Joel Rosenberg — Ultimul Jihad

războiul fictiv devenit realitate 


Luptase în Războiul din Golf. Își văzuse camarazii sfârtecați. 
Era ultima imagine pe care și-o amintea Knight: capul 
ucigașului explodând într-o jerbă de sânge și așchii de os. 


un thriller polii E: o profetie sumbră 


JOEL C. ROSENBERG 


un Nastradaniýs al secolului XXI 


Reporni iute iadsaii și în clipa în care văzu 
limuzina președintelui miş hgđ- se, ridică siguranţa și tinti. 
„il se sfârși! 


JOEL C. ROSENBERG 


ULTIMUL JIHAD 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
Mihai Dan PAVELESCU 


Coperta colecţiei: 
Corneliu ALEXANDRESCU 


Joel C. ROSENBERG 
THE LAST JIHAD 
© 2002 by Joel C. Rosenberg. 
Editura Nemira & Co 
COLECȚIA SUSPANS 


2007 


JOEL C. ROSENBERG, celebru autor american şi 
strateg de comunicaţii, a lucrat cu personaje importante 
din lumea afacerilor, politicii şi mass-media, printre care 
Steve Forbes, Rush Limbaugh şi fostul prim-ministru 
israelian Benjamin Netanyahu. Rosenberg este 
editorialist politic la World Magazine, dar a scris articole 
şi pentru alte importante publicații americane, precum 
Wall Street Journal, National Review şi Policy Review. 
Locuieşte împreună cu soția Lynn şi cei trei fii lângă 
Washington, D.C. şi este autorul a numeroase romane 
despre terorism, evenimente mondiale recente şi 
apropiata distrugere a lumii: The Last Jihad (2002), The 
Last Days (2003), The Ezekiel Option (2005), The 
Copper Scroll (2006). A semnat de asemenea două 
volume de nonficţiune, Epicenter (2006), în care 
comentează similitudinile dintre evenimentele recente 
din Orientul Mijlociu şi Cartea lui Ezechiel. Romanele 
sale s-au vândut în peste un milion de exemplare. 


Pentru Lynn, 
îţi mulţumesc pentru că mă iubeşti, pentru 
că mă încurajezi şi pentru că mergi alături 

de mine... la anul în lerusalim. 


Nota autorului la editia aniversară din 11 


septembrie 


Puţini americani vor uita vreodată ce făceau în ziua de 11 
septembrie 2001, în clipa când au auzit vestea că Statele Unite 
erau atacate de jihadişti islamişti radicali, care foloseau avioane 
cu reacţie în misiuni de tip kamikaze. Eu nu voi uita în niciun caz 
ce făceam. 

In dimineaţa aceea de marţi, minunată, însorită şi limpede 
precum cristalul, încheiam primul meu roman, un thriller politic 
intitulat Ultimul jihad, care, aşa cum veţi citi în continuare, 
începe cu deturnarea unui avion de către terorişti islamişti 
radicali, care declanşează un atac împotriva unui oraş american. 
Mai mult încă, scriam într-o casă aflată la nici cincisprezece 
minute de Aeroportul Dulles din Washington, unde, chiar în 
clipele acelea, cursa 77 a companiei American Airlines era 
deturnată şi zbura peste casa noastră, spre Pentagon. 

Pe atunci nu aveam nici cea mai mică idee că s-ar fi întâmplat 
ceva neobişnuit. Incepusem să scriu Ultimul jihad în ianuarie 
2001. În timpul primăverii, un agent literar din Manhattan citise 
primele trei capitole, şi fiind convins că putea impune cartea 
pentru publicare, mă îndemnase s-o termin cât mai repede. l-am 
privit sfatul cu toată seriozitatea şi am lucrat cu fervoare să scriu 
romanul înainte de a-mi fi secătuit economiile. 

Potrivit ritualului meu matinal, în dimineaţa aceea nefericită 
am luat micul dejun cu soţia mea Lynn şi copiii noştri, mi-am tras 
pe mine blugii şi un tricou şi m-am apucat de penultimul capitol 
al cărţii. Nu deschisesem nici radioul, nici televizorul. Scriam de 
zor pe laptop, când, după vreo oră, Lynn a intrat grăbită în 
cameră şi a spus: „N-o să crezi ce se-ntâmplă!” Mi-a explicat că, 
după ce-i lăsase la şcoală pe doi dintre copiii noştri, deschisese 
radioul şi auzise că World Trade Center fusese lovit de două 
avioane. Am pornit imediat televizorul şi am văzut oroarea 
începând să se desfăşoare. Am văzut fumul revărsându-se din 
Turnul Nordic. Am văzut nenumăratele reluări ale cursei 175 
United Airlines care intra în Turnul Sudic şi irupea într-un glob 
masiv de foc. Şi apoi, înainte de a fi putut accepta pe de-a 


întregul imaginile acelea, am văzut cum turnurile World Trade 
Center s-au prăbuşit. 

Ori de câte ori ţin conferinţe prin lume, oamenii mă întreabă 
care a fost prima mea reacţie, dar nu-mi amintesc să mă fi gândit 
că romanul meu era transpus în realitate. Ţin minte că am 
telefonat unor prieteni din Casa Albă şi Capitol Hill, ca şi 
agentului meu newyorkez Scott Miller, sperând să aud că nu 
păţiseră nimic, dar mi-a fost imposibil să stabilesc legătura, din 
cauza supraîncărcării reţelei telefonice. 

Impreună cu Lynn, i-am luat pe băieţi de la şcoală, iar câţiva 
prieteni au venit să petreacă ziua împreună cu noi. Am urmărit 
evenimentele la televizor, am trimis mesaje e-mail altor familii şi 
prieteni din ţară şi din lume, conţinând cele mai recente ştiri de 
la Washington, şi ne-am rugat pentru cei afectaţi în mod direct 
de criză, ca şi pentru preşedintele nostru de a avea înţelepciunea 
să ştie ce să facă în continuare. Aveau să urmeze alte atacuri? 
Aveau să urmeze un 12 septembrie, un 13 septembrie, un 14 
septembrie? O serie de atacuri teroriste succesive, aşa cum 
Israelul avea parte de atâţia ani? 

Abia pe la sfârşitul lunii noiembrie sau începutul lui decembrie, 
evenimentele au început să se liniştească în asemenea măsură 
încât gândurile să-mi revină la Ultimul jihad. Ce ar fi trebuit să 
fac cu cartea? Nimeni n-ar fi dorit să citească un roman care 
începea cu un atac kamikaze împotriva unui oraş american. De 
acum aşa ceva nu mai era divertisment, ci era desprins brutal din 
realitate. De aceea, am aruncat cartea într-un sertar şi am 
încercat s-o dau uitării. 

După aceea însă s-a întâmplat ceva curios. În ianuarie 2002, 
eu şi Lynn am urmărit mesajul adresat naţiunii de preşedintele 
Bush, în care a folosit sintagma deja celebră „axa răului”, 
avertizându-i pe toţi americanii că următorul război cu care ne- 
am putea confrunta ar fi cu Saddam Hussein şi ar fi legat de 
terorism şi arme de distrugere în masă. 

Eu şi Lynn ne-am uitat unul la celălalt de parcă am fi fost două 
personaje din Zona crepusculară. La urma urmelor, una era să 
scrii un roman care începe cu un atac kamikaze împotriva 
Americii şi cu totul altceva să scrii un roman în care evenimentul 
respectiv declanşează un război global împotriva terorismului, 
după care îi conduce pe preşedintele Statelor Unite şi pe 


principalii lui consilieri într-o confruntare finală cu conducătorul 
lrakului cauzată de terorism şi armele de distrugere în masă. Dar 
exact asta se întâmplă în cartea pe care o ţineţi în mâini. 

Scott Miller mi-a telefonat a doua zi. 

— Lucrezi pentru CIA? m-a întrebat. 

— Nu, bineînţeles că nu, am replicat imediat. 

— „Bineînţeles că nu”, a repetat el ironic. Exact ce ar trebui să 
zici în cazul în care /ucrezi pentru CIA şi nu-mi poţi spune 
adevărul. 

Scott era convins că situaţia se schimbase spectaculos şi că 
editurile ar fi fost acum foarte interesate de Ultimul jihad. In 
general, SUA îşi reveniseră din şocul atacurilor din 11 
septembrie. Începuserăm ofensiva împotriva talibanilor din 
Afghanistan. Oamenii citeau tot ce puteau găsi despre 
ameninţarea islamului radicalist. lar nici în tipar şi nici în 
pregătire nu exista vreun alt roman care să fi putut purta cititorii 
în Biroul Oval şi Centrul operativ de urgenţă din Casa Albă, acolo 
unde un preşedinte american şi consiliul său de război dezbăteau 
moralitatea lansării unui război de prevenire împotriva regimului 
irakian. De aceea, Scott dorea să acţioneze rapid. 

Ultimul jihad mai avea nevoie de câteva modificări - de 
exemplu, recunoaşterea atacului de la 11 septembrie, care astfel 
proiecta câţiva ani în viitor povestea mea fictivă - dar în rest era 
practic gata de redactare. O editură a acceptat rapid să-şi asume 
riscurile cu acest autor necunoscut şi să ofere cărţii şansa de a-şi 
găsi un public. Ultimul jihad a fost grăbită prin procesul de 
redactare şi a apărut la 23 noiembrie 2002, tocmai când 
dezbaterea internaţională asupra Irakului, a terorismului şi a 
armelor de distrugere în masă atinsese un punct culminant. 

Romanul a însemnat un succes instantaneu, epuizându-se în 
nici douăzeci şi patru de ore în multe librării şi necesitând nouă 
reeditări înainte de Crăciun. În mai puţin de şaizeci de zile, am 
fost intervievat de peste o sută şaizeci de posturi de radio şi 
televiziune, printre care FOX şi NBC. Întrebările au fost atât 
despre carte în sine, cât şi despre povestea din culisele ei. Cum 
fusese posibil să scriu un roman care părea să prevadă atât de 
precis evenimentele viitoare? Era o întâmplare? Avusesem pur şi 
simplu noroc? Sau era vorba despre altceva? Şi, cel mai 
important, ce credeam eu că va urma? 


Aşa cum veţi vedea în paginile următoare, între scenariul meu 
fictiv şi realitate există mai multe diferenţe importante. Oamenii 
continuau totuşi să mă întrebe despre unele paralele remarcabile 
cu viaţa reală. În decursul unor asemenea interviuri, m-am 
străduit să-i focalizez asupra tabloului de ansamblu, rezumând 
tema cărţii prin fraza: A nu înțelege natura şi amenințarea răului 
înseamnă a risca să fim orbiti de ele. Adevărul este că la 11 
septembrie Statele Unite au fost orbite de un rău pe care puţini |- 
au văzut sosind. Mai mult încă, atacurile acelea n-au fost decât 
începutul unui îndelung război împotriva forţelor islamului 
radicalist. Intrebarea esenţială cu care ne confruntăm în lumea 
de după 11 septembrie este dacă am învăţat ceva ca urmare a 
acelei teribile zile de marţi? Înţelegem cu adevărat că forţele 
răului se pregătesc să ne lovească din nou, atunci când ne 
aşteptăm cel mai puţin? Pricepem realmente că țelul final al 
jihadiştilor nu este de a ne teroriza, ci de a ne anihila? Suntem de 
acord să întreprindem orice acţiuni sunt necesare pentru a apăra 
civilizaţia occidentală de extincţie? Sau intenţionăm să ridicăm 
pacea mai presus de victorie, să fim pasivi şi să sperăm că totul 
va fi bine? 

Au trecut ani de la prima publicare a V/timu/ui jihad şi în acest 
timp mi-au apărut alte trei cărţi: Ultimele zile, Opțiunea Ezechiel 
şi Manuscrisul de aramă. Toate continuă povestea şi temele pe 
care le-am început în Ultimul jihad şi toate au dovedit un mod 
ciudat, uneori neliniştitor, de a fi confirmate de realitate. De 
aceea, Editura Tyndale House Publishers m-a solicitat să scriu o 
carte de nonficţiune, Epicentrul, pentru a explica procesul pe 
care-l folosesc în crearea de romane ce lasă sentimentul unor 
„profeţii stranii” şi pentru a-mi expune părerea despre viitorul 
război care ne va zgudui lumea şi ne va modela viitorul. 

Laolaltă, cărţile acestea s-au vândut în tiraje de peste un 
milion de exemplare şi au figurat luni de zile pe listele naţionale 
de bestselleruri; Ultimul jihad a stat unsprezece săptămâni pe 
lista celor mai bine vândute cărţi de ficţiune întocmită de ziarul 
New York Times. Cred că un asemenea interes de proporţii 
constituie o indicație asupra vremurilor tulburi în care trăim. La 
urma urmelor, epoca noastră este una a misiunilor kamikaze şi a 
lunetiştilor, a antraxului şi atentatelor sinucigaşe, a rachetelor 
balistice şi focoaselor nucleare. Şi chiar dacă nu ne mai 


confruntăm cu Saddam Hussein, există acum un nou regim 
iranian care ameninţă să radă Statele Unite şi Israelul de pe faţa 
Pământului. Toate acestea ridică întrebări noi şi neliniştitoare. Ce 
va urma? Cât de rău va fi? Unde voi fi eu când se va întâmpla? 
Sunt pregătit să-mi întâlnesc Creatorul, dacă, Doamne fereşte, 
voi fi în locul şi la momentul sosirii următoarei lovituri a forţelor 
răului? 

Intrebări de felul acesta stau la baza U/timului jihad şi cred că 
ele explică motivul pentru care a atras curiozitatea atâtor 
oameni. 

Poate că aţi cumpărat cartea, gândindu-vă exact la aceste 
întrebări. Sau poate că n-aţi căutat decât o aventură în ritm 
susţinut, care să vă poarte departe de lumea cotidiană. Indiferent 
care ar fi fost motivul, vă mulţumesc pentru că citiţi această 
ediţie aniversară. Nimic nu a fost adăugat la povestea originală. 
Nu au fost corectate niciun fel de greşeli faptice. Nu au fost 
modificate datele, detaliile sau personajele, ca urmare a 
evenimentelor din războiul real cu lrakul sau din orice alte 
motive. Nu s-a efectuat decât o redactare, menită a limpezi un 
manuscris care a fost atât de grăbit la tipar în toamna anului 
2002. 

Aş dori să vă bucuraţi de lectura acestei ediţii a primului meu 
roman la fel de mult pe cât m-am bucurat eu scriindu-l. 
Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

Joel C. Rosenberg 
Washington, D.C. 
MAI 2006 


Pentru mai multe despre cărţile lui Joel - sau pentru 
a-i citi blogul - puteţi vizita adresa de Web 
www.joelronseberg.com 


„ŞI voi răsplăti Babilonului şi tuturor locuitorilor 
Caldeii pentru toate relele ce au făcut ei Sionului sub 
ochii voştri”, zice Domnul. „Babilonul va fi o movilă de 
dărâmături, adăpost pentru şacali, groază şi batjocură 
fără locuitori.” 


IEREMIA 51:24,37 


Testul adevărat al oricărui om nu este când joacă 
rolul pe care şi-l doreşte pentru sine, ci când joacă rolul 
pe care destinul îl are pentru el. 


VACLAV HAVEL 


1 


O coloană auto prezidenţială este un spectacol fascinant, mai 
ales văzută noaptea şi mai ales văzută din văzduh. 

Chiar de la treizeci de kilometri depărtare şi trei mii de metri 
altitudine - coborând către pista de aterizare 17R a Aeroportului 
Internaţional Denver - cei doi piloţi ai avionului Gulfstream IV 
zăreau clar străfulgerările roşu-albastru ale escortei, undeva în 
jurul orei unu pe cadranul lor de orientare, începând să 
şerpuiască spre vest pe Pena Boulevard. 

La sfârşitul lunii noiembrie, aerul se simţea rece şi tăios, iar 
cerul era senin. Razele lunii pline scăldau şesul de dedesubt şi 
Munţii Stâncoşi care se înălţau în dreapta, ce căpătaseră o tentă 
albăstruie, dar rămâneau remarcabil de vizibili. 

Două duzini de poliţişti pe motociclete deschideau drumul spre 
centrul Denverului, formând un „V” în al cărui vârf se afla un 
căpitan. Urmau apoi o duzină de echipaje de poliţie ale statului 
Colorado, dispuse în patru rânduri de câte trei maşini, răsfirate şi 
acoperind cu girofaruri şi sirene toate cele trei benzi ale 
autostrăzii care mergea către vest. Imediat după ele veneau 
două Lincolnuri Town Car, negre ca tăciunele, în care se găsea 
echipa de avangardă a Casei Albe. În continuare, două 
Chevroleturi Suburban negre purtau echipe de agenţi civili ai 
serviciului secret. 

După aceea - una după cealaltă - veneau două limuzine 
identice, ambele Cadillacuri negre, antiglonţ, construite după 
specificaţiile precise ale serviciului secret. Prima avea numele de 
cod Năluca, iar a doua Diligenţa. Pentru un ochi de necunoscător, 
cele două erau imposibil de deosebit şi nimeni nu ştia în care 
dintre ele călătorea preşedintele. 

Limuzinele erau escortate îndeaproape de alte şase 
Chevroleturi Suburban, majoritatea purtând echipe de asalt ale 
serviciului secret înarmate până în dinţi şi gata să intre în 
acţiune. Erau urmate de un vehicul de comunicaţii mobile, de 
două ambulante, şase autodube albe cu personal şi două 
autobuze cu ziarişti de la presa naţională şi locală, bagaje şi 
echipamente. In sfârşit, în ariergardă veneau şase camionete cu 


antene TV, alte maşini de poliţie şi altă falangă de motociclişti. 

Deasupra, două elicoptere ale poliţiei metropolitane Denver 
flancau coloana prezidenţială, fiind înaintea ei cu aproape un 
kilometru. Una peste alta, alaiul lumina bolta nopţii şi făcea un 
zgomot teribil. Era însă cu certitudine impresionant - şi 
intimidant - pentru oricine s-ar fi sinchisit să-l privească. 

Un reporter local al postului FOX estimase că peste trei mii de 
locuitori ai statului Colorado ticsiseră un hangar şi o pistă din AID 
pentru a-l vedea pe fostul lor guvernator - actualul preşedinte al 
Statelor Unite - revenind acasă pentru Ziua Recunoştinţei, în 
ultima escală dintr-un „turneu al victoriei” prin mai multe state, 
după alegerile de la jumătatea mandatului. Unii stătuseră în 
bătaia vântului mai bine de şase ore. Aveau drapele naţionale şi 
pancarte scrise de mână şi sorbeau din termosuri cu ciocolată 
fierbinte. Aşteptaseră cu răbdare să treacă prin cordoanele de 
securitate şi să ocupe un loc cât mai bun pentru a-l vedea pe 
preşedinte ieşind din Air Force One, afişându-şi celebrul surâs 
cald şi rostind o propoziţie simplă, în genul lui Reagan: „Şi încă n- 
aţi văzut nimic.” 

Mulțimea ovaţionase zgomotos şi aprobator. Toţi urmăriseră 
mesajul televizat pe care-l adresase naţiunii din Biroul Oval 
înainte de Ziua Recunoștinței şi ştiau sarcina descurajantă care-l 
aştepta, urmându-i lui Bush. De asemenea, cei adunaţi acolo 
cunoşteau situaţia. 

Economia Americii era mai puternică ca niciodată. Vânzările de 
locuinţe atinseseră cifre-record. Micile afaceri erau lansate în ritm 
sănătos. Şomajul se reducea rapid. Indicii Dow şi NASDAQ 
atingeau cote noi. Securitatea în ţară fusese ferm restabilită. 
Lungul război împotriva terorismului înregistrase un succes fără 
precedent. Al-Qaeda şi talibanii fuseseră nimiciţi. Osama bin 
Laden fusese în sfârşit găsit - mort, nu viu. 

Patruzeci şi trei de tabere de antrenament pentru terorişti din 
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord fuseseră distruse de 
comandouri Delta Force americane şi SAS britanice. În ultimii 
câţiva ani nu se mai consemnase nicio deturnare a unei curse 
aeriene interne - de când un membru al serviciului Federal Air 
Marshal trăsese trei gloanţe în inima unui sudanez care 
încercase, singur, să preia controlul unei curse a companiei 
Airways, plecată de pe Aeroportul Dulles din Washington cu 


destinaţia New York. lar mii de membri ai celulelor teroriste, ca şi 
asociaţi ai diverselor grupări şi facţiuni teroriste fuseseră 
arestaţi, judecaţi şi închişi în Statele Unite, Canada şi Mexic. 

In alte părţi ale lumii însă, veştile nu erau la fel de bune. 
Economia globală înainta tot poticnit. Exploziile maşinilor- 
capcană şi asasinatele continuau sporadic în Europa şi Asia, 
deoarece, nemaiputând pătrunde în Statele Unite, reţelele de 
terorişti rămase căutau noi moduri de a-i ataca pe aliaţii „Marelui 
Satan”. Editorialul unui ziar afirmase că Statele Unite păreau să 
dispute cu teroriştii un joc de tipul „pocneşte cârtiţa care scoate 
capul”, zdrobind conducerile unor celule din interiorul ţării, doar 
pentru a vedea altele apărând în lumea largă. Era perfect 
adevărat. Mulţi americani credeau şi acum că zborurile peste 
graniţă erau nesigure, iar comerţul global, deşi se redresase, 
rămânea destul de leneş. 

In Statele Unite se restabiliseră totuşi optimismul economic şi 
sentimentul securităţii naţionale. Pe plan intern, cel puţin, 
recesiunile erau de domeniu trecutului şi terorismul părea să fi 
fost reprimat. Promisiunile prezidenţiale erau respectate, iar 
uşurarea cetăţenilor palpabilă. 

Ca urmare, aprecierea pozitivă a activităţii preşedintelui se 
menținea la un remarcabil 71% în sondaje: cifră care indica că 
urma să fie reales mai mult ca sigur, iar partidul va câştiga mai 
multe locuri în Camera Reprezentanţilor şi probabil o majoritate 
solidă în Senat. 

După aceea, adevărata problemă ar fi fost trecerea la 
următorul nivel - susținerea economiilor americană şi 
internaționale printr-un plan vast de simplificare şi reducere a 
impozitelor. Ar fi putut oare preşedintele să obțină aprobarea 
Congresului pentru un impozit pe venit unic de 17%? Rămânea 
de văzut. Probabil că ar fi putut readuce ţara doar la impozite 
reduse, de pildă de 10% şi 20%. lar asta s-ar fi putut dovedi 
suficient de bine, mai ales dacă desființa impozitul pe câştig de 
capital şi accepta reduceri imediate pentru investiţii în fabrici noi, 
clădiri, echipamente, hardware şi software pentru calculatoare, în 
locul unor lungi, complicate şi antediluviene grafice de 
amortizare. 

Dar niciuna din aceste probleme nu era de actualitate. 
Deocamdată, preşedintele trebuia să se îndrepte către Hotelul 


Brown Palace din centrul Denverului, să se odihnească. Miercuri 
seară urma să participe la un dineu în ajunul Zilei Recunoștinței 
şi să strângă patru milioane două sute de mii de dolari pentru 
Comitetul Naţional Republican, apoi să se alăture familiei sale 
aflate deja în cabana lor din Beaver Creek, în Munţii Stâncoși, 
pentru un weekend intim şi relaxat în care să se bucure de schi, 
friptură tradiţională de curcan şi şah. Parcă şi simţea mirosul 
fumului de lemne arse în şemineu şi gustul cartofilor şi al 
plăcintelor. 
* 

Coloana prezidențială părăsi aeroportul miercuri noapte la ora 
00.14. 

Agentul special Charlie McKittrick din serviciul secret îşi lăsă 
binoclul pentru vedere pe timp de noapte şi privi spre nord, 
cercetând cerul nopții din vârful turnului de control AID. În 
depărtare, vedea luminile lui Gulfstream IV, un avion privat 
închiriat de directorii executivi ai unei companii petroliere, 
actualmente primul aparat de zbor din procedura de aşteptare 
care avea să aterizeze. Când preşedintele, vicepreşedintele sau 
orice şef de stat ateriza pe un aeroport, niciun alt avion nu mai 
putea să decoleze ori să aterizeze, iar serviciul secret, care avea 
drept sarcină asigurarea unei depline securități, trimitea un om 
în turnul de trafic pentru a asigura controlul asupra spaţiului 
aerian înconjurător, în cazul acesta, până când Gambit - numele 
de cod al preşedintelui - ajungea în siguranţă în Hotelul Brown 
Palace, McKittrick rămânea de veghe în turn, colaborând cu 
controlorii locali de trafic aerian. 

Procedura de aşteptare implica aproape cinci ore şi McKittrick 
îi auzise pe piloţii din G4 repetând de patru ori că nu aveau 
suficient combustibil. El în niciun caz nu dorea să fie responsabil 
pentru un dezastru. Nu era vina lui că echipajul de zbor nu 
umpluse rezervoarele în Chicago, în loc să zboare direct de la 
Toronto, dar cu certitudine el avea să fie acuzat dacă se întâmpla 
ceva rău. Privi radarul şi văzu alte treisprezece avioane în spatele 
lui Gulfstream. Era o revărsare de avioane private sau 
comerciale, ai căror piloţi erau pe bună dreptate complet 
neinteresaţi de turul de victorie al Casei Albe sau de serviciul 
secret. Ei nu doreau altceva decât să primească instrucţiunile de 
aterizare şi apoi să doarmă liniştiţi peste noapte. 


— Bine, deschide pista 17R, se adresă McKittrick şefului de 
tură al controlorilor de trafic, pe un ton care sugera o combinaţie 
nesănătoasă de oboseală şi fatalism. Haide să-l coborâm pe G4 şi 
apoi să trecem mai departe. 

Işi trosni încheieturile degetelor, îşi frecă ceafa şi sorbi ultimul 
rest dintr-un lung şir de ceşti de cafea. 

— CRAF, aici Turnul. Terminat! lătră imediat controlorul-şef în 
microfonul căştii sale. 

Era epuizat şi nu dorea decât să aducă avioanele acelea pe sol, 
să plece acasă şi a doua zi să se învoiască pe motiv de boală. 
Avea nevoie cu disperare de un concediu şi asta cât mai repede. 

Turnul era legat prin fibră optică de ultimă generaţie de 
facilitatea Control Radar Apropiere Finală a Administraţiei 
Federale pentru Aviaţie, aşa că răspunsul sosi instantaneu. 

— Turnul, aici CRAF. Terminat. 

— CRAF, aducem Gulfstream pe 17 Romeo. Avertizaţi toate 
celelalte avioane. De-acum nu mai durează mult. Terminat. 

— Recepție şi aleluia, Turnule. Terminat. 

Imediat, controlorul-şef comută pe frecvenţa 133,30 şi începu 
să introducă avionul Gulfstream în procedura de aterizare. După 
aceea, înhăţă ultima felie de pizza rece cu cârnaţi şi ardei din 
cutia aflată în spatele lui McKittrick şi îndesă jumătate din ea în 
gură. 

— Turnul, aici Foxtrot Delta Lima, 949, în apropiere de 17 
Romeo, anunţă Gulfstream. Mărim viteza şi aterizăm cât mai 
repede. Recepție? 

Cu gura plină, controlorul-şef pocni din degete spre un 
controlor de lângă fereastră, care intră imediat în acţiune, 
obişnuit să termine frazele şefilor săi. 

Tânărul luă un set de căşti cu microfon şi rosti: 

— Recepție, Foxtrot. Ai aprobarea pentru aterizare. Poţi cobori. 

Agentul special McKittrick nu dorea să fie aici, tot aşa cum cei 
din jur nu-l doreau pe el. Trebuiau însă să se obişnuiască cu asta 
- toţi. Dacă Gambit era reales, McKittrick îşi putea deschide o 
pensiune în turnul acesta. 

* 

La bordul lui Gulfstream, pilotul se concentră asupra luminilor 
stroboscopice albe care-l dirijau şi a lămpilor verzi încastrate de 
ambele părți ale pistei. 


Nu trebuia să-şi facă griji cu avioanele din jurul lui, pentru că 
nu era niciunul. Nu trebuia să-şi facă griji cu avioanele care ar fi 
putut să ruleze pe sol, întrucât acestea continuau să fie în 
procedura de aşteptare a serviciului secret. Mări viteza, scoase 
trenul de aterizare şi aplecă botul aparatului, coborând avionul 
de la trei mii de metri la mai puţin de o sută de metri în câteva 
clipe. 

Încă patru-cinci minute şi noaptea cea lungă avea să se 
termine. 

* 

Marcus Jackson mesteca M&M cu arahide şi tasta fără grabă pe 
laptopul Sony VAIO, în timp ce coloana prezidenţială gonea cu 
peste 110 km/h. 

In calitate de corespondent la Casa Albă al ziarului New York 
Times, jackson avea permanent asigurat scaunul nr. 1 din 
autobuzul 1 al presei. În felul acesta era aproape în spatele 
umărului drept al şoferului, de unde vedea şi auzea totul. Însă 
după ce se trezise la ora 4.45 dimineaţa pentru recuperarea 
bagajelor din Miami - şi după ce vizitase douăsprezece state în 
ultimele patru zile ale turului prezidenţial de Ziua Recunoştinţei - 
lui Jackson nu-i prea mai păsa ce anume putea fi văzut şi auzit 
din locul lui privilegiat. Nu-şi dorea decât să ajungă la hotel şi să 
se închidă în cameră peste noapte. 

In spatele lui stăteau două duzini de reporteri cu experienţă de 
la ziare şi reviste, corespondenţi TV, producători de emisiuni de 
ştiri pentru reţele şi editorialişti „de marcă” - indivizii celebri care 
nu numai că scriau analize politice pentru Times, Post şi Journal, 
ci şi cărora le plăcea să se înfrunte în emisiuni de televiziune ca 
Hannity & Colmes şi Hardball, O'Reilly şi King, Crossfire şi Capital 
Gang. Toţi doriseră să vadă de aproape şi în mod personal turul 
de stadion prin care preşedintele îşi sărbătorea victoria. Acum 
toţi doreau să se termine odată, pentru ca şi ei să poată ajunge 
acasă de Ziua Recunoștinței. 

Unii moţăiau. Alţii îşi actualizau dispozitivele Palm Pilot. Alţii 
vorbeau la telefoanele mobile cu editorii sau cu soțiile. O tânără 
asistentă de presă le oferi sandvişuri, snackuri şi cafea 
proaspătă, fierbinte, de la Starbucks. Aceasta era echipa A, toţi 
grangurii începând cu ABC News şi Associated Press şi terminând 
cu Washington Post şi Washington Times. Ceea ce scriau şi 


spuneau laolaltă jurnaliştii din acest autobuz era citit, vizionat 
sau ascultat de peste cincizeci de milioane de americani 
începând de la ora 9.00. 

Din acest motiv erau trataţi cu multă atenţie de biroul de presă 
al Casei Albe, care dorea să se asigure că echipa A nu contribuia 
la tendinţa generală împotriva republicanilor conservatori pentru 
că ziariştilor le fusese foame, frig sau pentru că avuseseră orice 
alte probleme. Reporterii de politică naţională învăţaseră să se 
descurce fără somn, dar nu şi fără cafea. 

Fost corespondent al ziarului Army Times, Jackson transmisese 
în direct Războiul Golfului, pentru ca după aceea să revină în 
oraşul lui natal şi să lucreze pentru Denver Post; se alăturase lui 
New York Times cu mai puţin de zece zile înainte ca Gambit să-şi 
fi anunţat campania pentru nominalizarea la Preşedinţie din 
partea republicanilor. Dumnezeule, ce mai carusel fusese de 
atunci, iar el începuse să obosească. Poate că avea nevoie deo 
misiune nouă. Times nu avea şi o filială în Bermude? Poate că ar 
fi trebuit să inaugureze el una. Doar să trec de ziua de azi, gândi 
Jackson. În scurtă vreme va fi timp destul pentru concediu. Ridică 
ochii, pentru a se interesa despre programul de weekend al 
preşedintelui. 

De cealaltă parte a culoarului dintre scaune, Chuck Murray, 
secretarul de presă al Casei Albe, stătea rezemat de fereastră. 
Jackson observă că, pentru prima dată de când îl întâlnise pe 
Murray cu peste zece ani în urmă, „Omul cu răspunsurile” părea 
realmente destins. Îşi scosese cravata. Ţinea ochii închişi. Mâinile 
îi erau încrucişate paşnic peste piept, ţinând walkie-talkie-ul, din 
care un fir subţire şi negru dispărea în casca din urechea lui, 
îngăduindu-i să recepţioneze orice comunicaţii interne esenţiale, 
fără a fi auzit de reporterii din autobuz. Pe scaunul neocupat de 
alături se afla un blocnotes nou-nouţ. Nicio listă cu acţiuni de 
făcut. Niciun număr de telefon la care să trebuiască să răspundă. 
Nimic. Această micuță campanie de Public Relations era aproape 
terminată. Murray şi echipa lui de presă nu mai puteau de acum 
face absolut nimic pentru ca preşedintele să mai crească în 
sondaje, iar el ştia asta. Aşa că se relaxa. 

Jackson îşi făcu o însemnare mentală: Este un om de treabă. 


Să-l lăsăm să se odihnească. 
* 


Agentul special McKittrick era obosit. 

Se apropie de automatul pentru cafea de lângă ferestrele 
vestice ale turnului de control, dorindu-şi din tot sufletul să plece 
spre casă. Deschise un pliculeţ cu frişcă şi-l turnă în altă ceaşcă. 
Apoi două pliculeţe cu zahăr, o linguriţă roşie din plastic şi voilà - 
un om nou! Nici chiar aşa... Sorbi - ah, era prea fierbinte! - şi se 
alătură restului grupului. 

Pentru o clipă, creierul lui nu înregistra ceea ce îi vedeau ochii. 
Avionul Gulfstream se apropia prea repede şi prea sus. 
Bineînţeles, piloţii se grăbeau să ajungă pe sol şi era firesc, dar 
manevra lor era total incorectă. McKittrick ştia că toate pistele 
din AID erau lungi de trei mii cinci sute de metri, iar din perioada 
petrecută în tinereţe ca pilot în Marină, bănuia că G4 avea nevoie 
de numai nouă sute de metri ca să aterizeze în siguranţă. Dar cu 
viteza actuală, idioţii ăia aveau s-o rateze... sau să se zdrobească 
de sol. Ba nu, nu era asta. Trenul de aterizare se retrăgea la loc. 
De fapt, avionul îşi sporea viteza şi se ridica. 

— Ce se-ntâmplă, Foxtrot? răcni controlorul-şef în microfonul 
său. 

Când McKittrick văzu cum Gulfstream virează la dreapta către 
munţi, ştiu despre ce era vorba. 

— Avalanşă, avalanşă! răcni el în telefonul mobil cu frecvenţă 
protejată. 

* 

Marcus Jackson văzu cum capul şoferului de autobuz tresare şi 
se încordează. 

Peste o secundă, Chuck Murray se îndreptă brusc în scaun. 
Chipul îi devenise cenuşiu. 

— Ce este? întrebă Jackson. 

Murray nu răspunse. Părea paralizat. Jackson se întoarse către 
parbrizul frontal şi văzu că cele două ambulanţe şi autoduba 
pentru comunicaţii mobile trăgeau pe dreapta drumului. Propriul 
lor autobuz începu să încetinească şi să se apropie de 
acostamentul din dreapta. În faţă, restul coloanei de maşini se 
îndepărta rapid de ei. Deşi nu zărea limuzinele, vedea 
Chevroleturile Suburban ale serviciului secret care goneau cu 
peste 160 de km/h. 

Reflexele de corespondent de război ale lui Jackson intrară în 
acţiune. Se întinse iute spre geanta de voiaj din piele de pe 


podea, scotoci grăbit prin ea şi scoase un binoclu sport care 
fusese foarte util în timpul campaniei, când presa fusese ţinută 
departe de candidat. Il aţinti asupra Chevroleturilor şi şuieră în 
barbă. Geamurile din spate, fumurii, ale automobilelor special 
construite erau acum deschise. În fiecare dintre primele patru 
erau lunetişti cu căşti şi cagule negre, salopete gri-oţel şi veste 
groase antiglonţ, din kevlar. Fiorul de pe spinarea lui Jackson nu 
era însă cauzat de uniformele lor sau de armele de calibru mare, 
ci de agenţii din ultimele două vehicule, care ţineau lansatoare 
de rachete Stinger sol-aer. 
* 

— Vorbeşte, McKittrick! 

John Moore, şeful dispozitivului de protecţie al preşedintelui, 
răcnea în telefonul mobil cu frecvenţă protejată, stând pe 
scaunul de lângă şofer al limuzinei lui Gambit, cu capul întors 
pentru a vedea ce se petrece în spate. 

Strigătul lui McKittrick, „Avalanşă” - codul serviciului secret 
pentru un posibil atac aerian - declanşase deja din partea echipei 
lui Moore o suită de reacţii prestabilite, repetate de atâtea ori, 
încât deveniseră instinctive. Acum el avea nevoie de informaţii 
reale, şi cât mai repede. 

— Vă urmăreşte un avion, rosti McKittrick din turnul de control 
cu binoclul îndreptat spre luminile lui Gulfstream. Nu răspunde la 
apelurile radio, dar ştim că aparatura de bord funcţionează. 

— Intentie? 

— Poftim? întrebă McKittrick, cu semnalul distorsionat de o 
rafală de paraziți. 

— Intentie? Ce intenții are? Este ostil? strigă Moore. 

— Nu ştiu, John. Îl avertizăm întruna... totuşi nu răspunde. 

Gambit zăcea pe podea, acoperit de doi agenţi. Aceştia nu 
aveau nicio idee asupra amenințărilor cu care se puteau 
confrunta, dar erau antrenați să reacționeze mai întâi şi abia apoi 
să pună întrebări. Moore se târî practic peste toţi, pentru a vedea 
mai bine prin luneta micuță a limuzinei. Pentru o clipă, întrezări 
luminile Gulfstream coborând spre ei. Brusc, luminile avionului se 
stinseră şi Moore pierdu contactul vizual. 

Privind în dreapta, zări Năluca - limuzina-momeală - venind 
lângă el când Pena Boulevard se termină şi coloana prezidenţială 
pătrunse pe autostrada l-70 West. Ambele maşini goneau cu 200 


km/h. 

Întrebarea pe care şi-o puneau şoferii era dacă puteau ieşi de 
pe porţiunea deschisă şi rectilinie de autostradă pe care se 
găseau acum, pentru a cobori sub combinaţia întrepătrunsă de 
poduri de beton şi pasaje suspendate care se afla în faţă, după 
intersecţia dintre 1-70 şi 1-25. În felul acela, un atac aerian ar fi 
fost mult mai dificil, deşi nu imposibil. Problema era să şofeze 
îndeajuns de rapid pentru a ajunge acolo şi, apoi, de a fi capabili 
să se oprească suficient de repede - ori să se oprească şi să dea 
înapoi destul de rapid - ca să ajungă sub poduri şi să rămână 
acolo, ieşind astfel din raza de acţiune a potenţialei linii de foc. 

Dar dacă podurile erau înţesate cu explozibili? Dacă poliţia 
metropolitană Detroit şi poliţia statului Colorado care asiguraseră 
securitatea podurilor făceau parte din complot? Oare ar fi scăpat 
de inamic sau ar fi fost împinși în mâinile lui? 

Moore prinse din nou avionul Gulfstream în binoclul puternic cu 
vedere de noapte. Se apropia repede. 

— Şoimul 4, Şoimul 5, sunt Diligenţa! strigă el în microfonul 
montat pe încheietura mâinii. Unde sunteţi? 

— Diligenţa, sunt Şoimul 5. Într-un minut ne-am ridicat în aer, 
sosi răspunsul. 

— Sunt Şoimul 4. La fel, Diligenţa. 

Moore înjură. Cele două Apache AH-64 erau elicoptere de luptă 
ultramoderne. Ambele aveau viteza maximă de 300 km/h şi erau 
dotate cu şaisprezece rachete Hellfire ghidate prin laser şi cu 
mitraliere frontale de calibru 30 mm. Însă ambele - împrumutate 
de la unitatea militară Fort Hood din Texas - se puteau dovedi 
până la urmă complet inutile. 

După atacurile sinucigaşe cu avioane împotriva Turnurilor 
Gemene şi a Pentagonului, serviciul secret decisese ca 
elicopterele Apache să însoţească coloanele prezidenţiale. La 
urma urmelor, „pentru orice eventualitate” era mottoul neoficial 
al serviciului. Echipa politică a Casei Albe făcuse însă un scandal 
monstru. Una era să asiguri securitatea preşedintelui, şi cu totul 
altceva ca nişte elicoptere militare să zboare în misiuni aeriene 
de patrulare deasupra străzilor oraşelor şi a populaţiei civile. 
Până la urmă, se ajunsese la un compromis. Elicopterele aveau 
să fie în stand-by pe fiecare aeroport pe care ateriza preşedintele 
sau vicepreşedintele, dar nu aveau să zboare deasupra 


coloanelor prezidenţiale. În momentul respectiv, păruse foarte 
rezonabil. Acum nu mai părea deloc aşa. 

Era lipsit de importanţă. Mintea lui Moore căuta cu disperare 
soluţii aplicabile. 

— Nikon 1. Nikon 2. Sunt Diligenţa. Întoarceţi şi luaţi fața 
avionului. 

— Nikon 1, am înţeles, execut. 

— Nikon 2, am înţeles. 

Cele două elicoptere ale poliţiei metropolitane Denver nu erau 
aparate de luptă şi în niciun caz nu erau Apache. În esenţă, erau 
destinate efectuării de recunoaşteri şi foloseau echipamente 
video cu vedere pe timp de noapte pentru a depista eventuale 
probleme la sol... nu în aer. Ele se desprinseră însă imediat din 
formaţie şi virară strâns pentru a ajunge în spatele limuzinei lui 
Gambit. Întrebarea era dacă puteau executa manevra suficient 
de rapid. Şi ce aveau să facă după aceea? 

* 

Pilotul lui Gulfstream îşi smulse căştile cu microfon de pe 
urechi şi le aruncă în spatele său. 

Turnul de control urla zadarnic la el să schimbe imediat cursul, 
fiindcă altfel risca să se tragă în el. De ce să fie distras? 

Zări elicopterele poliției virând la dreapta, respectiv la stânga, 
aşa că mări viteza, aplecă botul avionului şi începu să coboare 
către cele două limuzine, aflate una lângă cealaltă. 

* 


— Tommy, se apropie vreo bretea de ieşire? urlă Moore înapoi 
spre şofer. 

— Da, şefu'. În curând, pe dreapta - 270 West. 

— Perfect. Diligenţa către Năluca! 

— Năluca, ascult! 

— la-o-nainte şi fă dreapta la ieşirea spre 270 West. Repet - 
270 West, dă-i bătaie! 

Agentul Tomas Rodriguez ridică imperceptibil piciorul de pe 
acceleraţie, doar atât cât să lase limuzina-momeală să ţâşnească 
înainte, s-o ia în faţa lui şi apoi să vireze la dreapta - ajungând în 
ultima clipă la rampa bretelei de ieşire. 

* 

Pentru prima dată, pilotul lui Gulfstream emise un şir de 

obscenităţi. 


Limuzina care coti la dreapta escortată de două Chevroleturi 
Suburban îl determină să se îndoiască brusc de informaţiile pe 
care le primise. Pe care dintre limuzine trebuia să o urmărească? 
In care se găsea preşedintele? Era aproape convins că nu fusese 
cea care cotise. Acum însă şovăi. 

Inima îi bubuia. Palmele îi transpiraseră. Răsufla întretăiat şi 
era speriat. De acord, era gata să moară pentru misiunea 
aceasta, dar intenţiona să mai ia cu el pe cineva pe lumea 
cealaltă - şi dorea să nu greşească. 

* 


— Tommy, cât mai este până la intersecție? întrebă Moore. 

— Nu ştiu, şefu'... opt kilometri, poate chiar doisprezece... 

Deşi se părea că goneau cu viteza luminii, Moore nu era deloc 
încântat de felul în care se desfăşurau lucrurile. La urma urmelor, 
se apropiau rapid de periferia Denverului. Distingea clar vârfurile 
blocurilor şi logoul albastru-deschis Qwest de pe cea mai înaltă 
clădire din oraş. Împrejurul lui, platforme industriale, restaurante, 
hoteluri şi complexe comerciale lungi, pe un singur nivel, 
rămâneau în urmă ca o ceaţă de ambele părţi ale autostrăzii. În 
tentativa lui de scăpare, atrăgea avionul G4 în oraş şi punea în 
pericol mii de civili. 

— Cupidon şi Gabriel, sunt Diligenţa. Mă recepţionaţi? 

Moore spera din tot sufletul că era auzit. 

— Diligenţa, sunt Cupidon. Se aude perfect, domnule. 

— Confirm, Diligenţa. Sunt Gabriel. Recepție perfectă. 

— Vedeţi ţinta? 

— Da, domnule, anunţă Cupidon. Cincisprezece kilometri 
depărtare, altitudine şapte sute şaizeci de metri. 

Cupidon şi Gabriel aveau văzul perfect în condiţii normale, iar 
cu ochelarii pentru vedere pe timp de noapte le era imposibil să-l 
scape pe G4 pe cerul nopţii. Ambele glasuri erau calme. Fost 
agent de misiuni speciale CIA, Cupidon era extrem de bine 
antrenat şi trăise mulţi ani în Afghanistan, unde îi instruise pe 
mujahedini cum să folosească lansatoarele de umăr portabile 
pentru rachetele Stinger cu autodetecţie termică în războiul din 
anii 1980 împotriva sovieticilor. Gabriel era aproape la fel de bun, 
fiind dublura lui Cupidon în ultimii şase ani. 

Moore strânse puternic în mâini spătarul banchetei din spate a 
limuzinei. Nu avea timp să consulte Washingtonul. Abia dacă mai 


rămăsese destul timp pentru a da ordinul de tragere. Şi dacă se 
înşela? Dacă estima greşit situaţia? Dacă serviciul secret al 
Statelor Unite dobora cu sânge rece un grup de oameni de 
afaceri... 

* 

— Şefu', strigă agentul Rodriguez de pe scaunul şoferului, te 
caută Baza! 

Moore înhăţă telefonul digital de pe scaunul de alături. 

— Diligenţa către Bază, linie protejată. 

— Confirmare. John, sunt Bud. Care-i treaba? 

Bud Norris era directorul solid, încărunţit şi cu început de 
chelie al serviciului secret al SUA, veteran de douăzeci şi nouă de 
ani al acestuia şi fost combatant în Vietnam, care şofase pentru 
generalii şi VIP-urile americane în Saigon până la cedarea 
oraşului. În 1981, el condusese limuzina lui Ronald Reagan în 
ziua în care John Hinckley Jr. încercase să-l asasineze pe 
preşedinte în tentativa prostească de a o impresiona pe actriţa 
Jodie Foster. De fapt, în cadrul serviciului secret, Norris era 
creditat de majoritatea cu salvarea vieţii lui Reagan în ziua 
aceea. Iniţial, agenţii preşedintelui nu-şi dăduseră seama că 
preşedintele fusese împuşcat... până când el începuse să 
expectoreze sânge roşu-strălucitor în drum spre Casa Albă. In 
clipa în care i se spusese să se îndrepte imediat către Spitalul 
GW, Norris călcase frâna, făcuse o întoarcere de 180* pe sens 
invers pe Pennsylvania Avenue şi ajunsese la spital cu câteva 
clipe înainte ca Reagan să leşine, pierzându-şi cunoştinţa din 
cauza masivei hemoragii interne. 

Norris era un profesionist şi agenţii lui ştiau asta. Şi pentru că 
urcase treptele ierarhiei una câte una, ajungând în vârf în urmă 
cu numai trei ani, el se bucura de un respect enorm din partea 
echipei sale. 

— Un G4 coboară spre noi, domnule director. A părăsit 
procedura de aterizare, şi-a retras trenul şi a stins luminile. Ne- 
ndreptăm către adăpost, dar deocamdată suntem în loc deschis. 
Năluca a virat dreapta, însă G4 a rămas după noi, îi raportă 
Moore şefului său, surprins de calmul relativ al vocii sale. 

— Distanţa? 

— Altitudine şapte sute şaizeci de metri, depărtare 
cincisprezece kilometri, dar se apropie rapid. 


— Contact radio? 

— S-a întrerupt. A comunicat cu turnul de control până la 
începerea procedurii de aterizare, dar acum McKittrick urlă la el 
să modifice cursul, dar nu primeşte niciun răspuns. 

— Cine-i la bord? 

— Nu ştiu. Cursă charter din Toronto. Ar trebui să fie nişte 
directori executivi din petrol, dar realmente nu ştiu. 

— Ce-ţi spune instinctul, John? 

Moore ezită o clipă. Întreaga povară a responsabilităţii pentru 
protejarea preşedintelui Statelor Unite îi provocă un fior 
involuntar prin tot corpul. Brusc, se simţi înfrigurat şi asudat. 
Costumul lui mototolit şi boţit era îmbibat de transpiraţie. Ceea 
ce avea să spună în continuare avea să pecetluiască soarta lui 
G4... şi a sa. 

— Nu ştiu, domnule director. 

— O ipoteză, John. 

Moore trase adânc aer în piept - de fapt, nu-şi mai amintea să 
fi făcut asta de câteva minute. 

— Cred că-i vorba de un alt kamikaze, domnule director, care-l 
vânează pe Gambit. 

— Doboară-l, ordonă imediat Norris. 

— Nu ştim sigur cine se află la bordul avionului, îi reaminti 
Moore şefului său, mai degrabă pentru consemnare oficială, 
întrucât convorbirile erau înregistrate pe bandă în subsolul 
clădirii Trezoreriei din Washington. 

— Doboară-l! 

— Am înţeles, domnule director. 

Moore aruncă telefonul şi vorbi imediat în microfonul de pe 
încheietură: 

— Nikon 1, Nikon 2 - sunt Diligenţa. Terminare. Repet: 
Terminare! 

— Am înţeles şi confirm, Diligenţa. 

Elicopterele poliţiei virară strâns la dreapta, respectiv la 
stânga, căutând adăpost. 

— Cupidon, Gabriel, sunt Diligenţa. Aveţi ton? 

Aerul rece de noiembrie şi curentul şfichiuitor cauzat de viteza 
de peste 225 km/h creau în compartimentele din spate ale 
Chevroleturilor Suburban negre temperaturi aproape de zero 
grade. In acelaşi timp, din cauza zgomotului, nicio persoană 


normală nu putea auzi nimic. Agenţii cu numele de cod Cupidon 
şi Gabriel purtau însă măşti de schi negre şi mănuşi, care să le 
protejeze feţele şi mâinile de ger, şi aveau acelaşi tip şi model de 
căşti pe care Jeff Gordon, campionul curselor NASCAR, le avusese 
la Daytona 500. De aceea, glasul lui Moore se auzea limpede 
precum cristalul. 

— Aşteptăm, Diligenţa, anunţă calm Cupidon. 

G4 era la numai unsprezece kilometri de limuzina lui Gambit şi 
se apropia vertiginos. 

Mai întâi, Cupidon „chestionă” avionul Gulfstream, apăsând 
comutatorul de identificare de pe lansatorul său de rachete 
Stinger. Acesta emise instantaneu un semnal spre transponderul 
avionului, întrebându-l dacă era prieten sau inamic. De fapt, în 
acest moment răspunsul nu prea mai conta, ci numai procedura. 

Bip, bip, bip, bip, bip, bip. 

Piuiturile la foc automat însemnau că răspunsul era 
„necunoscut”. Cupidon pufni dezgustat, dezactivă siguranţa şi 
apăsă înainte şi în jos butonul de acţionare. Acesta încălzea URB 
- unitatea de răcire a bateriei - prinsă la centura lui Cupidon şi 
învia arma. Deşi dura numai cinci secunde, păru o eternitate. 

După aceea, Cupidon lansă un semnal infraroşu către G4 
pentru a-i determina distanţa şi a fixa căldura degajată de 
motoarele avionului. Auzind un ton puternic, clar şi ascuţit, apăsă 
rapid comutatorul de descărcare cu degetul mare al mâinii 
drepte şi-l menţinu apăsat, iar tonul spori în intensitate. De acum 
racheta era fixată pe G4, aflat la numai cinci kilometri depărtare 
şi la altitudinea de trei sute de metri. 

— Am ton! strigă Cupidon în microfonul căştilor, împotrivindu- 
se curentului puternic. Sunt fixat pe el. 

G4 ajunsese la numai trei kilometri de ei. 

— Şi eu, domnule, anunţă Gabriel. 

Moore nu era de obicei un tip religios, dar devenise în clipa 
aceasta. 

— Doamne-ajută, şopti el şi apoi îşi făcu cruce pentru prima 
dată de când absolvise liceul catolic St. Jude. Foc! comandă el. 

— Am înţeles şi confirm. Nu respiraţi! strigă Cupidon. 

Moore şi toţi agenţii lui reacționară instantaneu, trăgând în 
piept cât de mult aer puteau. De fapt, Cupidon nu vorbea cu ei, 
ci, în conformitate cu antrenamentele sale intensive, reamintea 


şoferului şi lui însuşi că urmau să fie în interiorul unui buncăr 
mobil şi că nu va fi deloc plăcut. Şoferul lui Cupidon deschise 
rapid toate geamurile vehiculului şi răsuci alt comutator, 
activând o minipompă portabilă de aer. G4 ajunsese la un 
kilometru şi jumătate. 

— Trei, doi, unu, foc! 

Cupidon apăsă pe trăgaci. 

Nu se întâmplă nimic. 

Moore aşteptă, cu inima bubuind, privind disperat cerul. 

— Cupidon, care-i problema? 

— Nu ştiu, domnule. Defecţiune. Aşteptaţi puţin. 

— Nu avem timp... Gabriel? 

— E încadrat, domnule. Nu vă faceţi griji. Nu respiraţi! Trei, doi, 
unu... 

Racheta Stinger explodă din tubul ei de fibră de sticlă şi ţâşni 
pe cerul nopţii. Chevroletul se umplu cu un fulger de foc orbitor şi 
gaze fierbinţi, toxice, ucigătoare. Pentru o clipă, şoferul pierdu 
controlul maşinii. Moore văzu vehiculul legănându-se şi deviind. 
În câteva secunde însă fumul şi gazele fură evacuate din 
automobil şi trimise în atmosferă. Şoferul putu să vadă din nou. 
Gabriel putea să respire din nou, dacă dorea... dar el n-o dorea. 
N-o dorea până când nu era absolut sigur. 

* 


McKittrick cunoştea frontul din experiență proprie. 

Fusese în Războiul Golfului. Văzuse schimburi de foc şi morți. 
Dar nu văzuse niciodată aşa ceva. Şi nici nu avea să mai vadă 
vreodată. Privind cu binoclul din turnul de control, văzu cum 
racheta Stinger rupse G4 în două. Avionul erupse după aceea 
într-un glob de foc uriaş. McKittrick căzu pe jos, urlând de durere. 
Explozia fusese amplificată atât de intens de binoclul lui cu 
dispozitiv de vedere pe timp de noapte, încât îi găurise retina, 
orbindu-l pentru totdeauna. 

* 

Moore era îngrozit. 

În ciuda antrenamentelor sale, se simțea brusc complet 
nepregătit pentru ceea ce se întâmpla. Aceasta nu era o cursă 
charter obişnuită care cădea din cer, ci o maşină a morții, 
burduşită cu explozibili cu impact maxim. Bubuitura exploziei fu 
asurzitoare şi se auzi până la Castle Rock. Cerul era acum în 


flăcări. Noaptea se preschimbase în zi. Unda termică era 
insuportabil de fierbinte. Peste coloana prezidenţială se revărsă 
din înalt metal topit. 

Chevroletul lui Cupidon viră violent, abia evitând să nu fie lovit 
de avionul care se dezintegra. Gabriel nu avu însă la fel de mult 
noroc. Moore văzu cum unul dintre motoarele lui G4 izbi maşina 
tânărului agent şi declanşă alt glob de foc orbitor. Dar imaginea 
pe care o zări după aceea îl înspăimântă mai mult decât orice 
altceva pe Moore. Fuzelajul lui G4 vuia spre ei ca un meteorit în 
flăcări, propulsat de violenţa exploziei. 

— Tommy! urlă Moore. 

Agentul Rodriguez începu să vireze la dreapta, îndreptându-se 
către o rampă de ieşire şi rugându-se cu disperare ca maşina să 
nu se răstoarne. Era însă prea târziu. Fuzelajul arzând al 
avionului lovi asfaltul înapoia lor şi lunecă, izbind spatele 
limuzinei, expediind Diligenţa în separatoarele din beton din 
mijlocul autostrăzii, într-o serie de rotiri necontrolate în jurul 
propriei axe. Maşina se rostogoli apoi în mijlocul unei dezlănţuiri 
de scântei, flăcări şi fum, pentru a se opri în cele din urmă, în 
scrâşnete teribile, cu roţile în sus, dincolo de breteaua de ieşire 
spre care se îndreptase Rodriguez. Din clipa impactului, 
airbagurile se umflaseră brusc din volanul şi bordul Diligenţei, din 
toate portierele şi chiar din plafon, o caracteristică proiectată 
exclusiv pentru vehiculele serviciului secret, pentru că niciunul 
dintre pasagerii lor nu purta vreodată centură de siguranţă. 

* 


l-70 ardea ca o torță. 

Epava lui G4 şi a conținutului său era risipită peste tot, arzând 
şi degajând o căldură pârjolitoare. Chevroleturile Suburban care 
scăpaseră frânară brusc. Echipele de asalt ale serviciului secret 
săriră imediat afară, înarmate cu puşti M16 şi echipamente de 
stins focul. Cupidon îşi regăsi orientarea şi începu să-şi verifice 
arma, căutând defecţiunea. El personal îşi ratase misiunea. 
Habar nu avea ce mai putea să urmeze şi nu dorea să-şi asume 
nici cel mai mic risc. 

Năluca şi escorta ei de securitate se întorseseră şi goneau 
pentru a se alătura Diligenţei. Strecurându-se cu grijă printre 
sfărâmături, ajunseră şi găsiră echipele de asalt formând un 
cordon în jurul maşinii lui Gambit. Alte două echipe de asalt 


săriră alături de colegii lor, în timp ce trei agenţi scoaseră o ladă 
mare de metal din spatele unui Chevrolet şi o aduseră în grabă 
lângă Diligenţă. 

Desfăcură rapid un kit special conceput pentru descarcerare şi 
începură să încerce cu disperare să-l extragă pe Gambit din 
maşină. 

Echipajele poliţiei statului Colorado şi maşinile de pompieri 
locale, alături de poliţiştii pe motociclete, sosiră în viteză la scena 
accidentului. Deasupra capetelor, cele două elicoptere de poliţie 
pluteau zgomotos, iluminând solul de dedesubt cu proiectoare 
puternice de căutare, pentru a-i ajuta pe salvatori să-şi facă 
treaba. 

* 

— John! John! Sunt Bud. Care-i starea voastră? 

Bud Norris auzise explozia şi țipetele prin telefonul mobil al lui 
John Moore aflat pe bancheta din spate a maşinii lui Gambit. 
Acum însă nu se auzea decât electricitate statică şi directorul 
serviciului secret se temea de tot ce putea fi mai rău. Norris 
înhăţă un telefon digital protejat din bateria de telefoane din faţa 
lui şi apelă primul pilot al elicopterelor Apache. 

— Şoimul 4, sunt Baza. Recepţionezi? lătră Norris. 

— Baza, sunt Şoimul 4 - derulăm un Cod Roşu. Repet: derulăm 
un Cod Roşu. Rugăm, direcţionare. Repet: Rugăm direcţionare. 

— Şoimul, ai capacitate video? 

— Da, Baza. Avem trei sisteme la bord. De ce aveţi nevoie? 

— Ce fel de sisteme? întrebă Norris, străduindu-se disperat să- 
şi reamintească detaliile de care avea nevoie. 

— Avem sistemul ATARI - apărare tactică aeriană cu radar 
infraroşu - dar elicopterele de poliţie iluminează totul cu 
proiectoare. Este mai multă lumină decât într-un studio TV. Dacă 
doriţi, putem utiliza sistemul nostru Day TV, cu imagini video alb- 
negru, sau sistemul OVD cu toate culorile şi amplificare. Puteţi 
alege. 

— Fiule, mi le poţi transmite printr-un satelit protejat? 

— Le putem transmite la Pentagon, domnule director, şi cred 
că ei vă pot retransmite, dar nu menţionaţi că v-am spus eu asta. 
Pentru certitudine, trebuie să verificaţi cu Operațiunile. 

— O s-o fac. Începe transmisia, fiule. Eu o să mă ocup de 
restul. 


Norris luă alt telefon şi apelă celălalt elicopter Apache. 

— Şoimul 5, sunt Baza. Mă recepţionezi? Terminat. 

— Şoimul 5 pe poziţie. 

— Stabileşte un cordon de interdicţie în jurul zonei şi anunţă 
elicopterele presei să aterizeze imediat. În următoarele câteva 
minute, trimit o escadrilă de F-15 să vi se alăture şi vreau ca 
spaţiul aerian de deasupra statului Colorado să fie închis. Ai 
înţeles? 

— Confirmare, Baza. 

După aceea, Norris expedie un Cod Roşu pe toate frecvențele 
serviciului secret şi ceru ca vicepreşedintele, preşedintele 
Camerei Reprezentanţilor şi membrii cabinetului - răspândiţi prin 
toată ţara cu ocazia sărbătorilor - să fie evacuaţi imediat în 
facilităţi subterane sigure. Peste câteva momente, Norris vorbea 
la telefon cu secretarul Apărării şi comandantul pazei 
Pentagonului. Aviația militară trimise avioane să patruleze cerul 
deasupra Denverului. 

Imagini video digitale color, transmise în direct de Şoimul 4, 
începură să apară în Centrul de comandă militară naţională, 
adăpostul antinuclear subteran de sub Pentagon. De acolo, fură 
retransmise prin linii de fibră optică protejate la centrul de 
comandă al serviciului secret în subsolul antiaerian al 
Departamentului Trezoreriei din Washington, la Centrul operativ 
de urgenţă de la Casa Albă, la Centrul operativ FBI şi la Central 
operaţiuni globale CIA de la Langley. Norris putu să vadă în cele 
din urmă scena oribilă rulând pe unul dintre cele cinci ecrane TV 
mari. In jurul său, principalii lui asistenţi vorbeau la telefoane, 
culegând date de la sol, alertând alte forţe de securitate şi 
deschizând o linie directă cu Scott Harris, directorul FBI. 

— Dumnezeule... şopti Norris. 

Teroriştii loviseră din nou. 


2 


Jon Bennett sorbi nervos din cafeaua turcească. 

Privi afară, la soarele dimineţii care încălzea pietrele aurii ale 
Oraşului Vechi din lerusalim. In ciuda faptului că se găsea într-un 
restaurant din Hotelul King David - unde armata britanică 
avusese cândva Cartierul General, unde cinase Winston Churchill, 
unde clanul Rotschild încheiase afaceri şi unde fostul prim- 
ministru israelian Yitzhak Rabin şi răposatul rege Hussein al 
lordaniei semnaseră cândva un tratat de pace - Bennett era prea 
puţin interesat de istoria hotelului. 

Nu-l interesau aproape deloc renovarea sa care costase 
douăzeci şi cinci de milioane de dolari, nici superbele pardoseli 
de marmură lustruită sau tapiseriile din pluş marocan. Ignora 
complet vazele uriaşe pline cu trandafiri israelieni proaspăt tăiaţi 
şi coşurile imense cu sortimente de pâine franţuzească crocantă 
de pe mesele din spatele său, la fel ca şi pe arţăgosul cuplu de 
francezi de lângă el, uscați şi bătrâni, gârboviţi peste ghiduri de 
călătorie şi mormăind deja nemulţumiţi în prima zi a excursiei lor. 

Cea dintâi călătorie a lui Bennett în Israel nu era o vacanţă. El 
sosise la ora 16, în ziua anterioară, şi avea să plece peste mai 
puţin de trei ore. Nu avea nevoie de ghiduri de călătorie. Nu 
fusese la plimbare prin oraş. Se afla aici pentru un singur scop - 
să obţină rapid o semnătură şi apoi s-o şteargă. 

Rusul de cincizeci de ani, chel, purtând un costum care nu-i 
venea bine şi ochelari cu lentile groase şi rame de sârmă, stătea 
la masă vizavi de el, fumând ţigară de la ţigară şi citind cu multă 
atenţie documentele din faţa lui. Fuseseră operate doar 
schimbări minore după discuţiile din noaptea trecută. Erau exact 
modificările asupra cărora insistase rusul, pe care Bennett le 
acceptase şi pentru care se sculase cu noaptea-n cap ca să le 
opereze pe laptop, să tipărească documentele şi să le aducă în 
dimineaţa aceasta, la scurta şi ultima lor întâlnire. Însă nici rusul 
acesta, la fel ca toţi ceilalţi, nu crescuse într-o societate care să 
poată fi definită ca fiind a încrederii reciproce. De aceea, bărbatul 
cerceta toate titlurile şi subtitlurile, toate virgulele şi punctele, în 
vreme ce timpul se scurgea. 


Semnează odată, termină cu asta şi-mbogățeşte-te! îşi spuse 
Bennett. Dar cu cât era mai agitat pe dinăuntru, cu atât mai mult 
se părea că dragul lui prieten rus avea să încetinească şi să 
recitească acelaşi paragraf din nou şi din nou şi din nou. 

* 


La patruzeci de ani, Bennett era unul dintre cei mai tineri şi 
mai de succes strategi de investiții de pe Wall Street. 

Burlac, înalt de 1,80 metri şi obsedat de jogging, Bennett avea 
păr negru şi ondulat, ochi verzi-cenuşii şi era arătos în genul 
sportiv. Mult mai important pentru sine, era inteligent, ager şi 
bogat - pe de o parte, fiindcă rămânea în umbră. 

Spre deosebire de colegii lui cu zece-douăzeci de ani mai 
vârstnici - principalii strategi de investiţii ai unor firme extrem de 
puternice ca Merrill Lynch, Goldman Sachs şi UBS Paine Webber - 
Bennett nu apărea la NBC, nu flecărea cu Maria Bartiromo, 
prezentatoarea de la „Wall Street Journal Report”, nu lua 
cuvântul la conferințele Fortune 500 şi nici nu apărea ca profil de 
succes în Wall Street Journal. O căutare prin LexisNexis, baza de 
date a juriştilor şi a oamenilor de afaceri, n-ar fi dus la niciun 
rezultat. Pentru cei mai mulţi, el era necunoscut. Puţinii care-l 
cunoşteau în exteriorul propriei sale companii îl subestimau. Cei 
care-l subestimau, îl considerau neimportant. lar asta îi oferea 
exact elementul-surpriză de care avea nevoie pentru a rămâne 
cu un pas în faţa concurenţei acerbe. 

Bennett nu era broker, nici de acţiuni, nici de obligaţiuni, şi nici 
manager de fonduri mutuale. De fapt, el nu umbla deloc cu bani. 
Obiectul afacerilor sale erau informaţiile. 

„Preştiinţa nu poate fi căpătată de la fantome şi spirite”, a 
scris Sun Tzu, strategul militar chinez. „Ea nu poate fi dedusă 
prin comparații cu evenimente anterioare sau din calcule asupra 
astrelor, ci trebuie obţinută de la persoanele care cunosc situaţia 
inamicului.” 

Acesta era mottoul vieţii lui Bennett. Dincolo de Wall Street, el 
părea să-i cunoască pe toţi, deşi puţini păreau să-l cunoască pe 
el. Petrecea aproape fiecare zi la telefon cu angajaţii tineri, 
uşierii, secretarele, şoferii, stewardesele, casierele şi cadrele 
temporare din Silicon Valley până în Valea lordanului, din Hong 
Kong până la obscuri producători de echipamente de foraj 
petrolier din Waco, statul Texas. 


El căuta ponturi aparent lipsite de noimă, considerând că, 
corect analizate, ele puteau descuia adevăruri importante, care 
la rândul lor puteau să prevadă trenduri. lar trendurile acelea, o 
ştia din proprie experienţă, puteau aduce comori incredibile. 
„Aflaţi faptele, aflaţi-le corect şi aflaţi-le primii”, repeta Bennett 
echipei sale de cercetători de elită. „De acord, obţineţi cât puteţi 
de multe din grafice şi analiza statistică, dar nu vă opriţi acolo. 
Clădiţi relaţii personale cu indivizi care nici măcar nu-şi dau 
seama că deţin cele mai importante secrete din lume şi veţi 
pătrunde discret în lumea oamenilor ale căror secrete ei le ştiu.” 

Valuta forte a lui Bennett, „mărfurile” lui, erau micuţele pepite 
de informaţii despre viitorul companiilor, ţărilor şi celor care le 
conduceau. El ştia cum să cearnă informaţiile pentru a descoperi 
pepitele acelea. Ştia cum să le topească şi să separe părţile 
preţioase de restul. Ştia ce să facă cu aurul pe care-l descoperea 
şi cum să-l vândă pentru sume importante, în loc să-l dăruiască 
reporterilor leneşi sau, mai rău, să flecărească despre el cu 
afaceriştii de ocazie de la CNN. De aceea se afla azi în lerusalim, 
în timp ce colegii lui rămăseseră în New York. Faimoşii strategi 
deveniți vedete de pe Wall Street - şi purtătorii lor de cuvânt 
care vorbeau în cadenţa mitralierelor şi erau foarte preţuiţi - se 
împrăştiau ca să discute cu mass-media din toată lumea despre 
efectul pe care-l aveau asupra pieţelor războiul dus cu succes de 
SUA împotriva terorismului şi creşterea încrederii consumatorilor. 
Nu însă şi Bennett. El ştia ceva ce colegii lui nu ştiau şi era ceva 
important. Foarte important. 

* 

Bennett sorbi din nou din cafea. 

Se uită la ceas, bătu încetişor din vârful piciorului şi cercetă 
discret restaurantul. Era încă destul de devreme şi locul era 
aproape pustiu. Nu însă pentru mult timp. Îşi privi iarăşi amicul 
rus. Mai avea de parcurs trei pagini. 

Pentru numele lui Dumnezeu, semnează odată prostia asta! 
urlă el în gând. Semnează, înainte de a fi văzuți de cineva cum 
ne ascundem în plină vedere. 

* 

Neîndoios, era afacerea cea mai mare pe care o derulase 
Bennett vreodată. 

Până la sfârşitul anului - poate până la sfârşitul lunii - el avea 


să fie numit preşedinte şi director executiv al companiei sale şi 
astfel recompensele financiare din partea rusului care stătea 
vizavi de el la masă, şi care peste cinci minute avea să semneze 
contractul, ar fi depăşit până şi cele mai extraordinare închipuiri 
ale lui Bennett. În cinci ani, poate chiar mai puţin, el putea 
realmente să devină membru al Clubului Nouă Zerouri, un 
miliardar pe lista Forbes. Paravanul lui ar fi fost distrus; n-ar mai 
fi fost obscur şi n-ar mai fi putut opera din umbră, dar asta n-ar 
mai fi contat. Lumea avea să ştie că el descoperise comoara 
îngropată şi, înainte să fi împlinit cincizeci de ani, ar fi atins o 
măsură a bogăției cândva de neînchipuit. 

Găsirea de valori într-un domeniu aparent sterp era un har al 
lui Bennett. Convingerea clienţilor de a cumpăra un câmp 
„Nevaloros”, pentru a obţine discret, pe furiş, nestematele 
îngropate în el, era o artă şi cu toate că expresia feţei lui o arăta 
rareori, pe el îl încânta fiecare clipă a jocului. Nu era ca aţâţarea 
primară a unui safari în Africa, în care trebuie să stai ascuns şi să 
aştepţi vânatul cel mare, deşi unii dintre colegii lui păreau să 
îndrăgească metafora respectivă. Aducea mai degrabă cu 
surescitarea privată pe care un antrenor secund o simte când - 
după ce a vizionat ore la rând casetele video ale partidelor jucate 
de viitorul adversar - brusc, aproape neaşteptat, el distinge ceva 
ce n-a mai văzut nimeni: o fisură în armura oponentului, o 
slăbiciune minusculă, imperceptibilă, care - corect analizată - 
poate fi exploatată pentru a obţine un avantaj major. El opreşte 
caseta, o rederulează şi o vizionează din nou şi din nou şi din 
nou. După care, convins că are dreptate, se confruntă cu 
problema de a-l convinge pe antrenorul principal nu numai că are 
dreptate, ci şi că dispune şi de o strategie pentru a profita de 
amănuntul cu pricina. Bennett credea că victoriile se ascund în 
detaliile mărunte şi trecutul lui consemna un record incredibil de 
ocazii în care avusese dreptate. 

* 

Uneori, Bennett însuşi se simţea uluit de felul în care ajunsese 
acolo. 

La şaptesprezece ani terminase liceul şi în timp-record 
absolvise facultatea la Georgetown, urmată de o diplomă MBA la 
Harvard. Lucrase o vară ca reporter pentru Wall Street Journal în 
New York, ocupându-se de lumea atât de „surescitantă” a 


anuităţilor variabile şi a pachetelor de asigurare pe viaţă pe 
termen lung. Plictisit până peste cap şi lipsit de interes, el 
înţelesese că avea nevoie de o schimbare de atitudine... şi de 
altitudine. 

Rămas-bun, Wall Street! Bun găsit, Denver! 

Avusese nevoie de câteva luni - timp în care îşi pierduse 
timpul cu excursii montane şi mountain biking - dar în cele din 
urmă obținuse un post de asistent documentarist pentru James 
MacPherson, o legendă vie în domeniul serviciilor financiare. Pilot 
pe avioanele de vânătoare ale Marinei în Vietnam, unde fusese şi 
decorat, MacPherson revenise din război decis să câştige bani 
serioşi... şi să schieze. La mijlocul anilor 1970, escaladase scara 
periculos de alunecoasă din Wall Street ca broker de obligaţiuni, 
după care, în 1980, trecuse la Fidelity şi ajutase la lansarea de 
noi fonduri mutuale, sfârşind prin a se ocupa de managementul 
unuia dintre cele mai mari asemenea fonduri. Devenit 
multimilionar până în 1988, MacPherson părăsise la rândul său 
Wall Street pentru Denver, ca să-şi lanseze propriul fond global 
de creştere agresivă - fondul Joshua - şi pentru a fi mai aproape 
de iubiții săi Munţi Stâncoşi, unde îşi petrecuse tinereţea. 

Simultan, MacPherson înființase Global Strategix, Inc., 
denumită GSX de angajați. Pe de o parte companie de 
documentare strategică, pe de altă parte fond de capital de risc, 
GSX consilia manageri de fonduri mutuale şi de pensii 
multimiliardare - inclusiv fondul Joshua al lui MacPherson - în 
privinţa punctelor tari şi slabe ale diverselor companii, 
sectoarelor de piaţă, economiilor americană şi străine, valutelor, 
burselor de valori, evoluţiilor reglementărilor, taxelor şi politicii şi 
în general a tot ceea ce mai putea afecta valoarea bunurilor unui 
client. Ambele companii prinseseră valul şi înregistraseră un 
succes fenomenal, creând legenda lui MacPherson care 
construise simultan două companii multimiliardare. Însă tânărul 
lui protejat Jon Bennett ştia că adevărul era mai puţin 
spectaculos. Cândva, în timpul unui zbor de noapte de la Rio, 
MacPherson îi povestise că el nu fusese pe de-a întregul sigur că 
fondul Joshua va reuşi şi de aceea crease GSX, ca soluţie de 
rezervă. 

De-a lungul anilor, GSX îşi impusese printre managerii de 
fonduri reputaţia de SACA al domeniului: prin analogie cu 


principalul sistem de avertizare şi control al forţelor militare 
aeriene americane, care avertiza trupele prietene asupra 
apariţiei inamicilor, GSX părea să deţină o abilitate nefirească de 
a prevedea greutăţi financiare şi de a trasa, cu o constanţă 
impresionantă, o cale spre locuri mai protejate şi mai senine. 

In plus, GSX dobândise reputaţia de a găsi „afaceri sigure”, 
investiţii timpurii în companii neexperimentate, debutante, care 
dădeau marea lovitură şi răsplăteau pe picior mare, atât ca 
profituri, cât şi ca preţ al acţiunilor. De fapt, ori de câte ori 
MacPherson şi echipa lui găseau o afacere sigură, ei nu numai 
că-şi sfătuiau clienţii să nu se uite la bani, ci investeau masiv ei 
înşişi. Ba chiar se zvonea că nu se dădeau în lături să „uite” dea 
menţiona ocazionala afacere sigură până şi celor mai buni clienţi, 
pentru a investi numai propriile lor fonduri de capital de risc. 
Intrebat de reporteri în legătură cu zvonurile acelea, MacPherson 
nu dezvăluise însă nimic niciodată. Se mulţumise să zâmbească 
atotştiutor. 

De la început, MacPherson apelase la ajutorul unuia dintre cei 
mai clarvăzători înţelepţi economici globali, un individ considerat 
de mulţi un fel de maestru în a zări după colţuri şi peste 
orizonturi, indiferent dacă acestea erau către est ori vest. El îl 
angajase în calitate de preşedinte şi director executiv la Global 
Strategix, plus vicepreşedinte la fondul Joshua, pe Stuart Iverson, 
recent retrasul ambasador american în Rusia, un individ care 
vorbea direct, fuma pipă, purta cămăşi cu manşete franţuzeşti şi 
nu fusese niciodată însurat. 

— Vreau să faci din GSX echivalentul CIA în domeniul financiar, 
insistase MacPherson la cina care parafase înţelegerea lor, în 
restaurantul Ruth's Chris Steak House din cartierul LoDo din 
Denver. 

— Mai bine ai spera să mă descurc mult mai bine ca băieţii de 
la Langley, râsese Iverson. Ei au crezut că Uniunea Sovietică era 
o supraputere economică până în clipa prăbuşirii. 

De fapt chiar Iverson - nu CIA - prevăzuse cu exactitate 
iminentul declin al Uniunii Sovietice în anii 1980 şi, ca 
ambasador, alimentase instituţia din Langley cu prognoze 
remarcabil de precise ale schimbărilor economice şi politice care 
aveau să urmeze. Din păcate, nimeni nu-l ascultase cu atâta 
atenţie pe cât ar fi trebuit. 


Instinctul îi spusese că atât MacPherson, cât şi cele două 
companii ale sale erau pe punctul să crească spectaculos, aşa că 
ambasadorul Iverson acceptase oferta. La rândul, său, îl angajase 
pe tânărul Jon Bennett şi-l trimisese să lucreze pentru 
MacPherson. Sol Bennett, tatăl lui Jon, fusese şeful biroului New 
York Times din Moscova în anii 1970, când îl cunoscuse pe 
Iverson, care pe atunci era ataşat economic la ambasada SUA din 
capitala Uniunii Sovietice. Pentru Bennett, aceasta nu era decât o 
dovadă suplimentară a adevărului cuvintelor lui Sun Tzu: 
succesul este determinat în aceeaşi măsură de oamenii pe care-i 
cunoşti ca şi de lucrurile pe care le cunoşti. 

La începutul anului 1992, Jon Bennett avusese parte de o 
discuţie privată cu directorul executiv pe care ajunsese să-l 
admire, ba chiar şi să-l îndrăgească. El fusese chemat în 
cabinetul privat al lui MacPherson, situat pe colţul clădirii. Doi 
pereţi în întregime din sticlă, oferind panorame ameţitoare ale 
Munţilor Stâncoşi încununaţi de zăpezi. Un birou modest pe care 
stătea un laptop de ultimă generaţie. Canapele mari şi largi, 
capitonate cu piele. O fotografie granulată a lui MacPherson în 
costumul de pilot F-4, pe puntea unui portavion, undeva în largul 
coastei Vietnamului de Sud. O bucată mare din Zidul Berlinului 
într-o casetă din plexiglas, lângă o fotografie a lui MacPherson la 
Casa Albă, încadrat de preşedintele Reagan şi de premierul 
britanic Margaret Thatcher. 

În dimineaţa aceea senină şi luminoasă, MacPherson dorise să 
ştie dacă ar fi meritat să investească major în televiziunea 
interactivă de înaltă definiţie, despre care se zvonea că va 
avansa rapid în toată lumea. El îl însărcinase pe Bennett să 
găsească răspunsul. Voracitatea şi energia uriaşă ale lui Bennett 
făcuseră o impresie deosebită. Tânărul se afundase în proiect, 
examinase cifrele pe toate părţile şi discutase cu toţi cei pe care- 
i putuse găsi, inclusiv cu secretare, şoferi şi asociaţi dintr-o 
sumedenie de firme tehnologice importante cu capital de risc. De 
asemenea, în mod rapid şi ambițios, angajase grupuri de focus 
dintr-o duzină de licee din toată ţara, pentru a concluziona dacă 
televiziunea interactivă avea vreun viitor. Bennett concluzionase 
că răspunsul era negativ. Ar fi costat prea mult şi ar fi durat prea 
mult. Lucru tot atât de important, puştii n-o doreau. 

Mânat totuşi de un presentiment straniu, Bennett pornise să 


investigheze şi altă pistă. În grupurile sale de focus din licee, el 
nu se întâlnise doar cu elevi, ci şi cu mamele acestora, care 
veneau să-i ia de la şcoală. In repetate rânduri, mamele aveau 
asupra lor sticle cu apă plată din care beau în timpul şedinţelor 
de focus. Intrigat, Bennett le întrebase de ce nu beau coca-cola 
sau pepsi. Prea mult zahăr... Prea multă cofeină... Mă 
balonează... Mă îngraşă... Şi aşa mai departe. Dar apa plată nu 
costă cam mult? întrebase el şi auzise mereu şi mereu Fac asta 
pentru mine, ca să fiu sănătoasă, să slăbesc, să-mi purific 
organismul, să fiu naturală. Incredibil, gândise Bennett. Casnicele 
acelea care făceau parte din clasa mijlocie din suburbii plăteau 
aproape doi dolari pentru o sticlă de apă... în timpul unei 
perioade de recesiune. Făcuse nişte calcule şi fusese cât pe-aici 
să se înece cu Big Macul pe care-l mesteca. Asta însemna doi 
dolari şi jumătate pentru un litru - ceea ce, la epoca respectivă, 
era de şapte ori mai scump ca benzina. 

Lucrând frenetic în următoarele câteva zile, în timp ce şeful lui 
participa la o conferinţă economică în Londra, Bennett ajunsese 
la concluzia că generaţia născută între 1946 şi 1964 în SUA şi 
Europa, aşa-numiţii „Baby Boomers”, care înaintau în vârstă şi 
erau tot mai atenţi la greutatea şi sănătatea lor - îndeosebi 
femeile - treceau de la băuturile carbogazoase la apă plată. În 
felul acesta, principalele companii din domeniu - Perrier şi Evian 
- dovedeau un potenţial uriaş de dezvoltare. Ambele erau 
deţinute de francezi, ambele erau în creştere şi ambele erau 
pregătite pentru preluări de către companii cu reţele de 
distribuţie mult mai vaste. Bennett mai concluzionase că marile 
companii americane de băuturi carbogazoase - Coca şi Pepsi - 
aveau să reacționeze în scurt timp faţă de acest fenomen, fie 
cumpărând brandurile franceze, fie lansând propriile lor branduri. 
lar aşa ceva le putea spori spectaculos profitabilitatea, deşi 
vânzările de băuturi carbogazoase în SUA începuseră lent să 
atingă un plafon. 

În ziua în care MacPherson revenise de la Londra, Bennett îşi 
prezentase cazul: Abandonaţi televiziunea interactivă. Cumpăraţi 
poziţii majore în companiile de apă îmbuteliată - şi cumpăraţi 
acum, înainte ca altcineva să-şi dea seama că sunt viitoare vaci 
de muls. 

MacPherson fusese cât pe aici să se înece cu propriul /u; Big 


Mac. Ce fel de idiot angajase Iverson? Fusese cât pe aici să-l 
concedieze imediat pe Bennett... şi să investească oricum masiv 
în televiziunea interactivă. Ar fi fost o mişcare greşită. 
Televiziunea interactivă nu avea să ajungă nicăieri. Însă peste 
câteva luni, Nestle stupefiase pieţele cumpărând Perrier. 
Valoarea acţiunilor crescu ameţitor. 

Directorul executiv îl rechemase pe Bennett în cabinetul lui şi 
trecuse direct la subiect: 

— Poate că sunt prost, dar nu sunt idiot. Să cumpărăm apă! 

Imediat, achiziţionase blocuri masive de acţiuni la Danone 
Group, proprietarul Evian, şi poziţii majore în Coca-Cola şi Pepsi- 
Cola. lIntr-adevăr, revenirea economiei americane şi pieţele 
străine în expansiune rapidă crescură spectaculos acţiunile celor 
trei companii. Ba chiar mai interesant, în decembrie 1995, Pepsi 
pătrunse pe piaţa apei îmbuteliate cu brandul său Aquafina, 
devenind în scurt timp principalul detailist de apă îmbuteliată din 
magazinele şi benzinăriile americane. In 1996, Coca-Cola lansă 
brandul său de apă îmbuteliată, Dasani, care înghiţi de 
asemenea o cotă masivă de piaţă. Până în 1999, când 
MacPherson vându finalmente un număr mare din acţiunile sale 
pentru a începe să-şi finanţeze ambițiile politice, valoarea 
acţiunilor sale Pepsi se dublase. Valoarea acţiunilor sale Evian se 
dublase (ajungând la 191 $/acţiune), iar valoarea acţiunilor sale 
Coca-Cola aproape că se triplase. 

Insă cariera lui Bennett nu se construise pe apă îmbuteliată, ci 
pe încrederea tot mai mare a lui MacPherson că tânărul discret şi 
modest dezvolta o adevărată viziune strategică, avea surse 
excelente şi instincte excepţionale. Prietenia lui Bennett cu un 
programator de la Netscape îl făcuse să sfătuiască fondul Joshua 
să cumpere oferta publică iniţială a companiei pentru browser 
Web la 20 $ şi să vândă peste cinci ani cu 160 $. Similar, Bennett 
sfătuise fondul Joshua să cumpere acţiuni Microsoft cu 20 $ la 
începutul anilor 1990 şi să le vândă cu 100 $, când prietenii lui 
din Departamentul de Justiţie al administraţiei Clinton îl 
convinseseră în timpul unui prânz la Willard că procesul lor 
antitrust putea distruge compania. Nu se întâmplase aşa, dar 
pontul ajutase fondul Joshua să vândă scump şi să nu piardă în 
timpul crahului tehnologic care urmase. 

În vara anului 1997, un prieten de colegiu al lui Bennett îi 


telefonase cu taxă inversă dintr-o misiune pe termen scurt în 
Chiang Mai, Thailanda. Moneda locală, bahtul thailandez, 
începuse să se deprecieze şi în aer se simţea un iz de panică. 
Bennett simţise că putea să fie ceva important. Sărise în primul 
avion din Denver spre Bangkok şi confirmase dimensiunile 
problemelor monedei naţionale. Îl sunase imediat pe Iverson - 
care schia în Alpii Elveţieni - pe telefonul său prin satelit şi 
sugerase ca lverson şi MacPherson să scape imediat de toate 
holdingurile asiatice din fondul Joshua. Tânărul analist insistase 
că era vorba despre o criză monetară aflată în plină evoluţie şi 
care avea să se adâncească. Avea să se răspândească în Asia ca 
o maladie Ebola economică. 

Iverson fusese sceptic. Bahtul thailandez? Să scape de toate 
holdingurile lor din Asia? Puştiul ăsta muncea prea mult. Avea 
nevoie de o vacanţă. La 4 283 de metri altitudine şi transpirând 
în costumul de schi, Iverson lăsase telefonul pentru o clipă din 
mână, privise peste superbul lanţ muntos, sorbise din Evian... şi 
înghiţise un nod. Încheiase convorbirea cu Bennett, telefonase 
imediat echipei lui din Denver şi ordonase: „Scăpaţi de toate 
holdingurile noastre asiatice - imediat într-adevăr, până în 
octombrie, problemele monedei thailandeze degeneraseră într-o 
criză economică asiatică pe scară largă, care se abătuse după 
aceea asupra întregii lumi şi, pentru o vreme, ameninţase sever 
mai multe companii americane. Într-o singură zi, indicele Dow 
coborâse cu peste cinci sute de puncte. Însă fondul Joshua nu 
pierduse nicio centimă. 

Misiunea lui Jonathan Meyers Bennett era să citească în 
frunzuliţele de ceai de pe fundul ceştii... şi apoi să le spună lui 
James Michael MacPherson şi Stuart Morris Iverson când să 
cumpere compania de ceai. Drept rezultat, MacPherson şi Iverson 
deveniseră nişte oameni foarte bogaţi şi foarte fericiţi. 

Nici Bennett n-o ducea prea rău. Devenit vicepreşedinte senior 
şi şef al strategiilor de investiţie la Global Strategix, el conducea 
biroul companiei din New York de la nivelul 38 al unui zgârie-nori 
cu vedere către Central Park. Nu erau chiar Munţii Front Range 
din Colorado, dar mergea. Deocamdată... Cu şase luni în urmă, 
Iverson fusese nominalizat ca următor secretar al Trezoreriei 
SUA, apoi confirmat de Senat cu 98 de voturi pentru şi niciunul 
împotrivă; doi senatori fuseseră absenţi. Iverson se afla acum în 


Washington şi în scurt timp Bennett avea să revină în Denver, ca 
să preia controlul lui GSX. Cabinetul superb cu panorama 
magnificilor Munţi Stâncoşi avea să fie al său. 

* 

Părinţii lui Bennett ieşiseră la pensie şi trăiau în apropiere de 
Orlando. 

Sol şi soţia lui, Ruth, nu înțelegeau nici acum ce făcea zilnic fiul 
lor. Ca reporter, Sol nu câştigase niciodată peste cinci mii de 
dolari pe lună ba chiar, în aproape toată cariera sa, mult mai 
puţin. Ei nu-şi făcuseră niciodată griji în privinţa banilor, dar nici 
nu-i căutaseră cu tot dinadinsul. Sol preferase să urmărească 
CIA, nu NBC, să facă reportaje despre terorişti, nu despre agenţi 
de taxe, şi să asiste la căderea Zidului Berlinului, nu la 
ascensiunea Wall Street. 

Soții Bennett erau mândri de fiul lor, dar în acelaşi timp 
îngrijoraţi. Jon pierduse mai mulţi colegi şi asociaţi în atacurile 
asupra World Trade Center, însă refuzase să discute despre asta. 
Revenise zilnic la muncă şi refuzase să-şi ia învoiri personale, cu 
excepţia participării la înmormântări. Le asigurase angajaţilor săi 
un orar flexibil, pentru a-i jeli pe cei dispăruţi, dar nu părea să se 
ocupe de propria sa persoană. Părinţii nu erau siguri dacă el 
suferea după cineva. Probabil că răspunsul era afirmativ, însă Jon 
refuza cu încăpățânare să discute subiectul acela când îl 
abordau. 

Fiul lor era un tânăr grăbit, dar oare asta îşi dorea el cu 
adevărat - să gonească cu un milion de kilometri pe oră, în timp 
ce viaţa vâjâia pe lângă el ca o pâclă cenuşie, mohorâtă, lipsită 
de culori? Asta îl crescuseră ei să facă, să fie, să-i placă? Nu 
părea corect. Mama lui era îngrijorată că Jon părea superficial, 
distant şi irascibil. 

Pe de altă parte, nu era greu de văzut că fiul lor avea mai mult 
succes decât şi-ar fi putut închipui ei vreodată. Deţinea un 
apartament de lux în Greenwich Village, lângă Universitatea New 
York, pe care-l plătise cu bani-gheaţă, deşi venea rareori acasă în 
alt scop decât de a dormi. Dulapul imens încorporat în perete era 
ticsit cu costume Zegna şi pantofi italieneşti scumpi, făcuţi 
manual. Generosul lui salariu anual avea şase cifre, deţinea un 
portofoliu personal care se apropia rapid de un milion şi un fond 
de pensie care trecuse deja de milion. Nu era rău. Nu era rău 


deloc. Ei nu-şi mai doreau acum decât o noră şi nişte nepoti. 
* 

Bennett îşi aşeză pe masă cafeaua turcească. 

Îşi privi ceasul Rolex, răsuci nervos şervetul şi se uită din nou 
peste masă. Îi trebuia semnătura aceea şi cât mai rapid. După 
douăsprezece minute, un automobil avea să sosească pentru a-l 
duce la Aeroportul Internaţional Ben Gurion. Până la mijlocul zilei 
avea să fie la Londra, iar până seara la New York. Cu puţin noroc, 
ar fi putut chiar să aibă timp să se ducă la un spectacol şi să 
sărbătorească afacerea aceea incredibilă. 

În vreme ce Dmitri Galişnikov, bărbatul a cărui semnătură o 
dorea cu atâta insistenţă, examina ultima pagină a contractului, 
Bennett îşi reaminti cât îl intrigase şarada aceasta învăluită într- 
un mister înconjurat de o enigmă. Galişnikov era un tip precaut, 
foarte atent, iar acestea, îşi reaminti Bennett, nu erau defecte de 
caracter, ci trăsături cauzate de persecuții, născute din suferinţe 
şi cizelate în gulag. Acesta era un bărbat care supravieţuise trei 
ani în Lefortovo, închisoarea pentru interogatorii a KGB-ului din 
Moscova. Într-o seară, târziu spre noapte, în faţa ceaiului, pâinii 
negre şi a unui biftec Stroganoff, el intenţiona să-l roage pe omul 
acesta tăcut, atent şi precaut să-i istorisească în detaliu povestea 
vieţii sale, să-i descrie călătoria sa ca inginer petrolist evreu, din 
Siberia lui Stalin prin noaptea lungă, întunecată şi solitară, până 
la zorii trandafirii ai unui răsărit de soare în lerusalim la Hotelul 
King David. Neîndoios, Galişnikov ar fi avut nevoie de mai multe 
nopţi pentru o poveste completă, dar asta era lipsit de 
importanţă, deoarece Bennett ar fi ascultat-o atât cât ar fi fost 
necesar. 

* 

Drumul lui Bennett până la acest rus mai puțin obişnuit 
începuse cu un articol dintr-un ziar. 

Într-o cursă British Airways de noapte de la Londra la New 
York, cu multe luni în urmă, el fusese agitat şi nu putuse închide 
ochii. După ce terminase toate ziarele de duminică pe care le 
avea la el, începuse să frunzărească ediţia de vineri a New York 
Times, pe care, în mod neobişnuit, fusese prea ocupat ca s-o 
deschidă în timpul weekendului. Îşi amintea limpede data ziarului 
aceluia - 15 septembrie 2000 - deoarece avea să-i schimbe viaţa 
pentru totdeauna. 


Bennett începuse să citească ziarul de la sfârşitul fasciculului 
Business, încercuind ştirile care-i atrăgeau atenţia cu un stilou 
Montblanc nou şi gros pe care tatăl său i-l dăruise la aniversarea 
sa. Întotdeauna citea fasciculul Business de la ultima pagină spre 
prima, considerând că informaţiile de calitate - pepitele preţioase 
pe care căuta să le cearnă - erau rareori utile după ce fuseseră 
publicate pe prima pagină, unde le putea vedea toată lumea. 

Terminase însă fasciculul Business, terminase şi fasciculul A, 
când ajunsese la un articol de pe pagina întâi, care-l făcuse să 
caşte larg ochii. „Gaze naturale lângă Israel şi Gaza pot duce la 
joint-venture” suna titlul. Zăcăminte de gaze naturale în Marea 
Mediterană? Bennett simţise un fior de adrenalină şi citise mai 
departe. 

