugerat că îi lipseşte patriotismul, probabil uitând că 
protestul paşnic e una dintre cele mai admirabile forme de 
patriotism. 

Au mai spus şi că voiau să fiu primul preşedinte care numea o 
femeie afro-americană la conducerea FBI. 

— Spune-mi despre pod, îi zic eu, şi despre Nationals Park. 

— Avem foarte puţine informații de la stadion. Bineînţeles, e 
devreme, dar din cauza penei de curent nu s-a văzut nimic, iar 
ploaia a spălat aproape toate probele legale. Dacă au fost uciși 
oameni în afara stadionului, nu avem nicio urmă. Dacă au lăsat 
în urmă vreo probă legală a existenţei lor, ar putea dura zile 
întregi până să o găsim. Şi probabilitatea e foarte mică. 

— Şi lunetistul? 

— Lunetistul. Vehiculul a fost luat de Serviciul Secret, dar 
avem gloanțele trase în trotuar şi în zidul stadionului, aşa că 
putem calcula un unchi de tragere destul de bun. Din câte am 
putut afla, se pare că lunetistul a tras de pe acoperişul unui bloc 
de pe strada de vizavi de stadion, o clădire numită Camden 
South Capitol. Bineinţeles, nu am găsit pe nimeni acolo sus, dar 
problema e că nu am găsit nimic. Aşa că lunetistul a făcut o 


treabă bună atunci când a curățat în urma lui. Şi, bineînţeles, e 
ploaia. 

— Exact! 

— Domnule preşedinte, dacă s-au instalat în acea clădire, 
vom afla cine sunt. Ar fi trebuit să plănuiască totul în avans. Să 
aibă acces. Probabil să fure uniforme. Există camere de filmare 
în interior. Cu recunoaştere facială. Avem căi. Dar îmi spuneţi că 
nu avem timp. 

— Nu mult. 

— Lucrăm cât de repede putem, domnule. Doar că nu vă 
putem promite că vom avea răspunsuri în câteva ore. 

— Încercaţi. Şi femeia? întreb, referindu-mă la partenera lui 
Augie. 

— Nina, da. Serviciul Secret tocmai ne-a predat vehiculul şi 
cadavrul. vom avea amprentele şi ADN-ul ei în câteva minute şi 
le vom verifica. Vom da de urma maşinii, de tot. 

— Bine. 

— Dar podul? întreabă Carolyn. 

— Încă se lucrează la pod, răspunde Liz. Focul a fost stins. Am 
luat cei patru morți de pe trotuar şi le căutăm semnalmentele 
vitale prin baza de date. Va fi mai greu cu cei din camion, dar 
lucrăm la asta. Dar, domnule preşedinte, chiar dacă le putem 
afla identitățile, cine i-a angajat pe aceşti oameni nu va lăsa 
nicio urmă. Vor fi intermediari. Probabil le putem da de urmă, 
dar nu, nu cred... 

— Nu în câteva ore. Înţeleg. Totuşi, merită efortul. Dar fă-o 
discret. 

— Vreti să nu-i spun secretarului Haber despre asta? 

Liz e încă nouă la slujbă, aşa că nu foloseşte numele de botez 
atunci când vorbeşte cu ceilalţi membri ai echipei mele de 
securitate naţională, inclusiv Sam Haber, de la Securitatea 
Naţională. 

— Sam, poate ştii că îi urmăreşti pe aceşti oameni. Oricum, s- 
ar aştepta la asta. Dar nu raporta descoperirile tale decât mie şi 
lui Carolyn. Dacă întreabă - dacă întreabă oricine - să răspunzi: 
„Încă nu am aflat nimic”. Bine? 

— Domnule preşedinte, pot să vorbesc liber? 

— Întotdeauna, Liz. M-aş supără pe tine dacă n-ai face-o. Nu 
preţuiesc nimic mai mult la subordonații mei decât dorinţa de a- 
mi spun că greşesc, de a mă provoca, de a-mi perfecționa 


procesul de luare a deciziilor. Cea mai sigură cale spre eşec este 
să te înconjori de lingăi. 

— De ce, domnule? De ce nu coordonăm operațiunea asta cât 
de deschis putem? Am fi mai eficienți dacă am vorbi unii cu alții. 
Dacă 11 septembrie ne-a învăţat un lucru, atunci acesta e. 

Privesc faţa lui Carolyn de pe ecranul împărţit. Răspunde 
ridicând din umeri şi e de acord cu mine că merită să-i spun 
directoarei în funcţie. 

— Liz, e vorba de numele de cod „Evul Mediu”. Doar opt 
oameni din lume ştiu acel nume de cod în afară de mine. 
Niciodată nu a fost scris, la ordinul meu. Niciodată nu a fost 
repetat, în afara cercului nostru, tot la ordinul meu. Nu-i aşa? 

— Da, bineînțeles, domnule. 

— Nici măcar echipa de tehnicieni care încearcă să localizeze 
şi să neutralizeze virusul, Echipa de Răspuns la Ameninţări 
Iminente, nu ştie despre „Evul Mediu”, nu-i aşa? 

— Corect, domnule. Doar noi opt şi dumneavoastră. 

— Unul dintre acei opt oameni a scurs informaţia Fiilor 
Jihadului, spun. 

Urmează o pauză în care directoarea în funcţie recepționează 
această informaţie. 

— Ceea ce înseamnă, continui, că persoana a făcut mai mult 
decât să scurgă o informaţie. 

— Da, domnule! 

— Acum patru zile, îi spun, luni, o femeie i-a şoptit acele 
cuvinte, la ureche, fiicei mele, la Paris, ca să mi le transmită 
mie. Acea femeie e Nina - cea împuşcată de lunetist la stadion. 

— Doamne! 

— S-a apropiat de fiica mea şi i-a zis să-mi spună „Evul 
Mediu”, şi să-mi mai spună că nu mai aveam timp şi că ne vom 
întâlni vineri seară. 

Bărbia directoarei în funcţie se ridică uşor în timp ce 
procesează informaţia. 

— Domnule preşedinte... eu sunt una dintre cei opt, spune ea. 
Cum mă eliminaţi? 

Bravo ei. 

— Înainte să te numesc directoare în funcţie, acum zece zile, 
nu erai în cerc. Oricine ne face asta din afară şi oricine dintre cei 
opt ai noştri îi ajută - le-a luat ceva timp să dezvolte asta. Nu s- 
ar întâmpla peste noapte. 


— Aşadar, nu suni eu trădătoarea, spune ea, pentru că n-aş fi 
avut timp. 

— Da, eşti exclusă din cauza timpului. Aşa că, în afară de tine, 
Carolyn, şi de mine, mai rămân şase oameni, Liz. Şase oameni 
care ar putea fi Benedict Arnold al nostru. 

— V-aţi gândit că unul dintre cei şase i-ar fi putut spune unui 
soț sau prieten care a vândut informația? Ar încălca directiva 
noastră de confidențialitate, dar... 

— Da, m-am gândit la asta. Dar oricine ne-a trădat, a făcut 
mai mult decât să divulge un cuvânt de cod. Face parte din 
asta. Soţul sau prietenul cuiva obişnuit nu ar avea genul de 
acces sau resurse ca să facă aşa ceva. Au nevoie de un 
funcţionar din guvern. 

— Aşa că e unul dintre noi şase. 

— E unul dintre noi şase, încuviinţez eu. Aşa că, înţelege, Liz, 
tu eşti singura în care putem avea încredere totală. 


CAPITOLUL 39 

Când termin cu directoarea în funcţie Greenfield, Carolyn îmi 
spune că următorul apel e pregătit. 

Imediat după ceva neclar şi deformat pe ecran, imaginea unui 
om foarte serios şi cu gâtul gros, cu o barbă îngrijită şi capul 
chel, apare pe ecran. Cearcănele de sub ochii lui nu sunt un 
semn al vârstei, ci al săptămânii prin care a trecut. 

— Domnule... preşedinte, spune el. Engleza lui e perfectă, 
accentul străin fiind aproape imperceptibil. 

— David, mă bucur să te văd. 

— Şi eu mă bucur să vă văd, domnule preşedinte. Având în 
vedere evenimentele din ultimele ore, declarația e mai mult 
decât o simplă amabilitate. 

Asta e destul de adevărat. 

— David, femeia e moartă. Ştiai asta? 

— Am presupus. E 

— Dar bărbatul e cu mine. Işi spune Augie. 

— V-a spus că-l cheamă Augie? 

— Da! E adevărat? L-aţi fotografiat? 

După ce am primit biletul la meciul de pe stadionul NaTionals 
de la Nina, l-am sunat pe David şi i-am spus unde stăteam, în 
tribunele din stânga. l-a fost greu, dar membrii echipei lui au 
obţinut bilete la meci şi s-au poziţionat în aşa fel încât să aibă o 
imagine a feţei lui Augie, pe care să o verifice cu un software de 
recunoaştere facială. 

— Da, am reuşit să obținem o imagine bună, în ciuda şepcii 
de baseball pe care a purtat-o. Credem că persoana care a stat 
lângă dumneavoastră la meci e Augustas Koslenko. S-a născut 
în 1996, în Sloviansk, în provincia Donetk, în estul Ucrainei. 

— Doneţk? Interesant! 

— Şi noi ne-am gândit la fel. Mama lui e lituaniancă. Tatăl lui e 
ucrainean, un muncilor într-o fabrică de maşinării. Nu ştim să fi 
avut vreo afiliere politică sau activism. 

— Dar Augie? 

— A plecat din Ucraina în timpul gimnaziului. A fost un copil- 
minune al matematicii, un geniu. A mers cu o bursă la o şcoală 
cu internat, în estul Turciei. Credem - presupunem că acolo l-a 
întâlnit pe Suliman Cindoruk. Înainte de asta, nu ştim nimic din 
ce a făcut sau spus în materie de activism de orice fel. 


— Dar îmi spui că el e adevăratul făptaş. A făcut parte din 
organizaţia Fiii Jihadului. 

— Da, domnule preşedinte. Dar nu sunt atât de sigur şi nu pot 
folosi timpul trecut. 

Nici eu nu sunt. Nu sunt sigur de nimic atunci când vine vorba 
de Augie. Nu ştiu ce vrea sau de ce face asta. Măcar acum ştiu 
că mi-a spus numele adevărat dar, dacă e la fel de inteligent 
precum cred eu că e, probabil şi-a dat seama că oricum îi voi 
afla identitatea. Şi, dacă singura lui dovadă de legitimitate e 
faptul că a fost afiliat Fiilor Jihadului, atunci ar vrea ca eu să îi 
cunosc numele, ar vrea să confirm acel fapt. Aşa că nu am ajuns 
mai departe cu Augie. 

— A spus că s-a certat cu FJ. 

— A spus. Ați luat în calcul posibilitatea ca el să mai fie încă în 
slujba lor? Să le facă jocurile? 

Ridic din umeri. 

— Sigur, bineînţeles, dar cu ce scop? Ar fi putut să mă ucidă 
la stadion. 

— Adevărat. 

— Şi cineva îl vrea mort. 

— Se pare că da. Sau vor ca dumneavoastră să credeți asta, 
domnule preşedinte. 

— Ei bine, David - dacă e un fals, e unul al naibii de bun. Nu 
ştiu cât au văzut oamenii tăi din afara stadionului şi presupun că 
nu au văzut nimic de pe pod. Nu se prefăceau. Am fi putut muri 
uşor de fiecare dată. 

— Nu mă îndoiesc de ce spuneţi, domnule preşedinte. Doar vă 
sugerez că ar trebui să rămâneți cu mintea deschisă şi pentru 
alte posibilități. Din experiența mea, ştiu că aceşti indivizi sunt 
tacticieni geniali. Trebuie să ne reevaluăm constant poziția şi 
gândirea. 

Este un memento bun. 

— Spune-mi ce auzi acolo, zic nerăbdător. 

David tace un moment, cumpănindu-şi cuvintele. 

— Auzim că America va fi îngenuncheată. Auzim profeții 
despre sfârşitul lumii. Bineînţeles, adesea auzim asemenea 
lucruri în conversațiile obişnuite ale jihadiştilor - că va veni ziua 
Marelui Satan, că e aproape timpul - dar... 

— Dar ce? 


— Dar nu am auzit niciodată ca aceste lucruri să aibă o dată 
fixă stabilită. Şi acum auzim că se va întâmpla mâine. Sâmbătă, 
spun ei. 

Trag adânc aer în piept. Până sâmbătă sunt mai puţin de două 
ore. 

— David, cine e în spatele lor? întreb. 

— Nu putem şti, domnule preşedinte. După cum ştiţi, Suliman 
Cindoruk nu răspunde niciunui reprezentant oficial al vreunui 
stat. Am auzit despre o mulțime de suspecți. Cred că ați putea 
spune că e vorba despre suspecții obişnuiţi. ISIS. Coreea de 
Nord. China. Jara mea. Chiar şi țara dumneavoastră - se spune 
că evenimentul va fi o propagandă, o criză autoprovocată, ca să 
justifice represalii militare, prostii caracteristice teoriei 
conspirației. 

— Care ar fi cea mai bună ipoteză a ta? întreb. Dar sunt 
aproape sigur că ştiu răspunsul. Imprăştierea tactică a discuţiilor 
şi comunicarea clandestină a informaţiilor ce erau de fapt 
intenţionate tot timpul pentru a fi auzite şi de interceptările 
serviciilor de informaţii. Cel mai imoral contraspionaj şi cele mai 
fine tactici de spionaj. Toate poartă semnătura unei anumite 
ţări. 

David Guralnik, directorul Institutului pentru Informaţii şi 
Operaţiuni Speciale din Israel, Mossad, inspiră adânc. Pentru un 
efect dramatic, imaginea de pe ecran tot apare şi dispare 
înainte ca faţa lui să devină clară din nou. 

— Ipoteza noastră cea mai bună este Rusia, spune el. 


CAPITOLUL 40 

Fac clic pentru a opri transmisiunea cu directorul Mossadului 
şi îmi adun gândurile înainte să vorbesc cu Augie. Sunt multe căi 
prin care pot face asta, dar nu am timp de subtilităţi. 

— Sâmbătă, a zis David. Peste nouăzeci de minute. 

Mă ridic de pe scaun şi mă îndrept spre uşă, dar mă apucă o 
ameţeală, ca şi cum cineva s-ar juca de-a învârtitul sticlei cu 
busola mea interioară. Mă prind de birou pentru a-mi menţine 
echilibrul şi îmi controlez respiraţia. Bag mâna în buzunar după 
pastile. Am nevoie de pastilele mele. 

Dar pastilele dispăruseră. Nu mai erau în buzunarul meu, iar 
pe restul le lăsasem în geantă, în Sedanul din parcarea 
stadionului. 

— La naiba! O apelez pe Carolyn. Carrie, mai am nevoie de 
steroizi. Nu mai am în Casa Albă şi am pierdut sticluţa pe care o 
aveam. Sun-o pe doamna doctor Lane. Poate are nişte... 

— Aşa voi face, domnule preşedinte. 

— Grozav! 

Închid şi plec din biroul izolat fonic, îndreptându-mă încet pe 
hol, spre camera de recreere de lângă scară. Augie stă pe 
canapea, părând un adolescent slăbănog, obişnuit, care 
leneveşte în faţa televizorului. 

Dar nu e nici adolescent, nici obişnuit. 

Televizorul montat în perete, la care priveşte, transmite ştirile 
prin cablu despre tentativa de asasinare a regelui Saad Ibn Saud 
al Arabiei Saudite şi despre agitația crescândă din Honduras. 

— Augie! îl strig. Ridică-te! 

Face cum îi cer, cu faţa la mine. 

— Cine ne-a atacat? îl întreb. 

Îşi dă la o parte părul de pe faţă şi ridică din umeri. 

— Nu ştiu! 

— Străduieşte-te mai mult. Haide sa începem cu cine te-a 
trimis. Ai spus că nu mai ai aceleaşi viziuni ca Suliman Cindoruk 
şi Fii Jihadului. 

— Da, asta e adevărat. Nu mai sunt cu ei. 

— Atunci cine v-a trimis? 

— Nimeni nu ne-a trimis. Am venit pentru că aşa am vrut. 

— De ce? 

— Nu e evident? 

Îl prind de cămaşă. 


— Augie, în seara asta au murit mulţi oameni. Inclusiv cineva 
la care ai ţinut şi doi agenţi ai Serviciului Secret la care eu am 
ţinut, oameni care şi-au lăsat copii mici în urmă. Aşa că ar fi 
bine să începi să-mi răspunzi... 

— Am venit să-l oprim, spune el, eliberându-se din 
strânsoarea mea. 

— Să opriţi „Evul Mediu”? Dar... de ce? 

Dă din cap, sughiţă şi chicoteşte amărât. 

— Vreţi să spuneţi, ce am de câştigat? Ce-mi... iese din toată 
treaba asta? 

— La asta mă refer, răspund. Nu ai vrut să-mi spui mai 
devreme. Spune-mi acum. Ce vrea un puşti din Doneţk de la 
Statele Unite? 

Augie se retrage, surprins doar pentru un moment. De fapt, 
nu foarte surprins. 

— Nu v-a trebuit mult timp să aflaţi asta. 

— Faci parte din tabăra pro-rusă sau cea pro-ucraineană? 
Ultima dată când am verificat, erau mulţi din Doneţk în ambele 
tabere. 

— Da? Şi când aţi verificat ultima dată, domnule preşedinte? 
Faţa lui îşi schimbă culoarea când se înfurie. Când v-a folosit 
scopurilor dumneavoastră, atunci. Asta, spune el, scuturându-şi 
degetul îndreptat spre mine, asta e diferenţa dintre noi doi. Eu 
nu vreau nimic de la dumneavoastră, asta vreau. Vreau... să nu 
distrugeţi o naţiune de milioane de oameni. Cer prea mult? 

Oare e atât de simplu? Oare Augie şi partenera lui doar 
încercau să facă aşa cum e corect? In vremurile noastre, 
niciodată nu-ţi vine să crezi asta de la-nceput. 

Nici acum nu sunt sigur că asta cred. Nu ştiu ce să cred. 

— Dar ai creat „Evul Mediu”, îi spun. 

El clatină din cap. 

— Suli, Nina şi cu mine l-am creat. Dar Nina a fost adevărata 
inspiraţie, ea a fost forţa conducătoare. Fără ea, nu l-am fi putut 
crea. Eu am ajutat la codare şi, în special, la implementare. 

— Nina? Acesta e numele ei real? 

— Da! 

— Ei l-au creat, iar tu l-ai infiltrat în sistemele noastre. 

— Da, mai mult sau mai puţin. 

— Şi poţi să-l opreşti? 

El ridică din umeri. 


— Nu ştiu asta. 

— Ce? Il apuc de umăr, de parcă dacă l-aş scutura aş obţine 
un răspuns diferit. Ai spus că ai putea, Augie. Ai spus asta mai 
devreme. 

— Da, am făcut asta. Încuviinţează şi se uită la mine cu nişte 
ochi strălucitori. Dar Nina era vie atunci. 

li dau drumul, merg până la zid şi dau cu pumnul în el. Tot 
timpul fac un pas în faţă şi doi în spate. 

Inspir adânc. Ceea ce spune Augie are logică. Nina a fost 
superstarul. De-asta a fost şi prima ţintă a lunetistului. Din punct 
de vedere practic, ar fi fost mai logic să îl împuşte prima dată pe 
Augie, pentru că el era în mişcare, apoi să tragă în Nina, care 
stătea într-o maşină parcată. E clar că Nina a fost prioritatea 
numărul unu. 

— Voi face tot ce pot ca să vă ajut, spune el. 

— Bine, atunci cine ne-a atacat? întreb pentru a doua oară. 
Poţi măcar să mă ajuţi cu asta? 

— Domnule preşedinte, spune el, Fiii Jihadului nu e o... 
democraţie. Suli nu mi-ar fi împărtăşit o asemenea informaţie. 
Pot să vă spun doar două lucruri. Primul se referă la faptul că 
Suli ştie că eu şi Nina am fugit de la el, şi e clar că ne-a urmărit 
cumva până în Statele Unite. 

— Evident, îi răspund. 

— Şi al doilea lucru, continuă el, e că, din câte ştiu, 
capacităţile lui Suli se limitează la computere. E formidabil. 
Poate provoca pagube considerabile, după cum bine ştiţi. Dar nu 
are la dispoziţie mercenari antrenați. 

Ating peretele cu palma. 

— Ceea ce înseamnă... 

— Ceea ce înseamnă că lucrează cu altcineva, spune Augie. 
Un stat-naţiune, o ţară ce vrea să îngenuncheze Statele Unite. 

— Şi una care a compromis pe cineva din cercul meu 
apropiat, adaug. 


CAPITOLUL 41 

— Bine, Augie, următoarea întrebare. Ce vrea Suliman? 
Trebuie să vrea ceva. Sau ei - oricine lucrează cu el. Ce vor ei? 

Augie îşi lasă capul într-o parte. 

— De ce spuneţi asta? 

— De ce spun asta? Ei bine, de ce ne-ar fi arătat virusul în 
avans? intind mâna în faţă. Augie, acum două săptămâni, un 
virus a apărut brusc în sistemele noastre din Pentagon. A 
apărut, apoi a dispărut. Ştii asta. Mi-ai spus-o chiar tu pe 
stadionul de baseball. A apărut brusc, apoi a dispărut la fel de 
brusc - pocnesc din degete - uite-aşa! 

— Ca un cucu-bau. 

— Da, un cucu-bau, aşa cum l-au numit experţii mei. Un cucu- 
bau. Fără niciun avertisment, fără să declanşeze niciuna dintre 
cele mai moderne alerte de securitate ale noastre. Brusc, virusul 
a trecut ca fulgerul prin toate sistemele interne ale 
Departamentului de Apărare, apoi a dispărut la fel de repede, 
fără nicio urmă. Aşa a început toată chestia asta. L-am numit 
„Evul Mediu” şi am format o echipă. Cei mai buni specialişti ai 
noştri în cibernetică au lucrat non-stop încercând să îl găsească 
şi să-l oprească, dar nu au putut. 

Augie dă din cap. 

— Şi asta vă îngrozeşte. 

— Bineînţeles. 

— Pentru că s-a infiltrat în sistemul vostru fără niciun 
avertisment şi s-a evaporat la fel de repede. Vă daţi seama că s- 
ar putea întoarce sau s-ar putea să nu fi plecat niciodată. ŞI 
habar n-aveţi ce poate să facă sistemelor voastre. 

— Da, toate lucrurile astea, îi spun. Dar această 
previzualizare, acest cucu-bau a avut un motiv. Dacă cine a 
făcut asta voia doar să ne distrugă sistemele, ar fi făcut-o pur şi 
simplu. Nu ne-ar fi avertizat mai întâi. Avertizezi pe cineva 
dinainte doar dacă vrei ceva, dacă vei face o cerere de 
răscumpărare. 

— Un program tip Ransom, spune el. Da, înţeleg 
raţionamentul dumneavoastră. Când aţi văzut avertismentul, v- 
aţi aşteptat să fie urmat de un fel de cerere. 

— Exact! 

— Aha, deci de-asta - de-asta l-aţi sunat pe Suli. Augie dă din 
cap. Ca să-l întrebaţi care era cererea lui. 


— Da! A încercat să-mi atragă atenţia. Aşa că l-am informat 
că a reuşit. Am vrut să îi aud cererea fără să îl întreb direct 
despre ea, fără să las să se înţeleagă că Statele Unite ar ceda 
şantajului. 

— Dar nu v-a cerut nimic. 

— Aşa e, n-a făcut-o, îi spun. A făcut pe timidul. Părea... să fi 
rămas fără cuvinte. De parcă nu s-ar fi aşteptat la telefonul 
meu. Oh, a făcut comentarii defăimătoare despre ţara mea, 
chestii obişnuite - dar nicio cerere. Nu a recunoscut virusul 
cucu-bau. Aşa că am putut doar să-l ameninţ. l-am spus că, 
dacă virusul lui va face vreun rău ţării mele, îl voi ataca folosind 
toate resursele pe care le pot aduna. 

— Trebuie să fi părut... o conversaţie ciudată. 

— A fost, încuviinţez. Tehnicienii mei erau siguri că asta a fost 
lucrarea FJ. Şi mi-au spus că virusul cucu-bau nu a fost o eroare; 
a fost internaţionat. Atunci, unde era cererea de răscumpărare? 
De ce s-au deranjat să facă virusul cucu-bau fără să ceară 
nimic? 

Augie clatină din cap. 

— Apoi a venit Nina. Aţi crezut că vă va transmite cererea de 
răscumpărare. 

— Am crezut. Ori tu, ori Nina? Aşa, şi? Îmi ridic mâinile, 
exasperat. Unde naiba e blestemata aia de cerere de 
răscumpărare? 

Augie inspiră adânc. 

— Nu va fi nicio cerere de răscumpărare, spune el. 

— Nu - de ce nu? Atunci de ce ar trimite avertismentul? 

— Domnule preşedinte, nu Fiii Jihadului au trimis acel virus 
cucu-bau, spune el. Şi nu l-a trimis nici cine îi sponsorizează pe 
Fiii jihadului. 

Mă holbez la el. Îmi ia un moment. În cele din urmă, înţeleg. 

— Tu l-ai trimis, îi spun. 

— Da, eu şi cu Nina. Ca să vă avertizăm. Ca să puteţi începe 
să pregătiţi protocoalele de atenuare. Ca atunci când eu şi Nina 
aveam să vă contactăm, să ne luaţi în serios. Suliman n-a ştiut 
nimic despre asta. Ultimul lucru pe care l-ar fi făcut ai fi fost să 
vă avertizeze mai devreme despre acest virus. 

Mă gândesc la toate astea din nou. Augie şi Nina ne-au trimis 
avertismentul în urmă cu două săptămâni. Apoi, după mai bine 


de o săptămână, Nina a găsit-o pe Lily în Paris şi i-a şoptit 
cuvintele magice. 

Au venit să mă avertizeze. Să mă ajute. 

Astea sunt veştile bune. 

Dar care sunt veştile rele? Asta înseamnă că Suliman 
Cindoruk şi agentul străin care se ascunde în spatele lui nu au 
vrut niciodată ca Statele Unite să ştie dinainte despre virus. 

Nu vor cere nimic. Nu vor o schimbare în politica noastră 
externă. Nu vor eliberarea unor prizonieri. Nu vor bani. 

Nu vor cere nicio răscumpărare. 

Doar vor declanşa virusul. Vor să ne distrugă. 


CAPITOLUL 42 

— Cât timp mai avem? îl întreb pe Augie. Când va fi declanşat 
virusul? 

— Sâmbătă în America, răspunde el. Asta-i tot ce ştiu. 

Acelaşi lucru pe care mi l-a spus şi directorul Mosadului. 

— Inseamnă că trebuie să plecăm chiar acum, îi zic lui Augie, 
apoi trec grăbit pe lângă el şi îl apuc de braţ. 

— Unde mergem? 

— O să-ţi spun în... 

Mă întorc prea repede, simțind cum se învârte camera, îmi 
pierd echilibrul şi percep o durere ascuţită în coaste, mă înţeapă 
ceva din lemn - marginea canapelei - văd cum trece tavanul 
repede prin faţa mea şi se învârte... 

Fac un pas înainte, dar ceva nu e în ordine, piciorul mi se 
îndoaie, podeaua nu e unde artrebui să fie - totul e în lateral... 

— Domnule preşedinte! 

Jacobson mă prinde în braţe exact în momentul în care ajung 
cu faţa la doar câţiva centimetri de covor. 

— Doamna doctor Lane, şoptesc eu, băgându-mi mâna în 
buzunar. 

Camera se învârte în jurul meu. 

— Sun-o... pe Carolyn, reuşesc să mai spun. Ridic telefonul, 
încercând să găsesc numărul de telefon, înainte ca Jacobson să 
mi-l ia din mână. Ea ştie... ce să facă... 

— Doamnă Brock! strigă Jacobson la telefon. Aud toate 
instrucţiunile date şi ordinele primite ca pe un ecou slab, nu cu 
vocea normală a lui Jacobson, cea de luptă. 

„Nu acum. Nu se poate întâmpla acum.” 

— Va fi bine, nu-i aşa? 

— Cât de repede? 

„Sâmbătă în America. În scurt timp va fi sâmbătă în America. 

Un nor în formă de ciupercă. Un foc roşu şi mistuitor se 
întinde peste ţară. Unde e conducătorul nostru? Unde e 
preşedintele?” 

— Nu... acum... 

— Spune-i să se grăbească! 

„Nu putem răspunde, domnule preşedinte. 

Ne-au dezactivat sistemele, domnule preşedinte. 

Ce ne facem, domnule preşedinte? 

Ce veti face, domnule preşedinte?” 


— Luaţi loc, domnule! Ajutoarele sunt pe drum. 

„Nu sunt pregătit. Încă nu. 

Nu, Rachel, încă nu sunt pregătit să vin la tine, încă nu.” 

Sâmbătă în America. 

Tăcere, dangătul încet al spaţiului mort, nesfârşit şi fără 
formă. 

— Unde naiba e doctorul? 

Apoi, o lumină strălucitoare. 


_SÂMBĂTĂ 
ÎN AMERICA 


CAPITOLUL 43 

Vicepreşedinta Katherine Brandt deschide ochii, smulsă din 
ceața unui vis. Aude din nou sunetul degetelor ce bat în uşa 
dormitorului ei. 

Uşa se deschide uşor şi ciocănitul se aude mai tare. Faţa lui 
Peter Evian, şeful cancelariei ei, apare în uşă. 

— Îmi pare rău că vă trezesc, doamnă vicepreşedintă, spune 
el. 

Pentru o clipă, nu recunoaşte nimic din jurul ei şi îi trebuie o 
secundă ca să-şi dea seama unde se află. E la subsol, doarme 
singură, deşi singură e un termen relativ, având în vedere că 
agenţii stau în faţa uşii micului dormitor. 

Întinde mâna după telefonul de pe noptieră şi se uită la ceas: 
1.03 dimineaţa. 

— Da, Peter, intră. „Vorbeşte calm. Fii întotdeauna pregătită.” 
Îşi spune asta în fiecare zi. Pentru că se poate întâmpla oricând, 
ziua sau noaptea, fără niciun avertisment. Un glonţ. Un 
anevrism. Un infarct. Aşa e viaţa unui vicepreşedinte. 

Se ridică pe pat. Peter, îmbrăcat la costum, cu cămaşă şi 
cravată, ca de obicei, intră şi îi înmânează telefonul lui, deschis 
la un articol de ziar de pe un site. 

Titlul acestuia e: PREŞEDINTELE LIPSEŞTE. 

În articol scrie că surse de la Casa Albă confirmă că 
preşedintele nu e în interiorul acesteia. Şi, mai exact, că nu se 
ştie unde e. 

Sunt speculaţii peste tot, de la cele plauzibile la cele de-a 
dreptul ridicole: o revenire a bolii de sânge a preşedintelui şi 
faptul că e grav bolnav. Sau că plecase din oraş ca să se 
pregătească pentru audierile în Comitetul Special. Sau că îşi 
adunase asistenții apropiaţi ca să pregătească un discurs de 
demisie. Sau că fuge cu banii murdari primiţi de la Suliman 
Cindoruk, părăsind ţara ca să evite urmărirea penală. 

„Preşedintele şi vicepreşedinta sunt în siguranță”, fusese 
declaraţia oficială din noaptea trecută, de după explozia de pe 
pod şi schimbul de focuri de lângă stadionul Nationals Park. Asta 
se întâmplase. Poate era modul corect de a proceda. Să le 
spună tuturor că liderii lor erau în siguranţă, dar să nu specifice 
locaţia lor exactă. Nimeni nu s-ar aştepta şi nimeni nu ar cere 
altceva. 

Dar în acest articol scrie că nici oamenii lui nu ştiu unde e. 


Nici ea nu ştie. 
— Am nevoie de Carolyn Brock, spune ea. 


CAPITOLUL 44 

Carolyn Brock, observă vicepreşedinta, poartă acelaşi costum 
pe care îl avea cu o zi în urmă. De parcă asta nu ar fi suficient, 
ochii ei injectaţi confirmă lipsa somnului. 

Se pare că neobosita şefă a cancelariei nu mersese acasă în 
ultima noapte. 

Stau într-o sală de conferinţe din centrul de operaţiuni de sub 
Casa Albă, la capetele opuse ale unei mese lungi. 
Vicepreşedinta ar fi preferat ca întâlnirea să aibă loc în biroul ei 
personal din Aripa de Vest, dar fusese trimisă la subsol noaptea 
trecută, ca parte a protocolului de continuitate a guvernului şi 
nu vede niciun motiv să conteste asta acum. 

— Unde-i Alex Trimble? întreabă ea. 

— Nu e disponibil, doamnă vicepreşedintă. 

Îşi mijeşte ochii. Asistenţii ei obişnuiau să-i spună că toţi se 
temeau cel mai mult de acea privire răutăcioasă - modul ei dur 
şi tăcut de a-şi comunica nemulţumirea faţă de un răspuns. 

— Asta e tot? Nu e disponibil? 

— Da, doamnă. 

Sângele îi fierbe. Practic, Katherine Brandt este a doua cea 
mai puternică persoană din ţară. Toată lumea o tratează aşa, 
cel puţin oficial. Ea trebuie să recunoască, oricât de mult îl 
displăcuse pe Jon Duncan, pentru că trecuse peste ea şi îi furase 
nominalizarea care de drept îi aparţinea, şi oricât de greu îi 
fusese să îşi muşte limba şi să îşi accepte rolul ca vioara a doua, 
preşedintele îi oferise rolul pe care i-l promisese, îi ceruse 
sfaturile şi îi acordase un loc la masa tuturor deciziilor 
importante. Duncan îşi respectase partea lui din înţelegere. 

Totuşi, amândouă ştiu că adevărata putere din cameră este 
Carolyn. 

— Carolyn, unde-i preşedintele? 

Carolyn îşi deschide braţele în semn că nu ştie, întotdeauna 
se comportă ca un diplomat. Brandt nu se poate abţine să nu 
simtă un respect amestecat cu pică pentru şefa cancelariei, ce 
forţase mâinile membrilor Congresului, avusese grijă ca totul să 
funcţioneze conform programului şi păstrase ordinea în 
personalul Casei Albe, toate în serviciul agendei preşedintelui. 
Pe vremea când Carolyn era în Congres, înainte de scăparea pe 
care o avusese în faţa unui microfon, mulţi oameni credeau că 
avea să fie viitoarea preşedintă a Camerei Reprezentanţilor sau 


chiar un candidat prezidenţial. Vorbea bine, era bine pregătită, 
dinamică, un agent electoral puternic, era atrăgătoare, dar nu 
superbă ca o regină a frumuseţii - mersul pe sârmă permanent 
pe care trebuie să îl execute femeile în politică - ea putea fi una 
dintre cele mai bune. 

— Carolyn, te-am întrebat unde e preşedintele. 

— Doamnă vicepreşedintă, nu vă pot răspunde la această 
întrebare. 

— Nu poţi sau nu vrei? zice vicepreşedinta gesticulând. Ştii 
unde e? Poţi să-mi spui măcar atât? 

— Doamnă, ştiu unde e. 

— E... E bine? E în siguranţă? 

Carolyn o privi inexpresiv. 

— E cu Serviciul Secret, dacă asta... 

— Of, Doamne, Carolyn, nu poţi să-mi dai un răspuns direct? 

Se privesc în ochi pentru un moment. Carolyn Brock nu e un 
adversar slab. lar loialitatea ei faţă de preşedinte transcende 
totul. Dacă va trebui să încaseze câteva gloanţe pentru acel om, 
o va face. 

— Nu am autorizaţie să vă spun unde este, zice ea. 

— Preşedintele a zis asta. A zis că nu-mi poţi spune. 

— Bineînţeles, ordinul nu a fost special pentru 
dumneavoastră, doamnă. 

— Dar mă include şi pe mine. 

— Doamnă vicepreşedintă, nu vă pot oferi informaţia pe care 
o doriţi. 

Vicepreşedinta loveşte în masă cu palmele şi se ridică de pe 
scaun. 

— De când, spune ea după un moment, se ascunde 
preşedintele de noi? 

Se ridică şi Carolyn şi se holbează din nou una la alta. Nu se 
aşteaptă la un răspuns de la Carolyn, iar Carolyn nu o 
dezamăgeşte. Majoritatea oamenilor s-ar ofili sub privirea ei din 
cauza tăcerii incomode, dar Brandt e sigură că s-ar chiori la ea 
toată noaptea dacă ar fi nevoie. 

— Mai doriţi să ştiţi şi altceva, doamnă vicepreşedintă? Are 
aceeaşi voce eficientă şi calmă care o descurajează pe 
vicepreşedintă şi mai mult. 

— De ce suntem închise? întreabă ea. 


— Din cauza violenţelor de azi-noapte, spune Carolyn. Doar ca 
o precau... 

— Nu, spune ea. Violenţele de azi-noapte au făcut parte dintr- 
o investigaţie a FBI şi a Serviciului Secret, nu-i aşa? O 
investigaţie a unui fals? Cel puţin, asta a fost anunţat în public. 

Şefa cancelariei nu vorbeşte şi nu se mişcă. Lui Branat i se 
păruse întotdeauna falsă acea poveste. 

— Din cauza acelor violenţe, ar putea fi nevoie să stau închisă 
pentru scurt timp la început, continuă ea. Câteva minute sau o 
oră, până când se rezolvă totul. Dar am fost aici jos toată 
noaptea. Şi ar trebui să rămân aici? 

— Deocamdată, da, doamnă. 

Merge spre Carolyn şi se opreşte aproape de ea. 

— Atunci nu-mi spune că e doar din cauza violenţelor 
petrecute noaptea trecută în capitală. Spune-mi de ce suntem 
închise cu adevărat. Spune-mi de ce urmăm protocolul de 
continuitate a guvernului. Spune-mi chiar acum de ce se teme 
preşedintele pentru viaţa lui. 

Carolyn clipeşte încordată de câteva ori, dar rămâne stoică. 

— Doamnă, am primit ordin direct de la preşedinte să 
securizăm Casa Albă pentru protocolul de continuare a 
guvernării. Nu sunt în măsură să pun la îndoială acel ordin. Nu 
sunt în măsură să întreb de ce. Şi nu... Se uită în altă parte şi îşi 
strânge buzele. 

— Şi nici eu nu sunt în măsură - asta vrei să spui, Carolyn? 

Carolyn se întoarce şi o priveşte în ochi. 

— Da, doamnă. Asta voiam să spun. 

Vicepreşedinta clatină din cap, înfuriindu-se. 

— E vorba de punerea sub acuzare? întreabă ea, deşi nu îşi 
poate imagina cum. 

— Nu, doamnă. 

— E o problemă de securitate naţională? 

Carolyn nu răspunde, rămânând nemişcată. 

— E vorba despre „Evul Mediu”? 

Carolyn tresare dar nu vrea să răspundă la întrebare. 

— Ei bine, doamnă Brock, spune ea, chiar dacă nu sunt eu 
preşedintele... 

„Încă.” 

— Dar sunt vicepreşedinta. Nu primesc ordine de la tine. Şi nu 
am auzit niciun ordin de închidere de la preşedinte.. Ştie cum să 


mă contacteze. Numărul meu e în agenda lui telefonică. Poate 
să mă sune oricând şi să-mi spună ce naiba se întâmplă. 

Se întoarce şi se îndreaptă spre uşă. 

— Unde mergeţi? o întreabă Carolyn, cu o voce diferită, mai 
puternică, mai puţin respectuoasă. 

— Unde crezi că merg? Am o zi încărcată. Inclusiv un interviu 
cu cei de la Meet the Press, a căror primă întrebare sunt sigură 
că va fi: „Unde-i preşedintele?” 

Şi, mai important, înainte de aia: întâlnirea pe care o 
programase noaptea trecută, după ce fusese sunată în reşedinţa 
ei personală. Ar putea fi una dintre cele mai interesante întâlniri 
din viaţa ei. 

— Nu plecaţi din centrul de operaţiuni. 

Vicepreşedinta se opreşte în pragul uşii. Se întoarce cu faţa 
spre şefa cancelariei Casei Albe, care tocmai îi vorbise într-un fel 
în care nu o mai făcuse nimeni de la alegeri - de fapt, cu mult 
timp înainte de ele. 

— Pardon? 

— Aţi auzit ce-am spus. Se pare că şefa cancelariei terminase 
cu orice simulacru de respect. Preşedintele doreşte să rămâneţi 
în centrul de operaţiuni. 

— Ascultă-mă, lacheu neales! Eu primesc ordine doar de la 
preşedinte. Până când o să aud ceva de la el, o să fiu în biroul 
meu din Aripa de Vest. 

lese din cameră şi ajunge în hol, unde şeful cancelariei ei, 
Peter Evian, îşi ridică privirea din telefon. 

— Ce se-ntâmplă? întreabă el, ţinând pasul cu ea. 

— O să-ţi spun eu ce nu se-ntâmplă, zice ea. Nu mă scufund 
odată cu corabia asta. 


CAPITOLUL 45 

Calmul de dinaintea furtunii. 

Calmul nu e pentru el, ci pentru ei, pentru oamenii lui, pentru 
mica lui echipă de genii de la computere, care îşi petrecuseră 
ultimele douăsprezece ore trăind bine. Mângâiaseră femei care, 
în mod normal, nici nu s-ar deranja să privească în direcţia lor, 
care făcuseră sex cu ei în zece feluri şi le oferiseră plăceri pe 
care ei nu le experimentaseră niciodată în tinereţea lor. Băuseră 
şampanie din sticle care, de obicei, nu ajung decât la buzele 
elitelor lumii. Se ospătaseră cu caviar, pateu, homar şi file 
mignon. 

Acum dorm, toţi, ultimul retrăgându-se în urmă cu doar o oră. 
Niciunul dintre ei nu se va trezi înainte de prânz. Niciunul dintre 
ei nu îi va fi de vreun folos azi. 

Dar asta e bine. Işi făcuseră partea lor din toată treaba. 

Suliman Cindoruk stă pe terasa apartamentului de lux, cu 
ţigara arzându-i printre degete, cu telefoanele, laptopurile şi 
cafeaua pe masa de lângă el, rupând un croasant în timp ce îşi 
ridică faţa în lumina dimineţii. 

„Bucură-te de dimineaţa asta liniştită, îşi aminteşte el. Pentru 
că, atunci când soarele va răsări mâine peste râul Spree, pe 
vremea asta, nu va mai fi pace.” 

Işi pune micul dejun într-o parte. Nu se poate linişti. Nu poate 
mânca, are arsuri. 

Işi ia laptopul, apasă pe reîncărcare pentru ecran şi caută 
printre primele ştiri din on-line. 

Principalul articol: planul abandonat de a-l asasina pe regele 
Saad ibn Saud al Arabiei Saudite şi zecile de arestări şi reţineri 
de suspecți după acesta. Posibilele motive, conform site-urilor 
de ştiri şi experţilor despre care se presupune că sunt 
„informaţi”, care se găsesc pe toate canalele de cablu: 
reformele  pro-democratice ale noului rege. Liberalizarea 
drepturilor femeilor. Atitudinea lui dură împotrivii Iranului. 
Implicarea Arabici Saudite în războiul civil din Yemen. 

Al doilea articol: evenimentele din Washington, de noaptea 
trecută, schimbul de focuri şi explozia de pe pod, împuşcăturile 
de lângă stadion, ce au declanşat securizarea Casei Albe, prin 
oprirea oricărui flux de informaţii şi de persoane. Autorităţile 
federale declaraseră că nu era vorba despre terorism. Nu, totul 
făcea parte dintr-o investigaţie de fals făcută de FBI împreună 


cu Departamentul Trezoreriei. Până acum, mass media pare să 
creadă asta, dar povestea este foarte nouă. 

lar pana de curent de la stadion, care precedase 
împuşcăturile -, doar o coincidenţă? Da, spun autorităţile 
federale. E doar o întâmplare că, într-un stadion plin cu oameni 
şi pe o rază de patru sute de metri în jurul lui, se întâmplă o 
mare pană de curent chiar cu o secundă sau două înainte ca 
agenţii federali şi investigatorii de falsuri să lumineze strada 
Capitol, ca şi cum ar reconstitui faimosul schimb de focuri de la 
O. K. Corral. 

Preşedintele Duncan trebuie să ştie că această poveste 
ridicolă nu va rezista pentru totdeauna. Dar probabil că nu-i 
pasă. Preşedintele doar încearcă să câştige timp. 

Însă nu ştie cât timp mai are. 

Unul dintre telefoanele lui Suli vibrează. Este cel cu cartelă 
preplătită. Mesajul călătorise în jurul globului înainte să ajungă 
la el, prin intermediari anonimi, ajungând la servere îndepărtate 
din zeci de ţări. Cineva care ar încerca să urmărească mesajul l- 
ar găsi oriunde, de la Sydney, Australia până în Nairobi, Kenya 
sau Montevideo, Uruguay. 

„Confirm că lucrăm conform programului”, scrie în mesaj. 

El rânjeşte. De parcă ei ştiu care e programul. 

El scrie un răspuns: „Confirm că Alfa e moartă”. 

„Alfa” înseamnă Nina. 

În toate articolele din Online despre violențele de noaptea 
trecută de lângă stadionul de baseball, despre schimbul de 
focuri şi explozia de pe podul dintre capitală şi Virginia, nu se 
menţionase niciodată despre vreo femeie moartă. 

Apasă pe Trimitere şi aşteaptă în timp ce mesajul circulă pe 
ruta lui ocolitoare. 

ÎI cuprinde o emoție. Durerea trădării Ninei. Şi a pierderii ei. 
Poate că nu îşi înţelesese pe deplin sentimentele pentru ea. 
Pentru mintea ei revoluţionară. Pentru corpul ei dur şi agil. 
Pentru apetitul ei vorace pentru explorare în lumea cibernetică 
şi în pat. Petrecuseră ore, zile şi săptămâni colaborând, se 
provocaseră, îşi stimulaseră reciproc ideile, îşi oferiseră şi 
refuzaseră ipoteze, trecuseră prin încercări şi erori, ghemuiţi în 
faţa unui laptop, teoretizând la un pahar cu vin sau goi în pat. 


1 Schimb de focuri renumit, care a avut loc între oamenii legii şi proscrişi pe 
26 octombrie 1881. (n. red.) 


Astea se întâmplaseră înainte ca ea să-şi piardă interesul 
romantic pentru el. Putea trăi cu asta. Nu intenţiona să rămână 
cu o femeie. Dar nu putuse înţelege niciodată cum de se 
cuplase cu Augie, dintre toţi oamenii, trolul urât. 

„Stop!” îşi atinge ochii. Nu are rost. 

Vine răspunsul: 

„Ni s-a confirmat moartea agentului Alfa.” 

Aceasta nu e o confirmare. Dar îl asiguraseră de 
profesionalismul şi competenţa echipei trimise în America şi nu 
avea de ales decât să-i creadă. 

Suli trimite încă un mesaj: „Dacă Alfa e moartă, atunci lucrăm 
conform programului”. 

Răspunsul vine atât de repede, că Suli presupune că îşi 
intersectase calea cu mesajul lui. 

„Ni s-a confirmat că Beta e viu şi arestat.” 

Beta înseamnă Augie. Aşadar, reuşise. E cu americanii. 

Suli nu se poate abţine şi zâmbeşte. 

Alt mesaj vine foarte repede după ultimul. Sunt nervoşi. 

„Confirmăm că respectăm programul după această evoluţie a 
evenimentelor.” 

El răspunde repede: „Confirm. Conform programului”. 

Ei cred că ştiu programul pentru răspândirea virusului. Nu-l 
ştiu. 

Nici Suli nu-l ştie în acest moment. Acum, totul e în mâinile lui 
Augie. 

Fie că îşi dă seama de asta sau nu. 


CAPITOLUL 46 

— ...Trebuie să-l trezim. 

— Se va trezi când va putea. 

— Soţia mea spune să-l trezim. 

Cu mult deasupra mea e suprafaţa apei. Lumina soarelui 
sclipeşte în valurile care clipocesc. 

Înot spre ea, agitându-mi braţele şi dând din picioare. 

Aerul pătrunde repede în plămâni, iar lumina e foarte 
puternică, îmi arde ochii... 

Clipesc de câteva ori şi închid ochii din cauza luminii din faţa 
mea, începând să văd încet, încet, mai clar. 

Mă concentrez la Augie, care stă pe canapea, cu cătuşe pe 
încheieturile mâinilor şi pe glezne, cu ochii negri şi obosiţi. 

Plutesc, timpul nu mai înseamnă nimic, în timp ce îi privesc 
ochii strânşi din cauza concentrării şi buzele mişcându-i-se 
puţin. 

„Cine eşti, Augustas Koslenko? Pot să am încredere în tine? 

Nu am de ales. Tu sau nimic. ” 

Îşi întoarce puţin încheietura mâinii, aproape imperceptibil. 
Nu se uită la cătuşele de fier. Se uită la ceas. 

Ceasul lui. 

— Cât e ceasul... în ce zi... încerc să înaintez, dar sunt 
împiedicat de durerea din gât şi spate, de o perfuzie ce îmi iese 
din braţ, cu tubul întins în spatele meu. 

— E treaz, e treaz! E vocea soţului lui Carolyn, Morty. 

— Domnule preşedinte, e doamna doctor Lane. Îşi ţine mâna 
pe umărul meu. Faţa ei apare între mine şi lumină. Am făcut o 
transfuzie de trombocite. Sunteţi bine. E patru fără un sfert 
dimineaţa, sâmbătă dimineaţa. Aţi fost inconştient mai bine de 
patru ore. 

— Trebuie să... 

Încerc să mă ridic din nou, mă aplec înainte, simțind ceva sub 
mine, un fel de pernă. 

Doamna doctor Lane mă apasă uşor pe umăr. 

— Uşurel! Ştiţi unde sunteţi? 

Încerc să-mi revin. Sunt dezechilibrat, dar sigur ştiu unde sunt 
şi cu ce mă confrunt. 

— Trebuie să plec, doamnă doctor. N-am timp. Scoateţi-mi 
perfuzia! 

— Uau! Staţi puţin! 


— Scoateţi-mi perfuzia sau o voi face eu. Morty, îi spun, 
văzându-l cu telefonul la ureche. E Carrie? 

— Stop! îmi spune doamna doctor Lane, după ce i-a dispărut 
zâmbetul. Uitaţi de Morty pentru un minut. Acordaţi-mi şaizeci 
de secunde şi ascultaţi-mă! 

Trag adânc aer în piept. 

— Şaizeci de secunde. Incepeti! 

— Şefa cancelariei dumneavoastră mi-a explicat că nu puteţi 
rămâne aici, că trebuie să mergeţi undeva. Nu vă pot opri. Dar 
pot merge cu dumneavoastră. 

— Nu, îi spun. Asta nu e o opţiune. 

Işi mişcă falca. 

—E acelaşi lucru pe care l-a spus şefa cancelariei 
dumneavoastră. Luaţi această perfuzie cu dumneavoastră în 
maşină, zice ea. Terminaţi punga. Agentul dumneavoastră... 

— Jacobson, strigă el. 

— Da! Spune că a făcut nişte cursuri de prim ajutor pe când 
era în Marină. El vă poate scoate perfuzia atunci când e gata. 

— Bine, îi zic şi mă aplec înainte, simţindu-mă de parcă am 
fost lovit în cap de şase sau opt ori. 

Ea mă împinge înapoi. 

— Ar trebui să staţi întins pe spate în următoarele douăzeci şi 
patru de ore. Ştiu că nu veţi face asta. Dar trebuie să vă limitați 
eforturile fizice cât de mult puteţi. Staţi aşezat, nu în picioare. 
Mergeţi, nu alergaţi. 

— Înţeleg! Îmi întind mâna dreaptă şi îmi mişc repede 
degetele. Morty, dă-mi-o pe Carolyn la telefon. 

— Da, domnule. 

Morty îmi pune telefonul în mână, iar eu îl duc la ureche. 

— Carrie, se va întâmpla azi. Anunţă-ne echipa. Asta este 
confirmarea mea oficială că trecem la stadiul doi. 

E tot ce trebuie să spun ca să ne pregătim pentru ceea ce 
urmează să înfruntăm. În scenarii „normale”, cel puţin cele care 
se întâmplă după 1959, aş face referire la nivelurile sistemului 
de alertă DEFCON, specifice sistemelor militare din lume ori 
pentru comandamentele operaţionale selectate. Asta e ceva 
diferit - ne confruntăm cu o criză pe care nici nu am fi conceput- 
o în anii '50, şi trebuie să punem lucrurile în mişcare în feluri 
foarte diferite faţă de cum le-am face în timpul unui atac 
nuclear convenţional. Carrie ştie exact ce presupune nivelul doi, 


parţial pentru că am fost în nivelul unu în ultimele două 
săptămâni. 

Nu se aude nimic din telefon decât sunetele respirației lui 
Carrie. 

— Domnule preşedinte, spune, e posibil să fi început deja. 

Ascult, timp de două dintre cele mai rapide şi, paradoxal, mai 
lungi minute din viaţa mea. 

— Alex! strig. Uită de maşină! Du-ne cu Marine One! 


CAPITOLUL 47 

Jacobson conduce. Alex stă lângă mine, pe bancheta din 
spate a SUV-ului, cu punga de perfuzie ridicată între noi. Augie 
stă vizavi de mine. 

Ţin un laptop în poală şi mă uit la un videoclip, o filmare din 
satelit a unui cvartal din zona industrială a oraşului Los Angeles. 
Pe cea mai mare parte a cvartalului se află o construcţie 
masivă, cu coşuri, un fel de mare fabrică. 

Totul e scăldat în întuneric. În colţul ecranului apare ora 02:07 
- e trecut de două dimineaţa, aproximativ acum două ore. 

Mingi de foc portocalii explodează, aruncând în aer acoperişul 
şi ferestrele laterale, zguduind şi, în cele din urmă, prăbuşind o 
parte a fabricii. Tot cvartalul dispare într-un nor de fum negru şi 
portocaliu. 

Opresc videoclipul şi dau clic pe căsuţa din colţul ecranului. . 

Căsuţa se deschide pe tot ecranul care e împărţit în trei. În 
centrul ecranului e Carolyn, de la Casa Albă. În stânga ei e 
directoarea în funcţie a FBI, Elizabeth Greenfield. In dreapta lui 
Carolyn e Sam Haber, secretarul pentru securitate internă. 

Port căşti conectate la laptop, aşa că partea lor din 
conversaţie va ajunge doar la urechile mele. Vreau să aud eu 
totul mai întâi, fără să audă Augie. 

— Bine, am văzut-o, spun clar. Începeţi cu începutul. Am o 
voce răguşită în timp ce încerc să scap de mahmureala 
provocată de tratament şi vreau să mă concentrez. 

— Domnule preşedinte, zice Sam Haber. Explozia s-a petrecut 
în urmă cu două ore. Flacăra a fost enormă, după cum vă puteți 
imagina. Incă încearcă să o stingă. 

— Spune-mi despre companie, îi zic. 

— Domnule, este un furnizor în domeniul apărării. Unul dintre 
cei mai mari furnizori ai Departamentului de Apărute. Au câteva 
fabrici în apropiere de Los Angeles. 

— Ce-i aşa de special la asta? 

— Domnule, această fabrică produce avioane de 
recunoaştere. 

Nu văd legătura. Un furnizor în domeniul apărării? Avioane de 
recunoaştere? 

— Există victime? 


— Poate câteva zeci, nu sute. S-a întâmplat la miezul nopții, 
aşa că era acolo doar personalul de securitate. E prea devreme 
să ştim sigur. 

— Din ce cauză? întreb, având grijă să limitez partea mea din 
conversaţie. 

— Domnule, tot ce putem spune cu siguranță este că au 
explodat nişte gaze. Ceea ce nu sugerează automat un agent 
ostil. E evident că gazele mai explodează din când în când. 

Imi ridic privirea spre Augie, care mă priveşte şi el. Clipeşte şi 
se uită în altă parte. 

— Există un motiv pentru care aud despre asta. 

— Aveţi dreptate, domnule. Compania a contactat 
Departamentul Apărării. Tehnicienii lor insistă pe faptul că totuşi 
ceva, cumva, le-a resetat vitezele pompelor şi setările valvelor. 
Cu alte cuvinte, a fost un sabotaj ce a produs o presiune care a 
spart racordurile şi sudurile. Dar nu a fost făcută manual, acolo, 
de o persoană. Acele locuri au o securitate mai strictă decât 
birourile guvernamentale. 

— A fost făcută de la distanţă, îi spun. 

— Aveţi dreptate, domnule. Ei cred că a fost făcută de la 
distanţă. Dar încă nu putem spune asta cu siguranţă. _ 

Pun pariu însă că ştiu cine ar putea să facă asta. li arunc o 
privire lui Augie, care îşi priveşte ceasul, fără să-şi dea seama că 
mă uit la el. 

— Suspecţi avem? întreb. 

— Încă nu avem nimic evident, spune Sam. ICS-CERT 
cercetează incidentul. Se referă la Centrul de Răspuns la 
Urgenţe Cibernetice din Sistemele de Control Industrial din 
cadrul Departamentului pentru Securitate Internă. 

— Dar ştim ceva, domnule. Chinezii au încercat să intre în 
sistemele noastre de conducte de gaze în 2011 şi 2012, spune 
el. Poate că asta înseamnă că au reuşit. Dacă au extras 
informații de la vreun utilizator al sistemului, atunci ar putea 
face orice vor în interiorul sistemului. 

Chinezi. Poate. 

— Cred că întrebarea numărul unu e dacă credem că... 

li arunc o privire lui Augie, care se uită pe geam. 

Carolyn spune: _ 

— Ar putea fi vorba despre „Evul Mediu”? Inţelege de ce ezit 
să spun prea multe în faţa lui Augie. Incă o dată, e alături de 


mine, îmi citeşte gândurile şi îmi termină propoziţiile în aşa fel 
încât Augie să nu le audă. 

— Pun întrebarea pentru că vreau să ştiu. 

— Dar întreb şi pentru că vreau să aud răspunsul secretarului 
pentru securitate internă. Sam face parte din cercul celor opt 
care ştiu despre „Evul Mediu”. Carolyn nu a divulgat 
informaţiile. Liz Greenfield nu a divulgat informaţiile. Am exclus 
două persoane din cele opt. 

Sam Haber este unul dintre cei şase pe care nu l-am exclus. 

Sam pufăie şi dă din cap ca şi cum nu e de acord cu asta. 

— Ei bine, domnule preşedinte, doamna Brock tocmai m-a 
informat că avem motive să credem că astăzi este ziua aceea. 

— Aşa e, spun. 

— Nu mi-a zis care e sursa noastră pentru acea informație. 

— Aşa e, repet eu. E felul meu de a spune: „Și nici nu o să-ți 
spunem sursa, Sam”. 

Aşteaptă puţin şi îşi dă seama că nu va primi mai multe 
informaţii, îşi înclină capul, dar nu răspunde altcumva. 

— Bine, domnule, dacă acesta e cazul, atunci recunosc că 
sincronizarea e suspectă. Totuşi, trebuie să vă spun că mi 
separe ceva diferit. „Evul Mediu” e un malware, un virus pe care 
I-am descoperit. 

Ei bine, de fapt, nu l-am descoperit. Ei - Augie şi Nina - ni l-au 
arătat. Dar Sam nu ştie asta. Nici măcar nu ştie că Augie există. 

Sau ştie? 

— Dar asta - asta pare să fie o metodă mai convențională, ca 
un virus de tip spearphishing, continuă el. Au incercat să 
compromită un director de companie ademenindu-l să deschidă 
un ataşament al unui e-mail sau să dea click pe un link ce 
instalează un cod malitios ce îi permite hackerului să aibă acces 
la autorizații şi tot felul de informații importante. După ce 
extragi autorizatiile şi ai acel gen de acces, poți să faci tot felul 
de lucruri - aşa cum s-a întâmplat în acest caz. 

— Dar de unde ştim că e ceva diferit de „Evul Mediu”? insistă 
Carolyn. Nu putem spune că „Evul Mediu” nu provine dintr-un 
virus de tip spearphishing. Nu ştim cum a intrat virusul în 
sistem. 

— Aveţi dreptate. Încă nu pot exclude asta. Au trecut doar 
câteva ore. Vom lucra imediat la asta. Vom obţine un răspuns 
cât mai repede posibil 


„Cât mai repede posibil” are azi un nou sens. 

— Domnule preşedinte, spune Sam, am contactat toate 
companiile de gaze pentru securitatea conductelor. ICS-CERT 
lucrează cu ele la protocoalele de gestionare a urgențelor. 
Sperăm să împiedicăm repetarea acestui incident. 

— Domnule preşedinte. Alex îmi dă un ghiont. SUV-ul nostru a 
ajuns în heliportul din estul Virginiei, iar marele elicopter Marine, 
verde cu alb, e luminat doar de becurile din jurul heliportului. 

— Sam, deocamdată va trebui să te las să te întorci la treabă, 
îi spun. Ţine-le pe Carolyn şi pe Liz tot timpul la curent. Doar pe 
ele! E clar? 

— Da, domnule. Acum plec. 

Treimea de ecran a lui Sam dispare. Ecranul se modifică, iar 
Carolyn şi Liz apar în imagini mai largi. 

Mă întorc spre Alex. 

— Du-l pe Augie în Marine One. Vin şi eu acolo. 

Aştept ca Alex şi Augie să plece din SUV. Apoi mă întorc spre 
Carolyn şi Liz. 

Spun: 

— De ce ar vrea să arunce în aer o fabrică de avioane 
furnizate Departamentului de Apărare? 


CAPITOLUL 48 

— Habar n-am, răspunde Augie atunci când îi repet 
întrebarea. 

Stăm în Marine One, aşezaţi vizavi unul de celălalt, în scaune 
de piele de culoare crem, în timp ce elicopterul se ridică încet în 
aer. 

