Joel Rosenberg — Cursa terorii

BESTSELLER INPERNAȚIONAL 


Romanele lui Rosenberg par desprinse din titlurile : 
de pe ptima pagină a ziarelor de mâine.” 
Washington Times 


LURIA 
TERURII 


JOEL C. ROSENBERG 


CURBA TERORII 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
DORINA TATARAN 


Coperta colecţiei: 
Dana MOROIU, Corneliu ALEXANDRESCU 


llustraţia copertei: 
© Krasny, Jan Patrik via Agentur Schluck GmbH. 


Joel C. Rosenberg 
DEAD HEAT 
© 2008 by Joel C. Rosenberg. 
Editura Nemira & Co 
COLECTIA SUSPANS 


2010 


JOEL C. ROSENBERG, celebru autor american şi 
strateg de comunicații, a lucrat cu personaje 
importante din lumea afacerilor, politicii şi mass- 
media, printre care Steve Forbes, Rush Limbaugh şi 
fostul prim-ministru israelian Benjamin Netanyahu. 
Rosenberg este editorialist politic la World Magazine, 
dar a scris articole şi pentru alte importante publicaţii 
americane, precum Wall Street Journal, National 
Review şi Policy Review. Locuieşte împreună cu soţia 
Lynn şi cei trei fii lângă Washington, D.C. şi este 
autorul a numeroase romane despre terorism, 
evenimente mondiale recente şi apropiata distrugere a 
lumii: The Last Jihad (2002 - Editura Nemira, 2007), 
The Last Days (2003), The Ezekiel Option (2005), The 
Copper Scroll (2006). A semnat de asemenea două 
volume de nonficţiune, Epicenter (2006), în care 
comentează similitudinile dintre evenimentele recente 
din Orientul Mijlociu şi Cartea lui Ezechiel, şi Inside the 
Revolution (2009). Volumele sale s-au vândut în 
milioane de exemplare. 


j Dragei mele Lynn 
Imi tai respiratia, întotdeauna ai făcut-o. 
Te iubesc sincer şi sunt al tău pentru 
totdeauna. 


PERSONAJELE 


Preşedintele Statelor Unite ale Americii 
James „Mac” MacPherson 


Vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii 
William Harvard Oaks 


Personaje principale 
Jon Bennett, fost consilier-şef al preşedintelui 
Erin McCoy Bennett, fost agent CIA 


Oficiali superiori din administraţie 

Marsha Kirkpatrick, secretar de stat 

Danny Tracker, directorul CIA 

Lee James, secretarul Homeland Security 

Bob Corsetti, şeful personalului de la Casa Albă 
Ken Costello, consilier pentru securitatea naţională 
Burt Trainor, secretarul Apărării 


Oficiali ai unor țări 

Salvador Lucente, secretar general al Naţiunilor Unite 

David Doron, prim-ministrul Israelului 

Mustafa Al-Hassani, preşedintele Irakului 

Khalid Tariq, consilier-şef pe probleme politice al 
preşedintelui Irakului 

Liu Xing Zhao, prim-ministrul Chinei 

Zeng Zou, ministrul de Externe al Chinei 


Lideri militari 

Generalul-locotenent Charlie Briggs, comandantul 
NORAD şi USNORTHCOM 

Amiral Neil Arthurs, comandantul USPACOM 

General Andrew T. Garrett, comandantul forţelor 
combinate din Coreea 


NOTA AUTORULUI 


Mă rog ca povestea pe care o aveţi în mână să nu devină 
vreodată adevărată. Cel puţin nu aşa cum a fost scrisă. 

Dead Heat este rodul ficţiunii. Nu este o viziune pe care am 
avut-o într-un miez de noapte. Am inventat-o. Nu reprezintă 
viitorul pe care mi-l doresc. Este un viitor de care mi-e teamă că 
vom avea parte în curând. Şi sper să mă înşel. 

În ciuda faptului că numeroase elemente de ficţiune din 
romanele mele anterioare par să se fi adeverit, nu sunt un 
clarvăzător, un medium sau un Nostradamus modern, cum au 
sugerat unii. Sunt un simplu povestitor. Dead Heat face parte din 
seria începută de Ultimul jihad şi este bazată pe o serie de 
ameninţări geopolitice cât se poate de reale şi de serioase, cu 
care SUA şi aliaţii lor se confruntă azi, precum şi pe o serie de 
profeţii reale şi foarte serioase scrise, cu secole în urmă, în 
paginile Bibliei. 

Atâta timp cât aceste ameninţări geopolitice reprezintă un 
motiv de îngrijorare, nu afirmaţiile mele sunt cele care trebuie 
percepute drept posibile orori. Sper ca liderii noştri politici şi 
militari, precum şi lucrătorii din serviciile secrete şi din justiţie să 
aibă înţelepciunea, curajul şi promptitudinea necesare pentru a 
reacţiona şi pentru a neutraliza la timp aceste ameninţări şi 
multe altele ca ele. Atât ei, cât şi noi trebuie să înţelegem natura 
şi amploarea forţelor diabolice cu care ne confruntăm, pentru că 
este singura cale prin care putem evita genul de cataclisme 
despre care unii experţi nici măcar nu mai au îndoieli că vor avea 
loc, ci afirmă că reprezintă doar o chestiune de timp. 

Atâta vreme cât aceste profeţii reprezintă o îngrijorare, o spun 
clar: lumea va vedea cum astfel de orori chiar vor avea loc. 
Când? Asta nu ştiu. Putem doar să speculăm. Sunt sigur că ele se 
vor întâmpla, aşa cum prezice Biblia, şi este foarte probabil să se 
petreacă în timpul vieților noastre. Doar Dumnezeu ştie. 

Totuşi, gândiţi-vă că, din aproximativ o mie de profeţii aflate în 
paginile Bibliei, mai mult de cinci sute s-au adeverit deja. În mod 
surprinzător, multe profeţii cu final alarmant s-au petrecut pe 
parcursul ultimului secol, inclusiv renaşterea statului Israel, 
întoarcerea unui număr mare de evrei pe pământul sfânt, după 


secole de exil, evrei care au reconstruit vechile aşezări ale 
Israelului şi au făcut ca deşertul să înflorească, iar Israelul şi-a 
format „o oaste mare, foarte mare la număr”! 

Toate acestea atrag întrebarea: din moment ce unele profeţii 
cumplite s-au adeverit în timpul vieților noastre, nu este posibil 
să se întâmple la fel şi cu altele? 

O zice şi unul dintre personajele mele fictive, doctorul Eliezer 
Mordechai, în Opțiunea Ezechiel, care descrie profeția din Biblie 
ca pe „un interpus între minte şi Dumnezeu”. Scriptura afirmă că 
Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a ales să ne ofere o înţelegere 
prealabilă a unor viitoare evenimente geopolitice care vor zgudui 
lumea noastră şi posibilitatea de a ne modela viitorul, astfel încât 
să nu fim prinşi cu garda jos, să ne putem pregăti şi să îi ajutăm 
şi pe alţii să se pregătească. Aşa cum spunea cândva profetul 
evreu Amos: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-şi 
descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci.” (Amos, 3:7) 

Şi ajung astfel la ideea de la început. Deşi unele lucruri se 
apropie, mă rog să fim cruţaţi de evenimentele descrise în Dead 
Heat. Nu am scris această carte pentru a prezice exact cum se 
vor întâmpla asemenea profeţii. Am scris-o pentru a întreba: Si 
dacă se va întâmpla? 

Dacă într-o bună zi se va dovedi că disputele politice care ne 
obsedează şi ne dezbină sunt doar nişte scopuri triviale menite 
să ne distragă atenţia de la cea mai importantă şi mai presantă 
problemă a vremurilor noastre? 

Dacă în toiul campaniilor electorale care, invariabil, consumă 
atât de mult din timpul naţiunii noastre, din talentul şi din banii 
ei, ne vom trezi vulnerabili în faţa răului pe care fie nu îl vedem, 
fie nu reuşim să îl percepem aşa cum ar trebui? 

Dacă marele noroc pe care încercăm să ne bazăm nu ne 
protejează de armele îndreptate spre noi? 

Şi dacă în goana noastră nesfârşită după putere, prosperitate 
şi celebritate reuşim să cucerim întreaga lume, dar ne pierdem 
sufletele? 

O nouă ameninţare ia amploare. O simt. Mi-e teamă de asta. 
Să ne trezim, înainte să fie prea târziu. 

JOEL C. ROSENBERG 
Noiembrie 2007 


1 Ezechiel, 37:10; citatele din Biblie sunt din versiunea Dumitru Cornilescu 
(n. tr.). 


Washington D.C. 


4 


Luni, 31 august - 7:02 p.m., ora de est 
Sediul CIA, Langley, Virginia 


Avea să fie sângeros, dar se putea face, dacă se mişcau 
repede. 

Toţi ochii din Centrul de operaţiuni globale al CIA se îndreptară 
către Danny Tracker. Fost director-adjunct al operaţiunilor, 
Tracker, acum în vârstă de patruzeci şi şase de ani, era 
proaspătul director al CIA. Doar el îl putea autoriza pe 
comandantul terestru al Delta Force să execute acest atac şi tot 
el va trebui să răspundă pentru această decizie în faţa 
preşedintelui, a nenumăratelor comitete de supraveghere ale 
Congresului şi a colegilor lui din serviciile secrete, răspândiţi prin 
întreaga lume orientală. 

Agenţia se afla pe urmele acestei „ţinte de maximă prioritate” 
de luni întregi. Bărbatul privea imaginile transmise în direct cu 
prada lor, dintr-un Predator care plana - neauzit, nevăzut - la un 
kilometru deasupra unui depozit abandonat din afara oraşului 
Sanaa, capitala Yemenului, în care ţinta lor tocmai intra, 
înconjurată de douăzeci de gărzi de corp înarmate până-n dinţi. 

— Cât de departe sunt? îl întrebă pe ofiţerul principal de 
supraveghere de lângă el, în timp ce urmărea imaginile care le 
surveneau pe cinci televizoare cu plasmă enorme aflate pe 
peretele din faţa lui. 

— Ambele echipe Delta sunt la cel puţin douăzeci de minute 
distanţă, domnule. 

Tracker tresări. Douăzeci de minute erau o eternitate în cazuri 
de genul acela. Trebuia să îl termine repede. Umberto Milano era 
capul operaţiunilor Legiunii, una dintre cele mai de temut 
organizaţii teroriste de pe planetă. 

Frunzărea dosarul din mână, pe care era ştampilat cu roşu 
STRICT SECRET. La numai patruzeci de ani, Milano, fiul născut în 
Sicilia al unor radicali marxişti, executase şapte ani grei de 
închisoare pentru aruncarea în aer a două bănci din Roma şi una 
din Florenţa. Convertit la islam în puşcărie. Evadat, împreună cu 
alţi doi deţinuţi, în 2000. Fugit în Afganistan. Antrenat cu bin 


Laden. Întors în Europa exact înainte de 9/11, când s-a înrolat în 
Legiune, o armată europeană afiliată la Al-Qaeda. Plănuise 
explozia trenului din Madrid, din 2004. Responsabil pentru cel 
puţin alte opt atentate cu bombă de la Casablanca la Cairo şi de 
la Jakarta la lerusalim. 

După dispariţia Al-Qaedei, Milano oferise suport financiar şi 
logistic reţelei teroriste Al-Nakbah, conduse de Yuri Gogolov şi 
Mohammed Jibril. Mai mult, Agenţia avea unele dovezi - 
circumstanţiale, dar convingătoare - că fusese creierul atacului 
sinucigaş cu bombă de la Willard InterContinental, din D.C., din 
ianuarie anul trecut. 

Tracker era sigur că Legiunea punea la cale ceva extrem de 
periculos, dar pe moment nu avea idee despre ce era vorba. 
Milano le scăpase printre degete ani la rând şi operase din 
umbră, la adăpostul reţelei. Habar n-aveau unde locuieşte şi 
cunoşteau foarte puţine despre contactele şi despre asociaţii lui. 
Tot ce aveau erau câteva interceptări ocazionale de telefoane şi 
e-mailuri. Acum era prima dată când reuşiseră să îl localizeze şi 
să îl urmărească. Trebuia prins. Şi făcut să vorbească. Aveau 
nevoie să stoarcă de la el şi cea mai mică informaţie. Şi toate 
astea trebuiau făcute acum. 

— Care sunt informaţiile de ieri despre mişcările lui Milano - 
ştim de unde a venit? întrebă Tracker. 

— Nu, domnule, răspunse ofiţerul de supraveghere. 

— Dar sunteţi absolut siguri că e el în depozitul ăla? 

— Da, domnule. 

Directorul se întoarse spre cei doi analişti superiori care îşi 
petrecuseră mare parte din carieră cu atenţia îndreptată asupra 
Legiunii. 

— Sunteţi de aceeaşi părere? 

— Eu da, domnule, spuse unul dintre ei. 

— Fără îndoială, răspunse şi celălalt. E Milano. Şi, cu tot 
respectul, domnule, trebuie să îl ridicăm înainte să fie prea 
târziu. 

Tracker se întoarse din nou spre ofiţerul de supraveghere şi îl 
întrebă: 

— Echipajele Delta au tot ce trebuie pentru a ni-l aduce pe 
tipul ăsta? 

Dar ofiţerul nu-l mai asculta. Privirea lui se întorsese brusc spre 
imaginile care continuau să vină de la Predator. 


Acum Tracker se uita şi el acolo. 

— Faceţi mişto de mine, mârâi el. Deja pleacă? 

Nimeni nu scotea o vorbă. Imaginile spuneau tot. 

O duzină de bărbaţi înarmaţi ieşea din depozit şi se poziţiona 
în jurul unui al treilea vehicul dintr-un şir de cinci SUV-uri negre. 

— Cât mai durează până când echipajele Delta ajung acolo? 
întrebă Tracker. 

— Mai au vreo zece minute, domnule. 

Îşi privi ceasul. Nu mai aveau zece minute. 

Preşedintele James „Mac“ MacPherson era în drum spre Los 
Angeles. Ştia că nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să 
vorbească despre un nou succes în lupta cu terorismul, în 
discursul pe care avea să îl rostească în acea seară, la o oră de 
maximă audienţă, la Convenţia Naţională Republicană. Dacă i-ar 
fi oferit preşedintelui posibilitatea să anunţe unei audienţe 
globale o mare reuşită a CIA, ar fi făcut un bine imaginii terfelite 
a Agenţiei. Şi carierei lui. 

Ţara era dezbinată în ceea ce priveşte viitorul. Retorica din 
campanie nu putea fi mai fierbinte decât era deja. Ambele 
partide importante erau blocate într-o bătălie năucitoare despre 
cine ar proteja ţara mai bine în următorii patru ani. MacPherson 
fusese la conducere în ultimii opt ani şi nu mai era posibil să 
candideze, iar ultimele sondaje îl dădeau pe succesorul lui la 
egalitate cu candidatul democraţilor. Poate că o astfel de 
operaţiune ar ajuta la înclinarea balanței, măcar un pic, se 
gândea Tracker. Într-o cursă atât de strânsă, chiar şi un impuls 
mic ar fi suficient. 

— Domnule, trebuie să luăm o decizie, îl zori ofiţerul. 

Simţea cum îi creşte pulsul. Avea doar două opţiuni. Să îl lase 
pe Milano să părăsească depozitul, să pună Predatorul să îl 
urmărească până la următorul loc şi să se roage ca echipajele 
Delta să reuşească să îl ia pe sus mai târziu sau a doua zi. Sau să 
piardă ocazia de a-l prinde viu, transmiţându-i Predatorului să 
trimită două rachete Hellfire spre depozit şi spre parcare, 
ucigându-i astfel pe toţi şi distrugând totul. 

— Nu mai avem timp, domnule. Ce doriţi să facem? 

Tracker ezita. Ce era mai valoros, informaţia pe care o putea 
scoate de la Milano mai târziu sau titlurile despre moartea lui, pe 
care să le ofere presei din întreaga lume acum? Se uită la imagini 
şi înjură. Uneori, tehnologia nu era suficientă. 


— Terminaţi-l, zise în cele din urmă. Terminaţi-i pe toţi. 

Ochii tuturor erau îndreptaţi spre ecranul din mijloc, în timp ce 
ofiţerul transmitea ordinele către Predator. Toţi cei din Centrul de 
operaţiuni globale păreau să-şi ţină respiraţia. Nimeni nu scotea 
o vorbă, dar Danny Tracker era sigur că toţi se gândeau la 
acelaşi lucru la care se gândea şi el. Făcea ce trebuie? Câte 
informaţii era pe cale să piardă? Ce va spune preşedintele când 
va afla? Se putea proceda altfel? 

Dar era prea târziu pentru astfel de întrebări. 

Brusc, văzură fumul lăsat în urmă de două rachete cu laser, 
AGM-114 Hellfire, care se îndreptau spre pământ. Una lovi 
centrul depozitului. Cealaltă, maşina aflată în mijlocul convoiului. 
Două explozii uriaşe umplură ecranul cu o lumină orbitoare, 
urmată de un fum gros şi negru, care ieşea din ceea ce mai 
rămăsese. Sosiră apoi imaginile oribile ale clădirii în flăcări, ale 
celor cinci maşini care ardeau şi bucăţi de corpuri împrăştiate 
peste tot. 

În centrul de operaţiuni izbucniră uralele, dar Tracker îi domoli. 
Nu puteau sărbători. Nu încă. 

Se uita la imaginile din Predator şi la ceasul digital de pe 
perete şi simţea cum acidul îi măcina pereţii stomacului. Strânse 
din dinţi, în timp ce două camionete intrau în scenă. Opt agenţi 
Delta, toţi înarmaţi până-n dinţi, îmbrăcaţi în costume de 
protecţie şi acoperiţi cu măşti negre, trasau un perimetru de 
securitate. Alţi patru pătrunseră în infern. Datoria lor era să-l 
găsească pe Milano, să confirme că rămăşiţele lui erau acolo şi 
să ia orice dovezi mai existau, dovezi care - dacă aveau noroc - 
le vor oferi o idee despre ce anume punea la cale Legiunea. Dar 
era nevoie să se mişte repede. Tot ce nu fusese ars, Tracker ştia, 
urma să ajungă în mâinile poliţiei locale în mai puţin de zece 
minute, iar speranţele lor de protecţie împotriva următorului atac 
ar fi fost pierdute pentru totdeauna. 


2 


2:41 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Jon Bennett habar n-avea că trupele americane erau pe drum. 

N-avea nici cea mai vagă idee despre locul oribil pe care erau 
pe cale să îl descopere în capitala Yemenului. Şi nici nu-i păsa. La 
distanţă de două mii de kilometri, într-o tabără de refugiaţi 
aglomerată şi lovită de boli, la doar câteva minute de graniţa cu 
Siria, un val de panică îi trecea prin tot corpul, în timp ce îşi ţinea 
în braţe soţia şi o implora să reziste până când soseau ajutoarele. 

— Erin, vorbeşte-mi. Uită-te la mine, iubito. Te rog. 

Dar ea nu îi răspunse. Abia mai respira. Pulsul îi era slab. 
Bennett strigă după un doctor, dar nu veni nimeni. Strigă din nou 
şi din nou în noaptea fierbinte de august - plină de duhoarea 
transpiraţiei şi a morţii -, dar printre murmurele groteşti ale 
mulţimii nimeni nu observa şi nimănui nu îi păsa. 

Inima lui o luă la goană. Nu era posibil. N-o va pierde. Se 
căsătoriseră cu mai puţin de opt luni în urmă. 

Nu ştia ce are, dar nu mai putea aştepta. Trebuia să găsească 
un doctor, o asistentă, un soldat, pe cineva - pe oricine - care să 
îl ajute. Totuşi, nu îndrăznea să o lase pe Erin singură. Dacă 
lipsea prea mult? Dacă se întorcea şi era prea târziu? Nu şi-ar fi 
iertat-o niciodată. Trebuia să o ia cu el. 

Bennet ridică trupul moale şi aproape lipsit de viaţă şi ieşi 
repede din micul cort care devenise casa lor. Îmbrăcat doar în 
pantalonii scurţi şi tricoul cu care dormea de obicei - nici măcar 
nu avea pantofi sau sandale -, porni spre complexul medical aflat 
în cealaltă parte a taberei. Dar drumul se dovedi mai greu decât 
crezuse. 

Deşi era târziu, foarte mulţi oameni erau încă treji şi stăteau 
adunaţi ici şi colo, blocând aleile înguste şi prăfuite care 
traversau acest oraş de corturi ticsit cu aproape cinci mii de 
refugiaţi. Unii cereau mâncare. Alţii medicamente. Unii fumau 
narghilea, în timp ce alţii îşi înecau amarul în băutură. Bătrânii 
făceau politică. Bătrânele bârfeau. Băieţii tineri se fugăreau unii 
pe alţii, în timp ce fetele hoinăreau în grupuri, şuşotind şi 


chicotind şi dorindu-şi ca băieţii să vină după ele. Se pare că 
orice banalitate care făcea ca interminabilele ore de izolare şi 
disperare să treacă mai uşor era de preferat, iar plânsetele 
copiilor nedoriți şi neaşteptaţi - tot mai mulţi de la o lună la alta - 
umpleau noaptea. 

Bennett îşi făcu drum cu coatele prin mulţime, până reuşi să se 
mişte liber şi să găsească clinica medicală a taberei, nu departe 
de poarta din faţă, apărată de forţele de menţinere a păcii ale 
Naţiunilor Unite, cu căştile lor albastre tipice. Pulsul lui galopa. 
Muşchii braţelor îi ardeau. Picioarele îi erau gata să cedeze. Dar 
se forţă să reziste de dragul lui Erin, trecu prin faţa unei zone 
libere destinate aterizării elicopterelor şi năvăli pe uşa din faţă a 
clinicii. 

— Ajutor, repede, am nevoie de un medic. 

Asistenta-şefă veni şi începu să îi pună întrebări în arabă. 

— Engleză, insistă el. Vorbiti engleza? 

Nu vorbea. Ea continua să îi pună întrebări pe care el nu le 
înţelegea, insistând pe informaţii pe care le nu i le putea da. 

Bennett se uită în dreapta şi-n stânga. Strigă dacă este cineva 
care vorbeşte engleza, dar nu îi răspunse nimeni. Panica lui 
crescu. Pielea măslinie a lui Erin se schimba repede în gri şi se 
umezea, în timp ce el habar n-avea ce să mai facă. 

Brusc, pe o uşă laterală intră o femeie tânără. 

— Care e problema, domnule? întrebă ea, cu un accent slab, 
care putea fi britanic, dar putea fi foarte bine şi australian. 

— Nu ştiu, recunoscu Bennett. Ne pregăteam de culcare, când 
a început să vomite. Nu se mai oprea. În cele din urmă, a leşinat. 

— Ce a mâncat la cină? 

— Nimic, doar câţiva biscuiţi. N-a prea avut poftă de mâncare 
de vreo săptămână. 

— Arde, spuse asistenta, atingând fruntea lui Erin şi ţinând un 
termometru digital în urechea ei. Patruzeci, adăugă ea o clipă 
mai târziu. 

Jon gâfâi. Era atât de mare! Prea mare. Şi creştea foarte 
repede. Nu ţinea minte ca ea să fi avut febră când a început să 
se simtă rău. De unde venea? Ce se întâmpla? Şi de ce? 


3 


7:42 p.m., ora de est 
Sediul CIA, Langley, Virginia 


Fuseseră douăzeci de minute îngrozitoare. 

Dar telefonul pe care îl aştepta sună, în sfârşit. Tracker verifică 
cine e. Aproape sigur era comandantul superior al trupelor de 
supraveghere din centrul de operaţiuni. 

Ridică la primul apel. 

— Tracker, spune. 

— Umberto Milano e mort, domnule, zise comandantul. Delta 
tocmai a confirmat identitatea. 

— Sunt siguri? 

— Da, domnule. 

— Au reuşit să plece de acolo la timp? 

— Cât pe ce să nu reuşească, dar s-a rezolvat până la urmă, 
domnule. 

Tracker ştia că ar fi trebuit să fie nespus de bucuros. Dar mai 
era ceva. Simţea în vocea comandantului şi cei douăzeci şi trei 
de ani petrecuţi în serviciile secrete îi spuneau că urma ceva ce 
avea să îi strice noaptea. 

— Altceva? întrebă el fără tragere de inimă. Ce s-a întâmplat? 

— S-ar putea să fie o problemă, domnule. 

— Ascult. 

— Băieţii au reuşit să pună mâna pe telefonul lui Milano, dar 
era terminat. l-au găsit şi laptopul. Nu mai rămăsese mare lucru 
din el şi cele mai multe informaţii pe care au reuşit să le 
recupereze sunt codate. Va dura ceva până le vom da de capăt. 

— Nu te mai învârti în jurul cozii, comandante, îi ceru Tracker, 
cu răbdarea la limită. Ce vrei să spui, de fapt? 

— Domnule, echipa tehnică a reuşit să recupereze ultimele 
două e-mailuri trimise de Milano şi avem probleme. 

— Adică? 

— Unul dintre ele conţine hărţi detaliate din Los Angeles - 
străzi, linii de metrou, reţele electrice şi de canalizare şi aşa mai 
departe. Al doilea e-mail cuprinde o schemă detaliată pentru 
Staples Center. 


Stomacul lui Tracker se făcu ghem. 

— Locul unde are loc Convenţia? 

— Da, domnule. Nu ştiu de unde o au. Nu este disponibilă 
online, am verificat. Trebuie să o fi primit de la biroul de arhitecţi 
care l-a proiectat sau de la un birou al primăriei. 

— Când au fost trimise, comandante? întrebă, grăbindu-se să 
proceseze informaţiile pe care tocmai le aflase. 

— leri, domnule. 

— Cui? 

— Incă nu suntem siguri, domnule! Echipa tehnică lucrează la 
asta. 

— Aflaţi repede şi sună-mă, ordonă Tracker. 

— Da, domnule. 

inchise, îşi roti scaunul şi privi pe geamul de la etajul şapte 
spre pădurile Virginiei. Inţelesese bine? Dovezile erau indirecte, 
dar terifiante. Air Force One era în drum spre aeroportul din Los 
Angeles. In clipa aceea, probabil că era foarte aproape de 
aeroport. Odată ajuns la sol, coloana oficială a Serviciilor Secrete 
îl va lua pe MacPherson şi-l va duce direct spre Staples Center. 
Douăzeci de mii de delegaţi aşteptau începerea Convenţiei 
Republicane Naţionale. Preşedintele Statelor Unite era pe cale să 
se adreseze partidului său pentru ultima dată înainte de a-i lăsa 
locul pe podium celui care spera că îi va fi succesor. 

Plănuia Legiunea un atac? Un asasinat? Ce se va întâmpla? 

De luni de zile lucra, împreună cu Serviciile Secrete, FBI, 
Homeland Security şi cu agenţii poliţiei locale la asigurarea 
securităţii Convenţiilor republicană şi democratică. Şi ajunsese în 
punctul în care considera că Staples Center e impenetrabil. Chiar 
şi într-un scenariu puţin probabil în care un terorist sau mai mulţi 
ar intra în clădire era cu neputinţă să strecoare arme acolo. Şi 
nici să le amplaseze dinainte în interiorul centrului nu intra în 
discuţie. Fiecare metru pătrat fusese verificat de mai multe ori de 
cele mai bune echipe de securitate de pe planetă. Totuşi... 

Dar dacă e vorba despre cineva din interior? Doar se mai 
întâmplase şi înainte de administraţia MacPherson, nu? Asta l-a 
forțat pe Jack Mitchell, predecesorul lui, să se retragă, la urma 
urmei. 

Al-Nakbah reuşise să penetreze Trezoreria şi Serviciile Secrete, 
cu şase ani în urmă, şi încercase să îl omoare pe MacPherson de 
două ori. La scurt timp după asta - poate şi înainte -, Legiunea 


reuşise să pătrundă în interiorul CIA şi o transformase pe Indira 
Rajiv, unul dintre cei mai buni analişti ai lor din Orientul Mijlociu, 
într-unul dintre cei mai periculoşi trădători din istoria ei. Așadar, 
nu era posibil orice? 

Desigur, Convenţia Naţională Republicană era ţinta ideală. Mai 
ales în acea seară. Ochii întregii lumi vor fi aţintiţi asupra 
mesajului pe care preşedintele îl va transmite la o oră de maximă 
audienţă. După semnalele din presă, nu avea să fie un discurs 
electoral obişnuit al unui preşedinte care nu mai are nicio putere. 
Surse de la Casa Albă sugerau că MacPherson urma să facă un 
anunţ important, dar nimeni nu ştia exact despre ce era vorba. 

Liderii europeni îl presau pe preşedintele american să 
oprească ajutorul acordat Israelului, dacă prim-ministrul David 
Doron continua să insiste asupra construirii noului templu 
evreiesc din lerusalim, care se apropia rapid de finalizare. 
Editorialele câtorva ziare americane bine vândute cereau acelaşi 
lucru şi existau zvonuri potrivit cărora MacPherson devenea 
nerăbdător cu Doron. Va arunca Israelului mănuşa în acea seară? 

Între timp, democraţii din Congres îl împingeau pe preşedinte 
să pună în aplicare un plan de pace complet pentru Orientul 
Mijlociu, plan făcut împreună cu secretarul general al Naţiunilor 
Unite, Salvador Lucente. Propunerea lui Lucente se baza pe 
retragerea trupelor americane din Orientul Mijlociu, în special din 
zona bogată în petrol a Golfului Persic. Ele ar urma să fie 
înlocuite de forţele de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite. Se 
zvonea că secretarul de stat Marsha Kirkpatrick ar fi de acord cu 
o astfel de abordare. Urma să anunţe preşedintele în această 
seară o reaşezare a trupelor americane? 

Ca şi cum nu era de ajuns, Wall Street Journal anunţa că în 
lumina unificării Europei în Uniunea Europeană, cu centrul la 
Bruxelles, şi a faptului că aproape întregul Orient Mijlociu îşi 
reunise recent guvernele la Babilon, sub forma Statelor Unite ale 
Eurasiei, câţiva oficiali superiori ai administraţiei MacPherson îl 
îndemnau pe preşedinte să ceară unificarea politică, economică 
şi militară a Americilor de Nord, Centru şi Sud, în Statele Unite 
ale Americilor. 

Mai mult, se pare că secretarul Trezoreriei luase masa cu 
preşedintele în iunie şi îi sugerase să adopte o singură valută 
regională numită amero, ca înlocuitor al tradiţionalului dolar 
american. Un oficial superior al administraţiei, care ceruse să nu i 


se dezvăluie numele, declarase pentru Journal că fiecare guvern 
din Organizaţia Statelor Americane - cu excepţia Cubei şi a 
Venezuelei - gândea tăcut o astfel de unificare economică, 
pentru următorii zece ani. 

„Singurul mod în care Statele Unite pot concura şi pot reuşi în 
secolul XXI este să creeze un bloc comercial comparabil ca 
mărime şi putere cu colosul care a luat naştere la Bruxelles şi cu 
noua superputere bazată pe petrol de la Babilon, declarase 
respectivul oficial pentru Journal. Ar fi o soluţie controversată? În 
mod sigur. Dar nu avem de ales.” 

Controversată era puţin spus. Mai degrabă explozivă. O 
asemenea propunere ameninţa să destrame bătrânul partid 
republican. Câţiva lideri conservatori foarte activi în domeniile 
sociale îşi exprimaseră deja deschis îngrijorarea în privinţa 
pierderii suveranităţii de către Statele Unite şi în privinţa unui val 
nestăvilit de noi emigranţi proveniţi din partea de sud a graniţei, 
chiar dacă mulţi conservatori din domeniul fiscal iubeau ideea 
extinderii pieţei libere şi pe cea a îmbunătăţirii schimburilor 
economice. 

Niciuna dintre aceste reacţii nu constituia însă problema 
principală. Îngrijorător era că, având în vedere cât de strânsă era 
cursa pentru Casa Albă şi cât de multă agitaţie stârniseră 
zvonurile împrăştiate prin ziare, interesul pentru discursul pe 
care preşedintele urma să îl ţină în acea seară era în creştere şi 
făcea ca MacPherson să fie o ţintă mult mai tentantă. Los 
Angeles Times estima că discursul preşedintelui avea să fie 
urmărit de optzeci-nouăzeci de milioane de americani, împreună 
cu aproximativ un miliard de oameni din întreaga lume. Nu 
trebuia să-i spună nimeni proaspătului director al CIA cât de 
devastator ar fi fost un atac la Convenţia Naţională Republicană 
pentru psihicul fragil al americanilor sau pentru economia 
americană. La fel şi pentru cea globală, care încă se refăcea 
după aşa-zisa Zi a Devastării, din urmă cu un an. Şi pentru preţul 
petrolului, care ajunsese la mai mult de trei sute de dolari barilul. 

Tracker ridică receptorul de pe biroul lui şi apăsă o tastă. 

— Fă-mi legătura cu Air Force One, îi spuse şefului 
personalului. Acum. 


4 


2:51 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Acum asistenta striga ceva în arabă. 

Brusc, apărură alte două asistente care se aşezară repede de o 
parte şi de alta a lui Erin şi o duseră într-un cabinet alăturat. 
Bennett încercă să le urmeze, dar nu îl lăsară să intre. Insistară 
să rămână afară, apoi îi închiseră uşa în faţă. O clipă mai târziu, 
văzu doi medici grăbindu-se pe hol, intrară în cabinet şi, pentru o 
fracțiune de secundă, reuşi să arunce o privire înăuntru - ace, 
monitoare, eprubete -, înainte ca uşa izbită să se închidă din nou. 

Făcuse tot ce se putea. Asta îşi tot repeta. Işi adusese soţia la 
clinică. O dăduse în grija medicilor. Dar era suficient? Trebuia să 
fie. Alternativa era de neimaginat. Totuşi, oricât de mult încerca 
să se controleze, oricât de disperat încerca să se convingă că 
totul va fi bine, crudul adevăr era că habar n-avea ce se va 
întâmpla şi ura acest sentiment de neputinţă intensificat de 
fiecare clipă care se scurgea. 

Pentru un moment, se holbă la uşă. Niciodată nu mai fusese 
atât de speriat. Nici măcar în casa lui Eli Mordechai, din 
lerusalim, în noaptea în care fusese împuşcat de terorişti. Nici 
măcar în Gaza, în ziua în care convoiul lui fusese atacat de 
extremiştii jihadişti. Nici măcar în Moscova, în timpul loviturii de 
stat sau în ziua conflagrației. Fusese cu totul altceva. Atunci îi 
fusese frică pentru propria viaţă. Acum se temea pentru a ei şi 
pentru ce ar fi devenit fără ea. 

Nimeni nu-l iubise vreodată ca ea. Nici el nu iubise o altă 
femeie atât de profund, atât de complet. lubea felul în care suna 
vocea ei şi felul în care râdea la glumele lui. lubea atingerea 
mâinii ei pe faţa lui şi felul în care lumina strălucea pe diamantul 
pe care i-l dăruise în noaptea în care o ceruse de soţie. 

Când era în mulţime - când descărca provizii din camioanele 
de ajutoare ale Naţiunilor Unite, înainte să se crape de ziuă, sau 
când hrănea refugiații în dezordinea cortului, dimineaţa, la prânz 
sau seara, ori când dădea jucării copiilor cu ocazia diverselor 
sărbători -, ochii lui mereu îi căutau pe ai ei. Adora să o 


privească ajutându-i pe alţii, îngrijindu-i cu o dragoste care părea 
să-i izvorască de undeva din adâncul sufletului. lubea plăcerea ei 
când îl surprindea privind-o. Şi iubea felul în care ea simţea 
dorinţa din ochii lui şi, îndată ce reuşea, imediat ce îşi termina 
treaba, îşi făcea drum prin mulţime să fie cu el, ştiind că, pur şi 
simplu, nu putea să stea despărţit de ea prea mult timp fără să 
fie cuprins de o tristeţe pe care nici el nu şi-o explica. 

Când era plecată de lângă el mai mult de câteva ore, tânjea 
fizic după ea, într-un fel despre care s-ar fi jenat să spună 
altcuiva decât ei şi, uneori, chiar şi ei i-ar fi venit greu să îi 
vorbească despre asta. | se părea ciudat să aibă nevoie atât de 
intens de cineva. Era normal? Alţi bărbați simțeau la fel față de 
nevestele lor? Când erau împreună - cu alţii sau doar ei doi 
lumea îşi pierdea semnificaţiile. Tot ce îşi dorea să facă era să se 
joace cu părul ei castaniu şi să-i sărute buzele acelea moi şi să se 
piardă în ochii ei uimitor de verzi, până când sufletele lor 
scânteiau şi luau foc, iar dorinţa lor se transforma în foame, 
foamea se transforma în pasiune, iar pasiunea în căldură, astfel 
încât se topeau din nou într-unul singur şi pluteau ore în şir, 
liniştiţi şi în siguranţă. 

Bennett era convins că Dumnezeu, în mila Lui, îl făcuse pe el 
pentru ea şi pe ea pentru el, încă dinainte de crearea lumii. Unii 
dintre prietenii lui nu credeau. Chiar şi el avea momente când se 
îndoia. Dar dragostea lui Erin îi demonstra că există Dumnezeu. 
În această privinţă nu avea îndoieli. Ea era miracolul pe care EI îl 
folosise ca să îi deschidă ochii spre o dragoste mai mare şi mai 
puternică decât şi-ar fi imaginat vreodată că ar fi posibilă. Şi-ar fi 
dorit doar să o fi întâlnit mai devreme sau ca el să-şi fi permis să 
se îndrăgostească de ea mai devreme, mai repede, mai profund. 

Cât de orb fusese - cât de orb şi de prost. De ce nu o invitase 
în oraş când s-au întâlnit prima dată? De ce nu insistase să fugă 
cu el imediat? Câte zile pierduse? Câte nopti se abandonase fără 
rost cearşafurilor reci? 

În toată viaţa lui nu întâlnise pe nimeni ca Erin. Se trezise 
intoxicat de pasiunea ei pentru Hristos şi de compasiunea ei 
pentru alţii. Ei nu-i păsa de bani, de faimă sau de putere. Mereu 
îşi dedica timpul celor care aveau nevoie de ea. De când 
ajunsese în tabără, lucrase doisprezece-paisprezece ore pe zi, 
uneori chiar mai mult, cu pauze foarte mici, şi îşi luase liber un 
singur weekend. Întotdeauna se trezea prima, adesea înainte de 


a se lumina afară, şi nu voia nici măcar să aţipească peste zi. 
„Somnul e pentru proşti”, zicea ea râzând, după care se strecura 
afară din pat. El începuse să-şi simtă vârsta. Ea nu. El era 
pregătit pentru sfârşitul care avea să vină. Ea voia să trăiască 
fiecare clipă şi să o transforme în eternitate. 

Erin avea o predispoziţie pentru încăpățânare, care adesea 
înclina spre determinare, dar alteori era complet lipsită de logică 
şi exasperantă. Jon revedea sclipirile ei de gelozie, care îl luau 
prin surprindere, dar în acelaşi timp îi aminteau cât de profund 
era îndrăgostită de el, astfel încât dorea să fie numai al ei. Cum 
ar putea supravieţui fără ea? Nu voia să se gândească la asta 
nicio secundă. 


3 


4:58 p.m., ora Pacificului 
Aeroportul Internaţional din Los Angeles 


Air Force One ateriză printre forţele de securitate. 

Intr-o zi obişnuită, mai mult de două sute de mii de pasageri 
aterizau şi decolau de aici, ceea ce îl făcea unul dintre cele mai 
aglomerate aeroporturi din lume. Nu şi azi. Directorul Serviciilor 
Secrete, Jackie Sanchez, ordonase ca întregul aeroport să fie 
închis pentru sosirea preşedintelui, toate avioanele să rămână la 
bază şi doar personalul absolut necesar să primească 
permisiunea de a intra. Cei de la liniile aeriene erau nervoşi, la 
fel pasagerii. Până şi de la biroul primarului primiseră plângeri. 
Dar Sanchez era de neclintit. Singura ei responsabilitate era să îl 
protejeze pe preşedinte, aşa că refuză să fie distrasă de la 
misiunea ei. 

Ceruse personalului transportoarelor blindate din Garda 
Naţională a Californiei să blocheze accesul spre toate pistele. 
Agenţi înarmaţi până-n dinţi şi câini dresați să detecteze bombe 
patrulau la sol. Lunetiştii fuseseră amplasați pe acoperişuri, 
împreună cu supraveghetorii dotați cu binocluri performante. 
Elicoptere Apache planau deasupra aeroportului şi a rutei pentru 
coloana de maşini, la fel şi trei elicoptere de recunoaştere 
împrumutate de la Departamentul de poliţie din Los Angeles. lar 
mobilizarea aceasta avusese loc înainte de a sosi din Yemen 
informaţia despre o posibilă ameninţare. 

Tensiunea creştea pe măsură ce avionul 747, vopsit în albastru 
şi alb strălucitor, înconjurat de o escortă de SUV-uri negre pline 
cu agenţi ai Serviciilor Secrete, rula spre un hangar de 
întreţinere. Acolo, preşedintele va putea să coboare ferit de ochii 
reporterilor, ai fanilor şi ai potenţialilor asasini şi să intre într-unul 
dintre cele două Cadillacuri blindate. În plus, doar cei din 
Serviciile Secrete şi apropiații preşedintelui ştiau în care dintre 
cele două maşini va urca. 

Să îl ţină pe MacPherson în viaţă nu fusese o sarcină uşoară în 
ultimii opt ani şi nimeni nu ştia asta mai bine decât Sanchez. Îl 
salvase dintr-un atac aerian în Denver, imediat după alegerile 


pentru Congres, în timpul primului său mandat, apoi fusese 
numită agent special însărcinat cu protecţia lui. După recentul 
atac de cord care îi fusese fatal lui Bud Norris, de mult timp 
directorul Serviciilor Secrete, MacPherson o promovase în locul 
lui. Ştia că poate să îşi pună viaţa în mâinile ei, la fel viaţa 
familiei lui, iar Sanchez considera această încredere o mare 
onoare. 

Dar erau şi zile în care se întreba dacă sacrificiile pe care le 
făcuse meritau. lar azi, categoric, era una dintre acele zile. Nu 
era căsătorită. Niciodată nu era acasă. Niciodată nu se odihnea. 
Trăia mereu cu teama că acea zi putea fi ultima pentru 
preşedinte. Sau pentru ea. 

Pentru prima dată în cei optsprezece ani de carieră începea să 
se gândească serios la retragere. În timp ce preşedintele cobora 
scările, pentru o clipă, începu să viseze cu ochii deschişi. O fi 
timpul să-şi cumpere barca aceea, să pornească spre Caraibe şi 
să se îmbete. 

Brusc, Sanchez se blestemă pentru că îşi pierdea 
concentrarea. Retragerea era o temă pentru alte momente. Azi 
trebuia să stea cu simţurile treze. 

— Renunţăm la maşini, domnule preşedinte, spuse Sanchez 
înainte ca MacPherson să apuce măcar să o salute. Vă duc la 
Marine One. 

El aprobă din cap. Nu conta cu ce mergea. Dar şeful 
personalului de la Casa Albă, Bob Corsetti, se înfurie. 

— Glumeşti? strigă el în timp ce se grăbea pe scări de la Air 
Force One, să ţină pasul cu preşedintele. Mergem cu maşinile. 
Am stabilit asta azi-dimineaţă. 

— Situaţia s-a schimbat, domnule Corsetti, explică ea. 

Bărbatul înjură. Faţa i se înroşi. 

— Avem nevoie de imagini tv, insistă el. Avem nevoie de fast şi 
de conjunctură. Sau trebuie să vă reamintesc cât de strânsă este 
cursa şi cât de bine trebuie orchestrat fiecare moment? 

— Nu-i posibil, domnule, îmi pare rău, îl contră Sanchez. Există 
o ameninţare credibilă. 

— Mai bine zis circumstanţială, din câte am auzit. 

— Nu ne putem permite să greşim, replică ea. 

Ruta spre Staples Center ne ia cam douăzeci şi unu de minute 
cu maşinile. În zbor, preşedintele ajunge acolo în mai puţin de 
şase minute. Chiar nu e ceva negociabil, domnule Corsetti. 


Şeful personalului trecu prin faţa preşedintelui şi dădu nas în 
nas cu femeia. 

— Uite ce e, sunt conştient că ai un job de îndeplinit, începu el, 
dar la fel am şi eu. Trebuie să fac în aşa fel încât partidul meu să 
fie reales. Cu două luni în urmă, guvernatorul Jackson era cu 
nouă puncte mai sus. Acum senatorul Martinez a redus diferenţa 
la trei puncte. Am nevoie de preşedinte acolo. Trebuie să arate 
ca un preşedinte. Trebuie să inspire tot oxigenul din universul 
politic. Am nevoie de imagini televizate. Şi am nevoie de ele 
acum. 

Sanchez îi susţinu privirea, apoi se întoarse spre MacPherson. 

— Domnule preşedinte, eu nu îmi bazez deciziile pe sondaje. 
Legiunea vă vrea mort, pur şi simplu. Ei vor să neutralizeze 
puterea americană şi prestigiul ei. Avem toate motivele să 
credem că nu se vor da în lături de la nimic ca să îşi atingă 
scopul. Şi, sincer, domnule, dacă aş încerca să vă elimin, şi eu aş 
face-o azi, când vă vor urmări miliarde de oameni. Chiar dacă aţi 
supravieţui, ţara ar intra în panică. Pieţele ar fi date peste cap. 
Preţul petrolului ar urca din nou. Economia globală s-ar 
cutremura. In plus, cu tot respectul, domnule, dacă nu 
supravieţuiţi? 

In hangar se făcu linişte pentru un moment. Se auzeau doar 
motoarele Boeingului şi ale elicopterului Lockheed Martin VH-71. 
Dar Corsetti nu muşcă momeala. 

— Fă-ţi treaba, directore, şi totul va fi bine. Dar, dacă nu mă 
laşi să mi-o fac pe a mea, Elena Martinez va fi următorul 
preşedinte al Statelor Unite. Asta vrei? Se va retrage cu coada 
între picioare din Orientul Mijlociu. Va lăsa Naţiunile Unite să 
preia controlul. Nu are nici cea mai vagă idee cum să oprească 
teroarea Chinei asupra Taiwanului. Habar n-are cum să stea cu 
ochii pe Coreea de Nord. lar abordarea ei în privinţa Israelului? 
Nici nu vreau să mă gândesc. 

— Domnule Corsetti, niciuna nu reprezintă grija mea şi ştiţi 
foarte bine, replică Sanchez. Am făcut tot ce-i posibil ca traseul 
coloanei de maşini să fie sigur. Numai că, date fiind ultimele 
informaţii, nu pot să îl trimit pe preşedinte pe autostrăzile 105 şi 
110 în următoarele douăzeci şi unu de minute, în plină zi, ştiind 
că există o ameninţare teroristă credibilă, în loc să îl trimit pe o 
cale sigură, iar în fix şapte minute să se afle într-o cameră sigură 
din Staples Center. Acum, cu tot respectul, este timpul să-l 


conducem pe preşedinte la Marine One. Decizie finală. Să 
mergem. 

Sanchez îl vedea pe şeful personalului cum încerca să 
găsească un nou argument, dar amândoi ştiau că nu mai are 
rost. Nici măcar unui singur elector nu-i păsa cum ajunge 
preşedintele la centrul de conferinţe. Miliardele de oameni nu se 
vor uita la coloana de maşini sau la elicopterul cu care va zbura 
MacPherson. Nici măcar nu vor porni televizoarele până când nu 
va începe discursul preşedintelui, la 6:07 p.m. După ora 
Pacificului sau 9:07 p.m. După ora de Est - adică, peste ceva mai 
mult de o oră de acum. 

— E în regulă, Jackie, interveni MacPherson. Fă ce trebuie să 
faci. 

Corsetti scutură din cap şi răspunse la mobilul care-i suna. 

— Mulţumesc, domnule preşedinte, zise Sanchez, după care, în 
microfonul de la încheietură: Pornim. Repet, pornim. Faceţi 
rocada. 


6 


3:06 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Bennett aruncă o privire prin camera de urgenţă. 

Era goală. Se aşeză în sala de aşteptare, închise ochii şi simţi 
cum o durere chinuitoare îi urcă din adâncul stomacului. 
Suferinţa îşi croia drum spre suprafaţă, împreună cu teribila 
conştientizare a faptului că în următoarele câteva minute sau 
câteva ore era posibil să rămână absolut singur. 

Tatăl lui era mort. Mama lui trăia la o jumătate de lume 
distanţă. Nu avea fraţi sau surori. Mentorul lui fusese împuşcat 
pe drum spre lerusalim, cu opt luni în urmă. Cei mai mulţi 
prieteni apropiaţi şi colegi fuseseră ucişi în ultimii câţiva ani, 
mulţi dintre ei chiar în faţa lui. lar Erin se clătina pe marginea 
eternității, la o bătaie de inimă distanţă de cei deja dispăruţi. 

Asta fusese tot? Asta era destinul lui - să fie singur în univers, 
până când Domnul îl va lua acasă? Cunoştea Scriptura. Ştia că 
Isus a spus că nu îl va părăsi şi nici nu se va lepăda de el. Dar în 
acea clipă viaţa părea teribil de crudă. 

Bennett încercă să alunge aceste gânduri, dar ele refuzau să 
plece. Se agăţau de el, îl vânau. 

Nu s-ar fi recăsătorit niciodată. N-ar fi avut timp. Răpirea, era 
sigur de asta, era iminentă. În orice clipă, el şi milioane de 
credincioşi ca el vor dispărea de pe faţa pământului, cât ai clipi, 
ca să fie cu Isus pentru totdeauna, după care va veni sfârşitul. 
Dar dacă Domnul, în suveranitatea Lui, alege să amâne profeția 
cu câteva luni sau chiar câţiva ani? Dacă Răpirea era la o 
depărtare de ani, decenii sau chiar mai mult? Bennett ştia că 
niciodată n-ar fi găsit pe altcineva ca Erin. Cum ar fi putut? Le 
luase destul timp să se găsească unul pe altul, iar acum nu-şi 
dorea decât să fie împreună pentru totdeauna. 

„Până când moartea ne va despărţi” nu era de ajuns pentru 
Jonathan Meyers Bennett. El o voia pe Erin Christina McCoy 
pentru eternitate. Ei nu mai erau două persoane distincte trăind 
două vieţi. Nu mai erau doar cei mai buni prieteni, mergând unul 
lângă altul în viaţă. Cumva, în ultimele câteva luni, el şi Erin se 


contopiseră în acelaşi corp, acelaşi suflet, acelaşi spirit. Era un 
mister. Era magie. Pentru unii putea suna stupid, dar era 
adevărat. lar în acel moment Bennett ştiu că, dacă Erin ar fi 
murit, el n-ar mai fi aparţinut acestei lumi. Pur şi simplu, n-ar fi 
supravieţuit fără ea. Nu era melodramatic. N-avea cum s-o 
dovedească. Nici explica. Dar o ştia. 

Unii oameni pot îndura moartea unei soţii şi pot duce o viaţă 
normală în continuare. Dar el nu era unul dintre ei. Erin era 
oxigenul care îl ţinea pe el în viaţă şi deja simţea cum începe să 
se sufoce. 

— Domnule... domnule... mă auziti? 

Vocea îl luă prin surprindere. Bennett deschise ochii şi fu uimit 
de imaginea unei femei care aducea cu un administrator de 
spital sau aşa ceva. Era o femeie bine făcută, cu o privire severă, 
cu păr gri adunat la spate într-un coc şi cu ochi trişti fixaţi pe 
clipboardul din mâinile ei, nu pe el. 

— Trebuie să vă pun câteva întrebări, spuse ea, fără emoție, 
fără compasiune, cu un puternic accent italian. 

— Soţia mea, rosti Bennett. Vreau să o văd pe soţia mea. 

— Mai târziu, zise femeia. Acum, am nişte întrebări. 

Se făcuse târziu. Era extenuat. Şi îngrijorat. N-avea niciun chef 
să răspundă întrebărilor ridicole ale birocraţiei Naţiunilor Unite 
sau ale vreunei companii de asigurări care n-ar fi plătit niciodată 
sumele fabuloase pretinse de supraviețuitorii din zonă, cu atât 
mai puţin pentru victimele din Ziua Devastării. Milioane de 
oameni muriseră în urma cutremurului, a molimei, a grindinei şi a 
pârjolului ce urmase, exact cum prezisese Ezechiel cu mai mult 
de 2 500 de ani înainte. Deşi trecuse aproape un an, pandemiile 
de gripă aviară şi Ebola încă făceau sute de victime zilnic. 

Erin era pe cale să devină următoarea victimă? Deşi fuseseră 
foarte atenți amândoi, oare se îmbolnăvise cumva de una dintre 
acele boli mortale? 

Ebola-Zair îl îngrijora cel mai mult. Zeci de mii de păsări din 
Africa veniseră în Liban, Siria şi lordania după Războiul lui Gog şi 
Magog. După cum prezicea Biblia, ele se ospătaseră cu trupurile 
celor ucişi în timpul judecății. Aduseseră groaza gripei aviare, cu 
siguranţă. Dar nu era tot. Bennett aflase din căutările pe internet 
că Ebola-Zair avea cea mai mare rată a mortalităţii. Ucidea nouă 
din zece victime. Fuseseră mai multe izbucniri ale acestui tip de 
Ebola decât ale oricărui alt tip şi, odată ce îl luai, erai terminat. 


Articolul pe care îl citise pe Wikipedia îl bulversase în mod 
deosebit. Primul caz de Ebola-Zair fusese înregistrat în 1976, în 
Yambuku, un oraş din nordul Zairului. Bărbatul care se 
îmbolnăvise se numea Mabalo Lokela. Era un profesor în vârstă 
de patruzeci şi patru de ani, care iniţial fusese diagnosticat cu 
malarie, din cauza febrei mari. O săptămână mai târziu, 
simptomelor li s-au adăugat voma, diareea cu sânge, durerile de 
cap, ameţelile şi dificultăţile respiratorii. Curând, începuse să 
sângereze pe nas şi pe gură. 

Paisprezece zile mai târziu, Mabalo Lokela avea să moară. 

Bennett văzuse cu ochii lui masacrul produs de Ebola-Zair. Erin 
la fel. O mulţime de oameni muriseră de această boală lentă şi 
crudă, inclusiv în această tabără. În sudul Libanului şi în anumite 
zone din Damasc, virusul luase vieţile a nespus de mulţi. Nici Jon, 
nici Erin nu fuseseră implicaţi în tratarea directă a unor astfel de 
cazuri. Ei făcuseră parte dintr-o echipă care gătea şi distribuia 
mâncare refugiaților - la ora opt, în fiecare dimineaţă, la ora unu, 
la amiază, şi seara la şase. 

Personalul medical le făcuse o prezentare concisă a riscurilor 
la care se expun. Ştiau de ce anume să se ferească. Işi luaseră 
toate măsurile de precauţie necesare. Şi făcuseră toate 
vaccinurile posibile. Purtau mănuşi din plastic şi măşti 
chirurgicale şi mâncau doar alimentele aduse săptămânal cu 
avionul din Europa, pentru ei şi pentru restul personalului din 
tabără. 

Dar orice se putea întâmpla într-un astfel de mediu şi, pe 
măsură ce îşi amintea avertismentele macabre din prima lor zi în 
tabără, teama lui Bennett creştea şi un val de emoţii încerca să 
iasă la suprafaţă. 

— Numele? întrebă femeia. Am nevoie de numele complet. 


Z 


5:11 p.m., ora Pacificului 
Marine One, în drum spre convenţie 


În apropiere de Staples Center, telefonul lui Corsetti sună. 

Verifică cine era, pe telefonul supravegheat prin satelit, şi văzu 
că era secretarul James, de la Homeland Security. Stomacul i se 
strânse. 

— Da. 

— Bob, Lee la telefon. Ştiu că eşti extrem de ocupat, dar eu şi 
Ken Costello avem nevoie de un minut, zise James, din 
apartamentul său de la Hilton, din Boston, unde rămânea peste 
noapte. 

Consilierul pentru securitate naţională vorbea de la Casa Albă. 

— Desigur, domnule secretar. Ce este? 

— Ken, începe tu, făcu James. 

— Sigur, încuviinţă Costello. Bob, tocmai am vorbit la telefon 
cu prim-ministrul canadian. Serviciile lor secrete l-au informat că 
trei aşa-zişi ofiţeri de securitate de la Ambasada Chinei din 
Ottawa lipsesc de o săptămână. 

— Şi? întrebă Corsetti, uitându-se la ceas. 

— Şi patrula noastră de graniţă tocmai l-a prins pe unul dintre 
ei încercând să treacă din Niagara Falls în Buffalo. În timpul 
interogatoriului, a declarat că ceilalţi colegi ai lui au plecat spre 
Los Angeles acum câteva zile. Se presupune că vin cu un zbor de 
la Montreal la Seattle, cu paşapoarte false. El pretinde că nu ştie 
dacă au urcat sau nu în avion şi spune că urmau să nu aibă 
niciun contact până când nu ajungeau la locul stabilit. 

— La locul stabilit? repetă Corsetti. Asta ce poate să însemne? 

— Tocmai asta e, nu ştim, Bob, interveni secretarul James. Nici 
prim-ministrul canadian nu ştie. Numai că, având în vedere cele 
întâmplate, eu şi Ken am sunat-o pe Jackie Sanchez, apoi pe 
Scott Harris la FBI şi pe Danny Tracker la CIA. Toţi s-au gândit că 
tu şi preşedintele aţi vrea să ştiţi. Şi mai e ceva. 

— Ce anume? 

— Nu suntem siguri cum să interpretăm informaţia, explică 
secretarul, dar ambasada noastră de la Caracas ne-a anunţat că 


Radio Nacional de venezuela a transmis în ultimele zile o serie de 
emisiuni pe tema „Să ne pregătim pentru o lume fără 
MacPherson”. Iniţial, ofiţerii noştri politici au luat-o ca pe o 
agitaţie electorală, dar azi au revăzut întreaga transcriere. 
Discursul a fost destul de violent, iar unul dintre invitaţi - un fost 
ministru de interne sub Châvez - a sugerat că cei care urăsc 
Statele Unite ar trebui să aibă răbdare. Citez: Veti auzi veşti bune 
de la Washington şi Los Angeles foarte curând. S-ar putea să nu 
fie nimic. Dar, având în vedere restul discuţiei, m-am gândit să o 
dau mai departe. 

Marine One era acum la sol, agenţii Serviciilor Secrete erau la 
locurile lor, iar preşedintele MacPherson - cu numele de cod 
Gambit - deja ieşise pe uşă. 

Corsetti îşi înşfăca sacoul şi servieta şi cobori din elicopter. 

— Domnilor, mă tem că trebuie să plec, strigă el peste 
zgomotul făcut de rotoare. Dar vă mulţumesc, îi voi spune 
preşedintelui, când o să prind un moment liber. Transmiteţi 
echipelor voastre că preşedintele este foarte recunoscător pentru 
serviciul lor. Mai ales în seara asta. Îşi pune toată încrederea în 
voi toţi. Să nu-l dezamăgim. 

închise telefonul şi îl atârnă la curea. Apoi îşi puse ecusonul de 
securitate şi intră pe o uşă laterală a centrului de convenţii. Dar, 
oricât de mult încercase, nu reuşise să scape de gândul că era 
posibil ca Sanchez să aibă dreptate. Poate că trebuia să îşi facă 
griji. Poate că era ceva real. 

* 

— Vârsta? 

— Patruzeci şi patru, zise el, apoi se corectă. Nu, patruzeci şi 
cinci. 

— Şi soția dumneavoastră? 

Bennett era nevoit să îşi ţină mâinile împreunate, ca să le 
oprească din tremurat. 

— Treizeci şi şase. 

— Naţionalitatea? 

— Americană. 

— Amândoi? 

— Da. 

Lui Bennett i se păru că femeia dă ochii peste cap, ceea ce-l 
înfurie. Nu era pentru prima dată când i se întâmpla asta. In 
ciuda faptului că Statele Unite băgau miliarde şi miliarde de 


dolari în eforturile umanitare ale Naţiunilor Unite - în special în 
aceste tabere de refugiaţi - şi în reconstruire şi refacere, era clar 
că sentimentele antiamericane erau încă în creştere. Nu doar în 
tabără. Le vedeai peste tot în regiune. În noile graffiti de pe 
pereţi şi de pe autobuze. La ştirile de la televizor şi, tot mai mult, 
le auzeai în comentariile de la radio. Le citeai în editoriale. 
Ocazional, le vedeai sau le auzeai în câte un protest anti- 
american care avea loc în vreun campus universitar, cel mai 
adesea în Beirut sau în Cairo, dar uneori chiar şi în Amman şi în 
ce mai rămăsese din Istanbul. 

Făcu să-i clocotească sângele, pentru că nu era vorba doar 
despre donațiile americanilor pentru a fi îngrijite milioane de 
răniţi şi de familii dezrădăcinate din regiune. Zeci de mii veniseră 
în zonă ca voluntari, oferindu-şi timpul şi cunoştinţele. Erau 
medici, asistente, piloţi, şoferi de camioane, antreprenori şi aşa 
mai departe, căutând să ajute pe cât puteau. Mulţi dintre cei care 
veniseră să ajute erau tineri, unii chiar adolescenţi. Formaseră o 
echipă ce crescuse repede, de evanghelişti şi catolici, reuniți într- 
o mişcare ce se numea Pasiunea Compasiunii. 

Nu doar americanii veneau să ajute, desigur. Veniseră şi mii de 
sud-coreeni şi creştini australieni, dar şi mulţi chinezi, 
indonezieni, filipinezi, indieni şi alţii. Mulţi dintre ei veniseră din 
credinţă în Hristos şi în Războiul lui Ezechiel. Până acum însă, pur 
şi simplu, marea parte a banilor şi a voluntarilor venise din 
Statele Unite, iar Bennett nu se abţinea să nu intre în vreo 
dispută de câte ori se spunea că ţara lui nu făcea destule. 

Dar nu şi în seara asta. Nu era nici locul, nici momentul 
potrivit. In plus, ştia că nu are starea necesară ca să se 
contrazică acum cu cineva, cu atât mai puţin cu un administrator 
de spital al Naţiunilor Unite. Tot ce dorea să ştie era când va 
putea intra în cabinet. Când îşi va vedea soţia? Când îi va atinge 
faţa şi îi va ţine mâna? Nimic altceva nu îl interesa pe Bennett. 
Cu siguranţă, nu convingerile politice şi prejudecățile acestei 
femei. 

Dar în loc de răspunsuri primea mai multe întrebări. Femeia 
trăncănea în continuare. El răspundea cât de bine putea. Da, îşi 
făcuseră toate vaccinurile înainte să vină. Nu, nu erau alergici şi 
erau conştienţi de riscuri. Da, Erin lua medicamente - Percocet, 
ca să suporte durerile unei răni de la picior. Nu, nu avea de gând 
să-i spună mai multe despre asta. Da, dăduseră declaraţii la 


sosire. Da, mâncau doar alimente servite în corturile taberei. Nu, 
nu părăsiseră tabăra de la sosire. De fapt, o singură dată, în 
weekendul de 4 iulie. Vizitaseră nişte prieteni de la o biserică din 
Amman. Nu, nu îşi amintea exact de cât timp erau în lordania. 

— Şase-şapte luni, zise Bennett. Cam aşa ceva. 

— Aşadar, cât? insistă administratorul, cu vocea groasă şi 
ironică. Şase sau şapte? 

Se forţă să rămână calm. Era tot ce putea face ca să nu o dea 
la o parte pe monstruozitatea grasă din faţa lui, să izbească cu 
piciorul în uşa de la cabinet şi să afle ce se întâmplă cu soţia lui. 
Ultimul lucru de care avea nevoie era să fie luat pe sus de cei de 
la pază. Aşa că respiră adânc, o privi drept în ochi şi rosti: 

— De fapt, dacă mă gândesc bine, suntem aici de şapte luni. 
Am venit în februarie, imediat după ce ne-am căsătorit... 

Vocea lui se stinse. Era tentat să adauge.:...şi am descoperit 
comorile Templului şi Chivotul Legământului şi am primit o 
medalie de onoare de la prim-ministrul Israelului... Dar se abţinu. 
Femeii nu-i păsa. De ce să prelungească discuţia? 

— De ce aţi venit aici? întrebă ea direct. 

Bennett îşi ridică privirea. Asta îl luase prin surprindere. Era o 
întrebare oficială sau personală, se întreba. Observă că femeia 
nu se mai uita în clipboard. Il privea drept în ochi. Părea de-a 
dreptul curioasă, ba chiar confuză. Ea doar îşi făcea treaba. Văzu 
că ecusonul cu numele, atârnat la gâtul ei, spunea că lucra 
pentru UNRWA - Agenţia ONU pentru refugiaţi - din 1987. 

Dar de ce era el aici? 

Bună întrebare. Ce îi făcuse pe el şi pe Erin să vină tocmai aici, 
dintre toate locurile posibile, şi tocmai în acest moment al vieților 
lor? Ce îi făcuse să investească douăzeci şi unu sau douăzeci şi 
două de milioane de dolari, pe care el îi câştigase pe Wall Street, 
în îngrijirea refugiaților sirieni, libanezi şi iranieni, mai ales că 
mulţi dintre ei fuseseră de când îşi amintea duşmanii Americii, ai 
Israelului şi ai Occidentului? 

Femeia merita un răspuns sincer. Bennett ştia că trebuie să 
spună ceva. Dar cuvintele nu voiau să iasă. Nu era mândru de 
asta, dar pur şi simplu nu avea chef să vorbească. Nu aici. Nu 
acum. Tot ce voia era să fie cu Erin. Asta era tot. Şi începea să îşi 
piardă răbdarea. 

In loc să îi răspundă, întrebă: 

— Am terminat? 


Femeia se holbă la el neîncrezătoare, apoi se ridică repede şi 
plecă. 

Un val de vină năvăli peste Bennett. Apoi, brusc, fu urmat de 
un val proaspăt de teamă. Ceva teribil era pe cale să se 
întâmple. Simţea. Şi nu părea să fie în stare să facă nimic. 


8 


5:58 p.m. 
Sala de aşteptare sigură, Convenţia Naţională 
Republicană 


Convenţia era pe cale să înceapă. 

Preşedintele îşi revizuise ultima variantă a discursului, dar Bob 
Corsetti îi întinse un bileţel scris de mână pe care scria „nouă 
minute”. 

MacPherson dădu din cap, făcu ultimele schimbări, înmână 
discursul unui asistent şi îl rugă să se asigure că toate 
modificările vor fi introduse rapid în teleprompter. Apoi luă 
telefonul pe care i-l dăduse şeful personalului şi se alătură unei 
conferinţe telefonice organizate pe fugă de Consiliul de 
Securitate Naţională, care insistase pentru o convorbire scurtă cu 
el, în urma unor noi informaţii îngrijorătoare. 

Când preşedintele răspunse, Corsetti îi strecură o altă hârtie, 
cu antetul Casei Albe, pe care erau trecute numele tuturor celor 
care participau la conferinţa telefonică. Lista îi includea pe 
vicepreşedintele Williams Oaks, de la casa lui de vară din 
Jacksonville, Florida; secretarul Homeland Security, Lee James, 
din camera de hotel din Boston; Danny Tracker, directorul CIA, 
din biroul lui din Langley; Scott Harris, directorul FBI, din maşina 
aflată în drum spre Washington de la Quantico; consilierul de 
securitate naţională Ken Costello, din camera de supraveghere 
de la Casa Albă; secretarul de stat Marsha Kirkpatrick, din biroul 
ei de la Foggy Bottom; directorul Serviciilor Secrete, Jackie 
Sanchez, care era alături de preşedinte în sala de aşteptare 
sigură, sub sala principală a convenției. 

Corsetti răspunse pe o linie secundară şi începu să modereze 
discuţia. 

— Doamnelor şi domnilor, nu avem prea mult timp, după cum 
ştiţi. Dar în ultima oră evenimentele s-au precipitat şi unii dintre 
voi doresc să-i prezinte preşedintelui situaţia înainte de discurs. 

— Scuză-mă, Bob, interveni MacPherson. Unde e Burt Trainor? 

— Secretarul Apărării e în avion, se întoarce din Japonia, 
explică şeful personalului. Momentan au nişte probleme de 


comunicare. Cei de la forţele aeriene sunt siguri că problema se 
va rezolva repede şi ni se va putea alătura şi el. 

— Bine, zise preşedintele. Haideţi să terminăm repede. 

— Da, domnule, continuă Corsetti. Ken, începi tu, dar cât mai 
la obiect. 

— Mulţumesc, Bob, spuse Costello. Domnule preşedinte, 
credem că există cel puţin patru, posibil cinci ţinte importante 
reunite în zona Los Angeles. Este vorba despre bărbaţi suspectaţi 
că ar avea legătură cu organizaţii teroriste - unele din Asia, iar 
altele din America Latină. Credem că fiecare dintre ei reprezintă 
un pericol clar şi iminent pentru siguranţa naţională a Statelor 
Unite. 

— Ai idee ce pun la cale? întrebă MacPherson. 

— Nu, domnule. Şi nici nu suntem siguri că mişcările au 
neapărat legătură unele cu altele sau că sunt coordonate, dar 
aceasta este impresia. 

— Şi sunteţi siguri că se află în Los Angeles sau în apropiere? 

— Aşa se pare, domnule preşedinte, confirmă Costello, deşi nu 
avem cunoştinţă de un anumit loc în care s-ar afla vreunul dintre 
ei. 

— Cât de sigure sunt informaţiile? insistă MacPherson. Toate 
sunt din Yemen? 

— Nu, domnule. În ultimele ore, directorii serviciilor de 
informaţii din trei ţări prietene - Canada, Mexic şi Marea Britanie 
- ne-au contactat ca să ne ofere o informaţie specială şi credibilă, 
provenită din diverse surse şi din interceptări telefonice şi 
electronice. 

— Domnule preşedinte, Scott Harris, de la FBI. 

— Da, Scott. 

— Niciunul dintre directorii serviciilor de informaţii nu ştia că 
am fost contactaţi de ceilalţi. Cu toate astea, toate datele duc 
spre Los Angeles şi toate telefoanele le-am primit azi. 

— Şi credeţi că cineva încearcă să mă omoare. 

— Este posibil, domnule, confirmă Harris. Pe dumneavoastră 
sau pe guvernatorul Jackson. 

— Altceva? întrebă preşedintele, uitându-se la ceas. 

— Domnule preşedinte, Marsha sunt. 

— Spune, Marsha. 

— Mai trebuie să ştiţi ceva, fără legătură cu această 
ameninţare teroristă. 


— Pe scurt. 

— Domnule preşedinte, se pare că, urmare a devastărilor care 
au avut loc în Turcia, lran şi Caucaz, liderii kurzilor din sudul 
Turciei plănuiesc să declare independenţa mâine şi să anunţe 
formarea propriului stat suveran. 

MacPherson se întoarse spre Corsetti, care părea la fel de 
şocat ca el. 

— Doamnă secretar de stat, spuneţi-mi, vă rog, că glumiti. 

— Mă tem că nu, domnule, explică Kirkpatrick. Tocmai am aflat 
şi eu, acum câteva minute. Mai mult, am auzit că provincia kurdă 
din nordul Irakului pare să planifice o secesiune şi să se alăture, 
astfel, noului stat kurd. 

— Ce va însemna asta pentru următoarea vizită de stat? 

— Preşedintele Al-Hassani este foarte furios, după cum vă 
puteţi închipui. Tocmai am vorbit cu Khalid Tariq, consilierul lui. 
Ameninţă că va anula vizita, dacă nu intervenim. Tariq spune că 
Al-Hassani îşi mobilizează armata şi ameninţă să trimită o sută 
cincizeci de mii de oameni în Kurdistan în următoarele patruzeci 
şi opt de ore. În plus, a lăsat să se înţeleagă că este posibil să 
instituie un embargo petrolier pentru noi, dacă avem de gând să 
recunoaştem noul stat kurd. 

MacPherson tresări. Exact de asta nu avea nevoie în timpul 
alegerilor - preţul petrolului să atingă un nou nivel maxim, la fel 
cele ale gazelor şi combustibilului aerian. 

— Şi ce vrea stimatul lider al Irakului de la mine? întrebă el, 
înțelegând că va pierde întreaga noapte cu o nouă criză a 
Orientului Mijlociu. 

— Tariq spune că vor să trimiteţi kurzilor un mesaj clar, care să 
precizeze că orice încercare de a-şi crea propriul stat sau de a se 
retrage din Irak va fi întâmpinată cu un embargo economic 
internaţional, explică secretarul de stat. Vor să promiteţi că nu 
veţi recunoaşte un Kurdistan independent sub nicio formă şi să îl 
sunaţi personal pe secretarul general Lucente şi să cereţi 
Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite o rezoluţie care să 
condamne orice fel de mişcare a kurzilor, sub incidenţa 
Capitolului şapte. 

MacPherson se uită din nou spre Corsetti. 

— Preşedintele Irakului vrea ca întreaga lume să intre în război 
ca să îi oprească pe kurzi de la a-şi declara independenţa? 

— Da, sau se va ocupa Irakul, zise Kirkpatrick. Tariq mi-a vorbit 


clar, domnule: Nu ne obligaţi să ne ocupăm noi de problemă. 

Operatorul de la Casa Albă intră pe linie şi anunţă sosirea 
secretarului Apărării, Burt Trainor. 

— Bine aţi venit, domnule secretar, rosti MacPherson. Vă rog, 
spuneţi-mi că aveţi veşti bune. 

— Mă tem că nu, domnule preşedinte. După cum ştiţi, m-am 
întâlnit cu oficiali superiori ai apărării şi ai securităţii din Tokio şi 
Seul. M-au înştiinţat că în ultimele săptămâni au primit semnale 
îngrijorătoare potrivit cărora nord-coreenii s-ar putea pregăti de o 
invazie în Sud. 

— Cei din Nord au început deja să-şi pună în mişcare trupele? 

— Nu, încă nu, domnule, se grăbi Trainor să răspundă. Dar au 
anulat toate  permisiile. Şi adună combustibil, alimente, 
medicamente şi alte provizii în anumite zone. Am văzut activitate 
sporită în jurul bazelor cu rachete şi al celor aeriene. Trimit o 
informare detaliată la Air Force One, în care sugerez mai multe 
motive pentru această activitate intensă. 

— Pyongyang are planificat vreun exerciţiu militar? se întrebă 
preşedintele cu voce tare. 

— Nimic oficial, nu mai devreme de anul viitor. Numai că în 
urmă cu două zile Agenţia de Securitate Naţională a interceptat o 
convorbire telefonică a unui general nord-coreean cu ministrul 
chinez al Apărării, în care se vorbea despre o posibilă „nouă 
activitate” în curând, în zona demilitarizată. 

— Nouă activitate? făcu MacPherson. Adică război? 

— Jocuri de-a războiul, sperăm, dar, sincer, nu ştim sigur. 

— Dumneavoastră ce credeţi, domnule secretar? 

Trainor făcu o scurtă pauză. Între timp, Corsetti îi strecură 
preşedintelui un alt bilet: „două minute”. 

— Ca să fiu absolut sincer, domnule preşedinte, răspunse 
acum Trainor, sunt îngrijorat, pentru că japonezii şi sud-coreenii 
sunt îngrijoraţi. Chiar foarte îngrijoraţi. 

— Ce vor? 

— Să trimiteţi imediat un portavion cu escortă în Marea 
Japoniei - săptămâna asta, chiar mâine, dacă se poate. Vor mai 
multe baterii de rachete Patriot. Vor ca dumneavoastră sau 
secretarul Kirkpatrick să faceți o declarație publică în 
următoarele douăzeci şi patru de ore, prin care să reafirmaţi 
angajamentul Statelor Unite pentru un Inel al Pacificului liber şi 
sigur. lar în timpul summitului cu Al-Hassani, de săptămâna 


viitoare, dacă va mai avea loc, vor să îl presaţi pe liderul irakian 
să coboare preţul petrolului sub o sută de dolari barilul, cât de 
repede posibil, chiar dacă asta înseamnă să forţaţi Israelul să 
încetinească lucrările la Templu. Ei spun că economiile lor nu vor 
supravieţui mult timp în felul în care merg acum şi vă cer să le 
salvaţi. 

MacPherson respiră adânc. Nu va duce dorul preşedinţiei. Chiar 
nu avea idee cine îl va înlocui - guvernatorul Californiei, Paul 
Jackson, republicanul pe care îl sprijinise cu entuziasm în ultima 
vreme, sau Elena Martinez, senatorul de Illinois, care părea să-i 
urască tupeul şi căreia îi plăcea să o spună de câte ori avea 
prilejul. Cursa nu putea fi mai strânsă de-atât. Amândoi îşi 
doreau cu disperare să câştige şi ar fi făcut orice pentru asta. Dar 
în asemenea zile se întreba dacă Jackson şi Martinez aveau cea 
mai mică idee în ce se bagă. 

O nouă ameninţare teroristă în Los Angeles. O ameninţare 
chinezească în Pacific. Zvonuri privind un alt război care se cocea 
în Orientul Mijlociu. O posibilă confruntare nucleară în peninsula 
coreeană. O recesiune globală pândind din umbra unei 
depresiuni clare. O lume care încă îşi revenea după Ziua 
Devastării. Evreii reconstruindu-şi Templul. Arabii reconstruind 
Babilonul. lar poporul american profund divizat în încercarea de 
a-şi da seama cum e mai bine să se acţioneze în aceste situaţii. 
MacPherson era bucuros că, din punct de vedere constituţional, 
nu mai avea voie să candideze. El îşi făcuse treaba. Era mândru 
de ceea ce realizase. Dar acum era extenuat şi gata să predea 
ştafeta. 

— Trebuie să plec, zise el, ridicându-se şi pregătindu-se să se 
îndrepte spre etajul convenției. Haideţi să ne reunim la 9 p.m., 
ora mea. Atunci o să fiu din nou în Air Force One. Vom face o 
videoconferinţă. Vreau un rezumat de la fiecare dintre voi, 
inclusiv recomandări pentru gestionarea situaţiilor cu Al-Hassani 
şi cu nord-coreenii. Şi, Bill, mai eşti? 

— Da, domnule, rosti vicepreşedintele Oaks. Ce pot să fac? 

— Când vorbeşti aici? 

— Miercuri seara, domnule preşedinte. 

— Şi în timpul matinalului tv de joi? 

— Da, domnule, inclusiv la radio. 

— Bine, zise MacPherson, Hai să ne întâlnim la Camp David, joi 
seara. Până atunci, ar trebui să avem nişte informaţii mai clare. 


Urmărim împreună discursul guvernatorului Jackson şi apoi 
sondajele. Şi vorbim despre vizita lui Al-Hassani şi despre 
integrarea lui Salvador Lucente în toată nebunia asta. Am o vagă 
senzaţie că lucrurile nu se îndreaptă într-o direcţie bună şi vreau 
părerea ta. 

— Sigur că da, domnule preşedinte, răspunse vicepreşedintele. 
Ne vedem atunci. 

MacPherson le mulţumi tuturor, închise telefonul, se ridică 
încet, se îndreptă spre uşă, apoi se opri. Încercă să se scuture de 
impresiile scurtei conferinţe, dar nu era atât de uşor. Douăzeci de 
mii de delegaţi aflaţi la etajul de sub el strigau: Încă patru ani! 
Încă patru ani! Încă patru ani! 

Habar n-aveau cât de grele vor fi chiar şi următoarele patru 
săptămâni. Nici MacPherson, şi-l făcea să-l treacă fiorii. 


9 


4:05 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Soarele deşertului nu avea să răsară mai devreme de o oră. 

Totuşi, era neobişnuit de cald. În aer era foarte multă 
umiditate. Nori de furtună se învârteau pe cer, iar Bennett auzea 
un tunet undeva în depărtare, îşi simţea cămaşa asudată. lar 
frica îi creştea cu fiecare minut. Credea că până şi asistenta sau 
paznicul îi auzea inima bătându-i fără încetare în piept. Şi de un 
lucru era sigur: nu mai rezista mult. 

In mai puţin de patru ore trebuia să fie înapoi în post, să 
descarce camioanele Naţiunilor Unite, pline cu provizii 
alimentare, apoi să ajute la pregătirea mesei pentru cinci mii de 
suflete disperate. Va primi vreun răspuns până atunci? Trebuia. 
Şi dacă nu era răspunsul pe care şi-l dorea? 

Se îndreptă spre asistenta-şefă. 

— Scuze că vă deranjez din nou, zise el, cât de politicos era în 
stare. Nu vreţi să-l întrebaţi pe doctor cam cât mai durează? 

Văzu o urmă de simpatie în ochii ei, de data asta, dar 
răspunsul era acelaşi. 

— İmi pare rău, domnule Bennett. Momentan, nu pot face 
nimic. 

El scrâşni din dinţi şi se întoarse. 

x 


Preşedintele se pregătea să urce pe scenă. 

Jackie Sanchez se învârtea în centrul de comandă al Serviciului 
Secret, sperând cu disperare ca ea şi echipa ei să nu fi omis 
ceva. Primiseră toate semnalele că se pune la cale o lovitură. Dar 
cum? De unde? Și de către cine? 

Din câte ştia, toate unghiurile erau acoperite. Era convinsă că 
singurele arme de foc din centrul de convenţii erau cele ale 
agenţilor speciali, ale echipei de contraatac şi ale poliției locale - 
documentele şi amprentele digitale ale tuturor fuseseră verificate 
deja de trei ori; scanarea retinei se făcuse tot de câteva ori. lar 
echipa de genişti trecuse peste fiecare centimetru din clădire şi 
nu găsise nimic. 


Mai mult de o sută de monitoare electronice de supraveghere 
a calităţii aerului fuseseră amplasate strategic peste tot, inclusiv 
la sol, verificând continuu dacă nu apare vreun miros specific al 
unei substanţe chimice, radiologice sau biologice. Agenţi în civil, 
cu monitoare manuale, se învârteau prin mulţime şi pe coridoare. 
Nu fusese detectat nimic îngrijorător, dar Echipa de intervenţii în 
caz de pericol nuclear, o unitate de elită a Departamentului 
Energiei, era pe poziţie, în caz de nevoie. La fel membrii echipei 
de intervenţie rapidă a armatei - specialişti antrenați pentru 
atacuri cu arme chimice, biologice şi nucleare. Plus unităţile 
locale pentru cazuri de urgenţă. 

În clădire nu fuseseră servite niciun fel de alimente, iar 
preşedintele nu avea să mănânce acolo nimic, oricum. Apa lui 
îmbuteliată fusese adusă de la bordul Air Force One şi verificată 
de tehnicienii serviciilor speciale încă de la Washington, plus încă 
o dată la bord. Preşedintele nu rămânea peste noapte, totuşi, 
fusese rezervat şi pregătit un hotel aflat la o distanţă de treizeci 
de kilometri, pentru orice eventualitate. Sânge din aceeaşi grupă 
cu a lui fusese stocat la trei spitale locale. Tot traficul aerian din 
zona Los Angeles fusese blocat şi aşa avea să rămână încă o oră 
după ce Air Force One va fi plecat de acolo în acea seară, iar 
avioane F-16 complet echipate cu rachete aer-aer Sidewinder nu 
doar survolau oraşul, ci aveau să îl escorteze pe preşedinte tot 
drumul înapoi spre baza aeriană Andrews din Maryland. 

Sanchez privea atentă imaginile de pe fiecare dintre cele trei 
duzini de monitoare din faţa ei, care transmiteau imagini de la 
camerele de supraveghere amplasate la fiecare punct de control 
cheie din interiorul şi din jurul clădirii Staples Center, precum şi 
în parcările din jur şi în elicopterele de recunoaştere care zburau 
deasupra. Revăzu ultimul raport din trafic, de la sediul din 
Washington al Serviciilor Secrete, şi ultimele informaţii de la FBI, 
CIA şi Homeland Security. 

Brusc, îl auzi pe coordonatorul convenției că anunţă în 
telefonul Nextel: 

— Şaizeci de secunde, doamnă. 

* 

Bennett fusese tentat. 

Incă şi-o putea imagina pe Erin împreună cu el în lumina 
lumânărilor, pe 14 ianuarie, la restaurantul de cinci stele La 
Regence, al hotelului King David din lerusalim. Gazda lor era 


Salvador Lucente, ministrul de Externe al Uniunii Europene. Deja 
îşi părăsiseră posturile de la CIA, respectiv Casa Albă, iar el le 
oferea amândurora ocazia de a lucra pentru el la Naţiunile Unite. 
N-ar mai fi fost începători. Ar fi fost consilieri principali ai 
secretarului general, ajutându-l s-o scoată la capăt cu un tratat 
istoric de proporţii. Nu avea să fie, insistase Lucente, un simplu 
acord între israelieni şi palestinieni - ăsta era aproape gata -, ci o 
înţelegere de pace completă şi cuprinzătoare între Israel şi Irak. 

Era de acord? În ciuda pericolului, lui Bennett îi plăcuse nespus 
de mult rolul de „purtător de cuvânt al păcii“ din administraţia 
MacPherson. Versetul lui favorit din Scriptură era Matei 5:9 - 
„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui 
Dumnezeu!” 

Erin fusese cea care insistase să se distanţeze de politică. Voia 
să lucreze într-o tabără de refugiaţi. Cât mai departe posibil de 
Wall Street. Cât mai departe posibil de Casa Albă. Departe până 
şi de zona rurală a Virginiei, pe care Erin o iubise atât de mult, 
unde se căsătoriseră şi speraseră să se stabilească. Ea fusese 
cea care sugerase să-şi petreacă primul an de căsnicie aici, în 
nordul lordaniei. Să hrănească flămânzii. Să aline suferinzii. Să 
facă ceva important. Să fie o binecuvântare în timpul care le mai 
rămăsese, indiferent cât de scurt ar fi fost. 

Când, în sfârşit, înţelesese acel adevăr simplu, Bennett 
hotărâse să nu se mai gândească la ce făcuseră. Erin decisese cu 
mult timp în urmă că era dispusă să moară pentru ceva în care 
credea. Nu era vorba că îşi dorea să moară, dar era dispusă, 
dacă asta îi cerea Dumnezeu. Asta îi dăduse curajul să se înscrie 
în CIA. Asta îi dăduse curajul să lucreze pentru preşedinte în 
prima linie. Tot asta îi dăduse curajul să vină aici, în acest loc, 
acum. Dacă era dispusă să sacrifice totul, ca să îşi iubească atât 
aproapele, cât şi duşmanul, el nu voia să facă nimic ca să îi stea 
în cale. Îşi dorise doar să aibă maturitatea spirituală necesară ca 
să se împace cu această idee. 

Brusc, telefonul lui sună. 