„Forajele de adâncime efectuate de companii străine în largul 
coastei Israelului şi Fâşiei Gaza au descoperit zăcăminte de gaze 
naturale care ar putea ridica economia Palestinei şi oferi 
Israelului şansa de a-şi câştiga independenţa energetică”, 
începea reporterul William A. Orme Jr. „Experții în domeniu, 
inclusiv cei de pe această platformă gigantică, afirmă că 
palestinienii şi israelienii vor profita în egală măsură dacă vor 
lucra împreună într-un parteneriat cu miză foarte mare. Ei au 
nevoie unii de ceilalţi pentru exploatarea eficientă a acestor 
zăcăminte submarine, fiindcă niciuna dintre ţări nu-şi poate 
permite singură investiţia de un miliard de dolari în conducte şi 
staţii de pompare.” 

Articolul spunea în continuare că un membru al guvernului 
israelian ar fi estimat că ţara sa dispunea de „80 până la 140 de 
miliarde de metri cubi de zăcăminte de gaze naturale dovedite”, 
o cifră uluitoare care putea alimenta reţeaua electrică a Israelului 
timp de un sfert de secol. 

„Şi s-ar putea să fie şi mai mult”, adăugase oficialul. 

Chiar şi după atât timp, fraza continua să răsune în urechile lui 
Bennett. S-ar putea să fie şi mai mult. Chiar şi după atât timp, îşi 
reamintea înfrigurarea pe care o simţise de a-şi suna colegii din 
GSX pentru un brainstorming al următoarei lor acţiuni. Era totuşi 
ora 4 dimineaţa la New York şi abia 2 noaptea la Denver; toţi cei 
pe care-i ştia dormeau. 

Nu însă chiar toţi. 

În Israel era ora 11, pe când Bennett stătea la clasa |, la o 


altitudine de nouă mii de metri, privind exemplarul din Times. 
GSX avea un birou în Israel - mai precis, în Tel Aviv. Bennett nu 
fusese niciodată acolo şi nu-şi reamintea nici măcar numele 
directorului local, dar acesta avea să fie treaz. Şi era un moment 
la fel de potrivit ca oricare altul pentru a face cunoştinţă. 

— Shalom, rostise o secretară tânără cu puternic accent 
israelian şi o superioritate pe măsura accentului. 

— Shalom... ă-ă-ă, da... ă-ă-ă, cine-i directorul vostru acolo? 
întrebase Bennett, cu gândurile alergându-i în toate părţile. 

— Cu cine stau de vorbă? 

— Ah, da, mă numesc Jon Bennett şi sunt... 

— De la New York? Domnul Bennett de la New York? întrebase 
tânăra, devenind brusc modestă şi alertă. 

— Da. Sunt în zbor spre New York şi am o întrebare urgentă 
pentru biroul vostru, însă, îmi pare rău, pur şi simplu nu-mi mai 
amintesc... 

— Roni, fusese el întrerupt. Roni Barşevsky. Vă fac legătura 
imediat, domnule Bennett. 

Se pregătea să-i mulţumească, dar soneria ţârâia deja în biroul 
lui Barşevsky. 

— Domnul Bennett? rostise Barşevsky cu un accent rusesc 
evident. 

— Te rog, spune-mi Jon. 

— OK, Jon. Mă bucur să te pot cunoaşte, în cele din urmă. Cu 
ce te pot ajuta? 

— Roni, vreau să ştiu tot ce ştii tu despre zăcămintele de gaze 
naturale din largul coastei voastre, spuse Bennett aproape în 
şoaptă. 

— A-ă-ă, păi nimic. De ce? 

— Nimic? 

— Niet. Despre ce-i vorba? 

— O comoară îngropată, Roni. la Times de vineri. 

— Care Times? 

— New York Times, Roni, New York Times! la ziarul, Roni. 
Citeşte prima pagină. După aceea, sună-mă. 

— OK, şefule. 

Bennett era obosit, încordat şi gata să se descarce pe individul 
acela, însă pentru că toţi pasagerii din jurul său dormeau ca nişte 
prunci, nu putea să înceapă să urle. 


În timp ce aşteptase, se blestemase că nu citise mai devreme 
articolul, că nu avusese habar despre povestea aceea cu zile sau 
săptămâni în urmă, că nimeni din compania lui nu avusese 
inteligenţa de a i-o supune atenţiei. Era o chestie incredibilă, iar 
directorul lui din Israel habar n-avea despre ce-l întrebase! 

— Hm, este foarte interesant, mormăise Barşevsky în telefon 
după câteva minute. Ce facem? 

— Cu cine ar trebui să stau de vorbă? Pe cine pot suna să ne 
bage-n chestia asta? 

— la să vedem... hm... ah, da! îl cunosc exact pe cel care ne 
trebuie. Dmitri Galişnikov - un rus care conduce o companie 
incredibilă, numită Medexco. Conducte, foraje, pompări, face 
orice i s-ar cere. In general, operează în Asia Centrală, dar 
probabil că el lucrează cu indivizii ăştia. Da, telefonează-i lui 
Dmitri. 

— Am nevoie de un număr, Roni, şi am nevoie de el acum. 

— OK, şefule. Un minut. 

De fapt trecuseră două minute, deşi lui Bennett i se păruse că 
fusese o oră. 

— Eşti un sfânt, Roni. Stai pe fază. Te mai sun. 

Bennett închisese, introdusese din nou cardul de credit în 
telefonul GTE al avionului şi sunase la Medexco. Linia era 
ocupată. Incercă încă o dată. La fel. Bennett începuse să înjure, 
apoi căzuse pe gânduri. Să discute despre un miliard de dolari în 
capital de risc prin telefon... pe o linie neprotejată, ba mai mult 
chiar, deasupra Oceanului Atlantic... nu era tocmai modelul de 
abilitate vicleană, tainică şi strategică cu care se mândrea el şi 
pentru care fusese promovat atât de frecvent. Trebuia să aştepte 
până ateriza pe Aeroportul Kennedy, după care să meargă 
imediat la birou şi... şi ce? De fapt, ce spera să încerce să 
realizeze prin telefon? Cine ştie câte telefoane primise deja acest 
Galişnikov în timpul weekendului, ca să nu mai vorbească de 
lunile anterioare? Poate că unii zburau deja spre Israel ca să 
discute cu el. Poate că se negociau afaceri. Mai mult chiar, poate 
că afacerile fuseseră încheiate. 

Uşurel, îşi spusese Bennett, ia-o-ncet. Concentrează-te. 
Inspirase profund şi ridicase braţul către butonul soneriei de 
deasupra. Simţea nevoia acută şi imperioasă să bea ceva. Chiar 
dacă era 4.30 dimineaţa. O stewardesă apăruse aproape 


instantaneu. El comandase o sticluţă minusculă de votcă Absolut 
şi cafea. După aceea luase iarăşi telefonul, introdusese cardul de 
credit şi-l sunase pe Barşevsky. 

— Suie-l pe Galişnikov într-un avion, îi ordonase în şoaptă. 
Până la cină, vreau să fie în biroul meu din New York. 

Galişnikov înhăţase momeala, venise la cină şi povestise totul. 
Era adevărat, primise destule telefoane, totuşi nimeni nu păruse 
interesat să facă un pariu de un miliard de dolari în tulburele 
Orient Mijlociu. Gazele naturale şi petrolul erau şi aşa riscante. 
Nimeni nu dorea ca un grup de terorişti din Hamas, Hezbollah şi 
Jihadul Islamic să-i arunce în aer investiţiile cu un surâs larg, ca o 
jertfă adusă lui Allah. Ar fi preferat să foreze în Siberia sau la 
Cercul Arctic, decât să intre în mijlocul israelienilor şi 
palestinienilor. Insă Bennett era dispus. Şi i-o spusese. Galişnikov 
acceptase să se întoarcă în Israel şi să discute cu partenerul lui, 
Ibrahim Sa'id, un arab cu chip şi vorbă blândă - preşedintele 
companiei private Palestinian Petroleum Group, PPG - ca să vadă 
ce se putea face. 

Pe 28 septembrie, în New York Times apăruse alt titlu cu litere 
mari: „Arafat salută descoperirea zăcămintelor de gaze lângă 
Fâşia Gaza.” Mai precis, Bill Orme, reporterul de la Times, scria 
că Arafat „a sărbătorit descoperirea a ceea ce experţii în 
domeniu au confirmat că este un zăcământ de gaze naturale 
major, în valoare de multe miliarde de dolari” şi declarase că 
acesta va asigura „o temelie puternică pentru un stat 
palestinian”. 

„Acesta este un dar de la Dumnezeul nostru pentru poporul 
nostru”, îi spusese Arafat lui Orme, „pentru copiii, femeile şi 
oamenii noştri din ţară şi din afara ei, pentru refugiații noştri şi 
cei care trăiesc aici, pe pământul nostru.” 

Aşa începuse un şir parcă nesfârşit de întâlniri cu personajele 
principale ale acţiunii, în New York, Londra, lerusalim şi 
Ramallah. Personalul GSX începuse să facă naveta din SUA spre 
Israel, Gaza şi malul stâng al lordanului. Apoi urmase furtuna de 
planuri de afaceri, verificări de mediu, expertize geologice, 
analize costuri-beneficii, estimări de asigurări, verificări de credit 
şi negocieri financiare. Păruse să nu se mai termine niciodată. 
Insă toţi cei implicaţi ştiau că va merita şi abia îşi puteau stăpâni 
incitarea. 


Până la 11 septembrie 2001. Ziua în care teroriştii islamişti 
atacaseră New Yorkul şi Washingtonul. Ziua în care Turnurile 
Gemene căzuseră şi Pentagonul fusese incendiat. Ziua în care îşi 
pierduseră vieţile trei mii de americani. Ziua în care palestinienii 
începuseră să danseze pe străzi. Ziua în care Osama bin Laden 
devenise un nume cunoscut pe tot globul şi declanşase ovaţii în 
lumea musulmană. Ziua în care preşedintele Bush declarase 
„război împotriva terorismului”. Ziua în care orice speranţă 
pentru pacea arabo-israeliană şi prosperitate fusese din nou 
amânată pe termen nedefinit. 

Însă timpul vindecă toate rănile. După aproape zece ani, 
Bennett credea că acum existau iarăşi semne de speranţă. 
Războiul împotriva terorismului repurtase un succes uriaş. Nu 
numai că Al-Qaeda şi talibanii fuseseră distruşi, dar reţele 
teroriste palestiniene importante ca Hamas, Hezbollah şi Jihadul 
Islamic fuseseră de asemenea efectiv fărâmiţate şi anihilate de 
israelieni, cu acordul tacit al Washingtonului. lar unele state 
arabe moderate ca Iordania, Egipt şi Maroc întreprindeau acţiuni 
ferme împotriva celulelor teroriste din interiorul graniţelor lor sau 
a celor aflate doar în trecere. Situaţia nu era desigur perfectă, 
dar însemna un progres. Pe ansamblu, cei buni învingeau. 

Între timp, în largul coastei israeliano-palestiniană nu fuseseră 
depistate numai zăcăminte de gaze naturale. Recent, în mod 
discret şi neaşteptat, geologii şi inginerii companiilor Medexco şi 
PPG descoperiseră şi urmele unor zăcăminte vaste de petrol. 
Israelienii şi palestinienii stăteau pe o mină de aur şi era 
momentul unei acţiuni decisive. Toate semafoarele indicau 
verde. Toate sistemele păreau pregătite. Ar fi fost bine să nu fi 
fost doar o simplă părere, deoarece miza era uriaşă. 

* 

Barşevsky îşi strecură capul pe uşa restaurantului, îi prinse 
privirea lui Bennett. Maşina aştepta. Era momentul să plece. 

Bennett se uită la Galişnikov. 

— Deci? 

Galişnikov se îndreptă, îşi scoase ochelarii pentru o clipă şi se 
frecă la ochi. După aceea îşi lustrui lentilele cu un şervet alb de 
pe masă şi-şi puse cu grijă ochelarii la loc pe chipul palid şi 
scofâlcit. 

— Tov, rosti el încetişor în ebraica recent învățată. 


Luă apoi Montblancul lui Bennett şi semnă. 

— Bun, rosti Bennett privindu-l în ochi. Îmi place să fac afaceri 
cu tine. 

— Şi mie, prietene. 

Bennett puse hârtiile în servietă, ieşi discret pe uşă şi se urcă 
în Mercedesul negru care îl aştepta. Nu avea timp de sărbătoriri. 
Nu acum. Nu în public. Afacerea secolului tocmai fusese 
semnată. Ea avea să schimbe totul. In toată lumea nu erau nici 
douăzeci de oameni care să aibă habar de ea, iar sarcina lui 
Bennett era să păstreze încă puţin secretul. 

Galişnikov îşi privi prietenul mai tânăr plecând, suspină, după 
care cobori ochii spre farfuria cu micul dejun neatins, care se 
răcise. Când se deşteptase de dimineaţă, nu avusese deloc poftă 
de mâncare. Acum simţea o foame de lup. 

* 


Bennett se lăsă pe spate în bancheta capitonată în piele a 
Mercedesului negru. 

Coborî fereastra fumurie din dreptul său, ca să simtă aerul 
proaspăt şi curat. Drumul până la Aeroportul Ben Gurion nu dura 
mult, dar zborurile de după aceea aveau să i se pară o eternitate. 
De ce nu luase pur şi simplu avionul privat al companiei? Inchise 
ochii şi încercă să-şi imagineze chipurile lui MacPherson şi 
Iverson când le va spune vestea cea bună. 

Telefonul lui mobil țârâi brusc. 

— Bennett. E 

— Domnule Bennett, sunt centralista Casei Albe. Il am pe fir pe 
domnul Iverson, secretarul Trezoreriei. Vă reamintesc că aceasta 
nu este o linie protejată. Rămâneţi pe fir... 

Un părâit şi apoi... 

— Jon, sunt Stu. 

— Salut, Stu... ă-ă-ă, domnule secretar. Am veşti bune. 

— Eu nu. 

— De ce? Ce se-ntâmplă? 

— Este posibil ca Mac să fi murit. 

— Poftim? 

Bennett tresări şi se îndreptă în scaun. 

— Coloana auto prezidenţială a fost atacată acum câteva 
minute. 

— Poftim? 


— Nu ştiu ce-a fost... Un avion, un kamikaze. Ceva... Nu ştiu. 

— Nu... cum? 

— Deocamdată nu ştiu mai multe. Tocmai m-a trezit serviciul 
secret. 

— Unde eşti? 

— In Brown Palace... urma să avem un dineu... diseară târziu. 

— Cu cine eşti? 

— Cu toată lumea. Bob tocmai a intrat. El a venit c-o cursă 
ceva mai devreme ca să stea de vorbă cu nişte finanţatori. Este 
un coşmar, Jon. Nu ştim alte detalii. Nu încă. 

— Nu-mi vine să cred ce aud... 

— Ştiu, ştiu. Este repetarea lui 11 septembrie. Tu unde eşti? 

— Sunt... ă-ă-ă, sunt... într-o maşină, în drum spre aeroport. 

— În New York? 

— Nu, nu, în lerusalim. 

— Aha, bun, atunci vino-ncoace cât poţi de repede. 

Convorbirea se întrerupse. 

Bennett îşi simţea mintea realmente amorţită. 

James „Mac” MacPherson - veteranul războiului din Vietnam 
care ajunsese magician pe Wall Street, care fusese apoi de două 
ori guvernator al statului Colorado şi ajunsese preşedinte al 
Statelor Unite - urma să fie numit „Omul Anului” de revista Time, 
fiind considerat arhitectul-şef al uluitorului reviriment economic 
al Americii. 

Acum... era posibil să fi murit. 


3 


Izul înţepător de combustibil arzând şi fumul des şi negru îl 
copleşeau. 

Trei elicoptere asurzitoare planau deasupra, aţintindu-şi 
proiectoarele pe carnajul de dedesubt. Un al patrulea putea fi 
văzut descriind un cerc mult mai larg, apoi o escadrilă de F-15 
brăzda cerul în misiuni aeriene de patrulare. In ciuda brizei reci a 
nopţii, simţea pârjolul intens al flăcărilor care vuiau. Dacă 
închidea ochii, se putea întoarce cu uşurinţă în timp alături de 
Army Times, în Războiul Golfului, sau pe „autostrada morţii” din 
Irak, croindu-şi drum printre cadavrele intrate în putrefacție şi 
carcasele fumegânde de tancuri, camioane şi alte rămăşiţe 
carbonizate ale Gărzii Republicane a lui Saddam Hussein. 

Trecuseră aproape două decenii de când Marcus Jackson, care 
acum lucra pentru New York Times, fusese corespondent de 
război. Trecuseră cel puţin şase-şapte ani de când nu se mai 
trezise în orele mici ale dimineţii, scăldat în sudoarea unui 
coşmar, cu soţia strângându-i în braţe trupul care tremura 
necontrolabil. Ca mulţi bărbaţi de vârsta lui, se înrolase voluntar 
în armată la începutul anilor 1980, necrezând cu adevărat că va 
avea prilejul să vadă vreodată conflicte armate. lar de dragul 
celor două fiice gemene ale sale - care împliniseră cinci ani în 
weekendul trecut, în altă petrecere în pijamale pe care o ratase - 
el se ruga în fiecare seară să nu mai fie niciodată nevoit să asiste 
la grozăviile războiului. Ritmul Casei Albe era mai mult decât 
suficient pentru el, mai ales în ultimii ani. Într-o clipă însă 
realitatea prezentului îi reveni în minte. 

Jackson se afla la câţiva kilometri în spatele epavelor Diligenţei 
şi avionului G4. | se interzisese să coboare din autobuzul nr. 1 al 
presei, dar putea să vadă un cordon de poliţişti care înconjurau 
vehiculul, ca şi pe alţii dincolo de ei, cu armele în mâini. Având 
însă locul pe primul rând de scaune din faţă, cu un binoclu 
puternic atârnat la gât şi câte un telefon în fiecare mână, el era 
acum unul dintre cei mai valoroşi martori oculari din lume. 

La unul dintre telefoane, Jackson suna întruna la redacţia sa 
din New York. Ocupat. Din nou. Ocupat. Din nou. Nu avea noroc. 


De la celălalt telefon, sună la sediul CNN din Atlanta, unde se 
conectă imediat. In redacţie se desfăşura o petrecere; Jackson 
auzea tura de noapte cântând „Mulţi ani trăiască”. 

— Josh, strigă Jackson în telefon, sunt Marcus! Sunt... totul 
arde. Sunt cu presa... 

— Ce? Nu te pot auzi. Stai aşa - gă/ăgia, imediat! 

Jackson auzi cum veselia din redacţie se stinse instantaneu 
când Josh Simon, producătorul CNN pe timpul nopţii, îi şocă pe 
toţi cu izbucnirea lui deloc caracteristică. 

— Gata, Marcus - ce s-a-ntâmplat? 

— Am văzut totul, Josh... a coborât vuind din cer şi-a făcut 
explozie-ntr-o minge de foc... 

— Ce? Stai, stai... Despre ce vorbeşti? 

— Un kamikaze tocmai a atacat coloana prezidenţială. 

— Doamne... 

— Este un haos total. 

— Nu se poate, iarăşi... 

— Este rău, Josh, e foarte rău. 

— Unde eşti? 

— Tocmai am părăsit AID. Toată şoseaua e-n flăcări. 

— Incredibil! Eşti primul care-ai sunat. N-am primit nimic. 

— Cred, cred. Realmente, tocmai s-a-ntâmplat. 

— Ce-i cu MacPherson? 

— Nu ştiu. Nu-mi dau seama. Mă uit chiar acum prin binoclu 
spre maşina lui. E poliţie peste tot. Maşina e răsturnată, cu roțile- 
n sus. Se încearcă deschiderea portierelor. Arde peste tot. 

— Marcus, trebuie să te punem în direct. Rămâi pe fir... poţi? 

— Absolut. 

Simon explică rapid echipei sale ce urmau să anunţe. Mai 
verifică o dată, dar ştirea încă nu fusese difuzată pe AP sau 
Reuters. 

Nu avea să mai întârzie mult. Jackson îl auzea deja în spatele 
umărului său stâng pe Tom Perkins de la Associated Press, care 
dicta un buletin de ştiri urgent unui redactor de noapte din 
Washington. Auzea de asemenea icnetele din redacţia CNN din 
Atlanta ce însoțeau cuvintele lui Simon. 

La numai douăzeci şi nouă de ani, Josh Simon era tânăr, 
inteligent, alert şi... pleşuv. Prea mult stres, prea multe ture de 
noapte şi prea multe ţigări Marlboro. Şefii nu erau convinşi încă 


de potenţialul lui, dar pentru Jackson - care-l cunoştea de ani 
buni - Simon părea să aibă un har. El înţelegea cu adevărat care 
era puterea ştirilor TV în direct. Crescuse cu ele, mersese la 
şcoală pentru ele şi îşi sacrificase căsătoria pentru ele. Le 
înţelegea stilul, ritmul şi cadenţa. Ştia cum să relateze un subiect 
în mod vizual şi - când imaginile nu erau disponibile - cum să 
capteze telespectatorii cu fond muzical, grafică şi tonul grav al 
unei voci de prezentator. 

Acum Jackson îşi auzea prietenul pregătindu-şi echipa pentru a 
fi prima care să prezinte ştirea aceea întregii lumi. 

— Josh... m-auzi? 

— Stai un pic, Marcus. Bill, intrăm în direct - ultima oră, ştire 
live - te ghidez pe măsură ce mergem. E groasă rău - fii pe fază. 
Camera doi, fii pregătit... intrăm cu ştire live de ultimă oră... 
grafica... fond muzical... Dirk, bagă-mi o hartă cu Colorado. Gata, 
toată lumea, asta-i... S-o facem cum trebuie... Intrăm în direct... 
fiţi gata... trei... doi... unu... intră! 

Glasul lui Simon era calm, neşovăitor şi profesionist. Jackson 
auzi cum sinteza financiară a zilei fu întreruptă brusc de muzica 
specifică. Apoi: 

— Aici CNN, ştire live de ultimă oră. 

Deşi era un reporter experimentat şi trecut prin multe bătălii, 
simpla pronunțare a cuvintelor acelora îi produse fiori pe şira 
spinării. Simon dicta introducerea, iar crainicul Bill Blake repeta 
fără să ezite fiecare cuvânt. 

— Marcus, fii gata, acum... 

Pentru o clipă, un şuierat de electricitate statică făcu să pară 
că telefonul lui se defectase. Jackson ştia însă că de fapt 
semnalul îi fusese preluat şi cuvintele sale se auzeau în direct la 
televiziune. 

Blake îl prezenta deja. 

— ... la telefon acum de pe 1-70, la periferia Denverului... 
Domnule Jackson, mă auziţi? 

— Da, Bill, te aud. 

— CNN anunţă că tocmai a fost atacată coloana auto 
prezidenţială, aparent de un kamikaze, pe şoseaua care pleacă 
de la Aeroportul Internaţional Denver. Am înţeles că aţi fost 
martor la cele întâmplate. Ce ne puteţi spune? 

* 


Bennett privea în gol pe fereastră. 

Roni Barşevsky se strecura cu Mercedesul vechi prin traficul 
matinal, gonind spre aeroport, însă mintea lui Bennett era 
altundeva. Avea nevoie de informaţii. Ce se întâmpla? Era 
adevărat? Cum fusese posibil? Nu se putea ca preşedintele 
MacPherson să fi murit. Nu se putea! 

James MacPherson era practic al doilea său tată. Mai mult 
decât oricare alt om din viaţa lui Bennett - cu excepţia propriului 
său tată - MacPherson se interesase personal de aptitudinile 
sale, de cariera şi viaţa lui, învăţându-l trucurile lumii finanţelor şi 
tratându-l ca pe un fiu şi un protejat. La începutul anilor 1990, 
când fusese angajat în GSX şi înainte ca MacPherson să fi fost 
ales guvernator, tânărul Bennett fusese adesea invitat în mod 
regulat la locuinţa superbă a şefului său din Cherry Creek, uneori 
pentru a lucra până noaptea târziu la diverse propuneri, alteori 
pentru a devora incredibilele prăjituri cu ciocolată pregătite de 
doamna MacPherson, pentru a se juca cu fetele în curte sau 
pentru a ajuta la trasarea viitorului politic al directorului executiv. 

Când MacPherson începuse să-şi plănuiască prima candidatură 
la postul de guvernator, Bennett fusese unul dintre cei 
doisprezece oameni prezenţi în încăpere - în ciuda faptului că 
guvernatorul îl numea „democratul lui rezident” - luând notițe şi 
ajutând la redactarea ciornelor pentru platforma-program şi 
discursurile din campanie. Când MacPherson câştigase în mod 
zdrobitor campania de realegere, Bennett fusese unul dintre cei 
şase oameni din apartamentul de hotel din Denver în seara 
alegerilor, pregătind drumul de la Denver la lowa şi la New 
Hampshire, până la convenţia partidului republican. Dintr-un 
motiv ciudat şi inexplicabil, el fusese invitat în cercul interior, 
„cercul încrederii” aşa cum îi plăcea lui MacPherson să 
glumească. În timpul procesului, el devenise parte din familie şi 
în acelaşi timp multimilionar. 

Bennett închise ochii şi se afundă în pielea groasă a banchetei 
din spate a Mercedesului. Îşi frecă ochii, care-l usturau, probabil 
prima fază a unei migrene provocate de sinuzită. Sorbi o gură de 
apă şi-şi simţi gâtul inflamat. Se întinse către geam şi-l cobori 
complet, astfel că părul lui castaniu-închis flutura în curentul de 
aer. Surescitarea cauzată de afacerea Medexco dispăruse 
complet. 


Se simţea obosit şi greoi, avea dureri în tot corpul şi creierul îi 
era supus unei suprasarcini mentale. In scurt timp, constată că 
gândurile i se întorceau cu câţiva ani în urmă, la casa superbă a 
lui MacPherson, cuibărită sus în Beaver Creek, pe unul din 
versanţii Munţilor Stâncoşi. Fusese invitat la schi cu guvernatorul, 
familia acestuia şi Iverson. 

Dar în loc să se distreze, se pomenise lovit de o laringită 
incredibil de dureroasă. Doamna MacPherson - Bennett nu 
reuşise niciodată să se simtă în largul lui spunându-i Julie, deşi ea 
insistase - îl înfofolise în maldăre de pături de lână, îi adusese o 
carafă mare cu ceai Earl Grey fierbinte şi-l lăsase să se 
odihnească în casa imensă şi tăcută, privind prin fereastra uriaşă 
din sticlă groasă ce dădea spre unii dintre cei mai frumoşi munţi 
pe care-i văzuse vreodată. 

Încă putea să revadă în minte piscurile înzăpezite, albe şi reci, 
brazii groşi şi masivi, apusul portocaliu pâclos şi umbrele prelungi 
şi negre din vale, ca şi luminiţele albe clipitoare ale bradului de 
Crăciun al familiei. Încă putea să audă vuietul vânturilor 
muşcătoare de afară, trosnetele şi pârâiturile focului dinăuntru şi 
colindele blânde ce murmurau din difuzoarele micuţe şi discrete 
din casă. Poate că se simţise în siguranţă pentru prima dată de 
când se aruncase în nebunia de pe Wall Street. 

Povara lumii - apăsarea afacerilor de proporţii şi anticiparea 
următoarei crize politice, economice sau financiare - lunecase 
uşor de pe umerii săi şi Bennett adormise şi dormise mult de tot. 

* 


Nu fusese niciodată construită în ideea de a fi o fortăreață. 

Clădirea elegantă cu două etaje din cărămidă albă, ridicată în 
stil victorian în secolul al XIX-lea la intersecţia dintre strada 34 şi 
Massachusetts Avenue din Washington, poate că fusese 
construită de militari şi pentru militari, dar nu era inexpugnabilă. 

Amplasată pe o colină superbă, înconjurată de arbori înalţi şi 
situată dincolo de porţile unui domeniu acoperit cu iarbă, 
structura în stil Queen Anne terminată în 1893 îşi începuse 
existenţa ca rezidenţă a administratorilor Observatorului Naval 
SUA, până în 1928, când devenise locuinţa oficială a şefului 
Operaţiunilor Navale SUA. 

În 1974, Congresul american o desemnase ca reşedinţă oficială 
a vicepreşedintelui Statelor Unite. Nelson Rockefeller şi familia lui 


îşi primiseră aici oaspeţii, dar abia în 1977 Walter Mondale şi 
familia sa deveniseră realmente primii ei locuitori permanenţi. 
Acum îl găzduia pe vicepreşedintele William Harvard Oaks, iar 
tihna domeniului istoric era pe punctul de a fi distrusă. 

Şeful agenţilor serviciului secret din tura respectivă, Steve 
Sinclair, stătea aşezat la biroul său de la Punctul 1 de control, 
chiar în spatele uşii din faţă a reşedinţei. Tocmai terminase de 
corectat lucrarea fiului său cel mare, din clasa a X-a, despre 
discursul lui Lincoln de la Gettysburg, şi se relaxa cu o ceaşcă de 
cafea fierbinte, o gogoaşă proaspătă cu gem de afine şi prima 
ediţie a fasciculului sportiv din Washington Post, când cele trei 
telefoane ale sale începură să sune aproape simultan. Cei şase 
agenţi aflaţi în living şi salon tresăriră atenţi. 

Sinclair ridică întâi telefonul roşu. 

— Aici, Sinclair, ascult. 

— Cod Roşu! Repet: Cod Roşu! răcni comandantul de tură de 
lângă Bud Norris în sediul general al serviciului secret din 
Trezorerie. Porniţi elicopterul şi scoateţi-l pe Şah-mat de acolo, 
imediat! 

— Confirm recepţia - rămâi pe fir. 

Sinclair strigă în microfonul montat pe încheietura mâinii: 

— Cod Roşu. Repet: Cod Roşu! Evacuare. Evacuare! Marina 2 - 
dă-i drumul! 

Toţi cei şase agenţi aveau automatele Uzi în mâini şi patru 
dintre ei ţâşniră pe lângă Sinclair, urcând scara. Unul ocupă 
poziţia de pază a uşii din faţă, iar celălalt deschise uşa laterală 
spre bucătărie. Alţi zece agenţi se revărsară prin bucătărie din 
postul de gardă aflat în imediata apropiere a reşedinţei, 
poziţionându-se la toate ferestrele parterului. Între timp, Sinclair 
apăsă două butoane - unul alb şi unul roşu - de pe panoul din 
spatele lui. Unul dintre ele ilumină instantaneu toată curtea cu 
proiectoare orbitoare. Celălalt declanşă o serie de mugete 
asurzitoare de claxoane pneumatice, anunțând că întregul 
domeniu era pe picior de război. 

După aceea, Sinclair scană rapid cele douăsprezece monitoare 
TV din faţa lui, însă nu văzu nicio ameninţare imediată. Îi zări 
doar pe cei doi piloţi ai Marinei alergând din postul lor de gardă 
către primul elicopter din curte, sărind înăuntru şi executând 
procedurile de urgenţă pentru a pregăti aparatul de decolare în 


următoarele secunde. 

— Baza, ce ştii? strigă apoi Sinclair în telefon spre centrul 
operativ al serviciului secret. 

— Coloana auto a lui Gambit este atacată - repet, atacată. 
Execută Hârciogul Ascuns. Repet: Execută Hârciogul Ascuns! 
Susținerea aeriană este pe drum. 

x 

Baza Air Force Bolling din Washington învie brusc. 

Sirenele de alarmă şi claxoanele pneumatice îi treziră cu 
brutalitate pe toți. Într-o clipă, noaptea se transformă în zi, când 
proiectoare gigantice se revărsară peste baza de elită de pe 
malul râului Potomac. În câteva clipe, Humveeurile, jeepurile 
militare masive, blocară toate intrările. Puşcaşii marini gata de 
intervenție îşi înhăţară puştile M16 şi se repeziră afară din 
dormitoare, ocupându-şi posturile. Deasupra lor, zece piloţi 
experţi ridicaseră trei elicoptere Apache de luptă şi două 
elicoptere verde-închis de transport ale Marinei, dispunându-se în 
formație de recuperare. Intr-o clipă, dispărură. 

x 


Aveau la dispoziție doar câteva secunde. 

La etajul reşedinței vicepreşedintelui, agenţii Chuck Kroll şi 
Mike Martin alergară pe hol pe lângă cabinetul de lucru, sala de 
relaxare, dormitorul copiilor, acum gol, din stânga, şi ajunseră la 
dormitorul principal din capăt, pe dreapta. Agenţii năvăliră 
înăuntru fără să bată la uşă. 

— Domnule vicepreşedinte, veniţi imediat! 

Vicepreşedintele îmbrăcat în pijama groasă nici măcar nu se 
trezise complet, dar asta era lipsit de importanţă. Cei doi agenţi îl 
luară pe sus din pat şi părăsiră camera, lăsându-i în urmă soţia 
îngrozită şi dezorientată. Un al treilea agent luă valiza pentru 
urgenţe a vicepreşedintelui, păstrată mereu gata pregătită, şi 
servieta lui, după care alergă pe scară după ceilalţi. Al patrulea 
agent rămase cu nevasta vicepreşedintelui, ca s-o calmeze şi să-i 
explice că în scurt timp alt elicopter avea să vină ca s-o evacueze 
şi pe ea. 

Marina 2 pornise motoarele, când vicepreşedintele şi agenţii 
apărură printr-o uşă laterală la numai treizeci de metri de 
elicopterul care vuia. Douăzeci de agenţi cu automate Uzi şi 
puşcaşi marini echipați complet de misiune şi înarmaţi cu puşti 


M16 formară un coridor uman sigur prin care agenţii îşi purtară 
protejatul şi-l aruncară literalmente prin uşa elicopterului. Kroll îl 
urmă primul. 

Martin sări după el, trânti uşa, închizând-o şi-l lovi pe pilot cu 
palma în spate. 

— Dă-i, dă-i, dă-i! răcni el. 

Marina 2 se ridică în formaţie cu cele trei Apache-uri de luptă 
care pluteau deasupra şi în secunda următoare se făcură 
nevăzute. Nici trei minute nu se scurseseră din clipa în care 
sunase telefonul agentului Sinclair, anunțând Codul Roşu. 

* 


Toată lumea era acum pe punctul să ştie aproape la fel de 
mult ca şi el. 

În centrul de comandă al serviciului secret din Washington, 
directorul Bud Norris văzu ştirile CNN apărând pe unul dintre cele 
cinci monitoare mari din faţa lui şi izbi cu pumnul în consola de 
alături. 

Norris vorbea la două telefoane. Unul era o linie protejată cu 
Centrul operativ FBI, de unde semnalul era retransmis la 
Chevroletul Tahoe blindat al directorului Scott Harris, care-l 
aducea cu viteză maximă la biroul său din clădirea Robert F. 
Kennedy de pe strada E, în nord-vestul oraşului. Celălalt era o 
legătură codificată prin satelit cu Jackie Sanchez, agenta specială 
a serviciului secret, aflată la scena atacului din Denver, care 
acum conducea operaţiunea de salvare şi se străduia cu 
disperare să pătrundă în limuzina răsturnată şi grav avariată. 

Pe când îl informa rapid pe Harris, Norris stătea cu ochii aţintiţi 
pe alt monitor. Acesta reproducea imagini de care nu dispunea 
CNN şi nimeni altcineva - era o transmisiune în direct de la 
Apache-ul aflat deasupra autostrăzii. Zărea imaginea unui 
ferestrău special conceput pentru descarcerare care străpungea 
portiera blindată a Diligenţei. Zărea agenţii înarmaţi până-n dinţi 
care înconjuraseră vehiculul. Zărea pompierii care se luptau cu 
avionul G4 în flăcări. Şi o zărea pe Sanchez dirijând acţiunea. 

— Jackie! lătră Norris. 

— Da, răspunse imediat agenta. 

— Cât mai durează? 

— Aproape am ajuns. Rămâneţi pe fir, domnule director. 

* 


Servieta lui piui. 

Primea un mesaj e-mail. Bennett înhaţă servieta de piele şi-şi 
scoase terminalul mobil BlackBerry. Alertă de ştiri de ultimă oră 
de la AP. Derulă iute în jos. Coloana auto prezidențială atacată de 
un kamikaze. Nu se dădeau alte detalii. 

Peste câteva minute, alt piuit. O actualizare. Serviciul secret 
tocmai îl evacuase pe vicepreşedinte din Observatorul Naval. 
Preşedintele Camerei Reprezentanţilor fusese trezit de gărzile lui 
de corp în Chicago, evacuat cu un elicopter Air Force şi se afla 
acum în drum spre o bază militară secretă. Membrii cabinetului 
erau duşi în locuri sigure, necunoscute, ca precautii împotriva 
altor atacuri posibile, potrivit unei surse anonime din serviciul 
secret. 

Alt piuit. Altă actualizare. CNN anunţa că serviciul secret 
scotea trupuri din limuzina preşedintelui. 

Trupuri? Bennett simţea că gâtul îi luase foc. Brusc i se făcu 
rău. 

* 

— Bob, sunt asaltat aici. 

Secretarul de presă Chuck Murray îşi apăsă mai bine casca în 
ureche şi cobori pentru o clipă din autobuzul nr. 1 al presei - 
îndepărtându-se de fiarele carnivore dinăuntru - căutând cu 
disperare ceva real, ceva solid din partea secretarului general al 
Casei Albe, Bob Corsetti. Din cauza vântului, elicopterelor şi a 
sirenelor vehiculelor care soseau din toate direcţiile, abia 
distingea cuvintele. 

— Ce-i cu preşedintele?... Ce?... Bob, nu dispun de câteva 
minute. Autobuzul e plin de telefoane mobile gata să anunţe că-i 
posibil să fi murit... Ştiu ce spune... Am fost chiar lângă el... Ce? 
„„. Păi, văd exact acelaşi lucru... două... Ce?... Da - până acum, 
două trupuri... uite că-l scot pe al treilea... Cine? Bun, perfect, o 
să vorbesc cu el. 

Murray îşi dădu seama brusc că-şi lăsase haina în autobuz. 
Scăldat de transpiraţie, tremura incontrolabil. 

— Alo? Cine este? Agent Parker, sunt Chuck Murray. Care-i 
situaţia? Trebuie să ştiu imediat - este viu sau mort? 

* 

BlackBerry-ul lui Bennett piui din nou - mesaj e-mail din 

Londra. 


jon am aflat acum... la cnn... ce ştii?... 
te sun mereu pe mobil dar nu te prind... 
sună-mă erin. 


Erin McCoy era directoarea de comunicaţii internaţionale a 
companiei Global Strategix şi locuia în Londra. 

La treizeci şi unu de ani, născută şi crescută în Carolina de 
Nord, era strănepoata unui fost secretar de stat american, un 
lucru de care era foarte mândră şi pe care îi plăcea să i-l 
reamintească lui Bennett din când în când. Absolventă de 
Economie la Chapel Hill, Universitatea Carolina de Nord, şi cu 
diplomă MBA de la Wharton, era o femeie plină de viaţă şi 
superbă, dar în mod inexplicabil singură, un lucru pe care lui 
Bennett îi plăcea să i-l reamintească e; din când în când. 

Realitatea era că nu prea avea mult timp să iasă cu bărbaţi şi 
cu atât mai puţin timp să se mărite. In prezent lucra aproape 
non-stop pentru tranzacţia Medexco şi devenea rapid unul dintre 
membrii cei mai valoroşi ai echipei lui Bennett. Bărbatul apăsă o 
tastă de pe telefonul lui şi ea răspunse după primul apel. 

— McCoy. 

— Sunt Jon. 

— Te uiţi la chestia asta? 

— Nu... sunt cu Roni în drum spre aeroport. Ce ştii? 

— Nu mare lucru. Doar ce-i şi la televizor. Nu putem prinde pe 
nimeni din Denver, iar în New York nimeni nu ştie nimic. Ai vorbit 
cu Stu? 

— Foarte puţin. 

— Şi? 

Bennett tăcu o clipă. Trebuia oare să-i spună? 

— E rău... e posibil ca preşedintele să fi murit. 

Şi aşa ea se temea întotdeauna de tot ce era mai rău, iar acum 
cuvintele lui Bennett părură s-o amuţească. Tăcere. Apoi, brusc, 
femeia rosti: 

— la stai aşa... nu-nchide... 

— Ce-i? 

— FOX are imagini... stai aşa... 

Bennett fusese de câteva ori în biroul lui McCoy şi-l poreclise 
NORAD. Sus, deasupra Londrei, cu vedere către Tamisa şi Big 
Ben, McCoy şi echipa ei creaseră un centru de comandă 
financiară de înaltă tehnologie, dotat cu cele mai moderne 


echipamente de comunicaţii din lume - de la radiouri pe unde 
scurte şi antene pentru sateliți, până la Internet cu acces de 
mare viteză şi cabluri de fibră optică, capabile să transmită 
treizeci de milioane de convorbiri telefonice transatlantice într-o 
secundă. 

Toate acestea îi permiteau lui McCoy şi echipei sale să 
primească rapoarte instantaneu de la serviciile de ştiri, pieţele 
financiare, personalul GSX şi alte surse de pe toată planeta. 
„Cunoaşte bine starea turmelor tale” scria pe micuța plăcuţă 
ceramică de lângă telefoanele, calculatorul şi paharul mereu plin 
cu acadele, toate perfect aranjate pe biroul ei masiv din lemn de 
cireş, folosit de Churchill pe vremea când abia intrase în 
Parlament şi se autodesemnase agitator al gloatei. 

Bennett şi-o putea imagina pe McCoy şi echipa ei, strânşi în 
biroul femeii la prima oră a dimineţii britanice, privind la zece 
monitoare TV murale şi vorbind în acelaşi timp la telefon. 

— Erin? Ce se vede? 

— Stai... stai aşa... aha... au dat zoom... Hai odată, focalizaţi... 
Stai... oh... oh, nu... oh, nu... 

— Ce-i? Erin, ce-i? 

* 

Norris nu vroia ca lumea să vadă nimic, cu atât mai puţin 
imaginile acestea. 

Bănuia că un cameraman de la FOX se suise cumva pe maşina 
sa cu antenă de satelit sau chiar pe un autobuz de presă. In tot 
cazul, folosind un teleobiectiv cu zoom de putere, imaginea pe 
care el o capta şi trimitea în toată lumea era focalizată pe 
deschiderea care fusese tăiată în caroseria Diligenţei. 

Puteau fi văzuţi agenţii serviciului secret care începeau să 
ridice cu grijă din automobil alt corp fără viaţă - legat de o targă 
din lemn. Ocazional, câte o pală de fum oculta imaginea, dar, 
fără îndoială, era o transmisiune live zguduitoare... şi, 
deocamdată, exclusivă. 

— Sanchez, opreşte totul, repet: opriţi evacuarea imediat! 
răcni Norris în telefon. 

Stupefiaţi, toţi cei din Centrul operativ al serviciului secret se 
holbară la el îngroziţi. 

— Nikon 1, Nikon 1, sunt Baza - aterizează imediat în faţa 
Diligenţei. Coboară - chiar acum. Hai, hai, hai - aterizează 


imediat! 

Telespectatorii din toată lumea văzură cum, pe neaşteptate, 
imaginea tulburătoare transmisă de FOX şi Sky News fu complet 
blocată de un elicopter al poliţiei Denver care cobora rapid. 
Cameramanul mări factorul de zoom, dar în zadar. Nicio cameră, 
niciun reporter, absolut nimeni nu putea să vadă ce se întâmpla. 
Nimeni, cu excepţia lui Bud Norris şi a colegilor săi din Casa Albă, 
Pentagon, FBI şi CIA. Imaginile protejate transmise de 
videocamera montată pe botul Apacheului care continua să 
plutească deasupra scenei le oferea din nou controlul exclusiv al 
situaţiei. 

Norris ordonă reluarea activităţii şi eforturile de extragere 
reîncepură, în grabă, dar cu precauţie. Apărură mai mulţi agenţi 
cu M16, care înconjurară echipa de descarcerare. Altă ambulanţă 
înaintă atent în marşarier împreună cu Năluca, flancate de agenţi 
civili cu automate Uzi în mâini. 

— Sanchez, care-i situaţia? 

— Thomas şi Stevens sunt în stare critică, anunţă ea referindu- 
se la cei doi agenţi ai lui Gambit care aveau misiunea directă de 
a proteja viaţa preşedintelui. Amândoi sunt inconştienţi, cu 
hemoragii interne masive. Îi evacuăm cu ambulanţele. 

Norris simţi un ghem în stomac. 

— Tocmai îi scoatem pe Burdett şi Rodriguez. Burdett este 
inconştient, dar stabil. Rodriguez este în stare foarte gravă, 
continuă Sanchez referindu-se la Terry Burdett, secretarul 
personal al preşedintelui, şi Tommy Rodriguez, şoferul limuzinei. 

Norris constată că-i sporea enervarea. Da, îi păsa de oamenii 
lui. Da, îi păsa de personalul prezidenţial, dar în clipa aceasta 
niciunul dintre ei nu constituia principala lui grijă. 

— Sanchez, ce-i cu Gambit? 

— Vom şti în câteva clipe, domnule director. 

* 


Marina 2 cobori rapid şi fără menajamente pe peluza sudică a 
Casei Albe. 

În timp ce ateriza, vicepreşedintele - al cărui nume de cod era 
Şah-mat pentru dispozitivul său de pază - văzu că bateriilor de 
rachete sol-aer le fuseseră scoase husele şi erau gata de acţiune 
pe acoperişul Casei Albe şi al clădirii ce adăpostea vechile birouri 
executive. Văzu de asemenea echipele SWAT ale serviciului 


secret, echipate în uniforme negre de luptă, care se 
desfăşuraseră pe sol. 

În clipa în care elicopterul atinse pământul, un Suburban 
blindat negru opri lângă el, portiera elicopterului fu deschisă şi 
Şah-mat fu proiectat printr-una dintre portierele maşinii. Agenţii 
Oval. 

Acolo, un pluton de agenţi înconjurară vehiculul, cu automatele 
Uzi pregătite. Îl purtară pe Şah-mat prin Biroul Oval, apoi prin 
holul principal al aripei vestice, prin uşa unei scări sigure, 
coborâră două paliere, trecură printr-o uşă protejată cu parolă şi 
păzită de doi puşcaşi marini înarmaţi, pe un coridor lung şi 
intrară în Centrul Operativ de Urgenţă Prezidenţial. 

ÎI aşteptau deja Marsha Kirkpatrick, consilierul pentru 
securitate naţională al preşedintelui, Tucker Paine, secretarul de 
stat, şi principalii lor asistenţi. Toţi aterizaseră cu câteva minute 
în urmă la baza Air Force Andrews, reveniţi dintr-o călătorie la 
Moscova. Când dispozitivele lor de pază aflaseră despre criza 
declanşată, aduseseră imediat la Casa Albă echipa diplomatică 
de înalt nivel. 

Uşa masiva ca de tezaur, din oţel gros de un metru, se trânti în 
urma lor. Abia atunci, Kroll anunţă în microfonul său de pe 
încheietura mâinii: 

— Şah-mat este în siguranţă. Repet: Şah-mat este în siguranţă. 

* 


— Domnule director, domnul Norris pe linia 1. 

La ora 3.27 pe coasta atlantică, directorul FBI Scott Harris 
revenise în apartamentul de la nivelul al şaptelea, însoţit de 
consilieri care erau electrizaţi de energie pur nervoasă. 

— Bud, sunt Scott. Ce-i cu Gambit? 

— Nu ştiu încă. Peste un minut, o să aflu mai multe. Ce ai tu? 

— Nimic. Ne-am activat toată rețeaua. Cerem informaţii de pe 
tot globul. Echipa de teren din Toronto a plecat spre aeroport şi 
mai vin alte două echipe din Buffalo şi Boston. Tocmai am vorbit 
cu canadienii. Ne oferă completa lor asistență. 

— Prea mult nu ne mai foloseşte acum. Care-i situația noastră 
tactică? 

— Aici stau şi mai rău. Nu cred că putem considera că s-a 
terminat. 


— De-acord. 

— Dar n-am încă nimic concret. 

— S-a ştiut orarul, maşina, momentul optim de atac... 

— In mod sigur, au avut oameni la sol. 

— Nici nu se putea altfel, pentru a calibra un zbor de la 
Toronto ca să ajungă la momentul exact şi în locul exact. 
Absolut! Este un coşmar. Poţi pune prinsoare că-s mai mulţi. 
Intrebarea este - unde? 

— Pot ticsi Denverul cu agenţi. 

— Fă-o! Trimite-i în Colorado Springs şi de-acolo să vină cu 
maşinile. Deocamdată ţin închis AID. 

— Bine. Aşa facem. Cum o să-l deplasezi pe Gambit? Am auzit 
că Marina 1 a avut probleme mecanice. 

— Are în continuare. Din cauza asta s-a recurs la coloana auto. 

— Acum nu mai poţi risca pe şosele. Nu ştii în cine te poţi 
încrede acolo. 

— O să-l pun într-un elicopter. O să piloteze Sanchez, flancată 
de elicoptere Apache. 

— Şi unde-l duci? 

— La Palatul de Cristal. 

— Nu înapoi la Air Force One? 

— Nu-l aduc la avion până nu ştiu că-i absolut sigur. 

— Bine. Cu ce te putem ajuta? 

— Doar să aflaţi cine au fost autorii. 

* 

— Baza, l-am scos pe Moore, îl anunţă Sanchez pe Norris prin 
telefon. 

Pe ecranul video, Norris o văzu pe Sanchez acţionând rapid, 
direcţionându-şi echipa, repoziţionându-şi oamenii şi 
rechiziţionând elicopterul de poliție. După aceea, o văzu 
întinzându-şi telefonul în Diligenţă. 

— John? John, sunt Bud. 

— Salut, şefu'... rosti Moore buimăcit. 

— Vorbeşte, John. 

— Gambit e-n siguranţă. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! 

— Are o mulţime de tăieturi, vânătăi şi o comoţie uşoară. E 
destul de şocat. L-am pus pe sedative şi oxigen. L-am imobilizat. 
Dar l-am examinat destul de bine şi n-o să păţească nimic. Slavă 


cerului pentru airbaguri! 

Cinci mii de agenţi şi echipamente ultramoderne în valoare de 
miliarde de dolari, iar viaţa unui preşedinte putea fi realmente 
salvată sau pierdută de airbaguri în timpul unui atac terorist? La 
doi ani după ce se lăsase de fumat, Norris se simţi brusc tânjind 
după o ţigară. 

— John, nici nu ştiu ce să... 

— Bud? Bud, sunt Mac - ce-a fost ăsta... alt exerciţiu de-al tău? 

La început, Norris fu luat prin surprindere să audă glasul lui 
MacPherson. Apoi începu să râdă - mai degrabă din cauza 
energiei nervoase reprimate, decât de jalnica, dar eroica, 
tentativă de umor a preşedintelui. Vocea acestuia tremura, însă 
moralul părea bun. 

— Da, domnule preşedinte. Nu aţi primit înştiinţarea mea? 

MacPherson chicoti slab, după care începu să tuşească. 

— Domnule preşedinte, sunteţi?... 

Moore revenise la telefon. 

— Avem aprobarea de a-l deplasa, domnule director? 

— Absolut, daţi-i drumul! 

Norris şi echipa lui priviră imaginile video transmise de 
Apache, în care agenţii de la sol extraseră rapid, atent şi 
profesionist, targa lui Gambit din Diligenţă şi o instalară în partea 
din spate a elicopterului de poliţie. Sanchez se aşeză în scaunul 
pilotului, alături de alt agent, cândva rezervă de pilot militar. Alţi 
agenţi îl ajutară pe Moore să se suie, împreună cu doi agenţi civili 
din Năluca, dintre care unul era un medic cu instruire specială. 

După ce se ridică, elicopterul fu flancat de cele două 
Apacheuri; în faţa lui se afla celălalt elicopter de poliţie, pilotat şi 
ticsit cu agenţi, iar toate aparatele erau escortate de o escadrilă 
de F-15. La sol, vehiculele serviciului secret şi echipajele de 
poliţie începură să plece, revenind la aeroport pentru a păzi Air 
Force One. Peste câteva minute, aterizară o duzină de elicoptere 
ale poliţiei şi Gărzii Naţionale, pentru a-i îmbarca pe agenţi şi 
personalul Casei Albe. 

În Washington, Norris se întoarse către echipa lui şi-i privi pe 
rând în ochi. 

— Gambit trăieşte. 

Centrul operativ izbucni în aplauze. Pentru prima dată, după 
atât timp, oamenii răsuflară uşuraţi. 


— Deschide-mi toate frecvențele, îi ceru Norris adjunctului său. 
Jucătorii, aici e Baza. Avem veşti bune. Gambit este viu. Repet: 
Gambit este viu. 

Făcu o pauză - de numai o secundă - pentru ca mesajul să fie 
perceput clar, apoi continuă repede: 

— Şah-mat este de asemenea în siguranţă. Ca şi Megafon. Nu 
am pierdut pe niciunul dintre conducători - nu încă. Dar a fost 
aproape, iar eu unul nu cred că afacerea asta s-a terminat. In 
niciun caz. De aceea, fiţi atenţi! Suntem acum la Stare 
Ameninţare Delta. Nu ştim ce ne-aşteaptă. Este posibil să aveţi 
suspiciunile voastre despre autorii atentatului, însă vă 
reamintesc că nu aceasta este misiunea noastră. Nu în noaptea 
asta. Misiunea noastră este de a ne asigura că ospiciul nu este 
condus de nebuni. Misiunea noastră este vigilenţa, nu vendeta. 
A-nţeles toată lumea? Deci, rămâneţi cu ochii-n patru. Rămâneţi 
în stare de alertă. Şi să ne-ajute Dumnezeu! 


4 


Roni Barşevsky aproape că ajunsese. 

Intră cu Mercedesul pe drumul de acces plin de vehicule care 
ducea la Aeroportul Internaţional Ben Gurion de lângă Tel Aviv. 
Pe măsură ce veştile despre atacul asupra preşedintelui 
american începuseră să se răspândească, aeroportul, şi aşa aflat 
într-un sezon aglomerat, se suprapopula în mod dramatic. Turişti 
şi oameni de afaceri se îndreptau cu zecile într-acolo, îngrijoraţi, 
o dată în plus, că prezenţa lor în Israel putea să fie nesigură şi de 
aceea maşinile de-abia se târau. 

În mod neobişnuit însă pentru el, Bennett părea indiferent la 
situaţia aceea. Era pur şi simplu lipit de derularea dramei din 
Denver şi recunoscător că nu trebuia să coboare prea repede din 
maşină. Pe măsură ce Mercedesul înainta centimetru cu 
centimetru, Erin McCoy din Londra îi transmitea lui Bennett în 
Israel tot ceea ce anunțau şi difuzau corespondenţii TV din 
Denver, Atlanta, New York şi Washington. 

— Jon, tocmai l-au evacuat pe preşedinte cu elicopterul. 

— Trăieşte? 

— Nu s-a spus. 

— Incotro se-ndreaptă? 

— Nu ştiu. Nu s-a spus. 

— Da’ ce s-a spus? 

— Au primit imagini video de la un post local... Stai aşa... E 
incredibil... Jon, au imagini ale avionului kamikaze care coboară 
spre coloana auto, către maşina preşedintelui şi apoi ceva - nu 
ştiu, ceva ca o rachetă sau un proiectil - iese din spatele unei 
maşini a serviciului secret şi loveşte avionul, care explodează 
într-o sferă de foc cum n-ai mai văzut niciodată. 

— Poftim?! 

— Parcă a explodat tot cerul. 

— Stai, stai... crezusem că avionul s-a prăbuşit şi după aceea a 
explodat pe coloana prezidenţială. 

— Şi eu crezusem la fel. Da-ţi spun - mai întâi, un fel de 
rachetă a ţâşnit din spatele uneia dintre maşinile alea negre şi a 
lovit avionul. După aia, toate sfărâmăturile au început să se 


reverse peste coloana prezidenţială şi se vede cum maşina 
preşedintelui intră în separatoarele din beton de pe 1-70 şi totul 
ia foc... după care se rostogoleşte şi se rostogoleşte întruna. 

Bennett simţea că are febră şi-i era rău. Luă repede sticla cu 
apă şi sorbi adânc. 

— Jon?... Jon, mai eşti la telefon? 

— Da... da... sunt... tocmai... nu ştiu... 

— Ştiu... e oribil... 

— Ai izbutit să-l prinzi pe Iverson? 

— Nu, nu încă. Toate liniile din zona Denverului sunt 
supraaglomerate. II căutăm prin pager, dar deocamdată n-am 
reuşit să-l găsim. 

— Bine - fii atentă, pune pe cineva să-l prindă pe Brooks în 
New York. 

— Da? 

— Spune-i să scape de toate, imediat cum se deschide bursa. 

— De toate? 

— Absolut de toate - să treacă pe lichidităţi. 

— Lichidităţi? Jon, despre ce vorbeşti? 

— Despre ce vorbeşti tu? O să fie un colaps total. Cineva 
tocmai a-ncercat să-l asasineze pe preşedintele Statelor Unite... 
şi poate c-a şi reuşit. 

— Ştiu, dar... 

— Dar ce? Erin, în câteva ore, Dow o să piardă două mii de 
puncte. NASDAQ o să se ducă de râpă. Nikkei ce face-n clipa 
asta? 

— Stai aşa să vedem... a-nceput să reacționeze, a coborât trei 
procente. 

— Vezi? Ce-i cu Hang Seng? 

— A coborât două procente şi jumătate. 

— Îți spun că până la sfârşitul zilei amândouă o să coboare cu 
zece procente, dacă nu şi mai mult. Fii atentă! 

— Jon... 

— Ce-i? Crezi că greşesc? 

— Nu ştiu... atât doar... 

— Doar ce? Erin, tu glumeşti? Adună-te şi gândeşte. Gândeşte! 
Dacă preşedintele este mort? Sau dacă-i viu, dar n-o să 
supravieţuiască? Ce-o să fie atunci? 

McCoy tăcu. 


— Crezi că cineva o să se mai urce vreodată într-un avion? 
Crezi că cineva o să-şi mai cumpere o casă săptămâna viitoare? 
Crezi că cineva o să mai demareze vreo afacere? 

— Nu... 

— Bineînţeles că nu. Încrederea cumpărătorilor o să se ducă 
dracului. Piaţa o să se prăbuşească. Ştii ce-nseamnă asta? 

= Ce? 

— Inseamnă că n-o să avem suficienţi bani ca să-ncheiem 
afacerea asta. Şi după aia ştii ce-o să fie? 

— Dar tu crezi c-o să mai putem continua acum cu Galişnikov? 

— Da. Da! Nu intenţionez să las afacerea asta să moară. În 
niciun caz. Prinde-l pe Brooks şi spune-i să scape de toate. De 
toate! Ai priceput? 

Acum, Bennett răcnea în telefon. 

— Bine, bine... am priceput... am priceput... 

Cei doi tăcură o clipă; McCoy era zguduită de ieşirea lui 
Bennett, iar bărbatul se simţea zguduit de spaima care-l 
cuprindea cu repeziciune. In timp ce el asculta, McCoy îl trezi pe 
Tom Brooks - principalul broker al fondului Joshua - aflat în 
locuinţa lui din Greenwich Village. Femeia îi explică ce se 
întâmpla, îi spuse să-i anunţe pe toţi şi să-i adune imediat la 
birou, apoi să se pregătească să lichideze toate acţiunile fondului 
şi să treacă pe lichidităţi. 

Bennett fu surprins de calmul lui McCoy, de răbdarea ei în timp 
ce Brooks bâjbâia prin apartament în căutarea telecomenzii, ca 
să dea drumul la televizor şi să vadă transmisiunile înfricoşătoare 
de pe CNN, FOX şi NBC. Erin avea o sinceritate şi o dulceaţă pe 
care el le ignorase până atunci, iar asta îl făcea să se simtă şi 
mai stingherit. 

Barşevsky opri fără un cuvânt în faţa terminalului aeroportului, 
deschise portbagajul şi începu repede să scoată valizele. Bennett 
închise telefonul, îl puse în servietă şi cobori. Cei doi îşi strânseră 
mâna, dar nu îşi adresară niciun cuvânt. Bennett îşi luă apoi 
bagajele şi alergă spre o cursă aeriană despre care acum era 
aproape sigur că o scăpase. 

* 

— Dă-mi-l pe preşedinte. 

Cel puțin vicepreşedintele se afla în siguranță, în subteran, 
adânc sub Casa Albă. 


— Domnule vicepreşedinte, Bud Norris de la serviciul secret 
tocmai m-a anunţat că preşedintele alternează între trezie şi 
pierderea cunoștinței, rosti Marsha Kirkpatrick. 

Profesoara de istorie rusă de la Universitatea Georgetown, 
femeia de cincizeci şi trei de ani devenită principalul consilier al 
Casei Albe, stătea la masa de conferinţe şi se străduia să 
deschidă o linie telefonică protejată prin satelit cu preşedinte şi 
echipa lui de securitate. 

— Unde-i el? 

— În drum spre Palatul de Cristal, flancat de două elicoptere 
Apache. O echipă de agenţi îl urmează în alt elicopter şi alte 
două aparate îi îmbarcă chiar acum pe restul agenţilor de la locul 
atentatului. 

— În cât timp vor ajunge la Palatul de Cristal? 

— Nu sunt sigură. O clipă... 

În momentul acela, Kirkpatrick reuşi în cele din urmă să 
vorbească cu elicopterul rechiziţionat de la poliţia metropolitană 
Denver cu indicatorul de apel Vulturul 1, care zbura la altitudine 
joasă şi fără lumini spre sud, în lungul poalelor Munţilor Stâncoși. 

— Vulturul 1, recepţie. 

— Vulturul 1, sunt Ranchul Preriei, cod Matrix Delta Tango. 

— Confirmat, Matrix Delta Tango. Suntem pe linie protejată. 

— Vulturul 1, sunt consiliera pentru securitate naţională. Cu 
cine vorbesc? 

— Sunt agenta specială Jackie Sanchez. 

— Îl ai pe Gambit? 

— Da, doamnă consilier. Ne-ndreptăm spre Palatul de Cristal. 

— Agentă Sanchez, îl am lângă mine pe Şah-mat. Rămâi pe fir. 

Vicepreşedintele luă telefonul negru de pe consola sa, în timp 
ce un asistent militar îi tastă codul de securitate. 

— Domnule vicepreşedinte, o aveţi pe fir pe agenta Jackie 
Sanchez, care zboară cu preşedintele. 

— Sunt  Şah-mat. |n ce stare este? întrebă calm 
vicepreşedintele. 

— Domnule vicepreşedinte, Gambit este viu. Ţinând seama de 
cele întâmplate, este în formă destul de bună. Mi-a cerut să vă 
spun să activaţi imediat Operaţiunea Radiografia Irlandeză. 

— Serios? 

— Aşa mi-a transmis. 


— Bine. Spune-i că aşa vom face. Altceva? 

— Semnele vitale sunt bune. Este stabil. În curând, aterizăm la 
Palatul de Cristal şi ne aşteaptă o echipă medicală. Să vă 
raportez complet după ce suntem în siguranţă înăuntru? 

— Absolut - dar păstrează linia aceasta deschisă. 

— Da, domnule vicepreşedinte. 

Vicepreşedintele apăsă butonul de decuplare a microfonului şi 
se întoarse către Kirkpatrick. 

— Două lucruri. Mai întâi, Gambit vrea să declanşăm 
Operaţiunea Radiografia Irlandeză. O poţi face? 

Kirkpatrick amuţi o clipă, apoi întrebă: 

— Aşa repede? 

— Aparent. 

— Bine. O fac imediat. 

— Perfect. În al doilea rând, cât de repede îmi poţi stabili 
legătura cu Forţa de acţiune antitero? 

— S-a şi făcut, domnule vicepreşedinte. 

* 


În Israel, abia trecuse de ora 11. 

La Washington era ora 4. 

In Colorado, ora 2 noaptea. 

Bineînțeles, Bennett pierduse avionul. De fapt, acesta nu avea 
să decoleze decât peste zece minute, dar el ar fi avut nevoie de 
minimum o oră ca să treacă de cozile lungi şi să fie verificat de 
securitatea israeliană a aeroportului, şi ştia că-i era imposibil să 
facă asta. 

Telefonul îi sună. 

— Jon, tu eşti? 

Era secretarul Trezoreriei, Iverson. 

— Stu? Da, eu sunt. Unde eşti? 

— Intr-un elicopter, cu Corsetti. Ne-ndreptăm spre preşedinte. 
Deasupra noastră a-nceput însă o furtună, aşa că abia te mai 
aud. 

— Ce-i cu preşedintele? Mass-media nu spun nimic, dar nu 
pare să fie bine. 

— Nu pot spune prea multe pe o linie neprotejată, dar cred că 
va supravieţui. 

— Slavă Domnului! făcu Bennett. 

— Ce-ai zis, Jon? Nu se mai aude! urlă Iverson cât putea de 


tare, în vreme ce elicopterul se zgâlţâia şi se clătina sub rafalele 
tot mai puternice ale furtunii. 

Bennett se refugie într-un colţ al aeroportului şi încercă să 
vorbească cât de tare putea, fără să atragă atenţia, deşi nu era 
Uşor. 

— Acum m-auzi? 

— Greu... Fii atent! Bob a vorbit cu preşedintele acum câteva 
minute. Vrea să fii diseară aici. De fapt, ne vrea pe amândoi. De 
aceea, Bob a trimis un agent care m-a luat şi m-a aruncat în 
elicopterul ăsta. O să murim amândoi. 

— El unde-i? întrebă Bennett. 

— Preşedintele? 

— Da. 

— Nu pot să-ţi spun, răspunse Iverson. 

— Eu ce ar trebui să fac? 

Printre bubuiturile tunetelor, ropotele de ploaie şi vuietul 
rotoarelor, era de mirare că Bennett îl putea auzi cât de cât pe 
Iverson. Îşi astupă urechea dreaptă cu degetul şi apăsă telefonul 
cât putu de tare în cea stângă, străduindu-se să audă tot. 

— Cred că cel mai bine este s-ajungi la New York înainte să- 
nchidă aeroporturile. Learjetul este aici, cu mine, dar este blocat 
pe AID. Acolo nu se mai permite nicio decolare sau aterizare. 

— Bine. 

— Aşa că ia un charter din New York şi du-te până la Colorado 
Springs. Nu-ţi face griji despre costuri. Următoarele instrucţiuni o 
să ţi le las pe robotul telefonic de acasă. Deocamdată, telefonul 
ăla ar trebui să fie destul de sigur. Dacă ai nevoie de mine, lasă- 
mi mesaj pe telefonul de acasă. Pe mobil n-o să mă poţi prinde. 

— Bine, aşa o să fac. 

— Şi încă ceva, Jon... 

— Da? 

— Adu actele cu tine. 

— Bine. De ce? La ce te gândeşti? 

— Fă-o şi nu mai întreba. 

— Doar nu crezi că asta are vreo legătură cu afacerea 
Medexco, nu? 

— Habar n-am... totuşi, Jon... 

— Da? 

— Mai ţii minte ce ne-a spus preşedintele înainte de plecarea 


ta? 

— „Jurământul”? 

— Exact. 

— Bineînţeles. 

— Jon, îţi atrag atenţia că e foarte important. Nu poţi sufla 
niciun cuvânt nimănui despre tranzacţie. Inţelegi asta, da? 

— Nu-ţi face griji. 

— Jon, îţi repet... 

— Stu, ţi-am zis c-am înţeles. 

— Vorbesc cât se poate de serios. Nimic, nimănui. Asta-i un 
ordin de la preşedinte. 

— Stu... 

— Ştiu, ştiu. O spun doar ca să nu existe neînţelegeri. 

— Nu-ţi face griji. 

— Bine... haide că trebuie să-nchid. 

— Bine... Ah, încă ceva, Stu. 

— Jon, trebuie să-nchid. 

— Doar un singur lucru. 

— Ce-i? 

— l-am spus lui Brooks să scape de toate la deschiderea bursei 
- să treacă pe lichidităţi. 

— Ştiu. Tom mi-a spus deja. Isteaţă mişcare, puştiule. Repet 
însă, nu mai pot vorbi cu tine despre asta. Vino aici cât poţi de 
repede - diseară. Preşedintele se bizuie pe tine. Ai înţeles? 

— Da. Ai grijă de tine. 

Telefonul amuţi. Bennett se simţi amorţit. 

* 


Securitatea era incredibil de etanşă. 

Locotenent-colonelul Nick Calloway, specialist în traume 
medicale din Air Force, nu mai văzuse niciodată aşa ceva. 
Puşcaşi marini pregătiţi de luptă alcătuiau un cordon de 
securitate, F-15 se roteau deasupra şi trei elicoptere Apache 
pluteau la doar o sută de metri deasupra solului. Cele două 
elicoptere care îi transportau pe preşedintele Statelor Unite şi 
echipa lui de pază se pregăteau acum să aterizeze. Tunetele 
asurzitoare, luminile orbitoare, vântul care urla şi ploaia sălbatică 
făceau ca zborul să fie periculos, toţi cei de la sol, uzi până la 
piele, fiind îngroziţi că oricare dintre aparate se putea prăbuşi. 

Brusc, Marina 1 cobori brutal pe platforma de aterizare şi uşa 


laterală se deschise cu violenţă. Calloway se repezi înăuntru. 

— John Moore? răcni el, străduindu-se să acopere zgomotul 
curentului şfichiuitor creat de elicoptere. 

— Da! strigă la rândul său Moore. 

— Sunt locotenent-colonel Nick Calloway - bun sosit la Munte! 

— Sunteţi pregătiți pentru noi? 

— Da. Sigur că da. Preşedintele este bine? 

— E stabil, dar trebuie dus urgent la clinică. Să-i dăm drumul! 

— Da, domnule. Calloway se întoarse către echipele medicale 
şi de securitate, care aşteptau chiar în spatele său. Gata, îi dăm 
drumul! 

Agenţii - conduşi de Moore şi Jackie Sanchez - săriră afară din 
cele două elicoptere şi se alăturară echipelor din Palatul de 
Cristal pentru a-l scoate pe preşedinte pe o targă, după care îl 
suiră într-o caravană formată dintr-o ambulanţă, două 
Chevroleturi Suburban şi şapte Humvee. Peste patru minute, 
caravana gonea printr-un tunel lung şi întunecat în inima 
Muntelui, trecând prin două seturi de uşi din oţel blindat groase 
de doi metri, care se închiseră în urma lor cu un bubuit ce le 
zdruncină oasele. 

Acesta era Palatul de Cristal, numele de cod pentru NORAD - 
Comandamentul nord-american de apărare aerospațială - aflat în 
adâncul Muntelui Cheyenne, în sudul statului Colorado. Muntele 
fusese închis ermetic. Preşedintele era în siguranţă. 

* 


Actorii principali erau pregătiți. 

Videoconferinţa Forței de acţiune antitero era în plină 
desfăşurare, conectând toate numele principale din guvernul 
federal cu vicepreşedintele din Centrul operativ de urgență, care 
purta numele de cod Ranchul Preriei. 

Consilierul pentru securitate națională Marsha Kirkpatrick făcu 
rapid linişte în sală. 

— Gata, domnilor, vă rog să vă ocupați locurile... domnule 
secretar de stat, dacă vă aşezaţi în scaunul din dreapta... 
grozav... Perfect, îi dăm drumul, rosti Kirkpatrick şi toţi cei din 
sală priviră la peretele alcătuit din videomonitoare imense şi 
ceasuri digitale care arătau ora în principalele oraşe ale lumii. 

— Apelul! ceru vicepreşedintele. 

— Da, domnule. Sunt consilierul pentru securitate naţională 


Marsha Kirkpatrick, în Ranchul Preriei. Alături de mine sunt 
vicepreşedintele Oaks şi secretarul de stat Tucker Paine. 
Secretarul Apărării? 

— Sunt aici şi-i am cu mine pe aproape toţi şefii de Stat-Major - 
Marina este încă pe drum, răspunse secretarul Apărării Burt 
Trainor în vârstă de şaizeci şi patru de ani, veteran al războiului 
din Vietnam şi recent director executiv la General Motors, numit 
cândva de revista Black Enterprise unul dintre primii zece 
directori executivi ai secolului XXI. 

— Perfect. Secretarul Trezoreriei Iverson se află în Colorado cu 
Bob Corsetti, în drum spre Palatul de Cristal. Adjunctul 
secretarului este pe fir? 

— Da, Marsha, sunt aici şi-l am cu mine pe Allen, preşedintele 
Rezervei Federale, rosti Michael Forrester, în vârstă de şaizeci şi 
trei de ani, adjunctul secretarului Trezoreriei. Preşedintele şi cu 
mine suntem în centrul de comunicaţii de sub Ambasada SUA din 
Tokyo. În cursul zilei de azi urma să ne întâlnim cu premierul 
japonez şi cu preşedinţii principalelor bănci din Asia. 

— Se contramandează, rosti Kirkpatrick. 

— Exact, peste o oră ne îmbarcăm într-un avion militar ca să 
revenim în Washington, încuviinţă Forrester. 

— Domnule preşedinte al Rezervei Federale, sunt 
vicepreşedintele, interveni Oaks. 

— Da, domnule vicepreşedinte, răspunse George Allen, de 
şaptezeci şi unu de ani, în primul mandat ca preşedinte după 
aproape două decenii petrecute în consiliul de administraţie al 
Rezervei Federale. 

— Ai ceva? 

— Da. La 6.45, ora Coastei de Est, Rezerva Federală va anunţa 
o reducere importantă a ratei fondurilor federale. 

— Despre cât este vorba, George? Neoficial, bineînţeles. 

— Neoficial? Cincizeci de puncte de bază. 

— O jumătate de punct? Asta-i grozav, George! Mulţumesc. O 
să-l anunţ pe preşedinte. 

— Da, domnule. El cum se simte? 

— O să fie bine. Incredibil! Este un miracol. N-ai văzut încă 
imaginile atacului? 

— Nu, domnule, încă nu, răspunse Allen. 

— Oribil! Cum a putut cineva scăpa cu viaţă... este... nu ştiu... 


— Voia Domnului, spuse preşedintele Rezervei Federale. 

— Cu siguranţă. Mai trist este însă că am pierdut trei agenţi. 
Ceilalţi... în sfârşit... unii sunt în stare critică. Nu ştiu dacă vor 
scăpa toţi. 

— Ne rugăm pentru ei toţi, pentru preşedinte şi pentru 
dumneavoastră, domnule vicepreşedinte, adăugă Allen. 

— Mulţumesc, George. 

— Îl avem pe procurorul-general? întrebă Kirkpatrick. 

— Sunt aici, Marsha, şi am echipa cu mine, anunţă procurorul- 
general Neil Wittimore, în vârstă de cincizeci şi şase de ani, fost 
procuror-general al statului New York, aflat în clipa aceea la 
sediul Departamentului Justiţiei. 

— Şi directorul CIA? 

— Da, doamnă, rosti Jack Mitchell, de cincizeci şi unu de ani, 
pitorescul director CIA, născut în Houston şi activând de douăzeci 
şi doi de ani în comunitatea contrainformaţiilor. Îl am pe 
directorul adjunct operativ cu mine. Directorul adjunct este la 
parter, dar am o linie deschisă cu el. 

— Este singur, într-o cameră protejată? întrebă Kirkpatrick. 

— Da, doamnă. Toţi suntem. 

— Perfect. Mulţumesc. FBI? 

— Sunt aici, anunţă Scott Harris, directorul Biroului Federal de 
Investigaţii. 

— Serviciul secret? 

— Sunt Bud şi sunt aici, Marsha, rosti Bud Norris. Confirm 
spusele vicepreşedintelui - preşedintele a scăpat cu bine. Băieţii 
mei însă luptă... luptă pentru vieţile lor chiar acum şi, domnule 
Allen, vor avea nevoie de toate rugăciunile dumneavoastră. Vă 
mulţumesc foarte mult, domnule. 

— Cu plăcere, Bud, spuse încet preşedintele Allen. Ţineţi-vă 
tare. 

— O să ne ţinem, domnule. O să ne ţinem. 

— Domnule vicepreşedinte, vorbi Kirkpatrick  răsfoind 
telegramele şi rapoartele informative care îi fuseseră puse în 
faţă, suntem toţi prezenţi. Puteţi începe. 

* 


— Jim, slavă Domnului că eşti viu! 
In cabana familiei de la Beaver Creek, Prima Doamnă Julie 
MacPherson, înconjurată de agenţi ai serviciului secret înarmaţi 


până-n dinţi, fusese deja puternic sedată. Auzind glasul soţului ei 
pentru prima dată după atac, începuse imediat să plângă. 

— Scumpete... Cum te simţi?... Ce fac fetele? răspunse el cu 
glas slab, cu narcoticele picurându-i încet în sânge. 

Julie MacPherson se strădui să-şi controleze emoţiile, să fie 
puternică pentru soţul ei, să fie alături de el în spirit, dacă nu în 
persoană. 

— Suntem toţi bine, scumpule. Mă bucur atât de mult să-ţi aud 
glasul! Ne-am rugat tot timpul pentru tine. 

— Mulţumesc... mă tot... mă tot gândesc... ce-a... ce-a spus 
Reagan atunci?... „Scumpo, am uitat să mă feresc ca-n filme”... 

Prima Doamnă începu să râdă, dar râsul i se transformă în 
suspine. Tremura din tot corpul de emoție şi se gândea doar la 
faptul că ea fusese atât de binecuvântată de Dumnezeu şi la 
nefericirea soțiilor agenţilor care muriseră. lar pentru moment, 
asta era mai mult decât putea îndura. 

* 


Era frig ca într-un abator. 

înăuntru nu puteau fi mai mult de 15 grade Celsius. 
Vicepreşedintele - purtând blugi, un pulover gros de lână 
bleumarin şi jachetă bleumarin cu căptuşeală de blană şi cu 
simbolul vicepreşedintelui - se aplecă în faţă şi începu şedinţa: 

— Bun. Preşedintele se află în siguranţă în Palatul de Cristal. 
Muntele a fost închis şi medicii se ocupă de el chiar acum. Burt, 
care-i situaţia militară şi aeriană în clipa asta? 

— Domnule vicepreşedinte, după cum ştiţi, am trecut la Stare 
Ameninţare Delta. Cu acceptul dumneavoastră, am dori să 
trecem la Stare Apărare 3. 

— Aveţi acceptul. 

— Mulţumesc. După cum de asemenea ştiţi, în clipa de faţă trei 
escadrile de F-15 sunt în misiune aeriană de patrulare deasupra 
statului Colorado. Intregul stat a fost blocat la sol. Niciun aparat 
nu poate să decoleze sau să aterizeze până la noi dispoziţii. Am 
instituit de asemenea blocare completă la sol în Washington, 
zona Virginia şi Maryland, unde F-15 şi F-16 sunt deja în misiuni 
aeriene de patrulare. Am trimis F-16 să patruleze de-a lungul 
coastelor şi graniţelor cu Canada şi Mexic. 

— Domnule vicepreşedinte, sunt Scott de la FBI. 

— Da, Scott. 


— Nu artrebui să închidem toate aeroporturile? 

— Burt, voi ce credeţi? întrebă Oaks, întorcându-se către 
secretarul Apărării. 

— Domnule vicepreşedinte, nu cred că avem nicio indicație că 
ar fi vorba despre alt 11 septembrie. Cel puţin, nu deocamdată. 
Cred că este vorba despre o tentativă de asasinare a 
preşedintelui, nu despre o serie de atacuri generale. 

— Marsha? 

— Cred că domnul secretar are dreptate. Tu eşti în siguranţă. 
Preşedintele Camerei Reprezentanţilor este în siguranţă şi la fel 
secretarii cabinetului. Vom continua să monitorizăm totul. Să 
repetăm datele cunoscute. Acesta n-a fost un avion comercial, ci 
unul privat - un Gulfstream IV - închiriat din Toronto, aparent de 
nişte directori executivi din domeniul petrolier. Desigur, aceasta 
poate să fie doar acoperirea. Este posibil să nu fi fost vorba 
despre o deturnare. Şi în ciuda faptului că zilnic zboară douăzeci 
şi cinci de mii de curse, în spaţiul aerian al Statelor Unite nu s-a 
mai înregistrat de foarte multă vreme nicio deturnare. Evident, 
dacă va fi necesar, vom închide toate aeroporturile, dar vreau să 
încercăm să nu întrecem măsura. 

— „Să nu întrecem măsura”? ricană Harris. Cineva tocmai a 
încercat să-l asasineze pe preşedinte şi să decapiteze guvernul 
SUA! 

— Scott, nu te contrazic. Spun doar că industria transporturilor 
aeriene abia şi-a revenit. Chiar azi, milioane de pasageri s-au 
îndreptat spre aeroporturi cu ocazia Zilei Recunoştinţei. Să ne 
păstrăm luciditatea înainte de a închide din nou totul. 

— Eu cred că glumeşti, Marsha! pufni Harris dezgustat. Exact 
asta trebuie să facem - să închidem totul! Ne-am putea 
confrunta cu un scenariu de coşmar. Azi-dimineaţă când m-am 
sculat - ieri dimineaţă, de fapt - ţi-aş fi spus fără echivoc că 
protejăm destul de bine cursele aeriene interne. Mi-aş fi îmbarcat 
soţia şi copiii în orice cursă comercială din ţară. Acum însă nu 
mai am aceeaşi siguranţă. 

— Câţi Air Marshali avem în seara asta la posturi, Scott? 
întrebă vicepreşedintele. 

— Nu ştiu numărul lor pe dinafară. 

— Estimativ. 

— Estimativ? Probabil vreo trei sute - cei mai mulţi pe cursele 


aeriene care sosesc în SUA şi pe toate cursele care pleacă... care 
plecau din Washington. Dar cursele private nu sunt monitorizate. 
Nu există controale de securitate. Nu există detectoare de 
metale, nici raze X, nici nimic altceva. În orice moment din zi sau 
din noapte te poţi îmbarca într-un avion privat şi nu există 
absolut niciun fel de securitate. Ca măsură minimă, ar trebui să 
reținem la sol toate aparatele de zbor private, - până soluţionăm 
problema aceasta. 

Oaks se lăsă pe spate în scaun şi privi ecranele video din faţa 
lui. 

— Bine, spuse el în cele din urmă. O să vorbesc cu 
preşedintele, dar vreau ca Administraţia Federală pentru Aviaţie 
să fie anunţată că putem închide totul, fără niciun avertisment 
prealabil. Marsha, ai înţeles? 

— Da, domnule vicepreşedinte. 

— Ce este cu ordinele de interceptare de deasupra 
Washingtonului şi a statului Colorado? întrebă Jack Mitchell din 
Langley. 

Secretarul Apărării răspunse prompt: 

— Potrivit ordinului prezidenţial de acum câţiva ani, orice 
blocare completă la sol combinată cu misiuni aeriene de 
patrulare declanşează în mod automat autorizarea prezidenţială 
de a dobori orice aparat de zbor care nu se conformează 
ordinelor. 

— Neil, îl întrebă Kirkpatrick pe procurorul-general, pot apărea 
probleme constituţionale fiindcă preşedintele este sedat? 

— S-ar putea să apară în curând. Oamenii mei redactează 
documentele pentru transferarea  responsabilităţii către 
vicepreşedinte, dacă va deveni necesar. Avem realmente nevoie 
de date recente despre starea preşedintelui. 

— N-ar trebui să mai dureze mult, încuviinţă Kirkpatrick, apoi 
se întoarse spre Oaks. Domnule vicepreşedinte, după ce vom 
cunoaşte cu certitudine starea preşedintelui, cred că ar trebui să 
faceţi o declaraţie în faţa presei. 

— De acord. 

Vicepreşedintele se întoarse şi instrui un asistent să înceapă să 
adune corpul de presă al Casei Albe - cel puţin, pe cei care nu 
călătoriseră cu preşedintele şi care rămăseseră astfel izolaţi pe l- 
70 în Denver - în vederea unui comunicat. 


— Domnule vicepreşedinte, câteva lucruri de la mine, rosti 
secretarul de stat Tucker Paine după ce terminară problemele de 
securitate imediată. 

— Da, Tuck, despre ce-i vorba? 

— Acum o clipă am vorbit cu Kremlinul. După cum ştiţi, Marsha 
şi cu mine ne-am întors de la Moscova. 

— Aşa-i. Ce spun ruşii? 

— Vizita în sine a fost productivă. Au apreciat mult ajutoarele 
de urgenţă şi au fost extrem de cooperanţi pe frontul partajării 
de informaţii. Sunt însă foarte îngrijoraţi în privinţa acestui atac 
recent şi ei nu cred că ar fi vorba despre implicarea Al-Qaeda. Nu 
de data aceasta, în niciun caz după succesele pe care le-am 
înregistrat toţi în destrămarea reţelei lor. 

— Pe cine suspectează ei? 

— Nu vor să afirme nimic ferm, dar prima lor bănuială se 
îndreaptă spre Irak. 

— De ce? i 

— Cred că au un fir. In cursul dimineţii, ar trebui să obţinem 
mai multe date. 

— Bine, anunţă-mă imediat. 

— Domnule vicepreşedinte? 

— Da, Jack? 

Jack Mitchell - născut şi crescut în Texas - era un prieten 
apropiat al lui Oaks, dar şi al preşedintelui, deoarece îl cunoscuse 
pe MacPherson în junglele Vietnamului ca agent CIA de teren 
aflat la început de carieră. Când MacPherson revenise în Statele 
Unite şi se îndreptase către Wall Street, Mitchell solicitase şi 
obținuse un transfer în Orientul Mijlociu, unde lucrase pe rând în 
mai multe state din Golf. In cele din urmă avansase până la 
funcţia de şef al oficiului CIA din Bagdad, urmărind agenţii 
operativi din Mukhabbarat - serviciul irakian de contrainformaţii - 
ţinând evidenţa influxului de arme, consilieri militari şi savanţi 
sovietici şi est-germani şi încercând să fie la curent cu activităţile 
din locuri ca Salman Pak, tabăra de instruire pentru terorişti şi 
fabrică de arme biologice din sudul Bagdadului, pe fluviul Tigru. 

În 1989, Mitchell revenise în Statele Unite pentru a conduce 
divizia operativă Orientul Apropiat din Langley, direcţionând 
eforturile agenţiei de a descoperi rachetele sovietice Scud în 
Războiul Golfului din 1991. In anii 1990, el jucase de asemenea 


un rol important în asigurarea evadării din ţară a doi savanţi 
atomişti irakieni de vârf - două dintre succesele cele mai 
spectaculoase, dar trecute discret sub tăcere, ale criticatei reţele 
americane de spionaj. 

In ciuda experienţei sale, Mitchell se foi stânjenit în scaun şi-şi 
îndesă alt ghemotoc de tutun de mestecat între obraz şi gingie. 

— Chestia asta merge de la rău la mai rău... şi încă rapid. 

— De ce spui asta? 

— Nu suntem singurii care-am fost loviți. 

Mitchell se adresă în şoaptă unui asistent care începu să 
deruleze o casetă video recent primită de la alt oficiu CIA de pe 
glob. 

Deşi evident filmate de amatori, imaginile erau ireale. 
Ambasada Canadei din Paris era în flăcări. Toate clădirile 
complexului ardeau cu vâlvătăi. Cumva, turistul canadian care-şi 
filmase logodnica în faţa ambasadei cu câteva clipe înainte de 
începerea atacului prinsese pe film trei explozii consecutive ale 
unor maşini-capcană, dincolo de porţi, urmate de focuri de 
mortiere ce trecuseră peste capetele cuplului. Toţi cei din 
încăpere, inclusiv vicepreşedintele, fură vizibil şocaţi. 

— Abia am primit imaginile, preciză Mitchell. 

— Victime? întrebă vicepreşedintele. 

— Încă nu ştim. Încercăm să obţinem mai multe informaţii. 
Avem chiar acum doi agenţi acolo, iar alţii sunt pe drum. 

— Ambasada Canadei, Jack? Dar de ce? întrebă Trainor. 

— Este ambasada cea nouă, abia terminată. Preşedintele 
canadian Jean Luc se afla acolo ca s-o inaugureze. Toată noaptea 
a fost o petrecere uriaşă. 

In sală se lăsă tăcerea. 

— Mă tem că asta nu-i tot, domnule vicepreşedinte. 

Mitchell îndreptă atenţia tuturor spre al doilea monitor video. 

Era mai rău decât pe primul. 

— Este o transmisiune în direct. Palatul Buckingham din Londra 
este de asemenea în flăcări, aparent lovit de salve de mortiere şi 
grenade reactive cu nici zece minute în urmă. 

Toţi cei din încăpere icniră. 

— Oficiul din Londra raportează că focuri de arme automate 
pot fi auzite în clipele acestea pe străzile din jurul palatului. 
Incerc să aflu mai multe. 


— Regina este acolo? întrebă directorul FBI. 

— Aşa se pare, răspunse Mitchell. Ambasada noastră 
raportează că ea n-a pâţit nimic, dar a fost evacuată pe calea 
aerului la un spital militar ca măsură de precauţie. 

Pe monitor se văzu un asistent care-i întinse lui Mitchell o 
hârtie. 

— Ce este, Jack? întrebă vicepreşedintele. 

— Doamne... este  confirmat?... Eşti  sigur?... Domnule 
vicepreşedinte, tocmai am primit raportul că un avion 747 a izbit 
palatul regal din Arabia Saudită. 

— Poftim? 

— Unul dintre oamenii mei şofa spre palat chiar în clipa când s- 
a întâmplat. A văzut totul. A trimis un e-mail la Ambasada SUA 
din Riyadh, care a fost imediat retransmis aici, în Langley. 
Agentul nostru a început să filmeze cu rezoluţie înaltă. Dintr-o 
clipă în alta, ar trebui să primim materialul. 

— Domnule vicepreşedinte, sunt Trainor din Pentagon. 

— Da, Burt? 

— Eu cred că este vorba despre un atac global şi coordonat 
asupra liderilor aliaţilor noştri. Trebuie să trecem imediat la Stare 
Apărare 2, nu 3. Şi, îmi pare rău, dar cred că trebuie să închidem 
tot traficul aerian. 

— O blocare totală la sol în ajunul Zilei Recunoștinței? întrebă 
secretarul adjunct al Trezoreriei din Japonia. 

— Nu cred că avem de ales, replică Trainor adresându-se 
vicepreşedintelui. 

— Jack, avem vreun motiv să credem că vom vedea atacuri 
îndreptate împotriva civililor? Sau Burt are dreptate şi este vorba 
despre o serie de tentative de asasinate concepute pentru a 
decapita guvernele aliaţilor noştri? 

— In clipa de faţă nu mă pot pronunţa cu certitudine. Nu pot 
specula în mod oficial despre ce ar mai putea urma. Pe moment 
pare să fie vorba despre un grup de dementi care încearcă să 
distrugă civilizaţia occidentală. Însă, da, dovezile iniţiale 
sugerează o campanie concertată de asasinate îndreptate asupra 
unor guverne prietene - în principal, guverne NATO - nu terorism 
pe scară largă la adresa populaţiei civile. Dar, domnule 
vicepreşedinte, ştiţi la fel de bine ca mine că situaţia se poate 
schimba foarte rapid. 


Oaks inspiră adânc şi sorbi din cafeaua care tocmai îi fusese 
turnată, preparată după gustul lui - cu frişcă multă şi trei cuburi 
de zahăr - de un steward de Marină filipinez. 

— Bun, iată ce vom face: Marsha, opreşte imediat la sol toate 
avioanele private, dar mai amânăm puţin oprirea curselor 
comerciale. Cel puţin până pot să vorbesc cu preşedintele. În 
scurt timp o să vă dau un răspuns. Burt, treci pe Stare Apărare 2 
- preşedintele va fi cu siguranţă de acord în privinţa asta. Tuck, 
expediază o alertă urgentă către toate ambasadele noastre din 
lume. Explică ce se întâmplă. Spune-le să ia legătura imediat cu 
şefii de stat şi să-i anunţe despre valul de tentative de asasinare. 
După aceea, convoacă imediat o întrunire cu miniştrii de Externe 
ai G8. Află ce ştiu ei şi ce intenţionează să facă în privinţa asta. 

— De aici sau din departament? 

— Asta-i o întrebare bună. Nu ştiu. Bud? 

— Domnule vicepreşedinte, cred că niciunul dintre voi n-ar 
trebui să părăsească deocamdată buncărul, în niciun caz ţinând 
seama de ceea ce vedem că se-ntâmplă în lume, răspunse 
Norris. 

— Cred că are dreptate, încuviinţă Kirkpatrick. Avem facilităţile 
necesare în încăperea alăturată. Tuck, poţi să-ţi desfăşori 
contactele diplomatice din sala de conferinţe 2, în timp ce noi ne 
coordonăm de aici cu preşedintele şi cu forţa de acţiune. 

— Bine, treceţi la treabă, zise Oaks. Jack, mai este ceva? Dă-mi 
şi o veste bună. 

— lmi pare rău, domnule vicepreşedinte, făcu Mitchell. Mă tem 
că n-am niciuna. 


5 


Bennett dădu paşaportul american şi cardul American Express 
Gold agentei companiei Delta aflate în spatele sticlei incasabile a 
ghişeului. 

Aştepta deja de o jumătate de oră şi coada din spatele lui 
ajungea acum până la uşă. Incepuse să creadă că nu va mai ieşi 
niciodată, dar calitatea de membru avea privilegiile ei. După încă 
nouă minute, avu noroc - ultimul loc din ultimul zbor care-l putea 
aduce la New York înainte de sfârşitul zilei şi întâmplător era şi la 
clasa întâi. 

Tânăra israeliană atrăgătoare, cu păr negru şi lins, pieptănat 
peste cap, şi ochi negri mocnitori îi surâse seducător şi-i întinse 
paşaportul, cardul de credit şi un bilet pentru zborul Delta 97, 
care pleca din Tel Aviv la 13.30 ora locală şi ateriza pe Aeroportul 
Kennedy la 18.45, ora Coastei de Est. Asta avea să fie partea cea 
mai uşoară. Bătăile reale de cap începeau o dată cu drumul spre 
Colorado. 

Bineînţeles, AID era închis pe termen nelimitat. Ultimul zbor de 
pe Kennedy către Colorado Springs - cu compania American prin 
Dallas-Fort Worth - pleca la 18.10, ora Coastei de Est, cu mai 
bine de treizeci de minute înainte ca el să fi aterizat măcar în 
New York, ca să nu mai vorbească despre faptul că trebuia să 
treacă de vameşi şi să poată ajunge la terminalele pentru cursele 
interne. Şi chiar în cazul în care cursa respectivă ar fi decolat cu 
întârziere, oricum nu avea rezervare. Următorul zbor comercial 
spre Colorado Springs pleca abia a doua zi dimineaţă la 5.50. Şi 
nici acesta nu era lucrul cel mai rău. Administraţia Federală 
pentru Aviaţie tocmai ordonase rămânerea la sol a tuturor 
avioanelor în Colorado - nimic nu mai survola spaţiul aerian al 
statului - aşa că se confrunta acolo cu alt obstacol. 

Bennett îşi luă bagajele şi o mai privi o dată pe agenta 
companiei Delta, care-i zări uitătura şi-i făcu cu ochiul. El zăbovi 
o clipă, după care se convinse să se aşeze la altă coadă 
interminabilă, de data aceasta la punctul de control al securităţii, 
care ducea la zona exclusiv pentru pasageri. În timp ce aştepta, 
scoase telefonul mobil din servietă, o sună pe McCoy în Londra 


şi-i povesti despre discuţia cu Iverson. O instrui după aceea să ia 
legătura cu centrul de asistenţă al zborurilor Signature de pe 
Aeroportul LaGuardia şi să închirieze un avion privat până la 
Cheyenne, în statul Wyoming. Să acţioneze cât mai repede şi să 
nu-şi facă probleme în privinţa costurilor. De asemenea, pe 
Aeroportul Kennedy să-l aştepte o limuzină. De acum încolo el 
avea să semneze toate chitanţele de cheltuieli, iar aceasta avea 
să fie cea mai măruntă dintre grijile lui. 

