Allan Folsom — Legamantul Machiavelli

a 
Conspirația celor bogaţi şi lipsiţi de scrupule 
"EV 


fl 
Mm: ACHIAVE O 


/ yP 


PARALELA 45 


ALLAN FOLSOM 


LEGĂMÂNTUL 
MACHIAVELLI 


Traducere din limba engleză 
Onofre Bouvila 


Coperta colecției: Irina Bogdan 


Allan Folsom The Machiavelli Covenant 
Copyright © 2006 by Allan Folsom 


© Editura Paralela 45 


2009 


Pentru Karen şi pentru Riley 


DUMINICĂ 


2 APRILIE 


WASHINGTON, D.C. 
SPITALUL UNIVERSITAR GEORGE WASHINGTON, 


SECŢIA DE TERAPIE INTENSIVĂ. 10:10 P.M. 


Bătăile încete ale inimii lui Nicholas Marten răsunau precum o 
tobă îngropată undeva înăuntrul lui, iar expiraţia şi inspiraţia lui 
parcă erau din coloana sonoră a unui film. La fel era şi zgomotul 
respirației chinuite a lui Caroline care zăcea în patul lângă care 
stătea el. 

Poate pentru a zecea oară în mai puţin de cinci minute se uită 
iarăşi la ea. Ochii ei erau tot închişi, iar mâna i se odihnea 
delicată într-a lui. După cât de vie părea mâna aceea, ar fi putut 
foarte bine să fie o mănuşă. Nimic altceva. 

Oare de cât timp era în Washington? Două zile? Trei? Venise 
cu avionul din Manchester, Anglia, unde locuia, imediat după ce 
Caroline l-a sunat şi i-a cerut să vină. Din clipa în care i-a auzit 
vocea a ştiut că se întâmplase ceva groaznic. Vocea ei trăda 
groaza, spaima, neajutorarea. Apoi Caroline i-a spus despre ce 
era vorba: contactase o infecţie stafilococică foarte agresivă şi 
incurabilă. | se mai dădeau doar câteva zile de trăit. 

Insă nu era doar şoc şi groază în vocea ei. Mai era ceva. 
Mânie. Cineva îi făcuse ceva, a spus ea, şoptind dintr-odată de 
parcă îi era teamă că ar fi putut fi auzită. N-avea importanţă ce 
spuneau sau ce aveau să mai spună doctorii, Caroline era sigură 
că infecția care o ucidea fusese cauzată de o bacterie ce i-a fost 
administrată în mod deliberat. Chiar în acel moment, judecând 
după zgomotele din fundal, cineva a intrat în salon. Caroline 
încheie brusc discuţia rugându-l insistent să vină la Washington. 
Apoi a închis. 

El nu ştia ce să creadă. Ştia doar că ea era teribil de 
înspăimântată şi că situaţia în care se afla era înrăutăţită de 
moartea recentă a soţului ei şi a fiului lor de doisprezece ani. 
Cursa specială în care se aflau cei doi se prăbuşise în largul 
coastelor Californiei. Stresul fizic şi emoţional adus de aceste 


tragice evenimente păreau s-o fi copleşit pe Caroline, iar 
Marten, lipsit de alte informaţii, nu avea cum să-şi dea seama 
dacă exista vreun temei pentru suspiciunile ei sau nu. Totuşi, 
aceasta era realitatea: Caroline era grav bolnavă şi voia să-l 
aibă lângă ea. Din câte şi-a dat el seama auzindu-i vocea, a ştiut 
că trebuia să ajungă acolo cât de repede putea. 

Ceea ce a şi făcut. N-a trecut nicio zi, că a şi luat avionul din 
Manchester spre Londra, unde s-a îmbarcat în cursa spre 
Washington, D.C. Din aeroportul internaţional Dulles, a luat un 
taxi care l-a dus direct la spital. Abia mai târziu şi-a luat o 
cameră la un hotel aflat în apropiere. Caroline ştia cine era el cu 
adevărat şi la ce riscuri enorme îl expunea cerându-i să se 
întoarcă în SUA, însă asta era o chestiune pe care nici n-au mai 
discutat-o. Nu era necesar. Caroline nu i-ar fi cerut să vină dacă 
nu ar fi fost vorba de ceva foarte grav. 

Aşa că el s-a întors în mare grabă în ţara de unde fugise cu 
patru ani înainte, temându-se pentru viaţa lui şi a surorii sale. S- 
a întors, după atâţia ani şi după ce el şi Caroline urmaseră 
drumuri atât de diferite, pentru că ea fusese şi încă mai era 
singura şi adevărata dragoste a vieţii lui. O iubea mai profund 
decât pe oricare altă femeie pe care o cunoscuse vreodată şi o 
iubea într-un mod aparte, pe care nu l-ar fi putut descrie. Ştia 
însă că, deşi ea avea o căsnicie fericită, deja de mulţi ani, într- 
un fel negrăit, în adâncul ei, şi ea simţea aceeaşi dragoste 
pentru el. 


Uşa salonului se deschise brusc, iar Marten aruncă o privire 
tăioasă către noii veniţi: o asistentă zdravănă, urmată de doi 
bărbaţi în costume negre. Primul dintre ei, lat în umeri şi cu 
părul creţ, părea să aibă vreo patruzeci şi cinci de ani. 

— Va trebui să plecaţi, domnule, i-a spus acesta respectuos 
lui Marten. 

— Vine preşedintele, adăugă sec asistenta, pe un ton aspru şi 
autoritar de parcă tocmai fusese numită şefa celor doi 
„costumaţi”, de parcă fusese primită în rândurile Serviciului 
Secret. 

În aceeaşi clipă, Marten simţi mâna lui Caroline strângând-o 
pe a lui. Îşi plecă privirea spre ea şi-i văzu ochii deschişi. Erau 
mari şi limpezi şi se uitau într-ai lui ca în ziua aceea când s-au 
întâlnit prima oară, pe când aveau amândoi şaisprezece ani şi 


erau la liceu. 

— Te iubesc, îi şopti ea. 

— Şi eu te iubesc, îi răspunse el tot în şoaptă. 

Pentru încă o jumătate de secundă, Caroline se uită la el, apoi 
ochii i s-au închis, iar mâna îi căzu moale într-o parte. 

— Vă rog, domnule, trebuie să plecaţi. Acum, spuse primul 
„costumat”. 

În exact acelaşi moment, un bărbat înalt, uscăţiv, cu părul 
argintiu şi îmbrăcat într-un costum albastru-închis trecu pragul 
salonului. Nu era nicio îndoială asupra identităţii lui - era John 
Henry Harris, preşedintele Statelor Unite. 

Marten îl privi direct în ochi. 

— Vă rog, spuse el cu blândeţe, vă rog să mă lăsaţi o clipă 
singur cu ea... Tocmai a... - cuvântul i se opri în gât - ... murit... 

Cei doi s-au privit ochi în ochi pentru un foarte scurt moment. 

— Sigur, spuse preşedintele calm şi respectuos. 

Apoi, făcându-le semn gardienilor săi din Serviciul Secret, se 
întoarse şi părăsi încăperea. 


2 


Treizeci de minute mai târziu, cu capul băgat între umeri, fără 
să-şi dea prea bine seama încotro mergea, Nicholas Marten 
bântuia străzile aproape pustii ale oraşului. Era duminică 
noaptea. _ 

Încercă să nu se mai gândească la Caroline. Încercă să nu ia 
în seamă durerea ce-i amintea că ea nu mai era. Incercă să nu 
se mai gândească la faptul că nu erau nici trei săptămâni de 
când ea îşi pierduse şi soţul, şi fiul. Incercă să-şi scoată din cap 
gândul că într-adevăr era posibil să i se fi administrat în mod 
intenţionat ceva ce i-a cauzat infecția ce a ucis-o. 

„Cineva mi-a făcut ceva”. Vocea ei răsună în mintea lui de 
parcă i-ar fi vorbit chiar în clipa aceea. Răsună plină de aceeaşi 
teamă şi vulnerabilitate pe care o simţise atunci când l-a sunat 
acasă în Anglia. 

„Cineva mi-a făcut ceva”. Cuvintele ei reveniră iar în mintea 
lui. De parcă ea încă mai încerca să ajungă la inima lui şi să-l 


facă să creadă fără urmă de îndoială că nu fusese nicidecum 
doar bolnavă, ci asasinată. 

Ce era acel „ceva”, sau cel puţin ce a crezut ea că era şi cum 
începuse totul, Caroline i-a spus în primul din cele numai două 
momente de luciditate pe le-a mai trăit după sosirea lui. 

S-a întâmplat imediat după cele două înmormântări, cea a 
soţului ei, Mike Parsons, un foarte respectat congresman de 
California, aflat la cel de-al doilea mandat, în vârstă de numai 
patruzeci şi doi de ani, şi a fiului lor, Charlie. Sigură că era 
suficient de puternică să reziste până la capătul acestei 
încercări, Caroline invitase mulţi dintre prietenii lor la ea acasă 
să celebreze vieţile celor doi. Însă şocul prin care trecuse, 
laolaltă cu aproape imposibila povară de a suporta cele două 
înmormântări şi cu puhoiul de oameni prezenţi, altfel bine 
intenţionaţi, au copleşit-o. Caroline s-a prăbuşit şi, înlăcrimată, 
aproape scoasă din minţi, a fugit şi s-a încuiat în dormitor, 
strigându-le invitaţilor să plece, refuzând să deschidă uşa. 

Capelanul Congresului şi pastorul bisericii pe care o frecventa 
familia Parsons, reverendul Rufus Beck, se afla printre invitaţi şi 
a trimis imediat după dr. Lorraine Stephenson, medicul personal 
al lui Caroline. Dr. Stephenson a venit în grabă şi, cu ajutorul 
reverendului Beck, a convins-o pe Caroline să deschidă uşa 
dormitorului. Câteva minute mai târziu, dr. Stephenson i-a 
injectat, cum a spus Caroline, „un fel de sedativ”. Când s-a trezit 
se afla în rezerva unei clinici particulare, unde dr. Stephenson i- 
a recomandat câteva zile de odihnă, după care „nu m-am mai 
simţit ca înainte”. 

Marten coti pe o stradă întunecată, apoi pe alta, reamintindu- 
şi orele petrecute cu Caroline la spital. Cu excepţia celui de-al 
doilea moment în care a fost trează şi au discutat, Caroline a 
dormit în restul timpului, iar el a rămas de veghe lângă ea. In 
acele lungi ore, în salon au intrat şi au ieşit cei din personalul 
medical care monitorizau starea sănătăţii ei. Au fost şi câteva 
scurte vizite ale unor prieteni de familie, momente în care 
Marten nu făcea decât să se prezinte şi să părăsească tăcut 
salonul. 

Au fost însă şi alţi doi vizitatori, persoanele implicate în 
această poveste imediat după ce Caroline s-a prăbuşit la 
petrecerea dată în onoarea celor doi morţi ai ei. Întâi a fost 
vizita matinală a celei care i-a administrat „sedativul” lui 


Caroline şi care i-a recomandat să rămână la clinica privată, 
medicul ei, dr. Lorraine Stephenson, o femeie înaltă, arătoasă, 
de vreo cinzeci şi cinci de ani. Dr. Stephenson şi Marten au 
schimbat câteva amabilităţi, după care doctoriţa s-a uitat pe fişa 
medicală, a ascultat-o pe pacientă, apoi a plecat. 

Cea de-a doua vizită a fost aceea a capelanului Congresului, 
Rufus Beck, care a urmat ceva mai târziu în aceeaşi zi. Beck, un 
negru mare, blajin şi cu vorba domoală, era însoţit de o tânără 
albă, atrăgătoare, cu păr brunet, pe al cărei umăr atârna o 
geantă de fotograf şi care a rămas discretă în spatele 
reverendului. Ca şi dr. Stephenson, Beck i s-a prezentat lui 
Marten, apoi au schimbat câteva cuvinte. Înainte să-şi ia rămas- 
bun de la Marten şi să plece urmat de tânăra care îl însoțea, 
reverendul s-a rugat câteva clipe lângă patul în care dormea 
Caroline. 


Începu să cadă o ploaie subţire, iar Marten se opri să-şi ridice 
gulerul jachetei. În depărtare zări vârful înalt şi ascuţit al 
monumentului lui Washington şi, pentru prima oară de la sosirea 
sa, a avut sentimentul foarte palpabil al locului în care se afla. 
Washingtonul nu era doar interiorul unui salon de terapie 
intensivă, ci o metropolă ce se întâmpla să mai fie şi capitala 
Statelor Unite. Nu mai fusese niciodată acolo, deşi, până să fugă 
în Anglia, toată viaţa trăise în California şi nu i-ar fi fost greu să 
viziteze Washingtonul. Din cine ştie ce motiv, simpla lui 
prezenţă acolo îi dădea un sentiment profund de apartenenţă la 
o patrie, la un loc natal. Era un sentiment pe care nu-l mai 
încercase înainte şi care-l făcu să se întrebe dacă va veni şi 
vremea când exilul lui la Manchester se va încheia şi se va 
putea reîntoarce în SUA. 

Marten porni iar. Păşind prin ploaie, observă un automobil 
venind încet înspre el. Cum străzile erau practic pustii, viteza cu 
care înainta maşina aceea bătea la ochi. Ploua, era duminică 
noaptea, târziu - oare şoferul uneia din foarte puţinele maşini ce 
mai circulau la ora aceea n-ar fi trebuit să fie nerăbdător să 
ajungă cât mai repede unde mergea? Automobilul trecu pe 
lângă el, iar când ajunse în dreptul lui, Marten trase cu ochiul la 
cel din maşină. Şoferul era un bărbat cu o figură comună, 
brunet, de vreo treizeci de ani. Maşina îl depăşi, iar Marten o 
urmări cu privirea, continuându-şi drumul mereu cu aceeaşi 


viteză. Poate că tipul era beat, sau drogat, sau poate - şi dintr-o 
dată gândurile sale au reflectat propria lui situaţie - poate că 
tocmai pierduse pe cineva foarte drag lui şi n-avea habar unde 
se afla şi ce făcea, poate că individul nu mai ştia decât că era la 
volan şi conducea. 


3 


Gândurile lui Marten reveniră la Caroline. Fusese soţia unui 
congresman foarte apreciat, o figură tot mai populară în 
Washington, şi care, din întâmplare, fusese unul din cei mai buni 
prieteni din copilărie ai preşedintelui Statelor Unite. Moartea 
subită şi tragică a soţului ei şi a fiului ei îi atrăsese compasiunea 
întregii comunităţi a oamenilor politici. Ceea ce-l făcea pe 
Marten să se întrebe de ce crezuse ea că „cineva îi făcuse 
ceva”, de ce fusese ea convinsă că i s-a injectat bacteria ce i-a 
provocat o boală fatală. 

Metodic, Marten încerca să stabilească care fusese starea de 
spirit a lui Caroline în ultimele două zile ale vieţii ei. Se gândea 
mai ales la cel de-al doilea moment de la sosirea lui în care ea 
fusese trează. 

— Nicholas, începu ea vlăguită, eu... 

Buzele îi erau uscate, iar respiraţia chinuită. Chiar şi să 
vorbească o ostenea peste măsură. 

— Eu... trebuia să fiu... în avion... cu Mike şi cu Charlie... mi- 
am schimbat planurile... în ultima clipă... şi... m-am întors la 
Washington cu o zi... înainte... 

ÎI privea cu ochi mari, concentrată. 

— Ei mi-au ucis soţul... şi copilul. Acum... m-au ucis şi pe 
mine... 

— Despre cine vorbeşti? Cine sunt „ei”? întrebă el calm, 
încercând să obţină informaţii concrete de la ea. 

— Cei din co... a mai spus ea. 

Încercă să spună mai mult, dar asta a fost tot ce a putut rosti. 
Îşi consumase toată energia. Zăcu pur şi simplu, apoi adormi. A 
tot dormit până în acele ultime clipe ale vieţii ei, când a deschis 
ochii, l-a aţintit cu privirea şi i-a spus că-l iubeşte. 


Gândindu-se la aceste lucruri, Marten îşi dădu seama că 
puţinul pe care-l aflase de la ea îi fusese transmis în două 
moduri complet diferite. Întâi, au fost acele frânturi de informaţii 
pe care i le dăduse chiar ea: că iniţial trebuia să fie împreună cu 
soţul ei şi cu fiul ei în acel blestemat de avion, că o schimbare 
subită a planurilor o făcuse să se întoarcă la Washington cu o zi 
mai devreme; i-a spus ce se întâmplase după înmormântare; 
mai erau lucrurile pe care i le spusese la telefon când el încă 
mai era în Anglia: că era pe moarte din cauza unei infecţii 
stafilococice incurabile provocată de o bacterie de care era 
sigură că-i fusese administrată intenţionat. Dar ce a vrut să 
spună cu acel „cei din co...”, atunci când el a cerut detalii, şi 
cine erau „ei”, Marten nu avea nici cea mai vagă bănuială. 

Cel de-al doilea mod în care a mai aflat câte ceva, a fost din 
bălmăjelile lui Caroline în somn. Vorbea în somn, mai mult 
lucruri cotidiene. Il chema pe soţul ei, „Mike”, sau pe fiul lor, 
„Charlie” sau pe sora ei, „Katy”. Ori spunea lucruri precum 
„Charlie, te rog opreşte televizorul!” sau „Cursul este marţi”. A 
spus însă şi altele, fraze ce păreau să-i fie adresate lui Mike, 
soţul ei. Erau rostite pe un ton alarmat, chiar panicat: „Ce se 
întâmplă, Mike?” sau „Ti-e frică! îmi dau seama că ţi-e frică!” 
sau „De ce nu-mi spui despre ce e vorba?” sau „Ceilalţi sunt de 
vină, nu-i aşa?” 

În cea din urmă izbucnire, înspăimântată, a spus: „Nu-mi 
place tipul cu părul alb!”. 

In această privinţă, mai auzise câte ceva de la ea, pentru că îi 
spusese şi la telefon atunci când l-a rugat să vină în 
Washington. 

— La nicio zi după ce m-am trezit în clinica aceea, a început 
febra, i-a spus ea. Pentru că se înrăutăţea, mi-au făcut analize. 
Atunci a venit un individ cu părul alb; ziceau că e un specialist, 
dar mie nu mi-a plăcut de el. De fapt, mă înspăimânta absolut 
totul la el: felul în care mă privea, felul în care îmi atingea 
fruntea, mâinile cu degetele alea foarte lungi, oribile. Mai ales 
degetul mare arăta înfricoşător din cauza unui mic tatuaj: o 
cruce cu cercuri la cele patru capete. L-am întrebat de ce venise 
şi ce voia, însă nu mi-a răspuns, n-a spus niciun cuvânt. Apoi s-a 
descoperit că în osul piciorului drept aveam un fel de infecţie 
stafilococică. Au încercat să o trateze cu antibiotice. N-au avut 
niciun efect. Nimic nu reuşea să combată infecția. 


Marten continua să se plimbe prin ploaia ce se înteţise între 
timp, însă el abia dacă băgă de seamă. Mintea îi era în 
întregime preocupată de Caroline. S-au întâlnit la liceu, după 
care au intrat la aceeaşi facultate, erau siguri că se vor căsători 
şi că vor avea copii şi că vor fi împreună pentru tot restul vieţii. 
Apoi, într-o vară, ea a plecat în vacanţă şi l-a întâlnit pe Mike 
Parsons, pe-atunci doar un tânăr avocat. După întâlnirea aceea, 
vieţile lor s-au schimbat radical. Însă, oricât de adânc a fost 
rănit, oricât de distrus a fost după aceea, dragostea lui pentru 
Caroline nu s-a schimbat. Cu timpul, el şi Mike au ajuns prieteni, 
motiv pentru care i-a spus şi lui ceea ce doar Caroline şi alţi 
câţiva apropiaţi, foarte puţini, ştiau: i-a spus cine era el cu 
adevărat, de ce a fost silit să renunţe la slujba lui de detectiv la 
omoruri în Departamentul de Poliţie din Los Angeles şi de ce s-a 
mutat în nordul Angliei, trăind sub o identitate falsă ca arhitect 
peisagist. 

Ar fi vrut să fi venit la înmormântarea soţului ei şi a fiului ei, 
aşa cum de fapt îşi dorise iniţial. Pentru că dacă ar fi venit, ar fi 
fost acolo atunci când Caroline a căzut de pe picioare, ar fi fost 
acolo când a venit dr. Stephenson. Dar n-a venit, şi asta numai 
pentru că aşa a vrut Caroline. Ea a spus că toţi prietenii îi erau 
alături, că sora ei împreună cu soţul acesteia veneau din Hawaii, 
unde locuiau, şi că, datorită situaţiei lui, era prea riscant pentru 
el şi era mai bine să rămână în Manchester. li spusese că se vor 
întâlni după aceea, când lucrurile se vor mai fi liniştit. La 
momentul acelei discuţii, Caroline părea să fie bine, sănătoasă. 
Zguduită într-adevăr de tragedia prin care trecea, însă bine, 
regăsindu-şi intactă acea putere interioară pe care o avusese 
întotdeauna şi care o ajuta să reziste tuturor dificultăţilor. Apoi 
s-a întâmplat ce s-a întâmplat. 

Doamne, cât o iubise. Şi cât o mai iubea, chiar şi acum. O va 
iubi întotdeauna. 

Mergea prin ploaie, fără să se gândească la nimic altceva 
decât la Caroline. Până la urmă şi-a dat seama că ploaia îl 
înmuiase până la piele. Ştia că trebuia să găsească drumul 
înapoi spre hotel. 

Se uită împrejur, încercând să-şi dea seama în ce direcţie să o 
ia. În clipa aceea a văzut-o. Clădirea din depărtare, puternic 
luminată. Un edificiu întipărit în mintea sa încă din copilărie, din 


cărţile de istorie şi de la televiziune, din ziare şi din filme: Casa 
Albă. 

În aceeaşi clipă, tragedia morţii lui Caroline îl copleşi. Şi, în 
întuneric, în ploaie, fără să se ruşineze deloc, a plâns. 


LUNI 


3 APRILIE 


8:20 P.M. 


Cerul era acoperit de nori încă şi burniţa. 

Nicholas Marten stătea la volanul maşinii închiriate, pe care o 
parcase vizavi de casa doctoriţei Lorraine Stephenson, însă ceva 
mai în josul străzii. Casa, situată într-un cartier select şi plin de 
verdeață, era o clădire de trei nivele, cufundată deocamdată în 
întuneric. Dacă era cineva înăuntru atunci ori dormea deja, ori 
se afla într-una din camerele din dos. Insă Marten nu era 
convins nici de una, nici de alta. El era acolo de mai bine de 
două ore. Dacă cineva dormea în casa aceea, însemna că se 
culcase pe la şase şi jumătate. Ceea ce, desigur, era posibil, dar 
puţin probabil. Pe de altă parte, dacă cineva ar fi fost în vreuna 
din camerele din spate, în cele două ore de când stătea el acolo, 
ar fi ieşit dintr-un motiv sau altul să meargă fie în altă cameră, 
fie în bucătărie sau altundeva. După toate probabilitățile, date 
fiind ora şi vremea mohorâtă, acea persoană ar fi trebuit să 
aprindă lumina să poată vedea ceva în casă. Aşadar, logica îi 
spunea lui Marten că Lorraine Stephenson nu ajunsese încă 
acasă. Tocmai de aceea a rămas să o aştepte. Şi avea să 
aştepte până când doctoriţa avea să se întoarcă. 


Oare de câte ori scosese scrisoarea aceea din buzunarul 
interior al jachetei, citind-o şi recitind-o? Deja ştia pe dinafară ce 
scria acolo: 


Eu, Caroline Parsons, îi acord lui Nicholas Marten din 
Manchester dreptul de a verifica toate documentele mele, 
inclusiv dosarul medical, şi pe cele ale răposatului meu soț, 
congresmanul de California al Statelor Unite, Michael Parsons. 


Scrisoarea era dactilografiată, datată şi ştampilată. Purta 
semnăturile lui Caroline - o mâăzgăleală tremurată -, a martorilor 
şi a notarului. Îi fusese adusă lui Marten de dimineaţă la hotel. 
Data întocmirii ei şi ziua în care o primise el erau cât se poate 


de grăitoare. Acum era luni, 3 aprilie. Caroline îl sunase joi, 30 
martie, târziu spre seară, cerându-i să vină la Washington, iar el 
plecase din Manchester a doua zi dimineaţa. Scrisoarea ei 
fusese scrisă şi legalizată de notar în aceeaşi zi, vineri, 31 
martie, însă el n-a ştiut nimic despre ea până în această 
dimineaţă, când a primit-o. Vineri, Caroline fusese încă lucidă şi, 
ştiind că-i mai rămăsese foarte puţin de trăit sau nesigură că 
Marten va ajunge înainte ca ea să moară, a chemat un notar şi 
au întocmit acel document, de existenţa căruia el nici n-a ştiut 
nimic şi care nici nu i-a fost transmis decât după moartea ei. 

— Aceasta a fost dorinţa ei, aşa cum v-am scris, dle Marten, i- 
a spus Richard Tyler, avocatul lui Caroline, când Nicholas l-a 
sunat să se intereseze de proveniența acelui act. 

Scrisoarea lui Richard Tyler ce însoțea documentul conţinea şi 
asigurarea că, într-adevăr, documentul era valid. Ce legitimitate 
ar mai fi avut împuternicirea aceea, dacă ar fi fost supusă 
judecății unui tribunal, era greu de spus. Însă nu era mai puţin 
adevărat că, fiind legalizat, Marten îl putea folosi cum credea de 
cuviinţă. 

— Numai dumneavoastră puteţi şti motivele care au făcut-o 
pe dna Parsons să o scrie, dle Marten. Însă am înţeles că aţi fost 
prieteni apropiaţi şi că, implicit, avea încredere în 
dumneavoastră. 

— Da, spuse Nicholas. 

Inainte să închidă, îi mulţumi lui Tyler pentru ajutor şi îl mai 
întrebă dacă putea apela la serviciile lui în caz că apăreau 
probleme legale referitoare la acel document. În mod cert, 
Caroline nu-şi împărtăşise bănuielile sau temerile avocatului ei, 
ceea ce, probabil, însemna că nu le împărtăşise nimănui altcuiva 
decât lui. Că predarea scrisorii fusese amânată până după 
decesul ei, îi lăsa timp lui Marten să se gândească şi chiar să 
vadă cât de serioase erau acuzaţiile ei că soţul şi ea şi fiul ei 
fuseseră asasinați. Scrisoarea şi planificarea predării ei erau 
extrem de importante, pentru că era limpede cât de bine le 
cumpănise Caroline, conştientă că Marten ar putea să nu fie 
întru totul convins de acele afirmaţii, datorită stării ei fizice şi 
mentale; însă, pe de altă parte, Caroline mai ştia şi că, dacă el 
ar fi fost câtuşi de puţin suspicios în privinţa împrejurărilor 
morţii ei, ar fi făcut tot ce-i stătea în puteri să afle ce s-a 
întâmplat. Ar fi făcut-o în numele a ceea ce-au însemnat ei unul 


pentru celălalt vreme de atâţia ani şi în ciuda drumurilor diferite 
pe care au luat-o. Ar fi făcut-o şi pentru că ea ştia cine era el şi 
din ce aluat era făcut. Scrisoarea era de-ajuns să-l convingă pe 
Marten că ea avusese dreptate. În plus, l-ar fi ajutat să deschidă 
uşi care, altfel, i-ar fi rămas închise. 


8:55 P.M. 


Deodată, în oglinda retrovizoare, se reflectară farurile unei 
maşini, iar Marten o urmări venind înspre el. După ce se mai 
apropie, Nicholas recunoscu un Ford model nou de culoare 
închisă. Ajungând în dreptul casei doctoriţei Stephenson, 
automobilul încetini, după care trecu mai departe, iar în capătul 
străzii luă curba şi dispăru. Pentru o clipă, Marten s-a gândit că 
o fi fost chiar doctoriţa, şi că, dacă într-adevăr fusese ea, ceva a 
făcut-o să se răzgândească şi a mers mai departe. Acest gând îl 
făcu să se întrebe de nu cumva doctoriţei îi era frică să se 
întoarcă acasă, cu toate că ar fi vrut. Dacă era aşa, atunci el 
avea toate motivele să aştepte acolo. Pe de altă parte un astfel 
de comportament s-ar fi potrivit cu ceea ce se întâmplase mai 
devreme în ziua aceea, atunci când a încercat să dea de ea. 

Sunase de dimineaţă de două ori la cabinetul ei. De fiecare 
dată îi explicase secretarei că era un prieten intim de-al lui 
Caroline Parsons şi că voia să discute despre boala ei cu 
doamna dr. Lorraine Stephenson. De fiecare dată i s-a răspuns 
că doamna doctor era ocupată cu pacienţii ei şi că urma să dea 
ea un telefon mai târziu. Până la prânz încă nu-l sunase. 

După prânz, Marten a sunat iar. Doctoriţa tot nu era 
disponibilă. De data aceea, Marten i-a cerut secretarei să-i 
transmită doamnei dr. Stephenson că nu trebuia să-şi facă griji, 
că era împuternicit să verifice dosarul medical al lui Caroline 
Parsons. Tonul vocii lui era unul perfect profesionist, menit să 
alunge orice scrupule profesionale ar fi putut avea dr. 
Stephenson. De fapt, lăsând la o parte scrisoarea lui Caroline şi 
ceea ce-i spusese chiar ea, Marten nu avea niciun motiv să 
creadă că fusese vreo ticăloşie la mijloc. Caroline fusese grav 
bolnavă, în stadiu terminal chiar, era extrem de stresată, iar 
viaţa, oricum ar fi luat-o, trebuie că-i apărea cumplit de 
necruțătoare şi de nedreaptă. Oricum ar fi fost însă, rămânea 
scrisoarea aceea, iar întrebările pe care le ridica moartea ei 


persistau, aşa că, până când nu avea să fie întru totul convins 
că ea se înşelase, Marten avea să continue să cerceteze ce 
anume i se întâmplase lui Caroline. 

Ce l-a surprins, l-a bulversat şi l-a făcut să ajungă aici, lângă 
casa doamnei dr. Stephenson, aşteptând-o în întuneric, s-a 
petrecut la patru fără zece în după-amiaza aceea, când, în 
camera lui de hotel, a sunat în sfârşit telefonul. 

— Doctor Stephenson la telefon, a spus ea pe un ton neutru, 
lipsit de orice emoție. 

— Vă mulţumesc pentru telefon, a răspuns Marten pe un ton 
funcţionăresc. Am fost un prieten apropiat al lui Caroline 
Parsons. Dumneavoastră şi cu mine ne-am văzut la spital, în 
rezerva ei. 

— Cu ce vă pot ajuta? îl zori ea, de data asta vocea trădând o 
uşoară nelinişte. 

— Aş vrea să discutăm despre împrejurările în care s-a 
îmbolnăvit Caroline şi despre cauza morții ei. 

— Imi pare rău, sunt chestiuni private ce privesc doar pe 
pacient şi pe medicul ei. Nu le pot discuta cu oricine. 

— Inţeleg doamnă doctor, însă mi s-a dat dreptul să consult 
toate documentele lui Caroline, inclusiv dosarul ei medical. 

— Imi pare rău, domnule Marten, replică ea tăios. Nu vă pot 
ajuta. Şi vă rog să nu mai sunati. 

Apoi a închis brusc telefonul. 

Marten îşi amintea c-a rămas nedumerit, cu receptorul în 
mână. Uite-aşa, i-a trântit-o şi i-a trântit şi telefonul în nas. Ceea 
ce însemna că dacă voia să vadă dosarul medical al lui Caroline 
trebuia să treacă mai întâi printr-un proces şi poate, după 
câteva luni şi câteva mii de dolari cheltuite pe onorariile 
avocaţilor, ar fi putut să-l vadă. Sau poate nu. Însă chiar dacă 
dosarul ar fi ajuns în mâinile lui, dacă ea avusese dreptate şi era 
o ticăloşie la mijloc, cum putea fi sigur că dosarul care i s-ar fi 
dat nu era aranjat? 

Din propria experienţă, dobândită în urmă cu ceva vreme, 
Marten ştia că detectivii care se mulţumesc cu un „nu” şi pleacă 
să-şi vadă de ale lor, arareori capătă vreun răspuns. Detectivii 
care rămân pe teren şi fac presiuni, cei care nu merg acasă cu 
zilele, doar aceştia reuşesc să găsească soluţiile pe care le 
caută. De aceea a ştiut de îndată care era următorul pas pe care 
trebuia să-l facă. Să meargă imediat la doctoriţa Stephenson şi 


s-o întrebe fără înconjur dacă Caroline fusese asasinată. 

Asta era o abordare care, nu de puţine ori, dădea rezultate 
concrete. De obicei răspunsul era fie în felul în care cel interogat 
răspundea la întrebarea pusă, fie într-o ezitare sau într-o 
exprimare neobişnuită, fie într-o mişcare a ochilor sau în ceva 
din postura corpului. Uneori, chiar în toate aceste lucruri. 
Rareori o persoană implicată într-o infracţiune nu se dă cumva 
de gol. Bineînţeles, să şi probezi, asta e altă poveste. Nu acesta 
era scopul lui acum, Marten nu voia decât să găsească o 
dovadă, de un fel sau altul, ceva care să-l încredinţeze că 
bănuielile lui Caroline erau corecte, că într-adevăr i se 
administrase voit o toxină care a ucis-o. lar dacă aşa stăteau 
lucrurile, voia să ştie dacă dr. Stephenson fusese sau nu 
implicată. 


5 


Lorraine Stephenson îl sunase la patru fără zece. La patru şi 
douăzeci, Marten parcursese deja cele câteva străzi ce 
despărţeau hotelul său de spitalul universitar George 
Washington. La patru douăzeci şi cinci era la oficiul personalului 
medical al spitalului, angajat într-o discuţie cu funcţionara din 
spatele ghişeului. O dată în plus, experienţa de detectiv i-a fost 
de mare ajutor. Evidenţele medicilor colaboratori ai unui spital 
sunt păstrate împreună cu cele ale personalului permanent, 
aşadar dosarele lor personale sunt păstrate la oficiul de 
personal. Pentru că Lorraine Stephenson o vizitase pe Caroline 
la spitalul universitar, Marten presupunea că doctoriţa era în 
mod oficial o colaboratoare, prin urmare, dosarul ei ar fi trebuit 
să fie la un loc cu al întregului personal. Plecând de la această 
ipoteză, Marten pur şi simplu i-a spus funcţionarei că doctoriţa 
Stephenson îi fusese recomandată ca medic de familie şi că 
dorea să afle câte ceva despre ea: unde a făcut facultatea de 
medicină, unde şi-a făcut rezidenţiatul şi alte informaţii 
profesionale. Drept urmare, femeia, aşezată în faţa unui 
computer, a deschis fişierul electronic ce conţinea dosarul 
doctoriţei Stephenson. 


În acest timp, Marten se uită prin încăpere şi văzu o cutie 
mare de batiste pe un fişet, aflat la doi sau trei metri în spatele 
biroului. Înăbuşindu-şi un strănut prefăcut, îi explică femeii că 
din pricina vremii umede se alesese cu o răceală şi o întrebă de 
n-ar fi cu putinţă să îi dea şi lui un şerveţel. Funcţionarei i-au 
luat zece secunde să se ridice de la birou şi, cu spatele la el, să 
facă cei câţiva paşi până la fişetul unde era cutia cu batiste. Lui 
Marten nu i-au trebuit decât şapte secunde să treacă de cealaltă 
parte a biroului, să se uite la ecranul computerului şi să 
găsească informaţia care îi trebuia. Trei minute mai târziu 
părăsea oficiul de cadre cu un pumn de batiste şi ştiind că 
doctorita Lorraine Stephenson era divorțată şi absolventă a 
Universităţii de Medicină Johns Hopkins, că-şi făcuse 
rezidenţiatul la spitalul Muntele Sionului din New York, că-şi 
avea cabinetul în complexul medical Georgetown şi că locuia în 
districtul cu acelaşi nume, pe strada Dumbarton, la numărul 
227. 


8:27 P.M. 


Marten văzu iarăşi faruri lucind în oglinda retrovizoare. Un 
automobil trecu pe lângă el. Unde era doctorita Stephenson? 
Oare lua cina în oraş, ieşise la un film sau era la o întrunire 
profesională? Dintr-odată îi veniră în minte tonul vocii şi 
atitudinea ei, îi auzi cuvintele cu care încheiase convorbirea 
telefonică. 

„Îmi pare rău, domnule Marten, spusese ea tăios. Nu vă pot 
ajuta. Şi vă rog să nu mai sunati.” Apoi a închis. 

Poate că totuşi lucrurile erau mai complicate decât crezuse el. 
Poate că totuşi ceea ce lui i s-a părut a fi doar reţinere sau 
răceală, era de fapt frică. Dar dacă, de fapt, chiar era vorba de o 
crimă, iar doctoriţa era implicată sau chiar o omorâse ea însăşi 
pe Caroline? Şi după asta sună el şi-i spune că este împuternicit 
să consulte dosarul medical al lui Caroline şi că vrea să discute 
despre boala ei şi despre cauza morţii ei... Dacă Lorraine 
Stephenson a fost implicată, atunci era posibil să-l fi sunat 
înapoi doar ca să-l ducă de nas şi să câştige timp să poată fugi? 
Poate că acum, cine ştie, o fi deja departe de oraş. 


8:29 P.M. 


Din spate venea iarăşi un automobil în direcţia lui. Apropiindu- 
se de casa doctoriţei reduse viteza, iar Marten văzu că era tot 
Fordul care, cu câteva minute mai înainte, făcuse exact acelaşi 
lucru. De data aceasta rula chiar mai încet decât prima oară, ca 
şi cum cine-o fi fost în maşină încerca să vadă în casă, să-şi dea 
seama dacă era aprinsă vreo lumină înăuntru, undeva, sau dacă 
doctoriţa se întorsese acasă. 

Abia ce trecu de casă, automobilul acceleră brusc şi dispăru. 
Nu mai înainte ca Marten să reuşească să-l zărească pe şofer. 
Un fior rece îi curse imediat din ceafă în jos pe şira spinării. Era 
acelaşi individ care, în noaptea dinainte, nu departe de 
Monumentul lui Washington, îl depăşise încet în maşină. 

Ce naiba însemna asta? se întrebă Marten. Coincidenţă? 
Poate. Dar dacă nu e coincidenţă, atunci ce e? Şi ce-o fi vrând 
individul acesta de la doctoriţa Stephenson? 


8:32 P.M. 


O altă maşină coti pe stradă, venind din faţă spre locul unde 
parcase Marten. Era deja suficient de aproape încât să vadă că 
era un taxi. Ajuns în dreptul casei doctoriţei Stephenson, taxiul 
încetini ca şi maşina dinainte, apoi opri. O clipă mai tărziu, 
portiera din spate se deschise şi cobori Lorraine Stephenson. A 
închis portiera, taxiul a luat-o din loc, iar doctorita se îndreptă 
spre casă. În aceeaşi clipă, Marten ieşi din automobilul închiriat. 

— Doamnă doctor, spuse el tare. 

Ea se opri şi privi înapoi. 

— Sunt Nicholas Marten, prietenul lui Caroline Parsons, 
adăugă el. Aş dori să-mi acordaţi câteva minute din timpul 
dumneavoastră. 

Doctoriţa se holbă la el o clipă, apoi se întoarse brusc şi se 
îndepărtă repede de casa ei, pe trotuar. 

— Doamnă doctor, strigă Marten iar şi o luă după ea. 

Abia pusese piciorul pe bordură că o văzu pe doctoriţă 
uitându-se iar înapoi. Îi zări ochii măriţi de groază. 

— Nu vă fac nimic rău, spuse Marten tare. Vă rog, numai un 
minut din... 

Femeia însă nu-l mai privea, continuându-şi drumul. Marten o 
urmă. Apoi, deodată doctoriţa o rupse la fugă, iar Marten făcu la 


fel. O văzu trecând pe sub un felinar, după care se cufundă în 
întunericul de dincolo de cercul de lumină. Marten îşi înteţi 
alergarea. O clipă mai târziu era şi el sub felinar, apoi iar în 
întuneric. N-o mai vedea nicăieri. Unde naiba dispăruse? Găsi 
răspunsul la întrebarea asta douăzeci de metri mai încolo. 
Femeia stătea în beznă, privindu-l cum se apropie. Marten se 
opri pe loc. 

— Nu vreau decât să discutăm. Vă rog, doamnă doctor. Doar 
să discutăm, nimic altceva, spuse el şi făcu un pas spre ea. 

— Nu, nu te apropia. 

Abia atunci văzu Marten micul revolver pe care îl ţinea 
doctoriţa în mână. 

— N-aveţi nevoie de ăsta. 

Marten îşi ridică ochii de la revolver şi văzu ochii femeii 
pironiţi într-ai lui. Dacă înainte recunoscuse frica în privirea ei, 
ce vedea acum era determinare şi hotărâre rece. 

— Lăsaţi pistolul deoparte, spuse el ferm. Puneţi pistolul jos şi 
daţi-vă înapoi. 

— Aţi venit să mă duceţi la doctor, spuse ea încet, privindu-l 
fix, fără să clipească. Dar n-o să puteţi. Niciodată. Niciunul din 
voi. 

Doctoriţa tăcu, iar Marten observă că se încruntase de parcă 
încerca să se decidă. Apoi rosti iar, clar şi răspicat: 

— Niciodată. 

Se mai uita încă la el când îşi băgă ţeava revolverului în gură 
şi apăsă pe trăgaci. Urmă un păcănit sonor. Ceafa îi explodă, iar 
corpul îi căzu ca un bolovan pe caldarâm. 

— Doamne Dumnezeule, făcu Marten răsuflând greu, îngrozit, 
nevenindu-i a-şi crede ochilor. 

O clipă mai târziu îşi veni în fire, se întoarse şi o luă la goană 
în întuneric, cât mai departe de locul acela. In nouăzeci de 
secunde era la volanul maşinii sale, cotind din strada 
Dumbarton în strada 29, ţinând-o drept înainte. Ultimul lucru la 
care se aşteptase era ca doctoriţa Stephenson să se sinucidă, 
era descurajant. În mod evident fusese un act a cărui motivaţie 
era cea mai teribilă teroare şi nu făcea decât să confirme că 
avusese dreptate Caroline, că şi ea fusese, într-adevăr, ucisă. 
Mai mult, l-a convins că şi cealaltă acuzaţie a ei era adevărată, 
că prăbuşirea avionului care i-a omorât soţul şi fiul nu fusese un 
accident. 


Pentru moment însă toate aceste lucruri erau secundare. Mai 
important acum era să nu fie prins în apropierea locului unde se 
sinucisese doctoriţa Stephenson. Nu avusese cum să o ajute, iar 
să fi sunat la 911 să ceară ajutor, n-ar fi făcut decât să-l implice 
într-o situaţie în care ar fi trebuit, până la urmă, să-şi dezvăluie 
adevărata identitate poliţiei. L-ar fi întrebat ce căuta acolo, de 
ce se sinucisese doctoriţa în faţa lui într-un pasaj întunecat la 
numai câteva sute de metri de casa ei. L-ar fi întrebat de ce 
maşina pe care o închiriase se afla de cealaltă parte a străzii. 

Dar dacă cineva, un vecin de-al doctoriţei Stephenson de 
exemplu, l-a văzut aşteptând în maşină, iar apoi, când ea s-a 
întors acasă, l-a văzut abordând-o şi urmărind-o când ea o luase 
la fugă? L-ar fi sâcâit urât de tot cu fel de fel de întrebări. lar 
Marten nu putea dovedi niciuna din afirmaţiile lui Caroline: dacă 
ar fi spus adevărul, în cel mai bun caz, povestea lui ar fi părut 
de necrezut, iar poliţia ar fi început să scormonească mai adânc. 
Atât îi lipsea, ca poliţia să-nceapă să se îndoiască de identitatea 
lui şi să-l ia la puricat. După asta, n-ar mai fi durat mult până 
când ei ar găsi o breşă înspre trecutul lui, o breşă care ar fi 
dezlănţuit forţele întunecate ale Departamentului de Poliţie din 
Los Angeles, oameni care încă îl mai vânau. Cei care îl urau 
pentru ceea ce se întâmplase în Los Angeles nu cu mulţi ani în 
urmă încă mai încercau să-i dea de urmă şi să-l ucidă. Ceea ce 
însemna că trebuia să se ţină cât mai departe de afacerea asta 
şi totuşi suficient de aproape cât să poată afla ce se întâmplă. 

În Anglia era cunoscut sub alt nume, avea o altă viaţă şi 
muncise din greu s-o obţină. Acum proiecta şi amenaja grădini. 
Oricât de mult ar fi vrut să se întoarcă la origini, în patria sa 
natală, totuşi să rămână în SUA şi să ducă iar o viaţă stăpânită 
de frică şi de violenţă era ultimul lucru pe care şi-l dorea. Insă n- 
a prea avut de ales. În felul ei, Caroline i-a cerut să afle cine era 
responsabil de moartea ei, de moartea soţului şi a fiului ei şi 
care erau motivele asasinatelor. 

Dar chiar dacă nu i-ar fi cerut-o, el ar fi făcut-o oricum. 

Atât de mult o iubise. 


MARŢI 


4 APRILIE 


PARIS. 9:30 A.M. 


Preşedintele Statelor Unite, John Henry Harris, păşea alături 
de preşedintele Franţei, Jacques Geroux, traversând peluza bine 
îngrijită a Palatului Elysee, rezidența prezidenţială franceză. 
Amândoi erau zâmbitori şi schimbau amabilităţi în lumina vie a 
zilei de primăvară. Ceva mai în spatele lor, păşind în acelaşi ritm 
veneau agenţii Serviciului Secret al SUA şi cei ai Direcţiei 
Generale pentru Securitate Externă, îmbrăcaţi şi unii, şi alţii în 
costume obişnuite. Deja vedeau contingentul atent selectat de 
ziarişti din toate colţurile lumii - îi aşteptau pentru şedinţa foto 
programată după micul dejun privat pe care cei doi preşedinţi îl 
luaseră împreună cu scopul de a arăta tuturor ce relaţii cordiale 
există între cele două state. 

Era cea de-a trei sute şaizeci şi noua zi de preşedinţie a lui 
John Henry Harris, adică exact un an şi patru zile de când, ca 
vicepreşedinte al SUA, preluase funcţia de la preşedintele 
Charles Cabot, mort pe neaşteptate. Pe de altă parte se 
împlineau o sută cincizeci şi trei de zile de când fusese ales 
preşedinte după o competiţie electorală foarte strânsă şi 
şaptezeci şi şase de zile de la începutul noului mandat. 

Fostul vicepreşedinte şi senator de California promisese în 
campania electorală că, odată ales preşedinte, avea să 
diminueze imaginea de superputere belicoasă şi agresivă pe 
care o aveau Statele Unite în lume şi să promoveze o nouă 
imagine, aceea de partener de încredere pe o piaţă mondială tot 
mai complexă. Misiunea sa în Europa avea scopul de a mai 
destinde atmosfera încordată instalată după decizia aproape 
unilaterală a americanilor de a invada Irakul, invazie urmată de 
un lung şi sângeros război. Intâlnirea din ziua aceea cu 
preşedintele Franţei era doar prima dintr-o serie de întrevederi, 
desfăşurate pe parcursul unei săptămâni, cu cei mai importanţi 
oameni de stat din Uniunea Europeană. Urma apoi întrunirea 
oficială la summitul NATO de luni, 10 aprilie, de la Varşovia, 


unde preşedintele american spera să poată anunţa o unitate 
transatlantică întemeiată pe noi principii. 

Problema era că, în ciuda semnelor manifeste de deschidere 
şi a disponibilităţii şefilor de stat de a se întâlni cu el, Harris 
avea sentimentul foarte palpabil că n-avea să iasă cum îşi 
dorea. Cel puţin nu cu cei mai importanţi doi şefi de stat şi de 
guvern din Europa, adică preşedintele francez Jacques Geroux şi 
cancelarul Germaniei, Anna Amalie Bohlen, cu care urma să se 
întâlnească în aceeaşi seară la Berlin. Ce-ar fi putut face în 
această privinţă, mai ales acum, după întâlnirea cu uşile închise 
cu Geroux, era o cu totul altă problemă, o problemă la a cărei 
rezolvare trebuia să chibzuiască înainte de a o discuta cu cei 
mai apropiaţi consilieri ai săi. Să gândească înainte să 
vorbească era demult o obişnuinţă pentru el şi toţi cei din 
anturajul său ştiau asta. De aceea era sigur că va fi lăsat singur 
pe parcursul relativ scurtului zbor al avionului prezidenţial de la 
Paris la Berlin. 

Însă acum, zâmbind şi sporovăind cu Geroux, apropiindu-se 
de tribuna încărcată de microfoane unde urmau să adreseze 
câteva cuvinte mulţimii de ziarişti, nu era preocupat de stadiul 
relaţiilor externe, ci de recentele decese ale congresmanului 
Parsons şi fiului său, şi de sfâşietoarea dispariţie a soţiei lui 
Mike, Caroline. 

John Henry Harris şi Parsons crescuseră în case aflate la nicio 
milă distanţă una de cealaltă, în Salinas, un orăşel din California, 
prăfos şi locuit de fermieri. Născut cu paisprezece ani mai 
devreme, Johnny Harris i-a fost surogatul de frate mai mare lui 
Parsons, fiindu-i întâi babysitter, de-i schimbase chiar şi 
scutecele micuţului Mike, iar apoi prieten, din primul an de liceu 
şi până când Johnny a plecat la facultate pe Coasta de Est. 

Peste ani şi ani, a fost cavaler de onoare la nunta lui Mike şi a 
lui Caroline, sprijinindu-l apoi în campania sa pentru un loc în 
Congres. În schimb Mike şi Caroline i-au susţinut mai întâi 
candidatura pentru funcţia de senator al statului California, iar 
apoi campania pentru preşedinţie. În plus, amândoi au fost 
extrem de binevoitori şi au fost alături de el şi de Lori, soţia sa, 
în timpul lungii şi epuizantei lupte cu tumoarea cerebrală care în 
cele din urmă i-a curmat acesteia viaţa, cu doar o săptămână 
înainte de alegeri. Această lungă istorie comună, făcuse ca 
Mike, Caroline şi fiul lor, Charlie, să fie aproape o familie pentru 


preşedinte, iar moartea lor tragică, aşa de tineri şi aşa de 
repede unul după celălalt, îl  bulversase. Fusese la 
înmormântarea lui Mike şi a fiului său, şi ar fi mers şi la cea a lui 
Caroline de n-ar fi fost deja programat acest important turneu 
european. 

Acum, în timp ce vreo mie de camere foto şi video ţăcăneau şi 
sfârâiau, iar el şi preşedintele Geroux se apropiau de tribună, nu 
se putu împiedica să se gândească la ce-i fusese dat să vadă în 
acea rezervă de spital în ultima noapte din viaţa lui Caroline. 
Trupul ei răvăşit de boală, zăcând înţepenit sub pătură; şi 
bărbatul acela tânăr de lângă patul ei, ridicând ochii când 
intrase preşedintele. 

„Vă rog, spusese cu blândeţe, lăsaţi-mă o clipă singur cu ea... 
Abia... a murit...” 

Amintindu-şi noaptea aceea, se întrebă cine putea fi tânărul 
acela. In toţi anii de când îi ştia pe Mike şi Caroline nu-l 
cunoscuse şi nici măcar nu-l văzuse până atunci. Însă în mod 
evident era cineva care o cunoştea într-atât de bine pe Caroline, 
încât să fie singurul prezent la capul ei în clipa morții şi era 
suficient de emoţionat încât să-i ceară însuşi preşedintelui SUA 
să i se permită să mai rămână câteva minute singur cu ea. 

— Domnule preşedinte, îl pofti Jacques Geroux, arătându-i 
tribuna, iată Parisul într-o zi splendidă de aprilie. Poate aveţi un 
mesaj de transmis cetăţenilor Franţei. 

— Je vous remerci, Monsieur le president. 

Vă mulţumesc, domnule preşedinte, spuse Harris în franceză, 
zâmbind cu afabilitate ingenuă. Desigur, totul fusese repetat, 
inclusiv discursul pe care avea să-l adreseze francezilor în 
propria lor limbă despre lunga tradiţie de alianţe, prietenie şi 
încredere între națiunea lor şi cea americană. Şi totuşi, păşind 
spre podium, o parte din el încă se mai gândea la tânărul care 
fusese alături de Caroline în clipa morţii ei. Îşi spuse că va trebui 
să-şi amintească să pună pe cineva să afle cine era. 


7 


WASHINGTON D.C. 11:15 A.M. 


Nicholas Marten se afla la reşedinţa, deloc opulentă, a familiei 
Parsons din suburbia Maryland, păşind cu grijă prin camera de 
lucru. Incerca să nu facă nimic altceva decât să se uite împrejur, 
încerca să nu se gândească la golul ce se căsca în el tot mai 
mult, golul provocat de absenţa lui Caroline, încerca să ţină 
departe de el gândul că nimic nu s-a întâmplat şi că în orice 
clipă era de aşteptat s-o vadă intrând pe uşă. 

Mâna ei se simţea peste tot în casă, dar mai ales în 
abundența plantelor decorative şi a suvenirurilor din ceramică 
răspândite ici-colo: un pantofior adus din Italia, un platou 
emailat din New Mexico, două ulcioraşe olandeze puse unul 
lângă altul şi un suport de linguri din Spania, în verde şi galben 
strălucitor. Toate astea dădeau încăperii un aspect vesel şi erau 
în mod cert amprenta lui Caroline. Cu toate acestea, se simţea 
că aceea era camera soţului ei, biroul lui. Masa de lucru era 
ocupată în devălmăşie de cărţi şi hârtii. Două corpuri de 
bibliotecă erau încărcate cu alte cărţi puse şi pe orizontală şi pe 
verticală, iar cele ce nu încăpuseră pe rafturi fuseseră stivuite 
direct pe parchet. 

Peste tot erau fotografii înrămate: cu Mike, Caroline şi Charlie, 
făcute în diferite împrejurări, de-a lungul anilor; cu Katy, sora 
mai mare a lui Caroline, care locuia în Hawaii şi avea grijă de 
mama lor bolnavă de Alzheimer şi care nu cu mult timp în urmă 
fusese în Washington la înmormântările lui Mike şi a lui Charlie. 
Marten nu luase legătura cu ea, aşa că nu ştia sigur dacă avea 
să se întoarcă la înmormântarea lui Caroline, care urma să aibă 
loc a doua zi. Mai erau şi alte fotografii acolo, cu Mike în postură 
de congresman: împreună cu preşedintele, cu diferiţi membri ai 
Congresului sau cu personalităţi marcante, chiar din sport sau 
din industria divertismentului. Mulţi dintre acei oameni erau 
liberali declaraţi, în timp ce Mike, ca şi preşedintele, erau 
cunoscuţi drept conservatori duri. Marten zâmbi. Tuturora le 
plăcuse Mike Parsons, indiferent din ce tabără politică făceau 
parte, cel puţin ca persoană particulară. Cel puţin aşa ştia 
Marten. 

Se mai uită o dată împrejur. De cealaltă parte a biroului lui 
Mike, prin uşa deschisă, Marten îl vedea pe avocatul şi 
executorul testamentar al lui Caroline, Richard Tyler, învârtindu- 
se de colo-colo, vorbind la mobil. Îl sunase la prima oră şi îl 


întrebase dacă, în virtutea împuternicirii pe care o făcuse 
Caroline, prin care i se dădea dreptul să verifice documentele 
familiei Parsons, putea să se uite puţin şi prin lucrurile de la 
reşedinţa celor doi. Avocatul îi ceru câteva minute să discute cu 
colegii săi, după care îl sună să-i spună că cererea lui fusese 
acceptată cu condiţia ca Tyler însuşi să fie de faţă. Apoi l-a luat 
pe Marten de la hotel cu maşina şi l-a dus la reşedinţa 
Parsonilor. 

Drumul prin suburbii l-au parcurs discutând chestiuni fără 
importanţă, ceva însă i se păru ciudat lui Marten, ceva ce n-a 
survenit în discuţia lor. Intenţionat nu adusese vorba despre 
acest subiect, aşteptând ca Tyler să spună ceva mai întâi, însă 
avocatul n-a suflat niciun cuvânt. De altfel nimeni, nicăieri nu 
pusese subiectul acesta pe tapet, nici la televizor, nici pe 
internet, nici în ziare - era vorba de sinuciderea doctoriţei 
Stephenson. 

Lorraine Stephenson fusese o celebritate în felul ei. Nu doar 
că era medicul personal al lui Caroline Parsons şi al lui Mike, dar 
se ocupase şi de alţi parlamentari importanţi, atât bărbaţi, cât şi 
femei, şi asta vreme de mai bine de douăzeci de ani. 
Sinuciderea ei ar fi trebuit să alimenteze măcar câteva ştiri din 
presa locală, naţională şi - de ce nu? - internaţională. Insă nu 
era. Marten nu găsise nimic legat de sinuciderea ei. Era de 
presupus că, în calitate de executor testamentar al lui Caroline, 
Tyler era printre cei care ar fi trebuit să ştie primii ceva. lar 
pentru că lui Marten îi fusese acordat dreptul de a verifica 
documentele lui Caroline, inclusiv dosarul medical, Tyler ar fi 
trebuit să-i transmită vestea morţii doctoriţei. Asta în caz că ştia 
ceva. Aşadar era posibil să nu ştie nimic. Poate că nici în presă 
nu se aflase nimic. Poate că poliţia păstrase secretă această 
ştire. Dar de ce? Ca să fie anunţate mai întâi rudele apropiate? 
Probabil. Era un motiv la fel de bun ca oricare altul, deşi era 
posibil ca poliţia să fi avut o altă abordare a acestei chestiuni. 

Dacă Lorraine Stephenson ar fi făcut ce era de aşteptat să 
facă, dacă i-ar fi spus pur şi simplu că nu putea să-i permită să 
verifice dosarul medical al lui Caroline fără o hotărâre 
judecătorească, probabil că Marten ar fi lăsat rezolvarea 
situaţiei în grija lui Richard Tyler şi s-ar fi întors în Anglia. 
Bulversat, mai mult ca sigur, dar totuşi ar fi plecat, spunându-şi 
cât de grav bolnavă fusese Caroline, aşadar cât de cumplit de 


tulburată, ştiind că până când Tyler nu obținea hotărârea 
judecătorească, dacă avea s-o obţină, el, Marten, nu putea face 
mare lucru. Însă doctorita Stephenson nu făcuse ce era de 
aşteptat să facă. Ba mai mult, în loc de asta, a luat-o la fugă, iar 
apoi s-a sinucis. Ultimele ei cuvinte - „doctorul” şi „niciunul din 
voi” - fuseseră rostite cu dârzenie şi hotărâre, fiind imediat 
urmate de acel oribil gest. 

Ce-i spusese doctoriţa Stephenson înainte să se sinucidă? „Aţi 
venit să mă duceti la doctor. Dar nu veti putea. Niciunul din voi 
nu va putea. Niciodată.” 

Despre ce doctor vorbea? Cine putea fi oare cel pe care-l 
pomenise şi de care-i fusese atât de frică încât preferase să-şi ia 
viaţa decât să fie dusă în faţa lui? 

Şi mai ales ce şi care era acel grup sau organizaţie din care 
era doctoriţa convinsă că face parte şi Marten? Cine erau acei 
„VOi” despre care spusese că nu vor reuşi să o ducă „la doctor”? 

Misterele acestea erau de nepătruns. 


Marten ajunse în spatele biroului lui Mike şi se uită la teancul 
de dosare. Cele mai multe păreau să conţină documente 
referitoare la chestiuni de legislaţie. Moţiuni, propuneri de legi. 
În altă parte, pe tăblia biroului, alte dosare erau etichetate 
SCRISORI DE LA ALEGĂTORI. DE RĂSPUNS PERSONAL, sau 
RAPOARTE ŞI MINUTE ALE COMISIEI. Toate împreună formau un 
adevărat munte, iar Marten n-avea nicio idee de unde să 
înceapă, sau ce anume să caute odată ce ar fi început. 

— Domnule Marten, zise Richard Tyler intrând în cameră. 

— Da. 

— Tocmai am primit un telefon de la birou. Unul dintre 
asociaţii noştri importanţi s-a uitat peste scrisoarea doamnei 
Parsons şi a hotărât că firma noastră şi eu însumi riscăm să fim 
daţi în judecată de familia Parsons, dacă vă vom permite 
continuarea investigaţiei fără aprobarea lor şi, probabil, chiar a 
unui tribunal. 

— Nu înţeleg. 

— Trebuie să părăsiţi locuinţa familiei Parsons imediat. 

— Domnule Tyler, replică Marten, scrisoarea este legalizată. 
Caroline mi-a transmis-o în vederea... 

— Îmi pare rău, domnule Marten. 

Marten se uită lung la avocat, apoi, în cele din urmă, dădu din 


cap şi o luă spre uşă. Motivul pentru care Tyler primise acel 
mesaj acum, când erau deja acolo, gata să verifice actele, nu 
putea fi decât unul din două: ori acel partener principal din firmă 
era mai precaut decât Tyler, ori altcineva a aflat despre această 
împuternicire dată lui Marten şi a vrut să-l împiedice să-şi 
continue investigația. Marten o cunoscuse pe Katy, sora lui 
Caroline, asta se întâmplase însă cu ani şi ani în urmă, când el 
încă mai era John Barron, detectiv al poliţiei din Los Angeles. Din 
câte ştia el, nici Caroline, nici Mike nu-i spuseseră lui Katy ce se 
mai întâmplase cu el de-atunci. Ceea ce însemna că ea n-avea 
habar cine era Nicholas Marten, iar să încerce să-i explice, mai 
ales în prezenţa avocaţilor sau chiar a unui tribunal, dacă se 
ajungea până acolo, i-ar fi dat în vileag trecutul. Caz în care 
situaţia ar fi devenit şi mai dificilă decât dacă l-ar fi luat poliţia la 
întrebări în chestiunea morţii doctoriţei Stephenson. 

Tyler deschise uşa din faţă, iar Marten mai aruncă o privire 
împrejur, încercând să-şi întipărească în memorie totul cum era. 
Ştia că aceea era, probabil, ultima oară când se afla în casa lui 
Caroline, în prezenţa lucrurilor ce rămăseseră în urma ei. Şi din 
nou, realitatea morţii ei îl zgudui. O realitate îngrozitoare, goală, 
pustiitoare. Niciodată n-au petrecut destul timp împreună, iar 
de-acum nici n-aveau s-o mai facă. 

— Domnule Marten. 

Tyler îi arătă uşa deschisă, zorindu-l să iasă. Apoi, urmându-l 
îndeaproape, trase uşa după el şi o încuie. Apoi au plecat. 


8 


2:05 A.M. 


Victor stătea în picioare şi privea prin fereastra unui birou 
închiriat din clădirea Muzeului Naţional al Poştei, vizavi de gara 
Union Station. De unde se afla, se vedeau taxiurile venind 
dinspre bulevardul Massachusets şi trăgând în faţa gării fie să 
lase, fie să ia clienţi care călătoreau sau călătoriseră cu trenurile 
companiei Amtrak. 

— Victor, auzi o voce calmă în casca din ureche. 


— Da, Richard, răspunse la fel de calm, vorbind în microfonul 
minuscul prins de reverul sacoului. 

— A venit momentul. 

— Ştiu. 

Victor era un om obişnuit de vârstă mijlocie, avea patruzeci şi 
şapte de ani şi era divorţat. Chelea. Era cam gros în talie. Purta 
un costum gri ieftin şi o pereche tot ieftină de pantofi negri, cu 
model de găurele. Mănugşile chirurgicale pe care şi le trăsese pe 
mâini erau crem şi se găseau de cumpărat în orice farmacie. 

Se mai zgâi o clipă pe geam, apoi se întoarse la biroul din 
spatele lui, un birou comun, cu cadre din oţel, pe care nu era 
absolut nimic. Nici în sertare nu se găsea nimic şi nici pe 
rafturile sau în fişetele de pe peretele opus al încăperii. Numai în 
coşul de gunoi de sub birou: o bucată rotundă de sticlă cu 
diametrul de vreo cinci centimetri pe care Victor o decupase din 
peretele de sticlă cu cincisprezece minute înainte şi diamantul 
mic cu care o tăiase. 

— Două minute, Victor. 

Vocea lui Richard avea acelaşi ton liniştit ca mai înainte. 

— Expresul Acela, numărul R2109. Plecare din New York la 11 
a.m., sosire în Union Station la 1:47 p.m. R2109 are întârziere 
şapte minute, spuse Victor în microfon, apoi ocoli biroul 
îndreptându-se spre locul unde, pe un trepied, era instalată o 
puşcă semiautomată cu lunetă şi cu un dispozitiv de absorbţie a 
sunetului. 

— Trenul a sosit. 

— Mulţumesc, Richard. 

— Îţi aminteşti cum arată? 

— Da, Richard. Din fotografie. 

— Nouăzeci de secunde. 

Victor ridică arma cu tot cu trepied şi o duse la geam, 
aşezând-o în aşa fel încât vârful ţevii venea chiar în mijlocul 
cercului pe care-l decupase din sticlă. 

— Un minut. 

Victor îşi dădu de pe frunte o şuviţă de păr, apoi se uită prin 
luneta puştii. Crucea scalei era fixată pe intrarea principală a 
gării, pe unde se scurgea iute un puhoi de călători abia sosiți. 
Victor plimbă încetişor dispozitivul de ochire peste mulţime 
dintr-o parte în alta, în sus şi în jos, mărind şi micşorând 
imaginea, ca şi cum ar fi căutat pe cineva anume. 


— Acum iese, Victor. Ai să-l vezi într-o clipă. 

— Îl văd acum, Richard. 

Luneta telescopică se focaliză dintr-odată, urmărind un bărbat 
cu ten închis, de vreo douăzeci şi cinci de ani. Purta o jacheta cu 
însemnele echipei de baseball New York Yankees şi o pereche 
de blugi. Privea înspre şirul de taxiuri. 

— E-al tău, Victor. 

— Mulţumesc, Richard. 

Mâna dreaptă a lui Victor alunecă pe patul puştii până dădu 
de piedică, apoi de trăgaci, pe care indexul mâinii înmănuşate 
se încolăci ca un şarpe. Omul cu jacheta Yankeilor se îndrepta 
spre un taxi. Arătătorul lui Victor apăsă încetişor trăgaciul. Se 
auzi un pocnet sec, apoi încă unul, când Victor trase un al doilea 
foc. 

Când îl lovi primul glonţ, bărbatul ţintit se prinse de gât. Cel 
de-al doilea i-a străpuns inima. 

— Gata, Richard. 

— Mulţumesc, Victor. 


Victor traversă încăperea, deschise uşa şi părăsi biroul, fără 
să ia nimic cu el. Nici puşca, nici trepiedul pe care era fixată, 
nici discul decupat din fereastră şi nici diamantul mic cu care-l 
tăiase. Cobori douăzeci de trepte până într-un culoar unde, de-o 
parte şi de alta, erau uşile altor birouri, tot de închiriat. Deschise 
una din uşile ce dădeau în scara de incendiu, mai cobori două 
etaje şi ieşi în stradă. Acolo se urcă în partea din spate a unei 
dube de un portocaliu spălăcit ce purta inscripţia SERVICII DE 
FRIGOTEHNIE, închise portiera şi se aşeză direct pe podea, chiar 
când maşina o lua din loc. 

— Totul e în ordine, Victor? se auzi vocea lui Richard venind 
dinspre cabina şoferului. 

— Da, Richard, totul e în ordine. 

Victor simţi că maşina virează la dreapta. 

— Victor? 

Vocea, sau mai bine zis tonul vocii lui Richard, rămăsese 
neschimbat, mereu calm şi direct, transmiţându-i linişte şi 
încredere. 

— Da, Richard. 

De-acum, după aproape paisprezece luni, starea de spirit a lui 
Victor era aceeaşi ca a lui Richard - era încrezător, relaxat şi 


concentrat în acelaşi timp. Indiferent ce i-ar fi cerut Richard, 
Victor accepta mulţumit. 

— Ne îndreptăm spre aeroportul internaţional Dulles. Lângă 
tine e o servietă. Înăuntru sunt două rânduri de haine, cu 
lenjerie cu tot, paşaportul şi un card pe numele tău, plus o mie 
două sute de euro în bani gheaţă şi un bilet pentru cursa 039 a 
companiei Air France către Paris. Vei ajunge la Paris la 6:30, 
mâine dimineaţă. Acolo vei schimba avionul către Berlin. Odată 
ajuns acolo, trebuie să te cazezi la hotelul Boulevard pe 
Kurfürstendamm şi să aştepţi noi instrucţiuni. Ai întrebări, 
Victor? 

— Nu, Richard. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur, Richard. 

— Bine, Victor. Foarte bine. 


3:40 P.M. 


Nicholas Marten nu prea obişnuia să bea. În orice caz, nu era 
genul de individ care să stea la amiază în barul unui hotel şi să 
bea whiskey. În ziua aceea însă, în după-amiaza aceea mai 
precis, devastat încă de moartea lui Caroline, pur şi simplu 
simţise nevoia să bea ceva. Stătea singur la capătul barului 
având în faţă al treilea pahar de Red Label cu sifon, încercând 
să reziste valului de emoţii aproape paralizant ce-l năpădise în 
momentul în care avocatul îl scosese din casa familiei Parsons, 
încuind uşa în urma lor. 

Marten mai luă o înghiţitură din băutură şi se uită atent 
împrejur. În spatele tejghelei, undeva la mijlocul barului, 
barmaniţa într-o bluză scurtă sporovăia cu singurul client în 
afara lui, un bărbat de vârstă mijlocie, ce purta un costum boţit. 
Cele şase separeuri cu canapele de piele din bar erau goale la 
ora aceea. La fel ca şi cele opt mese cu scaune răsfirate printre 
ele şi îmbrăcate tot în piele ca şi canapelele. Televizorul de 
dincolo de tejghea era pus pe un canal care transmitea în direct 


din gara Union Station, unde fusese ucis un bărbat cu aproape o 
oră în urmă. 

Nu pur şi simplu ucis, spunea reporterul de la faţa locului, ci 
„asasinat”, împuşcat de un lunetist care trăsese de la fereastra 
unei clădiri de birouri de vizavi. Deocamdată autorităţile nu 
spuseseră mare lucru despre identitatea victimei, se 
presupunea doar că fusese pasager în trenul Acela, care sosise 
cu puţin timp înainte din New York. Nu se făceau niciun fel de 
speculaţii asupra motivelor asasinatului. Alte detalii abia ieşeau 
la iveală. Se spunea că arma crimei fusese abandonată în locul 
de unde se trăsese. Ştirea aceea îl făcu pe Marten să se 
gândească iar la doctorita Stephenson şi să se întrebe de ce nu 
se făcuse încă publică vestea sinuciderii ei. Se întrebă dacă nu 
cumva cadavrul ei rămăsese tot acolo, din cine ştie ce motiv 
nefiind încă descoperit. Însă părea puţin probabil. Singurele 
explicaţii rămase şi la care se gândise mai devreme, erau fie că 
nu fuseseră încă anunţate rudele apropiate, fie că poliţia avea 
informaţii pe care nu voia să le facă publice. 


— Nicholas Marten? 

Din spatele lui auzi răstindu-se o voce de bărbat. Tresări 
surprins şi se întoarse spre cel care îi rostise numele. Un bărbat 
şi o femeie, aflaţi deja cam pe la jumătatea barului, se apropiau 
de el. Păreau de vreo patruzeci şi cinci de ani amândoi, aveau 
feţe obosite, însă pe care se putea citi hotărârea. Costumele pe 
care le purtau erau negre şi făcute de gata. Nu avea absolut 
nicio îndoială cu ce se ocupau. Erau detectivi de poliţie. 

— Da, spuse Marten. 

— Numele meu e Herbert. De la Departamentul Poliţiei 
Metropolitane. 

Îşi arătă legitimaţia, apoi o puse în buzunar. 

— Dumneaei este detectivul Monroe. 

De talie mijlocie, cu un început de burtă, Herbert era cărunt 
însă mai avea câteva şuviţe de păr şaten. Ochii lui aveau 
aproape aceeaşi culoare. Detectivul Monroe să fi fost doar cu un 
an sau doi mai tânără. Înaltă, cu o bărbie pătrăţoasă, avea părul 
scurt şi şuviţat. Într-un fel era drăguță, însă era prea dură şi 
prea trudită să fie atrăgătoare. 

— Am vrea să discutăm cu dumneavoastră, spuse Herbert. 

— Despre ce anume? 


— Cunoaşteţi cumva o doctoriţă pe nume Lorraine 
Stephenson? 

— Oarecum. De ce? 

Exact de asta se temuse Marten: că-l văzuse cineva în faţa 
casei doctoriţei, poate chiar urmărind-o, atunci când femeia a 
luat-o la fugă, poate auzise chiar şi împuşcătura, iar apoi îl 
observase plecând de-acolo şi luase numărul de înmatriculare al 
maşinii închiriate. 

— leri aţi sunat de mai multe ori la biroul ei, spuse detectivul 
Monroe. 

— Da. 

Că o sunase? Ce putea să-nsemne asta? se-ntrebă Marten. 
Aveau un caz de sinucidere, iar ei verificau apelurile telefonice 
primite de victimă? Ei, cine ştie? Doctorita cunoştea mulţi 
oameni importanţi. Poate că povestea asta avea altă miză decât 
credea el şi nimic de-a face cu Caroline. 

— Aţi fost insistent, adăugă Monroe. 

— Ce voiaţi de la ea? îl atacă şi Herbert. 

— Să vorbim despre moartea unuia dintre pacienţii ei. 

— Despre cine anume? 

— Caroline Parsons. 

Herbert schiţă un zâmbet. 

— Domnule Marten, am vrea să ne urmaţi la secţie şi să 
discutăm acolo. 

— De ce? spuse Marten neînţelegând ce vor de la el. 
Deocamdată nu spuseseră niciun cuvânt despre sinucidere. 

Nimic care să sugereze că ştiau ceva despre faptul că el 
fusese în apropierea casei ei. 

— Domnule Marten, spuse sec Monroe, doctoriţa Stephenson 
a fost ucisă. 

— ucisă? făcu Marten realmente surprins. 

— Da. 


10 


SEDIUL POLIŢIEI METROPOLITANE, 
DISTRICTUL COLUMBIA. 4:10 P.M. 


— Unde vă aflaţi ieri seară, între orele opt şi nouă? întrebă 
Monroe, calmă. 

— Prin oraş, cu o maşină închiriată, spuse pe un ton neutru 
Marten, străduindu-se să nu se trădeze în niciun fel. 

Într-un fel, acesta era adevărul. Pe lângă asta, nu avea niciun 
alibi. 

— Eraţi cu cineva? 

— Nu. 

Herbert se aplecă peste masa atât de comună în instituţiile de 
stat din camera îngustă de interogatoriu. El şi Marten stăteau 
faţă în faţă. Monroe se sprijinea de uşa pe unde intraseră în 
încăpere. Singura uşă. 

— Unde, mai precis, în oraş? 

— M-am învârtit puţin, dar nu ştiu precis pe unde. Nu cunosc 
oraşul. Trăiesc în Anglia. Caroline Parsons îmi era o prietenă 
foarte apropiată, iar moartea ei m-a tulburat serios. Simţeam 
nevoia să ies, să mă mişc. 

— Deci... v-aţi învârtit puţin prin oraş? 

— Da. 

— Aţi fost şi pe la locuinţa doctoriţei Stephenson? 

— Nu ştiu unde anume. V-am mai spus, nu sunt din oraş. 

— Dar aţi găsit drumul înapoi spre hotel. 

Herbert îl presa întruna cu întrebările, iar Monroe, tăcută, îi 
urmărea reacţiile. 

— In cele din urmă, da. 

— La ce oră? 

— Nouă, nouă şi jumătate. Nu sunt sigur. 

— Aţi acuzat-o pe Lorraine Stephenson de moartea lui 
Caroline Parsons, nu-i aşa? 

— Nu. 

Marten nu înţelegea unde băteau cei doi. Nu era în toată 
lumea poliţist de la omoruri să nu poată face diferenţa între un 
suicid aşa de evident ca al doctoriţei Stephenson şi o crimă. 
Atunci ce urmăreau de fapt şi din ce motive? Era oare posibil să 
bănuiască şi ei că în cazul lui Caroline era vorba de asasinat? lar 
dacă aşa era, să fi fost oare doctoriţa Stephenson suspectă? 
Dacă era într-adevăr aşa, poate că maşinile care trecuseră pe 
strada ei fuseseră ale poliţiei, poate că-i supravegheaseră 
locuinţa. Poate că-l văzuseră aşteptând în automobilul închiriat 


şi sărind s-o abordeze de cum o văzuse coborând din taxi şi apoi 
alergând după ea pe stradă. Dacă aşa stăteau lucrurile, poliţia 
putea suspecta că şi el fusese implicat în moartea lui Caroline. 
Dacă era suspect, atunci nu avea să plece prea curând de-acolo. 
lar dacă le arăta scrisoarea semnată de Caroline şi legalizată, 
prin care i se permitea accesul la documentele ei şi ale soţului 
ei, n-ar fi făcut decât să-şi îngreuneze situaţia. 

S-ar fi putut sugera că el a forţat-o să scrie, deşi nici măcar nu 
se afla încă în ţară atunci când Caroline a întocmit 
împuternicirea. S-ar fi putut spune că a forţat-o pentru că, după 
moartea ei, avea alte planuri, fie legate de proprietăţile familiei, 
fie ceva relativ la chestiunile politice în care era implicat soţul 
ei. 

Ştia foarte bine că dacă poliţia ar fi avut vreun motiv să 
creadă că fusese implicat fie în moartea lui Caroline, fie în cea a 
doctoriţei Stephenson, l-ar fi acuzat de complicitate la crimă şi l- 
ar fi arestat. După care i s-ar fi luat amprentele, care ar fi fost 
verificate mai întâi în baza locală de date, AFIS, iar apoi în cea 
federală a FBl-ului, IAFIS. Simultan, s-ar fi cerut amănunte 
despre el prin Interpol, iar dacă s-ar fi ajuns până acolo, s-ar fi 
aflat că era un fost ofiţer de poliţie, căci amprentele sale se mai 
aflau încă în dosarul de încadrare, şi i-ar fi fost identificat 
numele real. Nu mult după aceea, cei din poliţia din Los Angeles 
care îl mai căutau încă ar fi aflat unde este. Pentru indivizii aceia 
el tot mai era o „persoană de interes major”, cum se spunea pe 
site-ul Copperchatter.com - un forum pentru poliţiştii din toată 
lumea, unde se vorbea în jargonul caraliilor, umorul era tipic 
poliţist, şi la fel ranchiuna şi dorinţele de răzbunare. 

Numele lui era menţionat acolo în fiecare duminică seara de 
un individ ce-şi spunea Gunslinger şi despre care Marten ştia că 
este detectivul Gene Vermeer, un veteran al secţiei „Omoruri” 
din poliţia Los Angelesului, care-l ura pentru ceea ce se 
întâmplase nu cu mulţi ani înainte. El era cel care construise 
site-ul, tocmai ca să-i dea de urmă lui Barron. Să-i dea de urmă 
şi să-l pună sub strictă observare până când Gunslinger Vermeer 
sau unul din acoliţii săi ar fi ajuns să aibă grijă de el, o dată 
pentru totdeauna. 


— Cum ai cunoscut-o pe Caroline Parsons? 
Era rândul detectivului Monroe să pună întrebările. Se 


îndepărtase de locul unde stătuse până atunci şi se sprijinise de 
ceea ce părea o oglindă imensă în fundul camerei. Deşi nu era 
deloc o oglindă, iar Marten ştia asta. Era ecranul prin care 
discuţia aceea era urmărită din camera de supraveghere. Cine 
sau câţi erau de cealaltă parte a acelui ecran, Marten nu avea 
de unde să ştie. 

— Am cunoscut-o cu mulţi ani în urmă în Los Angeles, spuse 
Marten calm, încercând să rămână cât mai detaşat cu putinţă. 
Ne-am împrietenit şi-am rămas prieteni până astăzi. Îi 
cunoşteam şi pe soţul ei. 

— l-o trăgeai des? 

Marten îşi muşcă limba. Ştia că încercau să-l zgândărească în 
orice mod posibil. Că întrebarea aceea era pusă de o femeie, nu 
avea nicio importanţă. 

— Cât de des? 

— Relaţia noastră nu era amoroasă sau sexuală. 

— Nu? zâmbi subţire Monroe. 

— Nu. 

— Despre ce anume ai vrut să vorbeşti cu Lorraine 
Stephenson? întrebă Herbert. 

— V-am mai spus, despre moartea lui Caroline. 

— De ce? Ce credeai că poate să-ţi spună? 

— Doamna Parsons s-a îmbolnăvit foarte grav într-un timp 
foarte scurt şi nimeni nu părea să ştie exact care era cauza. 
Soţul şi fiul ei tocmai muriseră într-un accident de avion, iar ea 
avea o stare de spirit mizerabilă. Mi-a telefonat în Anglia şi mi-a 
cerut să vin în Washington. La puţin timp după sosirea mea, a 
murit. 

— De ce te-a chemat? 

Marten se holbă la Herbert. 

— V-am spus. Eram foarte buni prieteni. Dumneata n-ai pe 
nimeni care te-ar suna într-o situaţie ca asta? Nu e nimeni cu 
care ai vrea să fii în ultimele ore ale vieţii dumitale? 

Marten nu făcea pe durul, voia doar să le arate celor doi că 
era furios. Nu doar din pricina întrebărilor şi a modului în care-i 
erau puse, ci şi pentru ca ei să vadă, să audă, să simtă 
profunzimea prieteniei lui cu Caroline şi să înţeleagă că între ei 
a fost şi mai era încă o legătură absolut nevinovată. 

— Şi pentru că Lorraine Stephenson era medicul ei, spuse 
Monroe, apropiindu-se de el, ai vrut să auzi de la ea ce s-a 


întâmplat. 

— Da. 

— Şi ai tot sunat, dar fără să dai de ea. lar asta te-a înfuriat. 
Cât de tare te-a înfuriat? 

— Până la urmă, m-a sunat ea pe mine. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Că lucrurile despre care vreau eu să vorbim sunt chestiuni 
private care nu privesc decât pacientul şi medicul lui. 

— Asta a fost tot? 

— Da. 

— Şi ieri seară, între opt şi nouă, te plimbai cu maşina prin 
oraş, interveni Herbert. 

— Da. 

— Singur? 

— Da. 

— Unde? 

— V-am spus, nu ştiu. 

— Te-a văzut cineva? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Tu ai ucis-o? întrebă brusc Monroe. 

— Nu. 

— Eşti american şi totuşi locuieşti şi munceşti în Anglia, 
insistă Herbert. 

— Sunt absolvent al Universităţii din Manchester. Am un 
masterat în peisagistică. Mi-a plăcut acolo şi am decis să rămân. 
Lucrez într-o firmă mică, Fitzsimmons & Justice, unde proiectez 
grădini şi alte lucrări de arhitectură peisagistică. Am paşaport 
britanic şi mă consider un expatriat. 

Herbert se ridică de la masă. Marten îl observă schimbând o 
foarte scurtă privire cu Monroe. Ceea ce-i spusese îl surprindea. 
Motivul pentru care îl căutaseră nu era nici bănuiala că moartea 
lui Caroline ar fi fost o crimă, şi nici aceea că el sau doctoriţa 
Stephenson ar fi fost implicaţi, şi nici faptul că fusese văzut 
urmărind-o pe doctoriţă cu câteva momente înainte ca ea să se 
sinucidă. Nu, pur şi simplu îl săltaseră pentru că o sunase pe 
Lorraine Stephenson. Ceea ce însemna că ei erau convinşi că 
femeia fusese ucisă. Lucru imposibil, de vreme ce el fusese 
chiar în faţa ei când doctoriţa şi-a luat viaţa. Atunci de ce 
credeau poliţiştii că aveau de-a face cu o crimă? 

Singura explicaţie posibilă era aceea că cineva ajunsese la 


cadavrul ei foarte curând după plecarea lui şi-i făcuse ceva, 
astfel încât să pară că doctoriţa fusese asasinată. Ar fi putut să 
ia revolverul de-acolo şi s-o împuşte în faţă cu o armă de un 
calibru mult mai mare, distrugând astfel dovezile ce indicau 
suicidul, făcându-l să pară o crimă, lăsându-le astfel detectivilor 
şi medicului legist puţine motive să suspecteze altceva. Dar de 
ce? Oare nu cumva sinuciderea unei femei cu notorietatea ei ar 
fi fost mult mai atent anchetată, decât dacă ar fi fost pur şi 
simplu ucisă? 

Marten se uită la cei doi detectivi. Ar fi vrut să-ncerce să-i 
facă să dea mai multe detalii despre starea în care fusese găsit 
cadavrul doctoriţei, însă nu îndrăznea. Deocamdată păreau 
destul de confuzi în privinţa celor întâmplate. Ca atare nu aveau 
niciun motiv să-l reţină, astfel că, de-ar fi arătat o cât de mică 
curiozitate, n-ar fi făcut decât să le aţâţe interesul, făcându-i să 
se întrebe de ce voia el să ştie aşa ceva. Era mai bine să o 
şteargă cât mai putea. 

— Cred că am răspuns tuturor întrebărilor dumneavoastră, 
spuse Marten respectuos. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş 
vrea să plec. 

Herbert îl privi scrutător un moment lung, de parcă ar fi 
încercat să-şi dea seama ce anume îi scăpa. Lui Marten i se tăie 
respiraţia, temându-se că acela era momentul în care i se va 
cere să se lase amprentat, ca să se asigure ei că nu era căutat 
nicăieri. 

— Cât mai aveţi de gând să rămâneţi în Washington, domnule 
Marten? întrebă Herbert. 

— Mâine e înmormântarea lui Caroline. După aceea, nu ştiu. 

Cu un gest repezit, Herbert îi întinse cartea sa de vizită. 

— Înainte să părăsiţi oraşul trebuie să ne sunaţi. Aţi înţeles? 

— Da, domnule. 

Marten încercă să nu-şi trădeze uşurarea. Cel puţin 
deocamdată, era liber să plece. 

Monroe se îndreptă spre uşă şi o deschise larg. 

— Vă mulţumim pentru cooperare, domnule Marten. Luaţi-o la 
stânga şi în jos pe scări. _ 

— Mulţumesc, spuse Marten. Imi pare rău că nu v-am fost de 
prea mult folos. 

leşi repede. La stânga şi în jos pe scări. 


MIERCURI 


5 APRILIE 


11 


BERLIN. 10:45 A.M. 


Portierele blindate ale limuzinei prezidenţiale s-au învârtit în 
balamale, închizându-se, iar agentul Serviciului Secret aflat la 
volan a băgat maşina în viteză. Automobilul în care se afla 
preşedintele Statelor Unite, John Henry Harris, se îndepărtă 
încet de clădirea Cancelariei Federale a Germaniei, lăsându-i în 
urmă pe cancelarul german, Anna Bohlen, şi pe marea mulţime 
de corespondenţi de presă din toată lumea. 

In seara anterioară, preşedintele Harris se întâlnise cu 
cancelarul Bohlen, asistase la un concert al Orchestrei simfonice 
din Berlin, iar în dimineaţa acelei zile, însoţit de câţiva dintre 
consilierii săi apropiaţi, au luat micul dejun împreună, într-o 
atmosferă cordială, discutând probleme de interes global şi 
despre îndelungata alianţă germano-americană. S-au împăunat 
apoi prin faţa presei, strângându-şi mâinile, după care 
preşedintele a plecat. Toată desfăşurarea aceea de evenimente 
fusese aproape copia la indigo a ceea ce se petrecuse cu 
douăzeci şi patru de ore înainte la Palatul Elysée, la Paris. În 
ambele împrejurări, preşedintele Harris sperase să mai 
îndulcească puţin situaţia, încă instabilă, rezultată din refuzul 
ambelor state de a sprijini la Naţiunile Unite decizia americanilor 
de a invada Irakul, şi să mai atenueze îngrijorările persistente 
ale celor doi şefi de stat. 

In ciuda aparentei cordialităţi şi a bunăvoinţei care i s-au 
arătat, puţin sau mai degrabă nimic nu se realizase în aceste 
două vizite, iar preşedintele era în mod evident mâhnit. Jake 
Lowe, un tip impunător de cinzeci şi şapte de ani, prieten al 
preşedintelui de mult timp şi şef al corpului de consilieri, ştia 
asta. Stătea tăcut lângă preşedinte, citind de pe ecranul 
BlackBerry-ului său, pe care-l avea în palmă. 

— Nici noi, nici ei nu ne putem permite să prelungim ruptura 
asta între cele două ţărmuri ale Atlanticului, spuse brusc Harris. 
In mod public, sunt şi ei de acord cu ce spunem, însă de fapt n- 


ar face nici măcar un pas cât de mic înspre noi. Nici măcar unul 
dintre ei. 

— E un drum anevoios, domnule preşedinte, răspunse sec 
Lowe. 

Cu toate că preşedintele era de felul său un tip interiorizat, 
oricine îi era aşa de apropiat ca Jake Lowe ştia că erau momente 
când voia să discute problemele pe care le avea, de obicei 
atunci când gândurile sale ajungeau într-o fundătură. 

— lar la capătul lui nu cred că vom fi cu toţii mulţumiţi. V-am 
mai spus-o înainte şi v-o repet. E o cruzime a istoriei că nu o 
dată, lumea a avut parte de conducători nepotriviţi în locuri 
nepotrivite, în momente nepotrivite. Singurul mod de a corecta 
o astfel de situaţie e schimbarea regimului. 

— Ei bine, acele regimuri nu par că vor să se schimbe. lar noi 
nu ne permitem luxul de a aştepta această schimbare. Avem 
nevoie de toată lumea alături de noi, şi încă de urgenţă, dacă 
vrem să punem Orientul Mijlociu pe picioare. O ştii şi tu, o ştiu şi 
eu. Ştie toată lumea. 

— Mai puţin nemţii şi francezii. 

Preşedintele Harris se lăsă pe spate în scaunul său, încercând 
să se calmeze. Fără să reuşească însă. Era furios şi frustrat, iar 
când era în starea asta şi vorbea, devenea limpede pentru 
oricine că nu e în apele lui. 

— Ăştia doi sunt nişte nemernici înveteraţi. Ne vor cânta în 
strună până la un punct, iar când va trebui să ne apucăm de 
treabă, vor da înapoi, ne vor lăsa cu ochii în soare, neuitând să 
aplaude voioşi nevoie mare când noi o să ne zbatem singuri. 
Trebuie să fie o cale să-i facem să se răzgândească, Jake, dar 
adevărul este că habar n-am ce preţ ar trebui să plătim pentru 
asta. Şi, după întâlnirile de ieri şi de azi, nu mai am nici măcaro 
idee cum să abordez problema. 

Dintr-odată preşedintele se întoarse spre geam, privind afară, 
în timp ce coloana oficială traversa Tiergarten, impresionantul 
parc berlinez, lung de trei kilometri, parcurgând apoi 
binecunoscutul traseu ce avea să-i scoată în Kurfurstendam, 
strada principală a elegantului cartier comercial. 

Coloana oficială era imensă, deschisă de treizeci de 
motociclete ale poliţiei germane şi de două masive SUV-uri 
lucioase şi negre, aparţinând Serviciului Secret, după care 
urmau trei limuzine prezidenţiale identice, prevenindu-se astfel 


posibilitatea ca cineva să ştie în care dintre ele era preşedintele. 
Imediat în spatele acestora veneau alte opt SUV-uri ale 
Serviciului Secret, o ambulanţă şi două dube mari, într-una din 
ele aflându-se corespondenţii de presă acreditaţi pe lângă Casa 
Albă, iar în cealaltă personalul de serviciu al preşedintelui. 
Coloana era încheiată de un alt contingent de treizeci de 
motociclete ale poliţiei germane. 

Incă de la clădirea Cancelariei, fiecare stradă şi fiecare 
bulevard erau înţesate de mulţimi de oameni, de parcă jumătate 
din Berlin ieşise să-l vadă fie şi pentru o secundă pe 
preşedintele american. Unii aplaudau şi fluturau steguleţe 
americane, alţii huiduiau şi fluierau, sau strigau furioşi şi îşi 
agitau pumnii strânşi. In unele locuri se desfăşuraseră lozinci pe 
care scria: AFARĂ DIN ORIENTUL MIJLOCIU!, HERR PRĂSIDENT, 
GEHEN NACH HAUSE, HARRIS DU-TE ACASĂ!, NU VREM PETROL 
PENTRU SANGE! Pe una din ele scria pur şi simplu: JOHN, HAI SĂ 
DISCUTAM. Erau însă destui oameni care pur şi simplu stăteau şi 
se uitau la imensa coloană oficială ce-l transporta pe şeful 
singurei superputeri din lume, trecând pe dinaintea lor. 

— Mă-ntreb ce-aş gândi dacă aş fi unul din germanii care stau 
acolo şi se uită la noi? spuse Harris privind mulţimea. Ce-aş vrea 
din partea Statelor Unite? Ce-aş crede despre intenţiile noastre? 

Se întoarse şi se uită la Jake Lowe, unul din cei mai buni 
prieteni ai săi şi cel mai apropiat consilier politic, un om pe care 
îl cunoştea de ani de zile, de când candidase pentru prima oară 
pentru locul de senator al statului California. 

— Tu ce-ai crede, Jake? Ce-ai crede dac-ai fi unul dintre ei? 

— Probabil că... 

Răspunsul lui Jake Lowe fu întrerupt abrupt de ţârâitul 
telefonului său mobil, anunţându-l că Tom Curran voia să-i 
vorbească. Tom Curran era şeful personalului prezidenţial şi îi 
aştepta la bordul navei Air Force One, pe aeroportul Tegel. 

— Da, Tom, spuse Lowe în nelipsitul microfon ataşat la o 
cască pe care o avea în ureche. Ce? Când?... Vezi ce mai poţi să 
afli, urcăm la bord în douăzeci de minute. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă preşedintele. 

— Medicul doamnei Parsons, doctoriţa Lorraine Stephenson, a 
fost găsită noaptea trecută, ucisă. Poliţia n-a dat informaţia 
publicităţii, din motive care ţin de anchetă. 

— Ucisă? 


— Da, domnule. 

— Doamne Dumnezeule... 

Preşedintele întoarse iar capul şi rămase privind în gol. 

— Mike, fiul lui, apoi Caroline... iar acum medicul ei? spuse 
uitându-se iar la Jake Lowe. Morți cu toţii, pur şi simplu. Şi încă 
într-un interval de timp foarte scurt. Ce se întâmplă? 

— E o coincidenţă tragică, domnule preşedinte. 

— Asta să fie? 

— Ce altceva ar putea fi? 


12 


HOTEL BOULEVARD, KURFURSTENDAMM 12, 
BERLIN. 11:05 A.M. 


— Victor? 

— Da, Richard. Te ascult. 

— Eşti la fereastră? 

— Da, Richard. 

— Ce vezi? 

— Strada. Şi o mulţime de oameni de-o parte şi de alta. Vizavi 
e o biserică mare. Biserica Kaiser Wilhelm. Cel puţin aşa mi-a 
spus portarul când m-a adus în cameră. De ce, Richard? 

— Voiam să fiu sigur că cei de la hotel nu ţi-au dat altă 
cameră, asta-i tot. 

— Nu, nu mi-au dat altă cameră. E exact aşa cum am cerut. 
Am urmat instrucţiunile tale în cele mai mici detalii. 

Victor nu mai purta costumul gri pe care îl avusese în 
Washington. In schimb, purta o pereche de pantaloni lejeri, 
cafenii şi un cardigan albastru închis, cu un număr mai mare. Îşi 
păstrase înfăţişarea de om obişnuit, însă acum părea ceva mai 
intelectual. Părea un profesor de vârstă mijlocie, de liceu sau de 
facultate. Un tip comun care ar fi trecut neluat în seamă prin 
mulţime. 

— Ştiam că aşa vei face, Victor. Acum ascultă-mă cu atenţie. 
Coloana oficială a preşedintelui a cotit pe Kurfürstendamm. În... 
- Richard făcu o foarte scurtă pauză, apoi continuă - patruzeci 


de secunde ai s-o vezi. Va trece pe sub fereastra ta. 
Preşedintele e în a treia limuzină. E pe partea dinspre tine, pe 
locul din spate de la geamul din stânga. N-ai să-l poţi vedea din 
cauza parbrizurilor fumurii, dar este acolo. Vreau să-mi spui cât 
timp îi ia limuzinei să treacă pe sub fereastra ta şi dacă ai avea 
timp suficient să tragi un foc de armă de unde te afli. 

— O limuzină prezidenţială are parbrizuri blindate. 

— Ştiu, Victor. Nu-ţi face griji. Nu vreau decât să-mi spui cât 
timp îi trebuie limuzinei să treacă prin faţa ta şi dacă ar fi timp 
suficient pentru un foc precis din poziţia în care te afli. 

— Bine. 


Preşedintele Harris, cu ochii pe geam, privea absent mulţimea 
pe lângă care trecea coloana oficială, gândindu-se la Terrence 
Langdon, secretarul de stat pentru apărare, care se afla în sudul 
Franţei la o întâlnire cu miniştrii apărării din ţările NATO. 
Langdon le transmitea acestora exact acelaşi mesaj pe care 
secretarul de stat David Chaplin îl comunicase cu o zi înainte 
celor douăzeci şi cinci de participanţi la prânzul reprezentanţilor 
ţărilor NATO de la Bruxelles. Anume că Statele Unite aveau o 
nouă disponibilitate de conlucrare, mai strânsă, cu aliaţii NATO, 
adică exact ceea ce refuzase vechea administraţie a 
preşedintelui Charles Cabot. 

Într-o cuvântare ţinută în faţa Congresului înainte să plece din 
Washington, Harris promisese că nu avea de gând să facă acel 
turneu prelungit ca să se întâlnească cu şefii statelor europene 
şi să se întoarcă cu „mâna goală”. În ciuda dezamăgirilor 
suferite la Paris şi la Berlin, încă rămăsese cu aceeaşi hotărâre. 
Voia să se concentreze asupra următoarei etape a călătoriei 
sale: Roma şi cina din aceeaşi seară cu preşedintele Italiei, 
Mario Tonti, un om despre a cărui funcţie ştia că este mai mult 
de ceremonie, dar a cărui sarcină era să unifice diferitele 
facţiuni politice italiene, ceea ce-l făcea un aliat de importanţă 
strategică. 

Harris considera Italia un prieten al Statelor Unite, iar despre 
preşedinte şi despre primul ministru ştia că sunt oameni pe care 
te poţi baza. Dar mai ştia şi că preşedintele Tonti era deja 
informat că întâlnirile de la Paris şi de la Berlin nu aduseseră 
rezultatele pe care şi le dorea Harris. Insuccesele acestea aveau 
să dea o notă de stranietate întâlnirii lor, pentru că ltalia era 


membră a Uniunii Europene, iar țelul Uniunii pe termen lung era 
acela de a deveni o singură entitate politică, Statele Unite ale 
Europei, iar acest element trebuia luat serios în considerare, 
oricare ar fi fost atitudinea fiecărui membru în parte. Aşadar, 
cum avea să se prezinte în faţa lui Tonti, ce avea să spună şi 
cum, trebuia să fie cea dintâi preocupare a lui. Insă nu era. Fie 
din pricina decalajului de fus orar, ori din pricina eşecurilor 
suferite două zile la rând ori, pur şi simplu, din pricina 
sentimentelor sale personale, ceea ce îl preocupa în cel mai 
înalt grad era ce se întâmplase cu familia Parsons şi asasinarea 
doctoriţei Stephenson, medicul personal al lui Caroline. Se 
întoarse brusc spre Lowe. 

— Tipul care era în rezerva lui Caroline Parsons când a 
murit... ce-aţi aflat despre el? 

Harris văzu mulțimile aliniate de o parte şi de alta a străzii din 
faţa bisericii Kaiser Wilhelm. 

— Nu ştiu, n-a fost o prioritate. 

Jake Lowe lovi câteva taste ale BlackBerry-ului, apoi aşteptă 
ca informaţia solicitată să-i fie furnizată. 

— Îl cheamă Nicholas Marten, citi Lowe mesajul primit. E un 
expatriat american care locuieşte în Manchester. Lucrează 
pentru o firmă de arhitectură peisagistică, Fitzsimmons & 
Justice. 

Lowe se opri şi citi în tăcere, apoi se întoarse către 
preşedinte. 

— Dintr-un motiv oarecare, doamna Parsons a lăsat o 
împuternicire legalizată, dându-i permisiunea de a verifica 
documentele ei şi ale soţului ei. 

— Ale amândurora? 

— Da. 

— De ce? 

— Nu am un răspuns la întrebarea asta. 

— Vezi dacă poţi afla. Chestia asta devine din ce în ce mai 
supărătoare. 


În camera lui de hotel, Victor se îndepărtă de fereastră. 

— Richard? 

— Da, Victor. 

— Coloana a trecut. Şapte secunde. Geamurile limuzinei se 
vedeau bine. Timp de trei secunde s-ar fi putut trage un foc 


precis. Poate chiar patru secunde. 
— Eşti sigur? 
— Da, Richard. 
— Timp suficient pentru o lovitură mortală? 
— Cu muniţia adecvată, da. 
— Mulţumesc, Victor. 


13 


WASHINGTON D.C. 07:10 A.M. 


Nicholas Marten deschisese televizorul şi-l pusese pe un canal 
local de ştiri încă de când se ridicase din pat, cu o jumătate de 
oră mai înainte. Spera să audă ceva despre „uciderea” 
doctoriţei Stephenson. Dar deocamdată nu se pomenise nici 
măcar un cuvânt. Ceea ce îl făcu şi mai curios decât fusese 
până atunci în privinţa motivelor pentru care poliţia nu dădea 
ştirea publicităţii. Îl mira şi faptul că niciun reporter de 
investigaţie nu dăduse peste subiect să-l facă public. 

Dădu sonorul mai tare, făcu repede un duş şi începu să se 
bărbierească. Printre alte ştiri, informaţii din trafic şi buletine 
meteo, a aflat că tipul împuşcat de un lunetist în gara Union 
Station în ziua precedentă era un columbian aflat legal în 
Statele Unite. Fusese jucător de baseball la Trenton Thunder, o 
echipă satelit dintr-o ligă inferioară a Yankeilor din New York. O 
sursă anonimă declarase că anchetatorii au descoperit arma 
crimei într-un birou închiriat din clădirea Muzeului Naţional al 
Poştei, aflată peste drum de gară. Presa presupunea că era 
vorba de o armă M14, carabină folosită de armata americană 
mai ales pentru instrucţie şi fabricată cu sutele de mii de un 
mare număr de companii producătoare de armament. 

Părea o crimă ciudată - un jucător de baseball dintr-o ligă 
inferioară „asasinat” -, dar nu mai mult de atât, iar Marten îşi 
reluă bărbieritul, gândindu-se ce stratagemă ar putea născoci să 
pună mâna pe dosarul medical al lui Caroline şi să-l studieze. De 
nicăieri îi veni în minte ce-i spusese ea la spital, atunci când i-a 
luat mâna într-ale ei şi, privindu-l în ochi, i-a spus cu glas 


tremurător şi întrerupt: 

— Ei mi-au ucis soțul... şi copilul. lar acum... m-au ucis şi pe 
mine... 

— Despre ce vorbeşti? O întrebase el. Cine sunt „ei”? 

— Cei... cei din co... 

Şi asta a fost tot ce-a mai putut spune după care, vlăguită, a 
căzut într-un somn adânc. Acelea au fost ultimele cuvinte pe 
care le-a mai putut rosti până când s-a trezit iarăşi mai târziu, i- 
a spus că-l iubeşte, apoi... a murit. 

Simţea că-l copleşesc emoţiile şi, înainte să continue să se 
bărbierească, îi trebui puţin timp să se adune, să se reculeagă. 
De cum termină cu bărbieritul se întoarse în cameră să se 
îmbrace, hotărât să se smulgă din suferinţa încă vie, hotărât să 
continue să se ocupe de problema pe care o avea de rezolvat. 

— Cei din co... spuse cu glas tare. Ce-o fi acel co...? Ce 
încerca oare să-mi spună? 

Imediat se gândi la scurtul răgaz cât fusese lăsat în casa lui 
Caroline, înainte ca avocatul să-i ceară să plece. Oare ce-ar fi 
putut găsi acolo? Ce-ar fi putut el să vadă, fie şi pentru scurt 
timp, ce anume de-acolo ar fi putut să-i dea cheia care l-ar fi 
ajutat să înţeleagă ce a vrut ea să-i spună? În afara scurtei 
treceri prin casă, în afara faptului că apucase să observe 
amprenta intimităţii ei, singurul loc unde intrase şi unde s-ar fi 
putut găsi ceva hotărâtor era biroul soţului ei. În foarte scurtul 
răgaz pe care-l avusese acolo, ce văzuse? Fotografiile familiei 
Parsons, fotografiile lui Mike cu fel de fel de celebrităţi. Insă mai 
erau acolo şi teancurile de dosare de lucru ce acopereau 
aproape în întregime biroul congresmanului şi o măsuţă aflată 
ceva mai la o parte. Marten îşi aminti că acelea aveau etichete 
pe care era scris cu carioca: RAPOARTE ŞI MINUTE ALE COMISIEI. 
Şi asta era tot, nimic altceva. Enervat, Marten îşi trase 
pantalonii pe el, apoi se aşeză pe marginea patului să-şi pună 
pantofii, când, deodată, îl lovi gândul şi sări în sus ca acţionat de 
arc. 

— Rapoartele şi minutele comisiei, spuse cu glas tare. 
Comisia. Co - misia! 

Oare asta a vrut Caroline să-i spună, că cineva dintr-o comisie 
în care era membru soţul ei era responsabil pentru moartea lor? 
Însă ea nu spusese cineva, ci folosise pluralul, spusese „cei 
din...” Aşadar, dacă el avea dreptate, iar Caroline se referise la 


comisie, oare se gândise la câţiva sau la toţi membrii acesteia? 
Dar cum era posibil ca o întreagă comisie a Congresului să fie 
implicată în uciderea premeditată a trei persoane, nemaipunând 
la socoteală pasagerii nevinovaţi aflaţi la bordul avionului în 
care se afla Mike Parsons? Era o idee hazardată, însă 
deocamdată era singura pe care o avea. 

După ceasul lui, era puţin peste şapte şi jumătate dimineaţa. 
La ora două urma să participe la slujba de înmormântare a lui 
Caroline Parsons, care avea loc la Biserica Naţională 
Presbiteriană. Ceea ce însemna că avea ceva mai mult de şase 
ore să mai scormonească în activitatea oficială recentă a 
congresmanului Mike Parsons. Cine ştie? Poate avea să 
găsească un răspuns sau cel puţin o cale către răspunsul la 
misterele acestea. 


Marten îşi deschise agenda electronică şi accesă motorul de 
căutare Google. Scrise „congresman Mike Parsons” în caseta de 
căutare, apoi plesni tasta ENTER. Pe ecran apăru pagina lui Mike 
Parsons de pe site-ul Congresului. Marten răsuflă uşurat: cel 
puţin numele lui Mike mai era încă în baza de date a 
administraţiei. În capul paginii stătea scris: „Congresmanul Mike 
Parsons îi reprezintă pe cetăţenii districtului 17 din California, 
Comitatele Monterey, San Benito şi Santa Cruz”. 

Ceva mai jos erau adresele birourilor parlamentare ale lui 
Parsons din Washington şi din California, iar apoi urma o 
redirecţionare către lista comisiilor în care activase Mike. Marten 
apăsă pe acel buton şi se deschise lista. 


Comisia pentru Agricultură 

Comisia pentru Întreprinderi mici 

Comisia pentru Buget 

Comisia pentru Alocări de fonduri 

Comisia pentru Securitate internă 

Comisia pentru Reforma guvernului 

Comisia permanentă pentru Informaţii a Congresului 


Pe lângă acestea mai erau şi câteva subcomisii în care lucrase 
Mike Parsons. Una anume îi atrase atenţia lui Marten, o 
subcomisie în care era încă membru în momentul morţii sale. 


Comisia pentru Informaţii şi Antiterorism 


Mike şi fiul său muriseră vineri, 10 martie. Ultima întâlnire 
programată a subcomisiei avusese loc marţi, 7 martie, la ora 
14:00, în clădirea „Rayburn”, unde se aflau o parte din birourile 
Congresului. Tema de dezbateri erau progresele făcute în 
îmbunătăţirea listelor de supraveghere a persoanelor angrenate 
în activităţi teroriste. Urmau numele membrilor. În mod ciudat 
însă, spre deosebire de întrunirile altor comisii ale Congresului, 
pentru această subcomisie nu se dădeau alte informaţii, cum ar 
fi lista martorilor ce trebuiau să compară în şedinţă. Orice alte 
informaţii lipseau cu desăvârşire. Marten deschise mai multe 
pagini ale guvernului, dar nu găsi alte informaţii decât cele de 
pe pagina congresmanului Parsons. Era sigur că motivele pentru 
care ele lipseau era pe-acolo pe undeva şi dădea vina doar pe 
sine şi pe nepriceperea sa în a înţelege şi a naviga în hăţişul de 
pagini web ale guvernului. Totuşi, apropierea celor două date, a 
ultimei întruniri a comisiei şi a morţii lui Mike, precum şi faptul 
că aparent nu existau informaţii despre acea ultimă şedinţă îl 
intrigau. Voia să afle mai multe, dar nu ştia cum. 

Avocatul lui Caroline l-ar fi putut ajuta, dacă n-ar fi intervenit 
cineva din firma lui, interzicându-i lui Marten accesul la 
documentele familiei Parsons. Ceea ce însemna că nu avea să 
mai primească niciun fel de ajutor de la biroul lui Richard Tyler, 
iar dacă l-ar fi cerut, tentativa lui ar fi fost privită cu suspiciune, 
dacă nu şi mai rău, mai ales dacă acel „cineva” voia ca 
investigația lui să fie complet blocată. lar dacă ar fi insistat, 
risca probabil să fie agresat fizic, la comanda unor persoane 
necunoscute lui, sau chiar să fie iarăşi vizitat de poliţie. Nu-şi 
dorea niciuna, nici alta. 

Mai era apoi şi problema timpului pe care îl avea la dispoziţie. 
Fitzsimmons & Justice, angajatorii lui din Manchester, îi 
acordaseră cu mărinimie câteva zile libere ca să poată veni în 
Statele Unite să vadă care era situaţia lui Caroline. Pe de altă 
parte Marten era foarte implicat în proiectarea şi amenajarea 
unei întinse grădini ce-i aparţinea lui Ronaldo Banfield, un 
fotbalist celebru, vedetă a clubului Manchester Utd. Proprietatea 
fotbalistului se afla în zona rurală din nord-vestul oraşului de 
adopţie al lui Marten. „Proiectul Banfield” era deja întârziat şi 
trebuia încheiat până la finele lunii mai, ca să poată începe 


amenajarea propriu-zisă: comanda materialelor, parcelarea 
terenului, instalarea sistemelor de irigație şi, în cele din urmă, 
răsădirea plantelor. Ori asta însemna că, indiferent ce mai avea 
el de făcut în Washington, proiectul trebuia dus repede la bun 
sfârşit. 

Marten se ridică de pe pat, gândindu-se că de s-ar fi dus la 
Capitoliu ar fi putut găsi primele răspunsuri în arhivele de acolo. 
Se întinse după telefon, gata să ceară la recepţie îndrumări, 
când dădu cu ochii de un număr din Washington Post pe 
noptieră şi îşi aminti că, înainte cu câţiva ani, Dan Ford, cel mai 
bun prieten al său, lucrase pentru filiala locală a ziarului Los 
Angeles Times, înainte să fie transferat la Paris unde a fost 
asasinat de infamul Raymond Oliver Thorne. Cât timp a stat la 
Washington, Ford s-a împrietenit cu jurnalişti de la alte 
publicaţii, iar pe unul din ei ajunsese să-l cunoască chiar binişor, 
dar Marten nu-şi mai amintea cum îl chema. Ştia doar că fusese 
analist politic pentru Washington Post. Habar n-avea dacă tipul 
mai lucra la acelaşi ziar, însă se gândea că dacă se uita repede 
peste titlurile din ziar, ar fi putut da peste un nume care să-i 
pară cunoscut. 

Nu i-a luat mult. Numele apărea chiar pe prima pagină, sub 
titlul unui articol despre turneul european al preşedintelui 
Harris: „Preşedintele are o misiune grea peste mări”. Autorul 
articolului era Peter Fadden. 


14 


— Peter Fadden. 

Vocea de la celălalt capăt al liniei era repezită şi răstită ca un 
plesnet de bici. Marten se aştepta să audă vocea cuiva mai 
tânăr, însă aceea părea a cuiva care avea şaptezeci de ani sau 
mai mult, însă, în acelaşi timp, părea să aibă forţa şi energia 
unuia care ar fi putut să-l facă pilaf pe un tip de treizeci de ani 
sau să bea cot la cot cu el în orice crâşmă din oraş. Tonul lui mai 
spunea că avea Washingtonul în sânge şi nu de ieri, de azi, ci 
din vremea preşedintelui Eisenhower, de nu chiar de mai 
înainte. 


— Numele meu este Nicholas Marten, domnule Fadden. Un 
prieten apropiat al lui Dan Ford. Am fost prieten şi cu Caroline 
Parsons şi cu soţul ei. Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră faţă 
în faţă, dacă e posibil. 

— Când? plesni iar vocea lui Fadden. 

În loc să-ntrebe „de ce”, Fadden spusese doar „când”, pe ton 
arţăgos. 

— Cât mai curând posibil. Azi, acum, în dimineaţa asta. După- 
amiază trebuie să merg la slujba de înmormântare pentru 
Caroline. Ar fi bine şi după aceea. Vă invit la un pahar sau chiar 
la cină. 