Inima îi tresări. Poate că erau veşti bune despre Erin. Dar 
pentru asta nu era nevoie să îl sune cineva. Ea era la mai puţin 
de trei metri de el. Îşi scoase telefonul din buzunar şi se uită cine 
e. 
Ciudat, se gândi. Nu apărea niciun nume, niciun număr. lar 
numărul lui nu era public. II dăduse doar celor mai apropiaţi 


prieteni şi familiei, aşa că nu îşi făcea griji. Deşi ar fi trebuit. 
* 


Asta e, să vedem ce va fi, se gândea Sanchez, în timp ce îşi 
pregătea echipa. 

Apăsă microfonul de la încheietură şi se adresă tuturor 
agenţilor. 

— Capul sus, toţi. Mai avem şaizeci de secunde. Vreau o ultimă 
verificare. Recon unu? 

— Recon unu, curat. 

— Recon doi? 

— Recon doi, curat. 

— Cuibul? 

— Cuibul, curat. 

— Snapshot unu? 

— În regulă. 

— Sector doi? 

— Sector doi - suntem pregătiți. 

Şi continuă până când fu mulțumită că fiecare punct pe i 
fusese pus şi fiecare t fusese tăiat. Nu mai putea face nimic 
decât să se încreadă în echipa ei şi în propriile instincte. Şi să 
spună o rugăciune, ca să treacă cu bine prin această încercare. 

* 


— Alo, zise Bennett, apăsând telefonul pe ureche. 

— Jonathan Bennett? se auzi o voce distorsionată electronic. 

— Cine e? întrebă el, refuzând să confirme ceva până când 
apelantul nu se recomanda. 

— Ascultă cu atenţie. Se va întâmpla ceva teribil. Eu nu am 
nicio legătură. Nu pot opri nimic. Dar ştiu că se va întâmpla şi te 
asigur că acesta va fi doar începutul. Ce va urma va fi şi mai rău. 
Dar asta o să pot împiedica... dacă o să mă ajuţi. 

Bennett îşi dădu seama că nu era o glumă. Ceva din acea voce 
îl convinse că era ceva al naibii de serios, chiar dacă atunci când 
ceru detalii fu refuzat. 

— Vei vedea foarte curând despre ce vorbesc, i se spuse. Te 
voi suna din nou în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Atunci 
vei avea de luat o decizie. Ajută-mă să opresc ce urmează sau 
vei suporta consecinţele. 

Şi închise. 

Asta fusese tot. Telefonul era mort. 

Tocmai atunci, înainte să proceseze ce aflase, auzi uşa de la 


cabinetul de consultaţii. Văzu doi medici - amândoi arătau obosiţi 
şi devastaţi - ieşind din sala în care se afla soţia lui şi amândoi îi 
prinseră privirea. Unul dintre ei tresări, apoi o luă repede pe un 
coridor lateral. Bennett îşi ţinu respiraţia, în timp ce al doilea 
medic, cel mai în vârstă, veni şi se aşeză lângă el. 

— Domnul Bennett? 

— Da, domnule, răspunse el, cu mintea galopându-i. Cum se 
simte? Va fi bine? 


10 


6:07 p.m., ora Pacificului 
Convenţia Naţională Republicană, Los Angeles 


— Doamnelor şi domnilor, preşedintele Statelor Unite. 

MacPherson stătea în spatele scenei şi asculta cum începe să 
se audă marşul Hai/ to the Chief, în timp ce peste douăzeci şi 
două de mii de oameni se ridicară în picioare şi începură să 
ovaţioneze şi să aplaude cu o pasiune şi o intensitate care îi 
aduseră un nod în gât. 

Fuseseră cei mai duri opt ani din viaţa lui. În tinereţe nu-şi 
imaginase vreodată că va candida pentru postul de preşedinte, 
cu atât mai puţin că va şi câştiga. Nu o dată, de două ori. Şi cu 
siguranţă nu îşi imaginase că va fi preşedinte în vremuri atât de 
grele. Deciziile lui nu fuseseră întotdeauna corecte. Adesea 
fusese nevoit să lucreze cu informaţii insuficiente şi incomplete. 
Dar făcuse tot ce putuse. Încercase să protejeze poporul 
american de ameninţarea globală a jihadului, pe care părinţii şi 
bunicii lui nu o înţeleseseră. De multe ori o luase la nimereală. În 
final însă, ştia că nu trebuia să învinuiască pe nimeni decât pe el 
pentru ce nu făcuse cum trebuie. Dar atmosfera de acum era 
electrizantă. Membrii de bază ai partidului cel puţin îl iubeau, iar 
MacPherson era emoţionat. Închise ochii pentru o clipă şi se 
bucură. 

Pauza nu făcu decât să intensifice momentul, amplificând 
reacţia mulţimii. Cu cât se lăsa mai mult aşteptat, cu atât îl 
aclamau mai tare. Cu cât îl doreau mai mult, cu atât se lungea 
momentul din spatele scenei. Aşteptă încă puţin, apoi încă puţin, 
până când rumoarea crescu. După care, când niciuna dintre părţi 
nu mai rezistă, James „Mac“ MacPherson ieşi din spatele cortinei 
prezidenţiale albastre, păşi în lumina reflectoarelor televiziunilor 
şi în faţa unui vuiet asurzitor, aşa cum nu mai auzise niciodată. 

Era un moment de glorie. lar pentru el era ultimul. Şi avea de 
spus susținătorilor lui, naţiunii şi lumii întregi ceva ce îi ardea 
sufletul. 

Ceva ce, pur şi simplu, nu mai putea să aştepte. 

* 


— Domnule Bennett, sunt doctorul Kwamee, din Ghana. 

Tresări nerăbdător, în timp ce medicul se uita pe nişte hârtii şi 
pe nişte grafice pe care le ţinea în mâini. 

— M-am ocupat de soţia dumneavoastră, după cum ştiţi, în 
ultimele ore, continuă el. Am avut mari dificultăţi în a-i face febra 
să scadă. Chiar şi acum are treizeci şi nouă de grade. Este foarte 
deshidratată. Din însemnările asistentei văd că aţi spus că n-a 
mâncat şi n-a băut mare lucru în ultima săptămână. Da? 

— Nu, adică da, aşa e, se bâlbâi el. Dar nu prea avea poftă. 

— Trebuia să o aduceţi mai devreme, îl admonestă doctorul. 
Mereu încercăm să îi facem pe cei din tabără să înţeleagă că este 
foarte important să consume suficiente lichide. lată de ce. Este 
destul de dificil să lupţi cu o boală şi când eşti sănătos. Dar când 
corpul nu are suficiente lichide şi nutrienți totul devine mult mai 
complicat. 

Era vina lui? O rugase pe Erin să treacă pe la clinică, în urmă 
cu câteva zile. Nu-l luase în seamă. Ar fi trebuit să insiste? 

— Deocamdată i-am pus o perfuzie şi i-am administrat nişte 
medicamente care să îi aline durerea şi să o ajute să lupte cu 
infecția. 

Bennett nu mai suporta. Trebuia să ştie. 

— Doctore Kwamee, ce anume are soţia mea? Ştiţi ceva sigur? 

— Nu chiar. Incă facem nişte analize de sânge. Până acum, am 
identificat două probleme, iar una o complică pe alta. Dar vreau 
să fie clar, domnule, suntem într-o tabără de refugiaţi, într-o 
regiune unde ne confruntăm cu situaţii pe care nu le-am mai 
întâlnit şi pe care, uneori, nici nu ni le-am imaginat. Tot ce vreau 
să spun este că pot fi mai multe probleme decât am descoperit 
până acum. Nu vom şti sigur decât atunci când vor fi gata 
analizele de sânge. 

Pentru Dumnezeu, strigă Bennett în gând, treci la subiect! Asta 
era tot ce putea face ca să nu-l înşface pe doctor de revere şi să-l 
scuture până când avea să vorbească despre ce îl interesa. 

Bărbatul respiră adânc şi se aşeză, cu ochii în hârtiile lui. 

— Soţia dumneavoastră are o formă severă de meningită 
bacteriană, zise el încet. Adevărul este că-i norocoasă că mai 
trăieşte. 

Incercă să rămână calm. Avea o grămadă de întrebări, dar 
habar n-avea de unde să înceapă. Se pare că expresia feţei lui 
spunea multe, aşa că doctorul explică. 


— Streptococcus pneumoniae sau pneumococcus este o 
bacterie, cauza meningitei, o boală foarte gravă. Dacă nu este 
tratată repede şi corespunzător, poate fi fatală. O să fiu sincer cu 
dumneavoastră, domnule. În primele ore, am avut îndoieli. A fost 
o situaţie la limită. Era cu totul altceva dacă aţi fi adus-o cu o zi 
sau două mai devreme. Totuşi, e posibil să fi venit la timp. La 
limită, dar la timp. 

Un alt val de vină îl invadă pe Bennett. Putuse să facă mai 
mult? Trebuia să o fi forţat să vină la clinică încă de la început? 
Erin insistase să nu vină. Spusese că va fi bine. Trebuia să o fi 
forţat să consulte un medic? 

— Acum i-am dat nişte antibiotice foarte puternice, continuă 
medicul. Sunt destul de încrezător că vom vedea cum îi scade 
febra în următoarele douăzeci şi patru de ore, mai ales pe 
măsură ce îşi recuperează fluidele. Atunci vom şti mai multe, dar 
sperăm că va fi bine, doar să nu apară cine ştie ce complicaţii. 

Lui Bennett nu-i plăcea ce aude. Destu/ de încrezător? Probabil 
că va fi bine? Cine ştie ce complicații? Astea erau eschivări, nu 
cuvinte convingătoare. 

— Dar sunteţi sigur că va fi bine? insistă el. 

— Cred că da, replică doctorul Kwamee. Aproape fără nicio 
îndoială. 

Stomacul lui Bennett se strânse. Un astfel de limbaj nu-i era de 
ajutor. 

— Cât va dura până se va repune pe picioare? 

— Dacă presupunem că totul merge bine, aş spune că 
simptomele ar trebui să dureze cam şapte-zece zile. Va trebui să 
se odihnească. Şi va avea nevoie de multe lichide. O să-i prescriu 
ceva care să-i aline durerile de cap şi să o ajute să lupte cu febra. 
Aş zice că în mai puţin de două săptămâni va ieşi din starea asta. 

Două săptămâni? Bennett simţi cum i se pune un nod în gât. 

— Care este a doua problemă? întrebă el, deşi nu era sigur că 
vrea să ştie. 

— Trebuie să fiu sincer, domnule. Având în vedere starea soţiei 
dumneavoastră, nu e ceva la care m-aş fi aşteptat. 

— Ce anume? E ceva grav? 

— Da, trebuie să spun că este ceva destul de serios, replică 
doctorul Kwamee. 

— Vorbiţi odată, insistă el. Am dreptul să ştiu. 

— Aşa e, aveţi dreptul. 


Urmă încă o pauză lungă şi insuportabilă. 

— Domnule Bennett, veţi fi părinţi. 

El îngheţă. Cum? Auzise bine? 

— Vreţi să spuneţi că Erin... 

Era atât de uimit că nu-şi putu sfârşi propoziţia, dar doctorul 
dădu din cap aprobator. 

— Ea şi eu... 

Celălalt dădu din cap din nou. 

— Sunteţi sigur? întrebă, nevenindu-i să creadă. 

— Categoric, îl asigură doctorul Kwamee. 

— Dar cum?... Când? 

— Cum... o să las asta pe seama imaginaţiei dumneavoastră, 
răspunse doctorul râzând. lar în privinţa lui când, se pare că 
undeva prin mai, anul viitor. 

Bennett calculă. Opt luni. El şi Erin vor avea un copil peste opt 
luni. Se holba la medic, uimit. 

Voia să întrebe: Lumea noastră va mai exista peste opt luni? 

Dar întrebă: 

— Şi meningita? x 

— Incă nu sunt foarte sigur. Presupun că totul va fi bine. Incă 
nu am dovezi că bebeluşul va fi complet sănătos. Va trebui să îl 
monitorizăm atent şi să mai facem nişte analize. După cum am 
spus, cred că am descoperit problema la timp. Numai că, 
presupun că ştiţi, primul trimestru de sarcină este o perioadă 
foarte sensibilă, aşa că nu vom şti imediat ce impact va avea 
boala soţiei dumneavoastră asupra copilului. 

— Vorbim despre zile sau despre săptămâni? 

— Deocamdată e vorba despre o zi, domnule Bennett, zise 
doctorul Kwamee, privindu-l în ochi. Dar s-ar putea să nu ştim cu 
siguranţă până când va naşte. 

— Ea ştie? _ 

— Nu, încă nu. Incă doarme. 

Bennett respiră adânc. 

— Pot să o văd? 

— Curând, zise doctorul, uitându-se la ceas. Să o mai lăsăm 
câteva ore. A avut o noapte grea. _ 

li mulţumi doctorului, apoi ieşi să-şi limpezească gândurile. Işi 
simţea mâinile reci. Întregul corp începu să-i tremure. Un torent 
de emoţii îşi forţa drumul spre suprafaţă şi simţea că e gata să 
explodeze. Se duse într-un colţ şi începu să plângă în hohote. Se 


rugă lui Dumnezeu să îi ierte lipsa de credinţă. Se rugă să îi ierte 
cinismul şi teama. Şi continuă să spună multumesc, copleşit de 
graţia pe care nu o merita, de favoarea pe care nu o merita, de 
binecuvântarea pe care nu o câştigase, de dragostea pe care 
habar n-avea cum să o răsplătească. 

Se simţea atât de nedemn. De ce e/? De ce acum? De ce 
fusese binecuvântat cu o femeie atât de minunată? De ce 
fuseseră aleşi să-L servească împreună, în ochiul furtunii, în 
ultimele zile ale istoriei? Nimic nu părea logic. Era prea mult, 
prea repede, iar Bennett împietri, brusc, la gândul că ar putea 
face ceva, ar putea gândi ceva, ar putea spune ceva care, într-un 
fel, ar aduce ruşine şi ar dezonora numele sfânt şi preţios al lui 
Isus sau al lui Dumnezeu, care îl salvase din mijlocul plăcerilor 
mici şi fără rost pe care le îndrăgise cândva. 


11 


7:09 p.m., ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


Generalul-locotenent Charlie Briggs tocmai încheia o zi foarte 
lungă. 

Trei stele şi aproape treizeci de ani în serviciul de apărare - 
fusese comandantul NORAD (Comandamentul Nord-American de 
Apărare Aerospaţială) şi al Comandamentului de Nord al Statelor 
Unite, mai cunoscut ca USNORTHCOM, la Baza aeriană Peterson, 
din Colorado Springs. Nimeni din serviciul activ nu avea mai 
multă experienţă în apărarea naţională decât Charlie Briggs. Dar, 
când auzi sirenele din centrul de operaţiuni din muntele 
Cheyenne, nu se abţinu să se întrebe de ce vreun cretin 
programase un exerciţiu fără să-l informeze? 

Apoi se auziră cuvintele din difuzor, care făcură să-i stea inima 
în loc. 

Lansare detectată, strigă ofiţerul principal de supraveghere. 
Lansare detectată chiar de pe coasta din Baltimore. Nu este un 
exercițiu. Repet, nu este un exercițiu. 

Briggs sări în picioare, ieşi în fugă din birou şi ajunse lângă 
ofiţerul de supraveghere exact când locotenentul-colonel striga: 
Reformulez - două lansări detectate. Repet, două lansări 
detectate - nu, sunt trei! Două de pe coasta Baltimore, iar una de 
pe coasta din Vancouver, Canada. 

Acum toţi ochii erau fixaţi pe monitoarele mari din faţa lor, pe 
care se vedeau urmele de radar ale celor trei proiectile 
necunoscute. 

Briggs dădu drumul unui şir de înjurături, apoi întrebă: 

— Sunt de pe submarine? 

— Nu pot fi. SUBLANT? nu ne-a raportat nimic atât de aproape 
de Coasta de Est, iar SUBPAC: n-a transmis nimic de câteva zile, 
rosti el, referindu-se la sistemele de urmărire a navigaţiei 
submarine. 

— Atunci, ce...? 


2 Comandamentul Flotei de Submarine din Atlantic (n. tr.). 
3 Comandamentul Flotei de Submarine din Pacific (n. tr.). 


Ofiţerul de legătură cu Marina al generalului năvăli brusc în 
centrul de operaţiuni, dintr-o cameră alăturată. 

— Cargoboturi, zise el gâfâind. Cineva lansează rachetele - 
probabil Scuduri - de pe cargoboturi. 

— Eşti absolut sigur că nu sunt lansate de pe submarine? 
insistă Briggs. 

— Categoric, domnule, confirmă locotenentul-colonel. Viteza şi 
traiectoriile nu se potrivesc unei lansări de pe submarin. Acestea 
par să fie rachete balistice Scud C şi, sunt de acord, vin de pe 
cargoboturi sau de pe alte nave de mărfuri, domnule. 

Pare imposibil, se gândea Briggs, dar din păcate nu era. Din 
câte îşi amintea, Comisia Rumsfeld prezentase Congresului, în 
anii '90, raportul despre o ameninţare a Statelor Unite cu rachete 
balistice, iar eventualitatea unui astfel de atac crescuse. Cu ani 
în urmă, lranul testase lansarea de pe nave a unor rachete 
balistice tactice de viteză foarte mare, cu rază mică de acţiune şi 
cu o singură treaptă. La fel făcuse şi Coreea de Nord. Dar, după 
Ziua Devastării, perspectiva unui asemenea atac nu părea deloc 
plauzibilă, astfel că nu-şi credea ochilor. 

— Priviţi, insistă locotenentul-colonel, arătând spre ultimele 
date telemetrice de pe monitorul computerului din faţa lui. Fără 
îndoială, alea sunt Scuduri. 

— Raza de acoperire? 

— Cam şase sute de kilometri, domnule. 

— Ţinte probabile? 

— Computerele indică D.C. şi Seattle, domnule. 

— Cât mai este până la impact? întrebă Briggs, înțelegând ce 
mult trecuse de la primul război din Golf, ultima dată când 
vânase Scuduri. Cinci, şase minute? 

— Nu, domnule, zise ofiţerul de supraveghere. Au combustibil 
doar pentru o ardere de optzeci-nouăzeci de secunde. Vor lovi în 
mai puţin de două minute. Garantat. 

Briggs înjură din nou. Aşa ceva nu se putea întâmpla. Nu sub 
privirea lui. 

Trecuse un timp de când nu se mai uitase pe specificaţiile unui 
Scud C, dar un lucru ştia sigur: transporta mult explozibil. Aşadar, 
ce transportau cele două - exploziv convenţional sau focoase 
nucleare de optzeci de kilotone? Erau pe cale să afle. Şi încă 
repede. 

Ordonă personalului să alerteze Pentagonul, Homeland 


Security şi Garda de Coastă. Şi să-i facă legătura cu Serviciile 
Secrete. Vor declara stare de alertă de gradul unu. Vor intra în 
război, dar cu cine? Habar n-avea. 

Apoi se întâmplă din nou. 

— Domnule, am mai detectat o lansare, strigă ofiţerul de 
supraveghere. 

— Unde? 

— Chiar din portul Newark, domnule. 

— Ţinta probabilă? 

— Manhattan. 

— Timpul până la impact? 

— Şaizeci de secunde, dacă nu şi mai puțin. 

Briggs şi echipa lui erau în stare de şoc. Toţi cunoşteau teribilul 
adevăr, dar nimeni nu îndrăznea să îl spună cu voce tare. Puteau 
să alerteze pe oricine, dar era prea târziu. Nu aveau cum să 
oprească rachetele. Statele Unite nu aveau apărare împotriva 
rachetelor balistice cu rază mică de acţiune lansate atât de 
aproape de propriile linii de coastă. Cu siguranţă n-ar reuşi să 
evacueze populaţia din Washington, New York sau Seattle, chiar 
dacă ar avea la dispoziţie zile, nu secunde. Rachetele alea aveau 
să lovească. Milioane de oameni aveau să moară. Şi tot ce 
puteau face era să privească. 

— Mai detectăm o lansare, strigă ofiţerul de supraveghere. 
Repet, am detectat a cincea lansare de rachetă. 

Nu din nou, se gândi Briggs. Cum era posibil? Câte mai 
veneau? Şi, mai ales, cine le lansa? 

— Asta de unde vine? 

— Cam de la o sută de kilometri vest-sud-vest de Long Beach, 
domnule. 

— Ţinta probabilă? 

— Cred că tot ce se află în sudul Californiei, domnule. 

Era o adevărată declaraţie de război. Dar Briggs ştiu imediat 
ce aveau să-i spună supercomputerele NORAD în următoarele 
câteva secunde. Punctul de impact va fi Staples Center. 
Convenţia Naţională Republicană. Cineva îl voia mort pe 
preşedintele Statelor Unite. 

Observă că traiectoria celei de-a cincea rachete era radical 
diferită de a celorlalte. In loc să se înalțe deasupra Los 
Angelesului, într-un arc balistic clasic, aceasta cobora rapid spre 
apă. 


— Aia nu e Scud, zise el, în timp ce racheta cobora. În timp ce 
se uita fascinat la urmele de radar, vedea cum proiectilul 
aproape că atinse apa, după care îşi continuă cursa spre 
continent, cu dublul vitezei sunetului. 

— Atunci ce e? întrebă ofiţerul principal de supraveghere, 
privind cu groază. 

— O sentinţă la moarte, răspunse Briggs şoptit. 

Crudul adevăr devenea mai clar cu fiecare secundă care 
trecea. Priveau un atac foarte bine coordonat, menit să elimine 
întregul guvern american în câteva minute. 

O clipă mai târziu, computerele o văzură. Era o rachetă de 
croazieră pentru ţinte terestre, un model foarte asemănător cu 
cel construit de chinezi sau de nord-coreeni, cunoscut sub 
numele de „Sunburn”. Cel mai periculos model din lume, capabil 
să transporte o încărcătură nucleară de două sute de kilotone. Şi 
avea o precizie de până la trei metri. 

Nimeni din încăpere nu mai avea vreo îndoială. Cineva îl ţintea 
pe preşedintele Statelor Unite. Şi nu voiau doar să îl ucidă. Voiau 
să îl anihileze împreună cu guvernul lui. 


12 


9:10 p.m., ora de est 
Centrul de comandă al Pazei de Coastă, 
Curtis Bay, Maryland 


— SOS, SOS. Vas în pericol. Terminat. 

Carrie Sanders, specialistul în telecomunicații de la 
Supraveghere, avusese o noapte liniştită. Era al treilea an al ei la 
Paza de Coastă a Statelor Unite, urmând tradiția începută de 
bunicul şi de tatăl ei. Trebuia să preia apelurile de ajutor şi să 
transmită, printr-o frecvenţă radio, celor de pe nave buletinele de 
siguranţă sosite de la Centrul de comunicaţii al sediului regional 
al Pazei de Coastă din Atlanticul Mijlociu. Toată seara avusese de 
făcut doar treburile obişnuite şi, categoric, nu auzise nimic 
despre întâmplările care îi făceau să transpire pe cei de la 
NORAD. De fapt, fusese atât de plictisită până mai devreme, 
încât îşi pusese picioarele pe birou, cu doza obişnuită de cola 
dietetică la îndemână, şi citea din nou Vânătoarea lui Octombrie 
Roşu, numărând orele ce-i mai rămăseseră până i se termina 
tura şi putea să îşi vadă iubitul, pe Tomas. 

Acum însă, stătea înfiptă lângă consola ei şi îşi apăsa puternic 
căştile pe ureche, să prindă toate informaţiile transmise. 

— Vas în pericol, aici Paza de Coastă a Statelor Unite, sector 
Baltimore, canalul unu-şase, spuse Sanders calm şi profesional în 
radio, deşi inima ei galopa. Vas în pericol, repet, aici Paza de 
Coastă a Statelor Unite, sector Baltimore, canal unu-şase. Care 
este poziţia voastră şi despre ce fel de pericol e vorba? 

— Paza de Coastă a Statelor Unite, aici căpitanul cargobotului 
panamez Double Dolphin... sistemul GPS nu funcţionează... 
celelalte sisteme electronice au căzut... Ultima poziţie cunoscută 
era patruzeci şi doi de kilometri est-sud-est de portul Baltimore... 
ne îndreptam spre terminalul marin Seagirt... Terminat. 

— Vas în pericol. Paza de Coastă, sector Baltimore. 
Recepţionat, căpitane. Sunteţi la patruzeci şi doi de kilometri est- 
sud-est de Portul Baltimore, spre terminalul marin Seagirt. 
Terminat. 

— Confirmat, Paza de Coastă... Este... ceva ciudat... aici. 


Terminat. 

— Repetaţi, căpitane. Care este natura pericolului? Terminat. 

Următorul mesaj de pe cargobotul panamez fu şi mai neclar şi 
aproape indescifrabil. Sanders îşi verifică echipamentul, dar toate 
sistemele ei păreau să funcţioneze cum trebuie. 

— Vas în pericol, aici Paza de Coastă, sector Baltimore. Nu 
înţeleg ce spuneţi. Trebuie să vorbiţi mai clar. Terminat. 

Din nou însă mesajul era neclar şi bruiat. 

— Vas în pericol. Aici Paza de Coastă, sector Baltimore, pe 
canal unu-şase. Vă rog, repetaţi ultimul mesaj. 

— Recepţionat, Paza de Coastă... Repet, sunt căpitanul navei 
Double Dolphin. Se întâmplă ceva foarte ciudat aici. 

— Recepţionat, căpitane, zise Sanders. Explicaţi, vă rog. 

— Nu sunt sigur... ideea e că... 

Femeia respiră adânc. Nu-şi permitea să fie agitată, trebuia să- 
şi păstreze calmul. Dar avea nevoie de mai multe informaţii şi 
avea nevoie de ele repede. 

— Care este natura pericolului, căpitane? întrebă ea din nou. 

— Văd steagul unui cargobot liberian... Se află cam la un 
kilometru de babord şi cred... 

— Ce crezi, căpitane? 

— Cred că tocmai a fost lansată un fel de rachetă de la prora ei 
- nu doar una, două, una după alta. 

Sanders rămase fără replică. Auzise bine? Cum adică? 

— Double Dolphin, aici Paza de Coastă, sector Baltimore, 
repetă. 

— V-am spus, cred că tipii ăştia tocmai au lansat un fel de 
rachetă... Eu şi echipajul meu am văzut o lumină - ca o explozie - 
la prora... apoi ceva a explodat pe punte şi s-a înălţat spre cer. 
Avea o flacără lungă sub ea, ca la decolarea unei navete spaţiale, 
dar nu atât de mare... încă se observă dâra, toţi o vedem. La 
câteva minute după aceea, s-a întâmplat din nou. Despre ce e 
vorba? 

Sanders habar n-avea. 

— Double Dolphin, aici Paza de Coastă, sector Baltimore, poţi 
descrie vasul respectiv? 

In timp ce căpitanul răspundea, Sanders îşi nota cât de repede 
reuşea. Era un cargobot lung de cel mult trei sute de metri, cu 
înmatriculare liberiană, cu coca neagră şi cu litere mari albe 
desenate pe lateral: LSC. In ultimele aproximativ douăzeci de 


minute stătuse pe loc, zicea căpitanul. Aşa se face că Double 
Dolphin dăduse peste el brusc. Acum însă nava pornise 
motoarele şi părea să se pregătească să iasă din nou în larg. 

— Ce vreţi să fac? întrebă căpitanul, cu o voce care îi trăda 
frica. 

— Nimic. Doar staţi acolo, opriţi motoarele şi ţineţi radioul 
aproape. Revin. Terminat. 

Sanders îşi revizui rapid notițele şi încercă să înţeleagă ce 
auzise. Nu fusese anunţată de niciun test cu rachete în zonă. Şi, 
chiar dacă ar fi fost vreun test secret - pentru o rachetă de 
apărare, de exemplu -, nu putea fi implicat un cargobot liberian. 
Era absurd, iar asta o îngrijora. Tot ce ştia sigur era că trebuia să 
transmită imediat superiorilor cele aflate. 

Ridică telefonul roşu de pe consolă şi formă repede numărul 
ofițerului de serviciu de la centrul de operaţiuni, din cealaltă 
parte a clădirii. Ofiţerul de serviciu aflat la comandă răspundea şi 
de misiunile de căutare şi de salvare din zonă. Pe lângă faptul că 
avea dreptul să scoată din dispozitiv elicoptere şi nave ale Pazei 
de Coastă, putea şi să dispună folosirea în operaţiuni a unor 
oameni de la Baza Militară Navală Patuxent şi a unor agenţi ai 
poliţiei din Maryland, dacă era nevoie. 

Ofiţerul ridică receptorul imediat. 

— De la Centrul de comandă sunt, zise Sanders, încercând cu 
disperare să vorbească liniştit. Tocmai am primit un apel pe care 
trebuie să îl ascultați. 

Dar era deja prea târziu. 


13 


9:12 p.m. 
Locul exploziei, Washington, D.C. 


Fără avertizare, capitala Statelor Unite fu distrusă. 

Exact la 9:12 p.m., ora coastei de est, într-o milisecundă, Casa 
Albă dispăru într-o lumină orbitoare. 

Pur şi simplu, încetă să mai existe, la fel ca oricine şi orice pe o 
rază de mai mulţi kilometri. 

În acelaşi moment în care prima rachetă fu detonată în parcul 
Lafayette, temperatura urcă instantaneu la milioane de grade. 
Suflul exploziei cuprinse tot în calea lui. Sediul Trezoreriei 
dispăru, la fel cel al Serviciilor Secrete. Urmă clădirea FBl-ului, a 
Arhivelor Naţionale, a Curţii Supreme, a Capitoliului şi toate 
celelalte din jur. Toate monumentele, toate muzeele, toate 
restaurantele, toate hotelurile, toate spitalele, toate bibliotecile, 
orice semn al civilizaţiei fu şters de pe faţa pământului. Totul 
dispăru, pur şi simplu. Şi toate sufletele împreună cu ele. 

Dincolo de râul Potomac, Pentagonul încă vibra violent, apoi, 
brusc, începu să se prăbuşească. Ce mai rămase în picioare 
ardea, la fel ca toate clădirile care nu fuseseră culcate la pământ. 

Curând, se auzi vuietul unui vânt arzător, care începu să 
împrăştie substanţe radioactive prin toată partea de nord a 
oraşului şi prin Maryland, năpustindu-se prin districtele Prince 
George şi Anne Arundel, de parcă ar fi urmat autostrada 295 şi 
şoselele 50 şi 214, spre est, peste dealul Capitoliului, peste 
Lanham şi Bowi, spre Crofton şi Annapolis. În scurt timp, mai bine 
de treisprezece mii de kilometri pătraţi din Virginia, Maryland şi 
Districtul Columbia fură contaminate cu un nivel mortal de 
radioactivitate. lar coşmarul era abia la început. 

La câteva clipe după ce prima rachetă lovi în D.C., a doua izbi 
clădirea CIA, în Langley, iar suflul ei fierbinte şi cataclismic şterse 
de pe suprafaţa pământului sediul flancat de arbori, situat în 
suburbiile din Virginia de Nord, al celui mai important serviciu 
secret al ţării. Apoi pulveriză fiecare casă, clădire de birouri, 
biserică şi magazin, din toate direcţiile. Bietele suflete care nu 
muriseră imediat se treziră orbecăind şi arzând. Unele aveau să 


agonizeze astfel ore în şir. Altele, zile sau chiar săptămâni. Şi nu 
exista speranţă de supravieţuire. Nici de salvare sau evacuare. 

Cei care nu muriseră imediat aveau arsuri de gradul trei pe 
cea mai mare parte a corpului. Aveau timpanele sparte. Mâinile 
şi picioarele le erau umflate şi sângerau. Şi urmau să sufere 
îngrozitor, până când, în cele din urmă, vor muri în cele mai 
crunte dureri. Nu se putea face nimic pentru ei. 

Manhattanul fu cel care primi următoarea lovitură. 

Racheta Scud C lovi direct în Times Square şi, la fel, aduse cu 
ea un proiectil nuclear. Efectul fu pe cât de oribil, pe atât de 
neaşteptat. Explozia şterse orice formă de viaţă pe o rază de un 
kilometru într-o fracțiune de secundă. Fiecare construcţie de la 
districtul teatrelor şi clădirea New York Times până la Grand 
Central Station şi dincolo de ea fu distrusă cât ai clipi, exact aşa 
cum  prevăzuseră cândva experţii şi cum se temuseră 
comandanții militari. Chiar şi construcţiile aflate la mile distanţă 
de epicentru fuseră dărâmate de suflul exploziei. Focul care urmă 
se răspândi cu o viteză care atingea chiar şi o mie de kilometri pe 
oră şi fiecare cartier deveni rapid un infern radioactiv, care avea 
să ardă săptămâni în şir, dacă nu chiar luni. 

Apartamentele şi clădirile de birouri începură să se 
prăbuşească din cauza undei de şoc şi a căldurii intense. Toate, 
mai puţin un spital, fuseră arse sau distruse fără să mai poată fi 
recunoscute. Apoi, în tunelul Lincoln se produse o implozie. Apa 
din râul Hudson - acum supraîncălzită de explozia termonucleară 
- năvăli în Chelsea, anihilă gara Pennsylvania şi opări orice şi pe 
oricine prinse în cale la sud de Broadway. 

Urmă Seattle, la doar câteva secunde după Manhattan. 

Racheta păru că se iveşte de nicăieri. Lansată de pe un vas 
aflat la câteva sute de kilometri de coasta canadiană, se arcui 
repede peste Victoria, peste Port Angeles şi Parcul Olimpic 
Naţional, descriind o traiectorie direct spre centrul oraşului. 

Impactul se produse în Piaţa Pike Place, iar când încărcătura 
nucleară de cincizeci de kilotone explodă, totul fu spulberat într-o 
clipă pe o rază de mai mulţi kilometri. Turnul Space Needle. 
Acvariul şi centrul ştiinţific. Sediul Amazon.com. Safeco Field. Și 
toate cafenelele Starbucks din zonă. Totul dispăru cât ai pocni 
din degete. 

Niciuna dintre cele douăzeci şi una de sirene sofisticate ale 
oraşului nu pornise. Fuseseră instalate la începutul anilor '50, în 


timpul Războiului Rece. Apoi le modernizaseră, în 2006, costul 
ajungând la nouăzeci şi una de mii de dolari. Dar fuseseră inutile. 
Nimeni din cabinetul primarului sau de la poliţie, sau de la 
pompieri nu ştiuse că vine racheta. Nimeni nu ştiuse de 
ameninţarea care era pe drum. Aşa că nimeni nu activase 
sirenele. Şi, chiar dacă ar fi făcut-o cineva, ar fi ştiut cum să 
scape, unde să meargă? Ar fi avut timp să caute adăpost? Nu 
mai era nimeni care să răspundă la aceste întrebări, iar sirenele 
şi oraşul pentru care fuseseră proiectate nu mai existau. 

Nespus de mulţi oameni zăceau morţi sau erau pe moarte. Şi 
mai mulţi aveau să li se alăture în curând. Într-adevăr, numărul 
morţilor din Seattle va creşte impresionant în câteva ore. Un 
enorm nor ca o ciupercă, plin cu praf toxic radioactiv, se forma 
deasupra oraşului. Cei care nu fuseseră orbiţi de explozia iniţială 
puteau să vadă pălăria strălucitoare care creştea în depărtare. 
Cu siguranţă fusese văzută din campusul Microsoft, în Redmond, 
la cincisprezece kilometri distanţă şi, pe măsură ce vântul ucigaş 
începea să sufle, moartea şi distrugerea se apropiau. Era doar o 
chestiune de timp. Nu exista scăpare şi nici loc unde să te 
ascunzi. 

În mod sigur, echipele de intervenţie rapidă aveau să vină din 
localităţile şi statele dimprejur, care-şi vor oferi ajutorul. Dar cum 
să ajungă în acele zone fierbinţi? Cum să comunice? Unde să 
ducă morţii? Reţeaua electrică se oprise instantaneu. Toate 
mijloacele de comunicare erau moarte. Vibraţiile 
electromagnetice declanşate de explozie prăjiseră toate 
circuitele electrice cale de mulţi kilometri. Sistemele electrice ale 
celor mai multe vehicule din Seattle - ale maşinilor de pompieri, 
ale ambulanţelor, ale Poliţiei, ale Armatei, ca să nu mai vorbim 
de cele ale majorităţii elicopterelor şi avioanelor - erau complet 
imobilizate sau, în cel mai bun caz, grav avariate. Cele mai multe 
telefoane mobile, pagere, PDA-uri, televizoare şi radiouri erau 
inutile şi ele, la fel cum erau generatoarele spitalelor sau alte 
sisteme gândite pentru situaţii de urgenţă. 

Aceeaşi situaţie se întâlnea în Washington, D.C., şi New York. 
Niciun plan de urgenţă nu fusese pregătit pentru aşa ceva. Focuri 
mistuitoare şi vânturi radioactive ucideau tot în calea lor, aşa că 
fuga era exclusă. Şocul paralizase milioane de oameni. Lipsa de 
electricitate  imobilizase alte milioane şi făcuse imposibilă 
comunicarea. Ce se întâmplase? Ce urma? Unde să mergi ca să 


fii în siguranță? Şi cum să ajungă cineva acolo? 
Apoi Oraşul îngerilor deveni Oraşul Demonilor. 
* 


Jackie Sanchez ridică telefonul de pe consola din faţa ei şi 
răspunse apelului venit pe linia de urgenţă din partea generalului 
Briggs, de la NORAD. Abia reuşea să creadă ce îi spunea, dar nu 
era timp de întrebări. Aveau la dispoziţie cam un minut să-l pună 
pe preşedinte la adăpost. 

Puse jos telefonul şi strigă repede nişte comenzi codate, în 
microfonul de la încheietură. Echipa ei reacţionă imediat, aşa 
cum fusese antrenată. Nu era sigură că ce făceau ei avea rost. 
Era posibil ca toate eforturile lor să fie în van. Poate că nu vor 
salva nicio viaţă. Dar erau datori să încerce. Depuseseră un 
jurământ şi aveau să fie credincioşi până la capăt. 

Pe monitoarele de supraveghere văzu o duzină dintre cei mai 
buni agenţi ai ei - înarmaţi până-n dinţi - grăbindu-se brusc spre 
scena convenției, unde îl înconjurară pe preşedinte, îl apucară de 
braţe şi, efectiv, îl luară pe sus, cu picioarele abia atingându-i 
podeaua. Apoi Sanchez ieşi ca din puşcă din postul de comandă 
şi ajunse în culise, la preşedinte, unde ordonă oamenilor ei să 
coboare în buncăr. 

— Hai, hai, hai! strigă ea în timp ce agenţii îl trăgeau pe 
preşedinte pe un coridor, apoi pe altul, pe casa scării înţesată de 
agenţi şi apoi în jos cinci etaje şi, în cele din urmă, năvăliră într- 
un subsol, unde erau sistemele de ventilaţie ale centrului de 
convenţii. 

O luară pe un hol, apoi pe altul, printre ţevi şi conducte. O clipă 
mai târziu, îl puseră pe preşedinte într-un depozit frigorific mare, 
închiseră uşa după ei şi îi puseră la fel de rapid un costum de 
protecţie, mănuşi şi o mască, toate pregătite dinainte de echipa 
de reacţie rapidă, în caz de atac nuclear, cu arme biologice sau 
chimice. 

Acestea fiind făcute, Sanchez şi agenţii ei începură să se 
echipeze la rândul lor. Tocmai atunci însă simţi cum pământul se 
zguduie puternic sub picioarele ei. Auzi explozia asurzitoare. 
Brusc, simţi căldura îngrozitoare. Avu suficient timp să înţeleagă 
că cele mai bune eforturi ale ei de a-l proteja pe preşedinte 
eşuaseră, totul se terminase. 


14 


9:13 p.m., ora de est 
Pe proprietatea vicepreşedintelui, 
în apropiere de Jacksonville, Florida 


Valurile se loveau blând şi ritmic de țărm. 

O lună plină şi maiestuoasă atârna deasupra Atlanticului, iar 
briza plăcută mângâia apa, aducând cu ea strigătele îndepărtate 
ale pescăruşilor şi zgomotul făcut de o fregată aflată ceva mai 
aproape de mal. Atmosfera era festivă, toată lumea bea 
şampanie şi savura creveţi, în timp ce personalul puţin, dar fidel 
al vicepreşedintelui se strânsese în sufrageria frumoasei case de 
vară care se întindea pe proprietatea de şase milioane de dolari 
aflată pe plajă, la marginea oraşului Jacksonville, într-o suburbie 
numită Ponte Vedra. 

Se adunaseră acolo să urmărească împreună ultimul şi cel mai 
important discurs adresat de preşedinte Convenţiei Naţionale 
Republicane. Voiau să vadă cum îşi pune în scenă MacPherson 
politica îndrăzneață, în faţa întregii ţări şi a întregii lumi. Brusc 
însă pe ecranul cu plasmă al vicepreşedintelui nu se mai văzu 
nimic decât o imagine albă. 

Bobby Caulfield, secretarul personal al vicepreşedintelui, în 
vârstă de douăzeci şi trei de ani, luă repede telecomanda şi 
schimbă de pe FOX pe CNN. Nici acolo nu se vedea nimic. Colegii 
lui oftară. Puse pe MSNBC. Nimic. Schimbă apoi pe fiecare canal 
pe rând, dar toate păreau să fi rămas fără semnal. 

— Ce naiba... mormăi el, în timp ce schimba canalele. 

Totuşi, găsi câte ceva funcţional. Un canal de gastronomie. 
Unul de călătorii. Unul sau două de exerciţii. Dar niciunul dintre 
cele care transmiteau discursul preşedintelui. Simţi cum toţi 
ceilalţi se uitau la el, de parcă era vina lui. 

Nu îndrăznea să se uite la şeful lui. Continua să încerce să îşi 
dea seama care era problema, verifica bateriile din telecomandă, 
umbla la cablul din spatele consolei. Nimic. Nu înţelegea. 

Fără niciun avertisment, şase agenţi ai Serviciilor Secrete - 
inclusiv şeful gărzilor de corp - năvăliră în cameră, îl luară pe 
vicepreşedinte şi îl târâră afară, în timp ce îi strigau lui Bobby să 


li se alăture repede. 

Caulfield îşi înşfăca BlackBerry-ul şi se grăbi să-i ajungă, 
lăsându-i pe ceilalţi cu gura căscată, la fel de uimiţi ca el. În timp 
ce fugea însă prin bucătărie, se opri brusc şi se întoarse. 

— Caulfield, haide, mişcă-te! strigă un agent. 

— Un minut, răspunse el. 

— Nu, acum! 

Caulfield scana fiecare colţ, masa, podeaua. Unde era? Trebuia 
să fie undeva. Inima i-o luă la goană. Apoi auzi sirena şi 
motoarele elicopterului Marine Two. Nu putea să o lase acolo. 
Unde era? 

Fugi înapoi în sufragerie şi se repezi spre secretara 
vicepreşedintelui, care pălise. 

— Asta cauţi? întrebă ea, întinzându-i geanta. 

— Ultima şansă, Caulfield, strigă un alt agent, peste zgomotul 
făcut de elice. Haide, haide! 

Erau pe cale să închidă uşa elicopterului şi să pornească. 

— Mulţumesc, îi zise colegei lui. 

Inhăţă geanta, o sărută pe femeie pe obraz şi ieşi pe o uşă 
laterală, spre elicopterul alb cu verde al vicepreşedintelui, un 
Lockheed Martin VH-71. Era şi mai confuz. Marine Two era 
înconjurat de cel puţin treizeci sau patruzeci de agenţi înarmaţi. 
Ce naiba se întâmplă? se întreba el în timp ce sărea în elicopter 
şi se aşeza pe locul din spatele vicepreşedintelui, punându-şi 
centura cât de repede putea. 

Două Black Hawk apărură brusc în faţă. Caulfield vedea şi două 

Apache înarmate grăbindu-se spre coastă. Mitralierele luau 
poziţie în jurul casei vicepreşedintelui. Orice era, nu era de bine. 
N-avea cum să fie un exerciţiu. Trecuse prin câteva, iar cei din 
Serviciile Secrete nu erau atât de proşti încât să programeze unul 
în mijlocul discursului ţinut de preşedinte. 
_ Apoi auzi cuvintele care făcură să îi îngheţe părul de pe ceafă. 
Indată ce uşile elicopterului se închiseră, pilotul zise în radio: Şah 
mat este sigur. Repet, şah mat este sigur. Către toate trupele 
aeropurtate, ocupați-vă poziţiile. Marine One se ridică. 

Bobby Caulfield repetă cuvintele în gând. Auzise bine? Marine 
One? Trebuia să fie o greşeală. Dar piloţii de pe Marine nu fac 
greşeli. Nu acela, cel puţin. Deci, ce se întâmpla? De ce se purtau 
toți de parcă la bord se afla preşedintele? 

* 


Vicepreşedintele răspunse la telefonul de pe linia sigură. 

— Aici generalul-locotenent Charlie Briggs, domnule, de la 
NORAD. Mă auziţi? 

— Da, generale, şi ar fi bine să ai o explicaţie, replică Oaks, 
care habar n-avea de ce fusese luat pe sus, departe de familie, 
de prieteni şi de personalul lui. 

— Nu ştiu exact cum să spun, domnule, începu Briggs. 

— Nu am chef de jocuri sau de exerciţii, strigă Oaks. 
Preşedintele Statelor Unite ţine un discurs important, generale. 
lar eu n-ar trebui să îl ratez. Auzi ce vorbesc? 

— Da, domnule. Inţeleg. 

— Atunci ce naiba se întâmplă, generale? insistă Oaks. 

— Domnule, mă tem că este de datoria mea să vă informez... 
începu Briggs, şi ezită din nou. 

Oaks îşi pierdea răbdarea. 

— Ce anume? 

— Domnule, Statele Unite sunt atacate. 

— Atacate? făcu Oaks, nevenindu-i să creadă. Ce tot zici? 

— Domnule, în ultimele câteva minute, patru oraşe americane 
au fost lovite de rachete - Washington, New York, Los Angeles şi 
Seattle. 

— Dumnezeule... murmură el. 

— Şi fiecare dintre rachete avea încărcătură nucleară, continuă 
generalul. Nu ştiu de care tip. Şi nici ce mărime. Încă nu ştiu. Dar 
pierderile din fiecare oraş sunt imense. Numărul victimelor este 
imens. 

— Mai precis? forţă Oaks, în timp ce un frison îi trecea prin tot 
corpul. 

— Domnule, Casa Albă şi Capitoliul au dispărut. Curtea 
Supremă, clădirea FBI şi toate agenţiile guvernamentale sunt 
terminate. Pentagonul este grav afectat. Langley a fost ras. 
Întregul oraş este un câmp încins, domnule. Nimeni nu va putea 
intra acolo să... multă vreme. Şi... ei bine... îmi pare rău să vă 
informez, domnule, dar USNORTHCOM presupune că preşedintele 
este mort. 

Oaks nu reuşea să scoată o vorbă. 

— Alo? Domnule, mai sunteţi acolo? 

Oaks încerca să proceseze amploarea celor auzite. Dar cum? 
Cum era posibil? 

— Spune-mi că e un exerciţiu, generale. 


— Nu este, domnule. 

— Ai zis că preşedintele e mort? 

— Da, domnule. Mă tem că da. Staples Center a fost şi el lovit. 
N-a mai rămas nimic. 

— Patru atacuri nucleare? repetă Oaks, încă incapabil să 
creadă ce auzise. 

— De fapt, cinci, domnule, îl corectă Briggs. Washingtonul a 
fost lovit de două ori - o dată în centru şi o dată în nordul 
Virginiei. În Langley, mai exact. 

— Nu se poate. Trebuie să fie o greşeală. 

— AŞ vrea să fie, domnule, dar nu este, rosti generalul, care 
avea acum o voce surprinzător de calmă şi de profesională. Ne 
va lua câteva zile să evaluăm pagubele, dar există câteva lucruri 
esenţiale pe care trebuie să le ştiţi acum. 

Oaks îşi slăbi cravata. 

— Incepe cu familia mea. A luat-o cineva pe Marie? 

— Avem un alt elicopter care o va lua şi o va aduce la 
dumneavoastră, explică Briggs. 

— Şi băieţii? 

— Avem agenţi care îl iau pe David şi pe soţia lui din Phoenix şi 
pe Tom din Atlanta. Amândoi vor fi duşi într-un loc sigur până 
când ne vom da seama mai exact ce se întâmplă. 

— Eşti sigur că sunt în regulă? 

— Nu am alte veşti de la ei încă, dar vă voi ţine la curent. 

— Vreau să îi aduceţi pe toţi la mine. 

— Da, domnule, răspunse Briggs. Acum, sunt câteva lucruri pe 
care trebuie să vi le spun. 

— Dă-i drumul. 

— În primul rând, domnule, trebuie să vă informez că, potrivit 
Amendamentului 25 din Constituţie, dumneavoastră sunteţi 
acum preşedintele Statelor Unite. 

Oaks nu reuşea să găsească ceva de zis. Rămăsese într-o 
tăcere de şoc. 

— Domnule preşedinte, sunteţi acolo? întrebă Briggs. 

— Nu, replică Oaks, brusc. Nu-mi spune aşa, generale. Nu până 
când nu vom avea o dovadă clară că preşedintele MacPherson n- 
a supravieţuit exploziei. 

— Nu putea supravieţui, domnule. 

— De ce? De unde ştii? 

— Nimeni nu supravieţuieşte unei astfel de explozii. La o primă 


evaluare, se pare că Los Angelesul a fost lovit cu o încărcătură de 
o sută cincizeci-două sute de kilotone. Ne va lua ceva timp să 
stabilim exact. Dar un lucru vă pot zice cu siguranţă, domnule: 
victimele vor fi de ordinul milioanelor, începând cu preşedintele 
MacPherson. Ştiu că e greu, dar nu există îndoieli în privinţa asta. 
Preşedintele este mort, Dumnezeu să îl odihnească! 


15 


9:26 p.m., ora de est 
Marine One, în drum spre Jacksonville 


Oaks se simţea ameţit. 

Auzise cuvintele, dar nu reuşea să le înţeleagă. Nu era posibil. 
Îl cunoştea pe Jim MacPherson de aproape o viaţă. Trecuseră prin 
atâtea împreună, inclusiv prin, probabil, cei mai grei opt ani din 
administraţia americană, cel puţin de la nominalizarea lui 
Roosevelt, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sau din 
timpul lui Lincoln, pe vremea Războiului Civil. Teroriştii 
încercaseră să îi termine pe amândoi, de multe ori. MacPherson 
nu putea fi mort. Nu acum. Nu în culmea carierei lui. 

Nu trecuseră ei într-o nouă etapă în Războiul Mondial cu 
Teroarea? Nu începuseră lucrurile să meargă mai bine? Cu Rusia 
neutralizată, laolaltă cu lranul şi Siria, lumea devenea un loc mai 
liniştit. Sau, cel puţin, mai liniştit decât până atunci. Nu? 

Şi, deodată, totul se prăbuşea. Nu doar MacPherson fusese 
ucis în explozie. Prima Doamnă trebuie să fi fost moartă şi ea, la 
fel fiicele lui MacPherson. Bob Corsetti. Jackie Sanchez. Întreaga 
conducere a Partidului Republican. 

Oaks îşi descheie nasturele de sus de la cămaşa elegantă. 
Respira greu. Pulsul i-o luă la goană. Abia acum înţelegea 
amploarea celor întâmplate în ţara lui. Dar moartea atâtor 
oameni dragi era ceva personal. Dacă Washingtonul dispăruse, la 
fel se întâmplase cu Marsha Kirkpatrick. Şi cu Scott Harris, de la 
FBI. Ken Costello, din Consiliul de Securitate Naţională. Danny 
Tracker, de la CIA. Şi tot personalul lor. Şi întregul personal de la 
Casa Albă. Erau morţi. Toţi. Nu-i va revedea niciodată. Era mai 
mult decât putea suporta, dar generalul Briggs nu-i dădu timp să 
jelească. 

— Domnule, ştiu că e foarte greu, rosti generalul, cu durere în 
glas. Dar trebuie să mai adaug ceva. 

— Locotenente, mai daţi drumul la nişte aer aici în spate? îi 
ceru Oaks pilotului. 

Respiră adânc de câteva ori şi încercă să se pregătească 
pentru ce urma. 


— Continuă, generale, spuse el, după câteva momente. Te 
ascult. 

Sau încerc, îşi zise. 

— Domnule, după ce veţi ajunge la bordul lui Air Force One, vă 
vom pune la dispoziţie imagini luate din satelit cu fiecare oraş 
afectat, începând cu Los Angelesul. O să vă fac legătura cu 
experţii mei, într-o videoconferinţă, să vă explice unele lucruri şi 
să vă răspundă la orice întrebări veţi avea. Apoi veţi merge să vă 
întâlniți cu judecătorul-şef al districtului Jacksonville. Încă nu îi 
ştiu numele, dar veţi primi un dosar complet al ei în câteva 
minute. Ea va depune jurământul, pentru că avem nevoie 
urgentă de un comandant, domnule. Intrăm în război. 

— Cu cine, generale? Cine e în spatele acestor atacuri? 

— Nu ştiu, domnule, recunoscu Briggs. Incă. Dar vom afla 
curând. lar atunci vă voi oferi toate informaţiile. Deocamdată, 
atât ştim. Imi pare rău că trebuie să spun, dar momentan nu 
aveţi un cabinet căruia să vă adresaţi, iar cei mai mulţi membri ai 
Consiliului de Securitate Naţională sunt morţi şi ei. 

Oaks respiră greu. Nu era posibil. 

— Eşti absolut sigur, generale? N-a supravieţuit niciunul? 

— Mă tem că nu. Toţi, în afară de doi membri ai cabinetului, 
erau în D.C. în momentul impactului, iar D.C. nu mai e. Casa Albă 
a fost complet distrusă. La fel Capitoliul, toate agenţiile 
guvernamentale, Curtea Supremă, clădirea FBI. Au dispărut. 
Toate. lar Washington va fi nelocuibil pentru un secol, poate chiar 
mai mult, domnule. 

Oaks era sigur că i se va face rău. Îi făcu semn lui Caulfield - 
oripilat de frânturile de ştiri pe care le auzea - să îi aducă o sticlă 
cu apă, cât de repede. Apoi se uită pe geam şi observă că nu 
erau în apropierea Aeroportului Internaţional din Jacksonville, 
cum credea, ci la câţiva kilometri distanţă de baza militară 
aeriană. 

Tot traficul aerian şi terestru care nu era necesar fusese oprit. 
Un detaşament înarmat al Aviației se mişca rapid, să întărească 
securitatea, şi observă că Air Force One şi un avion cu reacţie 
Gulfstream, fără niciun însemn pe el, era deja pe una dintre 
piste, flancat de două F/A-18 Hornet, cu rachete aer-aer la bord, 
pregătite să decoleze de urgenţă. Nu prea înţelegea de ce era 
acolo acel Gulfstream, dar nici nu avea prea mult timp să se 
gândească la asta. 


Luă sticla din mâna lui Caulfield, dădu pe gât o treime din ea în 
câteva secunde, apoi întrebă: 

— Cine a mai rămas? 

— Din câte ştim, domnule, doar secretarii James şi Trainor, 
continuă generalul. Secretarul James e în Boston. lar secretarul 
Apărării e încă pe drum, vine de la Tokio. 

— Trebuie să îl scoatem pe Lee James din Boston - repede. 
Vreau să îl duceti într-o bază militară sigură. 

— Deja am ordonat asta, domnule, îl asigură Briggs, apoi îi 
explică repede că, potrivit planului de continuare a guvernării, 
ordonase ca secretarul James să fie imediat evacuat şi dus la 
Mount Weather, centrul secret de operaţiuni aflat în subteran, în 
Blue Ridge Mountains, vestul Virginiei, cam la o sută de kilometri 
de Washington, D.C. 

Mount Weather fusese construit în anii '50 pentru ca liderii 
guvernamentali să poată pleca din ţară în cazul unui război 
nuclear cu ruşii. Oaks mai fusese acolo în timpul altor crize, 
inclusiv de Ziua  Devastării. De asemenea, condusese 
nenumărate exerciţii de acolo, la fel cum făcuse şi secretarul 
James. Amândoi cunoşteau bine locul. 

Briggs îi aminti lui Oaks că, potrivit planului de continuitate 
guvernamentală, secretarul Apărării fusese îndrumat spre Raven 
Rock, locul unde se afla Centrul Naţional Alternativ de Comandă 
Militară, undeva de-a lungul graniţei Pennsylvania-Maryland, nu 
departe de Waynesboro şi la aproximativ cincisprezece kilometri 
de Camp David. De acolo, secretarul Trainor şi echipa lui vor 
conduce Departamentul Apărării, dintr-un buncăr echipat cu 
tehnologie superioară, pregătit special pentru un scenariu de 
răzbunare nucleară, pe care generalul îl botezase deja 
„Operaţiunea Reciprocitate”. 

— Care este starea buncărului principal? întrebă Oaks. 

— Pentagonul a fost grav avariat, domnule. Singurii 
supraviețuitori de care ştim sunt cei care se aflau în Centrul 
Naţional de Comandă Militară în momentul impactului. Sunt în 
legătură cu ei, dar sistemele lor de comunicaţii nu funcţionează 
prea bine. Sunt foarte puţini. Sunt în stare de şoc. Există scurgeri 
grave de radiaţii şi nu ştim dacă vor reuşi să reziste... 

— Generale Briggs, îl întrerupse Oaks brusc, vrei să spui că 
buncărul antinuclear de miliarde de dolari al Pentagonului nu 
este funcţional? 


— Nu aşa cum a fost gândit, nu, mă tem că nu, domnule. De 
asta îl trimit pe secretarul Apărării la Raven Rock. 

Oaks dădu din cap şi îşi frecă ochii. 

— Cât mai durează până când Trainor ajunge acolo? 

— Câteva ore, domnule. Dar avionul secretarului James trebuie 
să fie la sol în câteva minute. Va fi în siguranţă la Mount Weather 
într-o oră. 

— Vreau ca amândoi să aibă escorte înarmate! ordonă Oaks. 

— Desigur. 

— Bine. Şi vreau să fie oprit tot traficul - fără avioane în aer, 
doar dacă sunt militare sau sunt autorizate de tine ori de 
secretarul Trainor. Ai înţeles? 

— Lucrăm la asta, domnule. Va dura ceva timp să punem totul 
la punct. În mod normal, avem mai mult de trei mii de zboruri, iar 
sediul Aviației nu mai există. Nici Departamentul de Transporturi. 
Trebuie să contactăm fiecare aeroport şi fiecare centru de control 
al traficului aerian în parte. Le spunem tuturor să reţină 
avioanele la sol. 

— Bun. Altceva? 

— Am pus patrule aeriene la fiecare graniţă şi în fiecare oraş 
mare. De asemenea, am ordonat să fie pregătită întreaga flotă 
pe mare. 

— Eşti sigur că e cea mai bună mişcare, generale, întrebă Oaks 
sceptic. N-ar trebui să păstrăm unele rezerve, cel puţin până 
când ne dăm seama ce se întâmplă şi cine ne sunt duşmanii? 

— M-am gândit la asta, domnule, dar trebuie să ne protejăm 
împotriva unui alt Pearl Harbour, răspunse Briggs repede. Nu 
ştim ce urmează şi nu vrem ca trupele noastre navale să fie 
concentrate într-un loc, vulnerabile. Cu permisiunea 
dumneavoastră, aş mai vrea să ordon deplasarea a câte două 
portavioane escortate şi mai multe nave dispunând de sisteme 
de apărare antirachetă Aegis pe ambele linii de coastă, la fel în 
Golful Mexic. Dar trebuie să ne mişcăm repede. 

— Ai autorizarea mea, zise Oaks fără să ezite. Acum, unde vrei 
să merg? 

— Aş vrea să vă aduc aici, domnule preşedinte, spuse Briggs, 
amintindu-i că Baza aeriană Peterson nu era doar sediul 
USNORTHCOM, ci şi centrul de comandă al NORAD, îngropat 
adânc sub muntele Cheyenne. Aici veţi fi în siguranţă. Avem la 
îndemână tot ce vă trebuie. Sau aproape. Eu şi oamenii mei vă 


putem ajuta să începeţi să refaceţi un guvern. Şi cred că este 
mai bine ca eu şi dumneavoastră să fim în acelaşi buncăr, nu la 
distanţă de trei mii de kilometri, uniţi doar de un sistem de 
comunicaţii care e posibil să cedeze. E bine aşa, domnule? 

— E bine, generale, am încredere în tine. Dar Congresul? 

— E prea devreme să vorbim despre asta, domnule. Încă 
încercăm să punem lucrurile cap la cap. Deocamdată, pot să vă 
spun că acţionăm sub presupunerea că toţi cei din conducerea 
Partidului Republican şi mai mult de două sute de membri ai lui 
din Congres sunt morţi. Toţi erau la Convenţie. In acest moment, 
pur şi simplu, nu suntem siguri ce s-a întâmplat cu liderii 
Partidului Democrat sau cu alţi membri ai acestuia. Mulţi dintre ei 
se întruneau în Manhattan, deoarece convenţia lor începea în 
câteva zile. Ceilalţi sunt împrăştiaţi prin ţară şi presupun că se 
pregăteau să plece spre New York în următoarele zile. Încercăm 
să îi contactăm pe toţi, dar mare parte dintre sistemele de 
comunicaţii civile sunt moarte, la fel reţeaua electrică naţională. 

— Unde e purtătorul de cuvânt al Casei Albe? 

— Nu ştiu, recunoscu Briggs. 

— Dar preşedintele temporar al Senatului? 

Generalul nu ştia nici asta. 

— Îl căutăm, zise el, cu vocea trădându-i lipsa de speranţă că îl 
vor găsi curând. 

— Vă aşteptaţi şi la alte atacuri? insistă Oaks. 

Briggs îi spuse că era o întrebare la care îi era cel mai dificil să 
răspundă. CIA nu mai era. Nici Agenţia de Informaţii Externe. 
Sistemele de adunare a informaţiilor fuseseră şi ele grav 
perturbate. Nimeni nu ştia ce urmează şi de unde, cu atât mai 
puţin când. Habar n-aveau cine îi atacase şi unde să riposteze. 
Trupele americane din întreaga lume erau acum în alertă de 
gradul unu. Numai că, fără un inamic clar definit şi poziţionat, 
militarii nu puteau să facă prea multe. Cel puţin deocamdată. 

În plus, trebuiau să facă faţă unei problematice crize de 
succesiune. 

— Ce se întâmplă dacă avionul meu este doborât în drum spre 
NORAD? îl întrebă noul preşedinte pe comandant. Dacă eu sunt 
omorât, cine se presupune că va conduce ţara? 


16 


4:27 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Era dureros chiar şi să-şi deschidă ochii. 

Când izbuti, Erin Bennett nu îşi dădu seama unde se afla. Nu 
părea să fie cortul care îi fusese casă în ultimele aproape opt 
luni. Şi nici nu mirosea la fel de urât. Era un miros specific în 
încăperea în care se afla, dar nu reuşea să îl identifice. 

Tâmplele îi pulsau. Era prea dureros să gândească, să încerce 
să îşi dea seama unde se află sau de ce. Aşa că începu să 
plutească... înapoi... înapoi... spre un timp mai liniştit decât 
acela. 

Brusc, se văzu stând la biroul ei, undeva sus, deasupra 
Londrei, cu vedere spre Tamisa. In fereastră, îşi zărea propria 
reflexie, în costumul negru, cu pantofii negri cu toc, cu părul 
prins la spate şi cu unghiile făcute. Se întoarse şi dădu cu ochii 
de echipa adunată în jurul ei, în încăperea înzestrată cu 
tehnologie avansată destinată războiului financiar pe care o 
proiectase şi o conducea odinioară, pe vremea când lucra pentru 
Global Strategix. Boxele conectate la satelit. Radiourile cu unde 
scurte. Panoul cu monitoare tv. Internetul şi cablurile din fibră 
optică, prin care receptau şi emiteau treizeci de milioane de 
apeluri peste Atlantic într-o singură secundă. Placa mică de 
ceramică de pe biroul ei, pe care se putea citi: „Ingrijeşte bine de 
oile tale şi ia seama la turmele tale.“ Şi din nou mirosul acela. 
Parfum? Detergenţi? 

Orice ar fi fost o înţepa în gât, o făcea să lăcrimeze şi o 
împingea, împotriva voinţei ei, spre realitatea imediată. Işi dădu 
seama că nu era în Londra, iar dezamăgirea cobori asupra ei ca 
un nor. 

Erin se luptă din nou să deschidă ochii, iar când reuşi văzu un 
ceas pe perete. Era patru şi jumătate, deşi nu avea idee dacă era 
zi sau noapte. Incercă să-şi amintească ultimele ore, dar totul era 
ceţos. Incet şi cu mare greutate, îşi întoarse capul spre dreapta, 
apoi spre stânga. O durea fiecare muşchi din corp. Gâtul îi luase 
foc. 


La început, se simţi de parcă ardea. După câteva momente, 
simţi că îi e frig. Pe braţe avea pielea ca de găină. Acul unei 
perfuzii era înfipt într-unul, acoperit cu o bandă şi un tub. Chiar şi 
ochii o dureau. Dar ceața de pe creier se împrăştiase un pic. Era 
în spital. Jon o adusese aici. Dar de ce? Ce i se întâmplase? 

Bâjbâi în jur o vreme şi, în sfârşit, găsi o sonerie, pe care apăsă 
de câteva ori. Câteva clipe mai târziu, un bărbat înalt, negru, cu 
faţa blândă - care părea cam spre sfârşitul a cincizeci de ani, 
poate un început de şaizeci - deschise uşa. Avea un zâmbet cald, 
prietenos, un pahar cu apă şi nişte pastile în mâini. Erin strânse 
din ochi şi încercă să citească ce scria pe ecusonul lui: „Dr 
Francis P. Kwamee“. Era din Accra, Ghana. Lucra pentru 
Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Toate bune, dar unde era Jon? 

încercă să întrebe, dar durerea era prea mare. În schimb, vorbi 
medicul. 

— Cum vă simţiţi, doamnă? 

Nu suficient de bine ca să răspundă. Doar îşi scutură capul. 

— Nu vă îngrijoraţi, doamnă Bennett. O să avem grijă de 
dumneavoastră. Dar, mai întâi, aveţi un vizitator destul de 
înflăcărat pe hol. Pot să îl chem? Nu cred că mai are răbdare. 

Inima ei tresări şi zâmbi slăbită. 

— Foarte bine. Dar trebuie să vă luaţi medicamentele mai 
întâi. 

Erin dădu din cap uşor şi, cu ajutorul lui, luă pastilele, în ciuda 
durerii pe care o simţea la înghiţire. Când doctorul ieşi din 
cameră şi rămase iar singură, închise ochii şi respiră adânc. 
Mulţumi lui Dumnezeu că fusese milostiv şi că avusese grijă de 
ea şi Îl rugă să îl binecuvânteze pe Jon şi să îl ţină aproape de 
inima Lui. În timp ce spunea Amin, uşa se deschise şi se trezi în 
braţele bărbatului pe care îl iubea. 

— Hei, cum te simţi? întrebă Bennett, în timp ce se aşeza 
lângă ea şi o ţinea cu blândeţe de mâini. 

Erin voia cu disperare să îi răspundă. Voia cu disperare să îi 
vorbească, să afle ce se mai întâmplase, dar se chirci de durere. 

— E în regulă, odihneşte-te, rosti el într-un fel liniştitor, de care 
femeia simţi că va avea mare nevoie în următoarele zile. 

Era recunoscătoare mai ales pentru că nu avea o oglindă în 
care să se privească. Ştia că trebuia să arate oribil, dar lui nu 
părea să-i pese, lucru care o făcu să îl iubească şi mai mult. 

— Apropo, zise el, parcă citindu-i gândurile, ţi-a spus cineva azi 


cât eşti de frumoasă? 

Ea încercă să-i strângă mâna. 

— Aşa deci, făcu Jon, zâmbind. Las’ că le arăt eu. 

Zâmbetul ei se lărgi şi, în sfârşit, simţi un nou val de calmante 
care i se scurgea prin vene. Oare pastilele îşi făceau efectul atât 
de repede? Sau poate era ceva din acul acela. În orice caz, 
pleoapele i se îngreunau, deşi era hotărâtă să nu piardă nicio 
clipă. 

— Ţi-a spus ceva doctorul? Desigur, în afară de faptul că eram 
disperat de nerăbdător să te văd, întrebă el. 

Ea dădu din cap încet. 

— Doctorul Kwamee nu ţi-a dat niciun diagnostic încă? 

Ea dădu din cap din nou. 

— N-a zis nimic? 

— Nu, reuşi ea să şoptească. 

— Atunci, poate că ar trebui să îţi spun eu. 

Erin simţea că pluteşte, dar făcea tot ce-i stătea-n putere să se 
concentreze, în timp ce Jon îi zicea că are meningită bacteriană şi 
îi explica felul în care boala o afectează, cum va fi tratată şi cât 
timp îi va lua până se va reface. Era uşurată că nu era vorba 
despre ceva mai rău şi îi strânse mâna când termină, în semn de 
mulţumire că îi dădea astfel de veşti bune. La urma urmei, numai 
Dumnezeu ştia ce alte boli ar fi putut lua într-un astfel de loc. 
Acum dorea să se lase purtată într-un somn lung şi liniştit. Avea 
să îl revadă pe Jon curând. Chiar avea nevoie de somn şi, pe cât 
posibil, unul cu vise... 

Dar el nu terminase. 

— De fapt, mai e ceva, iubito. 

Avea o privire ciudată, se gândea ea, de parcă îi ascundea 
ceva, deşi nu neapărat ceva rău. Arăta de parcă se străduia să 
pară încruntat. 

— Ce e? şopti. 

— Eşti sigură că vrei să ştii? 

Medicamentele o făceau să se simtă atât de ameţită, parcă 
visa. Dar, da, aprobă din cap; voia să ştie, mai repede, până nu 
adormea pentru alte câteva ore. 

— Eşti sigură? A fost o noapte lungă, la urma urmei, şi chiar ai 
nevoie de odihnă. 

Ochii ei îl rugau să îi spună şi, ca de obicei, nu dură mult până 
să îl convingă. 


— Foarte bine, Erin Christina Bennett, începu el, apropiindu-se 
şi sărutând-o blând pe frunte. Am plăcerea de a-ţi sugera să nu 
îţi faci planuri pentru trei mai, anul viitor... planuri care nu includ 
internarea într-un spital. 

Nu înţelegea despre ce vorbeşte. Voia, dar nu reuşea să 
priceapă, iar faţa lui deja începea să se înceţoşeze. Incercă să 
reziste, încercă să se gândească ce anume ar putea planifica 
pentru luna mai anul viitor. Clipea des şi încerca să se 
concentreze, dar era o bătălie pe care foarte curând avea să o 
piardă. 

El se lăsă mai aproape de faţa ei şi îi puse un deget pe buze. 

— În sfârşit, o mică veste bună, draga mea, şopti el. 

— Ce? reuşi ea să întrebe. 

Bennett făcu o mică pauză, apoi şopti: 

— Eşti însărcinată. 

Brusc, ochii ei se deschiseră larg. Inima îi bătea de parcă 
trecuse printr-o bătălie. Auzise bine? Sau adormise şi visase? Dar 
privirea din ochii lui îi spunea tot ce voia să ştie. Nu visase deloc. 
Va avea un copil cu bărbatul cu care îşi dorise să se mărite din 
clipa în care îl întâlnise. Cum putea fi atât de norocoasă? De ce 
era atât de binecuvântată? 

Camera începu să se învârtească. Era ameţită de bucurie. 
Probabil că şi medicamentele erau de vină. Faţa o durea din 
cauza zâmbetului, dar nu reuşea să se abţină. Fiecare minut cu 
Jon Bennett fusese o aventură, iar ea iubise fiecare clipă din viaţa 
lor împreună. 

Brusc, înţelese că nu se simţise niciodată atât de sigură cum 
se simţea în acel moment. Cumva, într-un fel care îi plăcea, dar 
nu îl putea explica, o pace liniştitoare şi confortabilă părea să îi 
acopere corpul răvăşit de boală, ca o apă răcoroasă şi plăcută de 
munte. Şi, cu toate că se luptase din greu să rămână trează, fu 
învinsă de narcotice şi căzu într-un somn fără vise, cu un zâmbet 
întipărit pe buze şi cu cel mai bun prieten lângă ea. 

Nici nu îl auzise pe doctorul Kwamee, cu un minut în urmă, 
când dăduse buzna înăuntru şi rostise: 

— Domnule Bennett, veniţi repede, s-a întâmplat ceva teribil. 


17 


9:38 p.m., ora de est 
Centrul de comandă al Gărzii de Coastă, 
Curtis Bay, Maryland 


Carrie Sanders aştepta instrucţiuni de la superiori. 

Dar nu veneau. Ea şi colegii ei erau în stare de şoc. Urmăreau 
valul de rapoarte despre atacul cu rachete. Acum ştiau cu 
siguranţă că informaţiile despre misterioasele rachete lansate de 
pe nişte cargoboturi aflate în apropierea porturilor Baltimore, 
Newark, Seattle şi Long Beach erau adevărate. Ştiau că mai pot fi 
şi alte rachete, pe alte vase, gata de lansare în orice moment. 
Aflaseră că preşedintele murise. Habar n-aveau ce ar fi trebuit să 
facă. 

Supraveghetorul lui Sanders încerca să afle mai multe de la 
superiorii lui, dar fără succes. Multe telefoane nici nu funcționau. 
lar la cele care funcționau fie nu răspundea nimeni, fie erau 
redirecţionate spre alte centre de comandă al Pazei de Coastă, 
care aveau informaţii şi mai puţine decât cel din Baltimore. Haos 
şi confuzie peste tot şi, pentru prima dată de când lucra aici, 
începu să îi fie frică. 

Chiar era ceva real. Era un scenariu de coşmar. Marele sfârşit 
în privinţa căruia analiştii de la Langley şi de la Serviciul de 
Informaţii al Apărării avertizaseră cu ani în urmă. O reţea 
teroristă sau un regim terorist lovise America folosind arme 
nucleare. Se pare că guvernul american fusese lichidat. In mod 
clar, schilodiseră sistemele militare americane sau, cel puţin, le 
perturbaseră în aşa fel încât să le facă nefuncţionale încă din 
prima fază a războiului. Și acum? 

Contraamiralul Scott Conklin comanda Districtul al cincilea al 
Pazei de Coastă, cu baza în Portsmouth. Răspundea de regiunea 
Atlanticului Mijlociu, de la New Jersey la Carolina de Nord. Bărbat 
aspru, fumător înrăit, la a patra generaţie de amirali, Conklin 
lucrase înainte la sediul Gărzii de Coastă, din D.C., ca director al 
siguranţei portuare. De fapt, Sanders ştia că la Washington el 
trebuise să aibă grijă ca un astfel de scenariu - un atac de pe 
mare asupra capitalei - să nu devină posibil vreodată. Ajutase la 


formarea noii reţele maritime de securitate, care acoperea toate 
porturile şi vasele americane, precum şi la întocmirea 
protocoalelor operaţionale de securitate, care acopereau toate 
cele opt mii de vase străine care intrau şi ieşeau în fiecare an din 
porturile Statelor Unite. Dacă cineva ştia cum să facă faţă unei 
astfel de crize, se gândea Sanders, acela era Conklin. 

Dar nimeni din Centrul de operaţiuni din Annapolis nu reuşea 
să dea de contraamiral şi nici de vreunul dintre cei cinci adjuncţi 
principali ai lui. Toţi ar fi trebuit să fie în Manhattan în dimineaţa 
următoare, la o conferinţă de securitate maritimă a Naţiunilor 
Unite. Erau morți cu toții? Trăiau, dar erau grav răniți? Erau vii, 
dar incapabili să comunice cu centrul de operațiuni? Ce se 
întâmplase? Cine era la conducere? 

Chipul din fotografia de pe peretele Centrului de comunicaţii - 
în care stătea alături de preşedintele MacPherson şi 
vicepreşedintele Oaks - era cel al amiralului Jack Allenby, 
comandantul Pazei de Coastă a Statelor Unite. Singurul amiral cu 
patru stele din Paza de Coastă, Allenby, în vârstă de cincizeci şi 
opt de ani, fusese numit pentru un mandat de patru ani de 
preşedintele MacPherson şi validat în unanimitate de Senat. Dar 
el îşi avea biroul la sediul Pazei de Coastă din D.C. La fel 
vicecomandantul lui, cei doi comandanţi regionali şi şeful lui de 
personal, toţi viceamirali cu trei stele. lar Centrul de comandă al 
Pazei de Coastă fusese distrus. Asta însemna că toți ofițerii 
superiori de acolo muriseră? Atunci, cine era autorizat să ia 
decizii? 

Din câte ştia Sanders, înainte de 11 septembrie, Paza de 
Coastă  funcţionase sub conducerea secretarului de la 
Transporturi. După 11 septembrie, o organizaţie federală lărgită 
o mutase sub comanda Homeland Security. Şi toţi cei din Paza de 
Coastă îşi cunoşteau misiunea. Sanders cu siguranţă. Se 
antrenase din prima zi. 


Ca parte a Operațiunii Vulturul Nobil, Paza de Coastă 
se află intr-o stare de alertă maximă şi protejează mai 
mult de trei sute şaizeci şi unu de porturi şi peste o 
sută cincizeci de mii de kilometri de țărm, cea mai 
lungă graniță a Americii. Paza de Coastă continuă să 
joace un rol esențial pentru buna desfăşurare a 
operațiunilor din porturile noastre şi de pe căile 


maritime, asigurând un mediu sigur, în care marinarii şi 
poporul american să poată lucra şi trăi liniștiți şi liberi. 
În urma atacului terorist din 11 septembrie, Paza de 
Coastă a mobilizat imediat mai mult de două mii de 
rezervişti, în cea mai mare operaţiune de apărare 
națională şi de siguranță portuară de la al Doilea Război 
Mondial încoace. 


În mod evident, acum nu mai era pace. America fusese 
atacată. America era în război. Asta însemna că Paza de Coastă 
servea acum sub comanda secretarului Marinei. Dar Sanders 
aflase deja că secretarul, care locuia cu soţia şi cei trei copii în 
D.C., era dat dispărut şi se presupunea că murise. Mai auzise că 
toţi membrii Comitetului Şefilor de Stat Major dispăruseră şi se 
presupunea că sunt morţi. In cele din urmă, desigur, lanţul 
comenzii ducea la secretarul Apărării şi la preşedintele Statelor 
Unite. Dar, cu Pentagonul distrus şi cu Centrul de Comandă 
Militar abia funcţional, ei nu-i era clar cine lua decizii. lar una 
trebuia luată imediat. 

Sanders ridică receptorul şi formă repede numărul ofițerului de 
serviciu. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez din nou, domnule, eu sunt, 
începu ea. A ordonat cineva un atac împotriva vasului liberian? 

— Abia acum ţi-ai dat seama? o repezi ofiţerul. Ce crezi că fac 
la telefon? Încerc să obţin autorizarea pentru atac, dar încă nu 
reuşesc să prind pe nimeni care să apese pe trăgaci. 

— Îmi pare rău, domnule. Dar dacă inamicul se pregăteşte să 
lanseze altă rachetă? Nu puteţi autoriza chiar dumneavoastră o 
lovitură, până nu-i prea târziu? 

— Sanders, întreci măsura. 

— Vorbesc serios, domnule, insistă ea. Nu puteţi trimite acolo 
o navă să oprească vasul şi să-l percheziţioneze? 

— M-am ocupat deja de asta. Dar cel mai apropiat vas e la 
distanţă de o oră. 

— Dar elicopterele? 

— Ce e cu ele? 

— Domnule, trimiteţi mereu elicoptere de căutare şi salvare în 
Atlantic City şi Virginia Beach. De ce nu şi acum? 

— Vrei să trimit acolo un Seahawk, cu câţiva salvamari? Las-o 
baltă, caporal. Mă faci să pierd timp. 


Dar Sanders nu voia să renunţe. 

— Nu, nu Seahawkuri. Mă refer la câteva MH-68, care să 
oprească nava. Au vedere nocturnă. Sunt înarmate. 

— Nu pot scufunda un cargobot. 

— Să-l lase fără motoare, cel puţin. 

— Nu e suficient. Nu şi dacă vasul se pregăteşte pentru încă o 
lansare de rachetă. Trebuie să îl scufundăm. Şi încă repede. Uite, 
te-am ascultat, am înţeles. Dar am un protocol de urmat. Lasă- 
mă să-mi fac treaba. 

— Nu! strigă Sanders, şocată de propria-i insolenţă, dar nici pe 
departe atât de şocată precum ofiţerul. 

— Ce-ai zis? făcu el. 

— Domnule, nu avem timp de protocoale, insistă ea. 

— Ai grijă, Sanders, eşti pe cale să sari calul şi nu cred că vrei. 
Întoarce-te la muncă şi sună-mă doar dacă primeşti mai multe 
informaţii. 

Tot nu voia să se dea bătută. 

— Cu tot respectul, domnule, aceasta este munca mea - să 
păzesc coasta şi oamenii din zona Atlanticului Mijlociu. lar acolo 
avem un vas care a lansat două rachete cu încărcătură nucleară 
şi presupunem că o va face din nou. Comanda a fost 
compromisă. Contraamiralul e dispărut. Comandantul la fel. 
Dumneata trebuie să preiei comanda. 

— Ai înnebunit? 

— Nu, domnule. Trebuie să săriţi peste protocol, să luaţi 
legătura cu un comandant de linie, să îi daţi coordonatele vasului 
liberian şi să îi spuneţi să trimită repede nişte avioane care să-l 
arunce în aer - acum. 

— Caporal Sanders, ajunge! strigă ofiţerul. Eşti eliberată din 
post. Raportează imediat la biroul meu. 


18 


9:41 p.m., ora de est 
Baza militară navală din Jacksonville, Florida 


Era pregătit? 

Intotdeauna crezuse că este. Brusc, nu mai era atât de sigur. 
Bill Oaks ştia că trebuia să înceapă să gândească altfel. Ştia că 
trebuia să înceapă să gândească din poziţia de preşedinte, un 
preşedinte în vreme de război. Nu avea să fie uşor. 

Nu dorise niciodată poziţia de preşedinte. Niciodată nu 
avusese nici cea mai mică intenţie să candideze ca succesor al 
lui james „Mac” MacPherson. Cu opt ani în urmă, el şi Marie 
căzuseră de acord să-l ajute pe prietenul lor de o viaţă să 
conducă ţara. De atunci, se tot întrebaseră dacă făcuseră ce 
trebuia. Orele. Stresul. Călătoriile. Timpul petrecut departe de 
copiii lor. Era prea mult. Odată cu relaxarea adusă de al doilea 
mandat, începuseră să aştepte cu nerăbdare să se retragă şi să- 
şi petreacă mai mult timp cu fiii lor şi cu nepoţii. 

lar acum apăruse asta. 

Două mandate de vicepreşedinte şi o viaţă întreagă în slujba 
guvernului îl făcuseră, cu siguranţă, mai bine pregătit decât cei 
mai mulţi. Dar era altceva să devii lider al lumii libere, ceva ce 
schimba un bărbat şi îi dădea puteri sporite. 

Marine One ateriză pe a treia platformă navală ca mărime din 
Statele Unite, casa a douăzeci şi trei de mii de militari şi civili, a 
căror datorie era să-i asigure lui securitatea. Dar, spre 
surprinderea lui, Serviciile Secrete nu-l îndrumară spre acel 747 
lucios, albastru cu alb, blazonat cu marele sigiliu, aşa cum se 
aşteptase. In schimb, îi acoperiră faţa şi capul cu o haină şi îl 
grăbiră spre Gulfstream V, ale cărui motoare mergeau în gol, nu 
departe de 747, închiseră uşile şi se pregătiră de o decolare 
urgentă, de parcă se aşteptau la un atac iminent. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă el pe noul şef al gărzii lui de corp. 

— Bună seara, domnule preşedinte, zise agentul de serviciu. 

— Nu e nimic bun la ea, tinere, ripostă noul preşedinte. De ce 
suntem în acest G5 şi unde e garda mea de corp obişnuită? 

— O să vă explic totul într-o clipă, domnule, răspunse agentul. 


Acum vă rog să vă aşezaţi şi să vă puneţi centura. Trebuie să 
decolăm cât de repede se poate şi trebuie să avem grijă să nu 
păţiţi nimic, domnule preşedinte. 

Oaks nu era fericit şi vedea că nici ochii agentului nu erau prea 
veseli. Nu era timp pentru lămuriri acolo, pe acea bază, în acel 
avion, în acea clipă. Aşa că făcu ce i se spusese şi îi ordonă lui 
Bobby Caulfield să facă la fel. 

— Domnule Caulfield, o să fie nevoie să vă strângeţi mai bine 
centura, zise agentul, în timp ce se pregăteau să decoleze. 

— De ce? întrebă tânărul, încă ametit şi bulversat de iuţeala cu 
care se întâmpla totul. 

— Veţi vedea, rosti agentul, strângându-şi propria centură, 
după care îi făcu semn pilotului că totul e în regulă. 

— Decolează, locotenente - acum. 


Gulfstreamul înainta cu viteză pe pistă. 

Se grăbea să ajungă din urmă acel 747 care decolase înaintea 
lui, iar din clipa în care se desprinse de sol Caulfield îşi dădu 
seama de ce fusese nevoie să îşi strângă centura. Nu era o 
ascensiune obişnuită. Nu urcau lin în noapte. 

Sigur pe el, pilotul trase de manetă şi duse G5-ul aproape 
drept în sus, de parcă era o navetă spaţială. Cu toţii se simţiră 
împinşi cu violenţă pe spatele scaunelor de forţa de greutate pe 
care civilii o simt foarte rar. 

O clipă mai târziu, goneau deja la mai mult de trei mii de 
metri. Apoi şase. Apoi nouă. Doisprezece. Abia când se apropiară 
de cincisprezece mii de metri, G5 începu să se stabilizeze. Un 
ofiţer se ridică de pe locul lui şi îi aduse preşedintelui un teanc de 
hârtii pe care cineva de la USNORTHCOM le trimisese la bordul 
lor, prin fax. Şi abia atunci agentul-şef de la Serviciile Speciale 
vorbi din nou. 

Le spuse, pe scurt, despre atacurile nucleare, despre moartea 
preşedintelui MacPherson şi despre planul de urgenţă pe care 
tocmai îl puneau în aplicare. 

Cu câţiva ani în urmă, explica el, acel Gulfstream al Armatei 
fusese modernizat şi echipat cu motoare de rachetă, similare cu 
cele de pe Air Force One. Scopul, zicea el, era să îl scoată urgent 
pe preşedinte din raza de acţiune a unor aruncătoare de rachete 
obişnuite sau a unora de tip Stinger. Astfel de tactici erau folosite 
foarte rar pe timp de pace, exceptând situaţiile în care 


preşedintele zbura prin vreo zonă de război. Dar cum America se 
găsea acum în război şi mare parte din guvernul federal fusese 
spulberat în decursul ultimei ore, se luau toate măsurile de 
precauţie posibile. 