Presupunând că ar fi putut să treacă prin vamă şi să fie preluat 
de limuzină între 20.00 şi 20.30, Bennett bănuia că ar fi putut 
ajunge pe LaGuardia, unde avionul să-l aştepte pe pistă - cu 
motoarele mergând şi ruta de zbor autorizată - între 21.00 şi 
21.30, în funcţie de vreme şi de trafic. Apoi ar fi putut să 
decoleze până cel târziu la 22.00, ora New Yorkului. Cu un pilot 
bun şi vânt din spate, putea să aterizeze în Cheyenne la miezul 
nopţii, ora locală, cel târziu la 00:30. Dacă avea să fie nevoit să 
închirieze un automobil, drumul era de vreo două sute nouăzeci 
de kilometri, aşadar avea să dureze trei ore. Dacă poliţia statului 
Colorado sau serviciul secret îl suiau într-un elicopter, putea să 
ajungă în Springs - sau în locul către care avea să se îndrepte - 
cel târziu pe la ora 1 sau 2 noaptea. 

Bennett se simţea sufocat; era incapabil să gândească ori să 
reacționeze şi cu o jumătate de lume îndărătul locului unde ar fi 
trebuit să fie. Nu putea totuşi să facă nimic mai mult. Câte un 
pas o dată, îşi spuse el. Câte un pas o dată. 

* 

Pe general îl chema Khalid Azziz. 

Fusese şeful Gărzii republicane irakiene - maşinăria militară de 
elită a lui Saddam Hussein - de la sfârşitul Războiului Golfului şi 
nimeni nu era mai de nădejde decât el în privinţa securităţii 
personale a preşedintelui sau a stabilităţii regimului. 

Ca şef al serviciilor de spionaj ale lui Saddam în timpul 
războiului cu lranul din anii 1980, Azziz fusese cel care insistase 
cu succes pentru finanţarea construirii unui complicat şi sofisticat 
labirint de buncăre antiaeriene din oţel şi beton sub Bagdad, 
pentru cazul în care asemenea ascunzători ar fi fost vreodată 
necesare pentru liderii regimului în timpul războiului sau al 
revoluţiei. Construcţia începuse la sfârşitul anului 1986, însoţită 
de anunţuri publice care se băteau cap în cap, potrivit cărora 


Saddam lansa o masivă excavaţie arheologică, construia un 
sistem ultramodern de metrou care avea să rivalizeze cu oricare 
altul din Occident sau că renova centrul Bagdadului, ridicând un 
gigantic complex comercial şi de birouri. Până ce bombele 
inteligente americane începuseră să cadă ca ploaia din cerul 
Bagdadului, construcţia fusese aproape terminată, însă niciun sit 
arheologic, sistem de metrou sau complex comercial nu fusese 
vreodată anunţat în mod oficial, şi cu atât mai puţin inaugurat. 
lar Saddam Hussein supravieţuise fără efort uneia dintre cele mai 
agresive campanii de bombardamente din istoria războiului 
modern. Nu era nevoie de un specialist în rachete pentru ca 
Saddam însuşi sau CIA să înţeleagă motivul. Aşa că generalul 
Azziz obținuse statutul de erou naţional. 

Generalul era de asemenea răspunzător, aproape singur, 
pentru alungarea definitivă din Irak a UNSCOM, comisia specială 
ONU pentru descoperirea şi lichidarea armelor de distrugere în 
masă ale lui Saddam Hussein. Trecuseră ani buni de când 
inspectorii UNSCOM nu mai puseseră piciorul în ţară, iar asta 
fusese sarcina generalului. lar spre uimirea şefului său - şi a 
majorităţii lumii - el înregistrase un succes spectaculos. 

Momentul cel mai periculos din lunga carieră a generalului se 
înregistrase la începutul anilor 1990, când doi dintre principalii 
savanţi atomişti irakieni fugiseră din ţară, predându-se Statelor 
Unite. Operațiunile „Hoţul de portofele” şi „Tunetul strălucitor” 
fuseseră organizate de inamicul perpetuu al lui Azziz, Jack 
Mitchell, iar dezastrele acelea fuseseră cât pe-aci să-l coste viaţa 
pe general. 

Din fericire pentru el, unul dintre asistenții săi izbutise să dea 
de urma unuia dintre savanţi - aflat încă în lordania - şi să-l 
convingă să se întoarcă, fără a i se face niciun rău, pentru a-şi 
vedea familia. Potrivit celor aflate de  Contrainformaţiile 
iordaniene, când savantul ajunsese în cele din urmă în faţa lui 
Azziz, se pregătise un ospăț rafinat şi fuseseră aduşi soţia lui, cei 
şapte copii şi multe rude apropiate. 

Toţi se strânseseră în sala de banchete, inclusiv preşedintele 
Saddam. Fusese un adevărat spectacol. Generalul Azziz îl 
îmbrăţişase pe savant, îl sărutase pe ambii obraji şi-l iertase. 

Apoi - fără niciun avertisment - scosese un pistol şi-l 
împuşcase în faţă. 


Toţi membrii familiei fuseseră după aceea decapitaţi, pe rând, 
sub ochii celorlalţi de către Azziz personal, cu o sabie persană 
strălucitoare ce data din secolul al XIV-lea. 

Soţia care ţipa isterică fusese silită să privească şi fusese 
decapitată ultima. După aceea Saddam şi Azziz se aşezaseră şi 
mâncaseră miel la proţap, cuşcuş şi baclava, în vreme ce rudele 
încremenite de groază şi oroare ale savantului fuseseră obligate 
să curețe sala. Fapta aceasta îl absolvise pe general în ochii 
conducătorului suprem al naţiunii şi el redevenise fiul cel mai 
glorios al Irakului. 

Acum însă Khalid Azziz se afla din nou într-un mare pericol. 
Urmărind cu atenţie publicaţiile occidentale de specialitate şi pe 
baza mai multor mesaje e-mail de la o „cârtiţă” din administraţia 
MacPherson, agenţii Mukhabbarat aflaseră recent despre 
gigantica afacere petrolieră care era încheiată de Galişnikov, 
Sa'id şi companiile de glorie ale preşedintelui american, GSX şi 
fondul Joshua. Azziz fusese stupefiat când aflase de dimensiunile 
fără de precedent ale negocierii. Actualul lui şef îşi ieşise complet 
din minţi. 

infuriat de ideea unei bogății fără precedent a Israelului, de 
destabilizarea OPEC-ului, de evidenta trădare a palestinienilor în 
crearea unei companii joint-venture cu israelienii şi de implicarea 
puternică a americanilor - atât în finanţarea proiectului, cât şi 
acţiunile din culise pentru convingerea liderilor palestinieni de a 
le da binecuvântările - instrucţiunile lui Jamil Aljafari fuseseră cât 
se poate de limpezi: /ncepeți distrugerea. Erau destule poliţe de 
plătit şi acum sosise timpul. 

Azziz primise un plan operaţional, pus la punct de Jamil însuşi. 
Era pe atât de îndrăzneţ, pe cât de barbar. Asasinarea 
preşedintelui MacPherson reprezenta abia începutul. Diamantul 
coroanei urma să fie dezlănţuirea furiei lui Allah asupra Tel 
Avivului şi New Yorkului, pentru a expedia lumii un mesaj şi a 
termina ceea ce Osama bin Laden începuse pe 11 septembrie 
2001. 

Planul era lipsit de ambiguitate - totul sau nimic, să ucidă ori 
să fie ucişi, să-i distrugă pe americani şi israelieni sau să fie 
nimiciţi pentru totdeauna. 

Planul era simplu; nu uşor, dar clar, concis, necomplicat şi 
direct. 


Şi planul era complet finanţat. 

Pentru cauză au fost imediat disponibilizaţi oamenii cei mai 
buni şi armele cele mai bune. Elementele esenţiale ale planului 
erau, desigur, păstrarea secretului, viteza şi elementul-surpriză. 

Deja însă evenimentele scăpau de sub control. Şeful lui Azziz 
nu avea să fie încântat. Şi peste numai zece minute generalul 
trebuia să-l informeze pe preşedintele Irakului. Era momentul să 
pună în aplicare planul B. 

* 

Bennett avu nevoie de treizeci şi cinci de minute ca să 
parcurgă coada. 

Nu-i trecuse însă nicio clipă prin cap ce avea să urmeze. 

Un bărbat singur care călătorea cu bilet numai dus din Israel 
spre New York şi se interesa de cursele spre Colorado la câteva 
ore de la tentativa de asasinare a preşedintelui SUA în statul 
respectiv - cel mai probabil pusă la cale din Orientul Mijlociu - 
aprinse beculeţe roşii de alertă mai spectaculoase decât la 
sărbătoarea naţională cu mult înainte ca Bennett să-şi fi întins 
paşaportul, biletul şi tichetul de îmbarcare pentru a fi examinate. 

Chiar din clipa în care Bennett încerca să-şi cumpere biletul, 
agenta companiei Delta tastase în calculatorul ei o alarmă alef - 
prioritate 1 - şi apăsase butonul mic de lângă piciorul ei stâng. 
Aceasta declanşase instantaneu supravegherea video a lui 
Bennett, pe care agenta o vedea în colţul din stânga-sus al 
ecranului de calculator. 

În vreme ce se părea că introducea informaţiile din paşaport, 
femeia bătea de fapt instrucţiuni către video-camera din spatele 
ei să-l centreze pe Bennett în obiectiv, să efectueze zoom, să 
focalizeze şi apoi să-l „marcheze” cu un cod infraroşu. 

În felul acesta putea fi urmărit acum de toate videocamerele 
din aeroport, printre care o foarte sofisticată cameră cu raze X 
construită de israelieni, care-i putea scana corpul şi bagajele în 
căutarea de arme. De asemenea, putea fi urmărit de toate 
microfoanele mascate şi direcționate prin laser din aeroport, în 
timp ce îşi croia drum prin mulţime. La rândul lor, toate acestea 
permiteau personalului din sala centrală de securitate aflată în 
subteranul terminalului central să-l vadă şi să-l audă permanent. 

lar acela nu era decât începutul. Alarma silenţioasă chemă 
rapid trei agenţi de securitate sub acoperire, care-l înconjurară 


pe Bennett şi-l urmăriră fără ca el să-şi dea seama. Între timp, 
alarma a/ef declanşă o căutare de mare viteză pe calculator 
pentru orice detaliu despre viaţa lui Jonathan Meyers Bennett 
prin masiva bază de date israeliană, încrucişată cu bazele 
similare ale Interpolului şi FBl-ului. 

Tânăra şi atrăgătoarea israeliană de la ghişeul de bilete Delta 
nu era o angajată obişnuită a companiei aeriene, ci o specialistă 
în antitero de la Shin Bet, agenţia de contrainformaţii şi 
securitate internă israeliană, aproximativ echivalentul FBl-ului 
american. 

Când verificarea lui Bennett prin punctul de control depăşi 
patruzeci şi cinci de minute frustrante, bărbatul începu să-şi 
piardă răbdarea. Servieta şi bagajele cu haine îi fură examinate 
cu raze X şi manual. Pasta de dinţi fu stoarsă din tub, în căutare 
de explozibili plastici. Spuma de ras fu agitată şi testată pentru 
orice toxine ce puteau exista în interior. Telefonul mobil fu rapid 
demontat şi reasamblat, la fel ca şi terminalul mobil BlackBerry. 
Laptopul îi fu examinat cu atenţie şi hârtiile răsfoite. 

Adevăratele necazuri începură când un agent de la punctul de 
control începu să-i răsfoiască agenda telefonică - în ciuda 
protestelor vehemente ale lui Bennett - şi observă numerele de 
telefon personale şi cele de la birou ale tuturor consilierilor 
principali ai preşedintelui MacPherson. 

Aceasta atrase acum atenţia unui oficial american, despre care 
Bennett bănui că lucra pentru FBI sau programul american Air 
Marshal. Bennett fu scos din rând şi dus pe un hol, după un colţ, 
unde nu mai putea fi văzut de ceilalţi pasageri, după care fu 
coborât cinci paliere de trepte. Acolo trecu printr-o serie de uşi 
de securitate, ajungând într-una dintre cele câteva încăperi 
pentru interogare din capătul îndepărtat al unui coridor 
întunecos. 

Era o cameră mică. Nu avea ferestre. Pereţii din cărămidă erau 
zugrăviți în verde-pal. Nu exista vreun ceas vizibil. Nici mobilier, 
doar un scaun şubred din lemn în mijlocul pardoselii din gresie 
albă murdară, unde, într-un colţ, zăcea o seringă mică, folosită, 
din plastic roşu. O singură lampă cu abajur din metal verde 
prăfuit atârna de un fir incredibil de lung de undeva de deasupra 
lui - atât de sus, încât Bennett nici nu zărea tavanul. 

De fapt, încăperea părea să fie un soi de turn. Vopseaua verde 


se sfârşea la înălţimea de doi metri jumătate, poate trei, iar de 
acolo Bennett distingea doar lespezi groase de piatră, 
reminiscenţe ale unui castel medieval sau ale unei ruine romane 
antice. Insă umbrele şi întunericul de deasupra lor făceau 
imposibil să vadă ceva mai sus. Pe Bennett îl surprinse de 
asemenea, şi imediat, temperatura dinăuntru. Era cald şi umed, 
cu vreo zece grade mai mult decât în terminalul de pasageri deja 
înăbuşitor şi duhnea a fum vechi de ţigară. Se găsea departe de 
luxul din Hotelul King David şi furia bărbatului creştea treptat. 

Doi israelieni masivi şi musculoşi în blugi şi pulovere albastre îl 
trântiră în scaun şi-i fixară cătuşe metalice care-i pătrunseră 
adânc în piele, afectându-i circulaţia sângelui spre palme. 

— Pentru ce-i asta? întrebă Bennett. 

Cei doi nu spuseră nimic, ci se postară de o parte şi cealaltă a 
uşii. 

— Hei, alo, sunt cetăţean american! Am anumite drepturi. Vrea 
să-mi spună cineva ce se-ntâmplă? 

Nimeni nu scoase o vorbă. Un al treilea israelian - mai scund, 
mai subţirel, purtând un costum italienesc scump, cenuşiu-închis, 
fără cravată, şi ochelari cu ramă de aur subţire şi lentile pătrate - 
se duse în colţul îndepărtat al odăii, vizavi de uşă, îşi aprinse o 
ţigară şi nu spuse nimic. 

Între timp, agentul american se plimba încet înainte şi înapoi, 
jucându-se obsesiv cu un yo-yo roşu-strălucitor. 

— Domnule Bennett, rosti el aprinzându-şi o ţigară, de ce eşti 
atât de nerăbdător să ajungi în seara asta în Colorado? 

— Este o întrebare la care am răspuns deja de nouăsprezece 
ori. 

Bărbatul cu yo-yo se opri în spatele lui Bennett, îşi cobori faţa 
înapoia urechii sale stângi şi şopti: 

— Mai răspunde o dată. 

Bennett simţea cum sângele i se ridica prin ceafă. Urechile i se 
încinseseră şi se înroşiseră. Toţi cei patru bărbaţi înarmaţi îi 
puteau vedea reacţia, care nu contribuia defel în a le calma 
nervii ori a le diminua suspiciunile. Atmosfera se tensiona rapid şi 
Bennett îşi impuse să rămână calm şi iasă din situaţia aceea. 

— Spui că-l cunoşti pe preşedinte? 

— Da, v-am spus, sunt un prieten personal al preşedintelui. 
Sunt vicepreşedintele senior al firmei de investiţii din Denver pe 


care a condus-o el - Global Strategix. Am venit în Israel cu 
afaceri. Mi s-a cerut să plec pentru a-l vedea cât mai repede 
posibil. 

— Şi ai vorbit cu el azi-dimineaţă? 

— Nu. Aşa cum le-am spus deja domnilor acestora, am vorbit 
cu Stuart Iverson. 

— Secretarul Trezoreriei? 

— Exact, şi fost preşedinte al GSX. 

— Şi cu cine ai spus că este el chiar în clipa asta? 

— El şi Bob Corsetti sunt în drum spre preşedinte. Am vorbit cu 
ei acum o oră sau două. 

— Bob Corsetti, secretarul general al Casei Albe? 

— Exact. 

— Şi trebuie să te-ntâlneşti cu ei? 

— Exact. 

— Mai zi o dată, unde? 

— In Colorado Springs. 

— Unde anume în Colorado Springs? 

— Aşa cum am mai spus, nu ştiu. Trebuia să ajung acolo şi să 
aştept instrucţiuni. 

— De la cine? 

— Cred că de la Stu sau Bob... încă nu ştiu. 

— Am înţeles. Foarte interesant. 

În odaie se lăsă o tăcere stranie. Bărbatul continuă să se joace 
cu  yo-yo-ul. Nu se prezentase, deşi două ecusoane 
identificatoare îi atârnau de un lănţişor din metal în jurul gâtului. 
Unul dintre ele era în mod clar un ecuson guvernamental 
american, probabil de la FBI, deşi lui Bennett îi venea greu să-l 
distingă limpede, întrucât bărbatul stătea în spatele său în 
majoritatea timpului. Celălalt ecuson era un permis pentru 
securitatea israeliană a aeroportului, dar, din nou, Bennett nu-şi 
putea da seama prea bine. Ştia doar că nimic din spusele lui nu-l 
convingeau. În mod vădit individul din spate nu credea niciunul 
dintre cuvintele sale. De ce? Câteva convorbiri telefonice scurte 
i-ar fi putut verifica povestea, înlăturând suspiciunile. Ce era în 
neregulă cu bărbatul acela? 

Trecură cel puţin cinci minute, deşi se poate să fi fost mai 
multe. Bennett nu ştia ce să facă. Cu cât îşi susţinea mai mult 
nevinovăția, cu atât individul era mai tăcut. Cu cât se irita mai 


mult, cu atât individul devenea mai bănuitor. Problema o 
reprezentau întrebările lui. Pe măsură ce se gândea mai mult la 
ele, îşi dădea seama că nu erau concepute pentru a obţine de la 
el răspunsuri, informaţii, ci ele conţineau implicaţii, insinuări. 
Erau acuzaţii. Bennett auzise un milion de poveşti despre 
securitatea din aeroporturile israeliene, dar nimic de felul acesta. 
De acum nu mai era un interviu, ci un interogatoriu. Şi nu era 
condus de un israelian, ci de un american. lar americanul nu era 
unul oarecare, ci unul care-şi ascuţea toporul, un american al 
cărui preşedinte tocmai fusese atacat cu sălbăticie de un avion ai 
cărui piloţi proveneau poate din Orientul Mijlociu. 

Bennett se strădui să-şi controleze furia, s-o înăbuşe, s-o 
stăvilească şi să şi-o alunge din logică. El era un analist, un 
strateg. Atunci analizează asta! Se strâmbă din cauza durerii 
provocate de metalul dur care-i intra în încheieturi. Se concentră 
totuşi şi încercă să-şi limpezească gândurile. 

Bărbatul din spatele său era un solitar, un burlac, care probabil 

nu fusese niciodată însurat. Nu purta verighetă. Nu purta de 
altfel niciun fel de inele. Era un singuratic, un individ care nu se 
hrănea cu căldura familiei şi prietenilor, ci cu adrenalina rece a 
fricii, îndoielii şi pericolului. 
_ Era o persoană motivată, care avea o misiune şi un ţel în viaţă. 
In acelaşi timp era un om frustrat, a cărui misiune era realmente 
imposibilă - să cunoască gândurile, intenţiile şi acţiunile iminente 
ale indivizilor decişi să facă rău ţării sale. Unicul lui scop în viaţă 
era de a fi mai şiret decât oameni cu tipare mentale străine, 
oameni care trăiau într-o lume spectrală, de iad, a morţii şi 
amăgirii - educați şi moderat bogaţi, cu neveste, copii şi acţiuni 
la bursă, care erau gata să decapiteze un pilot cu un cutter şi cu 
mâinile goale şi să piloteze un avion 757 cu rezervoarele pline de 
combustibil într-un bloc cu o sută zece etaje din oţel, sticlă şi 
beton, şi care, cumva, erau mulţumiţi să fie incineraţi într-un glob 
de foc la temperatura de o mie de grade Celsius, crezând că 
astfel erau în drum spre glorie, la dreapta lui Allah. 

Bărbatul cu yo-yo din spatele lui Bennett era un individ care 
avea o misiune. Misiunea lui era să oprească avioanele de a fi 
deturnate, să le oprească de a fi transformate în proiectile 
umane, arme de distrugere în masă. lar el tocmai eşuase. Nu 
doar el, desigur. El şi colegii lui eşuaseră. larăşi. Sistemul eşuase. 


Lumea întreagă eşuase, însă bărbatul acesta considera totul ca 
pe un fiasco personal şi era un cazan clocotind de suspiciuni. El 
credea că avea un suspect şi dovezi circumstanţiale, un individ 
care dispunea de mijloacele cuvenite pentru un act terorist, chiar 
dacă deocamdată nu distingea un motiv evident. lar acum 
bărbatul acesta îşi analiza opţiunile. 

Nu spunea nimic. Trăgea doar din ţigările pe care le aprindea 
una de la cealaltă şi-l ocolea încet pe Bennett, din nou şi din nou, 
mai întâi într-un sens, apoi în celălalt, aidoma unui rechin care dă 
târcoale unui peşte rănit care sângerează. Era clar că bărbatul 
avea puterea de decizie în încăperea aceasta. Ceilalţi stăteau 
lipiţi de pereţi, lăsându-i loc să se joace cu yo-yo-ul şi cu mintea 
victimei sale. Pe măsură ce minutele ticăiau, Bennett simţi mânia 
bărbatului. Era reală. Creştea. Şi era palpabilă. 

Purta pantaloni maro, cămaşă albă boţită cu guler uzat, 
cravată maro îngustă, un sacou sport vechi bleumarin şi pantofi 
noi, negri şi proaspăt lustruiţi. Avea părul negru şi rar, tuns scurt, 
dar nu perie. Avea o mustață deasă, care acoperea parţial o 
cicatrice mare şi neregulată ce-i pornea de sub ochiul stâng şi 
cobora până la gură. Era mai înalt decât Bennett, având în jur de 
1,87 în, avea vreo nouăzeci de kilograme, iar ochii îi erau mici, 
negri şi pătrunzători. Ba nu, mai aveau o caracteristică. Păreau 
goi. Păreau morţi, din sticlă. În clipa aceea, furia lui Bennett 
începu să se preschimbe în spaimă. 

— Bun, să-i dăm dramul, se adresă calm bărbatul agentului 
israelian cu ochelari cu rame din aur. 

Agentul se conformă imediat, păşind în spatele lui Bennett, de 
unde îi desfăcu butonul de la manşeta stângă a cămăşii şi-i 
suflecă mâneca. Din interiorul hainei, scoase un tampon de vată 
şi-l lipi câteva clipe de un flacon cu un lichid incolor, probabil 
spirt. Dezinfectă o porţiune de piele de pe interiorul braţului lui 
Bennett, mai jos de cot, apoi se îndreptă, rămânând în spatele 
său. 

După aceea, scoase din celălalt buzunar al hainei trei seringi 
din plastic - una verde, una galbenă şi una roşie. Le scoase 
căpăcelele protectoare, expunând ace lungi de cinci centimetri. 
Bennett simţi că-i bubuie inima. Picături de transpiraţie i se 
prelingeau pe chip şi brusc îşi dădu seama că avea cămaşa udă 
leoarcă. Agentul ţinu seringile zece-cincisprezece secunde în faţa 


ochilor lui Bennett. 

— Ai de ales, domnule Bennett, începu bărbatul cu cicatrice. 

Bennett încercă să înghită un nod, dar gura îi era complet 
uscată. 

— Viaţă sau moarte. 

Mintea lui Bennett gonea nebuneşte. Nu putea să fie real. 
Trebuia să existe ceva ce să poată spune, ceva ce să poată face. 

— Prima seringă, cea verde? Pentotal de sodiu. 

Stomacul lui Bennett se strânse. 

— Noi îi spunem „serul adevărului”. 

Bennett se chinui să-şi păstreze faţa inexpresivă. 

— Vorbeşti, eu te ascult şi trăieşti. 

Cei doi paznici de lângă uşă se foiră nervos. 

— A doua seringă, cea galbenă? Tiopental de sodiu. 

Un paznic îşi şterse lent picăturile de sudoare de pe nas şi 
bărbie. 

— Ăsta a fost favoritul lui Rickey Ray Rector. Îţi mai aminteşti 
de el? Rickey Ray Rector... Bolnav mental din Arkansas. Ucigaş. 
Arestat, judecat, condamnat. După care, clemenţa i-a fost 
refuzată de bunul Bill Clinton în alegerile din 1992. Mai ţii minte? 
A fost executat prin - cum?... ah, aşa - injecție letală. Am auzit că 
medicii au avut nevoie de patruzeci şi cinci de minute ca să-i 
găsească o venă bună, curată. Totuşi au făcut-o. Da, da, au 
făcut-o bine. Rickey Ray Rector... Cu seringa galbenă, l-au 
aruncat într-un somn lung şi-adânc. Dar sfârşitul n-a fost acela. 
Sfârşitul este a treia seringă, cea roşie. Ştii ce conţine ea? 

Bennett rămase nemişcat, încremenit, incapabil să vorbească. 

— Clorură de potasiu. Asta ştii ce face? 

Incăperea amuţise. 

— Îţi opreşte inima. Stop cardiac. 

Bărbatul cu cicatrice reîncepu să se joace cu yo-yo-ul. 

— Acum, domnule Bennett, o să ai parte de prima seringă, cea 
verde. Asta nu se poate negocia. E bătută-n cuie. Intrebarea... ei 
bine, pentru asta o să te las pe tine să ghiceşti. Eşti un tip destul 
de inteligent, domnule Bennett. Lucrezi pe Wall Street. Ce naiba 
- eşti prieten cu preşedintele şi la ce-s buni prietenii? 

Agentul cu ochelari cu rame din aur îi întinse seringa verde 
peste capul lui Bennett. Brusc, Bennett se încordă... şi aşteptă. 
Ce avea să se întâmple? Ce făcea pentotalul de sodiu? 


În clipa următoare, simţi acul pătrunzându-i adânc în venă. 
Bennett răcni şi se cutremură incontrolabil din tot corpul. Pentru 
ca după aceea, aproape instantaneu, să se simtă slăbit şi 
somnoros. Bătăile inimii îşi reduseră ritmul. Toţi muşchii i se 
relaxară. Se simţea realmente pierzând controlul şi în acelaşi 
timp străbătut de o senzaţie de căldură. Se simţea parcă plutind, 
zăbovind la marginea pierderii cunoştinţei. Ochii i se închiseră, 
respiraţia îi încetini şi se simţi perfect în siguranţă. 

— Vreau să-mi spui adevărul, începu în şoaptă bărbatul cu yo- 
yo-ul. 

— Bine, răspunse Bennett încet, obosit, ca într-o transă 
hipnotică. 

— Jonathan Meyers Bennett. 

— Da. 

— Patruzeci de ani. Multimilionar. 

— Da. 

— Pe punctul de a fi miliardar. 

— Poate... sper. 

Bărbatul porni să-i dea ocol lui Bennett fără grabă, rotindu-şi 
yo-yo-ul în jurul degetelor. 

— Ai crescut în Moscova. 


— O vreme. 

— Vorbeşti rusa. 

— Puțin. 

— Tatăl tău a lucrat la Times. 
— Da. 

— Relaţii în KGB. 

— Bineînţeles. 

— A lucrat pentru KGB? 

— Nu. 

— Poate? 


— Nu... nu... nu cred... nu. 

— Îţi iubeşti tatăl, domnule Bennett? 

— Păi, sigur, eu... 

— Nu eşti ranchiunos pe el? 

— Nu. 

— N-a petrecut niciodată mult timp cu tine. Lucra mereu. Era 
mereu foarte ocupat. 

— Păi, da... dareu... 


— Nu vorbeai prea mult cu el. 

— Aşa este. 

— Nu-i telefonezi. 

— Nu prea des. 

— El nu-ţi telefonează. 

— Nu prea, nu. 

— Eşti însurat? 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu ştiu... cred că sunt prea ocupat. 

— Ai vreo prietenă? 

— Nu. 

— Prieteni apropiaţi? 

— Câţiva... puţini... nu prea. 

— De ce? 

Bennett inspiră adânc. 

— Eu... pur şi simplu, n-am. 

— Eşti religios? 

— Nu. 

— Crezi în Dumnezeu? 

— Păi... nu... nu cred. 

— Nu crezi în Dumnezeu? 

— Eu... nu ştiu... atât doar că... nu mă gândesc prea mult la 
asta. 

— În ce crezi? 

Bennett tăcu. Drogat şi moleşit, plutind într-o ceaţă neclară, 
întrebarea părea să-l deruteze şi mai mult. 

— Trebuie să crezi în ceva, domnule Bennett. În ce crezi? 

— Nu ştiu. 

— În adâncul fiinţei tale, în inimă, în suflet - nu există nimic 
pentru care să trăieşti? 

Bennett ezită, străduindu-se să prindă ceva alunecos şi evaziv. 

— Nu ştiu... vreau să... schimb cumva lucrurile. 

— Şi ai făcut-o? 

Bennett se gândi la asta o clipă, nu-i plăcu răspunsul şi tăcu. 

— Jalnic! Aşadar, spui că-l cunoşti personal pe preşedinte. 

— Da. 

— Ştii unde locuieşte? 

— Da. 


— Ai fost la el acasă? 


— Da. 

— Ai fost la cabană? 

— Da. 

— Ai dormit în paturile lui? 
— Da. 

— Te-ai jucat cu fetele lui? 
— Da. 

— Le-ai ajutat să-şi facă prieteni? 
— Da. 

— Sunt atrăgătoare? 

— Da. 

— Aţi flirtat? 

— Puțin. 

— Ai ieşit vreodată cu ele? 
— Nu 


— Ai dorit vreodată să ieşi cu ele? 

Bennett tăcu. 

— Ca să vezi... 

Bărbatul se opri şi-l fixă cu privirea pe Bennett, ai cărui ochi 
erau acum închişi şi care aproape că adormise, îşi inversă sensul, 
pornind să umble în direcţia opusă. 

— Îi cunoşti pe agenţii din preajma preşedintelui? 

— Da. 

— Ei te cunosc din vedere? 

— Da. 

— Ai fost în Biroul Oval? 

— Da. 

— Şi în biroul secretarului general? 

— Da. 

— Ştii toate coridoarele din aripa de vest? 

— Destul de multe. 

— Ştiai când avea să zboare preşedintele la Denver? 

— Da. 

— Ştiai când avea să aterizeze? 

— Cred că da. 

— Ştiai în ce maşină va fi? 

— Probabil. 

— Dar nu erai acolo. 


— Nu. 

Bărbatul se opri din nou, exact în spatele lui Bennett. 

— Ascultă-mă cu atenţie, ai înţeles? şopti el. Ai venit în Israel 
pentru o zi. Pentru o singură zi. Ai cinat cu un musulman 
palestinian şi cu un evreu rus, care lucrează amândoi la un 
proiect cu petrol şi gaze naturale. Afacerea asta avea să te 
îmbogăţească, aşa-i? 

De unde ştie toate astea? se întrebă Bennett. 

Bărbatul începu să vorbească mai tare. 

— Apoi te-ai întâlnit iarăşi cu rusul - la micul dejun. Adică, din 
întâmplare, exact în acelaşi moment în care cineva a încercat să- 
| asasineze pe preşedintele Statelor Unite. Insă tu nu te-ai întors 
prin Londra, aşa cum aveai biletul iniţial. Ah, nu! Fiindcă Londra 
este atacată. Palatul Buckingham a fost făcut ţăndări. Nu... în loc 
de aşa ceva, ai cumpărat un bilet numai dus spre SUA şi ai 
încercat să găseşti o cale de-a ajunge la Colorado Springs. De ce? 

Tăcere. Capul lui Bennett începuse să se plece în faţă, cu ochii 
închişi, cu mintea încă înotând din greu. 

Bărbatul cu cicatrice se plimba repede, iar vocea îi sporea în 
intensitate şi devenea mai furioasă. 

— De ce? De ce? Ah, ştiu de ce. Pentru că trebuie să-l vezi pe 
preşedinte. Pentru că el vrea să te vadă imediat. Cât mai repede 
cu putinţă! Pronto! leri dacă s-ar putea. Aşa-i? 

— Asta-i adevărul. 

— Gura! 

Bennett fu speriat - simțind brusc şi îndepărtat mânia şi 
frustrarea din ce în ce mai mari ale bărbatului. 

— Dar n-ai habar unde, sau când, sau de ce. Ar trebui doar „să 
aştepţi instrucţiunile”. Interesantă chestia asta - „să aştepţi 
instrucţiunile”... nişte instrucţiuni foarte misterioase. 

Sângele reîncepu să circule către capul lui Bennett. Ochii i se 
deschiseră brusc. Se strădui să-i focalizeze. 

— Şi acum vrei să-ţi acord permisiunea de a te îmbarca în 
acest avion american, pentru ca să poţi să mergi şi să te 
întâlneşti cu preşedintele. Pentru ca să poţi să mergi şi să-l omori 
pe preşedinte. Aşa-i? 

— Nu, insistă Bennett. 

Fie că efectul sedativului începuse să se diminueze, fie că era 
dominat de propria lui furie crescătoare. Agentul venise în faţa sa 


şi-i sufla fumul de ţigară drept în ochi, făcându-l să se strâmbe şi 
să tuşească. 

— Ai înţeles totul greşit. 

— Cu cine lucrezi? 

— Nu ştiu. Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Cine-i femeia din Londra? 

— Poftim? 

— Căreia i-ai telefonat ca să-ţi închirieze un avion. 

Bennett se trezise complet, dar era dezorientat şi confuz. 

— De unde ştii asta? 

Intrebarea fu o greşeală. 

Agentul se trase brusc înapoi. Stătea în spatele lui Bennett, 
ţinând yo-yo-ul strălucitor deasupra capului său şi legănându-i-l 
lent în faţa ochilor ca pe un spânzurat în laţ. Scrâşni din dinţi şi 
practic scuipă cuvintele următoare. 

— Bennett, nu-mi placi! Ascunzi ceva. Te miros. Te simt. Şi 
dacă nu-ncepi să-mi spui adevărul... - derulă tot firul din yo-yo, îl 
întinse perfect, ţinându-l de ambele capete şi începu să i-l apese 
lent de gât - fie c-o să fiu nevoit să-l storc din tine... fie să-ţi dau 
acum seringa galbenă. 

Răsuflarea lui Bennett se iuți. Claritatea începea să-i revină în 
minte, dar aducea cu ea şi spaima. 

— Vreau un avocat. Nu poţi... greşeşti. 

— Tu alegi, Bennett. 

— Cât este de greu să-mi verifici afirmaţiile? 

— Viaţa sau moartea? 

— Am fost verificat de serviciul secret în timpul campaniei 
electorale. Verifică! Sună la Casa Albă. O să ţi se spună cine sunt. 

Nimeni nu scoase un cuvânt. Nimeni nu dădu niciun telefon. 
Nimeni nici măcar nu tresări. Pentru prima dată, Bennett îşi dădu 
seama că se afla într-o cameră izolată acustic. Nu putea să audă 
nimic din exteriorul celor patru pereţi... nimeni n-ar fi ştiut dacă 
el striga, sau murea. 

— Sună la Casa Albă. Sună la cabinetul lui Corsetti. Ei o să-ţi 
spună cine sunt. 

Nicio replică din partea agentului cu cicatrice, însă firul yo-yo- 
ului se strânse mai tare în jurul gâtului lui Bennett. 

— Mohamed Jibril. 

Numele rămase plutind în aer cel puţin un minut. 


— Cine-i ăsta? întrebă Bennett. 

— Nu ştii? 

— Nu. 

Bennett începuse de acum să se sufoce. 

— Mohamed Jibril este un terorist, domnule Bennett. În 
prezent, el trăieşte la Moscova, lucrând cu diverse celule 
teroriste islamiste. 

— Şi ce legătură are cu mine? 

— Tocmai te-ai întâlnit cu fratele lui. 

— Poftim? Despre ce vorbeşti? Nu m-am întâlnit cu nimeni. 

Bennett simţi un ghem de spaimă în stomac. Verificase 
amănunţit trecutul lui Ibrahim Sa'id, preşedintele companiei PPG, 
şi al principalilor săi directori. Nu găsise însă nicio dovadă de 
legături cu grupări teroriste. Absolut niciuna. 

Până atunci, Bennett refuzase să-i spună acestui individ 
detaliile afacerii sale. Primise ordin strict din partea preşedintelui 
Statelor Unite de a-l informa pe el - şi numai pe el - înainte de a 
vorbi cu orice alt om de pe planetă despre esenţa tranzacţiei. 
Bennett se strădui să respire. Imboldul de a le spune oamenilor 
acestora tot ce ştia era copleşitor. Era oare efectul serului 
adevărului sau pur şi simplu instinctul de supravieţuire? 

Totuşi nu putea s-o facă. Nu putea. Îşi dăduse cuvântul 
preşedintelui. Işi dăduse cuvântul lui Iverson. Cine erau oamenii 
ăştia? Dacă erau asociaţi celor care tocmai încercaseră să-l 
asasineze pe preşedinte? Dar cum s-ar fi putut aşa ceva? Ei îl 
ridicaseră de pe aeroportul israelian. Pe de altă parte, ce conta 
asta? Nu s-ar fi putut să fie agenţi dubli? Nu s-ar fi putut să fie în 
slujba inamicului? Care inamic? De partea cui erau ei? Şi dacă el 
nu le spunea informaţiile pe care le ştia şi care ar fi putut, 
cumva, să fie esenţiale? Dacă el era cel care greşea? Dacă, într- 
un fel sau altul, în afacerea la care lucrase el se amestecaseră 
exact cei care tocmai încercaseră să-l asasineze pe preşedinte? 
Dacă el nu făcea altceva decât să finanţeze asemenea atentate 
teribile? 

Bennett schiţă o grimasă de frică şi durere. Nu ştia ce să facă. 
lar anchetatorul lui ştia asta. Bărbatul strânse firul yo-yo-ului. 
Transpiraţia se prelingea pe chipul lui Bennett. 

— Galişnikov. 

— Ce-i cu el? 


Bennett încercă să înghită un nod, dar nu putu. 

— Ştii cine este? 

Bennett era pe punctul să vomite. 

— Este... un prieten. 

Bărbatul strânse şi mai mult firul. 

— Acum patru ani, Dmitri Galişnikov a ajutat la pregătirea unui 
atentat terorist care a distrus una dintre cele mai mari rafinării 
din fosta Uniune Sovietică. Guvernul rus a înregistrat o pagubă 
de o jumătate de miliard de dolari. Nu a suferit din cauza banilor, 
nici vorbă! Rusia este o ţară bogată. Dar guvernul a fost destul 
de înfuriat pentru că în explozia aceea au murit două sute 
doisprezece cetăţeni ruşi. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Eu nu... eu... te rog... sună la 
Casa Albă... 

Agentul explodă pe neaşteptate. Desfăcu firul yo-yo-ului din 
jurul gâtului lui Bennett, îl prinse de cămaşă şi de păr şi-l azvârli 
în perete. Cu mâinile legate în cătuşe şi incapabil să se apere, 
Bennett lovi peretele cu capul, apoi se nărui pe podea şi se 
ghemui în poziţie de fetus, încordându-se înaintea loviturilor 
despre care ştia că aveau să sosească. 

Bărbatul tremura de furie şi părea să-şi fi pierdut complet 
controlul. Luă scaunul de lemn şi-l izbi de perete, făcându-l 
ţăndări şi împroşcând peste tot cu aşchii. Bennett ştiu că era un 
spectacol conceput pentru a-l înspăimânta. In acelaşi timp, faptul 
că ştia asta nu reducea cu nimic groaza. Era terifiat. Nu era 
obişnuit să nu deţină el controlul situaţiei. Nu era obişnuit să i se 
ordone. lar acum se temea pentru viaţa lui. 

— Vrei seringa galbenă, domnule Bennett? O vrei pe cea roşie? 

Bennett nu avea ce să răspundă. 

— Nu. Dumnezeule, nu! 

Bennett simţi acul intrând. 

— Ai două minute, Bennett. Eşti un terorist? 

— Nu. 

— Îi finanţezi pe terorişti? 

— Nu. 

— Sa'id este un terorist? 

— Nu... nu ştiu. 

— Galişnikov este un terorist? 

— Nu ştiu. 


— Ai conspirat împotriva preşedintelui Statelor Unite? A; 
conspirat? 

— NU, nu, nu... 

— Spune-mi ce vreau s-aud. Spune-mi ce ştii! 

— Dumnezeule, te rog, nu! 

Bărbatul îl prinse din nou de cămaşă şi-l ridică în genunchi. 

— Te iert, Bennett. 

Când ochii lui Bennett se focalizară, bărbatul îi arătă seringa 
roşie, o aruncă pe jos şi-o strivi cu piciorul. 

Bennett inspiră cât de mult aer putu. ÎI simţi pe agent 
apucându-l de părul asudat şi smucindu-i faţa în sus. Se holbă în 
ochii de deasupra lui şi nu văzu nici urmă de milă. Aceasta nu era 
o amnistiere. Era o execuţie. 

Bărbatul scoase un pistol Beretta calibrul 9 mm şi-l apăsă 
puternic pe fruntea lui Bennett. După aceea îl retrase, trecu în 
spatele lui şi-i înfipse ţeava în ceafă, îmbrâncindu-i corpul şi faţa 
spre podea. La numai câţiva centimetri depărtare, Bennett zărea 
un lichid maro-închis prelingându-se din seringa roşie strivită. 
Trupul îi zvâcnea de acum necontrolat. 

— Monstru nenorocit! îi urlă bărbatul în ureche. Chiar credeai 
c-o să te las să scapi cu asta? Aşa credeai? O să număr până la 
trei. Şi tu o să-mi spui de ce plăteşti teroriştii să-l ucidă pe 
preşedinte - sau o să-ţi împroşc creierii împuţiţi şi mizerabili pe 
toţi pereţii ăştia! O să te desfiinţez şi nimeni nici măcar n-o să 
ştie vreodată că eşti mort. M-auzi? M-auzi? 

— Nu-i adevărat... greşeşti... te rog... nu ştiu nimic... te rog. 


— Unu. 

— Nu... nu ştiu nimic... te rog... te implor... te rog! 
— Doi. 

— Ajută-mă, Doamne, te rog. Te rog, ajută-mă! 

— Trei. 


— Doamne, nu vreau să mor. Te rog! 

Detunătura asurzitoare a pistolului Beretta zgudui camera, 
răsunând în sus şi în jos prin turnul înalt şi întunecat. 

Apoi totul se cufundă în tăcere. 

Israelienii rămaseră înspăimântați, nevenindu-le să creadă 
ceea ce tocmai văzuseră. Toţi trei ieşiră repede din odaie. După o 
clipă, bărbatul cu cicatrice îşi vâri arma în toc, îşi ridică yo-yo-ul 
şi-i urmă afară, încuind uşa după el. 


Trupul lui Bennett rămase pe podeaua murdară din plăci de 
gresie albă - mototolit şi nemişcat. 


6 


Era pentru ultima dată când cei patru bărbaţi aveau să fie în 
Occident. 

Ei o ştiau. Şi nu le păsa. Evenimente extraordinare fuseseră 
puse în mişcare şi era timpul ca ei să-şi primească instrucţiunile 
finale şi să-şi joace rolul. 

Wall Street Journal Europe publica pe prima pagină profilul 
noului secretar al Trezoreriei - Stuart Iverson. Surse importante 
din administraţie, ale căror nume nu erau dezvăluite, afirmau că 
preşedintele Statelor Unite avea acum o persoană în care el, 
națiunea şi lumea se puteau încrede că va purta economia 
globală spre noi culmi. Iverson părea să se potrivească postului 
ca o mănuşă şi până şi democraţii din Comitetul pentru finanţe al 
Senatului îi aduceau laude. 

Cei patru nu puteau decât să zâmbească înaintea norocului lor. 
În tot cazul, nu vorbeau despre asta. Şi, oricum, în niciun caz aici, 
în stranele din Catedrala Sf. Ştefan - Stephansdom - din Viena. 
Niciodată nu puteai să ştii cine pândea în umbră. 

Construită iniţial ca bazilică romanescă în secolul al XII-lea şi 
apoi reclădită pentru a funcţiona drept catedrală în secolul al XIV- 
lea în stilul gotic clasic, Sf. Ştefan era un simbol în inima Vienei, 
acoperită cu funinginea neagră şi lipicioasă a aproape şase sute 
de ani de războaie, incendii şi dezvoltare industrială. Desigur, 
Viena nu era doar capitala şi cel mai mare oraş al Austriei, ci un 
simbol în mijlocul Europei, o metropolă cunoscută de mult ca 
poarta spre puterile răsăritene şi Moscova. Cândva, germanii, 
ruşii şi aliaţii se luptaseră aici pentru a obţine controlul. Zidurile 
exterioare ale catedralei erau ciuruite de găurile gloanţelor 
soldaţilor nazişti, ale căror cizme tropăiseră cândva pe caldarâm, 
strecurând teama în inimile tuturor celor care-i puteau vedea sau 
auzi. 

În prezent, simbolul din centrul simbolului era o mare atracţie 
turistică şi în dimineaţa aceasta blândă, în care fulguia uşor, 
nimeni n-ar fi bănuit că în mijlocul mulţimii se puteau afla 
asemenea monştri. 

Fără să se privească vreodată unul pe celălalt, cei patru se 


uitau nepăsător la vizitatorii care intrau, unul câte unul, minut 
după minut. In majoritate, femei bătrâne. Foarte puţini bărbaţi. 
Aproape niciun copil, cu excepţia ocazionalilor prunci plângăcioşi, 
ale căror scâncete reverberau invariabil prin sanctuarul 
cavernos, suind în turnul înalt şi clopotniţă. În cele din urmă, o 
femeie în rochie neagră şi cu pălărie de aceeaşi culoare, având o 
panglică albă prinsă la rever, intră, îngenunche şi începu să se 
roage. 

Fără grabă, pe rând, cei patru bărbaţi îşi strânseră lucrurile şi 
ieşiră imperturbabil din catedrală. Era timpul. 

Niciunul nu se comportă ca şi cum s-ar fi cunoscut între ei şi 
porniră în direcţii opuse. Insă după douăzeci de minute, convinşi 
că nu fuseseră urmăriţi, porniră toţi către Graben, la Monumentul 
Ciumei. Ridicat pentru a comemora sfârşitul ciumei bubonice 
care bântuise în Europa în secolele al VI-lea, al XIV-lea şi al XVII- 
lea şi ucisese peste o sută treizeci şi şapte de milioane de 
oameni, acesta era acum punctul de întâlnire pentru patru 
indivizi porecliţi cândva de analiştii CIA - şi de omologii lor 
britanici din MI6 - „cei patru călăreţi ai Apocalipsei”. 

Unul dintre bărbaţi descuie portiera unui Volvo alb închiriat 
parcat în apropiere şi se urcă în automobil. Altul fotografia ca un 
turist obişnuit, în timp ce partenerul lui răsfoia un ghid Fodor's al 
Austriei şi vorbea despre găsirea unui restaurant ieftin pentru 
prânz. Al patrulea îşi strecură discret mâna înmănuşată într-o 
pubelă din apropiere şi pescui plicul netimbrat dintr-un ziar 
german aruncat acolo. Privi înăuntru. Patru bilete de tren. Patru 
paşapoarte noi. Patru vize. Şi patruzeci de mii de euro în 
bancnote mici. Echipa se îmbarcă în Volvoul care aştepta cu 
motorul pornit şi se îndreptă spre Südbahnhof, gara de sud a 
Vienei. 

Pe drum, pasagerii maşinii, cu excepţia şoferului, îşi trecură 
din mână în mână Wall Street Journal şi un exemplar din 
International Herald Tribune, ziarul publicat în colaborare în 
Europa de New York Times şi Washington Post. În dimineaţa 
aceasta, articolul care le atrase cel mai mult atenţia era profilul 
de pe prima pagină al preşedintelui rus Vadim, care analiza noul 
şi remarcabilul lui parteneriat strategic cu SUA şi NATO, ca şi 
necazurile politice ce se intensificau cu naționaliștii îndârijiţi din 
Duma, parlamentul rus. 


Noile sondaje din Rusia plasau popularitatea lui Vadim mai jos 
decât a lui Stalin şi, o dată cu iarna friguroasă şi muşcătoare ce 
cobora peste Moscova, frustrările populaţiei legate de 
deteriorarea rapidă a condiţiilor economice din ţară şi temerile 
privind un val nou de inflaţie galopantă sporeau de la o zi la alta. 
Prietenia cu Vestul nu-l ajuta deloc în ţară pe şiretul şi practicul 
lider rus şi numeroşi analişti occidentali citați în articol se temeau 
că zilele lui Vadim la conducere erau numărate. Până şi industria 
petrolieră a ţării - răspunzătoare pentru jumătate din produsul 
intern brut - traversa o perioadă dificilă. Preţul țițeiului oscila 
între douăzeci şi doi şi douăzeci şi cinci dolari/baril. Dacă ar fi 
coborât prea mult, Rusia ar fi avut într-adevăr necazuri foarte 
serioase. În Herald Tribune scria că „în Washington, creşterea 
îngrijorării faţă de viitorul economiei ruse sugerează că un 
cunoscător al Rusiei ca Iverson ar putea fi omul cel mai potrivit în 
prezent”. 

La ora 9.30, cei patru coborâră din Volvo, intrară în gară, se 
îndreptară către secţiunea estică - Ost - intrară pe peron şi 
aşteptară. Terminalul era întunecos şi prăfuit, dar cumva clasic şi 
impresionant, cu plafonul înalt şi arcuit din oţel şi sticlă care 
sugera un hangar din al doilea război mondial. Aici soseau şi 
plecau trenuri din toată Europa şi zeci de mii de pasageri îi 
traversau zilnic peroanele. Nu însă şi pasagerii aceştia. Niciunul 
dintre ei nu mai fusese până atunci în Viena şi cu cât aşteptau 
mai mult, cu atât deveneau mai agitaţi. 

Trenul lor spre est, către Bratislava, urma să plece la ora 
10.05, dar avu întârziere şi cei patru sfârşiră prin a aştepta două 
ore. Fiecare dintre ei blestemă pe rând cerul sur şi frigul 
pătrunzător şi-şi aprinse ţigările americane, fără să ştie că, din 
trei unghiuri diferite, doi bărbaţi şi o femeie fotografiau cu viteză 
pe 35 mm cu teleobiective zoom puternice şi în acelaşi timp 
anunțau prin radio o echipă de alţi agenţi care hoinăreau prin 
terminal că cei patru călăreţi se aflau în ţarc. 

* 


Cele două apeluri fură aproape simultane. 

Unul de la Pentagon. Unul de la Langley. Ambele erau de 
prioritate zero şi în câteva minute Forța de acţiune antitero SUA 
se reîntâlnea într-o videoconferinţă prin legătură protejată. 

— Domnule vicepreşedinte, sunt Jack, din CIA. 


— Dă-i drumul, Jack. 

— Tocmai am fost informaţi de una dintre echipele noastre din 
Viena. Celula irakiană a fost identificată în mod clar ca fiind „cei 
patru călăreţi”. Se află în gară şi au bilete spre Moscova. Oamenii 
mei cer aprobarea pentru a-i reţine şi interoga despre ceea ce 
ştiu în privinţa atacului asupra preşedintelui. 

Oaks căzu pe gânduri. 

— Nu. Nu încă. Echipa ta să-i urmărească, să le intercepteze 
toate apelurile şi să le monitorizeze toate contactele. Să 
raporteze din oră în oră. Vreau să ştiu unde merg indivizii 
aceştia, şi de ce, şi vreau să ştiu toate astea înainte ca ei să-şi 
dea seama că-i urmărim. 

— Sunteţi sigur? Îi vânăm pe oamenii ăştia de şase ani. Acum 
putem pune mâna pe ei. 

— Şi întâmplător ei se deplasează în aceeaşi zi în care cineva |- 
a atacat pe preşedinte. 

— Exact. De aceea ar trebui să-i reținem - acum. 

— Nu. De aceea ar trebui să-i urmărim până aflăm ce 
intenţionează... sau până spun eu să-i reţineţi. S-a înţeles? 

— Da, domnule vicepreşedinte. 

— Bun. Următorul? 

— Domnule vicepreşedinte, sunt Burt din Pentagon, începu 
secretarul Apărării cu ochi înroşiţi şi obosiţi. 

— Da, Burt, ascult. 

— Ni s-a raportat că trei dintre avioanele noastre de 
recunoaştere au fost doborâte deasupra sudului Irakului. F-15 au 
pornit deja într-acolo ca să distrugă poziţiile lansatoarelor sol-aer, 
dar situaţia pare îngrijorătoare. 

— Asta-i o glumă? 

— Nu... şi nu-i totul. 

— Te ascult. 

— Sateliții noştri culeg date potrivit cărora Garda Republicană 
irakiană pare a fi în proces de mobilizare. S-a semnalat activitate 
în jurul a trei unităţi de autoblindate din sud-estul Bagdadului şi 
am primit un raport de la postul nostru de avangardă din Kuwait, 
de lângă graniţă. Radarul lor înregistrează multiple puncte 
mişcătoare - s-ar putea să fie unităţi de recunoaştere, încercăm 
să verificăm chiar acum. 

— Ai dreptate... nu sună bine. 


— Nu, deloc. Vom şti mai multe în următoarele câteva ore, însă 
ţinând seama de tot ce se întâmplă în general mă tem că Irakul 
pregăteşte o mişcare militară de amploare. 

Trainor nu-şi încheie ideea, dar nici nu mai trebuia s-o facă. 

Brusc, Jack Mitchell, directorul CIA, interveni: 

— Domnule vicepreşedinte? 

— Da, Jack. 

— Tocmai m-a sunat directorul-adjunct. Vorbeşte la telefon cu 
generalul-brigadier Yoni Barak, şeful lui Aman, Contrainformaţiile 
Militare israeliene. 

— Da, îl ştiu pe Yoni. Are ceva pentru noi? 

— El are o echipă - cred că v-aţi întâlnit cu indivizii aceştia - 
numită Sayeret... 

— Sayeret Matkal. 

— Exact. 

— Una dintre unităţile lor de recunoaştere în profunzime. 

— Exact, domnule vicepreşedinte. 

— Ce i-au spus? 

— Unitatea a interceptat comunicaţii radio militare susţinute în 
Bagdad şi în jurul oraşului... Staţi aşa... Bun... zice că agenţii de 
la sol raportează că în tot oraşul sună sirenele de alarmă 
antiaeriană... Pe străzi nu circulă civili... posturile naţionale de 
televiziune şi radio nu mai emit... Se pare că are loc mobilizarea 
Gărzii Republicane, iar unităţi avansate de recunoaştere 
înaintează deja spre est, către Kuwait, şi spre sud, către Arabia 
Saudită... Totul este destul de haotic, dar acestea sunt ştirile cele 
mai recente. 

— Spre Israel se îndreaptă vreo unitate irakiană? 

— Deocamdată n-au detectat nimic. 

— Israelienii ce cred? 

— Premierul Doron nu vrea să aştepte. A convocat o şedinţă de 
urgenţă a cabinetului de securitate, care se va întruni dintr-o 
clipă în alta. Se crede că va trece armata în stare de alarmă şi că 
în mai puţin de o oră va mobiliza rezerviştii. 

— Complet sau parţial? 

— N-a putut preciza. Nu încă. 

— Ţie ce-ţi spune instinctul, Burt? 

— Că va o fi mobilizare totală. 

— Jack? 


— Ştiţi toţi ce gândesc eu. Israelienii se pregătesc cu toate 
forţele şi noi ar trebui să începem să facem acelaşi lucru. Să ne 
mobilizăm rezerviştii şi să ne readucem imediat trupele în zonă. 

— Marsha? 

— Domnule vicepreşedinte, eu cred că va o fi mobilizare 
totală. Ţinând seama de ceea ce se întâmplă în noaptea asta, 
seamănă cu o mişcare pregătită de Jamil şi poate fi un preludiu al 
preluării de către lrak a controlului câmpurilor petrolifere din 
Kuwait şi Arabia Saudită. Sunt de acord cu Jack. Trebuie să ne 
mobilizăm rapid rezerviştii şi să discutăm cu saudiţii despre 
desantarea noastră imediată acolo. Toate acestea vor dura - 
mult mai mult decât pentru israelieni, dar nu prea avem de ales. 

— Dacă este o mişcare a lui Jamil, atunci cine vor fi cel mai 
probabil atacați  -  kuweitienii sau  saudiţii? insistă 
vicepreşedintele. 

— Ambele ţări. Oricare dintre ele. Încă nu ştiu, recunoscu 
Kirkpatrick. Indiferent însă cum se va desfăşura, este extrem de 
serios. 

— Domnule vicepreşedinte? 

Toţi se întoarseră spre secretarul de stat Tucker Paine. 

— Da, Tuck? 

— Tocmai am vorbit la telefon cu prinţul saudit, pentru a-i 
transmite condoleanţe. Familia regală este în siguranţă, dar 
destul de şocată. 

— Au vreun indiciu privind autorii? 

— Nu încă. Totul se derulează prea rapid. Au promis însă că 
vor telefona imediat ce află ceva. 

— Ce-i cu Moscova? Nicio veste de acolo? 

— Nu. Nu încă. Continui să mă interesez. 

— Aşadar, deocamdată tot nu ştim exact despre ce-i vorba? 

— Nu tocmai, încuviinţă secretarul de stat. De aceea, apreciez 
că trebuie să fim foarte atenţi să nu ne pripim. 

— „Să nu ne pripim”? repetă Mitchell. Domnule secretar, 
preşedintele şi liderii câtorva dintre principalii noştri aliaţi tocmai 
au fost atacați pentru a fi asasinați în urma unei conspirații 
incredibil de bine plănuite, bine finanţate şi executată aproape 
fără greşeală. Sunt de acord că este încă prematur, dar, aşa cum 
am spus deja, există dovezi circumstanţiale serioase că toate 
acestea pot fi opera lui Jamil Aljafari într-o nouă tentativă de a 


domina Golful şi a submina formarea unei coaliţii occidentale 
care l-ar putea opri. Ce „pripeală” poate fi în mobilizarea 
rezerviştilor şi desfăşurarea forţelor noastre în regiune? 

— Eu spun doar că trebuie să rămânem focalizaţi pe opţiunile 
noastre diplomatice, rosti Paine, nu să intrăm cu armele în mâini. 

— „Cu armele în mâini”? întrebă Mitchell. Eu aş zice cu ele 
încărcate şi în poziţie de tragere. Suntem în război, domnule 
secretar. Ştim cu toţi că nu poate fi vorba de opţiuni diplomatice 
cu călăul din Bagdad. Ştim cu toţii că ar fi trebuit să ne ocupăm 
mult mai devreme de Irak. Nu doar prin înarmarea şi instruirea 
forţelor anti-Jamil. Nu doar acţionând diplomatic la ONU, ci 
realmente nimicindu-l odată pentru totdeauna pe monstrul ăsta! 
N-am făcut-o. Perfect, dar uite că acum se-ntoarce ca să ne facă 
rău. 

— Domnule vicepreşedinte, cu tot respectul, nu suntem în 
război, cel puţin nu deocamdată, decât dacă dumneavoastră şi 
preşedintele plecaţi urechea la militarişti, avertiză Paine, fostul 
ambasador american la ONU, cu chip palid şi păr argintiu. 
Trebuie să ne consultăm aliaţii şi să stabilim un plan. 

— „Militarişti”? hohoti Mitchell. Mă bucur să ştiu că secretarul 
de stat i-a definit pe toţi. Păi atunci de ce nu-l invitaţi pe Jamil la 
un picnic, ca să rezolvati această mică neînțelegere odată pentru 
totdeauna - ca nişte îngeraşi drăguţi şi nevinovaţi de la ONU! Da, 
chiar aşa, de ce nu votaţi altă rezoluţie pe care s-o încalce toţi? 

Paine pufni dezgustat. 

Oaks interveni pentru a recâştiga controlul discuţiei. 

— Domnilor, vă rog să vă potoliţi. Marsha, care este părerea ta 
despre situaţie? Ce i-ai recomanda preşedintelui să facă? 

— Domnule vicepreşedinte, mă tem că am trecut Rubiconul. 
Nu avem alternativă. Eu recomand blocarea imediată la sol a 
tuturor avioanelor în SUA şi interzicerea intrării oricăror avioane 
străine. Misiuni aeriene de patrulare deasupra ambelor coaste şi 
graniţelor. Inchiderea graniţelor cu Canada şi Mexicul - cel puţin 
până controlăm situaţia internă. Ultimul lucru de care avem 
nevoie acum este pătrunderea unor sinucigaşi înarmaţi cu 
bombe, care să intre în ţară cu trenuri sau camioane de marfă. 

— Altceva? 

— După aceea ar trebui să trecem cât mai repede la aplicarea 
Operațiunii Ciclon lminent. Ea va readuce grupul de bătălie 


Nimitz în Golf şi va instala grupurile de luptă Roosevelt şi Reagan 
în largul coastelor Israelului. Chiar dimineaţă vom scoate Forţa 
Delta şi Divizia Aeropurtată 82, pentru a le trimite spre Arabia 
Saudită. Ideea este să aducem pe poziţii cât mai multe trupe, 
unităţi mecanizate şi unităţi aeropurtate, cât de repede putem. 

Avea dreptate. Evenimentele începeau să se precipite, 
descriind o spirală care părea scăpată de sub control. Până şi 
încărunţitul vicepreşedinte de şaizeci şi şapte de ani - fost ofiţer 
de contrainformaţii în Marină, fost guvernator al statului Virginia, 
de patru ori senator şi mult timp preşedinte al Comitetului pentru 
servicii militare al Senatului, una dintre persoanele cele mai 
experimentate din Washington - începea să fie neliniştit. 

— Sunt de acord cu toate recomandările voastre şi la fel va fi şi 
preşedintele, rosti el, însă o ştiţi la fel de bine ca mine că asta nu 
va fi suficient. Este un început, dar dacă Jamil Aljafari a decis să 
atace Kuwaitul sau pe saudiţi sau toate statele din Golf, Ciclonul 
Iminent nu-l va opri. O ştiţi foarte bine. 

Işi plimbă privirea prin încăpere, apoi pe ecranele video de pe 
peretele din faţa lui. Nimeni nu părea să-l contrazică. 

— Nu avem pe poziţii trupe care să-l oprească rapid, în niciun 
caz, dacă va lansa o invazie totală. Putem mobiliza NATO să ni se 
alăture - în mod clar, britanicii vor fi alături de noi. Nu putem şti 
ce vor face francezii şi germanii. Dar chiar dacă vom avea 
sprijinul NATO, în niciun caz nu dispunem de şase sau opt luni 
pentru a ne consolida. Pe de altă parte, până la sfârşitul 
săptămânii, Jamil ar putea deţine controlul asupra a jumătate din 
rezervele planetare de ţiţei. 

Echipa tăcea, fiecare rememorând evenimentele din ultimele 
ore. . 

— li voi recomanda preşedintelui să trecem la blocarea 
imediată la sol a tuturor avioanelor, după care vom mobiliza 
cincizeci de mii de rezervişti. lar apoi vom declanşa Ciclonul 
Iminent. Mai întâi însă, Tuck, ia legătura cu saudiţii şi determină-i 
să ne ceară ajutorul. 

— Domnule vicepreşedinte, o să... 

— Imediat, domnule secretar! 

—O să mă conformez, bineînţeles, dar doresc să se 
consemneze în mod oficial că trebuie să luăm legătura cât mai 
repede cu preşedintele şi să convenim pentru o întrunire oficială 


a Consiliului securităţii naţionale înainte de a mai înainta prea 
mult. 

— O vom face, încuviinţă Oaks. Asigură-te până atunci că 
saudiţii sunt cu noi sută la sută. În trecut au manifestat 
nemulțumiri faţă de prezenţa noastră acolo. De asemenea, nu 
mai trebuie să vă readuc aminte că în ultimii ani relaţia noastră a 
cunoscut destule tensiuni. Nu le plac trupele americane - în mod 
deosebit, femeile şi creştinii - în preajma oraşelor sfinte Mecca şi 
Medina. Au totuşi nevoie de noi şi noi avem nevoie de ei. Noi 
trebuie să ne asigurăm că suntem în aceeaşi tabără şi că luptăm 
în acelaşi război, iar ei trebuie să ştie că n-o să-i abandonăm în 
mâinile unora ca Jamil Aljafari. Nu le vom submina regimul, aşa 
cum a făcut Carter cu regimul şahului, şi n-o să tărăgănăm, să ne 
eschivăm şi să ducem o politică externă ineficace, aşa cum a 
procedat Clinton. Privim cu toată seriozitatea distrugerea lui Jamil 
Aljafari... şi suntem gata să mergem pe urmele lui, indiferent cât 
de mult ar dura. Sarcina ta, Tuck, este să faci asta foarte clar. Ai 
înţeles? 

— Da, domnule vicepreşedinte. 

— Perfect. Acestea fiind zise, doamnelor şi domnilor - 
vicepreşedintele privi din nou chipurile din încăpere şi feţele de 
pe ecranele video murale - vă voi repeta: asta nu este suficient. 
Preşedintele şi cu mine nu putem declara lumii că am câștigat 
războiul împotriva terorismului, pentru ca după aceea să pierdem 
Golful fiindcă am strigat prea tare. Ne trebuie opţiuni noi şi ne 
trebuie repede. 

Tăcu şi privi consola de comunicaţii din faţa lui. Nimeni nu ştia 
dacă sfârşise. Nimeni nu ştia exact ce anume să facă. 

— S-a cam terminat cu turul de victorie. 

* 

Întârzierile nu constituiau ceva neobişnuit. 

Ele aveau loc permanent, atât în principalele două gări ale 
Vienei, cât şi în afara lor. Dar aceasta nu era o zi obişnuită. Până 
ce trenul aşteptat trase în cele din urmă la peron, douăzeci de 
agenţi americani - cincisprezece bărbaţi şi cinci femei, toţi 
vorbitori de arabă şi rusă - sosiseră, fuseseră informaţi şi 
ocupaseră poziţii în vagoanele trenului în care aveau să urce cei 
patru „călăreţi”. 

lrakienii aceştia erau profesionişti. Deşi încă nu ştiau că sunt 


urmăriţi, ei nu intenționau în niciun caz să stea în loc deschis 
pentru a fi observați şi auziţi de eventuali urmăritori. Imediat ce 
suiră în tren cu biletele perforate de un însoțitor de vagon, 
intrară în compartimentul lor cu patru cuşete şi încuiară uşa. 

Lucrul cel mai bun pe care-l putea face şeful agenţilor CIA era 
să-şi plaseze câţiva oameni în cele două compartimente aflate de 
o parte şi cealaltă a irakienilor, iar aceştia să ataşeze de pereţi 
echipamente de ascultare foarte sensibile, conectate la 
echipamente de înregistrare digitală. Restul echipei sale avea să 
joace roluri de chelneri, turişti şi hamali, pe când el îşi ocupa 
postul de comandă şi control alături de mecanicii locomotivei. 
Singura parte bună a acestei etape a misiunii era faptul că cei 
patru nu puteau să plece undeva unde nu ar fi putut veni şi 
agenţii... cel puţin în următoarele două zile şi jumătate. 

Nu le mai rămăsese de făcut decât să se pregătească cât mai 
bine pentru lunga noapte de iarnă. 

* 

Americanul şi agenţii israelieni se regrupară. 

Mergeau în tăcere pe un coridor pustiu. Când ajunseră în 
capăt, bărbatul cu ochelari cu rame de aur introduse o parolă de 
nouă cifre într-o casetă de plastic de pe perete, descuie o uşă 
masivă de oţel şi intrară. Toţi coborâră repede trei paliere de 
trepte. La capătul acestora îşi arătară ecusoanele de identificare 
la două santinele înarmate, apăsară degetul mare pe o plăcuţă 
de identificare a amprentei, fură autorizaţi şi intrară într-o sală 
uriaşă, izolată fonic, cu uşi blindate, lambrisată în lemn şi ticsită 
cu monitoare TV şi displayuri de calculatoare, consilieri militari şi 
bodyguarzi; era biroul şefului securităţii aeroportului, Yitzhak 
Galit. 

Galit nu ridică ochii când cei patru bărbaţi intrară şi închiseră 
repede uşa în urma lor. Privea un ecran TV aflat în spatele 
biroului, alături de alţi trei indivizi. Unul dintre ei era Yossi Ben 
Ramon, şeful Shin Bet - serviciul de securitate internă al 
Israelului - care fuma nervos Winston, ţigară de la ţigară. Al 
doilea era Avi Zadok, şeful Mossad - celebrul serviciu de spionaj 
israelian - care pufăia calm dintr-un trabuc cubanez gros. Cel de- 
al treilea se numea Dietrich Black şi era şeful echipei antitero FBI 
din Israel; tocmai îşi turna o coca-cola dietetică într-o cană plină 
cu cuburi de gheaţă. 


— Ei bine? întrebă americanul care intrase în sală. 

Toţi ochii îl priviră pe Black. Acesta - purtând blugi, pantofi 
maro obişnuiţi, un tricou negru şi revolver calibrul 0,45 într-un 
toc la subsuoară - rămase cu ochii în cană, aşteptând să se 
termine sfârâitul bulelor. Fumul ţigărilor plutea albăstrui prin 
încăpere, dar nimănui nu părea să-i pese. 

— Ştiţi de ce beau coca-cola dietetică? se adresă Black către 
şefii de agenţi secreţi, fără să-şi desprindă privirea de la cană. 

Nimeni nu avea habar despre ce vorbea. 

— Dintotdeauna am detestat coca-cola dietetică - are gust de 
lături, continuă Black. Am prânzit însă odată în Washington cu 
directorul FBI de atunci. Era în toamna lui 1991 şi am mâncat la 
restaurantul Four Seasons cu Henry Kissinger. 

Zadok se uită scurt spre Ben Ramon. Tipul începea să dea 
rateuri? 

— Kissinger a comandat coca-cola dietetică. Apoi directorul FBI 
a comandat coca-cola dietetică. Am înţeles atunci că era clar că 
nu mai putea fi vorba despre martini şi am comandat o coca-cola 
dietetică. Ştiţi şi voi că Kissinger i-un tip isteţ de tot. Dacă el bea 
coca-cola dietetică, atunci probabil c-ar trebui să beau şi eu. ŞI 
de atunci numai asta am băut. 

Black înălţă ochii, luă cana şi o ridică. 

— Hai noroc! 

Israelienii izbucniră în râs - pe de o parte din cauza tensiunii 
nervoase şi pe de altă parte fiindcă niciodată nu ştiuseră exact 
ce să creadă despre Black. Ca agent de contrainformaţii, îi 
impresiona, dar ca om îi amuza necontenit. 

Zadok fu primul care se opri din râs şi-şi aprinse alt trabuc. 

— Eşti un tâmpit, Black, îi spuse el cu accent israelian apăsat. 

— Da, dar sunt slab. 

— Bine, eşti slab ca tâmpit. 

Până şi Black râse la replica aceea. 

Înalt de 1,90 m, zvelt, complet chel - cândva, soţia lui îi 
spusese că nu putea decide dacă aducea mai mult cu Lex Luthor 
ori cu Mr. Clean - şi apropiindu-se de cincizeci de ani, Dietrich 
Peter Black lucra de douăzeci şi cinci de ani în FBI. Recrutat 
direct din Harvard Business School, într-o vreme când niciunul 
dintre colegii săi nu s-ar fi gândit vreodată la o carieră în 
aplicarea legii în favoarea uneia pe Wall Street, lui îi plăcea 


slujba aceea şi nu regretase niciodată alegerea făcută. 

După ce alergase prin toată lumea în majoritatea anilor 1980, 
Black petrecuse mare parte din anii 1990 în Washington, lucrând 
la cazuri importante de terorism, aşa cum fusese atacul cu 
bombe din World Trade Center în 1993, explozia din Oklahoma 
City în 1994, atacul cu bombe din timpul Olimpiadei de la Atlanta 
în 1996 şi, desigur, atacurile asupra Pentagonului şi World Trade 
Center în 2001. 

Era un individ rece, metodic şi practic lipsit de genul de 
înflăcărare şi emoţii care pot înceţoşa judecata unui investigator 
de succes. Asta nu însemna însă că nu ar fi fost mişcat de 
decesele colegilor şi compatrioţilor săi, dar părea să aibă o 
capacitate instinctivă de a canaliza sentimentele respective într- 
o focalizare ca de laser. El se concentra asupra detaliilor, 
anomaliilor, idiosincraziilor şi discrepanţelor ce apar în orice caz 
şi care duc adesea la indicii hotărâtoare - indicii ce se pot 
preschimba în firişoare, care devin fire groase ce se desprind din 
ţesături fin realizate şi care pot sfârşi prin a destrăma până şi 
cazurile cele mai complicate. 

— Deek, rosti bărbatul cu yo-yo-ul, să ştii că noi toţi eram 
realmente curioşi despre felul cum îţi alegi băuturile favorite. Dar 
care-i treaba aici? Care-i verdictul? 

Black sorbi încă o dată din coca-cola rece, după care se 
întoarse către ceilalţi. 

— Avi? Tu ce zici? 

Avi Zadok se lăsă pe spate în scaun şi pufăi din trabuc, 
savurând aroma şi clipa. În cele din urmă, întrerupse suspansul. 

— Ca să-ţi spun adevărul, eu l-am crezut, declară bătrânul şef 
al Mossadului. 

Black luă un sandviş cu falafel pe jumătate mâncat, care 
stătea pe o farfurioară de carton lângă coca lui dietetică, şi 
muşcă zdravăn. 

— Yossi? întrebă el cu gura plină de pita şi hummus. 

— Să fiu cinstit, Deek? replică Ben Ramon cu accentul la fel de 
pronunţat ca al lui Zadok, însă trădându-i rădăcinile sefarde 
marocane. Mă tem că trebuie să fiu de acord cu Avi. 

Black îl privi drept în ochi şi Ben Ramon îşi termină ideea. 

— Nu ştia absolut nimic. 

— Nu, nu, interveni Galit, şeful securităţii aeroportului, 


atrăgând brusc atenţia tuturor, a fost chiar mai mult decât atât. A 
fost realmente bun. Foarte bun. A fost cinstit. 

— Şi loial, adăugă Ben Ramon. 

— Altcineva? întrebă Black, ridicând din sprâncene şi 
cercetând sala, încărcată din nou de tensiune nervoasă. 

Nimeni nu rosti niciun cuvânt; mai ales bărbatul cu yo-yo-ul. 

Black începu să se plimbe prin încăpere, gândind şi estimând 
desfăşurarea evenimentelor. Se apropie de televizorul de pe 
biroul lui Galit, luă telecomanda şi derulă caseta - după aceea o 
vizionă iarăşi, de data aceasta fără sunet, privind doar chipul din 
centrul ecranului. Termină fără grabă sandvişul, îşi bău coca-cola 
dietetică, se şterse la gură cu un şerveţel minuscul şi subţire de 
hârtie, după care se întoarse spre restul grupului. 

— Sunt de acord, admise el în cele din urmă. Nu ştia. 

Toţi plecară tăcuţi privirea, continuând să fumeze. 

Galit întrerupse tăcerea. 

— Voi, americanii, ar fi trebuit să-l recrutaţi, rosti el pe un ton 
nervos privind în jurul încăperii pentru aprobare. 

Apoi Black rânji larg. 

— Tocmai am făcut-o. 

* 

Telefonul negru etichetat „FBI” sună înainte de 10.30, ora 
Coastei de Est. 

Consiliera pentru securitate națională ridică receptorul după 
primul țârâit. 

— Kirkpatrick. 

— Ranchul Preriei, apel de la Agenţii Negri. 

— Pâlcul de Portocali? 

— Da. 

— Linie protejată? 

— Da. 

— Fă-mi legătura. 

— Mulţumesc. Rămâneţi pe fir. 

Kirkpatrick înhăţă de alături un blocnotes şi un pix negru 
Sharpie. Îi scoase capacul şi se pregăti să noteze mesajul. 

— Care-i rezultatul? 

— S-a făcut. 

— Şi? întrebă ea. 

Urmă o pauză. După aceea, femeia încuviinţă din cap. 


— Mulţumesc. Acum fă curăţenie şi întoarce-te aici. Adu totul. 
Vei primi instrucţiuni pe drum. 

Kirkpatrick închise telefonul şi-l privi pe vicepreşedinte. Toţi 
ceilalţi din încăpere erau ocupați cu activităţile proprii. Oaks 
aşteptă un răspuns. Kirkpatrick scrise un singur cuvânt pe ultima 
pagină a blocnotesului şi i-l întinse. 

Bărbatul cobori ochii, privi discret ultima pagină şi aprobă. 

Pe hârtie scria „curat”. 

Oaks ridică de pe consola din faţa lui telefonul albastru care 
purta eticheta „NORAD”. 

— Fă-mi legătura cu preşedintele. 


Black telefonă din biroul lui Galit, de pe o linie protejată. 

— Etajul şapte, cu ce vă pot ajuta? 

— Vreau să vorbesc cu Esther. Este urgent. 

— O clipă, vă rog. 

Pe când aştepta, Black îi ceru unui agent israelian să 
împacheteze tot ce-i trebuia pentru drumul de întoarcere... 
inclusiv corpul lui Bennett. 

— Biroul domnului ambasador. Esther la telefon. 

— Sunt Deek. 

— Bună, Deek, ce mai faci? 

— Am nevoie de directorul-adjunct pentru misiuni. 

— Vorbeşte la telefon. 

— Acum, Esther. 

— Bine. Rămâi pe fir. 

Black mai deschise o coca-cola dietetică. Pe un televizor, Sky 
News prezenta din nou imagini ale atacului asupra coloanei 
prezidenţiale şi ale atentatelor din Londra, Paris şi Arabia 
Saudită. Pe alt televizor, CNN relua fragmente dintr-o conferinţă 
de presă cu Chuck Murray, secretarul de presă al Casei Albe, la 
baza Air Force Peterson din Colorado. 

— Am nevoie de mobilul lui Bennett şi de BlackBerry-ul lui, îi 
spuse lui Galit. De asemenea, vreau să-mi spargeţi repede 
parolele. 

Galit încuviinţă din cap. Unul dintre oamenii lui plecă imediat. 

În aceeaşi clipă, Tom Ramsey - directorul-adjunct pentru 
misiuni al Ambasadei SUA din Tel Aviv - intră pe fir. 

— Deek? 


— Hai noroc, Tom, eu sunt. 

— Ai nevoie de avionul ambasadorului. 

— De unde ştii? 

— Tocmai m-a sunat Şah-mat. 

— Ce-i cu Paine? Ai nevoie de aprobarea lui? întrebă Black. 

— Faci mişto de mine? 

— Întrebam şi eu... 

— Deek, tu încă n-ai învăţat cum merg lucrurile-n viaţă, fiule? 

— Voiam doar să spun... 

— Ştiu ce voiai să spui. lar eu îţi spun că a-i cere secretarului 
Paine să aprobe o misiune operaţională secretă care utilizează un 
avion al Departamentului de Stat este ca şi cum i-ai cere unui 
preot să aprobe o întrunire a nudiştilor în biserica lui. N-ar face-o 
niciodată. 

Black chicoti. 

— Te-ai prins? 

— M-am prins. 

— Bun. Când pleci? 

— Imediat ce-i gata. 

— Au început deja să-l pregătească... ah şi tocmai ţi-am trimis- 
o pe Jane cu o mică surpriză. 

— Tom, nu mai am nevoie şi de alte surprize. 

— Nu te speria. Este direct din partea ambasadorului. Tu ai 
grijă de tine. 

— Mulţumesc, da' ce-am făcut ca să merit ceva din partea 
voastră? 

— Nimic. 

— Aşa-i. 

— Să fii bun. 

— O să-ncerc. 

* 

După o oră, biroul lui Yitzhak Galit era aproape pustiu. 

Zadok şi Ben Ramon închiseră aeroportul până la alte 
instrucțiuni şi se grăbiră să se întâlnească cu premierul şi 
cabinetul de securitate. Majoritatea oamenilor lui Galit controlau 
clădirile de deasupra şi amplasau un cordon de pază înarmat 
până-n dinţi în jurul singurului aeroport internaţional din Israel. 

În timp ce aştepta să fie pregătit avionul care avea să-l ducă 
înapoi în SUA, Black începu să examineze mesajele e-mail ale lui 


Bennett, o combinaţie de rugăminţi urgente din partea 
subordonaţilor săi din toată lumea de a-i anunţa tot ce ştia 
despre starea preşedintelui, buletine de ştiri AP şi un mic mesaj 
e-mail de la Erin McCoy din Londra. Black inspiră adânc. Femeia îi 
expediase toate detaliile avionului pe care i-l închiriase, inclusiv 
numărul de înregistrare, două numere de telefon pentru biroul de 
operaţii al Signature, numerele de telefoane mobile ale 
echipajului de zbor şi chiar numărul direct al turnului de control, 
urmat de un memento lapidar: nu intra în panică: 

Black îşi făcu o însemnare mentală să anuleze zborul respectiv, 
apoi trecu prin actualizările AP. 


e Surse: Preşedintele viu, locul necunoscut 

e Vicepreşedintele preia comanda la Casa Albă 

e Regina neafectată de atacurile din Londra 

e Premierul canadian rănit în atentatul de la Paris 

e 747 distruge palatul saudit, regele şi familia scapă în ultima 

clipă 

e Trei agenţi ai serviciului secret morţi 

e Ultima oră: Casa Albă anunţă că preşedintele este în NORAD 

e Națiunea zguduită de imagini TV terifiante 

e Rezerva Federală reduce rata dobânzii cu jumătate de 

procent 

e Lumea reacţionează îngrozită faţă de atacul asupra 

preşedintelui SUA 

e Piaţa cade cu 11 puncte în Japonia, 13 puncte în Hong Kong 

e Administraţia Federală pentru Aviaţie închide spaţiul aerian 

al SUA 

e Al patrulea agent din serviciul secret moare din cauza 
traumatismelor craniene 

e Vicepreşedintele transmite condoleanţe văduvei agentului 

e Preşedintele rus Vadim oferă ajutor SUA pentru urmărirea 

teroriştilor 

e FBI descrie ultimele minute ale Gulfstreamului 

e Murray: „Răul şi-a arătat din nou chipul hâd” 

e Preşedintele „cu starea ameliorată” se va adresa naţiunii la 

ora 21.00 

e Dow cade cu 9 puncte, NASDAQ cu 12 puncte la deschidere 

e Ultima oră: Surse CIA afirmă că Irakul se poate „pregăti de 


război” 
e Casa Albă: Funeraliile se vor ţine sâmbătă 


Cu ajutorul unui expert tehnic din echipa lui Galit, Black trecu 
în cele din urmă de protecţia prin parole a telefonului mobil al lui 
Bennett şi începu să-i asculte mesageria vocală. Cele mai multe 
mesaje erau apeluri din partea echipei GSX, risipită pe tot globul. 
Două erau de la McCoy, care-i repeta detaliile de zbor pe care i le 
expediase deja prin e-mail. Unul era de la secretara lui şi se 
referea la bagaje. Două erau de la părinţi, care se interesau de 
soarta sa. 

Black apelă după aceea robotul telefonic de la locuinţa lui 
Bennett. Personalul tehnic al lui Galit interveni iarăşi şi Black 
ascultă mesajele. Cel mai straniu era din partea secretarului 
Iverson. Black făcu o grimasă şi-l reluă de două ori: 

— Bună, Jon, sunt Stu. Lucrurile s-au mai stabilizat niţel. 
Preşedintele e bine. Vrea să se discute urgent cu tine despre 
tranzacţie. Mă poţi suna la 303-555-9697. Repet: 303-555-9697. 
Şi foloseşte o linie terestră, nu un telefon mobil. O să mă gândesc 
la o modalitate prin care să ajungi la noi. Dacă dai de necazuri, 
anunţă-mă. Să ne vedem cu bine, puştiule. 

Black inspiră adânc. Avea să fie un zbor lung. 

* 

Era 22.00, ora Israelului. 

Black primi până la urmă autorizația de care avea nevoie 
pentru a reveni în SUA. Aerul serii de noiembrie era rece şi 
vântos, dar după atâtea ore petrecute în buncărul plin de fum al 
lui Galit, se simţea înviorat. Black traversă asfaltul, rămase 
locului o clipă şi-şi destinse picioarele. Se simțea epuizat şi 
ametit. Brusc, îşi dori să se retragă, să se mute în Vail sau Aspen, 
să-şi cumpere o cabană micuță pentru schi şi să stea sub bolta 
tăcută şi tihnită a cerului, lunii şi stelelor, hăt departe de 
telefoane mobile, pagere şi crize. Era prea bătrân pentru aşa 
ceva. 

— Bună seara, domnule Black, rosti un negru bine clădit într-o 
uniformă albastră, scrobită, de Air Force. Voi fi pilotul 
dumneavoastră în noaptea asta. Sunt colonelul Frank Oakland. 
Încântat de cunoştinţă. 

Cei doi îşi strânseră mâinile. Trei agenţi americani bine 
înarmaţi, cu fire ce le dispăreau în căştile din urechi, stăteau în 


apropiere, iar alţi şase agenţi de securitate israelieni cu 
automate Uzi în mâini înconjuraseră aparatul de zbor din ordinul 
lui Galit. Avionul era încărcat şi alimentat, aşteptând doar 
îmbarcarea ultimului său pasager. 

— Încântat de cunoştinţă, domnule colonel. Să-i dăm bătaie! 

— Da, domnule. În opt minute vom fi în aer. Vă rog să mă 
anunţaţi dacă vă putem ajuta cu ceva - absolut cu orice. În 
regulă? 

— Mulţumesc. Putem porni. 

Black parcurse câţiva metri spre scara avionului, după care se 
opri brusc. 

— Este un G4, nu-i aşa? 

Pilotul şovăi. 

— Da, domnule, aşa este, aprobă el încet. 

Black rămase nemişcat o clipă, estimând avionul, apoi îi ocoli 
botul. 

— Este mare... 

— Are o lungime de douăzeci şi şapte de metri, spuse Oakland, 
urmându-l pe Black în jurul aparatului. Anvergura aripilor este de 
douăzeci şi patru de metri, iar ca înălţime este aproape cât o 
clădire cu două etaje. 

— Ce greutate are? 

— Maximă? 

— Da. 

— Treizeci şi cinci de tone. Cu rezervoarele pline are o 
autonomie de şapte mii opt sute de kilometri. 

Black nu spuse nimic, ci se opri lângă unul dintre cele două 
motoare. 

— Rolls Royce, explică pilotul fără să fie întrebat. Tot ce poate 
fi mai bun pe piaţă. Şase mii trei sute de kilograme forţă la 
decolare. Se apropie la limită de Mach 1. 

Şeful echipei antitero clătină din cap, copleşit. 

— La ce altitudine poate să ajungă? 

— Treisprezece mii şapte sute de metri. 

Black trecu pe sub coadă, având grijă să nu ajungă în spatele 
motoarelor, reveni fără grabă spre scară şi se întoarse către pilot. 
Îl privi o secundă în tăcere, după care murmură: 

— Dacă ar fi să zbori de la Toronto la Denver... 

Făcu o pauză, apoi trase aer adânc în piept: 


— ... ai... ai fi în pericol să rămâi fără combustibil? 

Pilotul îl privi drept în ochi. 

— Nu, domnule. Nicio şansă. 

Black se mai uită o vreme la el, după care întoarse capul, îşi 
controlă ceasul, se răsuci şi sui scara. Agenţii lui şi pilotul îl 
urmară imediat, iar echipa de la sol se grăbi să asigure avionul 
pentru decolare. 

La bord, Black strecură capul în cockpit, aruncă o privire rapidă 
peste consolele de instrumente şi dădu mâna cu copilotul, care 
îşi încheia lista de control dinaintea zborului. Când reveni în 
cabină, fu salutat de o însoţitoare de bord care avea cel mult 
douăzeci şi cinci de ani. 

Cu păr negru, scurt şi ochi căprui, calzi, Maria Perez avea un 
surâs dulce şi blând, dar lucrul cel mai grozav era că aducea 
cafea fierbinte într-o cană maro-închis, cu emblemă aurie 
„Ambasada americană Tel Aviv” pe o parte, şi o farfurioară de 
porțelan alb cu prăjiturele proaspete cu glazură de ciocolată, cu 
care venise echipa de securitate. 

Black luă recunoscător cana şi farfurioara şi le aşeză cu grijă 
pe măsuţa joasă din dreapta sa. In stânga, pe o masă mare se 
aflau o vază imensă de porțelan albastru-închis cu trandafiri roz 
abia tăiaţi şi un platou gigantic cu fructe proaspete ademenitoare 
- portocale Jaffa, pepene, căpşuni, kiwi, grepfruturi roşii, mere 
din soiul Red Delicious şi pere rotofeie şi zemoase care făceau 
să-ţi lase gura apă. 

Pe altă masă laterală, mai încolo, se găseau recipiente din 
cristal care conţineau diverse soiuri de alune, farfurii de argint cu 
M&M de Crăciun - verzi, roşii, simple şi cu alune - şi sticluţe cu 
apă plată Perrier, sucuri de fructe şi toate tipurile de băuturi 
carbogazoase. Aceasta era surpriza de care pomenise Ramsey - 
o gustare din partea ambasadorului şi a soţiei sale - şi Black o 
aprecie. Slujba lui nu cunoştea multe răsfăţuri şi de aceea le 
savura pe toate. 

Până atunci, Black nu mai fusese la bordul avionului 
ambasadorului SUA, dar fu impresionat şi se instală repede în 
unul dintre cele opt fotolii rotative din piele albă. Îşi fixă apoi 
centura, fiindcă aparatul începuse deja să ruleze pe pistă. 
Interiorul lui G4 era absolut senzaţional şi mult mai spaţios decât 
Learjetul vechi şi minimalist cu care FBl-ul obişnuia să-l trimită 


prin Statele Unite. Mochetă groasă. O canapea lungă, capitonată 
cu piele albă. O masă de conferinţe din mahon perfect lustruit, 
pe care erau împrăştiate exemplare din New York Times, 
Washington Journal, Time, Newsweek şi Forbes. Un televizor cu 
DVD player încorporat. Şi un player stereo cu magazie de şase 
CD-uri, din care Marşul turcesc al lui Mozart se revărsa discret în 
cabină. 

Black se lăsă pe spate în fotoliu şi se uită pe fereastră, privind 
patru jeepuri militare israeliene cu soldaţi în echipament de luptă 
care escortau G4 pe pistă. Fu străbătut de un fior involuntar. 
Inchise două fante de aer condiţionat din apropiere, îşi luă cana 
de cafea şi o prăjitură, testă cafeaua să nu fie prea fierbinte şi 
după aceea sorbi prelung. 

Din scaunul ei din spatele avionului, Perez - ulterior, află că 
era fiica şefului de Stat-Major Air Force - îşi desfăcu repede 
centura şi-i aduse o pătură groasă de lână şi o pernă mare şi 
moale. Black le acceptă recunoscător pe ambele, lăsând 
deoparte cafeaua şi prăjitura. Apoi îşi scoase pantofii şi-şi puse 
picioarele pe măsuţa joasă din faţa lui, iar însoţitoarea de bord 
reduse intensitatea luminilor şi-şi reluă locul în scaunul ei. 

Fusese o zi lungă şi încă nu se terminase. Dar până când G4 se 
ridică de pe pistă, Dietrich Black adormise. 

* 

Avionul traversase jumătate din Atlantic. 

Oakland deschise interfonul şi-l anunță pe Black că avea un 
apel de la Washington. 

Black se frecă iute la ochi, sorbi din cafeaua rece, ridică 
receptorul telefonului de lângă el şi apăsă tasta pentru linia 1. 

— Sunt Black. 

— Fă-o. 

— Acum? 

— Acum. 

— Confirmare. 

Apelul se termină. 

Black îşi adună gândurile pentru o clipă, se ridică, se duse la 
masa cu băuturi, deschise o sticlă de apă plată, îşi turnă puţin în 
palme şi se stropi pe faţă. Bău apoi restul apei şi se şterse pe 
mâini cu un şervet din apropiere. 

— Gata, îşi anunţă el sobru echipa. E momentul. 


Unul dintre cei trei agenţi ai săi se descătărămă din scaun şi se 
sculă. Nu era doar ţintaş de elită, ci şi medic, împrumutat de la 
CIA. Işi aduse trusa medicală şi îngenunche lângă canapea. Acolo 
se afla corpul lipsit de viaţă al lui Jonathan Meyers Bennett, 
acoperit cu o pătură bleumarin de lână. 

Medicul CIA suflecă mâneca stângă a lui Bennett, şterse pielea 
de sub cot cu un tampon de vată îmbibat cu spirt medicinal şi 
scoase o seringă de plastic alb. După aceea îndepărtă protecţia 
acului, apăsă uşor pistonul, eliberând un jet subţire, şi ciocăni cu 
unghia în seringă pentru a elimina bulele de aer. În sfârşit, îl 
injectă pe Bennett în braţ şi aşteptă. 

După câteva secunde, Bennett clipi din ochi şi toţi răsuflară 
uşuraţi. 

Black stătea într-un fotoliu rotativ în faţa lui. După ce medicul 
îşi terminase treaba, plecase împreună cu restul echipei în partea 
din faţă a avionului, astfel încât să nu fie în raza vizuală a 
strategului de investiţii. Fu nevoie de câteva clipe, dar bărbatul 
îşi reveni şi se îndreptă încet, ridicându-se în capul oaselor. 

Black se mulțumea să se rotească în fotoliu înainte şi înapoi, 
înainte şi înapoi. 

Bennett privi prin hublourile de pe ambele părţi ale avionului şi 
văzu escorta formată din două F-16. 

— Unde sunt? întrebă el ameţit şi dezorientat. 

— La doisprezece kilometri deasupra Atlanticului, răspunse 
Black. 

— Nu sunt mort. 

Nu fusese o întrebare, ci o declaraţie neîncrezătoare. 

— Nu, domnule Bennett. Nu eşti mort. Mai mult chiar, bun- 
sosit! 

Se scurseră câteva clipe. Bennett se strădui mental să prindă 
ceva - orice! - care să-l ancoreze într-o realitate pe care o putea 
înţelege. 

— Unde am fost? 

— Într-o misiune, domnule Bennett. 

— In ce... în ce scop? 

— Să-ţi dovedeşti loialitatea faţă de preşedinte. 

Bennett se strădui să înghită un nod. Gura îi era complet 
uscată. 

Black îi întinse o sticlă de apă deschisă. 


Bărbatul sorbi puţin, dar continua să aibă probleme în a înghiţi. 

— Tu cine eşti? 

— Numele meu este Dietrich Black. Sunt specialist antitero al 
FBI. 

— Aha, făcu Bennett. Tu ai încercat să m-omori? 

— Nu. 

— El unde este? 

— Nimeni n-a încercat să te omoare, domnule Bennett. 

Bennett nu părea amuzat, dar nu comentă. 

— Noi denumim operaţiunea aceasta Radiografia Irlandeză. 
Este un mod prin care putem intimida o persoană pentru a o 
testa într-un moment de criză, ca să vedem dacă este ceea ce 
noi numim „izvor irlandez” - mă-nţelegi, sincer, clar ca apa de 
izvor. Haide să zicem că-i mai rapid şi mai eficient decât o 
verificare FBI care poate dura între trei şi şase luni. 