Atunci veni întrebarea: 

— De ce? 

— Încerc să aflu la ce anume lucra congresmanul Parsons 
înainte să moară. 

— Caută documentele. Sunt publice. 

— Unele dintre ele sunt, altele însă nu. Am nevoie de ajutor 
ca să obţin mai multe informaţii. 

— Plăteşte un profesor de liceu pentru treaba asta. 

— Domnule Fadden, pentru dumneavoastră ar putea să iasă 
un articol. Nu sunt sigur. Am să vă explic în particular. Vă rog. 

Urmă o lungă tăcere, iar lui Marten i-a fost teamă că Fadden îl 
va respinge pur şi simplu. Vocea plină de arţag a ziaristului 
izbucni iarăşi în urechea lui. 

— Zici că ai fost prieten cu Dan Ford. 

— Da. 

— Prieten bun? 

— Cel mai bun prieten. Când a fost asasinat, eram găzduit în 
apartamentul lui. 

Urmă iarăşi o lungă pauză, după care Fadden spuse: 

— OK. 


15 


AIR FORCE ONE, 
UNDEVA DEASUPRA SUDULUI GERMANIEI. 2:15 P.M. 


Interviul televizat cu Gabriella Roche, corespondenta şefă a 
diviziunii europene a CNN, fusese programat cu mult timp 
înainte, astfel încât preşedintele Harris a stat cu ea în prima 
jumătate de oră a zborului de la Berlin la Roma. Plecarea fusese 
amânată cu treizeci şi şapte de minute din cauza a ceea ce 
turnul de control al aeroportului Tegel din Berlin numise „trafic 
îngreunat”, însă Jake Lowe îi spusese în şoaptă preşedintelui că 
treaba asta nu era decât felul în care cancelarul Anna Bohlen 
găsise de cuviinţă „să-l mai strângă niţel cu uşa, să-şi exprime 
adevăratele ei simţăminte”. 

— Ştiu ce crede şi ce simte, Jake, însă avem nevoie de ea, ce 
naiba! spuse Harris. Aşa că nu ştiu ce altceva putem face decât 
să ignorăm povestea asta. 

— Domnule preşedinte, replică prompt Jake, şi dacă am avea 
nevoie de ea chiar acum? 

— Ce vrei să spui? Cum adică „chiar acum”? 

Lowe se pregătea să-i dea răspunsul, când, scrupulosul şef de 
cabinet, Tom Curran, îl întrerupse amintindu-i că era timpul 
pentru interviul cu Gabriella Roche de la CNN. 

O jumătate de oră mai târziu, interviul se încheiase. Harris 
avu un schimb de replici glumeţe cu Roche şi cu echipa ei de 
operatori, apoi le mulţumi şi se retrase în apartamentul 
prezidenţial unde îl aştepta Jake Lowe. Şi nu era singur. 
Consilierul pe probleme de securitate, doctorul James Marshall, 
un găligan de un metru nouăzeci, era şi el prezent. Era numai în 
cămaşă. Sosise la Berlin din Washington, întregind echipa 
preşedintelui, chiar când se îmbarcau cu toţii la bordul avionului. 

Harris închise uşa, îşi scoase şi el sacoul, apoi se uită la Lowe. 

— Ce voiai să spui cu întrebarea aceea, „dacă am avea nevoie 
de cancelarul Bohlen chiar acum”? întrebă preşedintele ca şi 
cum scurtul lor dialog continua fără să fi fost întrerupt de 
interviul televizat. 

— Am să-l las pe doctor Marshall să vă spună. 

Marshall stătea în faţa preşedintelui de cealaltă parte a 
mesei. 

— Trăim vremuri dintre cele mai tulburi, cum n-am mai avut 
de înfruntat până acum, poate mai îngrijorătoare decât cele mai 
tensionate momente ale Războiului Rece. Eu unul sunt tot mai 
preocupat de capacitatea noastră de a acţiona rapid şi eficient 
în caz de urgenţă. 


— Nu cred că înţeleg unde vrei să ajungi, spuse Harris. 

— Să presupunem că se întâmplă ceva în următoarele ore, iar 
noi trebuie să acţionăm imediat şi decisiv undeva în lume. Am 
avea nevoie de voturile Germaniei şi Franţei în reuniunea ONU, 
iar acum, după cum aţi putut să vă convingeti, e foarte probabil 
că nu le-am obţine. Să facem un experiment, să ne jucăm puţin 
„de-a ce-ar fi dacă”, domnule preşedinte. Să uităm deocamdată 
de actuala panoramă politică a Orientului Mijlociu. Să uităm de 
Irak, Israel, Palestina, Liban şi chiar de Iran. Să facem 
experimentul cât mai simplu cu putinţă. Dar să analizăm atent şi 
în profunzime. Să presupunem că al-Qaeda sau un alt grup de 
fundamentalişti zeloşi, şi grupuri de acest fel sunt cu sutele, ar 
lovi în noaptea asta Arabia Saudită. Cu forţe suficiente de 
fanatici ai jihadului, până în zori ar putea şterge de pe faţa 
pământului întreaga familie regală saudită. Guvernul s-ar 
prăbuşi, iar mişcarea fundamentalistă s-ar răspândi în toată 
regiunea. Moderaţii ar fi traşi pe linie moartă sau ar fi măcelăriți 
sau, în fervoarea religioasă ce s-ar răspândi ca un incendiu de 
pădure, li s-ar alătura extremiştilor. În câteva ore ar cădea una 
după alta Arabia Saudită, Kuwaitul, Irakul, Iranul, Siria şi 
probabil lordania. În mai puţin de treizeci şi şase de ore al- 
Qaeda ar controla absolut toată regiunea, iar furnizarea 
petrolului către Occident pur şi simplu ar fi tăiată. Ce-ar urma 
după aceea? 

— Cum adică „după aceea”? 

Preşedintele îl privea ţintă, concentrat, pe consilierul său. 

— E acesta doar un experiment mental sau ai ceva informaţii 
de la serviciile de spionaj şi totul chiar e real? Nu-mi umbla cu 
fofârlica, Jim. Dacă e real ce spui, vreau să ştiu. Şi încă imediat. 

Marshall trase iute cu ochiul spre Lowe, apoi îl privi iar pe 
preşedinte. 

— Ceea ce v-am expus, domnule preşedinte, este un scenariu 
foarte plauzibil şi autentic. Şi se bazează pe informaţii provenite 
din mai multe surse. Ar trebui luat foarte serios. Dacă aşa ceva 
s-ar întâmpla, nouă ne-ar fi aproape imposibil să acţionăm rapid 
şi cu destule forţe, astfel încât să ţinem situaţia sub control. 
Singura alternativă ar fi atacul nuclear prompt. Un atac pe care 
nu am avea timp să-l supunem aprobării Consiliului de 


Securitate!. Ar trebui ca fiecare membru al consiliului să fie deja 
în alertă şi să fim siguri că toată lumea gândeşte la fel, astfel 
încât să ne mişcăm cât mai repede cu putinţă. Ceea ce 
înseamnă că trebuie să ştim dinainte că avem sprijinul deplin al 
fiecărei naţiuni membre. Şi, după cum bine se ştie, Germania n- 
o fi în Consiliul de Securitate, însă prin influenţa pe care o are, e 
ca şi cum ar fi. 

— Ceea ce vrea să spună Jim, domnule preşedinte, adăugă cu 
calm Lowe, este că ne trebuie un aranjament care să garanteze 
Statelor Unite sprijin imediat, permanent şi indiscutabil în ONU: 
şi, aşa cum am spus mai înainte, după cum se prezintă lucrurile 
acum, nu-l avem. 

Preşedintele Harris se uita când la unul, când la altul. Aceşti 
doi bărbaţi erau membri vechi ai cercului său de intimi, prieteni 
apropiaţi şi consilieri în care avea încredere, oameni pe care-i 
cunoştea de mulţi ani; iar acum încercau să-l facă să înţeleagă 
importanţa şi relevanţa recent încheiatelor întâlniri cu şefii de 
stat ai Germaniei şi ai Franţei. Dar, în plus, nu erau doar nemţii 
şi francezii cei de care aveau nevoie, mai erau şi ruşii şi chinezii. 
Toată lumea ştia însă că, odată ce-i aveau pe germani şi pe 
francezi de partea lor, şi mai ales dacă ar fi fost în chestiune 
vreo „afacere” din Orientul Mijlociu, ruşii s-ar fi implicat şi ei. Și 
la fel ar fi făcut şi chinezii. 

— Băieți, spuse preşedintele în obişnuitu-i stil familiar pe 
care-l folosea între prieteni, perspectiva voastră poate să fie 
corectă. Dacă într-adevăr este, atunci numai Dumnezeu ne mai 
poate ajuta. Dar eu am serioase îndoieli că Germania şi Franţa 
n-au luat în considerare o astfel de posibilitate şi reacţiile pe 
care le-ar putea avea într-un astfel de caz. În acelaşi timp vă pot 
asigura că n-au să se lepede de atitudinea lor actuală peste 
noapte, mai ales fără dovezi ale serviciilor de informaţii pentru 
un astfel de scenariu. Ca atare n-au să ne dea un cec în alb 
pentru orice-am vrea noi să facem. 

— Lucrurile nu stau chiar aşa, spuse doctor Marshall, lăsându- 
se în spătarul scaunului şi încrucişându-şi braţele pe piept. 

— Nu înţeleg. 


1 Consiliul de Securitate al ONU este format din cinci membri permanenţi - 
China, Federaţia Rusă, Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite -, la care se 
adaugă zece membri aleşi în Adunarea Generală a ONU pe termen de doi ani 
(n.t.). 


— Să presupunem că şefii celor două state ar fi oameni care 
ne-ar da acel cec în alb. 

Preşedintele ridică din sprâncene. 

— Ce naiba înseamnă asta? 

— N-o să vă placă. 

— Pune-mă la încercare. 

— Înseamnă eliminarea fizică a celor care ocupă actualmente 
funcţiile de preşedinte al Franţei şi de cancelar al Germaniei. 

— Eliminarea fizică? 

— Asasinarea amândurora, domnule preşedinte. Pentru a 
putea fi înlocuiţi cu şefi de stat în care ne putem încrede, acum 
şi pe viitor. 

Harris avu un moment de ezitare, apoi reuşi să rânjească - s-a 
prins, era o glumă. 

— Oare ce vreţi voi să faceţi, băieţi? Aveţi o idee de joc video? 
Puneţi la cale o situaţie crâncenă, găsiţi turbulenţii care nu vor 
să coopereze, apăsaţi butonul „asasinat” şi puneţi în locul lor pe 
cine vreţi? Şi pe urmă tot voi scrieţi finalul? 

— Acesta nu e un joc, domnule preşedinte. 

Marshall îl privea pe preşedinte drept în ochi. _ 

— Vorbesc cât se poate de serios. Groaznic de serios. li 
eliminăm pe Geroux şi pe Bohlen şi ne asigurăm că oamenii pe 
care-i vrem la putere vor fi aleşi. 

— Pur şi simplu, făcu preşedintele încremenit de uimire. 

— Da, domnule. 

Preşedintele se uită la Jake Lowe. 

— Cred că şi tu eşti de acord. 

— Da, domnule preşedinte, sunt. 

Pentru o clipă, Harris rămase împietrit în tăcere; gravitatea a 
ceea ce-i fusese înfăţişat îl copleşea încetul cu încetul. Apoi, 
brusc, izbucni mânios. 

— Să vă spun ceva, băieţi. Cât timp sunt eu în funcţie, nu se 
va întâmpla una ca asta. Întâi, pentru că în niciun caz n-am să 
fiu complice la crimă. În al doilea rând, pentru că asasinatul 
politic e interzis de lege, iar eu am jurat să apăr legea. In plus, 
dacă s-ar întâmpla cum vreţi voi, iar asasinatele ar fi executate, 
ce vă aşteptaţi să câştigaţi? Mai precis, ce oameni aţi vrea să 
ajungă la putere şi cum puteţi fi siguri c-ar fi aleşi? Şi chiar dacă 
ar fi, ce vă face să credeţi că putem avea încredere în ei, că vor 
face ce vrem noi, când vrem noi şi atâta timp cât vrem noi? 


— Sunt exact acel gen de oameni, domnule preşedinte, zise 
Lowe stăpân pe sine. 

— Se poate face, domnule preşedinte, adăugă Marshall, şi 
chiar repede. Nici nu vă daţi seama. 

Harris îi străpungea cu privirea când pe unul, când pe celălalt. 

— Domnilor, permiteţi-mi să vă mai spun o dată. La comanda 
Statelor Unite, nu se vor executa asasinate politice, nu atâta 
timp cât sunt eu preşedinte. lar dacă mai aud propunerea asta, 
puteţi amândoi să scotociţi după crosele de golf şi să cereţi un 
concediu, pentru că nu veţi mai face parte din acest guvern. 

Nici Lowe, nici Marshall nu-şi luară ochii de la preşedinte 
pentru un lung moment. În cele din urmă, Marshall vorbi şi încă 
pe un ton condescendent. 

— Cred că vă înţelegem poziţia, domnule preşedinte. 

— Bun, spuse Harris înfruntându-l, fără să-l slăbească din 
ochi. Acum, adăugă iute, dacă nu vă deranjează, sunt câteva 
lucruri pe care vreau să le analizez singur înainte să aterizăm la 
Roma. 


16 


RESTAURANTUL MR. HENRY'S. 
BULEVARDUL PENNSYLVANIA. 1 1:50 A.M. 


Marten şi Peter Fadden s-au aşezat într-un separeu, mai în 
fundul acelui restaurant din cartierul Capitol Hill, lambrisat şi cu 
o autentică atmosferă retro; era ora prânzului, iar mulţimea de 
consumatori se aduna încet, ceea ce făcea ca rumoarea să 
crească în intensitate. In acelaşi local, la etaj, cu câteva zeci de 
ani înainte, Roberta Flack îngânase pentru prima oară „Killing 
me softly”. 

— Prietenul tău, Dan Ford, era un reporter dat dracului, un tip 
cu totul special... şi... 

Peter Fadden avea obiceiul să se aplece peste masă în timp 
ce vorbea. Era un mod, conştient sau nu, de a accentua ce avea 
de spus, de a-şi marca prezenţa. 

— Avea un viitor excelent înainte. Şi-a fost ucis în halul acela. 


O porcărie. Nimeni n-ar trebui să aibă parte de aşa ceva. Încă 
îmi lipseşte. 

Fadden, un tip bine legat, încărunţit, cu barba bine îngrijită, şi 
ea încărunţită, şi cu tenul roşcovan, era mai aproape de cinzeci 
de ani decât de şaptezeci. Părea însă chiar mai tânăr. Era autor 
de articole de fond şi avea alura unui dur de pe vremuri. Purta 
nişte pantaloni maro, largi, o cămaşă în carouri şi o jachetă 
uzată, cu model zigzagat. Ochii lui pătrunzători, de un albastru 
scânteietor, nu-l slăbeau pe Marten în timp ce acesta muşca din 
senvişul cu ton sau bea cafea din ceaşcă. 

— Mda, şi mie, în fiecare zi, spuse Marten cu sinceritate. 

Trecuseră aproape cinci ani de când Ford fusese ucis într-un 
sătuc din Franţa, şi nici acum nu-i dădea pace gândul că 
moartea lui Dan i se datora întrucâtva. Dar nu era numai asta, 
mai ales acum, căci el şi Dan fuseseră prieteni buni încă din 
copilărie, aşa cum fusese şi cu Caroline, şi toate amintirile, tot 
timpul pe care-l petrecuseră împreună dădeau o cu totul altă 
greutate morţii lui. 

Datorită hăţişului de legături şi-a oamenilor pe care ajunsese 
să-i cunoască datorită muncii sale de ziarist, Dan Ford îi dăduse 
lui John Barron posibilitatea de a deveni Nicholas Marten şi de a 
începe o nouă viaţă în nordul Angliei. Altfel spus departe de 
Gunslinger, ameninţătorul detectiv Gene Vermeer din Los 
Angeles, şi de acoliţii lui la fel de plini de resentimente ca şi el. 

— Ziceai că ai informaţii pentru un reportaj. Despre ce e 
vorba? 

Faza sentimentală se încheiase. Peter Fadden luă o înghiţitură 
de cafea. 

— Am zis că s-ar putea să am material de un articol, spuse 
Marten, apoi cobori glasul şi mai mult. În legătură cu Caroline 
Parsons. 

— Ce-i cu ea? 

— Ce îţi spun acum rămâne doar între noi. 

— Dacă e doar între noi nu poate fi material de articol. Punct, 
spuse repezit Fadden. Ori ai ceva de spus, ori nu. Altfel ne 
pierdem vremea. 

— Domnule Fadden, în acest moment nu ştiu nici dacă e, nici 
dacă nu e. Am nevoie de ajutor într-o chestiune foarte... 
personală. Dar dacă în cele din urmă se dovedeşte adevărată, 
atunci o să fie scandal, şi încă unul imens, iar povestea va fi a 


dumneavoastră. 

— O, Doamne, făcu Fadden şi se lăsă în spătarul scaunului 
său. Nu cumva vrei să-mi vinzi şi-o maşină la mâna a doua? 

— Am nevoie de niţel ajutor. Atât şi nimic mai mult. 

Ochii celor doi bărbaţi se întâlniră. Au rămas amândoi 
privindu-se ochi în ochi. Fadden chibzui o clipă, apoi lăsă să-i 
scape un oftat. 

— Bine, între noi să fie. Despre ce dracu' vorbim? 

— Caroline Parsons era convinsă că soţul şi fiul ei au fost ucişi 
şi că prăbuşirea avionului în care se aflau nu a fost un accident. 

— l-auzi! Tu chiar vrei să-mi vinzi o rablă, nu? Domnule 
Marten, ce naiba, în oraşul ăsta se coace câte o teorie a 
conspirației de la fiecare unghie tăiată într-un salon de 
manichiură. Dacă asta-i tot ce ai să-mi spui, atunci las-o baltă. 

— Dacă v-aş spune că mi-a mărturisit asta pe patul de 
moarte, ar avea mai multă importanţă? Şi că era convinsă că 
infecția stafilococică din care i s-a tras moartea în aşa de scurt 
timp i-a fost provocată cu bună ştiinţă? 

— Ce? făcu Fadden, curiozitatea sa fiind deodată aţâţată. 

— Îmi dau foarte bine seama că îşi pierduse soţul şi singurul 
lor copil şi era ea însăşi pe moarte. Sigur, poate că toate astea 
au fost doar în mintea ei, poate că au fost doar halucinaţiile unei 
văduve muribunde îngrozite şi isterizate. Poate că aşa a fost, 
dar i-am promis că am să fac tot ce pot să aflu adevărul. ŞI 
exact asta am de gând să fac. 

— De ce? Ce rol ai avut tu în viaţa ei? 

— Să spunem că într-un anume moment din vieţile noastre 
am fost... aici Marten se opri o clipă, apoi continuă, foarte 
îndrăgostiţi unul de celălalt. Şi atât ajunge. 

Fadden îl privi cu atenţie. 

— Ţi-a dat vreo informaţie verosimilă? Ceva concret? De ce 
era ea convinsă că se întâmplaseră toate astea? 

— Adică vreo informaţie veridică? Nu. Însă ea trebuia să fie în 
acelaşi avion cu soţul ei. Mi-a spus, mai bine zis a încercat să-mi 
spună, că „ei” erau responsabili de prăbuşirea avionului. Când 
am întrebat-o cine erau ei, tot ce a mai putut spune a fost „cei 
din co...”. N-a putut spune mai mult nici după aceea. Tot 
gândindu-mă la asta şi făcând legătura cu moartea soţului ei, 
singurul lucru care pare rezonabil este că a încercat să spună 
„cei din comisie”. Ultima şedinţă la care a luat parte 


congresmanul Parsons a fost aceea a Comisiei pentru Informaţii 
şi Antiterorism a Congresului şi a avut loc marţi, 7 martie, în 
clădirea „Rayburn”. Tema discuţiilor au fost progresele făcute în 
îmbunătăţirea listelor de supraveghere a activităţilor teroriste. 
Doar că problema-i că nu există liste cu martorii care au fost 
citați să apară în faţa comisiei. Acum, eu nu ştiu prea bine cum 
merg lucrurile astea, însă verificând rapid Arhiva Congresului şi 
a celorlalte comisii din ultimele două săptămâni, n-am găsit 
niciuna alta care să nu fi avut cel puţin un martor prezent la 
lucrări. De aceea am apelat la dumneavoastră, nu doar să-mi 
faceţi noviciatul în treburile astea, ci pentru că sunteţi de-al 
casei aici în Washington, şi pentru că Dan Ford avea încredere 
în dumneavoastră. Ştiţi ce se întâmplă în şedinţele comisiilor 
Congresului, chiar dacă nu scrieţi despre ele. Ei bine, eu vreau 
să ştiu ce s-a întâmplat în comisia din care făcea parte Mike 
Parsons. Ce s-a discutat, de ce nu s-au înfăţişat martori. Ce s-ar 
fi putut întâmpla acolo care să întemeieze bănuielile lui 
Caroline. 

— lţi dai seama, nu?, că faci asta datorită sentimentelor tale 
faţă de ea, spuse încet Fadden. 

Marten se uită lung la ziarist. 

— N-aţi fost acolo. N-aţi auzit frica din vocea ei şi nici nu i-aţi 
văzut privirea îngrozită. Frica pătrunsese în toată fiinţa ei. 

— Ţi-a trecut cumva prin minte că încerci să te pişi în contra 
vântului? 

— Nu v-am cerut părerea. V-am cerut să mă ajutaţi. 

Fadden ridică ceaşca de cafea, rămase cu ea în mână o clipă, 
apoi o goli dintr-o înghiţitură şi se ridică. 

— Hai să facem o plimbare. 


17 


Marten şi Peter Fadden au ieşit din restaurant. Deasupra 
oraşului cerul era destul de înnorat. Au traversat piaţa Seward, 
apoi au luat-o pe bulevardul Pennsylvania înspre Capitoliu. 

— Caroline Parsons credea că infecția i-a fost intenţionat 
provocată, zise Fadden. 


— Da. 

— Ţi-a spus cine ar fi putut face una ca asta? 

— Ca şi mai înainte, rămâne între noi, începu cu precauţie 
Marten. 

— Dacă vrei să te-ajut, răspunde naibii la întrebare. 

— Medicul ei. 

— Lorraine Stephenson!? exclamă vizibil uimit Fadden. 

— Da. 

— E moartă. 

Marten zâmbi strâmb. Măcar despre asta mai ştia cineva. 

— A fost ucisă. 

— Tu de unde dracu' ştii? Informaţia nu e publică. 

— Mi-au spus cei din poliţie. Am sunat-o pe doctoriţa 
Stephenson de mai multe ori ca s-o întreb despre 
circumstanţele morţii lui Caroline. A refuzat să discute despre 
acest subiect. Poliţiştii au verificat lista convorbirilor ei 
telefonice şi au dat de mine. Credeau că aş fi putut fi atât de 
furios încât să fac ceva în privinţa asta. 

— Ai fost? 

— Da, dar nu în aşa hal încât să o ucid. 

Marten îşi dădu brusc seama că i se oferea o oportunitate: 
dacă Fadden ştia că Lorraine Stephenson fusese ucisă, era 
probabil să mai ştie ceva despre ce aflase poliţia, de ce erau 
atât de convinşi că fusese o crimă şi de ce păstrau încă 
informaţia secretă. 

— Domnule Fadden, cei din poliţie au vorbit ieri cu mine. 
Uciderea doctoriţei n-a fost dată publicităţii. De ce? 

— Ca să anunţe întâi rudele apropiate. 

— Doar atât? 

— Ce te face să crezi că ar mai există şi alt motiv? 

— Doctoriţa era un nume în oraşul acesta. A fost multă vreme 
medicul multora din membrii Congresului. În plus, a fost şi al lui 
Caroline Parsons. Înmormântarea lui Caroline are loc în după- 
amiaza asta. Poate că sunt unii cărora le e teamă că cineva ar 
putea face legătura între cele două decese şi-ar putea să 
verifice mai atent. 

— Şi cine-ar putea fi aceia? 

— N-am idee. 

— Uite care-i treaba, Marten, din câte ştiu eu, tu eşti singurul 
care crezi că soţia congresmanului Parsons a fost ucisă. Nimeni 


altcineva nici măcar n-a făcut vreo aluzie. 

— Păi, şi-atunci de ce uciderea unui medic cunoscut e ţinută 
secretă? 

— Marten, începu Fadden şi aşteptă să treacă vreo câţiva 
oameni pe lângă ei, apoi reluă, Lorraine Stephenson a fost 
decapitată. Abia acum au aflat al cui cadavru îl descoperiseră. 
Capul nu-i de găsit. Poliţia are nevoie de ceva timp să verifice în 
linişte prin zonă. 

— Decapitată!? 

Marten era uluit. Acesta era, aşadar, motivul pentru care 
ştirea nu fusese dată publicităţii. Asta însemna şi că cineva 
fusese în locul în care se sinucisese doctoriţa la numai câteva 
secunde după ce fugise el. lar acea persoană a văzut ce s-a 
întâmplat şi a decis să schimbe puţin decorurile. Şi chiar le-a 
schimbat rapid şi eficient. Ceea ce-l făcea să se gândească iar 
că sinuciderea unei femei de notorietatea doctoriţei Stephenson 
ar fi fost mult mai atent anchetată decât asasinarea ei. 
Bineînţeles că decapitarea elimina orice bănuială de suicid, însă 
pentru el, singurul om care ştia ce se întâmplase cu adevărat 
acolo, asta învia spectrul conspirației. Faptul că cineva voia să 
mascheze o crimă printr-o alta, făcea din chestiunea comisiei 
din care făcuse parte Mike Parsons o urgenţă pentru Marten. 

— Domnule Fadden, spuse Marten, să ne întoarcem la Mike 
Parsons, la comisia de antiterorism şi spionaj. Pe ce se 
concentra activitatea acestei comisii? De ce n-au fost martori 
oficiali? 

— Pentru că ancheta era secretă. 

— Secretă? 

— Da. 

— Dar despre ce anume s-a discutat? 

— Despre un program strict secret din vremea regimului de 
apartheid din Africa de Sud, de dezvoltare a armelor biologice şi 
chimice. Un program despre care se credea că fusese desfiinţat 
de multă vreme. CIA a furnizat comisiei o listă a programelor de 
înarmare secrete pe care unele guverne străine le-au condus în 
trecut, cu scopul ca, dacă va fi iarăşi cazul în viitor, să nu se mai 
repete greşelile în privinţa armelor de distrugere în masă pe 
care le-am făcut înainte de războiul din lrak. Programul sud- 
african era unul dintre cele pe de lista CIA. Comisia voia să se 
asigure că acest program era tot atât de mort pe cât spunea 


guvernul sud-african că este. 

— Şi chiar este? 

— Din ce ştiu de la sursele mele, da. L-au audiat trei zile pe 
savantul care a condus proiectul, un specialist în bio-chimie. 
Concluzia a fost că programul este într-adevăr abandonat, aşa 
cum au declarat oficialităţile acum câţiva ani. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Inseamnă că toate armele, tulpinile agenţilor patogeni, 
documentele cercetărilor şi tot ce mai ţinea de aceste 
experimente au fost distruse. Că n-a mai rămas nimic din el. 

— Cum îl cheamă pe tip, pe savantul care a condus 
cercetările? 

— Merriman Foxx. De ce? L-a pomenit Caroline Parsons? 

— Nu. 

Marten privea absent în jurul său. Cei doi mergeau tăcuţi 
înspre Capitoliul ce-şi iţea domul undeva, înaintea lor. Traficul, şi 
cel pietonal şi cel auto, sporea în jurul lor, căci, ora prânzului 
încheindu-se, activitatea zilnică a membrilor administraţiei 
guvernamentale se relua în forţă. 

Se gândi întâi la cuvintele pe care doctoriţa Stephenson i le-a 
spus în întunericul rece al străzii Dumbarton, cu câteva secunde 
înainte să se sinucidă, luându-l drept unul din membrii 
conspirației: Ați venit să mă duceti la doctor. Dar nu veti putea. 
Niciunul din voi n-o să mă ducă. Niciodată. 

Apoi se gândi la bălmăjelile lui Caroline în somn. Nu-mi place 
tipul cu păr alb, spusese, mormăind înfricoşată despre un bărbat 
cu părul alb care venise la clinica unde a fost internată după 
prăbuşirea ce-a urmat înmormântării soţului şi fiului ei, adică 
după ce doctoriţa Stephenson îi făcuse injecţia. 

— Savantul acesta, Merriman Foxx, izbucni Marten, e cumva 
doctor? 

— Mda, de ce? 

Marten respiră adânc, apoi întrebă: 

— Are părul alb? 

— Ce-are a face? 

— Are sau nu părul alb? insistă Marten dând semne de 
nerăbdare. 

Fadden ridică sprâncenele. 

— Mda, o grămadă de păr alb. Are şaizeci de ani şi o chică 
precum cea a lui Einstein. 


— Dumnezeule, suspină Marten. 

De îndată îi veni alt gând. 

— E aici încă? E în Washington încă? întrebă iute. 

— Măiculiţă, de unde să ştiu? 

— Puteţi afla când a sosit în Washington? Şi cât a stat? 

— De ce? 

Marten se opri şi-l prinse pe Fadden de braţ. 

— Puteţi afla unde-i acum şi ziua în care a sosit în 
Washington? 

— Cine-i individul şi ce rol are în povestea asta? 

— Nu sunt sigur, dar vreau să vorbesc cu el. Puteţi să obţineţi 
informaţiile astea pentru mine? 

— Da, le aflu şi dup-aia mergi să-l vezi pe tip. Dar mă iei cu 
tine. Ochii lui Marten aruncau scântei. Poate că, în sfârşit, găsise 
o urmă. 

— Dacă-l găsiţi, vă iau cu mine. Promit. 


18 


ROMA 7:00 P.M. 


Coloana prezidenţială o coti pe via Quirinale, în lumina 
înserării. Harris vedea deja edificiul uriaş şi luminat al palatului 
Quirinale, rezidența oficială a preşedintelui italian. Acolo avea 
să-şi petreacă seara în compania lui Mario Tonti, preşedintele 
Italiei. 

În ciuda eşecurilor şi a frustrărilor pricinuite de liderii Franței 
şi Germaniei, Harris îşi urma drumul, asemenea unui comis- 
voiajor, făcând turul capitalelor importante ale Europei, 
trâmbiţând cordialitatea şi chemând la inaugurarea unei noi 
epoci a unităţii transatlantice, întâlnindu-se cu şefii de stat la ei 
acasă, unde parcurile şi vecinătăţile le erau lor la fel de dragi pe 
cât îi erau şi lui parcurile şi vecinătăţile americane. 

În limuzină, alături de preşedintele Harris se aflau David 
Chaplin, secretarul de stat, şi Terrence Langdon, secretar al 
apărării; amândoi l-au întâmpinat la coborârea din Air Force 
One, care a aterizat pe aeroportul militar Ciampino, undeva în 


afara Romei. Cei doi trebuiau să dea o demonstraţie de forţă şi 
siguranţă de sine: unul să arate că SUA făceau în mod deschis 
curte întregii comunităţi europene, pentru a strânge relaţiile şi 
pentru a le îmbunătăţi, celălalt să facă evident că preşedintele 
nu venise să se umilească, că avea un punct de vedere ferm şi 
propriu, mai ales în privinţa terorismului, a Orientului Mijlociu şi 
a statelor care desfăşurau în secret programe de dezvoltare a 
armelor de distrugere în masă, ca şi în alte probleme presante - 
comerţul, protejarea drepturilor intelectuale, sănătatea şi 
încălzirea globală. In toate aceste chestiuni, Harris era un 
realist, dar şi un conservator ca şi preşedintele căruia îi 
succedase în funcţie, răposatul Charles Cabot. 

Insă, în această obligatorie „înaintare”, nu uitase de 
incidentul care avusese loc la bordul avionului prezidenţial, în 
timpul zborului de la Berlin la Roma. Încă mai simţea fiorii reci, 
amorţeala pe care i-o dăduse propunerea doctorului Marshall de 
a-i asasina pe preşedintele francez şi pe cancelarul german. 
Pentru a putea fi înlocuiţi de oameni de incredere, acum şi în 
viitor. 

După care venise afirmaţia îndrăzneață a lui Jake Lowe: Există 
astfel de oameni, domnule preşedinte. lar apoi Marshall din nou: 
Se poate face şi chiar repede. Nici nu vă dați seama. 

Aceştia erau oamenii în care-şi pusese încrederea ani de zile. 
Şi unul, şi altul avuseseră roluri hotărâtoare în alegerea sa ca 
preşedinte. Totuşi, după cele întâmplate, parcă erau nişte 
indivizi pe care nu-i mai văzuse niciodată înainte, nişte străini ce 
puneau la cale planuri dubioase, numai lor cunoscute, forțându-l 
să li se alăture. Că refuzase ferm şi dur era una, dar cum de i se 
propusese aşa ceva, ei bine, asta îl preocupa şi îl mâhnea 
profund. Şi mai era felul cum se încheiase discuţia aceea - cei 
doi privindu-l parcă dispreţuitor şi provocator, ultimele cuvinte 
răsunându-i încă în minte, 

Cred că întelegem poziția dumneavoastră, domnule 
preşedinte -, care îl făcea să creadă că, în ciuda refuzului său 
îndreptăţit, în minţile lor această iniţiativă nu fusese oprită încă. 
lar asta îl înspăimânta. Pur şi simplu nu putea spune altfel. S-a 
gândit să discute chestiunea asta cu David Chaplin şi cu 
Terrence Langdon, în drum spre Quirinale, însă ambii secretari îl 
informau despre întâlnirile la care participaseră, iar să aducă 
vorba despre acest subiect atât de delicat şi spinos nu i s-a 


părut potrivit atunci, aşa încât a hotărât să-l amâne pe mai 
târziu. 

— Am ajuns, domnule preşedinte. 

Se auzise vocea lui Hap Daniels, şeful echipei de agenţi ai 
Serviciului Secret care asigurau securitatea sa pe parcursul 
călătoriei. Vocea agentului lat în umeri şi cu păr creţ se auzi în 
interfon, venind dinspre locul din faţă unde stătea Daniels cu o 
puşcă în braţe. Câteva secunde mai târziu, coloana se opri în 
faţa palatului Quirinale. O fanfară militară în uniforme 
impecabile atacă imnul naţional al Statelor Unite. Prin mulţimea 
de indivizi în costume şi uniforme militare, toţi înarmaţi, Harris îl 
zări surâzând pe preşedintele Italiei, Mario Tonti, excelenta sa 
gazdă, păşind pe covorul roşu, ieşindu-i în întâmpinare însoţit de 
personalul de ceremonie şi de membrii echipelor de protecţie. 


19 


BISERICA NAŢIONALĂ PRESBITERIANĂ, WASHINGTON D.C., 
FUNERALIILE LUI CAROLINE PARSONS. 2:35 P.M. 


Nicholas Marten stătea în partea mai din spate a catedralei, 
aproape de ieşire, ascultând vocea profundă şi catifelată cu care 
reverendul de culoare care oficia serviciul divin rostea cuvinte 
de mângâiere. Era chiar capelanul Congresului, Rufus Beck, 
acelaşi care era şi preotul bisericii unde obişnuia să meargă 
Caroline. Acelaşi care o chemase pe doctorita Stephenson 
atunci când Caroline se prăbuşise, la scurt timp după 
înmormântările celor dragi ei. Pe acest om, Marten îl întâlnise 
câteva clipe în salonul ei. 

Marten a făcut tot ce i-a stat în putinţă să se rupă de acest 
eveniment. Incerca să uite că această ceremonie parafa 
moartea lui Caroline şi-l obliga să accepte, să admită 
îngrozitoarea realitate a acestui fapt. Pentru a nu se lăsa 
copleşit de emoţii, îşi inventă o ocupaţie care să-l distragă de la 
ceea ce se întâmpla acolo şi spera să dea roade. Distracţia asta 
consta în a cerceta asistenţa îndoliată ce umplea catedrala, cu 
speranţa că omul cu părul alb, dr. Merriman Foxx, nu părăsise 


oraşul şi chiar venise acolo să se bucure în mod pervers de 
rezultatele muncii sale. Însă dacă Foxx era acolo şi dacă arăta 
într-adevăr aşa cum i-l descrisese Fadden - la vreo şaizeci de 
ani şi aducând cu Einstein -, până în clipa aceea Marten nu-l 
văzuse. 

Cei pe care-i vedea - şi erau vreo câteva sute de oameni 
acolo - erau politicieni pe care-i recunoştea după fotografiile de 
prin ziare şi din emisiunile de televiziune şi mulţi alţii pe care 
nu-i recunoştea, dar care trebuie că erau amici sau măcar 
parteneri de afaceri ai lui Caroline şi ai familiei sale. Numai după 
numărul celor adunaţi acolo i-ar fi fost de-ajuns să-şi facă o 
imagine destul de bună despre cât de plină şi de bogată fusese 
viaţa familiei Parsons. 

O recunoscu pe sora lui Caroline, Katy, şi pe soţul ei, care au 
fost conduşi degrabă către partea din faţă a bisericii, făcând 
încă o dată, şi la un interval atât de scurt, chinuitorul drum din 
Hawaii la Washington. 

Marten n-avea de unde să ştie dacă Caroline îşi împărtăşise 
temerile, măcar o parte din ele, şi surorii ei. Sau dacă Katy ştia 
că Caroline îi ceruse lui să vină în Washington ca să fie cu ea în 
ultimele ore ale vieţii ei. Ar fi fost în stilul lui Caroline să ţină 
seama de truda lui Katy cu mama lor, bolnavă de Alzheimer, şi 
să nu vrea să-i sporească şi mai mult neliniştile, hotărând să 
păstreze pentru sine şi pentru Marten temerile pe care le avea 
în privinţa acelui soi de conspirație. Însă indiferent ce ştia sau 
nu ştia Katy, Marten se frământa neştiind ce să facă în ce-o 
privea. Dacă s-ar fi dus la Katy şi i-ar fi amintit cine era, 
povestindu-i poate câte ceva despre ce se mai întâmplase în 
anii de când se cunoscuseră în Los Angeles, dacă i-ar fi 
destăinuit ce ştia de la Caroline şi i-ar fi arătat împuternicirea 
făcută pentru el, mai mult ca sigur că ea l-ar fi însoţit la firma de 
avocatură şi ar fi cerut să i se permită accesul la documentele 
private ale familiei Parsons, demontând reținerea avocaţilor de 
a-i permite să le cerceteze. 

Acesta era un aspect. Un alt aspect era că Marten avea 
convingerea că investigația sa fusese înăbuşită de cineva din 
firmă, suficient de puternic şi de îngrijorat în privinţa lucrurilor 
care ar fi putut ieşi la iveală. Dacă într-adevăr aşa era şi luând în 
considerare în ce situaţie ajunsese doctorita Stephenson, dacă 
el şi Katy ar fi apărut la firmă pentru a protesta împotriva 


deciziei celor de-acolo, exista o importantă probabilitate ca, nu 
după mult timp, soarta de care au avut parte Parsonii să se 
abată şi asupra unuia dintre ei sau asupra amândurora. Ceea ce 
făcea ca o astfel de acţiune să pară hazardată. lar Marten tot nu 
era sigur ce-ar fi trebuit să facă. 

— Dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra noastră. Şi se 
revarsă peste Caroline şi peste soţul ei, Michael, şi peste fiul lor, 
Charlie, răsuna vocea reverendului Beck sub bolțile catedralei. 
Sau, citând cuvintele poetului Lawrence Binyon: 


„Ei nu trebuie să îmbătrânească aşa cum îmbătrânim noi, 
cei rămaşi, Vârsta nu trebuie să-i trudească, nici să-i 
condamne anii atunci când soarele sub orizont coboară, iar 
dimineaţa ni-i vom aminti...” 


să ne rugăm. 

Pe când rugăciunea reverendului Beck stârnea ecouri în 
biserică, Marten simţi pe cineva strecurându-se în şirul de bănci 
unde stătea, până-n apropierea lui. Se întoarse şi dădu cu ochii 
de o tânără atrăgătoare, brunetă, cu părul scurt, îmbrăcată 
corect, pentru evenimentul acela, într-un costum negru. Pe unul 
din umeri îi atârna o cameră digitală masivă, iar pe piept, o 
legitimaţie de ziarist internaţională, cu fotografie, cu nume şi cu 
agenţia de presă la care era afiliată - France Presse. Marten o 
recunoscu pe femeia care îl însoţise pe reverendul Beck în 
rezerva de spital a lui Caroline. Se întrebă ce căuta acolo, de ce 
era ea prezentă la slujba de pomenire a lui Caroline. Şi de ce se 
aşezase lângă el? 

Reverendul sfârşi rugăciunea, iar orga îşi revărsă sunetele 
puternice peste mulţimea adunată. Serviciul divin se încheiase. 
Marten îl văzu pe Beck coborând din amvon şi îndreptându-se 
spre sora lui Caroline şi spre soţul acesteia, aşezaţi amândoi în 
primul rând. Imprejurul lui Marten lumea se foia şi începea să se 
ridice în picioare. Atunci tânăra femeie se întoarse spre el. 

— Dumneavoastră sunteţi Nicholas Marten? întrebă ea într-o 
engleză cu accent francez. 

— Da. De ce? întrebă el precaut. 

— Numele meu e Demi Picard. Nu vreau să vă deranjez, mai 
ales în aceste împrejurări, dar mă întreb dacă n-aţi putea să-mi 
acordaţi câteva minute din timpul dumneavoastră. In legătură 


cu doamna Parsons. 

Marten o privi mirat. 

— Ce-i cu ea? 

— N-aţi dori să discutăm undeva unde e mai puţină lume? 

Tânăra se uită înapoi spre porţile mari şi deschise ale bisericii, 
unde lumea se îngrămădea să iasă afară. 

Marten o privi cu atenţie. Se vedea că aştepta răspunsul lui cu 
nerăbdare. Ochii ei mari şi bruni nu s-au plecat sub privirea lui 
cercetătoare. Era ceva dubios aici - poate că femeia ştia ceva 
despre Caroline de care el n-avea habar sau măcar ceva ce l-ar 
fi putut ajuta. 


20 


Marten o lăsă pe tânăra femeie să deschidă calea prin 
mulţime, ieşind amândoi din penumbra de sub bolțile bisericii în 
lumina vie a după-amiezei. Afară, poliţia instalase un cordon de 
securitate, iar un şir lung de automobile trăgeau lângă bordură 
unul după altul ca să culeagă persoanele importante dintre cei 
care asistaseră la slujbă. Dincolo de acestea şi mai într-o parte 
era un buluc de camioane de-ale televiziunilor. Dincoace, 
camere video înregistrau vânzoleala, în timp ce corespondenţii 
comentau evenimentul de la faţa locului. Secvenţe pentru 
buletinele de ştiri de seară şi de noapte, se gândi Marten. Şi cu 
asta se termina totul, era ultimul semn al interesului publicului 
pentru viaţa lui Caroline Parsons. 

Demi Picard îl duse pe Marten departe de mulţime, către 
parcarea bisericii aflată nu departe de bulevardul Nebraska. 
Urmând-o, Marten zări două figuri cunoscute, ceva mai retrase, 
scrutându-i pe cei ce plecau: cei doi detectivi ai Poliţiei 
metropolitane, Herbert şi Monroe, cei care îl interogaseră în 
privinţa „uciderii” doctoriţei Stephenson. Se-ntrebă dacă de- 
acum ştiau şi ei despre savantul sud-african cu păr alb, 
Merriman Foxx, şi dacă sperau, ca şi el, că tipul ar putea să 
apară la înmormântarea lui Caroline Parsons. 

— Hei, Marten, strigă cineva dinapoia lui. 

Nicholas se întoarse şi-l văzu pe Fadden venind repede înspre 


ei. O clipă mai târziu ajunsese lângă el. 

— Scuză-mă, sunt grăbit. 

Fadden se uită la Demi, apoi îi întinse lui Marten un plic. 

— Înăuntru ai numărul meu de mobil şi alte materiale care s- 
ar putea să ţi se pară interesante. Sună-mă când ajungi la hotel. 

Şi, de-ndată ce spuse aceste lucruri, Fadden se întoarse şi 
plecă, pierzându-se în puhoiul de oameni ce încă se mai scurgea 
din catedrală. Marten băgă plicul în buzunarul interior al hainei 
şi se uită la Demi. 

— Vreţi să vorbim despre Caroline Parsons. Ce anume vă 
interesează? 

— Cred că dumneavoastră aţi fost alături de ea în ultimele ei 
zile şi chiar în ultimele ore de viaţă. 

— Au fost şi alţi oameni. Chiar şi dumneavoastră - aţi venit cu 
reverendul Beck. 

— Aşa este, spuse ea înclinând capul, însă dumneavoastră aţi 
fost cea mai mare parte a timpului singur cu ea. 

— De unde ştiţi? Şi de unde îmi ştiţi numele? 

— Sunt jurnalistă şi fotografă. Vreau să fac un album foto 
despre clericii din preajma oamenilor politici importanţi, iar 
reverendul Beck e unul dintre ei. De aceea l-am însoţit în vizita 
sa la spital. Tot de aceea mă aflu azi, aici. Reverendul Beck este 
pastor al bisericii ai cărei enoriaşi erau Parsonii. A aflat că aţi 
vegheat la căpătâiul doamnei Parsons. Asta l-a făcut să se 
intereseze de dumneavoastră şi a întrebat-o pe una din 
asistente. Atunci i s-a spus numele dumneavoastră şi că eraţi un 
prieten apropiat al doamnei. 

Marten clipi în lumina strălucitoare a după-amiezei. 

— Şi ce doriţi? 

Demi se dădu un pas mai aproape de el. Era şi mai tensionată 
şi mai nerăbdătoare decât fusese când se apropiase de el în 
biserică. 

— Ştia că va muri. 

— Da. 

Marten habar n-avea unde voia tipa să ajungă cu întrebările 
acelea şi nici de ce îl căutase. 

— Sunt sigură că dumneavoastră şi Caroline Parsons aţi 
discutat. 

— Puțin. 

— Date fiind circumstanțele, poate că v-a spus lucruri pe care 


nu le-ar fi spus altcuiva. 

— Poate. 

Dintr-odată Marten se puse în gardă. Cine era femeia asta şi 
ce voia să afle? Voia să afle ce ştia Caroline sau ce bănuieli avea 
în privinţa doctoriţei Stephenson şi ce i se întâmplase? Sau ce 
credea ea că li se întâmplase soţului şi fiului ei? Poate chiar 
despre Merriman Foxx, tipul cu păr alb, dacă într-adevăr el era 
cel despre care vorbise Caroline. 

— Spuneţi-mi mai precis ce vreţi să ştiţi, îi spuse el direct. 

— A pomenit ceva despre...? Demi ezita. 

În clipa aceea, Marten văzu un Ford gri închis cotind la capătul 
parcării şi venind spre ei. Se uită iar la Demi. 

— Despre ce anume să pomenească? 

— Despre vrăjitoare, spuse Demi. 

— Vrăjitoare!? 

— Da. 

Fordul era aproape de ei şi deja începuse să reducă viteza. 
Marten înjură în barbă. Cunoştea maşina aceea şi pe cei doi 
ocupanţi ai ei şi, după cum încetinise, era clar că n-aveau de 
gând să treacă mai departe. Îşi întoarse iar ochii spre Demi. 

— Vrăjitoare? insistă el. Despre ce vorbiţi? 

Apoi Fordul ajunse lângă ei, parcă şi opri. Cele două portiere 
din faţă se deschiseră. Detectivul Herbert ieşi din spatele 
volanului, iar Monroe de pe scaunul din dreapta. 

Demi trase cu ochiul spre cei doi detectivi. 

— Mă scuzaţi, trebuie să plec, spuse ea deodată, apoi se 
întoarse şi o luă grăbită înapoi spre biserică. 

Marten inspiră adânc, apoi se uită la cei doi poliţişti, încercând 
să zâmbească. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Uite cu asta, spuse Monroe şi îi prinse repede cătuşele, 
întâi la o mână, apoi la cealaltă. 

— Pentru ce? întrebă Marten ofensat. 

Herbert îl împingea deja spre maşină. 

— Ţi-am permis să asişti la slujba de înmormântare a lui 
Caroline Parsons. Asta-i singura favoare pe care ţi-o facem. 

— Ce dracu' înseamnă asta? 

— Înseamnă că o să facem o mică plimbare. 

— Unde? 

— Ai să vezi. 


21 


AEROPORTUL INTERNAŢIONAL DULLES, WASHINGTON, D.C., 
CURSA COMPANIEI BRITISH AIRWAYS 0024, 


y 


CATRE AEROPORTUL HEATHROW, LONDRA. 6:50 P.M. 


Marten privea întinderea de ciment şi parcuri a 
Washingtonului dispărând în lumina înserării în timp ce avionul 
se înclina abrupt, virând înspre Atlantic. | se luaseră cătuşele şi 
fusese înghesuit pe locul de lângă hublou dintr-un şir de trei 
fotolii, la clasa a doua a avionului. Toate locurile erau ocupate, 
iar el nimerise lângă doi proaspăt căsătoriţi, care, de când îşi 
puseseră centurile, se ţineau de mână şi uguiau fără să-şi ia 
ochii unul de la altul. Din câte îşi putea da el seama, fiecare 
dintre cei doi tineri cântărea cam o sută patruzeci de kilograme. 

La casa de bilete fusese o coadă de cel puţin douăzeci de 
persoane, însă întreprinzătorii detectivi Herbert şi Monroe tot îi 
găsiseră un loc. Acţionaseră rapid şi ingenios. Au trecut pe la 
hotelul în care era cazat, l-au lăsat să-şi ia lucrurile, apoi l-au 
dus pe sus la aeroportul Dulles, fără să schimbe prea multe 
vorbe unul cu celălalt. Cele câteva pe care totuşi le-au rostit 
erau scurte şi seci, şi nu lăsau loc niciunei interpretări. 

— Pleacă din Washington şi nu te mai întoarce. 

Au rămas cu el la terminalul companiei British Airways până la 
ora îmbarcării, apoi l-au condus ei înşişi la avion, să se asigure 
că n-avea de gând să coboare în ultima clipă şi să îndrăznească 
să se întoarcă în drăguţul lor de oraş. Chestia asta nu era 
neobişnuită, deseori poliţia proceda aşa ca să scape de cei care 
nu puteau fi acuzaţi de vreo infracţiune, dar nici nu erau doriţi 
prin zonă. Dacă individul respectiv era cumva din alt oraş, din 
alt stat sau din altă ţară, cum era cazul lui, procedura era mult 
uşurată. 

Marten nu era din cale afară de încântat că era alungat, mai 
ales că nu reuşise să-şi pună emoţiile în surdină şi nici să 
răspundă la toate întrebările. Pe de altă parte, acea „mică 
plimbare” promisă de cei doi poliţişti ar fi putut foarte bine să 
sfârşească la sediul poliţiei, mai ales dacă ei ar fi găsit pe cineva 
care să-l fi văzut interpelând-o pe doctorita Stephenson în faţa 


casei ei. 

De-acum era foarte posibil să-i fi găsit capul şi să vrea să 
discute cu el pe tema asta, poate chiar să-l ducă la morgă să-l 
vadă şi să-i observe reacţia. Însă nu s-a întâmplat nimic din 
toate acestea. Ba mai mult, pur şi simplu l-au azvârlit afară din 
ţară. Motivul pentru care au făcut-o nu-i era clar, însă bănuia că 
între timp aflaseră ceva despre legătura lui cu Caroline Parsons, 
sau cel puţin despre ce anume se întâmplase la spital şi despre 
scrisoarea aceea prin care i se permitea să verifice documentele 
familiei Parsons. Poate că se temeau că el ar fi putut deveni o 
încurcătură nedorită în plus în ancheta uciderii doctoriţei 
Stephenson. Sau poate că primiseră ordin din partea celui care 
trăgea sforile în firma de avocaţi care o reprezenta pe Caroline, 
iar acel cineva voia ca Marten să fie cât mai departe de toată 
povestea asta. N-avea cum să ştie. Şi tot astfel, n-avea de unde 
să ştie dacă nu cumva aceeaşi persoană era implicată şi în 
moartea lui Caroline sau în cea a soţului şi fiului ei sau în 
decapitarea deja decedatei doctoriţe Lorraine Stephenson. 
Desigur, toate astea nu însemnau că Marten nu se putea 
întoarce de cum ajungea la Londra să-şi continue cercetarea pe 
cont propriu. 

Şi poate că, cu sau fără poliţişti, chiar ar fi făcut-o, dacă, după 
decolarea avionului, nu şi-ar fi amintit de plicul pe care Peter 
Fadden i-l dăduse în parcarea bisericii. Dând din coate, înghesuit 
cum era de cuplul de turturele supraponderale, reuşi să scoată 
plicul din buzunarul jachetei şi-l deschise. 

Înăuntru găsi exact ce-i promisese ziaristul: cartea lui de 
vizită de la Washington Post cu numărul de mobil şi adresa de e- 
mail, ziua în care Merriman Foxx ajunsese în Washington - luni, 
6 martie - şi informaţii foarte interesante despre acelaşi doctor 
şi despre cercetările strict secrete pe care le condusese ca 
membru al faimoasei Unităţi Medicale nr. 10 în Africa de Sud. 
Operațiunile brigăzii includeau expediţii secrete de cumpărare, 
din străinătate, a unor agenţi patogeni - adică a unor 
microorganisme cauzatoare de pandemii - şi a aparaturii 
necesare răspândirii lor, elaborarea unor planuri de răspândire 
voalată a unor boli în rândul populaţiei negre, în scopul 
diminuării numerice a acesteia, şi a unor substanţe speciale 
destinate să provoace atacuri de cord, cancere de tot felul sau 
sterilitate, precum şi cercetarea unui tip „nedetectabil” de 


antrax care ar fi putut să păcălească testele încrucişate folosite 
în depistarea lui. Unul dintre scopurile importante ale acelor 
operaţiuni era crearea unor dispozitive menite să-i ucidă pe 
oponenții regimului de apartheid fără a putea fi incriminate 
acţiuni asasine. 

Pe lângă toate acele materiale, Fadden mai adăugase ceva: 
data la care doctorul părăsise oraşul - miercuri, 29 martie - şi 
locul unde se afla actualmente, sau cel puţin unde se credea că 
plecase după audierile secrete din comisia de antiterorism. 
Adresa domiciliului său: 


200 Triq San Gwann 
La Valletta 

Malta 

Telefon: 243 335 


Tocmai această ultimă informaţie îl făcu pe Marten să-şi 
schimbe planurile. Cel puţin pentru moment n-avea să se 
întoarcă la Washington după aterizarea pe aeroportul din 
Londra. Nici n-avea să se întoarcă atât de repede la presanta lui 
muncă de peisagist la firma din Manchester. Însă avea să ia 
primul avion către Malta. 


JOI 


6 APRILIE 


22 


SPANIA, TRENUL DE NOAPTE COSTA VASCA, NR. 00204 
DE LA SAN SEBASTIAN LA MADRID, 5:03 A.M. 


— Victor? 

— Da, Richard. 

— Te-am trezit? 

— Nu, aşteptam să suni. 

— Unde eşti acum? 

— Am plecat din Medina del Campo acum vreo jumătate de 
oră. La Madrid sosesc la şapte treizeci şi cinci. Gara Chamartin. 

— Când ajungi în gara Chamartin vreau să iei metroul spre 
gara Atocha, iar de-acolo, un taxi până la hotelul Westin Palace 
din Piaza de las Cortes. S-a rezervat o cameră pentru tine. 

— Bine, Richard. 

— Incă un lucru, mai special. Când ajungi în gara Atocha, 
vreau să te plimbi puţin pe-acolo, să te uiţi împrejur cu atenţie. 
Atocha e gara unde au explodat bombele plasate de terorişti în 
trenurile de navetişti. Au fost ucise o sută nouăzeci şi una de 
persoane şi au fost rănite alte aproape o mie opt sute. Incearcă 
să-ţi imaginezi cum a fost când au explodat bombele şi ce li s-a 
întâmplat acelor oameni. Şi că ţi s-ar fi putut întâmpla şi ţie, de- 
ai fi fost acolo. Ai să faci asta, Victor? 

— Da, Richard. 

— Ai întrebări? 

— Nu. 

— Ai nevoie de ceva? 

— Nu. 

— Odihneşte-te. Am să te sun mai târziu. 

Victor auzi un clic în cască, semn că Richard închisese. O 
vreme Victor n-a făcut nimic, doar ascultă ţăcănitul roţilor de 
tren pe şine. Apoi se uită împrejur, în compartimentul de dormit 
clasa |; avea chiar şi o mică chiuvetă, cu prosoape curate pe 
cuierul de deasupra, şi aşternuturi noi pe patul supraetajat. In 
viaţa sa nu mai călătorise decât o singură dată la clasa |, şi asta 


se întâmplase cu o zi înainte, când luase trenul de mare viteză 
de la Paris la Hendaye, pe graniţa franco-spaniolă. Mai mult, 
hotelul Westin Palace din Madrid era unul de cinci stele. Aşa 
cum era şi hotelul Boulevard din Berlin. Părea că, din momentul 
în care-l împuşcase mortal pe tipul ce ieşise din gara Union 
Station în Washington, începuseră să-l trateze cu mult mai 
multă consideraţie decât înainte. 

Zâmbi încântat de gândul acesta, apoi se întinse pe spate în 
patul moale şi închise ochii. Şi, pentru prima oară de când îşi 
putea el aminti, se simţea pe de-a-ntregul apreciat. Se simţea 
de parcă, în sfârşit, viaţa lui avea scop şi sens. 


1:20 P.M. 


Preşedintele J.H. Harris, numai în cămaşă, se uita prin hublou 
la insula Corsica ce aluneca pe sub ei rămânând în urmă, apoi 
văzu întinderea de ape a Mediteranei. Air Force One se îndrepta 
spre peninsula Iberică, zburând contra unui vânt puternic. Se 
îndreptau spre Madrid, unde urma să cineze cu nou alesul prim- 
ministru al Spaniei şi cu un grup selectat pe sprânceană de 
oameni de afaceri spanioli. 

Mai devreme, în dimineaţa acelei zile, luase micul dejun cu 
prim-ministrul italian, Aldo Visconti, iar apoi ţinu o scurtă 
alocuţiune în faţa Parlamentului. Dineul oficial de la Palatul 
Quirinale, la care fusese invitat de preşedintele Mario Tonti, din 
seara anterioară, se dovedise o întâlnire călduroasă şi cordială, 
cei doi şefi de stat devenind prieteni imediat. Către sfârşitul 
serii, preşedintele Harris l-a invitat pe Tonti să-l viziteze la ferma 
pe care o deţinea în regiunea viticolă a Californiei, iar Tonti 
acceptă bucuros. Felul în care evoluase relaţia personală dintre 
cei doi avea greutate politică, pentru că, în ciuda faptului că 
poporul italian era circumspect în legătură cu acţiunile şi 
intenţiile SUA în Orientul Mijlociu, Tonti depăşise cadrul formal al 
întâlnirii arătându-i preşedintelui american că avea în el un aliat 
puternic şi de încredere în Europa. lar în dimineaţa aceea, prim- 
ministrul Visconti îi dăduse lui Harris noi asigurări în această 
privinţă. Sprijinul celor doi era un câştig crucial al turneului său, 
cu atât mai important dacă era comparat cu experienţele 
nefericite de la Paris şi Berlin, iar Harris era recunoscător pentru 
acest fapt. Cu toate astea, Parisul şi Berlinul, sau mai precis 


conducătorii celor două state, îl preocupau în continuare. 
Renunţase la ideea de a discuta problema ridicată de Lowe şi de 
Marshall cu secretarul său Chaplin sau cu secretarul pentru 
securitate Langdon, căci ştia că de-ar fi făcut-o, chestiunea ar fi 
devenit un motiv în plus de îngrijorare şi le-ar fi distras atenţia şi 
concentrarea de la scopurile generale ale misiunii lor. 

Şi apoi, oricât de înspăimântătoare şi neliniştitoare ar fi fost 
discuţia aceea, atât rămăsese, o discuţie, şi niciunul dintre ei nu 
era în poziţie să ducă lucrurile mai departe. În dimineaţa aceea, 
Lowe zburase la Madrid să se întâlnească cu membrii 
personalului şi-ai echipei de avangardă a Serviciului Secret, 
trimişi să pregătească sejurul lor la hotelul Ritz. Marshall 
rămăsese la Roma, urmând să-şi petreacă restul zilei în 
conferinţă cu corespondentul său italian. 

Harris se lăsă pe spate, învârtind între degete un pahar de 
oranjadă, gândindu-se că-i scăpase ceva în evaluarea lui Lowe şi 
a lui Marshall, de vreme ce s-a ajuns ca ei să discute serios o 
chestiune despre care el ar fi zis că era complet străină firii lor. 
Apoi îşi aminti că Jack Lowe, în drumul pe care-l parcursese 
coloana oficială la Berlin, răspunsese unui apel al lui Tom 
Curran, iar apoi fusese informat de uciderea medicului lui 
Caroline Parsons, dr. Lorraine Stephenson. Îşi aminti că s-a 
întors spre Jake Lowe spunându-i cam aşa: Toti au murit într-un 
interval foarte scurt de timp. Ce se întâmplă? 

— E o coincidenţă tragică, dle preşedinte, a răspuns Lowe. 

— Chiar? 

— Ce altceva ar putea fi? 

Poate că Lowe avea dreptate; poate că era doar o coincidenţă 
tragică. Pe de altă parte însă, poate că nu era, mai ales acum 
după discuţia despre „asasinate” nu mai părea. De îndată apăsă 
butonul sistemului de comunicare prins pe mânecă. 

— Da, domnule preşedinte, se auzi prompt vocea şefului de 
cancelarie. 

— Tom, te rog spune-i lui Hap Daniels să vină până la mine. 
Aş vrea să vorbim puţin despre procedurile de la Madrid. 

— Da, domnule. 

Cinci secunde mai târziu uşa apartamentului s-a deschis şi 
intră şeful echipei Serviciului Secret, Hap Daniels, un tip de 
patruzeci şi trei de ani. 

— M-ati chemat, domnule preşedinte? 


— Intră, Hap, spuse Harris. Te rog, închide uşa. 


23 


Marten simţi avionul înclinându-se uşor, virând spre sud-est, 
pe deasupra mării Tireniene, înspre partea inferioară a 
peninsulei în formă de cizmă a Italiei. Curând aveau să coboare 
deasupra Siciliei şi să se apropie de Malta. 

In dimineaţa aceea, la şapte şi un sfert, cursa British Airways 
aterizase pe aeroportul Heathrow din Londra. La ora opt îşi 
ridicase deja bagajul şi îşi cumpărase un bilet pentru cursa Air 
Malta de zece şi jumătate, cu care avea să ajungă în La Valletta, 
capitala Maltei, la ora trei după-amiaza. Între timp a băut o cană 
de cafea şi a mâncat nişte ouă răscoapte cu pâine prăjită şi 
marmeladă, apoi şi-a rezervat o cameră la un hotel de trei stele 
din La Valletta, hotelul Castille. După care a încercat să-l sune 
pe Fadden în Washington să-i spună ce i se întâmplase cu poliţia 
şi că era în drum spre Malta. La numărul lui Fadden i-a intrat 
căsuţa vocală, aşa că i-a lăsat un mesaj scurt, dictând numărul 
lui de mobil, apoi, ca să se asigure că ziaristul i-a primit mesajul, 
l-a sunat şi la biroul său de la Washington Post, lăsând vorbă că 
va încerca iar să dea de el ceva mai târziu în cursul acelei zile. 

Apoi a aşteptat ora plecării, încercând să pună cap la cap 
ceea ce se întâmplase în Washington. Din tot ce se petrecuse 
acolo, cea mai curioasă întâmplare era întâlnirea cu Demi 
Picard, reportera şi fotografa franţuzoaică, cea care-i ceruse să 
o urmeze afară din biserică, puţin înainte să-l ridice poliţia. 
Pomenise Caroline de „vrăjitoare” înainte să moară? 

Vrăjitoare!? 

Nu, nu asta spusese. Spusese „vrăjitoarele”. 

Cum spusese şi Caroline „ce; din co...” 

Dacă a vrut să spună „cei din comisie” era doar o 
presupoziţie, însă părea destul de rezonabilă, dacă - şi era un 
mare „dacă” - dr. Merriman Foxx se dovedea a fi nu doar „tipul 
cu păr alb”, ci şi „doctorul” care o îngrozise atât de tare pe 
Lorraine Stephenson, încât şi-a băgat pistolul în gură şi a apăsat 
pe trăgaci chiar în faţa lui. 


Lăsându-i la o parte pe dr. Stephenson şi pe Foxx, Marten nu 
avea nicio îndoială asupra cuvintelor pe care Caroline le rostise 
cu mare greutate: „cei din co...”. La fel cum Demi Picard 
spusese  „vrăjitoarele”. Ambele vorbeau la plural, ceea ce 
însemna că erau mai multe persoane implicate. lar dacă, într- 
adevăr, Caroline se referise la una din comisiile din care făcea 
parte Mike, atunci vorbea despre un grup. 


LA VALLETTA, MALTA 3:30 P.M. 


De la aeroport, Marten luă un taxi până la hotelul Castille şi se 
cază într-o cameră confortabilă de la etajul al treilea. Fereastra 
mare îi oferea o panoramă extraordinară asupra marelui port al 
oraşului şi a fortăreței masive de piatră St. Angelo, care ţâşnea 
din mare de pe o insulă aflată în rada portului. Pe drumul de la 
aeroport, taximetristul îi spusese că fortăreaţa aceea fusese 
construită în secolul al XVI-lea, pe spezele cavalerilor ioaniţi 
pentru a apăra insula de o invazie a turcilor otomani. 

— Poate că nu pare decât un război între cavalerii ioaniţi şi 
turci, spunea tare şi entuziast şoferul. Însă de fapt era războiul 
dintre Occident şi Orient, dintre Creştinătate şi Islam. Aici, în 
Malta, acum cinci sute de ani, s-au sădit seminţele acţiunilor 
diavolilor terorişti de astăzi. 

Bineînţeles că era o exagerare, însă după ce Marten văzu de 
la fereastra hotelului fortificațiile din port a avut dintr-odată un 
sentiment acut şi aproape sinistru al trecutului. În ciuda 
exagerării simpliste, ceea ce spusese taximetristul putea să fie 
adevărat. Marea neîncredere dintre Orient şi Occident se 
născuse într-adevăr cu secole în urmă în acest minuscul 
arhipelag mediteranean. 

Obosit de schimbările rapide de fus orar, dar întrucâtva 
energizat, Marten făcu repede un duş şi se bărbieri, apoi trase 
pe el o helancă, pantaloni curaţi de stofă şi o jachetă sport de 
tweed, pe care le-a ales dintre hainele împachetate de urgenţă 
când plecase din Manchester să o vadă pe Caroline. 

Un sfert de oră mai târziu, cu o hartă a oraşului în buzunar, pe 
care i-o dăduse recepţionerul, se plimba pe Triqg-ir-Republikka, 
altfel spus strada Republicii, principala arteră comercială a 
oraşului. Căuta Triq san Gwann, strada Sfântul loan, unde 
trebuia să găsească numărul 200, adică, din informaţiile pe care 


i le transmisese Peter Fadden, domiciliul doctorului Foxx. 

Cât timp a stat în sala de aşteptare pentru pasagerii cursei Air 
Malta, se gândise la ce avea de făcut după ce găsea locuinţa 
doctorului. Apoi a găsit un colţişor unde avea conexiune de 
internet şi, după ce şi-a conectat agenda electronică, a accesat 
pagina web a Arhivei Congresului SUA. A căutat Comisia pentru 
Spionaj şi Antiterorism din care făcuse parte Mike Parsons, a 
deschis lista cu membrii acesteia şi găsi numele preşedintei de 
comisie. Jane Dee Baker, democrată, reprezentantă a statului 
Maine, care, după cum a aflat din alte pagini, era pentru 
moment într-un turneu în Irak cu un grup de congresmeni care 
doreau să afle date concrete de la faţa locului. 

Dacă, aşa cum spunea Peter Fadden, doctorul Foxx fusese 
audiat trei zile în comisie, trebuia să ştie foarte bine cine era 
congresmana J.D. Baker. Planul lui Marten era să sune la 
Merriman Foxx, să-şi dea numele şi să se prezinte drept asistent 
special al preşedintei Baker. Avea să-i spună apoi că în 
stenograma audierilor se strecuraseră câteva inadvertenţe 
neînsemnate, ambiguităţi pe care congresmana şi le dorea 
clarificate. De vreme ce el era în Europa şi oricum avea să 
ajungă şi în Malta, preşedinta comisiei avea să-i fie 
recunoscătoare dacă doctorul Foxx i-ar fi acordat puţin din 
timpul său, astfel încât stenograma să poată fi definitivată şi 
predată Arhivelor Congresului. 

Era o îndrăzneală prin care Marten ştia că riscă mult. Exista o 
posibilitate importantă să i se răspundă sec: „Nu, îmi pare rău, 
am răspuns la toate întrebările” sau chiar ca Merriman Foxx să 
verifice întâi la biroul din Washington al democratei Baker dacă 
era vreun Nicholas Marten printre colaboratorii ei şi dacă i se 
dăduse însărcinarea care pretindea el că i se dăduse. Însă, ca 
fost poliţist, Marten pornea de la ipoteza că răspunsul savantului 
avea să fie unul amiabil. Amiabil, adică prudent, ca şi cum ar fi 
fost încă sub supravegherea comisiei. Sau amiabil, adică 
prietenos, dacă între el şi comisie exista vreo înţelegere, iar 
Foxx n-avea de gând să-i stârnească împotriva lui. In orice caz, 
ar fi fost destul de cordial pentru ca, măcar, să se întâlnească cu 
Marten faţă în faţă. lar când aveau să se întâlnească, Marten 
avea să încerce să afle pe cale „amiabilă” ce ştia despre 
doctorita Stephenson şi despre boala şi moartea lui Caroline 
Parsons. 


Marten încă mergea pe Triqg-ir-Republikka căutând piaţa 
Sfântul loan. Acolo se intersecta strada Republicii cu strada San 
Gwann. Trecu pe lângă un mic magazin de jucării, apoi pe lângă 
un altul unde se vindeau tării şi vin şi, în fine, pe sub o barieră 
desfăşurată pe deasupra străzii. Incă vreo câţiva paşi şi ajunse 
în piaţa pe care o căuta, în faţa monumentalei biserici a 
cavalerilor, catedrala ioaniţilor, construită în secolul al XVII-lea. 
Auzise că avea un interior grandios cu nişte decoraţiuni 
extraordinare, însă din afară părea mai degrabă o fortăreață 
decât o biserică, ceea ce îi reaminti că Malta, şi cu atât mai mult 
La Valletta, fusese concepută ca o citadelă. 

Strada Sfântul loan cu greu putea fi numită stradă. Era o 
scară lungă de piatră, o alee pietonală. Era puţin trecut de cinci 
după-amiaza, iar soarele tăia umbre adânci între treptele pe 
care le urca Marten. Motivul pentru care se afla acolo era unul 
foarte simplu: trebuia să găsească numărul 200 şi dacă putea, 
să vadă unde şi cum locuia Foxx, înainte să se întoarcă la hotel, 
de unde avea să-l sune. Dacă mai reuşea să-l şi vadă, oricât de 
puţin, ar fi fost un câştig în plus. 

La capătul celor o sută cincizeci şi două de trepte a ajuns în 
faţa locuinţei lui Foxx. Ca pe toată strada, la nr. 200 era o 
clădire cu patru etaje, cu un balconaş închis la fiecare nivel, ieşit 
în afară, parcă atârnând deasupra străzii. Din balcoanele acelea, 
Marten era sigur, se vedea bine de tot în stradă. Dacă ar fi locuit 
într-o casă particulară, atunci s-ar fi putut spune despre 
Merriman Foxx că avea ceva avere - probabil de pe urma 
investirii unei părţi măcar din milioanele presupuse a fi fost 
scoase din Africa de sud -, însă un apartament, chiar dacă 
ocupa întregul etaj al clădirii, nu era deloc concludent. Un lucru 
era cert: oricine locuia acolo trebuia să fie un individ căruia-i 
plăcea mersul pe jos - strada abruptă cu treptele ei de piatră 
era dovada acestui fapt. Constatarea aceasta îl făcu pe Marten 
să se întrebe dacă nu cumva, ca fost ofiţer, Foxx alesese să 
locuiască pe insula aceea nu doar pentru bogatul ei trecut 
militar, dar şi pentru că-l obliga să se menţină în formă, în ciuda 
îmbătrânirii. Această disciplină autoimpusă nu trebuia trecută cu 
vederea, dacă aveau să se întâlnească faţă în faţă, iar Marten 
avea să-l interogheze asupra celor întâmplate cu dr. Stephenson 
şi cu Caroline Parsons. 


24 


Pe de altă parte, poate că într-adevăr sărea calul gândindu-se 
că Foxx era şi „doctorul”, şi „tipul cu părul alb”. Şi dacă nu era? 
Dacă era doar un fost ofiţer de armată cu părul alb, care 
condusese un program sud-african secret de dezvoltare a 
armelor biologice şi care, după ce acel proiect fusese 
dezafectat, ieşise la pensie? Un tip care nu auzise în viaţa lui 
nici de Caroline Parsons, nici de Lorraine Stephenson, şi care a 
spus numai adevărul în faţa comisiei Congresului, iar acum se 
întorsese la viaţa lui de zi cu zi în Malta, bucuros că toate acele 
evenimente rămăseseră în urmă? 

Ce mai rămânea de făcut atunci? 

Să se întoarcă în Anglia? Să se întoarcă să definitiveze 
proiectele peisagistice pentru proprietatea familiei Banfield din 
nord-vestul Manchesterului? Să pregătească tot ce-i trebuia 
pentru parcelare, să cheme oamenii care montau sistemele de 
irigație, să trimită comenzi pe la pepiniere şi sere, să cheme 
grădinarii să înceapă plantările? Să se întoarcă şi să uite ce i s-a 
întâmplat lui Caroline? Şi soţului ei? şi fiului ei? să uite de 
cadavrul decapitat al doctoriţei Stephenson? 

Nu, n-avea să uite nimic, pentru că nu avea să se ajungă până 
acolo. Merriman Foxx trebuia să fie doctorul şi tipul cu păr alb. 
Fusese în Washington din 6 până pe 29 martie, interval de timp 
în care Mike Parsons şi Charlie muriseră în accidentul aviatic, iar 
Caroline se îmbolnăvise. El fusese principalul martor la audierile 
comisiei din care Mike făcea parte. Şi deţinea informaţii de 
prima mână despre felul în care pot fi mascaţi şi mai ales folosiţi 
fără să lase urme agenţi patogeni letali necunoscuţi. 

Erau puţine dubii că Foxx era omul lui, dar chiar dacă ar fi fost 
destul de norocos să se întâlnească faţă în faţă cu el, de ce i-ar 
fi spus doctorul lui Marten ceva despre activităţile sale? lar dacă 
Marten insista, treaba se putea împuţi, Foxx putea găsi o cale 
să-l ucidă. Şi invers, dacă Foxx era realmente implicat în ceva 
suficient de important, iar el, Nicholas, ar fi reuşit să-l înghesuie, 
să-l strângă cu uşa, atunci i-ar fi dat un motiv lui Foxx să încerce 
să se sinucidă. O tabletă de cianură sub limbă sau, având în 
vedere trecutul său profesional, ceva chiar mai ingenios, 


pregătit de multă vreme tocmai pentru astfel de situaţii. 

Peter Fadden îi spusese lui Marten că acţiona împins de 
emoţii şi de sentimente. Avea dreptate. De aceea era unde era. 
Însă acum, în umbra casei în care locuia Foxx, şi-a dat seama că 
lucrurile la care se gândise erau adevărate şi că, dacă se 
încăpăţâna să continue pe acelaşi drum, ori el, ori bunul doctor 
avea s-o sfârşească rău, îngropând, în consecinţă, întreaga 
operaţiune pusă la cale de Foxx, oricare o fi fost aceea. Şi mai 
mult, iar la acest aspect ar fi trebuit să se gândească de la bun 
început, problema era că indiferent peste ce-ar fi dat, nu avea 
nimic şi pe nimeni care să-l sprijine. Chiar dacă-l silea pe Foxx 
să-i spună tot, cui ar fi putut Marten să spună ceea ce aflase? 

Dacă situaţia era într-adevăr atât de explozivă pe cât părea - 
uciderea unui congresman şi a fiului acestuia, urmată de 
moartea soţiei sale şi de decapitarea medicului ei, toate acestea 
legate de audierile din comisia Congresului pe probleme de 
antiterorism şi spionaj -, atunci nu era treaba unui peisagist 
expatriat să investigheze de unul singur afacerea asta. Că 
fusese cândva poliţist în Departamentul de Poliţie din Los 
Angeles nu mai însemna nimic. Avea în faţă o problemă de 
siguranţă naţională, cu atât mai mult cu cât erau implicaţi 
oameni politici din Congresul de la Washington. _ 

Oricum deocamdată nu putea dovedi nimic. Insă se 
deschisese o cale, la capătul căreia se afla Merriman Foxx. Ceea 
ce însemna că orice ar fi spus sau ar fi făcut Marten de s-ar fi 
întâlnit cu doctorul, trebuia să fie foarte prudent şi stăpân pe 
sine şi să-şi lase deoparte toate sentimentele. Obiectivul său 
trebuia să fie unul singur: anume acela de a se asigura că Foxx 
era - sau nu - doctorul şi individul cu păr alb. Dacă era, 
următorul pas era să dea de Peter Fadden şi să-l lase să 
dezlănţuie singura instituţie din Washington care n-ar fi avut 
niciun fel de probleme să ducă investigația mai departe: 
Washington Post. 


WESTIN PALACE HOTEL, MADRID. 7:30 P.M. 


— Salut, Victor. 

În telefon, vocea lui Richard era calmă şi liniştitoare ca 
întotdeauna. 

— Mă bucur să te aud, Richard. Credeam că ai să suni mai 


devreme. 

Victor luă telecomanda şi opri televizorul, apoi se trase până 
pe marginea patului. Până să sune mobilul, se întinsese puţin să 
se odihnească. 

— Cum e hotelul? 

— Foarte drăguţ. 

— Eşti tratat bine? 

— Da, mulţumesc, Richard. 

— Cum a fost plimbarea prin gara Atocha? 

— Eu... Victor era nesigur, neştiind cum să spună ce avea de 
spus. 

— Ai fost acolo, nu?, aşa cum ţi-am cerut. 

— Da, Richard. 

— Şi la ce te-ai gândit, văzând zona în care au murit atâţia 
oameni în atentatul terorist? Ai reuşit să-ţi imaginezi ce li s-a 
întâmplat lor acolo? Bombele explodând în vagoane. Urletele, 
bucăţile de cadavre, sângele. Te-ai gândit la fricoşii care au pus 
bombele în rucsaci şi le-au abandonat în trenul cu care 
călătoreau oameni nevinovaţi? Te-ai gândit cum le-au declanşat 
laşii aceia prin telefoanele mobile când se aflau în siguranţă, la 
câteva mile depărtare? 

— Da, Richard. 

— Şi cum te-ai simţit? 

— Trist. 

— Nu mânios? 

— Şi trist şi mânios, aşa e. 

— Trist pentru răniții şi morţii de-acolo, mânios pe teroriștii 
care au făcut asta, nu? 

— Da, mai ales mânios pe terorişti. 

— Ai vrea să-i distrugi, nu-i aşa? 

— Chiar foarte mult. _ 

— Vreau să mai faci ceva, Victor. In garderobul din camera ta 
găseşti o husă. Ilnăuntru ai un costum negru cu o cămaşă albă şi 
o cravată. Costumul şi cămaşa sunt mărimea ta. Le-mbraci şi 
pleci. De cum ieşi din hotel, de cealaltă parte a pieţei, ai să vezi 
hotelul Ritz. Acolo e găzduit preşedintele cât timp e la Madrid. 
Te duci acolo şi intri pe uşa din faţă, cum ar face orice vizitator. 
Chiar de la intrare ai să vezi holul şi, de cealaltă parte, barul şi 
foaierul. Te duci în foaier şi te aşezi la o masă de unde să poţi 
supraveghea holul; ia-ţi ceva de băut. 


— Şi după aceea? 

— Aştepţi câteva minute, după care te ridici şi mergi la 
toaletă. Când ieşi, uită-te bine împrejur. Preşedintele şi 
personalul său au ocupat întregul etaj patru. la aminte cum 
ajung clienţii hotelului în camerele de la etajele doi şi trei. Vezi 
dacă te poate împiedica ceva să ajungi şi tu la etajele acelea. 
Vezi dacă găseşti un mod de-a urca la etajul patru, încearcă şi 
cu liftul, dar şi scările de incendiu. Nu face nimic altceva, doar 
vezi de e posibil. Apoi întoarce-te în foaier, termină-ţi băutura şi 
vino la hotelul tău. 

— Altceva? 

— Deocamdată nu. Am să te sun mâine dimineaţă să-mi spui 
cum a mers. 

— În regulă. 

— Mulţumesc, Victor. 

— Nu, Richard, eu îţi mulţumesc. Chiar îţi mulţumesc. 

— Ştiu, Victor. Noapte bună. 


Victor ezită, apoi închise. Aşteptase toată după-amiaza să-l 
sune Richard, şi cu fiecare oră care trecea devenea tot mai 
îngrijorat că ei se răzgândiseră şi că nu mai aveau nevoie de el. 
Dacă într-adevăr aşa era, nu ştia ce-i rămânea de făcut. N-avea 
cum să ia legătura cu ei. Nu-l cunoştea pe niciunul din ei. Cu 
excepţia unui individ înalt şi amabil, pe nume Bill Jackson, pe 
care-l cunoscuse într-un poligon de tir, nu departe de casa lui 
din Arizona, şi care-i vorbise despre înrolarea într-o organizaţie 
patriotică secretă a  „apărătorilor” pământurilor ţării, o 
organizaţie de bărbaţi şi femei care ştiau să folosească arme de 
foc şi pe care se putea conta ca luptători solitari în cazul unei 
invazii a teroriştilor. Şi, desigur, cu excepţia lui Richard, cu care 
vorbise la telefon aproape zilnic în ultimele săptămâni, dar pe 
care nu-l văzuse niciodată. În rest, n-avea habar cine erau ei 
sau, cum era cazul de faţă, cum să dea de Richard. 

Şi, pe măsură ce minutele şi orele treceau, înainte ca Richard 
să sune în cele din urmă, anxietatea sa crescuse la cote 
alarmante. Ce-i rămânea de făcut dacă ei îl abandonau? Să se 
întoarcă în Arizona, la viaţa jalnică pe care o dusese înainte să-l 
racoleze ei? Ar fi fost de parcă i s-ar mai fi oferit o şansă pe care 
o ratase iar, pus pe liber din motive care nu erau deloc vina lui, 
aşa cum se întâmplase de atâtea ori înainte. Părea că acesta 


era blestemul lui - muncea din greu, nu întârzia niciodată, nu se 
plângea niciodată, şi totuşi după câteva luni era pus pe liber, din 
raţiuni niciodată îndeajuns explicate. Până atunci nu avusese 
decât slujbe mizere, unde asuda din greu: magazioner, şofer de 
camion, ajutor de bucătar, paznic. Toată viaţa lui păstrase o 
slujbă mai mult de cincisprezece luni la rând. lar apoi apăruse 
şansa asta extraordinară şi, cu ea, mai mult respect faţă de 
sine, călătorii la clasa întâi în oraşe în care nici nu visa să 
ajungă. lar acum i se părea că ar fi putut pierde şansa asta. 
Doamne! Umbra îngrijorătoare a acestei posibilităţi îi strângea 
maţele. Frica şi disperarea se agitau înăuntrul său cu fiecare 
minut scurs. Se uitase de prea multe ori la telefonul mut pe 
care-l pusese pe pat, lângă el. Telefonul care ar fi trebuit să 
sune cu ore întregi mai devreme. lar apoi, Domnul fie lăudat, 
mobilul a sunat, iar Victor l-a apucat degrabă şi l-a dus la ureche 
să audă vocea liniştitoare a lui Richard, care-l aduna iar în 
turmă. Ceva mai târziu, când a închis telefonul, răsuflă uşurat şi 
chiar zâmbi. 
Ştia. Totul era în regulă. 


25 


LA VALLETTA, MALTA, 8:35 P.M. 


Nicholas Marten ieşi din hotel şi o luă în jos pe strada Triq ta 
York. Pentru cineva ca el, încă resimţindu-se de pe urma 
schimbării fusurilor orare, ceața uşoară şi răcoroasă ce venea 
dinspre Mediterana era înviorătoare. Îşi trăsese pe el o jachetă 
sport, pantaloni lejeri de culoare gri şi o cămaşă albastră, la 
care adăugase o cravată vişinie. In mâna stângă avea o servietă 
cumpărată la repezeală şi pe care o răzuise şi-o zgăriase să 
aducă cât de cât cu una uzată. lnăuntru erau câteva dosare, un 
carneţel şi un reportofon cu baterii, luat tot în fugă. 

Destinația sa se afla la zece minute în pas lejer de hotel, însă 
Marten a parcurs această distanţă repede, urmând strada ce 
trecea pe lângă Grădinile Barocca până unde cotea în strada 
Trik id-Duka. 


— Doctorul va fi bucuros să vă întâlnească, domnule Marten, 
îi spusese menajera lui Merriman Foxx. 

Marten sunase cerând să se întâlnească cu doctorul, în 
calitate de trimis al congresmanei Baker. 

— Din păcate nu prea are timp, însă mi-a cerut să vă întreb 
dacă puteţi trece pe la restaurantul unde ia cina. Işi va rupe 
câteva minute să vă ofere orice informaţii doreşte 
congresmana. 

Ora stabilită pentru întâlnire era nouă fix. Locul - cafeneaua 
Tripoli de pe strada Triq id-Dejqa, aflată dincolo de monumentul 
comemorativ al aviatorilor britanici din RAF care apăraseră 
insula împotriva forţelor de invazie germane şi italiene în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial. Trecând pe lângă acest 
monument, Marten avu iarăşi impresia istoriei de lupte din 
insulă şi în acelaşi timp se gândi la importanţa strategică a 
fortăreței din largul mării. Simţind şi văzând vechile garnizoane 
de piatră, gândindu-se la nenumăratele invazii care se 
abătuseră peste Malta de-a lungul veacurilor, Marten 
conştientiză cu luciditate cât de adevărat era adagiul că războiul 
nu se sfârşeşte niciodată, ci că întotdeauna un altul stă să 
înceapă. 

Ceea ce îl făcu să se gândească la Unitatea Medicală nr. 10 a 
lui Merriman Foxx şi la eforturile lor de a descoperi şi dezvolta 
arme biologice nedetectabile, şi îşi dădu seama că doctorul 
cunoştea maxima aceea cât se poate de bine. lar dacă o ştia şi- 
şi călăuzea viaţa după ea, oare însemna asta că proiectele la 
care lucra înainte de a fi suspendate nu fuseseră de fapt 
niciodată oprite, ba chiar, dimpotrivă, erau în continuă 
desfăşurare? Dacă aşa era, oare la audienţele comisiei să fi dat 
Mike Parsons peste această informaţie? Şi-n plus să mai fi aflat 
că unii membri ai comisiei aveau cunoştinţă că cercetările nu se 
încheiaseră şi nu voiau ca acest lucru să fie făcut public? Dacă şi 
ipoteza aceasta era adevărată, următoarea întrebare era de ce? 
Ce voiau să tăinuiască de a trebuit ca Mike Parsons să fie 
omorât pentru asta? 

Miorlăitul jalnic al unei pisici îl smulse din gândurile sale şi îl 
readuse pe Marten la realitate. Aşteptă la un semafor, apoi 
traversă un bulevard larg şi o coti pe Triq id-Dejqa uitându-se 
după Cafe Tripoli. Trebuia să aprecieze deschiderea cu care 
Foxx acceptase să se întâlnească, dar în acelaşi timp ştia că 


trebuia să fie atent cu doctorul. O întâlnire în public putea fi un 
şiretlic, n-avea să fie nici pe departe ca într-o cameră de 
interogatoriu. Având alţi oameni suficient de-aproape cât să se 
audă ce se vorbea, cineva luat la întrebări ar fi putut răspunde 
direct sau nu, ori chiar deloc, politicos sau după cum avea chef. 
Problema lui Marten era cum să poarte discuţia, căci întrebările 
sale aveau prea puţin de-a face cu audierile şi erau de fapt 
concentrate pe Caroline şi pe dr. Stephenson. Era o treabă 
delicată şi alunecoasă, iar ce avea să se întâmple de fapt 
depindea mult de Merriman Foxx, de felul lui de a fi şi de a se 
purta, în aceeaşi măsură ca şi de felul în care Marten ştia să 
conducă interviul. 


8:45 P.M. 


La Cafe Tripoli se ajungea coborând o alee în trepte înguste 
de piatră. Intrarea era luminată de un felinar mare de alamă. 
Marten se opri în capul scărilor, uitându-se către uşile cafenelei 
care se deschiseră şi trei indivizi ieşiră şi începură să urce pe 
alee înspre el. 

In spatele lui Marten era un portal întunecos unde se retrase 
şi aşteptă. O clipă mai târziu cei trei trecuseră de el şi se 
îndreptaseră spre stradă fără să-l fi văzut măcar. Asta-i şi 
trebuia. De aceea venise acolo mai devreme. Portalul îi asigura 
un loc de unde putea să-l urmărească pe Foxx trecând spre 
restaurant. Nicholas voia să-l vadă întâi, să-i arunce o cât de 
scurtă privire înainte de întâlnire. Să-i vadă trăsăturile şi părul 
alb, să ştie dinainte cum arăta. Să ia puţin pulsul situaţiei, nimic 
mai mult. 


8:55 P.M. 


Multă vreme a fost linişte, iar Marten începu să se întrebe 
dacă nu cumva Foxx venise şi mai devreme decât el şi era deja 
înăuntru. Tocmai se întreba dacă n-ar trebui să-şi abandoneze 
planul şi pur şi simplu să intre în restaurant, când un taxi opri în 
capătul de sus al aleii, portierele se deschiseră, după care mai 
întâi un bărbat, apoi o femeie au ieşit din maşină. Marten se 
trase şi mai mult în întunericul portalului când taxiul o luă din 
loc, iar cei doi au început să coboare spre restaurant. Femeia 


trecu prima. Era tânără, cu păr negru şi atrăgătoare. Bărbatul o 
urma îndeaproape. Era de o constituţie şi înălţime medie, cu 
umerii traşi înapoi, purta un pulover împletit, gri şi pantaloni 
negri. Avea o faţă îngrijită, dar brăzdată de riduri adânci. Părul 
lui - un ciuf des şi bogat - era alb ca zăpada proaspăt ninsă şi 
atât de personal încât ai fi zis că e o marcă înregistrată. 
Merriman Foxx era aproape aşa cum spusese Fadden - „Arăta 
ca Einstein”. 

Marten a aşteptat până când cei doi au intrat în cafenea, apoi 
şi-a deschis servieta, a scos reportofonul şi l-a pus în buzunarul 
interior al jachetei. A mai rămas pe loc încă o clipă, apoi ieşi din 
umbra portalului şi începu să coboare treptele aleii spre intrarea 
restaurantului. 


— Bună seara, domnule. 

Nici nu apucase bine să intre că a şi fost întâmpinat de un şef 
de sală voios, cu început de chelie, în pantaloni negri şi cămaşă 
albă apretată. În spatele lui se vedea barul tot atât de plin de 
fum ca o cârciumă de cartier. Din aceeaşi direcţie se auzea şi 
muzica - o piesă de jazz interpretată la pian. 

— Am venit să mă întâlnesc cu Merriman Foxx. Numele meu 
este Marten. 

— Desigur, domnule. Vă rog să mă urmaţi. 

Şeful de sală îl conduse către încăperea în care se servea 
cina, aflată la un nivel inferior, unde se ajungea coborând 
câteva trepte, la capătul cărora câţiva indivizi se adunaseră 
împrejurul unui mic bar. Dincolo de care se vedea salonul cu 
vreo zece sau douăsprezece mese. Toate erau ocupate, iar 
Marten privi de jur împrejur, doar-doar l-o zări pe Merriman Foxx 
şi pe tovarăşa lui, însă nu-i văzu pe niciunul. 

— Pe aici, domnule. 

Şeful de sală îl conduse către o zonă separată de restul 
salonului, în fund, împrejmuită cu un paravan din lemn şi sticlă 
jivrată. Cel care îl conducea păşi dincolo de paravan 
introducându-l în ceea ce părea cu adevărat o sală de mese 
privată. 

— Domnul Marten, anunţă şeful de sală. 


26 


Erau patru persoane la masă. Foxx şi femeia care-l însoţise, 
după cum era de aşteptat. Ceilalți doi erau însă realmente o 
surpriză. Ultima oară-i văzuse în Washington, cu ceva mai mult 
de douăzeci şi patru de ore în urmă. Erau capelanul Congresului, 
reverendul Beck, şi fotoreportera franţuzoaică, Demi Picard. 

— Bună seara, domnule Marten. 

Merriman Foxx se ridică de pe scaun să-i strângă mâna. 

— Daţi-mi voie să vi-i prezint pe ceilalţi invitaţi ai mei. Cristina 
Vallone - o arătă cu o mişcare a capului pe tânăra care venise 
cu el -, reverendul Rufus Beck şi - zâmbi cu căldură - 
domnişoara Picard. 

— Bună seara. Incântat să vă cunosc. 

Ochii lui Marten îi întâlniră pe-ai lui Demi pentru un foarte 
scurt moment, însă ea nu trădă prin absolut nimic faptul că-l 
cunoştea. Marten se uită iar la Foxx. 

— Sunteţi foarte amabil să acceptaţi să ne întâlnim în aceste 
condiţii, mai ales că nu v-am anunţat din timp. 

— E plăcerea mea să ajut Congresul american atâta cât îmi 
stă în putinţă. Din nefericire, nu am mult timp la dispoziţie, 
domnule Marten. Dacă oaspeţii mei ne vor scuza, poate găsim 
un colţişor, la bar, unde să ne ocupăm de ceea ce trebuie făcut. 

— Desigur. 

Merriman Foxx îl conduse pe Marten afară din separeu, înspre 
barul de lângă scări. În timp ce ieşea, ochii lui Nicholas îi întâlni 
iar pe-ai lui Demi, care-l privea străduindu-se să nu arate totuşi 
acest lucru. În mod cert, era la fel de surprinsă să-l vadă acolo, 
pe cât era şi el să o vadă pe ea. Mai mult, şi la fel de cert, nu era 
deloc bucuroasă de revedere. 

Tot o surpriză era şi prezenţa reverendului Beck, care, 
asemenea lui Demi, nu dădu niciun semn că l-ar fi recunoscut. 
Şi totuşi Marten era sigur că reverendul îl ţinea minte de când îl 
văzuse în salonul lui Caroline. Nu doar că făcuseră cunoştinţă 
atunci, dar, după cum îi spusese Demi, Beck fusese destul de 
interesat de identitatea sa, suficient cât să o întrebe pe una 
dintre asistente cine era. 

— Spuneţi-mi mai precis, ce anume neclarităţi ar dori 


congresmana Baker să lămurim? întrebă Foxx când ajunseră la 
bar. 

Acesta se mai eliberase între timp, astfel că au putut să stea 
singuri la unul din capetele lui. 

Marten îşi puse servieta pe tejghea, o deschise şi scoase un 
dosar, apoi băgă mâna în buzunarul interior al jachetei să scoată 
un pix, pornind în acelaşi timp reportofonul. Exact atunci şi fără 
să i-o fi cerut cineva, barmanul puse înaintea fiecăruia dintre ei 
câte un păhărel de scotch. 

— Sunt câteva ambiguităţi, doctore, spuse Marten, amintindu- 
şi care era motivul prezenţei sale acolo - să verifice, pe cât 
putea, dacă Foxx era sau nu doctorul şi individul cu păr alb de 
care vorbiseră dr. Stephenson şi Caroline. 

Marele său dezavantaj acolo, unul care spera că nu va fi totuşi 
fatal, era că nu avea o transcriere a audierilor comisiei, aşadar 
nici cea mai vagă idee despre ce anume se discutase acolo. 
Datele de care trebuia să se folosească erau puţinul pe care-l 
ştia despre cariera lui Foxx şi despre istoria Unităţii medicale nr. 
10, firimiturile pe care le găsise pe internet, pe care i le spusese 
Caroline şi vorbele doctoriţei Stephenson chiar înainte să se 
sinucidă. 

Deschise dosarul şi aruncă o privire la pagina pe care îşi 
notase câte ceva la hotel, făcându-le să arate de parcă le-ar fi 
scris în timpul unei conversații telefonice cu congresmana 
Baker. 

— Programul de dezvoltare a armelor biologice desfăşurat de 
Unitatea Medicală nr. 10 s-a numit Programul D, nu B. Corect? 

— Da. 

Foxx ridică paharul de scotch şi luă o înghiţitură. 

Marten scrise ceva pe hârtie lângă însemnările făcute înainte 
şi apoi puse următoarea întrebare: 

— Aţi declarat că toxinele sintetizate, adică cele patruzeci şi 
cinci de tulpini diferite de antrax, bacteriile ce produc bruceloză, 
holeră şi ciumă, împreună cu aparatura necesară răspândirii lor, 
precum şi alte câteva virusuri experimentale noi şi necunoscute 
- toate acestea deci, au fost înregistrate şi distruse apoi. Şi asta 
e corect, nu? 

— Da. 

Foxx mai bău puţin din paharul său. Acum, pentru prima oară 
Marten îi observă degetele incredibil de lungi comparativ cu 


mărimea palmei sale. În acelaşi timp cântări din ochi constituţia 
lui Foxx. Când îl văzuse prima oară pe alee, i se păruse de 
statură medie, nici slăbănog, nici îndesat, dar în puloverul 
tricotat, destul de larg, era greu de spus dacă era cu adevărat 
musculos şi în formă, aşa cum credea Marten. Insă nu-l putea 
privi prea insistent fără să-i dea de bănuit doctorului, aşa că îşi 
reluă întrebările. 

— După ştiinţa dumneavoastră s-au mai făcut experimente pe 
subiecţi umani după 1993, atunci când preşedintele Africii de 
Sud a declarat că toate cercetările în domeniul armelor biologice 
au fost oprite? 

Brusc, Foxx îşi puse paharul pe tejghea. 

— Am spus acest lucru destul de clar în faţa comisiei, spuse el 
iritat. Nu, nu s-au continuat experimentele. Toxinele au fost 
distruse împreună cu documentaţia referitoare la obţinerea lor. 

— Vă mulţumesc, spuse Marten aplecându-se peste dosar, 
lăsându-şi timp să mai mâzgălească câteva însemnări. 

Iniţial, Foxx îl întâmpinase amabil, ceea ce însemna că 
prezentarea pe care şi-o făcuse Nicholas sieşi fusese luată de 
bună şi că, după toate aparențele, nu se verificase dacă într- 
adevăr făcea parte din echipa congresmanei Baker. Acum însă 
dintr-odată se arăta irascibil, fie din pricina întrebărilor, fie, mai 
probabil, datorită faptului că era prea plin de sine. Aceste 
chestiuni le discutase deja în comisia Congresului, într-o audiere 
încheiată, iar acum, iată, era într-un loc public, reluând aceleaşi 
probleme cu un funcţionar de rangul al treilea, faţă de care nu 
mai putea să-şi ascundă disprețul. Ar fi vrut ca această 
întrevedere să se încheie cât mai repede şi cu asta să se 
isprăvească o dată pentru totdeauna toate hărţuielile. 

Tocmai această ieşire temperamentală îi arătă lui Marten că, 
dacă insista, doctorul putea deveni vulnerabil şi că, punându-i 
întrebări mai directe, ar fi putut lăsa să-i scape lucruri pe care n- 
ar fi vrut să le spună. Marten însă mai ştia şi că, dacă avea de 
gând să o facă, trebuia să o facă repede, căci era limpede că 
doctorul n-avea să-i mai acorde mult timp. 

— Îmi pare rău, doar câteva întrebări în plus, spuse Marten 
parcă cerându-şi scuze. 

— Haideţi, să le auzim odată. 

Foxx îl privea încruntat, apoi îşi luă iar paharul, cuprinzându-l 
cu degetele sale lungi. 


— Vă rog să-mi permiteţi o scurtă explicaţie, pe care, poate, 
ar fi trebuit să o fac de la bun început, spuse Marten pe acelaşi 
ton spăşit ca şi mai înainte. Unele din aceste lămuriri au devenit 
necesare datorită morţii unuia dintre membrii comisiei, la puţin 
timp după încheierea audierilor. E vorba de congresmanul de 
California, Michael Parsons. Se pare că domnul Parsons i-a lăsat 
un memoriu congresmanei Baker, document ce a fost găsit abia 
de curând. În acel memoriu expunea întrevederea pe care a 
avut-o cu o anume doctoriţă Lorraine Stephenson care, pe lângă 
practicarea medicinii generale, mai era, cred, şi o expertă în 
virologie. Mai mult, doctorita Stephenson mai era şi medicul 
personal al soţiei  congresmanului, Caroline Parsons. O 
cunoaşteţi pe doctoriţa Stephenson? 

— Nu. 

Marten trase cu ochiul la notițele sale, apoi ridică privirile. 
Acum era momentul să insiste şi încă foarte hotărât. 

— Ciudat, pentru că în memoriul congresmanului Parsons 
către  preşedinta comisiei, se menționează faptul că 
dumneavoastră şi doctorita Stephenson v-aţi întâlnit de mai 
multe ori în particular în perioada audierilor. 

— N-am auzit niciodată de doctoriţa Stephenson. Şi n-am nici 
cea mai vagă idee despre ce vorbiţi, spuse Foxx răspicat. Ei 
bine, domnule Marten, cred că i-am acordat doamnei Baker 
destul din timpul meu. 

Doctorul puse paharul pe tejghea şi era gata să se întoarcă şi 
să plece. 

— Domnule doctor, continuă Marten, memoriul 
congresmanului Parsons pune sub semnul întrebării 
veridicitatea mărturiei dumneavoastră în faţa comisiei, în 
special în ce priveşte virusurile experimentale neînregistrate în 
documentaţia ştiinţifică. 

— Ce vreţi să spuneţi? spuse Foxx întorcându-se spre 
Nicholas, cu obrazul roşu de mânie. 

— Nu intenţionam să vă stric buna-dispoziţie. Nu fac decât 
ceea ce mi s-a cerut, îşi reluă Marten din nou tonul umil al celui 
ce doar aduce mesaje. Acum că ştiţi despre memoriul acela şi 
de vreme ce congresmanul Parsons e mort, doamna Baker mi-a 
cerut să vă întreb dacă aţi vrea să declaraţi pentru transcrierea 
finală a audierilor că tot ce aţi spus sub jurământ a fost şi, din 
cunoştinţele dumneavoastră, încă mai este purul adevăr. 


Foxx ridică iar paharul. Ochii lui erau reci ca gheaţa. 

— Da, domnule Marten, pentru transcrierea finală, tot ce am 
spus a fost şi este întregul adevăr. 

— Inclusiv în privinţa virusurilor? N-au mai fost experimente 
pe subiecţi umani din 1993? 

Foxx îl sfredelea pe Marten cu o căutătură cruntă. Ţinea 
paharul cu ambele mâini, iar degetele mari îi erau sprijinite pe 
marginea lui. 

— Da, inclusiv în privinţa virusurilor. 

— O ultimă întrebare, spuse calm Marten. Vi s-a spus 
vreodată „doctorul”, pur şi simplu? 

Foxx îşi termină scotchul şi apoi se uită la Marten. 

— Da, de sute de oameni. Noapte bună, domnule Marten. Și 
vă rog să-i transmiteţi doamnei Baker salutări din partea mea. 

Puse paharul gol pe tejghea şi se îndreptă spre separeul unde 
avea să-şi ia cina. 


„Dumnezeule!”, îşi zise Nicholas cu răsuflarea tăiată. Totul se 
petrecuse atât de repede şi de neaşteptat că era cât pe-aci să-i 
scape. Şi totuşi, o văzuse, acolo, în faţa lui. | se arătase la fel de 
limpede de parcă el însuşi ar fi cerut să-i fie arătată. Da, 
Merriman Foxx avea părul alb. Da, i se spunea „doctorul”. Insă 
numai aceste evidențe împreună cu încercarea aproape jalnică 
de a obţine informaţii concludente de la el, nu-l indicau dincolo 
de dubii pe Foxx drept doctorul sau tipul cu păr alb care 
supervizase sau chiar administrase toxinele ce o uciseseră pe 
Caroline. 

Însă acel amănunt pe care-l văzuse, da: aproape că-l arăta cu 
degetul. 

Era un lucru de care uitase complet până în momentul în care 
observase lungimea neobişnuită a degetelor lui Foxx, 
împreunate pe paharul de whiskey. Era ceva ce-i pomenise 
Caroline la telefon, atunci când îl sunase înspăimântată prima 
oară. Când el încă mai era în Manchester. 

„Nu mi-a plăcut, a spus ea despre tipul cu păr alb care venise 
la clinica unde era internată după ce dr. Stephenson îi făcuse 
acea injecție. Tot ce ținea de el mă înspăimânta: felul în care mă 
privea, felul cum îmi atingea cu degetele lui lungi şi hidoase fața 
şi picioarele." 

Însă nu doar degetele lungi ce se încolăciseră pe pahar îl 


frapaseră pe Marten. Completarea venise atunci când Foxx, 
înfuriat, îşi pusese ambele mâini pe pahar, cu degetele mari pe 
buza acestuia. Atunci a văzut Marten detaliul şi şi-a amintit 
imediat descrierea pe care o făcuse Caroline. 

„... felul cum îmi atingea fața şi picioarele cu degetele lui 
lungi şi hidoase, şi policarul acela gretos pe care avea un tatuaj 
cu o cruce cu cercuri la capete." 

O cruce decolorată - două linii drepte intersectându-se şi 
formând o cruce cu câte un cerculeţ la fiecare din capetele ei - 
fusese tatuată pe vârful degetului mare de la mâna stângă a 
doctorului Foxx. 

N-a lipsit mult să-i scape lui Marten - o cruce tatuată şi 
decolorată, descrisă de o femeie pe patul morţii. Atunci i s-a 
părut numai un detaliu dintr-un talmeş-balmeş de informaţii pe 
care i le dădea Caroline. Nu părea să aibă prea multă 
importanţă. Acum însă se dovedea cât se poate de semnificativ. 

Pentru că lui Marten îi confirma că-l găsise pe cel pe care-l 
căuta. 


27 


Marten băgă mâna în buzunarul interior al jachetei şi opri 
reportofonul. Nu mai avea prea multe dubii că Foxx fusese cel 
care comandase uciderea lui Caroline, însă în convorbirea 
înregistrată nu se găsea nimic incriminant. lar tatuajul singur nu 
era deloc proba solidă de care avea nevoie Peter Fadden pentru 
a declanşa o investigaţie a ziarului Washington Post. Lui Marten 
îi trebuia ceva concret şi-n acelaşi timp irefutabil, dar să obţină 
o asemenea dovadă sau chiar numai să încerce să obţină una 
avea să fie extrem de dificil. Cu atât mai mult cu cât Foxx nu 
avea să-i mai permită acum să-l ia la întrebări, şi în mod cert 
avea să ia legătura cu biroul congresmanei Baker să verifice 
identitatea lui Nicholas. Odată ce se întâmpla una ca asta, 
Marten n-ar mai fi putut să se apropie la mai puţin de o milă de 
FOXX. 


— Domnule Marten. 


Nicholas ridică ochii şi-o văzu pe Demi Picard, venind 
neînsoţită spre el. Nicholas se întrebă iar ce căuta ea acolo. Că 
era în compania lui Rufus Beck nu-l mira, doar îi spusese că 
reverendul era unul dintre subiectele cărţii ei şi a 
fotoreportajului despre clerul apropiat de sfera politicii. Dar 
faptul că se aflau amândoi acolo, în Malta şi încă invitaţi la masa 
lui Foxx, la atât de puţin timp după înmormântarea lui Caroline, 
îl neliniştea oarecum, cu atât mai mult acum că i se 
confirmaseră bănuielile despre Foxx. 

— Domnişoară Picard, răspunse el schiţând un zâmbet. Ce 
surpriză plă... 

Ochii ei se îngustară deodată şi-i tăie vorba şoptindu-i 
mânioasă: 

— De ce eşti aici? De ce ai venit la restaurantul acesta? 
Tocmai în Malta? 

— Exact asta voiam să te întreb şi eu. 

— Doctorul Foxx şi reverendul Beck sunt vechi prieteni, spuse 
ea prudent. Urmează să ne întâlnim cu un grup de clerici 
occidentali care vizitează Balcanii. Suntem în drum într-acolo, 
dar reverendul a vrut să ne oprim aici peste noapte să-şi 
viziteze prietenul. 

— Se pare că-l cunoşti binişor pe reverendul Beck. 

— Da. 

— Atunci poate îmi poţi explica cum se face că un preot afro- 
american este prieten cu un fost ofiţer al armatei Apartheidului 
sud-african? Un ofiţer care s-a aflat la comanda unei cunoscute 
unităţi militare care făcea experienţe secrete pentru dezvoltarea 
unor arme biologice menite să servească la exterminarea 
populaţiei africane de culoare? 

— Trebuie să-l întrebi chiar pe reverend. 

Marten se zgâi la Demi. 

— Ce-ar fi să te-ntreb pe tine despre „vrăjitoare”? 

— Mai bine nu mă întreba, îl avertiză ea. 

— Nu? 

— Aşa am zis: nu. 

— Tu ai pomenit de ele, spuse repede Marten. Tu ai venit la 
mine, ţii minte? 

— Demi, se auzi o voce cunoscută venind de undeva din 
spatele ei. 

S-au întors în direcţia de unde se auzise vocea şi-l văzură 


apropiindu-se pe reverend, însoţit de Cristina Vallone, 
fermecătoarea tovarăşă a doctorului Foxx. 

— Mi-e teamă că doctorul Foxx a trebuit să plece de urgenţă. 
O problemă de familie, le-a spus reverendul Beck şi continuă, 
adresându-i-se doar lui Demi: Mi-a cerut să vă conduc pe tine şi 
pe Cristina înapoi la hotel. 

Demi ezita, iar Marten observă că această schimbare 
neaşteptată a programului o încurca. 

— Vă mulţumesc, domnule. Numai o clipă: trebuie să merg la 
baie. Am să vă ajung din urmă afară. 

— Desigur, domnişoară. 

Beck se uită la Marten după ce Demi plecase deja în direcţia 
toaletelor. 

— A fost o plăcere să vă revăd, domnule Marten. Ar trebui să 
ne întâlnim iar, curând. 

— Plăcerea ar fi de partea mea, domnule reverend. 


Cinci minute mai târziu, Marten era pe Trig id-Dejqa, cu ochii 
la poziţiile unui taxi ce se îndepărtă în trombă, avându-i la bord 
pe Beck, pe Demi şi pe Cristina Vallone până când dispăru cu 
totul. Nicholas se uită înapoi pe aleea udă ce ducea spre 
cafenea. Uşa era închisă. Nu era nicio mişcare pe nicăieri. Se 
întrebă cum de reuşise Foxx să plece fără ca el să-l vadă; sau nu 
plecase de fapt? În orice caz, era prea târziu să mai poată face 
ceva. Inspiră adânc şi porni în pas de plimbare înapoi spre 
hotelul său, auzind încă limpede cuvintele lui Demi pe care i le 
spusese, oprindu-se o clipă la bar, în drumul ei spre ieşire: 

— Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi nici ce faci aici, spuse ea cu 
convingere, pe acelaşi ton aprins cu care-i vorbise şi înainte. Dar 
stai departe de noi, înainte să-mi strici toată munca. 

De cum rosti aceste cuvinte, îi întoarse spatele şi o luă în sus 
pe scări, îndreptându-se spre cei doi companioni care o 
aşteptau. 

Să-i strice munca. Oare ce voia să însemne asta? 

Acum, mergând prin aerul umed al nopţii către monumentul 
aviatorului britanic, trecând pe lângă Grădinile Baracca înspre 
hotel, cuvintele ei păliră în mintea lui, lăsând loc spuselor lui 
Beck înainte să se despartă: 

„A fost o plăcere să vă revăd, domnule Marten. Ar trebui să ne 
întâlnim iar, curând.” 


Să vă revăd, aşa spusese reverendul. Însemna că Beck ştia 
cine era el şi îşi amintea limpede că se întâlniseră în salonul de 
spital al lui Caroline. Atunci nu s-a adus vorba despre ocupaţia 
lui Marten, aşa că era cu putinţă ca reverendul să creadă că 
Marten chiar lucra în echipa congresmanei Baker. Mai mult ca 
sigur că acea coincidenţă fusese aprig dezbătută cu Foxx atunci 
când acesta se întorsese la masa lor din separeu. 

Era limpede că dr. Foxx făcuse imediat legătura între această 
coincidenţă şi faptul că Marten nu numai că pomenise de 
Caroline şi de dr. Stephenson, dar mai şi spusese că Mike 
Parsons lăsase un memoriu în care se îndoia de adevărul 
mărturiilor sale în comisie. Şi, negreşit, acesta era motivul 
pentru care acea seară se încheiase atât de brusc pentru toată 
lumea. 


28 


MADRID. 10:40 P.M. 


Luminile Madridului, aprinse în noapte, rămâneau cu 
repeziciune în urmă, una după alta. Cum rămâneau şi palatul de 
la Moncloa, reşedinţa guvernului spaniol, şi cina pe care o luase 
acolo împreună cu nou alesul prim-ministru şi cu vreo douăzeci 
de industriaşi spanioli. Toate astea se terminaseră şi deveniseră 
istorie. 