Lui Caulfield i se uscase gura. Mâinile îi transpirau. Era confuz 
şi dezorientat. Cu fiecare clipă care trecea, îi era tot mai teamă 
pentru mama lui divorțată şi pentru cei patru fraţi mai mici din 
Bronx. Mai trăiau? Erau în siguranţă? Trebuia să îi găsească. 
Trebuia să afle şi să ia legătura cu fratele lui mai mare, Derek, 
sergent în Armata a Opta, aflată de-a lungul zonei demilitarizate 
din Coreea de Sud. 

— Tot nu înţeleg - de ce n-am luat Air Force One? întrebă el în 
cele din urmă. Nu era mult mai sigur? 

— In mod obişnuit, da, domnule, răspunse agentul, dar acum 
avem nevoie de ceva mai mult. 

— Şi anume? insistă tânărul consilier. 

— Elementul-surpriză. 

— Adică? 

— Având în vedere tot ce se întâmplă, continuă agentul-şef, 
trebuie să presupunem că cineva încearcă să ţintească Air Force 
One. Dacă e aşa, cel mai probabil va fi să ţintească acel 747 din 
faţa noastră. Aşa că am decis să îl trimit pe post de momeală şi 
să-l duc pe preşedinte cu G5. Din punct de vedere tehnic, 
desigur, orice avion care îl transportă pe preşedinte este Air 
Force One. Dar pe undele radio îl lăsăm pe 747 să utilizeze codul 
AF1, nu îl folosim noi. 

— Care e codul nostru? 

— Mă tem că nu vă pot dezvălui, este o informaţie secretă. 

— Cu tot respectul, domnule, am cea mai mare autorizare de 
securitate. 

Autorizarea lui era o necesitate în munca la acel nivel. 

— Nu atât de mare cât ar trebui, tinere, replică agentul. Acesta 
nu e un simplu război. Este un război nuclear. 

Fiecare muşchi din corpul lui Caulfield era încordat. Totul era 
altfel. Lumea se schimbase pentru totdeauna, iar aceşti tipi nu-şi 
asumau riscuri. 

— Câţi oameni ştiu că noi ne aflăm în acest avion, în loc să fim 
în Boeing? 

Nu voia să se gândească la ororile care îl înconjurau. În măsura 
în care era posibil, prefera să se gândească doar la avionul în 


care se afla şi la cât de sigur era. 

— Doar noi şi trei agenţi din celălalt avion. Cei mai mulţi din 
echipaj nici nu-şi dau seama că preşedintele nu se află la bord. 
Doi dintre agenţii mei au acoperit cu o haină capul unui coleg, l- 
au grăbit spre Boeing şi l-au închis în apartamentul personal al 
preşedintelui. După cum ştie mare parte a echipajului - chiar şi 
piloţii -, POTUS se află la bordul lor. Şi exact asta vrem. 

— Unde e garda de corp obişnuită a vicepreşedintelui? insistă 
el, ştiind că, dacă nu întreba el, cu siguranţă o va face şeful lui. 

— Cu tot respectul, tinere, nu mai este vicepreşedinte, explică 
agentul. Potrivit Amendamentului 25, acum se comportă ca un 
preşedinte. lar în curând va depune jurământul. 

O funcţie diferită însemna o gardă de corp diferită. Caulfield 
era speriat. Fusese năucit încă din clipa în care el şi 
vicepreşedintele fuseseră luaţi pe sus de la Ponte Vedra, cu 
Marine One. Dar acum era şi mai rău. Se dezlănţuiseră toate 
iadurile, iar el nu putea face nimic. 

Înghiţi cu greu şi întinse mâna. 

— Bobby Caulfield, domnule, rosti el încet. 

— Curt Coelho, zise bărbatul, scuturând ferm mâna tânărului, 
care tremura, încercând astfel să-i inspire încredere. Nu-ţi face 
griji, fiule. O să fie bine. 

Caulfield nu era sigur. 

Agentul Coelho se întoarse spre preşedintele interimar şi îi 
promise că va face tot ce-i stă în putinţă pentru a fi în siguranţă. 
Oaks îşi desfăcu centura, se ridică, îi mulţumi şi îl rugă să le 
transmită agenţilor care îl serviseră cât fusese vicepreşedinte că 
le era recunoscător pentru serviciile lor. 

— Sunteţi foarte atent, domnule preşedinte. Dar veţi avea 
ocazia să le mulţumiţi personal în curând. Se află cu toţii în Air 
Force One. Imediat ce ajungem la sol, în Springs, voi găsi o 
modalitate de a-i integra în echipa mea. Vă cunosc bine şi v-au 
servit cu credinţă mulţi ani. Şi, ca să fiu sincer, domnule 
preşedinte, vom avea nevoie de tot ajutorul posibil. 


19 


9:45 p.m., ora de est 
Centrul de comandă al Pazei de Coastă 
Curtis Bay, Maryland 


Sanders era uluită. 

Mâinile îi tremurau. Închise ochii şi încercă să gândească. 
Trebuia să facă ceva. Cineva trebuia să facă ceva. Dar ce? 

Ridică receptorul şi încercă să-şi sune colegii de la posturile 
Pazei de Coastă din al cincilea district, dar toate liniile erau 
căzute. Auzea fie semnal de ocupat, fie mesaje înregistrate, fie 
paraziți. Încercă să sune al unsprezecelea district, care acoperea 
California. Nimic. Încercă să sune la numere ale Gărzii celui de-al 
treisprezecelea district, care acoperea Seattle. Din nou, nimic. 
Toți erau morți? Sau doar sistemele de comunicații fuseseră 
distruse ori compromise? 

Se uită la ceas. Trebuia să se prezinte imediat la raport în faţa 
ofițerului de serviciu. Cât va mai dura până când va trimite pe 
cineva să o aresteze? Câteva minute, se gândi ea. 

încercă să se conecteze la sistemul militar de intranet, dar îi 
tot apărea un mesaj care zicea că, temporar, sistemul nu 
funcţiona, iar pentru canalele secrete nu avea autorizaţie. Să 
încerce să prindă o linie prin satelit? Pe cine să sune? Ce să 
spună? 

Disperată, îşi scoase mobilul personal şi îl sună pe iubitul ei, 
Tomas Ramirez, care era student în primul an la Academia 
Navală din Annapolis. Voia să se asigure că e bine, desigur. Dar 
voia şi numărul de telefon al fratelui său, Carlos, pilot pe un 
avion de vânătoare, aflat la baza navală Oceana, din Virginia 
Beach. Escadronul lui era cunoscut sub numele de „Pistolarii”. 
Zburau cu avioane F/A-18E Super Hornet, cele mai rapide şi mai 
ucigătoare din aviaţie. 

Poate, doar poate... 

Telefonul suna. Era un semn bun. Dar continuă să sune, iar ea 
începu să se îngrijoreze. 

Într-un final, la al cincilea apel, Tomas răspunse şoptit: 

— lubito, eu sunt, eşti bine? 


— Sunt bine, răspunse şi ea tot în şoaptă. Tu? 

— Deocamdată e în regulă, dar ne evacuează. 

Sanders trase aer în piept. 

— Cum? De ce? 

— Spun că vântul aduce radioactivitate dinspre D.C., explică 
el. 

— Unde eşti acum? 

— În autobuz, zise Ramirez. Habar n-am unde ne duc. Nici la 
telefon n-ar trebui să vorbesc. De asta şoptesc. Pot să te sun eu 
mai târziu? 

— Nu. Ascultă - eu sunt prinsă la mijloc şi nu ştiu ce să fac. 
Sunt în legătură cu căpitanul unui vas care a văzut lansarea 
rachetelor de pe un cargobot aflat în apropierea lor. El ştie exact 
de pe care navă a fost atacat D.C. Şi îi putem prinde, Tomas. Ştiu 
unde sunt. 

— Zău?! Incredibil. Încă nu i-am scufundat? 

— Nu, nu încă. Tocmai asta e. Nu găsesc pe nimeni care să 
facă ceva. 

— De ce? Care e problema? 

— Aproape toate sistemele noastre de comunicaţii sunt la 
pământ. În mare parte din ţară nu funcţionează nici reţeaua de 
curent electric. Cei mai mulţi ofiţeri de rang înalt din Paza de 
Coastă sunt morţi. lar superiorul meu nu ştie ce să facă. E 
panicat. Dar trebuie să ne mişcăm repede. 

— Inţeleg. Dar dacă atacă din nou? 

— Exact, răspunse Sanders, uşurată nu doar pentru că auzea 
vocea iubitului ei, ci şi fiindcă găsise pe cineva care simţea la fel. 
Asta spun şi eu. Dar nimeni nu ascultă. 

— Ceaţa războiului, zise el. Caz tipic. 

— Deci, ce să fac? 

— De ce ai nevoie? 

— Am nevoie de două avioane de luptă - repede. 

Ramirez înţelese, în sfârşit. 

— Carlos. 

— Vrei să îl suni? 

— Sigur că da - doar aşteaptă un pic şi roagă-te să ajung la el. 

— Aşa o să fac, Tomas, mulţumesc. Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. Acum ai grijă şi ne vedem curând. 

Sanders închise şi îşi lăsă capul în jos. Apoi îl contactă prin 
radio pe căpitanul de pe Double Dolphin. Dacă aveau vreo şansă 


să reuşească, îi trebuiau ultimele informaţii, pe care să le 
transmită mai departe când va fi momentul. 

Se mişcase vasul liberian, îl întrebă ea pe căpitan. 

Nu, răspunse el. Motoarele mergeau, dar nu părea că are de 
gând să plece undeva. Cel puţin deocamdată. 

Vedea vreo mişcare pe punte? 

Da. Era o grămadă de oameni care se agitau. Păreau să 
deschidă unul dintre containerele de la provă. Păreau să 
asambleze ceva, deşi nu-şi dădea seama ce, nu vedea bine, 
recunoscu el, din pricina celorlalte containere. 

Era posibil ca echipajul să pregătească o altă lansare? insistă 
Sanders. 

Căpitanul îi spuse din nou că nu era sigur. Dar ceva se 
întâmpla şi era îngrijorat. 

Sistemul GPS tot nu îi funcţiona? 

Nu, încă nu, deşi îşi zorise echipajul să încerce să îl repare cât 
mai repede. 

Telefonul de pe biroul lui Sanders sună. Trebuia să fie ofiţerul 
de serviciu sau unul dintre adjuncţii lui, dar ea nu era pregătită 
să răspundă. Nu încă. Mai avea o întrebare pentru căpitanul 
fregatei şi ştia că putea fi ultima. 

— Dumneavoastră şi echipajul sunteţi înarmaţi? 

— Nu, ar trebui să fim? întrebă căpitanul, iar neliniştea din 
vocea lui crescu. 

— Cred că ar fi prudent, zise ea, şi se temu pentru vieţile lor, în 
cazul în care echipajul de pe vasul liberian le asculta 
transmisiunile, lucru care acum i se părea şi mai probabil. 

* 


Un telefon sună la NORAD, la 9:58 p.m., pe o linie de urgență 
de gradul unu. 

Iniţial, apelul fu preluat de un ofițer din birou, apoi de un ofiţer 
naval superior, care se grăbi să-l înştiinţeze pe generalul- 
locotenent Briggs. 

— Domnule, aveţi un telefon urgent. 

Briggs privea monitorul computerului, unde el şi colegii lui 
urmăreau foarte atenţi ultimele imagini transmise prin satelit de 
pe coastele Atlanticului şi Pacificului. 

— Cine e? întrebă Briggs, devenind şi mai iritat din cauza 
întreruperii. 

— Căpitanul John Curry, domnule. 


— Oceana? 

— Da, domnule. 

— Bine, fă-mi legătura pe linia şase! ordonă. 

Nu trebuia să i se amintească faptul că baza navală Oceana, 
din Virginia Beach, era singura de dimensiuni mari de pe Coasta 
de Est şi o componentă esenţială a strategiei de apărare aeriană 
a NORAD pentru graniţa maritimă dinspre Atlantic. Bază pentru 
şaptesprezece unităţi de bombardiere, Oceana era un complex 
întins pe douăzeci şi patru de kilometri pătraţi, cu un personal ce 
număra peste unsprezece mii de oameni. Aici se înregistra un 
sfert de milion de decolări şi aterizări pe an. Dacă într-o astfel de 
zi era sunat de comandantul bazei şi spunea că e urgent, 
înseamnă că aşa era. In plus, Briggs îl cunoştea pe Curry de 
aproape zece ani şi avea încredere deplină în el. 

Luă receptorul şi răspunse pe linia şase. 

— Jack, Charlie la telefon. Sunt îngropat aici - ce e? 

— Un cadou de Crăciun, Charlie. Am nevoie doar de 
permisiunea de a-l deschide. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Briggs, uitându-se la ceas. 

Curry îi explică repede că deţine coordonatele aproximative 
ale vasului de pe care fuseseră lansate rachetele către 
Washington, D.C. Îi povesti pe scurt cum ajunsese în posesia lor - 
de la unul dintre piloţii lui de luptă, al cărui frate se întâlnea cu 
un caporal din serviciul de comunicaţii al Pazei de Coastă, care 
intrase în legătură cu căpitanul unui vas panamez, care văzuse 
totul. 

— Poţi verifica povestea tipului? întrebă, simțind cum îi creşte 
pulsul. 

— Asta facem acum, domnule, răspunse Curry, spunându-i că 
deja dăduse ordin de zbor pentru două F/A-18E Super Hornet, în 
speranţa că va primi autorizarea de a pleca în direcţia amintită. 

Ambele avioane se îndreptau spre coordonatele respective. 
Ambele erau înarmate. Şi ambele aveau ordin să se oprească 
deasupra vasului liberian şi să raporteze imediat. 

— Dacă totul se confirmă, generale, au permisiunea să 
scufunde acest vas? 

— Absolut, zise Briggs fără ezitare. Singurul meu regret e că 
nu o pot face chiar eu. _ 

Puse receptorul jos şi închise ochii. Işi dorea cu disperare să 
lupte cu cineva, cu oricine. Dar pentru asta avea nevoie de o 


ţintă. Să fie aceasta portiţa pe care o aşteptase sau una dintre 
numeroasele alarme false? 


20 


9:06 p.m., ora centrală standard 
La bordul Air Force One, la cincisprezece mii de metri 
deasupra oraşului Alabama 


Caulfield se holba la propriu-i chip, în oglinda de la toaletă. 

Ochii îi erau injectaţi. Mâinile îi tremurau. Capul îi vâjâia, iar un 
agent al Serviciilor Secrete bătea la uşă. 

— Domnule Caulfield, trebuie să vă întoarceţi la loc. 

— O clipă, răspunse el, chinuindu-se să formeze codul de la 
încuietoarea genţii. 

— Acum, domnule Caulfield. Pilotul spune că ne apropiem de 
nişte turbulente puternice. Toată lumea trebuie să stea jos. 

— Am zis un minut! strigă. 

încerca disperat să nimerească combinaţia, ştiind că nu are 
prea mult timp. Prima încercare eşuă. Trebuia să se calmeze. 
încercă din nou. De data asta, geanta se deschise, ca prin 
minune. 

Caulfield cotrobăi printre broşurile marcate cu „Strict secret” şi 
printre dosarele burduşite cu documente politice. Dădu peste 
camera digitală şi agenda galbenă, peste biblioraftul cu 
informaţiile personale ale fiecărui personaj-cheie din guvernul 
american. Asta era. Deschise atent fundul fals din piele şi găsi 
imediat sticluţa, oglinda mică şi lama. Scoase portofelul şi rulă o 
bancnotă de douăzeci de dolari. 

Avionul începu să trepideze, mai blând la început; apoi începu 
să se scuture violent. 

— Acum, domnule Caulfield, spuse agentul din nou. Chiar 
trebuie să insist. 

Consilierul încercă să respire adânc, apoi îşi şterse nasul, puse 
totul la loc în geantă şi se spălă pe mâini şi pe faţă. O clipă mai 
târziu era la locul lui, cu centura strânsă, ochii închişi şi mintea 
zdruncinată de grija pentru mama lui, pentru fraţii şi prietenii lui. 

Douăzeci de minute mai târziu, turbulenţele trecuseră. 

Agentul special Curt Coelho îşi desfăcu centura, se ridică şi îşi 
îndreptă cravata. 

— Domnule, e momentul, zise el. 


Apoi, îl prezentă pe Oaks lui Sharon Summers, judecător-şef al 
Districtului Central din Florida, în vârstă de şaizeci şi trei de ani, 
care până atunci stătuse neobservată în spatele avionului. 

— Apreciez că sunteţi alături de noi într-o asemenea situaţie, 
doamnă judecătoare, rosti Oaks, în timp ce dădea mâna cu ea şi 
îi oferea un loc la micuța masă de conferinţe. 

— Sunt îngrozită, domnule, răspunse Summers. Dar puteţi fi 
sigur, domnule preşedinte, că voi face tot ce trebuie ca să 
repunem pe picioare guvernul, conform Constituţiei. 

— Mulţumesc, doamnă judecătoare, o să vă ajut şi eu. De când 
prezidaţi? 

— Preşedintele George Bush m-a nominalizat imediat după 
9/11, domnule, explică ea. lar Senatul m-a validat chiar repede, 
comparativ cu cei mai mulţi dintre colegii mei. Am fost 
confirmată în 27 martie 2002 şi am primit numirea trei zile mai 
târziu. 

— Vă mulţumesc că vă serviţi ţara. 

— Este onoarea mea, domnule. 

— Aveţi un exemplar din Constituţie? 

— Da, domnule. Întotdeauna am unul la mine, zise ea, şi îi 
arătă o ediţie mică, legată în piele. 

— Are cineva o Biblie? întrebă Oaks, câteva clipe mai târziu. 

— Am la mine propria Biblie, domnule, răspunse ea. E bună? 

— Da, încuviinţă el. Sunteţi o femeie credincioasă, doamnă 
judecătoare Summers? 

— Nu am fost mereu, trebuie să recunosc. Dar Războiul lui 
Ezechiel a schimbat totul pentru mine, domnule preşedinte. 
Acum pot spune că sunt. 

— Foarte bine, zise Oaks, mulţumit că cineva cu o credinţă pe 
care el nu o avea era acolo în acel moment teribil. Atunci voi 
aprecia foarte mult rugăciunile dumneavoastră în orele şi zilele 
care ne aşteaptă, doamnă judecătoare Summers. 

— Aveţi nu doar rugăciunile mele, ci şi pe cele ale unei naţiuni 
măreţe, domnule preşedinte, rosti ea, cu vocea plină de emoție. 

Oaks aprecie observaţia şi, adânc în suflet, spera să fie 
adevărat, dar nu era foarte sigur că aşa stăteau lucrurile. De 
când se ştia, fusese un agnostic. Nu avea nimic cu oamenii 
credincioşi, absolut nimic. Soţia lui se simţise din nou atrasă de 
biserică în lunile de război. Dar el pur şi simplu nu simţea la fel. 
Fusese mereu un fel de Domnul-fac-aşa-cum-ştiu-eu, precum cel 


din cântecul lui Frank Sinatra, şi habar n-avea cum să se 
schimbe, chiar dacă ar fi vrut. 

— Ar fi bine să nu mai pierdem vremea, spuse el, respirând 
adânc. Să terminăm cu asta, apoi vom discuta despre succesiune 
şi despre ierarhie. 

— Da, domnule. 

jJudecătoarea Summers se ridică în picioare, la fel ca toţi 
ceilalţi din avion, cu excepţia piloților. Bobby Caulfield îşi scoase 
camera digitală, ca să înregistreze evenimentul pentru naţiune, 
pentru lume şi pentru generaţiile încă nenăscute. 

— Domnule preşedinte, este vreun pasaj anume la care vreţi 
să fac referire înainte de a rosti pledoaria? întrebă ea. 

Oaks fu jenat de întrebare. MacPherson fusese cel religios, nu 
el, iar în acea clipă mintea lui era goală. 

— Orice crezi că e adecvat momentului va fi bine, doamnă 
judecătoare, zise el, sperând să pară mai degrabă amabil decât 
ignorant. 

— Ei bine, domnule, încă de când Serviciile Secrete m-au luat 
de la hotel şi mi-au dezvăluit ce se întâmplă, mă tot gândesc la 2 
Cronici 7:14, explică ea, deschizând Biblia la acel pasaj, după 
care îşi drese vocea. Domnul spune: Dacă poporul Meu peste 
care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va 
căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, - îl voi asculta 
din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui țara. Avem nevoie 
de o mare vindecare acum, domnule. Asta înseamnă că avem 
nevoie de multă rugăciune şi umilinţă. 

— Sunt perfect de acord, doamnă judecătoare, zise el, 
aprobând din cap. Aşa vom face, cu plăcere. 

— Mulţumesc, domnule. Sunteţi gata? 

Oaks se uită în jur, prin avionul plin cu străini. Singura 
persoană pe care o recunoştea era Caulfield. Marie nu era cu el. 
Nici şeful personalului sau vreunul dintre consilierii lui militari sau 
politici. Se simţea singur şi copleşit de importanţa sarcinii pe care 
o avea în faţă. Desigur, nu putea lăsa să se vadă asta. Trebuia să 
pară puternic, mai ales aici, mai ales acum. Dar adevărul era că îl 
cuprinsese frica şi ştia că nu era singurul care simţea aşa. Citea 
teama în ochii tuturor, indiferent cât de curajos vorbeau sau se 
purtau. De el depindea însufleţirea unei naţiuni paralizate de şoc. 

— Da, doamnă, sunt pregătit, rosti el, în cele din urmă. 

— Foarte bine, domnule, vă rog să puneţi mâna stângă pe 


Biblie. Mulţumesc. Acum ridicaţi mâna dreaptă şi repetati după 
mine, pe măsură ce citesc din Articolul II, Secţiunea 2, Clauza 8, 
din Constituţia Statelor Unite. 

Oaks făcu ce i se spuse, iar judecătoarea începu. 

— Eu, William Harvard Oaks, jur solemn... 

— Eu, William Harvard Oaks, jur solemn... 

— ... că voi îndeplini cu credinţă mandatul de preşedinte al 
Statelor Unite... 

— ... că voi îndeplini cu credinţă mandatul de preşedinte al 
Statelor Unite... 

— ... şi îmi voi folosi întreaga pricepere... 

— ... şi îmi voi folosi întreaga pricepere... 

— ... Să servesc, să protejez şi să apăr... 

— ... Să servesc, să protejez şi să apăr... 

— ... Constituţia Statelor Unite. 

— ... Constituţia Statelor Unite. 

Judecătoarea Summers îşi lăsă jos mâna dreaptă şi i-o întinse 
bărbatului care acum avea în mâinile lui soarta naţiunii şi, poate, 
a întregii lumi. 

— Felicitări, domnule preşedinte! zise ea, în timp ce Caulfield 
continua să facă poze. Vă rog să ne conduceţi bine. 

Toată lumea aplaudă. 

— O să fac tot ce-i posibil, doamnă judecătoare Summers, 
răspunse preşedintele. Domnul să aibă milă de noi toţi! 


21 


5:44 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Soarele de un roşu ca sângele se ridica repede deasupra 
deşertului. 

Deja erau aproape treizeci şi opt de grade şi nu era nici şase 
dimineaţa. Tabăra prindea din nou viaţă, fără să cunoască ororile 
care se petreceau în Statele Unite. 

Dar Bennett şi doctorul Kwamee ştiau. Împreună cu mai mulţi 
medici şi asistente stăteau îngrămădiţi în jurul unui televizor mic, 
pe care medicul-şef al taberei îl avea în birou. Niciun post de 
televiziune american nu funcţiona, dar doctorul continua să 
schimbe canalele între BBC, Sky News şi CNN International. 
Niciunuia dintre ei nu-i venea să creadă ce vedea şi ce auzea. 


„.„„Recapitulăm pentru acei dintre dumneavoastră care abia ati 
pornit televizoarele. BBC tocmai a confirmat faptul că patru oraşe 
americane - Washington, D.C., New York, Los Angeles şi Seattle - 
au fost lovite de bombe nucleare. Surse de la Casa Albă au 
confirmat pentru BBC că preşedintele american James 
MacPherson a fost ucis în atacul din Los Angeles. Repet, BBC 
confirmă acum, din surse ale guvernului britanic, faptul că 
preşedintele american este mort. A fost ucis într-o explozie 
nucleară, exact înainte de începerea discursului pe care urma să 
ÎI susțină la Convenţia Naţională Republicană, la Staples Center, 
în Los Angeles. Încă nicio veste din Downing Street nr. 10, deşi 
aşteptăm din clipă în clipă ca prim-ministrul să facă o declaraţie. 

Putem susține că numărul victimelor din Statele Unite se 
aşteaptă să fie de ordinul milioanelor. Pagubele, ni s-a spus, sunt 
absolut de neimaginat. Wall Street a fost complet anihilată şi 
toate piețele din Asia au fost oprite după ce piețele au început să 
cadă - doar indicele Nikkei a căzut cu treizeci şi şase de 
procente, înainte ca oficialii să apuce să îl închidă. Se aşteaptă ca 
şi piețele europene să rămână închise în această dimineaţă. 

În acest moment nu este clar dacă aceste bombe au fost 
introduse în tară de terorişti sau au fost lansate în oraşele 


americane cu ajutorul rachetelor. Ministrul Apărării, Allister 
Morgan, afirmă că nu există indicii potrivit cărora ar fi fost 
folosite rachete intercontinentale. Nu avem nici... 


Deci asta era, se gândea Bennett, în timp ce îşi amintea de 
telefonul primit mai devreme. Oricine îl sunase ştia că urmau 
aceste atacuri. Omul acela spusese adevărul, ceea ce însemna 
că ştia ce urma să se întâmple. Cine era? Cât de mult ştia? Încă 
nu-şi dădea seama cum reuşise cineva să obţină numărul lui de 
telefon, care era secret. Dar începu să se întrebe ce ar putea 
face. Mai întâi, ar trebui să afle cine era acea persoană. Exista şi 
un punct de plecare: să ia legătura cu autorităţile din Statele 
Unite. Dar pe cine să sune? Aproape toţi cei din administraţie - 
pe mulţi îi cunoştea personal - erau, probabil, morți. 

Se scutură de acest gând oribil. Să încep cu începutul, se gândi 
el. Scoase telefonul şi formă numărul de acasă al mamei lui, 
aflată în Orlando. Tot ce auzi fu o înregistrare. 

Imi pare râu, numărul apelat nu poate fi contactat. Vă rog, 
verificaţi dacă aţi format corect sau închideți şi formaţi din nou. 

Incercă de câteva ori, fără succes. Apoi, formă numărul de 
mobil al mamei lui. Din nou, fără rezultat. Vru să încerce la 
vecini, dar i se spuse că toate liniile erau ocupate. Asta nu-i a 
bună, se gândi, deşi încercă să alunge repede gândurile negre. 

Doctorul Kwamee schimbă posturile din nou. 

Aici CNN, ştiri de ultimă oră... 

Muzica aparte şi imaginile atraseră atenţia lui Bennett. 

„„„din centrul CNN din Atlanta, Terry Cameron. 

— După criza nucleară de neimaginat care s-a abătut asupra 
Americii, CNN a aflat că vicepreşedintele Bill Oaks nu doar că a 
supravieţuit celor patru explozii nucleare, ci a şi depus 
jurământul ca nou preşedinte al Statelor Unite. Cu câteva clipe în 
urmă, William Harvard Oaks a devenit cel de-al patruzeci şi 
cincilea preşedinte american. Ceea ce vedeţi pe ecrane este o 
fotografie digitală făcută de un consilier de la Casa Albă la bordul 
Air Force One, în timp ce noul preşedinte era învestit de 
judecătoarea Sharon Summers, care, din câte am înţeles, este o 
judecătoare federală de undeva din Florida... 

Cameron făcu pauză o clipă, poate, se gândea Bennett, pentru 
a permite ca enormitatea pe care o spunea ţării şi întregii lumi să 
fie procesată. Sau poate doar ca să-şi potolească emoţiile. Se 


presupune că reporterii de ştiri nu trebuie să îşi arate 
sentimentele în direct. Reporterii CNN International în mod 
deosebit - cel puţin aşa ştia Bennett din propria experienţă. 
Foarte rar arătau vreo sclipire de patriotism sau de afecţiune 
specială pentru Statele Unite. Dar Cameron nu prea reuşea să se 
detaşeze emoţional de poveste. Multumesc lui Dumnezeu, se 
gândea el, care avea de asemenea probleme în a-şi stăpâni 
emoţiile. Femeia de la BBC se purta de parcă era vorba despre 
un simplu cutremur, un uragan sau aşa ceva. Oare nu înţelegea 
cât de grav era acest război sau, în secret, se bucura? 

Poate o judeca greşit. Poate era doar o profesionistă. Işi făcea 
treaba. Dar toate astea nu-i spuneau nimic? De ce era atât de 
calmă, de nemişcată de enormitatea carnajului? Nu se lupta şi el 
să-şi menţină controlul? Dacă ar fi fost singur, e posibil să şi-l fi 
pierdut. Dar, fiind unicul american din acea încăpere şi singura 
persoană pe care Erin o mai avea pe lume, decisese deja că 
trebuia să-şi ţină emoţiile în frâu. 

În plus, ştia că ea nu trebuia să afle. Era prea slăbită pentru 
aşa ceva, deocamdată. La urma urmei, toţi prietenii ei de la Casa 
Albă erau morţi. La fel cei din CIA, unde ea lucrase aproape zece 
ani. Acolo lucrase şi tatăl ei, un sfert de secol, până ce murise în 
Afganistan, în timpul războiului cu Sovietele. 

Și cum o să îi zică vreodată că întreaga familie MacPherson 
fusese ucisă? Practic, ei o adoptaseră când mama ei murise de 
cancer ovarian, la începutul anilor '90. Fiicele lui MacPherson 
fuseseră singurele ei surori şi întotdeauna o trataseră ca fiind 
parte din familie. lar acum nu mai erau. Niciunul dintre ei. 
Adevărul era că aproape toţi cei pe care Erin îi cunoscuse erau 
morţi şi sentimentul de neputinţă care îl chinuise în cea mai mare 
parte a nopţii începea să revină. 

Aparatul de aer condiţionat al clinicii se defectase. Transpiraţia 
îi udase gulerul cămăşii. Ochii lui erau grei. Nu ştia dacă era 
negare sau depresie, dar ceva îi spunea că nimic nu conta cu 
adevărat şi îl îndemna la somn. Il auzea pe reporterul de la CNN 
care anunţa cât de rapid încerca guvernul american să se repună 
pe picioare, dar lui nu prea îi păsa. Auzea nişte experţi care 
comentau cât era de important pentru restul lumii - în special 
pentru duşmanii Statelor Unite - să vadă că era cineva la 
conducere, dar reţinea foarte puţin din ce auzea. 

În acelaşi timp, îi auzea pe medicii din jurul lui discutând 


despre cine-o fi în spatele atacurilor şi despre ce anume ar trebui 
să facă noul preşedinte. Dar conta cu adevărat? se întreba el. 
Lumea era în flăcări. Diavolul se dezlănţuise. Ce mai contau 
câteva rachete nucleare care loveau civili nevinovaţi? Tot ce voia 
era să doarmă. 

Erin, decise el, era norocoasă în acea clipă. Era atât de drogată 
încât habar n-avea ce se întâmpla. Ultimul lucru pe care îl auzise 
era că va avea un copil peste opt luni, iar acum savura plăcerea 
acelei veşti, fără să ştie că ar putea fi ultima. De ce să nu i se 
alăture? medită Bennett. De ce să nu se facă şi el comod pentru 
câteva ore sau pentru câteva zile şi să viseze la viața pe care ar 
fi putut-o avea? 

Se lăsă pe spate în scaun şi închise ochii. Gândurile i se 
îndepărtară de ştiri, de tabără, de coşmarul care se derula în 
jurul lui. Brusc, o văzu din nou pe Erin, aşa cum îi apăruse prima 
dată în faţa ochilor, încă îşi amintea senzaţia pe care o avusese 
când ea intrase în camera de conferinţe de la etajul treizeci şi 
şase, din Manhattan, cu acea fustă maro, cu bluza din mătase şi 
cu perlele la gât. Venise la un interviu pentru un post de analist 
de bursă, dar încă îşi amintea cum se gândise că, dacă fata 
aceea frumoasă avea chiar şi numai jumătate de creier, ar fi fost 
un prost să nu o angajeze. 

Incă şi-o imagina întinzându-i un CV şi zâmbind. Simţea 
parfumul ei, care părea să plutească în aer. Îşi simţea inima 
bătându-i cu putere în timp ce parcurgea CV-ul, iar ea stătea la 
masă pe locul din faţa lui. 

Summa cum laude, Universitatea din Carolina de Nord, Chapel 
Hill, cu o diplomă în economie. Un MBA de la Wharton. Călătorise 
mult - Londra, Paris, Berlin, Hong Kong şi Cairo. Un stră-străbunic 
care fusese cândva secretar de stat. Şi fără inele pe degete. Cum 
poate fi singură o fată atât de frumoasă? se minunase el atunci. 
Cum fusese posibil ca ea să se îndrăgostească de el? se întreba 
acum. 


22 


10:49 p.m., ora de est 
Deasupra Atlanticului, 
chiar lângă coasta statului Maryland 


Veniră repede, cu forţă, fără avertisment. 

Unul după altul, cele două F-18 se năpustiră din cerul nopţii 
peste puntea fregatei liberiene, cu viteza de 1,8 mach - aproape 
dublul vitezei sunetului. Sfărâmară ferestrele de pe punte şi îi 
spulberară pe toţi. Câteva secunde mai târziu, piloţii transmiteau 
către NORAD. 

— Palatul de cristal, aici Canion unu-nouă. Avem ţinta în vizor. 
Mă auziţi? Terminat. 

— Canion unu-nouă, aici Palatul de cristal. Ce vedeţi? 

Pilotul de pe avionul Super Hornet lider, din Escadrila 105 
Bombardiere, confirmă repede toate detaliile transmise de 
caporalul Carrie Sanders, de la Paza de Coastă. Era un vas masiv 
- avea lungimea a cel puţin trei terenuri de fotbal cu coca neagră 
vopsită cu litere mari albe, un steag liberian şi multe containere, 
câteva fiind deschise. Nu vedea nicio urmă a lansării rachetelor. 
Probabil că le ştersese vântul. Dar ceea ce îl înspăimânta cu 
adevărat era ce vedea la pupa. 

— Palatul de cristal, aici Canion unu-nouă. Echipajul are 
pregătit un alt lansator mobil. Repet, au pregătit un alt lansator 
mobil. Au pus pe el o rachetă. Pare că sunt gata să o lanseze. 
Pare că sunt gata să o lanseze în orice clipă. 

* 

Briggs respiră greu. 

Avea zeci de avioane de luptă, distrugătoare, submarine de 
atac rapide şi nave ale Pazei de Coastă care se îndreptau pe 
calea aerului sau pe apă spre zonele maritime apropiate de New 
York, New Jersey, Maryland, California şi statul Washington, într-o 
vânătoare frenetică, menită să dea gata vasele care aruncaseră 
în aer oraşele americane. Brusc însă, avea şi o ţintă reală şi doar 
câteva secunde să acţioneze. 

Două monitoare mari montate pe peretele Centrului de 
operaţiuni al NORAD îi arătau imagini transmise de fiecare dintre 


cele două F-18. Pe un al treilea monitor apăreau imagini 
proaspete, primite prin satelit, cu fregata liberiană. Aproape 
sigur, se gândea, vedea ţeava unei rachete Scud C pregătite de 
lansare. Vedea vălătucii de fum ieşind din motoarele ei şi fiecare 
muşchi din corp i se încordă. 

— Canion unu-nouă, Canion doi-zero, aici generalul-locotenent 
Charles Briggs, comandantul NORAD. Vă ordon să distrugeti 
racheta şi să scufundați vasul imediat. Scufundați vasul ăla chiar 
acum. M-aţi auzit? 

Se auzeau doar bruiaje. 

— Canion unu-nouă, Canion doi-zero, aici Palatul de cristal, mă 
auziţi? 

Dar tot ce auzea erau mai multe bruiaje. 

— Canion unu-nouă şi Canion doi-zero, aici generalul- 
locotenent Briggs, de la NORAD. Mă auziţi? Repet, mă auziţi? 

Se auzi ceva, dar trunchiat. Gura i se uscă. Faţa îi era 
acoperită de broboane de sudoare. În imaginile primite de la 
satelit vedea echipajul de pe puntea vasului liberian năpustindu- 
se să se adăpostească. Lansarea era iminentă. Nu mai aveau 
timp. 

Toţi ochii din Centrul de operaţiuni erau aţintiţi asupra 
ecranelor. Câţiva îşi uniră palmele pentru rugăciune. Cu toţii 
ştiau ce ştia şi Briggs. Câteva secunde de întârziere şi avea să fie 
prea târziu. Un alt oraş american putea fi ras. 

Generalul clipea des. Ceru un pahar cu apă şi îşi şterse 
sprâncenele. Nu se va întâmpla din nou. Dar se întâmpla. 
Vederea îi era înceţoşată. Se simţea uşor slăbit şi ameţit. Exact 
ca atunci, într-o zi care i se întipărise în amintire pentru 
totdeauna. 

În loc de imagini cu vasul liberian, se trezi uitându-se la un 
jumbo jet rusesc, la şaizeci de kilometri de Washington, 
apropiindu-se violent. Auzi vocea lui Bob Corsetti, şeful 
personalului de la Casa Albă, implorându-l pe preşedinte să ia o 
decizie. 

Domnule, nu aveti de ales. Trebuie să-l terminati repede pe 
tipul ăsta. 

Briggs îşi simţi pulsul luând-o la goană în timp ce aştepta ca 
preşedintele să vorbească, să acţioneze. Corsetti avea dreptate. 
MacPherson nu mai avea de ales, timpul expirase. Datoria lui 
constituţională era să apere ţara. De ce dura atât de mult? De ce 


ezita? Nu înţelegea riscurile? 

Secundele treceau, deşi păreau o eternitate. Apoi, 
MacPherson, în sfârşit, se hotărî. Dădu ordinul, care fu transmis 
rapid ierarhic. Briggs încă vedea imaginile de parcă s-ar fi 
întâmplat cu o zi înainte, încă auzea vocile, cum putea să uite? 

Diavolul unu-unu, POTUS declară ţinta ostilă. Sunteţi autorizați 
să atacați. 

Comandant CONR, am înțeles bine? Tinta e ostilă? Vreti să 
atac? Vreti să trag asupra unui avion civil neinarmat? 

Încă auzea tremurul din vocea pilotului. Nu erau doar emoţiile. 
Era altceva - ezitarea, rezistenţa. Dar de ce? Nu era treaba unui 
pilot să se lupte cu justificările morale ale unui astfel de telefon. 
Era treaba preşedintelui. A comandantului. lar comandantul 
tocmai dăduse un ordin. De ce nu era executat? 

Avionul companiei Aeroflot se găsea acum la o distanţă de 
treizeci de kilometri. Nu mai aveau timp. 

De parcă ar fi planat deasupra corpului său, Briggs se vedea 
sărind înainte, apucând microfonul şi strigând la pilot. 

Diavolul unu-unu, aici generalul-locotenent Charles Briggs, de 
la NORAD. Fiule, ai ordin să dobori acest avion rusesc. Repet, 
doboară tinta - acum. 

Timp de un minut, cel mai lung minut, nu se auzise nimic decât 
liniştea. 

Apoi, pilotul: Wu pot, domnule... îmi pare rău. Eu... pur şi 
simplu, nu pot să o fac... Nu e corect. 

În timp ce avionul rusesc se apropia de Washington, Briggs 
apucase microfonul. lar acum simţea din nou, ca atunci, cum 
inima îi bătea să-i spargă pieptul. Deja avusese trei atacuri de 
cord. Nu-şi permitea un al patrulea. Cu siguranţă nu acum. 

MacPherson  vorbise înaintea lui. Generale Briggs, aici 
preşedintele Statelor Unite. Capitala ţării este atacată. Iti ordon 
să dobori avionul - acum! 

Nu-l mai auzise pe preşedinte atât de furios niciodată. Şi nici 
nu avea să îl mai audă vreodată. 

Avionul 6617 era la doar douăzeci de kilometri şi accelera. 
Briggs încă simţea receptorul rece al radioului în mâini. 

Diavolul unu-unu, aici generalul Briggs, de la NORAD. Curăţă-l 
imediat. Diavolul unu-doi, poți să tragi? 

Doar linişte. 

Diavolul unu-doi, poţi să tragi? 


Brusc, o transmisiune neclară, apoi, în sfârşit, Recepţionat, 
domnule general, pot trage. 

Atunci doboară-l, fiule, înainte să moară zece mii de oameni. 

Briggs se gândea că nu va uita cât va trăi imaginea acelui 
avion rusesc prăbuşindu-se în râul Potomac, într-o misiune 
sinucigaşă în inima capitalei, cu un F-16 american, pilotat de un 
tânăr de douăzeci şi cinci de ani, în coada lui. 

Domnule, îl am în vizor... 

Avionul rusesc era la doar zece kilometri de Casa Albă. 

Era acum ori niciodată. Trage, strigase Briggs în gând. Trage. 

Vulpea doi! 

Dar amintirile - dureroase - se estompară, înlocuite de 
realitatea unei operaţiuni în derulare undeva deasupra 
Atlanticului, aproape de coasta statului Maryland. Briggs tresări 
când văzu o rachetă aer-sol pornind din partea dreaptă a unuia 
dintre cele două F-18, apoi alta şi apoi o a treia. Şi a patra. La fel 
din celălalt avion - iar şi iar. 

Privea uimit rachetele care zburau pe cer, ghidându-se după 
prada lor. O durere îi trecu prin stomac şi prin piept. Tresări din 
nou şi deschise ochii exact la timp pentru a vedea impactul. Dar 
nu explodă un avion rusesc. De data asta, era o fregată africană, 
care se transformă într-o uriaşă minge de foc, scufundată pe 
fundul rece al Atlanticului, împreună cu racheta Scud nelansată. 
În Centrul de operaţiuni izbucniră aplauzele. Dar Briggs se 
prăbuşi pe podea. 


23 


5:59 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Numai o mână de oameni ştiau de drama din Atlantic. 

Restul lumii era cu ochii aţintiţi pe o nouă dramă, care se 
petrecea în China. Şi ai lui Bennett. Se scutură de oboseala care 
îl împinsese la lâncezeală şi îl rugă pe doctorul Kwamee să dea 
mai tare, de vreme ce în biroul mic al acestuia se îngrămădiră 
alţi câţiva medici şi infirmieri. Kwamee făcu întocmai, în timp ce 
reporterul - palid şi tremurând - începu să vorbească. 

— Aici Terry Cameron, de la centrul CNN din Atlanta. Vom 
continua să vă oferim informaţii despre recentele evenimente 
oribile care se desfăşoară la această oră în patru oraşe 
americane, dar acum avem ştiri foarte importante din Beijing. 
Vom da legătura la o conferinţă de presă care este pe cale să 
înceapă la Palatul Poporului... Corespondentul CNN, Wang Li 
Peng, este acolo. Wang Li, mă auzi? 

— Da, Terry, te aud. 

— Inţeleg că se întâmplă ceva acolo, ne poţi spune despre ce 
este vorba? 

— Terry, cu doar câteva momente în urmă, ministrul de 
Externe Zeng Zou a făcut o scurtă declaraţie, în spatele 
camerelor, pentru un grup de ziarişti occidentali, vorbi 
corespondentul, cu voce agitată. Şi-a exprimat regretele pentru 
atacurile care au avut loc în Statele Unite. Le-a condamnat în 
termeni categorici. A insistat asupra faptului că ţara lui nu are 
absolut niciun rol. Dar ceea ce a zis apoi ne-a şocat pe mine şi pe 
colegii mei, a fost un fel de semn rău prevestitor, cel puţin. 
Ministrul de Externe a susţinut că sateliții chinezeşti au văzut 
forţele nucleare strategice americane intrate în stare de alertă de 
gradul unu. Asta înseamnă că America se pregăteşte de un 
război total. Întrebarea este împotriva cui. Ministrul de Externe 
pretinde, de asemenea, că două portavioane nucleare americane 
tocmai au fost trimise în Marea Chinei de Est, ceea ce înseamnă 
că, în câteva ore, vor ajunge în apropiere de coasta Chinei, nu 
departe de Shanghai, unul dintre cele mai importante oraşe din 


ţară. Ministrul de Externe a numit asta - daţi-mi voie să mă 
asigur că îl citez exact... 

Peng se uită peste hârtiile din mână, să găsească citatul exact. 

— Da, aici e - ministrul de Externe a numit asta mişcări 
militare foarte provocatoare, care ar fi echivalentul unei 
declarații de război şi care ar putea împinge China şi Statele 
Unite spre ceea ce ela numit un moment apocaliptic. 

Să fie China în spatele atacurilor? se minuna Bennett. 
Preşedintele ştia ceva? Lua în considerare o ripostă împotriva 
celei mai populate ţări de pe planetă? 

Corespondentul CNN la Beijing anunţă că erau în aşteptarea 
unei conferinţe de presă organizate în grabă, conferinţă la care 
avea să participe chiar prim-ministrul Chinei. Acesta ar fi spus că, 
pe baza discuţiilor cu oficiali de rang înalt de la Beijing, ajunsese 
la concluzia că guvernul său chiar se temea că Statele Unite sunt 
convinse că ei sunt implicaţi în acele atacuri şi că plănuiesc o 
ripostă. Mai mult, corespondentul observa că una dintre 
problemele pe care le avea guvernul chinez era că propriul 
ambasador în Statele Unite - la fel ca tot personalul ambasadei 
din Washington - murise în acele atacuri. Lucru valabil şi pentru 
personalul consulatelor din New York şi Los Angeles. 

— Guvernul de aici are dificultăţi în a obţine informaţii exacte 
despre ce se întâmplă în Statele Unite, explică Wang Li Peng. 
Oficialii guvernamentali nu sunt foarte siguri cu cine să 
vorbească în acest moment în America sau cum să stabilească 
un contact direct cu cineva de acolo. Din acest motiv, chiar 
premierul este pe cale să iasă şi să facă o declaraţie. Nu suntem 
siguri dacă va accepta întrebări. Pot să anunţ că Armata de 
Eliberare a Poporului a intrat în stare de urgenţă. Baterii mobile 
antiaeriene sunt poziţionate în jurul capitalei. Am văzut multe 
avioane de luptă comasate aici, să protejeze oraşul, şi 
presupunem că asta se întâmplă şi în alte părţi. Potrivit postului 
naţional de radio, toate permisiile au fost anulate, iar starea de 
spirit de aici devine tot mai sumbră. 

Terry Cameron, din Atlanta, întrebă: 

— Ambasada Statelor Unite din Beijing a reacţionat cumva? 

— Oficial, nu, zise corespondentul. Dar un angajat de rang 
superior al Ambasadei Americii mi-a spus la telefon, acum câteva 
minute - sub protecţia anonimatului -, că nici el nu ştie pe cine 
să sune în Statele Unite. Din câte a înţeles, Departamentul de 


Stat a fost distrus. Se presupune că secretarul de stat Marsha 
Kirkpatrick este moartă. Preşedintele - Oaks - pare să fi fost 
învestit la bordul Air Force One, după cum aţi transmis şi voi, dar 
nimeni nu pare să ştie unde se află acum avionul prezidenţial sau 
cum se ajunge la el. 

Lucrurile erau pe cale să scape de sub control, observă 
Bennett. De ce naiba să atace chinezii Statele Unite? Era absurd. 
Ar fi trebuit să ştie că Statele Unite ar putea lansa o ripostă care 
s-ar solda cu un miliard de morţi în mai puţin de o oră. Se 
gândiseră că dacă îi scot din joc pe preşedintele american şi pe 
guvernul lui nu va exista ripostă? Asta era un act nebunesc şi 
suicidar. 

Totuşi, se gândea Bennett, dacă nu era implicată China? Dacă 
preşedintele şi personalul pe care il mai avea în jurul lui 
înțeleseseră greşit? Sau dacă se pregăteau de o ripostă împotriva 
altcuiva şi guvernul chinez înțelesese greşit semnalele? Trebuia 
să sune pe cineva. Trebuia să facă ceva. Dar ce? 

Acum, un analist militar de la CNN - un fost general de două 
stele din Forţele Aeriene - era în direct dintr-un studio din Berlin 
şi explica ce atuuri militare ar avea China, astfel încât să încline 
balanţa de partea ei într-un război cu Statele Unite. 

— China Roşie are o mie cinci sute douăzeci şi cinci de avioane 
de luptă, zise generalul. Cel puţin patru sute douăzeci şi cinci 
sunt poziţionate destul de aproape de Taiwan. Beijingul mai are 
aproape opt sute de bombardiere, unele dintre ele foarte 
sofisticate. Cam un sfert dintre ele - aproximativ două sute - 
sunt staționate în apropiere de Taiwan. De partea cealaltă, 
Taiwanul abia dacă are trei sute de avioane de luptă şi niciun 
bombardier. 

— Este posibil ca guvernul chinez să se folosească de atacurile 
asupra americanilor - fie că Beijingul era responsabil pentru ele 
sau nu - şi să se pregătească de o invazie în Taiwan? întrebă 
Cameron. 

— Cu siguranţă, răspunse generalul american. Când am lucrat 
la Pentagon, una dintre responsabilităţile mele a fost să 
pregătesc un plan în cazul unei mişcări a Chinei spre Taiwan. 
Beijingul voia să o facă de mult timp, după cum vă puteţi aminti. 
Face pregătiri militare de mulţi ani. Se pregătesc, planifică şi 
aşteaptă. Să fiu clar: nu susţin că ei au vreo legătură cu aceste 
atacuri bolnave. Nu am acces la vreo informaţie secretă. Oricum, 


totul se întâmplă prea repede şi am auzit că CIA şi Serviciul de 
Informaţii al Apărării au fost complet distruse în atacul asupra 
Washingtonului. Dar afirm că ar fi mai bine să fim cu ochii pe 
Armata de Eliberare a Poporului, deoarece ar fi capabilă să 
profite de această situaţie. 

— Ce spuneţi dumneavoastră nu e tocmai liniştitor, domnule 
general. Totuşi, e greu de imaginat. 

— Ar fi fost greu de imaginat ieri, poate, replică generalul. 
Acum nu mai este. Totul s-a schimbat. Nu mai trăim în aceeaşi 
lume de acum câteva ore. Şi daţi-mi voie să mai clarific un lucru: 
eu nu acuz Beijingul, nu declar că e în spatele atacurilor nucleare 
împotriva Americii, dar nu-i de exclus că ar fi implicat în vreun 
fel. 

— De ce susţineţi asta? întrebă Cameron. 

— Nu uitaţi că în anii '90 un general chinez - cred că era al 
doilea sau al treilea din linia ierarhică de comandă a Armatei de 
Eliberare a Poporului - chiar a ameninţat că va spulbera Los 
Angelesul. 

— N-a fost mai degrabă o declaraţie zornăitoare? 

— Aşa am crezut. Dar acum? Cine ştie ce e în mintea celor de 
la Beijing sau a vreunei facţiuni sălbatice din interiorul partidului? 

Bennett se uita la reporterul ce înghiţea greu. Vedea frica din 
ochii bărbatului, care nu părea să ştie cum să mai continue. 

— Dar marina Chinei? întrebă Cameron, încercând să scoată 
de la general ceva concret, orice. Cât e de bine pregătită? 

— Nu se compară cu cea americană. Dar, credeţi-mă, făcând 
abstracţie de a noastră, şi cu Rusia afară din joc, e cea mai 
periculoasă flotă din lume. 

— Puteţi fi un pic mai explicit? 

— Voi încerca. După cum am amintit, China are cel puţin 
douăzeci şi cinci de distrugătoare. Are cam cincizeci de fregate şi 
două duzini de nave specializate pentru operaţiuni de desant. 
Mai important, are cincizeci de submarine diesel şi cel puţin cinci 
submarine nucleare. Asta înseamnă multă putere de foc şi 
aproape toate pot fi folosite împotriva Taiwanului, cu un efect 
devastator. 

— Ce trebuie să facă Taiwanul să se apere? 

— Taiwanezii au o flotă mică, dar impresionantă, mare parte 
din ea construită de noi. Şi au un obiectiv simplu: să împiedice o 
invazie a Chinei. Dar un element important al strategiei lor este 


faptul că marina Statelor Unite şi forţele aeriene vor fi acolo să le 
ajute în cazul unui atac. Dar vom mai proceda aşa, date fiind 
circumstanţele? Sincer, în clipa asta, nu mai sunt sigur. 

— Chinezii spun că americanii au trimis două portavioane spre 
Marea Chinei de Est, zise reporterul CNN. 

— Poate, iar asta ar fi de ajutor, răspunse generalul. Adevărul 
este că, dacă într-adevăr China se află în spatele atacurilor 
asupra Americii, va dori să anihileze pe oricine şi orice le va sta 
în cale ca să îşi îndeplinească obiectivul. 

Rachete, se gândi Bennett. 

— Ar recurge Beijingul la un atac nuclear împotriva 
Taiwanului? întrebă Cameron, aluziv. 

— Acesta este factorul X. Asta este adevărata întrebare. China 
are cel puţin douăzeci de rachete balistice intercontinentale 
aflate în buncăre. Fiecare dintre ele are încărcătură nucleară. 
Toate sunt capabile să ajungă în Statele Unite - pe coasta de 
vest, cel puţin. În plus, au o grămadă de rachete nucleare ce pot 
fi lansate de pe submarine. Nu ştiu sigur câte. Nu sunt sigur că 
ştie cineva exact câte au. Au aproape cincizeci de nave cu 
rachete. În plus, au sute - posibil mii - de rachete cu rază medie 
de acţiune, multe dintre ele echipate tot cu încărcătură nucleară. 
Şi toate ar ajunge în Taiwan înainte ca noi să apucăm pauza 
publicitară. 

Bennett nu mai rezista. Nu reuşea să stea pur şi simplu să 
privească. Dar ce să facă? Şi chiar dacă putea să facă ceva, n- 
avea cum să o părăsească pe Erin, nu? 

Brusc, îşi aminti de telefonul lui conectat prin satelit. II scoase 
şi se pregăti să îl caute pe cel care îl sunase mai devreme, 
oricine era. Ciudat, se gândi el. Nu apare niciun număr. Cu alte 
cuvinte, nu exista nicio dovadă că apelul acela fusese real. 


24 


7:03 a.m. 
Biroul preşedintelui, Babilon, Irak 


Mustafa Al-Hassani îşi aprinse pipa şi se întoarse spre Khalid 
Tariq. 

— Lucrurile se mişcă repede, Khalid, zise el, cu o siguranță 
calmă. 

— Acum ai propriul imperiu, răspunse Tariq. Dar vei ajunge să-l 
păstrezi? Să-l extinzi? Ziua de azi poate decide asta o dată 
pentru totdeauna. 

— Da, Khalid, poate. 

În zorii Zilei Devastării, liderul arab şi cel persian - oricum, în 
măsura în care mai era vorba despre lideri - realmente îl 
imploraseră pe Al-Hassani să-i ajute, să-i protejeze, să le 
reconstruiască ţările, să îi sprijine să se refacă, în caz contrar 
riscând să fie înghiţiţi de imperialiştii americani şi europeni sau 
de incompetenţii de la Naţiunile Unite. Irakul era singura ţară 
arabă rămasă în picioare după aşa-numitul Război al lui Gog şi 
Magog. Cu preţul petrolului urcând, trilioane de petrodolari intrau 
în cuferele ei şi, împreună cu banii, avantaje fără precedent, care 
o ajutau să dirijeze evenimentele care urmau, într-un fel la care 
predecesorii lui Al-Hassani nici nu visaseră. 

El era de acord. Işi va ajuta fraţii şi surorile în acel ceas de 
disperată nevoie. Dar numai cu o singură condiţie. Să fie de 
acord să se unească sub comanda lui. 

Singurul fel în care popoarele din Orientul Mijlociu ar putea 
concura cu adevărat şi ar putea face faţă Statelor Unite şi Uniunii 
Europene - şi puterii în creştere a alianţei dintre China şi 
comunitatea economică ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Sud- 
Estul Asiei, care includea, printre altele, Indonezia, Singapore, 
Filipine, Thailanda şi Cambodgea) - era să se unească. Şi asta 
repede. Aveau nevoie de un singur lider, o singură legislatură, o 
singură justiţie, un singur sistem de taxe, o singură monedă şi o 
singură capitală, Babilon. Cu cât cădeau de acord mai repede în 
această privinţă, cu atât mai repede urmau să exploateze 
uriaşele resurse de petrol ale Irakului. Şi să-şi refacă propria 


industrie petrolieră. Şi să redevină jucători pe scena lumii. 

Toţi cei din regiune vedeau oferta lui Al-Hassani aşa cum era: o 
dorinţă de putere, pur şi simplu. Dar aveau de ales? Fie se 
reuneau sub conducerea Babilonului, fie riscau să fie îngropaţi de 
Washington şi de Bruxelles. 

Astfel se născuseră Statele Unite ale Eurasiei. 

Din provincia Mauritania, la vest, la provinciile Kazahstan, 
Kârgâzstan, Tadjikistan şi Afganistan la est, aproape o jumătate 
de miliard de oameni trăiau acum la dispoziţia lui Al-Hassani. 
Procesul de unificare se mişca mai repede decât se aşteptase el 
sau oricare dintre consilierii lui. Eforturile de reconstrucţie, 
îndeosebi în statele din Golf, le depăşiseră planurile. Noi sonde 
continuau să fie instalate, cam şase-zece pe zi. Patru rafinării 
nou-nouţe şi moderne erau aproape gata de pus în funcţiune. 
Incă cinci aveau să fie operaţionale până la sfârşitul lunii, iar alte 
cinci aveau să fie gata spre finele anului. 

Totul mergea bine, dar nu suficient de bine, motiv pentru care 
îl convocase pe Salvador Lucente la Babilon. 

Al-Hassani savura aroma dulce şi plăcută a tutunului său 
favorit, adus din Virginia, stropit cu rom jamaican, singura 
plăcere păcătoasă pe care şi-o permitea de la americani. Îşi 
aruncă privirea peste oraşul visurilor sale, care se scălda în 
soarele arzător de vară târzie şi prin care mişunau macarale şi 
alte echipamente de construcţii cât vedeai cu ochii. 

Așadar, ce va spune Salvador Lucente acum? se întreba el, 
deşi nu-i zise nimic lui Tariq. Ce scuză va mai găsi secretarul 
general al Naţiunilor Unite de data asta? 

Al-Hassani îşi amintea clar întâlnirea lor din urmă cu opt luni, 
de aici, din apartamentul lui particular, de fapt, chiar de pe 
balcon. Lucente îi explicase minuţios ce voia, iar Al-Hassani îi 
explicase la fel de minuţios cât îl va costa. 

— Economiile noastre se sufocă, începuse Lucente. Petrolul a 
ajuns la o sută şaptezeci şi cinci de euro barilul. Şomajul în 
Europa este în creştere. Nu putem lucra cu un preţ atât de mare. 
Trebuie să scoatem din nou petrol din Orientul Mijlociu şi vrem ca 
tu să preiei conducerea. Avem nevoie să cobori preţul petrolului 
sub o sută de euro, până la vară - iar Al-Hassani nu va uita asta 
niciodată - sau vom fi nevoiţi să luăm în calcul unele scenarii 
neplăcute. 

— Să înţeleg că tocmai m-ai ameninţat? întrebase el. 


— Bineînţeles că nu, domnule preşedinte, minţise Lucente. Ştii 
cât ne-am străduit să îţi refacem ţara. Sunt convins că ne vei 
ajuta acum. 

— Altfel? 

— Eh, n-aş lua-o chiar aşa. 

Dar Al-Hassani nu fusese convins. 

— Păi tocmai ai spus-o, nu? 

Incă şi-l amintea pe Lucente căzut pe gânduri, încercând să 
proceseze şi apoi continuând discuţia în termeni foarte siguri: 

— Uite ce e, domnule preşedinte, fără îndoială, ai o armată 
formidabilă. Acum ai două sute de mii de militari care au arme 
foarte moderne. Ştiu asta foarte bine. La urma urmei, NATO şi 
americanii i-au recrutat, i-au antrenat, i-au echipat şi i-au ajutat 
să câştige experienţă, nu-i aşa? Dar nu te păcăli, domnule 
preşedinte. Forţele tale nu sunt pregătite să facă faţă forţelor 
unei alianţe occidentale unite, care este hotărâtă să obţină 
siguranţă energetică cu orice preţ. Te implor, prietene, nu face 
estimări greşite, la fel cum au făcut alţi lideri irakieni, de-a lungul 
istoriei. Ţara ta nu îşi poate permite o mişcare greşită, nu în 
acest moment. 

La care Al-Hassani replicase: 

— Vrem locul Rusiei din Consiliul de Securitate al Naţiunilor 
Unite. 

— Asta vrea şi Israelul. 

— Totuşi, explicase liderul irakian, dacă vreţi petrolul nostru, 
dorim un loc permanent în Consiliul de Securitate. Poate fi al 
Rusiei. Sau unul nou. Pentru mine nu contează, dar nu e ceva 
negociabil. Şi vrem asigurări că nici Uniunea Europeană, nici 
Statele Unite, nici Naţiunile Unite nu vor interveni în eforturile 
noastre de unificare regională, politică şi economică. 

— Vrei să spui că vrei un cec în alb ca să reconstruieşti 
Imperiul Babilonian? întrebase Lucente. 

Omul avea o înclinaţie pentru a vedea lucrurile evidente. 

— Dragul meu prieten, explicase Al-Hassani, poporul meu are 
acelaşi drept să se organizeze ca europenii, într-un fel care îi 
serveşte interesele. Şi dă-mi voie să fiu clar. Noi nu vă cerem 
voie. Noi cerem doar asigurări că nimeni nu va interveni. 

— Asigurări? Ce fel de asigurări? 

— Retragerea trupelor străine din regiune. Coordonarea 
tuturor eforturilor de reconstruire prin biroul meu, nu prin 


Naţiunile Unite. Acces garantat la Organizaţia Mondială a 
Comerţului. Şi garanţii asupra lerusalimului. 

Al-Hassani îşi amintea clar privirea prefăcut surprinsă de pe 
faţa lui Lucente. Juca teatru. Era un mincinos înnăscut, 
concluzionase liderul irakian. Dar nu asta conta. Cel puţin pentru 
moment, preşedintele avea toate atuurile necesare pentru a 
obţine ce voia. Şi nu ezita să le folosească. 

— Şi ce fel de garanţie în privinţa lerusalimului ai vrea? 

— Naţiunile Unite trebuie să internaţionalizeze locurile sfinte. 
Mai ales, trebuie să preia controlul asupra muntelui pe care se 
află Templul. Evreilor nu trebuie să li se permită să construiască 
nimic acolo - nici templu, nici centru turistic, nici magazin de 
falafel. Nimic. Niciodată. Punct. 

— Altfel? întrebase Lucente. 

— O, prietene, n-aş lua-o chiar aşa, răspunse Al-Hassani, cu o 
sclipire în ochi. 

Lucente se forţase să zâmbească. 

— Păi tocmai ai spus-o, nu? 

În acel moment, înţelegerea păruse făcută. Cel puţin aşa 
crezuse. De fapt, din ziua aceea, considerase că locul permanent 
din Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite era al lui, nu al 
Israelului. Acum, avea adeziunea la Organizaţia Mondială a 
Comerţului şi aproape toate trupele străine fuseseră retrase din 
regiune, cu excepţia celor care acordau asistenţă pentru 
reconstrucţie şi pentru ajutoarele umanitare. Dar toate erau 
coordonate din biroul lui, exact aşa cum ceruse. 

Totuşi, în privinţa lerusalimului, Lucente obiectase, spunând 
că, pur şi simplu, ce voia el nu se putea face. Susţinuse că 
Statele Unite aveau o influenţă prea mare. Deşi, oficial, 
administraţia lui MacPherson nu susţinea decizia prim-ministrului 
israelian David Doron de a construi al Treilea Templu Evreiesc, 
Casa Albă nici nu se opunea. Doron lua asta ca pe o aprobare şi 
se grăbea să termine. 

Guvernatorii din provinciile lui Al-Hassani erau furioşi, la fel 
Tariq. Insistau ca Al-Hassani să-l preseze pe Lucente - care acum 
era secretar general al Naţiunilor Unite -, să îi oprească pe 
israelieni, altfel vor ieşi din imperiul Eurasiei şi îşi vor declara 
independenţa. Kurzii aproape că îşi puseseră în practică 
ameninţarea. lar ceilalţi guvernatori din Eurasia socoteau că Al- 
Hassani nu putea risca o rupere a alianţei pe care o construise cu 


atâta grijă în ultimii ani. 

Din păcate, aveau dreptate. Trebuia să găsească o cale să îl 
forţeze pe Lucente. Trebuia să găsească o modalitate de a opri 
construirea Templului. Încercase Operaţiunea Cutia Neagră, dar 
eşuase dezastruos. Nu reuşise să pună mâna nici pe Sulul de 
Cupru, nici pe Chivotul Legământului. Acum, evreii le aveau pe 
amândouă şi, împreună cu ele, un entuziasm fără precedent 
pentru terminarea cât mai rapidă a Templului. 

Totuşi, părea că soarta îi oferise liderului irakian un dar. 


25 


11:10 a.m. 
Palatul poporului, Beijing, China 


Prim-ministrul Liu Xing Zhao urcă pe podium. 

În vârstă de numai patruzeci şi nouă de ani, era al şaptelea 
premier al Republicii Populare Chineze moderne şi, de departe, 
cel mai tânăr. Perceput ca fiind cel mai viguros lider recent al 
naţiunii, atât fizic, cât şi intelectual, avea o pasiune bine 
cunoscută pentru partidele de tenis de după-amiază şi o 
legendară memorie fotografică. Avea o înclinaţie pentru 
costumele negre din mătase, făcute la comandă, precum cel pe 
care îl purta acum, şi o puternică pasiune pentru creşterea 
economică rapidă a Chinei, pasiune atent cultivată în timpul 
perioadei cât fusese ministru de Finanţe, înainte de a ajunge 
ministru de Externe şi, mai apoi, de a fi validat de Congresul 
Naţional Popular ca prim-ministru, cu trei ani în urmă. 

Printre bliţuri ameţitoare, premierul Zhao îşi drese vocea şi se 
adresă nu doar mulţimii de reporteri, ci şi unei largi audienţe 
aflate în faţa televizoarelor. 

— Doamnelor şi domnilor, îmi cer scuze că a trebuit să vă cer 
să veniţi aici atât de repede. După cum ştiţi, există mai mult de 
două mii de jurnalişti în China, de peste tot din lume, care 
transmit lucrările Congresului Naţional al Poporului. Daţi-mi voie 
ca, în numele întregii mele naţiuni, să vă spun că noi 
condamnăm fără echivoc aceste atacuri teroriste ticăloase 
asupra Statelor Unite. Ofer poporului american orice fel de 
asistenţă va avea nevoie în perioada următoare. lar eu şi 
guvernul meu suntem pregătiţi să conlucrăm cu poporul 
american şi guvernul lui pentru a-i prinde pe cei responsabili de 
aceste atrocități şi să-i aducem în faţa justiţiei. 

Premierul făcu pauză un moment, să-i permită translatorului să 
ţină pasul cu el. 

— Mai mult, vreau să afirm în termeni fermi că poporul chinez 
nu este responsabil în niciun fel de aceste atacuri. Daţi-mi voie 
să repet: Republica Chineză nu a jucat absolut niciun rol în 
aceste atacuri. 


Un murmur se răspândi printre ziarişti. 

— Pe baza ultimelor informaţii, generalii mei spun că nu au 
fost atacuri cu rachete intercontinentale. Şi nici nu au fost 
lansate de pe submarine. Se pare că au fost rachete cu rază 
scurtă de acţiune, lansate de pe cargoboturi aflate în apropiere 
de coastele americane ale Pacificului şi Atlanticului şi vă asigur 
că niciun vas chinezesc nu se află - şi nici nu s-a aflat în ultimele 
douăzeci şi patru de ore - la mai puţin de o mie cinci sute de 
kilometri de teritoriile americane. În plus, navele pe care le avem 
în larg, în drum spre Statele Unite, au fost întoarse din drum şi 
redirecţionate spre porturile noastre, pentru a fi verificate din 
nou. De asemenea, am ordonat tuturor submarinelor şi altor 
nave să se întoarcă în porturile noastre, pentru a fi foarte clar 
pentru autorităţile americane că nu avem niciun fel de intenţii 
ostile faţă de poporul american sau faţă de altcineva. 

Premierul mai făcu o pauză, astfel ca translatorul să nu 
rămână în urmă, apoi continuă: 

— Tocmai am discutat personal cu ambasadorul american de 
aici, din Beijing, pentru a transmite condoleanţele mele şi pentru 
a-i spune exact ce v-am zis şi dumneavoastră. Ministrul de 
Externe Zeng Zou face tot ce poate pentru a contacta guvernul 
american, în acelaşi scop. Este o zi neagră pentru istoria lumii. 
Ceea ce s-a întâmplat este de neimaginat. Cu toţii trebuie să 
avem grijă ca această criză să nu ne conducă spre abis. 

Apoi premierul făcu semn că acceptă întrebări. 

— Domnule prim-ministru, întrebă şeful biroului local al 
Associated Press, s-a făcut inventarul tuturor rachetelor 
chinezeşti intercontinentale? 

— Tocmai v-am spus, nu au fost atacuri cu rachete 
intercontinentale. Dar, da, toate rachetele noastre sunt la locul 
lor. Niciuna nu a fost lansată spre Statele Unite. Şi niciodată nu 
vom face aşa ceva. 

— Este adevărat, domnule prim-ministru, că vă faceţi griji ca 
nu cumva americanii să se gândească la o ripostă împotriva 
Chinei? întrebă redactorul-şef al cotidianului Ziarul poporului. 

Premierul dădu din cap. 

— Nu există niciun motiv să ne temem de aşa ceva, încercă el 
să îl asigure pe reporter. Nu am făcut nimic împotriva Americii. 
Noi ne-am oferit să-i ajutăm pe americani cu tot ce putem, 
inclusiv ca să riposteze împotriva oricărei ţări responsabile 


pentru atacuri. Încă două întrebări - da, dumneavoastră, din al 
doilea rând. 

O femeie cu însemnele Reuters se ridică. 

— Este adevărat că Statele Unite şi-au trimis două portavioane 
în Marea Chinei de Est? 

— Am aflat asta din presă, dar nu pot confirma deocamdată. 

— Pe acelaşi subiect, domnule? 

— Da. 

— Dacă se dovedeşte că e adevărat, cum va reacţiona 
guvernul dumneavoastră? 

— Vorbim despre ceva ipotetic, zise Zhao cu reţinere. Este o zi 
suficient de tristă şi fără să răspundem unor ipoteze. Da, 
dumneavoastră din rândul din spate. 

— Domnule prim-ministru, agenţiile de ştiri transmit că 
preşedintele Al-Hassani a mobilizat aproape o sută cincizeci de 
mii de soldaţi pentru a-i împiedica pe kurzii din nordul Irakului să 
adere la un nou stat kurd independent. 

— Am auzit şi eu acelaşi lucru, domnule. Dar asta nu este 
problema noastră acum. 

— Înţeleg. Dar, având în vedere faptul că Irakul şi China au 
semnat o înţelegere strategică acum câteva luni, vă gândiţi să 
trimiteţi forţe militare în Orientul Mijlociu, pentru a împiedica 
mişcarea de independenţă a kurzilor? 

— Suntem în discuţii cu lrakul şi cu secretarul general al 
Naţiunilor Unite, Lucente, pe tema trimiterii unor trupe de 
menţinere a păcii în zona Golfului, replică Zhao. Dar nu plănuim, 
deocamdată, să trimitem forţe militare împotriva kurzilor. 

— Deocamdată? întrebă reporterul. Asta înseamnă că nu 
excludeţi posibilitatea de a vă alătura irakienilor? 

— Problema kurdă este una foarte sensibilă. Mă tem că 
aceasta ar putea fi scânteia care va aprinde din nou Orientul 
Mijlociu. Ultimul lucru de care lumea are nevoie este încă un 
război în Irak. Vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a instala o 
nouă eră de pace în zonă, nu pentru a isca un nou război. 

Toţi observară că premierul nu prea răspunsese la întrebare. 

— Da, zise el, arătând spre corespondentul BBC, din al treilea 
rând. 

— Domnule prim-ministru, spuneţi că nu veţi răspunde unor 
ipoteze, începu ea, dar este clar că aţi pus Armata Roşie în 
alertă. Străzile Beijingului sunt pline de trupe şi de artilerie. 


Avioane de luptă survolează capitala. BBC transmite că flota 
chinezească este scoasă pe mare, aşa că declarația 
dumneavoastră despre navele chinezeşti retrase dinspre 
coastele americane nu stă în picioare. De cine vă temeti, dacă nu 
de americani? 

Premierul aşteptă şi păru să-şi cântărească bine vorbele. 

— Trebuie să înţelegeţi situaţia de acum, vorbi el încet. O mare 
putere tocmai a fost atacată. Preşedintele american a fost 
omorât. Nenumăraţi americani au fost şi ei ucişi. Am auzit că cel 
puţin jumătate dintre membrii Congresului sunt morţi şi ei. Casa 
Albă şi Pentagonul au fost distruse. Cine ştie ce e în mintea 
liderilor americani acum? Dumneavoastră ştiţi? Noul preşedinte a 
ţinut vreo conferinţă de presă? Aţi văzut vreo imagine în direct cu 
el sau cu vreun consilier al lui? Nu, nu încă, aşa că nu putem 
decât să facem presupuneri. Operăm în ceata unei crize foarte 
grave. Putem doar să ne închipuim că liderii americani sunt 
furioşi şi vor să riposteze. Aşa că trebuie să ne luăm măsuri de 
precauţie. 

Zhao făcu o pauză şi privi în jur înainte să continue. 

— Ştiu, la fel ca dumneavoastră, că există unii americani care 
spun că noi reprezentăm marele diavol. Există unii care şi-ar dori 
un conflict între americani şi chinezi. De asta se agită azi, la fel 
cum au făcut şi până acum. Poate că pe americani îi va tenta să 
profite de situaţie, să vadă în China un duşman şi să ne atace. Ei 
bine, noi nu suntem duşmanii lor. Şi să fim bine înţeleşi: la orice 
încercare de a ne trata ca pe un duşman vom răspunde ca atare. 


26 


6:40 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Bennett se uita cum premierul Zhao coboară de pe podium. 

Fusese o conferinţă de presă utilă, până spre final, se gândea 
el, când luase o turnură mai sumbră. Reporterul CNN, Terry 
Cameron, era de aceeaşi părere. 

— Premierul chinez pare să ofere condoleanţe poporului 
american şi, în acelaşi timp, transmite şi ceva ce seamănă cu o 
ameninţare la adresa guvernului american; nu-i aşa, Wang Li? 
întrebă el. 

— Mă tem că da, fu de acord corespondentul de la Beijing. 
Mesajul premierului a fost destul de direct, mai ales dacă avem 
în vedere faptul că nimeni nu a acuzat, de fapt, China că ar fi 
atacat Statele Unite. Şi nici nu am auzit speculaţii, provenite din 
surse oficiale americane, potrivit cărora ei ar suspecta China că 
ar fi implicată în vreun fel în aceste atacuri. 

— Este posibil ca americanii să fi transmis chinezilor vreo 
ameninţare pe canale neoficiale? 

— Este posibil, dar mă îndoiesc, totuşi. Cu siguranţă Ambasada 
Statelor Unite ar avea cunoştinţă de asta şi ar fi interesată să 
permită jurnaliştilor internaţionali să afle. Până acum însă, nu am 
cunoştinţă de aşa ceva. 

— Aşadar, din punctul tău de vedere, Wang Li, ce înseamnă 
toate astea? 

— Grea întrebare, Terry, nu multe ţări sunt capabile să 
producă astfel de distrugeri apocaliptice în Statele Unite, iar 
China Roşie este, cu siguranţă, una dintre ele. În mod clar, 
chinezii sunt foarte îngrijoraţi de faptul că cei care au mai rămas 
din guvernul american ar putea arăta cu degetul spre Beijing şi 
ar putea riposta, iar premierul le-o ia înainte, pentru a preveni o 
astfel de confruntare periculoasă între China şi Statele Unite. 

— Este o situaţie pe care o vom urmări îndeaproape în 
următoarele ore, zise Cameron. Încă ceva însă, înainte de a te 
retrage. Înţeleg că secretarul general al Naţiunilor Unite, 
Salvador Lucente, a rămas în Beijing peste noapte, iar azi- 


dimineaţă a plecat spre Babilon. Ce poţi să ne spui despre 
întâlnirile pe care le-a avut aici? 

— E adevărat, Terry, confirmă reporterul. Iniţial, secretarul 
general Lucente trebuia să se afle în New York toată săptămâna 
aceasta, la o conferinţă pe tema drepturilor omului. Numai că în 
ultima clipă pare să fi intervenit ceva care l-a convins să 
părăsească Manhattanul şi să vină la Beijing. Este o mişcare ce 
pare aproape miraculoasă în clipa asta. Dacă rămânea în New 
York, cu siguranţă acum s-ar fi numărat printre victime. Potrivit 
oficialilor cu care am vorbit, sub protecţia anonimatului, 
secretarul general a venit aici să negocieze eventuala 
introducere a forţelor de pace chineze în zona Golfului Persic. 
Domnul Lucente a insistat ca guvernul de la Beijing să joace un 
rol esenţial în accelerarea reconstrucției economice şi a refacerii 
Orientului Mijlociu şi, de asemenea, să ajute la creşterea ratei de 
producţie a petrolului, care este vitală pentru scăderea preţului 
internaţional al acestuia şi pentru stabilizarea economiei globale. 
Liderii chinezi ezitaseră în privinţa unei implicări ample, dar ceva 
pare să se fi schimbat în acest weekend, ceva ce pare să-l fi 
convins pe secretarul general să îşi schimbe planurile şi să vină 
aici pentru nişte negocieri la nivel înalt. Dar niciuna dintre părţi 
nu a făcut vreun comentariu public la finalul discuţiilor din 
această dimineaţă. 

— Mulţumesc, Wang Li, zise Cameron. Înţelegem că secretarul 
general va susţine o conferinţă de presă mai târziu, în Babilon, 
unde va vorbi despre distrugerea sediului Naţiunilor Unite din 
New York şi despre ce se va întâmpla în continuare cu 
organizaţia internaţională. CNN va transmite imagini de acolo. 
Deocamdată ne întoarcem la Londra, pentru a vă aduce ultimele 
reacţii internaţionale cu privire la... 

Bennett se scuză, luă o sticlă cu apă din frigiderul mic din 
biroul doctorului Kwamee şi ieşi din clinică. 

Temperatura crescuse. Era puţină umbră, dar nu se simţea nici 
cea mai mică adiere de vânt. Nu se mai putea uita la televizor. 
Nu-i mai putea asculta pe medici discutând despre presupunerile 
potrivit cărora China ar fi în spatele atacurilor şi ce ar trebui să 
facă americanii. Erin încă dormea. El nu reuşise să dea de mama 
lui sau de altcineva din Statele Unite. Avea nevoie să fie singur. 
Avea nevoie de timp să gândească, să se roage, să îşi dea seama 
ce naiba să facă dată fiind situaţia. 


Trecea printre paznicii de la poarta principală, care îşi 
exprimară şocul şi condoleanţele şi îl întrebară dacă îl pot ajuta 
cu ceva. Bennett le mulţumi şi trecu mai departe. Răspunsul era 
nu, n-aveau ce să facă, dar le era recunoscător pentru grijă. 

Mergea acum spre cortul lui şi al lui Erin, scăldându-se în 
căldura dimineţii. Poate va apuca să facă un duş şi să îşi schimbe 
hainele înainte să se trezească ea, hotări el. Mai întâi însă, se 
îndreptă spre mulţime şi îşi ceru scuze de la supraveghetorul lui 
pentru că a lipsit de la împărţirea micului dejun. Nu era nevoie, îl 
asigură femeia. Aflase ce se întâmplase cu Erin şi apoi despre 
atacurile din Statele Unite. li zise să nu se grăbească, să se 
ocupe întâi de problemele personale. Ea şi echipa ei de voluntari 
se vor descurca. Nu ştia exact cum, dar se vor descurca. 

Bennett mulţumi femeii în vârstă din Bangladesh şi porni spre 
cortul lui, când îi veni o idee: vor pleca. Nu era sigur când. 
Probabil nu foarte curând. Dar ceva din adâncul lui îi spunea că 
nu vor mai rămâne mult timp în lordania. 

Dacă Erin se făcea bine, desigur, ar putea pleca spre casă 
imediat. Habar n-avea ce vor face când vor ajunge acolo. Nici 
măcar cum se vor întoarce în ţară. Toate zborurile spre şi dinspre 
continentul american erau oprite. La fel cele canadiene, pentru 
moment. 

Mexic? Caraibe? Unde? Nu ştia şi nu era momentul să se 
gândească la asta. Încă nu o putea lua pe Erin de acolo. Nu încă 
o săptămână sau două, cel puţin. Poate până atunci lucrurile se 
vor lămuri. Dar ceva îl făcea să se întrebe dacă mai au la 
dispoziţie o săptămână. 

Luă o gură de apă şi continuă să meargă. La un moment dat, 
se trezi gândindu-se la imaginile pe care le văzuse la CNN, cu 
vicepreşedintele Oaks depunând jurământul în faţa judecătoarei 
din Jacksonville. În mod straniu, îi aminteau de o faimoasă 
fotografie din 22 noiembrie 1963, cu vicepreşedintele Lyndon 
Johnson, care fusese învestit tot la bordul lui Air Force One, după 
asasinarea preşedintelui John F. Kennedy, în Dallas. Bennett chiar 
o întâlnise pe femeie o dată - judecătoarea Sarah T. Hughes -, la 
o petrecere din Washington, unde fusese dus de către părinţii lui, 
copil fiind. De atunci, nici nu se mai gândise la asta. Dar acum nu 
se putea abţine să se întrebe cum fusese atunci în acel avion de 
pe aeroportul Love Field din Dallas, în timp ce națiunea jelea 
moartea tragică a lui Camelot şi încerca să se adapteze noii 


situaţii, cu un nou preşedinte, care avea un stil şi un 
temperament foarte diferite, într-o Americă total diferită de cea 
care existase cu doar câteva ore înainte. 

William H. Oaks era un om bun, se gândea Bennett, pe măsură 
ce înainta pe aleile prăfuite din tabără. Fusese unul dintre cei mai 
eficienţi vicepreşedinţi din istoria ţării, iar el îl respecta foarte 
mult. 

Oaks avea o mai mare experienţă guvernamentală - mai ales 
una federală şi de siguranţă naţională - decât avea MacPherson 
când fusese ales, în urmă cu opt ani. Întotdeauna era calm, lucid 
şi stăpân pe sine în timpul unei crize. Îl văzuse prima dată după 
atacul kamikaze din Denver, care aproape că îl ucisese pe 
MacPherson, cu cinci ani în urmă. Îl revăzuse apoi când 
avuseseră loc atacurile sinucigaşe cu bombă, care îl doborâseră 
pe liderul palestinian şi care declanşaseră un război civil în 
Cisiordania şi Gaza. 

Ce îl impresionase la Oaks fusese faptul că omul era un 
strateg. In anii '80, fusese un aliat-cheie al preşedintelui Reagan 
în lupta cu Imperiul Diavolului. În anii '90, fusese o voce 
înverşunată şi hotărâtă să extindă capacitatea CIA şi să 
modernizeze forţele nucleare ale Statelor Unite, precum şi 
capacităţile ei operaţionale speciale. 

De asemenea, îşi folosise impresionanta influenţă intelectuală 
pentru regândirea rolului Statelor Unite într-o lume postsovietică. 
Fusese unul dintre primii lideri de la Washington care 
avertizaseră că radicalii islamişti vor lua locul comuniştilor şi vor 
fi cea mai serioasă ameninţare pentru siguranţa naţională a 
Statelor Unite şi văzuseră ameninţarea iraniană cu mult înaintea 
altor politicieni americani. 

Omul avea o abilitate ciudată de a juca şah tridimensional, 
abilitatea de a calcula şi de a estima fiecare mişcare posibilă şi 
fiecare reacţie, când venea vorba despre politici naţionale şi 
probleme globale. 

Şi, de cele mai multe ori, avea dreptate. Pe Bennett nu îl mira 
că Serviciile Secrete îi dăduseră numele de cod „Şah Mat”. Dar 
acum Şah Mat nu mai era parlamentar. Era preşedintele Statelor 
Unite, într-un moment de teribil pericol. Cum vedea el lucrurile? 
Ce credea? Ce pregătea? 

Telefonul conectat prin satelit sună din nou. Bennett verifică 
din nou cine era. Niciun nume. Niciun număr. El era. El trebuia să 


fie. Nu era prea sigur ce va spune sau ce va face, dar răspunse şi 
se rugă tăcut să aibă înţelepciunea de a reacţiona potrivit. 

— Domnul Bennett? zise vocea de la celălalt capăt. 

— Da, eu sunt, încuviinţă el, pregătindu-se pentru ce urma. 

Dar cuvintele pe care le auzi îl prinseră cu garda jos. 

— Domnule Bennett, aici operatorul Air Force One, vă rog să 
rămâneţi pe fir ca să vorbiţi cu domnul preşedinte. 


27 


8:10 a.m. 
Biroul preşedintelui, Babilon, Irak 


Salvador Lucente era palid şi extenuat. 

Al-Hassani îl întâmpină călduros, cu tradiționalul pupat arăbesc 
pe ambii obraji, dar el era distant şi apatic. Totuşi, având în 
vedere cele întâmplate, preşedintele era surprins că nu îşi 
anulase de tot întâlnirea. 

— Salvador, începu Al-Hassani grav, în numele poporului meu, 
te rog să accepţi condoleanţele noastre pentru teribila tragedie 
care s-a abătut asupra întregii familii a Statelor Unite. 

Lucente dădu din cap, dar nu spuse nimic. Cei doi bărbaţi 
ieşiră pe balconul particular al preşedintelui irakian şi se aşezară 
la locurile lor obişnuite. Khalid Tariq îi urmă şi se aşeză la o parte. 
De data asta, secretarul general îşi lăsase însoţitorul la hotel. 

— Primim rapoarte controversate despre dimensiunea 
pagubelor din New York, începu Al-Hassani. Ce îmi poţi zice? 

Lucente se întoarse şi se uită peste oraş. 

— Manhattanul nu mai există, vorbi el încet. Turtle Bay a fost 
complet distrus, iar clădirea Naţiunilor Unite împreună cu el. Tot 
personalul nostru din New York e mort. Toate informaţiile noastre 
au fost distruse. Sistemul de backup al computerelor a fost 
distrus. Toate misiunile diplomatice au fost spulberate. 
Magnitudinea pagubelor este, pur şi simplu, incalculabilă. 