— Nu ştiu nimic despre o acţiune ca aceasta, spune el. Nu am 
jucat niciun rol în aşa ceva. 

— N-ai intrat niciodată neautorizat într-un sistem de conducte 
sau în sistemul unui furnizor al Departamentului Apărării? N-ai 
făcut niciodată lucruri de genul acesta? 

— Domnule preşedinte, dacă vorbim la modul general, atunci 
da, am făcut asemenea lucruri. Aţi spus că e vorba despre un 
virus de tip spearphishing? 

— Da. 

— Atunci, da, am făcut astfel de lucruri. La început, chinezii 
au perfecţionat această artă. Au încercat să intre în sistemul 
vostru de conducte de gaz, nu-i aşa? 

Aceeaşi idee pe care a propus-o şi Haber. 

— Ceea ce au făcut chinezii este o informaţie publică, spune 
Augie. Dar nu noi am făcut asta aici. Sau ar trebui să spun: nu 
eu am făcut asta. 

— Poate Suliman Cindoruk să intre în sistemul nostru de 
conducte fără ajutorul tău? 

— Bineînţeles că da, are o echipă de oameni care pot face 
asta. Aş spune că eu eram cel mai avansat, dar nu vorbim 
despre ceva dificil. Oricine poate încărca un virus într-un e-mail 
şi spera că ţinta va da clic pe el. 

Acest ciberterorism este noul Vest Sălbatic. E o frontieră nouă 
şi înspăimântătoare. Oricine stă pe canapea, în lenjerie, poate 
submina securitatea unei naţiuni. 

— Nu ai auzit nimic despre Los Angeles. 

— Nu! 

Mă las pe spate, pe scaunul meu. 

— Atunci nu ştii nimic despre asta. 

— Nu ştiu, spune el. Şi nu pot înţelege ce ar fi de câştigat din 
aruncarea în aer a unei companii ce construieşte avioane pentru 
dumneavoastră. 

Nu pot să-l contrazic. La ce ar folosi distrugerea unei fabrici? 

Trebuie să mai fie ceva în toată treaba asta. 


— Bine! Bine, Augie. Îmi frec degetele, mă lupt cu epuizarea 
de după transfuzia de trombocite şi cu exasperarea provocată 
de faptul că niciodată nu ştiu ce se va întâmpla în continuare. 
Spune-mi! Spune-mi cum te-ai infiltrat în sistemele noastre şi 
spune-mi ce pagube va provoca asta. 

In sfârşit, avem ocazia asta. De când ne-am întâlnit prima 
dată la stadion, ne-am ferit de gloanţe, am scăpat din 
ambuscade, din maşini şi am leşinat aproape de miezul nopţii, 
aşa că n-am avut ocazia să ne ocupăm de asta. 

— Vă pot asigura că eforturile noastre nu au fost atât de 
rudimentare precum introducerea pe furiş a unor virusuri în e- 
mailuri în speranţa că cineva le va deschide, spune el. Şi vă 
asigur că numele vostru de cod, „Evul Mediu”, e unul potrivit. 


CAPITOLUL 49 

Mă forţez să beau nişte cafea pe Marine One, sperând să scap 
de confuzia indusă de medicamente. Trebuie să mă implic 100% 
în jocul meu. Următorul pas s-ar putea să fie cel mai important 
dintre toate. 

Se crapă de ziuă, iar norii au o nuanţă magnifică şi focoasă de 
portocaliu. În mod normal, aş fi profund impresionat de 
privelişte, e un memento al omnipotenţei naturii, ne aduce 
aminte cât de mici suntem în lumea asta pe care am moştenit-o. 
Dar acei nori îmi amintesc de mingea de foc pe care tocmai am 
văzut-o în Los Angeles, în imaginile transmise prin satelit, iar 
soarele ce răsare mă anunţă cât de tare bate ceasul, cu ecouri 
de gong. 

— Sunt pregătiţi pentru noi, îmi spune Alex Trimble, 
ridicându-şi privirea spre mine în timpul conversaţiilor pe care le 
poartă prin căşti. Camera de comunicaţii e sigură. Camera 
consiliului de război e sigură. Terenurile sunt verificate şi sigure. 
Baricadele şi camerele de filmat sunt la locul lor. 

Aterizăm uşor într-un loc amenajat pentru aterizarea 
elicopterelor, un teren gol de formă pătrată, printre pădurile 
vaste ale Virginiei. Suntem în mijlocul unui domeniu deţinut de 
un prieten de-al meu, un investitor ce merge la risc şi care, după 
cum mărturiseşte chiar el, nu ştie nimic despre ceea ce el 
numeşte „chestii tehnice despre computere”, dar recunoaşte un 
câştigător atunci când îi simte mirosul, pentru că a investit 
milioane într-o companie nouă de software şi a transformat 
acele milioane în miliarde. Asta e casa lui de vacanţă, locul lui 
de pescuit pe lac sau de vânat căprioare atunci când nu e în 
Manhattan sau în Silicon Valley. Are mai mult de patru sute de 
hectare de pădure de pini cu flori sălbatice, pentru vânat şi 
mers cu barca pe lac, drumeţii lungi şi focuri de tabără. Am 
venit aici cu Lilly, în câteva weekenduri, după moartea lui 
Rachel, am stat pe ponton şi am făcut plimbări lungi, încercând 
să găsim secretul care să ne ajute sa facem faţă pierderii 
suferite. 

— Noi am ajuns primii aici, nu-i aşa? îl întreb pe Alex. 

— Da, domnule. 

Bine. Vreau măcar câteva minute pentru a aranja nişte lucruri 
şi a mă curăța puţin. Acum nu mai am voie să greşesc. 


În următoarele câteva ore, am putea schimba istoria omenirii 
pentru generaţii întregi de-acum încolo. 

La sud de locul nostru de aterizare sunt cărări ce duc până la 
doc, dar se văd doar pădurile dese. La nord de noi e o căsuţă 
construită în urmă cu mai bine de un deceniu, din buşteni de pin 
alb, culoarea lemnului schimbându-se de-a lungul anului din 
galben-maroniu într-un portocaliu-închis care aproape că se 
asortează cu cerul din zori. 

Una dintre cele mai bune calităţi ale acestui loc, mai ales din 
perspectiva lui Alex, e inaccesibilitatea lui. Nu se poate intra pe 
aceasta proprietate din sud sau din vest, pentru că e protejată 
de un gard electric înalt de nouă metri, pe care sunt montate 
camere de filmat şi senzori. Partea de sud a proprietăţii se 
învecinează cu un lac mare, păzit de agenţii Serviciului Secret 
care stau pe doc. lar ca să aibă cineva acces cu maşina 
personală, ar trebui să găsească un drum nemarcat de pietriş de 
lângă autostrada regiunii, apoi să întoarcă pe o cărare 
baricadată de vehiculele Serviciului Secret. 

Am insistat să nu fiu protejat de mulţi agenţi, pentru că 
această locaţie trebuie să rămână secretă. Ce se va întâmpla, 
trebuie să rămână secret. lar Serviciul Secret are tendinţa de a 
ieşi în evidenţă atunci când acţionează în forţă - este făcut să 
iasă în evidenţă. Am ajuns la un echilibru bun între siguranţă şi 
invizibilitate. 

Merg cu picioarele tremurânde pe o mică pantă, cărând 
suportul perfuziei cu mâna, deoarece roţile lui nu se întorc uşor 
pe iarba deasă. Aerul de aici e foarte diferit, proaspăt, curat şi 
dulce datorită mirosului florilor sălbatice, şi sunt tentat să uit 
pentru o clipă că lumea ar putea fi în pragul dezastrului. 

Intr-o parte a peluzei întinse, a fost montat un cort, în 
totalitate negru. Dacă nu ar fi culoarea şi faptul că o draperie 
acoperă toate părţile, ar arăta ca orice alt cort montat pentru o 
petrecere în aer liber. Dar e un cort montat ca să permită 
conversații secrete, personale sau electronice, care să se 
desfăşoare într-o izolare totală, cu bruierea tuturor celorlalte 
semnale şi încercări de a trage cu urechea. 

Vor fi multe conversații importante şi confidenţiale astăzi. 

Agenţii deschid cabana. Înăuntru, tematica rustică a fost 
păstrată în mare măsură - trofee de animale sălbatice montate 


pe perete, tablouri agăţate în rame din lemn de pin, o canoe 
cioplită pe post de bibliotecă. 

Un bărbat şi o femeie iau poziţia de drepţi atunci când intru, 
observă perfuzia din braţul meu, dar nu spun nimic. Bărbatul e 
Devin Wittmer, în vârstă de patruzeci şi trei de ani, care arată 
ca un profesor de facultate - poartă o geacă şi pantaloni, 
cămaşa deschisă la guler, părul lung periat pe spate, cu nişte 
fire cărunte prin barba ce îi acoperă faţa slabă - cu o înfăţişare 
tânără, dar cu cearcăne care arată stresul pe care l-a îndurat în 
ultimele două săptămâni. 

Femeia e Casey Alvarez, în vârstă de treizeci şi şapte de ani, 
un pic mai înaltă decât Devin, cu un aspect puţin mai de 
corporatist american - cu părul negru ca smoala, prins la spate, 
ochelari de vedere cu rame roşii, bluză şi pantaloni negri. 

Devin şi Casey sunt copreşedinţii Echipei de Răspuns la 
Ameninţări Iminente şi fac parte dintr-un grup de lucru pe care l- 
am convocat după ce virusul numit „Evul Mediu” şi-a făcut 
scurta apariţie prin serverele Pentagonului în urmă cu două 
săptămâni. Le-am spus oamenilor mei că voiam cei mai buni 
specialişti, orice ar fi trebuit să facă, de oriunde ar fi venit, oricât 
ar fi costat. 

Am adunat treizeci de oameni, cele mai inteligente minţi în 
domeniul ciberneticii pe care le avem. Câţiva sunt împrumutaţi, 
conform înțelegerilor de strictă confidenţialitate, din sectorul 
privat - companii de software, giganţi ai telecomunicaţiilor, 
firme de securitate cibernetică, furnizori ai armatei. Doi sunt 
foşti hackeri, unul dintre ei ispăşeşte o pedeapsă de 
treisprezece ani într-un penitenciar federal. Dar aproape toţi 
sunt de la diferite agenţii ale guvernului federal - Securitatea 
Naţională, CIA, FBI, NSA. 

Jumătate din echipa noastră e dedicată atenuării amenințării - 
trebuie să ştie cum să limiteze pagubele sistemelor şi 
infrastructurii noastre după ce sunt afectate de virus. 

Dar acum mă preocupă cealaltă jumătate, echipa de răspuns 
la ameninţări, pe care o conduc Devin şi Casey. Sunt dedicați 
opririi virusului, ceva ce nu au putut face în ultimele două 
săptămâni. 

— Bună dimineaţa, domnule preşedinte, spune Devin 
Wittmer. Vine de la NSA. După ce a absolvit la Berkeley, a 
început să proiecteze software de apărare cibernetică pentru 


clienţi ca Apple, apoi a fost recrutat de NSA. A dezvoltat 
instrumente de evaluare a securităţii cibernetice federale pentru 
a ajuta industriile şi guvernele să înţeleagă cât de pregătite sunt 
pentru atacuri cibernetice. Atunci când sistemele majore de 
sănătate din Franţa au fost infectate de virusul Ransom, în urmă 
cu trei ani, l-am împrumutat pe Devin, care a putut să-l 
localizeze şi să-l dezactiveze. Am fost asigurat că nimeni din 
America, în afară de el, nu se pricepe mai bine la găsirea 
breşelor din sistemele cibernetice şi la acoperirea lor. 

— Domnule preşedinte, spune Casey Alvarez, Casey fiind fiica 
unui imigranţi mexicani care s-au stabilit în Arizona ca să îşi 
întemeieze o familie şi să-şi deschidă de-a lungul timpului un 
lanţ de băcănii în sud-vest. Casey nu a arătat niciun interes 
pentru afacere, dar a devenit repede pasionată de computere şi 
a vrut să intre în rândurile poliţiei. Când era studentă la Penn, 
nu a reuşit să ocupe un post la Departamentul de Justiţie. Casey 
s-a apucat să lucreze la calculator şi a reuşit să facă tot ceea ce 
statul şi autorităţile federale n-au putut să rezolve timp de ani 
întregi - s-a infiltrat într-un site ascuns de pornografie infantilă şi 
a dezvăluit identitățile tuturor patronilor site-ului, practic oferind 
pe tavă posibilitatea urmăririi lor penale pentru Departamentul 
Federal de Justiţie şi închizând o operaţiune despre care se 
credea că era cea mai mare furnizoare de pornografie infantilă 
din ţară. Departamentul de Justiţie a angajat-o pe loc şi a rămas 
acolo până când a început să lucreze pentru CIA. În ultimul timp 
a fost trimisă în Orientul Mijlociu cu Comandamentul Central al 
Statelor Unite, unde interceptează, decodează şi întrerupe 
comunicațiile cibernetice dintre grupurile teroriste. 

Am fost asigurat că cei doi sunt, de departe, cei mai buni 
specialişti pe care îi avem. Şi vor întâlni omul care, până acum, 
a fost mai bun decât ei. 

Se vede un pic de admiraţie în expresiile lor atunci când îi 
prezint lui Augie. Fiii Jihadului este o echipă de vedete ale 
terorismului cibernetic, figuri mitologice în lumea lor. Dar simt şi 
focul competiţiei, ceea ce va fi un lucru bun. 

— Devin şi Casey îţi pot arăta camera consiliului de război, îi 
spun. Şi ţin legătura cu restul echipei de răspuns la ameninţări 
din Pentagon. 

— Urmează-mă! îi spune Casey lui Augie. 


Simt puţină uşurare. Măcar i-am adunat laolaltă. După toate 
prin câte am trecut, asta e o mică victorie. 

Acum pot să mă concentrez la ce va urma. 

— Jacobson, spun eu după ce pleacă ei, scoate perfuzia asta! 

— Înainte să se termine, domnule? 

Mă holbez, la el. 

— Ştii ce o să se-ntâmple, nu-i aşa? 

— Da, domnule, bineînţeles. 

— Bine! Şi nu o să am un tub blestemat în braţ. Scoate-l! 

— Da, domnule! Se apucă de treabă. Işi scoate mânuşile de 
cauciuc din geantă şi îşi adună alte obiecte necesare. Incepe să 
vorbească singur, ca un copil care încearcă să memoreze paşii 
dintr-un manual de instruire - „închide clama, stabilizează 
cateterul, trage pansamentul şi banda adezivă spre locul 
injecției şi...” 

— Au! 

— Îmi pare rău, domnule... niciun semn de infecţie... poftim! 
Pune un tampon de tifon pe locul dureros. Ţineţi-l apăsat! 

După un moment, sunt pansat şi gata de plecare. Merg direct 
în dormitorul meu, şi intru în mica baie de acolo. Scot un aparat 
de ras electric şi îmi rad aproape toată barba roşcată, apoi 
folosesc un brici şi cremă de ras ca să termin treaba. Intru şi la 
duş, profitând de moment ca să mă bucur de presiunea apei 
aburinde pe faţa mea, oricât de ciudat ar fi cu braţul meu stâng 
întins în afara duşului, ca să protejez pansamentul de tifon şi 
banda adezivă, făcând totul cu o singură mână. Aveam nevoie 
de un duş şi de un bărbierit. Mă simt mai bine şi aparențele 
contează, cel puţin încă o zi. 

Mă îmbrac cu hainele curate pe care mi le-a adus soţul lui 
Carolyn. 

Incă port blugii şi pantofii mei, dar mi-a dat o cămaşă 
potrivită, boxeri curaţi şi şosete. Tocmai am terminat de 
pieptănat părul când primesc un mesaj de la FBI Liz în care îmi 
transmite că trebuie să vorbim. 

— Alex! strig eu. El apare în dormitor. Unde naiba sunt? 

— Am înţeles că sunt aproape, domnule. 

— Dar e totul bine? Vreau să spun, după cele prin care am 
trecut azi-noapte... 

— Domnule! Am înţeles că sunt în siguranţă şi pe drum. 

— Alex, mai verifică încă o dată informaţia asta. 


Apelez numărul directoarei FBI. 

— Da, Liz. Ce s-a-ntâmplat? 

— Domnule preşedinte, am veşti despre Los Angeles, spune 
ea. Jinta lor nu era furnizorul Departamentului Apărării. 


CAPITOLUL 50 

Cobor la subsol şi mă îndrept spre o cameră din capătul estic, 
unde proprietarul acestei căsuțe, cu ajutorul CIA, a fost destul 
de amabil să monteze o uşă izolată fonic şi să instaleze linii 
sigure de comunicaţie pentru mine atunci când vin în vizită. 
Această cameră de comunicaţii e la câteva uşi distanţă de 
camera consiliului de război din partea stângă a subsolului, 
unde sunt instalaţi Augie, Devin şi Casey. 

Închid uşa, introduc linia sigură în laptopul meu şi fac să-mi 
apară triumviratul, format din Carolyn Brock, Liz Greenfield şi 
Sam Haber de la Securitatea Naţională, pe ecranul împărţit în 
trei. 

— Vorbiţi cu mine, le zic. Grăbiţi-vă! 

— Domnule, în acelaşi cvartal cu furnizorul Departamentului 
de Apărare era şi un laborator medical privat ce avea un 
parteneriat cu statul California şi CDC. 

— Centrul pentru Controlul Bolilor, spun. 

— Da, domnule. În CDC avem o Reţea de Răspuns a 
Laboratoarelor. Avem aproximativ două sute de laboratoare în 
țară, proiectate să răspundă la terorismul biologic şi chimic. 

Simt că îmi trece un val rece prin piept. 

— Cel mai mare membru al Reţelei de Răspuns a 
Laboratoarelor de lângă Los Angeles se învecina cu fabrica 
furnizorului Departamentului Apărării. A fost distrus de incendiu, 
domnule. 

Închid ochii. 

— Vrei să spui că şi cel mai important laborator însărcinat cu 
răspunsul la un atac terorist biologic în LA tocmai a fost ars din 
temelii? 

— Da, domnule! 

— La naiba! Îmi frec tâmplele. 

— Da, domnule. Asta rezumă totul. 

— Şi ce face acel laborator, mai exact? Sau ce făcea? 

— Era primul care diagnostica, spune el. Primul care trata. Cel 
mai important aspect e diagnosticul. Să înțeleagă exact la ce au 
fost expuşi, cetățenii noştri e primul lucru de pe lista 
laboratoarelor de răspuns. Nu poți trata pacientul dacă nu ştii ce 
tratezi. 

Un moment, toată lume tace. 

— Avem de-a face cu un atac biologic în Los Angeles? întreb. 


— Da, domnule, luăm în considerare această ipoteză chiar 
acum. Jinem legătura cu autoritățile locale. 

— Bine, Sam - avem protocoale de redirecţionare a 
operaţiunilor Centrului de Control al Bolilor prin ţară? 

— Facem asta chiar acum, domnule. Mobilizăm resurse din 
alte oraşe ale Coastei de Vest. 

Un răspuns previzibil. Exact la asta s-ar aştepta teroriştii. 
Oare e o pistă falsă? Ne fentează să ne îndreptăm atenţia spre 
LA, ca să mutăm totul pe Coasta de Vest, apoi ei lovesc în alt 
loc, precum Seattle sau San Francisco în timp ce noi lăsăm 
garda jos? 

Ridic mâinile deznădăjduit. 

— Oameni buni, de ce simt că ne învârtim în jurul cozii? 

— Pentru că întotdeauna ne simţim aşa, domnule, spune Sam. 
Asta facem noi. Ne jucăm de-a apărarea contra unor duşmani 
invizibili, încercăm să-i facem să iasă din ascunzătoare. 
Incercăm să prezicem tot ce ar putea face. Sperăm că nu se va 
întâmpla niciodată o catastrofă, dar încercăm să fim cât putem 
de bine pregătiţi dacă se întâmplă. 

— Asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine? Pentru că 
nu mă ajută. 

— Domnule, ne ocupăm de asta. Vom face tot ce vom putea. 

Îmi trec degetele prin păr. 

— Ocupă-te de asta, Sam. Ţine-mă la curent. 

— Da, domnule. 

Ecranul se ajustează ca să le arate doar pe Carolyn şi pe Liz, 
în timp ce Sam se deconectează. 

— Mai aveţi veşti bune ca asta? întreb. Un uragan pe coasta 
de est? Tornade? O deversare de ţiţei? Erupe vreun vulcan 
blestemat pe undeva? 

— Incă ceva, domnule, spune Liz. Despre explozia gazelor. 

— Ceva nou? 

Îşi înclină capul. 

— Mai degrabă ceva vechi, spune. 

Liz mă informează. Şi nu cred că aş putea să mă simt mai rău. 
După zece minute, deschid uşa grea şi plec din camera de 
comunicaţii în timp ce Alex se apropie de mine. 

— Tocmai au ajuns la perimetrul de securitate de pe drum, 
spune Alex. A sosit prim-ministrul israelian. 


CAPITOLUL 51 

Delegaţia prim-ministrului israelian, Noya Baram, soseşte 
exact aşa cum era plănuit: cu o maşină de înaintare ce a ajuns 
mai devreme şi cu două SUV-uri blindate, unul transportând un 
detaşament de pază ce va pleca atunci când ea va ajunge în 
siguranţă şi celălalt transportând-o chiar pe doamna prim- 
ministru. 

Noya coboară din SUV purtând ochelari de soare, o jachetă şi 
pantaloni. Se uită la cer pentru o clipă, de parcă ar vrea să 
verifice dacă mai e acolo. E una dintre acele zile grele. 

Noya are şaizeci şi patru de ani, părul mai mult cărunt, lung 
până la umeri, şi ochi negri ce te pot privi cu asprime sau te pot 
fermeca. E una dintre cele mai neînfricate persoane pe care le- 
am cunoscut vreodată. 

M-a sunat în noaptea în care am fost ales preşedinte. M-a 
întrebat dacă poate să-mi spună Jonny, aşa cum nu a mai făcut- 
o nimeni în viaţa mea. Surprins, dezechilibrat, zăpăcit din cauza 
victoriei, am spus: 

— Sigur că poţi! De atunci tot aşa mi-a spus. 

— Jonny, îmi spune ea acum, când îşi dă jos ochelarii şi mă 
pupă pe ambii obraji, strângându-mi mâinile într-ale ei, cu un 
zâmbet crispat pe chip: 

— Arăţi precum cineva care ar avea nevoie acum de un 
prieten. 

— Cu siguranţă, chiar aş avea nevoie. 

— Ştii că Israelul nu te va părăsi niciodată. 

— Ştiu asta, îi spun. Şi recunoştinţa mea nu are limite, Noya. 

— David ţi-a fost de ajutor? 

— Foarte mult. 

l-am cerut ajutorul Noyei atunci când am descoperit 
scurgerea de informaţii din echipa naţională de securitate. N-am 
ştiut în cine puteam să am încredere şi în cine nu, aşa că am 
fost nevoit să deleg o parte a muncii de recunoaştere Mosadului, 
având de a face direct cu David Guralnick, directorul lui. 

Eu şi Noya avem diferenţe de opinii legate de soluţia celor 
doua state şi reglementările din Cisiordania, dar când vine vorba 
de lucrurile ce ne aduc împreună astăzi, nu e nicio diferenţă 
între poziţiile noastre. Dacă Statele Unite au parte de siguranţă 
şi stabilitate, atunci şi Israelul are parte de siguranţă şi 


stabilitate. Are toate motivele să ne ajute şi niciunul să nu o 
facă. 

Şi are cei mai buni experţi în securitate cibernetică din lume. 
Se joacă de-a apărarea mai bine ca oricine. Doi dintre ei au 
venit cu Noya sili se vor alătura lui Augie şi oamenilor mei. 

— Am ajuns prima? 

— Da, Noya, eşti prima. Şi mi-ar plăcea să stau de vorbă cu 
tine înainte să ajungă şi ceilalţi aici. Dacă aş avea timp să îţi 
ofer un tur... 

— Ce - un tur? Dă din mână. E doar o căsuţă. Am mai văzut 
căsuțe până acum. 

Intrăm în curte. Observă cortul negru. 

Ne îndreptăm spre pădure, printre copaci înalţi de nouă metri, 
flori sălbatice galbene şi violete, urmând cărarea de piatră până 
la lac. Alex Trimble ne urmăreşte din spate, vorbind la staţia lui 
radio. 

Îi povestesc despre tot ce nu ştie deja, ceea ce nu e foarte 
mult. 

— Ce-am auzit până acum, spune ea, nu pare un plan pentru 
un atac biologic într-un mare oraş. 

— Sunt de acord cu asta. Dar poate că ideea este să ne 
distrugă abilitatea de a răspunde, apoi să introducă un patogen 
biologic. Asta ar include distrugerea clădirilor şi a infrastructurii 
noastre tehnologice. 

— Aşa e, aşa e, spune ea. 

— Explozia conductei de gaz ar putea fi semnificativă, 
continui. 

— Cum aşa? 

— Un virus de computer - un malware - a provocat o 
întrerupere, spun. Tocmai ni s-a confirmat asta acum câteva 
minute. Virusul a provocat o creştere forţată a presiunii, ceea ce 
a cauzat explozia. 

— Da? Şi? 

Expir scurt, mă opresc, apoi mă întorc la ea. 

— Noya, în 1982 le-am făcut sovieticilor acelaşi lucru. 

— Ah! Le-aţi sabotat una dintre conductele lor de gaze? 

— Tocmai mi-a spus directoarea mea de la FBI. Reagan a aflat 
că sovieticii încercau să fure un software industrial de la noi. Aşa 
că a hotărât să îi lase să îl fure. Dar mai întâi l-am stricat. Am 
pus o capcană în el. Aşa că, atunci când sovieticii l-au furat şi l- 


au folosit, a provocat o explozie uriaşă în conducta de gaz din 
Siberia. Oamenii noştri ne-au spus că au văzut imagini 
transmise prin satelit cu una dintre cele mai mari explozii pe 
care au văzut-o vreodată. 

Ea râde, în ciuda împrejurărilor. 

— Reagan, spune ea, clătinând din cap. N-am auzit povestea 
asta. Dar pare stilul lui. Îşi înclină capul, uitându-se în sus, la 
mine. Dar asta e istorie antică. 

— Da şi nu, îi spun. Am aflat că au fost câţiva oameni 
pedepsiţi pentru acea greşeală. A fost o mare ruşine pentru 
Kremlin. Mulţi oameni au fost pedepsiţi. Unii au fost închişi pe 
viaţă. Niciodată nu am aflat toate detaliile. Dar unul dintre 
agenţii KGB de care nu am mai auzit niciodată după aceea, se 
numea Viktor Cernokev. 

Zâmbetul ei dispare. 

— Tatăl preşedintelui Rusiei. 

— Tatăl preşedintelui Rusiei. 

Ea clatină din cap cu înţeles. 

— Ştiam că tatăl lui a făcut parte din KGB. Nu ştiam cum a 
murit. Sau de ce. 

Îşi muşcă buza, ceva ce face tot timpul atunci când se 
concentrează. 

— Şi... ce-o să faci cu informaţia asta, Jonny? 

— Domnule preşedinte - scuzaţi-mă, domnule! Scuzaţi-mă, 
doamnă prim-ministru. 

Mă întorc spre Alex. 

— Care-i problema, Alex? 

— Domnule, spune el, vine cancelarul Germaniei. 


CAPITOLUL 52 

Juergen Richter, cancelarul Germaniei, coboară din SUV-ul lui, 
arătând ca un membru al familiei regale britanice în costumul lui 
din trei piese, cu dungi subţiri. Are burtică, dar are şi înălţimea - 
un metru şi nouăzeci şi cinci de centimetri - şi postura perfecte 
pentru a o purta cu eleganţă. 

Faţa lui lungă şi regală se luminează când o vede pe Noya 
Baram. Face o plecăciune într-un fel exagerat, iar ea îi face 
semn cu mâna în timp ce râde. Apoi se îmbrăţişează. E mai 
scundă decât el cu mai mult de treizeci de centimetri, aşa că ea 
se ridică pe vârfuri, iar el se apleacă pentru a se pupa unul pe 
celălalt. 

Ne dăm mâna în acord, strângându-mă de umăr cu cealaltă 
mână, mâna mare a unui fost jucător de baschet în echipa 
Germaniei la Olimpiada din 1992. 

— Domnule preşedinte, spune el. Întotdeauna ne întâlnim în 
situaţii dificile. 

Ultima dată când l-am văzut pe Juergen a fost la 
înmormântarea lui Rachel. 

— Ce mai face soţia dumneavoastră, domnule cancelar? 
întreb. Şi soţia lui are cancer şi se tratează în Statele Unite. 

— Ah, e o femeie puternică, domnule preşedinte, vă 
mulţumesc pentru grija pe care ne-o purtaţi. Niciodată nu a 
pierdut o luptă. Cu siguranţă, niciuna cu mine. Se uită la Noya, 
aşteptând ca ea să râdă, ceea ce şi face. Juergen are o 
personalitate exuberantă, întotdeauna încearcă să fie amuzant. 
Nevoia lui de a străluci i-a făcut probleme de mai multe ori în 
interviuri şi conferinţe de presă, unde se ştie că a făcut câteva 
comentarii obscene, dar votanţii lui par să aprecieze stilul lui 
dezinhibat. 

— Mă bucur că ai venit, îi spun. 

— Când un prieten are o problemă, celălalt prieten îl ajută, 
răspunde el. 

Asta e adevărat. Dar principalul motiv pentru care l-am invitat 
e ca să îl conving că problema asta nu e doara ţării mele, ci şi a 
lui - şi a întregului NATO. 

Îi arăt zona pentru scurt timp, dar îmi vibrează telefonul. Îmi 
cer scuze de la grup şi răspund la telefon. După trei minute, 
sunt iarăşi la parterul casei, comunicând prin linia sigură a 
laptopului. 


Din nou, sunt aceiaşi trei oameni implicaţi. Carolyn şi Liz, în 
care am încredere, şi Sam Haber, care trebuie să fie implicat în 
probleme de securitate naţională şi în care aş vrea să am 
încredere. 

Sam Haber a fost agent de recrutare în CIA acum treizeci de 
ani. S-a întors în Minnesota şi a fost ales în Congres. A candidat 
pentru postul de guvernator, a pierdut, dar a reuşit să fie numit 
drept unul dintre directorii adjuncţi ai CIA. Predecesorul meu l-a 
numit secretar al Departamentului de Securitate Internă şi a 
primit calificative bune. A făcut lobby pentru mine ca să ajungă 
directorul CIA, dar am ales-o pe Erica Beatty pentru acel post şi 
i-am cerut să rămână la Departamentul de Securitate Internă. 
Am fost surprins în mod plăcut atunci când el a fost de acord. 
Cei mai mulţi dintre noi am crezut că va servi în calitate de 
interimar, făcând legătura între administrații, înainte de a trece 
la altceva. Dar a rezistat mai bine de doi ani la această slujbă şi, 
dacă e nefericit, nu a arătat asta nimănui. 

Ochii lui Sam sunt aproape tot timpul mijiţi, iar fruntea îi e tot 
mereu ridată sub părul tuns foarte scurt. Totul la el e serios. Nu 
e o trăsătură rea la un secretar pentru securitatea internă. 

— Unde s-a întâmplat, mai exact? întreb eu. 

— Intr-un orăşel din apropiere de Los Angeles, spune Sam. E 
cea mai mare centrală de epurare a apei din California. 
Pompează mai mult de două miliarde de litri de apă pe zi, 
majoritatea către Los Angeles şi Ținutul Orange. 

— Şi ce s-a-ntâmplat? 

— Domnule, după explozia de la laboratorul biologic privat, 
am luat legătura cu autoritățile statale şi locale, concentrându- 
ne pe infrastructura publică importantă - gaze, electricitate, căi 
ferate - şi, cel mai important, pe rețeaua de apă. 

Logic. E cea mai evidentă ţintă de atac biologic dintre toate 
utilităţile publice. Dacă introduci un agent biologic patogen în 
apă, se răspândeşte mai repede decât un incendiu în pădure. 

— Districtul Metropolitan al Apelor din Sudul Californiei şi 
membru Departamentului de Securitate Internă şi Agenţia de 
Protecție a Mediului au organizat o inspecţie de urgență şi au 
descoperit breşa. 

— Explică-mi breşa, îi spun. În engleză. 

— Domnule, au intrat în software-ul computerelor. Au reuşit 
să modifice setările aplicatorilor chimici. Dar au dezactivat şi 


funcțiile de alertă care, în mod normal, ar detecta anomalii în 
procesul de purificare. 

— Aşadar, apa murdară care ar trebui să treacă printr-un 
tratament chimic, nu a primit acel tratament chimic, iar funcţiile 
de alertare din sistem, proiectate să detecteze chiar acea 
problemă... 

— Nu au detectat-o. Corect, domnule! Vestea bună e că am 
descoperit-o repede. Am descoperit-o într-o oră de la 
intruziunea cibernetică. Apa netratată încă era în rezervoarele 
de apă finală. 

— Nu a ieşit apă contaminată din centrală? 

— Nu, domnule. Încă nu a intrat nimic în conductele principale 
de apă. 

— Apa conţinea agenţi biologici patogeni? Ceva de genul 
acesta? 

— Domnule, deocamdată nu ştim. Echipa noastră de răspuns 
rapid din acea zonă... 

— Laboratorul pe care l-aţi folosi în mod normal a ars acum 
patru ore. 

— Aşa e, domnule. 

— Sam, am nevoie de toată atenţia ta aici. Mă aplec înainte, 
spre ecran. Poţi să-mi spui, 100% sigur, că nu a ajuns niciun pic 
de apă contaminată la cetăţenii din Los Angeles sau din 
Ținuturile Orange? 

— Pot, domnule. A fost singura centrală în care au pătruns. şi 
putem afla cu exactitate când s-a petrecut evenimentul 
cibernetic, când software-ul de aplicare a chimicalelor şi 
sistemele de detecție au fost compromise. Nu există nicio 
posibilitate ca apa netratată să fi ieşit din centrală. 

Respir uşurat. 

— Bine! Ei, bine, măcar asta e ceva. Bravo, Sam! 

— A fost meritul efortului unei echipe bune. Dar nu toate 
veştile sunt bune, domnule. 

— Bineînţeles că nu sunt. De ce naiba ne-am aştepta doar la 
veşti bune? Dau din mână ca să-mi treacă accesul de furie. 
Sam, aştept veştile rele. 

— Vestea proastă e că niciunul dintre tehnicienii noştri nu a 
mai văzut un atac cibernetic ca acesta. Până acum, nu au putut 
să repornească aplicatorii chimici. 

— Nu-i pot repara? 


— Exact, domnule. Din motive tehnice, principala centrală de 
epurare a apei care servea Los Angeles, împrejurimile şi Ținutul 
Orange e închisă. 

— Bine, dar trebuie să fie şi alte centrale. 

— Da, domnule, sigur că sunt, dar practic nu există niciun 
mod de a compensa pierderea pentru mult timp. Și, domnule, 
mă tem că hackerii încă nu au terminat. Dacă atacă şi altă 
centrală din perimetrul oraşului Los Angeles? Bineînțeles, acum 
suntem atenți. Vom închide orice sistem afectat şi vom 
împiedica apa netratată să ajungă în conductele principale. 

— Dar va trebui să închizi şi centrala, îi spun. 

— Da, domnule. Am putea închide mai multe centrale de 
epurare a apei în acelaşi timp. 

— Ce-mi spui, Sam? Ne-am putea confrunta cu o mare lipsă 
de apă în Los Angeles? 

— Asta vă spun, domnule. 

— Despre câţi oameni vorbim? În Los Angeles şi Ținuturile 
Orange? 

— Paisprezece milioane, domnule. 

— Of, Doamne! zic ducând mâna la gură. 

— Nu vorbim doar despre duşuri calde şi stropitori de peluză, 
spune el. Vorbim despre apă potabilă. Vorbim despre spitale, 
saloane de chirurgie şi de urgente. 

— Se va repeta criza de lipsă de apă din Flint, Michigan? 

— Va fi de o sută patruzeci de ori mai grav decât în Flint, 
Michigan, conchide Sam. 


CAPITOLUL 53 

— Dar nu imediat, zice Carolyn. Nu astăzi. 

— Nu astăzi, dar în curând. Los Angeles are o populație mai 
mare decât multe state, Şi această centrală e cel mai mare 
furnizor de apă potabilă a ei. Criza va începe de astăzi. Incă nu 
ca în Flint, Michigan, dar va fi o criză reală. 

— Mobilizaţi Agenţia Federală pentru Gestionarea Urgenţelor, 
spun. 

— Deja am făcut-o, domnule. 

— Putem declara un dezastru federal. 

— Deja am scris acea declarație pentru dumneavoastră, 
domnule. 

— Dar te gândeşti la altceva. 

— Da, domnule. Mă gândesc să rezolv problema, domnule. 

Exact asta credeam că va spune. 

— Domnule, ştiţi la fel de bine ca mine că avem mulți indivizi 
foarte buni şi competenţi atunci când vine vorba de apărare 
cibernetică. Dar se pare că nici cei foarte buni şi competenți nu 
pot rezolva azi problema din Los Angeles. Oamenii noştri ne 
spun că n-au mai văzut un virus ca acesta. Nu ştiu ce să facă. 

— Ai nevoie de cei mai buni. 

— Da, domnule. Avem nevoie de echipa de răspuns la 
amenințări pe care ați adunat-o. 

— Sam, Devin Wittmer şi Casey Alvarez sunt cu mine. 

Sam nu-mi răspunde imediat. Nu-i dau detalii. Amândoi ştim 
asta. Am o sursă care îmi spune că azi e ziua atacului, dar nu i- 
am dezvăluit lui identitatea sursei. Asta e ceva neobişnuit. Şi, 
colac peste pupăză, acum îi spun ceva ce probabil şi-a dat 
seama de unul singur - că ambii experţi de elită în securitate 
cibernetică ai ţării noastre sunt cu mine, într-o locaţie secretă. 
Niciuna dintre informaţiile astea nu are vreun sens pentru el. E 
secretarul pentru securitate internă - de ce nu i-aş spune lui 
totul, dintre toţi oamenii din lume? 

— Domnule, dacă nu-i putem avea pe Wittmer şi pe Alvarez, 
măcar trimiteti-ne o parte din echipă. 

Îmi frec faţa şi mă gândesc. 

— Domnule, e vorba de „Evul Mediu”. Nu e nicio şansă ca 
asta să fie o coincidență. Acesta e începutul. Nu ştiu unde se va 
sfârşi. La restul centralelor de apă? La rețeaua electrică? Vor 


deschide barajele? Avem nevoie de ei în Los Angeles. Am avut 
noroc o dată astăzi. Nu vreau să mă bazez din nou pe noroc. 

Mă ridic de pe scaun, simţindu-mă ca un claustrofob aici, jos. 
Mersul mă ajută. Îmi pune sângele în mişcare. Am nevoie să se 
mişte în direcţia celei mai bune decizii. 

Explozia de gaze... care a distrus laboratorul biologic... 
defecţiunea de la laboratorul de apă. 

Stai puţin. Stai... 

— Oare chiar a fost vorba de noroc? mă întreb. 

— Descoperirea defecțiunii în centrala de epurare a apei? Nu 
ştiu cum altcumva aş putea s-o numesc. Ar fi putut trece zile 
întregi până să-şi dea seama de ea. A fost o infiltrare foarte 
sofisticată. 

— Şi doar din cauza distrugerii laboratorului de răspuns la 
atacuri teroriste biologice ne-am gândit să verificăm manual 
funcţiile de control la centrala de epurare a apei. 

— Aşa este, domnule. A fost oprimă măsură de precauție 
evidentă. 

— Ştiu. Asta e ideea mea. 

— Nu înțeleg, domnule. 

— Sam, dacă tu ai fi în locul teroriştilor, în ce ordine ai face 
lucrurile? Ai contamina întâi rezerva de apă sau ai arunca 
laboratorul în aer? 

— Eu... păi, dacă eu... _ 

— Îţi spun ce-aş face eu dacă aş fi în locul teroriştilor. Întâi aş 
contamina rezerva de apă. Asta nu s-ar observa imediat. Poate 
în câteva ore sau câteva zile. Apoi aş arunca în aer laboratorul. 
Pentru că, dacă arunci prima dată laboratorul în aer... Dacă 
arunci prima dată în aer un laborator dedicat răspunsului la un 
atac terorist biologic... 

— Te dai de gol, continuă Carolyn. Ştii că primul lucru pe care 
îl va face guvernul federal va fi să verifice rezerva de apă. 

— Înseamnă că e exact ceea ce am făcut, spun mai departe. 

— S-au dat de gol, murmură Sam, atât pentru el însuşi, cât şi 
pentru noi, gândindu-se la asta. 

— S-au dat de gol intenționat, spun. Ne-au păcălit. Au vrut ca 
noi să inspectăm toate centralele de epurare a apei. Au vrut ca 
noi să găsim intruziunea cibernetică. 

Sam zice: 

— Nu văd cum ne ajută asta... 


— Poate că nu vor să otrăvească apa din Los Angeles. Poate 
că voi doar ca noi să credem asta. Vor ca noi să-i trimitem pe 
cei mai buni, pe experţii de elită în securitate cibernetică din 
naţiune în Los Angeles, în cealaltă parte a ţării, ca să fim cu 
pantalonii în vine atunci când ne atacă virusul. 

Îmi cuprind faţa cu palmele şi analizez totul din nou. 

— Domnule, riscăm foarte mult când facem presupunerea 
asta. 

Incep să merg din nou. 

— Liz, ai nişte idei? 

Pare surprinsă că o întreb. 

— Vreti să ştiţi ce aş face eu? 

— Da, Liz. Ai mers la una dintre acele şcoli, Ivy League, nu-i 
aşa? Ce-ai face? 

— Eu, Los Angeles e o mare zonă metropolitană. Nu aş risca. 
Aş trimite echipa în Los Angeles să repare sistemul acela. 

Nu sunt de acord, şi gesticulez. 

— Carolyn? 

— Domnule, înțeleg logica dumneavoastră, dar trebuie să fiu 
de acord cu Sam şi cu Liz. Imaginaţți-vă ce-ar fi dacă s-ar afla că 
ați hotărât să nu trimiteţi... 

— Nu! strig dintr-odată, arătând cu degetul spre ecranul 
computerului. Fără politică astăzi. Fără griji pentru ce ar putea 
veni mai târziu. Oameni buni, ăsta e spectacolul. Fiecare decizie 
pe care o iau astăzi presupune un risc. Mergem pe sârmă fără 
plasă de siguranţă. Dacă iau o decizie greşită, de orice fel, am 
încurcat-o. Nu avem cum să jucăm sigur aici. Există doar un 
mod corect şi un mod greşit de a juca. 

— Atunci trimiteti-ne o parte din echipă, spune Carolyn. Nu pe 
Devin şi Casey, ci o parte din echipa de răspuns la ameninţări 
de la Pentagon. 

— Acea echipă a fost alcătuită ca o unitate coerentă. Nu poţi 
tăia o bicicletă în jumătate şi să te aştepţi să mai funcţioneze. 
Nu - e totul sau nimic. Îi trimitem în Los Angeles sau nu? 

În cameră se tace linişte. 

Sam spune: 

— Îi trimitem în Los Angeles. 

— Îi trimitem, afirmă Carolyn. 

— Sunt de acord, intervine şi Liz. 


Trei oameni foarte inteligenţi votează la fel. Cât din decizia lor 
se bazează pe rațiune şi cât pe teamă? 

Au dreptate. Experții spun să-i trimit. 

Instinctul meu spune altceva. 

— Ce facem, domnule preşedinte? 

— Deocamdată, echipa rămâne pe loc, decid. Los Angeles eo 
momeală. 


CAPITOLUL 54 

Sâmbătă dimineaţa, ora 6:52. Limuzina e parcată pe strada 
de Nord-Vest nr. 13, lângă bordură. 

Vicepreşedinta Katherine Branat stă pe bancheta din spate a 
limuzinei, cu nervi la stomac, dar nu de foame. 

Acoperirea ei e perfectă: în fiecare sâmbătă, la 7:00 
dimineaţa, ea şi soţul ei au rezervare regulată pentru un mic 
dejun cu omlete, chiar după colţul Străzii G Nord-Vest, la Blake's 
Cafe. Au o masă pregătită pentru ea, iar comanda ei e preluată 
până acum: albuşuri de ouă cu brânză feta şi roşii, cu o porţie 
suplimentară de chifteluţe crocante din cartofi. 

Aşa că are toate motivele pentru a fi aici, chiar în acest 
moment. Nimeni nu ar susţine contrariul dacă i-ar cere cineva 
vreo explicaţie. 

Slavă Domnului, soţul ei e plecat din oraş, în altă călătorie 
legată de golf. Sau poate pescuieşte. Nu mai ştie. Fusese mai 
uşor când locuiseră în Massachusetts, iar ea era plecată de- 
acasă în timpul săptămânii, când lucra în Senat. Fusese greu să 
locuiască împreună în Washington, îl iubeşte şi încă se simt bine 
împreună, dar pe el nu îl interesează politica, urăşte 
Washingtonul şi nu are ce face de când îşi vânduse afacerea. 
Asta crease tensiuni în relaţia lor şi îi îngreunase programul de 
lucru de douăsprezece ore pe zi. În acest caz, absenţele bine 
programate chiar apropie două inimi. 

Oare îi va plăcea să fie Primul Domn? 

„S-ar putea să aflăm asta în curând. Să vedem ce se v-a- 
ntâmpla în următoarea jumătate de oră.” 

Lângă ea, ţinând locul soţului ei pe post de partener la micul 
dejun, e şeful cancelariei ei, Peter Evian. Îşi întinde mâna, 
arătându-i ora de pe telefon: 6:56. 

Ea afirmă repede dând din cap. 

— Doamnă vicepreşedintă, spune el destul de tare, ca agenţii 
din faţă să-l audă, de vreme ce avem câteva minute până la 
rezervare, v-ar deranja dacă aş da un telefon personal? 

— Nu, deloc, Pete. Poţi s-o faci. 

— O să cobor din maşină. 

— Nu-i nevoie să te grăbeşti. 

Ştie că, de dragul aparenţelor, Peter va face exact asta - îşi 
va suna mama şi va avea cu ea o conversaţie telefonică lungă, 
frumoasă şi documentată. 


Peter iese din maşină, cu telefonul la ureche, chiar în 
momentul în care trei alergători apar de după colţ, de pe strada 
G Nord-Vest şi trec pe lângă el, îndreptându-se spre limuzina 
vicepreşedintei. 

Alergătorii încetinesc atunci când se apropie de convoiul 
vicepreşedintei. Bărbatul din faţa grupului, mai în vârstă şi într-o 
formă mai proastă decât cei doi însoțitori ai lui, se uită la 
limuzină şi pare să le spună ceva celorlalţi. Încetinesc până 
încep să meargă şi intră în vorbă cu agenţii Serviciului Secret 
care stau la posturile lor, lângă vehiculul ei. 

— Doamnă vicepreşedintă, spune şoferul, atingându-şi uşor 
urechea, preşedintele Camerei Reprezentanţilor e chiar acolo. E 
unul dintre acei alergători. 

— Lester Rhodes? Glumeşti, spune ea, încercând să nu pară 
exagerat de surprinsă. 

— Vrea să vă salute repede. 

— Mai degrabă mi-aş da foc la păr, spune ea. 

Agentul nu râde. Îşi întoarce capul, aşteptând mai mult. 

— Să-i spun... 

— Păi, nu pot să-l refuz, nu-i aşa? Spune-i să urce. 

— Da, doamnă. El vorbeşte la cască. 

— Jay, lasă-ne puţin singuri. Nu aş vrea să sară nişte scântei 
pe tine şi pe Eric. 

De data asta, agentul chicoteşte, aşa cum ar trebui. 

— Da, doamnă. 

Prudenţa nu face rău niciodată. Agenţii Serviciului Secret pot 
fi citați la fel ca toată lumea. La fel şi agenţii poliţiei de la 
Capitoliu, care îl păzesc pe preşedintele Camerei. Dacă se va 
ajunge la asta, atunci toţi ar spune aceeaşi poveste sub 
jurământ. Totul fusese doar o coincidenţă. Intâmplător, 
preşedintele Camerei alerga prin zonă în timp ce vicepreşedinta 
aştepta să se deschidă cafeneaua. 

Cei doi agenţi de pe banchetele din faţă coboară din limuzină. 
Mirosul de transpiraţie pătrunde în maşină în timp ce Lester 
Rhodes urcă în partea din spate şi se aşeză lângă Katherine. 

— Doamnă vicepreşedintă, doar voiam să vă salut! 

Portiera se închide în urma lui. Acum sunt doar ei doi în 
maşină. 

Lester nu arată grozav în haine de sport. Trebuie să piardă 
vreo zece centimetri din talie şi cineva ar fi trebuit să-i spună să 


poarte bermude mai lungi. Măcar are o şapcă - de un albastru- 
deschis, pe care scrie US CAPITOL POLICE cu litere roşii - ca să 
nu trebuiască să-i vadă cărarea aceea enervant de dreaptă şi de 
perfectă din părul lui argintiu. 

Îşi ridică şapca şi îşi şterge fruntea cu o bentiţă. Idiotul poartă 
bentiţă. 

Rectificare. Nu e un idiot. E un tactician nemilos, care 
orchestrase preluarea puterii în Camera Reprezentanţilor, care 
îşi cunoaşte membrii mai bine decât se cunosc ei înşişi, care nu 
uită nicio persoană ce îi stă în cale, oricât de neînsemnată ar fi 
insulta şi lipsa de respect, şi care mişcă piesele pe tabla de şah 
după o deliberare atentă. 

Se întoarce spre ea, mijindu-şi ochii lui albaştri, fatali. 

— Kathy! 

— Leste! Spune repede ce-ai de spus! 

— Am voturile din Cameră, spune el. Camera e pregătită. Am 
fost destul de rapid? 

Unul dintre lucrurile pe care ea le învățase de-a lungul anilor 
era arta de a nu răspunde prea repede. Câştiga timp şi o făcea 
să pară mai gânditoare. 

— Kathy, nu te preface că nu eşti interesată. Dacă n-ai fi 
interesată, acum n-ai fi aici. 

E de acord cu ideea lui. 

— Dar Senatul? întreabă ea. 

El ridică din umeri. 

— Tu eşti preşedinta Senatului, nu eu. 

Ea rânjeşte. 

— Dar partidul tău îl controlează. 

— Dacă atragi doisprezece de partea ta, îţi garantez că cei 
cincizeci şi cinci ai mei vor vota ca să fie condamnat. 

Vicepreşedinta se întoarce pe scaunul ei, ca să-l privească în 
faţă. 

— Şi de ce îmi spui asta, domnule preşedinte al Camerei 
Reprezentanţilor? 

— Pentru că nu trebuie să apăs pe acest trăgaci. Se lasă pe 
spate în scaun. Se face comod. Nu trebuie să-l pun sub acuzare. 
Aş putea să-l las să se perpelească, rănit şi inutil. E terminat, 
Kathy. Nu va fi reales. Voi putea să îl controlez în următorii doi 
ani. Aşa că de ce l-aş pune sub acuzare, doar ca Senatul să-l 


dea jos din funcţie şi să le ofere votanţilor o nouă faţă ca tine 
împotriva căreia să trebuiască să candidez? 

Această posibilitate îi trecuse prin minte - că preşedintele îi 
era de folos lui Lester Rhodes mai mult rănit decât dispărut. 

— Pentru că vei rămâne în memoria partidului tău, pentru că 
ai dat jos de la putere un preşedinte, de-aia, spune ea. 

— Poate. Pare să se bucure de acel gând. Dar există lucruri 
mai importante. 

— Există ceva mai important pentru tine decât să fii 
preşedinte al Camerei Reprezentanţilor pe viaţă? 

Lester se serveşte cu o sticlă de apă din compartimentul 
lateral, desface capacul, ia o înghiţitură mare, apoi îşi plescăie 
buzele, mulţumit. 

— Da, există un lucru mai important, zice el. 

Ea îşi deschide mâinile. 

— Spune-mi care e. 

Un zâmbet larg i se întinde pe faţă, apoi dispare. 

— E ceva ce preşedintele Duncan n-ar face niciodată, spune 
el. Dar preşedinta Brandt, cu înţelepciunea ei infinită, ar putea 
să facă. 


CAPITOLUL 55 

— Va fi un post vacant la Curte, spune Lester. 

— Cum? Nu auzise de asta. Niciodată nu se ştie cu judecătorii, 
mulţi rămân în posturi până trec binişor de optzeci de ani. Cine? 

El se întoarce şi o priveşte cu ochii mijiţi şi cu o expresie 
impasibilă. 

„Decide, se gândeşte ea. Decide dacă să-mi spună sau nu.” 

— Acum o săptămână, Whitman a primit nişte veşti foarte 
proaste de la doctorul lui, spune el. 

— Judecătorul Whitman e... 

— Au fost nişte veşti foarte proaste, zice el. Fie că vrea sau 
nu, nu va rezista până la sfârşitul acestui mandat prezidenţial. E 
îndemnat să se pensioneze. 

— Îmi pare rău să aud asta, spune ea. 

— Chiar îţi pare rău? Îi apare un zâmbet strâmb pe faţă. 
Oricum, ştii ce nu s-a mai întâmplat de mult? N-a mai fost 
nimeni din vestul mijlociu la Curtea Supremă de la John Paul 
Stevens. Nimeni de la o curte federală ca... o, precum Circuitul 
Şapte. Din inima ţării. 

Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Circuitul Şapte. Dacă o 
ajută memoria, acel tribunal se ocupă de cazuri federale din 
Illinois, Wisconsin... 

„„Şi Indiana, statul natal al lui Lester. 

Bineînţeles. 

— Cine, Lester? 

— Fostul procuror general al Indianei, continuă el. O femeie. 
Moderată. Respectată. A primit o aprobare aproape unanimă de 
la Senat, acum patru ani, pentru curtea de apel, inclusiv votul 
tău. Pricepută şi tânără - patruzeci şi trei de ani - aşa că ar fi o 
moştenire bună. Ar putea rămâne în tribunal încă treizeci de ani. 
E de partea mea, dar ar vota pe placul tău pentru chestiunile la 
care par să ţină oamenii tăi. 

Vicepreşedinta rămâne cu gura căscată. Se apleacă spre el. 

— Doamne, Lester! se miră ea. Vrei să-ţi numesc fiica în 
Curtea Supremă? 

Încearcă să-şi amintească tot ce ştie despre fiica lui Lester. E 
căsătorită, are câţiva copii. Absolventă de drept la Harvard. 
Lucrase în Washington, se mutase înapoi acasă, în Indiana, unde 
candidase la postul de procuror general ca un contracandidat 
moderat la politica dură a tatălui ei. Toată lumea presupunea că 


următorul ei pas era obţinerea postului de guvernator, dar apoi 
o lăsase mai moale şi acceptase o numire în Curtea federală de 
Apel. 

Şi da, atunci senatoarea Katherine Brandt votase afirmativ la 
numirea ei în Curtea de Apel. Se spunea despre ea că nuera 
deloc ca tatăl ei - de fapt, vira în cealaltă direcţie, în ciuda 
afilierii la partid. Era inteligentă şi raţională. 

Lester încadrează un titlu de ziar cu mâinile lui. 

— Bipartit, bipartit, bipartit, repetă el. O nouă zi după blocajul 
din administraţia Duncan. Va fi acceptată uşor. Pot să garantez 
că atât senatorii, care sunt de partea mea, cât şi cei care sunt 
de partea ta, vor fi fericiţi. E proalegere, Kathy, şi se pare că 
oamenilor tăi doar de asta le pasă. 

S-ar... putea să nu fie o idee chiar atât de nebunească. 

— Îţi vei începe mandatul de preşedintă cu un mare câştig. La 
naiba, Kathy, dacă joci bine cartea asta, s-ar putea să rămâi în 
funcţie aproape zece ani. 

Vicepreşedinta se uită pe fereastră. Işi aminteşte emoţiile de 
când îşi anunţase candidatura, de când fusese preferată, de 
când putea să vadă, să simtă, să guste victoria. 

— Altfel, spune Lester, nu vei fi în funcţie nici măcar o zi. O 
să-l ţin eu pe Duncan în funcţie, va pierde la alegerile viitoare, 
iar tu vei ajunge la un capăt de drum. 

Probabil că are dreptate în legătură cu următoarea alegere. 
Nu ar ajunge la un capăt de drum, aşa cum spune el, dar ar fi o 
luptă grea să candideze după patru ani ca o fostă 
vicepreşedintă ce pierduse o realegere. 

— Îţi convine, spune ea, ca eu să am două mandate şi 
jumătate de preşedinţie? 

Preşedintele Camerei alunecă spre portieră şi îşi întinde mâna 
după mâner. 

— Ce-mi pasă mie cine-i preşedintele? 

Ea dă din cap, un pic mirată, dar nu foarte surprinsă. 

— Dar trebuie să obţii acele douăsprezece voturi din Senat, 
conchide el, agitându-şi un deget în aer. 

— Şi presupun că tu ai o idee despre cum aş putea face asta. 

Preşedintele Camerei, Rhodes, îşi ia mâna de pe mânerul 
portierei. 

— De fapt, doamnă vicepreşedintă, chiar am. 


CAPITOLUL 56 

Demnitarii adunaţi mănâncă un mic dejun uşor din covrigi, 
fructe şi cafea în bucătăria cu vedere la curtea din spate şi la 
pădure, în timp ce îi informez până unde am ajuns până acum. 
Tocmai am primit o actualizare din Los Angeles, unde 
Securitatea Internă şi Agenţia Federală de Gestionare a 
Urgenţelor, sub comanda Departamentului de Securitate 
Internă, lucrează cu autorităţile oraşului şi ale statului pentru a 
livra apă potabilă. Intotdeauna au existat planuri pentru 
evenimente neprevăzute, precum suspendarea funcţiunii sau 
defectarea centralelor de epurare a apei aşa că, pe termen 
scurt, deşi va exista o grabă de a porni centrala şi de a o pune 
din nou în funcţiune, cu puţin noroc, situaţia nu va degenera 
într-o adevărată criză. Nu-i voi trimite Echipa de Răspuns la 
Ameninţări lIminente acolo, dar îi voi trimite pe ceilalţi 
specialişti. 

S-ar putea să mă înşel în legătură cu Los Angeles. Ar putea fi 
punctul de pornire pentru orice va veni. Dacă e adevărat, atunci 
am făcut o mare greşeală. Dar, fără mai multe informaţii, nu 
renunţ la echipa mea. Acum sunt la subsol cu Augie şi experţii în 
securitate cibernetică din Israel şi Germania, lucrând împreună 
cu restul echipei noastre staționate la Pentagon. 

Cancelarul Juergen Richter stă cu asistentul lui, un tânăr blond 
pe nume Dieter Kohl, şeful BND, serviciul de informaţii externe 
al Germaniei. Prim-ministrul Noya Baram şi-a adus şeful 
cancelariei, un bărbat voinic, serios şi mai în vârstă, care a 
servit cândva ca general în armata Israelului. 

Incercăm să ţinem secretă această întâlnire, ceea ce 
înseamnă că trebuie să fim puţini. Câte un lider şi câte un ajutor 
pentru fiecare, plus experţii lor în tehnologie. Nu suntem în 
1942, când Franklin D. Roosevelt şi Churchill s-au întâlnit în 
secret într-un loc de lângă Canalul Intercoastal, în sudul Floridei, 
pentru o serie de conferinţe de război. Au mâncat la un mare 
restaurant numit Cap's Place şi i-au trimis proprietarului scrisori 
de mulţumire, care sunt acum comorile unui restaurant 
cunoscut şi pentru fructele de mare pe care le serveşte, plăcinta 
cu lămâie verde Key şi atmosfera anilor '40. 

In zilele noastre, cu o presă îndrăzneață şi lacomă, cu 
internetul şi site-urile de socializare, cu toţi ochii pe liderii lumii 
zi şi noapte, este extrem de greu pentru oricare dintre noi să 


călătorim incognito. Singurul lucru în favoarea noastră e 
securitatea: având în vedere amenințările teroriste de azi, 
putem ascunde detaliile planurilor noastre de călătorie. 

Noya Baram participă mâine la o conferinţă, în Manhattan, şi 
mi-a spus că sâmbătă îşi va vizita familia din Statele Unite. 
Având în vedere că are o fată ce locuieşte în Boston, un frate 
lângă Chicago şi o nepoată care îşi încheie primul an la 
Universitatea Columbia, alibiul ei e plauzibil. Dacă va fi crezut, e 
o altă poveste. 

Cancelarul Richter a folosit cancerul soţiei lui drept acoperire, 
amânându-şi o vizită la Spitalul Sloan Kettering, aceasta fiind 
programată ieri, până vineri. Planul lor declarat este să îşi 
petreacă weekendul în New York cu prietenii. 

— Mă scuzaţi, spun eu grupului adunat în camera de zi a 
căsuţei în timp ce îmi vibrează telefonul. Trebuie să răspund. E - 
e una dintre acele zile grele. 

Aş vrea să am şi eu un asistent, dar am nevoie de Carolyn la 
Casa Albă şi nu am încredere în altcineva. 

Merg pe puntea cu vedere la pădure. Serviciul Secret 
conduce, dar e un mic contingent de agenţi germani şi israelieni 
în curte şi răspândit pe proprietate. 

— Domnule preşedinte, spune Liz Greenfield. £ vorba de fata 
aceea, Nina. Am primit rezultatele examinării amprentelor ei. 
Numele ei e Nina Shinkuba. Nu avem multe informații la dosar 
despre ea, dar credem că s-a născut în urmă cu aproape 
douăzeci şi şase de ani în regiunea Abhazia a republicii Georgia. 

— Teritoriul separatist, completez. Teritoriul disputat. Ruşii au 
susţinut revendicarea autonomiei Abhaziei faţă de Georgia. 
Războiul din 2008 dintre Rusia şi Georgia s-a purtat pentru asta, 
cel puţin aparent. 