Numai patru oameni călătoreau în limuzina prezidenţială: 
agentul secret care conducea, un altul care stătea cu o puşcă 
automată pe scaunul din dreapta şoferului şi, în spate, 
preşedintele John Henry Harris şi şeful echipei Serviciului Secret 
aflată în misiune, agentul Hap Daniels. Sistemul interior de 
comunicare era închis. Orice ar fi discutat preşedintele cu Hap, 
rămânea doar între ei. 

Coloana prezidenţială se reducea doar la limuzină, două SUV- 
uri ale Serviciului Secret şi două Hummere negre cu 
echipamentul de comunicare venind în coadă. De data asta nu 
mai era nici ambulanţa, nici microbuzul personalului şi nici cel 
pentru ziariştii care transmiteau ştiri despre turneul european. 


Era o coloană oficială restrânsă care se îndrepta către o 
reşedinţă aflată într-o suburbie de lux a Madridului, numită La 
Moraleja, unde preşedintele urma să bea un pahar în compania 
unui vechi prieten, Evan Byrd. Byrd era un fost corespondent de 
presă şi fost purtător de cuvânt al răposatului preşedinte 
Charles Cabot. O vreme i-a fost şi lui Harris purtător de cuvânt, 
asta până să se retragă în acea suburbie madrilenă. După vizita 
aceea, preşedintele avea să se întoarcă la Ritz, unde echipa sa 
ocupa întregul etaj al patrulea şi unde Harris se aştepta să tragă 
un somn straşnic. 

— Avionul în care călătoreau congresmanul Parsons şi fiul 
său, citi Hap Daniels din însemnările pe care şi le făcuse într-un 
carneţel cu spirală. 

Neavând BlackBerry-ul, nu exista posibilitatea ca informaţiile 
pe care le deţinea să poată fi interceptate electronic. Daniels nu 
avea decât nişte notițe scrise în grabă într-un banal carnet. 
Informaţiile le primise printr-un telefon securizat, pe care Hap îl 
deţinea ca parte a echipamentului individual de comunicare. 

— Avionul s-a prăbuşit datorită unei erori de pilotaj - cel puţin 
aşa spun inspectorii NTSB?. Niciunul din angrenajele navei nu 
par să fi avut vreo defecţiune tehnică. 

— Cunosc informaţiile oficiale, Hap, spuse preşedintele. Asta-i 
tot ce-ai reuşit să afli? 

— In privinţa accidentului aviatic, da, domnule. Ceea ce pare 
să nu ştie nimeni, sau cel puţin să nu fi fost menţionat de 
nimeni, este că şi doamna Parsons trebuia să fie la bordul acelei 
curse. Planurile dânsei s-au schimbat în ultima clipă, astfel că a 
plecat spre Washington cu o cursă regulată. În mod cert n-au 
existat speculaţii despre vreo conspirație care să fi provocat 
prăbuşirea avionului. N-avem niciun motiv să credem că ar fi 
vorba de un act terorist. Doamna Parsons n-a spus nimic, cel 
puţin nu public. S-ar părea că e vorba de una din acele 
coincidenţe care pur şi simplu se întâmplă. 

— Una din acele coincidenţe... 

— Da, domnule. 

Preşedintele Harris dădea uşor din cap, încercând să pătrundă 
înţelesul pe care l-ar fi putut avea, dacă-l avea, schimbarea 


2 NTSB, National Transportation Safety Board - Administraţia Naţională a 
Siguranţei Transporturilor (n.t.). 


planurilor lui Caroline, apoi trecu la următoarea chestiune care îl 
interesa. 

— Dar bărbatul din salonul lui Caroline? Cel pe care l-a 
împuternicit să verifice documentele lor? : 

— N-am alte informaţii decât cele pe care le ştiam deja. Il 
cheamă Nicholas Marten. A emigrat în Anglia, la Manchester, 
unde şi lucrează ca arhitect peisagist. Se pare că-i cunoştea pe 
Mike şi Caroline Parsons de foarte multă vreme, cel puţin aşa le- 
a spus poliţiştilor de la Departamentul din Washington. Celor de- 
acolo le-a iscat bănuiala că el şi Caroline Parsons ar fi avut un 
fel de relaţie extraconjugală. El le-a spus că erau doar vechi 
prieteni. Dar nu există nicio dovadă. Pe de altă parte, ar fi 
absurd să o fi şantajat. 

— Ce-au vrut poliţiştii de la el? 

— A sunat de mai multe ori, insistent, la medicul doamnei 
Parsons, după moartea ei. Voia să discute cu ea despre boala 
doamnei Parsons, însă doctoriţa l-a refuzat, susţinând că erau 
informaţii private, disponibile doar medicului şi pacientului său. 
S-a crezut că ar fi putut fi implicat în asasinarea doctoriţei. Dar 
n-au avut niciun motiv pentru care să-l reţină, aşa că l-au pus 
într-o cursă spre Londra şi i-au pus în vedere să nu se mai 
întoarcă. 

— Doctoriţa lui Caroline a fost asasinată? Ce ştii despre asta? 

— O afacere extrem de neplăcută, domnule preşedinte. A fost 
decapitată. 

— Decapitată? 

— Da, domnule. Capul nu a fost găsit încă. Poliţia şi-a 
desfăşurat ancheta cu multă discreţie. Şi FBl-ul are agenţi care 
se ocupă de chestiunea asta. 

— Şi când aveau de gând să informeze şi Casa Albă? 

— Nu ştiu, domnule, probabil credeau că nu era cazul. 

— Dar de ce să fi fost decapitată? 

— Vă gândiţi la un atac terorist? Să fi fost un grup islamist? 

— Nu contează la ce mă gândesc eu. E vorba de ceea ce ştiu. 
Şi până acum nu se poate spune că cineva ştie prea multe 
despre afacerea asta. Cere cuiva din FBI cu care eşti în relaţii 
amicale să te ţină la curent. Spune-le că sunt direct interesat, 
dar că nu vreau ca presa să-şi bage nasul în treaba asta şi să 
dea publicităţii gogoşi. Nu avem nevoie să aţâţăm şi mai mult 
lumea islamică, oricum e foarte agitată deja, mai ales dacă nu-i 


ce am putea noi crede, ci opera vreunui localnic ţăcănit. 

— Da, domnule. 

— Acum, spuse Harris pe un alt ton, Caroline Parsons. Vreau 
un raport despre infecția pe care a avut-o: cum a contractat-o, 
ce a provocat-o, ce tratament i s-a administrat, de la momentul 
diagnosticării şi până în ultima clipă a vieţii ei. Dar, încă o dată, 
nu vreau să daţi sfară-n ţară. Vreau informaţii, cât se poate de 
discret. Sunt patru oameni morţi într-un interval de timp extrem 
de scurt. Trei dintre ei sunt o singură familie, al patrulea e 
medicul personal al lui Caroline. 

— Mai trebuie să ştiţi un lucru, domnule preşedinte. Nu ştiu 
ce-ar putea să însemne, dar congresmanul Mike Parsons... 

— Ei, ce e cu el? 

— A încercat să obţină o întâlnire între patru ochi cu 
dumneavoastră de două ori. O dată în timpul lucrărilor comisiei 
antiterorism. Şi încă o dată în ziua în care s-au încheiat 
audierile. 


— De unde ştii? 
— Secretara dumnealui a cerut-o, dar nu i s-a dat niciun 
răspuns. 


— Mike Parsons avea uşa deschisă la mine la orice oră. Şeful 
cancelariei mele ştia asta, la fel şi secretarul meu. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu ştiu, domnule. Trebuie să-i întrebaţi pe ei. 

Deodată, Hap Daniels îşi duse mâna la casca din ureche, 
exact când limuzina încetini, apoi se înclină uşor atunci când 
şoferul coti brusc la dreapta, luând-o pe aleea unei proprietăţi 
private. 

— Mulţumesc, spuse Hap în microfon, apoi se uită la 
preşedinte. Am ajuns, domnule. Reşedinţa domnului Byrd. 


29 


Evan Byrd îl întâmpină în uşă ca pe un tovarăş din liceu pe 
care nu-l mai văzuse de ani buni, nu cu o strângere de mână, ci 
cu o îmbrăţişare ca de urs. 

— l-a naibii de bine să te văd, John, zise Byrd, conducându-l 


pe lângă o fântână bogat decorată, apoi, înăuntru, printr-un hol 
în stil spaniol a cărui duşumea era din gresie, într-o cameră 
mică cu pereţii lambrisaţi, dotată cu un bar burduşit şi fotolii 
mari din piele în faţa unui şemineu unde trosneau plăcut nişte 
buşteni. 

— Nu-i rău pentru un funcţionar public pensionat, nu? rânji 
Byrd. la loc. Ce să-ţi dau de băut? 

— Nu ştiu. Mi-am luat raţia în seara asta din toate, aşa că, de 
ai, o cafea neagră sau apă. 

— Cum dracu’ să n-am? 

Byrd îi trase cu ochiul şi apăsă butonul unei linii telefonice 
interne aflat chiar lângă bar şi ceru cafeaua în spaniolă, apoi 
traversă camera şi se aşeză lângă Harris în celălalt fotoliu de 
piele. 

Evan Byrd să fi tot avut puţin peste şaptezeci de ani. Era 
îmbrăcat lejer, în nişte pantaloni largi, crem la care asortase un 
pulover. Părea uşor supraponderal, însă altfel era în formă. Işi 
mai purta părul sur tot lung şi bine îngrijit şi favoriţii cu care şi-l 
amintea Harris. Byrd se învârtise în reţelele de televiziune şi 
politica Washingtonului vreme de aproape patruzeci de ani 
înainte să se retragă în Spania, însă agenda lui încă putea face 
de ruşine pe orice iniţiat activ în politică, altfel spus îi cunoştea 
cam pe toţi cei care trebuiau cunoscuţi, drept urmare încă mai 
avea destulă influenţă, chiar dacă nu s-ar fi zis. 

— Ei, făcu el, şi cum ţi-a mers în seara asta? 

— Nu sunt sigur, spuse Harris privind absent la focul din 
şemineu. Spania e în război cu ea însăşi. Prim-ministrul e un tip 
fain, poate prea altruist şi prea de stânga ca să facă ceva să 
impulsioneze realmente economia ţării. Capitaliştii, oameni cu 
putere, cei care ni s-au alăturat la cină, sunt majoritatea indivizi 
cu vederi conservatoare în domeniul fiscal. Pentru ei, bilanţul 
contabil e o chestiune de identitate naţională. Au bani de 
investit şi în acelaşi timp vor să se investească bani la ei. Vor să 
fie parte din aceeaşi piaţă globală ca toată lumea. Ceea ce-i 
pune într-o poziţie de conflict faţă de puterea politică. Totuşi, 
prim-ministrul a avut cojones să-i aducă acolo, şi e numai 
meritul lui, aşa că trebuie apreciat pentru asta. Bineînţeles că îşi 
fac cu toţii griji în chestiunea terorismului şi pe cine va cădea 
măgăreaţa rândul următor. 

— Dar cu Franţa şi Germania? 


— Ai citit ziarele, Evan. Ai văzut ştirile la TV. Ştii la fel de bine 
ca şi mine că nu merge. 

— Şi ce ai de gând să faci în privinţa asta? 

— Nu ştiu. 

Pentru un foarte scurt moment, Harris parcă nici nu mai era 
acolo, apoi întoarse ochii spre Byrd. 

— Chiar nu ştiu. 

Moment în care din interfon se auzi o voce spunând în 
spaniolă: 

— Cafeaua e gata, domnule. 

— Gracias, spuse Byrd în microfon, apoi se ridică. Vino, John, 
o să bem cafeaua în camera de zi. 

Rânji spre Harris când acesta se ridică din fotoliu. 

— Am o surpriză pentru tine. 

Harris mormăi nemulţumit: 

— Evan, la ora asta, nu. Sunt prea obosit. 

— Crede-mă, o să-ţi facă mare plăcere. 

In camera de zi îi aşteptau deja şapte bărbaţi, iar preşedintele 
îl cunoştea pe fiecare dintre ei. Vicepreşedintele Statelor Unite, 
Hamilton Rogers, secretarul de stat, David Chaplin, secretarul 
apărării, Terrence Langdon, preşedintele şefilor de cancelarii şi 
general al forţelor aeriene ale SUA, Chester Keaton şi cei pe 
care-i văzuse ultima oară la Roma: Tom Curran, şeful cancelariei 
sale, Jake Lowe, consilierul său principal în probleme de politică 
şi James Marshall, consilier în problemele siguranţei naţionale. 

Evan Byrd închise uşa în urma lor. 

— Ei bine, domnilor, asta chiar este o surpriză, spuse 
preşedintele pe un ton neutru, încercând să-şi ascundă uimirea 
că-i vedea pe toţi acolo. Cărui fapt i-o datorez? 

— Domnule preşedinte, începu Lowe, aşa cum ştiţi reuniunea 
NATO de la Varşovia are loc peste foarte puţine zile. Înainte, 
când am intrat în lrak, aveam probleme cu Franţa şi cu 
Germania, însă oamenii noştri nu erau încă pregătiţi. Acum sunt. 
Am fost asiguraţi de acest lucru de prieteni de nădejde. Prieteni 
care sunt în poziţiile necesare pentru a şti astfel de lucruri. 

— Ce prieteni? Despre cine vorbeşti? 

— Ca să putem preveni catastrofa de care v-am vorbit nu 
demult, spuse consilierul Marshall, păşind înainte, cazul în care 
un grup terorist ar putea prelua controlul asupra întregului 
Orient Mijlociu şi a resurselor sale de petrol într-un timp foarte 


scurt, a devenit obligatoriu pentru noi să luăm o dată pentru 
totdeauna iniţiativa în partea aceea de lume. Ca să facem asta, 
nu putem risca să mai existe voci care să ni se opună la ONU. 
Am fost asiguraţi că, de această dată, nici Germania şi nici 
Franţa nu vor spune „nu” atunci când le vom cere votul. Şi, aşa 
cum Ştiţi, dacă ei nu se opun, atunci, după toate probabilitățile, 
nu se vor opune nici ruşii, nici chinezii. 

— Aţi fost asiguraţi? 

— Da, domnule, asiguraţi. 

Preşedintele se uită împrejur la chipurile celor prezenţi, care-i 
erau atât de cunoscute de parcă ar fi fost membrii familiei sale. 
Ca şi Lowe şi Marshall, aceşti oameni îi fuseseră cei mai de 
încredere prieteni şi sfetnici, de ani de zile. Ce naiba se 
întâmpla? 

— Dar, mai precis, ce vom face noi în Orientul Mijlociu? 

— Din păcate nu suntem împuterniciţi să vă spunem, domnule 
preşedinte, îi spuse direct secretarul apărării, Terrence Langdon. 
Motivul pentru care ne-am adunat aici este de a vă cere 
aprobarea de a-i elimina fizic pe actualii şefi de state din 
Germania şi Franţa. 

— Să-i eliminăm fizic... 

Preşedintele se uită la Lowe şi la Marshall. Ei au fost cei dintâi 
care pomeniseră de afacerea asta; acum aveau de partea lor 
toată echipa. Nu pricepea. Era republican conservator ca şi ei. L- 
au susţinut tot timpul până să ajungă preşedinte, s-au asigurat 
de numirea lui ca şi candidat al partidului la prezidenţiale, au 
depăşit împreună toate obstacolele ca să garanteze alegerea sa. 

— Cred că aţi vrut să spuneţi „să-i asasinăm”, domnule 
secretar. 

Apoi, un gând l-a lovit ca trăsnetul, zdruncinându-l până în 
măduva oaselor. Nu era deloc preşedintele lor; era marioneta lor 
şi fusese de la bun început. Era în funcţia aceea pentru că ei îl 
puseseră acolo. Pentru că au fost siguri că el va face orice i-ar fi 
cerut ei. 

— Cine sunt aceşti „prieteni de nădejde” despre care vorbiţi? 
întrebă el. 

— Membrii unei organizaţii care ne-au asigurat că oamenii 
care vor fi votaţi în locul actualilor preşedinte al Franţei şi 
cancelar german ne vor sprijini necondiţionat orice-am face. 

— Aha, spuse după un moment de tăcere preşedintele. 


N-avea niciun rost să întrebe ce era această „organizaţie” 
pentru că oricum nu i s-ar fi spus. Îşi băgă mâinile în buzunare şi 
se duse la fereastra mare ce dădea în parcul bine iluminat, unde 
zări doi agenţi ai Serviciului Secret stând în umbră. Mai mult ca 
sigur că afară mai erau şi alţii pe care nu-i vedea. Rămase acolo, 
un lung moment, cu spatele la cei din încăpere care-i aşteptau 
răspunsul. Puteau să mai aştepte puţin până să pună el toate 
datele cap la cap, să înţeleagă cum de fusese posibil să i se 
întâmple una ca asta şi ce urma să se mai petreacă. Gândindu- 
se la toate astea, cuvintele lui Jack Lowe îl loviră iarăşi. 

„Inainte, când am intrat în Irak, când Franța, Germania şi 
Rusia ne-au pus probleme, oamenii noştri nu erau încă pregătiţi. 
Acum sunt.” 

Oamenii noştri. 

Acum sunt. 

Acum Sunt. 

Orice-ar fi fost organizaţia aceea, era absolut limpede că ei, 
cu toţii, erau membri, iar planul acesta al lor fusese pregătit de 
multă vreme. lar acum, în fine, aveau oameni în toate ţările care 
contau, gata să pună acel plan în execuţie. Se întoarse cu faţa 
spre ei, apoi traversă camera în direcţia lor. 

— Harry Ivers, face şi el parte din organizaţia asta? ÎI ştiţi pe 
Harry Ivers, preşedintele NTSB. Cel care se ocupă de ancheta 
prăbuşirii avionului în care se afla congresmanul Parsons. 

Harris îşi înfipse deodată privirea în ochii lui Tom Curran, şeful 
său de cancelarie. 

— Congresmanul Parsons a încercat să obţină o întrevedere 
cu mine. De două ori. O dată în timpul şi încă o dată imediat 
după audierile comisiei de antiterorism. Ştiai că are liberă 
trecere la mine, la orice oră. De ce n-au fost programate acele 
întâlniri? 

— Programul dumneavoastră era foarte încărcat, domnule 
preşedinte. 

— Asta-i o porcărie, Tom. 

Preşedintele se uită roată prin cameră, oprindu-şi privirile 
asupra fiecăruia dintre cei opt bărbaţi prezenţi. 

— Congresmanul Parsons aflase ceva, nu-i aşa? Ceva în 
legătură cu ancheta comisiei în privinţa programului biologic 
sud-african, aşa-zis abandonat, şi referitor la audierea doctorului 
Merriman Foxx. Bănuiesc că acel program sau vreo ramificaţie a 


lui nu e deloc abandonată. Şi orice ar fi, într-un fel sau altul, noi, 
sau mai bine zis, voi şi „prietenii voştri de nădejde” sunteţi 
implicaţi. Credeaţi că Parsons, fiind un conservator dur, vi se va 
ralia, dar n-a făcut-o şi a ameninţat că-mi va expune situaţia 
dacă nu renunţaţi. Motiv pentru care l-aţi asasinat. 

Urmă un lung moment de tăcere, după care Marshall spuse: 

— Nu puteam avea încredere în el, domnule preşedinte. 

Auzind asta, Harris se înfurie dintr-odată. 

— Dar fiul lui şi toţi ceilalţi oameni de la bordul avionului? 

— Era o chestiune de siguranţă naţională, spuse Marshall rece 
şi neimpresionat. 

— Şi soţia lui la fel. 

— Cine putea şti ce i-a spus? Medicul ei i-a dat ceva s-o 
liniştească. 

— Doctoriţa Stephenson. 

— Da, domnule. 

— Şi ca recompensă cineva a descăpăţânat-o şi pe ea. 

— Din nefericire, şi-a pierdut cumpătul după ce a făcut ceea 
ce i s-a cerut, fapt care a pus-o în categoria celor de care ne 
puteam dispensa. A trebuit să fie anihilată. 

Preşedintele îşi întoarse privirea de la consilierul de securitate 
naţională şi se uită la ceilalţi. Toţi se holbau la el în tăcere. 
Inclusiv consilierul şi prietenul său de atâta amar de vreme, Jake 
Lowe, şi gazda lor din seara aceea, Evan Byrd. 

— Doamne Dumnezeule, spuse preşedintele răsuflând greu. 

N-avea nici măcar un prieten în încăperea aceea. Şi iarăşi auzi 
cuvintele lui Jake Lowe. Înainte... oamenii noştri nu erau gata. 
Acum sunt. 

Şi înainte nu aveau armele de care aveau nevoie. 

Acum le aveau. 

— Puneţi la cale un război biologic? Împotriva cui? A statelor 
musulmane? 

— Domnule preşedinte, spuse vicepreşedintele Rogers păşind 
înaintea lui Marshall. 

Rogers era un blond cu ochi negri, crunţi, cu zece ani mai 
tânăr, dar un conservator mult mai intransigent decât el. De 
fapt, Harris chiar se opusese nominalizării sale ca şi candidat la 
vicepreşedinţie, tocmai pentru că era prea conservator, însă 
cedase în cele din urmă la presiunile lui Jake Lowe, care-l 
convinsese că Rogers era omul care ar fi adus un plus de voturi. 


Acum abia înţelegea de ce insistase atâta. Rogers era unul de-al 
lor. Oricine-ar fi ei. 

— Pentru siguranţa naţiunii vă cerem să autorizaţi eliminarea 
fizică a preşedintelui Franţei şi a cancelarului Germaniei. Vă 
rugăm să ne acordaţi această autorizare. 

În exact acelaşi moment, preşedintele Harris realiză că dacă 
nu era de acord cu orice îi cereau ei, îl vor ucide. lar apoi, prin 
lege, vicepreşedintele ar fi ajuns preşedinte şi oricum ar fi 
permis asasinatele. Privindu-i, ştiind cine erau şi funcţiile pe 
care le aveau, şi legăturile lor, şi-a dat seama că n-avea curajul 
să se încreadă în niciunul din ei, de la primul până la ultimul om. 
Nici măcar în unul din ei. Chiar şi asistentul său personal, cel 
care era alături de el de aproape douăzeci de ani, era suspect. 
Şi acelaşi lucru se putea spune şi despre cei care asigurau paza 
sa, agenţii Serviciului Secret, inclusiv despre Hap Daniels, 
coordonatorul echipei de protecţie. Avea nevoie de timp să 
găsească o cale de ieşire, să găsească un mod de a-i opri şi dea 
opri oribilul Armagedon pe care-l pregăteau, indiferent despre 
ce era vorba. 

— Unde şi când aveţi de gând să puneţi în aplicare această 
„înlocuire”? întrebă Harris. 

— La adunarea NATO, la Varşovia. Să vadă întreaga lume. 

— Aha, făcu preşedintele dând din cap, apoi se uită iar 
împrejur, la figurile celor care-l priveau la rândul lor, în 
aşteptarea răspunsului său. 

— Îmi trebuie timp să mă gândesc, spuse el calm. Acum sunt 
obosit. Vreau să merg la hotel şi să dorm puţin. 


VINERI 


7 APRILIE 


30 


HOTEL RITZ, MADRID. 1:35 A.M. 


În apartamentul său de la etajul patru, cufundat în întuneric la 
ora aceea, Jake Lowe răspunse la telefon din pat. 

— Da, spuse ridicându-se într-un cot şi uitându-se instinctiv 
împrejur, asigurându-se că e singur. 

— Bâzâie un ţânţar care trebuie plesnit, spuse cu calm o voce 
de femeie de vârstă mijlocie. Îl cheamă Nicholas Marten. S-a dat 
drept asistent al preşedintei Baker. Nu ştiu cum a dat peste noi. 
A pus nişte întrebări foarte „inteligente”. Şi mai e ceva. A fost 
lângă doamna Parsons în ultimele ei ore. 

— Da, cunosc situaţia. 

— AŞ vrea să ştiu pentru cine lucrează, ce ştie şi dacă mai 
lucrează cineva cu el, înainte să chemăm deratizarea. 

— Unde e acum? întrebă Lowe. 

— Malta. Hotel Castille. 

— Când pleci? 

— Curând. 

— Tinem legătura. 

Se auzi un ţăcănit când interlocutorul său închise, iar Lowe 
ezită vreme de un minut, după care aprinse lampa de lângă pat 
şi îşi luă BlackBerry-ul. Vocea fusese transmisă de pe un telefon 
securizat, fiind deformată şi semnalul bruiat printr-un dispozitiv 
digital, făcând aproape imposibilă identificarea celui care 
sunase şi chiar localizarea lui. O singură persoană avea 
echipamentul şi codurile necesare pentru aşa ceva: Merriman 
FOXX. 


BRITISH HOTEL, LA VALLETTA, MALTA. 6:45 A.M. 


— Vino peste cinci minute, răspunse mărâit Demi Picard la 
bătaia în uşă. 

Işi închise repede ultimii nasturi ai unei cămăşi cu dungi 
albastre, cu un croi cam bărbătesc, îşi băgă cureaua împletită 


de piele prin găicile pantalonilor cafenii, apoi, unul după altul, îşi 
prinse la urechi o pereche de cerceluşi rotunzi de aur. 

Bătaia se auzi iar. Oftă plictisită şi se duse la uşă. 

— Am zis să vii peste... spuse ea deschizând uşa, însă nu-şi 
mai termină vorba. 

În pragul uşii stătea Nicholas Marten. 

— Aşteptam valetul, spuse Demi repezit, pe tonul mânios cu 
care-i vorbise şi cu o seară în urmă. 

Se întoarse de îndată în cameră să-şi ia un blazer albastru din 
dulap. Valiza ei aproape gata împachetată era pe pat, deschisă 
încă, iar aparatele foto erau într-o geantă lângă ea. 

— Pleci? 

— Ca toată lumea, din cauza ta. 

— Din cauza mea? 

— Da, spuse Demi şi se uită crunt la el. 

— Toată lumea adică... cine? 

— Doctorul Foxx a plecat în dimineaţa asta, devreme. lar 
reverendul Beck nu mult după aceea. La fel şi Cristina. 

— Unde? încotro? 

— Nu ştiu. Am găsit un bilet de la reverendul Beck strecurat 
pe sub uşă, prin care mă anunţa că a fost pe neaşteptate 
chemat în altă parte şi că programata călătorie în Balcani a fost 
anulată. 

— Şi ceilalţi doi? 

— Am sunat la Cristina în cameră să văd ce ştie despre 
povestea asta, dar mi s-a spus că deja plecase. 

Brusc, Demi intră în baie. O clipă mai târziu se întoarse cu un 
mic neseser. 

— Am sunat şi la domiciliul doctorului Foxx. Menajera lui mi-a 
spus că a plecat şi el. 

Puse neseserul în valiză şi, demonstrativ, închise fermoarul. 

— Şi n-ai nicio idee unde au plecat? Niciunul din ei? 

Ea îi mai aruncă o privire cumplită. 

— Nu. Băiete... 

Un bărbat în uniforma hotelului stătea în pragul uşii, rămasă 
deschisă. 

— Valiza aceea, îi spuse Demi, apoi îmbrăcă blazerul, îşi puse 
geanta pe umăr şi o luă şi pe cea cu echipament foto. Adio, 
domnule Marten, zise şi se strecură pe lângă el, ieşind din 
cameră. 


— Hei, făcu Marten şi o luă după ea. 

Patruzeci de secunde mai târziu, Demi, Marten şi valetul 
coborau tăcuţi cu liftul. Demi privea în podea, iar Marten o 
privea pe ea. După un minut întreg - adică două opriri şi trei 
clienţi ai hotelului mai târziu -, liftul opri la parter. Uşile se 
deschiseră, iar Demi o luă înaintea tuturora înspre holul mare al 
hotelului. Imediat Marten o ajunse iarăşi din urmă şi îşi potrivi 
paşii cu ea. 

— Ce-ai vrut să spui seara trecută că dacă nu stau departe de 
tine „o să stric totul”? 

— Nu crezi că-i puţin cam târziu pentru explicaţii? 

— Bine, hai să schimbăm subiectul şi să încercăm cu 
„Vrăjitoarele”! 

Demi nu-l luă în seamă şi nici nu se opri din mers. Ajunseră în 
hol şi începură să-l traverseze. 

— Ce „vrăjitoare”? Despre ce vorbeşti? 

În continuare ea nu-l băga în seamă. Mai făcură trei paşi până 
să o apuce Marten de braţ şi să o întoarcă cu faţa spre el. 

— Te rog. E important. 

— Ce crezi că faci? zise ea scuturându-se. 

— Întâi îţi cer să fii politicoasă. 

— Vrei să chem poliţia? Pentru că uite, sunt aici deja, zise 
Demi şi arătă cu capul spre cei doi poliţişti în uniforme şi cizme 
negre ce stăteau lângă motocicletele lor afară, chiar în faţa 
intrării. 

Fără convingere, Marten dădu drumul braţului ei. Demi îl privi 
fix, înfuriată, apoi o luă din loc. Marten o văzu oprind la recepţie 
şi vorbind scurt cu mustăciosul din spatele tejghelei. El îi zâmbi 
cu subiînţeles, se întinse undeva sub tăblia biroului de unde 
scoase un plic pe care i-l înmână. Ea îi mulţumi, trase cu ochiul 
înapoi spre Marten, apoi îl urmă pe valet la taxiul ce aştepta 
afară. O clipă mai târziu, plecase. 


31 


HOTEL RITZ, MADRID. 7:08 A.M. 


— Cum adică nu-i acolo? 

Consilierul de securitate naţională, dr. Marshall, un bărbat de 
1,90, se ridică dintr-odată de la masa de lucru pe a cărei tăblie 
erau împrăştiate hârtii şi monitoare pe care rulau informaţii. 

— Adică nu-i acolo. A plecat. A dispărut. 

Jake Lowe era alb ca varul de stupefacţie. 

— Am mers la apartamentul său să-i cer un răspuns la ceea 
ce am vorbit în seara trecută, dar nu era nimeni acolo. Sub 
pături erau puse perne, ca şi cum ar fi vrut să ne facă să credem 
că mai doarme încă. 

— Preşedintele SUA a dispărut? E dat dispărut? 

— Da. 

— Cei de la Serviciul Secret ştiu? 

— Acum da. Dar n-au ştiut până n-am început eu să urlu. Apoi 
au luat-o razna. 

— Doamne Dumnezeule. 

— Ce dracu’ se-ntâmplă? 

Hap Daniels se năpusti în cameră. , 

— Asta-i o glumă? Se amuză preşedintele? Sau voi? Asta-i un 
joc? Spuneţi. N-am chef de glume. 

— Nu-i niciun joc, Hap, mârâi Marshall. Preşedintele e 
responsabilitatea ta. Unde naiba e? 

Hap se holba la el cu gura căscată, bulversat. 

— Glumiti. 

— Nimeni n-are chef de glumă. 

— lisuse Hristoase. 


APARTAMENTUL PREZIDENȚIAL. 30 DE SECUNDE MAI TÂRZIU 


Uşa de la intrare era închisă. Jake Lowe şi James Marshall 
stăteau încremeniţi, îngroziţi şi tăcuți, aşteptând ca Hap Daniels 
să-şi încheie cea din urmă verificare a apartamentului 
prezidenţial. Sala de şedinţe, dormitorul, baia. Secundele 
treceau. Hap ieşi din baie, traversă camera şi ieşi în hol. O 
jumătate de minut mai târziu se întoarse însoţit de un dulău de 
bărbat de 1,85. Era şi el agent al Serviciului Secret. Îl chema Bill 
Strait şi era adjunctul lui Hap. 

— In afara domnului Lowe, numai cei din personalul hotelului 
au intrat sau au ieşit din apartament de când s-a întors 
preşedintele aseară, la 12:20, spuse Hap. 


— La 12:35, preşedintele a cerut un sandviş, un pahar de bere 
şi puţină îngheţată, completă Strait. Un angajat al hotelului a 
adus comanda pe un cărucior la 12:45. Pe cărucior erau o vază 
cu flori proaspete, senvişul, berea şi îngheţata - de vanilie -, 
şervetele de pânză şi argintăria. La 1:32, preşedintele a spus că 
merge să facă duş, iar apoi la culcare, cerând să fie luat 
căruciorul din cameră. La 1:44, acelaşi angajat al hotelului a 
intrat aici, în salon, şi a luat căruciorul aşa cum i s-a cerut. 
Preşedintele închisese deja uşa dormitorului său. Angajatul a 
plecat, iar de-atunci nici n-a mai intrat, nici n-a mai ieşit nimeni 
de aici. Asta până când domnul Lowe a venit să-l vadă pe 
preşedinte la ora 7:00. 

— Ei bine, domnilor, spuse cu răceală Marshall, una peste 
alta, Prăfuitorul Holdelor? e dat dispărut. 

— Imposibil, protestă agentul Strait, şocat şi întristat. Am fost 
chiar în faţa uşii toată noaptea. Sunt camere de supraveghere 
urmărite de operatori în fiecare coridor, în lift, în casa scărilor. 
Noi avem o duzină de agenţi numai la acest etaj şi tot câte o 
duzină staționată la fiecare cale de acces, ca să nu mai vorbim 
de Serviciul Secret spaniol. Niciun şoarece n-ar fi putut intra fără 
să ştiu eu. 

— Păi, cum-necum, Prăfuitorul Holdelor a ieşit! izbucni Lowe. 
Cine-a făcut-o, cum a făcut-o, cine-l reţine şi ce dracu' spunem 
lumii întregi... n-am nici cea mai vagă idee! 

— Băga-mi-aş, zise tare şi cu năduf Hap Daniels, după cel mai 
lung minut din întreaga lui viaţă. 


32 


În câteva minute tot hotelul era pus sub lacăt. Angajaţilor şi 
oamenilor de ordine ai hotelului li s-a spus că se bănuia o 
penetrare a sistemului de securitate. La fel au fost anunţaţi şi 
cei din Serviciul Secret spaniol, care, în calitate de gazde, 
asigurau cel mai mare contingent de oameni de pază pentru 
preşedinte. Clienţilor hotelului nu li s-a mai permis să intre sau 


3 „Crop Duster” - numele de cod dat de Serviciul Secret preşedintelui Harris 
(n.a.). 


să iasă din camerele lor. Fiecare coridor, toaletă, cameră, şi 
fiecare loc în care s-ar fi putut ascunde cineva au fost cercetate. 
Fiecare angajat a fost interogat, în special chelnerul care-i 
adusese preşedintelui comanda în cameră la unu fără un sfert, 
în noaptea dinainte. 

Da, l-a văzut pe preşedinte, a spus. | s-a mulţumit curtenitor, 
iar apoi a plecat. 

— Cu ce era îmbrăcat? 

— Pantaloni bleumarin şi o cămaşă albă, elegantă, fără 
cravată. 

— Eşti sigur? 

— Da, domnule. Nu-l uiţi pe preşedintele SUA când îl întâlneşti 
în persoană la miezul nopţii. 

— L-ai văzut când te-ai întors să iei căruciorul? 

— Nu, domnule. Uşa dormitorului era închisă. 

— Căruciorul era acoperit cu o faţă de masă lungă aproape 
până-n podea. 

— Da, domnule. În caz că transportăm alte vase, instrumente, 
platouri încălzite sau ceva asemănător. 

— E cu putinţă ca vreo persoană să se fi ascuns neremarcată 
în acel loc atunci când ai luat căruciorul? 

— Da, domnule. Şi nu, domnule. 

— Explică-mi. 

— Da, e suficient loc să se ascundă cineva, dacă se-nghesuie 
puţin şi se ghemuieşte acolo. Dar tot ce-am adus a fost un 
sandviş, ceva de băut şi o îngheţată. Mi-aş fi dat imediat seama 
de surplusul de greutate şi aş fi verificat cărui fapt i se 
datorează. 


Cămaşa albă şi pantalonii bleumarin pe care-i descrisese 
chelnerul se potriveau cu cele pe care preşedintele le purtase în 
seara anterioară. Explicaţia sa asupra surplusului de greutate pe 
care l-ar fi avut căruciorul dacă cineva ar fi încercat să se 
ascundă ca să intre sau să iasă din apartamentul preşedintelui 
părea veridică şi corectă. A fost verificată din nou legitimaţia sa. 
Nu era niciun motiv să se bănuie că ar fi făcut altceva decât ce 
spusese c-a făcut - a adus comanda unui client al hotelului în 
camera sa. 

Pe măsură ce minutele treceau, iar ancheta se intensifica, a 
fost din ce în ce în ce mai clar că POTUS nu mai era în clădire. 


După o oră acest lucru era confirmat dincolo de orice îndoială. 
Cu toate astea, nimeni în afara agenţilor Serviciului Secret de 
rang înalt prezenţi şi a oamenilor care alcătuiau anturajul cel 
mai intim al preşedintelui nu ştia acest lucru. 

La 9:20 a.m., aceşti oameni s-au adunat într-un apartament 
foarte bine securizat de la etajul patru al hotelului Ritz: Jack 
Lowe, consilierul de securitate dr. James Marshall, consilierul de 
apărare Terrence Langdon, şeful cancelariei prezidenţiale Tom 
Curran, purtătorul de cuvânt al Casei Albe Dick Greene şi 
agentul numit pentru protecţia preşedintelui, Hap Daniels. 

Ceilalţi - vicepreşedintele Hamilton Rogers, secretarul de stat 
David Chaplin şi generalul de aviaţie Chester Keaton, preşedinte 
al şefilor de cancelarii, se aflau în drum spre Washington într-un 
avion privat, însă în comunicare permanentă cu cei rămaşi la 
Madrid printr-un sistem de telefonie securizat. 

— Trebuie să plecăm de la premisa unei înşelăciuni, le spuse 
Hap Daniels. 

— Da, bineînţeles, spuse Marshall şi se uită la ceilalţi. Asta nu 
e doar o catastrofă monumentală, dar mai e şi o problemă de 
protocol la mijloc. Ambasadorul nostru la Madrid trebuie 
informat de urgenţă. La fel CIA, FBI şi poate şi alte vreo duzină 
de agenţii. Nu putem decât să ne punem speranţa în Dumnezeu 
că n-o să primim vreo casetă care să ni-l arate prizonier al 
teroriştilor, rugându-se să i se cruţe viaţa şi cu un nenorocit cu 
cagulă amenințând să-i taie capul. Totuşi, până aflăm ceva, 
până vedem ce urmează, nu ne putem permite să transpire vreo 
informaţie. Nimeni în lumea asta n-ar putea concepe că 
preşedintele SUA e dat dispărut. Dacă se află ceva, numai bunul 
Dumnezeu ştie ce dracu' se va întâmpla cu bursele şi ce zarvă şi 
demonstraţii de forţă ar începe şi cine ar putea încerca să 
profite de situaţie în chiar propriile lor ţări. 

Marshall se aplecă spre telefon. 

— Domnule vicepreşedinte, mă auziţi? 

— Da, Jim, se auzi clară vocea vicepreşedintelui Rogers. 

— Înţelegeţi în ce postură vă pune situaţia aceasta. Până când 
POTUS va fi găsit şi adus întreg sub protecţia noastră, sunteţi 
informat că vi se poate cere în orice moment să depuneţi 
jurământul de preşedinte. 

— Ştiu, Jim, şi ţin cont de această responsabilitate cu toată 
seriozitatea. 


Jake Lowe traversă camera spre telefon. 

— Sunt un milion de întrebări de pus, spuse. Ce se întâmplă? 
Cine e responsabil? Cum au intrat şi ieşit fără să atragă atenţia 
niciunui agent al dispozitivului de protecţie al Serviciului Secret? 
Ce putere sau ce puteri sunt implicate? Ce state trebuie 
informate şi, mai ales, ce le spunem? Să facem filtre rutiere? Să 
închidem aeroporturile? Şi cum să facem toate astea fără ca 
presa să prindă de veste? Aşa cum spunea Jim, nu putem lăsa 
lumea întreagă să creadă că preşedintele SUA a dispărut. Ne 
trebuie o poveste de acoperire, şi încă repede. Cred că despre 
asta-i vorba. 

Se uită la Hap Daniels. 

— Spune-mi dacă scârţâie sau dacă n-ar merge. 

Apoi se uită la purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Dick 
Greene. 

— Spune-mi dacă poţi să te descurci cu presa sau nu. 

In cele din urmă, se uită iarăşi la telefon. 

— Mai sunteţi acolo, domnule vicepreşedinte? 

— Da, Jake. 

— Pot să mă audă şi ceilalţi? 

— Da, putem, Jake - era vocea secretarului de stat, David 
Chaplin. 

— Bun, să-i dăm drumul, spuse Lowe, uitându-se la cei din 
cameră. În hotel s-a stârnit deja zarva. Toată lumea ştie că ne 
temem că s-a produs o breşă serioasă în sistemul de securitate. 
Ceea ce nu ştie nimeni e că prima oară am fost înştiinţaţi de 
această fisură, de o gravă ameninţare teroristă, la ora 3 în 
dimineaţa aceasta. Aceea este ora la care l-am trezit pe POTUS, 
l-am coborât cu un lift de serviciu în garajul de la subsol, iar de- 
acolo, într-o maşină ordinară, l-am transportat într-o locaţie 
secretă. Unde se află şi acum. În siguranţă şi întreg, câtă vreme 
ancheta noastră continuă. 

Se uită iar la Dick Greene. 

— Crezi că te descurci cu povestea asta? 

— Cred că da. Pentru o vreme, cel puţin. 

Lowe se uită la Hap Daniels. 

— Dar tu? 

— Da, domnule. Dar asta tot nu rezolvă cea mai urgentă 
problemă. Unde este preşedintele? Cine-l deţine? 

James Marshall, consilierul de securitate naţională, îşi întoarse 


ochii spre Daniels. 

— S-a pierdut de sub supravegherea ta. Aşa ceva nu s-a mai 
întâmplat în toată istoria. Găseşte-l şi adu-l înapoi în siguranţă. 
Dar fă dracului ce trebuie în linişte. Altfel, dacă povestea asta 
iese la iveală, Serviciul Secret o să apară în ochii lumii precum 
Bo Peep*. 

— Îl vom aduce înapoi, domnule. Aveţi cuvântul meu. În linişte 
şi în siguranţă. 

Marshall se uită pe sub sprâncene la Lowe, iar apoi la Hap 
Daniels. 

— Aşa ar fi dracului cel mai bine. 


33 


AEROPORTUL LEONARDO DA VINCI, ROMA. 9:40 A.M. 


Cursa Air Malta pe care Nicholas Marten a luat-o din Valletta 
aterizase cu treizeci de minute înainte, iar el aştepta acum să se 
îmbarce în cursa Alitalia ce făcea o oră şi patruzeci şi cinci de 
minute până la Barcelona - destinaţia lui Demi Picard după ce 
părăsise Malta. 

Aflase unde pleacă la fel cum aflase unde stătea în capitala 
malteză, mituindu-i pe şeful de sală de la Cafe Tripoli să-i spună 
destinaţia taxiului pe care-l chemase pentru ea, reverendul Beck 
şi pentru tânăra pe nume Cristina - „British Hotel, domnule 
Marten”, îi spusese încetişor. 

La fel făcuse Marten şi cu recepţionerul mustăcios de la 
British Hotel, de care se apropiase la câteva clipe după ce Demi 
plecă. l-a spus că domnişoara Picard era logodnica sa şi că 
avuseseră o mică ceartă, iar ea fugise. 

— Trebuie să vină şi maică-sa mâine, aici în La Valletta, şi nu 
ştiu ce-o să-i spun acuma. Demi e singurul ei copil, pomeni el, 
abătut, intrând în jocul pe care nu-l mai jucase de pe vremea 
când era detectiv în Los Angeles - pe-atunci era în stare să intre 
în orice rol necesar pentru a obţine informaţiile pe care le căuta. 


4 Personaj dintr-un cântec popular pentru copii care-şi pierde oiţele şi nu ştie 
unde să le găsească (n.t.). 


Aveţi cea mai vagă idee unde a plecat? 

— Teamă mi-e că nu vă pot spune, domnule. 

Marten se prefăcu a fi sincer. 

— Era chiar foarte supărată, aşa-i? 

— Da, domnule. Mai ales azi-dimineaţă când a sunat puţin 
după şase şi m-a rugat, ba chiar mi-a cerut să fac tot ce-mi stă 
în puteri să-i fac o rezervare la un hotel. 

— Şi i-ai făcut? 

— Da, domnule. 

Acela a fost momentul când Marten i-a strecurat 
mustăciosului un bacşiş generos, spunând: 

— Pentru maică-sa. 

Recepţionerul ezită, apoi se aplecă înainte şi mâzgăli iute pe o 
bucată de hârtie de pe tejghea: hotelul Regente Majestic, 
Barcelona. O împături şi i-o întinse lui Marten. 

— Pentru maică-sa, spuse el cu sinceritate. Vă înţeleg, 
domnule. 


De ce plecase Demi la Barcelona şi încă în aşa grabă, după 
ce, aparent, o abandonase toată lumea în Malta sau, cel puţin, 
părăsiseră insula, habar n-avea. Indiferent ce se întâmplase 
între ea şi reverendul Beck, Demi era în mod cert în legătură cu 
el, aşa cum, se părea, era şi Merriman Foxx. Şi iarăşi Nicholas se 
gândi cât de ciudat era că un pastor afro-american era prieten 
de multă vreme cu un ofiţer al regimului de apartheid care, în 
plus, condusese o unitate medicală cu scopul de a descoperi 
arme biologice menite să şteargă de pe faţa pământului 
populaţia neagră africană. 

Mai era însă ceva ciudat. Ceva la care Marten nu prea se 
gândise până nu dăduse de Beck la masa lui Merriman Foxx de 
la Cafe Tripoli: anume că reverendul fusese cel care o chemase 
pe Lorraine Stephenson să-i acorde îngrijire medicală lui 
Caroline atunci când aceasta căzuse de pe picioare la puţin timp 
după înmormântările soţului şi fiului ei. Şi că dr. Stephenson 
fusese cea care-i administrase ceea ce-i provocase lui Caroline 
moartea într-un timp aşa de scurt. 

De la Beck la Stephenson la Foxx - doctorul, individul cu părul 
alb, cu degetele lui lungi, hidoase şi cu oribilul deget mare 
tatuat cu crucea cu cercuri. 

Aceste fapte luate împreună făceau ca reverendul să fie 


aproape la fel de interesant ca dr. Foxx însuşi, iar Marten spera 
că, urmând-o pe domnişoara Picard, va da măcar de unul dintre 
ei, dacă nu de amândoi. 


Marten auzi anunţul de îmbarcare la bordul cursei Alitalia. 
Porni spre poarta de îmbarcare, purtându-şi geanta în care avea 
agenda electronică pe un umăr. In acest timp observă un tânăr 
destul de bine făcut aşezat la aceeaşi coadă ca el, cu câţiva 
călători mai în spate. Părea să aibă vreo douăzeci şi ceva de ani, 
purta blugi şi o jachetă lăbărţată peste un fel de tricou ce se 
voia extravagant. Student poate, sau un tânăr artist, cine ştie? 
Problema era că-l mai văzuse şi înainte. În holul hotelului 
Castille din La Valletta, atunci când preluase cheia camerei, apoi 
în avionul cu care călătorise din Malta la Roma. lar acum, iată, 
se îmbarca în acelaşi avion cu care pleca el spre Barcelona. N- 
avea niciun motiv să bănuie c-ar fi fost altceva decât o 
coincidenţă. Doar că exact asta credea, şi-l neliniştea. De parcă 
tânărul avea scris în frunte: Merriman Foxx. 


34 


MADRID. 11: Q0 A.M. 


Trecuseră deja patru ore de când Jake Lowe descoperise că 
preşedintele lipsea. În SUA fiecare agenţie federală de 
securitate funcţiona, în mod clandestin, la supraturaţie, printre 
ele Serviciul Secret, CIA, FBI, NSA şi fiecare ramură a spionajului 
militar. 

Vicepreşedintele Hamilton Rogers îl anunţase personal pe 
premierul spaniol şi pe ambasadorul american în Spania. S-a 
crezut la început că ar fi trebuit informaţi ambasadorii Statelor 
Unite din toată lumea şi preşedinţii Rusiei, Chinei, Japoniei, 
Franţei şi Italiei, precum şi cancelarul Germaniei şi prim- 
ministrul Marii Britanii, însă această idee a murit în faşă datorită 
lui Jake Lowe. 

Aceasta era şi trebuia să rămână o împrejurare în care nimeni 
nu trebuia să ştie mai mult decât era necesar, spusese Lowe. 


Dispariţia avusese loc doar cu puţin timp înainte, deci era foarte 
posibil ca preşedintele să se afle undeva în apropiere şi să fie 
găsit curând şi adus în siguranţă şi în taină înapoi. Cu cât erau 
mai mulţi oameni care ştiau ce se petrecuse, cu atât creştea 
riscul unei scurgeri de informaţii. lar dacă se întâmpla una ca 
asta, n-ar fi trecut nicio fracțiune de secundă până când 
întreaga lume ar fi aflat că preşedintele a dispărut. Ar fi urmat 
imediat, dezvoltase Lowe îngrijorările de mai devreme ale dr. 
Marshall, o destabilizare a echilibrului mondial de forţe, ce ar fi 
dus de îndată la o abruptă escaladare a temerilor în privinţa 
siguranţei naţionale, în Statele Unite la fel, sau chiar mai mult 
decât altundeva. Apoi temerile s-ar fi transformat rapid în 
tensiuni militare sporite şi ar fi dus la o bulversare fără 
precedent a burselor din toată lumea. Doar Dumnezeu ştie ce-ar 
mai fi urmat, posibilităţile erau nesfârşite. 

Într-atât de mare e puterea funcţiei de preşedinte al Statelor 
Unite ale Americii şi, în consecinţă, a omului care o ocupă, încă 
era imperios necesar ca înştiinţarea asupra celor întâmplate să 
fie făcută cât mai puţinor oameni. 

În Madrid, din directivele prim-ministrului Spaniei, CNI - 
Centro Nacional de Inteligencia, serviciul secret de spionaj 
naţional - coordona operaţiunile de căutare în mare taină, 
avându-se în vedere toate căile de ieşire din capitală - 
aeroporturi, gări, autogări, cele mai importante autostrăzi -, şi 
desfăşura, cu mijloace electronice sofisticate, operaţiunile de 
supraveghere a comunicaţiilor între liderii radicali cunoscuţi şi 
între organizaţiile teroriste ce activau pe teritoriul Spaniei, 
inclusiv a organizaţiei separatiste basce ETA. 

La hotelul Ritz, Hap Daniels şi experţii Serviciului Secret în 
analiza imaginilor video se înghesuiau în centrul mobil de 
comandă al Serviciului Secret instalat în garajul de la subsolul 
clădirii,  verificând înregistrările zecilor de camere de 
supraveghere montate înăuntrul şi împrejurul hotelului. Le-au 
luat pe rând: cele din apartamentul preşedintelui de la al 
patrulea etaj, cele de pe coridoare, cele din lifturi şi din casa 
scărilor de incendiu, cele din garaj şi de la intrare şi din alte 
spaţii comune ale hotelului şi apoi cele de pe acoperiş care 
asigurau o panoramă de 360* de jur-împrejurul clădirii. 

Experții Serviciului Secret cercetau apartamentul 
preşedintelui aşa cum credeau ei că trebuie: ca pe locul unei 


infracţiuni. La acelaşi etaj, în aceeaşi cameră securizată în care 
se adunaseră şi mai devreme, doctorul James Marshall era faţă 
în faţă cu un grup de patru persoane - Jake Lowe, Terrence 
Langdon, Tom Curran şi prietenul apropiat al preşedintelui, 
madrilen de ceva timp, Evan Byrd. Ceea ce avea să le spună era 
ceva ce le trecuse, la un moment sau altul, tuturor prin minte. 

— Şi dacă preşedintele nu e victima unei răpiri? Dacă nu e 
nicidecum răpit, ci, într-un fel sau altul, a găsit o cale de a păcăli 
sistemul de protecţie şi a plecat pe cont propriu? Dacă acesta e 
răspunsul lui la cererea noastră de a aproba asasinarea 
preşedintelui Franţei şi a cancelarului german? 

— Dar cum ar fi putut trece de barajele teribil de complicate 
ale Serviciului Secret? respinse Tom Curran o asemenea idee, 
cel puţin cu glas tare, ca şi cum era imposibil să gândeşti că un 
om singur ar fi putut face aşa ceva. lar dacă într-adevăr ar fi 
reuşit, n-ar fi trebuit să treacă şi de dispozitivele spaniole de 
securitate de afară? 

— Tom, să presupunem naibii c-a făcut-o! 

Marshall era furios. 

— Să presupunem c-a fost ideea lui şi că a ieşit. Cum?, n-are 
nicio importanţă, decât că demonstrează cât de al naibii de 
deştept este. Avem în faţă un posibil dezastru. Ştie ce i-am 
cerut. Ştie cine era atunci de faţă. Intrebarea este ce va face cu 
informaţiile astea? Până când nu-l aducem înapoi, suntem în 
aer. Noi toţi. 

— Jim, eu cred... - Jake Lowe traversase încăperea până la 
fereastră, apoi se întoarse cu faţa spre ceilalţi - că nu poate face 
nimic. 

— Ce dracu-nseamnă asta? izbucni Marshall. E preşedintele 
Statelor Unite, poate să facă aproape orice naiba îşi doreşte. 

— Mai puţin să spună adevărul despre povestea asta, spuse 
Lowe mutându-şi privirea de la Marshall la ceilalţi. Ce-ar putea 
face? Să dea buzna într-o televiziune şi să spună: „Puneţi-mă în 
direct, am un anunţ important de făcut. Toţi consilierii mei, 
inclusiv vicepreşedintele, secretarul apărării, consilierul pe 
probleme de securitate naţională şi şeful de cancelarie, mi-au 
cerut să aprob asasinarea şefilor de stat din Franţa şi 
Germania”? Primul lucru pe care l-ar face cei de-acolo ar fi să-l 
încuie într-o cameră şi să cheme un medic. Apoi ar apărea 
poliţia spaniolă şi ambasadorul SUA. Toţi ar fi convinşi că 


preşedintele s-a scrântit, iar Hap Daniels ni l-ar aduce înapoi cât 
ai clipi. Cu cât ar protesta mai mult, cu atât mai dus ar părea. 
Mai mult, dacă a făcut treaba asta de unul singur, înseamnă că 
e convins că nu poate avea încredere în nimeni. E în funcţie 
pentru că l-am pus noi acolo, îi ştim pe toţi cei pe care-i ştie şi 
el, ba chiar mai mulţi decât ştie el. Şi va fi foarte conştient de 
asta. In plus, n-ar fi fugit, dacă asta n-ar fi fost ultima soluţie 
pentru el, dacă nu s-ar fi temut că de nu face exact ce i-am 
cerut, îl vom ucide, iar Rogers ar deveni astfel preşedinte plin, a 
cărui primă acţiune în această calitate ar fi să aprobe 
asasinatele. Ar avea dreptate - l-am ucide. Şi-l vom ucide în 
clipa în care ne va fi adus înapoi. O fi el un conservator şi un 
domn distins, însă e prea independent pentru gustul nostru. E 
numai vina noastră că nu ne-am dat de la bun început seama ce 
ne aşteaptă. Şi pentru că nu ne-am dat seama, acum ele 
undeva afară. O bombă cu ceas, dacă reuşeşte să găsească o 
cale prin care ne-ar putea expune public. Pe de altă parte, nu 
prea are multe de făcut. Nu poate folosi aparatură electronică 
de comunicare, pentru că ştie că orice mobil, BlackBerry sau 
sistem de telefonie fixă, de transmitere de mesaje scrise sau 
vocale este monitorizat şi gata să fie interceptat de toate 
agenţiile de securitate, atât ale noastre, cât şi ale spaniolilor. 
Dacă încearcă să sune oriunde, locaţia în care se află va fi 
detectată înainte să aibă zece secunde de conversaţie. Oricum 
ar fi, imediat întreruptă, în caz că ar fi silit să sune împotriva 
voinţei sale, iar serviciul spaniol sau oamenii noştri îl vor umfla 
în câteva minute, dacă nu chiar în câteva secunde. Aşa că nu va 
folosi niciun sistem electronic de comunicare. Asta înseamnă că 
e pe străzi şi caută o ascunzătoare până se hotărăşte ce are de 
făcut. Pentru că, pe lângă vreo câteva vedete de muzică pop, 
faţa sa e cel mai uşor de recunoscut oriunde pe planeta asta. 
Unde naiba crede că se poate duce fără să-l recunoască cineva 
şi să-nceapă să urle într-o parte şi-n alta? lar când se va 
întâmpla asta, poliţia şi serviciile secrete spaniole o s-apară la 
faţa locului într-o clipită. Au să-l ia pe sus din ochii lumii şi-au să 
ne sune. Apoi, Hap, Jim şi cu mine îl vom aduce la noi. Indiferent 
ce-ar spune, în mai puţin de o oră ar fi înapoi aici şi lumea 
întreagă ar fi convinsă că moartea soţiei sale, tensiunile din 
campania electorală, sarcinile funcţiei şi tot ce se întâmplă în 
Europa, toate astea l-au copleșit şi a cedat nervos. O echipă de 


medici l-ar examina şi i-ar recomanda puţină odihnă şi relaxare, 
o pauză scurtă undeva la ţară înainte de reuniunea NATO de la 
Varşovia. Atunci l-am avea în mâinile noastre şi am avea grijă 
de el: un infarct, sau aşa ceva. Un sfârşit tragic şi trist al unei 
preşedinţii onorabile, care începuse extrem de promiţător. 

— Totu-i bine şi frumos, spuse Evan Byrd. Dar dacă asta nu e 
lucrătura lui? Dacă e într-adevăr victima unei mârşăvii cumplite? 

— Atunci sperăm şi ne rugăm să iasă cât mai bine, nu? spuse 
Lowe cu indiferenţă. Dar nu miza pe asta, Evan. Dacă l-ai fi 
văzut în avionul prezidenţial când ne-a refuzat, ai înţelege ce 
vreau să spun. Nu, asta-i comedia lui şi va încerca să ne bage la 
apă. Cum, nu ştiu, dar de încercat va încerca. Trebuie să 
strângem laţul mai mult şi să punem primii mâna pe el. 


35 


HOTELUL WESTIN PALACE, MADRID. 11:40A.M. 


— Bună dimineaţa, Victor. 

— Chiar mă întrebam când mă vei suna, Richard. 

Victor se învârtea încolo şi încoace prin cameră, numai în 
chiloţi, cu mobilul la ureche. Trăsese draperiile, căci lumina vie a 
miezului zilei bătea în ferestre. Ceea ce rămăsese din micul 
dejun care-i fusese adus în cameră - cafea, cereale, ouă cu 
şuncă şi pâine prăjită - era pe o tavă lângă uşă. Televizorul era 
pornit, încetişor, pe un canal de desene animate. 

— Sper că nu-ți faci griji din pricina asta? întotdeauna sun 
când spun că sun. Uneori, poate, ceva mai târziu decât ti-ar 
plăcea ţie, dar sun întotdeauna, nu-i aşa, Victor? 

— Da, Richard, suni. 

— Ai fost seara trecută la Ritz, aşa cum ţi-am cerut? 

— Da, bineînţeles. Am comandat ceva de băut în foaier, aşa 
cum ai zis. Apoi am luat liftul până la etajul al doilea, împreună 
cu alţi oaspeţi. După aceea am urcat la etajul trei, singur. Mi-ai 
cerut să încerc să ajung la al patrulea etaj, unde este cazat 
preşedintele. Liftul însă nu urca mai sus de etajul trei, iar scările 
de incendiu erau păzite de indivizi ce păreau a fi dintr-un 


serviciu de securitate. Când m-au întrebat ce caut, am spus că 
mă-nvârteam pe-acolo în aşteptarea unui amic cu care urma să 
bem ceva. Mi-au spus că e interzis să urc mai sus, aşa că le-am 
mulţumit politicos şi am plecat. Am coborât şi mi-am terminat 
băutura, cum mi-ai spus, apoi m-am întors aici, la hotel. 

— Deci oamenii din serviciul de pază te-au văzut. 

— A, da. Dar n-a fost nicio problemă. 

— Bine, Victor. Foarte bine, spuse Richard apoi tăcu vreme de 
câteva clipe. Am o altă misiune pentru tine. 

— Ce anume, Richard? 

— Vreau să pleci în Franţa. Să mergi la o pistă hipică aflată în 
afara Parisului. 

— Bine. 

— Fă-ţi bagajele acum. Du-te la recepţie şi predă cheia de la 
cameră. Acolo ţi se va înmâna un plic. Înăuntru ai un bilet de 
avion pentru Paris şi instrucţiunile referitoare la ce ai de făcut 
după ce ajungi acolo. 

— Biletul e de clasa întâi? 

— Bineînţeles, Victor. 

— Şi vrei să plec acum? 

— Da, Victor. Imediat ce închidem. 

— Bine, Richard. 

— Mulţumesc, Victor. 

— Nu, Richard, eu îţi mulţumesc. 


11:45 A.M. 


Un individ înalt, slăbănog, cu chelie, purtând ochelari de 
vedere şi îmbrăcat cu o bluză neagră, blugi şi tenişi stătea la o 
măsuţă în fundul unei mici cafenele din centrul istoric al 
Madridului, la vreun kilometru şi jumătate, sau poate ceva mai 
mult, de hotelul Ritz. Bea o cafea tare cu înghiţituri mici şi-i 
privea cu atenţie pe clienţii ce începuseră să apară pentru masa 
de prânz. Vorbea fluent spaniola, iar acest lucru îl ajuta să fie 
mai în largul său şi să pară mai puţin străin decât era. Până în 
acel moment, aşa cum se întâmplase pe tot parcursul acelei 
dimineţi cât  colindase străzile oraşului încercând să-şi 
încropească o ţinută, absolut nimeni nu-i aruncase nici măcar o 
privire mai lungă. Spera ca şi pe mai departe lucrurile să se 
petreacă la fel şi nimeni să nu-şi dea seama că acel bărbat 


singur aflat în mijlocul lor era John Henry Harris, preşedintele 
Statelor Unite. 


Toată copilăria sa, Harris auzise de destule ori avertismentul 
răposatului său tată, un avertisment ce avea două părţi. Intâi îi 
spunea: „Gândeşte întotdeauna cu capul tău şi nu-ți fie 
niciodată frică să acţionezi, dacă situaţia o impune”. lar apoi 
tatăl său continua imediat astfel: „Doar pentru că lucrurile par în 
ordine, să nu crezi că nu se pot schimba cât ai clipi, căci nu 
numai că se poate, dar chiar aşa se şi întâmplă cel mai adesea”. 

Predica aceasta repetată mereu şi nu de puţine ori pe un ton 
aspru îl ajutase să fie gata să acţioneze împotriva acelei teribile 
şi neaşteptate răsturnări de situaţie pe care o trăise aici. Două 
alte componente ale educaţiei sale i-au fost deopotrivă de folos. 
Întâi, în tinereţe, lucrase la fermele şi moşiile dimprejurul 
oraşului său natal, Salinas, California, şi acolo învățase spaniola 
atât de bine încât putea să treacă cu uşurinţă de la engleză la 
spaniolă. Şi tot atunci pusese mâna la fel de fel de munci, 
inclusiv la pilotarea avioanelor utilitare cu care împrăştia 
chimicale peste culturi, de unde i se şi trăgea indicativul dat de 
Serviciul Secret. Pe lângă munca în agricultură, lucrase şi ca 
tâmplar, iar mai apoi ca antreprenor în construcţii, în special la 
renovarea vechilor clădiri industriale din Salinas şi chiar mai 
departe, în nord, la San José. Ca atare, era familiarizat cu tainele 
meseriei de constructor; cunoştea cerinţele mecanice şi de 
structură ale instalaţiilor electrice, sanitare, de încălzire şi de 
aer condiţionat şi cum e folosit spaţiul în funcţie de utilitate şi 
design. Clădirile vechi aveau nevoie de o abordare deosebită, 
mai ales când era vorba de instalarea sistemelor centralizate de 
încălzire şi de aer condiţionat pe arhitectura originală şi de 
potrivirea lor în spaţii care iniţial nu fuseseră gândite pentru aşa 
ceva. Hotelul Ritz din Madrid fusese deschis în 1910. De-atunci 
fusese renovat de câteva ori. Nu ştia când au fost adăugate 
sistemele centrale de încălzire şi de aer condiţionat. Ştia însă că 
Ritz era un hotel mare, ceea ce însemna că tuburile încălzirii 
centrale trebuiau să fie largi - conductele principale aveau 
probabil vreun metru şi ceva sau chiar doi în diametru, iar cele 
secundare ajungeau poate la vreo şaizeci sau nouăzeci de 
centimetri. Acestea din urmă erau mascate de tavanele false din 
coridoare şi în anumite zone ale camerelor. Insă coloanele 


principale aveau probabil, sau măcar ar fi trebuit să aibă, 
înăuntru, pentru întreţinerea sistemului, trepte înfipte în zid din 
subsol până la acoperiş. 

Ştia că echipa Serviciului Secret trimisă la faţa locului înaintea 
vizitei sale verificase acele coloane şi se asigurase că sunt 
securizate cu mult înaintea sosirii echipei prezidenţiale. Ceea ce 
însemna că fuseseră blocate exact în acele puncte pe unde se 
putea intra în ele: căile de acces de pe acoperiş şi din subsol. 
Dar ceea ce nu avuseseră niciun motiv să ia în considerare era 
faptul că, atât pe acoperiş, cât şi în subsol, aceleaşi căi de acces 
aveau zăvoare şi pe dinăuntru, astfel încât să nu rămână cineva 
captiv acolo. Adică trapele de acces puteau fi deschise şi de 
dinăuntru şi s-ar fi blocat automat de cum cineva ar fi ieşit de 
acolo. Luând în calcul nevoia oricărei clădiri comerciale pentru 
spaţiu utilizabil, iar hotelul Ritz fiind o clădire veche şi renovată, 
nu putea fi altfel, era mai mult decât probabil că baza coloanelor 
de aerisire dădea în încăperi deja amenajate din subsol - într-un 
depozit, într-o cameră de unde se controla încălzirea sau poate 
chiar în spălătorie. 

Pe aceste cunoştinţe şi pe aceste presupuneri şi-a întemeiat 
Johnny Harris evadarea. li luase aproape două ore şi fusese mult 
mai dificil decât se aşteptase. Conductele secundare erau mai 
înguste decât crezuse el şi cotise de câteva ori pe trasee ce se 
dovediseră a fi fundături, astfel că trebuise să se întoarcă pe 
acelaşi drum prin întuneric. Folosise mai multe cutii de chibrituri 
să-şi lumineze drumul şi începuse să se gândească că s-ar putea 
să rămână prins înăuntru pentru totdeauna, când a găsit în 
sfârşit coloana principală şi a început să coboare. 

Monturile şi o parte din tibie şi le julise la sânge şi fiecare 
mădular îi era înţepenit şi dureros din pricina efortului făcut, 
însă nu-i mai puţin adevărat că avusese în bună măsură 
dreptate, iar planul îi reuşise: coloana principală de aerisire se 
deschidea printr-o uşiţă într-o încăpere largă din pivniţa clădirii. 

Odată ieşit, uşiţa gurii de acces s-a încuiat automat în urma 
lui. A parcurs apoi un coridor scurt, slab luminat, până în zona 
rampei de încărcare, unde s-a pitit în dosul unui congelator 
uriaş, până când a sosit un camion de aprovizionare, puţin după 
ora 3 dimineaţa. Aşteptă răbdător, urmărindu-i pe cei doi indivizi 
care descărcau camionul. Apoi, când cei doi au urcat în cabină 
să semneze factura de livrare, s-a strecurat în spate şi s-a 


ascuns după nişte lăzi cu salată până când şoferul a pornit 
motorul şi a luat-o din loc, trecându-l şi de agenţii Serviciului 
Secret, şi de cei ai securităţii spaniole aflaţi în afara hotelului. 
Următoarea livrare a fost la un alt hotel, aflat la câteva cvartale 
depărtare de Ritz. Harris a aşteptat ca şoferul să intre în hotel, 
apoi a sărit din camion pur şi simplu şi s-a pierdut în întuneric. 

Acum, când se apropia ora prânzului, stătea şi îşi sorbea 
cafeaua, încă nerecunoscut, într-o cafenea mică din centrul 
istoric al oraşului. În portofelul din buzunarul de la spate avea 
carnetul de şofer eliberat în California, cardurile şi o mie de euro 
bani gheaţă. N-avea însă pe cap peruca de care nimeni în afara 
frizerului său n-avea idee că o purta. Era perfect conştient de 
haosul ce avea să se stârnească de cum se va descoperi că 
lipsea şi încerca să stabilească cea mai bună modalitate de a 
ajunge de unde se afla acolo unde voia vă ajungă fără ca cineva 
să-l recunoască şi să dea alarma. 


36 


HOTEL RITZ. 11:50 A.M. 


Tot etajul patru era un stup bâzâitor, aşa cum Hap Daniels se 
aşteptase. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Dick Greene, era 
gata să dea o declaraţie de urgenţă puzderiei de corespondenţi 
de presă care năvăliseră în clădire, sporind şi mai mult haosul 
ce domnea printre reporterii acreditaţi pe lângă preşedinte în 
timpul turneului său european. Circula deja informaţia că 
preşedintele nu se mai afla în Madrid, că fusese dus în mare 
taină în miezul nopţii într-o locaţie secretă, după ce spionajul 
spaniol identificase o verosimilă ameninţare teroristă. În calitate 
de responsabil al anchetei Serviciului Secret, Daniels luase deja 
legătura cu George Kellner, şeful biroului CIA din Madrid, şi cu 
Emilio Vasquez, şeful spionajului spaniol, punând la cale o 
unitate operativă comună care să facă posibilă colaborarea 
celor două agenţii americane cu autorităţile de poliţie şi 
securitate spaniole în operaţiunea, disperată şi de mari 
proporţii, de căutare a preşedintelui, operaţiune ce avea să fie 


catalogată ca una de securitate naţională, ceea ce însemna că 
trebuia acţionat cu desăvârşită discreţie la toate nivelurile. 
Imediat după asta, Daniels vorbise la telefon pe o linie 
securizată cu agentul special al Serviciului Secret de la 
ambasada americană din Franţa, cerând ca echipa de la Paris să 
intre în alertă, dar să rămână deocamdată pe loc, pregătită să 
intervină în caz că era nevoie de mai mulţi oameni la Madrid. Nu 
peste mult timp, în acea fierbere haotică, avea să li se alăture 
Ted Langway, director adjunct al Serviciului Secret, venit de la 
sediul central din Washington. Deja era în drum spre Madrid ca 
să ia legătura cu Daniels şi să pună pe roate un sistem de 
comunicare 24 de ore din 24 cu directorul Serviciului Secret, 
care, la rândul său, era în legătură cu secretarul de stat pentru 
securitatea teritoriului naţional, sub comanda căruia acţiona 
acum. 

Apoi au urmat celelalte, urmele care l-au dus pe Daniels la 
trapa pe care se putea intra în sistemul de aer condiţionat care 
se afla în tavanul fals al băii din apartamentul prezidenţial. 

Reluând cadru cu cadru înregistrarea camerei video de pe 
acoperiş, anchetatorii au putut urmări sosirea la hotel a 
camionului de aprovizionare la ora 3 şi 2 minute. Fusese oprit şi 
verificat de agenţii Serviciului Secret, apoi i s-a permis să intre. 
Camerele de supraveghere din parcarea subterană a hotelului 
arătau acelaşi camion coborând rampa şi oprind la poarta de 
descărcare la ora 3 şi 8 minute în dimineaţa aceea. 

Un angajat al hotelului şi şoferul au descărcat mai multe lăzi 
de alimente, apoi au mers amândoi în partea din faţă a 
camionului, unde angajatul a semnat factura de livrare. În acel 
moment se putea vedea o umbră foarte vagă, ca de fantomă, 
mişcându-se în apropierea părţii din spate a camionului. Pornea 
din partea de sus a ecranului, venind din direcţia unui container 
frigorific, mergea până în spatele camionului, după care 
dispărea. O clipă mai târziu, angajatul hotelului s-a îndepărtat 
de camion, şoferul a urcat în cabină şi a plecat. Camerele din 
afara hotelului au surprins autovehiculul părăsind hotelul, cotind 
în stradă şi dispărând din imagine. 

— Cineva a urcat în camion cât timp şoferul a discutat cu 
angajatul hotelului. Oricine ar fi fost, era în camion când a 
plecat acesta, spuse scrâşnind Hap Daniels, comentând ceea ce 
văzuse. 


De atunci, şoferul camionului fusese reţinut de CNI şi le 
dăduse locaţiile la care mai făcuse livrări după ce plecase de la 
Ritz. 

Între timp, agenţii Serviciului Secret şi administraţia hotelului 
refăcuseră traseul fantomei de la camion înapoi spre containerul 
frigorific şi, mai departe, în coridorul slab luminat din spatele lui, 
verificând fiecare încăpere şi cale de acces cu care comunica. În 
scurt timp, au descoperit un spaţiu mare de depozitare, iar 
înăuntru o conductă principală a sistemului de încălzire şi 
aerisire care urca până la acoperiş şi avea ramificații secundare 
ce dădeau în fiecare cameră de la fiecare etaj al clădirii. Faptul 
că accesul în conductă era blocat şi că fusese verificat de echipa 
Serviciului Secret, operaţie ce fusese repetată cu puţin timp 
înainte de sosirea preşedintelui, părea să excludă posibilitatea 
ca cineva să fi intrat pe acolo - folosindu-se de conducte ca să 
ajungă în apartamentul prezidenţial, să-l răpească pe preşedinte 
şi să-l scoată pe aceeaşi cale -, mai ales că imaginile camerelor 
de supraveghere surprinseseră o singură umbră urcând în 
camion. 

Intr-o clipă, cu toţii şi-au dat seama de acelaşi lucru: modul în 
care  abordaseră problemele de securitate vizase să 
preîntâmpine intrarea cuiva în hotel fără să fie văzut, dar nu şi 
ieşirea cuiva din hotel, mai ales a unei persoane care cunoştea 
straturile concentrice de securitate instalate de Serviciul Secret, 
deci a cuiva precum însuşi preşedintele. Mai mult, după toate 
aparențele, preşedintele plănuise această acţiune şi urmărise un 
scop. Un inventar al hainelor pe care le împachetase valetul 
preşedintelui la plecarea din Washington arăta ce anume lipsea: 
lenjerie, ciorapi sport, adidaşi, o bluză neagră şi blugi. Adică 
hainele în care preşedintele se simţea lejer la sfârşitul unei zile 
de lucru. Portofelul lipsea de asemenea. Dar câţi bani ar fi putut 
avea în el nimeni nu părea să ştie cu precizie. Secretara 
preşedintelui confirmă faptul că îi dăduse o mie de euro înainte 
de a părăsi Casa Albă în vederea turneului european. Să aibă 
asupră-i o sumă bunicică de bani gheaţă oriunde ar fi mers era 
un obicei pe care preşedintele îl deprinsese de pe vremea când 
lucra la fermele din California, când plătea cu banii jos aproape 
orice. 

Cât despre modul în care se folosise de ventilaţia hotelului 
pentru a evita supravegherea Serviciului Secret, personalul de 


întreţinere a hotelului a făcut o demonstraţie despre felul în care 
puteau fi deschise dinăuntru trapele ce dădeau în sistemul 
principal de conducte şi cum se blocau automat de îndată ce 
persoana care ar fi fost înăuntru ieşea, iar trapa se închidea în 
urma lui. Mai mult, coloana principală era dotată cu o scară care 
mergea de pe acoperiş până în subsol, iar conductele laterale ce 
duceau către camerele oaspeţilor şi către spaţiile comune erau 
suficient de largi cât să se poată strecura un om prin ele. 

Oricât de sceptic ar fi fost la început Hap Daniels că 
preşedintele acţionase de unul singur şi că evadase din hotel 
prin acele conducte, dovada decisivă a venit când, la baza 
conductei ce se deschidea în camera de depozitare, au fost 
găsite rămăşiţele câtorva chibrituri arse de curând. Evan Byrd, 
prietenul preşedintelui, era fumător de pipă şi avea o mică 
colecţie de cutii de chibrituri de decor, pe lângă scrumierele din 
toată casa. Daniels îl văzuse pe preşedinte luând mai multe cutii 
din acelea înainte de a părăsi locuinţa lui Byrd în seara 
precedentă şi punându-le în buzunar. Preşedintele Harris nu 
fuma şi, din câte ştia Daniels, nu fumase niciodată, aşa că ce 
anume avea de gând să facă cu chibriturile nu ştiuse atunci. 
Acum însă înţelesese. Le luase să-şi lumineze drumul prin 
conductele hotelului ca să nu fie nevoit să aprindă becurile 
dinăuntrul sistemului de ventilaţie şi să nu rişte astfel să-i 
alerteze în vreun fel pe oamenii de gardă. 

— Hap? auzi vocea lui Jake Lowe chemându-l din cealaltă 
cameră. 

— Aici. 

O clipă mai târziu, Lowe şi dr. Marshall, consilierul de 
securitate națională, au intrat în baia apartamentului 
prezidenţial, unde Daniels şi alţi doi agenţi ai Serviciului Secret 
cercetau o trapă deschisă în tavanul fals ai băii. 

— Pe aici a ieşit, spuse Hap uitându-se la gura conductei unde 
se auzea un al treilea agent mişcându-se înăuntru. Ai găsit 
ceva? strigă Daniels spre cel de sus. 

— Mda, capul agentului se iţi în deschiderea pătrată. Întâi că 
oamenii de la întreţinere au avut dreptate. Dacă urci aici, poţi 
închide trapa în urma ta. O simplă învârtire a ivărului o 
blochează şi nimeni n-o să-şi dea vreodată seama că a fost 
deschisă. 

— Dar cum a reuşit s-o deschidă de-aici de jos? îţi trebuie chei 


potrivite. 

— Dacă chiar le vrei, le poţi obţine. Prinde. 

Şi agentul aruncă o bucată răsucită de metal în mâna lui 
Daniels. 

— O lingură. Îndoită să poată fi folosită ca o cheie. 
Rudimentar, dar funcţionează. Am verificat. 

Lowe se holbă la lingură, apoi se uită la Jim Marshall. 

— A făcut o comandă în cameră. Un sendviş, o bere şi 
îngheţată. Pentru care îţi trebuie linguriţă s-o poţi mânca. A ştiut 
tot timpul ce are de făcut. 

Se întoarse spre Daniels. 

— Trebuie să vorbim. 


37 


12:00 P.M. 


Şaizeci de secunde mai târziu, Lowe, Marshall şi Daniels au 
intrat în camera securizată pe care o folosiseră şi mai devreme. 
Lowe închise uşa în urma lor. 

— Cred că acum se poate presupune că preşedintele a făcut 
asta de unul singur, spuse Lowe, uitându-se la Daniels. De 
acord? ` 

— Da, domnule, sunt de acord. Intrebarea este de ce? 

Lowe şi Marshall au schimbat o privire scurtă, apoi Lowe 
traversă camera. 

— In mod evident, niciunul dintre noi nu ştie răspunsul la 
întrebarea asta, spuse el. Însă impresia mea este că, pentru el, 
s-au întâmplat prea multe într-un timp prea scurt. Până într- 
atâta încât se pare că a ajuns pur şi simplu să fie dărâmat şi 
epuizat psihic. Nu sunt psiholog, însă turneul acesta, felul în 
care a decurs, mai ales în Franţa şi Germania, venind atât de 
repede după o campanie electorală lungă şi extrem de 
obositoare, urmată aproape fără niciun răgaz de ceremonia de 
investire şi de remanierea guvernului, plus ceea ce se întâmplă 
în Orientul Mijlociu, toate astea au fost, oricât de puternic ar fi, 
peste măsură de solicitante şi ar fi fost pentru oricine altcineva. 


Ştiu pentru că am avut câteva discuţii între patru ochi despre 
asta. O dată chiar m-a întrebat dacă îl cred potrivit pentru 
funcţia asta. Adăugaţi şi că, deşi nu vorbeşte despre acest lucru, 
eu ştiu că totuşi moartea soţiei sale încă îl bântuie. Gândiţi-vă 
că a câştigat alegerile şi apoi, după treizeci şi trei de ani, şi-a 
petrecut primul Crăciun fără ea, şi pe deasupra mai era şi singur 
în Casa Albă. Peste toate astea, toţi ştim cât de apropiat era de 
Mike şi de Caroline Parsons şi de fiul lor. Poate că de ar fi fost 
genul de individ care se lamentează, dacă ar fi ţâfnos sau s-ar 
mai îmbăta din când în când ar fi altfel, dar nu e niciuna, nici 
alta. Puneţi toate astea cap la cap şi veţi descoperi un om care a 
ţinut totul în el şi este sleit emoţional. Şi dintr-odată toate îl 
copleşesc şi face ceva nebunesc ca să se elibereze puţin. Ceea 
ce le spune Dick Greene celor din presă, jos, povestea asta că 
Serviciul Secret l-a luat pe sus în miez de noapte şi l-a dus într-o 
locaţie secretă, ca urmare a unei ameninţări teroriste verosimile 
despre care nu putem da amănunte, vom continua să o spunem 
chiar şi când îl vom aduce înapoi. In felul acesta va avea timp 
destul pentru un control medical complet, iar apoi, presupunând 
că e bine, va putea să se odihnească şi să se refacă înaintea de 
reuniunea NATO de la Varşovia. 

Lowe traversă camera înapoi. Inainte le vorbise amândurora, 
dar acum se uita drept la Hap Daniels. 

— Ştim cu ce era îmbrăcat când a ieşit. Ştim locurile unde a 
oprit camionul după ce a plecat de aici. E singur, poate chiar 
dezorientat. Nu poate să se învârtă prin zonă ca un turist fără să 
fie recunoscut. Dacă oamenii tăi, CIA, spionajul spaniol şi poliţia 
madrilenă lucrează împreună, nu cred că va rămâne dispărut 
prea mult timp. 

Daniels n-a zis nimic, sperând că Lowe are naibii dreptate. 

— Şeful cancelariei face aranjamentele pentru un loc în care 
să-l ducem de îndată ce îl recuperăm. E treaba noastră, a mea, 
a lui Jim, a şefului de cancelarie, a purtătorului de cuvânt, aflaţi 
aici la Madrid, şi a vicepreşedintelui şi a secretarului de stat de 
la Washington să ducem cu vorba guvernele străine şi presa 
până când putem să-l aducem iar în faţa lumii. E treaba ta să-l 
găseşti şi să-l scoatem naibii de-aici, repede şi în taină, să-l 
ducem într-o locaţie pregătită să-l primească. Voi l-aţi dus pe 
preşedintele Bush în Irak în secret de două ori. Prima oară nici 
măcar n-a ştiut cineva că e plecat până nu s-a întors înapoi în 


Texas. 

Lowe tăcu o vreme, iar ochii i se îngustară. 

— Hap, avem nevoie, ne trebuie aceeaşi eficienţă şi în cazul 
de faţă. Situaţia actuală e mult mai delicată. 

— Înţeleg, domnule. S-a întâmplat în timp ce era sub 
supravegherea noastră. Vom avea noi grijă. 

— Ştiu că veţi avea, Hap. 

Lowe se uită la Marshall, după care îl conduse pe Daniels la 
uşă şi i-o deschise. 

— Baftă. Nouă tuturor, spuse el, iar agentul special Hap 
Daniels plecă. 

Lowe închise uşa şi se întoarse spre Marshall. 

— O fi muşcat momeala? 

— Că preşedintele a luat-o razna? 

— Da. 

— Nu cred că are de ales. A cam fost jumulit de pene. 
Preşedintele a dispărut şi asta s-a întâmplat exact când el era la 
comanda echipei de securitate. Se simte personal răspunzător. 
Nu doar că îl protejează pe omul nostru, el protejează funcţia. Şi 
vrea exact ce vrem şi noi. Să-l aducă înapoi cât mai repede şi cu 
cât mai puţin zgomot cu putinţă. Ca şi cum n-ar fi plecat deloc. 

Lowe se duse la un dulap de mahon, întoarse cu gura în sus 
două pahare şi scoase o sticlă de whisky. Turnă porţii duble în 
fiecare pahar şi-i întinse unul lui Marshall. 

— Pare-se că avem de-a face cu un preşedinte care a decis să 
fie propriul său stăpân şi care are idei foarte bine definite 
despre felul în care vrea să guverneze ţara. 

Lowe trase o duşcă zdravănă din paharul său. 

— În toţi anii de când îl cunosc, n-am avut niciodată nici cea 
mai mică bănuială că e un tip căruia nu-i place să joace în 
echipă. Până acum. 

Marshall luă şi el o înghiţitură, apoi aşeză paharul pe o masă 
de lângă el. 

— E o lecţie umilitoare, Jake. Una care îl va costa viaţa pe 
preşedinte. La naiba, să sperăm totuşi că nu vom ajunge să 
plătim şi noi un preţ atât de mare. 


38 


12:55 P.M. 


Nicholas Marten auzi scrâşnitul mecanismelor hidraulice ce 
scoteau trenul de aterizare al avionului. Zece minute mai târziu 
se afla la sol pe aeroportul El Prat din Barcelona, îndreptându-se 
spre terminal. Douăzeci de minute după aceea, îşi luase deja 
bagajul şi stătea la coada de îmbarcare în autobuzul care avea 
să-l ducă în oraş, după o cursă de douăzeci şi cinci de minute. 
Dacă o clipă mai devreme se gândise la Merriman Foxx şi Demi 
Picard şi la scurta conversaţie telefonică pe care o avusese cu 
Peter Fadden cât aşteptase să urce la bordul avionului în Malta, 
acum gândurile i-au fost distrase de un bărbat aflat în aceeaşi 
coadă cu el, cu trei călători mai în spate. Individul avea vreun 
metru optzeci, era alb, probabil la vreo patruzeci de ani, cu 
părul încărunţit. Purta ochelari de soare şi un tricou polo galben 
deschis, băgat în pantaloni. Pe umărul stâng purta, cu o 
oarecare neglijenţă, o mică geantă roşie de voiaj. Părea turist, 
unul obişnuit să călătorească îmbrăcat lejer şi fără prea multe 
bagaje. Nimic la acel individ nu era făcut să atragă atenţia 
asupra lui, iar Marten probabil că nici nu l-ar fi luat în seamă de 
nu l-ar fi văzut dând în trecere din cap către tânărul în blugi şi 
cu jacheta lăbărţată care fusese în holul hotelului din Malta şi în 
cursele de la Roma la Valletta şi de la Valletta la Barcelona. 
Acum tânărul acela nu mai era de văzut, în schimb era individul 
acesta, aşteptând la rând să urce în autobuzul albastru spre 
Barcelona. Dacă primul tip îl urmărise într-adevăr din Valletta, 
atunci era foarte probabil că acest al doilea bărbat să fie acum 
pe urmele sale. Pe scurt, primul îl predase celui care se afla 
acum în spatele lui. 


12:30 P.M. 


Tipul stătea acum cu două locuri în faţa lui Marten şi de 
cealaltă parte a autobuzului, privind pe geam, în timp ce 
autobuzul ieşea din aeroport, luând-o pe autostrada ce ducea 
spre oraş. Marten îl privi îndelung, apoi se lăsă în scaun 


încercând să se relaxeze. 

Era vineri, 7 aprilie. Cu două zile înainte, poliţia metropolitană 
din Washington îl escortase de la înmormântarea lui Caroline şi-l 
urcase într-un avion spre Londra, unde ajunsese cu o zi în urmă 
şi de unde, foarte curând după aceea, se îmbarcase în cursa 
spre Malta. Apoi, în dimineaţa aceleiaşi zile, în urma întâlnirii 
avute cu o seară înainte cu Merriman Foxx, părăsise în mare 
grabă insula, urmărind-o pe Demi Picard la Barcelona. Era 
zdrobit de atâtea schimbări rapide de fus orar. În ultima vreme 
dormise foarte puţin şi numai adrenalina îl mai ţinea în picioare. 
Ştia că trebuie să-şi stăpânească nervii, să fie atent la starea sa 
psihică. În situaţii ca aceea, cu uşurinţă se puteau face monştri 
din ceea ce în realitate erau doar animăluţe pufoase. Ceea ce 
însemna că era foarte probabil să se înşele în privinţa tipului cu 
păr cărunt, ochelari negri de soare şi tricou polo, şi că acel semn 
cu capul în direcţia tânărului cu jacheta lălâie putea să nu 
însemne absolut nimic şi că niciunul din ei nu aveau niciun fel 
de plan care să-l aibă pe el în vedere. Aşa că alungă aceste 
gânduri şi îşi reaminti conversaţia telefonică pe care o avusese 
mai devreme cu Peter Fadden, care se afla de foarte puţin timp 
în Londra, unde făcuse o escală din drumul său spre Varşovia, 
unde mergea în calitate de corespondent al Washington Post la 
reuniunea ţărilor NATO. 

Marten îi povestise pe scurt cum a decurs întâlnirea lui cu 
Merriman Foxx din seara anterioară, cum s-a dat drept asistent 
al preşedintei de comisie Baker, i-a spus cum, dacă iniţial 
doctorul se arătase amabil şi cooperant, devenise brusc colţos 
când l-a întrebat despre experienţele pe fiinţe umane cu toxine 
experimentale efectuate după  dezafectarea oficială a 
programului de arme biologice sud-african. Şi că se încinsese şi 
mai mult atunci când i-a pomenit despre presupusul memoriu al 
congresmanului Mike Parsons, despre care-i spusese că fusese 
întocmit cu puţin timp înainte de moartea sa şi care menţiona 
întâlnirea secretă dintre Merriman Foxx şi doctoriţa Stephenson, 
în perioada audierilor comisiei. Şi că mai adăugase şi că Parsons 
se îndoia de veridicitatea mărturiilor doctorului. Reacţia lui Foxx, 
i-a spus Marten lui Fadden, a fost să-şi apere declaraţiile cu 
înverşunare şi să nege că o cunoştea pe Lorraine Stephenson, 
după care a pus capăt discuţiei şi a şters-o. 

În cele din urmă i-a spus şi despre descrierea făcută de 


Caroline „individului cu păr alb şi cu degete oribil de lungi şi cu 
un hidos deget mare pe care era tatuată o cruce cu cercuri la 
capete”. Ingrozită, Caroline spusese că acest tip o consultase 
atunci când fusese internată în clinica unde a fost transportată 
după ce-şi pierduse cunoştinţa la ceremonia de pomenire a 
celor dragi. 

— Peter, spuse apăsat Marten, Foxx nu numai că are părul 
alb, dar are nişte degete incredibil de lungi şi un tatuaj ca cel 
descris de Caroline pe degetul mare. Îți spun eu că a fost 
implicat şi în moartea lui Caroline şi a doctoriţei Stephenson. Şi 
încă ceva: când m-am întâlnit cu el lua cina în compania 
capelanului Rufus Beck. 

— Nu pricep, răspunse Fadden. 

— Nici eu. Reverendul Beck şi Merriman Foxx ar trebui să fie 
ca apa şi uleiul. 

— Şi cu toate astea, zici că amândoi se simțeau în largul lor, 
cu toate că pe-aproape se afla cineva despre care credeau că 
lucrează pentru preşedinta comisiei care l-a audiat pe Foxx. 

— Şi nu doar atât, Peter. Foxx a depus mărturie într-o anchetă 
secretă. 

Apoi Marten îi povesti restul. Cum jurnalista franceză Demi 
Picard era împreună cu Foxx şi Beck la Cafe Tripoli şi-l 
avertizase între patru ochi „să stea deoparte” înainte „să strice 
totul”. Că, în dimineaţa aceea, foarte devreme, Foxx şi Beck 
plecaseră din Malta în direcţii necunoscute lui. Curând după 
aceea, Demi Picard plecase şi ea la Barcelona, unde îşi făcuse 
rezervare la hotelul Regente Majestic. Înspre Barcelona se 
îndrepta şi Marten. 

— Peter, spuse Nicholas iarăşi, pe acelaşi ton apăsat, în timp 
ce se anunţa îmbarcarea pentru avionul său, încearcă să afli 
numele clinicii la care a fost dusă Caroline după ce doctoriţa 
Stephenson i-a făcut injecţia şi înainte să fie transferată la 
Spitalul Universitar. Trebuie să fi fost internată acolo mai multe 
zile. Trebuie să existe un dosar sau ceva. Află cine a tratat-o şi 
de ce afecţiune mai exact. 


Marten simţi că autobuzul încetineşte şi ridică privirea. Tipul 
cu ochelarii de soare şi tricou polo îl studia. Prins asupra 
faptului, zâmbi vag, apoi întoarse capul, uitându-se pe geam. 
Câteva minute mai târziu, autobuzul opri pentru prima oară în 


Plaça Espanya. Patru pasageri au coborât, trei au urcat, iar 
autobuzul a pornit mai departe. Următoarea oprire a fost pe 
Gran Via/Comte d'Urgell, apoi în Placa Universitat, unde alţi trei 
pasageri şi-au strâns catrafusele şi au coborât. Marten privi cu 
atenţie, însă cu fereală, sperând că individul în tricou galben şi 
păr încărunţit se va ridica şi va cobori odată cu ei. Dar n-a făcut- 
o, iar autobuzul plecă mai departe. 

La următoarea staţie, în Plaça Catalunya, care se afla la mică 
distanţă de hotelul Regente Majestic, trebuia să coboare 
Nicholas. Autobuzul luă curba, iar el se ridică de pe scaun în 
acelaşi timp cu alţi şase călători. Luându-şi geanta de voiaj, se 
îndreptă spre partea din faţă a autobuzului, trăgând cu ochiul 
spre omul lui, să vadă ce avea de gând să facă. Tipul rămase pe 
scaun, lăsat pe spate, cu mâinile adunate în poală, aşteptând ca 
autobuzul să pornească iar. Marten cobori cel din urmă. Ocoli 
câţiva oameni care aşteptau să urce şi o luă pe jos, căutând 
Rambla de Catalunya şi hotelul Regente. O clipă mai târziu 
autobuzul aeroportului trecu pe lângă el, angajându-se în trafic. 
Marten mai făcu vreo câţiva paşi, apoi ceva îl făcu să se întoarcă 
şi să se uite în urma sa. Tipul cu părul încărunţit şi cu tricoul 
polo galben era în staţia de autobuz, urmărindu-l cu privirea. 


39 


GARA ATOCHA, MADRID. 1:05 P.M. 


Cu un exemplar împăturit al ziarului spaniol £/ Pais sub braţ, 
preşedintele SUA, John Henry Harris, cobori o rampă alături de 
un grup de călători şi se îndreptă împreună cu ei spre trenul 
Altaria, numărul 1138. Il aştepta o călătorie de cinci ore, la 
capătul căreia avea să ajungă la nord-est de Barcelona. De- 
acolo urma să ia Catalunya Expres pentru a ajunge, o oră şi 
ceva mai târziu, în vechea fortăreață maură, Gerona. 

Se gândise la toate astea în noaptea dinainte, în drumul de la 
reşedinţa lui Evan Byrd spre hotelul Ritz, după întâlnirea 
surpriză cu „prietenii” săi, cum îi numise gazda. De îndată, i-a 
fost limpede că dacă le refuza cererile, îl vor ucide. Ceea ce 


însemna că nu avea de ales: trebuia să fugă. Şi exact asta 
făcuse. Fusese destul de greu să se descotorosească de 
sistemul de securitate pe care i-l asigura Serviciul Secret şi să 
iasă din hotel. Ce-i rămânea însă de făcut de-aici înainte era cu 
totul şi cu totul altceva. 

Pe agenda turneului său european fusese programată şi o 
cuvântare la conferinţa anuală a Institutului pentru O Lume 
Nouă, un grup de gândire alcătuit din academicieni, oameni de 
afaceri şi foşti lideri politici de notorietate internaţională. 
Întâlnirile lor anuale aveau ca scop declarat sondarea viitorului 
comunităţii mondiale. 

Instituţia avea o vechime de mai mult de două sute de ani, iar 
în ultimul secol se reunise, de cele mai multe ori, în locaţii 
exotice din diferite părţi ale globului. În ultimii douăzeci şi doi de 
ani însă îşi alesese ca sediu un complex turistic exclusivist numit 
Aragon, aflat în munţii din împrejurimile Barcelonei. Ca 
preşedinte nou ales, John Henry Harris fusese invitat să fie 
„vorbitorul surpriză” la reuniunea din acel an şi să li se adreseze 
invitaţilor în timpul serviciului divin de duminică dimineaţa. 
Preşedintele acceptase invitaţia şi datorită faptului că gazda 
acelei reuniuni era rabinul David Aznar, un văr de-al răposatei 
sale soţii şi un foarte important lider al numeroasei comunităţi 
evreieşti din Gerona. 

Soţia lui fusese evreică, iar acest lucru a fost socotit la 
început un dezavantaj politic pentru el. Insă s-a dovedit cu totul 
altfel. Fusese o tovarăşă de viaţă inteligentă, deschisă, cu simţul 
umorului, într-un cuvânt, extraordinară. lar publicul o adora. 
Faptul că nu putea avea copii a fost tristeţea vieţii lor, pe care 
au acceptat-o amândoi, însă pe măsură ce el urcă în ierarhia 
politică, s-au pomenit amândoi înconjurați cu multă căldură, de 
parcă întreg electoratul ar fi fost familia lor. Primeau întruna 
invitaţii să-şi petreacă vacanţele sau alte sărbători acasă la 
cetăţeni obişnuiţi de toate rasele, religiile, cu dare de mână sau 
nu, şi nu de puţine ori le acceptau. Presei îi plăceau chestiile 
astea, dar şi publicului şi echipei lui politice. Şi le plăcea şi lor, 
lui şi soţiei lui. 

Prin ea a ajuns preşedintele să-l cunoască pe David Aznar, iar 
cei doi bărbaţi au devenit apropiaţi atunci când, în câteva ocazii, 
rabinul a venit din Spania la Washington să fie alături de el în 
timpul bolii soţiei sale, boală ce a avut o evoluţie rapidă. Rabinul 


a fost de faţă când a murit soţia sa şi tot el a fost cel care a 
oficiat ceremonia de înmormântare, a fost acolo să-l îmbrăţişeze 
în noaptea alegerii sale şi a fost unul dintre invitaţii 
preşedintelui la inaugurarea mandatului său. lar apoi, rabinul l-a 
chemat să fie invitatul surpriză la conferinţa care se ţinea la 
complexul Aragon, înspre casa rabinului se îndrepta acum 
Harris, pentru că era singura persoană în care îndrăznea să aibă 
încredere şi să-i destăinuiască secretele pe care le aflase, iar 
Gerona era singurul loc, cel puţin pentru moment, unde credea 
că se poate ascunde. 

Cu capul plecat, ajunse la tren şi se urcă într-un vagon de 
clasa a doua, împreună cu mulţimea de pasageri, în acelaşi fel 
modest şi nepretenţios cum se comportase tot timpul cât se 
aflase în gară, aşteptând la coadă să-şi ia bilet. Biletul l-a plătit 
cu bani gheaţă, la fel cum făcuse şi până atunci, pe străzile 
Madridului şi în cafeneaua unde se refugiase înainte s-o ia spre 
gară. Se străduise să rămână ascuns în mulţime şi să treacă pe 
cât posibil neobservat. Până atunci, norocul fusese de partea lui. 
Nimeni nu-l băgase defel în seamă. 

Până atunci. 

Preşedintele ştia că deja Hap Daniels pusese la lucru într-un 
ritm îndrăcit spionajul spaniol, CIA, FBl-ul şi probabil alte vreo 
cinci-şase agenţii de securitate, cu singura misiune de a-l aduce 
pe el înapoi sub protecţia Serviciului Secret. La fel, era absolut 
sigur că NSA îşi folosea deja sateliții pentru monitorizarea 
telecomunicaţiilor din întreaga peninsulă Iberică. Tocmai acesta 
era motivul pentru care abandonase echipamentul de 
comunicare - mobilul şi BlackBerry-ul -, pentru că ştia că orice 
încercare de a lua legătura cu cineva ar fi fost interceptată în 
câteva secunde şi-ar fi fost înhăţat înainte să ajungă până-n 
capătul străzii. 

Doar cu câteva ore înainte era cel mai puternic şi mai bine 
protejat om de pe planetă, având la dispoziţie toate agenţiile şi 
tehnologia de cel mai înalt nivel. Acum era de unul singur, redus 
la nimic altceva decât la şiretenia şi inteligenţa lui, şi pe 
deasupra cu misiunea de a dejuca prima încercare veritabilă de 
lovitură de stat din istoria Statelor Unite din câte ştia el. 

Nu trebuia doar s-o dejoace, ci s-o şi anihileze. Orice-ar fi fost. 
Asasinarea şefilor de stat francez şi german şi înlocuirea lor cu 
oameni de încredere pentru ei care să se supună ordinelor lor în 


adunarea ONU era numai începutul. A doua parte viza punerea 
Orientului Mijlociu sub controlul lor şi, simultan, strivirea statelor 
musulmane din regiune. Cum aveau să facă acest lucru era cu 
adevărat cutremurător: planul necunoscut pentru ceea ce mai 
mult ca sigur că era o campanie de distrugere în masă, Harris 
era sigur că fusese ticluit şi dezvoltat de fostul cercetător al 
armatei sud-africane, Merriman Foxx. Avea să fie un coşmar 
cum nici nu se putea imagina. 
„Neliniştită-i fruntea ce poartă o coroană.”5 


1:22 P.M. 


Trenul se zgâlţâi şi începu să se mişte alene spre ieşirea din 
gara Atocha. Vagonul pe care-l alesese era aproape plin când 
urcase şi se aşezase pe primul scaun neocupat dinspre culoar, 
lângă un bărbat cam de vârsta lui într-o geacă de piele, care 
purta bască şi citea o revistă. Preşedintele, cu gesturi cât se 
poate de fireşti, deschise ziarul şi începu să citească. In acelaşi 
timp, încercă să fie atent la ceea ce se întâmpla în jurul lui şi la 
toţi cei dimprejur - tineri şi bătrâni, bărbaţi sau femei - care ar fi 
putut fi membri vreunei agenţii de securitate ce încerca să-l 
găsească. 

Ştiuse un lucru încă de la bun început, anume că atunci când 
cei din Serviciul Secret aveau să-şi dea seama că a dispărut, nu 
numai că ar fi pornit o urmărire generală şi clandestină ca să-l 
aducă înapoi, dar, în plus, ar fi cercetat fiecare centimetru 
pătrat al apartamentului prezidenţial ca să înţeleagă ce s-a 
întâmplat cu exactitate. Printre cei pe care i-ar fi chemat să-i 
interogheze s-ar fi aflat şi valetul lui, care ar fi făcut pe loc un 
inventar al hainelor sale şi le-ar fi putut indica celor din Serviciul 
Secret că purta o bluză neagră, blugi şi adidaşi când a plecat. 
Hainele acelea erau acum într-un tomberon de pe o străduţă din 
centrul istoric al Madridului şi le înlocuise cu o pereche de 
pantaloni kaki, o cămaşă sport albastră, o geacă maro ieftină şi 
pantofi de aceeaşi culoare. Pe toate le cumpărase de la un 
magazin din Corte Ingles şi le plătise cu banii jos. Pe lângă asta, 
mai purta o pereche ieftină de ochelari de citit, cumpăraţi de la 
un magazin de lângă gară şi, ceea ce era convins că e de cel 


5 Shakespeare, Henric al IV-lea, partea a Il-a (n.a.). 


mai mare folos ca să nu fie recunoscut, îşi scosese meşa. Hap 
Daniels şi oricine altcineva îl mai căuta pe POTUS ar fi căutat pe 
cineva care să semene cu cel pe care-l ştiau, nu pe individul cu 
chelie şi ochelari şi vorbitor de spaniolă, ce părea mai degrabă 
administratorul unei şcoli sau vreun funcţionăraş neimportant, 
care mai şi citea un ziar spaniol şi călătorea într-un tren de 
Barcelona, la clasa a doua. 


40 


HOTELUL REGENTE MAJESTIC, BARCELONA. 2:25 P.M. 


— Ştiţi cumva dacă domnişoara Picard a ajuns la hotel? 
întrebă Nicholas, zâmbindu-i atrăgătoarei angajate de la 
recepţie. Mă numesc Marten şi sunt angajat la Washington Post. 
Ni s-a spus să încercăm aici pentru camere libere. 

— Mă scuzati, zâmbi femeia, dar nu înţeleg. 

— Suntem la Barcelona pentru Conferinţa Jurnaliştilor şi a 
Fotografilor de Presă. Numele ei este Picard. P-I-C-A-R-D. 
Prenumele, Demi. 

— O clipă, spuse femeia, iar degetele ei începură să danseze 
pe tastatura calculatorului. Da, domnişoara Picard s-a cazat la 
amiază, spuse fără să ridice privirea de pe ecranul 
computerului. Spuneaţi că numele dumneavoastră este...? 

— Marten, cu e. Nicholas Marten. 

— Domnule Marten, nu cred că vi s-a făcut rezervare. Ar 
putea fi oare făcută sub un alt nume? 

— Eu... Marten ezită, femeia îi oferise o şansă pe care ar fi 
fost nebun să n-o folosească. Ar fi trebuit să fiu înregistrat cu un 
mic grup din care fac parte domnişoara Picard şi reverendul 
Beck din Washington. Reverendul s-a cazat şi el deja, nu-i aşa? 

Degetele femeii munciră iar tastatura. 

— Reverendul Rufus Beck are rezervare, dar n-a sosit încă. 

Marten avusese dreptate, Demi îl urmase pe Beck la 
Barcelona. 

— Şi spuneţi că nu aveţi nicio rezervare pe numele meu? 
întrebă Marten cu inocenţă. 


— Nu, domnule. 

— Mă temeam că se va întâmpla ceva de genul acesta. Să nu 
laşi niciodată o secretară nouă să-ţi facă treaba, spuse Marten 
uitându-se pierdut în gol, ca şi cum ar fi încercat să hotărască ce 
are de făcut în continuare, apoi se uită iar la recepţioneră. Aveţi 
cumva o cameră liberă? Orice fel de cameră ar fi bună, spuse 
zâmbind. Vă rog, deja am avut o zi foarte lungă. 

Femeia îl privi cu simpatie. 

— Să văd ce pot să găsesc. 


Camera 3117 era mică, însă avea vedere către stradă, iar 
Marten stătea lângă fereastră privind în jos. Nu se simţise deloc 
în largul său să-şi folosească numele lui să se cazeze, însă nu 
venise pregătit cu documente sau cu o identitate falsă, aşa că n- 
a avut de ales. 

Pe de altă parte, era destul de sigur că-l pierduse pe 
urmăritorul său cu păr încărunţit şi cu tricou polo galben. Şi era 
sigur că individul îl urmărise. Îl urmărise de la distanţă primele 
cinci cvartale pe lângă care trecuse după ce plecase din staţia 
de autobuz din Placa Catalunya. Apoi, în mod voit, Marten intră 
într-un restaurant cu specific local din strada Pelai, unde luă 
nişte aperitive şi mai trase de timp încă vreo oră. Apoi, făcând 
pe turistul şi fără să se grăbească deloc, părăsi localul şi o luă 
pe jos spre Placa de la Universitat, oprindu-se să răsfoiască nişte 
cărţi într-o librărie, apoi într-un magazin de pantofi. Apoi mai 
pierdu o jumătate bună de oră să colinde un imens magazin 
universal Zara, de unde a ieşit pe o poartă laterală şi şi-a croit 
drum pe Rambla de Catalunya spre hotel. In niciunul din locurile 
unde oprise nu-l văzuse pe tipul încărunţit. 

Cine era acel individ sau tânărul cu geaca lăbărţată care-l 
urmărise din Valletta n-avea cum să ştie. Nu ştia decât că 
treaba asta începuse în Malta, unde obiectivul său fusese 
Merriman Foxx. Presupunând că Foxx îşi făcuse până la urmă 
temele şi descoperise că Marten n-avea nicio legătură cu 
congresmana Baker, atunci probabil că indispoziţia sa era mult 
mai mare decât fusese cu o seară în urmă la Cafe Tripoli. Mai 
mult ca sigur că voia să afle cine era Marten şi ce altceva mai 
ştia şi ce motive avea să facă ce făcuse şi dacă îl angajase 
cineva. Şi de îndată ce ar fi aflat destule despre el, Marten putea 
fi sigur că sud-africanul ar fi găsit o cale de a pune capăt 


definitiv curiozităţii sale. 


Marten se mai uită o clipă în stradă, apoi se îndepărtă de 
fereastră şi traversă camera. Exact atunci începu să sune 
mobilul. Răspunse de îndată, sperând că era Peter Fadden, cu 
informaţiile despre clinica din Washington la care fusese 
internată Caroline, însă nu era Fadden. În receptor se auzi vocea 
familiară a lui lan Graff, şeful său de la Fitzsimmons & Justice. 
Lui Marten îi plăcea ce făcea şi-i plăcea şi firma pentru care 
lucra. Îi plăcea mult şi de lan Graff, însă acum nu se putea gândi 
la aceste lucruri. 

— lan, spuse Marten surprins, încercând însă să fie amabil. 

Salut. 

— Marten, unde naiba eşti? 

Plinuţ, cu o educaţie aleasă şi cu o cultură enormă, de obicei 
afabil şi îngăduitor, lan Graff devenea ţâfnos şi dificil când era 
sub presiune. lar Marten ştia prea bine că se făceau presiuni tot 
mai mari pentru finalizarea planurilor pentru proiectul uriaş şi 
costisitor al proprietăţii Banfield la care lucrau. 

— Sunt în... începu Marten, dându-şi seama că n-avea rost să 
mintă, Barcelona. 

— Barcelona? Am sunat la hotelul tău din Washington. Mi s-a 
spus c-ai plecat. Credeam că vii încoace. 

— Îmi pare rău, ar fi trebuit să sun. 

— Da, ar fi trebuit. Şi ar mai fi trebuit să fii la biroul tău chiar 
în clipa asta. 

— Îmi cer scuze, dar am ceva foarte important de făcut. 

— La fel e şi proiectul Banfield, dacă-nţelegi ce vreau să zic. 

— Înţeleg, lan. Chiar înţeleg. Completamente. 

— Şi, mai precis, cât are să te mai ţină ocupat această foarte 
importantă afacere? 

— Nu ştiu. 

Marten se întoarse iar la fereastră şi privi în stradă. Tot nu era 
nici urmă de tipul încărunţit, cel puţin din câte putea el să vadă. 
Numai trafic şi pietoni. 

— Îţi trebuie ceva cu care aş putea să te ajut de-aici? E vreo 
problemă cu alegerea plantelor, sau cu autorizaţia pentru 
lucrările de nivelare, cu comenzile, spune-mi! 

— Problema noastră sunt domnul Banfield şi soţia lui. Au decis 
că pădurea de rododendroni ar trebui să fie pe dealul sudic şi nu 


pe cel din nord, unde ar vrea să se planteze vreo optzeci, o sută 
de ginkgo. 

— Ginkgo!? 

— Da. 

Marten plecă de la fereastră. 

— Vor creşte mult prea înalţi şi mult prea groşi să se mai vadă 
râul. 

— Exact asta le-am spus şi noi. Dar asta nu-i nimic pe lângă 
planurile pe care le au cu straturile de forsythia, cu azaleele şi 
hydrangea. 

— Au fost de acord cu ele acum zece zile. 

— Ei bine, de azi-dimineaţă nu mai sunt. Au fost însă de acord 
să plătească schimbările. Numai că nu vor să se modifice 
programul şi nici să se amâne termenul de predare a lucrării. 
De-aş fi în locul tău, mi-aş mişca de urgenţă fundu-aici cu 
următorul avion. 

— Nu pot face asta, lan. Nu încă. 

— Eşti angajat la noi sau nu? 

— Te rog încearcă să înţelegi că ce fac aici e foarte complicat 
şi foarte personal. Dacă... 

Se întrerupse la mijlocul propoziției, când în uşa camerei sale 
se auzi brusc un ciocănit puternic. Aproape imediat urmară 
altele. 

— lan, aşteaptă o clipă te rog. 

Marten trecu în micul antreu prin care se ajungea din cameră 
la uşă. Aproape ajunsese când îl trăsni gândul că putea fi, la 
urma urmei, tipul cu păr cărunt. În coridor, afară, putea fi tipul 
acela şi Merriman Foxx, care hotărâse că nu mai avea rost să 
afle cine, de ce şi ce, şi pur şi simplu avea de gând să-l elimine 
de îndată. 

Bătaia se auzi iar. 

— Doamne, suspină Marten. 

Duse imediat telefonul la ureche. 

— lan, spuse cu voce scăzută, trebuie să mă ocup de o treabă 
acum. Trimite-mi modificările prin e-mail şi am să-ţi răspund 
imediat ce-am să pot. 

Închise telefonul, dar bătaia în uşă se auzi iar, mai tare, mai 
dură. Oricine o fi fost, nu avea de gând să renunţe. Căută din 
ochi ceva ce-ar fi putut să-i servească de armă, însă tot ce-a 
găsit era telefonul de cameră, prins chiar pe peretele de lângă 


el. ÎI ridică şi sună la recepţie. 

— Vorbiţi englezeşte? spuse Marten în receptor. 

— Da, domnule. 

— Bine. Rămâneţi la aparat, vă rog. 

Cu receptorul în mână - o linie de urgenţă către operatorul de 
la recepţie - în caz de nevoie, Marten inspiră adânc, apoi răsuci 
yala şi deschise uşa. 


În coridor era Demi Picard, cu mâinile în şolduri, ţintuindu-l cu 
privirea scăpărătoare. 

— Ce Conferinţă a Jurnaliştilor şi Fotografilor de Presă? se 
răsti mânioasă, în engleza ei cu accent francez. Cum m-ai găsit? 
Ce mama naibii faci aici? 