— Nu ştiu ce să spun, rosti Al-Hassani. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi câteva momente. 

— Poate să îţi aducă Khalid ceva? întrebă încet liderul irakian, 
în cele din urmă. 

— Nu, mulţumesc, făcu Lucente. 

Câteva minute mai târziu, se răzgândi şi ceru nişte ceai. Tariq 
chemă un intendent şi imediat fuseră aduse un ceainic şi două 
căni din porțelan. 

— Trebuie să refacem totul - să arătăm lumii că mai există 
speranţă pentru un viitor liniştit dar va trebui să începem de la 
zero. 

Al-Hassani îşi puse nişte miere în ceai şi întrebă: 


— Veţi reconstrui sediul din Statele Unite? 

Secretarul general dădu din cap. 

— Sincer, nu m-am prea gândit încă. La Bruxelles, poate. Sau 
la Roma. Tocmai am fost în China, după cum ştii. Sunt sigur că 
vor fi presiuni să ne mutăm în Asia, deşi - între noi fie vorba - nu 
ne văd la Beijing. lar după zvonurile pe care le aud dinspre 
Statele Unite, e posibil ca până la sfârşitul săptămânii să nu mai 
existe un Beijing. Mă tem că lucrurile se înrăutăţesc. 

Al-Hassani aprobă din cap, dar nu spuse nimic o vreme. Nu era 
sigur că era pregătit să discute despre un război nuclear între 
Statele Unite şi China. Să le luăm pe rând, îşi zise el. Trebuia să 
ţină sub control această discuţie, să o direcţioneze acolo unde 
avea nevoie, şi asta repede. 

— Fii sigur că eşti bine-venit aici, Salvador, rosti el în cele din 
urmă. O vom considera o mare onoare. Ba chiar vă vom construi 
sediul pe banii noştri. 

— Mulţumesc. Eşti mai mult decât generos. Chiar eşti. Dar nu 
sunt sigur dacă îmi pot permite preţul tău, Mustafa. 

Al-Hassani rămase tăcut, atent să nu zâmbească. 

— Ierusalim, nu? întrebă Lucente. 

De fapt, era mai mult o afirmaţie decât o întrebare, dar 
nimerise exact la ţintă. 

Preşedintele ridică din umeri. 

— Atacul asupra Statelor Unite - situaţia actuală, să zicem - a 
schimbat totul, nu-i aşa? 

— Adică? întrebă secretarul general la rândul lui. 

— Ei, probabil că nu e cel mai bun moment să discutăm despre 
asta, chiar nu vreau să par insensibil, dar preşedintele 
MacPherson a fost cel care a sprijinit eforturile premierului Doron 
de reconstruire a Templului evreiesc. 

— Nu chiar, domnule preşedinte, ştii doar. 

— Aşa e, recunoscu Al-Hassani. MacPherson nu a susţinut 
construirea Templului, dar nici nu s-a opus, iar asta a avut acelaşi 
efect. Acum însă, în mod tragic, totul s-a schimbat. Noul 
preşedinte american, Oaks, va avea cu siguranţă alte probleme 
de rezolvat şi nu îl va preocupa viitorul Templului, nu? 

— Ce încerci să spui de fapt, Mustafa? insistă Lucente. 

— Vreau să spun că ar fi posibil ca în noile condiţii să fie făcute 
noi presiuni care să îi împiedice pe israelieni să finalizeze 
construcţia. 


— Nimic nu-i va opri pe israelieni, zise secretarul general 
foarte direct. Mi s-a declarat că Templul va fi gata până la 
toamnă, poate de Yom Kippur. 

— La fel am auzit şi eu. 

— Atunci ştii că ăsta nu e un proiect pe care premierul Doron 
să îl abandoneze. 

Al-Hassani dădu din cap. 

— Nu fi aşa sigur, îl contrazise el. Cu America neutralizată - şi, 
astfel, cu probabilitatea ca armata americană să nu îi mai susţină 
pe israelieni cred că Doron ar putea fi forţat să se gândească de 
două ori înainte de a sfida voinţa comunităţii internaţionale. 

Lucente puse jos cana şi îl privi pe Al-Hassani în ochi. 

— Mustafa, spune-mi că nu ai fost tu în spatele atacurilor. 

Preşedintele mimă o expresie uluită. 

— Cum? Cum poţi să gândeşti aşa ceva? 

— Spune-mi că greşesc. 

— Nici măcar nu o să te învrednicesc cu un răspuns, zise 
liderul irakian pufnind, fără să îndrăznească să se uite spre Tariq. 

— Te mai întreb o dată, insistă Lucente. Ai sau nu ai vreo 
legătură cu atacurile asupra Statelor Unite? 

— Mă insulţi din start, i-o întoarse Al-Hassani. Noi nici măcar nu 
avem arme nucleare. Ar trebui să ştii asta mai bine ca oricine. 

— Poate că da, poate că nu. Am văzut rapoarte potrivit cărora 
câteva arme nucleare tactice ale ruşilor, despre care se ştia că 
sunt în regiune sau pe drum, n-au mai fost găsite după Ziua 
Devastării. 

— Am auzit şi eu acelaşi lucru, admise preşedintele. 

— ŞI? 

— Şi ce? 

— Şi am auzit zvonuri potrivit cărora acele arme nucleare au 
fost găsite de forţele irakiene şi duse la Babilon, să fie păstrate în 
siguranţă. 

— Minciuni, replică Al-Hassani. Cine ţi-a spus asta? Kurzii? Cei 
care vor acum să te preseze pe tine şi pe restul lumii ca să le 
permiteţi să iasă ilegal din Statele Unite ale Eurasiei şi să-şi 
formeze mica lor ţară patetică? Mincinoşi. Toţi sunt nişte 
mincinoşi! Nu avem nicio armă nucleară. Niciodată nu am avut 
arme nucleare. Niciodată nu vom avea arme nucleare. lar eu 
sunt profund jignit de faptul că ai venit aici, în casa mea, să mă 
acuzi că încerc să anihilez tocmai ţara care m-a eliberat, pe mine 


şi pe poporul meu, de tirania lui Saddam şi a fiilor lui. 

— Nu te acuz, repetă Lucente, calm. Doar te întreb. Şi sunt 
întrebări pe care şi le va pune întreaga lume în curând. Nu crezi 
că secretarul general al Naţiunilor Unite ar trebui să primească 
răspunsuri la astfel de întrebări? 

Dar liderul irakian se făcu înţeles prin expresia feţei, iar 
răspunsul lui era un nu de neclintit. 


28 


7:14 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Bennett era uluit. 

Nu era el. Era Oaks. Dar de ce să îl sune pe el noul preşedinte? 
De ce acum? 

— Jon, tu eşti? 

— Da, domnule preşedinte, răspunse el, înghițind greu. 

— Inţeleg că eşti în Orientul Mijlociu acum, aşa e? 

— Da, domnule, în Iordania. 

— Intr-un fel de tabără de refugiaţi? 

— Aşa e, domnule. Eu şi Erin am venit aici imediat după luna 
de miere. 

— Cât înseamnă asta, cam şase luni? 

— Aproape şapte, domnule. 

— Bravo vouă. Trebuie să fie satisfăcător să faci ceva bun când 
totul în jur se duce naibii, nu? 

— A fost până azi, zise Bennett, recunoscător pentru vorbele 
bune, dar simțindu-se prost să se pună pe ei în centrul atenţiei, 
date fiind circumstanţele. 

— Într-adevăr, încuviinţă Oaks, atât de încet încât abia îl auzi. 
De asta te-am sunat. 

— Nici nu ştiu ce să spun, domnule preşedinte, îmi pare atât 
de rău pentru preşedintele MacPherson şi familia lui şi pentru tot 
ce se întâmplă, desigur. Cuvintele nu pot... 

Vocea lui se stinse. Emoţii puternice îşi fortau din nou drumul 
spre suprafaţă şi trebuia să lupte cu ele. 

— Ce s-a întâmplat azi este de neînțeles, fu de acord Oaks, cu 
o voce slăbită. 

— Marie şi băieţii sunt bine? 

— Da. Mulţumesc de întrebare. Nu sunt cu mine, dar tocmai 
am vorbit cu ei la telefon. Cu toţii am fost foarte norocoşi. 

— Mă tem că eu nu cred în noroc, domnule preşedinte. 

Oaks păru surprins. 

— Ce vrei să spui? 

— Norocul înseamnă întâmplare, explică Bennett. Dar 


Dumnezeu nu procedează întâmplător. El are un plan. 

— Crezi că atacarea Americii cu bombe nucleare face parte 
dintr-un plan al lui Dumnezeu? 

— Nu, domnule, nu asta am vrut să spun. 

— Atunci, iartă-mă că nu înţeleg, dar ce ai vrut să spui? 

— Oamenii fac planuri diavoleşti, nu Dumnezeu. Dar Biblia zice 
că ce plănuieşte omul pentru diavol Dumnezeu poate transforma 
în ceva bun. 

— Deci Dumnezeu ştia că toate astea se vor întâmpla? 

— Da, domnule. 

— Şi de ce nu le-a oprit? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Ar fi putut. 

— Da, ar fi putut. 

— Dar nu a făcut-o. 

— Nu am cum să explic prea bine, domnule preşedinte. Tot ce 
ştiu sigur, în această privinţă, este că El a ales să vă ţină în 
siguranţă şi să vă facă noul lider al lumii libere. Ăsta nu e noroc, 
domnule. Nu e întâmplare. Este graţia lui Dumnezeu. Este mâna 
Lui asupra dumneavoastră, care vă ghidează, vă pune exact 
acolo unde vrea El. Şi, ca să fiu sincer, acum sunt relevante doar 
două întrebări. 

N-avea rost să se învârtă în jurul cozii, se gândea Bennett. 
Miza era prea mare. 

— Care anume? întrebă Oaks. 

— Prima este întrebarea pe care fiecare dintre noi trebuie să o 
înfrunte înainte de a fi prea târziu: Dacă, ferească Dumnezeu, ar 
fi să mor la noapte, sunt absolut sigur că îmi voi petrece 
eternitatea în rai? 

Urmă o tăcere lungă, incomodă. 

— Şi a doua? întrebă Oaks. 

— A doua este o întrebare pe care doar dumneavoastră trebuie 
să v-o puneţi: Ce veţi face cu această enormă responsabilitate pe 
care Dumnezeu v-a pus-o în mâini? 

Urmă o altă pauză lungă. Bennett se întreba dacă nu mersese 
prea departe. Totuşi, date fiind împrejurările, ştia că nu avusese 
de ales. Nu era un moment politic. El nu era consilier politic. 
Sufletul preşedintelui atârna într-o balanţă. Omul era un agnostic 
în zilele de apoi ale pământului, zile care aveau să îl conducă 
drept spre Ziua Judecăţii. Oaks avea nevoie să-şi rezolve 


problemele cu Dumnezeu înainte să fie prea târziu. 

— De fapt, Jon, se bâlbâi preşedintele, deşi nu îi stătea în fire, 
de asta... 

— Da, domnule? 

— De asta te-am sunat. 

Bennett nu ştia sigur ce să spună în continuare, aşa că ascultă. 

— Niciodată nu mi-am închipuit că aşa ceva ar fi cu putinţă, nu 
după ultimul război, continuă Oaks. Credeam că am lăsat în urmă 
astfel de orori. Dar în ultimele câteva ore mi-l tot amintesc pe 
vechiul tău prieten, doctorul Mordechai, care zicea că povestea 
aceea cu Gog şi Magog nu era totul, era doar începutul 
sfârşitului. 

— Da, aşa zicea. Şi e adevărat, recunoscu Bennett, surprins că 
Oaks dăduse atenţie acestui lucru. 

— Încep să cred că tu şi el aţi avut dreptate în privinţa multor 
lucruri, continuă preşedintele. Recunosc, am fost sceptic, până 
acum - cinic, poate. Dar după asta... nu ştiu... De asta am sunat. 
Aş... ei bine, aş fi recunoscător pentru sfatul tău, Jon. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? întrebă el, crezând că n-a 
auzit bine. 

— Aş vrea să ne întâlnim cât mai repede - cu tine şi cu Erin. 
Aproape toţi oamenii noştri din poziţii-cheie sunt morţi. Aproape 
tot personalul de la Casa Albă şi de la Consiliul de Securitate 
Naţională s-a dus. La fel mare parte din echipa de la Pentagon. ŞI 
sunt sigur că ai auzit despre Langley. 

— Da, domnule, am auzit. 

— Am nevoie în jurul meu de oameni pe care îi cunosc, de 
oameni în care am încredere, zise Oaks direct. Trebuie să formez 
o echipă din oameni care să îmi dea sfaturi înțelepte în aceste 
zile întunecate, oameni care sunt dispuşi să spună ce au în 
minte, chiar dacă nu sunt gânduri comode. Nu am avut prea mult 
timp să mă gândesc la toate astea sau să fac un plan de acţiune. 
Dar imediat m-am gândit la tine şi am insistat să te găsească. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule, dar eu... 

— Nu e amabilitate, Jon, îl întrerupse preşedintele. Este 
disperare. Uite, o să fiu sincer cu tine. Am crezut că ţi-ai pierdut 
minţile când ne-ai dat mie şi lui Mac memoriul Opţiunea Ezechiel. 
lar când ai plecat de la Casa Albă, după votul Naţiunilor Unite, şi 
te-ai dus în Rusia să o găseşti pe Erin, m-am gândit foarte serios 
că ai halucinaţii sau înclinații suicidare, dacă nu pe amândouă. 


Niciodată n-am fost o persoană religioasă. Întotdeauna am 
considerat că politica şi religia reprezintă o combinaţie proastă. 
Credeam că doar oamenii slabi au nevoie să creadă în 
Dumnezeu, ştii tu, să vadă în el un sprijin, un baston. Şi, ca să fiu 
absolut sincer cu tine, chiar îmi pierdusem din respectul pentru 
tine când ai pus vederile religioase înaintea a ceea ce credeam 
eu că sunt interesele de securitate naţională. Dar... 

Preşedintele făcu o pauză. 

— Da, domnule? 

— Ei bine, trebuie să o spun, deşi încă nu înţeleg nimic din 
Biblie sau din profeţii sau din altceva de felul ăsta... ei bine, în 
fine... Este evident că ai anticipat foarte bine - deşi în mod 
straniu - unele evenimente majore... Păreai să ştii că ele aveau 
să se întâmple şi poate că toate acele profeţii au vreo legătură cu 
unele evenimente. 

Oaks se opri din nou. Bennett tot nu ştia sigur cum să 
răspundă. 

— Vreau să spun, continuă preşedintele, în cele din urmă, că 
am nevoie de tine aici, să stai o vreme cu Marie şi cu mine - cât 
se poate de repede. 

— Şi ce să fac, mai exact, domnule preşedinte? 

— Amândoi am vrea să aflăm mai multe despre călătoria ta 
spirituală, cum l-aţi găsit voi doi, tu şi Erin, pe Dumnezeu. Uite ce 
e, Jon, concluzia e că trebuie să ştiu ce ştii tu. Trebuie să ştiu ce 
urmează. Trebuie să înţeleg unde să plasez Statele Unite în 
profeţiile Bibliei. Adică vom fi atacați din nou? 

— Sincer, domnule, nu ştiu. 

— Biblia spune ceva despre noi, despre America? 

— Nu chiar, domnule, nu, nu spune. 

— Dar despre China? Există vreo profeție despre China şi 
despre Ultimele Zile sau cum s-or numi? 

Asta era, aşadar, se gândea Bennett. Preşedintele chiar lua în 
considerare o ripostă împotriva chinezilor. 

— Domnule preşedinte, nu sunt sigur că sunt persoana 
potrivită să vă sfătuiască în privinţa asta, zise el cu modestie. 

— Nu are cine altcineva, şi nici timp nu avem. Aş vrea să 
ajungi aici până mâine. Cât de departe eşti de Amman? 

Mâine? Pe Bennett îl trecu un fior. Voia să îl ajute pe 
preşedinte. Voia să facă ceva pentru ţara lui şi, dacă asta stătea 
în puterile lui, pentru el era o neaşteptată onoare. Dar era 


imposibil, nu? Nu putea să o deplaseze pe Erin şi, cu siguranţă, 
nu avea de gând să o lase în Iordania. 

Îi explică pe scurt starea în care se afla ea. Oaks îl înţelese, dar 
rămase de neclintit. Bennett trase o singură concluzie. 
Preşedintele trebuia să aibă în vedere o ripostă serioasă 
împotriva Chinei şi voia să ştie, cât mai repede, dacă exista vreo 
abordare profetică a unui astfel de scenariu de coşmar. Nu era 
ceva de analizat la telefon. Într-adevăr, era surprins că 
preşedintele voia să discute cu el despre toate astea. Dar, în mod 
clar, evenimentele îl împingeau să facă asta. Nancy Reagan îşi 
îndreptase atenţia spre astrologie în orele cele mai întunecate 
ale ei, cele care au urmat tentativei de asasinat asupra soţului ei. 
Oaks, cel puţin, voia să se întoarcă spre Biblie. Totuşi... 

Preşedintele ştia foarte bine că Bennett şovăia să intre din nou 
în serviciul guvernului, Dar nu îi ceruse părerea în condiţii 
obişnuite. Îl rugase să îl ajute chiar în ziua în care patru oraşe 
americane fuseseră şterse de armele nucleare. Un război 
termonuclear global era pe cale să înceapă şi, împreună cu el, 
poate, aveau să vină Răpirea şi începutul Marelui Necaz. Totuşi, 
ultimul lucru pe care voia să îl facă era să forţeze o despărţire 
lungă, dificilă şi prematură de Erin. 

— Nu-ţi face griji, insistă preşedintele, simțind ezitarea lui. O 
să vorbesc cu oamenii mei să pregătească o ambulanţă care să o 
ducă la Amman. De acolo vom găsi o cale să vă aducem pe 
amândoi în Statele Unite. Dar, stai aşa, e cineva de la NORAD pe 
linia cealaltă. Ne vedem mâine. Ai grijă. Inclusiv de iubita ta 
soţie. Şi roagă-te pentru mine, Jon. Orice ai face, nu înceta să te 
rogi pentru mine. 

— Fiţi sigur, domnule preşedinte. i 

— Ştiu că aşa o să faci, şi îţi sunt recunoscător. lţi promit să 
mă gândesc la întrebările puse. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Şi o să mă anunţi dacă pot să te ajut cu ceva? 

— De fapt, domnule preşedinte, zise Bennett fără ezitare, ar fi 
ceva. 

— Ce anume? 

— Aţi vrea să mă ajutaţi să iau legătura cu mama, să văd dacă 
e în siguranţă? 


29 


7:36 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Lui Bennett nu-i venea să creadă ce se întâmplase. 

Se simţea onorat că preşedintele se gândise la el într-un astfel 
de moment şi era dornic să îl ajute. De asemenea, era profund 
recunoscător că fusese de acord să-l pună pe Bobby Caulfield, 
consilierul lui personal, să facă tot ce era posibil pentru a o găsi 
pe mama lui. Brusc însă înţelese că, şocat să-i audă vocea, nu-i 
spusese nimic despre misteriosul apelant. Şi nici nu avea un 
număr la care să îl poată suna pe preşedinte, iar o privire rapidă 
pe lista celor care-l căutaseră îi confirmă că Oaks apelase de pe 
un număr secret şi, cel mai probabil, de pe o linie codată. 

Şi acum? se întreba. America fusese atacată. Milioane de 
oameni erau morţi sau zăceau pe moarte. Profeţiile se împlineau 
rapid. Liderul lumii libere, sau ce mai rămăsese din ea, îi cerea 
ajutorul. 

În sfârşit, Bennett ajunse la cortul lui şi îşi luă obiectele de 
toaletă, o pereche de pantaloni militari curaţi, un tricou curat şi 
un prosop, înainte să se îndrepte spre duş. Avea nevoie să-şi 
limpezească mintea. Trebuia să îşi dea seama cum să procedeze. 
Instinctele lui erau bune, la urma urmei. El şi Erin plecau - 
repede şi pentru totdeauna. 

Veştile despre atacurile asupra Statelor Unite începuseră să se 
împrăştie printre cei din tabără. Observă grupuri mici adunate în 
jurul unor radiouri, ascultând ultimele noutăţi. Unii plângeau. Cei 
mai mulţi erau șocați. Dar erau şi grupuri de băieţi tineri care 
râdeau şi încurajau atacurile asupra americanilor. 

Primul lui instinct fu să-i apuce pe câţiva dintre ei şi să le 
izbească unele de altele capetele. Dar era o tentaţie căreia 
trebuia să-i reziste. La urma urmelor, el şi Erin veniseră în 
lordania ca să-şi iubească atât aproapele, cât şi duşmanii, nu să 
dea în ei. Pentru Bennett nu era uşor să fie calm în astfel de 
circumstanţe. Dar trebuia să rămână credincios misiunii pentru 
care fusese chemat. Oamenii îi urmăreau fiecare mişcare, mai 
ales acum. Fiind unul dintre puţinii americani din tabără, nu 


putea să îşi trădeze ţara. Şi mai important, ca unul dintre puţinii 
adepţi ai lui Hristos, de aici, nu putea să îl trădeze pe Dumnezeu, 
pe cel care îl trimisese aici ca să fie mâinile şi picioarele Lui, să 
binecuvânteze săracii şi nevoiaşii în numele Lui. Trebuia să se 
concentreze pe asta. 

La auzul tinerilor care glumeau pe seama ţării sale, brusc, i se 
contură mai clar întrebarea care era în minţile multor oameni - 
aceeaşi cu care, până ieri, se confruntase şi el. De la Războiul lui 
Ezechiel, oamenii îl tot întrebaseră unde se situează Statele Unite 
în profeția Sfârşitului Lumii şi ce se va mai întâmpla înainte de 
întoarcerea lui Isus. Nu prea ştiuse ce să le spună. Niciodată nu 
pretinsese că ar fi un expert în profeţii, aşa cum fusese doctorul 
Mordechai. 

Dar oamenii continuaseră să întrebe, iar întrebarea încă rodea 
sufletul lui Bennett. Aşa se face că, în ultimele luni, îşi petrecuse 
timpul liber încercând să afle răspunsul. Cu toate 
responsabilităţile lor din tabără, aveau puţin timp liber. La 
început, el şi Erin se trezeau cu zece-cincisprezece minute, ca să 
citească din Biblie şi să se roage împreună, înainte de a porni 
spre treburi. Curând însă, se dovedise insuficient. Conflictul 
spiritual era prea intens. Foamea lui Bennett de Dumnezeu şi de 
lumea Lui era prea profundă, prea disperată. 

Curând, începuse să se trezească la două sau trei dimineaţa, 
ca să citească din Scriptură, la lumina veiozei. Îşi lua notițe 
detaliate în jurnalul legat în piele pe care i-l dăduse Erin. Adesea 
îl prindeau zorile în genunchi, rugându-l pe Domnul să-i dea 
înţelepciunea şi abilitatea de a explica ceea ce îi învăţa pe alţii. 
Se ruga pentru mama lui. Se ruga oră după oră pentru fiecare 
prieten care îi venea în minte, cerându-l să le deschidă ochii spre 
dragostea Lui, să-i conducă spre Regatul Lui şi să le întărească 
credinţa. 

Uneori, când avea câteva ore libere, se folosea de laptopul lui 
cu conexiune prin satelit şi intra pe internet. Colinda pe site-ul şi 
prin jurnalul pe care dr. Mordechai îl lăsase în urma lui, încercând 
să descifreze fiecare bucăţică din profeţiile de acolo. Adesea 
trimitea e-mailuri prietenilor lui Mordechai, precum şi unor 
pastori şi profesori de seminarii din întreaga lume, cerându-le 
părerea în legătură cu aceleaşi profeţii. Era o cursă contra 
cronometru în escatologia biblică, ştia, dar nu avea de ales. 
Oamenii voiau să afle adevărul. Veneau la el din ce în ce mai des, 


în căutarea răspunsurilor. lar timpul se scurgea. 

Bennett ajunse la duşuri şi lăsă apa rece să curgă peste el, în 
timp ce îl năpădea un nou val de emoţii şi de gânduri. Era 
pregătit? Pregătit să vorbească despre locul pe care îl ocupa 
China în acele ultime zile? Pregătit să discute despre viitorul 
Israelului şi al Templului? Pregătit să explice viitorul Babilonului? 

Pregătit să explice de ce nu există referiri biblice la America, 
absolut niciuna? 

lar aceasta din urmă era cea mai grea dintre toate, cugeta el, 
în timp ce se confrunta cu o nouă întrebare: dacă, într-adevăr, îşi 
trăiau zilele de apoi, cum era posibil ca Statele Unite, cea mai 
puternică naţiune de pe faţa pământului, să nu aibă niciun rol? 


30 


7:43 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Bennett se forţa să fie raţional, nu emoţional. 

Deocamdată nu putea face nimic în privinţa urmărilor 
atacurilor. Dar se putea pregăti pentru întâlnirea cu preşedintele 
şi, decise el, pe asta trebuia să se concentreze. Încercă să îşi 
limpezească mintea şi să se axeze pe ce ştia până acum. 

Ezechiel 36 şi 37 fusese punctul lui de plecare şi cea mai clară 
profeție dintre toate. Descria limpede renaşterea Israelului ca 
naţiune la sfârşitul istoriei, întoarcerea evreilor pe Pământul 
Sfânt, după secole de exil, iar pe evreii din acest Israel renăscut 
refăcând vechile ruine, făcând deşertul să înflorească şi să se 
îmbogăţească şi construindu-şi o oaste foarte mare. Spre 
surprinderea lui, toate acestea se întâmplaseră deja, deşi 
profetul evreu le scrisese cu două mii cinci sute de ani mai 
devreme. 

Mai mult, următoarele două capitole din cartea lui Ezechiel se 
adeveriseră şi ele. Descriau clar ridicarea unui nou dictator în 
Rusia, care va face o alianţă militară cu Iranul şi va sprijini ţările 
din Orientul Mijlociu în atacarea Israelului, în ceea ce se va numi 
Războiul lui Gog şi Magog. Profeţia mai spunea că, exact atunci 
când Israelul îşi va fi pierdut orice speranţă, Dumnezeul lui 
Abraham, Isaac şi lacov va interveni, în mod miraculos, şi va 
salva Israelul. Ezechiel descrisese focul şi grindina care cădeau 
pe pământ asupra inamicilor renăscutului stat evreiesc. El 
scrisese despre un cutremur puternic care va dezlănţui haosul şi 
carnajul, iar când fumul se va împrăştia, Israelul va fi salvat de 
distrugere, iar Domnul îşi va revărsa Spiritul peste „toată casa lui 
Israel”, aducând şi o salvare spirituală. Ezechiel 38:16 mai 
spunea că toate acestea se vor întâmpla în „zilele de apoi”. Şi, 
spre uimirea lui Bennett, văzuse toate acestea petrecându-se în 
ultimii ani. Nu exista nicio îndoială că acum se aflau în ceea ce 
Biblia numea „zilele de apoi”. 

Dacă asta nu era de ajuns, profeția afirma categoric că, odată 
asemenea evenimente declanşate, întreaga lume va percepe 


Israelul şi lerusalimul aşa cum a făcut-o chiar Dumnezeu, drept 
centru al istoriei. Capitolul 5, versetul 5 zicea aşa: „Aşa vorbeşte 
Domnul, Dumnezeu: «Acesta este Ierusalimul! Eu îl pusesem în 
mijlocul neamurilor şi de jur împrejurul lui sunt ţări.»” Şi, după 
cum stăteau lucrurile, totul se adeverea. Toţi ochii erau 
îndreptaţi acum spre Israel, epicentrul tuturor marilor 
evenimente care zguduiau lumea şi îi conturau viitorul. 

În ce priveşte Europa, doctorul Mordechai şi oamenii de ştiinţă 
care studiaseră Biblia, pe care Bennett îi citise, credeau că avea 
să joace un rol important în această dramă a Ultimelor Zile. In 
capitolele 2 şi 7 din Daniel, de exemplu, profetul evreu prezicea 
nu doar ridicarea unui Imperiu Roman puternic şi feroce, după 
cele din Babilon, Media-Persia şi Grecia - lucru care se 
întâmplase exact cum spusese Daniel, la sute de ani după ce 
scrisese toate acele profeţii -, ci şi o renaştere a puternicului 
Imperiu Roman, spre sfârşitul istoriei. 

Daniel 8:8-9 părea să arate că Antihristul avea să fie un 
conducător care se va ridica din cenuşa Imperiului Greco-Roman 
şi care va aduna laolaltă uriaşe puteri, pe măsură ce forţele lui 
militare se vor mişca spre sud şi spre est, spre ţinutul Israelului, 
ca să îl înconjoare şi, eventual, să se lupte cu el. 

Daniel 9:26-27 arăta că Antihristul - pe care Biblia îl descria ca 
pe un diavol înspăimântător, viitorul dictator mondial - se va 
ridica dintre oamenii care vor distruge Templul şi Oraşul Sfânt al 
lerusalimului, după ce Mesia va fi „stârpit”. Şi tocmai romanii 
distruseseră Templul şi lerusalimul, în anul 70 d. Hr., nu la mult 
timp după crucificarea lui Isus, Regele evreilor şi Mântuitorul 
neamurilor. Pentru Bennett părea evident, astfel, că Antihristul 
avea să apară dintr-un Imperiu Roman renăscut. 

Desigur, noţiunea de Imperiu Roman renăscut părea absolut 
imposibilă în secolul douăzeci. După cele două războaie mondiale 
şi moartea a zeci de milioane de oameni, niciun continent de pe 
pământ nu era mai divizat, mai distrus, mai slăbit, mai înecat în 
sânge şi mai plin de ură ca Europa. Dar apoi, iată, Israelul 
renăscuse în 1948, exact cum prezisese Scriptura, iar Europa 
începuse şi ea să se ridice din nou. Comunitatea Economică 
Europeană - predecesoarea Uniunii Europene - fusese creată în 
25 martie 1957, odată cu semnarea cunoscutului Tratat de la 
Roma. La o mie şase sute de ani de la dispariţia Imperiului 
Roman, iată că el apărea din nou, ca o pasăre phoenix din 


propria-i cenuşă. Și uite cum e acum, se gândea Bennett. 
Uniunea Europeană cuprindea mai mult de douăzeci şi patru de 
state, aproape o jumătate de miliard de oameni, cu un sistem 
economic propriu, un singur lider pentru politica externă, un 
paşaport pentru toţi cetăţenii ei, circulaţie fără graniţe şi toate 
acestea exact cum fuseseră prevăzute în Biblie. 

Irakul avea şi el un rol în aceste ultime zile. Profeţii evrei Isaia 
şi leremia o spuseseră clar, la fel Ezechiel şi apostolul loan, în 
Apocalipsă. Şi, uimitor, Babilonul chiar înviase şi era acum 
centrul puterii şi al comerţului într-un Orient Mijlociu post-război. 
Oamenii crezuseră că aşa ceva nu va fi posibil, dar uite că 
fusese. Bennett văzuse cu ochii lui. 

In mod remarcabil, Asia părea să fie o prezenţă puternică în 
acest ultim capitol al istoriei, constată el. Apocalipsa 16:12 
spunea clar că „împărații din Răsărit” vor veni mărşăluind prin 
lrak, pe valea râului Eufrat, înaintând spre Babilon şi, eventual, 
spre Armaghedon, în valea Izreel, bogată în petrol. Cine erau, 
exact, aceşti regi? Nu era încă sigur. Liderii Chinei păreau să 
aştepte, încălzindu-se pe margine, să intre pe teren. Poate că 
Indonezia şi Coreea de Nord li se vor alătura. La fel India şi 
Pakistanul. Timpul o va spune, dar, după cum se întrevedea, nu îi 
era greu să-şi imagineze o nouă coaliţie militară în Asia, una care 
să atace Israelul într-un viitor nu foarte îndepărtat. 

Însă, oricât de mult încerca, nu reuşea să găsească în Scriptură 
nicio referire specifică la Statele Unite pentru această perioadă, 
iar asta îl deranja foarte rău. li scăpa ceva? Sau era adevărat că 
ei nu erau acolo? Şi, dacă americanii nu erau în Biblie, se întreba 
Bennett de luni de zile, ce se va întâmpla cu ţara lui? 

Cu câteva luni în urmă, el şi Erin luaseră masa cu un prieten, 
un pastor iordanian care sugerase că răspunsul la întrebarea lui 
era Apocalipsa. Curând, argumentase pastorul, sute de milioane 
- chiar miliarde - de urmaşi noi ai lui Isus vor dispărea cât ai clipi 
din ochi, vor ajunge în ceruri, cu Isus însuşi. Atunci când avea să 
se întâmple asta, întrebase pastorul, nu era posibil ca America să 
facă implozie? 

Probabil că era adevărat, se gândea Bennett. Îşi amintea cât 
de devastat fusese poporul american după ce pierduse aproape 
trei mii de suflete în atacul din 9/11. Cum ar reacţiona dacă 
douăzeci, sau treizeci, sau cincizeci de milioane de oameni, sau 
chiar mai mult ar dispărea deodată? Ce s-ar întâmpla când unii 


dintre cei mai înalţi oficiali din guvern ar dispărea? Dar dacă mii 
de comandanţi militari, ofiţeri de poliţie, pompieri şi doctori ar 
dispărea, pur şi simplu, din Carolina până în California? Şi-ar 
reveni vreo ţară din aşa ceva? Nu prea repede, concluzionă el. 
Asta explica, în mod sigur, cum se putea ca Statele Unite să fie, 
efectiv, neutralizate, în acele ultime zile. 

Numai că ceea ce Bennett nu luase în considerare la modul 
serios, până acum, era eventualitatea ca altceva să devasteze 
poporul american şi să îl scoată din joc în acele ultime zile. Un 
declin financiar pe Wall Street. Colapsul brusc al dolarului. 
Inceputul unei noi Mari Crize. O serie de cutremure devastatoare. 
Sau uragane. Sau alte dezastre naturale, precum un tsunami. 
Acum America fusese lovită de cel mai groaznic atac nuclear din 
toate timpurile: cinci rachete nucleare. E posibil să urmeze şi 
altele. Niciuna nu fusese clar anunţată în profeţii. Cel puţin el nu 
înţelesese asta. Dar poate că trebuia să întrevadă neutralizarea 
Americii citind printre rânduri. 

Dacă era aşa, ce îi scăpa? Ce urma? Ce să îi spună 
preşedintelui când se vor afla faţă în faţă - o întâlnire de care îl 
despărţeau mai puţin de douăzeci şi patru de ore? 


31 


8:45 a.m. 
Biroul preşedintelui, Babilon, Irak 


— Cred că ar fi timpul să pleci, zice Al-Hassani cu răceală. 

Liderul irakian în vârstă de şaizeci şi şase de ani nu voia să fie 
acuzat de genocid de către secretarul general al Naţiunilor Unite, 
mai ales că îl ameninţa cu invadarea Statelor Unite ale Eurasiei 
dacă nu începea să livreze amicilor lui mai mult petrol şi dacă nu 
reducea imediat preţul. Numai că Lucente nu era pregătit să 
plece. 

— Nu plec de aici atâta timp cât nu ajungem la o înţelegere, 
replică secretarul general. 

— Nu mai avem nimic de discutat, ripostă şi Al-Hassani. Îți 
spun cât se poate de direct că nici eu, nici altcineva angajat, 
plătit sau asociat cu Statele Unite ale Eurasiei nu are de-a face cu 
aceste atacuri diavoleşti împotriva americanilor. Punct. Sfârşitul 
propoziției. Sfârşitul discuţiei. 

Tariq continua să îşi bea ceaiul şi nu zicea nimic. 

— lţi declar şi oficial, continuă Al-Hassani, ceea ce am rostit 
deja în mod public. Condamn aceste atacuri şi pe oricine e 
implicat în ele. Dar, între noi doi, Salvador, această zi, deşi este 
una neagră, a creat - în mod neaşteptat - o oportunitate istorică, 
iar tu ştii. Oportunitatea de a remodela lumea într-un fel care n-a 
mai fost posibil de la căderea Imperiului Roman. Ai de gând să o 
laşi să îţi scape? Sau vei aprecia corect momentul şi îţi vei împlini 
destinul? 

— Ce vrei să spui, mai exact, Mustafa? 

Al-Hassani se aplecă şi cobori vocea. 

— Vreau să spun că o lume fără Statele Unite - sau, cel puţin, 
o lume în care Statele Unite sunt neutralizate financiar şi militar - 
creează un enorm vid global de putere, pe care tu şi eu ne-am 
putea lupta să îl umplem sau... 

— Sau? 

— Sau un vid de putere pe care l-am umple împreună. 

— lar telul ar fi? 

— Cel pe care ni-l dorim, şopti Al-Hassani. Dar, în ce mă 


priveşte, nu visez alb-negru. 

— Se pare că te-ai cam gândit la asta. 

— Spune-mi că tu nu, Salvador, îl provocă preşedintele. 
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi că tu nu te-ai gândit la o lume 
fără America, o lume fără o super-putere, o lume în care 
secretarul general al Naţiunilor Unite este regele regilor şi lordul 
lorzilor. 

Lucente refuză să muşte momeala. 

— Poate că ar trebui să ne gândim la asta împreună, domnule 
secretar general, continuă Al-Hassani. Am senzaţia că tu şi eu am 
fi foarte creativi şi abili în stabilirea unei noi ordini mondiale. Dar 
fără greşeli: dacă încerci să îmi pui în cârcă aceste atacuri, vei 
vedea cum barilul de petrol ajunge la cinci sute de dolari, până la 
Crăciun. Nu-mi pasă câte trupe vei trimite ca să ne opreşti. 
Oamenii mei mai degrabă vor da foc petrolului decât să renunţe 
la comorile noastre naţionale, în timp ce tu vei permite 
blestemaţilor de evrei să-şi construiască Templul şi să devină o 
superputere financiară şi militară de necontrolat. 

Lucente se lăsă pe spate în scaun şi luă o înghiţitură de ceai. 

— Mustafa, vrei să zici, fără urmă de îndoială, că nu ai absolut 
nicio legătură cu acele atacuri? 

— Exact asta îţi zic. 

— Dar, în acelaşi timp, îmi spui că nu te deranjează să profiţi 
de moment pentru a-ţi continua ambițiile expansioniste? 

— Îţi spun că totul s-a schimbat, Salvador. Îţi spun că întreaga 
lume e în mâinile tale. Ni s-a făcut un dar. Nu am nici cea mai 
mică idee cine e responsabil de ceea ce s-a întâmplat şi, sincer, 
nu îmi pasă prea mult. Interesul meu nu e trecutul, ci viitorul, iar 
viitorul aparține celor care şi-l pregătesc azi. 

Lucente ridică din sprâncene. 

— Malcolm X? 

Al-Hassani aprobă din cap. 

— Ciudat, observă secretarul general, nu îmi pari a fi genul 
predispus să citeze revoluționarii afroamericani, Mustafa. 

Preşedintele zâmbi. 

— Puţină revoluţie nu strică, nu crezi? 

— Depinde. 

— De? 

Lucente luă ultima înghiţitură de ceai. 

— De cine se revoltă şi împotriva cui. 


Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi câteva minute, fiecare 
contemplând enormitatea propunerii celuilalt, în timp ce Khalid 
Tariq scria grăbit în agenda lui. Ajunseseră la momentul 
adevărului, credea Al-Hassani. Era timpul ca Lucente să decidă 
ce fel de lider era destinat să fie: unul interimar sau unul decisiv. 

Cu James MacPherson mort şi cu poporul american zdruncinat 
de pierderea celor patru mari oraşe - rămas inclusiv fără 
capitalul lui politic, financiar, tehnologic şi de divertisment -, Al- 
Hassani era convins că un lider european charismatic precum 
Salvador Lucente şi un intelectual arab ca el ar putea deveni 
adevăraţi eroi ai istoriei. La urma urmei, el avea viziunea, 
petrolul şi o jumătate de miliard de oi dornice să-şi urmeze 
conducătorul. Secretarul general avea decenii de experienţă în 
unirea unui continent care fusese profund divizat între o entitate 
politică şi o conducere militară şi care avea cea mai puternică 
valută de pe planetă. /nchipuie-ţi, se gândea Al-Hassani, dacă am 
lucra împreună. Dacă ne-am mişca repede şi decisiv, să oferim 
lumii haotice şi confuze drumul spre o nouă eră de pace şi 
prosperitate. Conducerea întregii lumi era pe cale să se 
desăvârşească. Era timpul recoltei. Intrebarea era: puteau să 
lucreze împreună? 

In ceea ce îl privea, era încă furios pe Lucente, din mai multe 
motive - pentru că abia mişcase un deget ca să îi oprească pe 
sionişti de la construirea Templului în lerusalim, pentru că 
ameninţase că trimite forţele Uniunii Europene să îi exploateze 
terenurile cu petrol, pentru că îl acuzase de atacarea 
americanilor cu arme nucleare, iar astea erau doar câteva. Cu 
siguranţă, Lucente avea şi el o listă. Secretarul general, Al- 
Hassani ştia direct de la sursă, era un om foarte ambițios. Mai 
mult, era temperamental şi - cum să spună? —, ocazional, ocolea 
adevărul. Nu avea să fie un parteneriat uşor. 

Dar nu se îndoia că acela era momentul potrivit, iar el avea 
atuurile. O nouă ordine mondială nu putea fi concepută fără 
Babilon şi petrolul lui. Şi nici nu se putea realiza dacă în Orientul 
Mijlociu era un continuu haos şi o nesfârşită vărsare de sânge. 
Dacă Lucente chiar voia puterea globală fără precedent pe care i- 
o propunea - şi la care Al-Hassani era sigur că se gândise -, 
trebuia să atace repede. 


32 


11:10 p.m., ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


Preşedintele Oaks era surprins să îl vadă pe Briggs. 

Ultimul lucru pe care îl auzise era că şeful NORAD fusese dus la 
urgenţă, după ce, aparent, făcuse un atac de cord. Din fericire 
pentru amândoi, nu fusese chiar un atac de cord, ci doar o 
cădere bruscă a tensiunii, generată de stres şi de faptul că, în tot 
haosul creat, Briggs uitase să îşi ia medicamentele. 

Când îl întrebă cum se simte, Briggs îi risipi îngrijorarea şi îi 
spuse că era sub supraveghere medicală. Era din nou pe picioare 
şi insista că se simte bine. Preşedintele nu avea chef să se 
contrazică. Avea nevoie de el şi era mulţumit că trăieşte. Erau 
prea multe de făcut şi aveau prea puţin timp. 

Cei doi bărbaţi intrară imediat într-o sală de conferinţe sigură, 
cunoscută sub numele de „Tancul“, care fu repede izolată de 
agenţii Serviciilor Secrete. Li se alăturară, la videoconferinţă, 
secretarul Apărării, Burt Trainor, care ajunsese la Raven Rock, şi 
secretarul Homeland Security, Lee James, aflat acum în Mount 
Weather, într-un buncăr de comunicaţii, la douăzeci şi cinci de 
metri sub pământ. 

— Unde sunt şefii Statului Major? întrebă preşedintele. 

— Îmi pare rău că trebuie să vă aduc la cunoştinţă, dar sunt 
morţi, domnule, zise Trainor direct. 

— Toţi? făcu Oaks, şocat. 

— Da, domnule, mă tem că da. 

Preşedintele păru ca lovit de trăsnet. 

— Dar cei din Congres? 

— Ni s-a confirmat că purtătorul de cuvânt al Casei Albe era în 
Manhattan în momentul atacurilor, interveni James. L-am trecut 
pe lista cu cei dispăruţi şi presupuşi morţi. Liderul majorităţii din 
Senat era la nunta fiicei lui, în D.C., şi a fost ucis. 

Până acum, am reuşit să dăm doar de vreo doisprezece 
oameni de la Casa Albă şi de cinci membri ai Senatului. Dar 
continuăm să căutăm. 

— Şi cei pe care i-aţi găsit? întrebă preşedintele. 


— Toţi sunt democrați, cei mai mulţi din Midwest, domnule. V- 
am trimis numele lor. 

Preşedintele luă o hârtie pe care scria mare CONFIDENŢIAL şi 
aruncă o privire pe listă. Aproape toţi erau membri relativ noi. 
Niciunul nu era membru al vreunui comitet. Niciunul în 
comitetele de politică externă sau de control al Armatei. Cum să 
refacă guvernul cu atât? 

— Unde sunt acum? 

— Toţi au fost găsiţi şi duşi la adăpost de forţele locale ale 
Gărzii Naţionale, îl asigură Briggs. Chiar acum sunt transportaţi 
spre Mount Weather. Vom continua să îi aducem şi pe alţii, pe 
măsură ce îi găsim, după care ne vom gândi la un loc mai 
confortabil. 

— Nu confortul lor mă preocupă, generale, îl repezi 
preşedintele. Siguranţa lor mă preocupă şi accesul la comunicaţii 
sigure. 

— Da, domnule, lucrăm la asta. 

— Bine. Cum stăm cu vânarea vaselor de pe care au fost 
lansate rachetele? 

— Marina şi forţele aeriene au scufundat trei cargoboturi până 
acum, domnule preşedinte, zise secretarul Apărării. Mi s-a 
transmis că tocmai a fost identificat al patrulea vas, lângă coasta 
din Long Island. Suntem convinşi că este cel de pe care s-a lansat 
atacul asupra Manhattanului. Ar trebui să fie pe fundul 
Atlanticului până terminăm noi aici, domnule. 

— Ce o să faceţi cu rachetele şi cu încărcătura nucleară care ar 
putea fi pe acele vase? 

— Avem echipe de căutare şi salvare care se îndreaptă spre 
cele patru locuri, domnule. O să vă ţin la curent, pe măsură ce 
aflu şi eu mai multe. 

Oaks aprobă din cap şi i se adresă secretarului James: 

— Câţi morţi şi răniţi sunt până acum? 

— Este imposibil de apreciat deocamdată, domnule preşedinte. 

— Când vom şti? 

— Sincer, domnule, ar fi nevoie de zile, chiar săptămâni. 

N-avea cum să recunoască, dar nu voia să ştie. Era prea 
îngrozitor, prea deprimant. Numai că, fiind liderul naţiunii, 
trebuia să întrebe, aşa că îi dădu lui James un termen de 
patruzeci şi opt de ore să pregătească un raport preliminar. 

Marea întrebare însă i-o adresă secretarului Trainor. 


— Cine a făcut asta, Burt, şi cât de repede putem riposta? 

Observă că Trainor ezita. 

— Domnule preşedinte, încă nu sunt pregătit să vă dau un 
răspuns. 

Oaks anticipase, dar, la fel ca şi în cazul numărului victimelor, 
trebuia să întrebe. 

— Când vom şti ceva concret? insistă el. 

— Probabil o să dureze o vreme, domnule. Incercăm să săpăm 
printre informaţii, dar merge greu. După cum ştiţi, Serviciul de 
Informaţii al Apărării a fost distrus. Langley a fost distrus. Sediul 
Agenţiei de Securitate Naţională din Fort Meade a fost evacuat 
din cauza vântului puternic, care aducea cantităţi mari de 
radiaţii. Încercăm să ne descurcăm cu imaginile prin satelit şi cu 
interceptările electronice. Ideea e însă că toţi analiştii noştri de 
top sunt morţi, la fel cei mai mulţi dintre translatori. 

— Asta nu e bine, domnule secretar, replică Oaks. Eu am 
obligaţia constituţională să apăr această ţară şi n-o pot face dacă 
nu am idee cine ne-a atacat. 

— Credeţi-mă, domnule preşedinte, înţeleg gravitatea situaţiei. 
Dar nu cred că vreţi să facem speculaţii fără să avem informaţii 
solide, iar asta va dura. : 

— Trebuie să aveţi ceva, insistă el. Incepeţi cu China. 

Trainor scană rapid un teanc din rapoartele pe care le avea în 
faţă, dar nu păru să găsească mare lucru. 

— Zhao e îngrijorat, fără îndoială, improviză el. Conferinţa lui 
de presă a fost una neaşteptată, dar mesajul lui a fost destul de 
clar. Ei cred că noi suntem convinşi că ei au făcut-o şi, ca urmare, 
Beijingul îşi mobilizează toate forţele militare pe care le are. 

— Chiar şi forţele militare strategice? 

— Mă tem că da, domnule. 

— Toată activitatea asta militară agresivă îi face să pară 
vinovaţi, observă Oaks. 

— Ei spun că sunt doar prevăzători, zise Trainor precaut. 

— Doar dacă nu cumva sunt vinovaţi. Sunt? 

— Încă nu ştiu, domnule preşedinte. Pur şi simplu, e prea 
curând să ne putem pronunţa. 

Trainor îi explică faptul că, în ultimele câteva zile, Marina 
descoperise cinci submarine nucleare chinezeşti apropiindu-se 
neobişnuit de mult de coasta americană a Pacificului. Alte trei 
fuseseră observate suspect de aproape de Maine, New York şi 


Florida. Un altul stătea la graniţa apelor teritoriale americane, în 
Golful Mexic. 

— Există vreo dovadă că submarinele acestea au fost folosite 
la atacuri? 

— Nu, domnule. 

— Atunci ce pune la cale China? 

— Nu ştiu, domnule - cred că doar ne testau capacităţile de 
detectare submarină. În momentul atacurilor, noi aveam în zonă 
mai mult de o duzină de submarine pentru atac rapid din clasa 
Los Angeles, să le contracarăm. 

— Şi unde sunt submarinele chinezeşti acum? 

— S-au retras toate, cu excepţia a două dintre ele, în apele 
adânci ale Atlanticului şi Pacificului, zise secretarul Apărării. 

— Şi celelalte două? 

— Au dat înapoi cu câteva sute de kilometri, dar încă 
patrulează, încet, în susul şi în josul coastei - unul în est şi unul în 
vest. 

— Au rachete la bord? 

— Credem că da, domnule. 

— Nucleare? 

— Da, domnule, răspunse Trainor. Ce mă îngrijorează însă este 
faptul că sunt submarine făcute de ruşi, din clasa Kilo, de tip 636, 
foarte rapide, foarte greu de detectat - nu imposibil, dar greu, 
dacă se hotărăsc să se ascundă de noi. 

Preşedintele încercă să întoarcă informaţia pe toate feţele. 

— Vrei să spui că Beijingul vrea să ştim că sunt acolo? 

— Da, domnule. Se pare că vor să ştim că aşteaptă, gata să 
reacționeze, dacă sunt provocati. 

— Şi cât de mare e pericolul ca orice mişcare să fie greşit 
interpretată? De ambele părţi. 

De data aceasta, Trainor nu ezită nicio clipă. 

— Creşte cu fiecare oră, domnule. 


33 


9:12 a.m. 
Biroul preşedintelui, Babilon, Irak 


— Ce propui tu e foarte riscant, zise Lucente. 

— Poate că da, făcu Al-Hassani. Dar fără risc nu există 
recompensă. 

Secretarul general nu răspunse imediat, dar ăsta era un semn 
bun, se gândea preşedintele. Însemna că nu excludea scenariul 
lui. Într-adevăr, îl ascultase cu atenţie. Cântărea. Era tentat. 

— Teoretic vorbind, de unde propui să începem? vorbi în cele 
din urmă Lucente. 

— Ştii foarte bine, Salvador, rosti Al-Hassani încet. 

— lerusalim? întrebă, cunoscând evident răspunsul. 

— De unde din altă parte? 

— Mustafa, cum să îţi mai explic? spuse oftând. Am mâinile 
legate. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să opresc ridicarea 
Templului, mai lipsea doar să formez o coaliţie internaţională 
care să invadeze Israelul. Nu mai pot face nimic. 

— Şi chiar era ceva rău? interveni brusc strategul politic al 
preşedintelui, Khalid Tariq. 

— Ce anume? 

— Să formezi o coaliţie internaţională care să invadeze Israelul, 
îl lămuri Tariq. 

— Spune-mi că glumeşte, zise Lucente, uitându-se spre Al- 
Hassani. 

— Nu glumeşte. 

— Atunci e nebun, rosti secretarul general râzând. Amândoi 
sunteţi. N-aţi văzut cu ochii voştri ce s-a întâmplat cu ultima 
coaliţie care a încercat să distrugă Israelul? Nimeni în afară de 
tine n-ar avea tupeul să încerce din nou. 

Tariq înjură, în timp ce Al-Hassani îl urmărea. 

— Şi ce? îl repezi consilierul. Voi nu sunteţi pe cale să le daţi 
sioniştilor undă verde să facă ce vor, când vor, fără să suporte 
nicio consecinţă? 

— Mustafa, Khalid, aţi uitat de focul care pică din ceruri asupra 
duşmanilor Israelului? întrebă Lucente neîncrezător. Aţi uitat 


grindina, cutremurul, furtunile? N-aţi văzut totul în direct la Al- 
Jazeera şi CNN şi Al-Hayat? N-aţi observat că au trecut aproape 
unsprezece luni şi israelienii încă îngroapă trupurile duşmanilor 
lor? Şi ştiţi la fel de bine ca mine că ar fi durat şi mai mult dacă 
nu erau toate păsările alea şi toate bestiile care au venit şi au 
mâncat din cadavre. Puteţi vedea aşa ceva şi să mai credeţi că 
veţi convinge lumea să atace din nou Israelul? Atât de devreme? 
Oamenii vă vor crede nebuni. 

— Salvador, Salvador, doar nu crezi cu adevărat că toate alea 
au fost mâna lui Dumnezeu! îl întrerupse Al-Hassani. Nu o să-mi 
spui că tu crezi în superstiţiile alea legate de profeţiile care se 
adeveresc, nu? Haide, spune-mi că eşti mai deştept de atât. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo, la fel cum nici tu nu ştii, zise 
Lucente precaut, cântărindu-şi fiecare cuvânt. Şi, sincer, nici nu 
îmi pasă. Ştiu doar un lucru: nimeni întreg la minte nu va încerca 
să invadeze Israelul în curând. Cu siguranţă. 

Tariq era dezgustat. 

— Adică evreii ar primi ce vor, nu? 

— Nu, răspunse secretarul general, mai hotărât decât se 
aşteptase Al-Hassani. Dar trebuie să fim înţelepţi, domnilor. 
Trebuie să fim subtili. 

— Adică? făcu Tariq. 

— Adică trebuie să aşteptăm momentul potrivit, să le luăm pe 
rând. Nu uita că lumea are nevoie disperată de fiecare picătură 
de petrol israelian, la fel cum are de al vostru. lar lumea are 
nevoie ca preţul petrolului să fie stabil şi să înceapă să scadă, nu 
să continue să crească. Asta înseamnă că lumea vrea pace în 
Orientul Mijlociu, nu un alt război. Nu încă. Nu acum. Aşa că nu 
vă amăgiţi, prietenii mei. Voi credeţi că un război cu Israelul v-ar 
fi de folos şi ar ajuta Uniunea Statelor din Eurasia pe termen 
scurt. Vă scăldaţi în sute de miliarde de petrodolari, iar acest 
oraş pe care l-aţi construit devine foarte repede cel mai puternic 
centru comercial al lumii. Dar pentru noi, pentru ceilalţi, un alt 
război în regiune ar fi un dezastru. Economia americană e 
terminată. Wall Street a dispărut. Cele mai multe bănci mari cu 
sediile în Manhattan au fost şi ele spulberate. Lumea e pe cale să 
intre într-o mare criză. Tu şi eu avem puterea de a stabiliza 
lucrurile. Dar trebuie să cooperăm cu israelienii, nu să ne 
confruntăm cu ei. 

— Nu avem absolut nicio intenţie să cooperăm cu evreii, 


insistă Tariq. Încercăm să construim o nouă naţiune şi, crede-mă, 
Salvador, nimeni nu vrea ca eu să mă port frumos cu sioniştii. Am 
fost umiliţi prea mult timp. Acum, ei construiesc Templul pe locul 
unde au fost pământurile noastre sfinte şi nimeni nu îndrăzneşte 
să mişte un deget să-i oprească, nici măcar tu! 

— Mustafa, Khalid, vă rog, îi opri Lucente, voi nu auziţi ce 
spun? Nu avem de ales. Nu încă, oricum. Uite, ştii că eu sunt de 
acord cu voi. Între noi fie vorba, nu-mi plac evreii mai mult decât 
vă plac vouă. Ascultaţi-mă bine, imediat ce o să pot acţiona 
cumva, nu voi zăbovi. Aveţi cuvântul meu. Dar, dacă vrem să 
facem lucrurile aşa cum trebuie, e nevoie de timp. 

— Cât timp? insistă Tariq. Poporul nostru nu va aştepta la 
infinit. 

— Nici nu va trebui, îl asigură Lucente. Mai întâi însă trebuie să 
câştigăm încrederea israelienilor. Trebuie să-i facem să lase 
garda jos. Uitaţi-vă cât sunt de slabi. Liderii lor politici sunt 
ineficienţi. Ideologia sionistă este terminată. Conducătorii lor 
militari sunt corupți. Liderii diplomatici îşi doresc cu atâta 
disperare să se facă plăcuţi, să fie acceptaţi de restul lumii, că 
sunt dispuşi să renunţe aproape la orice. Dar noi nu trebuie să 
repetăm greşelile prosteşti din trecut. Nu trebuie să ameninţăm 
Israelul cu războiul. Trebuie să-i invităm la pace. Nu trebuie să le 
întoarcem spatele. Trebuie să le întindem mâna. Nu trebuie să-i 
boicotăm. Trebuie să te ducem pe tine şi pe liderii tăi cei mai 
buni la Ierusalim. Trebuie să-i luăm prin surprindere. Trebuie să 
le oferim o înţelegere de pace completă, una cum lumea n-a mai 
văzut până acum. Trebuie să-i momim, să-i facem să aibă 
încredere în noi şi, în tot acest timp, să ne consolidăm puterea şi 
să construim o coaliţie militară mai mare decât au avut vreodată 
ruşii şi iranienii. Apoi, când toate acestea vor fi făcute, la 
momentul potrivit, tu şi eu vom trece la acţiune. Vom pune 
stăpânire pe lerusalim. Şi pe Templu. Poate chiar vom construi 
sediul Naţiunilor Unite acolo, chiar pe Muntele Templului. Dar nu 
acum. Încă nu suntem pregătiţi... 


34 


11:37 p.m., ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


— Domnule preşedinte, pot să vă întreb ceva? Era secretarul 
Homeland Security, Lee James. Preşedintele dădu din cap. 

— Sigur că da. 

— Domnule preşedinte, pe o scară de la unu la zece, zece fiind 
certitudinea absolută că în spatele atacurilor se află China, la cât 
aţi estima situaţia? 

Oaks se gândi câteva clipe. 

— Incă nu sunt sigur - şase sau şapte. De ce? 

— Mă gândeam, continuă James, care ar putea fi intenţiile lui 
Zhao? Adică, el trebuie să ştie că, dacă găsim vreo dovadă că ei 
au fost, o să lansăm un contraatac puternic şi o să-i spulberăm 
de pe faţa pământului. Dar ei vor plăti cu aceeaşi monedă înainte 
ca rachetele noastre să ajungă acolo, nu-i aşa? 

— Posibil. Care e ideea? 

— Ideea e, domnule preşedinte, chiar credem că Zhao şi ai lui 
au tendinţe sinucigaşe? Foame de putere, da. Tiranie, în mod 
sigur. Dar sinucidere? 

— Dar dacă ei nu văd acest gen de atac fiind unul sinucigaş? 
Dacă se bazau pe faptul că noi vom fi decapitaţi şi incapabili să 
reacţionăm? 

— Chiar credeţi că ar încerca aşa ceva, fără să fie provocaţi în 
vreun fel? 

— Ascultă. China îşi doreşte cu disperare să fie o superputere, 
nu-i aşa? 

Secretarii James şi Trainor şi generalul Briggs fuseră de acord. 

— Dacă ei au ajuns la concluzia că a venit timpul? Rusia nu 
mai e. Dacă am dispărea şi noi, ar mai rămâne doar ei, nu? 

— Da, zise Trainor. Dar, domnule preşedinte, eu înclin spre ce 
zicea James. Chinezii au avut o politică foarte clară, de genul nu- 
atacăm-primii, încă de la primul lor test nuclear, din 1964. Nu 
pare plauzibil ca, brusc, să se răzgândească. 

— Eh, Burt, replică preşedintele, ştii la fel de bine ca mine că 
sunt câţiva generali chinezi care, de-a lungiţi anilor, au tot 


ameninţat că vor folosi arme nucleare în conflictul cu Taiwanul, 
nu? 

Din păcate, preşedintele avea dreptate în privinţa asta. În iulie 
2005, generalul-maior Zhu Chenghu, şeful Universităţii de 
Apărare Naţională din China, vorbise despre posibilitatea unui 
conflict armat cu Taiwanul şi avertizase: „Dacă americanii îşi vor 
aduce rachetele şi armele de precizie ghidate prin laser pe 
teritoriul chinezesc, vom fi nevoiţi să răspundem cu arme 
nucleare. Vom fi pregătiţi ca toate oraşele noastre aflate la est 
de Xian să fie distruse. Desigur, americanii vor trebui să se 
pregătească şi ei ca sute de oraşe să fie distruse de chinezi.” 

Capacitatea militară a Chinei crescuse semnificativ din 2005 
încoace. În plus, în ultimele luni, se făcuseră auzite şi ameninţări 
mai dure din partea unor oficiali militari superiori ai lor. Una 
dintre cele mai stridente voci antiamericane era acum cea a 
ministrului Apărării, care era şi prieten apropiat al premierului 
Zhao. 

Totuşi, era posibil ca politica lor să se fi schimbat fără ca vreo 
persoană din guvernul american să observe? Pe de altă parte, de 
ce ar fi anunţat Beijingul o astfel de schimbare? 

* 

Vânzoleala se potolea. 

Teama înlocuia rapid euforia pe care o simţise în ultimele 
câteva ore, iar Caulfield îşi dădu seama că demonii se 
întorseseră. Il vânau din nou, îi spuneau că nu e bun, că locul lui 
nu era lângă preşedinte, îi spuneau că era mai bine să doarmă 
pentru totdeauna şi puneau toate relele pământului în spatele 
lui. 

Se scuză faţă de cei prezenţi la şedinţa cu personalul şi o luă 
spre sala de conferinţe, unde preşedintele se întâlnea cu noul lui 
cabinet de război. 

— Pot să vă ajut, domnule Caulfield? îl întrebă agentul special 
Coelho, aflat la intrarea în sala de conferinţe. 

— Verificam doar dacă preşedintele are nevoie de mine, minţi 
el. 

— Nu mi-a zis nimic, răspunse agentul. 

— Bine. Sunt dincolo, dacă are nevoie de mine. 

Coelho aprobă din cap, iar Caulfield o luă spre un coridor 
lateral. Nu era nimeni. Avea cale liberă, îşi înşfăcă servieta, se 
mişcă repede, fără să atragă atenţia asupra lui, şi se strecură în 


baie. Auzi vocea fratelui său mai mare, Derek, implorându-l să se 
oprească. Dar nu conta. Nu îl asculta. Avea nevoie disperată de 
încă un fum. Şi avea nevoie de el acum. Fratele lui nu înţelegea. 
Niciodată nu înţelesese. Şi nici nu va înţelege vreodată. 

x 


Secretarul Trainor încercă să readucă discuţia la ce îl interesa. 

— Domnule preşedinte, începu el, cu tot respectul, toţi acei 
generali au vorbit despre un scenariu în care deja exista un 
război cu Taiwanul, un război în care noi am interveni. E mai 
degrabă o declaraţie zornăitoare, domnule, nu o ameninţare de 
anihilare a patru oraşe americane, ca să nu mai vorbim de sute. 

— Sincer, ieri aş fi spus la fel, zise preşedintele. Astăzi însă nu 
mai sunt sigur. Câte ţări ar fi putut pune în aplicare o astfel de 
operaţiune? India, Pakistan, Coreea de Nord şi China, nu? 

Trainor aprobă, la fel James şi Briggs. 

— Există vreo dovadă că ar fi implicată India? 

— Nu, domnule, răspunse secretarul Apărării. 

— Islamabadul? 

— Nu. 

— Dar Pyongyang? întrebă preşedintele, referindu-se la 
capitala Coreei de Nord, o ţară descrisă cândva de către unul 
dintre predecesori ca fiind membră a „Axei diavolului”. 

— Nu, din câte ştiu eu, domnule. 

— Deci rămânem fără suspecți, nu-i aşa? observă Oaks. Lee, e 
adevărat că Homeland Security este preocupată de mai mulţi ani 
de faptul că grupurile teroriste au drept complici unele companii 
navale din China? 

James aprobă fără tragere de inimă, iar când preşedintele ceru 
detalii, povesti cum Compania Navală Oceanică a Chinei (CNOC), 
de exemplu, fusese descoperită de House Task Force on 
Terrorism că se prezenta drept „entitate comercială”, când de 
fapt era un „braţ al conducătorilor militari chinezi”, care oferea 
„servicii de logistică şi transport pentru forţele navale şi aeriene 
chineze”. În 1996, îşi aminti el, citând un raport oficial, „agenţii 
vamali americani au confiscat peste două mii de arme de foc 
care fuseseră introduse în Statele Unite cu ajutorul vaselor 
CNOC”. Recent, adăugă el, vasele lor fuseseră prinse introducând 
în ţară ilegal alte arme, droguri şi chiar străini. 

În plus, observă James, se descoperise că „navele CNOC erau 
folosite pentru transportarea materialelor strategice pentru aliaţii 


chinezilor, ca suport al programelor lor strategice - dezvoltarea 
de rachete, arme nucleare, arme chimice şi biologice”. Ca şi cum 
n-ar fi fost de ajuns, „CNOC nu doar transporta încărcături 
militare şi strategice din China şi Coreea de Nord către ţări 
precum Pakistan, Iran şi Siria, ci şi produse strategice şi 
materiale ilegale luate din Europa Occidentală, mascând 
destinaţia lor finală”. 

— Ba chiar au încercat să cumpere portul Long Beach în anii 
'90, nu-i aşa? zise preşedintele. 

— De fapt, au încercat să-l închirieze, domnule, dar da. 

— Când a fost asta? 

— Prin 1996-1997, domnule preşedinte. 

— lar Clinton a susţinut ideea, parcă. 

— La început, da, domnule, explică James. Dar, ca să fiu sincer, 
după ce s-au aflat mai multe despre ce făceau companiile navale 
chineze, despre faptul că susțineau grupări teroriste, Congresul a 
instituit o lege care prevenea închirierea. 

— Clinton a semnat-o? 

— Da, domnule. 

Oaks făcu o pauză scurtă, apoi continuă. 

— Uite ce e, ştim amândoi că, în decursul a câteva zeci de ani, 
China a devenit o prezenţă periculoasă pentru Statele Unite. Ei 
lucrează din greu să devină o putere militară mondială. Au furat 
schiţe secrete de la cel puţin şapte dintre ultimele noastre 
focoase termonucleare. Au furat schiţele bombei noastre cu 
neutroni. Au fost prinşi furând alte informaţii secrete despre 
sistemele nucleare americane din toate laboratoarele noastre - 
Los Alamos, Sandia, Lawrence Livermore, Oak Ridge şi aşa mai 
departe. Şi-au folosit navele comerciale ca să introducă în 
America arme. Şi-au îndreptat retorica înspre noi. Apoi, vara 
trecută, desigur, am fost de acord cu acel pact militar cu 
Taiwanul. CIA m-a avertizat la timp că înţelegerea putea avea un 
efect nedorit. Din câte îmi amintesc, chiar şi tu ai fost cam 
îngrijorat, Burt. 

Trainor aprobă din cap. 

— Apoi, acum trei luni, Danny Tracker, de la CIA, m-a avertizat 
în legătură cu o clică de generali care lua proporţii în interiorul 
forţelor aeriene chineze şi care susţinea că Beijingul trebuie să se 
ridice împotriva Taipeiului înainte ca respectivele sisteme 
militare să fie livrate şi instalate. Când e programat să ajungă în 


Taipei primul transport? 

— Luna viitoare, domnule preşedinte, admise secretarul 
Apărării. 

— Ce vreau să spun, continuă Oaks. Dacă Beijingul a ajuns la 
concluzia că nu mai au timp şi că trebuie să atace Taiwanul acum 
sau îl vor pierde pentru totdeauna? 

In încăpere se lăsă liniştea, în timp ce toţi înțelegeau 
amploarea scenariului la care se gândea noul lor comandant-şef. 

— Burt, câte arme nucleare are China? 

— Potrivit ultimelor informaţii, le-aş aproxima la patru sute, 
domnule preşedinte. Cam două sute cincizeci sunt încărcături 
strategice pentru rachetele  intercontinentale. Alte o sută 
cincizeci sunt arme nucleare tactice, cu rază scurtă şi medie de 
acţiune. 

— Asemenea celor care ne-au lovit pe noi? 

— Teoretic, da, domnule preşedinte. Ultima estimare a CIA, 
făcută în urmă cu şase luni, număra cam o sută cincizeci-două 
sute de arme nucleare ale Chinei îndreptate spre Statele Unite. 

— Cam jumătate din armele nucleare pe care le au? 

— Da, domnule, zise Trainor. 

Preşedintele se uită pe notițele lui. 

— Ce a zis Mao? „Fiecare comunist trebuie să înţeleagă 
adevărul: puterea politică creşte pe un butoi cu pulbere.” 

Din nou se lăsă liniştea. 

— Aveţi douăzeci şi patru de ore, domnilor, concluzionă 
preşedintele. Până mâine la ora asta vreau un plan detaliat 
pentru o ripostă nucleară împotriva Chinei. Nu pot să vă spun 
dacă o să-l folosesc, dar ştiu un lucru: cineva o să plătească 
pentru toate astea. Curând. 


35 


8:58 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Telefonul lui Bennett începu să sune din nou. De data asta nu 
avea nicio îndoială în privinţa apelantului. Respiră adânc şi, după 
patru apeluri, răspunse. 

— Da? Aici Jon. 

— Aşteptai telefonul meu, se auzi vocea distorsionată de la 
celălalt capăt. 

— Mi-ai zis că se va întâmpla ceva teribil. 

— Acum ştii că spun adevărul. 

— Nu puteai şti despre acele atacuri decât dacă eşti implicat, îl 
provocă Bennett. 

— Nu am nicio legătură cu ele, îl contrazise vocea. Nu direct. 

— Chiar te aştepţi să te cred? E evident că ştii cine e în spatele 
lor. Ştiai ce pun la cale. Ştiai cât de urât va fi. Ştiai când se va 
întâmpla. Ştiai cum să dai de... A mine. Şi nu mi-ai dat timp să 
avertizez pe nimeni. În ce mă priveşte, asta te face părtaş la 
conspirație şi la comiterea de genocid. 

— Ştiu cine sunt cei responsabili, recunoscu vocea. Şi, da, ştiu 
de ce sunt capabili. Dar au mers prea departe. Nu asta ne-am 
înţeles când m-am alăturat lor. Ce pun ei la cale e de neimaginat. 
Milioane de morţi. Zeci de milioane. Crede-mă, domnule Bennett, 
ăsta abia dacă a fost aperitivul. Nu vrei să guşti felul principal. 

— Mai exact? 

— Cooperează şi o să afli. Dar nu încă. 

— De ce aş coopera cu voi? Tocmai aţi anihilat milioane de 
oameni, poate mai mult. 

— Câţi mai vrei să vezi morţi? 

— Dacă într-adevăr vrei să opreşti următoarele atacuri, fă-o, 
ripostă Bennett. Sună armata americană. Povesteşte-le totul. Nu 
înţeleg de ce mă implici pe mine. Eu am ieşit din joc. Aia nu mai 
e lumea mea, iar voi i-aţi ucis pe toţi cei pe care îi cunoşteam în 
guvernul american. 

— Nu pe toţi. 

— Pe toţi, repetă Bennett. 


— Nu e adevărat, ştii doar. Îl cunoşti pe noul preşedinte. Îi 
cunoşti de ani buni. 

Bennett se încordă imediat. Se întoarse şi scană feţele de pe 
aleea din faţa cortului. Îl urmărea cineva? Ştia că tocmai vorbise 
cu preşedintele? Cum? Nu era posibil. Sau era? 

— Niciodată n-am fost prea apropiaţi, replică el, încercând să 
nu mintă. 

— Dar suficient de apropiaţi pentru scopurile mele. 

— Care sunt alea? întrebă, simțind cum îi creşte pulsul. 
Niciodată nu-mi răspunzi la întrebări. Dacă vorbeşti serios, de ce 
nu ai oprit atacurile alea? De ce nu le opreşti pe următoarele? De 
ce mă implici pe mine? 

— N-am avut cum să opresc atacurile, insistă vocea, care trăda 
o mică urmă de emoție. Şi adevărul e că nu le pot opri nici pe 
următoarele. Nu singur, oricum. Am nevoie de ajutor, de asta 
vorbesc cu tine. 

Cei doi tăcură un moment, timp în care se testau unul pe 
celălalt. 

— Mă crezi? întrebă vocea, într-un final. 

— Cred că ştiai de atacuri, rosti Bennett cu precauţie. Mai mult 
nu m-am lămurit. 

— Nu asta am întrebat. 

— De unde să ştiu că îmi spui adevărul? 

— Nu ai cum. Va trebui să ai încredere în mine. 

— Nu ştiu dacă pot. 

— E singura ta speranţă să salvezi milioane de vieţi. 

— Nu mi-ai dat niciun fel de dovadă. 

— Uite ce e, domnule Bennett, i-o tăie vocea, eşti de acord sau 
nu. Nu eşti în poziţia de a negocia. 

— Nu încerc să negociez. Dar trebuie să ştiu ce mi se cere să 
fac, să văd dacă pot. 

— Dacă nu puteai, nu pierdeam vremea sunându-te. 

— Şi ce vrei? 

— Cinci milioane de dolari şi şaptezeci şi două de ore din viaţa 
ta. 

— Cum? Despre ce tot vorbeşti? 

— Este foarte simplu, domnule Bennett. Îţi voi trimite prin e- 
mail un număr de cont din Elveţia. Vei vira banii azi. Apoi te vei 
urca într-un avion spre Bangkok. Singur. Dacă banii ajung şi mă 
conving că eşti singur, oamenii mei te vor aştepta la aeroport. Te 


vor aduce la mine şi îţi voi explica ce trebuie să faci. Dacă nu eşti 
singur sau dacă mi se pare că lucrezi cu încă cineva... 

— Atunci ce? 

— Atunci o să păstrez banii, iar oamenii vor muri. 

Lui Benett nu-i venea să creadă. 

— Vrei să plătesc pentru privilegiul de a-mi risca viaţa ca să te 
ajut? 

— Domnule Bennett, cinci milioane de dolari reprezintă un preţ 
mic pentru salvarea a cincizeci de milioane de vieţi, nu crezi? 

Bennett trase aer în piept. Cincizeci de milioane de oameni? 
Părea de neimaginat. Mai bine zis, părea înainte de toate astea. 

— Dă-mi cinci milioane de dolari şi îţi spun tot ce ştiu. 

— Dacă e aşa urgent, de ce nu îmi spui acum? 

— Facem cum vreau eu sau deloc. Uite ce e, îţi voi da tot - o 
listă cu cei implicaţi, care sunt motivele lor, unde au baza şi ce 
planuri mai au. Dar nu la telefon. Tu şi soţia ta trebuie să veniţi la 
mine, să ne întâlnim faţă în faţă. Veniţi la Bangkok. Oamenii mei 
vă vor găsi. Şi vă vor aduce la mine. Atunci vom sta de vorbă. 
Asta e înţelegerea. Fără discuţii. Este o propunere simplă, 
domnule Bennett: salvează lumea sau suportă consecinţele. Eşti 
de acord sau nu? 

Bennett respiră adânc din nou. 

— A apărut o complicaţie de la ultimul tău telefon, rosti el 
precaut. 

Urmă o pauză lungă la celălalt capăt. 

— Ce fel de complicaţie? 

— M-a sunat preşedintele. 

— Care? 

— Preşedintele Statelor Unite. 

— Oaks? întrebă vocea, în mod clar, surprinsă. 

— Da, zise Bennett, încercând să explice asta fără să 
înrăutăţească lucrurile. 

— De ce? Ce voia? 

— Incearcă să-şi refacă guvernul şi vrea să îl ajut. 

— Credeam că ai ieşit din joc. Aşa mi-ai spus mai devreme. 

— leşisem. 

— Şi acum? 

— Totul s-a schimbat - voi aţi schimbat totul. Ar trebui să plec 
spre Statele Unite în două ore, să mă întâlnesc cu preşedintele. 

— Unde? 


— Habar n-am. 

— Cu ce o să pleci? Toate zborurile spre şi dinspre Statele 
Unite sunt anulate. 

— Nu ştiu - rezolvă ei cumva. Asta e tot ce pot zice. Dar dacă 
tu chiar vrei să ajuţi şi să opreşti aceste atacuri, uită de bani. 
Spune-mi ce ştii. O să discut cu preşedintele. II voi convinge să 
acţioneze. Poate că aş reuşi să ajung la o înţelegere cu el şi în ce 
te priveşte. Imunitate. Protecţia martorilor. Ce părere ai? 

Vocea izbucni în râs. 

— Las-o baltă, domnule Bennett. Acum vreau cincizeci de 
milioane. 

— Ce? De ce? 

— Cincizeci de milioane de dolari, viraţi în contul meu azi, 
replică vocea. lar tu şi Erin în avion spre Bangkok - sau nu 
primeşti nimic. 


36 


9:06 a.m. 
O tabără de refugiaţi din Iordania 


Timp de aproape un minut, Bennett nu spuse nimic. 

— O să vorbesc cu preşedintele despre bani, rosti în cele din 
urmă. Am îndoieli că îţi va da atât de mult. Dar Bangkok iese din 
discuţie. 

— Ţi-am zis, Bennett, nu e ceva negociabil. Tu şi Erin veniţi la 
Bangkok şi gata. 

— Nu vin la Bangkok. Nici Erin. Nici nu se pune problema. 

— Eşti nebun? strigă vocea. Nu înţelegi ce se va întâmpla dacă 
nu veniţi? 

— Nu putem, spuse el ferm. 

Îi povesti, pe scurt, că are o soţie bolnavă, un copil pe drum, o 
naţiune în doliu şi un preşedinte care îi cere ajutorul. 

— O să fac tot ce pot să-ţi obţin banii, dar numai dacă îmi 
trimiţi prin e-mail tot ce ştii. Dacă, într-adevăr, regreţi ce s-a 
întâmplat, dacă tu chiar îţi doreşti să salvezi nişte vieţi, o să faci 
aşa. Asta e înţelegerea. E tot ce-mi stă în putinţă. 

— Nu mă interesează problemele tale, domnule Bennett, se 
auzi vocea, spumegând. Le am şi eu pe ale mele. Te mai sun o 
dată peste exact douăzeci şi patru de ore. Fie îmi virezi cele 
cincizeci de milioane de dolari şi eşti cu soţia pe aeroportul din 
Bangkok, şi astfel câştigi şansa de a salva lumea, fie înţelegerea 
cade. Vei condamna cincizeci de milioane de oameni la moarte. 
Şi vei fi singurul vinovat. E alegerea ta, domnule Bennett. Fă o 
alegere înţeleaptă. 

Legătura se întrerupse brusc. 

Inima îi bătea nebuneşte. Era sigur că, oricine o fi fost omul cu 
care vorbise, nu glumea deloc. Işi şterse fruntea, luă o gură de 
apă şi se rugă ca planul lui să funcţioneze. 

Intră în cort şi formă repede un număr din Europa, care îi făcu 
legătura, printr-un cablu cu fibră optică sigur, cu Centrul de 
Comunicaţii de la Raven Rock, cel mai bine ascuns buncăr al 
Pentagonului, aflat în munţii Catoctin, aproape de graniţa dintre 
Maryland şi Pennsylvania. Odată făcută legătura, obţinu un ton 


repetat. Apoi introduse codul din nouă cifre care îi făcu legătura 
imediat cu un colonel care lucra direct cu secretarul Apărării, 
Burt Trainor. 

— Domnule Bennett, aşteptam telefonul dumneavoastră, zise 
colonelul. 

— A mers? întrebă el repede. Aţi reuşit să îl localizaţi? 

— Staţi puţin, domnule. Aflu într-o clipă. 

Bennett se învârtea prin cort. 

Ştia că îşi asumase un risc enorm. Dar era sigur că procedase 
corect. La câteva minute după ce preşedintele Oaks închisese, un 
consilier principal al secretarului Apărării îl sunase ca să 
stabilească detaliile plecării lor din lordania. În timp ce nori- 
ciupercă se înălţau din patru oraşe americane, Bennett nu 
ezitase să spună ce se întâmplase. La urma urmei, dacă era de 
acord să îl ajute pe preşedinte, trebuia să fie complet sincer cu 
cei din jurul lui. 

Colonelul fusese imediat intrigat. Se oferise să urmărească 
fiecare apel pe care îl primea Bennett. Până atunci, el crezuse că 
telefoanele conectate prin satelit nu pot fi urmărite. Se pare că 
nu era chiar aşa. Nu avea nici cea mai mică idee despre 
tehnologia implicată. Ştia doar ce-i ceruse colonelul să facă: 
imediat ce îl contactează misteriosul individ, să sune la postul de 
comandă militar pe care i-l indicase şi să aştepte instrucţiuni. 

Bennett se opri. 

Încă aştepta, dar ştia că trebuia să se apuce de împachetat cât 
de repede, deoarece era clar că, într-un fel sau altul, vor pleca în 
curând. Trase geamantanele mari de sub paturile de campanie 
pe care le folosiseră şi începu să pună în ele hainele şi 
cosmeticele. Apoi luă Bibliile, jurnalele, iPodurile şi încărcătoarele 
şi le puse în geanta lui mare din piele. 

Îşi porni laptopul, îi îndreptă antena spre sud şi se conectă la 
internet prin satelit. O clipă mai târziu, îşi deschidea e-mailurile, 
pentru prima dată în câteva săptămâni - trei sute nouăsprezece 
şi încă veneau. 

Bennett se uită pe listă. Cel puţin o duzină de la mama lui, dar 
niciunul dintre ele nu era din ultimele zile. Niciunul nu îi era de 
folos ca să dea de ea. Aşa că vor aştepta. Două erau de la Chuck 
Murray, fostul secretar de presă al lui MacPherson. Se uită pe ele 
repede. Murray lucra la o carte despre administraţie şi încerca să 
dea de el ca să îi confirme diverse detalii. Toate e-mailurile erau 


irelevante, constată el. Se întreba dacă expeditorul lor 
supravieţuise atacurilor şi rosti o rugăciune pentru el şi sufletul 
lui, pentru orice eventualitate. 

Un e-mail de la Dmitri Galishnikov îi atrase atenţia. Magnatul 
de la Medexco voia să ştie unde naiba sunt el şi Erin şi când pot 
veni la lerusalim să ia cina cu el. Bennett îşi propuse să nu uite 
să-l sune după ce avea să ajungă în State. Nu se mai văzuseră şi 
nu-şi mai vorbiseră din ianuarie. Era timpul să reia legătura cu el. 

Evreul rus era inginer petrolist şi devenise cel mai drag prieten 
al lui Bennett încă de când lucra pe Wall Street. Adevărul era că 
Galishnikov fusese un om dat dracului, până când ceva Îl 
schimbase radical. Era bogat. Avea putere. Avea aproape tot ce 
îşi dorea. _ 

Dar nu chiar tot. Il voia pe Yeshua HaMashiach, Mesia Isus. 

Pe atunci, şi Bennett se îndrepta spre iad. Dar acum, prin mila 
lui Dumnezeu, clădise o relaţie personală cu Isus. Mai mult de un 
milion de evrei Îl găsiseră şi ei şi înfiinţaseră mai mult de zece mii 
de congregaţii mesianice evreieşti de când cu conflagraţia. De ce 
nu putea găsi şi Dmitri acea speranţă şi iertare care să-l îndrume 
spre înţelegerea cu Yeshua? 

Se gândi imediat la cuvintele lui Isus către Matei, din capitolul 
16: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de 
sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea 
să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa 
pentru Mine, o va câştiga. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată 
lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” 

Nu mulţi oameni de pe planetă câştigaseră întreaga lume la fel 
de repede ca Dmitri Galishnikov. Dar sufletul lui era în pericol. Şi 
nu mai avea timp. lar inima lui Bennett se rugă pentru el şi 
pentru familia lui. Se rugă ca Domnul să aibă milă de el. Se rugă 
la Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi lacov să-şi pogoare dragostea 
asupra lui şi să-i deschidă ochii, astfel încât să vadă, să înţeleagă 
şi să îl iubească pe Isus, aşa cum făcuse şi Bennett. Da, îl costase 
mult. Da, îl putea costa şi pe el chiar mai mult. Dar ce comoară 
câştigase şi ce comoară îl aştepta pe Galishnikov. 

Când deschise ochii, văzu un e-mail de la Natasha Barak. 
VEŞTI BUNE! Încă aşteptând la telefon, deschise mesajul şi îl citi 
repede. 


„Bună, Jon şi Erin, eu sunt. 


Sper că o duceti bine. Mă rog pentru voi în fiecare zi. 
De câteva ori pe zi. Aş vrea să ştiu unde vă găsiți. Mi-ar 
plăcea să vă sun. 

Mi-e foarte dor de voi. Dar am nişte veşti bune! O 
mai ţineţi minte pe verişoara mea? Miriam Gozol. 
Vicepreşedinte la Medexco. 

Am stat la ea, în Tiberias, când am fost după Sulul de 
Cupru. În ultima seară s-a rugat cu mine! A devenit un 
discipol al lui Isus! 

Are atâtea întrebări! Am citit Biblia împreună. 
Domnul mi-a oferit răspunsuri chiar prin Cuvintele Lui. 
A fost atât de bine. Te rog, sună-mă. Sper să primeşti 
mesajul acesta. Vreau să-ți mulțumesc pentru că mi-ai 
binecuvântat familia. 

Nu o să te pot răsplăti niciodată! 

Cu dragoste de Isus, Natasha!” 


Lui Bennett i se puse un nod în gât. Erin se rugase atât de mult 
pentru Natasha Barak şi îi scrisese regulat, deşi nu-i dezvăluise 
niciodată unde se aflau ea şi Jon. Abia aştepta să îi citească şi ei 
acest e-mail. 

Abia aştepta să afle şi ea cât de mult crescuse tânăra ei 
adeptă. 

Dar fu surprins când consilierul secretarului Apărării apăru 
brusc pe linie. 

— Domnule Bennett, avem nişte informaţii. Unele bune. Altele 
nu prea. 

— Treci la subiect, colonele, îl zori el. L-aţi găsit sau nu? 


37 


12:29 a.m., ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


— Domnul secretar James? 

— La telefon. 

— Aici Palatul de Cristal. Rămâneţi, vă rog, să vorbiţi cu 
POTUS. 

— Da, doamnă. 

Urmă o pauză lungă, apoi un fâşâit de paraziți, după care 
preşedintele apăsă pe butonul microfonului de pe masa de 
conferinţe din faţa lui. 

— Lee, tu eşti? întrebă el, cu o voce precipitată. 