— Da, domnule. Nina Shinkuba a fost bănuită de guvernul 
georgian de bombardarea unei stații de tren de pe partea 
georgiană a graniței disputate, în 2008. Au fost câteva atacuri 
de ambele părți ale graniței inainte de a izbucni războiul între 
Abhazia şi Georgia. 

Care a devenit războiul dintre Rusia şi Georgia. 

— A fost separatistă? 

— Se pare că da. Republica Georgia o numeşte teroristă. 

— Asta ar pune-o în categoria antioccidentalilor, spun eu. Ar 
face-o şi prorusă? 


— Ruşii au fost cu ei. Ruşii şi abhazienii au luptat de aceeaşi 
parte în acel război. E o concluzie logică. 

Dar nu una automată. 

— Ar trebui să-i contactăm pe georgieni ca să vedem ce 
altceva mai putem afla despre ea? 

— Ţine minte ce-ai spus, îi zic. Mai întâi, vreau să întreb şi pe 
altcineva despre asta. 


CAPITOLUL 57 

— Eu am cunoscut-o doar ca Nina, spune Augie, obosit după 
munca de la subsol şi frecându-şi ochii în timp ce stăm 
împreună în camera de zi. 

— Fără nume de familie. Nu ţi s-a părut ciudat? Te-ai 
îndrăgostit de o femeie şi nu i-ai cunoscut numele de familie? 

El oftează. 

— Ştiam că avea un trecut de care fugea. Nu cunoşteam 
detaliile. Nu mi-a păsat. 

Îl privesc, dar nu spune mai mult, nu pare să încerce să-mi 
explice mai mult. 

— A fost o separatistă abhaziană, îi spun. Ei au lucrat cu ruşii. 

— Aşa aţi spus. Dacă a... simpatizat Rusia, atunci nu mi-a 
împărtăşit niciodată asta. Domnule preşedinte, întotdeauna aţi 
ştiut că Fiii Jihadului au atacat instituţiile occidentale. Ne 
opunem influenţei Occidentului în sud-estul Europei. Bineînţeles 
că asta corespunde cu agenda Rusiei. Dar asta nu înseamnă că 
lucrăm pentru ruşi. Eu am înţeles că da, Suliman a primit bani 
de la ruşi în trecut, dar nu mai are nevoie de banii lor. 

— Îşi vinde serviciile cui oferă mai mult, îi spun. 

— Face tot ce vrea. Nu întotdeauna pentru bani. Nu dă 
socoteală nimănui, decât lui însuşi. 

Asta au înţeles şi serviciile noastre de informaţii. 

— Aşa a fost rănită Nina, îi zic. Schija din capul ei. A spus că o 
rachetă a explodat în apropierea unei biserici. A fost a 
georgienilor. Trebuie să fi fost. 

Augie îşi fereşte privirea, uitându-se în depărtare, în timp ce 
ochii i se umplu de lacrimi. 

— Mai contează? şopteşte el. 

— Augie, contează dacă ea lucra cu ruşii. Dacă aş putea să-mi 
dau seama cine e în spatele virusului, atunci aş avea mai multe 
opţiuni la dispoziţie. 

Augie dă din cap, încă privind departe. 

— Ameninţări. Intimidare. Domnule preşedinte, spune el, dacă 
nu putem opri virusul, amenințările dumneavoastră vor fi inutile. 
Încercările dumneavoastră de a-i intimida nu vor însemna nimic. 

Dar virusul încă nu a atacat. Încă suntem cea mai puternică 
ţară din lume. 

Poate că e timpul să-i amintesc Rusiei acest fapt. 


Augie se întoarce la subsol. Îmi scot telefonul şi o sun pe 
Carolyn. 

— Carrie, îi spun, şefii Statelor-Majore sunt în Camera de 
Criză? 

— Da, domnule. 

— Vă contactez peste două minute. 


CAPITOLUL 58 

— Domnule preşedinte, spune cancelarul Richter, cu obişnuita 
lui politeţe regală, în timp ce îşi întinde braţele şi îşi scoate 
manşetele franţuzeşti ale cămăşii. Nu e nevoie să mă convingeţi 
de implicarea ruşilor în acest atac. După cum ştiţi, Germania a 
trecut prin câteva incidente asemănătoare în trecutul recent. 
Afacerea Bundestag, sediile Uniunii Creştin-Democrate. Incă 
simţim efectele lor. 

Se referă la infiltrarea din 2015, în serverele Bundestagului, 
camera inferioară a legislativului federal. Hackerii au avut acces 
la e-mailuri şi la multe informaţii importante înainte ca germanii 
să îi detecteze şi să rezolve problema. Acele informaţii continuă 
să se scurgă pe internet, picătură după picătură, strategic, până 
în zilele noastre. 

lar sediile Partidului Uniunii Creştin-Democrate a Germaniei - 
partidul cancelarului Richter - au fost infiltrate şi ele, fiind furate 
multe documente ce conţineau schimburi de informaţii 
importante şi directe pe subiecte de strategie politică, 
coordonare a campaniilor şi probleme fundamentale. 

Ambele atacuri au fost atribuite unui grup de hackeri terorişti 
cibernetici cunoscuţi ca APT28 sau Fancy Bear, afiliaţi la GRU, 
serviciul de informaţii militare al Rusiei. 

— Ştim de aproximativ şaptezeci şi cinci de încercări de 
atacuri teroriste cibernetice de la cele din Bundestag şi Partidul 
Creştin-Democrat, spune asistentul lui Richter, Dieter Kohl, şeful 
serviciului de informaţii externe al Germaniei. Vorbesc de 
expediţii de phishing în serverele ce aparţin guvernelor federale 
şi locale şi diferitelor partide politice, toate ostile Kremlinului. 
Vorbesc de incidente ce implică instituţii guvernamentale, 
industrii, sindicate ale muncitorilor, grupuri de experţi. Toate, 
spune el, sunt atribuite grupării Fancy Bear. 

— Multe dintre informaţiile pe care le au... Cancelarul Richter 
se întoarce spre colegul lui, căutând cuvântul potrivit. Le-au 
sustras, da. Multe dintre informaţiile pe care le-au sustras nu au 
fost încă publicate. Ne aşteptăm să le vedem pe măsură ce se 
apropie sezonul alegerilor. Aşa că, domnule preşedinte, pot să 
vă spun că Germania nu are nevoie să fie convinsă atunci când 
e vorba despre chestiunea implicării ruşilor. 

— Dar asta e ceva diferit, spune prim-ministrul Noya Baram. 
Dacă am dreptate în legătură cu virusul pe care l-aţi detectat în 


serverul Pentagonului, atunci nu a lăsat... urme, cum aţi spune 
voi. 

— Corect, aprob. De data asta, hackerii n-au lăsat nicio urmă. 
Nici amprente. Nici firimituri după ei. Pur şi simplu, a apărut de 
nicăieri şi a dispărut fără nicio urmă. 

— Şi asta nu e singura diferenţă, continuă ea. Jonny, grija ta 
nu e furtul de informaţii. Grija ta e stabilitatea infrastructurii 
tale. 

— Amândouă sunt, îi spun, dar ai dreptate, Noya. Îmi fac griji 
că ne vor ataca sistemele. Locul în care a apărut virusul, unde 
ne-a făcut cu ochiul înainte să dispară - face parte din 
infrastructura noastră operaţională. Nu fură e-mailuri. Ne 
compromit sistemele. 

— Şi mi s-a spus, e de părere cancelarul Richter, că dacă 
cineva poate face asta, atunci aceia sunt Fiii jihadului. Oamenii 
noştri - se uită la şeful serviciului lui de informaţii externe care 
clatină din cap - ne spun că FJ sunt cei mai buni din lume. S-ar 
putea crede că putem găsi oameni la fel de competenţi. Dar 
aflăm că, de fapt, sunt foarte puţini terorişti cibernetici de elită 
şi la fel de puţini, dacă nu chiar mai puţini, experţi de elită în 
apărarea cibernetică. In ţara noastră, am format un nou 
comandament cibernetic, dar ne e greu să găsim oameni care 
să ocupe posturile. Avem aproximativ o duzină de oameni care 
s-ar califica drept destul de buni ca să ne apere de cei mai 
capabili terorişti cibernetici. 

— E la fel ca în orice domeniu, îi zic. Sport, arte, mediul 
academic. Există oameni în vârful piramidei care, pur şi simplu, 
sunt mai talentaţi decât ceilalţi. Israelul are mulţi dintre ei în 
linia de apărare. Israelul are cele mai bune sisteme de apărare 
cibernetică din lume. Incuviinţez, uitându-mă la Noya, care 
acceptă complimentul fără să obiecteze; e o sursă de mândrie 
pentru israelieni. 

— Israelul joacă cel mai bine în defensivă, spune Richter, dar 
Rusia joacă cel mai bine în ofensivă. 

— Acum îl avem pe Augie. 

Richter clatină din cap şi îşi mijeşte ochii. Noya îl priveşte pe 
Richter. Apoi pe mine. 

— Eşti sigur că poţi avea încredere în acest bărbat, Augustas 
Koslenko? 


— Noya. Îmi deschid mâinile. Sunt sigur că nu am de ales 
decât să am încredere în el. Oameni noştri nu pot opri virusul 
ăsta. Nici măcar nu-l pot găsi. Mă las pe spătarul scaunului. El 
ne-a oferit pontul. Dacă n-ar fi fost el, nici măcar n-am fi ştiut 
despre virus. 

— Aşa spune el. 

— Aşa spune el, recunosc şi eu. Aşa e. Uite care-i treaba, 
oricine-ar fi în spatele atacului, FJ, Rusia sau altcineva - da, ei ar 
fi putut să-l trimită pe Augie la mine. Ar putea avea un motiv 
ascuns. Am aşteptat să-l aud. Am aşteptat o cerere de 
răscumpărare. N-am auzit-o. Şi, amintiţi-vă, au încercat să-l 
omoare. De două ori. Aşa că pun pariu că el reprezintă o 
ameninţare pentru ei. Ceea ce înseamnă că e un avantaj pentru 
noi. Eu am cei mai buni oameni, tu ai cei mai buni oameni şi cei 
mai buni oameni ai lui Juergen urmăresc fiecare mişcare pe care 
el o face la subsol, ascultă, învaţă şi cercetează. Avem şi o 
cameră de filmat în sală, doar ca să stăm cu ochii pe el. Ridic 
mâinile a neputinţă. Dacă cineva are o idee mai bună, sunt 
deschis la sugestii. Altfel, acesta e cel mai bun lucru pe care îl 
pot face pentru a încerca să evit... Rămân fără cuvinte. Nu 
reuşesc să pronunţ nimic. 

— Ce... să evitati? întreabă Richter. Oare simţim răul care s-ar 
putea întâmpla? Cu toţii putem specula. Toţi putem veni cu 
scenarii de coşmar. Ce spune băiatul? 

E o trecere bună, unul dintre motivele principale pentru care 
am cerut prezenţa cancelarului german aici, în această zi. 

Mă întorc la Alex, care stă în colţul îndepărtat al camerei de 
zi. 

— Alex, adu-l pe Augie aici. Ar trebui să auziţi asta cu urechile 
voastre. 


CAPITOLUL 59 

Augie stă în faţa liderilor lumii prezenţi în camera de zi, 
extenuat, purtând nişte haine nepotrivite, pe care i le-am găsit 
după ce a făcut duş, copleşit în toate felurile posibile după 
evenimentele din ultimele douăsprezece ore. Dar acest tânăr nu 
pare nici măcar puţin tulburat de anturajul în care se află. Sunt 
bărbaţi şi femei cu realizări extraordinare, cu o putere 
incredibilă în mâini dar, în această arenă, el e învățătorul, iar noi 
suntem elevii. 

— Una dintre marile ironii ale epocii moderne, începe el, e că 
progresele omenirii ne pot face mai puternici, dar şi mai 
vulnerabili în acelaşi timp. Cu cât e mai mare puterea, cu atât e 
mai mare şi vulnerabilitatea. Aţi crede, pe bună dreptate, că 
sunteţi în culmea puterii, că puteţi face mai multe lucruri decât 
oricând. Dar eu văd că sunteţi în culmea vulnerabilităţii. 

— Motivul e dependenţa. Societatea noastră a devenit 
complet dependentă de tehnologie. Internetul Lucrurilor - 
cunoaşteţi acest concept? 

— Mai mult sau mai puţin, spun. E vorba de conectarea 
dispozitivelor la internet. 

— Da, practic despre asta e vorba. Şi nu doar laptopuri şi 
smartphone-uri. Orice funcţionează cu un întrerupător. Maşini 
de spălat, cafetiere, sisteme DVR, camere digitale, termostate, 
componente ale aparatelor, motoare de avioane - lista 
lucrurilor, mari şi mici, e aproape infinită. Acum doi ani, existau 
cincisprezece miliarde de dispozitive conectate la internet. Câte 
vor fi peste doi ani? Am citit estimări că numărul lor va creşte la 
cincizeci de miliarde. Am auzit de o sută de miliarde. Omul 
obişnuit de-abia îşi porneşte televizorul că şi aude o reclamă 
despre ultimul dispozitiv inteligent şi cum acesta va face ceva 
ce nu aţi crezut că va fi posibil în urmă cu douăzeci de ani. Va 
comanda flori pentru voi. Vă va permite să vedeţi pe cineva 
stând în faţa uşii casei voastre în timp ce voi sunteţi la muncă. 
Vă va spune dacă se construieşte un drum pe traseul vostru şi 
vă va oferi o rută mai rapidă până la destinaţia voastră. 

— Şi toată conexiunea asta ne face mai vulnerabili faţă de 
viruşii malware şi spyware, spun. Inţelegem asta. Dar acum nu 
sunt îngrijorat dacă Siri îmi va spune vremea din Buenos Aires 
sau dacă altă ţară mă spionează prin prăjitorul de pâine. 


Augie se plimbă prin cameră de parcă ar ţine o prelegere pe o 
scenă mare, în faţa unui public format din mii de oameni. 

— Nu, nu - dar am divagat. Haideţi să trecem la subiect. 
Aproape orice formă sofisticată de automatizare şi aproape 
orice tranzacţie din lumea modernă se bazează pe internet. 
Permiteţi-mi să vă explic aşa: depindem de reţeaua electrică 
pentru electricitate, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Dar ce s-ar întâmpla fără electricitate? Ar fi haos. De ce? 

Ne priveşte pe fiecare dintre noi, aşteptând un răspuns. 

— Pentru că nu există niciun înlocuitor pentru electricitate, 
răspund eu. Chiar nu există. 

El arată cu degetul spre mine. 

— Exact! Pentru că ne bazăm foarte mult pe ceva ce nu are 
înlocuitor. 

— Şi acelaşi lucru e valabil acum şi pentru internet, spune 
Noya, atât pentru ea însăşi, cât şi pentru ceilalţi. 

Augie se apleacă puţin. 

— Fără îndoială, doamnă prim-ministru. Multe activităţi care 
înainte se făceau fără internet, acum se pot face doar cu 
ajutorul internetului. Nu mai putem da înapoi. Şi aveţi dreptate - 
lumea nu va fi distrusă dacă nu ne vom mai putea întreba 
smartphone-urile care e capitala Indoneziei. Lumea nu va fi 
distrusă când cuptoarele noastre cu microunde nu ne vor mai 
încălzi burrito la micul dejun sau dacă nu ne vor mai funcţiona 
DVR-urile. 

Augie face câţiva paşi, privind în jos, cu mâinile în buzunare, 
ca un profesor în timpul unui curs. 

— Dar dacă toate ar înceta să mai funcţioneze? spune el. 

În cameră se face linişte. Cancelarul Richter încremeneşte cu 
o ceaşcă de cafea ridicată până la buze. Noya pare să-şi ţină 
respiraţia. 

„Evul Mediu”, mă gândesc eu. 

— Dar internetul nu e atât de vulnerabil precum spui, zice 
Dieter Kohl, care poate că nu îl egalează pe Augie la aceste 
chestiuni, dar le cunoaşte mult mai bine decât oricare dintre 
demnitarii aleşi din cameră. Un server poate fi compromis, 
traficul de date poate fi încetinit sau chiar blocat, dar e folosit 
alt server în locul lui. Rutele traficului de date sunt dinamice. 

— Dar dacă fiecare rută ar fi compromisă? întreabă Augie. 


Kohl se gândeşte la asta, cu gura strânsă de parcă ar fi gata 
să vorbească, suspendat în acea poziţie. Işi închide ochii şi 
clatină din cap. 

— Cum... s-ar putea întâmpla aşa ceva? 

— S-ar putea întâmpla cu timpul, cu răbdare şi cu pricepere, 
spune Augie. Dacă virusul nu ar fi detectat atunci când s-ar 
infiltra în server? Dacă ar rămâne inactiv după infiltrare? 

— Cum ai infiltrat serverele? Prin atacuri de phishing? 

Augie îşi schimbă imediat fizionomia de parcă s-ar fi simţit 
insultat. 

— Ocazional. Dar, în general, nu. În general, am folosit 
trimiteri în direcţii false. Atacuri DdoS, coruperea tabelelor BGP. 

— Augie! spun eu. 

— Oh, da, îmi cer scuze. Aţi spus să vorbesc în engleză. 
Foarte bine. Un atac DDoS este un tip de atac în care atacatorii, 
de obicei hackeri, încearcă să îi împiedice pe utilizatorii de drept 
să acceseze un anumit serviciu. Practic, un atac în cascadă a 
reţelei de servere, ce transformă adresele URL pe care le tastăm 
în browserele noastre în numere IP pe care le folosesc routerele 
de internet. 

— Augie! repet. 

El se scuză printr-un zâmbet. 

— Poftim un exemplu: să zicem că tastaţi www.cnn.com, dar 
reţeaua îl converteşte într-un număr de router pentru traficul 
direct. Un atac în cascadă trimite un trafic fals în reţea şi o 
copleşeşte, aşa că reţeaua se blochează sau se prăbuşeşte. În 
octombrie 2016, un atac DDoS a închis multe servere şi, prin 
urmare, multe site-uri importante din America, timp de aproape 
o zi. Twitter, PlayStation, CNN, Spotify, Verizon, Comcast, ca să 
nu mai spunem de mii de site-uri de vânzări cu amănuntul, au 
fost toate perturbate. 

— Apoi vine coruperea tabelelor BGP - tabelele protocolului 
de rutare. Furnizorii de servicii, cum ar fi de exemplu, AT&T - 
practic îşi vor anunţa în acele tabele cine sunt clienţii lor. Dacă o 
companie ABC foloseşte AT&T pentru serviciul de internet, 
atunci AT&T îşi va face reclamă pe acele tabele: dacă vreţi să 
accesaţi site-ul companiei ABC, faceţi-o prin intermediul nostru. 
Să spunem că sunteţi în China, de exemplu, folosind VelaTel, şi 
vreţi să accesaţi site-ul companiei ABC. Va trebui să săriţi de la 
VelaTel la NTT din Japonia, apoi să săriţi la AT&T din America. 


Tabelele BGP vă arată calea. Noi, bineînţeles, doar tastăm o 
adresă sau dăm clic pe un link, dar adesea ceea ce se întâmpla 
aproape instantaneu sunt câteva salturi printre furnizorii de 
servicii de internet, folosind tabelele BGP drept hartă. 

— Problema este că aceste tabele BGP se bazează pe 
încredere. Poate vă mai amintiţi că, acum câţiva ani, VelaTel, 
numită China-Tel pe atunci, a pretins într-o zi că era ultimul salt 
pentru traficul de date către Pentagon şi, pentru o vreme, o 
mare porțiune din traficul de internet intenţionat pentru 
Pentagon a trecut prin China. 

Acum ştiu despre asta, dar atunci n-am ştiut. Atunci eram 
doar guvernatorul Carolinei de Nord. Erau vremuri mai simple. 
Cea mai falsă declaraţie a secolului. 

— Un hacker sofisticat, spune Augie, ar putea invada tabelele 
BGP ale celor mai importanţi douăzeci de furnizori de internet 
din lume, ar putea amesteca tabelele şi ar direcţiona greşit 
traficul. Ar avea acelaşi efect ca un atac DDoS. Ar închide 
temporar internetul pentru toţi oamenii serviţi de acel furnizor. 

— Dar ce legătură are asta cu instalarea virusului? întreabă 
Noya. Din câte am înţeles, obiectivul unui atac DDoS este 
închiderea serviciului de internet pentru un furnizor. 

— Da. 

— Şi se pare că această amestecare a tabelelor BGP are 
acelaşi efect. 

— Da. ŞI, cum vă puteţi imagina deja, e ceva foarte grav. Un 
furnizor de servicii nu-şi poate permite să piardă serviciul pentru 
clienţii lui. Acesta este singurul motiv pentru existenţa lui. 
Trebuie să acţioneze imediat pentru a rezolva problema sau îşi 
va pierde clienţii şi va da faliment. 

— Bineînţeles, susţine Noya. 

— Cum am spus mai devreme, direcţionare greşită. Augie dă 
din mână. Am folosit tabelele BGP şi atacurile DDoS ca 
platforme pentru a invada serverele. 

Noya îşi ridică bărbia, înțelegând acum despre ce e vorba. 
Augie a trebuit să-mi explice asta de mai multe ori. 

— Aşadar, când ei se concentrau la rezolvarea urgenţei, tu te- 
ai furişat şi ai plantat virusul. 

— Da, acesta ar fi un rezumat destul de exact. Augie nu se 
poate abţine şi zâmbeşte mândru. Şi, pentru că virusul a fost 


inactiv - pentru că a fost ascuns şi nu a avut nicio funcţie 
dăunătoare - ei nu l-au observat niciodată. 

— Cât timp a fost inactiv? întreabă Dieter Kohl. 

— Ani întregi. Cred că am început... Priveşte în sus şi îşi 
mijeşte ochii. Acum trei ani? 

— Virusul a fost inactiv trei ani? 

— In unele cazuri, da. 

— Şi câte servere ai infectat? 

Augie inspiră, ca un copil care e gata să le dea părinţilor o 
veste proastă. 

— Virusul e programat să infecteze fiecare punct - fiecare 
dispozitiv cu acces la internet de la un furnizor. 

— Şi... Kohl se opreşte, de parcă s-ar teme să cerceteze mai 
departe, de parcă s-ar teme să deschidă uşa unui dulap 
întunecat ca să afle ce e ascuns înăuntrul lui. Aproximativ, câţi 
furnizori de internet ai infectat? 

— Aproximativ? Augie ridică din umeri. Niciunul n-a scăpat, 
spune el. 

Toţi cei prezenţi se sperie de această veste. Richter, incapabil 
să stea nemişcat, se ridică de pe scaun şi se sprijină de perete, 
cu braţele încrucişate. Noya îi şopteşte ceva asistentului ei. 
Oamenii foarte puternici se simt acum neputincioşi. 

— Dacă ai infectat fiecare furnizor de internet din ţară şi acei 
furnizori, la rândul lor, au transmis virusul fiecărui client, fiecărui 
punct, fiecărui dispozitiv, asta înseamnă... Dieter Kohl se lasă 
înapoi pe scaunul lui. 

— Practic, am infectat fiecare dispozitiv ce foloseşte internetul 
din Statele Unite. 

Prim-ministrul şi cancelarul mă privesc şi pălesc amândoi. 
Atacul despre care discutăm este îndreptat împotriva Americii, 
dar ei ştiu că ţările lor ar putea urma. 

Aceasta e o parte a motivului pentru care am vrut ca Augie să 
le explice asta şi lor. 

— Doar din Statele Unite? întreabă cancelarul Richter. 
Internetul conectează întreaga lume. 

— Corect, spune Augie. Am ţintit doar ISP-urile din Statele 
Unite. Fără îndoială, va exista şi un transfer către alte ţări, 
pentru că datele din dispozitivele americane sunt trimise peste 
graniţe. Nu putem şti sigur, dar nu ne aşteptăm ca împrăştierea 


virusului să fie semnificativă. Ne-am concentrat pe Statele 
Unite. Scopul a fost să distrugem Statele Unite. 

Asta e ceva mult mai grav decât cele mai mari temeri ale 
noastre. Când ni s-a arătat virusul, a făcut-o pe un server al 
Pentagonului. Toţi ne-am gândit la armată. Sau măcar la 
guvern. Dar Augie ne spune că va afecta mult mai mult decât 
funcţionarea guvernului. Va afecta fiecare industrie, 
nenumărate aspecte ale vieţii de zi cu zi, fiecare gospodărie, 
toate aspectele vieţii noastre. 

— Ce ne spui, zice cancelarul Richter cu o voce tremurătoare, 
e că vei fura internetul din America. 

Augie îl privi pe Richter, apoi pe mine. 

— Da, dar acesta e doar începutul, conchid. Augie, spune-le 
ce va face virusul. 


CAPITOLUL 60 

— Practic, e ceea ce aţi numi un virus ştergător, zice Augie. 
Aşa cum sugerează numele, atacul unui asemenea virus şterge 
- Şterge tot - tot software-ul de pe un dispozitiv. Veţi mai putea 
folosi laptopurile doar ca opritoare de uşi şi routerele ca 
prespapieuri. Serverele vor fi şterse. Nu veţi mai avea internet, 
asta e sigur, dar nici dispozitivele voastre nu vor mai funcţiona. 

„Evul Mediu.” 

Augie ia un măr din castronul cu fructe, îl aruncă în aer şi îl 
prinde cu mâna. 

— Majoritatea virusurilor şi a codurilor de atac sunt 
programate să se infiltreze pe ascuns şi să fure date, explică el. 
Gândiţi-vă la un hoţ care intră pe furiş, pe fereastră şi merge pe 
vârfuri, fără să fie auzit, prin casă. Vrea să intre şi să iasă fără 
să fie prins. Şi, dacă se află vreodată despre jaf, e prea târziu. 

— Pe de altă parte, atacurile virusurilor de ştergere sunt 
zgomotoase. Ele vorca tu să ştii ce fac. Nu au niciun motiv să se 
ascundă. Pentru că vor ceva de la tine. Teoretic, sunt - păi, nu 
chiar teoretic - ele chiar ţin ostatic conţinutul dispozitivului. 
Plăteşti răscumpărarea sau îţi iei adio de la toate fişierele. 
Bineînţeles, nu îşi doresc neapărat să îţi şteargă toate datele. 
Vor doar banii tăi. 

Deschide palma. 

— Ei bine, virusul nostru este un atac silențios de ştergere. 
Am intrat fără zgomot şi ne-am infiltrat la maximum. Dar nu 
vrem nicio răscumpărare. Vrem să vă ştergem toate fişierele. 

— Şi copiile de rezervă nu ne sunt de niciun ajutor, spune 
Dieter Kohl, dând din cap. Pentru că le-ai infectat şi pe ele. 

— Bineînţeles. Virusul a fost încărcat în fişierele de rezervă 
prin simplul fapt de a face copii de rezervă ale sistemelor la 
intervale regulate. 

— Sunt bombe cu ceas, spun. S-au ascuns înăuntrul 
dispozitivelor, aşteptând momentul în care vor fi chemate la 
acţiune. 

— Da. 

— Şi acel moment e astăzi. 

Ne uităm prin cameră, unii la alţii. Am avut câteva ore să mă 
gândesc la asta, pentru că Augie mi-a explicat totul în Marine 
One. Probabil că am avut aceeaşi expresie şocată în elicopter, 
aşa cum au toţi acum. 


— Aşadar,  înţelegeţi consecințele, spune Augie. Acum 
cincizeci de ani, aveaţi maşini de scris şi hârtie indigo. Acum 
aveţi doar computere. Acum cincizeci de ani - în majoritatea 
cazurilor, acum zece sau cincisprezece ani - nu v-aţi bazat atât 
de mult pe conexiune ca să vă desfăşuraţi atât de multe 
operaţiuni. Dar acum o faceţi. Doar aşa funcţionaţi. Dacă vi se ia 
asta, nu mai puteţi da înapoi. 

În cameră e linişte. Augie îşi priveşte pantofii, poate din 
respect pentru noi, cei care jelim acum, sau poate ca o scuză. 
Descrie ceva creat, în mare parte, de el. 

— Dă-ne un indiciu despre... 

Noya Baram îşi freacă tâmplele. 

— Oh, bine! Augie începe să se plimbe din nou printre noi. 
Exemplele sunt nenumărate. Nişte exemple minore: nu vor mai 
funcţiona lifturile, scannerele de la băcănii, gările şi staţiile de 
autobuze, televiziunile, telefoanele, radiourile, semafoarele, 
scannerele de carduri, sistemele de alarmă ale caselor. 
Laptopurile îşi vor pierde tot software-ul, toate fişierele, totul va 
fi şters. Computerele voastre vor fi doar nişte tastaturi cu 
ecrane negre. 

— Electricitatea va fi grav compromisă. Ceea ce înseamnă că 
frigiderele nu vor mai funcţiona. În unele cazuri, nici sistemele 
de încălzire. Apa - ei bine, deja am văzut efectul asupra 
centralelor de epurare a apei. In scurt timp, apa potabilă din 
America va deveni o raritate. 

— Asta înseamnă probleme de sănătate la scară largă. Cine 
va avea grijă de bolnavi? Spitalele? Vor avea resursele necesare 
să vă trateze? Operaţiile chirurgicale din zilele noastre depind 
foarte mult de computere. Şi nu vor avea acces la dosarele 
medicale din online. 

— De fapt, vă vor trata? Aveţi asigurare medicală? Cine spune 
asta? Cardul din buzunarul dumneavoastră? Nu vor putea să vă 
verifice şi să confirme asta. Şi nu vor putea cere ramburs de la 
asigurător. Şi, chiar dacă vor contacta compania de asigurări, 
aceasta nu va şti dacă sunteţi clientul ei. Are liste scrise de 
mână cu asiguraţii ei? Nu. Totul e în computer. Dar tot ce e în 
computere a fost şters. Oare personalul din spitale va lucra pe 
gratis? 


— Nu vor mai fi site-uri, bineînţeles. Nu va mai exista comerţ 
electronic. Nu vor mai exista benzi rulante, aparate sofisticate în 
fabrici, state de plată. 

— Avioanele vor rămâne la sol. Nici trenurile nu vor mai putea 
circula chiar pe orice rută. Maşinile, cel puţin cele fabricate după 
2010, vor fi afectate. 

— Înregistrările legale, dosarele de ajutoare sociale, bazele de 
date ale poliţiei, abilitatea poliţiei locale de a identifica 
infractorii, de a-şi coordona acţiunile cu alte state sau cu 
guvernul federal prin bazele de date - toate acestea nu vor mai 
exista. 

— Înregistrările băncilor nu vor mai exista. Credeţi că aveţi 
zece mii de dolari în contul de economii? Cincizeci de mii de 
dolari într-un cont de pensie? Credeţi că aveţi o pensie ce vă 
permite să primiţi o plată fixă în fiecare lună? Clatină din cap. 
Nu şi dacă fişierele din computere şi copiile lor sunt şterse. Oare 
băncile au teancuri mari de bancnote legate cu elastic cu 
numele vostru pe ele, într-un seif, pe undeva? Bineînţeles că nu. 
Sunt doar date. 

— Maica Domnului! spune cancelarul Richter, ştergându-şi 
faţa cu o batistă. 

— Bineînţeles, continuă Augie, băncile au fost unele dintre 
primele companii care şi-au dat seama de vulnerabilitatea lor şi 
şi-au trecut unele înregistrări pe sisteme separate. Dar deja le- 
am infectat. Asta a fost prima industrie pe care am atacat-o. Aşa 
că reţelele lor separate sunt la fel de compromise. 

— Pieţele financiare nu mai sunt locuri de tranzacţionare. 
Totul e electronic. Toate tranzacţiile prin schimbul valutar 
american vor înceta. 

— Bineînţeles, şi funcţiile guvernului vor înceta. Guvernul 
depinde de colectarea taxelor pe venit, pe vânzări, accize şi 
altele de felul acesta. Toate vor dispărea. De unde va avea 
guvernul bani să funcţioneze, în măsura în care mai poate 
funcţiona? 

— Circulaţia monetară va fi brusc redusă la tranzacţii din 
mână în mână cu bani gheaţă. Şi de unde bani gheaţă? Nu veţi 
mai putea merge la banca locală sau la cel mai apropiat 
bancomat să scoateţi bani, pentru că banca nu mai are nicio 
înregistrare cu dumneavoastră. 


— Economia acestei ţări va scârţâi până se va opri. Sectoare 
industriale întregi, dependente exclusiv de internet, nu vor mai 
avea niciun mijloc de supravieţuire. Celelalte vor fi grav 
compromise. Impactul va duce inevitabil la o rată masivă a 
şomajului, o reducere enormă a disponibilităţii creditelor, o 
recesiune economică ce va face ca Marea Criză din anii '30 să 
pară doar un sughiţ. 

— Panică, spune el. Va fi panică pe scară largă. Băncile vor fi 
asaltate. Alimentarele vor fi jefuite. Vor fi răscoale. Infracţiuni 
nenumărate. Vor izbucni epidemii. Orice urmă de ordine civilă 
va dispărea. 

— Şi nici măcar nu am menţionat capacităţile militare şi de 
securitate națională, abilitatea de a urmări teroriştii şi 
capacitatea de supraveghere. Aviația voastră sofisticată va 
rămâne la pământ. Capacitatea voastră de a lansa rachete? Nu 
va mai exista. Radarele şi  sonarele?  Capacităţile de 
telecomunicaţii de înaltă tehnologie din armata voastră? Vor 
dispărea. 

— Statele Unite vor fi vulnerabile în faţa atacurilor, aşa cum 
nu au mai fost niciodată, spune el. Apărarea voastră militară va 
fi la nivelul secolului al XIX-lea faţă de duşmani cu capacităţi de 
secolul al XXI-lea. 

Ca Rusia, China şi Coreea de Nord. 

Dieter Kohl ridică o mână. 

— Dacă internetul ar fi doborât permanent, atunci ar fi... o 
catastrofă de proporţii epice. Dar aceste probleme ar fi 
rezolvate. Nu e ca şi cum America ar pierde internetul pentru 
totdeauna. 

Augie clatină din cap şi se apleacă puţin. 

— Aveţi dreptate, domnule, în cele din urmă, internetul va fi 
refăcut. Probabil că vor trece luni întregi până se va reconstrui 
toată reţeaua, de la furnizorii de internet până la dispozitive, 
toate cu sistemele distruse complet la fiecare nivel. În acest 
timp, Statele Unite vor fi vulnerabile în faţa atacurilor militare 
sau teroriste, aşa cum nu au mai fost niciodată. În acest timp, 
sectoare întregi ale economiei, ce se bazează foarte mult sau 
exclusiv pe internet, vor fi distruse. În acest timp, oamenii foarte 
bolnavi nu îşi vor primi tratamentele sau procedurile medicale 
necesare. Fiecare companie, fiecare bancă, fiecare spital, 


fiecare birou guvernamental, fiecare individ, toţi vor trebui să-şi 
cumpere dispozitive noi pentru că cele vechi au fost distruse. 

— Cât timp poate rezista toată ţara fără apă potabilă? Fără 
electricitate? Fără frigidere? Fără abilitatea de a executa 
proceduri medicale vitale şi operaţii? Cu siguranţă, Statele Unite 
s-ar concentra prima dată pe asemenea nevoi şi servicii 
importante, dar cât de repede ar putea să redea chiar şi acele 
lucruri unei ţări de trei sute de milioane de locuitori? Cu 
siguranţă, nu într-o săptămână, nu în toată ţara. In două 
săptămâni? Mai degrabă în câteva luni. Numărul morţilor ar fi 
şocant. 

— Şi chiar când internetul va fi refăcut, gândiţi-vă la pagubele 
ireparabile. Toţi oamenii din America îşi vor fi pierdut economiile 
şi investiţiile, toate acele înregistrări vor fi şterse definitiv. Vor fi 
lefteri, nu vor avea decât banii cash pe care i-au avut din 
întâmplare atunci când a lovit virusul. Acelaşi lucru e valabil 
pentru pensiile lor, pentru asigurările de sănătate, pentru 
ajutoarele sociale şi înregistrările medicale. Acele date nu vor 
mai fi recuperate niciodată. Sau, dacă vor fi cumva recuperate, 
fără date electronice, va fi un proces imperfect, ce nu poate fi 
verificat - şi ar dura ani întregi. Ani! Cât timp poate rezista un 
om fără bani? 

— Şi, dacă oamenii nu au bani, cum ar putea vreun sector al 
economiei să rămână viabil? Nici măcar un singur magazin de 
pe orice stradă din ţara asta, de pe Fifth Avenue, Magnificent 
Miles şi Rodeo Drives până la cele mai mici magazine din cele 
mai mici oraşe - niciunul nu ar exista fără clienţi. Ca să nu mai 
spun de sectoarele industriale bazate pe internet. Nu va mai 
rămâne nimic din economia americană. 

— Doamne fereşte, murmură cancelarul Richter. E mai rău 
decât mi-am imaginat. 

— E mai rău decât şi-ar putea imagina oricine, spune Augie. 
Statele Unite ale Americii vor deveni cea mai mare ţară din 
lumea a treia de pe planetă. 


CAPITOLUL 61 

Augie îi lasă pe cei doi oaspeţi ai mei, prim-ministrul Noya 
Baram şi cancelarul Juergen Richter, uimiţi şi muţi. Richter îşi 
dezbracă sacoul, lăsând la vedere vesta, şi îşi şterge fruntea din 
nou cu o batistă. Noya se serveşte cu un pahar mare cu apă. 

— De ce... Richter îşi freacă frenetic bărbia. De ce ar face 
Rusia aşa ceva? 

„Dacă e Rusia”, mă gândesc eu. 

— Nu e evident? întreabă Noya Baram după ce a băut multă 
apă, tamponându-şi buzele cu un şerveţel. 

— Pentru mine, nu e. E o componentă militară aici? Dacă ar fi 
compromise capacitățile militare ale Americii, dacă 
infrastructura ei ar fi distrusă - atunci Statele Unite ar fi 
vulnerabile în faţa unui atac militar? Nu se poate. Sau se poate? 
Rusia ar ataca Statele Unite? Cu siguranţă... Dă din mână. Cu 
siguranţă, Statele Unite - poate ar fi vulnerabile pe moment, da, 
dar sunt sigur că America îşi poate reconstrui măreţia. Şi, 
bineînţeles, există Articolul 5. 

Conform Articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, un atac 
împotriva unei ţări membre NATO este un atac împotriva tuturor 
ţărilor membre NATO. Un atac împotriva Statelor Unite ar putea 
declanşa un război mondial. 

Cel puţin teoretic. Acea doctrină nu a fost testată niciodată. 
Dacă Rusia ne-ar dezactiva infrastructura militară şi ne-ar lovi 
cu arme nucleare, oare membri importanţi ai NATO - precum 
Germania, de exemplu, Marea Britanie sau Franţa - ar răspunde 
atacului Rusiei? Ne-ar Testa alianţa cum nu s-a mai întâmplat 
până acum. Fiecare dintre acele ţări, dacă ar face asta, ar avea 
parte, garantat, de represalii nucleare. 

De asta e atât de important ca Richter să-şi dea seama că 
Germania ar putea fi următoarea ţintă şi că nu poate lăsa Rusia 
- sau oricine e responsabil de acest atac - să scape basma 
curată. 

— Dar care este cel mai mare obstacol al Rusiei? întreabă 
Noya. De cine se teme Rusia cel mai mult? 

— De NATO, spune Richter. 

Noya ridică din umeri. 

— Ei bine, da - da, Juergen. Da, expansiunea NATO până la 
graniţele Rusiei îi îngrijorează foarte mult. Dar, în viziunea 
Rusiei şi, bineînţeles, nu vreau să te jignesc, Juergen - dar, în 


viziunea Rusiei, NATO înseamnă America. America, în primul 
rând, apoi aliaţii ei. 

— Şi ce câştigă Rusia? Mă ridic de pe scaun, incapabil să stau 
nemişcat. Pot să înţeleg că Rusia vrea să ne slăbească. Să ne 
facă să ajungem înapoiaţi. Să ne rănească. Dar de ce ar vrea să 
ne distrugă? A 

— Jonny, spune Noya, punând pe masă paharul cu apă. In 
timpul Războiului Rece, Statele Unite au crezut tot timpul că 
sovieticii voiau să le distrugă. Şi ei au presupus acelaşi lucru 
despre voi. Multe s-au schimbat în ultimii douăzeci şi cinci, 
treizeci de ani. Imperiul sovietic s-a prăbuşit. Puterea militară a 
Rusiei a scăzut. NATO s-a extins până la graniţele Rusiei. Dar 
oare s-a schimbat ceva cu adevărat? Rusia se simte la fel de 
ameninţată de voi ca oricând. În cele din urmă, având ocazia 
asta, nu crezi că ar fi o opţiune viabilă din nou? Eşti gata să rişti 
dacă te înşeli? Îşi înclină capul într-o parte, oftează greu şi 
spune: 

— Nu ai de ales decât să te pregăteşti pentru posibilitatea 
unui atac direct împotriva Americii. 

E aproape de neconceput. Aproape. Dar slujba mea este să 
mă pregătesc pentru ce e mai rău chiar atunci când lucrez 
pentru ce e mai bine. Şi oricine crede că îl înţelege pe 
preşedintele Cernokev se înşală. Omul joacă pe termen lung. 
Dar asta nu înseamnă că nu ar lua-o şi pe scurtătură dacă ar 
putea. 

Cancelarul Richter îşi priveşte ceasul. 

— Ne mai lipseşte o delegaţie, spune el. Am crezut că va 
ajunge până acum. 

— Trebuie să se gândească la nişte lucruri, îi răspund. 

Alex Trimble intră în cameră. Mă întorc spre el. 

— Domnule preşedinte, au sosit. Ruşii sunt aici. 


CAPITOLUL 62 

Convoiul de SUV-uri negre opreşte pe alee. Agenţii de 
securitate ruşi ies din primul SUV, vorbind cu Jacobson şi alţii din 
Serviciul Secret. 

Stau pregătit să-i întâmpin, dar un singur gând mi le domină 
pe celelalte: 

„Aşa încep războaiele.” 

l-am cerut preşedintelui Cernokev să participe la summitul 
nostru în acelaşi timp în care am contactat reprezentanţii 
Israelului şi ai Germaniei. Atunci nu ştiam de implicarea Rusiei - 
nici acum nu ştiu, nu pot fi sigur - dar această ţară are cei mai 
buni terorişti cibernetici din lume şi, dacă nu ei ne-au atacat, 
atunci ne pot ajuta, pentru că au tot atâtea lucruri de care să se 
teamă, aşa cum avem şi noi. Dacă Statele Unite sunt 
vulnerabile, atunci e şi restul lumii. Inclusiv Rusia. 

Şi, dacă Rusia e în spatele atacului, tot e logic ca această ţară 
să fie reprezentată aici. A avut dreptate Sun Zi când a spus: 
„Ţine-ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape”. 

Dar a fost şi un test. Dacă Rusia era în spatele virusului „Evul 
Mediu”, atunci nu credeam că preşedintele Cernokev ar veni de 
bunăvoie şi ar sta cu mine în timp ce virusul s-ar răspândi şi ar 
provoca distrugeri în masă în urma lui. Ar trimite pe altcineva în 
locul lui, de dragul aparenţelor. 

Agenţii ruşi deschid portiera din spate a celui de-al doilea 
SUV. 

lese un reprezentant: prim-ministrul Ivan Volkov. 

Adjunctul ales al lui Cernokev e un fost colonel din Armata 
Roşie. Pentru unii e Călăul din Crimeea. 

E liderul militar suspectat de crime de război în Cecenia, 
Crimeea şi, mai târziu, în Ucraina, de la violarea şi uciderea 
civililor nevinovaţi la torturarea fără milă a prizonierilor de 
război şi folosirea armelor chimice. 

Parcă e făcut dintr-o grămadă de cărămizi, e scund şi solid, cu 
părul tuns atât de scurt, încât doar o mică dungă de păr negru i 
se vede în creştetul capului, aproape ca la un Mohawk. Are 
aproape şaizeci de ani, dar e în formă. Din câte ştiu, a fost boxer 
şi merge la sală în fiecare zi, are riduri adânci pe fruntea 
proeminentă şi un nas plat care a fost rupt de mai multe ori în 
ring. 


— Domnule prim-ministru, îi spun, stând singur pe alee, cu 
mâna întinsă. 

— Domnule preşedinte. Cu o expresie implacabilă şi privindu- 
mă fix cu ochii lui negri, îmi strânge mâna tare, de parcă ar 
avea un pumn de fier. Poartă un costum negru şi o cravată care 
e albastră în partea de sus şi roşie în cea de jos, culori ce 
reprezintă două treimi din steagul rusesc. 

— Am fost dezamăgit atunci când am aflat că preşedintele 
Cernokev nu poate veni până aici. 

Am fost mai mult decât dezamăgit. 

— Şi el e dezamăgit, domnule preşedinte. E bolnav de câteva 
zile. Nimic grav, dar nu poate călători. Vă asigur că vorbesc în 
numele lui. Şi preşedintele a dorit să vă transmit dezamăgirea 
lui. De fapt, mai mult decât dezamăgirea. Îngrijorarea. 
Îngrijorarea profundă din cauza acţiunilor provocatoare ale ţării 
dumneavoastră. 

Îl invit spre curtea din spate gesticulând. El aprobă şi începem 
plimbarea protocolară prin curte, arătându-i cortul. 

— Da, cortul, spune el. E potrivit pentru această conversaţie. 

Cortul negru nu are uşă sau fermoar, doar bucăţi grele de 
material ce se suprapun în faţă, astfel că, ajunşi în faţa lui, 
despart cu mâinile cele două bucăţi de material şi intru, în timp 
ce prim-ministrul Volkov mă urmează. 

Nicio lumină de afară nu intră în cort, singura lumină din 
interior fiind oferită de lămpile de kerosen aşezate din colţuri. O 
măsuţă de lemn şi nişte scaune au fost puse acolo, de parcă s- 
ar fi plănuit un picnic, dar nu mă îndrept spre ele. Prefer să stau 
în picioare pentru această conversaţie pe care o port cu un 
bărbat despre care se spune că e responsabil de măcelărirea 
sălbatică a civililor nevinovaţi, un bărbat care reprezintă o ţară 
ce ar putea fi în spatele acestui atac îngrozitor împotriva ţării 
mele. 

— Preşedintele Cernokev a fost destul de alarmat de acţiunile 
militare provocatoare ale dumneavoastră din ultimele treizeci şi 
şase de ore, spune el. Cu accentul lui puternic, cuvintele parcă îi 
picură de pe limbă, mai ales cuvântul „provocatoare”. 

— Sunt doar misiuni de antrenament, precizez. 

Un zâmbet nervos îi apare, dar dispare repede de pe buze. 

— Misiuni de antrenament, repetă el, iar cuvintele îi sunt pline 
de amărăciune pe limbă. Exact ca în 2014. 


În 2014, după ce Rusia a invadat Ucraina, Statele Unite au 
trimis în Europa două bombardiere strategice B-2 pentru 
„Misiuni de antrenament”. Mesajul a fost destul de clar. 

— Da, exact aşa, zic. 

— Dar misiunile acestea sunt mult mai extinse, spune el. 
Portavioanele şi submarinele cu arme nucleare sunt în Marea 
Nordului.  Bombardierul face exerciții de zbor deasupra 
Germaniei. Şi, bineînţeles, se fac exerciţii militare comune în 
Letonia şi Polonia. 

Aceste ţări sunt două membre NATO în prezent. Una dintre 
ele, Letonia, are graniţă comună cu Rusia, iar cealaltă, Polonia, 
nu este departe, ci pe flancul de sud-vest al Belarusului. 

— Inclusiv un atac nuclear simulat, adaugă el. 

— Rusia a făcut aceleaşi lucruri în ultimul timp, îi spun. 

— Nu la mai puţin de optzeci de kilometri de granițele 
voastre. Îşi încleştează maxilarele şi faţa lui arată mai pătrată. 
Cuvintele lui sunt provocatoare, dar trădează şi multă teamă. 

Teama e reală. Niciunul dintre noi nu vrea un război. Niciunul 
dintre noi nu ar câştiga. Întotdeauna, întrebarea este cât de 
departe ne lăsăm împinşi. De asta trebuie să fim foarte atenţi 
atunci când trasăm linii în nisip. Dacă se trece peste acele linii şi 
nu facem nimic, ne pierdem credibilitatea. Dacă se trece peste 
acele linii şi răspundem - ei bine, acel răspuns este războiul pe 
care nu îl doreşte niciunul dintre noi. 

— Domnule prim-ministru, cunoaşteţi motivul pentru care v- 
am invitat. Virusul. 

Clipeşte şi sprâncenele lui groase se apleacă, de parcă ar fi 
surprins de această schimbare a subiectului. Dar e o 
prefăcătorie. Ştie că un lucru urmează după celălalt. 

— Am descoperit prezenţa virusului acum două săptămâni, îi 
spun. Şi, când am făcut-o, primul lucru la care ne-am gândit a 
fost vulnerabilitatea noastră în faţa unui atac militar. Dacă 
virusul ne-ar afecta eficacitatea militară, atunci am fi vulnerabili 
în faţa unui atac. Aşa că, domnule prim-ministru, am făcut 
imediat două lucruri. 

— Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne recreăm 
sistemele continentale aici, acasă. Practic, am luat-o de la 
început. Numiţi-o reinventarea roții, inginerie inversă, oricum 
vreţi. Ne-am reconstruit sistemele operaţionale şi ne-am 


deconectat de la orice dispozitiv ce ar putea fi infectat de virus. 
Servere noi, computere noi - totul nou. 

— Am început cu lucrurile care contează cel mai mult - 
sistemele noastre de apărare strategică, flota noastră nucleară - 
şi ne-am asigurat că vor fi recreate fără niciun virus. Apoi am 
pornit de-acolo. Mă bucur să vă raportez, domnule prim- 
ministru, că am încheiat cu succes acea operaţiune. Ne-a luat 
fiecare secundă din aceste două săptămâni, dar am făcut-o. Ne- 
am reconstruit toată infrastructura militară operaţională a părţii 
continentale a Statelor Unite. Noi am construit acele sisteme 
prima dată, aşa că nu ne-a fost atât de greu să le recreăm 
precum aţi crede. 

Volkov e stoic atunci când mă ascultă. Nu are încredere în 
mine mai mult decât am eu în el. Nu am dezvăluit public 
această muncă. Recrearea infrastructurii noastre militare a fost 
făcută în secret, din motive evidente. Din perspectiva lui, aş 
putea juca la cacealma. Nu poate confirma nimic din ce i-am zis. 

Aşa că acum vom vorbi despre ceva ce poate confirma. 

— Al doilea lucru pe care l-am făcut, simultan, spun eu, a fost 
să ne asigurăm că ne-am deconectat infrastructura militară de 
peste ocean de cea din State. Pe scurt, am înlocuit orice sistem 
computerizat din arsenalul nostru, ce depindea de infrastructura 
continentală, cu sisteme noi. Le-am făcut independente. Am 
vrut să ne asigurăm că, dacă toate sistemele noastre din Statele 
Unite s-ar fi prăbuşit, dacă toate computerele noastre ar fi fost 
distruse... 

Ochii lui Volkov par să se întunece. Clipeşte şi priveşte în altă 
parte, dar apoi îşi întoarce repede ochii spre ai mei. 

— Domnule prim-ministru, am vrut să ne asigurăm, că şi dacă 
cineva ne-ar distruge complet sistemele operaţionale militare 
din State, noi am fi înarmaţi şi pregătiţi cu resursele noastre 
europene - ca să fim pregătiţi să răspundem armat împotriva 
oricărei naţiuni responsabile pentru lansarea virusului. Sau 
oricărei naţiuni care ar avea ideea ridicolă că ar putea profita de 
Statele Unite în această perioadă dificilă printr-un atac împotriva 
noastră. 

— Aşa că e clar cum aceste exerciţii de antrenament în 
Europa au fost necesare, îi spun. Şi vestea bună e că toate au 
fost încununate de succes. Dar probabil că deja ştiţi asta. 


Faţa lui îşi schimbă culoarea. Ştie asta. Evident, ruşii ne-au 
urmărit cu atenţie exerciţiile de antrenament. Dar nu îmi va 
oferi satisfacția de a recunoaşte asta. 

Adevărul? Nu am reuşit să realizăm prea multe în două 
săptămâni. Numai generalii noştri ştiu cât de slabe şi temporare 
sunt aceste sisteme noi, cât de rudimentare sunt în comparaţie 
cu sistemele existente. Dar mă asigură că sunt eficiente şi 
sigure. Comenzile vor fi transmise. Rachetele vor fi lansate. 
Ţintele vor fi lovite. 

— Acum suntem sută la sută siguri, continui eu, că şi dacă 
virusul reuşeşte cumva să reinfecteze reţeaua operaţională din 
State, vom avea capacitatea deplină de a participa la orice fel 
de război - nuclear, aerian, convenţional, ce aveţi - din bazele 
noastre NATO din Europa. Domnule prim-ministru, pentru oricine 
e responsabil de acest virus, sau pentru orice naţiune care 
încearcă să profite de aceste vremuri dificile ca să atace Statele 
Unite sau aliaţii ei - ne rezervăm dreptul şi vom avea 
capacitatea deplină de a răspunde cu o forţă copleşitoare. 

— Aşa că nu are legătură cu Rusia. Intâmplător, mulţi dintre 
aliaţii noştri sunt în curtea voastră. Da, spun eu, lungind vorba, 
în curtea voastră. 

Volkov îşi ridică puţin sprâncenele atunci când îi amintesc de 
asta. Expansiunea NATO până la graniţele ruseşti, aşa cum a 
precizat Noya, a provocat multă consternare la Kremlin. 

— Dar, dacă Rusia nu are nicio legătură cu virusul, aşa cum 
ne-a asigurat preşedintele Cernokev şi atât timp cât Rusia nu 
încearcă să profite de noi, Rusia nu are niciun motiv să se 
îngrijoreze. Dau din mână. Niciunul. 

El clatină uşor din cap, cu o expresie mai puţin acră. 

— Voi spune asta oricui, oricui e responsabil pentru acest 
virus. Vom afla cine a făcut asta. Şi, dacă acel virus va fi activat, 
îl vom considera drept un act de război, zic înflăcărat. 

Volkov încă dă din cap, iar mărul lui Adam îi saltă în timp ce 
înghite în sec. 

— Domnule prim-ministru, nu vom ataca noi primii. Acesta 
este jurământul meu solemn. Dar, dacă vom fi atacați, vom 
răspunde imediat. 

Pun mâna pe umărul prim-ministrului. 

— Aşa că vă rog să-i transmiteţi asta preşedintelui Cernokev. 
Şi vă rog să-i transmiteţi şi urările mele de bine, de sănătate. 


Mă aplec spre el. 
— Şi, după aceea, să vedem dacă ne puteţi ajuta să oprim 
virusul, îi zic încet. 


CAPITOLUL 63 

Eu şi Noya Baram stăm pe doc, privind lacul, în timp ce 
soarele de amiază luminează tot mai mult cerul, iar razele lui 
sunt reflectate de apa sclipitoare, seninătatea şi frumuseţea 
acestei scene contrastând grotesc cu senzaţia de nenorocire 
iminentă ce îmi cuprinde măruntaiele. De când Kennedy s-a 
uitat urât la Hruşciov din cauza rachetelor din Cuba, națiunea 
noastră n-a mai fost atât de aproape de un război mondial. 

Am făcut-o acum. Am trasat linia în nisip. Acum ştiu că 
structura noastră militară e operaţională, în ciuda virusului. Şi 
acum ştiu că, dacă ei au infiltrat virusul şi îl activează, Statele 
Unite vor considera acest gest ca fiind primul atac şi vor 
răspunde corespunzător. 

Unul dintre agenţii Serviciului Secret stă lângă doc cu câte un 
membru din fiecare detaşament de securitate din Germania şi 
Israel. La vreo patruzeci şi cinci de metri de mal, trei bărbaţi 
stau într-o barcă gri cu motor, lungă de vreo opt metri, doi 
dintre ei ţinând alene undiţe doar de formă, deşi nu sunt aici ca 
să prindă bibani sau somni. Toţi trei sunt de la Serviciul Secret - 
bărbaţi fără copii mici, aşa cum am insistat. Barca lore o 
„Charlie” de clasă Defender, scoasă din Golful Guantanamo şi 
furată de Serviciul Secret. Acum arată ca o barcă obişnuită, cu 
motor, pentru că e imposibil să-şi dea seama cineva că are o 
carenă blindată. Agenţii au aruncat prelate peste mitralierele 
montate pe babord şi tribord, lângă cabină, dar şi peste 
mitraliera de calibru 12,7 mm de pe proră. 

Sunt într-un golfuleţ ce se varsă într-un lac mare de 
acumulare şi stau aproape de deschiderea îngustă care 
protejează acest golf ascuns de restul lacului. 

Privesc înapoi, pe cărarea ce duce la căsuţă şi spre cortul 
negru de pe peluză. 

— Volkov a tot intrat şi ieşit în cortul acela de atât de multe 
ori, încât ai crede că o face pentru o medalie de merit. 

În ultimele trei ore, Volkov a fost sunat de mai multe ori de la 
Moscova şi a tot intrat în cort. 

— Înseamnă că te-a crezut, spune Noya. 

— Oh, cred că suntem capabili de un contraatac, zic animat. 
Acele exerciţii de antrenament le-au spulberat orice îndoială. 
Dar oare chiar cred că o voi face? Asta e altă întrebare. 


instinctiv, ating cu mâna portofelul din buzunar, cel care 
conţine codurile nucleare. 

Noya se întoarce şi mă priveşte. 

— Crezi că o vei face? 

Asta e întrebarea de un milion de dolari. 

— Noya, tu ce ai face? 

Răspunsul începe cu un geamăt scurt. 

— Imaginează-ţi că e activat virusul, spune ea. Colaps 
economic, panică, isterie în masă. Când se întâmplă toate astea, 
trimiţi trupe în Rusia? Trimiţi rachete nucleare către Moscova? 

— Şi ei ar răspunde la fel, îi zic. 

— Da. Altfel, nu numai că te vei confrunta cu probleme 
naţionale fără precedent, dar milioane de americani vor fi 
expuşi şi radiaţiilor nucleare. Ar putea să îţi supravieţuiască 
națiunea la toate astea deodată? 

Îmi cuprind genunchii cu mâinile. E un tic vechi pe care l-am 
căpătat din cauza nervilor pe care mi-i făceam în zilele în care 
eram prezent pe terenul de baseball. 

— Dar, pe de altă parte, spune ea, cum să nu răspunzi? Ce s- 
ar alege de Statele Unite dacă nu ar fi represalii? Trebuie să 
ripostezi cumva, nu-i aşa? 

Găsesc o piatră în iarbă, o ridic şi o arunc în lac. Aruncam 
mingea foarte bine. Îmi trece prin minte că, dacă nu m-aş fi 
rănit la umăr atunci când am căzut dintr-un elicopter Black 
Hawk, în Irak, acum nu aş fi fost aici. 

— Statele Unite vor riposta, îi spun. Nu există niciun scenariu 
în care nu ripostăm. 

Ea zice: 

— Presupun că şefii Statelor-Majore preferă un război 
convenţional. 

Bineînţeles că da. Un război nuclear e o situaţie în care toată 
lumea pierde. Lansezi atacul doar dacă nu ai de ales, pentru că 
partea cealaltă l-a lansat deja. De aceea nimeni nu a declanşat 
acea opţiune. Amenințarea distrugerii reciproce a funcţionat. 

— Dar o invazie terestră a Rusiei? spune ea. Chiar dacă ţi se 
alătură aliaţii NATO, va fi lungă şi sângeroasă. 

— Am câştiga. În cele din urmă. Dar ce ar face Cernokev? Ar 
folosi arme nucleare, asta ar face. Dacă l-am pune cu spatele la 
zid? Dacă ar fi demis? Nu ar avea nimic de pierdut. li pasă mai 
mult de pielea lui decât de poporul lui. 


— Aşadar, te-ai întors la holocaustul nuclear. 

— Exact! Pierdem mii de bărbaţi şi de femei pe câmpurile de 
luptă ruseşti, şi el tot lansează bombele nucleare. 

Noya tace. Ce mai poate să spună? 

— Bine, bine! Ridic mâinile. Niciuna dintre aceste acţiuni nu e 
opţiune. Singura opţiune e să oprim blestematul acela de virus 
şi să nu trebuiască să iau acea decizie. 

— Şi ai făcut tot ce-ai putut, Jonny. l-ai oferit Rusiei toate 
motivele ca să îşi dorească să te ajute. 

Îmi frec faţa cu mâinile, de parcă aşa aş putea să scap de 
stres. 

— Ei bine, acesta a fost scopul amenințării mele. Gesticulez 
spre cărare şi căsuţă. Volkov încă e în cortul negru şi vorbeşte 
cu cei de acasă. Sper să îmi iau mesajul în serios. 

— Presupunând că e Rusia, îmi aminteşte ea. Nu ştim asta cu 
siguranţă. Cum răspunde China la exerciţiile militare japoneze? 

Practic, tocmai am făcut acelaşi lucru în Japonia, lucru pe care 
l-am făcut şi în Europa, exerciţii aeriene şi simulare nucleară. 

— Beijingul nu s-a bucurat, spun eu. Secretarul Apărării, 
practic, a citit acelaşi scenariu. Le-a zis că testam o tehnologie 
nouă, independentă de sistemele noastre continentale. Nu le-a 
spus nimic despre virus, dar dacă în spatele lui e China, atunci 
au înţeles mesajul. 

— Probabil că îşi fac griji despre ce gândeşte Pyongyangul. 

Da, ne putem aştepta ca dictatorul nord-coreean să fie foc şi 
pară. 

Noya mă apucă de braţ. 