— Vrei să zici că aţi făcut asta şi altora... prietenilor 
preşedintelui? 

— Să fiu sincer, nu-ţi pot spune mai multe decât ţi-am spus 
deja. 

— Aşadar ideea este ca eu să cred că voi fi ucis, ca să dau 
totul din mine - ba chiar udându-mi pantalonii - dacă am ceva de 
ascuns? 

— Cam aşa ceva. 

— Ei bine, a mers. 

— Da. lar tu ai absolvit. Cu felicitări. 

— Deci mă credeţi? 

— Eu te cred. 

Bennett încercă din nou să soarbă apă, dar începu să tuşească. 
Agentul FBI îi întinse şervetul şi Bennett se şterse la gură. 
Continua să se simtă vlăguit şi se concentra cu greu. 

— Şi înainte? 

— Dacă te-am crezut? Înainte de micul nostru test? 

— Da. 

— Să fiu sincer, domnule Bennett? Nu eram sigur. 

— Dar alţii erau? 

— Să zicem doar că ai nişte prieteni buni în locuri suspuse. 

Bennett îl pironi pe Black cu privirea pentru o clipă, după care 
se întoarse şi-i văzu pe ceilalţi agenţi care-l priveau neliniştiţi. 

— Ei cine sunt? 


— Cei buni. 

— Aha. 

Bărbatul încuviinţă din cap şi se strădui să înghită câteva 
picături de apă. Încet, prudent şi cu blândeţe, însoţitoarea de 
bord se apropie şi-i oferi o farfurioară cu gem de mere şi câteva 
pişcoturi sărate. Bennett se uită la ea. Se simţea complet stors, 
însă în acelaşi timp calm şi tihnit. Bănuia că era efectul 
narcoticului sau al substanţei pe care i-o injectaseră. Aparent, nu 
fusese letală. Îi zâmbi lui Perez, care-i surâse. 

— Sa'id... rosti Bennett revenind către Black. Este cu 
adevărat... ştii tu... terorist? 

— Nu. 

Bennett aprobă din cap şi încercă să ia o linguriţă de gem. 

— Mă bucur... Şi Galiş... Galişnikov? 

— Nu, spuse Black. El îţi este realmente prieten. 

Bennett tuşi, apoi înghiţi conţinutul altei linguriţe. 

— A fost necesar tot teatrul ăsta? 

Agentul FBI şovăi. 

— N-a fost decizia mea, răspunse el mulţumit că nu minţea. 

— Voiam doar să ştiu pe cine să dau în judecată, urmă Bennett 
al cărui chip nu trăda nici furie, nici amuzament. Chiar 
intenționau să-mi facă o injecție letală? 

— Nu. A fost un sedativ slab. Varianta lichidă a unui somnifer. 
Totul era conceput să acţioneze ca un detector de minciuni 
accelerat - să afle ce ştiai şi cât de loial eşti de fapt faţă de 
preşedinte. 

Bennett lăsă pe masa din faţa lui farfurioara cu gem şi 
pişcoturile şi-şi ridică pătura mai sus pe corp. Îi era frig şi se 
simţea vlăguit şi singur. 

— Acum ştiţi, rosti el încetişor. Care-i pasul următor? 

Black se lăsă pe spate în fotoliul din piele, încrucişă mâinile la 
ceafă şi zâmbi. 

— O să te întâlneşti cu preşedintele. 

Bennett încuviinţă, închise ochii şi începu să moţăie. 

Dietrich Black ştia că era posibil ca omul din faţa lui să nu-şi 
mai amintească discuţia aceea. Mai mult încă, puteau s-o repete 
de câteva ori până ajungeau în Colorado sau cel puţin până 
primeau autorizaţia finală de a-l vedea pe preşedinte. Important 
totuşi era că obiectivul lui era viu, respira, era „curat”... şi în 


mâinile guvernului american, nu al teroriştilor islamişti. 

Operaţiunea Radiografia Irlandeză - capturarea şi interogarea 
destul de imorale, dacă nu chiar ilegale, ale lui Jonathan Meyers 
Bennett în urma ordinului direct al preşedintelui Statelor Unite - 
fusese un risc enorm. Şi încă putea să aibă un recul nedorit. În 
acelaşi timp însă, s-ar fi putut să merite. 

Black rumegă o vreme gândurile acelea, după care îşi trase 
pătura peste el şi închise ochii. Serviciul secret nu-l numise 
zadarnic Gambit pe preşedinte. 

Acum el ştia motivul. 


Z 


— Doamnelor şi domnilor, vă rog să vă puneţi centurile - 
începem coborârea. 

Colonelul Oakland închise interfonul cu câteva minute înainte 
de ora 9.00, ora din Colorado. Escala pentru realimentare cu 
combustibil de la baza Air Force Andrews de lângă Washington 
durase mai mult decât se aşteptase, însă Gulfstream IV cu 
oamenii FBl-ului ajungea în cele din urmă la destinaţie - baza Air 
Force Peterson - continuând să fie flancat de cele două F-16, 
conform ordinelor directe ale preşedintelui. 

Bennett abia începea să se trezească. Işi verifică centura şi 
constată că era tot fixat în mod confortabil de scaun. Trase cu 
ochiul discret spre Black, care părea să scrie un raport pe laptop 
- mai mult ca sigur, probabil, despre tortura şi aproape execuţia 
unui prieten personal al preşedintelui - şi către Maria Perez, 
atrăgătoarea însoţitoare de bord, pe care nu i-ar fi displăcut s-o 
reîntâlnească. 

Pe durata nopţii, pe măsură ce ieşise lent din starea indusă de 
narcotice, Bennett discutase pe îndelete cu Black despre modul 
în care fusese tratat, ca şi despre motivele pentru care fusese 
tratat în felul acela. In mod straniu, chiar după câteva ore de 
somn, se părea că nu-şi putea mobiliza furia pe care ar fi dorit s- 
o simtă. 

In adâncul minţii, voia să-l răstignească pe Black. Ideea că un 
cetăţean american fusese supus nu doar unei false injecții letale, 
ci şi unei false împuşcături în ceafă de către propriul său guvern 
îl umplea de scârbă. 

Deşi blestema mijloacele, Bennett înţelegea totuşi motivul şi-i 
era imposibil să condamne omul sau echipa lui. Poate că i-ar fi 
fost mai uşor să-şi transforme resentimentele în mânie, dacă la 
bord s-ar fi aflat bărbatul cu cicatrice şi yo-yo. El nu era însă în 
avion. Individul acela era un derbedeu, o drojdie a societăţii 
umane angajat să facă treburile murdare. 

Pe de altă parte, Black era o persoană complet diferită şi lui 
Bennett îi era imposibil să nu-i placă de el. Bărbatul acela deţinea 
o combinaţie stranie - ceva real şi liniştitor prin lipsa de falsitate. 


În primul rând, era un simbol masculin. Avea insignă şi 
revolver şi şterpelea avioanele Departamentului de Stat. In al 
doilea rând, Black avea o misiune, un scop în viaţă. El călătorea 
prin lume, vânându-i pe netrebnici şi eliminându-i de pe faţa 
pământului. O treabă bună, dacă o puteai face, şi absolut diferită 
faţă de modul în care îşi câştiga Bennett existenţa. 

Desigur, el ar fi putut cumpăra cu banii jos o grămadă de tipi 
ca ăsta. Black câştiga în jur de cinci mii, poate şase mii dolari pe 
lună. Beneficia de trei săptămâni de concediu, pe care probabil 
că nu le lua niciodată. Şi era însurat - îşi dădea seama de asta 
după inelul de pe mâna lui stângă. Dar cât de des reuşea să fie 
acasă, pentru a se bucura de căsnicie? 

Pe de altă parte, Bennett câştiga aproape o sută de mii dolari 
pe lună - mai exact, optzeci şi una de mii - plus încă două-trei 
milioane pe an în opţiuni bursiere, participare la profit şi alte 
beneficii combinate, în funcţie de creşterile şi scăderile pieţei. 
Era o muncă grozavă, dacă puteai s-o obţii. Şi el o obținuse. lar 
acela era doar începutul. 

Bennett avea de asemenea un Jaguar XJR verde-închis pe care- 
| folosea în lumea de afaceri şi un Porsche micuţ, roşu, cu 
supraalimentare, pe care-l utiliza la întâlniri şi în weekendurile 
petrecute în afara oraşului. Călătorea în toată lumea. Era intim cu 
cei mai puternici directori executivi şi investitori. 

Putea ridica receptorul telefonului şi în câteva minute - 
niciodată mai mult de două ore - să vorbească cu preşedintele 
Statelor Unite. Zburase la bordul lui Air Force One şi înnoptase la 
Camp David. Cinase la Kremlin şi toastase în Piaţa Tiananmen. 
Odată cumpărase un inel de logodnă cu un diamant superb de 
două carate, cu ocazia unei călătorii de afaceri la Johannesburg, 
în Africa de Sud, pentru „cândva”. Atât doar că n-o întâlnise pe 
domnişoara „Cândva”. Nu încă. 

Era inteligent, respectat şi bogat. În acelaşi timp însă era iute 
la mânie, singuratic şi excesiv de preocupat de muncă. Avea un 
birou uriaş, cu o panoramă superbă peste cartierul cel mai bogat 
al oraşului cel mai bogat din cea mai puternică ţară din istoria 
omenirii. Existenţa lui era totuşi una febrilă. 

Viaţa la viteză maximă însemna tranzacţii şi cuprindea toate 
micile negocieri pe care le făcea cu sine însuşi pentru a continua. 
Putea să investească un volum limitat de capital emoţional şi cu 


mult timp în urmă alesese să nu diversifice. Investise în carieră 
tot ce avea, iar rezultatele lui profesionale erau indubitabile. 
Problema era că el părea să aibă necazuri serioase în a menţine 
un echilibru zilnic minim în toate celelalte domenii ale vieţii - 
personal, emoţional şi spiritual. 

Nu putea afirma că ar fi avut prieteni cu adevărat apropiaţi, 
oameni cărora să le poată telefona sau cu care să iasă şi să 
discute chestiuni din afara muncii sale, care să nu fi avut 
legătură cu afacerile şi tranzacţiile. Aparent nu reuşea să-şi 
menţină mult timp o prietenă - cu atât mai puţin o logodnică sau 
o nevastă - un suflet-pereche care să-l cunoască în profunzime, 
să-l iubească necondiţionat şi să vrea ca şi el s-o cunoască şi 
iubească în acelaşi fel. Atunci la ce bun, dacă tot nu avea cu cine 
să-şi împărtăşească succesul? 

Poate că acela care moare cu cele mai multe jucării nu învinge, 
gândi Bennett. Poate că moare şi gata. 

Privi pe fereastră la avionul F-16 din dreptul aripii şi la luminile 
bazei aeriene militare ce se apropiau cu rapiditate. Brusc, avu 
revelaţia vitezei şi modului radical în care se putea schimba 
viaţa. Cu douăzeci şi patru de ore în urmă, se deşteptase cu 
viziunea transformării în miliardar, iar acum mulțumea pur şi 
simplu cerului că mai trăia. Cu douăzeci şi patru de ore în urmă, 
păruse posibilă o lume nouă - o lume în care arabii şi israelienii 
forau împreună în căutare de ţiţei, o lume în care două naţiuni 
puteau deveni mai bogate mai presus de orice închipuire, o lume 
a prosperității care să ducă spre pace, a speranţei care să 
transceandă ura, a libertăţii care să cucerească frica. lar acum 
totul pierise. Chipul hâd şi rău al terorismului reapăruse. Bărbaţi 
şi femei erau morţi sau pe moarte. 

Azi, lumea se clătina pe muchia războiului şi recesiunii, iar 
mâine putea fi şi mai rău. 

* 

Jackie Sanchez era actualmente şefa agenților serviciului 
secret. 

Intregul dispozitiv de securitate prezidenţial îi raporta ei acum, 
când John Moore se afla în secţia de terapie intensivă, luptându- 
se pentru a rămâne în viaţă. După ce ajutase la transportarea lui 
Gambit în interiorul Palatului de Cristal, Moore se prăbuşise în 
timp ce mergea pe un hol şi începuse să tuşească, expectorând 


sânge. Fusese dus imediat la spitalul bazei militare din Peterson 
şi introdus în sala de operaţii. Pe moment însă, prognosticul era 
rezervat. 

— Eşti absolut sigur? insistă Sanchez. 

Vorbea printr-o linie telefonică terestră protejată. Trecuse cu 
câteva minute de amiază şi femeia se găsea în interiorul unei 
săliţe de conferinţe, strict secretă, ceva mai departe de masivul 
centru operativ NORAD făcut faimos - deşi nu tocmai precis 
reprezentat - de /ocuri de război, filmul de succes din anii 1980, 
în care doi puşti hackeri aduceau, accidental, lumea în pragul 
unui război nuclear. Doi agenţi ai serviciului secret - unul cu un 
câine antrenat pentru depistarea bombelor şi celălalt din divizia 
tehnică, căutând microfoane - terminau de scanat încăperea. 

— Sută la sută, replică şeful ei Bud Norris. 

— Bine, zise Sanchez. Atât doar că, ţinând seama de tot ce s-a 
întâmplat, sunt neliniştită. 

— Ştiu, dar crede-mă: tocmai am citit raportul pe care mi l-a 
trimis Black din avion. 

— ŞI? 

— În câteva momente, o să ţi-l expedieze şi ţie. Crede-mă, 
este convingător. 

— L-au lucrat chiar aşa serios? 

— Brutal. 

— Şi oamenii lui Black sunt pricepuţi? 

— Buni de Premiul Oscar. 

Altă agentă îşi strecură capul pe uşa sălii de conferinţe şi ridică 
degetul mare spre Sanchez. 

— Bine, şefule. Mă bizui pe tine. Altceva - ce se aude cu 
serviciul funerar pe care îl vrea preşedintele pentru sâmbătă? 

— Nu-ţi face griji, am desemnat nişte oameni să se ocupe de 
asta. Va fi sâmbătă la ora 14, la Catedrala Naţională. 
Departamentul de Public Relations al Casei Albe se ocupă de 
toate detaliile. Noi asigurăm securitatea - să aducem toate 
familiile în siguranţă acolo şi să le transportăm înapoi. 

— Perfect. Să mă ţii şi pe mine la curent. Hopa - sunt anunţată 
că au venit musafirii! 

— Bine, o să te ţin la curent. Sanchez... încă ceva. 

— Da. 

— Ai grijă de Bennett. Dacă a putut supravieţui CIA şi FBI, nu 


vrem să-l pierdem tocmai noi. 

— Aşa este. 

— Ai grijă, Sanchez. 

— Voi avea. Mulţumesc. 

Sanchez puse receptorul în furcă şi închise ochii o clipă, 
trăgându-şi răsuflarea şi adunându-şi gândurile. Brusc, telefonul 
sună iarăşi. 

— Sunt Sanchez. Absolut. Trimite-i înăuntru. 

* 

După zece minute, masa de conferință era pregătită pentru 
Ziua Recunoștinței. 

Suc proaspăt de portocale, cu bucățele de pulpă, umplea 
paharele de cristal. Cafeaua columbiană fierbinte fusese turnată 
în ceşti albe de porțelan Syracuse, iar pe o masă laterală se aflau 
un recipient cu cuburi de gheaţă, băuturi carbogazoase şi un şir 
de pahare cu emblema NORAD. Două măsuţe metalice cu rotile 
fură aduse de la bucătăria personală a comandantului NORAD, 
pline de platouri fierbinţi cu felii aburinde de friptură aurie de 
curcan şi şuncă afumată şi glazurată cu miere, mormane de 
cartofi piure cu unt, castronaşe cu sos de afine picant, cartofi 
dulci fierbinţi, vase cu sosuri groase, farfurioare cu morcovi, 
ţelină, murături dulci şi măsline, şi coşuri acoperite cu şervete, 
pline cu pâine de grâu şi chifle calde de cartofi, toate uşor 
rumenite în unt şi mirosind divin. 

Bob Corsetti intră primul, urmat de Iverson. Doi agenţi ai 
serviciului secret îşi ocupaseră deja poziţiile, în colţurile sălii. 
Corsetti şi Iverson nu pierdură timp, ci se serviră imediat, după 
care îl salutară pe Dietrich Black, proaspăt îmbăiat, ras şi purtând 
costum de afaceri; pistolul Beretta îi rămăsese la baza Air Force, 
în grija personalului de securitate. 

— Salut, Deek, sunt Bob Corsetti, rosti secretarul general al 
Casei Albe scuturându-i viguros mâna lui Black. 

— Salut, Bob, mă bucur să te revăd. 

— A trecut ceva timp. Nu eram sigur dacă mă mai ţii minte. 

— Ei, ce naiba, cum aş fi putut uita? 

— Imi pare rău că ne-ntâlnim întotdeauna în ocazii dificile. 

Black încuviinţă din cap. 

— Nu cred că-l cunoşti pe Stu Iverson, noul secretar al 
Trezoreriei, făcu prezentările Corsetti. 


— Nu... încântat de cunoştinţă, domnule secretar. 

— Plăcerea este de partea mea, răspunse Iverson, prinzând 
mâna întinsă de Black şi strângând-o puternic. Cum a fost zborul? 

— Fără evenimente. 

— Norocul nostru, al tuturor, zise Corsetti. Cred că eşti mort de 
foame. Te rog, serveşte-te. 

— Nu mi se pare tocmai cuvenit. 

— Ştiu, dar avem destule motive pentru a fi recunoscători. 
Preşedintele este viu... şi voi aţi făcut o treabă excelentă cu 
Bennett. Acum, mănâncă. 

— Da, Bob. Mulţumesc. 

Şovăitor şi în acelaşi timp îndatorat, Black îşi umplu o farfurie, 
apoi luă o cană NORAD cu cafea, gheaţă şi o coca-cola dietetică - 
bineînţeles - după care se alătură celor doi bărbaţi la masă, 
plecând în tăcere fruntea pentru a rosti rugăciunea de 
recunoştinţă. 

— Stu, întrebă Corsetti, la ce te aştepţi luni la deschiderea 
pieţelor? 

— Foc şi pucioasă, răspunse sec Iverson, punându-și o linguriţă 
cu vârf de frişcă în cafea. Asia şi Europa s-au prăbuşit peste 
noapte. Contractele futures S&P coboară dramatic. NASDAQ se 
comportă ca un câine biciuit. 

— Dezintegrare? 

— Sindromul Cernobâl. Iverson tăie cu cuțitul o bucată de 
friptură de curcan, o duse la gură cu furculita, după aceea îşi 
tamponă buzele cu şervetul alb, proaspăt apretat. Bob, ne 
trebuie nişte veşti bune... şi ne trebuie cât mai repede. 

— Şi ce se va-ntâmpla dacă nu le avem? 

Iverson căzu o clipă pe gânduri, apoi lăsă tacâmurile din mână. 

— Uite cum stau treburile. După prăbuşirea Turnurilor 
Gemene, a urmat o perioadă grea. Pieţele au oscilat mult timp, 
dar în cele din urmă şi-au revenit. Oamenii şi-au recâştigat 
încrederea. Au reînceput să zboare cu avioanele. Au reînceput să 
plece în vacanțe prin toată lumea. Companiile au reînceput să 
facă angajări. Da? Acum, ei se vor deştepta după aceste noi 
atacuri - mă tem că vor mai urma şi altele - şi de aceea te vei 
confrunta cu o problemă serioasă legată de încredere. leri, 
companiile din toată lumea au pierdut trilioane de dolari în valori 
de piaţă. Trilioane! într-o singură zi! 


— Şi? 

— O să fie şi mai rău. Oamenii nu vor mai cheltui... iarăşi. 

— Şi? 

— Vor fi concedieri masive... iarăşi. 

— Şi? 

— ŞI... ce, Bob? Asta este. Prima lecţie de economie. Nimeni nu 
cumpără, nimeni nu produce, oamenii sunt concediaţi, cheltuiesc 
mai puţin, produc mai puţin. Este un cerc vicios - şi este greu de 
ieşit din el. 

— Care-i scenariul cel mai defavorabil? 

— Uite ce-i, nu vreau să... 

— Recesiune? 

Iverson clătină din cap. 

— Bob, recesiunea este cel mai neînsemnat dintre necazurile 
tale în clipa de faţă. 

— Prezintă-mi toată situaţia, Stu. 

Iverson lăsă ceaşca de cafea şi inspiră adânc. 

— În clipa de faţă, unicul lucru important este ce va face 
preşedintele în acest weekend. Asta-i. Punct! Dacă acţionaţi 
greşit, vă veţi confrunta cu o dezintegrare economică mondială. 
Şi trebuie să-ţi spun, Bob, arestarea cuiva n-o să ajute la nimic. 
Poţi aresta o mie de terorişti - un milion - şi nu va interesa pe 
nimeni. Pe nimeni! 

Chiar dacă toţi sunt vinovaţi. Ba chiar, mai; ales dacă toţi sunt 
vinovaţi. Oamenii nu doresc arestări. Ei nu vor să audă despre 
înghețarea conturilor, sancţiuni economice, finanțarea 
Congresului Naţional irakian, lovituri de precizie chirurgicală şi 
alte chestii din astea. 

— Vrei să zici c-am dat-o-n bară? 

Corsetti bătea puţin în retragere. 

— Aparent. 

— Am făcut tot ce-am putut mai bine, Stu. N-a fost tocmai 
Uşor. 

— Ştiu, încuviinţă Iverson. Spun doar că n-a fost îndeajuns, 
Bob. Pur şi simplu, n-a fost. 

— Crezi că ar fi trebuit să acţionăm mai în forţă după Irak... să- 
| fi doborât cumva pe Jamil? O schimbare a regimului? 

— Nu asta a recomandat CIA? 

— Crezi că am bătut în retragere în faţa unui atac total 


împotriva lui Jamil, pentru că înregistram succese importante în 
faţa altor grupări teroriste mai mici? 

— A fost un spectacol de calitate şi cu certitudine am lichidat o 
mulţime de tipi răi, dar... 

— Dar n-a fost îndeajuns? 

— In mod evident, nu. Bob, aceasta nu este investigația unor 
acte criminale, ci este un război. 

— Ce ar trebui să însemne asta? 

— Inseamnă că trebuie luptat ca în război, nu într-un episod 
din Poliţişti). 

— Sună exact ca o lozincă! pufni Corsetti. Dar nu spui nimic 
despre toate raidurile Delta Force? Sau de raidurile SAS? Despre 
imaginile video ale forţelor noastre distrugând taberele de 
instruire ale teroriştilor - mai exact, patruzeci şi trei de 
asemenea tabere? 

— Ce-i cu astea? 

Glasul lui Corsetti era plin de cinism. 

— Stu, ţie îţi vine uşor să spui asta - îţi pare rău doar că 
portofoliul tău de acţiuni o să înregistreze un recul anul ăsta. 

— Bob, aici nu-i vorba despre mine şi tu o ştii foarte bine. Dacă 
toate cascadoriile alea de tip Rambo ar fi avut succes, noi doi n- 
am sta într-un buncăr sub un munte, ca să mâncăm masa de 
Ziua Recunoştinţei de la cantină. Ar fi bine să revii cu picioarele 
pe pământ, fiule! Oamenii n-o să stea indiferenți, lăsându-i pe 
preşedinte şi pe regina Angliei să fie atacați, în timp ce Casa Albă 
le spune tuturor: „Nicio grijă, facem faţă.” 

— Ei vor un ţap ispăşitor. 

— Ba chiar pe unul care să plătească pentru toate. 

— Şi dacă nu capătă răzbunarea pe care o aşteaptă? 

— Asta nu-i răzbunare, ci... 

— Mă rog, fie cum zici tu... dacă oamenii nu capătă happy- 
endul pe care-l aşteaptă? 

— Bob, fii atent - m-ai întrebat cum vor reacţiona pieţele. Eu 
nu spun decât că exact asta sunt pieţele. Ele sunt un fel de 
sondaj de opinie gigantic zilnic. Ele ne spun ce cred oamenii 
despre viitorul lumii. Se trezesc plini de teamă sau de încredere? 
Cred că lucrurile se vor îmbunătăţi sau se vor înrăutăţi? Pieţele 
sunt cărţile de ghicit şi zaţul de cafea... sunt oracole. Şi chiar în 
clipa asta, ele trimit un mesaj destul de puternic preşedintelui, 


indiferent dacă voi vreţi sau nu să-l ascultați. 

— Să treacă la acţiune. 

— Acţiune pe scară mare... sau dezintegrare pe scară mare, 
începând de luni. 

Corsetti nu spuse nimic. El nu era un director executiv, strateg 
economic şi de afaceri ca MacPherson. Nu era un magician de pe 
Wall Street, strateg al investiţiilor ca Bennett. Nu era ambasador 
sau diplomat, strateg al afacerilor globale ca Iverson. 

Era un politician operativ, un tactician cu simţ practic mai 
degrabă decât unul care să examineze tabloul de ansamblu. El se 
ocupa de sondaje şi de numărarea voturilor. Ungea roţile care 
scârţâiau înainte de a face prea mult zgomot şi stingea focurile 
din tufişuri înainte de a se transforma în incendii forestiere. Nu 
gândea în incrementări istorice de zece, douăzeci sau cincizeci 
de ani, ci în cicluri de ştiri TV de douăzeci şi patru de ore şi în 
cicluri electorale de doi ani. 

Iverson îl respecta pentru asta, dar în acelaşi timp se simţea 
iritat. Acum nu mai era cazul să marcheze pe harta alegerilor 
culorile partidelor câştigătoare pe plan local. 

— Bob, cineva trebuie să plătească urmările indiferenţei, 
concluzionă el. Fie cei buni, fie cei răi. lar decizia vă aparţine. 
Trebuie să vă folosiţi atuurile bine, altfel vor suferi mulţi oameni 
nevinovaţi. 

Corsetti rămase cu privirea aţintită asupra fripturii de curcan 
care se răcea în farfuria lui. Black stătea cu capul plecat, 
jucându-se în tăcere cu furculita prin piureul său. Telefonul sună 
şi Corsetti răspunse. Peste o clipă, se scuză că trebuia să meargă 
să se întâlnească cu preşedintele. 

Iverson şi Black rămaseră singuri să mănânce. 

* 

Scott Harris, directorul FBI, nu era singur. 

Când sună telefonul, stătea aşezat la o masă mică de 
conferințe în biroul său şi prânzea cu doi adjuncţi. Tocmai 
muşcase zdravăn dintr-un sandviş gigantic, din categoria celor 
poreclite „submarine”, cu friptură de curcan, caşcaval, salată, 
roşii, maioneză şi şuncă, adus de la un local Jersey Mike's de un 
agent de teren care tocmai venise din Trenton pentru întrunire. 

Directorul FBI răspunse la al doilea apel. 

— Harris, mormăi el încercând în acelaşi timp să mestece. 


— Scott? Tu eşti? Sunt preşedintele. 

Ochii lui Harris se măriră. Adjuncţii îl văzură cum încremeneşte 
pentru o clipă, privind disperat în toate părţile. 

— Scott? Mai eşti pe fir? întrebă preşedintele. 

Harris nu avea unde să dispară... şi nici alternativă. Înhăţă 
coşul de gunoi de lângă biroul lui şi scuipă întreaga gură de 
sandviş apetisant. 

— Da, domnule preşedinte. Ce pot face pentru 
dumneavoastră? Cum vă simţiţi? 

— Ţinând seama de cele întâmplate, am fost destul de 
norocos. Tu eşti bine? 

— Da. Sunt perfect, domnule preşedinte. 

Adjuncţii lui Harris râdeau pe faţă, când directorul lor le 
întoarse spatele şi privi pe fereastră spre Pennsylvania Avenue şi 
clădirea Capitoliului puternic iluminată. 

— Ce-ai găsit până acum, Scott? 

— Domnule preşedinte, depunem absolut toate eforturile. Am 
pus mâna pe nişte piste interesante, dar nimic concret. Sper s-o 
fac în curând. N-ar trebui să mai dureze foarte mult. 

— E-n regulă, apreciez eforturile voastre, dar uite care-i 
îngrijorarea mea. Câte persoane ar fi putut să ştie în care 
limuzină mă aflam? 

— Şaizeci şi trei, fără a ţine seama de soţia şi fiicele 
dumneavoastră. Tocmai am ajuns în mod ferm la numărul 
acesta. 

— Ştii atunci ce vreau să spun. 

— Cred că da, domnule preşedinte. Printre noi există o 
„cârtiţă”. Poate chiar un agent inactiv până acum - un „hibernat” 
cum le spunem noi. 

— Ar fi posibil? 

— Sincer să fiu, nu aş fi crezut, dar există prea multe dovezi 
circumstanţiale în privinţa preciziei atacului asupra 
dumneavoastră. Problema este că nu pot vorbi cu foarte multe 
persoane despre chestiunea aceasta. Dacă în interiorul 
guvernului american există una sau mai multe persoane care 
conlucrează cu teroriştii din exterior, ori cu state teroriste ca Irak, 
Iran, Coreea de Nord sau mai ştiu eu care, atunci va fi foarte greu 
să le descoperim fără să-şi dea seama că suntem pe urmele lor. 

— Exact asta mă îngrijorează, Scott. De aceea, fă tot ce este 


necesar. Respectând legea, bineînţeles. Dar blochează toate 
scurgerile.  Reverifică trecutul oamenilor.  Supraveghează. 
Interceptează telefoane şi mesaje e-mail. Nu-mi pasă! Vreau să 
ştiu cine a vorbit şi de ce. Dacă ai nevoie de o dispoziţie 
executivă din partea mea, întocmeşte o ciornă şi ţi-o semnez. 
Vreau să-ţi pui oamenii cei mai buni la treabă - şi rapid! Şi nu 
sufla nicio vorbă faţă de nimeni din echipa mea despre ceea ce 
faci. Ai înţeles? 

— Da, domnule preşedinte. 

— Scott, mă bazez pe tine. Oamenii aceştia nu mi-au trimis un 
mesaj, ci au vrut să mă omoare. lar ei nu acceptă „nu” ca 
răspuns. Dacă au pe cineva care-i ajută din interior, atunci sunt 
angrenat într-o cursă pentru propria mea viaţă. Trebuie să-i 
vânăm şi să-i anihilăm, înainte ca ei să facă la fel cu mine. 

— Aşa este, domnule preşedinte. 

* 


Stuart Iverson se gândea la seara alegerilor din urmă cu doi 
ani. 

Fusese prima campanie prezidenţială a lui MacPherson. Îşi 
amintea ceasul digital roşu şi negru cu numărătoare inversă care 
atârna deasupra biroului de recepţie, cel care anunţa 00.00.00. 
Ziua alegerilor - ora zero - sosise. De acum se terminase şi nu 
mai exista decât numărătoarea. 

Sediul general de campanie ocupa etajele patru şi cinci ale 
unui uriaş antrepozit renovat din centrul Denverului, cu vedere 
spre Coors Field. Pe ambele etaje, nenumărate mese cu 
telefoane, calculatoare, faxuri şi fotocopiatoare erau deservite de 
zeci de interni, voluntari şi salariaţi. 

Telefoanele sunau întruna şi deşi toţi oamenii păreau să 
vorbească la cel puţin unul, dacă nu chiar la două, ţârâiturile 
păreau să nu mai înceteze. Uimitor era faptul că şefii de 
campanie de la etajul al cincilea puteau face ceva în ciuda 
răcnetelor lui Ricky Martin care cânta tema muzicală a 
Campionatului Mondial de fotbal pe un CD, ce se ridicau din 
vestiarul de sport al colegiului de la etajul patru. 

Mocheta uzată şi pătată de cafea era acoperită cu ziare vechi, 
cutii goale în care fuseseră pizza şi mâncare chinezească şi file 
de notițe autoadezive roz, cu numere de telefon mâzgălite pe 
ele. Bannere uriaşe, cu litere roşii, albe şi albastre, acopereau 


pereţii, alături de zeci de caricaturi editoriale, informaţii legate 
de campanie şi liste cu telefoanele interioare. Deasupra atârnau 
cinci televizoare, fiecare reglat pe alt post. 

Puşti abia ieşiţi din adolescenţă alergau de colo-colo în blugi 
sfâșiaţi şi bluze de trening cu logourile colegiilor, cu diverse 
misiuni. Locul era ireal, o combinaţie între redacţia de ştiri a unui 
post de televiziune dintr-o metropolă şi sediul unei frăţii de 
colegiu în dimineaţa de duminică. 

Poate că nu era tocmai atrăgător, dar aici rulase toată ziua la 
viteză maximă operaţiunea „atragerea voturilor” din campanie. 

Iverson, preşedintele naţional al campaniei, privise cum Bob 
Corsetti - în costum italienesc gri-închis cu dunguliţe, cu părul 
negru ca pana corbului pieptănat peste cap precum un magnat 
de pe Wall Street - se deplasa silențios printre rândurile de câte 
douăzeci de indivizi care manipulau telefoanele, aidoma unei 
pantere care înaintează prin junglă. 

Învârtind non-stop un trabuc neaprins în mâna dreaptă, 
Corsetti scana  întruna toate ecranele calculatoarelor şi 
blocnotesurile deschise. Urechile îi erau reglate pe toate 
conversațiile şi în acelaşi timp urmăreau cele cinci posturi de 
televiziune de deasupra. Nu scotea un cuvânt, dar îi puteai vedea 
realmente pe oameni încordându-se când trecea pe lângă ei - 
fiecare, în mod brusc şi perceptibil, lucrând ceva mai intens, 
vorbind ceva mai repede. Corsetti era creierul din spatele 
miracolului MacPherson şi toţi cei din sală o ştiau. 

În anii 1990, când Clinton era la Casa Albă, Corsetti - pe 
atunci, director executiv al Partidului Republican din statul 
Colorado - fusese cel care-l abordase discret pe MacPherson, 
propunându-i să candideze pentru postul de guvernator. 

În cele din urmă, tot Corsetti - după ce fusese angajat ca 
manager de campanie al lui MacPherson - îl convinsese pe acest 
director executiv să-şi finanţeze parţial propria carieră şi să-i 
determine pe amicii lui bogaţi să participe cu încă cincisprezece 
milioane de dolari. 

Corsetti fusese cel care venise cu ideea ca MacPherson să 
câştige în anul acela nu numai funcţia de guvernator, ci şi 
majoritatea în legislativul statului. Acum, în calitate de şef al 
strategiei politice a noului guvernator ales, el îl ajutase pe novice 
să răzbată printr-o agendă agresivă şi conservatoare de reduceri 


de taxe, reformă a asistenţei sociale şi desfiinţarea eliberării 
condiţionate în cazul delictelor repetate. In felul acesta, 
MacPherson câştigase realegerea cu o majoritate zdrobitoare şi 
fusese poziţionat excelent pentru nominalizarea la Preşedinţie de 
către republicani. 

Într-adevăr, Corsetti - nu MacPherson - era cel spre care se 
întorceau toţi în aşteptarea de soluţii, pentru a le aduce 
reprezentantul în Casa Albă, pentru a compensa cele 
optsprezece ore zilnice pe care le munciseră în ultimele 
optsprezece luni, când ar fi putut să câştige bani serioşi sau să 
bată barurile în fiecare noapte. 

Aspectul bizar al unei campanii prezidenţiale este faptul că 
oamenii care lucrează pentru ea devin adesea mai ataşaţi de 
managerul de campanie decât de candidatul la Preşedinţie. La 
urma urmelor, candidatul este o iluzie, o fantezie, o proiectare a 
tot ceea ce speri să găseşti la viitorul lider al ţării. Însă pe el nu îl 
vezi niciodată. El nu este niciodată în sediul general. Nu participă 
niciodată la întruniri. Nu ajungi niciodată să-l întrebi ceva, să fii 
alături de el, să fii măcar în coloana auto, dacă nu în autobuz. 
Este pur şi simplu un chip pe un poster de campanie, un nume pe 
un fluturaş, o poziţie, un număr în sondaje, un calup în ştirile de 
seară. 

Pe de altă parte, managerul este real. El te angajează. El ţine 
întrunirile. El aprobă ordinele de achiziţie. El semnează cecurile. 
El te calcă în picioare acum, pentru ca peste un minut să te 
declare omul săptămânii, răsplătindu-te cu un cadou care constă 
dintr-un borcănaş de sos Salsa mexican ce pârjoleşte la fel de 
tare ca o explozie termonucleară. Dacă munceşti mai intens, 
tragi mai puternic, ai orarul mai lung, îţi sacrifici mai mult din 
timpul personal de dragul campaniei, atunci probabilitatea este 
că o faci mai degrabă pentru manager, decât pentru candidat. 
Pentru că el este conducătorul tău. Cumva, candidatul nu-i decât 
un slogan. 

Corsetti părea să înţeleagă în mod intuitiv psihologia, ritmul şi 
atmosfera unei campanii. El ştia când să mustre şi când să tacă. 
Ştia când să arunce cu banii şi când să fie zgârcit. Prefera în tot 
cazul să fie mai degrabă temut decât iubit, dar ambele 
sentimente erau valabile pentru echipa lui. 

La patruzeci şi nouă de ani, el era mai degrabă un tată decât 


un şef pentru puştii aceştia, sau mai degrabă un naş, decât un 
tată. Cândva, New York Times îl descrisese drept „consigliere de 
Colorado”. Newsweek îl poreclise „Donul din Denver”, iar 
Comitetul Naţional Democrat îl numea „Don Corleone în costum 
de magnat”. Insă în interiorul campaniei nimeni nu cuteza să 
repete asemenea porecle... cel puţin nu în prezenţa lui. Bob 
Corsetti nu-i suferea pe proşti şi nu admitea prostiile. El era 
cufundat tot timpul în muncă, iar munca lui era să câştige. 

Iverson îşi amintise că, după ce îşi încheiase turele finale din 
seara alegerilor, Corsetti nu pomenise nimic echipei sale despre 
importanţa Californiei. Nu le spusese că în California urnele 
urmau să rămână deschise încă o oră. Nu bătuse pe nimeni 
încurajator pe spate, dar nici nu desfiinţase pe nimeni. 

Mersese prin sală, inspectase câmpul de bătălie şi părăsise 
clădirea fără un cuvânt. Nu mai era nevoie. Toţi ştiau ce aveau 
de făcut şi toţi cunoşteau miza. Şi nicio victorie nu avusese 
vreodată un gust mai dulce decât cea obţinută de ei în seara 
aceea. 

Dacă ar fi ştiut ce le rezerva viitorul... 

* 

La ora 16.00, Bennett intră în sala de conferinte. 

Corsetti, care îşi încheiase întrevederea cu preşedintele, ridică 
ochii de la discuţia telefonică pe care o purta şi încuviinţă din 
cap; Iverson îl imită. Black se ridică şi-l întâmpină pe bărbat, îi 
strânse mâna şi-l întrebă dacă vroia să mănânce ceva. Toţi îşi 
puteau da însă seama că gândurile lui Bennett erau altundeva. 

Agenta Sanchez strecură capul pe uşă şi indică spre Bennett. 

— Domnule? 

— Da? 

— Domnul preşedinte doreşte să stea de vorbă cu 
dumneavoastră. 

Bennett sorbi repede din sucul de portocale aşezat în dreptul 
locului cu numele său şi-şi şterse buzele pe şervetul care-l 
aştepta pe farfuria goală. 

— Salut, Stu, rosti el trecând pe lângă vechiul său şef. 

— Salut, Jon, replică Iverson, încă ameţit de toate cele 
întâmplate. 

Bennett o urmă pe Sanchez şi închise uşa după el. Stătea 
acum în cabinetul privat şi slab iluminat al comandantului 


NORAD, ai cărui pereţi erau acoperiţi cu rafturi curbate sub 
greutatea volumelor masive de Churchill şi Clausewitz, Kissinger 
şi Kearns Goodwin. Era o încăpere lungă, mai degrabă îngustă şi 
pătrunsă de un miros dulce de tutun de pipă care-i reamintea 
momentele din copilărie când vizitase biroul bunicului său, pe 
când acesta era profesor de drept la Universitatea Georgetown. 

În capătul opus al cabinetului, focul duduia într-un şemineu din 
piatră - Bennett habar n-avea pe unde se ducea fumul de sub 
munte - alături de o pendulă superb întreţinută, în stare de 
funcţionare deşi avea o vechime de cel puţin o sută de ani, un 
gigantic birou din lemn cu veioză reglabilă şi un scaun imens, 
capitonat în piele verde. În scaun stătea preşedintele Statelor 
Unite, cu doi agenţi ai serviciului secret poziţionaţi în apropiere. 

— Haide, Jon, haide - ia loc, rosti MacPherson încet, dar sincer. 

Abia când se apropie, Bennett îşi dădu seama că starea 
preşedintelui era mult mai rea decât se anunţase în mass-media. 
Era adevărat, MacPherson se adresase naţiunii în seara trecută, 
dar o făcuse printr-un mesaj audio, nu video; Bennett aflase asta 
de la Black după ce aterizaseră pe Peterson. Era adevărat, 
preşedintele acordase interviuri AP şi unor ziare importante 
pentru ediţia din dimineaţa Zilei Recunoştinţei, însă acestea se 
desfăşuraseră prin telefon, nu personal, din „motive de 
securitate”. Securitate! Dacă ţara ar fi putut să vadă ceea ce 
vedea Bennett în clipa aceasta, indicele Dow ar fi coborât luni 
dimineaţă de trei ori mai mult decât ar fi făcut-o în mod normal. 

Lui Bennett nu-i venea să creadă cât de fragil arăta prietenul şi 
mentorul său. 

MacPherson, care era oricum un bărbat zvelt, părea că slăbise 
aproape zece kilograme în ultimele douăzeci şi patru de ore. Faţa 
îi era plină de vânătăi şi cicatrice. Ochii erau în mijlocul unor 
cearcăne mari, negru-albastre. Avea capul bandajat. Braţul 
stâng, care îi fusese fracturat, era pus în ghips. Bratul drept era 
luxat şi-l ţinea în bandulieră. Avea două perfuzii şi abia acum 
Bennett observă că stătea într-un scaun cu rotile. Era oare posibil 
să fi avut fracturi şi la ambele picioare? 

Nu avu puterea să întrebe. Ochii i se plimbară de la zgărieturile 
prelungi de pe mâinile şi chipul lui MacPherson, la încrederea 
liniştită din ochii acestuia. 

— Domnule preşedinte... 


— Jon, sunt bine. 

— Eu însă... 

— Vorbesc serios, sunt bine. Am supravieţuit. Nu-ţi face griji 
pentru mine. Vreau să discutăm despre tine. Te rog, ia loc. 

Bennett se aşeză fără un cuvânt de cealaltă parte a biroului. 

— Jon... vreau... vreau să ştii că... ei bine, îmi pare rău. 

— Domnule preşedinte, vă rog... 

— Jon, vorbesc serios. Nici nu ştiu cum să-ţi spun cât de rău îmi 
pare... Ştiu că nu-i suficient... dar realmente, habar n-am cum... 

— Nu este nevoie, domnule preşedinte. 

— Ba nu, Jon, este nevoie, realmente. Eşti un coleg. Eşti un 
prieten. Întotdeauna mi-ai fost... credincios... şi... ei bine, practic 
faci parte din familie pentru Julie, pentru fete şi pentru mine. ŞI 
mă simt groaznic din cauza asta... dar îmi asum toată 
responsabilitatea. 

— Domnule... 

— A fost decizia mea. Şi, cu toată sinceritatea, dacă ar fi 
nevoie, aş proceda din nou la fel. 

Ce ar fi trebuit să spună? Lui Bennett îi venea greu până şi să 
se uite la MacPherson, de fapt nu de furie sau ranchiună, ci pur şi 
simplu din cauza durerii fizice pe care o simţea când îl vedea în 
starea aceea teribilă şi ştiind cât de aproape fusese de moarte. 
Supravieţuise printr-un miracol şi din cauza aceasta trauma prin 
care trecuse Bennett ceva mai devreme părea cumva mai 
suportabilă. 

— Julie şi fetele ţi-au copt o plăcintă cu dovleac. 

Preşedintele indică din cap spre colţul mesei şi farfuria cu 
plăcintă învelită în folie de plastic, cu un plic pe care scria 
numele lui şi era desenată o faţă Smiley. 

Bennett aprobă, dar nu rosti niciun cuvânt. 

— În timp ce dormeai în avion, am vorbit la telefon cu Deek. 

— Îl cunoaşteţi? 

— Eu şi fratele lui am pilotat avioane cu reacţie în Vietnam. 

— Nu ştiusem. 

— Ştiai că te-a urmărit în Israel? 

— Nu. 

— Ştiai că avea agenţi la fiecare şase metri de tine, la fiecare 
pas pe care l-ai făcut din clipa când ai coborât din avion pe Ben 
Gurion şi până te-ai întors pe aeroport ca să revii acasă? 


Bennett scutură în tăcere din cap. 

— Ştiai că am vorbit cu premierul Israelului, înainte de 
plecarea ta acolo, cerând asigurarea lui personală că nu vei păţi 
nimic cât timp vei fi în ţară? Ştiai că Barşevsky lucrează pentru 
noi? 

Bărbatul clătină iarăşi din cap. 

— Ţi-a spus Deek că el şi CIA i-au supravegheat pe Sa'id şi 
Galişnikov în ultimele şase luni? 

— Nu tocmai. 

— Toate convorbirile telefonice. Toţi asociaţii. Toate întâlnirile. 
Toate scrisorile. Toate mesajele e-mail. 

— De ce? 

— Cred că ştii de ce. 

Bennett încuviinţă. 

— Jon, am stat de vorbă cu toate persoanele implicate în 
această operaţiune, absolut cu toate... şi... 

Aceasta era o latură a lui MacPherson pe care Bennett n-o mai 
văzuse până atunci şi-şi dădea seama că preşedintele se căznea 
ca să-şi găsească cuvintele. 

MacPherson făcu o grimasă. 

— ... absolut toate... mi-au spus că n-ai cedat... n-ai suflat o 
vorbă despre afacerea cu ţiţeiul... nu ţi-ai trădat nicio clipă 
prietenii... 

Ochii îi erau roşii şi umezi. 

Buza inferioară a lui Bennett începu să tremure. Amândoi erau 
bărbaţi precauţi, care-şi stăpâneau sentimentele şi deloc dispuşi 
de a-şi afişa emoţiile în public, iar evenimentele din ultimele 
douăzeci şi patru de ore nu făcuseră nimic pentru a schimba 
situaţia. 

— Ei bine... voiam doar... ştii tu... voiam doar să-ţi mulţumesc. 

Bennett se uită către Sanchez care-l privea fără să trădeze 
nimic pe chip. Şi ceilalţi agenţi îl fixau din priviri. Era oare 
suspiciune în căutăturile lor? Sau simpatie? Sau ambele? De fapt, 
nici nu prea conta. Totuşi era curios. 

— Nu ştiu ce să spun, domnule preşedinte. Mă bucur că sunteţi 
teafăr. 

Bennett se simţea complet confuz. Mintea lui înceţoşată era un 
vălmăşag de emoţii, gânduri şi reacţii pe care încă nu avea 
puterea să le identifice, sorteze sau înţeleagă. Nu deocamdată. 


De aceea, nu spuse nimic. 

Încăperea rămase tăcută, cu excepţia trosnetelor focului şi al 
ticăitului hipnotic al pendulei din colţ. 

— Sunt. Sunt teafăr. Mulţumesc, rosti MacPherson. 

Brusc, Bennett îşi regăsi adevărata lui fire. 

— Mă bucur... fiindcă arătaţi groaznic. 

Surprins, preşedintele rămase uitându-se la el o clipă, apoi 
izbucni în râs. Bennett i se alătură imediat. 

— Bei ceva? 

— Credeam că n-o să mă mai întrebaţi niciodată. 

— Ăsta-i omul care-mi place! Sanchez, trimite-ţi băieţii să 
aducă două pahare şi nişte coniac sau whisky. Ceva vechi. Ceva 
scump. 

— Da, domnule preşedinte. 

— Nu glumesc, Sanchez. Sună-l pe comandant şi întreabă-l ce- 
a pitit pe-aici în cazul în care află vreodată că rachetele au pornit 
spre el. După aia zi-i să-şi mute fundul încoace, ca să ne 
deschidă sticla. 

— Da, domnule. O să-i telefonez şi medicului dumneavoastră. 

— Sanchez, nu ne strica bucuria. Fii fată de gaşcă, da? 

Sanchez zâmbi şi porni către capătul opus al camerei, unde 
ridică un telefon. 

MacPherson îşi întoarse atenţia spre Bennett. 

— Jon, în scurt timp am o conferinţă cu Consiliul securităţii 
naţionale şi s-ar putea să fim întrerupţi de nişte telefoane. De 
aceea doream să discutăm puţin între patru ochi. In plus, am o 
surpriză pentru tine. 

— Vă rog, nu mai vreau surprize! 

— Nu, nu, asta-i una bună. Preşedintele ridică receptorul. 
Salut... vrei să-l trimiţi pe Kojak?... Nu, chiar acum... Păi cred că 
da... Bine... E bine... bun... mulţumesc. 

Închise telefonul. 

— Kojak? întrebă Bennett. 

— Este un nume de cod. 

— Doar nu-l ai pe Telly Savalas ascuns pe undeva? glumi 
Bennett. 

— Foarte amuzant... 

— Vorbesc serios. Cine este? 

— Partenerul tău de infracţiuni. 


— Cine?! 

— Partenerul tău. Te aşteaptă multă treabă, Jon. N-o vei putea 
face singur. 

— Domnule preşedinte, nu ştiu despre ce vorbiţi. MacPherson îi 
aruncă o privire scurtă. 

— Jon, de ce crezi că te-am trecut prin toate astea? 

— De unde să ştiu? N-am nicio idee. 

— Ba ştii. 

— Eu... ştiu? 

— Bineînţeles. 

Bennett îşi întoarse ochii la focul care pâlpâia în şemineu. 
Degaja un sentiment de căldură, tihnă şi siguranţă. 

— Păi... adică... doreaţi să vă asiguraţi că sunt loial... onest... 
nu o ameninţare la adresa securităţii. 

— Ce altceva? 

— Domnule preşedinte, realmente... eu... 

— Jon... ascultă-mă. 

Bennett se întoarse şi-l privi drept în ochi. 

— Am nevoie de tine în echipa mea, Jon. Nu pe Wall Street. Nu 
în Denver. Am nevoie de tine în echipa mea. 

— La ce vă referiţi, domnule preşedinte? 

— Vreau să lucrezi pentru mine. 

— Permanent? 

— Bineînţeles. 

— La Casa Albă? 

— Unde altundeva? 

— Domnule preşedinte, cu tot respectul cuvenit, eu... 

— Cu tot respectul cuvenit? Jon, abia mi-ai spus cât de jalnic 
arăt. 

Bennett nu se putu abţine să nu izbucnească în râs. 
MacPherson fusese cât pe ce să fie ucis, dar nu-şi pierduse simţul 
umorului. 

— Ei bine, da, i-adevărat, dar eu... 

— Dar - ce? 

Bennett se chinui să înjghebeze o frază coerentă. 

— Eu... domnule preşedinte, eu... în cazul în care n-aţi 
observat, tocmai am negociat o afacere de un miliard de dolari. 

— Crede-mă, am observat. 

— Atunci, ştiţi, vreau să zic, Casa Albă pare interesantă, dar 


sunt pe cale să devin miliardar în următorii câţiva ani. Miliardar, 
domnule preşedinte. Vreau să zic că eu... 

— Nu, nu-i aşa. 

— Nu-i aşa? 

— Ştiu că narcoticele alea din organismul tău încă nu s-au 
resorbit complet, dar cred că n-ai înţeles pe deplin ce se întâmplă 
aici. Tu şi cu mine suntem în NORAD. În NORAD, Jon! Eu tocmai 
am fost atacat de terorişti. Teroriştii tocmai au bombardat Palatul 
Buckingham. Au bombardat Parisul. L-au atacat pe prim-ministrul 
Canadei. Au intrat cu un 747 plin cu combustibil în palatul 
familiei regale a Arabiei Saudite. Jon, s-a terminat! Lumea în felul 
pe care tu şi cu mine o cunoşteam acum douăzeci şi patru de ore 
nu mai există. 

MacPherson fusese dintotdeauna un mentor, şi încercase să-l 
ajute pe Bennett să descopere tabloul de ansamblu, povestea din 
spatele poveştii. 

— Dacă... adăugă el. 

Zguduit de propria sa lipsă de instincte, Bennett înhăţă 
momeala. 

— Dacă ce, domnule preşedinte? 

— Dacă tu şi eu n-o reconstruim. 

— S-o reconstruim? 

— Exact. 

— Cum? 

— O să ajungem şi acolo. 

— Dar mai întâi trebuie să mă alătur personalului Casei Albe? 

— Exact. 

Bennett se lăsă pe spate în scaun şi-şi frecă ochii. Unde naiba 
era băutura pe care trebuia s-o aducă Sanchez? 

— Domnule preşedinte... nu ştiu ce să spun... 

— Spune „da”. 

— Ce pot face eu? Nu ştiu nimic despre Washington, despre 
politică sau terorism, protestă Bennett. Mi-am petrecut toată 
viaţa gândindu-mă la strategii de investiţii, nu... mă-nţelegeţi... 
nu... mă rog, din astea... 

— Greşeşti. 

— Pardon? 

— Jon, tu eşti expert în încheierea de tranzacţii, cercetări, 
analize, evaluarea liderilor, companiilor şi domeniilor pentru 


oportunităţi şi indicii ale unor probleme. Tu ai talentul de a citi în 
frunzuliţele de ceai şi apoi de a-i convinge pe oameni să cumpere 
compania de ceai. Exact de asta am eu nevoie acum. 

Bennett nu scoase niciun cuvânt. 

— Jon, dacă nu acţionez - şi dacă nu acţionez rapid - pieţele se 
vor duce naibii. Lumea va luneca într-o recesiune. Poate chiar 
într-o depresie. Însă noi vom acţiona. lar când o vom face, vom 
avea nevoie de o strategie pentru pace, nu doar pentru război. 
Aici intervii tu. 

— Ce vreţi să spuneţi - că-i vorba despre un fel de Plan 
Marshall al secolului XXI? Domnule preşedinte, ştiţi... 

— Nu, nu, nu. Ce naiba, Jon! Gândeşte! Îţi garantez că după ce 
se va aşeza praful, vom constata că Jamil Aljafari a fost în spatele 
tuturor atentatelor. lar dacă ar fi să pornim război cu lrakul, când 
vom câştiga, cine va mai beneficia în afară de noi? 


— Depinde... 
— Haide, Jon! Dacă ar fi să te trezeşti peste câteva luni din 
clipa asta şi lrakul n-ar mai constitui o ameninţare - să 


presupunem, doar - cine beneficiază? 

— Cred că Israelul. 

— Exact! Gândeşte-te. Dacă ne vom juca bine cartea, afacerea 
ta cu ţiţei se va derula. Putem anihila cea mai mare ameninţare 
geopolitică din Orientul Mijlociu - epicentrul răului - şi apoi să 
ajutăm Israelul şi Palestina să devină două dintre cele mai bogate 
tări din istoria omenirii. Putem elimina terorismul şi aduce pacea 
şi prosperitatea în Orientul Mijlociu modern. Putem face ceva la 
care oamenii se gândesc, la care visează şi pentru care se roagă 
de cinci mii de ani. Pacea în Orientul Mijlociu! lar tranzacţia ta 
trebuie să fie piesa centrală. 

— Credeţi asta? 

— Mă gândesc la asta de luni de zile. De mai multă vreme 
intenţionasem să discut cu tine despre transformarea afacerii cu 
ţiţei într-o pace istorică, însă abia după ce m-am trezit aici - la 
NORAD - am înţeles cu exactitate ce trebuie să fac cu adevărat. 

— Atunci de ce nu rămân acolo unde sunt acum? 

— Pentru că am nevoie de tine acolo unde sunt eu. Jon, fii 
atent - n-o să ajungi miliardar. Asta nu se va întâmpla. ŞI 
problema este că, dacă rămâi la GSX, atunci nu voi putea folosi 
afacerea ta ca piesă centrală a strategiei mele de pace. 


— De ce? 

— Este un conflict de interese şi o ştii prea bine. 

— Şi Stu? 

— Stu şi-a vândut totul ca să devină secretar al Trezoreriei. L- 
am obligat s-o facă. Bineînţeles, ar fi putut face avere, dar, ce 
naiba, are destul deja! Aşa că-i mâna mea dreaptă la Trezorerie. 
Însă în tranzacţia asta vreau să lucrezi cu mine, s-o supraveghezi 
zi de zi, să mă ajuţi să conduc corabia şi s-o aduc la liman. 

— Domnule preşedinte, pur şi simplu nu ştiu încotro vă 
îndreptaţi. Vreau să spun... 

— Jon, totul va fi clar în scurt timp. Dar mai întâi, mai întâi am 
nevoie de un răspuns de la tine. 

Bennett se lăsă din nou pe spate în scaun şi ridică ochii în 
tavan. 

— Să abandonez GSX şi să mă mut în Washington? 

— În calitate de consilier principal al preşedintelui. 

— Şi să mă alătur personalului de la Casa Albă? 

— ÎI ştiu perfect pe tipul căruia o să-i trag un şut ca să-ţi dau 
biroul lui. 

Bennett izbucni în râs. 

— Bob? 

Fu rândul preşedintelui să râdă. 

— Nu - deşi uneori nu mi-ar plăcea asta, dar... 

Bennett căzu pe gânduri. Ar fi însemnat ca viaţa lui să se 
schimbe încă o dată în mod radical. Nu-i plăcea, dar era evident 
că nu avea alternativă. 

— Mda, păi bănuiesc că vă sunt dator că nu m-aţi ucis pe loc, 
nu? 

Preşedintele surâse şi împinse peste birou o mapă din piele 
neagră cu sigiliul prezidenţial din aur. 

— Aşa te vreau, Jon. Semnează aici. 

— Ce semnez? 

— Prima hârtie este demisia ta din GSX, care intră imediat în 
vigoare. A doua este acceptarea slujbei pe care ţi-am oferit-o. 
Consilier principal al preşedintelui. Opt mii pe lună, plus toate 
beneficiile guvernamentale. 

— Bob câştigă douăsprezece mii. 

— Bennett, nu-ntinde coarda. Nu eu l-am făcut milionar pe Bob 
la GSX. 


— Şi nu cumva avea cotă parte din toate reclamele aduse în 
timpul campaniei? 

Preşedintele zâmbi iarăşi. 

— De acord, I-am făcut milionar... dar nu la GSX. 

— Nu contează. 

— Jon, fii atent! în primul rând, îţi poţi permite o reducere de 
salariu. În al doilea rând, ideea este că trebuie să rămâi 
incognito. În cazul în care câştigi mai mult de zece miare, o să 
apari pe ecranele radar ale tuturor. Presa va sări imediat şi nu-mi 
pot permite aşa ceva în clipa asta. 

— Aţi fost mereu un agent de vânzări destul de bun. 

— Fiule, încă n-ai văzut nimic! 

Bennett începu să examineze documentele din mapă. 

— Deci cine-i Kojak? întrebă el, scoţându-şi stiloul Montblanc 
ca să semneze. 

— Ah, da! Sanchez? 

Agenta ridică un telefon pentru a afla motivul întârzierii. 

— Este Black, nu? făcu Bennett. 

— Nu, însă îl vreau şi pe el în echipa noastră. Vreau ca tu să 
organizezi un grupuleţ în interiorul Casei Albe, care să lucreze 
direct cu mine şi cu Consiliul securităţii naţionale. Voi nu veţi 
exista în mod oficial, dar din culise, în timp ce eu conduc 
războiul, vă veţi ocupa de transformarea acestei tranzacţii cu 
ţiţei într-un pact de pace. Îmi veţi raporta direct mie şi Marshei 
Kirkpatrick. 

— Căpitanul Kirk? 

— Ai surse bune, Bennett. Îmi place îndrăzneala ta. 

— Ziceţi-mi de ce-i spuneţi „Kojak” individului ăstuia? Ştiţi, mă 
gândisem că era Black, fiindcă Black e chel. 

— Mda, o prezumție interesantă... dar greşită. 

— Bun, atunci ce-mi puteţi spune? 

— Kojak lucrează de cinci ani cu CIA şi are verificări de 
securitate de nivel maxim. A fost principalul consilier al 
directorului. Îi ştie pe toţi. Mă ştie pe mine. Ştie de afacerea cu 
ţiţeiul. În ultimii doi ani a lucrat ca agent de teren... de fapt, 
urmărindu-te pe tine. 

Bennett era pierdut. Sper să nu fie dementul ăla de la CIA din 
Israel, cel cu yo-yo-ul, gândi el. Ar fi fost gata să se retragă şi să 
lucreze la Greenpeace, decât să colaboreze cu lunaticul acela. 


Uşa din capătul opus al încăperii se deschise, aceeaşi uşă prin 
care Bennett intrase ceva mai devreme. Bărbatului nu-i veni să-şi 
creadă ochilor. Se simţea ca şi cum cineva i-ar fi tras covorul de 
sub picioare. 

Kojak nu era un bărbat. Era o femeie. Noul său „partener de 
infracţiuni” era Erin McCoy. 


8 


— Bună, Jon, spuse McCoy, zâmbind şi ţinând în gură o acadea. 
Am auzit că te-nrolezi pentru preşedinte. 

Bennett rămase locului fără să scoată un cuvânt, în vreme ce 
Erin se apropie fără grabă de ei şi se aşeză în celălalt scaun 
capitonat cu piele verde. Ochii ei verzui ca marea scânteiau 
amuzaţi. 

— Cred că voi doi vă cunoaşteţi, făcu MacPherson savurând 
scena. 

— Foarte amuzant, reuşi Bennett să mormăie. CIA? 

— Exact. 

— Nu GSX? 

— Păi, ambele. 

— Ambele? 

— Exact. 

— Ce eşti - un fel de analistă? întrebă Bennett pe un ton 
batjocoritor. 

— Tu ce eşti - un fel de idiot? replică prompt femeia, fără să-şi 
piardă zâmbetul. 

— Asta ce vrea să-nsemne? 

— Nu, nu sunt analistă, ci agentă. Operativă. 

— Operativă? 

— Exact. 

— Ce tot spui acolo? 

McCoy izbucni în râs. 

— Vorbesc cât se poate de serios. Te plăteam cu 
şaptesprezece mii pe lună - plus opţiuni, plus asistenţa sanitară, 
plus cotă parte din profit - şi de fapt tu lucrai pentru CIA? 
Operativă? Haide, haide! Ce se-ntâmplă? 

— Auzi, să ştii că-i slujbă bună dacă poţi să ajungi aici. 

— Păi... păi, vreau să zic... nu-i /legal/ sau altceva? izbucni el, 
întorcându-se către MacPherson în căutarea unui aliat. 

— Nu, nu-i ilegal, răspunse preşedintele, uimit de reacţia lui. 
De fapt, cred că-i destul de cool. 

Bennett reveni spre McCoy. 

— „Cool”? Ce eşti tu, Jane Bond? 


Erin îl privi pe MacPherson. 
— V-am spus, domnule preşedinte, rosti ea. Individul ăla din 
Israel ar fi trebuit să-şi termine treaba. 
* 


În Irak era cunoscut sub numele Al Nida, cămila germană a 
Orientului Mijlociu. 

Evident, trailerul cu şenile Daimler-Benz arăta ca orice alt 
camion ONU care transporta alimente şi medicamente din 
lordania spre străvechiul ţinut al regelui Nabucodonosor. Era 
mare, lung şi alb, cu majusculele ONU vopsite în albastru-deschis 
pe ambele laturi şi pe acoperiş, pentru a evita orice greşeli de 
identificare de către forţele militare irakiene sau sateliții 
americani de spionaj. 

Aidoma celor alte câteva camioane ce călătoreau înainte şi 
înapoi, săptămână după săptămână, lună după lună, pe şoseaua 
10 de la Amman spre Bagdad, un drum pustiu şi parcă uitat de 
Dumnezeu, trailerul acesta mergea întotdeauna într-un convoi de 
alte patru vehicule albe, Range Roveruri britanice, purtând toate 
însemnele ONU. 

Puţine lucruri erau mai teribile decât o defecţiune - să te 
trezeşti naufragiat şi singur în deşertul vestic al Irakului, unde 
furtunile de nisip orbitoare şi sufocante se pot stârni pe 
neaşteptate şi unde temperatura din timpul zilei poate ajunge cu 
uşurinţă la 50 de grade Celsius. De aceea, călătoria în convoi, cu 
rezerve mai mult decât suficiente de apă, alimente şi combustibil 
constituia nu excepţia, ci regula. 

La o oră şi jumătate după ce ieşise din Bagdad, convoiul 
cunoscut de oficialii irakieni sub indicativul Q17 fusese oprit de 
poliţie şi deviat către Al Habbaniyah, o unitate militară şi bază 
aeriană păzită de forţe de elită din Garda Republicană, unde 
dispăruse în hangarul 5. 

Întregul ocol durase mai puţin de nouăzeci de minute, după 
care convoiul îşi reluase drumul spre lordania - un Range Rover 
în faţă, urmat de Al Nida, apoi celelalte trei Range Roveruri. 

Cei douăzeci şi cinci de oameni din Q17 trecură prin Toliahah şi 
Ar Rutbah, menţinând cel mai strict cod de tăcere. Fără staţii 
radio de emisie-recepţie. Fără telefoane mobile. Fără radiouri 
AM/FM. Fără casete sau CD-uri. Nu erau îngăduite nici măcar 
conversațiile. Acum opriră pe dreapta şoselei, înainte de 


bifurcația de unde se putea porni spre nord-vest, către At Tanf 
din Siria, sau spre sud-vest, către Trebil din lordania. 

Făcând semne cu mâinile, majoritatea oamenilor scoaseră 
mâncare şi băutură. Alţi patru descărcară repede canistre mari 
de combustibil şi alimentară Range Roverurile, aparent fără să le 
pese că vehiculele nu opriseră motoarele sau că ei toţi erau cu 
ţigări aprinse în gură. 

* 

Ţinând seama de circumstanţe, preşedintele era fericit că 
putea să râdă puțin. 

Următoarea lui întrunire cu Consiliul securității naționale era 
peste numai câteva minute. Atunci avea să se focalizeze din nou 
asupra crizei imediate. Era însă important şi să-i determine pe 
Bennett şi McCoy să lucreze împreună, relaxaţi, într-o direcție 
nouă. Mai ales luând în considerare misiunea pe care le-o 
încredinţase. 

— Jon, rosti el, îmi eşti ca un fiu şi tocmai de aceea i-am cerut 
lui Stu s-o angajeze pe Erin acum câţiva ani. Am rugat-o să fie cu 
ochii pe tine. Să-ţi asigure spatele. Să-i verifice pe Sa'id şi 
Galişnikov. Tot ce-ţi pot spune este că-i bună. Foarte bună. 

— Stu ştie că ea lucrează pentru CIA? 

— Nu, nu ştie, dar va afla. Totul la momentul potrivit. Bun... 
mai ai o hârtie de semnat, zise preşedintele şi-i întinse altă mapă 
de piele neagră. 

— Asta ce mai este? 

— Spune că tot ce am discutat aici - şi vom discuta în viitor - 
este confidenţial, aflat sub incidenţa tuturor legilor federale 
relevante privind comunicațiile prezidenţiale secrete. Dacă vrei, 
poţi să citeşti fiecare cuvinţel de acolo, dar ideea de bază este că 
fără acceptul meu expres nu poţi să discuţi nimic din ceea ce 
vom face. Ai înţeles? 

— N-am trecut încă de testul „vorbă lungă cine are cinci ani va 
tăia la sare”? 

— Erin? spuse preşedintele. 

— Cred că putem avea încredere în el. 

Femeia zâmbi. 

— Oh, dar mulţumesc foarte mult pentru votul de încredere! 

— Cu plăcere. 

— Hai, Bennett, semnează odată, făcu preşedintele. Şi el 


semnă. 

— Aşadar, domnule preşedinte, rosti Bennett, de unde vă 
cunoaşteţi voi doi? Sigur că da, răspunsul evident este GSX, însă 
se pare că vă ştiaţi dinainte, nu? 

— Vezi, Erin, ţi-am zis că-i isteţ. 

— Dumneavoastră l-aţi susţinut. 

— Tu nu erai la fel de sigură. 

— Chestia este că-n ultimii ani am lucrat ceva mai strâns cu el 
decât dumneavoastră. 

— Este adevărat. 

Preşedintele se uită la Bennett, apoi la McCoy şi reveni la 
Bennett. 

— la stai aşa. Tu ai nişte poveşti de spus... 

— Poftim? Nu, rosti ea pe un ton prefăcut serios. 

— Nu, nu, nu! Nu mă păcăleşti tu pe mine. Tu ai nişte poveşti, 
McCoy. 

— Domnule preşedinte, vă rog, ea n-are... 

— Ba da, ba da, are. la zi-le, McCoy! 

— Nu, domnule preşedinte, eu... 

— Zi-le! 

— Eu ştiu, domnule? Bine, poate numai una. 

— Erin! protestă Bennett. 

McCoy izbucni în râs. 

— Ce-i? 

— Să nu-i spui nimic. 

— Jon, trebuie s-o fac. Este şeful meu. 

— Eu sunt şeful tău. 

Erin îl prinse cu două degete de obraz şi-l ciupi uşor. 

— Da, dar tu nu eşti preşedintele Statelor Unite. 

— Nu pot să cred ce-mi văd ochii. 

Sanchez reveni în odaie cu o sticlă de coniac foarte vechi şi 
foarte scump şi cu trei pahare, pe care le aşeză pe biroul 
preşedintelui. 

— Bravo! strigă MacPherson. Aşa te vreau, Sanchez! 

— Eu nu sunt decât cu livrarea, domnule preşedinte. 

— Nu prea cred eu chestia asta... 

Bennett intră în acţiune şi turnă în toate cele trei pahare, deşi 
ştia foarte bine că McCoy nu bea. 

— Domnule preşedinte, aş dori să ţin un toast. 


— Nu sună rău. Să te-aud, Bennett. 

Toţi trei ridicară paharele. 

— Pentru prietenul meu, domnul preşedinte: Găsiţi-i pe cei 
care-au făcut asta şi radeţi-i! 

Râseră toţi, ciocniră paharele şi Bennett o văzu pe McCoy 
golindu-l pe al ei dintr-o singură sorbitură. 

— Erin, crezusem că nu bei. 

— Ai cam multe de învăţat, nu? 

— Bine, McCoy, zi acum! ordonă MacPherson. 

Şi ea începu. 

— Păi... uitaţi una. Anul trecut, eu şi Jon am participat la finala 
Super Bowl în Miami, ca invitaţi personali ai fostului secretar al 
Trezoreriei, Murphy, şi ai soţiei lui, Elaine. 

— Haide, termină, Erin, nu-i poţi povesti domnului preşedinte 
chestia aia! 

— Atunci trebuie să fie ceva realmente interesant, spuse 
MacPherson sorbind iarăşi din coniac. 

— N-aţi auzit-o deja, domnule preşedinte? întrebă McCoy. 

— Nu, nu cred. 

— Eu am auzit-o, anunţă Sanchez. 

— Poftim? 

Bennett era disperat. Sanchez surâdea cu toată gura. 

— Am zburat cu avionul privat al GSX la Miami, unde ne 
aştepta o limuzină lungă de un kilometru, care ne-a dus la 
Stadionul Joe Robbi - ştiţi dumneavoastră, VIP-uri, tot 
protocolul... 

— Nimic nu-i prea bun pentru Jon al meu. 

— Aşa este. Am fost conduşi în loja privată a secretarului, unde 
se aflau el, soţia lui, agenţii de securitate şi câţiva directori 
executivi. Cunoaşteţi rutina. 

— Cum să nu! 

— Totul a fost foarte plăcut şi amuzant - soţii Murphy sunt 
nişte oameni extraordinari - şi când mai rămăsese puţin până la 
terminarea meciului, domnul Murphy a ieşit din lojă, ca să-şi ia 
rămas-bun de la toţi directorii executivi care plecau mai 
devreme. Sunt sigură că mergeau la altă petrecere. 

— Nişte ingraţi. 

— Exact. 

McCoy privi spre Bennett, care-şi îngropase faţa în palme. 


— Cum spuneam, domnul Murphy era la uşă, iar în lojă 
rămăsesem doar eu, Jon, Elaine Murphy şi agenţii. 

— Aşa... 

— Şi ştiţi că doamna Murphy e mai vârstnică şi nu aude prea 
bine, da? 

— Ştiu, ştiu. Are două proteze auditive mari. 

— Exact. Dar... - McCoy izbucni în râs, iar Bennett clătină din 
cap - dar Jon era complet absorbit de ultimele minute ale 
meciului... de fapt, toţi eram şi nimeni nu scotea o vorbă. 

— A fost o finală palpitantă. 

— Da, da... iar Jon ciugulea dintr-un... nu ştiu ce era, un platou 
cu o combinaţie texano-mexicană: nachos, brânzeturi, sos salsa, 
sos guacamole şi fasole prăjită. În tot cazul, cineva a marcat cu 
două minute înainte de final şi Jon... nu ştiu cum s-o zic în modul 
cel mai delicat... 

— Mai bine să n-o zici, te rog! 

— Şi Jon, ei bine, el a... 

— Hai, zi odată, Erin! făcu preşedintele. 

— ... ei bine... hai să zicem doar că i-ar fi fost de folos nişte 
cărbune medicinal. 

MacPherson începu să hohotească. 

— Şi n-a fost, să ştiţi, vreo fâsâită sau altcum... ci una sonoră, 
tare de tot. 

— Nu-mi vine să-mi cred urechilor de ceea ce tocmai i-ai spus 
preşedintelui Statelor Unite, gemu Bennett, simțind că intra în 
pământ de ruşine. 

Preşedintele şi McCoy savurau din plin momentul, mai ales 
pentru că Bennett era în mod evident atât de jenat. 

— Mai bine mă-mpuşcaţi de-adevăratelea în lerusalim. 

— Agenţii se străduiau din răsputeri să nu izbucnească în 
râsete isterice, însă când m-am uitat la doamna Murphy, era 
complet inexpresivă - vreau să zic că nu i se clintea nici măcar 
un muşchi de pe faţă. 

Preşedintele râdea şi mai tare. 

— Staţi aşa, că acum vine partea cea mai frumoasă. 

— Mai este? 

— Staţi aşa! După două minute, meciul s-a terminat şi doamna 
Murphy a ieşit pe hol cu soţul ei. În clipa când a ieşit din lojă, am 
început toţi să râdem de ne dureau fălcile, Jon se făcuse roşu ca 


racul şi ne ţineam cu mâinile de burtă. 

Nimeni din cabinetul prezidenţial nu se mai abţinea; chicoteau 
până şi Sanchez şi agenţii ei. 

— Şi ce s-a mai întâmplat? 

— Aşa... şeful agenţilor a venit la Jon şi i-a spus: „Să ştiţi c-a 
fost ceva foarte nepoliticos. Ar trebui să vă duceţi şi să vă cereţi 
scuze doamnei.” Jon s-a uitat la el de parcă ar fi fost nebun, dar 
agentul a insistat: „Vorbesc cât se poate de serios, este soţia 
unui secretar al cabinetului. Ar trebui să ieşiţi şi să vă cereţi 
scuze.” 

— Şi n-a făcut-o. 

— Ba a făcut-o... nu vă mint. 

— Jon, Jon, Jon... 

Bennett nu scoase niciun cuvânt şi McCoy continuă: 

— Jon s-a uitat la mine şi eu nu mă puteam băga în aşa ceva, 
aşa că i-am zis: „Asta-i meseria lor, ei ştiu mai bine.” Atunci Jon 
s-a sculat, ne-a privit aşa, pe noi toţi, după care a ieşit pe uşă. În 
momentul ăla, chiar că ne-am tăvălit pe jos. Pe cuvântul meu, îmi 
dăduseră lacrimile de atât râs. 

— N-a fost îndeajuns c-aţi încercat să mă omorâţi. Acum 
trebuie să mă şi umiliţi. 

— Haide, nu fi îmbufnat, făcu preşedintele. 

— Staţi, staţi, că nu s-a terminat. Partea cea mai tare a fost 
mai târziu. Jon s-a întors în lojă şi şeful agenţilor l-a întrebat: „V- 
aţi cerut scuze?” Şi Jon i-a răspuns: „Am încercat. M-am dus şi i- 
am spus că-mi pare foarte rău, că a fost foarte nepoliticos din 
partea mea, că n-am vrut şi că n-o să se mai repete.” lar ea îl 
întrebase: „Pentru ce-ţi pare rău, Jon?” Nu auzise nimic. 

— Nu-l auzise? 

— Şi doamna Murphy insistase: „Despre ce vorbeşti, Jon? Ce ai 
făcut într-atât de nepoliticos?” Şi domnule preşedinte, domnule 
preşedinte, Jon chiar i-a povestit... 

— Nu se poate! 

— Nu inventez. Este un caz adevărat. Absolut autentic. 

— Aşa este, domnule preşedinte, interveni brusc Sanchez. De 
fapt, de acum episodul ăsta este povestit de toţi agenţii din ţară. 

— Ţi-ai semnat condamnarea la moarte, McCoy! izbucni 
Bennett în râs. Când te aştepţi cel mai puţin, atunci o să se- 
ntâmple. 


Replica lui stârni şi mai multe hohote încântate. 
* 

Realimentarea rapidă şi masa la fel de rapidă se încheiară. 

Toţi reveniră în vehiculele lor şi aşteptară pornirea jeepului din 
avangardă. Acesta însă nu mai pleca. În interiorul său, cei trei 
bărbaţi îşi consultau agitaţi hărţile şi foloseau binoclurile pentru a 
privi în toate direcţiile, asudând din plin în tot acest timp, în ciuda 
faptului că aerul condiţionat fusese pornit la intensitate maximă. 
Drumeagul de ţară pe care-l căutau ar fi trebuit să fie chiar aici - 
sau, oricum, în apropiere - dar nu era. Mai rău încă, intraseră în 
criză de timp şi spiritele erau teribil de încinse. 

Ali Kamal, în vârstă de douăzeci şi şase de ani şi ales în mod 
personal de generalul Khalid Azziz ca şef al echipei, privea fix 
apusul dogoritor din faţa lor. In curând avea să se întunece şi 
dacă într-o oră nu ajungea la destinaţie, atunci putea foarte bine 
să-şi tragă un glonţ în cap, deoarece în caz contrar i l-ar fi tras 
agentul „hibernat” aflat în unul dintre vehiculele din spate. El nu 
ştia de care dintre bărbaţi să se teamă. Era posibil chiar să fie 
mai mulţi. Însă cineva avea să-l lichideze dacă rata misiunea. În 
privinţa asta nu avea niciun dubiu. 

Kamal trase pentru ultima dată din ţigară şi privi în jur. Range 
Roverul era cu adevărat o maşină frumoasă, de lux, chiar dacă 
fusese vopsită în alb. El ar fi preferat negru, dar personalul 
„ONU” nu avea de ales. 

Cele trei din urma lui erau modele standard, însă a sa era o 
adevărată bijuterie. Şasiu masiv şi motor diesel cu opt cilindri în 
V care torcea, fiindcă îl îngrijea el personal. Ampatamentul era 
mai lung decât la modelele anterioare, iar suspensia pneumatică 
era controlată electronic, ceea ce făcea ca până şi viteza de 150 
km/h prin deşertul acesta oribil să nu producă disconfort. 
Ferestre comandate electric. Servofrâne. Servodirecţie. Airbaguri. 
Ba chiar şi un sistem de navigaţie GPS de ultimă generaţie, pe 
care-l instalase cu mâna lui în Amman după ce revenise dintr-o 
călătorie scurtă la Londra unde închiriase o maşină cu un astfel 
de sistem. 

Cu misiunea, echipa, maşina aceasta şi un viitor luminos 
înaintea lui, Ali Kamal avea tot ce-şi dorea, mai puţin o iubită. Şi 
asta avea să se rezolve în scurtă vreme. Deocamdată însă nu-şi 
putea îngădui să se lase distras de asemenea plăceri primare. 


Trebuie să se concentreze asupra sarcinii lui şi Allah avea să-l 
binecuvânteze. Dacă nu chiar acum, atunci cu şaptezeci de hurii 
la sosirea în Paradis. 

Kamal cobori pentru o clipă geamul din partea sa, ca să arunce 
afară chiştocul ţigării. Lasă naibii hărțile! îşi strigă în minte. Avea 
o sarcină de îndeplinit şi nu-şi permitea nici cea mai mică eroare. 
Se întinse spre sistemul GPS al Roverului şi apăsă câteva 
butoane. Dură doar o fracțiune de secundă, dar în clipa aceea 
furia şi frustrarea îi dispărură complet. 

Izbucni într-un râs sonor. Remarcabil! Ce simplu şi în acelaşi 
timp ce sclipitor! Acum ştia unde se afla. Ştia încotro se îndrepta. 
Şi ştia cum să ajungă acolo. Îi rânji larg şoferului şi ridică trei 
degete de la mâna stângă. Încă trei kilometri, pe partea stângă. 

Convoiul porni imediat. 

* 

— Te-am prins! răcni el în ebraică. 

Tânărului ofiter de contrainformaţii nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. Adrenalina îi gonea prin trup. Inima îi bubuia. Verifică de 
două ori aparatele, ca să elimine posibilitatea oricărei defecţiuni, 
apoi înhăţă telefonul roşu din faţa lui şi tastă 212. 

Apelul fu preluat instantaneu. 

— Ken? 

— Acshav. 

— Tov. 

Fu rândul căpitanului Jonah Yarkon să smulgă un receptor şi să 
trimită mesajul mai departe. Peste numai o secundă, un telefon 
roşu sună în buncărul operativ al armatei israeliene, la opt 
niveluri sub Ministerul Apărării din centrul lerusalimului. 

Ministrul Apărării Chaim Modine ridică telefonul şi ascultă 
atent. 

— Tov. Decolaţi şi fiţi pregătiţi, rosti el imediat. 

Modine trecu convorbirea pe aşteptare şi se întoarse iute spre 
premierul David Doron, care stătea la o masă mare de 
conferinţă, alături de Avi Zadok, şeful Mossadului, Yossi Ben 
Ramon, şeful Shin Bet, generalul de brigadă Yoni Barak, şeful 
Aman, şi generalul Uri „Lupul” Ze'ev, şeful de Stat-Major al 
armatei israeliene. 

— Era Yarkon. Tocmai am interceptat un semnal în apropiere 
de graniţa iordaniană. 


— Putem fi siguri? întrebă premierul. 

— Nu, dar nu ne putem permite să ne înşelăm. 

— Uri? 

— Sunt de acord. Trebuie să acţionăm rapid. 

Zadok şi Ben Ramon încuwviinţară scurt din cap. 

Premierul nu şovăi. 

— Executarea! 

Modine reactivă convorbirea. 

— Căpitane, eşti autorizat. Lansează Operaţiunea Trăsnetul- 
Fantomă. 

* 

Bennett începuse să se relaxeze; umplu toate paharele cu 
coniac şi alimentă focul din şemineu. 

— Vorbind cât se poate de serios, insistă el, de unde vă 
cunoaşteţi voi doi? 

— De fapt, răspunse MacPherson oprindu-se din râs, eu l-am 
cunoscut pe tatăl lui Erin. Sean McCoy a făcut parte din trupele 
de marină SEAL în Vietnam, unde ne-am întâlnit pentru prima 
dată. După ce am părăsit armata, eu m-am dus pe Wall Street, 
iar el a intrat în CIA, unde a avansat treptat, până a ajuns 
director adjunct operativ, mai întâi sub Nixon şi apoi sub Carter. 

— Serios? 

Bennett simţi că tonul preşedintelui se schimbase. 

— Pe lângă Julie, tatăl lui Erin mi-a fost prietenul cel mai bun. 
N-am mai cunoscut pe nimeni ca el. 

— „A fost”? 

— Sean a murit într-o misiune sub acoperire - mai exact, în 
Afghanistan, după invazia sovieticilor din 1979. 

— Ah... condoleanţe... 

Bennett privi spre Erin, care nu mai zâmbea. 

— Mulţumesc, zise ea. E-n regulă, domnule preşedinte, 
realmente nu mai trebuie să... 

— Ştiu, continuă MacPherson, dar este important ca el să 
cunoască cadrul general, dacă voi doi veţi lucra împreună. 

McCoy aprobă oarecum şovăitor şi preşedintele continuă: 

— Cum pe atunci lucram la Fidelity, le-am ajutat pe Erin şi pe 
mama ei să-şi facă un cont - mă-nţelegi, ca să se descurce... 

— Nu ai avut fraţi? întrebă Bennett. 

Ea clătină din cap. 


— Ba chiar, spuse preşedintele, când am început GSX, mama 
lui Erin, Janet, a lucrat pentru noi vreo doi ani, mi se pare. 

— Aşa este, încuviinţă Erin. 

— Problema era, iar pe atunci eu nu aveam habar - cel puţin, 
nu imediat - că Janet avea cancer ovarian în stadiu terminal, dar 
ea... era o luptătoare. Cu excepţia Juliei şi a lui Sean, nu cred c- 
am mai întâlnit asemenea persoană în viaţa mea. Avea o putere 
şi un optimism incredibile. Era uluitoare! 

— Nu ştiusem... 

— Nu-s nişte calităţi foarte des întâlnite, rosti încetişor McCoy. 

— Julie şi cu mine ştiam că ea avea ceva aparte, zise 
MacPherson, oprindu-se o clipă şi privind flăcările pâlpâitoare. 
Inainte de a o cunoaşte, bănuiesc că nici măcar nu credeam în 
Dumnezeu. Povestea ei însă era extraordinară. Hristos îi 
schimbase realmente viaţa şi cred că asta ne-a determinat pe 
Julie şi pe mine să ne punem fel de fel de întrebări spirituale. 
Janet se împăcase cu ideea de moarte şi cu ceea ce se va 
întâmpla cu ea după ce va muri. lar eu şi Julie ştiam că în niciun 
caz nu aveam acelaşi certitudini. Nu ştiu... Pur şi simplu, ea ne-a 
determinat să gândim. 

In cameră se lăsă iarăşi tăcerea. 

Bennett nu ştia ce să spună. 

— Când s-au întâmplat toate astea? 

— Mi se pare că în anul dinaintea venirii tale. De altfel, în anul 
acela Erin a locuit cu noi şi cu fetele, nu? 

— Aşa este. Vreo zece luni. 

— In felul acesta am ajuns să ne cunoaştem destul de bine. 
Fetele mele s-au îndrăgostit de ea. Eu unul n-o puteam suporta. 

— Foarte amuzant, domnule preşedinte! pufni McCoy. 

li făceau plăcere tachinările acelea glumeţe ale lui 
MacPherson. Trecuse mult timp de când se întâlniseră ultima 
dată... şi mai bine de un deceniu de când îi văzuse familia. 

Când primise telefonul în Londra pentru a veni imediat în 
Colorado cu un avion Air Force pentru a se întâlni cu 
preşedintele, femeia nu fusese tocmai sigură ce se va întâmpla 
când va ajunge acolo. Dar după o noapte agitată în care 
încercase să doarmă într-o cameră cu cuşete suprapuse din baza 
Peterson, Erin petrecuse aproape o oră cu preşedintele la micul 
dejun, aflând toată povestea de la el între apeluri telefonice de la 


vicepreşedinte şi diverşi şefi de stat. După aceea, MacPherson o 
trimisese să se relaxeze câteva ore, aşteptând să-i fie 
„prezentată din nou” lui Bennett. 

În mod straniu, McCoy începea treptat să se simtă ca acasă. 
Ideea de a fi în centrul unei misiuni de maximă importanţă 
pentru preşedintele Statelor Unite i-ar fi făcut extrem de mândri 
pe mama şi tatăl ei. Se strădui din răsputeri să se stăpânească şi 
să nu cedeze înaintea emoţiilor puternice care o străbăteau. Nu 
era însă uşor. 

— Eu şi Julie o ştiusem pe micuța Erin - în sfârşit, de acum nu 
mai era chiar micuță - încă... păi încă dinainte să se fi născut. 
Julie chiar organizase ceremonia ruperii turtei pentru ea în casa 
noastră cea veche din Cherry Creek, deşi nu mai ştiu exact când 
a fost asta. 

— Îmi plăcea casa aceea, rosti McCoy privind în foc. 

— Şi mie, încuviinţă MacPherson. Şi mie... 

x 


Unitatea 212 a armatei israeliene - Sayeret Maglan - era una 
dintre echipele speciale ultrasecrete şi mai bine antrenate din 
Israel. 

Trei dintre piloții ei şi opt membri ai comandoului operativ 
special se găseau deja pe poziţii. Cele două elicoptere militare 
Apache AH-64 construite de americani şi elicopterul Sikorsky 
Blackhawk porniseră motoarele şi puteau decola în orice clipă. 

Baza aeriană ultrasecretă şi în majoritate subterană din 
Deşertul Negev era în stare de alertă generală. De aceea, când 
căpitanul Yarkon ţâşni pe uşa centrului de comandă, echipa lui 
era gata să intre în acţiune. Yarkon sări în compartimentul din 
spate al elicopterului Sikorsky şi ridică degetul mare, dând 
semnalul de plecare. În câteva clipe, cele trei aparate se 
înălţaseră şi dispăruseră fără urmă. 

Zborul fără lumini, fără comunicaţii radio şi la altitudine joasă - 
la numai cincisprezece metri deasupra deşertului care se vedea 
ca o pâclă sub ei - ar fi fost terifiant pentru majoritatea 
oamenilor. Nu însă şi pentru Unitatea 212. Ani la rândul, bărbaţii 
aceştia se antrenaseră pentru asemenea operaţiuni prin munţii 
întunecaţi şi văile secate amenințătoare din Negev, iar acum 
erau perfect încrezători în sine. 

De fapt, se putea afirma că cei trei piloţi practic nici nu pilotau, 


ci doar supravegheau calculatorul de bord care făcea aproape 
toată treaba. La urma urmelor, israelienii perfecţionaseră arta 
zborului cu autopilot tocmai pentru ocazii ca aceasta. 

La fiecare câteva luni - noaptea - armata israeliană lansa 
sonde computerizate extrem de sofisticate - în esenţă, minuscule 
avioane de recunoaştere fără echipaj - peste graniţele statului la 
altitudini incredibil de joase şi le pilotau prin telecomandă spre 
puncte de rendez-vous prestabilite din ţări inamice. 

Pe tot parcursul zborului, sondele colectau numeroase 
informaţii şi înregistrau tot drumul cu obiective pentru vedere pe 
timp de noapte, astfel că piloţii militari israelieni puteau ulterior 
să vizioneze de oricâte ori vroiau rutele pe care era posibil să 
zboare într-o bună zi. Strategia aceasta le permitea să înveţe 
toate fisurile, crevasele, pietrele, bolovanii, copacii şi şerpii pe 
care aveau să-i întâlnească pe traseu, până ce puteau zbura pe 
acolo cu ochii închişi sau în somn. La fel de important, sondele 
înregistrau toate ridicările, coborârile, virajele, accelerările şi 
frânările. 

Datele erau apoi introduse în calculatoarele armatei israeliene 
şi recalculate, pentru a se conforma cu greutăţile diferite şi timpii 
de răspuns diferiţi ai altor avioane militare, care erau mai grele şi 
mai „rigide” decât sondele micuţe. Din calculatoare ieşeau după 
aceea CD-uri strict secrete care reproduceau cu precizie 
„partitura muzicală” a unui zbor peste liniile inamice către 
destinaţii punctuale. CD-urile puteau fi încărcate în orice clipă în 
calculatoarele unui aparat de zbor, iar software-ul special le citea 
şi reproducea instrucţiunile. 

În noaptea aceasta, cele trei elicoptere silenţioase ale Unităţii 
212 zburau după astfel de CD-uri peste Marea Roşie şi prin 
munţii neregulaţi şi neiertători ai Arabiei Saudite. lar de data 
aceasta nu mai era un exerciţiu. Era o misiune reală. 

* 


Ali Kamal era în extaz. 

Îşi găsise destinația nu departe de şoseaua 10, în baza 
adumbrită a unei dune masive de nisip înaltă de douăzeci de 
metri. Ajunsese la timp... cu trei minute înainte de termenul- 
limită, dar la timp. Echipa lui se pusese rapid în mişcare. 

Prima acţiune era descărcarea cămilei germane, cea mai 
dificilă, ca muncă fizică brută şi timp necesar, dintre sarcinile lor. 


Dacă nu era bine făcută, nimic altceva nu mai conta. Dar Kamal 
nu-şi făcea griji. 

În medie, echipele aveau nevoie de treizeci şi patru de minute 
şi optsprezece secunde, plus alte patru minute şi şase secunde 
pentru terminarea celorlalte proceduri. Recordul de treizeci şi 
unu de minute şi douăsprezece secunde data din 1991. 

Cu trei zile în urmă, echipa lui Kamal terminase în douăzeci şi 
opt de minute şi patruzeci şi şapte de secunde - un nou record şi 
motivul pentru care fusese aleasă de generalul Azziz tocmai 
pentru această misiune. 

* 

— Ceva veşti? întrebă premierul. 

Revenise în adăpostul blindat al camerei de comandă, după ce 
vorbise la telefon cu o serie de membri ai cabinetului dintr-o altă 
încăpere a buncărului. 

— Nu încă, domnule, răspunse ministrul Apărării, sorbind calm 
dintr-un pahar cu gheaţă şi suc proaspăt de portocale. Nu vă 
îngrijoraţi însă. Nu mai este mult. 

Premierul în vârstă de şaptezeci şi şase de ani se aşeză, îşi 
puse ochelarii pentru citit şi începu să parcurgă ultimele rapoarte 
de informaţii primite de la Washington, Londra şi Paris. Coşmarul 
era în plină desfăşurare şi dacă americanii nu puteau sau nu 
doreau să acţioneze, putea fi nevoit s-o facă el însuşi. 

* 


Poate că de vină fusese aerul rece al nopții. 

În Irak era miezul nopţii şi temperatura scădea întruna în 
deşert. Poate că de vină fusese oboseala zilei petrecute în 
maşină, pentru a ajunge aici din Bagdad. Aşa ceva nu făcuse 
parte din antrenamentul echipei lui şi poate că ar fi trebuit să 
facă. 

Poate că de vină fusese faptul că noile focoase pe care le 
primiseră erau mult mai grele decât cele pe care le folosiseră 
întotdeauna şi cu care se antrenaseră în trecut. Lucrul acesta 
păruse să fi creat un nivel de anxietate neaşteptat de ridicat 
printre oamenii lui, care nu se pripiseră şi se mişcaseră prea 
încet. 

Sau poate că de vină fusese faptul că aceasta era prima lor 
misiune reală şi miza era mult mai mare. Ei toţi fuseseră prea 
tineri în anteriorul Război al Golfului. 


Terminaseră misiunea, dar nu aveau să primească niciun 
premiu. Avuseseră nevoie de treizeci şi nouă de minute şi 
douăzeci şi una de secunde. Un eşec total. 

Ali Kamal alergă la Range Rover şi-şi activă telefonul mobil. 
Peste zece secunde, forma un număr de telefon din Berlin. 
Acesta retransmise automat apelul la un număr de telefon din 
Johannesburg, Africa de Sud. De acolo fu retransmis la un număr 
de telefon din Sao Paolo, Brazilia. Acesta îl înaintă digital la un 
număr de la periferia Moscovei, care-l retransmise la Tanger, în 
Maroc. 

In momentul acela, fu interceptat de staţia Gibraltar - un post 
de ascultare al reţelei de informaţii şi analiză Echelon aparţinând 
Agenţiei pentru securitatea naţională SUA de pe Stânca Gibraltar 
controlată de britanici - în drum spre Ministerul Apărării irakian, 
unde fu trimis în camera de comandă personală a lui Jamil 
Aljafari, adânc sub Bagdad. 