— Da, domnule, zise secretarul Homeland Security. Cu ce vă 
pot fi de folos, domnule? 

Preşedintele măsura cu pasul sala de conferinţe din Centrul de 
operaţiuni al NORAD, în timp ce Bobby Caulfield se pregătea să 
ia notițe, iar judecătoarea Sharon Summers lucra pe laptop, tasta 
la un memorandum adresat preşedintelui, despre o posibilă 
restructurare a Curţii Supreme. În nerăbdarea lui, preşedintele 
abia observă ochii înroşiţi ai lui Caulfield şi nervozitatea din 
piciorul lui stâng. 

— Lee, am impresia că nu prea eşti de acord cu ceea ce am de 
gând în privinţa Chinei. 

O pauză scurtă, apoi secretarul răspunse: 

— Sincer, domnule preşedinte, nu pot spune că greşiţi. Dar nici 
nu sunt sigur că e bine şi nu îndrăznesc să mă gândesc la 
consecinţele unui război nuclear cu Beijingul. 

— Nici eu. Şi apreciez faptul că ridici problema asta. E un 
aspect important şi trebuie discutat. 

— Şi mai e ceva. 

— Sunt sigur, de asta te-am şi sunat, zise Oaks. Ţara are 
nevoie de un vicepreşedinte, Lee, la fel şi eu. Am nevoie de 
cineva pe care îl cunosc. Cineva în care am încredere. Cineva pe 
care să pot conta că îmi dă sfaturi înțelepte, chiar şi atunci când 
nu îi e uşor să o facă. Şi ferească Dumnezeu să mi se întâmple 
ceva... Lasă-mă să-ţi citesc ceva. 


Se întoarse spre judecătoarea Summers, care îi întinse un 
exemplar din Constituţie. Incepu să citească un pasaj pe care ea 
îl subliniase. 

— În cazul destituirii preşedintelui sau a morţii lui, a demisiei 
sau a incapacității de a-şi exercita funcţia şi de a-şi îndeplini 
datoria, toate îndatoririle lui vor fi delegate unui vicepreşedinte, 
citi din Articolul II, Secţiunea 1, Clauza 6, iar Congresul are 
dreptul, prin împuternicire legală, în caz de destituire, moarte, 
demisie sau incapacitate, atât în cazul preşedintelui, cât şi al 
vicepreşedintelui, să numească un funcţionar care va prelua 
atribuţiile în cauză, până când incapacitatea este ridicată sau 
este ales un preşedinte. 

Oaks făcu o pauză. 

— Într-un fel sau altul, continuă el, Statele Unite vor intra în 
război în următoarele câteva zile. Deja suntem în război, de fapt. 
Doar că nu ştim cu cine. Dar, oricum, avem nevoie de un 
vicepreşedinte. Avem nevoie de o ierarhie clară, de o linie de 
succesiune clară şi încerc să îmi dau seama cum să facem asta 
într-un timp atât de scurt. 

Preşedintele îi ceru lui James să-şi deschidă pe laptop 
Amendamentul 25, pe care i-l trimisese judecătoarea Summers 
prin e-mail. O clipă mai târziu, secretarul Homeland Security 
avea în faţă textul - ratificat în 10 februarie 1967. Cei doi bărbaţi 
îl citiră cu atenţie, rând cu rând, în timp ce Caulfield şi Summers 
îi urmăreau. 


Secțiunea 1. În cazul demiterii preşedintelui sau în 
caz de deces sau demisie, vicepreşedintele devine 
preşedinte. 


— Acum, zise Oaks, doamna judecătoare Summers spune că 
funcţionăm oarecum la limita Constituţiei. 

— E periculos, domnule preşedinte, răspunse James. Oricând, 
dar mai ales acum. 

— Sunt de acord, Lee. 

Continuă cu o altă secţiune din amendament. 


Secțiunea 2. De câte ori locul vicepreşedintelui 
rămâne vacant, preşedintele va  nominaliza un 
vicepreşedinte care va fi confirmat prin votul majorității 
Congresului. 


— E o exprimare destul de clară, domnule, vorbi James. 

— Aşa este, îl aprobă Oaks. Şi ăsta e adevăratul motiv pentru 
care te-am sunat. Vreau să te nominalizez ca vicepreşedinte. 
Problema este că nu avem Congres, aşa că nu ştiu cine va 
confirma nominalizarea. 

— Dumnezeule. Sunt profund onorat, domnule preşedinte, 
dar... 

Urmă o pauză lungă şi neplăcută. 

— Dar ce? întrebă preşedintele într-un final, fără chef de 
dispute. 

— Ei bine, domnule, cu tot respectul, pe lângă problema 
constituţională pe care aţi ridicat-o - care este serioasă, recunosc 
-, nu ştiu dacă în clipa asta națiunea are nevoie ca un secretar al 
Homeland Security care a dat greş să fie promovat. 

— Şi pe cine sugerezi să promovez, în schimb? Pe ratatul 
secretar al Apărării? replică preşedintele. Sau poate că ar trebui 
să îl aduc din mormânt pe ratatul director al CIA? Sau al FBI? Sau 
pe ratatul secretar de stat? Sau pe ratatul director al Serviciilor 
Secrete? 

— Domnule, spun doar că... 

Dar preşedintele i-o tăie scurt. 

— Ştiu ce spui, Lee. Dar am nevoie de un vicepreşedinte - azi. 
Nu mâine. Nu săptămâna viitoare. Nu luna viitoare. Miza e prea 
mare. După cum arată lucrurile acum, ar dura efectiv săptămâni 
până să aflăm cine din Congres mai trăieşte sau e suficient de 
sănătos pentru a reveni la treabă. E o nebunie. Pur şi simplu nu 
avem la dispoziţie atâta timp. Şi dacă eu păţesc ceva? Dacă fac 
un atac de cord sau un cine ştie mai ce în următoarele zile sau 
săptămâni? Având în vedere trecutul meu medical, orice e 
posibil, nu? Numai că, uită-te la secţiunile 3 şi 4 şi lămureşte-mă 
cum să facem. 

Continuară să se uite pe text, absorbiți. 

— Domnule preşedinte, observă James, în cele din urmă, dacă 
înţeleg bine, şi cred că aşa e, toate acele linii de succesiune 
provizorii țin de prezenţa unui vicepreşedinte validat 
constituţional, pe care noi nu îl putem avea, pentru că nu avem 
un Congres. 

— Exact, Lee, dar eu merg înainte, oricum. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 


— Judecătoarea Summers şi cu mine am discutat asta în 
detaliu, explică Oaks. Dânsa a fost de acord că trebuie să ne 
mişcăm repede şi hotărât, pentru a proteja ierarhia şi linia de 
succesiune. Aşadar, în prezenţa judecătorului, te nominalizez ca 
vicepreşedinte al Statelor Unite. Transmit Congresului o scrisoare 
în absenţă şi vei fi învestit în funcţie de un judecător federal din 
Philadelphia. Deja e în drum spre Mount Weather. Ar trebui să fie 
acolo cam într-o oră. Apoi o să îţi încredinţez portofoliile 
Secretariatului de stat, Trezoreriei şi cel al Homeland Security. 
Avem multe de făcut şi nu reuşesc singur. Contez pe ajutorul 
tău? 

— Sigur că da, domnule preşedinte. Dar vă întreb din nou: date 
fiind circumstanţele, sunteţi sigur că totul va fi legal? 

— Ca să fiu absolut sincer, Lee, în clipa asta, nu sunt sigur de 
nimic. 

* 

Nici iadul nu e aşa de mânios ca o femeie respinsă. 

lar Indira Rajiv era mai furioasă ca niciodată. Işi asumase un 
risc enorm. Incercase să ia legătura cu singurii doi oameni din 
lume în care credea că poate avea încredere - Jon şi Erin Bennett 
iar ei o refuzaseră. 

Nu ştiau că e vorba despre ea, desigur. Ar fi fost prea mult, cel 
puţin deocamdată, de aceea îşi distorsionase electronic vocea, 
când îl sunase pe el. Dar chiar nu avea pe cine altcineva să sune. 
Doar nu era să îl sune chiar pe preşedinte. Abia îl cunoştea, iar 
ea era, la urma urmelor, pe lista FBI cu cei mai căutaţi oameni. 
De ce ar crede-o? Ce înţelegere să facă? Era vinovată de trădare. 
O aştepta pedeapsa cu moartea. 

Ştia că familia Bennett era singura ei opţiune. Dacă reuşea să 
ajungă la ei, cei doi, la rândul lor, ajungeau la preşedinte. Ei îl vor 
face să asculte. Vor rezolva situaţia. Dar trebuia să se 
întâlnească cu ei. 

Trebuia să le spună ce făcuse şi de ce şi cât de rău îi părea, iar 
asta faţă în faţă. Trebuia să îi privească în ochi. Avea nevoie ca ei 
să-i vadă remuşcarea, altfel n-ar fi crezut-o. 

Poate n-ar fi trebuit să ceară bani, se gândea, în timp ce 
măsura micuțul ei birou fără ferestre, fuma ţigară de la ţigară şi 
bodogănea. Poate că era prea mult. Poate că mersese prea 
departe. Dar, nu, Bennett nu obiectase când venise vorba de 
bani, nu-i aşa? Promisese că îi face rost de ei. Singurul punct în 


care chiar o refuzase fusese cel legat de călătoria la Bangkok. 

Brusc, Rajiv simţi o urmă de simpatie pentru Erin şi pentru 
micuțul bebeluş care creştea în pântecele ei. Nu-l putea 
învinovăţi pe Jon pentru că nu voia să-şi târască nevasta bolnavă 
şi gravidă până în Asia. Totuşi, cu cât se gândea mai mult, cu 
atât devenea mai hotărâtă. Nu avea altă cale. 

Işi luă telefonul, se uită pe lista de contacte şi formă un număr 
din Amman. Sună de şase ori, dar, în cele din urmă, primi un 
răspuns. 

— Alo, Jamal? 

— Cine e? întrebă suspicioasă vocea de la celălalt capăt. 

Rajiv îi spuse numele ei de cod, cel pe care îl folosea pe 
vremuri, la Langley, iar el se relaxă. 

— Cu ce te pot ajuta, vechea mea prietenă? 

— Ai vrea să câştigi repede nişte bani? 

— Cât? 

— Un milion. 

— Dinari? 

— Nu, dolari. 

— Glumeşti. 

— Nu, zise Rajiv. O să-ţi virez jumătate acum, jumătate la 
livrare. 

— Ce trebuie să livrez? 

— Oameni. 

— Ce fel de oameni? 

Rajiv îi explică cine erau Jon şi Erin Bennett. Îi spuse că vor fi în 
drum spre Amman, în curând. 

— Nu trebuie să ajungă la aeroport, insistă ea. Trebuie să îi iei 
înainte. Du-i la vechea pistă pe care o foloseam noi. 

— Cea din apropiere de Madaba? 

— Da, aia. Adu-i la mine. O să trimit nişte oameni cu care o să 
te întâlneşti pe un aerodrom privat. Atunci o să-ţi primeşti 
diferenţa de bani. 

Rajiv avea o singură condiţie: să nu le facă absolut nimic celor 
doi Bennett. 


38 


10:51 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Bennett nu avea timp de discuţii. 

Trebuia să fie la aeroportul din Amman până la prânz şi deja 
era aproape unsprezece. Dar doctorului Kwamee nu-i plăcea 
deloc situaţia. 

— Vă spun cât se poate de sincer, domnule Bennett, insista el, 
nu cred că este înţelept să o deplasaţi pe soţia dumneavoastră. 
Înţeleg că aveţi o întâlnire urgentă în străinătate. Bun. Dar 
mergeţi fără ea. Nu-i puneţi viaţa în pericol. O voi ţine sub 
supraveghere câteva zile - nu mai mult de o săptămână. Când va 
fi pregătită, vă promit, o trimit la dumneavoastră, oriunde aţi fi. 
Între timp voi avea grijă de ea personal. Aveţi cuvântul meu! 

Bennett nu voia să audă. Nu avea de gând să o lase acolo. 
Transportul ei era acum un risc, ştia, dar nu avea de ales. Erin 
încă dormea. Nu voia să o trezească şi nici să-i explice ce se 
întâmplă. Nu încă. Ar fi dat-o peste cap, iar ea avea nevoie de 
odihnă, înainte de toate. Se lăsa condus de credinţă, nu de 
simţuri. 

— Erin vine cu mine, zise el ferm, îngrijorat că-şi pierdea 
răbdarea. Cu tot respectul, doctore Kwamee - şi apreciez tot ce 
aţi făcut pentru noi, sincer -, nu vă cer permisiunea. Vă cer să 
mă ajutaţi. 

— Înţeleg. Vă spun doar că este un risc foarte mare. 

— Înţeleg pe deplin riscul. 

— Nu cred. 

— Nu contează, zise Bennett, simțind cum îi creşte 
nerăbdarea, trebuie să mă mişc repede. 

ÎI privea pe doctor în ochi, iar acesta renunţă în cele din urmă. 

— Trebuie să o duceti la Amman? întrebă el. 

— Da. 

— Şi de acolo aveţi cu ce să mergeţi mai departe? 

— Da. Totul e pregătit. 

— Veţi avea un doctor la bordul avionului? 

— Sigur că da. Le-am explicat situaţia ei şi am fost asigurat că 


vom avea tot ce e necesar. 

— Ştiţi că nu avem niciun elicopter aici, acum? 

Bennett dădu din cap. 

— Va trebui să o ducem cu ambulanţa, explică doctorul 
Kwamee. 

— Sigur că da. 

— Sunt cam optzeci de kilometri şi, după cum ştiţi, drumurile 
sunt foarte rele. Fuseseră rele şi înainte de toate distrugerile 
astea. Dar acum... 

— Inţeleg. Acum, vă rog, trebuie să ne mişcăm repede. 

Nu avea de gând să îi spună ce intenţiona, chiar dacă era omul 
care salvase viaţa soţiei lui. Dar planul pe care îl avea trebuia 
urmat pas cu pas şi ştia că nu are timp de pierdut. 

Agenţia de Securitate Naţională reuşise să localizeze apelul 
telefonic într-o clădire de birouri din centrul Bangkokului. Forţele 
speciale americane fuseseră trimise acolo imediat, să facă o 
razie şi să dea de urma celui care sunase. Ca să câştige timp, 
secretarul Apărării autorizase personal transferarea a douăzeci şi 
cinci de milioane de dolari în contul misteriosului apelant. În plus, 
el trimisese un mesaj, prin intermediul băncii, cum că cealaltă 
jumătate din sumă va fi plătită îndată ce Bennett primeşte e- 
mailul cu detaliile conspirației, persoanele implicate şi atacurile 
plănuite, informaţii care să poată fi verificate, iar planurile 
dejucate. 

Dar mesajul lui Trainor, via Bennett, pentru „voce”, arăta clar 
că guvernul american nu oferea un cec în alb. Nu vor plăti şi 
pentru alte informaţii. Povestea asta nu se va repeta. Trainor 
avea o listă cu întrebări foarte exacte la care voia răspunsuri, 
înainte ca jumătatea cealaltă să fie virată. 

Bennett îi spusese secretarului Apărării că era dispus să 
meargă la Bangkok, în ciuda stării în care se afla Erin, dacă era 
nevoie. Nu voia, desigur, dar dacă preşedintele avea nevoie de el 
nu va zice nu. Trainor nici nu voise să audă. Preşedintele avea 
nevoie de sfaturile lui, nu de un sacrificiu din partea lui, şi nu 
îndrăznea să îi pună viaţa în pericol. Ultimul lucru pe care şi-l 
dorea era repetarea dezastrului din Moscova, când Jon şi Erin 
fuseseră reţinuţi de Yuri Gogolov şi brutele lui, iar Erin fusese 
torturată până aproape de limită. 

Aşa că celor doi li se ordonase întoarcerea în Statele Unite, la 
„Palatul de Cristal” aflat în adâncul muntelui Cheyenne. Acolo îi 


voia preşedintele. Acolo îi voia şi secretarul Trainor. Şi aşa avea 
să fie. 

Până una-alta, ca să mai câştige timp şi să ţină legătura cu 
„Vocea”, fusese cumpărat un bilet clasa întâi pe ruta lordania- 
Roma-Bangkok, pe numele lui Jon Bennett, cu cardul lui. Un 
agent CIA care lucra în Europa şi care semăna cu Bennett avea 
să primească paşaportul lui şi avea să se urce în avionul spre 
capitala thailandeză, în caz că cineva le urmărea mişcările. 
Totuşi, ei sperau ca, până la aterizarea avionului, o echipă Delta 
Force să fie deja în locul unde fusese detectat apelul telefonic şi 
militarii americani să fie gata să oprească toate viitoarele atacuri. 

Era un plan cu bătaie lungă, ştiau, dar părea să fie singura lor 
opţiune. 

Întreaga acţiune era strict secretă. Bennett nu trebuia să sufle 
un cuvânt nimănui, cu atât mai puţin unui medic al Naţiunilor 
Unite, pe care abia îl cunoştea. Tot ce trebuia să ştie doctorul 
Kwamee era că aveau nevoie să plece urgent spre capitala 
lordaniei. Motivul era treaba lor, nu a lui. 

— Foarte bine, zise doctorul, în cele din urmă. Vă voi însoţi şi 
voi lua cu mine cele mai bune asistente, ca să mă asigur că este 
tratată cum trebuie. 

— Nu. Nu vă pot cere aşa ceva. 

— Vă rog, domnule Bennett, mă simt obligat să vă ajut, insistă 
doctorul Kwamee. Ţara dumneavoastră a suferit prea mult. La fel 
dumneavoastră şi soţia. Dacă pot să fac ceva ca să vă uşurez 
suferinţa, chiar şi un pic, atunci nu mă dau îndărăt. Vă rog, doar 
până la Amman, apoi ne vom lua la revedere. 

Protestă din nou, dar era din ce în ce mai clar că doctorul se 
hotărâse deja. Nu avea de gând să se răzgândească. Bennett era 
impresionat, dar îngrijorat. Omul nu era doar un medic excelent. 
Avea o inimă miloasă. Dar nu de asta aveau ei nevoie în acel 
moment. Aveau nevoie de discreţie. Aveau nevoie de intimitate. 
Trebuiau să ajungă singuri în custodia guvernului american, cât 
de repede posibil, înainte ca vreo persoană aflată în legătură cu 
„Vocea” să-şi dea seama ce aveau de gând să facă. 

Totuşi, nu prea ştia cum să refuze bunătatea acelui om. Cu 
siguranţă, Erin avea nevoie de cea mai bună îngrijire medicală pe 
drum şi nu-şi permiteau să-l facă pe doctorul Kwamee să devină 
suspicios. Aşa că încercă să se poarte cât de normal putea. 

— Sunteţi foarte amabil, zise el, strângând puternic mâna 


doctorului. Mulţumesc foarte mult. 

— Cu mare plăcere. Acum, mergeţi şi terminaţi de făcut 
bagajele. Eu voi chema asistentele, să o ducă pe doamna 
Bennett la ambulanţă, şi ne întâlnim la poarta din sud, în zece 
minute. 

Bennett aprobă din cap şi-i mulţumi încă o dată, dar omul nu-l 
mai auzea deja. 

— Grăbeşte-te, prietene, rosti doctorul Kwamee. Ai spus chiar 
tu - nu avem timp de pierdut. 


39 


11.06 a.m. 
O tabără de refugiaţi din nordul Iordaniei 


Cu genţile în mâini, Bennett văzu, în sfârşit, ambulanţa 
apropiindu-se. 

Dar, în timp ce oprea, îl auzi pe doctorul Kwamee strigând: 

— Domule Bennett, domnule Bennett, urcați repede, aveți un 
apel telefonic. 

— Staţi să arunc astea în spate, zise el, dar doctorul sări de pe 
scaunul de lângă şofer şi-i luă genţile. 

— Te rog, prietene, e un telefon foarte important, insistă 
doctorul, arătând spre telefonul conectat prin satelit, aflat pe 
locul pasagerului. 

— Dar soţia mea? 

— Va fi bine, insistă el, trăgându-l pe Bennett spre el şi 
şoptindu-i la ureche: Te rog, prietene, e cineva de la cabinetul 
prim-ministrului Doron pe fir. Spune că e urgent. lau eu genţile. 
Am eu grijă de tot. Dar, te rog, grăbeşte-te. 

Bennett era uimit. 

— David Doron? întrebă el, nevenindu-i să creadă. 

— Da. Aşteaptă la telefon. 

— Imediat. 

Trebuia să o vadă pe Erin, să o sărute şi să-i spună că totul va 
fi bine. 

În ciuda protestelor doctorului, deschise uşa din spate a 
ambulanţei şi le salută pe cele două asistente care aveau grijă de 
soţia lui. 

— Doarme, domnule Bennett, zise una. 

Arăta atât de liniştită. Nu era momentul să o trezească. Vor 
vorbi mai târziu. Aveau atâtea de recuperat, atât de multe să-i 
povestească. Dar îi aştepta un zbor lung până acasă. 

închise uşa, fugi în faţă, urcă, luă telefonul şi se uită la numele 
apelantului. 

— Biroul prim-ministrului - linie sigură, citi el. 

Chiar era de la biroul premierului. Doron era ultima persoană 
cu care voia să vorbească în acea clipă. Era la începutul unei 


operaţiuni foarte delicate. Nu avea timp de taclale cu şeful celei 
mai bune agenţii de informaţii din lume. 

— Alo, făcu Bennett, timid. 

— Cine sunteţi? întrebă vocea tăioasă a unei femei israeliene. 

— Jon Bennett. Cine sunteţi? 

— Jonathan Meyers Bennett? continuă femeia, ignorându-i 
întrebarea. 

— Da, doamnă. Cu cine vorbesc? 

— Vă rog, rămâneţi pentru prim-ministru, zise femeia simplu. 
Tocmai încheie o convorbire telefonică cu secretarul general 
Lucente. Apoi va veni să vorbească cu dumneavoastră. 

— Mulţumesc. Aştept. 

Femeia îl puse pe aşteptare şi, curând, auzi o versiune 
instrumentală a Hatikva, imnul naţional israelian. Incercă să-şi 
dea seama cum reuşise Doron să dea de el. El şi Erin părăsiseră 
America în februarie şi intenţionat veniseră în această tabără a 
Naţiunilor Unite fără să spună nimănui, cu excepţia mamei lui. Nu 
voiau publicitate. Nu voiau să corespondeze cu nimeni. Nu voiau 
să comunice cu nimeni din afara taberei, cu atât mai puţin cu 
cineva din lumea politică. Voiau doar să dispară şi să facă ceva 
bun. Totuşi, se pare că toţi ştiau unde se aflau. Cum? De ce? Nu 
înțelegea. 

Doctorul Kwamee închise uşile din spate ale ambulanţei şi sări 
pe locul şoferului. Aprinse luminile de semnalizare, din fericire, 
nu porni şi sirena, demară în trombă şi ieşi pe poarta de sud a 
taberei, păzită straşnic. O clipă mai târziu, se îndreptau spre 
oraşul Umm Qais, cunoscut şi ca Gadara, mergând spre 
Autostrada 15 - principala arteră nord-sud -, care avea să-i ducă 
direct spre Amman. 

În timp ce se deplasau printre gropile multe şi uneori mari şi 
printre maşinile militare carbonizate aflate pe margine, distruse 
de război, Bennett se gândea că avea să dureze ceva mai mult 
de o oră până să ajungă la aeroport. Se gândea că în ritmul acela 
vor fi norocoşi dacă vor ajunge în două ore. Adevărul era că 
habar n-avea ce trebuie să facă după aceea. 

Legătura lui militară, colonelul care lucra pentru secretarul 
Trainor, îl asigurase că se vor întâlni cu cineva la sediul regional 
de operaţiuni al CENTCOM, aflat într-unul dintre hangarele aflate 
la marginea aerodromului. Dar nu-i spusese ce fel de avion vor 
folosi pentru a părăsi ţara. La urma urmelor, traficul aerian 


comercial din Amman era destul de slăbuţ în acele zile. 
Majoritatea pistelor erau pline, zi şi noapte, de avioane militare 
uriaşe - C-5 Galaxy, C-17 Globemaster şi C-141 Starlifter -, care 
aduceau ajutoare umanitare pentru taberele de refugiaţi din 
lordania, Siria şi din Valea Bekaa, Liban. Niciunul dintre ele nu 
era potrivit pentru zborul lor spre Statele Unite. Niciunul nu 
dispunea de dotările medicale de care avea nevoie Erin. Totuşi, 
colonelul insistase să vină în capitala lordaniei până la prânz, 
asigurându-l că totul va fi pus la punct până atunci. Bennett se 
ruga să fie aşa. i 

Hatikva o luă de la început. Incă aştepta. Se uită pe geam, la 
peisajul care i se derula în faţa ochilor. El şi Erin nu avuseseră 
timp pentru a vedea împrejurimile. Nu avuseseră timp de 
plimbări, nici de citit ghiduri turistice sau cărţi de istorie, cum nu 
avuseseră prea mult timp nici pentru odihnă şi relaxare. 
Impresionaţi de toată suferinţa din jurul lor, nu crezuseră că e 
momentul să se plimbe, să exploreze locurile sau să înveţe mai 
multe despre ele, dar acum Bennett îşi dorea să fi ieşit prin zonă 
măcar pentru un weekend sau două. 

La urma urmei, Gadara fusese unul dintre cele zece oraşe 
construite de romani, din grupul Decapolis. Isus stătuse un timp 
acolo, pe malul de răsărit al râului lordan, predicând căinţa, 
învăţându-i pe oameni dragostea unui Dumnezeu atotputernic 
pentru cei păcătoşi şi demonstrându-şi acea dragoste cu putere 
şi autoritate. Tot aici, Isus făcuse unele dintre cele mai cunoscute 
miracole ale Sale. 

Şi-o aminti pe Erin înghiontindu-l, într-o noapte de la sfârşit de 
martie sau început de aprilie. El adormise deja, după o zi foarte 
grea. Şi ea era extenuată, dar încă era trează şi citea Scriptura. 
Cum se întâmpla ades, tocmai găsise un pasaj pe care, pur şi 
simplu, nu rezista să nu i-l citească şi lui. De data aceea era din 
Matei, capitolul 4: 


Isus străbătea toată Galilea, învățând pe norod în 
sinagogi,  propovăduind Evanghelia împărăției, şi 
tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în 
norod. 

I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toți 
cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei 
îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi 


vindeca. 

După El au mers multe noroade din Galilea, din 
Decapole, din Ierusalim, din ludea şi de dincolo de 
lordan. 


Bennett încă auzea fiecare cuvânt al ei, ca şi cum i-ar fi citit 
chiar în acea clipă. Încă o putea vedea subliniind pasaje cu acel 
creion galben, citind cu lanterna sub stele. Încă o auzea 
întrebând: „Decapolis - ai auzit, Jon? E chiar aici! Aici unde 
suntem noi!” Sincer, nu-şi amintea să-i fi răspuns prima dată. 
Probabil că adormise, dar câteva minute mai târziu ea Îl 
înghiontise din nou. De data aceea citea din Matei, capitolul 8: 


Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul 
Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciți, care ieşeau 
din morminte. Erau aşa de cumpliți, că nimeni nu putea 
trece pe drumul acela. 

ȘI iată că au început să strige: „Ce legătură este între 
noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne 
chinuieşti înainte de vreme?” 

Departe de ei era o turmă mare de porci, care 
păşteau. 

Dracii rugau pe Isus şi ziceau: „Dacă ne scoţi afară 
din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de 
porci.” 

„Duceţi-vă”, le-a zis El. Ei au ieşit, şi au intrat în 
porci. Şi deodată toată turma s-a repezit de pe râpă în 
mare, şi a pierit în ape. 

Porcarii au fugit, şi s-au dus în cetate de au povestit 
tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu îndrăciţii. 

ȘI iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui 
Isus; şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ținutul 
lor. 


„Gadarenii, Jon - asta e Gadara. E chiar aici”, îi şoptise ea din 
nou, cu o privire de copil şi cu o emoție care îi făcea pielea de 
găină chiar şi acum, la atâtea luni de atunci. O iubea pe femeia 
asta. lubea tot la ea, în special dragostea ei pentru Isus şi inima 
plină de compasiune pentru oamenii aflaţi în suferinţă. 

Apoi un gând îl izbi ca şi cum însuşi Dumnezeu i l-ar fi şoptit la 
ureche: existase vreodată un timp când această parte de lume 


nu fusese un câmp de bătălie între Isus şi demoni? 


40 


11:20 a.m. 
Autostrada 15, mergând în sud, spre Amman 


— Jonathan, tu eşti? 

Brusc, Bennett se îndreptă pe scaun. Nu auzise vocea aceea 
din ianuarie şi simţi cum un val de amintiri şi de imens respect îl 
invadă. 

— Shalom, domnule prim-ministru. Boker tov/. Ce onoare! 

— Shalom, Jonathan - te rog, onoarea e a mea, zise Doron, cu 
o voce oarecum familiară, dar fermă, îmi pare foarte rău să aud 
de boala lui Erin, dar am aflat şi veştile bune. Mazel tov”, tinere! 
Vei fi un tată minunat. 

Bennett era uimit. Nimeni nu ştia că Erin era însărcinată. De 
unde aflase Doron? 

— Sunteţi foarte amabil, dar cum aţi aflat? 

— Nu poţi ţine secrete faţă de omul care posedă Chivotul 
Legământului, răspunse Doron râzând. Uite ce e, Jonathan, e o zi 
teribilă, în ciuda binecuvântării tale personale. N-am cum să-ţi 
spun cât de rău îmi pare pentru tine, pentru întreaga ta ţară şi 
pentru dragul meu prieten Jim MacPherson şi minunata lui 
familie. 

— Mulţumesc, domnule, cuvintele acestea înseamnă foarte 
mult pentru mine. 

— Eu şi Jim MacPherson am avut multe neînţelegeri, după cum 
ştii, continuă prim-ministrul, dar chiar îl consideram prietenul 
meu, iar soţia mea o iubea pe Julie ca pe o prietenă foarte dragă. 
Chiar nu ne vine să credem că nu mai sunt. 

— Nici mie, domnule prim-ministru. Îmi tot spun că e un 
coşmar din care mă voi trezi curând. 

— Aş vrea şi eu să fie aşa. Toată povestea asta mă dezgustă şi 
mă tem că va fi din ce în ce mai rău. Îmi cer scuze că te sun să îţi 
dau nişte veşti proaste. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? întrebă Bennett, întrebându- 
se cum naiba putea fi mai rău de atât. Ce mai e? 


* Bună dimineaţa, în limba ebraică (n. tr.). 
5 Felicitări, în limba ebraică (n. tr.). 


— Ei bine, în primul rând, tu şi Erin sunteţi în pericol. 

— Da? De ce? 

— Ştiu că ai vorbit mai devreme cu preşedintele Oaks. Şi ştiu 
totul despre operaţiunea din Bangkok. 

Bennett era uimit, dar surprinderea lui se transformă repede în 
furie. Serviciile secrete israeliene îi urmăreau telefonul? Îi 
ascultau convorbirile? De ce? Şi de cât timp? 

— Da, Jonathan, te supravegheam, zise Doron, înainte ca el să 
întrebe. Facem asta de când ai ajuns în lordania. 

— Dar de ce, domnule? spuse, încercând să nu lase să se vadă 
ce simte. 

— Pentru că tu ai găsit comorile Templului. 

— ŞI? 

— Şi îţi sunt dator. 

— Cu ce? 

— Cu orice pot face ca să te ţin în viaţă, prietene. 

— Nu înţeleg - şi de ce suntem în pericol? 

— Nu fi atât de naiv, prietene. Mossadul a capturat şi a ucis o 
grămadă de membri ai Legiunii, oameni care erau implicaţi în 
vânarea comorilor Templului, care voiau să-mi omoare echipa de 
arheologi şi consilieri. lar americanii tocmai l-au ucis pe Umberto 
Milano, numărul doi al Legiunii. Dar tu ştii foarte bine că nici noi, 
nici americanii nu putem controla această grupare. Sunt mulţi, 
prea mulţi. 

— Tot nu înţeleg. 

— Cine vrea să mă împiedice să construiesc al Treilea Templu 
e încă viu; nu se va opri până când eu nu mă voi opri, şi nu am 
de gând să o fac. Din punct de vedere tactic, operaţiunea de 
oprire a construirii Templului e condusă de Legiune. Atât ştim. Ce 
nu ştim este cine îi conduce din punct de vedere strategic. Cine 
le dă ordine? Şi care e scopul lor final? Oprirea lucrărilor la 
Templu e tot ce vor? Sau pun la cale ceva mai mare? Noi îi 
vânăm pe conducătorii grupării încă de când voi aţi descoperit 
secretul Sulului de Cupru, dar de un lucru am fost mereu sigur: 
oricine ar fi încercat să te omoare înainte, Jonathan, va veni după 
tine din nou. Poţi fi sigur. 

— Dar de ce eu? Eu m-am retras, nu mai fac parte din reţea. 
Nu sunt relevant. 

— Dimpotrivă, domnule Bennett. Tu, prietene, eşti veriga lipsă. 

— Adică? 


— Oricine ar fi şeful Legiunii, crede că tu eşti veriga care duce 
la comori. Eşti legătura cu mine. Erai legătura cu preşedintele 
MacPherson. Acum, eşti legătura cu preşedintele Oaks. Dacă 
cineva vrea să ajungă la mine sau la Oaks, nu trebuie decât să te 
răpească pe tine şi pe Erin, să vă tortureze fără milă, să trimită 
un mesaj pentru mine sau pentru preşedinte, în care să ceară 
orice vrea şi... noi ce să facem? Să negăm prietenia cu tine? Să 
te abandonăm? Israelul nu-şi poate permite ca tu să cazi în 
mâinile inamicului, Jonathan. Tu şi Erin aţi devenit prea valoroşi. 
Americanii n-or vedea lucrurile aşa, dar noi da. Cu siguranţă. 

— Sigur că apreciez. Dar, cu tot respectul, domnule prim- 
ministru, chiar cred că supraapreciaţi ameninţarea. 

— Deloc. Eventual o subestimez. De aceea, după ce tu şi Erin 
aţi descoperit Chivotul şi comorile Templului, am ordonat celor 
de la Mossad să pună o echipă să vă urmărească douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru. Să fie pe urmele voastre. 

Bennett se uită în oglinda laterală a ambulanţei şi văzu un Ford 
Expedition negru la vreo jumătate de kilometru în spatele lor. 

— E una dintre maşinile voastre? întrebă el. 

— Da, confirmă Doron. 

— Câţi sunt? 

— În maşină? 

— Da. 

— Patru. 

— Înarmaţi? 

— Foarte. 

— Ei sunt toţi? încercă Bennett să afle. 

— Nici vorbă. 

— Aţi avut agenţi Mossad şi în interiorul taberei? 

— Desigur. 

— Unde? 

— Pe platformele de încărcare, în sala de mese, la infirmerie - 
peste tot, explică Doron. La sfârşitul fiecărei zi, Avi Zadok îmi 
trimitea personal un raport în care mă asigura că amândoi 
sunteţi bine. 

— Habar n-am avut, mărturisi el. 

— Asta şi era ideea. N-am vrut să intervenim în munca ta 
umanitară. Am vrut doar să fii în siguranţă. Dar, trebuie să spun, 
Jonathan, sunt mai impresionat de credinţa voastră profundă 
decât am fost vreodată. 


— Credeam că nu ne vede nimeni. 

— De asta m-a şi impresionat atât de mult. 

Bennett încă încerca să proceseze toate aceste informaţii, îşi 
trecu mâna prin păr şi mai aruncă o privire la SUV-ul care îi 
urmărea. 

— Aţi avut agenţi şi în clinică? 

— Sigur că da. 

— Cum ar fi? 

— De exemplu, bărbatul care stă lângă tine. 

Se întoarse spre doctorul Kwamee. 

— Dumneavoastră? întrebă el, neîncrezător. 

Omul dădu din cap. 

— Deci nu eşti din Ghana? 

— Etiopia, de fapt. 

— Falasha? 

Doctorul Kwamee dădu iar din cap, spunând: 

— Eu şi soția mea am fugit în Israel în 21 noiembrie 1984. 

— Operațiunea Moise? 

— Da. Am făcut parte din primul transport aerian şi, pentru că 
eram doctor şi vorbeam engleza şi franceza, plus câteva dialecte 
africane, am fost repede recrutat de... ştiţi dumneavoastră de 
cine. Restul e istorie, cum se zice. Lucrez pentru ei - mai mult 
sub acoperire - de atunci. 

— Dar chiar eşti medic, nu? întrebă Bennett, amintindu-și 
brusc, de Erin şi de îngrijirile pe care le primise. 

— Da, da, sigur că da, îl asigură Kwamee, continuând să 
conducă spre sud, ca să ajungă la Amman până la prânz. Cu 
diplomă, şcolit întâi la Paris. Apoi, am lucrat în mai multe tabere 
de refugiaţi din Africa, la începutul anilor '80, după care am fost 
trimis să lucrez o vreme la Hadassah, când am venit pentru 
prima dată în Israel şi am învăţat ebraica. 

Bennett răsuflă uşurat că soţia lui fusese tratată de un doctor 
profesionist, care nu era doar spion. 

— Ei bine, domnule prim-ministru, mă tem că un mulţumesc nu 
va fi suficient, dar o să o spun, oricum. Mulţumesc. In numele 
amândurora. Mulţumesc. i 

— Cu plăcere, răspunse Doron. Imi pare rău doar că oamenii 
noştri nu au reuşit să o ajute pe Erin mai repede, când s-a 
îmbolnăvit. Toţi erau înainte de schimbarea turei şi erau într-o 
conferinţă cu directorul Mossadului. Dar mă bucur că totul s-a 


rezolvat, până la urmă. 

— La fel şi eu. Dar trebuie să vă întreb ceva. 

— Ce anume? 

— Aţi zis că ştiţi de operaţiunea în care sunt implicat acum? 

— Categoric. De fapt, i-am ajutat pe cei de la Agenţia de 
Securitate Naţională să localizeze telefonul şi îi ajutăm pe băieţii 
din Departamentul Apărării să adune o echipă în Bangkok, chiar 
acum, în timp ce vorbim. 

— Aşadar, credeţi că oricine m-ar fi sunat spune adevărul şi 
chiar este implicat în atacuri? 

— Sincer, Jonathan, încă nu pot afirma nimic, recunoscu Doron. 
În mod evident, ştia de atacurile care urmau. Asta îmi sugerează 
că este implicat. Dar dacă într-adevăr e capabil să oprească alte 
atacuri, asta nu ştiu. E prea devreme să mă pronunt. 

Bennett simţi cum îl năpădeşte un val de vină. 

— Trebuia să sun la Casa Albă sau la FBI încă de când am fost 
sunat prima dată. 

— E OK. A făcut-o echipa mea în locul tău. 

— Cum? 

— Imediat ce am interceptat convorbirea şi am auzit 
ameninţarea, Avi Zadok a încercat să-l contacteze pe Danny 
Tracker, la Langley, odihnească-se în pace. Din păcate, până să 
reuşească, fusese prea târziu. Rachetele fuseseră lansate. 

Bennett se lăsă pe spătarul scaunului şi se uită pe geam, 
simțind cum îl copleşesc emoţiile şi oboseala. 

— Domnule prim-ministru? zise el, într-un final. 

— Da, Jonathan? 

— Cât de mare credeţi că e pericolul în care suntem eu şi Erin? 

— Nu vrei să ştii. 


41 


2:21 a.m., ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


— Departamentul de Poliţie din Orlando, cu ce vă pot ajuta? 

— Trebuie să vorbesc cu şeful de secţie, cu Williams, vă rog. 

— Acum? E miezul nopţii. 

— Ştiu, doamnă. Numele meu este Bobby Caulfield. Sunt 
asistentul personal al preşedintelui. E urgent. 

— Care preşedinte? 

— Preşedintele Statelor Unite, doamnă. 

— Oh... cred că vă pot face legătura cu el pe mobil. 

— Mulţumesc. 

— Un moment, vă rog. 

În timp ce aştepta, Caulfield închise ochii şi îşi frecă tâmplele. 
Se simţea îngrozitor - fizic şi emoţional. Fusese nevoie să se 
forţeze să nu se uite la niciunul dintre nenumăratele monitoare 
tv din complexul NORAD. Ştirile erau oribile. Şi tot ce auzea de la 
preşedinte şi de la cei aflaţi lângă el sugera că lucrurile aveau să 
se înrăutăţească. Nu ştia dacă va rezista. Poate că sfârşitul lumii 
era foarte aproape. Ce viitor mai aveau? De asta încerca să se 
concentreze pe treburile mărunte. Lucruri pe care le controla. 
Dar nu mergea nici aşa. Nu avea noroc, nu reuşea să dea de 
nimeni din familia lui. Şi nu prea erau speranţe să găsească pe 
nimeni din familia Bennett. Nu prea mai spera nimic. 

În sfârşit, o voce adormită se auzi la celălalt capăt. 

— Alo? 

— Cu şeful de secţie, cu Williams, vă rog. 

— Eu sunt. Cine e? 

— Domnule, numele meu este Bobby Caulfield. Lucrez pentru 
preşedintele Statelor Unite. Vă sun din Centrul de operaţiuni al 
NORAD, din Colorado Springs, în numele preşedintelui. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Ochii lui Caulfield se înceţoşau. Capul îi bubuia. Gura îi era 
uscată. Încerca, disperat, să vorbească pe un ton profesional şi 
să rezolve problema asta, dacă nu din alt motiv, măcar ca să îşi 
ţină mintea departe de milioanele de morţi care zăceau pe 


ambele coaste ale continentului. 

— Preşedintele mi-a cerut să dau de urma unei femei care 
locuieşte în zona Orlando. Am numerele ei de telefon - de acasă 
şi mobilul -, dar nu răspunde nimeni. Mă întrebam dacă aţi putea 
trimite o patrulă să vadă dacă e acolo sau să întrebe vecinii. 
Trebuie să o găsim. Este foarte important. 

* 


Întreaga atitudine a lui Mustafa Al-Hassani se schimbase. 

După ce Întâlnirea lui cu secretarul general al Națiunilor Unite 
începuse atât de prost - de-a dreptul dezastruos -, în cele din 
urmă se terminase mult mai bine decât se aşteptase. Salvador 
Lucente nu doar că părea receptiv la propunerea lui de a lucra 
împreună la crearea unei noi ordini mondiale, ci se şi angajase să 
invadeze Israelul şi să preia controlul asupra lerusalimului şi a 
Templului. Totuşi, nu imediat, ci „la timpul potrivit”. 

Când Kalid Tariq, şeful personalului şi principalul lui strateg 
politic, îl presase cu detaliile referitoare la acel „moment 
potrivit”, Lucente sugerase că, în situaţia în care ar fi semnat un 
tratat de pace complet între Israel şi Statele Unite ale Eurasiei, 
cam în următoarele şase luni, „problema” sioniştilor s-ar rezolva 
în următorii trei sau patru ani, chiar mai curând. Pentru 
guvernatorii şi consilierii lui Al-Hassani, asta părea o eternitate. 

Dar Lucente avea dreptate, observase preşedintele: trebuia 
început cu începutul. Prioritatea lor era consolidarea globală a 
economiei, politicii şi puterii militare în mâinile lor, şi asigurarea 
că au aliaţi puternici şi loiali. Asta le va lua ceva timp. Dar, odată 
ce vor reuşi, îi vor putea extermina pe evrei şi vor pune mâna pe 
Pământul Sfânt şi pe Oraşul Sfânt. Cine i-ar mai opri? 

Al-Hassani îl conduse pe secretarul general în somptuoasa sală 
prezidenţială festivă, pentru un ospăț extravagant, care fusese 
plănuit de Tariq. 

— Aşadar, prietene, de unde propui să începem? întrebă liderul 
irakian, în timp ce intrau. 

— China, şopti Lucente, fără ezitare. 

— Adică? făcu Al-Hassani, surprins. 

— Adică pur şi simplu nu putem permite Statelor Unite să 
declare război Chinei. Sub nicio formă, insistă Lucente. Avem 
prea mare nevoie de China. De consumatorii ei, de armată, de 
influenţa ei în Asia - avem nevoie de toate astea. 

— Nu va fi uşor. Sursele mele spun că americanii sunt aproape 


convinşi că vinovată de ce li se întâmplă e China. 

— Tu crezi că au dreptate? 

— Nu, de fapt, nu cred. 

— Nici eu, recunoscu secretând general. După cum ştii, tocmai 
am venit din Beijing. Din câte am văzut, au fost complet prinşi cu 
garda jos. Dar era clar şi că sunt foarte îngrijoraţi de faptul că 
americanii vor da vina pe ei. 

— Tot crezi că eu sunt responsabil? 

Lucente zâmbi. 

— Te cred pe cuvânt, Mustafa. 

— Bine. Atunci, cine e principalul tău suspect? 

Cei doi bărbaţi se uitară după locurile lor de onoare, aflate în 
capul mesei ocupate de sute de legislatori ai Statelor Unite ale 
Eurasiei, oficiali din diverse guverne şi comandanţi militari. 

— Nu ştiu, zise Lucente, care încă vorbea şoptit, abia auzit. 
Asta e problema. Mă tem că, dacă americanii nu obţin nişte 
dovezi solide, repede, cum că altcineva e vinovat şi nu China, vor 
considera că nu au de ales şi o vor ataca. 

— Cât de departe crezi că vor merge americanii? 

— Până la capăt. 

— O ripostă la scară largă? făcu Al-Hassani, surprins. 

Lucente dădu din cap. 

— Cu rachete intercontinentale? 

Lucente aprobă din nou. 

— Cu încărcătură nucleară? 

— Bineînţeles, zise secretarul general fără să ezite. Nu uita, 
Mustafa, Bill Oaks a fost vulturul administraţiei MacPherson, 
adică mult mai puternic decât Marsha Kirkpatrick sau Burt 
Trainor ori chiar decât preşedintele MacPherson. Oaks îi 
avertizase de ani de zile în privinţa amenințării chinezilor. Într- 
adevăr, dacă îi citeşti discursurile din ultimii douăzeci de ani, vei 
vedea că el a fost mai îngrijorat de chinezi decât de ruşi. 

— Şi cât de mult se înşela în privinţa asta. 

— El nu-i de aceeaşi părere, replică Lucente. 

— Ce vrei să spui? 

— Iţi garantez că, dacă Bill Oaks ar fi acum cu noi, ne-ar spune 
că, pe cât sunt de periculoşi ruşii, ei nu au atacat niciodată 
Statele Unite cu arme nucleare. Ne-ar mai spune că temerile lui 
legate de China au fost întemeiate. Şi, presupun, ne-ar spune că 
a venit timpul să-i distrugă o dată pentru totdeauna. 


— Sună de parcă deja ai fi discutat cu el. 

— Nu azi, dacă aşa presupui, zise Lucente, timid. Dar am 
petrecut suficient timp cu el ca să ştiu cum gândeşte. 

— Şi chiar crezi că va merge până la capăt? 

— Categoric. Doar dacă nu-i oferim alt suspect. 


42 


12:30 p.m. 
Sala prezidenţială festivă, Babilon, Irak 


— Americanii vor ataca pe cineva. 

Al-Hassani se cufundă în scaunul lui, ascultându-l pe Lucente. 

— Poţi fi sigur. Oaks va simţi că este datoria lui morală şi 
constituţională să riposteze repede şi cu forţă. Nu se pune 
problema unui dacă, ci a unui când şi împotriva cui. Şi, dacă nu 
vrem să fie China - şi sunt sigur că vei fi de acord, Mustafa, 
pentru că nu este în interesul nostru ca americanii să transforme 
China într-un loc de parcare -, trebuie să oferim americanilor altă 
ţintă, una convingătoare. Şi repede. 

Purtătorul de cuvânt al Parlamentului veni în capul mesei, îi 
salută pe Al-Hassani şi pe secretarul general cu tradiționalul 
pupat arăbesc, pe ambii obraji, şi îşi exprimă condoleanţele 
pentru pierderea suferită de Naţiunile Unite. Apoi, cu 
permisiunea lui Lucente, le ceru tuturor să ţină un moment de 
reculegere „pentru toate sufletele nevinovate care au pierit în 
evenimentele de neînchipuit care au avut loc în New York, 
Washington, Los Angeles şi Seattle” şi să ceară ajutor de la 
„mâna nevăzută care poartă lumina şi ne ghidează spre 
prinderea celor vinovaţi de astfel de crime, pentru a-i aduce în 
faţa justiţiei şi a-i pedepsi fără milă”. 

Fiecare dintre cei prezenţi îşi lăsă capul în jos şi îşi închise 
ochii, iar încăperea se cufundă în linişte. Apoi purtătorul de 
cuvânt îl prezentă pe Al-Hassani, care, la rândul lui, îl prezentă 
pe Lucente. Cum acestea urmau să fie primele cuvinte rostite 
public de secretarul general de la declanşarea atacurilor, o 
grămadă de camere de televiziune şi aparate de fotografiat erau 
pregătite să prindă momentul, iar câteva reţele internaţionale de 
televiziune - inclusiv CNN, Sky News şi BBC - încercau să 
transmită evenimentul în direct. 

Al-Hassani avu nevoie de toţi anii de disciplină şi de toată 
voinţa de care dispunea, mare parte câştigate în lagăr, pe 
vremea lui Saddam Hussein, să nu zâmbească în timp ce îl 
prezenta pe Lucente. Se auzea spunând adunării solemne lucruri 


precum „este o zi plină de tristeţe” şi „ne alăturăm lumii în doliul 
pentru poporul american”. 

Adevărul era că nu simţea pic de tristeţe. Nu jelea şi nici nu 
avea de gând. Din punctul lui de vedere, poporul american 
primise ce merita. Da, ei îi „eliberaseră” ţara, dar o şi ocupaseră. 
Şi o profanaseră. La fel făcuseră cu poporul lui şi cu resursele 
naturale din ţara lui. 

Ce ironie, se gândea, în timp ce buzele lui rosteau banalitate 
după banalitate, vorbind despre suferinţa „unui popor înţelept şi 
mare, căruia lumea îi datorează o mare onoare şi recunoştinţă”. 
Creştinilor americani le plăcea să citeze din Apocalipsă, să 
vorbească despre distrugerea Babilonului, despre cei care 
„plângeau în timp ce vedeau locurile acelea arzând”. Ei bine, 
cine ardea acum? 

încă de la preluarea conducerii şi începerea transformării 
vechiului Babilon în cea mai puternică şi mai bogată capitală a 
vremurilor moderne, Al-Hassani auzise pompoasele profeţii 
strigate la emisiunile lor ţipătoare, la televiziunile care câştigau 
milioane de dolari de pe urma bieţilor tâmpiţi care ascultau 
prostii precum „măreţul Babilon va fi nimicit prin violenţă şi nu 
va mai exista” sau „Ohoho, măreţul Babilon, ce oraş puternic! A 
venit ceasul judecății! Negustorii pământului plâng şi îl jelesc, 
pentru că nimeni nu-i mai cumpără mărfurile - aur şi argint şi 
pietre preţioase... Într-o oră, toate acestea pot fi distruse!” sau 
„Într-o zi, vor veni ciuma, molima, doliul şi foametea şi totul va fi 
cuprins de flăcări; pentru că judecata Domnului e puternică”. 

Şi cine era judecat azi - Babilon sau Washington? Bagdad sau 
New York? Fallujah sau Los Angeles? Mosul sau Seattle? 

Dar nu putea rosti astfel de lucruri în public, desigur. Doar lui 
Tariq. Nu-şi dorea câtuşi de puţin să redirecţioneze furia 
guvernului american - ce rămăsese din el - dinspre China spre 
Statele Unite ale Eurasiei. În plus, erau prea mulţi lideri mondiali 
care simțeau simpatie faţă de americani. Dacă el şi Lucente 
voiau să îi învingă, trebuiau să le ţină isonul. Dar numai pentru că 
nu spunea astfel de lucruri, nu însemna că nu le simţea. Şi le 
simţea cu o intensitate care creştea cu fiecare oră. 

America era terminată. Marele Satana fusese distrus de flăcări. 
O nouă ordine mondială se contura. Şi totul potrivit planului, 
pricepu  Al-Hassani. Chiar avusese un vis despre aceste 
evenimente, pe la şase ani, când creştea la periferia Bagdadului. 


Se trezise într-o transpiraţie rece, speriat de tot ce văzuse şi 
auzise - terifiat şi alinat, în acelaşi timp. Avusese acelaşi vis, 
şocant de viu, încă de două ori de-a lungul anilor - o dată înainte 
să fie eliberat din închisoare şi o dată înainte de Ziua Devastării. 
Niciunul dintre acele vise nu părea să aibă vreun sens atunci. Dar 
acum, în mod incredibil, totul se adeverea. 

Brusc, auzi un val de aplauze. Clipi des şi înţelese că terminase 
prezentarea lui Lucente, care stătea lângă el, prefăcându-se umil 
şi linguşindu-se. Îl îmbrăţişă pe secretarul general - sperând să 
convingă astfel lumea întreagă de „compasiunea unei naţiuni 
solidare”, despre care tocmai vorbise -, apoi se aşeză. 

Lucente îşi drese glasul, îşi şterse lacrimile, îşi trecu privirea 
peste marea de feţe prietenoase şi începu să rostească banalităţi 
similare despre americani şi despre pierderile lor şi despre felul 
în care comunitatea internaţională trebuia să se unească şi să fie 
alături de fraţii şi surorile ei din America de Nord într-o astfel de 
zi întunecată. Dar, după ce spuse toate lucrurile pe care Al- 
Hassani se aştepta să le audă, adăugă ceva la care nu se aştepta 
deloc. 

— În numele familiei de naţiuni pe care sunt onorat să o 
reprezint, vă mulţumesc pentru condoleanţe, îi mulţumesc 
preşedintelui vostru pentru generoasa ofertă de a reconstrui 
sediul Naţiunilor Unite, ofertă pe care, în prezenţa voastră, o 
accept. 

Al-Hassani trase aer în piept. Se uită spre Tariq, care era în 
capătul sălii şi supraveghea mulţimea. Apoi se întoarse spre 
secretarul general. Auzise bine? 

— Ne vom număra morţii şi îi vom plânge, continuă Lucente. 
Dar nu ne vom lăsa descurajaţi. Nu vom fi deprimaţi. Nu ne vom 
amâna treburile. Vom învinge, nu cu răul, ci cu binele. Ne vom 
strădui să construim o comunitate globală nouă şi mai puternică, 
mai unită. Vom începe să construim un nou sediu pentru 
Naţiunile Unite, unul mai puternic şi mai glorios. Şi o vom face 
aici, în Babilon, acest simbol glorios al morţii şi al renaşterii unui 
mare oraş, stat şi spirit. 


43 


11:37 a.m. 
Trecând prin vechiul Jerash, în drum spre Amman 


Nori negri se adunau deasupra. 

Vânturile  suflau. Acum veneau dinspre vest, dinspre 
Mediterană, nu dinspre deşert. Se pregătea o furtună de vară, 
destul de rară pe aici. Bennett spera doar că nu le va încetini 
drumul. 

O furtună lua naştere şi în interiorul lui. Era recunoscător, 
desigur, că problemele medicale ale lui Erin erau doar 
temporare, nu fatale. Şi că el şi femeia pe care o iubea cel mai 
mult vor avea un copil. Era recunoscător şi pentru faptul că 
premierul Doron îi era prieten şi era mişcat de felul în care liderul 
israelian, fără ştirea lui, avusese grijă de ei încă din ziua în care 
ajunseseră în lordania. 

În acelaşi timp însă, era devastat de ororile de nespus care se 
petreceau acasă, de numărul mare de morţi din Statele Unite, de 
pierderea prietenilor dragi - familia MacPherson, Ken Costello şi 
Bob Corsetti, printre alţii -, de incapacitatea de a-şi găsi mama şi 
de teama crescândă că vor urma alte atacuri curând, dacă planul 
pus la cale împreună cu secretarul Trainor nu va merge. 

În plus, i se făcea rău la gândul că milioanele de americani 
care muriseră se putea să nu fi ajuns într-un loc mai bun. 
MacPherson şi soţia lui fuseseră credincioşi. Avea să îi revadă. 
Dar, din câte ştia, mulţi dintre prietenii lui apropiaţi nu se aveau 
prea bine cu Dumnezeu. Ken Costello, de exemplu, fusese 
probabil cel mai apropiat prieten al lui din guvern. Totuşi, nu îl 
acceptase niciodată pe Isus ca Salvatorul şi Domnul lui, doar 
dacă nu făcuse asta de la ultimul e-mail primit de la el, cu zece 
zile în urmă, lucru de care se îndoia. _ 

Bennett încercase să îl convingă de nenumărate ori. li ceruse 
insistent să ia aminte la miracolele lui Isus, la moartea Lui, la 
învierea Lui. Îşi implorase colegul să ia în considerare faptul că ei 
vedeau cu propriii ochi împlinirea principalelor profeţii - 
renaşterea Israelului, Războiul lui Gog şi Magog, reconstruirea 
Templului din lerusalim, ridicarea Babilonului - şi să îşi dea 


seama că timpul ce le rămăsese pe această planetă era foarte 
scurt. 

Costello fusese fascinat de toate acele profeţii legate de 
sfârşitul lumii. El şi soţia lui, Tracy, amândoi agnostici de multă 
vreme şi catolici nepracticanţi, le studiaseră atent şi vorbiseră 
mult cu doctorul Mordechai, înainte să fie omorât. Recunoscuseră 
că erau fascinaţi de teoria lui, dar nu erau convinşi de concluzie. 
Incepuseră să frecventeze o biserică din Bethesda, Maryland, cu 
câteva luni înainte de naşterea gemenilor. 

Tracy părea cea mai deschisă spre lucruri spirituale, dar Ken 
fusese cel care îl întrebase nu o dată: „Cât timp ne-a mai 
rămas?” Bennett recunoscuse că habar n-are. Isus, îi explicase 
el, refuzase să se lase bătut. Când fusese întrebat de discipoli, în 
Matei 24, cum să caute, El le vorbise despre semnele generale 
care li vor prefigura întoarcerea: războaie, zvonuri de războaie, 
revoluţii, cutremure, persecuție, răspândirea crezului în întreaga 
lume. Dar refuzase să le dezvăluie discipolilor săi exact când va 
avea loc întoarcerea Sa. 

„Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici 
îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Cum s-a întâmplat în 
zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. 
In adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi 
beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în 
corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat 
pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi 
bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din 
două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi 
lăsată. Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul 
vostru.” 

Bennett îl implorase pe Costello să fie pregătit, să priceapă că 
semnele apăruseră şi că timpul se scurgea. Il implorase să cadă 
în genunchi şi să ÎI roage pe Isus să-i intre în inimă şi să-i ierte 
păcatele. Să-i dea o viaţă nouă. Dar acesta continuase să ezite şi 
să şovăie, spunând că nu era pregătit. lar acum era prea târziu. 

Nu suporta gândul la locul în care se afla prietenul lui acum. 

— Jonathan? Mă auzi? 

Bennett înţelese că Doron era încă pe linie. Se simţi jenat. Cât 
timp căzuse pe gânduri? Brusc, observă că temperatura scădea, 
iar vânturile se înteţeau. Se scuză şi încercă să se concentreze. 

— Unde sunteţi acum? se interesă prim-ministrul. 


Bennett îşi dădu seama că nu ştia. 

— Bună întrebare, domnule. O clipă. 

Se întoarse spre doctorul Kwamee. 

— Unde suntem? 

— Jerash, veni răspunsul. 

Numele vechiului oraş stârni în el un nou val de emoţii. 
Cunoştea numele Jerash dintr-un ghid turistic de pe internet, din 
care îi citise Erin. Îşi aminti fraze precum „situat într-o vale 
liniştită, printre munţii Gilead” şi „unul dintre cele mai mari şi 
mai bine conservate situri ale arhitecturii romane din afara 
Italiei”. Ca şi Erin, sperase că într-o bună zi vor vizita locul şi vor 
hoinări pe „străzile pavate şi străjuite de coloane, pe templele 
înălțate pe dealuri, prin teatrele frumoase şi prin pieţele publice 
spatioase”. Acum însă ştia că nu se va întâmpla niciodată - nu în 
viaţa asta, oricum - şi îi sporea tristeţea. 

— Cât de departe suntem de Amman? întrebă el. 

— Cam patruzeci de kilometri, zise Kwamee. 

Dădu din cap şi îi spuse prim-ministrului: 

— Suntem cam la douăzeci şi cinci, treizeci de minute, 
domnule. De ce întrebaţi? 

— Ştiu că eşti în legătură cu preşedintele Oaks şi vreau să îi 
transmiţi un mesaj urgent. 

— Sigur că da. Orice. 

— Vreau să îi spui preşedintelui că am accelerat lucrările la 
Templu. 

— Din ce motiv? 

— Leviţii simt pregătiţi. Aş vrea ca ei să aşeze Chivotul 
Legământului în Templu înainte de Yom Kippur. Şi sper ca totul 
să fie gata până la Hanuka, cel târziu. 

Bennett tresări. Yom Kippur? Până atunci mai erau doar trei 
săptămâni. 

— Domnule prim-ministru, sunteţi sigur că e o idee bună? 
întrebă el, gândindu-se la urmări, niciuna fericită. 

— Poporul evreu a aşteptat aproape două mii de ani să 
reconstruiască Templul. De ce să aştepte mai mult? 

Lui Bennett îi veniră în minte o grămadă de motive. 

— De exemplu, aproape toată lumea va vedea asta ca pe un 
act provocator, tocmai acum, când pacea lumii atârnă de un fir 
de păr. 

— Nu crezi că avem dreptul istoric să refacem vechile ruine de 


pe locurile noastre sfinte? 

— Ba da, sigur că da. Spun doar că poate acum ar fi mai bine 
să anunţaţi o suspendare - temporară - a lucrărilor la Templu, 
până când va fi stabilit un tratat regional de pace sau, cel puţin, 
până când climatul internaţional se va mai linişti un pic. 

— Nu, îmi pare rău, Jonathan, nu pot face asta, răspunse 
Doron, tăios. 

— Sigur că puteţi. Sunteţi un lider, domnule prim-ministru. 
Sunteţi o persoană respectată. Lumea e pe cale să ia foc. Aveţi 
şansa să turnaţi peste ea apă rece, nu gazolină. 

— Jonathan, motivul pentru care grăbesc lucrările la Templu 
este tocmai acesta. Nu vezi? Nu va fi pace în lume până când nu 
va veni Mesia. lar Mesia nu va veni până când nu va exista un 
Templu. Nu e momentul să încetinim. Acum e timpul să apăsăm 
pe accelerator şi să terminăm. Lumea are nevoie de Mesia mai 
mult ca niciodată. Tu ar trebui să ştii asta mai bine ca oricine. Cât 
despre întrebarea dacă este prima Lui vizită sau A Doua Venire, 
ei bine, Îl vom întreba când va fi aici. 

— Asta e tot? Asta e mesajul pe care vreţi să îl transmit 
preşedintelui? rosti Bennett, uimit de îndrăzneala premierului, 
date fiind evenimentele din ultimele douăzeci şi patru de ore. Nu 
credeţi că poporul american plăteşte suficient de scump faptul că 
e alături de Israel, în timp ce dumneavoastră sfidaţi opinia 
internaţională şi construiți Templul înainte de semnarea unui 
tratat de pace? V-aţi pierdut minţile? 

In mod surprinzător, Doron rămase mai calm decât se aştepta 
Bennett. 

— Jonathan, cu tot respectul, analiza ta este greşită. 

— Cum aşa? 

— Statele Unite nu au fost atacate pentru că au fost alături de 
poporul israelian. Au fost atacate pentru că ne-au abandonat la 
nevoie. 

— Cum? făcu Bennett, nevenindu-i să creadă. 

— Unde erau Statele Unite când ruşii şi iranienii s-au aliat 
împotriva noastră? ripostă Doron, cu o urmă de furie în voce. 
Unde erau preşedintele vostru şi liderii din Congres când poporul 
meu se confrunta cu un holocaust iminent? Unde? Nimeni nu era 
de găsit, nu-i aşa? Guvernul vostru ne-a abandonat, Jonathan, iar 
tu ştii. Votul acela din Statele Unite ne-a condamnat la 
distrugere. Ne-au apărat Statele Unite? Nu. S-au folosit de 


dreptul lor de veto, când le-am cerut să o facă? Nu. Nu. Nu. V-aţi 
abținut. V-aţi abținut! 

— Eu nu am luat parte la asta, domnule prim-ministru, îi aminti 
prietenului său. Ştiţi doar. 

— Nu susţin că tu, personal, ne-ai abandonat. Dar ţara ta a 
făcut-o. America a făcut-o. Ştii că e aşa. De asta ai demisionat - 
pentru că nu puteai lucra pentru un preşedinte, pentru un guvern 
care ne-a lăsat baltă. Şi ce mi-aţi amintit voi mie, tu şi Erin, de 
mai multe ori? An după an? Nu aţi citat mereu Geneza, capitolul 
12, versetul 3? „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi 
voi blestema pe cei ce te vor blestema.” Nu? Ei bine, mi se pare 
că Domnul şi-a întors faţa de la America în clipa în care America 
a încetat să ne mai binecuvânteze. 

Bennett rămase tăcut, în timp ce privea la peisajul iordanian 
care îi trecea prin faţa ochilor şi primele picături de ploaie 
începură să lovească geamul. Observă că era pentru prima dată 
de când îl cunoştea pe Doron, un om foarte religios, şi acesta îi 
citase din Scriptură. Cuvintele lui fuseseră pline de amărăciune 
şi, era sigur, se înşela. 

— Nu sunt fericit că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, pentru că 
nu sunt, iar tu ştii, zise Doron, după o pauză lungă şi 
stânjenitoare. Dar că voi aveţi interesele voastre, iar noi pe ale 
noastre. lar unul dintre ele este construirea Templului. Biblia zice 
că va fi construit. Noi ne-am rugat pentru asta de două milenii. 
lar acum avem ocazia de a termina şi de a pregăti drumul pentru 
venirea lui Mesia. Şi am de gând să profit de această 
oportunitate. Dacă lumea vrea să înceapă un război împotriva 
Israelului ca să oprească ridicarea Templului, aşa să fie. Noi 
avem Chivotul. Il avem pe Domnul. Aşadar, cum spuneam, e 
şansa noastră. 


44 


11:46 a.m. 
Pe autostrada 15, în drum spre Amman 


Deja ploua mai tare. 

Doctorul Kwamee porni ştergătoarele de parbriz. Bennett 
spera nebuneşte ca Agenţia de Securitate Națională să 
primească toate astea. In mai puțin de o oră, secretarul Trainor 
va citi transcrierea înregistrării. Apoi o va citi şi preşedintele. 
Doron ştia şi el. La urma urmelor, ăsta era scopul, nu-i aşa? Să 
comunice direct cu preşedintele Statelor Unite. 

Incerca să proceseze tot ce îi spunea prim-ministrul israelian, 
dar nu era uşor. Avea dreptate Doron? Dumnezeu îşi luase ochii 
de la americani pentru că întorseseră spatele israelienilor? 

Ştia că mulţi creştini considerau că Americii îi cam expirase 
timpul. La urma urmelor, ziceau ei, de ce să continue Dumnezeu 
să binecuvânteze o naţiune care îşi ridica în slăvi păcatele? Mai 
mult de patruzeci de milioane de avorturi din 1973 încoace. 
Pornografia vindea de treisprezece miliarde de dolari anual, mai 
mult decât se încasa din fotbal american, baschet, baseball. 
America producea cea mai nocivă cultură, prin Hollywood şi prin 
industria muzicală. Anual aveau loc aproape şaptesprezece mii 
de crime, mai mult decât dublu faţă de 1950. lar lista putea 
continua. A 

Bennett evitase mereu o dezbatere pe tema asta. Işi iubea 
ţara. li plăcea că e american. lubea libertatea ţării şi 
generozitatea ei. Americanii făcuseră mult bine. Erau o 
binecuvântare pentru oamenii din întreaga lume. Dar, deşi toate 
acestea erau adevărate şi ura să recunoască, ştia că lucrurile nu 
erau doar alb-negru. America avea şi o parte întunecată, aşa cum 
Zisese şi apostolul Pavel: „«Dumnezeu nu Se lasă să fie 
batjocorit.» Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” La fel o 
naţiune. 

Simţea cum îl cuprinde o melancolie de care nu reușea să se 
scuture. Era trist pentru fiecare dintre cei morţi acasă. Şi se 
întrista mai mult la gândul că lucrurile aveau să se înrăutăţească. 
Dar nu avea timp să jelească singur. Doron mai avea multe de 


spus. 

— Te rog, transmite-i preşedintelui Oaks că, în ciuda acestor 
lucruri, voi ajuta poporul american cu tot ce pot, continuă prim- 
ministrul. 

Bennett nu voia decât să închidă, să se ducă în spatele 
ambulanţei şi să aibă grijă de soţia lui - să o iubească, să o aline 
şi să o ţină în braţe, în timp ce întunericul începea să îi cuprindă 
pe amândoi. Dar nu conta. Ştia că nu putea face asta. Nu încă. 

Îi ceru lui Doron să îi dea un exemplu. 

— Cu ajutorul lui Dmitri Galishnikov, sunt dispus să vând petrol 
israelian americanilor, la un preţ cu mult sub cel al pieţei, iar asta 
imediat. 

— Sunt sigur că ne-ar fi de mare folos, zise Bennett, fără 
însufleţire. Sunt sigur că preşedintele vă va fi recunoscător, la fel 
întreaga ţară. 

— Bine. Şi mai e ceva. 

Bennett aşteptă, încercând să se concentreze. 

— Mossad are o cârtiţă adânc infiltrată în structura de 
comandă a armatei Coreei de Nord, rosti Doron cu vocea joasă. 

Bennett tresări. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Lucrăm cu el de mai bine de zece ani. El e cel care ne-a 
informat despre testele nucleare ale coreenilor acum câţiva ani şi 
cel care ne-a avertizat că Pyongyang lucra cu lranul la rachetele 
cu rază lungă de acţiune, înainte de Ziua Devastării. 

— Şi? 

— Şi ne oferă informaţii incredibil de valoroase despre toate 
problemele militare. Susţine că, aparent, nord-coreenii se 
pregătesc de un atac împotriva Seulului. Ei consideră că în 
momentul de faţă, când în America e haos, ar fi cea mai bună 
ocazie a lor. Cred că pot câştiga şi afirmă că n-ar fi surprins dacă 
războiul ar începe în următoarele şaptezeci şi două de ore. 

— Staţi puţin, făcu Bennett, încercând să analizeze această 
bombă primită din partea premierului israelian. Adică nord- 
coreenii sunt pe cale să invadeze Coreea de Sud? 

— În următoarele două-trei zile, da. Mai mult, omul nostru e 
convins că ei ar fi responsabili de atacurile nucleare împotriva 
americanilor. 

— Are vreo dovadă? 

— Adună şi el ce poate. Dar spune că Legiunea foloseşte ţara 


ca să creeze tabere de antrenament pentru terorişti. Conduc 
operaţiunile prin intermediul ambasadelor nord-coreene din 
întreaga lume. Zice chiar că Indira Rajiv a fost prin Pyongyang de 
câteva ori în ultimele luni. 

Bennett era uimit. Doron era sigur? Indira Rajiv? 

Premierul îi împărtăşi ce ştia despre ea, dar nu era mare lucru. 
Din câte aflaseră, încheiase un fel de parteneriat cu nord-coreenii 
şi cu Legiunea. Era plătită prin intermediul cuiva din afara ţării, 
dar nu ştia cine e. 

— Puteţi afla? 

— Despre bani? 

— Orice, rosti Bennett, surescitat. Ea este o ţintă prioritară, 
ştiţi doar. 

— Bine. O să îi cer să afle mai multe despre ea, fu de acord 
Doron. Între timp, are două sfaturi. 

— Care? 

— Primul: oamenii voştri din Departamentul de Energie ar 
trebui să testeze radioactivitatea din toate oraşele unde au avut 
loc explozii. Astfel ar determina ce fel de plutoniu s-a folosit la 
fiecare dintre bombe şi s-ar stabili dacă provin din reactoarele 
nord-coreenilor, aflate cam la o sută de kilometri de Pyongyang. 

— Departamentul de Energie? Nu mai există aşa ceva - a fost 
spulberat. 

— Mi-am dat seama de asta, la fel şi el. Dar nu tot ce ţine de 
cercetare era ţinut în Washington, nu? 

Mai aveţi personal şi în laboratoarele din Sandia sau Los 
Alamos, nu? 

— Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Care e al doilea sfat? 

— Viteza cu care se mobilizează militarii nord-coreeni 
sugerează că ştiau de atacuri. Crede că ei execută un plan foarte 
bine pus la punct şi, dacă Statele Unite au vreo speranţă de a 
salva Seulul şi restul peninsulei, ar face bine să-şi trimită trupele 
aeropurtate şi să-şi mişte navele imediat. 

Un tunet răsună deasupra. Bennett se simţea ameţit. Se ţinea 
pe picioare fără somn, fără mâncare, doar cu adrenalină. 

— ÎI credeţi? 

— Până acum nu ne-a înşelat. 

— Cât de sus e infiltrat? 

— Asta nu pot să destăinui, îmi pare rău. 

— Domnule prim-ministru, îi cereţi preşedintelui meu să-şi 


bazeze deciziile pe aceste informaţii, sublime Bennett. Trebuie să 
ştim. Cât de aproape de vârf e? 

— Crede-mă, Jonathan, te înţeleg, zise Doron. Dar e un subiect 
foarte delicat. Omul e speriat. Vrea să se retragă. Sincer, nu ştiu 
dacă reuşim să-l scoatem de acolo - nu în următoarele două-trei 
zile -, nu fără să observe cineva de acolo. 

— Dar putem afirma că este un superior? insistă el. 

— Chiar nu am cum să-ţi spun mai mult de atât. 

— Ştiu, făcu Bennett oftând. Noi avem interesele noastre, voi 
pe ale voastre. 

— Îţi dau atât cât îmi stă-n putinţă - un avertisment despre un 
război la care guvernul vostru nu se aşteaptă. Preşedintele e 
fixat pe China. Dar, cu tot respectul, cred că greşeşte. Liderii 
Chinei nu au nimic de câştigat dacă vă atacă. Dar nord-coreenii? 
E altceva. Preşedintele lor e un nebun - un psihopat. 

— Chiar credeţi că ar fi în stare să decapiteze guvernul 
american doar ca să recapete Sudul? 

— Sincer, Jonathan, cred că e capabil de orice. O să îţi dau 
toate informaţiile pe care le obţinem de la omul nostru înainte de 
a-l extrage de acolo - dacă o să reuşim - şi, crede-mă, eo 
comoară. Ne poate oferi informaţii detaliate despre fiecare bază 
militară şi industrială din ţara aia. Şi toate ar ajunge chiar în 
mâinile secretarului Trainor şi ale oamenilor lui, mai ales dacă 
preşedintele optează pentru o ripostă rapidă. 

— Ce vreţi în schimb? 

— Ştii foarte bine ce vrem, răspunse Doron fără ezitare. 
Preşedintele trebuie să le ceară lui Salvador Lucente şi Naţiunilor 
Unite să se retragă. Nu renunţăm la Templu. Nu îmi pasă ce ne 
oferă Lucente sau câtă gălăgie face. Nu accept un compromis în 
privinţa Templului. E ultimul meu cuvânt. Cu alte cuvinte, totul e 
pe masă. 

— Cum adică totul? 

— Adică totul. 

— Chiar şi oferta de pace a lui Lucente? 

— Chiar şi asta. 

Din nou, Doron îl prinsese cu garda jos. Să investeşti într-un 
proces de pace arabo-israelian părea ilar, la urma urmei. Bennett 
făcuse totul, dar renunţase la speranţă, mai ales de când 
începuse lucrul la Templu. Poate că pesimismul lui tactic scosese 
ce era mai bun din el. 


— Chiar aţi lua în calcul planul lui Lucente? întrebă el, 
nevenindu-i să creadă ce auzise din gura premierului. 

— Între noi vorbind, e cea mai bună ofertă de până acum. 

— Deci sunteţi gata să faceţi adevărate compromisuri? 

— Da. 

— Cisiordania? Înălţimile Golan? Apa? Dreptul de întoarcere? 
lerusalimul de Est? 

— Poate că dreptul de întoarcere nu, dar celelalte, da, zise 
Doron. Am fost aproape să cădem de acord cu toate 
compromisurile sugerate. Mai mult, suntem gata să începem 
relaţii diplomatice cu toţi vecinii noştri - inclusiv Irakul - imediat. 
Suntem gata să semnăm un tratat de pace cuprinzător, imediat. 
Spuneţi voi când. Spuneţi voi unde - Bruxelles, Roma, Babilon, nu 
contează. Voi fi acolo. Voi semna. lar Lucente va avea parte de 
măreaţa ceremonie pe care şi-o doreşte. Atâta timp cât el şi toţi 
ceilalţi din Naţiunile Unite înţeleg că Templul nu este negociabil. 
Punct. Am fost destul de clar? 


45 


X 12:49 p.m. 
Intr-un elicopter militar irakian, în drum spre Mosul 


Khalid Tariq era furios. 

Era roşu la faţă şi tâmplele îi pulsau, deja luase o pastilă 
pentru hipertensiune. Dar nu avea efect. Mai luă una. 

— Cât mai este? strigă el, simțind picături de transpiraţie pe 
buza de sus şi în jurul gulerului. 

— Aproape am ajuns, domnule, răspunse pilotul. Aterizăm în 
mai puţin de zece minute. A 

Tariq nu credea că putea aştepta mai mult. In ultima oră, liderii 
kurzi din sudul Turciei şi din nord-vestul Iranului ţinuseră o 
conferinţă de presă în Ankara, mai bine zis în ce rămăsese din 
ea, declarându-şi oficial independenţa. Deja trimiseseră mesajul 
secretarului general Salvador Lucente, cerându-i să fie 
recunoscuţi ca noua „Republica Democrată Kurdistan”. Reuters şi 
agenţiile de ştiri turceşti transmiteau că existau şi alte zvonuri: 
liderii kurzi din provincia irakiană Arbâl îşi vor declara în curând 
separarea de Irak, pentru a se alătura noului stat kurd. 

Tariq primise prin telefon un mesaj de la şeful serviciilor 
secrete irakiene din Arbâl. li raporta că cel puţin două duzini de 
lideri kurzi se adunaseră de câteva ore în palatul guvernatorului. 
li ascultaseră şi aflaseră că problema lor era cât de repede îşi vor 
face public anunţul şi cât de în serios trebuia luată ameninţarea 
lui Al-Hassani de a folosi forţa pentru a le împiedica separarea. 

La comanda lui Tariq, aproape două sute de tancuri şi cam o 
sută cincizeci de mii de forţe terestre erau mobilizate acum la 
Mosul şi se mişcau încet, dar hotărât spre Arbâl, capitala 
provinciei, spre Kirkuk şi spre Sulaymaniyah. Pentru moment, era 
mai mult o desfăşurare de forţe, menită să-i convingă pe liderii 
kurzi că fac o greşeală fatală. Dar Tariq nu era omul care să 
ezite. Dacă ei chiar voiau să se sinucidă, aşa avea să fie. Nu avea 
de gând să-şi piardă nopţile gândindu-se la cum le invadează ei 
provincia bogată în petrol, aşa că le va zdrobi insolenţa o dată 
pentru totdeauna. 

Formă repede numărul comandantului-şef din Mosul. 


— Dă-mi-l pe generalul Qassim, ceru el subordonatului care 
răspunse. 

— Da, domnule, imediat. 

O clipă mai târziu i se făcu legătura. 

— Generale, cât de repede îţi poţi duce unităţile mecanizate pe 
străzile din Kirkuk? 

— În mai puţin de o oră. De ce? 

— Atunci fă-o. 

— Da, domnule. Dar, dacă nu vă deranjează că întreb, 
domnule, sunteţi sigur că este cea mai înţeleaptă mişcare? 

— Mă deranjează întrebarea ta, generale, replică Tariq. Doar fă 
ce ţi-am cerut. Lasă-mă pe mine să-mi fac griji în privinţa 
strategiei politice. Ne vedem în zece minute. 

— Da, domnule Tariq. S-a făcut. 

* 


— Domnule preşedinte, Chuck Murray la telefon. Mulţumesc că 
mi-aţi răspuns. 

Oaks nu vorbise cu fostul secretar de presă al lui MacPherson 
de când acesta părăsise Casa Albă şi se dusese la o firmă mare 
de PR din New York şi se apucase să scrie o carte. 

— Mă bucur să te aud, Chuck. Tammy şi copiii sunt bine? Unde 
sunteţi acum? 

— Sunt în Chicago, domnule preşedinte, explică Murray, 
povestindu-i că plănuise să ajungă la convenţia unde murise 
MacPherson, dar se răzgândise în ultima clipă pentru că soţia şi 
fiicele lui nu se simţiseră prea bine. Am fost norocoşi, zise el, deşi 
nu ne şi simţim aşa. 

Îşi oferi condoleanţele şi ajutorul, dacă preşedintele avea 
nevoie de el. 

— De fapt, mi-ai putea fi de ajutor, Chuck. Tammy şi fetele 
sunt suficient de bine ca să pleci de lângă ele pentru câteva zile? 

— Momentan sunt mai mult speriate, domnule. 

— Îmi închipui că sunt îngrozite. 

— Dar mama lui Tammy e în oraş. A venit să ne ajute. De ce? 
Aveţi nevoie de ceva, domnule? 

— la-o spre aeroport. Trimit un avion după tine. Vom avea 
nevoie de mult ajutor ca să formulăm un mesaj şi să-l 
transmitem în următoarele câteva zile. Poate va dura chiar mai 
mult, vom vedea. 

— De asta am şi sunat, domnule. 


— Adică? 

— AŞ fi onorat să vin să vă ajut, domnule preşedinte. Dar 
trebuie să ieşiţi repede pe ecrane - cât de repede - şi să vă 
adresaţi poporului american. 

— Va fi mâine-dimineaţă. Oamenii mei lucrează la un discurs. 

— Cu tot respectul, domnule preşedinte, asta nu poate 
aştepta. Trebuie să faceţi ceva acum, în următoarele minute. 

— Este miezul nopţii. 

— Domnule, credeţi că doarme cineva? Toată lumea e în 
picioare. Toată ţara. Toată lumea. Sunt treji. Se uită la televizor, 
cel puţin cei care au curent. Caută pe internet, care au 
posibilitatea. Sapă şi după cea mai mică informaţie. Au nevoie ca 
preşedintele Statelor Unite să iasă şi să îi asigure că totul va fi 
bine, să le spună exact ce se întâmplă şi să le spună că îi va ţine 
la curent cu tot ce se va întâmpla mai departe. 

— Chuck, sincer, sunt în mijlocul... 

Dar Murray îl întrerupse. 

— Domnule preşedinte, scuzaţi-mă, vă rog, toată lumea ştie că 
suntem pe cale să atacăm pe cineva. Oamenii sunt 
înspăimântați. Ei nu ştiu ce se întâmplă, nu cu precizie. Nu ştiu 
ce urmează. Ei ştiu că MacPherson e mort. Au văzut o poză cu 
dumneavoastră când depuneaţi jurământul într-un avion mic şi 
elegant, care nu era Air Force One. Au nevoie de un lider. Au 
nevoie de un semn de la dumneavoastră. E tot ce au nevoie 
acum. 

Oaks se gândi câteva clipe. 

— Poate că ai dreptate. Ce îmi recomanzi? 

In următoarele zece minute, Murray îi înşiră câteva lucruri pe 
care să le facă. El nu avea acces la informaţiile secrete, desigur, 
dar îl rugă pe preşedinte să fie cât mai candid. Să spună doar 
adevărul - oricât de dureros ar fi de auzit. Doar asta îl va apropia 
de poporul american şi îi va oferi încrederea oamenilor, 
credibilitatea de care avea nevoie ca să-i facă să fie încrezători în 
războiul care urma. Zece minute nu erau de ajuns, dar Oaks nu 
dispunea de mai mult. 

După ce închise, preşedintele îi ordonă generalului Briggs să 
pregătească o sală de conferinţe şi o legătură prin satelit. Nu 
voia să se vadă de unde transmiteau. Murray avea dreptate. Nu 
se putea ascunde, dar nici să ofere prea mult nu era bine. Erau 
prea multe în joc. 


46 


2:54 a.m., ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


Lucrurile se mişcau prea repede, dar Oaks nu avea de ales. 

Făcu câteva declaraţii televizate scurte, apoi se întoarse la 
treabă, alăturându-se proaspătului vicepreşedinte, Lee Alexander 
James, secretarului Apărării, Burt Trainor, şi generalului- 
locotenent Charlie Briggs, la o altă videoconferință. Impreună, 
ascultară înregistrarea convorbirii lui Bennett cu prim-ministrul 
israelian. 

— Ce părere aveţi, domnilor? îşi întrebă Oaks consiliul de 
război. 

— Aş vrea să pun eu mâna pe sursa aia, zise Briggs. 

— Şi eu, adăugă Trainor, dar nu se va întâmpla. Israelienii nu 
vor renunţa niciodată la o cârtiţă aflată în interiorul unui guvern 
ostil. Dar nu asta contează. Întrebarea e dacă îl credem pe 
Doron. Putem avea încredere în el? Dacă da, suntem pe cale să 
intrăm în război cu nord-coreenii, nu cu Beijingul. 

— E riscant să facem asta bazându-ne pe o singură sursă, 
interveni James. Ce veşti avem din Coreea de Sud? 

— Nimic concludent încă, dar, fără îndoială, preşedintele Woo 
crede că cei din nord sunt gata să îi atace, răspunse secretarul 
Apărării. Gândiţi-vă, domnule, chiar nu avem nicio dovadă că ar fi 
implicaţi chinezii. lar Doron spune un lucru important: de ce ne-ar 
ataca Beijingul? Nu e logic. Nu ar avea decât de pierdut. Dar cei 
de la Pyongyang sunt suficient de nebuni să încerce aşa ceva. Şi, 
trebuie să vă reamintesc, domnule, ceea ce susţine sursa lui 
Doron se potriveşte cu tot ce am auzit la întâlnirea de la Tokio a 
miniştrilor de apărare din zona asiatică a Pacificului. Coreea de 
Nord şi-a anulat toate permisiile. In ultimele săptămâni şi-au 
făcut provizii de combustibil, alimente, medicamente şi altele. 
Am văzut activitate sporită în jurul bazelor aeriene şi al celor cu 
rachete. De asta e îngrijorat preşedintele Woo. Chiar înainte de 
discursul lui Mac, de la Convenţie - Dumnezeu să-i odihnească 
sufletul -, dacă vă amintiţi, am trimis un mesaj spre Air Force 
One, în care pomeneam despre toate astea. 


— Burt, cât de sigur eşti că nord-coreenii sunt inamicii, nu 
chinezii? 