— Dacă te consolează cu ceva, eu nu aş face nimic diferit faţă 
de ce ai făcut tu. Ţi-ai întărit capacităţile militare, ai demonstrat 
în faţa lumii că le-ai întărit, i-ai transmis un ultimatum lui Volkov 
şi ai adunat cele mai bune minţi ca să oprească virusul. 

— Habar n-ai cât de mult m-ai consolat, îi spun în timp ce ne 
întoarcem şi începem să mergem pe cărarea ce duce la căsuţă. 

— Atunci trebuie să crezi în planul tău, spune ea. 

Ne apropiem de cortul negru din curte, unde stă de pază 
detaşamentul rusesc de securitate. Apoi oamenii fac un pas în 
spate şi prim ministrul Volkov iese din cort, aranjându-şi cravata 
în timp ce dă din cap, privindu-şi oamenii. 

— Dacă pleacă acum, îi şoptesc Noyei, vom primi un răspuns 
la întrebarea noastră. 


— Va găsi o scuză. Va spune că pleacă pentru a protesta 
împotriva exerciţii lor militare de la graniţa lor. 

— Exact! Dar motivul declarat nu va conta. Dacă ruşii vor 
pleca acum, după ameninţarea pe care am făcut-o, nu vom mai 
avea nicio îndoiala că ei sunt în spatele virusului. 

Volkov se întoarce şi vede că ne apropiem de el. 

— Domnule preşedinte, doamnă prim-ministru. Văzând-o pe 
Noya pentru prima dată, o salută cu o strângere de mână, o 
formalitate. 

Apoi se uită la mine. Eu nu spun nimic. E mutarea lui. 

— Domnule preşedinte, preşedintele Cernokev vă asigură că 
Rusia va continua să vă ajute să preveniţi activarea acestui 
virus îngrozitor. Gesticulează spre căsuţă. Putem să intrăm? 
întreabă el. 


CAPITOLUL 64 

Planul B. 

Asta e. Ultima ei misiune. Ultima ei crimă. Apoi va termina cu 
ele, va fi bogată şi liberă să-şi crească fiica nenăscută undeva 
într-un loc sigur, departe de toate astea. Fiica ei va cunoaşte 
iubirea. Va cunoaşte fericirea. Războiul şi violenţa vor fi lucruri 
despre care ea va citi doar în cărţi sau va auzi la ştiri. 

Se uită la ceas. Aproape că e timpul. 

Işi mijeşte ochii şi priveşte la soarele de după-amiază. Se 
simte rău, ca în fiecare dimineaţă, şi această stare e agravată 
de legănarea înceată a bărcii, dar adrenalina o copleşeşte. Nu 
are acum timp de pierdut cu greata. 

Se uită la ceilalţi membri ai echipei din barcă, ce arată ridicoli 
cu pălăriile şi undiţele lor. Au stat departe de ea după ce le-a 
ucis doi dintre camarazi. Îi convine asta. Probabil că rolul lor în 
misiune este încheiat oricum, în afară de a o transporta pe ea. 

Ar putea fi nevoie să-şi schimbe opinia despre bărbaţi. 
Conform studiilor, copiii crescuţi de doi părinţi sunt mai fericiţi, 
mai sănătoşi şi mai bine adaptaţi. Aşa că poate se va căsători. Îi 
e greu să-şi imagineze asta. Pur şi simplu, nu simţise niciodată 
nevoia de a avea un bărbat. 

Sexul? Pentru ea, sexul era doar un preţ ce trebuia plătit. Un 
preţ ce trebuia plătit de mama ei soldaţilor sârbi, pentru că îi 
permiteau ei şi celor doi copii ai ei să rămână în casa lor după 
ce îi omorâseră tatăl, oficial, pentru că era creştină şi nu 
musulmană, ca soţul ei, dar, în realitate, din cauza frumuseţii şi 
a disponibilităţii ei, de dragul copiilor ei, de a satisface poftele 
soldaţilor, la cerere, în fiecare noapte. Sexul era preţul pe care 
Bach îl plătea pentru pâinea şi orezul pe care îl fura din piaţă în 
acele seri în care nu putea scăpa de ambuscada soldaţilor. 
Sexul fusese preţul pe care trebuise să îl plătească pentru a se 
apropia de Ranko, soldatul sârb care fusese de acord să o înveţe 
cum să tragă cu puşca de la distanţă. 

Şi, bineînţeles, fusese preţul pe care trebuise să îl plătească 
pentru a avea un copil al ei. Bărbatul care o lăsase însărcinată, 
Geoffrey, era un bărbat bun, pe care îl alesese intenţionat 
pentru acel scop, după o cercetare atentă. Era inteligent: era un 
radiolog care studiase în State, la Yale. Avea abilităţi muzicale: 
cânta la violoncel. Era atletic: jucase rugby la facultate. Era 
chipeş: avea o structură osoasă bună. Nu avea cazuri de cancer 


sau boli mintale în istoricul membrilor apropiaţi ai familiei. 
Părinţii lui încă erau în viaţă şi aveau peste optzeci de ani. Se 
culcase cu el de maximum trei ori pe săptămână, ca să-i 
mărească potenţa. Rămăsese cu el până când îi ieşise rezultatul 
testului de sarcină pozitiv, apoi plecase din Melbourne fără să-i 
spună o vorbă. El nu îi aflase numele adevărat. 

— E timpul, spune unul dintre bărbaţi, lovindu-şi uşor ceasul. 

Bach îşi pune tubul de oxigen pe spate. Îşi ia o geantă, iar pe 
umăr îşi aranjează puşca, Anna Magdalena, protejată în servieta 
ei. 

Îşi pune masca, o potriveşte şi clatină din cap, uitându-se la 
restul echipei, la fiecare dintre membrii ei, pentru ultima dată. 
Se întreabă dacă, atunci când se va termina totul, o vor 
transporta până la punctul de extracţie. Sau vor încerca să o 
ucidă după ce îşi va fi încheiat misiunea şi nu le va mai fi de 
folos? 

Probabil că va fi ultima variantă. E ceva de care va trebui să 
se ocupe atunci când va fi timpul pentru asta. 

Se lasă pe spate şi cade din barcă în apa lacului. 


CAPITOLUL 65 

În camera de comunicaţii, vorbesc cu directoarea CIA, Erica 
Beatty. Danny spune tot timpul despre ea că e 
înspăimântătoare, nu din cauza loialității ei îndelungate faţă de 
agenţie, ci datorită feţei ei inexpresive şi a cearcănelor de sub 
ochii cu pleoapele căzute. 

— Ştiu că a văzut şi a făcut multe, mi-a spus el, şi cine ştie ce 
i-au făcut cei din Germania de Est în captivitate dar, la naiba, nu 
pot să scap de imaginea ei fierbânad poțiuni într-un cazan în casa 
ei din turtă dulce. 

Da, e înspăimântătoare. Dar e spioana mea. Şi ştie mai multe 
despre Rusia decât oricine mai e în viaţă. 

E şi una dintre persoanele care ar fi putut scurge informaţiile 
despre „Evul Mediu”. 

— Erica, de fapt, ce face el? 

Ea clatină din cap, gândindu-se la tot ce i-am spus. 

— Domnule preşedinte, acesta nu este stilul lui Cernokev, 
spune ea. Da, el e nemilos, dar nu nesăbuit. Bineînţeles că ar fi 
interesat să provoace pagube mari țării noastre, dar riscul e 
prea mare. Dacă Rusia este implicată în asta, ştie că vom 
riposta cu o mare forță. Nu cred că el işi asumă acest risc. 

— Dar răspunde-mi la întrebare, îi zic. Dacă el e în spatele 
acestui virus şi acum vede că ne-am refăcut capacităţile 
militare, ce va face? 

— Îşi va abandona planul, spune ea. Acum riscul e mult prea 
mare pentru el deoarece, oricât de neputincioşi am fi acasă, tot 
am putea să-l atacăm. Dar, domnule preşedinte, eu nu văd 
urmele ruşilor în chestiunea asta. 

Îmi vibrează telefonul: e C. Brock. 

— Erica, trebuie să plec. 

— Aveţi un computer prin apropiere? mă întreabă Carolyn 
atunci când îi răspund la telefon. 

După câteva momente, ecranul computerului meu e împărţit 
în două, arătându-mi-o pe Carolyn Brock la Casa Albă şi un 
videoclip oprit în prezent la o imagine cu Tony Winters, gazda 
emisiunii Meet the Press, având părul coafat de experţi, cu 
cravata înnodată perfect, cu mâinile ridicate şi gura strânsă în 
timp ce vorbeşte. 


— L-au terminat acum o jumătate de oră, spune Carolyn. Vor 
începe să transmită fragmente în dimineața asta. Interviul întreg 
va fi transmis mâine dimineață. 

Videoclipul începe să ruleze. 

Winters e prins în mijlocul propoziției: 

— „.„.„rapoarte din timpul nopții că preşedintele lipseşte şi că 
nici măcar asistenții lui nu ştiu unde este. Doamnă 
vicepreşedintă, preşedintele lipseşte? 

Kathy dă din cap de parcă se aştepta la o asemenea 
întrebare, având o expresie tristă. M-aş fi aşteptat la una de 
amuzament, ca şi cum ar spune: „Ce întrebare ridicolă”. Îşi 
ridică mâna şi o coboară ca pe un topor. 

— Tony, preşedintele lucrează zi şi noapte pentru oamenii din 
țara asta, ca să le creeze slujbe din nou, ca să țină America în 
siguranță, ca să ofere scutiri de impozite clasei de mijloc. 

— Dar a dispărut? 

— Tony... 

— Ştiţi unde e? 

Ea zâmbeşte politicos. În sfârşit. 

— Tony, eu nu îl urmăresc tot timpul pe preşedintele Statelor 
Unite. Dar presupun că e înconjurat de asistenţi şi că Serviciul 
Secret e alături de el tot timpul. 

— Rapoartele spun că nici măcar asistenții lui nu ştiu unde 
este. 

Ea îşi deschide mâinile. 

— Nu voi răspunde speculațiilor. 

— Rapoartele sugerează că preşedintele se îndepărtează de 
Washington şi se pregăteşte pentru mărturia lui de săptămâna 
asta înaintea Comitetului Special al Camerei Reprezentanților. 
Alții sugerează că i-a revenit boala de sânge şi că se tratează. 

Vicepreşedinta afirmă dând din cap. 

— Acum! spune Carolyn. Chiar acum! 

— Tony, zice Kathy. Sunt sigură că şi criticilor lui le-ar plăcea 
să prezinte o imagine a unui preşedinte care are o cădere 
nervoasă, se ascunde sub pături sau fuge panicat din capitală. 
Dar nu e cazul. Fie că ştiu exact unde se află, fie că nu, ceea ce 
ştiu este că işi controlează total guvernul. Şi atât am de 
comentat despre acest subiect. 

Videoclipul se termină. Mă las pe spătarul scaunului meu. 

Carolyn izbucneşte. 


— Criticilor lui le-ar plăcea să prezinte o imagine a unei căderi 
nervoase a preşedintelui care se ascunde sub pături? Fugă 
panicată? Ea tocmai a prezentat acea imagine! O cădere 
nervoasă? Vorbeşte serios? 

— De-asta m-ai chemat? întreb confuz. 

— Înregistrarea aceea va fi rulată toată ziua. Toată lumea o 
va auzi. Ziarele de duminică o vor avea ca titlu principal. 

— Nu-mi pasă! 

— Niciunul dintre acele rapoarte de azi-noapte nu spunea 
ceva despre o cădere nervoasă sau despre fuga... 

— Carrie! 

— Domnule preşedinte, totul a fost calculat. Ea nu e o 
începătoare. Ştia că i se va pune acea întrebare. A avut acel 
răspuns... 

— Carrie! Înţeleg, bine? A făcut-o intenţionat. M-a înjunghiat 
în spate. Se îndepărtează de mine. Nu-mi pasă! M-auzi? Nu-mi 
pasă! 

— Trebuie să răspundem. E o problemă. 

— Carrie, acum există doar o problemă. Ai auzit? E cea care 
ar putea îngenunchea ţara noastră în orice clipă. Avem - mă uit 
la ceas; e trecut de ora 2:00 după-amiaza - aproximativ zece 
ore până să se termine „Sâmbăta în America” şi ţara noastră ar 
putea lua foc oricând până atunci. Aşa că, oricât de mult îţi 
apreciez loialitatea, stai cu ochii pe premiu. Ai înţeles? 

Carolyn lăsă capul în jos, umilită. 

— Da, domnule, îmi cer scuze. Şi îmi pare rău că am lăsat-o 
să plece din centrul de operațiuni. A refuzat să mă asculte. N- 
am putut ordona Serviciului Secret să o rețină. 

Încerc să mă calmez, expirând adânc. 

— Asta e problema ei, nu ata. 

Lăsând la o parte politica, ce înseamnă lipsa de loialitate a lui 
Kathy? Până la urmă, Kathy e unul dintre cei şase oameni pe 
care nu i-am şters de pe lista cu suspecți. 

Dacă aş fi murit noaptea trecută, ea ar fi fost preşedinte 
acum. 

— Carrie, contacteaz-o, îi spun. Spune-i că vreau să se 
întoarcă în centrul de operaţiuni de la subsol. Spune-i că, atunci 
când va ajunge acolo, o voi suna. 


CAPITOLUL 66 

Bach se poziţionează pe barcă, prinzând-o de braţe ca un 
copil care ţine o placă de înot atunci când învaţă să înoate. Doar 
că acele plăci de înot nu sunt propulsate de două motoare de 
turbojet. 

Apasă pe butonul verde din stânga şi îndreaptă vehiculul în 
jos, scufundându-se până la nouă metri de suprafaţă, acolo 
unde se şi opreşte. Apasă pe butonul de accelerare a motoarelor 
până când se mişcă cu zece kilometri pe oră prin apa 
întunecoasă. Trebuie să se deplaseze pe o distanţă mare. Se 
află la capătul estic al uriaşului lac. 

— E o barcă la nord, spune vocea din casca ei. Virează spre 
sud. Stânga. Virează în stânga. 

Vede barca pe suprafaţa apei, dar nu înaintea echipei ei, cu 
GPS-ul şi radarul lor de pe barcă. 

Virează la stânga, trecând prin apa verzuie şi neclară. GPS-ul 
de pe bordul ei îi arată destinaţia cu un punct verde ce pâlpâie 
şi numărul de sub el îi arată distanţa. 

1.800 de metri... 

1.500 de metri... 

— Vine un schior pe apă din dreapta! Stai! Stai! 

Vede că barca se află deasupra apei, cu motorul agitând apa. 
Apoi vede cum trece şi schiorul. 

Nu se opreşte. E cu mult sub ei. Porneşte ambarcaţiunea şi 
depăşeşte. 

Va trebui să îşi cumpere una dintre aceste jucării. 

1.100 de metri... 

Incetineşte ambarcaţiunea. Adâncimea maximă a lacului e de 
cincizeci de metri dar, în timp ce se apropie de mal, pământul 
se ridică abrupt şi ultimul lucru pe care îl vrea e să se lovească 
de pământ. 

— Stop! Stop! Stai jos! Stai jos! Paza! Paza! 

Se opreşte brusc, la nouă sute de metri de mal, şi nu se mişcă 
în apă, aproape scăpând din mâini ambarcaţiunea, dar îşi 
permite să se scufunde mai mult în lac. Un membru al 
detaşamentului de securitate - Serviciul Secret al Statelor Unite, 
al Germaniei sau al Israelului - trebuie să fie în pădure, lângă 
țărm, scrutând lacul. 


Nu pot patrula prea mulţi agenţi prin pădure. Ar fi nevoie de 
sute de oameni ca să apere mai mult de patru sute de hectare 
de pădure deasă, iar detaşamentele lor de securitate sunt mici. 

Bineînţeles că agenţii patrulaseră pe toată suprafaţa apei cu o 
noapte înainte, şi o cercetaseră cu atenţie până să vină 
preşedintele. 

Dar acum nu-şi pot permite să patruleze pădurile. Majoritatea 
paznicilor vor fi prin jurul căsuţei sau înăuntru, câţiva vor fi la 
doc şi câţiva în curtea din spate, la marginea pădurii. 

— Drumul e liber! îi spune vocea, în cele din urmă. 

Mai aşteaptă un minut ca să fie sigură, apoi înaintează. Când 
ajunge la trei sute de metri de țărm, opreşte motorul de tot. 
Ridică jucărioara amuzantă până când ajunge la suprafaţa apei 
şi navighează paralel cu coasta, ca şi cum cineva pluteşte pe o 
placă de surf până la mal. Stă jos - cât de jos poate, cu un tub 
de oxigen, cu puşca ei şi o geantă legată la spate - până când 
trage la mal, pe o mică plajă. 

Îşi scoate masca de scufundări şi inspiră aerul curat. Se uită în 
jur şi nu vede pe nimeni. Această parte a lacului e rotunjită, aşa 
că e sigură că nu poate fi văzută de nimeni de pe doc. Serviciul 
Secret nu o poate vedea. 

Urcă pe pământ şi găseşte un loc unde să îşi ascundă 
ambarcaţiunea şi echipamentul de scufundări. O face repede, 
dezbrăcându-se de echipament, şi îşi ia nişte haine militare 
curate şi uscate din geantă. Işi usucă părul cu prosopul şi, 
înainte să îşi aplice vopseaua de camuflaj, se asigură că faţa şi 
gâtul nu mai sunt umede. ă 

Îşi scoate puşca din servietă şi o pune pe umăr. Îşi verifică 
pistolul. 

Acum e pregătită să facă asta. Singură, aşa cum îi place, aşa 
cum fusese dintotdeauna. 


CAPITOLUL 67 

Pădurea e o ascunzătoare perfectă pentru Bach. Copacii înalţi 
cu coroane bogate blochează aproape toată lumina soarelui, 
ceea ce îngreunează vizibilitatea din două motive - întunecimea 
şi razele intermitente de lumină care trec prin coroanele 
copacilor şi joacă feste ochilor. E greu de văzut ceva în acest 
loc. 

Işi aminteşte cum era pe muntele Trebevici, cum fugea şi se 
ascundea după ce se terminase, după ce se răzbunase pe 
lunetist, pe Ranko, soldatul sârb roşcat care, de milă, pentru sex 
sau din ambele motive, o învățase să tragă cu puşca. 

„lar îti foloseşti braţele prea mult!” îi spusese în timp ce 
stăteau în clubul de noapte bombardat, care era ascunzătoarea 
lunetiştilor din munţi. „Nu te înțeleg, fato. Într-o zi poți să 
nimereşti o sticlă de bere de pe un butuc de la o sută de metri şi 
azi te mişti ca o începătoare? Lasă-mă să-ți mai arăt o dată.” li 
luase arma, apoi îşi ocupase poziţia. „Ţine-o bine, aşa!”, 
spusese el, acestea fiind ultimele lui cuvinte înainte ca ea să-i 
înfigă un cuţit de bucătărie în gât. 

Apoi îi luase arma, cu care deja se antrenase bine, o 
poziționase în fereastra deschisă a clubului de noapte cu vedere 
spre Sarajevo şi țintise în camarazii lui Ranko, soldaţii sârbi din 
patrulă care îl omorâseră pe tatăl ei în bătaie şi îi desenaseră o 
cruce pe piept cu cuțitul, totul pentru crima de a fi musulman. 
Poc-poc-poc-poc-poc, trăsese cu arma într-o succesiune rapidă, 
alegânau-i unul după celălalt, şi trebuise să-l urmărească pe 
ultimul după ce acesta îşi scăpase arma şi începuse să fugă spre 
copaci. 

După aceea se ascunsese în munţi mai bine de o săptămână, 
flămândă, însetată, în frig, şi fusese tot timpul în mişcare, 
temându-se să stea în acelaşi loc, pentru că o vânau pe tânăra 
care ucisese şase soldați sârbi, unul de aproape şi ceilalți de la o 
distanță de o sută de metri. 

Cu geanta şi puşca în spate, înaintează cu prudenţă; cu 
fiecare pas, pune piciorul pe pământ înainte să îşi lase toată 
greutatea pe el. In dreapta ei sare ceva şi îi stă inima în loc în 
timp ce îşi întinde mâna după pistol. Un animal mic, un iepure 
sau o veveriţă, dispare înainte ca ea să-l vadă. Aşteaptă să 
treacă efectul adrenalinei. 

— La doi kilometri spre nord, i se spune în cască. 


Continuă să înainteze, uşor şi silențios. Din instinct, ar vrea să 
se îndrepte repede spre locul ei, dar disciplina e esenţială. Nu 
cunoaşte aceste păduri. Nu cercetase niciodată această locaţie, 
aşa cum ar prefera să o facă de obicei. Terenul e întunecat şi 
accidentat, ascuns de tufişuri şi de lipsa luminii, plin de rădăcini 
de copaci, crengi şi cine mai ştie ce. 

Păşeşte, îşi lasă greutatea pe piciorul din faţă, se opreşte şi 
ascultă. Apoi repetă mişcarea... 

Aude un foşnet. 

Înaintea ei, apare ceva de după un copac. 

Animalul nu e mai mare decât un câine de talie mare, are 
blană groasă, cu fire albe şi negre, urechi mari, ciulite cu 
atenţie, un bot lung şi nişte ochi negri şi rotunzi care se 
concentrează la ea. 

Nu ar trebui să fie lupi pe aici. Oare e un coiot? Asta trebuie 
să fie. 

Un coiot care stă între ea şi destinaţia ei. 

Altul, al doilea, îşi scoate capul, mai departe. E cam de 
aceeaşi mărime cu primul. 

Al treilea, un pic mai mic şi mai negricios, se separă de ceilalţi 
şi merge în stânga lui Bach, cu ochii pe ea şi cu ceva cărnos 
care îi picură din bot. 

Al patrulea apare în dreapta ei. Cei patru formează un 
semicerc, iar ea presupune că e un fel de formaţiune. 

O formaţiune defensivă. Sau o formaţiune de atac. 

Cea din urmă, decide ea. 

Opt ochi rotunzi sunt aţintiţi spre ea. 

Face un pas înainte şi aude un mârâit încet, vede cum 
tremură marginile botului lung al primului animal, dezvăluindu-i 
dinţii - probabil nişte colţi zimţaţi - e prea departe de ei ca să îi 
distingă. Ceilalţi, îndemnați de liderul lor, i se alătură mârâind. 

Oare chiar sunt coioţi? Ar trebui să se teamă de oameni. 

„Mâncare“, se gândeşte ea. Trebuie să fie aproape de 
mâncare sau deja se ospătează, poate cu ceva mare şi gustos, 
ca o carcasă de căprioară. Trebuie să o vadă ca pe o ameninţare 
la prânzul lor. 

Dacă nu cumva o văd pe eaca pe un prânz. 

Nu are timp de asta. Ar fi prea riscant şi ar pierde prea mult 
timp dacă şi-ar schimba calea. Cineva va trebui să facă o 
mişcare, şi nu va fi ea. 


Nemişcată din loc, îşi scoate pistolul SIG Sauer cu amortizor 
lung de sunet. 

Şeful haitei îşi lasă capul în jos, mârâie mai tare şi se repede 
la ea. 

Ea ţinteşte arma spre spaţiul mic dintre ochii lui. Apoi îşi 
potriveşte ţinta spre urechea lui şi trage o dată, un singur 
pocnet difuz. 

Animalul scheaună şi se învârteşte, fugind într-o fracțiune de 
secundă, alegându-se cu o mică rană superficială pe vârful 
urechii. Ceilalţi dispar şi ei în acelaşi mod. 

Ar fi fost o problemă dacă ar fi atacat toţi deodată, venind din 
direcţii diferite. l-ar fi omorât pe toţi, dar ar fi avut nevoie de 
mai multă muniţie şi, probabil, ar fi făcut mai mult zgomot. 

Întotdeauna e mult mai uşor să fie eliminat doar liderul. 

Dacă există ceva ce trebuie învăţat din istorie, atunci este 
faptul că, de la oameni până la animale, de la cele mai primitive 
până la cele mai civilizate, majoritatea indivizilor îşi doresc să fie 
conduşi. 

Elimină conducătorul şi restul haitei va intra în panică. 


CAPITOLUL 68 

— Ar fi mai bine dacă ar afla de la dumneavoastră, îi spun eu 
cancelarului Richter, în camera pe care eu aş numi-o a familiei. 
Ceilalţi lideri din Uniunea Europeană vă respectă, domnule 
cancelar. Acesta nu este un secret. 

— Da, bine. Richter îşi pune ceaşca de cafea pe farfurioară, 
caută un loc în care să le aşeze pe amândouă, făcându-şi rost 
de un moment de gândire. Niciodată nu strică să gâdil egoul 
fără margini al cancelarului, liderul care a servit cel mai mult în 
U.E. Şi, lăsând la o parte linguşeala mea, este tot mai influent. 

Dacă virusul se activează şi trebuie să iau decizii de război, 
voi da aceleaşi telefoane, cu rugăminţi mai mult sau mai puţin 
identice, liderilor Franţei, Regatului Unit, Spaniei, Italiei şi 
celorlalte ţări NATO. 

Dacă trebuie să invocăm Articolul 5 al Tratatului NATO şi să 
mergem la război împotriva Rusiei sau a oricărei ţări care se află 
în spatele virusului, aş prefera ca actul de invocare să nu vină 
din partea Statelor Unite. Mai bine, aşa cum a fost cazul după 11 
septembrie, toţi membrii NATO ar trebui să se alăture mişcării. 
Ar fi mai bine dacă ar părea o decizie nesolicitată, decât o 
rugăminte a unei ţări puternice, dar rănite. 

Nu răspunde imediat. Nici nu m-am aşteptat să o facă. Totuşi, 
e prima dată când l-am lăsat pe Juergen Richter fără cuvinte. 

In fundal, din colţ, televizorul arată un şir continuu de ştiri 
negative: problemele cu rezerva de apă din Los Angeles, posibil 
provocate de terorism; Coreea de Nord care jură că va face alt 
test cu rachete balistice după exerciţiile noastre militare din 
Japonia; agitația civilă din Honduras, unde jumătate din 
cabinetul preşedintelui a demisionat; consecinţele complotului 
de asasinare a regelui saudit. Dar cea mai importantă ştire, 
bineînţeles, e viitoarea mărturie a preşedintelui Statelor Unite în 
faţa Comitetului Special al Camerei Reprezentanţilor şi, datorită 
vicepreşedintei mele, întrebarea despre preşedintele care 
suferă de o „cădere nervoasă”, ori a „fugit panicat din capitală”. 

Îmi vibrează telefonul - e FBI Liz -, iar tăcerea este întreruptă. 

— Scuzaţi-mă! îi spun. 

Imi lovesc uşor casca în timp ce stau în bucătărie, uitându-mă 
în curte, la cortul negru şi la zidul nesfârşit de copaci de după el. 

— Spune, Liz, îi zic. 


— Am identificat membrii echipei pe care Serviciul Secret i-a 
ucis pe pod, spune directoarea în funcţie a FBI, Elizabeth 
Greenfield. 

— ŞI? 

— Fac parte dintr-un grup numit Ratnici. Practic, înseamnă 
„războinici”. Sunt mercenari. Vin din toată lumea şi au luptat în 
toată lumea Traficantii de droguri i-au folosit în Columbia. Au 
luptat pentru rebelii din Sudan până când guvernul i-a angajat 
ca să schimbe taberele. Au luptat pentru guvernul tunisian 
împotriva revoltei ISIS de acolo. 

— Ne-am dat seama de asta. Intermediari. Nedetectabili. 

— Dar Ratnici nu lucrează pe gratis. Sunt soldați, nu ideologi. 
Cineva i-a plătit. Şi, pentru aşa ceva, domnule preşedinte, vă 
puteți imagina cât de mulți bani ar cere. 

— Aşa e, îi spun. Bine! Vei urmări banii! 

— Încercăm, domnule, e cea mai bună pistă a noastră. 

— Ţineţi-vă de ea şi lucraţi cât de repede puteţi, spun eu în 
timp ce uşa de la subsol se deschide în spatele meu. 

Urcă americanii din echipa noastră tehnică, Devin Wittmer şi 
Casey Alvarez, iar un nor de fum de ţigară se întinde de la ei. Nu 
ştiu dacă sunt fumători, dar presupun că unii dintre europeni 
sunt. 

Devin nu mai poartă jachetă. Cămaşa lui e scoasă parţial din 
pantaloni şi are mânecile suflecate. Oboseala de pe faţa lui e 
evidentă. 

Dar zâmbeşte. _ 

O parte din coada lui Casey e desprinsă. Işi dă jos ochelarii şi 
îşi freacă ochii, dar gura ei cu colţurile ridicate promite multe. 

Simt cum îmi palpită inima în piept. 

— L-am localizat, domnule preşedinte, spune Devin. Am găsit 
virusul. 


CAPITOLUL 69 

„Păşeşte, lasă-ți greutatea pe piciorul din față, opreşte-te şi 
ascultă. 

Păşeşte, lasă-ți greutatea pe piciorul din față, opreşte-te şi 
ascultă.” 

Această metodă funcţionase pentru ea atunci când căutase 
mâncare prin pieţele din Sarajevo. Funcţionase când se 
ascundea de armata sârbă, prin munţi, în timp ce aceasta căuta 
fata bosniacă, pe jumătate musulmană, care omorâse şase 
oameni din rândurile ei. 

Funcţionase pentru ea după o săptămână când, în sfârşit, îşi 
făcuse curaj să coboare din munţi până la casa ei. 

O casă ce arsese din temelii. O casă cu două etaje ajunsese 
un morman de cenuşă şi moloz. 

Lângă casă, era trupul gol al mamei ei, legat de un copac, cu 
gâtul tăiat. 

Doi kilometri. Bach ar putea să alerge pe distanţa asta în 
douăsprezece minute, chiar şi cu rucsacul în spate. Ar putea să 
meargă pe distanţa asta în douăzeci de minute. Dar îi trebuie 
patruzeci de minute cu mersul acesta prudent şi greoi. 

Pe drum, animale mici sar din calea ei, chiar şi câteva 
căprioare, împietrind când ea se apropie de ele, apoi sar mai 
departe. Dar nu mai sunt coioţi sau orice erau aceia. Poate se 
răspândise vestea printre ei să nu se pună cu fata înarmată. 

Nu se abătuse cu mult faţă de partea de est a terenului; se 
îndreptase spre nord în timpul plimbării şi mersese aproape de 
malul lacului. Probabil că patrulele nu ar fi venit din acea parte, 
ci dinspre nord, sud sau vest. 

Ajunge la copacul cel mai gros pe care îl văzuse în această 
pădure. | se spusese că e înalt de şaizeci de picioare şi are un 
diametru de două picioare, ceea ce pentru ea înseamnă 
aproximativ o înălţime de optsprezece metri şi un diametru de 
şaizeci de centimetri. Înalt şi subţire. 

Aici se va întâmpla. Aici îl va ucide. 

Deasupra ei, copacul e gros, cu frunze şi crengi puternice, pe 
care e uşor să se caţere. Dar nu are de ce să se prindă de la sol. 
Un echipament complet de alpinist - frânghie, pantofi cu 
crampoane ar fi o povară prea mare, prea greu de transportat. 

Işi scoate din geantă frânghia cu laţ la un capăt. O aruncă 
peste cea mai joasă creangă, la patru metri deasupra solului - la 


o înălţime de vreo treisprezece picioare. Are nevoie de trei 
încercări ca să prindă capătul laţului de creangă. Apoi ridică 
celălalt capăt al frânghiei în timp ce capătul cu laţ coboară spre 
ea. 

Când îl are în mână, strecoară capătul drept al frânghiei prin 
laţ. După aceea, trage cu grijă de capătul drept, cu grijă ca să 
evite cioturile, şi capătul cu laţ se ridică încet din nou. Pe 
creangă, cele două capete se unesc într-un nod. 

Îşi pune rucsacul şi puşca din nou în spate şi apucă frânghia. 
Va trebui să facă asta repede. Creanga va trebui să suporte o 
mare greutate, aşa încât, cu cât va dura mai puţin timp, cu atât 
mai bine. 

Inspiră. Nu mai simte greaţa, dar e foarte obosită şi tremură. 
Se gândeşte la somn, la cum ar fi să-şi întindă picioarele şi să-şi 
închidă ochii. 

Probabil că echipa ei avusese dreptate atunci când o 
trimisese singură. Voiau să mobilizeze o forţă de zece sau 
doisprezece oameni în pădure. Ei i-ar fi convenit asta, dar riscul 
era prea mare. Nu putea şti cât de mari erau patrulele din 
pădure. Îi fusese destul de greu să ajungă la locul care trebuia, 
singură, fără niciun incident. Dacă erau doisprezece oameni, ar 
fi avut o duzină de şanse să fie detectaţi. Ar fi fost nevoie de 
doar o greşeală, dacă un singur om era prea gălăgios sau 
neîndemânatic. Toată operaţiunea ar fi fost ratată. 

Se uită în jur încă o dată, dar nu vede şi nu aude nimic. 

Urcă încet pe frânghie, încordându-şi braţele, cu o mână 
peste cealaltă, mişcându-şi picioarele ca nişte foarfece pe 
frânghie. 

Tocmai îşi întinde mâna spre creangă, când aude ceva. 

Un zgomot. Departe. Nu e un zgomot făcut de nişte animale 
mici care aleargă. Nu e nici mârâitul încet sau lătratul furios al 
unui prădător. 

Nişte voci omeneşti se apropie de ea. 

Prima dată aude pe cineva izbucnind în râs, apoi o 
pălăvrăgeală însufleţită, înăbugşită de distanţă. 

Să se arunce la pământ şi să-şi scoată pistolul? Funia tot s-ar 
vedea, legănându-se prinsă de creangă. 

Vocile se apropie mai tare. Se aude şi mai clar râsul. 

la picioarele de pe frânghie, le întinde şi le pune pe copac, ca 
să se sprijine, simțind cât de întinsă e creanga. Dacă rămâne 


nemişcată, ar putea să nu fie văzută. Mişcarea atrage atenţia 
mai mult ca orice, mai mult decât culoarea sau sunetul. 

Totuşi, dacă pocneşte creanga, zgomotul va fi inconfundabil. 

Rămâne nemişcată, ceea ce nu e o treabă uşoară când e 
suspendată în aer, cu braţele încordate şi cu sudoarea 
picurându-i în ochi. 

Acum îi vede, sunt doi, printre copacii din vest, cu arme 
semiautomate în mâini, iar vocile lor se aud tot mai tare. 

Mâna ei dreaptă dă drumul frânghiei, mişcându-se ca să 
prindă pistolul. 

Nu se poate legăna aici pentru totdeauna. Creanga nu o va 
ţine. Şi, mai devreme sau mai târziu, şi singurul braţ care o mai 
ţine va ceda. 

Reuşeşte să-şi scoată pistolul. 

Ei se apropie, nu merg exact în direcţia ei - mai mult spre 
sud-est - dar se apropie. Dacă ea îi poate vedea, atunci şi ei o 
pot vedea. 

Încercând să ascundă mişcarea armei, o ţine aproape de ea. 
Va trebui să-i elimine pe amândoi înainte să apuce să scoată 
vreun sunet, înainte ca ei să vorbească la staţiile lor radio. 

Apoi va trebui să-şi dea seama ce se va întâmpla. 


CAPITOLUL 70 

Mă uit la ceas: e aproape trei după-amiaza. Virusul ar putea fi 
declanşat oricând, în următoarele nouă ore. 

Şi oamenii mei au găsit virusul. 

— Asta e grozav, nu-i aşa? le spun lui Devin şi lui Casey. L-aţi 
găsit! 

— Da, domnule, grozav e cuvântul potrivit. Casey îşi împinge 
ochelarii în sus, pe nas. Datorită lui Augie. Nu l-am fi găsit 
niciodată fără el. Am încercat timp de două săptămâni. Am 
încercat totul. Am făcut chiar şi căutări manuale, 
personalizate... 

— Dar acum l-aţi găsit. 

— Da. Ea afirmă dând din cap. Acesta e primul pas. 

— Care e al doilea? 

— Neutralizarea lui. Nu e ca şi cum am apăsa pe butonul 
Delete şi l-am face să dispară. Şi, dacă am face ceva greşit, ei 
bine - e ca o bombă. Dacă nu o dezamorsezi cum trebuie, 
explodează. 

— Aşa e, bine, spun. Aşa că... 

Devin zice: 

— Aşa că încercăm să recreăm virusul pe alte computere. 

— Poate Augie să facă asta? 

— Domnule, amintiţi-vă că Augie a fost hackerul. Nina a scris 
codurile. De fapt, cel mai mult ne-au ajutat ruşii. 

Mă uit în jurul meu şi vorbesc mai încet. 

— Chiar ajută sau doar par să ajute? V-ar putea duce pe calea 
greşită. 

— Am fost atenţi, spune Casey. Dar nu par să ne inducă în 
eroare. Ne-au dat informaţii pe care nu le ştiam despre 
activitatea lor. Se pare că au primit ordine să facă tot ce pot ca 
să ne ajute. 

Asta şi voiam. Dar nu pot şti dacă e adevărat sau nu. 

— Dar nici ei nu au scris acest cod, adaugă ea. Augie spune 
că acest virus a fost creat de Nina acum trei ani. E mai avansat 
decât orice am văzut vreodată. E uimitor. 

— Când se va termina totul, putem să-i acordăm un premiu 
post-mortem pentru cel mai bun terorist cibernetic. Spune-mi ce 
se va-ntâmpla. Veţi recrea virusul şi veţi afla cum să-l 
neutralizaţi. Ca un joc de simulare a războiului? 

— Da, domnule. 


— Şi aveţi tot ce vă trebuie? 

— Cred că avem destule laptopuri aici, domnule. Şi sunt mii la 
Pentagon pentru restul echipei de răspuns la ameninţări. 

Am cerut să fie aduse aici o sută de computere pentru acest 
scop. Mai avem încă cinci sute, păzite de puşcaşii marini, la 
aeroport, la nici cinci kilometri depărtare de locul acesta. 

— Şi apă, cafea, mâncare - aveţi destule din astea? Ultimul 
lucru de care am nevoie este ca experţii să cedeze fizic. Simt 
destulă presiune la nivel mental. Ţigări? întreb, dând din mână 
din cauza duhorii. 

— Da, suntem bine. Ruşii şi germanii ne-au afumat. 

— E o poluare totală acolo jos. Devin face feţe-feţe. Măcar i- 
am convins să fumeze în spălătorie. Acolo pot deschide o 
fereastră. 

— Există o fereastră? 

— Da, în spălătorie... 

— Serviciul Secret a închis toate ferestrele, spun eu, dându-mi 
seama că, bineînţeles, asta nu împiedică pe nimeni să le 
deschidă dinăuntru. 

Cobor pe scări până la subsol, cu Devin şi Casey urmându-mă. 

— Domnule preşedinte! strigă Alex, venind şi el pe scări. 

Ajung la baza scării şi mă îndrept spre camera lor de consiliu 
de război, mişcându-mă repede în timp ce simt cum îmi ţiuie 
urechile şi îmi amintesc cuvintele de avertizare ale doctorului. 

In camera de consiliu de război sunt birouri şi laptopuri, 
câteva zeci la margine şi o mare tablă albă. În afară de camera 
de supraveghere din colţul camerei, arată ca o sală de clasă 
obişnuită. Şase oameni sunt aici - câte doi din Rusia, Germania 
şi Israel, vorbind în timp ce deschid laptopurile şi lovesc 
tastaturile. 

Augie nu e. 

— Alex, verifică spălătoria, îi spun. Îl aud mişcându-se în 
spatele meu. Aud şi ce spune, deşi e la două camere distanţă. 

— De ce-i deschisă fereastra asta? 

Lui Alex îi trebuie doar un minut ca să cerceteze tot subsolul, 
inclusiv camera pe care am ocupat-o eu pentru telecomunicaţii. 
Deja ştiu răspunsul înainte să mi-l spună. 

— Domnule preşedinte, a dispărut. Augie a dispărut. 


CAPITOLUL 71 

Cei doi membri ai patrulei sunt bruneţi şi voinici, cu părul tuns 
foarte scurt, feţe pătrăţoase şi umeri laţi. Probabil îşi spun ceva 
amuzant în germană, în timp ce mărşăluiesc către ea. Nu ar mai 
râde dacă, ori care din ei, îndreptându-se spre sud-est, şi-ar 
întoarce capul spre stânga. 

Işi mişcă doar puţin capul de lângă creanga de deasupra ei şi, 
suspendată în aer, ţinându-se cu doar o mână de frânghie, Bach 
simte că o lasă puterile. Clipeşte ca să-şi îndepărteze sudoarea 
din ochi, în timp ce braţul începe să-i tremure foarte tare. Şi 
aude cum creanga care îi susţine toată greutatea cu o parte a ei 
începe să cedeze, scârţâind încontinuu. 

Geanta şi hainele ei pot fi camuflate, faţa şi gâtul ei pot fi 
vopsite cu o nuanţă verde ca pinul, ca să se asorteze cu 
frunzişul copacilor dar, dacă începe să trosnească acea creangă, 
se termină jocul. 

Dacă trage, trebuie să termine acolo, cu două împuşcături 
rapide. Şi ce va face după aceea? Ar putea să le fure staţiile 
radio, dar nu va dura mult până când restul echipei îşi va da 
seama că două dintre santinelele lor lipsesc. Nu va avea de ales 
şi va trebui să abandoneze misiunea. 

Să abandoneze. Nu renunţase niciodată la o misiune şi nici nu 
dăduse greş la vreuna. Da, putea să o facă acum şi să se 
aştepte la răzbunare din partea oamenilor care o angajaseră. 
Dar nu asta e problema: nu se teme de răzbunare. De două ori 
în trecut, după nişte misiuni încheiate cu succes, oamenii care o 
angajaseră încercaseră să o ucidă la sfârşit, ca să-şi şteargă 
urmele, şi ea încă e aici; oamenii pe care ei îi trimiseseră să o 
ucidă nu mai sunt. 

Acum, problema este Delilah - numele pe care îl va da 
copilului ei - numele mamei ei. Delilah nu va creşte cu acea 
povară. Nu va şti ce făcuse mama ei. Nu va trăi cu teamă. Nu va 
cunoaşte o groază atât de mare şi durabilă încât să îi intre pe 
sub piele, să nu o părăsească niciodată şi să influenţeze tot ce 
urmează după aceea. 

Bărbaţii trec prin faţa ei pentru un moment, apoi dispar după 
copacul de care atârnă ea. Când vor trece de partea cealaltă a 
copacului, ea va fi expusă complet, la zece metri de ei. Dacă 
unul dintre ei va privi în stânga, spre est, nu o vor rata. 

li vede din nou, pe partea cealaltă a copacului. 


Apoi se opresc. Cel mai apropiat are o aluniţă pe obraz şi o 
ureche deformată care pare să fi încasat câteva lovituri de-a 
lungul anilor. Bea apă dintr-o sticlă, iar mărul lui Adam îi saltă în 
gâtul nebărbierit. 

Celălalt bărbat, mai scund, stă la umbra pădurii, cu o rază de 
lumină întinsă în sus, cercetând copacii şi solul. 

„Nu te uita în stânga.” 

Dar se vor uita, bineînţeles. Şi nu are timp. Nu se mai poate 
ţine mult. 

Creanga scârţâie mai tare. 

Primul bărbat îşi lasă sticla de apă în jos, priveşte în sus, apoi 
se întoarce în stânga, spre ea... 

Bach deja are SIG-ul aţintit spre primul bărbat, ca un punct în 
spaţiul dintre ochii lui... 

Se aude un strigăt tare din ambele staţii radio în acelaşi timp, 
ceva în germană, indicând că nu e în regulă ceva. 

Fiecare bărbat întinde mâna după staţia radio de la brâu. 
Urmează un schimb de câteva cuvinte, apoi se întorc şi aleargă 
spre nord, cu capetele înainte, înapoi spre cabană. 

Oare ce se întâmplase? Nu ştie, nu-i pasă. 

Fără timp şi fără putere, Bach prinse pistolul cu gura, 
strângând cu dinţii amortizorul lung. Reuşind să-şi elibereze 
mâna dreaptă, şi-o ridică repede şi apucă partea cea mai groasă 
a crengii. Apoi îşi eliberează şi mâna stângă din frânghie şi 
apucă creanga cu mâinile exact la timp ca să nu cadă la 
pământ. Gemând tare, dar fără să îi mai pese de consecinţe 
acum, îşi adună toată energia rămasă şi se ridică, iar creanga îi 
zgârie faţa. Împinge cu picioarele baza copacului şi le ridică 
până când reuşeşte să îşi fixeze piciorul stâng peste creangă. 

Nu e cea mai graţioasă mişcare făcută vreodată de femeie, 
dar, în cele din urmă, ajunge într-o poziţie verticală, stând călare 
pe creangă, deşi era să-şi piardă rucsacul şi puşca în timp ce 
încercase să facă asta. 

Expiră uşurată şi îşi şterge fruntea care luceşte de la 
transpiraţie, fără să-i mai pese de vopseaua de camuflaj. Işi 
oferă un minut de respiro, timp în care numără cu voce tare 
până la şaizeci. Reuşeşte să-şi pună pistolul în toc, ignorând 
arsura din braţ, şi îşi încetineşte respiraţia. 


Desface nodul şi trage frânghia până sus. Şi-o înfăşoară în 
jurul gâtului, neputând să ajungă la rucsac în momentele 
acestea. 

Nu va mai sta niciun minut pe creanga asta, chiar dacă se află 
pe cea mai groasă parte a ei acum. 

Se sprijină de copac şi se ridică în picioare, întinde mâna după 
următoarea creangă şi începe să urce. Când va ajunge în vârf, 
va găsi un loc înalt şi sigur, şi va fi în poziţia perfectă pentru a-şi 
îndeplini misiunea fără a fi detectată. 


CAPITOLUL 72 

— Cowboy-ul a dispărut! Repet, cowboy-ul a dispărut! Trebuie 
să cercetăm toată pădurea! Echipele Alfa, staţi acasă! 

Alex Trimble închide staţia radio şi mă priveşte cu înţeles. 

— Domnule preşedinte, îmi pare rău. E vina mea. 

A fost ideea mea să avem puţini agenţi de securitate - să 
ţinem întâlnirea asta în secret. A trebuit să facem asta. Şi 
paznicii pe care îi avem au fost atenţi ca nimeni să nu Intre în 
cabană. Nu ne-am făcut griji că cineva ar încerca să plece. 

— Alex, găseşte-l! 

În drumul nostru spre scări, trec pe lângă Devin şi Casey, care 
sunt palizi, de parcă ar fi greşit cu ceva. Ambii sunt cu gurile 
căscate, rămaşi fără cuvinte. 

— Reparaţi problema, le spun, arătând cu degetul spre 
camera consiliului de război. Aflaţi cum se poate distruge acel 
virus. Asta e tot ce contează. Plecaţi! 

Eu şi Alex urcăm pe scări şi ajungem în bucătărie, uitându-ne 
pe fereastra dinspre sud, la curtea întinsă şi la pădurea ce pare 
a fi nesfârşită. Alex dă indicaţii prin staţia radio, dar va rămâne 
lângă mine. Agenţii se agită acum, majoritatea mergând prin 
pădure, în căutarea lui Augie, dar câţiva agenţi din echipa Alfa 
rămân pe loc ca să păzească perimetrul. 

Nu ştiu cum ar fi putut ajunge în pădure fără să fie văzut. Dar 
ştiu că, dacă Augie e acolo, mica noastră echipă de agenţi îl va 
găsi foarte greu. 

Întrebarea cea mai importantă e: De ce a fugit? 

— Alex, îi spun, gata să îmi exprim aceste gânduri, ar trebui... 

Dar cuvintele mele sunt întrerupte de zgomotul din pădure, 
inconfundabil chiar şi din interiorul căsuţei. 

Răpăitul împuşcăturilor unei arme automate. 


CAPITOLUL 73 

— Domnule preşedinte! 

Îl ignor pe Alex, coborând în salturi pe scări, apoi merg în 
pădure, pe un teren accidentat, ferindu-mă de crengile 
copacilor. 

— Domnule preşedinte, vă rog! 

Continui să merg pe terenul întunecat, ascuns de coroanele 
copacilor, auzind strigătele oamenilor dinaintea mea. 

— Măcar lăsaţi-mă să merg în faţa dumneavoastră, spune el 
şi îi permit să facă acest lucru. Alex are arma automată 
pregătită şi este prevăzător şi atent la fiecare pas. 

Când ajungem la luminiş, îl găsesc pe Augie stând pe pământ, 
rezemat de un copac, cu mâna la piept. Deasupra lui, copacul a 
fost despicat şi aproape distrus de gloanţe. Doi agenţi ruşi stau 
cu armele automate lângă ei, în timp ce Jacobson strigă la ei, 
agitându-şi mâna în aer. 

Când ne vede, Jacobson se opreşte şi se întoarce, arătându-ne 
palma într-un gest ce ne transmite să ne oprim. 

— Suntem bine! Toţi sunt bine! Se uită încă o dată urât la 
ruşi, apoi se apropie de noi. 

— Camarazii noştri din Federaţia Rusă l-au văzut prima dată, 
spune el. Au deschis focul. Susţin că au fost doar nişte focuri de 
avertizare. 

— Focuri de avertizare? Cine avea nevoie de focuri de 
avertizare? 

Mă îndrept spre ruşi, făcându-le semn să se îndrepte spre 
căsuţă. 

— Întoarceţi-vă în casă! Plecaţi din pădurea mea! 

Jacobson le spune ceva, o vorbă sau două în rusă. Cu nişte 
expresii dure, aceştia dau din cap în semn că au înţeles, se 
întorc şi pleacă de lângă noi. 

— Slavă Domnului că am fost prin apropiere, zice Jacobson. 
Le-am ordonat să înceteze focul. 

— Slavă Domnului că erai aproape... Crezi că ruşii încercau 
să-l omoare? întreb curios. 

Jacobson se gândeşte la asta, pufnind. Ridică repede o mână. 

— Cei din Garda Naţională Rusă ar trebui să fie cei mai buni. 
Dacă ai fi vrut să-l omoare, ar fi fost mort deja. 


Preşedintele Cernokev a creat recent o nouă forţă de 
securitate internă ce răspunde direct în faţa lui. Se spune că 
Garda Naţională este elita elitelor. 

— Cât de sigur eşti de asta? îl întreb pe Jacobson. 

— Nu sunt sigur deloc, domnule. 

Trec printre agenţii Serviciului Secret şi merg până la Augie. 
Mă aşez pe vine lângă el. 

— Augie, ce naiba făceai? 

Îi tremură buzele, încă i se ridică pieptul pentru că respiră 
adânc, are ochii căscaţi şi privirea rătăcită. 

— Ei... Se îneacă. Înghite în sec, cu greu. Au încercat să mă 
omoare. 

Mă uit în sus, la copacul de deasupra lui. După o privire 
rapidă, descopăr că gloanţele care au ciuruit copacul au ajuns la 
aproximativ un metru şi jumătate de pământ. Nu mi se par nişte 
„focuri de avertizare”. Dar presupun că depinde de locul în care 
stătea. 

— Augie, de ce-ai fugit? 

Îşi mişcă puţin capul, privind în altă parte. 

— Nu... nu pot să-l opresc. Nu pot fi acolo când... când... 

— Eşti speriat? Asta e? 

Augie afirmă dând din cap, aproape ruşinat, cu corpul încă 
tremurând. 

Oare asta e tot? Teamă, remuşcare, se simte copleşit? 

Sau n-am observat ceva la Augie? 

— Ridică-te! îl apuc de braţ şi îl forţez să se ridice în picioare. 
Augie, nu e vremea să fii speriat. Haide să vorbim în casă. 


CAPITOLUL 74 

Bach ajunge, în cele din urmă, la locul înalt pe care îl caută în 
pinii albi, iar braţele şi spatele ei simt încordarea din cauza 
căţărării cu un rucsac mare şi o puşcă în spate. Il ascultă pe 
Wilhelm Friedemann Herzog în căşti, interpretând într-un fel 
jucăuş Concertul de Vioară în Mi Major, din urmă cu trei ani, de 
la Budapesta. 

Printre pini, vede bine căsuţa din depărtare şi terenurile din 
sud. 

Crengile de lângă trunchiul copacului sunt destul de groase ca 
să o ţină. Incalecă pe o creangă şi îşi pune servieta în faţa ei. O 
deschide cu amprenta ei şi o scoate pe Anna Magdalena, 
asamblând-o în mai puţin de două minute în timp ce se uită 
atent la copaci. 

Vede santinele patrulând terenul, bărbaţi cu arme. 

Un cort negru. 

Patru bărbaţi, urcând pe scările unei prispe, se mişcă 
repede... 

Işi ajustează luneta cu repeziciune. Nu are timp să facă un 
suport, să pună puşca pe el şi să se aşeze într-o poziţie potrivită, 
aşa că şi-o apropie de umeri şi priveşte prin lunetă. Nu e situaţia 
ideală şi va avea ocazia să tragă doar o dată înainte să îşi dea 
de gol locul în care se ascunde, stricând totul, aşa că nu poate 
face o greşeală... 

Se dă în spate atunci când ei se apropie de uşa căsuţei. 

Un bărbat brunet, solid, cu cască în ureche. 

Un bărbat mai scurt, mai slab, cu cască în ureche. 

Preşedintele trece printre acei bărbaţi şi intră în căsuţă, urmat 
de un bărbat scund, slăbănog, cu părul negru şi încâlcit. 

„Oare el e? 

EI e? 

Da.” 

Are doar o secundă să decidă. 

să tragă? 


CAPITOLUL 75 

Îl prind pe Augie de braţ şi îl trag în casă. Alex şi Jacobson, din 
spatele nostru, intră şi ei şi închid uşa. 

ÎI duc pe Augie în camera de zi şi îl aşez pe canapea. 

— Adu-i nişte apă! îi spun lui Alex. 

Augie stă pe canapea. Încă arată confuz şi şocat. 

— Asta nu e... ce şi-a dorit ea, şopteşte el. Ea nu... ar fi vrut 
asta. A 

Alex se întoarce cu o cană cu apă. Intind mâna. 

— Dă-mi-o! îi spun. 

Merg la Augie şi îi arunc apa în faţă, udându-i părul şi cămaşa. 
El gâfâie surprins. Dă din cap şi se îndreaptă. 

Eu mă aplec peste el. 

— Puştiule, eşti sincer cu mine? Multe depind de tine. 

— Eu... eu... 

Îşi ridică privirea spre mine, una diferită faţă de cea dinainte, 
e speriat nu doar din cauza împrejurărilor, ci şi de mine. 

— Alex, spun. Arată-mi filmarea din camera consiliului de 
război. 

— Da, domnule. Alex îşi scoate telefonul din buzunar şi apasă 
pe el înainte să mi-l înmâneze. E o transmisiune directă de la 
camera de securitate din sala consiliului de război, care o arată 
pe Casey la telefon, pe Devin la un computer, pe celelalte genii 
ale tehnologiei cum lucrează la laptopuri şi desenează pe tabla 
albă. 

— Uită-te, Augie! Renunţă vreunul dintre acei oameni? Nu. 
Toţi sunt îngroziţi, dar niciunul nu renunţă. La naiba, tu eşti cel 
care a găsit virusul. Tocmai ai făcut ce n-au putut rezolva cei 
mai buni oameni ai mei timp de două săptămâni. 

Închide ochii şi dă din cap. 

— Îmi pare rău. 

Îi lovesc pantofii cu piciorul, şocându-l. 

— Uită-le la mine, Augie! Uită-te la mine! 

O face. 

— Spune-mi despre Nina. Ai zis că nu şi-a dorit asta. La ce te 
refereai? Că nu a vrut să distrugă America? 

Augie dă din cap, privind în jos. 

— Nina s-a săturat de fugă. A spus că a fugit prea mult timp. 

— De guvernul georgian? 


— Da. Serviciile secrete georgiene o urmăreau. Erau să o 
ucidă odată în Uzbekistan. 

— Bine, bine - aşa că s-a săturat să tot fugă. Dar ce-a vrut? 
Să trăiască în America? 

Îmi vibrează telefonul în buzunar. Îl scot. E Liz Greenfield. 
Resping apelul şi îl bag înapoi în buzunar. 

— A vrut să meargă acasă, spune Augie. 

— În republica georgiană? Unde e căutată pentru crime de 
război? 

— Spera că o veţi ajuta... în privinţa asta. 

— Voia să intervin. Voia să cer Georgiei să-i acorde o 
amnistie. Ca o favoare făcută Statelor Unite. 

Augie dă din cap. 

— Şi nu v-aţi aştepta ca Georgia să facă un asemenea lucru în 
aceste împrejurări? Dacă America ar fi în pericol şi unul dintre 
aliaţii ei - mai ales unul care ar avea nevoie de prietenia ei, care 
îi are pe ruşi la graniţă - nu credeţi că Georgia v-ar fi acordat 
acea favoare? 

Probabil că ar fi făcut-o. Dacă aş fi insistat destul de mult, 
dacă le-aş fi explicat situaţia destul de detaliat - da, am fi găsit 
o rezolvare. 

— Vreau să fiu sigur că am înţeles bine, îi spun. Nina l-a ajutat 
pe Suliman Cindoruk să creeze virusul acesta. 

— Da. 

— Dar nu a vrut să distrugă America? 

El tace o vreme. 

— Trebuie să-l înţelegeţi pe Suli, spune el. Felul în care 
operează. Nina a creat un virus magnific. Un virus devastator 
care fură şi şterge. Eu am lucrat, cum s-ar spune, la cealaltă 
parte a afacerii. 

— Tu ai fost hackerul. 

— Da. Slujba mea a fost să mă infiltrez în sistemele 
americane şi să împrăştii virusul cât de mult se putea. Dar 
drumurile noastre s-au... despărţit, cum s-ar spune. 

Cred că înţeleg acum. 

— A construit un virus geniul, dar nu a ştiut precis la ce va fi 
folosit. Şi tu ai împrăştiat virusul prin serverele americane, dar 
nu ai ştiut exact ce împrăştiai. 

— Da, aşa cum aţi spus. Pare să se calmeze acum. Nu vreau 
să prezint pe niciunul dintre noi ca fiind nevinovat. Bineînţeles 


că Nina a cunoscut natura distrugătoare a virusului. Dar habar 
n-avea cât de mult avea să fie distribuit. Nu ştia că avea să fie 
răspândit prin Statele Unite ca să distrugă sute de milioane de 
vieţi. Şi eu... Se uită în altă parte. Suli mi-a spus că împrăştiam o 
formă avansată de virus de spionaj şi că îl va vinde celui care va 
plăti cel mai mult ca să ne finanţeze alte misiuni. El ridică din 
umeri. Când ne-am dat seama ce-am făcut, n-am mai putut sta 
fără să facem nimic. A 

— Aşa că Nina a venit aici să oprească virusul, spun eu. In 
schimbul ajutorului meu pentru amnistie. 

Dă din cap din nou afirmativ. 

— Am sperat că veţi fi de acord. Dar nu am putut prezice 
răspunsul dumneavoastră. Fiii Jihadului s-au făcut vinovaţi în 
trecut de moartea americanilor. Şi nu putem considera Statele 
Unite un aliat. Aşa că a insistat să vă întâlnească prima dată, 
personal. 

— Ca să vadă cum aş răspunde. 

— Ca să vadă dacă aţi fi lăsat-o să plece din Casa Albă. Sau 
dacă aţi fi arestat-o, aţi fi torturat-o sau ce i-aţi fi făcut. 

Asta mi se pare corect. Atunci mi s-a părut că era un test. 

— M-am împotrivit ideii ei de a merge singură la Casa Albă, 
spune el. Dar ea nu s-a lăsat descurajată. Până când ne-am 
întâlnit în State, deja avea în minte un plan clar. 

— Stai puţin. Îi ating braţul. Până când v-aţi întâlnit în State? 
Ce înseamnă asta? N-aţi fost împreună tot timpul? 

— Ooo, nu, spune el. Nu, nu. În ziua în care am trimis virusul 
„Ccucu-bau” în serverul dumneavoastră din Pentagon? 

Sâmbătă, 28 aprilie. Nu voi uita niciodată cum a fost când am 
auzit prima dată despre el. Eram în Bruxelles, în prima parte a 
călătoriei mele europene. Am primit un telefon în apartamentul 
prezidenţial. Nu l-am mai auzit pe secretarul Apărării vorbind cu 
atâta îngrijorare. 

— In ziua aceea, eu şi Nina am plecat de lângă Suliman, din 
Algeria. Dar ne-am despărţit. Ne-am gândit că era mai sigur aşa. 
Ea a intrat în Statele Unite prin Canada. Eu am intrat prin Mexic. 
Planul nostru era să ne întâlnim miercuri, în Baltimore, 
Maryland. 

— Miercuri - miercurea trecută? Acum trei zile... 

— Da. Miercuri, la prânz, lângă statuia lui Edgar Allan Poe, la 
Universitatea din Baltimore. Destul de aproape de Washington, 


dar nu prea aproape, un loc în care, în mod logic, oamenii de 
vârsta noastră s-ar fi încadrat şi un punct fix pe care l-am fi 
putut găsi amândoi. 

— Şi atunci de abia ţi-a spus Nina despre plan. 

— Da. Atunci era sigură că avea planul bine făcut. Avea să 
viziteze Casa Albă în seara de vineri, singură, ca să vă testeze 
reacţia. Apoi aveaţi să vă întâlniți cu mine la stadionul de 
baseball - alt test, ca să vedem dacă măcar aveaţi să veniţi. Şi, 
dacă aţi fi venit, eu aveam să-mi dau seama dacă puteam să am 
încredere în dumneavoastră. Când aţi apărut la stadion, am ştiut 
că aţi trecut testul Ninei. 

— Apoi l-am trecut pe al tău. 

— Da, spune el. Dacă nu din alt motiv, atunci din faptul că am 
îndreptat o armă împotriva preşedintelui Statelor Unite şi nimeni 
nu m-a împuşcat imediat sau nu m-a arestat - am ştiut că ne-aţi 
crezut şi că veţi colabora cu noi. 