Numai un pic de-ar fi fost mai încinsă, ar fi luat foc. 


41 


3:00 P.M. 


A fost nevoie de o foarte lungă plimbare până să reuşească 
Marten s-o calmeze suficient pe Demi cât să vorbească cu el 
măcar. l-a luat şi mai mult s-o convingă să ia prânzul împreună. 
După aceea, i-a mai trebuit încă aproape o jumătate de sticlă de 
şampanie specific barceloneză, numită cava., foarte bună, ca să 
se comporte măcar aproximativ civilizat. 

Erau la o masă din salonul din fund de la Els Quatre Gats - 
Patru Pisici -, o cafenea de pe o străduţă îngustă din sectorul 
Barri Gotic. 

Comandaseră suquet de prix, o tocăniţă de cartofi cu peşte, 
picantă, şi beau cava. Încetul cu încetul, jurnalista se dădea pe 
brazdă. 

Demi încă mai purta blazerul albastru închis peste cămaşa cu 
croi bărbătesc în dungi şi pantalonii cafenii pe care le îmbrăcase 
în dimineaţa aceea la Valletta. Că era sau nu fotografă 
profesionistă, era în mod cert obişnuită să călătorească repede 
şi doar cu strictul necesar asupra ei. Probabil din acelaşi motiv 
îşi purta părul tuns scurt, să nu aibă prea mult de lucru cu el, 


doar să-l spele şi să-l zburlească puţin. Era deşteaptă, hotărâtă 
şi, aşa cum ştia deja, iute la mânie. Oricât de adevărate ar fi fost 
aceste lucruri despre ea, în acelaşi timp părea, în mod ciudat, 
destul de departe de toate acestea, ca şi cum tot ce făcea, chiar 
şi profesia ei, avea legătură cu altceva. Ce-ar fi putut fi acel 
altceva, Marten n-avea de unde să ştie şi nici cum să ghicească, 
însă îi dădea lui Demi un aer straniu de vulnerabilitate, care-l 
nedumerea pe Nicholas, neştiind cum şi de unde s-o apuce. 
Ochii ei mari, bruni şi adânci nu-l ajutau nici ei, pentru că 
atrăgeau atenţia şi descumpăneau, mai ales atunci când Demi 
îşi aţintea privirea asupra cuiva, aşa cum o făcea chiar atunci cu 
Marten. 

— Vrei să am încredere în tine, spuse ea, nu-i aşa? 

— M-ar ajuta. 

— Dar nu crezi că tu poţi avea încredere în mine. 

Marten zâmbi. 

— Te-am întrebat în Malta unde au plecat doctorul Foxx şi 
reverendul Beck sau fata aceea Cristina şi mi-ai răspuns că nu 
ştii. Deşi ai ştiut tot timpul că Beck venea spre Barcelona, şi la 
ce hotel şi... 

Demi îi tăie scurt vorba. 

— Recepţionerul m-a sunat puţin înainte să ajungi tu în 
camera mea. Mi-a spus că reverendul i-a cerut să-mi transmită 
scuzele lui că pleacă aşa, dintr-odată. Mi-a spus unde a plecat şi 
că lăsase un bilet de avion pe numele meu, asta în caz că voiam 
să-l urmez. Biletul era în plicul pe care l-am ridicat de la recepţie 
atunci când am plecat. 

— Amănuntele şi motivele venirii tale aici nu mă privesc. Ce 
mă priveşte, în schimb, este că, ce mai tura-vura, m-ai minţit. 
Spune-mi cum ar mai încăpea încrederea aici? 

— Hai să zicem că faptul că ai apărut în Malta şi felul cum ai 
tratat cu doctorul Foxx mă pune într-o poziţie delicată. 

— De aceea mi-ai spus c-aş putea strica totul? 

— Ce vrei de la mine? 

Felul în care Demi evitase să răspundă la întrebare şi felul 
cum l-a privit în clipa aceea l-au făcut pe Marten să înţeleagă că, 
cel puţin pentru moment, ea nu avea de gând să spună mai 
multe despre acel subiect. 

— Uite care-i treaba, spuse el franc, am venit aici din acelaşi 
motiv pentru care am fost în Washington şi în Malta, să aflu 


adevărul despre ce i s-a întâmplat lui Caroline Parsons. Despre 
ce vrei sau nu vrei să vorbeşti e treaba ta, însă din punctul meu 
de vedere e evident că ai venit în Barcelona din cauza 
reverendului. De aceea sunt şi eu aici. Beck şi Foxx erau 
împreună în Malta dintr-un motiv întemeiat. Au plecat amândoi 
separat. Ceea ce mă face să cred că se vor reîntâlni şi încă 
repede, mai ales pentru că Beck încă se mai învârte prin partea 
asta de lume. Reverendul e suspect, însă Foxx e cel care mă 
interesează cu adevărat şi pariez că bunul reverend mă va 
conduce la el, şi că nici nu va trebui să aştept mult pentru asta. 

— Şi crezi că doctorul Foxx are vreun răspuns să-ţi dea în 
chestiunea asta referitoare la doamna Parsons? 

— Da, spuse Marten, iar ochii săi erau dintr-odată scăpărători. 
A început să vorbească despre asta seara trecută, după care şi- 
a dat seama că mersese prea departe, iar acest fapt l-a iritat. 
Vreau să aud ce are de spus până la capăt. 

Exact în acel moment chelnerul care-i servise, un tip cu 
trăsături delicate şi plăcute, cu păr negru, se opri în dreptul 
mesei lor. 

— Pot să vă mai servesc cu ceva? întrebă în engleză. 

— Nu acum, merci, răspunse Marten. 

— Sigur, tânărul înclină capul şi plecă. 

Demi mai luă o înghiţitură de cava şi-l privi pe Marten peste 
marginea paharului. 

— Se pare că ţi-a păsat foarte mult de doamna Parsons. 

— Am iubit-o, spuse Marten sincer şi direct. 

— Era căsătorită. 

Marten nu zise nimic. Demi schiţă un zâmbet. 

— Deci, dragostea te-a adus aici. 

Marten se aplecă peste masă. 

— Spune-mi despre vrăjitoare. 

— Păi... ea ezită şi plecă ochii spre pahar, nesigură dacă să 
spună ceva şi nici ce anume să spună. Ştii ce e aceea strega, 
domnule Marten? întrebă ridicând ochii spre el. 

— Nu. 

— Aşa li se spune în italiană vrăjitoarelor. Am avut o soră mai 
mică. A plecat în Malta acum doi ani şi a dispărut. Mai târziu am 
aflat că era o strega practicantă şi că făcea parte dintr-un 
convent secret al vrăjitoarelor italiene. Dacă acest lucru are 
vreo legătură cu dispariţia ei, nu ştiu. Ce ştiu însă e că Malta e 


plină de organizaţii secrete şi de locuri străvechi. Sora mea a 
mers în Malta pentru trei zile şi acolo a fost văzută ultima oară. 
Autorităţile au căutat-o fără succes. Mi-au spus că era o femeie 
tânără şi că ar fi putut face orice, ar fi putut pleca oriunde. 
Pentru mine acesta n-a fost un răspuns mulţumitor. Aşa că am 
făcut cercetări pe cont propriu. Aşa am auzit de doctorul Foxx. 
Are multe legături în Malta şi cunoaşte oameni şi lucruri pe care 
nu le ştie oricine, nici chiar poliţia. Dar sunt lucruri pe care nu le- 
ar dezvălui unui necunoscut. Nu ştiam ce să fac şi, în plus, 
trebuia să mă întorc la slujbă, însă datorită profesiei am primit 
un angajament în Washington, anume să fac un fotoreportaj 
despre viaţa socială a congresmanilor. Acolo am aflat despre 
reverendul Beck şi că îl cunoştea bine de doctorul Foxx. Pentru 
mine asta-i o şansă enormă să aflu ce s-a întâmplat cu sora 
mea, aşa că, printr-un editor francez, am aranjat să fac un 
album despre clericii din preajma politicienilor. Am făcut din 
Beck subiectul principal, ca să mă pot apropia de el şi să-i câştig 
încrederea. De aceea am putut merge în Malta să-l întâlnesc 
personal pe Foxx. Dar n-am putut să vorbesc cu el aşa cum 
voiam pentru că, Demi se opri, ochii i se umplură de mânie, apoi 
păru că-şi revine, ai apărut tu dintr-odată şi totul s-a dus de 
râpă. L-am urmat pe reverendul Beck la Barcelona pentru că, ai 
ghicit bine, urmează să se întâlnească curând cu Foxx. Poate 
chiar mâine. 

— Eşti sigură de asta? 

— Nu, nu sunt sigură. Însă Cristina, femeia care era cu noi la 
cină în Valletta, mi-a spus că reverendul şi doctorul au vorbit 
despre o întâlnire chiar înainte ca Foxx să părăsească 
restaurantul. Se pare că Foxx i-ar fi spus reverendului că 
urmează să se vadă sâmbătă, adică mâine. De aceea am venit 
aici, să-mi continui munca la album cu reverendul Beck şi, dacă 
am noroc, să-l văd pe Foxx când se vor întâlni cei doi. 

Deodată Demi îl privi drept în ochi pe Marten, cu o mânie 
regăsită. 

— Poate chiar am să reuşesc, dacă te ţii deoparte. 

Marten nu luă în seamă izbucnirea ei. 

— Ai trecut cu vederea un lucru: de ce m-ai întrebat dacă 
doamna Parsons a spus ceva despre vrăjitoare înainte să 
moară? Ce te face să crezi că ea ştia ceva despre ele? 

— Pentru că... Demi ridică ochii. 


Chelnerul era iarăşi lângă masa lor, umplând paharele cu 
cava aşa cum mai făcuse deja de două ori până atunci. Acum 
însă sticla se golise. 

— Doriţi să vă mai aduc una? Sau altceva de la bar? întrebă 
el. 

— Nu, mulţumim, spuse pentru a doua oară Marten. 

Chelnerul se uită zâmbind la Demi, apoi se întoarse şi plecă. 

Marten aşteptă până se depărtase suficient cât să nu-i mai 
poată auzi, apoi se întoarse spre Demi. 

— Din ce cauză? 

— A doctoriţei ei. 

— Stephenson? 

— Da. 

Demi scotoci în geanta ei şi scoase un pix. 

— Hai să-ţi arăt. 

Trase un şerveţel spre ea, apoi, cu atenţie, desenă ceva pe el, 
după care-l împinse peste masă spre Marten. El inspiră 
zgomotos când văzu desenul - aceeaşi cruce cu cerculeţe pe 
care o văzuse tatuată pe degetul mare al doctorului Foxx, 
aceeaşi cu cea pe care i-o descrisese Caroline când, îngrozită, îi 
vorbise despre individul cu păr alb. 

— E simbolul stelei Aldebaran, steaua de un roşu pal ce 
formează ochiul stâng al constelaţiei Taurului. In astrologia 
antică se credea că emanaţiile ei influenţează norocul şi 
puterea. Mai este numită şi Ochiul lui Dumnezeu. 

— Şi ce legătură are cu doctoriţa Stephenson? 

— Îl avea tatuat pe policarul mâinii stângi. Mic, de abia puteai 
să-l vezi. 

Lui Marten nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Şi Foxx îl are. 

— Ştiu. ŞI-I mai are şi Cristina. 

— Dar ce legătură are tatuajul cu vrăjitoarele? 

— E semnul sabatului din care făcea parte şi sora mea. 

— Foxx şi Stephenson sunt şi ei vrăjitori? 

— Nu sunt sigură. Sora mea însă avea şi ea tatuajul acesta. 
Dar de ce oameni atât de diferiţi ar avea semnul stelei 
Aldebaran tatuat pe degetul mare al mâinii stângi, ca să fiu cât 
se poate de precisă? 

— Şi ce anume te-a făcut să crezi că şi Caroline făcea parte 
din grupul lor? l-am ţinut mâinile într-ale mele, nu avea nici acel 


tatuaj şi nici vreun altul. 

— Era pe moarte. Doctorita Stephenson i-a fost aproape în 
momentele acelea şi-n plus a fost medicul ei personal de mult 
timp. Nu ştiu care le sunt ritualurile, speram însă că ea avea 
cunoştinţă de ele. lar dacă-i era teamă, ar fi vrut probabil să o 
împărtăşească cuiva în care avea încredere deplină. Sinceră să 
fiu, acea persoană păreai să fii tu. Trebuia să aflu. 

— N-a zis niciun cuvânt despre asta. 

— Atunci m-am înşelat. Sau poate a fost un secret pe care l-a 
luat cu ea în mormânt. 

— Şi reverendul Beck are semnul? 

— Te-ai uitat vreodată la mâinile lui? 

— Da, are o problemă cu pigmentaţia pielii, se numeşte 
vitiligo. Pielea mâinilor lui e pătată, spuse Marten, înțelegând 
dintr-odată. Vrei să spui că şi de l-ar avea, ar fi greu de 
remarcat? 

— Da. 

— Deci nu ştii dacă e membru al sabatului sau nu. 

— Cred că e implicat în povestea asta, dar dacă e sau nu 
membru, asta nu ştiu. 

— Spune-mi câte ceva despre convent. E un fel de cult? 
Adoratori ai lui Satan? Fundamentalişti? Sau, dat fiind trecutul 
lui Foxx, vreun grup paramilitar? 

— Niccolo Machiavelli îţi spune ceva? 

— Te referi la omul Machiavelli? 

— Da. 

— Din câte-mi amintesc a fost un scriitor florentin din secolul 
al XVI-lea, renumit pentru o carte care se numeşte Principele, 
unde explică modurile în care se poate obţine şi păstra puterea 
brută şi pentru care autoritatea politică era totul, convenienţa 
fiind în opinia lui deasupra oricărei forme de moralitate. Cartea 
e un ghid practic despre felul cum poţi ajunge dictator. 

— Da, spuse Demi, dând aprobator din cap. 

— Ce legătură are Machiavelli cu sabatul? 

— Circulă o poveste cum că, pe patul de moarte, a scris o 
addenda la Principele, un fel de plan B despre cum se cucereşte 
puterea. Acest plan se întemeia pe ceea ce se pare că el numea 
instrumentarul necesar, adică formarea unei organizaţii secrete 
care să se bazeze pe regula complicităţii. O frăţie de sânge ai 
cărei membri trebuiau să participe la o crimă ritualică. Trebuia 


să fie un sacrificiu uman complex şi minuţios regizat, care să se 
producă anual, în locuri izolate şi greu accesibile, de preferat un 
templu, o biserică sau orice alt loc care să-i confere o pondere 
religioasă. Regula prevedea ca fiecare membru să semneze într- 
un catastif bine păzit şi-n care erau înregistrate numele, locul şi 
data naşterii participanţilor, numele şi felul cum murise victima, 
precum şi amprentele membrilor prezenţi, impregnată în 
propriul lor sânge şi aşternută în catastif lângă numele lor. 
Astfel se confirma prezenţa lor acolo, precum şi afilierea la 
organizaţie şi implicarea benevolă în asasinarea victimei. 
Catastiful era cheia puterii acestei societăţi, pentru că dacă ar fi 
fost făcut public i-ar fi incriminat şi chiar i-ar fi dus pe toţi la 
moarte. Odată crima comisă şi participanţii înregistraţi, 
societatea putea să-şi facă socotelile pentru anul următor, cu 
certitudinea că acţiunile lor era ferite de trădători, aşadar că 
erau liberi să pună-n aplicare orice planuri hotărâseră să 
execute. Cei care cunosc această istorie cred că addenda 
Principelui n-a ajuns, dacă-ntr-adevăr a existat, la cei la care-şi 
dorea Machiavelli s-ajungă, adică la florentinii opresaţi de 
familia de Medici. El spera să-şi unească compatrioţii prin 
legătura sângelui pentru răsturnarea acelor tirani. Se pare însă 
că acea scriere a fost trimisă pe furiş la Roma, unde a ajuns în 
mâinile unui grup care era deja puternic şi influent şi care s-a 
folosit de regulile ei, de-a lungul veacurilor, ca de o ideologie 
numai bună pentru a-i ajuta să îşi atingă propriile scopuri. 
Pentru cei care au cercetat aceste lucruri addenda a ajuns să fie 
cunoscută drept legământul lui Machiavelli. 

— Şi crezi că sabatul Aldebaran are ceva de-a face cu asta? 
Că ar putea fi o variantă modernă a acelui convent? 

— Domnule Marten, exact asta încerc să aflu de mult timp. 

Brusc, ceva îi atrase atenţia lui Marten. Îşi luă paharul şi, 
comportându-se cât se poate de firesc, se lăsă pe spătarul 
scaunului, privind ca din întâmplare împrejur. 

— Ce e? 

— Ridică-te ca şi cum ai fi mânioasă pe mine, ia-ţi geanta şi 
ieşi din restaurant, spuse Marten încet şi calm. la-o în sus pe 
stradă şi coteşte la prima intersecţie. Aşteaptă-mă acolo. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Fă-o! Acum! 

— Bine, spuse Demi, dându-se cu hotărâre înapoi, aruncându- 


io privire cruntă lui Marten, apoi îşi luă geanta şi plecă. 

Nicholas se uită în urma ei preţ de o clipă, apoi îi făcu semn 
chelnerului să-i aducă nota de plată. Înadins mai luă o 
înghiţitură de cava, apoi puse paharul pe masă şi se lăsă în 
scaun. O clipă mai târziu, chelnerul aduse nota. Marten plăti cu 
bani gheaţă, apoi se ridică şi ieşi, trecând pe lângă turistul de 
vreo patruzeci de ani care se aşezase la o masă aproape de ei şi 
studia meniul. Un turist încărunţit într-o jachetă de culoare 
închisă, trasă peste un tricou polo galben. Dacă mai avusese 
vreo îndoială că primul urmăritor îl dăduse pe mâna celui de-al 
doilea pe aeroportul din Barcelona, acum nu mai avea niciuna. 


42 


3:42 P.M. 


Marten ieşi pe uşa restaurantului şi-şi puse ochelarii de soare 
să se protejeze de strălucirea vie a soarelui, apoi o luă repede în 
sus pe stradă. Ajuns la o intersecţie, trase iute cu ochiul spre 
intrarea în restaurantul Els Quatre Gats. Dacă individul cărunt 
avea de gând să-l urmărească, încă nu pornise după el. Mai făcu 
un pas şi trecu de colţul clădirii, căutând-o pe Demi din priviri. 
Trotuarul era aglomerat şi n-a văzut-o. O clipă i-a fost teamă că 
poate plecase fără să-l mai aştepte, că nu-i câştigase încrederea 
încă şi că va trebui să o găsească iar şi să-şi reia eforturile de-a 
o convinge să-i spună ce ştia. Apoi o zări, aşteptând sub consola 
de deasupra vitrinei unui magazin. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Demi imediat ce Marten ajunse 
lângă ea. 

— Un tip cu păr cărunt şi cu tricou polo galben. Am fost 
urmărit, încă din La Valletta. Trebuie să fie mâna lui Foxx, dar 
nu sunt sigur. 

— Ai fost urmărit. 

— Da. 

— Asta înseamnă că am fost văzuţi împreună. 

Marten observă că Demi se ambala iarăşi. 

— Te poţi disculpa spunându-i reverendului de-a dreptul că 


te-am urmărit până la Barcelona şi că am insistat să-mi vorbeşti. 
Că la restaurant ţi-am pus o grămadă de întrebări idioate la care 
nu cunoşti răspunsul şi că, tot insistând, te-ai enervat şi-ai 
plecat. 

— Ai dreptate, chiar m-am enervat şi plec, spuse Demi 
mânioasă, apoi îi întoarse spatele lui Nicholas şi se amestecă 
repede în mulţime. 

Marten o ajunse din urmă. Ea nu-l luă în seamă. 

— Că-ţi place, că nu, suntem amândoi în aceeaşi oală. Tu vrei 
să ştii ce s-a întâmplat cu sora ta, iar eu vreau să aflu ce s-a 
întâmplat cu Caroline. 

Marten se uită împrejur, apoi continuă cu glas scăzut: 

— Doctorul Foxx pare să fie cheia ambelor mistere. 

Demi tot nu-l băga în seamă, continuându-şi drumul. Marten 
însă nu se dădu bătut, ţinând pasul cu ea. 

— Dacă Foxx e aici, iar reverendul Beck se va întâlni cu el, tot 
ce vreau să ştiu e când şi unde. După asta promit să nu-ţi mai 
ies în cale. 

Demi nu răspunse. Ajunşi la colţul clădirii, s-au oprit laolaltă 
cu mulţimea, aşteptând să traverseze un bulevard larg. Marten 
făcu un pas spre Demi, apropiindu-se de ea. 

— Nu te ajută nimeni în povestea asta, eşti singură, am 
dreptate? 

Ea tot nu zise nimic. Culoarea semaforului se schimbă şi Demi 
porni deodată cu lumea. Marten o ajunse iarăşi din urmă. 

— Oamenii ăştia nu-s simpatici deloc, mai ales Foxx. O să vină 
vremea când o să-ţi doreşti să fi avut un aliat. 

Au ajuns pe celălalt trotuar, unde Demi se întoarse deodată 
spre el, înfruntându-l: 

— N-ai de gând să pleci, nu? 

— Nu. 

Ea-l privi drept în ochi preţ de încă o clipă. 

— Şi tot ce vrei să ştii e când şi unde, spuse ea resemnată în 
cele din urmă. 

— Da. 

— Să văd ce pot face. 

— Mulţumesc, spuse Marten, apoi se uită scurt în lungul 
străzii, făcu un pas spre bordura trotuarului şi opri un taxi ce 
trecea pe-acolo. 

Şoferul tăie două benzi ca să ajungă lângă ei. Marten deschise 


portiera din spate. 

— Întoarce-te la hotel. Să sperăm că Beck s-a cazat deja. 
Testează-l să vezi dacă te mai acceptă, să vezi dacă situaţia s-a 
calmat suficient cât să poţi vorbi cu el despre Foxx şi despre 
întâlnirea lor. 

Demi se strecură pe bancheta din spate, iar Marten îi pasă o 
bucăţică de hârtie. 

— E numărul meu de mobil. Dacă nu mă suni până la cinci, te 
sun eu. 

Apoi trânti portiera, taxiul porni, iar Marten o luă repede 
înapoi de unde veniseră. 


43 


De cum trecu de colţul clădirii, îndreptându-se spre Els Quatre 
Gats, Marten şi Căruntul s-au văzut unul pe celălalt. Imediat 
Căruntul realiză ce se întâmplă şi o luă la goană. Traversă în 
fugă strada îngustă, ţâşni pe o alta, la capătul căreia o coti pe 
aglomerata Via Laietano. Marten venea în urma lui mâncând 
pământul. În alergare, Marten era preocupat de o singură 
întrebare: cum de reuşise individul acesta să dea de el la 
restaurant, când el era sigur că-l pierduse ceva mai devreme? Şi 
nu-i venea altceva în minte decât că, probabil, chelnerul lor 
foarte atent nu încerca să-i facă să mai consume ceva ca să-i 
crească lui nota, cum crezuse Marten, cât se asigura că el şi 
Demi rămân acolo până era informat Căruntul unde se află şi 
are timp să ajungă la faţa locului. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
atunci afacerea în care intrase avea o miză mult mai mare decât 
îşi imaginase. Un fel de cult ce adoptase vrăjitoria de sorginte 
medievală controla, sau cel puţin plătea, o reţea de informatori 
care probabil că habar n-aveau de unde le veneau banii. Indivizi 
precum Căruntul sau tânărul care-l urmărise din La Valletta. 

Alergând, ocolind trecătorii de pe trotuar ce se amestecau cu 
cei ieşiţi la cumpărături, Marten încerca să nu-şi scape omul din 
ochi. Însă era prea multă lume şi-l pierdu. Încetini, gata să 
renunţe, când îl zări ieşind dintr-un grup aflat la vreo jumătate 
de cvartal, undeva în faţa lui şi cotind-o brusc spre stânga, pe o 


străduţă lăturalnică. Marten îşi făcu loc printre doi vânzători ce 
se certau şi aproape trânti la pământ o femeie cu un bebeluş, 
dar tot reuşi să ajungă la colţ taman la timp să-l vadă pe tipul 
cărunt uitându-se în urmă şi luând-o din nou spre stânga, tăind- 
o pe o stradă intens circulată. 

Erau în centrul vechi al oraşului, parte a cartierului Gotic, cu 
clădirile sale ce datau din secolele XIII, XIV sau XV, cu cafenele, 
terase şi magazine ce-aveau deasupra apartamente. Cu 
plămânii arzând şi inima bubuind, Marten continuă să alerge. 
Dându-se scurt înapoi ca să evite o motocicletă ce venea rapid 
spre el, apucă repede în direcţia în care o luase şi Căruntul, 
cercetând din ochi mulţimea de pe ambele părţi ale străzii. Era 
în plin fuleu când auzi urletul acut al unui claxon. O fracțiune de 
secundă mai târziu, se auzi un strigăt de oroare dinspre cei 
aflaţi în faţa lui. Claxonul nu se mai auzea. Toată strada 
amuţise. 

Marten o luă repede într-acolo, strecurându-se printre 
trecătorii ce păreau să fi îngheţat pe loc, uitându-se la ceva 
dinaintea lor. Apoi Marten văzu un camion mare al unui furnizor 
oprit în mijlocul străzii, cu masca motorului rău buşită, iar în faţa 
lui, pe caldarâm, trupul Căruntului. 

De jur împrejur, lumea rămăsese pe loc, tăcută, holbându-se 
la el. Nicholas nu se opri şi continuă să avanseze încet, 
apropiindu-se de cadavru. Îngenunchind lângă el, îi puse 
degetele pe carotidă, încercând să-i găsească pulsul. Şoferul 
camionului, un tânăr până-n treizeci de ani, înţepenise lângă 
portiera cabinei, şocat. 

Marten se uită la cei din jurul său. 

— Chemaţi o ambulanţă. Ambulanţă! Ambulanţă!, spuse tare, 
apoi se întoarse iar spre cadavru, îi descheie haina şi îşi puse 
mâna în dreptul inimii lui. 

Îi atinse căruntului carotida din nou, ţinând degetele acolo 
câteva secunde, apoi, încet, îi încheie haina şi se ridică. 

— Ambulanţă! repetă şi se îndepărtă, pierzându-se în 
mulţime. 

În jurul său, oamenii sunau după ajutor. Înapoia lui, şoferul 
camionului rămăsese tot unde era, încremenit pe loc lângă 
camion. 

Marten nu se opri. Nu avea deloc nevoie să-l găsească poliţia 
acolo şi să-l ia la întrebări despre identitatea individului lovit de 


camion. Ar fi vrut să-i afle numele. Apoi l-ar fi întrebat dacă era 
doctor şi, aflând că nu e, ar fi vrut să ştie de ce încercase să-l 
ajute pe cărunt. Să ştie ce-a văzut. Ce alte detalii le-ar mai fi 
putut da. Habar n-avea cum e legea în Spania sau cum se aplică 
în cazul accidentelor de acest fel, dar ultimul lucru pe care şi-l 
dorea era să fie interogat de poliţie sau de presă, sau să fie 
fotografiat de vreun paparazzo, să apară o secvenţă de 
înregistrare video la vreo televiziune locală. 

Ce-şi dorea el... era să nu se facă nicio legătură între Cărunt 
şi el. 


44 


TRENUL ALTARIA NR. 01138, 
MADRID-BARCELONA. 4:35 P.M. 


John Henry Harris, preşedintele SUA, îi mulţumi cu o înclinare 
a capului barmanului din vagonul-restaurant, apoi îşi luă 
consumaţia - un sendviş şi o sticlă de apă minerală - la o 
măsuţă mai la o parte, să mănânce. Pe lângă barman, mai erau 
şase persoane în vagon, patru bărbaţi şi două femei, una mai în 
vârstă decât cealaltă. Dintre bărbaţi, doi şedeau lângă o 
fereastră bând bere, un altul avea un pahar de carton plin cu 
cafea în mână şi se uita la peisajele ce se succedau prin faţa lui. 
Cel din urmă dintre bărbaţi stătea la aceeaşi masă cu cele două 
femei, împărțind împreună un platou de sanvişuri. Acest grup de 
trei persoane păreau inofensivi, frate şi soră probabil şi o 
mătuşă, sau soţ şi soţie şi sora mai mare a lui sau a ei. 

De ceilalţi trei nu era sigur. 

Cu câteva minute înainte, trecuseră de Lleida după o oprire la 
Zaragoza şi se îndreptau spre nord-est cu încă o staţionare la 
Valls înainte de sosirea la Barcelona, în gara Sants, la câteva 
minute după ora şase seara. Cea mai mare parte a călătoriei 
fusese lipsită de evenimente şi nimeni nu-l privise de două ori, 
însă la Lleida mai mulţi poliţişti înarmaţi au urcat în tren, urmaţi 
la puţin timp de alţi patru în civil pe care îi dădeau de gol stilul şi 
mişcările. Acest lucru îl făcu pe Harris să se întrebe de nu cumva 


unul sau chiar toţi cei trei bărbaţi, cei doi care beau bere şi tipul 
ce privea pe geam, nu erau şi ei agenţi, fie spanioli, fie 
americani. Toţi trei veniseră la vagonul-restaurant după el şi 
erau suficient de aproape de cea mai depărtată ieşire ca să-l 
împiedice să iasă dacă ar fi vrut. Poliţiştii în uniformă sau alţi 
agenţi sub acoperire care urcaseră la Lleida puteau foarte bine 
să intre şi să blocheze intrarea aflată tocmai în spatele lui. Dacă 
avea dreptate şi-ntr-adevăr blocaseră acea uşă, atunci jocul se- 
ncheiase. 

Harris îşi termină repede sendvişul şi luă o gură de apă. Apoi 
puse conştiincios tava de carton într-un coş de gunoi şi trecu pe 
lângă individul ce stătea la masă cu cele două femei, apoi ieşi 
din vagon. 

Traversă următorul vagon de la un capăt la altul şi intră în 
altul, unde-şi ocupă locul la clasa a doua. Pe aceeaşi banchetă 
lângă el era un individ cu jachetă de piele şi bască neagră, care 
urcase tot la Madrid. Intre timp, omul îşi întorsese faţa spre 
fereastră, îşi înfundase basca pe ochi, acoperindu-şi aproape 
toată faţa, şi părea că doarme. Harris răsuflă adânc, uşurat, apoi 
luă exemplarul împăturit din £/ Pais pe care-l lăsase în suportul 
de pe spătarul scaunului din faţa sa şi-l deschise. 

Era ora 4:44. Următoarea staţie era Valls la 5:03, dar Harris 
nu era foarte sigur ce avea de făcut când aveau să ajungă 
acolo. Ştia că Hap Daniels era mai mult decât hotărât să-l ducă 
înapoi, probabil era chiar frenetic în privinţa asta. Nu numai că 
devenise primul agent al Serviciului Secret din istorie 
responsabil de securitatea prezidenţială care-l scăpase pe 
POTUS, însă probabil că era şi ruşinat peste măsură, iar cei din 
conducere îl supuneau la presiuni enorme, probabil până într- 
acolo încât existau destule şanse să fie dat afară. 

Cea dintâi presupunere a Serviciului Secret fusese probabil 
aceea că preşedintele fusese victima unui atac ostil, astfel încât 
luaseră măsuri în consecinţă. De-acum, CIA, FBI şi NSA erau şi 
ele implicate. Madridul era scormonit de serviciile secrete 
spaniole şi de poliţia locală. Insă probabil o operaţiune de 
căutare mai amplă se întinsese deja în toată Europa şi în Africa 
de nord. Probabil că un centru de comandă era deja funcţional 
în agenţia de la Roma, acoperind zona Orientului Mijlociu, a 
Rusiei şi a fostelor republici sovietice. Şi toată această 
operaţiune se desfăşura sub consemnul camuflării sau, cum 


spuneau cei din agenţiile de informaţii, „la adăpostul nopţii”. 
Insă de-acum mai mult ca sigur că aveau destule informaţii ca 
să ştie cu oarece precizie ce anume se întâmplase cu adevărat: 
că preşedintele plecase de unul singur şi de bunăvoie. Ca 
urmare, Jake Lowe, înfuriat la culme, şi Jim Marshall construiseră 
probabil deja o pledoarie convingătoare cum că actul 
preşedintelui fusese determinat de o tulburare psihică serioasă, 
de vreo cădere nervoasă. Era singura gogoriţă care-ar fi putut 
să prindă, însă era una bună, căci, printre oamenii responsabili 
cu protecţia preşedintelui, întreaga poveste ar fi pus în umbră 
groaza că preşedintele ar fi fost răpit şi ar fi devenit, sub 
îndrumarea atentă a lui Lowe şi compania, o telenovelă 
sfâşietoare despre cum până şi cel mai puternic om din lume 
poate ajunge la capătul puterilor. 

Drept urmare, toată lumea, de la cei din grupul prezent la 
reşedinţa madrilenă a lui Evan Byrd în noaptea trecută şi până 
la Secretarul Securităţii Naţionale, la directorul Serviciului Secret 
şi la subalternii lor, ar fi făcut absolut totul să-l găsească şi să-l 
aducă înapoi cât mai repede şi să-l pună la adăpost. Dar numai 
câţiva, foarte puţini, oameni aleşi pe sprânceană, ar fi ştiut ce 
se întâmplă cu adevărat. 

„Inapoi acasă şi în afara oricărui pericol” însemna că ar fi fost 
dat pe mâna lui Jack Lowe şi a complicilor săi, care vor fi aranjat 
deja ca preşedintele să fie dat în îngrijirea lor. De îndată ce s-ar 
fi întâmplat una ca asta, Harris era sigur care ar fi fost urmarea. 
Ar fi fost imediat transportat în mare taină la o locaţie suficient 
de departe şi de sigură ca să-l izoleze şi să-l ucidă: astfel s-ar fi 
putut pretinde că a fost vorba de un atac de cord, un infarct sau 
ceva la fel de plauzibil. 


Zgomotul uşii deschizându-se la cel mai îndepărtat capăt al 
vagonului îl făcu pe Harris să-şi ridice ochii din ziar. Doi dintre 
poliţiştii înarmaţi care urcaseră la Lleida au intrat, rămânând pe 
loc, cercetând din priviri pasagerii în timp ce uşa se închidea 
înapoia lor. Harris observă că aparţineau CNP - Cuerpo Nacional 
de Policia, poliţia naţională spaniolă. Pe umeri le atârnau 
pistoale automate. Au mai rămas pe loc o vreme, tăcuţi, apoi au 
început să înainteze încet, primul poliţist studiind atent călătorii 
de pe partea dreaptă a vagonului, cel de-al doilea luând aminte 
la cei de pe partea stângă. La jumătatea vagonului, cel dintâi se 


opri şi, uitându-se la un bărbat ce purta o pălărie cu boruri late, 
îi ceru actele de identitate. Celălalt poliţist se apropie şi el, 
privindu-l pe pasagerul ce se supuse controlului. Primul poliţist 
verifică atent documentele, apoi i le înapoie şi porni mai departe 
pe culoar. 

Harris îi urmărea venind spre el, apoi însă îşi plecă iarăşi ochii 
în ziar. Nu era nici urmă de îndoială că pe el îl căutau, verificând 
pe oricine părea să aibă chiar şi cea mai vagă asemănare cu 
preşedintele SUA sau, cum fusese cazul celui cu pălăria, pe 
oricine nu putea fi identificat cu siguranţă. 

Poliţiştii ajunseseră aproape, iar Harris simţi că-i creşte pulsul 
şi că, pe buza de sus, îi apăruseră broboane de sudoare. Işi ţinu 
capul aplecat, citind şi sperând că vor trece mai departe, spre 
vagonul următor. Deodată zări o cizmă lustruită oprindu-se în 
dreptul lui. 

— Tu, spuse polițistul în spaniolă. Cum te numeşti? Unde 
locuieşti? 

Cu inima cât un purice, Harris se uită la poliţist, care însă nu-l 
privea pe el, ci pe tipul cu bască ce moţăia de lângă el. Incet, 
bărbatul îşi ridică basca de pe ochi, privindu-i pe poliţişti. Cel de- 
al doilea se alăturase deja celui dintâi. Harris se simţea ca un 
mieluşel în preajma lupilor flămânzi. N-avea altceva de făcut 
decât să urmărească atent ce se întâmpla. 

— Cum te cheamă? Unde stai? se răsti primul poliţist iarăşi. 

— Fernando Alejandro Ponce. Locuiesc pe Carrer del Bruc la 
numărul 62 în Barcelona, răspunse omul cu bască. Sunt artist! 

Tonul lui era indignat. 

— Sunt pictor! Da’ ce ştiţi voi despre artă!? Şi ce vreţi de la 
mine? 

— Actele, spuse ferm primul poliţist. 

Toţi ceilalţi călători din vagon întoarseră capul spre ei. 

Primul poliţist îşi luase pistolul automat de pe umăr, în timp 
ce, alene, furios, Fernando Alejandro Ponce îşi scotoci jacheta de 
unde scoase un fel de carte de identitate, pe care i-o întinse 
poliţistului. Apoi, pe nepusă masă, se întoarse spre Harris. 

— Pe el de ce nu-l întrebaţi cum îl cheamă? Şi unde stă? De ce 
nu-i cereţi şi lui actele? Aşa ar fi corect. Haideţi, cereţi-i actele! 

Doamne Dumnezeule, se gândi Harris cu respiraţia tăiată, 
aşteptându-se ca polițistul să accepte provocarea pictorului şi 
să-i ceară documentele. Polițistul verifică cartea de identitate a 


lui Fernando Alejandro Ponce şi i-o înapoie. 

— Ei, aveţi de gând să i le cereţi şi lui? reluă Fernando 
Alejandro Ponce agitându-şi mânios documentul în direcţia lui 
Harris. 

— Pictore, dă-i drumul şi culcă-te la loc, îi răspunse polițistul, 
apoi aruncă o privire spre Harris şi se întoarse urmat de 
camaradul său să-şi continue cercetările până la capătul 
vagonului. 

O clipă mai târziu ieşiseră pe uşa din celălalt capăt al 
vagonului. 

Alejandro îi urmări cu privirea în tot acest timp, apoi se 
întoarse către Harris. 

— jBastardos! ¿Quién el infiemo es él que buşea de todos 
modos? se răţoi el. Tâmpiţii! Pe cine dracu’ or fi căutând cu 
atâta râvnă? 

— No tengo idea. N-am idee, zise Harris, ridicând din umeri. 
Nici cea mai vagă idee. 


45 


BARCELONA. 5:00 P.M. 


Douăzeci de minute mai târziu după accidentul din cartierul 
Gotic, Nicholas Marten renunţă fără zarvă la camera de la 
hotelul Regente Majestic, cerându-şi scuze de la îndatoritoarea 
recepţioneră care mai era încă de serviciu, motivând că cei de la 
ziar îi schimbaseră pe neaşteptate sarcinile. Cu generozitate, 
femeia anulă transferul bancar de pe cardul lui Marten şi-i dădu 
o chitanţă. Cinci minute mai apoi, Nicholas ieşise din hotel în 
stradă, cărând cu el mica sa geantă de voiaj, fără să o anunţe 
pe Demi ce plănuia să facă. N-avea cum să ştie cu certitudine 
dacă tipul cărunt fusese chemat la restaurant de chelner, sau 
dacă reuşise să dea de el la Regente Majestic ori dacă îl 
informase cineva de la hotel şi-l urmărise de-acolo. Renunţând 
la camera de hotel, nu lăsa niciun indiciu clar de la care să-i ia 
iarăşi urma cineva. 

Nu-i mai puţin adevărat că ei ştiau acum că Marten era în 


Barcelona. În plus, Căruntul fiind mort, nu era decât o chestiune 
de timp până să pună pe altcineva pe urmele sale. Cineva care- 
ar fi putut să-l recunoască, dar care să-i fie lui Nicholas complet 
necunoscut. Singurul avantaj pe care-l avea, dacă într-adevăr 
era un avantaj, era că ştia acum cine fusese Căruntul: Klaus 
Melzer, inginer constructor. Cu domiciliul la 445 Ludwigstrasse, 
Munchen, Germania. 


Încă din clipa în care văzuse adâncitura zdravănă din masca 
motorului rezultată în urma impactului camionului şi felul cum 
zăcea corpul răşchirat pe caldarâm, Marten ştiuse că tipul a 
murit. Presupunerea sa se confirmă atunci când îi atinse 
carotida să-i caute pulsul. Restul - apelurile către mulţimea 
adunată să cheme ambulanţa, faptul că-i deschisese jacheta să-i 
palpeze inima, după care o închise la loc cum fusese -, toate 
astea nu fuseseră decât o scenetă. Observase o mică umflătură 
pe pieptul căruntului încă din clipa-n care se apleca peste el. Era 
exact ce-şi dorea. Şi ceea ce luă cu el atunci când plecă: 
portmoneul Căruntului din buzunarul interior al jachetei sport. 
Înăuntru găsi permisul de conducere german, cărţi de credit şi 
de vizită cu numele individului şi-al firmei pentru care probabil 
lucra: Karlsruhe & Lahr, Constructori Civili, Brunnstrasse 24, 
Munchen. 


5:44 P.M. 


Nicholas Marten se cază la hotelul Rivoli Jardin. Rămăsese tot 
în cartierul Gotic, la câteva cvartale spre sud de Regente 
Majestic. Şi de această dată, neavând altă alternativă, îşi folosi 
propriul nume şi cartea de identitate pentru înregistrare. Zece 
minute mai târziu îşi despachetase valijoara şi încerca să ia 
legătura cu Peter Fadden, care probabil că ajunsese deja la 
Londra. Însă ziaristul de la Washington Post nu-i răspunse, iar 
Marten auzi în schimb înregistrarea căsuţei vocale ce spunea că 
Fadden nu era disponibil, însă i se putea lăsa un mesaj. Ceea ce 
Marten şi făcu, cerându-i lui Peter să-l sune cât mai curând. 

Marten închise şi formă numărul hotelului Regente Majestic, 
cerând să i se dea legătura în camera lui Demi. Telefonul sună şi 
tot sună, însă nu-i răspunse nimeni. Nicholas închise fără să mai 
lase vreun mesaj. Îl rodea gândul că poate făcuse o greşeală 


lăsând-o pe Demi să plece. Doar încercase şi înainte să se 
descotorosească de el. In plus, Demi era iarăşi furioasă după 
scena de la Patru Pisici. lar el ce făcuse? O pusese într-un taxi şi- 
o lăsase să plece. Nu mai avea importanţă ce-i promisese ea. Nu 
trebuia decât ca Demi să renunţe la camera ei de la Regente şi 
astfel era foarte probabil ca Marten să n-o mai vadă niciodată. 
Peste toate astea mai era şi acea vagă impresie pe care i-o 
lăsase Demi, felul ei de a se purta, o oarecare neatenţie ciudată, 
de parcă urmărea altceva decât lăsase să se înţeleagă. Că avea 
de-a face cu sora ei dispărută, dacă nu cumva întreaga poveste 
era o invenţie, sau cu altceva îi era imposibil să spună. Orice-ar 
fi fost, neliniştea pe care Demi i-o provoca lui Marten sporea. 

Marten lăsă receptorul în furcă şi luă carnetul de şofer al 
Căruntului, al cărui nume îl cunoştea acum: Klaus Melzer. Il 
răsuci în mână, apoi se mai uită o dată la cartea lui de vizită. 
Acum, faptul că urmăritorii săi şi-l predaseră unul celuilalt pe 
aeroportul din Barcelona nu mai avea importanţă. Ce nu 
înţelegea Marten era motivul pentru care l-ar fi urmărit un 
inginer constructor german de patruzeci şi cinci de ani. N-avea 
nicio logică. 

Doar dacă... 

Marten îşi luă telefonul şi formă numărul din Munchen al 
firmei Karlsruhe & Lahr de pe cartea de vizită a lui Melzer. Poate 
că documentele sale - carnet de şofer, cărţi de credit şi de vizită 
- erau false, poate că nici Klaus Melzer şi nici firma aceea nu 
existau. Zece secunde mai târziu, jumătate din această 
presupunere se nărui. 

— Karlsruhe & Lahr, Gutten Nachmittag. Karlsruhe & Lahr, 
bună ziua, spuse o voce afabilă de femeie. 

După alte cinci secunde, căzu şi cealaltă jumătate a 
presupoziţiei sale. 

— Cu Klaus Melzer, vă rog, spuse Marten. 

— Îmi pare rău. DI Melzer lipseşte până săptămâna viitoare, 
răspunse femeia într-o engleză cu accent german. Doriţi să-i 
lăsaţi un mesaj? 

— Ştiţi cumva unde pot da de el? 

— Călătoreşte, domnule. Vreţi să-i reamintesc să vă sune 
când se întoarce? 

— Nu, mulţumesc. Am să revin cu un telefon, spuse Marten şi 
închise. 


Aşadar exista un Karl Melzer care muncea pentru Karlsruhe & 
Lahr. Confirmarea aceasta îl aduse iarăşi la prima întrebare: de 
ce îl urmărea un inginer constructor german, de vârstă mijlocie 
şi cu o slujbă aparent bună? De ce schimbul pe care-l făcuseră 
urmăritorii săi pe aeroport fusese atât de profesionist? De ce o 
luase la fugă atunci când Marten era gata să-l ia la întrebări? Ar 
fi fost suficient să nege orice fel de acuzaţii i-ar fi adus Marten şi 
cu asta s-ar fi terminat povestea. Marten n-ar fi putut face 
nimic. Insă Melzer o luase la fugă, iar acum era mort. 

— Drăcia dracului, făcu Marten clocotind de nervi, apoi 
deschise mobilul şi încercă iar să dea de jurnalista franceză. 

Lăsă telefonul să sune până când interveni operatorul 
hotelului. 

— Îmi pare rău, domnişoara Picard nu răspunde. 

— Mulţumesc, spuse Marten gata să închidă, când îi veni o 
altă idee. Reverendul Beck a sosit? Trebuia să vină din Malta. 

— Daţi-mi voie să verific, domnule. 

Urmă o scurtă pauză până când vocea operatorului se auzi 
iarăşi în aparat. 

— Nu, domnule. Nu încă. 

— Mulţumesc. 

Marten închise, inspiră adânc, hotărât şi traversă camera să-şi 
pună mobilul la încărcat. Dacă Demi nu răspundea, iar 
reverendul nu sosise, atunci unde era ea? Şi iarăşi îl vizită 
neliniştitorul gând că Demi plecase deja, poate să se întâlnească 
cu reverendul, şi poate chiar cu doctorul Foxx. lar dacă plecase, 
poate că nici nu mai era în Barcelona. lar dacă era aşa, atunci 
probabil că de data asta îşi ştersese urmele, asigurându-se 
astfel că Marten nu va mai avea niciun indiciu de urmat. 


46 


5:58 P.M. 


Preşedintele John Henry Harris privea pe geam cum peisajul 
rural lăsa locul suburbiilor, apoi oraşului, în timp ce trenul Altaria 


nr. 01138 se apropia tot mai mult de gara Sants din Barcelona. 
Zări în depărtare strălucirea soarelui pe întinderea mării 
Mediterane. Sosirea în gară era programată în cinci minute. 
Planul său era să urce în trenul Catalunya Express de ora 6:25, 
care, în ciuda dificultăţilor, avea să-l ducă la Gerona, unde avea 
să ajungă la ora 7:39. Odată ce-ar fi ajuns acolo, n-avea să-l 
sune pe rabinul David Aznar acasă să-i ceară îndrumări, căci ştia 
că telefonul lui era probabil monitorizat de vreun dispozitiv al 
maşinăriei de urmărire puse la cale de Hap Daniels. Aşa că 
trebuia să găsească singur drumul. Dacă ajunsese până aici fără 
să fie descoperit, trebuia să spere că norocul va fi şi în 
continuare de partea lui şi că va reuşi să facă ce-i mai rămăsese 
din drum fără incidente. 


6:08 P.M. 


Trenul Altaria intră în gara Sants cu cinci minute întârziere. 
John Henry Harris se ridică în acelaşi timp cu ceilalţi călători 
care deja începuseră să-şi adune bagajele. 

II salută cu o înclinare a capului pe Fernando Alejandro Ponce, 
artistul cu beretă şi jachetă de piele ce-i fusese tovarăş de 
călătorie, apoi o luă după ceilalţi pasageri şi cobori din tren. 
Imediat inima i-a stat în loc. Poliţişti înarmaţi blocaseră ieşirile şi 
verificau actele tuturor celor ce ieşeau de pe peron. Cozile 
păreau să aibă lungimi de kilometri întregi. Singurul gând al lui 
Harris era că Hap Daniels, sub comanda directorului Serviciului 
Secret din Washington, care la rândul său era sub comanda 
Secretarului pentru Securitate Naţională, care era la ordinele 
vicepreşedintelui Hamilton Rogers şi a celorlalţi „camarazi” ai lui 
Jake Lowe, pusese piciorul pe acceleraţie. Ceea ce însemna că 
verificări de felul celor ce aveau loc în gară se făceau probabil 
peste tot în Spania, dacă nu cumva în toată Europa. 


6:12 P.M. 


Preşedintele Harris stătea la coadă să-şi ia biletul pentru 
Catalunya Express, care pleca peste treisprezece minute. 
Intenţionat nu-şi luase din Madrid biletul pentru Gerona, ci 
numai până la Barcelona, pentru că nu voia să alerteze pe 
cineva care l-ar fi putut recunoaşte - vânzătorul de la ghişeu, 


adică - şi care mai târziu ar fi putut fi interogat asupra 
destinaţiei sale reale. Acum îşi dorea să-l fi luat de la Madrid 
totuşi. Până la ghişeu mai erau vreo douăzeci de persoane în 
faţa lui, iar poliţiştii se învârteau încoace şi încolo, scrutându-i 
pe toţi cei din rând. Şi nu doar de la ghişeul acela, ci de la toate 
casele de bilete. 


6:19 P.M. 


Coada abia de se mişca. În jurul lui, oamenii începeau să 
murmure, întrebându-se ce se întâmpla. Frica se citea pe feţele 
tuturor, căci amintirea grozăviei ce se întâmplase la 11 martie 
2004 în gara Atocha era încă dureros de proaspătă în minţile lor. 
Fără îndoială, erau agitaţi de prezenţa oamenilor în uniforme şi 
înarmaţi. Mulţi aproape că se aşteptau să explodeze o bombă 
din clipă în clipă. 


6:22 P.M. 


Coada se mişcă, iar Harris ajunse ceva mai aproape. Îi vedea 
deja pe funcţionarii casei de bilete în cuştile lor, verificând 
actele fiecărui cumpărător, iar lângă ei pe agenţii de poliţie 
supraveghind întregul proces. 

Încetişor, cu băgare de seamă, ieşi din rând şi o luă spre 
toaletă. Trebuia să iasă din clădire şi să găsească alt mod de a 
ajunge la Gerona. Cum, nu ştia, căci era sigur că în fiecare gară 
şi în fiecare staţie de autobuz aveau loc aceleaşi filtre. 

Harris trecu pe lângă un chioşc de ziare. Aşezat la vedere era 
La Vanguardia, după toate probabilitățile un ziar de primă mână 
din Barcelona. Pe prima pagină era o fotografie de-a sa, făcută 
cândva în ziua dinainte, în care era surprins ieşind din limuzina 
prezidenţială. Titlul spunea: 


HARRIS HUYE AMENAZA DEL TERRORISTA EN MADRID! 
HARRIS FUGE DIN MADRID DE TEAMA 
UNEI AMENINŢARI TERORISTE! 


Îşi continuă drumul cu capul plecat, trecând pe lângă 
magazine, restaurante şi un număr neverosimil de mare de 
poliţişti. Ajunse la toaletă în cele din urmă şi intră pe lângă un 


poliţist ce se postase înăuntru, chiar lângă uşă. Ce era de făcut? 
Era un coşmar în toată legea ceea ce i se întâmpla. Spera să se 
trezească naibii şi să descopere că exact asta fusese, doar un 
vis urât. Dar nu era, şi Harris o ştia prea bine. Trebuia să 
găsească o cale să iasă din clădirea gării, chiar dacă nu ştia 
nimic despre Barcelona, şi nici cum putea ajunge de-acolo la 
Gerona. 

Se aşeză pe capacul vasului de toaletă şi încercă să 
chibzuiască. Pentru moment, cel puţin acolo, cu uşile closetului 
închise, era în siguranţă. Dar asta n-avea să dureze decât până 
când cineva ar fi încercat să intre sau până când polițistul de la 
intrare ar fi devenit bănuitor şi-ar fi venit să vadă ce se 
întâmplă. Primul său gând a fost să rişte şi să-l sune pe rabinul 
David Aznar şi să-i ceară să-i trimită şoferul să-l ia, să 
stabilească un loc de întâlnire, undeva unde s-ar fi putut şi 
ascunde, măcar pe-aproape, până când ar fi sosit maşina. Insă, 
din ceea ce se petrecea în gară, ştia că varianta asta nici măcar 
nu trebuia luată în considerare. Dacă înainte doar bănuia că 
telefoanele rabinului erau ascultate, acum nu mai avea nicio 
îndoială. Din câte se părea, absolut fiecare centimetru pătrat din 
orice zonă a Spaniei era sub supraveghere. Chiar dacă nu-şi 
dădeau seama de acest lucru, urmăritorii săi erau literalmente 
la câţiva paşi depărtare de el. 

Asta însemna că nu trebuia să se grăbească, ci să rezolve una 
câte una fiecare problemă, aşa cum făcuse şi la Ritz. Prima lui 
grijă trebuia să fie să iasă din gară. Odată ajuns în stradă, urma 
să decidă următoarea fază a acţiunilor sale. Ca să iasă trebuia 
să facă ce făcuse şi în Madrid, să-şi pună la contribuţie 
cunoştinţele despre construcţia clădirilor publice şi să se 
folosească de structurile ce adăposteau sistemele de ventilaţie 
şi de încălzire, instalaţiile de alimentare cu apă şi electricitate. 
Tot aşa cum un şoarece sau un şobolan şi-ar fi găsit drumul spre 
libertate. 

Harris se ridică şi trase apa. Era gata să deschidă uşa cabinei 
când zări la picioarele lui un exemplar împăturit din La 
Vanguardia, cel cu fotografia lui pe prima pagină. Văzu în asta o 
sugestie. Ceva cu care-şi putea masca faţa cât timp s-ar fi 
preumblat prin gară căutând o intrare în coridoarele utilizate de 
echipele de întreţinere. În plus, putea afla câte ceva despre 
balivernele pe care le livrau presei purtătorii de cuvânt de la 


Casa Albă. Putea vedea cum reuşiseră „prietenii” săi şi, mai 
ales, Jake Lowe, creierul manipulărilor, să dea alarma generală 
fără să spună adevărul sau să neliniştească publicul mai mult 
decât era necesar. 

Harris ridică iute ziarul, îl puse sub braţ, mai trase o dată apa, 
deschise uşa şi ieşi. 


47 


HOTEL REGENTE MAJESTIC. 7:15 P.M. 


Marten stătea singur în foaierul hotelului, aşteptând ca Peter 
Fadden să-i întoarcă apelul. Fadden se afla acum la Madrid, 
unde fusese trimis de The Washington Post pentru a face o 
investigaţie asupra împrejurărilor evacuării subite a 
preşedintelui de la hotelul Ritz în noaptea dinainte. Avuseseră o 
foarte scurtă convorbire, dar apoi ziaristul a fost nevoit să 
închidă şi să răspundă altui apel, promițând să-l sune înapoi cât 
de curând. 

Cu părul pieptănat spre spate, îmbrăcat în pantaloni kaki 
curaţi, cu o bluză nouă şi o jachetă sport, Marten arăta cu totul 
altfel decât cum era când îşi luase o cameră la acel hotel, la 
care însă renunţase între timp. În plus, întreg personalul care 
fusese mai devreme de serviciu era acum schimbat, aşa că nu-l 
mai putea recunoaşte nimeni. 

Spre marea sa uşurare, Marten află că Demi nu plecase încă, 
aşa cum se temuse, şi mai află că reverendul Beck sosise şi el în 
cele din urmă şi se cazase. Totuşi, nici ea, nici el nu se aflau în 
acel moment în camerele lor. Sau cel puţin nu răspundeau la 
telefon, dacă totuşi erau în camere. Marten aruncase o privire în 
bar, la cafenea şi în restaurant să se asigure că niciunul din ei 
nu era pe-acolo. Nu erau. Aşa că i se păruse rezonabilă 
presupunerea că, dacă nu cumva erau în vreo altă încăpere a 
hotelului, de fapt nu erau în clădire. 

Locul pe care-l ocupase în foaier îi permitea să vadă intrarea, 
recepţia şi lifturile situate în spatele recepţiei. Altfel spus, Demi 
sau reverendul, sau amândoi, ar fi trebuit să treacă pe lângă el 


la întoarcere. Nu-i plăcea să stea acolo atât de expus, însă pe 
vremuri, când mai era încă detectiv al poliţiei din Los Angeles, 
făcuse destule ore de supraveghere încât să ştie ce trebuie 
făcut în astfel de momente. Să dai câte un ocol şi să revii de 
unde ai plecat, prefăcându-te că aştepţi pe cineva care întârzie. 
Desigur, în cele din urmă ar fi trebuit să plece, dar nu venise 
momentul încă. Aşa că deocamdată nu făcea altceva decât să 
tragă de timp în aşteptarea telefonului de la Fadden sau a sosirii 
jurnalistei franceze. Pe de altă parte, timpul era o problemă. La 
ora aceea, Foxx sau cine l-o fi pus pe Karl Melzer pe urmele sale 
vor fi aflat de moartea acestuia şi se vor fi grăbit să-l 
înlocuiască. După aceea aveau să dea telefoane pe la toate 
hotelurile din Barcelona, întrebând dacă nu au printre clienţi un 
anume Nicholas Marten. „Încerc să dau de un prieten” sau „de 
văru-meu, numele lui €...”, sau ceva asemănător, asta ar fi 
putut spune înlocuitorul lui Melzer. Şi chiar cu numărul mare de 
hoteluri din oraş nu i-ar fi luat mai mult de jumătate de oră să 
dea de urma lui. Odată ce ar fi ştiut unde se află, toată povestea 
ar fi început de la capăt. 


Tocmai se răsucise puţin să aibă o vedere mai bună asupra 
intrării când îi sună mobilul. Nicholas răspunse. 

— Marten la telefon. 

— Peter, se auzi vocea lui Fadden atât de clar de parcă şedea 
lângă el. Scuze că a durat atâta. Serviciul Secret l-a luat pe 
preşedinte dintr-un hotel în miez de noapte şi l-a dus într-o 
locaţie secretă. Ni s-a spus că a fost vorba de o ameninţare 
teroristă cât se poate de verosimilă şi că suspecţii sunt încă 
liberi şi că încearcă să iasă din ţară. Au pus fiecare spaniol care 
încape într-o uniformă să încerce să dea de ei, să nu mai zic de 
vânzoleala Serviciului Secret şi a celor de la CIA sau FBI. 

— Ştiu, Peter, am văzut la ştiri. 

— Orice-ar fi ceea ce se întâmplă, sunt cam singur pe-aici. 
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe a închis bâlciul şi a trimis toţi 
corespondenţii de presă înapoi la Washington. De ce?, nu ştiu, 
atâta că de acolo vor veni veştile oficiale atunci când se va afla 
ceva. Bineînţeles că-i vor întoarce pe toţi şi-i vor trimite înapoi la 
reuniunea NATO de luni de la Varşovia. Dar nu despre asta vrei 
tu să vorbim, ci despre afacerea cu Caroline Parsons, cu clinica. 

— Aşa e. 


— Clinica e legală. Caroline a fost transportată de la domiciliul 
ei la Centrul de reabilitare din Silver Springs, statul Maryland. A 
rămas acolo şase zile, după care a fost transferată la Spitalul 
Universitar. Doctorita Stephenson era medic consultant la 
clinică, ea a aprobat şi internarea şi transferul. Nimeni din 
personalul de-acolo nu a auzit de Foxx şi nici n-a văzut pe 
cineva care să-i semene. 

Marten inspiră adânc şi trase cu ochiul împrejur. La mesele 
dimprejurul lui să tot fi fost vreo zece, douăsprezece persoane. 
Niciunul nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Se concentră 
iarăşi la convorbirea cu Fadden. 

— Peter, am mai aflat câte ceva. Stephenson şi Foxx făceau 
parte dintr-un convent, un convent de vrăjitoare... 

— Vrăjitoare? 

— Da. 

— Doamne iartă-mă, ce prostii îs astea? 

— Peter, taci şi ascultă, spuse Marten şoptit. Ţi-am spus 
înainte că Foxx avea o mică cruciuliţă cu cercuri la capete 
tatuată pe degetul mare. Stephenson avea un tatuaj identic. 
Probabil şi Beck îl are. 

Marten ridică privirea, observând un cuplu de tineri aşezându- 
se la o măsuţă din apropiere. Se ridică şi porni spre holul 
hotelului, ţinând telefonul la ureche. 

— Crucea aceea e semnul stelei Aldebaran, spuse Marten fără 
să se oprească din mers, adică al stelei roşii ce reprezintă ochiul 
stâng al constelaţiei Taurului. Îi mai spune şi Ochiul lui 
Dumnezeu. 

— Ce dracu tot vorbeşti acolo? 

— Un fel de sectă, Peter. 

— Şi crezi că secta asta are vreo legătură cu moartea lui 
Caroline Parsons şi a soţului şi a fiului ei? 

— Posibil, nu ştiu sigur. Insă Foxx s-a agitat din ce în ce mai 
tare după ce l-am întrebat despre doctoriţa Stephenson. Şi ţi-am 
spus că a negat că ar fi cunoscut-o. Poate că oamenii tăi n-au 
găsit dovezile prezenţei lui la clinică, cât timp a fost Caroline 
internată acolo, dar ea nu numai că mi l-a descris de tip, dar mi- 
a spus şi cum arată mâinile lui şi tatuajul de pe policar. Peter, 
crede-mă, Foxx a fost la clinica aceea. Beck a fost cu el în Malta, 
iar acum e aici, în Barcelona şi urmează să se întâlnească iar cu 
doctorul. Curând. Mă strădui să aflu unde şi când exact. lar dacă 


aflu, probabil c-am să ştiu şi de ce. 

Marten ajunse în hol şi îl traversă. Un valet împingând un 
cărucior cu bagaje venea spre el. Marten se opri şi se întoarse. 

— Peter, mai e ceva. Foxx, sau altcineva, a pus să fiu urmărit 
de la Valletta la Barcelona. O chestie profesionistă; primul 
urmăritor m-a predat unui al doilea pe aeroport, aici, în 
Barcelona. Credeam că l-am pierdut, însă s-a arătat la 
restaurantul unde luam prânzul. Mai târziu am aflat că era 
inginer constructor, de naţionalitate germană şi lucra pentru o 
companie din Munchen... 

— De ce-ar fi un inginer constructor...? 

— Asta m-am întrebat şi eu. Dar aşa stau lucrurile. Am sunat 
la compania la care lucra şi am verificat. 

— Dar el unde-i acum? 

— E mort. 

— Ce? 

Valetul trecu pe lângă Marten, care se întoarse de unde 
venise. Tocmai atunci, în faţa lui, se deschiseră uşile liftului din 
cealaltă parte a holului. Spre surprinderea lui Nicholas o văzu pe 
Demi ieşind din lift, însoţită de reverendul Beck şi de o femeie 
mai în vârstă, îmbrăcată în negru, probabil spanioloaică sau 
italiancă. 

— Peter, trebuie să plec. Când pot, te sun să-ţi spun ce se mai 
întâmplă. 

Imediat Marten închise telefonul şi-i urmări pe cei trei 
traversând holul şi îndreptându-se spre ieşire. Nicholas se dădu 
mai înapoi când cei trei ieşiră, observând că Beck vorbea cu 
portarul. Un minut mai târziu, un taxi trase în faţa hotelului, cât 
să urce cei trei, apoi o luă din loc. 

Marten dădu uşile de la intrare într-o parte. 

— Vorbeşti englezeşte? îl întrebă pe portar. 

— Da, domnule. 

— Cele trei persoane care tocmai au plecat. Trebuie să mă 
întâlnesc cu ei undeva, însă mi-am pierdut pliantul cu 
programul. Sunt din grupul care călătoreşte cu reverendul Beck. 
Ştii încotro au luat-o? 

— La biserică, domnule. 

— Biserică? 

— Catedrala din Barcelona. 

Marten îi zâmbi. 


— A, da. Catedrala. Mulţumesc. 

— Vreţi să mergeţi acolo? 

— Da, mulţumesc. 

— Ei bine, aveţi noroc, la fel ca şi prietenii dumneavoastră. 

Marten îl privi uimit. _ 

— De obicei catedrala e deschisă doar până la şapte. Insă 
luna aceasta e deschisă până la zece. E sărbătoare. A fost mult 
timp închisă pentru renovare, au redeschis-o de curând. 

Portarul zâmbea. 

— Deci, tot mai vreţi să mergeţi acolo? 

— Da. 

Portarul făcu semn unui taxi. În clipa în care sosi maşina lui, 
Nicholas îi dădu zece euro bacşiş portarului, apoi urcă pe 
bancheta din spate şi taxiul plecă. 


48 


7:40 P.M. 


John Henry Harris stătea în pragul unui magazin de instalaţii 
sanitare, urmărind-o cu privirea pe femeia ce-şi expunea nurii în 
stradă. Era blondă, cu pielea palidă ca de porțelan; părea să 
aibă vreo douăzeci de ani, probabil scandinavă sau nemţoaică 
ori poate chiar rusoaică. Nu naționalitatea ei conta, ci profesia. 
Tipa purta o bluză scurtă ce-i lăsa spatele gol şi o fustă mini. 
Felul în care se fâţâia în sus şi-n jos printre maşini ori de câte ori 
traficul se întrerupea lăsa puţine îndoieli că era acolo pentru a fi 
„angajată” şi că pentru preţul corect ar fi făcut probabil aproape 
orice i-ar fi cerut el sau altcineva. Tocmai de asta avea nevoie 
Harris, de cineva care să facă ce i se cerea, fără să pună niciun 
fel de întrebări. 

Habar n-avea unde se afla, doar că de la gară şi până acolo 
parcursese pe jos vreo zece sau mai multe cvartale. Din gară 
reuşise să scape nu aşa cum se gândise el, adică folosindu-se 
de culoarele necesare întreţinerii instalaţiilor, pentru că cele 
câteva pe care le găsise erau fie încuiate, fie bine păzite. In 
schimb îşi asumase un risc imens şi aprinsese partea din spate a 


unui chioşc de ziare, foarte aproape de ieşire - o diversiune, 
cum ar fi zis cei din armată şi poliţiştii. Acţiunea sa avusese 
succes. Forţele de securitate spaniole care verificau actele de la 
cea mai apropiată poartă şi-au îndreptat atenţia, pentru scurt 
timp, spre locul unde se vedeau flăcări, încercând în acelaşi 
timp să potolească panica unui public deja agitat. Harris îşi 
calculase mişcările şi-i urmări pe poliţişti dând fuga spre chioşc. 
În câteva secunde ajunse în stradă şi se pierdu în mulţime. 

— Señorita, spuse el când se schimbă culoarea semaforului, 
iar traficul se urni din loc făcând ca fata lui să se întoarcă pe 
trotuar. 

Ea îl privi zâmbind şi se apropie. 

— Habla español? Vorbiţi spaniolă? întrebă Harris, sperând că 
răspunsul ei va fi afirmativ, el nevrând să vorbească prea mult 
în engleză. 

— Si, răspunse fata şi se dădu şi mai aproape de el. 

Harris o privi peste ramele ochelarilor. 

— Quisiera un poco de su tiempo? Îmi puteţi acorda puţin din 
timpul dumneavoastră? 

— Seguro. Sigur, rânji ea pretins seducător şi-şi aranja în aşa 
fel tricoul ca el să-i poată vedea mai bine sânii. 

— No es lo que usted piensa. Nu-i ce credeţi dumneavoastră, 
spuse el încetişor. 

— Lo que es, şi paga el dinero, lo haré. Orice-ar fi, dacă daţi 
bani, atunci o fac. 

— Bueno, spuse Harris. Bueno. 


7; 55 P.M. 


Taxiul în care se afla Marten coti pe o stradă, apoi pe încă una 
în traficul lent, îndreptându-se spre cartierul Gotic, unde fusese 
şi mai devreme în ziua aceea. Era încă nesigur în privinţa lui 
Demi, îngrijorat de acţiunile ei, încă ezita să aibă încredere în 
ea. lar faptul că nu răspunsese la telefon ori de câte ori 
încercase să dea de ea şi mai ales după ce-i spusese că o va 
suna nu era în favoarea ei. Şi nici faptul că, indiferent care-ar fi 
fost dispoziţia lui Beck în Malta, reuşise să se calmeze destul cât 
să-i ceară lui Demi să-l urmeze la Barcelona, aşa că acum 
păreau foarte buni amici. Asta îl făcu pe Marten să se gândească 
că, în ciuda dezvăluirilor de la restaurant în privinţa vrăjitoarelor 


şi a stelei Aldebaran, ea i le spusese numai ca să-l întârzie, 
sperând că va suficient cât să-l facă să plece şi s-o lase pe ea să 
se ocupe de Beck, rămânând în grațiile acestuia, neîndrăznind 
să rişte să fie lăsată pe dinafară când reverendul avea să se 
întâlnească cu Foxx. Acest gând îl făcu să se întrebe dacă nu 
cumva acolo mergeau cei trei, anume să-l întâlnească pe Foxx 
la catedrală. Dar cine era femeia în negru? 


8:07 P.M. 


Lui Marten i se păru că cineva îl priveşte şi, ridicând ochii, îl 
văzu pe şofer studiindu-l în oglinda retrovizoare. Mai trăsese cu 
ochiul şi înainte, acum însă pur şi simplu se holba la el. Deodată 
lui Marten i se păru că păşise într-o capcană şi că taximetristul 
ori era înlocuitorul căruntului, ori vreun intermediar, ca şi 
chelnerul de la „Patru Pisici”, un angajat care să-l ţină sub 
supraveghere. 

— La ce te uiţi? îl întrebă Marten. 

— No hablo engleză bun, zise şoferul zâmbind. 

— Eu, spuse Marten arătându-şi faţa cu degetul, îţi par 
cunoscut? Mă recunoşti de undeva? 

Dacă individul ăsta avea să-i facă probleme şi să-l ducă 
altundeva decât la catedrală, atunci trebuia să afle de îndată, ca 
să poată face ceva în privinţa asta. 

— Si, făcu şoferul înțelegând deodată. Sí. 

Işi luă o mână de pe volan şi o duse spre scaunul de lângă el, 
de unde ridică un exemplar dintr-o ediţie de seară a unui ziar. 
Era desfăcut şi împăturit în aşa fel încât era vizibilă o pagină din 
interior. 

— Tu samariteanul. Tu samariteanul. 

— Ce? Despre ce vorbeşti? întrebă Marten uluit. 

Şoferul îi dădu ziarul peste spătarul scaunului. Marten îl luă şi 
se uită la ziar, unde era de văzut o fotografie mare în care el 
însuşi era aplecat peste cadavrul individului cărunt, al lui Klaus 
Melzer. In fundal se vedea camionul care-l lovise pe neamt. 

Buen Samaritan a ningún extremo, hombre matado en calle, 
spunea legenda fotografiei. Marten nu ştia spaniolă, însă pricepu 
esenţialul - era un bun samaritean, însă fără rost, căci individul 
era mort deja. 

— Si, Samaritan, spuse Marten întinzându-i taximetristului 


ziarul şi înjurând în barbă. 

Clar: cineva din mulţime îi făcuse o fotografie şi o vânduse 
ziarului. Nu aveau numele lui şi nu era niciun articol, sau cel 
puţin nu despre felul cum îi sustrăsese el portmoneul mortului. 
Cu toate astea tot nu-i plăcea: era şi aşa destul de rău că 
trebuise să se înregistreze la hotel cu numele său, darămite 
acum că fotografia sa era răspândită în tot oraşul? Acum avea 
să fie şi mai uşor de găsit. 

Brusc taxiul luă viteză, parcurse jumătate de cvartal, coti pe o 
altă stradă, afundându-se şi mai mult în cartierul Gotic, care, îşi 
dădu Marten seama, nu era doar o zonă turistică, ci şi un cartier 
de locuinţe, unul întins şi vechi, în care străduţe înguste dădeau 
în alte străduţe înguste sau în piaţete. Era un hăţiş în care 
cineva s-ar fi putut rătăci cu uşurinţă, aşa cum s-ar fi putut 
întâmpla şi cu Melzer, un neamt, nefamiliarizat cu oraşul, 
neîncercând decât să scape de un bărbat care-l urmărea şi, în 
plină alergare, nimerind drept în calea unui camion. Ceea ce-l 
făcea să se întrebe iar de ce Foxx sau cine l-o fi angajat pe 
inginerul cărunt îl preferase unui localnic şi de ce acceptase 
Melzer. 

Exact atunci taxiul reduse viteza şi opri, iar şoferul îi arătă o 
piaţă largă. De-o parte erau aliniate hoteluri şi magazine, iar de 
cealaltă era un singur edificiu masiv, cu ornamente din piatră şi 
cu o sumedenie de turnuri şi clopotniţe care urcau sus în cerul 
înserării. 

— Catedrala, señor, spuse  taximetristul. Catedrala de 
Barcelona. 


49 


8:20 P.M. 


Marten traversă piaţa şi se amestecă într-un grup de turişti 
englezi, împreună cu care urcă treptele de piatră şi intră în 
catedrală. Înăuntrul clădirii ce datează din secolul al XV-lea, în 
incinta largă şi bogat ornamentată domnea o atmosferă tainică, 
lumina domoală fiind tulburată de pâlpâirea sutelor de candele 


votive puse pe nişte mese şi într-o parte şi în cealaltă a navei. 

Marten rămase mai la coada grupului care continuă să 
înainteze, cu ochii iscodind, doar-doar i-o vedea pe Demi, Beck 
sau pe femeia în negru. Ici şi colo erau oameni care se rugau 
tăcuţi. Alţii se plimbau de colo-colo respectuoşi, studiind 
elementele arhitectonice. In cel mai îndepărtat capăt al navei se 
înălța un altar în manieră flamboaiantă, iar deasupra lui se 
înălţau arcele ce susțineau bolta şi care, după aprecierile lui 
Marten, se afla la o înălţime de vreo douăzeci şi trei, douăzeci şi 
patru de metri. 

Un tuşit răguşit, stârnind ecouri în catedrală, şi care se făcu 
auzit dinspre cineva aflat aproape de el, îl făcu să se 
concentreze la ce avea de făcut şi înaintă şi el, încet, prudent. 
Dacă Demi şi însoțitorii ei erau acolo, el încă nu-i văzuse. Merse 
mai departe. Tot nimic. Deodată îşi puse întrebarea dacă nu 
cumva Demi sau reverendul Beck îi şoptise ceva portarului la 
plecare, iar omul îl pusese cu bună-ştiinţă pe o pistă greşită, 
trimiţându-l în cu totul altă parte decât mergeau ei. Atâta i-a 
fost de-ajuns pentru a-i stârni impulsul de a se întoarce imediat 
la hotel. Apoi, dintr-odată se opri. Îi zărise, pe toţi trei, în celălalt 
capăt al navei faţă de locul unde se afla el. Discutau cu un 
preot. 

Marten începu să se apropie precaut de ei, folosindu-se de 
turişti ca de paravane, rugându-se ca nu cumva vreunul dintre 
ei să se întoarcă pe neaşteptate şi să-l observe. 

Ajunsese destul de aproape, mai avea puţin până să-i şi audă, 
când preotul le indică cu un gest o direcţie, încotro o şi luară de 
îndată tuspatru. Marten se luă după ei. 

O clipă mai tărziu era sub o colonadă ce mergea de-a lungul 
grădinii ce ocupa o spațioasă curte interioară. In faţa sa îl zări 
pe preotul cei conducea pe ceilalţi trei pe după un colţ de 
clădire şi continuându-şi drumul pe un alt coridor. Marten se ţinu 
după ei şi de data aceasta. 

Treizeci de paşi şi ajunse şi el la colţ, intrând prudent într-un 
fel de capelă. Tocmai păşise înăuntru când îl văzu pe preot 
poftindu-i pe Beck, pe Demi şi pe femeia în negru să treacă deo 
uşă bogat împodobită, aflată tocmai în cealaltă parte a încăperii. 
Câteva secunde mai târziu uşa se închise în urma lor. Marten 
ajunse imediat lângă ea şi încercă clanţa grea din fier forjat. Nici 
nu se clinti. Uşa era încuiată. 


Şi-acum ce-avea de făcut? Marten se răsuci pe călcâie. Un 
preot bătrân, aflat la nici trei metri de el, stătea şi-l urmărea. 

— Credeam că o să găsesc toaleta, spuse Marten cu inocenţă. 

— Uşa aceea dă în sacristie, spuse preotul într-o engleză cu 
accent. 

— Sacristie? 

— Da, senor! 

— Şi tot timpul e încuiată? 

— Cu o oră înainte şi după slujbă nu. 

— Aha. 

— Luaţi-o pe-acolo şi veţi găsi toaleta, îi indică bătrânul 
coridorul dinapoia lui. 

— Mulţumesc, spuse Marten şi, neavând de ales, plecă. 


8:45 P.M. 


Cinci minute mai târziu parcursese cât putuse de mult din 
lungimea clădirii principale a catedralei, încercând să-şi dea 
seama unde ar fi putut merge cei patru. Alte uşi pe care le 
găsise erau ori încuiate ori se deschideau în coridoare ce 
dădeau în alte coridoare, dar nu păreau să ducă în direcţia 
capelei unde intraseră cei pe care-i căuta. 

Refăcu tot drumul înapoi până în nava bisericii şi ieşi pe 
poarta principală, apoi dădu ocol catedralei până la celălalt 
capăt, unde bănuia că se afla capela, căutând o uşă pe unde ar 
fi putut ieşi Demi şi amicii ei. Nu era niciuna. Un tur complet pe 
dinafara uriaşei clădiri îl făcu să descopere alte intrări 
întunecate şi încuiate. Ceea ce mai lăsa doar poarta principală, 
pe unde ieşise el cu câteva minute mai înainte. Şi într-acolo se 
şi îndreptă, amestecându-se printre turiştii şi trecătorii din piaţa 
din faţa bisericii, şi se aşeză la o masă pe terasa unei cafenele 
de unde avea o perspectivă bună asupra masivei clădiri şi a 
intrării acesteia. Ceru o sticlă de apă minerală, iar ceva mai apoi 
comandă o cafea. Trecu o oră fără ca cei trei să se arate. La 
zece porţile catedralei se închiseră. Frustrat, mânios că-i 
pierduse, Marten se ridică şi plecă. 


50 


HOTEL RIVOLI JARDIN. 10:20 P.M. 


Marten intră în hol, lăsând în urmă strada zgomotoasă, 
înţesată de pietoni şi de maşini. În hotel domnea o relativă 
linişte. Se duse drept la recepţie şi întrebă dacă erau mesaje 
pentru el sau dacă-i telefonase cineva. 

— Niciuna, nici alta, señor, spuse politicos funcţionarul. 

— A venit cineva să mă caute? 

— Nu, señor. 

— Mulţumesc, dădu Marten din cap şi merse la lift, ca să urce 
la camera lui. 

Urcă la etajul patru unde primise cameră. Apăsă pe buton, 
uşile se deschiseră şi intră în cabina goală. Apăsă iar pe buton, 
uşile se închiseră şi liftul îşi începu urcarea. 

Faptul că n-avea mesaje şi nici nu fusese sunat ori căutat de 
cineva îi dădu un sentiment de imensă uşurare. Însemna că 
indiferent cine-l trimisese pe neamţul cărunt după el încă mai 
trebuia să-i găsească lui Melzer un înlocuitor care să-i ia urma 
până la Rivoli Jardin. Demi, Peter Fadden şi lan Graff de la 
Fitzsimons & Justice din Manchester aveau numărul lui de mobil 
şi puteau să ia legătura cu el pe această cale. Aşa că, pentru 
moment cel puţin, avea ocazia să-şi mai tragă sufletul. Nimeni 
nu ştia unde era. 

Demi. Gândurile sale se întoarseră deodată spre ea şi la ceea 
ce făcea. În mod evident, era iarăşi în grațiile lui Beck, altfel n-ar 
fi plecat cu el. Unde se aflau acum şi cine era femeia în negru, 
n-avea de unde să ştie. Adevărul era că pentru el Demi rămânea 
o ghicitoare nedezlegată. Era adevărat că-i furnizase informaţii 
importante, mai ales cele legate de vrăjitoare, de tatuajele de 
pe policare şi despre steaua Aldebaran. Mai era un adevăr: că 
venise la Barcelona sperând să se întâlnească cu Merriman 
Foxx. Pe de altă parte, cu toate că, amândoi urmăreau, mai mult 
sau mai puţin, acelaşi lucru, era cert că ea nu voia să aibă de-a 
face cu Marten. Ceea ce-l făcu să-şi reconsidere impresia pe 
care şi-o făcuse despre ea când luaseră prânzul la „Patru Pisici”: 
anume că oricât de concentrată părea, absolut tot ce făcea şi 


spunea părea să aibă legătură cu altceva decât ceea ce declara. 
Dacă acel ceva era sora ei dispărută sau dacă povestea aceea 
era măcar adevărată, Marten n-avea de unde să ştie. Ştia însă 
că tot ce aflase despre ea îl nedumerea. Pur şi simplu. 


Liftul se opri la etajul patru, uşile se deschiseră, iar Marten 
ieşi în coridorul pustiu. Douăzeci de secunde mai târziu, ajunse 
la uşa camerei sale şi trecu cartela electronică prin fanta 
dispozitivului de închidere. Luminiţa de avertizare se schimbă 
din roşie în verde şi se auzi yala deblocându-se. Zdrobit, 
nevrând altceva decât să facă un duş şi să se bage în pat, 
aprinse lumina din antreu, apoi închise uşa în urma sa şi o 
încuie. La stânga sa era baia. Dincolo de care era camera 
propriu-zisă. Acum era cufundată în întuneric şi numai lucirea 
neoanelor din stradă aruncau puţină lumină înăuntru. Abia 
trecuse de uşa băii, căutând întrerupătorul din cameră. 

— Domnule Marten, te rog nu aprinde lumina, se auzi brusc 
vocea unui bărbat din încăperea întunecată. 

— lisuse! 

Marten simţi fiori de gheaţă mişunându-i în jos pe şira spinării. 
Din reflex, se uită imediat înapoia lui. l-ar fi fost imposibil să 
ajungă la uşa de la intrare, s-o descuie, s-o deschidă şi să iasă 
înainte ca oricine ar fi fost în cameră să pună mâna pe el. Inima 
îi bubuia. Se întoarse şi se uită scrutător spre cameră. 

— Cine naiba eşti? Şi ce vrei? 

— Ştiu că eşti singur. Te-am urmărit de la fereastră, 
traversând strada spre hotel. 

Vocea era calmă, abia şoptită. Cel de-acolo nu era nici 
precum tânărul cu jachetă lălâie care-l urmărise de la Valletta la 
Barcelona, nici ca funcţionarul neamţ care o ştersese de cum 
fusese confruntat şi, apoi, panicat, nimerise sub roţile unui 
camion. 

— Am întrebat cine naiba eşti. Şi ce vrei? 

Marten n-avea cum să ştie dacă bărbatul era singur sau dacă 
mai era cineva cu el. Sau dacă venise acolo să-l ucidă sau doar 
să-l ducă la Merriman Foxx. 

Deodată văzu mişcare şi desluşi figura unui bărbat venind 
spre el din întuneric. Dintr-o mişcare iute, Marten îşi desfăcu 
cureaua, o scoase din găicile pantalonilor, înfăşurând-o 
împrejurul pumnului obţinând astfel un soi de armă. 


— N-ai nevoie de aşa ceva, domnule Marten. 

Exact atunci, dintr-odată, „invitatul” său ieşi din întuneric şi 
păşi sub revărsarea de lumină din antreu. În aceeaşi clipă, lui 
Marten i se tăie respiraţia. Bărbatul care stătea drept în faţa lui 
era John Henry Harris, preşedintele Statelor Unite ale Americii. 

— Am nevoie de ajutorul dumitale, domnule Marten. 


51 


Nicholas trase draperiile în geamuri, apoi aprinse o lampă 
mică şi se întoarse spre preşedinte, care se aşezase pe un scaun 
cu faţa spre el. Dacă înainte fusese uimit, cu atât mai mult era 
acum. Bărbatul care-i răsărise în faţă cu câteva minute înainte 
era persoana cea mai uşor de recunoscut din lume, însă de lao 
clipă la alta se schimbă radical, aproape de nerecunoscut. Capul 
ce adineauri îi fusese în întregime acoperit de păr, etala acum o 
scăfârlie cheală. Şi mai purta şi nişte ochelari. Părea mai bătrân 
şi chiar mai slab. Sau, aşa cum îi trecuse prin minte lui Marten, 
cu totul „altfel”. 

— O meşă, domnule Marten. Se fac foarte bine azi, spuse 
preşedintele. Port una de ani întregi. Numai frizerul meu 
personal ştie. lar ochelarii nu sunt de vedere, i-am cumpărat 
dintr-un magazin din Madrid. Un adaos la costumul de scenă 
care trebuie să desăvârşească deghizarea mea. 

— Nu înţeleg, domnule. Nimic, nici cum m-aţi găsit şi nici de 
ce aţi vrut să mă găsiţi. Ar trebui să fiţi... 

— Într-o locaţie sigură şi secretă din pricina unei ameninţări 
teroriste, ştiu. Ei bine sunt, sunt într-un loc sigur şi necunoscut, 
cel puţin deocamdată. 

Preşedintele se întinse şi luă de pe masă exemplarul din La 
Vanguardia pe care-l luase din toaleta gării. Una din paginile lui 
era împăturită. Preşedintele i-l întinse lui Nicholas. 

Marten aruncă o scurtă privire şi se lămuri. Acolo era 
fotografia sa, cea care-l surprindea aplecat peste trupul 
neamţului lovit şi ucis de camion. Era aceeaşi fotografie pe care 
i-o arătase taximetristul ceva mai devreme. 

— Ţi-am văzut fotografia în ziar, domnule Marten. Am angajat 


o tânără să mă ajute să te găsesc. Eram singur şi aveam 
disperată nevoie de un loc unde să mă ascund şi, cel puţin 
pentru moment, dumneata mi l-ai asigurat. Asta mi-e norocul, 
cum se zice. 

Marten era încă bulversat. 

— lertaţi-mă, dar tot nu înţeleg. 

— Tânăra domnişoară a aflat unde eşti cazat. Nu era foarte 
departe de locul unde ne aflam, aşa că am venit amândoi aici. 
Am fost lăsat să intru în camera dumitale de un recepţioner 
inimos căruia i-am spus că sunt unchiul dumitale şi că 
stabiliserăm să ne întâlnim mai devreme, dar că avionul meu a 
întârziat. A fost sceptic, însă vreo câţiva euro l-au convins. 

— Nu la asta mă refeream. Sunteţi preşedintele Statelor 
Unite. Cum puteţi să fiţi, aşa, pe cont propriu, şi chiar şi aşa, de 
ce să veniţi să mă căutaţi pe mine când aţi fi putut suna pe 
oricine aţi fi dorit? 

— Ei, tocmai aici e problema, domnule Marten. Nu puteam 
suna pe oricine. De fapt, vreau să spun că nu pot suna pe 
nimeni. 

Preşedintele aţinti asupra lui Marten o privire din care acesta 
înţelese cât de teribil de disperată era situaţia în care se afla. 

— Mi-am amintit de dumneata după foarte scurta întâlnire de 
la spitalul Universitar din Washington. Caroline Parsons tocmai 
murise, am putea spune, în braţele dumitale. Mi-ai cerut să te 
las câteva clipe singur cu ea. lţi aminteşti, nu? 

— Sigur. 

— După aceea am fost informat că a făcut o împuternicire pe 
numele dumitale prin care ţi se permitea accesul la 
documentele ei personale şi la cele ale soţului ei, congresmanul 
Parsons. 

— Aşa este. 

— Presupun că a încheiat-o pentru că bănuia că soţul şi fiul ei 
fuseseră asasinați şi spera că tu poţi afla ce s-a întâmplat. 

Marten era uimit. 

— De unde ştiţi asta? 

— Deocamdată ajunge să spun că acesta e motivul pentru 
care sunt aici şi pentru care-ţi cer ajutorul. Caroline şi Mike 
Parsons au fost prietenii mei. Pe de altă parte, mi-e clar că şi 
Caroline avea multă încredere în tine şi că îi erai extrem de 
devotat, altfel... John Henry Harris schiţă un zâmbet, altfel nu l- 


ai fi dat afară din salonul ei pe preşedintele Statelor Unite. 

Zâmbetul lui Harris se topi. Se vedea că ezita, ca şi cum nu 
era sigur de ceea ce avea să spună sau cât de mult să spună; 
apoi Marten văzu ivindu-se în ochii preşedintelui o hotărâre 
nestrămutată, iar Harris continuă astfel: 

— Domnule Marten, Mike Parsons şi fiul lui chiar au fost ucişi. 
Mi-e teamă că şi Caroline. 

Marten îl urmărea concentrat. 

— Sunteţi sigur? Sunteţi absolut sigur? 

— Da, sunt sigur. Nu absolut sigur, însă cei responsabili de 
moartea lor au admis asta. 

— Cine sunt oamenii ăştia? 

— Domnule Marten, vreau să am încredere în dumneata, 
trebuie să am pentru că nu am cui altcuiva să mă adresez. Şi, 
datorită lui Caroline, cred că mă pot încrede în dumneata. 

Apoi preşedintele avu iarăşi un moment de ezitare. Dar din 
nou Marten recunoscu hotărârea aceea revenind în ochii lui John 
Henry Harris. 

— N-a existat nicio ameninţare teroristă. Am plecat de unul 
singur din hotel şi încă în circumstanţe dificile. Se poate spune 
că am evadat. 

Marten nu pricepea. 

— Aţi fugit? De cine? Din ce anume aţi evadat? 

— Ţara noastră e în război, domnule Marten. Un război purtat 
în secret împotriva mea şi a patriei noastre de un grup de 
indivizi aflaţi în cele mai înalte poziţii ale guvernului. Adică de 
un grup de consilieri personali şi de oficiali ai administraţiei. 
Oameni pe care-i cunosc şi în care mi-am pus încrederea de ani 
de zile. Dar care, de fapt, ca grup, sunt cei mai puternici şi mai 
periculoşi oameni din stat. Din cunoştinţele mele, America se 
află acum mai aproape ca niciodată de o lovitură de stat. Ca 
urmare, viaţa mea e într-un pericol foarte serios şi tot astfel e şi 
viitorul ţării noastre. Şi nu numai al ei, ci şi al multor altor ţări. În 
plus, intervalul de timp în care pot încerca să fac ceva împotriva 
acestor oameni e foarte scurt. Ceva mai mult de trei zile. Nu mai 
e nimeni din guvern în care să am încredere deplină. Nici nu am 
prieteni sau rude pe care cei din acest grup să nu-i ţină sub 
supraveghere, fizic sau prin mijloace electronice. De aceea, 
când am văzut fotografia dumitale în ziar, am ştiut că trebuie să 
risc să te găsesc. Trebuie să-mi pun încrederea în cineva şi, din 


fericire, sau din nenorocire, dumneata eşti acea persoană. 

Marten era bulversat. Poate că într-o carte preşedintele 
Statelor Unite ar fi putut să vină singur, în mijlocul nopţii, în 
camera ta de hotel şi să-ţi spună astfel de lucruri. Să se aşeze şi 
să-ţi spună că ţara era invadată din interior şi că erai singura 
persoană din întreaga lume în care îşi punea încrederea că-l va 
ajuta să oprească această operaţiune. Poate că într-un roman 
sau într-un film se putea întâmpla aşa ceva. Totuşi ce i se 
întâmpla lui acum nu era vreo operă de ficţiune, era pura 
realitate. Preşedintele era acolo, la nici doi metri distanţă, vizibil 
ostenit, privindu-l cu ochi injectaţi, povestindu-i grozăviile 
acelea şi cerându-i ajutorul. 

— Ce-aţi vrea să fac? întrebă Marten în cele din urmă pe un 
ton aşa de scăzut că aproape era o şoaptă. 

— Chiar acum, nu sunt foarte sigur. Doar că, John Henry 
Harris inspiră adânc şi prelung, oftă ca un om epuizat, o oră sau 
două am să-ţi cer să-mi fii paznic. Am avut o zi a naibii de lungă. 
Trebuie să cumpănesc situaţia. Dar întâi trebuie să dorm. 

— Inţeleg. 

Cu un gest absent, preşedintele îşi trecu mâna peste bărbia 
nerasă. 

— E încă 7 aprilie, vineri, nu? 

— Da, domnule. 

— Bine, zâmbi Harris, iar Marten observă că oboseala îl 
răpunea încetul cu încetul. 

Privirile celor doi bărbaţi s-au întâlnit. 

— Mulţumesc, spuse sincer preşedintele. Mulţumesc mult. 


SÂMBĂTĂ 


8 APRILIE 


52 


MADRID. 1:45 A.M. 


— Nu ştiu dacă înseamnă ceva informaţia asta, domnule, o 
auzi în cască Hap Daniels pe Sandra Rodriguez, experta 
Serviciului Secret în prelucrarea informaţiilor. E vorba de un tipic 
selectat de programul de analiză al NSA ceva mai devreme în 
această seară, în Barcelona. Abia a fost evaluată. 

— Ce tipic? întrebă repezit Daniels. 

In orele de când preşedintele fusese dat dispărut, Hap 
supravieţuise doar din speranţă, cafea neagră şi adrenalină. Sub 
presiunea ordinelor urgente emise de biroul vicepreşedintelui şi 
supervizate de George Kellner, şeful agenţiei CIA din Madrid, 
Serviciul Secret instalase un post de comandă într-un depozit 
din Poblenou, o zonă de magazii şi vechi fabrici. Iniţial, acel post 
de comandă fusese construit de CIA pentru folosul propriilor 
agenţi, în cazul unei „probleme teroriste” ce ar fi vizat 
ambasada americană. 

Se împlineau aproape nouăsprezece ore de când dispăruse 
preşedintele. Daniels era înconjurat de adjunctul său, un buldog 
lat în umeri, pe nume Bill Strait, de asistentul directorului 
Serviciului Secret, venit din Washington, Ted Langway, palid şi 
lipsit de expresie, de şeful agenţiei CIA din Madrid, George 
Kellner şi de alţi vreo şase agenţi ai Serviciului Secret care 
făceau parte din misiunea responsabilă cu protecţia 
preşedintelui. Cu toţii stăteau în încăperea întunecată în care 
fusese instalat statul major, în lumina difuză a zecilor de 
ordinatoare la care operau analiştii Serviciului Secret şi ai CIA, 
selectând şi prelucrând datele primite de la ceea ce devenise 
deja o operaţiune strict secretă de spionaj ce acoperea întreaga 
lume. 

Ceva mai retras, ca o umbră de oţel, Jake Lowe, şeful 
consilierilor politici ai preşedintelui, se învârtea încoace şi-ncolo 
de parcă nevastă-sa trebuia să nască şi dura prea mult. Işi ţinea 
BlackBerry-ul în mână, iar căştile pe care le avea în urechi erau 


conectate la toate convorbirile telefonice ale lui Daniels, însă 
dispunea şi de o altă linie telefonică securizată, ce putea fi 
activată prin comandă vocală şi care l-ar fi putut pune în 
legătură cu ambasada Statelor Unite aflată la zece kilometri 
distanţă, unde dr. James Marshall, consilierul pentru probleme 
de securitate naţională, şi Tom Curran, şeful cancelariei 
prezidenţiale, instalaseră ceea ce conveniseră să numească un 
„centru operativ de război”. Printr-un telefon securizat, puteau 
lua legătura de-acolo cu subsolul Casei Albe, unde 
vicepreşedintele Hamilton Rogers, secretarul de stat David 
Chaplin, secretarul apărării Terrence Langdon, şi generalul de 
aviaţie Chester Keaton, preşedintele şefilor de cancelarii, 
instalaseră un al doilea „centru operativ de război”. 


— S-au înregistrat douăzeci şi şapte de apeluri telefonice 
făcute între orele 20:00 şi 20:40, în această seară, de la şase 
telefoane publice diferite, dar aflate toate pe o rază de trei 
kilometri de jur împrejurul gării Sants, spuse Rodriguez. De 
fiecare dată plata s-a făcut de pe o cartelă telefonică cumpărată 
de la un debit de tutun de pe Carrer de Robrenyo. 

Barcelona devenise un punct de observaţie din clipa în care, 
vineri seara, izbucnise un mic incendiu la un chioşc de ziare din 
incinta celei mai mari gări a oraşului. Un incendiu care, aşa cum 
stabiliseră cu promptitudine autorităţile, izbucnise fără motiv, 
fiind pus intenţionat, nefiind totuşi niciun furt, niciun act de 
vandalism şi nicio acţiune teroristă. Ofițerii poliţiei spaniole de la 
faţa locului au numit acest eveniment o „tactică” diversionistă. 
Dar în ce scop fusese făcută „diversiunea”? Luând în 
considerare că incendiul izbucnise în apropierea uneia din 
ieșirile gării unde poliţia verifica documentele, singurul răspuns 
plauzibil părea să fie că cineva dinăuntru, poate preşedintele, 
dar mai probabil cineva cu cazier sau o persoană aflată pe lista 
teroriştilor încercase să treacă de punctul de control nevăzută. 
Dacă aşa era, atunci probabil că strategia avusese succes, 
pentru că poliţiştii de la ieşire părăsiseră postul, pentru foarte 
scurt timp, ca să clarifice situaţia şi să calmeze călătorii. 

— Şi care-i legătura cu POTUS? insistă cu brutalitate Hap 
Daniels, oboseala şi frustrarea făcându-l să-şi uite manierele de 
obicei bine cumpănite. 

— Tocmai de aceea am spus că nu ştiu dacă înseamnă ceva, 


domnule. 

— Ce să însemne ceva? Despre ce naiba vorbeşti? 

— Despre un tipic, domnule. Toate apelurile au fost făcute 
către hoteluri din oraş. Fiecare din ele; de parcă cineva ar fi 
încercat să dea de vreun client al unuia dintre hoteluri şi nu ştia 
exact la care anume să-l caute. 

— Află numele debitului de unde a fost cumpărată cartela 
preplătită, numerele şi locurile de unde s-au făcut apelurile şi 
numele şi numerele hotelurilor către care s-a telefonat. 

— Da, domnule. 

— Mulţumesc, spuse Daniels şi formă un număr de pe 
tastatura din faţa lui. Află dacă spionajul spaniol a făcut 
interceptări ale telefoanelor publice din Barcelona între orele 
20:00 şi 20:40 în seara asta. Dacă au făcut, vezi dacă au 
înregistrări ale seriei de apeluri către hotelurile din zonă în acest 
interval de timp. Vreau să ştiu dacă au fost făcute de un bărbat 
sau de o femeie, ce căutau şi ce limbă vorbea cel care a sunat. 

— Da, domnule. 

— Repede. 

— Da, domnule. 


53 


HOTELUL RIVOLI JARDIN, BARCELONA. 2:15 A.M. 


Petrecerea continua în stradă. Sunete de  claxoane, 
autovehicule, motociclete - traficul era neîntrerupt. Pietonii 
inundau ambele trotuare. În ciuda geamurilor duble, zvonul 
muzicii latino se auzea şi în cameră. 

Preşedintele Harris adormise în pat, iar Marten se ghemuise 
pe o canapea mică. Ţârâitul mobilului îi trezi pe amândoi. 

— Cine e? întrebă Harris din întuneric, dintr-odată treaz şi 
alarmat. 

— Nu ştiu. 

Mobilul târâi iarăşi. 

— Ar trebui să răspunzi. 

Marten luă telefonul de pe măsuţa joasă de lângă canapea şi 


răspunse. 

— Alo. 

— Sunt Demi, spuse ea şoptit şi cu o undă de urgenţă în glas. 
Ai plecat de la hotel. Unde eşti? Trebuie să ne întâlnim imediat. 
Nu vreau să-ţi spun la telefon ce am de spus. 

Preşedintele aprinse lampa mică de pe noptieră exact când 
Marten acoperi cu palma microfonul mobilului. 

— E o ţipă. Vrea să se întâlnească urgent cu mine. Acum 
patru ore aş fi făcut moarte de om numai să primesc apelul 
acesta. 

Harris zâmbi. 

— Nu e ce credeţi, spuse Marten şi descoperi microfonul, apoi 
îi vorbi lui Demi: Eşti încă la Regente Majestic? 

— Da. 

— Aşteaptă o clipă, spuse Marten şi acoperi iar microfonul, 
uitându-se la preşedinte. Are legătură cu moartea lui Caroline. 
Numele tipei e Demi Picard, o ziaristă din Franţa care 
călătoreşte cu reverendul Rufus Beck. Amândoi sunt aici, în 
Barcelona. 

Marten avu o foarte scurtă ezitare înainte să continue. 

— Poate nu ştiţi, dar reverendul e bun prieten cu Merriman 
FOXX. 

— Acel Merriman Foxx!? 

— Da, dădu Marten din cap, apoi iar vorbi în aparat: Dă-mi 
numărul tău de mobil. Te sun imediat. 

Marten mâăzgăli un număr pe un carneţel aflat pe mescioara 
de lângă pat. 

— Revin în cinci minute. 

Zicând astea, Marten închise şi, privindu-l pe preşedinte, îi 
povesti ce-i spusese şi lui Peter Fadden: cum îl întâlnise pe Foxx 
în Malta şi în compania cui îl găsise; cum a insistat să obţină 
informaţii despre proiectele armelor biologice şi cum a adus 
vorba despre Caroline şi despre medicul ei, doctoriţa Lorraine 
Stephenson; cum inventase povestea că Mike Parsons ar fi lăsat 
un memoriu în care punea la îndoială veridicitatea mărturiilor lui 
Foxx. l-a mai spus şi că Foxx a avut o reacţie furioasă la toate 
astea. 

— În dimineaţa următoare am aflat că şi el, şi reverendul Beck 
părăsiseră subit Malta către destinaţii necunoscute. Domnişoara 
Picard pleca şi ea şi nu mai voia să aibă de-a face cu mine 


atunci când am întrebat-o încotro pleacă. Am aflat totuşi care-i 
era destinaţia şi am urmat-o la Barcelona. Domnule preşedinte, 
spuneaţi că ştiţi că Caroline a fost ucisă. Mă întreb dacă ştiţi şi 
că Merriman Foxx e responsabilul, Foxx şi aceeaşi doctoriţă 
Stephenson pe care el neagă că ar fi cunoscut-o. Ei doi i-au 
administrat un fel de bacterie care a ucis-o. Sunt aproape sigur 
că e rodul vreunui experiment de-al său, un produs al 
proiectelor de arme biologice, presupus dezafectate, şi care nu 
sunt deloc aşa. Era exact ce investiga comisia din care făcea 
parte Mike Parsons, când el şi fiul său au fost ucişi. In ce fel e 
implicat Beck, nu ştiu, însă el şi Foxx urmează să se întâlnească 
în curând, aici. Poate chiar mâine. Demi trebuie că ştie mai 
multe, altfel n-ar fi sunat la ora asta. 

Marten se opri, neştiind cum să spună ce-i mai rămăsese de 
spus. Nici n-a fost nevoie să mai continue, pentru că 
preşedintele a făcut-o în locul lui. 

— Te gândeşti că doctorul Foxx e implicat în lovitura de stat 
împotriva mea... 

— Probabil, dar n-am dovezi. Tot ce ştiu este că a fost cheia 
audierilor comisiei şi că el a negat că programul său ar mai 
exista, dar, în acelaşi timp, îşi punea la lucru şmecheriile pe o 
fiinţă umană cât se poate de vie, pe Caroline. 

— Şi ce rol are această domnişoară Picard? 

— Ea spune că s-a folosit de Beck ca să-i fie prezentată lui 
Foxx. Sora ei a dispărut din Malta acum doi ani, iar Demi crede 
că Foxx ar putea să-i deschidă nişte uşi, că ar putea-o ajuta să 
afle ce s-a întâmplat. Cel puţin asta-i ce mi-a spus ea. 

— Deci e doar o întâmplare că e amestecată în povestea 
asta? 

— Poate că da, poate că nu. Dar Foxx e esenţial în chestiunile 
astea. Nu numai că ştie cum a fost ucisă Caroline, dar cunoaşte 
şi motivele asasinării ei. lar răspunsurile la aceste două 
întrebări, cum şi de ce, ar putea avea legătură cu ceea ce vi se 
întâmplă dumneavoastră. 

Preşedintele încercă să-şi pună ordine în gânduri privind în 
altă parte: 

— Dacă ai dreptate, asta e piesa lipsă, în asta stau detaliile a 
ceea ce pregătesc cei care s-au ridicat împotriva mea. Ştiu că ar 
trebui să fiu surprins de implicarea capelanului Beck. Insă de- 
acum, nimic nu mă mai uimeşte. 


Se întoarse spre Marten, care văzu mâhnirea din ochii 
preşedintelui. 

— Se pune la cale ceva absolut cumplit, domnule Marten. Mai 
cumplit, cred, decât orice ne-am putea închipui. O parte din 
planuri le cunosc, cealaltă, nu. Şi toată povestea asta a căzut ca 
un trăsnet din senin. În ce mă priveşte, e şi o enormă 
dezamăgire. Ar fi trebuit să-mi dau seama că se întâmplă ceva 
şi să aflu ce anume, dar n-am făcut-o. Şi, aşa cum am spus mai 
devreme, timpul de care dispun acum ca să fac ceva e incredibil 
de scurt. Dacă sunt prins, timpul acesta devine egal cu zero. 

Marten făcu un gest cu capul înspre telefon. 

— Poate că Demi ne poate ajuta. Cât, nu ştiu, dar ar fi oricum 
mai mult decât ce avem acum. 

Harris îl privi lung. 

— Ziceai că nu mai voia să aibă de-a face cu dumneata. Ce te 
face să crezi că acum poţi avea încredere în ea? 

— Răspunsul la întrebarea asta-i unul de mai multe milioane 
de dolari. 

— Poţi avea încredere în ea, domnule Marten? 

— Când am plecat din hotelul din Malta am fost urmărit până 
în Barcelona de un tânăr. La aeroport m-a lăsat pe mâna 
altcuiva. Acela e mortul din fotografia din ziar. Ne-a urmărit pe 
mine şi pe Demi la restaurantul unde am prânzit ca să putem 
discuta. Am încercat să-l confrunt, să-i pun câteva întrebări 
după aceea. A fugit. Am fugit după el. Aşa a ajuns sub roţile 
camionului. 

— Crezi că Foxx a pus pe cineva să te urmărească. 

— Da, ca să afle cui aş putea transmite ceea ce aflam. 

— Şi sugerezi că această domnişoară Picard ar putea avea 
vreo legătură. 

— Exact asta nu ştiu. Poate că ce mi-a spus este adevărat şi 
ar putea să ne ajute mult. Sau s-ar putea să prăvale tot muntele 
peste noi. Pentru mine, n-ar fi cine ştie ce, dar pentru 
dumneavoastră, domnule preşedinte, e cu totul altceva. Cred că 
ceea ce vreau să spun este că decizia vă aparţine. 

Marten băgă de seamă că preşedintele avu o foarte scurtă 
ezitare, apoi se hotări. 

— Spune-i să vină aici, chiar acum, spuse Harris, dar să nu 
spună nimănui unde merge. Dă-i numărul camerei şi spune-i să 
vină direct aici. Nu-i spune nimic despre mine. 


— Sunteţi sigur? 
— Da, sunt sigur. 


54 


2:25 A.M. 


Luminile în cameră erau tot stinse. Marten era lângă fereastră 
supraveghind strada să vadă dacă soseşte Demi. Dedesubt, 
haosul vieţii de noapte era în plină desfăşurare. Maşinile din 
trafic mai degrabă se târau, iar trotuarele erau înţesate de 
trecători. Muzica se auzea din toate părţile, din maşini şi prin 
orice uşă deschisă. Pentru Spania şi pentru Barcelona noaptea 
abia începuse. 

Din locul unde stătea, Marten auzea curgând apa de la duşul 
băii. Apoi nu se mai auzi - Harris oprise duşul. Ceva mai 
devreme, uşor jenat, preşedintele îi ceruse lui Nicholas să-i 
împrumute periuţa de dinţi, iar el i-o dăduse fără nicio ezitare. 
Apoi i-a cerut voie să se bărbierească cu aparatul lui de ras, însă 
Marten îi sugeră să-şi lase barba să mai crească, fiind astfel mai 
greu de recunoscut, iar preşedintele a fost de acord. 


2:27 A.M. 


Nici urmă de Demi. _ 

Marten întoarse capul spre cameră. In baie, la câţiva metri de 
el, preşedintele Statelor Unite se usca şi se îmbrăca pregătindu- 
se pentru ceea ce urma. Intreaga situaţie era imposibilă, era de- 
a dreptul absurdă, dar nu era mai puţin adevărat că el se afla în 
acea situaţie. Realitatea ei îl făcu pe Marten să se gândească la 
scurta conversaţie pe care o avusese cu preşedintele, înainte ca 
acesta să intre la duş. 

— Mi-ai spus că doctorul Foxx a fost direct implicat în moartea 
lui Caroline, că i-ar fi injectat nu ştiu ce bacterie care a ucis-o. 
De unde ştii asta? 

— Doctoriţa Stephenson i-a făcut o injecție lui Caroline după 
ce a leşinat, în urma înmormântării soţului şi fiului ei. S-a trezit 


într-o clinică unde se afla şi Foxx. Se pare că supraveghea 
evoluţia tratamentului care-i fusese administrat. Caroline bănuia 
şi se temea chiar că fie doctorita Stephenson îi injectase o 
otravă, fie o făcuse Foxx însuşi la clinica aceea. 

— Bănuială şi teamă. 

— Da. 

— Asta înseamnă nesiguranţă. Dumneata erai sigur însă când 
mi-ai spus-o. De ce? 

— Datorită cuvintelor rostite de doctorita Stephenson chiar 
înainte de a muri. Credea că sunt unul dintre „ei”, oricine-or fi 
fiind aceia, probabil „prietenii” dumneavoastră. Credea că am s- 
o duc la „doctor”, cum a spus chiar ea. Se referea la Merriman 
Foxx. 

— Chiar înainte să moară? făcu preşedintele holbându-se la 
Marten, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Ai fost de faţă când a 
fost ucisă? Când a fost decapitată? 

Marten n-a spus nimic un lung moment. Era singurul om din 
lume care ştia adevărul. Apoi şi-a dat seama că, în acele 
circumstanţe, nu mai era niciun motiv pentru care să păstreze 
pentru sine acel secret. Şi mai ales nu faţă de omul pe care-l 
avea în faţă. 

— N-a fost ucisă, domnule preşedinte. S-a sinucis. 

— S-a sinucis? repetă Harris uluit. 

— Pe o străduţă din apropierea locuinţei ei. Noaptea. Am 
aşteptat să se întoarcă acasă, am încercat să-i pun întrebări 
despre ce i s-a întâmplat lui Caroline. Era îngrozită. Ingrozită de 
gândul că ar fi putut fi dusă la „doctor” şi de ce i-ar fi putut face 
el, mai mult decât de orice altceva pe lume. Avea un pistol. Am 
crezut c-o să mă-mpuşte. Dar ea şi l-a băgat în gură şi a tras. N- 
am avut ce să fac şi nu voiam să dau explicaţii poliţiei, pentru că 
atunci ar fi aflat şi Foxx despre chestia asta. Aşa că am şters-o 
repede de-acolo. Decapitarea a fost probabil făcută la foarte 
scurt timp după aceea. Ceea ce înseamnă că cineva o urmărea. 

În mod evident, preşedintele era bulversat de ceea ce auzise. 

— Dar de ce să facă cineva una ca asta, dacă ea era deja 
moartă? 

— Şi eu mi-am pus întrebarea asta şi am ajuns la concluzia că 
sinuciderea unui doctor cu asemenea notorietate, la aşa scurt 
timp după moartea unuia din pacienţii ei de rang înalt, ar fi 
putut ridica nişte semne de întrebare şi i-ar fi făcut pe unii să se- 


apuce de investigaţii. Cu atât mai mult cu cât totul s-a întâmplat 
aşa de curând după moartea soţului şi a fiului acelei paciente. 
Crima e diferită. E impersonală, se poate întâmpla oricui. Pe de 
altă parte, era imposibil să maschezi altfel o sinucidere de genul 
aceleia, domnule preşedinte. Adică oricine o fi făcut treaba 
aceea a înţeles acest lucru şi pur şi simplu i-a tăiat capul. 

— Dumnezeule, oftă preşedintele. 

— Asta am zis şi eu. 


2:30 A.M. 


Marten se uită iar în stradă. Demi nu era nicăieri. 


55 


CENTRUL DE COMANDĂ AL SERVICIULUI SECRET, 
MADRID. 2:30 A.M. 


— Telefoanele din Barcelona au fost date de o femeie, 
domnule, se auzi iarăşi în căşti vocea specialistei Serviciului 
Secret Sandra Rodriguez. 

Daniels stătea în faţa ecranului unui computer din depozitul 
CIA, deschizând un şir nesfârşit de rapoarte primite de la o 
grămadă de agenţii care încercau fără succes să dea de 
preşedinte. 

— După voce părea tânără şi vorbea spaniolă cu accent 
danez. Celor de la serviciile spaniole le-a luat ceva timp să 
asculte înregistrările şi să priceapă despre ce era vorba. 

— Ce încerca să găsească? o zori Hap. 