— Scrisoarea este timbrată şi gata pentru poştă, rosti Kamal în 
farsi, deşi limba lui natală era araba. 

— Lăudat fie Allah, rosti tot în farsi glasul de la celălalt capăt al 
firului. Expediază scrisoarea. 

Kamal închise imediat telefonul şi-l aruncă pe bancheta din 
spate a iubitului său Range Rover. Toţi ochii erau îndreptaţi 
asupra lui şi el îşi concentră atenţia asupra echipei, deschizând în 
mod repetat pumnul şi arătându-le cele cinci degete răşchirate. 
Dispuneau de cinci minute pentru a încălzi racheta R-17 A/ 
Hussein - o rachetă balistică proiectată de sovietici şi cunoscută 
în Occident sub numele „Scud B” - după care aşteptau semnalul 
lui de lansare. 

Aceasta nu era o misiune umanitară, iar Kamal şi echipa lui nu 
lucrau pentru ONU. Dimpotrivă, ei uciseseră o întreagă echipă de 
asistenţă ONU cu câteva zile în urmă, azvârliseră cadavrele într- 
un lac şi le luaseră vehiculele, exact pentru momentul acesta. 

Kamal şi secundul lui suiră în grabă duna de nisip, ca să 
folosească ochelarii pentru vedere pe timp de noapte şi să se 
asigure că nu fuseseră urmăriţi. Nu îşi făceau griji. După Războiul 
Golfului, Statele Unite şi aliaţii lor lansaseră peste douăzeci şi opt 
de mii de misiuni aeriene peste deserturile acestea, dar nu 
găsiseră niciodată un lansator de rachete irakian mobil, şi cu atât 
mai puţin să distrugă vreunul. Cum ar fi reuşit? Vestul Irakului 


era un pustiu aspru şi inospitalier cu suprafaţa de şaptezeci şi 
cinci de mii de km?. Mai uşor ar fi fost de găsit o picătură de apă 
în Oceanul Indian, decât să-i descopere pe ei, mai ales noaptea. 

Desigur, americanii şi britanicii găsiseră şi distruseră câteva 
lansatoare de rachete fixe, dar niciunul mobil. Le-ar fi fost 
imposibil. Mai ales unul ascuns în interiorul unui transportor 
oficial ONU pentru alimente şi medicamente. Mai ales noaptea. 

Tânărul şef de echipă nu-şi putu ascunde zâmbetul pe măsură 
ce se apropia de coama dunei, deşi ochii şi faţa îi erau complet 
acoperite de nisip şi-l usturau îngrozitor. Poate că avea să fie 
decorat personal de preşedintele Aljafari cu o medalie de onoare. 

Un fior de surescitare îi străbătu trupul. Privi din nou în spate 
şi-şi văzu secundul la douăzeci de metri în urmă, sorbind o 
înghiţitură de apă din bidonaş şi străduindu-se să-şi clătească 
nisipul din gură. Se uită mai departe şi mai jos şi-şi zări echipa în 
lumina farurilor Range Roverurilor. Bărbaţii îi făcură semn că 
erau gata. Racheta era pregătită. Ei erau pregătiţi. 

Istoria putea să înceapă. 

Kamal îşi ajustă ochelarii pentru vedere pe timp de noapte şi 
se lipi cât mai mult cu abdomenul de nisip. Se târî cu grijă către 
coama dunei care se afla la numai un metru şi jumătate 
depărtare. De cealaltă parte se găseau Valea lordanului, 
lordania, Palestina, Israelul şi marea. Inima îi bubuia de fericire şi 
mândrie. 

Apoi auzi zgomotul. 

Kamal se uită cu grijă peste dună şi-şi activă ochelarii. 

Şocul imaginii pe care o văzu îl încremeni. 

Dacă ar fi stat în picioare, capul i-ar fi fost retezat de 
elicopterul Apache israelian care se afla la nici doi metri 
deasupra lui. 

Instinctiv, Kamal se aruncă pe nisip, privi în jos la echipa lui şi 
încercă să tipe. Dar nu putu. Şi nu ar fi contat, nici dacă ar fi 
făcut-o. Nimeni nu l-ar fi putut auzi peste vuietul rotoarelor. Reuşi 
să distingă expresiile de pe feţele oamenilor săi. Nu era teamă, ci 
stupoare. lar după aceea, moartea. 

Mitralierele de calibrul 30 mm ale elicopterului Apache 
începură să tragă. Foc şi fum se revărsă din ele, când gloanţele 
trasoare îi sfârtecară pe oamenii lui Kamal în bucățele de vapori 
însângeraţi. Două rachete Hellfire ghidate prin laser izbiră iubitul 


său Range Rover şi pe cel de alături, făcându-le să erupă într-un 
glob mare de foc care-l lăsă pe Kamal urlând şi zvârcolindu-se de 
durere, străduindu-se cu disperare să-şi scoată ochelarii pentru 
vedere pe timp de noapte. 

Alt Apache apăru brusc, ca din senin. Încă două rachete 
Hellfire explodară în celelalte Range Roveruri. Apoi două rachete 
loviră camionul Daimler-Benz, care detonă de asemenea într-o 
sferă asurzitoare de flăcări, alimentată de sutele de litri de 
combustibil diesel. 

Deoarece toţi oamenii din echipa lui Kamal erau morţi sau 
muribunzi, elicopterul Sikorsky ateriză în apropiere şi opt membri 
ai comandoului israelian în frunte cu căpitanul Jonah Yarkon 
ţâşniră afară. Se repeziră să asigure racheta Scud şi să-i 
demonteze focosul. 

Kamal continua să urle de durere, dar niciun israelian nu-l 
putea auzi peste bubuiturile exploziilor şi vuietul celor trei 
elicoptere. El încercă pe pipăite să-şi scoată arma de sub braţ, 
dar în clipa aceea pilotul primului Apache îşi răsuci elicopterul - 
mereu în căutare de inamici - şi-l văzu pe tânărul de douăzeci şi 
şase de ani zvârcolindu-se sălbatic pe duna de nisip. 

Prin împingerea unui comutator şi o apăsare a degetului mare, 
pilotul curmă chinurile lui Ali Kamal, deşi se îndoia sincer că 
bărbatul ar fi ajuns în braţele celor şaptezeci de hurii din Paradis. 

Cele două Apacheuri se îndepărtară, lărgind cordonul de 
securitate pentru cei de la sol şi-şi activară radarul de mare 
putere, pentru a căuta alte lansatoare mobile de Scud - sau 
aparate de zbor - în preajmă. Nu văzură însă nimic. Deşertul era 
liniştit. 

După şase minute, comandoul - purtând echipament protector, 
ochelari, glugi şi mănuşi - detaşă focosul de restul rachetei, îl 
introduse într-o ladă bine izolată şi ermetic închisă şi o sui în 
Sikorsky. 

Elicopterul se ridică, se alătură Apacheurilor şi porniră spre 
casă, lăsând încărcături explozive comandate de temporizatoare 
care să detoneze şi să distrugă restul rachetei Scud B şi al 
lansatorului ei, la numai câteva secunde după ce forţa de 
intervenţie israeliană se îndepărtase de zonă. 

— Cornetul de îngheţată e la rece, rosti căpitanul Yarkon într- 
un radiotelefon cu codificare digitală, unica lui transmisie din 


noaptea aceea. 
Rămânea doar întrebarea: Ce aromă avea îngheţata? 


9 


În condiții obişnuite, drumul cu trenul de la Viena la Moscova 
durează cincizeci şi două de ore. 

Este însă mai mult decât o călătorie lentă, greoaie şi tăcută 
peste câmpuri acoperite de zăpadă, cătune, sătucuri şi Munţii 
Carpaţi. Este o întoarcere în timp spre inima întunericului. 

Ţinând în mâinile îngheţate o cană plină cu ceai rusesc 
fierbinte, pâine neagră caldă şi o farfurie de caşă din care ies 
aburi, poţi să stai la măsuţa din compartimentul vagonului de 
dormit, să joci cărţi, să fumezi, să te pierzi într-un roman sau pur 
şi simplu să te uiţi la tavan fără să te gândeşti la nimic, ori să faci 
câte puţin din toate acestea. Dacă însă vei trage cu ochiul prin 
ferestrele murdare şi pătate ale compartimentului care provoacă 
claustrofobie, vei vedea un meleag trist şi obosit de război, 
marcat de cicatricele ocupaţiei germane şi ale sufocării sovietice. 

Vei trece prin Bratislava, capitala săracă, dar mândră a 
Slovaciei, un oraş al comerţului, istoriei şi învăţământului, 
întemeiat de romani şi celți şi ocupat în cele din urmă de slavi în 
secolul al VIll-lea, având acum o populaţie de aproape o jumătate 
de milion de oameni. 

În 1805, Napoleon şi Francisc al II-lea au semnat aici tratatul 
de la Pressburg după bătălia de Austerlitz, consemnând o pace 
mult aşteptată. 

Tot aici a fost ratată în mod tragic şi de puţin o altă reuşită 
umanitară. În 1942, cu cinism sau poate nu, naziştii i-au oferit 
rabinului Weissmandl şi lui Gisi Fleischmann posibilitatea de a 
răscumpăra un milion de evrei întemnițați, pe care îi aştepta 
camera de gazare, în schimbul a două milioane de dolari. Dar 
rabinul, Fleischmann şi colegii lor n-au putut convinge pe nimeni 
din Occident să adune banii respectivi. Poate să fi fost vorba 
despre indiferența împietrită a Vestului. Poate să fi fost teama că 
germanii vor încălca înţelegerea şi vor utiliza banii pentru 
înfrângerea Aliaților. În sfârşit, poate să fi fost vorba despre cu 
totul altceva. Cert este faptul că banii n-au fost plătiţi niciodată şi 
un milion de suflete şi-au găsit sfârşitul. 

În călătoria către Moscova, veţi trece de asemenea prin Liov, 


cel mai mare oraş din vestul Ucrainei. Cu piaţa lui largă, în aer 
liber, şi cu bisericile ortodoxe care stau gata să cadă după ce au 
supravieţuit cu greu epocii ateismului, Liov poate părea un oraş 
încremenit într-un timp apus. 

Când vremea este mai caldă, în parcurile cu adevărat superbe, 
străjuite de copaci, babuşkile se joacă cu nepoţii lor. Mame tinere 
îşi plimbă pruncii. Bătrânii joacă şah şi domino. Există un 
sentiment comun de familie şi credinţă, care joacă rolul unui liant 
ce ţine laolaltă această societate veche de şapte secole. Dar 
hainele sunt cenuşii, lipsite de culoare şi par desprinse din 
America anilor 1930. Maşinile şi camioanele sunt vechi şi 
inestetice, ca o scenă alb-negru dintr-un serial de la începuturile 
televiziunii. Vitrinele sunt simple şi neatrăgătoare - nu există 
neon, reclamele sunt rare, numele de branduri puţine şi se 
zăresc doar firme simple cu „Brutărie”, „Farmacie” şi 
„Măcelărie”, deşi rafturile sunt aproape goale. 

Intregul oraş degajă atmosfera din culisele Hollywoodului în 
timpul turnării unei pelicule din perioada crizei economice. lar 
Liov, ca majoritatea aşezărilor din regiune, are istoria tristă şi 
spiritul rănit. 

Oraşul a fost ocupat de nazişti între 1941 şi 1944 şi a avut 
parte de mii de evrei strânşi în lagăre de concentrare, când SS-ul 
şi Gestapo-ul au început exterminarea acestora. Şi de parcă asta 
n-ar fi fost îndeajuns, Armata Roşie sovietică a apărut pentru a 
„elibera” Liovul în numele comunismului, ucigând, schilodind şi 
înrobind cetăţenii deja traumatizaţi şi trimiţându-i pe toţi într-un 
nou război - Războiul Rece, o nouă epocă de ghetouri şi gulaguri. 
Oraşul şi-a schimbat atât de des stăpânii, încât practic are patru 
nume diferite: Lviv în ucraineană, Lvov în rusă, Lwów în poloneză 
şi Lemberg în germană. 

În cele din urmă, călătoria cu trenul vă va aduce la marginea 
Ucrainei răvăşite de germani şi de sovietici şi veţi ajunge la 
graniţa rusă. Vă vor întâmpina un uriaş foişor de pază, garduri de 
sârmă ghimpată şi reflectoare. Câteva zeci de soldaţi în uniforme 
şi căciuli verzi din lână, cu fireturi roşii şi însemne de armă aurii, 
înarmaţi cu pistoale automate şi ţinând în lesă câini-lup, par 
desprinşi direct din Nimic nou pe Frontul de Vest. 

Soldaţii urcă în tren pentru a verifica paşapoartele şi vizele, ca 
şi pentru a inspecta toate compartimentele de sus până jos şi toţi 


pasagerii din cap până-n călcâie, ba chiar şi motoarele şi 
cablurile de sub vagoane, căutând obiecte de contrabandă, 
droguri, arme şi bombe, şi, mai recent, antrax şi alte arme la 
modă. 

Mulţumiţi că totul s-a încheiat cu bine, îi conduc după aceea pe 
pasageri la clădirea vămii, destul de mare, amplasată dincolo de 
graniţă, aglomerată, încinsă şi cu aer stătut. Este ultima ocazie 
de a cumpăra un ziar şi a da un telefon, de a lua ceva de mâncat 
şi băut şi de a utiliza o toaletă ceva mai curată, deşi curat este 
un termen foarte relativ în Rusia. În cele din urmă soseşte 
momentul reîmbarcării în tren pentru a parcurge cei peste trei 
sute de kilometri ai marelui „grânar” rusesc spre capitala situată 
pe tulburele râu Moscova. 

Diferenţa între intrarea în Rusia cu trenul şi intrarea cu avionul 
o reprezintă relaxarea remarcabilă de la graniţe în epoca de 
după Războiul Rece, o fisură pe care cei patru „călăreţi” o 
exploatară fără şovăială. 5 

Cândva, frontierele sovietice erau impenetrabile. In prezent, 
frontierele ruseşti sunt ca şvaiţerul. 

Călătoriile prin intermediul aeroporturilor, către est ori vest, 
implică trecerea pe lângă videocamere şi echipamente 
ultramoderne de supraveghere, aşa cum este software-ul de 
recunoaştere facială, dar şi pe lângă experţi antitero care sunt în 
permanentă stare de alertă, verificând minuţios pasagerii cu 
listele expediate de FBI, serviciul secret rus FSB (Federalnaya 
Sluzhba Bezopasnosti) şi Interpol, actualizate zilnic, uneori chiar 
din oră în oră. Pe de altă parte, este relativ uşor să traversezi 
incognito  îndepărtatele graniţe ruseşti care se întind pe 
unsprezece fusuri orare, păzite de soldaţi prost îmbrăcaţi şi prost 
plătiţi, mai interesaţi în a se îmbăta decât de a-i controla pe toţi 
amărâţii care nu au bani să ia avionul până la Moscova. 

Introducerea de arme în ţară nu este simplă, dar este simplu 
să introduci indivizi antrenați şi dispuşi să le folosească, iar în 
interiorul Rusiei există mai mult decât suficiente arme. Asta este 
tot ceea ce contează cu adevărat. 

La urma urmelor, Federaţia Rusă acoperea peste douăzeci şi 
opt de milioane de kilometri pătraţi de teritoriu, aproape de două 
ori mărimea Statelor Unite. lar într-o epocă de lipsuri şi foamete, 
puţini sau poate chiar niciunul dintre cei o sută cincizeci de 


milioane de cetăţeni nu se gândeau la cei care doreau să intre în 
ţara lor, sau cel puţin la cei care o făceau cu automobile, 
camioane sau trenuri. In loc de aşa ceva, majoritatea se 
gândeau, chiar de mai multe ori pe zi, cum să facă să iasă ei 
înşişi. lar aceasta era o asemenea zi. 

* 

— Domnule preşedinte, trebuie să vă mutăm imediat, rosti 
agenta Sanchez. 

— De ce? Ce se întâmplă? 

— La telefon este Şah-mat. A adunat Consiliul securităţii 
naţionale şi evenimentele se precipită, răspunse Sanchez în 
vreme ce ea şi ceilalți agenți împinseră scaunul cu rotile, 
scoţându-l din cabinetul privat şi ducându-l în sala de conferinţe 
alăturată. 

li aşteptau deja Corsetti, Iverson şi Black, ca şi generalul David 
Schwartz, comandantul NORAD. 

— Bennett, McCoy,  mişcaţi-vă fundurile încoace!  răcni 
preşedintele, când Sanchez îl instală în spatele mesei de stejar 
din capătul încăperii. 

Prânzul de Ziua Recunoştinţei dispăruse de mult. Pereţii 
anterior simpli şi neîmpodobiţi fuseseră acoperiţi cu ecrane 
video, monitoare de calculatoare şi o hartă Stare Ameninţare de 
înaltă tehnologie a mapamondului de un gen pe care Bennett nu- 
| mai văzuse până atunci. Până şi tăblia mesei de conferinţe fu 
rapid demontată de personalul NORAD, dezvăluind patru console 
de telefoane cu linii protejate - câte una pe fiecare latură a 
mesei - şi laptopuri legate în reţea, care permiteau tuturor 
participanţilor să citească simultan şi în timp real informaţii 
legate de starea de ameninţare şi să scrie mesaje instantanee, 
fără a fi nevoie să intervină cu glas tare dacă se aflau în mijlocul 
unei conferinţe. 

Bennett ridică ochii spre peretele de deasupra principalului 
ecran video, la cele douăsprezece ceasuri digitale, câte unul 
pentru fiecare fus orar major. Acum era ora 19.13 la NORAD, 
21.13 la Washington, 4.13 în dimineaţa zilei următoare în 
lerusalim. 

— Uluitor, şopti el către Erin când se aşezară lângă Black. Tu ai 
mai văzut aşa ceva vreodată? 

— De unde crezi că m-am inspirat pentru micul nostru centru 


de comandă din Londra? îi răspunse femeia tot în şoaptă. 

Bennett se uită la ea o clipă. 

— Eu unul crezusem că ai văzut prea multe filme cu James 
Bond. 

Toţi erau gata. 

Cu excepţia preşedintelui şi a secretarului Iverson, întreg 
Consiliul securităţii naţionale era strâns în Centrul Operativ de 
Urgenţă de sub Casa Albă: vicepreşedintele Oaks; Marsha 
Kirkpatrick, consilierul pentru securitatea naţională; Burt Trainor, 
secretarul Apărării; Tucker Paine, secretarul de stat; Jack 
Mitchell, directorul CIA; Neil Wittimore, procurorul general; 
generalul de armată Ed Mutschler, preşedintele comitetului mixt 
al şefilor de Stat-Major; şi câte un consilier pentru fiecare. Spre 
deosebire de Forţa de acţiune antitero, nu erau prezenţi directorii 
FBI şi al serviciului secret, dar amândoi aşteptau în cabinetele 
lor, gata să intervină dacă ar fi fost solicitaţi. 

Vicepreşedintele începu imediat: 

— Domnule preşedinte, în primul rând - cum vă simţiţi? 

— Perfect. Aţi primit toţi raportul medical despre mine? 

— Da. Chuck vrea să ştie dacă îl putem trimite mass-media? 

— Bineînţeles. Oamenii trebuie să cunoască toate datele, 
pentru a înţelege exact cât de violent ne pregătim să ripostăm. 
Marsha? 

— Da, domnule preşedinte? 

— Sună-l pe Marcus Jackson de la Times. Informează-l despre 
starea mea şi trimite-i cu grad de exclusivitate o copie a 
raportului medical - ca „sursă guvernamentală de înalt nivel”. 
Vreau să pară drept o scurgere de informaţii deliberată, 
calculată, un mesaj adresat lumii că noi considerăm aceste 
atacuri teroriste ca fiind un preludiu al războiului. 

— Am înţeles. 

— Bun. Asigură-te că Jackson are toată povestea şi că este o 
ştire mare, de pagina întâi. Times o publică pe Web în jur de 
miezul nopţii, ora voastră. În clipa în care apare pe Web, pune-l 
pe Chuck să sune corpul de presă ataşat la Casa Albă, cazat 
actualmente la Peterson, şi să-i anunţe pe ziarişti că va face o 
informare completă la ora 4.00-6.00, ora Coastei de Est. Vreau ca 
mâine dimineaţă toate emisiunile TV şi radio să vorbească 
despre starea preşedintelui care de fapt este gravă şi despre 


faptul că surse guvernamentale de înalt nivel pomenesc despre 
posibilitatea unei riposte masive. 

— Domnule preşedinte, sunt Tucker. 

— Da, Tuck. 

— Este realmente înţelept? Ar trebui să fim atenţi să nu 
inflamăm situaţia. 

— Domnule secretar, mă poţi vedea? În clipa aceasta, sunt pe 
ecranul vostru video? 

— Da, domnule preşedinte. 

— Atunci, cu tot respectul - despre ce naiba vorbeşti? 

— Domnule preşedinte... nu putem transforma asta într-o 
răzbunare personală. Aici nu este vorba despre dumneavoastră. 

— Nu, Tucker, ai dreptate, răspunse MacPherson făcând un 
efort suplimentar, pe care Bennett îl văzu foarte bine, de a 
rămâne calm, aici nu este vorba despre mine. Este vorba despre 
instituţia prezidenţială a Statelor Unite! Este vorba despre 
securitatea guvernului nostru şi despre poporul nostru. Este 
vorba despre familia regală britanică. Este vorba despre 
premierul canadian. Este vorba despre familia regală a Arabiei 
Saudite. 

— Ceea ce vreau să vă spun, domnule... 

— Ştiu ce vrei să spui, Tucker. Şi nu sunt deloc de acord. Noi 
nu inflamăm situaţia, domnule secretar. Situaţia este inflamată. 
Noi reacţionăm pur şi simplu faţă de un război care ne-a fost 
impus. Şi nu este vorba despre nicio greşeală în privinţa asta: 
acesta este un război. Noi suntem în război. De acum nu mai este 
un război împotriva terorismului, ci împotriva ţării sau ţărilor care 
au făcut asta. Vom răspunde prin forţă şi vom lovi nemilos. Am 
fost clar? 

Toţi cu excepţia secretarului de stat încuviinţară fără un 
cuvânt. 

Tucker Paine arăta de parcă fusese lovit cu pumnul în stomac. 
Era umilit de felul în care tocmai fusese respins de preşedinte, 
dar nu îndrăznea să se ridice şi să plece. Potrivit aprecierii sale, 
situaţia se deteriora rapid. Nu prevalau minţile detaşate, emoţiile 
directe erau la putere. 

— Jack, ce ai pentru mine? continuă preşedintele. 

Kirkpatrick ieşi pentru o clipă din sală ca să vorbească cu 
Marcus Jackson de la New York Times. 


— Domnule preşedinte, CIA este convinsă că evenimentele din 
ultimele treizeci şi şase de ore nu sunt acte de terorism, rosti 
Mitchell, ci acţiuni de război. 

Directorul CIA captase atenţia generală şi începu să enumere 
metodic dovezile adunate de echipa lui. 

— În ultimele treizeci şi şase de ore, irakienii ne-au doborât trei 
avioane de recunoaştere. Ei pregătesc unităţi motorizate şi 
mobilizează forțele Gărzii Republicane. Trimit unităţi de 
recunoaştere spre graniţele cu Kuwait şi Arabia Saudită. Şi-au 
trecut bombardierele în stare de alertă la sol. Străzile din Bagdad 
sunt pustii. In ultimele douăsprezece ore, niciun automobil sau 
camion n-a ieşit din oraş - cu excepţia convoiului cu ajutoare 
ONU către lordania. lar Jamil tocmai a ţinut un discurs ieşit din 
comun. Permiteţi să vă citez din el: „Fraţi arabi, dacă nu putem 
recuceri gloria Palestinei, de la râu la mare şi de la mare la râu, 
cu Al Quds, bijuteria coroanei ei, atunci va trebui să nimicim 
invadatorii sionişti de pe faţa pământului. Vom îngheţa sângele 
în venele criminalilor invadatori şi ocupanţi sionişti, iar apoi îl 
vom opri să mai curgă. Nu doresc să fac decât ceea ce-l bucură 
pe Allah şi aduce glorie naţiunii noastre arabe. Allah nu va 
dezamăgi poporul arab şi noi vom triumfa. Allah este cel mai 
mare! Allah este cel mai mare! Allah este cel mai mare! Umiliţi 
inamicii imperialişti şi sionişti ai naţiunii noastre! Allah să-i 
blesteme pe evrei!” Am încheiat citatul. 

— Jack, eşti sigur în privinţa traducerii? 

— Da, domnule preşedinte. Tocmai am primit-o de la Agenţia 
pentru securitate naţională. Alarmant este faptul că limbajul este 
aproape exact acelaşi pe care Jamil l-a folosit în trecut în 
discursurile ţinute la întrunirea Ligii Arabe. Diferenţa esenţială 
asupra căreia mi-au atras atenţia oamenii mei este că în trecut 
Jamil vorbea despre „eliberarea” Palestinei. Acum el vorbeşte 
despre nimicirea sionismului de pe faţa planetei. 

— ŞI? 

— Încă nu putem da un răspuns cert. Avem nevoie de mai mult 
timp pentru a-l analiza. Nu încape totuşi îndoială că retorica lui 
Jamil este mai înfierbântată decât a fost vreodată. El pare să fie 
realmente agresiv şi asta nu-i bine. In plus, echipa mea se teme 
că Jamil devine disperat şi irațional. 

— Cum se poate şti aşa ceva? se încruntă MacPherson. 


— Întrebarea este de bun-simţ, domnule preşedinte, dar 
întotdeauna trebuie ţinut seama de unele dovezi circumstanţiale 
neliniştitoare. Acum optsprezece luni, Contrainformaţiile britanice 
au interceptat o convorbire telefonică între medicul personal al 
lui Jamil Aljafari şi tatăl medicului. Convorbirea a fost criptică, dar 
a părut să sugereze ca Jamil tocmai fusese diagnosticat cu 
cancer la prostată în stadiu terminal. Apoi, acum nouă luni, fiul 
cel mai mare al lui Jamil, Bashir, a murit într-un accident de 
maşină lângă Samarra. Nu credem că a fost vreun atentat sau 
ceva similar. La patruzeci şi cinci de ani, Bashir era pasionat de 
maşini rapide şi amante de o noapte. Nu suntem însă siguri. 
Analiştii noştri cred însă că moartea lui l-a afectat foarte mult pe 
Jamil. El îl pregătise pe Bashir pentru a-i urma şi este posibil să 
dea vina pe noi sau pe israelieni pentru cele întâmplate. Dacă 
mai ţineţi minte, în trecut, cineva - nu ştim cine, nu am fost noi şi 
credem doar că ar fi fost vorba despre iranieni - a încercat într- 
adevăr să-l asasineze pe Bashir. Atentatul a eşuat, dar opt 
gloanţe l-au paralizat parţial. 

— Zi mai departe. 

— Poate că vă amintiţi, peste alte două luni şi jumătate, fiul cel 
mai mic al lui Jamil, Hamid, a fost ucis în urma exploziei unei 
maşini capcană în centrul Bagdadului. Credem că a fost vorba 
despre mâna unei facţiuni rebele a kurzilor. Asta este însă lipsit 
de importanţă. Suntem convinşi că, indiferent cine ar fi fost 
adevăratul responsabil, Jamil vă învinuieşte pe dumneavoastră şi 
pe premierul israelian Doron. Problema este că Jamil are 
şaptezeci şi trei de ani şi e pe moarte. Nu are fii, nici urmaşi 
direcţi. Nu există o linie directă de succesiune. Nu are cui să 
transmită puterea. Dacă el crede într-adevăr că zilele îi sunt 
numărate, nu se poate şti de ce ar fi în stare. 

MacPherson rămase tăcut, sobru şi distant. 

— Ce-i cu avionul G4? întrebă el, schimbând brusc subiectul. 
Există vreo dovadă a implicării Irakului? 

— Da, răspunse Mitchell. Canadienii tocmai i-au descoperit pe 
cei doi piloţi ai avionului care v-a atacat. Legaţi şi cu căluşuri, au 
fost aruncaţi într-un container pentru gunoaie, lângă un hotel din 
Toronto, în apropierea aeroportului. 

— Dumnezeule! 

— l-am găsit de asemenea pe cei trei directori din domeniul 


petrolier care ar fi trebuit să se afle la bord. 

Acelaşi lucru: legaţi, căluşuri şi abandonaţi în pădurea de lângă 
aeroport. 

— Prin urmare, avionul n-a fost deturnat în timpul zborului. 

— Nu tocmai. 

— Aveţi idee cine a făcut-o? 

— Da, încuviinţă Mitchell. Indivizii respectivi apar pe casetele 
videocamerelor de securitate. 

— Cine au fost? 

— Doi bărbaţi, îmbrăcaţi în hainele pilotului şi copilotului lui 
G4. Imaginile sunt clare: una provine de la o videocameră ce 
acoperea uşa din faţă a terminalului privat, iar alta de la 
videocamera din spatele ghişeului, unde au semnat chitanţa unui 
card de credit - furat, bineînţeles - cu care au plătit 
combustibilul. 

— Numele lor, Jack! Ştii vreun nume? 

— Am confruntat înregistrările cu bazele noastre de date. N-o 
să credeţi cine-a ieşit! 

— Cine? 

— Daoud Maleek şi Ahmed Jafar. Ambii sunt membri ai Al- 
Nakbah, „Dezastrul”, gruparea şiită, înfiinţată iniţial de iranieni 
pentru a lupta în războiul din Cecenia şi condusă în prezent de 
Mohamed Jibril. 

— Cel care vrea să-i ia locul lui bin Laden? întrebă 
vicepreşedintele. 

— Exact. 

— Bun, zi mai departe, spuse MacPherson. 

Lui Bennett nu-i venea să-şi creadă urechilor ce auzea. Era 
departe de Wall Street, fascinat de discuţie şi tot mai neliniştit 
despre direcţia în care ar fi putut să ajungă, îşi umplu un pahar 
cu apă şi, prin gesturi, le oferi şi celorlalţi. Cu excepţia lui McCoy, 
toţi îl refuzară. 

— li urmăream pe Maleek şi Jafar de câţiva ani şi aveam un 
raport destul de solid, potrivit cărora ei s-ar fi aflat într-o tabără 
de instruire din Munţii Ural. În mod vădit, lucrurile stăteau altfel. 

— În mod vădit... 

— Mai ştim însă că Jamil Aljafari îl finanţase pe Mohamed Jibril. 

— Mi s-a părut că ai spus că era finanţat de iranieni, interveni 
Kirkpatrick. 


— lranienii au fost primii care au dat bani Al-Nakbah pentru a 
lupta împotriva ruşilor în Cecenia. Al-Nakbah a primit de 
asemenea fonduri de la facțiunea ultranaţionalistă a lui luri 
Gogolov din Rusia. 

— „Ultranaţionalistă”? repetă procurorul general. Zi-le mai 
bine fanatici fascişti. 

— Aşa este. 

— Să ne ferească Dumnezeu ca Gogolov să ajungă vreodată 
următorul ţar al Rusiei, adăugă procurorul general. 

— Subscriu, aprobă Kirkpatrick. 

— De ce este Gogolov implicat? întrebă preşedintele. 

— Situaţia este puţin mai complicată. Gogolov este rus, dar 
urăşte actualul guvern rus condus de preşedintele Vadim. El îl 
consideră pe Vadim un trădător, care este prea apropiat de Vest. 
Prea amabil cu Israelul. Prea moale cu evreii ruşi care imigrează 
în Israel. Gogolov este furios că dumneavoastră şi Vadim v-aţi 
apropiat atât de mult în ultimii ani şi mai ales că am colaborat 
atât de strâns pentru a distruge Al-Qaeda şi pe talibani. El este 
gata să finanţeze orice grup de rebeli sau terorişti care l-ar putea 
slăbi pe Vadim, incluzând aici Al-Nakbah. 

— Perfect, Jack. Acum, leagă firele. Ce-nseamnă toate astea? 

— Domnule preşedinte, Mohamed Jibril şi Al-Nakbah au primit 
ajutoare de la mai multe surse, printre care iranienii şi Gogolov. 
In ultimii ani însă, majoritatea banilor lui Jibril - cam şase 
milioane de dolari - au venit din Irak. Mai exact de la mâna 
dreaptă a lui Jamil Aljafari, generalul Khalid Azziz, şeful Gărzii 
Republicane. In felul acesta, Irakul este legat direct de atentatul 
împotriva dumneavoastră. 

— Toate datele acestea sunt sigure? întrebă Kirkpatrick. 

— Nu sunt genul de dovezi cu care să mă prezint în faţa 
tribunalului, nu încă. Dar sunt destul de puternice. Acum 
optsprezece luni, i-am fotografiat pe Maleek şi Jafar în Berlin. 

Imaginile celor doi apărură pe ecranul video. 

— La momentul acela nu făcuseră nimic, dar se întâlniseră în 
Praga cu un agent al spionajului irakian, cu care discutaseră mai 
mult de patru ore într-un hotel. 

Alte imagini apărură pe ecran. 

— Ne-au trezit curiozitatea şi de aceea i-am urmărit până în 
Madrid, unde au rămas două luni. Primeau întruna transferuri din 


Berlin şi Praga, bani spălaţi printr-o bancă elveţiană din Basel. 
Sumele proveneau însă din plăţi făcute pentru ţiţei irakian 
vândut ilegal pe piaţa neagră, prin încălcarea embargoului impus 
de ONU. In privinţa aceasta, avem toate documentele 
acuzatoare. De acolo au rezultat cele şase milioane. După aceea, 
Maleek şi Jafar au plecat la Cairo. Credem că destinaţia lor era 
Bagdadul. Atunci le-am cerut egiptenilor să-i aresteze. 

— De ce nu i-am arestat chiar noi? 

— Nu aveam destule dovezi pentru a-i reţine, domnule 
preşedinte. Insă dumneavoastră tocmai îi ameninţaserăţi pe 
egipteni cu stoparea ajutoarelor străine şi ei se găseau în 
dispoziţia de a ne ajuta. 

— Atunci cum au scăpat? întrebă MacPherson. 

— Chiar doriţi să ştiţi? 

— Jack... 

— N-o să fiţi încântat. 

— Nici acum nu sunt încântat. 

— Maleek şi Jafar au fost eliberaţi în ziua în care primul ajutor 
american a intrat în contul din Cairo. 

— Cred că mă iei peste picior. 

— Nu, domnule preşedinte. Bazându-mă pe instincte, îl 
pusesem pe şeful oficiului nostru din Cairo să dea nişte telefoane 
înainte de autorizarea transferului. Ştiţi... ca să-i anunţăm că 
suntem cu ochii pe ei. 

— ŞI? 

_ — Şi a primit un răspuns abia a doua zi... mai exact spre seară. 
In momentul acela, cei doi dispăruseră. Bineînţeles, egiptenii şi- 
au turnat cenuşă în cap. 

— Sunt convins. 

— Unde au plecat Maleek şi Jafar? 

— In privinţa asta nu suntem foarte siguri, dar credem că au 
revenit în Bagdad, via Khartoum. Avem fotografii ale unui avion 
Gulfstream care a aterizat a doua zi în Khartoum, a realimentat şi 
a decolat către Bagdad. 

Fotografiile respective apărură pe alt ecran. 

— Un Gulfstream, zici? 

— Exact. Nu am reuşit să vedem pe cineva de la bord - n-a 
coborât şi n-a urcat nimeni - fiindcă avionul doar a realimentat. 
Nu aveam destui agenţi de teren pentru a putea face ceva şi, 


chiar dacă am fi avut, nu aveam absolut nicio autorizaţie. 

Preşedintele se lăsă pe spate în scaunul cu rotile şi se strădui 
să-şi găsească o poziţie confortabilă. 

— Ce-i cu Londra, Paris şi Riyadh? Ce ştim despre operaţiunile 
respective? 

— Nimic... deocamdată. Suntem norocoşi că avem deja atâtea 
date. 

MacPherson aprobă din cap, îşi examină însemnările şi sorbi 
puţină apă. 

— Jack, vreau să înţeleg limpede nişte lucruri. Cei doi indivizi 
care au încercat să mă asasineze au fost identificaţi clar? 

— Da, domnule preşedinte. 

— Şi noi ştim sigur că erau adjuncţii lui Jibril şi Al-Nakbah? 

— Da. 

— Şi suntem convinşi că Al-Nakbah a fost înfiinţată cu bani de 
la iranieni şi ultranaţionaliştii ruşi, dar că în ultimii doi ani a primit 
majoritatea fondurilor de la Irak? 

— Da. 

— Că Maleek şi Jafar au fost în Bagdad acum câteva luni? 

— Da. 

— Altceva? 

— Domnule preşedinte, suntem îngrijoraţi în legătură cu o 
interceptare recentă a Agenţiei pentru securitate naţională. 

— Despre ce-i vorba? 

— O convorbire telefonică interceptată prin facilitatea lui 
Echelon din Gibraltar. Suntem aproape siguri că a provenit din 
deşertul din vestul Irakului. 

— Cine sună pe telefonul mobil în toiul nopţii din deşert? 

— Asta este şi întrebarea noastră. Este lipsit de logică. În plus, 
cam cu o oră înainte de a intercepta convorbirea respectivă, unul 
dintre sateliții noştri militari a primit o solicitare GPS din vestul 
Irakului. De la un vehicul de pe şoseaua 10 care duce la Amman. 
Singurele vehicule despre care ştim că ar fi călătorit pe şoseaua 
aceea erau cele dintr-un convoi de ajutoare ONU: un camion 
mare şi patru Range Roveruri. Convoiul a dispărut însă fără 
urmă. 

— Ce s-a spus în convorbire? 

— Vom afla în câteva minute. 

— Tu ce crezi că se întâmplă? 


— Cu toată sinceritatea, domnule preşedinte, încă nu ştiu. 
Ţinând însă seama de toate acţiunile irakienilor, am un sentiment 
neplăcut. Incercăm să dăm de urma celor întâmplate şi imediat 
cum aflăm ceva vă informez. 

MacPherson avea dureri serioase, care se înteţeau. Şopti ceva 
agentei Sanchez, apoi se adresă grupului: 

— Imi cer scuze, dar realmente nu mă simt bine. Cred că trece 
efectul medicamentelor. Vă propun să luăm o pauză ca să 
vorbesc cu medicii. Reluăm peste câteva minute. De acord? 

— Nicio problemă, domnule preşedinte, rosti Oaks. Ne 
reîntâlnim în cincisprezece minute. 

* 

După paisprezece minute, Marsha Kirkpatrick reintră în Centrul 
operativ de urgență din Casa Albă. 

Peste o clipă, agenta Sanchez împinse căruciorul în care se 
afla preşedintele înapoi în sala de conferinţe de la NORAD. 
Punctualitatea lui MacPherson era legendară şi consecventă, în 
ciuda  medicaţiei. Şedinţa Consiliului securității naţionale 
reîncepu. 

— Marsha, vreau să încep cu tine, rosti prompt preşedintele. 
Ce noutăţi ai? 

Kirkpatrick îşi turnă cafea în ceaşcă. 

— Domnule preşedinte, tocmai am terminat de vorbit cu 
Jackson. Salivează de încântare. Articolul va fi bineînţeles pe 
pagina întâi, cu titlu pe jumătate de pagină. 

— Ce va scrie? 

— N-a vrut să-mi spună, dar cred că veţi fi mulţumit. 

Preşedintele îl privi pe Oaks. 

— Bill, când am fost eu ultima dată mulţumit de un articol al lui 
Marcus Jackson? 

— Habar n-am. 

— După Războiul Golfului, când v-a realizat un profil pentru 
Denver Post, interveni Bennett. 

Toţi îl priviră de parcă ar fi rostit o blasfemie de faţă cu papa. 
Black şi McCoy se strâmbară la unison. O clipă nimeni nu rosti 
niciun cuvânt, după care Kirkpatrick rupse tăcerea. 

— Domnule Bennett, vă aflaţi aici ca o favoare, nu ca 
participant, vorbi ea pe un ton care-l făcu pe bărbat să se simtă 
ca un copil pe care tatăl lui tocmai l-a anunţat că era pedepsit să 


nu mai iasă o lună din casă. 

— Aşa este, spuse MacPherson, dar are dreptate. Jackson a 
fost o dată amabil cu mine. De atunci a fost un... ei bine, un idiot 
şi jumătate. 

— Un cretin absolut, adăugă vicepreşedintele. 

— Videoconferinţa asta este pe linie protejată, nu? făcu 
preşedintele. 

— Ar fi preferabil, replică Oaks. 

Râseră toţi. 

Bennett îşi reveni treptat în fire. Mai bine să te vadă, decât să 
te audă, gândi el. Aici vorbeau între ei băieţii din ultima clasă, pe 
când el era doar un boboc cu caş la gură. 

— Bun. Să revenim la treabă. Jack, ce noutăţi mai ai despre 
convorbirea interceptată? 

— Am primit transcrierea ei. 

— Perfect. Cum sună? 

— Era în farsi. 

— Care era conţinutul? 

— Apelantul a spus: „Scrisoarea este timbrată şi gata pentru 
poştă.” Doar atât. | s-a răspuns: „Lăudat fie Allah. Expediază 
scrisoarea.” Se aud apoi nişte paraziți şi asta e tot. 

— Doar atât? întrebă preşedintele. Şi? Ce ne spune asta? 

— Într-o zi obişnuită, nimic, răspunse Mitchell, într-o zi 
obişnuită, n-am fi sesizat sau transcris - cu atât mai puţin să fi 
interpretat - convorbirea aceea de trei secunde, pentru vreo 
două săptămâni... în cazul cel mai fericit. În prezent însă 
examinăm lucrurile cu ceva mai multă atenţie. 

— ŞI? 

— Domnule preşedinte, mă îngrijorează posibilitatea ca o nouă 
operaţiune să fi fost demarată într-un loc necunoscut. 

— lrakieni sau iranieni? 

— lrakieni. 

— De ce atunci s-a vorbit în farsi? 

— Pe de o parte tocmai acesta este motivul pentru care cred 
că este vorba despre o operaţiune. lrakienii nu sunt siguri în 
privinţa capacităţilor noastre de interceptare. Mai exact, nu sunt 
foarte siguri. lar noi presupunem că ei cred că, în eventualitatea 
în care o convorbire foarte scurtă, aşa cum a fost aceasta, este 
interceptată şi înregistrată - ceea ce este foarte improbabil, dar 


slavă cerului că s-a întâmplat! - noi tot n-am putea s-o urmărim 
cu precizie. Am putea presupune că provine din lordania, Arabia 
Saudită sau Siria, însă nu din Irak. Şi chiar dacă am fi putut s-o 
urmărim cu precizie, farsi ne-ar fi derutat şi ne-ar fi determinat 
să-i suspectăm pe iranieni. 

— Bun, dar... 

— Dar din cauza interceptării GPS survenite cu o oră mai 
devreme, analiştii noştri sunt siguri că apelul a provenit de la 
unul dintre Range Roverurile ONU pe care le pierduserăm pe 
şoseaua 10. 

— Şi ce ar însemna asta? 

— Ar însemna că vehiculele ONU ar putea de fapt să facă parte 
dintr-o operaţiune militară sau de spionaj a irakienilor, nu dintr- 
un convoi de ajutoare. 

— Burt, tu ce crezi? întrebă MacPherson. 

— Instinctul îmi spune că ar fi ceva de natură militară, zise 
secretarul Trainor. 

— De ce? 

— Armata iordaniană a închis graniţele ţării la câteva minute 
după atentatul împotriva dumneavoastră, domnule preşedinte. 
Nimic n-a pătruns dinspre Irak şi nici n-a fost văzut înaintând din 
direcţia respectivă. 

— Una dintre şoselele acelea are o ramificaţie spre Siria, nu-i 
aşa, Burt? întrebă Kirkpatrick. 

— Aşa este, dar sirienii susţin că nici către ei nu a venit nimic. 

— Îi credem? 

— Am verificat cu israelienii, răspunse Mitchell. Ei au... haideţi 
să zicem că au nişte bunuri valoroase în apropiere şi afirmă că pe 
acolo n-a apărut niciun convoi. 

— Ce-i cu ONU? se interesă Paine. Ei ce zic? 

— Misiunea ONU din Amman declară că în ultimele zile n-a mai 
auzit nimic din partea echipei lor. A declanşat o anchetă, însă 
deocamdată n-a primit niciun răspuns din partea Ministerului 
Afacerilor Externe irakian. În plus, nimeni din echipa respectivă 
nu vorbeşte farsi. 

— Ce vreţi să spuneţi? se încruntă preşedintele. 

Bennett îşi dădea seama că MacPherson era realmente 
îngrijorat acum. 

— Există două posibilităţi, domnule, spuse Mitchell. Prima 


dintre ele este că irakienii trimit în deşert altă echipă de terorişti 
sub acoperire, care să intre cumva în secret în lordania, fie ca să 
atace regatul haşemit - poate chiar pe rege şi pe regină - fie 
pentru a trece pe malul de vest şi de acolo în Israel, pentru un 
eventual atentat la viaţa premierului Doron. 

— lordanienii ce spun? 

— Când am vorbit cu şeful Contrainformaţiilor lor, mi-am dat 
seama că abia atunci aflase şi el despre ce se întâmpla. 

— Şi israelienii? insistă preşedintele. 

— Aici lucrurile stau cu totul altfel. Trei elicoptere militare au 
decolat cu câteva ore în urmă de la una dintre bazele lor secrete 
din Negev. Un satelit de-al nostru le-a observat decolarea. Iniţial, 
am crezut că plecau într-o misiune de recunoaştere în Arabia 
Saudită - fac asta în mod frecvent, aşa că nu i-am acordat mare 
importanţă. După aceea unul dintre experţii noştri a examinat 
imaginea mult mai atent. Barry, poţi comuta imaginea pe ecran? 

MacPherson ridică ochii spre ecranul video de pe perete şi se 
strădui să distingă imaginea care începuse să se focalizeze, la fel 
ca Bennett. 

— Doamne... 

— Nu pot să cred, şopti Oaks. 

— Jack, zise preşedintele, confirmă-mi ceea ce văd. Nu vreau 
să trag concluzii pripite, dar pare a fi un elicopter plin cu trupe de 
comando. 

— Aşa este. Este vorba despre două Apacheuri de construcţie 
americană şi de un Sikorsky care traversează Golful Eilat la zece 
metri deasupra apei. 

— De ce? 

— Dacă n-ar fi fost decât un Apache, aş fi zis că-i vorba despre 
o misiune de recunoaştere. Sunt două şi de aceea cred că ele 
transportă ceva. 

— Dar elicopterul Sikorsky? 

— Aici lucrurile devin realmente interesante. Am bănuiala că 
intenționau să aducă acasă ceva sau pe cineva. Asta mă şi 
îngrijorează. 

— Pe scurt - ce înseamnă toate astea? 

Mitchell inspiră adânc. 

Bennett privi către McCoy, care părea mai încruntată decât o 
văzuse vreodată. 


MacPherson îşi frecă bărbia şi-şi întoarse privirea spre Oaks, 
apoi către Kirkpatrick. După aceea, reveni la Mitchell. 

— Ascult, Jack. 

— Domnule preşedinte, nu cred că este vorba despre terorişti 
irakieni, ci despre un fel de operaţiune irakiană cu rachete, sub 
camuflajul unui camion cu ajutoare ONU. 

— Presupunând pentru moment că ar fi adevărat, de ce n-au 
trimis israelienii o misiune de distrugere Scud? Ajungeau două 
avioane sau Apacheuri ca s-o facă bucățele. 

Mitchell tăcu. 

Bennett se uită la Black, după care privi prin sală, neînţelegând 
ce se întâmpla. 

Preşedintele se aplecă în faţă, aşteptând răspunsul lui Mitchell. 

— Jack? 

— Domnule preşedinte? 

Fusese Kirkpatrick. MacPherson se întoarse spre imaginea ei. 

— Ce este? De ce n-au distrus pur şi simplu Scudul... sau ce 
rachetă o fi? 

— Există o singură explicaţie, rosti încet Kirkpatrick. _ 

Preşedintele aşteptă. Bennett se uită la Tucker Paine. In mod 
evident, acesta nu ştia mai multe. De fapt, nici procurorul 
general. Pe de altă parte, Burt Trainor părea că înţelesese, iar 
despre Mitchell şi Kirkpatrick era clar că ştiau despre ce era 
vorba. Pe sub masă, Erin îl strânse de mână pe Bennett. Şi ea 
ştia. Surprins, dar recunoscător, Bennett îi răspunse în acelaşi 
mod. 

— Domnule preşedinte, israelienii cred probabil că este prea 
riscant să distrugă racheta respectivă. 

Tonul cuvintelor lui Kirkpatrick făcu ca faţa obosită a lui 
Bennett să pălească instantaneu. Brusc, se simţi îngheţat, asudat 
şi speriat - ca în clipa aceea când privise în ochii bărbatului cu 
cicatrice din celula de sub aeroportul israelian şi întrevăzuse 
umbra morţii sale iminente. 

— „Prea riscant”? repetă MacPherson. Ce vrei să... nu... doar 
nu crezi?... 

Preşedintele îngheţă. Era palid şi părea vlăguit. 

Ce-i? urlă în gând Bennett. Despre ce vorbiti? Preşedintele 
înţelesese şi el în mod evident. Chiar n-o s-o spună nimeni cu 
glas tare? Nu cuteza totuşi să întrebe. Nu acum. Nu după ce 


Kirkpatrick îl făcuse cu ou şi cu oţet de faţă cu toţi. Disperat, privi 
către vicepreşedinte, al cărui chip istovit şi bătrân devenise 
cenuşiu. Oaks se uita drept în ochii încremeniţi şi îngroziţi ai 
mentorului şi prietenului său, preşedintele James Michael 
MacPherson. Un fior scutură corpul lui Bennett. 

— Israelienii, spuse încet vicepreşedintele Statelor Unite, cred 
că lrakul este pe punctul de a folosi o armă de distrugere în 
masă. 

Bennett contemplă oroarea afirmației aceleia pentru o clipă, la 
fel ca toţi participanţii la videoconferinţă. 

— Care-i scenariul cel mai pesimist? întrebă preşedintele. 
Vreau să-l aud. 

Nimeni nu dorea să răspundă la întrebarea aceea, care rămase 
atârnată în aer câteva secunde, în vreme ce toţi se gândeau la 
coşmarul care înflorea sub ochii lor. 

— Ar putea fi de natură chimică, începu Oaks. Ar putea fi ceva 
biologic - antrax... Sarin... iperită... Ebola... sau... 

Nu-şi termină cuvintele. Toate variantele acelea erau prea 
hidoase pentru a fi chiar şi numai imaginate. 

După care toţi ochii se aţintiră asupra lui MacPherson. 

— Sau, rosti preşedintele, ar putea fi şi mai rău... 

Nu-şi încheie fraza, dar nici nu mai era nevoie. 

Toţi membrii Consiliului securităţii naţionale ştiau la ce se 
gândea şi la ce se gândeau ei înşişi. Până şi Bennett pricepu. 

lrakul se pregătea să atace cu arme nucleare. 


10 


Cei patru călăreţi ai apocalipsei sosiseră. 

Ajunseseră în Gara Kievski, una dintre principalele opt gări 
feroviare ale Moscovei, prin care treceau zilnic peste două 
milioane şi jumătate de pasageri. Fiecare sui în alt taxi din piaţa 
gării - Ploshchad Kievskogo Vokzala - de pe malul râului 
Moscova, în apropiere de Ministerul Afacerilor Externe. 
Bineînţeles însă, toţi ajunseră în acelaşi loc - Hotelul Naţional. 

Construit în 1903 de renumitul arhitect rus Alexander Ivanov la 
costul, pe atunci ameţitor, de un milion de ruble, istoricul punct 
de referinţă se putea mânari că găzduise primul guvern sovietic 
în 1918, iar apoi pe Vladimir Ilici Lenin. Lenin locuise o vreme în 
camera 107, până se mutase în Kremlin, aflat de partea cealaltă 
a Pieței Roşii. 

Complet renovat între 1991 şi 1995, când fusese cumpărat de 
lanţul hotelier Royal Meridien, Naţional era în prezent unul dintre 
cele mai luxoase şi mai scumpe hoteluri din Moscova. Patru 
statui masive din marmură albă ale unor zei greci îi întâmpinau 
pe oaspeţi în recepţie. Somptuosul restaurant Moscovski oferea 
cel mai bun borş şi cel mai bun muşchi Stroganoff din oraş, iar 
superba muzică live de pian părea să se reverse întruna din barul 
Alexandrovski - o splendidă structură de tip seră, cu plafon de 
sticlă în formă de cort, luminată natural şi plină cu arbori şi 
tufişuri luxuriante - adesea, ticsită cu oameni de afaceri şi turişti 
până la orele mici ale dimineţii. 

Cei patru „călăreţi” nu erau totuşi interesaţi de aspectul 
hotelului. Pe ei îi interesa doar poziţia acestuia, spre bulevardul 
Tversakaia şi clădirile galben-deschis ale Kremlinului. Ocupară 
imediat cele patru apartamente învecinate care fuseseră 
rezervate cu luni în urmă, după care nu făcură nimic altceva 
decât să lase televizoarele deschise pe postul CNN, de dimineaţă 
până seara, zi după zi. Nu dădură niciun telefon. Nu comandară 
nimic de la room-service. Nu ieşiră niciodată în spaţiile publice 
ale hotelului, şi cu atât mai puţin în afara clădirii. Păreau 
mulţumiţi în interior. În felul acesta, îi siliră pe cei care-i 
urmăreau să procedeze la fel. 


Problema pentru urmăritorii lor o constituia dezavantajul 
evident în care se găseau. Toate echipamentele de ascultare 
încorporate cândva de KGB în pereţii hotelului fuseseră 
îndepărtate de noii proprietari. lar din cauza clienţilor foarte 
bogaţi care ocupau toate cele două sute douăzeci şi patru de 
camere, membrii echipei de supraveghere nu puteau spera 
altceva decât să joace roluri de chelneri de la room-service, 
cameriste şi turişti. Agenţii se infiltrară astfel discret în clădire, în 
timp ce şeful lor se instală în centrul de securitate ultramodern al 
managementului din subsol şi telefonă la Langley pentru 
instrucţiuni. Ţintele erau înconjurate şi sub ochii lor. Nu aveau 
nevoie decât de autorizaţia de arestare. 

pd 


Ar fi fost bine să nu fie iarăşi ei. 

Pagerul SkyTel prin satelit al lui Marcus Jackson se declanşă cu 
o serie iritantă de piuituri ascuţite, exact când bărbatul reuşise 
să aţipească. Înjurând, bâjbâi prin beznă în căutarea ochelarilor şi 
a idiotului de pager, blestemul existenţei sale, omniprezenta lesă 
electronică ce-l lega douăzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile pe 
săptămână şi trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an de editorii din 
New York. 

La ei, pe Coasta de Est, se apropia de ora 3, vineri dimineaţa. 
Doi redactori se luptaseră deja cu el din cauza articolului până 
noaptea târziu, înainte de a-l lăsa, în cele din urmă, să se culce. 
Ce naiba, chiar nu putea fi lăsat să se bucure de câteva ore 
amărâte de somn? Pe statul de plată mai existau şi alţi reporteri. 
Să mai muncească şi ei. El tocmai atrăsese atenţia întregii lumi 
prin cel mai important articol de după atentate, iar titlurile de o 
şchioapă din New York Times din dimineaţa aceasta aveau să-i 
reflecte bomba gazetărească: „SUA se pregătesc de ripostă 
iminentă; Sursele indică spre Jamil; Irakul doboară trei avioane 
americane; Starea preşedintelui, mult mai gravă decât se 
crezuse.” 

Aşii n-au timp de odihnă, concluzionă Jackson. 

După evenimentele din ultimele zile, corespondentul la Casa 
Albă era epuizat fizic şi emoţional, vlăguit până în măduva 
oaselor şi ducând cu disperare dorul soţiei sale şi al gemenelor 
sale. Se târâse sub pătură şi stinsese lumina cu câteva ore mai 
devreme - puţin după ora 21 în Colorado - când consiliera pentru 


securitate naţională a preşedintelui îi telefonase cu bomba. 

Apoi fusese convocat de urgenţă de secretarul de presă Chuck 
Murray. Urmase apoi un telefon scurt din partea medicului 
personal al preşedintelui. Şi un fax de la Centrul operativ de 
urgenţă de la Casa Albă. Şi un telefon de la o sursă importantă 
din CIA - unul dintre principalii asistenţi ai lui Mitchell - aranjat de 
Kirkpatrick, care-i oferise detalii despre cele mai recente opinii 
ale administraţiei privind aparenta implicare a Irakului în atacuri. 

Jackson reuşi să-şi găsească în cele din urmă ochelarii şi opri 
pagerul. Nu era din New York, ci de la Murray - „911”. Bâjbâi în 
căutarea întrerupătorului pentru lumină, după aceea se împletici 
în baie, unde cele două telefoane mobile ale sale erau închise şi 
puse la încărcat. Luă unul dintre ele, îl deschise şi sună pe 
mobilul lui Murray. I se răspunse aproape imediat. 

— Sunt Marcus, rosti Jackson în mod reflex, cu trupul, mintea şi 
sufletul încă adormite. 

— Gambit pleacă - ai zece minute. 

— Ce? De ce? Unde plecăm? întrebă Jackson, redevenit brusc 
alert sub impulsul unei rafale de adrenalină. 

— Nu-ţi pot spune. Impachetează şi coboară la recepţie - 
imediat! 

— De ce? Care-i graba? 

— Nu pot, Marcus. Nu acum. O să fie o conferinţă de presă. 
Autobuzul pleacă în zece minute. Air Force One decolează în 
cincisprezece minute. Nu va fi aşteptat niciun întârziat. 

* 


Oficial, ei nu existau. 

Timp de aproape şase ani, echipa aceasta se antrenase exact 
pentru un asemenea moment. Căpătase numele de cod 
Spărgătorii-Fantomă, iar dacă făcea cea mai mică eroare, numele 
acesta, pe care îl dăduse chiar premierul, avea să se transforme 
în realitate. 

Prima etapă a misiunii forţelor speciale se încheiase. 
Operaţiunea  Trăsnetul-Fantomă fusese un succes absolut. 
Operatorii rachetei Scud irakiene fuseseră neutralizaţi şi 
proiectilul - „cornetul de îngheţată”, cum îi spuneau ei - fusese 
asigurat cu grijă şi adus în baza militară israeliană strict secretă, 
dezmierdată cu porecla Bâlciul. 

Acum era pe punctul de a începe etapa a doua - operaţiunea 


Vânătorii de Fantome - dar succesul ei era departe de a fi 
asigurat. O echipă de elită formată din douăzeci şi şapte de 
israelieni, proiectanți de rachete, specialişti în dezamorsarea 
bombelor, savanţi atomişti şi experţi în arme chimice şi biologice, 
se adunase, cu nervii întinşi la maximum, într-o „sală de 
operaţie” special concepută, la câteva sute de metri sub Deşertul 
Negev. Avea o misiune care trebuia finalizată în doar zece 
minute. După aceea urma să telefoneze premierul şi să se 
dezlănţuie infernul. 
* 

Generalul Azziz se strădui să-şi păstreze calmul. 

Lucrurile nu mergeau conform planului şi el avea nevoie 
imediată de informaţii clare şi exacte. În Bagdad era aproape ora 
11. Trecuse toată noaptea şi mare parte a dimineţii, şi Jamil 
Aljafari aştepta să audă despre un atac încununat de succes 
împotriva Tel Avivului. 

Mai mult, preşedintele solicita prezenţa generalului Azziz ca 
să-i explice ce mersese prost. Problema era una singură. Azziz 
habar nu avea ce mersese prost. Mai mult chiar, nu era sigur că 
ceva mersese prost. 

Era adevărat, deocamdată nu se auzise nimic despre vreun 
atac împotriva Israelului. Era adevărat, Kamal şi oamenii lui nu 
raportaseră. Azziz nu intenţiona să telefoneze echipei Q17, ori să 
trimită avioane sau elicoptere în căutarea ei. Nu încă. Riscul era 
prea mare. Dacă era vorba pur şi simplu despre nişte probleme 
tehnice cu racheta, care puteau fi depistate şi reparate pe loc? 
Dacă se ascundeau de o patrulă de cercetare şi recunoaştere 
iordaniană, israeliană sau americană? Dacă trailerul se defectase 
şi acum îl reparau? Era posibil ca multe lucruri să fi mers prost, 
dar multe altele puteau să se deruleze perfect în continuare. 
Misiunea aceasta era prea importantă - era crucială - pentru a 
nu reuşi sau pentru a fi stopată. 

Azziz Ştia că el avea mai multe rachete, inclusiv „nestemata 
coroanei”, dar cât de repede ar fi trebuit să le desfăşoare? De 
acum se făcuse ziuă. Elementul strategic al surprizei era pierdut 
pentru următoarele zece ore. În cazul cel mai rău, ar fi putut să 
fie pierdut pentru totdeauna. Ar fi trebuit ca Tel Avivul să fie 
buimăcit. Ar fi trebuit ca lumea întreagă să fi fost şocată. Ar fi 
trebuit ca israelienii şi americanii să se gândească de două ori 


înainte de a riposta. Dar acum? 

Adevărata lui problemă era însă imediată. Azziz ştia perfect că 
ameninţarea cea mai directă la propria lui supravieţuire nu o 
reprezentau nici israelienii, nici americanii, ci Jamil Aljafari. Avea 
nevoie de soluţii... şi asta cât mai repede. 

* 

Ploua, era frig şi neplăcut. 

Elicopterul Marina 1 alb-verde şi strălucitor, iluminat de razele 
reflectoarelor, era gata de decolare pe una dintre cele trei 
platforme din exteriorul tunelului din Muntele Cheyenne. Alte 
două elicoptere de transport ale Marinei aşteptau pregătite, în 
vreme ce şase Apacheuri descriau cercuri deasupra, iar mai sus 
avioane F-16 brăzdau cerul. Puşcaşi marini echipați complet de 
luptă formaseră un cordon în jurul platformelor şi al parcării 
învecinate, iar Sanchez vorbi prin staţia radio cu toţi membrii 
echipei ei, pentru o ultimă verificare. Totul era în regulă. 

— Suntem gata, domnule preşedinte! răcni Sanchez, încercând 
să acopere vuietul asurzitor al elicopterelor. Veniti acum? 

— Da. Tu, Mingea-de-fotbal, Jon, Erin şi Deek vin cu mine, 
răspunse MacPherson din fotoliul cu rotile. Echipa medicală şi 
restul agenților, în elicopterele doi şi trei. 

— Am înțeles. Începem! 

Sanchez şi agenţii ei îl transportară întâi pe preşedinte, 
ridicându-l cu grijă de pe sol, blocându-i scaunul cu rotile în locul 
unde fusese fotoliul său obişnuit din elicopter şi apoi închizând 
rapid uşa blindată. După ce Gambit fu în siguranţă, cu Sanchez 
pe locul din spatele lui, alt agent îi aduse pe Bennett, McCoy şi 
asistentul militar cu numele de cod Mingea-de-fotbal - care 
ducea servieta cu codurile de lansare a rachetelor nucleare - la 
cealaltă uşă laterală, pe unde intrară în grabă. 

Bob Corsetti şi secretarul Iverson plecaseră deja spre Peterson 
la bordul altui elicopter cu câteva minute în urmă. Marina 1 
decolă imediat ce a doua uşă se închise. 

Nici Bennett, nici McCoy nu mai fuseseră până atunci în 
elicopterul acesta, ceea ce era, de altfel, valabil şi pentru Black, 
iar interiorul era mult mai strâmt decât se aşteptaseră. Drumul 
nu avea totuşi să dureze mult. 

Era doar un zbor scurt până la pista de la Peterson, unde Air 
Force One, două transportoare C-130, în care se aflau resturile 


coloanei auto prezidenţiale, şi şase F-16 înarmate cu rachete aer- 
aer model Sidewinder aşteptau cu motoarele ambalate, gata de 
decolare. 

Ceea ce-l surprinse însă cel mai mult pe Bennett, când privi pe 
fereastră către baza aeriană, fu numărul uriaş de soldaţi şi 
personal de securitate. Vedea lunetişti ai serviciului secret pe 
acoperişurile hangarelor din apropiere, echipe SWAT dispuse în 
jurul avionului prezidenţial şi tancuri, Humveeuri şi transportoare 
blindate care străjuiau pista. 

Niciunul dintre cei de acolo nu ştia ce ascundea viitorul. 
Niciunul dintre ei nu ştia dacă alt atac era iminent, sau ce formă 
ar fi putut lua. 

Oare vreunul dintre ei semnase şi se angajase realmente 
pentru aşa ceva? Erau cu adevărat gata să-şi dea viaţa? De ce? 
De ce ar fi avut vreo valoare pentru ei, când aceşti oameni 
inteligenţi, puternici şi iscusiţi ar fi putut să facă orice altceva, 
orice ar fi dorit? 

Era clar, ei constituiau o parte din ceva important, ceva ce 
iubeau şi în care credeau cu toată fiinţa lor. Erau de acord să 
moară, dacă ar fi fost necesar, pentru a-l proteja pe preşedintele 
Statelor Unite şi principiile pe care le reprezentau el şi ţara lor, 
chiar dacă nu votaseră pentru el sau nici măcar nu-l plăceau. 

În mod sincer, Bennett nu înţelegea situaţia. Absolut deloc. El 
crescuse într-o familie care dispreţuia armele şi nu avea 
încredere în cei ce le mânuiau. Nu era un pacifist, dar îi privea cu 
îngăduinţă pe aceştia. Era convins că banii şi o tărie zdravănă 
puteau rezolva majoritatea problemelor. Şi era îngrozit de 
moarte. Nu ştia de ce, dar nici la asta nu se gândea mult. Pur şi 
simplu nu pricepea ce anume ar fi putut motiva pe cineva să fie 
dispus să moară pentru un străin ori pentru un coleg, cu atât mai 
puţin pentru o ţară sau o cauză. 

Cu toate acestea, pentru prima oară în viaţa lui, se simţi 
smerit, recunoscător şi mişcat de patriotismul simplu al acestor 
soldaţi şi al agenţilor serviciului secret, patriotism pe care adesea 
îl considerase banal şi simplu. Işi amintea că în liceu şi colegiu se 
simţise superior faţă de colegii care plecaseră să se târască prin 
noroaie şi „să se joace de-a războiul”. La urma urmelor, el avea 
să ajungă o persoană importantă pe Wall Street şi să câştige bani 
frumoşi. Avea să devină un globe-trotter absolvent de Harvard, 


zburând de la Londra şi Davos la Hong Kong şi Tokyo. Să 
vizionezi cursele NASCAR, să înfuleci hotdogi (pe care Bennett îi 
numea „batoane de grăsime”), să deşerţi halbe de bere şi să 
cânţi Sunt mândru să fiu american i se păruseră întotdeauna 
sentimentalisme specifice clasei muncitoare. Nu-şi dorise 
niciodată aşa ceva. 

El îşi dorise mereu să-şi ia diploma MBA, să lucreze pe Wall 
Street, să cumpere în fiecare dimineaţă Wall Street Journal şi 
New York Times şi să simtă izul plăcut de piele al servietei sale 
când urca în lift şi suia printr-un turn de oţel şi sticlă, ca să iasă 
pe acoperişul lumii. Şi exact asta făcuse. Credea că „o nouă 
ordine mondială” era posibilă. Credea într-o „arhitectură 
financiară globală a secolului XXI”, despre care povestise atât de 
elocvent colegilor din toată lumea. Credea cu adevărat că 
reţelele de fibre optice şi capitalul digital vor duce la dispariţia 
statelor naţionale. De ce n-ar fi existat o singură regiune 
comercială, gigantică şi globală, lipsită de restricţii, în locul 
numeroaselor bariere şi complicaţii actuale? De ce să nu se 
termine odată pentru totdeauna cu ratele de schimb, fricţiunile şi 
speculanţii de valută, care făceau averi, creau haos şi 
îmbolnăveau lumea de ulcer? 

Bennett nu ştia ce să mai creadă. Oamenii de pe pista de sub 
elicopter aveau o caracteristică pe care el n-o avea care, deşi nu 
cuteza s-o recunoască faţă de nimeni, era atractivă. Acelaşi lucru 
se putea spune şi despre preşedinte, dacă se gândea mai bine. Şi 
despre McCoy. Nu putea însă preciza despre ce anume era 
vorba. Nu încă, cel puţin. Dar când Marina 1 ateriză în baza 
aceea militară aflată pe picior de război, Bennett ştiu că trebuia 
să afle. ` 

Lumea se transforma foarte rapid. In mod brusc, constantele 
vieții lui nu mai păreau atât de constante. lată, acum stătea 
alături de omul cel mai puternic din lume, dar Bennett nu se 
simţise în viaţa lui atât de lipsit de putere. 

Peste zece minute, Air Force One - escortat de avioanele 
militare - mugi pe pistă şi se înălţă, îndreptându-se către 
Washington. 

* 

Air Force One şi armada lui zburătoare suiră până la aproape 

paisprezece mii de metri altitudine. 


Se găseau mult deasupra norilor, mult deasupra oricăror 
puncte de referinţă care ar fi permis cuiva de la bord - oricărei 
persoane care nu avea acces la informaţiile secrete - să-şi dea 
seama încotro se îndreptau. 

Preşedintele şi familia lui erau în apartamentul personal, cu o 
echipă medicală a Air Force. 

Ataşaţii de presă ai Casei Albe se aflau în partea din spate a 
avionului, restricţionaţi în fotoliile lor şi fără acces la telefoane. 
Erau nerăbdători să afle ce se întâmpla, dar, fiind ţinuţi în 
„ţarcul” acela sigur şi confortabil - şi asiguraţi de Chuck Murray 
că nu aveau să primească niciun fel de informaţii câteva ore, în 
cazul cel mai fericit - cei mai mulţi dintre ei erau la fel de dornici 
să se culce. Nu ştiau ce-i putea aştepta, atunci de ce să nu 
profite ca să fie odihniţi la destinaţie? 

Corsetti se apropie de fotoliile personalului şi le făcu semn lui 
Bennett, McCoy şi Black. 

— Voi trei, mişcaţi-vă fundurile în camera de conferinţă. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Bennett. 

— Preşedintele are o nouă videoconferinţă cu Consiliul 
securităţii naţionale. 

— Şi eu? întrebă Murray. 

— Chuck, tu poţi să dormi niţel, îl consolă Corsetti. 

— Trebuie să fiu acolo, Bob, insistă Murray. 

— Nu, realmente trebuie să faci nani, zâmbi Corsetti. 

— Ce se-ntâmplă, Bob? şopti derutat secretarul de presă al 
Casei Albe. 

— Crede-mă - n-ai vrea să ştii. 

* 

Nouă stăteau în stânga, nouă în dreapta. 

Cei optsprezece tineri, duri, raşi la sânge, neînarmaţi, dar 
luptători de elită - Q18 şi Q19 - purtau uniforme verzi şi berete 
negre şi stăteau perfect drepţi, cu braţele pe lângă corp, în 
baraca din beton simplă şi goală din spatele palatului 
prezidenţial. 

In uniformă de paradă, Azziz stătea într-un scaun mare, 
împodobit şi superb pictat - care semăna cu un tron - lângă 
peretele îndepărtat. Era flancat de patru bodyguarzi, înarmaţi 
până-n dinţi. In clipa în care generalul se sculă, cei optsprezece 
membri ai trupelor de comando îngenuncheară şi-şi plecară 


capetele spre pardoseala de ciment prăfuit. Azziz le primi salutul, 
după care lătră o comandă în arabă şi bărbaţii îşi reluară 
fulgerător poziţia de drepţi. 

— Vă salut, mândri luptători ai mântuitorului şi stăpânului 
nostru, conducătorul cel mai măreț şi salvatorul binecuvântatului 
nostru popor! răcni Azziz. Vă salut, mândri luptători ai unicei 
speranţe adevărate a poporului nostru, preşedintele şi urmaşul 
direct al măreţului rege Nabucodonosor, care a stăpânit ţara 
noastră cu pumn de fier şi inimă de aur! Vă salut, mândri 
luptători ai Excelenței Sale, Jamil Aljafari! 

— Slăvită fie Excelenţa Sa! strigară la unison toţi bărbaţii, 
inclusiv bodyguarzii generalului. Slăvit să-i fie numele! 

— Mândri luptători, aţi fost aleşi de salvatorul nostru, de 
protectorul nostru, pentru cea mai glorioasă dintre misiuni - şi nu 
o veţi dezamăgi pe Excelenţa Sa! 

— Nu o vom dezamăgi niciodată pe Excelenţa Sa! răcniră 
tinerii. Nu o vom dezamăgji niciodată pe Excelenţa Sa! 

— Mândri luptători, cei dinaintea voastră l-au dezamăgit. Ei au 
eşuat şi au fost distruşi de sioniştii murdari şi ticăloşi, de păgânii 
care spurcă, poluează şi otrăvesc pământul şi tot ce se află pe el. 

Tinerii nu spuseră nimic, dar când Azziz privi în dreapta sa 
văzu că ochii li se măriseră şi mâinile se încordaseră. 

— Bărbaţii aceia mi-au jurat mie, lui Allah şi Excelenței Sale, că 
nu ne vor dezamăgi niciodată. Şi totuşi au făcut-o. 

In baracă nu se auzea niciun sunet, cu excepţia glasului 
bubuitor şi răsunător al generalului. 

— Bărbaţii aceia slabi şi netrebnici sunt morţi. Singurul meu 
regret este că nu i-am ucis eu însumi. Acum femeile lor vor muri. 
Copiii lor vor muri. Părinţii lor vor muri. Verii, unchii şi bunicii lor 
vor muri sub sabia teribil de iute a călăului - apărătorul 
Excelenței Sale. 

— Slăvită fie Excelenţa Sa! strigară toţi bărbaţii. 

— Colonele Shastak! 

— Da, domnule general. 

— La raport! 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Colonelul Shastak, comandantul Q18, avansă grăbit în centrul 
sălii şi se plecă adânc în faţa generalului. 

— Drepţi! 


Shastak se îndreptă, perfect vertical, mândru şi energic. 
Generalul îl chemase la el. Generalul îi acorda onoarea de a 
conduce forţe noi în bătălia finală împotriva sioniştilor. El nu va fi 
învins, ca netrebnicii dinaintea sa, netrebnici pe care-i numise 
camarazi şi prieteni cu numai douăzeci şi patru de ore în urmă. 
Ţara lui va fi mândră de el. Soţia lui frumoasă şi cele patru fete 
vor fi mândre. El nu va dezamăgi. 

De fapt, şansa aceea nu i se oferi niciodată. Azziz îşi scoase de 
la centură revolverul calibrul 0,45 placat cu aur - un cadou primit 
cu un an în urmă de la Excelenţa Sa - şi-l ridică spre colonelul 
Shastak, aflat la niciun metru şi jumătate de el. Ochii bărbatului 
se măriră... apoi explodară într-o ceaţă de sânge şi fum. 

— Mândri luptători, aceasta să fie o lecţie pentru voi toţi, rosti 
generalul în timp ce oamenii priveau cum camaradul lor fără 
viaţă se prăbuşea la pământ în băltoaca propriului său sânge. 
Moartea colonelului Shastak să fie o inspiraţie pentru voi. Vo; nu 
veti da greş! M-ati înțeles? 

* 

— Domnule preşedinte, toată echipa este strânsă, anunță 
Oaks. 

Bennett, McCoy şi fotograful oficial al Casei Albe se aflau pe o 
latură a mesei din stejar. Corsetti şi Iverson stăteau pe latura 
opusă. MacPherson era aşezat în scaunul cu rotile în capul mesei. 
Sanchez stătea în picioare chiar în spatele lui. Toţi ochii erau însă 
aţintiţi asupra ecranelor video din capătul opus al micii săli de 
conferinţe din avion. 

— Bun, să începem atunci. Jack, ceva noutăţi? 

— Mă tem că da, răspunse Mitchell. Două lucruri, în primul 
rând, tocmai am primit un apel urgent de la Chaim Modine, 
ministrul israelian al Apărării. 

— Ce informaţii are? 

— Nu sunt bune, domnule preşedinte. 

— Să aud. 

— Am avut dreptate. Acum câteva ore, israelienii au trimis o 
forţă de atac în vestul Irakului. Au atacat un lansator Scud B şi au 
capturat racheta - mai precis, focosul. Racheta propriu-zisă a fost 
aruncată în aer. Chaim ne-a trimis şi nişte imagini. 

— Serios? făcu preşedintele, luat prin surprindere. Bun. Să le 
vedem. 


Corsetti reduse iluminatul, folosind telecomanda de pe masă. 
Ceea ce se derulă pe ecranul numărul 2 din faţa sa îi îngheţă 
sângele în vene lui Bennett, atât pentru calitatea imaginilor, cât 
şi pentru tehnologia incredibilă care le făcuse posibile. 
Fotografiile termale verde şi negru, realizate cu dispozitive 
pentru vedere pe timp de noapte din primul Apache israelian, 
prezentau întreaga acţiune, inclusiv moartea brutală a lui Ali 
Kamal, deşi, desigur, americanii nu-i cunoşteau numele. 

— Lui Chaim Modine nu-i stă în obicei să ne arate videocasete 
ale misiunilor lui de comando, comentă preşedintele. Ce ştie el, 
Jack, şi ce vrea? 

Pe ecranul din faţa lui, Bennett îl văzu pe Jack foindu-se 
tulburat. De obicei, directorul CIA nu ezita să spună adevărul. 

— Domnule preşedinte, începu Mitchell, ei au examinat 
focosul. 

— Spune-mi, te rog, că era o încărcătură convenţională. 

Mitchell clătină din cap. 

— Chimică? 

Mitchell clătină iarăşi din cap. 

— Biologică? 

Directorul CIA clătină din cap pentru a treia oară. 

Aproape la unison, cei din încăpere icniră încetişor. Cu coada 
ochiului, Bennett o zări pe Sanchez ridicând, îngrozită, mâna la 
gură. MacPherson părea că nu dorea să vorbească, ca şi cum 
nerostind cuvântul ar fi invalidat cumva informaţia aceea. Era 
totuşi adevărată, iar el o ştia. Toţi o ştiau. 

— lrakienii au construit focoase nucleare, spuse în cele din 
urmă preşedintele. 

— Israelienii trimit prin fax toate datele pe care echipa lor le-a 
aflat despre focos: fotografii şi valorile citite de contoarele Geiger 
- totul. Sunt chiar de acord să-l lase pe ambasadorul nostru şi pe 
ataşatul militar să-l vadă, dacă o doresc. Va trebui să acţionăm 
însă rapid. 

— Care-i concluzia finală? întrebă MacPherson. 

— Sofisticat şi letal. Savanţii israelieni afirmă că ar fi 
funcţionat. Dacă ar fi lovit Tel Avivul - să zicem, Dizengoff 
Center... 

— Mallul comercial? 

— Da, domnule preşedinte. Mossadul a calculat că peste un 


milion de oameni ar fi fost incineraţi într-o milisecundă. Alte 
două-trei milioane ar fi putut muri în următoarele câteva luni. 

— Ai milă, Doamne, murmură preşedintele. 

— Întrebarea este dacă mai au şi alte focoase din acestea, zise 
Oaks. 

— Israelienii mărturisesc că nu ştiu asta, spuse Mitchell, dar 
toţi analiştii Mossadului şi experţii lor de la Contrainformaţiile 
militare sunt de acord cu un lucru: Jamil Aljafari nu s-ar fi jucat cu 
o singură bombă atomică. El are mai multe şi este pregătit să le 
folosească ori să le piardă - şi nu numai împotriva Tel Avivului, ci 
şi împotriva Washingtonului şi New Yorkului, dacă va avea 
ocazia. Nu uitaţi că vorbim despre un stat care a folosit deja 
arme de distrugere în masă. În anii 1980 şi 1990, Saddam 
Hussein a folosit arme chimice pentru a ucide aproape o sută de 
mii de oameni din propriul lui popor. Trebuie să fim pregătiţi 
pentru orice. 

— Prin urmare, ce vrea Modine? întrebă MacPherson. 

— Nu-i vorba numai despre Modine, domnule preşedinte. 
Cabinetul de securitate israelian tocmai a votat în sesiune 
extraordinară. 

— ŞI? 

— Avem la dispoziţie o oră. Fie atacăm Bagdadul cu arme 
nucleare... 

Mitchell se opri brusc. 

— Fie... ce? întrebă preşedintele, cu ochii mai injectaţi, obosiţi 
şi neliniştiţi decât îi văzuse vreodată Bennett. 

— ... fie îl atacă Israelul. 

Bennett se simţea amorţit. Gândurile îi goneau pentru a pune 
laolaltă piesele puzzleului. Israelienii tocmai dejucaseră un atac 
nuclear iminent al Irakului şi acum erau pregătiţi să atace 
Bagdadul cu propriile lor arme nucleare, a căror existenţă nu 
fusese niciodată până atunci recunoscută oficial. Ei înțelegeau 
însă în mod clar consecinţele. Aveau foarte puţine dovezi pe care 
să le prezinte lumii şi n-aveau să fie deloc priviţi cu simpatie. 
Practic, ei nu fuseseră atacați. Nu încă... Practic, ei nu pierduseră 
un milion de oameni într-o milisecundă. Nu încă... 

Dar dacă lrakul avea mai multe asemenea arme teribile, 
israelienii se confruntau cu iminenţa unui holocaust nuclear de 
dimensiunile combinate ale ororilor naziste, dacă nu chiar mai 


mari. În timpul celui al doilea război mondial, şase milioane de 
evrei muriseră în lagărele de concentrare şi camerele de gazare 
naziste, iar acum şase milioane de evrei trăiau în tot Statul Israel 
şi absolut toţi se găseau în pericol grav. De aceea israelienii 
cereau Statelor Unite să lanseze propriul lor atac nuclear 
împotriva lui Jamil Aljafari... peste numai o oră. 

La urma urmelor, gândi Bennett, noi avem motive. Avem 
statut. 

Preşedintele nostru a fost cât pe aici să fie ucis de teroriști 
irakieni. 

Avioanele noastre au fost doborâte de rachete sol-aer irakiene. 

Turnurile Gemene şi Pentagonul nostru au fost cândva atacate 
sălbatic şi pe neaşteptate. 

Casa Albă şi Capitoliul nostru au fost fixate ca ţinte. 

Statele Unite au condus coaliția mondială pentru eradicarea 
terorii de pe fața pământului. 

Și preşedintele nostru este cel care ar putea cu siguranță 
susține cel mai convingător în fata lumii că Irakul este o 
amenințare letală la adresa păcii şi prosperității mondiale. 

Am avertizat deja omenirea că Irakul face parte dintr-o „axă a 
răului”, alături de Iran şi Coreea de Nord, dar dintr-o multitudine 
de motive - unele politice, altele strategice - nu am întreprins 
niciodată acţiuni militare decisive pentru neutralizarea acestei 
axe. 

Oare MacPherson va ordona un asemenea atac? Cum ar fi 
putut s-o facă? ŞI, de fapt, cum ar fi putut să n-o facă? 

* 


Telefonul negru sună doar o dată. 

Agenţii CIA din centrul de securitate aflat în subsolul Hotelului 
Național răspunseră în engleză. 

— Verificaţi mesajele e-mail, se auzi în receptor. 

Mesajele e-mail fură verificate, citite şi şterse imediat de şeful 
agenţilor. Echipa obținuse aprobarea de a-şi asigura ajutorul 
forţelor speciale ruseşti şi de a acţiona când aprecia că era 
momentul potrivit. 

Şeful îşi anunţă discret oamenii: 

— Fiţi gata în cincisprezece minute. 

* 


Asta fusese. 


Premierul David Doron stătea faţă în faţă cu principalii lui 
consilieri militari. Ministrul Apărării tocmai vorbise cu directorul 
CIA şi secretarul Apărării şi dintr-o clipă în alta aşteptau 
răspunsul preşedintelui. El însă nu putea să aştepte. Trebuia să 
fie pregătit să atace şi s-o facă imediat ce era anunţat... dacă era 
necesar, chiar înainte de scurgerea acelei ore. Doron se întoarse 
către Modine, ministrul Apărării, şi generalul Uri Ze'ev, şeful de 
Stat-Major al armatei israeliene, şi încuviinţă din cap. 

Ze'ev ridică un telefon, tastă patru cifre şi citi fără grabă 
primele nouă cifre ale codului de lansare nucleară israelian, 
autorizând alimentarea imediată a rachetelor nucleare, dar nu şi 
lansarea lor. 

— Începere Operaţiunea Justiţia Cosmică - acum! 

x 


În cele din urmă, secretarul de stat rupse tăcerea. 

— Domnule preşedinte, sunt Tucker. 

— Da, Tuck? 

— Poate fi posibil ca israelienii să încerce o cacealma? 

— Ce vrei să spui? 

— Ei înşişi au arme nucleare. Nu ar fi posibil să ne furnizeze 
informaţii negative în scopul provocării unui atac care să 
neutralizeze pentru totdeauna amenințarea irakiană? 

— Glumeşti? făcu MacPherson sceptic. Nu, nu, nu cred asta. 
Jack? Ar fi posibil? 

— Ar fi posibil, domnule preşedinte, dar este foarte improbabil. 
Tocmai am primit confirmarea lor asupra rachetei Scud. In câteva 
minute vă pot prezenta fotografiile făcute de sateliți. Ştim aşadar 
că au neutralizat o rachetă Scud şi că au recuperat ceva de 
acolo. Analiştii noştri consideră de asemenea că Modine joacă cu 
cărţile pe masă. Patru dintre oamenii mei cei mai buni au 
ascultat convorbirea şi au analizat datele. Ţinând seama de 
întreaga situaţie internaţională din acest moment, cred că este 
vorba despre o cerere legitimă din partea Israelului. 

— Burt? Tu ce crezi? 

Secretarul Apărării nu ezită. 

— Domnule preşedinte, am ascultat convorbirea alături de 
echipa lui Jack şi mă tem că trebuie să fiu de acord cu el. Eu şi 
echipa mea credem că situaţia este reală. 

— Marsha? 


— Sincer, nici eu nu cred că ar fi o cacealma a israelienilor, 
domnule preşedinte. Cât despre ceea ce artrebui să facem noi... 

— Domnule preşedinte, sunt Tucker din nou. 

— O clipă. Bill, tu ce părere ai? 

— Totul mi se pare ireal... un coşmar, răspunse Oaks, dar sunt 
de acord cu Marsha. Nu-i de joacă. De treizeci de ani, Irakul 
încearcă să construiască arme nucleare. Ştim clar asta. Ştim că a 
fost foarte aproape de a reuşi înainte de invazia Kuwaitului în 
1990. Mai ştim că UNSCOM a găsit dovezi ale unui program 
foarte agresiv de dezvoltare a armelor de distrugere în masă - 
chimice, biologice şi nucleare. Jack chiar a facilitat fuga a doi 
dintre principalii lor savanţi atomişti, chiar dacă unul dintre ei s-a 
întors ulterior în ţară. Aşadar, ştiam de mult timp că momentul 
acesta se apropie. Poate că oamenii lui Jack şi ai lui Burt au avut 
dreptate acum doi ani. Poate că ar fi trebuit să pornim după Jamil 
de la începutul acestui război împotriva terorismului. Nu ştiu... 
Asta aparţine trecutului. Nu încape însă îndoială că noi ar trebui 
să întreprindem ceva. Întrebarea este: Câte focoase nucleare are 
Jamil? Nu ştim răspunsul. Ce va face el în continuare? Este cu 
adevărat pe moarte? Este cu adevărat disperat? Nu avem habar. 
Tot ce ştim este că nu avem mult timp şi că israelienii vor ataca 
dacă nu acţionăm rapid. 

— Osirik? 

— Exact, domnule. În 1981, israelienii au atacat şi au distrus 
reactorul nuclear irakian de la Osirik, fără - trebuie să precizez! - 
să ne fi avertizat în prealabil. Din partea mea, îi mulţumesc lui 
Dumnezeu că au făcut-o. Nu există absolut niciun motiv de a 
crede că premierul Doron nu va ordona un atac în următoarea 
oră, dacă n-o vom face noi. Dar va mai aştepta atât de mult, 
ţinând seama de holocaustul iminent cu care se confruntă 
poporul lui? 

— Bill, vrei să spui că asta ar trebui să facem? întrebă 
MacPherson. Să atacăm noi primii? 

— Domnule preşedinte! strigă Paine. Vă rog să-mi spuneţi că nu 
vă gândiţi în mod serios nici măcar o clipă la posibilitatea lansării 
unei rachete nucleare balistice intercontinentale spre Bagdad! 

Toţi cei din sala de conferinţe din Air Force One şi din Centrul 
operativ de urgenţă de sub Casa Albă părură să tresară. Ideea de 
a utiliza o armă nucleară americană pentru prima dată după 


Hiroshima şi Nagasaki în 1945 era aproape prea ireală pentru a fi 
luată în considerare. Dar, gândi Bennett, exact asta făceau. lar 
timpul se scurgea cu rapiditate în timp ce ei discutau despre 
asta. 

— Ţinând seama de faptul că nu avem tocmai multe opţiuni în 
clipa de faţă, vorbi MacPherson, ce sugestii ai, domnule secretar 
de stat? 

— Domnule preşedinte, vă implor să respiraţi adânc. Să vă 
retrageţi un pas. Nici măcar să nu vă gândiţi la aşa ceva. 

— Domnule secretar, nu cred că mă pot bucura de luxul 
acesta. 

— Nu este un lux, domnule preşedinte. Aici vorbim despre 
viaţa aşa cum o cunoaştem. Vă rog să vă gândiţi. Numai în prima 
zi, la Hiroshima au murit peste patruzeci şi cinci de mii de 
oameni. În următoarele luni, au mai murit douăzeci de mii. Asta a 
însemnat un sfert din populaţia oraşului la momentul respectiv. 
La Nagasaki, dacă îmi amintesc exact, în prima zi au murit peste 
douăzeci şi două de mii de oameni, iar în următoarele luni au mai 
murit douăzeci de mii. Şi acelea au fost oraşe mici. Bagdadul 
este cu totul altceva. Vorbim aici despre... 

— Aproximativ cinci milioane de locuitori, spuse secretarul 
Trainor. 

— Cinci milioane de oameni, domnule preşedinte. Cinci 
milioane de suflete. Nu-i puteţi face responsabili pentru acţiunile 
unui dement. 

Faţa alb-păstoasă a secretarului de stat devenise roşie ca 
focul. De acum nu mai era vorba despre politică. De acum era o 
chestiune personală. 

— Tucker, te-am auzit clar şi răspicat. Nu am nicio animozitate 
faţă de poporul irakian, ci, dimpotrivă, îl compătimesc pentru 
ceea ce a făcut Jamil. Ce să-i spun însă premierului israelian? Ce 
i-aş putea spune? El trebuie să apere şase milioane de oameni. El 
însuşi este un supravieţuitor al Holocaustului şi fost prizonier de 
război în Liban. Îţi pot garanta că nu va sta cu braţele încrucişate, 
fără să acţioneze. Şi pentru că veni vorba, cum ar trebui eu să 
reacţionez? La câte acţiuni în memoria Holocaustului şi la câte 
conferinţe religioase am participat şi am spus „aşa ceva nu se va 
mai întâmpla niciodată”? 

— Nu! strigă Paine. Nu! Putem efectua câteva raiduri de 


bombardament. Putem trimite acolo inspectori de armament. Îi 
putem face să plătească, dar nu putem, în niciun fel de 
circumstanţe, să atacăm un stat străin, nici chiar Irakul, cu arme 
de distrugere în masă. Nu asta însemnăm noi ca naţiune, 
domnule preşedinte. Nu cred că acesta este rolul pe care l-a 
hărăzit Dumnezeu acestei ţări măreţe. 

Bennett îl privi pe MacPherson reflectând asupra opţiunilor. Nu 
erau bune şi toţi ştiau asta. Minutele treceau. Nimeni nu cuteza 
să scoată vreo vorbă, însă toţi ştiau că dacă preşedintele nu lua 
repede o decizie, israelienii aveau să acţioneze. Din partea lui, 
Bennett se situa în tabăra secretarului de stat. Gândul folosirii 
unei arme nucleare - mai ales împotriva capitalei unei ţări - era 
odios. Poate că Paine era teatral, dar asta nu însemna că greşea. 
Existau opţiuni de folosire a unor arme de atac convenţionale. 
Dar MacPherson le examina realmente, ori era influenţat de 
sentimentele teribile ale momentului? În mod clar, Jamil Aljafari 
tocmai trecuse Rubiconul şi declarase război. Era însă adevărat 
că opţiunea nucleară era unica? 

— Stu, tu ce crezi? întrebă MacPherson, întorcându-se către 
Iverson. 

— Nu cred că avem de ales, domnule preşedinte. Nu-mi place, 
dar continui să cred că trebuie s-o faceți. 

— Cum vor reacționa ruşii? 

— Cred că dacă-i veţi explica situaţia preşedintelui Vadim 
înainte de a lansa atacul, va manifesta reținere, dar în acelaşi 
timp şi înţelegere. 

— Jack, tu ce părere ai? 

— Domnule preşedinte, cred că trebuie s-o facem. Dar dacă o 
facem, trebuie s-o facem bine. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că trebuie să procedăm ca Harry Truman. 
Când a sosit clipa să-i termine pe japonezi în al doilea război 
mondial şi să pună capăt odată pentru totdeauna amenințării lor 
la adresa poporului nostru şi a intereselor noastre, Truman n-a 
lovit un singur oraş inamic cu bomba atomică, ci două. În clipa de 
faţă, Irakul este cel mai ucigaş regim de pe planetă. Personal, aş 
include şi Iranul, dar el n-a fost direct implicat în niciunul dintre 
aceste evenimente specifice. Va reprezenta o problemă foarte 
serioasă pe viitor - v-o garantez, mai ales dacă vom continua să 


întreprindem acţiuni împotriva vecinilor săi. Dar după ce am spus 
astea, trebuie să ne concentrăm asupra problemei noastre 
imediate: Irakul. Este epicentrul răului din epoca modernă. Este 
un teren de instruire pentru terorişti. A făcut tot ce i-a stat în 
putinţă pentru a cumpăra, construi sau fura arme nucleare, ca să 
nu mai amintesc despre cele chimice şi biologice. Recrutează 
savanţi ruşi. Ameninţă să incinereze Israelul. Noi trebuie să-l 
nimicim pe Jamil şi arsenalul lui de arme odată pentru totdeauna. 
Lumea trebuie să ştie care este preţul războiului cu noi. Dacă 
încercaţi aşa ceva, vă vom desfiinţa. Dacă intenţionaţi s-o faceţi, 
domnule preşedinte, faceţi-o până la capăt. Ca Truman. Nu una, 
ci două lovituri. 

— Tu ce alt loc ai lovi, Jack? 

— Samarra, un orăşel situat la o sută douăzeci şi cinci de 
kilometri nord de Bagdad, pe fluviul Tigru. Este aşezarea natală a 
lui Jamil. Acolo are un palat prezidenţial. De acolo i-a alungat pe 
cei din UNSCOM, când au căutat armele de distrugere în masă, şi 
noi credem că acolo are arsenale subterane uriaşe, ticsite cu 
materiale chimice, biologice şi nucleare. De asemenea, în 
apropiere se află A/ Alam, unde se ştie că se construiesc motoare 
de rachete. Dacă lovim Bagdadul şi Samarra, lumea va şti că 
suntem cât se poate de serioşi. 

Paine clocotea, dar se stăpânea cât putea de bine. 