Dau din cap. 

— După aceea ai contactat-o pe Nina? 

— l-am trimis un mesaj. Aştepta semnalul meu ca să parcheze 
furgoneta lângă stadion. 

Cât de aproape am fost, chiar acolo. 

Augie scoate nişte zgomote care seamănă cu râsul. 

— Atunci trebuia să fie momentul, spune el, uitându-se cu jale 
în depărtare. Am fi fost toţi împreună. Eu aş fi găsit virusul, 
dumneavoastră aţi fi contactat guvernul georgian, iar ea ar fi 
oprit virusul. 

Dar cineva a oprit-o pe Nina. 

— Am să mă întorc la muncă, domnule preşedinte. Se ridică 
de pe canapea. Îmi pare rău pentru momentul... 

II împing înapoi pe canapea. 

— Augie, n-am terminat. Vreau să ştiu care era sursa Ninei. 
Vreau să aflu cine e trădătorul din Casa Albă. 


CAPITOLUL 76 

Rămân deasupra lui Augie, în faţa căruia străluceşte o lumină. 

— Ai spus că, atunci când ai întâlnit-o pe Nina în Baltimore, 
acum trei zile, ea era hotărâtă să urmeze un plan. 

El dă din cap afirmativ. 

— De ce? Ce s-a-ntâmplat de când v-aţi despărţit în Algeria şi 
până când v-aţi întâlnit în Baltimore? Ce-a făcut? 

— Asta nu ştiu. 

— Nu mi se pare, Augie. 

— Poftim? Ce nu vi se pare? 

Mă aplec mai tare, suntem aproape nas în nas. 

— Asta nu mi se pare adevărat. Voi doi v-aţi iubit. Aţi avut 
încredere unul în celălalt. Aţi avut nevoie unul de celălalt. 

— Am avut nevoie să ne ţinem informaţiile separate, insistă 
el. Pentru protecţia noastră. Ea nu trebuia să ştie cum să 
găsească virusul, iar eu nu trebuia să ştiu cum să-l dezarmez. 
Aşa rămâneam amândoi importanţi pentru dumneavoastră. 

— Ce ţi-a spus despre sursa ei? 

— Am răspuns la întrebarea asta de mai multe ori... 

— Răspunde din nou. Îl apuc de umăr. Şi aminteşte-ţi că de 
tine depind sute de milioane de vieţi... 

— Nu mi-a spus! strigă el, plin de emoție, cu o voce ascuţită. 
Mi-a zis că va trebui să ştiu numele de cod „Evul Mediu” şi am 
întrebat-o cum de-l ştie, iar ea mi-a spus că nu contează cum, 
că era mai bine că nu ştiam, că amândoi eram mai în siguranţă 
aşa. 

Mă holbez la el, nu spun nimic şi îi cercetez faţa. 

— Bănuiam că avea o legătură cu cineva important de la 
Washington? Bineînţeles că da. Nu sunt un idiot. Dar asta m-a 
liniştit, nu m-a îngrijorat. Însemna că aveam o şansă credibilă de 
succes. Am avut încredere în ea. A fost cea mai deşteaptă 
persoană pe care am... 

Se sufocă şi nu mai poate termina propoziţia. 

Îmi vibrează telefonul. E FBI Liz din nou. Nu pot să continui sa 
o ignor. 

Îmi pun mâna pe umărul lui. 

— Augie, vrei să cinsteşti memoria ei? Atunci fă tot ce poţi ca 
să opreşti virusul acela. Du-te la treabă. Acum! 

Inspiră adânc şi se ridică de pe canapea. 

— Aşa o să fac, spune el. 


Când Augie e prea departe pentru a mă auzi, pun telefonul la 
ureche. 

— Da, Liz. 

— Domnule preşedinte, spune ea. Telefoanele mobile din 
furgoneta Ninei. 

— Da. Ai spus că erau două? 

— Da, domnule, unul la ea şi unul pe care l-am găsit sub 
podeaua compartimentului din spate. 

— Bine... 

— Domnule, n-am reuşit să accesăm telefonul pe care l-am 
găsit ascuns în spatele furgonetei. Dar am aflat codul telefonului 
din buzunarul ei. Are un mesaj de peste ocean care e foarte 
interesant. Ne-a luat mult timp să-i dăm de urmă pentru că era 
transmis prin trei continente... 

— Liz, Liz! Treci la subiect! 

— Domnule, cred că l-am găsit, spune ea. Cred că l-am 
localizat pe Suliman Cindoruk. 

Inspir adânc. 

A doua şansă, după Algeria. 

— Domnule preşedinte? 

— ÎI vreau viu, spun cu emoție. 


CAPITOLUL 77 

Vicepreşedinta Katherine Brandt stă tăcută şi priveşte în jos, 
ascultând totul. Chiar şi pe ecranul computerului, cu neclarităţile 
lui ocazionale, cu saltul imaginii din când în când, pare pregătită 
să apară la televizor, machiată strident de la apariţia ei în 
emisiunea Meet the Press, îmbrăcată într-un costum roşu, 
elegant, cu bluză albă. 

— Asta e aproape... îşi ridică privirea spre mine. 

— Imposibil de înţeles, spun eu. Da! E mult mai rău decât ne- 
am imaginat. Am putut să ne asigurăm armata, dar în alte zone 
din guvernul federal şi sectorul privat - pagubele vor fi 
incalculabile. 

— Şi Los Angeles e... o capcană. 

Dau din cap. 

— Asta bănuiesc eu. E un plan inteligent. Vor ca vedetele 
noastre din tehnologie să fie în cealaltă parte a ţării, încercând 
să rezolve problema centralei de epurare a apei. Apoi, când 
virusul va fi activat, vom fi deconectaţi de ei în toate felurile - 
nu vom mai avea conexiune la internet, telefonie, transport cu 
avionul sau cu trenul. Oamenii noştri cei mai buni vor fi izolaţi 
pe Coasta de Vest, la mii de kilometri depărtare de noi. 

— Şi eu tocmai aflu ce se-ntâmplă în tara noastră şi tot ce 
faceți, chiar dacă sunt vicepreşedinta Statelor Unite. Pentru că 
nu aveți încredere în mine. Eu sunt una dintre cele şase 
persoane în care nu aveti încredere. 

Imaginea nu e destul de clară ca să îi văd reacţia. Nu ar fi 
bine să afli că şeful tău, comandantul suprem, crede că ai putea 
fi un trădător. 

— Domnule preşedinte, chiar credeți că aş face aşa ceva? 

— Kathy, nici măcar într-un milion de ani nu mi-aş fi imaginat 
că vreunul dintre voi ar fi putut face aşa ceva. Nici tu, nici Sam, 
nici Brendan, nici Rod, nici Dominick, nici Erica. Dar unul dintre 
voi a făcut-o. 

Asta e. Sam Haber de la Departamentul de Securitate 
Naţională, Brendan Mohan, consilier pentru securitate naţională, 
amiralul Rodrigo Sanchez, preşedintele Şefilor Statelor Majore 
întrunite, secretarul Apărării, Dominick Dayton, directoarea CIA, 
Erica Beatty şi vicepreşedinta - ei fac parte din cercul meu de 
şase oameni pe care îi suspectez. 


Katherine Brandt rămâne tăcută, încă atentă, dar pierdută în 
concentrarea ei. 


Când mă întorc la Kathy, pare gata să îmi spună ceva. Amo 
idee despre ce va fi. 
— Domnule preşedinte, spune ea, dacă nu aveți incredere în 


mine, atunci singurul lucru pe care îl pot face este să vă ofer 
demisia mea. 


CAPITOLUL 78 

În camera consiliului tehnic de război, David îşi ridică privirea 
atunci când mă vede. O loveşte pe Casey uşor pe umăr şi îi lasă 
pe ceilalţi - toţi purtând căşti sau tastând la computere - ca să 
vorbească cu mine. Laptopurile stricate sunt aşezate grămadă 
lângă perete. Pe tabla albă, sunt mâăzgălite diferite cuvinte, 
nume şi coduri: PETYA şi NYETNA, SHAMOON şi SCHNEIER ALG., 
DOD. 

Camera miroase a cafea, tutun şi transpiraţie. Dacă aş avea 
chef de glume, m-aş oferi să le deschid o fereastră. 

Casey gesticulează spre un colţ unde sunt o grămadă de 
laptopuri aliniate lângă perete, iar cutiile lor sunt stivuite până 
sus, până aproape de camera de supraveghere din tavan. 

— Toate sunt stricate, spune ea. Incercăm totul. Nimic nu 
poate distruge acest virus. 

— Şaptezeci de computere până acum? 

— Mai mult sau mai puţin, răspunde ea. Şi, pentru fiecare 
laptop pe care îl folosim aici, restul echipei noastre de la 
Pentagon foloseşte trei sau patru. Am distrus aproape trei sute 
de computere. 

— Totul a fost şters... din computere? 

— Totul a fost şters, repetă Devin. Imediat ce încercăm să îl 
dezarmăm, virusul ştergător se declanşează. Acum, acele 
laptopuri nu sunt mai bune decât o grămadă de cărămizi. 
Oftează. Puteţi să ne-aduceţi celelalte cinci sute de laptopuri? 

Mă întorc la Alex şi fac cererea. Puşcaşii marini ni le vor aduce 
foarte repede. 

— Vă ajung cinci sute? întreb. 

Casey zâmbeşte. 

— Nu avem cinci sute de feluri de a opri chestia asta. Ne-am 
gândit la aproape tot ce ştiam. 

— Augie nu vă ajută? 

— Ooo, e genial, spune Devin. Ştiţi cum a îngropat acest virus 
în computer? N-am mai văzut aşa ceva. Dar poate să-l 
dezactiveze? Nu e specialitatea lui. 

Mă uit la ceas. A 

— E ora patru, oameni buni. Incepeţi să fiţi creativi. 

— Da, domnule! 

— Mai aveţi nevoie de ceva de la mine? 

Casey spune: 


— Aţi putea să-l prindeţi pe Suliman şi să-l aduceţi aici? 
O bat uşor pe braţ, dar nu îi răspund. 
„Lucrăm la asta”, mă gândesc eu, dar nu îi spun. 


CAPITOLUL 79 

Mă întorc în camera de comunicaţii, unde o găsesc pe 
vicepreşedinta Katherine Brandt, privind în jos, cocoşată. Inainte 
să întrerup discuţia noastră, mi-a spus ceva semnificativ. 

Se înviorează atunci când mă vede intrând în cameră şi îşi 
îndreaptă postura. 

— Încă nu am avut noroc cu virusul, spun eu, aşezându-mă. 
Oricine a creat chestia aia, joacă şah în timp ce noi jucăm table. 

— Domnule preşedinte, spune Kathy, tocmai v-am prezentat 
demisia mea. 

— Da, îmi amintesc. Kathy, nu e timpul pentru asta acum. Au 
încercat să ne ucidă pe mine şi pe Augie de două ori. Şi nu mă 
simt bine, aşa cum tocmai ţi-am explicat. 

— Îmi pare rău să aud asta. Nu mi-am dat seama că sunteţi 
afectat din nou de boală. 

— Nu am spus nimănui. Nu e perioada potrivită în care 
prietenii şi duşmanii noştri să creadă că preşedintele are 
probleme de sănătate. 

Ea dă din cap afirmativ. 

— Ascultă, Carolyn a fost deasupra ta în Casa Albă tot timpul. 
Ea ştie tot. Am scris totul într-un document. Dacă mi s-ar fi 
întâmplat ceva, Carolyn ti-ar fi spus totul în câteva minute. 
Inclusiv diferitele mele planuri pentru ce ar trebui făcut, 
depinzând de cât de rău e virusul acesta. Inclusiv atacuri 
militare împotriva Rusiei, Chinei, Coreei de Nord - oricine e în 
spatele virusului acesta. Planuri pentru eventualitatea legii 
marţiale, suspendarea legii habeas corpus, controlul preţurilor, 
raţionalizarea bunurilor importante - toate treburile astea. 

— Dar, dacă eu sunt trădătoarea, domnule preşedinte, spune 
ea, de-abia putând să pronunţe acel cuvânt, de ce ati avea 
încredere în mine ca să opresc aceşti oameni? Dacă sunt în 
cârdăşie cu ei?! 

— Kathy, am de ales? Nu pot să te schimb, pur şi simplu, cu 
cineva nou. Ce-ar fi trebuit să fac acum patru zile când am aflat 
despre scurgerea de informaţii de la Nina, prin fiica mea? Să cer 
demisia ta? Şi după aceea? Gândeşte-te cât de mult ar dura 
înlocuirea ta. Ar fi nevoie de un proces de verificare, unul de 
nominalizare şi de aprobare de la ambele camere. Nu am avut 
atât de mult timp. Şi, dacă tu ai fi plecat şi ar fi rămas postul tău 
liber, gândeşte-te cine e următorul la succesiune. 


Ea nu răspunde, întrerupând contactul vizual. Referirea la 
preşedintele Camerei Reprezentanţilor, Lester Rhodes, nu pare 
să îi pice bine. 

— Kathy, mai important decât asta - era că nu puteam să fiu 
sigur că tu ai trădat. Nu puteam să fiu sigur că a făcut-o vreunul 
dintre voi. Bineînţeles, aş fi putut să vă concediez pe toţi şase, 
doar ca să fiu sigur că scăpăm de cel care a divulgat informaţiile 
clasificate. Doar ca să fiu sigur. Dar atunci mi-aş fi pierdut toată 
echipa naţională de securitate când aveam, de fapt, nevoie de 
ea cel mai mult. 

— AȚI fi putut să ne testati cu detectorul de minciuni, spune 
ea. 

— Aş fi putut. Asta a vrut Carolyn. Să vă testez pe toţi cu 
detectorul de minciuni. 

— Dar n-ati făcut-o. 

— Nu, n-am făcut-o. 

— De ce nu, domnule? 

— Pentru elementul-surpriză, spun eu. Singurul lucru care era 
în favoarea mea era faptul că eu ştiam că exista o persoană 
care a divulgat informaţiile, dar acea persoană nu ştia că eu 
ştiam asta. Dacă v-aş fi adunat pe toţi şi v-aş fi întrebat dacă aţi 
divulgat informaţia despre „Evul Mediu”, mi-aş fi arătat asul din 
mânecă. Oricine era vinovat ar fi aflat atunci că ştiam de el. Era 
mai bine să fac pe prostul, ca să spun aşa. 

— Aşa că m-am apucat să rezolv problema, continui eu. Am 
sunat-o pe adjuncta secretarului pentru Apărare şi i-am cerut să 
verifice, independent, ca refacerea sistemelor noastre militare 
să fie făcută cum trebuie. Doar în caz că secretarul Dayton era 
Benedict Arnold. l-am cerut generalului Burke de la 
Comandamentul Central să verifice acelaşi lucru peste ocean, 
doar în caz că amiralul Sanchez era trădătorul. 

— Şi v-aţi asigurat că lucrurile erau bine făcute. 

— Destul de bine. N-am putut recrea totul în două săptămâni 
prin niciun fel de mijloace, dar suntem pregătiţi să lansăm 
rachete, să trimitem forţe aeriene şi terestre. Exerciţiile noastre 
de antrenament au avut succes. 

— Asta înseamnă că i-ati tăiat de pe listă pe Dayton şi pe 
amiralul Sanchez? Lista a ajuns la patru nume? 

— Kathy, tu ce crezi? Ar trebui să fie şterşi? 

Se gândeşte un minut la asta. 


— Dacă unul dintre ei ar fi trădătorul, nu s-ar da de gol 
sabotând ceva de care răspundeau direct. Ar putea divulga 
anonim codul. Ar putea oferi nişte informații inamicului. Dar, din 
cauza sarcinilor speciale pe care le-ati repartizat lor, e ca şi cum 
ar fi în lumina reflectoarelor. Nu pot da greş. Sunt expuşi. 
Oricine a făcut asta, s-a gândit mult înainte. 

— Exact aşa gândesc şi eu. Aşa că nu i-am şters de pe listă. 

Sunt multe informaţii pentru Kathy şi înţelege că, în timp ce 
vorbesc despre trădător, aş putea să mă gândesc la ea. Nimănui 
nu i-ar fi uşor să accepte aşa ceva. Dar şi ea se simte cu musca 
pe căciulă. 

În cele din urmă, ea spune: 

— Domnule preşedinte, dacă trecem cu bine prin asta... 

— După, spun eu. După ce trecem prin asta. Nu există „dacă”. 
„Dacă” nu e o opţiune. 

— După ce vom trece prin asta, repetă ea, la timpul potrivit, 
vă voi prezenta demisia ca să faceți ce doriți cu ea. Domnule, 
dacă nu puteţi avea încredere în mine, atunci nu ştiu cum vă pot 
servi. 

— Şi atunci cine e următorul la succesiune? o întreb, 
întorcându-mă la acel subiect. 

Ea clipeşte de câteva ori, dar răspunsul nu e chiar unul greu. 

— Ei bine, evident, nu aş demisiona până când nu găsiți un 
înlocuitor... 

— Kathy, nici măcar nu vrei să-i pronunţi numele? Amicul tău, 
Lester Rhodes. 

— Nu... nu cred că l-aş numi amicul meu, domnule. 

— Nu? 

— Cu siguranță nu. S-a întâmplat să dau de el azi-dimineaţă... 

— Stop! îi spun. Kathy, poţi să te minţi singură cât vrei. Dar 
nu mă minţi pe mine. 

Gura ei încă se mişcă pentru un moment, căutându-şi 
cuvintele, înainte să o închidă şi să rămână nemişcată. 

— Primul lucru pe care l-am făcut acum patru zile, atunci când 
am aflat despre scurgerea de informaţii, îi spun. Primul lucru pe 
care l-am făcut. Ştii care a fost? 

Ea dă din cap afirmativ, dar nu poate vorbi. 

— Am cerut să fiţi toţi supravegheați. 

Ea îşi duce o mână la piept, 

— Ati cerut... pe mine... 


— Pe toţi şase. Cu mandate FISA. Am semnat afidavitul chiar 
eu. Acei judecători nu au mai văzut aşa ceva până atunci. Liz 
Greenfield de la FBI a executat totul. Interceptări, ascultări ale 
convorbirilor, treburi din astea. 

— Ati... 

— Scuteşte-mă de indignare. Şi tu ai fi făcut la fel. Şi nute 
mai preface că „ai dat” din întâmplare de Lester Rhodes azi- 
dimineaţă în drum spre micul dejun. 

Nu poate spune multe. Nu are pe ce să se bazeze, având în 
vedere ce a făcut. Arată de parcă ar vrea să se ascundă într-o 
gaură de şarpe. 

— Concentrează-te la problemă, îi spun. Uită de politică. Uită 
de audierea de săptămâna viitoare. Uită de cine ar putea fi 
preşedinte peste o lună. Ţara noastră are o problemă foarte 
gravă şi tot ce contează e să o rezolvăm. 

Ea dă din cap, dar nu poate vorbi. 

— Dacă mi se-ntâmplă ceva, e rândul tău, îi spun. Capul sus şi 
fii pregătită. 

Ea dă din cap din nou afirmativ, la început mai încet, apoi mai 
cu hotărâre. Îşi îndreaptă postura, de parcă ar lăsa totul 
deoparte, concentrându-se la un nou curs al acţiunii. 

— Carolyn îţi va arăta planurile de urgenţă. Doar tu trebuie să 
le vezi. Vei rămâne în centrul de operaţiuni. Nu vei vorbi decât 
cu mine şi cu Carolyn. Ai înţeles? 

— Da. Pot să spun ceva, domnule? 

Oftez. 

— Da! 

— Testaţi-mă cu detectorul de minciuni. 

Mă retrag. 

— Acum, elementul-surpriză e pierdut, continuă ea. Mi-ati zis 
totul. Testaţi-mă cu detectorul de minciuni şi întrebați-mă dacă 
am divulgat informaţia despre „Evul Mediu”. Întrebaţi-mă 
despre Lester Rhodes dacă vreţi. Întrebaţi-mă orice. Dar 
asigurați-vă că mă întrebaţi dacă mi-am trădat ţara în vreun fel. 

Trebuie să recunosc că nu m-am aşteptat la asta. 

— Intrebați-mă, spune ea, şi vă voi spune adevărul. 


CAPITOLUL 80 

E 11:03 seara, în Berlin, Germania. 

Patru lucruri se întâmplă în acelaşi timp. 

Unu: o femeie cu o haină lungă şi albă intră pe uşa din faţă a 
unui bloc înalt, cărând multe pungi de cumpărături, ca nişte 
apendice uriaşe. Merge direct la recepţioner. Se uită prin jur şi 
zăreşte camera de supraveghere din colţul holului ornamentat şi 
spaţios. Pune bagajele jos şi îi zâmbeşte recepţionerului. El îi 
cere un act de identitate, iar ea îşi deschide portofelul, 
arătându-i o insignă. 

— Ich bin Polizistin, spune ea, în timp ce îi dispare zâmbetul 
de pe faţă. /ch brauche Ihre Hilfe jetzt. 

Se identifică drept polițistă. li spune că are nevoie de ajutorul 
lui imediat. 

Doi: un mare camion portocaliu de transport al gunoiului, cu 
numele companiei Berliner Stadtreiningungsbetriebe, opreşte 
lângă aceeaşi clădire, în partea de est, în timp ce vântul care 
vine dinspre râul Spree suflă cu putere. Când vehiculul opreşte, i 
se ridică uşa din spate. Doisprezece bărbaţi, membri ai KSK, 
Komando Spezialkrăfte, unitatea de elită a forţelor speciale de 
reacţie rapidă, ies din camion îmbrăcaţi cu echipamentul de 
luptă - veste, căşti, cizme - şi înarmaţi cu mitraliere HK MP5 sau 
arme de control al revoltelor. Recepţionerul deschide uşa 
blocului, apăsând pe un buton şi ei intră în clădire. 

Trei: un elicopter vopsit în alb şi cu numele unui post local de 
televiziune dar, de fapt, un elicopter special al KSK, având 
capacitatea de reducere a zgomotului, planează fără să facă 
zgomot deasupra aceleiaşi clădiri. Patru soldaţi KSK, îmbrăcaţi şi 
ei în echipamentul de luptă, sar din elicopter, lăsându-se în jos 
nouă metri, până pe acoperiş, aterizează încet şi îşi desfac 
frânghiile de la curele. 

Şi patru: Suliman Cindoruk râde de unul singur în timp ce îşi 
priveşte echipa din apartamentul de lux. E formată din cei patru 
oameni ai lui - cei patru membri rămaşi ai organizaţiei Fii 
Jihadului, în afară de el. Încă încearcă să-şi revină după 
petrecerea de noaptea trecută, se poticnesc, pe jumătate 
îmbrăcaţi şi neglijenţi, mahmuri, dacă nu cumva încă beţi, de 
vreme ce se treziseră toţi cam pe la amiază şi nu făcuseră 
nimic. 


Elmorud, cu tricoul lui violet-deschis, întins peste burtă, se 
trânteşte pe canapea şi foloseşte telecomanda ca să deschidă 
televizorul. Mahmad poartă un maiou pătat şi boxeri, are părul 
ciufulit şi soarbe dintr-o sticlă cu apă. Hagan, ultimul care se 
trezise, pe la mijlocul după-amiezii, la bustul gol şi cu pantaloni 
de trening pe el, ciuguleşte struguri din mâncarea rămasă de 
noaptea trecută. Levi, slăbănog, stângaci şi purtând doar 
lenjerie, care sigur îşi pierduse virginitatea noaptea trecută, îşi 
pune capul pe o pernă de pe canapea, zâmbind relaxat. 

Suli îşi închide ochii şi simte briza pe faţă. Unii oameni se 
plâng de vântul ce vine dinspre râul Spree, mai ales seara, dar e 
unul dintre lucrurile care îi plac cel mai mult. Unul dintre 
lucrurile de care îi va fi dor cel mai mult. 

Îşi verifică din obişnuinţă arma de lângă el. E ceva ce face 
aproape în fiecare oră a zilei. Verifică încărcătorul, ca să se 
asigure că este plin. 

Este încărcată cu un singur cartuș. 


CAPITOLUL 81 

Ei urcă pe scări, folosind tactica potrivită de apropiere, care 
constă din verificarea fiecărei scări de către un singur luptător - 
un cercetaş - înainte ca restul echipei să urce. Există puncte 
oarbe peste tot. Risc de ambuscadă la fiecare nivel. Omul lor de 
contact de la biroul din faţă le spusese că drumul era liber pe 
scări, dar el nu e mai competent decât camerele de 
supraveghere pe care le monitorizează. 

Liderul echipei unu e un bărbat pe nume Christoph, de 
unsprezece ani în KSK. Atunci când echipa formată din 
doisprezece oameni ajunge pe palierul din faţa apartamentului 
de lux, îşi anunţă comandantul prin staţia radio. 

— Echipa unu e în poziţia roşie, spune el în germană. 

— Rămâi în poziţia roşie, echipă unu, răspunde comandantul 
din locaţia lui, un vehicul de pe strada învecinată. 

Comandantul acestei misiuni e chiar generalul de brigadă, 
comandantul KSK. Din câte auzise Christoph, asta e o premieră 
- ca şi cel mai mare ofiţer în rang din KSK să comande personal 
o misiune. Dar asta fusese prima dată când generalul de 
brigadă primise un telefon chiar de la cancelar. 

— Jinta e Suliman Cindoruk, îi spusese cancelarul Richter 
generalului de brigadă. Trebuie să fie prins viu. Trebuie să fie 
arestat într-o stare care să permită interogarea lui imediată. 

De aceea ţine Christoph un ARWEN în mâini, o armă de 
control a revoltelor, care conţine gloanţe neletale de plastic şi 
care poate descărca încărcătorul cu viteza de tragere a cinci 
cartuşe în patru secunde. Şase dintre cei doisprezece oameni au 
ARWEN-uri, ca să îşi imobilizeze ţintele. Ceilalţi deţin mitraliere 
standard MP5, dacă va fi nevoie de gloanţe letale. 

— Echipa doi, raportează! ordonă comandantul. 

Echipa doi e formată din cei patru bărbaţi de pe acoperiş: 

— Echipa doi e în poziţia roşie. 

Doi dintre soldaţii KSK sunt pregătiţi să coboare în rapel de pe 
acoperiş până pe balconul de sub el. Alţi doi păzesc acoperişul 
în eventualitatea unei încercări de evadare. 

„Dar nu va fi nicio evadare, asta ştie Christoph. Tipul ăsta e al 
meu." 

El va fi un Bin Laden al lui. 

Îl aude pe comandant prin cască: 

— Echipa trei, confirmă numărul şi poziția țintelor. 


Echipa trei e în elicopterul special de deasupra clădirii, 
folosind camere performante cu termoviziune ca să detecteze 
numărul de persoane de la nivelul apartamentului de lux. 

— Cinci ținte, domnule comandant, vine răspunsul. Patru în 
apartament, adunate în camera din față şi una în balcon. 

— Cinci ținte confirmate. Echipa unu, continuă la poziţia 
galbenă. 

— Echipa unu, continuăm la poziţia galbenă. Christoph se 
întoarce la oamenii lui şi gesticulează din cap. Ei îşi ridică 
armele. 

Christoph întoarce încet clanţa uşii de la scară, apoi o 
deschide uşor şi repede, plin de adrenalină. 

Holul e gol şi liniştit. 

Continuă încet, toţi cei doisprezece, ghemuiţi, cu armele 
ridicate, măsurându-şi fiecare pas ca să nu li se audă zgomotele 
paşilor pe podeaua mochetată, furişându-se spre singura uşă 
din dreapta. Simţurile lui Christoph sunt în alertă, simte căldura 
şi energia omului din spatele lui, simte parfumul de lămâie al 
covorului, aude respiraţia grea din spatele lui şi zgomotul neclar 
al râsului de pe hol. 

E la o distanţă de opt metri. Apoi de şase metri. Adrenalina 
circulă prin el. Inima îi bate nebuneşte. Dar e echilibrat şi 
încrezător... 

Clic-clic-clic! 

Îşi întoarce repede capul spre stânga. Sunetul e discret, dar 
deosebit. Vine de la o cutiuţă pătrată de pe perete, un 
termostat... 

Nu, nu un termostat. 

— La naiba! spune el. 


CAPITOLUL 82 

Suliman îşi aprinde o ţigară şi se uită pe telefon. Nu e nimic 
nou pe frontul internaţional. Par preocupaţi de problema apei 
din Los Angeles. „Oare chiar i-am păcălit pe americani?” se 
întreabă el. 

În apartament, Hagan înşfacă un castron argintiu de pe masa 
cu mâncare şi vomită în el. Suli crede că de vină e şampania 
scumpă. Hagan poate fi un scriitor genial de coduri, dar nu 
fusese niciodată un mare băutor... 

Un bip ascuţit se aude din telefonul lui Suli, un ton de apel 
rezervat pentru un singur lucru. 

O intrare prin efracţie. Senzorul din hol. 

Instinctiv, mâna lui atinge uşor pistolul de lângă el, cel 
încărcat cu un singur cartuş. 

Întotdeauna îşi jurase că nu avea să fie prins viu, că nu avea 
să fie închis şi interogat, bătut şi torturat cu simularea înecului, 
tratat ca un animal. Preferă să moară în condiţiile stabilite de el, 
să îşi pună pistolul sub bărbie şi să apese pe trăgaci. 

Dar întotdeauna ştiuse, în ciuda promisiunilor pe care şi le 
făcuse, că avea să vină un moment al adevărului. Şi întotdeauna 
se întrebase dacă va avea curajul să meargă până la capăt. 


CAPITOLUL 83 

— Am încurcat-o! şopteşte Christoph pe un ton aspru. Echipa 
unu continuă pe poziţia verde. 

— Continuă pe poziția verde, echipa unu! 

După ce nu se mai amăgesc că vor ataca pe furiş, bărbaţii se 
reped la uşă, poziţionându-se pentru o intrare din două direcţii, 
cinci bărbaţi de fiecare parte şi doi stând în spate, cu berbecul, 
gata de atac. 

— Jinta de pe balcon a intrat în apartament, spune liderul 
echipei trei, din elicopterul cu camere cu termoviziune. 

„EI e”, ştie Christoph, şi se pregăteşte. 

Sparg uşa cu o lovitură puternică, iar uşa sare din ţâţâni, iar 
partea ei de sus cade în apartament şi alunecă departe de prag. 
După o secundă, grenadele paralizante sunt detonate, 
producând o explozie şocantă de 180 de decibeli şi o lumină 
arzătoare şi orbitoare. 

Timp de cinci secunde, locatarii vor fi orbi, surzi şi vor fi 
dezechilibraţi. 

„Unu, doi.” Christoph intră primul, în timp ce lumina albă 
dispare, dar vâjâitul de după explozie se mai aude. 

— Nu vă mişcaţi! Nu vă mişcaţi! strigă el în germană în timp 
ce unul dintre membrii echipei strigă acelaşi lucru în turcă. 

El scrutează camera, întorcându-şi capul. 

Un tip gras, cu un tricou violet, e căzut pe jumătate pe o 
canapea şi are ochii închişi. „Nu e el.” 

Un bărbat în maiou şi boxeri, se dă în spate, împleticindu-se, 
în timp ce ţine o sticlă de apă, apoi cade pe podea. „Nici el nu 
e.” 

Un tip la bustul gol, ametit, e întins pe podea, cu un castron 
de fructe cu conţinutul vărsat pe piept. „Nu.” 

Christoph merge până la cealaltă parte a canapelei, unde un 
bărbat care poartă doar lenjerie căzuse peste canapea şi zace 
inconştient. „Nu...” 

lar lângă uşa glisantă din sticlă a balconului e ultima ţintă, 
zăcând întinsă pe podea, cu capul în jos: o tânără asiatică, în 
sutien şi chiloţi, cu o expresie îndurerată. 

— Echipa trei, ai găsit doar cinci ţinte? strigă el. 

— Afirmativ! şefule. Cinci ţinte! 


Christoph trece pe lângă asiatică, deja prinsă de unul dintre 
soldaţi. Deschide uşa de sticlă şi sare aplecat pe balcon, 
întorcându-şi arma neletală dintr-o parte într-alta. E gol. 

— Restul apartamentului e gol, îi spune adjunctul în timp ce el 
se întoarce în camera de zi. Nivelul adrenalinei îi scade şi merge 
cu umerii lăsaţi. 

Se uită prin jur, înfrânt, timp în care cele cinci ţinte sunt 
legate cu cătuşe din plastic şi ridicate în picioare, încă ametite - 
dar măcar conştiente. 

Apoi îşi îndreaptă privirea spre colţul camerei. 

Spre camera de supraveghere ce îl filmează. 


CAPITOLUL 84 

— Guten Tag! spune Suliman, salutându-l pe soldatul care nu 
îl poate vedea. Soldatul arată atât de dezamăgit, încât lui Suli 
aproape că i se face milă de el. 

Apoi îşi închide laptopul în timp ce chelnerul se apropie de el 
la taverna în aer liber de pe malul râului Spree, la douăzeci de 
kilometri depărtare de apartamentul de lux. 

— Mai doriţi ceva în seara asta, domnule? întreabă chelnerul.. 

— Doar nota de plată, răspunde Suliman. Trebuie să plece. Il 
aşteaptă o călătorie lungă cu barca. 


CAPITOLUL 85 

În cortul negru pentru telecomunicaţii, cancelarul Richter îşi 
încheie convorbirea telefonică. 

— Îmi pare rău, domnule preşedinte. 

— A dispărut fără urmă? îl întreb. 

— Da! Ceilalţi oameni prinşi în razie spun că a plecat acum 
aproximativ două ore. 

A fost cu un pas înaintea noastră, ca de obicei. 

— Trebuie... trebuie să mă gândesc. 

Desfac cele două bucăţi de material ale cortului şi mă întorc. 
Mi-am făcut mai multe speranţe decât aş vrea să recunosc. A 
fost cea mai bună ocazie a noastră. Era ultima persoană care 
putea opri virusul. A 

Merg la subsol cu Alex Trimble care se ţine după mine. li aud 
chiar şi din hol, înainte să intru în camera consiliului de război. 

Mă opresc la uşă, păstrând distanţa. Tehnicienii sunt 
îngrămădiţi lângă un difuzor, fără îndoială, vorbind cu restul 
echipei noastre de răspuns la ameninţări de la Pentagon. 

— Eu zic să inversăm secvenţa! spune Devin la telefon. Ştii ce 
înseamnă inversare, nu-i aşa? Ai un dicţionar pe undeva? 

Din difuzor se aude: 

— Dar WannaCry nu a... 

— Jared, ăsta nu e WannaCry! Ăsta nu e un virus Ransom. Nu 
e deloc ca WannaCry. Nu e ca nimic din ce am văzut vreodată. 
Devin aruncă o sticlă goală prin cameră. 

— Devin, ascultă-mă, tot ce spun e că uşa din spate... 

În timp ce vorbitorul continuă să vorbească, Devin îşi ridică 
privirea spre Casey. 

— Încă vorbeşte despre WannaCry. Îmi vine să plâng din 
cauza lui. 

Casey umblă încoace şi-ncolo. 

— E un capăt de drum, spune ea. 

Mă întorc şi plec din cameră. Deja mi-au răspuns la întrebare. 

— Merg în camera de telecomunicaţii, îi spun lui Alex. Mă 
urmează până la uşă, dar intru singur. 

Închid uşa în urma mea. Sting lumina. 

Mă las pe podea şi închid ochii, deşi deja e întuneric. 

Îmi bag mâna în buzunar, îmi scot moneda de Ranger şi încep 
să recit. 


— Mă ofer voluntar ca Ranger, cunoscând perfect pericolele 
profesiei mele alese... 

O naţiune de trei sute de milioane de oameni poate fi distrusă 
total. Totul poate fi furat de la trei sute de milioane de oameni, 
care vor fi ruinaţi, disperaţi şi îngroziţi - siguranţa lor, 
economiile lor, visele lor - totul poate fi distrus de câteva genii 
cu un computer. 

— „ţara mea se aşteaptă ca eu să merg mai departe, mai 
repede şi să lupt mai tare decât orice soldat... 

— ...voi îndeplini mai mult decât misiunea mea, oricare ar fi, 
100% şi mai mult... 

Sute de computere de probă au fost folosite şi acum sunt 
inutile. Cei mai buni experţi ai noştri habar n-au cum să 
oprească virusul. Un virus ce ne poate lovi în orice clipă, iar 
singurul om capabil să-l oprească se joacă cu noi, urmărindu-ne 
dintr-o locaţie îndepărtată, în timp ce forţele speciale germane i- 
au invadat apartamentul. 

— „îi voi învinge pe câmpul de luptă... 

— Predarea nu e un cuvânt din vocabularul unui Ranger. 

Poate că nu e dar, dacă virusul va prelua controlul, nu voi 
avea de ales decât să impun cele mai autoritare măsuri doar ca 
să-i împiedic pe oameni să se ucidă unii pe alţii pentru mâncare, 
apă potabilă şi un adăpost. 

Dacă se va întâmpla asta, vom fi de nerecunoscut. Nu vom 
mai fi Statele Unite ale Americii aşa cum am fost vreodată 
cunoscute sau închipuite. Ca să nu mai spun că, din cauza 
tuturor problemelor de pe străzile Americii, s-ar putea să ne 
trezim într-un război cu o probabilitate de schimburi nucleare 
mai mare ca oricând, de la Kennedy şi Hruşciov. 

Trebuie să spun asta cuiva. lau telefonul şi îl apelez pe tipul 
pe care mă pot baza oricând. După trei apeluri, Danny Akers 
răspunde. 

— Domnule preşedinte, spune el. 

Doar faptul că îi aud vocea îmi ridică moralul. 

— Danny, nu ştiu ce să fac. Mi se pare că am intrat într-o 
ambuscadă. Nu mai am nici iepuri şi nici pălării din care să îi 
scot. Ne pot învinge de data asta. Nu am răspunsul. 

— Dar îl vei avea. Întotdeauna îl ai, întotdeauna l-ai avut. 

— Dar, de data asta, e altfel. 


— Mai ţii minte când ai fost trimis cu Compania Bravo în 
Furtuna din Deşert? Ce s-a-ntâmplat? Chiar dacă încă nu ai mers 
la Şcoala de Rangeri, te-au făcut caporal ca să fii liderul echipei 
după ce Donlin a fost rănit în Basra. Probabil că a fost cea mai 
rapidă urcare la rangul de lider de echipă din istoria Companiei 
Bravo. 

— Şi atunci a fost altfel. 

— Jon, nu ai fost promovat fără motiv. Mai ales în detrimentul 
tuturor celorlalți oameni care au fost la academie. Oare de ce s- 
a-ntâmplat asta? 

— Nu ştiu. Dar asta a fost... 

— La naiba, s-a vorbit despre asta în toată tara. S-a dus 
vestea. Locotenentul a spus că, atunci când Donlin a căzut şi 
erai în bătaia puştii inamicului, tu ai continuat să lupti. Te-a 
numit „un lider înnăscut care şi-a păstrat calmul şi a găsit o 
soluție”. A avut dreptate. Jonathan Lincoln Duncan - nu spun 
asta pentru că țin la tine - dar nu aş vrea să am pe altcineva la 
conducere acum, în afară de tine. 

Fie că are dreptate sau nu şi fie că îl cred sau nu, eu sunt la 
conducere. E timpul să încetez să mă mai plâng şi să îndur totul. 

— Mersi, Danny. Mă ridic în picioare. Vorbeşti prostii, dar 
mersi. 

— Calmează-te şi găseşte o soluție, domnule preşedinte, 
spune el. 


CAPITOLUL 86 

Închei convorbirea telefonică şi aprind lumina deasupra mea. 
Înainte să pot deschide uşa, primesc alt telefon. E de la Carolyn. 

— Domnule preşedinte, o am pe Liz pe linie. 

— Domnule preşedinte, am testat-o pe vicepreşedintă cu 
detectorul de minciuni, spune Liz. Rezultatele au fost 
neconcludente. 

— Ce înseamnă asta? întreb. 

— Înseamnă „nicio opinie cu privire la înşelăciune”, domnule. 

— Şi ce putem înţelege din asta? 

— Păi, domnule, ca să fiu sinceră, a fost rezultatul cel mai 
probabil. l-am pus întrebările repede când, de obicei, le-am 
formula cu mare grijă. lar nivelul stresului la care este supusă, 
fie că e vinovată sau nevinovată, e extrem de mare. 

Eu am trecut odată un test cu detectorul de minciuni. lrakienii 
m-au testat. Mi-au pus tot felul de întrebări despre mişcările 
trupelor şi locaţiile bunurilor. l-am minţit de au îngheţat apele, 
dar l-am trecut. Pentru că am fost învăţat care sunt 
contramăsurile. Au făcut parte din antrenamentul meu. Există 
moduri de a învinge detectorul. 

— Îi dăm puncte de bună purtare pentru că s-a oferit voluntar 
să fie testată? o întreb. 

— Nu, nu-i dăm, spune Carolyn. Dacă pică testul, o să dea 
vina pe stres şi o să ne pună fix întrebarea asta - de ce m-aş 
oferi voluntar pentru un test cu detectorul de minciuni dacă aş 
şti că o să-l pic? 

— ŞI, pe lângă asta, adaugă Liz Greenfield, trebuia să ştie că, 
mai devreme sau mai târziu aveam să-i supunem pe toți la 
testul cu detectorul de minciuni. Aşa că s-a oferit voluntar 
pentru testul despre care ştia că trebuia să-l facă oricum, în cele 
din urmă. 

Are dreptate. Kathy s-a gândit destul la această tactică. 

Doamne, nu putem să ne tragem răsuflarea. 

— Carolyn, îi spun, e timpul să dăm acele telefoane. 


CAPITOLUL 87 

— Domnule preşedinte al Curţii Supreme, aş vrea să vă pot 
spune mai multe, îi zic la telefon. Acum pot doar să vă spun că e 
important ca membrii Curţii de Justiţie să fie în siguranţă şi că e 
vital să comunic sincer cu dumneavoastră. 

— Înţeleg, domnule preşedinte, răspunde preşedintele Curţii 
Supreme a Statelor Unite. Toti suntem în siguranţă. Şi ne rugăm 
cu toții pentru dumneavoastră şi pentru tara noastră. 

Convorbirea cu liderul majorităţii Senatului decurge cam la fel 
în timp ce el şi echipa lui de conducere sunt mutaţi în buncăre 
subterane. 

Lester Rhodes, imediat bănuitor după ce îi spun cât pot, zice: 

— Domnule preşedinte, cu ce fel de amenințare ne 
confruntăm? 

— Lester, nu-ţi pot spune asta acum! Doar am nevoie ca tu şi 
echipa ta de conducere să fiţi în siguranţă. Imediat ce voi putea 
să-ţi spun, vei afla. 

Închid înainte să mă poată întreba ce efect va avea asta 
asupra audierii Comitetului Special de săptămâna viitoare, 
pentru că sigur se gândea la asta. Probabil crede că încerc să 
creez o diversiune ca să distrag ţara de la ce încearcă el să-mi 
facă. E primul lucru la care s-ar gândi un tip ca Lester. Suntem 
aici, tratând totul ca într-un scenariu de stare de alertă de 
gradul unu, inclusiv acţionăm ca să asigurăm continuitatea 
guvernului nostru, dar pentru el totul e o politică ieftină. 

În camera de telecomunicaţii, dau clic pe laptop şi o chem pe 
Carolyn Brock. 

— Domnule preşedinte, spune ea, toți sunt în siguranță, în 
centrul de operațiuni. 

— Brendan Mohan? întreb eu, referindu-mă la consilierul meu 
pentru securitate naţională. 

— Da, e în siguranță. 

— Amiralul Rod Sanchez? preşedintele Şefilor Statelor-Majore 
întrunite. 

— E în siguranță, răspunde Carolyn. 

— Dom Dayton? secretarul Apărării. 

— În siguranţă. 

— Erica Beatty? 

— În siguranţă, domnule. 

— Sam Haber? 


— Da, domnule. 

— Şi vicepreşedinta. 

Cercul meu format din şase persoane. 

Carolyn spune: 

— Toţi sunt în siguranţă în centrul de operațiuni. 

„Păstrează-ți calmul şi găseşte o soluție.” 

— Pregăteşte-i pentru o discuţie cu mine peste câteva 
minute. 


CAPITOLUL 88 

Mă întorc în camera consiliului de război, unde tehnicienii 
computerelor depun toate eforturile. Cu chipurile lor relativ 
tinere, cu ochii injectaţi şi obosiţi, şi acţiunile lor grăbite, arată 
mai mult ca nişte studenţi care tocesc pentru examene, decât 
ca nişte experţi în securitate cibernetică încercând să salveze 
lumea. 

— Stop! le zic. Opriţi-vă cu toţii! 

Se face linişte în cameră. Toţi sunt cu ochii pe mine. 

— E posibil, spun eu, ca voi să fiţi prea deştepţi? 

— Prea deştepţi, domnule? 

— Da. Poate că aveţi prea multe cunoştinţe şi vă luptaţi cu 
ceva atât de sofisticat, încât nu aţi luat în considerare o soluţie 
simplă? Poate nu vedeţi pădurea din cauza copacilor? 

Casey priveşte prin cameră şi ridică o mână. 

— În momentul ăsta, eu sunt deschisă la... 

— Arată-mi, o îndemn. Vreau să văd chestia asta. 

— Virusul? 

— Da, Casey, virusul. Cel care ne va distruge ţara, dacă nu ştii 
la ce virus mă refer. 

Toţi sunt la capătul puterilor, extenuaţi, iar în cameră se 
simte o atmosferă de disperare. 

— Îmi pare rău, domnule. Îşi lasă capul în jos şi începe să 
lucreze la un laptop. Voi folosi ecranul inteligent, spune ea şi, 
pentru prima dată, observ că tabla albă e, de fapt, o tablă 
interactivă conectată la computere. 

Mă uit la ecranul interactiv. Brusc, apare un meniu lung, cu 
fişiere. Casey le derulează în jos până când dă clic pe unul. 

— Aici e! spune ea. Virusul dumneavoastră! 

Mă uit la el de două ori: 


Suliman.exe 


— Cât de modest e, îi zic. Şi-a numit virusul după el. Acesta e 
fişierul pe care nu l-am putut găsi timp de două săptămâni? 

— Domnule, a evitat detectarea, răspunde Casey. Nina l-a 
programat ca să evite înregistrarea şi - ei bine, practic dispărea 
oricând îl căutam. 

Nu-mi convine ce aud. 

— Poţi să-l deschizi? Se deschide? 


— Da, domnule. Ne-a luat o vreme să facem asta. Tastează pe 
laptopul ei şi conţinutul virusului apare pe ecranul interactiv. 

Nu ştiu la ce mă aşteptam. Poate la un mic gargui verde, gata 
să înfulece date şi fişiere ca un Pac-Man nebun. 

E un talmeş-balmeş. Sunt şase linii cu simboluri şi litere - 
ampersande şi semnele lirei sterline, litere mari şi mici, numere 
şi semne de punctuație - nu seamănă deloc cu niciun cuvânt 
scris în orice limbă. 

— E un fel de cod criptic pe care trebuie să-l descifrăm? 

— Nu, spune Augie. E prea complicat. Nina a complicat codul 
periculos în aşa fel încât să nu poată fi citit şi să nu poată fi 
inversat. Ideea era să-l facă imposibil de citit. 

— Dar l-aţi recreat, nu-i aşa? 

— Am făcut-o, în mare parte, răspunde Augie. Aveţi oameni 
grozavi în camera asta, dar nu putem fi siguri că am recreat 
totul. Şi ştim că nu am recreat mecanismul de cronometrare. 

Expir, îmi pun mâinile în şolduri şi îmi las capul în jos. 

— Bine, deci nu puteţi să-l dezactivaţi. Distrugeţi-l! Faceţi-i 
orice puteţi! 

Casey spune: 

— Aşa e. Când încercăm să dezactivăm sau să eliminăm 
virusul, el se activează. 

— Explică-mi ce înseamnă „se activează”. Vrei să spui că 
şterge toate datele? 

— Suprascrie peste toate fişierele active, explică ea. Nu mai 
pot fi reconstruite. 

— Aşadar, e ca şi cum ar şterge un fişier şi apoi l-ar şterge din 
nou din coşul de gunoi, ca atunci când aveam Macintosh în anii 
'90? 

Ea strâmbă din nas. 

— Nu! Ştergerea e diferită. Când ceva e şters, e marcat ca 
şters. E inactiv şi devine spaţiu nealocat care, în cele din urmă, 
ar putea fi înlocuit când spaţiul de depozitare ajunge la 
capacitatea... 

— Casey, pentru numele lui Dumnezeu! Poţi să vorbeşti în 
engleză? 

Îşi împinge ochelarii cu lentile groase mai sus, pe rădăcina 
nasului. 

— Domnule, nu contează. Tot ce spuneam e că, atunci când 
un utilizator şterge un fişier, acesta nu dispare imediat şi pentru 


totdeauna. Computerul îl marchează ca şters, aşa că acel spaţiu 
se deschide în memorie şi dispare dintre fişierele active. Însă un 
expert ar putea să-l refacă. Dar nu asta face acest virus. Virusul 
ştergător suprascrie datele.. Şi asta e ceva permanent. 

— Arată-mi! îi spun din nou. Arată-mi cum suprascrie virusul 
datele. 

— Bine! Am făcut o simulare în caz că aţi fi dorit vreodată să 
vedeţi asta. Casey face câteva lucruri la computer, atât de 
repede că nici măcar nu-mi dau seama ce a făcut. Aici e un fişier 
activ ales la întâmplare de pe acest laptop. Il vedeţi aici? Toate 
rândurile şi diferitele proprietăţi ale fişierului? 

Pe ecranul inteligent s-a deschis o casetă care arată 
proprietăţile unui singur fişier. Sunt formate dintr-o serie de 
rânduri orizontale, fiecare ocupate de un număr sau un cuvânt. 

— Acum vă voi arăta acelaşi fişier după suprascriere. 

Brusc, o imagine diferită apare pe ecranul inteligent. 

Din nou, mi-am imaginat ceva dramatic, dar adevărata 
experienţă vizuală e de-a dreptul dezamăgitoare. 

— E identic, spun eu, doar că ultimele trei rânduri au fost 
înlocuite cu un zero. 

— Asta e suprascrierea. Zeroul. Nu îl mai putem reconstrui 
niciodată după ce-a dispărut. 

O grămadă de zerouri. America va fi transformată într-o ţară 
din lumea a treia de o grămadă de zerouri. 

— Arată-mi virusul din nou! îi spun. 

Aduce din nou pe ecran amalgamul de numere, simboluri şi 
litere. 

— Aşadar, chestia asta face „bum” şi totul dispare pur şi 
simplu? Pocnesc din degete. 

— Nu chiar, zice Casey. Unele virusuri ştergătoare procedează 
aşa. Acesta merge din fişier în fişier. E destul de rapid, dar e mai 
lent decât o pocnire din degete. E ca diferenţa dintre a muri 
brusc din cauza unui infarct sau a muri încet de cancer. 

— Cât de încet? 

— Nu ştiu, poate douăzeci de minute. 

„Găseşte o soluție.” 

— Chestia asta are un mecanism de cronometrare înăuntru? 

— S-ar putea. Nu ne putem da seama. 

— Ei bine, care e cealaltă posibilitate? 


— Poate că aşteaptă o comandă pe care să o execute. Poate 
că viruşii din fiecare aparat afectat comunică între ei. Unul 
dintre ei va emite o comandă şi toţi o vor executa simultan. 

Mă uit la Augie. 

— Care e? 

El ridică din umeri. 

— Nu ştiu! Îmi pare rău! Nina nu mi-a spus asta. 

— Ei bine, nu ne putem juca puţin cu timpul? îl întreb. Nu 
putem schimba ora computerului ca să fie alt an? Dacă e 
programat să fie declanşat astăzi, nu putem da ceasul şi 
calendarul cu un secol în urmă? Ca să creadă că are de aşteptat 
o sută de ani până să se declanşeze? Ce vreau să spun e: cum 
naiba o să ştie virusul ăsta în ce dată şi în ce an suntem dacă 
noi o să-i spunem altceva? 

Augie dă din cap. 

— Nina nu l-ar fi legat de ceasul unui computer, explică el. E 
prea inexact şi prea uşor de manipulat. Ori e controlat de 
cineva, ori i-a fixat o anumită perioadă de timp. Ar începe 
numărătoarea inversă de la data şi ora dorită, ar calcula 
perioada în secunde şi l-ar programa să se activeze într-un 
anumit număr de secunde. 

— A făcut asta acum trei ani? 

— Da, domnule preşedinte. Ar fi o înmulţire simplă. Ar fi 
trilioane de secunde, dar asta e. E doar matematică. 

Mă simt descurajat. 

— Dacă nu puteţi schimba cronometrul, întreb eu, atunci cum 
aţi declanşat virusul? 

— Am încercat să scoatem virusul sau să-l dezactivăm, spune 
Devin. Şi s-a declanşat. Are o funcţie de declanşare, ca o 
capcană, ce recunoaşte o activitate ostilă. 

— Nina nu se aştepta să îl poată detecta cineva vreodată, 
spune Augie. Şi a avut dreptate. Nimeni n-a putut să facă asta. 
Dar a instalat mecanismul de declanşare în caz că cineva ar fi 
făcut-o. 

— Bine, spun eu, plimbându-mă prin cameră. Lucraţi cu mine. 
Gândiţi-vă la imaginea de ansamblu. La imaginea de ansamblu, 
dar una simplă. 

Toţi dau din cap, concentrându-se de parcă şi-ar modifica 
gândirea. Aceşti oameni sunt obişnuiţi cu lucrurile sofisticate, cu 
problemele dificile şi să îşi măsoare inteligenţa cu alţi experţi. 


— Putem să... putem să punem cumva în carantină acest 
virus? Să-l punem într-un fel de cutie din care să nu mai poată 
ieşi? 

Augie dă din cap înainte să-mi termin propoziţia. 

— Domnule preşedinte, va suprascrie toate fişierele active. 
Nicio „cutie” nu îl poate împiedica să facă asta. 

— Am încercat asta, credeţi-ne, spune Casey. Multe versiuni 
diferite ale acestei idei. Nu putem izola virusul de restul 
fişierelor. 

— Am putea... n-am putea să deconectăm toate aparatele de 
la internet? 

EI îşi înclină capul. 

— E posibil. E posibil ca acesta să fie un sistem distributiv, 
ceea ce înseamnă că viruşii pot comunica de la dispozitiv la 
dispozitiv, cum tocmai am spus, şi unul dintre ei va trimite o 
comandă de „executare” celorlalţi viruşi. E posibil să-l fi 
programat aşa. Aşa că, dacă a făcut asta, atunci da, dacă 
deconectăm totul de la internet, atunci acea comandă de 
„executare” nu ar fi primită şi virusul ştergător nu s-ar activa. 

— Bine! Aşa că... 

— Domnule, dacă deconectăm totul de la internet... 
deconectăm totul de la internet. Dacă ordonăm fiecărui furnizor 
de internet din ţară să închidă... 

— Atunci tot ce se bazează pe internet se va închide. 

— Domnule, am face treaba în locul lor. 

— Şi am face asta fără să ştim dacă vom avea succes, 
domnule, spune Devin. Din câte ştim, fiecare virus are propriul 
cronometru intern, independent de internet. Poate că viruşii 
individuali nu comunică între ei. Nu ştim. 

— Bine! Îmi învârtesc mâinile una în jurul celeilalte. 
Continuaţi! Continuaţi să gândiţi. Ce... ce se-ntâmplă cu virusul 
ştergător după ce termină de şters? 

Devin îşi deschide mâinile. 

— După ce termină, computerul e distrus. După ce fişierele 
esenţiale de operare sunt suprascrise, computerul e distrus 
definitiv. 

— Dar ce se-ntâmplă cu virusul? 

Casey ridică din umeri. 

— Ce se-ntâmplă cu celulele canceroase după ce moare 
corpul gazdei? 


— Spui că virusul dispare atunci când e distrus computerul? 

— Păi... Casey se uită la Devin, apoi la Augie. Totul moare. 

— Dar, dacă ar fi distrus computerul, apoi voi aţi reinstala 
software-ul de operare şi aţi reporni computerul? Oare virusul ar 
fi tot acolo, aşteptându-ne? Sau ar fi mort? Sau măcar adormit 
pentru totdeauna? 

Devin se gândeşte o secundă la asta. 

— Domnule, nu ar conta. Fişierele la care ţineţi ar fi deja 
suprascrise, dispărute pe vecie. 

— Am putea - n-am putea să ne închidem toate computerele 
şi să aşteptăm să treacă timpul? 

— Nu, domnule. 

Fac un pas în spate şi mă uit la toţi trei: la Casey, Devin şi 
Augie. 

— Treceţi înapoi la treabă! Fiţi creativi! Întoarceţi totul cu 
susul în jos! Găsiţi o soluţie! 

les iute ca fulgerul, aproape că mă ciocnesc de Alex, şi mă 
îndrept spre camera de telecomunicaţii. 

Va fi ultima mea şansă. Ultimul meu efort disperat. 


CAPITOLUL 89 

Cercul format din şase persoane apare în faţa mea, pe 
ecranul computerului. Trebuie să fie unul dintre aceşti şase 
indivizi - Brendan Mohan, şeful NSA; amiralul Rodrigo Sanchez, 
preşedintele Şefilor Statelor-Majore întrunite; Dominick Dayton, 
secretarul Apărării; Erica Beatty, directoarea CIA; Sam Haber, 
secretarul pentru securitate internă; şi vicepreşedinta Katherine 
Brandt - unul dintre ei... 

— Un trădător? spune Sam Haber, întrerupând tăcerea. 

— Trebuie să fi fost unul dintre voi. 

Nu pot să neg că simt o anumită uşurare pentru că, în sfârşit, 
am spus-o. În ultimele patru zile am ştiut că cineva din interior 
colabora cu duşmanul nostru. Asta mi-a influenţat fiecare 
interacţiune cu acest grup. Mă simt bine că le-am dezvăluit, în 
sfârşit, adevărul. 

— Aşa că am ajuns aici, le explic. Oricine ai fi, nu ştiu de ce ai 
făcut asta. Probabil pentru bani, pentru că nu îmi vine să cred că 
vreunul dintre voi, care v-aţi devotat vieţile serviciului public, ar 
uri ţara asta atât de mult, încât ar vrea să o vadă distrusă de 
flăcări. 

— Poate ţi s-a urcat la cap. Poate ai crezut că e vorba de un 
hacker obişnuit. Doar un furt de informaţii importante sau ceva 
de genul acesta. Nu ţi-ai dat seama că vei dezlănţui iadul în ţara 
noastră. Şi, când ţi-ai dat seama de asta, a fost prea târziu ca să 
mai dai înapoi. Aş putea să cred asta. Aş putea să cred că nu ai 
vrut ca situaţia să devină atât de gravă. 

Ceea ce spun trebuie să fie adevărat. Nu pot să cred că 
trădătorul nostru chiar vrea să ne distrugă ţara. El sau ea ar fi 
putut fi compromis cumva printr-un şantaj sau ar fi cedat vechii 
tactici de mituire, dar nu pot crede că unul dintre aceşti şase 
oameni este, în secret, un agent al unui guvern străin care vrea 
să distrugă Statele Unite. 

Dar, chiar dacă mă înşel, vreau ca trădătorul să creadă că văd 
situaţia în felul acesta. Incerc să-i ofer o scăpare. 

— Dar nimic din toate astea nu mai contează acum, continui 
eu. Ce contează acum e să oprim virusul înainte să fie activat şi 
să facă ravagii. Aşa că o să fac ceva ce nu credeam că voi face 
vreodată. 

Nu pot să cred că fac asta, dar nu am de ales. 


— Oricine-ai fi, dacă recunoşti şi mă ajuţi să opresc virusul, te 
voi ierta pentru toate infracțiunile pe care le-ai comis. 

Cercetez feţele celor şase atunci când spun aceste cuvinte, 
dar ecranele sunt prea mici ca să observ vreo reacţie deosebită. 

— Oricine-ai fi, ceilalţi cinci sunteţi martori la ceea ce tocmai 
am spus. Îţi voi ierta toate infracțiunile dacă vei coopera cu 
mine, dacă mă vei ajuta să opresc virusul şi îmi vei spune cine e 
în spatele lui. 

— Şi voi secretiza informaţia. Vei demisiona din funcţie, vei 
părăsi ţara imediat şi nu te vei mai întoarce niciodată. Nimeni 
nu va şti de ce-ai plecat. Nimeni nu va şti ce-ai făcut. Dacă ai 
primit bani de la duşmanul nostru, poţi să-i păstrezi. Vei pleca 
din ţară şi nu ţi se va permite să te mai întorci. Dar vei fi liber. 
Ceea ce e mult mai mult decât meriţi. 

— Dacă nu recunoşti acum, atunci să ştii că nu vei scăpa. Nu 
mă voi opri până când nu voi afla cine e vinovatul. Vei fi urmărit 
penal şi condamnat de atât de multe infracţiuni că nici nu le pot 
pomeni pe toate. Dar una dintre ele va fi trădarea Statelor 
Unite. Vei fi condamnat la moarte. 

Trag adânc aer în piept. 

— Asta e situaţia, le spun. Poţi alege libertatea şi, probabil, 
bogăţia, cu o muşamalizare completă a ceea ce ai făcut. Sau vei 
fi ţinut minte ca Ethel şi Julius Rosenberg sau Robert Hanssen al 
acestei generaţii. Asta e cea mai uşoară decizie pe care o vei 
avea de luat vreodată. 

— Această ofertă expiră peste treizeci de minute sau până 
când se declanşează virusul, depinde ce se va întâmpla mai 
întâi, concluzionez. Sper să iei decizia corectă. 

Închei legătura şi ies din cameră. 


CAPITOLUL 90 

Stau în bucătărie, privind spre curte şi pădure. Afară se 
întunecă repede. Mai e aproximativ o oră până la apus, iar 
soarele a coborât după copaci. Au mai rămas cinci ore din 
„Sâmbătă în America”. 