— Căuta un bărbat, angajat al hotelului sau client, n-a 
specificat. Tot ce ştia era un nume. Un anume señor Marten, 
Marten cu e, nu cui. 

— Marten? sări Daniels şi ridică ochii. 

Jake Lowe îl privea scrutător de la celălalt capăt al încăperii. 
Daniels se concentră asupra convorbirii telefonice. 

— Se ştie dacă l-a găsit pe acest Nicholas Marten? 

— Da, domnule. E cazat la hotelul Rivoli Jardin, 080002 


Barcelona. 

— Mulţumesc. 

Jake Lowe se întoarse cu spatele la cei din sală şi vorbea pe o 
linie securizată cu Jim Marshall, aflat în centrul de comandă de 
la ambasada americană din Madrid. 

— S-ar părea că avem veşti proaspete, zise Lowe cu glas 
scăzut, însă pe un ton ce trăda urgenţa. Spionajul spaniol a 
localizat un anume Nicholas Marten la un hotel din Barcelona. 
Cineva a dat mai multe apeluri încercând să afle unde-i cazat. 

— Marten? repetă Marshall. Acelaşi Marten care e implicat în 
situaţia Caroline Parsons? 

— Nu sunt sigur. 

— Se ştie cine-l căuta? 

— O femeie. Nu se ştie nici cine este şi nici de ce îl căuta. Și 
nici dacă este într-adevăr vorba de ace/ Nicholas Marten. Dar 
dacă este, atunci preşedintele l-ar recunoaşte cu siguranţă. L-a 
văzut în salonul lui Parsons, iar apoi a cerut mai multe informaţii 
despre el. Noi i le-am furnizat. 

— Domnule Lowe, auzi Jake vocea lui Hap Daniels în căşti, 
venind pe un alt canal decât cel pe care vorbea cu Marshall. 

Lowe se răsuci şi-l văzu pe Daniels făcându-i semn să se 
apropie. 

— Cred că vreţi să vedeţi chestia asta. 

Lowe traversă imediat încăperea să se uite pe ecranul 
monitorului la care se zgâiau Daniels, şeful agenţiei CIA Kellner 
şi Ted Langway, asistentul directorului Serviciului Secret. Pe 
ecran era fotografia din ziarul barcelonez în care apărea Marten, 
făcută pe o stradă a capitalei Catalunyei - aceeaşi fotografie 
datorită căreia preşedintele reuşise să dea de Nicholas. 

— E ediţia specială de ieri-seară a ziarului La Vanguardia. 
Acesta e într-adevăr Marten, spuse Daniels sigur şi hotărât. 

— Eşti sigur? 

— Da, sunt sigur. Am fost lângă preşedinte când l-am văzut la 
Spitalul Universitar. 

— S-a confirmat că e Marten, îi spuse Jake lui Marshall în 
microfon, apoi se uită spre Daniels: Localizaţi-l. Doar atât. 
Localizaţi-l şi supravegheaţi-l. Fără să vă trădaţi prezenţa, să nu 
observe că suntem pe urmele lui. 

Hap Daniels se răsuci scurt spre Kellner. 

— Ai echipe în Barcelona? 


— Da. 

— Pune-i la treabă. 

— OK. 

— Hap, începu Lowe şi se uită ţintă în ochii lui Daniels. Ce-ţi 
spune instinctul? E preşedintele cu el? 

— Aş vrea să pot spune „da”. Dar n-avem cum să ştim până 
nu primim o confirmare. 

— Aş vrea să facem noi înşine treaba asta. 

Sprâncenele lui Daniels se arcuiră a mirare. 

— Nu cred că înţeleg. 

— Nu cunoaştem în ce stare fizică se află preşedintele. Şi nici 
care-i este starea psihică. Ceea ce ştim este că preşedintele e 
bolnav şi că, indiferent ce măsuri trebuie să luăm, trebuie 
procedat cu multă delicateţe. Când vom da de el acolo unde s-o 
fi aflând, trebuie să intrăm cu oameni pe care îi va recunoaşte 
imediat. Nu feţe necunoscute de la CIA sau de la Serviciile 
Secrete spaniole. 

Lowe se uită pieziş spre Ted Langway. 

— Nici chiar dumneata, domnule Langway, n-ar trebui să fii 
acolo. Vă sugerez să rămâneţi aici, în Madrid. 

Jake Lowe îşi întoarse iar privirea spre Daniels. 

— Nu vreau să înrăutăţesc lucrurile şi mai mult decât sunt 
deja pentru preşedinte. Dacă ai nevoie de un ordin de sus, pot 
să-l obţin din partea vicepreşedintelui. 

— Nu e nevoie, domnule. 

— Doctor Marshall va vrea să fie şi el de faţă. 

— Doctor Marshall? 

— Da. 

Cei doi bărbaţi s-au privit ochi în ochi vreme de o clipită. 

— Da, domnule, spuse Hap, apoi se întoarse şi ieşi vorbind în 
microfon. 

— Vreau o maşină care să deschidă drumul, o ambulanţă 
blindată cu doi medici şi doi asistenţi de terapie intensivă şi trei 
maşini pentru echipa de protecţie. Să fie gata până într-o oră în 
Barcelona. Trimiteţi o maşină să-l ia pe doctor Marshall de la 
ambasadă şi să-l ducă la aeroport. 

Hap se uită la şeful centrului de comandă, Kellner. 

— Poţi să-i convingi pe cei de la informaţiile spaniole să ne 
obţină autorizarea prioritară a unui zbor spre Barcelona? 

— Cred că da. 


— Hap, făcu Lowe aţintindu-l cu privirea, în cât timp decolăm? 

— După ce primim autorizaţia de zbor, în douăzeci de minute 
suntem în aer. 

— Bun. 


56 


HOTEL RIVOLI JARDIN, BARCELONA. 3:00 A.M. 


Marten trase puţin draperiile la o parte exact la timp s-o 
zărească pe Demi Picard strecurându-se prin mulţime şi printre 
maşini, traversând strada înspre hotel. Purta un trenci de 
culoare deschisă, iar pe umăr îi atârna o geantă mare. Pe cap îşi 
tuflise o pălărie cu boruri pleoştite. Dacă Marten n-ar fi căutat s- 
o repereze anume pe ea, cu greu ar fi putut-o recunoaşte. 
Probabil că exact asta şi fusese intenţia ei. 

Marten trase draperiile la loc să acopere fereastra şi se 
îndepărtă de aceasta, tocmai când preşedintele Harris ieşea din 
baie şi îşi punea pe nas ochelarii fără dioptrii. 

— Acuma a trecut strada încoace. Trebuie să ajungă în câteva 
minute, spuse Marten. Cum vreţi să procedâm? 

Preşedintele rămase pe loc şi se uită la el. Incă nu avea 
peruca şi îmbrăcase aceiaşi pantaloni kaki, cămaşa sport 
albastră şi jacheta maro, hainele pe care le purta atunci când 
Nicholas îl văzuse prima oară în camera sa, cu doar câteva ore 
înainte. 

— Domnule Marten, spuse preşedintele cu o alarmare în glas 
pe care Nicholas n-o mai auzise înainte. De când am ajuns la 
dumneata am ştiut că-mi asum nişte riscuri, dar trebuia să 
găsesc un loc ferit unde să mă odihnesc, chiar şi pentru scurt 
timp. La duş am avut vreme să-mi pun gândurile în ordine. E trei 
dimineaţa. Poliţia naţională spaniolă a urcat în trenul cu care am 
venit de la Madrid aici în seara asta. Cu mult noroc am scăpat 
fără să fiu recunoscut. La fel cum am reuşit să-i evit în gara din 
oraş. Însă acţiunea al cărei obiectiv sunt, oricât de discretă ar fi, 
se va extinde foarte mult în foarte scurt timp. Cunosc 
procedurile şi ştiu agenţiile de care Serviciul Secret se va folosi 


ca să mă ducă înapoi. Asta înseamnă că există mari şanse ca ei 
să-şi fi făcut deja o idee aproximativă despre locul unde m-aş 
putea afla. E posibil chiar să fi interceptat apelurile telefonice pe 
care amica mea le-a făcut ca să dau de dumneata. Nu va trece 
mult până când vor pune totul cap la cap şi îşi vor da seama 
unde sunt. Ceea ce înseamnă că trebuie să plec de aici. Şi încă 
urgent. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Dar unde să mergeţi? 

— Dacă-ţi spun, iar ei pun mâna pe tine, te asigur că le-ai 
spune-o şi lor până la urmă. 

— Înseamnă că nu-i pot lăsa să pună mâna pe mine, nu? 

Preşedintele îl privi cercetător pe Marten. 

— Domnule Marten, deja m-ai ajutat foarte mult. Dacă ai 
încerca să faci şi mai mult, ai intra într-un mare pericol. Până 
peste cap. 

— Deja sunt băgat în povestea asta până peste cap, replica 
Marten schiţând un zâmbet. Şi probabil c-am să fiu dat afară de 
la firma la care lucrez, mai adăugă şi zâmbetul îi pieri. Dacă vor 
veni să vă caute aici, înseamnă că vor şti cine sunt. Mi-aţi cerut 
ajutorul, domnule preşedinte. Vi-l ofer şi pe mai departe. 

Marten făcu o pauză de-o clipă, apoi continuă: 

— În plus, am ajuns aici din pricina a ceea ce i s-a întâmplat 
lui Caroline, şi dumneavoastră la fel, oarecum. Dacă plecaţi, 
atunci merg şi eu cu dumneavoastră. 

— Eşti sigur? 

— Da, domnule. 

— Atunci trebuie să-ţi mulţumesc foarte mult, domnule 
Marten. Dar vreau să mai înţelegi ceva. 

Agitaţia din vocea preşedintelui era dublată de o privire în 
care se citea anxietatea căreia cu greu îi făcea faţă, de parcă 
abia atunci şi-ar fi dat seama de enormitatea situaţiei în care se 
afla. 

— În halul în care sunt, acolo, afară, nu mai dispun de puterea 
pe care mi-o conferea funcţia mea. Nu am deloc autoritate. 
Dacă sunt prins şi dus înapoi, au să mă ucidă. Ceea ce face din 
mine un sărman individ ca oricare altul, un evadat căruia i se 
apropie sfârşitul. În acelaşi timp trebuie să încerc să rămân în 
viaţă şi să-mi salvez ţara, şi cine ştie câte alte state. Ca să pot 
face asta, trebuie să aflu ce-au pus la cale „prietenii” mei şi ce 
pot ei face. Apoi trebuie să găsesc o cale să-i opresc, indiferent 


ce-ar presupune asta. Doctorul Foxx pare să fie omul cheie în 
chestiunea asta. S-ar putea ca el să fie arhitectul şef. Această 
amică a dumitale ar putea să ne ajute să-l găsim. Poate ştie 
chiar unde se află. 

— Vreţi să spuneţi că trebuie să o luăm cu noi. 

— Domnule Marten, am spus că timpul este foarte scurt. Dacă 
ea ştie ceva despre doctor Foxx, trebuie să aflu ce ştie. Cum am 
spus adineauri, deja am stat prea mult aici, date fiind 
circumstanţele. Aşa că, da, oricât de periculos sau nebunesc ar 
fi în caz că Demi Picard lucrează pentru Foxx, vreau să o luăm 
cu noi. Adică dacă va vrea să meargă cu noi. 

— Nu mă îndoiesc că va vrea, pentru că ţine neapărat să-mi 
vorbească. Însă dacă vine, vă expuneţi riscului ca ea să vă 
recunoască. 

— Şi aici, acum, mă expun aceluiaşi risc. Dacă ne poate duce 
la doctor Foxx, ori măcar suficient de aproape cât să-l putem 
găsi şi singuri, merită să riscăm. Preşedintele făcu o pauză apoi 
continuă aproape şoptit: Domnule Marten, înseamnă foarte 
mult. 

Pe neaşteptate se auzi o bătaie sonoră în uşă. O a doua 
bătaie urmă aproape imediat. 

— Sunt Demi, spuse ea din hol. 

Marten îl privi pe preşedinte. 

— Sunteţi sigur de toate astea? 

— Da. 

Marten dădu din cap, apoi deschise uşa. Demi intră repede, 
iar Nicholas încuie uşa în urma ei. Aproape instantaneu îi simţi 
mâna pe braţ. 

— El cine-i? întrebă ea zgâindu-se la preşedintele Harris. 

— Păi, ăăă... se bâlbâi Marten. 

Asta nu mai apucaseră să stabilească: cum să-l prezinte pe 
preşedinte. 

— Bob, spuse Harris decis să rezolve chiar el acest mic impas, 
zâmbind şi întinzând mâna. Bob Rader, un vechi prieten de-al lui 
Nicholas. Am dat unul de celălalt absolut întâmplător. 

Demi se mai zgâi o clipă la preşedinte, până reuşi să accepte 
prezenţa lui acolo, apoi se uită la Marten. 

— Trebuie să vorbim. Între patru ochi. Acum. 

— Bob ştie ce se întâmplă, Demi. Orice-ai avea de spus, poţi 
să vorbeşti de faţă cu el. 


— Nu, nu, alta e problema acum. 

— Care? 

Demi îi privea rapid când pe unul, când pe celălalt. 

— Când am intrat eu în hotel, au mai venit patru indivizi. Unul 
era un client, a urcat şi el cu liftul. Ceilalţi trei, o femeie şi doi 
bărbaţi, au mers la recepţie. Unul din ei avea un exemplar din 
La Vanguardia, ediţia aia cu poza ta. Aia cu prietenul nostru cu 
tricou galben din restaurant, cadavrul lângă care te-ai lăsat 
fotografiat în mijlocul străzii. 

— Ei, şi? 

— Cred că-s de la poliţie. 


57 


HOLUL ACELUIAŞI HOTEL. 3:07 A.M. 


— ¿Es este señor Marten? Acesta e domnul Marten? 

Întrebă luliana Ortega, detectiv în civil al poliției din 
Barcelona, şi puse fotografia lui Marten din ziar în faţa 
funcţionarului din schimbul de noapte de la recepţie, un tânăr 
slab ca un ţăr. Tânărul se uită la fotografie, apoi la cei doi 
bărbaţi din spatele detectivului Ortega, care nu-l scăpau din 
ochi: detectivii Alfonso Leon şi Sanzo Tarrega. 

Afară aşteptau alţi zece ofiţeri sub acoperire, câte doi într-o 
maşină, supraveghind cele două intrări dinspre stradă ale 
hotelului. Alţi doi, dintr-o maşină parcată în spatele hotelului, 
erau cu ochii pe intrarea personalului de serviciu, pe unde se 
făcea şi aprovizionarea. Încă patru erau pe acoperişul unui bloc 
de apartamente vizavi de hotel, dintre care doi aveau în dotare 
binocluri pentru vederea nocturnă, iar ceilalţi erau lunetişti 
înarmaţi cu puşti Barrett calibru .50 cu telescoape speciale 
pentru tragerea de noapte. Dintre aceştia, primii supravegheau 
strada, cei din urmă fereastra camerei 408. 

De toţi erau treisprezece membri ai poliţiei barceloneze, cu 
legitimaţii de Guardia Urbana, deşi niciunul din ei nu era ce 
părea a fi. Cei şase din maşinile de pândă erau agenţi speciali 
GEO (Grupo Especial de Operaciones), trupele antiteroriste de 


elită ale Spaniei. Ceilalţi, cei de pe acoperişul blocului de dincolo 
de stradă, şi detectivii Ortega, Leon şi Tarrega erau trimişii 
şefului agenţiei CIA din Madrid, Kellner, care se aflau la faţa 
locului cu acordul poliţiei din Barcelona şi a spionajului spaniol. 

— Am întrebat dacă acesta este señor Marten, insistă 
detectivul Ortega tot în spaniolă, arătând spre fotografia din ziar 
şi încercând să ignore ritmurile de jazz cubanez ce duduiau în 
clubul hotelului, jamboree, aflat în partea din fund a holului. 

— Si, dădu din cap tânărul, mutându-şi ochii repede şi nervos 
de la detectivul Ortega la cei doi bărbaţi din spatele ei. Sí. 

— Mai e un bărbat cu el, spuse Ortega sigură de sine şi fermă. 

Recepţionerul dădu iarăşi din cap. In mod cert habar n-avea 
despre ce e vorba, nici ce se petrecea. 

Detectivul Tarrega făcu un pas în faţă şi interveni: 

— Sunt amândoi în apartamentul domnului Marten acum? 

— Da, aşa cred, spuse agitat recepţionerul. Nu pot să jur, 
pentru că am fost ocupat. Insă, ca să plece, ar fi trebuit să 
treacă pe la recepţie, iar eu nu i-am văzut. Am fost aici toată 
noaptea. Directorul m-a pus să fac tură dublă. N-am cerut eu 
orele-n plus. Pur şi simplu mi-a spus că asta am de făcut. 

— Şi celălalt bărbat? Cine e? insistă Ortega. Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu. Mi-a spus că e unchiul domnului Marten. L-am 
condus în cameră eu însumi. 

— Cum arată? 

— Ca oricare alt unchi, rânji recepţionerul prosteşte. 

— Răspunde la întrebare, te rog, spuse autoritară Ortega. 
Cum arată? 

— Bătrân... în fine nu foarte, dar cam bătrân. Aproape chel, cu 
ochelari. 

— Chel? 

— Aproape chel, da. 

Detectivul Tarrega avu un schimb iute de priviri cu detectivul 
Leon, arătând cu capul spre lift, apoi se întoarse iar spre tânărul 
recepţioner. 

— Te rog să ne dai cheia de la camera domnului Marten. 

— Păi... e împotriva politicii ho... începu să explice 
recepţionerul, apoi însă se răzgândi. Neliniştit, luă un paspartu 
electronic, îl programă şi i-l întinse lui Tarrega. 

Tarrega îşi întoarse brusc privirile spre luliana Ortega şi-i 
spuse: 


— Rămâi aici. Noi urcăm. 
3:12 A.M. 


Uşile liftului se deschiseră la etajul patru, iar Tarrega şi Leon 
ieşiră din cabină. In câteva secunde ocupaseră poziţii la ambele 
capete ale coridorului de unde puteau supraveghea uşa camerei 
408. 

Ştiau că aceea este camera lui Marten. Nu pentru că le-ar fi 
spus recepţionerul, ci pentru că reuşiseră să penetreze sistemul 
de rezervări al hotelului înainte să ajungă la faţa locului şi să 
confirme informaţia. În plus, li s-a confirmat celor de la cartierul 
general că Marten nu vorbise la telefon şi nici nu ceruse nimic 
de la bucătărie. Pentru ei şi pentru agenţii de afară, Nicholas 
Marten şi „musafirul” său chel erau încă înăuntru. 


58 


ELICOPTERUL CHINOOK AL ARMATEI AMERICANE. 


LA 21 DE MINUTE DE MADRID ÎN DIRECŢIA BARCELONA. 3:16 
A.M. 


— Chel? făcu Hap Daniels. 

Răspunsese apelului telefonic în ciuda uruitului rotoarelor 
elicopterului. Imediat se uită spre Jake Lowe şi spre dr. Marshall, 
aflaţi în scaunele din faţa lui, cu centurile de siguranţă puse. 

— Oamenii noştri raportează că bărbatul căruia i s-a permis 
să intre în camera lui Marten pretindea că e unchiul lui. Este 
chel. Sau aproape. Dacă POTUS nu s-a ras în cap, atunci 
înseamnă că nu e omul pe care-l căutăm. 

— Poate chiar s-a ras, spuse Jake Lowe şi se uită repede spre 
Marshall, apoi se întoarse spre Daniels. Oamenii noştri să 
rămână pe loc. Chel sau nu, să trateze situaţia ca şi cum acolo 
ar fi POTUS. 

— Când ajungem? întrebă Marshall. 

— Aterizăm în Barcelona, la sediul poliţiei, la ora trei şi 
patruzeci de minute. Zece minute după aceea ajungem la hotel. 


CHANTILLY, FRANŢA. 3:25 A.M. 


La vreun kilometru depărtare de hipodromul de la Chantilly, 
Victor stătea pitit într-o pădurice întunecată ce străjuia pista de 
turf pentru antrenarea cailor de curse ce purta numele „Coeur 
de la Forât”, Inima Pădurii. Mai avea de aşteptat vreo trei ore şi 
ceva până să apară ţintele sale. Cu toate astea, în întunericul şi 
umezeala rece a pădurii, Victor se simţea confortabil şi 
mulţumit. 

Îi fusese asigurat, aşa cum i s-a promis, un bilet de clasa întâi 
pentru cursa aeriană de la Madrid la Paris. Ajuns acolo, a făcut 
exact cum a fost instruit: a luat un taxi de la aeroportul Roissy- 
Charles de Gaulle până la Gara de Nord, de unde a luat trenul 
spre Chantilly; s-a cazat într-o cameră ce-i fusese rezervată la 
hotelul cu acelaşi nume ca al localităţii, unde-l aşteptau puşca 
M-14 şi muniţia necesară. Erau împachetate într-un sac de crose 
de golf cu numele lui pe adresa coletului şi care fusese trimis de 
la un hotel din Nisa. După ce s-a cazat, a făcut o plimbare prin 
pădure, a găsit pista de antrenament şi a ales locul unde se afla 
acum, de unde avea să tragă atunci când jocheii aveau să 
scoată caii la antrenament, puţin după ivirea zorilor. 


3:27 A.M. 


— Victor, vocea blajină şi întăritoare a lui Richard răsună în 
căşti. 

— Da, Richard. 

— Ai ajuns la locul potrivit? 

— Da, Richard. 

— E totul în ordine? Eşti bine încălzit? Ai tot ce-ţi trebuie? 

— Da, Richard. 

— Ai întrebări? 

— Nu, Richard. 

— Atunci, noroc. 

— Mulţumesc, Richard. Totul va fi bine. 

— Ştiu asta, Victor. Ştiu asta prea bine. 

Victor auzi telefonul lui Richard închizându-se, apoi se culcuşi 
mai bine în frunzele uscate. Se simţea în largul său, aproape 
fericit. Pădurea întunecată şi sunetele nopţii ce răsunau 


împrejurul lui, chiar şi roua umedă ce se lăsase peste tot, pe 
toate le simţea fireşti şi ocrotitoare, ca şi cum în colţul acela de 
lume - atât de îndepărtat şi de diferit de deșerturile Arizonei 
unde nu creşteau decât tufişuri şi unde-şi trăise toată viaţa până 
să-l descopere ei - se simţea cu adevărat acasă. 


3:30 A.M. 


O molie fâlfâi într-un zigzag descendent şi-i atinse faţa. Victor 
îşi duse mâna la obraz şi, cu delicateţe, o dădu la o parte, atent 
să n-o strivească. Chiar îi păsa de toate vietăţile. Aşa fusese 
toată viaţa. Şi toată viaţa fusese pedepsit pentru asta. Era prea 
emotiv, prea sensibil, un plângăcios, băiatu' mamei; i s-a spus în 
toate felurile, chiar şi de către cei din familie. Poreclele acestea 
l-au rănit adânc. Sugerau că el avea o slăbiciune pe care un 
bărbat n-ar fi trebuit să o aibă. Ca adolescent, şi chiar şi mai 
târziu, când era deja adult, se străduise cu bună ştiinţă să se 
scuture de poreclele astea. Bătăi şi probleme la şcoală, mai 
târziu bătăi în baruri, acuzaţii de tulburarea ordinii publice, din 
când în când foarte scurte perioade la pârnaie. Nu-i păsa - era 
exact atât de dur şi de masculin pe cât se cerea să fie în astfel 
de situaţii, atât cât trebuia să fie. Această faţadă fusese ghicită 
şi speculată de Richard după primele câteva convorbiri 
telefonice. 

Atacând această chestiune, Richard l-a făcut pe Victor să-şi 
dea seama că nu era nimic greşit în simţămintele sale şi că 
exact aceleaşi emoţii erau împărtăşite de sute, mii, poate chiar 
milioane de bărbaţi. Sigur că era dureros când cei apropiaţi îl 
criticau pentru felul lui de a simţi, însă asta nu era nimic în 
comparaţie cu ceea ce făceau alţii în lume. Richard i-a vorbit de 
acei oameni care puneau foarte puţin preţ pe viaţă şi pe care 
nu-i interesa viaţa altora decât în măsura în care-i ajuta să-şi 
atingă propriile scopuri. Teroriştii. Ucigaşi pentru stârpirea 
cărora lumea pretindea că luptă, în vreme ce, de fapt, cu foarte 
puţine excepţii, nici măcar armate întregi asmuţite împotriva lor 
nu reuşeau să-i oprească. 

Atunci îl întrebase Richard dacă n-ar fi interesat să se alăture 
unui grup secret de luptători pentru libertate, al căror scop era 
protejarea teritoriului Statelor Unite şi care încercau să-i 
înfrângă pe terorişti şi organizaţiile lor ce împânziseră lumea. 


Victor acceptă de îndată. 

Bărbatul pe care l-a ucis la ieşirea din gara din Washington 
era, îi spusese Richard cu câteva zile înainte de asasinat, un 
tânăr jucător de baseball venit din America Centrală. Totodată 
era şi membru al unei grupări teroriste care organiza celule 
latente de aderenţi, ce acopereau zona dintre Washington şi 
New York. Richard i-a mai spus că tânărul se pregătea să plece 
a doua zi din Statele Unite să raporteze şefilor săi din Venezuela 
şi să facă aranjamentele necesare pentru a aduce pe teritoriul 
american mai mulţi oameni şi bani. Autorităţile cunoşteau 
activitatea sa, însă nu făcuseră nimic să-l oprească, din pricina 
sistemului birocratic cu atât de multe niveluri de decizie. Era 
obligatoriu să se facă ceva înainte ca acesta să părăsească ţara. 
lar Victor, într-adevăr, făcuse ceva. 

Urmărirea preşedintelui la Berlin şi Madrid nu fusese altceva 
decât un simplu exerciţiu. Richard voia ca Victor să vadă cu 
ochii lui cât de uşor ar fi fost pentru oricine să-l asasineze pe 
preşedinte în ciuda enormului sistem de securitate. De aceea 
era atunci acolo, în Chantilly, nu doar ca să-şi testeze 
capacităţile de trăgător de elită, dar şi pentru că jocheii erau 
membrii unei facţiuni teroriste care-şi avea centrala în nordul 
Franţei. Ţelul era să-i elimine pe amândoi, prin orice mijloace. 
Lumea era în război şi dacă altcineva nu era în stare să lupte 
cum trebuia, atunci aveau s-o facă oameni precum Victor şi 
Richard. 

Până atunci, Victor îşi făcuse bine treaba. Abnegaţia şi 
talentele sale erau apreciate, aşa i se spusese. lar pentru Victor 
acesta era lucrul cel mai important. 


3:35 A.M. 


Victor îşi trase mitraliera M-14 mai aproape, lăsând-o să se 
sprijine în crăcana formată de braţul şi antebraţul său. Purta 
mânuşi şi n-avea nimic altceva de făcut decât să se relaxeze şi 
să aştepte ivirea călăreţilor, puţin înainte de şapte. 


59 


SEDIUL POLIŢIEI DIN BARCELONA. 3:40 A.M. 


Într-o furtună de praf şi-n uruitul asurzitor al rotoarelor, 
elicopterul Chinook al armatei Statelor Unite ateriză pe 
helioportul de la Guardia Urbana. Motoarele au fost imediat 
oprite, iar uşile s-au dat în lături. Câteva secunde mai târziu, 
Hap Daniels, adjunctul său, Bill Strait, Jake Lowe şi dr. James 
Marshall, precum şi alţi patru agenţi ai Serviciului Secret au sărit 
afară. Au trecut aplecaţi pe sub paletele ce se mai învârteau 
încă, îndreptându-se spre trei autovehicule fără însemne, care-i 
aşteptau cu uşile deschise la marginea cercului de aterizare. 
Intr-o clipită au urcat toţi în maşini, portierele s-au trântit, şi, în 
scrâşnetul pneurilor pe asfalt, au luat-o din loc. 


HOTELUL RIVOLI JARDIN. 3:45 A.M. 


După traficul şi muzica ce curgeau în stradă ai fi zis că e 
miezul zilei. Petrecăreţii intrau şi ieşeau prin cele două porţi 
principale ale hotelului, de parcă acolo s-ar fi ţinut vreo paradă 
ce se răspândise în tot oraşul, dar al cărei centru era clubul 
Jamboree, aflat în capătul holului şi de unde se auzea muzica 
duduind. 

Până în acel moment, niciunul dintre agenţii speciali GEO 
postați în maşinile dimprejurul hotelului nu raportase c-ar fi 
văzut părăsind clădirea vreun bărbat care-ar fi putut fi 
identificat drept Nicholas Marten sau unchiul său „chel”. Nici cei 
de pe acoperişul clădirii de vizavi nu remarcaseră vreo mişcare 
în spatele draperiilor camerei 408, cufundată în penumbră. 
Singura lumină dinăuntru părea să vină dintr-un antreu sau din 
baie şi era deja aprinsă când s-au instalat agenţii pe acoperiş. 
Nici pentru agenţii CIA Tarrega şi Leon aflaţi pe coridorul din 
faţa camerei 408 nu se schimbase ceva. Acelaşi lucru era 
adevărat şi pentru agenta ce-şi zicea luliana Ortega şi care 
rămăsese să supravegheze holul hotelului. Una peste alta, dacă 
cei doi „bărbaţi care-i interesau” erau în cameră la sosirea lor, 
acolo şi rămăseseră de-atunci. 


Clubul Jamboree era înecat de un fum gros şi zăpuşeală, ticsit 
de dansatori dintr-un perete într-altul, toţi tineri şi asudaţi, în 
ultimele ore, jazzul cubanez fusese înlocuit de bossanova, apoi 
de jaz argentinian. 

— Vino blanco otra vez, por favor. Încă un rând de vin alb, vă 
rog. 
„Bob”, cum i se prezentase preşedintele lui Demi, îi zâmbi 
tinerei chelneriţe şi-i făcu semn să vină să le umple iar paharele, 
apoi o urmări cu privirea strecurându-se printre dansatori înspre 
bar. 

La trei şi şapte minute, Demi îi alertase în legătură cu 
prezenţa poliţiei în hol. La trei şi opt minute, Nicholas îşi 
îndesase deja agenda electronică, reportofonul, neseserul şi 
celelalte lucruri în geanta sa de voiaj şi şi-o puse pe umăr. La 
trei şi nouă, au ieşit din cameră şi au luat-o spre scările de 
incendiu de la capătul coridorului. La trei şi unsprezece, au 
intrat în holul hotelului ieşind dintr-un coridor lateral, aproape 
de club şi s-au oprit. 

— Vite-o, spuse Demi arătând spre luliana Ortega, femeia pe 
care o observase intrând în hotel, însoţită de doi bărbaţi, exact 
când intrase şi ea. 

Agenta stătea în hol, într-un fotoliu cu perne mari, într-o 
poziţie din care vedea bine ambele intrări din faţă ale hotelului, 
dar şi lifturile. Părea că aşteaptă pe cineva. 

— li vezi pe cei doi bărbaţi care erau cu ea? întrebă „Bob”. 

— Nu. 

Preşedintele se uită la Marten. 

— Nu sunt de la poliţie, spuse el încetişor, apoi făcu semn cu 
capul spre Jamboree. E un loc la fel de bun ca oricare altul. 

La trei şi treisprezece au găsit o masă liberă şi s-au aşezat. 
Chelneriţa a venit imediat la ei, iar preşedintele a comandat vin 
alb pentru toţi trei. De cum se îndepărtă chelneriţa, Harris luă 
un şerveţel şi scrise ceva pe el, apoi îl împături şi, uitându-se la 
Demi şi la Nicholas, spuse: 

— Acum ei ştiu în ce cameră e cazat domnul Marten şi cred că 
sunt şi eu acolo. Recepţionerul care m-a lăsat în cameră trebuie 
că le-a spus deja. Agenţii or fi urcat şi supraveghează camera, 
însă nu vor intra până nu ajung şmecherii cei mari. 

Marten se aplecă peste masă, apropiindu-se de preşedinte. 


— La celălalt capăt al holului e o intrare laterală. De ce n-am 
putea ieşi pe-acolo? 

— Sunt alţii afară, zise preşedintele. Şi veghează la toate 
ieşirile. 

— De unde ştii toate chestiile astea? întrebă Demi, privindu-l 
cu atenţie pe Harris. 

Ceva se întâmpla acolo, chiar sub nasul ei. Şi nu-i plăcea 
deloc. 

— Cine eşti tu? 

— Sunt Bob, spuse Harris sec. 

Exact în clipa aceea se întoarse chelneriţa cu băutura. Marten 
plăti, iar chelneriţa plecă. Moment în care, în boxele clubului se 
auzi o voce exuberantă vorbind în catalană: 

— Vă rog... aplauze pentru extraordinarul cantautor basc, 
Fermin Murguruza. 

Acestea fiind zise, lumina reflectoarelor se mută spre scena 
pe care apăru, cântând deja, chipeşul Murguruza. Mulțimea 
începu să chiuie de mama focului. Intr-o clipită, lumea se ridică 
în picioare şi toţi dansau de parcă uitaseră absolut orice altceva 
mai ţinea de viaţa lor. Preşedintele se folosi de acel moment 
pentru a-i pasa lui Marten şerveţelul pe care adineaori scrisese 
ceva. Nicholas îl trase sub masă şi-l desfăcu, citind însemnarea 
preşedintelui: 

Femeia e de la CIA, probabil şi cei doi bărbați. Serviciul Secret 
vine negreşit! 

Marten simţi că-i creşte pulsul şi se uită la preşedinte. Atunci 
o auzi pe Demi exclamând şocată în franceză: 

— O, mon Dieu! Doamne Dumnezeule! 

Marten îi aruncă o privire încruntată. Demi holbase ochii cât 
cepele, neputându-şi-i lua de pe „Bob”. Harris se uita fix în ochii 
ei. 

— Ei bine, acum ştii. Nu spune nimic. 

— Nu spun, murmură Demi. 

Se mai uită la preşedinte preţ de încă o clipă, nevenindu-i să 
creadă, apoi se întoarse spre Marten şi-l întrebă cu un glas în 
care se simţea nesiguranța. 

— Ce se întâmplă? Nu înţeleg. 

— Ascultă-mă, spuse preşedintele aplecându-se spre ea, 
încercând să se facă auzit peste ritmurile muzicii lui Murguruza. 

— Dintr-o clipă în alta va sosi agentul special al Serviciului 


Secret responsabil cu protecţia mea. El şi oamenii lui vor veni cu 
elicopterul de la Madrid. Niciunul nu are habar ce am de gând să 
fac şi nici de ce şi, să fiu sincer, acum nici nu le pasă. Misiunea 
lor e să mă protejeze pe mine cu orice preţ. Mai presus de orice 
nu vor vrea să se ştie ce se întâmplă realmente şi nici că sunt 
undeva pe-aici, prin zona Barcelonei. De aceea, cel mai 
probabil, n-au evacuat clienţii hotelului şi nici n-au izolat 
clădirea. Ar atrage prea mult atenţia, iar acesta e ultimul lucru 
pe care-l vor ei. Indivizii ăştia lucrează foarte rapid şi foarte 
eficient. De-ar fi ajuns cât mai eram în cameră, acum am fi fost 
deja scoşi pe uşa din spate, băgaţi în maşinile care aşteaptă 
acolo şi duşi de-aici în mare viteză. Şi nimeni n-ar şti că eu sau 
ei am fost vreodată aici, ca să nu mai zic că nimeni n-ar şti că s- 
a întâmplat ceva necurat. Însă această tactică a lor ne lasă un 
mic interval de timp în care ne putem juca şansa. Pentru că 
atunci când vor sosi, atunci când agentul meu însoţit de 
adjunctul său, va intra pe poarta hotelului şi va urca în cameră, 
toţi agenţii vor fi concentrați să execute întocmai planul prin 
care ar urma să fiu evacuat de-aici. Exact în acel moment, când 
ei urcă, noi ieşim din hotel, toţi trei, pe uşa laterală, în stradă şi 
ne amestecăm în mulţime. Înainte să venim aici m-am uitat 
foarte atent la ambele intrări. De-ndată ce ieşim, o luăm la 
dreapta toţi trei, ca un grup de prieteni şi mergem pe jos până 
la colţul clădirii. Acolo, la vreo şaptezeci de metri, e o staţie de 
taxiuri. Ne băgăm în primul taxi liber şi mă lăsaţi pe mine să 
vorbesc cu şoferul. 

Marten se aplecă mai aproape de preşedinte. 

— Tot planul acesta se bazează pe certitudinea că agentul 
dumneavoastră special va veni pe uşa din faţă şi nu prin altă 
parte. 

— Ai dreptate. Nu sunt sigur. Doar bănuiesc. Asta pentru că-l 
cunosc bine. Nu numai că e îngrozit că preşedintele s-a 
evaporat de sub supravegherea sa, dar mai e şi al dracului de 
îngrijorat de siguranţa mea şi va vrea să mă scoată de-aici, sub 
protecţia sa, cât mai repede posibil. Pentru asta, va alege cea 
mai simplă cale ca să-şi îndeplinească obiectivul. lar cea mai 
simplă cale trece prin uşa din faţă, de unde va lua liftul până la 
etajul unde e camera ta. 

— Şi dacă nu va proceda aşa? Dacă intră pe altundeva, dă 
buzna-n cameră şi vede că nu sunteţi acolo? Nimeni nu v-a 


văzut ieşind. Ceea ce-ar însemna că încă mai sunteţi în hotel. Cu 
toată prudenţa noastră, clădirea va fi sigilată înainte ca vreunul 
dintre noi să mai apuce să respire încă o dată. 

Preşedintele schiţă un zâmbet. 

— Să sperăm că-mi cunosc bine omul şi că am dreptate. 

Imediat, Harris îşi întoarse privirile spre Demi. 

— Ţi-am împărtăşit şi dumitale planul acesta datorită 
domnului Marten şi a ceea ce s-ar părea că ştii despre doctorul 
FOXX. 

Demi se nelinişti. 

— Am dreptate? insistă preşedintele. 

Marten o calmă pe Demi spunând: 

— i-am spus şi înainte, preşedintele ştie. Nu-i nicio problemă 
să vorbeşti în faţa lui. 

— Da, aveţi dreptate, îi răspunse Demi preşedintelui. 

— Atunci înţelegeţi că dacă domnul Marten sau eu suntem 
prinşi, orice informaţii ai fi venit să-i dai lui n-o să mai aibă nicio 
importanţă, pentru că nici eu, nici el nu ne vom putea folosi de 
ele. Ceea ce te pune şi pe dumneata în pericol. 

— Nu înţeleg, spuse Demi. 

— Datorită fotografiei apărute în ziar, ei ştiu cum arată 
domnul Marten şi, evident, oamenii mei ştiu cum arăt eu. lar 
dacă au fost surprinşi de lipsa părului meu, acum, după ce-au 
vorbit cu recepţionerul, s-au lămurit. Ceea ce nu ne lasă decât o 
singură variantă: dumneata. Niciunul dintre ei nu ştie nici cine 
eşti şi nici cum arăţi. 

Preşedintele se opri, privind-o pe Demi drept în ochi. Marten 
ştia că Harris se folosea de acest răgaz pentru a o evalua. 

— Ceea ce fac eu de fapt, domnişoară Picard, e să las pe 
mâinile dumitale siguranţa noastră, a tuturor. Îţi cer ajutorul. 
înţelegi? 

— Da. 

— Ne vei ajuta? 

Demi îi aruncă o privire fugară lui Marten, apoi se uită iar la 
preşedinte. 

— Ce am de făcut? 


3:45 A.M. 


Demi se ridică de la masă şi ieşi în hol luându-şi şi geanta ei 


uriaşă. Însă nu mai purta nici pălăria cu boruri pleoştite şi nici 
trenciul de culoare deschisă. 


3:46 A. M. 


Demi îşi duse un şerveţel la nas, mascându-şi faţa, 
amestecându-se printre petrecăreţii transpiraţi şi frenetici care 
luau o gură de aer chiar dincolo de ieşirea din club. Atenţia ei 
era însă cu totul îndreptată spre intrarea principală a hotelului. 

La nici trei metri, de cealaltă parte a porţilor deschise ale 
clubului, aşteptau preşedintele şi Marten, uitându-se la ea. 
Marten îşi ciufulise părul şi-şi desfăcuse nasturii de la cămaşă. 
Îşi aruncase cavalereşte trenciul lui Demi pe un umăr, ca să 
mascheze geanta de voiaj. Preşedintele, cu ochelarii de sticlă pe 
nas, îşi pusese pe cap pălăria pleoştită a lui Demi, trasă pe-o 
ureche să-şi acopere cât mai mult chelia. 


3:50 A.M. 


Demi văzu patru indivizi intrând pe uşa din faţă a hotelului şi 
îndreptându-se hotărâți spre lifturi - unul dintre ei purta un 
pardesiu pe braţ. Descrierea pe care le-o făcuse preşedintele lui 
Hap Daniels şi lui Bill Strait era perfectă, cum fusese de altfel şi 
predicția acţiunilor lor. Pe ceilalţi doi bărbaţi care-i însoțeau, 
Demi îi cunoştea din Washington: consilierul politic al 
preşedintelui, Jake Lowe, şi cel pentru securitate naţională, dr. 
James Marshall. Demi se întoarse brusc şi intră în club. 

— Acum, Spuse. 


3:51 A.M. 


Cei trei ieşiră din clubul Jamboree braţ la braţ, traversând 
holul aglomerat către ieşirea laterală. Păreau absorbiți de 
discuţia ce-o purtau, râdeau şi mai că nu dansau strecurându-se 
printre clienţii hotelului. Arătau exact cum voiau să arate: un 
cuplu de homosexuali chercheliţi, însoţiţi de prietena lor, o 
cheflie hetero, ieşiţi să-şi petreacă seara în oraş. 

În cinci secunde ajunseseră la jumătatea distanţei, după alte 
trei erau gata să iasă. 

— Nu încă, spuse preşedintele căznindu-se să zâmbească, 


încă un pahar înainte să plecăm. 

Şi-ntr-o clipită îi întoarse înapoi pe ceilalţi doi. 

— La uşă, le spuse Harris, e agentul căruia i s-a încredinţat 
protecţia mea încă de la investire. 


3:52 A.M. 


Liftul îşi reduse viteza şi se opri. Uşile s-au dat în lături, iar 
Hap Daniels, Bill Strait, Lowe şi Marshall au ieşit în holul de la 
etajul patru. 

Nu mai era nevoie ca Hap să-i prezinte pe cei care-l însoțeau 
agenţilor Leon şi Tarrega. Amândoi fuseseră informaţi cine erau 
şi ce aveau de făcut în clipa în care Chinookul ateriza la sediul 
poliţiei barceloneze. Că agentul Strait purta un pardesiu pe braţ, 
iarăşi nu era surprinzător pentru cei doi. Cu pardesiul acela 
aveau să-i acopere preşedintelui capul înainte să-l scoată din 
cameră, asigurându-se că niciun trecător întâmplător, niciun 
informator de-al presei, niciun paparazzo, urmărind neştiut ce se 
întâmpla, nu avea nicio şansă, nici cea mai mică, de a-l 
recunoaşte pe Harris, cu atât mai puţin de a-l fotografia. 


3:53 A.M. 


Ceilalţi trei agenţi ai Serviciului Secret care-l însoţiseră pe 
Daniels de la Madrid au discutat cu agenţii GEO aflaţi la poarta 
din spate a hotelului, apoi au intrat şi ei, luând-o spre liftul de 
serviciu. 

Simultan, escorta motorizată pe care o ceruse Daniels cu ceva 
mai mult de o oră în urmă - o maşină care să deschidă calea, o 
ambulanţă blindată cu doi medici şi doi asistenţi pentru urgenţe 
şi trei maşini de protecţie - au tras lângă automobilul agenţilor 
spanioli. Instantaneu, farurile lor s-au stins. 


3:54 A.M. 


Preşedintele, Marten şi Demi Picard au rămas în mulţimea 
adunată în faţa uşilor deschise ale clubului Jamboree. In cealaltă 
parte a holului îi puteau vedea pe recepţionerul slăbănog şi pe 
agentul CIA Ortega. Tânărul vorbea la telefon şi era mai tot 
timpul ocupat. Ortega se ridicase din fotoliul unde şezuse şi se 


apropiase de intrarea principală, supraveghind-o cu multă 
atenţie. 

— Nu mai este timp, spuse cu glas scăzut preşedintele. 
Trebuie să ieşim pe uşa din faţă. Să sperăm că tipa care s-a 
postat acolo e singură şi că toţi ceilalţi sunt consemnați prin alte 
locuri. Dacă trecem de ea, luaţi-o la dreapta de cum ieşiţi afară 
şi amestecaţi-vă în mulţime. Dacă din cine ştie ce motiv pun 
mâna pe mine, nu vă opriţi. Dacă încercaţi să mă ajutaţi, aţi 
putea fi ucişi. 

Preşedintele era gata s-o ia spre uşă. 

— Staţi, spuse grăbit Marten şi se întoarse spre Demi. Tu 
vorbeşti franceză. 

— Bineînţeles. 

— Du-te tu prima. Când ajungi lângă agentă, vorbeşte-i ca şi 
cum ai fi o turistă franceză care s-a pierdut de grupul ei şi cere 
informaţii ca şi cum vrei să te întorci de unde ai plecat. S-ar 
putea să înţeleagă, s-ar putea să nu. N-are importanţă. O să fim 
chiar în urma ta. N-avem nevoie decât să-i distragi atenţia cinci 
secunde şi trecem de ea. De cum ajungem afară, mulţumeşte-i 
şi pleacă. Ne întâlnim la jumătatea distanţei de la ieşire până la 
colţul clădirii. Poţi face chestia asta? 

— Da. 

— Bun. 


3:55 A.M. 


Jake Lowe şi dr. Marshall se lipiseră de perete, iar Hap Daniels 
şi Bill Strait se apropiau de uşa camerei 408. In spatele lor, 
restul coridorului era în grija agenţilor CIA Tarrega şi Leon, 
pregătiţi să intervină dacă era nevoie de ei sau dacă vreun 
client al hotelului ar fi încercat să iasă din camera sa. 

Agenţii Serviciului Secret care urcaseră cu liftul de serviciu 
rămăseseră în vestibulul în care se deschidea acesta, la vreo 
şapte metri de camera 408. De cum avea să fie recuperat 
preşedintele, aveau să-l coboare în hol cu acel lift, după care l- 
ar fi scos din clădire pe poarta din spate. Celălalt lift, cel cu care 
urcaseră Hap şi însoțitorii săi, fusese blocat - „Momentan, liftul 
nu funcţionează”. 

Cu cheia electronică în mână, Hap se uită la Bill, care ţinea 
pardesiul menit să-i acopere preşedintelui capul, apoi trase cu 


coada ochiului spre Lowe şi Marshall. 
— Cinci secunde, şopti Hap în microfon. 
Ridică un deget, apoi al doilea... 


Agenţii CIA de pe acoperişul clădirii de vizavi erau încordaţi ca 
nişte arcuri. Cei doi care supravegheau strada şi-au îndreptat 
binoclurile spre ferestrele camerei 408. Lunetiştii aţintiseră deja 
puştile Barrett spre aceleaşi ferestre. Dacă unul sau mai mulţi 
indivizi îl ţineau ostatic pe preşedinte, acela sau aceia aveau să 
fie ucişi în următoarele câteva secunde. 


ACEEAŞI ORĂ. HOLUL HOTELULUI 


Marten şi preşedintele erau la doar câţiva paşi înapoia lui 
Demi. Dincolo de ea o vedeau pe agenta CIA stând chiar lângă 
uşa unui antreu ce se deschidea în holul hotelului. La dreapta, l- 
au observat pe recepţioner închizând telefonul, apoi întorcându- 
se să vorbească cu un client. 


CORIDORUL ETAJULUI PATRU 


Hap ridică al patrulea deget. Apoi al cincilea. 

Dintr-o mişcare trecu cheia electronică prin fanta încuietorii 
uşii. O jumătate de secundă mai apoi, beculeţul roşu al 
sistemului de închidere se făcu verde, iar Hap dădu uşa de 
perete. 


ANTREUL HOTELULUI 


— Excusez-moi. Mes amis sont partis. Pouvez-vous me dire 
comment aller au port? Là ou mon hotel se trouve? Scuzaţi-mă. 
Prietenii mei au plecat fără mine. Puteţi să-mi spuneţi încotro s- 
o iau spre port? Acolo e hotelul meu. 

Demi se proţăpise în faţa agentului Ortega, blocându-i 
vederea spre intrarea hotelului. Exact în acel moment, Marten şi 
preşedintele au ieşit pe lângă ele şi s-au pierdut în mulţimea din 
stradă. 

— Trouvez un taxi, îl est une longue promenade. Luaţi un taxi, 
ar fi o plimbare prea lungă, o repezi Ortega şi o ocoli imediat, 
aţintindu-şi din nou privirea asupra intrării. 


— Merci, spuse Demi, apoi se întoarse şi ieşi. 


60 


3:58 A.M. 


— Dar-ar dracii! urlă Daniels. 

Agentul special Bill Strait era chiar în spatele lui. Jake Lowe şi 
dr. Marshall s-au repezit şi ei în cameră. 

Camera 408 era pustie. 

— A fost aici? întrebă Lowe de cum intră în cameră cu 
Marshall suflându-i în ceafă. 

Daniels nu-l luă în seamă şi vorbi în microfon. 

— Izolaţi clădirea imediat. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. 
Verificaţi fiecare nenorocit din hotel. Fiecare toaletă, dulap, hol. 
Centimetru cu centimetru. Inclusiv conductele de aer 
condiționat de data asta. 

Lowe se postă în fața lui. 

— Te-am întrebat dacă a fost aici. A fost preşedintele în 
camera asta? 

Daniels îl privi crunt, o fracțiune de secundă, apoi se calmă şi 
răspunse pe un ton de profesionist. 

— Nu ştiu. 

Apoi fără trecere, vorbi mai departe în microfon. 

— Alertaţi informaţiile spaniole. Să pună oamenii pe care-i au 
deja prin preajmă să blocheze o zonă de trei kilometri de jur 
împrejurul hotelului. Cere-le să autorizeze reținerea oricărui 
bărbat alb între patruzeci şi şaptezeci de ani, care e parţial sau 
complet chel. La fel, să dea autorizare pentru reținerea şi 
arestarea lui Nicholas Marten. Şi ţineţi presa cât mai departe cu 
putinţă. 

Daniels îl privi pe Marshall. 

— Cred c-ar fi bine să-l informaţi pe şeful cancelariei şi pe 
purtătorul de cuvânt al Casei Albe. Vor avea amândoi de lucru 
nu glumă şi încă de urgenţă. Mai ales dacă se află ceva. 

— A fost aici? întrebă iar Jake Lowe. 

Pusese întrebarea cu calm de data asta, dar apăsat. Ochii îi 


scăpărau de furie. 

Hap se uită la el, apoi îşi frecă lobul unei urechi şi se uită 
roată prin cameră. Patul era desfăcut, de parcă cineva ar fi 
dormit în el. Un scaun era tras într-o parte din faţa unui mic 
birou. 

Daniels se răsuci şi se duse în antreu, de unde intră în baie. 
Pe chiuvetă era un burete. Câteva prosoape ude. Cada era încă 
umedă, iar din capul de duş încă picura rar apă. Daniels rămase 
câteva clipe pe loc, nemişcat, chibzuind. O secundă mai târziu 
trecu rapid pe lângă Marshall şi pe lângă Bill Strait şi se întoarse 
în dormitor, unde privi cu atenţie patul vreme de-o clipă. Se 
apropie de el, se aplecă şi adulmecă cearşafurile şi perna boţită. 

— Ce dracu' faci? se răsti mânios Lowe. A fost sau n-a fost 
aici? Sau nu ştii? 

Daniels se îndreptă brusc de spate. 

— Apă de colonie. 

— Poftim? 

— Apă de colonie. Pe faţa de pernă. Preşedintele foloseşte 
aceeaşi marcă ieftină de când îl cunosc. 

— Vrei să spui c-a fost aici? 

— Da, domnule. A fost. 

Daniels se uită la Strait. 

— Cheamă o echipă de criminalişti. Să vedem ce pot să ne 
spună. 

— Da, domnule, spuse Strait şi ieşi în hol vorbind în microfon. 

— Hap, începu Marshall, rezemându-se cât era de impozant 
de birou, cu braţele încrucişate la piept - tipul părea făcut din 
gheaţă. Ce facem acum? 

— Sperăm că-l găsim naibii în următoarele douăzeci de 
minute. Dacă nu, atunci luăm toată treaba de la capăt. 


61 


4:03 A.M. 


— La estacion de tren Barcelona-Sants. La gara Barcelona- 
Sants, spuse preşedintele de îndată ce urcă împreună cu Demi 


şi Marten pe bancheta din spate a unui taxi galben-negru, nou- 
nouţ, cu numărul 6622. 

— Sí. 

Şoferul băgă în viteză şi o luă rapid din loc, exact în clipa în 
care se auzi zgomotul sirenelor poliţiei. Şoferul conduse 
automobilul prin piaţă, apoi făcu stânga, după care, aproape 
imediat, frână, evitând să lovească două maşini ale poliţiei 
barceloneze care trecuseră chiar prin faţa lui. 

— S-a dat alarma, spuse Marten şoptit. Înseamnă că gara e 
supravegheată. 

— Ştiu, spuse preşedintele. 

— Şi-atunci...? 

— Vom vedea, răspunse preşedintele şi se lăsă pe spătarul 
banchetei, trăgându-şi mai pe frunte pălăria pleoştită. 

Demi îl privi, apoi se întoarse spre Marten. 

— Nu ştiu unde mergeţi, dar nu pot să vin cu voi. Acesta e 
motivul pentru care am venit să discut cu tine. 

Deodată alte două maşini de poliţie au trecut scrâşnind pe 
lângă ei, îndreptându-se spre hotelul la care trăsese Marten. Şi 
tot atunci cei trei văzură coada de autovehicule blocate în trafic. 

— Mossos d'Esquadra. En qué el infierno va? Poliţia. Ce dracu’ 
se întâmplă? 

Şoferul taxiului se uita la ei în oglinda retrovizoare. 

— ¿Algo, quién sabe? Ceva se-ntâmplă, da’ cine ştie ce? 

Preşedintele ridică din umeri şi se-ntoarse iute spre Marten. 

— Baraj rutier, spuse cu glas scăzut. Vor verifica fiecare 
maşină. Vor fi şi mai multe, apoi din ce în ce mai multe. Barajele 
astea se ridică în cercuri concentrice. Şi toate converg în puncte 
de control, după care urmează alte baraje. 

— Atunci mergem pe jos, spuse Marten. 

— Da. 

Imediat, preşedintele se uită la şofer. 

— Tire por favor encima. Opriţi aici, vă rog. 

— ¿Aqui? Aici? 

— Si. 

Şoferul ridică din umeri şi brusc trase maşina lângă trotuar. 
Cei trei au coborât, iar preşedintele plăti cursa, lăsând un bacşiş 
gras taximetristului. 

— Listed nunca nos vio, îi spuse. Nu ne-aţi văzut niciodată. 

Pălăria cu boruri largi îi umbrea trăsăturile. 


— Nunca, răspunse şoferul. Nicicând. 

Preşedintele trânti portiera, iar taxiul plecă. Pietoni neliniştiţi 
treceau încolo şi-ncoace în jurul celor trei, din ce în ce mai 
îngrijoraţi de ceea ce se întâmpla. 

— Terroristas, strigau unii dintre ei în gura mare, alţii doar 
şopteau cuvântul. Teroriştii. Or fi basci? Să fie ETA? întreba 
cineva. Nu, le răspunseră mai multe voci, febrile, îngrozite. Al- 
Qaeda. 

Şoferii opriţi de barajul rutier păreau încremeniţi de-o groază 
mută. Tensiunea şi aşteptarea înfricoşată erau aproape 
palpabile. În alte vremuri, ar fi făcut tărăboi, ar fi strigat 
nerăbdători, ar fi claxonat. Acum însă, nu era cazul. 

— Nu vă opriţi, spuse iute preşedintele. Rămâneţi în mulţime. 

Marten încuviinţă din cap şi-o luă pe Demi de braţ, împingând- 
o uşurel, din mers, între el şi preşedinte. Deja nu mai era nicio 
îndoială că cei din Serviciul Secret ştiau că preşedintele fusese 
în camera de hotel a lui Marten. Toate barierele acelea fuseseră 
instalate ca să-i găsească. Tot ce puteau ei face era să încerce 
să se piardă în acel şir lung de oameni înspăimântați, oameni 
care, sperau ei, nu-l vor recunoaşte pe bărbatul cu pălăria 
pleoştită ce se strecura nesigur printre ei şi nu vor da alarma, 
din pură uimire, dacă nu din alte motive. 

Marten lăsă trei tineri bărbaţi care se-mpingeau în ei să 
treacă, apoi se întoarse spre Demi. 

— Mai înainte, în taxi, ai spus că nu poţi să vii cu noi. De ce? 

Demi ezita. Se uită cu coada ochiului spre preşedinte, apoi iar 
la Marten. 

— Reverendul Beck se întâlneşte mâine cu doctor Foxx. Mâine 
după prânz la mănăstirea benedictină din Montserrat, undeva în 
munţii aflaţi la nord-est de Barcelona. Mi-a cerut să merg cu el şi 
am acceptat. Trebuie să mă întorc la hotel, de-acolo pornim. 

Marten şi Harris au schimbat rapid o privire plină de 
subînţelesuri. Apoi Marten se întoarse iar spre Demi. 

— Pur şi simplu ţi-a cerut să mergi cu el? 

— Da. Din acelaşi motiv pentru care am venit la Barcelona, 
să-mi continui reportajul foto pentru carte. 

— Ţi-a spus de ce a anulat călătoria în Balcani sau de ce a 
plecat atât de grăbit din Malta? 

— Nu mi-a spus decât că a apărut ceva neaşteptat şi că 
trebuia să se întâlnească cu cineva aici în oraş. Nu mi-a spus 


nimic altceva. Doar şi-a cerut scuze c-a trebuit să plece aşa, fără 
să mă anunţe. 

Pe neaşteptate, înaintea lor izbucniră iar urletele sirenelor de 
poliţie. Oameni treceau grupuri-grupuri pe lângă ei de parcă se 
întâmplase ceva. Şi mai mulţi veneau în urma lor. Cei trei 
înaintau în acelaşi ritm cu mulţimea, încercând să nu rămână pe 
dinafară, să rămână nevăzuţi. Demi trase iar cu ochiul spre 
preşedinte, apoi uitându-se la Marten îi spuse: 

— Am făcut ce m-ai sfătuit şi i-am zis lui Beck că m-ai urmărit 
la Barcelona, că ne-am întâlnit şi-am discutat. Mă aşteptam să 
fie mânios sau surprins. Însă nu s-a arătat nici într-un fel, nici în 
altul; a spus în treacăt că şi-ar fi dorit ca tu şi doctor Foxx să fi 
lăsat lucrurile într-o notă mai cordială acolo, în Malta. N-a spus 
de ce, nici măcar nu m-a întrebat din ce motiv m-ai urmărit aici 
sau despre ce-am discutat. Părea să nu-l intereseze mai deloc. 
Părea preocupat de alte gânduri. Insă mi-a dat impresia că de-ai 
apărea la Montserrat când suntem şi noi acolo, ar putea găsi o 
cale să vă facă să vă întâlniți, tu şi doctorul, şi să clarificaţi 
lucrurile. Poţi chiar să-i spui c-a fost ideea mea, în felul acesta n- 
ai să-mi periclitezi poziţia pe lângă el, mai ales că i-am cerut 
ajutorul să-mi găsesc sora. 

Marten o privi cu atenţie. Chiar şi acum, după ce trecuseră 
împreună prin destule încercări, era greu de ştiut dacă putea să 
aibă sau nu încredere în ea. Şi dacă minţea, dacă toată comedia 
asta cu Foxx şi Beck plecând val-vârtej din Malta, dar invitând-o 
totuşi să-i urmeze aici, făcea parte din chestia în care erau 
implicaţi? lar această aparent improvizată „ofertă de împăcare” 
făcută lui Marten, această dorinţă a lui Beck ca el şi Merriman 
Foxx să fi lăsat cale de-ntors nu era oare o modalitate foarte 
convenabilă de a-l face să meargă la Montserrat de unul singur? 
La o mănăstire izolată, unde-ar fi putut pune mâna pe el, iar 
apoi l-ar fi silit să le spună pentru cine lucra şi ale cui ordine le 
urma, după care, indiferent de răspunsurile lui, s-ar fi putut 
descotorosi de el. Dacă aşa stăteau lucrurile, şi dacă telefonul 
dat în miez de noapte de Demi ca să-i ceară să se întâlnească 
fusese ideea lor, şi nu a ei, atunci Marten trebuia să afle cât mai 
multe despre ce se întâmpla, înainte ca ea să se întoarcă la 
hotel. 

— Femeia aceea în negru merge şi ea la Montserrat? 

— Cine? făcu Demi complet uluită. 


— În seara asta, mai devreme, tu şi cu Beck aţi plecat de la 
hotel la catedrală. V-a însoţit o femeie îmbrăcată în negru, o 
femeie mai în vârstă. 

— De unde ştii? 

— N-are importanţă. Mă interesează mai mult identitatea ei şi 
ce legătură are cu Beck. 

— O cheamă Luciana, răspunse Demi neutru, fără ezitare. E o 
italiancă, prietenă de-a reverendului. Când am sosit eu, ea era 
deja la hotel cu Beck. 

— Ea este cea pentru care a trebuit să plece din Malta, ca s-o 
întâlnească aici? 

— Nu ştiu, dar ea e cea care a aranjat excursia la mănăstire 
prin intermediul unui preot de la catedrală. 

Demi îşi roti suspicioasă privirea împrejur, apoi se uită iar la 
Marten şi cobori vocea. 

— Face parte din convent. Are tatuajul acela pe degetul mare. 
Şi da, merge cu noi. 

Marten se uită la preşedinte. Îl văzu nedumerit. Preşedintele 
îşi dăduse seama că Marten primea informaţii importante, dar 
habar n-avea despre ce era vorba. Marten era gata să spună 
ceva, să încerce să-i explice, însă, cum o altă maşină de poliţie 
trecu în goană pe lângă ei, a fost întrerupt de urletul sirenei. 
Prin megafoane li se cerea şoferilor să tragă pe dreapta. In 
spatele maşinii de poliţie veneau două camioane mari, albastre 
cu însemnele Mossos de Esquadra. La o sută de metri în faţă, 
vehiculele au oprit, uşile din spate ale camioanelor s-au dat în 
lături cu violenţă şi cel puţin douăzeci de poliţişti înarmaţi până 
în dinţi au sărit afară. 

— Drăcia dracului, îi scăpă printre dinţi preşedintelui. 

De jur împrejurul lor lumea se holba îngrozită. 

— Terroristas. Terroristas. Al-Qaeda. 

Acum cuvintele astea erau rostite mai des, cu mai multă 
groază; se auzeau din toate părțile. 

Preşedintele se uită la Marten. 

— Năvodul se-ntinde tot mai mult. De-acum înainte au să 
blocheze fiecare stradă, fiecare alee. 

— Atunci ne întoarcem. Mergem înapoi, spuse Marten calm. 

— Încotro? 

— Suntem nişte gentlemeni. Tânăra domnişoară încearcă să 
ajungă la hotel, iar noi grijulii, o însoţim. 


Demi era bulversată. 

— Veniţi cu mine la hotel? 

— Tu cel puţin ai o cameră şi nu cred că ne vor lăsa să intrăm 
altundeva. Va trebui să ne strecurăm cumva pe lângă angajaţii 
de la recepţie. 

— Dar cum o să ajungem acolo? întrebă Demi arătând cu 
capul spre mulţimea de maşini înţepenite în trafic. Dacă luăm 
un taxi, la următorul baraj vom fi opriţi. Ar fi cu totul altă chestie 
de-aş fi singură. Însă cu voi doi, vom fi prinşi cu toţii şi cu asta 
se sfârşeşte totul. 

— Are dreptate, spuse preşedintele. 

Marten era nehotărât, apoi se uită în direcţia din care 
veniseră. 

— Mergem pe jos. 

— Ce? făcu Demi. 

Marten se mai uită o dată peste umăr. 

— Ca şi până aici. Mergem pe jos. 


62 


HOTEL RIVOLI JARDIN. 4:50 A.M. 


În hotel domnea haosul produs de controalele severe. Era 
aproape o repetare e ceea ce se întâmplase cu mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore în urmă la Ritz, în Madrid. 

Poliţişti barcelonezi în uniformă, sub comanda agenţilor GEO 
şi a celor ai CIA, Ortega, Leon şi Tarrega, verificau documentele 
fiecărei persoane din hotel. Oaspeţii erau treziţi din somn, iar 
camerele lor scotocite. Angajaţii hotelului şi instrumentiştii de la 
clubul Jamboree era trataţi cu aceeaşi politeţe feroce. Poliţia 
verifica o informaţie conform căreia „terorişti cunoscuţi se 
cazaseră în hotel sub identități false” - se zvonea că doi 
fuseseră deja găsiţi şi arestaţi. Chiar şi simpaticul interpret basc 
Fermin Murguruza fusese interogat, iar apoi eliberat, în tot acest 
timp neîncetând să dea autografe fanilor care erau şi ei supuşi 
aceluiaşi tratament de către poliţişti. 

— In aceste circumstanţe, spuse mândru Murguruza, cine n-ar 


încerca să dea o mână de ajutor autorităţilor? 

Mai mult, ordinul strict al lui Hap Daniels ca „fiecare dulap, 
toaletă, coridor, fiecare centimetru pătrat, inclusiv porcăriile 
alea de conducte de ventilaţie de data asta” să fie verificate a 
fost respectat în litera lui, iar apoi întreaga procedură a fost 
repetată. 

O echipă tehnică pusă la dispoziţie de informaţiile spaniole, 
dar sub comanda agentului special Bill Strait, a cercetat 
centimetru cu centimetru camera 408. Un etaj mai jos, o sală de 
conferinţe a hotelului a fost transformată în centru de comandă 
al Serviciului Secret. Acolo fusese instalată o linie telefonică 
securizată directă cu ambasada americană din Madrid, iar o alta 
cu Washington şi cu centrul de operaţiuni amenajat în subsolul 
Casei Albe. In mod evident, cea mai presantă era situaţia 
neîncheiată cu preşedintele, însă devenea tot mai problematic 
modul de acţiune la apropiata întrunire a ţărilor membre NATO 
de la Varşovia, unde preşedintele Harris ar fi trebuit să anunţe 
un nou spirit al „acordurilor politice” şi „solidaritatea împotriva 
terorismului” în ciuda „dificultăţilor” supărătoare ridicate de 
Germania şi Franţa. 

— Cine-i acolo cu tine? îl întrebă Jake Lowe pe David Chaplin, 
aflat la Casa Albă. 

Se plimba prin încăpere dintr-o parte în alta, cu casca 
telefonului în ureche, în timp ce, la câţiva paşi depărtare, 
Marshall asculta şi el conversaţia în cască. Hap Daniels, frânt de 
oboseală, cu un ochi la Lowe şi la Marshall, iar cu celălalt la 
micile ecrane ale laptopurilor tehnicienilor CIA ce fuseseră aduşi 
în mare grabă la faţa locului şi monitorizau vânătoarea 
barceloneză a preşedintelui. 

— Terry Langdon şi Chet Keaton. Vicepreşedintele e pe drum, 
spuse Chaplin. 

— Preşedintele e bolnav. Acum suntem mai siguri ca niciodată 
de acest fapt. In plus, pare să-l fi făcut pe un anglo-american, 
Nicholas Marten, să-l ajute. Cum, de ce şi în ce scop nu ştim. 

Această explicaţie precisă şi succintă fusese făcută să fie 
auzită de Hap Daniels. 

— E evident că e foarte hotărât, iar acum are şi ajutor, spuse 
Chaplin de la celălalt capăt al legăturii, iar vorbele lui nu puteau 
fi auzite de Hap. Atâta timp cât rămâne liber e ca dracu de 
periculos, pentru că va găsi o cale să ne dea de gol. Astea fiind 


Zise, Terry insistă pentru ziua de luni. Totul e pregătit, iar el 
crede că nu ne putem permite să amânăm din pricina acestei 
situații. În cel mai rău caz, vom anunţa că preşedintele are 
gastroenterită sau ceva de felul ăsta, iar vicepreşedintele îi va 
lua locul la Varşovia. Intre timp presa a început să facă presiuni 
pentru mai multe informații despre ceea ce s-a întâmplat la 
Madrid şi despre locul unde se află POTUS acum. Orele de pace 
cu ei aproape că s-au terminat, trebuie să le dăm nişte 
informații. 

— Dă-mi-i pe şeful cancelariei şi pe purtătorul de cuvânt şi 
vom decide ce facem, spuse repezit Lowe. 

— David, mă auzi? interveni Marshall în discuţie. 

— Da, Jim. 

— In ce priveşte Varşovia, eu şi Jake suntem de acord. Pornim 
de la presupoziţia că toate astea vor intra până atunci pe 
făgaşul firesc şi că preşedintele va ajunge acolo aşa cum era 
planificat. 

— În regulă. 

— Terry, eşti acolo? 

— Da, Jim, se auzi tare în cască vocea secretarului apărării. 

— Tocmai i-am spus lui David că suntem cu toţii de acord în 
privinţa Varşoviei. 

Marshall trase cu ochiul împrejur, asigurându-se că nici 
Daniels, nici altcineva nu era prea curios de convorbirea lor 
telefonică. 

— Continuăm aşa cum s-a stabilit. 

— Bun. 

— În acest moment, nu sunt niciun fel de schimbări, spuse 
Marshall întorcându-se către Jake Lowe. 

— În regulă. 

— Vă ţinem la curent cu ce mai aflăm, spuse Lowe şi închise. 
Marshall făcu şi el la fel. Când se întoarse, îl văzu pe Hap 
Daniels privindu-l cu atenţie. 


63 


4:42 A.M. 


Cei trei s-au înghesuit în portalul întunecat al unei case, 
aşteptând să treacă poliţia, iar după ce a trecut maşina, au mai 
rămas nemişcaţi douăzeci de secunde să fie siguri că nu mai 
venea alta. In cele din urmă au ieşit de sub portal şi au luat-o la 
picior. Deja Demi, preşedintele Harris şi Marten reuşiseră să-şi 
croiască drum înapoi în Ciutat Vella, centrul istoric al Barcelonei, 
cu clădiri vechi şi străduţe înguste. Străduţe care, cu excepţia 
câte unui trecător singuratic, a miorlăitului dătător de fiori al 
câte unei pisici vagabonde sau a lătratului unui câine, iritat de 
zgomotul paşilor lor, erau în sfârşit liniştite. Că ajunseseră până 
acolo fără să fie busculaţi se datora norocului şi faptului că se 
strecuraseră prin întuneric, ghidându-se după intuiţii. Au cotit ici 
şi colo, s-au retras în câte un ungher întunecat aşteptând să 
treacă pietoni sau vreo maşină. Preşedintele cu pălăria trasă 
adânc pe ochi se oprise o singură dată să vorbească în spaniolă 
cu un bărbat în vârstă ce stătea singur pe o bornă aflată lao 
intersecţie, şi-l întrebă de calea spre Rambla de Catalunya, unde 
era hotelul lui Demi. Bătrânul nici măcar nu ridică privirea, pur şi 
simplu îi arătă încotro s-o apuce mormăind. 

— Esa manera très minutos y entonces da vuelta a la 
derecha. |n direcţia aia vreo trei minute, apoi o luaţi la dreapta. 

— Gracias, zise preşedintele şi plecară mai departe. 

Teama lor era că, prin cine ştie ce conjunctură absurdă, vreun 
trecător ar fi putut să-l recunoască pe preşedinte şi să dea 
alarma; ori că vreo maşină de patrulă ar fi putut să apară din 
întâmplare de după vreun colţ, iar poliţiştii s-ar fi oprit să-i ia la 
întrebări. Sau că agenţi ai informaţiilor spaniole, ai Serviciului 
Secret sau ai CIA stăteau pe acoperişuri şi-i urmăreau prin 
dispozitivele de vedere nocturnă şi că oricând putea să apară 
huruind vreun elicopter care să-i prindă în fasciculul orbitor al 
reflectoarelor până când ar fi ajuns la faţa locului nişte maşini 
fără însemne, din care ar fi sărit agenţi speciali care i-ar fi luat 
pe sus. 

Era deja ora cinci, mai aveau poate zece minute până la 
hotelul lui Demi, care ar fi putut să le ofere o relativă siguranţă. 
Planul era ca Demi să urce în camera ei, iar Marten şi 
preşedintele să o urmeze scurt timp după aceea. Acolo, la 
adăpostul provizoriu al camerei, în linişte, puteau să cugete la 
sarcina aproape imposibilă ce stătea în faţa lui Marten şi a 


preşedintelui: aceea de a găsi o cale de-a trece de sutele de 
puncte de control ale poliţiei şi de a parcurge cei aproximativ 
cincizeci de kilometri până la mănăstirea din Montserrat, astfel 
încât să ajungă cam în acelaşi timp cu Demi, reverendul Beck şi 
femeia numită Luciana, pentru întâlnirea cu Merriman Foxx. 

Această problemă îl făcu pe Marten să o reevalueze pe Demi. 
Era o jurnalistă şi fotografă apreciată, care se folosea de 
profesia ei, după cum mărturisea chiar ea, ca să descopere 
adevărul despre dispariţia surorii ei. Fie că povestea despre sora 
ei era adevărată, fie că nu, totul părea să se centreze pe 
conventul vrăjitoarelor stelei Aldebaran şi deci pe istoria crimei 
rituale postulate de Machiavelli. Că Foxx, Luciana, Cristina, 
tânăra invitată la cină în Malta, răposata doctoriţă Stephenson 
din Washington şi poate chiar şi Beck purtau cu toţii tatuajul de 
identificare al conventului îl intriga peste măsură pe Marten. Că 
Demi nu-l avea - Nicholas îi studiase pe ascuns ambele degete 
mari cu multă atenţie, şi nu o dată - era iarăşi un lucru 
interesant, pentru că părea să fi ajuns între ei fără mari eforturi, 
cel mai probabil convingându-l pe Beck că era unul din oamenii 
importanţi pentru cartea ei. Acest fapt ridica prin el însuşi altă 
întrebare: de ce-i permisese Beck să se apropie de el, până într- 
atât încât să o invite la Barcelona după ce plecase atât de brusc 
din Malta, ba chiar punându-i la dispoziţie mijloacele de 
transport? Două chestiuni îi veniră imediat în minte: fie 
conventul era pe de-a întregul inofensiv şi, oricât de secret ar fi 
părut, nu avea nimic de ascuns, fie nu era, iar atunci Beck o 
ducea cu zăhărelul din raţiuni numai de el ştiute. Dacă a doua 
variantă era cea adevărată, atunci era posibil ca ea să fie pe 
punctul de a intra într-o afacere extrem de periculoasă, probabil 
chiar fatală. 

Oricum ar fi fost, ori că ea se folosea de Beck, ori că 
reverendul o atrăgea în cu totul altă poveste decât credea 
Demi, un singur lucru rămânea hotărât: determinarea ei de a-l 
duce pe Marten la mănăstirea de la Montserrat şi de a-l da pe 
mâna lui Merriman Foxx. 

Problema era că întinzându-i o capcană lui, îi întindea o 
capcană şi preşedintelui. Situaţia era gravă, iar cei doi bărbaţi 
erau conştienţi de asta. Mai ştiau şi că nu au de ales decât să 
acţioneze. Pentru amândoi, Foxx era cheia întregii situaţii. 
Trebuiau să afle ce ştia doctorul: detaliile planului împotriva 


statelor musulmane, unde şi când trebuia să înceapă. Numele 
celor implicaţi, iar pentru Marten în particular, ce îi făcuse el lui 
Caroline Parsons. Mai mult, preşedintele nu voia doar să afle 
detaliile planului, ci insista că trebuiau puse pe hârtie - pe o 
coală, pe un capăt de hârtie, orice-o fi fost la îndemână -, datată 
şi semnată de doctor. Cu documentul acesta în mână, Harris ar 
fi putut să iasă din umbră fără să se mai teamă. Inainte ca 
Serviciul Secret, o echipă CIA sau informaţiile spaniole să fi pus 
mâna pe el, preşedintele ar fi dat deja telefoane şi, cu puţin 
noroc, ar fi trimis faxuri secretarului general al NATO, celui al 
ONU şi redactorilor-şefi ai ziarelor Washington Post şi New York 
Times. Nimic nu va fi ţinut secret, nimic nu va fi muşamalizat din 
motive politice: inclusiv asasinatele plănuite pentru reuniunea 
de la Varşovia, totul avea să fie făcut public. Acelea aveau să fie 
ştiri cu un impact devastator în toată lumea, cu consecinţe 
enorme, atât politice, cât şi economice, dar şi emoţionale, prin 
prisma ororilor pe care acele planuri le presupuneau. Dar 
trebuiau expuse, erau prea grave şi prea importante pentru a nu 
fi spus tot adevărul. 

Aşa că, indiferent că era sau nu o cursă şi oricât de incredibil 
de periculos şi de dificil ar fi părut, merita să încerce să ajungă 
la mănăstirea din Montserrat. 

Nu mai rămânea aşadar decât o singură problemă. 

Cum să ajungă acolo? 

Şi, odată ajunşi, dacă aveau să ajungă, ce era de făcut? 


64 


CHANTILLY, FRANŢA. 6:44 A.M. 


Victor stătea într-un desiş de copaci la o sută de metri 
distanţă de zona în care urmau să apară ţintele. Ţeava puştii 
M14 era sprijinită pe o crăcană improvizată. Prin ceața cenușie a 
zorilor, era aţintită spre „Coeur de la Forêt”, pista de 
antrenament pentru caii de rasă. Chiar dacă era rece, Victor se 
simţea bine. Asta era ce făcea el. Şi ceea ce i se cerea să facă. 
Şi ceea ce se aştepta ca el să execute întocmai. Nu ce ar fi putut 


să facă, ca şi cum ar fi fost un angajat de rang inferior, ci ceea 
ce avea să execute întru totul ca un lunetist profesionist. 

— Victor, se auzi în cască vocea calmă şi liniştitoare a lui 
Richard. 

— Da, Richard. 

— Cum te simţi? 

— Bine. 

— Nu ţi-e frig, nu te-a pătruns umezeala? 

— Nu, Richard. Sunt bine. Și 

— Jocheii au  încălecat. Tocmai pleacă din padoc. In 
aproximativ treizeci şi cinci de secunde vor fi la linia de start a 
pistei de antrenament. Odată ajunşi acolo vor primi ultimele 
instrucţiuni de la antrenor. Zece sau cincisprezece secunde mai 
târziu, începe cursa. N-ar trebui să le ia mai mult de şaptezeci 
de secunde să ajungă în dreptul tău. E în regulă, nu, Victor? 

— Da, Richard. 

— După aceea ştii ce ai de făcut. 

— Da, Richard. 

— Mulţumesc, Victor. 

— Nu, Richard, eu îţi mulţumesc. 


BARCELONA. 6:50 A.M. 


Desculţi, cu pantalonii suflecaţi, cu pahare de cafea în mână, 
părând nişte turişti foarte matinali aflaţi în vacanţă, Nicholas 
Marten şi preşedintele Statelor Unite se plimbau pe nisipul 
umezit de marea în reflux, privind prima geană de lumină a 
zorilor de deasupra Mediteranei. In spatele lor se înălța o 
aglomerare de stânci ce ascundea vederii eventualilor trecători 
plaja foarte îngustă. Ajunseseră până acolo urmărind traseul 
unui drum neasfaltat de ţară. Un X pe o hartă ar fi indicat că se 
aflau la o distanţă de douăzeci şi patru de kilometri în direcţia 
nord de Barcelona, undeva între Costa Daurada, aflată mai la 
sud, şi Costa Brava, ceva mai la nord. 

Izolaţi, departe de limitele oraşului, cei doi îşi calculaseră cu 
grijă un scurt răgaz, cât să aibă forţele de ordine timp să 
instaleze baraje şi puncte de control: negăsindu-i şi neavând 
nicio informaţie despre ei, poliţiştii s-ar fi retras după aceea, sau 
cel puţin ar fi avut o prezenţă mai discretă, lăsând oraşul să 
revină la o aparenţă de normalitate, măcar până s-ar fi regrupat 


şi şi-ar fi regândit strategia. Exact acel interval plănuiau Marten 
şi preşedintele să-l folosească pentru a ajunge la Montserrat. 
Amândoi ştiau că odată ce avea să se declanşeze al doilea val 
de căutări, cuprinderea şi proporţiile acestuia aveau să fie fără 
precedent. john Henry Harris nu era pur şi simplu o persoană 
dispărută, era preşedintele dat dispărut al Statelor Unite ale 
Americii, iar hotărârea Serviciului Secret, a CIA, a FBI, a NSA, a 
informaţiilor spaniole şi a forţelor locale de poliţie de a-l găsi şi 
de a-l aduce la ce credeau ei că e un „adăpost” pentru el, îi 
făceau lui, şi deci şi lui Marten, şansele de a scăpa egale cu zero 
în cel mai bun caz. 


Marten se uită în urmă. Prin lumina palidă a zorilor cuprinse 
cu privirea stâncile ce se ridicau în urma lor, protejându-i de 
eventualii  curioşi, şi locul acela strâmt de la capătul 
drumeagului unde era parcată limuzina Mercedes neagră cu 
care ajunseseră până acolo. Lângă ea, privindu-i atent, era 
şoferul de vârstă mijlocie, într-un costum închis la culoare, 
amabilul Miguel Balius, barcelonez crescut în Australia şi revenit 
în oraşul natal. Cunoştea la perfecţie străzile şi aleile Barcelonei. 
Tocmai această ştiinţă a lui îi ajutase să evite reţeaua de puncte 
de control şi baraje rutiere instalate de poliţie şi să ajungă până 
acolo, pe acea plajă retrasă. Se aflau acolo datorită ingeniozităţii 
aparent naive a lui Balius şi datorită ideii îndrăzneţe a lui 
Marten, pusă în execuţie cu precizie de domnişoara Picard. 


La 4 şi 50 de minute au ajuns la Regente Majestic şi au intrat 
imediat în hotel, Demi trecând pe la recepţie, iar Marten şi 
preşedintele Harris intrând din foaier în toaleta pentru bărbaţi, 
unde s-au aranjat şi au aşteptat. Puțin înainte să ajungă la hotel, 
Marten venise cu o idee cutezătoare, strigătoare la cer chiar, 
mai ales dacă avea să meargă, însă nu mai neobişnuită decât 
situaţia în care se aflau. Practic erau prinşi în Barcelona, căci 
forţele de ordine spaniole verificau actele de identitate ale 
aproape fiecărui individ care voia să iasă din oraş. 

Lui Marten, ideea i-a fost inspirată de realitatea situaţiei: în 
ciuda enormei plase ce-i înconjura, trebuiau să rămână liberi ca 
să ajungă la mănăstirea Montserrat, undeva în jurul orei 
prânzului. În acest scop, a croit un scenariu care, cu ceva noroc, 
dacă era executat bine, i se părea că ar fi putut avea sorţi de 


izbândă. De cum au intrat în hotel, Demi a şi început punerea lui 
în aplicare. Merse la recepţie, cerând să-l vadă de şeful de tură. 
Mai târziu le-a povestit lui Marten şi preşedintelui ce i-a spus 
acestuia. 

— Doi veri de-ai mei au sosit cu noaptea în cap de la New 
York. Avem o reuniune de familie. Am mers să-i iau de la 
aeroport. Mi-a luat o jumătate de oră să dau de ei. Compania 
aeriană cu care au venit le-a rătăcit bagajele şi ieşiseră din 
terminal să le caute. N-au dat de ele. Nu le-au găsit nici până 
acum. Pe drum încoace, am fost blocaţi în chestia asta sinistră 
care se petrece în oraş. Ne-a luat o oră să trecem doar de un 
singur punct de control. A trebuit să le arătăm actele de 
identitate, absolut tot. 

— Autorităţile aveau informaţii că la un hotel nu departe de- 
aici sunt cazaţi nişte terorişti, o informă şeful de tură pe Demi. 
Dar au scăpat. Cel puţin asta e ceea ce ni s-a spus; dar încă îi 
mai caută. Aşa se explică tot haosul din oraş. Sincer, îmi cer 
scuze pentru neplăceri. 

— Sigur, nu e vina dumneavoastră. Şi apoi noi toţi trebuie să 
ne facem datoria de cetăţeni pentru a-i opri pe aceşti oameni. 
Oricum, problema mea nu sunt teroriştii, ci verii ăştia ai mei. 
Una la mână că nu-mi plac. În plus, sunt iritaţi şi osteniţi şi nici 
nu pot dormi. A doua că e unul mai dilău decât celălalt. Li s-a 
năzărit că vor să-şi petreacă ziua vizitând obiectivele turistice. 
Dar eu am alte lucruri de făcut. Şi sunt şi eu obosită şi vreau să 
dorm. Mă gândesc să le închiriez o limuzină. Puneţi pe cineva 
să-i ducă unde vor să meargă, să vadă orice-or fi vrând să vadă 
şi să-i aducă înapoi diseară. Credeţi că se poate? 

— Vreţi să chem o limuzină acum, la ora asta? 

— Da, cât mai repede şi, vă rog, cine vine cu maşina să le 
aducă ceva de mâncare, apă plată şi cafea. N-aş vrea să mă 
trezească pe mine să luăm micul dejun împreună. 

— Mă tem că va fi scump. 

— Acum, în momentul acesta nici nu mă interesează. Oricât 
ar costa, treceţi cheltuiala în nota mea de plată. 

— Foarte bine, señorita. Am să mă ocup personal de treaba 
asta. 

— Încă ceva. Dacă se poate ca şoferul să găsească o cale dea 
ocoli toate aceste blocaje plictisitoare şi celelalte... înţelegeţi, 
altfel vor fi şi mai enervaţi şi vor vrea să se întoarcă devreme. 


Nu mai zic că-mi vor reproşa mie toate astea, de parcă afacerea 
asta cu teroriştii e din vina mea. 

— Am să vorbesc personal cu şoferul, señorita. 

— Vă mulţumesc mult, señor, vă mulţumesc foarte mult. Nici 
nu vă pot spune cât de mult înseamnă asta pentru mine. 

Demi se întorcea deja să plece, dar îi mai veni o idee. 

— Imi cer scuze. Nu vreau să vă impun fel de fel de lucruri, 
dar ceilalţi membri ai familiei noastre se vor aduna aici, la hotel, 
iar apariţia acestor doi veri la reuniune e o surpriză. Vreau să 
cred că personalul dumneavoastră şi şoferul vor fi foarte 
discreţi. N-aş vrea ca cineva să vorbească despre ei din 
întâmplare şi să strice surpriza. 

— Cum am mai spus deja, am să mă ocup personal de treaba 
asta, spuse şeful de tură cu o scurtă înclinare a capului. 

— Vă mulţumesc încă o dată, señor. Muchas gracias. 


Zece minute mai târziu, Miguel Balius sosi cu limuzina 
Mercedes. Micul dejun, apa plată, cafeaua erau puse la 
dispoziţia clienţilor de hotel. Demi îi sărută pe cei doi veri: Jack - 
preşedintele - şi Harold - Marten - şi-şi luă la revedere de la ei. 
Când veni rândul lui Marten s-o sărute pe obraz, acesta îi şopti: 

— Niciun cuvânt reverendului sau oricui altcuiva despre vărul 
Jack. 

— Bineînţeles că nu, prostuţule, răspunse Demi zâmbind, apoi 
îi aminti vărului Jack să-şi poarte pălăria şi să fie atent să nu-l 
ardă soarele. 

Apoi fiecare o apucă încotro îi mânau treburile lor: ea în pat, 
iar ei să-ncerce să scape de urmărirea generală. 


65 


7:00 A.M. 


Mai erau încă vreo cinzeci de minute până la răsăritul 
soarelui. Încă o dată Marten se uită înapoia lor, către stânci, 
căutând din ochi vreun semn al unor echipe de căutare ce se 
apropiau, gata să pună mâna pe ei. Nu era nimic. Imediat după 


aceea îşi mută privirea spre cer, aproape aşteptându-se ca, de 
nicăieri, deasupra lor să apară val-vârtej un elicopter sau să se 
audă măcar zumzăitul unui avion de cercetare. Însă nu era de 
văzut decât plaja pustie, iar singurul zgomot ce se auzea era 
clipocitul valurilor la picioarele lor. Mai aruncă o privire împrejur, 
apoi atenţia sa se concentră asupra preşedintelui Harris. 

— Trebuie să ne mişcăm foarte repede, spuse pe un ton sec. 

— Da, ştiu, spuse preşedintele, apoi se întoarseră călcând 
nisipul cu tălpile goale înspre Miguel Balius şi spre limuzina de 
care se îndepărtaseră binişor. M-am tot gândit la Merriman 
Foxx, domnule Marten. Ce-i de făcut, dacă şi când ajungem la 
Montserrat? Cum să-l prindem singur fără să fim noi înşine 
prinşi, iar după aceea cum să-l facem să ne spună ce trebuie să 
ştim? Totuşi, oricât de importante ar fi aceste chestiuni, e doar o 
parte din ansamblul problemei. Spre oroarea mea, mi-am dat 
deodată seama că eu sunt singura persoană care ştie ceva 
despre cealaltă parte a planului lor fără să le fie complice. lar 
dacă mie mi se întâmplă ceva, nenorociţii ăştia vor fi liberi să-l 
ducă mai departe. Şi nu-i nicio îndoială că aşa vor face. Ti-am 
spus mai devreme, timpul e un element esenţial, dar n-am spus 
şi de ce. Azi e sâmbătă. Pentru luni e programată întâlnirea mea 
cu şefii statelor NATO la o importantă reuniune în Varşovia. 

— Ştiu, domnule. Am citit despre întrunirea asta. 

— Ceea ce nu ştii, şi nu ştie nimeni altcineva, e ceea ce s-a 
pus la cale pentru ziua aceea de către aşa-zişii mei prieteni. 
Acesta e un alt motiv pentru care m-am târât prin conductele 
sistemului de aer condiţionat de la Ritz, pentru care am venit la 
dumneata şi pentru care sunt aici, acum. Nu e doar din cauza lui 
Foxx şi a drăciei pe care l-au pus s-o pregătească, pentru că 
orice-ar fi asta, se va întâmpla cândva după reuniunea NATO. 

Preşedintele se opri ezitând, cercetându-l pe Marten, de parcă 
încă îi era greu să aibă încredere în cineva, inclusiv în Nicholas. 

— Vă rog, continuaţi, domnule preşedinte. 

— Domnule Marten, spuse preşedintele hotărât în cele din 
urmă, cei care conspiră împotriva mea au pus la cale asasinarea 
preşedintelui Franţei şi-a cancelarului Germaniei cândva în 
cursul întrunirii NATO. Vor ca actualii conducători ai acestor 
două state să fie eliminaţi ca să poată fi înlocuiţi cu oameni care 
să simpatizeze cu propriile lor ambiţii. Exact unde, când şi cum 
vor avea loc aceste asasinate nu ştiu, dar se va întâmpla în 


cursul întrunirii de la Varşovia, pentru că dorinţa lor e să se 
întâmple în faţa întregii lumi. M-au rugat, adică ce spun?, mi-au 
cerut imperios să dau un ordin secret prin care să autorizez 
execuţia acestor asasinate. Am refuzat, iar datorită acestui 
răspuns, am ştiut că trebuie să evadez, altfel m-ar fi ucis. Prin 
lege, vicepreşedintele ar deveni atunci preşedinte şi, ca 
membru de vârf al acestei conspirații, n-ar avea niciun fel de 
problemă să aprobe asasinatele. lronia cumplită este că, în 
absenţa mea, vicepreşedintele este oricum la comandă. Acel 
ordin va fi dat, domnule Marten. Strict secret, executat în 
numele securităţii naţionale şi autorizat de comandantul suprem 
în exerciţiul funcţiunii. 

— Doamne Dumnezeule, oftă Marten. 

Pe chipul preşedintelui se putea citi îngrijorarea. 

— N-am mijloacele necesare să fac cunoscută această 
ameninţare cuiva care să fie capabil să acţioneze fără riscul de 
a fi depistat. Plus că orice cale de comunicare mi-ar fi imediat 
tăiată, iar cei care mă caută ar şti aproape instantaneu unde mă 
aflu, cu mare precizie. Există un Institut pentru o Lume Nouă, 
care se reuneşte anual, un grup de gândire ai cărui membri sunt 
oameni de afaceri, academicieni şi politicieni recunoscuţi şi 
foarte respectaţi. Anul acesta reuniunea are loc chiar la sfârşitul 
acestei săptămâni într-un complex turistic numit Aragon, situat 
tocmai în munţii de la nord-vest de unde ne aflăm. Întâlnirea e 
una restrânsă, participă doar membri şi invitaţi. Dar de obicei, 
asemenea Forumului Economic Mondial, atrage un mare număr 
de grupuri de protest şi, alături de acestea, o la fel de largă 
adunare a presei. Ca urmare e mobilizat un contingent 
important de forţe de securitate, coordonate, cred, de Serviciul 
Secret spaniol. Ar fi trebuit să fiu invitatul surpriză, la serviciul 
divin de mâine dimineaţă. Un prieten bun, rabinul David Aznar, 
trăieşte la Gerona, un oraş aflat la distanţă de o oră cu trenul de 
Barcelona. El conduce întâlnirea de rugăciune şi urma să mă 
prezinte adunării. Am venit la Barcelona sperând să reuşesc să 
ajung de-aici la Gerona. Odată ajuns acolo, mă gândeam să-mi 
croiesc drum către locuinţa rabinului Aznar, să-i spun ce se 
petrece şi să sper că mă poate duce la Aragon, să mă treacă 
cumva prin filtrele serviciilor de securitate, astfel încât să mă 
pot adresa convenției. 

— Şi să le spuneţi ce s-a întâmplat. 


— Da. Din punct de vedere politic şi strategic ar fi fost 
periculos. Insă având în vedere cine sunt oamenii aceia şi cadrul 
restrâns al întâlnirii de duminică dimineaţa, într-o locaţie aflată 
la mică distanţă de Gerona, unde presa n-ar fi prezentă, ţinând 
seama de presanta lipsă de timp până la reuniunea de la 
Varşovia şi de faptul că sunt milioane de vieţi în joc, ar fi fost o 
prostie să nu încerc. Apoi însă mi-am dat seama că forţele puse 
pe urmele mele sunt prea mari şi că rabinul Aznar însuşi este, 
fără niciun dubiu, sub supraveghere. Toate mijloacele sale de 
comunicare electronice sunt monitorizate. Astfel că planul de a 
ajunge la complexul turistic Aragon sub protecţia sa pentru a 
mă adresa adunării nu mai este viabil. Atunci am ştiut că trebuie 
să fac ceva să nu mai rămân pe străzi, altfel aveam să fiu prins, 
dus cine ştie unde şi ucis. Atunci am văzut fotografia dumitale în 
ziar şi te-am găsit. 

Erau deja aproape de limuzină. Miguel Balius deschisese 
portierele din spate, iar pe braţ ţinea prosoape cu care clienţii 
săi să-şi curețe nisipul de pe picioare când aveau să se întoarcă 
de pe plajă. 

Marten îl arătă cu capul pe şofer. 

— Există posibilitatea ca tipul să pornească radioul sau 
televizorul, să asculte ştiri despre ceea ce se întâmplă în oraş. E 
posibil să se fi difuzat semnalmentele noastre, deşi e îndoielnic, 
pentru că ei n-ar vrea să se ştie despre prezenţa 
dumneavoastră aici. Totuşi, cine ştie ce-au spus sau ce aluzii s- 
au făcut? Dacă cumva are cea mai mică bănuială că suntem 
altceva decât crede el, poate că va vrea să facă ceva în privinţa 
asta. 

— Vrei să spui că va sesiza poliţia. 

— Da. 

Aproape că ajunseseră lângă Balius. Şoferul le ieşea în 
întâmpinare. 

— Cum a fost plimbarea, domnilor? îi întrebă în engleza sa cu 
accent australian, întinzând mâinile ca să-i scape de paharele de 
cafea. 

In spatele lui, prin cadrul  portierei deschise a 
compartimentului pentru pasageri, Marten zări licăririle micului 
aparat TV al limuzinei. A avut dreptate: Miguel Balius se uitase 
la televizor. 

— Frumoasă plajă, spuse Marten cu nonşalanţă. Noutăţi 


despre ce se întâmplă în oraş? 

— Doar ce se ştia dinainte, domnule. Autorităţile caută 
teroriştii pe care credeau că i-au prins în capcană într-un hotel, 
dar care au reuşit să scape. Asta-i tot ce se spune. Nu prea se 
vorbeşte în gura mare despre treaba asta. 

— Cred că aşa şi trebuie, în zilele astea, zise Marten şi privi cu 
coada ochiului către preşedinte. 

Moment în care-i sună mobilul. Făcu un gest, gata să-l scoată, 
când îl văzu pe preşedintele Harris clătinând din cap, 
avertizându-l în mod evident să nu răspundă. 

Mobilul sună iar. 

— Dar dacă e Demi? spuse Marten prudent. Dacă s-au 
schimbat planurile familiei şi trebuie să ne întâlnim altundeva? 

Preşedintele inspiră adânc. Nu-i plăcea treaba asta, însă 
Marten avea dreptate. Orice se putea întâmpla şi ultimul lucru 
pe care şi-l puteau permite era să-şi piardă singura lor legătură 
cu Merriman Foxx. 

— Dar scurt. Foarte scurt. 

Marten deschise clapa telefonului şi răspunse. 

— Demi, spuse el repede în timp ce Balius îi întinse 
preşedintelui un prosop, iar Harris se aşeză pe bancheta din 
spate a limuzinei să-şi curețe tălpile de nisip. 

— Ce dracu’ se întâmplă în Barcelona? 

Era Peter Fadden, aprins şi grosolan ca de obicei. 

— Poliţia caută nişte terorişti, spuse Marten tare astfel încât 
preşedintele şi Balius să-l poată auzi. Se presupune că erau gata 
să-i prindă într-un hotel, însă ceva n-a mers. Acum verifică pe 
toată lumea. Tot oraşul pare un câmp de bătălie. Eşti la Madrid 
încă? 

— Da. Şi indiferent ce-a început aici, se pare că s-a mutat 
acolo, la Barcelona. 

— Ce vrei să spui? 

— Am vorbit cu vreo douăzeci de angajaţi de la Ritz şi niciunul 
din ei n-a văzut şi nici nu ştie ca cineva să fi văzut echipa 
Serviciului Secret acţionând ca şi cum l-ar fi scos pe preşedinte 
din hotel. Apoi, ieri-dimineaţă, Serviciul Secret împânzise tot 
hotelul interogând pe toată lumea dac-a văzut ceva suspect în 
noaptea dinainte. De parcă i s-ar fi întâmplat ceva preşedintelui, 
ceva despre care nimeni nu spune nimic. Apoi întreg contigentul 
de ziarişti, care se preconiza că trebuie să-l urmeze pe 


preşedinte la Varşovia, a fost trimis înapoi la Washington, pe 
urmele poveştii oficiale că Harris a fost dus într-o locaţie secretă 
în miez de noapte, din pricina unei ameninţări teroriste 
credibile. Acum însă întregul spionaj spaniol pare să fie masat la 
Barcelona. Ceva important se întâmplă. Chiar e vorba de 
terorişti sau cineva a pus mâna pe preşedinte, iar echipa lui 
încearcă să păstreze secretul? 

Marten se uită cu coada ochiului spre preşedinte. 

— Pui întrebarea cui nu trebuie. 

— Nu, o pun cuiva care e la faţa locului şi poate să-şi facă o 
părere rezonabilă. Eu nu mă gândesc la terorişti, Nick, mă 
gândesc la comisia din care făcea parte Mike Parsons. Mă 
gândesc la Merriman Foxx. 

Preşedintele Harris îşi flutură dintr-odată mâna în dreptul 
gâtului - o dată, de două ori, de trei ori. Voia să-i arate lui 
Marten că trebuia să întrerupă imediat convorbirea şi să închidă 
telefonul. 

— Peter, am să revin cu un telefon imediat ce-am să pot, 
spuse Marten iute. 

Închise telefonul şi-l privi pe Harris retrăgându-se în 
compartimentul întunecat al limuzinei. 

— Prosop, domnule, spuse Miguel Balius şi-i întinse un ştergar 
curat lui Nicholas. 

— Vărul Harold poate să-şi curețe picioarele şi-n maşină, 
Miguel, spuse ferm preşedintele. Aş vrea să plecăm imediat de- 
aici. 

— Acum, domnule? 

— Acum. 

— Da, domnule. 


66 


7:17 A.M. 


Piciorul lui Miguel Balius atinse pedala de accelerație. Pentru 
un scurt moment, cauciucurile din spate ale Mercedesului s-au 
învârtit în gol în pietriş, apoi au prins solul, iar limuzina se urni 


din loc, huruind şi hurducându-se pe uliţa aceea desfundată. 

— Miguel, spuse preşedintele tare, privind prin ecranul ce 
despărţea compartimentul şoferului de cel al pasagerilor. 

Fusese un test să vadă dacă le putea auzi conversaţia fără ca 
ei să apese butonul sistemului de comunicare. Marten făcuse la 
fel când i-a adus de la hotelul Regente Majestic pe străduţele 
lăturalnice ale oraşului până pe plajă. Preşedintele voise să mai 
verifice o dată, să fie sigur. 

— Miguel, mai spuse o dată, dar şoferul n-a răspuns. 

Preşedintele se-ntoarse imediat spre Marten. 

— Mobilul tău, zise Harris. 

— Înţeleg, răspunse Marten. Serviciul Secret ştie cine sunt şi 
au deja numărul. Un satelit îl va localiza. 

— Nu doar că-l vor localiza. NSA l-a interceptat şi va transmite 
coordonatele geografice Serviciului Secret în câteva secunde, 
îmi cunosc oamenii - se vor zbate ca toţi dracii să ajungă aici 
cât mai repede cu putinţă. Inţeleg de ce ai răspuns la acel apel. 
Ţi-am permis să răspunzi. Dar n-ar fi trebuit. Să sperăm că vom 
ieşi de-aici în timp util. 

— Domnule preşedinte, zise Marten, n-a fost Demi la telefon. 

— Asta am priceput. 

— Dar n-a fost un fleac. M-a sunat un reporter de investigaţie 
de la Washington Post. Ştie despre Caroline Parsons şi despre 
bănuielile mele că ea şi soţul ei au fost asasinați. Ştie despre 
Merriman Foxx şi despre doctoriţa Stephenson. A găsit chiar şi 
clinica unde a fost tratată Caroline de către doctorul Foxx. li zice 
Centrul de Recuperare din Silver Springs, statul Maryland. Acum 
tipul e în Madrid, domnule preşedinte. A intervievat angajaţii 
hotelului unde-aţi fost găzduit. El nu crede în povestea oficială a 
Casei Albe, că aţi fost relocat în miez de noapte. Crede că 
tocmai din cauza dumneavoastră Serviciul Secret spaniol s-a 
deplasat la Barcelona. Şi că s-ar putea să fi fost răpit şi că 
Merriman Foxx ar putea fi, într-un fel sau altul, implicat în treaba 
asta. 

— Cine-i acest reporter? 

— Îl cheamă Peter Fadden. 

— ÎI ştiu. Nu bine, dar îl ştiu. E un om bun. 

— l-am spus c-am să-l sun iar. 

— Nu se poate. 

— Dacă nu-l sun eu, mă sună el pe mine. 


— Nu ne putem asuma acest risc, domnule Marten. Închide 
telefonul şi lasă-l închis. Va trebui să-l lăsăm pe domnul Fadden 
să presupună orice vrea să presupună. Şi va mai trebui să 
credem că n-a intervenit nicio schimbare în planurile 
domnişoarei Picard. 

Ajunseseră la capătul drumului ce venea dinspre plajă, iar 
Balius coti la stânga pe un drum asfaltat îngust, care se 
îndepărta de ţărmul mării în direcţia dealurilor ce se vedeau la 
orizont. Când limuzina se redresă pe şosea, preşedintele se uită 
scurt la ecranul TV aflat în spatele scaunului şoferului. 
Televizorul era pe CNN, iar pe ecran se putea vedea un reportaj 
despre ploile catastrofale din India. Privirea preşedintelui mai 
zăbovi o clipă pe ecran. Apoi Harris apăsă butonul sistemului de 
comunicare interioară. 

— Miguel. 

— Da, domnule. 

— Prietenii noştri ne-au spus despre un loc din munţi, nu 
departe de-aici, o mănăstire cred, spuse Harris, pe un ton 
degajat. Ne-au zis că-i un loc pe care orice turist trebuie să-l 
viziteze. 

Balius îl privi în oglinda retrovizoare, zâmbind cu mândrie. 

— Vorbiţi de Montserrat, domnule? 

— Acesta era numele locului, vere? îl întrebă preşedintele pe 
Marten. 

— Da. Montserrat. 

— Ne-ar face plăcere să mergem acolo, Miguel. 

— Da, domnule. 

— Putem ajunge acolo până la prânz? Aşa am avea timp să 
vedem ce-i pe-acolo, înainte să trebuiască să ne întoarcem în 
oraş. 

— Cred că se poate, domnule. Dacă nu dăm de alte baraje de 
poliţie. 

— De ce nu poate poliţia să pună mâna pe indivizii ăia? Sunt 
sute de poliţişti. Cât de greu poate fi? întrebă preşedintele 
adăugând o nuanţă de irascibilitate şi iritare în vocea sa, care 
până adineaori avusese un ton relaxat, lejer. Oamenii mai au şi 
alte treburi de făcut decât să aştepte la cozile care se formează 
la punctele de control. Şi-apoi nu treci bine de unul, că-n zece 
minute dai de altul. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. 


— Nu vrem să ne întoarcem târziu în oraş. Miguel, ai reuşit să 
le ocoleşti şi-nainte. Avem încredere că poţi s-o faci iarăşi. 

— Vă mulţumesc pentru încrederea dumneavoastră, domnule. 
Am să fac tot ce pot. 

— Ştim că vei face, Miguel. Ştim că aşa vei face. 


67 


BARCELONA. 7:34 A.M. 


— Mosca encima. Área coordinada abandonada. Repetición. 
Mosca encima. Area coordinada abandonada. Survolez zona. 
Zona indicată e părăsită. Repet. Survolez zona. Zona indicată e 
părăsită. 

Hap Daniels înălţă fruntea când auzi afirmația răspicată a 
pilotului primului elicopter GEO. O clipă mai târziu se auzi vocea 
pilotului celui de-al doilea elicopter GEO. 

— Confirme. Area coordinada abandonada. Confirm. Zona 
indicată e părăsită. 

Hap Daniels se holba la ecranul computerului din fața sa, la 
fotografia coastei barceloneze făcută din satelitul NSA. Se 
vedeau oraşul, aeroportul, cursul râului Llobregat din munți 
până la vărsarea în mare, portul Barcelona, iar la nord, râul 
Besós şi ţărmul mării până la Costa Brava. Daniels atinse 
tastatura dinaintea lui, iar fotografia se mări o dată, de două ori, 
de trei ori, până când ecranul nu mai cuprindea decât punctul 
de intersecţie al paralelei 41° 24' 04” nord cu meridianul 2° 6' 
22” est. Acestea erau coordonatele geografice pe care le 
indicase NSA, după ce depistase semnalul mobilului lui Nicholas 
Marten. Era pe linia țărmului dintr-o zonă aflată la nordul 
Barcelonei şi părea să fie o limbă de plajă pustie. 

— Colonele, aici e Tigre Uno, spuse Daniels încet în microfon, 
adresându-se comandantului operativ al unităţilor aeriene ale 
GEO, folosindu-se de numele de cod pe care i-l dăduse serviciul 
spaniol de informaţii. Vă rog, cereţi primului pilot să urce la cinci 
sute de metri altitudine şi să survoleze întreaga zonă. Celuilalt 
cereţi-i să aterizeze pentru o inspecţie la sol. 


— Recepţionat, Tigre Uno. 

— Mulţumesc, colonele. 

Daniels inspiră adânc şi se lăsă pe spate. Era epuizat, 
exasperat şi ca naiba de furios, mai ales pe sine însuşi pentru că 
el permisese să se întâmple una ca asta. Motivele erau de 
prisos: preşedintele n-ar fi trebuit să poată să se fofileze 
neobservat. Era o greşeală impardonabilă. 

Inconjurat de ecranele computerelor, Daniels călătorea în 
scaunul de comandă al unui SUV uriaş aparţinând Serviciului 
Secret, autovehicul ce fusese aeropurtat de la Madrid şi era 
destinat centralizării comunicaţiilor electronice. În faţa lui, lângă 
şofer, ţinând o puşcă în braţe, era adjunctul său, Bill Strait. În 
spatele lui, patru analişti ai Serviciului Secret urmăreau ecranele 
computerelor ce monitorizau date de supraveghere primite de la 
vreo şase agenţii de securitate diferite. Daniels, ca toţi ceilalţi, 
spera că Marten îşi va folosi din nou mobilul. 

Hap se uită iarăşi la monitorul din faţa sa, apoi îşi întoarse 
privirea prin habitaclul strâmt al autovehiculului, spre locul unde 
stăteau Jake Lowe şi dr. James Marshall, în scaune rabatabile, cu 
centurile puse. Amândoi erau tăcuţi şi priveau în gol. Amândoi 
păreau nişte războinici zguduiţi până-n adâncul fiinţei lor de 
ceea ce se întâmpla: păreau cumpliţi, dârji, furioși şi nesiguri. 

Afară oraşul aluneca pe lângă vehicul. De auzit nu se auzeau 
decât sirenele celor două maşini ale Guardiei Urbana, care le 
deschidea drumul. Imediat în urma lor venea o dubă fără 
însemne, în care erau alţi doi agenţi ai Serviciului Secret, doi 
medici şi doi asistenţi de reanimare. În coadă, încheind coloana, 
erau alte trei maşini ale Serviciului Secret, tot fără însemne, 
fiecare cu câte patru agenţi la bord. 

La vreo douăzeci de kilometri, pe o pistă privată din nordul 
Barcelonei, aştepta un avion al CIA, pus la dispoziţie din ordinul 
şefului cancelariei prezidenţiale, Tom Curran, care încă se mai 
afla în statul major temporar din subsolul ambasadei americane 
din Madrid. Avionul era gata să-l scoată pe preşedinte din 
Spania şi să-l transporte spre o locaţie încă nedecisă, dar despre 
care Hap Daniels credea că va fi ori undeva în centrul Elveţiei, 
ori în sudul Germaniei. 

— Vector 4-7-7, spuse brusc un tânăr analist al Serviciului 
Secret, un tip cu păr creţ. 

— Ce? făcu Hap. 


— 4-7-7. Am detectat un nou apel. 

Daniels schimbă imediat frecvenţa. Simultan începuse deja 
triangulaţia electronică a semnalului. Pe ecran au apărut noile 
coordonate suprapuse peste harta nord-estului Barcelonei. 

— Sunteţi siguri că e mobilul lui Marten? 

— Da, domnule. 

Lowe şi Marshall au reacţionat imediat, nerăbdători. Amândoi 
şi-au reglat dispozitivele de recepţie pe frecvenţa analistului. 

Daniels mări din nou imaginea de pe ecranul său, centrând-o 
pe dealurile înverzite din nord, ceva mai la est de râul Besós. O 
fracțiune de secundă mai târziu îşi duse o mână la cască, de 
parcă ar fi încercat să facă să se audă mai bine sunetul. 

— Ce dracu'-şi spun? 

— E o singură voce, domnule. Vocea celui care-a sunat. 

— De unde? 

— Manchester, Anglia. 

— Unde în Manchester? izbucni dr. Marshall. 

— Linişte! 

Daniels nu se adresase nimănui în particular, doar încerca să 
înţeleagă ce auzea. 

lar ce auzea era vocea unui singur bărbat care vorbea cu glas 
scăzut, însă cu grijă şi rar. 

— Alabamese. Albiflorum. Arborescens. Atlanticum. 
Austrinum.  Calendulaceum. Camtschaticum. Canadense. 
Canescens. 

— Despre ce dracu' vorbeşte? se auzi vocea stridentă a lui 
Lowe în şase perechi de căşti. 

— Cumberlandese. Flammeum. 

Deja se uitau toţi unii la alţii. Lowe spusese ce-ar fi spus 
oricare dintre ei: despre ce dracu' vorbea individul? 

— Mucronulatum. Nudiflorum. Roseum. 

— Azalee, lătra Bill Strait. Cineva citeşte numele soiurilor de 
azalee. 

— Schlippembachii. 

Deodată se făcu linişte şi telefonul lui Marten se închise. 

— Aţi identificat coordonatele? îi întrebă Daniels pe analiştii 
din spatele său. 

Exact în acelaşi moment apăru pe ecranul din faţa sa grila 
coordonatelor suprapusă peste imaginea din satelit a unui picior 
de deal. Imaginea era mărită, iar coordonatele indicau un punct 


situat într-un careu de şapte kilometri pătraţi. 

— Este undeva înăuntrul acelui careu, domnule, spuse vocea 
imaterială a unui operator NSA venind de la cinci mii de 
kilometri depărtare. 

— Se poate şi mai bine de-atât, domnule, zise zâmbind 
analistul creţ dinapoia lui Daniels, apoi atinse mouse-ul 
computerului său. 

Brusc pe toate ecranele imaginea se schimbă, arătând dintr-o 
altă perspectivă aceeaşi zonă. O mări rapid de cinci ori, apoi de 
zece ori şi cu toţii au putut vedea ceea ce părea o livadă de meri 
tăiată pe din două de un drum pietruit. Analistul o mai mări o 
dată şi văzură un fuior de praf ridicându-se de pe drumeag, în 
coada unui autovehicul. 