MacPherson ascultă atent, căzu o clipă pe gânduri, apoi se 
adresă secretarului Apărării: 

— Burt, de cât timp ar avea nevoie o rachetă nucleară balistică 
intercontinentală să lovească Bagdadul şi Samarra? 

— Domnule preşedinte, vă implor să nu recurgeţi la asta! 
insistă Paine. Este demenţă curată. 

Suna destul de neplăcut, dar preşedintele încercă să nu se lase 
distras. 

— Burt? repetă el. 

Bennett vedea că MacPherson trecea rapid de la iritare faţă de 
Paine la furie deschisă, nu atât din cauza poziţiei secretarului de 
stat, cât datorită atitudinii sale de superioritate ipocrită. Asta îl 
îngrijora pe Bennett, mai ales pentru că el era de acord cu poziţia 
lui Paine - sau cel puţin înclina puternic spre ea. Dacă Paine îşi 
anula credibilitatea acum, aşa cum Bennett bănuia că secretarul 
făcuse deja sau era pe punctul s-o facă, un punct de vedere de o 


importanţă esenţială avea să fie pierdut şi s-ar fi creat un vid 
serios. 

— O rachetă Minuteman lansată dintr-un siloz subteran, 
răspunse Trainor, şi-ar atinge ţinta în douăzeci şi cinci-treizeci de 
minute. 

— Şi dacă ar fi lansată dintr-un submarin? 

— Domnule preşedinte, în prezent avem câteva submarine 
nucleare Sea Wolf în Oceanul Indian. Aş zice opt-nouă minute 
către oricare dintre oraşele amintite. 

— Care ar fi impactul? 

— Irakul are patruzeci de milioane de locuitori. Aşa cum am 
spus, Bagdadul şi împrejurimile adăpostesc cinci milioane. 
Samarra este destul de mic. Aşa cum a zis Jack, este important 
din punct de vedere strategic, fiindcă este locul natal al lui Jamil 
şi acolo există câteva dintre cele mai sigure buncăre subterane 
ale lui. Nu este însă un centru foarte populat. De aceea, dacă am 
intenţiona să lovim ambele oraşe, în funcţie de mărimea şi tipul 
rachetelor utilizate, aş zice că vorbim despre unu până la trei 
milioane de morţi până la sfârşitul primei săptămâni. Minimum. 

— Doamne Dumnezeule... rosti Paine. 

— Minimum? repetă MacPherson. 

— Mă tem că da, domnule preşedinte. 

Tucker Paine se ridică în picioare. 

— Domnule preşedinte, eu nu pot lua parte... 

— Domnule secretar, stai jos... sau vei fi eliberat din funcţie! 
se răsti MacPherson. lţi apreciez punctul de vedere opus şi-l salut 
ca atare... ca şi pe al altora dacă au aceeaşi părere. Am însă 
nevoie de sfaturile dumitale, nu de istericale, şi nu voi tolera 
altceva. M-am făcut clar înţeles? 

— Domnule preşedinte, eu... 

— M-am făcut clar? repetă MacPherson, cu văpăi în ochi. 

Secretarul Paine rămase în picioare, dar nu spuse nimic. 

— Bill? întrebă preşedintele. 

— Da. 

— Doresc imediat doi agenţi ai serviciului secret în sala aceea. 
Secretarul de stat Paine va lua loc şi va asculta. De asemenea, 
va participa... paşnic. În caz contrar, va fi evacuat, arestat şi 
acuzat de încălcarea legilor federale. M-am făcut clar înţeles? 

— Precum cristalul, domnule preşedinte. 


Bennett privi monitorul şi văzu doi agenţi intrând în sală şi 
ocupând poziţii în spatele secretarului de stat. Stupefiat, Paine se 
aşeză încet, roşu ca sfecla la faţă şi luptându-se din răsputeri să- 
şi stăpânească emoţiile. 

* 

Toţi purtau veste antiglont, din kevlar. 

Două duzini de agenţi speciali americani şi ruşi ocupară poziţii 
la etajul al patrulea şi pe acoperişul Hotelului Naţional. Toţi erau 
îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare. Toţi aveau asupra lor 
suficient armament ca să pornească un război în miniatură. Dar 
ei nu vroiau să declanşeze un război, ci să prevină unul. 

Şefii echipelor americană şi rusă îşi verificară şi sincronizară 
ceasurile. Sosise momentul. Ascunşi în casa scării, la numai 
câţiva metri de uşile pe care aveau să le asalteze, îşi transmiseră 
reciproc semnalul convenit, apoi şoptiră comenzi în laringofoane. 

Instantaneu, opt membri ai echipelor de comando coborâră în 
rapel pe faţada hotelului şi aruncară grenade paralizante prin 
toate ferestrele celor patru apartamente. Exploziile asurzitoare 
zgâlţâiră clădirea şi-i îngroziră pe pietoni. 

— Daţi-i drumul! răcni şeful agenţilor americani. 

El şi omologul lui rus năvăliră pe coridor cu o duzină de agenţi. 
Peste câteva secunde, spărseseră toate cele patru uşi şi 
dăduseră buzna în camerele ticsite de fum, aruncând alte 
grenade paralizante şi trăgând fără să privească. Primiseră 
ordine foarte clare. Cei patru „călăreţi” trebuiau prinşi vii sau 
morţi. Ţinând seama de trecutul ucigaş al acestor diavoli, se 
hotărâse neutralizarea lor imediată, deci neasumarea nici unui 
risc. 

Avură o singură problemă. Când fumul se risipi, conducătorii 
echipelor simţiră un gol în stomac. Luminile erau aprinse, dar 
acasă nu era nimeni. 

CNN continua să ruleze pe televizoare, însă cei patru „călăreţi” 
dispăruseră. 


11 


— Cum adică i-aţi pierdut? 

Mitchell se plimba agitat, răcnind în căştile sale cu microfon, în 
Centrul de operaţiuni globale, adânc sub sediul CIA din Langley, 
statul Virginia. 

— Domnule director, am controlat toate camerele... şi nu erau 
acolo, răspunse şeful echipei americane pe o linie telefonică prin 
satelit protejată de pe coridorul de la etajul al patrulea din 
Hotelul Naţional. 

— ŞI unde-au dispărut? 

— N-avem nici cea mai mică idee. 

— ŞI ce-ar trebui să fac, să-l sun pe preşedinte şi să-i spun că 
oamenii mei tocmai i-au pierdut pe cei mai periculoşi patru 
terorişti de pe fața planetei? 

— Domnule director, eu... 

— Găsiţi-i!  Treziţi-l pe preşedintele Vadim.  Puneţi-l să 
mobilizeze Armata Roşie şi răscoliți tot oraşul până-i găsiţi. Ai 
înțeles? 

— Da, domnule director. 

— Atunci fă-o - imediat! 

* 

Bennett se stropi cu apă rece pe faţă şi se privi în oglinda băii. 

Preşedintele se afla în cabinetul privat din avion, vorbind la 
telefon cu premierul israelian. Corsetti şi ceilalți membri ai 
Consiliului securității naționale erau de asemenea la telefoane, 
colectând informaţii şi discutând diversele opţiuni. Bennett îşi 
masă gâtul şi înghiţi discret un tranchilizant uşor. Inima îi bubuia. 
Capul îi zvâcnea. Ceafa şi spinarea îl dureau. Ochii îi erau 
injectaţi. Şi începea să simtă o uşoară febră. Nu-şi dorea nimic 
altceva decât să găsească un colţişor în care să se ghemuiască şi 
să doarmă. 

După câteva minute, reveni în sala de conferinţe din Air Force 
One şi-şi umplu o cană de cafea în care puse două cuburi de 
zahăr şi două pliculeţe cu frişca. Un steward aduse un platou 
mare cu sandvişuri, o tavă cu legume şi sosuri, pungi de chipsuri 
Ruffles şi Fritos şi încă un platou mare cu pesmeţi de ovăz cu 


stafide. Brusc, Bennett îşi dădu seama că era mort de foame. 

In acelaşi timp, încerca un fior de vinovăţie pentru că se 
gândea la mâncare într-un asemenea moment. Asta nu-l opri 
totuşi să înhaţe şi să înfulece un sandviş din pâine integrală cu 
şuncă şi caşcaval, salată, roşii şi muştar Grey Poupon, ca şi un 
pesmet mare, gros şi cald. 

Black i se alătură, luând nu unul, ci două sandvişuri, plus două 
coca-cola dietetice şi pesmeţi. 

McCoy stătea într-un colţ, mestecând morcovi şi ţelină şi 
sorbind fără grabă dintr-o sticlă de Evian. 

* 

— Bob, sunt Jack, spuse directorul CIA. Situația nu-i bună. 

Secretarul general al Casei Albe apăsă mai tare de ureche 
receptorul telefonului pe care tocmai i-l întinsese un specialist Air 
Force în comunicatii şi privi către MacPherson. 

— Spune, Jack. 

— Trebuie să vorbesc cu preşedintele. 

— De ce? Ce se-ntâmplă? 

— l-am pierdut. 

— Pe cine? 

— Cum adică „pe cine”? Ghiceşte, Bob! 

Corsetti avu nevoie de o secundă ca să se smulgă din pâcla 
indusă de oboseală şi să înţeleagă ce se petrecea. 

— l-aţi pierdut pe cei patru „călăreţi”? 

— Trebuie să vorbesc cu preşedintele - imediat. 

* 


Peste zece minute, preşedintele, Iverson şi Corsetti reveniră în 
sala de conferinţe. 

Scaunul cu rotile fu adus în capul mesei şi MacPherson nu 
părea deloc binedispus. După ce se aşezară toţi, se reconectară 
cu Centrul operativ de urgenţă. 

— Tocmai am vorbit cu Doron, rosti preşedintele, care m-a 
informat despre ce ştiu ei. Au agenţi pe teren, care caută 
eventuale rachete Scud care ar fi fost puse pe poziţii. 
Deocamdată n-au găsit nimic. Acum însă Jack m-a informat că i- 
au pierdut pe cei patru „călăreţi” undeva în Moscova. 

Feţele tuturor se crispară. Situaţia se înrăutăţea rapid. 

Corsetti îl fixă pentru o clipă pe Bennett cu privirea. Cei doi nu 
fuseseră niciodată apropiaţi. Secretarul general al Casei Albe 


fusese întotdeauna prea conservator pentru gustul lui Bennett, 
iar Bennett fusese întotdeauna prea lipsit de entuziasm pentru 
gustul lui Corsetti în a contribui cu fonduri la campania 
prezidenţială. 

Imaginează-ţi ce ar face Corsetti dacă i-aş spune că l-am votat 
pe Dukakis, de două ori pe Clinton şi pe Gore, îşi spuse Bennett. 
M-ar da afară cu mâna lui din avionul ăsta... în timpul zborului. 
Donul din Denver nu-i înghiţea pe disidenţi. Era poate mai bine 
aşa, gândi Bennett. El cunoştea Wall Street, iar Corsetti cunoştea 
Washingtonul. Amândoi erau loiali preşedintelui. Un mariaj de 
interese. Cine ar fi spus că diversitatea era ceva rău? 

— Marsha? 

— Da, domnule preşedinte, răspunse Kirkpatrick. 

— la legătură cu Agenţia pentru securitate naţională. Vreau 
imediat acoperire prin sateliți pentru fiecare centimetru pătrat 
din Irak. Vreau să-mi fotografieze toate hangarele, casele şi 
colibele irakiene - toate tancurile, camioanele şi tricicletele - 
minut după minut, oră după oră şi zi după zi, până aflăm unde-şi 
ascund rachetele, ca să le putem localiza şi distruge. Ai înţeles? 

— Da, domnule preşedinte. 

— Nu mă interesează ce trebuie să facă pentru asta. Dacă 
trebuie să-şi reprogrameze aparatele - s-o facă. Dacă mai au 
nevoie de forţe aeriene - U-2, SR-71, sonde Blackbird, Predator, 
Global Hawk... indiferent ce anume - să le rechiziţioneze. Doron 
este foarte agitat, aşa cum vă puteţi închipui. El este gata să 
atace Bagdadul imediat. Mi-a spus fără ocolişuri că îşi alimentau 
rachetele, chiar în timp ce vorbeam. Doar că nu l-am implorat să 
nu acţioneze. l-am spus că suntem pregătiţi să atacăm - decisiv - 
şi că am început să ne amplasăm forţele pe poziţii. l-am spus că 
Consiliul securităţii naţionale se întruneşte chiar acum şi într-o 
oră îl vom anunţa ce anume vom face. 

— El ce a spus? întrebă vicepreşedintele. 

— A fost destul de laconic. Mi-a zis că am la dispoziţie cincizeci 
şi trei de minute şi douăzeci şi şapte de secunde - nicio secundă 
în plus. 

* 

Lui Iverson nu-i venea pur şi simplu să-şi creadă ochilor că se 
afla aici. 

Din multe motive, ideea de a fi la bordul lui Air Force One, 


alături de preşedintele Statelor Unite în toiul acestei crize 
nucleare globale, era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit. Nu 
ocupa de mult timp funcţia de secretar al Trezoreriei şi acum se 
părea că totul se destrăma. 

Acestea fiind spuse, indiferent cum ar fi privit situaţia, Iverson 
nu-şi putea alunga din minte faptul că-l detesta pe cel pe care-l 
ajutase să fie ales preşedinte. Toate lucrurile pentru care 
muncise el, pe care le plănuise, pentru care alcătuise o strategie 
în ultimii ani îi fuseseră realmente furate. 

El nu dorise niciodată să fie secretarul Trezoreriei. Dorise să fie 
miliardar şi să apară pe lista Forbes 400... dacă s-ar fi putut chiar 
în vârful ei. 

Planurile întocmite cu atâta minuţiozitate se năruiseră. 
Preşedintele îl silise să accepte funcţia, mai întâi strecurând 
neoficial spre Wall Street Journal vestea numirii sale iminente, 
apoi punându-l pe Corsetti să aţâţe văpăile aprobării publice şi 
politice, până când lui Iverson îi fusese imposibil să mai refuze. 
Însă el dorise să refuze. Ar fi trebuit să refuze. Funcţia de 
secretar al Trezoreriei implica renunţarea la toate acţiunile lui din 
GSX şi la fondul Joshua, tocmai în momentul când acestea urmau 
să-l facă un om foarte bogat. 

Desigur, era bogat, dar afacerea Medexco i-ar fi sporit 
exponențial averea. lar acum - în numai câteva luni - totul 
dispăruse. Totul! Nici MacPherson, nici Corsetti nu ştiau cât de 
furios era Iverson. Era o furie reală, clocotea şi nu mai putea fi 
înăbuşită multă vreme. 

Brusc, Iverson simţi BlackBerry-ul vibrându-i la şold. Il privi, îşi 
verifică cele mai recente mesaje e-mail şi nu-şi putu crede 
ochilor. 

Era de la ei. Nu erau încântați. Doreau răspunsuri. Dar cum 
îndrăzniseră să-i trimită mesaje e-mail aici şi acum? 

Apăsă iute tasta Delete şi închise BlackBerry-ul, se strădui să 
afişeze o expresie calmă şi reintră în sala de conferinţe, unde 
dezbaterile Consiliului securităţii naţionale erau în toi. 

* 


— Domnule secretar Trainor, rosti ferm MacPherson. 

— Da, domnule preşedinte. 

— Doresc o recomandare, rapid! 

— Daţi-mi voie să vă spun mai întâi că dacă decideţi să faceţi 


asta, nu v-aş recomanda să ordonaţi folosirea unei rachete 
nucleare balistice intercontinentale. 

În mod evident, preşedintele fu luat prin surprindere. 

— De ce? 

Secretarul Apărării vorbi calm şi atent, mai ales în lumina 
confruntării preşedintelui cu secretarul de stat. 

— Sunt convins că forţele noastre nucleare strategice sunt cele 
mai moderne, dar... 

— Dar... ce? 

— Permiteţi-mi să vă prezint următorul scenariu. Dacă 
încercăm să lansăm o rachetă Minuteman sau Peacemaker şi nu 
funcţionează? Dacă explodează în silozul de lansare sau în 
atmosferă, ca naveta spaţială Challenger? Sau dacă se 
dezintegrează în stratosferă? Sau dacă funcţionează perfect... 
dar ratează ţinta şi loveşte altă ţară? 

— Burt, vrei să spui că nu ne putem bizui pe rachetele noastre 
strategice nucleare? 

— Nu, domnule preşedinte, ci doar că nu aş vrea să aflu aşa 
ceva. Şi nu aş vrea ca restul lumii să afle aşa ceva. Eu cred că 
rachetele funcţionează perfect, însă, pe de altă parte, nu 
intenţionez să greşesc într-o chestiune de asemenea importanţă. 
Consecințele ar putea fi catastrofale, prin numărul victimelor şi 
prin pierderea completă a respectului faţă de forţa noastră 
strategică nucleară. În plus, chiar dacă totul ar funcţiona perfect 
- aşa cum sunt convins că se va întâmpla - puterea de foc este 
prea mare. 

MacPherson inspiră adânc, apoi încuviinţă din cap spre 
Corsetti, care-i umplu repede un pahar cu apă. 

— Aşadar, eşti de acord cu secretarul de stat. Nu ar trebui să 
lansăm o rachetă nucleară asupra Bagdadului? 

— Nu, domnule preşedinte, nu am spus asta. 

— Atunci ce recomanzi? 

— Să nu lansăm o rachetă nucleară balistică intercontinentală. 

— Şi atunci ce să lansăm? 

— Dacă veţi opta pentru un asemenea atac nuclear - repet 
dacă - aş recomanda folosirea unei arme nucleare tactice. O 
rachetă de croazieră. 

— Fii mai explicit, domnule secretar. 

— La ordinul dumneavoastră, bombardierele invizibile B-2 pot 


decola din baza Air Force Whiteman de lângă Kansas City. Ele pot 
fi dotate cu rachete de croazieră convenţionale, dar şi cu AGM- 
129A. Acestea sunt rachete aer-sol care zboară cu peste 800 
km/h, au autonomie de trei mii şapte sute de kilometri şi pot 
expedia cu precizie un focos nuclear W-80-1. 

— Dă-mi nişte detalii despre W-80. 

— W-80 este un focos nuclear pentru rachetele balistice de la 
bordul submarinelor, iar W-80-1 este un focos nuclear proiectat 
pentru a fi utilizat pe rachetele de croazieră lansate din aer. Este 
o armă de implozie radioactivă în două etape. Are lungimea de 
un metru şi greutatea de o sută treizeci şi cinci de kilograme, cu 
forţă de detonare de aproximativ o sută cincizeci de kilotone. 
Aceasta este echivalent cu detonarea a o sută cincizeci de mii de 
tone de dinamită. 

Bennett se simţi cuprins brusc de greață. 

Secretarul Trainor continuă: 

— Focosul a fost proiectat în 1976 la Los Alamos, prima testare 
a avut loc în 1981, iar producţia a fost oprită în 1990. Am 
construit o mie şapte sute de bucăţi. După convorbirile de 
dezarmare START II, am rămas în stoc cu patru sute. 

— Domnule preşedinte? 

Era consiliera pentru securitate naţională. 

— Da, Marsha? 

— Să presupunem, pentru moment, că aţi ordona o asemenea 
lovitură nucleară. Nu o puteţi face însă unilateral. Va trebui să vă 
consultaţi cu liderii Congresului. Cu aliaţii. Cu Rusia. 

— Şi cu Doron, adăugă Mitchell pe un ton apăsat. Premierul 
aşteaptă. 

— Ştiu, ştiu... Bill, tu ce crezi? 

— Domnule preşedinte, întrebarea reală mi se pare a fi: Ce 
vom face în continuare? Acesta va fi un capitol fără precedent în 
istoria omenirii şi ar trebui să avem - şi să explicăm Congresului 
şi aliaţilor noştri - o idee despre cum va suna capitolul următor. 

— Bun, ne vom întoarce la subiectul acesta, dar cum ai 
recomanda tu să acţionăm? 

Vicepreşedintele era o persoană de calitate. Bennett îl 
respecta enorm. Avea mult mai multă experiență 
guvernamentală - îndeosebi în domeniul federal şi al securităţii 
naţionale - decât MacPherson şi întotdeauna în momentele de 


criză era calm, detaşat şi stăpân pe sine. 

Şi, lucru pe care Bennett îl aprecia şi mai mult, Oaks era un 
strateg. In anii 1980, el fusese un aliat cheie din Senat al 
preşedintelui Reagan, ajutându-l să ocolească şi să păcălească 
Uniunea Sovietică. In anii 1990, fusese un glas ferm şi hotărât în 
susţinerea apărării cu rachete strategice şi a modernizării forţelor 
nucleare americane. De asemenea, îşi folosise impresionanta 
forţă intelectuală pentru regândirea rolului Statelor Unite într-o 
lume postsovietică. 

Bărbatul acesta avea capacitatea de a juca şah tridimensional, 
gândi Bennett, abilitatea de a calcula şi evalua fiecare posibilă 
mutare, ripostă şi contraripostă din domeniul politicii interne şi 
externe. Şi să câştige. Nu era de mirare că serviciul secret îi 
atribuise numele de cod Şah-mat. | se potrivea de minune. 

— Între unul şi trei milioane de oameni? Oaks clătină uşor din 
cap. Majoritatea civili nevinovaţi? Bagdadul şi Samarra de 
nelocuit pentru următoarele decenii? 

— Bill, am înţeles. Ştiu că-i de neconceput, dar îţi pun o 
întrebare simplă: Un atac nuclear va elimina sau nu definitiv 
ameninţarea terorismului finanţat de Irak şi iminenta ameninţare 
a folosirii armelor de distrugere în masă de către Jamil Aljafari? 

— Da, domnule preşedinte. 

— Va expedia un mesaj către alte naţiuni, care se gândesc 
poate la un atac cu asemenea arme de distrugere în masă 
asupra Statelor Unite sau a aliaţilor noştri, că noi deţinem 
mijloacele şi suntem hotărâți să le nimicim definitiv? 

— Da. 

— După tine, va aduce o sută cincizeci de ani de pace în lume? 

— Nu sunt sigur sută la sută, dar în esenţă, da, instinctul îmi 
spune că aşa va fi. 

— Avem şi alte opţiuni imediate, viabile şi eficiente? 

Vicepreşedintele căzu pe gânduri. Aceasta era, desigur, 
întrebarea-cheie. Bennett se trezi implorându-l în gând să vină cu 
o soluţie mai bună. 

— In următoarea jumătate de oră? Nu. 

Bennett simţea că trenul pleca din gară, iar el vroia să sară din 
mers. 

— Am putea invada vestul Irakului, să înaintăm spre Bagdad, 
să ocupăm oraşul, să-l găsim pe Jamil şi să terminăm cu el? Să 


zicem în şase până la nouă luni? Da. Dacă avem tăria să pierdem 
între zece şi douăzeci de mii de soldaţi americani, cel puţin... 
poate mult mai mulţi? Probabil. Opinia publică americană ne-ar 
susţine? Mă îndoiesc. Alianţele noastre s-ar păstra, mai ales în 
lumea arabă? În niciun caz. Ar putea să devină următorul nostru 
Vietnam? În mod clar. Ai fost acolo, Jim... domnule preşedinte. 
Ştiţi ce a însemnat. Vreţi să vă întoarceţi? 

— În concluzie, ce vrei să spui, Bill? insistă MacPherson. Vreau 
părerea ta finală. 

— Suntem într-o situaţie a naibii de grea. 

— Am sesizat. 

— Domnule preşedinte, eu vă spun că nu sunt în favoarea unui 
atac nuclear. În niciun fel de circumstanţe... 

Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui Oaks. McCoy îşi muşcă 
buza. Bennett îşi ţinu respiraţia. Preşedintele se încordă vizibil. 

— ... în niciun fel de circumstanţe, cu excepţia acestora. 

Bennett simţi că se sufocă. Era tensionat, speriat şi înfrigurat. 

— În termeni abstracţi, este hâd, grotesc şi la limita barbarului, 
continuă vicepreşedintele, dar în termenii opţiunilor noastre 
militare imediate şi ai amenințării la adresa securităţii naţionale a 
Statelor Unite şi a aliaţilor noştri? Este imediat. Este copleşitor. 
Este decisiv. Şi, da, eu cred că ne va aduce o sută cincizeci de 
pace mondială, cel puţin. 

— lar pentru asta ar merita? întrebă MacPherson. 

— Da, ar putea să merite. Revin însă la întrebarea mea 
anterioară. Ce va urma? Unde vom ajunge de aici? 

— Ecleziastul. 

— Mă scuzati, domnule preşedinte, n-am înţeles. 

— „Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este 
să dărâmi şi vreme să zideşti... Vreme este să iubeşti şi vreme să 
urăşti. Este vreme de război...” 

Cuvintele atârnară în aer un moment. 

— „+... Şi vreme de pace.” 

— Da, poate fi o formulare bună. Nu ne putem gândi doar la 
felul în care să ne distrugem inamicul. Trebuie să ne gândim şi la 
felul în care să reconstruim o lume nouă, o lume de pace şi 
prosperitate. 

Bennett îşi dădu seama că preşedintele ar fi dorit să se ridice 
şi să se plimbe înainte şi înapoi prin încăpere. Aşa obişnuia să 


procedeze în şedinţele de strategie din GSX, când încerca să 
examineze o cale de abordare a unei afaceri noi. 

Acum însă era țintuit într-un scaun cu rotile, nedormit, obligat 
să decidă în privinţa utilizării armelor nucleare în toiul nopţii, la o 
altitudine de paisprezece kilometri şi la depărtare de o mie cinci 
sute de kilometri de principalii lui consilieri pe probleme de 
securitate naţională. 

Incapabil să se plimbe înainte şi înapoi, preşedintele alese să 
se roage. Fără să spună nimic nimănui, el plecă pur şi simplu 
capul, închise ochii şi-şi încrucişă degetele în faţa pieptului. 

Bennett îl fixa cu privirea. 

Următoarele momente fură percepute ca o eternitate şi 
Bennett se pomeni clocotind la interior, furios că prietenul şi 
mentorul lui irosea atât timp valoros, când ei dispuneau de atât 
de puţin. Nu era momentul pentru poveşti cu zâne, ci pentru 
gândire raţională şi decizii logice. În balanţă era soarta lumii. 

* 


Carrie Downing era inteligentă, stilată şi avea treizeci şi doi de 
ani. 

Fusese o stea în ascensiune la Excite@Home, cândva 
principalul furnizor de Internet broadband din lume. Asta până 
când compania intrase în lichidare pentru faliment, în octombrie 
2001. 

Visul lui Downing de a obţine statutul de milionară în lumea 
afacerilor pe Internet se scufundase mai rapid decât Titanicul. Ea 
şi alţi o mie trei sute de angajaţi fuseseră concediaţi, când 
teroriştii Al-Qaeda loviseră Pentagonul şi World Trade Center, iar 
economia americană se afundase într-o recesiune serioasă. 

De aceea, atunci când portofoliul ei de acţiuni se prăbuşise ca 
valoare de la 100 de dolari/acţiune în aprilie 1999 la numai 13 
cenţi/acţiune peste doi ani şi jumătate, Downing făcuse ceea ce 
ar fi făcut orice autor talentat de software pentru e-mail. Ea se 
alăturase FBl-ului. 

Instruită în cursuri rapide ca specialistă în contrainformaţii şi 
antitero, ea făcuse rapid o impresie excelentă superiorilor. 
Fusese inclusă într-o echipă de elită, care se ocupa de un proiect 
strict secret cunoscut în exterior doar sub numele de cod 
Lanterna Magică. 

Softwareul ultramodern şi foarte controversat făcea parte din 


ceea ce FBI denumea proiectul Carnivorul Amplificat. 

Acesta fusese conceput ca să înghită cât mai multe mesaje e- 
mail şi putea fi instalat în secret pe hard diskul calculatorului 
unui inamic potenţial al Statelor Unite sau expediat incognito, ca 
virus, unei asemenea persoane, ataşat unui e-mail sau anunţ 
aparent inofensiv. 

După autoinstalare, el permitea FBl-ului să citească fişiere 
încifrate şi chiar să captureze apăsări individuale de taste, de 
tipul parolelor, aflând astfel detaliile financiare şi organizatorice 
confidenţiale ale evazivelor organizaţii criminale. În plus, până 
acum putuse ocoli chiar şi cele mai sofisticate software-uri 
antivirus de pe piaţă. 

Dar până şi cea mai bună tehnologie este limitată de calitatea 
oamenilor care o utilizează. Cei asemenea lui Downing trebuiau 
să pătrundă în calculatorul unei ţinte, să-i fure datele şi să le 
cearnă rapid şi fără a fi detectaţi, căutând genul de informaţii 
care-i puteau ajuta pe tovarâşii lor agenţi de teren să rezolve 
cele mai dificile cazuri. lar Downing era bună. Foarte bună! In 
ultimii ani, ea ajutase la soluţionarea atâtor cazuri, încât ajunsese 
să fie remarcată de Scott Harris, directorul FBI, care o poreclise 
Regina Carnivoră. 

Asta nu însemna însă că ar fi fost scutită de turele de noapte. 
La urma urmelor, era perioada cea mai animată şi mai productivă 
pentru echipa Lanternei Magice. Ce conta însă? In ciuda 
trăsăturilor ei remarcabile, a ochilor albaştri ameţitori şi a râsului 
molipsitor, Carrie nu mai ieşise cu niciun bărbat de când se 
alăturase FBl-ului. Poate că de vină era şi programul zilnic de 
douăsprezece până la paisprezece ore, îi repetau mereu colegele 
de apartament. Pe de altă parte, ea se obişnuise cu lipsa unei 
vieţi mondene, iar asta o determina pur şi simplu să muncească 
şi mai mult. 

Carrie Downing încremeni brusc. Orice urmă de oboseală sau 
autocompătimire se evaporă brusc. Privea fix mesajul e-mail abia 
interceptat, dar nu ştia ce să facă cu el. Ştia cine-l primise. Ţinta 
- Stuart Iverson, secretarul Trezoreriei americane şi contul lui 
privat de la AOL - era unul dintre cele şaizeci şi trei de conturi e- 
mail ale personalului de vârf din administraţie a căror 
monitorizare fusese autorizată personal de directorul FBI. Dar nu 
Iverson îi atrăsese atenţia. Nu în clipa aceea. Numele 


expeditorului fusese cel care-i îngheţase sângele în vene. 

Rulă imediat o verificare de sistem şi urmărire, apoi verifică de 
două ori rezultatele. Un fior involuntar îi străbătu trupul. Tot ce 
făcuse pentru FBI fusese amuzant şi cool şi clandestin... până 
acum. Acum era cu totul altceva şi ea ştia asta. Îşi simţea 
bubuiturile inimii şi picăturile de transpiraţie ce i se formau pe 
buza superioară. Ridică receptorul telefonului din faţa ei şi sună 
şeful de tură din Centrul operativ antitero. 

Cazul acesta era mai mult decât grav... şi depăşea cu mult 
atribuţiile ei. 

* 

MacPherson ridică fruntea şi începu să vorbească, calm şi 
încrezător. 

— Bun! Ascultaţi-mă. Nu spun că aşa vom proceda, dar 
încercaţi o clipă să analizaţi şi scenariul următor. 

Bennett privi monitorul care-l arăta pe Tucker Paine. Îi era 
imposibil să nu simtă empatie faţă de el. Bărbatul arăta 
realmente distrus. 

Preşedintele îşi adună gândurile, apoi continuă: 

— Să presupunem că după ce terminăm întrunirea aceasta, îi 
voi telefona premierului Doron. Voi refuza să dau curs cererii lui. 
ÎI voi anunţa că i-am telefonat doar pentru a-l informa că lansez 
imediat un atac aerian masiv împotriva Irakului. Mai mult, îi spun 
că, bazându-se pe informaţii recente şi foarte neliniştitoare, 
Statele Unite declară război imediat Irakului. Vom dezlănţui 
întreaga furie a forţei noastre militare împotriva regimului lui 
Jamil Aljafari. li voi mai spune că în decursul următoarelor zile, 
am putea - repet, am putea - fi siliţi să utilizăm una sau mai 
multe arme de distrugere în masă împotriva Irakului. După aceea 
l-aş întreba dacă în această eventualitate guvernul şi ţara lui ar 
susţine Statele Unite. 

Bob Corsetti încuviinţă: 

— Exact. Declarăm război, dar nu promitem sută la sută un 
atac nuclear. Începem imediat o campanie aeriană. Bombardăm 
Bagdadul şi Samarra până le facem una cu pământul şi trimitem 
Divizia 82 în deşerturile din vestul Irakului, pentru a căuta orice 
lansatoare mobile de rachete Scud. În felul acesta câştigăm timp. 
Dacă va trebui să mergeţi până la capăt, puteţi lua şi decizia 
loviturii nucleare. Să sperăm că nu va fi necesară. Dar nu putem 


recunoaşte în niciun caz că am făcut asta la cererea Israelului. 
Dacă vom lansa o rachetă nucleară, amprentele israelienilor nu 
trebuie să apară nicăieri. y 

— Absolut, spuse Kirkpatrick. Insă va trebui ca Jack, Burt sau 
eu - probabil Jack - să-l sune pe Modine, ministrul israelian al 
Apărării, imediat după discuția domnului preşedinte cu Doron, 
pentru a insista personal ca israelienii nici să nu atace primii, nici 
să nu permită să se afle ceva despre acţiunea lor de comando. 
Jack le mai poate spune că vrem să avem focosul în Washington 
până diseară la ora 19, ora Coastei de Est. 

Fu rândul lui Oaks să intervină. 

— Exact, domnule preşedinte. Vă adresaţi naţiunii diseară la 
ora 21. Explicaţi că Statele Unite tocmai au dejucat o tentativă a 
Irakului de a lansa o rachetă nucleară către Israel. Anunţaţi că un 
asemenea act este considerat un atac împotriva Statelor Unite 
ale Americii. Explicaţi că până în prezent acţiunile noastre au 
distrus majoritatea celulelor teroriste din lume. Dar îi ajutaţi pe 
oameni să înţeleagă că de acum s-a trecut dincolo de un război 
împotriva teroriştilor, că guvernul irakian ne-a declarat război şi 
ne-a pus în pericol existenţa. Spuneţi lumii că forţele noastre - ba 
nu, că elicopterele Apache construite de americani - au distrus o 
echipă irakiană înarmată cu o rachetă Scud şi i-au demontat 
focosul. Veţi arăta fotografii întregii lumi, veţi explica 
ameninţarea biologică, chimică şi nucleară a Irakului şi veţi 
atrage atenţia că dacă nu se întreprind imediat acţiuni decisive, 
nimeni nu va fi ferit de armele de distrugere în masă ale lui Jamil 
Aljafari. 

— Apoi, domnule preşedinte, adăugă Kirkpatrick, declaraţi 
război. Spuneţi că „forţele neînfricate ale libertăţii vor învinge 
forţele laşe ale răului” şi că americanii şi toţi „iubitorii de pace 
din întreaga lume trebuie să se pregătească pentru cel mai 
întunecat moment din istoria civilizaţiei umane”. Îi pregătiţi pe 
oameni pentru ceea ce vom face şi explicaţi motivul pentru care 
o vom face, cerându-le să se roage alături de dumneavoastră şi 
pentru forţele noastre armate în aceste momente în care ţara 
este grav ameninţată. 

— După care încheiaţi, rosti Corsetti, adresându-vă irakienilor: 
„Dumnezeu să aibă milă de sufletele voastre, fiindcă noi nu vom 
avea!” 


— Nu, rosti MacPherson ridicând mâna şi opunându-se 
sugestiei aceleia. Nu vom încheia pe o notă de răzbunare, 
indiferent cât ar fi ea de meritată. 

— Domnule preşedinte, eu... 

— Bob, ştiu ce vrei să spui, dar răspunsul este „nu”. Trebuie 
într-adevăr să fac rechizitoriul Irakului, în mod clar, concis şi 
convingător, dar în acelaşi timp trebuie să începem să discutăm 
despre o nouă situaţie, o stare de pace şi prosperitate care să 
înceapă în Orientul Mijlociu. Nu voi pomeni de ea în discursul din 
seara aceasta, însă trebuie să vorbim între noi, iar după aceea cu 
israelienii şi palestinienii. 

— La ce vă referiţi, domnule preşedinte? întrebă secretarul 
Paine. 

— La o lume post-Jamil. La sfârşitul amenințărilor cu război şi 
violenţă în Orientul Mijlociu, odată pentru totdeauna. Mă refer la 
aducerea israelienilor şi palestinienilor aici, la Casa Albă. Mă refer 
la un tratat de pace şi la afacerea la care lucrează Bennett. De 
ce? Pentru a permite tuturor evreilor şi tuturor arabilor să profite 
şi să prospere în mod personal, dacă vor fi de acord să trăiască 
împreună în pace. Pentru a oferi lumii un viitor şi o speranţă, 
planuri pentru bine... nu pentru rău. 

Un val de tulburare intensă, combinat cu o curiozitate 
sfredelitoare, se revărsă peste toţi, inclusiv peste Paine. Timpul 
ce le era alocat se scurgea repede şi nu ştiau prea bine încotro 
se îndrepta preşedintele. 

— Bun, ştiu că timpul este limitat, dar mai ascultaţi-mă puţin, 
continuă MacPherson. Ne trebuie un act final, da? Perfect! Atunci, 
gândiţi-vă. Dacă lumea va trăi un coşmar, să fim pregătiţi să-i 
oferim şi un vis. Visul adevăratei păci între arabi şi israelieni - nu 
fiindcă se vor iubi între ei, ci pentru că preţul războiului este prea 
mare şi pacea este prea avantajoasă. 

— Şi ce ar însemna asta, domnule preşedinte? insistă Paine. 

— Uitaţi la ce mă gândesc eu... MacPherson tăcu o clipă, bău 
puţină apă şi încercă să-şi limpezească gândurile. Imediat după 
încheierea războiului cu Irakul, vom începe să lucrăm cu 
israelienii şi palestinienii pentru a transforma Medexco într-o 
companie cotată public. Administratorii ei vor fi mai bogaţi decât 
au visat vreodată, însă noi vom insista ca toţi israelienii şi 
palestinienii să primească acţiuni la companie din capul locului, 


de la oferta publică iniţială. 

— Aşa cum a făcut Thatcher în Marea Britanie, completă 
Bennett, fără să fie împuşcat de Kirkpatrick sau de altcineva. 

— Cam aşa ceva, replică preşedintele. Toţi israelienii şi 
palestinienii vor deţine acţiuni ale companiei. Fondul Joshua va 
asigura miliardul de dolari în capital de risc. Partea aceasta a 
tranzacţiei este deja încheiată. Toţi investitorii fondului Joshua îşi 
păstrează acţiunile... dar prin cotarea publică, israelienii şi 
palestinienii ar putea deveni instantaneu uluitor de bogaţi. 

— Doriţi realmente să cooptăm afacerea lui Bennett? întrebă 
Kirkpatrick. 

— Absolut, încuviinţă preşedintele. Aţi fost informaţi toţi 
despre detaliile esenţiale, nu? 

— Da, răspunse Kirkpatrick, dar nu înţeleg în ce fel se va aplica 
aici. 

Inima lui Bennett bubuia şi gândurile îi goneau. În acelaşi timp, 
îşi simţea mintea mai limpede ca oricând. 

MacPherson se uită la el, surâse, apoi continuă: 

— Cei mai mulţi oameni habar n-au pe ce rezerve de ţiţei şi 
gaze naturale stau israelienii şi palestinienii. Aceasta poate fi 
valabil şi pentru unii dintre voi, chiar dacă aţi citit dosarul. Sunt 
realmente uriaşe, aproape inimaginabile. La început, am crezut 
că erau doar gaze naturale, dar anul trecut s-a descoperit petrol. 
Zăcăminte incredibil de mari de petrol! Pentru a le pune în 
context, putem face o comparaţie cu Arabia Saudită, care este 
cel mai mare producător de petrol din lume, deţinând un sfert din 
rezervele mondiale cunoscute. Saudiţii extrag zilnic opt milioane 
şi jumătate de barili şi, de aceea, la un preţ al barilului între 
douăzeci şi cinci şi treizeci de dolari, câştigă zilnic peste două 
sute de milioane de dolari, ceea ce înseamnă optzeci-nouăzeci de 
miliarde de dolari pe an, la preţurile actuale. Ei bine, Bennett, 
McCoy şi echipa lor apreciază că după instalarea echipamentelor 
de forare şi rafinare, când totul va funcţiona la parametri maximi, 
Medexco ar putea deveni rapid una dintre cele mai mari 
companii petroliere din lume. Ar putea să extragă zilnic între 
cinci şi şase milioane de barili, ceea ce ar însemna - la o 
estimare moderată - cincizeci-şaizeci de miliarde de dolari pe an, 
numai din vânzările de ţiţei şi gaze naturale brute, ca să nu mai 
vorbesc de vânzările de produse rafinate şi cu amănuntul. 


— Chiar aşa mult ţiţei şi gaze naturale sunt acolo? întrebă 
Oaks. 

— Da, încuviinţă preşedintele. Dacă se ţine seama de toate 
celelalte produse şi surse de venituri potenţiale pentru care noi - 
mai puţin eu - pentru care fondul Joshua şi GSX au dezvoltat un 
plan de afaceri detaliat, Medexco ar putea în scurt timp să 
înregistreze vânzări anuale de ordinul a o sută optzeci până la 
două sute douăzeci de miliarde de dolari pe an. 

— Asta însemnă mai mult decât PIB-ul actual al Israelului, 
observă Oaks. 

— Exact. Cam ăsta-i ordinul de mărime despre care vorbim. 
PIB-ul Israelului este actualmente de aproximativ o sută douăzeci 
de miliarde de dolari pe an. Afacerea aceasta cu petrol va 
schimba absolut totul. Şi asta nu-i tot. Toate acestea vor face din 
Medexco una dintre cele mai mari companii petroliere din lume, 
de mărimea... să zicem, ExxonMobil, care are vânzări brute 
anuale de un sfert de trilion de dolari. 

— Compania o să valoreze o avere, icni Paine care până atunci 
nu ştiuse ce pregătise Bennett. 

— Desigur, continuă MacPherson, toate cifrele acestea au 
rezultat din scenarii ideale, bazate pe violenţe reduse ca 
intensitate în regiune, dar fără războaie, în mod evident, 
platformele de foraj pentru ţiţei şi gaze naturale, ca şi rafinăriile 
sunt foarte de vulnerabile la atacuri, făcând ca investiţia să fie 
practic inutilă pentru majoritatea investitorilor, dacă regiunea va 
avea parte de terorism agresiv continuu sau dacă va fi cuprinsă 
de război. 

— De aceea a intrat aşa uşor Bennett? întrebă Oaks. 

Bennett îl privi pe MacPherson, care încuviinţă, dându-i 
aprobarea să vorbească. 

— Da, domnule vicepreşedinte, rosti Bennett. Mai ţineţi minte 
mărunta investiţie a lui John D. Rockefeller în Standard Oil din 
1862? Atunci el a investit doar patru mii de dolari. lar după şapte 
ani... 

— ... deţinea aproximativ nouăzeci la sută din companie, 
termină vicepreşedintele, şi stătea pe o mină de aur. 

— Exact. lar restul este istorie. De aceea GSX a recomandat 
atât de insistent ca fondul Joshua să investească imediat un 
miliard de dolari în acest proiect. Deoarece puţini şi-ar asuma 


riscul într-un astfel de mediu. Evident, dacă am fi beneficiat de 
pace... 

— Vrei să spui dacă Irakul ar fi fost eliminat de pe faţa 
pământului, îl corectă Paine. 

Bennett refuză să înhaţe momeala. 

— ... dacă am fi beneficiat de pace - de pace adevărată, 
durabilă - toate calculele acestea ar fi fost discutabile sau, în cel 
mai bun caz, conservatoare. Valoare cea reală a companiei ar 
putea creştea de câteva ori, practic peste noapte. 

— Şi de acolo unde ar ajunge? întrebă vicepreşedintele. 

Bennett se uită repede spre preşedinte pentru îndrumări, dar 
MacPherson nu schiţă niciun gest. 

— Impresia mea este că putem creşte investiţia noastră 
primară printr-o ofertă publică iniţială, graţie căreia s-ar strânge 
sute de miliarde de dolari în capital cu care s-ar completa toate 
facilităţile necesare mult mai rapid decât ar fi de aşteptat. Am 
putea asista la crearea de gigantice porturi comerciale în Gaza. 
Am putea vedea că egiptenii se implică foarte rapid. Bănuiesc că 
ar fi interesaţi să construiască rafinării în Deşertul Sinai. 

— Şi lordania? întrebă Paine. 

— Cred că lordania va fi pur şi simplu încântată, zâmbi 
Bennett. Erin? 

— Absolut, interveni prompt McCoy. Jon şi cu mine am luat în 
calcul toate scenariile posibile. Considerăm că iordanienii ar 
putea fie să investească direct în Medexco - sau să construiască 
rafinării şi alte facilităţi similare în propria lor ţară - fie, ceea ce 
noi considerăm mult mai probabil, să acţioneze rapid în direcţia 
dezvoltării de staţiuni de lux, terenuri de golf, complexuri 
hoteliere... Avantajul lor competitiv constă în faptul că deţin 
teren, spaţiu şi forţă calificată de muncă. Dacă investiţi capital 
serios în ţara aceea, vă puteţi aştepta la lucruri spectaculoase. 
Jon şi cu mine apreciem că Gaza, malul vestic al lordanului şi 
Sinaiul ar putea deveni noua Arabie Saudită, focalizându-se pe 
forări, rafinare şi prelucrarea industrială a petrolului. Noi credem 
că Israelul va deveni noua Silicon Valley şi Elveţie a regiunii, 
ajungând una dintre cele mai de seamă capitale ale tehnologiei 
de vârf, serviciilor bancare, finanţelor şi medicinii mondiale. Pe 
de altă parte, bănuim că lordania ar putea deveni Palm Springs a 
regiunii - adică, turism, comerţ, staţiuni, hoteluri de lux... 


— O lume de complexuri tip Biltmore şi Ritz-Carlton? întrebă 
Oaks. 

— Aşa ceva, încuviinţă McCoy. 

MacPherson interveni. 

— Oportunităţile ar fi extraordinare. Israelul şi orice entitate 
sau stat palestinian care ar rezulta din negocierea finală a păcii 
ar avea potenţialul de a deveni atât mai bogate, cât şi mai 
puternice economic decât majoritatea celorlalte ţări din OPEC 
laolaltă! 

Bennett observă că, printre alţii, secretarul de stat era în mod 
clar fascinat de ceea ce auzea. 

— lar dacă Medexco este cotată public, rosti Bennett, cu 
majoritatea acţiunilor deţinute, cel puţin iniţial, de cetăţeni 
israelieni şi palestinieni - evident, dacă ei nu optează pentru a le 
vinde - ar fi un dar divin pentru oamenii aceia, mai ales pentru 
familiile arabe, dintre care multe trăiesc sub pragul sărăciei. 

— Estimarea cea mai favorabilă, Jon? întrebă preşedintele. 

Bennett se întoarse către McCoy. 

— Erin? 

— Domnule preşedinte, scenariile noastre sugerează că la un 
an după oferta publică iniţială, israelienii şi palestinienii ar putea 
deţine acţiuni valorând între o jumătate de milion şi un milion de 
dolari pe familie. 

— Vorbeşti serios? făcu vicepreşedintele. 

— Peste doi ani, răspunse McCoy, dacă situaţia rămâne 
paşnică şi evoluează în direcţia estimată - şi dacă oamenii 
păstrează acţiunile şi nu le vând după oferta publică iniţială şi 
perioada de reţinere - este foarte posibil ca ei să-şi multiplice de 
mai multe ori sumele respective. 

— Pentru a pune lucrurile în perspectivă, adăugă Bennett, în 
prezent o familie mijlocie din Palestina câştigă sub o sută 
douăzeci şi cinci de dolari pe lună. Aproape peste noapte 
majoritatea ar deveni multimilionare. 

— Incredibil, comentă Kirkpatrick rulând rapid o analiză cost- 
beneficii. Stimulentele pentru pace - o pace reală, de durată, 
asigurată - ar fi extraordinare... 

— Jon, întrebă Oaks, care estimezi că ar fi implicaţiile pentru 
Statele Unite? 

— Cred că în privinţa asta ar fi mai bine să-l întrebăm pe 


preşedinte, rosti Bennett şi se întoarse către MacPherson. 

— Mulţumesc, încuviinţă preşedintele. Bill, părerea mea este 
că s-ar putea impulsiona serios economia globală, evitând 
colapsul total al încrederii consumatorilor şi investitorilor pe care 
l-am vedea în curând, dacă nu acţionăm decisiv pe mai multe 
fronturi. Aş spune că şocul realmente fizic al neutralizării celui 
mai mare rău planetar, urmat - destul de repede - de anunţarea 
descoperirii şi exploatării de petrol şi gaze naturale în Ţara 
Sfântă, urmată la rândul ei de semnarea cu mare pompă a unui 
tratat de pace pe peluza sudică a Casei Albe i-ar stimula pe 
investitorii şi consumatorii din toată lumea. Brusc, absolut totul 
ar părea posibil. Pacea şi prosperitatea ar fi văzute ca fiind carta 
definitorie a noului mileniu. Mai consider că încrederea 
consumatorilor va reveni instantaneu şi în forţă. S-ar putea să nu 
semene cu nimic din tot ce am văzut până acum. 

— Sau s-ar putea să dăm greş, adăugă Mitchell. 

— Aşa este, aprobă MacPherson. Sau s-ar putea să dăm greş. 
Deţinem o oportunitate de a face toate lucrurile acestea să 
funcţioneze. Dacă procedăm bine, restul lumii va avea o şansă 
de a le obţine. Dacă însă dăm greş, noi şi restul lumii vom fi într- 
un necaz foarte, foarte serios. g 

Toţi reflectau asupra importanţei deciziilor ce trebuiau luate. In 
mod clar însă, starea generală şi impulsul agresiv se 
modificaseră spectaculos. 

— Evident, urmă preşedintele, este posibil să mă înşel, dar 
instinctele m-au slujit bine de-a lungul anilor. 

— Aşa este, comentă Oaks. 

— Cu toate acestea, interveni secretarul Paine, continuăm să 
vorbim despre necesitatea de a folosi arme nucleare pentru a 
obţine toate acestea. 

— Este adevărat. 

— Atunci, mă văd silit să vă repet: aşa ceva nu merită. Vă rog, 
domnule preşedinte! Vă implor! Nu faceţi aşa ceva. 

— Domnule secretar, te aud perfect, să ştii. 

— Cum puteţi fie şi măcar să vă gândiţi la posibilitatea 
incinerării câtorva milioane de suflete prin apăsarea unui buton, 
într-o fracțiune de secundă? Nu putem deveni ca barbarii 
împotriva cărora am fost siliţi să luptăm. Scopul nu justifică 
niciodată mijloacele. Niciodată! Asta a fost lecţia dată de 


Hiroshima şi Nagasaki. Asta a fost lecţia Vietnamului. Şi tot asta 
a fost lecţia experienţei sovieticilor în Afghanistan. Cum puteţi?... 

— Domnule secretar, se răsti MacPherson ferm, dar furios, asta 
nu-i câtuşi de puţin adevărat! Nu-i adevărat! Deloc! Lecţia 
Vietnamului a fost să nu lupţi niciodată într-un război drept - un 
război împotriva unui imperiu al răului şi împotriva aliaţilor săi 
care caută să înrobească omenirea - dacă nu intenţionezi să 
învingi. Lecţia Afghanistanului a fost să nu lupti într-un război pe 
care nu ai de ce să-l câştigi. lar lecţia dată de Hiroshima şi 
Nagasaki a fost că un preşedinte nu trebuie niciodată - niciodată! 
- să ezite să folosească absolut toate mijloacele şi căile necesare 
pentru a preveni măcelărirea cetăţenilor americani şi a aliaţilor 
lor. 

— Domnule preşedinte, asta înseamnă să răspundem răului 
prin rău. Devine însăşi esenţa a ceea ce noi sperăm să 
înfrângem. _ 

— Nu, nu - nu-i aşa. Nu-i deloc aşa. Inseamnă stoparea răului 
definitiv. 

— Cum? Utilizând chiar instrumentele răului - armele? 

— Armele nu sunt rele, domnule secretar. Nu sunt rele în sine, 
decât dacă ajung în mâinile celor care le utilizează în scopuri 
rele. Împiedicarea uciderii unor americani nevinovaţi nu este rea. 
Este profund morală şi inerent justă. 

— Domnule preşedinte, dumneavoastră auziţi ce spuneţi? 
Auziţi cu adevărat? Să presupunem că am invada Irakul. Poate - 
poate! — că vom pierde cincizeci de mii de americani. Poate... 
Dar poate că nu. Este scenariul cel mai defavorabil. 
Dumneavoastră vorbiţi însă despre uciderea unui număr de 
cincizeci de ori mai mare de oameni, de civili. 

— Tu de partea cui eşti, Tucker? 

Paine păru stupefiat. 

— Mă simt jignit de întrebarea asta, domnule preşedinte. 

— La fel ca mine, replică MacPherson. Eu am jurat să respect 
Constituţia Statelor Unite, să protejez şi să apăr poporul 
american de orice ameninţări externe şi interne - nu să protejez 
şi să apăr toţi oamenii, femei, copii şi bărbaţi, de pe faţa 
Pământului. Eu nu sunt Dumnezeu. Nu sunt răspunzător pentru 
toţi. Responsabilitatea mea este de a mă asigura că inocenţii 
noştri - inocenţii americani - nu sunt ucişi. Că nu sunt ucişi de 


Jamil Aljafari, de Mohamed Jibril sau de următorul Osama bin 
Laden. De nimeni. Niciodată. Punct! Nu mai am nimic de 
adăugat. Nu eu am adus situaţia pe muchia războiului nuclear, 
domnule secretar, ci Jamil. Insă eu nu voi trimite zece sau 
douăzeci sau cincizeci de mii, şi nici chiar cinci sute de americani 
la moarte sigură într-un război terestru prelungit în Irak - în 
niciun caz atunci când ştiu că Jamil are arme nucleare, antrax, 
gaze Sarin şi VX... în niciun caz atunci când ştiu că Jamil este pe 
moarte, este disperat, ne urăşte şi poate crede că nu mai are 
nimic de pierdut... în niciun caz atunci când ştiu că oamenii noştri 
pot fi ucişi de călăul din Bagdad. Asta, domnule secretar, ar fi 
rău. Eu nu voi face parte din răul acela şi nici dumneata n-ar 
trebui să faci parte. 

Pentru prima dată, Bennett era mulţumit că cei doi bărbaţi nu 
se găseau în aceeaşi cameră. S-ar fi putut ajunge la violenţe 
fizice, indiferent cât de grav rănit ar fi fost preşedintele. În 
acelaşi timp, oricât de mult ar fi ţinut la MacPherson şi oricât de 
justificate ar fi considerat cuvintele sale, se simţea de partea lui 
Paine. 

Nu ştia ce ar fi trebuit MacPherson să facă, altceva decât să 
lanseze atacuri aeriene, dar ştia că în niciun caz nu ar fi trebuit 
să recurgă la arme nucleare. lar în adâncul sufletului, Bennett 
era convins că oricât de înflăcărată şi de puternică ar fi fost 
pledoaria preşedintelui, peste câteva ore el s-ar fi detaşat şi ar fi 
analizat lucrurile cu răceală, schimbând cursul acţiunii. In privinţa 
asta nu avea absolut nicio îndoială. 

— Exact din aşa ceva nu voi face eu parte, răspunse secretarul 
la fel de înfocat. Vorbiţi despre aruncarea de bombe atomice şi 
apoi despre forări pentru ţiţei, care-i vor face fericiţi şi bogaţi pe 
toţi cei din Israel şi Palestina. Vorbiţi despre visul dumneavoastră 
petrolier - Medexco. lar eu sunt de acord, este fascinant. Este 
atrăgător. Şi în orice alte circumstanţe ar putea să fie perfect. 
Dar aici şi acum, el nu este vandabil. Nu puteţi ucide milioane de 
irakieni nevinovaţi cu o bombă atomică, iar după aceea să 
anunţaţi oferta publică iniţială. Este greşit, domnule preşedinte! 
Profund greşit. Şi este un comportament nedemn pentru 
dumneavoastră şi pentru poporul american. 

— Suntem în dezacord, domnule secretar, rosti preşedintele. 
Dă-mi voie să fiu perfect limpede. Dacă Statele Unite decid să 


utilizeze arme nucleare împotriva unor inamici cu gânduri 
ucigaşe, nu o vor face pentru a aduce pace şi prosperitate 
israelienilor şi palestinienilor. Nu, ci pentru a proteja vieţile şi 
interesele vitale ale poporului nostru şi ale aliaţilor noştri... ca şi 
pentru a scăpa civilizaţia de ameninţarea propriei «i 
supravieţuiri. Punct! Domnule secretar, am fost întrebat ce va 
urma după aceea. Am fost întrebat unde am putea ajunge după 
ce aş lua o asemenea decizie teribilă şi oribilă. lar la ambele 
întrebări eu voi da un singur răspuns. Nu este însă unicul posibil. 
Nu este un panaceu, ci un răspuns dintre multele posibilităţi. Da, 
lumea va continua să aibă probleme. Da, vom continua să ne 
confruntăm cu Coreea de Nord, cu China, cu Sudanul, cu SIDA, 
cancerul, sărăcia, rasismul şi toate celelalte păcate, boli şi 
flageluri care au existat acum o săptămână şi acum o lună. Eu 
însă afirm că ceea ce vom face s-ar putea să fie una dintre 
multele raze de soare ce străbat printr-un nor foarte negru. Ar 
putea să fie visul unei zile însorite după o furtună înfricoşătoare. 
Despre asta vorbesc, domnule secretar. Şi regret profund faptul 
că prin cuvintele dumitale sugerezi contrariul. 
* 


Bennett simţea dureri teribile în spate şi în ceafă. 

Constată că stătea gârbovit, încordat, profund neliniştit de 
direcţia în care se îndreptau dezbaterile Consiliului securităţii 
naţionale. 

— Domnule preşedinte, mai avem doar optsprezece minute. 

Vorbise Mitchell. Timpul se scurgea iute. 

— Doamnelor şi domnilor, vorbi MacPherson, trebuie să 
începem să punem evenimentele în mişcare. Mai este timp până 
la luarea unei decizii finale, dar sunt alte lucruri care trebuie 
făcute imediat. 

Instinctiv, Bennett căută pe sub masă mâna lui McCoy şi o 
strânse uşor. Erin îi aruncă o privire şi-i răspunse printr-o 
strângere similară. 

— Domnule secretar Trainor. 

— Da, domnule preşedinte. 

— Declanşează imediat Operaţiunea Ciclonul Iminent. Începe 
bombardamente masive asupra Bagdadului, Samarrei şi tuturor 
bazelor aeriene irakiene, utilizând numai muniții convenţionale. 
Trimite bombardierele - B-52, F-18, F-11... toată flotila. Foloseşte 


iniţial rachete de croazieră convenţionale şi Tomahawkurile de pe 
portavioane - dar cu efecte maxime. 

— Am înţeles. 

— Divizia 82 şi Delta Force să pornească imediat pe sol, 
căutând rachetele Scud. Cât de departe sunt actualmente? 

— Aproape c-au ajuns. Au decolat din Statele Unite şi au zburat 
toată noaptea. 

— Bun. Echipa SEAL 6 şi Echipa de cercetare nucleară de 
urgenţă să se îmbarce imediat într-un elicopter şi să pornească 
spre Bagdad. Vreau să ajungă cât mai repede în teatrul de 
operaţiuni. În clipa în care avem cea mai vagă bănuială asupra 
altei posibile lansări nucleare, îi vom trimite ca pe Spărgătorii- 
Fantomă israelieni, pentru a scoate din funcţiune racheta şi a 
recupera focosul. Atenţie însă - nu dispunem de mult timp şi nu 
trebuie să-i implicăm pe israelieni şi pe saudiţi în războiul acesta. 
Ai înţeles? 

— Da, domnule preşedinte. 

— Bun. După aceea, decolează B-52-urile de la Whiteman şi 
adu-le cât poţi mai repede la Incirlik, în Turcia. Toate să fie 
alimentate şi încărcate cu rachete nucleare tactice. De 
asemenea, pentru orice eventualitate, rachetele să fie 
preprogramate pentru Bagdad şi Samarra. Este de la sine înţeles, 
dar vreau să le vorbeşti personal piloților şi să le explici că 
rachetele nucleare nu pot fi lansate decât în urma ordinului meu 
direct şi cu codurile de autorizare cuvenite. Încă nu am luat 
decizia finală, dar vreau ca ei să fie pregătiţi, în orice 
eventualitate. Să ne rugăm Domnului să nu se ajungă la aşa 
ceva. 

— Am înţeles. 

Secretarul Apărării ridică telefonul care-i făcea legătura cu şefii 
de Stat-Major ai armelor reunite din Pentagon şi începu să 
vorbească repede. 

— Sanchez? 

— Da, domnule preşedinte. 

— Adu-l imediat pe Mingea-de-fotbal. Spune-i să sune la 
Centrul de comandă militară naţională din Pentagon şi să ceară 
informarea pentru acţiune. 

— Am înţeles, domnule preşedinte. 

— Bill, convoacă-i telefonic pe liderii Congresului. Ştiu că sunt 


risipiţi prin toată ţara, dar îi vreau cât se poate de repede în 
conferinţă telefonică. 

— Da, domnule preşedinte. 

— Bob, fă-mi legătura cu premierul Doron. În acelaşi timp, pe 
altă linie, sună-l pe preşedintele Saadeh. Vorbeşte apoi cu Chuck 
Murray şi spune-i să convoace televiziunile pentru diseară şi să 
înceapă să coordoneze nişte scurgeri de informaţii. Să fie ceva 
care să funcţioneze, nu ne putem permite rateuri în momentele 
astea. 

— Da, domnule preşedinte. 

— După aceea; sună-l pe Shakespeare în Casa Albă şi spune-i 
să schiţeze un discurs pentru diseară. la legătura cu cineva de la 
Public Relations. Vreau detaliile pentru slujba de înmormântare, 
care să fie trimise de asemenea Primei Doamne. Mi-ar plăcea 
dacă ar veni Franklin Graham să ţină un discurs. Sună-l chiar tu, 
Bob. Anunţă-l c-o să-i telefonez personal, imediat ce mă eliberez. 

— Da, domnule preşedinte. 

Corsetti plecă spre capătul opus al sălii de conferinţe, ridică un 
telefon şi apelă un operator din Casa Albă. ` 

— Marsha, convoacă-i telefonic pe aliați. Incepe cu Londra, 
apoi cu preşedintele Vadim. 

— Domnule preşedinte? 

Vorbise secretarul Paine. Fusese în mod evident lăsat în afara 
derulării evenimentelor, dar nu mai părea înfuriat. MacPherson 
continuă totuşi să se poarte foarte oficial. 

— Da, domnule secretar? 

— O întrebare. 

— Care anume? 

— Domnule preşedinte, veţi dezlănţui puterea divină şi cu ea 
legea consecinţelor neintenţionate. Cine poate şti ce se va 
întâmpla în continuare? Dacă Moscova va decide într-o bună zi că 
trebuie să folosească forţa nucleară? Sau Beijingul, Pyongyangul, 
India sau Pakistanul? Dacă Teheranul decide vreodată să atace 
Israelul cu arme atomice? Ce va fi atunci? Ce vom face noi? Ce 
am mai putea spune, când ne vor privi în ochi şi vor întreba: 
„Auziţi, păi n-aţi început voi?” 

Tăcerea din sală era nefirească. 

— Domnule secretar, nu mai am la dispoziţie nici cincisprezece 
minute. Nu trăim într-o lume perfectă şi bănuiesc că va trebui pur 


şi simplu să fac faţă situaţiilor acelora atunci când mă voi 
confrunta cu ele. Deocamdată însă am o treabă de făcut. Şi o voi 
face. 

Preşedintele dădu din cap către Corsetti şi transmisiunea se 
întrerupse. Videoconferinţa se încheiase. Dezbaterea luase 
sfârşit. De acum începea partea cea mai grea - oprirea lui Jamil 
înainte ca Irakul să poată lansa o rachetă nucleară. lar timpul nu 
le era un aliat. 

x 

David Doron îşi privi colegii, inspiră adânc şi preluă apelul. 

— Domnule preşedinte, sper că ai un răspuns pentru mine. 

— Domnule prim-ministru, te-am sunat să te informez că 
Statele Unite au declanşat un război pe toate fronturile împotriva 
Republicii Irak. 

Epuizat, premierul israelian expiră uşurat. 

— Rachetele noastre de croazieră se află în aer, continuă 
MacPherson, iar bombardierele decolează chiar în timp ce 
vorbim. Ne desfăşurăm trupele terestre cât putem de repede. Ai 
cuvântul meu: îl vom înlătura pe Jamil Aljafari şi-i vom neutraliza 
maşinăria de război, indiferent cât ne va costa asta. 

— Sunt nişte veşti minunate, prietene. 

— La ora 21, ora Coastei de Est, voi rosti un discurs televizat 
din Biroul Oval, explicând evenimentele care au dus spre acest 
moment. Voi explica faptul că securitatea noastră naţională, 
interesele noastre vitale, ca şi prietenii şi aliaţii noştri se găsesc 
în mare pericol. De asemenea, voi descrie cursul nostru de 
acţiune. Însă, David, în calitate de prieten, trebuie să ştiu un 
lucru. 

— Da, domnule preşedinte? 

— Dacă voi considera necesar să ordon folosirea unei arme de 
distrugere în masă împotriva Irakului, întrucât nu voi găsi alt curs 
eficient de acţiune în neutralizarea suficient de rapidă a forţelor 
lui Jamil, guvernul tău ne va susţine atât public, cât şi la ONU? 

— Da, răspunse imediat Doron. În ce alt fel vă putem ajuta? 

— Îţi poţi dezamorsa armele nucleare, David, rosti MacPherson 
încet, dar ferm. 

Urmă o pauză prelungă. 

— Te rog, spuse Doron, nu-mi cere aşa ceva. 

— Trebuie. Va fi şi aşa suficient de rău ca Statele Unite să 


folosească asemenea arme, dar nu te amăgi - dacă le va folosi 
ţara ta, repercusiunile internaţionale vor fi teribile. Te pot asigura 
în privinţa asta. 

— Domnule preşedinte, sunt perfect conştient de riscurile cu 
care ne confruntăm în termenii opiniei internaţionale. Chiar şi ai 
comerţului internaţional. Ne aflăm însă pe muchie de cuţit. 
Discutăm aici despre supraviețuirea rasei evreieşti aşa cum o 
cunoaştem. Guvernul meu vă doreşte numai bine în această 
campanie militară, dar vreau să fiu clar - dacă vom avea cel mai 
mic indiciu că lrakul este pregătit din nou să utilizeze asemenea 
forţe distrugătoare, vom acţiona. Vom acţiona decisiv. Vom 
acţiona ca un cataclism. Şi vom acţiona fără avertisment. 

— Te rog să-ţi reconsideri poziţia, răspunse MacPherson, 
străduindu-se cu disperare să găsească un argument coerent - 
oricare - pentru a-l convinge pe liderul israelian. 

— Nu pot face aşa ceva. 

— Bănuiesc atunci că ar fi mai bine s-o facem noi, pentru ca să 
nu fiţi nevoiţi să luaţi voi situaţia în mâini. 


12 


Era o furtună teribilă - în locul nepotrivit şi la momentul 
nepotrivit. 

In Orientul Mijlociu era ziuă, dar părea şi se simţea ca şi cum ar 
fi fost toiul nopţii. Vântul sufla în rafale cu 90 km/h peste Marea 
Mediteraneană, ca şi peste Liban, nordul Siriei şi al Irakului. 

Perdele masive de ploaie se deplasau aproape orizontal. 
Străfulgerări aprinseră cerul negru şi ameninţător, îngăduind 
celor îndeajuns de nebuni să stea pe punţile care se înclinau şi se 
legănau puternic ale celor două portavioane nucleare americane 
să zărească talazuri monstruoase ale căror creste ajungeau la 
doisprezece metri înălţime. 

Nu era un moment grozav pentru a merge la război, însă 
soldaţii, marinarii şi aviatorii nu-şi aleg niciodată momentele 
când intră în luptă. 

Mesajul e-mail sosi de la Centrul de comandă militară 
naţională şi era clasificat „extremă urgenţă”. Fu imediat 
decodificat, tipărit, introdus în mapa neagră cu eticheta „Strict 
secret” şi dat căpitanilor celor două nave. Peste câteva minute, 
în ciuda furtunii dezlănţuite, zeci de jeturi începură să fie 
catapultate de pe punţile lui Theodore Roosevelt şi Ronald 
Reagan, cel din urmă fiind cel mai nou portavion american de 
clasă Nimitz, cu deplasament de nouăzeci şi şapte de tone şi 
dotări ultramoderne, care patrula pe Marea Mediterană. 

Comandantul suprem vorbise. America intra în război - chiar 
acum. lar în bătaia armelor se găsea Jamil Aljafari. 

* 


— Downing, să nu te joci cu mine! 

Aflat în spatele unei baterii de şaisprezece calculatoare şi cinci 
uriaşe ecrane TV în centrul Centrul operativ antitero de la etajul 
al patrulea al sediului FBl-ului, şeful de tură Sam Maxwell nu 
putea să creadă ceea ce auzea la telefon. 

— N-am chef de glume! 

— Nu-i nicio glumă. lţi spun că-i ceea ce am primit şi am 
verificat de trei ori. E cât se poate de real. 

— Vrei să-mi spui că secretarul Trezoreriei tocmai a primit un 


mesaj e-mail de la luri Gogolov? 

— Da. 

— Şi l-a deschis? 

— Da. Contul lui privat din AOL i l-a retransmis pe BlackBerry... 
şi el l-a deschis chiar în Air Force One. Apoi l-a şters. Mesajul în 
sine este bizar. Nu-l pricep. Şi nu ştiu ce să fac. M-am gândit că 
tu şi directorul ar trebui să-l vedeţi imediat. 

— Aici ai gândit bine. In regulă. Rămâi pe loc şi nu spune nicio 
vorbă nimănui. Vin la tine. 

* 

MacPherson încheie convorbirea cu Doron şi se întoarse către 
Bennett. 

— Jon, în clipa în care ajungem la Andrews, vreau ca tu, Erin şi 
Deek să vă îmbarcaţi într-un avion şi să vă duceţi imediat în 
Israel. In timpul zborului o să vă informez ce trebuie să faceţi, 
dar, în linii mari, după ce aterizaţi vă veţi întâlni cu Galişnikov şi 
Sa'id ca să le explicaţi ce doresc să fac cu planul acesta de pace. 
După aceea vă veţi întâlni personal - însă separat - cu Doron şi 
Saadeh. Prezentaţi-le acelaşi scenariu al planului de pace. Pas cu 
pas. Etapă cu etapă. In clipa de faţă, Doron este gata să apese 
pe trăgaci şi nu-l învinuiesc. Noi însă trebuie să-l determinăm pe 
el şi cabinetul lui să se gândească la ce va urma după ce-l 
înlăturăm pe Jamil, la finalul partidei. Cu Saadeh este altă 
poveste. Poate că în clipa de faţă este un lider onorific, 
nemaifiind conducătorul ales al Autorităţii Palestiniene, dar nu vă 
amăgiţi. El şi suporterii lui loialişti continuă să conducă de fapt 
totul. Pe el va trebui să-l convingeţi. lar cheia în discuţia cu 
Saadeh, Jon, este să transmiţi cât se poate de clar următorul 
mesaj: fie că este de acord cu afacerea asta - care-i va face pe el 
şi pe palestinieni mai bogaţi decât au sperat, au visat ori şi-au 
imaginat vreodată - fie el şi şleahta lui vor fi terminati. 

Cuvintele amenințătoare apăsau greu; Bennett gândi că 
ultimatumurile nu erau stilul lui MacPherson, dar, de pe altă 
parte, acelaşi lucru era valabil şi în cazul războaielor nucleare. 

— Voi stopa toate ajutoarele americane spre el, continuă 
preşedintele, şi voi trimite Delta Force să-i vâneze şi să-i 
nimicească teroriştii. Apoi vom începe să-l hăituim. Personal, m- 
am săturat de Saadeh şi de banda lui de corupți. Este momentul 
ca ei să conducă, să fie conduşi, ori să se retragă. Dacă va fi 


nevoie să distrug Irakul, atunci, crede-mă, va fi necesar să-i dăm 
cap în cap şi să impunem pacea în regiune, altfel consecinţele 
vor fi serioase pentru conducerea palestiniană. Ai înţeles? 

Bennett rămase uitându-se ameţit la prietenul său, 
preşedintele. 

— E ceva neclar, Jon? 

— Nu, domnule preşedinte, doar că... 

— Doar că ce?... 

— Mă scuzaţi... voiam să zic că acum o oră încă lucram pe Wall 
Street şi acum doriţi să merg în Israel şi să negociez un plan de 
pace cu Khalil Saadeh, în timp ce Jamil Aljafari ne potopeşte cu 
rachete nucleare... 

— În primul rând, Irakul nu va mai avea o a doua ocazie să 
lanseze vreo rachetă, nucleară sau nu. In al doilea rând, pe cine 
vrei să trimit - pe Tucker Paine? Tu cunoşti situaţia şi cunoşti 
afacerea asta cu petrolul. În plus, mă cunoşti pe mine. Tu eşti 
soluţia, Jon. Joacă-ţi rolul şi-ţi garantez că eu îl voi juca pe al meu. 
Nu voi îngădui ca Irakul să bombardeze Israelul. Punct! 

Cuvintele lui MacPherson nu erau prea convingătoare şi cu atât 
mai puţin liniştitoare, gândi Bennett. Ideea de a muri într-un 
holocaust nuclear într-o ţară despre care ştia atât de puţine - şi 
despre care îi păsa încă şi mai puţin - aproape că-l paraliza pe 
bărbatul care de obicei era indiferent. Dar ce alternativă avea? 
Acestea erau cărţile pe care le primise şi era sigur doar de un 
singur lucru: nu-şi putea permite să piardă. 

* 


Ziua nu este un moment prielnic pentru a pătrunde în zbor în 
inima întunericului. 

Dar ei nu aveau de ales. 

În clipa aceea, în Arabia Saudită problema nu era vreo teribilă 
vijelie cu fulgere şi trăsnete, ci o furtună orbitoare de nisip care 
reducea periculos vizibilitatea. America era însă la nivelul Stare 
Apărare, cu sau fără furtuna de nisip. 

Aşa că, fără avertisment, douăzeci şi două de avioane F-15E 
Strike Eagle - care făceau parte din Escadrila 48 (poreclită „a 
Libertății” în vremea administrației Eisenhower) - decolară din 
baza aeriană Prince Sultan de lângă Al Kharj din Arabia Saudită, 
situată la o oră sud-est de Riyadh, şi goniră iute şi jos deasupra 
deşertului, pătrunzând în nordul Irakului. 


Ordinele lor proveneau direct de la Centrul de comandă 
militară naţională din Tampa: nimicirea instalaţiilor antiaeriene 
ale Irakului, impunerea sută la sută a supremaţiei aeriene 
americane, iar apoi căutarea şi distrugerea lansatoarelor mobile 
de rachete irakiene. 

Vânătoarea rachetelor Scud aducea cu căutarea acului în carul 
de fân, la altitudinea de o mie cinci sute de metri şi viteza Mach 
2, dar mai întâi era necesar să-şi asigure supremaţia aeriană. 
Pentru asta se antrenaseră şi se instruiseră piloţii şi operatorii 
sistemelor de armament, dar impunerea supremaţiei aeriene 
cerea timp. lar timpul era un lux pe care nu şi-l puteau permite 
acum. 

Avea să fie un joc supersonic de-a pisica şi şoarecele, cu o 
mică deosebire. 

Şoarecele putea fi atomic. 


Pierduse elementul-surpriză. 

Dar mai avea cărţi de jucat. 

Stând singur în centrul privat de comandă şi uitându-se la o 
baterie de ecrane de calculatoare care-i ofereau cele mai recente 
date asupra mobilizării forţelor sale de elită, Garda Republicană, 
dar şi a agenţilor din străinătate, generalul Azziz ştia că încă mai 
putea lansa o lovitură decisivă. Unica întrebare era: Când? 

Tastă rapid trei mesaje cifrate. Primul dintre ele se adresa 
celor patru „călăreţi”, care ieşeau rapid din Rusia pentru a-şi 
ocupa cât mai repede poziţiile. Misiunea lor era de a-i asasina pe 
Dmitri Galişnikov („evreul împuţit”, lătrase Jamil) şi pe Ibrahim 
Sa'id („trădătorul spurcat al poporului său”, adăugase liderul 
irakian) şi apoi de a lansa o campanie sângeroasă de explozii 
sinucigaşe în lerusalim, Tel Aviv, Haifa şi Eilat. Al doilea mesaj e- 
mail era către „activele” lui de lângă Moscova - Gogolov şi Jibril - 
pentru a activa altă etapă a campaniei de teroare. Al treilea era 
spre importantul lui „Mr. C” din SUA. 

După aceea, Azziz ridică receptorul unui telefon şi răcni 
comenzi în arabă principalului său adjunct din centrul de 
comandă şi control. 

— Declară alarmă generală. În mai puţin de o oră, ar trebui să 
ne aşteptăm la sosirea aviaţiei americane. Toate trupele să fie 
pregătite de luptă. Şi etanşează buncărul. Bătălia va începe. 


x 


Air Force One ateriză la Andrews, vineri dimineață la ora 4.30. 

Numai două zile trecuseră de la atacul kamikaze asupra 
preşedintelui şi coloanei auto din Denver, dar totul se schimbase. 

Preşedintele, Corsetti, Mingea-de-fotbal şi o echipă de agenţi ai 
serviciului secret condusă de Jackie Sanchez plecară în Marina 1 
şi încă un elicopter spre Casa Albă, pentru a fi informaţi despre 
primele raiduri aeriene. Iverson le ceru agenţilor săi de pază să-l 
ducă acasă. Trebuia să facă duş, să se bărbierească, să-şi 
schimbe hainele şi să rezolve câteva probleme urgente înainte 
de a reveni la sediul Trezoreriei, de unde să ajute la gestionarea 
crizei. 

Între timp, Bennett, Black şi McCoy îşi luară bagajele şi 
aşteptară într-o sală pentru ofiţeri, în timp ce G4-ul lor - care 
escortase Air Force One toată noaptea - era realimentat, 
reîncărcat şi pregătit să-i ducă în Israel. 

Lunga călătorie a zilei în noapte avea să dureze şi mai mult. 

* 

La ora 5.00, Iverson ajunsese în vila lui recent cumpărată din 
cartierul Georgetown. 

Agenţii serviciului secret care-i asigurau paza ocupară poziţiile 
standard în jurul casei şi în interior, în zona uşilor de acces. 
Iverson se îndreptă imediat spre dormitorul lui de la etaj, 
deschise televizorul pe canalul CNN care prezenta cele mai 
recente informaţii despre criza militară care lua amploare în 
Orientul Mijlociu, după care iniţializă laptopul personal de pe 
noptiera de lângă patul vechi cu baldachin. Până ce făcu un duş 
fierbinte şi scurt şi îmbrăcă un costum Brooks Brothers curat, 
calculatorul se conectase deja la AOL şi-i descărca mesajele e- 
mail. Trecuse destul de când nu mai avusese timp să-şi verifice 
corespondenţa. 

— Aveţi mesaje, rosti glasul plăcut auzit de peste patruzeci de 
milioane de ori pe zi, de peste douăzeci şi şapte de mii de ori pe 
minut de abonaţii AOL din toată lumea. 

În majoritate erau mesaje lipsite de importanţă. Cu o excepţie. 
Ultimul. Sosise cu numai câteva minute în urmă, ca şi cum 
expeditorul ar fi ştiut că el venea acasă, deşi aşa ceva era, 
desigur, imposibil. Iverson şovăi înainte de a-l deschide. Era 
etichetat în mod banal Ofertă specială/comandă rapidă, dar el 


ştiu imediat ce era, de la cine venea, cui mai fusese expediat şi 
ce avea să conţină. 


Mr. I - trebuie să RĂSPUNDEŢI ACUM la OFERTA 
NOASTRĂ SPECIALĂ. Expediaţi-ne acceptul şi PUTEŢI 
CÂŞTIGA PREMIUL. Nu uitaţi: dacă nu răspundeţi în 
următoarele 24 de ore, oferta este lovită de nulitate. 

Iar câştigător va fi Mr. C - următorul de pe listă. Nu 
lăsaţi să se întâmple asta. ACŢIONAŢI AZI. 


Într-adevăr, Iverson ştia ce era. Ba chiar se aşteptase să 
primească mesajul acela. Cu toate acestea, rămase uitându-se la 
el, parcă nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dovada ororii care 
urma să se petreacă. Dacă până sâmbătă dimineaţă nu expedia 
propriul lui plan sclipitor conceput, altcineva - nu ştia cine anume 
- avea să pună în mişcare planul său de asasinare a preşedintelui 
Statelor Unite. Şi în curând. Mai ales dacă Statele Unite aveau să 
bombardeze Bagdadul, distrugându-l. 

El nu ştia cine era agentul „hibernat” - acel Mr. C. De 
asemenea, nu putea să-l contacteze. Mai ales acum, în calitate 
de secretar al Trezoreriei. Mai ales acum, când el era şeful 
serviciului secret care răspundea de protecţia preşedintelui. 
Nimeni nu se aşteptase să se întâmple aşa ceva, el cel mai puţin, 
dar se ajunsese aici. Dacă dorea să-şi pună planul în aplicare, ar 
fi trebuit să fie şi mai uşor, ţinând seama de noul rol pe care 
destinul i-l încredinţase. 

Dar dacă ar fi vrut să se retragă? Asta ar fi fost mai greu. Cum 
ar fi putut proceda ca să-l informeze pe Bud Norris, directorul 
serviciului secret, în legătură cu un agent „hibernat” despre care 
acesta nu avea habar? Şi cum ar fi putut explica felul în care el 
aflase despre un atentat iminent asupra preşedintelui, fără a se 
autoimplica? 

Totul se derula prea repede. Cu ani în urmă, când îl întâlnise 
pe Gogolov, nu avusese habar în ce intra sau unde avea să ducă 
relaţia aceea. De altfel, cum şi-ar fi putut da seama? 

Iverson căzu pe gânduri. Chiar aşa stăteau lucrurile cu 
adevărat? Chiar era vorba despre o surpriză? Poate că nu... 

Născut pe 23 ianuarie 1940 într-un cătun din Alpii Elveţieni, 
Stuart Iverson fusese unicul copil al unei familii importante din 
lumea bancară. Mama lui, la rândul ei singură la părinţi, 


declanşase un divorţ amar şi dureros în primăvara anului 1948 
după ce-şi găsise soţul într-unul dintre seifurile uriaşe împreună 
cu secretara sa. Urmaseră o bătălie neplăcută pentru custodia 
copilului, o licitaţie făţişă şi înjositoare din partea ambilor părinţi 
pentru a-şi apropia fiul de partea lor. 

Obţinând finalmente custodie unică, mama lui Stuart îşi pusese 
rapid în mişcare contactele şi averea personală considerabilă - 
aproape şaizeci şi nouă de milioane de dolari, pe care le 
moştenise după moartea părinţilor ei - pentru a imigra în SUA şi 
a începe o viaţă nouă în New York. Interzicându-i de a-şi mai 
revedea vreodată tatăl, ea îl trimisese imediat pe Stuart în mai 
multe internate din Delaware şi Massachusetts, pregătindu-l 
pentru a intra şi apoi absolvi Harvard, cu două diplome - BS şi 
MBA - în speranţa de a reveni în lumea bancară, unde făcuseră 
avere părinţii, bunicii şi străbunicii ei. 

Problema era că pe Stuart nu-l interesau băncile. În niciun caz 
într-atât, încât să facă o carieră în acest domeniu. Vorbitor fluent 
de franceză, germană şi rusă, el se alăturase diviziei servicii 
externe a Departamentului de Stat şi plecase în străinătate după 
ce terminase Universitatea Harvard, ocupând pe rând posturi în 
Hong Kong, Praga, Paris şi Bonn, înainte de a ajunge la Moscova 
ca ataşat economic în vara anului 1973. Atunci îl cunoscuse pe 
luri Gogolov, fost comandant Spetznatz, care ajunsese directorul 
securităţii la principala bancă sovietică, şi cariera lui căpătase o 
întorsătură radicală şi neaşteptată. 

Poate că serviciul de contrainformaţii american ar fi trebuit să- 
şi dea seama ce se va întâmpla. Bogat, fără astâmpăr şi lipsit de 
legături profunde personale, profesionale sau financiare în 
Statele Unite, Iverson era probabil tipul de recrut clasic pentru 
spionajul sovietic. Atât doar că el nu fusese niciodată recrutat de 
KGB pentru a spiona împotriva Statelor Unite. El fusese recrutat 
de Gogolov pentru a spiona împotriva Uniunii Sovietice. 

Intre 1973 şi 1979, pe măsură ce ei deveniseră prieteni, 
Iverson - care servise două mandate la Moscova ca ataşat 
economic, după care fusese readus în Departamentul de Stat, 
pentru a monitoriza economia sovietică, până ce, în 1989, 
devenise ambasadorul SUA la Moscova - înţelesese treptat că 
Gogolov era de fapt o „cârtiţă” în Banca Rusiei. Nu lucra însă 
pentru un serviciu de contrainformaţii străin, ci pentru sine. 


Naționalist rus înverşunat, Gogolov se opunea cu hotărâre 
prezenţei regimului comunist sovietic în ţara lui natală şi ura 
corupţia Biroului Politic, pe care o vedea zilnic, îndeaproape şi 
personal, din poziţia lui în Banca Rusiei. 

Visul lui Gogolov - ba chiar, misiunea sa în viaţă - era dea 
submina Kremlinul din interior, de a recruta şi crea o enormă 
organizaţie clandestină de insurgenți naţionalişti, devotați „Rusiei 
pentru ruşi”, şi de a-i îngropa pe comunişti, aşa cum, cândva, 
Nichita Sergheievici Hruşciov ameninţase să îngroape Occidentul. 

În 1979, când Uniunea Sovietică invadase Afghanistanul, 
Gogolov - pe atunci responsabil cu securitatea tuturor 
funcţionarilor bancari ruşi din Moscova - crezuse că zărea 
începutul sfârşitului. Afghanistanul avea să devină Vietnamul 
Uniunii Sovietice. Kabul avea să devină Hanoiul Moscovei. Cu cât 
mai mulţi soldaţi ruşi de optsprezece şi nouăsprezece ani mureau 
de mâna mujahedinilor, cu atât mai multă susţinere găsea 
Gogolov pentru cauza sa. 

Atunci intervenise Iverson. În vara anului 1981, într-o staţiune 
de pe malul Mării Negre, unde cei doi îşi petrecuseră vacanţa, 
Gogolov făcuse prima mişcare. Il rugase pe Iverson să înceapă să 
investească o mică parte a fondurilor sale personale - în mod 
sigur şi fără ştiinţa FBI - într-un cont anonim dintr-o bancă 
elveţiană din Basel printr-o schemă complicată, dar fascinantă. 

Mai întâi, împreună, aveau să înceapă să cumpere loialităţile 
ofiţerilor sovietici tineri şi în curs de afirmare aflaţi la post în 
diverse republici sovietice. După aceea aveau să înceapă 
finanţarea unei noi unităţi paramilitare pe care o dezvolta 
Gogolov, condusă de un individ tenebros din Teheran pe nume 
Mohamed Jibril. Conexiunile Spetznatz ale lui Gogolov identificau 
deja oameni în care se putea avea încredere, dar aveau nevoie 
de sume mici în numerar pentru a pecetlui înțelegerile şi a oferi 
imbolduri fiecărui nou recrut, ca să recruteze alţi membri. 

Ţelul, explicase Gogolov chiar la început, nu era de a afecta 
interesele SUA, ci de a le dezvolta - de a folosi metodele 
capitalismului pentru a destabiliza din interior imperiul sovietic, 
lăsând Statele Unite unica superputere de pe planetă. Iverson nu 
fusese pe de-a-ntregul convins de acel final şi nici de motivele lui 
Gogolov, dar asta conta prea puţin. Jocul păruse amuzant... mult 
mai incitant decât viaţa unui funcţionar simplu şi cu atât mai 


mult decât a unui bancher. 

Pe 2 august 1981, Iverson acceptase colaborarea, cerându-i un 
singur lucru noului său partener de afaceri: să primească cele 
mai recente şi mai exacte informaţii economice şi politice despre 
starea reală a Uniunii Sovietice colectate de noua reţea 
clandestină pe care o înfiripa Gogolov. 

Cu cât afla mai multe despre funcţionarea internă a imperiului 
sovietic - mai ales despre atuurile şi slăbiciunile sale economice, 
îndeosebi în domeniul resurselor naturale ca gazele şi ţiţeiul - cu 
atât Iverson devenea mai valoros pentru şefii săi din 
Departamentul de Stat şi pentru prietenii din Casa Albă. 

Iverson distingea la fel de clar şi semnele viitorului. El ştia că 
zilele Uniunii Sovietice erau numărate şi  întrezărise o 
oportunitate strategică de a specula primul şi de a se distanţa de 
toţi „specialiştii” din jurul lui care credeau că Reagan era un 
lunatic fiindcă prezicea că Uniunea Sovietică avea în scurt timp 
să sfârşească pe mormanul de cenuşă al istoriei. El îl putea ajuta 
pe Gogolov, iar Gogolov îl putea ajuta pe el. Era cel mai vechi 
gen de înţelegere din lume şi, cu toate că miza era mare, Iverson 
ajunsese la concluzia că preţul era corect. 

Ar fi trebuit totuşi să prevadă, dar n-o făcuse, că un şahist de 
calibrul lui luri Gogolov nu va fi satisfăcut să se împrietenească 
doar cu un american ca el. Rusul avea alte ambiţii. Mai mari şi 
mai periculoase. 

Gogolov şi Jibril, de exemplu, credeau că ar fi putut realiza o 
nouă alianţă strategică ruso-persană, combinând puterea 
nucleară a Moscovei cu zăcămintele de gaze şi petrol ale 
Teheranului şi porturile strategice din Golful Persic şi Oceanul 
Indian. O cooperare ruso-iraniană ar fi creat cea mai bogată şi 
mai puternică alianţă nord-sud de pe planetă, iar Gogolov îi 
oferea lui Iverson oportunitatea de a i se alătura chiar de la 
început. 

În drum exista un singur obstacol: Irakul. 

Dacă lrakul putea fi neutralizat - preferabilă ar fi fost ştergerea 
ţării de pe faţa pământului - visul lui Gogolov şi Jibril despre 
alianţa ruso-persană ar fi putut realmente să fie la câţiva paşi de 
realizare. 

Întrebarea era: Cum să neutralizezi Irakul? Un război de opt ani 
între Bagdad şi Teheran făcuse milioane de victime, dar nu 


adusese niciun învingător. Prin urmare, războiul între cele două 
ţări nu ar fi fost o opţiune. Irakul era un stat clientelar al Rusiei, 
aşa că nu exista posibilitatea incitării Moscovei la război 
împotriva Bagdadului. In felul acesta, rămâneau doar două ţări 
capabile să nimicească Irakul: Statele Unite şi Israelul. Cum ar fi 
putut aceste naţiuni să fie determinate să atace Irakul cu arme 
nucleare? 

Apoi venise „războiul Americii împotriva terorismului”. 

In ianuarie 2002, preşedintele George W. Bush numise Irakul, 
lranul şi Coreea de Nord „axa răului”. lar lui Gogolov şi lui Jibril le 
venise o idee. Materializarea ei avea să însemne ceva timp. 
Trebuia planificată cu atenţie. Ar fi costat mulţi bani. Şi ar fi 
necesitat destul noroc. Dar dacă îşi deplasau cu viclenie piesele 
pe tabla de şah, ar fi putut realmente să intre în graţia lui Jamil 
Aljafari, să devină aşa-zişii lui aliaţi şi să se ofere să-l ajute să 
distrugă Statele Unite, „Marele Satan”, şi Israelul, „Micul Satan”. 

Ei aveau să-i ofere lui Jamil savanţi atomişti şi arme nucleare - 
materiale secrete. Aveau să-i ofere cele mai recente informaţii 
din Tel Aviv, lerusalim, Londra şi Washington. În cele din urmă, 
pentru a pecetlui înţelegerea, aveau să-i ofere ajutorul lui Stuart 
Iverson, cel mai bun prieten şi confidentul cel mai apropiat al 
preşedintelui. 

Apoi, când Jamil s-ar fi aşteptat cel mai puţin, ei aveau să-i 
informeze pe israelieni şi americani, declanşând sfârşitul Irakului. 
După ce lrakul n-avea să mai existe, noua alianţă ruso-iraniană 
avea să fie cel mai puternic jucător supravieţuitor pe eşichierul 
politic. lar adevărata distracţie abia atunci avea să înceapă. 

Aşa cel puţin suna teoria. Se puteau întâmpla fel de fel de 
accidente. Pe moment însă - din punctul de vedere al lui Gogolov 
Şi Jibril - totul mergea conform planului. lar deocamdată nu ştiau 
nici jumătate din ceea ce ştia Iverson. Preşedintele american era 
dispus să-l atace pe Jamil Aljafari cu proiectile nucleare, iar 
Iverson îl întărâta discret. 

Dar funcţia de secretar al Trezoreriei nu făcuse niciodată parte 
din planul personal al lui Iverson. Gogolov şi Jibril fuseseră în 
culmea extazului când auziseră vestea, dar Iverson detesta 
postul. El ştia foarte bine că avea să-i aducă riscuri noi şi aproape 
inevitabile - verificări amănunțite ale trecutului, audieri de 
confirmare în faţa Senatului, protecţia constantă a serviciului 


secret, acoperire mass-media interminabilă. În plus, avea să-i 
refuze ceea ce-şi dorea cel mai mult: o cotă parte din 
megatranzacţiile financiare la realizarea cărora ajuta din culise. 

Acum însă nu mai putea să dea înapoi. Îşi pecetluise soarta cu 
mult timp în urmă. 

În 1981, când începuse să deturneze în secret fonduri către 
Gogolov şi apropiații lui. 

În 1995, când îl ajutase pe Gogolov să scape în ultima clipă de 
o frenetică vânătoare de „cârtiţe” a lui Elţân. 

În 1999, când se reîntâlnise cu Gogolov la un hotel din Praga şi 
începuse să discute beneficiile administraţiei Clinton-Gore pentru 
scopurile lui Gogolov, prin comparaţie cu o nouă, dură şi practică 
administraţie republicană. 

Şi, cu certitudine, luna trecută, când fusese de acord, deşi fără 
tragere de inimă, să trădeze şi să ajute la asasinarea 
preşedintelui Statelor Unite. Totul pentru a deveni un păpuşar 
într-o lume a marionetelor. Dacă scăpa cu faţa curată... 

Iverson şterse imediat mesajul e-mail, fără să răspundă. Şterse 
toate mesajele din conturile AOL şi MSN, utilizând Microsoft 
Outlook. Merse după aceea în meniul Unelte, derulă până la 
comanda Golire dosar elemente şterse şi scăpă de tot ce 
ştersese. În continuare, se deconectă de la Internet, închise 
laptopul şi ieşi din casă, îndreptându-se spre automobilul Lincoln 
Town Car care-l aştepta. Nu era pregătit să-i răspundă lui 
Gogolov, care avea să-l anunţe apoi pe Azziz. Nu era pregătit să 
le dea un răspuns. Nu încă, cel puţin. 