Au trecut unsprezece minute şi treizeci de secunde de când 
mi-am prezentat oferta cercului de şase persoane. 

Noya Baram vine lângă mine. Mă ia de mână şi îmi cuprinde 
palma cu degetele ei osoase şi delicate. 

— Voiam să ofer ţării mele un nou spirit, îi spun. Voiam să fim 
mai apropiaţi. Voiam să simţim că suntem cu toţii împreună aici. 
Sau măcar să ne îndreptăm spre direcţia cea bună. Am crezut 
că voi putea să fac asta. Chiar am crezut că voi putea să fac 
asta. 

— Incă poţi, răspunde ea. 

— Aş fi norocos dacă aş putea să-i ţin măcar în viaţă, îi spun. 
Şi să-i împiedic să se ucidă unii pe alţii pentru o pâine sau câţiva 
litri de benzină. 

Națiunea noastră va supravieţui. Cred asta. Dar va decădea 
foarte mult. Va suferi foarte mult în acest proces. 

— Noya, oare ce n-am făcut? Oare ce nu fac şi ar trebui să 
fac? 

Ea expiră şi oftează prelung. 

— Eşti pregătit să mobilizezi toate forţele armate active şi în 
rezervă, dacă e nevoie, ca să păstrezi ordinea? 

— Da! 

— Ai asigurat conducerea celorlalte două ramuri ale 
guvernului? 

— Da! 

— Pregăteşti măsuri de urgenţă ca să stabilizezi pieţele? 

— Deja le-am redactat, îi spun. Noya, ce vreau să zic e: ce nu 
fac ca să opresc dezastrul ăsta? 

— Aha! Ce faci atunci când ştii că vine un duşman şi nu-l poţi 
opri? Se întoarce spre mine. Mulţi conducători din istoria lumii ar 
fi vrut să ştie răspunsul la această întrebare. 

— Numără-mă printre ei. 

Mă priveşte în ochi. 

— Ce-ai făcut în Irak atunci când ţi-a fost doborât avionul? 

De fapt, era un elicopter - un Black Hawk într-o misiune de 
căutare şi salvare pentru un pilot de F-16 doborât lângă Basra. 


Nu putea să fi trecut mai mult de cinci sau zece secunde între 
momentul în care racheta sol-aer a distrus coada elicopterului 
până când elicopterul a căzut la pământ, învârtindu-se în 
spirală. 

Ridic din umeri. 

— Doar m-am rugat pentru mine şi pentru echipa mea, şi mi- 
am spus că nu le voi oferi nicio informaţie. 

Asta e replica mea standard. Doar Rachel şi Danny ştiu 
adevărul. 

Cumva, am fost azvârlit din aeronava ce cobora rapid. Până 
azi, am amintiri neclare despre cum mă învârteam, până mi s-a 
întors stomacul pe dos, iar mirosul combustibilului aeronavei mă 
sufoca. Apoi, nisipul deşertului mi-a atenuat căderea bruscă şi 
contorsionată, dar m-a lăsat fără răsuflare. 

Aveam nisip în ochi şi în gură. Nu mă puteam mişca. Nu 
puteam vedea. Dar puteam auzi. Puteam auzi strigătele 
însufleţite ale membrilor Gărzii Republicane care se apropiau şi 
se strigau unii pe alţii în limba lor, iar vocile lor se auzeau tot 
mai aproape. 

Puşca mea nu se vedea niciunde. Am încercat să-mi mişc 
braţul drept. Am încercat să mă rostogolesc. Dar n-am putut să 
ajung la ea. Arma mea îmi era blocată sub corp. 

Nu puteam să mă mişc deloc. Clavicula mea era ruptă, umărul 
îmi era grav dislocat, iar braţul îmi era ca un membru rupt al 
unei păpuşi sub greutatea corpului meu. 

Aşa neajutorat cum eram, cel mai bun lucru pe care puteam 
să-l fac - singurul de altfel pe care puteam să-l fac - a fost să 
zac complet nemişcat şi să sper că, atunci când irakienii vor 
veni să-şi ia premiul, vor crede că eram deja... 

Stai puţin. 

O apuc pe Noya de braţ. Ea tresare surprinsă. 

Fără să-i spun o vorbă, cobor grăbit scările până la camera 
consiliului de război. Casey aproape că sare de pe scaun când 
îmi vede expresia feţei. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreabă eu. 

— Nu putem distruge virusul ăsta, îi spun. Şi nu putem repara 
stricăciunile ce le va provoca după activarea lui. 

— Aşa e... 

— Ce-ar fi dacă l-am păcăli? întreb. 

— Să-l păcălim... 


— Ai spus că atunci când ştergi fişierele, ele devin inactive, 


nu-i aşa? 

— Da! 

— lar virusul doar suprascrie fişierele active, nu-i aşa? Asta ai 
spus. 

— Da. Şi ce... 


— Şi ce? Merg grăbit până la Casey şi o apuc de umeri. 
— Ce-ar fi dacă am face pe mortul? îi spun. 


CAPITOLUL 91 

— Să facem pe mortul, repetă şi Casey cuvintele. Distrugem 
datele înainte ca virusul să le distrugă? 

— Păi - mă iau după ce mi-ai spus. Ai zis că, atunci când 
fişierele sunt şterse, nu sunt şterse cu adevărat. Doar sunt 
marcate ca şterse. Nu dispar pentru totdeauna, dar devin 
inactive. 

Ea mă aprobă. 

— Şi mi-ai spus că virusul suprascrie doar fişiere active, 
continui eu. Aşa că nu va suprascrie fişiere inactive, marcate ca 
şterse. 

Augie, stând acum lângă tabla interactivă, îşi agită un deget. 

— Sugeraţi să ştergem toate fişierele active din computer. 

— Da. Când va veni vremea să se activeze virusul, îşi va 
deschide ochii şi nu va vedea niciun fişier activ de şters. E ca şi 
cum - ei bine: e ca şi cum virusul e un asasin, un asasin a cărui 
treabă e să intre într-o cameră şi să împuşte pe toţi oamenii 
dinăuntru. Dar, când ajunge înăuntru, toţi sunt deja morţi. Sau 
aşa crede el. Aşa că nu-şi scoate arma niciodată. Doar se 
întoarce şi pleacă, pentru că misiunea lui a fost deja îndeplinită. 

— Aşadar, marcăm fiecare fişier activ ca fiind şters, spune 
Casey. Apoi virusul se activează. Nu face nimic, pentru că nu 
vede niciun fişier activ pe care să-l şteargă. 

Îl priveşte pe Devin, care pare sceptic. 

— Şi după aceea? întreabă el. La un moment dat, va trebui să 
recuperăm acele fişiere, nu-i aşa? Vreau să spun că ăsta e 
scopul - să salvăm acele fişiere, să salvăm toate datele. Aşa că, 
atunci când le vom recupera, când le vom şterge marcarea şi le 
vom activa din nou - virusul le va suprascrie atunci. Se va 
întâmpla mai târziu, dar tot se va întâmpla. Doar amânăm 
inevitabilul. 

Mă uit în jur, la toţi cei din cameră, şi nu vreau să renunţ la 
idee. Am doar o mică parte din cunoştinţele lor dar, cu cât 
interacţionez mai mult cu ei, cu atât mai mult cred că acest fapt 
ar putea fi un avantaj. Sunt prea rătăciţi printre copaci ca să 
vadă pădurea. 

— Eşti sigur? întreb eu. După ce virusul îşi face treaba, 
suntem siguri că nu adoarme din nou sau moare, sau orice 
altceva? Te-am întrebat asta mai înainte şi mi-ai răspuns 
întrebându-mă ce se întâmplă cu o celulă canceroasă după ce 


corpul gazdei moare. Foloseşte analogia mea. Asasinul intră în 
cameră, gata să îi ucidă pe toţi, dar îi găseşte morţi. Oare 
asasinul pleacă, gândindu-se că misiunea lui a fost deja 
îndeplinită? Sau aşteaptă acolo pentru totdeauna, în caz că se 
va trezi cineva? 

Casey, gândindu-se la asta, începe să dea din cap. . 

— Are dreptate, îi spune ea lui Devin. Nu ştim. In fiecare 
model pe care l-am testat, virusul a suprascris fişierele de 
operare de bază şi a distrus computerul. Nu ne-am întrebat 
niciodată ce se întâmplă cu virusul după aceea. Nu am testat 
niciun model în care computerul rămâne funcţional după aceea. 
Nu putem fi siguri că virusul va rămâne activ. 

— Dar de ce nu ar rămâne activ? întreabă Devin. Nu înţeleg 
de ce Nina ar fi programat ca virusul lui Suleiman să se 
oprească la un moment dat. Ar fi făcut asta? 

Toate privirile se întorc spre Augie, care stă cu mâinile băgate 
în buzunare, cu ochii mijiţi şi privirea concentrată, uitându-se la 
un punct din prezent sau trecut. Aud ticăitul ceasului. Vreau să-l 
prind şi să-l zgâlţâi. Dar se gândeşte la asta. Când deschide 
gura, toţi oamenii din cameră par să se aplece spre el. 

— Cred că planul dumneavoastră poate da roade, spune el. 
Cu siguranţă merită o încercare. 

Mă uit la ceas. Au trecut optsprezece minute de când le-am 
făcut oferta de iertare. Nu au făcut nicio încercare de a mă 
contacta. 

De ce nu? E o ocazie unică în viaţă. 

— Hai să facem un test chiar acum, zice Casey. 

Devin îşi încrucişează braţele şi nu pare convins. 

— Care-i problema? îl întreb. 

— Nu va funcţiona, spune el. Şi ne pierdem timpul când nici 
nu avem destul. 


CAPITOLUL 92 

Un grup de experţi în informatică, slăbănogi, neîngrijiţi şi 
epuizați se holbează la tabla interactivă din cameră în timp ce 
Devin îşi termina pregătirile pentru testare. 

— Bine, spune Devin, aplecat deasupra tastaturii unui 
computer de test. Fiecare fişier din acest computer a fost 
marcat ca şters. Chiar şi fişierele de operare de bază. 

— Poţi şterge fişierele de operare de bază şi să mai foloseşti 
computerul după aceea? 

— În mod normal, nu, spune el. Dar ce am făcut... 

— Nu contează. Nu-mi pasă, îi spun. Aşa că... hai s-o facem. 
Activaţi virusul! 

— Voi şterge virusul, ceea ce va trebui să-l activeze. 

Mă întorc spre tabla interactivă în timp ce Devin face unul 
dintre puţinele lucruri pe care până şi un dinozaur ca mine îl 
poate face - dă clic pe fişierul Suliman.exe şi apasă pe Ştergere. 

Nu se întâmplă nimic. 

— Bine, a rezistat ştergerii mele, spune Devin. A declanşat 
procesul de activare. 

— Devin... 

— Virusul e activ, domnule preşedinte, spune Casey, 
traducându-mi. Asasinul a intrat în cameră. 

O serie de fişiere apar pe ecran, exact ca fişierele 
întâmplătoare pe care mi le-a arătat mai devreme, o serie de 
chenare, cu proprietăţile grupate în câteva rânduri descendente 
pentru fiecare fişier. 

— Nu le suprascrie, spune Casey. 

Asasinul încă nu a găsit pe cineva pe care să îl ucidă. Până 
aici e bine. 

Mă întorc spre Casey. 

— Ai spus că ţi-au trebuit aproximativ douăzeci de minute cu 
să cauţi toate fişierele. Aşa că avem douăzeci... 

— Nu, spune ea. Am spus că a avut nevoie de douăzeci de 
minute ca să le suprascrie pe toate, unul câte unul. Dar le 
găseşte mult mai repede. Le... 

— Uitaţi-vă aici! Devin lucrează la tastatură, arătându-mi o 
imagine cu virusul Suliman. 


Se desfăşoară scanarea... 
62% 


ME O | 


Are dreptate. Se mişcă mult mai repede. 
70%... 80%... 
Inchid ochii, îi deschid, mă uit la tabla interactivă: 


Scanare completă 
Numărul de fişiere localizate: O 


— Bine, spune Devin. Nu a suprascris nimic. Nici măcar un 
fişier nu e afectat. 

— Acum să vedem dacă asasinul va pleca din cameră, cu 
misiunea îndeplinită, spun eu. 

Augie, care a rămas tăcut în colţ, bătând din picior, cu mâna 
pe bărbie, intervine. 

— Ar trebui să ştergem virusul acum - din nou - acum, că şi-a 
îndeplinit funcţia. S-ar putea să nu se împotrivească. 

— Sau ar putea fi reactivat, spune Devin. Ar putea fi trezit din 
nou, îmi spune mie. 

— Dacă se-ntâmplă asta, zice Augie, atunci vom testa 
modelul din nou, dar nu-l vom mai şterge. 

Brusc, îmi dau seama de ce fiecare mişcare pe care ei o fac 
are consecinţe, de ce fiecare tactică pe care au folosit-o trebuie 
repetată de mai multe ori - de ce e nevoie de atâtea computere 
de testare şi de atâtea încercări. 

Devin spune: 

— Prima dată ar trebui să o facem cum zic eu. Există o 
probabilitate mai mare ca virusul să coexiste cu... 

În cameră izbucneşte o ceartă în mai multe limbi. Fiecare are 
câte o părere. Ridic o mână şi strig în mijlocul vacarmului. 

— Hei! Hei! Faceţi cum spune Augie. Ştergeţi virusul din nou 
şi vedeţi ce se-ntâmplă. Dau din cap afirmativ, uitându-mă la 
Devin. Fă-o! 

— Bine, spune el. 


Pe ecranul inteligent, îl văd pe Devin cum mută cursorul 
deasupra singurului fişier activ din tot computerul, virusul 
Suliman.exe. Apoi apasă pe Ştergere. 

Iconiţa lui dispare. 

În cameră se aude cum toţi expiră uşuraţi pentru că unii 
dintre cei mai buni experţi în terorism cibernetic ai lumii suspină 
miraţi în faţa ecranului gol. 

— Fir-ar al naibii! conchide repede Casey. Ştiţi de câte ori am 
încercat să ştergem tâmpenia aia? 

— De vreo cinci sute de ori? 

— Asta e prima dată când am reuşit. 

— Vrăjitoarea cea rea a murit? întreabă Devin. Lucrează furios 
la computer, iar ecranul se schimbă atât de repede încât nu mă 
pot uita la el. Vrăjitoarea cea rea a murit! ` 

Îmi temperez entuziasmul şi îmi reprim uşurarea. Încă nu am 
ajuns acolo. 

— Recuperează şi celelalte fişiere, spune Casey. Să vedem 
dacă asasinul chiar a plecat din cameră. 

— Bine, recuperez toate fişierele marcate ca şterse, spune 
Devin, iar loviturile degetelor lui produc nişte zgomote ca nişte 
ciripiri în timp ce lucrează febril ca să recupereze fişierele. Cu 
excepţia virusului, bineînţeles. 

Mă întorc pentru că nu pot privi. În cameră e linişte. 

Mă uit la telefon ca să văd cât e ceasul. Au trecut douăzeci şi 
opt de minute de când le-am făcut oferta de iertare. Nimeni nu 
m-a sunat. Nu înţeleg. Bineînţeles, nu mă aşteptam să 
mărturisească cineva imediat. Fără îndoială ar fi un moment 
important, să recunoască aşa ceva, ar fi ceva monumental, cel 
mai important moment din viaţa unui om. Ar avea nevoie de 
câteva minute să se gândească la asta. 

Dai s-ar gândi la asta: la posibilitatea îngrozitoare de a fi prins 
că a trădat America şi la consecinţele îngrozitoare pe care le-ar 
aduce acest fapt - închisoare, dizgrație, ruina pentru familie. lar 
eu îi ofer o scăpare, cât de uşoară pot - nu doar evitarea 
închisorii sau a pedepsei cu moartea, dar şi a infamiei. Am 
promis să păstrez această informaţie secretă. Nimeni nu va şti 
vreodată ce a făcut trădătorul. Dacă a fost plătit, ceea ce 
probabil s-a întâmplat, ar putea păstra banii. 

Fără închisoare, fără dizgrație, fără confiscarea averii - de ce 
ar refuza cineva o asemenea ofertă? Nu mă crede nimeni? 


— Domnule preşedinte, spune Devin. 

Mă întorc spre el. Dă din cap, uitându-se spre ecran. Sunt o 
grămadă de fişiere, cu proprietăţile listate în rânduri 
descendente. 

— Nu sunt zerouri, zic eu. 

— Nu sunt zerouri, repetă Devin. Fişierele sunt recuperate şi 
active, iar virusul nu se atinge de ele! 

— Da! Casey loveşte aerul cu pumnul. Am păcălit blestematul 
de virus! Toţi se îmbrăţişează şi îşi bat palmele, relaxându-se 
după ore de frustrare. 

— Vedeţi? Am ştiut eu că e o idee bună, glumeşte Devin. 

Îmi vibrează telefonul. 

— Pregătiţi-vă să faceţi asta de-adevăratelea! strig la Devin, 
la Casey şi la toţi. Ocupaţi-vă de serverul Pentagonului! 

— Da, domnule! 

— Cât va dura, băieţi? Câteva minute? 

— Câteva minute, spune Casey. Poate douăzeci, treizeci? Vom 
avea nevoie de un timp... 

— Grăbiţi-vă! Dacă nu sunt aici când aţi terminat, căutaţi-mă! 

Apoi ies din cameră ca să răspund la telefon. 

Au trecut douăzeci şi nouă de minute de când le-am oferit 
iertarea. Oricine-ar fi fost a folosit aproape fiecare secundă din 
cele treizeci de minute. 

Imi scot telefonul din buzunar şi mă uit la ecran, la identitatea 
apelantului. 

Scrie FBI Liz. 


CAPITOLUL 93 

În holul din faţa camerei consiliului de război, răspund la 
apelul unei persoane pe care deja am exclus-o dintre cele pe 
care le suspectez... 

— Domnule preşedinte? 

— Directoarea Greenfield, spun eu. 

— Tocmai am deblocat al doilea telefon al Ninei, răspunde ea. 
Cel pe care l-am găsit în spatele furgonetei. 

— Asta e grozav, nu-i aşa? 

— Să sperăm. Acum, descărcăm tot de pe el. Vă vom trimite 
informațiile în scurt timp. 

De ce ar fi avut Nina două telefoane? Habar n-am. 

— Liz, trebuie să fie ceva bun în telefonul ăla. 

— E posibil, domnule. 

— Trebuie să fie, spun eu, uitându-mă la ceas. Au trecut 
treizeci şi unu de minute. Oferta mea de iertare a expirat, fără 
nicio vorbă de la cineva. 


CAPITOLUL 94 

Sus, în pinul alb, Bach ascultă şi aşteaptă, cu luneta puştii 
îndreptată spre spatele casei, printre crengi. 

„Unde-i? se întreabă ea. Unde-i elicopteruh” 

Ratase ocazia. El fusese, acum e sigură bărbatul sfrijit şi 
ciufulit care intrase în casă după preşedinte. Dacă ar fi avut 
câteva secunde în plus să confirme asta, acel bărbat ar fi fost 
mort acum, iar ea ar fi fost într-un avion. 

Dar aude vorbele lui Ranko din acea vară, din acele trei luni în 
care o învățase: „Mai bine nu tragi deloc decât să ratezi ținta”. 

Era mai bine să fie prudentă. Ar fi putut ieşi din nou cândva în 
ultimele ore, oferindu-i o nouă şansă. Faptul că nu o făcuse, că 
nu ieşise din nou din căsuţă, nu face ca decizia ei de atunci să 
fie iraţională sau greşită. 

În căştile ei se aude încet Gavota în Re Major, interpretată de 
Wilhelm Friedemann Herzog în urmă cu doisprezece ani, o lecţie 
pentru cei care studiază după metoda Suzuki. Nu e lucrarea ei 
preferată din cele ale lui Johann Sebastian Bach: de fapt, 
niciodată nu-i plăcuse piesa în mod special şi ar fi emoţionată 
mai mult să o audă cântată de o orchestră întreagă, decât de o 
singură vioară. 

Dar nu poate renunţa la piesă. Îşi aminteşte că o interpretase 
prima dată la vioara mamei, la început foarte greu şi prost, dar 
se dezvoltase cu timpul, se maturizase de la o serie de note la 
ceva grațios şi impresionant. Mama ei era deasupra ei, o învăţa 
cu blândeţe, îi corecta fiecare mişcare. „A; grijă cum ţii arcuşul! 
„„„ Acum mai tare!... Prima dată e tare - tare, încet, încet... fă-o 
din nou... tine arcuşul în echilibru, dragă... mişcă degetele mai 
încet, nu arcuşul - nu arcuşul! Uite, dragă, lasă-mă să-ți arăt.” 

Mama ei lua vioara şi cânta gavota din memorie, cu încredere 
şi pasiune, pierzându-se în muzică, iar bombele şi focul artileriei 
de afară nu se mai auzeau, casa era în siguranţă, învăluită de 
vraja blândă a muzicii. 

Fratele ei era mult mai talentat la vioară, nu doar pentru că 
era cu doi ani mai mare ca ea şi învățase cu doi ani mai mult 
decât ea, ci şi pentru că el o făcea fără efort, de parcă vioara ar 
fi fost o prelungire a corpului lui, nu un instrument muzical 
separat, de parcă crearea muzicii pentru el era ceva la fel de 
firesc ca vorbitul sau respiraţia. 

Pentru el, o vioară. Pentru ea, o puşcă. 


Da, o puşcă. Ultima dată. 

Se uită la ceas. E timpul. Deja trecuse timpul. 
De ce nu se-ntâmplase nimic? 

Unde-i elicopterul? 


CAPITOLUL 95 

— Nu pot să vă mulţumesc destul, îi spun cancelarului Juergen 
Richter. 

— Sunt foarte dezamăgit de eşecul nostru din Berlin 

— Nu a fost eşecul vostru. Ştia că veniţi. Apoi adaug, 
folosindu-i numele de botez, un lucru rar pentru el, un om atât 
de ceremonios. 

— Juergen, influenţa ta în NATO va fi decisivă, dacă se va 
ajunge la asta. 

— Da! Ştie că acesta e motivul principal pentru care l-am 
adus aici, ca să-l privesc direct în ochi şi să mă asigur că 
partenerii noştri NATO vor fi alături de America dacă va fi nevoie 
de un conflict militar. Articolul 5 (angajamentul NATO) va fi 
testat ca niciodată până acum dacă rolurile tradiţionale vor fi 
inversate şi cea mai mare putere a lumii va fi cea care va avea 
nevoie de ajutor în ceea ce s-ar putea transforma foarte uşor în 
Al Treilea Război Mondial. 

— Noya! 

O îmbrăţişez prelung, bucurându-mă de confortul îmbrăţişării 
ei calde. 

— Jonny, pot să rămân, îmi şopteşte ea la ureche. 

Mă retrag. 

— Nu! E deja trecut de şapte. Deja te-am ţinut mai mult decât 
am plănuit. Dacă... se întâmplă... ce e mai rău... Nu vreau să fiu 
responsabil pentru siguranţa ta. Şi, oricum, vei dori să te întorci 
acasă. 

Nu mă contrazice. Ştie că am dreptate. Dacă acest virus se 
activează şi generează cele mai rele lucruri de care ne temem, 
atunci repercusiunile vor fi simţite în toată lumea. Aceşti lideri 
vor dori să fie acasă atunci când se va întâmpla aşa ceva. 

— Experții mei ar putea rămâne. 

Sunt de acord cu ea. 

— Au făcut tot ce puteau. Oamenii mei muncesc acum pe 
serverul Pentagonului şi trebuie să păstrăm munca asta în 
interiorul naţiunii, aşa cum îţi dai seama. 

— Bineînţeles. 

Ridic din umeri. 

— Oricum, asta e, Noya. Asta e ultima noastră şansă de a opri 
virusul. 


Ea mă prinde de mână, strângându-mi-o cu mâna ei delicată 
şi ridată. 

— Israelul nu are un prieten mai apropiat decât tine, spune 
ea. lar eu nu am un prieten mai bun. 

Cea mai avantajoasă decizie pe care am luat-o a fost să o 
aduc pe Noya aici. Fără asistenții mei aici, cu mine, am simţit că 
prezenţa şi îndrumarea ei au fost o alinare pe care nici nu o pot 
descrie. Dar, în cele din urmă, niciun asistent şi niciun sfat nu 
pot schimba faptul că totul depinde de mine. Aceste lucruri se 
întâmplă în timpul mandatului meu. Aceasta este 
responsabilitatea mea. 

— Domnule prim-ministru, spun eu, strângând mâna lui Ivan 
Volkov. 

— Domnule preşedinte, sper că experții noştri v-au fost de 
ajutor. 

— Da, ne-au fost. Vă rog să-i transmiteţi recunoştinţa mea 
preşedintelui Cernokev. 

Din câte mi-au spus oamenii mei, ruşii s-au ridicat la înălţimea 
aşteptărilor. Cel puţin, Casey şi Devin nu au văzut niciun semn 
că ar fi încercat să saboteze procesul. Dar asta nu înseamnă că 
ar fi putut ascunde ceva. Nu avem de unde să ştim. 

— Experții mei mi-au spus că planul dumneavoastră de a opri 
acest virus ar putea avea succes, spune Volkov. Sperăm că aşa 
va fi. 

Aştept să văd urma unui rânjet, să simt o ironie de la omul cu 
faţa împietrită şi cu sânge rece. 

— Toţi ar trebui să sperăm. Pentru că, dacă vom suferi, atunci 
toată lumea va suferi. Dar, domnule prim-ministru, oamenii care 
sunt responsabili pentru virus ar trebui să fie cei mai îngrijoraţi. 
Pentru că Statele Unite se vor răzbuna pe oricine e responsabil 
pentru el. Şi aliaţii mei din NATO m-au asigurat că vor fi de 
partea noastră. 

El clatină din cap, cu fruntea zbârcită şi cu o expresie de 
îngrijorare profundă. 

— In următoarele zile, spune el, conducătorii vor trebui să ia 
decizii bine gândite şi prudente. 

— În următoarele zile, zic eu, vom afla cine sunt prietenii 
Americii şi cine sunt duşmanii ei. Nimeni nu va vrea să-i fie 
duşman. 

După asta, Volkov pleacă. 


Cei trei lideri, asistenții lor şi experţii acestora în informatică 
coboară pe scările din spate. 

Un elicopter aparţinând infanteriei marine aterizează pe 
heliportul din curte, pregătindu-se să-i ia repede şi să-i ducă 
departe. 


CAPITOLUL 96 

„Acum începem.” 

Din locul ei înalt aflat în pinul alb, Bach priveşte curtea prin 
luneta puştii. 

„Respiră! Relaxează-te! Ținteşte! Apasă!” 

Elicopterul militar, folosind un amortizor de sunet ce reduce 
zgomotul elicelor până la o şoaptă blândă, aterizează pe 
heliport. 

Se deschide portiera carlingii. Ea se pregăteşte. 

Liderii ies din casă, luminaţi de becurile din pridvor. 

Ea îi marchează pe fiecare în timp ce ies şi observă 
oportunitatea de a trage direct în capetele lor. 

Prim-ministrul israelian. 

Cancelarul german. 

Prim-ministrul rus. 

les şi alţii. Ea le scrutează feţele. Acum, că e pregătită, va 
avea nevoie de doar o secundă... 

„Respiră! Relaxează-te! Ținteşte! Apasă!” 

Un bărbat brunet... 

Degetul ei atinge trăgaciul... 

Negativ. 

Adrenalina îi clocoteşte prin corp. Asta e, după aceea va 
termina pentru totdeauna... 

Un bărbat pletos... 

Nu. Nu e ţinta ei. 

Portiera carlingii rămâne deschisă. 

Apoi se închide. 

— Jebi ga, înjură ea în şoaptă. El nu ieşise deloc. El încă e 
înăuntru. 

Elicopterul se ridică. Ea simte curentul de aer în timp ce 
elicopterul e în aer deja, se înclină şi se îndepărtează, dispărând 
repede, aproape în linişte. 

El nu va ieşi din casă. El nu va veni la ei. 

Aşa că ei vor trebui să meargă la el. 

Îşi pune puşca jos şi ridică binoclul. Agenţii Serviciului Secret 
american rămân pe peluză, păzind şi prispa din spatele casei. 
Puseseră pe jos lămpi în jurul perimetrului curţii, ca să aibă mai 
multă lumină pe întuneric. 

Ceea ce se va întâmpla în continuare va fi mult mai riscant. 

— Echipa unu în poziție, aude ea în cască. 


— Echipa doi în poziție. 
Şi mult mai sângeros. 


CAPITOLUL 97 

— Grăbiţi-vă, le spun lui Devin şi lui Casey, la subsol, în timp 
ce Devin, conectat la sistemele Pentagonului, lucrează ca să 
marcheze toate fişierele Pentagonului ca şterse. Imi dau seama, 
în timp ce îi spun asta, că munceşte cât de repede poate şi că 
cicăleala mea nu îl ajută. 

Îmi vibrează telefonul. 

— Liz! îi răspund. 

— Domnule preşedinte, am descărcat conținutul celui de-al 
doilea telefon al Ninei. Trebuie să îl vedeţi imediat. 

— Bine. Cum? 

— O să vi-l trimit direct pe telefon, chiar acum. 

— Tot? La ce să mă uit? 

— A folosit telefonul pentru un singur lucru, spune Liz. Doar 
un lucru. L-a folosit ca pe un telefon de unică folosință şi a făcut 
schimb de mesaje cu alt telefon de unică folosință. Domnule 
preşedinte, Nina a comunicat cu omul nostru din interior. A făcut 
schimb de mesaje cu... trădătorul nostru. 

Îmi îngheaţă sângele în vene. Întotdeauna, o mică parte din 
mine a vrut să creadă că nu a existat niciun trădător, că Nina şi 
Augie au aflat de numele de cod „Evul Mediu” în alt mod, şi că 
niciunul dintre oamenii mei nu era capabil să facă asta. 

— Spune-mi cine e, Liz, întreb cu vocea tremurândă. Cine-a 
făcut-o? 

— Nu am nume, domnule. Tocmai v-am trimis conținutul 
mesajelor. 

— O să le citesc şi o să te sun. 

Închei convorbirea. 

— Devin, Casey! strig. Merg în camera de telecomunicaţii. 
Chemaţi-mă când sunteţi gata. 

— Da, domnule. 

Îmi bipuie telefonul după o clipă. E un mesaj de la Liz. Are un 
document ataşat, pe care îl deschid în timp ce mă îndrept spre 
camera de telecomunicaţii, cu Alex în spatele meu. 

Documentul se afişează ca o transcriere întreruptă de date şi 
ore, iar participanţii la comunicare sunt numiţi ori „Nina”, ori 
„AIN”, adică „apelant necunoscut” - eu prefer denumirea de 
„trădător” sau „luda” sau „Benedict Arnold”. 

Primul mesaj e de la apelantul necunoscut, pe 4 mai. Asta a 
fost într-o vineri. A fost ziua în care m-am întors din călătoria în 


Europa, ziua în care am aflat că Statele Unite au contracarat o 
încercare de asasinare a lui Suliman Cindoruk şi că mama unui 
agent decedat al CIA cerea răspunsuri. 

Mă uit la primul grup de mesaje din 4 mai şi observ locaţia 
apelantului necunoscut: 


Bulevardul Pennsylvania, nr. 1 600 


Mesajul a fost trimis din Casa Albă. Oricine ar fi fost, a 
comunicat dintre pereţii Casei Albe. E... de neînțeles. Las asta 
deoparte şi încep să citesc. 


Vineri, 4 mai 

A/N: Bulevardul Pennsylvania, nr. 1 600 
Nina: Locaţie necunoscută 

**Timpul: fusul orar al Coastei de Est** 


A/N (7:52 AM): Bineînţeles că am citit mesajul tău. Cine eşti 
şi de unde ştii că e ceva grav? 

Nina (7:58 AM): Ştii că vorbesc serios. Altfel, de unde aş şti 
momentul exact, până la secundă, în care a apărut virusul pe 
serverul Pentagonului? 

Nina (8:29 AM): Nu răspunzi? N-ai nimic de zis? 

Nina (9:02 AM): Nu mă crezi? Bine! Atunci uită-te cum ţara 
ta va fi distrusă de flăcări. În loc să fii erou, poţi să-i explici 
preşedintelui cum ai fi putut să împiedici asta, dar n-ai făcut-o. 
De la erou la trădător. Ce trist!! 

Nina (9:43 AM): De ce aş minţi despre asta? Ce am de 
pierdut? De ce mă ignori?? 


Mă gândesc la orele mesajelor. Am avut o şedinţă cu echipa 
de securitate naţională în dimineaţa aceea. Toţi cei din grupul 
meu de cunoscuţi erau în Casa Albă. 

Oricine ar fi fost, a trimis mesaje de la acea şedinţă. 

Continui să citesc. Nina îl urmăreşte pe apelantul necunoscut. 


Nina (9:54 AM): Cred că nu vrei să fii un erou, aşa că îţi 
îngropi capul în nisip şi te prefaci că nu exist??? 

Nina (10:09 AM): Poate mă vei crede după ce se va 
întâmpla în Toronto. 


Toronto. Bineînţeles. Acea vineri a fost ziua în care sistemul 
de metrouri din Toronto s-a blocat, a fost închis complet de un 
virus informatic despre care am presupus că era opera Fiilor 
Jihadului. S-a întâmplat la ora de vârf a serii. Nina i-a trimis 
mesaj despre acest incident în acea dimineaţă, înainte de a se 
întâmpla. Aşa cum mi-a spus şi mie despre prăbuşirea 
elicopterului din Dubai, înainte de a se întâmpla. 

Măcar asta explică începutul. M-am întrebat cum a început 
totul, cum a reuşit să comunice un terorist cibernetic cu un 
membru al echipei mele de securitate naţională. Nina a iniţiat 
conversaţia. Cumva a reuşit să ia legătura cu luda din cercul 
nostru interior. 

Dar, oricine ar fi omul nostru din interior, de ce nu mi-a spus 
asta imediat? De ce nu mi-a spus despre mesaj atunci când l-a 
primit? De ce a păstrat secretul? 

Cât de diferit ar fi fost totul dacă omul nostru din interior ar fi 
venit la mine atunci. 

Derulez în jos. S-au terminat convorbirile din 4 mai. 

Următoarea discuţie e de a doua zi - sâmbătă, 5 mai, 
dimineaţa. Din nou, apelantul necunoscut trimite mesaje din 
Casa Albă. 

Îmi dau seama că a acţionat cu inteligenţă. Trădătorul şi-a dat 
seama că locaţia lui va fi urmărită până la adresa exactă, 
Bulevardul Pennsylvania, nr. 1 600, şi a avut grijă să fie în 
prezenţa altor funcţionari de rang înalt atunci. S-a ascuns în 
grupul meu de cunoscuţi. A fost prudent. Deştept. 

Citesc: 


Sâmbătă, 5 mai 

A/N: Bulevardul Pennsylvania, nr. 1 600 
Nina: Locaţie necunoscută 

**Timpul: fusul orar al Coastei de Est** 


A/N (10:40 AM): Aşadar, vorbeşti serios. Asta o să faci şi 
sistemelor noastre militare, ce-ai făcut metrourilor din Toronto 
ieri seară? 

Nina (10:58 AM): De un milion de ori mai rău. Acum doar ți- 
am atras atenţia!!! 


A/N (10:59 AM): Da, te cred acum. Poţi să opreşti virusul 
ăsta? 

Nina (11:01 AM): Da, pot să-ți spun cum să-l opreşti. 

A/N (11:02 AM): Nu ne ajută cu nimic dacă-mi spui. Nu mă 
pricep la computere. 

Nina (11:05 AM): Nu trebuie să ştii nimic. O să-ți spun eu de 
ce ai nevoie. E foarte simplu. 

A/N (11:24 AM): Atunci, predă-te! Du-te la cea mai 
apropiată ambasadă SUA. 

Nina (11:25 AM): Şi să ajung direct la Guantanamo? Nu, 
mersi!!! 

A/N (11:28 AM): Atunci spune-mi doar cum să opresc 
virusul. 

Nina (11.31 AM): Să renunţ la avantajul meu? Acesta e 
singurul motiv pentru care mi-aţi acorda amnistia. Dacă vă spun 
întâi cum să opriţi virusul, atunci de unde o să ştiu că voi vă veţi 
respecta partea voastră din înţelegere? Nu, îmi pare rău, acesta 
e singurul lucru pe care nu l-aş face. Niciodată. 

A/N (11:34 AM): Atunci nu te pot ajuta. Trebuie să faci asta 
singură. 


A/N (11.49 AM): Pentru că am probleme acum. Mi-ai spus 
ieri despre Toronto, înainte să se întâmple, şi nu am spus 
nimănui. 

Nina (11:51 AM): De ce n-ai spus nimănui!?? 

A/N (11:55 AM): Nu te-am crezut. Ai citit ştirile? Preşedintele 
e criticat foarte aspru doar pentru că l-a sunat pe Suliman. lar 
eu comunic prin mesaje cu cineva care lucrează pentru el. Am 
făcut o greşeală. Dar acum nu mai pot să fac nimic în legătură 
cu asta. 

Dar te cred. Lasă-mă să găsesc o soluţie, bine? Aşteaptă un 
mesaj de la mine. Avem timp? Când atacă virusul? 

Nina (11.57 AM): Peste o săptămână. Ai timp până mâine, 
nu mai mult. 


Aşa se încheie schimbul de mesaje de sâmbătă, 5 mai. Îmi 
trec multe gânduri, repede, prin minte, încercând să înţeleg 
totul. Aşadar, nu a fost un plan de trădare de lungă durată? Nu a 
fost un şantaj. Nu a fost vorba de bani. A fost doar o eroare de 


judecată? O decizie proastă după alta şi, brusc, am ajuns în 
încurcătura asta? 

Următorul mesaj e de la Benedict Arnold al nostru, din nou din 
Casa Albă, din următoare dimineaţă, duminică, 6 mai: 


A/N (7:04 AM): Am o idee despre cum putem face asta fără 
implicarea mea. Eşti aproape de Paris? 


CAPITOLUL 98 

O furgonetă albă, cu logoul Lees Boats and Docks, iese de pe 
autostrada ținutului Virginia şi intră pe un drum cu pietriş. In 
faţă, fusese ridicată o barieră cu un indicator ataşat de ea, pe 
care scrie PROPRIETATE PRIVATĂ - ACCESUL INTERZIS. După ea, 
două SUV-uri negre sunt parcate perpendicular faţă de drum. 

Şoferul furgonetei, căruia i se zice Lojzik, opreşte furgoneta şi 
se uită în oglinda retrovizoare la cei opt bărbaţi din 
compartimentul din spate, toţi având veste antiglonţ. Patru 
dintre ei sunt înarmaţi cu AK-47. Ceilalţi patru sunt înarmaţi cu 
aruncătoare individuale de grenade care sunt încărcate cu 
rachete antitanc. 

— Dacă îmi scot şapca, spune el, amintindu-le de semnal. 

Lojzik iese din maşină, arătând ca un pescar, purtând o şapcă 
cu cozorocul rupt, o cămaşă de flanelă şi blugi rupţi. Se apropie 
de SUV-urile de la baricadă, ridicându-şi mâna de parcă ar vrea 
să pună o întrebare. 

— Bună, spune el. Băieți, ştiţi cumva cum pot să găsesc 
Şoseaua 20? 

Niciun răspuns. SUV-urile au geamuri fumurii, aşa că nu poate 
vedea înăuntru. 

— E cineva aici? întreabă el. 

Întreabă din nou. Şi din nou. Se gândiseră la asta: că nimeni 
nu era în acele SUV-uri. Sunt prea puţini agenţi ai Serviciului 
Secret, mai ales că agenţii celorlalte servicii secrete pleacă 
acum cu elicopterul infanteriei marine. 

Aşa că Lojzik nu îşi scoate şapca, iar trăgătorii nu trag cu 
rachete în convoi. 

Bine. Vor avea nevoie de arme pentru casă. 

Lojzik se întoarce la maşină şi clatină din cap, privindu-i pe 
oameni. 

— Drumul până la casă pare liber, spune el. Staţi pe loc. 

Merge în marşarier până la capătul drumului cu pietriş. Apoi 
opreşte, schimbă pe înaintare, apasă pedala de acceleraţie, iar 
maşina porneşte în viteză spre baricadă. 


După câteva momente, o barcă cu motor pluteşte spre micul 
golf unde agenţii Serviciului Secret stau într-o barcă bine 
luminată la amurg. Spre deosebire de furgoneta echipei unu, 


care intrase din nord, în barcă sunt doar patru oameni, 
posibilitatea de ascundere fiind mult mai mică. 

Doi bărbaţi stau la prora bărcii. Pe punte, la picioarele lor, 
sunt ceilalţi doi bărbaţi, întinşi pe jos şi patru puşti de asalt AK- 
47, echipate cu lansatoare de grenade. 

— Opriti barca! strigă agenţii Serviciului Secret la un 
megafon. Accesul e interzis în zona asta! 

Liderul, un bărbat pe nume Hamid, îşi pune mâinile căuş şi 
strigă la agenţi. 

— Puteţi să ne trageţi la edec? Ni s-a stricat motorul! 

— Intoarceți barca! 

Hamid îşi întinde braţele. 

— Nu pot! S-a stricat motorul! 

Bărbatul care stă lângă Hamid, cu capul aplecat doar puţin, le 
spune oamenilor de la picioarele lui: 

— La comanda mea. 

— Atunci aruncați ancora şi vom cere ajutoare! 

— Vrei să... 

— Nu înaintați! Aruncați ancora acum! 

Agenţii de pe barcă aleargă, îndreptându-se spre fiecare parte 
a bărcii şi spre proră, fiecare dând repede la o parte prelatele, 
expunând astfel mitralierele montate. 

— Acum! şopteşte Hamid, întinzând mâna în jos după una 
dintre arme. 

Bărbaţii ascunși sar în picioare cu AK-47, cu lansatoare de 
grenade, şi deschid focul împotriva Serviciului Secret. 


CAPITOLUL 99 
În camera de telecomunicaţii, în timp ce citesc mesajele 
dintre Nina şi Benedict Arnold al nostru de duminică, 6 mai, 
înţeleg cum a devenit Lilly implicată în toată chestia asta. A fost 
felul omului nostru din interior de a mă contacta fără 
intermediari şi de a-şi ascunde urmele. Răspunsul Ninei: 


Nina (7:23 AM): Vrei să-i spun fiicei preşedintelui? 

A/N (7:28 AM): Da. Dacă îi dai ei informaţia, o va transmite 
direct tatălui ei. Şi preşedintele va vorbi direct cu tine. 

Nina (7:34 AM): Crezi că preşedintele va ajunge la o 
înţelegere cu mine? 

A/N (7:35 AM): Bineînţeles că da. Amnistie de la guvernul 
ţării tale în schimbul salvării ţării noastre? Bineînţeles că da! Dar 
va trebui să mergi să-l vezi. Poţi să faci asta? Poţi să ajungi în 
SUA? 

Nina (7:38 AM): Trebuie să-l întâlnesc personal? 

A/N (7:41 AM): Da. Nu te va crede pe cuvânt la telefon. 

Nina (7:45 AM): Nu ştiu ce să zic. De unde ştiu că nu mă va 
trimite la Guantanamo ca să fiu torturată? 

A/N (7:48 AM): Nu va face asta. Ai încredere în mine. 


Adevărul e că nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac ca să opresc 
virusul. Aş fi interogat-o pe Nina dacă aş fi crezut că aş fi putut 
obţine nişte răspunsuri. 

Dar nu am ajuns atât de departe, pentru că Nina mi-a 
transmis clar - întâi prin Lilly, apoi când a venit să mă vadă - că 
avea un partener care cunoştea cealaltă jumătate a puzzle-ului. 
Ei doi erau o ofertă la pachet, mi-a spus Nina şi, dacă o reţineam 
la Casa Albă, nu aş fi întâlnit niciodată cealaltă jumătate a 
puzzle-ului şi nu aş fi putut să opresc virusul niciodată. 

Acum suntem la partea asta. 


Nina (7:54 AM): Dacă fac asta, dacă merg să o văd pe fiica 
lui la Paris, de unde ştiu că preşedintele mă va lua în serios? 

A/N (7:59 AM): Va face asta. 

Nina (8:02 AM): De ce? Tu n-ai făcut-o. 

A/N (8:04 AM): Pentru că îţi voi da un nume de cod care îţi 
va oferi o credibilitate instantanee. În clipa în care va auzi acel 
cod, te va lua în serios. Fără îndoială. 


Nina (8:09 AM): Bine. Care e codul? 

A/N (8:12 AM): Trebuie să am încredere în tine. E un cod - o 
informaţie secretă pe care ţi-o divulg. Nu ar trebui doar să 
demisionez din funcţia mea. Aş ajunge la închisoare. Inţelegi 
asta? 

Nina (8:15 AM): Da! Edward Snowden, Chelsea Manning? 

A/N (8:17 AM): Practic, da. Risc totul ca să te ajut. Am 
încredere în tine. _ 

Nina (8:22 AM): Încrederea trebuie să fie RECIPROCĂ. Nu voi 
spune nimănui cine eşti sau ce mi-ai spus. Jur în faţa lui 
Dumnezeul!!! 

A/N (9:01 AM): Bine! Îmi asum cel mai mare risc din viaţa 
mea acum. Sper că înţelegi asta. Sper că pot avea încredere în 
tine. 

Nina (9:05 AM): Înţeleg. Poţi să ai încredere în mine. 


Aşa a aflat Nina despre „Evul Mediu”. Şi, a doua zi după acest 
schimb de mesaje - acum cinci zile, lunea trecută - Nina a găsit- 
o pe Lilly în Paris, la Sorbona, şi i-a şoptit „Evul Mediu” la 
ureche. Lilly m-a sunat şi mi-am petrecut ultimele patru zile 
încercând să-mi dau seama cine era omul nostru din interior. 

Până acum, tot n-am aflat cine e. Derulez în jos până la 
următoarea pagină... 

— Domnule preşedinte! Aud vocea lui Casey, strigându-mă. 
Suntem gata! 

les grăbit din camera de telecomunicaţii, cu Alex urmându- 
mă, şi îi găsesc pe Casey, pe Devin şi pe Augie în camera 
consiliului de război. 

— Sunteţi gata să activaţi virusul? întreb. 

Îmi pun telefonul pe un birou şi rămân în spatele lui Devin. 

Casey se întoarce spre mine. 

— Domnule preşedinte, înainte să facem asta, trebuie să 
înţelegeţi că nu ştim dacă viruşii din diferite dispozitive 
comunică unii cu alţii. E posibil ca fiecare virus din fiecare 
dispozitiv din ţară să fie cronometrat independent pentru 
declanşare. Dar e posibil şi ca un virus dintr-un computer să 
semnalizeze celorlalţi, să trimită o comandă de „executare” ca 
să declanşeze virusul simultan pe toate dispozitivele afectate. 

— Da, mi-ai mai spus asta. 


— Domnule, sper că va funcţiona procedura aceasta - dar, 
dacă nu funcţionează, şi virusul va fi activat pe serverul 
Pentagonului, ar putea activa milioanele şi, probabil, miliardele 
de dispozitive din ţară. Cel mai pesimist scenariu al nostru va 
deveni realitate dacă planul nostru nu funcţionează. 

— A funcţionat la test, spun eu. 

— Da, a funcţionat. Am făcut tot ce-am putut ca să 
reproducem virusul pentru testele noastre. Dar nu putem fi 
siguri sută la sută că recrearea noastră a fost perfectă. Am avut 
doar câteva ore la dispoziţie să facem asta, am lucrat repede. 
Aşa că nu pot să vă spun dacă va funcţiona pe virusul adevărat. 

Trag adânc aer în piept. 

— Oricum, dacă nu facem nimic, virusul se va declanşa în 
curând. Poate peste un minut, poate peste maximum câteva ore 
- dar va veni în scurt timp. Şi această schemă pe care am 
inventat-o - cu ea ne-am apropiat cel mai mult de distrugerea 
virusului, nu-i aşa? 

— Da, domnule. E singurul lucru care a avut un succes cât de 
mic. 

— Şi? ridic eu din umeri. Aveţi o idee mai bună? 

— Nu, domnule. Doar vreau să înţelegeţi. Dacă asta nu 
funcționează... Ş 

— Totul se va duce naibii. Inţeleg. Ar putea fi o mare victorie 
pentru noi sau ar putea fi Armagedonul. Mă uit la Augie. Augie, 
tu ce crezi? 

— Sunt de acord cu raţionamentul dumneavoastră, domnule 
preşedinte. E cea mai bună şansă a noastră. Singura noastră 
şansă. 

— Casey? 

— Sunt de acord. Ar trebui să încercăm. 

— Devin? 

— Sunt de acord, domnule. 

Îmi frec mâinile una de cealaltă. 

— Atunci, haideţi să o facem. 

Degetele lui Devin planează deasupra tastaturii. 

— Acum începem... 

— Ce? întreabă scurt Alex Trimble, stând lângă mine, şi sare 
în timp ce atinge cu degetul casca din ureche. S-a încălcat ruta 
de nord? Viperă! strigă el spre staţia radio. Viperă, mă 
recepţionezi, Viperă?! Cu o mişcare rapidă, Alex se întoarce la 


mine, mă apucă de braţ şi mă trage. Domnule preşedinte, 
mergeţi în camera de telecomunicaţii! Trebuie să vă închidem. E 
cel mai sigur... 

— Nu! Stau aici! 

Alex trage de mine, nu se lasă înduplecat. 

— Nu, domnule, trebuie să veniţi cu mine acum. 

— Atunci vin şi ei cu mine, spun eu. 

— Bine! Dar hai să mergem. 

Devin scoate laptopul din priză. Toţi mergem grăbiţi spre 
camera de telecomunicaţii. 

Chiar când se aude ecoul schimburilor de focuri de departe. 


CAPITOLUL 100 

După ce trece în viteză cu furgoneta albă prin baricadă, Lojzik 
o încetineşte până aproape de oprire în timp ce caută cărarea 
nemarcată. Acolo e. O ratase. Opreşte, merge cu furgoneta în 
marşarier, se dă în spate pe lângă drum, apoi virează la stânga. 
Dacă nu i s-ar fi spus că era acolo, nu ar fi găsit-o. 

Cărarea e destul de îngustă ca să încapă un singur vehicul. Și 
e întuneric, soarele ce apune e complet ascuns după copacii 
înalţi aflaţi de fiecare parte a cărării. Lojzik strânge volanul şi îşi 
înalţă gâtul înainte, incapabil să mărească viteza pe terenul 
accidentat, dar accelerând încet. 

Mai au aproape un kilometru până la căsuţă. 

Pe lac se desfăşoară un schimb de focuri. 

Echipa doi aruncă grenade fumigene şi loveşte barca 
Serviciului Secret cu focuri din puştile AK-47. Cei de pe barcă le 
răspund cu mitralierele, forţându-i pe atacatori să coboare sub 
punte, folosindu-şi carena bărcii drept buncăr. 

Puţinii agenţi ai Serviciilor Secrete rămaşi sunt la sol, păzind 
curtea. Aleargă spre doc, îşi ridică armele şi deschid şi ei focul 
împotriva bărcii echipei doi a atacatorilor. 

Atunci când agenţii din curte ajung la doc şi sunt atenţi doar 
la barca de atac, Bach aleargă prin curte, ascunsă de întuneric 
şi de confuzia momentană şi intră în casă pe geamul spălătoriei 
de la subsol. 


CAPITOLUL 101 

Alex Trimble închide şi încuie uşa grea a camerei de 
telecomunicaţii. Îşi scoate un telefon din buzunar şi îl deschide. 

Devin stă pe scaun, cu laptopul deschis, pregătit. 

— Devin, poţi să începi, îi spun. Activează virusul. 

Mă uit peste umărul lui Alex, la telefonul lui. Serviciul Secret a 
instalat camere pe acoperiş, iar eu şi Alex ne uităm la 
transmisiunea camerei îndreptate spre nord - o furgonetă albă 
se îndreaptă rapid spre noi, mergând pe cărare. 

— Viperă, unde eşti? strigă Alex la staţia lui radio. 

De parcă ar răspunde la indicaţiile unui regizor, un elicopter al 
infanteriei marine, care face parte din noua flotă de elicoptere 
de atac Viper, apare de nicăieri şi coboară în timp ce se apropie 
de furgonetă, din spatele ei. Din aripa lui e lansată o rachetă 
aer-sol Hellfire, ce coboară în spirală spre furgonetă. 

Furgoneta explodează, formând o minge de foc portocalie, se 
dă peste cap şi aterizează pe o parte. Agenţii Serviciului Secret 
înaintează, cu armele automate pregătite. 

Ecranul se schimbă când Alex apasă pe un buton: ne uităm 
spre sud-est, la un schimb de focuri de pe lac, unde agenţii din 
barcă şi cei de pe doc trag spre altă barcă, încercând cu 
disperare să o împiedice să ajungă la mal. 

Alex, în timp ce îşi apasă casca din ureche cu un deget, strigă 
la staţia lui radio: 

— Navigatorule, pleacă de-acolo! Pleacă de-acolo! Toţi agenţii 
să se îndepărteze de Viper! 

După asta, barca Serviciului Secret îşi schimbă cursul şi se 
îndepărtează de barca atacatorilor, iar agenţii de pe doc se 
întorc pe teren şi se lasă la pământ. 

Soseşte elicopterul Viper, trage cu încă o rachetă Hellfire şi 
arde complet barca atacatorilor, iar o minge de foc se ridică 
împreună cu apa lacului ca dintr-o fântână arteziană. Se 
răstoarnă şi barca Serviciului Secret. 

— Acum trimite-mi o echipă de puşcaşi marini! strigă Alex la 
staţia radio, trecând imediat la următoarea fază. A fost ideea lui 
să staţioneze puşcaşii marini la aeroportul local, cu elicopterul 
Viper, ca să nu atragem atenţia spre căsuţă, aşa cum am 
insistat, dar a păstrat forţe de apărare puternice în apropiere. 

— Agenţii din apă! îi spun lui Alex, atingându-i umărul. 

EI îşi lasă staţia radio în jos. 


— Au veste de salvare. Sunt bine. Vorbeşte iar la staţia radio. 
Unde sunt puşcaşii mei marini? Şi am nevoie de un raport 
despre victime! 

— Bine, virusul e activat pe serverul Pentagonului, spune 
Devin. 

Îmi întorc repede capul spre Devin în timp ce Alex merge spre 
uşa camerei de telecomunicaţii şi continuă să strige instrucţiuni. 

— Să vedem dacă asta merge. Devin expiră. Spuneţi o 
rugăciune. 

El tastează la computer. Acum nu mai avem ecranul 
interactiv, aşa că mă uit peste umărul lui împreună cu Augie şi 
Casey în timp ce el accesează proprietăţile fişierelor ca să vadă 
dacă fişierele marcate ca şterse vor rezista. 

— E un zero, spun eu, uitându-mă la rândul de jos al casetei 
cu proprietăţi. Un zero e ceva râu, nu-i aşa? 

— E... nu... nu... spune Devin. Suprascrie fişierele. 

— Le-ai şters? îl întreb. Le-ai marcat ca şter... 

— Da, da, da. Devin apucă laptopul, frustrat. La naiba! 

Privesc aceleaşi proprietăţi ale fişierelor, casetele cu rândurile 
descendente de cuvinte şi numere, dar văd zerourile din 
rândurile de jos. 

— De ce nu funcţionează? întreb eu. Ce... 

— Poate că nu am recreat virusul complet în testele noastre, 
spune Augie. Au fost părţi pe care nu le-am putut decripta. 

— Ne-a scăpat ceva, zice Casey. 

Îmi îngheaţă sângele în vene. 

— Serverul Pentagonului va fi şters? 

Casey îşi ridică o mână până la ureche, la casca ei. 

— Repetaţi! spune ea, închizându-şi ochii ca să se 
concentreze. Sunteţi siguri? 

— Casey, ce se-ntâmplă? 

Ea se întoarce spre mine. 

— Domnule preşedinte, echipa noastră de la Pentagon spune 
că... virusul pe care l-am activat tocmai a emis o comandă de 
„executare” prin sistem. Virusul e răspândit la Trezorerie... îşi 
loveşte uşor urechea. Securitate Internă. Transporturi. Pe - 
peste tot, domnule. Se uită la smartphone-ul ei. Şi pe telefonul 
meu. 

Întind mâna după telefonul meu. 

— Unde-i telefonul meu? 


— Ooo, nu! spune Augie. Ooo, nu, 000, nu, 000, nu! 

— Şi pe telefonul meu, zice Devin. Se întâmplă, Doamne, e 
peste tot! Virusul atacă peste tot. 

Casey se ghemuieşte la pământ, trăgându-se de păr. 

— Se întâmplă! Doamne, ajută-ne! 

Pentru un moment, sunt buimăcit, nu-mi vine să cred. În 
adâncul inimii mele, am crezut tot timpul că, într-un fel, nu se va 
întâmpla niciodată, că vom găsi o rezolvare. 

Are dreptate când zice „Doamne, ajută-ne!”. 

Ne-am întors în Evul Mediu. 


CAPITOLUL 102 

Avionul privat aterizează pe o pistă de decolare îngustă din 
afara Zagrebului. Suliman Cindoruk se întinde, se ridică şi 
coboară pe scări, până pe asfalt. 

ÎI întâmpină doi bărbaţi, fiecare cu o puşcă pe umăr. Sunt 
nişte bărbaţi înalţi şi bruneţi, iar expresiile lor arată doar o 
recunoaştere plină de respect faţă de Suli. El îi urmează până la 
un Jeep. Ei urcă în faţă, iar el în spate. În scurt timp, ajung pe 
drumul cu două benzi, paralel cu magnificul munte Medvednica, 
atât de maiestuos... 

Tresare la tonul de apel al telefonului lui. E un ton de apel pe 
care îl aştepta. Sunetul unei bombe ce explodează. Tonul de 
apel pe care îl rezervase pentru un singur eveniment. 

E mai devreme cu câteva ore. Americanii trebuie să fi încercat 
să îl şteargă. 

Îşi deschide telefonul şi citeşte minunatele cuvinte: „Virusul s- 
a activat”. 

Închide ochii şi lasă căldura satisfacţiei să i se împrăştie prin 
corp. Nu există nimic mai sexy decât o suprascriere bună şi 
distructivă, puterea pe care o poate exercita dintr-o tastatură 
până la mii de kilometri depărtare. 

În timp ce Jeepul continuă să înainteze, iar vântul îi bate prin 
păr, el se bucură de agitația creată. £/făcuse asta. 

Un singur om schimbase cursul istoriei. 

Un singur om îngenunchease singura mare putere a lumii. 

lar acel om va fi, în curând, destul de bogat ca să se bucure 
de asta. 


CAPITOLUL 103 

— Nu poate fi adevărat! 

— Nu, Doamne, nu... 

Peste tot în jurul meu e panică, se înjură şi se plânge. Îmi 
tremură tot corpul, încă nu-mi vine să cred, aştept să mă 
trezesc din coşmar şi mă îndrept spre computerul din camera de 
telecomunicaţii, protejat de o linie separată pe care virusul 
„Evul Mediu” nu o poate atinge. 

Am trecut în faza de atenuare a amenințării. Trebuie să iau 
legătura cu Carolyn. 

Intâi trebuie să vorbesc cu liderii Congresului - să cer 
membrilor Camerei Reprezentanţilor şi ai Senatului să aprobe 
cât mai repede legile care să autorizeze folosirea forţelor 
armate pe toate străzile, la nivel naţional, suspendarea 
dreptului habeas corpus şi autoritatea executivă extinsă pentru 
a impune controlul preţurilor şi raţionalizări. 

După aceea trebuie să dau ordinele executive... 

— Stai puţin, ce? strigă Devin. Stai, stai, stai! Casey, uită-te la 
asta! 

Se grăbeşte să ajungă lângă el. Şi eu fac la fel. 

Devin lucrează la computer, derulează totul repede, sare de la 
un set de fişiere la altul. 

— A... nu înţeleg... a... 

— Ce? strig eu. Vorbeşte! 

— A... Devin tastează la computer, iar diferite ecrane apar şi 
dispar. A început... a suprascris câteva fişiere, ca şi cum ar fi 
încercat să ne arate că poate să o facă... dar acum s-a oprit. 

— S-a oprit? Virusul s-a oprit? 

Casey se apleacă pe lângă mine, privind atent ecranul 
computerului. 

— Ce-i asta? întreabă ea. 


CAPITOLUL 104 

Bach stă în adâncitura de lângă fereastră în timp ce se 
desfăşoară schimbul de focuri de pe lac. 

— Echipa unu, raportează! spune ea, aşteptând o veste de la 
Lojzik, liderul echipei cehe. 

— Înaintăm... ce-i... ce... 

— Echipa unu, raportează! şopteşte ea, încercând să 
vorbească încet. 

— Helikoptéra! strigă Lojzik în limba lui maternă. Odkud 
pochăzi helikoptéra? 

Un elicopter? 

— Echipa unu... 

Aude explozia în stereo, dinspre nord şi din căştile ei, prin 
transmiţătorul lui Lojzik. Se uită spre nord, unde flăcările 
colorează cerul. 

Un elicopter de atac? Simte o greutate înăuntrul ei. 

Încearcă să deschidă fereastra spălătoriei. E încuiată. . 

— Jebi ga, şopteşte ea, simțind că intră în panică. Işi ţine 
pistolul de amortizor, se apleacă spre fereastră... 

— Ularning vertolyotlari bor! strigă Hamid, liderul echipei doi, 
în casca ei. Ea nu vorbeşte uzbekă, dar are o senzaţie... 

— Au un elicoper! Au... 

Explozia e şi mai zgomotoasă de data asta, e o erupție masivă 
ce vine din direcţia lacului şi care îi loveşte timpanul chiar şi prin 
cască, dezechilibrând-o pentru un moment. 