— l-am prins, zise creţul. 


68 


GARA CHANTILLY-GOUVIEUX, 
CHANTILLY, FRANŢA. 7:44 A.M. 


Cu geanta de golf pe un umăr şi cu servieta în mână, Victor 
urcă în vagonul de clasa întâi numărul 22388 al trenului de la 
Chantilly la Paris şi-şi găsi un loc lângă fereastră, aproape de 
uşă. 

Cu zece minute în urmă predase camera de la hotelul unde 
fusese găzduit şi luă un taxi spre gară. La ora aceea, vânzoleala 
din oraş se potolise. Maşinile de poliţie, echipele de reacţie 
urgentă şi ambulanţele dispăruseră demult dincolo de un sens 
giratoriu, îndreptându-se, cum i s-a spus, către un loc pe care-l 
ştia bine - „Coeur de la Forât”. 

— Lasă arma şi pleacă, i-a spus Richard în cască. 

Şi aşa făcuse, la fel ca atunci când, cu patru zile înainte, 
abandonase o puşcă M-14 asemănătoare într-un birou închiriat 
în Washington, D.C., după ce îl împuşcase mortal pe 
columbianul care ieşise din gara Union Station purtând jacheta 
Yankeilor din New York. 


7:50 A.M. 


Trenul se zgâlţâi şi începu să înainteze. În acelaşi timp, Victor 
văzu o maşină de poliţie intrând în parcarea gării şi patru 
poliţişti înarmaţi până-n dinţi coborând din ea. Pentru o clipă s-a 
crispat, îngrijorat că şeful gării fusese alertat, iar trenul urma să 
fie oprit şi pasagerii luaţi la întrebări despre incidentul care 
avusese loc cu ceva mai mult de nouăzeci de minute înainte, şi 
în care doi jochei fuseseră împuşcaţi mortal pe pista de 
antrenament de la Chantilly de către cineva ascuns în pădure. 
Cineva care era un excelent puşcaş şi care-i culcase pe ambii 
oameni la pământ dintr-un singur foc tras de la 100 de metri, în 
timp ce aceştia treceau prin dreptul lui pe caii lor de rasă ce 
alergau umăr la umăr. Glonţul trecuse prin ţeasta celui dintâi 
dintre călăreţi, apoi, o sutime de secundă mai târziu, şi prin a 
celui de-al doilea. Cel care trăsese abandonase arma crimei şi 
se pierduse pur şi simplu în ceața fumurie a pădurii, în timp ce 
caii alergau mai departe fără călăreţi. 


7:52 A.M. 


Trenul prinsese viteză şi cât ai clipi gara Chantilly-Gouvieux 
rămase în urmă. Victor se lăsă în scaun şi se relaxă. Richard îi 
spusese că nu avea de ce să se teamă, să nu se grăbească, să- 
şi bea cafeaua, să-şi ia micul dejun şi să nu facă deloc vâlvă la 
plecare; şi totul va fi în regulă. Ca de fiecare dată, Richard 
avusese dreptate. 

Se uită pe geam, admirând peisajul rural francez trecând pe 
dinaintea lui. Şi aici ca şi în Coeur de la Forât, specule de foioase 
începuseră să înfrunzească. Verdele viu şi plin de promisiunea 
unei veri frumoase se arăta de peste tot. Se simţea fericit, se 
simţea de parcă făcuse o poznă şi, mai ales, simţea că trăieşte. 

Asemenea unui băiat care tocmai a făcut paisprezece ani şi 
muşca cu îmbucături mari din lumea care-l înconjura. 


69 


ZONA RURALĂ DELUROASĂ DIN 
NORD-ESTUL BARCELONEI. 7:55 A.M. 


Un uruit grozav, trepidant, urmat imediat de o umbră uriaşă 
ce trecu chiar pe deasupra lor, îl făcu pe tânărul şofer al unui 
camion agricol să încetinească brusc şi să se uite în sus prin 
parbrizul crăpat. Preţ de o clipă nu văzu nimic altceva decât 
coroanele pomilor fructiferi şi cerul. Apoi văzu un elicopter al 
Mossos d'Esquadra venind drept spre ei pe deasupra pomilor. A 
trecut într-o clipită. Cinci secunde mai târziu urmă un altul, 
acesta zburând mai jos decât primul şi orbindu-i cu furtuna de 
praf învârtejit pe care o stârni din drumul de ţară. 

— Qué el infierno? Ce dracu’? urlă şoferul şi se holbă la cei doi 
tineri muncitori agricoli înghesuiți pe bancheta de lângă el. 

In clipa următoare, două automobile tot de la Mossos 
d'Esquadra au apărut scrâşnind pe drum chiar în faţa lor. Alte 
două veneau în goană din spate. 

— Cristo! ţipă şoferul. 

Piciorul lui lovi pedala de frână imediat, iar camionul derapă şi 
înţepeni în potopul de praf iscat de maşinile şi elicopterele 
poliţiei, cele din urmă învârtindu-se pe deasupra lor, unul din ele 
cu vreo treizeci de metri mai sus decât celălalt. 

Câteva secunde mai târziu, cei trei tineri erau cu feţele-n 
ţărână, poliţişti în uniformă roiau în jurul lor, unii dintre ei 
punându-le pistoalele automate la tâmplă. Portierele camionului 
erau date în lături. 

Precaut, şoferul îndrăzni să ridice privirea şi văzu bărbaţi în 
uniforme negre şi cu ochelari de soare ieşind din maşini 
nemarcate ce apăruseră la faţa locului ieşind din livezile aflate 
de o parte şi de alta a şleaului. Veneau spre ei. Apoi altceva îi 
atrase atenţia. Un SUV imens, negru şi strălucitor apăru din 
umbra livezii, apropiindu-se încet. 

— Dios mio, cuál es? Dumnezeul meu, ce se-ntâmplă? întrebă 
în şoaptă muncitorul de lângă el. 

— Căllate! Gura! urlă polițistul cu pieptul cât un trunchi de 
stejar şi-i apăsă brutal ţeava pistolului în tâmplă. 


Hap Daniels cobori primul din SUV. Urmă Bill Strait, iar înapoia 
lui Jake Lowe şi James Marshall. Daniels trase cu ochiul la cei doi 
dinapoia sa, apoi se îndreptă spre camion. 

Vârtejurile de praf şi urletul zguduitor al elicopterelor poliţiei 
de deasupra îl împiedica şi să vadă, darămite să audă ori chiar 
să se concentreze asupra gândurilor sale. Daniels spuse ceva în 
microfon şi aproape imediat elicopterele luară altitudine, 
îndepărtându-se, însă dând ocoale la vreo o sută cinzeci, două 
sute de metri mai sus. Zgomotul se mai atenuă, iar praful se 
aşeza încetişor. 

Lowe şi Marshall îl urmăriră pe Daniels care deja ajunsese la 
camion. Hap se uită mai întâi în cabină, apoi se duse în spate. 
Câteva secunde mai târziu îi făcu semn unui ofiţer din Mossos 
d'Esquadra să urce pe platforma descoperită a camionului. Un al 
doilea poliţist urcă şi el. Imediat după aceea doi dintre agenţii 
Serviciului Secret, în costume negre şi cu ochelari de soare, li se 
alăturară poliţiştilor spanioli. 

— E acolo, domnule, auzi Hap în cască vocea specialistului 
creţ rămas în SUV. 

— Unde? 

— Undeva printre picioarele lor. 

— Aici, spuse răspicat unul dintre agenţii Serviciului Secret de 
pe platforma camionului. 

Lowe şi Marshall o luară repede spre camion. Agenţii l-au 
ajutat pe Hap să urce pe platformă. 

l-au arătat mobilul lui Marten zăcând într-o cutie mare de 
carton, printre instrumente de irigație: stropitori şi filete de 
furtunuri. Se părea că nu se străduiseră să-l ascundă, era chiar 
deasupra, ca şi cum cineva ar fi trecut pe lângă camion, văzuse 
cutia şi-l aruncase înăuntru. 

Daniels se zgâi la cutie o clipă în plus, apoi se întoarse şi privi 
în zare. De data asta nu mai era nevoie să înjure cu glas tare. 
Expresia feţei lui spunea totul. 

Jocul nu se încheiase. 


70 


8:07 A.M. 


Miguel Balius apăsă acceleraţia şi Mercedesul luă viteză. Se 
îndepărtau de ţărmul mării în direcţia munţilor. Ceva mai 
devreme ocolise un punct de control al autovehiculelor ce 
ieşeau din Barcelona, îndreptându-se pur şi simplu înapoi spre 
oraş. Câţiva kilometri mai încolo cotise pe un drum lăturalnic pe 
lângă Palau de Plegamans, apoi o luă spre nord pe o şosea 
comunală. Puțin după aceea, vărul Harold îl întrebase cum să 
folosească telefonul limuzinei, spunându-i că vrea să dea un 
telefon în străinătate. Miguel îi explică, iar vărul Harold ridică 
receptorul şi formă un număr. În mod cert cel pe care l-a sunat a 
răspuns, pentru că a sporovăit ceva vreo câteva secunde, apoi a 
închis şi s-a întors să vorbească cu vărul Jack. Câteva minute 
mai târziu au făcut o oprire, singura de altfel. Erau la marginea 
unei livezi de meri prăfuiţi, unde vărul Harold s-a uşurat în 
spatele unei camionete agricole staționate acolo. Imediat după 
aceea, au pornit iarăşi la drum. Oricine-ar fi fost clienţii săi, în 
mod cert erau americani din clasa de mijloc, cu greu ar fi putut 
fi ei teroriştii pe care forţele guvernului îi căutau sau 
fundamentaliştii cu feţe oacheşe pe care atât Miguel, cât şi 
lumea întreagă se aşteptau să-i vadă atunci când auzeau 
cuvântul „terorişti”. Clienţii săi erau obosiţi de schimbarea 
fusului orar şi nu voiau decât să-şi petreacă ziua departe de 
oraş, vizitând obiective turistice, iar destinaţia lor actuală era 
Montserrat. Dacă ei nu aveau chef să suporte blocajele de trafic 
şi procedurile plicticoase de la punctele de control, atunci nici el 
n-avea chef. Şi oricum, nu era nimic ilegal în ceea ce făcea. Asta 
era datoria lui, să facă ce-i cereau clienţii, nu să aştepte în cozile 
din trafic. 

Miguel privi pe furiş în oglinda retrovizoare, la pasagerii săi şi- 
i văzu uitându-se la ecranul micului TV. Veniseră să vadă 
peisajele din împrejurimile Barcelonei, iar ei se uitau la 
televizor? Ei drăcie, îşi zise Miguel, e treaba lor! 

Şi chiar era treaba lor. 

Numai a lor. 


Atenţia celor doi bărbaţi era captată de televizor. O 
reporteriţă a CNN transmitea în direct din faţa Casei Albe. In 
America era încă dimineaţă foarte devreme. Reporteriţa spunea 
că încă nu sunt alte informaţii despre circumstanţele evacuării 
grăbite a preşedintelui, în miez de noapte, din hotelul Ritz din 
Madrid. Şi nici despre locaţia unde fusese transferat; despre 
natura amenințării teroriste sau chiar despre terorişti nu se ştia 
nimic sigur. Însă cei despre care se credea că sunt direct 
responsabili fuseseră depistaţi în Barcelona, unde au scăpat la 
mustață de un raid al poliţiei, iar acum erau obiectivul unei 
urmăriri generale care se desfăşura în aproape întreaga Spanie, 
cu precădere în zona de până la graniţa cu Franţa. 

Intervenţia  reporteriţei se încheie, iar pe CNN începu 
difuzarea unui calup de publicitate. Exact când preşedintele luă 
telecomanda şi tăie sonorul aparatului. 

— Despre asasinatele de la Varşovia, îi spuse el încet lui 
Marten. Într-o zi ca oricare alta aş fi avut acces direct la şefii de 
stat francez şi german şi i-aş fi putut avertiza personal. Dar nu 
mai dispun de acest lux. Totuşi... cumva... preşedintele francez 
şi cancelarul german trebuie anunţaţi de pericolul ce-i pândeşte 
la Varşovia, dar nu ştiu cum aş putea-o face. 

— Sunteţi sigur că se vor întâmpla la Varşovia? întrebă 
Marten. 

— Da, sunt sigur. Ei vor să facă un spectacol public din asta; 
pentru a câştiga simpatia întregii lumi faţă de naţiunile 
Germaniei şi a Franţei. Asta le va uşura calea spre convocarea 
rapidă a alegerilor anticipate în ambele ţări şi-i vor ajuta să 
înăbuşe orice opoziţie politică care ar putea să-i împiedice pe 
oamenii lor să fie aleşi. 

— Atunci trebuie să găsim un mod de a-i alerta într-un fel care 
să nu ducă direct la dumneavoastră. 

— Da. 

— Ce ziceţi dac-am face-o prin presă? Cum ar fi dacă ştirea 
asta ar veni de la New York Times, sau de la Washington Post, 
Los Angeles Times, CNN sau vreo altă corporație de ştiri? 

— Dar cine să le spună? Eu? Mie mi-e imposibil să folosesc 
vreun aparat de comunicare electronică. E clar. Şi nici tu nu 
poţi. Ai răspuns la apelul lui Peter Fadden. Fii sigur că ţi-au 
înregistrat vocea. Şi a ta, şi a mea vor fi de-acum urmărite şi 


ascultate. La un moment dat chiar m-am gândit să-i dezvălui 
totul domnişoarei Picard, însă am decis să nu-i spun nimic, din 
mai multe motive. În primul rând pentru că n-ar crede-o nimeni, 
iar dacă ar încerca să explice şi tabloidele ar pune mâna pe 
subiect ar ieşi un scandal de proporţii cum că preşedintele a 
înnebunit şi-a fugit de sub protecţia Serviciului Secret. lar ăsta-i 
ultimul lucru pe care ni-l putem dori. 

— Ce spuneţi de Fadden? întrebă Marten. 

— M-am gândit şi la asta. Are credibilitatea necesară de a-i 
putea suna pe secretarii de presă ai celor doi şi de a i se da 
legătura cu ei. Ar putea să le spună că deţine informaţii secrete 
ce provin din cele mai înalte surse, iar apoi să-i alarmeze cu 
privire la ceea ce urmează să se întâmple la Varşovia. Dacă ar 
face-o astfel, avertismentul lui ar fi luat foarte, foarte în serios şi 
transmis cu siguranţă oamenilor din serviciile de informaţii. 
Problema e că nu avem cum să dăm de el, chiar dacă am găsi 
un terţ care să-l informeze. 

— Pentru că m-a sunat. 

Preşedintele dădu din cap cu gravitate. 

— Orice transmisie electronică primeşte sau va face va fi 
interceptată, şi fiecare mişcare a sa va fi urmărită. Sunt sigur că 
Serviciul Secret îl urmăreşte pas cu pas. Sper, doar spre binele 
său, că va rămâne la Madrid şi că nu va face presiuni, folosindu- 
se de ceea ce ştie despre Merriman Foxx sau de ceea ce 
bănuieşte în privinţa lui. Dacă devine insistent sau agresiv, ar 
putea fi arestat, sau chiar ucis. Aşa că ne-am întors în punctul 
de unde am pornit, vere. Ce drăcia dracului facem acum? Avem 
informaţia care trebuie să fie transmisă mai departe şi n-avem 
cum. 

Marten era gata să răspundă când ceva i-a distras atenţia. Se 
uită înspre partea din faţă a limuzinei. Miguel Balius se uita 
atent în oglinda retrovizoare, la ei. Indiferent la ce s-ar fi uitat, 
lui Marten nu-i plăcea. Apăsă imediat butonul interfonului. 

— S-a întâmplat ceva, Miguel? 

Miguel răspunse surprins: 

— Nu, domnule. 

— Dar ceva trebuie că ţi s-a părut interesant. 

— Atâta că vărul dumneavoastră mi se pare cumva cunoscut, 
domnule. 

Miguel era încurcat că fusese prins asupra faptului, însă reuşi 


să spună totuşi adevărul. Apoi se uită la preşedinte: 

— Sunt sigur că v-am mai văzut undeva, domnule. 

Preşedintele zâmbi nonşalant. 

— Nu ştiu unde ne-am fi putut vedea. Acum sunt pentru prima 
oară în Barcelona. 

— Am o memorie bunicică, domnule. Sunt sigur că o să-mi 
amintesc. 

Miguel îl mai privi preţ de-o clipă pe preşedinte, apoi întoarse 
privirea spre şosea. Marten se uită pe furiş la preşedinte. 

— Amintiţi-vă ce le-a spus verişoara Demi despre noi. 

— Că suntem puţin săriţi. 

Marten încuviinţă dintr-o înclinare a capului. 

— Acum e momentul să-i dovedim că suntem săriţi. Spuneţi-i 
înainte să-şi dea seama. 

Preşedintele păru nedumerit. 

— Ce să-i spun? 

Marten nu-i răspunse, în schimb se uită la Miguel şi deschise 
iar interfonul. 

— Miguel, ştii de ce ţi se pare cunoscut vărul Jack? 

— Încă mă mai gândesc la asta, domnule. 

— Ei, nu te mai gândi. Vărul Jack e preşedintele Statelor Unite. 

Preşedintele Harris simţi că i se pune un nod în gât. Apoi îl 
văzu pe Marten rânjind cu gura până la urechi. Balius se holba la 
ei în oglindă, apoi pe faţă începu să i se întindă un zâmbet. 

— Sigur că este, domnule. 

— Nu mă crezi, nu-i aşa? o ţinu Marten pe-a lui. Ei bine, vărul 
meu chiar este preşedintele Statelor Unite. Nu vrea altceva 
decât o zi sau două de linişte şi pace, să se detaşeze de 
greutăţile funcţiei. De aceea am vrut să ocoleşti barajele de 
poliţie. Ar putea fi foarte periculos dacă cineva ar afla că 
preşedintele călătoreşte neprotejat de Serviciul Secret. 

— E-adevărat, domnule? întrebă Miguel uitându-se la 
preşedinte. 

Harris n-avea de ales decât să intre şi el, desigur fără voia sa, 
în jocul lor. 

— Mă tem că ne-ai ghicit secretul. De aceea am vrut s-o iei pe 
drumuri de ţară şi pe uliţe, pe oriunde numai să fie departe de 
şoselele prea circulate. 

Zâmbetul lui Miguel se lărgi şi mai mult. Îşi râdeau de el, iar el 
ştia asta. 


— Vă înţeleg situaţia, domnule. Complet. Cândva o să le spun 
nepoților mei că v-am fost şofer şi că v-am dus prin toate 
părţile, că v-am dus la plajă, că v-am ajutat să vă curăţaţi 
picioarele de nisip, iar apoi v-am dus la Montserrat. Evitând tot 
timpul mii de baraje rutiere instalate de autorităţile care doreau 
să-i înhaţe pe terorişti. 

Lui Marten i se strânse inima. 

— Ai nepoti, Miguel? 

— Nu încă, domnule. Dar fiica mea e însărcinată. 

Marten se mai relaxă. 

— Felicitări. O să fii bunic. Dar înţelege că nu trebuie să spui 
nimănui despre ce se întâmplă acum, nici fiicei tale, nici soţiei 
tale. 

Miguel Balius ridică ceremonios o mână de pe volan. 

— Pe cuvântul meu, domnule, nici măcar o iotă. „Discreţie” e 
sloganul companiei. 

Marten zâmbi. 

— Şi toate astea într-o singură zi de muncă. 

— Da, domnule. Într-o zi de muncă. 

Marten se lăsă pe banchetă şi se uită la preşedinte. Expresia 
feţei lui Harris era grăitoare. Cu Miguel era una, dar era cu totul 
altceva ce urma să se întâmple la Varşovia şi cum aveau să-i 
avertizeze pe şefii de stat vizaţi ce-i aştepta acolo. lar în această 
din urmă chestiune, cel puţin pentru moment, nu aveau absolut 
nimic de făcut care să fie cât de cât viabil. 


71 


HOTELUL GRAND PALACE, BARCELONA. 8:40 A.M. 


Jake Lowe şi James Marshall au intrat în apartamentul de 
patru camere pe care i-l rezervase şeful cancelariei de la Casa 
Albă, Tom Curran. Acesta încă se mai afla la ambasada 
americană din Madrid, de unde gestiona operaţiunile. Analiştii 
Serviciului Secret ocupaseră unul din cele trei dormitoare şi 
lucrau cu înfrigurare la instalarea centrului de comunicaţii şi la 
securizarea liniilor telefonice directe cu ambasada din Madrid şi 


cu statul major de la Casa Albă. Niciunul din cei doi bărbaţi nu 
mai dormise de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Amândoi 
erau osteniţi, ţinutele lor erau în neorânduială, iar obrajii 
amândurora erau neraşi şi ţepoşi. In plus, trecuse ceva timp de 
când îşi permiseseră luxul unei discuţii prelungite, între patru 
ochi. Lowe deschise drumul către salonaş. Odată intraţi acolo, 
închise uşa în urma lor. 

— Coşmarul acesta pare că se prelungeşte din ce în ce mai 
mult, spuse el. E de neconceput să fie mereu cu un pas înaintea 
celor care-l urmăresc. 

Marshall îşi scoase sacoul şi-l întinse pe spătarul unui scaun, 
apoi deschise televizorul, apăsând repede butoanele 
telecomenzii, şi găsi CNN. Privi ecranul o vreme, apoi se 
îndreptă spre colţul camerei unde îi aştepta întins micul dejun. 
Îşi turnă o ceaşcă de cafea. 

— Vrei cafea? 

— Nu, spuse Lowe trecându-şi o mână prin păr, apoi se 
apropie de fereastră şi privi în stradă. 

O clipă mai târziu se îndepărtă de geam, în mod evident 
tulburat. 

— E hotărât să ne distrugă. Ştii asta, nu? 

— Da, dar nu va reuşi. 

— Şi înainte am avut încredere în el, îţi aminteşti? spuse 
Lowe, lăsând să i se vadă extenuarea şi mânia. Aşa a ajuns să 
fie preşedinte. Şi tot aşa a reuşit să plece de la Ritz şi de aceea 
e încă de negăsit, acolo, afară. 

— Hai să vedem cum stăm, zise Marshall rece, apoi, cu un 
ochi la TV se făcu comod într-un scaun cu spătar drept. Una la 
mână, încă îi este imposibil să comunice cu oricine prin orice 
dispozitiv electronic fără ca noi să aflăm imediat unde este. E cu 
atât mai dificil pentru el acum, pentru că ştim zona în care se 
află. Adaugă la asta numărul forţelor care-l caută. Poate că el şi 
Marten or fi acele din carul cu fân, dar pai cu pai o să dăm tot 
fânul la o parte. E doar o chestiune de timp, câteva ore probabil, 
până când carul va fi gol, iar acele vor fi chiar în faţa ochilor 
noştri. Doi la mână, vicepreşedintele e deja în drum spre Madrid 
pentru o discuţie secretă cu preşedintele spaniol în chestiunea 
POTUS. 

— Ştiu, se răsti Lowe, pentru că ştia despre ce era vorba. Ar 
trebui să aterizeze la Madrid într-o oră. Da' ce dracu', ce-are a 


face asta cu ce discutăm noi? 

— Totul. Ceea ce a făcut stimatul nostru preşedinte într-un 
mod atât de necugetat ne dă o excelentă oportunitate de a-l 
băga la înaintare pe vicepreşedinte în chestiunea războiului 
global împotriva terorismului. E teribil de bun în chestiunile 
astea, aproape la fel de bun ca însuşi Harris. Asta-i teritoriul tău, 
Jake, şi-ar trebui să-ţi dai seama de asta. De ce să ţinem secretă 
sosirea vicepreşedintelui? Şi el e la fel de preocupat de războiul 
împotriva terorismului ca şi preşedintele, iar în absenţa acestuia 
el vine pe teritoriul Spaniei ca să-şi afirme preocuparea. Hai să-l 
aducem aici în după-amiaza asta, să-l trimitem la o plimbare 
prin Barcelona, în ţinută informală, cu sacoul pe umăr, cu 
mânecile suflecate, să-l lăsăm să vorbească cu vreo câţiva 
cetăţeni şi să înregistrăm câteva secvenţe cu sunet în compania 
poliţiştilor de la punctele de control. Să-l lăsăm să spună lumii 
cât de mândru este să fie aici ca reprezentant al Statelor Unite 
în locul preşedintelui. Să declare cât de serios tratează 
preşedintele Harris aceste ameninţări la adresa securităţii 
noastre şi cât de hotărât este să nu le permită acestora să 
perturbe apariţia sa la Varşovia, şi nici cuvântarea pe care o va 
ţine în faţa liderilor NATO adunaţi acolo, la care lucrează 
personal în acest răstimp în care trebuie să rămână ascuns. 
Ceea ce avem aci, Jake, e o şansă la un milion de a arăta 
întregului mapamond că vicepreşedintele este un înlocuitor de 
bună-credinţă. 

Marshall zâmbi subţire. 

— Cu numai câteva ore înainte de circumstanţele tragice care 
îl vor face stăpân peste moşie. 

— Ai uitat de Peter Fadden, spuse Lowe, traversând iarăşi 
camera. Individul ăsta ştie despre Caroline Parsons, bănuieşte 
ceva despre moartea lui Mike Parsons, ştie care este legătura ce 
poate duce la Merriman Foxx şi n-a muşcat versiunea oficială 
despre ce s-a întâmplat cu preşedintele. Face presiuni, o să ne 
pomenim cu Washington Post călare pe noi. 

— N-am uitat de Peter Fadden, Jake. De îndată ce vom avea o 
legătură telefonică cu Washingtonul, am să sun şi-am să mă 
asigur că nu va mai fi atât de insistent. Cât despre preşedinte... 
poate-ar fi mai bine să sperăm că Hap, CIA sau serviciile de 
informaţii spaniole nu-l vor găsi deloc. 

— Ce vrei să spui? 


— Vreau să spun că ar fi mai bine să credem că reverendul 
Beck a presărat destule firimituri pentru Nicholas Marten, astfel 
încât să-l îndrepte spre Montserrat sperând că va putea să dea 
ochii cu doctorul Foxx. Din câte putem şti după treaba de 
noaptea trecută de la hotel, după telefonul lui Fadden din 
dimineaţa asta şi după şmecheria cu celularul lăsat în camionul 
de la fermă, Marten face tot ce poate să ne scape. Singurul 
motiv pentru care face asta este pentru că preşedintele e cu el. 
Amândoi au motive să se confrunte cu Foxx, iar dacă reuşesc să 
ajungă la el, înainte ca Hap să-i găsească - un zâmbet vag trecu 
pe chipul lui Marshall -, Marten va dispărea pur şi simplu, iar noi 
ne vom alege cu cadavrul preşedintelui, gata de dus în acel „loc 
de taină” unde el „este deja” şi unde, din nefericire, a suferit un 
neaşteptat atac de cord sau ceva asemănător, ce va crede 
doctorul Foxx mai potrivit. Toată povestea s-ar simplifica, 
oricum ar fi mai curat aşa, nu crezi? 

Lowe se uita la televizor pe CNN unde se difuza un reportaj 
despre prăbuşirea unui avion în Peru, după care urmă o 
transmisiune în direct din Barcelona despre urmărirea generală, 
încă în desfăşurare, a teroriştilor scăpaţi, operaţiune în care se 
făcuseră deja douăzeci şi şapte de arestări şi multe altele aveau 
să urmeze. 

Lowe opri televizorul şi se întoarse spre Marshall. Pe frunte îi 
luceau broboane de sudoare. Figura sa, de obicei roşcovană, era 
acum palidă. Epuizarea îşi spunea cuvântul. 

— Sunt obosit, Jim. Am obosit de-atâta gândit. M-a sleit toată 
povestea asta împuţită. Sună la Washington şi-apoi trage şi tu 
un pui de somn. Vreo oră. Eu asta am să fac. Avem nevoie, 
amândoi. 


72 


9:00 A.M. 


Miguel Balius trase cu coada ochiului în oglinda retrovizoare la 
cei doi pasageri aflaţi de cealaltă parte a ecranului despărțitor, 
apoi îşi întoarse privirea spre şoseaua ce şerpuia înaintea lui. 


Era al doilea drum comunal pe care apucase în ultimele 
patruzeci de minute, tot ca să evite barajele poliţiei. Primul 
fusese instalat pe o autostradă ce ducea înspre dealuri, spre 
Tarrassa, iar el observase maşinile dinaintea lui încetinind brusc 
şi fiind ghidate mai apoi pe o singură coloană de către poliţişti 
înarmaţi. 

Soluţia sa fusese aceea de a părăsi autostrada la următoarea 
ieşire şi de a-şi căuta drumul printr-o reţea de străduţe de 
periferie până în Ullastrell, iar apoi urmă o şosea secundară în 
direcţia sud către o altă autostradă, unde coti iarăşi spre nord, 
către Montserrat. Pe acel drum, la Abrera, a dat de al doilea 
blocaj rutier. Aici se întoarse şi parcurse o şosea de centură ce 
ocolea oraşul Olesa de Montserrat şi care-l scoase în şoseaua 
şerpuită pe care se aflau în acel moment, îndreptându-se spre 
nord-vest, către munţi, la Montserrat. Era un drum ocolit şi lung, 
dar totuşi era mai bine decât să fie înţepeniţi într-un baraj de 
poliţie, unde s-ar fi descoperit că pasagerii săi erau preşedintele 
Statelor Unite şi vărul lui. 

Miguel îşi râse în barbă. Când pornise la drum i se spusese că 
trebuia să se aştepte ca cei doi să fie puţin „loco”. Aşa şi erau. 
Însă transportase ţipi mult mai zărghiţi decât ăştia doi - vedete 
rock, de film, de fotbal, tenismeni celebri, bărbaţi care 
călătoreau cu nevestele altora, femei cu soţii altor femei, 
bărbaţi cu bărbaţi, femei cu femei, oameni despre care nu putea 
să spună ce rol juca fiecare din ei în relaţiile pe care le aveau 
sau în partidele lor de sex -, aşa că ce avea acum era nimica 
toată. Rânji şi acceptă situaţia. Pentru el, aşa cum zisese „vărul” 
ce-şi zicea Harold, era doar rutina pe care-o făcea „într-o zi de 
munca”, iar dacă bărbatul chel, cu ochelari şi cu barba ţepoasă 
îi părea cumva familiar, în mod cert n-arăta ca preşedintele 
Statelor Unite. Însă dacă voia să pretindă că este cel mai 
puternic om din lume care-şi luase o zi-două liber, departe de 
sarcinile funcţiei, cerându-i deci să evite blocajele auto, din 
partea lui, a lui Miguel Balius, era în ordine. 

l-a mai dat oare prin minte gândul că aceştia doi ar putea fi 
teroriştii pe care-i căutau autorităţile? Bineînţeles, mai ales 
pentru că insistau atâta să ocolească barajele rutiere şi punctele 
de control, însă, gândindu-se mai bine, i se păru, ca şi mai 
înainte, că numai cu greu s-ar fi putut spune că cei doi arătau 
aşa cum întreaga lume se aştepta să arate un terorist. Şi-apoi, 


ce terorişti ar închiria o limuzină şi s-ar plimba desculți pe plajă 
să-şi bea cafeaua, iar apoi ar cere să fie purtaţi prin împrejurimi 
să vadă siturile turistice, pretinzând că sunt preşedintele 
Statelor Unite şi vărul lui, asta în timp ce autorităţile mişunau 
peste tot căutându-i? 

Şi iar se uită cu coada ochiului spre ei. Cel numit vărul Harris 
luase un carneţel din rezerva de papetărie a limuzinei şi scria 
ceva. Când termină, i-l întinse celui ce-şi spunea vărul Jack, când 
nu se dădea preşedintele Statelor Unite. Miguel rânji iar şi se 
uită la şosea. Oare ce dracu’ făceau acum? Jucau X/0? 


— E semnul stelei Aldebaran, zise Marten, arătând diagrama 
crucii cu cercuri în capete pe care o desenase în carneţel. 
Aldebaran e astrul de un roşu palid care formează ochiul stâng 
al constelaţiei Taurului, continuă Marten, repetând ce-i spusese 
Demi cu o zi înainte la Els Quatre Gats, în Barcelona. Astrologii 
din Antichitate credeau că emană o influenţă benefică foarte 
puternică. Îi mai zice şi... 

— Ochiul lui Zeus, încheie preşedintele. 

— Dar de unde...? începu Marten uimit. 

— Ştiu? făcu preşedintele zâmbind blând. Am fost bursier la 
„Rhodes”, domnule Marten. Am studiat la Oxford. Am avut ca 
disciplină de studiu principală tocmai istoria Europei, iar ca 
secundară, teologia. Şi la una şi la cealaltă am aflat câte ceva 
despre Aldebaran şi despre semnul ei. Nu multe, dar oricum ni 
s-a atras atenţia asupra acestei stele de către profesorii pe care 
i-am avut, specialişti foarte exigenţi şi foarte minuţioşi. Simbolul 
stelei Aldebaran se crede c-a fost folosit ca semn de 
recunoaştere de un cult secret al unor vrăjitoare despre care se 
bănuieşte c-ar fi deţinut o influenţă puternică în Europa 
Renaşterii şi în perioada ulterioară, poate chiar în secolele 
următoare. Nu se ştie cu certitudine, pentru că această 
societate, dacă într-adevăr a existat, n-a lăsat vreo cronică sau 
documente scrise, cel puţin nu din ceea ce se ştie până acum. 
Aşa că nu rămân decât zvonurile şi ipotezele. 

— Daţi-mi voie să mai adaug un zvon sau o ipoteză, tot din 
vremea Renaşterii. Legământul Machiavelli? Aţi auzit de el? 

— Nu. 

— Se pare că Machiavelli a scris o addenda la celebra sa 
scriere Principele, reluă Marten, continuând să depene 


informaţiile pe care le primise de la Demi. În acest adaos a 
propus constituirea unei societăţi secrete, a cărei putere să se 
datoreze înregistrării participării membrilor ei la un omor ritual 
anual foarte elaborat. Ideea este că această complicitate 
documentată şi deliberată la crimă îi leagă pe membrii ei prin 
sângele victimei şi le permite să acţioneze foarte agresiv, 
nemilos chiar, ca grup, ştiind că, dacă s-ar fi aflat ce fac, ar fi 
fost cu toţii spânzurați. Legământul i-ar fi transformat într-o 
adunare destul de intimidantă, mai ales dacă indivizii aceştia 
erau şi membrii de influenţă sau de putere. 

Ochii preşedintelui se îngustară. 

— Şi ce-are a face povestea asta sau simbolul stelei 
Aldebaran cu...? 

— Aţi pomenit de o societate secretă de vrăjitoare, îl 
întrerupse Marten. Erau vrăjitoare sau magiciene? 

— Depinde de locul şi de epoca la care te referi. 

— Şi dacă spun aici şi acum? 

— Nu înţeleg. 

— Merriman Foxx are simbolul lui Aldebaran tatuat pe 
policarul stâng. Reverendul Beck ar putea avea şi el unul la fel. 
Nu se poate spune precis fără o examinare atentă, pentru că 
reverendul are o problemă de depigmentare a pielii. Doctoriţa 
lui Caroline, Lorraine Stephenson, avea acelaşi tatuaj. Şi îl avea 
şi sora lui Demi, din câte spune ea. Toţi aceşti oameni sunt 
membrii unui convent secret al unor vrăjitoare ce se folosesc de 
simbolul lui Aldebaran ca semn de recunoaştere. 

Marten se uită rapid dincolo de ecranul despărțitor - Miguel 
era concentrat la drum. Dacă-i auzea - dacă-i auzise tot timpul 
-, atunci cu siguranţă nu lăsa să-i scape niciun semn care să-l 
dea de gol. Marten îl privi iarăşi pe preşedinte. 

— Aţi vorbit de o influenţă politică puternică, domnule 
preşedinte. Şi dacă povestea asta e mai mult decât o afacere 
între prietenii dumneavoastră şi Merriman Foxx? Dacă sunt 
implicate şi vrăjitoarele astea? Dacă legământul lui Machiavelli 
n-a fost un codicil despre care doar se zvonea c-ar fi fost 
adăugat la Principele, ci chiar există? Un text pe care un grup 
anume l-ar putea considera biblia sa şi acţionează după litera 
sa? Şi dacă societatea secretă de care spuneaţi chiar a existat? 
Şi poate încă mai există. Şi nu doar în Europa, ci şi-n 
Washington. 


Preşedintele inspiră adânc. Marten observă că teribila 
presiune a întâmplărilor ce se desfăşurau începuse să-l apese, şi 
pe omul Harris, şi pe preşedinte. 

— Dacă există într-adevăr răspunsuri la aceste întrebări, 
probabil că doctorul Foxx va fi în măsură să ni le dea. 

Preşedintele se mai uită o clipă la Nicholas, apoi se întoarse 
spre geam, privind peisajul ce se desfăşura înaintea lui. Părea 
chiar mai tulburat şi mai introspectiv decât înainte. 

— Domnule Marten, mergem la Montserrat cu speranţa că-l 
vom găsi pe doctor Foxx şi că-l vom putea lua la întrebări, spuse 
preşedintele cu ochii întorşi spre geam. Nu contează ce-a făcut 
ca om de ştiinţă, experienţele pe care le-a condus, armele pe 
care le-a dezvoltat - a fost, cea mai mare parte a vieţii lui, 
militar de carieră. 

Preşedintele se întoarse şi-l privi în ochi pe Marten. 

— O fi având către şaizeci de ani, dar din ce-am citit despre el 
e în formă şi puternic. Şi dur. Proiectul acesta blestemat despre 
care trebuie să aflăm informaţii - probabil că lucrează la el de 
ani de zile, aducându-l azi la stadiul în care e gata de folosit. De 
ce credem noi că ne va spune ceva despre treaba asta? N-avem 
niciun motiv să credem că ne va spune ceva. De ce-ar face-o? 
Dacă aş fi în locul lui, în aceeaşi situaţie, eu, în mod sigur, n-aş 
face-o. 

În ochii lui se vedea o urmă de disperare. 

— Mă întreb, domnule Marten, dacă suntem pregătiţi pentru 
adversarul pe care am fi norocoşi să-l avem în faţă. Ce se- 
ntâmplă dacă ne râde-n nas? Dacă nu vom afla nimic? 

— Cred, domnule preşedinte, spuse Marten calm şi apăsat, că 
depinde de locul şi de circumstanţele în care vom pune 
întrebările. 


73 


HOTEL OPERA, MADRID. 9:22 A.M. 


— Muchas gracias, spuse Fadden, dând din cap recunoscător 
către recepţioner. 


Apoi, mâzgălindu-şi numele pe chitanţă, îşi ridică bagajul şi o 
luă spre ieşire. Era deja în întârziere pentru zborul de la ora 11 
spre Barcelona. 

Afară, portarul făcu semn unui taxi. Maşina trase lângă 
trotuar, dar plecă imediat fără să-şi ia clientul. Fadden şi 
portarul se uitară unul la altul uimiţi; apoi portarul făcu semn 
următorului taxi din rând. Ca şi primul, cel de-al doilea trase 
lângă trotuar şi opri. De data asta maşina rămase pe loc. Şoferul 
cobori şi se uită la portar, aşteptând indicaţii. 

— Aeroportul Barajas, spuse Fadden înainte să apuce portarul 
să spună ceva. 

li dădu bacşiş portarului, deschise portiera din spate, îşi 
azvârli bagajul pe banchetă şi urcă şi el. Câteva secunde mai 
târziu, taxiul o luă din loc. 


SEDIUL POLIȚIEI DIN BARCELONA. ACEEAŞI ORĂ 


Ca şi restul echipei Serviciului Secret ce venise cu avionul din 
Madrid, Hap Daniels şi agentul special Bill Strait erau fizic şi 
psihic istoviţi. Se simțeau ca naiba de jegoși după nebunia 
aceea neîntreruptă, ce dura de mai bine de douăzeci şi patru de 
ore. Li se rezervaseră camere la hotelul Colon, peste drum de 
catedrala din Barcelona, însă dormitoare temporare fuseseră 
instalate şi într-o sală de şedinţe aflată lângă centrul de 
comandă, ambele încăperi aflându-se la subsolul clădirii poliţiei. 
Acolo, un grup de treizeci şi şase de poliţişti barcelonezi, agenţi 
de informaţii spanioli şi agenţi ai Serviciului Secret trudeau la 
sistemul de comunicaţii, datorită căruia se primeau continuu 
informaţii de la punctele de control şi de la echipele de căutare. 
Grupul acesta era supervizat chiar de Hap Daniels. 

— Douăzeci de minute, spuse el echipei de comandă 
destinzându-şi toate cele zece degete de două ori. Am nevoie de 
doar douăzeci de minute. 

Imediat după aceea îi făcu semn lui Bill Strait să-l urmeze şi 
merse în dormitor, unde alţi vreo şase agenţi ai serviciului 
Secret dormeau în paturi de campanie aduse în grabă la faţa 
locului. Acolo avea de gând să se întindă şi el, să închidă ochii 
pentru acele nepreţuite douăzeci de minute. 

Strait intră, iar Hap închise uşa, apoi îl conduse pe adjunctul 
său în cel mai retras colţ al încăperii, departe de ceilalţi agenţi. 


— Ce se întâmplă aici nu e o mârşăvie, spuse Hap cu voce 
scăzută. Nu e opera nici a unor terorişti, nici a vreunor guverne 
sau agenţi străini. E chiar opera Prăfuitorului Holdelor, a lui 
POTUS: încearcă să fugă. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, Hap, zise Strait pe acelaşi ton. 
Mergem pe aceeaşi ipoteză încă de la Madrid. Omul nostru e 
bolnav. 

— Dacă preşedintele e bolnav, atunci eu sunt popă. S-a 
căţărat şi-a dispărut prin conductele de aer condiţionat. A 
renunţat la meşa de care noi nici n-am avut habar şi-a reuşit să 
ajungă la Barcelona fără să-l recunoască cineva. L-a găsit pe 
Marten fără să fi ştiut cineva de prezenţa lui în oraş şi-a dispărut 
din nenorocitul acela de hotel şi din oraş chiar de sub nasul 
nostru. Astea nu-s acţiunile unui om bolnav, ci ale cuiva care e 
ca dracu' de hotărât să nu fie prins. Şi se descurcă foarte bine. 

— Oamenii fac fel de fel de lucruri când se scrântesc, Hap. 
Chiar dacă-s preşedinţi. 

— Dar noi nu ştim dacă e scrântit. Tot ce ştim, e ce ne-a spus 
Lowe şi doctor Marshall. lar dacă nu mai e şi altceva ce nu ne 
spun, atunci sunt doar presupuneri. Sau poate vor doar să ne 
facă să credem că-i aşa. 

— Vor să credem? 

— Da. 

Strait bulbucă ochii la Hap. 

— Eşti obosit. Repetă-mi chestia asta peste-o jumătate de oră 
de somn. 

— Ţi-o repet chiar acum. 

— Bine. Dar atunci ce naiba se-ntâmplă? 

Exact în acel moment, agentul din cel mai apropiat pat tuşi, 
apoi se răsuci în somn. Daniels trase cu ochiul împrejur, apoi îl 
duse pe Strait dincolo de o uşă din apropiere, într-o toaletă, 
unde nu mai erau decât ei doi. 

— Nu ştiu ce se întâmplă, a zis imediat ce se asigură că nu 
mai e nimeni în preajmă. Dar mă tot gândesc la ultima întâlnire 
de la casa lui Evan Byrd din Madrid. Preşedintele nu se aştepta 
să fie acolo toţi cei care-l aşteptau, vicepreşedintele şi aproape 
întreg cabinetul. lar după ce-a ieşit de la discuţia cu ei parcă nu 
mai era acelaşi om. Tot drumul înapoi spre hotel a fost tăcut şi 
rece. N-a scos o vorbă. Câteva ore mai târziu a şters-o. Şi-a 
făcut lumină cu chibriturile şterpelite de la locuinţa lui Evan 


Byrd. Apoi, nu mult după aceea, dă de Nicholas Marten, despre 
care mi-a cerut informaţii înainte să înceapă tărăşenia asta. 

Daniels îşi scoase sacoul şi slăbi nodul de la cravată. 

— Mă întind şi închid ochii vreo douăzeci de minute. Poate 
când mă trezesc, lucrurile vor fi mai clare. Intre timp, vreau să 
ieşi undeva, să mergi într-un loc unde nu poţi fi ascultat şi să-l 
suni pe Emilio Vasquez de pe mobilul tău personal. Cere-i să 
intercepteze telefoanele lui Evan Byrd, dar cu mare discreţie. S- 
ar putea ca şefului informaţiilor spaniole să nu-i placă treaba 
asta, însă spune-i că mi-ar face o favoare. Dacă are probleme cu 
treaba asta, spune-i c-am să-l sun eu însumi când mă trezesc. 

— Crezi că Evan Byrd are ceva de-a face cu povestea asta? 

— Nu ştiu. Nici măcar n-am o idee prea clară ce este povestea 
asta. Vreau doar să ştiu cu cine vorbeşte şi ce au să-şi spună. 


74 


MADRID. 9:30 A.M. 


Peter Fadden vedea peisajul urban trecând pe dinaintea lui ca 
prin ceaţă, prea puţin conştient că radioul taxiului bubuia 
muzică rock veche. Mintea lui era un vârtej haotic de 
contradicții, entuziasm şi spaimă. Il sunase pe Nicholas Marten 
pentru că era sigur că prinsese un fir despre tărăşenia în care 
era implicat preşedintele, despre ce li se întâmplase membrilor 
familiei Parsons şi despre audierile din Congres legate de 
mărturia lui Foxx. Şi pentru că centrul urmăririi generale a ceea 
ce autorităţile spaniole numeau „terorişti evadați” era chiar 
acolo unde se afla Marten, în Barcelona. 

Vorbise cu Marten puţin după şapte, cu ceva mai mult de 
două ore în urmă; Marten întrerupse însă brusc conversaţia 
spunându-i că va reveni cu un telefon de îndată ce va putea. 
Până în acel moment nu sunase, iar cele trei încercări ale lui 
Fadden de a-l contacta se soldaseră doar cu răspunsul căsuţei 
vocale. Deci unde era? Ce dracu' se-ntâmplase? 

Dacă Fadden avea dreptate, iar autorităţile căutau o persoană 
sau mai multe, altele decât presupuşii terorişti, atunci, din câte- 


şi dăduse el seama, nimeni altcineva din presă nu aflase 
deocamdată nimic. Ceea ce însemna că dacă putea să găsească 
ceva în plus, ar fi putut să obţină exclusivitatea asupra unui 
incident politic important, de proporţii istorice probabil. 

Intrebarea era cum să abordeze povestea asta. Era în branşă 
de prea multă vreme ca să nu ştie că dacă l-ar fi sunat pe 
editorul său de la Washington Post, oricât de confidențială ar fi 
fost discuţia lor, acesta i-ar fi spus totul redactorului-şef. De 
aceea, existau mari şanse ca cineva din presa capitalei să afle, 
după care vestea ar fi ajuns la urechile tuturor, iar el ar fi fost 
strivit de iureşul ziariştilor venind la faţa locului. Ori Fadden n- 
avea de gând să permită să se întâmple una ca asta. 


9:35 A.M. 


Fadden privea locurile ce-i erau familiare. Erau pe Calle de 
Alcala şi avea să treacă în curând pe lângă cea mai faimoasă 
arenă de coride a Madridului, Piaza de Toros. Câteva clipe mai 
târziu aveau să traverseze Avenida de la Paz. Fadden cunoştea 
bine drumul spre aeroport. In cei cinci ani cât fusese 
corespondentul Washington Post la Londra, doi ani la Roma, doi 
la Paris şi unul la Istanbul, fusese la Madrid de nenumărate ori. 
După calculele sale, ţinând seama şi de trafic, ar fi trebuit să 
ajungă la poarta de îmbarcare în mai puţin de douăzeci de 
minute, având astfel destul timp să respire până să ia avionul 
spre Barcelona. 


9:37 A.M. 


Au depăşit Avenida de la Paz, iar Fadden se relaxa puţin şi 
închise ochii doar o clipă. Stătuse treaz până târziu în noapte, ca 
să vorbească cu angajaţii de la Ritz - cu picolii, menajerele, cu 
personalul de la bucătărie, de întreţinere şi cu cei din 
securitatea hotelului. După aceea lucrase în camera sa de hotel 
până aproape de patru dimineaţa, făcându-şi însemnări. La 6:30 
se trezise, făcuse un duş şi îşi rezervase biletul de avion, apoi îl 
sună pe Nicholas Marten. Dormise puţin peste două ore. Nici nu 
era de mirare că era obosit. 

Simti deodată că taxiul încetineşte. Deschise ochii tocmai 
când taxiul coti la dreapta pe o străduţă, şi-o ţinu tot înainte. 


— Unde mergi? se răsti Fadden la taximetrist. Nu-i ăsta 
drumul spre aeroport. 

— Îmi pare rău, sefior, spuse şoferul într-o engleză stricată. 
Nu mă pot opune lor. 

— Cui? 

Şoferul se uită în oglinda retrovizoare, privind dincolo de 
Fadden. 

— Lor. 

Fadden se întoarse să vadă. O maşină neagră era chiar în 
spatele lor. În faţă erau doi bărbaţi cu ochelari negri de soare. 

— Cine dracu's ăştia? 

— Îmi pare rău, señor. Trebuie să opresc. 

— Să opreşti? De ce? 

— Îmi pare rău. 

Imediat şoferul trase pe dreapta. Din radio încă mai bubuia o 
piesă rock veche. O clipă mai târziu, taximetristul deschise 
portiera, ieşi din maşină şi-o luă la fugă de rupea pământul, fără 
să se mai uite înapoi. 

— Dumnezeule, murmură Fadden cutremurat de groază, 
realizând ce se petrecea. 

Apucă piedica portierei şi o deschise dintr-o lovitură. 
Picioarele îi atinseră asfaltul exact când maşina neagră reduse 
viteza şi opri la un semafor. Fadden nici măcar nu se mai uită în 
urmă. O luă la goană. Câteva secunde mai târziu ajunse la o 
intersecţie şi trecu strada fără să se mai asigure. Mugetul 
claxoanelor fu urmat de scrâşnetul cauciucurilor. Fadden se opri 
pe poante, făcu o piruetă ca un pivot de handbal şi evită o dubă 
Toyota albastră ce aproape că-l izbise. Apoi ajunse pe trotuarul 
celălalt şi, în plin fuleu, intră într-o piaţetă. Ţâşni prin stânga 
unei fântâni arteziene, apoi coti la dreapta pe o alee pietruită de 
dincolo de ea. Aruncă o scurtă privire peste umăr şi-i văzu 
venind. Purtau blugi şi bluze sport şi erau tunşi soldăţeşte. Din 
câte se părea şi se vedea erau americani. 

— Dumnezeule, murmură Fadden fără să se oprească. 

Drept în faţa lui văzu o alee mărginită de tufişuri ce lega 
piaţeta de o altă stradă. Cu plămânii arzând, o luă pe-acolo. 
Apoi văzu un autobuz al transportului public local oprit în staţie, 
din care coborau călătorii. N-avea niciun rost să se uite în urmă. 
Oricum veneau după el. Mai avea treizeci de metri până la 
autobuz. Fadden alerga din răsputeri. Se aştepta la o lovitură 


din spate, sau la un placaj care să-i smulgă picioarele de sub el. 
Douăzeci de metri. Zece. Uşile autobuzului începură să se- 
nchidă. 

— Stai, ţipă Fadden. Aşteaptă. 

Uşile se redeschiseră exact când el ajunse lângă autobuz, 
într-o clipă era la bord, uşile se-nchiseră. Autobuzul o luă din loc. 


75 


MANCHESTER. PROPRIETATEA BANFIELD, 
HALIFAX ROAD. 9:43 A.M. 


Ceaţa grea atârna peste câmpurile vălurite, de-un verde 
întunecat. Nori de ploaie treceau pe deasupra dealurilor din 
depărtare. Din vârful colinei unde era, lan Graff vedea râul, iar 
dacă s-ar fi întors, ar fi văzut recent construita casă a familiei 
Banfield - peste 1100 de metri pătraţi de sticlă, oţel şi piatră. 
Nimic din conacul acela nu amintea de istoria Angliei şi nici nu 
cadra cu peisajul rural. Însă cei de la Fitzsimmons & Justice 
fuseseră plătiţi pentru partea de peisagistică, nu pentru 
proiectarea casei. Şi tocmai problemele pe care le punea 
peisajul îl aduseseră pe lan Graff acolo, în acea dimineaţă 
umedă de sâmbătă. Cu planurile făcute sul sub braţ, venise să 
mai vadă o dată împrejurimile, înainte de a-i prezenta proiectul 
lui Robert Fitzsimmons, care, la rândul lui, avea să-l arate încă o 
dată tinerilor, proaspăt căsătoriţilor şi foarte bogaţilor, dar 
capricioşilor, domn şi doamnă Banfield. lar faptul că faza de 
proiectare ajunsese la capăt nu se datora în niciun fel lui 
Nicholas Marten. 

Graff îşi ridică gulerul jachetei să se ferească de umezeala 
ceţii şi tocmai se pregătea să o apuce pe drumul către corpul 
principal al construcţiilor de pe domeniul Banfield, când zări un 
Rover sedan, albastru închis, parcat la poalele dealului, şi doi 
bărbaţi în paltoane ce urcau cărăruia noroioasă spre el. 

— Domnule lan Graff, strigă primul dintre ei, un tip îndesat cu 
păr negru, dar puţin încărunţit pe la tâmple. 

Nu fusese o întrebare, ci mai degrabă o afirmaţie autoritară. 


Ştiau cine este. 

— Da. 

Al doilea individ era înalt şi cărunt. Apropiindu-se de lan, băgă 
mâna în buzunarul paltonului şi scoase un portvizit din piele, îl 
deschise şi-l ridică în faţa lui lan. 

— John Harrison, Serviciul de Securitate. El e agentul special 
Russell. Acum o oră şi douăzeci de minute aţi apelat de la biroul 
dumneavoastră mobilul lui Nicholas Marten. 

— Da. De ce? A intrat în vreo încurcătură? 

— De ce l-aţi sunat? 

— Sunt şeful lui la Fitzsimmons & Justice, firmă de arhitectură 
peisagistică. 

— Vă rog răspundeţi la întrebare, spuse agentul Russell 
apropiindu-se. 

— El mi-a cerut-o. Dacă vă uitaţi împrejur veţi vedea 
suprafaţa pe care suntem gata s-o modelăm. Printre multele 
plante pe care le vom sădi se numără şi azaleele. Marten 
lucrează la proiectare şi mi-a cerut să-i citesc lista soiurilor de 
azalee pentru că uitase numele unuia din ele şi exact pe acela 
vroia să-l folosească. Am obţinut lista, l-am sunat şi i-am recitat- 
O. 

— Şi după aceea? 

— Legătura s-a întrerupt. Am încercat să-l sun iar, dar n-am 
reuşit. 

— Mi-aţi spus că el v-a cerut să-l sunaţi, spuse iar agentul 
Russell. Vreţi să spuneţi că v-a dat telefon şi v-a spus să-l sunaţi 
dumneavoastră? 

— Oarecum, da. A sunat la mine acasă, gândindu-se că fiind 
sâmbătă ar trebui să fiu acolo. Menajera a răspuns, apoi mi-a 
transmis mesajul lui la birou. 

— Menajera dumneavoastră. 

— Da, domnule. Totuşi nu sunt foarte sigur de ce-a sunat la 
mine acasă. Ştia că voi fi la birou, suntem foarte întârziaţi cu 
acest proiect extrem de important, spuse Graff arătând cu un 
gest spre conac şi spre ceea ce-l înconjura. 

Agentul Harrison se mai uită la lan încă o clipă, apoi privi 
scurt la peisajul rural. 

— Faină bucată de mocirlă. Nu-mi place casa totuşi. Stilul ei 
nu puşcă. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule. 


— Vă mulțumim că ne-aţi acordat puţin din timpul 
dumneavoastră, domnule Graff. 

Astea fiind zise, agenţii Serviciului de Securitate Russell şi 
Harrison, s-au întors şi-au luat-o înapoi prin noroi spre maşină. 

— Are probleme? strigă Graff după ei. Are domnul Marten 
probleme cu guvernul? 

Nu i-au răspuns. 


76 


MADRID. 10:15 A.M. 


Peter Fadden merse două staţii cu autobuzul, apoi cobori şi 
făcu pe jos o jumătate de cvartal. Coti pe o străduţă lăturalnică 
şi intră într-o cafenea, în care erau risipiţi câţiva muşterii. S-a 
dus imediat la toaletă, de unde ieşi câteva secunde mai târziu, 
se uită pe coridorul ce ducea spre bucătărie şi observă că 
locanta avea ieşire şi prin spate. Aceea era o cale posibilă de-a o 
şterge dacă era cazul. Intră în salonul principal mulţumit de 
constatare şi se aşeză la o masă de unde putea supraveghea 
intrarea. Işi comandă o cafea. 

li rămăseseră portofelul, paşaportul, BlackBerry-ul şi, cel puţin 
pentru moment, rămăsese în viaţă şi liber. Tot restul - valiza şi 
geanta în care avea laptopul - rămăsese în taxi, iar acele lucruri 
mai mult ca sigur că erau acum în posesia celor doi urmăritori ai 
săi. De laptop era cel mai îngrijorat. Pe hard-disk avea toate 
însemnările: interviurile cu membrii personalului de la hotelul 
Ritz, informaţiile strânse în legătură cu Merriman Foxx şi 
doctoriţa Lorraine Stephenson, în legătură cu clinica din 
Washington, la care fusese internată Caroline Parsons înainte 
de-a fi fost mutată la spitalul Universitar, dar şi bănuielile sale 
despre urmărirea generală de la Barcelona şi despre soarta 
posibilă a preşedintelui. 

Întrebarea era: ce mai putea face în privinţa acestor lucruri? 

Acum voia cu disperare să ia legătura cu editorul său de la 
Washington Post, ştia însă că ar fi fost o acţiune greu de 
realizat. Cei care veniseră după el n-ar fi avut de unde şti cine 


era el, decât dacă telefonul lui Marten era monitorizat. Ceea ce 
însemna că discuţia lor fusese ascultată, probabil chiar 
înregistrată. Gândindu-se la asta Fadden îşi dădu seama că 
situaţia era chiar mai rea: aveau numărul BlackBerry-ului său. 
Tocmai de aceea îl găsiseră la hotel, nu era nicio îndoială. 
Probabil de aceea primul taxi plecase fără să-l ia - pentru că 
şoferul celei de-a doua maşini lucra pentru ei şi avea să facă 
ceea ce i se cerea. De aceea o luase taximetristul pe o străduţă 
lăturalnică şi trăsese pe dreapta, rupând-o la fugă apoi. 

Acum că urmăritorii săi cunoşteau frecvenţa telefonului său, 
probabil că era monitorizat, aşa că nu-l putea folosi fără să 
deconspire locul unde se afla. Mai mult, pentru că spusese ceea 
ce spusese despre preşedinte, despre comisia al cărei membru 
fusese Mike Parsons şi despre Merriman Foxx, putea fi absolut 
sigur că telefoanele şi e-mailurile tuturor celor care erau în lista 
sa de contacte - adică aproape toţi cei pe care-i cunoştea în 
Washington - şi ale birourilor ziarului pentru care lucra erau 
puse sub supraveghere. N-avea habar cine coordona toată 
această operaţiune, însă trebuia să fie cineva situat la un nivel 
foarte înalt, dacă monitorizau mobilul lui Marten, după care, în 
aşa de scurt timp, trimiseseră oameni după el. lar şmecheria 
aceea cu taxiurile era semn clar că nu fuseseră trimişi numai ca 
să aibă o mică discuţie cu el. Asta ar fi putut-o face şi la hotel. 

Insă deasupra tuturor acestor probleme era cea a timpului. 
Tot ce se întâmpla, indiferent ce-o fi fost, se întâmpla foarte 
repede. Dacă preşedintele era în vreo încurcătură, atunci nu mai 
era nicio clipă de pierdut. Însemna că trebuia să găsească pe 
cineva care nu era implicat şi nici urmărit. Cineva cu o voce 
autoritară care s-ar fi putut face auzită şi în care el s-ar fi putut 
încrede fără nicio teamă. Trebuia să găsească o astfel de 
persoană şi să o informeze imediat despre ceea ce se întâmpla. 


10:22 A.M. 


Fadden intră într-un debit de tutun aflat la patru intrări 
distanţă de cafenea. Se uită împrejur, apoi se duse la singura 
persoană care se mai afla acolo, proprietarul magazinului, un tip 
solid care stătea în spatele tejghelei şi fuma un trabuc. 

— Vorbiţi englezeşte? 

— Poco. Puțin, spuse bărbatul. 


— AŞ vrea să cumpăr o cartelă telefonică. 
— Da, spuse tipul. Da, şi se ridică. 


ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂȚII, 
GENEVA, ELVEŢIA. 10:27 A.M. 


Doctorul Matunde Ngotho, directorul executiv al programului 
pentru genetică umană a OMS, tocmai ieşise de la o şedinţă de 
investigaţie şi intra în biroul său de pe bulevardul Appia când îi 
sună mobilul. 

— Matunde, spuse după ce deschise telefonul. 

— Matunde, aici Peter Fadden. 

— Peter!, spuse cercetătorul zâmbind larg la auzul vocii 
dragului şi vechiului său prieten. Unde eşti? Sper că eşti la 
Geneva! Nu? 

Matunde aşteptă răspunsul, însă nu mai veni niciunul. 

— Peter? Peter, eşti acolo? 


Peter Fadden rămase încremenit pe loc, uitându-se cu ochii 
bulbucaţi la bărbatul înalt, tuns milităreşte ce stătea în spatele 
său lângă cabina telefonică de la colţul străzii. Din cine ştie ce 
motiv i se făcu frig, deşi temperatura de-afară trecea de 25°. 
Tipul intră în cabină, îi luă receptorul din mână şi-l puse în furcă. 
Fadden abia de-şi mai amintea, vag, că-l sunase pe fostul său 
coleg de cameră de pe vremea studenţiei şi care se afla la 
Geneva acum. lşi aminti că-i auzise vocea, în acelaşi timp 
simțind o durere ascuţită lângă rinichiul drept, de parcă l-ar fi 
împuns un ac, retras repede. Văzu o umbrelă în mâna bărbatului 
tuns scurt. Se întrebă ce făcea cu ea. Nu ploua. De fapt, nu era 
niciun nor pe cer. 


77 


10:30 A.M. 


Nicholas se uita absent pe geam, în vreme ce Miguel Balius 
manevra limuzina pe un pod îngust ce traversa un pârâu 


noroios. Trecu un minut, apoi două, apoi Marten deveni brusc 
foarte concentrat, ca şi cum tocmai ar fi dus la capăt un gând. 
Aruncă o privire către preşedinte, apoi apăsă butonul 
interfonului. 

— Miguel? 

— Da, domnule. 

— Tu precis ai mai fost la Montserrat înainte. 

— De multe ori. 

— Cum e acolo? 

— Păi, ca un orăşel construit pe un versant al muntelui la vreo 
opt sute de metri deasupra fundului văii. E o mostră formidabilă 
de inginerie. 

Preşedintele se aplecă în faţă, dându-şi seama că Marten 
începuse să strângă informaţii şi că, în acelaşi timp, încerca să 
facă un plan pentru ce aveau de făcut odată ajunşi la 
Montserrat. 

— Sunt multe clădiri, unele din ele vechi de câteva secole. 
Biserica, muzeul, un hotel, un restaurant, mai e şi o bibliotecă, 
un refectoriu. Şi multe altele. Nici nu mai ştiu câte, bâigui Miguel 
cu entuziasmul unui ghid turistic, uitându-se când în oglinda 
retrovizoare la Marten, când la drumul ce se întindea în faţa 
Mercedesului. La Montserrat se poate ajunge cu maşina pe 
şosea sau cu o telecabină din vale. Un funicular vă duce şi mai 
sus, până pe stânci dacă doriţi. lar de jur-împrejur sunt cărări 
care duc în toate direcţiile. Dacă apucaţi pe vreuna din ele, 
puteţi da de capele străvechi. Majoritatea lor însă sunt de mult 
abandonate şi părăginite. E o vorbă care zice să sunt „o mie şi 
una de cărări care străbat muntele în toate direcţiile”. Nu veţi fi 
dezamăgiţi. Insă trebuie să vă avertizez că e multă lume acolo 
sus. Intotdeauna e aglomerat. Montserrat nu este doar un sălaş 
religios, dar a devenit şi o atracţie turistică. 

— Sunt şanse să ne întâlnim cu nişte prieteni pe-acolo, insistă 
Marten. Spuneai că este şi un restaurant. Dacă vrem să luăm 
prânzul, vrem să ştim dacă e doar un chioşc cu senvişuri sau e 
mai mult decât atât. 

— Nu, nu-i doar un chioşculeţ cu senvişuri. E un restaurant în 
toată regula. Cu mese, scaune şi tot ce trebuie. 

— Ştii cumva dacă servesc şi băuturi carbogazoase, cola, apă 
minerală, chestii de-astea? Întreb pentru că unul dintre prietenii 
noştri are o situaţie medicală aparte şi ca atare are nişte nevoi 


mai speciale. 

— Sigur, găsiţi tot ce doriţi. Cola, apă minerală, cafea, bere, 
orice. 

Preşedintele asculta cu atenţie. Marten punea întrebări foarte 
precise, de parcă ştia exact ce informaţii voia să obţină. 

— E şi vreun vestiar sau, poftim, o toaletă, undeva prin 
apropiere? N-aş vrea să-l îndrum spre vreun locşor care n-ar fi 
potrivit condiţiei sale. 

Partea asta, Harris o înţelegea. Marten încerca să afle de 
existenţa unui posibil loc public unde s-ar fi putut întâlni cu 
Merriman Foxx, dar şi de un spaţiu, nu departe de cel dintâi, 
unde l-ar fi putut lua pe doctor pentru o discuţie în trei. 

— Cred că da, spuse Miguel cu ochii la şosea. Undeva, în 
spate. Se intră pe o uşă aflată lângă cea pe unde se face 
aprovizionarea. 

Marten se îndreptă brusc, vizibil atent. 

— E o uşă care dă în exterior? 

— Da, domnule. 

— lar uşa asta... e-n apropierea vreuneia din cele o mie şi una 
de cărări de care ai pomenit? Să zicem c-am vrea să facem o 
plimbărică după prânz... 

— Mare dreptate aveţi, domnule, spuse Miguel zâmbind. 

Accentul său australian şi anii petrecuţi la antipozi se 
strecuraseră evident în engleza pe care o vorbea. In plus, era 
clar că-i făcea plăcere să joace rolul gazdei pline de solicitudine. 

— O cărăruie duce în jos spre rampa de încărcare, iar o alta în 
sus pe pantele muntelui, spre traseele montane. De fapt una din 
acele capele de mult părăginite e chiar ceva mai sus de cărarea 
asta a doua. 

— Ne-ai zugrăvit un tablou foarte frumos, Miguel. 

— Asta mi-e meseria, domnule. Dar Montserrat chiar este 
frumos. Cel puţin aşa e la primele vreo cinzeci de vizite. 

Marten îi zâmbi, apoi închise interfonul şi-l privi pe preşedinte. 

— Am spus înainte că modul de-a obţine informaţii de la 
Merriman Foxx depinde de locul şi de circumstanţele în care îi 
vom pune întrebările. Dacă ne jucăm bine şansele şi avem noroc 
putem să-l ducem singur, sus, pe cărăruia ce duce spre acea 
capelă. După aceea am putea proceda la o abordare mai 
musculară a situaţiei. 

— Continuă. 


— Ajungem la Montserrat şi aşteptăm să dea Demi de noi. 
Când ne întâlnim cu ea, am să aranjez să ne întâlnim cu Foxx la 
restaurant. Dacă e de acord, eu şi cu el mergem la restaurant şi 
ne aşezăm la o masă mai în fund. Între timp, dumneavoastră 
sunteţi deja acolo, la o masă din apropierea ieşirii de serviciu, 
cea care dă chiar în cărarea din dos. Purtaţi pălărioara asta pe 
cap, aveţi ceva de băut, vă ţineţi capul plecat, citind un ziar sau 
aşa ceva. Nici măcar n-o să se uite la dumneavoastră, iar dacă 
se uită n-o să aibă habar cine sunteţi. Să sperăm că nici 
altcineva din restaurant. Eu şi cu Foxx ne aşezăm, consultăm 
meniul, vorbim despre nimicuri vreo câteva minute. Apoi am să-i 
spun că nu mă simt în largul meu să port o discuţie serioasă în 
public şi-am să-i sugerez să ieşim la o plimbare pe-afară, numai 
el şi cu mine. Uşa e chiar acolo, probabil chiar cu un indicator 
spre ieşire. Am să-l întreb pe chelner încotro duce. Chelnerul îmi 
va spune, iar eu am să-l întreb pe Foxx dacă are ceva împotrivă 
să ieşim pe-acolo. Chiar dacă vine împreună cu cineva tot va 
vrea să vină cu mine pentru că vrea să afle ce ştiu despre el. Ne 
ridicăm şi ieşim. Treizeci de secunde mai târziu, dumneavoastră 
ne urmaţi. Noi deja trebuie că vom fi apucat-o pe cărare înspre 
capelă. 

— Şi tu crezi c-o să meargă. Pur şi simplu. 

— V-am spus, el vrea să ştie mai multe despre mine şi nu are 
motive să bănuiască ceva. Montserrat e alegerea lui, nu a mea. 
Dacă e agitat, am să-i spun că poate să mă verifice, n-am nimic 
de ascuns. 

Preşedintele îl privi pe Marten cu luare-aminte. 

— Bine, deci totul merge după plan şi eşti singur cu el pe 
cărare. Vă apropiaţi de capelă. 

— Vă vedem pe dumneavoastră urcând pe acelaşi traseu în 
urma noastră. li propun să intrăm în capelă şi să discutăm acolo, 
în caz că mai apar şi alţi oameni. 

— Şi dacă nu vrea să intre? Ţi-am zis şi înainte, tipul a fost 
militar de carieră aproape toată viaţa lui. E puternic şi viclean - 
nu va face ceea ce nu va vrea să facă. 

— De data asta, da. 

— De unde ştii? 

— Nu va avea de ales. 

Şi iarăşi preşedintele îl studie cu atenţie pe Marten, gata să-l 
întrebe ce voia să spună cu asta, apoi se răzgândi, decis să nu 


insiste. 

— Şi apoi? 

— Cândva aţi lucrat la o fermă, nu? 

Preşedintele dădu din cap, afirmativ. 

— Aţi încercat vreodată să culcaţi la pământ un porc 
îndărătnic sau o vită căreia veterinarul era gata să-i 
administreze un medicament injectabil? 

— Da. 

— Eraţi în stare de aşa ceva? 

— Da. 

— Ei bine, cam aşa ceva va trebui să facem şi de data asta. ŞI 
va trebui să ne ocupăm amândoi de trebuşoara asta. Veterinarul 
şi manipulantul. Mă tem că va trebui să vă murdăriţi puţin 
mâinile. 

— N-am nicio problemă cu munca de jos, nu în situaţia în care 
suntem, spuse preşedintele înălţând capul. Dar nu înţeleg ce ai 
de gând să faci. Nu avem de unde să facem rost de 
medicamente sau seringi hipodermice. Şi chiar de-am avea, n- 
avem timp să... 

— Vere, uiţi restaurantul. Tot ce ne trebuie va fi pe masă. Sau 
în meniu. 


78 


10:37 A.M. 


De douăzeci de minute ieşiseră din Barcelona îndreptându-se 
spre nord-vest pe autopista A2. Microbuzul era alb. Şoferul, un 
bărbat masiv pe nume Rafael. Pe portierele microbuzului, într-un 
chenar negru erau scrise cu vopsea cuvintele ce indicau 
destinaţia călătoriei: Monasterio Benedictino Montserrat. 

Reverendul Beck şi Luciana stăteau pe scaunele din spatele 
şoferului. Demi era în spatele lor, singură în al treilea rând de 
scaune, iar geanta cu echipamente şi camerele foto le ţinea 
lângă ea. Se uita absentă pe geam, încercând să nu se 
gândească la Marten şi la preşedinte sau la ceea ce făcuse ea. 


Sau mai degrabă la ceea ce gândise că nu are de ales decât să 
facă. 

Încă de la confruntarea lui Marten cu Foxx în Malta devenise 
conştientă că atât doctorul, cât şi reverendul erau nemulţumiţi. 
In plus, se temuse că datorită acelui eveniment relaţia ei cu 
reverendul s-ar fi putut strica, de nu cumva chiar sfârşi. Şi aşa şi 
crezuse că s-a întâmplat când Beck părăsise insula atât de 
intempestiv dimineaţa următoare, apoi însă recepţionerul o 
sunase transmiţându-i scuzele şi invitaţia la Barcelona din 
partea reverendului. 

La puţin timp după aceea ea a ajuns la apartamentul 
reverendului de la hotelul Regente Majestic unde a fost 
prezentată Lucianei. Rufus Beck a reuşit să o surprindă, 
spunându-i că înţelegea că interesul ei în privinţa lui nu se 
datora vocației sale religioase, ci asocierii lui la conventul 
Aldebaran şi că bănuia că acolo era de fapt adevăratul subiect 
al cărţii lui Demi şi nu preţiosul documentar foto despre „clerul 
ce slujeşte pe lângă personalităţile politice importante”. Mai 
mult, Beck i-a dezvăluit că avea cunoştinţă că adevăratul motiv 
pentru care îl urmase în turneul său european era că ştia de 
venirea reverendului la întrunirea anuală a conventului. 

Insă, în loc să-i ceară să plece imediat, Beck o surprinse 
iarăşi, spunându-i că discutase despre ea cu mai vârstnicii 
grupului şi că acceptaseră să-şi desfăşoare ceremoniile în 
prezenţa ei şi chiar să-i permită să facă fotografii. De fapt, nu 
era cu adevărat nimic diabolic în acţiunile conventului şi în plus, 
în acel moment al istoriei, erau de părere că nu mai era niciun 
motiv pentru care ar fi păstrat secretul ritualurilor lor. 

Totuşi, la rândul lor, îi cereau lui Demi un favor: să-l aducă şi 
pe Nicholas Marten. 

— Aşa cum bănuiai, a spus Beck, doctor Foxx este membru al 
conventului. In prezent se află la mănăstirea din Montserrat, 
pregătind adunarea grupului. Mica lui dispută cu Marten asupra 
mărturiei în faţa comisiei Congresului a creat o situaţie care încă 
îl mai deranjează şi doreşte să limpezească lucrurile cât mai 
repede, înainte să ajungă în presă o cât de vagă informaţie 
despre această chestiune. 

Dacă Marten venea la Montserrat, reverendul avea să 
aranjeze o întrevedere a celor doi, iar Beck era sigur că Marten 
avea să fie de acord cu asta. 


— Dacă n-ar fi aşa, nu te-ar fi urmărit până la Barcelona şi nu 
te-ar fi invitat la prânz. Nu e nicio îndoială că e convins că tu 
poţi să faci în aşa fel încât să se întâlnească cu Foxx. 

Cu toate că era destul de panicată de informaţiile pe care se 
dovedea că le avea Beck despre întâlnirea ei cu Marten, Demi n- 
a lăsat să se vadă. Chiar dacă ea aflase despre grupul 
Aldebaran şi despre implicarea reverendului în afacerile 
acestuia, capelanul Beck părea mulţumit cu ideea că interesul ei 
era strict profesional - un fotograf şi ziarist în căutarea unui 
subiect. Mai mult, reverendul îi cerea exact ceea ce-i ceruse şi 
Marten, ca ea să-i spună acestuia unde se va afla doctorul Foxx 
şi când. 

Ceea ce nu ştiuse atunci şi nici nu spusese nimănui mai apoi, 
era că o a doua persoană avea să-l însoţească pe Nicholas 
Marten la Montserrat: preşedintele Statelor Unite ale Americii. 


79 


SEDIUL POLIŢIEI DIN BARCELONA, 
BIROUL DE COMUNICAŢII SPECIALE. 10:45 A.M. 


După o repriză de somn pe sponci de vreo douăzeci de 
minute, Hap Daniels tocmai intrase în încăpere şi-şi luă 
echipamentul de comunicaţii - casca şi microfonul. Îl căută din 
priviri pe Bill Strait, nerăbdător să afle dacă luase legătura cu 
Serviciul Secret de Informaţii şi dacă transmisese dorinţa sa de 
a fi ascultate telefoanele lui Evan Byrd. Tocmai atunci, auzi o 
voce familiară în cască rostind tare: 

— Hap, sunt Roley. 

Roland Sandoval era agentul special al Serviciului Secret 
însărcinat cu paza vicepreşedintelui Hamilton Rogers. Daniels 
ştia că Rogers sosise în secret la Madrid cu puţin timp înainte, şi 
că se îndreptase direct spre ambasada Statelor Unite. Acolo 
urma să i se alăture Tom Curran, şeful cancelariei, pentru 
programata întâlnire cu uşile închise cu premierul Spaniei. 
Aveau să discute despre dispariţia preşedintelui Harris. 

— Da, Roley. 


— Tocmai am transmis vicepreşedintelui că i s-a permis 
aterizarea la Barcelona la orele 13. După asta, are o oră la 
dispoziţie pentru un tur în zonă. 

— Face un tur al zonei? De ce? De ce dracu’ tocmai acuma? 

— Ordin direct de la şeful cancelariei. Chiar dacă e doar 
temporar titularul Casei Albe, Rogers vrea să arate îngrijorarea 
Statelor Unite faţă de situaţia creată de terorişti, chiar şi acum 
că POTUS e „departe”. După aceea se va întoarce la Madrid şi-şi 
va petrece noaptea acasă la Evan Byrd înainte să se întâlnească 
mâine cu prim-ministrul spaniol. 

Daniels îşi muşcă buzele de furie şi pentru un lung moment n- 
a mai scos niciun cuvânt. În cele din urmă, răspunse sec: 

— OK. Roley, ne ocupăm noi de partea asta. Mulţam de 
informaţie. 

Se auzi un clic distinct în clipa-n care agentul special 
întrerupse legătura. 

— Ce dracu'? blestemă Daniels în barbă. 

Vicepreşedintele făcea un tur prin zonă? Asta însemna 
publicitate: scurte înregistrări video. Apoi la fel de repede cum 
venise, Rogers lua drumul Madridului, spre reşedinţa lui Byrd. 
Ceva necurat se întâmpla, dar Hap n-avea idee ce-ar fi putut fi. 

ÎI căuta iarăşi pe Bill Strait. Dacă vicepreşedintele Rogers 
avea să-şi petreacă noaptea la Evan Byrd acasă, trebuiau să 
plaseze dispozitive de ascultare în telefoanele de-acolo. 

— Hap, auzi deodată în cască vocea lui Strait. 

— Unde eşti? 

— La bufet. Ai timp de-o ceaşcă de cafea bună spaniolească? 

— Să fiu a' dracului de n-am! 

Hap închise legătura gata să-şi scoată casca, însă taman 
atunci interveni o altă voce pe fir: 

— Agent Daniels, rosti un glas de bărbat cu accent britanic. 

— Da. 

— Sunt agentul special Harrison, de la MI5 din Manchester. 
Tocmai am discutat cu un domn, lan Graff, şeful lui Nicholas 
Marten la firma unde lucrează. Ne-a spus că Marten l-a 
contactat prin menajera sa, ceva mai devreme în dimineaţa 
asta, şi i-a cerut să sune pe mobilul său să-i citească lista cu 
soiurile de azalee. 

— Ce vrei să spui? Cum adică „prin menajera sa”? 

— A sunat la domiciliul acestuia şi i-a cerut menajerei să-l 


sune pe dl Graff la birou. Totuşi Graff e de părere că Marten ar fi 
trebuit să ştie că e la muncă şi că ar fi putut suna acolo de la 
bun început. 

— Cum dracu', a luat Marten legătura cu el? Am depistat 
locaţia mobilului său în câteva secunde... De unde a sunat? De 
la un telefon public? 

— Nu, domnule. A fost neglijent. S-a folosit de telefonul unei 
limuzine ce aparţine unei firme de închirieri din Barcelona. Se 
numeşte Limousines Barcelona. În prezent, maşina e închiriată 
toată ziua pentru doi domni. Au fost luaţi de la hotelul Regente 
Majestic puţin înainte de ora şapte în dimineaţa asta. 

— Se ştie cu precizie unde se află limuzina asta acum? 

— Nu, domnule. Dar avem descrierea, numărul de 
înmatriculare şi pe cel al telefonului. 

— N-aţi spus companiei de limuzine de ce aţi sunat. 

— Nu, domnule, doar am cules informaţia. Printr-o firmă de 
telefonie. Am verificat factura şi înregistrările. 

— Mulţumesc, MI5. Aţi făcut treabă bună. Vă suntem 
recunoscători. 

— Plăcerea noastră, domnule. Dacă mai doriţi altceva, orice, 
anunţaţi-ne. 

Daniels îşi notă numerele limuzinei şi al telefonului, apoi 
închise. Exact asta era întâmplarea norocoasă de care avea 
nevoie. Dar ce era de făcut, asta era întrebarea. Dacă ar fi 
comunicat informaţia asta oricui - subordonaţilor lui, celor de la 
CIA sau de la Serviciul Spaniol de Informaţii sau poliţiei 
barceloneze -, atunci Jake Lowe sau dr. Marshall ar fi aflat şi ei 
ce ştia el în câteva secunde. Dacă n-o împărtăşea cu nimeni, n- 
ar fi trecut mult până când cineva de la MI5 s-ar fi întrebat de ce 
nu se luase nicio măsură pornind de la informaţiile lor şi-ar fi 
făcut zarvă. Ce avea Hap de făcut acum era să cumpănească. 
Lucru dificil într-o încăpere în care era înconjurat din toate 
părţile de poliţişti şi de agenţi analişti aşezaţi în faţa 
computerelor lor. Conchise că cel mai bun lucru era să i se 
alăture lui Bill Strait la bufet, pentru o delicioasă ceaşcă de 
cafea spaniolă. 


80 


10:55 A.M. 


Miguel Balius era cu totul concentrat la şoseaua dinaintea lui 
ce trecea prin cătunul în care intraseră şi care ducea către zona 
deluroasă pe care-o ştia prea bine. Nu mult după ce aveau să 
iasă din acea mică localitate începea urcarea lungă şi şerpuită 
către munţii unde se află Montserrat. 

— Miguel, auzi vocea vărului Harold în interfon. Ai cumva o 
hartă a Barcelonei şi-a împrejurimilor? 

— Da, domnule. E în buzunarul scaunului din faţa 
dumneavoastră. 

Trase cu ochiul în oglinda retrovizoare să se asigure că vărul 
Harold o găsise, apoi îşi întoarse privirea spre drum. Dacă nu 
aveau parte de vreun incident neplăcut sau de alte baraje, n-ar 
fi trebuit să le ia mai mult de patruzeci de minute să ajungă la 
mănăstire, desigur, dacă nu cumva cei doi clienţi ai săi nu se 
răzgândeau şi nu voiau să meargă altundeva. Probabil acesta 
era motivul pentru care le trebuia harta. 


— Aici, aici, aici şi aici, spuse Marten. 

Ţinea harta deschisă pe locul dintre ei şi, folosindu-se de un 
pix, trasă linii verticale, apoi orizontale ce le intersectau pe cele 
dintâi, realizând astfel o grilă ce se întindea dinspre Barcelona 
spre zona rurală. Era sigur că şi cei din Serviciul Secret şi din 
forţele de ordine spaniole se foloseau de una asemănătoare ca 
să-i găsească şi să-i captureze. Probabil că regruparea 
urmăritorilor lor avusese loc deja, iar acum porniseră din nou pe 
urmele lor, acoperind o zonă şi mai întinsă. Aceste acţiuni îi 
preocupaseră pe Marten şi pe preşedinte mai devreme. Numărul 
trupelor care-i căutau era probabil cel puţin dublu faţă de cele 
folosite iniţial şi toate aveau să lucreze în careurile unei astfel 
de grile, scotocind zona metru cu metru, asigurându-se apoi că 
urmăriţii nu se mai puteau întoarce pe aceleaşi rute, aşa cum 
făcuseră în oraş cu o noapte înainte. Tocmai de aceea Marten se 
folosise de telefonul limuzinei să-l sune pe lan Graff în 
Manchester. 


Nicholas ridică ochii spre preşedinte. 

— Cam pe vremea asta, NSA a detectat deja apelul pe care 
lan Graff l-a dat pe mobilul meu, iar vreuna din agenţiile 
britanice, poliţia sau serviciul de informaţii l-au depistat pe lan 
în Manchester. Probabil l-au interogat deja. Apoi nu le mai 
rămâne altceva de făcut decât să repereze telefonul acesta de 
pe care am sunat la lan acasă. Când am sunat, speram că vom 
fi ajuns deja la mănăstire până să facă ei legătura, şi că Miguel 
va fi demult pe drumul de întoarcere. Dacă şi când autorităţile |- 
ar fi găsit, tot ce-ar fi putut spune ar fi fost că i-am cerut să ne 
lase în vreun sătuc aflat pe drum şi că acolo am şi rămas. Ar fi 
putut da numele oricăruia din cele vreo cinci sau şase prin care- 
am trecut. Nimeni n-ar fi ştiut că nu spune adevărul. La urma 
urmei asta spunea: discreţia e politica firmei. 

— Ei, oricum deocamdată nu ni s-a întâmplat nimic. Probabil 
că domnul Graff e mai greu de găsit decât crezi, spuse 
preşedintele. Poate că în sfârşit norocul e de partea noastră. 

— Totuşi, n-am ajuns încă la mănăstire. Dacă-l sună pe 
Miguel, îl vor suna probabil pe mobilul său personal. Nici n-am 
şti cine l-a sunat - ar putea fi soţia lui -, că am fi deja înconjurați 
şi-ar fi prea târziu să mai facem ceva. 

— Deocamdată nu s-a folosit de mobil, răspunse preşedintele. 

— Poate că nu vor să-i spună lui despre ce e vorba. Nu trebuie 
decât să dea publicităţii descrierea maşinii şi numărul de 
înmatriculare. Le-ar lua ceva mai mult, dar tot ar pune mâna pe 
noi. 

— Şi ce propui? 

— Fie îi cerem să ne lase undeva, şi asta cât mai curând, iar 
apoi încercăm să ajungem singuri la Montserrat cum om putea, 
fie să... 

— Să ce? 

— Să-i spunem lui Miguel care e situaţia, doar câteva 
informaţii, şi să-i cerem să ne ajute. Ambele variante sunt 
riscante. Singurele atuuri ale noastre sunt chiar Miguel şi 
politica firmei. E ca-n bancul acela vechi: n-avem decât două 
posibilităţi de-a scăpa - niciuna şi aproape niciuna. Şi nouă nu 
ne-a mai rămas nici a doua. 

Preşedintele Harris privi scurt afară, la terenul accidentat pe 
care-l străbătea şoseaua, apoi apăsă butonul interfonului. 

— Miguel spuse el cu o voce stăpânită. 


— Da, domnule. 

— Cât mai avem până la mănăstire? 

— Fără alte baraje de poliţie sau alte probleme, vreo jumătate 
de oră. 

— Cât e de departe în mile? 

— Pe şoseaua asta cam douăzeci, domnule. Majoritatea 
drumului în urcare. 

— Mulţumesc. 

Preşedintele închise interfonul şi inspiră adânc, apoi se 
întoarse spre Marten. Era tensionat, grav şi concentrat, ca de 
fiecare dată de când îi văzuse Nicholas. 

— Miguel pare un tip cinstit şi decent. Cunoaşte zona, 
drumurile şi oamenii. Cunoaşte subtilităţi de limbă pe care eu nu 
le cunosc. Date fiind circumstanţele, cred că ar fi mai degrabă 
un ajutor preţios, decât o piedică pentru noi. 


81 


BARCELONA. 11:05 A.M. 


Cu informaţia primită de la MI5 despre numărul limuzinei în 
care se afla Marten şi cu cartea de vizită falsă pe care o avea 
pentru anumite „situaţii de urgenţă”, Hap Daniels cobori din 
taxi, plăti şoferul şi aşteptă până când maşină se îndepărtă. 
Apoi se întoarse şi se îndreptă spre clădirea ce părea a fi un 
garaj şi unde-şi avea sediul firma Limousines Barcelona. 

Câteva minute mai devreme, la bufetul sediului poliţiei 
barceloneze, Bill Strait îi confirmase că a vorbit cu Emilio 
Vasquez de la serviciul de informaţii spaniol şi că i-a cerut, din 
partea lui Daniels, să monteze cu mare discreţie aparate de 
ascultare pe toate telefoanele lui Evan Byrd. 

— Are de-a face cu acţiunea în curs, spuse Vasquez fără 
niciun fel de intonaţie în glas, mai degrabă ca pe o afirmaţie 
decât ca pe o întrebare. 

— Da. 

— Dată fiind situaţia, dacă o cere Tigre Uno, atunci se face. 

— N-O, spuse Strait. 


— N-O, sigur. 

Adică Ne-Oficial. Oficial nu erau montate dispozitive de 
ascultare pe telefoanele lui Evan Byrd. Trebuiau puse în cea mai 
mare taină, iar toţi cei implicaţi trebuiau să fie conştienţi şi 
pregătiţi să nege că se făcuse aşa ceva. 

Imediat după ce Hap îşi terminase cafeaua, plecă, spunându-i 
lui Strait că are nevoie de o plimbare să poată cugeta mai bine 
la cele întâmplate. Dacă aveau nevoie de el nu trebuia decât să- 
| sune pe BlackBerry sau să-i dea un apel pe pager. Merse pe 
jos, cu bună-ştiinţă cale de vreo trei cvartale, apoi coti şi opri un 
taxi. Îi ceru şoferului să-l ducă la o adresă care se afla pe o 
stradă ce se intersecta cu cea pe care-şi avea sediul Limousines 
Barcelona, dar la o distanţă ce putea fi parcursă pe jos. Apoi 
începu deodată să înţeleagă ce trebuie să fi simţit POTUS, 
„Prăfuitorul Holdelor”, atunci când se târâse prin conductele 
hotelului Ritz: n-avea habar în cine putea să aibă încredere. lar 
pentru Hap asta îl includea şi pe Bill Strait şi poate chiar întregul 
contingent de agenţi ai Serviciului Secret. Poate că erau absolut 
inocenți, însă n-avea cum să fie sută la sută sigur de asta. 

Ştia însă că nu se putea încrede în Tom Curran, şeful 
cancelariei, nici în consilierul politic al „Prăfuitorului”, Jake Lowe, 
şi nici în consilierul pentru probleme de securitate naţională, dr. 
James Marshall. Şi mai ales nu-i plăcea impresia de oportunism 
vădit pe care i-o lăsase vestea neaşteptatei vizite a 
vicepreşedintelui la Barcelona, pentru o şedinţă foto de 
douăzeci de minute şi pentru câteva declaraţii filmate, ca apoi 
să se retragă la Madrid la rezidența lui Evan Byrd. Asta îl punea 
imediat pe vicepreşedinte pe lista cu cei în care nu putea avea 
încredere. 

Acum, gândindu-se la succesiunea evenimentelor, îşi aminti 
cine mai fusese prezent la acea întâlnire nocturnă, acasă la 
Evan Byrd: David Chaplin, secretar de stat, Terrence Langdon, 
secretar al apărării, şi Chester Keaton, general de aviaţie şi 
preşedinte al şefilor de cancelarii. 

— Dumnezeule, murmură Hap. 

Şi dacă erau cu toţii implicaţi în tărăşenia asta? 

Dar despre ce tărăşenie era vorba? Ce anume îi ceruseră sau 
îi impuseseră preşedintelui, de-l încolţiseră în aşa hal că nu 
avusese de ales decât să fugă? 


11:10 A.M. 


Romeo Brown 
Detectiv particular 
Municipalitatea Long Island, New York 


Responsabilul de serviciu de la Limousines Barcelona, Beto 
Nahmans, un tip la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat cu stil, 
întoarse cartea de vizită pe-o parte şi pe alta, apoi se uită la 
Hap, care era aşezat într-unul din cele două scaune elegante din 
tuburi de crom şi piele neagră aflate de cealaltă parte a biroului 
său. 

— Înţeleg că aveţi numărul de telefon şi pe cel de 
înmatriculare ale uneia din maşinile noastre, spuse Nahmans 
într-o engleză corectă. 

Daniels încuviinţă cu o înclinare a capului. 

— Am fost angajat de o firmă de securitate ce investighează 
fraudele fiscale. Credem că unul din cei pe care-i căutăm este 
pasager în acea limuzină. Misiunea mea este să-l găsesc şi să-i 
dau şansa de a se întoarce de bunăvoie în Statele Unite pentru 
proces, înainte de a cere să fie arestat. 

— Şi care ar fi numele acestei persoane? 

— Marten. Nicholas Marten. Marten cu e. 

Nahmans se răsuci în scaunul său, apăsă câteva cifre pe o 
tastatură, apoi se uită la ecranul computerului aflat în faţa sa. 

— Îmi pare rău, domnule. Nu avem niciun Nicholas Marten ca 
pasager în autovehiculul la care vă referiţi. Şi nici în altul. 

— Nu? 

— Nu, domnule. 

Hap adoptă imediat o atitudine mai severă. 

— Acesta nu este răspunsul pe care-l aşteptam. 

— E răspunsul pe care-l am, zâmbi subţire Nahmans. Mă tem 
că asta-i tot ce vă pot spune. 

Hap Daniels oftă, se uită în podea, apoi se trase de-o ureche 
şi îşi ridică iar privirea. 

— Ce-ar fi dacă le-aş cere celor din serviciul spaniol de 
informaţii să solicite datele astea? 

— Răspunsul ar fi acelaşi. Imi pare rău. 

— Să presupunem c-ar veni cu un document oficial prin care 
vi s-ar cere să le puneţi la dispoziţie o listă cu numele fiecăruia 


din clienţii dumneavoastră din ultimii doi ani. Numele clienţilor 
şi-al celor ce-i însoțeau, locul de unde au fost luaţi, durata 
călătoriei şi adresele la care au fost lăsaţi. 

— Nu cred c-ar fi legal, spuse Nahmans. 

În ochii lui se citea nesiguranța, iar Hap profită de ea din plin. 

— Vreti să aflaţi? 


Trei minute mai târziu, Daniels ieşi din sediul firmei 
Limousines Barcelona. Responsabilul de serviciu Nahmans îi 
dăduse trei nume. Al unui anume văr Jack, al altuia ce-şi zicea 
Harold şi al femeii care făcuse comanda pentru limuzină, puţin 
înainte de ora şapte în acea dimineaţă. Ceruse ca acea cursă să 
fie trecută în nota de plată a camerei ei de la hotelul Regente 
Majestic. O chema Demi Picard. 


82 


11:15 A.M. 


Miguel Balius făcu ochii mari. Stătea ca trăsnit lângă o masa 
distrusă din colţul unei odăi întunecoase a ceea ce fusese odată 
clădirea de piatră a unei mori. Deasupra lui aproape întreg 
acoperişul lipsea şi se vedea cerul. Afară, un pârâiaş gălăgios 
curgea la niciun metru depărtare de ce mai rămăsese dintr-un 
perete. 

— E-n regulă, Miguel. Respiră adânc. Relaxează-te. Nu-i niciun 
om rău pe-aici. 

Vărul Jack se sprijini de capătul celălalt al mesei vorbindu-i cu 
blândeţe. Nu mai purta ochelarii pe care-i afişase încă de când 
Miguel îi luase din faţa hotelului Regente Majestic. In plus, tot 
capul îi era acoperit de păr sau mai degrabă de o perucă ce i se 
potrivea la perfecţie şi pe care Miguel n-o văzuse până atunci. 
Adică până când „vărul Jack” ieşise din spatele limuzinei, cu 
doar câteva secunde înainte, transformat dintr-odată în bărbatul 
pe care întreaga lume îl cunoştea drept preşedintele Statelor 
Unite ale Americii. 

— Discreţie, Miguel, discreţie, îl îndemnă blând şi „vărul 


Harold”, aflat în spatele preşedintelui. 

— Da, domnule. Discreţie, spuse Miguel inspirând adânc. 

Părea că înţepenise cu totul avându-l în faţă pe omul acela. 

La cererea celor doi „veri”, se abătuse de la drumul principal 
şi o luase pe şleaul ce ducea prin pădure până au dat de 
pârâiaşul acela şi de ruinele unei case de piatră, unde a parcat 
Mercedesul. Se părea că „verii” voiau să se bălăcească într-un 
pârâu spaniol, aşa cum, mai devreme, îşi udaseră picioarele în 
Mediterană. În momentul acela, dorinţa lor nu-i păruse deloc 
mai stranie decât întreg comportamentul lor de până atunci. 
Apoi „vărul Jack” ieşise din maşină cu peruca pusă şi fără 
ochelari şi-i zise: 

— Miguel, numele meu este John Henry Harris şi sunt 
preşedintele Statelor Unite ale Americii. Acesta este Nicholas 
Marten. Avem nevoie de ajutorul tău. 

Miguel Balius replicase cu simplitate şi umilinţă, aproape 
instantaneu: 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule? 


HOTEL REGENTE MAJESTIC, BARCELONA. 11:20 A.M. 


Romeo Brown 
Detectiv particular 
Municipalitatea Long Island, New York 


Recepţionerul studie cartea de vizită a lui Hap Daniels. 

— Fraudă fiscală? 

— Da, domnule. În Statele Unite. 

Recepţionerul îşi apăsă unele într-altele buricele degetelor de 
la cele două mâini. 

— Domnişoară Picard este oaspetele nostru. A comandat o 
limuzină în dimineaţa aceasta pentru două persoane pe care ni 
le-a prezentat drept verii dumneaei. Tocmai veniseră cu avionul 
de la New York, erau obosiţi din cauza schimbării fusului orar şi 
nu puteau dormi. Voiau să vadă împrejurimile Barcelonei. 

— Unul dintre cei doi bărbaţi era mai în vârstă şi aproape 
complet chel. Celălalt domn înalt şi de vreo treizeci de ani. 

— Da. 

— Unde este domnişoara Picard acum? 

— Cred că a ieşit din hotel cu ceva timp în urmă, spuse 


recepţionerul din spatele contoarului, schimbându-şi greutatea 
corpului de pe un picior pe altul. 

— Ştiţi încotro a luat-o? 

— V-am spus tot ce ştiu, señor. 

Daniels se uită lung la recepţioner. Aceeaşi politică de 
„protejare a intimităţii clienţilor” o întâmpinase şi la firma de 
închirieri. Numai că aici la hotel nu prea putea să amenințe cu 
vizita celor de la informaţiile spaniole. După cum i se părea, 
hotelul avea probabil vreo trei sute de camere. Împotriva 
amenințării cu o posibilă cerere a spionajului spaniol, a fiscului 
ori a autorităţilor locale de a li se pune la dispoziţie listele cu 
clienţii hotelului şi a motivelor pe care aceştia le trecuseră în 
formulare, chiar şi pentru o scurtă perioadă, stătea faptul că, în 
cel mai bun caz, i-ar fi consumat doar timpul. Şi tocmai timpul 
era foarte preţios pentru el, căci nu avea decât foarte puţin. 

— Muchas gracias, spuse Hap în cele din urmă şi se îndreptă 
spre uşă, dar apoi se întoarse. Oare îmi puteţi spune cât e 
ceasul? 

Bărbatul se uită la el. 

— Cât e ora? 

Daniels bătu cu un deget în cadranul ceasului său. 

— S-a oprit. 

Hap se sprijini de birou cu o figură serioasă, lăsându-şi mâna 
pe tăblia contoarului. De sub palmă i se iţea colţul unei 
bancnote de o sută de euro. 

— Această domnişoară Picard, cum arată? întrebă Hap cu glas 
scăzut. 

Recepţionerul zâmbi şi se uită la ceasul său, după care se 
aplecă înainte şi cobori şi el vocea. 

— Foarte atrăgătoare. Franţuzoaică, de profesie fotograf. Păr 
scurt, brunet. Are un blazer albastru închis şi pantaloni lejeri, 
cafenii. Pe-un umăr îşi duce camerele foto, iar pe celălalt o 
geantă mică pentru echipament. A plecat cu un bărbat afro- 
american la vreo cinzeci de ani şi cu o femeie mai în vârstă, 
europeană. Cu toţii au urcat într-un microbuz alb cu însemnele 
mănăstirii de la Montserrat. 

— Îmi cer scuze, n-am înţeles. Ce oră ziceaţi că e? spuse Hap 
suficient de tare încât să fie auzit de cei ce treceau prin 
preajmă. 

— Unsprezece, douăzeci şi trei, señor, spuse recepţionerul 


apropiind ceasul său de-al lui Daniels, palmând suta de euro în 
acelaşi timp. 

— Unsprezece, douăzeci şi trei, zâmbi Hap. Gracias. 

— Unsprezece, douăzeci şi patru acum, señor. 

— Gracias, spuse Hap iarăşi. Muchas gracias. 


„Fotograf? Montserrat?”, se întreba Hap ieşind pe poarta din 
faţă a hotelului. O fracțiune de secundă mai târziu auzi că-i suna 
mobilul. Îl scoase din husa ce-i era prinsă de curea şi răspunse. 

— Daniels. 

— Unde mama naibii eşti? 

Era Jake Lowe şi nu-i lăsă niciun moment să răspundă. 

— Avem nevoie de tine la hotel imediat. 

— Care-i problema? 

— Acuma, Hap. Chiar acuma. 


83 


HOTEL GRAND PALACE. 11:45 A.M. 


Jake Lowe, dr. Marshall şi Hap Daniels erau singuri în camera 
de comunicaţii speciale instituită în apartamentul de patru 
camere pe care cei doi consilieri îl luaseră cu scopul de-a servi 
drept stat major de criză în Barcelona. Uşa era închisă. Cei trei 
erau adunaţi în faţa unui monitor, aşteptând legătura video cu 
centrul de comunicaţii de la Casa Albă, printr-un canal securizat. 

— Daţi-i drumul, spuse Lowe în microfonul conectat la linia 
sigură a unui telefon aflat pe masa de lângă el. 

Urmă o scurtă pauză, apoi ecranul se umplu de pureci şi 
imediat după aceea începu o înregistrare video de vreo treizeci 
de secunde. Inregistrarea, după ce aveau să-şi dea acordul, 
urma să fie trimisă la Fox News, urmând să fie distribuită 
televiziunilor importante şi reţelelor de cablu din toată lumea. 
După cum arăta cronometrul începea la ora 2:23 p.m. A zilei 
precedente, vineri, 7 aprilie. Se putea vedea că preşedintele 
Harris era viu şi nevătămat, aflat în „locul de taină” unde fusese 
transportat în urma amenințării teroriste din Madrid. Părea să se 


afle într-o sală de conferinţe frustă, în compania consilierului 
pentru problemele de securitate naţională, James Marshall, a 
secretarului apărării, Terrence Langdon şi a secretarului de stat, 
David Chaplin. Cu toţii îşi scoseseră sacourile, iar în faţa lor pe 
masă erau carnete pentru însemnări şi sticle de apă. Se spunea 
că revedeau cu sârg textul şi observaţiile pe marginea 
discursului pe care preşedintele avea să-l ţină luni, la Varşovia, 
în faţa liderilor ţărilor NATO. 

Nu era vreo înregistrare veche reciclată, făcută cine ştie când 
şi unde, ci părea nou-nouţă, făcută într-un loc pe care Hap nu-l 
văzuse niciodată. 

— Cum naiba aţi făcut chestia asta? întrebă el când ecranul 
se întunecă la finalul înregistrării. 

Se uita la Marshall: 

— Dumneavoastră sunteţi aici. Langdon e în Bruxelles, iar 
Chaplin la Londra. „Prăfuitorul” e şi el undeva, adăugă după ce 
se întorsese spre Lowe. 

— Ţi-am cerut părerea, spuse cu răceală Lowe. Din 
perspectiva Serviciului Secret, filmul acesta e credibil? Dar din 
punctul de vedere al oricărui profesionist al serviciilor de 
securitate care l-ar putea vedea? 

— Cu mijloacele tehnice necesare, cineva l-ar putea dovedi. 
Habar n-am. Din punctul meu de vedere, mda, o să meargă, 
spuse Hap pe un ton neutru. E suficient şi până acum nimeni n- 
ar trebui să suspecteze că sunt motive s-o cerceteze mai 
îndeaproape. Sau să creadă că-i altceva la mijloc decât ceea ce 
trebuie să fie. 

— Până acum? întrebă încet Marshall. Ce vrei să spui cu asta? 

— Dacă POTUS apare deodată undeva, aşa, de unul singur? 
Atunci ce urmează? Cum o să explicăm chestia asta? 

Lowe îl privi lung într-o tăcere îngheţată. Hap simţea că tipul 
e furios, îi simţea furia crescând rapid, stârnită de întreaga 
situaţie. Brusc Lowe îi întoarse spatele şi vorbi în microfon. 

— Daţi înregistrarea presei. Imediat. 


84 


11: 55 A.M. 


Demi se sprijini de scaunul de lângă ea să-şi redreseze poziţia 
în momentul când microbuzul mănăstirii benedictine făcu o 
curbă bruscă pe urcuşul lung şi şerpuit ce ducea sus în munte, 
spre Montserrat. Deasupra lor, departe se puteau vedea deja 
clădirile mănăstirii. Păreau zidurile unei fortărețe medievale 
miniaturale, un mic orăşel construit pe stânci. 

Demi întoarse privirile, uitându-se în jurul ei în maşină. 
Şoferul, Rafael, era atent la şosea şi la autocarul încăpător ce se 
afla chiar în faţa lor. In spatele şoferului, Beck şi Luciana stăteau 
tăcuţi, atenţi la ce citeau. 

Demi se uită mai cu luare aminte la Luciana. Era îmbrăcată în 
negru, iar pe scaunul de lângă ea avea o geantă mare, tot 
neagră. Părea să poarte cam aceleaşi lucruri pe care le purtase 
cu o zi înainte când Demi o întâlnise prima oară. Ceea ce o făcu 
să se întrebe de nu cumva era un fel de uniformă, costumaţia 
clasică a unei vrăjitoare clasice, dacă exista cumva aşa ceva. 

Demi le spusese preşedintelui şi lui Marten că nu avea habar 
cine era Luciana. Insă minţise. Luciana era personajul care-i 
captase atenţia de ani de zile şi, de fapt, de la ea începuse totul. 
In ultimele două decenii, Luciana fusese sacerdotessa, înalta 
preoteasă a tainicului boschetto al stelei Aldebaran. Pentru a 
ajunge la această demnitate, ea se înstăpânise peste 
sofisticatele iscusinţe ale meşteşugului ei, mai precis peste cele 
ce ţineau de ritualuri şi de influenţa psihică, ceea ce însemna că 
avea autoritate asupra tuturor adepților conventului, inclusiv 
asupra reverendului Beck şi asupra doctorului Foxx. 

Văduvă, cu nişte ochi negri străpungători şi cu un păr negru 
ce-ţi sărea în ochi, încă arătând foarte bine la cei şaizeci şi şase 
de ani ai ei, Luciana era proprietăreasa pensiunii „Madonella”, 
un mic stabiliment din insula Ischia din golful Napoli, locul ei de 
baştină. Alte cercetări, pentru care Demi angajase un detectiv 
particular, indicau că Luciana părăsea insula de două, trei ori pe 
an, pentru o perioadă de aproximativ zece zile de fiecare dată. 
În acest timp vizita orăşele şi sate din nordul şi centrul Italiei 


unde se întâlnea cu alţi membri ai legământului, femei şi bărbaţi 
deopotrivă, şi toţi purtau tatuajul astrului Aldebaran pe policarul 
stâng. Imediat după aceea se întorcea la Ischia să-şi conducă 
afacerea. 

In plus, întotdeauna cam în aceeaşi perioadă a anului, venea 
la mănăstirea de la Montserrat unde se caza în hotelul Abat 
Cisneros. Acolo petrecea de obicei aproape o săptămână. Ce 
anume făcea acolo şi dacă ceea ce făcea avea vreo legătură cu 
boschetto, Demi nu reuşise să afle. Dar orice-ar fi fost, se pare 
că şi reverendul Beck era implicat şi chiar de ceva timp, pentru 
că în ultimii doisprezece ani îşi lua concediu şi pleca în Europa în 
aceeaşi perioadă. Totuşi, până în ziua precedentă, când Demi se 
prezentase la apartamentul reverendului de la Regente 
Majestic, unde dădu de Luciana aşezată pe o canapea, bându-şi 
cafeaua în compania lui Beck, nu făcuse legătura între aceste 
sejururi europene ale reverendului şi cele de la Montserrat al 
sacerdotessei. Analizând lucrurile retrospectiv, acela fusese un 
moment, o revelaţie pentru care ar fi trebuit să fie pregătită, 
însă nu era deloc şi găsind-o pe Luciana acolo, fiindu-i 
prezentată drept „o bună prietenă”, lui Demi aproape că i se 
tăiase răsuflarea. 


12:00 AMIAZA 


Microbuzul se hurducă într-o groapă de pe şosea, iar 
zdruncinătura o smulse pe Demi din gândurile sale. Într-o parte 
a şoselei, stânci de gresie se înălţau vertical la doar o lungime 
de braţ. De cealaltă parte, dincolo de râul Llobregat şi de valea 
de dedesubt, dealuri tot mai puţin înalte se pierdeau la orizont. 
Demi se uită iarăşi la şofer, apoi la Beck şi la Luciana, care erau 
tot tăcuţi, cufundaţi în lectură. 

„Răbdare, îşi zise, răbdare şi calm. Aproape am ajuns. După 
toți aceşti ani, după toate cele prin câte-am trecut. Curând vom 
ajunge la mănăstire. După aceea - dea Domnul să iasă toate - 
ne vom întâlni cu doctor Foxx şi vom fi conduşi acolo unde au 
loc ritualurile. Acolo, în sfârşit, voi fi martora ritualurilor 
conventului.” 


Dintr-odată timpul parcă se comprimă şi, ca într-un 
caleidoscop, îi reveniră toate amintirile. Asemenea pretinsei 


necunoaşteri a Lucianei, povestea despre căutarea surorii ei 
dispărute, pe care i-o spusese lui Marten, fusese o minciună. N- 
avea nicio soră. Demi îşi căuta mama. lar mama ei era dispărută 
nu de doi ani, ci de optsprezece, pierdută pe când Demi avea 
doar opt ani. Şi nici nu dispăruse din Malta, ci din Paris, unde se 
stabiliseră părinţii ei după ce plecaseră din Italia lor natală, la 
scurt timp după ce s-au căsătorit. Tatăl ei schimbase numele 
familiei din italienescul Piacenti în franţuzescul Picard. 

Mama ei avea doar cincisprezece ani când s-a născut Demi, şi 
douăzeci şi trei când a dispărut în timp ce mergea spre piaţa din 
cartier, unde mai fusese de nenumărate ori. Ancheta poliţiei nu 
dezvăluise decât un singur fapt: mama ei n-a ajuns niciodată la 
piaţă. Verificarea spitalelor şi a morgii n-a adus noutăţi. A trecut 
o săptămână. Apoi două, şi trei, fără niciun semn cât de mic. 
Oamenilor le vine tot timpul chef de ducă, au spus poliţiştii, şi 
încă dintr-o infinitate de motive. Uneori se întorc de unde au 
plecat, de cele mai multe ori însă nu se întorc. Nu pentru că li s- 
ar fi întâmplat ceva rău, ci pentru că nu mai vor. Şi aşa au 
rămas lucrurile. Ea şi tatăl ei şi un dosar de poliţie nefinalizat. 
Nimic altceva. 

A doua lovitură veni la nici patru luni după aceea când tatăl ei 
muri într-un accident de muncă în uzina de automobile unde 
lucra. Rămasă orfană, dându-se curs unei prevederi din 
testamentul tatălui ei, Demi a fost trimisă să trăiască la o 
mătuşă îndepărtată ce preda franceza şi italiana la un pension 
exclusivist de la marginea Londrei. Cele două împărțeau acolo 
un mic apartament aflat în campus şi pentru că mătuşa ei făcea 
parte din corpul profesoral a fost înscrisă la acea şcoală. După 
cum s-a dovedit, mătuşa aceea nu era doar o rudă îndepărtată, 
ci şi o persoană destul de rece, astfel că educaţia aleasă şi 
învăţarea limbii engleze au fost cele mai importante câştiguri 
aduse de noua sa viaţă. Celelalte aspecte ale creşterii ei au 
rămas doar în grija sa proprie. 

Locuia deja de mai multe luni la mătuşa ei când sosi un sipet 
pentru ea de la Paris. Ilnăuntru Demi găsi câteva din lucrurile 
personale ale mamei ei: haine, o fotografie făcută doar cu 
câteva zile înainte să dispară şi-n care revăzu ochii ei bruni şi 
pasionaţi, dar totuşi calmi şi foarte blânzi, mai erau şi nişte cărți, 
majoritatea lor de un interes scăzut pentru o fetiţă ce se apropia 
de a noua aniversare, o fetiţă suferindă şi confuză încă şi care 


se simţea abandonată şi teribil de singură. O fetiţă care era 
convinsă că mama ei era în viaţă şi care controla cutia poştală 
în fiecare zi, aşteptând o scrisoare de la ea, o scrisoare care n-a 
mai venit niciodată. O fetiţă care purta la ea tot timpul 
fotografia mamei şi care scruta faţa fiecărei femei necunoscute 
pe care o întâlnea - sperând, rugându-se, încredinţată că într-o 
zi va vedea chipul familiar şi mult iubit al mamei, care-i va 
zâmbi deodată în semn de recunoaştere şi care o va lua apoi în 
braţe, promiţându-i că nu se vor mai despărţi niciodată. 