Timpul i se scurgea printre degete, dar trebuia să fie absolut 
sigur. Se simţea obosit şi flămând şi-l durea îngrozitor capul. Şi 
cu greu şi-ar fi putut îngădui acum să facă o greşeală. 

* 


Maxwell şi Downing nu petreceau mult timp aici. 

Mai ales în orele mici ale dimineţii. Însă destinul are un mod 
straniu de a-i aduce pe cei iscusiţi în muncă în faţa celor care 
deţin puterea şi înţelepciunea de a o folosi. Cei doi tineri agenţi 
stăteau pe mocheta groasă, albastră, din biroul directorial de la 
etajul VI, în faţa portretelor lui Teddy Roosevelt, Bobby Kennedy 
şi Martin Luther King Jr., înaintea lui Scott Harris, care-i privea cu 
ochii înroşiţi de oboseală şi deloc încântat. 

Nebărbierit şi ducând dorul unui duş, directorul purta blugi şi o 


bluză de trening gri cu emblema FBI şi o şapcă bleumarin pe care 
erau brodate cu alb literele FBI. 

II priviră în tăcere, în timp ce el citi cele două mesaje e-mail 
interceptate, adresate de Gogolov lui Iverson. Primul, pe care 
secretarul Trezoreriei îl primise şi-l ştersese la bordul lui Air Force 
One, şi al doilea, pe care-l primise şi-l ştersese acasă, cu mai 
puţin de douăzeci de minute în urmă. Harris răsfoi teancul de 
hârtii adiţionale din dosarul nou creat şi strict secret de pe biroul 
lui. 

întinzându-se către cana de pe birou, umplută-ochi cu cafea 
Gevalia, fără pic de zahăr, Harris sorbi de câteva ori înainte de a 
ridica ochii şi a li se adresa direct celor doi: 

— Sunteţi absolut siguri că ambele mesaje provin de la 
Gogolov? 

— Da, domnule director, răspunse Downing prompt, deplin 
conştientă de implicaţiile teribile. 

— Agent Maxwell, eşti de aceeaşi părere? 

— Da, domnule director. Am verificat la rândul meu de trei ori. 
Nu este nicio eroare. 

— Aţi mai pomenit cuiva despre asta? 

— Nu, spuse Downing. 

— Ce este cu celelalte mesaje e-mail? o întrebă Harris. 

— O dată ce l-am interceptat pe primul, am luat în calcul 
posibilitatea ca alte mesaje să fi fost trimise sau primite pe 
calculatorul personal al secretarului Iverson, înainte ca noi să fi 
lansat Lanterna Magică. Bazându-mă pe mandatul de percheziţie 
pe care ni l-aţi acordat după directiva preşedintelui, am intrat 
imediat pe hard diskul secretarului Iverson şi am început să-i 
reconstruiesc toate mesajele e-mail primite sau trimise în ultimii 
ani. 

— Şi le-ai găsit pe acestea nouă, plus cel care tocmai a sosit? 

— Da, domnule director. Şapte de la Gogolov şi trei expediate 
către el. Puteţi vedea datele pe fiecare. Primul i-a fost trimis lui 
Gogolov de secretarul Iverson cu o lună înainte de atacul asupra 
preşedintelui. La trei zile după aceea, a primit un răspuns de la 
Gogolov. Următorul mesaj primit de secretarul Iverson a sosit în 
ziua de după atac. Şi aşa mai departe. 

— Prin urmare, Iverson a iniţiat contactul. 

— Nu sunt sigură de asta. Este evident că ei se cunoşteau 


dinainte să fi început schimbul de mesaje şi-şi cunoşteau 
adresele personale de e-mail. Pe de altă parte însă, textul 
mesajelor recente ale secretarului Iverson sugerează că el n-ar fi 
un participant pasiv. 

— Şi crezi că el n-a răspuns la ultimele două mesaje ale lui 
Gogolov? 

— Nu, sau cel puţin n-a făcut-o de pe calculatorul lui personal. 
Secretarul Iverson le-a şters imediat, apoi a încercat să scape de 
orice urmă a primirii lor. 

— Dar acesta, Max? întrebă Harris, ridicând un mesaj din 
teanc. In el este menţionată o călătorie. Ai verificat data, pentru 
a vedea dacă Iverson a fost realmente în călătoria aceea? 

— Da, domnule director. Se confirmă. Gogolov a spus că-l va 
întâlni pe Iverson într-o cafenea din Praga pe 2 august 1999. 
Avem confirmarea că secretarul Iverson a rezervat un loc la 
British Airways, a plecat din Denver pe 1 august, a sosit în 
Londra, a comutat pe un zbor spre Praga şi a revenit la Denver 
via Basel, Elveţia, pe 4 august. 

Harris se lăsă pe spate şi-şi frecă ochii, alungându-şi somnul. 

— Incă o dată, Max, pentru a fi absolut clar. Vreau o opinie fără 
de rezerve. Crezi că secretarul Iverson şi luri Gogolov sunt 
complici în atentatul împotriva preşedintelui? 

— Da, domnule director, aşa par a sta lucrurile. Deşi aş adăuga 
că ei nu sunt probabil singuri, bineînţeles. După cum ştiţi, 
Gogolov lucrează îndeaproape cu Mohamed Jibril. În ultimul 
deceniu, ambii au finanţat operaţiuni de spionaj irakiene, inclusiv 
pe cei patru „călăreţi”. 

— Care-i părerea ta despre ultimul mesaj? 

— Acesta mă îngrijorează cel mai mult. Cred că este posibil un 
alt atentat la viaţa preşedintelui în următoarea săptămână, mai 
ales acum după ce am intrat în război cu lrakul. Mă nelinişteşte 
însă cel mai mult referirea la „Mr. C”. 

— Da, ce părere ai despre asta? întrebă Harris şi sorbi din 
cafea. 

— Mă îndoiesc că secretarul Iverson ştie cine este Mr. C. Pare a 
fi vorba despre un agent „hibernat”, aflat deja în SUA, gata să 
intre în acţiune dacă secretarul nu vine cu propriul său plan de 
asasinare. 

Harris se temea că aşa stăteau într-adevăr lucrurile. Ridică 


receptorul telefonului şi se interesă dacă Doug Reed, şeful 
diviziei antitero FBI, ajunsese la slujbă. Acesta abia se aşezase la 
birou. 

— Reed, vino aici. /mediat! 

* 

Telefonul lui Corsetti sună la un minut după ora 6.00. Era 
Chuck Murray. 

— Ce s-a-ntâmplat, Chuck? 

— Drudge ştie deja. 

— Poftim?! 

— Intră pe Internet şi vezi şi singur. 

— Ce tot spui? 

— Drudge a anunţat că am intrat în război. A aflat informaţia şi 
eu sunt copleşit de telefoane. Presa e furioasă. Nu numai că 
nimeni nu ştia că vom intra în război în dimineaţa asta, dar 
Drudge le-a luat caimacul tuturor. Şi-au depăşit orele de 
închidere ale edițiilor. N-au nicio informaţie. Sunt scăpaţi de sub 
control, Bob. Şi trebuie să ştiu ce să le spun - rapid! 

— Bine, bine. Calmează-te. Anunţă-i că la ora 7 va avea loco 
informare în sala de presă. Anunţă-i că va fi susţinută de un 
funcţionar superior. 

— Cine? 

— Nu ştiu cine. Dacă aş şti, ţi-aş spune. Zi-le doar că va fi un 
funcţionar superior. O să văd eu cine. Şi începe să răspândeşti 
vestea că preşedintele se va adresa naţiunii la ora 21. Nu scăpa 
totul o dată, Chuck, însă lasă-i să înţeleagă că este adevărat. 
Situaţia este proastă şi se înrăutăţeşte foarte, foarte rapid. 

Corsetti trânti receptorul în furcă, deschise calculatorul şi intră 
pe site-ul Drudge Report. 

Bineînţeles! 

Acolo era. 

Cum naiba făcea individul ăsta... şi tocmai dintr-un loc ca Palm 
Beach? 

* 
DRUDGE REPORT 
XXXX DRUDGE REPORT XXXX 26 NOIEMBRIE 
2010 
XXXX 05.49.59 AM ET XXXX 


NYT JACKSON: CIA indică spre regimul Jamil 


pentru tentativele de asasinat 


WP Woodward: Preşedintele pregăteşte 
războiul în Air Force One 


WSJ: Israelienii şi palestinienii găsesc petrol; 
zăcămintele imense ameninţă OPEC 


RĂZBOI! 
STARE APĂRARE 1 | 
AVIOANELE AMERICANE ATACĂ IRAQUL 


** EXCLUSIVITATE MONDIALĂ ** 
[CITATE POT FI REPRODUSE CU CREDITARE DRUDGE 
REPORT] 


Preşedintele James MacPherson a ordonat în timpul 
nopţii ca forţele SUA să treacă la Starea de Apărare 1 - 
război - şi a autorizat un atac aerian masiv împotriva 
Irakului, a fost informat DRUDGE REPORT de către surse 
guvernamentale. Avioanele americane au început 
bombardarea bazelor militare irakiene, radarelor şi 
lansatoarelor de rachete sol-aer la 4.30 AM, ora Coastei 
de Est. Trupe americane se îndreaptă de asemenea 
spre regiune. 


„S-a terminat cu loviturile chirurgicale”, a afirmat un 
funcţionar superior. „lrakienii au încercat să-l ucidă pe 
preşedinte. Noi răspundem. Acesta este război. lar Jamil 
este terminat. Punct.” 


ÎNCHIDEREA EDIŢIEI... 


Înregistrat de Matt Drudge 
Rapoartele sunt mutate în funcţie de circumstanţe. 
http://www.drudgereport.com pentru actualizări 

* 


Doug Reed lucra în FBI de optsprezece ani. 

Fost şef-adjunct al secţiei contrainformaţii, el fusese înainte 
şeful secţiei terorism internaţional şi şef al unităţii irakiene din 
secţia antitero. În acelaşi timp era şeful direct şi mentorul lui 
Dietrich Black, deşi în ultima vreme se vedeau rareori. 


Reed închise dosarul şi ridică ochii. 

— Domnule director, partea bună este că se pare că tocmai l- 
am prins pe spionul cu rangul cel mai înalt din istoria Americii. 

— Şi? 

— Şi un complice evident în tentativa de asasinat împotriva 
preşedintelui. 

— Şi care-i partea rea? 

— Partea rea este că omul care vrea să-l ucidă pe preşedinte 
este şeful serviciului secret. Nu ştim cu cine lucrează el. Poate să 
nu fie singura „cârtiţă” din nivelurile superioare ale guvernului 
american. Există un asasin numit Mr. C, care se pare că 
plănuieşte să termine treaba dacă n-o va face Iverson. Bănuiala 
mea este că Iverson probabil habar n-are cine-i Mr. C. Şi nu 
dispunem de prea mult timp să ne dăm seama de unde să 
începem. lar peste toate astea, nu ştim nici în cine ne putem 
încrede. Mr. C poate fi oricine, începând cu secretarul general al 
Casei Albe. 

— Corsetti? 

— Sau cu secretarul de presă al Casei Albe. 

— Murray? 

— Chuck Murray. Ce naiba, lista poate continua la nesfârşit! 

— Am nevoie de un plan, insistă Harris, şi am nevoie de el cât 
se poate de urgent. 

* 

La altitudinea de doisprezece mii de metri, cerul este însorit, 
albastru şi senin. 

Chiar dacă pe pământ lumea este în război. 

Pilotat de colonelul Frank Oakland şi copilotul său, locotenent- 
colonelul Nick Brindisi - porecliţi de Bennett „şoferii” echipei lui - 
avionul G4 gonea spre Tel Aviv aproape cu viteza sunetului. 
McCoy descărca rapoartele cele mai recente de la Langley, în 
vreme ce Black vorbea la telefon, perfectând transportul la sol şi 
toate aranjamentele de securitate necesare. Bennett goli a treia 
ceaşcă de cafea şi aşteptă telefonul de la Washington. 

* 


Situația era limpede precum cristalul. 

De exemplu, volumul 18, partea l, capitolul 37, secţiunea 794: 
„Orice persoană care în mod deliberat acţionează în vederea 
prejudicierii Statelor Unite sau în avantajul unei naţiuni străine...” 


Asta n-ar fi fost greu de demonstrat. Acţiunile lui Iverson 
intenționau în mod clar să aducă un prejudiciu - mai precis, să 
omoare - liderului Statelor Unite, în avantajul Irakului. 

m... comunică, livrează sau transmite, ori încearcă să 
comunice, livreze sau transmită...” 

Harris avea acum nenorocitele de mesaje e-mail - dovezi la fel 
de evidente ca şi un pistol fumegând. 

„... oricărui guvern străin sau oricărei facţiuni, partid ori forţe 
militare dintr-un stat străin, indiferent dacă acesta este sau nu 
recunoscut de SUA, sau oricărui reprezentant, ofiţer, agent, 
angajat, supus sau cetăţean al acestora, fie direct, fie indirect...” 

Asta ar fi fost ceva mai dificil, însă aici putea interveni Mitchell 
de la CIA. El ar fi trebuit să fie capabil să demonstreze că la 
momentul scrierii mesajelor, Gogolov opera cumva ca o facțiune 
a spionajului militar irakian şi/sau a preşedintelui însuşi, sau că 
opera în strânsă legătură cu respectivii. Harris nu deţinea 
deocamdată datele acelea, dar era convins că CIA ar fi avut ceea 
ce-i trebuia lui atunci când situaţia ar fi fost sigură pentru a le 
cere. 

„... orice document, scriere, manual de coduri, manual de 
semnale, schiţă, fotografie, negativ fotografic, plan, hartă, model, 
notă, instrument, aparat sau informaţie asociată apărării 
naţionale...” 

Oare detaliile privind felul în care urma să dejoace protecţia pe 
care serviciul secret o asigura preşedintelui Statelor Unite - 
comandantul suprem al ţării - intrau în această categorie? 
Directorul FBI era aproape sigur în această privinţă. 

„... este pasibilă de pedeapsa cu moartea.” 

Din punct de vedere tehnic, închisoarea pe viaţă era de 
asemenea o posibilitate, însă Harris nu se putea gândi decât la o 
singură sancţiune posibilă pentru cineva care încerca să-l 
asasineze nu numai pe preşedintele Statelor Unite, ci şi pe unul 
dintre cei mai buni prieteni ai săi. 

Pedeapsa capitală! 

* 

— Domnule Bennett, sunt centralista Casei Albe. 

— Da? 

— Aceasta este o linie protejată. Vă rog să rămâneţi pe fir - 
aveți legătura cu preşedintele. 


Bennett aşteptă un moment, după care auzi vocea familiară a 
prietenului şi mentorului său, redevenit superiorul lui. 

— Alo? Jon? Tu eşti? 

— Da, domnule preşedinte. 

— Perfect. Războiul aerian a început deja. Rachete de 
croazieră, F-15, F-16, F-111, tot tacâmul. In plus, s-a pătruns 
terestru în vestul Irakului, în căutare de rachete Scud. Tocmai am 
vorbit din nou cu Doron. Am avut o convorbire de vreo douăzeci 
de minute. Este de acord să rămână în expectativă şi să nu 
lanseze niciun atac nuclear... atâta vreme cât noi obţinem 
rezultate concrete. l-am spus despre sosirea voastră şi că avem 
nişte idei despre felul în care am putea obţine pace şi 
prosperitate ca efecte secundare ale războiului. Este dispus să 
asculte, dar trebuie să-ţi spun că în clipa de faţă nu-i câtuşi de 
puţin interesat despre ce se va întâmpla luna viitoare sau anul 
viitor. Încearcă să-şi apere ţara de la o oră la alta. Nu pot spune 
că-l învinuiesc, aşa că am discutat mai mult despre detalii 
militare, nu despre afaceri cu petrol şi tratate de pace. 

— Domnule preşedinte, este firesc şi sunt întrutotul de acord, 
dar - ştiţi prea bine - asta ridică iarăşi întrebarea: Ce rol pot eu 
realmente juca în toată afacerea asta? Chiar ar trebui noi să 
mergem acolo în asemenea clipe? 

— Da, da, trebuie să mergeţi, Jon, din două motive. Fii atent, în 
primul rând, trebuie să-l conving că noi dorim securitatea şi 
prosperitatea Israelului pe termen lung. Că în situaţia actuală 
suntem implicaţi împreună. Că ei nu trebuie să se simtă izolaţi şi 
singuri. Că au un interes serios în această supravieţuire. In 
momentul în care se vor considera singuri în lume, atunci vor 
ataca pe cont propriu şi asta, mă tem, va provoca o catastrofă. 
Însă deplasarea voastră acolo - dispunând de liniile iniţiale ale 
unei strategii finale pentru o pace reală, de durată - este parte 
din conceptul meu strategic general de a-i ţine pe israelieni cât 
mai departe de războiul acesta şi de a-i împiedica să lanseze un 
atac nuclear. De acord cu mine? 

— Cred că da. 

— Jon, tu eşti ambasadorul meu în privinţa asta. Tu eşti 
dovada că sunt perfect serios în privinţa asocierii cu israelienii pe 
termen lung... şi, să fiu sincer, a faptului că SUA nu mai 
consideră că politica justă este de a-i sili pe israelieni să-i facă tot 


mai multe concesii lui Saadeh. Sunt pe deplin convins - şi ştiu că 
şi tu crezi la fel - că o pace israeliano-palestiniană trebuie să 
aducă tuturor beneficii serioase, tangibile. Nu poate fi văzută ca 
o serie de concesii, ci ca o investiţie cu o rentabilitate majoră. ŞI 
nu o rentabilitate obţinută pe seama miliardelor de dolari în 
ajutoare americane şi europene, ci o bogăţie reală, generată de 
cooperarea dintre israelieni şi palestinieni în exploatarea gazelor 
şi petrolului. Trebuie ca toate lucrurile acestea să fie făcute cât 
mai clar lui Doron şi cabinetului lui, pentru ca ei să vadă profitul 
real al nerecurgerii la loviturile nucleare. Ţi se pare logic? 

— Da. Aţi amintit totuşi că aveţi două motive pentru care mă 
trimiteţi pe mine. Acesta a fost primul. Care-i al doilea? 

— Trebuie să fiu brutal de direct, Jon. 

— Bine... 

Bennett se încruntă. Nu ştia ce intenţiona să spună 
MacPherson în continuare şi nu era sigur că dorea să audă. 

— Trebuie să-i ofer Israelului un ostatic. 

— Poftim? 

— Un ostatic, Jon. Trebuie să le ofer lui Doron şi cabinetului lui 
o persoană apropiată mie, care să fie în Israel, practic expusă, în 
următoarele zile sau săptămâni, până rezolvăm totul. Ei trebuie 
să creadă că, într-o măsură chiar mai mare decât ideea păcii, eu 
am o miză tangibilă, reală, în a-i salva pe toţi de la pierire. 

— Adică eu. 

— Nu numai tu, ci şi Erin şi Deek. 

Bennett nu ştiu ce să răspundă. 

— Au cerut asta israelienii? 

— Nu, eu le-am oferit. 

— V-aţi oferit să ne puneţi în bătaia puştilor Irakului, pentru a 
feri Israelul de război? 

— În esenţă - da. 

Bennett rămase privind pe fereastra avionului spre cerul 
sclipitor de albastru şi întinderea norilor albi de dedesubt. Practic 
tocmai fusese condamnat la moarte de preşedintele Statelor 
Unite. Simţea sângele ridicându-i-se în vârfurile urechilor şi pe 
ceafă. Se învăpăiase la faţă şi se lupta să-şi stăpânească glasul. 

— Bine, atunci. Mai este ceva? 

— Jon? 

Bărbatul inspiră adânc. 


— Da, domnule preşedinte. 

— Nu voi îngădui ca voi să păţiţi nimic, vă promit. Acum însă 
trebuie să plec. Harris aşteaptă pe telefonul celălalt. Anunţaţi-mă 
după ce aţi aterizat. 

Apoi convorbirea se întrerupse. 

* 

Harris îşi analiza opţiunile... şi nu era încântat. 

Unica acţiune mai dificilă decât urmărirea şi capturarea unui 
mafiot sau terorist - înconjurat de bodyguarzi antrenați să ucidă 
- era să-l urmărească şi să-l captureze pe secretarul Trezoreriei 
americane, înconjurat de agenţi ai serviciului secret antrenați să-l 
protejeze. Cu toate acestea, vânătoarea continua şi laţul se 
strângea. Stuart Morris Iverson se afla acum în capul listei FBI cu 
cei mai căutaţi criminali. Căutat pentru crimă. Căutat pentru 
tentative de crimă. Căutat pentru conspirație. Căutat pentru 
spionaj. Şi trădare. 

Desigur, lumea nu ştia asta. Nici Iverson. Nici agenţii care-l 
păzeau. Doar doisprezece oameni de pe faţa pământului o ştiau. 
Şi trebuia să mai afle încă unul. 

* 

Black îi mulţumi lui Mitchell şi închise telefonul. 

— Directorul CIA vrea să ne întâlnim cu Galişnikov şi Sa'id la 
locuinţa lui Eliezer Mordechai din lerusalim, îşi anunţă el colegii. 

— Cine-i individul? întrebă Bennett. 

— Un tip de treabă, fost director al Mossadului. Îl cunoaşte pe 
Jamil Aljafari mai bine decât aproape oricine de pe planetă. |n 
plus, este apropiat de Doron şi a slujit ca legătură secundară a lui 
Saadeh cu preşedintele MacPherson în ultimii ani. El şi 
preşedintele sunt foarte apropiaţi. Este o poveste lungă, dar să 
zicem doar că ei văd lumea în acelaşi fel. Partea bună este că dr. 
M nu mai lucrează de fapt pentru guvernul israelian, aşa că ne 
poate ajuta să punem la punct strategia pentru a-l opri pe Doron 
şi în acelaşi timp să ne faciliteze o întrevedere cu Saadeh şi 
oamenii lui. 

— Bine, încuviinţă Bennett, care nu prea avea chef de discuţii, 
dar se simţea recunoscător pentru orice ajutor pe care-l putea 
căpăta. 

— Apropo, adăugă Black, la sosire vom fi aşteptaţi de un 
Chevrolet Suburban blindat al ambasadei. Am aranjat ca una 


dintre echipele mele antitero să verifice casa lui dr. M pentru 
orice probleme potenţiale. De asemenea, rulăm verificări ale 
personalului lui de serviciu şi a vecinilor, pe care le comparăm 
pentru orice eventualitate cu tot ce au Shin Bet şi Mossadul. 

Black era plătit să fie suspicios şi îşi merita banii. 

— Dr. M? făcu Erin. Voi vă cunoaşteţi bine? 

Cei trei se adunaseră în jurul mesei de conferinţe, cu laptopuri 
şi cafele. McCoy îl ajuta pe Bennett să se conecteze la reţeaua de 
calculatoare CIA realizată prin intermediul sateliților, permiţându- 
i astfel - şi, de fapt, permiţând tuturor - să acceseze fişiere şi să 
le partajeze între ei în timpul discuţiei. 

— Am ajuns să-l cunosc destul de bine cât am stat în Israel, le 
explică Black. Cumva, a jucat rolul unul mentor pentru mine. 

— Ce ne poţi spune despre el? continuă McCoy. 

Black deschise un fişier FBI strict secret, etichetat 
DEMMONITOR, şi-l expedie prin e-mail spre Bennett şi McCoy. 
Conţinea o fotografie recentă a lui DEM - dr. Eliezer Mordechai - 
cu datele esenţiale ale biografiei sale şi un raport MONITOR 
despre implicarea lui în activitatea de contrainformaţii israeliană 
din ultimele decenii. 

Bennett şi McCoy deschiseră fişierul pe laptopurile lor şi citiră 
datele evidenţiate. 

Eliezer Samuel Mordechai, doctor în filologie. Unic copil la 
părinţi. Născut pe 28 mai 1930 în orăşelul Tobolsk din Siberia. 
Familia lui fugise din URSS în primăvara anului 1941, prin Asia 
Centrală, Afghanistan, Iran şi Irak, ajungând în cele din urmă în 
Palestina în toamna anului 1945. Tatăl, Vladimir, luptase în 
războiul pentru independenţă al Israelului din 1948, după care 
devenise profesor de studii ruseşti la Universitatea Ebraică. 
Mama, Miriam, era infirmieră. Amândoi muriseră în explozia 
dintr-un restaurant din lerusalim, pe când Eliezer efectua stagiul 
militar. Băiatul rămăsese în armată şi devenise ofiţer de 
informaţii, mai întâi în Amman, în organizaţia de spionaj a 
armatei, apoi în Mossad. Absolvent al Universităţii Ebraice cu 
două diplome - în limba rusă şi în studii sovietice - urmate de 
doctorat în studii privind Orientul Apropiat. 

Promovase treptat în Mossad, iniţial ca agent de teren, după 
aceea ca analist, specializându-se în politica externă sovietică. 
Fluent în rusă, arabă, farsi şi engleză, ca şi în graiul natal, 


ebraica. 

Director al departamentului arab al Mossadului între 1976 şi 
1984. 

Director al departamentului nuclear al Mossadului între 1985 şi 
1987. 

Director plin al Mossadului între 1988 şi 1996. Ajutase la 
realizarea planului de recuperare a ostaticilor israelieni din 
Entebbe, Uganda, în 1976. Ajutase la realizarea planului de 
bombardare a reactorului nuclear de la Osirik, Irak, în 1981. 
Ajutase la realizarea planului de asasinare a lui Khalil al-Wazir 
(cunoscut şi ca Abu Jihad) - unul dintre personajele importante 
din Frontul de Eliberare a Palestinei, responsabil pentru 
numeroase atacuri teroriste asupra israelienilor - în Tunis, pe 16 
aprilie 1988. Şi aşa mai departe. Informarea continua pe multe 
pagini. 

— Concluzia finală, rosti McCoy, este că individul a fost vârful 
spionajului israelian. 

— Din punctul meu de vedere, încă mai este, spuse Black. Unul 
dintre cei mai buni din lume. Poate chiar ce/ mai bun. După ce s- 
a retras, a intrat în lumea bursieră şi se pare că a dat lovitura. 
Dintotdeauna l-am suspectat că s-a ales cu nişte informaţii 
interesante despre Intel pe vremea când activa în Mossad, dar 
asta rămâne între noi. Oricum, şi-a construit o casă uriaşă pe un 
teren superb pe dealurile de deasupra lerusalimului. N-am fost 
niciodată acolo, dar se spune că este foarte spectaculoasă. 

— Cum l-ai caracteriza ca om? întrebă McCoy. 

— Tăcut... Blând... N-ai bănui niciodată că a fost şeful 
Mossadului. Vreau să zic că aduce puţin cu un şoarece de 
bibliotecă, cu un bătrân profesor de engleză de la Oxford. 
Grizonant. Chel. Ochelari cu lentile groase. Cardigane. Fumează 
pipă. 

— Ar fi trebuit să-i fi adus nişte tutun de calitate. 

— Cine zice că n-am făcut-o? replică Black, scoțând un 
pacheţel din servietă. 

— Bravo ţie! 

— De-aia câştig atât, adăugă Black. 

— Ziceai c-ai lucrat destul de strâns cu el? 

— Ne-am înţeles binişor. Şi mi-a fost de nepreţuit când am 
încercat să clădesc o echipă şi o strategie antitero eficientă. L-am 


cunoscut pe dr. M la un dineu la reşedinţa ambasadorului 
american, în Herzliya, în vara lui 1990 - prin iunie sau iulie, cred 
- exact înainte ca Saddam să atace Kuwaitul. Până atunci nu 
întreprinsesem absolut nimic în Israel. Fusesem doar o dată, în 
vacanţă cu soţia. lrakul zăngănea însă armele de luptă - asta era 
expresia pe care toţi păreau s-o folosească pe atunci - şi s-a 
considerat că ar fi bine să ne sporim activitatea în Israel şi să 
petrecem mai mult timp cu tipii din Shin Bet şi Mossad. Misiunea 
noastră specifică, deşi nu le-o spusesem pe atunci israelienilor, 
era să concepem un plan de evacuare. În caz că izbucnea 
războiul şi preşedintele dădea ordinul, trebuia să ştim în orice 
clipă unde se găsesc toţi cetăţenii americani care locuiau, lucrau 
sau vizitau Israelul, cum să-i recuperăm, cum să-i aducem în unul 
dintre cele şase puncte de evacuare şi care erau resursele 
necesare din partea Flotei a Vl-a din Mediterană pentru a-i duce 
în siguranţă acasă. Aşa cum se ştie, războiul a început şi Saddam 
a lansat rachete, dar noi n-a trebuit să aplicăm planul de 
evacuare. 

Bennett privea în gol pe fereastră. Black nu era convins că-l 
asculta, dar continuă: 

— Cum spuneam, l-am cunoscut pe dr. M la dineul acela şi a 
doua zi am prânzit împreună. Am vorbit mult despre Saddam şi 
Irak, ca şi despre posibilitatea unei schimbări. N-o să uit niciodată 
ce mi-a spus. 

— Ce anume? făcu McCoy. 

— Mi-a zis aşa: „Problema cu voi, americanii, este că nu credeţi 
în existenţa răului.” 

— Şi ce vroia să însemne asta? 

— Exact asta l-am întrebat şi eu. Atunci a început să-mi explice 
că, în opinia lui, CIA, FBI şi în general tipii aflaţi la conducere nu 
anticipează în mod corect evenimente oribile, catastrofice, 
deoarece, de fapt, noi nu credem în existenţa răului, a unei 
dimensiuni spirituale întunecate, maligne şi ticăloase care-i 
împinge pe unii oameni să facă lucruri de negândit. l-am replicat 
că nu înţelegeam despre ce vorbea şi el a răspuns: „Exact! la de 
exemplu un individ ca Saddam Hussein. De ani de zile, el 
proclamă lumii că are o revendicare teritorială asupra Kuwaitului. 
Îşi dezvoltă armata. Construieşte arme de distrugere în masă. Îşi 
mobilizează trupele la graniţă. Practic, trimite semnale peste tot 


că pregăteşte o invazie, însă cei din CIA şi Direcţia informaţii a 
armatei spun că n-o va face. Că, de fapt, Saddam nu 
intenţionează altceva decât să crească preţul petrolului. Că doar 
zăngăneşte armele. Că doar îşi încordează muşchii. Că este 
imposibil să invadeze Kuwaitul. De ce ar face-o? N-ar avea rost. 
Ar fi irațional. Nicio naţiune arabă n-a invadat vreodată altă 
naţiune arabă. De ce ar începe acum?” 

— Şi Mordechai era de părere că specialiştii noştri ar greşi? 
întrebă Bennett, care se părea că asculta cu mai multă atenţie 
decât crezuse Black. 

— Păi au greşit. 

— Da, evident, însă noi n-am fi putut şti asta atunci. 

— Ba da, am fi putut. Asta spunea el. Saddam ne desena o 
hartă, dar noi nu puteam pur şi simplu crede că o să-şi pornească 
maşina şi o să plece la drum. 

— Nimeni n-o credea, Deek. Ar fi trebuit să ai un glob de cristal 
ca să fi pătruns în mintea lui Saddam Hussein şi să fi prevestit ce 
va face el în continuare. Individul era nebun. 

— Nu, nu, nu, protestă Black, n-ai înţeles ideea. Exact asta 
încerca dr. M să spună. Pe de o parte, noi susţineam că Saddam 
era o persoană raţională, dar mincinoasă. El spunea că va invada 
Kuwaitul, dar noi ziceam că nu vorbea serios. Că minţea. Că juca 
la cacealma. Că ne aiurea. lar apoi, când l-a invadat realmente, 
am decis că era nebun - dement, imprevizibil, irațional. 

— Şi care-i ideea ta? Sau a lui Mordechai? 

— Ideea lui dr. M este că există o a treia opţiune - Saddam 
Hussein nu era nebun şi, în cazul acela, n-a fost mincinos. A fost 
raţional, calculat şi ticălos. A anunţat lumea ce intenţiona să facă 
- să comită un act ticălos, de răutate, nu un act de nebunie - 
după care a făcut-o. O mulţime de analişti bine plătiţi, cu diplome 
de la Harvard, au ratat complet simplitatea momentului. 

— Să ştii că nu mi-a plăcut generalizarea asta, mimă iritarea 
Bennett, care avea diploma MBA de la Harvard Business School. 

— Nici mie, frate, încuviinţă Black, de asemenea absolvent de 
Harvard. 

— De-aia am făcut eu universitatea la Wharton, măi băieţi, 
surâse Erin. Vorbind serios, Mordechai crede că el s-ar fi putut 
descurca mai bine? 

— Păi a şi făcut-o. Prânzeam într-un local în aer liber din Oraşul 


Vechi şi el mi-a spus, cu toată seriozitatea, că Saddam va invada 
Kuwaitul şi mi-a precizat data: 5 august. A greşit cu numai trei 
zile. 

— Avea informaţii din interior? 

— Nu. Mi-a zis că nu avea nevoie de aşa ceva. A spus că în 
privinţa informaţiilor de bază, a evenimentelor esenţiale, poţi 
găsi în ziare tot ce ai nevoie. După aceea a spus că activitatea de 
contrainformaţii nu se limitează însă la simpla găsire a faptelor, 
ci că ea trebuie să analizeze în mod corect faptele respective. 
Trebuie să tragă concluziile exacte, chiar dacă dovezile sunt 
incomplete. In cazul acesta, unica diferenţă dintre Eliezer 
Mordechai şi şefii din administraţia Statelor Unite era faptul că 
Mordechai a crezut în cuvintele lui Saddam Hussein, iar noi nu. 
Ca să vi-l citez: „Eu cred că Saddam Hussein este atât capabil, 
cât şi predispus spre acte de o ticăloşie incredibilă, pe când voi 
nu credeţi asta. Eu am dreptate, iar voi greşiţi. Asta nu-i din 
cauză că aş şti mai multe decât guvernul vostru. Nu ştiu. Ştiu mai 
puţine, dar cred că forţele răului îi determină pe oamenii răi să 
facă lucruri rele. În felul acesta, eu anticipez ce se poate 
întâmpla şi ce se va întâmpla în viaţă. În felul acesta, am ajuns 
şeful Mossadului, tinere. Şi de aceea sunt bun în domeniul meu. 
Va fi o lună august oribilă şi ţara mea va suferi din plin, fiindcă 
ţara ta nu crede în existenţa răului, în timp ce a mea s-a născut 
din cenuşa Holocaustului.” 

Cei trei rămaseră tăcuţi pentru o vreme. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? întrebă Erin în cele din urmă. 

— S-a sculat de la masă, şi-a plătit partea şi a plecat. 

Bennett se lăsă pe spate în fotoliul directorial rotativ, tapiţat în 
piele, îşi trecu mâna prin păr, apoi se întinse către un platou din 
cristal plin cu bomboane verzi şi roşii. 

— Abia aştept să-i aud următoarea profeție, rosti el încetişor 
privind pe fereastra avionului spre cerul albastru strălucitor, 
neştiind ce altceva să spună. Vrea cineva M&M-uri? 

* 


Generalul Azziz ştia că-şi punea viaţa în joc, dar era pregătit să 
moară. 

Ştia perfect că mai respira doar pentru că asta era voia lui 
Jamil Aljafari. El era pe de-a întregul devotat regimului. Era văduv 
şi nu avea copii. In plus era pregătit - ba chiar doritor - să se 


sacrifice pe sine şi pe concetăţenii săi pentru a se răzbuna pe 
Israel şi Statele Unite. Era acţiunea corectă - misiunea finală de 
sinucidere ca bombă vie - şi un fior de energie îl străbătea în 
anticiparea a tot ce-l aştepta. 

Ştia, bineînţeles, că Jamil dorea rezultate, iar rezultatele ce 
puteau fi obţinute erau spectaculoase. Insă instinctul îi spunea să 
aştepte. Mai avea nevoie doar de puţin timp pentru a orchestra 
concertul final al carierei sale. 

Unica întrebare era dacă el şi camarazii lui puteau supravieţui 
acestei campanii brutale şi implacabile de bombardamente a 
americanilor până când totul era pregătit şi sosea momentul 
glorificării eterne. 

Ca mândru arhitect al incredibilului complex de buncăre, Azziz 
ştia mai presus de orice îndoială că răspunsul era afirmativ. 
Putea să aştepte până în clipa dorită. 

* 


MacPherson închise telefonul şi rămase privind tavanul. 

Doi agenţi ai serviciului secret stăteau de pază în afara uşilor 
terasei. Prima Doamnă dormea adânc. El aţipise doar 
cincisprezece-douăzeci de minute -  străduindu-se să se 
odihnească câteva ore, la recomandarea medicilor săi - apoi 
sunase telefonul. lar acum gândurile îi alergau neostoit. Nu putea 
să fie adevărat. Era imposibil! Trebuie să ştie în mod cert. Dar 
cum? 

Ridică iarăşi telefonul; Corsetti răspunse la al doilea ţârâit. 

— Bob, vreau să faci ceva pentru mine. 

— Da, domnule preşedinte. 

— Sună-l pe Stu şi spune-i să vină la mine la Camp David, la 
amiază. Am un mic proiect, care trebuie lucrat cu foarte multă 
atenţie şi cred că el este omul cel mai potrivit să mă ajute. 

— Da, domnule preşedinte. 

— Ce face Shakespeare cu discursul meu de diseară? 

— Nu-i rău. Eu şi Marsha ne întâlnim cu el la prânz, ca să-l 
trecem în revistă. 

— Bravo! Telefonează-i lui Stu. Să fie la Camp David la ora 12 
fix. 

— Am înţeles. 

* 


BlackBerry-ul lui Bennett începu să piuie. 


Bărbatul se lăsă pe spate în fotoliu şi privi mesajul e-mail 
primit. Provenea de la mama lui, din Florida, şi era urgent. O 
sună imediat pe telefonul mobil. 

— Mamă? Sunt Jon. Ce s-a-ntâmplat? 

Ea era în pragul isteriei. 

— Jon... taică-tău, Jon... 

Abia putea să vorbească. 

— Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? 

— Este... a avut un infarct grav... 

— Oh, nu! ; 

— Doctorii nu cred c-o să scape... li mai dau douăzeci şi patru 
de ore de trăit... în cazul cel mai bun... 

Bennett nu ştia ce să spună. 

— Unde eşti, Jon?... Trebuie să vii imediat. Am nevoie de tine... 

Bennett era de-a dreptul şocat. Nu putea să meargă acasă. Nu- 
i putea spune mamei sale unde se afla. Şi, cel mai rău dintre 
toate, nu-i putea spune nici motivul. 

* 

Marina 1 ateriză la Camp David vineri dimineață, înainte de ora 
11.00. 

Frontul de furtună avansa, iar vântul şi ploaia se întețiseră. La 
bord se găseau doar MacPherson, Jackie Sanchez şi echipajul de 
zbor. Pe preşedinte îl aşteptau Scott Harris, agentul special Doug 
Reed, trei membri ai echipei sale şi specialista în calculatoare 
Carrie Downing. Se strânseră toţi în cabana Aspen şi trecură 
planul în revistă. MacPherson întreba întruna dacă vor reuşi. Ar fi 
fost bine să aibă, gândiră Harris şi Reed; nu exista un plan de 
rezervă. 

În casca din urechea lui Reed se auzi vocea unui agent. 

— Sierra 1 către Romeo. Şvaiţer a aterizat. Este la şaizeci de 
secunde. 

— Receptie, Sierra 1. Domnule preşedinte, a sosit. 

Agenţii lui Reed îşi ocupară poziţiile în jurul salonului, îşi 
verificară armele şi aşteptară, cu inimile bubuind. Reed se 
strecură în spatele uşii, în timp ce Harris trecu în faţa lui 
MacPherson. Downing trecu în capătul opus al salonului, aşa cum 
o instruise Reed. Femeia nu avea nicio armă, nu avea unde să se 
ascundă şi nu dorea să fie prinsă într-un schimb de focuri. 

— Sierra 1, Şvaiţer este la zece secunde. 


Reed nu răspunse. Auzi deschizându-se uşa exterioară a 
cabanei, apoi pe secretarul Trezoreriei şi pe principala lui 
asistentă, Linda Bowles, intrând. Echipa lui Sanchez le ceru 
agenţilor de pază ai lui Iverson să aştepte afară până la 
terminarea întrevederii. 

lar după aceea se auziră două ciocănituri seci, puternice. 

— Tu eşti, Stu? strigă MacPherson. Intră! 

— Bună ziua, domnule preşedinte, Scott, domnilor, rosti 
Iverson. A-nceput o furtună straşnică, nu? 

Cuvintele abia îi ieşiseră de pe buze, când auzi clinchetul 
metalic distinctiv. Armarea unui revolver Smith & Wesson ACP 
calibrul 0,45 în spatele urechii lui stângi. 

Iverson simţi că-i îngheţă sângele în vene. Fusese descoperit. 


13 


Era întuneric, luna nu răsărise şi în Israel trecuse binişor de ora 
20, vineri seara. 

Chevroletul Suburban alb străbătuse drumul îngust şi şerpuit, 
trecuse prin poarta masivă din piatră şi oţel şi pătrunsese pe 
aleea de acces ascunsă. 

Reşedinţa lui Eliezer Mordechai se afla pe creasta unuia dintre 
dealurile de la marginea nordică a lerusalimului. Cu Israelul 
intrând în cel mai întunecat ceas al existenţei sale, Dietrich Black 
se simţi liniştit văzând cele două autodube ale ambasadei 
americane aşteptându-i, aşa cum ceruse. Slujba lui era să se 
aştepte la neaşteptat. Slujba lui era să se asigure că nimic nu 
avea să i se întâmple lui Jonathan Meyers Bennett, proaspăt 
numit în funcţia de arhitect al planului secret al preşedintelui 
pentru pace în Orientul Mijlociu. Şi era o slujbă pe care o privea 
cu toată seriozitatea. 

Un puşcaş marin îl recunoscu imediat pe Black şi-l salută, dar 
verifică atent fotografiile de identificare ale tuturor persoanelor 
din Chevrolet, începând cu Bennett. Agenţi de pază patrulau pe 
domeniu, înarmaţi cu M-16 şi însoţiţi de câini dresați să 
descopere bombe. Toate detaliile fuseseră bifate şi asta era tot 
ce se putea face. 

Din dosarul alcătuit de Black, Bennett ştia că Mordechai îşi 
proiectase singur casa. Degajând un aeră la Frank Lloyd Wright - 
un gen de cascadă fără apă - structura în sine părea aproape de 
nedesluşit de dealul în care fusese clădită. O alee din lespezi de 
piatră - iluminată de ambele părţi prin lămpi de sol micuţe şi 
discrete - îi suia pe vizitatorii autorizaţi printr-un labirint de scări 
exterioare din piatră. 

În cele din urmă, acestea ajungeau sub o streaşină gigantică, 
groasă şi neregulată din calcar. In dreapta, streaşina se extindea 
aidoma unei stânci mari peste o panoramă spectaculoasă a 
Oraşului Vechi, iar în stânga în intrarea adumbrită şi arcuită ca a 
unei grote a locuinţei. Locul uşii din faţă ar fi fost într-un muzeu, 
nu aici, unde atât de puţini oameni o puteau admira. Era o placă 
masivă de cedru libanez, cioplită manual în basoreliefuri ce 


descriau istoria lerusalimului, ornând exteriorul blând iluminat cu 
spoturi aeriene miniaturale afundate în piatra întunecată de 
deasupra. 

Din clipa în care Erin le anunţă sosirea, sunând la uşă, de unde 
se auzi ecoul unor clopoței la fel de minunat ca al celor din 
Biserica Sfântului Mormânt din valea de jos, cei trei americani 
înţeleseră brusc cât de puţine ştiau ei de fapt. Trecutul enigmatic 
al lui Mordechai le trezise deja din plin curiozitatea. Acum însă 
începeau să simtă că reşedinţa lui era cumva o reflectare a 
omului dinăuntru, un bărbat învăluit în mister, obscuritate şi o 
insinuare de magie. 

* 

De acum, cei de la bord îşi vărsau toate măruntaiele. 

Elicopterul SH-60B Seahawk - versiunea Marinei a aparatului 
Blackhawk al forțelor terestre - decola însă oricum de pe Reagan 
şi se avântă în furtuna dezlănţuită. 

Conţinutul său: echipa SEAL 6 şi trei specialişti antitero de la 
Laboratoarele naţionale din Lawrence Livermore, fiecare la 
rândul său făcând parte din Echipa de cercetare nucleară de 
urgenţă, ECNU, strict secretă, a guvernului american. 

Misiunea sa: de a se asigura că Jamil Aljafari nu va avea oa 
doua ocazie de a lansa o rachetă nucleară spre Israel sau vecinii 
acestuia. 

_ Probabilitatea lor de succes: limitată, în cel mai bun caz. 
Impiedicarea oricărui atac cu rachete - şi cu atât mai multa unui 
atac nuclear - de pe un lansator mobil avea şanse de unu la un 
milion. Şi pentru că israelienii o reuşiseră deja o dată, nimeni de 
la bordul acestui elicopter nu era optimist că va putea învinge 
statistica. 

* 

Uşa din lemn se deschise. 

Cei doi agenţi Mossad care-i întâmpinară erau iluminaţi din 
spate şi de aceea chipurile le erau greu de distins. Însă 
automatele Uzi care le atârnau la şold erau inconfundabile. 

Pentru a doua oară în mai puţin de cinci minute, lui Bennett, 
McCoy şi Black li se ceru să-şi prezinte ecusoanele cu fotografii. 
După aceea trebuiră să pună degetul mare pe un dispozitiv 
electronic conectat la un laptop puternic al cărui ecran incredibil 
de subţire strălucea straniu în penumbre. 


În timp ce aşteptau ca amprentele şi numerele de securitate 
socială să se şteargă de pe ecran, o cameră de securitate 
minusculă, aproape invizibilă, îi fotografie rapid pe vizitatori. Cele 
trei feţe fură instantaneu digitizate şi simultan procesate prin 
baze de date de mare viteză. 

Software-ul de recunoaştere facială rulă o „extragere de 
caracteristici”: măsura pixelii de pe buzele şi ochii lor, scana 
optzeci de puncte de referinţă faciale, le analiza structurile 
pomeţilor şi craniului şi apoi le compara „amprentele faciale” 
tridimensionale cu fotografiile a mii de criminali cunoscuţi şi 
terorişti din toată lumea. 

După o clipă, telefonul mobil al unui israelian sună. Era 
Mordechai, care-i privise din altă încăpere din casă. După ce 
calculatorul le dădu acceptul de intrare, el îl confirmă. Un agent 
israelian trecu lănţişoare metalice prin ecusoanele celor trei 
vizitatori şi le atrase atenţia să le poarte permanent în casă şi pe 
domeniul înconjurător. Le ceru de asemenea oaspeţilor să-şi 
scoată hainele şi încălţămintea ude şi să se lase într-o debara 
micuță din hol. 

In stânga şi în dreapta se desprindeau holuri lungi şi 
neluminate, spre est şi vest, dar în loc să pornească pe acestea, 
americanii fură îndrumați pe un al treilea hol slab iluminat, care 
mergea drept înainte. Era aproape ca un tunel - acoperit de 
streaşina de calcar ce venea prin peretele exterior - şi se sfârşea 
la baza unei scări largi, în spirală. 

Aici, în cele din urmă, pe măsură ce începură să urce lent către 
nivelul de deasupra, etajul principal al structurii, cei trei avură 
parte de o explozie de lumini, culori, sunete şi arome, care-i 
purtă într-o lume cu totul diferită de a lor. 

* 

Câteva mesaje e-mail sosiră imediat înainte de cină... şi 
aduseră veşti bune. 

Trupele sale erau învinse. Dar Azziz nu era neliniştit. Nu era 
oare chiar stilul unor boxeri profesionişti de a se sprijini cu 
spatele de corzile ringului, îngăduind să încaseze lovituri, pentru 
a-şi conserva energia şi a aştepta momentul prielnic al ofensivei? 
Irakul ar fi părut slab şi moale, rănit de loviturile Statelor Unite... 
pentru a contraataca când americanii s-ar fi aşteptat mai puţin. 

Mesajul lui Q19 îl anunţa că erau gata să pornească în clipa în 


care Azziz le dădea comanda. Cei patru „călăreţi” confirmau că 
avansau spre ţinta lor conform graficului stabilit. Şi în sfârşit, 
desigur, pitită într-un spital pentru copii din centrul Bagdadului, 
se găsea bijuteria coroanei a misiunii, pe care preşedintele o 
botezase „Ultimul jihad”, cel din urmă război sfânt al istoriei 
împotriva păgânilor occidentali şi sionişti. 

* 


Bennett, Black şi McCoy suiră scara spiralată. 

În timp ce urcau, se treziră privind la domul magnific din sticlă 
care juca rolul plafonului, un dom ce îngăduia vederea 
spectaculoasă a lunii şi stelelor de deasupra. Era o panoramă 
limpede, captivantă şi în tot cazul neaşteptată. De fapt însă, nu 
domul, ci lumina caldă şi blândă din interior, provenită de la 
lămpile risipite prin încăperea vastă, era cea care părea să-i 
atragă din tunelul întunecat de dedesubt. 

Pe măsură ce ochii li se acomodară treptat cu lumina, văzură 
un interior umplut cu comori preţioase. Covoare persoane 
groase, în superbe culori purpuriu, auriu şi maro acopereau 
podelele brune din lemn de esenţă tare lustruit. Cel puţin şase 
palmieri tineri şi luxurianţi se ridicau din ghivecele uriaşe de 
argilă roşcată amplasate ici-colo. 

Canapele şi fotolii mari din piele italienească maronie 
înconjurau o măsuţă pentru cafea din sticlă şi fier forjat, 
împodobită cu mici obiecte arheologice străvechi din tot Orientul 
Apropiat şi acoperită cu cele mai recente numere ale unor reviste 
de ştiri din Israel, Europa şi SUA. 

Un pian cu coadă negru lucios stătea discret şi nefolosit într-un 
colţ. Alături era o cămilă împăiată în mărime naturală, ai cărei 
ochi de sticlă păreau să-i urmărească oriunde ar fi mers. In alt 
colţ, o masă din mahon fusese pregătită cu porţelanuri, 
argintărie şi cristaluri pentru patru persoane, deşi ar fi putut 
primi cu uşurinţă o duzină de meseni. În centrul ei se afla o vază 
imensă cu trandafiri proaspeţi. 

Dincolo de masă, deasupra unei servante vechi cu sertare, 
acoperită de fotografii de familie, pe peretele curb şi cioplit din 
calcar ce părea să fie chiar interiorul dealului, atârna un tablou. 

Nu era o pictură obişnuită, ci o pânză mare, acoperită cu tuşe 
neregulate azur, galben viu şi roşcat-portocaliu, care captau 
imediat atenţia, dar păreau complet indescifrabile. Pe o plăcuţă 


dedesubt scria simplu: „Jackson Pollock: Blue (Moby Dick), 1943.” 

lar mai jos, unul dintre cunoscutele citate criptice ale pictorului 
american: „Atunci când mă afund în pictură, nu sunt conştient de 
ceea ce fac. Abia după o perioadă de «familiarizare» înţeleg ce 
pictez. Nu mă tem să fac schimbări, nu mă tem că voi distruge 
imaginea, deoarece tabloul are propria lui viaţă.” 

Arta abstractă nu-i spunea nimic lui Dietrich Black. Cel mai 
mult îl surprindea faptul că nu putea să vadă nicăieri vreo 
bucătărie, deşi simţea izurile specifice gătitului. Aromele de 
ghimber, şofran de India, chimion şi coriandru îl loviră primele, 
urmate de tomate, ceapă, chili şi miel la frigare. Undeva în 
apropiere fierbea înăbuşit un curry indian, suculent, care-ţi lăsa 
gura apă şi cu siguranţă şi tot acolo abureau cratiţe mari de orez 
basmati galben. 

Erin închise ochii pentru o clipă şi ascultă. Auzea susurul unei 
fântâni şi trosnetul focului care duduia în şemineul imens din 
piatră. Şi, pe măsură ce asculta cu mai multă atenţie, începu să 
distingă notele line ale unui concert pentru vioară de Bach, 
revărsându-se din micuţele difuzoare Bose plasate discret prin 
toată casa. Era unul dintre CD-urile ei favorite; interpretul era 
Yitzhak Perlman, violonistul de origine israeliană căruia 
preşedintele Reagan îi acordase Medalia Libertăţii în 1986. 

În copilărie, Erin luase pentru scurt timp lecţii de vioară şi le 
detestase, dar în 1993 îl cunoscuse pe Perlman la ambasada 
americană din Praga şi fusese cât pe aici să se îndrăgostească. El 
sosise în capitala romantică a Cehiei pentru un concert cu 
violonistul Yo-Yo Ma şi femeia fusese cucerită. Când nu alerga în 
jurul lumii în avioane alături de Jon Bennett, definitivând afaceri 
de miliarde de dolari în domeniul petrolier, obişnuia să-şi 
petreacă serile în casa din Notting Hill, ghemuită sub o pătură 
veche din lână, citind o carte şi adormind pe muzica măreţului 
Yitzhak Perlman. 

Bennett cercetă încăperea cavernoasă. Nu-l interesa nici curry- 
ul, nici concertul de vioară, deşi nu le ignorase. El avea alte 
lucruri în minte, de pildă rachetele irakiene îndreptate spre 
capetele lor. Odaia era caldă, însă nu în mod exagerat. 
Ocazional, un curent răcoros părea să vină de undeva, iar el 
înţelese acum care îi era sursa. Se desprinse de lângă Black şi 
McCoy şi porni către ferestrele gigantice şi uşa glisantă din sticlă 


care ducea pe verandă. Construită peste streaşina de calcar, 
veranda oferea o panoramă ameţitoare a Oraşului Vechi. Mai 
mult decât atât, ea îl aduse faţă în faţă cu Eliezer Mordechai, 
care păru că apăruse ca din senin. 

* 

Elicopterul Seahawk pătrunse în spaţiul aerian irakian rapid, în 
forță şi sub nivelul radarului. 

Urmând şoseaua 10 spre Bagdad, zbura la numai cincisprezece 
metri deasupra asfaltului, cu aproape 350 km/h, iar echipajul era 
pregătit să dezlănțuie forţa celor două mitraliere frontale de 
calibrul 7,62 mm asupra oricărui vehicul militar pe care l-ar fi 
întâlnit în vânătoarea lor de lansatoare mobile de rachete Scud. 

— Percutor 1-6, Percutor 1-6, sunt Ranchul Ceresc. Receptie. 

Era controlorul-şef al sistemului de avertizare şi control E-3 
AWAC, aflat la şase mii de metri deasupra lor. 

— Ranchul Ceresc, sunt Percutor 1-6. Te recepţionez perfect. 

— Ai solicitat realimentare. O cisternă poate ajunge la tine în... 

Brusc, cockpitul elicopterului fu umplut de lumini şi sonerii de 
avertizare. 

— Ce... Ranchul Ceresc, Ranchul Ceresc... m-a fixat un inamic 
necunoscut! 

Undeva în furtună, cineva avea ton pe el şi era gata să tragă. 

— Percutor 1-6, repetă. Nu avem pe nimeni pe radar. 

— M-a fixat un inamic necunoscut. Trimiteti-mi acoperire - 
imediat - altfel suntem morți. 

Locotenent-colonelul Curtis Ruiz, pilotul elicopterului Seahawk, 
îşi scană instrumentele, străduindu-se disperat să înţeleagă ce se 
întâmpla înainte de a fi prea târziu. _ 

— Percutor 1-6, sunt Ranchul Ceresc. Il vedem. Un MiG-29 
irakian pe şosea în spatele tău la Mach 2. Este la treizeci de 
kilometri în spate şi se apropie. Direcţionăm două F-14 spre tine. 
Fii pe fază. 

Să fiu pe fază? se întrebă pilotul elicopterului. Ce dracu’ vrea 
să zică cu asta? Peste două minute, suntem morți cu toții. 

* 


Downing răspunse la primul apel. 

Era Harris, care vroia cu disperare să audă ştiri bune. Femeia 
revenise în sediul FBI, dar nu avea nicio noutate. Nu încă. 
Rămânea de văzut dacă avea să apară ceva. Ea promise totuşi 


că va continua să bea cafeaua proastă de la serviciu, în speranţa 
că va apărea ceva. In curând... 
* 

Abia terminară de făcut prezentările, când se auzi soneria de 
la intrare. 

— Ei trebuie să fie, rosti Mordechai. Urmaţi-mă! 

Îi conduse pe Bennett, McCoy şi Black înapoi pe scara în 
spirală, către uşa din faţă. Privind monitorul de securitate, el 
recunoscu imediat feţele de la uşă, fără toate echipamentele 
ultramoderne sofisticate, şi-i îndepărtă pe neliniştiţii agenţi 
Mossad, pentru a deschide uşa şi a-i primi pe Dmitri Galişnikov şi 
Ibrahim Sa'id. 

— Aţi întârziat, îi mustră. 

li salută pe cei doi bărbaţi cu tradiţionalele îmbrăţişări şi 
sărutări specifice Orientului Mijlociu şi după aceea îi prezentă pe 
Bennett şi echipa sa. 

După intrarea celor doi, Mordechai îi instrui pe agenţii Mossad 
să ocupe poziţii în faţa casei, apoi zăvori iute uşa în urma lor. 
După care însă, în loc să pornească spre scări, bătrânul o luă pe 
unul dintre holurile întunecate, ajunse în capătul său, deschise 
uşa unei debarale şi le făcu semn să-l urmeze. 

— Doamnelor şi domnilor, îngăduiţi-mi să vă arăt ceva ce am 
proiectat în locuinţa mea, pentru a mă amuza, rosti Mordechai cu 
un surâs larg. Cred c-o să vă placă. 

E nebun? se întrebă Bennett. 

Cu toate acestea, se înghesuiră toţi în debara şi după aceea - 
la solicitarea bizară a gazdei lor - închiseră uşa după ei. In 
aceeaşi clipă auziră cum intrară în funcţiune nişte motoare 
hidraulice. Cămăruţa nu era o debara, ci un ascensor, iar ei 
suiau. Peste câteva momente, uşa se deschise într-un dulap 
încorporat în perete, aflat în cabinetul lui Mordechai, în aripa 
vestică a vastei reşedinţe. leşiră după bătrân, prin cabinetul lui 
privat, pe lângă dormitor şi bucătărie, pe coridor şi în salon, sub 
superbul dom de sticlă al plafonului. 

In mod sigur, gândi Bennett, locul era la fel de misterios ca şi 
proprietarul lui. 

* 
Ruiz efectua o manevră de evitare. 
Cu echipele SEAL şi ECNU agăţându-se cu disperare de 


mânerele din interior, el viră violent la stânga, apoi sui până la 
nouă sute de metri, după care pică iar spre şosea şi viră strâns la 
dreapta. 

Bip, bip, bip, bip. 

— A tras. Ranchul Ceresc, suntem atacați! Repet - suntem 
atacați! 

Pilotul sui iarăşi brusc şi viră mult în stânga. În clipa aceea o 
rachetă rusească AA-10 aer-aer vui pe lângă ei la Mach 4, ratând 
elicopterul cu câţiva centimetri. 

— Ranchul Ceresc, Ranchul Ceresc, suntem atacați. Suntem 
atacați! Unde ne este acoperirea? 

— Percutor 1-6, suntem Rangerul Singuratic şi Tonto. Ne 
apropiem cu Mach 2. Suntem gata să radem bandiții. 

Bip, bip, bip, bip. 

Altă rachetă era în văzduh. Toate soneriile de avertizare din 
cockpit păreau să zbiere după ajutor. 

— A tras din nou! Rangerul Singuratic, unde sunteți? 

Seahawkul se repezi în sus - trei sute de metri, şase sute, nouă 
sute - după aceea Ruiz pică încă o dată elicopterul către sol, 
departe de racheta care se apropia. 

Brusc, copilotul lui începu să zbiere: 

— Stânga, stânga - dă-i, dă-i, dă-i - acum, acum, acum! 

Pilotul trase cu atâta putere de manşă, încât aproape că o 
smulse din soclu... şi o făcu la timp. Corpurile se izbiră brutal în 
peretele interior al elicopterului, dar toate capetele se întoarseră 
la dreapta pentru a vedea altă rachetă AA-10 cu ghidare termală, 
trecând pe lângă fereastră, lovind solul şi explodând sub ei într- 
un glob de foc masiv, care cuprinse întregul aparat de zbor în 
flăcări, fum şi nisip. 

Sonerii de avertizare şi lumini pâlpâitoare umplură imediat 
cockpitul. 

— Suntem loviți. Suntem loviți! Ranchul Ceresc, am luat foc. 
Repet - am luat foc! 

instinctiv, Ruiz trase manşa spre el, pentru a câştiga în 
altitudine şi a se îndepărta de sfera de flăcări de dedesubt. Era 
un risc, deoarece ar fi oferit MiG-ului rusesc o ţintă mai clară. 
Dacă urmăritorul lor era un MiG-29, atunci fără îndoială avea alte 
patru AA-10 pregătite să-i trimită în împărăţia cerurilor. Pilotul nu 
dispunea însă de multe opţiuni. Ba chiar, dacă ar fi putut întoarce 


Seahawbkul, poate că ar fi izbutit să lanseze el însuşi două rachete 
Hellfire şi să-l doboare pe irakian. Putea fi unica lor şansă şi nu 
erau dispuşi să se prăbuşească fără luptă. Dacă tot mureau, 
măcar să-l distrugă şi pe inamic. 

Brusc, două avioane F-11 Tomcat vuiră peste Seahawkul care 
se ridica, la nici nouăzeci de metri mai sus. Zburau jos, repede şi 
fără şovăială, direct către MiG. 

— Atenție! urlă copilotul. 

— Ce-a fost asta? strigă Ruiz. 

— Cavaleria Vestului, băieţi, anunţă pilotul Tomcatului din faţă. 
Au sosit băieţii buni. 

— Şi Tonto-i aici, răcni al doilea pilot de luptă. lo rade băieţii 
răi, Kemosabe! 

— L-ai prins? 

— Am ton. 

— Frige-l, Tonto! 

— Lansare, lansare! 

Două rachete AIM-9 Sidewinder explodară din flancul avionului 
F-14 pilotat de Tonto. 

Cele două F-11 intrară în ascensiune verticală, imediat ce 
rachetele sfârâiră spre prada lor. În Seahawk, toţi erau cu ochii 
lipiţi de ecranul radarului din faţa lor, pe care se vedeau MiG-ul 
urmăritor şi Tomcaturile de deasupra. 

Apoi văzură cum se petrecu. 

Rachetele Sidewinder sfârtecară cockpitul MiG-ului, erupând 
într-o explozie incredibilă care lumină cerul şi putea fi zărită de la 
kilometri depărtare. 

— Eşti mare, Tonto. 

— Cine-i mare? 

— Tu eşti mare. 

— Grozav, băieţi... şi mulţumim! strigă Ruiz, suspinând uşurat 
şi încercând în acelaşi timp să evalueze avariile elicopterului. 

— Cine era puştiul? făcu Rangerul Singuratic. 

— Băieți, nu pierdeţi concentrarea! răcni controlorul din E-3. 

— Te-am recepționat, Ranchul Ceresc, răspunse Tonto. 
Scanăm radarul. Nimic încă, dar continuăm să ne uităm. 

— Percutor 1-6, sunt Ranchul Ceresc. Care-i starea voastră? 

— Ranchul Ceresc, sunt Percutor 1-6. Se pare că nu suntem 
loviți. Repet - nu suntem loviți. A fost aproape, însă am scăpat. 


Continuăm misiunea conform instrucţiunilor. 
— Receptie! Şi baftă multă, băieţi! 
* 


Toţi cei din încăpere ştiau pericolul în care se găseau. 

Peste câteva ore - în toiul nopţii după fusul orar al Israelului - 
preşedintele Statelor Unite avea să explice lumii întregi 
ameninţarea pe care Irakul o reprezenta acum pentru aliaţii lor şi 
pentru Occident. Deocamdată însă erau multe întrebări la care 
trebuia să se răspundă. 

La optzeci de ani, Mordechai era grizonant, pleşuv, subţire şi 
fragil, dar dincolo de barba deasă şi stufoasă şi în spatele 
ochelarilor rotunzi cu rame din sârmă de aur, ochii lui erau calzi 
şi mintea sprinţară. 

O dată cu trecerea serii, Bennett deveni tot mai fascinat de 
bătrânul acesta pătrunzător, alert şi de cei doi tovarăşi de arme 
ai săi. Ei analizară trecutul lui Doron şi Saadeh, ca şi posibilul 
cadru al unei înţelegeri „petrol contra pace”. 

Dar ceea ce dorea Bennett să ştie cu adevărat era cum fusese 
posibil ca un evreu rus laic şi un musulman moderat din 
Ramallah să participe într-o companie joint-venture pentru care 
un preşedinte evanghelic american se anunţase pregătit să 
susţină atât războiul, cât şi pacea. 

Discretul Sa'id, cu aerul lui de bufniţă, îi explică asta cu 
accentul său arab palestinian apăsat, la fel de evident ca şi 
mustaţa sa deasă. 

— Jon, Vâclav Havel a spus odată: „Testul adevărat al oricărui 
om nu este când joacă rolul pe care şi-l doreşte pentru sine, ci 
când joacă rolul pe care i l-a rezervat destinul.” Eu cred în 
cuvintele acestea. N-a fost opţiunea mea ca arab palestinian de a 
face afaceri cu un evreu rus. Departe de aşa ceva. Cred însă că 
aici acţionează ceva mai presus de mine. Poate că-i vorba despre 
soartă. Despre destin. Sau poate despre Dumnezeu. Nu ştiu. 
Cred realmente că aici se va naşte ceva măreț, minunat şi de 
durată - o pace şi o prosperitate care vor uimi lumea şi îi vor 
amuţi până şi pe cei mai cinici dintre noi. 

Sa'id îşi desprinse ochii de la Bennett şi se uită pe fereastră 
spre Domul Stâncii, iluminat şi strălucind ca aurul. 

— Jon, eu am crescut ca un străin într-o ţară străină - propria 
mea ţară, care în diferite momente ale istoriei a fost ocupată de 


babilonieni, persani, egipteni, otomani, britanici, iordanieni şi în 
prezent de israelieni. Tata a fost agent imobiliar. Ce pot spune? 
El avea dreptate. Proprietăţile imobiliare se definesc prin trei 
factori-cheie - poziţie, poziţie, poziţie. Până acum câţiva ani, m- 
am întrebat mereu de ce-i atât de importantă poziţia? De ce ne 
luptăm toţi pentru un teren care are o valoare intrinsecă atât de 
mică? Dacă vrei să te lupţi pentru ceva cu adevărat important, 
păi atunci luptă-te pentru Golf. Acolo sunt gaze naturale. Acolo 
este petrol. Acolo este bogăţie. Pentru mine, aşa ceva are sens. 
Cu toate acestea, luptele au fost mereu cel mai încinse aici - în 
locul acesta, pe pământul acesta, în dealurile acestea, în oraşul 
acesta - chiar înainte ca noi să fi descoperit gaze şi ţiţei. De ce? 
Nu mi-am putut-o explica niciodată. Aşa am ajuns să cred că aici 
acţionează ceva supranatural. Forțe nevăzute - îngeri şi demoni, 
puteri ale tenebrelor şi luminii - care se mişcă tăcute şi tainice, 
aidoma vântului. Nu poţi să vezi vântul. Nu poţi să-l auzi. Nu poţi 
să-l guşti. Dar el este real. li poţi vedea efectele. La fel se 
întâmplă şi cu forţele acestea nevăzute care se înfruntă pentru 
stăpânirea Ţării Sfinte. Ele sunt reale. Sunt vii. Ele modelează 
cursul evenimentelor aici, transformându-i pe unii oameni în eroi 
şi pe alţii în fanatici. Şi mai cred că ele sunt încleştate într-o 
bătălie cosmică în care învingătorul ia tot şi care încă nu s-a 
decis. Nu pretind că aş înţelege-o. Insă cred în ea. Fiindcă trăiesc 
aici. Şi ştiu că acesta nu este un loc obişnuit. 

Nu se auzea nimic, cu excepţia trosniturilor focului în şemineu. 

— Cumva - nu mă întreba cum - undeva în adâncul sufletului 
meu, sunt convins că binele va triumfa asupra răului. Că 
afacerea aceasta cu petrol va merge mai departe. Că noi îi vom 
ajuta pe oameni să devină mai bogaţi decât şi-au imaginat 
vreodată. Că-i vom ajuta să vadă valoarea muncii împreună într- 
o piaţă comună, de dragul copiilor lor, chiar dacă ei, părinţii lor şi 
părinţii părinţilor lor s-au războit de generaţii. Uită-te la francezi 
şi germani. Uită-te la japonezi şi coreeni. Ei au izbutit să se 
înţeleagă şi să lucreze împreună. Nu există niciun motiv pentru 
care n-o putem face şi noi. lar eu am avut visul acesta - că acum 
este momentul s-o facem. 

Bennett căzu pe gânduri câteva clipe, apoi privi drept în ochii 
căprui şi calzi ai prietenului său Ibrahim Sa'id. 

— Şi dacă vom fi toţi incineraţi într-un infern nuclear? Atunci ce 


vei mai spune? 

Erin făcu o grimasă înaintea exprimării aceleia fără ocolişuri, 
dar Sa'id nici nu clipi. 

— Cel puţin voi şti că am murit de partea îngerilor, nu a 
demonilor. 

* 

— Sunt Reed, ascult. 

— Sunt Maxwell. 

— Spune! 

— Am mai multe. 

— Ce anume? 

— Am trecut prin înregistrările bancare şi telefonice ale 
secretarului Iverson din ultimii zece ani. Sunt probleme. 

— Lasă-mă să ghicesc - conturi offshore în Caraibe? 

— Exact. Mai precis, cinci conturi. Toate în Insulele Cayman. 
Toate dirijate spre bănci din Basel şi Zurich. 

— Cât le-a trimis monştrilor? 

— O să mai dureze până aflăm şi asta. 

— O cifră aproximativă. Milioane? 

— Nu. Se pare că ar fi vorba despre zeci de milioane. 

* 


Lui Stuart Iverson i se impusese domiciliu forțat. 

Era supus unor interogatorii aproape permanente din partea 
FBl-ului, într-o reşedinţă secretă de lângă Camp David. Nimeni 
însă nu ştia asta. Nici chiar consiliera pentru securitate naţională. 
Sau secretarul general al Casei Albe. Sau vicepreşedintele. 

Majoritatea personalului din Casa Albă şi Departamentul 
Trezoreriei credeau că secretarul lucra la o misiune strict secretă 
primită de la preşedinte, asociată confruntării cu Rusia, şi de 
aceea nu trebuia să fie deranjat. Ceea ce nu era pe de-a întregul 
neadevărat. 

Deocamdată  secretarul-adjunct se ocupa de problemele 
curente ale Trezoreriei, având acces direct la Corsetti şi 
MacPherson, dacă era necesar. Comunicaţiile cu Iverson nu 
puteau fi întreprinse decât de agentul FBI care răspundea de caz, 
în conformitate cu un ordin executiv semnat şi intrat imediat în 
vigoare. 

* 


La miezul nopţii, Eliezer Mordechai anunţă încetarea discuțiilor. 


Micul dejun avea să fie la ora 8.00, când urmau să reia 
convorbirile. Toţi îşi strânseră însemnările şi se îndreptară către 
camerele pentru oaspeţi din aripa estică a locuinţei aceleia 
incredibile. 

Black sună acasă - o convorbire locală, deoarece el locuia la 
numai câteva cvartale de campusul Universităţii Tel Aviv - pentru 
a vorbi cu soţia lui, Katrina, şi cu cele trei fetiţe. Nu le văzuse de 
mai bine de o săptămână şi ele erau speriate. Nu ştiau însă nici 
jumătate din adevăr, iar el nu le putea spune nimic despre 
dimensiunile amenințării cu care se confrunta Israelul. Nu le-ar fi 
spus, nici dacă ar fi putut. Katrina înţelegea ce însemna războiul. 
Avea în casă măşti de gaze, apă, lanterne şi provizii. Bărbatului îi 
era totuşi imposibil să-i spună că ea şi fiicele lor puteau 
realmente să fie pulverizate de o rachetă nucleară irakiană. Era 
prea oribil, chiar şi ca ipoteză. In plus, ele aveau nevoie de somn 
şi odihnă. 

Îi duceau dorul, iar el le simţea lipsa încă şi mai tare. Cel puţin 
vestea bună era că în ianuarie, peste nici două luni, aveau să 
părăsească Israelul, revenind în Statele Unite pentru o mult 
amânată vacanţă de două săptămâni în Polynesian Resort din 
Disney World. Black îşi promise ferm în gând că dacă toţi aveau 
să treacă cu bine prin coşmarul acela, el n-avea să îngăduie ca 
nimic să-i mai împiedice familia să ajungă la Disney World. 

Devenea prea bătrân pentru meseria asta şi o ştia. Existase o 
vreme când salvarea lumii de terorism fusese unica lui ambiţie. 
Acum nu-şi dorea decât nisip, soare, piña colada şi timp destul 
pentru a se hârjoni cu fetiţele şi a avea parte de o cină liniştită la 
lumina lumânărilor cu frumoasa şi de atâta vreme răbdătoarea 
lui soţie. 

Între timp, Bennett îşi închise laptopul, intră în dormitorul care- 
i fusese repartizat şi scrise imediat un mesaj e-mail mamei sale. 
Ceru ultimele informaţii despre tatăl lui şi-şi ceru scuze - încă o 
dată - pentru că nu era în ţară şi-i era imposibil să se întoarcă. 
Pentru una dintre rarele ocazii din viaţa sa, le ducea realmente 
dorul părinţilor. lar gândul pierderii tatălui său fără posibilitatea 
de a-şi lua rămas-bun de la el îi frângea inima. 

Deoarece nu-i era somn şi avea nevoie serioasă de aer 
proaspăt ca să-şi limpezească mintea, Bennett ieşi pe hol, 
străbătu salonul şi ieşi pe veranda din calcar de unde se vedea 


Oraşul Vechi. Erin se afla acolo, îmbrăcată cu un pulover gros de 
lână, şi-şi curăța pistolul Beretta calibrul 9 mm pe care-l purta în 
buzunar. 

— Chiar ştii cum să foloseşti chestia asta? o ironiză Bennett. 

Ea înălţă sprânceana dreaptă. 

— Vrei o demonstraţie? 

— Te cred pe cuvânt. 

Deasupra lor, pe cer, uruiră tunete. Bennett se rezemă de 
balustrada din fier forjat şi privi luminile pâlpâitoare ale Oraşului 
Vechi şi strălucitorul Dom al Stâncii. 

— Nici măcar n-am reuşit să fac turul oraşului, şopti el aproape 
pentru sine. 

Erin vâri un încărcător nou în pistol, apoi îl lăsă deoparte. 

— O să-l faci. 

— Nu ştiu. 

— Jon, tu crezi că preşedintele ne va lăsa să murim pur şi 
simplu aici? 

— Nu cred că depinde numai de el. 

Femeia îşi privi prietenul, îi zări firele prematur albite de la 
tâmple şi ridurile fine din jurul ochilor verzi-cenuşii. Gândurile lui 
păreau să fie la un milion de kilometri depărtare. Erin nu ştiu ce 
să-i răspundă. De aceea, preferă să tacă. 

— Mă gândesc întruna la tipii ăia din serviciul secret, vorbi 
încetişor Bennett, şi nu înţeleg. Ce-l determină pe cineva să-şi 
sacrifice viaţa pentru a salva viaţa altuia? 

Întrebarea atârnă câteva minute între ei. 

— Eu nu am semnat pentru asta, Erin. Ştii? Vreau să spun că 
eu nu sunt un agent din serviciul secret. Nu lucrez pentru FBI sau 
CIA. Tu şi Deek aţi optat pentru genul ăsta de viaţă. Perfect. 
Pentru voi este cool. Dar eu nu sunt... nu ştiu... eu sunt un tip de 
pe Wall Street. Nu sunt James Bond. Nu sunt un erou. Sunt un om 
simplu care încercă să devină miliardar. Asta-i tot. 

Ea nu se putu abţine să nu izbucnească în râs. Cel puţin, 
Bennett mai avea simţul umorului. 

O vreme păstrară tăcerea... se auzeau numai nişte clopoței de 
vânt din lemn, tunete îndepărtate şi răpăitul moale al primelor 
picături de ploaie. 

În cele din urmă, tot Bennett fu cel care vorbi: 

— Nu cred că tata va supravieţui. 


McCoy nu-l văzuse niciodată în felul acela, tulburat şi nesigur. 

— Imi pare foarte rău, Jon. 

El încuviinţă din cap. 

— Îi duc dorul. Nu i-am dus dorul până în acest moment, dar 
acum îi simt lipsa. 

Un fulger trosni la orizont. 

— Tu ai trecut prin asta, nu? întrebă el. 

— De două ori. 

— Te obişnuieşti după prima dată? 

— Nu. 

— Câţi ani aveai? 

— Eram destul de mică atunci când a murit tata. De fapt, a fost 
mai greu când am pierdut-o pe mama, fiindcă atunci ştiam că voi 
rămâne complet singură pe lume. Şi gândul acela mă speria. 
Oricum, pe atunci eram alt tip de persoană. Nesigură... Rebelă... 
Cinică. lar mama şi eu fuseserăm foarte apropiate... 

Până atunci ea şi Bennett nu-şi destăinuiseră niciodată detalii 
intime din viaţă şi Erin nu era pe de-a întregul sigură dacă acum 
era momentul să înceapă. 

— Şi cum te-ai descurcat? La pierderea mamei mă refer. 

— Nu ştiu. Singurul lucru bun era faptul că amândouă ştiam că 
ea era pe moarte. Amândouă știam că mai avea de trăit numai 
câteva luni şi ea a dorit să mă pregătească pentru momentul 
acela. Am redactat împreună testamentul. Am ales împreună 
muzica pentru înmormântare. Florile... Toate chestiile... Ea 
auzise cândva o predică despre o femeie care murise tot de 
cancer. Femeia aceea venise la pastorul ei şi-i spusese exact ce- 
şi dorea la înmormântare, ce versete din Biblie să fie citite şi aşa 
mai departe. După aceea, i-a spus că dorea să fie aşezată în 
sicriu cu o furculiţă în mâna dreaptă. „O furculiţă?” a întrebat 
pastorul. „De ce tocmai o furculiţă?” lar ea i-a răspuns: „Când 
eram mică, îmi plăceau mesele gratuite pe care le oferea 
biserica. După ce se terminau şi oamenii strângeau masa, una 
dintre femeile mai bătrâne venea întotdeauna la mine şi-mi 
şoptea la ureche: Păstrează-ți furculita. Asta mă-ncânta, fiindcă 
ştiam că va urma ceva şi mai bun: plăcintă cu mere, tort, tarte cu 
afine sau altceva. De aceea, părinte, după ce voi fi murit, îmi 
doresc ca oamenii care vin să-şi ia rămas-bun de la mine să te 
întrebe după aceea: De ce avea o furculiță în mână? Vreau să le 


spui povestea asta şi să le spui apoi vestea bună - că atunci când 
crezi în Hristos, ştii că va urma ceva şi mai bun. Va urma ceva şi 
mai bun!” 

Bennett simţi că femeia se străduia să-şi stăpânească emoţiile. 

— Mamei i-a plăcut povestea asta. A înregistrat predica şi o 
asculta întruna. De aceea, mi-a cerut să-i pun şi ei o furculiţă în 
mână. Dorea ca prietenii ei să ştie - dorea ca eu să ştiu - că 
atunci când crezi în lisus Hristos în mod real şi personal, va urma 
ceva şi mai bun. 

McCoy se întoarse şi-l privi drept în ochi. 

— Aşa am făcut eu faţă situaţiei, Jon. Am ştiut că va urma ceva 
şi mai bun. 

Bennett se uită la picăturile de ploaie care începuseră să se 
prelingă pe obrajii ei catifelaţi şi la ochii ei mari şi verzi. 

— Eşti credincioasă, nu-i aşa? o întrebă surâzând uşor. 

Ea îi răspunse zâmbetului. 

— Nu ştii aproape nimic despre mine, Jon Bennett. 

— Este adevărat, încuviinţă bărbatul, dar mi-ar plăcea să aflu. 

* 

În Washington, abia trecuse de ora 18. 

Reed şi Downing veniseră în biroul lui Harris, când preşedintele 
sună într-o pauză a şedinţei Consiliului securităţii naţionale. Urma 
să se adreseze naţiunii peste trei ore şi dorea cele mai recente 
informaţii de la FBI. 

— Care-i situaţia? întrebă MacPherson. 

Harris fu cel care îi dădu vestea rea. 

— Deocamdată nimic, domnule preşedinte. 

— Scott, nu dispunem de mult timp. Serviciul secret trebuie să 
afle. În clipa de faţă, ştie numai Sanchez, dar este evident că nu 
putem menţine mult timp situaţia asta. 

— Domnule preşedinte, înţeleg. Înţeleg perfect cum stau 
lucrurile, însă am discutat deja despre asta. Habar nu avem cine 
este Mr. C. Suntem destul de siguri că-i cineva din guvern. Poate 
chiar din Casa Albă. Mai ales dacă a fost complice în atentatul 
asupra dumneavoastră. De aceea este posibil să avem de-a face 
cu un agent „hibernat” - care să lucreze pentru Jamil - în interior. 
Poate să fie oricine, dar până nu ştim nu putem risca să mai 
spunem şi altora. 

MacPherson era departe de a fi încântat. Lumea luneca rapid 


spre războiul nuclear. Unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi - 
mai precis, şeful serviciului secret - fusese arestat pentru că 
încercase să-l asasineze. Acum FBl-ul credea că secretarul 
general al Casei Albe sau secretarul de presă, sau oricine 
altcineva din cele câteva sute de oameni care lucrau pentru el 
putea să încerce să-l omoare. Şi pentru a încununa totul, nu le 
putea spune nimic propriilor săi agenţi de pază, temându-se ca 
„hibernatul” să nu fie unul dintre ei. 

— Ce facem atunci? 

— Urmăm planul stabilit. La zece minute după ce l-am arestat 
pe secretarul Iverson, agenta Downing i-a trimis un mesaj e-mail 
de răspuns lui Gogolov. A făcut-o din contul AOL personal al lui 
Iverson, în numele lui, scris exact aşa cum le-a scris el pe 
celelalte. L-a anunţat pe Gogolov că are un plan perfect, pus la 
punct şi că era necesar doar un mod de a-l contacta pe Mr. C, ca 
să-i transmită detaliile şi să finalizeze. 

— Ce-o să se întâmple când lumea îşi va da seama că Iverson 
nu apare? Gogolov, Jamil şi toţi ceilalţi nu vor deveni bănuitori? 

— Domnule preşedinte, am mai discutat... 

— Lasă-mă cu asta! Răspunde la-ntrebare! 

Harris fu surprins de explozia preşedintelui, dar înţelegea 
perfect presiunea la care era supus acesta. 

— Da, domnule preşedinte. Azi după-amiază am trimis un 
comunicat de presă semnat de Iverson, în care laudă băncile 
centrale din Franţa şi Marea Britanie pentru reducerea ratei 
dobânzilor în aceste momente de criză şi insistă ca şi Germania 
să procedeze de urgenţă la fel. A intrat pe toate canalele de 
business şi luni dimineaţă va fi pe pagina întâi din Wa// Street 
Journal. Am anunţat o cuvântare importantă a secretarului 
Trezoreriei la Clubul Naţional al Presei luna viitoare, cu tema 
„Viitorul relaţiilor economice americano-israeliene”. Şi anunţul 
acesta a făcut deja valuri. Am primit un telefon de la emisiunea 
Întâlnire cu presa de pe canalul NBC. Moderatorul lor principal, 
Tim Russert, doreşte să-l intervieveze cât mai urgent pe Iverson. 

— Asta-i bine. Jamil şi oamenii lui trebuie să creadă că Iverson 
n-a păţit nimic şi continuă să acţioneze. 

— Aşa sperăm. N-ar părea prudent să facem mai mult decât 
atât. 

— Da, ai dreptate. Aşadar, ne mulţumim să aşteptăm, sperând 


că Gogolov va da un răspuns? 

— Acesta este planul. 

Urmă o pauză scurtă, în care MacPherson îşi adună gândurile. 

— Ce a spus secretarul în apărarea lui? întrebă el în cele din 
urmă. 

— Chiar doriţi să ştiţi, domnule preşedinte? Este destul de 
complicat. 

— Presupun că-mi pregătiţi un raport, nu? 

— Bineînţeles. 

— Dă-mi sinteza. Cu cât îl plăteau ca să trădeze? 

— Păi, domnule preşedinte... tocmai asta-i chestia... nu-l 
plăteau. 

— Ce spui? Stu n-a făcut nimic pe gratis toată viaţa lui. 

— Domnule preşedinte, nu putem găsi nicio dovadă că 
Gogolov, Jibril sau irakienii înşişi i-ar fi dat vreun bănuţ. 

— Poftim?! Despre ce vorbeşti? 

— Domnule preşedinte, se pare că Iverson... 

— Ce? Zi odată! 

— Se pare că Iverson îi plătea pe ei. 

* 


Bennett se trezi brusc... gâfâind, speriat şi scăldat în sudori 
reci. 

Putea zări bărbatul şi pistolul îndreptat spre capul său. Putea 
auzi detunătura. Putea simţi arsura flăcării şi mirosul acru de fum 
şi pulbere. Era însă numai un coşmar, îşi repetă el întruna. Doar 
un coşmar. 

Epuizat, zguduit şi dezorientat, îşi privi ceasul - ora 6.30 - se 
întinse după ochelarii de pe noptieră şi se ridică în capul oaselor, 
încercând să alunge scena brutală care i se derula mereu şi 
mereu prin minte. Se strădui să-şi reamintească unde se găsea. 

Israel... lerusalim... Vila de pe munte... Aripa estică... A doua 
uşă pe dreapta. Între camera lui Black în stânga şi a lui Sa'id, în 
dreapta. Vizavi de dormitoarele lui McCoy şi Galişnikov. Cu o 
rachetă nucleară, nu un pistol, aţintită spre capul său. 

Dormitorul era destul de spaţios şi bine utilat. Avea un pat 
dublu cu baldachin, ventilator de plafon, o masă de lucru mare, 
pe care-şi întinsese laptopul şi dosarele, şi televizor color 
conectat la antena satelit abia instalată. In plus, oferea o 
panoramă spectaculoasă a Oraşului Vechi din lerusalim prin 


jaluzelele de comandă din bambus şi ferestrele fumurii antiglont. 

Când se retrăsese ca să se culce, îşi găsise bagajul 
aşteptându-l pe o poliţă micuță, adus probabil acolo de un agent 
de pază. La capătul patului erau două prosoape noi de baie şi 
prosoape pentru mâini, alături de un halat alb mare, gros şi 
confortabil din pluş. Lângă ele se găseau două coşuleţe din 
răchită, conţinând săpun cu aromă de portocale, şampon, apă de 
gură, pastă de dinţi şi o periuţă nouă. 

Era la fel de bine ca în Hotelul King David, poate chiar mai 
bine. În tot cazul, mai ieftin. 

* 

Uluitorul discurs televizat al preşedintelui se încheiase. 

Oamenii erau speriaţi. Bisericile, sinagogile şi moscheile din 
toată lumea erau ticsite. lar zeci de mii de locuitori ai 
Washingtonului se strânseseră în jurul Casei Albe, pentru o veghe 
cu lumânări, în care să se roage pentru pacea lerusalimului şi a 
lumii. 

* 

BlackBerry-ul lui Bennett începu să piuie. 

Era Black. Rămăsese treaz aproape toată noaptea, însă nu 
pentru că n-ar fi putut să doarmă. Nu fusese lăsat. La ora 2, 
fusese trezit de centrele operative din FBI şi Langley. 
Operațiunea Armăsarul Negru plecase către sud. 

Bennett simți un val de adrenalină revărsându-i-se prin vene. 
Nu era bine. Cei patru „călăreţi” nu fuseseră nici ucişi, nici 
capturați. Cei mai periculoși terorişti rămaşi în viaţă pe planetă 
se aflau în libertate, în ciuda încercării de a-i urmări şi lichida. 

Scrise rapid un mesaj pentru colegul său din camera vecină: 


deek - ce crezi... De ce erau în moscova? 
Peste câteva clipe, primi răspunsul: 


scenariul cel mai fericit?... şi-au luat o mică vacanţă 
de iarnă... cel mai nefavorabil?... s-au dus să discute 
cu gogolov - poate după ordine noi şi bani... aşa au 
lucrat în trecut. 


unde crezi că merg acum? întrebă Bennett. 


habar n-am - nu-s sigur - dar mă tem că au pornit 


spre washington pentru alt atentat la PREŞ... dar e 
strict neoficial. 


Bennett căzu pe gânduri. Cineva - aparent irakienii - fusese 
foarte aproape de a-l asasina pe preşedinte. Ei încercaseră asta 
de ani de zile, inclusiv tentativa eşuată de ucidere a lui Bush 
senior în Kuwait, după Războiul Golfului. Clinton nu făcuse nimic 
pentru a-l pedepsi serios pe Saddam, iar acum irakienii încercau 
din nou şi fără îndoială aveau să insiste până izbuteau. 

Un mesaj e-mail sosi de la McCoy, aflată vizavi de el. 


bună dimineaţa... ai văzut titlurile din dimineaţa 
asta?... discursul a zguduit... eu m-am sculat mai 
devreme să văd o reluare pe cnn... PREŞUL a fost 
excelent, a speriat lumea, dar toţi ştiu acum care-i 
miza... titlul din nyt: „preşedintele dezvăluie dovezi 
teribile ale încercării irakului de a bombarda nuclear 
israelul: forţele speciale, au zădărnicit atacul; sua 
promit «replică în forţă»; nu se elimină opţiunea 
nucleară”... apropo, fruntea sus - langley zice că 
întâlnirile noastre cu doron şi saadeh sunt aranjate 
pentru luni... o să revin cu detalii... PS: ai dormit 
bine? cum te simţi? PPS - îmi place aici!... păcat că 
nu putem sta mai mult - doar ca să vedem locul - pe 
50 de dolari că sunt mai multe decât se văd la prima 
impresie. 


Bennett nu-şi putu opri un surâs. Erin era inteligentă, abilă - o 
agentă bună şi, cu cât se gândea mai mult la asta, o prietenă tot 
mai bună. Mereu gândea cu un pas înainte. Mereu avea grijă de 
el. Şi avea dreptate. Casa aceasta era în acelaşi timp captivantă 
şi misterioasă. La fel ca şi ea. 


bună dimineaţa, îi răspunse, cum am dormit? nu 
întreba... n-am citit încă ziarele... n-am văzut nici 
discursul... o s-o fac pe la 8... cât despre pariul tău - 
nici gând - glumeşti?... Normal că-s mai multe decât 
se văd... omul a fost agent secret - liftul ăla era 
incredibil... probabil că-n pivniţă e un coridor secret 
spre iordania, siria sau china... ne vedem la masă. 


încercase să pară degajat, dar era mai degrabă o mască. Şi 
ştia că Erin avea să vadă în spatele ei. Prea obosit însă ca să-i 
mai pese, apăsă pur şi simplu tasta Send şi intră la duş. 
* 


Structura se zguduia uşor. 

Ocazional, luminile pâlpâiau, însă generalul Azziz ştia că el şi 
oamenii săi - şi mult-preţuitul lor conducător - se găseau în 
perfectă siguranţă înaintea potopului de rachete de croazieră 
americane care distrugeau sediul Ministerului Apărării de 
deasupra. i 

În cele din urmă, generalul ridică telefonul. Îl apelă pe tânărul 
şi speriatul, dar încă loial şi în viaţă, căpitan al Q19, una dintre 
echipele lansatoare de rachete de elită aflate sub comanda lui. 

— Căpitane, sunt generalul Azziz. Ai primit autorizaţia. Te 
deplasezi imediat în Sectorul 6, unde aştepţi instrucţiunile mele. 

— Am înţeles, domnule general. 

— Lăudat fie Allah! 

* 

Bennett aprecie intensitatea. 

La micul dejun, Mordechai se lansă, oferindu-le americanilor 
analiza detaliată a unei abordări optime a premierului israelian 
David Doron şi a preşedintelui onorific palestinian Khalil Saadeh. 

Galişnikov şi Sa'id contribuiră cu comentarii pitoreşti, făcând 
sugestii privind formularea cea mai bună a unei înţelegeri finale 
în privinţa păcii între israelieni şi palestinieni, având ca nucleu 
afacerea Medexco-PPG. 

Bennett le preţui ajutorul. Cumva, sfaturile acestor bărbaţi mai 
vârstnici, mai înţelepţi şi mai experimentați i se păreau atât 
liniştitoare, cât şi instructive. Încă mai resimțea fiori de teamă, 
dar cel puţin nu mai era singur. Alţii înțelegeau pericolele mult 
mai bine decât el. Şi, în mod straniu, ei erau optimişti. 

— Domnule Mordechai, rosti Bennett în cele din urmă, pot să 
vă întreb ceva? 

— Bineînţeles. 

— De ce păreţi atât de sigur că totul se va încheia cu bine? 

Bătrânul lăsă capul pe spate şi-l privi drept în ochi, apreciindu- 
|, evaluându-i seriozitatea întrebării. După un moment, răspunse 
enigmatic: 

— Cred că Dumnezeu încă nu Şi-a terminat treaba cu noi. 


— Cu cine? 
— Cu Israelul. Cu evreii. Cred că El are încă planuri mari pentru 
noi. Mai cred că are nişte planuri mari şi pentru irakieni. 
* 


Sosiseră rezultatele sondajelor efectuate de Casa Albă după 
discursul prezidențial. 

Corsetti examina cifrele. Erau incredibile. 91% din americani 
susțineau declarația de război făcută Irakului de preşedintele lor. 
90% credeau că Jamil Aljafari încercase să folosească o armă 
nucleară împotriva Israelului. 85% credeau că Jamil va încerca 
din nou să folosească arme de distrugere în masă. Şi, în mod 
neaşteptat, 81% susțineau utilizarea armelor nucleare, dacă 
preşedintele aprecia că era necesară pentru a proteja securitatea 
națională a Statelor Unite. 

Asta nu însemna desigur că el ar fi făcut-o, gândi Corsetti. Dar 
o putea face. Mesajul era foarte clar. 

* 

Nu dispuneau de prea mult timp. 

In Washington era ora 2 noaptea. Peste doar douăsprezece 
ore, avea să se ţină slujba de înmormântare. Bud Norris şi echipa 
lui se adunară pentru examinarea detaliilor de ultimă oră, 
verificară de trei ori rutele coloanei prezidenţiale şi trecură în 
revistă cele mai recente informaţii primite de la FBI, CIA şi divizia 
de contrainformaţii a serviciului secret. 

îngrijorarea cea mai mare a lui Norris era legată de scenariile 
altor atacuri aeriene. De aceea tot spaţiul aerian de deasupra 
statelor Maryland, Virginia şi Washington avea să fie închis între 
orele 12.00 şi 16.00, inclusiv Aeroporturile Reagan National, 
Dulles şi BWI. Avioane F-15 Strike Eagle aveau să participe la 
misiuni de patrulare, iar sistemele AWAC aveau să-l ajute pe 
Norris să coordoneze toată activitatea aeriană. 

Dar nu era suficient. Nu astăzi. 

Norris ridică telefonul şi convocă alţi doi lansatori de rachete 
Stinger, care urmau să fie în coloana auto, în unul dintre 
Chevroleturile din spatele preşedintelui, în vreme ce Norris avea 
să-l plaseze pe Cupidon - cel mai bun lansator de rachete al său 
- în clopotniţa catedralei, alături de doi lunetişti. Catedrala era 
punctul cel mai înalt din oraş. De acolo, oamenii lui de la 
operaţiuni speciale puteau să vadă totul şi pe toţi... şi să-i 


doboare, dacă ar fi fost nevoie. 