Teama care o cuprinde îi ridică temperatura şi îi agită 
stomacul. De când fusese în Sarajevo nu se mai temuse cu 
adevărat de nimeni şi de nimic. Nu ştiuse că încă mai era 
capabilă să simtă aşa ceva. 

Loveşte fereastra cu mânerul armei, spărgând geamul. 
întinde mâna şi deschide zăvorul, aşteaptă o reacţie de 
dinăuntru la spargerea geamului, e precauţia ei standard. Cinci 
secunde. Zece secunde. Niciun sunet. 

Deschide fereastra şi alunecă în spălătorie cu picioarele 
înainte. 


CAPITOLUL 105 

— Ce? îl întreb. Spune-mi, ce se-ntâmplă? 

— E un... Devin dă din cap. Nina a pus un întrerupător de 
circuit în el. 

— Ce? 

— A - a puso piedică şi a instalat o parolă de anulare. 

— Oameni buni, ce naiba se-ntâmplă? 

Augie îmi atinge braţul. 

— Se pare, spune el cu o voce temătoare, că Nina a instalat 
un mecanism ce suspendă virusul după ce începe să se 
activeze. Aşa cum a spus Devin, a început să suprascrie o 
cantitate mică de date, ca să demonstreze că poate face asta, 
dar acum e suspendat şi ne oferă ocazia de a găsi o parolă 
pentru a-l opri. 

— Nu am recreat asta când am reconstruit virusul, spune 
Casey. Nu ştiam că era acolo. 

— Dar ce se-ntâmplă cu viruşii din celelalte computere şi 
dispozitive din ţară? o întreb. Aţi spus că sunt legaţi unii de alţii. 
Se opresc şi ei? 

Casey vorbeşte repede la casca ei. 

— Jared, avem un întrerupător de circuit care suspendă 
virusul - l-ai văzut? Ar trebui să-l vezi... 

Mă holbez la ea, aşteptând. 

Cele douăzeci de secunde trec mai încet ca oricând. 

Faţa ei se luminează şi îşi întinde mâna într-un fel ce 
semnalizează oprirea. 

— Da, spune ea. Da! Virusul din serverul Pentagonului trebuie 
să fi trimis o comandă de „suspendare” prin sistemul distributiv. 

— Aşadar... virusul e suspendat peste tot? 

— Da, domnule. Avem o nouă şansă. 

— Lasă-mă să văd chestia asta, întrerupătorul ăsta de circuit 
care anulează virusul cu o parola. Îl dau pe Augie la o parte şi 
mă uit atent la ecranul computerului. 


Introduceţi parola: 28:47 
— Ceasul, observ eu. Numără înapoi de la treizeci de minute. 


28:41... 28:33... 28:28... 


— Aşadar, virusul e suspendat pentru următoarele douăzeci şi 
opt de minute? 

— Da, spune Augie. Ne-au mai rămas douăzeci şi opt de 
minute ca să introducem parola. Sau virusul se va activa total. 
În tot sistemul de dispozitive. 

— Spune-mi că glumeşti, zic eu, apucându-mă de păr. Nu, 
asta e bine, asta e bine, încă suntem în joc. O ultimă şansă. 
Bine, o parolă. Mă întorc spre Casey. N-avem un software care 
poate decoda parolele? 

— Păi... da, dar nu îl putem instala şi folosi în douăzeci şi opt 
de minute, mai ales cu acest virus. Am avea nevoie de ore, mai 
probabil zile sau săptămâni... 

— Bine, atunci trebuie să ghicim. Trebuie să ghicim. 

„E simplu”, a scris Nina în mesajul ei atunci când a spus că 
putea explica oprirea virusului. „Nu trebuie să fii un expert”, a 
scris ea. 

Simplu. Simplu dacă ştii parola. 

— Care naiba e parola? Mă întorc spre Augie. Nu ţi-a spus 
nimic despre ea? 

— N-am ştiut nimic despre asta, spune el. Cred că a fost felul 
ei de a mă proteja, de a ne păstra cunoştinţele separate... 

— Dar poate ţi-a spus ceva. Incearcă să-ţi aminteşti. Ţi-a dat 
vreun indiciu? Gândeşte-te, Augie, gândeşte-te 

— Eu... Augie îşi pune mâna pe frunte. Eu... 

Încerc să mă gândesc la tot ce mi-a spus Nina în Biroul Oval. 
A vorbit despre arderea ţării ei, despre faptul că era o ofertă la 
pachet cu Augie. Mi-a dat un bilet la meciul echipei Nationals. 
Elicopterul din Dubai... 

— Tastează „Suliman”, îi spun lui Devin. 

El scrie cuvântul şi apasă pe Enter. Cuvântul dispare. 


Introduceţi parola: 27:46 

— Foloseşte doar litere mari, spune Casey. Ar putea fi 
sensibilă la majuscule. 

Devin face asta. Nu se întâmplă nimic. 

— Scrie doar cu litere mici. 

— Tot nimic. 

— Scrie-i numele întreg, Suliman Cindoruk, îi spun. 

Devin îl scrie. Niciun răspuns. 

— Doamne, cum putem face asta? 


„Simplu”, a scris Nina în mesaje. 

Îmi ating buzunarele. Mă uit prin cameră. 

— Unde-i telefonul meu? Unde naiba e telefonul meu? 

— Încearcă „Nina”, spune Augie. 

— Nu. Nici doar cu majuscule, zice Devin după ce le încearcă 
pe amândouă. Nici doar cu litere mici. 

— Încearcă „Nina Shinkuba”, în toate felurile. 

— Cum se scrie Shinkuba? 

Toţi se uită la Augie, care ridică din umeri. 

— Nu i-am ştiut numele de familie până nu mi l-aţi spus. 

Nu l-am văzut niciodată în scris. Liz mi-a dat informaţia. 
Trebuie să o sun. Îmi ating din nou buzunarele şi mă uit prin 
cameră. 

— Unde-i telefonul meu? 

— Probabil s-h-i-n-k-u-b-a, spune Casey. 

Devin încearcă în mai multe feluri: 


Nina Shinkuba 
nina shinkuba 
NINA SHINKUBA 
NINASHINKUBA 
ninashinkuba 


N-avem noroc. Mă uit la cronometru: 
26:35 


— Unde naiba-i telefonul meu? mă întreb din nou. Mi-a văzut 
cineva... Atunci îmi amintesc. Mi-am lăsat telefonul în camera 
consiliului de război. L-am pus jos atunci când Devin era gata să 
activeze virusul. Când Alex a fost anunţat că afară se desfăşura 
un atac şi ne-a forţat să mergem în camera de telecomunicaţii. 

— Mă întorc imediat, le spun. 

Alex, care încă mai vorbeşte la staţia radio şi urmăreşte ce se 
întâmplă afară, îmi vede mişcarea şi se grăbeşte să blocheze 
uşa. 

— Nu, domnule. Suntem închişi. Nu avem drumul liber. 

— Alex, e vorba de telefonul meu. Am nevoie de el... 

— Nu, domnule preşedinte! 

Îl apuc de cămaşă, surprinzându-l. 


— Agentule, îţi dau un ordin direct. Acel telefon e mai 
important decât viaţa mea. 

— Atunci o să vi-l aduc eu. 

Îşi bagă mâna în buzunar. 

— Atunci, du-te, Alex! Du-te! 

— O clipă, domnule, spune el, scoțând ceva din buzunar. 

— Continuaţi să încercaţi! strig eu la echipa mea. Incercaţi cu 
numele lui Augie! Augie Koslenko! 


CAPITOLUL 106 

Bach, stând pe uscătorul aşezat pe maşina de spălat, se 
împinge şi cade fără să facă zgomot pe podeaua camerei 
întunecate. Priveşte prin uşa deschisă. Aşa cum i se spusese, la 
subsol nu e un labirint de camere, ci mai degrabă un hol lung cu 
câteva camere de fiecare parte şi o scară în mijlocul holului, în 
stânga ei. 

Din spatele ei, dinspre fereastra deschisă, aude ceva de 
afară: gălăgia făcută de un vas care cade, comenzile agitate 
care sunt strigate, picioarele care tropăie pe pământ, oamenii 
care se împrăştie. 

E din nou elicopterul. Vin puşcaşii marini, poate Forţele 
Speciale. 

Se aud zgomote de paşi. Aleargă. Aleargă spre fereastra 
deschisă... 

Ea se ghemuieşte, ridicându-şi arma. 

Oamenii trec grăbiţi prin apropiere şi se opresc. Unul dintre ei 
se opreşte chiar lângă fereastră. 

Ce fac... 

Apoi aude o voce: 

— Echipa de vest, în poziţie! 

„Echipa de vest.” 

Asta e partea vestică a căsuţei. Echipa de vest. Probabil 
există şi echipele de nord, sud şi est. 

Inconjuraseră perimetrul. 

In acea clipă, se gândeşte la mama ei, Delilah, şi la ce 
îndurase ea în timpul acelor vizite nocturne ale soldaţilor, la ce 
făcuse pentru copiii ei în fiecare noapte, punându-şi fiul şi fiica 
într-o cameră îndepărtată de dormitor, în dulap, şi acoperindu-le 
capetele cu căştile pe care le punea pe urechile lor ca să asculte 
Passacaglia sau Concertul pentru Două Viori, nu zgomotele ce 
se auzeau din dormitor. 

— Ascultaţi doar muzica, le spunea ea lui Bach şi fratelui ei. 

Bach îşi face curaj şi iese din cameră, până pe pragul uşii 
primei camere din stânga. Ei o numesc camera consiliului de 
război. 

Se uită înăuntru. Un ecran mare şi alb afişează cuvintele: 


Introduceţi parola: 26:54 
Apoi apar două cuvinte tastate în casetă: Nina Shinkuba. 


Cuvintele dispar. Apar alte cuvinte: nina shinkuba. 
Cuvintele tot dispar, apoi apar: 


NINA SHINKUBA 
NINASHINKUBA 
ninashinkuba 


Sunt numere într-o parte a casetei - e un fel de cronometru. 


26:42 
26:39 
26:35 


Sare în cameră, cu arma întinsă. Cercetează camera şi nu 
vede nimic. Verifică repede după un dulap cu dosare şi o 
grămadă de cutii. Nu se ascunde nimeni. 

Camera e goală. Aici trebuia să fie el, dar nu e nimeni aici. 

Se uită iar la ecranul alb pe care apar noi cuvinte: 


Augie Koslenko 
Augiekoslenko 
augiekoslenko 
Augustas Koslenko 


Îi ştie numele, bineînţeles, dar nu şi de ce apare pe ecran. 

Tresare la auzul băzâitului şi la mişcarea unui telefon ce 
vibrează pe un birou de lemn. Pe ecranul telefonului scrie FBI 
Liz. 

Apoi priveşte în sus. 

Şi, pentru prima dată, observă camera de supraveghere ce o 
filmează din colţ, iar beculeţul roşu ce pâlpâie nu îi mai lasă loc 
de nicio îndoială că e activată şi că o urmăreşte. 

Se mişcă spre dreapta. Camera se mişcă în acelaşi timp cu 
ea. 

O trec fiorii. 

Aude un zgomot din spălătorie, cineva loveşte cu piciorul în 
fereastră, încercând să intre de-afară. 

Aude paşi grăbiţi la etaj, sunt nenumărați oameni care 
aleargă spre uşa de la subsol. Uşa se deschide brusc. 


Se aud mai mulţi paşi ce tropăie pe scări în timp ce oamenii 
coboară grăbiţi. 

Bach merge la uşa camerei consiliului de război, o încuie şi se 
îndepărtează de ea mergând cu spatele până când se loveşte de 
zidul cel mai îndepărtat. 

Deşurubează amortizorul pistolului. 

Inspiră adânc şi încearcă să îşi ignore pulsul rapid pe care îl 
simte în gât. Vederea îi e înceţoşată de lacrimi calde. 

Îşi atinge burta cu blândeţe. 

— Draga, tu eşti darul meu cel mai frumos, şopteşte ea în 
limba ei maternă, cu o voce tremurândă. Voi fi cu tine pentru 
totdeauna. 

Îşi desprinde telefonul de la brâu şi scoate din el căştile cu fire 
ce şerpuiesc pe sub costumul ei până la urechi. 

— Poftim, draga, îi spune copilului nenăscut. Ascultă melodia 
asta, îngeraşul meu frumos. 

Alege cantata bisericească Selig ist der Mann. Corzile ating cu 
blândeţe vioara lui Wilhelm Friedemann Herzog, partea vocală e 
introdusă cu delicateţe, iar strigătele  sopranei sunt 
emoţionante. 

Ich ende behânde 

mein irdisches Leben, 

mit Freuden zu scheiden 

verlang ich itzt eben. 


Îmi închei repede viața pământească, de-abia aştept să plec 
cu bucurie. 


Alunecă de-a lungul peretelui, până pe podea. Îşi pune 
telefonul pe burtă şi dă volumul mai tare. 
— Ascultă doar muzica, draga, spune ea. 


CAPITOLUL 107 

Eu şi Alex ne uităm pe transmisiunea din camera consiliului 
de război de pe ecranul pe care el îl ţine în mână în timp ce 
asasina se lasă pe podea, cu ochii închişi şi cu o expresie a feţei, 
vopsite şi camuflate, aparent împăcată. 

Îşi pune pistolul sub bărbie. Îşi aşază telefonul pe burtă. 

— Ştie că e încolţită, spun eu. 

— Restul drumurilor sunt libere, îmi zice Alex. Restul 
parterului şi al casei sunt libere. E doar ea. Echipa e în faţa uşii, 
gata să dea buzna peste ea. Domnule preşedinte, acum e timpul 
ca noi să plecăm. 

— Alex, nu putem pleca, trebuie să... 

— Domnule, ar putea avea materiale explozibile la ea. 

— Poartă un costum strâns pe corp. g 

— Ar putea fi pe sub el. Telefonul ar putea fi un detonator. Il 
ţine jos, pe burtă. De ce-ar face asta? 

Mă uit din nou la ecran. Şi-a scos căştile înainte să-şi pună 
dispozitivul pe burtă. 

Îmi amintesc cum îi cântam lui Lilly, când era în burta umflată 
a lui Rachel. 

— Domnule, trebuie să plecăm chiar acum. Alex mă apucă de 
braţ. Mă va trage după el dacă nu merg de bunăvoie. 

Devin, Casey şi Augie continuă să încerce să ghicească 
parola. 

— Devin, cât timp mai avem? 

— Douăzeci şi două de minute. 

— Poţi să-ţi iei laptopul pe Marine One? Va funcţiona de 
acolo? 

— Da, bineînţeles. 

— Atunci să mergem. Cu toţii. 

Câţiva puşcaşi marini stau de cealaltă parte a uşii atunci când 
Alex o deschide. Ne însoțesc când urcăm pe scări, când mergem 
prin casă, pe balcon, când coborâm scările. Şi până la heliport, 
unde ne aşteaptă elicopterul Marine One. Alex mă trage după el 
în timp ce mergem, iar Devin îşi ţine laptopul în braţe de parcă 
ar fi un copil. 

— Am nevoie de telefonul meu, îi spun lui Alex în timp ce 
urcăm grăbiţi în elicopter. Ridică-ne în aer, la o distanţă sigură, 
dar ţine-ne pe-aproape. Am nevoie să-mi aducă cineva 
telefonul. 


Intrăm în elicopter şi mă consolează locul binecunoscut, iar 
Devin se trânteşte pe un scaun din piele crem şi se apucă din 
nou de lucru pe tastatură. 

— Am ajuns la douăzeci de minute, zice el în timp ce Marine 
One se ridică de la sol şi se înclină deasupra copacilor, a focului 
de pe lac şi a rămăşiţelor bărcii pe care Viper a aruncat-o în aer. 

In timp ce mă uit peste umărul lui Alex, la ecranul din mâna 
lui, îl strig pe Devin. 

— incearcă „Fiii Jihadului”, „F)” şi variante de-ale lor. Poate 
doar „jihad”. 

— Da, domnule. 

Pe monitor, văd că asasina rămâne nemişcată. Cu arma sub 
bărbie şi telefonul apăsat pe burtă. 

Pe pântec. 

Alex ridică staţia radio. 

— Puşcaşi marini, preşedintele e în siguranţă. Intraţi în 
cameră. 

lau staţia radio de la Alex. 

— Sunt preşedintele Duncan, spun eu. O vreau vie, dacă se 
poate. 


CAPITOLUL 108 

Închide ochii şi fredonează pe muzică. Nu mai există nimic pe 
lume decât copilul ei care se dezvoltă, Delilah, corzile jucăuşe şi 
cântecul sentimental al corului. 

Nu mai există zgomotul uşii deschise brusc. 

Nu mai există ordinele soldaţilor de a-şi lăsa arma jos şi de a 
se preda. 

Cu SIG-ul încă apăsându-i bărbia, îi priveşte pe bărbaţi 
împrăştiindu-se, cu armele de asalt îndreptate spre ea. Trebuie 
să aibă ordine să o prindă vie. Ar fi fost deja moartă dacă nu ar 
fi avut ei acele ordine. 

Acum nu îi pot face rău. E împăcată cu hotărârea ei. 

— Draga, acesta e cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru 
tine, şopteşte ea. 

Aruncă arma în faţa ei şi înaintează, cu palmele întinse, 
rămânând cu faţa în jos. 

Puşcaşii marini o ridică într-o secundă, de parcă ar fi uşoară 
ca o pană şi o scot repede din cameră. 


CAPITOLUL 109 

— Aterizează! îi spun lui Alex. Am nevoie de telefonul acela! 

— Încă nu. Alex îşi ridică staţia radio. Spuneţi-mi când aţi 
terminat cu verificarea ei! Se referă la momentul în care se va 
confirma că nu are explozibili sau când o vor duce destul de 
departe ca să nu mai reprezinte o ameninţare pentru mine. 

Puşcaşii marini o scot repede din cameră, câte un soldat 
ţinând-o de fiecare membru al corpului, şi dispar din faţa 
camerei de supraveghere. 

— Ai reuşit să faci ceva? îi spun lui Devin, deja ştiind 
răspunsul. 

— N-au mers nici „F]”, nici „jihad”, nici variantele lor. 

— Încearcă „Abhazia” sau „Georgia”. 

— A-b... Trebuie să scriu. Unde-i hârtia? Unde-s hârtia şi pixul? 

Casey împinge un carneţel cu foi adezive în mâna mea şi îmi 
dă un pix. Scriu cuvântul şi i-l citesc. 

El îl tastează. 

— Nu merge cu iniţială mare... nu merge doar cu majuscule... 
nu merge doar cu litere mici... 

— Adaugă un n. „Abhazian”. 

Face şi asta. 

— Nu. 

— Eşti sigur că ai scris-o corect? 

— Cred... că da. 

— Crezi? Nu crede, Devin! Merg până la ecranul computerului 
lui ca să verific cronometrul... 


18:01 
17:58 


— Şi încerc să-mi amintesc tot ce mi-a spus Nina, tot ce am 
văzut în mesaje... 

— Drumul e liber! strigă Alex. Hai să aterizăm cu elicopterul 
asta! 

Pilotul îl mişcă mai repede decât am simţit eu că s-a mişcat 
vreodată Marine One, aproape că se prăbuşeşte cu botul 
înainte, apoi îndreaptă aeronava şi atinge uşor heliportul de pe 
care tocmai plecasem. 

Agentul Jacobson urcă în elicopter şi îmi înmânează telefonul. 


Deschid documentul cu mesajele transcrise pe care nu am 
putut să le citesc în întregime din cauza haosului din ultima oră. 

Telefonul vibrează în mâna mea. La numele apelantului apare 
FBI Liz. 

— Liz, îi răspund. N-avem timp, spune repede. 


CAPITOLUL 110 

O sun pe Carolyn, şefa cancelariei mele, cu care am vorbit de 
zeci de ori astăzi, dar mi se pare că n-am mai vorbit cu ea de 
sute de ani, din cauza tuturor lucrurilor care s-au întâmplat între 
timp - testul în care „am făcut pe mortul”, deschiderea celuilalt 
telefon al Ninei de către FBI, atacul din casă şi descoperirea 
întrerupătorului cu parolă instalat de Nina. 

— Domnule preşedinte! Slavă Domnului! Am... 

— Ascultă, Carrie, ascultă! N-am timp să-ţi explic. Avem mai 
puţin de şase minute până se va declanşa virusul. 

Aud cum Carolyn respiră adânc. 

— Există o parolă, continui eu. Nina a creat o parolă ca să 
oprească virusul. Dacă vom putea afla parola, îl vom dezactiva 
în toate sistemele. Dacă nu reuşim, va fi declanşat în toate 
sistemele - va fi „Evul Mediu”. Am încercat totul cu experţii 
noştri în tehnologie. Acum doar încercăm să ghicim. Am nevoie 
de cei mai inteligenţi oameni pe care îi cunosc. Am nevoie de 
echipa noastră de securitate naţională. Adună-i pe toţi. 

— Pe toți? întreabă ea. /nclusiv pe vicepreşedintă? 

— Mai ales pe vicepreşedintă, îi spun. 

— Da, domnule. 

— Carrie, ea a fost. O să-ţi explic mai târziu. Ar trebui să ştii şi 
tu. Tocmai am ordonat o percheziţionare a biroului 
vicepreşedintei din Aripa de Vest. Probabil te va anunţa cineva 
atunci când va veni FBI. Doar lasă-i să-şi facă treaba. 

— Da, domnule. 

— Adună-i pe toţi la conferinţă şi fă-le legătura cu Marine One, 
unde sunt acum. 

— Da, domnule. 

— Carrie, fă-o acum! Mai avem... cinci minute. 


CAPITOLUL 111 

Trec pe lângă Devin şi Casey, care s-au trântit pe scaunele 
scumpe din piele aflate în mijlocul cabinei elicopterului Marine 
One, cu feţele palide de oboseală, cu părul încâlcit şi transpirat, 
privind în sus. Au fost sub presiune şi au făcut tot ce-au putut. 
Nu mai am nevoie de ei. Acum totul depinde de mine şi de 
echipa mea de securitate naţională. 

Şi de Augie, singura legătură pe care o avem cu Nina. 

Merg în cabina din spate şi închid uşa după mine, după ce îl 
las pe Augie să intre. Îmi tremură mâinile când ridic 
telecomanda televizorului cu ecran plat şi apăs pe buton, iar opt 
feţe apar imediat - Liz, Carolyn şi „cercul celor şase”. 

Augie stă pe unul dintre scaunele din piele, cu laptopul în 
poală, gata să tasteze. 

— Carolyn v-a informat? comunic echipei mele din televizor. 
Avem o parolă şi avem... 

Mă uit la telefonul meu ce are un cronometru propriu pe care 
l-am sincronizat cu cronometrul virusului. 


4:26 
4:25 


— „patru minute şi jumătate să o aflăm. Am încercat toate 
variantele numelui ei, al lui Augie, al lui Suliman Cindoruk, 
Abhazia, Georgia, Fiii Jihadului. Am nevoie de idei, oameni buni, 
şi am nevoie de ele acum. 

— Când s-a născut? întreabă directoarea CIA, Erica Beatty. 

Liz, ţinând în mâini dosarul Ninei, răspunde: 

— Credem că în 11 august 1992. 

Îi transmit lui Augie. 

— Încearcă. 11 august. 11 august 1992 sau 8-11-92. 

— Nu, spune Erica. Europenii ar pune ziua înainte de lună: 11- 
8-92. 

— Aşa e. Mă întorc spre Augie, iar inima îmi bate tot mai tare. 
Cred că ar trebui să-ncerci în ambele feluri. 

El tastează repede, cu capul în jos şi cu fruntea încruntată din 
cauza concentrării. 

— Nu, spune el după prima încercare. 

— Nu, spune la a doua. 

— Nu, la a treia. 


— Nu, şi la a patra. 


3:57 
3:54 


Stau cu ochii pe vicepreşedinta Kathy Brandt care, până 
acum, n-a zis nimic. 

Apoi Kathy îşi înalţă capul. 

— Dar familia ei? Numele membrilor familiei. Mamă, tată, 
frați, surori. 

Liz? 

— Mama e Nadya, n-a-d-y-a, numele de fată e necunoscut. 
Tatăl e Mikhail, m-i-k-h-a-i-l. 

— Augie, încearcă-le, toate variantele - cu litere mari, mici, 
normale, oricum. Încearcă şi numele lor împreună, ceea ce, 
bineînţeles, înseamnă fiecare combinaţie de spaţiere şi feluri de 
litere. Fiecare variantă are mai multe moduri de rearanjare. 
Fiecare mod de aranjare ne face să pierdem timpul. 

— Oameni buni, continuaţi în timp ce el tastează. Numele 
fraţilor e o idee bună. Dar... 

Pocnesc din degete şi mă întrerup. 

— Nina avea o nepoată, nu-i aşa? Mi-a spus că a fost ucisă în 
timpul unui bombardament. Ninei i-a intrat şrapnelul în cap. 
Ştim numele nepoatei? Liz? Augie? 

— N-am informaţia asta, spune Liz. 

— Numele membrilor familiei n-au funcţionat, spune Augie. 
Am încercat fiecare combinaţie. 


3:14 
3:11 


— Dar nepoata, Augie? [i-a povestit vreodată despre 
nepoată? 

— Păi... cred că numele ei începea cu r... 

— Începea cu r? Am nevoie de mai mult decât începea cu r? 
Haideţi, oameni buni! 

— Ce o motiva? întreabă Carolyn. Ce era cel mai important 
pentru ea? 

Mă uit la Augie. 

— Libertatea? încearcă asta. 


Augie tastează, apoi dă din cap în semn că nu. 

— Numărul ei de pe paşaport, spune secretarul Apărării, 
Dominick Dayton. 

Liz îl are. Augie îl tastează. Nu. 

— Unde s-a născut? întreabă amiralul Rod Sanchez, şeful 
Statului Major. 

— Un animal de companie - un câine sau o pisică, spune Sam 
Haber de la Securitatea Naţională. 

— Numele gării pe care a aruncat-o în aer, zice Brendan 
Mohan, consilier pentru securitatea naţională. 

— Ce ziceti de „virus”, „bombă cu ceas”, „boom. 

— Armagedon. 

— Evul Mediu. 

— Numele dumneavoastră, domnule preşedinte. 

— SUA. Statele Unite. 

Toate sunt idei bune. Toate sunt introduse în computer cu 
variantele lor cu litere mari şi de tot felul. 

Niciuna nu dă vreun rezultat. 


2:01 
1:58 


Din câte văd, vicepreşedinta se holbează înainte, fiind 
concentrată. Oare ce-i trece prin minte acum? 

— Era fugară - nu ştim asta? vorbeşte Carolyn din nou. 

— Da. 

— Ne putem folosi de asta? Ce era cel mai important pentru 
ea? 

Mă uit la Augie şi dau din cap. 

— Voia să se întoarcă acasă, spune Augie. 

— Aşa e, îl aprob. Dar am încercat asta. 

— Poate... Abhazia e lângă Marea Neagră, nu-i aşa? spune 
Carolyn. fi era dor de Marea Neagră? Ceva de genul ăsta? 

Îi spun lui Augie. 

— Asta-i bună. Încearcă „Marea Neagră”, toate variantele. 

În timp ce Augie tastează şi toţi vin cu idei noi, eu o privesc 
doar pe vicepreşedintă, persoana pe care am ales-o să mă 
asiste la conducere în locul multor alţi oameni care ar fi 
acceptat cu bucurie şi m-ar fi servit cu loialitate, aşa cum ar fi 
servit şi ţara asta. 


E stoică, dar îşi tot mişcă ochii, privind peste tot, prin camera 
în care e, cea din centrul de operaţiuni de sub Casa Albă. Aş 
vrea să-i văd faţa mai bine. Aş vrea să ştiu că măcar o apasă 
situaţia asta. 

— Nu e nici „Marea Neagră”, spune Augie. 

Vin mai multe sugestii: 

— Amnistie! 

— Libertate! 

— Familie! 

— Dar unde era casa ei, mai exact? întreabă Carolyn. Dacă 
doar la asta se gândea, dacă era scopul ei... din ce oraş era ea? 

— Are dreptate, spun eu. Ar trebui să ne uităm la asta. Augie, 
unde-a locuit ea? Unde, mai exact? Liz. Ştie cineva? Ştim unde 
naiba a locuit ea? 

Liz spune: 

— Părinţii ei au locuit în oraşul Sokhumi. E considerat capitala 
republicii abhaze. 

— Bine. Liz, pronunţă-i numele pe litere. 

— S-o-k-h-u-m-i. 

— Augie, scrie - Sokhumi. 

— Sunteţi siguri? întreabă Carolyn. 

Mă uit la telefon şi îmi simt inima bătându-mi în gât. 


0:55 
0:52 


O privesc pe vicepreşedintă şi văd că pronunţă ceva. Spune 
ceva, dar nu se aude din cauza celorlalte sugestii... 

— Stop, opriţi-vă cu toţii! le spun. Kathy, ce-ai zis? 

Pare să se pregătească, surprinsă că mă concentrez la ea. 

— Am spus: Încercaţi „Lilly”. 

Sunt dezamăgit. N-ar trebui să mă mir dar, din nu ştiu ce 
motiv, o fac. 

Îi transmit lui Augie. 

— Fă-o! încearcă numele fiicei mele. 


0:32 
0:28 


Augie tastează numele. Dă din cap. Încearcă în alt fel, doar cu 
majuscule. Dă din cap. Încearcă în alt fel... 

— Domnule preşedinte, spune Carolyn. Sokhumi poate fi scris 
în mai multe feluri. Când eram în comitetul pentru informații, l- 
am văzut tot timpul cu doi u, fără o. 

Îmi aplec capul şi închid ochii. Aşa îmi amintesc şi eu că se 
scrie. 

— Nu e nici „Lilly”, spune Augie. 

— S-u-k-h-u-m-i, îi dictez eu. 

El introduce cuvântul. În cameră se face linişte. 


0:10 
0:09 


Degetele lui Augie se ridică de pe tastatură. Îşi ridică mâinile 
în timp ce priveşte ecranul. 


0:04 
0:03 


— Parola a fost acceptată, spune el. Virusul e dezactivat. 


CAPITOLUL 112 

Casey, acum în camera din spate, cu mine, ţinându-şi laptopul 
în mâini, zice: 

— Am primit confirmarea că ordinul de oprire a fost transmis 
în tot sistemul. Virusul s-a oprit. Peste tot. 

— Dar cum rămâne cu computerele şi celelalte dispozitive 
care nu sunt conectate la internet acum? întreb. Ele n-au primit 
mesajul de oprire. 

— Atunci n-au primit nici mesajul de executare, spune Devin. 
Şi nici nu îl vor primi vreodată. Mesajul de oprire e permanent. 

— Dar, chiar şi-aşa, spune Casey, nu o să scap din ochi 
laptopul ăsta. O să privesc ecranul lui ca un şoim. 

Inspir mai adânc ca niciodată un oxigen dulceag şi delicios. 

— Aşadar, nici măcar un singur dispozitiv nu va fi stricat de 
virusul ăsta? 

— Exact, domnule. 

Şi, doar ca să fim siguri, în caz că virusul Suliman ar învia, 
Securitatea Naţională transmite parola „Sukhumi” printr-un 
sistem de răspuns rapid, creat prin diferite ordine executive 
semnate ori de mine, ori de predecesorul meu, ca parte a unui 
sistem îmbunătăţit de combatere a terorismului cibernetic 
industrial. Pe scurt, putem transmite informaţii unui anume 
destinatar, o persoană aleasă din orice companie, la orice oră 
din zi sau din noapte. Fiecare furnizor de internet, fiecare 
guvern statal sau local, fiecare membru al fiecărui sector 
industrial - bănci, spitale, companii de asigurări, producători, cât 
de multe companii mici pe care le-am convins să se înscrie pe 
lista noastră: în câteva secunde, toate vor primi această parolă. 

Parola va fi transmisă şi prin Sistemul Nostru de Alerte de 
Urgenţă, ajungând la fiecare televiziune, la fiecare computer şi 
smartphone. 

Dau din cap, mă îndrept şi simt o emoție neaşteptată. Mă uit 
pe geamul elicopterului Marine One, la un cer ca şerbetul, în 
toate culorile curcubeului, în timp ce soarele apune în această 
sâmbătă. 

Nu ne-am pierdut ţara. 

Pieţele financiare, economiile şi pensiile oamenilor, 
înregistrările asigurărilor, spitalele şi utilităţile publice vor fi 
cruțate. Becurile vor rămâne aprinse. Fondurile reciproce şi 
conturile de economii vor continua să reflecte economiile de o 


viaţă ale oamenilor. Plăţile ajutoarelor sociale şi ale pensiilor nu 
vor fi întrerupte. Scările rulante şi lifturile vor funcţiona. 
Avioanele nu vor rămâne la sol. Mâncarea nu se va strica. Apa 
va rămâne potabilă. Nu va fi nicio criză economică majoră. Nu 
va fi haos. Nu vor fi jafuri şi proteste. 

Am evitat întoarcerea în Evul Mediu. 

Merg în cabina principală, unde îl găsesc pe Alex. 

— Domnule preşedinte, spune el, ne apropiem de Casa Albă. 

Îmi vibrează telefonul. E Liz. 

— Domnule preşedinte, l-au găsit în biroul vicepreşedintei. 

— Telefonul, spun eu. 

— Da, domnule, telefonul persoanei care a comunicat cu Nina. 

— Mulţumesc, Liz. Ne vedem la Casa Albă. Liz? 

— Da, domnule. 

— Adu-ţi cătuşele. 


CAPITOLUL 113 
Suliman Cindoruk stă în căsuţa sigură în care îl puseseră, la 
Baza muntelui Medvenica, holbându-se la telefonul lui, de parcă 
dacă s-ar holba la el ar putea să schimbe ceva. 


„Virusul a fost dezactivat.” 


Prima dată primise un mesaj despre virusul suspendat, la 
doar câteva momente după ce se felicitase pentru că decimase 
Statele Unite în timp ce era în Jeep. Şi, după mai puţin de 
jumătate de oră, primise acest mesaj. Continuă să se holbeze la 
el, de parcă dacă ar face asta l-ar determina să se schimbe încă 
o dată. 

Cum se poate aşa ceva? Virusul era impenetrabil. Erau siguri 
de asta. Augie - Augie era doar un hacker. Nu ar fi putut să-şi 
dea seama cum să-l oprească. 

„Nina”, se gândeşte el. Nina trebuie să fi făcut ceva ca să-l 
saboteze... 

Aude o bătaie rapidă în uşă, apoi aceasta se deschide. Unul 
dintre soldaţi intră, ţinând un coş cu mâncare - o baghetă, 
brânză, o sticlă mare cu apă. 

— Cât timp trebuie să mai stau aici? întreabă Suli. 

Bărbatul privi. 

— Mi s-a spus că mai trebuie să rămâneţi încă patru ore. 

Incă patru ore. Asta ar însemna cam până la miezul nopţii, 
după fusul orar estic - momentul în care virusul era cronometrat 
ca să fie declanşat dacă americanii nu l-ar fi activat mai 
devreme. 

Aşteaptă ca virusul să-şi îndeplinească misiunea înainte să îl 
transporte la destinaţia lui. Îşi verifică din nou telefonul. 


„Virusul a fost dezactivat.” 


— Aveţi vreo... problemă? îl întreabă soldatul. 
— Nu, nu, spune el. Nicio problemă. 


Capitolul 114 

Cobor din Marine One, salutând puşcaşii marini. Menţin 
salutul mai mult ca de obicei. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe 
puşcaşii marini. 

Carolyn era acolo. Mă aştepta. 

— Felicitări, domnule preşedinte! spune ea. 

— Şi ţie, Carrie. Avem multe de discutat, dar am nevoie de un 
minut. 

— Bineînţeles, domnule. 

Încep să alerg, aproape ca la o cursă de viteză, până când 
ajung la destinaţia mea. 

— Tată, o, Doamne... 

Lilly sare din pat, iar cartea din poala ei cade pe podea. 
Ajunge în braţele mele înainte să poată termina propoziţia. 

— Eşti bine, îmi şopteşte ea lângă umăr în timp ce îi mângâi 
părul. Tăticule, am fost aşa de îngrijorată. Eram sigură că se va 
întâmpla ceva rău. Am crezut că o să te pierd şi pe tine... 

Îi tremură tot corpul când o ţin în braţe şi îi spun: 

— Sunt aici, sunt bine, de nenumărate ori, simţindu-i mirosul 
unic şi căldura. Sunt aici şi mă simt mai bine decât m-am simţit 
de multă vreme. Sunt foarte recunoscător şi plin de iubire. 

Nu mai contează nimic în afară de ea. Am multe de făcut dar, 
în acest moment, restul lucrurilor nu mai înseamnă nimic, dispar 
într-o ceaţă, şi tot ce contează e fata mea frumoasă, talentată şi 
dulce. 

— Încă mi-e dor de ea, şopteşte ea. Mi-e dor de ea mai mult 
ca oricând. 

Şi mie mi-e dor de ea. Atât de mult încât îmi vine să plâng. O 
vreau aici chiar acum, să sărbătorim, să mă îmbrăţişeze, să 
spună o glumă şi să mă ia la rost dacă mi se urcă la cap. 

— Tot timpul e cu noi, spun ei. A fost cu mine azi. 

Mă retrag, ţinând-o mai departe de mine şi îi şterg o lacrimă 
de pe faţă. Chipul ei seamănă mai mult ca oricând cu cel al lui 
Rachel. 

— Acum trebuie să plec ca să-mi fac datoria de preşedinte, îi 
spun. 


CAPITOLUL 115 

Stau, uşurat şi obosit, pe canapeaua din Biroul Oval. Încă nu- 
mi vine să cred că s-a terminat. 

Bineînţeles, nu s-a terminat cu adevărat. Acum urmează 
partea cea mai grea. 

Lângă mine stă Danny, care mi-a adus un pahar de Bourbon - 
băutura pe care mi-o datorează după ce a pierdut pariul cu 
moneda. Nu spune multe, ştie că trebuie să mă liniştesc după 
toate întâmplările prin care am trecut. E aici doar ca să fie 
alături de mine. 

Vicepreşedinta încă e în centrul de operaţiuni, în camera 
aceea, sub pază. Nu ştie de ce. Nimeni nu i-a spus de ce. 
Probabil că transpiră chiar acum din cauza îngrijorării. 

Asta e bine. Am s-o las să transpire. 

Sam Haber m-a informat tot timpul. Vechea zicală „nicio veste 
înseamnă o veste bună” nu a fost nicicând mai adevărată. 
Virusul e dezactivat. Nu ne-a făcut surprize, nu a pornit din nou 
brusc, într-un fel dramatic. Dar avem oameni care îl urmăresc, 
care stau aplecaţi deasupra computerelor ca nişte părinţi 
protectori. 

La posturile de ştiri se vorbeşte doar despre virusul Suliman. 
Toate au o bandă în partea de sus a ecranului pe care scrie 
PAROLA: SUKHUMI. 

— Am nişte treburi neterminate, îi spun lui Danny. Trebuie să 
te dau afară. 

— Bine. Se ridică de pe canapea. Apropo, plănuiesc să-mi 
asum meritele pentru tot. Discursul de încurajare pe care ţi l-am 
ţinut a făcut toată diferenţa. 

— Fără îndoială. 

— Cel puţin aşa o să-mi amintesc eu că a fost totul. 

— Aşa să faci, Daniel. Aşa să faci. 

Îmi rămâne zâmbetul pe faţă în timp ce Danny iese. Apoi apăs 
pe butonul de pe telefonul meu şi îi spun secretarei mele, JoAnn, 
că vreau să o văd pe Carolyn. 

Carolyn intră. Arată foarte obosită, dar toţi suntem aşa. 
Nimeni n-a dormit azi-noapte şi cu stresul din ultimele douăzeci 
şi patru de ore... luând toate aceste lucruri în considerare, 
Carolyn arată mai bine decât cei mai mulţi dintre noi. 

— Directoarea Greenfield e aici, spune ea. 


— Ştiu. l-am cerut să aştepte. Dar vreau să vorbesc prima 
dată cu tine. 

— Bine, domnule. 

Intră şi ia loc pe un scaun, vizavi de canapea. 

— Tu ai făcut-o, Carrie. Tu ai rezolvat problema. 

— Domnule preşedinte, dumneavoastră aţi făcut asta, nu eu. 

Ei bine, aşa funcţionează chestia asta. La bine sau la rău, 
preşedintele e tot timpul cel responsabil. Dacă echipa mea 
câştigă, atunci e meritul preşedintelui. Dar amândoi ştim cine a 
ghicit parola. 

Pufnesc, încă sunt nervos. 

— Carrie, am dat-o în bară, îi spun, când am ales-o pe Kathy 
Brandt ca parteneră la conducere. 

Ea nu se grăbeşte să mă contrazică. 

— Domnule, din punct de vedere politic, era logic. 

— De-asta am făcut-o. Din motive politice. Nu ar fi trebuit să o 
fac. 

Nu mă contrazice nici de data asta. 

— Ar fi trebuit să-mi aleg un partener la conducere bazându- 
mă pe meritele lui. Şi cred că amândoi ştim pe cine ar fi trebuit 
să aleg dacă mă bazam pe merite. Pe cea mai inteligentă 
persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Cea mai disciplinată. 
Cea mai talentată. _ 

| se înroşesc obrajii. Intotdeauna respinge laudele şi atenţia. 

— În schimb, ţi-am dat ţie cea mai grea slujbă din 
Washington. Cea mai ingrată. 

Dă din mână, stingherită din cauza laudelor şi se înroşeşte 
mai tare. 

— Domnule preşedinte, este o onoare să vă servesc cu 
absolut tot ce aveţi nevoie. 

lau o ultimă înghiţitură, una mare, din Bourbonul rămas în 
paharul meu şi îl pun jos. 

— Domnule, pot să vă întreb - ce veţi face cu vicepreşedinta? 

— Ce crezi că ar trebui să fac cu ea? 

Se gândeşte la asta, dând din cap dintr-o parte într-alta. 

— Pentru binele ţării noastre, spune ea, nu aş acuza-o. l-aş 
oferi o ieşire discretă. l-aş cere să demisioneze, aş lăsa-o să vină 
cu O scuză şi nu aş spune nimănui ce a făcut. Aş încheia toată 
chestiunea cu discreţie. Chiar acum, poporul american aude că 
o echipă talentată de securitate naţională, condusă de 


dumneavoastră, ne-a salvat de la un mare dezastru. Nimeni nu 
vorbeşte despre un trădător sau despre o trădare. E o poveste 
pozitivă, ce serveşte ca avertisment, dar una cu un final fericit. 
Ar trebui să o lăsăm aşa. 

M-am gândit la asta. 

— Problema e, îi spun eu, că înainte să fac asta trebuie să ştiu 
de ce. 

— De ce a făcut-o, domnule? 

— Nu a fost mituită. Nu era şantajată. Nu a vrut să ne distrugă 
tara. Nici măcar nu a fost ideea ei. A fost ideea Ninei şi a lui 
Augie. 

— Cum putem fi siguri de asta? întreabă ea. 

— Ooo, da, spun eu. Nu ştii despre telefon. 

— Ce telefon, domnule? 

— In haosul de pe urmă, FBI a accesat al doilea telefon găsit 
în furgoneta Ninei. Au descoperit multe mesaje. Un schimb de 
mesaje dintre Nina şi Benedict Arnold al nostru. 

— Of, Doamne! spune ea. Nu, n-am ştiut. 

Dau din mână. 

— Nina şi Augie au fost prinşi în ceva mult mai grav decât ar fi 
vrut ei. Când au înţeles însă ce distrugere masivă ar putea 
provoca, au fugit de la Suliman. Ne-au trimis virusul „cucu-bau” 
ca să ne atragă atenţia asupra problemei, apoi au venit aici ca 
să facă un târg: dacă obţineam amnistia de la republica 
georgiană pentru Nina, ea ne dezactiva virusul. 

— Dar trădătoarea noastră - Benedict Arnold al nostru? Ea a 
fost doar intermediara. Ea e doar persoana pe care au 
contactat-o. Nu a fost un complot pe care l-a făcut ea. Ea 
încerca să o convingă pe Nina să se predea unei ambasade 
americane. l-a cerut Ninei să dezactiveze virusul. 

— Dar nu ne-a zis nimic, spune Carolyn. 

— Exact. Cred, din ce am citit, că şi-a dat seama că din ce 
comunica mai mult cu Nina şi nu spunea nimănui, cu atât mai 
adâncă era groapa în care se afunda. Aşa că a vrut să iasă din 
linia directă de comunicaţie. l-a dat Ninei codul „Evul Mediu” ca 
să mă poată contacta direct - prin Lilly - şi ca să o pot lua în 
serios. 

— Asta... cred că are o logică, precizează Carolyn. 

— Dar asta e problema - nu are nicio logică, îi spun. Pentru 
că, atunci când Nina mi-a transmis codul „Evul Mediu”, am ştiut 


că am un luda în cercul meu apropiat. Ea trebuia să ştie că voi 
răscoli cerul şi pământul ca să găsesc trădătorul. Ea era unul 
dintre cei opt suspecți. 

Carolyn clatină din cap, gândindu-se la asta. 

— Carrie, de ce ar fi făcut asta? De ce ar provoca astfel de 
suspiciuni? Kathy Brandt are multe defecte, dar nu e proastă. 

Carolyn îşi deschide braţele. 

— Uneori... oamenii deştepţi fac lucruri prosteşti? 

Niciodată nu s-au spus nişte vorbe mai adevărate. 

— Permite-mi să-ţi arăt ceva, îi spun. 

Mă întind după un dosar cu însemnul FBI. l-am cerut lui Liz 
Greenfield să-mi printeze două copii ale transcrierii mesajelor. Îi 
înmânez lui Carolyn transcrierea primelor trei zile - vineri, 
sâmbătă şi duminică, primele zile despre care am citit. 

— Citeşte, îi zic, şi spune-mi cât de „proastă” e trădătoarea 
noastră. 


CAPITOLUL 116 

— Aveţi dreptate! Carolyn îşi ridică bărbia, după ce a citit 
transcrierile mesajelor din acele trei zile. Nu a fost ceva plănuit 
de ea. Dar... astea nu pot fi toate transcrierile. Se termină 
duminică, cu promisiunea de a-i spune Ninei codul. 

— Aşa e, mai sunt şi alte transcrieri. li dau următoarea foaie. 
Asta e de luni, 7 mai. De acum şase zile. Din ziua în care Nina i- 
a şoptit lui Lilly la ureche codul „Evul Mediu”. 

Carolyn ia transcrierea şi începe să o citească. Citesc şi eu de 
pe copia mea. 


Luni, 7 mai 

A/N: Bulevardul Pennsylvania, nr. 1 600 
Nina: Locaţie necunoscută 

** Timp: la fusul orar estic** 


Nina (7:43 AM): Am ajuns în Paris. Am venit aici chiar dacă 
nu mi-ai spus codul!! O să mi-l spui sau nu? Cred că m-a urmărit 
cineva noaptea trecută. Să ştii că Suli încearcă să mă omoare. 

A/N (7:58 AM): M-am gândit mult la asta azi-noapte şi cred 
că trebuie să avem încredere una în cealaltă cu adevărat. lar 
asta înseamnă că va trebui să-mi spui cum să opresc virusul. 

Nina (7:59 AM): Am mai trecut prin asta. Hm... NU!!! De 
câte ori trebuie să-ţi spun??? Poţi să pronunţi cuvântul 
„avantaj"?!? 

A/N (8:06 AM): Chiar tu ai spus că eşti în pericol. Dacă nu 
ajungi până aici? Dacă ţi se-ntâmplă ceva? Atunci nu vom mai 
putea opri virusul. 

Nina (8:11 AM): În clipa în care o să-ţi spun cum să opreşti 
virusul, nu o să mai însemn nimic pentru tine. E singurul meu 
avantaj. 

A/N (8:15 AM): Nici acum nu înţelegi? Nu pot spune nimănui 
că noi am vorbit. Cum aş putea explica faptul că ştiu cum să 
opresc virusul fără să dezvălui că am vorbit cu tine în ultimele 
zile? În momentul în care aş dezvălui asta, m-aş arde. Ar trebui 
să demisionez. Probabil că aş ajunge şi la închisoare. 

Nina (8:17 AM): Dacă asta e adevărat, atunci de ce vrei să 
ştii? Dacă nu vei folosi niciodată informaţia? 

A/N (8:22 AM): Pentru că, dacă ţi se întâmplă ceva şi nu 
există alt mod de a opri virusul, atunci am să o fac eu. Ca să 


salvez ţara noastră. Altfel nu aş putea trăi cu conştiinţa 
împăcată. Dar aş face asta doar în cel mai rău caz. Aş prefera să 
vii, să te întâlneşti cu preşedintele, să te ocupi tu de problemă şi 
să nu mă amesteci în treaba asta. 

Nina (8:25 AM): Orice-ar fi, nu o să fac asta. 

A/N (8:28 AM): Atunci, adio şi mult noroc. Ori ai încredere în 
mine, ori uiţi de treaba asta. 


Urmează o pauză lungă, de trei ore. Apoi: 


Nina (11:43 AM): Sunt aici, la Sorbona. O văd pe fiica 
preşedintelui. Spune-mi codul sau plec pentru totdeauna. 

A/N (11:49 AM): Spune-mi cum să opresc virusul şi îţi dau 
codul. Dacă nu faci asta, să nu mă mai contactezi niciodată. 

Nina (12:09 PM): Veţi avea posibilitatea să introduceţi o 
parolă înainte de declanşare. Într-o fereastră de treizeci de 
minute. Introduceţi acel cuvânt şi adio virus. Dacă mă păcăleşti, 
doamnă, jur că voi spune tuturor cine eşti. 

A/N (12:13 PM): Nu te voi păcăli. Vreau ca tu să reuşeşti! 
Noi două ne dorim acelaşi lucru. 

A/N (12:16 AM): Uite, ştiu că îţi asumi un mare risc. Şi eu la 
fel. Ştiu cât eşti de speriată. Eu sunt îngrozită! Suntem împreună 
în treaba asta, puştoaico. 


Recompensă şi pedeapsă. A manipulat-o pe Nina. Şi-a dat 
seama că Nina era sub o presiune foarte mare şi avea nevoie de 
ea mai mult decât avea nevoie ea de Nina. Nina era o teroristă 
cibernetică foarte talentată, o scriitoare de coduri de elită, dar 
nu se putea compara cu cineva obişnuit cu negocierile la nivel 
înalt pe scena lumii. Răspunsul a venit după aproape zece 
minute: 


Nina (12:25 PM): Parola e Sukhumi. 
A/N (12:26 PM): Codul e „Evul Mediu”. 


Carolyn îşi ridică privirea pe de foaie. 

— A ştiut, spune ea. A ştiut parola de luni. 

Eu nu spun nimic. Aş vrea să am mai mult Bourbon, dar 
doamna doctor Lane probabil m-ar mustra şi pentru un singur 
pahar. 


— Dar - staţi puţin! Domnule preşedinte, când aţi citit asta? 

— Acea pagină - cea cu transcrierea de luni? N-am citit-o 
până când nu am ajuns în Marine One, după ce puşcaşii marini 
mi-au recuperat telefonul. 

Ea priveşte în altă parte, punând totul cap la cap. 

— Aşadar, la ultima conferinţă pe care am făcut-o, când eraţi 
în Marine One, când ne-am adunat cu toţii să discutăm în jurul 
tastaturii, în timp ce trecea timpul... 

— Ooo, da, o aprob. Deja ştiam parola. Devin deja a introdus- 
o. Criza era deja terminată. Devin şi Casey erau pe jumătate 
leşinaţi de epuizare şi de uşurare, în timp ce eu eram în 
compartimentul din spate, cu Augie, şi vorbeam cu voi toţi. 

Carolyn se holbează la mine. 

— Deja aţi dezactivat virusul? 

— Da, Carrie. 

— Şi toată chestia aia cu cronometrul şi cu noi toţi care 
propuneam sugestii pentru a fi tastate... a fost un şiretlic? 

— Ceva de genul acesta. Mă ridic de pe canapea, dar nu mă 
ţin bine picioarele şi simt că-mi ia foc faţa. În ultimele ore, am 
fost într-un montagne russe de îngrijorare, uşurare şi 
recunoştinţă. 

Dar acum sunt doar nervos. 

Merg până la biroul Resolute, uitându-mă la fotografiile cu 
Rachel, Lilly, părinţii mei, familia Duncan şi familia Brock la 
Camp David, unde copiii lui Carolyn purtau pălării ridicole de 
marinari. 

Imi umplu paharul cu încă două degete de Bourbon şi dau 
băutura pe gât. 

— Domnule, vă simţiţi bine? 

Aşez paharul mai zgomotos decât aş fi vrut. 

— Carrie, mai am mult până să mă simt bine. N-aş putea să 
văd când o să-mi fie bine nici cu un telescop. Vezi tu, asta e 
problema. 

Cu falca încleştată, ocolesc biroul şi mă sprijin de el. 

— Ai dreptate când spui că oamenii deştepţi fac prostii, îi 
spun. Dar Kathy ar trebui să fie nebună de legat ca să-i spună 
Ninei despre „Evul Mediu” şi să atragă suspiciunea în direcţia ei. 
Riscul de a fi prinsă era mult prea mare. Ar fi putut să găsească 
altă cale prin care Nina să ajungă la mine. Ceva. Ceva mai bun 
decât asta. 


Carolyn îşi ridică sprâncenele. Se gândeşte, dar nu pare să ia 
o hotărâre. 

— Domnule... ce vreţi să spuneţi? 

— Ideea e, că oricine i-a spus Ninei despre „Evul Mediu” voia 
ca oamenii din cercul meu apropiat să fie suspectaţi. 

Faţa lui Carolyn se strâmbă din cauza confuziei. 

— Dar cine... ar vrea ca ei să fie bănuiţi de aşa ceva? întreabă 
ea. Şi de ce? 


CAPITOLUL 117 

— Oh, motivul nu e atât de greu de înţeles, nu-i aşa? Sau 
poate că e. Gesticulez cu mâinile, plimbându-mă în jurul Biroului 
Oval. Mie sigur mi-a scăpat. Cine ştie? Poate că sunt cel mai 
prost om care a deţinut vreodată funcţia asta. 

Sau poate pentru că singurul lucru care lipseşte din capitala 
noastră - încrederea - e ceva ce eu posed cu abundență. 
Increderea te poate orbi. M-a orbit şi pe mine. 

Trec pe lângă masa de lângă canapea, unde stătuse Nina ieri, 
uitându-se la fotografia cu Lilly şi cu mine pe peluza Casei Albe, 
venind de la Marine One. 

Carolyn, cu fruntea încruntată, spune: 

— Eu... nu înţeleg, domnule. Nu pot să-mi imaginez de ce ar 
vrea cineva ca dumneavoastră să ştiţi că a existat un trădător. 

Lângă acea fotografie, e o poză cu mine şi cu Carolyn din 
noaptea în care am fost ales preşedinte, în care pozam pentru 
aparatul de fotografiat, în timp ce ne strângeam în braţe. Ridic 
acea fotografie şi îmi amintesc cât de năuciţi ne-am simţit, cât 
de copleşiţi şi binecuvântaţi. 

Apoi lovesc de masă fotografia înrămată, spărgându-i sticla şi 
rupându-i rama. 

Carolyn aproape că sare de pe scaun. 

— Fii atentă la asta, îi spun, în timp ce mă holbez la imaginea 
spartă a mea şi a şefei cancelariei mele. Scurgerea de informaţii 
îndreaptă suspiciunea spre echipa mea de securitate naţională. 
O persoană din cercul meu apropiat, cineva cu un rang foarte 
înalt - să zicem, vicepreşedinta Statelor Unite - e învinuită 
pentru asta. E o ţintă uşoară. A fost neloială. Sincer, mi-a stat ca 
un spin în coastă. Aşa că, bineînţeles că va fi dată afară. Va 
pleca. Va demisiona ruşinată. Poate va fi acuzată, poate nu - dar 
va pleca, asta e ideea. Dar cineva trebuie să-i ia locul, nu-i aşa? 
Nu-i aşa? izbucnesc. 

— Da, domnule, şopteşte Carolyn. 

— Exact! Şi cine o va înlocui? Ei bine, ce-ai zice de eroina 
poveştii? Persoana care a venit cu parola în timpul numărătorii 
inverse? Cineva care sigur crede că ar fi trebuit să fie 
vicepreşedintă de la început? 

Carolyn Brock se ridică de pe scaun, holbându-se la mine, ca 
o căprioară în lumina farurilor, cu gura deschisă. Dar nu spune 
un cuvânt. Nu există cuvinte pentru aşa ceva. 


— Ultima conferinţă cu echipa de securitate în timpul 
numărătorii inverse, îi spun. Cum i-ai zis, şiretlic? A fost un test. 
Voiam să văd cine va veni cu parola. Ştiam că unul dintre voi o 
va face. 

Duc o mână la faţă şi îmi ciupesc rădăcina nasului. 

— M-am rugat. lţi jur pe mormântul soţiei mele că m-am 
rugat. M-am rugat: Să fie oricine în afară de Carrie. 

Alex Trimble intră în cameră cu adjunctul lui, Jacobson, şi se 
aşază drepţi lângă perete. Apoi intră în cameră directoarea FBI, 
Elizabeth Greenfield. 

— Carrie, ai fost inteligentă până la final, îi spun. Ne-ai împins 
spre aflarea numelui oraşului natal al Ninei, fără să ni-l spui 
chiar tu. 

Carolyn îşi schimbă expresia rănită. Clipeşte încordată şi 
încearcă să-şi amintească. 

— Intenţionat l-aţi pronunţat greşit. 

— Şi tu ne-ai corectat, spun eu. Sukhumi cu doi u. 

Carolyn închide ochii. 

Îi fac un semn din priviri lui Liz Greenfield. 

— Carolyn Brock, spune ea, sunteţi arestată pentru 
suspiciunea de încălcare a Actului de Spionaj şi pentru 
conspirație în scopul comiterii trădării. Aveţi dreptul să nu 
spuneţi nimic. Tot ce spuneţi poate şi va fi folosit împotriva 
dumneavoastră. 


CAPITOLUL 118 

— Staţi puţin! Staţi! 

Formalismul directoarei Greenfield, menţionarea arestării şi 
citirea avertismentului Miranda declanşează un mecanism de 
apărare în Carolyn, care îşi întinde mâinile, făcând un gest ce 
înseamnă „stop”. 

Se întoarce spre mine. 

— Nina a vrut să se întoarcă acasă. Era logic. Doar pentru că 
ştiu cum se scrie corect numele unui oraş din Europa de Est 
înseamnă că sunt o trădătoare? Nu puteţi... zău, domnule 
preşedinte, după ce-am trecut prin atâtea... 

— Nici să nu-ndrăzneşti, strig eu. Niciunul dintre lucrurile prin 
care am trecut nu îţi dă dreptul să faci ce ai făcut. 

— Vă rog, domnule preşedinte. Putem să... doar să - vorbim 
între patru ochi? Două minute. Pot să primesc măcar două 
minute? Nu merit nici măcar atât? 

Liz Greenfield se îndreaptă spre Carolyn, dar eu ridic o mână. 

— Dă-ne două minute. Cronometrează-ne, Liz! O sută 
douăzeci de secunde. Atât primeşte. 

Liz mă priveşte fix. 

— Domnule preşedinte, nu e o idee bună să... 

— O sută douăzeci de secunde! Arăt spre uşă. Plecaţi! Toţi! 

O privesc pe Carolyn în timp ce Serviciul Secret şi directoarea 
FBI ies din Biroul Oval. Pot doar să-mi imaginez la ce se 
gândeşte. La copiii ei, la soţul ei, Morty. La urmărirea penală. La 
dizgrație. La o cale de scăpare. 

— Poţi să-ncepi, îi spun când rămânem singuri. 

Carolyn trage adânc aer în piept, întinzându-şi mâinile de 
parcă ar încadra o soluţie. 

— Gândiţi-vă la ce s-a-ntâmplat astăzi. V-aţi salvat ţara. Aţi 
scăpat definitiv de ameninţarea punerii sub acuzare. Lester 
Rhodes se va ascunde într-un colţ şi îşi va suge degetul ca un 
bebeluş. Vă va creşte popularitatea în sondaje într-un mod 
spectaculos. Veţi avea un mandat mai grozav ca oricând. 
Gândiţi-vă la ce puteţi face în următorul an şi jumătate apoi în 
următorii cinci ani şi jumătate. Gândiţi-vă la locul 
dumneavoastră în istorie. 

Dau din cap. 

— Dar... 


— Dar imaginaţi-vă ce se va întâmpla dacă faceţi asta, 
domnule. Dacă mă acuzaţi de asta. Dacă mă ruinaţi în public. 
Credeţi că-mi voi lua, pur şi simplu, leacul, ca o fetiţă cuminte? 
Işi pune o mână pe piept, îşi înclină capul şi mă priveşte semet. 
Credeţi că nu voi riposta? Cum a fost căutarea prin biroul 
vicepreşedintei? Aţi găsit ceva bun? 

Ei bine, privirea jalnică de căprioară în lumina farurilor a 
dispărut de mult. A aruncat mănuşile. S-a gândit la toate. 
Bineînţeles. A luat în considerare fiecare posibilitate. Carolyn 
Brock e formidabilă. 

— Ai avut douăzeci de ocazii ca să pui telefonul acela în biroul 
ei, îi spun. Pentru numele lui Dumnezeu, Kathy nu ar fi fost atât 
de proastă încât să lase acel telefon în spatele unei biblioteci. L- 
ar fi spart într-o sută de bucăţi. 

— Aşa spuneţi dumneavoastră, răspunde ea. Avocaţii mei vor 
spune altceva. Dacă mă veţi da în judecată pentru trădare, 
atunci eu o voi da pe ea în judecată pentru trădare. Domnule 
preşedinte, fiţi atent la ce faceţi. 