Trecerea timpului nu prea reuşi să-i uşureze lui Demi durerea 
şi sentimentul că pierduse ceva crucial. Şi cu fiecare zi, în 
sufletul ei, Demi era tot mai convinsă că mama ei trăieşte, deşi 
mătuşa ei încercase din răsputeri să-i scoată ideea asta din cap. 
Dar zilele au trecut, şi-au trecut ani şi n-a primit niciun semn, 
nicio veste, aşa că tot ce i-a rămas de făcut a fost să se cufunde 
în studiu şi să aştepte, să se afunde în nenorocita ei singurătate, 
văzându-i pe părinţii colegelor ei venind să le ia acasă după ore. 
Sau la sfârşit de săptămână, sau în vacante, sau în excursii sau 
de sărbători. 

Apoi, în dimineaţa celei de-a şaptesprezecea aniversări a zilei 
ei de naştere, primi o scrisoare de la un avocat din Paris, în plic 
găsi încă unul ceva mai mic, însoţit de o notă explicativă ce 
spunea că anexa testamentului tatălui ei cerea ca acea 
scrisoare „să fie păstrată pentru a vă fi trimisă dumneavoastră 
cu ocazia împlinirii vârstei de şaptesprezece ani”. 

Bulversată, deschise plicul şi găsi o scurtă scrisoare a tatălui 
ei, datată cu puţin timp înainte de moartea sa. 


Draga mea Demi, 

Scriu aceste rânduri pentru a le pune deoparte ca tu 
să le poți citi mai târziu, când le vei putea înțelege mai 
bine. Ştiu că ţi-ai iubit enorm mama şi că încă îi simţi 
teribil de mult lipsa. Ar fi nefiresc să nu te întrebi ce s- 
a întâmplat cu ea, probabil pentru mulţi ani de-aici 
înainte, dacă nu cumva pentru tot restul vieții tale. 
Însă spre binele tău şi al copiilor tăi şi-al copiilor lor, 
încearcă să accepti că mama ta te-a iubit la fel de mult 
cum îşi iubeşte orice mamă copilul şi lasă lucrurile aşa. 
În niciun caz nu încerca, şi insist în chestiunea 
aceasta, nu încerca să afli ce i s-a întâmplat. Sunt 


unele lucruri mult prea periculoase ca să fie ştiute, cu 

atât mai mult să fie înțelese. Te rog, gândeşte-te la 

acest avertisment cu multă grijă, ca la o rugăminte 
perpetuă de a te păstra în siguranță şi bunăstare. 

Te iubesc mult şi te voi iubi mereu, 

Tata 


Însemnarea aceasta a năucit-o. L-a sunat de-ndată pe 
avocatul din Paris care-i trimisese scrisoarea, vrând să afle mai 
multe. Atâta era tot ce avea şi tot ce ştia, i-a spus avocatul, 
adăugând că nu ştia ce conţinea plicul acela şi că firma pentru 
care lucra executa pur şi simplu o prevedere din testamentul 
tatălui ei. După ce-a închis telefonul, Demi a început să 
scotocească în singurul loc unde credea că ar mai putea afla 
ceva, în cufăraş. Dar acolo nu era nimic în plus faţă de ceea ce 
văzuse şi revăzuse de o sută de ori. Hainele, cărţile în italiană şi 
schiţele artistice ale mamei ei. De data aceea însă, probabil 
pentru că nu găsise nimic nou şi pentru că, fiind făcute chiar de 
mâinile mamei ei, aveau o mare valoare personală, se 
concentră mai mult asupra acelor desene. Erau treizeci şi patru 
de toate, de dimensiuni diferite, unele dintre ele foarte mici, nu 
mai mari decât o carte poştală. Tocmai unul dintre acestea i-a 
reţinut atenţia. Un desen foarte simplu al unei cruci cu cercuri la 
capete. În colţul din dreapta jos, sub desen, era scris de mâna 
mamei ei cu litere mici un singur cuvânt: boschetto. 


boschetto 


Desenul şi cuvântul dedesubtul lui, laolaltă cu ceea ce-i 
scrisese tatăl ei, o făcură să se cutremure, zguduită de un fior 
de groază. Imediat se repezi la geanta ei şi scoase fotografia 
mamei ei. Pentru a mia oară, Demi îi privi faţa cu atenţie. De 
data aceea cu mai multă concentrare decât oricând altcândva 
înainte. De parcă ar fi putut să i se uite drept în ochi. Şi iarăşi 
citi rândurile tatălui ei. Se uită iarăşi la desen. Apoi se zgâi la 
cuvântul de sub el. Şi iarăşi simţi că o scutură un fior rece. 

Fotografia, scrisoarea, schiţa, cuvântul acela. 


Atunci şi-a dat seama că din şinele ei lipsea o bucată imensă 
şi că-i lipsise în toţi anii care trecuseră de la dispariţia mamei ei. 
Un sentiment profund aproape că o copleşi: acela că nu se va 
simţi niciodată întreagă până când nu va afla dacă mama ei 
trăia sau murise, până când nu va şti adevărul despre cele 
petrecute. În acelaşi moment îşi puse întrebarea dacă nu cumva 
toate lucrurile acelea nu-i fuseseră trimise chiar de mama ei, 
acum că Demi se apropia de majorat, cu scopul de a stabili o 
cale de comunicare între ele, ca un mod de a-i da indicii despre 
propria-i soartă. _ 

Acel moment a fost unul de cotitură în viaţa lui Demi. In acel 
moment a jurat pe memoria mamei ei că va face tot ce va fi 
necesar, pentru oricât de multă vreme şi cu orice preţ, numai să 
afle ce s-a întâmplat cu ea. A fost un pact făcut doar între ele 
două, un pact cu o miză extrem de personală. Şi îşi jură că nu-l 
va destăinui nimănui, niciodată. lar până în acel moment se 
ţinuse de cuvânt. 


— Demi, eşti foarte tăcută. S-a întâmplat ceva? 

Vocea reverendului, care semnala prezenţa acestuia în 
apropierea ei, o luă prin surprindere, făcând-o să tresară. Când 
ridică ochii îl văzu pe Beck privind-o peste spătarul scaunului. 
Luciana se întorsese şi ea s-o privească - ochii ei verzi erau 
deodată scrutători, ficşi. 

— Nu, mulţumesc. Sunt bine, răspunse Demi zâmbind. 

— Bun, spuse impasibilă Luciana, avem drum lung de făcut 
încă. 


85 


12:10 P.M. 


Miguel Balius parcă limuzina în spatele unui şir de copaci, 
între halta Montserrat-Aeri şi terminalul micului funicular de 
unde gondolele verzi-galbene îşi începeau călătoria ce le purta 
drept în sus pe deasupra stâncilor colţuroase până la un 
terminal superior, la aproape şapte sute de metri mai sus. Apoi, 


la cererea lui Marten, Miguel încuie în portbagaj agenda 
electronică, reportofonul şi celelalte lucruri personale ale lui 
Nicholas, apoi îi conduse pe cei doi „veri” regăsiţi ai săi - 
preşedintele Harris îşi scosese iarăşi peruca, îşi pusese ochelarii 
şi pălăria pleoştită pe care-o împrumutase de la Demi cu o seară 
în urmă - până la cărăruia ce ducea spre terminalul de jos al 
gondolei. Acolo, în umbra unui copac uriaş, se opri şi-i urmări 
din priviri luând-o pe cărare către terminal, fiecare separat, de 
parcă abia ar fi ieşit din haltă şi nici nu s-ar fi cunoscut unul pe 
altul. 


Marten şi-a luat cel dintâi biletul pentru o călătorie dus-întors, 
de la terminalul de jos până în vârf şi înapoi. O clipă mai târziu, 
preşedintele făcu acelaşi lucru, apoi îl urmă pe Marten afară, pe 
o platformă unde au aşteptat amândoi, laolaltă cu vreo alţi 
câţiva turişti să coboare una din telecabine, care sosi în doar 
câteva minute. Uşile s-au deschis şi din cabină au ieşit o duzină 
de turişti. Cei care aşteptau au urcat. Un angajat în uniformă a 
închis uşile, iar cabina galben-verde îşi începu urcarea. Cât au 
fost în cabină, Marten şi preşedintele n-au schimbat niciun 
cuvânt, nici măcar o privire. Nu era nevoie, amândoi ştiau deja 
ce urma să se întâmple. Făcuseră planurile la casa ruinată de 
piatră de lângă pârâu, la câteva minute după ce Miguel „fusese 
primit în familie” de bunăvoie, entuziast şi pătruns de respectul 
faţă de preşedinte. 


— Restaurantul se numeşte Abat Cisneros şi face parte din 
hotelul cu acelaşi nume. Intrarea de serviciu se află la capătul 
unui coridor, chiar dincolo de camerele de odihnă ale 
personalului. De cum ieşiţi pe-acolo daţi într-o cărare ce duce 
afară din perimetrul hotelului, zise sigur de sine Miguel. 

Luase o bucată de piatră ascuţită de jos şi desenă o schiţă a 
complexului monahal pe bătătura de lut a casei, zgâriind cu 
atenţie detaliile pe măsură ce vorbea de ele. 

— Drumul acesta duce în jos spre zona unde se păstrează 
proviziile, iar acesta duce în sus, după ce face o curbă bruscă 
mascată de copaci. La vreo treizeci de metri mai încolo se află 
ruinele capelei de care v-am spus deja. 

Cu un X marcă locul unde se aflau ruinele capelei. 

— Au năpădit-o buruienile şi e greu de văzut chiar şi din 


cărare. Dar e acolo, şi dacă veţi reuşi să-l duceţi pe Foxx acolo, 
e un loc bun pentru ceea ce aveţi de gând să faceţi. 

— Bun, spuse Marten, apoi se uită la preşedinte. Presupunând 
că Demi spune adevărul, atunci ea, Beck şi Luciana ar trebui să 
fie deja, cu Foxx, la mănăstire când vom ajunge noi acolo. Ne 
putem aştepta mai întâi să încerce să pună mâna pe mine şi să 
mă ducă la Foxx. Asta dacă Demi nu le-a spus şi despre 
dumneavoastră. Dacă le-a spus, atunci vă vor căuta şi pe 
dumneavoastră, ceea ce schimbă cu totul situaţia. 

— Ba n-o schimbă cu nimic, spuse hotărât preşedintele Harris. 
Dacă Foxx e acolo, trebuie să aflăm ce ştie. Dacă a fost pus în 
gardă de „prietenii mei” o să ne descurcăm după cum o cere 
situaţia. Nu avem alternativă. 

— Fie, Marten se înclină în faţa tenacităţii preşedintelui, dar 
cel puţin putem face lucrurile ceva mai dificile pentru ei. 
Mergem separat la terminalul telecabinei. Ne luăm bilete 
separat, suntem doi turişti care nu se cunosc. Din ce spune 
Miguel gondola e mică, iar oamenii stau înghesuiți. Dacă cumva 
vă recunoaşte cineva şi începe vâlva, eu voi fi totuşi liber să 
ajung de unul singur la Foxx, iar dumneavoastră nu vă rămâne 
altceva de făcut decât să vă folosiţi de - lui Marten îi scăpă aici 
un început de rânjet - „trucurile politice” să scăpaţi de mulţime. 
Dacă totuşi nu se întâmplă nimic şi ajungem sus cu bine, ne 
continuăm drumul tot separat. 

Marten se uită la Miguel. 

— Odată ajuns la mănăstire, care-ar fi cel mai firesc loc în 
care să mă întâlnesc cu cineva? 

— Piaţa din faţa bisericii. 

— Bun, făcu Marten şi se uită iarăşi la preşedinte. Cel mai 
probabil Beck va veni să mă caute. Dacă Demi le-a spus despre 
dumneavoastră şi ne caută pe amândoi, va fi dezamăgit să mă 
vadă singur şi se va întreba dacă ea le-a spus adevărul sau dacă 
pur şi simplu aţi hotărât să nu mai veniţi. Şi într-un caz, şi în 
celălalt, va trebui să dea piept numai cu mine. S-ar putea să 
pomenească sau nu despre domnişoara Picard, însă va încerca 
să spargă gheaţa făcând conversaţie, apoi va vorbi de Foxx, că 
se află şi el acolo, şi-mi va sugera să mă întâlnesc cu doctorul, 
să discutăm despre discordia dintre noi iscată în Malta. Ce 
anume ar implica asta şi unde ar trebui să aibă loc întâlnirea 
asta, nu putem şti acum. Lucru cert este că vor căuta să ne facă 


să jucăm după cum ne cântă ei, ceea ce noi nu putem accepta. 
Răspunsul meu ar putea fi ceva de genul că dacă bunul doctor 
vrea să-mi vorbească atunci trebuie să ne întâlnim într-un loc 
public. Am să sugerez restaurantul. Pentru prânz sau doar 
pentru un pahar, nu contează. Între timp... 

— Eu deja m-am dus direct la restaurant şi m-am asigurat că 
ştiu exact unde sunt băile şi ieşirea din restaurant, cea de care 
vorbea Miguel. 

A fost rândul preşedintelui să zâmbească. Erau împreună de 
mai puţin de o zi şi deja îşi puteau continua unul altuia gândurile 
şi spusele. 

— Şi veţi comanda lucrurile necesare din meniu. 

— Desigur. 

— Dumneata, vere, eşti un bun elev, spuse Marten şi îşi 
întoarse privirile spre Miguel. Imediat ce isprăvim cu Foxx, o să 
trebuiască să fim scoşi de-acolo şi încă repede. Inainte să-l 
găsească cineva. Gondola e prea lentă şi prea strâmtă, prea 
constrângătoare, în plus, s-ar putea să trebuiască să aşteptăm 
să sosească. Este obligatoriu ca tu să ne aştepţi la mănăstire şi 
să ne scoţi cu maşina de-acolo. Problema e limuzina. Dacă 
poliţiştii nu au deja descrierea ei, atunci au s-o primească în 
curând. Acum e destul de bine ascunsă, dar dacă o scoatem la 
vedere pe drumul ce urcă spre mănăstire, treaba devine extrem 
de riscantă. 

— Vere Harold, am să fac rost de un alt vehicul. 

— Cum? 

Miguel zâmbi. 

— Cum am zis, am fost de multe ori la mănăstire. Am prieteni 
care lucrează acolo. Şi-n plus, am rude care locuiesc pe- 
aproape. Oricum ar fi, am să găsesc eu ceva cu ce să vă aştept. 

Ridică iar piatra şi se lăsă pe vine lângă schiţa mănăstirii de 
pe bătătura de lut. 

— VUite-aici ar trebui să ieşiţi, spuse făcând cu muchia pietrei 
un alt X pe pământ, şi-aici am să vă aştept, spuse şi mai trasă 
un X, apoi ridică ochii spre ceilalţi doi. Aveţi întrebări? 

— Nu, vere, mulţumesc, spuse cu sinceritate preşedintele. 

— Cu multă plăcere, domnule, spuse Miguel. 

Exact în acel moment, un rânjet larg, magnific se întinse pe 
chipul lui ca o rază strălucitoare de soare. În clipa aceea, Miguel 
a ştiut că tocmai devenise membru pe viaţă al foarte 


restrânsului şi exclusivistului club al „verilor”. 


În timp ce gondola urca cu repeziciune spre terminalul 
superior, Marten se uită cu coada ochiului de jur împrejur. La 
celălalt capăt al cabinei, pălăria pleoştită a lui Demi se iţea 
deasupra capetelor turiştilor. Preşedintele Harris era singur şi 
privea pe geam afară. Un turist ca oricare altul, ceva mai 
excentric poate, urcând laolaltă cu alţi vreo şase-şapte turişti 
obişnuiţi, majoritatea cu feţele lipite de geamuri, întocmai ca 
preşedintele, privind terminalul din vale micşorându-se până 
ajunse doar un punct. 


86 


12:50 P.M. 


Demi simţi că-i creşte pulsul când microbuzul mănăstirii 
benedictine ajunse în capătul de sus al lungului urcuş pe munte 
şi coti strâns îndreptându-se spre parcarea mănăstirii. Prin 
geam, putea să vadă mai de aproape grupurile de clădiri de 
culoarea nisipului pe care abia de le zărise din vale. Acum nu-i 
mai păreau deloc miniaturale, însă tot mai creau impresia de 
oraş-fortăreaţă izolat, inexpugnabil, aşa cum era, lipit de 
stâncile de calcar înalte de opt sute de metri. Între zidurile sale, 
cuprindea renumita biserică a mănăstirii, un muzeu, un 
restaurant, un hotel şi locuinţe particulare. 

Brusc, uşile microbuzului se deschiseră. În lumina vie a 
soarelui îi aştepta un tânăr preot. 

— Bine aţi venit la Montserrat, le spuse în engleză. 

Câteva clipe mai târziu, traversând piaţa plină de turişti, îi 
conducea pe oaspeţi în sus, pe nişte trepte, către biserică. Beck 
avea la el doar o geantă mică de voiaj, iar Luciana, vrăjitoarea, 
geanta ei mare şi neagră. Demi avea şi ea una mică pentru 
sculele foto, înăuntrul căreia mai era şi un neseser cu articolele 
de toaletă trebuincioase, pe lângă cele două camere foto 
profesionale, ale căror cureluşe şi le petrecuse pe umăr: un 
Nikon de 35 mm şi un Canon digital. 


Preotul îi conduse pe sub un arc de piatră în curtea interioară 
a bisericii şi ea plină de turişti. Ceasornicul din turnul înalt al 
bisericii arăta ora 12:25. Ajunseseră exact aşa cum fusese 
prevăzut. Instantaneu Demi se gândi la vărul Jack şi la vărul 
Harold. Se întrebă pe unde-or fi fiind şi dacă mai erau încă în 
limuzină, în drum spre Montserrat sau... Simţi că i se chirceşte 
stomacul, că i se strânge într-un nod. Şi dacă fuseseră opriţi la 
unul din punctele de control ale poliţiei? Ce-ar fi urmat? Ce-ar fi 
trebuit ea să facă? Ce-ar fi făcut Beck? 

— Pe-aici, vă rog. 

Preotul îi conduse printr-un portic şi apoi de-a lungul unui 
coridor cu bolți în arcadă. De-o parte, înzidite, erau înşirate o 
serie de scuturi de piatră cu simboluri heraldice, completate de 
inscripţii în latină, probabil religioase. La scurt timp, a văzut-o. | 
se puse un nod în gât şi inima îi sări din piept. Încastrată într- 
unul dintre ultimele scuturi era sculptura unui cruciat creştin din 
perioada timpurie. Capul şi gâtul îi erau acoperite de zale, iar 
cavalerul se sprijinea de o pavăză de formă triunghiulară. În 
pavăză era săpat simbolul stelei Aldebaran: crucea cu cercuri în 
capete. Era pentru prima oară că o vedea altundeva decât în 
cărţi, desene sau în tatuajele de pe policarele mâinilor stângi ale 
membrilor legământului. Demi se întrebă de când s-o fi aflând 
acea sculptură acolo şi cine altcineva, de-a lungul anilor, ori 
chiar a secolelor, văzuse şi recunoscuse semnul acela, 
cunoscându-i totodată şi semnificaţia. 

— Pe-aici. 

Preotul o luă pe un alt coridor, mai îngust decât cel de 
dinainte şi pe lângă ai cărui pereţi erau aliniate rânduri-rânduri 
de candele votive, cu flăcări tremurătoare. Dacă înainte se mai 
vedeau grupuri mari de turişti, acum abia dacă mai întâlneau 
vreo câţiva. Cu fiecare pas pe care-l făceau, se îndepărtau tot 
mai mult de zona deschisă activităţilor publice. 

Camerele foto atârnate pe umăr i se loveau una de alta. Demi 
simţi un fior rece la baza cefei care-i scutură umerii. Şi-atunci 
auzi vocea tatălui ei şoptindu-i avertismentul pe care i-l 
trimisese în scrisoarea scrisă cu mulţi ani în urmă: „În niciun caz 
nu încerca să afli ce i s-a întâmplat mamei tale”. 

Inspăimântată dintr-odată se uită în urmă. Coridorul pe unde 
veniseră, luminat de candelele tremurătoare, era pustiu. 

Incă cinci paşi şi tânărul preot se opri în faţa unei uşi grele de 


lemn, fixată într-o arcadă de piatră. Se întoarse imediat spre un 
panou de lemn montat pe perete şi-l deschise. In spatele lui era 
o tastatură electronică. Apăsă patru cifre, apoi butonul de 
confirmare, închise panoul şi învârti clanţa de fier a uşii, care se 
deschise cu uşurinţă. Preotul le făcu semn să intre, ceea ce ei 
au şi făcut, apoi plecă închizând uşa în urma lui. 

În comparaţie cu lumina amiezei de-afară, acel loc părea 
suspect de întunecos. Încetul cu încetul ochii li se adaptară la 
întuneric. S-ar fi zis că se aflau într-un birou de lucru. Câteva 
scaune cu spătare înalte şi ornamentate erau aliniate pe lângă 
unul dintre pereţi. Peretele opus era acoperit de rafturi masive 
de cărţi. În capătul cel mai îndepărtat, lângă o uşă închisă, se 
afla un imens birou din lemn, dincolo de care era un jilţ tapiţat 
cu piele. Tavanul era înalt, în arcadă, iar zidurile păreau din 
acelaşi fel de piatră din care era clădit întregul complex 
monahal. La fel şi pardoseala, lustruită ici, colo de paşi şi de 
timp. 

— Aşteaptă aici, Demi. Te rugăm, spuse calm Beck, apoi o 
conduse pe Luciana spre uşa din capătul odăii. 

Ajuns lângă ea, reverendul ciocăni în uşă, apoi au trecut 
amândoi, iar Beck o închise în urma lor. 


87 


12:35 P.M. 


Demi aştepta singură în penumbră şi tăcere. Uşa pe unde 
intraseră era închisă. Cealaltă, din capătul odăii, cea pe unde 
ieşiseră Beck şi Luciana, era tot închisă. lar ea nu ştia dacă cei 
doi merseseră să se întâlnească cu dr. Foxx sau să facă altceva. 

Se uită iarăşi de jur împrejur prin încăperea întunecoasă. 
Tavanul cu arcade înalte, scaunele de lemn date la perete, 
biroul masiv tot din lemn, pereţii de piatră, pardoseala cu dale 
uzate. Era multă istorie acolo, o istorie străveche. Şi toată de 
sorginte creştină. Se întrebă dacă mama ei fusese şi ea acolo, 
cu atâţia ani în urmă. Se întrebă dacă stătuse şi ea, vreodată, 
pe acelaşi loc pe care stătea ea acum, în semiobscuritatea 


acelei încăperi. 
Aştepta. 
De ce? 
Pe cine? 


12:40 P.M. 


larăşi i se păru că-l aude pe tatăl ei avertizând-o şi odată cu 
avertismentul acela îi reveni în minte o persoană la care 
încercase din răsputeri să nu mai gândească: un savant 
octogenar şi fără braţe pe care-l întâlnise cu şase ani înainte, pe 
la începuturile carierei ei profesionale, când lucra pentru 
Associated Press la Roma. 

Realizarea unui reportaj foto o purtase mai înspre nord, în 
Umbria şi Toscana. Beneficiind de o zi liberă în Florenţa avusese 
timp să exploreze anticariatele, aşa cum făcuse de fiecare dată 
când ajunsese într-un oraş italian în care nu mai fusese, şi să 
caute materiale legate de vrăjitorie în Italia. Căuta orice ar fi 
putut indica un convent, un boschetto, din trecut sau din 
prezent, care folosea ca semn de recunoaştere al membrilor săi 
simbolul stelei Aldebaran. Până în ziua aceea, în explorările sale 
Demi nu se alese cu niciun rezultat. Dar, într-o foarte mică 
librărie din apropiere de Ponte Vecchio, a dat de o cărticică 
subţire şi jerpelită, veche de vreo cinzeci de ani despre vrăjitoria 
florentină. Răsfoind-o, s-a oprit deodată la al patrulea capitol. 
Titlul de pe pagina aceea îngălbenită pur şi simplu îi tăie 
respiraţia. Titlul era „Aradia”, iar sub cuvântul tipărit era 
imaginea aceea bine cunoscută ei a crucii cu cercuri în capete, 
crucea stelei Aldebaran. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, 
cumpără de-ndată cartea şi se întoarse în camera ei de hotel. 
Ca şi cartea, acel capitol era unul scurt, dar citindu-l află despre 
un străvechi şi tainic boschetto al vrăjitoarelor italiene, aşa- 
numitele strega despre care-i vorbise şi lui Nicholas Marten. 
Numit „Aradia” după numele unei Femei a Înţelepciunii din 
secolul al XIV-lea care reînviase la Vecchia Religione, Antica 
Religie, acel boschetto readusese la viaţă câteva tradiţii 
străvechi, un corpus de legi nescrise, doctrine şi ritualuri, care 
fuseseră practicate în regiunile nordice şi centrale ale Italiei de- 
a lungul secolelor XV şi XVI. Acolo se încheia capitolul. 
Semnificaţia semnului lui Aldebaran nici măcar nu fusese 


menţionată, iar numele „Aradia” nu era folosit nicăieri în altă 
parte a volumului. 

Disperată să afle mai multe, Demi vizită librării şi muzee şi 
societăţi secrete şi savanţi din oraşele toscane Sienna şi Arezzo. 
De-acolo plecă la Bologna şi apoi la Milano, de unde se întoarse 
la Roma. In toate cercetările ei nu mai descoperise nimic, decât 
o scurtă notă despre un scriitor şi istoric american care, în 1866, 
călătorind prin Italia, aflase că un manuscris ce conţinea referiri 
la Aradia şi care descria „străvechile taine ale vrăjitoriei 
italiene” era de găsit undeva în Toscana. Acesta căutase luni 
întregi, încercând să-i dea de urmă, dar fără succes. Găsise 
totuşi o vrăjitoare pe nume Raffaella, care văzuse manuscrisul, 
susţinea ea, şi-i povestise despre conţinutul lui. Concluzia 
istoricului era că tainele „Aradiei”, sau cel puţin interpretările 
date acestora de Raffaella, nu erau altceva decât un amestec de 
vrăjitorie, erezie medievală şi radicalism politic. Acolo se încheia 
analiza sa, fără să pomenească de semnul lui Aldebaran. 

Apoi Demi nu mai descoperi nimic. Chiar şi printre 
universitarii cei mai conştiincioşi nu părea să se afle vreunul 
care să ştie ceva în plus despre conventul „Aradia”, care folosea 
crucea Aldebaran ca semn de recunoaştere. Căutările pe 
Internet nu au dus la niciun rezultat. Investigaţiile la muzee şi 
interviurile pe care le luă unor vrăjitoare şi unor istorici în 
domeniu din lumea întreagă au sfârşit la fel. 

Apoi, după aproape un an - deja lucra pentru France Press - 
auzi despre un savant claustrat pe nume Giacomo Gela. Un 
bătrân emaciat de optzeci de ani, chel, fost combatant în al 
Doilea Război Mondial, care îşi pierduse ambele braţe în luptă. 
Gela trăia într-un cătun de lângă Pisa şi făcuse din studiul 
vrăjitoriei italiene pasiunea vieţii sale. II sună şi când pomeni 
numele „Aradia” simţi o ezitare în vocea lui. Când îi ceru 
permisiunea de a-l vizita şi-i spuse motivul pentru care-şi dorea 
asta, Gela a fost imediat de acord să se întâlnească cât mai 
curând cu ea. 

A descoperit că Gela era un mare savant, care nu doar că 
avea cunoştinţă despre enigmaticul convent „Aradia”, dar ştia 
despre un ordin chiar mai tainic înăuntrul acestuia. Cunoscut 
drept „Aradia Minor”, nu era menţionat în înscrisuri decât prin 
combinaţia literelor A şi M, scrise cu caractere din două alfabete 
diferite, cel grecesc şi cel evreiesc - Np -, ceea ce-l făcea să 


arate ca un simbol vag şi inofensiv, care nu putea să suscite 
vreun interes pentru mai nimeni. Chiar şi pentru Gela originea 
reală a „Aradiei Minor” era un mister. Ştia însă că pentru 
aproape întreaga a doua jumătate a secolului al XVI-lea ordinul 
a fost localizat în insula italiană Ischia din golful Napoli, loc de 
naştere şi reşedinţă, cum avea să descopere Demi mai târziu, a 
Lucianei. La începutul secolului al XVII-lea, din motive care 
ţineau de siguranţă, „Aradia Minor” a fost descentralizată şi 
mutată din nou pe continent, toate acele boschetti care-l 
compuneau fiind răspândite în mod clandestin pe tot cuprinsul 
Italiei, dar cu precădere în regiunea dintre Florenţa şi Roma. 

Precauţiile luate de membri ordinului nu erau neîntemeiate, 
căci printre Tradițiile sale se numărau şi ceremoniile anuale la 
care erau săvârşite rituri păgâne străvechi, adesea violente, 
care includeau jurăminte sângeroase, sacrificii de fiinţe vii, 
torturi ale subiecţilor umani. Toate acestea se desfăşurau în 
prezenţa membrilor unui ordin puternic, numit al 
Necunoscuţilor, care număra câteva sute de indivizi. Care era 
țelul acestor ceremonii sau cine erau necunoscutii erau nişte 
mistere. Ceea ce se aflase era că celebrarea acestor ritualuri 
începuse cândva către sfârşitul anilor 1530 şi că se ţineau în 
temple secrete din toată Europa. Aveau loc anual, ani de-a 
rândul de-a lungul unui secol, pentru ca dintr-odată, fără nicio 
explicaţie, să fie suspendate, uneori zeci de ani şi chiar mai 
mult, înainte de a fi iarăşi reluate. 

Pe un ton care o înfioră pe Demi, Gela îi spuse că era convins 
că se aflau într-o perioadă de activitate a „Aradiei Minor” şi mai 
credea că semnul stelei Aldebaran era simbolul prin care 
membrii conventului se recunoşteau între ei şi că Tradițiile lui 
neobişnuite se mai practicau încă. Unde anume era centrul de 
comandă, care-i erau scopurile şi motivațiile rămâneau aspecte 
la fel de neclare şi în prezent ca şi în trecut. Însă Gela era sigur 
că trebuia să existe o rațiune puternică ce susţinea existenţa 
legământului, una foarte precisă şi care nu numai că trebuia să 
rămână secretă, dar necesita şi importante resurse financiare - 
erau implicaţi prea mulţi indivizi, iar ceremoniile pompoase prea 
frecvente, prea bine păzite şi prea extreme pentru ca nota de 
plată să nu fie mare. 

Apoi ochii lui Gela se îngustară, iar vocea lui pătrunzătoare îşi 
rosti avertismentul: 


— Nimic din ce-ai auzit în această cameră nu trebuie să iasă 
dintre pereţii aceştia. 

Nu doar membrii Aradiei Minor plăteau nota, spunea Gela, 
căci, în istorie, nu puţine fuseseră asasinatele comise împotriva 
celor care încercaseră să afle mai multe. Ca să fie sigur că Demi 
înţelesese bine ceea ce-i spusese, Gela îi dezvălui secretul pe 
care doar puţini oameni în viaţă îl cunoşteau: era adevărat că-şi 
pierduse braţele pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
însă mutilarea sa nu avusese loc în lupte, ci pe timpul unei 
patrulări în codrii munţilor Dolomiţi, când, din întâmplare, 
dăduse peste o ceremonie a Aradiei Minor. Faptul că se afla în 
viaţă în prezent se datora doar celor care-i tăiaseră braţele, 
renunțând să-l termine. 

— Le-ar fi fost uşor să mă ucidă. Dar în loc să mă omoare, mi- 
au cauterizat rănile şi m-au scos din pădure. M-au abandonat pe 
marginea unui drum. Acum ştiu, scopul lor era acela de a lăsao 
amintire vie şi oribilă, un avertisment pentru oricine altcineva ar 
fi încercat să afle ce s-a întâmplat şi ar fi atentat la secretele 
Aradiei Minor. 

Brusc, Gela o aţinti pe Demi drept în ochi şi spuse cu un glas 
clocotind de furie: 

— Ani de-a rândul l-am blestemat pe Dumnezeu de sute de ori 
pe zi pentru că nu m-au ucis atunci. Viaţa pe care-am dus-o, în 
halul acesta, pentru atât de mult timp, a fost mai cruntă decât 
de-aş fi murit de o mie de ori. 

Felul în care vorbea Gela, sunetul vocii sale, furia din ochii lui, 
el pe scaun în cămăruţa lui, fără braţe - era o imagine terifiantă. 
Această imagine şi scrisoarea tatălui ei ar fi trebuit să fie 
suficiente pentru ca Demi să-şi abandoneze imediat cercetările. 
Insă ea n-a renunţat, ba mai mult, în mod voit a îngropat aceste 
avertismente în memoria ei şi le-a încuiat acolo. 

Până acum. Aşteptând acolo singură, în odaia aceea dintr-un 
corp al mănăstirii, acele amintiri ţăşniră la suprafaţă. Şi-l revăzu 
pe Gela dinaintea ochilor ei. li auzi vocea ascuţită avertizând-o. 
Nimic din ce-ai auzit în această cameră nu trebuie să iasă dintre 
pereții aceştia. 


Un sunet venind din fundul încăperii risipi vedenia, iar Demi 
îşi ridică ochii. Uşa tocmai se deschisese, iar reverendul Beck şi 
Luciana se îndreptau spre ea. O a treia persoană pe care Demi 


n-o putea vedea prea bine îi însoțea, însă, de-ndată ce se mai 
apropiară, o recunoscu imediat. 

— Bine-ai venit, Demi. Mă bucur că ai putut să ni te alături, 
spuse cu căldură în glas. 

Era imposibil să n-o fi recunoscut pe acea a treia persoană: 
faţa, chica de păr alb, excentrică, mâinile cu degetele alea 
incredibil de lungi. 

Era doctorul Merriman Foxx. 


88 


12:44 P.M. 


Funicularul galben-verde ajunse la terminalul superior şi se 
opri. O clipă mai târziu, însoţitorul deschise uşile, iar pasagerii 
începură să iasă pe rând. Marten trase cu ochiul spre 
preşedinte, apoi o luă pe urmele unui cuplu de italieni, ieşi din 
cabină şi începu să urce spre mănăstire. 

Patruzeci de secunde mai târziu ajunsese în capătul aleii şi se 
opri. Complexul monahal era chiar în faţa lui. Clădirile pe care le 
vedea păreau toate construite din aceeaşi piatră de culoare 
gălbuie, calcar sau gresie. Cel mai apropiat edificiu, la capătul 
îndepărtat al unei alei pavate, avea şapte nivele. Cel de lângă, 
opt. Un altul, aflat tot în apropierea celui dintâi, avea zece etaje, 
iar deasupra avea un fel de clopotniţă imensă. lar acestea erau 
doar o parte a întregului. Principala atracţie, biserica, era de 
cealaltă parte a pieţei, în capul unor scări largi de piatră. ŞI 
piaţa şi scările erau înţesate de turişti. 


12:50 P.M. 

Marten se preumblă degajat prin piaţă, uşurându-i astfel lui 
Beck sarcina de a-l găsi. Un bărbat trecu pe lângă el, depăşindu- 
|, fără să se oprească însă. Era preşedintele Harris. 


12:52 P.M. 


Marten continuă să se plimbe. Îl văzu în faţa lui pe preşedinte 
cotind-o la stânga, trecând pe lângă un grup de turişti, după 
care dispăru undeva dincolo de ei, urmând indicaţiile lui Miguel. 
Se îndrepta spre hotelul „Abat Cisneros” şi spre restaurantul 
acestuia. 

Nicholas încetini ritmul paşilor săi şi se uită împrejur, 
prefăcându-se că e un turist aflat la prima vizită la Montserrat 
care încerca să se orienteze şi să se hotărască încotro să se 
îndrepte. Se întreba dacă Demi îi minţise. Poate că nici ea, nici 
Beck, nici Luciana, şi cu atât mai puţin Merriman Foxx, nu erau 
prin zonă. Poate că Demi îi trimisese la plimbare cât mai 
departe, iar ea şi ceilalţi se întâlneau cu dr. Foxx în cu totul altă 
parte, poate chiar în Barcelona. 

— Domnule Marten, auzi dintr-odată vocea gravă şi catifelată 
a reverendului Rufus Beck. 

Marten se întoarse în direcţia de unde auzise vocea şi-l văzu 
pe capelanul Congresului venind singur spre el din direcţia 
bisericii. 

— Domnule Marten, repetă reverendul când ajunse lângă 
Nicholas. Mă bucur să vă văd. Domnişoara Picard mi-a spus că s- 
ar putea să veniţi. 

— V-a spus? se strădui Marten să pară surprins. 

Da, zâmbi reverendul cu căldură. Tocmai mă întorceam de la 
serviciul divin. Poate v-ar plăcea să ne însoţiţi la o ceaşcă de 
cafea. 

— Prin „noi” vreţi să spuneţi dumneavoastră şi domnişoara 
Picard? 

— Vor mai fi şi alte două persoane, domnule Marten. O bună 
prietenă de-a mea, italiancă, Luciana, şi-un prieten de-al 
dumneavoastră, doctor Foxx. 

— Foxx!? 

Beck zâmbi iarăşi. 

— Mi-a cerut să vă găsesc. Îşi doreşte să rezolvaţi orice 
„neînţelegeri” s-ar fi putut isca în urma disputei pe care aţi avut- 
o în Malta. Restaurantul hotelului de aici are un mic separeu 
unde dumnealui şi dumneata aţi putea discuta deschis. 

— Restaurant? 

— Da, doar dacă nu preferaţi să vă întâlniți altundeva. 

Marten rânji ironic. Ei încercau să-l atragă pe Foxx la 
restaurant, iar doctorul îl invita exact în acel loc. Separeul le-ar 


fi putut crea probleme, însă cu Beck, Luciana şi Demi de faţă, lui 
Nicholas i-ar fi fost mai uşor să-i spună lui Foxx că ar fi preferat 
să discute între patru ochi şi să-i sugereze să facă o mică 
plimbare prin împrejurimi. 

— Nu, la restaurant e foarte bine, domnule reverend, spuse 
politicos Marten. Aş fi mai mult decât bucuros să aud ce are 
doctor Foxx de spus în privinţa „neînţelegerilor” noastre. 


89 


1:00 P.M. 


— Bine aţi venit la Montserrat, domnule Marten, spuse 
doctorul Foxx ridicându-se de pe scaun când el şi reverendul 
intrară în separeu. 

Demi şi vrăjitoarea Luciana erau aşezate în faţa doctorului, la 
o masă rotundă acoperită cu o faţă de masă din olandă. Aveau 
fiecare câte o ceaşcă de cafea aburindă în faţă, iar în mijlocul 
mesei era un platou mic cu prăjiturele specifice regiunii, numite 
polvordnes. La masă era deja un scaun în plus pentru Beck, iar 
un chelner aduse unul şi pentru Marten. Incăperea era aşa cum 
spusese Beck, un mic separeu. 

— O cunoaşteţi deja pe domnişoara Picard, spuse Foxx 
arătând-o cu un gest delicat pe Demi. Dumneaei este sigñora 
Luciana Lorenzini, o prietenă foarte dragă de mai mulţi ani. 

Marten o salută cu o înclinare a capului pe Demi, apoi 
uitându-se la Luciana spuse: 

— Incântat să vă cunosc, sigĂora. 

Restaurantul era într-adevăr parte din hotelul Abat Cisneros şi 
se afla, aşa cum le spusese Miguel, ceva mai jos de biserică, cu 
un perete lipit de versantul abrupt şi înalt al muntelui. Singura 
problemă pe care o ridica separeul era aceea că preşedintele nu 
avea cum să ştie unde era Marten, decât în momentul în care el 
şi Foxx aveau să iasă de-acolo. Acela era momentul în care 
Nicholas ar fi trebuit să-l deturneze pe Foxx spre ieşirea ce 
ducea către cărarea din spatele hotelului. Dacă preşedintele se 
impacienta şi venea să-l caute, ar fi putut chiar intra în separeu, 


ceea ce ar fi însemnat că identitatea sa putea fi dezvăluită, dar 
le-ar fi creat, în plus, un serios impediment în încercarea de-a 
vorbi cu Foxx doar între ei. 

Marten se uită cu coada ochiului spre doctor, încercând să-i 
citească intenţiile. Asasinul doctor şi savant purta o jachetă de 
tweed bine croită, pantaloni negri lejeri şi un jerseu pe gât, 
asortat. Chica neîmblânzită de păr alb, ă la Einstein, realmente 
părea o marcă înregistrată, cu totul originală. Lui Marten îi era 
de ajuns să se uite iar la mâinile lui ca să audă din nou vocea 
suferindă şi îngrozită a lui Caroline: Felul cum mi-a atins fața şi 
picioarele cu degetele alea lungi, hidoase... şi degetul mare, 
groaznic, cu tatuajul cu o cruce ce avea cercuri la capete. 

Marten luă abia atunci seama la un alt aspect al înfățișării lui 
Foxx. Era vorba de statura sa. Era mai mare şi mai puternic 
decât îi păruse la prima lor întâlnire de la Cafe Tripoli în Malta, 
unde venise îmbrăcat cu un pulover larg. lar din felul în care se 
ridicase şi-i întâmpinase pe el şi pe Beck atunci când intraseră în 
separeu, Marten îşi dădu seama că doctorul era un tip agil, cu 
calităţi de atlet, lucru despre care mirosise ceva atunci când se 
întrebase de ce alesese Malta ca reşedinţă, gândindu-se că se 
datora probabil nesfârşitelor scări pe care tot trebuia să le urce 
chiar şi numai pentru a ieşi la plimbare. De parcă a fi în cea mai 
bună condiţie fizică era ceva instinctual pentru Foxx, un obicei 
de pe vremea când era soldat în forţele de apărare ale 
Republicii Sud-Africane. Ceea ce însemna, aşa cum avertizase 
preşedintele, că n-avea să-i fie uşor să-l pună la pământ. 
Probabil că nu avea decât o singură şansă de a-l ataca, însă 
trebuia să o facă iute, eficient şi prin surprindere. Ce-ar fi urmat, 
n-avea să fie mult mai uşor, dar preşedintele trebuia să fie 
alături de Marten şi să-i dea o mână de ajutor. 

— Cum a fost călătoria, domnule Marten? întrebă cu 
afabilitate Foxx. 

Exact în acel moment, chelnerul puse o ceaşcă pe o 
farfurioară înaintea reverendului Beck şi-i turnă cafea, apoi 
repetă aceeaşi operaţie pentru Marten. 

— Din Barcelona? Sau din Malta? 

— Ambele, zâmbi Foxx. 

— Plăcute. Ambele, mulţumesc de întrebare. 

Marten aruncă o privire scurtă înspre Demi, care evită să se 
uite la el şi ridică platoul de po/vordnes, oferindu-i-l Lucianei. 


Marten mai zăbovi o clipită cu privirea asupra ei, încercând să-şi 
dea seama de partea cui era de fapt, apoi se uită iar la Foxx. 

— Reverendul Beck m-a poftit aici datorită celor petrecute în 
Malta. E îngrijorat că s-ar putea să-mi fi făcut o părere greşită 
după conversaţia noastră de-acolo. Mi-a sugerat că v-ar plăcea 
să mi le corectaţi. 

— Să le corectez, da, bine spus, domnule Marten, spuse Foxx 
schiţând un zâmbet. Mi-ar face într-adevăr plăcere să o fac şi 
chiar am s-o fac. Singura mea problemă este că ar trebui să mai 
fie cineva cu noi, aici, şi nu este. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Aţi mai venit cu cineva la Montserrat, nu-i aşa? Cu 
preşedintele Statelor Unite ale Americii, John Henry Harris, zise 
iarăşi Foxx afişând acelaşi surâs ca şi înainte. 

Era relaxat şi detaşat, ca şi cum ar fi vorbit de un oaspete 
oarecare ce nu mai sosea. 

— Preşedintele Statelor Unite? rânji larg Marten. Cu greu s-ar 
putea spune că mă învârt în astfel de cercuri. 

— Asta până de curând, domnule Marten. 

— Dumneavoastră ştiţi mai multe decât mine. 

Marten ridică ceaşca şi sorbi o dată din cafea. Îi aruncă o 
privire lui Demi, grea, acuzatoare, de parcă ea ar fi fost cea care 
le spusese celor de faţă despre preşedinte. De data aceea ea 
nu-i evită privirea, ba mai mult, cu o clătinare a capului abia 
schiţată negă că ceilalţi ar fi aflat de la ea. Că le-ar fi spus ea 
ceva. 

— V-aş sugera să vă căutaţi tovarăşul şi să-i cereţi să ni se 
alăture, domnule Marten. 

Foxx îşi ridicase ceaşca şi o ţinea cu ambele mâini, iar 
degetele lui lungi păreau înfăşurate în jurul ei. 

— Cred că amândoi veţi fi interesaţi să vedeţi ceea ce am să 
vă arăt. Poate chiar mai mult decât interesaţi. 

Marten nu-i răspunse imediat. În mod evident, ştiau că 
preşedintele e acolo sau cel puţin presupuneau că este. Dacă ar 
fi negat, n-ar fi făcut decât să prelungească situaţia aceea, ceea 
ce ar fi fost periculos dacă Foxx îi anunţase deja pe „prietenii” 
preşedintelui, iar Serviciul Secret sau CIA erau acum în drum 
spre Montserrat. Aşadar întrebarea era: ce-i de făcut? Planul 
iniţial era ca preşedintele să rămână nevăzut până când Marten 
ar fi reuşit să-l izoleze pe Foxx şi să-l scoată afară. Dar acum că 


doctorul ceruse pe nepusă masă ca preşedintele să fie prezent, 
totul se schimba. Nu le mai rămânea nici măcar ideea ca Marten 
să-l separe pe Foxx de ceilalţi. Ceea ce îi lăsa fără niciun plan, 
iar preşedintele ajungea cu totul la mila lui Foxx. Ori Marten nu 
putea permite să se întâmple una ca asta. 

— Nu-s prea sigur unde s-ar putea afla. Nu ştiu nici măcar 
dacă a mai rămas aici. Mi-ar putea lua ceva timp să-l găsesc, 
dacă am să-l găsesc. 

— Domnule Marten, cu riscul de a părea vanitos, cred că pot 
afirma cu certitudine că motivul venirii preşedintelui la 
Montserrat este acela de a se întâlni cu mine, spuse Foxx 
zâmbind subţire. Aşa că mă îndoiesc că va pleca înainte să ne 
vedem. Şi nici nu cred că va fi prea încântat dacă îl veţi face să 
rateze această şansă. 

Pentru un foarte scurt moment, Marten îl scrută pe Foxx, mai 
sorbi o dată din ceaşca de cafea, apoi o puse pe farfurioară şi se 
ridică. 

— Să văd ce pot face. 

— Vă mulţumesc, domnule. Nu veţi fi dezamăgiţi. Nici 
preşedintele, nici dumneavoastră. Vă garantez. 


90 


1:15 P.M. 


Marten părăsi restaurantul şi traversă piaţa, întorcându-se pe 
drumul pe care venise. In afară de Beck şi de femeia aceea, se 
părea că Foxx nu mai fusese însoţit de altcineva, şi poate chiar 
aşa şi era. La urma urmei, erau la Montserrat şi nu acasă la el în 
Malta, unde părea să-şi fi stabilit cartierul general. Pe de altă 
parte, îi era de ajuns lui Marten să-şi amintească de Melzer, 
individul cu păr cărunt, ca să realizeze de ce resurse dispunea 
sud-africanul. 

Demi rămânea un mister, aşa cum fusese de la bun început. 
Semnul prin care negase o posibilă vinovăţie pentru faptul că 
Foxx ştia de prezenţa preşedintelui acolo nu era suficient. În 
mod cert, era menit să-l facă pe Marten să o creadă, însă tot 


mai rămâneau întrebări fără răspunsuri, printre altele cum 
anume reuşise Beck să-l găsească atât de repede pe Marten. Cu 
siguranţă reverendul nu fusese atât de indiferent la vestea 
sosirii lui Nicholas în Barcelona aşa cum spusese Demi. Mai 
mult, ştiuseră că el se-ndreaptă spre Montserrat şi când va sosi 
cu exactitate, iar aceste informaţii nu le puteau avea decât de la 
Demi. Ţinând cont de aceste chestiuni, însemna că Demi îi 
întinsese o cursă. 

Faptul că dr. Foxx îl pomenise brusc, în cunoştinţă de cauză, 
pe preşedinte schimba lucrurile şi chiar dramatic, ridicând mult 
miza jocului. Il făcu pe Marten şi mai curios în privinţa scopului 
urmărit de Demi. Dacă nu lucra pentru Beck, altfel spus dacă nu 
era în tabăra lui Foxx, ceea ce încă părea probabil, ce putea fi 
atât de constrângător încât să fie dispusă să-l sacrifice chiar pe 
preşedintele Statelor Unite ca să-l obţină, mai ales acum, în 
acele circumstanţe pe care le cunoştea aproape în întregime şi 
încă bine? 

Pe de altă parte, dacă negarea implicării ei era ingenuă, iar 
scopul pe care-l urmărea ea era cu totul altul decât cel declarat, 
însemna că dr. Foxx ştia de mişcările preşedintelui din altă 
parte: de la Miguel sau de la „prietenii” lui Harris. Gândindu-se 
la aceste posibilităţi, trebuia să încline mai mult spre cea din 
urmă variantă, căci Miguel se dovedise un tip mult prea onest, 
prea dintr-o bucată pentru a face astfel de lucruri. Mai mult ca 
sigur că „prietenii” preşedintelui ştiau deja că Harris fusese în 
camera sa din Barcelona în noaptea dinainte şi puteau 
presupune că, de vreme ce niciunul din ei nu fusese prins, erau 
încă împreună. Aşadar, dacă Marten mergea la Montserrat, 
atunci şi preşedintele se îndrepta într-acolo. Era ceva ce-ar fi 
putut lua de la bun început în considerare şi s-ar fi putut pregăti 
din timp pentru această posibilitate, însă nici el, nici 
preşedintele nu se gândiseră la asta, şi literalmente intraseră 
de-a dreptul în „vizuina vulpii”€. 

Totuşi, mai aveau încă un atu de partea lor, dacă i se putea 
spune astfel: faptul că preşedintele nu se arătase încă. Ceea ce 
însemna că încă mai aveau o şansă să o şteargă de acolo 
înainte să vină agenţii Serviciului Secret sau CIA, caz în care 


6 Joc de cuvinte intraductibil rezultat din pronunția identică în limba engleză a 
numelui doctorului Foxx şi a substantivului fox, „vulpe” (n.t.). 


cursa ar fi fost închisă de-a binelea. 
1:18 P.M. 


Marten ieşi din piaţă şi o coti la dreapta, trecând pe lângă 
clădirea cu mai multe etaje pe care o văzuse când venise 
dinspre terminalul funicularului. La capătul aleii pe care-o luase, 
coti iar la dreapta, trecu pe sub o colonadă înaltă, apoi, 
strecurându-se într-un grup de turişti, începu drumul înapoi spre 
restaurant, mereu atent la eventualii urmăritori. Din câte-şi 
putea da seama, nu era nimeni pe urmele lui. 

Făcuse deja un tur complet şi se apropia iarăşi de hotelul Abat 
Cisneros şi de restaurantul acestuia, unde vărul Jack trebuia să 
fie deja instalat la pândă, aşteptând undeva în apropierea 
coridorului ce ducea spre toaleta bărbaţilor şi a ieşirii înspre 
cărare. Acum era momentul ca Marten să se asigure cu absolută 
certitudine că nu era urmărit. Trecu intenţionat de principala 
intrare a restaurantului şi se strecură în holul hotelului, pe care-l 
traversă luând aminte că şi acolo era o uşă pe unde se putea 
ajunge în restaurant, după care intră într-un mic bar aflat vizavi. 
Aşteptă ca barmanul să vină la el şi-i comandă o sticlă de bere, 
apoi se aşeză la o masă de unde putea supraveghea intrarea în 
bar. Planul lui era să aştepte trei minute şi, dacă nu intra niciun 
individ care să-i dea de bănuit, să se ridice şi să plece spre uşa 
care dădea direct în restaurant. 


1:23 P.M. 


Marten bău din bere şi se uită indiferent în jur. Singurele 
persoane prezente erau cele pe care le văzuse încă de când 
intrase în bar: barmanul şi şase muşterii, două perechi la mese 
separate şi alţi doi chiar la bar, unde pe ecranul unui televizor 
se puteau urmări emisiunile postului CNN International. Un 
bărbat cu o constituţie atletică vorbea de la masa 
prezentatorilor de ştiri. 

„Suntem pregătiţi să vă prezentăm o înregistrare video 
realizată de Departamentul Securităţii Naţionale”, spunea 
prezentatorul. „îl veţi putea vedea pe preşedintele Harris într-o 
locaţie nespecificată, unde a fost transportat de agenţii 
Serviciului Secret ca urmare a unei ameninţări teroriste în 


timpul vizitei la Madrid. Îi veţi putea vedea împreună cu 
preşedintele pe James Marshall, consilierul pe probleme de 
securitate naţională, pe Terrence Langdon, secretarul apărării şi 
pe David Chaplin, secretar de stat.” 

Pe ecran începu să se deruleze dintr-odată înregistrarea 
pomenită. Ora filmării şi data din colţul din dreapta jos indicau 
că fusese făcută începând cu 2:33 p.m., cu o zi înainte, adică pe 
7 aprilie. Preşedintele Harris era înfăţişat într-o cameră cu un 
aspect rustic în timpul unei şedinţe de lucru împreună cu 
consilierii săi. Prezentatorul comenta imaginile filmate: 

„Preşedintele vrea să aducă la cunoştinţa tuturor că este în 
siguranţă, în bună condiţie fizică şi că este hotărât să-şi 
respecte programul şi să se întâlnească cu şefii statelor 
europene la reuniunea NATO de luni, de la Varşovia.” 

— Dumnezeule, oftă Marten, nimic nu le scapă. 

Mai luă un gât de bere şi îşi luă ochii de la televizor uitându-se 
spre intrare. De când intrase el în bar nu mai venise nimeni. Mai 
trecură patruzeci de secunde, apoi încă zece. Dacă l-ar fi 
urmărit cineva ar fi trebuit să ajungă deja. Marten îşi puse 
paharul pe masă şi era gata să se ridice, când un alt reportaj TV 
îi atrase atenţia. Un eveniment ce avusese loc în Franţa la 
Chantilly. Doi jochei fuseseră împuşcaţi mortal foarte devreme 
în acea dimineaţă în timp ce-şi antrenau caii de curse pe o pistă 
ce trecea printr-o pădure. In mod evident, ucigaşul stătuse la 
pândă în pădure şi trăsese dindărătul copacilor, după care pur şi 
simplu plecase, lăsând în urmă arma crimei, o puşcă M-14, 
creată special pentru armata americană, ca şi cum ar fi vrut în 
acelaşi timp să-i ia peste picior şi să-i intrige pe anchetatori. 
Ceea ce sporea şi mai mult misterul era faptul că ambii jochei 
fuseseră ucişi de acelaşi glonţ, care trecuse prin craniul celui 
dintâi, penetrând apoi ţeasta celui de-al doilea. Fusese o lovitură 
pe care anchetatorii o considerau fie accidentală - fiind vizată 
numai una dintre victime -, fie straniu intenţionată, ca şi cum 
ucigaşul ţinuse să-şi demonstreze capacităţile. Oricum ar fi fost, 
poliţiştii francezi declarau că nu mai văzuseră aşa ceva. 

Şi nici Marten, în vremile demult apuse când fusese poliţist la 
Omoruri în Departamentul de Poliţie din Los Angeles. 


1:28 P.M. 


Vărul Jack îl văzu pe Marten intrând, dar nu arătă prin nimic 
că l-ar fi cunoscut. Aparent neinteresat de grupul zgomotos de 
copii şi părinţi înghesuiți la o masă din apropiere, stătea aşezat 
aşa cum vorbiseră singur la o măsuţă mai din fundul sălii 
principale a restaurantului şi chiar la capătul unui hol scurt ce 
ducea spre toalete şi spre ieşirea personalului. Purtând încă 
ochelarii şi pălăria mare şi pleoştită primită de la Demi, părea 
cufundat în studierea unui ghid al Montserratului cu pagini 
lucioase. Lângă mâna sa, era o sticlă neîncepută de apă 
carbogazoasă Vichy Catalan. 

După ce intră, Marten se opri o clipă, iar apoi, uitându-se 
degajat împrejur, traversă sala spre locul unde se afla 
preşedintele şi se aşeză la o altă masă din apropiere. 

— Foxx ştie că sunteţi aici, spuse Marten cu glas scăzut. Acum 
este într-un separeu unde putem ajunge prin coridor. Vrea să ne 
întâlnim cu toţii. Cum a aflat, nu sunt sigur, dar nu cred că i-a 
spus Demi şi am îndoieli serioase c-ar fi făcut-o Miguel. Ceea ce 
înseamnă... 

— Că, logic, n-a mai rămas decât un singur răspuns. ŞI 
amândoi ştim care este, spuse preşedintele ridicând capul şi 
uitându-se la Marten; pe faţa sa împietrită nu se citea nimic. 
Dacă a existat vreodată vreo îndoială că „prietenii” mei sunt în 
aceeaşi echipă cu doctor Foxx, ei bine, această incertitudine 
tocmai s-a limpezit. 

— Şi asta nu e tot, spuse Marten. CNN tocmai a difuzat un 
material video care se pare că venea de la Departamentul 
Securităţii Naţionale. Vă arăta pe dumneavoastră într-o cabană 
undeva, proaspăt bărbierit şi cu meşa pe cap. Împreună cu 
secretarul de stat, cu cel al apărării şi cu consilierul de 
securitate naţională. Conform reporterului, înregistrarea s-a 
făcut ieri după-amiază şi, mai mult, luni veţi fi la Varşovia aşa 
cum e planificat. Ca o dovadă în plus, înregistrarea avea 
marcajele orare şi de dată care confirmau informaţiile. 

Ochii preşedintelui Harris se îngustară de furie. Îşi reluă 
demonstrativ studiul ghidului. 

— Toaleta bărbaţilor e chiar pe holul din spatele nostru, spuse 
fără să ridice ochii. Uşa ce dă afară e imediat după toaletă. 
Odată ajuns afară dai într-o cărare pentru angajaţi care vine din 
piaţă. Douăzeci de metri în direcţia opusă o altă cărăruie urcă 
spre pantele stâncoase, apoi coteşte şi se pierde pe sub 


coroanele copacilor. Treizeci, patruzeci de metri mai încolo sunt 
ruinele unei vechi capele, exact cum a zis Miguel. Înăuntrul 
capelei nu mai sunt decât două încăperi mici, în fine, ce-a mai 
rămas din ele. Dar cred că ambele vor fi suficiente pentru 
discuţia noastră cu doctor Foxx. 

— Încă mai vreţi să continuaţi afacerea asta? întrebă Marten 
neîncrezător. 

— Da, spuse preşedintele tot cu capul plecat în ghidul său. 

— Vere, se aplecă Marten înainte, vorbind pe un ton de 
urgenţă, însă în şoaptă, nu cred că vă daţi realmente seama ce 
se petrece aici. Foxx se gândea că veniţi, dar n-a fost sigur până 
nu m-a văzut pe mine. Acum ei ştiu şi sunt sigur că „salvatorii” 
dumneavoastră au fost deja anunţaţi. Din ceea ce ştim, aceştia 
ar putea fi deja undeva prin zonă, aşteptând să ieşiţi la vedere. 
lar când vă veţi arăta, vă vor scoate de urgenţă de-aici şi vă vor 
duce în locaţia care se potriveşte cu versiunea lor de păstrare 
sub protecţie. Vere, trebuie să plecăm. Trebuie să plecăm acum. 
leşiţi pe uşa din spate, sunaţi-l pe Miguel pe mobil, apoi 
aşteptaţi-l într-un loc ferit până ajunge aici. lar după aceea, ca 
să vă citez, „să ne ajute Dumnezeu”. 

Preşedintele închise ghidul şi se uită la Marten cu o privire 
hotărâtă. 

— In Spania e sâmbătă după-amiază. Conferinţa NATO e luni 
dimineaţă la Varşovia. Timpul nostru se scurge şi e timpul în 
care trebuie să scoatem de la Foxx informaţiile de care avem 
nevoie. „Salvatorii” mei ar putea apărea în câteva minute sau în 
câteva ore. Dacă ajung în câteva minute, suntem terminaţi 
oricum. Dacă întârzie, atunci mai avem timp să facem ceva. 

— Vă asumaţi un risc a' dracului de mare, vere, şi ştiţi asta. 

— Nu rişti decât atunci când ai de ales. 

Harris se ridică brusc de pe scaun. 

— Să nu-l lăsăm pe bunul nostru doctor să ne aştepte mai 
mult decât ne-a aşteptat deja. 


91 


1:40 P.M. 


Merriman Foxx era singur şi-şi făcea însemnări într-un 
carneţel de buzunar, când Marten şi preşedintele Harris au intrat 
în separeu. Demi, Beck şi Luciana plecaseră, iar masa fusese 
debarasată şi curățată. 

— A, domnilor, spuse Foxx zâmbitor, ridicându-se în picioare 
aşa cum făcuse şi când îl întâmpinase pe Marten. Eu sunt 
doctorul Foxx, domnule preşedinte. Imi face mare plăcere să vă 
întâlnesc, domnule. 

Apoi îşi flutură mâna spre masa goală. 

— Mi-e teamă că ceilalţi au hotărât să iasă şi să vadă 
împrejurimile. Am putea rămâne aici să discutăm, dar cred că 
ne-am putea petrece acest timp într-un mod mai interesant 
dacă am merge să vă arăt laboratorul meu. 

— Aveţi un laborator aici? întrebă uimit Marten. 

— Şi un birou şi un mic apartament, răspunse Foxx cu acelaşi 
zâmbet amabil ca şi până atunci. Şi toate mi-au fost puse la 
dispoziţie în chipul cel mai generos de către Ordin. Mi-au 
asigurat un plăcut refugiu din calea atenţiei presei şi a 
întrebărilor nemeritate şi necinstite care-mi sunt puse de mult 
timp referitor la Unitatea Medicală a Zecea, dar şi un loc unde 
pot lucra în linişte. 

— Întotdeauna am fost interesat de locul în care muncesc 
alţii, spuse preşedintele fără să trădeze niciun fel de emoție. 

— Aşa şi eu, domnule preşedinte. Pe-aici, vă rog, spuse Foxx 
zâmbind iarăşi şi-i pofti spre ieşire. 

Marten îi aruncă preşedintelui o privire alarmată, însă nu 
primi niciun fel de răspuns. 


1:45 P.M. 


Merriman Foxx îi conduse prin piaţa din faţa bisericii, iar apoi 
în jos pe o alee îngustă pavată, de-a lungul căreia, de-o parte, 
erau aliniate şiruri de lumânări roşii şi albe. 

Marten se uită peste umăr în urmă, din mers, dar nu văzu pe 
nimeni. | se părea ciudat că Foxx era singur: nu avea escortă, 
nici gardă de corp, nici măcar Beck nu-l însoțea. Insă se gândi 
că, în afară de Beck, Demi şi de tânăra pe nume Cristina, fusese 
singur şi când Marten se întâlnise cu el în Malta, la Cafe Tripoli. 
În plus, după câte zicea Beck, Foxx plecase de-acolo tot singur, 


lăsându-l pe reverend să le conducă pe cele două femei înapoi 
la hotelul unde erau cazate. Mai scurt, Foxx fusese neînsoţit în 
Malta şi aşa era şi acum. Poate că pur şi simplu asta era 
alegerea lui sau ăsta îi era stilul. Poate era încredere, sau 
aroganță. Sau toate astea la un loc. La urma urmei, el era 
doctorul Merriman Foxx, acel doctor care comandase Unitatea 
Medicală a Zecea şi toate operaţiunile ei secrete, inclusiv 
„descoperirile” biologice, vreme de mai bine de două decenii. 
Acelaşi Merriman Foxx care, foarte de curând, trecuse de unul 
singur prin ancheta Congresului Statelor Unite referitoare la 
cercetările şi dezafectarea acelei brigăzi. Acelaşi Merriman Foxx 
care supraveghease personal uciderea haină a lui Caroline 
Parsons, iar acum era piesa principală într-un plan mult mai 
întins, care pregătea un genocid. 

Marten era sigur că Foxx ajunsese cine era ştiind ce face şi de 
bunăvoie şi că de-acum pentru el, numai ideea de a fi escortat 
de gărzi sau acoliţi era un afront adus caracterului său puternic. 
Asta dacă nu cumva gărzile erau pe undeva pe-aproape, 
ascunse, veghind. Poate că fuseseră de la bun început. 

— Pe-aici, vă rog, îi pofti Foxx pe o altă alee, lăturalnică, iar 
zece secunde mai târziu pe o alta. 

Toate păreau identice: alei pavate şi înguste, mărginite de 
pereţi înalţi de piatră, care dădeau dintr-una într-alta, aproape 
imposibil de diferențiat una de cealaltă. 

Cu cât înaintau mai adânc în acest labirint, cu atât mai 
îngrijorat era Marten. Chiar şi numai să găsească drumul înapoi, 
spre locul unde urma să-i aştepte Miguel cu maşina pregătită ar 
fi putut fi o problemă extrem de dificilă, mai ales dacă ar fi 
trebuit să se grăbească. In plus, zâmbetul lejer şi purtarea 
firească a lui Foxx era menită să-i facă să uite că sub această 
mască se ascundea un criminal viclean, crud şi ingenios care nu 
numai că o omorâse pe Caroline, dar era adânc implicat, 
împreună cu  „prietenii” preşedintelui în acel „complot” 
monstruos pe care-l puseseră la cale. Şi-atunci cine putea şti 
încotro îi ducea, şi cine sau chiar ce îi putea aştepta acolo? 

Mai mult, însăşi mănăstirea Montserrat era o aşezare ce ridica 
multe probleme. Că era sau nu un lăcaş de cult şi un obiectiv 
turistic, în primul rând era, aşa cum se temuse Marten, o 
aşezare mică, izolată, situată la înălţime pe un versant pustiu de 
munte, la câţiva kilometri depărtare de orice altă localitate. 


Era un loc din care un om ar fi putut dispărea într-o cilipită, 
fără să mai poată fi găsit vreodată. Marten era sigur că 
preşedintele era la fel de conştient ca şi el de situaţia în care se 
aflau. Dar mai ştia şi că preşedintele avea şi alte lucruri în minte 
pe lângă propria siguranţă şi că primul său obiectiv era acela de 
a găsi un loc potrivit unde să discute cu Foxx faţă în faţă şi să-l 
ia la întrebări. Tocmai de aceea acceptase să-l lase pe doctor 
să-i conducă unde voia, mai ales că lipsea Beck, paza sau 
oricine altcineva care ar fi putut interveni între ei. Şi tot de 
aceea, în ciuda temerilor sale, Marten ştia că nu avea de ales 
decât să-l urmeze pe preşedinte. 


— Am ajuns, domnilor, spuse Foxx oprindu-se în faţa unei uşi 
masive de lemn, montate într-o arcadă de piatră. Puţină 
intimitate departe de mulţime, continuă el zâmbitor, după care 
deschise un panou de lemn fixat în lucrătura de piatră ce 
încadra uşa. 

înăuntru era o tastatură electronică. Foxx tastă repede un 
cod, apăsă butonul de confirmare, închise panoul şi răsuci 
clanţa de fier a uşii, care se deschise, iar doctorul îi invită pe cei 
doi să intre într-o încăpere spațioasă cufundată în penumbră. 
Tavanul în arcadă era înalt. Mai multe scaune de lemn erau 
aliniate pe lângă unul dintre pereţi, iar un altul era acoperit de 
un corp masiv de bibliotecă. În cameră nu mai era alt mobilier în 
afara unui birou mare tot din lemn cu un singur scaun în spatele 
lui. Ambele era la capătul îndepărtat al încăperii. Dincolo de 
birou, la dreapta lui, era o uşă de lemn sculptat, cu o lucrătură 
bogată şi montată într-un naos boltit. 

— Asta a fost multă vreme camera consiliului bisericesc, 
spuse Foxx liniştit, traversând încăperea, şi conducându-i spre 
naos. Eu am moştenit-o abia de curând. 

Ajunseră în naos, iar Foxx deschise uşa, invitându-i în altă 
sală, după care închise grijuliu uşa după ei. Noua încăpere în 
care intraseră era şi mai mare decât cea dintâi şi cu totul 
diferită. Cu o lăţime de vreo douăzeci de metri şi lungă de vreo 
treizeci, era iluminată sinistru de un şir de lămpi de cultură 
suspendate deasupra a vreo două duzini de mese 
dreptunghiulare acoperite cu nişte capace bombate din 
plexiglas. 

— Asta-mi este opera, domnilor, şi doresc să o vedeţi cu ochii 


dumneavoastră, nu doar să auziţi despre ea, spuse Foxx 
arătând spre mese. Nu e vorba de bacterii, nici de spori sau cine 
ştie ce molecule letale. Nu produc nimic care să fie folosit 
pentru vreun război. Înainte, ca şef al Unităţii Medicale a Zecea, 
n-am făcut decât să-mi servesc patria, într-o vreme în care criza 
naţională sporea. Începând cu anii '60 ne-am confruntat cu 
mişcările de guerilă ce erau în plină dezvoltare. In fostele 
colonii, Mozambic şi Angola, aveau loc insurecţii, în Tanzania şi 
în Zambia existau tabere militare pentru instruirea insurgenților, 
majoritatea lor finanţate de Cuba şi URSS. Programele pe care 
le-am aplicat împotriva insurgenților au fost dezvoltate de 
francezi în Algeria şi de britanici în Malaiezia şi în Kenya, însă nu 
erau suficient de folositoare pentru viitorul război de care noi 
ştiam că avea să vină. Trebuia să creăm arme noi, ingenioase, 
inclusiv arme biologice şi chimice, pentru că exact aceste tipuri 
de arme le descopereau alţii pentru a le folosi împotriva 
noastră. 

— Ce sunt astea? îl întrerupse brutal preşedintele Harris, 
arătând spre şirurile de mese cu capace transparente, de parcă 
monologul ce nu se mai termina al lui Foxx nu era nimic altceva 
decât flecăreală. 

— Exact ceea ce voiam să vă arăt, domnule. Culturi vegetale. 
Hrana şi energia pentru ziua de mâine. Culturi modificate 
genetic ce ar putea ajunge la maturitate în câteva săptămâni 
aproape oriunde pe planetă, la un cost extrem de redus faţă de 
cel plătit acum. Fructe şi legume cu valori nutriţionale mult 
deasupra oricărora disponibile acum pe piaţă. Varietăţi de 
porumb, soia, lucernă, floarea-soarelui, căpşuni, coacăze şi 
merişor. Apoi, am aici soiuri de iarbă şi de nutreţ care ar putea 
ajuta şi la prevenirea eroziunii solului, dar şi pentru păşuni sau 
pentru hrana animalelor sălbatice. Şi toate astea pot să crească 
repede şi uşor la scară industrială pe aproape orice tip de sol, 
solicitând o cantitate redusă de irigaţii. Anumite varietăţi de 
porumb, soia şi alune de pământ pot fi cultivate în acelaşi fel şi 
pot fi la fel de repede şi de ieftin procesate pe scară largă în 
carburanţi cu preţ mic, care prin ardere n-ar produce gaze ce 
încălzesc atmosfera. Lucrăm de asemenea şi la crearea a ceea 
ce numim „etanol de celuloză”; încercăm să găsim procesul prin 
care să transformăm resturile agricole, adică pănuşile, paiele şi 
chiar lemnul, în combustibili. 


Până în acel moment atenţia lui Foxx fusese toată îndreptată 
spre preşedinte, dar odată ajuns în acel punct al prezentării se 
întoarse spre Marten. 

— M-aţi acuzat în Malta că aş face experimente pe fiinţe 
omeneşti. Aţi avut dreptate, am făcut astfel de experienţe. Dar 
numai pe bolnavi în stadiul terminal şi numai cu acordul lor, în 
încercarea de a le salva vieţile şi, la urma urmei, pe aceea a 
cetăţenilor noştri. Insă acele programe sunt demult de domeniul 
trecutului. Sunt complet dezafectate, iar documentația 
elaborată a fost distrusă. Mulți dintre cei care au participat la ele 
sunt morți acum. In cei aproape douăzeci de ani care au trecut 
m-am confruntat mereu cu acuzaţii şi cu interdicții peste 
interdicții, toate sforării ale unor persoane care fie n-au înțeles 
ce făceam, fie aveau o agendă politică numai de ei cunoscută. 
In tot acest timp am lucrat singur, fie aici, fie în Malta. Mi-am 
găsit vocaţia nu în război, ci în viitoarea bună-stare a întregii 
planete şi a creaturilor care o locuiesc. 

— Singur? întrebă Marten de parcă s-ar fi referit la munca de 
cercetare a lui Foxx, dar de fapt vrând să observe reacția 
doctorului. 

Voia să afle dacă într-adevăr pe-acolo se aflau şi alţi indivizi 
pe care nu-i văzuseră încă, dar care stăteau ascunşi, aşteptând 
doar un semn de la Foxx. 

Insă Foxx îşi dădu imediat seama unde bătea Marten. 

— Intrebaţi dacă am oameni de gardă care să mă protejeze? 

— Cred că se referea la alţi cercetători, interveni repede 
preşedintele întărind poziţia lui Marten. 

— Desigur, replică politicos Foxx. Vin din când în când să-mi 
ceară sfatul. Mulţi lucrează cu jumătate de normă, dar toţi sunt 
voluntari. Comunicăm aproape exclusiv prin Internet. 

Foxx aruncă o privire prudentă spre Marten, apoi se uită iar 
spre preşedinte. 

— Cât despre însăşi munca mea... Dacă încă vă mai îndoiţi de 
mine, sunteţi bineveniţi să vedeţi şi celelalte experimente, 
destul de multe, pe care le desfăşor aici, aflate în diverse stadii 
de dezvoltare. Există însemnări, jurnale, fişe ştiinţifice despre 
toate. Şi sunteţi liberi să le examinaţi pe toate. Dar trebuie să vă 
cer să nu daţi publicităţii nimic din ceea ce veţi vedea. Nimic din 
ce este aici nu poate fi făcut cunoscut până când procesele nu 
ajung la capăt. Atunci abia se întocmeşte documentaţia legală şi 


sunt asigurate patentele. lar când se vor obţine acestea, dreptul 
de a le folosi va fi cedat Naţiunilor Unite. Profiturile, cum vă şi 
puteţi imagina, vor fi ameţitoare. 

— S-ar părea, doctore, că aţi devenit chiar binevoitor, spuse 
preşedintele Harris. Da, aş vrea să văd mai multe. 
Experimentele, însemnările dumneavoastră, jurnalele. Tot. 

— Desigur. 


92 


2:00 P.M. 


Foxx îi conduse către o altă uşă, de data asta una din oţel 
polizat. Ajungând la ea, se opri, scoase o cartelă de securitate 
din buzunarul hainei şi o trecu prin fanta unui dispozitiv 
electronic fixat pe perete. Imediat uşa se dădu în lături lăsând 
să se vadă un tunel săpat în gresie, lung şi şerpuit, cu un tavan 
jos ce părea că taie prin miezul muntelui. Era luminat de becuri 
dispuse cam la fiecare şapte metri, atârnate de un cablu la 
vedere agăţat din loc în loc de tavan. 

— Acesta e doar unul dintr-o adevărată reţea de tuneluri 
săpate de mineri în urmă cu aproape un secol. Multe din ele 
sunt demult abandonate şi doar puţini oameni ştiu de existenţa 
lor. Noi suntem chiar norocoşi să-l putem folosi pe acesta. 

Zicând acestea, Foxx se aplecă şi-o luă înainte pe un podeţ de 
scânduri negeluite, înălţat deasupra fundului noroios al tunelului 
şi prins de pereţii zgrunţuroşi din care ici şi colo se prelingeau 
firicele de apă din pânza freatică. 

— Cândva, aproape toată zona asta era sub ceea ce numim 
noi acum marea Mediterană. Atunci un fluviu curgea prin părţile 
mai înalte înspre golf, formând aceste grote subterane. Acum, 
după atât de multe secole, aceste grote sunt mult deasupra 
nivelului mării. Sunt uscate, aerul lor e proaspăt, iar 
temperatura lor e remarcabil de constantă în timp. Toate aceste 
elemente combinate cu mărimea acestor goluri subterane şi cu 
relativa lor izolare au creat împreună condiţiile aproape perfecte 
pentru cercetările mele. 


Dacă Marten fusese îngrijorat înainte, acum preocuparea sa 
se dublase. Locul unde se aflau era ascuns şi departe de toţi şi 
de toate, iar ei intrau acolo conduşi de un criminal extrem de 
periculos şi de crud, nemaipunând la socoteală faptul că oricum 
nu s-ar fi descurcat în labirintul de cărărui de-afară, dacă ar mai 
fi ieşit. Fie că Foxx era singur cu ei, fie că-l mai aştepta altcineva 
pe undeva, Marten era convins că el şi preşedintele erau atraşi 
într-o cursă şi că era mai mult decât nesăbuit să mai facă chiar 
şi un singur pas în plus. Încă o dată îi aruncă preşedintelui o 
privire alarmată. 

Harris îl ignoră ca şi înainte, concentrându-şi în schimb 
atenţia la caracteristicile şi construcţia tunelului: pereţii şi 
tavanul jos, tăiate grosolan şi neregulat cu perforatoarele, vatra 
de lut. 

Fie că-i plăcea sau nu preşedintelui, Marten simţea că era 
datoria lui să-i atragă atenţia asupra riscurilor şi încă repede. 

— Domnule preşedinte, spuse ferm, cred c-am mers destul 
de... 

— Am ajuns, domnilor. 

Foxx urmase un alt cot al tunelului şi deodată se pomeniră în 
faţa altei porţi din oţel polizat. Şi iarăşi Foxx pasă cartela de 
securitate printr-un decodor electronic din peretele alăturat. Ca 
şi mai înainte, uşa glisă în lături ca să dezvăluie privirilor lor o 
cavernă de două ori mai mare decât cea în care se aflaseră cu 
puţine momente în urmă. 

Foxx intră cel dintâi. Marten îl apucă de braţ pe preşedinte şi-l 
trase înapoi. 

— E-n regulă, vere, spuse încet preşedintele şi-l urmă pe 
FOXX. 

Marten blestemă în barbă şi intră şi el. O jumătate de secundă 
mai târziu uşa se închise după ei. Aveau în faţa ochilor o vastă 
suprafaţă de vreo treizeci şi cinci de metri pe douăzeci, ocupată 
de mese cu vitrine de sticlă. La capătul cel mai îndepărtat al 
acelei săli erau vreo câteva cuşti de oţel, mari şi mici. 

— Da, îi înştiinţă Foxx, am făcut nişte experimente şi pe 
animale. Acum însă nu e niciunul aici. 

— Administraţia mănăstirii ştie despre aceste săli? întrebă 
Marten. 

— Aşa cum am spus şi înainte, Ordinul mi-a satisfăcut cu 
generozitate cerinţele, răspunse Foxx zâmbind. 


Marten observă că preşedintele ia aminte la ceea ce era 
împrejurul său, aşa cum făcuse şi în galerie: pereţii ciopliţi 
grosolan în calcar, tavanul, duşumeaua. Brusc îşi îndreptă 
atenţia înspre un banc de oţel inox cu nişte picioare grele de 
lemn care se înălţau deasupra lui într-un capăt şi cu un tambur 
acţionat mecanic mare la celălalt, între ele, o a doua piesă de 
oţel inox era instalată deasupra unei şine duble ce se întindea 
dintr-o parte într-alta a suprafeţei mesei. 

— Ce este asta, doctore? 

— O linie de producţie. 

— Arată de parc-ar fi un aparat medieval de tortură. 

— Aparat de tortură? Ei, poate pentru plante, răspunse Foxx 
zâmbind în felul lui relaxat şi curtenitor. Semințele se-mprăştie 
pe această suprafaţă de oţel inox, apoi sunt acoperite cu o folie 
specială din plastic. Tamburul se încinge şi e purtat înainte şi 
înapoi deasupra suprafeţei astfel acoperite, pregătind seminţele 
pentru plantarea lor imediată într-un sol preparat special ca cel 
pe care l-aţi văzut în răsadniţele din cealaltă încăpere. Într-un fel 
se poate spune că e un incubator. Ca toate celelalte lucruri de- 
aici este eficient, inovator şi inofensiv. 

Harris se uită scurt la Marten, apoi îşi îndreptă atenţia spre 
FOXX. 

— De fapt, aş fi preferat să fie o masă pentru tortură. Ceva de 
care-ar putea fi imobilizat un om ca să poată fi făcut să-şi 
mărturisească mişeliile şi păcatele. 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce vreţi să spuneţi, spuse Foxx. 

Intr-o clipită, Marten înţelese de ce anume îi ignorase 
preşedintele avertismentele până atunci şi de ce privise cu luare 
aminte atât tunelul, cât şi sala în care se aflau. Căuta să vadă 
dacă sunt camere, microfoane sau alte dispozitive de 
supraveghere. Dintre toţi oamenii de pe lume, el chiar ar fi 
trebuit să ştie după ce să se uite. Cei din Serviciul Secret mai 
mult ca sigur că-i arătaseră aproape toate dotările lor, iar 
aceasta era o cunoaştere importantă care, în combinaţie cu deja 
dobânditele cunoştinţe în domeniul construcţiilor, cu curajul şi 
cu tăria sa de caracter, fusese motivul principal pentru care 
reuşise să scape din hotelul din Madrid. Marten îşi făcuse griji că 
erau singuri şi mult prea izolaţi şi că Foxx le întinsese o 
capcană. Preşedintele Harris văzuse tocmai contrariul. Nu ei, ci 
doctorul era singur şi izolat. Cât timp nu erau siguri dacă nu 


erau urmăriţi în vreun fel, preşedintele jucase tare, asumându-şi 
aceleaşi riscuri ca atunci când venise să se întâlnească cu Foxx. 

— Am vrea să ne vorbiţi, să ne spuneţi tot, doctore, spuse 
calm Harris. Să ne daţi detalii despre planurile voastre în 
privinţa statelor musulmane. 

— Poftim!? se prefăcu Foxx a nu înţelege. 

— Planurile pe care dumneavoastră şi bunii mei prieteni de la 
Washington le-aţi conceput pentru a devasta Orientul Mijlociu. 

— Mă  dezamăgiţi, domnule preşedinte, răspunse Foxx 
zâmbind iarăşi. Aşa cum v-am arătat adineauri, în ultimii 
douăzeci de ani cercetarea mea n-a vizat altceva decât 
prosperitatea şi sănătatea şi a fost generată de bunăvoința faţă 
de locuitorii acestei planete. 

Preşedintele îi tăie brusc vorba, mânios. 

— N-o să scăpaţi doar cu atâta, doctore. 

— Ce _ i-aţi injectat lui Caroline Parsons? interveni pe 
neaşteptate şi Marten. 

— M-aţi mai întrebat ceva asemănător şi înainte. N-am idee 
cine sunteţi sau ce... 

— Centrul de Recuperare din Silver Springs, Maryland. 
Doctoriţa Lorraine Stephenson v-a asistat. 

— N-am auzit niciodată despre acel loc. Şi, aşa cum v-am 
spus şi în Malta, nici de doctorita Stephenson. 

— Ridicaţi mâna stângă, se răsti Marten. 

— Poftim? 

— Ridicaţi mâna stângă cu degetul mare scos în afară. Vreau 
ca preşedintele să vadă tatuajul acela. Semnul stelei Aldebaran. 

Deodată Foxx păru că se zbârleşte, iar Marten văzu că 
doctorul clocotea de mânie, întocmai ca la Cafe Tripoli. 

— Gata, mi-a ajuns, domnilor. V-am arătat destule. Am să vă 
conduc spre ieşire. 

Se întoarse cu spatele la ei şi o apucă spre poartă, între timp 
scoțând un mic aparat electronic din buzunarul hainei. Incepu să 
vorbească în el. 


93 


2:13 P.M. 


Într-o clipită Marten ajunse în spatele lui Foxx şi-l apucă 
straşnic petrecându-i antebraţul peste gâtlej, tăindu-i respiraţia. 
Foxx ţipă surprins şi se zbătu cu sălbăticie, încercând să se 
elibereze. Gadgetul pe care-l scosese din buzunar, orice-o fi fost, 
îi căzu din mână. Marten strânse însă şi mai tare cleştele în care 
îl prinsese pe doctor, al cărui piept se umfla greu şi sacadat în 
căutarea aerului. Brusc, Marten schimbă locul asupra căruia îşi 
exercita strânsoarea şi apăsă pe ambele carotide, tăind fluxul 
de sânge spre creierul lui Foxx. Doctorul se scutură şi încerca 
să-l lovească. Fără succes. O secundă, două, trei... apoi Foxx 
căzu moale în braţele lui Marten. 

Nicholas se uită la preşedinte, zorindu-l. 

— Repede. 

Harris îşi scoase cureaua din pantaloni, păşi pe lângă Marten 
şi-i trase lui Foxx braţele mult înapoi. Apoi, ca şi cum ar fi fost în 
California tinereţii sale, împiedicând un boulean, îi încrucişă lui 
Foxx încheieturile şi petrecu cureaua peste ele. Câteva clipe mai 
târziu, Marten şi preşedintele îl aburcară pe doctor pe tăblia de 
oţel inox, trecând braţele legate pe deasupra unuia din 
picioarele mesei răsturnate. 


2:16 P.M. 


Horcăind, tuşind, gâfâind în timp ce plămânii i se umpleau de 
aer, Foxx îşi recăpătă cunoştinţa după vreo treizeci de secunde. 

Mai trecu un minut şi începu să i se limpezească şi ceața de 
pe creier. Se uită la feţele verilor Jack şi Harold. Apoi ochii i se 
întoarseră spre Marten, cu o privire deja ascuţită. 

— Priza asta este tipică pentru un poliţist, spuse Foxx răguşit. 
Ai fost poliţist cândva, poate că mai eşti încă. 

Preşedintele privi cu coada ochiului spre Marten, însă acesta 
nu reacţionă în niciun fel. Harris se uită iarăşi spre Foxx. 

— Vreau să ştiu ce planuri aveţi cu statele musulmane. 

Un lung moment, faţa lui Foxx rămăsese imobilă, apoi 


încetişor începu să zâmbească. Un rânjet larg, înfricoşător, 
arogant şi chiar provocator. Era expresia unui nebun conştient, 
unul perfect capabil să execute planul unui măcel şi să se 
bucure pe deplin de el. 

— Numai bunăvoință, domnilor. 

— Mai încercăm o dată. Vreau să ştiu ce-aţi pus la cale, tu şi 
prietenii tăi din Washington, în privinţa statelor musulmane, a 
Orientului Mijlociu. 

Ochii lui Foxx se mutau repede de la unul la celălalt din 
interlocutorii săi. 

— Ultima şansă, doctore, spuse preşedintele. 

Doctorul se uită la preşedinte. 

— Se pare că domnul Marten v-a băgat în cap nişte idei destul 
de curioase. 

Preşedintele inspiră adânc, apoi se uită la Marten. 

— Cred că trebuie să acţionăm, vere. 

Scoase o sticlă de-o jumătate de litru de apă minerală Vichy 
Catalan pe care-o cumpărase de la restaurantul Abat Cisneros. l- 
o înmână lui Marten. 

Marten luă sticla şi-şi aţinti privirea asupra lui Foxx. 

— Apă carbogazoasă. „Con gas”, cum se zice prin zonă. Cam 
primitiv probabil pentru cineva ca dumneavoastră, doctore. Un 
bătrân poliţist de frontieră m-a învăţat. El o folosea ca să-i facă 
să vorbească pe traficanţii de droguri şi pe cei care transportau 
ilegal persoane în Statele Unite. De obicei scotea totul de la ei. 

Ochii lui Foxx se îndreptară spre sticlă. Dacă ştia ce urma să 
se întâmple, nu lăsa să se vadă nimic pe faţa lui. 

— Pentru ultima oară, doctor Foxx, spuse rar preşedintele 
nevrând să existe neînţelegeri. Ce-aţi pus la cale în privinţa 
statelor islamice? 

— Pace pe pământ, zâmbi iarăşi Foxx. Numai bunăvoință 
pentru întreaga omenire. 

Marten se uită la Harris. 

— Aveţi un şervet? 

— Da, de la restaurant. 

— Animalele din staul, despre care-am discutat, culcate la 
pământ să le poată injecta veterinarul... Nu le place! Şi nici 
doctorului n-are să-i placă. Şervetul acela, îndesaţi-i-l în gură, 
apoi apucaţi-l de cap şi ţineţi-l bine. 

Urmarea veni rapid şi fără menajamente. Preşedintele Harris 


scoase un şervet alb de pânză din buzunar şi-l duse către gura 
întredeschisă a lui Foxx, care strânse repede buzele şi întoarse 
capul. Ezitarea lui Marten nu dură decât o jumătate de secundă, 
apoi strânse pumnul şi-l repezi cu forţa unui ciocan în stomacul 
doctorului. Foxx urlă, iar preşedintele îi vâri şervetul în gaura 
larg căscată a gurii. 

În acelaşi moment, Marten răsuci dopul sticlei de Vichy 
Catalan, îşi puse policarul pe gura sticlei şi o scutură repede. 
Bulele dinăuntru se loveau violent unele de altele, mărind 
presiunea în sticlă, transformând-o într-o grenadă de mână. 
Foxx încercă iar să se ferească într-o parte, însă preşedintele îl 
prinsese şi-l ţinea bine, ca într-o menghină. Marten scutură 
iarăşi sticla, o băgă sub nara dreaptă a lui Foxx şi-şi trase 
degetul de pe gura ei. 

Aerul şi apa comprimate ieşiră exploziv din sticlă ţâşnind 
drept în nasul lui Foxx. Doctorul horcăi - durerea resimţită în 
sinusuri, în partea inferioară a frunţii, era copleşitoare. Dădea 
din mâini şi se zbătea violent, încercând să se dea înapoi şi să 
scuipe şervetul din gură. 

Cu cât se zbătea mai tare doctorul, cu atât mai aplicat îşi 
urma Nicholas procedura. Scutura sticla, iar şi iar, injectând apa 
carbogazoasă când într-o nară, când în cealaltă. Foxx era însă 
rezistent, aşa cum bănuise preşedintele şi aşa cum observase 
Marten în restaurant. Cu o smucitură îndărăt, reuşi să-şi 
elibereze un genunchi şi i-l trăsni preşedintelui drept în faţă. 
Harris urlă gata să cadă pe spate, însă se reechilibră, rezistând 
smuciturilor când într-o parte, când în alta ale doctorului, care 
încerca într-una să se debaraseze de şervet să poată respira şi 
să scape de brutalităţile lui Marten. 

— Ajunge, zise Harris. 

Marten însă nu-l luă în seamă şi continuă. Punea degetul mare 
pe gura sticlei. Scutura, punea sticla sub nasul lui Foxx. Lua 
degetul şi canonada de apă gazoasă reîncepea. 

— Am zis ajunge. Vreau nişte răspunsuri, nu un om mort. 

Sub pleoape, ochii lui Foxx se dădură brusc peste cap, iar 
zbuciumul încetă brusc. 

— Opreşte-te! Stai! 

Harris îi dădu drumul lui Foxx şi, apucându-l pe Marten, îl 
trase de pe doctor. 

— Ajunge, la dracu'! Ajunge! 


Marten căzu pe spate privindu-l cu ochii cât cepele, asemenea 
unui boxer ce lupta pentru titlu, înghesuit deodată într-un colţ, 
cu pieptul umflându-se sacadat, privindu-şi victima bătută, 
bumbăcită, confuz, întrebându-se de ce oare se oprise lupta. 

Harris se băgă în faţa sa, împiedicându-l pe Marten să-l mai 
vadă pe Foxx. Preşedintele se uita drept în ochii lui. 

— Te laşi copleşit de ceea ce i-a făcut el lui Caroline. Nu te 
acuz, însă chiar în acest moment, nu ne putem permite, nici eu, 
nici tu, să lăsăm sentimentele să ne copleşească. 

Marten nu reacţionă. Preşedintele era foarte aproape de el, 
mai să li se atingă nasurile. 

— Îl omori. Îînţelegi? Îl omori. Poate că l-ai omorât deja. 

Încetul cu încetul, Marten îşi recăpătă stăpânirea de sine. 

— Îmi cer scuze, spuse el în cele din urmă. Îmi pare rău. 

Preşedintele rămase pe loc încă o clipă, apoi se întoarse spre 
Foxx, care zăcea cu capul căzut într-o parte şi cu ochii închişi. 
Din nas îi curgeau pe masă mucozităţi amestecate cu apă 
minerală. Pufnea căznindu-se să respire şi să-şi elibereze căile 
respiratorii de lichidele ce-i mai rămăseseră în nas. Harris se 
aplecă repede peste el şi-i scoase şervetul din gură. Gestul lui fu 
urmat de zgomotul unei inspiraţii gâfâie, căci Foxx se zbătea să- 
şi umple plămânii de aer. 

— Doctore, mă auzi? întrebă preşedintele. 

Foxx nu răspunse. 

— Doctore Foxx, mă auzi? 

Un lung moment nu se întâmplă nimic. Apoi urmă o 
aproximativă înclinare a capului din partea lui Foxx. Preşedintele 
îi ridică uşor capul, iar ochii lui Foxx se deschiseră cu greu, 
holbându-se la Harris. 

— Mă recunoşti? 

Foxx dădu din cap aproape imperceptibil. 

— Poţi respira? 

Întrebarea fu urmată de aceeaşi clătinare a capului. Ceva mai 
energică de această dată. Respirația lui era şi ea ceva mai bună. 

— Vreau să ştiu ce planuri aveţi pentru Orientul Mijlociu. Când 
urmează să aibă loc, şi mai precis unde, şi cine altcineva mai 
este implicat. Dacă refuzi să-mi răspunzi, vom relua chestia 
asta. _ 

Foxx rămase nemişcat şi tăcut, uitându-se la Marten. Işi 
întoarse privirea spre Harris şi buzele i se mişcară. 


— Bine, şopti el, vă spun. 

Preşedintele şi Marten se uitară unul la celălalt extrem de 
nerăbdători şi uşuraţi. În sfârşit, după toate cele prin care 
trecuseră, aveau să primească un răspuns. 

— Spune-mi absolut tot, fiecare detaliu, îi ceru preşedintele. 
Ce puneţi la cale în privinţa Orientului Mijlociu? 

— Moartea, spuse Foxx fără să trădeze nici cea mai vagă 
emoție. 

Apoi, după ce-i aruncă o privire tăioasă lui Marten, îşi încleştă 
strâns fălcile, de parcă ar fi muşcat ceva cu dinții. 

— Pune mâna pe el! strigă Marten, sărind spre Foxx. 
Deschide-i gura! 

Marten îl îmbrânci pe preşedintele Harris, rămas țintuit locului 
de uimire, apoi îl prinse pe Foxx de fălci şi încercă să i le 
descleşteze cu forţa. Prea târziu. Orice ar fi fost acţionase 
extrem de repede. Merriman Foxx era deja mort. 


94 


2:25 P.M. 


Hap Daniels depăşi vijelios un autocar turistic în Audiul maro 
închiriat şi acceleră pe urcarea cu pantă accentuată ce ducea 
către mănăstirea benedictină de la Montserrat. Când avea să 
ajungă acolo trebuia să caute acul în carul cu fân, străduindu-se 
să răzbată prin mulţimea de turişti şi să-l găsească pe 
preşedinte în noua sa înfăţişare - chel, fără meşă - sau pe 
Nicholas Marten, pe care-l văzuse o singură dată înainte şi 
numai pentru câteva scurte momente. 

In acelaşi timp, trebuia să încerce s-o găsească pe tânăra şi 
atrăgătoarea fotografă franţuzoaică Demi Picard, care, aşa cum 
îi spusese recepţionerul de la Regente Majestic, avea părul scurt 
şi purta un blazer albastru închis şi pantaloni kaki, iar în plus era 
probabil să fie în compania unui bărbat de vreo cinzeci de ani, 
afro-american, şi a unei femei albe mai în vârstă. Toate astea se 
adăugau la faptul că se baza pe o mulţime de informaţii pe care 
le considera corecte, însă nu putea şti cu certitudine dacă erau 


aşa. În plus, se îndrepta spre un loc unde nu mai fusese 
niciodată. Pe Hap Daniels nu-l mai ţineau pe drum decât 
adrenalina, cafeaua şi vreo douăzeci de minute de somn. 

Mai depăşi un autocar turistic, apoi mai multe maşini, apoi luă 
scrâşnind o curbă în ac de păr, timp în care trase cu ochiul în 
sus, spre stâncile de deasupra lui, zărind pentru scurt moment 
mănăstirea şi versantul muntelui pe care era construită. Câte 
curbe mai făcea acest drum sau cât timp mai avea până să 
ajungă acolo, Hap nu ştia. 

Reuşise să ajungă unde era datorită poveştii pe care i-o 
turnase asistentului său, Bill Strait. Directorul adjunct al 
Serviciului Secret, Ted Langway, care se afla încă la Madrid şi 
opera de la ambasada americană de-acolo, „mi-a suflat în ceafă 
toată dimineața  cerându-mi o informare detaliată. [Era 
adevărat.] Tocmai m-a sunat iarăşi [asta nu mai era adevărat], 
aşa că, la dracu’, n-am de ales decât să vorbesc cu el. Mă duc la 
hotel, o să termin cu el, apoi o să fac un duş şi o să trag un pui 
de somn, vreo câteva ore oricum. Sună-mă pe mobil dacă e 
nevoie de mine”. 

Astea fiind zise, îl puse pe Strait la comanda operaţiunilor şi 
se asigură de coordonarea mişcărilor echipei Serviciului Secret 
cu cea a vicepreşedintelui în vederea sosirii acestuia la 
Barcelona, la ora 13:00. Apoi se duse la hotelul Colon, unde 
Serviciul Secret rezervase vreo câteva camere. Odată ajuns în 
camera lui, făcu repede un duş, se schimbă, îşi luă arma şi ieşi 
pe o uşă secundară din hotel. Cincisprezece minute mai târziu 
era la volanul Audiului maro închiriat, conducând rapid către 
una din arterele rutiere ce ducea la mănăstirea Montserrat. 
Trecuseră deja şapte minute peste ora 13 a amiezii. Adică şapte 
minute de când vicepreşedintele Statelor Unite, Hamilton 
Rogers, aterizase pe aeroportul din Barcelona. 


2:28 P.M. 


— O capsulă l-a ajutat să se sinucidă. O capsulă cu otravă 
încastrată în ultimul molar de sus din dreapta. 

Marten se întoarse cu spatele la cadavrul lui Foxx, privindu-l 
pe preşedinte. 

— N-a trebuit decât să muşte zdravăn din ea ca s-o spargă. 
Ceea ce a şi făcut. Mă gândeam mai devreme că s-ar putea să 


facă aşa ceva, însă nicidecum nu credeam că s-ar putea să aibă 
capsula asta ca implant permanent. 

— Dacă ne-am îndoit vreodată de fanatismul acestor oameni, 
acum nu cred că a mai rămas vreun dubiu, spuse înnegurat 
preşedintele. Cam aşa trebuie c-au stat lucrurile de partea 
nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial. Hitler, Goebbels, 
Himmler şi toţi ceilalţi, continuându-şi neîndurători cruciada lor 
genocidară, în timp ce Mengele îşi făcea oribilele experimente în 
lagărele de exterminare. Cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla dacă 
ar fi început să le aplice pe scară largă? 

— Diferenţa e că Mengele ăsta al nostru e mort. 

— Dar planurile lui nu sunt. Şi nici ale lor, izbucni Harris. Şi, la 
naiba, nici n-am aflat absolut nimic despre planurile astea. 

Deodată preşedintele rămase privind în gol, tăcut, nemişcat, 
parcă desprins de împrejurări. Era limpede că se gândea la ce 
urmau să facă de-aici înainte. 

Marten îl privea: fusese prea dur cu Foxx şi o ştia. 
Preşedintele avusese dreptate. Îl  copleşiseră propriile 
sentimente. Cele faţă de Caroline şi faţă de tot ceea ce însemna 
ea pentru el de atât de mult timp. Şi fiecare minut din tot acest 
timp îi sporise furia stârnită de moartea ei. Pe de altă parte, era 
limpede că sud-africanul era de mult pregătit să-şi ia viaţa dacă 
ar fi fost necesar. Era un profesionist al suferinţei umane şi 
probabil că era cât se poate de conştient de limitele sale fizice, 
de cât de mult putea suporta fără să cedeze. Aici era şi motivul 
şi raţiunea acelui implant: nu frica de moarte, ci teama de a nu 
divulga informaţii care ar fi dăunat cauzei. Astfel, remarca 
preşedintelui referitoare la dedicaţia acestor oameni era cu atât 
mai terifiantă. Aici nu era vorba de o mână de zeloţi, ci de 
membri unei mişcări bine organizate, finanţate consistent şi 
extrem de periculoasă. 

— Domnule preşedinte, spuse Marten nerăbdător. Cred că 
putem spune cu certitudine că doctorul Foxx a confirmat 
prietenilor de la Washington, cândva în acest timp, prezenţa 
dumneavoastră aici. 

Marten făcu câţiva paşi şi ridică gadgetul ce aducea cu un 
BlackBerry pe care doctorul îl scosese din buzunarul hainei şi pe 
care-l scăpase când fusese prins în strânsoare de Nicholas. 

— Sunt gata să pariez că voia să ia legătura cu ei când am 
pus mâna pe el. Dacă nu primesc curând veşti de la el, vor fi 


imediat aici. Exact ce-am mai spus şi înainte. Trebuie să-l sunăm 
pe Miguel şi s-o ştergem naibii de-aici. Să ne întoarcem în 
zonele deschise publicului şi să ne pitim undeva până apare 
Miguel. 

— Nu cred că ei ar fi în stare să lase întreaga operaţiune 
numai în sarcina unui singur om, spuse cu calm preşedintele, de 
parcă Marten n-ar fi spus nimic despre plecarea lor grabnică de- 
acolo. Având în vedere dimensiunea planurilor. Cred că nici Foxx 
n-ar fi permis una ca asta. 

Imediat se răsuci şi, trecând pe lângă mesele cu vitrine, se 
îndreptă spre cuştile aflate în capătul cel mai îndepărtat al sălii. 

— Dacă locul acesta i-a folosit ca centru de comandă, atunci 
avem toate şansele să găsim documente sau înregistrări aici, 
depozitate undeva. Probabil că toate datele sunt stocate în 
computere undeva. Dacă le găsim, atunci putem totuşi afla un 
răspuns. 

— La naiba, vere, spuse Marten înfuriindu-se. O iei de la 
capăt. Fie că vrei să înţelegi, fie că nu, „salvatorii” tăi vin 
încoace. lar când vor ajunge aici, într-un fel sau altul, te vor 
ucide. 

— Domnule Marten... vere... începu preşedintele calm, perfect 
stăpân pe sine. Apreciez ceea ce vrei să faci şi ce-ai făcut deja. 
Inţelege că s-ar putea să fie ceva aici de o importanţă capitală şi 
că nu pot risca să nu pun mâna pe acel ceva. Dacă vrei să pleci, 
înţeleg. E-n regulă. 

— Dacă vreau eu să plec? se răsti Marten clocotind de nervi, 
încerc să apăr viaţa preşedintelui Statelor Unite. lar preşedintele 
sunteţi dumneavoastră, dacă cumva aţi uitat. 

— Pricepe un lucru, vere. Acest preşedinte n-are nici cea mai 
mică intenţie să plece până când nu face orice e necesar ca să 
găsească un răspuns referitor la planurile acestor oameni. 

Marten se holba la preşedinte. Da, s-ar putea să găsească 
ceva referitor la planurile lui Foxx, undeva în acele caverne, însă 
mult mai probabil era că n-aveau să găsească nimic. Doar să 
găsească de unde să înceapă, numai atât le-ar fi putut lua ore, 
dacă nu zile întregi. lar ei trebuiau să-şi numere minutele. Pe de 
altă parte, ştia foarte bine că trebuia cel puţin să încerce. Inspiră 
adânc. 

— Orice dosare ar putea avea Foxx aici, spuse Marten 
resemnat, nu le-ar fi lăsat aiurea, la vedere în biroul său de 


primire. 

— Adevărat, spuse preşedintele zâmbind ca pentru sine - se 
simţea extrem de uşurat că Marten revenise de partea lui. lar în 
primul laborator şi-n acesta nu sunt decât instalaţii pentru 
experimente şi bancuri de lucru. 

— Aşadar trebuie să fie pe-aici încăperi pe care nu le-am 
văzut. 

Marten puse gadgetul lui Foxx în buzunarul său, apoi merse la 
cadavru, îl întoarse cu faţa în sus şi-i scoase din buzunarul 
hainei cardul de securitate pe care doctorul îl folosise să intre în 
sălile acelea. Îl ridică să-l poată vedea şi preşedintele. 

— Mă-ndoiesc c-a avut timp să blocheze porţile. 


95 


ACEEAŞI ORĂ. 2:35 P.M. 


Hap Daniels încetini Audiul în parcarea mănăstirii, una plină 
de automobile şi autocare. În faţă, înălțându-se drept în sus, 
vedea edificiile de piatră ce alcătuiau un adevărat oraş în mic. 
Continuă să ruleze încet, atent la primul obiectiv pe care-l avea 
de îndeplinit: să găsească un loc de parcare pentru maşină. 

In alte circumstanţe, s-ar fi dus direct la oamenii din forţele de 
ordine, s-ar fi prezentat şi le-ar fi cerut ajutorul. Să găsească un 
loc de parcare ar fi fost ultima lui grijă. Acum însă nu era. Nu 
putea spune nimănui nici cine era şi nici de ce se afla acolo. În 
acelaşi timp, locul de parcare pe care voia să-l găsească trebuia 
să fie în aşa fel amplasat încât să nu existe posibilitatea de a fi 
blocat şi să poată ajunge la el imediat, dacă trebuia cumva să-l 
aducă pe preşedinte acolo în mare grabă. Astfel că tot ce-i 
rămânea de făcut era să se învârtă încoace şi-ncolo ca orice 
muritor de rând, până când găsea un loc liber sau vreo maşină 
care-şi părăsea locul. 

Se întoarse iar înapoi pe aceeaşi alee pe care tocmai trecuse, 
când îi sună mobilul. II deschise imediat şi răspunse. 

— Daniels. 

— Hap, sunt Bill, auzi vocea adjunctului său, Strait, pârâind în 


casca minusculă. 

— Care-i treaba? 

— L-am localizat pe Prăfuitor. 

— Ce? făcu Daniels şi inima îi sări din piept. 

— A fost văzut la o mănăstire, Montserrat îi zice, în munţii din 
afara Barcelonei. Două echipe de recuperare ale CIA sunt în 
elicoptere, în drum spre mănăstire. Aterizează acolo la 15:15. 

— Bill, îl întrerupse Hap. De unde ai informaţia asta? De unde 
provine? 

— De la Madrid, de la şeful de cancelarie. 

— Cum dracu' a aflat? 

— Nu ştiu. 

— Cine a trimis echipele CIA? 

— Vrei un răspuns precis? 

— Da. 

— Nu ştiu sigur. Doar că ni s-a transmis de la ambasada din 
Madrid. 

— Informaţii despre starea Prăfuitorului? 

— Niciuna. 

Tocmai atunci Daniels văzu o Toyota verde ieşind cu spatele 
dintr-un loc de parcare la câţiva metri în faţă. Atinse acceleraţia 
şi Audiul sări înainte. Apoi frână brusc, blocând aleea din spatele 
său, şi aşteptă ca Toyota să iasă din parcare. 

— Hap, avem şi noi propriul elicopter gata de plecare. Avem 
nevoie de tine aici. Decolăm spre Montserrat la 15:20. 

— Recepţionat, Bill, mulţam. 

Hap închise. 

— CIA!? exclamă cu glas tare. 

Numai două echipe? Oare ce fel de CIA erau? Agenţi obişnuiţi 
sau membrii vreunei divizii speciale aflate la dispoziţia 
secretarului apărării şi-a celorlalţi? Ce întindere şi ce ramificații 
avea oare povestea asta? Şi unde anume se potrivea Bill Strait? 
De parea cui era? Şi cum avea să-i explice lui Bill că n-avea cum 
să ajungă la elicopterul pregătit să zboare spre Montserrat? 
Pentru că deja era la Montserrat! 

Toyota eliberă în sfârşit spaţiul de parcare şi plecă. Daniels 
apăsă pe accelerator şi începu să cotească spre locul de 
parcare. In acelaşi timp, o motocicletă cu ataş îi tăie calea şi 
ocupă locul. Hap plesni frâna. 

— Hei, strigă Hap, după ce cobori parbrizul, ăla-i locul meu. 


— Primul venit, primul servit, îi zise cu ţâfnă motociclistul 
coborând din şa. 

— Eu am fost primul aici! 

Motociclistul nu-l luă în seamă şi-şi scoase degrabă casca pe 
care o încuie în portbagajul motocicletei. 

— la-ţi naibii rabla de-acolo! spuse Hap deschizând nervos 
portiera şi coborând din maşină. 

Motociclistul o uşchi şi în câteva clipe se pierdu în mulţimea 
ce se îndrepta spre piaţa din faţa bisericii. Hap privi lung în 
urma lui. Îşi pierduse complet răbdarea şi era gata-gata să-şi 
piardă minţile. 

— Pun io mâna pe tine, nemernicule, bombăni el în barbă, 
într-o zi te găsesc io şi te aranjez cum trebuie. 


96 


2:50 P.M. 


Numai crâmpeie de imagini şi culori, de parc-ar fi trecut 
plutind printr-un vis: asta-i tot ce-şi amintea Demi. 

— Avem treburi de făcut, spuse reverendul la nici câteva 
secunde după ce Nicholas Marten părăsi separeul de la 
restaurantul Abat Cisneros ca să-l caute pe preşedinte. 

Cât ai zice peşte, Demi îşi culese camerele foto, geanta cu 
echipament şi-i urmă pe Beck şi pe Luciana pe uşă. Apoi, la 
puţine momente, traversau piaţa din faţa bisericii şi mergeau 
spre linia funicularului ce urca sus pe munte, deasupra 
mănăstirii, spre sihăstria veche a Sfântului loan. 

În clipa în care au urcat în cabina verde a funicularului Demi 
începu să simtă un fel de euforie, cum nu mai trăise vreodată. 
Aproape în acelaşi moment mintea i se umplu încet de culori, iar 
realitatea înconjurătoare  - reverendul Beck, Luciana, 
mănăstirea, funicularul şi chiar mulţimea de turişti dinăuntrul 
cabinei - începu să pălească. Probabil îi puseseră ceva în cafea - 
un gând pasager ce se dizolvă într-o ceaţă mângâietoare, 
aproape psihedelică de purpură translucidă, apoi turcoaz şi apoi 
siena. După care urmă un vârtej lent şi fragil de albastru de 


Prusia stropit cu pete galbene. 

Şi toate astea erau însoţite de amintirea vagă că trecuseră pe 
lângă ruinele unei biserici străvechi şi că zărise un SUV argintiu, 
mic, parcat la marginea unui drum îngust de munte. Un şofer 
tânăr şi chipeş părea să fie prin apropiere atunci când 
reverendul o ajută să se instaleze pe bancheta din spate. Apoi 
simţi SUV-ul mişcându-se şi chiar accelerând pe drumul 
denivelat. Parcă Beck era lângă ea, pe banchetă, iar Luciana 
părea că ocupase locul din faţă, de lângă şoferul cel tânăr. 

Nu mult după aceea au traversat un platou lung şi stâncos, iar 
apoi SUV-ul o luă de-a dreptul printr-un pârâiaş iute de munte, 
după care începu să urce printr-o zonă împădurită de conifere. A 
urmat apoi coborârea rapidă într-o vâlcea unde răsărise deja 
iarba şi unde începea să se lase un strat subţirel de ceaţă. 
Curând după aceea au trecut pe sub o arcadă înaltă de piatră şi 
au ajuns la ruinele altei biserici antice, aflate la baza unei 
formaţiuni stâncoase înalte. Acolo au oprit, au ieşit din maşină, 
iar Beck le-a condus pe cele două femei în sus pe-o cărăruie 
abruptă şi sinuoasă. 

Câteva secunde mai târziu au trecut pe sub o stâncă înaltă şi 
au traversat un pod natural peste o prăpastie căscată şi de o 
parte şi de alta, adâncă de câteva sute de metri şi abruptă. 
Capătul îndepărtat al podului era cufundat într-o umbră adâncă, 
iar când au ajuns acolo Demi văzu intrarea într-o peşteră largă, 
unde-i aşteptau nişte călugări în rase întunecate cu glugi, ce-o 
străjuiau de-o parte şi de alta. 

— La iglesia dentro de la montaña, spuse Beck când au intrat. 
Biserica din munte. 

Înăuntru, tavanul peşterii se ridica la o înălţime ameţitoare şi 
era luminat de pâlpâirile a ceea ce păreau a fi o mie de lumânări 
votive. Acolo, străjuiau şi mai mulţi călugări în aceleaşi rase cu 
glugi. Au trecut într-o altă sală. Ca şi cea dintâi, şi aceasta era 
străluminată de lumânări. Doar că aici, stalactite şi stalagmite 
atârnau din tavan sau creşteau din vatra peşterii în combinaţii 
spectaculoase. 

Erau undeva pe la jumătatea acelei săli când Demi văzu 
biserica. În starea de euforie în care încă mai era cufundată, lui 
Demi i se păru că acesta era tocmai sanctuarul pe care se 
aştepta să-l vadă. Intrând acolo, Demi văzu o serie de arce de 
piatră înălțându-se mult deasupra navei ca să formeze tavanul, 


iar sub ea se aflau două galerii de lemn, câte una de fiecare 
parte, construite pe stâlpi masivi tot de lemn, ambele 
suspendate la vreo patru metri deasupra pietrelor cioplite 
manual din care era formată pardoseala. Drept în faţă, la 
capătul navei, era un altar bogat ornamentat şi aurit. 