Secretarul Apărării se gândi câteva clipe, apoi zise: 

— Evident, avem nevoie de mai multe dovezi, domnule 
preşedinte, dar, da, încep să cred că e posibil ca Pyongyangul şi 
nu Beijingul să fie responsabil de atacuri şi că se pregăteşte să 
pornească împotriva unuia dintre cei mai importanţi aliaţi asiatici 
ai noştri. 

— Dar despre ceea ce pretinde sursa, că s-ar fi folosit plutoniu 
de la Yongbyon? Cât de repede putem verifica? 

— Domnule preşedinte, deja am trimis patru avioane Constant 
Phoenix WE-135W deasupra fiecăruia dintre oraşele atacate, 
raportă Briggs. 

— Engleză, generale, spune-mi în engleză, insistă Oaks. 

— Scuze, domnule. Constant Phoenix sunt nişte avioane de 
recuperare atmosferică, de fapt, sunt nişte C-135 modificate. 
Operează în cadrul Escadrilei 45 Recunoaştere de la baza aeriană 
Offut din Nebraska. Fiecare avion are nişte dispozitive externe 
care colectează particule din atmosferă. Un sistem de 
compresoare analizează mostrele colectate. Pot detecta norii 
radioactivi în timp util. Concluzia e, domnule preşedinte, că sunt 
foarte bine dotate. 

— Asemenea celor pe care le-am folosit în Coreea de Nord în 
2006? 

— Da, domnule preşedinte. Sunt la fel. 

Bobby Caulfield intră tăcut în sala de conferinţe şi îi strecură 
preşedintelui un bilet. „Soţia dumneavoastră tocmai a aterizat la 
Peterson. Va fi aici în scurt timp.” 

Preşedintele dădu din cap şi continuă cu Briggs. 

— Cât de repede puteţi avea rezultatele? întrebă el, cu grabă 
în voce. 

— Ei bine, domnule... începu Briggs, şi luă o pauză, să facă 
nişte calcule. Va dura câteva zile să ia mostrele. Aş zice încă o 
săptămână să le analizeze, cel puţin, probabil două. Depinde de 
mai multe variabile, domnule. 

— Las-o baltă, generale. Nu avem două săptămâni. Spune-le 
că au două zile. Trebuie să ştiu dacă bombele aveau plutoniu şi 
dacă acesta provenea de la reactoarele din Yongbyon. Dacă nu, 
de unde din altă parte. Ai înţeles? 

— Da, domnule, domnule preşedinte, se bâlbâi Briggs, dar eu... 


— Două zile, generale. Nicio secundă mai mult. 


47 


12:00 p.m. 
Autostrada 15, la nord de Amman 


Fulgerele luminau cerul, apoi se întuneca rapid. 

Bennett se uită la ceas. Era aproape amiază. Mai aveau cel 
puţin cincisprezece sau douăzeci de minute de mers. Dar nu 
puteau face nimic. Se întinse spre frigiderul de lângă el şi luă o 
sticlă cu apă rece ca gheaţa pentru el şi una pentru omul care-i 
salvase viaţa lui Erin. 

Doctorul Kwamee acceptă recunoscător sticla, luă o înghiţitură 
mare, apoi trecu aparatul de aer condiţionat pe un alt nivel. Pe 
măsură ce ploaia se înteţea, ferestrele se înceţoşau. 

— Aşadar, zise Bennett, după o lungă tăcere, Mossad? 

Doctorul Kwamee ridică din umeri. 

— Eram recunoscător pentru tot ce făcuseră să ne scoată, pe 
mine şi pe soţia mea, din Addis Abeba. Nu doar pe noi, desigur. 
Erau mai mult de opt mii de oameni pe care veniseră să îi 
salveze. 

Urmă o pauză lungă. 

— Asta a fost cu mult timp în urmă. 

— Da. 

— De ce ai rămas la Mossad? De ce nu faci altceva? 

Doctorul ridică din nou din umeri şi mări viteza ştergătoarelor. 
Ploua torențial. Drumurile se umpleau de noroi. 

— Am crescut în Etiopia, domnule Bennett - Etiopia şi Sudan, 
de fapt. Am petrecut câţiva ani şi în Eritreea, la grădiniţă. Ştiam 
ce pun la cale radicalii musulmani. Vedeam că se pregătesc 
pentru un jihad împotriva Israelului. Nu puteam să stau deoparte. 
Voiam să fac ceva... ceva să ajut. 

Bennett dădu din cap şi mai aruncă o privire în spate, la SUV-ul 
care îi urmărea. 

— Câţi oameni ai în echipă - în total? 

— Îmi pare rău, domnule Bennett, nu vă pot spune. 

Bennett se întoarse, şterse geamul şi privi la furtuna de afară. 

— Cândva, asta a fost o ţară cu adevărat frumoasă. 

Privind în urmă, îşi dori ca el şi Erin să-şi fi luat nişte zile libere, 


să hoinărească prin zonă şi să înveţe mai multe despre aceste 
locuri fascinante şi despre oamenii lor calzi şi ospitalieri. 
Rămânând neutră - încercând, măcar -, în timp ce se îndrepta 
spre Războiul lui Gog şi Magog, lordania evitase să ajungă la 
nivelul distrugerilor pe care le-au cunoscut Libanul şi Siria. 
Totuşi, pârjolul afectase toate moscheile, toate şcolile islamice, 
toate bazele militare şi cele mai multe vehicule militare. 
Pagubele colaterale nu fuseseră mici şi avea să dureze mult până 
să-şi revină. 

— Ai mai fost aici? întrebă Bennett. 

— Nu, zise doctorul Kwamee. Înainte de instruirea mea în 
Paris, nu mai plecasem în afara Africii - doar în Mecca, pe când 
eram copil. 

— Mecca? 

— Da, când eram mic, părinţii mei nu recunoşteau în public 
faptul că erau evrei, doar între ei. lar când am mai crescut, s-au 
prefăcut că sunt musulmani. 

— Au plecat şi ei din Etiopia odată cu tine, în 1984? 

— Nu, spuse doctorul Kwamee încet. Au fost ucişi de o bombă 
în Dangila, la graniţa cu Sudanul. 

— Ah, făcu Bennett, îmi pare rău. 

— Puteţi să vă închipuiţi, zise doctorul, încetinind, în timp ce 
treceau printr-o groapă plină cu apă, doi evrei ucişi de jihadişti 
nu pentru că erau evrei, ci pentru că se pretindeau musulmani. Ei 
s-au gândit că aşa vor fi mai în siguranţă. Credeau că eu voi fi 
mai în siguranţă. 

— Câţi ani aveai când au murit? întrebă Bennett cu blândeţe. 

— Cincisprezece. 

— Erai cu ei? 

— Da, răspunse el, cu lacrimi în ochi. Eram într-un mic 
restaurant. Eu mă dusesem la baie. În spate. Mă spălam pe mâini 
când a explodat bomba. Am fost acoperit de tencuială şi cioburi 
de sticlă. Mi-am rupt un braţ. Capul îmi sângera. În cele din urmă, 
am reuşit să mă târăsc afară şi am văzut că toată partea din faţă 
a restaurantului era spulberată. 

— Trebuie să fi fost îngrozitor. 

Doctorul Kwamee aprobă din cap. 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Sânge peste tot. 
Cioburi. Mi-am căutat cu disperare părinţii. Stăteau la o masă 
aproape de intrare. Mi-a luat câteva minute să mă caţăr pe toate 


acele resturi şi corpuri fără suflare până să ajung la ei. 

— Erau morţi? 

— Tata era. Mama încă respira. Şi sângera puternic. Avea un 
cuţit mare înfipt în piept. Stăteam acolo, pur şi simplu. Vedeam 
că moare. Nu ştiam ce să fac. Îngheţasem. În cele din urmă, am 
luat-o în braţe. Suspinam şi strigam după ajutor, dar nu venea 
nimeni. Nu mă putea auzi nimeni. Şi deodată a murit. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi câteva momente. Apoi Bennett 
întrebă: 

— De asta te-ai făcut doctor? 

Bărbatul aprobă din cap. Mai merseră câţiva kilometri în linişte. 

— Nu m-am întors niciodată la moschee. N-am putut. Nu 
înţelegeam de ce musulmanii omorau musulmani. Apoi mi-am 
găsit certificatul de naştere, împreună cu nişte acte ale părinţilor 
mei. Am aflat că eram evreu. Nu-mi venea să cred. Nu ştiam ce 
înseamnă asta şi cum era posibil. Dar ceva din mine îmi spunea 
că e adevărat şi că era timpul să aflu mai multe despre 
moştenirea mea. 

— Şi ce ai făcut? 

— Nu ştiam sigur ce să fac. Eram singur. Fratele meu mai mare 
murise de malarie. Fratele mai mic murise în timpul copilăriei. 
Mare parte dintre mătuşile şi unchii mei, în războiul civil. Singurul 
unchi care supravieţuise pretindea că e musulman devotat. Mă 
dusese în pelerinaj. Nu era nimeni care să mă înveţe ce 
înseamnă să fii evreu. Intr-un final, am decis să fiu ateu sau 
agnostic. Nu ştiam în ce să cred. Ştiam doar că nu pot fi 
musulman şi habar n-aveam ce înseamnă să fii evreu. Dar aveam 
un văr în Nairobi. Era cu zece ani mai mare ca mine şi mereu 
fusese foarte bun cu mine când eram mic. Plecase la universitate 
când eu aveam opt ani, dar se întorcea în timpul vacantelor de 
vară, când mă lua la înot, la căţărat pe stânci şi alte din astea. Ba 
chiar m-a învăţat să conduc, într-o vară. Aşa că l-am sunat pe el. 
L-am implorat să mă lase să vin să stau cu el şi, în cele din urmă, 
a acceptat. 

— El era musulman sau se prefăcea că e? 

— Nu, nu. Aşa am presupus eu. Niciodată nu m-am gândit să îl 
întreb. Dar, când am ajuns acolo, am aflat că devenise un 
discipol al lui Isus. 


48 


12:09 p.m. 
Autostrada 15, la periferia Ammanului 


Bennett nu se aşteptase la asta. 

— Cum ai reacţionat? întrebă el. 

— Sincer, domnule Bennett, nu am înţeles prea bine şi, la 
vârsta aia, nu prea mă interesa. Aveam nevoie doar de un loc 
stabil şi sigur unde să stau. Vărul meu era medic la urgenţă, într- 
un spital mare din Nairobi. Nu câştiga mult - nu după standardele 
americane sau israeliene dar mi-a spus că, dacă obţin note bune, 
mă ajută să îmi plătesc colegiul. Niciodată nu învăţasem prea 
bine. Dar am fost atât de bucuros, încât m-am pus pe învăţat. 
Voiam să îl fac pe vărul meu mândru de mine. 

— Sunt sigur că e foarte mândru. Incă e în Nairobi? 

— Nu, domnule. 

— Unde e acum? 

Kwamee nu răspunse timp de câteva minute. Brusc, tensiunea 
din maşină deveni aproape palpabilă. Bennett regretă că 
întrebase. Dar, după un timp, doctorul zise: 

— A murit în timpul pârjolului. 

Bennett rămase tăcut. 

— Se întorsese în Etiopia vara trecută, pentru câteva luni, să 
ajute la deschiderea unui orfelinat pentru copiii ai căror părinţi 
muriseră de SIDA. Am primit un e-mail de la el, prin octombrie. 
Spunea că simte că se va întâmpla ceva teribil. Voia să rămână 
acolo şi să ajute. Apoi... 

Sclipirea unui fulger lumină maşina. Tunetul se auzi chiar 
deasupra lor. 

— Aia a fost ultima veste primită de la el. Am luat legătura cu 
şeful Mossadului din Addis Abeba şi l-am rugat să verifice dacă 
mai trăieşte. A durat câteva luni, după care a venit confirmarea 
că nu supravieţuise. 

— Îmi pare rău. 

Merseră în linişte alte câteva minute. Bennett mai luă o gură 
de apă şi privi ploaia care le acoperea geamurile, în timp ce 
încerca să proceseze povestea bărbatului de lângă el. Apoi, 


aproape înainte să îşi dea seama ce face, întrebă: 

— Doctore Kwamee? 

— Da, domnule. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Desigur, vă rog. 

Bennett ezită. Ştia că era o întrebare personală. Dar omul îşi 
dezgolise sufletul. Evident, voia să vorbească. Şi, oricum, cât mai 
aveau de mers împreună? 

— Sunteţi absolut convins că nu există Dumnezeu? 

Doctorul Kwamee îşi drese glasul. 

— N-am mai crezut. Nu după ce au murit părinţii mei. Cum 
putea exista? 

Urmă încă o pauză lungă. 

— Şi acum? întrebă Bennett. 

Bărbatul nu se întoarse să se uite la el. Ochii lui priviră fix la 
drumul din faţa lor şi înghiţi greu. 

— După Ziua Devastării, vreţi să spuneţi? 

— Da. 

— E foarte greu, mărturisi Kwamee. 

— De ce? 

— Pentru că nu vreau să cred în Dumnezeu. Sunt foarte furios 
pe El. 

— Din cauza părinţilor tăi. 

— Din cauza părinţilor mei. Din cauza fraţilor mei. A vărului 
meu. A întregii mele familii. Atâta moarte, atâtea crime, atâta 
tristeţe. Nu are logică. Dacă Dumnezeu înseamnă dragoste, 
bucurie, pace şi fericire, eu de ce nu am parte de aşa ceva? Ce ar 
trebui să fac eu acum? 

— Adică? întrebă Bennett. 

— Adică am simţit cutremurul. Am văzut furtuna. Am văzut 
focul căzând din cer. Am văzut cu ochii mei. Am văzut ce a lovit 
şi ce nu. 

— ŞI? 

— Şi pentru mine e foarte clar că există un Dumnezeu, zise 
Kwamee, privind drept înainte la drum, pe măsură ce ploaia şi 
fulgerele se înteţeau. E clar pentru toată lumea, nu-i aşa? lar El 
nu este Dumnezeul din Coran. Nu este dumnezeul budiştilor şi 
nici al hinduşilor. Categoric, este Dumnezeul din Biblie. Acum nu 
se mai pune problema dacă eu cred în existenţa Lui. Cred. 

— Atunci care este problema? 


— Întrebarea e dacă vreau să Îl urmez. 

— Şi ce te reţine? 

— Frica. 

— Frica? întrebă Bennett, nefiind sigur că auzise bine. 

— Da. 

— Frica de ce anume? 

— Teama că Isus, Yeshua, ar putea fi, de fapt, Mesia. 

— De ce te sperie asta? 

Kwamee nu zise nimic. 

— E în regulă. Poţi fi sincer cu mine. 

Doctorul păru că se gândeşte o clipă, apoi rosti oarecum 
direct: 

— Adevărul e, domnule, că nu vreau să cred. 

Era sincer, se gândea Bennett, periculos, dar sincer. 

— De ce nu? îl întrebă. 

Bărbatul ridică din umeri. 

— E vorba de mai multe lucruri. Parţial, nu vreau să mă 
schimb, ştiţi? Să îl urmez pe Isus înseamnă să renunţ la o 
grămadă... de exemplu... nu îmi place să mi se spună să nu fac 
ceva. Inţelegeţi? 

Dădu din cap. Ştia foarte bine. 

— ŞI... 

— Şi? făcu Bennett, şi mai curios. 

— Nu ştiu, recunoscu Kwamee. Să crezi în Isus e ca şi cum... 

— Ca şi cum ce? 

— Ca şi cum... ai trăda. 

— Ai trăda? 

— Da, mărturisi Kwamee. E ca şi cum mi-aş trăda poporul, 
ţara. Adică ştiu tot ce s-a întâmplat. Isus a fost evreu. Discipolii 
lui erau evrei. Apostolul Pavel a fost rabin, fariseu, înainte de 
drumul spre Damasc. Şi, din cât am înţeles citind Noul 
Testament, aproape toţi cei care l-au urmat pe Isus la început au 
fost evrei, dar... 

— Dar ce? 

— Dar asta a fost acum două mii de ani - înainte ca romanii să 
dea foc Ierusalimului şi să distrugă Templul, înainte de cruciade, 
înainte de Inchiziţie, înainte de Holocaust. 

— Niciuna dintre astea nu a fost din vina lui Isus. El a spus „Să 
iubeşti pe aproapele tău... lubiţi pe  vrăjmaşii voştri, 
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă 


urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc”. 

— Dar, domnule Bennett, vă rog, nu puteţi nega o grămadă de 
lucruri îngrozitoare care au fost făcute în numele lui Isus. 

— Dar, doctore Kwamee, niciunul dintre acele lucruri oribile nu 
au fost făcute de oameni care l-au urmat cu adevărat pe Isus. Au 
fost făcute de oameni care negau tot ce propovăduia El, tot ce 
reprezenta El. Uite, nu neg lucrurile oribile care li s-au întâmplat 
evreilor şi mare parte dintre ele au fost făcute de cei care 
spuneau că sunt creştini. Dar erau ei creştini adevăraţi? Cum 
puteau ei să îl urmeze cu adevărat pe evreul Mesia şi să le facă 
aşa ceva evreilor? Şi de ce ar fi permis El să se întâmple aşa ceva 
evreilor? Nu, n-ar fi făcut-o. Şi nici n-a făcut-o. Cu cât sunt mai 
mulţi cei care îl iubesc pe Isus, cu atât vor iubi mai mult poporul 
evreu şi îl vor binecuvânta. Uită-te la ce se întâmplă în jurul 
nostru: tot mai mulţi evrei se întorc la credinţa în Isus, mai mulţi 
decât oricând în istorie. Milioane de evrei din întreaga lume. Mai 
mult de un milion de israelieni doar în ultimele opt luni. Ei nu îşi 
trădează apartenenţa. Ei o descoperă într-un fel nou. 

— Ştiu, ştiu, zise Kwamee. 

— Atunci, care e problema? Acum este timpul, prietene. Isus se 
va întoarce. Curând. Nu prea este mult timp, crede-mă, şi nu vrei 
să fii aici când va sosi Antihristul şi iadurile se vor dezlănţui. 
Chiar nu vrei. 

— Dar nu pot, domnule Bennett, pur şi simplu, nu pot. 

— Nu poţi? Sau nu vrei? 

— E vreo diferenţă? 

Lui Bennett nu îi venea să creadă. Dar, înainte să apuce să Îi 
răspundă, auzi un foc de armă. Parbrizul se făcu fărâme. Doctorul 
Kwamee căzu în faţă, cu piciorul încă pe acceleraţie. Ambulanţa 
prinse viteză. Trecu peste balustradă şi ajunse pe contrasens. 

Inima îi îngheţă. Ochii îi ieşeau din orbite. O autocisternă cu 
petrol se îndrepta spre ei. 


49 


12:21 p.m. 
Autostrada 15, la periferia Ammanului 


Bennett apucă volanul instinctiv şi trase de el. 

Ambulanţa derapă din nou violent, patinând pe asfaltul 
alunecos. Auzi sunetul ascuţit al claxonului autocisternei. Văzu 
maşina uriaşă unduindu-se, dar nu putu face nimic. Nu ajungea 
la frână. Nu avea o mână liberă, să îl tragă pe doctorul Kwamee 
de pe volan, iar distanţa dintre cele două autovehicule se 
micşora rapid. 

Auzi un alt claxon. Autocisterna trecu în goană, foarte aproape 
de ei, dar înainte să îşi tragă sufletul înţelese că nu scăpaseră de 
pericol. Gonind, urmau să părăsească terasamentul şi să se 
prăbuşească dincolo de el. 

Bennett ştia că are doar câteva secunde ca să reacționeze. 
Trebuia să atingă frânele şi să încetinească sau aveau să 
lovească balustrada în plin şi să moară. Dar nu reuşea. Voia. Cu 
disperare. Dar nu ajungea la ele. Era ţinut de centura de 
siguranţă şi nu avea timp să o desfacă. Se lăsă să alunece, 
împinse corpul neînsufleţit al doctorului şi atinse frâna, exact la 
timp. 

Le auzea pe asistentele din spate strigând, dar nu şi pe Erin. 
Era trează? Era în viaţă? Trebuia să facă ceva. N-o va pierde. Se 
întinse spre frâna de mână, trase de ea puternic, scoase 
schimbătorul din viteză şi se rugă pentru un miracol. Ştia care 
sunt riscurile. Dar nu îi păsa. Nu avea de ales. Işi asumă riscul, în 
speranţa că vor scăpa. 

Roţile se blocară brusc. Cele din faţă, cel puţin. Un fum negru 
ieşea din cauciucurile care scârţâiră. Ambulanţa începu să se 
învârtă, dar la viteza cu care mergea nu se oprea. Nu putea. In 
schimb, se clătină şi se rostogoli, nu o dată, de două ori. Bennett 
fu azvârlit în faţă, dar îl ţinu centura, înapoi şi din nou în faţă. 

Cioburi din geamuri şi bucăţi de metal zburau peste tot. 
Ţipetele din spate încetaseră, fiind înlocuite de scrâşnetul 
asurzitor al metalului. Ambulanţa derapase, se izbise de 
balustrada de protecţie, se rotise aproape cu o sută optzeci de 


grade şi se balansase înainte şi înapoi - clătinându-se pe 
margine, dar se oprise exact înainte să se prăbuşească în abis. 

Din păcate, rămăseseră blocaţi cu roţile-n sus şi pe partea pe 
care nu trebuia. Curând, întregul vehicul fu cuprins de flăcări. 
Cabina se umplu de fum. Pe Bennett îl usturau ochii. Gura îi era 
plină de sânge. Trebuia să iasă de acolo. Trebuia să le scoată pe 
Erin şi pe asistente. Maşina putea să explodeze în orice clipă, dar 
el abia reuşea să se mişte. O durere puternică îi trecu prin 
piciorul drept. Piciorul stâng nu îl simţea deloc. Îl cuprinse panica. 

Apoi, privind prin gaura lăsată de parbriz, văzu o betonieră 
îndreptându-se spre ei. 

Era la cel mult câteva sute de metri şi venea cu viteză. Şoferul 
claxonă. Bennett văzu cum maşina frânează puternic. Văzu 
fumul. Auzi cauciucurile scrâşnind. Dar maşina nu viră. Venea 
drept spre ei. 

În ciuda durerii puternice - pe care acum o simţea atât în 
braţe, cât şi în picioare -, simţi un val brusc de adrenalină care îi 
trecu prin corp. Ca şi cum o forţă exterioară îl apuca şi îl forţa să 
se mişte, se ghemui, plonjă prin gaura din faţă şi se rostogoli prin 
geamul spart, să scape de camionul care se apropia. Exact la 
timp. O milisecundă mai târziu simţi vântul care îi trecu peste 
faţă şi văzu cum betoniera agaţă ambulanţa, se izbeşte de gardul 
de pe margine, apoi se prăbuşesc amândouă în abis. 

Bennett gâfâia. O secundă mai apoi auzi zgomotul făcut de 
sticla spartă şi de metalul izbit. Ştia că ambulanţa căzuse prima. 
Auzi a doua izbitură, era camionul, care se prăbuşise peste ea. 
Ignorându-şi rănile, sări în picioare şi se năpusti spre margine. 
Auzi prima explozie. O văzu pe a doua şi văzu flăcările care 
izbucniră jos. 

— Nu! strigă el, cu o disperare al cărei ecou răsună în întreaga 
vale. 

Cu inima bubuindu-i, cobori de pe terasament şi goni spre 
rămăşiţele exploziei. Nu putea fi adevărat. Dumnezeu nu ar 
permite aşa ceva. 

— Erin! Erin! 

Continuă să îi strige numele. lar şi iar, repeta acel nume pe 
care îl iubea atât de mult, numele care îi furase inima din prima 
clipă când îl auzise, deşi atunci nu visase că ea va deveni a lui. In 
mijlocul focului şi al fumului, înţelese deodată că striga degeaba. 
Ea nu răspundea. Nici măcar nu mai vedea ambulanţa, doar 


rămăşiţele betonierei. 

Suspina, suspina şi tuşea, în timp ce dădea ocol betonierei în 
flăcări şi încerca să găsească un loc prin care să pătrundă la 
ambulanţă. Dar nu era niciunul. Se terminase, deşi nu-i venea să 
creadă. Suspinele lui se înteţiră. Plângea din ce în ce mai tare, 
gâfâia din ce în ce mai rău, respira tot mai greu, pentru că inhala 
foarte mult fum. Cu cât încerca să ia mai mult aer, cu cât 
plângea mai mult, cu atât înghiţea mai mult fum. | se făcu rău şi 
începu să vomite. Dădu tot afară din el, până când nu mai 
rămase nimic. Cel puţin aşa i se părea, dar continua să vomite. 

De parcă otrava morţii intrase în el şi se forţa să o elimine, cele 
mai ascunse părţi ale corpului îi erau cuprinse de convulsii, iar şi 
iar. Nu mai ieşea nimic, doar tot mai mult fum îi ajungea în 
plămâni. Începu să intre în panică. Se sufoca - emoţional şi fizic 
-, dar nu voia să părăsească rămăşiţele ambulanţei. Nu putea, nu 
fără femeia pe care o iubea. 

Îl ustura pielea din pricina căldurii intense. Picioarele îi erau 
sfâşiate de cioburi şi bucăţi de metal. Apoi auzi ceva ce suna ca o 
armă automată. Nu înţelegea. Dar, chiar dacă auzea bine, ce 
conta? Nu avea de gând să plece nicăieri fără ea. Nu avea de 
gând să plece nicăieri fără Erin. 

Se poticnea prin ceața înecăcioasă, dădea ocol rămăşiţelor 
aprinse, o striga pe Erin, percepea oarecum pericolul în care se 
afla, dar nu îi păsa. Refuza să creadă că era moartă. Era o 
greşeală - un coşmar, o halucinație, dar n-avea cum să fie 
adevărat. O va găsi. Trebuia să o găsească. O va găsi, o va salva 
şi o va duce într-un loc sigur, un loc unde o va face bine, un loc 
unde să nu-i găsească nimeni - nici preşedintele, nici oamenii lui, 
nici Doron, nici misteriosul care îl sunase şi nici monştrii pentru 
care acesta lucra. 

Deodată auzi încă o împuşcătură şi simţi un suflu ascuţit în 
spatele capului. Genunchii i se îndoiră. Se prăbuşi la pământ. Se 
străduia să respire. Încerca din răsputeri să se ridice. Se sufoca. Îi 
venea din nou să vomite. Cineva îl prinse de mâini şi de picioare, 
îi îndesă o eşartfă în gură şi îi trase o glugă pe cap. 

Bennett nu putea respira, nu putea gândi. Începea să se sufoce 
de-a binelea, era pe cale să leşine. Auzi nişte paşi. Mulţi paşi, 
alergau şi se apropiau repede. Auzi câteva împuşcături. Echipa 
Mossad, se gândi el. Auzea voci care strigau ceva ce nu 
înţelegea. Apoi simţi o cizmă în abdomen şi totul se întunecă. 


50 


2:23 p.m. 
Aeroportul internaţional din Babilon 


— Doamnelor şi domnilor, atenţie, vă rog! 

Claire Devreaux, secretarul de presă al lui Salvador Lucente, îşi 
drese vocea şi aşteptă să se potolească agitația. Se uită spre 
grămada de cel puţin cincizeci sau şaizeci de camere de 
televiziune, câteva duzini de fotografi şi tot atâţia reporteri şi 
producători de ştiri din toată lumea. Grupul de presă părea să 
crească de la o săptămână la alta. Audienţa secretarului general 
al Naţiunilor Unite o atingea pe cea a preşedintelui american, iar 
capacitatea lor logistică era departe de a fi suficientă ca să facă 
faţă unei operaţiuni media internaţionale de o asemenea 
amploare, înţelese ea. Va trebui să mai angajeze câţiva oameni 
cu experienţă, şi încă repede. 

Un subaltern îi semnală că toţi erau pregătiţi. Câteva 
televiziuni, inclusiv BBC şi CNN, transmiteau în direct conferinţa 
de presă. Era timpul să înceapă. 

— Foarte bine, continuă Devreaux, vă mulţumesc că aţi venit 
atât de repede. Secretarul general va face o declaraţie scurtă şi 
va răspunde câtorva întrebări. Totuşi, trebuie să vă spun că nu 
va pleca spre Bruxelles, cum era programat. Am fost informată 
că ne întoarcem la Beijing, pentru nişte discuţii urgente. În plus, 
secretarul general are programată o discuţie telefonică cu 
preşedintele american Oaks, peste exact o oră. Aşa că trebuie să 
terminăm repede aici, să ne urcăm în avion şi să plecăm. Acestea 
fiind zise, doamnelor şi domnilor, secretarul general al Naţiunilor 
Unite. 

Cineva mai puţin experimentat ar fi fost orbit de toate bliţurile 
şi luminile camerelor de filmat şi distras de zumzăitul care se 
formase. Dar Lucente nu părea afectat. 

— Ne aflăm într-un moment foarte şubred al istoriei omenirii, 
începu el, sărind peste orice introducere. Forţele diavolului ne-au 
atacat exact când ne aşteptam mai puţin. Vom riposta şi noi la 
fel, când nu se vor aştepta. Să fie clar. Sunt un om al păcii şi al 
diplomaţiei, e adevărat. Mai mult, reprezint o comunitate 


internaţională care doreşte pace şi prosperitate pentru fiecare 
bărbat, femeie sau copil de pe această minunată planetă. Dar 
există un timp pentru sădit, unul pentru cules, un timp pentru 
vindecare şi unul pentru ucidere, un timp pentru distrugere şi un 
timp pentru construire... un timp pentru dragoste şi un timp 
pentru ură, un timp pentru război şi un timp pentru pace. Acum, 
mă tem, este timpul pentru război. 

Devreaux privea feţele celor din grupul de presă. Erau la fel de 
surprinse ca ea. 

— Voi vorbi cu preşedintele american în scurt timp, continuă 
Lucente. Îl voi pune la curent cu numeroasele discuţii pe care le- 
am avut cu lideri din întreaga lume în ultimele câteva ore, 
inclusiv cu preşedintele Al-Hassani. Îi voi spune preşedintelui 
Oaks că şaizeci şi trei de ţări m-au împuternicit să le folosesc 
forţele militare, serviciile secrete şi alte resurse pe care le au 
pentru a ajuta la prinderea celor responsabili de acest genocid 
barbar şi pentru a-i aduce în faţa justiţiei. 

Lui Devreaux nu-i venea să creadă ce aude. Murea de 
curiozitate. Cum va primi presa internaţională această veste? 
Deschise site-ul CNN, pe iPhone şi, câteva clipe mai târziu, văzu 
titluri pe care nu se aşteptase să le citească vreodată. 


ESTE TIMPUL PENTRU RĂZBOI, NU PENTRU 
PACE, SPUNE ŞEFUL NAŢIUNILOR UNITE 


LUCENTE NUMEŞTE ATACUL ASUPRA STATELOR 
UNITE „GENOCID“ 


ŞAIZECI ŞI TREI DE NAŢIUNI S-AU RALIAT PENTRU A 
RASPUNDE CU UN ATAC 


Dar secretarul general nu terminase. 

— Acestea fiind zise, am plăcerea să vă anunţ că tocmai am 
vorbit cu prim-ministrul chinez Liu Xing Zhao. Mi-a declarat că, în 
numele păcii mondiale, este gata să negocieze un tratat de pace 
complet cu Statele Unite şi cu Naţiunile Unite. Afirmă că totul e 
pregătit, inclusiv o reducere semnificativă a înarmării nucleare a 
Beijingului, dacă americanii vor face la fel. In plus, China este 
pregătită să trimită o sută de mii de forţe de menţinere a păcii - 
care vor servi sub comanda Naţiunilor Unite - şi ajutor de 
reconstrucţie pentru zona Golfului, în valoare de o sută de 


miliarde de dolari, pentru a ajuta la stabilizarea Orientului 
Mijlociu şi pentru a ne sprijini eforturile de refacere a industriei 
petroliere, astfel încât preţul petrolului să scadă cât de repede 
posibil. 

Printre ziarişti se stârni rumoare. Se aşteptaseră la o conferinţă 
de presă formală. Dar Lucente venea cu adevărate bombe, una 
după alta. Şi mai avea. 

— De asemenea, îmi face plăcere să anunţ că preşedintele Al- 
Hassani mi-a declarat mai devreme că este gata să facă şi el 
unele schimbări, explică Lucente, aşteptând câteva clipe să se 
facă linişte. Preşedintele mi-a spus că Statele Unite ale Eurasiei 
sunt pregătite să semneze o înţelegere de pace istorică cu 
Israelul. Domnul Al-Hassani susţine că, după multe deliberări - şi 
după ce a văzut cât de aproape se află omenirea de un dezastru 
-, este pregătit să plece spre Israel, să se adreseze guvernului de 
acolo şi să îi împărtăşească viziunea despre pace. Mai susţine că 
asta include deplina recunoaştere a Israelului ca stat, relaţii 
diplomatice şi acces la Zona Comerţului Liber a Orientului 
Mijlociu. În plus, preşedintele Al-Hassani afirmă că nu are nicio 
condiţie prestabilită. Având în vedere ultimele evenimente, pur şi 
simplu, doreşte să se aşeze la masa discuţiilor cu israelienii, cât 
mai repede. 

Devreaux se uită din nou la feţele colegilor ei. Toţi îşi notau cu 
îndârjire şi încercau să înţeleagă neaşteptata turnură a 
evenimentelor. Oare lumea era la un pas de război sau la un pas 
de pace? Cum erau posibile amândouă? 

— Mai sunt multe de spus, zise Lucente, referindu-se la 
eventualitatea unei înţelegeri de pace între Israel şi Statele Unite 
ale Eurasiei. Dar acestea au fost informaţiile pe care am fost 
autorizat să le fac publice deocamdată. Vă anunţ că am de gând 
să vorbesc cu prim-ministrul israelian Doron mai târziu, în drum 
spre Beijing, şi sper că vom stabili o dată pentru deplasarea 
preşedintelui Al-Hassani la lerusalim. 


51 


4:32 a.m., ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


Agentul Coelho îşi băgă capul pe uşă. 

— Domnule preşedinte, generalul Briggs întreabă dacă poate 
intra o clipă. 

— Pofteşte-l înăuntru, zise Oaks, care tocmai încheia o 
videoconferinţă urgentă cu Asociaţia Naţională a Guvernatorilor 
şi cu primarii celor mai mari oraşe americane care nu fuseseră 
lovite de atacurile nucleare. 

Numărul  decedaţilor continua să crească. Milioane de 
americani erau morţi. Zeci de milioane erau pe drumuri, căutând 
oraşe sigure, localităţi departe de zonele unde avuseseră loc 
exploziile şi departe de regiunile puternic afectate de 
radioactivitate. 

Oficialii de stat şi cei locali intraseră în panică, nepregătiţi 
pentru un asemenea dezastru, şi îi cereau preşedintelui sfaturi şi 
finanţare. Oaks nu avea multe din niciunele. Abia dacă avea un 
guvern funcţional. Cu siguranţă, nu deţinea nicio comoară, cu 
atât mai puţin mecanismele cu care să distribuie vreun ajutor 
financiar. Îi îmboldea pe guvernatori şi pe primari să mobilizeze 
gărzile naţionale, ca să menţină ordinea, să protejeze alimentele, 
apa şi combustibilii cu orice preţ. Şi să conlucreze, să-şi 
folosească pe deplin experienţa şi resursele de care dispuneau. 

— Guvernul federal este pe cale să intre în război, le spusese 
preşedintele, foarte direct. Este datoria voastră să aveţi grijă de 
oamenii de acasă. Am încredere că vă veţi descurca. 

Pe Oaks nu-l lăsase inima să-i informeze că ar putea urma alte 
atacuri nucleare. La urma urmei, încă spera ca sursa lui Bennett 
să le oprească. 

Videoconferinţă era gata, iar Briggs intră în biroul 
preşedintelui, o sală de conferinţe transformată în grabă. Nu 
scoase o vorbă, doar puse un DVD, pe care nu scria nimic, pe 
masa de conferinţe. 

— Soţia mea a ajuns? 

— Da, domnule preşedinte. Nu se simte prea bine - a avut 


nişte palpitaţii în avion. E la infirmerie acum. Îi fac nişte analize, 
dar nu sunt îngrijoraţi, domnule. 

— Vreau să o văd, zise Oaks, îndreptându-se spre uşă. 

— Mai întâi, aş vrea să vă comunic ceva, domnule, continuă 
Briggs. 

— Despre Marie? 

— Nu, domnule. 

— Despre băieţi? Sunt bine? 

— Sunt bine, domnule. Vor fi aici mâine. 

— Atunci ce e, generale? 

— Nu prea ştiu cum să vă spun, domnule. 

Oaks se îmbărbătă singur. 

— Ce e, generale? 

— Domnule... 

— Spune-mi direct, Charlie, insistă preşedintele. 

— E vorba despre convoiul lui Jon şi Erin Bennett. 

— Din lordania? 

— Da, domnule. 

— Ce e cu el? 

— A fost atacat, domnule preşedinte. 

— Cum? Când? De cine? 

— S-a întâmplat cam acum o oră. Nu ştim sigur cine a fost. 

— O oră? De ce nu am fost anunţat? 

— Tocmai am aflat şi eu, domnule. 

— Unde s-a întâmplat? 

— La nord de Amman, pe autostradă. Mergeau spre aeroport, 
veneau din tabăra de refugiaţi unde lucrau. 

— Credeam că oamenii lui Doron îi supraveghează. 

— Toţi sunt morţi, domnule. 

— Toți? 

— Mă tem că da, domnule. 

Preşedintele înjură şi începu să se plimbe prin încăpere. 

— Dar Jon şi Erin? 

— Încă încercăm să aflăm detalii, domnule. Va dura câteva ore, 
cel puţin, până să ne dăm seama exact ce s-a întâmplat. 

— Nu asta am întrebat, insistă Oaks. Vreau să ştiu dacă Jon şi 
Erin sunt în siguranţă. 

Generalul făcu o pauză şi respiră adânc. 

— Nu, domnule, nu chiar. 

— Ce vrei să zici? 


Briggs dădu din cap încet. 

— Jon Bennett? Jon trăieşte? 

— Nu ştiu, domnule, răspunse generalul, ezitând. 

— Dar Erin? 

— E prea devreme. Abia am început să evaluăm pierderile. Jon 
Bennett e dat dispărut. Atât ştiu. Sunt multe victime la faţa 
locului. A avut loc un accident cumplit. Mai multe maşini. O 
ciocnire puternică. Unul dintre cele mai urâte accidente din 
istoria lordaniei. Am primit aceste imagini de la biroul CIA din 
Amman. 

Briggs arătă spre DVD-ul din faţa preşedintelui. 

— E de neimaginat, domnule. Şi, cum să vă zic, va fi greu de 
pus laolaltă bucăţile. Mare parte dintre corpuri sunt de 
nerecunoscut - zdrobite de maşini sau arse. Facem testele ADN 
cât de repede putem. 

Oaks se opri. 

— Şi? 

— Ştiu că Jon Bennett nu e printre ei. 

— Atunci unde e? 

— Deocamdată l-am dat dispărut, domnule. 

— Dispărut în misiune? 

— Da, domnule. 

— Şi Erin? 

Briggs ezită din nou, dar preşedintele insistă. 

— Presupunerea iniţială este că a murit pe loc, domnule. A fost 
prinsă în spatele ambulanţei. Ambulanţa a fost împinsă peste dig 
de o betonieră, care apoi a căzut peste ea. Se pare că i-a zdrobit 
pe toţi cei aflaţi înăuntru. ` 

Oaks se aşeză la loc, pe scaunul lui. Işi desfăcu gulerul, iar 
fruntea îi fu acoperită de broboane de sudoare. 

— Jon nu era în aceeaşi ambulanţă? 

— Era, domnule. Dar şeful CIA din Amman ne-a raportat că 
există motive să creadă că se salvase în ultima clipă. 

— Se salvase? 

— Există câteva declaraţii ale unor martori oculari, care spun 
că cineva s-a târât afară din maşină chiar înainte să fie izbită de 
camion. Dar există şi mărturii despre o duzină de oameni 
înarmaţi cu puşti automate care au deschis focul. 

— Crezi că a fost o ambuscadă? 

— Cu siguranţă, nu pare un accident obişnuit. Şi sunt prea 


multe coincidente. 

Oaks îl asculta şi nu-i venea să creadă. 

— Am vorbit cu el acum câteva ore. l-am ordonat să vină aici, 
zise el, apoi se uită la Briggs. Credeam că avem oameni care se 
ocupă de asta. 

— Aveam o echipă care îi aştepta la aerodromul din Amman, 
domnule preşedinte. De acolo ar fi fost preluaţi de noi. 

— Dar pe drumul spre aeroport? 

— Nu am anticipat asta, domnule. 

Oaks îşi luă faţa în mâini. Se simţea rău şi responsabil pentru 
ce se întâmplase. 

— Deci care e concluzia, generale? Ce crezi? 

— Domnule preşedinte, eu cred că Erin e moartă. Jon fie a 
scăpat, fie a fost luat ostatic de cei care i-au atacat. 

— Şi treaba din Bangkok? 

— Avem o echipă Delta în drum spre Bangkok. 

— Trebuia să trimitem o echipă Delta să aibă grijă de Jon şi de 
Erin. 

— Da, domnule... S-au întâmplat atâtea... Şi se întâmplă prea 
repede... 

Briggs nu apucă să-şi termine propoziţia, iar Oaks nici nu voia. 

Bobby Caulfield îşi băgă capul pe uşă. 

— Domnule preşedinte? 

— Nu acum, Bobby, zise el, trimiţându-l la plimbare. 

— Cred că trebuie să vedeţi asta, domnule. 

Preşedintele se întoarse şi se uită la el. Caulfield intră, puse pe 
masă un bilet şi ieşi la fel de repede cum intrase. Preşedintele 
luă biletul, îl citi şi simţi cum i se opreşte inima. 

— A sunat poliţia din Orlando, citi el. Au descoperit corpul lui 
Ruth Bennett. Pe podeaua din bucătărie. Lovită de două ori în 
cap. Fără urme de spargere. Fără urme de jaf. Pare o lovitură 
profesionistă. FBI e acolo. Cum vreţi să procedăm? 

Oaks se simţea de parcă fusese lovit în stomac. Un val de vină 
îl năpădi. Nu-i venea să creadă. Nu înţelegea. Tocmai vorbise cu 
Jon, îi ceruse să se întoarcă şi să îl ajute, să îl ghideze prin 
profeţiile din ultimele zile. Bennett fusese vânat din cauza asta? 
Toţi din familia Bennett? Sentimentul de vină se transformă 
repede în furie, apoi în dorinţă de răzbunare. 

Preşedintele se întoarse spre Briggs. 

— Cineva trebuie să plătească, zise el, în cele din urmă. Află 


cine. 


52 


7:44 p.m. 
Baza aeriană din Kadena, Japonia 


Mişcaţi-vă repede, fiţi invizibili. 

Acelea erau ordinele şi veneau direct de la preşedinte. Piloții 
alergară cât de repede putură şi folosiră semnale manuale ca să 
alerteze echipajul de la sol că erau gata. Erau în război, iar 
tăcerea radio era esenţială. Câteva clipe mai târziu, avionul de 
recunoaştere Boeing RE-135 „Cobra Ball” - o versiune militară, 
cu tehnologie avansată, a comercialului 707 - era scos din 
hangar. Căpitanul Victor „Vic” Harris, în vârstă de douăzeci şi 
şase de ani, rosti o rugăciune pentru soţia lui şi pentru fetiţa lor, 
care abia împlinise trei luni. Lui, copilotului şi întregului echipaj 
de treizeci şi doi de inşi li se spusese ce se întâmplase acasă, în 
Statele Unite. De asemenea, fuseseră informaţi în legătură cu 
ultimele mişcări din China şi din Coreea de Nord. Ştiau că un 
număr mare de Eagles F-15 fuseseră trimise deja să protejeze 
baza şi să patruleze prin Marea Japoniei. Escadrila 961 Control 
Aerian fusese lansată, iar acum urmau ei. 

Harris se găsea într-un taxi pe autostrada 23L. Traficul de 
dimineaţă era intens în afara bazei aeriene Kadena. Pe 
autostrăzile 58 şi 74 se mergea bară la bară, dar asta nu îl 
surprindea. Nu azi. Aproape douăzeci de mii de americani, 
bărbaţi şi femei, şi cam patru mii de japonezi lucrau la baza 
amplasată la marginea oraşului Okinawa, iar acum toate 
permisiile fuseseră anulate. Toţi fuseseră convocați la bază. Erau 
în stare de alertă de tip Delta. Controalele de securitate erau mai 
severe decât văzuse vreodată. 

În timp ce secundul lui instruia echipajul cum să facă o 
verificare finală a tuturor sistemelor şi să se pregătească pentru 
decolare, Harris verifică monitorul computerului de la bord şi 
văzu un mesaj de la turnul de control, prin care era anunţat că 
aveau permisiunea să plece imediat ce erau gata. Asta e, se 
gândea. Se îndreptau spre teritoriul inamic. Fără escortă. Fără 
acoperire. lar miza nu putea fi mai mare decât era deja. Respiră 
adânc, îl salută pe copilot şi acceleră. 


Zece minute mai târziu, se aflau la cincisprezece mii de metri 
altitudine, înaintând cu peste opt sute de kilometri pe oră. 

— Atenţie la mine, zise Harris. Trebuie să ne descurcăm. După 
cum ştiţi, ordinele au venit direct de la vârf. Mişcaţi-vă repede, 
fiţi invizibili. Şeful are nevoie de noi azi. Să nu-l dezamăgim. 

Atmosfera la bord era sumbră. Echipajul de zbor al Escadrilei 
45 Recunoaştere - amândoi piloţii şi doi navigatori - ştia că avea 
o singură sarcină: să ducă echipa formată din doisprezece 
„corbi” (ofițeri specializaţi în război electronic), paisprezece 
operatori de informaţii şi lingvişti şi patru ingineri pentru sisteme 
aeriene din Escadrila 97 Informaţii suficient de aproape ca să 
obţină ceea ce aveau nevoie preşedintele şi secretarul Apărării şi 
să se înapoieze fără să fie detectaţi. 

Voiau informaţii obţinute în timp real, de la faţa locului, despre 
trupele nord-coreene care se adunau rapid în apropiere de zona 
demilitarizată şi despre activitatea care se intensifica în preajma 
buncărelor cu rachete cu rază lungă de acţiune, situate în jurul 
capitalei Pyongyang. Aveau la dispoziţie cel mai bun sistem de 
spionaj. Echipamentul lor de comunicaţii includea aparate radio 
cu frecvenţe înalte, foarte înalte şi ultraînalte. lar dotarea lor 
încorpora un radar de navigare terestră, un sistem Doppler solid 
şi un sistem de navigare automat, care îmbina observaţiile 
aeriene cu informaţiile sistemului de poziţionare globală. 

Cel puţin asta se ştia public, dar nu era nici pe departe totul. 
La bord se aflau cele mai performante camere digitale, cu o 
claritate atât de bună, încât puteau privi, de la o distanţă de opt 
kilometri, peste umărul unuia care citea ziarul şi vedea titlurile şi 
o parte din text. Aveau telescoape cu infraroşu capabile să 
urmărească testele cu rachete cu rază lungă de acţiune. Puteau 
transmite toate acestea şi chiar mai mult operatorilor staţionaţi 
la Kadena şi apoi celor de la NORAD, Raven Rock şi alte baze 
militare sau serviciilor secrete, unde să fie analizate în timp real 
şi apoi retransmise bombardierelor americane şi avioanelor de 
luptă, dacă era nevoie. 

— Cum se simte Janie?, îl întrebă Harris pe copilot, încercând 
să destindă atmosfera. 

— A tras o trântă zdravănă. 

— Copci? 

— Nouă, în braţ. 

— Au, făcu Harris. Chiar a fost o căzătură. Ce-i face braţul? 


— Nu aşa de rău ca bicicleta. 

— Bietul copil. 

— Eh, o să fie bine. Prea e băieţoasă. 

— Adevărată torpilă. 

— Cam aşa. V-am spus că... 

Brusc, porni o alarmă, urmată aproape imediat de vocea 
navigatorului-şef. 

— Căpitane, avem un obiect neidentificat la ora două. Se 
apropie cu doi mach, vine repede. Nu, sunt două. 

— Cât de departe? întrebă Harris. 

— Două sute cincizeci de kilometri. 

— De unde vin? 

— Nu sunt sigur, domnule. Acum o secundă, nu era nimic, iar 
acum sunt două, nu, patru. Repet, sunt patru. 

— Ce tip? întrebă Harris, scanând şi el ecranul şi căutând o 
posibilă schimbare de traseu. 

— MIG-29, domnule. 

— Patru? Eşti sigur? 

— Absolut. 

— Eşti sigur că ne-au văzut? întrebă Harris, deşi cunoştea 
răspunsul. 

— Vin drept spre noi, domnule. 

Asta nu era bine. Nu erau pregătiţi. Nu-şi terminaseră 
misiunea. Abia începuseră să adune ce aveau nevoie. Erau la 
două sute patruzeci de kilometri de coasta peninsulei coreene. 
Sub ei se întindea Marea Japoniei. Încă erau în spaţiul aerian 
internaţional. Dar era clar că Pyongyang trimitea un mesaj. Ce 
voiau să nu vadă serviciile secrete americane? Ce anume 
ascundeau? 

Harris îi alertă pe operatorii de la sistemul de control aerian, 
aflaţi la şase sute de kilometri spre nord, precum şi centrul de 
operaţiuni aeriene din Kadena. Şaizeci de secunde mai târziu, 
patru F-15 fuseră trimise şi li se ordonă să acopere Cobra Ball. 
Dar cum aveau să se descurce până când soseau acestea? 

Nu aveau unde să fugă, unde să se ascundă. Şi, brusc, văzură 
primele două aparate MiG-29. Unul apăru deasupra lor, din nord, 
şi făcu o depăşire incredibil de periculoasă, strecurându-se pe 
lângă geamul lor, la viteza de doi mach, după care se apropie la 
cincisprezece metri de cabina lor. 

Foarte curând, Harris localiză al doilea MiG, la câţiva kilometri 


în faţa lor, urcând cu o viteză de o mie două sute de kilometri pe 
oră. Apoi celălalt pilot decise să se joace cu ei. Harris văzu 
avionul venind drept spre ei, frontal. Ca primul, era la viteză 
supersonică. Inima bătea de să-i iasă din piept. Să vireze la 
stânga, la dreapta sau să meargă drept înainte? Ştia că are la 
dispoziţie doar o clipă să reacționeze, dar până să ia decizia fu 
prea târziu. In ultima secundă, nord-coreeanul se răzgândi. MiG- 
ul şuieră deasupra lor. Apoi alarmele începură să sune una după 
alta în cocpit. 

— Suntem ţintiţi, căpitane, strigă secundul lui. 

— Ce? 

Harris scană panoul de control. Cu siguranţă, în tot haosul 
provocat de cele două MiG-uri, celelalte două veniseră din 
spatele lor. Acum unul dintre ele îi ochise. lIncercă să-şi 
controleze nervii. Fiecare dintre avioanele de construcţie 
rusească din spatele lui avea şase rachete aer-aer, plus un tun 
de treizeci de milimetri cu suficientă muniţie să-i arunce în aer. 

Instinctiv, Harris făcu un picaj, dar un avion de o sută douăzeci 
şi cinci de tone nu era chiar cel mai agil din lume. 

Paisprezece mii de metri. 

Doisprezece. 

Zece. 

Opt. 

Coborau repede. Unul dintre ofiţerii din spatele lui începu să 
vomite. Forţa g îi omora. La şase mii de metri, îndreptă avionul şi 
făcu la dreapta. Dar MiG-urile erau tot acolo. Incă îi aveau în 
vizor. lar cele câteva F-15 mai aveau câteva minute până să 
ajungă. Cel puţin. 

— Cât de rău e, căpitane? întrebă copilotul, cu degetele 
înălbite şi cu cămaşa udă de transpiraţie. 

— Nu e nicio problemă, zise Harris, un pic prea repede. O să fie 
bine. Tu doar fă-ţi treaba. 

Ştia că, atunci când intercepta un avion-spion american, un 
pilot de luptă nord-coreean îl urmărea pas cu pas cincisprezece- 
douăzeci de minute, chema ajutoare şi îl înghesuia periculos de 
aproape - uneori la mai puţin de cincisprezece metri -, apoi îi 
dădea de înţeles foarte clar că trebuie să plece. Văzuse asta de 
nenumărate ori. Dar foarte rar se comportau asemenea celor de 
acum. Era un act incredibil de ostil, un fel de preludiu la 
declanşarea unui atac. Nu i se întâmplase niciodată în ultimii 


cinci ani, de când era staționat la Kadena şi conducea aceste 
misiuni de recunoaştere de-a lungul coastei nord-coreene. Intr- 
adevăr, auzise că se mai întâmplase altora, dar fusese cu ani în 
urmă, înainte să ajungă el în acea zonă. 

Dar nu avea de gând să le spună oamenilor lui despre asta. Pe 
de o parte, pentru că echipajul lui probabil că ştia sau trebuia să 
ştie, oricum. Pe de altă parte, nu-şi permitea luxul de a sta la 
taclale. Nu avea timp. Acum trebuia să câştige cât mai mult timp, 
până când soseau ajutoarele. Dar cum? 

Celelalte două MiG-uri se apropiaseră foarte mult. Erau patru 
contra unu, n-avea cum să reuşească, mai ales că nu se putea 
apăra. Harris făcu un nou picaj. Coborau rapid, sub cinci mii de 
metri, trei, două. Boeingul trepida violent, pe măsură ce cobora 
vertiginos. Jumătate din echipaj se simţea rău şi era pe cale să 
vomite. Cealaltă jumătate îşi dorea să vomite. 

Când ajunseră la cinci sute de metri, încetă să mai coboare, 
apăsă viteza la maximum şi începu să urce cât de rapid putea. 
Într-o clipă, viră la dreapta. Apoi la stânga. Nu conta. De fapt, 
oricum erau în bătaia puştii nord-coreenilor, dacă aceştia aveau 
de gând să-i termine. Dar cel puţin încercau să scape, indiferent 
ce măsuri disperate erau nevoiţi să ia. Dar timpul le cam expira. 

— Încă două minute, domnule. 

Era navigatorul-şef. Cavaleria era pe drum. Asta ar fi trebuit să 
îl facă să se simtă mai bine, dar două minute păreau o eternitate 
acum. Cum să reziste celor patru MiG-uri încă o sută douăzeci de 
secunde? 

Răspunsul veni repede şi fără avertisment. La şase minute 
peste ora opt p.m., ora locală, pilotul primului MiG lansă două AA- 
10 „Alamos”. Harris făcu ochii mari, dar nu avu timp să 
reacționeze şi nici să facă vreo manevră. Erau prea aproape. 

Impactul se produse o clipă mai târziu. Avionul lor erupse într-o 
explozie îngrozitoare. Rămăşiţele căzură peste câteva nave de 
pescuit din Marea Japoniei. 

Comandantul NORAD, Charlie Briggs, primi vestea zece minute 
mai târziu. Căpitanul Vic Harris şi echipajul lui muriseră 
fulgerător şi, odată cu ei, înţelese generalul, orice şansă de pace. 


53 


5:18 am, ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


Marie Oaks deschise ochii încet. 

Vederea soţului ei, care stătea lângă ea, era mult mai 
confortabilă decât putea spune în acea clipă, dar îi întinse mâna 
şi încercă să zâmbească. 

— Hei, zise ea moale. 

— Hei, îi şopti şi el. 

— Băieţii sunt bine? 

— Serviciile Secrete i-au dus într-un loc sigur, deocamdată, 
răspunse el, încuviinţând din cap. Dacă totul merge bine, vor fi 
aici mâine. 

— Putem să îi sunăm? Aş vrea să vorbesc cu ei. 

— Sigur că da. Dar nu chiar acum, draga mea. Trebuie să te 
odihneşti. Cum te simţi? 

Era o întrebare bună. Nu prea avusese timp să se gândească la 
asta. In timpul zborului dinspre Jacksonville spre Colorado 
Springs, îi fusese frică să nu facă un atac de cord. În graba de a 
pleca de acasă, îşi uitase pastilele. Acum însă, prin venele ei 
curgeau tot felul de medicamente. Se simţea uşor ameţită şi 
adormită, dar liniştită. Încerca să îşi amintească ce o stresase în 
aşa hal. 

— O să fiu bine, îl asigură ea. Trebuie doar să mai dorm un pic. 

— Ţi-e foame? 

— Nu, nu încă, spuse, după ce se gândi o clipă. 

— Atunci, ce-ar fi să mâncăm împreună mai târziu? 

— Aşa facem, zise ea cu un zâmbet, în timp ce pleoapele îi 
cădeau uşor. 

* 

Vestea atacului asupra avionului american se răspândi repede 
prin NORAD. 

Atmosfera era tensionată. Se vorbea în şoaptă. Americanii 
erau deja în război. Dar acum, ziceau unii, măcar aveau o țintă. 
Generalul-locotenent Briggs îi ceru lui Bobby Caulfield şi 
judecătoarei Summer să facă ordine în sala de conferințe. 


Preşedintele urma să se întoarcă de la infirmerie în orice clipă, 
pentru instrucţiuni ultrasecrete. 

— Totul e în regulă, Bobby? întrebă Summers, în timp ce 
mergeau pe coridor. 

— Da, răspunse Caulfield sec. 

— Eşti sigur? Pentru că... 

— Chiar nu e treaba dumneavoastră, doamnă, o repezi el. Pur 
şi simplu... nu vreau să vorbesc despre asta. 

Fu luată prin surprindere. Nu-l ştia de mult timp, dar 
comportamentul lui părea neobişnuit. Era pe cale să mai încerce 
o dată, dar tocmai atunci apăru preşedintele, agentul Coelho şi 
echipa de la Serviciile Secrete. 

— Ce face prima doamnă? întrebă judecătoarea, în timp ce 
preşedintele trecea pe lângă ea. 

Se opri o clipă. 

— E prima dată când cineva îi spune aşa. 

— Va fi bine? 

— Da, zise Oaks. A fost foarte stresată. Cred că toţi suntem. 
Dar, da, cred că va fi bine. 

— Mă bucur. 

Agentul Coelho se scuză pentru întrerupere, dar le atrase 
atenţia că cei din Consiliul de război aşteaptă. 

— Doamnă judecătoare Summers, aş vrea să rămâneţi la 
această întâlnire. 

— Desigur, domnule preşedinte. 

Oaks se întoarse spre Caulfield, îi spuse că va dura cam o oră, 
poate ceva mai mult, apoi intră în sala de conferinţe. Summers îl 
urmă, iar încăperea fu imediat izolată de Coelho şi echipa lui. 

* 

Generalul Briggs le ceru să facă linişte. 

Pe o linie erau vicepreşedintele, Lee James, secretarul Apărării, 
Burt Trainor, câțiva consilieri principali ai lui Briggs, amiralul Neil 
Arthurs, comandantul USPACOM - comandamentul armatelor din 
Pacific, cu baza în Camp Smith, Oahu -, generalul de brigadă Jack 
Bell, comandantul Bazei aeriene 18, din Kadena, Japonia, 
generalul de armată Andy Garrett, din Seul, comandantul forțelor 
de comandă combinate din Coreea, aproximativ şase sute de mii 
de militari americani, coreeni şi ai Naţiunilor Unite, din trupele 
navale, terestre şi aeriene, plus alte trei milioane şi jumătate de 
rezervişti coreeni mobilizați în ultimele ore. 


Briggs transferă imaginea la generalul Bell, în Kadena, care îi 
prezentă preşedintelui, pe scurt, detaliile incidentului şi le arată 
imaginile luate de pe radar, cu ultimele scene de la locul 
impactului. 

— Ca să fie clar, generale, întrebă Oaks, avionul nostru era în 
spaţiul aerian internaţional, da? 

— Avioanele noastre nu au nevoie să intre în spaţiul aerian 
nord-coreean, domnule preşedinte. Putem obţine ce avem nevoie 
de la o distanţă sigură, legală. 

— Nu asta am întrebat, generale. Am întrebat dacă avionul 
nostru era, de fapt, în spaţiul aerian internaţional. 

— Da, domnule preşedinte. 

— Nu există îndoieli? 

— Nu, domnule. 

— Niciuna? 

— Niciuna. 

— Avionul nostru i-a provocat cumva? 

— Nu, domnule. 

— E posibil să fi făcut ceva care să fi fost interpretat ca ostil? 

— Nu, domnule, îşi menţinu Bell opinia. Uitaţi ce e, domnule 
preşedinte, acestea sunt misiuni de recunoaştere de rutină. Le 
facem de câteva ori în fiecare zi. De ani de zile. 

— Băieţii noştri nu făceau nimic ieşit din comun, absolut nimic? 
insistă Oaks. 

Bell scutură din cap. 

— Singurul lucru diferit a fost urgenţa cererii dumneavoastră 
de a vă da în timp real informaţii actualizate despre starea 
trupelor nord-coreene şi a mişcărilor lor. 

— S-a mai întâmplat aşa ceva, generale? 

— Domnule preşedinte, avioanele noastre sunt interceptate 
mereu. E un joc de-a şoarecele şi pisica. Ştiţi cum e. V-am şi spus 
despre asta ultima dată când ne-aţi vizitat. 

— Îmi amintesc. 

— Domnule, ultima dată când un avion de luptă nord-coreean 
a doborât un avion de recunoaştere american a fost în 1969. Era 
un EC-121. Treizeci şi unu de oameni au fost omorâţi atunci. 

— Cunosc incidentul. 

— Ei bine, în 23 ianuarie 1968, cu cincisprezece luni înainte ca 
avionul acela de recunoaştere să fie doborât, navele nord- 
coreene au atacat şi au capturat vasul american Pueblo. Au ucis 


un marinar american. Căpitanul şi restul echipajului - optzeci şi 
doi de oameni, în total - au fost prinşi şi torturați timp de 
unsprezece luni. 

— Ştiu de Pueblo. Unde vrei să ajungi, generale? 

— Cu tot respectul, domnule, preşedintele Johnson n-a făcut 
nimic să pedepsească Pyongyangul pentru acel incident. Aceea a 
fost o declaraţie de război. La fel e acum. E de mirare că nord- 
coreenii au doborât apoi un avion american, câteva luni mai 
târziu, când au văzut că nu trebuie să plătească pentru ce 
făcuseră? 

— Ajunge, generale Bell, interveni amiralul Arthurs. Ştiu că tu 
şi oamenii tăi suferiţi, Jack, dar fii cu grijă. Şi nu uita: Johnson 
avea deja de purtat un război destul de serios. Poate n-a crezut 
că e înţelept să înceapă un altul, să se bată cu un milion de 
coreeni comunişti. 

— Da, domnule. Îmi cer scuze. 

— Uite ce e, zise secretarul Apărării, trecutul e trecut. Noi nu 
trebuie să rejudecăm ce s-a întâmplat în Vietnam şi nici 
incidentul Pueblo. Întrebarea e ce facem acum? 

Preşedintele se întoarse spre generalul Garrett, de la postul de 
comandă Tango, un buncăr american sofisticat din Seul. 

— Care e situaţia acolo, generale? Cât e de rea? 

— Domnule preşedinte, e o situaţie destul de serioasă. Mă 
alătur generalului Bell şi familiilor pe care trebuie să le consolăm. 
Dar vreau să amintesc tuturor că Pyongyangul are a patra 
armată ca mărime din lume - un milion două sute de soldaţi 
activi, şapte milioane în rezervă şi una dintre cele mai mari 
armate de forţe speciale de pe planetă, cam o sută douăzeci şi 
cinci de mii de oameni - şi toată îmi stă în cale. Au o sută 
şaptezeci de divizii şi brigăzi de infanterie, trei mii opt sute de 
tancuri, douăsprezece mii de piese de artilerie şi, într-o zi 
normală, şaptezeci la sută din ele sunt poziţionate la mai puţin 
de o sută cincizeci de kilometri de zona demilitarizată, în patru 
mii de adăposturi subterane proiectate să reziste unor atacuri 
nucleare şi pe care sateliții noştri nu le pot penetra. 

— Şi azi? întrebă preşedintele. 

— Ultima estimare a fost de nouăzeci de procente. 

— Deci ei chiar se mobilizează pentru un război. 

— Aşa am presupus şi eu, domnule preşedinte, zise generalul 
Garrett. Şi asta fără să luăm în calcul forţele lor aeriene, cele 


navale, submarinele şi rachetele cu rază lungă de acţiune, care 
par şi ele pregătite. 

— Despre ce capacitate de luptă e vorba? 

— Fără să fie vorba de arme nucleare? 

— Da. 

— Dacă folosesc doar artileria din liniile din faţă, pot lovi Seulul 
şi forţele noastre din prima linie cu o jumătate de milion de focuri 
pe oră. 


54 


5:22 am, ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


Veştile îl dădură gata pe Caulfield. 

Nu mâncase toată ziua. Supravieţuia - dacă se putea spune 
aşa - cu cocaină şi cafea. Intunericul părea să îl cuprindă tot mai 
mult, cu fiecare oră. lar acum asta. Nord-coreenii tocmai loviseră 
un avion american neînarmat. Fără provocare. Cu sânge rece. Nu 
avea nevoie să fie în sala de conferinţe ca să îşi dea seama ce va 
urma. 

Preşedintele avea să riposteze. Trebuia - din plin. Şi mai era 
Derek, fratele lui mai mare - căruia îi fusese, practic, părinte, de 
când tatăl lui adevărat plecase de acasă, când avea cinci ani -, 
care era în zona demilitarizată. Direct în bătaia puştii. 

Sudoarea începu să îi curgă pe faţă. Işi simţea pielea de parcă 
se târa. Trebuia să iasă de acolo. Avea nevoie de aer proaspăt şi 
de timp de gândire. Dar niciuna dintre acestea nu avea să se 
întâmple. Nu azi. Poate nici în săptămânile următoare. 

* 

Preşedintele îşi simţea încordat fiecare muşchi din corp. 

Nu îşi făcea iluzii în legătură cu ce avea să urmeze. O baie de 
sânge, iar Sudul nu va fi singurul afectat. Rachetele nord-coreene 
No-dong şi Taep'o-dong puteau ajunge la Tokio, la bazele 
americane din Okinawa şi Guam, chiar şi la Beijing. Intreaga 
regiune ar fi cuprinsă de război în câteva zile. Unde se va opri 
totul? Cum se va termina? 

Tatăl preşedintelui lucrase, tânăr fiind, în serviciile secrete 
militare din Washington în timpul războiului coreean. Oaks încă 
îşi amintea telefonul prin care tatăl lui fusese convocat la 
Pentagon în acea noapte de sâmbătă, 24 iunie 1950. Işi amintea 
cum el, mama şi fraţii lui stăteau pe lângă radio şi ascultau ştirile 
despre cele mai mult de o sută treizeci şi cinci de mii de trupe de 
infanterie nord-coreene şi sutele de tancuri ruseşti gonind peste 
paralela 38, înainte de ivirea zorilor, într-un raid de duminică 
dimineaţă, mânate de focul artileriei neobosite. 

Trei zile mai târziu puseseră stăpânire pe Seul, susținuți de 


China comunistă şi ajutaţi de o falangă de consilieri sovietici. 

Până să fie semnat acordul de încetare a focului, în 27 iulie 
1953, circa trei milioane de oameni fuseseră omorâţi, inclusiv 
aproape treizeci şi şapte de mii de americani. Alte milioane 
fuseseră rănite şi mutilate. Pagubele din întreaga peninsulă 
fuseseră incomensurabile. Dar de data asta, înţelese Oaks, avea 
să fie şi mai rău. 

Numai imaginea unei capitale lovite de jumătate de milion de 
focuri de artilerie pe oră era uluitoare. Nu putea lăsa să se 
întâmple aşa ceva. Dar, se întrebă din nou, cum să îi oprească? 

— Cât i-ar lua armatei nord-coreene să treacă graniţa, să 
înfrângă trupele aflate acolo şi să preia Seulul? întrebă în cele din 
urmă. 

— Depinde ce strategie au, domnule. 

— Adică? 

— Totul depinde dacă vor Seulul intact sau nu, explică Garrett. 

— Să presupunem că da. 

— Socotind că tot ce avem sunt cei douăzeci şi cinci de mii de 
soldaţi americani de la sol, plus sud-coreenii şi forţele Naţiunilor 
Unite? 

— Da. 

— Ar putea prelua Seulul într-o săptămână, chiar mai puţin - 
probabil că mai puţin. E doar la cincizeci de kilometri sud de zona 
demilitarizată, la urma urmei. 

— Mai puţin de o săptămână? întrebă preşedintele. Până şi cu 
ajutorul soldaţilor sud-coreeni? 

— Rezerviştii n-au cum să fie folosiţi pe deplin mai devreme de 
două săptămâni, cel puţin. Dacă Nordul se mişcă în următoarele 
câteva zile, sunt în avantaj, iar ei ştiu. 

— Şi dacă Pyongyangul nu vrea Seulul? 

— Atunci vor folosi armele de distrugere în masă, zise Garrett. 

— Câte au? 

— Domnule preşedinte, estimăm că nord-coreenii produc cam 
trei mii de tone de arme chimice pe an. Tot ce putem afirma este 
că au de toate. In ceea ce priveşte armele biologice, credem că 
deţin antrax, holeră, variolă, febră tifoidă... Ultima dată când am 
fost în zona demilitarizată - acum vreo şase luni -, un general din 
armata sud-coreeană mi-a spus că serviciile lor secrete au aflat 
că nord-coreenii au între patruzeci şi şaptezeci de rachete 
purtătoare de arme chimice şi biologice, toate plasate în liniile 


din faţă. Le pot lansa fără avertizare şi ar ucide mai mult de 
patruzeci la sută din populaţia din Seul în mai puţin de o oră. 

— Şi dacă Nordul foloseşte arme nucleare? 

Garrett tăcu. 

— Generale, te-am întrebat ceva, insistă Oaks. Câţi ar ucide 
nord-coreenii dacă ar ataca, să zicem, cu arme nucleare? 

— Domnule preşedinte, toţi cei care se află în Seul şi în 
împrejurimi ar fi morţi în mai puţin de patru ore. 

— Câţi înseamnă asta? 

— Douăsprezece milioane, inclusiv o sută de mii de americani, 
domnule. 

Oaks tresări. 

— Mai mult, domnule preşedinte, continuă Garrett, aproape 
jumătate din populaţia sud-coreeană locuieşte la mai puţin de o 
oră de capitală. Numărul victimelor ar fi apocaliptic. 

Cuvintele îl şocară pe Oaks, deşi se străduia să nu o arate. 
Oare asta era? Zorii apocalipsei? 

— Cât mai avem până vor ataca? întrebă el. 

— Presupun că sunt pregătiţi, domnule preşedinte. Avionul lui 
Jack a fost trimis să verifice. Şi, bazându-ne pe reacţia celor din 
Nord şi pe celelalte informaţii pe care le avem, cred că ar putea 
începe în orice clipă. De asta i-au cerut sud-coreenii şi japonezii 
secretarului Apărării să se mişte atât de repede, încă dinainte de 
atacul de azi şi înainte de atacurile nucleare de acasă. 

Acum Oaks înţelegea totul. Liderii din Seul şi Tokio erau 
disperaţi să nu repete greşeala pe care o făcuseră Truman şi 
Acheson în 1950. În ziua de 12 ianuarie a acelui an, secretarul de 
stat american Dean Acheson trimisese un mesaj Clubului 
Naţional de Presă, în care excludea Coreea de Sud din 
„perimetrul defensiv” al strategiei militare americane din Asia. 
Cinci luni mai târziu, aparent convinşi că Statele Unite nu vor 
interveni, cei din Nord au trecut la acţiune. 

Îşi amintea cât de furios fusese tatăl lui, crezând că Truman şi 
Acheson provocaseră intenţionat războiul. Işi amintea celebrul 
discurs din Cincinnati al generalului Dwight Eisenhower, în care îl 
învinovăţea pe Acheson, spunând: „În ianuarie 1950, secretarul 
nostru de stat a declarat că aşa-zisul perimetru defensiv 
american exclude zonele continentale ale Asiei, precum Coreea. 
A afirmat ceva de genul: «Nimeni nu poate garanta că aceste 
zone nu vor fi atacate. Trebuie să fie clar că o asemenea garanţie 


nu prea este raţională sau necesară... Este o greşeală, ţinând 
cont de problemele din Pacific şi din Orientul îndepărtat, să 
devenim obsedaţi de aspectele militare.»” 

Incurcând lucrurile, expertul lui Acheson în probleme asiatice 
de la acea vreme, Dean Rusk - asistent al secretarului de stat 
pentru Orientul îndepărtat -, prezentase Congresului, în 20 iunie, 
o declaraţie potrivit căreia, în ciuda tensiunilor în creştere, nu 
credea că o invazie a Sudului era posibilă. Cinci zile mai târziu, 
invazia începuse, iar americanii fuseseră prinşi nepregătiţi şi 
incapabili să răspundă repede şi decisiv. 

Fără îndoială, acum Coreea de Sud era parte a sferei de 
securitate a Statelor Unite în Asia. Dar americanii îşi reduseseră 
în mod constant numărul trupelor din peninsulă. Toate armele 
nucleare tactice ale americanilor fuseseră mutate din Coreea de 
Sud. Riscul de a calcula greşit din nou era enorm, înţelese Oaks. 

Se întoarse spre amiralul Arthurs. 

— Cum îi oprim, amirale? Ce facem? 

Amiralul, care se apropia de patruzeci şi cinci de ani de 
serviciu, respiră adânc. 

— Domnule preşedinte, după cum ştiţi, OPLAN 5027 este 
planul nostru în cazul unei invazii a nord-coreenilor, începu el, 
oarecum timid. Secretarul Trainor a ordonat o revizuire a tuturor 
scenariilor noastre de război după Ziua Devastării, bazându-ne 
pe schimbările dramatice care au intervenit. Mă tem că soluţia 
nu e completă încă. 

— Fă-mi un sumar a ceea ce ai, insistă preşedintele. 

— Ei bine, domnule, versiunea pe care am făcut-o pentru 
preşedintele Clinton în 2000 şi actualizată pentru preşedinţii 
Bush şi MacPherson necesită desfăşurarea a mai bine de şase 
sute nouăzeci de mii de soldaţi în Coreea de Sud, în cazul unei 
invazii a Nordului. 

— Şase sute nouăzeci de mii de soldaţi? 

— Da, domnule. Am mărit numărul de la patru sute optzeci de 
mii, cât era la începutul anilor '90. 

— Dar avem doar douăzeci şi cinci de mii de americani acolo 
acum, nu? 

— Aşa e, domnule, interveni Briggs. Planul este bazat pe 
evaluarea Statului Major şi se referă la forţele necesare pentru a-i 
împinge pe nord-coreeni dincolo de paralela 38 în cazul unei 
invazii. 


— Se presupune că Sudul va fi invadat? 

— Da, domnule, aproape imediat, zise amiralul. 

— Şi se presupune că întreaga peninsulă va fi sub controlul 
Nordului până când vom mobiliza suficiente trupe ca să-i 
alungăm? 

— Da, domnule, aşa e. 

— Cât ar dura? 

— Oamenii mei lucrează la asta, domnule preşedinte, explică 
amiralul. Dar va dura câteva luni, cel puţin. E tot ce ştiu. 

— Câţi oameni putem avea în Seul în următoarele patruzeci şi 
opt de ore? 

— Zece mii, domnule, presupuse Briggs. Posibil cincisprezece. 

— Cât ne-ar lua să trimitem o sută de mii acolo? 

— O lună, chiar mai mult. 

— Nu avem o lună la dispoziţie, nu-i aşa, amirale? 

— Nu, domnule, nu cred că avem. Cum am zis, nord-coreenii ar 
fi în Seul până la sfârşitul săptămânii. 

— Aşadar, ne-am întors la prima mea întrebare. Cum oprim o 
invazie nord-coreeană în Sud? 

— Domnule preşedinte, mă tem că răspunsul nu este OPLAN 
5027. 

— Dar aveţi un plan, nu-i aşa? 

— Da, domnule, dar... 

— Vreau să îl văd. 

— Domnule preşedinte, trebuie să vă spun că... 

— Vreau să îl văd, amirale. Acum! 


55 


5:08 p.m. 
Undeva deasupra Oceanului Indian 


Bennett habar n-avea unde se afla. 

Şi nici unde mergea. Sau cât timp fusese inconştient. Minute? 
Ore? Zile? N-avea niciun punct de referinţă. Gândurile lui erau 
confuze. Nu vedea nimic. Peste cap îi fusese trasă o glugă neagră 
şi fusese strâns legată în jurul gâtului. Chiar dacă ar fi putut 
vedea, nu mai avea ceasul. li fusese luat, la fel hainele, simţi el. 
In plus, mâinile şi picioarele îi erau încătuşate şi era legat de un 
scaun metalic. 

Capul îi pulsa. Fiecare muşchi din corp îl durea. Broboane de 
sudoare îi cădeau pe faţă, pe gât şi pe spate. lar cineva şedea 
foarte aproape de el. 

Un avion. Era într-un avion, îşi dădu seama, în timp ce devenea 
conştient de presiunea din urechi. Măcar de atât era sigur. 
Oricine era lângă el acum forma un număr de telefon. Bennett 
auzea tastele şi pe cineva care mormăia ceva, deşi nu înţelegea 
cuvintele. Apoi, la fel de brusc cum începuse, omul se opri din 
vorbit şi liniştea se aşternu din nou. 

Se încordă să asculte orice alt sunet care i-ar fi putut oferi un 
indiciu despre cine era cu el. Era doar unul sau mai mulţi? Erau 
înarmați? Aveau de gând să îl bată? Să îl omoare? Dacă nu, unde 
ÎI duceau? Deocamdată însă nu auzea decât zgomotul 
motoarelor. 

Apoi, ceața începu să se risipească. Ca o secvenţă 
retrospectivă dintr-un film, văzu, brusc, camionul venind spre el. 
Se vedea chinuindu-se să ajungă la geamul din faţă al 
ambulanţei. Auzea impactul şi simţea suflul ambelor explozii. 
Simţea căldura flăcărilor şi vedea rămăşiţele arzând şi trosnind şi 
şuierând. 

Un alt val imens de vină şi durere năvăli peste el. Ar fi trebuit 
să o protejeze pe femeia pe care o iubea. Şi nu reuşise. Işi dorea 
cu disperare să creadă că totul fusese doar un coşmar. Işi dorea 
să creadă că, atunci când va deschide ochii, Erin va fi lângă el, îl 
va ţine de mână şi vor fi într-un avion al British Airways, la clasa 


întâi, în drum spre casă. Numai că, în adâncul sufletului, ştia că 
asta nu avea să se întâmple. 

Ea nu mai era. Murise. lar el era prizonier. Ostatic. Un bărbat 
care se îneca în regrete. Stomacul îl durea rău, la fel inima. 
Negarea era inutilă. Visatul cu ochii deschişi n-avea rost. O 
pierduse. Eşuase. Şi nu mai putea face nimic în privinţa asta. 

Începu să plângă, încet la început, apoi în hohote. Nimeni nu îl 
opri. Nimeni nu îi spuse nimic. Nimănui nu-i păsa. Apoi, cineva îi 
înfipse un ac în braţ şi acela fu ultimul lucru pe care şi-l aminti. 

* 


Telefonul lui Caulfield sună, în sfârşit. 

Patrula pe holurile NORAD de câteva ore. Aştepta acest 
telefon. lar acum, când suna, îi era prea teamă să răspundă. 
Vederea îi era tot înceţoşată. Crampele puternice pe care le 
simţea în stomac aproape că îl făceau să se chircească de 
durere. Şi dacă...? _ 

Telefonul sună din nou. Şi din nou. Şi a patra oară. In cele din 
urmă, răspunse. 

— Alo? 

— Robert Caulfield? întrebă vocea de bărbat de la celălalt 
capăt. 

— Da. 

— Agent special Karl Miller la telefon. De la filiala FBI din 
Dallas. 

Dallas? Caulfield sunase la câteva filiale ale FBI din ţară, în 
ultimele câteva ore, dar nu ţinea minte să fi sunat în Dallas sau 
să fi vorbit cu vreun Karl Miller. Poate că nu mai ştia sigur. 

— Aăă... nu sunt sigur... că v-am sunat, zise el, cu o voce 
iritată, în timp ce gândurile îi erau incoerente. 

— Aţi cerut la persoane dispărute. Serviciul acesta este 
coordonat din Dallas acum. 

— Ah, făcu el, acum şi mai îngrijorat ca mai devreme. Da... 
bine... da... 

Vocea i se stinse. Transpira din greu şi abia se ţinea pe 
picioare. Se strecură în cea mai apropiată toaletă, se încuie într-o 
cabină şi se aşeză, cu capul între mâini. 

— Domnule Caulfield, continuă agentul, am înţeles că lucraţi 
pentru preşedinte. 

Nu răspunse. 

— Alo? Alo? Domnule? 


În cele din urmă, reuşi să răspundă 

— Da?... Cum?... Cum aşa? mormăi el. 

— Vă simţiţi bine, domnule Caulfield? 

— Da, minţi el. Familia mea? 

— Aţi sunat pentru mama dumneavoastră, Dorothy Caulfield, şi 
fraţii dumneavoastră mai mici, da? 

— Aşa e. Cum sunt? Sunt bine? 

— Numele fraţilor dumneavoastră sunt Kevin, James, Lawrence 
şi... 

— Christopher, aproape că strigă el. Numele lui e Christopher. 
E cel mic. Acum, ziceţi-mi, ce s-a întâmplat cu ei? 

Tăcerea de la celălalt capăt era înspăimântătoare. 

— Domnule Caulfield, rosti agentul, în cele din urmă, urăsc să 
spun asta... 

— Nu. 

— ... mai ales la telefon. Dar, mă tem că... 

— Nu! 

— ... mă tem că am nişte veşti foarte proaste. 

* 


Vocea unui colonel se auzi în difuzor. 

— Domnule preşedinte, îl avem pe linie pe secretarul general. 
Vorbiţi acum? 

— O clipă, zise preşedintele, întorcându-se spre Briggs şi spre 
cei de la videoconferinţă. Puteţi închide, domnilor? Doar câteva 
minute. 

— Desigur, domnule preşedinte, rosti Briggs. Nu vă grăbiţi. 

Preşedintele le mulţumi, apoi se uită la telefoanele din faţa lui, 
ridică un receptor şi apăsă pe tasta care clipea. 

— Salvador, tu eşti? 

— Da, domnule preşedinte. Mulţumesc că mi-aţi răspuns. 

— Îmi pare rău, n-am reuşit să te sun mai devreme. 

— Nu, e în regulă. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce treceţi. 
Cum sunteţi? Marie? 

— Destul de bine, date fiind împrejurările, spuse Oaks, evitând 
întrebarea despre soţia lui. Mulţumesc de întrebare. 

— Cu plăcere, domnule preşedinte. Am vrut să vă transmit 
personal că fac tot ce e posibil să construiesc o coaliţie 
internaţională care să îi pedepsească pe vinovaţi, oricine ar fi ei. 
Ştiu că trebuie să vă ocupați de problemele imediate, aşa că v- 
am luat-o înainte. Sper să nu vă supăraţi. 


— De fapt, îţi sunt recunoscător. Oamenii mei m-au informat 
despre conferinţa ta de presă. A fost prima veste bună pe care 
am avut-o de ore în şir. Dar, Salvador, înainte să mergem mai 
departe, te rog să accepţi condoleanţele mele pentru pierderea 
oamenilor tăi din Manhattan. Era datoria noastră să-i protejăm. 
Nici nu pot să-ţi spun cât de îngrozitor mă simt. Te rog, iartă-ne. 
lartă-mă. 

— Mulţumesc, domnule preşedinte, zise Lucente. Sunteţi foarte 
atent. Dar nu aveţi de ce să vă scuzaţi. Cu toţii am suferit de pe 
urma acestei tragedii. Vorbind cu lideri din întreaga lume, pot să 
afirm că întreaga comunitate internaţională e mâhnită din cauza 
răului care s-a dezlănţuit. În plus, cred că suntem mai uniţi decât 
înainte şi asta ar fi o moştenire pozitivă a acestei orori. 

— Posibil. Unde eşti acum? 

— În drum spre Beijing, domnule preşedinte. Tocmai am plecat 
din Babilon. 

— Ce face prietenul meu, Mustafa? întrebă Oaks, alegând să 
nu comenteze referirea la China. 

— Îi pare rău pentru pierderile suferite. Vrea să ştie dacă are 
cum să ajute. 

Oaks nu rată ocazia. 

— Da, retrăgându-şi trupele care se îndreaptă spre Kurdistan, 
cei aproximativ o sută cincizeci de mii de soldaţi. 

Lucente părea prins cu garda jos. 

— Nu ştiu dacă sunt atât de mulţi, domnule preşedinte. 

— Sunt cel puţin atâţia, Salvador, ştiu sigur, zise Oaks ferm. Nu 
azi. Nu chiar acum. Ultimul lucru de care avem nevoie este un alt 
război în Orientul Mijlociu. 

— Sunt de acord, domnule preşedinte. Dar sincronizarea 
kurzilor s-a nimerit prost. Şi-au declarat independenţa exact într- 
un moment în care s-ar putea declanşa un conflict. 

— Atunci de ce te întorci la Beijing? Trebuie să-l convingi pe 
Mustafa să-şi retragă trupele, înainte ca lucrurile să scape de sub 
control. 

— Asta e o problemă, ştiu, rosti Lucente, admițând un lucru 
evident. Dar, dacă ne gândim la situaţia dintre America şi China, 
trebuie să spun că nici nu se compară. Am o întâlnire cu 
premierul Zhao în câteva ore. Aveţi vreun mesaj pe care să i-l 
transmit, domnule preşedinte? 

— O să-l sun pe premier chiar eu, în câteva minute. Dar 


mesajul meu pentru el va fi acelaşi cu cel pe care i-l trimit lui 
Mustafa: retragere. 

— Beijingul şi-a mobilizat armata ca răspuns la mişcările 
voastre. Nu vor să atace. Doar îşi iau măsuri de apărare. 

— Salvador, ai văzut rapoartele serviciilor secrete? îl opri Oaks. 
Alea nu sunt măsuri de apărare. China arată de parcă e gata să 
invadeze Taiwanul, iar taiwanezii sunt peste măsură de furioşi. 

— Premierul insistă că nu au intenţii ostile, repetă Lucente. Dar 
se teme că voi sunteţi pe cale să îi acuzaţi de atacurile nucleare. 

— Şi? Ar trebui? întrebă Oaks, încercând să nu-şi dezvăluie 
intenţiile. 

— Nu, domnule preşedinte, insistă secretarul general. 

— Pari destul de sigur, Salvador. 

— China nu vă este duşman, domnule preşedinte. De asta sunt 
sigur. 

— Atunci cine? 

Lucente rămase tăcut. 

— Dacă ştii ceva, Salvador, acum e momentul să îmi spui. 

— Am vorbit cu şefii câtorva servicii secrete în ultimele câteva 
ore. 
— ŞI? 

— Nu au nimic clar. 