— Nu-mi pasă, îi răspund. 

— Ooo, ba da, vă pasă, răspunde ea, ocolind biroul. Pentru că 
vreţi să faceţi lucruri bune în slujba asta. Nu doriţi ca tocmai cea 
mai mare victorie a dumneavoastră să se transforme într-un 
scandal. „Trădare la Casa Albă.” Cine a fost trădătoarea - cea 
mai apropiată consilieră sau vicepreşedinta în funcţie? Cui îi 
pasă? Dumneavoastră ne-aţi ales pe amândouă. Judecata 
dumneavoastră va fi pusă la îndoială. Acest succes extraordinar 
şi fără precedent se va transforma în cel mai rău lucru care vi s- 
a întâmplat vreodată. i-am rănit sentimentele, Jon? Ei bine, 
treci naibii peste asta. 

Vine spre mine, cu mâinile unite ca într-o rugăciune. 

— Gândiţi-vă la ţară. Gândiţi-vă la oamenii care au nevoie ca 
dumneavoastră să fiţi un preşedinte bun - la naiba, un 
preşedinte grozav. 

Eu nu spun nimic. 

— Dacă îmi faceţi asta, spune ea, mandatul dumneavoastră 
de preşedinte e terminat. 

Liz Greenfield intră din nou în cameră şi se uită la mine. 

lar eu mă uit la Carolyn. 

— Liz, mai lasă-ne două minute, o rog. 


CAPITOLUL 119 

E rândul meu. 

— Vei pleda vinovată, îi spun lui Carolyn atunci când 
rămânem din nou singuri. Judecata mea va fi criticată, aşa cum 
ar trebui să fie, pentru că te-am angajat. O să mă descurc cu 
asta. E o problemă politică. Wu voi ascunde mizeria sub covor şi 
nici nu te voi lăsa să pleci în linişte. Şi ve; pleda vinovată. 

— Domnule pre... 

— Carrie, au murit agenţi ai Serviciului Secret. A murit Nina. 
Şi eu aş fi putut fi ucis foarte uşor. Nu ascundem asemenea 
mizerii sub covor în ţara asta. 

— Domnule... 

— Vrei să ajungi la proces? Atunci poţi să explici cum a ajuns 
primul bilet în mâinile lui Kathy Brandt când Nina era în Europa, 
iar Kathy aici, în Washington? Ce-a făcut, l-a trimis prin e-mail? 
L-a trimis într-un pachet, prin FedEx? Nu ar fi trecut de 
securitatea noastră. Dar tu, şefa cancelariei, erai la sfârşitul 
călătoriei tale prin Europa, în Sevilla. Nina ar fi putut intra în 
hotelul în care stăteai şi ar fi putut să ţi-l dea. Nu crezi că avem 
montajul camerelor de supraveghere? Ni l-a trimis guvernul 
spaniol. În ultima zi în care am fost în Spania, cu câteva ore 
înainte să plecăm, Nina a intrat în hotel şi a plecat după o oră. 

Flacăra din ochii ei pare să se stingă. 

— Şi cât timp va dura până când vom reuşi să interceptăm şi 
să descifrăm mesajul pe care i l-ai trimis lui Suliman Cindoruk? 

Mă priveşte îngrozită. 

— FBI şi Mossad îl caută chiar acum. L-ai avertizat, nu-i aşa? 
Planul tău nu ar fi funcţionat dacă Nina ar fi supravieţuit. Dacă 
ar fi trăit, dacă eu şi Augie am fi urcat în furgoneta ei, la 
stadionul de baseball, aş fi ajuns la o înţelegere cu ea. l-aş fi 
convins pe georgieni să o primească din nou în ţara lor, ea mi-ar 
fi spus parola, tu nu ai fi fost eroina, iar Kathy nu ar fi ajuns 
tapul ispăşitor. Şi, cine ştie? Poate că Nina te-ar fi predat, până 
la urmă. 

Carolyn îşi acoperă faţa cu o mână, pentru că devenise 
realitate cel mai negru coşmar al ei. 

— Tu ai şti mai bine ca oricine cum să-l contactezi pe Suliman. 
Tu ai aranjat prima convorbire telefonică prin intermediarii 
noştri din Turcia. Ai fi putut să o faci din nou. Carrie, ea ţi-a spus 
totul. Am citit şi restul mesajelor. Ţi-a spus tot programul ei. Ţi-a 


spus despre Augie, stadionul de baseball, declanşarea virusului 
de la miezul nopţii. A avut încredere în tine. Carrie, ea a avut 
încredere în tine şi tu ai ucis-o. 

Asta pare să fie picătura ce umple paharul. Carolyn îşi pierde 
cumpătul şi izbucneşte în lacrimi, în timp ce îi tremură tot 
corpul. 

In cele din urmă, sunt mai mult trist decât furios. Noi doi am 
trecut prin foarte multe împreună. Ea mi-a trasat calea spre 
preşedinţie, m-a ajutat să mă feresc de pericolele din 
Washington, a pierdut nenumărate ore de somn şi mult timp pe 
care ar fi putut să-l petreacă împreună cu familia ei doar ca să 
se asigure că totul funcţiona cu eficienţă maximă în Biroul Oval. 
Ea e cea mai bună şefă de cancelarie pe care aş fi putut visa să 
o am. 

După o vreme, nu-i mai curg lacrimile. Tresare şi îşi şterge 
faţa. Dar încă îşi ţine capul aplecat şi faţa acoperită cu o mână. 
Nu mă poate privi în ochi. 

— Nu te mai purta ca un banal suspect de crimă, îi spun. Şi ia 
decizia corectă. Nu suntem într-o sală de judecată. Suntem în 
Biroul Oval. Carrie, cum ai putut să faci asta? 

— Spune bărbatul care a ajuns preşedinte. 

Cuvintele sunt pronunţate de o voce pe care nu o recunosc, o 
voce pe care nu am mai auzit-o niciodată, o parte a lui Carolyn, 
pe care a reuşit să o ascundă de mine în toţi anii pe care i-am 
petrecut împreună. Işi înalţă capul dintre mâini şi mă priveşte 
direct, cu faţa strâmbată din cauza agoniei şi a amărăciunii, aşa 
cum nu am mai văzut-o până acum. 

— Spune bărbatul care nu şi-a văzut cariera politică distrusă 
doar pentru că a spus un cuvânt vulgar în faţa unui microfon. 

Niciodată n-am văzut asta. N-am observat invidia, 
resentimentele şi amărăciunea care s-a acumulat în ea. E unul 
dintre riscurile acestei meserii, de a candida la preşedinţie şi, 
apoi, de a fi preşedinte. Tot timpul eşti în centrul atenţiei. În 
fiecare minut al fiecărei ore din zi, contează doar ce e mai bun 
pentru candidat, doar nevoile candidatului, cum poate fi ajutat 
candidatul, singura persoană a cărui nume e pe buletinul de vot. 
Apoi, după ce devii preşedinte, e la fel, în fiecare zi, doar că mai 
rău. Bineînţeles, am socializat. l-am cunoscut familia. Dar mi-a 
scăpat asta complet. Era bună la slujba ei. Chiar am crezut că 
era mândră de lucrurile bune pe care le făceam, că provocările 


o entuziasmau, că munca îi făcea plăcere şi că se simţea 
împlinită de ea. 

— Presupun... Râde cu amărăciune. Presupun că oferta de 
iertare nu mai e valabilă. Pare jenată să o sugereze. 

Cât de repede s-a prăbuşit. A intrat în camera asta, aşteptând 
să fie numită în funcţia de vicepreşedintă, să fie eroina 
momentului, iar acum doar se roagă să scape de închisoare. 

Liz Greenfield se întoarce. De data asta, îi fac semn să între. 

Carolyn nu se împotriveşte deloc atunci când e arestată de 
FBI. 

Se uită înapoi, în direcția mea, în timp ce e scoasă din Biroul 
Oval, dar nu e în stare să mă privească în ochi. 


CAPITOLUL 120 
— Nu! Nu! 
Suliman Cindoruk se holbează la telefonul lui, citind „ultimele 
ştiri” de pe diverse site-uri, variaţii ale aceluiaşi titlu. 


„AR FI DISTRUS AMERICA” 
STATELE UNITE ÎMPIEDICĂ UN ATAC CIBERNETIC LETAL 
STATELE UNITE OPRESC UN VIRUS CIBERNETIC FOARTE 

PERICULOS j 
VIRUSUL „FIILOR JIHADULUI”, CARE AVEA CA ŢINTĂ STATELE 

UNITE, A FOST OPRIT 


Fiecare articol transmite ştiri despre o parolă - „Sukhumi” - 
care va opri activarea virusului. 

Sukhumi. Nu mai are nicio îndoială acum. Fusese Nina. Ea 
instalase o parolă de anulare. 

Îşi întoarce repede capul spre fereastra casei secrete. Vede 
doi soldaţi care încă mai stau în Jeepurile de afară, aşteptând 
următoarele instrucţiuni. 

Dar oamenii care îl aduseseră acolo nu vor aştepta până la 
miezul nopţii, după fusul orar estic, ca să confirme succesul sau 
eşecul virusului. Nu şi dacă citesc ştirile. 

Îşi scoate pistolul, ascuns în şosetă, încărcat cu un singur 
cartuş. 

Apoi găseşte o uşă în partea dinspre curtea din spatele casei 
şi munte. Pune mâna pe clanţă, dar e încuiată. Se uită prin 
camera cu puţină mobilă şi găseşte o măsuţă de sticlă. O aruncă 
pe fereastră. Îşi foloseşte arma ca să dea jos cioburile ascuţite 
de sticlă rămase în fereastră. 

Aude cum se deschide uşa din faţa casei. Sare pe fereastră cu 
capul înainte, ţinând strâns arma de parcă viaţa lui ar depinde 
de ea. Aleargă spre copaci, spre frunziş, ca să se ascundă în 
întunericul dinaintea zorilor. 

Ei îl strigă, dar el nu se opreşte. Loveşte ceva cu piciorul - 
rădăcina unui copac - şi se rostogoleşte înainte, rămânând fără 
suflare când cade la pământ. Vede stele verzi şi îi sare arma din 
mână. 

Ţipă de durere când un glonţ îi găureşte talpa pantofului. Se 
târăşte înainte, spre dreapta, dar alt glonţ împrăştie frunzele pe 


lângă subsuoara lui. Pipăie cu mâna prin jur, dar nu-şi găseşte 
arma. 

Vocile lor se aud tot mai aproape, strigă la el într-o limbă pe 
care nu o înţelege şi îl avertizează. 

Nu-şi găseşte arma cu un singur glonţ, care ar putea sfârşi 
totul. Acum ştie că are curajul să o facă. Nu va fi prins de ei. 

Dar nu ajunge la armă, nu o găseşte. 

Inspiră adânc şi ia o hotărâre. 

Se ridică în picioare, se întoarce cu faţa la ei şi cu mâinile 
goale unite, îndreptate spre cei doi bărbaţi. 

Dar ei îşi descarcă puştile în pieptul lui. 


CAPITOLUL 121 

La subsol, deschid uşa şi stau în pragul camerei unde a 
aşteptat vicepreşedinta. Când mă vede, aceasta se ridică în 
picioare. 

— Domnule preşedinte, îmi spune ea, mai mult nesigură. Are 
cearcăne. Arată obosită şi stresată. la o telecomandă şi 
amuţeşte televizorul cu ecran plat de pe perete. Mă uitam... 

Da, la posturile de ştiri prin cablu. Se uita la ele nu ca al 
doilea cel mai important demnitar din ţară, ci ca un cetăţean 
obişnuit. Pare mai mică din cauza acestui fapt. 

— Felicitări! îmi spune. 

Eu nu-i răspund, doar dau din cap. 

— Domnule, n-am fost eu. 

Mă uit din nou la televizor, unde apar tot timpul ultimele ştiri 
despre virusul Suliman şi parola pe care am descoperit-o. 

— Ştiu, îi răspund. 

Se lasă în jos, uşurată. 

— Cererea ta de demisie mai e valabilă? o întreb. 

Îşi lasă capul în jos. 

— Domnule preşedinte, dacă doriţi să demisionez, o voi face 
oricând doriţi. 

— Asta vrei? Să demisionezi? 

— Nu, domnule, nu vreau asta. Îşi ridică privirea încet spre 
mine. Dar, dacă nu aveţi încredere în mine... 

— Ce-ai face dacă rolurile ar fi inversate? o întreb. 

— Aş accepta demisia. 

Nu mă aşteptam la asta. Îmi încrucişez braţele şi mă reazem 
de cadrul uşii. 

— Am spus nu, domnule preşedinte. Cred că deja ştiţi asta 
dacă mi-aţi pus un microfon în limuzină. 

Nu am făcut asta. FBI nu a putut să ajungă la ea fără să îi 
anunţe echipa de agenţi de la Serviciul Secret. Dar ea nu ştie 
lucrul acesta. 

— Oricum, vreau să aud asta de la tine, îi spun. 

— l-am zis lui Lester că nu voi aduna cele douăsprezece voturi 
din partea noastră, de care avea nevoie în Senat. l-am spus că 
aş face orice altceva, dar nu puteam să întrec limita aceea. Ca 
să fiu sinceră, am... am învăţat ceva despre mine însămi. 

— Asta e grozav, Kathy. Dar nu suntem într-un episod din Dr. 
Phill. Ai fost neloială doar pentru că ai acceptat acea întâlnire. 


— Aşa e, sunt de acord. Îşi uneşte mâinile şi mă priveşte. Nu 
m-au întrebat despre Lester atunci când am fost testată cu 
detectorul de minciuni. 

— Pentru că politica nu conta. Atunci. Acum, după ce a trecut 
criza, contează foarte mult pentru mine dacă pot avea încredere 
în vicepreşedinta mea sau nu. . 

Nu mai poate spune altceva. Işi deschide braţele. 

— Îmi acceptaţi demisia? 

— Vei rămâne în funcţie până când te pot înlocui? 

— Da, domnule, bineînţeles. Îşi lasă umerii în jos. 

— Pe cine ar trebui să numesc? o întreb. 

Ea inspiră adânc. 

— Îmi vin în minte puţini oameni. Doar o persoană mai mult 
decât celelalte. De fapt, mă doare să spun asta. Mă doare destul 
de tare. Dar, domnule preşedinte, dacă aş fi în locul 
dumneavoastră şi dacă aş putea să aleg pe oricine... aş alege-o 
pe Carolyn Brock. 

Încuviinţez. Măcar nu am fost singurul care s-a gândit la asta. 

— Kathy, demisia ta nu e acceptată. Acum, întoarce-te la 
muncă. 


CAPITOLUL 122 

Bach se leagănă în timp ce ascultă Patimile Sfântului Matei. 
Nu are nici muzică, nici căşti - fuseseră confiscate - doar 
amintirile ei cu acompaniamentul refrenelor cântate de o 
soprană pe lângă care obişnuia să fredoneze. Îşi imaginează că 
e într-o biserică din secolul al XVIII-lea şi le aude pentru prima 
dată. 

E întreruptă atunci când uşa celulei se deschide. 

Bărbatul care intră e un tânăr cu părul nisipiu, îmbrăcat în 
haine civile, cu o cămaşă şi blugi. Işi aduce un scaun, îl pune 
lângă patul ei şi se aşază. 

Bach se ridică, se reazemă cu spatele de perete, iar picioarele 
îi atârnă în jos. Lanţurile îi rămân în jurul încheieturilor mâinilor. 

— Numele meu e Randy. Eu sunt tipul care întreabă frumos. 
Sunt alţii care nu vor face asta. 

— Cunosc... tactica, răspunde ea. 

— Şi tu eşti... Catharina, continuă el. 

Nu ştie cum îi aflaseră identitatea - probabil din proba de ADN 
pe care o luaseră de la ea. Poate cu ajutorul unui software de 
recunoaştere facială, deşi se îndoieşte de asta. 

— Asta e numele tău, nu-i aşa? Catharina Dorothea Ninkovic. 
Fiica cea mare a lui Johann Sebastian se numea Catharina 
Dorothea, nu-i aşa? 

Ea nu răspunde. Ridică paharul de carton şi bea ultimele 
picături din apa care îi fusese adusă. 

— Permite-mi să-ţi pun o întrebare, Catharina. Crezi că te vom 
menaja doar pentru că eşti însărcinată? 

Ea se mişcă în patul ei făcut din oţel dur. 

— Ai încercat să asasinezi un preşedinte, spune el. 

Ea îşi mijeşte ochii. 

— Dacă aş fi vrut să asasinez un preşedinte, zice ea, atunci ar 
fi fost deja asasinat. 

Randy are aproape toate cărţile şi se bucură de asta. Dă din 
cap, aproape amuzat. 

— Multe ţări ar vrea să stea de vorbă cu tine. Unele dintre ele 
nu au însă o viziune atât de progresistă a drepturilor omului. 
Poate te vom transfera într-una din ele. Te pot trimite înapoi la 
noi mai târziu - dacă mai rămâne ceva din tine ca să ne trimită 
înapoi. Cum ţi se pare asta, Bach? Vrei să-ţi încerci norocul în 
Uganda? Sau în Nicaragua? lordanienii abia aşteaptă să stea de 


vorbă cu tine. Par să creadă că ai fi tras un glonţ în fruntea 
şefului securităţii lor anul trecut. 

După o pauză ce părea că nu se mai termină, ea se hotărăşte 
să vorbească. 

— O să-ţi spun orice vrei să ştii. Am o singură cerere. 

— Crezi că ai dreptul de a cere ceva? 

— Cum te cheamă... 

— Randy. 

— Ar trebui să mă întrebi ce vreau. 

El se lasă pe spătarul scaunului. 

— Bine, Catharina. Ce vrei? 

— Ştiu că voi rămâne în închisoare pentru tot restul vieţii. Nu 
îmi fac... iluzii despre asta. 

— E un început bun. 

— Vreau ca fiica mea să se nască sănătoasă. Vreau să se 
nască în America şi să fie adoptată de fratele meu. 

— Fratele tău, răspunde Randy. 

El apăruse din spatele casei invecinate în timp ce ea stătea 
lângă rămăşiţele casei lor şi mângâia fata lovită şi tăiată a 
mamei sale moarte şi legate de copac. 

— E adevărat? spusese el în timp ce se apropia de ea, 
tremurând şi cu faţa brăzdată de lacrimi. Se uitase prima dată la 
ea, la puşca pe care o ţinea şi la pistolul băgat în pantaloni. E 
adevărat, nu-i aşa? Tu i-ai omorât? Tu i-ai omorât pe acei 
soldați! 

— l-am omorât pe soldații care l-au omorât pe tata. 

— Şi acum ei au omorât-o pe mama! strigase el. Cum ai putut 
să faci asta? _ 

— N-am... îmi pare rău... eu - Incepuse să meargă spre el, 
fratele ei mai mare, dar el se indepărtase, de parcă ar fi respins- 
0. 

— Nu, îi spusese el. Să nu te mai apropii de mine. Niciodată! 
Niciodată! 

Apoi se întorsese şi fugise. El era mai rapid. Ea îl urmărise, îl 
rugase să se întoarcă, îl strigase pe nume, dar el dispăruse. 

Nu îl mai văzuse niciodată de atunci. 

Pentru o vreme, crezuse că el nu supravieţuise. Dar apoi 
aflase că orfelinatul putuse să îl transfere din Sarajevo. Băieţilor 
le era mai uşor decât fetelor. 


Îşi dorise să-l viziteze de multe ori. Să stea de vorbă cu el. Să- 
| îmbrăţişeze. Trebuise să se mulţumească doar să-l asculte. 

— Wilhelm Friedemann Herzog, spune Randy. Un violonist 
care locuieşte în Viena. A luat numele familiei adoptive, dar şi-a 
păstrat primele două nume de botez. A fost numit după fiul cel 
mare al lui Johann Sebastian. Simt un model aici. 

Ea se holbează la el, dar nu se grăbeşte. 

— Bine, vrei ca fratele tău, Wilhelm, să îţi adopte copilul. 

— Şi vreau să îi transfer lui toţi banii mei. Şi mai vreau un 
avocat care va întocmi şi aproba toate documentele necesare. 

— Aha! Crezi că fratele tău va vrea să-ţi ia copilul? 

Simte cum ochii ei se umezesc din cauza acestei întrebări pe 
care şi-o pusese de multe ori. Fără îndoială, va fi un şoc pentru 
Wil. Dar e un om bun. Copilul ei e din sângele lui Wil, iar el nu îşi 
va învinovăţi nepoata nou-născută pentru păcatele mamei ei. lar 
cele cincisprezece milioane de dolari vor asigura securitatea 
financiară a lui Delilah şi a noii ei familii. 

Dar, cel mai important, Delilah nu va fi niciodată singură. 

Randy clatină din cap. 

— Vezi tu, problema e că vorbeşti cu mine ca şi cum ai avea 
un avantaj... 

— Pot să-ţi ofer informaţii despre zeci de incidente 
internaţionale petrecute în ultimul deceniu. Despre asasinatele 
multor persoane oficiale. Pot să-ţi spun cine m-a angajat pentru 
fiecare misiune. Te voi ajuta la investigaţii. Voi depune mărturie 
în orice tribunal. Voi face toate astea atât timp cât copilul meu 
se va naşte în America şi va fi adoptat de fratele meu. Vă voi 
povesti despre fiecare misiune pe care am avut-o. 

Randy încă joacă rolul omului care deţine controlul, dar ea 
vede o schimbare în expresia feţei lui. 

— Inclusiv despre misiunea asta, continuă ea. 


CAPITOLUL 123 

les pe uşa de est a Biroului Oval şi intru în Grădina cu 
Trandafiri, cu Augie lângă mine. Căldura e înăbugşitoare la ora 
asta târzie, şi se simte în aer că va veni ploaia. 

Obişnuiam să mă plimb cu Rachel prin grădină în fiecare 
seară, după cină. Într-una dintre acele plimbări mi-a mărturisit 
că i-a revenit cancerul. 

— Nu cred că ţi-am mulţumit cum se cuvine, îi zic. 

— Nu e nevoie. 

— Augie, ce-ai să faci de-acum încolo? 

Tânărul ridică din umeri. 

— Nu ştiu! Noi - eu şi cu Nina - am vorbit doar despre 
întoarcerea în Sukhumi. 

Din nou, acel cuvânt. Acel cuvânt e în tendinţe, cum se spune, 
pe internet acum. O să văd acel cuvânt în coşmarurile mele. 

— E ciudat, continuă el, pentru că noi pusesem în balanţă şi 
insuccesul. Ştiam că Suliman ar fi putut trimite pe cineva după 
noi. Nu ştiam însă ce aţi face dumneavoastră. Erau atât de 
multe... 

— „variabile. 

— Da, variabile. Dar întotdeauna am vorbit despre asta ca şi 
cum avea să se întâmple. A vorbit despre casa pe care voia să o 
cumpere, la aproape un kilometru distanţă de cea a părinţilor ei, 
aproape de mare. A vorbit despre numele pe care aveam să le 
dăm într-o zi copiilor noştri. 

Aud emoția din vocea lui. Ochii lui sclipesc din cauza 
lacrimilor. 

Îl ating pe umăr. 

— Ai putea rămâne aici, îi propun. Să lucrezi pentru noi. 

Îşi strâmbă gura. 

— Nu am... statut de imigrant. N-am... 

Mă opresc şi mă întorc spre el. 

— Aş putea să te ajut la partea asta, îi spun. Cunosc câţiva 
oameni. 

El zâmbeşte. 

— Da, bineînţeles, dar... 

— Augie, nu pot permite să se mai întâmple aşa ceva. Am 
avut noroc de data asta. Avem nevoie de mai mult decât de 
noroc ca să mergem mai departe. Trebuie să fim mult mai bine 


pregătiţi decât am fost. Am nevoie de oameni ca tine. Am 
nevoie de tine. 

Privi în altă parte, prin grădină, la trandafiri, narcise şi 
zambile. Rachel cunoştea numele fiecărui soi de floare din 
grădina asta. Eu ştiu doar că sunt frumoase. Acum sunt mai 
frumoase ca oricând. 

— America, spune el, de parcă ar lua în considerare oferta. 
Mi-a plăcut concursul de baseball. 

E pentru prima dată, după multă vreme, când râd din toată 
inima. 

— Meciul de baseball, îi spun. 


DUMINICĂ 


CAPITOLUL 124 

— Înălţimea Voastră, îi spun la telefon regelui Saad ibn Saud 
al Arabiei Saudite în timp ce stau în Biroul Oval. Ridic o cană cu 
cafea până la buze. De obicei, nu beau cafea după-amiaza dar, 
după două ore de somn şi vinerea şi sâmbăta pe care tocmai 
am avut-o, obiceiul a dispărut de mult. 

— Domnule preşedinte. Se pare că aţi avut câteva zile pline 
de evenimente. 

— Ca şi dumneavoastră. Ce mai faceţi? 

— Presupun că un american ar spune că am scăpat ca prin 
urechile acului. Dar, în cazul meu, e aproape adevărat la 
propriu. Am avut noroc că s-a descoperit complotul înainte să 
încerce cineva să îmi ia viața. Sunt binecuvântat. Ordinea a fost 
restabilită în regatul nostru. 

— În mod normal, spun eu, v-aş fi sunat imediat ce auzeam 
de complot. Dar, din cauza împrejurărilor... : 

— Domnule preşedinte, nu e nevoie să-mi explicati. Inteleg 
perfect. Am înțeles că ati fost informat în legătură cu motivul 
pentru care v-am sunat. 

— Da, directoarea CIA mi-a comunicat. 

— Da. După cum ştiţi, domnule preşedinte, familia regală 
saudită e foarte mare şi diversă. 

Asta e o subestimare. Casa Regală Saudită are mii de membri 
şi multe ramuri. Majoritatea membrilor familiei au puţină 
influenţă sau deloc şi doar primesc cecuri grase din vânzarea 
petrolului. Dar, chiar şi în grupul central al liderilor, care sunt 
cam două mii, există ramuri şi ierarhii. Şi, ca în orice familie sau 
ierarhie politică, există multe resentimente şi invidie. Faptul că 
Saad ibn Saud a sărit peste o mulţime de capete ca să devină 
noul rege a fost mai mult decât suficient ca să alimenteze şi să 
finanţeze schema ce ne-a adus în pragul dezastrului. 

— Membrii care au încercat lovitura de stat au fost... 
nemulțumiți de conducerea mea. 

— Felicitări, Maiestatea Voastră, pentru că v-au subestimat şi 
pentru că aţi reuşit să prindeţi conspiratorii. 

— Sunt foarte ruşinat că asemenea planuri au putut să 
înflorească fără ştirea mea. Chiar sub nasul meu, cum ati spune, 
iar eu nu am ştiut de ele. A fost o greşeală a serviciilor noastre 
de informații şi vă asigur că va fi corectată. 


Cunosc senzaţia de a nu observa ceva care e chiar sub nasul 
tău. 

— Care a fost planul lor, mai exact? Ce voiau? 

— O întoarcere la alte vremuri, spune el. O lume fără o 
Americă dominantă şi, prin urmare, fără un Israel dominant. 
Voiau să conducă Regatul Saudit şi Orientul Mijlociu. Din câte 
am înţeles, intenţia lor nu a fost să distrugă America, ci să o 
slăbească până în punctul în care nu mai putea fi o putere 
mondială. Cum am spus, o întoarcere la alte vremuri. Dominaţie 
regională. Fără nicio putere globală. 

— Am fi avut atât de multe probleme încât nu ne-ar mai fi 
interesat Orientul Mijlociu - la asta s-au gândit? 

— Oricât de nerealist ar fi, da. Asta ar fi o descriere exactă a 
motivelor lor. 

Nu ştiu cât de nerealist a fost. Era să se întâmple. Mă tot 
gândesc la ceva incredibil - ce s-ar fi întâmplat dacă Nina nu ar 
fi instalat întrerupătorul şi parola pentru dezactivarea virusului? 
Sau dacă nu ne-ar fi arătat virusul „cucu-bau” ca să ne 
avertizeze dinainte? Dacă Nina şi Augie nu ar fi existat? Nu am fi 
ştiut că virusul venea spre noi. „Evul Mediu” ar fi devenit o 
realitate. Am fi fost răniţi. 

Răniţi, dar nu ucişi. Dar, din perspectiva lor, era suficient să 
fim doar răniţi. Am fi fost prea îngrijoraţi din cauza problemelor 
noastre naţionale ca să ne mai pese prea mult de restul lumii. 

— Am avut succes la interogarea subiecților, spune regele. 

Saudiţii permit mai multă libertate în tehnicile lor de 
„interogare” decât noi. 

— Vorbesc? 

— Bineînţeles, zice el, de parcă ar fi evident. Si, bineînțeles, 
vă vom oferi toate informațiile obținute. 

— Apreciez asta. 

— Pe scurt, domnule preşedinte, membrii unui grup separat 
din familia regală au plătit această organizaţie teroristă, Fiii 
Jihadului, cu o sumă imensă de bani ca să distrugă 
infrastructura americană. Se pare că această misiune a inclus 
angajarea unui asasin pentru a elimina membrii Fiilor Jihadului 
care au dezertat din grup. 

— Da. O avem pe asasină, e la închisoare. 

— ŞI cooperează cu investigatorii? 

— Da, spun eu. Am ajuns la o înţelegere cu ea. 


— Atunci probabil ştiţi ce am de gând să spun. 
— Probabil că da, lnălţimea Voastră. Dar tot aş vrea să aud 
asta din gura dumneavoastră. 


CAPITOLUL 125 

— Luaţi loc, spun eu în Camera Roosevelt. În mod normal, am 
fi făcut asta în Biroul Oval. Dar nu voi purta această discuţie în 
Biroul Oval. 

El îşi descheie nasturii sacoului şi ia loc. Mă aşez în capul 
mesei. 

— Nu e nevoie să vă spun, domnule preşedinte, ce mult ne-au 
bucurat rezultatele de ieri. Şi suntem recunoscători că am 
contribuit, chiar şi puţin, la succesul dumneavoastră. 

— Da, domnule ambasador. 

— Vă rog, spuneţi-mi Andrei. 

Andrei Ivanenko arată ca şi cum ar putea juca rolul unui bunic 
într-o reclamă la cereale - creştetul capului e chel şi pătat, are 
păr alb şi subţire în lateral şi un aspect general demodat. 

Îl ajută înfăţişarea. Pentru că, pe sub exteriorul lui aparent 
inofensiv e un spion de carieră, un produs al şcolii ruseşti de 
maniere şi una dintre elitele fostului KGB, trimis mai târziu în 
viaţă în arena diplomatică, aici, ca ambasador în Statele Unite. 

— Aţi fi putut să contribuiţi mai mult la succesul nostru, spun 
eu, dacă ne-aţi fi avertizat dinainte despre acest virus 
informatic. 

— Dinainte? îşi deschide larg mâinile. Nu înţeleg. 

— Andrei, Rusia a ştiut. Ai ştiut ce puneau la cale acei membri 
ai familiei regale saudite. Ţi-ai dorit şi tu acelaşi lucru. Nu să ne 
distrugi, ci să ne diminuezi până în punctul în care să nu mai 
aveam influenţă. Nu am mai fi putut să îţi oprim ambițiile. În 
timp ce noi ne lingeam rănile, tu ai fi putut să reconstruieşti 
imperiul sovietic. 

— Domnule preşedinte, zice el, aproape tărăgănat, aşa cum 
se vorbeşte în sud, şi nevenindu-i să creadă. Acest om te-ar 
putea privi în ochi şi ţi-ar putea spune că pământul e plat, 
soarele răsare din vest şi luna e făcută din caşcaval albastru, şi 
probabil că ar trece testul cu detectorul de minciuni în timp ce 
ar face asta. 

— Membrii familiei regale saudite te-au trădat, îi spun. 

— Domnule preşedinte, oamenii disperaţi, spune el repede, ar 
spune orice... 

— Asasina pe care ai angajat-o ne spune aceleaşi lucruri, îi 
zic. Poveştile lor sunt consecvente... sunt prea asemănătoare ca 


să fie false. Am mers şi pe urma banilor - banii pe care Rusia i-a 
transferat mercenarilor - Ratnici. Şi lui Bach. 

— Ratnici? întreabă el. Bach? 

— E ciudat, continui eu, că Bach şi mercenarii au aşteptat 
până când delegaţia rusă a plecat înainte să ne atace casa. 

— Nu... acuzaţia asta nu e credibilă. 

Dau din cap şi chiar îi zâmbesc cu răceală. 

— Bineînţeles, ai folosit intermediari. Ruşii nu sunt proşti. 
Negarea ta e plauzibilă. Dar nu şi pentru mine. 

Din ce ne-au spus saudiţii arestaţi, ne-am dat seama că 
Suliman le-a prezentat ideea, iar ei l-au plătit regeşte pentru 
serviciile lui. Nu ruşii au început asta. Dar ei au ştiut despre 
toată treaba asta. Saudiţii s-au temut să îşi transfere banii, aşa 
că au apelat la intermediari ruşi, dându-şi seama că Rusia ar 
vrea să îngenuncheze Statele Unite la fel de mult ca ei. Pe lângă 
transferul banilor, Rusia a oferit mercenarii şi pe asasina 
supranumită Bach. 

Mă ridic. 

— Andrei, e timpul să pleci. 

El clatină din cap în timp ce se ridică în picioare. 

— Domnule preşedinte, imediat ce mă voi întoarce la 
ambasadă, voi lua legătura cu preşedintele Cernokev şi sunt 
sigur că... 

— Andrei, vei vorbi cu el faţă-n faţă. 

El încremeneşte. 

— Eşti expulzat, îi spun. Vei lua imediat avionul spre Moscova. 
Restul oamenilor din ambasadă mai au însă timp până la apus 
ca să plece. 

Rămâne cu gura căscată. E primul semn de teamă pe care îl 
arată omul ăsta. 

— Închideţi Ambasada Rusiei în Statele Unite? Rupeţi 
legăturile diplomatice... 

— Acesta e doar începutul. Când vei vedea pachetul de 
sancţiuni pe care l-am pregătit, vei regreta amarnic ziua în care 
ai făcut înţelegerea cu acei dizidenţi saudiţi. Oh, şi acele 
sisteme de apărare antirachete pe care le-au cerut Letonia şi 
Lituania? Pe care ne-au cerut să le vindem? Nu-ţi face griji, 
Andrei, nu le vindem lor. 

El înghite în sec, cu greu, nu mai are expresia aceea de dur. 

— Le vom da lor, gratuit, îi spun. 


— Eu... domnule preşedinte, trebuie... nu pot... 

Mă apropii de el atât de mult, încât mă poate auzi şi dacă 
vorbesc în şoaptă. Dar tot tare rostesc. 

— Spune-i lui Cernokev că are noroc că am oprit virusul acela 
înainte de a ne provoca vreo pagubă. Altfel, Rusia ar fi fost în 
război cu NATO. Şi ar fi pierdut. Andrei, să nu mă mai testezi 
vreodată. Ooo, şi nu te băga în alegerile noastre. După ce voi 
spune mâine, vei putea să continui să le fraudezi pe ale tale. 
Acum, pleacă naibii din ţara mea. 


CAPITOLUL 126 

JoAnn intră în Biroul Oval, unde stau cu Sam Haber, studiind 
raportul de după acţiunea Securităţii Naţionale, o evaluare a 
repercusiunilor virusului Suliman. 

— Domnule preşedinte, preşedintele Camerei 
Reprezentanţilor vrea să vorbească la telefon cu 
dumneavoastră. 

Îi privesc pe Sam, apoi pe JoAnn. 

— Nu pot acum, răspund. 

— Domnule, a anulat audierea Comitetului Special de mâine. 
Vă cere să vă adresaţi în sesiunea comună a Congresului de 
mâine seară. 

Nu e de mirare. În public, Lester Rhodes şi-a schimbat tonul 
de când am oprit virusul. 

— Spune-i că n-aş rata ocazia asta pentru nimic în lume, îi zic. 


LUNI 


CAPITOLUL 127 

— Domnule preşedinte al Camerei Reprezentanţilor, spune 
sergentul aflat în gardă la intrarea în Camera Reprezentanţilor, 
vine preşedintele Statelor Unite! 

Membrii Camerei şi ai Senatului sunt deja în picioare atunci 
când intru în sala Camerei Reprezentanţilor cu delegaţia ce mă 
însoţeşte. Întotdeauna m-am bucurat de şansa de a mă adresa 
într-o sesiune comună a Congresului. În timp ce merg pe culoar, 
mă bucur de ceremonie şi de conversațiile pe teme politice mai 
mult ca de obicei. Acum o săptămână, acesta era ultimul loc în 
care mi-aş fi imaginat că voi fi în seara asta. Şi ultimii oameni 
ale căror mâini m-aş fi aşteptat să le strâng sunt chiar cei doi 
ale căror mâini le strâng acum pe podium, vicepreşedinta 
Branat şi preşedintele Camerei Reprezentanţilor, Rhodes. 

Stau în faţa Congresului, cu prompterul pregătit, şi îmi acord 
un moment ca să observ totul. Ocazia pe care o am acum. 
Norocul naţiunii noastre. 

„Am reuşit, mă gândesc eu. Și, dacă am reuşit să facem asta, 
înseamnă că putem face orice.” 


CAPITOLUL 128 

— Doamnă vicepreşedintă, domnule preşedinte al Camerei 
Reprezentanţilor, concetăţenii mei americani: 

Noaptea trecută, o echipă dedicată de funcţionari publici 
americani, ajutată de doi aliaţi apropiaţi şi de un cetăţean 
curajos al altei ţări, a împiedicat cel mai periculos atac 
cibernetic lansat vreodată împotriva Statelor Unite sau a oricărei 
naţiuni. 

Dacă ar fi avut un succes deplin, ne-ar fi slăbit armata, ne-ar 
fi şters toate registrele financiare şi rezervele lor, ne-ar fi distrus 
reţeaua electrică şi reţelele de transmisie, ne-ar fi stricat 
sistemele de epurare a apei, ne-ar fi distrus telefoanele mobile 
şi multe alte lucruri. Consecințele probabile ale atacului ar fi 
inclus pierderi de vieţi omeneşti la scară largă, deteriorarea 
sănătăţii câtorva milioane de americani de toate vârstele, 
prăbuşirea economică mai gravă decât în timpul Marii Crize şi 
anarhia violentă dezlănţuită pe străzile tuturor comunităţilor, 
mari şi mici, din ţara noastră. Efectele s-ar fi răsfrânt asupra 
lumii întregi. Am fi avut nevoie de ani întregi ca să reparăm ce 
ne rămânea în urma distrugerii şi de un deceniu sau mai mult ca 
să ne recăpătăm poziţia economică, politică şi militară. 

Acum ştim că persoana care a organizat şi provocat acest 
atac a fost Suliman Cindoruk, un terorist turc, dar nu un om 
religios, care a făcut asta pentru o sumă fabuloasă de bani şi, 
aparent, pentru bucuria de a răni Statele Unite. Banii i-au fost 
oferiţi de câţiva prinți saudiţi foarte bogaţi care nu au nicio 
influenţă în guvernul lor actual. Au intenţionat să folosească 
absenţa Americii de pe scena mondială ca să îl dea jos de la 
putere pe regele saudit, să deposedeze de avere ramura lui din 
familia regală şi pe susţinătorii acestuia, să realizeze o 
reconciliere cu lranul şi Siria şi să stabilească un califat 
tehnologic modern utilizând ştiinţa şi tehnologia pentru a ridica 
lumea musulmană la un rang înalt nemaivăzut de o mie de ani. 

Din păcate, povestea are încă un personaj negativ: Rusia. 
Sâmbătă, i-am invitat pe preşedintele Rusiei, cancelarul german 
şi prim-ministrul israelian la o bază de operaţiuni pe care am 
instalat-o nu departe de acest loc, în zona rurală a Virginiei, 
datorită capacităţilor lor dovedite în domeniul securităţii 
cibernetice - şi, în cazul Rusiei, în domeniul atacurilor 
cibernetice. Ultimele două persoane au venit, ne-au susţinut şi 


ne-au fost de ajutor. Fiecare american ar trebui să fie 
recunoscător Germaniei şi Israelului. 

Preşedintele rus nu a venit, dar l-a trimis pe prim-ministru să 
ne arate o falsă compasiune. Acum ştim ce au făcut ruşii ca să 
susţină atacul şi de ce. În primul rând, au ştiut totul despre el 
dinainte şi au refuzat să ne spună, chiar şi atunci când i-am 
întrebat. Apoi, ca să îi ajute pe prinții saudiţi să îşi păstreze 
identitățile secrete, s-au ocupat de transferurile de fonduri pe 
care Suliman le-a cerut pentru plata complotului şi chiar au 
angajat mercenari şi o asasină ca să susţină atacul. Au vrut să 
profite de slăbiciunea noastră nu ca să ne distrugă cu arme 
nucleare, ci ca să ne rănească atât de grav, încât să fie liberi să 
îşi crească presiunea asupra vecinilor, afirmându-şi astfel 
puterea şi influenţa în fiecare regiune a lumii. În timp ce pleca, 
sâmbătă seara, i-am spus prim-ministrului ce bănuiam şi l-am 
asigurat că îi vom răspunde pe măsură. leri, am făcut primul 
pas, expulzându-l pe ambasadorul rus şi pe toţi angajaţii ruşi ai 
Ambasadei Rusiei din Statele Unite. Acum fac al doilea pas - mă 
asigur că întreaga lume ştie că ruşii sunt cei mai răi intermediari 
din lume. 

Saudiţii au fost informaţi despre plan. Se ocupă de trădătorii 
lor. 

lar Suliman, religios sau nu, şi-a întâlnit Creatorul. 

Dar sâmbătă nu eram sigur de niciunul dintre lucrurile astea. 
Pentru că, în ultimele ore frenetice, pe când eram într-o cursă 
contra-cronometru, sediul nostru a fost atacat de nişte asasini 
profesionişti bine antrenați, pentru a treia oară de când am 
plecat din Casa Albă ca să mă ocup de problema asta. Mulţi 
dintre atacatorii noştri au fost ucişi, dar şi doi agenţi ai 
Serviciului Secret au murit ca să îmi salveze viaţa şi să ne 
salveze ţara, când ambele erau în pericol. Ei sunt eroi. 

Încă o persoană a fost ucisă, o tânără deosebită, care a fost 
inteligenţa din spatele bombei cibernetice dar care, împreună cu 
partenerul ei, un tânăr care a iubit-o foarte mult, a hotărât că nu 
putea merge până la capătul acelui plan. Au fugit din 
operaţiunea lui Suliman şi au luat măsuri neobişnuite pentru a 
ne avertiza şi a ne ajuta să prevenim atacul în timp ce au făcut 
tot posibilul să supravieţuiască furiei lui Suliman care i-a ajuns 
din urmă. Doar tânărul a supravieţuit. Dacă nu şi-ar fi regăsit 


umanitatea la timp, rezultatul pe care îl aplaudăm astăzi 
probabil că ar fi fost foarte diferit. 

Intr-un mod isteţ şi indirect, femeia ne-a contactat prima 
dată, ne-a oferit suficiente informaţii despre plan, ca să îl luăm 
în serios, şi ne-a făcut să înţelegem că doar ea şi partenerul ei îl 
puteau opri. In schimb, au vrut să scape de urmărirea penală şi 
să se întoarcă în siguranţă în ţara lor natală. 

Partenerul ei, care nu era foarte încrezător în guvernul nostru, 
a venit separat de ea până aici, apoi ne-a contactat ca să ne 
spună că ei doi vor discuta doar cu mine, şi a cerut să mă 
întâlnesc cu el, singur, într-un loc public. 

Din această cauză a lipsit preşedintele vostru. 

Având în vedere miza, am hotărât să fac pasul riscant şi 
aproape fatal de a merge deghizat şi singur la acea întâlnire. 
Incă mai cred că a fost decizia corectă, dar mă rog ca nicio criză 
viitoare să nu forţeze alt preşedinte să mai facă vreodată aşa 
ceva. 

Multe s-au întâmplat în ultimele zile. Vom oferi mai multe 
detalii atunci când vom putea. Încă mai avem de înţeles 
anumite lucruri şi griji în legătură cu securitatea pe care trebuie 
să le luăm în considerare. 

Când am fost plecat, presa s-a agitat, pe bună dreptate - 
unde eram? Mă ascundeam? Ce făceam? Mai devreme, am fost 
de acord, în ciuda sfaturilor consilierilor mei, să apar în faţa unui 
Comitet Special al Camerei Reprezentanţilor, ce a fost înfiinţat 
pentru a începe procedurile de punere sub acuzare împotriva 
mea. 

Golul pe care l-am lăsat în urma mea s-a umplut de speculaţii. 
Mass-media prietenoasă a sugerat că mă ascundeam pentru că 
eram pe moarte din cauza binecunoscutei mele boli de sânge 
sau că aveam o cădere nervoasă din cauza slujbei stresante, a 
popularității în scădere şi a rănii încă proaspete provocate de 
moartea soţiei mele. Mass-media mai puţin prietenoasă a ajuns 
imediat la concluzii mai sinistre: că am fugit cu mulţi bani în 
conturi secrete, că mi-am trădat ţara pentru cel mai cunoscut 
terorist din lume şi ţara care este cea mai hotărâtă să ne corupă 
democraţia. 

Adevărul e că am provocat acea reacţie pentru că nu am spus 
nimănui, ci doar fostei mele şefe a cancelariei, ce făceam şi de 


ce. Nu i-am spus nici măcar vicepreşedintei Brandt, care mi-ar fi 
luat locul dacă aş fi murit noaptea trecută. 

Nu am spus nimic nici liderilor Congresului, pentru că nu am 
crezut că vor păstra secretul. Dacă povestea ar fi ieşit la iveală, 
ar fi provocat o panică naţională care ne-ar fi subminat eforturile 
de a opri atacul. Mai rău, am bănuit că exista un trădător în 
micul cerc de oameni care ştiau că urma să fie un fel de atac. În 
afară de mine şi de fosta mea şefa a cancelariei, doar alţi şapte 
oameni, inclusiv vicepreşedinta Brandt, ar fi putut şti despre 
asta. Nu ne-am dat seama cine era până când a trebuit să plec, 
aşa că am lăsat-o neinformată chiar şi pe vicepreşedintă. 

După ce am plecat, preşedintele Camerei Reprezentanţilor a 
contactat-o ca să-i spună că avea voturile ca să mă pună sub 
acuzare în Camera Reprezentanţilor, dar mai avea nevoie de 
câteva voturi din partea noastră ca să obţină cele două treimi 
necesare ca să mă condamne în Senat. l-a cerut să îl ajute să 
obţină acele voturi, spunându-i că nu îi păsa dacă ea devenea 
preşedintă, pentru că îndepărtarea mea de la putere i-ar fi 
asigurat controlul Camerei Reprezentanţilor şi al agendei 
legislative naţionale pentru multă vreme. 

Pentru onoarea ei veşnică, vicepreşedinta a refuzat să 
participe la planul lui. 

Spun asta nu pentru a reîncepe conflictul meu prelungit cu 
preşedintele Camerei Reprezentanţilor, ci pentru a clarifica 
lucrurile ca să putem avea un nou început. Ar fi trebuit să 
luptăm împreună împotriva acestei ameninţări, fără să ţinem 
cont de limitele partidelor. 

Democraţia noastră nu poate supravieţui alunecării actuale 
spre tribalism, extremism şi resentimente arzătoare. Astăzi, în 
America, domină mentalitatea „Cine nu e cu noi, e împotriva 
noastră”. Politica poate fi definită ca a fi un sport sângeros. 
Rezultatul e că ne creşte tendinţa de a crede tot ce e mai rău 
despre oricine nu e în grupul nostru, iar abilitatea de a rezolva 
probleme şi de a profita de ocazii scade. 

Trebuie să procedăm mai bine. Avem adevărate diferenţe 
între noi. Avem nevoie de dezbateri aprinse. Scepticismul 
sănătos e bun. Ne împiedică să fim prea naivi sau prea cinici. 
Dar e imposibil să păstrăm democraţia dacă seacă fântâna 
încrederii. 


Libertăţile din Declaraţia Drepturilor Omului şi mecanismele 
de control din Constituţia noastră au fost create pentru a 
preveni rănile pe care ni le facem singuri astăzi. Dar, aşa cum 
ne arată lunga noastră istorie, acele cuvinte scrise trebuie 
aplicate de oameni însărcinaţi să le dea viaţă în fiecare epocă 
nouă. Aşa au reuşit americanii de origine africană să devină, din 
sclavi, egali în faţa legii şi au început o lungă călătorie pentru a 
deveni egali şi în realitate, o călătorie despre care ştim că nu s-a 
încheiat. Putem spune acelaşi lucru şi despre drepturile 
femeilor, ale muncitorilor, ale imigranţilor, ale persoanelor cu 
dizabilităţi, despre lupta de a defini şi proteja libertăţile 
religioase şi de a garanta egalitatea oamenilor indiferent de 
orientarea sexuală sau identitatea de gen. 

Acestea au fost nişte bătălii grele, purtate pe un teren nesigur 
şi instabil. Fiecare progres a declanşat o reacţie puternică din 
partea celor care şi-au simţit interesele şi credinţele amenințate. 

Astăzi, schimbările se produc foarte rapid, într-un mediu plin 
de informaţii şi dezinformare, aşa că identitățile noastre sunt 
provocate. 

Ce înseamnă astăzi să fii american? E o întrebare care îşi va 
primi răspunsul de la sine dacă ne vom întoarce la ce ne-a adus 
până aici: lărgirea cercului oportunităţilor, aprofundarea 
sensului libertăţii şi întărirea legăturilor comunităţii. Micşorarea 
definiţiei pentru e; şi extinderea definiţiei pentru noi. Să nu 
lăsăm pe nimeni în urmă, pe dinafară sau disprețuit. 

Trebuie să ne întoarcem la acea misiune. Şi să o îndeplinim cu 
energie şi modestie, conştienţi că suntem trecători şi că puterea 
noastră nu e un scop, ci un mijloc de a ajunge la scopuri mai 
nobile şi necesare. 

Visul american poate fi realizat atunci când umanitatea 
noastră comună contează mai mult decât diferenţele noastre 
interesante şi când putem crea împreună posibilităţi infinite. 

Asta e America pentru care merită să luptăm - chiar şi să 
murim. Şi, mai important, asta e America pentru care merită să 
trăim şi să muncim. 

Nu mi-am trădat ţara şi jurământul pe care l-am făcut să o 
apăr atunci când am plecat să lupt cu ceea ce am ajuns să 
numim „Evul Mediu” din acelaşi motiv pentru care nu am trădat 
nici când am fost torturat ca prizonier de război în Irak. Nu am 
făcut-o pentru că nu am putut. Imi iubesc ţara prea mult şi 


vreau ca Statele Unite să fie libere şi prospere, paşnice şi sigure 
şi să se dezvolte constant pentru toate generaţiile viitoare. 

Nu spun asta ca să mă laud. Cred că, tot mai mulţi dintre voi, 
dacă aţi fi fost în locul meu, aţi fi făcut la fel. Sper că avem 
destulă încredere unii în ceilalţi pentru un nou început. 

Concetăţenii mei americani, tocmai ne-am ferit de cel mai 
mare pericol de la Al Doilea Război Mondial încoace. America a 
primit a doua şansă. Nu trebuie să o pierdem. Şi doar împreună 
putem profita de ea. 

Cred că ar trebui să începem prin reformarea şi protejarea 
alegerilor noastre. Toţi cetăţenii cu drept de vot ar trebui să 
voteze fără dificultăţi inutile, fără teama de a fi eliminaţi din 
listele electorale sau grija că aparatele ce pot fi accesate fără 
autorizaţie în cinci sau şase minute nu le vor număra voturile 
corect. Şi, când e posibil, districtele legislative statale şi 
naţionale ar trebui să fie conduse de persoane imparţiale ca să 
reprezinte pe deplin diversitatea opiniilor şi intereselor, care 
este una dintre cele mai mari bogății ale naţiunii noastre. 

Gândiţi-vă cât de diferit ar fi totul dacă ne-am întinde dincolo 
de baza noastră ca să reprezentăm un spectru mai larg de opinii 
şi interese. Am învăţa să ne ascultăm mai mult şi să ne 
defăimăm mai puţin. Asta ne-ar ajuta să construim încrederea 
necesară pentru a găsi un numitor comun. Pe acea fundaţie, am 
putea aduce America rurală şi a oraşelor mici, oamenii din 
zonele urbane sărace şi comunităţile nativilor americani în 
economia modernii: cu internet accesibil şi apă fără plumb 
pentru toate familiile noastre; mai multă energie electrică 
ecologică şi slujbe răspândite mai echitabil în America, un cod al 
taxelor care să răsplătească investiţiile în zonele lăsate în urmă, 
permiţând directorilor corporațiilor şi marilor investitori să ajute 
pe toată lumea, nu doar pe ei înşişi. 

Am putea avea o reformă reală a imigrației, cu o securitate 
mai bună a graniţelor, dar fără să ne închidem graniţele faţă de 
cei care vin aici căutând siguranţă sau un viitor mai bun pentru 
ei şi pentru familiile lor. Rata naşterilor în rândul populaţiei 
noastre native e de-abia la nivelul de înlocuire. Avem nevoie de 
visători şi de muncitori, de profesionişti şi de antreprenori care 
creează noi afaceri, la o medie dublă de cea naţională. 

Am putea avea programe serioase de instruire şi susţinere a 
poliţiei şi a liderilor comunităţii pentru a preveni uciderea 


nejustificată a civililor, pentru a creşte siguranţa poliţiştilor şi a 
reduce criminalitatea. Şi legi privitoare la arme care să ţină 
armele departe de cei care nu ar trebui să le aibă, să reducă 
numărul incredibil de crime în masă şi să protejeze dreptul de a 
deţine arme pentru vânătoare, sport şi autoapărare. 

Am putea avea o dezbatere reală despre schimbările 
climatice. Cine are cele mai bune idei pentru reducerea 
amenințării mai repede în timp ce poate crea cele mai multe 
afaceri noi şi slujbe bune? Cu următoarele progrese în 
automatizare şi inteligenţă artificială, vom avea nevoie de mult 
mai multe. 

Am putea face multe pentru a opri criza opiaceelor, pentru a 
reduce stigmatizarea, pentru a educa numărul foarte mare de 
oameni care încă nu ştiu că se pot sinucide accidental cu ele, şi 
pentru a ne asigura ca fiecare american să aibă parte de un 
tratament eficient şi accesibil. 

Ne-am putea reordona cheltuielile pe apărare pentru a 
reflecta enorma amenințare ce evoluează constant, 
reprezentată de atacurile cibernetice ca apărarea noastră să fie 
cea mai bună şi să putem convinge alte naţiuni să colaboreze cu 
noi pentru a reduce pericolele de peste tot înainte de a ne 
confrunta cu altă apocalipsă. Data viitoare nu vom mai avea 
norocul ca două tinere genii înstrăinate să vină să ne salveze. 

Gândiţi-vă cât de plăcut ar fi dacă toţi am veni la muncă, în 
fiecare zi, întrebându-ne: „Pe cine putem ajuta azi şi cum o 
putem face”, în loc de: „Pe cine pot răni şi câtă mediatizare pot 
primi pentru asta”. 

Întemeietorii noştri ne-au lăsat o responsabilitate eternă: de a 
forma o uniune perfectă. Ne-au lăsat un guvern destul de 
puternic ca să ne păstreze libertăţile şi destul de flexibil pentru 
a întâmpina provocările fiecărei noi epoci. Acele două daruri ne- 
au dus departe. Nu trebuie să mai credem că ne sunt garantate, 
indiferent de ce facem, şi să le punem în pericol pentru avantaje 
trecătoare. Înainte de noaptea trecută, majoritatea rănilor 
noastre, inclusiv rămânerea în urmă în domeniul apărării 
cibernetice, au fost autoprovocate. 

Slavă Domnului că mai avem un viitor plin de posibilităţi în loc 
de datoria îngrozitoare de a ieşi cu greu dintre ruine. 

Avem o datorie faţă de copiii noştri, faţă de noi înşine şi faţă 
de miliarde de oameni cumsecade din toată lumea, care încă îşi 


mai doresc ca noi să fim o inspiraţie, un exemplu şi un prieten 
care să profite de o nouă şansă. 

Fie ca această noapte să rămână în amintirea noastră ca o 
sărbătoare a evitării unui dezastru şi o rededicare a vieților 
noastre, a resurselor noastre şi a onoarei noastre sacre pentru 
formarea uniunii noastre perfecte. 

Fie ca Domnul să binecuvânteze Statele Unite ale Americii şi 
pe toți cei care le numesc „acasă”. 

Mulţumesc! Somn uşor! 


EPILOG 

După discurs, popularitatea mi-a crescut de la mai puţin de 30 
de procente, la peste 80 de procente. Am ştiut că nu va dura, 
dar m-am simţit bine atunci când am ieşit la lumină. 

Am fost criticat că am folosit discursul ca să îmi avansez 
agenda politică, dar am vrut ca americanii să ştie ce voiam să 
fac pentru ei şi să ofer multe oportunităţi de colaborare cu 
cealaltă parte. 

Preşedintele Camerei Reprezentanţilor m-a ajutat fără tragere 
de inimă. În două săptămâni, Congresul a aprobat, cu majorităţi 
bipartite, o lege care cere alegeri mai cinstite, mai 
cuprinzătoare şi mai responsabile, oferind fonduri pentru 
tranziţia spre un sistem de votare ce nu poate fi fraudat, 
începând cu vechile buletine de vot din hârtie. Restul agendei 
încă nu e rezolvat, dar sper că putem face mai multe cu 
stimulentele şi compromisurile potrivite. S-a mişcat ceva şi în 
legătură cu interzicerea armelor de asalt şi o lege pentru a 
decreta verificări complete ale antecedentelor penale. 

Preşedintele Camerei Reprezentanţilor încă încearcă să îşi 
hotărască următoarea mişcare. S-a supărat că l-am dat în 
vileag, dar e uşurat că nu am mers până la capăt şi nu am spus 
Americii că a vrut ca vicepreşedinta Branat să-i numească fiica 
în Curtea Suprema în schimbul preşedinţiei ei. 

Carolyn Brock a fost acuzată de douăzeci de infracţiuni, 
diferite feluri de trădare, acte de terorism, folosire abuzivă a 
informaţiilor secrete, crimă, conspirație pentru a comite crimă şi 
obstrucţionarea justiției. Avocaţii ei negociază o pledare a 
vinovăţiei, sperând să evite închisoarea pe viaţă. E sfâşietor în 
multe feluri - din cauza trădării tuturor realizărilor la care am 
muncit din greu împreună, a viitorului strălucit pe care l-ar fi 
avut dacă nu s-ar fi lăsat pradă unei ambiţii nesăbuite şi, mai 
ales, din cauza impactului asupra familiei ei. Rareori, când stau 
pe gânduri din cauza unei chestiuni dificile, mă trezesc strigând- 
o pe nume. 

Între timp, în sfârşit, am lăsat-o pe doamna doctor Deb să îmi 
facă tratamentul cu proteine şi infuzia de steroizi. Numărul 
trombocitelor mele e format acum, aşa cum trebuie, din şase 
cifre. Mă simt mai bine şi nu mai trebuie să-mi fac griji că voi 
muri dacă îmi iau pastilele puţin mai târziu. Şi e bine că nu se 
mai trage în mine. 


Şi, slavă Domnului, fiica mea poate să-şi vadă din nou de 
viaţa ei şi respiră uşurată. 

Acoperirea mass-media oficiale, de dreapta şi de stânga, a 
devenit mai directă, nu atât de mult din cauza discursului meu, 
ci pentru că, cel puţin deocamdată, americanii se îndepărtează 
de mass-media extremă şi aderă spre surse de informare ce 
oferă mai multe explicaţii şi mai puţine atacuri la persoană. 

Am trimis pe cineva să-l vadă pe veteranul fără adăpost pe 
care l-am întâlnit pe stradă după ce am dispărut. Acum face un 
tratament de grup şi primeşte ajutor pentru a-şi găsi o slujbă 
decentă şi o cazare accesibilă. Congresul, se pare, va finanța 
eforturile de a reduce numărul cetăţenilor neînarmaţi ucişi, de a 
creşte siguranţa poliţiştilor şi de a înfiinţa consilii de cartier care 
să colaboreze cu poliţia. 

Nu ştiu ce ne rezervă viitorul. Tot ce ştiu e că ţara pe care o 
iubesc are o nouă şansă la viaţă. 

La sfârşitul Adunării Constituţionale, un cetăţean l-a întrebat 
pe Benjamin Franklin ce fel de guvern ne-au oferit întemeietorii 
noştri. El i-a răspuns: „O republică, dacă puteţi să o păstraţi”. 
Aceasta e o misiune pe care niciun preşedinte nu o poate 
îndeplini singur. Depinde de noi toţi să o păstrăm. Şi să facem 
ce este mai bun din ea. 


MULŢUMIRI 
Pentru ajutorul nepreţuit asupra problemelor tehnice, 
datorăm mulţumiri speciale lui John Melton, care a luptat în 
Regimentul Ranger 75 din 1992 până în 1994; lui James 
Wagner; lui Thomas Kinzler şi lui Richard Clarke, care a servit 


patru preşedinţi în calitate de consilier de securitate şi 
contraterorism. 


WILLIAM JEFFERSON „BILL“ 
CLINTON iles pre 
Statelor Unite in 1992 
această functie până in 2001. Bill 
Clinton este autorul mai mu 
lucrări de nonfictiune printre care 
consider 
nivel internațional 
RAO, in 2005.) /n 
* primul roman 
y! 


€ fostul presedinte al S.U.A 


JAMES PATTERSON este un au 
tor consac de bestselleruri la ni 


vel mond bine-cunoscul pentru 


numàrul mare de personaje de fic 


tune care se mențin in memoria ci 
titorilor din romanele in serie 
Alex Cross, Women's 


tici i 
Michael Bennet 


licà tot 


in Horida