14 


MacPherson dormea ca un copil. 

Ştia miza. Ştia că ar fi putut să fie nevoit să ordone un atac 
nuclear, primul de după Hiroshima şi Nagasaki. lar acum o ştia 
întreaga lume. El ştia însă în acelaşi timp ceva ce restul lumii nu 
avea habar. Era urmărit pentru a fi asasinat. Posibil chiar de 
către cineva din personalul lui. Cu toate acestea, cumva, nu se 
simţea copleşit de frică. In locul fricii, putea simţi rugile unui 
milion de suflete, care-l ridicau, şi o pace care părea să 
transceandă toată înţelegerea. 

Ceasul deşteptător sună. Trecuse cu câteva minute de ora 
6.00, ora Coastei de Est - momentul pentru a adăuga tuşele 
finale la panegiricul pe care avea să-l rostească peste câteva ore. 
II sună pe Corsetti, care moţăia pe canapeaua din cabinetul lui, 
Şi-i ceru să-i aducă ultima ciornă a lui Shakespeare. 

* 

Telefonul îl trezi complet pe Corsetti. 

Da, domnule preşedinte. Imediat, domnule preşedinte. Cât de 
mult? E timpul să abandonez slujba asta şi să câştig bani 
adevăraţi, gândi Corsetti. In copilărie, nu visase niciodată că va 
câştiga douăsprezece mii de dolari pe lună. In anii 1960, aşa 
ceva ar fi părut ireal. Acum i se părea un salariu de sclav. 
Şaisprezece ore pe zi. Treizeci de zile pe lună. Asta însemna 
patru sute optzeci de ore pe lună. In ritmul acesta, câştiga doar 
douăzeci şi cinci de dolari pe oră. Nu era oribil, dar dacă Iverson 
îi făcea legătura cu o firmă de pe Wall Street, putea să câştige 
cinci sute de dolari pe oră. Putea să reducă orele la numai trei 
sute treizeci pe lună, adică la unsprezece pe zi - o vacanţă după 
standardele sale - şi totuşi să încaseze o sută şaizeci şi cinci de 
mii de dolari pe lună, aproape două milioane de dolari pe an. 
Deloc rău pentru băiatul unui instalator din Fort Collins. 

Aşa că ăsta era viitorul. După terminarea celui de-al treilea 
război mondial, Corsetti ştia perfect ce va face: va pleca din 
Washington şi va avea o slujbă adevărată. Deocamdată, în loc să 
alerge cu discursul până la MacPherson, avea să i-l trimită pur şi 
simplu prin fax. 


Munceşte mai inteligent, îşi spuse Corsetti, nu mai mult. 
* 


Ceasul ticăia. 

Poliţiştii metropolitani din Washington începură să blocheze 
străzile, ridicând vehiculele neautorizate şi deviind circulaţia de 
la ruta coloanei prezidențiale, deşi nu era cine ştie ce mare 
circulație de deviat. Majoritatea locuitorilor capitalei anticipaseră 
durerile de cap pe care le vor cauza funeraliile şi încercaseră să 
ocolească ruta oficială. Şi de parcă asta n-ar fi fost îndeajuns, o 
furtună electrică intensă se abătuse asupra Washingtonului, 
alungându-i de pe străzi până şi pe cei fără locuinţe. 

Elicoptere se roteau pe deasupra capetelor, purtând agenţi de 
supraveghere înarmaţi cu binocluri de mare putere, care căutau 
orice semne suspecte. Spitalele fuseseră verificate de două ori, 
pentru a se asigura că aveau la îndemână stocuri de sânge din 
grupa sanguină a preşedintelui. Pentru orice eventualitate... 
Sediile secţiilor de poliţie erau examinate de asemenea în mod 
repetat, pentru orice lipsuri a unor uniforme, ecusoane sau 
maşini de patrulare. Între timp, echipele tehnice ale serviciului 
secret cercetau cutiile poştale şi pubelele de pe traseu, verificau 
tunelurile subterane în căutare de terorişti şi explozive şi sudau 
capacele canalelor. De asemenea, controlară din nou clădirile şi 
anexele Catedralei Naţionale, căutând persoane neautorizate, 
explozibili, arme de foc, biologice şi chimice. Pentru orice 
eventualitate... 

În jurul orei 11, sosiră echipele de lunetişti şi de lansatori de 
rachete Stinger şi începură să-şi ocupe poziţiile în clopotniţă, dar 
şi pe acoperişurile de vizavi de catedrală. Îşi încărcară armele, le 
verificară şi le reverificară. Lunetele fură ajustate şi lentilele 
curățate. 

În cele din urmă, coloana prezidențială formată din 
cincisprezece vehicule fu formată şi încărcată cu armele şi 
echipamentele de comunicații portabile necesare. Un cort alb 
fusese ridicat între uşa din spate a Casei Albe şi cele două 
limuzine identice, pentru ca preşedintele să nu poată fi văzut, 
împuşcat sau - cel mai probabil - udat de ploaie. 

Bud Norris se gândise la toate. La toate... dar nu şi la ceea ce 


nu-i spusese FBl-ul. 
* 


Downing ridică receptorul după primul ţârăit. 

— Downing - spune! 

— Sunt Reed. Ce ai? 

— Nimic. Zero. 

— Nimic? Nu se poate! E posibil să folosească sisteme de e- 
mail diferite? 

— Da. În clipa de faţă, urmărim tot ce iese din Rusia şi Irak şi 
are natură digitală. Am interceptat toate liniile principale. Agenţia 
pentru securitate naţională urmăreşte comunicațiile prin satelit. 
Deocamdată însă... nimic. 

Reed trânti telefonul şi-şi trecu nervos degetele prin părul rărit. 
Poate că Mr. C nu exista. Poate că, cumva, el aflase despre 
arestarea lui Iverson. Poate că Gogolov şi irakienii se speriaseră 
din alt motiv. Poate... gândi Reed. Sau poate că pur şi simplu 
sesizaseră lipsa lui Iverson. 

* 

Harris intră în acțiune. 

Pătrunse în Centrul operaţional strategic de informaţii de la 
etajul al patrulea al clădirii Robert F. Kennedy şi se aşeză la locul 
lui. Scană consola Stare Ameninţare şi peretele de ecrane de 
calculator care urmăreau toate faţetele plecării iminente a 
preşedintelui din Casa Albă. Se uita în acelaşi timp şi la cele cinci 
videomonitoare cu ecran mare de deasupra, unde rulau ultimele 
date despre războiul împotriva Irakului. 

Nu-şi asuma niciun risc. Poziţionase o parte din echipa FBI de 
recuperare a ostaticilor pe platforma pentru elicoptere a 
Pentagonului, complet informată asupra situaţiei delicate, 
pregătită şi gata să intervină în orice clipă. Şi, fără ştiinţa lui Bud 
Norris, a serviciului secret sau a oricui altcuiva, Harris avea de 
asemenea echipe de lunetişti ascunse strategic de-a lungul 
traseului coloanei prezidenţiale, urmărind fiecare mişcare a 
serviciului secret... pentru orice eventualitate. Doug Reed şi 
oamenii lui - inclusiv Maxwell şi Downing - erau de asemenea în 
alertă, lângă telefoane. 

Acum nu mai rămăsese nimic de făcut: trebuiau doar să 
aştepte. 

* 
La ora 13.45, MacPherson se găsea tot în Biroul Oval. 
Termina a noua şi ultima ciornă a discursului şi era mulţumit 


de ceea ce obținuse. Shakespeare - principalul lui autor de 
discursuri - o nimerise în sfârşit bine. Şi o făcuse la timp. Doron 
avea să privească. Jamil avea să privească. Lumea întreagă avea 
să privească. Trebuia să fie perfect. lar acum era perfect. 

Corsetti îşi strecură capul pe uşă şi-l anunţă că era momentul 
să plece. Sanchez vorbi prin radio cu şoferul vehiculului intrat 
recent în dotarea serviciului secret: o limuzină Cadillac special 
construită, blindată şi cu toate dotările ultramoderne, cunoscută 
sub numele de cod Taurul, care sosise la timp pentru a înlocui 
Diligenţa complet distrusă. . 

MacPherson mai avea nevoie de câteva minute. li ceru lui 
Corsetti să-i împrumute BlackBerry-ul său, scrise un mesaj şi 
apăsă tasta Send. 

Era cu adevărat gata. Sosise momentul spectacolului. 

* 


— Sudorul către Sierra 1, recepție? 

Aflat în poziția primului lunetist - pe un bloc de apartamente 
vizavi de catedrală - Ed Burdett răspunse prompt apelului radio. 

— Receptie, Sudorul, şopti el. 

— Verificare. 

— Te recepționez perfect. Sunt pe poziţie. Totu-i clar. 
Terminat. 

— Recepție, Sierra 1. Sudorul către Sierra 2, recepție? 

Daryl Knight, al doilea lunetist cocoțat pe alt complet de 
apartamente, tot vizavi de catedrală, răspunse la fel de prompt: 

— Receptie, Sudorul. 

— Verificare. 

— La fel. Te recepţionez perfect. Sunt pe poziţie. Totu-i clar. 
Terminat. 

Harris continuă cu toţi cei şapte lunetişti FBI de pe traseu. Toţi 
se instalaseră pe poziţiile stabilite şi anunțau undă verde. Nu se 
vedea niciun semn de posibile probleme. Cel puţin, deocamdată. 

* 


— Gambit se deplasează. Repet, Gambit se deplasează. 

Preşedintele ieşi din Biroul Oval şi porni spre coloana auto, 
însoţit de Sanchez şi de o duzină de agenţi. Se auzise că Jamil 
Aljafari avea să se adreseze prin radio poporului irakian, însă 
MacPherson avea să-l asculte fie mai târziu, fie în limuzină. El 
însuşi avea de ţinut un discurs. Dacă nu pleca acum spre 


catedrală, avea să întârzie şi, precum predecesorul său din Biroul 
Oval, Gambit nu întârzia niciodată. 

— Receptie, Gambit se deplasează, confirmă Norris. Situaţia lui 
Şah-mat? 

— Şah-mat este în siguranţă în Buncăr, răspunse bodyguardul 
vicepreşedintelui. 

— Recepție, Şah-mat este în siguranţă. Pentru toate sectoarele 
- raportați situaţia. Cupidon, m-auzi? Verificare. 

— Te aud, Baza. Sunt Cupidon. Te aud perfect. Cerul este 
senin. larba este uscată. Putem pleca. 

Licărirea orbitoare a unui fulger ilumină pentru o cilipită 
clopotniţa, când tunetul hurui şi mai aproape, iar ploaia îi udă 
până la piele pe toţi lunetiştii din zonă. În mod evident, cerul nu 
era senin şi iarba era departe de a fi uscată. Dar codurile 
trebuiau respectate, iar spaţiul aerian era curat. 

Norris trecu mai departe. 

— Baza către şeful Arbaletei. Verificare. 

— Te aud, Baza, răspunse comandantul echipei SWAT. 
Arbaleta este gata de plecare. 

— Baza către Sfeşnic. Verificare. 

Centrul de comandă al comunicaţiilor răspunse imediat: 

— Te aud, Baza. Sfeşnic este gata de plecare. 

— Baza către Şoimul de noapte, vorbi Norris spre pilotul 
elicopterului Marina 1, care, cu motoarele pornite, era gata să 
decoleze de la baza Air Force Bolling. Verificare. 

— Te aud, Baza. Şoimul de noapte este pe poziţie şi pregătit 
de plecare. Să sperăm că azi nu vor fi probleme, şefu'. 

— Receptie, Şoimul de noapte. Baza către Ozalid. Verificare. 

Tăcere. Niciun răspuns, doar pârâiturile statice ale radioului. 
Conducătorul echipei tehnice din interiorul catedralei nu 
răspundea. Norris îşi verifică aparatul de radio şi frecvenţa, după 
care încercă din nou: 

— Baza către Ozalid. Repet: verificare. 

Făcu o grimasă şi-şi ţinu respiraţia. Apoi, în cele din urmă... 

— Ozalid. Scuze. Da, sunt aici. Tocmai am terminat verificarea 
ultimilor participanţi, domnule director. Suntem gata. 

__ Norris oftă uşurat. Astăzi nu vroia decât precizie, nimic altceva. 
Işi reaminti totuşi repede că trebuia să fie precaut să nu-şi 
trădeze neliniştea tot mai mare pe care o simţea în stomac. Toţi 


aveau nevoie de el pentru a stabili ritmul de lucru şi a păstra 
comunicațiile clare şi secrete. Şi exact asta intenţiona să facă. 

— Baza către Mijlocaş. Verificare. 

— Totu-n regulă, Baza. Mijlocaşu-i gata de plecare, şefu'. 

Maşina care o urma imediat pe a preşedintelui - ticsită cu şase 
agenţi înarmaţi până-n dinţi şi cu veste antiglonţ - îşi ocupase 
locul şi aştepta comanda. 

— Baza către Năluca. Verificare. 

— Te aud, Baza. Năluca încărcată şi gata de plecare, îi putem 
da drumul, domnule director. 

— Baza către Taur. Verificare. 

— Te aud, Baza. Gambit este la bord. Taurul e gata de plecare. 

Asta era, gândi Norris. De acum nu se mai putea face nimic 
altceva decât să calce acceleraţia şi să se roage. 

— Penseta, sunt Baza. Pachetul este ambalat. Puteţi porni. 

Încuietorile electronice ale porţilor masive, din oţel negru, ale 
Casei Albe se deschiseră lent. Masivele bariere rutiere metalice - 
concepute pentru a opri genul de camioane cu explozibile pe 
care extremiştii islamişti le folosiseră în 1983 pentru a ucide 
două sute patruzeci şi unu de puşcaşi marini în Beirut - se 
retraseră în sol şi coloana auto avansă în furtună. 

* 

Când sosi mesajul e-mail, Bennett urmărea cu atenție postul 
Sky News. 

În reşedinţa lui Mordechai, toți erau strânşi în fața 
televizoarelor, aşteptând ultimele ştiri, întrucât preşedinţii 
MacPherson şi Jamil Aljafari se pregăteau să rostească discursuri 
importante. 

Lumea continua să fie în stare de şoc după discursul lui 
MacPherson din seara anterioară, acuzând Irakul şi având lângă 
el un focos nuclear irakian. Acum călăul din Bagdad era pe 
punctul de a se adresa naţiunii sale pentru prima dată după 
începerea bombardamentelor americane. 

Bennett îşi luă repede BlackBerry-ul de la centură şi începu să 
citească noul mesaj. Fusese expediat de pe BlackBerry-ul lui 
Corsetti, dar fusese scris de MacPherson. 


jon - şi voi ceilalţi sunteţi bine?... eu plec spre 
catedrală... trebuie să recunosc că nu mă simt chiar pe 
măsura sarcinii... este teribil să ştii că un om şi-a dat 


nesilit viaţa - darul cel mai preţios pe care l-ar fi putut 
face - pentru ca tu să poţi trăi... cel mai rău e faptul că 
ştiu cât de puţin merit de fapt darul acesta... tot ce pot 
face, cred, este să fiu recunoscător şi să încerc să 
trăiesc o viaţă pe măsura sacrificiului acestuia... dar 
cum poate asta să fie uşor? 

sunt sigur că am putea beneficia de umorul vostru pe 
aici... vă ducem dorul - ţie, mccoy, deek... julie, fetele 
şi cu mine ne rugăm pentru voi toţi... habar n-aveţi ce 
eforturi fac burt, jack, marsha şi echipa ca să vă 
păstreze în siguranţă... cu timpul veţi afla... acum însă, 
vă rog, încercaţi să aveţi încredere în mine... ştiu că 
nu-i uşor... dar faceţi o treabă extraordinară, jon - tu 
faci diferenţa - când faci bine, niciodată să nu te simţi 
obosit, ai înţeles? 

m-am gândit că poate ar fi interesant să-ţi spun două 
versete pe care le-am ales pentru discursul meu la 
înmormântarea agenţilor care au murit pentru mine - 
matei, 16, 26 - iisus întreabă „pentru că ce-i va folosi 
omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său 
îl va pierde?” şi ioan 15, 13 - iisus le spune ucenicilor 
„mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca 
sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”, tata 
numea asta GUSA - „glasul unui sfat adevărat”... 
gândeşte-te la asta, tinere... îţi va fi de ajutor - 
prietenul tău, mac. 

* 

Coloana prezidenţială şerpuia pe străzile înecate de torentele 
de ploaie. 

MacPherson stătea pe bancheta din spate a Taurului, ascultând 
o transmisiune în direct din Bagdad, un discurs înspăimântător al 
lui Jamil Aljafari, ascuns într-un buncăr secret. 

S-a spus că facem parte dintr-o „axă a răului”, răcnea liderul 
Irakului, dar lumea poate vedea limpede că America şi Israelul 
sunt întruparea răului - ele sunt fiii lui Satan - şi trebuie distruse. 
Regimurile MacPherson şi Doron sunt regimuri teroriste - care 
caută să se hrănească din carnea noastră, să ne bea sângele, să 
ne nimicească fiii şi să ne distrugă modul de viață. Tumorile 
acestea canceroase ne vor ucide dacă nu sunt eliminate. Ele 


amenință lumea arabă, lumea islamului. Însă regimul lor de 
teroare se apropie de sfârşit. Allah, te implorăm, nimiceşte-i cu 
furia ta, care este ca un iatagan! Fie ca sângele lor să curgă ca 
un fluviu al dreptății prin oraşul tău sfânt Al Quas! 

* 


Acela era semnalul. 

Azziz îşi aprinse altă țigară. Lăsă fumul să-i umple lent 
plămânii, să se ridice în spirală în jurul capului său şi să plutească 
spre tavan. După aceea se întinse către calculator şi începu să 
tasteze. 

Sosise momentul. 

* 

Un fior involuntar îi străbătu corpul. 

Pentru o clipă, MacPherson se gândi să renunţe la propriul său 
discurs şi să-i răspundă în mod direct lui Jamil. Problema era că 
oamenii din catedrală nu ascultaseră cuvântarea preşedintelui 
irakian. 

„Mica” şi discreta slujbă de înmormântare crescuse până la 
dimensiunile a opt sute de participanţi, incluzând familiile, 
prietenii şi colegii agenţilor, congresmeni, senatori şi demnitari 
străini. Deocamdată, aceştia ascultau muzică clasică interpretată 
la chitară, aşteptând tributul pentru unii dintre cei mai bravi 
slujitori publici ai Americii. Şi, într-adevăr, nu meritau altceva. Pe 
de altă parte, cum ar fi putut el să nu reacționeze, când restul 
lumii îl asculta chiar acum pe Jamil, tradus şi retransmis pe tot 
globul? 

În timp ce coloana cotea de pe Massachusetts Avenue pe 
Wisconsin, MacPherson luă telefonul şi-l sună pe vicepreşedintele 
aflat în siguranţa Centrului operaţional de urgenţă de sub Casa 
Albă. Mai dispunea doar de câteva minute, dar avea nevoie cu 
disperare de sfatul lui Şah-mat. 

* 

Avionul U-2 străbătea bolta nopţii la altitudinea de douăzeci şi 
cinci de mii de metri. 

Clic. Clic. Clic. Clic. Clic. 

Dedesubt, avioanele de luptă americane  pulverizau 
capacitățile militare ale lui Jamil, dar ordinele preşedintelui 
fuseseră clare precum cristalul. Fotografiaţi fiecare centimetru 
pătrat al Irakului, mereu şi mereu, în încercarea de a găsi arme 


de distrugere în masă. 

Centrul Bagdadului nu părea un loc potrivit pentru a adăposti 
aşa ceva, dar pilotul nu comenta ordinele primite. Misiunea lui 
era să ajungă deasupra, să fotografieze şi apoi să dispară înainte 
ca un lansator sol-aer irakian să-l prindă în reticul şi să-şi 
declanşeze rachetele. 

Deocamdată, treaba mergea bine. 

* 


— Taurul se apropie. Închideţi perimetrul. 

Coloana auto se opri lângă catedrală, exact când alt fulger 
lumină cerul negru, răscolit de furtună. 

— lnstantaneu, sunt Peso. Pregătiţi-vă pentru sosire. 

Agentul din avangardă se apropie de uşă şi-şi alertă echipa 
dinăuntru. 

— Recepție, Peso. Suntem pe poziţii. Coriştii, atenţie! Gambit 
se pregăteşte să intre. Repet: Gambit se pregăteşte să intre. 
Atenţie! 

* 

— Aveţi mesaje. ` 

Downing aproape că icni. Işi verifică rapid software-ul de 
diagnosticare şi rulă o urmărire. Asta era! Aveau o interceptare. 
Înhăţă telefonul şi-l sună pe Harris. 

— Am prins! Am prins! 

— Sunt Harris, vorbeşte. 

— L-am prins. Tocmai a transmis. 

— Ce a spus? 

— Acum soseşte. O clipă. 

— Haide, Downing. Mai repede! 

— Staţi aşa. Mai e doar niţel. 

— Downing! 

— Gata... gata, a sosit - /ichidarea. Aşa spune: Lichidarea. 

— Cui îi este adresat, Downing? Cine-i destinatarul? 

— Aşteptaţi, domnule director. Încă n-am ajuns acolo. 

— Downing... 

— Ştiu, ştiu, sunt... aha, staţi aşa... soseşte. Gata! 

— Numele, Downing! Spune-mi numele! 

* 


Sanchez îi făcu semn preşedintelui. 
Era momentul să intre, dar MacPherson continua să vorbească 


cu vicepreşedintele, Kirkpatrick şi Corsetti aflaţi în Centrul 
operativ de urgenţă. Kirkpatrick şi Oaks insistau ca preşedintele 
să rostească discursul pregătit, să păstreze mesajul şi să-l ignore 
pe Jamil. 

— Forţele aeriene americane lovesc chiar în timp ce vorbim 
noi, spuse vicepreşedintele. Aveţi un discurs măreț, puternic, 
elocvent şi plin de spiritualitate. Şi nimănui nu-i va scăpa 
claritatea morală a contrastului. 

Kirkpatrick era de aceeaşi părere. 

— Rămâneţi pe direcţia stabilită, domnule preşedinte. Lăsați- 
ne pe noi să ne facem griji despre restul. 

Corsetti se înfuriase. Susţinea că ar fi fost o sinucidere politică 
şi strategică să nu răspundă imediat. Ocolirea amenințărilor 
directe ale lui Jamil Aljafari ar fi părut în ochii întregii lumi o 
dovadă de slăbiciune şi lipsă de contact cu realitatea. Moartea 
câtorva agenţi ai serviciului secret era cu adevărat un eveniment 
teribil, dar lumea asista la escalada spre un război nuclear. 
Oamenii trebuiau să-l audă pe preşedintele SUA oferindu-le nişte 
asigurări - orice fel de asigurări - că exista cel puţin o rază de 
lumină la capătul acestui tunel lung şi întunecat. Acum era 
momentul. Dacă nu-l folosea, îl rata definitiv. 

* 


— Soseşte, domnule director. Staţi aşa! Un cont AOL. Din 
Washington. Nord-est - transmisie din Moscova, însă retransmis 
din Bagdad. 

— Spune-mi numele, Downing! 

— Acum... Gary Sestanovich. 

— Pe litere. 

— G-a... 

— Nu, numele de familie. 

— Scuze, domnule. S-e-s-t-a-n-o-v-i-c-h. Harris îi dictă numele 
lui Maxwell, care-l introduse imediat în sistemul masiv de 
calculatoare al FBl-ului şi apăsă tasta Enter. 

— Haide, haide! Cine-i omul ăsta? răcni Harris, sperând la 
limita speranţelor că numele se găsea undeva în baza de date de 
un miliard de dolari. 

— Nu pot să. Cred... se bâlbâi Maxwell în celălalt capăt al 
Centrului operativ. 

— Ce-i? Cine-i? 


— E un agent. 

— Unul de-ai noştri? 

— Nu. 

— Dar al cui? 

— Serviciul secret, fost CIA, operaţiuni speciale. 

— Cu ce s-a ocupat? 

— N-o să vă vină să credeţi. 

— Maxwell, n-am timp... 

— Domnule, el i-a învăţat pe mujahedini cum să-i omoare pe 
ruşi. 

* 

Cei patru ajunseră la un compromis. 

Corsetti dictă câteva rânduri care să fie adăugate la începutul 
discursului. Oaks şi Kirkpatrick insistară asupra unor modificări. 
MacPherson îşi nota cât putea de repede. 

Toate reţelele deconectau de la transmisiile din Bagdad şi se 
concentrau acum asupra limuzinei şfichiuite de ploaie a 
preşedintelui Statelor Unite, care staţiona în faţa Catedralei 
Naţionale. MacPherson continua însă să rămână înăuntru. 

In jurul globului, telespectatorii nu puteau decât să se întrebe: 
De ce nu coboară preşedintele? Ce se întâmpla? 

* 


Harris îi telefonă pe fir scurt lui Bud Norris în Centrul operativ 
al serviciului secret. 

— Sunt Norris, ascult. 

— Bud, sunt Scott. Cine-i Gary Sestanovich? 

— De ce? Ce vrei?... 

— Bud, răspunde-mi - imediat! 

— Unul dintre oamenii mei cei mai buni - îl cunoşti şi tu, nume 
de cod Cupidon, cel care a ajutat la salvarea preşedintelui în 
Denver. ŢI-l aminteşti? 

Harris îngheţă. Cupidon era Mr. C? Tipul stătea în clopotniţă cu 
o rachetă Stinger aţintită spre capul preşedintelui. Cum era 
posibil? De ce? 

Nu avea timp să gândească. 

— Scott? Despre ce-i vorba? 

— Nu-ţi pot spune... o să revin. 

Era însă o minciună. Norris nu fusese informat şi nu avea 
habar nici de faptul că Iverson se găsea în custodie federală, nici 


de subiectul operaţiunii de înaltă tehnologie puse în mişcare de 
preşedinte. Dar Harris nu avea timp să-l pună la curent, ori să 
discute în contradictoriu cu el. În cel mai fericit caz, dispunea de 
câteva secunde pentru a salva viaţa lui Gambit. 

Apăsă butonul de întrerupere a microfonului, pentru ca Norris 
să nu-l poată auzi, după care ridică celălalt telefon, la capătul 
căruia aştepta Downing. 

— Downing! 

— Da, domnule director. 

— Individul şi-a citit mesajul? Putem şti măcar dacă l-a 
recepționat? 

— Tocmai l-a primit, domnule director. Am vrut să vă anunţ, 
dar mă ţineaţi în aşteptare. 

— Ce vroiai să mă anunţi? 

— Mesajul e-mail a sosit la calculatorul lui - de acasă - dar apoi 
a fost reexpediat spre un dispozitiv wireless, probabil un 
BlackBerry. De fapt, chiar acum văd că-l deschide. 

Gândurile lui Harris goneau nebuneşte. Nu mai avea timp să-i 
spună lui Norris. Şi, oricum, ce ar fi putut acesta să facă? Era 
adevărat, Norris avea alţi doi lunetişti în clopotniţă, dar dacă el 
spunea ceva pe frecvențele radio ale serviciului secret, Cupidon 
ar fi auzit şi ar fi putut să tragă înainte de a putea fi oprit. 

Harris îşi înhăţă căştile cu microfon şi apăsă un buton de pe 
consola din faţa lui. 

— Sudorul către Sierra 1. Recepție! 

— Sierra 1, recepţie, răspunse Burdett. 

_ — Sierra 1, suspectul este lansatorul de rachete din clopotniţă. 
II poţi vedea? 

Lui Burdett nu-i veni pur şi simplu să-şi creadă urechilor. 

— Afirmativ. Care dintre ei, domnule director? 

— Cupidon... îl ştii? 

Dacă-l ştia? Pe Cupidon? Bineînţeles că-l ştia. Fiicele lor urmau 
aceeaşi şcoală. In ultimii zece ani, se antrenaseră împreună la 
Quantico, la fiecare trei luni. 

— Domnule director, eu... 

— Sierra 1 - /] poți vedea? 

Burdett deschise imediat fereastra apartamentului, focaliză 
luneta Burris cu amplificare 40x de pe puşca lui Remington 
model 700 şi-l aduse pe Cupidon în reticul. 


— Sunt pe el, domnule director. Totuşi... 

— Ai linie de tragere? 

— Da, domnule director. Totuşi... 

Prin ocular, Burdett îşi văzu prietenul şi colegul apăsând 
comutatorul de identificare de pe lansatorul de rachete Stinger şi 
apăsând înainte şi în jos butonul de acţionare, încălzind unitatea 
de răcire a bateriei pentru a învia arma. 

— Nu se poate... 

— Sierra 1, ce s-a-ntâmplat? 

— Se pregăteşte să tragă în preşedinte. 

— Sierra 1, doboară-l. Repet ordinul - doboară-l! 

Burdett ridică siguranţa, inspiră adânc şi se strădui să ajusteze 
traiectoria, ţinând seama de vântul puternic. 

Brusc, sticla geamurilor explodă în cioburi în jurul său. Burdett 
se azvârli pe jos, adăpostindu-se înaintea rafalelor de foc care 
pătrundeau prin fereastra spartă. 

* 

Ce făceau indivizii ăştia? 

Focurile de armă care erupseră de la cei doi lunetişti din 
dreapta şi din stânga lui îl uluiră pe Cupidon, smulgându-l din 
concentrare. 

— Cod Roşu, Cod Roşu! [intaş la ora 1! răcni un lunetist, 
aţintind instantaneu toată puterea de foc feroce a serviciului 
secret asupra complexului de apartamente în care se ascundea 
Burdett. 

Colegii lui Cupidon văzuseră ţeava puştii lui Burdett ieşind pe 
geam şi, neştiind că erau dublaţi de lunetişti FBI, îl consideraseră 
pe bună dreptate ca fiind ostil şi deschiseseră focul. 

Cine mai e acolo, pregătindu-se să tragă în Gambit? se întrebă 
Cupidon. Gogolov, Jibril şi/sau Azziz mai au şi alt agent 
„hibernat”? 

Bietul de el, gândi Cupidon. /naiferent cine ar fi fost, nu va 
ajunge niciodată un erou al islamului. În cazul cel mai fericit va fi 
un alt martir. 

* 

— Sudorul, Sudorul, Sierra 1 ia foc. Repet, Sierra 1 ia foc! 

O grindină de gloanțe care sparse geamuri şi explodă betonul 
se revărsă în vizuina lunetistului, umplând încăperea cu foc, fum 
şi praf. 


— N-am linie de tragere. Repet, n-am linie de tragere. 
Abandonez misiunea! 
Burdett se repezi în patru labe spre uşă, străduindu-se să iasă 
pe coridor, străduindu-se să rămână în viaţă. 
* 


În mod straniu, Sestanovich - nume de cod Cupidon - fu 
fascinat de schimbul de focuri. 

La fel ca şi restul lumii. Întreaga scenă era transmisă în direct 
de posturi de televiziune locale şi internaţionale unei audienţe 
mondiale de peste două miliarde de oameni. 

Un fulger urmat de trosnetul tunetului îl treziră brusc la 
realitate pe Sestanovich. Cobori ochii spre BlackBerry-ul ataşat la 
centură, şterse picăturile de ploaie care înceţoşau displayul şi 
reciti mesajul, pentru siguranţă. Mesajul dintr-un singur cuvânt şi 
originea sa nu puteau fi greşit interpretate: Lichidarea. 

Asta era! luri Gogolov, finanţatorul partenerului său, Mohamed 
Jibril - pe care-l întâlnise şi-l antrenase cu mult timp în urmă în 
munţii din Afghanistan, care devenise apoi îndrumătorul său pe 
calea islamului - avea o misiune pentru el. Faptul că mesajul 
provenise din buncărul lui Jamil Aljafari nu conta câtuşi de puţin. 
Şi el nu avea să dea greş. 

Reporni iute lansatorul, în clipa în care văzu limuzina 
preşedintelui ambalând şi plecând de pe alee într-o manevră de 
evitare. Cupidon îşi controlă lansatorul, ridică siguranţa, 
reîncărcă unitatea de răcire a bateriei şi ţinti. Atât! Un proiectil şi 
se termina. 

* 

— Sierra 2, Sierra 2, sunt Sudorul. Receptie! 

— Te aud, Sudorule. 

— Sierra 2, ai linie de tragere? Repet, ai linie de tragere? 

Aflat pe al doilea bloc de apartamente, agentul special Daryl 
Knight abia putea să vadă ceva prin furtuna cu fulgere teribile de 
afară. Cel puţin însă fereastra lui era deja întredeschisă, iar 
atenţia şi gloanţele serviciului secret se concentrau altundeva. 
Asupra colegului său, Burdett... 

— Stai aşa, Sudorule... o clipă... 

Cu tâmplele bubuind şi inima galopând, Harris văzu pe 
videomonitoarele din faţa lui limuzina prezidenţială ieşind pe 
Wisconsin Avenue. 


— Sierra 2! 

Knight fixă în reticulul Remingtonului său capul lui 
Sestanovich... 

— Nu mai e timp! urlă Harris. 

„„„acoperit cu masca de schi neagră, care devenise emblema 
lui... 

— Doboară-l! 

Compensă pentru rafalele puternice de vânt... 

— Acum! 

„Şi apăsă trăgaciul. 

Glonţul dum-dum calibrul 7,8 milimetri zbură drept şi precis. 

Fu ultima imagine pe care şi-o aminti Knight - capul lui 
Sestanovich explodând într-o jerbă de sânge şi aşchii de os. 


15 


Bennett şi echipa lui se holbau la ecranul televizorului. 

Nu puteau să creadă scenele de groază ce se derulau în 
Washington. Apoi, brusc şi fără niciun avertisment, salonul se 
cufundă în beznă. Imaginea televizorului se stinse. La fel ca toate 
luminile din reşedinţa lui Mordechai. Se petrecea ceva anormal - 
ceva rău, malign şi întunecat. 

Instruirea Mossad a lui Mordechai intră instantaneu în acţiune. 

— După mine! strigă el şi, aruncându-se pe jos, începu să se 
târască pe burtă spre aripa vestică. 

Galişnikov şi Sa'id îl imitară imediat şi porniră după el. 

Bennett şovăi. Era convins că şi-ar fi putut găsi drumul către 
dormitorul său, dar ce ar fi făcut după aceea? La ce l-ar fi ajutat 
dacă era singur, neînarmat şi nepregătit pentru ce se putea 
întâmpla în continuare? 

În ciuda instinctelor sale fireşti, li se alătură lui Galişnikov şi 
Sa'id, urmând glasul lui Mordechai care-i conduse rapid prin 
salon, pe hol, pe lângă bucătărie, prin cabinetul său, pe singura 
rută sigură de evadare pe care o oferea locuinţa. 

— Repede, pe uşa aceea! strigă Mordechai. 

Într-o străfulgerare aproape orbitoare de lumină, Bennett îl zări 
indicând uşa ascensorului pe care li-l arătase mai devreme. 

— Nu-i curent electric! strigă Bennett din urma lor. 

— Nu-ţi face griji. Funcţionează cu un sistem separat de 
alimentare. Grăbiţi-vă! 

* 

Black şi McCoy rămaseră pe loc, cu armele scoase. 

De ore bune, o furtună puternică se abătuse asupra 
lerusalimului. Instinctele le spuneau însă că pana aceasta de 
curent nu avea nicio legătură cu vijelia. 

— Pe-aici, Erin, şopti Black. 

Începură să înainteze în direcţia opusă celei în care plecaseră 
Mordechai, Bennett şi ceilalţi, pe hol, spre aripa estică, către 
dormitorul pe care-l folosise Black. 

— Ai ochelarii? murmură McCoy referindu-se la perechea de 
ochelari pentru vedere pe timp de noapte pe care Black îi lua cu 


el oriunde ar fi mers - procedura standard pentru orice specialist 
antitero. 

— Sunt în bagaj, stai puţin... 

* 

— Pe aici. Stati jos! 

Mordechai şi cei trei bărbaţi care-l însoțeau se menţinură la 
nivelul podelei, până intrară în dulapul încorporat în perete şi se 
înghesuiră în ascensor. Într-adevăr, avea alt sistem electric, care 
era complet operaţional. Mordechai îşi tastă codul privat de 
acces din şapte cifre şi o uşă grea de oţel glisă imediat în spatele 
lor. Aproape instantaneu, începură să coboare în adâncul 
muntelui, mult dedesubtul locuinţei misterioase. 

Când în cele din urmă uşa liftului se deschise, lui Bennett nu-i 
veni să-şi creadă ochilor. Era ca o altă lume - o serie de săli de 
comandă computerizate interconectate, de tehnologie 
ultramodernă, unele din cele mai bune care fuseseră proiectate 
vreodată de NORAD sau CIA. Dormitoare. O bucătărie complet 
aprovizionată. Băi şi  duşuri. Sisteme independente de 
comunicaţii, energie, apă şi climatizare. Era remarcabil. Bennett 
aprecie că buncărul putea adăposti şi întreţine o duzină de 
oameni cel puţin câteva săptămâni. 

Hărţi Stare Ameninţare de aceeaşi calitate precum cele din 
Centrul operativ de urgenţă afişau cele mai recente mişcări ale 
israelienilor şi inamicilor pe uscat, mare şi în aer, totul actualizat 
în timp real. O serie de calculatoare prezentau cele mai recente 
evaluări ale situaţiei primite de la Mossad, Shin Bet şi Aman. 

Cinci televizoare cu ecran mare arătau cele mai recente 
imagini primite prin sateliți, în vreme ce o duzină de monitoare 
alb-negru mai mici ofereau imagini de la minicamerele de 
securitate poziţionate în toată casa şi pe domeniu. Imaginile erau 
la fel de surprinzătoare, pe cât erau de brutale - cadavrele 
agenţilor de pază americani şi israelieni ciuruite de gloanţe. 

Gândurile lui Bennett se înlănţuiau cu rapiditate. Ce se 
întâmplă sus? Cine a-ncercat să ne omoare şi de ce? Mai mult - 
unde mă aflu acum? Cum a făcut Mordechai toate astea? Cum le- 
a finanțat? Cât timp a durat pregătirea pentru aşa ceva? 

Gândurile lui năşteau întrebări. Nu era însă timp pentru a le 
formula. Nu acum. 

În clipa aceasta, o singură întrebare mai era importantă pentru 


el: Cum îşi putea găsi şi cum îşi putea aduce prietenii aici, în 
subteran, în siguranţă? 
* 
— Jinta doborâtă. Jinta doborâtă! Cupidon lovit. Repet: 
Cupidon lovit! 
Sanchez auzea schimbul rapid de replici pe frecvențele de 
urgență, în timp ce limuzina prezidențială gonea spre Casa Albă. 
La catedrală, un elicopter de luptă Apache - lovit de rafalele de 
ploaie şi vânt - începu să tragă cu toată puterea mitralierelor 
sale frontale calibrul 30 mm în apartamentul identificat de echipa 
de supraveghere a serviciului secret ca fiind locul de unde ieşise 
ţeava unui lunetist. 
Era o reacţie distrugătoare şi Bud Norris habar nu avea ce se 
întâmpla. 
Apoi îi sună telefonul. Era Scott Harris de la Centrul operativ 
FBI... care căuta o explicaţie pentru dementa aceea. 
* 


Black lunecă iute şi silențios în dormitorul lui, primul pe 
dreapta. 

Rămase întins pe burtă, ţinându-şi capul jos, pentru ca inamicii 
să nu-l zărească printre jaluzele. Pe neaşteptate, o explozie de 
proporţii zgâlţăi casa. McCoy, care rămăsese pe hol, fu aruncată 
pur şi simplu cât colo, ameţită de bubuitura asurzitoare. Foc, fum 
şi cioburi de sticlă se revărsau de jur-împrejur. 

Apoi femeia auzi glasuri de bărbaţi strigând în arabă. 

— Gata, intrați! 

Le auzi şi Black. Spre deosebire de McCoy, el nu înţelese ce 
spuneau, dar asta era lipsit de importanţă, îşi înhăţă ochelarii 
pentru vedere pe timp de noapte, le trase cureaua peste cap, luă 
a doua pereche de ochelari, scoase capul pe hol şi privi la 
stânga. Zări doi bărbaţi în combinezoane negre şi cu căşti de 
aceeaşi culoare, coborând în rapel prin gaura ce se căsca în 
acoperişul de deasupra scării în spirală, unde fusese superbul 
dom de sticlă al lui Mordechai. Grinzi de lemn din acoperiş 
ardeau în mijlocul livingului, oferind puţină lumină, dar nu prea 
multă protecţie. 

întoarse capul la dreapta şi o văzu pe McCoy, ghemuită în 
colţul din capătul coridorului - expusă. Ea îi prinse însă imediat 
privirea şi bărbatul îi aruncă a doua pereche de ochelari pentru 


vedere pe timp de noapte, după care îi făcu semn să intre în 
dormitorul lui Sa'id de la capătul holului, pe dreapta. Nu ştia 
unde erau Bennett, Mordechai şi ceilalţi, dar cel puţin el şi McCoy 
erau în viaţă... şi înarmaţi. 

* 

Putură auzi explozia teribilă de deasupra. Mordechai închise 
iute în urma lor uşa din oțel groasă de un metru şi blocă putul 
liftului, împiedicând astfel coborârea oricăror persoane, chiar 
dacă ar fi putut cumva să spargă codul de securitate al 
ascensorului. După aceea le făcu semn lui Galişnikov şi Sa'id să 
ia loc în două fotolii rotative în faţa ecranelor TV şi de calculator. 

Îi dădu lui Galişnikov un set de căşti şi-i spuse să-i ţină la 
curent cu situaţia din Washington. Puteau vedea toţi schimburile 
de focuri de lângă Catedrala Naţională, ca şi imaginile limuzinei 
prezidenţiale care gonea spre securitatea Casei Albe, şi aveau 
nevoie să ştie permanent ce se mai întâmplase. 

Îi ceru lui Sa'id să scaneze monitoarele de securitate şi să-i 
informeze pe el şi pe Bennett despre ce se petrecea în casă. 
Prioritatea era să-i localizeze pe Black şi McCoy şi să găsească un 
mod de a-i ajuta, dacă era posibil. 

Mordechai îl trase apoi după el pe Bennett într-o cameră 
laterală, aprinse lumina şi descuie un dulap plin cu arme 
automate, măşti de gaze, veste antiglonţ şi căşti radio cu 
microfon. 

— Sunt doi sus! anunţă Sa'id cu un glas în care încordarea se 
simţea din plin. Amândoi au AK-47 şi ochelari pentru vedere pe 
timp de noapte. Tocmai au coborât prin dom şi merg prin living. 

— Pe tine te caută, Eli, spuse Galişnikov. 

— Unde-s Black şi McCoy? se interesă Bennett. 

— Nu-i văd. Nu-i pot vedea. 

— Jon, ia astea! ordonă Mordechai, întinzându-i arme şi câteva 
cutii cu muniţie. 

— Eu? holbă ochii Bennett, care nu avea nici măcar permis de 
port-armă. 

— Cine vrei să se ducă sus, eu? strigă bătrânul. Nu-i putem 
lăsa pe cei doi singuri acolo. Dacă nu sunt ajutaţi rapid, n-o să 


reziste nici cinci minute. 
* 


AAA 


Black se târî în debaraua lui micuță. 


În noaptea trecută, plictisit şi uitându-se prin dormitor, 
descoperise un chepeng lângă peretele din spate al debaralei, 
asemănător celor pe care unele case le au spre pod. Dar în loc să 
ducă în pod, acesta făcea legătura cu dormitorul vecin. De ce? 
Habar nu avea, dar nu-i păsa. 

ÎI deschise şi trecu iute în camera lui Bennett. Traversă 
dormitorul acela şi găsi un chepeng similar în debara. Când trecu 
însă prin el, Black se pomeni privind direct în ţeava Berettei lui 
McCoy. 

— Eu sunt! izbucni el, apoi cobori imediat glasul. Nu-s decât 
eu. 

Erin expiră, după care auzi pe cineva strigând în arabă: 

— l-am găsit! Pe hol. Acoperă-mă! 

— Repede, după mine, îi spuse lui Black. 

Se repezi în dulapul încorporat în perete. Black o urmă şi, într- 
adevăr, instinctul ei fusese corect. În partea aceasta a casei 
exista alt ascensor secret, similar celui prin care ieşiseră în 
cabinetul lui Mordechai. Intrară, închiseră uşa, apăsară un buton 
şi începură să coboare. Imediat după aceea, cei doi terorişti 
năvăliră în camere, trăgând foc continuu din pistoalele automate 
şi acoperind sunetul liftului care se îndepărta. 

* 


— Sunt în liftul estic, anunță Sa'id. 

— Unde merg? întrebă Bennett. 

— Coboară la parter. Vor ieşi în capătul coridorului care duce la 
uşa din față. 

Bennett reveni în sala principală de comandă, ţinând un Uzi în 
mână şi purtând alte două automate pe spate. Privi iute şirul de 
monitoare şi văzu doi bărbaţi mascaţi, îmbrăcaţi complet în 
negru, care alergau spre o uşă. 

— Alţi doi terorişti! îi strigă el lui Mordechai. Unde-i asta? 

— Fixează explozibile la uşa din faţă. 

Pe un monitor TV, cei patru îi vedeau pe Black şi McCoy în 
ascensor. Peste o clipă, uşa liftului avea să se deschidă şi ei 
aveau să alerge pe un coridor întunecat către un kilogram de 
exploziv plastic, gata să-i facă bucățele. 

— Black şi McCoy o să intre drept în ei! răcni Bennett. Nu-i 
putem avertiza în vreun fel? 

— Liftul nu are legătură audio, răspunse Mordechai. 


Puteau doar să privească, îngroziţi. 
* 


Ascensorul se opri. 

Altă explozie de proporţii scutură casa, izbindu-i violent pe 
McCoy şi Black unul de celălalt şi trântindu-i pe jos. Uşa lor se 
deschise. 

Înecându-se din cauza fumului, Black se ridică, scoase capul şi 
pistolul pe hol şi văzu alţi doi terorişti mergând prin „tunel” spre 
scara în spirală. Se repezi înainte, pivotă din hol, ţinti şi trase 
patru focuri succesiv. 

Un glonţ îşi rată ţinta cu câţiva centimetri, dar trei loviră ceafa 
unui terorist, smulgându-i practic capul de pe umeri. Bărbatul se 
nărui într-o băltoacă de sânge gâlgâitor. 

Black reveni fulgerător în holul întunecos, în clipa când McCoy 
apăru în spatele lui. La timp. Al doilea terorist se răsuci, trase trei 
rafale cu automatul AK-47, după care dispăru în sus pe scară. 

* 

— Preşedintele e-n siguranță! 

Galişnikov anunță vestea cea bună din fața bateriei de 
televizoare. _ 

Slavă cerului, gândi Bennett. Işi dorea numai să poată spune 
acelaşi lucru despre Black şi McCoy. 

Black scoase din nou capul pe hol, dar nu văzu nimic. 

Sprintă spre partea opusă, în holul care ducea la ascensorul 
din aripa vestică, pe care Mordechai îl folosise mai devreme. 

Peste câteva secunde holul rămăsese tot pustiu, aşa că McCoy 
i se alătură în goană. 

— Care-i planul? întrebă ea, străduindu-se să respire regulat. 

— Pe unul l-am omorât, dar mai sunt trei la etaj, da? rosti 
Black, reîncărcându-şi pistolul Smith & Wesson. 

— Aşa cred. 

— Bun, atunci eu urc la etaj. Tu rămâi aici. Dacă vor cobori cu 
liftul estic, trage-n ei. Dacă cineva coboară pe scara principală, 
trage-n el. Oricine intră pe uşa din faţă, trage-n el. Ai înţeles? 

— Da. 

— Perfect. 

* 
Bennett nu auzea cuvintele celor doi. 
Pe monitor putea doar să-l vadă pe Black plecând şi lăsând-o 


singură pe Erin. Asta nu-i plăcea. Apăsă butonul şi aşteptă 
coborârea liftului estic. Măcar îi putea duce un automat Uzi şi 
nişte muniţie. 

* 

Black deschise uşa cât de încet putu. 

Se întinse pe burtă şi se târî pe podea, prin cabinetul lui 
Mordechai, folosindu-se de ochelarii pentru vedere pe timp de 
noapte, pentru a-şi găsi drumul. Ajuns la uşă, trase precaut cu 
ochiul şi văzu un terorist cu spatele la el, mai departe pe hol. Să 
tragă? în felul acesta, ar mai fi rămas doi. În acelaşi timp însă ar 
fi dezlănţuit iadul pe pământ. Două automate AK-47, împotriva 
pistolului său calibrul 0,45? Nu ar fi avut cine ştie ce şanse. 

Las-o baltă, gândi el. Trage. Ridică revolverul, ţinti... şi pe 
neaşteptate alt terorist apăru de după colţ, uitându-se drept la el. 

— Armă! urlă bărbatul în arabă. 

Black nu ştia ce spusese individul. Nici nu-i păsa. Apăsă brusc 
pe trăgaci şi glonţul trecu prea sus. 

Trase alte două focuri. Le rată pe amândouă. Trase din nou. De 
data aceasta, glonţul ricoşă din perete, iar celălalt terorist ridică 
automatul şi începu să apese pe trăgaci. 

Black îşi expedie ultimele două gloanţe şi încremeni. Ca în 
ralanti, privi cum proiectilele acelea ţâşniră din ţeava pistolului 
său, brăzdară aerul şi explodară prin ochii negri şi nemişcaţi, ca 
nişte mărgele, ai teroristului. O rafală de gloanţe de armă 
automată şfichiui pereţii, când bărbatul se prăbuşi. Căzuse însă şi 
nu avea să se mai ridice. 

Agentul antitero nu mai pierdu timpul pentru a-şi savura 
reuşita. Se repezi în lift, trânti uşa şi cobori spre McCoy. 

x 


— Aşa! Aşa! răcniră bărbații din buncăr. 
Doi fuseseră doborâţi. 
Mai rămăseseră doi. 


Zgomotul o surprinse. 

Pe holul întunecat, vizavi de ea, vedea şi auzea deschizându-se 
uşa ascensorului estic. În acelaşi timp, Erin auzea focurile de la 
etaj şi inima îi bubuia. Nu ştia cine putea să iasă pe uşa aceea, 
dar Black fusese clar. Nu putea fi el, aşa că... trage-nei! 

Aşteptă o secundă, pentru ca uşa liftului să se mai deschidă 


puţin, după care zări o siluetă întunecată ţinând un automat. În 
niciun caz nu era Black. Deschise focul - calm, fără zvâcnituri, 
exact aşa cum fusese antrenată s-o facă. Două focuri în piept. 
Bărbatul se prăbuşi pe podea, fără să ştie ce-l lovise. 

Acum începea să se deschidă şi uşa liftului din spatele ei. 
McCoy se roti fulgerător şi aţinti Beretta către uşă. Spera să fie 
Black. 

— McCoy, sunt eu - Deek. 

— Mâinile sus! răcni ea drept răspuns, cu adrenalina gonindu-i 
prin sânge. 

Uşa se deschise şi Black ieşi cu braţele ridicate. Amândoi 
scăpară câte un suspin de uşurare şi Black se îndreptă rapid spre 
ea. 

— Atenție! strigă pe neaşteptate bărbatul. Jos! 

McCoy, care stătea deja cu un genunchi pe jos, se aruncă pe 
podea. 

Bărbatul  însângerat din ascensor începuse să-şi ridice 
automatul. 

Black ţinti şi apăsă pe trăgaci. Se auzi însă doar un clic slab. 
Arma lui era descărcată şi bărbatul în haine negre mânjite de 
sânge continua să ridice automatul. 

— McCoy, nu mai am gloanțe! urlă Black. 

Femeia ridică privirea şi văzu ţeava automatului îndreptată 
către faţa ei. In mod instinctiv, îşi goli Beretta în umbre. 
Automatul căzu pe podeaua liftului, apoi îl auzi pe terorist 
zbierând, după care se prăbuşi ca un morman inert. 

Se terminase. Dar fusese foarte aproape. Black rămase 
nemişcat, cu ochii holbaţi. Avu nevoie de o secundă pentru a-şi 
recăpăta stăpânirea de sine. După aceea însă îşi reîncărcă rapid 
pistolul, urmat de McCoy. 

— Câţi au mai rămas? şopti ea, introducând un încărcător nou 
şi privind după orice semne de mişcare prin holul întunecat. 

— Să vedem... răspunse Black şi numără repede. Am ucis doi 
în holul ăsta. Unul sus în bucătărie. Cred că a mai rămas doar 
unul. La etaj. 

— Ce vrei să faci? 

— Pe scară este prea riscant. Dacă-i în living, o să ne vadă 
înainte ca noi să-l putem vedea. În mod clar, el ştie de lifturi. Ar 
putea să aştepte la oricare dintre ele. Bărbatul privi în jur. Unde 


au dispărut toţi? întrebă el încet. 

— Habar n-am. Au pierit, pur şi simplu. 

— Ştiu. Mi se pare straniu. 

— Haide, Deek, lasă asta. Ne trebuie un plan. 

— Bun! Tu suie cu liftul vestic, spuse Black arătându-l pe cel 
din spatele lui din care tocmai ieşise. Eu o să urc pe partea 
cealaltă. Când se deschid uşile, dacă vezi vreo mişcare, trage. 
Dacă nu, încearcă să înaintezi spre living. Ai grijă să verifici toate 
paturile, debaralele, totul. Nu-ţi asuma niciun risc, ai înţeles? 

— Nu-ţi face griji. 

— Bine. Să-i dăm drumul. 

— Deek, rosti McCoy, te gândeşti cumva la ce mă gândesc şi 
eu? 

— Cei patru „călăreţi”? 

— Exact. 

— O să aflăm destul de repede. Haide acum să-l radem pe 
ultimul, până nu ne rade el pe noi. 

Black inspectă fugitiv holul. Era pustiu. Îl traversă în goană 
către ascensorul estic, luă automatul AK-47 al mortului şi-i 
smulse masca neagră. După aceea îl târî afară în hol si-l lăsă sub 
videocamerele de securitate. 

* 

Sanchez şi MacPherson pătrunseră în viteză în siguranţa 
Centrului operațional de urgență de sub Casa Albă. 

Oaks şi Kirkpatrick - liniştiţi deja că preşedintele nu păţise 
nimic - erau în videoconferință cu Mitchell, secretarul Trainor şi 
generalul Mutschler din Pentagon. 

— Jim, mulţumesc lui Dumnezeu! exclamă Prima Doamnă, 
îmbrăţişându-l cu drag şi instalându-l pe un scaun fără să-i dea 
drumul la mână. 

— Slavă Domnului că sunteţi întreg, domnule preşedinte, 
spuse şi Oaks. 

— Aţi vorbit cu Harris? întrebă MacPherson. 

— Chiar acum. Ne-a povestit totul. 

— Cupidon? 

— Incredibil! Nu-mi vine să cred că nu ne-aţi spus mai 
devreme. 

— Cum aş fi putut s-o fac? 


Videocamerele focalizară pe chipul bărbatului mort din hol. 
Imaginea fu instantaneu digitizată şi procesată printr-o bază 
de date de mare viteză. Peste câteva secunde, Mordechai văzu 
fişa Interpol apărând pe unul dintre ecranele de calculator. 
Bineînţeles, era irakian. Cei patru „călăreţi” veniseră să-i vâneze. 
x 


— Domnule preşedinte, am şi alte veşti proaste, anunţă 
Kirkpatrick. 

— Ce mai este? întrebă MacPherson, şocat şi livid. 

— In casa lui Mordechai a avut loc o explozie. 

— Ce s-a-ntâmplat? Ce-i cu Bennett şi echipa lui? 

— În clipa asta, sunt în casă. Nu ştim ce s-a întâmplat şi nici 
starea lor. Nu încă. Am reprogramat imediat un satelit să se 
deplaseze deasupra locuinţei, pentru a vedea ce se-ntâmplă 
acolo. In următoarele şaizeci de secunde, ar trebui să ajungă. 

— Fă-mi legătura cu Doron. 

— Încercăm, domnule preşedinte, răspunse Kirkpatrick. De 
cincisprezece minute. După evenimentul de la catedrală, nu 
putem stabili contactul. Credem că au convocat o întrunire de 
urgenţă. Ne temem că ar putea analiza posibilitatea unui prim 
atac împotriva Irakului. 

— Încercaţi în continuare. Pe toate numerele pe care le avem. 

MacPherson clocotea. Făcea tot ce putea ca să nu se 
dezlănţuie asupra unui nevinovat în clipa aceea. Unul dintre 
agenţii propriului său serviciu secret tocmai încercase să-l 
asasineze. Trei dintre oamenii lui cei mai buni erau în dificultate - 
poate chiar morţi - în Israel. lar Israelul şi Irakul se găseau pe 
punctul de a intra în război nuclear. 

— Echipa SEAL 6 mai este pe Reagan? întrebă el. 

— Nu, domnule preşedinte, răspunse Kirkpatrick. Se îndreaptă 
spre Bagdad cu cei din ECNU. 

— Trimiteţi pe cineva să-i recupereze pe Bennett şi ai lui - 
imediat! 

* 

Uşa liftului vestic se deschise în cabinetul lui Mordechai. 

Erin privi neliniştită afară, ţinând întins pistolul Beretta. În 
dulapul din perete nu era nimeni. Făcu un pas înainte. Cabinetul 


era pustiu. 
* 


Black apăsă butonul pentru urcare, dar liftul estic începu să 
coboare. 

Coboară? De ce coboară? 

Incercă să nu intre în panică, îşi verifică pistolul şi se pregăti să 
deschidă focul. 

* 

McCoy examină holul - era pustiu. 

Il traversă dintr-un salt şi intră în dormitorul lui Mordechai - 
pustiu. Pătrunse după aceea, cu Beretta întins înaintea ei, în 
baie, căutând orice semn de viaţă. Nimic. Reveni iute în cabinet 
şi se lipi cu spatele de perete, încercând să-şi calculeze 
următoarea mişcare. 

* 

Liftul zăngăni şi se opri... dar uşa nu se deschise. 

Asta-i, gândi Black. O să mor. 

— Black, şopti Bennett. Mă auzi? 

Black rămase uluit. 

— Jon? Tu eşti? 

— Da, eu. 

— Unde eşti? 

— O să deschid uşa. Să nu tragi. 

— N-o să trag, dacă nu tragi nici tu. 

In ciuda celor petrecute, Black îşi păstrase simţul umorului. 
Uşa ascensorului se deschise şi agentul antitero văzu şi el ceea 
ce văzuseră Bennett şi ceilalţi cu treizeci de minute mai 
devreme: un buncăr subteran spectaculos, din care Mordechai 
putea urmări simultan două bătălii - una pentru ţara lui şi una 
pentru locuinţa lui. 

— N-o putem lăsa pe Erin singură acolo, spuse Bennett, 
verificându-şi pentru a treia oară automatul şi intrând în lift. 

— Chiar ştii cum se foloseşte chestia asta? întrebă Black. 

— Păi, ce naiba - ocheşti şi apeşi pe trăgaci. 

— Doamne Dumnezeule, Jon! Este un Uzi, nu un Polaroid. 

* 


lute, dar precaut, Erin privi după colț. 

Nu zărea pe nimeni pe holul care ducea la bucătărie. Dar, unde 
era Black? Venind din aripa estică, el ar fi avut o vedere a 
livingului şi a bucătăriei mult mai bună decât ceea ce zărea ea 
din cabinetul acesta. 


Stătea cu Beretta aproape de faţă şi-şi analiza opţiunile. Cobori 
ochii spre podea şi văzu ceva mic şi negru. Ce putea fi? Era mai 
mare decât un încărcător de armă. Un portofel? Se uită iarăşi pe 
hol, după care ridică repede obiectul. 

Era BlackBerry-ul lui Deek. Îl comută pe vibrații, pentru a se 
asigura că nu va suna pe neaşteptate, apoi tastă grăbită: 


jon - unde eşti? - l-ai văzut pe black? - erin 


Pe neaşteptate, Bennett îşi simţi BlackBerry-ul vibrând. 

Era un mesaj de la Erin. 

— Uite, Deek, şopti el. 

Cei doi priviră textul trimis de femeie şi Black îşi dădu seama 
în clipa aceea că-şi pierduse terminalul mobil. 

— Unde-i? şopti el. 

Liftul se opri şi uşa se deschise. Black înaintă în camera de 
oaspeţi cu AK-47 întins şi se uită după orice semn de viaţă sau 
mişcări. Nimic. 

Pătrunse precaut, acoperindu-l pe Bennett care-i răspundea lui 
Erin: 


unde eşti? stai pe loc... venim la tine. 


După ce termină, Black îi arătă chepengul din debaraua 
dormitorului său, indicându-i să treacă prin el şi-i explică în 
şoaptă că el avea să traverseze holul şi să parcurgă dormitoarele 
de vizavi. Când ciocănea de două ori în perete, amândoi urmau 
să se năpustească în living, trăgând la foc automat. 

Black îşi scoase ochelarii pentru vedere pe timp de noapte şi-i 
puse lui Bennett. Nu aveau decât o pereche şi în tot cazul el avea 
mai multă experienţă în asemenea cazuri. Încrezător că erau 
perfect pregătiţi, agentul privi afară pe uşa holului, trase capul 
îndărăt, mai verifică o dată automatul, apoi sprintă spre vizavi. 

Pe hol bubuiră focuri de armă, la care se adăugă zornăitul 
distinctiv al cartuşelor metalice ce cădeau pe podeaua din lemn 
de esenţă tare. Bennett se lăsă în genunchi, tremurând de 
spaimă. Cu spatele lipit de perete, se ghemui în colţul de lângă 
chepeng, fără a îndrăzni să treacă prin el. Dacă monstrul acela îl 
aştepta de partea cealaltă? 

Casa devenise straniu de tăcută. Bennett se căzni să audă 
ceva, orice. Unde era individul acela? Black fusese lovit? 


BlackBerry-ul vibră din nou. Erin se afla în cabinetul lui 
Mordechai. li răspunse repede: 


eu sunt bine - nu ştiu ce-i cu deek. 


Ea răspunse: 
mă rog pentru voi. 


În mod neaşteptat, schimbul de mesaje îl făcu pe Bennett să 
se simtă mai bine. Incercă să-şi adune curajul, îşi calmă 
răsuflarea, îşi ajusta ochelarii pentru vedere pe timp de noapte şi 
ridică cu grijă chepengul. Întinse Uziul înăuntru şi privi atent, fără 
să se clintească un milimetru, fără să scoată un sunet. Nu zări 
nimic. Nicio mişcare. Niciun semn de prezenţă umană, de niciun 
fel. 

Şi acum? BlackBerry-ul vibră iarăşi. Îl privi iute, sperând că era 
Erin. Nu era ea; mesajul era de la Casa Albă, aflată de cealaltă 
parte a globului. 


Jon - PREŞUL cere verificare stare... sunteţi bine?... 
contrainformaţiile raportează explozii şi focuri în 
casă... echipa seal 3 pe drum... 30 minute... ţineţi-vă 
bine - K. 


Fusese Kirkpatrick. Preşedintele trimitea o echipă SEAL a 
Marinei ca să-i salveze. S/avă Domnului, gândi Bennett. Poate că 
rugăciunile lui Erin chiar ajutaseră. 

Pe de altă parte, Îşi spuse, s-ar putea ca peste treizeci de 
minute să nu mai fim vii. 


Black fusese lovit. 

Sângera puternic din rana urâtă a cotului drept şi credea că-i 
fusese sfărâmat osul. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, abia 
ţinea arma, iar cu stânga trăgea foarte prost. 

Incet, cuprins de dureri, străbătu dormitoarele, lăsând în urmă 
o dâră de sânge. Reuşi să ajungă la cel din urmă dormitor şi se 
ghemui lângă uşă. Vederea i se înceţoşa. Era ameţit. Pierdea 
sânge rapid. Dacă nu se întâmpla ceva, repede, în mai puţin de 
cinci minute avea să-şi piardă cunoştinţa. 

* 


— Satelitul e pe poziţie, domnule preşedinte! strigă Kirkpatrick. 

MacPherson şi Oaks erau într-un colţ şi vorbeau la telefon cu 
şefii Statelor-Majore reunite, analizându-şi opţiunile. La auzul 
vocii lui Kirkpatrick însă, cei doi se răsuciră instantaneu şi priviră 
ecranul video de pe peretele îndepărtat. Luminile fură reduse. 
Paraziţii dispărură. Preşedintele şi ceilalţi membri ai Consiliului 
securităţii naţionale priveau acum de sus în casa lui Mordechai, 
prin intermediul imagisticii termice de înaltă rezoluţie. 

— Cine-i acolo? întrebă MacPherson. 

Privind aceeaşi imagine din centrul operativ CIA din Langley, 
Mitchell răspunse iute prin videoconferinţă: 

— Domnule preşedinte, cred că persoana din extremitatea 
stângă este McCoy. 

— Şi cei doi, din dreapta casei? 

— Cel din partea de sus a ecranului, în dormitorul nordic al 
aripii estice, pare ceva mai mare şi mai înalt... probabil că este 
Black. Cel care se târăşte printr-un perete bănuiesc că-i Bennett. 

— Celelalte trupuri par inerte. 

— Aşa este. 

— lar cel care-i ghemuit în casa scării... este domnul 
Mordechai? 

— Nu cred, domnule preşedinte. Pare unul dintre terorişti. 
Individul este înconjurat, dar ai noştri n-o ştiu. 

Instinctele de luptă ale lui MacPherson intrară în acţiune. 

— Marsha, nu le poţi expedia tuturor simultan acelaşi mesaj e- 
mail? 

— Ba da, domnule preşedinte. 

— Perfect! Spune-le ce vedem. McCoy să intre în bucătărie. 
După aceea, să treacă după colţul din spatele peretelui aceluia. 
Spune-i că atunci când o vedem ajunsă pe poziţie, o să-i 
anunţăm pe Black şi Bennett să deschidă uşile lor şi să deschidă 
focul asupra casei scării. Când teroristul se fereşte, McCoy să 
iasă şi să-i tragă tot încărcătorul în ceafă. 

— Asta-i, domnule preşedinte! 

* 


Peste o clipă, Bennett primi mesajul. 
Ca şi McCoy, de două ori - pe BlackBerry-ul ei şi pe al lui Black. 
Black nu primi nimic. Şi îşi pierdea treptat cunoştinţa. 

* 


Premierul israelian Doron era în sesiune de lucru cu cabinetul 
său. 

— Asta este, domnilor. Mă tem că soarta Israelului rămâne în 
mâinile noastre. Toţi suntem de acord că ultimul atentat asupra 
preşedintelui american a fost pus la cale de Jamil. Ştim ce a 
încercat să ne facă şi nouă. Ştim că este disperat şi că nu mai are 
nimic de pierdut. În ciuda nemilosului atac aerian al Statelor 
Unite, Jamil continuă să joace câteva cărţi strategice 
amenințătoare. Şi temerea mea este că mai are cel puţin una. Cu 
numele noastre pe ea. Întrebarea este: Ce facem acum? Stăm şi 
aşteptăm... aşteptăm să fim măcelăriți? Sau lovim primii? 
Trebuie să luăm o decizie - şi trebuie s-o luăm imediat! 

Doron privi fără grabă prin încăpere. Toate inimile erau 
apăsate de povara acestui moment pustiitor din lunga, tragica şi 
extraordinara istorie a poporului evreu. 

— A sosit momentul nostru, domnilor. Să încercăm să fim pe 
măsura lui. 

* 

Azziz stătea în camera de comandă, ţinând un telefon în mână. 

La celălalt capăt al firului se afla conducătorul lui suprem, Jamil 
Aljafari. lar ordinele sale erau clare. Sosise clipa să dezlănţuie 
Ultimul jihad. 

* 

Erin îşi verifică atentă Beretta. 

După aceea, desculță, încet, precaut, silențios, se strecură în 
bucătărie, apoi mai departe pe hol, chiar în spatele arcadei spre 
living. 

* 

MacPherson şi echipa lui priveau cum McCoy îşi ocupa poziţia. 
După aceea, Kirkpatrick le expedie lui Black şi Bennett un mesaj 
ca să se pregătească. După primirea e-mailului, amândoi 
trebuiau să iasă brusc pe uşi, trăgând la foc automat. 

* 


Mordechai, Galişnikov şi Sa'id vedeau tot ce se întâmpla. 

Nu puteau însă să facă nimic. Reţeaua impresionantă de 
echipamente a lui Mordechai putea să intercepteze până şi 
transmisiunile wireless care soseau în casă. De aceea, putură citi 
toate comunicațiile prin e-mail dintre Casa Albă pe de o parte, şi 
Bennett, Black şi McCoy pe de altă parte, întrucât nu erau 


codificate. Dar ce ar fi putut face ca să-i ajute? 

Galişnikov propuse să urce cu liftul până la parter şi să-l ia prin 
surprindere pe ultimul terorist, venind prin „tunel”. Mordechai se 
opuse însă ideii. MacPherson avea planul lui, care începuse deja 
să se deruleze. Orice sunet sau perturbare putea să agraveze o 
situaţie şi aşa periculoasă. 

* 

Inima lui Bennett bubuia, gata să-i iasă din piept. 

Respira sacadat. Işi simțea picioarele moi. Işi şterse sudoarea 
de pe palme, apoi aşeză BlackBerry-ul pe mochetă în faţa lui, 
acolo unde îi vedea ecranul strălucind în întuneric şi-l putea simţi 
vibrând, când avea să sosească mesajul de la Casa Albă. Işi lipi 
automatul Uzi de coaste, ridică piedica şi puse o mână pe clanţa 
uşii. Asta era. De acum nu mai exista cale de întoarcere. 

Cinci, patru, trei, doi, unu - gata, Îşi spuse. 

Zări micul terminal mobil vibrând în întuneric. Instinctiv, se 
ridică, apăsă pe clanţă şi deschise uşa. Clic. 

Ceva îl făcu totuşi să şovăie. Cobori iute ochii spre noul mesaj 
e-mail. Nu era de la Casa Albă, ci de la mama lui - din spital. 
Tatăl lui tocmai murise. 

Bennett încremeni neîncrezător. Nu putea gândi. Nu putea 
vorbi. Nu se putea mişca. 

Insă faptul că stătea nemişcat şi expus, la douăzeci de paşi de 
al patrulea „călăreţ”, nu era o mişcare inteligentă - indiferent 
care i-ar fi fost motivul. lrakianul auzi uşa deschizându-se, înălţă 
capul, zări silueta adumbrită a lui Bennett şi deschise focul. 
Dormitorul explodă de gloanţe şi fum. 

Bennett se trezi brusc. Nu trăsese în viaţa lui cu vreo armă. 
Mai mult chiar, nu ţinuse niciuna în mâini. Acum însă - clocotind 
de furie - se roti şi trase înainte ca trei gloanţe să-l lovească în 
partea de sus a trunchiului, trimiţându-l pe podea într-o ceaţă de 
sânge. 

Deek nu avea BlackBerry. Nu avea de unde să ştie planul lui 
MacPherson. Dar auzi răcnetul teribil al prietenului său Bennett şi 
în aceeaşi clipă sări în picioare şi năvăli pe hol, cu AK-47 
revărsând gloanţe şi fum. Un glonţ îl lovi pe irakian în umăr, 
trântindu-l pe trepte. Nu înainte însă ca Black însuşi să fie lovit în 
piept. 

Erin îşi jucă în cele din urmă rolul. Pivotând prin arcadă, ea îl 


văzu pe terorist coborând iute scara în spirală şi-şi descarcă 
prompt toate cele douăsprezece gloanţe ale încărcătorului în 
trupul lui care zvâcni, se contorsionă şi rămase nemişcat. 

Apoi schimbul de focuri încetă. Şi se făcu linişte. Prea linişte. 

* 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă MacPherson. 

— Nu ştiu, răspunse Kirkpatrick. N-am apucat să trimit mesajul 
de atac. 

— De ce a acţionat Bennett? 

Nu-i răspunse nimeni. 

* 

Mordechai, Galişnikov şi Sa'id ieşiră în goană din lift, cu 
automatele Uzi în mâini. 

Răcniră spre Erin să nu mai tragă şi apărură în fugă din spatele 
ei. Atunci văzură pentru prima oară întreaga scenă a bătăliei, în 
culori, nu pe un monitor TV alb-negru. Încremeniră, şocaţi. 

Erin scoase încărcătorul gol din Beretta, îşi vâri ultimul 
încărcător plin şi întinse pistolul lui Galişnikov şi Sa'id. 

— Asiguraţi-vă dacă toţi sunt morţi şi strângeţi-le armele - 
toate, ordonă ea după care alergă spre Bennett şi Black. 

Ajunse întâi la Black, care zăcea într-o baltă de sânge în 
capătul holului estic. Îngenunche lângă el şi-i atinse gâtul cu 
degetele mâinii drepte, căutându-i pulsul. Dumnezeule, gândi ea 
şi palma stângă i se ridică reflex, acoperindu-şi gura. 
Dumnezeule, nu! Era prea târziu. Black murise. 

Erin se îndreptă apoi imediat către Bennett, căzut lângă 
peretele dormitorului, lângă uşă. Te rog, Doamne... te rog, să nu 
fie şi el mort! imploră ea în gând. 

În tot cazul, Bennett părea mort. Sângele îi curgea din umeri şi 
din antebraţul drept. Fusese totuşi destul de norocos. Nu-i fusese 
atins niciun organ vital şi nu fusese lovit nici în faţă. Îi verifică 
repede pulsul. 

— Jon e viu! le strigă ea celorlalţi. Ajutați-mă să-l iau de aici! 

— Să-l ducem jos, spuse Mordechai. Am o clinică medicală 
acolo. Transfuzii sanguine, medicamente, instrumentar 
chirurgical... Tot ce trebuie. 

— Bine, făcu McCoy. Haide! 

* 


— Burt, avem o problemă. 


Secretarul Apărării, Burt Trainor, monitoriza spaţiul aerian de 
deasupra lrakului din Centrul de comandă militară naţională de 
sub Pentagon. Totul mersese destul de bine... până acum. 

— Spune, Jack. 

— Unul dintre avioanele mele tocmai a depistat o activitate 
neobişnuită într-o clădire care figurează ca spital pentru copii în 
centrul Bagdadului. Îţi trimit imediat o legătură la transmisiunea 
în direct. 

Imaginea învie pe ecranul principal din faţa lui Trainor, 
descărcată de la satelitul de spionaj fotoelectronic Keyhole USA- 
116. Numărându-se printre cei mai sofisticaţi sateliți de acest 
gen construiți vreodată, imaginile sale erau atât de clare, încât 
îngăduiau lucrătorilor din Contrainformaţii şi comandanților 
militari să citească numerele de pe plăcuţa de înmatriculare a 
unei maşini sau logoul de pe cozorocul unei şepci. Putea chiar să 
fotografieze un om care ţinea o ceaşcă de cafea şi să determine 
dacă bea cafea obişnuită sau decofeinizată. 

În momentul în care zări imaginile, Trainor simţi că i se face 
rău. Aici era vorba despre mult mai mult decât „activitate 
neobişnuită”. 

Spitalul cu nouă etaje din faţa lui fusese complet golit la 
interior şi transformat într-un centru ultramodern pentru lansarea 
rachetelor. Acoperişul clădirii era rulant, similar stadioanelor care 
îşi pot glisa mecanic cupolele acoperitoare, în funcţie de vreme. 

Mitchell şi Trainor priveau drept în ţeava unui tun masiv - o 
rachetă strălucitoare, lungă de optsprezece metri. lar aceasta nu 
era o rachetă Al-Hussein pentru distanţe mici sau medii, capabilă 
doar de a lovi Israelul. Era o rachetă balistică intercontinentală, 
capabilă să ajungă la Washington, New York sau în orice punct 
din America de Nord ori Europa, care se găsea în procesul de 
alimentare şi pregătire de lansare. 

— Eşti de aceeaşi părere, Burt? întrebă Mitchell. Nu vreau să- 
mi declar singur opinia. 

— Sunt alături de tine, încuviinţă Trainor, nereuşind să-şi 
desprindă ochii de la ecran. Este o rachetă balistică 
intercontinentală irakiană - dotată aproape sigur cu focos nuclear 
- şi nu poate fi vorba despre mai mult de zece-cincisprezece 
minute până la decolare. 

Trainor se întoarse către generalul Mutschler, şeful Statului- 


Major al armelor reunite, care aprobă din cap. După aceea se 
răsuci spre un asistent. 
— Fă-mi legătura cu preşedintele - imediat! 
* 


— Echipa SEAL îi poate recupera? întrebă MacPherson. 

— Nu mai este timp, răspunse secretarul Trainor. 

Preşedintele îi ordonă atunci să transmită ultimele informaţii 
către Centrul de comandă militară naţională, să lanseze 
bombardierele B-2 şi să anunţe toate celelalte forţe americane 
aeriene şi terestre - inclusiv echipele SEAL 6 şi ECNU - să 
evacueze imediat scena. De acum rămâneau două întrebări: 
Dacă acţiunea aceasta avea să fie suficientă şi dacă aveau s-o 
poată face la timp. 

* 

Inginerii irakieni se grăbeau să-şi încheie misiunea. 

Cunoşteau perfect consecinţele unui eşec. Rezervoarele de 
combustibil ale rachetei erau pline. Software-ul de ţintire era 
aproape încărcat în calculatoare. Mai aveau nevoie de numai 
câteva minute şi Ultimul jihad avea să se ridice în văzduh. 

* 


Două B-2 Spirit decolară vuind din Incirlik, Turcia, încărcate şi 
cu ținta fixată. 

Lung de douăzeci şi unu de metri, bombardierul din față - cu 
numele de cod Bravo Delta Foxtrot şi pilotat de locotenent- 
colonelul Dave Kachinski - pătrunse în spaţiul aerian irakian 
dinspre nord, la altitudinea de cincisprezece mii metri. Rezerva 
lui - cu numele de cod Bravo Delta Bravo - îl urma la exact o 
secundă. 

x 

Bennett fu stabilizat destul de repede. 

In clinica medicală din buncărul subteran, el fusese legat la 
perfuzoare şi primi plasmă şi calmante. Aici însă nu puteau face 
altceva. Trebuiau să-l transporte la un spital adevărat, care să se 
ocupe de rănile lui... iar pe Black la morgă. 

Singura veste bună era că echipa SEAL 3 avea să ajungă în 
scurt timp la ei, pentru a-i prelua şi duce pe Reagan. 

x 


Kachinski comunica prin radio cu Centrul operativ NORAD. 
Convorbirile erau redirijate la Centrul de comandă militară 


naţională, Comanda aeriană strategică de la baza Air Force din 
Offutt şi Centrul operativ de urgenţă de sub Casa Albă. 
— Palatul de Cristal, sunt Bravo Delta Foxtrot. Aşteptăm 
ordine. 
Intregul Consiliu al securităţii naţionale se întoarse către 
comandantul suprem, aşteptându-i decizia. 
* 


Racheta era alimentată. 

Programul de ţintire fusese încărcat. 

Erau gata. 

* 

Pentru două miliarde de dolari, un B-2 A este o minune a 
tehnicii moderne de război. 

Cunoscut şi ca bombardier Stealth sau „invizibil” - 
aerodinamic, negru şi practic imposibil de detectat prin radar - 
fusese proiectat în mod special pentru a arunca Bomba. Dar avea 
oare s-o facă? 

* 

— Domnule Mordechai, rosti încet Erin. 

Abia acum începea să simtă şocul produs de moartea unui 
prieten şi de rănirea gravă a altuia. Stătea în centrul principalei 
camere de comandă şi privea ecranele video cu ochi sticloşi şi 
distanţi. 

— Da, răspunse cu blândeţe bătrânul. 

— Cred că ar trebui să-l sunăm pe preşedinte. 

— Sigur că da. Foloseşte telefonul acesta. 

— Mulţumesc. 

Se aşeză în faţa telefonului şi rămase nemişcată o clipă, 
străduindu-se să-şi amintească numărul Centrului operativ de 
urgenţă. li era însă imposibil. Mintea ei era un vârtej ameţitor de 
adrenalină şi emoţii şi avea probleme în a se concentra. În cele 
din urmă, formă numărul principal al Casei Albe - 202-456-1414 - 
şi-i spuse centralistei cine era şi de unde telefona. 

* 


— Domnule preşedinte, strigă secretarul Trainor, racheta 
irakiană este gata de lansare! Nu mai avem timp pentru atacuri 
ale bombardierelor B-52. Dacă doriți să lansați arme nucleare 
spre Bagdad şi Samarra, trebuie s-o faceți imediat. De 
asemenea, B-52 trebuie să primească ordin de întoarcere şi 


ocolire, altfel vor fi distruse. 
Asta era. Sosise momentul deciziei. 
* 
Marsha Kirkpatrick răspunse la telefon. 
Era McCoy. Voia să explice ce se întâmplase. Dar nu mai era 
timp. 
— Erin, ascultă-mă! Asculţi? o întrerupse Kirkpatrick. 
— Da... răspunse McCoy parcă îndepărtat şi ameţită. 
Kirkpatrick şovăi. Trebuia oare să-i spună adevărul acestei 
tinere curajoase, mai ales după toate cele prin care trecuse? Pe 
de altă parte, McCoy tocmai îi explicase că suna dintr-un buncăr 
centru de comandă, aflat la o sută de metri sub beton şi granit. 
— Erin, irakienii vor lansa peste câteva minute o rachetă 
nucleară. 
— Ce? Către Israel? 
— Nu suntem siguri. S-ar putea să fie spre voi, însă poate fi şi 
spre noi. 
* 
Centrul operativ de urgență fu întrerupt din nou de pârâitul 
unei comunicări de la NORAD. 
— Palatul de Cristal, sunt Bravo Delta Foxtrot. Repet: Suntem 
sus, avem vizibilitate şi aşteptăm ordine. 
MacPherson inspiră profund. Privi în jurul încăperii. Timpul 
necesar luării unei decizii se scursese. 
* 
Sudoarea i se revărsa pe chip. 
Azziz privi consola calculatorului. Trei minute până la 
momentul lansării. 
— Haide! răcni el. Trimiteţi-o odată! 
* 


McCoy simţea că intră în stare de şoc. 

— Erin? Ce se-ntâmplă? întrebă Mordechai după ce ea închise 
telefonul. 

Femeia ridică ochii spre cei trei bătrâni amabili. Buza inferioară 
îi tremura. Incercă să se stăpânească, încercă să fie puternică, 
aşa cum fusese mama ei până în ultima clipă. 

— lrakienii... 

Nu putu să-şi termine propoziţia. 

— Ce este? se încruntă Sa'id. Ce-i cu irakienii? 


— Sunt pe punctul să lanseze o rachetă balistică 
intercontinentală... 

Galişnikov icni. 

* 

Glasul lui MacPherson suna mult mai senin decât se aşteptase 
cineva. 

— Domnule secretar Trainor, ordonă bombardierelor B-52 să 
revină la bază. 

* 

Toți patru - Mordechai, Galişnikov, Sa'id şi McCoy - se 
întoarseră către uriaşele ecrane video aflate pe peretele opus. 
Unul era reglat pe Sky News. Altul pe CNN. Altul pe BBC. Altul pe 
Channel 2 din Israel. Altul pe RTR din Moscova. Deocamdată nu 
se anunţase nicio veste privind o iminentă lansare nucleară. Şi, 
de fapt, ar fi fost imposibil. Niciun om cu capul pe umeri n-ar fi 
difuzat asemenea ştiri îngrozitoare. 

* 

— Bravo Delta Foxtrot, începu MacPherson, sunt preşedintele 
Statelor Unite. _ 

Cei din Centrul operativ de urgenţă îşi ţinură răsuflarea. In mod 
instinctiv, se ridicară în picioare, deşi preşedintele era țintuit în 
scaunul său cu rotile. 

— Da, domnule preşedinte, se auzi răspunsul printre pârâiturile 
electricităţii statice. 

— Bravo Delta Foxtrot... 

MacPherson închise ochii şi plecă fruntea. 

— Nu s-a recepționat, domnule preşedinte. Vă rugăm, repetaţi. 

Trecură secunde preţioase. 

— Domnule preşedinte, nu s-a recepționat. Repet: Nu s-a 
recepționat. Vă rugăm să repetaţi. Terminat. 

MacPherson deschise ochii şi privi un dreptunghi mic din 
plastic, nu mai mare ca un card de credit, pe care-l ţinea în 
mâinile lui tremurătoare, transpirate. 

— Bravo Delta Foxtrot, şeful Statului-Major al armelor reunite 
ţi-a dat un cod de lansare autentic? 

— Da, domnule preşedinte. Aşteptăm verificarea. 

Prima Doamnă inspiră adânc, încleştă palmele şi le ridică la 
gură. Privi fix în ochii lui MacPherson, încercând să citească 
dincolo de expresia impenetrabilă. 


— Tangou, tangou, alfa, zulu, şapte, nouă, foxtrot, nouă. 

Julie MacPherson icni. Tâmplele începură să-i zvâcnească 
brusc. Gâtul îi ardea. 

— Verificare, domnule preşedinte: tangou, tangou, alfa, zulu, 
şapte, nouă, foxtrot, nouă. 

— Corect. 

— Verificare terminată, domnule preşedinte. 

— Bravo Delta Foxtrot... 

— Da, domnule preşedinte. 

Fotograful Casei Albe poza de zor şi MacPherson auzea destul 
de greu cuvintele pilotului. Ridică un braţ şi bliţurile şi 
autoavansul încetară. 

— Tu şi camaradul tău sunteţi autorizaţi să vă folosiţi armele. 
Te rog să confirmi recepţionarea ordinului. 

— Am înţeles, domnule preşedinte. Bravo Delta Foxtrot, 
confirmă recepţionarea ordinului. Suntem autorizaţi să ne folosim 
armele. 

— Dumnezeu să v-ajute! 

— Şi pe dumneavoastră, domnule preşedinte. 

* 


Fumul începu să se reverse din motoarele rachetei masive. 
Numărătoarea inversă începuse. 
Mai erau două minute până la lansare. 
* 
Piloții avioanelor B-2 încheiară rapid pregătirile finale. 
Îşi verificară de câte două ori instrumentele şi fiecare rosti o 
rugăciune scurtă. Peste o secundă, amândoi apăsară pe trăgaci. 
Rachetele de croazieră AGM-129 A, lungi de şase metri şi 
cântărind o mie şase sute kilograme, dotate cu focoase nucleare 
W-80-1, se desprinseră lin şi porniră cu viteză supersonică spre 
ţintele lor. 
Acum nimic nu mai putea fi întors din drum. 
* 
Azziz ridică telefonul cu fir scurt protejat. 
— Mai este un minut, Excelența Voastră. 
— Lăudat fie Allah! 
* 
Erin tresări. 
Cineva îi şoptea numele. 


— Erin... 

Era Bennett. Femeia alergă în clinică, veni lângă el şi-l prinse 
de mână. Luă o faşă, îi şterse cu blândeţe fruntea transpirată şi-i 
zâmbi. Bennett tremura din tot corpul. 

— E-n regulă, îi spuse. O să te faci bine. 

Din fericire, era adevărat, şi Bennett recunoscu lucrul acesta 
după convingerea din glasul ei. Se simţea obosit. Avea nevoie să 
doarmă. Dar avea să supravieţuiască. 

— Trebuie să-ți spun ceva... 

Glasul îi era răguşit şi fără putere. 

— Gata, gata, nu mai vorbi. 

— Nu, nu, trebuie să... 

— Acum trebuie să te odihneşti, Jon. Preşedintele mă va omori 
dacă păţeşti ceva. 

Bennett se chinui să zâmbească, apoi încercă din nou să 
vorbească. 

— Trebuie să-ți spun ceva... e important... 

Ea se aplecă spre bărbat şi-i simţi răsuflarea slabă pe obraz. 

— Ce este, Jon? 

— Cred c-am găsit o comoară îngropată... şi nu vreau s-o 
pierd. 

Apoi o strânse puternic de mână şi nu-şi mai desprinse privirea 
din ochii ei. 

* 

Toate sistemele erau în stare de funcționare. 

Azziz transmise numărătoarea inversă prin telefon. 

— Cincisprezece... paisprezece... treisprezece... doisprezece... 
unsprezece... 

* 

MacPherson plecă din nou capul. 

Echipa lui aştepta, neliniştită. 

Fotograful Casei Albe mai luă câteva instantanee, după care se 
opri. Totul era tăcut şi ireal. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra 
seismografului - conectat la un monitor ultrasensibil, 
prepoziţionat de forţele speciale americane în deşertul de lângă 
Bagdad - aşezat în mijlocul mesei. În buncărul subteran nu 
puteau fi mai mult de şaisprezece grade, dar MacPherson simţea 
clar transpiraţia brobonindu-i-se pe frunte. 

Şi după aceea se petrecu. 


Dispozitivul de scriere cu vârful ascuţit al seismografului 
începu să vibreze violent. 

Preşedintele se întoarse către ecranele video de pe perete. 
Ochii îi rămaseră aţintiţi pe imaginile în direct care erau 
transmise de sateliții de spionaj din stratosfera şi de la sondele 
automate ce pluteau deasupra graniţei dintre lrak şi Kuwait. lar 
ceea ce văzu depăşea cu mult înţelegerea sa. 

Fulgere de lumină albă, orbitoare. Două globuri de foc masive. 
Vânturi radioactive sălbatice, cu viteze de 250 km/h. Nimicirea 
instantanee a unor porţiuni întinse din cele două oraşe antice. 
Nori gemeni în formă de ciupercă, ridicându-se kilometru după 
kilometru spre ceruri. 

În răstimpul unei clipiri din ochi... al unei apăsări de buton... 
totul se terminase. 

Cu toate acestea, în adâncul inimii sale, MacPherson ştia că, de 
fapt, abia începuse. 


Este adevărat? 


Pentru a afla mai multe despre documentarea întreprinsă 
pentru cartea aceasta, ca şi pentru a fi la curent cu ultimele 
noutăţi politice, economice, militare şi arheologice din Israel, 
lordania, Irak şi alte ţări descrise în Ultimul jihad, vă rugăm să 
vizitaţi: 


www.joelrosemberg.com 


De asemenea, vă puteţi înscrie pentru a primi în mod gratuit 
prin e-mail buletinul informativ al lui Joel C. Rosemberg 
» FLASH TRAFFIC « 


Mulţumiri 


însoară-te cu o fată care te iubeşte îndeajuns de mult pentru a- 
şi asuma riscuri mari, care crede în tine şi este gata să împartă 
alături de tine urcuşurile şi coborâşurile vieţii. Eu am făcut-o şi 
am avut numai de câştigat. 

Lynn, îi mulţumesc Domnului în fiecare zi că te-a adus în viaţa 
mea şi că, într-o clipă cosmică şi cu totul împotriva intuiţiei, nu 
am fost într-atât de stupid încât să te pierd. Mă îngrozesc, 
gândindu-mă ce aş fi ajuns, dacă nu m-aş fi însurat cu tine. Mă 
îngrozesc, gândindu-mă din câte slujbe aş fi fost concediat, dacă 
tu nu ai fi avut răbdarea de a citi şi redacta tot ce am scris 
vreodată - înainte de a preda materialele editorilor. Mă uluieşte 
mereu faptul că eşti o atât de înţeleaptă, sensibilă şi plină de 
discernământ scriitoare şi redactoare, şi în acelaşi timp o 
extraordinară soţie, mamă, fiică, soră, noră şi prietenă. Fără tine, 
nu aş fi putut scrie niciodată cartea aceasta, sau oricare alta - şi 
nici n-aş fi dorit s-o fac. Îţi mulţumesc. Te iubesc! 

Caleb, Jacob şi Jonah, voi sunteţi Ringling Brothers, un circ 
nebun şi minunat, dar nimic nu mă face mai fericit decât faptul 
că sunt tatăl vostru. Vă mulţumesc pentru dragostea voastră, 
pentru rugăciunile voastre şi pentru dorinţa voastră de a merge 
împreună în marile aventuri. 

Tată şi mamă, nu vă pot spune cât de binecuvântat sunt să fiu 
fiul vostru. Vă mulţumesc mult pentru că aţi citit manuscrisul 
acesta de nenumărate ori şi vă mulţumesc încă şi mai mult că nu 
m-aţi botezat Lincoln. Em, Jim, Katie şi Luke, de-a lungul anilor aţi 
îndurat toate proiectele mele nebuneşti; ce mai contează încă 
unul? Vă mulţumesc pentru că mă aduceţi cu picioarele pe 
pământ! „Familia” Meyers - Mom, Soonan, Muncle, Tia, micul 
Michael, 'Fael, Dad, Carol şi „Great Gram” - vă mulţumesc pentru 
că m-aţi primit printre voi. 

Prietenilor dragi din Syracuse - familia Koshy, Akka, Dave şi 
Barb Olson, Richie şi Colleen Costello, Vince şi Junko Salisbury, ca 
şi Nick şi Debbi Decola - mulţumiri pentru că ne-aţi ajutat să 
pornim la drum şi să nu ne pierdem pe parcurs. 

Prietenilor dragi de la McLean şi Frontline - Dan şi Elise 


Sutherland, „John Black John Black”, Edward şi Kailea Hunt, Daryl 
Gross, Amy Knapp, Lori Medanich, Julie Christou, Wendy Howard, 
John şi Kelly Park, Jim şi Sharon Supp, Kerri Boyer, Alan şi 
Bethany Blomdahl, Tim şi Carolyn Lugbill, Dave şi Twee Ramos, 
Bob şi Janice Lee, Brian şi Christa Geno, Frank şi Cindy Cofer, Ron 
şi Gennene Johnson, şi Lon Solomon şi echipa lui - a fosto 
adevărată aţâţare să fiu în cursă împreună cu voi. Vă mulţumesc 
pentru distracţie, credinţă şi ficţiune! 

Prietenilor dragi din lumea politică - Rush, Steve şi Sabina 
Forbes, Sean şi Jill Hannity, David Limbaugh, Bill Dal Col, Diana 
Schneider, James „Bo Snerdley” Golden, Kit „H.R.” Carson, 
Grace-Marie Turner, Marvin Olasky, Nick Eicher, Allen Roth, John 
McLaughlin, Nancy Merritt, Bill şi Elaine Bennett, Pete Wehner, 
Burt Pines, Joe Loconte, Adam Meyerson, Ed Feulner şi Peggy 
Noonan - vă mulţumesc pentru toate încurajările pentru acest 
proiect şi multe altele. 

Agentului meu, Scott Miller de la Trident Media Group - nu voi 
şti niciodată de ce mi-ai acceptat primul telefon. lţi sunt însă 
recunoscător că ai făcut-o. Ai reuşit o treabă absolut fabuloasă, 
implacabil şi neobosit, şi-ţi sunt de-a pururi îndatorat. Mulţumesc 
foarte mult pentru munca susţinută, sfaturile înțelepte, calmul în 
condiţii de tensiune şi prietenia ta. Eşti cel mai tare! Să sperăm 
că acesta este doar începutul. 

În cele din urmă, pentru Tom Doherty, Bob Gleason, Brian 
Callaghan, Jennifer Marcus şi toată echipa de la Tor/Forge Books 
- aţi aruncat zarurile şi v-aţi asumat riscul cu un debutant... Apoi 
v-aţi dat pur şi simplu peste cap când a început să se 
adâncească criza din lrak, pentru a redacta, pregăti şi lansa 
cartea aceasta înainte de război! Înainte de a vă întâlni pe voi, 
credeam în minuni... dar acum am văzut una cu propriii mei ochi 
şi nu vă pot spune cât de mult o apreciez! Mulţumesc, 
mulţumesc, mulţumesc! 

Mai 2002