— Dar au ceva. 

— Fragmente. Vorbe. Nimic concludent. 

— Ce vrei să zici, Salvador? insistă Oaks. Trebuie să ştiu. 

Lucente făcu o pauză. 

— Lumea nu îşi permite o greşeală, Salvador, insistă Oaks. 

— Singura mea ezitare vine din faptul că datoria mea e să fiu 
un om al păcii, nu judecător, juriu ori călău. 

— Nu vei fi niciunul. Doar martor. 

— Bine, dar, te rog, nu spune nimic - public sau privat - despre 
sursa acestor informaţii. 

— Facem şi noi verificări, Salvador, îl asigură Oaks. Nu vom 
acţiona până când nu vom avea dovezi clare. Dar am nevoie de 
fiecare pistă în clipa asta. 

— Foarte bine, făcu Lucente, după care respiră adânc şi zise: 
Toate firele duc spre Pyongyang. 


56 


5:42 am, ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


Bobby Caulfield nu închise telefonul. 

Il izbi de podeaua toaletei şi se desfăcu în bucăţi. Apoi călcă pe 
fiecare bucăţică, până nu mai rămaseră decât urme de plastic, 
care scârţâiau sub picioare ca nisipul. leşi din cabină şi îşi apucă 
servieta de pe chiuvetă. Cotrobăi prin ea cu furie, dar nu găsi ce 
căuta. Nu mai era. Deloc. Cum era posibil? De unde să mai ia? 

Apucă geanta din piele şi o azvârli spre oglinda de pe perete. 
Când tot ce era în ea se risipi pe jos, pe pardoseala rece, furia lui 
crescu şi mai mult. Apucă cel mai apropiat obiect - camera lui 
digitală - şi o aruncă tot spre oglindă. De data asta, nu doar 
camera se sparse, ci şi oglinda. 

Cu respiraţia greoaie, cu ochii sticloşi şi dilataţi, năvăli afară 
din toaletă şi fugi spre bar. Nu era nimeni acolo. Se îndreptă spre 
salonul principal, dar nici acolo nu era nimeni. Se duse apoi spre 
o mică bucătărie aflată după colţ, pe holul ce ducea spre biroul 
preşedintelui, unde dădu peste un ofiţer de poliţie militară, care 
îşi punea o cafea. 

— Domnule Caulfield, nu arătaţi prea bine, spuse acesta. Totul 
e în regulă? 

Dar Caulfield nu răspunse. În schimb, îl lovi puternic, iar omul 
căzu la pământ, inconştient şi cu nasul sângerând. Se holba la el 
şi asculta dacă se aud voci sau paşi. Era linişte. Apoi, începu să 
tragă de pistolul din tocul ofițerului. 

* 

— Tocmai am discutat cu preşedintele Liberiei, zise Lucente. 

— Ce a spus? întrebă Oaks. 

— Mi-a amintit de vasul liberian pe care l-au scufundat oamenii 
voştri. 

— A fost autoapărare, rosti preşedintele, presimţind o 
confruntare. 

— Sunt sigur că aşa a fost, îl asigură Lucente. Nu despre asta 
voiam să vorbesc. 

— Dar? 


— Se pare că vasul fusese închiriat de o companie din 
Bangkok, dar s-a dovedit că nu era proprietate thailandeză. 

— Aşadar? 

— Aşadar, compania a fost cumpărată anul trecut de o firmă 
numită Mercury Star Holdings Limited, iar serviciile secrete 
thailandeze au stabilit că, de fapt, este o reprezentanţă a nord- 
coreenilor. 

— Interesant. Altceva? 

— Şeful serviciilor secrete chineze tocmai i-a spus unuia dintre 
adjuncţii mei că are nouăsprezece ore de interceptări telefonice 
dintre oficiali de rang înalt ai nord-coreenilor şi cunoscuţi membri 
ai Legiunii. Au fotografii cu Umberto Milano în Pyongyang, făcute 
acum şase săptămâni. El susţine că Vincenzo Milano, fratele mai 
mic al lui Umberto, a zburat spre Pyongyang acum trei zile. 

— De ce? 

— Nu ştie. 

— Dar Aldo Clemenza? întrebă preşedintele, referindu-se la 
presupusul lider al misterioasei facţiuni teroriste. Când a fost 
ultima dată în Coreea de Nord? 

— Nu ştie. 

— Ai întrebat? 

— Am întrebat. A spus că nu ştie. 

Oaks era sceptic. 

— lartă-mă, Salvador, dar nu cred că asta e săptămâna în care 
voi începe să mă bazez pe informaţiile pe care mi le oferă 
chinezii. 

— Sunt dispuşi să pună casetele la dispoziţia şefului CIA din 
Beijing. 

— Sunt sigur că le-ar plăcea să ştie cine e şeful CIA în Beijing, 
replică preşedintele, apoi adăugă: Asta dacă presupunem că 
avem o filială CIA în Beijing. 

— Domnule preşedinte, eu vă transmit doar ce am aflat. Chiar 
vă doriţi un război termonuclear cu Beijingul? Gândiţi-vă. Ei ar 
putea pierde un miliard de oameni şi tot ar mai avea o populaţie 
mai mare decât cea a Statelor Unite. Chiar credeţi că nu vor 
răspunde la fel? Sigur că vor răspunde. Şi câţi americani sunteţi 
dispuşi să pierdeţi? 

Oaks nu zise nimic. 

— Şi, sincer, continuă Lucente, chiar credeţi că cei de la Beijing 
ar fi atât de proşti încât să declanşeze un război care vă obligă 


să-i atacați cu arme nucleare? Ei sunt flămânzi de putere, vă 
garantez. Ei vor Taiwanul. Vor să controleze Pacificul. Da. Dar să 
se sinucidă? Greu de crezut. Nord-coreenii, pe de altă parte... e 
cu totul altă poveste. Eu cred că ei sunt vinovaţi. Au resursele, 
motivul şi oportunitatea. lar dacă îi loviți - şi loviţi-i tare - arătaţi 
întregii lumi că America rămâne singura superputere mondială. 
In acest moment, nu asta e, de fapt, ideea? 

Oaks îi mulţumi pentru telefon, îi reaminti rugămintea de a-l 
convinge pe Al-Hassani să nu înceapă ostilitățile împotriva 
kurzilor şi închise. Consiliul lui de război aştepta, dar gândurile îi 
galopau atât de repede că avea nevoie de un moment ca să se 
poată concentra din nou. 

Se înşela el, iar Lucente avea dreptate? Nord-coreenii erau în 
spatele a tot ce se întâmplase în ultimele douăzeci şi patru de 
ore, nu chinezii? Care era dovada? Erau doar zvonuri. Aluzii. Dar 
era suficient ca să înceapă un război? 

Se întoarse la incidentul de deasupra Mării Japoniei. Intrase 
avionul american intenţionat în spaţiul lor aerian sau era un act 
deliberat de agresiune din partea Pyongyang? Şi ce avea să se 
întâmple dacă ordona atacuri militare împotriva nord-coreenilor? 

În privinţa asta, probabil că amiralul Arthurs şi generalul 
Garrett aveau dreptate. OPLAN nu era suficient. Nu aveau acolo 
destui oameni sau rachete ca să protejeze Seulul, cu atât mai 
puţin să îi înfrângă pe nord-coreeni într-un război rapid şi decisiv, 
cu arme convenţionale. Dacă se gândea la război, singura 
opţiune era cea nucleară. Dar chiar era pregătit să lanseze un 
atac nuclear împotriva nord-coreenilor, să lovească primul? 

Implicaţiile erau aproape de neimaginat. Ar fi atrasă şi China în 
război? Fusese în 1950. Semnaseră o alianţă defensivă cu 
Pyongyangul în 1961, obligându-se să intervină militar în cazul în 
care Coreea de Nord ar fi fost atacată. Acum păreau pregătiţi, ba 
chiar nerăbdători, pentru un război cu americanii. Merita un 
astfel de război preţul pe care ar trebui să-l plătească poporul 
american? 

* 

Caulfield se pieptănă grăbit. 

Işi aranjă cămaşa, băgă pistolul ofițerului la curea, apoi 
îmbrăcă sacoul şi îl încheie. După ce se spălă pe mâini şi pe faţă, 
verifică din nou pulsul ofițerului şi îi luă agenda din piele, hârtiile 
şi programările. Convins că era pregătit, îşi îndreptă umerii, 


respiră adânc şi ieşi din bucătărie, parcurse grăbit holul şi se 
îndreptă spre sala de conferinţe, unde Oaks revizuia planurile de 
război nuclear cu şefii Comandamentului din Pacific. 

— Am un mesaj urgent pentru preşedinte, îi zise el pe 
nerăsuflate agentului Coelho, care stătea la post pe hol. 

Acesta se comportă ca de obicei. Dădu din cap şi-i deschise 
uşa. Făcuseră asta de o grămadă de ori de când ajunseseră la 
NORAD. 

Caulfield ştia că nu va fi percheziţionat. La urma urmelor, 
Statele Unite erau în război. Avea autorizaţie pentru „chestiile” 
ultrasecrete. Lucra pentru Oaks de mai bine de un an. Fusese 
verificat în detaliu de Serviciile Secrete. Nimeni nu îl suspecta. 
Nimeni nu se uită la el când intră. De ce s-ar fi uitat? Toţi cei de 
acolo îl cunoşteau şi ştiau că era un obişnuit pe lângă preşedinte. 
Intrase şi ieşise toată noaptea, iar ei erau prinşi cu treburi 
urgente. 

In timp ce se ducea în spatele preşedintelui, pe motiv că voia 
să îi spună ceva la ureche, văzu planurile de pe masă. Văzu 
hărţile peninsulei şi diverse scenarii de bombardament pe 
monitoarele de pe perete. Ştia ce voiau să facă. Ştia şi de ce. ŞI 
ştia că trebuiau opriţi. 

Când ajunse în spatele preşedintelui, îşi descheie sacoul şi 
scoase cu grijă pistolul de nouă milimetri. Apoi, repede, puse cu 
mâna dreaptă pistolul la tâmpla preşedintelui, în timp ce cu 
stânga îi înconjura gâtul. 

Uimit, preşedintele scoase nişte sunete înăbuşite. Toţi se 
întoarseră. Judecătoarea Summers, aflată acolo să verifice 
legalitatea planurilor de război, fu şocată. Generalul Briggs se 
ridică de pe scaun şi ajunse la preşedinte, dar Caulfield strigă la 
el: 

— Nu mişcă nimeni! Nimeni! 

Briggs se opri, în timp ce agentul Coelho intră în sală, cu arma 
scoasă. 

Caulfield luă pistolul de la tâmpla preşedintelui şi trase două 
gloanţe spre Coelho. Il nimeri o dată în piept şi o dată în faţă. Toţi 
strigară. Agentul se prăbuşi, în jurul capului i se forma o pată 
mare de sânge, iar mirosul înţepător de praf de puşcă plutea în 
aer. 

În confuzia creată, Caulfield se dădu înapoi câţiva paşi şi îl 
trase pe preşedinte, cu tot cu scaunul rotitor, spre colţul sălii. 


Avea acum spatele acoperit. Avea o vedere clară spre uşă. 
Nimeni nu putea intra sau ieşi fără ca el să vadă. Şi mai 
important, nimeni nu putea să apară în spatele lui. 

— Bobby, de ce? întrebă preşedintele, tremurând din tot 
corpul. Ce faci? 

— Taci, domnule preşedinte, strigă Caulfield, apăsând din nou 
pistolul pe tâmpla lui. Tăceți cu toții. 

În sală se făcu linişte, dar alarmele sunau prin complex. 
Caulfield auzea strigăte şi zgomot de bocanci. Prin geamul 
securizat al sălii de conferinţe îi văzu pe agenţii Serviciilor 
Secrete şi pe cei din aviaţie umplând holul şi uitându-se uimiţi la 
agentul ucis şi la omul înarmat care îl ţinea ostatic pe preşedinte. 
Deocamdată însă el avea atuul şi avea de gând să îl folosească. 

— Nimeni nu intră în război - nu împotriva nord-coreenilor, 
strigă Caulfield. vreţi să terminati pe cineva? Terminaţi-i pe 
chinezi. Dar nu Pyongyangul. Nu Coreea de Nord. 

Vedea frica din ochii tuturor. Frica şi confuzia. Nimeni nu 
înţelegea despre ce vorbeşte şi de ce. Dar nu conta, el decidea. 
Nu era nevoie ca ei să îi cunoască motivele. Doar cererile. 

— Bobby, te rog, totul va fi bine, se auzi o voce din spatele 
sălii. Linişteşte-te, Bobby, hai să stăm de vorbă. 

Surprins, se întoarse şi se uită prin sală. 

— Cine a vorbit? Cine a fost? 

— Eu, Bobby, zise judecătoarea Summers încet şi începu să se 
ridice în picioare; dar nu reuşi. 

Caulfield descărcă arma de două ori. Summers ţipă. Niciunul 
dintre gloanţe nu o nimeri, dar televizorul cu plasmă din spatele 
ei explodă. Apoi Briggs profită. Sări de pe scaun, la mică distanţă 
de Caulfield şi de preşedinte şi se întinse spre tânăr. Incă două 
focuri se auziră în NORAD, iar Briggs se prăbuşi pe podea, 
împuşcat în cap. 


57 


3:46 p.m. 
Palatul prezidenţial, Babilon, Irak 


Un asistent aştepta, gata să îl ajute pe Al-Hassani să iasă din 
apă. 

Liderul în vârstă de şaptezeci şi şase de ani nu pierdea în nicio 
zi cele cincizeci de ture de bazin olimpic, decât dacă era foarte 
bolnav. lar azi nu era una dintre acele zile. Război nuclear. 
Milioane de morţi. Un atac iminent asupra rebelilor kurzi. Omul 
avea priorităţile lui. Şi propria rutină. Şi nu voia să fie oprit. 

Satisfăcut de ceea ce făcuse, acceptă, în cele din urmă, să 
răspundă la telefon. Se apucă de una dintre barele metalice, ieşi 
din apă şi îl lăsă pe asistent să îl înfăşoare într-un halat de baie şi 
să îl ajute să-şi pună papucii. Apoi luă telefonul conectat prin 
satelit şi se retrase pe un şezlong de pe verandă, privind peste 
furnicarul din Babilon, mândria şi bucuria lui, care, nu cu mult 
timp în urmă, arătase ca un loc uitat de Dumnezeu. 

— Premier Zhao, zise, aprinzându-şi pipa şi concediindu-şi cu 
un gest consilierii, cărui fapt datorez onoarea? 

— Mustafa, trebuie să opreşti operaţiunea din Kurdistan, spuse 
premierul chinez, cu grabă în voce. Ar putea strica totul. 

— Haide, haide, domnule prim-ministru, făcu  Al-Hassani 
afectat. Sunt rebeli. Sunt criminali. Sunt câini şi trebuie puşi cu 
botul pe labe. Trebuie să-ţi amintesc de Piaţa Tiananmen? 

— Acela a fost un dezastru pentru noi şi tu ştii doar. 

— Totuşi, partidul tău e încă la putere, nu? observă 
preşedintele. 

— Asta e altceva. 

— Cum aşa? 

— Războiul Rece se încheia, tensiunile scăzuseră, se ajungea 
la pace peste tot. Acum nu mai e la fel. 

— De ce? Pentru că americanii au o mie de arme nucleare 
îndreptate spre voi? exclamă Al-Hassani. 

— Dacă ar fi îndreptate spre voi, poate că n-ai fi atât de voinic, 
contracară Zhao, cu un calm aparent, dar cu furia crescându-i. 
Uite ce e, Mustafa, lucrurile scapă de sub control şi e foarte 


periculos. Nu e loc de greşeli. Acum cea mai mică eroare e 
catastrofală. Trebuie să te retragi, măcar încă o zi. 

— Salvador s-a dus la tine, nu-i aşa? 

— Salvador n-are nicio legătură cu asta. 

— Dar ai vorbit cu el. 

— Bineînţeles. Dar nu asta e ideea. 

— Desigur că nu asta e ideea, zise Al-Hassani, sărind în 
picioare, cu faţa cuprinsă de mânie. Voi doi conspiraţi împotriva 
mea. Omul tocmai a fost în casa mea. lar acum e dispus să-mi 
întoarcă spatele fără ezitare? 

— Mustafa, te rog, nu e vorba de nicio conspirație, insistă 
Zhao. 

— Zău? Atunci de ce te-a pus să mă suni? De ce nu are 
bunăvoința să mă sune chiar el? 

— E la telefon cu Doron. Încearcă să mijlocească înţelegerea 
pe care i-ai cerut să o facă. 

— Nu i-am cerut să facă nimic, ripostă preşedintele, patrulând 
pe verandă, şi aruncă pipa cât colo. A făcut o înţelegere cu tine, 
nu-i aşa? 

— Cum? Ce tot vorbeşti, Mustafa? 

— Nu mă minţi, Zhao. S-a înţeles cu tine, nu-i aşa? încearcă să 
te întoarcă împotriva mea. 

— E ridicol, Mustafa. Te rog, prietene, respiră adânc şi ascultă 
ce spui. 

— Te-ai oferit să trimiţi un sfert de milion de oameni în curtea 
mea, nu-i aşa? îl acuză Al-Hassani. 

— Trupe de menţinere a păcii, nu trupe de combatanți. 

— Care e diferenţa? 

— Intenţia. 

— Vor fi înarmaţi, nu? întrebă Al-Hassani, pufnind a dispreţ. 

— Desigur. 

— Vor fi capabili de luptă, nu? 

— Sunt soldaţi profesionişti, recunoscu Zhao. Pe cine altcineva 
vrei să trimit? Copii? 

— Atunci cum voi şti că nu reprezintă o ameninţare? 

— Pentru că ai cuvântul meu. 

— Cuvântul tău? 

— Da. În plus, Mustafa, vor avea baza în Kuweit, în Emirate, nu 
aproape de Babilon sau de vechiul Bagdad. 

— Asta înseamnă la mai puţin de o zi de mers cu tancul sau cu 


maşinile blindate. 

— Şi? 

— Şi, când o să mă aştept mai puţin - când o să fiu cu spatele 
-, de unde o să ştiu că un sfert de milion de chinezi înarmaţi la 
greu nu vor mărşălui prin valea râului Eufrat, până în Babilon? 

— De ce naiba aş face aşa ceva? întrebă Zhao, cu răbdarea la 
limită. 

— Petrol? Lăcomie? Sete de putere? Să-ţi mai spun? 

— Nimeni nu conspiră ca să te îndepărteze, răspunse 
premierul sec. Doar dacă nu continui să vorbeşti aşa. 

— E o ameninţare? 

— Nu. 

— Salvador te-a pus să zici asta? 

— Desigur că nu. Uite, Mustafa, nu am timp pentru micile tale 
teorii conspiraţioniste. Am destule probleme. L-am rugat pe 
Salvador să se întoarcă la Beijing, în speranţa că prezenţa lui îi 
va opri pe americani să riposteze împotriva noastră. Poate că va 
câştiga nişte timp pentru noi, ca să întoarcă atenţia preşedintelui 
Oaks în altă parte. Nu noi i-am atacat pe americani. Alea n-au 
fost bombele noastre. 

— Ale cui au fost? 

— Habar n-am. 

— Nu te cred. 

— Crezi ce vrei. 

— Am auzit că vă gândiţi la nord-coreeni, că ei ar fi fost, spuse 
Al-Hassani, punând paie pe foc. 

— Ţi-am zis, habar n-am. Dar un lucru ştiu sigur: americanii au 
ajuns la limită. Sunt furioşi. Sunt gata să se răzbune. Vor 
dreptate. Nu gândesc clar. Nu încă. Şi, dacă vei continua să îi 
provoci cu povestea aia legată de kurzi, cine ştie ce se va 
întâmpla. Cine ştie dacă vor gândi raţional. Ar putea începe un 
război, Mustafa, un război care ţi-ar decima ţara. 


58 


5:48 am, ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


Mâinile lui Caulfield tremurau. 

În sala de conferinţe era linişte. Nimeni nu vorbea. Nimeni nu 
îndrăznea să clipească, cu atât mai puţin să se mişte. Toată 
foiala de pe hol încetase. Îi vedea pe agenţii înarmaţi gata să se 
dezlănţuie, dacă le dădea un motiv. Deocamdată însă cele două 
corpuri fără viaţă făceau să fie egalitate şi era rândul lui să facă 
următoarea mutare. 

Valuri de transpiraţie i se scurgeau pe gât şi pe faţă, dar nu 
îndrăznea să ia mâna de pe gâtul preşedintelui. Cu mâna dreaptă 
apăsă pistolul pe tâmpla acestuia şi se ghemui în spatele lui, să- 
şi ascundă profilul, în cazul în care vreun lunetist al Serviciilor 
Secrete l-ar fi ţintit. 

Ochii i se împăienjeneau. Se chirci din cauza durerii de ceafă 
care se intensifica. Corpul lui tânjea după o doză pe care nu avea 
să i-o dea şi, pentru prima dată, gândul sinuciderii îi trecu prin 
minte. Îşi zise că nu voia să moară. Dar nu va permite să înceapă 
un război. Nu cu nord-coreenii. Nu acum. Gândul că fratele lui 
mai mare, Derek, staționat cu Armata a Opta de-a lungul zonei 
demilitarizate, ar fi doborât de nord-coreeni era foarte greu de 
suportat. Dacă putea face ceva ca să oprească acest război, 
trebuia să o facă, nu? Derek era tot ce îi mai rămăsese. 

FBI spusese că mama lui şi cei patru fraţi mai mici nu erau de 
găsit. Cel mai probabil, fuseseră omorâţi în atacul din New York. 
Nu-şi mai văzuse tatăl - un alcoolic violent - de mai bine de zece 
ani. Ultimul lucru pe care îl auzise despre el era că lucra de 
noapte la repararea vagoanelor de metrou din Manhattan. Cu 
siguranţă şi el era mort. Poate că ăsta era un lucru bun, la urma 
urmei, dar însemna că James Robert „Bobby“ Caulfield era 
singur-singurel pe lumea asta. 

Privi în jur. Nimeni nu se uita direct la el. Chiar şi aici era 
singur, îşi zise. Vedea frica în ochii oamenilor care se uitau la el 
pe ecranele videoconferinţei. Dar vedea şi o sete de sânge şi de 
răzbunare - pe el, pe Pyongyang, pe chinezi şi pe inamicii 


nevăzuţi care pândeau din umbră, inamici care tocmai 
distruseseră patru oraşe americane. 

Nu vedea simpatie. Nu vedea compasiune. Ştia că oricare 
dintre agenţii de afară l-ar fi ucis cât ai clipi dacă ar fi arătat un 
moment de slăbiciune. Doar în ochii judecătoarei Summers 
văzuse ceea ce păruse un licăr de recunoaştere a decenţei 
ascunse adânc în sufletul lui Bobby Caulfield. 

Brusc, atenţia lui se îndreptă spre monitoarele plate şi 
minicamerele încorporate în ele. Acum înţelegea că tot ce făcea 
era văzut şi auzit în Centrul de operaţiuni din Mount Weather, în 
Raven Rock, la baza aeriană din Kadena şi în buncărul aflat la 
câteva etaje sub Seul. Gândul că fiecare mişcare îi era urmărită 
de oameni pe care nu îi putea controla îi repugna. Ridică arma şi 
trase patru focuri. Fiecare dintre cele patru televizoare cu plasmă 
de pe perete explodă, speriind pe toată lumea şi oprind 
transmisiunea. Era din nou singur, doar cu ostaticii pe care îi 
putea vedea, îi putea auzi şi îi putea omori. 

* 


Jack McKittrick îşi adunase oamenii. 

Era comandantul Echipei de Contraatac a Serviciilor Secrete de 
mai puţin de optsprezece luni, dar fusese în echipa de protecție a 
preşedintelui timp de trei ani, înainte de asta. Fratele lui mai 
mare, Charlie, îşi pierduse vederea cu şase ani în urmă, 
protejându-l pe preşedintele MacPherson, în Denver. Acum 
cineva terminase treaba. MacPherson era mort. Familia lui la fel. 
Mare parte din partidul şi din administraţia lui nu mai era. lar 
McKittrick se săturase. Era timpul ca cineva să plătească, iar 
Bobby Caulfield tocmai se oferise voluntar. 

— Nu avem prea mult timp, domnilor, începu el, într-un birou 
aflat pe acelaşi hol cu sala de conferinţe, unde puteau vorbi şi 
plănui în linişte ce aveau de făcut. Caulfield l-a omorât deja pe 
agentul Coelho şi pe generalul Briggs. Se îndoieşte cineva că e 
dispus să îl omoare şi pe preşedinte? 

McKittrick, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, îşi privea echipa 
în ochi. Un singur om îi ocolea privirea. 

— Agent Thompson? 

— Nu afirm că e imposibil, domnule, vorbi Doug Thompson, cel 
mai tânăr membru al echipei, care avea doar douăzeci şi cinci de 
ani. 

— Dar? 


— Dar lucrează pentru preşedinte - mă rog, pentru Oaks ca 
vicepreşedinte - de mai bine de un an. Are o reputaţie excelentă, 
un dosar impecabil... 

— Doug, îl întrerupse comandantul, chiar vrei să îi spui văduvei 
lui Coelho şi celor trei copii rămaşi fără tată că acela care l-a 
omorât are o reputaţie excelentă? 

— Spun doar că nu cred că l-ar omori pe preşedinte, zise 
Thompson defensiv. 

— Mai gândeşte cineva la fel? întrebă McKittrick. 

Nu răspunse nimeni. 

— Aşa credeam şi eu. 

Revăzură rapid schema sălii de conferinţe, pe cea a reţelei 
electrice şi pe cea a conductelor de ventilaţie şi improvizară un 
plan, în mai puţin de câteva minute. 

— Să sperăm că va funcţiona, domnilor, rosti McKittrick, mai 
mult pentru sine. Ultimul lucru de care are nevoie ţara asta e 
încă un preşedinte mort. 

* 

— Domnule vicepreşedinte, cred că ar trebui să vă ducem în 
altă parte. 

Lee James se opri din patrulat şi se întoarse spre agentul Bob 
Santini, şeful gărzii lui de corp. 

— Unde? întrebă el. 

— La un alt etaj, zise Santini încet. 

— Dar unde? insistă James. 

— Domnule, date fiind circumstanţele de la Palatul de Cristal, 
cred că ar fi mai sigur să vă ducem într-un loc mai bine protejat. 
Mă gândesc la biroul de sus al generalului Stephens. 

— Agent Santini, suntem într-unul dintre cele mai sigure locuri 
de pe planetă. 

— Aşa e şi preşedintele, replică el. Vă rog, domnule. Măcar 
până ne dăm seama exact ce se întâmplă. 

James se uită la balamucul din jurul lui. Doi ofiţeri vorbeau de 
zor la telefon, încercând să dea de urma lui Jon Bennett. Unii 
făceau planuri de rezervă pentru China, alţii pentru Coreea de 
Nord şi, desigur, soseau continuu noi veşti despre situaţia din 
New York, D.C., Seattle şi L.A. 

— Bine, deşi nu am chef, agent, zise James, apoi se întoarse să 
o caute pe Ginny Harris, secretarul lui de presă, care era cu două 
telefoane mobile în mâini. 


— Domnule, aveţi un moment? întrebă ea. 

— Chiar nu am, Ginny, răspunse el, în timp ce Santini şi ceilalţi 
agenţi începeau să îl ducă spre etaj. 

— Domnule, continuă Harris, cred că trebuie să... 

— Nu acum, Ginny, o întrerupse James. Sună-mă în zece 
minute. 

Se îndreptă spre etajul doi, dar ea nu accepta un refuz. 

— Domnule vicepreşedinte, cu tot respectul, CNN ştie tot. 

James se opri şi se întoarse. 

— Cum? 

— Cineva are o sursă în interiorul NORAD. Au aflat ce se 
întâmplă. 

James se uită la telefoanele mobile. 

— Nu au sonor, domnule, făcu Harris,  observându-i 
îngrijorarea. 

— Ar fi bine. 

— Nu au sonor, v-am spus, domnule, îl asigură ea. 

— Domnule vicepreşedinte, interveni agentul Santini, părând 
nerăbdător. Vă rog, domnule. Trebuie să ne mişcăm. 

— Bine. Vino cu mine, îi zise James lui Harris. Ce ştiu cei de la 
CNN? 

— Ştiu că e vorba despre un om înarmat. Ştiu că sunt doi 
morţi. Sunt zvonuri că preşedintele ar fi fost împuşcat şi rănit. 

— E adevărat? întrebă el, uimit, intrând în biroul generalului 
Mike Stephens, împreună cu Santini şi alţi şase agenţi. 

— Nu ştiu, domnule, recunoscu Harris. 

Vicepreşedintele se întoarse spre Santini. 

— E adevărat că preşedintele ar fi fost împuşcat? 

— Nu, domnule. N-am auzit aşa ceva. 

— Verifică! îi ordonă. Şi spune-le celor de la NORAD să îmi facă 
din nou legătura şi să ne dea imagini din sală. Vreau să ştiu exact 
ce se întâmplă acolo. 

Brusc, un ofiţer dădu buzna, înainte să poată fi oprit de agenţi. 

— Preşedintele e în viaţă, domnule. 

— Eşti sigur? 

— Categoric, domnule. Am vorbit cu şeful diviziei de securitate 
marină. 

— Ce se întâmplă acolo, acum? 

— Caulfield încă îl ţine pe preşedinte. Dar o echipă de 
contraatac e pregătită să intre acolo. 


James îşi simţea tot corpul încordat. Îl cunoştea pe Caulfield 
încă din prima zi în care începuse să lucreze pentru Oaks. Il 
plăcuse. Îi prevăzuse un viitor strălucit. Cum era posibil? 

— Au o ţintă clară? se interesă el, fără să fie sigur care voia să 
fie răspunsul. 

Trebuie să fie o cale de ieşire din asta, Îşi zise. Trebuie. 

— Încă nu, domnule, spuse ofiţerul. Dar se aşteaptă să aibă, în 
orice clipă. 

— Şi apoi? întrebă el, ezitând. 

— Sunt autorizaţi să facă orice e necesar, domnule. 

lar James era sigur că nu vor ezita. Curând. 


59 


5:57 am, ora montană 
Centrul de operaţiuni al NORAD 


Agentul McKittrick îşi aşeză oamenii în poziţii. 

Unul dintre ei puse o cameră video pe hol, fără să observe 
Caulfield, ca să aibă imagini de acolo. Un alt agent al lui era 
acum în conductele de aer condiţionat. Când McKittrick dădu 
ordinul, el eliberă un gaz semitoxic, care avea să-i adoarmă pe 
toţi cei din sala de conferinţe în câteva secunde. 

* 


— Are cineva idee de ce face Bobby asta? 

— Nimic sigur, domnule, răspunse consilierul militar principal 
al vicepreşedintelui. Dar McKittrick este îngrijorat că ar fi un 
agent în conservare. 

— Bobby Caulfield? Imposibil. 

— Poate că da, poate că nu. Însă ar explica de ce acţionează 
acum, tocmai când preşedintele plănuieşte o mişcare împotriva 
Pyongyangului. 

— Nu. Nu cred. E altceva la mijloc. 

— Eu vă comunic doar ce îmi spun ei, domnule. 

— Mulţumesc, asta e tot, deocamdată, zise vicepreşedintele, şi 
se simţi, deodată, copleşit de tristeţe şi epuizare. Sună-mă când 
ai noutăţi. 

— Da, domnule. 

Consilierul cobori un etaj. James se aşeză în scaunul din piele 
al generalului, aflat în spatele unui birou mare din stejar, şi le 
ordonă agenţilor să închidă uşa. Santini rămase lângă el. În 
încăpere mai era un agent, la câţiva paşi de Harris, care se aşeză 
pe scaunul de lângă birou. Nu mai era lăsat fără gărzi de corp, 
nici măcar cu cineva de încredere. Ceilalţi agenţi îşi ocupară 
poziţiile pe hol. 

— Fără comentarii, rosti James, în cele din urmă. 

— Cum, domnule? întrebă Harris. 

— Transmite-le celor de la CNN că nu comentăm. 

— Sunteţi sigur, domnule? Am putea spune că e un fel de 
exerciţiu. 


— Glumeşti, Ginny? făcu James, dând din cap. Ultimul lucru pe 
care l-aş face ar fi să îi mint pe oameni. Mai ales acum. Dar nu e 
nevoie nici să le dezvăluim totul. Nu încă. Mai întâi să rezolvăm 
asta şi apoi vedem. 

— Da, domnule. Să vă aduc ceva? Nu arătaţi prea bine. 

— Nu, e în regulă, răspunse el, care nu minţea, dar nici nu 
zicea adevărul în totalitate. 

Îşi dădu jos ochelarii şi îşi frecă ochii. Nu mai dormise de mai 
bine de douăzeci şi patru de ore. Abia dacă mâncase ceva. Nu 
mai ţinea minte câte căni de cafea băuse. Şi nu vedea nicio 
lumină la capătul tunelului. 

— Să nu înţelegi cum trebuie natura şi ameninţarea răului 
înseamnă să fii luat prin surprindere de el, îl auzise rostind 
adesea pe James MacPherson. lar răul necontrolat este preludiul 
genocidului. 

În timp ce Harris lua legătura prin telefon cu un producător din 
Atlanta, James se gândea la spusele lui MacPherson. şi 
sacrificase cei mai buni ani din viaţă încercând să-şi apere ţara şi 
ce se alesese din asta? Cu siguranţă, crezuse că înţelesese 
natura răului care îi ameninţa. Crezuse că era pregătit pentru ce 
era mai rău. Acum însă se pare că se înşelase. Aparent, nu 
avusese nici cea mai mică idee. Şi încă nu se terminase. 

* 


Caulfield era furios. 

Striga cât îl țineau plămânii şi deplângea imoralitatea unui 
război cu nord-coreenii. Preşedintele nu ştia că Pyonyangul are 
arme nucleare? Nu ştia că are arme biologice şi chimice? 

— CIA susține că un război cu nord-coreenii ar provoca un 
milion de morți, strigă el. Un milion de suflete. Un milion de 
oameni cu părinți, frați, surori, veri şi prieteni. Şi pentru ce? Ce 
câştigăm? Dreptul de a spune că am câştigat? Cui îi pasă? Cui fi 
pasă, dacă sunt atâţia morti, atâta suferință, atâta distrugere? 

Doi agenţi luară poziţie pe hol, pregătiţi să arunce grenade de 
mână, la semnal. Alţi şase agenţi erau în spatele lor - câte trei de 
fiecare parte a holului, gata să năvălească în sală. 

— N-au murit suficienți oameni? continuă Caulfield, strigătele 
lui transformându-se în plâns, iar lacrimile în suspine. N-au 
suferit destui oameni? De câți mai e nevoie, domnule preşedinte? 
Câţi? 

McKittrick se uită la monitor şi îşi apăsă mai bine căştile pe 


urechi, încercând să prindă fiecare nuanţă din vocea lui Caulfield. 

— Cedează, le zise oamenilor lui. Fiţi pregătiţi. 

Faţa tânărului era scăldată în lacrimi, dar ochii îi erau încă 
deschişi. Se uita la judecătoarea Summers, care era prea 
aproape de uşa sălii de conferinţe pentru ceea ce voia McKittrick. 
Aşteptă. Câteva secunde. Doar câteva. În clipa în care Caulfield 
se va uita în altă parte sau va închide ochii, chiar şi pentru un 
moment, va ordona atacul. Vor da drumul la gaz, vor opri 
curentul, oamenii lui vor intra şi vor spera să îl scoată pe 
preşedinte nevătămat. 

Dar Caulfield continua să se uite la judecătoare. Lacrimile erau 
mai puţine. Respirația lui devenea mai regulată. Nu mai striga. 
Doar mormăia ceva. Dar ce? McKittrick dădu mai tare sonorul 
monitorului şi îşi apăsă mai bine căştile pe urechi. Ce naiba 
spunea? Orice era, o tot repeta. 

McKittrick luă telecomanda de pe masa din faţa lui. Apropie 
imaginea de gura lui Caulfield, încercând să-i citească pe buze. 
Apoi, brusc, înţelese. Tânărul murmura: 

— S-a terminat. S-a terminat. S-a terminat... 

NU! se gândi McKittrick. 

Îşi apucă microfonul prins la încheietură. 

— Cod roşu, intraţi acum, hai, hai, hai! 

Dar era prea târziu. 

Caulfield făcu un pas înapoi, închise ochii şi îl împuşcă pe 
preşedinte în cap. Apoi îşi băgă pistolul în gură şi apăsă pe 
trăgaci. 


60 


8:01 a.m., ora de est 
Centrul de comandă Mount Weather 


Vicepreşedintele James se uita la televizor şocat. 

Faţa îi pălise într-o clipă. Corpul începu să îi tremure. Nu-i 
venea să creadă. Creierul lui refuza să proceseze imaginile, cu 
atât mai puţin implicaţiile. Nu auzea ţipetele, gâfâielile, agitația 
de la etajul de sub el. Nu o auzise pe Ginny Harris ţipând, nu îl 
văzuse pe agentul Santini clătinându-se - ca şi cum cineva l-ar fi 
pocnit în stomac -, când preşedintele fusese împuşcat în tâmpla 
dreaptă. 

James se holba la ecranul care licărea. Ochii începură să i se 
împăienjenească. Culorile din jurul lui începură să se estompeze. 
Camera începu să se învârtă. Apoi stomacul îi fu cuprins de 
convulsii şi simţi o senzaţie de arsură. Inainte să priceapă ce se 
întâmpla, vicepreşedintele Statelor Unite începu să vomite. 
Având în vedere că mâncase foarte puţin în ultimele douăzeci şi 
patru de ore, nu ieşea mare lucru. Dar asta nu reducea 
intensitatea şi violenţa convulsiilor care îl cuprinseseră. 

Nu îl auzi pe Santini care cerea întăriri prin radio şi nu îi 
observă pe agenţi şi pe medici năvălind în birou. Avea să observe 
mai târziu că şi generalul Stephens era acolo, scos dintr-o 
discuţie în care planifica războiul, împreună cu mai mulţi 
generali, într-o sală aflată cu trei etaje mai jos. Deocamdată însă 
tot ce ştia era că senzaţia de vomă nu se oprea şi, brusc, începu 
să-i fie frică. 

* 

Elicopterul Black Hawk se apropie repede. 

Înconjură de două ori locul de aterizare, până când piloții 
primiră permisiunea să aterizeze, apoi cobori în mijlocul 
plutonului de soldaţi înarmaţi până în dinţi. 

Un colonel se grăbi şi deschise uşa laterală a elicopterului. 

— Chuck Murray? strigă el peste zgomotul făcut de elice. 

— Da, domnule, zise fostul secretar de presă de la Casa Albă. 

— Urmați-mă. 

Murray îşi luă geanta, servieta şi laptopul şi cobori din 


elicopter, mişcându-se repede, ca să ţină pasul cu colonelul, şi cu 
capul aplecat instinctiv să se ferească de elice, deşi acestea nu 
aveau cum să-l ajungă. Colonelul îi dădu un card de acces 
temporar, pe care îl introduse în uşa laterală a complexului 
NORAD. Trecură printr-un punct de control şi încheiară cu o 
verificare cu raze X, detectoare de metale şi câini care 
adulmecau bombe, apoi intrară pe un hol care ducea spre 
buncăr. Extenuat, Murray întrebă dacă exista vreun loc unde să 
facă un duş şi să se schimbe, înainte de a se întâlni cu generalul 
Briggs şi cu preşedintele. 

Colonelul se opri. 

— Generalul Briggs? întrebă el, nevenindu-i să creadă. 

— Da, domnule. Mi s-a spus să iau legătura cu generalul îndată 
ce ajung aici, iar el mă va duce la preşedinte. Ştiu că e urgent, 
dar îmi trebuie doar vreo cincisprezece minute. 

Colonelul se holba la Murray. 

— S-a întâmplat ceva, colonele? 

— Da, domnule. 

— Ce? Pot să mă spăl şi să mă schimb mai târziu, dacă... 

— Nu, îl întrerupse colonelul. Nu e asta. 

— Atunci ce? 

— Nu vi s-a spus? 

— Ce anume? 

— Sunt morţi, domnule. 

— Morți? Cine e mort? 

— Generalul Briggs... şi preşedintele. 

* 


Lee James se trezi în apartamentul generalului Stephens. 

Habar n-avea cât dormise. Ştia doar cât de slăbit se simţea. Și 
cât de trist şi de singur. Nu reușea să scape de imaginea lui Bill 
Oaks împuşcat în sala de conferințe. Şi de cea a lui Bobby 
Caulfield punându-și pistolul în gură. Văzuse mai multe morţi în 
ultimele zile, mai multe decât îşi imaginase vreodată. Ce-şi 
amintea din Vietnam părea banal în comparaţie cu asta. 

Era debusolat. Pasiunea lui pentru politică dispăruse. Plăcerea 
de a lucra în serviciile publice se evaporase peste noapte. 
Niciodată nu plănuise să fie şeful unei naţiuni. Cu siguranţă, nu în 
vreme de război. Cu siguranţă, nu al unei naţiuni atacate în halul 
ăla. Greutatea responsabilităţii era aproape de nesuportat. Cum 
se descurcau alţi preşedinţi în asemenea momente? Cum se 


descurcase Truman înainte de Nagasaki şi Hiroshima? Cum se 
descurcase MacPherson înainte de Războiul lui Gog şi Magog? 
Fuseseră deprimaţi? Cum merseseră înainte? 

Ceea ce fusese cândva o mică îndoială era acum un cazan 
dezlănţuit de confuzie şi disperare. Ura gândul de a-şi mărturisi 
cuiva temerile, dar ele creşteau de la o secundă la alta. Se temea 
nu doar pentru viaţa lui, ci şi pentru ceea ce urma. Ce fel de 
lume moştenise? Intunericul era atât de negru, atât de dens, 
încât abia putea să vadă dincolo de următoarele minute, cu atât 
mai puţin peste câteva zile sau săptămâni. Diavolul se întorsese 
în timp ce lumea dormea. Se dezlănţuise, iar James se temea că 
vor fi învinşi de el. Nu doar se temea. Se simţea dezgolit şi 
disperat de singur. 

Ce să facă? Nu de un sfat militar sau politic avea nevoie. 
Atunci? Niciodată nu fusese o persoană religioasă. Nu ca 
MacPherson. Cu siguranţă, nu ca Jon şi Erin Bennett. Părea o 
ipocrizie să îl caute pe Dumnezeu acum. Deşi ceva în el tânjea 
după răspunsuri spirituale. Tânjea atât de puternic după aşa 
ceva, încât îl durea. 

Ingrijorat, se ridică, se îmbărbătă şi începu să privească în jur. 
Se uită la colecţia de fotografii de familie a generalului şi se 
gândi la propria-i soţie şi la fiicele lui, înspăimântate, aflate la 
STRATCOM, în apropiere de Omaha, înconjurate de poliţie 
militară, fără să aibă cum să le aducă la el. Voia să le sune. Voia 
să-i vorbească soţiei lui. Dar nu putea. Nu acum. Nu îi era permis. 

Se îndreptă spre bibliotecă şi îşi trecu privirea peste volumele 
din colecţia impresionantă a generalului. Unul dintre ele îi atrase 
atenţia. Luă cartea, care avea mai multe colţuri îndoite şi care 
era scrisă de doi corespondenţi ai revistei Time. Preotul şi 
preşedintele: Billy Graham la Casa Albă. Se aşeză, porni lampa 
de pe birou, îşi puse ochelarii de citit şi răsfoi cartea. Multe 
pasaje erau subliniate. Spre sfârşit, găsi câteva pagini care 
fuseseră goale şi care acum erau acoperite de scrisul generalului, 
care îşi notase acolo mai multe idei. 


* BG a predicat în faţa a 210 milioane de oameni / 85 
de țări/ 417 campanii /prieten cu 11 preşedinţi: „Au 
întrebat cum se va sfârşi lumea, dacă nu cumva era 
doar o conversație abstractă.” (p. vii, xi) 

* Churchill: „Aveţi vreo speranță adevărată?” (p. 48) 


* Eisenhower: „Cum poate fi cineva sigur că va 
ajunge în rai după ce moare?” (p. 52) 

* JFK: „Credeţi în a doua venire a lui Isus Hristos?”(p. 
109) 

* LBJ: „În adâncul inimii mele, nu sunt foarte sigur că 
voi ajunge în rai.” (p. 123) 

* Graham către Nixon: „Simt ca şi cum un demon ar 
fi intrat în Casa Albă.” (p. 219) 

* Reagan: „Am decis ca, indiferent cât timp mai am, 
să i-L dedic Lui.” (p. 268) 

* Bush 43 în Kennebunkport: „Cum devii un creştin 
adevărat?” (p. 329) 


James studie lista. Avea şi el aceleaşi întrebări şi toate fără 
răspuns. Ar fi vrut să mai aibă timp de citit, timp de meditat, 
timp de căutat răspunsuri. Dar nu avea şi cineva bătea la uşă. 

— Cine e? întrebă el 

— Generalul Stephens. 

— Intră. 

Stephens intră, salută şi văzu cartea în mâinile preşedintelui. 

— E bună, zise el încet. Una dintre favoritele mele. 

James nu spuse nimic, doar se uită în jos, la listă. 

— AŞ vrea să-l sunăm pe reverend acum, dumneavoastră nu? 
întrebă generalul cu blândeţe, într-un fel care îl surprinse pe 
James. 

— Da, aş cam vrea. 

— V-aţi întâlnit vreodată cu el? întrebă Stephens. 

— Cu Graham? 

— Da, domnule. 

— Nu, niciodată. Dumneata? 

— Nu. Şi îmi pare rău. Dar l-am văzut de multe ori la televizor, 
mai ales când eram la baza din Germania. Trebuie să vă spun, 
domnule preşedinte, mie mi-a schimbat viaţa. 

— Cum aşa? 

— Am fost crescut într-o familie de creştini, domnule. Mergeam 
la biserică în fiecare duminică. Mă rugam înainte de cină. 

— ŞI? 

— Şi, la un moment dat, am fost cu moralul la pământ. Am 
pierdut nişte oameni în Kosovo. Soţia mă părăsise. Copiii mă 
urau. Nimic nu mai era cum trebuia. Şi m-am întrebat de ce, 


pentru că sunt creştin. Şi am început să mă înfurii pe Dumnezeu. 
Strigam la el noaptea, când eram singur în cameră. Şi asta a 
durat luni întregi. Mă adânceam tot mai mult în depresie. În cele 
din urmă, într-o noapte, după ce l-am văzut pe Billy Graham la 
televizor, am strigat la Dumnezeu: „Nu ajung la tine! Biblia 
promite dragoste, bucurie, pace, fericire. Ei bine, eu nu am nimic 
din toate astea. Deci, fie eşti un mincinos, fie nu înţeleg eu!” 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă James, curios. 

— Tocmai asta e, domnule, zise Stephen, retrăind totul, de 
parcă atunci s-ar fi întâmplat. Niciodată nu mi se mai întâmplase. 
Şi niciodată nu s-a repetat de atunci. 

— Ce anume? 

— Nu cred că a fost o voce obişnuită, o voce pe care să o auzi 
normal, deşi se prea poate să fi fost. Ştiam că e Domnul şi El m-a 
întrebat: „Michael, ai citit vreodată Biblia pentru tine?” Citisem 
Biblia de câteva ori, la biserică, ştiţi dumneavoastră cum se face. 
Dar răspunsul era nu, nu o citisem pentru mine. Aşa că am spus: 
„Nu.” lar El a continuat: „Ai vorbit vreodată cu mine în 
rugăciuni?” Mulţumisem înainte de mese şi alte d-astea, dar 
adevărul era că niciodată nu înţelesesem cum trebuie 
rugăciunile. Am zis: „Nu, Doamne.” lar El a rostit: „Michael, de ce 
te aştepţi să te binecuvântez, dacă tu nici nu mă cunoşti cu 
adevărat?” După asta, nu L-am mai auzit. 


61 


9:33 a.m., ora de est 
Centrul de comandă de la Mount Weather 


James se aştepta ca reacţia lui să fie una sceptică. 

Chiar cinică. Dar nu era. Încerca să proceseze tot ce îi 
destăinuia generalul. Nu auzise pe nimeni să-şi depene povestea 
atât de clar şi de personal şi nici nu îl enervase, aşa cum credea 
că o să se întâmple. 

— Continuă, făcu el, după o pauză lungă. 

— Ei bine, domnule preşedinte, în acel moment, am căzut în 
genunchi, continuă Stephens. Pe de altă parte, mi-era foarte 
ruşine. Fusesem atât de aproape de adevăr şi niciodată nu 
reuşisem să ajung la el. Totuşi, în acelaşi timp, eram atât de 
recunoscător că Domnul îmi vorbise. Mi-a spus că greşesc. Şi îmi 
cerea să Îl urmez. Să Îl cunosc, să Îl iubesc şi să nu mai încerc să- 
mi trăiesc viaţa după ideile mele, care, evident, nu duceau la 
ceva bun. Aşa că am zis o rugăciune simplă. L-am lăsat pe Isus 
să-mi intre în inimă, ca Salvatorul şi Domnul meu. Şi de atunci n- 
am mai fost acelaşi. 

— Cum aşa? întrebă preşedintele. 

— Ei bine, domnule, am primit imediat o asigurare că voi 
merge în rai când voi muri, lucru care mi-a dat un nou motiv să- 
mi trăiesc viaţa fără teamă. Şi am început să simt o speranţă pe 
care n-o mai simţisem înainte. Nu pot susţine că viaţa mea a fost 
perfectă de atunci, domnule. Dar ştiu că El e cu mine. Ştiu că El 
mă conduce. Ştiu că mă iubeşte şi asta e tot ce contează. 

În încăpere era linişte, se auzea doar ticăitul unui ceas de pe 
biroul generalului. Nu suna niciun telefon. Niciun consilier nu 
dădea buzna. Niciun agent al Serviciilor Secrete nu se uita peste 
umerii lor, iar James simţi că ăsta era, oarecum, un miracol. 
Domnul îl căuta. Poate că fusese mereu aşa, doar că el opusese 
mereu rezistenţă. Dar acum ştia că nu mai trebuia să facă la fel. 

— Domnule preşedinte, întrebă generalul după o pauză, l-aţi 
acceptat vreodată pe Dumnezeu ca Salvatorul dumneavoastră? 

În alte circumstanţe, James ar fi fost ofensat dacă cineva i-ar fi 
pus o astfel de întrebare. Dar nu acum. Se simţea ciudat de bine 


în sufletul lui, ca şi cum Domnul însuşi l-ar fi trimis pe acest om, 
în acel moment, să îi transmită ce avea nevoie să facă. 

— Nu, generale, niciodată, rosti după un moment de gândire. 

— Aţi vrea, domnule? 

— Sincer, generale, nu sunt pe deplin sigur că ştiu ce 
înseamnă asta. 

— Vreţi să vă explic eu, pe scurt, domnule? 

James aprobă din cap. 

Generalul se întinse, luă Biblia mică, învelită în piele, apoi, cu 
permisiunea preşedintelui, se aşeză pe pat. 

— Domnule preşedinte, Biblia afirmă că Dumnezeu ne iubeşte 
şi are un plan şi un scop minunate pentru vieţile noastre. În loan 
3:16, Isus zice: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că 
a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, 
ci să aibă viaţa veşnică.” În loan 10:10, Isus spune: „Eu am venit 
ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” Şi poate fi plină şi 
semnificativă. 

Generalul mai dădu câteva pagini. 

— Dar Biblia ne învaţă şi că omul este păcătos şi separat de 
Dumnezeu şi de aceea nu-L cunoaştem şi nu-L simţim aşa cum 
am vrea. lată în Romani 3:23: „Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi 
de slava lui Dumnezeu.” lar în Romani 6:23: „Fiindcă plata 
păcatului este moartea.” Asta e vestea proastă. Vestea bună e 
că, prin credinţă în Isus, obţinem iertarea păcatelor. Ştim că vom 
ajunge în rai. Putem avea o relaţie personală cu însuşi 
Dumnezeu, pentru că Isus a murit pe cruce şi s-a ridicat din 
morţi, ca să plătească pentru păcatele mele şi ale 
dumneavoastră. 

James se gândi bine la versetele pe care le auzise, în timp ce 
generalul găsi un alt set de pasaje şi începu să citească din nou. 

— Biblia spune: „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi 
prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit 
pentru noi.” Mai spune: „Hristos a murit pentru păcatele 
noastre... a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi... S-a 
arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la 
peste cinci sute de fraţi.” Isus zice: „Eu sunt calea, adevărul şi 
viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Dar există o 
cheie, domnule preşedinte. Biblia ne învaţă că nu este suficient 
doar să ştim că Dumnezeu ne iubeşte sau că noi suntem păcătoşi 
sau că Isus a venit ca să plătească vina noastră de a fi păcătuit. 


Este bine să ştim toate astea, dar nu este de ajuns. Fiecare 
dintre noi trebuie să-L primească individual pe Isus, ca pe 
Salvatorul şi Domnul nostru personal. Apoi şi numai apoi ne vom 
naşte din nou în familia Lui, în Regatul Lui. Doar atunci vom 
cunoaşte cu adevărat dragostea lui Dumnezeu şi planul Lui 
pentru noi. lată în loan 1:12: „Dar tuturor celor ce L-au primit, 
adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă 
copii ai lui Dumnezeu.” lar apostolul Pavel, în Efeseni: „Căci prin 
har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci 
este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude 
nimeni.” 

Stephens întoarse pentru ultima dată câteva pagini din Biblia 
lui cu pasaje însemnate, iar James observă că se oprise la al 
treilea capitol din Apocalipsă. Se aştepta la o lecţie despre 
sfârşitul lumii. Fu surprins când, în loc de asta, generalul citi nişte 
cuvinte ale lui Isus, pe care nu le mai auzise. „lată Eu stau la uşă, 
şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la 
el.” 

Generalul îl privi în ochi. 

— Domnule preşedinte, credeţi că Isus este singura cale spre 
Dumnezeu Tatăl? 

James se gândi câteva clipe şi înţelese că, pentru prima dată în 
viaţă, chiar credea asta. Dădu din cap şi rosti: 

— Da. 

— Credeţi că Isus a murit pe cruce ca să plătească pentru vina 
noastră de a fi păcătuit? 

— Da, cred. 

— Credeţi că El s-a ridicat din morţi a treia zi, exact cum spune 
în Scriptură? 

James aprobă din nou din cap şi zise da. 

— Şi sigur sunteţi pregătit să vă confesaţi Lui, să Îi spuneţi că 
sunteţi un păcătos şi că aveţi nevoie de iertarea Lui şi că, doar cu 
ajutorul Lui, sunteţi gata să vă căiţi pentru păcatele voastre şi să 
Îl urmaţi, indiferent cât v-ar costa? 

Cu douăzeci şi patru de ore mai devreme, înţelegea James, 
asta nu s-ar fi întâmplat. Cu şase ore în urmă, la fel. Dar acum, 
da. Inima i-o luase la goană. Voia să-şi dea inima lui Hristos şi 
nimic nu-şi dorise în viaţă atât de mult. 

— Cred că sunt pregătit. 

— Minunat, încuviinţă generalul. 


La încurajarea generalului, cei doi bărbaţi căzură în genunchi şi 
îşi plecară capetele. Apoi, Stephens îi spuse că îl va îndruma prin 
aceeaşi rugăciune pe care el o rostea de mai bine de zece ani. 

— Doamne, am nevoie de Tine. Mulţumesc că ai murit pe cruce 
pentru păcatele mele. Mulţumesc că Te-ai ridicat din morţi. Cred 
că eşti Calea, Adevărul şi Viaţa. Cred că eşti singura cale spre rai, 
singura cale spre Tatăl. Şi, acum, ca un act de voință, prin 
credință, deschid uşa vietii mele şi Te primesc ca pe Salvatorul şi 
Domnul meu. Multumesc pentru că îmi ierti păcatele. Mulţumesc 
că îmi dai viață eternă. Ai milă de mine, Doamne. Arată-mi voinţa 
Ta. Învaţă-mă cuvântul Tău. Îndrumă-mă prin Sfântul Tău Spirit. 
Guvernează-mi viaţa, Doamne, şi fă-mă omul care vrei să fiu. În 
numele Tău Sfânt şi Preţios mă rog, amin. 


62 


5:21 a.m. 
Postul de comandă Tango, Seul, Coreea de Sud 


Trecuse o zi, dar nu şi tensiunile. 

Lee James se străduia să se acomodeze noului rol de 
comandant-şef. Burt Trainor tocmai fusese învestit ca 
vicepreşedinte al Statelor Unite, deşi James îl rugase să fie şi 
secretar al Apărării, pentru continuitate. Schimbările erau rapide 
şi violente, iar timpul alerga. Erau nevoiţi să ia decizii. 

Generalul Andrew T. Garrett patrula prin încăpere. În adâncul 
Seulului, într-un buncăr din oţel şi ciment, era mai în siguranţă 
decât oamenii lui. Mai sigur decât oricine din Coreea de Sud. Dar, 
spre deosebire de ei, el ştia ce urmează, iar asta îi făcea o gaură 
în stomac. Lua medicamente. Dar nu funcționau. Durerea era 
mare şi creştea. Dar nu avea de ales. Ostilitățile erau pe cale să 
izbucnească în orice clipă. Fie Nordul va lovi primul, fie Statele 
Unite vor declanşa un atac nuclear şi vor pune capăt lucrurilor, o 
dată pentru totdeauna. Momentul deciziei era la distanţă de o 
mână întinsă. 

Scană şirul de ceasuri de pe perete, deasupra monitoarelor 
conectate la satelit şi a hărților cu zona demilitarizată. Era 5:21 
a.m., joi, 3 septembrie, în Seul. 

În Babilon era 12:21 a.m. 

În Londra, 9:21 p.m., miercuri, 2 septembrie. 

În Boston, 4:21 p.m. 

La Palatul de Cristal, în adâncul muntelui Cheyenne, aproape 
de Colorado Springs, era 2:21 p.m., miercuri. 

În Sacramento, era 1:21 p.m. 

Lui Garrett nu îi venea să creadă cât de mult se schimbase 
lumea în ultimele patruzeci şi opt de ore sau cât de mult avea să 
se schimbe în următoarele patruzeci şi opt. Într-adevăr, trecuseră 
mai puţin de treizeci şi şase de ore de când preşedintele Oaks 
fusese asasinat de secretarul personal. Caulfield era mort. Briggs 
era mort. Un agent al Serviciilor Secrete, al cărui nume îi scăpa, 
era mort. Acum Statele Unite ale Americii aveau un al treilea 
preşedinte în câteva zile, iar ţara nici măcar nu aflase. 


Generalul, împreună cu un grup de comandanţi militari de vârf, 
privea ceremonia de  învestire prin intermediul unei 
videoconferinţe. Toţi fuseseră învestiţi în secret. Cel puţin 
deocamdată. America era în război. Erau în joc considerente de 
securitate naţională. In curând, avea să fie făcut un anunţ public, 
li se spusese. Dar, în calitate de comandant al USPACOM, 
amiralul Arthurs le amintise: gura slobodă scufundă nave. 

Un sergent îi atrase atenţia lui Garrett. 

— Domnule general? 

— Da, sergent. 

— Preşedintele şi vicepreşedintele sunt pe linie, domnule. Şi 
amiralul Arthurs. Sunt pregătiţi, domnule. 

Garrett aprobă din cap, se aşeză în capul imensei mese de 
conferinţe şi îi atenţionă pe ceilalţi generali ai lui. Brusc, sistemul 
prin care se transmitea videoconferinţa căzu - un semn rău, se 
gândi el. 

Mută transmisiunea pe audio şi începu. 

— Domnule preşedinte, generalul Garrett, de la postul de 
comandă Tango. 

— Bună dimineaţa, generale. 

Era protocolar. Nu era nimic bun în asta. 

— Sunteţi pregătiţi, tu şi echipa ta? 

— Da, domnule, sunt cu toţii aici. 

— Atunci, să rezolvăm repede. 

— Da, domnule preşedinte. Mai întâi, daţi-mi voie să vă spun, 
în numele întregii mele echipe, că suntem şocaţi şi întristaţi de 
ceea ce s-a întâmplat ieri şi vrem să ştiţi că aveţi tot sprijinul 
nostru. A 

— Mulţumesc, generale. Inseamnă foarte mult pentru mine. 

Comandantul trupelor sud-coreene, care stătea lângă Garrett, 
vorbi şi el. 

— Domnule preşedinte, aici generalul Soon Young Park. Mă 
auziţi? 

— Da, generale Park. Te aud foarte bine. 

— Am vrut doar să întăresc cele spuse de generalul Garrett. 
Preşedintele Woo, oamenii mei, poporul meu sunt profund 
recunoscători că vă aflaţi alături de noi în aceste momente şi 
vreau să ştiţi două lucruri, domnule. Primul, suntem gata să 
luptăm umăr la umăr cu poporul american, ca să facem dreptate 
şi ca să ne asigurăm securitatea. Şi al doilea, vreau să ştiţi că 


preşedintele Woo şi eu îl urmăm cu devotament pe Isus Hristos. 
EI îl cunoaşte pe Domnul de mulţi ani. Dar eu sunt dintr-o familie 
de budişti. Am devenit un adept al lui Isus după Ziua Devastării. 
Oricum, vreau să ştiţi că azi-dimineaţă eram în genunchi şi ne 
rugam pentru dumneavoastră, domnule, Psalmul 32, versetul 8, 
în care Domnul zice: „Eu te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe 
care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea 
îndreptată asupra ta.” 

James rămase tăcut o clipă, evident, mişcat de declaraţia de 
credinţă simplă şi sinceră a generalului. 

— Mulţumesc, generale Park. Sunt impresionat şi voi primi 
toate rugăciunile posibile. Te rog, transmite-i preşedintelui cât îi 
sunt de recunoscător şi, când toate acestea se vor termina, 
poate că veţi veni amândoi, împreună cu soțiile, într-o vizită. Aş 
vrea să discut mai multe cu voi. 

— Aşa vom face. Ar fi o mare onoare. Contaţi pe noi, domnule. 

— Sigur, generale, şi apreciez foarte mult asta. 

Garrett se gândea că preşedintele părea mai puternic decât se 
aşteptase. Generalul Stephens, de la Mount Weather, îi spusese, 
la scurt timp după asasinarea lui Oaks, că lua antidepresive şi 
calmante. Dar, spre surpriza lui, părea să fie calm şi încrezător, 
lucru care îi dădea încredere. 

— Acum, domnilor, făcu James, să trecem la treabă. Ce zic 
ultimele informaţii? 

— Nu lucruri bune, domnule preşedinte, explică generalul 
Garrett. Nordul are două milioane de rezervişti care se îndreaptă 
spre zona demilitarizată şi încă două milioane pregătite pentru 
desfăşurare, în bazele din preajma Pyongyangului. 

— Crezi că au decis să atace? 

— Strategic, da, domnule, cred. Tactic, aş afirma că nu se va 
întâmpla mai devreme de douăsprezece-cincisprezece ore. 

— Ceea ce înseamnă că, în cazul în care ne gândim la un atac 
înaintea lor, fereastra noastră se închide. 

— Rapid. 

Urmă o pauză lungă. 

— Aveţi totul pregătit, în caz că ordon atacul? întrebă James, în 
cele din urmă. 

— Ne-ar fi de folos încă şase sau opt ore, recunoscu Garrett. 
Dar, da, domnule, putem începe şi acum dacă ordonati. 

— Generale Park? 


— Da, domnule preşedinte. 

— Presupun că ştii că am vorbit cu preşedintele vostru. 

— Da, domnule, tocmai am vorbit şi eu cu el. 

— El spera să fie posibilă un fel de soluţie diplomatică. Dar 
înţelege situaţia în care mă aflu şi riscurile. 

— Intr-adevăr, domnule preşedinte. 

— Ca militar, crezi că noi ar trebui să lovim primii? 

— Asta nu eu trebuie să o spun, domnule preşedinte, zise 
generalul Park, timid. Eu cred cu putere în ierarhia civilă. 

— Apreciez. Dar vezi vreo modalitate prin care să prevenim 
provocarea de pagube mari în Seul şi în Sud, dacă nu lovim noi 
mai întâi, cum e prevăzut în planul pe care mi l-aţi trimis tu şi 
generalul Garrett? 

— Nu, domnule, mă tem că nu. 

— Putem câştiga? întrebă preşedintele, direct. 

— Putem decima Nordul cu strategia asta. Nu sunt sigur dacă 
ar însemna o victorie. Personal, urăsc să se ajungă la aşa ceva. 
Dar îmi va salva poporul. Cred. 

Preşedintele James făcu o pauză şi analiză situaţia, apoi îşi 
întoarse atenţia spre comandantul de la faţa locului. 

— Ce îmi scapă, generale Garrett? Care sunt inconvenientele 
despre care nu vorbim? 

Era o întrebare bună, se gândea Garrett. Discutaseră 
implicaţiile militare şi politice. James părea să încline spre 
atacarea Nordului puternic şi repede, cu o forţă care să distrugă 
regimul de acolo o dată pentru totdeauna. Dar părea să facă asta 
fără tragere de inimă. 

— Economia, domnule, zise el, în cele din urmă. 

— Continuă. 

— Ei bine, domnule, având în vedere sărăcia istorică a Coreei 
de Sud şi războiul devastator din anii '50, chiar trebuie să vă 
gândiţi la această ţară ca la un miracol economic. Produsul Intern 
Brut al Coreei de Sud era neglijabil în 1953. Până în 2004, 
ajunsese printre ţările cu cele mai puternice economii din lume. 
Acum este a unsprezecea ca mărime din întreaga lume şi a treia 
din Asia. Exporturile au crescut cu mai bine de trei sute douăzeci 
şi cinci de miliarde de dolari anual. Treisprezece procente merg 
direct spre Statele Unite. In plus, acest tigru asiatic încă 
răcneşte. In ultimii câţiva ani, economia lor a crescut cu cinci 
procente pe an sau chiar cu mai mult, în termeni reali. Contrastul 


dintre Sud şi Nord - o economie de patruzeci de miliarde de 
dolari sau cam aşa ceva - este pe cât de uimitor, pe atât de trist. 

— Şi toate astea sunt în pericol acum, observă preşedintele. 

— Mă tem că da, domnule. Electronicele şi producţia de oţel, 
industriile chimică şi plastică, plus cea de automobile şi de bunuri 
de consum. Toate ar putea să dispară până mâine. Dacă Nordul 
atacă, s-au dus, chiar dacă noi ripostăm şi câştigăm. Singura 
noastră şansă să salvăm Sudul este să atacăm puternic Nordul 
acum. Implicaţiile pentru economia globală sunt inestimabile. 

— Generale Garrett, vezi o alternativă la războiul nuclear? 

— Nu, domnule, nu văd. Aş vrea să existe altă cale, dar nu 
este. Credeţi-mă, domnule preşedinte. Fac tot felul de scenarii de 
război. Doar la asta visez. Mănânc, dorm şi respir doar cu gândul 
la protejarea Sudului. Nu mă încântă ideea de a ucide milioane 
de nord-coreeni, domnule. Dar... ei sau noi. Simplu. Nu uitaţi, 
domnule, avem de-a face cu un inamic care spunea cândva - Voi 
distruge lumea sau Voi lua lumea cu mine, mai degrabă decât să 
accept înfrângerea de către americani sau de către Coreea de 
Sud. 

— ÎI crezi? 

— Da, domnule. 

— Dar tratatul din '61 cu China? Dar dacă Beijingul vine în 
apărarea Nordului, după ce atacăm? 

— Nu cred că vor mişca un deget, domnule preşedinte. 

— Asta i-au spus CIA şi Mac Arthur lui Truman în 1950, replică 
preşedintele. Şi s-au înşelat. 

— Da, domnule preşedinte, s-au înşelat, recunoscu Garrett. 
Dar Truman nu i-a atacat cu arme nucleare. Dacă o făcea, 
chinezii n-ar fi intrat niciodată în război. 

Preşedintele observă că nu luaseră nicio decizie finală. Dar 
ordonă armatei americane să facă tot ce era necesar pentru a 
porni un atac nuclear împotriva Coreei de Nord, în următoarele 
şase sau opt ore. In mod expres, ceru să fie exclusă folosirea 
rachetelor cu rază lungă de acţiune, de teamă ca Beijingul să nu 
interpreteze greşit atacul, ca fiind unul îndreptat împotriva lor. În 
schimb, preşedintele ordonă să pregătească avioanele B-52 şi 
rachetele de croazieră. El şi Trainor fură de acord că, dacă vor 
merge înainte cu acest plan, vor trebui să folosească o forţă 
nimicitoare şi să facă în aşa fel încât să minimalizeze, pe cât 
posibil, numărul victimelor din Seul şi din restul Coreei de Sud. 


Preşedintele le ceru să-şi finalizeze operaţiunile, să fie pregătiţi 
şi să fie absolut siguri că nu transpiră nimic. 
— Totul depinde de elementul-surpriză. Totul. 


63 


5:54 a.m. 
O tabără de prizonieri, 
provincia Hamkyung de Sud, Coreea de Nord 


Bennett se trezi într-o cameră fără ferestre. 

Nu exista uşă. Niciun fel de mobilă, doar un scaun, de care era 
legat. Pereţi din ciment, de un gri cenuşiu. O podea murdară, cu 
dale din ceramică şi cu o gaură într-un capăt, care presupuse că 
trebuia să fie toaleta, deşi n-avea cum să ajungă la ea, în caz că 
avea nevoie. Asta era tot. Fără culoare. Nimic de citit. Nimic de 
văzut. Şi era îngrozitor de cald. Şi umed. Celula era scăldată într- 
o lumină rece fluorescentă şi singurul sunet pe care îl auzea era 
zumzetul electric al becurilor din tavan. 

Era îmbrăcat cu o salopetă verde de puşcăriaş. Părul îi era 
încurcat, plin de transpiratie. Şiroaie de sudori îi curgeau pe 
spinare şi pe gât. Mâinile îi erau legate la spate, dar se putea 
înclina un pic spre stânga şi spre dreapta, să-şi şteargă 
transpiraţia de pe ochi şi de pe faţă pe umerii salopetei. 
Picioarele îi erau legate unul de altul şi de scaun, care părea 
prins de podea. 

încercă să-şi dea seama de starea lui fizică şi simţi că îl dureau 
stomacul şi coastele. Brusc, revăzu imaginea a doi bărbaţi care îl 
loveau, în timp ce încercau să-l dea jos din avion. Capul îi bubuia. 
Ochii şi-i simţea un pic umflaţi. Încă se simţea ameţit de la 
sedativele pe care i le dăduseră. Dar, din câte îşi dădea seama, 
nu avea niciun os rupt şi nu sângera. 

Apoi, la fel ca în avion, ceața începu să se ridice, îşi aminti ce 
se întâmplase. Îşi aminti că-i fusese luat ce avea mai drag şi 
începu să plângă cu suspine. 

* 

Ziariştii erau în delir. _ 

America fusese atacată, dar nimeni nu ştia de către cine. In 
mod evident, armata se pregătea de un nou război, dar nimeni 
nu ştia cu cine. Milioane de americani din patru oraşe mari erau 
morţi sau pe moarte. Alte zeci de milioane erau pe drumuri, 
părăsind zonele radioactive, fără să ştie unde merg sau ce aveau 


să facă. Preşedintele MacPherson era mort. Auziseră că Oaks ar fi 
fost învestit preşedinte. Şi că ar fi fost implicat într-un fel de 
incident violent petrecut în cel mai sigur buncăr militar din lume. 
Dar, cum nu exista un centru de presă şi nu exista Casa Albă, 
nimic nu era confirmat. 

Reporteri, editori şi producători o sunau necontenit pe Ginny 
Harris, care, în calitate de secretar de presă al vicepreşedintelui, 
era persoana cel mai bine informată din guvern. Dar cei mai 
mulţi oameni cu care lucrase ea la Casa Albă erau morţi. Era 
copleşită de evenimentele petrecute în ultimele câteva zile. Şi 
nimeni nu îi spunea ce să comunice ziariştilor, care erau la fel de 
speriaţi, pe cât erau de flămânzi de informaţii. 

În cele din urmă, Chuck Murray primi permisiunea de a vorbi 
cu preşedintele James la telefon. li împuie capul noului 
comandant-şef. 

— Devine periculos. Guvernul Statelor Unite trebuie să aibă o 
voce. Un mesaj. Răspundeţi la întrebările oamenilor. Altfel intrăm 
în haos. Nu doar că arătăm patetic de dezorganizaţi, ci pare că 
nu suntem în stare să facem faţă situaţiei. 

— Chuck, am înţeles. Dar am pe cap mai multe decât pot duce 
în clipa asta. Relaţiile cu presa nu sunt o prioritate a mea. Nu 
acum. În caz că n-ai observat, suntem pe cale să începem un 
război. 

— Domnule preşedinte, nu puteţi începe un război acum, îl 
contră Murray. 

— De ce? 

— Pentru că nimeni nu ştie nici măcar cine e preşedintele. 

— Am fost învestit legal, insistă James. E legal. Totul e 
constituţional. Ai văzut şi tu imaginile, nu? 

— Văd că nu auziţi ce spun. Sigur că sunteţi preşedinte. Dar 
nimeni nu ştie. Trebuie să ieşiţi şi să explicaţi ce s-a întâmplat. 

— Nu pot. Nu încă. 

— De ce? 

— Nu vreau să creez panică. 

— Prea târziu. Deja au intrat în panică. lar acum circulă zvonuri 
despre un conflict armat în interiorul NORAD. Oamenii nu ştiu 
dacă preşedintele e viu sau mort. Nu ştiu cine conduce ţara. ŞI 
nu doar americanii nu ştiu - Coreea de Nord nu ştie, Irakul nu 
ştie, China nu ştie. E sânge în apă, domnule preşedinte, iar dacă 
tipii din armată nu vă spun, o fac eu - riscăm să atragem asupra 


noastră un alt atac, pentru că oamenii cred că guvernul american 
chiar a fost decapitat. 
* 

Treptat, lacrimile lui Bennett încetară. 

Respirația i se calmă. lar amintirile cu Erin năvăliră din nou, 
una câte una. O vedea stând pe scările clinicii din tabără, 
înconjurată de opt sau zece orfane libaneze şi siriene adunate în 
jurul ei, citindu-le din Biblie şi răspunzându-le la întrebări. 

O vedea cu scumpa de Fareeda, singură pe lume la doar nouă 
ani, stând lângă ea - sorbindu-i fiecare cuvânt, urmând-o prin 
tabără, oferindu-se să facă orice treabă, oricât de mică şi 
neînsemnată. Eric îi zisese că în arabă Fareeda însemna unic, 
fără pereche, perlă sau piatră prețioasă şi, cu siguranţă, asta 
fusese micuța pentru ea - aproape ca o fiică, un nume, o faţă şi o 
inimă în care putea să-şi investească dragostea nemărginită şi să 
vadă că e primită, că e importantă. 

Fetiţei îi plăcea să o asculte pe Erin vorbindu-i despre „Eesan”, 
numele arăbesc al lui Isus. „Mai spune-mi”, îi cerea ea lui Erin, 
când voia să îi mai povestească o dată despre Isus, cel care îi 
vindeca pe leproşi ori îl vindeca pe orb sau pe şchiop. Oare îi 
zisese cineva că el şi Erin plecaseră din tabără? Spera că nu. Toţi 
cei pe care îi cunoştea micuța muriseră. Brusc, Bennett o auzi pe 
Erin învăţând-o pe Fareeda să cânte „Isus mă iubeşte”, în arabă 
şi în engleză, iar când o pierdu, din nou, dădu drumul unui bocet 
amar, al cărui ecou trecu dincolo de ziduri. 

De ce? întrebarea îl urmărea. Nu-i dădea pace. De ce 
Dumnezeu permisese aşa ceva? Ceruse chiar atât de mult ca el 
şi Erin să aibă voie să se bucure de câţiva ani împreună? 

Totuşi, oricât de mult îşi dorea să fie furios, în adâncul lui ştia 
că e recunoscător pentru fiecare clipă pe care Domnul i-o dăduse 
alături de Erin. Nu o câştigase. Nu o meritase. Fusese scoasă din 
mediul ei, iar el ştia. Ştiuse din clipa în care îi căzuseră ochii pe 
ea. 

Nu reuşise să-şi dea seama la început. Fusese un mister care îi 
luase un timp până să îl dezlege. Nu era doar faptul că era mai 
deşteaptă ca el. Şi nu era doar faptul că era mai curajoasă decât 
el, deşi era adevărat. Era faptul că ea era mai bună decât el. Nu 
în sensul că se subaprecia, ci îi iubea pe oameni sincer, mai mult 
decât el. Ea îl iubea pe Hristos cu mai multă pasiune decât el. El 
învăţa, fără îndoială. Dar o urma pe ea, deşi niciodată nu îl 


făcuse să se simtă stângaci. Niciodată nu avusese reţineri faţă de 
el. Nu era felul ei de a fi aşa, iar asta îl făcuse să o iubească şi 
mai mult. 

În fiecare seară de marţi îl ducea să viziteze o văduvă cu şase 
copii, pe care o întâlnise în cealaltă parte a taberei. Bennett îi tot 
spunea să-şi ia liber seara. Era extenuată, iar el la fel. Dar nu îl 
asculta. Nu voia doar să facă mâncare şi să hrănească miile de 
refugiaţi fără nume şi fără faţă, chiar dacă o făcea în numele lui 
Isus, într-o tabără a Naţiunilor Unite, unde nu aveau nici măcar 
un pastor sau un alt fel de lider creştin. Voia să le cunoască 
vieţile. Voia să îi ajute pe acei oameni să îl cunoască pe Isus. 
„Cum altfel vor ajunge la El, zicea ea mereu, dacă nu îl aducem 
noi pe Isus la ei?” 

Aşa că, o dată pe săptămână, ducea acestei familii bomboane 
sau jucării sau altceva. Îşi lua chitara şi le cânta. Eventual, o 
ajuta pe mamă să se roage. Mai apoi, îi dăduse un exemplar din 
Noul Testament în arabă şi le cumpărase un radio mic, cu baterii, 
să asculte Biblia la Trans World Radio, în arabă, în fiecare seară 
înainte de a merge la culcare. 

La început, îşi amintea Bennett printre lacrimi, îl iritase. Lucrau 
câte douăsprezece-paisprezece ore pe zi. Aveau nevoie de timp 
şi pentru ei. Erau proaspăt căsătoriţi. Dar Erin avea o misiune. 
Ştia că nu-i putea salva pe toţi. Dar îi putea iubi pe cei pe care 
Dumnezeu îi scotea în calea ei, insista ea. Putea fi mâna şi 
piciorul şi zâmbetul lui Isus pentru aceia care nu auziseră 
niciodată de El şi nu Îi simţiseră atingerea blândă. Zicea că 
Dumnezeu îi vorbise o dată, în timpul primei săptămâni 
petrecute în tabără. „Tu dă-le dragostea, Erin, îi spusese 
Dumnezeu, iar eu îi voi converti.” Bennett nu o văzuse niciodată 
atât de fericită. Îl auzise pe Dumnezeu. Ştia ce L-ar face fericit. Şi 
niciodată nu privise înapoi. 

Durerea crescu din nou. Lacrimile începură să curgă. Niciodată 
nu-şi imaginase că îi va lipsi cineva atât de mult. Şi tot ce putea 
rosti era: De ce? 


64 


4:28 p.m., ora montană 
Sala de şedinţe, NORAD 


Nouăzeci de minute mai târziu, începu conferinţa de presă. 

Niciun ziarist nu avea acces în complexul secret. Cu siguranţă, 
nu în vreme de război. Dar Murray avea dreptate, concluzionase 
preşedintele. Era esenţial să înceapă să comunice cu națiunea şi 
cu lumea. Aşa că, la ordinul preşedintelui, comandantul NORAD, 
generalul-maior George Mutschler - fiul răposatului general Ed 
Mutschler, care fusese preşedinte al Statului Major în timpul 
primului mandat al lui MacPherson -, intră în sala de şedinţe 
împreună cu Chuck Murray. Adresându-se prin satelit celor 
aproape o sută de reporteri adunaţi la un hotel din Chicago, celor 
adunaţi în Boston şi celor trei duzini de editori europeni ai unor 
ziare şi televiziuni europene aflate la Bruxelles, generalul începu 
prin citirea unei scurte declaraţii. 

Întâi, anunţă că preşedintele se va adresa lumii prin 
intermediul televiziunii la 9 p.m., ora de est. Va vorbi dintr-un loc 
sigur, ce nu va fi dezvăluit. Nu se vor acorda interviuri şi nici nu 
se va răspunde la întrebări în acea seară. 

Apoi confirmă zvonurile referitoare la cele petrecute cu treizeci 
şi şase de ore în urmă în interiorul complexului NORAD. Confirmă 
cele trei morţi - a generalului Briggs, a agentului Coelho şi a lui 
Bobby Caulfield. După care, generalul adăugă: 

— Toţi cei din guvern au fost şocaţi şi întristaţi de evenimente, 
dar preşedintele este decis să conducă ţara, în ciuda acestei 
crize, şi să îi aducă pe autorii atacurilor în faţa justiţiei. 

Totuşi, nici măcar o dată, generalul nu menţionă numele 
preşedintelui. 

În al treilea rând, anunţă că Charles T. Murray fusese numit 
noul secretar de presă al Casei Albe şi consilier al preşedintelui. 
Ginny Harris avea să fie noul director al comunicaţiilor la Casa 
Albă. Aceasta urma să fie reconstruită, zise generalul, fără să 
spună când şi unde. Apoi se dădu la o parte, pentru a-i permite 
lui Murray să vorbească scurt şi să răspundă la întrebări. 

* 


Preşedintele urmărea conferinţa, împreună cu generalul 
Stephens. 

Se întâlniseră în biroul generalului, de la etajul al doilea, 
împreună cu agentul Santini şi alţi câţiva agenţi, aflaţi la câţiva 
paşi, şi cu Ginny Harris, care încă vorbea la telefon, punând la 
punct logistica pentru faza a doua a apariţiei lor publice. 

Prima întrebare pentru Murray veni de la Andrea Morris, de la 
Associated Press. 

— Chuck, nici tu, nici generalul nu aţi explicat care e starea de 
sănătate a preşedintelui. 

— Preşedintele va vorbi în direct în această seară, la nouă. 

— Dar e bine? A fost rănit? insistă Morris. 

— Preşedintele se va adresa naţiunii la ora nouă. El va lămuri 
ce s-a întâmplat. Tot el va oferi detalii despre criza cu care se 
confruntă America şi cum va răspunde guvernul federal, atât pe 
plan local, cât şi internaţional. Laura. 

Urmă Laura Fisher, de la NBC. 

— Va declara preşedintele război? 

James se uită spre Ginny Harris, care aproba din cap. Murray 
se descurca bine. Presa muşcase momeala şi îşi mutase atenţia 
în altă parte, deocamdată. 

— În mod clar, suntem în război. 

— Va declara preşedintele război împotriva unei anumite ţări? 
întrebă ea, mai clar. 

— Nu voi face speculaţii. Voi asculta şi eu atunci. Marcus? 

Marcus Jackson, şeful redacţiei New York Times din Bruxelles, 
aflat în sala de conferinţe a unui hotel, se ridică şi vorbi direct 
spre camera de filmare. 

— Chuck, este adevărat că două portavioane escortate se 
îndreaptă acum spre coasta Venezuelei? 

Întrebarea stârni rumoare printre toţi ziariştii europeni. 

— Marcus, ştii că nu pot face comentarii despre activitatea 
militară. Dar pot să afirm că forţele militare americane sunt 
pregătite de acţiune. Cred că nici nu era nevoie să o spun. 

— Negaţi că două portavioane se îndreaptă spre Venezuela? 

— Nu comentez în niciun fel. 

— Ce ne puteţi zice despre rapoartele potrivit cărora forţe 
speciale americane folosesc în prezent Guyana şi Panama ca 
zone de pregătire? 

Murray părea încurcat. Nu era vorba despre faptul că fusese 


luat prin surprindere de o întrebare pentru care nu era pregătit. 
Mai degrabă părea că e deranjat de o întrebare pe care nu voia 
nici măcar să o audă, nu să mai şi răspundă la ea. 

— Mă întrebi despre posibile operaţiuni de luptă, dar nu voi 
vorbi despre aşa ceva. 

Murmurele se intensificară. 

— Încă o întrebare, dacă se poate. 

— Spune, Marcus. Şi, dacă tot suntem aici, dă-mi voie să-mi 
exprim condoleanţele pentru pierderile suferite de New York 
Times în Manhattan, D.C., L.A. şi Seattle. E valabil pentru toţi cei 
care aţi pierdut colegi. Gândurile şi rugăciunile noastre sunt cu 
voi în această noapte. 

— Mulţumim, zise Jackson, evident surprins şi oarecum mişcat 
de comentariul lui Murray. Încă o întrebare. 

— Sigur. 

— Puteţi comenta faptul că tot personalul ambasadei Statelor 
Unite din Venezuela este retras din Caracas şi că Organizaţia 
Statelor Americane a fost convocată la o videoconferinţă de 
urgenţă mâine-dimineaţă? 

De unde scotea Jackson toate astea? se întrebau colegii lui. 
Care îi erau sursele? Era adevărat? Îi identificase armata pe 
atacatori ca fiind din Venezuela şi pregătea un război important 
în America de Sud? 

— Nu comentez, zise Murray. 

Doar atât le trebui. Răspunsul lui sec, aproape evaziv, dădu 
naştere unui delir media care nu existase cu cinci minute mai 
devreme. 

Generalul Stephens se aplecă spre preşedinte. 

— Funcţionează, şopti el. 

— Întrebarea e, şopti şi James, cât va dura? 

— Avem nevoie doar de câteva ore, domnule preşedinte. 

James dădu din cap şi închise ochii. Spera doar să mai aibă la 
dispoziţie câteva ore. 


65 


6:57 p.m., ora de est 
Centrul de comandă de la Mount Weather 


Briefingul luă sfârşit, iar telefonul generalului sună imediat. 

Stephens răspunse de la primul apel, apoi îi întinse 
preşedintelui telefonul. 

— Domnule, e vicepreşedintele Trainor. 

James se ridică, luă aparatul şi începu să patruleze prin biroul 
generalului. Îi făcu semn lui Harris să închidă, indiferent cu ce 
reporter sau producător vorbea. 

— Eşti sigur? întrebă el. 

Urmă o linişte lungă. Continua să măsoare biroul cu pasul. 
Stephens şi Harris îl priveau şi aşteptau indicaţii despre ce se 
discuta. 

— Bine, vorbeşte cu amiralul Arthurs şi cu generalul Garrett. 
Asigură-te că toată lumea e pregătită. Şi sună-mă în 
cincisprezece minute. 

Închise şi se întoarse spre Stephens şi spre Harris. 

— S-au primit informaţiile de la avioanele care au prelevat 
probe, zise el sumbru. 

— Şi? întrebă generalul. 

— Analizele preliminare sugerează că rachetele folosite în D.C. 
Provin, aproape sigur, din plutoniul îmbogăţit din Coreea de Nord. 

Ginny Harris îşi duse mâna la gură. 

— Datele din New York şi Seattle nu sunt concludente încă. Se 
mai fac teste. Rezultatele finale nu vor fi gata mai devreme de 
câteva săptămâni. Evident, nu avem atâta timp. În plus, ultimele 
imagini din satelit arată că mai multe unităţi mecanizate cu baza 
în nord-estul Pyongyangului s-au pus în mişcare. Se îndreaptă 
spre sud şi pregătesc o tabără cam la cincizeci de kilometri nord 
de zona demilitarizată, adăugă preşedintele, apoi se uită la 
Harris. Totul e pregătit pentru reţelele afiliate? 

— Da, domnule. 

— Operatorii de cablu? 

— Da, domnule. 

— Retelele de peste ocean? 


— Totul e pregătit, domnule. Chuck i-a convins chiar şi pe cei 
de la Televiziunea Centrală Chineză să transmită. 

— În direct? întrebă James, surprins. 

— În direct. De fapt, toate cele şaisprezece canale ale lor îşi 
vor devansa programul obişnuit ca să vă preia mesajul. 

— Cred că ar fi bine să-i liniştiţi pe cei de la Beijing, zise 
Stephens. 

James nu reuşi să zâmbească, date fiind împrejurările. 

— Vor avea un decalaj de aproximativ treizeci de secunde, 
explică Harris, ca să poată cenzura orice detaliu politic ce nu le 
va fi pe plac, dar şi pentru a oferi transmisii simultane în toate 
limbile principale. Şi nu sunt singurii, domnule. Se pare că veţi 
avea audienţă maximă pe toate continentele. 

Preşedintele începu să patruleze din nou. 

— Ar putea fi cel mai urmărit mesaj prezidenţial din istorie, mai 
spuse Harris, fără urmă de emoție în voce. 

Cunoştea miza, asemenea celorlalţi. Dar ea era, la urma urmei, 
noul director de comunicaţii al Casei Albe, chiar dacă aceasta nici 
măcar nu exista. 

— Eu şi Chuck ne aşteptăm la o audienţă de cel puţin două 
miliarde de oameni, domnule preşedinte, adăugă ea. 

— Atunci, zise James, cred că ar fi bine să începi să schiţezi un 
discurs. 

* 

Frica era modalitatea de limpezire a gândurilor. 

Îți amintea ce era mai important. lar lui Bennett i se făcu brusc 
frică. 

Temperatura din celulă trebuia să fi fost de cel puţin treizeci şi 
opt de grade. Umiditatea făcea să fie şi mai cald. Dar prin 
încăpere se mişca un fel de prezenţă rece ca gheaţa. Făcea aerul 
apăsător. Era ca un diavol. lar lui îi îngheţaseră oasele. Nu se mai 
certa cu Dumnezeu; se agăța de el cu o intensitate renăscută. Nu 
îi mai era milă de persoana lui, cerea ajutor, curaj să îndure orice 
îl aştepta şi iertare pentru toate îndoielile şi furiile de mai înainte. 
În timp ce se ruga, un nou val de putere spirituală revenea 
asupra lui. 

Se rugă pentru preşedinte, să aibă înţelepciunea şi 
discernământul necesare într-un astfel de haos, şi pentru Tatăl 
lui din ceruri, să o aline pe micuța Fareeda şi să o îndrume spre 
inima Lui. Se rugă pentru familia Galishnikov, pentru Natasha 


Barak şi verişoara ei, Miriam, pentru toţi de care îşi amintea. Apoi 
se rugă pentru Erin. 

Ştia că ea se afla într-un loc mai bun. Ştia că Domnul 
promisese că va şterge toate lacrimile din ochii ei. Dar îl rugă pe 
Tatăl să-i transmită un mesaj, dacă tot era lângă El - să îi spună, 
pur şi simplu, că o iubea şi că îi lipsea foarte mult. Nu ştia dacă o 
astfel de rugăciune suna teologic - nu-şi amintea ca în Scriptură 
să se fi rugat cineva în felul acela. Dar nu se putea abţine. Şi nu 
făcea niciun rău, nu-i aşa? 

Se simţea mai bine. Nu bine, dar mai bine. Prezenţa acea de 
gheaţă trecuse. Incăperea fierbea din nou, iar Bennett era 
oarecum bucuros. Noi gânduri începură să îi umple mintea. Unde 
se afla şi de ce? Va muri acolo? Şi dacă da, de ce? Ce voia 
Dumnezeu de la el? Nu făcea nimic. Era legat de un scaun. De 
ce? Care era rostul? Care era scopul? 

Să se mute din Virginia, ţara cailor, spre epicentru, ca să facă 
muncă umanitară, fusese o aventură, era sigur de asta. Trebui să 
admită că se simţise oarecum bine când vânduseră casa şi 
maşinile, îşi goliseră cecurile, dăduseră aproape toţi banii 
preoţilor evanghelişti şi misionarilor din Israel şi Orientul Mijlociu 
şi îşi suflecaseră mânecile, ca să aibă grijă de cei care nu puteau 
face asta singuri. Şi toate astea în numele lui Isus. Dar Bennett 
făcuse eforturi să se obişnuiască să trăiască departe de acţiune, 
departe de centrele de putere şi de influenţă. 

Când lucrase pentru preşedinte, îşi dorise să coboare din trenul 
politic de mare viteză, cum îi spunea el. Dar ceea ce făcea pentru 
Casa Albă era important. Era real. Era măsurabil, iar el iubise 
mereu măsurile. Acţiunile urcau sau coborau. La fel şi sondajele. 
Rezervele de petrol se extindeau sau nu. Contractele erau 
semnate sau nu. La fel era şi cu tratatele şi cu puterea executivă 
Şi legislativă. 

Să ai grijă de săraci nu era ceva măsurabil - nu într-un fel care 
să îl mulţumească, oricum. Puteai să hrăneşti cinci mii de guri la 
micul dejun. Apoi aveau nevoie de prânz. Abia terminai de 
strâns, că era timpul pentru cină. Nu se sfârşea niciodată. 

In plus, pe măsură ce trecea timpul de la Ziua Devastării, 
Bennett observase că tot mai puţini oameni păreau atraşi de 
Evanghelie. La început, fusese o dezlănţuire. Predica în fiecare 
duminică dimineaţă în capela pe care o improvizaseră în tabără, 
şi sute de oameni răspundeau invitaţiei de a-l accepta pe Hristos. 


Mulţi formau mici grupuri, să studieze Biblia. Dar în ultimele 
câteva luni răspunsul scăzuse drastic. Foamea spirituală era în 
declin. Renegarea era în creştere. Asta îl îngrijorase. Voia cu 
disperare să îi atragă. Voia să schimbe ceva. Nu încerca să 
atragă spre Hristos un continent întreg. Doar o tabără de 
refugiaţi, una singură. Dar acum nu mai avea nici asta. 

Nu era furios. Nu mai era. Doar confuz. Lumea era pe cale să 
explodeze. Ceasul ticăia. Hristos se întorcea. Curând, poate. Îşi 
dorea cu disperare să se termine bine. Tânjea să îl audă pe Isus 
spunându-i: 

„Foarte bine, servitorul meu bun şi credincios.” Dar ce lucru 
bun să facă aici? Nici măcar nu ştia unde se afla. 


66 


7:42 p.m., ora de est 
Centrul de comandă din Mount Weather 


Timpul se scurgea. 

Rămăseseră mai puţin de zece minute până la mesajul 
televizat şi mai erau multe de făcut. Preşedintele stătea la biroul 
generalului Stephens, semnând diverse acte de securitate 
naţională, ordine şi scrisori către un congres încă departe de a fi 
funcţional, autorizând diverse acţiuni administrative de urgenţă. 

La 7:42 p.m., ora de est, semnă o scrisoare oficială prin care îl 
informa pe liderul majorităţii din Senat că judecătoarea Summers 
fusese numită şef al Curţii Supreme. La 7:45 p.m., semnă o 
scrisoare oficială prin care aducea la cunoştinţa purtătorului de 
cuvânt al Casei Albe şi a liderului majorităţii din Senat că îl 
numise pe generalul Michael B. Stephens în funcţia de director al 
Statului Major. La 7:47 p.m., semnă o scrisoare de numire a 
şefului Băncii Centrale din Chicago în calitate de nou director al 
Băncii Federale şi un ordin prin care cerea acesteia să mute toate 
funcţiile administrative de la D.C. la Chicago, până la noi ordine. 
Alte două duzini de documente aşteptau să fie semnate, dar 
generalul Stephens şi amiralul Arthurs, de la CINCPAC, intrară, 
brusc, pe linie. 

— Domnule preşedinte, pachetele-ţintă sunt încărcate în 
proiectilele de croazieră şi ar trebui să fie gata curând, comunică 
generalul. Toate bombardierele din Asia au fost alimentate, se 
află pe drum şi sunt gata să se mişte la comanda 
dumneavoastră, domnule. 

— Bine, zise James. Altceva? 

— Preşedintele Woo tocmai a ajuns la postul de comandă 
Tango. El şi generalul Garrett verifică ultimele pregătiri. Ar vrea o 
conferinţă telefonică, dacă se poate. 

— Foarte bine. Fă-mi legătura cu ei, apoi dă-mi un număr unde 
să vorbesc cu Salvador Lucente, înainte să intru în direct. 

* 
David Doron adormise repede. 
La fel soția lui. Ea dormea de câteva ore, dar prim-ministrul nu 


venise în pat decât după miezul nopţii, îngrijorat de ultimele 
informaţii aflate de la serviciile secrete din America, Asia şi 
Kurdistan, ca să nu mai vorbim despre telefonul neaşteptat al lui 
Salvador Lucente şi oferta lui surprinzătoare. Ameţit şi 
dezorientat, se întorsese, bâjbâise după receptor şi îl auzise pe 
secretarul lui militar. 

— Ce e? făcuse el cu un oftat, punându-şi ochelarii şi uitându- 
se la ceas. 

— Imi pare rău că vă trezesc, domnule, dar Avi Zadok e la 
telefon şi spune că e urgent. 

Niciodată nu era semn bun când şeful Mossadului suna la 3:09 
dimineaţa. 

— Lasă-mă un moment, zise Doron, punându-şi papucii şi 
halatul, apoi fă-mi legătura în birou. 

— Foarte bine, domnule. 

Respiră adânc, se forţă să se ridice şi se îndreptă spre biroul 
personal, aflat lângă dormitorul principal. Aprinse o lampă mică 
de birou, porni computerul, se afundă în scaun şi luă telefonul. 

— Avi? 

— Da, domnule prim-ministru, eu sunt. 

— Ce e? 

— Câteva lucruri, domnule. Preşedintele Oaks se va adresa 
naţiunii la 9 p.m., ora de est. 

— Va vorbi despre atac? zise Doron, întrebându-se de ce se 
deranja să facă o declaraţie publică pe tema asta. 

— Sunt sigur că va vorbi şi despre asta - trebuie, dar zvonurile 
spun că va declara război Venezuelei. 

— Cum? Haide, Avi, trebuie să fie o greşeală. 

— Aşa am crezut şi eu, dar se pare că Statele Unite îşi 
poziţionează două portavioane escortate lângă coasta de est a 
Venezuelei şi a început să trimită trupe şi provizii în Panama şi 
Guyana. 

— Ce ştiu ei şi noi nu? 

— Chuck Murray lasă să se înţeleagă că în spatele atacurilor ar 
fi Caracasul. 

— Ai vorbit cu Trainor? 

— Mai devreme. 

— ŞI? 

— N-a spus prea multe. Neoficial, a recunoscut că se pune 
ceva la cale. Au informaţii bune. Se pregătesc să atace pe 


cineva. Dar când am pomenit de Venezuela mi-a zis că mă sună 
el imediat ce are permisiunea de a discuta despre subiect. 

— În ce relaţii sunt cu China? 

— Au exclus China, confirmă Zadok. Trainor susţine că Lee 
James a vorbit cu premierul Zhao cu mai puţin de o oră în urmă. 
L-a asigurat că americanii nu consideră Beijingul ca fiind suspect 
şi le-a cerut să-şi retragă oamenii. 

— Şi tu l-ai crezut? întrebă Doron, pe deplin treaz, acum. 

— Vă referiţi la Venezuela? 

— Da. 

— Nu, domnule, nu l-am crezut. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Povestea cu chinezii e credibilă. După părerea mea, 
nu sunt implicaţi, şi nu cred că Bill Oaks vrea să înceapă un 
război nuclear cu cineva care poate riposta până în Colorado 
Springs, mai ales dacă nu e nevoie. Dar în privinţa Venezuelei 
ceva nu pare în regulă. 

— Crezi că e o diversiune? 

— Probabil, domnule. 

— Atunci cine e adevărata ţintă? 

— Mă gândesc la Pyongyang. 

— Ştii ceva despre Coreea de Sud? 

— Se mobilizează cât pot de repede. Dar sunt mişcări 
defensive. Nu văd vreun scenariu în care să atace ei primii. 

— Dar tot crezi că Nordul e pe cale să se mişte? 

— Da, domnule. 

— Cât de curând? 

— Dacă invazia Sudului nu începe în patruzeci şi opt de ore, aş 
fi uimit, domnule prim-ministru. 

— Dar cârtița noastră? 

— Asta e celălalt lucru despre care voiam să vă vorbesc. 

— Adică? 

— Tocmai a trimis un mesaj. Crede că americanii sunt pe cale 
să lovească Pyongyangul şi vrea să îl scoatem de acolo imediat. 

— Eşti de acord? 

— Înclin să fiu, domnule, da. Dar mai e ceva. 

— Ce? 

— Sursa noastră afirmă că Jon Bennett e în Coreea de Nord. 

— Bennett? De ce? Unde? făcu Doron, uimit. 

— Nu suntem siguri de ce. Oamenii noştri încă sapă. Dar el 


spune că Bennett a fost adus cu avionul din lordania în Beijing, 
apoi dus cu un camion în Coreea de Nord şi apoi cu elicopterul 
până la Yodok. 

— Tabăra 15? 

— Da, domnule. 

— Cum e posibil? 

— Nu ştiu, nici eu nu înţeleg, domnule. Dar omul nostru zice că 
e sigur. 

— Cum a aflat? 

— Nu o să credeţi. 

— Incearcă-mă. 

— Mai ţineţi minte că i-am trimis un mesaj în care i-am cerut 
să afle mai multe despre Indira Rajiv? 

— Desigur. 

— Ei bine, ghiciţi cine l-a sunat pe şeful lui? 

— Indira Rajiv l-a sunat pe ministrul Siguranţei publice? 

— Aşa mi-a zis, domnule. 

— Şi i-a vorbit despre Bennett? 

— Se pare că da. 

— Ce i-a spus? 

— Nu ştiu. Mi-a promis că îmi trimite mai multe informaţii, dar 
numai dacă suntem de acord să îl scoatem din ţară. Crede că 
cineva din poliţia militară e cu ochii pe el. 

— De ce? 

— Şeful lui a pornit la vânătoare după două cârtiţe în ultimele 
patruzeci şi opt de ore. 

Doron era mai mult decât treaz deja şi patrula prin birou. 

— Putem să îl scoatem? întrebă el, după o pauză lungă. 

— Pe omul nostru? Probabil. Dar va trebui să ne mişcăm 
repede. 

— Nu, nu, mă refer la Bennett, zise Doron precipitat. Putem să 
îl scoatem de acolo înainte ca americanii să atace? 

— Deja e posibil să fie prea târziu, domnule. Discursul 
preşedintelui începe în patruzeci şi două de minute. Mă tem că 
atacul va începe în orice clipă. 

— Încearcă oricum. Îi sunt dator. 

— Lui Bennett? 

— Da. Dă-i drumul acum. 

— Domnule, ştiu că Jon vă e prieten bun, dar avem obligaţii 
faţă de omul nostru din Pyongyang. 


— Atunci scoate-i pe amândoi. 

— Nu putem, domnule. Nu avem acolo suficienţi oameni şi nici 
echipamentul necesar. Chiar dacă am avea, nu e suficient timp. 

— Atunci doar pe Bennett. 

— Domnule, nu îl putem abandona pe omul nostru, protestă 
Zadok. l-am promis că vom face tot ce-i posibil ca să îl scoatem 
de acolo când ne-o va cere. Acum e cazul şi... 

— Avi, ştiu ce ne-a dat şi îi sunt recunoscător, îl întrerupse 
Doron. Spune-i că venim. Spune-i ce crezi tu că trebuie ca să îl 
mulţumeşti şi ca să tacă. Dar îţi dau un ordin direct: scoate-l de 
acolo pe Jon Bennett, indiferent ce te costă. Acum. 


67 


9:16 a.m. 
Tabăra 15, Coreea de Nord 


Bennett fu surprins atunci când uşa celulei se deschise brusc. 

Intrară doi bărbaţi cu capetele acoperite de glugi negre. 
Amândoi înarmaţi. Unul dintre ei avea o sabie neagră din metal, 
cu un capăt incandescent. 

Făcu ochii mari. Inima începu să îi bată cu putere. Se rugă din 
nou pentru curaj, dar nu se gândea decât la Erin, la cât de multo 
iubise, cât îi era de dor de ea şi cât fusese de curajoasă când 
căzuse în mâinile lui Mohammed Jibril şi ale lui Yuri Gogolov. Nu 
cedase deloc, nu-şi pierduse credinţa. Putea face şi el la fel? 

Bărbatul cu sabia veni drept spre el. Colegul lui se duse în 
spatele lui, îl apucă de cap şi i-l strânse ca într-o menghină. 

— De ce? întrebă omul cu sabia. 

Bennett nu zise nimic. 

— Ai transferat doar douăzeci şi cinci de milioane de dolari. 
Vrem să ştim de ce. 

Din nou, Bennett rămase tăcut. Dacă aveau banii, aveau şi 
mesajul trimis de Trainor cu ei. Nu mai era nimic de adăugat. 

Bărbatul îi apropie sabia încinsă de faţă. 

— Ţi s-a cerut să transferi cincizeci de milioane, nu douăzeci şi 
cinci, mârâi el. De ce ai încălcat înţelegerea? 

Oare asta e vocea cu care am vorbit la telefon? se întreba. Nu- 
şi dădea seama. Şi dacă era? Conta? 

— Instrucţiunile au fost foarte clare, domnule Bennett. 
Cincizeci de milioane sau nu primeşti nimic. Salvează lumea sau 
suportă consecinţele. Nu ţi-ai respectat partea de înţelegere. 
Acum soţia ta e moartă. Mama ta e moartă. Urmezi tu. 

Bennett se lupta să-şi păstreze controlul. Nu se mai lupta doar 
cu teama şi durerea. Era furie. Totuşi, refuză să se lase dominat 
de ea. Refuză să cedeze în faţa urii. /ubeşte-ţi duşmanul. lubeşte- 
ți duşmanul. Nu era sigur cum. Continua să-şi repete cuvintele lui 
Isus. Nu-şi permitea să se dezlănţuie. Nu aici. Nu acum. Nu avea 
să îi schimbe credinţa şi, oricum, avea să ajungă în braţele lui 
Isus în orice clipă. Apoi o va vedea pe Erin. Nu voia să-i fie ruşine 


de el. Îşi irosise mare parte din viaţă. Tot ce crezuse el cândva că 
e important avea să dispară într-o clipă, în momentul judecății. 
Lucruri lipsite de valoare. Zero. Dar nu în clipa asta, decise. Dacă 
acesta era sfârşitul - dacă era un test pentru el -, voia să fie aşa 
cum trebuia. Voia să îi facă mândri de el. 

* 

Elicopterul Black Hawk fără niciun însemn pe el zbura cu viteză 
deasupra Pacificului. 

Piloții mențineau o linişte deplină pe undele radio. Operatorii 
forţelor speciale îşi verificară şi reverificară armele. Habar n- 
aveau ce intenții au Statele Unite. Ştiau doar că ordinele veneau 
direct de la prim-ministru şi timpul era esenţial. 

Comandantul lor, Arik Gilad, un israelian de douăzeci şi patru 
de ani, dintr-un kibuţ nu departe de Kiryat Shmona, aproape de 
graniţa libaneză, le înmână printuri cu o fotografie a lui Jon 
Bennett. Fiecare dintre oamenii lui studie fotografia cu atenţie, 
apoi se întoarseră la planul taberei din Yodok. 

Nu avuseseră timp să se pregătească pentru această misiune. 
Nu aveau întăriri. Nimeni nu va veni după ei dacă aveau să fie 
capturați sau doborâţi. Şansele lor de reuşită erau mai mici de 
trei din zece, dar Doron îi ceruse pe ei şi îi contactase personal. 
Vorbise cu ei la telefonul securizat, din sediul lor de pregătire 
temporar, aflat în pădurile din sudul Japoniei. Le spusese cât era 
de importantă această misiune pentru el şi pentru Israel. Bennett 
găsise Chivotul. El găsise comorile Templului. Fusese alături de ei 
în zilele premergătoare Războiului lui Gog şi Magog. Bennett era 
un „drept între popoare” şi avea nevoie de ajutorul lor. 

Niciunul dintre ei nu comentase ordinul. Cu toţii ştiau cine era 
Jon Bennett. Fie că îl iubeau sau îl urau, ştiau că viaţa lui era în 
mâinile lor. Ce nu ştiau era că şi ale lor erau în mâinile lui. 

— Şase minute, zise comandantul lor în ebraică. 

Se uitară la ceasuri. Văzură că apa nu era la mai mult de 
cincisprezece metri sub ei. O clipă mai târziu văzură plaja, apoi 
siniştrii munţi din Hamgyongul de Sud ridicându-se în faţa lor. 
Asta era. Nu mai era cale de întoarcere. 

* 

— Vei vorbi, domnule Bennett. Îți garantez. 

Sabia era îndreptată acum direct spre ochiul lui drept. Căldura 
era insuportabilă. Inchise ochii, dar celălalt bărbat îl împunse în 
spate cu ceva ascuţit. li ceru să deschidă ochii, dar el refuză. 


Aşteptă usturimea, metalul încins care să-i atingă carnea. Dar se 
întâmplă ceva neaşteptat. 

— Stop! strigă cineva. 

Bennett îngheţă. Apoi, auzi un târşâit de picioare. Simţi cum 
aerul din faţa lui începe să se răcească uşor. Sabia încinsă nu mai 
era şi, precaut, deschise ochii şi îi văzu pe cei doi torţionari stând 
lângă el, unul în dreapta, altul în stânga. Dar nu mai erau atenţi 
la el. Erau atenţi la cineva aflat în cealaltă parte a încăperii, în 
umbră, aproape de uşă. Era Indira Rajiv. 

— Ce faceţi? strigă ea la cei doi. 

Lui Bennett nu-i venea să creadă că era ea, deşi încă nu 
îndrăznea să vorbească. 

— Ne vrem banii, zise cel din stânga. Toţi. 

— Vei primi ce îţi dau eu. 

— Ai promis că faci rost de cincizeci. 

— Nu. Am promis că încerc. 

— Atunci străduieşte-te, spuse celălalt. 

Rajiv se uită la ei pe rând, apoi la Bennett. Abia o recunoștea. 
Părul ei lung era tăiat scurt şi avea o grămadă de fire albe. Pielea 
ei odată fină şi închisă la culoare era acum palidă şi tăbăcită. 
Costumele ei moderne fuseseră înlocuite cu blugi şi o cămaşă 
neagră, simplă. Dacă nu ar fi fost ochii, nici n-ar fi ştiut că era ea, 
deşi scânteiau cu o furie pe care nu i-o mai văzuse înainte. Işi 
dădu seama că ea fusese vocea de la telefon şi începu să se 
înfurie şi el. 

— l-aţi cerut să coopereze? întrebă ea. 

— Bineînţeles, răspunse unul dintre ei. 

— Şi nu vrea? 

— Exact. 

— Bine. Poate că asta va ajuta. 

Brusc, Rajiv scoase un pistol şi îl îndreptă spre capul lui 
Bennett. 

— Ultima şansă, Jonathan, zise ea, cu răceală. Ajută-i pe 
oamenii ăştia să-şi primească banii sau vei muri. Alege. Număr 
până la trei. 

înţelese că Rajiv era cea care le ordonase să meargă la 
Bangkok. Pe ea o refuzase. 

— Unu... 

Asta însemna că ea fusese cea care le ordonase acestor 
oameni să îl răpească şi să o ucidă pe Erin. 


— Dol... 

Bennett îşi încleştă pumnii. Nu avea de gând să vorbească 
deloc cu această femeie. Îşi trădase ţara, dăduse foc lumii şi i-o 
furase pe singura femeie pe care o iubise vreodată. Ochii îi 
ardeau. 

— Bine, Jonathan, spuse Rajiv, în cele din urmă. Fie cum vrei 
tu. 

Apoi auzi: 

— Trei. 

Apăsă pe trăgaci, iar ecoul exploziei se auzi prin clădire. Apoi 
mai trase o dată şi totul se întunecă. 


68 


8:23 p.m., ora de est 
Centrul de comandă de la Mount Weather 


— Gata, domnule preşedinte. 

Lee James mai aruncă o privire pe ultimele modificări făcute la 
discurs şi îl observă pe generalul Stephens stând lângă el, cu un 
dosar din piele în mâini. 

— Alea sunt ordinele? îl întrebă el. 

— Da, domnule preşedinte. Sunteţi pregătit? 

James aprobă din cap. 

— Nu avem de ales, zise el, luând dosarul şi punându-l pe 
birou. Şi nu e chiar un atac prin care vrem să le-o luăm înainte. Ei 
au început. Noi doar răspundem. 

— Aveţi dreptate, domnule preşedinte, spuse generalul, 
oferindu-i un stilou. 

— Deşi asta nu face lucrurile mai uşoare, recunoscu James, 
semnând hârtiile. 

— Nu, domnule, îmi închipui că nu. 

Şi ordinele fură gata. 

* 

Cu urechile ţiuindu-i, Bennett deschise ochii. 

Dar nu văzu raiul. Nici iadul nu era. Nu era mort. Dar cei doi 
bărbaţi care îl amenințaseră cu tortura erau. Trupurile lor zăceau 
pe pardoseala murdară, fiecare dintre ele înconjurate de câte o 
pată de un roşu aprins. 

— Lucrau pentru Legiune, zise Rajiv, în timp ce băga în toc 
pistolul şi le verifica pulsurile. 

Convinsă că erau morţi, îl dezlegă pe Bennett, apoi se dădu 
înapoi, la o distanţă sigură, spre uşă. 

— În caz că te întrebi, da, ei te-au adus aici. 

— De ce i-ai omorât? întrebă el, încet. 

— Pentru că au ucis-o pe Erin. 

Urmă o pauză lungă. Focul din ochii lui Rajiv dispăruse. 

— Le-am ordonat să aibă grijă. Le-am dat instrucţiuni precise 
ca niciunul dintre voi să nu fie rănit. Te rog, Jonathan, trebuie să 
mă crezi. 


Nu o credea. Dar se prefăcu. 

— Unde sunt? întrebă, frecându-şi braţele şi încheieturile 
amorţite. 

— Tabăra 15. Yodok. 

Cuvintele rămaseră atârnate în aer. Era uimit. Auzise bine? 

— Lagărul de concentrare? 

— Ei preferă să îi spună centru de reeducare, îl corectă ea. 

Auzise poveşti de groază despre acel loc, cea mai vestită 
închisoare nord-coreeană, construită în munţii colţuroşi şi greu 
accesibili din provincia Hamgyong de Sud. Înconjurată de ziduri 
enorme, turnuri păzite, sârmă ghimpată şi terenuri minate, era 
cu neputinţă să evadezi şi foarte greu să supravieţuieşti. Pentru 
mulţi, numele ei amintea de Dachau sau Auschwitz. Mai mult de 
două sute de prizonieri politici şi religioşi mureau acolo în fiecare 
an, unii de foame, alţii îngheţaţi în celulele reci, alţii în faţa 
plutonului de execuţie sau spânzurați. 

— De ce? întrebă el. 

— De ce eşti aici? Sau de ce sunt eu aici? 

Bennett tăcu. 

— Tu eşti aici pentru că sunt eu aici, rosti Rajiv, în cele din 
urmă. Trebuia să vă văd - pe tine şi pe Erin. Voiam să vă dezvălui 
ce se întâmplă, cine e băgat în toate şi ce va mai urma. Nu 
puteam face asta la telefon. Trebuia să vă vorbesc personal. 

Se întreba cât de repede ar ajunge la ea, înainte să îndrepte 
pistolul spre el. Nu era mai departe de câţiva metri. Şi apoi? Ce 
să-i facă? 

— Imi pare rău, Jonathan, zise ea supărată, renunțând la alura 
rigidă. N-am vrut să se întâmple nimic din toate astea - cu 
siguranţă nu ţie şi lui Erin. N-am vrut să vă fac vreun rău. Doar... 

Vocea ei se stinse. Se uită în altă parte. 

— Trebuie să-ţi povestesc ceva, Jonathan, rosti ea, cu ochii 
plini de lacrimi. Trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Când o să termin, 
poţi să pleci. Îţi promit. Am un elicopter şi un echipaj. Te vor duce 
unde vrei. Nu va trebui să mă mai vezi niciodată. Dar, mai întâi, 
lasă-mă să spun ce am de spus. 

* 

Prima rachetă fu lansată exact la ora 8:30 p.m., ora de est. 

Avioanele B-52, având la bord mii de rachete de croazieră 
suplimentare, fiecare cu încărcătură nucleară W80-1, plecară şi 
ele câteva minute mai târziu. James recunoscu în faţa generalului 


Stephens că nu ştia cum să-şi împartă responsabilităţile de 
preşedinte care trebuia să „apere şi să protejeze Constituţia” cu 
cele de preşedinte care credea în Hristos şi în învăţăturile din 
Biblie. Trebuia să întoarcă şi celălalt obraz atacatorilor Americii? 
Chiar trebuia să-şi iubească inamicii, în ciuda faptului că ei 
comiseseră un genocid pe pământul ţării lui? Avea sute de 
întrebări fără răspuns şi simţea cum întunericul se pogora pe 
pământ. 

Sună Chuck Murray. Televiziunile erau în fierbere din cauza 
zvonurilor despre un război iminent cu Venezuela. Un fost 
ambasador american în Brazilia tocmai sosise la CNN să acuze 
guvernarea şi spunea că adevărata ameninţare era Pyongyangul, 
nu Caracasul. Diversiunea funcţiona. Se făceau tot felul de 
speculaţii pe marginea discursului ce urma să îl ţină preşedintele. 
Audienţele aveau să atingă un maximum fără precedent. 

— Nu e momentul să aruncăm următoarea bombă? îl întrebă 
Murray pe preşedinte, la telefon. 

Lui James nu-i plăcură cuvintele folosite, dar, după ce se uită la 
ceas, pricepu că mai sunt doar douăzeci şi şapte de minute până 
la discurs. Îi dădu undă verde lui Murray, în timp ce Ginny intra în 
cameră cu modificări noi şi, spera el, ultimele. 

* 


— Lumea şi-a pierdut echilibrul, Jonathan, începu Rajiv. 

Bennett se uita la ea fără să zică nimic. 

— Asta îmi spuneau întotdeauna părinţii mei, continuă ea. 
Părinţii lor urau imperialismul. Îi urau pe englezi. Făcuseră tot ce 
se putuse ca să-i alunge pe englezi şi să ofere Indiei libertate şi 
independenţă. Dar, când a izbucnit războiul cu Pakistanul, au 
plecat în Canada, apoi în Statele Unite, unde şi-au crescut copiii. 
Părinţii mei s-au cunoscut în Berkley, în anii '60. S-au căsătorit în 
timpul războiului din Vietnam. Eu m-am născut după Watergate. 
Tata critica imperialismul american, susţinând că e la fel de nociv 
precum cel britanic. Aşa am crescut eu, în Haight-Ashbury, 
auzind discursuri despre diavolii americani, în fiecare zi, în 
fiecare noapte, la şcoală şi pe străzi. Şi credeam. Şi voiam să fac 
ceva în privinţa asta. 

Rajiv alunecă de-a lungul peretelui din spatele ei şi puse 
pistolul pe podea, lângă ea. 

— Bunicii mei au fost hinduşi, vorbi ea în continuare. Părinţii 
mei erau marxişti. Dar eu nu voiam să mărşăluiesc pe străzi sau 


să fac greve la Harvard, sau să scriu cărţi, sau să cânt folk. Erau 
prostii, copilării, inutilităţi. Eu voiam să fac ceva cu adevărat 
important. Voiam să schimb lucrurile. Aşa că m-am dus la 
Studenţii Republicani. Am votat cu conservatorii lui Reagan. Am 
cochetat cu înscrierea la Academia Militară, dar, când Erin a venit 
în campus şi m-a recrutat pentru CIA, am profitat de ocazie. 
Voiam să lucrez din interior şi o să îţi spun de ce. Nu cred că ar 
trebui să existe o singură superputere în lume. E prea periculos. 
O ţară care nu răspunde în faţa nimănui devine arogantă. 
Coruptă. Lacomă. Însetată de sânge. Asta s-a întâmplat cu 
America. Se bagă peste tot, de parcă toată lumea i-ar aparţine. 
Invadează ţări fără motiv. Bombardează civili fără milă. Se crede 
superioară tuturor şi nu e corect. Lumea şi-a pierdut echilibrul, 
Jonathan, iar eu am decis să i-l redau. 

— Cum? întrebă Bennett, nemaiputând să reziste. 

— La început, nu eram sigură cum să fac, recunoscu ea. Ştiam 
doar că, cu cât ajung mai sus la Langley, cu atât voi afla mai 
multe secrete, cu atât voi fi mai valoroasă şi voi deveni mai 
eficientă în a-i pune pe americani cu botul pe labe şi voi ajuta 
alte potenţiale puteri din lume să se ridice şi să se scuture de 
aroganţa şi de corupţia Americii. O vreme, am lucrat pentru 
chinezi. M-am gândit la tata, odihnească-se în pace, care ar fi 
fost mândru. Apoi, i-am ajutat pe pakistanezi. Mama, Dumnezeu 
s-o odihnească, ar fi făcut mai devreme atacul, dacă ar fi aflat. 
Eram un agent liber, niciodată al unei ţări anume, al unui regim 
sau al hanilor. Oricum, nu era vorba despre bani. lar oamenii 
pentru care am lucrat ştiau cine sunt. Le-am dat codurile numelui 
meu. Am lucrat din greu. Mi-am pus banii deoparte, peste Ocean, 
pentru zile negre. Şi ele au venit. 

Luă pistolul şi îl mângâie blând. 

— Lucram pentru irakieni - operaţiunea Cutia Neagră. 
Încercam să-i oprim pe israelieni să găsească Chivotul şi comorile 
şi să-şi construiască Templul. Apoi aţi apărut tu şi Erin şi am 
înţeles că mersesem prea departe. Riscam să mă prindă. Şi am 
fugit. 

— Ai lucrat pentru Al-Hassani? întrebă Bennett, neîncrezător. 

— Indirect. Dar n-am vorbit niciodată. 

— Cine era contactul tău? 

— Khalid Tariq. 


69 


8:37 a.m. 
Palatul prezidenţial, Beijing, China 


— Ştiri de ultimă oră la CNN. 

Secretarul general al Naţiunilor Unite, Salvador Lucente, şi 
premierul chinez, Liu Xing Zhao, erau într-un mic birou dintr-o 
aripă a palatului prezidenţial. În decursul ultimei ore băuseră ceai 
şi urmăriseră ultimele evenimente, speculând pe marginea 
poveştii cu Venezuela, întrebându-se dacă era adevărată sau era 
doar un porumbel scos din buzunar de preşedintele american. 
Acum însă atenţia le era captată de ştirea în exclusivitate dată 
de CNN, potrivit căreia preşedintele William Harvard Oaks „ar fi 
murit în urma rănilor provocate în schimbul de focuri de armă ce 
a avut loc ieri la sediul NORAD”. 

— Un oficial de rang înalt, care ne-a cerut să nu-i dezvăluim 
identitatea, afirmă că vicepreşedintele Lee Alexander James a 
fost învestit ca preşedinte, spunea un corespondent de la baza 
aeriană Peterson. De asemenea, CNN a aflat că secretarul 
Apărării, Burton L. Trainor, a fost învestit ca vicepreşedinte, iar 
unele surse susţin că el va continua să conducă şi portofoliul 
Apărării, până când preşedintele James îşi va reface cabinetul. 

— Sună ca o lovitură de stat, zise Lucente, nevenindu-i să 
creadă. 

— Da, încuviinţă Zhao. Dar nu s-a întâmplat niciodată la 
americani. 

— Poate că era nevoie. 

— Ce înseamnă asta pentru noi? 

— Depinde. 

— De ce anume? 

— Dacă James chiar va intra în război şi cu cine. 

— Crezi că e pornit împotriva noastră? 

— Nu ştiu, recunoscu Lucente. Dar, dacă aş fi în locul tău, mi- 
aş suna ministrul Apărării şi aş întreba dacă rachetele americane 
sau bombardierele sunt în aer. 

Mâna lui Zhao se întinse imediat spre telefon. 

* 


— De ce te-a angajat Tariq? întrebă Bennett. 

— Ca să-i ajut să pună la cale o operaţiune secretă la nivel 
mondial, explică Rajiv. Tariq şi Al-Hassani aveau un plan încă din 
prima clipă în care au ajuns la putere. Niciodată n-au fost 
democrați adevăraţi. Au fost oportunişti. Ei voiau să-i unească pe 
arabi, persani şi turci. Voiau să protejeze Orientul Mijlociu de 
imperialismul american. Voiau să-şi salveze poporul şi să-i dea 
speranţă. Şi voiau ca eu să îi ajut. 

— Dar de ce ai acceptat? 

— Pentru că lumea şi-a pierdut echilibrul, Jonathan. Uram să-i 
văd pe americani intrând cu cizmele prin tot Orientul Mijlociu, 
ucigând civili nevinovaţi, doar ca să economisească un litru de 
petrol. 

— Cu cât te plătea Tariq? 

— Cinci milioane pe an. Dar, cum ţi-am spus, nu era vorba 
despre bani. Nici măcar nu puteam pune mâna pe ei până nu 
terminam. Chiar şi acum, cei mai mulţi sunt undeva într-o bancă 
elveţiană - douăzeci şi ceva de milioane. Atâta era înainte ca voi 
să-mi viraţi cele douăzeci şi cinci de milioane, zilele trecute. 

— Douăzeci? Nu înţeleg, zise Bennett, făcând legătura cu 
rapiditate. De când lucrezi pentru Tariq? 

— Doi ani. 

— Atunci ar trebui să ai doar zece milioane. 

— O parte din bani sunt de la chinezi. 

— Cât? 

— Trei milioane. 

— Şi de la pakistanezi? 

— Două. 

— Tot sunt doar cincisprezece milioane. De unde sunt celelalte 
cinci? 

Rajiv ezită. 

Bennett o întrebă din nou. 

— Indira, de unde ai celelalte cinci milioane? 

— Au fost un bonus, zise ea, ezitând. 

— De la cine? 

— Tariq. 

— Pentru ce? 

Urmă o pauză lungă şi ciudată. 

— Pentru ce? întrebă Bennett din nou. 

Rajiv respiră adânc, apoi îl privi pe Bennett în ochi şi spuse: 


— Ca să îi ajut să-l ucidă pe MacPherson. 
* 


Dmitri  Galishnikov şi soţia lui butonau telecomanda 
televizorului. 

Preţul petrolului crescuse. Ultima dată când verificase la bursă, 
petrolul israelian trecuse de patru sute şaisprezece dolari pe 
baril, o creştere mai mare de şase procente în ultimele patruzeci 
şi opt de ore. Imperiul Medexco se scălda în bani, iar 
probabilitatea unui război cu Venezuela - una dintre cele câteva 
tări exportatoare de petrol din lume care nu fuseseră afectate de 
Ziua Devastării - însemna că ei erau pe cale să se numere printre 
cei mai bogaţi oameni de pe planetă. 

Totuşi, în casa lor ca un palat, cu vedere spre Mediterana, îi 
ajunsese frica. Israelul fusese salvat. Deocamdată. Dar lumea 
exploda în jurul lor. Banii lor nu însemnau nimic. Se simțeau 
neputincioşi. Nu puteau să doarmă. Nu puteau să mănânce. 
Dmitri, un ateist declarat, ajunsese să-şi cumpere o Biblie 
evreiască şi o kippa. Când soţia lui nu îl vedea, intra pe internet 
pe site-uri evreieşti cu profeţii, inclusiv pe cel al lui Eli Mordechai. 
Dacă acesta nu e sfârşitul, se gândea el, care ar fi? 

— la-mă în braţe, Dmitri, şopti soţia lui, în timp ce se uitau la 
ultimele ştiri despre asasinarea preşedintelui Oaks, iar el o 
strânse cu disperare, încercând să o liniştească, deşi nici el nu 
era liniştit. Spune-mi că totul va fi bine, rosti ea, iar vocea i se 
stinse în mijlocul propoziției. 

— Aş vrea să pot, draga mea. Aş vrea. 

* 


Lui Bennett nu-i venea să creadă ce auzea. 

Dar, deşi era slăbit, ceva îi zicea să nu se arate, să continue să 
o facă să vorbească, să vadă unde duce totul. 

— Atacurile asupra Americii - despre asta e vorba, nu? întrebă 
el, luptându-se să-şi menţină vocea calmă, să nu o facă pe 
femeie să dea înapoi. 

— Nu, insistă ea, nu despre asta e vorba. 

— Cum adică? Tocmai... 

— M-am întâlnit cu Tariq la Roma, la începutul lui februarie, îl 
întrerupse ea. Îl părăsisem pe Peter. Plecasem de la Langley. 
Eram gata să-l ajut să construiască reţeaua prin care el şi Al- 
Hassani urmau să controleze tot nordul Africii, Orientul Mijlociu, 
Asia Centrală şi petrolul din zonele astea. Dar primul lucru pe 


care mi l-a cerut a fost să îl ajut să-l omoare pe preşedinte. 

— De ce n-ai refuzat? 

— N-am vrut. 

— Cum adică? întrebă Bennett, uimit. 

— Ştiam că are dreptate. 

— Cine? 

— Tariq. 

— În privinţa uciderii lui MacPherson? 

— Da. 

— De ce? 

— Era singura cale. 

— Ca să ce? 

— Să umilim singura superputere a lumii, insistă Rajiv. Să 
arătăm poporului american şi lumii că nu le ştie pe toate, cănue 
cel mai puternic, că şi el are slăbiciuni, vulnerabilităţi. 

Făcu o pauză şi se uită la pistolul din mâinile ei. 

— Tariq mi-a zis că de la mine are nevoie doar de informaţii: 
unde merge preşedintele, cum e protejat, care e cel mai potrivit 
loc unde să-l lovim. Mi-a spus că-mi virează cinci milioane de 
dolari şi în ziua următoare i-am avut. Ştiam că nu pot planifica o 
asemenea operaţiune din Roma şi nu voia să mă apropii de 
Babilon. Nu voia ca amprentele lui să fie găsite. Aşa că am venit 
aici. 

— La Yodok? întrebă Bennett. 

— La Pyongyang, de fapt, şi la o tabără de terorişti aflată la 
câţiva kilometri de aici. 

— Dar de ce Coreea de Nord? 

— De ce nu? E cel mai sigur loc din lume. Sunt foarte puţin 
străini. CIA nu are niciun fel de sediu aici. Sateliții nu mă pot 
urmări dacă nu ştiu că sunt aici. Şi cine se aştepta să fiu aici? Era 
locul perfect unde să mă ascund. 

— Perfect? zise Bennett. Sau singurul? 

— Care e diferenţa? făcu Rajiv, dând din umeri. 


ZO 


9:43 a.m. 
Tabăra 15, Coreea de Nord 


Rajiv se uită la tavan câteva minute. 

Apoi îşi continuă povestea. Cuvintele curgeau ca şi cum voia 
să se spovedească, să scape de ele cât mai repede posibil. 

— Îndată ce am ajuns aici, am început să formez o echipă, 
explică ea. Am recrutat agenţi din Legiune şi din forţele speciale 
nord-coreene. Am schiţat un plan. l-am plătit pe toţi cu bani 
lichizi. Totul mergea bine. Dar, îţi jur, Jonathan, am aflat în ultima 
clipă că Tariq şi nord-coreenii plănuiau un atac nuclear. Se pare 
că Tariq ajunsese la concluzia că nu poate să îl elimine doar pe 
MacPherson, trebuia să îi scoată pe americani din joc, să nu mai 
fie o ameninţare pentru planurile lor prezente sau viitoare. 

— Şi nord-coreenii de ce au fost de acord? întrebă Bennett. 

— Pentru că sunt psihopaţi. Conducerea de la Pyongyang s-a 
gândit că dacă lucrează cu Tariq la decapitarea Statelor Unite îşi 
vor face drum spre acapararea restului peninsulei şi apoi spre 
Japonia. 

Bennett simţi cum i se ridică părul pe spate. O prezenţă de 
gheaţă se simţea din nou în încăpere. Voia să iasă de acolo. 

Dar Rajiv nu terminase. 

— Jonathan, trebuie să îţi spun despre alianţa formată pe la 
spatele Washingtonului. 

— Irakul şi Coreea de Nord? 

— Nu, ăsta e doar vârful aisbergului, insistă Rajiv. Babilonul se 
scaldă în petrodolari şi îi foloseşte ca să cumpere aliaţi. Nu doar 
pe nord-coreeni. China. India. Pakistan. Venezuela. Uniunea 
Europeană. Lucente. 

Bennett tresări. 

— Salvador Lucente. 

— Cumpărat şi plătit de Al-Hassani. 

— Eşti sigură că nu e vorba despre altceva? 

Rajiv scutură din cap. Părea că un nor se adună deasupra ei, 
tocmai când pomenea numele lui Lucente. 

Bennett nu ştia dacă să o creadă sau nu. Secretarul general 


avea ambițiile lui, ştia foarte bine. În clipa asta putea să se 
împace cu Al-Hassani, dar totul se putea schimba cât ai clipi. 
Totuşi, până acum nimic nu era clar. 

— Aşadar, întrebă el, de ce m-ai sunat? 

Pe obrajii lui Rajiv începură să curgă lacrimi. 

— Ti-am spus, Jonathan, n-am ştiut cu cine altcineva să 
vorbesc, recunoscu ea, ştergându-şi ochii, fără să se oprească 
din plâns. Când am aflat ce se va întâmpla, am fost oripilată. Dar 
nu aveam cum să-i opresc. Niciodată nu mi-am imaginat că Tariq 
şi nord-coreenii vor recurge la un atac nuclear. Nu asta am vrut. 
Trebuie să mă crezi. 

— Cum să te cred? Tocmai ai recunoscut că ai pus la cale 
asasinarea preşedintelui Statelor Unite. 

— Dar nu cu arme nucleare, insistă Rajiv, scuturându-se de 
plâns. Am vrut să umilesc America, nu să o anihilez. Am vrut să 
echilibrez cumva lucrurile, nu să le dau peste cap. 

Bennett tăcu timp de câteva minute, privind-o cum plângea, 
cântărind implicaţiile a ceea ce auzise şi întrebându-se ce mai 
urma. Adevărul era că habar n-avea ce se mai pusese la cale şi 
nici cât timp avea la dispoziţie. 

— Ce am făcut? suspina Rajiv. Mi-am ucis soțul. Mi-am ucis cel 
mai bun prieten. M-am făcut de râs... 

Nu reuşi să termine propoziţia. Încercă să se stăpânească, dar 
nu reuşi. Se ridică, se scutură de praf şi se îndreptă spre Bennett. 
El rămase nemişcat. Cu cât se apropia, cu atât arăta mai 
plăpândă şi tremura, tremura şi pălea. Lui aproape că îi era milă 
de ea. 

Ţinea pistolul într-o mână. Cu cealaltă scoase din buzunar un 
stick. l-I întinse. 

— Ţine, zise, mai mult şoptit. Vreau să-l păstrezi. 

— Ce e? întrebă el, luându-l. 

— Totul, răspunse ea, ştergându-şi ochii. Nume. Date. Locuri. 
Sume. Planuri. Fotografii digitale şi documente. Conturi. Coduri 
SWIFT. Toată conspirația. Aş vrea să fi fost mai mult. Imi pare rău 
că e prea târziu. Dar... 

Vocea i se stinse. Ochii îi luceau, pupilele îi erau dilatate. 

— Tu crezi în rai, nu-i aşa, Jonathan? 

Bennett aprobă din cap, surprins de întrebare. 

— Crezi că Erin e acolo? 

— Da, ştiu că e acolo, Indira. 


— Când o să ajungi acolo, când o s-o vezi, te rog, spune-i că 
îmi pare rău, da? vorbi Rajiv, cu lacrimile pornind din nou în 
valuri. Pentru tot. 

— O să-i zici tu, când va veni vremea, făcu Bennett, 
întrebându-se, brusc, dacă era pregătită pentru Evanghelie. 

Dar ea scutură din cap şi îi evită privirea. 

— Nu, rosti ea, mai mult pentru sine. Pentru mine e prea 
târziu. 

— Nu e, Indira. Isus te iubeşte. A murit pentru tine. Vrea să te 
ierte. Tot ce trebuie să faci este să spui da. 

— Nu pot, Jonathan, răspunse ea, dându-se înapoi şi refuzând 
să-l privească în ochi. Eu mi-am făcut treaba. Mi-am pecetluit 
credinţa. Nu mă pot întoarce, chiar dacă aş vrea. 

— Nu e prea târziu, Indira. 

— Este, zise ea, mergând spre uşă. 

— Nu e, insistă Bennett. Atâta timp cât mai trăieşti, atâta timp 
cât mai respiri, încă este timp. Roagă-te cu mine chiar acum, 
încredinţează-ţi viaţa lui Isus. 

— Nu pot, făcu ea, cu trupul scuturat de suspine. 

— Poţi. O să-ţi arăt cum. O să te însoțesc. 

— Nu, spuse Rajiv brusc, cu un aer hotărât, care părea să 
soarbă tot oxigenul din încăpere. E prea târziu. S-a terminat. Îmi 
pare rău. 

Şi, înainte ca Bennett să reacționeze, îşi băgă pistolul în gură şi 
apăsă pe trăgaci. 


71 


9:54 a.m. 
Tabăra 15, Coreea de Nord 


Împuşcătura unui pistol automat răsună în aer. 

In timp ce elicopterul Black Hawk se apropia de creastă, 
israelienii deschiseră focul şi dădură drumul rachetelor spre 
turnurile de pază, antenele radio, reţelele electrice şi spre 
echipamentul telefonic. In plus, îi doborâră pe toţi paznicii de la 
sol care păreau înarmaţi. O clipă mai târziu, căpitanul Arik Gilad 
îşi împinse oamenii de la spate, îmboldindu-i spre uşile deschise 
ale elicopterului. 

— Hai, hai, hai! 

O duzină de agenţi de comando îşi dădură drumul pe frânghii, 
câte şase pe fiecare parte, acoperiţi de trei lunetişti din 
elicopterul care acum se ridica şi survola tabăra. Gilad fu ultimul 
lăsat jos, dar, odată ajuns pe pământ, împărţi echipa în două şi 
preluă conducerea jumătăţii „Cavalerul Roşu Unu”. 

x 


Bennett era şocat. 

Se holba la corpul lipsit de viaţă al Indirei Rajiv. Şi la cei doi 
agenţi ai Legiunii pe care ea îi împuşcase mai devreme. Se uita la 
sângele de pe podea. Apoi auzi un elicopter şi focuri de armă, iar 
camera începu să se învârtă. 

* 

Gilad se mişca repede. 

Cu rafale scurte şi azvârlind două grenade printr-o uşă 
apropiată, îndrăzneţul căpitan israelian îşi conduse echipa în 
blocul de celule D-6. Cu ajutorul unor imagini termale primite de 
la un satelit de spionaj aflat pe orbită geosincronă deasupra 
Coreei şi a ultimelor informaţii obţinute de cârtiţa israeliană din 
Pyongyang, şeful  Mossadului, Avi Zadok, şi echipa lui 
restrânseseră lista cu posibile locuri în care se putea afla Bennett 
la cinci clădiri. 

Gilad mai azvârli o grenadă după colţ, apoi se furişă repede. 
Nu văzu pe nimeni, aşa că sări peste corpurile celor două gărzi şi 
le făcu semn oamenilor lui să-l urmeze. 


Auzea rachetele aruncate din Black Hawk şi se ruga să le fie 
binecuvântate eforturile de a tăia toate liniile de comunicaţii cu 
lumea exterioară. Dacă nord-coreenii se prindeau ce voiau să 
facă, aveau să fie terminaţi. Tabăra ar fi fost invadată înainte ca 
ei să-l găsească pe Bennett. 

Un potop de împuşcături de mitralieră se auzi de undeva de pe 
holul întunecat. Gilad se uită la ceas şi înjură. Aveau la dispoziţie 
doar douăzeci de minute, dintre care două erau pentru a-l căra 
pe Bennett la elicopter, în cazul în care nu putea să meargă. 
Pentru acţiunea de aici aveau şase minute la dispoziţie. Deja 
trecuseră patru şi încă întâmpinau rezistenţă. 

Folosindu-se de semne cu mâna, le ordonă oamenilor lui să-şi 
pună echipamentul pentru vedere nocturnă, apoi dădu ordinul. El 
şi secundul lui goneau acum pe coridor, trăgând în orice şi în 
oricine mişca. Când împuşcăturile se opriră, făcu semn către doi 
dintre oamenii lui să vină după el, în timp ce alţi doi rămaseră la 
uşă. 

Gilad se uită în stânga, apoi în dreapta. Nu văzu pe nimeni, îşi 
trimise adjunctul într-o parte, iar el o luă în partea cealaltă, 
fiecare dintre ei însoţiţi de încă un om. In spatele lui se auziră 
focuri de armă. Auzi un strigăt. Cineva striga în ebraică. Avea un 
om rănit. 

Se uită iar la ceas. Trebuia să ajungă în următoarea clădire în 
patruzeci şi trei de secunde. Era prea puţin. Un intens schimb de 
focuri răzbătea acum în curte. Gilad auzea mitralierele M240H 
ale elicopterului, sfârtecând totul în calea lor. Dar trebuia să îl 
scoată pe Bennett de acolo şi încă nici urmă de el. 

* 

Preşedintele era livid. 

— Cum adică un elicopter Black Hawk tocmai a intrat în spațiul 
aerian nord-coreean? strigă el la generalul Stephens. Cum naiba 
e posibil? 

Stephens recunoscu că nu ştia. Potrivit unui avion de 
recunoaştere american, un Black Hawk UH-60 neidentificat 
fusese localizat la o sută şaizeci de kilometri est de Pyongyang, 
zburând ca într-o misiune a forțelor speciale, jos şi repede 
deasupra Mării Japoniei. 

— Era unul de-al nostru? întrebă James, spumegând. 

— Nu credem, domnule. 

— Nu credeţi sau habar n-aveţi - nu e acelaşi lucru, ştii doar. 


— Verificăm, domnule, încercă Stephens să-l convingă. Dar 
nimeni nu a autorizat aşa ceva. 

James era furios, patrula prin birou şi încerca să îşi închipuie 
reacţia nord-coreenilor dacă aveau să afle şi ei. 

— Cât mai este până când loveşte prima rachetă? 

— Şase minute, poate opt. 

— Primul impact? 

— Palatul prezidențial, Ministerul Apărării şi Centrul de 
comandă al rachetelor. 

— Apoi? 

— Dumneavoastră aveţi toate ţintele, domnule preşedinte, îi 
aminti generalul. În următoarele zece minute, şase mii de 
rachete de croazieră vor transforma Coreea de Nord într-o mare 
de foc. 

— Încotro se îndrepta elicopterul ăla? 

— Nu ştim, domnule. 

— Voi ce credeţi? 

— Ultimele imagini îl arătau undeva în provincia Hamgyong de 
Sud, domnule preşedinte. 

— Ce e acolo? 

— Nimic interesant, domnule. O grămadă de baze militare. 
Silozuri cu rachete. O tabără de prizonieri sau două. 

Sună telefonul. Stephens răspunse de la primul apel, ascultă 
atent, apoi puse receptorul jos. 

— Ce e? întrebă James. 

— Era vicepreşedintele Trainor, domnule. 

— Ce zice? 

— Tocmai a vorbit cu Avi Zadok. 

— ŞI? 

— Israelienii au informaţii potrivit cărora Jon Bennett se află în 
tabăra de prizonieri din Yodok, în provincia Hamgyong de Sud, 
spuse Stephens, reproducând ceea ce aflase de la Trainor. Au 
trimis o echipă de intervenţii speciale să îl scoată de acolo. 
Premierul Doron a vrut să ştiţi. 

Toată culoarea din obrajii preşedintelui dispăru. 

— Vrei să spui că Jon Bennett e la Yodok? îl întrebă el pe 
Stephens. 

— Se pare că da, domnule. 

James se uită la harta de război digitală, de pe peretele din 
biroul lui Stephens. Vedea urmele rachetelor care se îndreptau 


spre şase mii de ţinte nord-coreene, inclusiv provincia Hamgyong 
de Sud. 

— Dumnezeule, ce am făcut? 

* 

Era uimit să vadă un alt om viu. 

Era şi mai uimit să audă pe cineva vorbind cu accent israelian. 

— Domnule Bennett, sunt căpitanul Arik Gilad. Eu şi oamenii 
mei suntem aici ca să vă salvăm. Puteți umbla? 

Nu putea răspunde, nu putea gândi. Îl apucă pe bărbat de 
umăr să se sprijine şi scutură din cap. 

Oamenii lui Gilad stabiliră o zonă de securitate, în timp ce el îl 
ajuta pe Bennett să se urce pe o targă pliantă. Căpitanul apucă 
din spate, iar unul dintre colegii lui din faţă. Alţi doi îi acoperiră şi 
începură să-şi croiască drum afară din închisoare. 

Pentru prima dată, Gilad folosi radioul şi chemă elicopterul să 
aterizeze pe acoperişul blocului de celule D-6. Ordonă echipei 
„Cavalerul Roşu Doi” să o ia înainte şi să asigure zona. Apoi îl 
purtară pe Bennett printr-o ploaie de gloanţe câteva etaje, îl 
urcară în elicopter şi prinseră targa de podea. 

Bennett se întoarse şi văzu un membru al comandoului rănit, 
care fu adus şi el în elicopter. Colegii lui se străduiau să îl ţină în 
viaţă. Sângera puternic. Elicopterul începu să se ridice. Jos, auzea 
şi mai multe împuşcături. Gloanţele se loveau de părţile laterale 
ale elicopterului. Cineva îi înfipse un ac în braţ şi încercă să-i 
pună masca de oxigen pe faţă. Dar el scutură furios din cap. Voia 
să spună ceva mai întâi, deşi nu era sigur că putea. 

— Mulţumesc, domnilor, zise el, în cele din urmă, cu privirea 
înceţoşată. Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

Medicul israelian care avea grijă de el îi răspunse ceva. Nu auzi 
nimic din cauza zgomotului. Dar reuşi să citească sinceritatea din 
ochii tânărului şi, în ciuda haosului şi a sângelui din jur, se simţi 
în siguranţă pentru prima dată după câteva zile. Respiră uşurat şi 
se întoarse să se uite pe geam. Atunci o zări, fulgerând orizontul, 
lăsând în urmă o dâră de sute de kilometri lungime. Văzu o 
lumină albă orbitoare şi apoi pe Isus. 


72 


9:04 p.m., ora de est 
Centrul de comandă de la Mount Weather 


— Zece secunde, domnule preşedinte. 

Regizorul de platou făcu semn spre camera în care privea, în 
timp ce un asistent îi retuşa machiajul, iar altul îl pieptăna. În tot 
balamucul din ultima clipă, generalul Stephens îi strecură lui 
James un bilet pe care scria simplu: „Impact.” 

— Cinci secunde. 

James aprobă din cap, apoi strecură biletul în buzunarul 
sacoului. 


— Patru... trei... 

Regizorul de platou se opri din numărătoare şi continuă cu 
gesturi. 

— Doi... unu... 


James îşi drese vocea şi începu. 

— Bună seara tuturor concetăţenilor americani şi celor care ne 
urmăresc din întreaga lume. Numele meu este Lee Alexander 
James. În ultimii câţiva ani, am lucrat în administraţia 
MacPherson, ca secretar al Homeland Security. Timp de câteva 
zile, am fost vicepreşedinte, la cererea dragului meu prieten Bill 
Oaks. In seara aceasta însă, vă vorbesc în calitate de preşedinte 
al Statelor Unite. Vă voi explica îndată evenimentele terifiante 
care ne-au condus aici şi care m-au adus pe mine pe acest 
scaun. Vă voi explica ce face guvernul nostru pentru a avea grijă 
de toţi cei care suferă în această clipă. Dar mai întâi trebuie să 
vă spun că Statele Unite sunt în război. 

* 

Mustafa Al-Hassani şi Khalid Tariq se uitau împreună la 
televizor. 

Şi zâmbeau. Amândoi auziseră prima dată despre uciderea 
preşedintelui Oaks cu mai puţin de treizeci de minute în urmă, 
într-un buletin de ştiri al BBC. Amândoi le cerură asistenţilor din 
jurul lor să se potolească, să facă linişte şi să dea mai tare 
volumul televizorului din biroul personal al lui Al-Hassani. 

— Dovezi de necontestat arată implicarea directă şi 


premeditată a Coreei de Nord în atacurile atomice împotriva ţării 
noastre, zise James în faţa unei audienţe globale, care era 
estimată la trei miliarde de oameni. Prin munca hotărâtă şi 
susţinută a agenţiilor noastre de investigaţii şi cu ajutorul 
extraordinar dat de guvernele şi agenţiile de informaţii din 
întreaga lume, am aflat, fără urmă de îndoială, că liderii Coreei 
de Nord au plănuit aceste atacuri, în speranţa că ne vor decapita 
guvernul şi vor prelua nu doar Coreea de Sud, ci şi Japonia. În 
această seară vă voi arăta dovezile şi dâra terorii care duce 
direct la Pyongyang. 

Tariq se întoarse şi îl privi pe şeful lui. Al-Hassani doar dădu din 
cap, savurând tot ce vedea şi auzea. 

— Mai întâi însă, trebuie să vă spun, continuă James, că, în 
calitate de comandant-şef, nu aştept ca alte atacuri să lovească 
poporul nostru şi nici nu îi voi recompensa pe cei care ne-au 
declarat război. Operaţiunea Justiţie Asiatică este în desfăşurare. 
La această oră, forţele militare americane - sub ordinul meu - au 
lansat o ripostă nucleară împotriva guvernului Coreei de Nord. 

Al-Hassani se întinse şi strânse blând mâna lui Tariq. 

— In decursul următoarei ore, explică preşedintele, vă voi oferi 
câte detalii pot. Vă rog să înţelegeţi că nevoile noastre naţionale 
de securitate nu îmi permit să dezvălui tot. Dar vreau să vă arăt, 
sincer şi deschis, atât cât îmi este permis. Pentru că meritaţi să 
ştiţi adevărul. Meritaţi să ştiţi... 

Al-Hassani clipi o dată, apoi de două ori. Se întoarse spre Tariq, 
apoi din nou spre televizor. 

— Ce s-a întâmplat?, strigă el. Unde a dispărut preşedintele? 

* 


Lui Lucente îi căzu fata. 

Se întoarse spre premierul Zhao, apoi spre inexplicabilul de la 
televizor. Nu mai era nimic pe ecran, doar un scaun gol. Cu o 
clipă în urmă, preşedintele Statelor Unite făcea o declarație 
televizată, iar în momentul următor se volatilizase. 

— Ce e asta? întrebă Zhao. O glumă? 

Le ordonă oamenilor lui să schimbe canalele, lucru pe care îl 
făcură, dar toate arătau aceeaşi imagine - un birou mare, un 
steag american, un dulap cu cărţi, o comodă şi un scaun gol, de 
pe care preşedintele vorbise cu câteva secunde în urmă. 

— Unde e? repetă Zhao. Ce s-a întâmplat cu preşedintele? 

* 


Postul de comandă Tango era cuprins de haos. 

Mii de rachete şi bombe inteligente îşi loveau ţintele. Imaginile 
din satelit arătau că totul se desfăşura conform planului, 
distrugeau Coreea de Nord, prinsă cu garda jos. Dar generalul 
Garrett avea haosul în mâini. Preşedintele Coreei de Sud nu mai 
era. Nici comandantul armatei sud-coreene. Fuseseră chiar lângă 
el. Se uitau împreună la discursul preşedintelui James, în timp ce 
urmăreau şi primele minute ale războiului. Dar, în acelaşi timp cu 
James, dispăruseră şi cei doi coreeni. 

* 


Dmitri Galishnikov se ridică încet în picioare. 

Ochii îi erau lipiți de televizor. Soţia lui ţipa. El tremura. Era 
îngrozit de necunoscut. Era îngrozit de ceea ce înţelese brusc. 

— Aşadar, murmură el, abia auzit, Eli avea dreptate. Cu toţii 
aveau dreptate. 

Ca să fie sigur, luă telefonul şi o sună pe Miriam Gozol, 
vicepreşedintele lui de marketing. Nu răspunse nimeni, aşa că 
încercă pe mobil. Din nou, niciun răspuns. O sună pe Natasha 
Barak, acasă. Niciun răspuns. O sună pe mobil. Niciun răspuns. li 
sună pe toţi cei care credeau în profeţiile mesianice, pe toţi cei 
de care-şi aducea aminte. Niciunul nu era de găsit. 

Asta era, îşi zise Galishnikov. Tot ce încercaseră să îi spună Eli 
şi Bennett şi Miriam şi Natasha era adevărat. Totul. Nu mai avea 
nicio urmă de îndoială. Yeshua era Mesia. Venise după adevărații 
lui credincioşi. Îi ridicase la cer, iar el şi soţia lui rămăseseră aici. 
Nimic altceva nu explica ceea ce tocmai văzuse. Ei rataseră 
ocazia. 

Se prăbuşi la podea şi imploră milă pentru el, pentru soţia lui, 
pentru copiii lor. Fiindcă ştia acum cu o certitudine care aproape 
îl paraliză că tot răul de care lumea avea parte era doar o 
anticipare a ceea ce urma. 


EPILOG 


Un fel de beznă se lăsă peste ei. 

Galishnikov abia dormise în ultima săptămână şi ceva. La fel 
soţia lui. De când cu „dispariţiile”, nu ieşiseră din birourile lor de 
la Medexco, din Tel Aviv, nici măcar o dată, în ciuda faptului că 
preţul petrolului explodase la o mie de euro pe baril. Nu-şi 
verificaseră acţiunile, nu vorbiseră cu niciun contabil sau consilier 
financiar - nici măcar nu le trecuse prin cap să facă asta -, deşi 
aurul atinsese vârful de două mii cinci sute de euro pe uncie, iar 
mare parte dintre posesiunile lor erau în aur, de la Ziua 
Devastării, din octombrie anul trecut. Pentru ei, mâncarea îşi 
pierduse gustul. Subzistau cu fructe, câţiva biscuiţi şi câte o 
înghiţitură de suc sau de apă, când şi când, şi numai pentru că 
menajera lor, o filipineză care se temea pentru sănătatea lor, tot 
insista. 

Izolaţi în palatul lor din stuc şi sticlă, cu vedere spre 
Mediterana strălucitoare, nu făceau decât să se uite la ştiri şi să 
navigheze pe internet, să afle ce s-a mai întâmplat. Şi vorbeau la 
telefon cu familia sau cu prietenii din Israel sau de prin lume de 
câte ori puteau, deşi liniile erau adesea blocate. Şi duceau dorul 
prietenilor lor Erin, Jon şi Eli Mordechai. Şi citeau din Scriptură în 
toiul nopţii. Împreună, citiseră deja tot Noul Testament, de trei 
ori, de la cap la coadă. Galishnikov îl mai citise de două ori, 
singur, parcurgând, în acelaşi timp, profeţiile lui Daniel şi 
Ezechiel, ale lui leremia şi Isaia, încercând cu disperare să 
găsească o explicaţie pentru cele întâmplate şi dorindu-şi cu 
înverşunare să se pregătească pentru tot ce urma. Regreta că nu 
îi ascultase pe Eli şi pe Jon atunci când avusese ocazia. 

Aproape toată viaţa fusese îngrozit de ideea de a merge la 
sinagogă de Sabat, cu atât mai puţin îi plăcuse să-l asculte pe 
rabin citind săptămânal din Tora. Acum însă nu se mai sătura de 
Cuvântul lui Dumnezeu. Într-adevăr, doar atunci când citea Biblia 
sau când i-o citea Katya cu voce tare, senzaţia de depresie şi răul 
din jurul lui păreau să se ridice, chiar şi numai pentru moment. 

În ciuda a tot ceea ce studiase, se simţea în continuare atras 
de cuvintele apostolului Pavel, din Epistola întâi către 
Tesaloniceni: 


Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui 
arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogori 
din cer, şi întâi vor învia cei morți în Hristos. 

Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți 
împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în 
văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. 

Mângâiaţi-vă dar unii pe altii cu aceste cuvinte. 


Asta se întâmplase? Galishnikov tânjea să ştie. Oare adevărații 
discipoli ai lui Yeshua HaMaschiach - Mesia Isus - fuseseră luaţi 
cu El, în Ceruri, aşa cum spusese Scriptura cu două mii de ani în 
urmă, aşa cum Eli şi Jon şi mulţi alţii ca ei predicaseră în ultimii 
câţiva ani? In clipa în care preşedintele american dispăruse, la 
televizor, se şi gândise la asta, la fel făcuse Katya. La început 
ezitaseră să creadă, dar, cu cât încercau mai mult să găsească o 
posibilă explicaţie, cu atât le părea mai plauzibil. 

Internetul era plin de teorii ale conspirației şi de afirmaţii 
trăsnite, potrivit cărora, în sfârşit, veniseră extratereştrii sau 
avusese loc invazia „răpitorilor de cadavre”. Unii insistau că era 
vorba despre o ciudată combustie spontană. Alţii, că era un fel 
de efect al încălzirii globale şi al electricităţii statice. Dar niciuna 
dintre ele nu îl convingea pe Galishnikov. 

Dimpotrivă, cu cât citea mai multe articole şi cărţi online ale 
creştinilor evanghelişti şi ale evreilor mesianici care predicau 
Ridicarea la Cer, cu atât era mai convins că tocmai trăiseră una 
dintre cele mai dramatice profeţii din Biblie. Desigur, asta 
însemna că, într-o bună zi - poate chiar mai curând decât 
credeau vor avea incredibilul privilegiu de a-l întâlni pe Eli în rai. 
Se vor plimba alături de Jon şi de Erin, de Natasha Barak şi de 
mulţi alţi oameni dragi. Totuşi, astfel de gânduri îl speriau în 
aceeaşi măsură în care îl bucurau, pentru că presupunea ca noi 
diavoli să vină, unii mai înfricoşători decât cei de până atunci. 

In dimineaţa celei de-a noua zile, chiar înainte să se facă ora 
şase, telefonul al cărui număr nu era public, din biroul lor de 
acasă, începu să sune. Galishnikov îşi ridică privirea din laptopul 
în faţa căruia îşi petrecuse întreaga noapte, studiind Apocalipsa. 
Se frecă la ochii înroşiţi şi se uită cine suna. Un val de adrenalină 
îi trecu, brusc, prin corp. Ridică imediat. 

— Alo? zise el, cu voce istovită. 


— Dmitri Galishnikov? întrebă o voce de femeie tânără, care 
suna aproape la fel de obosită ca a lui. 

— Da, eu sunt. 

— Foarte bine, rămâneţi pentru prim-ministrul Doron. 

Îşi ţinu respiraţia. De ce îl suna? Ce însemna asta? 

Katya îl bătu deodată pe umăr. 

— Cafea? şopti ea. 

Luat prin surprindere, dădu din cap şi îi strânse mâna 
recunoscător, apoi interveni Doron. 

— Dmitri, tu eşti? se auzi vocea familiară a vechiului său 
prieten. 

— Da, David, eu sunt, zise el, prea apropiat de premier ca să 
se poarte formal, mai ales acum. Cum eşti? 

— Neoficial? 

— Desigur. 

— AŞ minţi dacă aş spune că nu sunt speriat, recunoscu Doron. 
Toţi aliaţii noştri s-au dus, Dmitri. Toţi. Şi nu ştiu ce să fac. 

— Nu înţeleg. Cum adică toţi aliaţii noştri s-au dus? 

— Adică, Mossadul estimează că treizeci şi nouă de lideri 
mondiali au dispărut - toţi din ţări care ne sunt prietene. Nu doar 
preşedintele Statelor Unite. Şi prim-miniştrii Marii Britanii, 
Canadei, Australiei. Preşedintele Coreei de Sud, preşedintele 
Africii de Sud şi mulţi alţii ca ei. 

Galishnikov se simţi ca şi cum cineva tocmai l-ar fi lovit în 
stomac. Urmărise toate evenimentele petrecute în lume, dar se 
gândise la ei în termeni personali, ca la nişte prieteni şi colegi, iar 
în termeni spirituali încercase să potrivească totul cu ceea ce 
spunea Biblia. Nu se gândise deloc la ei în termeni geopolitici, cu 
atât mai puţin la felul în care toate acestea îi afectau ţara. Dar 
Doron avea dreptate. Liderul israelian tocmai trecuse de la 
situaţia în care toţi duşmanii lui fuseseră arşi - ceea ce-l făcuse 


să se simtă puternic, aproape invincibil - la a afla că aliaţii lui 
dispăruseră pur şi simplu. lar deznădejdea din vocea lui era 
palpabilă. 


— Dumnezeule, zise Galishnikov, în cele din urmă, când văzu 
totul într-o altă formă şi îşi dori, din nou, ca Jon şi Eli să fie acolo, 
să îl înveţe tot ce avea nevoie să ştie. Pot să te ajut cu ceva? 

— Eşti foarte amabil, Dmitri, răspunse Doron cu blândeţe. 
Mărturisesc, de asta te-am sunat. Aş vrea să vii cu mine la Roma, 
mâine, apoi la Babilon, peste câteva zile. Poate veni şi Katya, 


dacă vreţi să rămâneţi împreună. 

— Sigur că da, dar de ce la Roma şi la Babilon? 

— Salvador Lucente tocmai m-a sunat de la un summit de 
urgenţă. li adună pe toţi liderii din lume, care au mai rămas, să 
discute despre criză. 

— Ce ai aflat, mai exact, David? 

— E un haos absolut, Dmitri. Avi Zadok a vorbit cu sursele lui şi 
mi-a spus că estimările iniţiale arată că cei dispăruţi se apropie 
de un miliard. 

Galishnikov trase aer în piept. Părea imposibil. 

— Alte zeci de mii au murit din cauza haosului creat de 
dispariţii, continuă Doron. Şi asta pe lângă faptul că patru oraşe 
americane au fost şterse de pe faţa pământului. Manhattan nu 
mai e, bursa din New York şi NASDAQ nu mai sunt. Washingtonul 
e o ruină care mocneşte, împreună cu Casa Albă, Capitoliul şi 
Trezoreria. Dolarul şi-a pierdut valoarea. Yenul la fel. Doar euro 
mai rezistă, dar asta mai mult pentru că Europa a scăpat aproape 
neatinsă din toate astea. Nu sunt sigur cum, dar ei nu par să fi 
pierdut prea mulţi oameni, comparativ cu alte zone. Între timp, 
preţurile aurului, petrolului şi alimentelor sunt în creştere. Dar nu 
trebuie să-ţi spun eu asta. Ideea e că lumea a devenit cât se 
poate de instabilă, iar Israelul, mă tem, cât se poate de 
vulnerabil. Lucente sugerează să mergem de la Roma la Babilon 
ca să stăm o vreme pe lângă Al-Hassani. Vrea să punem la cale 
un fel de tratat de pace regional - chiar şi unul temporar, ceva 
care să dureze măcar cinci-zece ani sau aşa ceva. El crede că 
uniţi am extrage mai mult petrol şi astfel am încerca să refacem 
pieţele financiare internaţionale. Să fiu sincer, Dmitri, având în 
vedere toate cele întâmplate, înclin să fiu de acord cu el şi aş fi 
recunoscător dacă ni te-ai alătura. 

Brusc, Galishnikov fu cuprins de o teamă pe care n-o mai 
simţise niciodată. Nici în Rusia. Nici în timpul petrecut în armata 
israeliană. Nici în anii în care se ocupase de afaceri. Bazându-se 
pe propria analiză a profeţiilor şi pe ceea ce citise în jurnalul lui 
Eli, văzu clar, deodată, ceea ce venea spre el ca un mărfar. Şi nu 
putea face nimic să îl oprească, iar asta îl speria şi mai mult. 
Lucente şi Al-Hassani erau pe cale să îl convingă pe Doron să 
semneze „un legământ trainic cu mulţi”, exact cum prezisese 
profetul Daniel. Al Treilea Templu era aproape de finalizare. 
Sacrificiile zilnice trebuiau să înceapă. Babilonul se ridicase 


precum pasărea phoenix din cenuşă. lar biserica nu mai era. El şi 
Katya pierduseră barca, se pare. Acum, se îndreptau cu capul 
înainte spre ceea ce Scriptura numea „Marele Necaz”, iar asta 
însemna că urmează ce-i mai rău. 

— Lasă-mă câteva ore, David, zise el încet. Aş vrea să vorbesc 
cu Katya mai întâi, apoi o să te sun. 

— Foarte bine, răspunse Doron. Dar să nu dureze prea mult. 
Am nevoie de tine, prietene. Contez pe tine. 

Galishnikov îi mulţumi şi închise. 

— Ce e, întrebă Katya, care intră cu două ceşti cu cafea 
fierbinte. Arăţi de parcă ai fi văzut o stafie. 

Galishnikov abia respira, abia gândea, abia vorbea. Se uită în 
ochii soţiei lui şi brusc începură să-i curgă lacrimile. Intotdeauna 
o iubise pe femeia aceea, dar acum o iubea şi mai mult. Din ziua 
în care se întâlniseră la Universitatea de Stat din Moscova, o 
dorise, avusese nevoie de ea. Nu-şi imagina viaţa fără ea. N-ar fi 
reuşit să supravieţuiască şi nici n-ar fi realizat atâtea în viaţă 
dacă n-ar fi avut-o lângă el. 

Mai mult, începu să se gândească la cât de disperat şi de 
singur s-ar fi simţit dacă ea n-ar fi ales să-L urmeze pe Yeshua în 
aceeaşi clipă cu el, exact în momentul în care vedeau cum 
preşedintele James dispare chiar de sub ochii lor. Băieţii lor îi 
crezuseră nebuni, iar asta le frânsese inimile. Directorii de la 
Medexco - cei care mai rămăseseră - crezuseră şi ei că o luaseră 
razna. Dar nu conta, îşi dădu el seama. Nu mai conta. Toate 
lucrurile în care credeau, tot ce era valoros pentru ei se 
schimbase într-o clipă. Începea să se gândească doar la ororile 
care îi aşteptau. Cel puţin nu mai avea nicio îndoială în privinţa 
locului în care ei doi îşi vor petrece eternitatea - şi unde îi vor 
aştepta şi prietenii lor -, iar asta îi dădea cumva o stare de 
linişte, un calm care îl ajuta să înfrunte ceea ce urma. 

Galishnikov luă una dintre cănile fierbinţi din mâinile soţiei lui 
dragi şi o rugă să se aşeze. Aveau decizii de luat, îi zise, şi încă 
într-un timp foarte scurt. Îi povesti despre ce vorbise cu Doron, 
apoi luă de pe biroul lui Biblia legată în piele, cea pe care Erin şi 
Jon le-o dăduseră la nuntă. Deschise la pasajul din Scriptură pe 
care îl studiase şi îl subliniase câteva ore mai devreme, îşi puse 
ochelarii şi îi explică şi Katyei că apostolul Petru vorbea în a doua 
epistolă, în capitolul trei, despre „zilele din urmă” şi despre 
venirea judecății lui Dumnezeu. 


_ — „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ, începu el să spună. 
In ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se 
vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va 
arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de 
oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă?” 

Se opri pentru o clipă, apoi îşi scoase ochelarii. 

— Asta este singura întrebare pe care trebuie să ne-o punem, 
draga mea, vorbi el, în cele din urmă. Petru ne încurajează să ne 
trăim vieţile în sfinţenie şi cucernicie. Câteva versete mai 
departe, el ne zice: „siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără 
prihană, fără vină, şi în pace”. Asta e tot ce vreau acum, Katya. 
Vreau să fiu fără prihană şi fără vină în faţa Domnului nostru 
atunci când îl vom întâlni. Nu vreau să îi fie ruşine de noi. Nu 
vreau să se lepede de noi atunci când ne vom pleca în faţa Lui în 
ceruri. 

— Şi eu, rosti Katya, căreia lacrimile îi udau obrajii. 

Galishnikov o luă în braţe şi o strânse cu drag. 

— Te iubesc, scumpo. 

— Şi eu te iubesc, Dmitri. 

— Eşti pregătită pentru toate astea? întrebă el. 

— Nu ştiu, recunoscu ea. Vreau să fiu, dar sunt prea speriată. 

— Şi eu sunt, scumpo, şi eu. Intr-o zi - poate curând - aş vrea 
să am minunatul privilegiu de a-l privi pe Yeshua al nostru, 
Regele Regilor şi Domnul Domnilor, spunându-ţi: „Minunat, 
Katya, buna şi credincioasa mea slujitoare. Ai fost credincioasă, 
deşi ţi-am oferit puţine. Acum o să-ţi dăruiesc mai multe. Bucură- 
te de generozitatea Stăpânului tău.” lar tu să îl vezi că îmi zice şi 
mie acelaşi lucru. 

— Atunci nu putem merge la Roma mâine, vorbi Katya, în timp 
ce lacrimile continuau să-i cadă pe obraji. Şi nici la Babilon. 

— Şi ce trebuie să facem? întrebă el, plângând cu hohote. Ce 
ar trebui să facem? 

— Să predicăm Scriptura, cred, răspunse ea, strângându-l în 
braţe. Să predicăm şi să ne rugăm, să folosim banii pe care El ni 
i-a dat pentru a-L preamări pe El, în timpul ce ne-a mai rămas. 

— Bătrânul ăsta evreu rus nu prea-i predicator, mă tem, spuse 
el, ştergându-i lacrimile. Era chemarea lui Eli, nu a mea. 

— Cine ştie, Dmitri? zise ea, revenindu-i strălucirea în ochii 
înroşiţi. Amândoi am fi surprinşi de felul în care Domnul ne alege 
în aceste ultime zile. 


— Poate că da, făcu el, suspinând. Dar de unde să încep? 

Katya se întoarse şi se uită spre laptopul de pe biroul din 
spatele lor. 

— Ce zici de un e-mail? întrebă ea. 

O clipă mai târziu, compuneau prima lor epistolă online, unul 
lângă altul. 


Către: Cei 9 214 angajaţi ai Medexco din întreaga 
lume 

De la: Dmitri şi Katya Galishnikov 

Subiect: Descoperiti lucrurile care contează cel mai 
mult 


Dragi prieteni, vrem să vă spunem o poveste - veşti 
bune, printre cele rele - şi sperăm că veti avea răbdare 
să vă povestim ce ne-a schimbat viața. Exact acum 
nouă zile, când lumea începea să-şi piardă controlul, 
noi doi am descoperit cât de mult ne iubeşte Dumnezeu 
şi ce plan minunat are pentru viețile noastre, aşa că 
nimic nu ne-ar plăcea mai mult decât să descoperiţi şi 
voi că Dumnezeu vă iubeşte... 


E ADEVĂRAT? 


Ca să aflaţi mai multe despre documentarea la această carte, 
ca să urmăriţi ultimele evenimente politice, economice şi militare 
din Orientul Mijlociu şi din lume, ca să descoperiţi mai multe 
despre proiectul Joshua Fund, „de binecuvântare a Israelului şi a 
vecinilor lui, în numele lui Isus, potrivit Genezei 12:1-3” şi despre 
strategia noastră umanitară intitulată „Operaţiunea Epicentrul”, 
vă rugăm să vizitaţi: 

WwWw.joelrosenberg.com 
www.joshuafund.net 


De asemenea, dacă vreţi să fiţi siguri că veţi primi prin e-mail 
noutăţile şi analizele geopolitice ale lui Joel C. Rosenberg, 
înregistraţi-vă. 


MULŢUMIRI 


Când scrii primul roman, speri ca părinţii tăi să îl poată găsi 
într-o librărie aflată la mai puţin de o sută cincizeci de kilometri 
de casa lor. Tot ce e peste asta reprezintă un miracol, iar eu am 
avut parte de miracolul de a scrie nu doar un roman, ci chiar 
cinci. 

Timpul şi spaţiul nu îmi permit nici măcar să încep să 
mulţumesc tuturor celor care au făcut seria Ultimul jihad atât de 
specială şi de accesibilă cititorilor din SUA, din Canada şi din 
întreaga lume. Dar tuturor celor pe care i-am numit în 
mulţumirile din celelalte cărţi daţi-mi voie să le mai mulţumesc 
încă o dată, din adâncul sufletului, în special întregii echipe de la 
Editura Tyndale şi celor de la PR, precum şi lui Scott Miller, de la 
Trident Media Group, extraordinarul meu agent literar. 

Multe, multe mulţumiri echipei noastre de la Fundaţia Joshua, 
pentru că a transpus mica noastră viziune iniţială cu privire la 
binecuvântarea Israelului şi a vecinilor lui într-o realitate vie şi 
mereu în expansiune: Edward şi Kailea Hunt, Tim şi Carolyn 
Lugbill, Steve şi Barb Klemke, Amy Knapp, John şi Cheryl Moser şi 
June  „Bubbe” Meyers. Mulţumiri numeroşilor noştri aliaţi 
strategici şi parteneri tăcuţi din SUA, Canada şi Europa. Mulţumiri 
tuturor celor din familia Calvary Chapel - în special celor din Rio 
Rancho şi Albuquerque, New Mexico -, pentru tot ce aţi făcut ca 
să ne ajutaţi. Cuvintele nu pot exprima cum se cuvine cât de 
mult vă iubim şi vă apreciem pe toţi. 

In sfârşit, şi cel mai important, vreau să-mi exprim profunda 
recunoştinţă pentru Lynn, dragostea vieţii mele şi cel mai mare 
dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu, pe lângă mântuire; celor 
patru fii minunaţi ai mei - Caleb, Jacob, Jonah şi Noah; întregii 
familii a lui Lynn; şi părinţilor mei, Len şi Mary Rosenberg, 
precum şi întregii echipe Rosenberg. Fie ca niciodată să nu uităm 
cât de binecuvântaţi suntem de marea compasiune şi dragoste a 
lui Dumnezeu şi să nu precupeţim niciun efort pe care îl putem 
face pentru a-i binecuvânta şi pe alţii în numele Lui neîntrecut.