Demi se întoarse spre Beck, ca pentru a-l întreba ceva, când 
văzu o tânără într-o rochie albă până la genunchi îndreptându- 
se spre ei. Avea nişte ochi bruni electrizanţi şi o coamă 
luxuriantă de păr negru că-i cădea până la talie. Foarte probabil 
să fi fost cea mai frumoasă făptură pe care-o văzuse Demi 
vreodată. 

— Demi, sunt atât de încântată că ai venit, zâmbi larg tânăra 
femeie când ajunse lângă ei. 

Demi se opri pe loc. Cine era oare femeia aceea care părea s- 
o cunoască? Dintr-odată i se păru izbitor de cunoscută. Dar 
unde-o cunoscuse? Cum şi când? Apoi îşi dădu seama: era 
Cristina. Tânăra pe care-o întâlnise la Cafe Tripoli în Malta. 

— Trebuie să fii ostenită după atâta drum, spuse cu căldură 
Cristina. Te rog, fă-mi plăcerea să vii să-ţi arăt camera unde te 
vei putea odihni. 

— Eu... începu ezitant Demi. 

— Du-te cu ea, Demi, îi spuse şi reverendul zâmbindu-i 
încurajator. Voiai să ştii despre conventul Aldebaran. Asta e doar 
o parte din ce avem să-ţi arătăm, iar la noapte ai să mai vezi şi 
altele. lar mâine, încă şi mai multe. Tot ce-ai vrut să ştii, vei afla. 
Absolut tot. 

Demi îl scrută pe reverend - atentă la zâmbetul lui, la ţinuta 
lui - încă nehotărâtă. Aproape într-o clipită euforia începu să se 
disipeze, de parcă efectul drogului pe care-l ingerase mai 
devreme, orice-o fi fost, încetase brusc. Îşi aminti deodată de 
camerele foto şi de echipamentul din geantă pe care mai 
devreme le avusese la ea. 

— Unde-mi sunt lucrurile? îl întrebă pe Beck. 

— De astea întrebi? o întrebă Luciana apropiindu-se din 
spatele ei. 

Venea însoţită de un frate cu gluga trasă pe cap care-i aducea 
geanta şi aparatele foto. Inclinându-se politicos, călugărul i le 
înmână. 

— Mulţumesc, spuse Demi, cutremurată încă de amintirea 
neplăcută a felului în care făcuse tot drumul până acolo. 


— Pe-aici, te rog, spuse Cristina şi o luă de braţ. 

Traversară împreună nava spre o zonă pe care Demi n-o 
observase până atunci. Demi se uită în jos din mers, la lespezile 
mari ale duşumelei de sub picioarele ei. Cele mai multe dintre 
ele aveau un luciu frumos căpătat în timp, lustruite de picioarele 
care le călcaseră. În plus, majoritatea aveau inscripţionate nume 
de familie, credea ea. Lucru curios era că numele nu erau 
spaniole, ci italieneşti. 

— Sunt morminte de familie, spuse încet Cristina. Sub 
pardoseala aceasta sunt rămăşiţele pământeşti ale morţilor 
onorati, înhumați aici de-a lungul veacurilor. 

— Ale morţilor onorati? 

— Da. 

Demi auzi iarăşi avertismentul tatălui ei şi-n clipa următoare 
văzu faţa chinuită a savantului octogenar ciung, Giacomo Gela. 
O voce dinlăuntrul ei îi şoptea în momentele acelea că 
deschisese o uşă interzisă, că se afla într-un loc unde n-ar fi 
trebuit nicidecum să se afle. Se întoarse brusc să privească 
înapoi, ca pentru a căuta o cale de ieşire. 

Luciana dispăruse, astfel că Beck rămăsese singur în mijlocul 
sălii aceleia, urmărind-o cu privirea şi vorbind la mobil. Dincolo 
de el, la capătul navei unde se termina biserica şi unde începea 
peştera, patru călugări stăteau de pază. Işi dădu seama că 
aceia, ca şi cei de-afară, de la acel pod de piatră, ca şi alţii 
probabil, pe care ea nu-i văzuse, erau străjerii acelor locuri şi că, 
foarte posibil, niciodată, nimeni nu intra şi nu ieşea fără 
permisiunea lor. 

— Te simţi bine, Demi? întrebă amabilă Cristina. 

— Da, răspunse ea. Mă simt chiar bine. De ce nu m-aş simţi 
bine? 


97 


2:55 P.M. 


Marten şi preşedintele căscară ochii îngroziţi. Niciunul dintre 
ei nu era capabil să scoată un cuvânt măcar. Abia de mai 


puteau respira. Intraseră în cel mai tainic laborator al lui 
Merriman Foxx. Ajunseseră acolo de parcă exact acela fusese 
planul doctorului nebun. De-ar mai fi fost în viaţă, ar fi avut 
probabil îndrăzneala să-i conducă chiar el acolo să le arate. Insă 
faptul că murise nu prea mai avea importanţă în acele 
circumstanţe. Într-un fel sau altul, se părea că pur şi simplu a 
vrut ca ei să vadă, ori, mai precis, să experimenteze ceea ce se 
prezenta acum ochilor lor. 


Drumul înspre acel laborator îl găsiseră pentru că nu aveau 
încotro s-o mai apuce. Cardul de identificare pe care Marten îl 
luase din buzunarul hainei lui Foxx le permitea să meargă doar 
înainte, nu şi să se întoarcă pe drumul pe unde veniseră. Puteau 
intra într-o încăpere, galerie, grotă sau sală printr-una din uşile 
culisante din oţel polizat ce dădeau în fiecare dintre acestea, 
însă nu mai puteau ieşi pe aceeaşi uşă odată intraţi. Sistemul de 
securitate nu le permitea acest lucru. leşirea dintr-o încăpere se 
putea face doar printr-o uşă dintr-acestea, aflată în cel mai 
îndepărtat capăt. Şi fiecare astfel de uşă, una după alta, 
conducea şi mai adânc în miezul muntelui şi în alt laborator al 
doctorului lui Foxx. 

Primele trei laboratoare nu erau decât puţin peste 
dimensiunea medie, bine luminate, toate erau ori grote 
naturale, ori săpate în piatră de mâna omului. Şi toate erau 
legate prin aceleaşi tuneluri în care picura apa, prevăzute cu 
podeţe, ca şi cele prin care veniseră la început. Fiecare 
laborator era dotat cu un instrumentar complex necesar 
experimentelor biochimice. Pentru un profan, echipamentul 
acela părea a consta în aparate destinate altor studii agricole şi 
aplicării rezultatelor acestora. Printre acestea se aflau instalaţii 
care tratau şi analizau contaminarea apei cu diferiţi agenţi: 
viruşi, bacterii, săruri, metale sau radioactivitate. 

După ce-au verificat cu atenţie fiecare astfel de sală au mers 
mai departe. În niciuna din ele nu găsiseră nici măcar un 
computer, un fişet sau vreun tip de suport destinat stocării 
informaţiilor, primitiv sau nu. Au găsit însă monitoare cu 
tastaturi şi mouse-uri, ceea ce sugera că toate erau conectate la 
o singură unitate centrală amplasată altundeva. 

— Dacă n-am fost claustrofob pân-acum, cam încep să devin, 
spuse Marten în timp ce părăseau ultima din cele trei săli, fiind 


imediat siliţi să înainteze aplecaţi pe o lungime de aproximativ 
şapte metri pe sub o lespede uriaşă de piatră. 

— Nu te gândi la asta, spuse preşedintele când erau aproape 
de capătul galeriei. 

Harris se ridică în picioare şi porni înainte pe o podină înălţată 
deasupra vetrei mocirloase a tunelului slab luminat, care în acea 
zonă cobora abrupt, după care cotea brusc în unghi drept, iar 
apoi o lua iar în jos. După cum aprecia Marten, fiecare din 
aceste sectoare de tunel avea cel puţin o sută cinzeci, o sută 
şaptezeci de metri lungime, iar adunate dădeau cea mai mare 
distanţă între două laboratoare de până atunci. În sfârşit au dat 
iar de o uşă de oţel identică cu cele dinainte. Ajungând lângă ea, 
Marten trecu cardul prin fanta electromagnetică şi intrară într- 
un antreu strâmt ce dădea într-o încăpere cufundată în 
întuneric. De data aceea însă, Marten luă o bucată de scândură 
desprinsă din podeaua galeriei şi o băgă între uşă şi cadrul ei, 
împiedicând-o să se închidă complet în urma lor, lăsând o 
deschizătură - nu mare, însă era ceva, cât de cât, ceva care le- 
ar fi permis să o deschidă dacă ar fi vrut sau dacă trebuia. 
Inainte nu mai făcuse chestia asta, pentru că oricum dac-ar fi 
ales să se întoarcă, n-ar fi ajuns decât în galeria sau laboratorul 
anterior, unde uşile deja erau închise. Ar fi fost o retragere într-o 
fundătură. De data aceea o făcuse dintr-un subit şi iritant 
sentiment de groază - sentimentul că spaţiul în care aveau să 
intre nu semăna cu nimic din ce văzuseră până atunci. Astfel că 
i se păru că de s-ar fi putut măcar întoarce în tunelul prin care 
ajunseseră acolo ar fi fost mult mai bine decât să rămână în 
încăperea în care intrau acum. 


Au traversat o anticameră luminată aproximativ, iar pe la 
jumătatea drumului s-au oprit în faţa unei cortine translucide din 
plastic gros, la mijlocul căreia era o deschizătură de sus până 
jos ce permitea trecerea de cealaltă parte. Orice-ar fi fost 
dincolo, în sala unde erau gata să intre, era cufundat în beznă. 

— Vezi vreun întrerupător undeva? întrebă preşedintele. 

— Dacă este, eu nu-l văd. 

Marten se apropie de cortină şi, precaut, băgă o mână prin 
fantă, o lărgi şi trecu de cealaltă parte. Instantaneu un senzor 
de mişcare se activă şi sala fu inundată de lumină. 

— O, Dumnezeule, oftă Marten zguduit de oroarea a ceea ce 


vedeau ochii lui. 

Şir după şir de corpuri umane sau organe aliniate de o parte 
şi de alta a două culoare centrale de lungimea unui teren de 
fotbal şi întinse până în fundul acelei imense caverne săpate în 
calcar. Şi toate acele corpuri erau conţinute în tancuri mari de 
sticlă umplute cu un lichid menit să le conserve. Acvariile 
acelea, în alte condiţii, şi-ar fi îndeplinit scopul pentru care 
fuseseră concepute: să păstreze vii peşti tropicali sau homari. 

Cei doi au înaintat, paralizaţi de groază şi de neîncredere, 
tăcuţi, având înaintea lor, în germene, cea din urmă operă a lui 
Merriman Foxx. Organele şi corpurile pluteau în acel lichid de 
parcă erau înmormântate în propriile lor vise. Bărbaţi, femei, 
copii de toate vârstele şi rasele existente. Pe fiecare acvariu era 
lipit un carton pe care erau scrise de mână, după toate 
aparențele, numărul specimenului, urmat de data la care fusese 
adus şi cea la care avea să fie scos de-acolo. Numerele 
specimenelor anterioare şi datele aferente, scrise deasupra, 
erau tăiate cu câte o linie trasată ferm. Uitându-se mai atent la 
aceste însemnări şi-au dat seama că subiecţii erau păstraţi în 
acea soluţie aproximativ trei luni, după care erau înlocuiţi. 
Inregistrările erau făcute crescător şi reieşea că primele astfel 
de experimente fuseseră făcute cu şaptesprezece ani în urmă. 
La ce anume folosea perioada de păstrare de trei luni, nu putea 
şti niciunul din ei, însă amândoi au presupus că era parte din 
munca de cercetare a lui Foxx. Şi oricare-ar fi fost scopul acelei 
cercetări, ea ridica foarte mari semne de întrebare. Cum 
fuseseră selectaţi oamenii aceia? Cum ajunseseră acolo? Unde 
şi cum muriseră? Unde şi pentru cât timp fuseseră ţinuţi în viaţă 
înainte şi la ce tratament fuseseră supuşi în acea perioadă? Nu 
în ultimul rând, ce se întâmpla cu trupurile lor după aceea - 
luând în considerare toţi anii scurşi, ar fi trebuit să fie vorba de 
sute, dacă nu mii, de cadavre? 

Insă dincolo de toate astea erau cadavrele, plutind tragic şi 
hidos în acvarii. Ochii celor care încă mai aveau aşa ceva se 
holbau orbi prin saramura aceea. O privire înspre nimic. Dar 
expresia din acei ochi era aceeaşi la aproape toţi - durere 
paroxistică amestecată cu disperata cerşire a ajutorului, a milei, 
a intervenţiei cuiva, a orice-ar fi putut pune capăt acelei 
suferinţe. 

In mod ciudat, nicăieri nu se vedea vreo privire furioasă sau 


care să fi îngheţat în clocotul dorinţei de răzbunare. Nicăieri nu 
se vedea aşa ceva. In mod evident, oamenii aceia habar n- 
aveau că erau victimele unei acţiuni mârşave şi nici nu bănuiau 
că erau supuşi unui proces nenatural. 


Pe la jumătatea sălii Marten se opri şi-l privi pe preşedinte. 

— Ştiţi ce sunt oamenii ăştia? 

— Reprezentanţi ai întregii omeniri. 

— Da. Şi cred că habar n-aveau ce li se întâmplă. Nu le-a dat 
prin cap că erau cobai. S-au îmbolnăvit - cred că asta-i tot ce-ar 
fi putut spune. 

— Asta-i şi impresia mea, spuse preşedintele. 

Aproape imediat îl izbi un gând înfiorător. 

— Şi dacă tocmai ăsta e planul? Chestia la care lucra Foxx şi 
pe care a reuşit s-o aducă la stadiul de producţie în serie. Boli, 
bacterii. Un virus. Un fel de blestem fatal, rapid şi aparent 
natural, imposibil de controlat decât de cei care îl fac. 

— O pandemie creată de mâna omului. 

— Una care nu pare deloc a fi o armă, adăugă preşedintele 
privind corpul ce plutea înaintea ochilor lui - o femeie de cel 
mult douăzeci şi cinci de ani, în ochii căreia se citea acelaşi urlet 
pentru ajutor ca în ai tuturor celorlalţi. Se răsuci brusc spre 
Marten. 

— Deja lumea e pregătită pentru aşa ceva. E în presă aproape 
în fiecare zi, într-un fel sau altul. Acum nu fac decât să alarmeze 
publicul. lar principalii beneficiari ai panicii sunt companiile de 
medicamente ale căror acţiuni devin tot mai scumpe, dând 
astfel şi mai multă putere celor care deja o au. Şi unii, şi alţii 
susţin că fac tot ce pot pentru a preveni răspândirea unei boli de 
felul acesta. Şi-n tot acest timp se pregăteşte adevărata 
pandemie. 

Preşedintele se îndepărtă de Marten şi se preumblă de la un 
acvariu la altul, uitându-se voit la victime, de parcă ar fi vrut să 
păstreze pentru totdeauna în minte grozăvia a ceea ce vedea. În 
cele din urmă, se întoarse spre Marten, iar ochii îi scăpărau de 
furie. 

— Să-i binecuvânteze Dumnezeu pe toţi oamenii ăştia şi pe 
toţi cei care-au mai trecut pe-aici înaintea lor. Şi să-l bată 
Dumnezeu pe Merriman Foxx şi pe toţi cei care au legătură cu 
treaba asta. Şi să ne ajute pe noi toţi dacă ceea ce a descoperit 


şi a produs Foxx a fost deja răspândit undeva, în lume. 

— Ne-ar trebui mostre de ţesut, spuse repezit Marten, 
concentrat la măsurile care trebuiau luate atunci, pe loc. 

Era convins că şi Caroline era moartă datorită acelor 
experimente, dar nevoia de a reacţiona urgent împotriva acestei 
grozăvii îi ţinea furia în frâu. ` 

— Trebuie să-i găsim documentaţia. Insemnări, tabele, tot, 
orice putem găsi. Trebuie să ştim ce se pregăteşte aici. 

Un fâsâit distinct se auzi de undeva. Amândoi se uitară 
automat în sus. Pe marginile tavanului, mergând de la un capăt 
la altul al încăperii, se zăreau duze de gaz pe care nu le 
observaseră până atunci. Sâsâitul spori în intensitate, căci se 
părea că se deschideau tot mai multe ventile. 

— Gaze! strigă ascuţit Marten. Toxice sau explozive. Nu 
contează. Şi-s gata să pariez că au fost pornite de un 
cronometru care-a măsurat timpul din clipa-n care s-au aprins 
luminile. Inspiraţi adânc şi ţineţi-vă respiraţia. Să ieşim dracului 
de-aici. 

— Mostre, însemnări, documentele lui Foxx... 

Preşedintele n-avea de gând să plece de-acolo fără ele. 

— Preiau comanda de data asta, vere! 

Marten îşi puse pe neaşteptate palma pe nasul şi pe gura 
preşedintelui şi-l împinse fără menajamente către cortina de 
plastic pe unde intraseră. 

— Plecăm! Acuma! 


98 


ACEEAŞI ORĂ, 3:11 P.M. 


Hap Daniels urmări un elicopter comercial venind spre 
mănăstire pe deasupra crestelor muntelui. Făcu un ocol înainte 
să se lase rapid înspre helioportul mănăstirii. Daniels ştia ceea 
ce niciunul dintre curioşii care privea elicopterul n-avea cum să 
ştie. 

Helioportul destinat serviciilor de urgenţă şi vizitelor 
personalităţilor tocmai devenise loc de aterizare al unei echipe 


CIA de operaţiuni sub acoperire a cărei misiune era să-l 
găsească pe preşedintele SUA şi să-l scoată de-acolo. 

După disputa cu motociclistul, lui Hap i-au mai trebuit 
aproape douăzeci de minute până să găsească unde să 
parcheze chiar lângă helioport, dar fără să fie foarte sigur dacă 
era tocmai legal să lase maşina acolo. Dacă, aşa cum bănuise, 
agenţii fuseseră trimişi acolo tocmai de cei de care fugea 
preşedintele, atunci ei ştiau deja unde anume în acel complex 
întins se afla Harris. Câţi erau, Daniels nu ştia, dar după toate 
aparențele ar fi trebuit să fie cel puţin patru agenţi de teren plus 
pilotul şi probabil copilotul. Dar ar fi trebuit să mai fie şi un al 
doilea elicopter, învârtindu-se undeva nevăzut, echipa de 
rezervă, gata să intervină dacă era cazul. N-avea nicio 
importanţă dacă vreunul dintre agenţi ştia adevărul despre 
misiunea lor, cine o comandase ori de ce, sau dacă voiau să-i 
ocolească pe cei din Serviciul Secret fără ştirea acestora, oricum 
era vorba de agenţi extrem de bine pregătiţi a căror obligaţie 
era să protejeze şi să păstreze continuitatea guvernului şi a 
căror unică misiune era aceea de a-l salva pe preşedinte şi de a- 
| scoate în siguranţă de acolo, rapid şi în mare taină, atrăgând 
cât mai puţin atenţia asupra lor. După aceea aveau să-l 
transporte la avionul CIA pe care şeful de cancelarie îl ţinea 
pregătit de plecare pe un aeroport privat în afara Barcelonei. 
De-acolo avea să fie dus într-o locaţie despre care Serviciul 
Secret nu fusese înştiinţat. Ce-ar fi urmat să se întâmple după 
aceea nici nu voia să se gândească. 

Toate acestea nu făceau decât să stabilească un singur 
obiectiv pentru Hap, unul simplu de enuntat: să-i împiedice pe 
agenţii CIA să-l urce pe preşedinte în elicopter. Trebuia să-l ia 
cumva în custodie înainte ca ei să-l aducă în apropierea locului 
unde aterizaseră. lar asta avea să fie o întreprindere extrem de 
dificilă şi de periculoasă chiar dacă agenţii era realmente de la 
CIA, pentru că securitatea preşedintelui venea înaintea oricui şi 
a orice, înaintea lui Hap oricum, şi oricine ar fi încercat să se 
pună în calea lor avea mari şanse să fie împuşcat pe loc. 

Dacă nu erau agenţii CIA, dacă erau membrii vreunei divizii 
speciale sub acoperire sau vreo forţă de operaţiuni speciale a 
armatei acţionând la ordinul vicepreşedintelui şi a celorlalți 
parteneri ai săi, sarcina lui Hap nu era doar dificilă, ci de-a 
dreptul sinucigaşă. 


Oricine-ar fi fost, planul lui trebuia să fie unul simplu. Şi aşa şi 
era: avea să urmărească aterizarea, să-i urmărească pe agenţi 
până acolo unde trebuiau să ajungă, apoi să aştepte şi să 
vegheze, până când îl scoteau pe preşedinte de unde se afla şi 
se apropiau de elicopter. Atunci avea să intre şi el în acţiune. 
Având Audiul parcat în apropiere, trebuia să acţioneze cu 
maximă rapiditate şi într-un mod cât se poate de decis. In alte 
circumstanţe ar fi urmat protocolul de rigoare. Ar fi sunat un 
responsabil CIA şi i-ar fi spus că are nevoie să ştie care e 
numele punctului de contact al acelei operaţiuni. Odată ce l-ar fi 
aflat, ar fi strigat numele individului, şi-ar fi fluturat legitimaţia 
de agent al Serviciului Secret, i-ar fi comunicat că el era agentul 
special care prelua comanda şi l-ar fi luat pe POTUS în custodie. 

Astea nu erau însă acele „alte circumstanţe”. Hap Daniels era 
ultimul om ce putea hotărî dacă preşedintele trăieşte sau 
moare. Nu avea decât o singură şansă, pe care avea să o joace 
în chiar ultimele secunde, când avea să iasă din mulţime, să-şi 
scoată legitimaţia de agent al Serviciului Secret, să-şi strige 
numele şi să le spună agenţilor CIA cu toată convingerea că 
primise informaţii foarte recente că exista o ameninţare 
iminentă la adresa operaţiunii lor şi că el îi degrevează de 
misiunea lor. Apoi avea să-l ia pe POTUS sub protecţia sa şi 
aveau să se îndrepte spre Audi. Sperând în tot acest timp că 
preşedintele îşi va da imediat seama de ceea ce se întâmplă, că 
va avea încredere în el şi că le va ordona agenţilor să se 
retragă. Surpriza, execuţia, coordonarea şi norocul chior ar fi 
trebuit să facă totul. Marja de eroare pe care şi-o putea permite 
era zero. 


Ţârâitul brusc al mobilului îi întrerupse şirul gândurilor. Îl 
scoase din suportul prins de curea şi privi numărul celui care-l 
apela. Era Bill Strait. Ceea ce însemna că elicopterul Serviciului 
Secret se pregătea să decoleze din Barcelona cu destinaţia 
Montserrat. Strait se întreba probabil unde naiba era Daniels. 

Dintr-odată îi veni în minte că Strait îi spusese că elicopterul 
CIA urma să aterizeze la Montserrat la orele 15:15, în timp ce 
aparatul Serviciului Secret nu era gata de zbor decât la orele 
15:20. Nu se gândise la asta când primise informaţia. De ce 
această întârziere? Voia cineva să se asigure că CIA ajungea la 
mănăstire înaintea Serviciului Secret? Dacă aşa era, cine era cel 


care aranjase astfel lucrurile? Cineva de la ambasada din Madrid 
sau Bill Strait? 

— la zi, Bill, spuse Hap imediat ce deschise mobilul. 

— Unde dracu' eşti? 

— De ce-a durat atâta să avem un elicopter gata de decolare? 

— Toate elicopterele erau pe aeroportul din Barcelona la 
alimentare. Tocmai aterizaseră acolo când am data alarma. De 
ce? 

— Tu ai dat alarma, nu şeful cancelariei? 

— Da, eu. Hap, ce naiba? Suntem gata de plecare. Unde eşti? 

— Mergeţi fără mine. 

— Ce? 

— Sunt prins cu alte probleme. Vin mai târziu. Mergeţi fără 
mine. E un ordin. 

Hap închise imediat. „La dracu'”, murmură el în barbă. 
Chestia aia cu alimentarea era pur şi simplu o decizie 
neinspirată sau altceva? Putea avea încredere în adjunctul său 
sau nu? 


3:15 P.M. 


Un huruit asurzitor, cutremurător, urmat de o furtună de praf 
şi fel de fel de mizerii se stârni în momentul în care elicopterul 
ateriză pe helioport exact la ora planificată. Pilotul opri imediat 
motoarele, uşile se deschiseră şi patru bărbaţi cu costume 
negre şi ochelari negri de soare au sărit afară. Se aplecară 
trecând pe sub elicele ce se învârteau încă şi o luară în pas 
alergător spre treptele ce coborau către biserică. 


1?" 


„Incepe, îşi zise Daniels. Acuma-i dăm drumu’. 


99 


3:32 P.M. 


Agenţii treceau repede prin mulţimea adunată în faţa bisericii, 
apoi ca la comandă, se întoarseră spre o alee unde au şi 
dispărut din vedere. 


Hap înainta şi el pe furiş, mascat de un grup de şcolari care 
mergeau încolonaţi spre biserică, încercând să ţină pasul cu 
agenţii. O clipă mai târziu, o apucă pe aceeaşi alee ca şi cei de 
la CIA. Peste tot erau turişti. Blestemă în barbă şi continuă să 
avanseze, cercetând cu privirea aleea dinaintea sa, temându-se 
că o lălăise prea mult în urma lor. După încă zece paşi îi văzu 
cotind pe o altă alee. Ţâşni după ei ocolind două femei care 
pălăvrăgeau, nescăpându-l din ochi pe cel care părea să fie 
şeful. Individul părea să aibă până în treizeci de ani, era bine 
legat, tuns soldăţeşte, brunet şi cu un nas izbitor de lat, ce arăta 
de parcă ar fi fost rupt de mai multe ori. Exact în acea clipă, 
agenţii ajunseră într-un loc de unde se despărţeau mai multe 
cărări. Nas-Lat se opri să se orienteze. În câteva secunde luă o 
decizie şi-şi conduse agenţii la vale pe o alee mărginită de un 
zid de-a lungul căruia erau înşirate lumânări votive albe şi roşii. 

Hap rămase în urmă atât cât îndrăznea să o facă, urmându-i 
pas cu pas, cotind pe unde o cotiseră şi agenţii, până când 
aceştia au dispărut după un colţ de zid. Opt secunde mai târziu, 
Hap ocoli şi el acelaşi zid şi se opri pe loc. Agenţii se opriseră şi 
ei în faţa unei uşi de lemn prinsă într-o arcadă de piatră. Nas-Lat 
deschise un panou de lemn din peretele de lângă uşă, lăsând să 
se vadă o tastatură electronică. Hap îl văzu apăsând patru cifre, 
apoi Nas-Lat închise panoul şi învârti clanţa de fier. Uşa se 
deschise. Agenţii intrară iute, închizând uşa în urma lor. 


3:26 P.M. 


Hap nu ştia nici unde intraseră, nici cât timp le trebuia să-l 
găsească pe preşedinte. Voia să-l fi avut naibii acolo pe Bill 
Strait şi restul Serviciului Secret; voia să fi putut lua legătura cu 
unul dintre responsabilii CIA să afle exact cine erau aceşti 
agenţi. Şi chiar şi aşa n-ar fi putut fi sigur dacă putea să se 
încreadă în ei sau nu. Detesta întreaga situaţie, dar n-avea de 
ales. Deodată se gândi că agenţii ar putea să-l scoată de-acolo 
pe preşedinte prin altă parte, nu pe unde intraseră. Ceea ce-l 
făcu să se gândească dacă nu cumva cel mai bun plan n-ar fi 
fost să se retragă spre helioport şi să aştepte acolo, să intre în 
acţiune atunci când agenţii l-ar fi dus pe preşedinte la elicopter. 

Tocmai se întorcea, gata s-o ia înapoi, când văzu o figură 
familiară ieşind deodată din umbra aleii şi luând-o spre poarta 


pe unde dispăruseră agenţii. Hap rămase pe loc şi-l urmări pe 
bărbat deschizând panoul de lemn ce masca tastatura şi 
apăsând patru cifre de parcă ar fi cunoscut pe dinafară codul. 
Imediat după aceea închise panoul şi întinse mâna să apuce 
clanţa. 

— Ce dracu'? murmură Daniels. 

Omul acela era motociclistul. În mod evident nu era nici 
agent, nici vreun alt oficial, ci părea mai degrabă un mesager 
trimis să aducă ceva. Dacă agenţii CIA chiar aveau să-l scoată 
pe Harris pe unde intraseră şi în acelaşi timp motociclistul intra, 
se putea întâmpla orice, iar preşedintele ar fi fost prins la mijloc. 

Tocmai când motociclistul deschise uşa, Hap ieşi de unde se 
pitise şi într-o fracțiune de secundă îi împinse pistolul automat 
Sig Sauer de 9 mm în ceafă. 

— Stai pe loc! 

Motociclistului îi scăpă un oftat şi rămase nemişcat. Într-o 
clipită Hap îl trase din uşă şi înapoi într-o zonă umbrită a aleii de 
unde ieşise. 

— Tu cine dracu' mai eşti? îl întrebă Miguel Balius privindu-l 
drept în ochi. 


100 


3:32 P.M. 


— Problema-i alta, spuse şoptit Daniels, nu cine-s io. Cine eşti 
tu şi unde dracu' mergi? 

— Trebuie să mă întâlnesc cu nişte veri de-ai mei, spuse 
prudent Miguel, foarte conştient că-l avea în faţă pe individul 
căruia-i suflase locul de parcare. 

— Îţi cauţi verii? 

— Fii calm! E doar un loc de parcare. 

— Ce-i acolo? făcu Hap o mişcare cu capul spre laboratorul lui 
FOXX. 

— Nu ştiu. 

— Vrei să intri să-ţi întâlneşti verii, dar nu ştii ce-i acolo? 

— N-am mai fost niciodată înăuntru. 


— Nu? 

— Nu, rămase Miguel ferm pe poziţie. 

Hap trase cu ochiul spre uşa deschisă. Până în momentul 
acela nu se întâmplase nimic înăuntru. Cel puţin nu din câte 
putea vedea el din locul unde erau. Se uită iarăşi la Miguel. 

— Nici eu n-am mai fost vreodată înăuntru. la hai să vedem 
împreună ce-i acolo. 


3:34 P.M. 


Au intrat încetişor într-o încăpere slab luminată. Miguel întâi, 
ţinut de Hap ca un scut şi cu Sig Sauerul apăsat în ureche. O 
încăpere spațioasă cu scaune înalte aliniate de-a lungul unui 
perete, un corp masiv de bibliotecă pe cel opus şi un birou mare 
din lemn în capătul ei. Dincolo de birou şi la dreapta era o uşă 
din lemn bogat sculptată, închisă şi încastrată într-un naos în 
arcadă. Şi-atât: nici urmă de agenţi, niciun semn. Doar tăcerea. 

— Unde duce uşa aceea? 

— Ti-am mai zis: nu ştiu. 

— Presupun c-o să aflăm împreună, spuse Hap şi-l împinse pe 
Miguel spre fundul odăii. 

— Tu cine eşti? întrebă prudent Miguel în timp ce se apropiau 
de uşă. 

li era limpede că tipul n-avea o problemă cu locul de parcare, 
aceea nu fusese decât o coincidenţă. Ori individul ăsta era un 
profesionist şi era american. Dar oare pentru cine lucra? Pentru 
Foxx? Sau pentru cei patru bărbaţi pe care-i văzuse intrând? Sau 
să fi fost unul din urmăritorii pe care „verii” încercau să-i evite? 
Ori poate că urmărea cu totul altceva? 

Hap nu răspunse, în schimb îşi întoarse ochii de la uşa de care 
se tot apropiau ca să arunce o privire în urma lor, moment în 
care Miguel ar fi putut să-l trântească la pământ şi să fugă. Dar 
nu venise acolo să fugă, nici măcar forţat de acea împrejurare. 
Se afla acolo pentru „verii” săi. Aşteptase la poalele dealului mai 
bine de trei ore fără să primească niciun semn de la ei, iar 
neliniştea îi scormonise matele. Era sigur că motivul pentru care 
nu i-au dat niciun semn era că intraseră în bucluc. De aceea 
abandonase limuzina şi împrumutase motocicleta unui unchi 
care locuia într-o localitate din apropiere, El Borrăs, apoi o luă în 
goană spre mănăstire, unde îi suflase americanului locul de 


parcare de sub nas. Şi tot de aceea se dusese la restaurant, de 
unde-a aflat de la şeful de sală că bărbaţii pe care-i numise 
„verii” săi se întâlniseră cu Merriman Foxx în separeu, de unde, 
ceva mai târziu, au plecat toţi trei împreună, îndreptându-se 
spre biroul pe care se ştia că-l are doctorul la mănăstire. De 
aceea se afla Miguel acolo în clipa aceea: din pricina „verilor” 
săi. Oricine ar fi fost omul acela, cu sau fără armă, Miguel n- 
avea să permită nici de-al dracului să i se întâmple ceva rău 
vreunuia dintre „verii” lui. 

— Stai pe loc. 

Hap Daniels îl sili şi pe Miguel să se oprească şi trase cu 
urechea. Nu se auzea nimic, niciun zgomot. Ceva era în 
neregulă. Patru agenţi speciali intraseră undeva aici. Singura 
ieşire în afară de uşa pe unde intraseră era cea aflată la celălalt 
capăt al odăii. Mai mult ca sigur că pe-acolo ieşiseră. Dacă l-ar fi 
găsit pe preşedinte şi urmau să se întoarcă pe aceeaşi cale, cel 
puţin unul dintre agenţi ar fi rămas să păzească acea uşă. Abia 
atunci realiză Hap că făcuse o mare greşeală. Agenţii chiar 
aveau posibilitatea să iasă pe altundeva şi exact aşa aveau să 
facă. 

— Isuse, şopti şi se depărtă de Miguel luând-o spre uşa din 
faţă. 

In aceeaşi secundă, o reverberaţie surdă scutură toată 
construcţia de parcă s-ar fi produs un cutremur. Hap şi Miguel 
au fost trântiţi la podea. Din corpul masiv al bibliotecii se prăvăli 
o avalanşă de cărţi. Praf înecăcios şi bucăţi de tencuială cădeau 
ploaie din tavan. 

Intr-o clipită, Hap se ridică, neştiind prea bine ce se întâmpla, 
încercând să-şi recapete stăpânirea de sine şi legănându-şi Sig 
Sauerul în direcţia lui Miguel. 

— Nu! Nu! Nu trage! strigă Miguel, ridicând mâinile deasupra 
capului. 

Exact în acel moment, uşa din capătul încăperii se dădu brusc 
de perete şi agenţii CIA intrară în fugă. Nas-Lat era primul, iar 
imediat în spatele lui venea un agent roşcovan, tuns scurt şi 
fără sacou. Amândoi aveau pistoalele mitralieră în mâini. Ceilalţi 
doi le călcau pe urme, ducând între ei de braţe un bărbat, ale 
cărui picioare erau târâte pe duşumea. Sacoul lipsă al 
Roşcovanului era aruncat pe capul bărbatului ca să prevină 
eventuala lui recunoaştere. 


— Agent special Daniels de la Serviciul Secret, strigă Hap 
ţinând sus cu mâna stângă legitimaţia, cu Sig Sauerul lăsat în 
jos în mâna dreaptă. Misiunea voastră s-a încheiat. ÎI iau pe 
preşedinte în custodie. 

— Nu se poate, spuse tipul cu nasul lat, deloc impresionat. 

— Repet: misiunea voastră s-a încheiat, spuse Hap şi-i arătă 
Sig Sauerul. Să nu ne complicăm. 

— Nu ne complicăm. 

Nas-Lat şi Roşcovanul şi-au ridicat automatele simultan. Hap 
se răsuci într-o parte şi se trânti la pământ exact când un şuvoi 
de gloanţe muşcau peretele din spatele său, în dreptul poziţiei 
sale de mai înainte. Ceilalţi doi agenţi alergau spre ieşire. Când 
cei doi au trecut pe lângă el, Miguel sări spre „vărul” acoperit cu 
sacoul. 

Surprinşi de mişcarea neaşteptată a lui Miguel, agenţii se 
feriră într-o parte, moment în care haina căzu de pe cel pe care-l 
cărau, dând la iveală capul răsturnat înspre înainte. Nu era 
preşedintele, era Merriman Foxx. 

Nas-Lat era deja la uşă. 

— Scoateţi-l afară! le strigă celorlalţi agenţi, apoi mai slobozi 
o rafală în direcţia lui Miguel tocmai când acesta se aruncă 
înapoia biroului de lemn. 

Simultan Roşcovanul îşi întoarse automatul spre Hap. Prea 
târziu - Daniels trăgea deja de la pământ. 

BUM! BUM! BUM! 

Hap văzu gloanţele pe care le trăsese ciuruind braţul drept al 
Roşcovanului. Agentul urlă, dar Nas-Lat îl trase afară pe uşa din 
faţă, după ce mai trase o rafală în direcţia lui Hap. Ceilalţi doi îl 
urmară în grabă, aruncând iarăşi haina pe capul lui Foxx şi 
târându-l pe uşă afară. De cum ieşiră, Nas-Lat se postă în prag 
şi mai împrăştie o ultimă furtună de gloanţe, ca să se asigure că 
cei dinăuntru nu aveau să-i urmărească. 


101 


Hap nu ştia de ce ajunsese să zacă pe duşumea. Parcă-şi 
amintea vag că motociclistul se aplecase peste el, îi verificase 


pulsul presându-i carotida, apoi îi băgase o batistă sau ceva 
asemănător pe sub cămaşă, apăsând-o tare pe umărul său 
stâng. Apoi, fără niciun avertisment, se întoarse şi plecă. După 
aceea, vederea lui Hap începu să se înceţoşeze şi aproape că 
leşină. Ori poate chiar a leşinat. Ce-l readusese în simţiri a fost 
urletele sirenelor ce se auzeau de afară şi ţârâitul mobilului său, 
pe care-l putea vedea clar pe duşumea, nu departe de Sig 
Sauerul său automat. Incetişor se mişcă să pipăie pistolul 
automat Steyr TMP ce-i căzuse din banduliera trecută peste 
umăr. Il avusese tot timpul acolo, dar n-avusese timp să-l 
folosească. Exact atunci se întoarse motociclistul. 

— Hai, făcu Miguel, umărul tău drept... ai încasat un glonţ, 
sau poate două. A sosit poliţia. Şi pompierii, hai, sus, copăcel! 

Hap îl sfredeli cu privirea. 

— Tu cine dracu' eşti? 

— Numele meu e Miguel Balius. Hai, ridică-te dracului în 
picioare. 

Miguel îl apucă pe Hap de braţul zdravăn şi-l săltă de pe 
pardoseală, sprijinindu-l de perete, după care-i culese de pe jos 
Sig Sauerul şi mobilul. Apoi îl apucă iar de braţul sănătos şi-l 
purtă grăbit spre uşă. 

Aerul proaspăt îl învioră pe Hap când ieşiră afară, unde-i 
aştepta deja motocicleta. Miguel îl ajută pe Hap să urce în ataş, 
sări în şa, porni motorul şi-o luă în viteză pe alee, chiar când 
unităţile de poliţie şi de pompieri veneau în fugă spre ei. Un 
întreg regiment de bărbaţi şi femei în uniformă băteau la toate 
uşile verificând dacă sunt sau nu răniţi în urma cutremurului sau 
ce-o fi fost ceea ce zguduise atât de violent complexul monahal. 

Miguel ajunse în capătul aleii şi-o coti pe-o alta. La câteva 
clipe după aceea un huruit greu, vibrant, se auzi dinspre zona 
cea mai îndepărtată de ei a mănăstirii. O jumătate de secundă 
mai târziu elicopterul agenţilor CIA se ridică deasupra 
acoperişurilor, se învârti în aer pentru un scurt moment, apoi se 
îndepărtă rapid spre nord. 


102 


HOTELUL GRAND PALACE, BARCELONA. 4:02 P.M. 


Jake Lowe şi dr. James Marshall erau singuri în camera de 
comunicaţii speciale amenajată în apartamentul lor. Fără sacou, 
cu mânecile cămăşii suflecate, cu nodul de la cravată slăbit, 
Lowe se preumbla încoace şi-ncolo cu paşi apăsaţi, cu casca în 
ureche, vorbind în microfon. Marshall, cât era de impozant, era 
aşezat la un birou amplasat în mijlocul camerei, cu două 
laptopuri în faţa lui. Foarte aproape ţinea un bloc-notes, iar în 
ureche avea un aparat de ascultare conectat la aceeaşi linie 
securizată pe care o folosea Lowe. 

— Domnilor, spuse Lowe în microfon, apoi se întrerupse brusc 
ca să se asigure că ceea ce urma să spună avea să fie bine 
auzit. Asta e situaţia actuală, continuă în cele din urmă. Agenţii 
au ajuns şi-au şi plecat de la mănăstire. Doctorul Foxx a fost 
găsit mort într-unul din laboratoarele sale de „expoziţie”. Trupul 
său a fost evacuat după un scurt schimb de focuri cu agenţi ai 
Serviciului Secret. Agenţii noştri nu şi-au deconspirat identitatea 
şi nici pe cea a doctorului Foxx. Au părăsit mănăstirea într-un 
elicopter civil fără niciun alt incident. N-au găsit nici urmă de 
preşedinte. Legătura telefonică cu doctorul Foxx anterioară 
intervenţiei a confirmat prezenţa preşedintelui şi a lui Nicholas 
Marten la mănăstire. Trupul doctorului Foxx a fost găsit într-unul 
dintre laboratoarele de prezentare interioare, iar semnele de la 
faţa locului sugerau că s-a confruntat cu o situaţie ostilă. De 
vreme ce nici preşedintele, nici Marten n-au fost găsiţi la locul 
menţionat şi pentru că oricare dintre porţile pe care ar fi putut 
ieşi se închid automat, putem presupune că au urmat singurul 
traseu posibil: adică spre tunelul din fundul laboratorului unde a 
fost găsit doctorul Foxx. La foarte scurt timp după sosirea 
agenţilor a avut loc o explozie în acel tunel. Cel mai probabil, 
domnilor, a fost efectul mecanismelor montate de doctor în 
timpul construcţiei. 

— Domnilor. 

Toţi ceilalţi interlocutori ai săi erau răspândiţi prin Europa şi 
prin SUA, conectaţi la aceeaşi transmisiune printr-o linie 


telefonică securizată: vicepreşedintele Hamilton Rogers şi şeful 
cancelariei prezidențiale, Tom Curran, erau amândoi la 
ambasada americană din Madrid; secretarul de stat David 
Chaplin la ambasada americană din Londra; secretarul pentru 
apărare, Terrence Langdon, la sediul NATO din Bruxelles; iar 
preşedintele şefilor de cancelarii, general al forţelor aeriene ale 
Statelor Unite, Chester Keaton, în biroul de la domiciliul său 
situat în zona rurală a Virginiei. 

— Putem presupune că preşedintele a murit? întrebă Terrence 
Langdon din Bruxelles. 

— Terry, aici e Jim, interveni Marshall. Nu putem presupune 
încă nimic. Însă, pornind de la informaţiile primite anterior de la 
Foxx şi din ceea ce au constatat agenţii, e absolut sigur că 
Harris şi Marten se aflau în acel tunel când a avut loc explozia. 
Dacă aşa au stat lucrurile, atunci sunt foarte puţine şanse, sau 
dacă-mi permiteţi, sunt nule şansele să fi putut supravieţui 
vreunul din ei. 

— Ştim că Foxx a instituit o linie de succesiune în caz că lui i 
se întâmplă ceva. La fel conducea şi programele ultrasecrete ale 
Unităţii Medicale a Zecea. Dar dă-mi voie să pun o întrebare cât 
se poate de directă. Putem realmente continua fără el? 

— Răspunsul e afirmativ, spuse Marshall. Nicio îndoială. E 
doar o chestiune de informare a ierarhiei sale de comandă. 

— Aveţi detalii despre ceea ce i s-a întâmplat doctorului? 
Preşedintele a fost de față? Este Harris implicat? 

— Nu ştim. Însă orice s-ar fi întâmplat, nu puteam risca să i se 
găsească trupul acolo şi să înceapă o anchetă la faţa locului. 

— Probabil l-au văzut oameni la mănăstire. 

— Doctorul a fost acolo în tot acest timp cu intermitente. 
Avea un birou acolo, avea laboratoarele de expoziţie, pe care le 
deschidea pentru vizitatori. Public se cunoaşte că a plecat 
imediat ce a ieşit din restaurant. Nu va fi o problemă. 

— Agenţii Serviciului Secret, interveni generalul Keaton din 
Virginia, cei prezenți la fața locului vor întocmi un raport. Dacă 
nu cumva l-au întocmit deja. Ce se va întâmpla după aceea? 

Lowe avu un schimb rapid de priviri cu Marshall, apoi spuse în 
microfon: 

— Chet, au fost doi oameni acolo. Numai unul dintre ei s-a 
legitimat ca agent al Serviciului Secret. Vorbim de agentul 
special responsabil de siguranţa preşedintelui, Hap Daniels. Nu 


ştim cine era celălalt bărbat. Cum a ajuns fiecare dintre ei acolo, 
nici asta nu cunoaştem. Insă Daniels a fost împuşcat şi nu se 
mai ştie nimic de el de-atunci. Dacă şi când se va întoarce la 
bază, am dat ordin să fie imediat adus în faţa noastră pentru o 
informare completă. Indată după aceea îl vom înştiinţa că 
agenţii cu care s-a confruntat sunt membrii unui comando al 
forţelor speciale sud-africane ce avea misiunea să-l repatrieze în 
secret pe doctorul Foxx pentru noi audieri referitoare la 
activităţile sale şi a Unităţii Medicale a Zecea. Circumstanţele în 
care a fost găsit au făcut imperativ necesar din punct de vedere 
politic să fie găsit mort la locuinţa sa din Malta. Guvernul sud- 
african îşi va exprima scuzele pentru neînţelegerea care a dus la 
rănirea agentului Hap Daniels. 

— Nu-mi place. 

_ — Nici unuia dintre noi nu poate să-i placă. Dar asta-i situaţia. 
In plus, Daniels nu ştie cine erau agenţii şi în mod cert nu l-a 
găsit pe preşedinte. lar dacă va declara că a ajuns acolo datorită 
informaţiilor primite de la ambasada noastră din Madrid, se va 
specifica că toţi cei implicaţi au greşit interpretând că le 
primiseră de la CIA şi nu de la sud-africani. 

— Dacă-n tunelul acela a fost o explozie, cineva o să intre 
acolo să cerceteze ce anume s-a întâmplat, spuse 
vicepreşedintele iscând o nouă îngrijorare. Ce urmează să se 
întâmple când vor descoperi cadavrul preşedintelui? 

— Nu-l vor găsi, răspunse Lowe rece şi cu convingere. Tunelul 
ducea spre Laboratorul 6 al doctorului Foxx, cel de groază. După 
spusele lui Foxx, a fost în aşa fel conceput încât să se 
autodistrugă dacă nu sunt introduse codurile adecvate în 
momentul intrării. Conform raportului agenţilor noştri de la faţa 
locului, putem presupune că exact asta s-a şi întâmplat. În acest 
moment, acel tunel e blocat de o sută de tone de bolovani, 
masaţi exact deasupra căii de acces către ultimul laborator al lui 
Foxx. Celălalt capăt al tunelului e blocat de o mie de metri cubi 
de pământ provenit din alunecări de teren. Doctorul Foxx era un 
perfecţionist. Ceea ce s-a întâmplat acolo va fi privit ca un 
fenomen natural, prăbuşirea tavanului uneia dintre vechile 
galerii săpate de mineri. Aşadar nu va exista niciun motiv ca 
cineva să creadă că se aflau oameni în acel tunel. E doar unul 
dintr-o întreagă reţea de tuneluri despre care autorităţile ştiu că 
au fost sigilate de decenii. 


— Domnilor, interveni Marshall, dacă preşedintele n-a fost 
chiar în laborator, unde e foarte probabil să se fi aflat, singurul 
loc unde se mai putea afla e chiar acel tunel. Dacă e acolo, nu 
are pe unde să iasă. După toate aparențele acela-i va fi 
mormântul. Dacă nu-i este deja. Mai târziu ne vom ocupa şi de 
modul cum să dăm publicităţii ceea ce s-a întâmplat şi cum să 
recuperăm cadavrul. Dar, chiar în acest moment, din fericire, 
preşedintele şi ideile sale nu mai sunt o problemă pentru noi. 
Trebuie să ne continuăm acţiunile. Şi încă repede. 

— De acord, răspunse din Londra secretarul de stat Chaplin. 

— Jim... se amestecă în discuţie şi Langdon din Bruxelles. 

— Sunt aici, Terry, răspunse Marshall. 

— Timpul e foarte scurt. Comanda finală pentru Varşovia 
trebuie făcută cât de repede. 

— Sunt de aceeaşi părere. 

— Să votăm, spuse Langdon. 

Cererea sa a fost urmată imediat de un cor pe o singură voce 
care spunea: De acord. 

— E cineva împotrivă? 

Din Madrid, din Londra, din Bruxelles, din Virginia rurală, de la 
cei doi bărbaţi din apartamentul hotelului Grand Palace din 
Barcelona răspunsul la această întrebare fu doar tăcerea. 

— Atunci vicepreşedintele va semna fără întârziere ordinul 
pentru Varşovia, spuse Lowe. Am dreptate, Ham? Tu nu vei da 
înapoi. 

— Sunt sută la sută pentru, Jake, ştii asta. Toţi ştiţi asta. Am 
fost întotdeauna. De la mine n-o să auziti că dau înapoi, spuse 
Hamilton Rogers din Madrid. Chet, aşteptăm confirmarea 
operațiunii Varşovia. 

— Da, domnule. Puteţi fi sigur, vocea puternică a generalului 
de aviaţie străpunse căştile celor aflaţi la patru mii opt sute de 
kilometri depărtare, dincolo de Atlantic. 

— Bun, spuse Lowe. Atunci am terminat şi ne pregătim pentru 
următoarea mişcare. Domnilor, ne vedem la Varşovia. Vă 
mulţumesc şi vă doresc succes. 

Astea fiind zise, Lowe încheie transmisia şi se uită la Marshall. 

— Aş vrea să mă simt uşurat. Dar nu ştiu de ce nu pot. 

— Te gândeşti la preşedinte. 

— Nu ştim cu certitudine, nu? Şi dacă prin cine ştie ce 
întâmplare e acolo sub dărâmături, viu? 


— Atunci are al dracului de mult de săpat, spuse Marshall 
debarasându-se de aparatul de transmisie-recepţie. 

Apoi se ridică şi se duse la o măsuţă de lângă perete să pună 
ceva de băut în pahare. 

Scotch. Sec. Câte o porţie dublă pentru fiecare. Îi întinse un 
pahar lui Lowe. 

— Sunt mai puţin de patruzeci şi opt de ore până la reuniunea 
de la Varşovia. Vicepreşedintele crede că e deja responsabil, 
ceilalţi au fost de acord. Chiar dacă preşedintele ar reuşi cumva 
să scoată din pălărie vreo surpriză de paşte, îi va fi de-a dreptul 
imposibil să o scoată la timp. lar ca să reuşească, singura sa 
ieşire e fie pe sub, fie peste, fie prin mormanul acela de o sută 
de tone de stâncă, iar apoi prin sălile lui Foxx. Dacă reuşeşte 
una ca asta şi reapare precum Cristos, atunci îl luăm naibii de- 
acolo, urgent. La scurt timp după aceea, va muri din pricina unui 
atac de cord, iar Hamilton va deveni oficial preşedinte. Iritant 
desigur, dar numai niţeluş. Dar, sau într-un fel, sau în altul, tot al 
nostru-i momentul. 

Lowe îl aţinti cu privirea pe Marshall. 

— Avem agenţi pregătiţi în caz că iese? 

— În biroul lui Foxx? 

— Sau oriunde altundeva. 

— Jake, nu-i posibil aşa ceva. 

— Avem agenţi pregătiţi? întrebă Lowe pronunţând cuvintele 
în mod voit rar. 

— Tu vorbeşti serios? 

— A' dracului de serios. Vreau să fie agenţi în sălile pe care 
Foxx le avea la mănăstire şi oriunde-ar mai putea apărea 
precum Isus. lnăuntru, afară, peste tot. Sunt tot felul de reţele 
de galerii acolo. Dac-a scăpat de explozie şi e într-una din 
galeriile alea viu, căutând o gaură pe unde să iasă la suprafaţă? 
Şi dacă o găseşte? Atunci ce dracu' facem? 

— Or să ne trebuiască o groază de oameni. 

— Domnule consilier, dacă n-ai observat, suntem în plin 
război. 

Marshall îl scrută pe Lowe preţ de o secundă lungă, apoi îşi 
ciocni paharul de-al lui. 

— Dacă aşa vrei, aşa vom face. 

Lowe nici nu se clinti. Rămase pe loc cu paharul în mână. 

— Omule, ai puţină încredere în organizaţia din care eşti şi tu 


membru, spuse Marshall. Ai niţică încredere. 

Lowe îşi goli paharul dintr-o singură înghiţitură şi-l puse pe 
masă. 

— Ultima dată când am avut încredere, mi-am pus-o într-un 
căcănar pe nume John Henry Harris. Douăzeci şi doi de ani am 
avut încredere, Jim. Totul a fost în regulă până când n-a mai 
fost. Aşa că până când punem mâna pe el ori se confirmă că a 
murit, nu vreau să ştiu nimic. 

Lowe ridică privirea şi-l aţinti drept în ochi pe Marshall. 

— Absolut nimic. La dracu'! 


103 


4:5D P.M. 


Chibrituri. p 

Chibriturile pe care preşedintele le mai avea încă la el. li 
rămăseseră de la micul incendiu de diversiune pe care-l iscase 
în gara din Barcelona ca să treacă de poliţia spaniolă. După 
numărătoarea lui Marten, mai erau unsprezece bețe. Şapte 
dintre ele le folosiseră deja ca să ajungă acolo unde erau, în 
tunelul cufundat într-o beznă groasă ca de mormânt. Orice-o fi 
însemnat „acolo unde erau” şi oricare o fi fost tunelul în care se 
aflau. Auzea respiraţia preşedintelui şi-şi dădea seama că era şi 
el undeva pe-aproape, odihnindu-se. 

— Sunteţi bine? întrebă fără să ştie încotro să se orienteze în 
bezna densă. 

— Da. Tu? îl auzi pe preşedinte răspunzând. 

— Până acum, da. 


leşiseră din cumplitul laborator al lui Foxx la 3:09, fugind de 
emanaţiile de gaze ce ţâşneau din duzele instalate în tavanul 
acelei săli. S-au întors în tunelul prin care ajunseseră acolo. 

Problema era că poarta de la celălalt capăt al lui era închisă, 
iar altă ieşire nu era. Ceea ce însemna că nu mai aveau unde 
altundeva să meargă decât în acel groaznic loc din care numai 
ce-o şterseseră. Ceea ce însemna că trebuia să rămână pe loc, 


neavând altceva de făcut decât să aştepte până când gazele 
aveau să scape din laborator şi să umple şi tunelul unde erau. În 
clipa în care au făcut această zguduitoare descoperire au simţit 
o vagă pală de aer proaspăt. S-au lăsat călăuziţi de ea vreo 
şapte sau opt metri şi au dat de o fantă strâmtă în peretele 
tunelului, suficient de largă totuşi cât să treacă un om. La 
capătul ei era un pasaj îngust în gresie ce se transforma într-o 
coborâre iute, pentru ca în cele din urmă să nu mai rămână din 
ea decât o gaură prin care trebuiră să se târască. Marten mai 
aprinse un chibrit. Galeria continua la fel încă vreo zece metri 
după care cotea. Habar n-aveau unde putea duce, dacă nu 
cumva se termina chiar acolo. Însă aerul era proaspăt, iar ei nu 
îndrăzneau să se întoarcă în tunelul principal, aşa că au 
continuat să înainteze. Marten o luă primul, strecurându-se ca 
un şarpe prin galerie, târându-se pe coate şi pe genunchi. 
Preşedintele era imediat în spatele lui, înaintând în acelaşi fel. 

La capătul celor aproximativ zece metri, galeria îşi schimba 
direcţia într-un unghi ascuţit, astfel că s-au căznit să treacă de 
cotul acela. Inaintară în bezna neagră ca smoala încă vreo 
treizeci şi ceva de metri şi dintr-odată pasajul îngust se lărgi şi 
se deschise într-o sală unde s-au putut ridica în picioare. Când 
au mai aprins un chibrit au constatat că se aflau în ceea ce 
părea a fi o veche galerie săpată de mineri, pe mijlocul căreia 
treceau şinele ruginite ale vagonetelor, cu un ecartament 
îngust. Nimeriseră într-o zonă oarecare a acelui tunel, iar 
direcţia în care au apucat-o n-a fost decât intuiţie, nimic altceva. 
S-au întors spre dreapta lor şi-au început să înainteze în 
întuneric, urmând şinele vagonetelor. După ceasul lui Marten 
era 3:24. 

La 3:31, adică şapte minute mai târziu, au observat că tunelul 
cotea spre stânga, iar ei au urmat mai departe aceeaşi cale. La 
3:37, o explozie asurzitoare zgudui întreg muntele. La vreo 
douăzeci de paşi în urma lor, tavanul tunelului s-a prăbuşit. În 
câteva clipe, toată galeria s-a umplut de un nor de praf 
înecăcios. 

S-au aruncat imediat cu feţele în ţărână, neîndrăznind nici să 
respire. Apoi, cu mâinile adunate peste nas şi gură, tuşind şi 
scuipând, fără să se abată de pe şine, s-au târât mai departe, în 
singura direcţie în care mai puteau merge. 

La 3:50, cea mai mare parte a prafului se aşezase astfel că s- 


au ridicat în picioare şi-au pornit-o la drum, unul în spatele 
celuilalt. Cel dinapoi se ţinea de cureaua celui din faţă, astfel 
încât să nu rişte să se răzleţească unul de altul în întunericul de 
nepătruns. Insă şi pentru ca cel din spate să-l tragă pe cel dintâi 
îndărăt în caz că i se căsca pământul sub picioare. 

La 4:32 auziră sunetul picăturilor de apă şi s-au oprit. Marten 
aprinse încă un chibrit şi-au putut desluşi că tunelul continua 
după o cotitură, dar au mai văzut şi o mică băltoacă în care se 
adunase apa de infiltrare, unde se îmbina peretele de vatra 
tunelului. Apă de băut şi cu care să-şi spele praful de pe obraji şi 
de pe ochi. 

— Vere, tu primul, spuse preşedintele tuşind. 

Marten rânji. 

— Sigur, înainte să bea regele, pune ţăranul să guste dacă-i 
otravă sau nu. 

Inainte să se stingă chibritul, Marten mai apucă să-l zărească 
o clipită pe preşedinte zâmbind. O clipă efemeră, însă în bezna 
înfiorătoare ce-a urmat, a rămas totuşi un moment de umor 
împărtăşit. Nu era mult, dar totuşi era ceva. 

După ce-au băut şi s-au spălat de praf s-au pus pe jos să se 
odihnească. 


104 


5:10 P.M. 


Hap Daniels stătea pe marginea patului şi-l urmărea pe 
tânărul doctor ce-i bandaja umărul. Era pe terminate. Se aflau în 
dormitorul minuscul de la etajul unei căsuțe situate nu departe 
de râul Llobregat, la periferia localităţii El Borrăs, într-o vale la 
nord-est de Montserrat. Casa îi aparţinea lui Pau Savall, unchiul 
lui Miguel. Pietrar şi zugrav, Pau Savall fusese cel care-i 
împrumutase lui Miguel motocicleta. In spatele casei lui era 
ascuns Mercedesul companiei Limousines Barcelona. 

Doctorul mai învârti o dată bandajul peste umărul lui Hap şi 
cu asta îşi isprăvi treaba. Stătea în picioare şi se uita la Hap prin 
ochelarii săi fără rame. 


— Usted es muy afortunado, spuse pe un ton liniştit. Ambas 
son heridas suaves del tejido fino. Descanse esta noche; usted 
puede ir mariana. 

— Spune că eşti foarte norocos, traduse Miguel spusele 
medicului de la capătul patului unde stătea. Ai două răni. Dar 
ambele în ţesuturi moi. Ambele gloanţe au ieşit pe partea 
cealaltă. O să ai ceva dureri şi-o să fii înţepenit, dar în general e 
bine. Vrea să te odihneşti la noapte, iar mâine poţi să pleci. 

— Ai mult noroc, mi amigo, spuse medicul într-un amestec 
ezitant de engleză şi spaniolă. Numai Dumnezeu ştie din ce 
motiv. De aceea ai un amigo ca el, şi făcu un gest cu capul în 
direcţia lui Miguel. El e ajutătorul de la Dumnezeu. Acum dacă- 
mi veţi permite, copiii mei mă aşteaptă la cină. 

Îi mai spuse ceva în spaniolă lui Miguel, apoi amândoi se 
îndreptară spre uşă. Hap îi văzu oprindu-se un foarte scurt 
moment lângă uşa dormitorului, iar doctorul îi dădu ceva lui 
Miguel, după care au ieşit amândoi. 


5:20 P.M. 


Hap inspiră adânc şi-şi trecu palma peste umărul bandajat, 
amintindu-şi dureroasa coborâre de la mănăstire în ataşul 
incomod al motocicletei conduse de Miguel. Parcă durase o viaţă 
întreagă, deşi de fapt nu durase mai mult de douăzeci de 
minute. Apoi după alte douăzeci de minute de la sosirea lor veni 
şi doctorul. Atunci deja luase vreo două înghiţituri zdravene din 
brandy-ul locului, află cine era Miguel de fapt, cine erau cei 
cărora el le spunea „veri” şi că motivul pentru care-l ajutase pe 
Hap era acela că se legitimase ca agent al Serviciului Secret şi- 
şi riscase viaţa ca să-l salveze pe cel despre care credea că e 
preşedintele. Mai află şi că Miguel era şoferul limuzinei care-i 
dusese pe preşedinte şi pe Marten de la Barcelona la Montserrat 
şi cum se făcuse că ştia codul sistemului de securitate de la 
intrarea în biroul lui Merriman Foxx. 

Miguel se dusese la restaurantul hotelului să-şi găsească 
„verii”. Şeful de sală îi văzuse plecând cu Merriman Foxx şi-l 
îndrumă pe Miguel spre biroul doctorului. Aproape ajunsese la 
uşă când au sosit agenţii, iar el se făcuse imediat nevăzut în 
umbra deasă a aleii. Când tipul cu Nas-Lat a introdus codul, 
Miguel a privit cu mare atenţie. Cifrele erau 4-4-4-2. Să reţină 


cifre şi numere era ceva firesc pentru el, urmarea 
nenumăratelor zile în care jucase la loteria naţională, a 
grămezilor de bani cheltuiţi şi a prea multelor numere pe care 
reuşea să le reţină pur şi simplu datorită speranţei. 

Atunci a aflat şi Hap că tipul cu păr alb, cu trupul blegit pe 
care-l scoteau agenţii din birourile alea era doctorul Foxx. Nu-l 
cunoştea decât din auzite şi datorită comisiei care făcuse 
audierile secrete în problemele legate de terorism. Nu-l mai 
văzuse niciodată înainte, nici măcar în fotografii, până în clipa 
şarjei lui Miguel asupra agenţilor CIA. 

Hap n-avea habar de ce era atât de interesat preşedintele de 
doctorul Foxx, încât să rişte să vină la Montserrat. Însă se lămuri 
când Miguel îi confirmă unele din bănuielile sale: că „prietenii de 
la Washington” ai preşedintelui puseseră la cale o acţiune în 
care Harris refuzase să se implice - un genocid împotriva 
statelor islamice - şi că Merriman Foxx era cel dintâi strateg al 
acestei acţiuni. Preşedintele nu cunoştea detaliile acestui plan. 
Tocmai de aceea el şi Marten veniseră la Montserrat: să-l 
silească pe Foxx să le dezvăluie detaliile acestui plan şi să 
împiedice executarea lui. Dacă avuseseră sau nu noroc, nu 
puteau şti nici Miguel, nici Hap. 


5:35 P.M. 


Miguel se întoarse în cameră aducând o sticlă de apă şi un 
pliculeţ. 

— la astea, spuse şi-i întinse lui Hap apa, iar din plic lăsă să-i 
cadă în palmă două pastile albe. Sunt analgezice. Mi le-a dat 
doctorul. Mai sunt şi altele în plic. 

Miguel puse plicul pe noptieră. 

— După ce-au plecat agenţii şi înainte să leşin eu, ai intrat în 
biroul lui Foxx, spuse Hap după ce bău niţică apă fără să ia 
seama la pilule. Cred că ai intrat acolo ca să-l cauţi pe 
preşedinte. Nu l-ai găsit, altfel n-am fi aici, acum. Ai găsit vreun 
semn că preşedintele a fost realmente acolo? 

— Te rog, ia pastilele astea. 

— A fost preşedintele acolo? insistă Hap pe un ton dur. lar 
dacă a fost, unde naiba s-a dus de nu l-au găsit agenţii CIA? 

— Unchiu-meu e jos cu nevastă-sa, spuse calm Miguel. Numai 
ei şi doctorul ştiu că eşti aici. Au să vină să vadă cum te simţi 


înainte să se culce. Poţi avea încredere în ei. Orice-ţi trebuie, 
sau orice-ţi lipseşte, au să-ţi aducă, adăugă Miguel şi-o apucă 
spre uşă. 

— Pleci? 

— Vin pe-aici când mă întorc. 

— Ai BlackBerry-ul meu. 

— Da, zise Miguel şi-l scoase din buzunarul hainei şi se 
întoarse să i-l dea lui Hap. 

— Dar pistoalele? Aveam două? 

Miguel îşi deschise haina şi scoase Sig Sauerul lui Hap de la 
brâu şi-l puse pe masa lângă care stătea. 

— Celălalt unde-i? Pistolul automat? 

— Îmi trebuie! 

— Pentru ce? 

Miguel zâmbi subţire. 

— Eu cred că tu eşti un om de treabă care are nevoie de 
odihnă. 

— Am întrebat pentru ce, insistă Hap. 

— De la nouăsprezece la douăzeci şi patru de ani am fost în 
Batalionul IV al Armatei Regale Australiene. Comandamentul 
Operaţiunilor Speciale. Ştiu cum se foloseşte. 

Hap îl fixă cu privirea. 

— Nu ţi-am cerut C.V.-ul, am întrebat de ce-ţi trebuie un pistol 
automat. 

— Noapte bună, domnule. 

Miguel se întoarse iar spre uşă. 

— Nici măcar nu ştii dacă preşedintele a fost sau nu acolo, 
aşa-i? se răsti Hap în urma lui. N-ai decât bănuieli. 

Miguel se întoarse spre Hap. 

— A fost acolo, domnule. 

Făcu un pas şi ridică ceva de pe un dulap, apoi merse spre 
Hap şi-i puse în poală pălăria mare şi pleoştită a lui Demi. 

— Când ne-am despărţit purta asta. Era un accesoriu care-i 
mai ascundea faţa. Am găsit-o într-unul dintre laboratoarele de 
dincolo de biroul unde-am fost noi. Poarta şi o parte din zidul ce 
despărţea laboratoarele de ce-o fi fost dincolo de ele s-au 
prăbuşit. Drumul mi-era blocat de un imens morman de 
bolovani. Probabil ca urmare a cutremurului sau ce-o fi fost ceea 
ce ne-a azvârlit la pământ. Într-o zi sau două, echipe cu 
echipament adecvat de forare şi escavare s-ar putea să 


reuşească să ajungă de cealaltă parte. Dar chiar şi aşa nu e 
sigur că vor mai găsi ceva. Undeva de cealaltă parte a acelei 
mase de piatră, înăuntrul întregului munte sunt peşteri legate 
unele de altele prin tuneluri săpate de mineri. Se întind pe 
kilometri întregi. Dacă preşedintele a supravieţuit, atunci 
trebuie să fie în una din acele grote sau galerii. Se apropie 
furtuna, dar pentru încă ceva timp luna va mai străluci. Se poate 
intra în peşterile acelea de sus, de pe creste. Acolo mă duc. 
Preşedintele dumitale şi Nicholas Marten sunt ca o familie 
pentru mine. E alegerea mea şi e datoria mea să-i găsesc, 
oricum ar fi, vii sau morţi. 

— Limuzina ta, e parcată afară sub copaci, în spate. 

— Ce-i cu ea? 

— Aduci deseori oameni aici la munte? 

— Da, aduc vizitatori la munte destul de des. 

Miguel era nerăbdător, căci timpul era preţios, iar interogarea 
asta i-l risipea. 

— Ai o trusă de supravieţuire în portbagaj? 

— Da. 

— Una mare? 

— Señor Hap, eu vreau să încerc să-l găsesc pe preşedintele 
dumitale. Te rog să mă scuzi, spuse Miguel şi iar porni spre uşa 
dormitorului. 

— Dar trusa... are pături de supravieţuire, din acelea mici, 
pliate, cu o parte reflectorizantă? Ştii despre ce vorbesc, Mylar, 
ca cele pe care le folosesc pompierii? 

Miguel se întoarse mânios. 

— La ce bun întrebările astea? 

— Răspunde-mi. 

— Da, avem aşa ceva. Acesta e regulamentul companiei. Câte 
una pentru fiecare pasager şi una pentru şofer. Noi avem zece 
bucăţi. 

— Dar mâncare? Raţii de supravieţuire? 

— Doar batoane bogate în substanţe nutritive. Cam asta-i tot. 

— Bine, adu naibii toată trusa încoace. 

Hap se ridică brusc de pe pat, însă imediat întinse o mână în 
lături ca să se echilibreze. 

— Ce faci? 

Hap apucă Sig Sauerul de 9 mm, şi-l vâri în curea, după care- 
şi puse pastilele analgezice în buzunar. 


— Să fiu a' dracului dacă te las să mergi singur. 


105 


HOTELUL BEST WESTERN AURORE, PARIS. 5:45 P.M. 


— Bună seara, Victor. 

— Salut, Richard. Am aşteptat toată după-amiaza să mă suni. 

— Îmi pare rău, am avut o întârziere. 

— Am văzut reportajele TV despre focurile de armă de la pista 
de antrenament la Chantilly. S-a vorbit despre cei doi jochei 
morţi. Dar nu s-a spus nimic în plus. 

— Nu te-a interogat poliţia, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Bun. 

Victor era doar în indispensabili, întins în pat, iar sonorul 
televizorului se auzea în surdină. Venise din Chantilly cu trenul 
în aceeaşi dimineaţă. De la Gare du Nord luase un taxi până la 
hotelul unde se afla, peste drum de o altă gară, Gare de Lyon. 
La hotel a luat micul dejun în cameră, apoi a făcut un duş şi a 
dormit până la ora două. Apoi, aşa cum i s-a spus, a aşteptat să- 
| sune Richard. Dar, ca şi în Madrid, cu fiecare oră care trecea, 
devenea tot mai neliniştit, temându-se că Richard n-are să mai 
sune, poate, niciodată. Dacă ar fi venit noaptea fără ca Richard 
să ia legătura cu el, Victor nu ştia ce-ar fi putut face. Pur şi 
simplu nu ştia. De fapt ideea sinuciderii îi trecu prin minte nu o 
dată. Asta da, era o posibilitate. Ceva ce-ar fi putut face. ŞI 
foarte probabil c-avea s-o facă dacă Richard nu avea să-l sune 
până la - fixase ora - opt, a doua zi dimineaţa. Apoi Richard 
sună şi totul era în regulă şi Victor se simţi iarăşi respectat şi 
dorit şi protejat. 

— Imi cer încă o dată scuze pentru întârziere, Victor. A durat 
ceva timp să fac ultimele pregătiri. 

— E-n regulă, Richard, înţeleg. Sunt unele lucruri care se 
complică, nu-i aşa? 

— Da, aşa este, Victor. Acum uite care sunt instrucţiunile. 
Trenul numărul 243 pleacă din Gare du Nord spre Berlin în seara 


asta la 8:46. La ghişeul de relaţii cu publicul s-a reţinut un bilet 
pentru tine, la clasa întâi. Poţi s-ajungi la trenul acela, nu-i aşa, 
Victor? 

— Da, bineînţeles, Richard. Întotdeauna fac ceea ce-mi ceri. 
De aceea te bazezi pe mine, nu-i aşa? 

— Da, Victor. Şi ştii că aşa este. Drum bun. Te sun mâine. 

— Mulţumesc, Richard. Noapte bună. 

— Noapte bună, Victor. Şi eu îţi mulţumesc. 


106 


LA IGLESIA DENTRO DE LA MONTANA. 
BISERICA DIN MUNTE. 5:55 P.M. 


Camera lui Demi părea o chilie de mănăstire, mică şi mobilată 
doar cu strictul necesar. O masă simplă lângă uşă cu o oglindă 
de mână şi un lighean pe ea. La dreapta era o comodă 
rabatabilă. Printr-o ferestruică aflată sus de tot, aproape de 
tavan, se vedea cerul, iar Demi putea şti astfel dacă încă mai 
era ziuă afară. Patul de o persoană era tare şi n-avea 
aşternuturi, doar o pernă şi două pături. Işi lăsă pe pat cele două 
aparate foto şi geanta în care înghesuise şi un neseser şi o 
pungă de plastic în care avea consumabile pentru aparatele 
foto: carduri de memorie în plus, un încărcător de acumulatori 
pentru Canon şi două seturi de câte douăsprezece role de film 
color de 35 mm pentru Nikon. Ce nu era acolo şi era foarte 
sigură că luase cu sine la plecarea din hotelul Regente Majestic 
în dimineaţa aceea, pentru că verificase iarăşi la sosirea la 
Montserrat, era telefonul mobil. Dispăruse undeva pe drum, 
interzicându-i-se astfel orice comunicare privată cu lumea de 
afară. 

Sau cel puţin aşa se gândise, mai mult ca sigur, cel care i-l 
luase. 

Mai devreme, faptul că i se luase mobilul ar fi întărit în mintea 
lui Demi asprele avertismente ale tatălui ei şi ale lui Giacomo 
Gela şi i-ar fi sporit neliniştea, până într-atâta încât şi-ar fi 
pierdut capul cu totul, date fiind circumstanţele: prezenţa 


călugărilor, izolarea extremă a bisericii unde se afla şi felul în 
care fusese drogată ca să fie luată în acea halucinantă călătorie. 

Insă acum, descoperind că-i lipsea mobilul, Demi îşi întări 
hotărârea şi-şi ascuţi simţurile, amintindu-şi întruna că era 
aproape de capătul unui drum exasperant de lung şi care 
păruse imposibil. Un drum căruia îi dedicase toată viaţa ei de 
până atunci şi pe care îi promisese în secret mamei ei că-l va 
duce la bun sfârşit, indiferent de preţul pe care-ar fi trebuit să-l 
plătească. Frica sau amenințările cu violenţa n-au să-i clintească 
hotărârea. Nu acum, când ajunsese unde era. 

Mai mult, nu fusese pe de-a-ntregul nechibzuită, planurile ei 
fuseseră bine cumpănite. Dedesubtul cămăşii bărbăteşti pe 
care-o purta pe sub blazer, puţin deasupra taliei avea o 
cureluşă, care pentru un ochi neavizat părea să nu fie altceva 
decât o rufărie delicată, dar care de fapt era anume concepută 
să ţină o husă uşoară de nailon în care avea un mobil. Telefonul 
acela avea şi cameră foto şi acces de bandă largă la internet. Un 
program special îl făcea capabil să se poată conecta fără fir cu 
Canonul ei digital, astfel încât fotografiile pe care le făcea cu 
acea cameră puteau fi simultan încărcate pe site-ul ei personal, 
gestionat de un server din Paris. Îl folosise cu succes în toată 
Europa şi în Statele Unite, iar mai recent în Malta şi chiar în 
Barcelona. Principala ei îngrijorare acolo era conexiunea. Nu 
doar pentru că se afla într-o locaţie muntoasă şi izolată, ci 
pentru că se afla chiar înăuntru, în biserica din munte. Grijile 
astea s-au spulberat de îndată ce-a văzut că Beck vorbea la 
mobil în naosul bisericii, iar acest fapt i-a alungat grijile în 
privinţa conexiunii. Era semnul că indiferent ce fotografia ea 
acolo putea fi transmis la Paris într-o milisecundă. 

Ca să facă un test, fotografie chilia în care era şi trimise 
fotografia spre site-ul ei, apoi îşi scoase mobilul inteligent şi 
formă propriul ei număr. li luă doar o clipă să se conecteze la 
internet şi descoperi exact ceea ce tocmai fotografiase: chilia în 
care era. Sistemul funcţiona perfect. 

Se pregătea să mai facă o fotografie de încercare, de 
siguranţă, când auzi o bătaie puternică în uşă. 

— Da, spuse ea, tresărind. 

— Sunt eu, Cristina. 

— O clipă, spuse Demi şi strecură iute mobilul înapoi în husa 
de sub cămaşă, după care se duse la uşă şi o deschise. 


— Te-ai odihnit? întrebă Cristina zâmbind afabil. 

— Da, mulţumesc. Te rog, intră. 

Cristina purta încă acea rochie lungă şi albă pe care o 
avusese şi când a ajuns Demi. Pe braţ ducea o rochie 
asemănătoare, singura diferenţă fiind culoarea: nu era albă, ci 
purpurie. l-o dădu lui Demi. 

— Asta e pentru tine. S-o porţi în seara asta. 

— In seara asta? 

— Da. 

— Dar ce se întâmplă în seara asta? 

— Incepe eternitatea. 

— Nu înţeleg. 

— Vei înţelege... 

Cristina se uita fix la Demi, tăcută, apoi se întoarse spre uşă. 

— Revin într-o oră să te iau. 

— Înainte să pleci... 

— Da, spuse Cristina, întorcându-se iar spre Demi. 

— Pot să-ţi fac o fotografie? 

— Acum? 

— Da. 

— Bine. 

Demi se duse spre pat şi ridică cele două camere foto. Trei 
minute mai târziu avea un întreg portofoliu cu fotografiile 
Cristinei, în rochie albă, fundalul fiind chilia ei. Jumătate le 
făcuse cu Nikonul pe film de 35 mm, iar cealaltă jumătate cu 
camera digitală, imaginile înregistrându-se în cardul de memorie 
şi, simultan, încărcându-se pe site-ul ei. 

— Asta-i tot? întrebă Cristina zâmbindu-i în felul ei, cald şi 
amabil. 

— Da, asta-i tot. 

Urmă un moment de tăcere, şi iarăşi Cristina o privi fix pe 
Demi, cu o privire pătrunzătoare, sfredelitoare, de parcă ar fi 
studiat-o dintr-un motiv foarte personal. Apoi, brusc, privirea ei 
alunecă în altă parte. 

— Ne vedem peste o oră, spuse pe un ton lejer, după care 
plecă. 

Demi închise uşa în urma ei şi rămase nemişcată, sprijinită de 
ea, simțind un frison rece înfiorând-o din cap până în picioare. O 
singură dată în viaţa ei mai văzuse căutătura ca de duh pe care 
o observase în ochii Cristinei, cu doar câteva secunde înainte. 


Numai o singură dată. 

Anume în unica fotografie care-i rămăsese de la mama ei, 
făcută doar cu câteva zile înainte de dispariţia ei. Ochii mamei 
ei erau ca ai Cristinei: bruni şi concentrați, dar în acelaşi timp 
calmi, răspândind multă pace. Cristina avea douăzeci şi trei de 
ani. Aceeaşi vârstă pe care o avusese mama ei când a dispărut. 


107 


6:18 P.M. 


Marten şi preşedintele înaintau orbeşte în întunericul ca de 
smoală al tunelului, urmând şinele vagonetelor, pe care le 
tatonau cu picioarele, aşa cum făcuseră deja de aproape o oră şi 
jumătate. 

Mergeau foarte aproape, unul în spatele celuilalt, cel din urmă 
strângând în pumn cureaua celui din faţă. De patru ori s-au 
poticnit de câte ceva şi aproape că s-au prăbuşit unul peste 
celălalt, însă cel din spate şi-a făcut de fiecare dată treaba, 
smucind cureaua celuilalt, reuşind astfel să se păstreze amândoi 
în picioare. Şi totuşi, o dată au căzut amândoi. Marten fusese de 
data aceea în urmă, iar preşedintele, având impresia că 
desluşeşte o groapă căscându-se înaintea lui, se smuci brusc 
într-o parte, trăgându-l după el şi pe Nicholas, care i se prăvăli 
în spinare. Preşedintele slobozi un răcnet căci se lovise rău de 
una dintre şine. După acea întâmplare, au început să se 
schimbe mai des la călăuzirea celuilalt, ca cel din faţă să nu 
ducă prea mult greul tatonării necunoscutului şi să i se 
năzărească că vede lucruri pe care nu le vedea sau să se teamă 
că cel din spate se va împiedica deodată şi-i va arunca pe 
amândoi la pământ, în loc să se concentreze asupra drumului. 


6:20 P.M. 
Se schimbară din nou, Marten fiind călăuza de data asta. În 


ultima oră, preşedintele aproape că nu mai scosese niciun 
cuvânt, iar Nicholas începu să se teamă că s-a rănit serios când 


căzuse. 

— Sunteţi bine? îl întrebă el. 

— Bine. Tu? 

— Până acum, da. 

— Bun. Dă-i bătaie. 

Asta a fost toată discuţia. Atunci îşi dădu Marten seama că 
preşedintele nu era rănit, ci cugeta. Probabil nu de puţin timp. 

După alte cinci minute s-au schimbat iar. După alte şase, iar 
s-au schimbat. Şi de fiecare dată având acelaşi schimb de 
cuvinte. E bine? Da. Bun. Hai să mergem. 


6:37 P.M. 


— Încă e sâmbătă, spuse deodată preşedintele, cu vocea 
răguşită din pricina prafului şi-a setei. Asta a fost, alături de ziua 
în care mi-a murit soţia, cea mai lungă din viaţa mea. 

Marten nu ştia ce să spună. Preferă să tacă. Trecură treizeci 
de secunde bune până să vorbească iar preşedintele. 

— Cred că putem spune foarte siguri că acum „prietenii” mei 
sau emisarii lor au găsit cadavrul lui Foxx şi şi-au dat seama că 
explozia a fost o acţiune de distrugere controlată prevăzută în 
planul general al doctorului pentru a preîntâmpina situaţiile în 
care s-ar fi putut descoperi ce se întâmpla realmente în acele 
laboratoare. Dacă vor şti că am fost cu el, ceea ce deja am 
presupus, negăsindu-mă în laboratoare, vor crede că sunt 
undeva într-un tunel, fie mort, fie prins în capcană fără speranţa 
de a mai scăpa. Ceea ce înseamnă că, în curând, 
vicepreşedintele va prelua controlul statului şi va autoriza 
asasinatele pregătite pentru Varşovia. Dacă n-a făcut-o deja. 
Odată ce acele omoruri vor avea loc, se va trece la execuţia 
următoarei misiuni din plan. Se vor convoca foarte rapid alegeri 
în Germania şi Franţa. Oamenii lor, oamenii pe care-i vor ei la 
putere - oricum vor fi pus la cale treaba asta şi după cum mi-au 
spus chiar au aranjat-o deja, aşa că îi cred -, vor fi aleşi, 
garantând astfel întregul sprijin al ţărilor respective pentru 
Statele Unite la ONU. După asta nu va mai fi decât o chestiune 
de timp, probabil vreo câteva zile, până când se va porni 
măcelul în ţările musulmane. Azi-dimineaţă, pe plajă, ţi-am 
vorbit despre întâlnirea anuală a Institutului pentru O Lume 
Nouă, care are loc chiar acum la complexul Aragon, într-o 


regiune muntoasă nu departe de locul unde ne aflăm. Ţi-am mai 
spus şi că planul meu iniţial era să apar ca invitat surpriză şi să 
ţin un discurs, duminică, adică mâine, cu prilejul serviciului divin 
de dimineaţă. Când am plecat din Madrid, asta era destinaţia 
mea. Intenția mea era să le spun adevărul despre cele 
întâmplate şi să-i avertizez asupra celor ce urmează să se 
întâmple. Incă mai am de gând să fac cum am zis, domnule 
Marten. 

Nicholas nu spuse nimic, continuând să înainteze, piciorul său 
drept atingând muchia şinei din dreapta sa, călăuzindu-se după 
ea pe drumul cel bun. 

— Atingerea acestei destinaţii nu e imposibilă, domnule 
Marten. Am zburat pe deasupra acestor munţi înainte. Ştiu unde 
se află complexul acela, chiar şi faţă de Montserrat. Pe vremuri, 
în California, pilotam avioane utilitare, din cele care împrăştie 
erbicide peste culturi. Ştiu cum se văd lucrurile astea din aer. 
Dacă n-am fost complet dezorientaţi când am intrat în tunelurile 
astea - dar mă îndoiesc - atunci înseamnă că am mers 
aproximativ în linie dreaptă înspre complex, îndepărtându-ne de 
Montserrat. 

— Cam cât de departe de mănăstire ar fi acel complex, în linie 
dreaptă vreau să zic? întrebă Marten. 

— Douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte de kilometri. Cel mult 
treizeci. 

— Cât drum credeţi c-am parcurs deja prin galeriile astea? 

— Opt sau nouă kilometri. 

— Domnule preşedinte... vere, începu Marten şi se opri să se 
întoarcă spre Harris. Lăsând la o parte bunele intenţii, noi n- 
avem hartă şi nici nu ştim încotro duc tunelurile astea. Ar putea 
să facă un ocol fără ca noi să ne dăm seama şi să mergem într-o 
cu totul altă direcţie decât credem. Sau poate că nici nu 
mergem în direcţia în care credeţi dumneavoastră că mergem şi 
galeria asta e de fapt o fundătură. Chiar dacă suntem pe drumul 
bun, n-avem cum şti dacă galeria n-a fost blocată de prăbuşirea 
bolovanilor. Cine ştie câte astfel de gâtuiri pot fi? lar dacă 
tunelul merge încotro trebuie şi nu e astupat de pietre, nici nu 
ştim cât de departe duce. S-ar putea sfârşi peste o jumătate de 
kilometru sau după treizeci. lar complexul s-ar putea afla la alţi 
şaizeci, şaptezeci de kilometri după ce ieşim la suprafaţă. Asta 
presupunând că la capătul lui găsim o ieşire. Dacă tunelurile 


astea sunt într-adevăr atât de vechi pe cât par, cu şinele astea 
ruginite, înseamnă c-au fost închise şi sigilate cu mult timp în 
urmă ca să ţină curioşii afară. 

— Ce încerci să-mi spui? 

— Ceea ce niciunul dintre noi nu vrea s-audă. Şi nici chiar să 
gândească. Anume că indiferent cât de mult speraţi să le puteţi 
vorbi acelor oameni, realitatea este că s-ar putea să nu mai 
ieşim niciodată de-aici. Tot drumul până aici am sperat să simt 
un curent de aer ce-ar fi putut indica o deschizătură. O spărtură, 
o crevasă, orice fel de loc pe unde-am fi putut forţa ieşirea sau 
pe unde ne-am fi putut strecura afară. Am trecut pe lângă vreo 
câteva, dar niciuna de-ajuns de largă sau cu un curent de aer 
suficient de puternic încât să mă facă să cred c-ar merita să ne 
consumăm energiile pe care le mai avem. Dacă ajungem până 
la capătul acestei galerii fără să găsim ceva mai promiţător, va 
trebui să ne întoarcem şi să căutăm un tunel lateral pe care l- 
om fi ratat în bezna asta, dacă într-adevăr o fi vreunul. lar după 
aceea, dacă tot nu găsim nimic, nu ştiu ce-ar mai fi de făcut. Îmi 
pare rău să vă năruiesc speranţele, domnule preşedinte, însă în 
acest moment nu e nimic de făcut în privinţa oamenilor cărora 
doriţi să vă adresaţi şi nici în privinţa asasinatelor din Varşovia şi 
a genocidului de după. In acest moment, singurele vieţi care 
contează sunt ale noastre, iar dacă nu găsim o cale să ieşim, 
sunt şanse mari să murim aici. Dacă găsim o sursă de apă cred 
că o să rezistăm zece zile, cel mult două săptămâni. 

— Aprinde un chibrit, spuse deodată preşedintele. 

— Poftim? 

— Am spus s-aprinzi un chibrit. 

— Domnule preşedinte, vere... o să ne trebuiască fiecare 
chibrit pe care-l mai avem. 

— Aprinde-l. 

— Da, domnule. 

Marten scotoci în buzunar şi pescui cutia, din care scoase un 
băț şi-l aprinse. 

Flacăra lumină faţa preşedintelui ca o torţă. Ochii lui erau 
înfipţi într-ai lui Marten. 

— Incă nu e şapte seara, sâmbătă. Până mâine la răsăritul 
soarelui mai e mult. Incă mai avem timp să ajungem la Aragon 
şi să mă adresez adunării aceleia. Încă mai e timp să oprim 
asasinatele, încă mai avem timp să împiedicăm genocidul în 


Orientul Mijlociu. Acest preşedinte nu va muri aici, vere. Nu 
poate şi nu vrea. Miza e mult prea mare. 

În lumina tremurată, Marten văzu un om ostenit până la 
epuizare. Hainele îi erau zdrenţuite, faţa şi mâinile julite, 
însângerate, iar fiecare por al pielii, fiecare şuviţă de păr din 
barbă şi din cap îi erau acoperite de praf, de mizerie, de 
funingine. Arăta ca un om care fusese bătut, însă nu se da 
bătut. lar dacă preşedintele nu era bătut, atunci nu era nici 
Marten. 

— Nu veţi muri aici, domnule preşedinte, spuse cu o voce la 
fel de răguşită ca cea a preşedintelui. Vom găsi cumva o ieşire. 
Cumva veţi reuşi să le vorbiţi acelor oameni. 

Privirea preşedintelui rămăsese aţintită în ochii lui Marten. 

— Nu te las să scapi doar cu atât. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să-mi promiţi. Vreau să-mi dai cuvântul tău. 

Flacăra chibritului se micşoră până nu mai rămăsese mai 
nimic din ea. Ceea ce cu câteva secunde înainte fusese doar un 
gând ezitant şi nobil, un vis irealizabil sau pur şi simplu o 
speranţă nebunească cu care Marten găsise potrivit să fie de 
acord, fusese transformat de preşedinte pe neaşteptate într-un 
pact, care-l implica integral. Mărind miza jocului astfel încât 
sarcina ce rămânea de îndeplinit devenea mai mult decât un 
angajament fizic şi mintal: devenea unul sufletesc. 

— Eşti un nepricopsit căpos, vere, murmură Marten. 

— Dă-mi cuvântul tău. 

Marten ezită, iar chibritul arse până la capăt. Întunericul îi 
învălui iarăşi. 

— Da, vă dau cuvântul meu, şopti Marten în cele din urmă. 
Aveţi cuvântul meu. 


108 


EL BORRĂS. 6:55 P.M. 


Hap Daniels scrâşnea din dinţi la fiecare hurducare a 
motocicletei pe drumeagul pietruit şi îngust. Miguel urma 


celelalte două motociclete în direcţia râului Llobregat; numai 
motocicleta condusă de Miguel avea ataş, celelalte două erau 
nişte modele simple Honda. Prima dintre ele era condusă de 
nepotul lui Miguel, Amado, iar pe cea de-a doua călătoreau doi 
prieteni de-ai acestuia, Jose şi Hector. Niciunul din cei trei nu 
avea mai mult de optsprezece ani, dar trăiseră toată viaţa în El 
Borràs şi cunoşteau regiunea muntoasă - cu puţurile naturale, 
cu galeriile, cu intrările în grote şi cu vechile tuneluri miniere - 
ca pe propriul buzunar. Lui Hap nu-i plăcuse ideea de a-i lua şi 
pe ei. Insă Miguel îl asigură că fiecare din cei trei tineri era de 
încredere şi n-ar fi spus nimic nici despre ce făceau, nici pe cine 
căutau chiar de-ar fi fost reţinuţi de poliţie. 

— Crede-mă, i-a spus Miguel, chiar dacă suntem norocoşi şi-l 
găsim pe preşedinte, nu-l vor recunoaşte. S-ar putea să nu-l 
recunoşti nici tu. Pentru băieţi nu va fi decât un prieten 
american dat dispărut în timp ce vizita peşterile, prins înăuntru 
în momentul declanşării avalanşei sau cutremurului acela. 


Cele trei motociclete încetiniră, apoi se opriră pe malul râului. 
Llobregatul avea o lăţime de vreo cinzeci de metri, era tulbure şi 
iute din cauza aluviunilor şi-a ploilor de iarnă. Miguel se uită la 
Hap, care şedea în ataş. 

— Sub apă s-a adunat pietriş. Pare adâncă, dar nu e. Totuşi, 
se poate întâmpla orice. 

— Hai să trecem, zise Hap cu sânge rece. 

Miguel îi făcu semn lui Amado şi primele două motociclete 
începură traversarea râului, întâi cea a lui Amado, apoi cea 
condusă de Hector. La un moment dat, Hector era cât pe ce să 
se răstoarne în şuvoaiele râului, dar îşi restabili echilibrul, tură 
motorul şi reuşi să treacă, oprindu-se pe celălalt mal lângă 
Amado, aşteptând. O fracțiune de secundă mai târziu, Miguel 
răsuci ghidonul, iar motocicleta sa începu să înainteze încetişor. 
Intră în apă aţintită spre celălalt mal. Torentele rapide 
amenințau să-i măture, însă surplusul de greutate al ataşului în 
care stătea Hap le dădea stabilitate. Bălăbănindu-se, turând 
furios motorul, au reuşit să ajungă la ceilalţi. Şi iarăşi Miguel îi 
făcu un semn lui Amado, care o apucă în sus pe o potecă 
abruptă de prundiş, deschizându-le celorlalţi drumul. 

Oricât ar fi fost de nepotrivite dată fiind starea lui Hap, 
motocicletele erau cele mai adecvate vehicule în regiunea 


aceea. Cu ele puteau urca pantele dealurilor, şi chiar mai sus, 
pe cărările muntelui. O maşină n-ar fi fost de folos acolo, iar să 
meargă pe jos le-ar fi luat prea mult. În plus, Hap nu avea 
destulă putere să meargă prea mult pe picioarele lui. 


7:10 P.M. 


Soarele se ascundea dincolo de crestele de deasupra lor, 
scufundând cărarea pe care urcau în întuneric. Hap stătea 
aplecat înainte, încercând să-şi găsească poziţia în care durerea 
din umăr să nu i se stârnească la fiecare hurducare a 
motocicletei pe terenul accidentat. Îi sună mobilul. Îl scoase din 
buzunar şi verifică întâi identitatea celui care-l suna. Când văzu 
că e Bill Strait, respinse apelul, apoi îşi puse mobilul pe modul 
silențios. In clipa aceea se gândi la mesajul criptat pe care i-l 
trimisese Strait la ora 4:10. 


Hap. Încerc să dau de tine. Unde dracu' eşti? Şeful 
cancelariei, de la Madrid, ne-a anunţat la 4:08 că Prăfuitorul 
nu se afla, repet, NU se afla la Montserrat. Agenţi CIA. au 
avut o scurtă confruntare armată cu necunoscuţi în biroul 
dr. Foxx de la mănăstire. Misiunea noastră a fost anulată la 
jumătatea drumului, întorşi la bază în Barcelona. Poliţia şi 
informaţiile spaniole investighează confruntarea în care au 
fost implicaţi agenţii CIA. UNDE DRACU’ EŞTI? EŞTI BINE? 


În întunericul ce sporea tot mai mult în jurul lor, Hap trase cu 
ochiul spre Miguel, care conducea motocicleta pe un drumeag 
îngust spălat de ploi. Până în urmă cu câteva ore, nu-l văzuse pe 
omul acesta în viaţa lui. lar acum îşi punea încrederea în el şi-n 
trei puşti, riscând nu doar propria sa viaţă, dar şi pe cea a 
preşedintelui, dacă mai era viu. În mod normal, pentru treaba 
asta ar fi trebuit să apeleze la Bill Strait, să-l sune şi să-i ordone 
să aducă urgent pe calea aerului un întreg detaşament de 
agenţi ai Serviciului Secret, ai CIA, ai serviciului de informaţii 
spaniol şi-ai poliţiei care să scotocească dealurile şi culmile 
munţilor până ar fi găsit o cale de acces spre perimetrele 
subterane unde credea Miguel că ar putea fi preşedintele şi 
Nicholas Marten. Ar fi putut cere chiar şi o echipă specializată în 
demolări, care să arunce în aer bolovanii prăbuşiţi peste 


complexul de birouri şi laboratoare ale lui Merriman Foxx. 

Dintotdeauna exista o legătură trainică între toţi agenţii 
Serviciului Secret, o încredere fără limite. Aşa stătuseră lucrurile 
până atunci, până când se întâmplase tărăşenia aceea, iar Hap, 
asemenea preşedintelui, habar n-avea ce implicaţii aveau 
lucrurile pe care le aflase şi în cine naiba să aibă încredere şi în 
cine nu. Astfel, oricât de mult şi-ar fi dorit, oricât de simplu ar fi 
putut fi în alte condiţii, n-a luat legătura cu Bill Strait şi nici nu i- 
a răspuns la mesaj. 

— La dracu'! înjură amar în sinea sa Hap. 

Ura lipsa asta de încredere, mai ales că el era cel care nu-şi 
putea pune încrederea în nimeni şi în nimic. 

— Hap, zise deodată Miguel. 

— Care-i baiu'? 

— Uite, făcu Miguel şi arătă spre contururile crestelor munţilor 
luminate de apus, la vreo şapte sau opt kilometri în faţă. 

Intâi, Hap nu remarcă nimic deosebit, apoi văzu patru 
elicoptere venind spre ei pe deasupra vârfurilor munţilor şi 
coborând în umbra de dincoace de culmi. 

— Cine-or fi? 

— Nu-s sigur. Poate poliţia federală. Poate Mossos d'Esquadra. 
Sau şi unii, şi alţii. 

— Vin încoace? 

— Greu de spus. 

— Miguel, strigă Amado arătând ceva în spatele lor. 

Amândoi întoarseră capetele şi văzură alte cinci elicoptere. 

Incă erau departe, dar veneau rapid în direcţia lor, la mică 
înălţime. 

Hap se uită la Miguel. 

— Fă ceva să nu ne vadă. Amado şi ceilalţi la fel, să se 
ascundă. 


109 


7:17 P.M. 


Miguel le făcu semn celorlalţi să-l urmeze şi ambală motorul, 


iar motocicleta literalmente zbură, escaladând marginea 
stâncoasă şi abruptă a drumului. Motorul urla, iar vehiculul 
derapa în toate direcţiile, scuipa şi împrăştia pietriş, parcă de o 
veşnicie, apoi reuşiră să ajungă sus şi dintr-odată le apăru 
înainte teren mai drept. 

Mai merseră vreo douăzeci de metri, până când Miguel văzu o 
stâncă enormă de calcar, cu o formă bizară şi în care se căsca o 
crăpătură. Într-acolo îşi năpusti motocicleta. Ceilalţi îl urmară 
câteva secunde mai târziu. 

— Opriţi motoarele, le spuse Miguel. 

Ceea ce au şi făcut. Toţi rămaseră cu răsuflarea tăiată, privind 
înapoi şi aşteptând tăcuţi. Tot ce puteau vedea era terenul 
accidentat al platoului întins unde ajunseseră, peste care se 
îndesea întunericul. Un minut întreg nu se întâmplă nimic şi au 
crezut că elicopterele zburaseră în altă direcţie. Apoi, brusc, au 
apărut mugind şi zguduind pământul, toate cinci. Veneau 
urmând linia crestelor în direcţia lor. In câteva secunde au 
trecut la nici şapte metri pe deasupra stâncii sub care se 
ascunseseră. Patru dintre ele aparţineau Corpului Naţional de 
Poliţie. Pe-al cincilea, Hap îl cunoştea foarte bine: imensul 
Chinook al armatei americane, cu care veniseră de la Madrid la 
Barcelona. Ceea ce însemna că Serviciul Secret era prezent la 
faţa locului şi că misiunea aceea era coordonată de Bill Strait. 

Scotoci imediat după BlackBerry şi-l deschise sperând că 
Strait îi trimisese un al doilea mesaj din care-ar fi putut afla 
informaţii de care n-avea cunoştinţă. Şi, într-adevăr, avea un 
mesaj, însă ceea ce citi nu era tocmai ce-ar fi vrut, dar nici ceva 
cu totul neaşteptat. 


Hap, iar am încercat să dau de tine! Am fost informaţi de 
la ambasada din Madrid că totuşi Prăfuitorul ar putea fi la 
mănăstire şi că s-ar putea să fie prins sub o alunecare de 
teren în nişte tuneluri miniere. Echipe CNP, CIA şi USSS sunt 
pe drum într-acolo. 

Mai mult. 

Am fost informat că tu ai fost cel care s-a confruntat cu 
agenţii la Montserrat şi că s-ar putea să fii rănit. Unde naiba 
eşti? Confirmă-mi starea ta şi locaţia. 

Mai mult. 

Agenţii pe care i-ai întâlnit nu erau ai CIA. Ambasada a 
fost dezinformată. Agenţii aparţineau Forţelor Speciale Sud- 


Africane. 

Un comando sub acoperire cu misiunea de a-l repatria pe 
dr. Foxx. Guvernul sud-african a cerut scuze 
Departamentului de Stat şi Ambasadei din Madrid. 

Mai mult. 

Multe lucruri nu se leagă. Cum ştii, informaţia primită de 
USSS despre posibila prezenţă a Prăfuitorului la Montserrat 
şi de misiunea CIA de a-l recupera a venit de la şeful 
cancelariei Casei Albe, aflat la ambasada noastră din 
Madrid. Atunci cum au putut şeful cancelariei şi directorul 
filialei Madrid a CIA să-i încurce pe agenţii CIA cu cei ai 
Forţelor Speciale ale Africii de Sud? Şi cum de misiunea 
iniţială s-a transformat în misiunea de a-l repatria pe 
doctorul sud-african, iar apoi în găsirea Prăfuitorului la faţa 
locului? A fost oare tot timpul în acele tuneluri, iar apoi a 
fost blocat acolo de alunecarea de teren şi n-a ştiut nimeni 
nimic despre asta? Să fie oare ceva ce se întâmplă în 
guvern despre care noi nu ştim nimic? Poate o întâlnire 
între Prăfuitor şi doctorul sud-african? Am încercat să iau 
legătura că directorul adjunct al USSS, Langway, despre 
care ştiu că se află încă în Madrid. Fără succes, până acum. 

Mai mult. 

Dacă poţi să le duci la îndeplinire, am primit ordine 
pentru tine: să-l contactezi imediat pe Jake Lowe sau pe 
consilierul pentru siguranţa naţională în vederea unui 
raport asupra celor întâmplate. Poate să-ţi spună ei ce se 
întâmplă. Acesta este un ordin direct de la vicepreşedinte. 
Te rog, dă-mi de ştire. 

Mai mult. 

Personal sunt foarte îngrijorat. Unde naiba eşti? Ai fost 
rănit? Ai nevoie de ajutor? La dracu'. Hap, dă-mi de ştire 
sau pune pe cineva s-o facă în locul tău. 


Nedumerirea lui Bill Strait în privinţa informării şefului 
cancelariei era pe de-a întregul de înţeles. Asta dacă vreo iotă 
din informarea aceea era adevărată - ceea ce era foarte 
improbabil. Era sigur, ce dracu'!, foarte sigur, că indivizii cu care 
schimbase focuri de armă la mănăstire nu erau membrii niciunui 
comando sud-african. Erau la fel de americani ca şi Kansasul. 
Ştiau că preşedintele se aflase acolo şi veniseră după el. Chestia 
cu Foxx era mai mult ca sigur colaterală, parte din cu totul alt 
plan. 


Cât despre Bill Strait, lui Hap îi era imposibil să spună dacă 
doar fusese prins la mijloc şi încerca să-şi facă datoria sau era 
de partea lor şi era implicat în toată povestea asta. Oare încerca 
să dea de Hap atât de mult pentru că era membru al Serviciului 
Secret, de care-i păsa într-un mod cât se poate de sincer, sau 
pentru că Hap le dădea bătăi de cap şi încercau să se asigure 
că-l vor scoate din joc? 

Hap se strâmbă la acest gând, apoi puse BlackBerry-ul în 
buzunar şi se uită la însoțitorii săi, ascunși pe sub ieşindurile 
stâncii. Cu toţii erau scăldaţi în sclipirea crudă a luminii 
apusului, căci soarele se iţise printre două piscuri muntoase din 
depărtare. 

— Intreabă-l pe Amado cât de departe e primul horn sau gură 
de tunel, îi zise lui Miguel. Şi dacă putem ajunge acolo pe jos 
fără să fim văzuţi. 

Miguel se întoarse spre nepotul său, cu care avu o scurtă 
conversaţie, apoi se întoarse iarăşi spre Hap. 

— E doar una din gurile de aerisire din cele multe câte sunt în 
zonă. Trebuie să începem de undeva. Băieţii au ales deja una. 
După părerea lor ea se află, faţă de intrarea pe care au folosit-o, 
la o distanţă egală cam cu cea pe care-ar fi putut-o parcurge 
cineva pe jos prin tuneluri din momentul alunecării de teren şi 
până acum. 

— Unde e? 

— La vreo opt sute de metri de aici. Putem porni îndată ce 
apune soarele. 

Hap se uită fix la Miguel, apoi îi făcu semn să se dea mai 
aproape. 

— Dacă preşedintele şi Marten sunt acolo înăuntru, spuse el în 
şoaptă, ferindu-se să fie auzit de Amado şi de prietenii săi, în 
caz că înțelegeau engleza, trebuie să-i găsim şi să-i scoatem 
înaintea poliţiei spaniole. 

— Ştiu. 

— Ce nu ştii este că poliţia spaniolă e însoţită de agenţi CIA şi 
ai Serviciului Secret. Majoritatea, dacă nu chiar toţi, şi spaniolii, 
şi americanii, sunt convinşi că sunt de partea noastră, că 
misiunea lor este să-l salveze pe preşedinte şi să-l ducă acasă în 
siguranţă. 

— Vrei să spui că s-ar putea să-ncerce să ne ucidă. 

— Nu, vreau să spun că vor ucide pe oricine le va pune piedici 


în misiunea asta. Doar vorbim de preşedintele Statelor Unite. 
Avem împotriva noastră o armată de indivizi care cred că ei fac 
ceea ce trebuie. ` 

— Un om sau o mie. Nu contează. In ce mă priveşte e vorba 
de familia mea. La fel e şi pentru tine, nu? 

Hap nu răspunse imediat. 

— Da, spuse în cele din urmă. 

Să stea în calea unor agenţi sub acoperire era una, dar să 
ajungă să se implice într-un schimb de focuri cu o legiune de 
poliţişti spanioli şi agenţi ai CIA şi ai Serviciului Secret, implicaţi 
cât se poate de inocent în misiunea asta, era cu totul altceva. 
Chiar dacă unii dintre ei poate că ştiau ce făceau. Dar, oricum, 
n-aveau de ales. 

— Dar cu băieţii cum facem? întrebă el. 

— Am eu grijă de ei. 

— Ai luat trusa de supravieţuire din limuzină? 

— Da. 

— Scoate păturile de supravieţuire. Tu iei trei, iar eu am să 
iau patru. 

— Bine, zise Miguel dând din cap, privindu-l pe Hap preţ de 
încă o jumătate de secundă. Cum e umărul? 

— Doare ca dracu'. 

— Pastilele. 

— Nu-i nici locul, nici momentul să mă droghez. 

— Mai sângerează? 

— Din câte-mi dau seama, nu. Doctorul tău a făcut o treabă 
straşnică. 

— Poţi merge? 

— Da, pot. Cum dracu' să nu pot? 

— Atunci hai să mergem. 

Miguel se ridică brusc în picioare şi merse la motocicletă. 
Deschise febril portbagajul şi scoase din trusă şapte din cele 
zece pături împachetate în aşa fel încât să ocupe cât mai puţin 
spaţiu. Pe una din feţe erau căptuşite cu Mylar. Pe lângă astea, 
mai luă vreo şase batoane nutritive, un rucsac special pentru 
transportul apei, două lanterne mari şi pistolul automat Steyr. li 
dădu lui Hap patru pături, jumătate din batoane şi o lanternă. 
Cealaltă lanternă şi-o băgă la brâu. Luă rucsacul cu apă în 
spinare şi-şi petrecu cureluşa automatului pe după gât, lăsându- 
| să atârne de-a curmezişul pieptului. Ultima geană de lumină se 


stinse deodată, lăsând locul înserării roşietice. Soarele se lăsase 
dincolo de munţi, sub linia orizontului. 

Miguel le făcu de îndată semn celorlalţi şi într-o clipită toţi 
cinci au luat-o la drum peste platoul accidentat şi stâncos. 


110 


7:32 P.M. 


În două rânduri, Marten şi preşedintele au debarasat traseul 
înaintea lor, bolovan cu bolovan, croindu-şi drum prin 
mormanele de grohotiş dislocat de alunecările subterane. Ar fi 
fost dificil chiar şi în alte circumstanţe, cu atât mai mult în bezna 
ca de smoală. Şi nici măcar nu ştiau până unde mai aveau de 
săpat, ori dacă nu cumva ce făceau nu era nimic altceva decât 
că mutau muntele din loc, bucată cu bucată, consumând timp 
preţios degeaba. Şi totuşi, au făcut-o, au reuşit să străpungă de 
cealaltă parte şi să-şi reia înaintarea. 

„Vom reuşi cumva să găsim o cale de ieşire. Cumva veţi reuşi 
să luaţi cuvântul în faţa acelor oameni”. 

Promisiunea emoţionantă făcută de Marten preşedintelui le 
concentrase eforturile pe găsirea unui curent de aer, ce i-ar fi 
putut conduce către o breşă suficient de largă prin care să se 
strecoare afară sau pe care să o lărgească sau să se caţere ca 
să poată ieşi. Dar ca s-o găsească le-ar fi trebuit o torţă care să 
ardă ceva mai mult decât un chibrit. Pentru asta Marten şi-a 
sacrificat maieul de bumbac, l-a răsucit foarte strâns şi l-a 
sfâşiat la un capăt, pe care-l ţinea în jos ca să servească drept 
fitil. Ca să-i dea foc, a consumat două din cele câteva bețe de 
chibrituri care le mai rămăseseră. Când în sfârşit s-a aprins, a 
ars suficient de mult cât să ţină vreo câteva sute de metri, până 
când s-au împleticit de un morman de scule abandonate de mult 
timp. Mai toate erau ruginite sau putrezite, însă printre ele au 
găsit trei de care se puteau folosi. Pe de-o parte, aveau un baros 
de a cărui coadă era încă ataşat capul, pe de altă parte, aveau 
două cazmale, sau mai bine zis, o cazma şi coada alteia care, 
ţinută aplecată spre vatra tunelului, le putea servi de torţă mai 


bine decât maieul lui Marten, care oricum arsese până nu mai 
rămăsese din el decât o cârpă şi-l abandonaseră. Flacăra cu 
care ardea coada cazmalei abia dacă dădea o lumină 
pâlpâitoare în comparaţie cu cea a maioului, însă în întunericul 
acela dens, tot mai greu de suportat, reuşea totuşi să lumineze 
vreo cinci metri buni înaintea lor. 

De-acum nu mai trebuia să înainteze pe un singur şir, ci 
puteau să meargă unul lângă altul printre şinele de pe mijlocul 
tunelului. Marten căra barosul şi cazmaua, iar preşedintele purta 
torţa. Amândoi erau flămânzi şi aproape epuizați, însă niciunul 
nu rosti vreun cuvânt despre asta. Atenţia le era concentrată 
asupra torţei. Şi unul, şi altul erau tăcuţi, în aşteptare, rugându- 
se ca flacăra să se zbuciume în vreo direcţie, indicându-le astfel 
un curent de aer. 

— N-am nicio dovadă, spuse pe neaşteptate preşedintele. Nici 
măcar una. 

— Pentru ce? 

— Pentru nimic, zise preşedintele întorcându-se să se uite la 
Marten cu o expresie gravă. 

Chipul lui devenea şi mai sumbru pe măsură ce-şi exprima 
gândurile: 

— Aşa cum ştii, planul meu iniţial era să folosesc informaţiile 
pe care le avem de la Foxx şi să-i sun pe secretarul general al 
ONU şi pe cel NATO, pe redactorii şefi de la Washington Post şi 
de la New York Times şi să le spun adevărul. În loc să se 
întâmple asta, iată-ne încercând să găsim o cale de ieşire din 
subteranele astea ca să pot ţine cuvântarea aceea la complexul 
Aragon. Dar de ce? Ce să le spun? Că se desfăşoară o imensă 
conspirație şi că doctorul Foxx are deplină cunoştinţă de ea 
până în cele mai mici detalii? Şi la ce-ar folosi? Foxx e mort, iar 
detaliile acelea s-au pierdut odată cu el. Laboratorul său secret 
şi tot ce se afla acolo se poate presupune că e în întregime 
distrus pentru că aşa a fost conceput de la bun început. Putem 
vorbi despre ceea ce am văzut, însă nu există nimic care să ne 
susţină spusele, iar „prietenii” mei vor spune că sunt „bolnav”, 
că am suferit o cădere nervoasă. Că felul în care am evadat de 
la hotelul Ritz, fuga şi faptul că m-am ascuns sunt confirmări ale 
acestei ipoteze. Susținerea ta nu mă va ajuta deloc. Preşedinte 
sau nu, e pur şi simplu cuvântul meu împotriva cuvântului lor. 
Dacă-i acuz de planificarea asasinatelor de la Varşovia vor 


zâmbi compătimitor ca şi cum asta ar fi dovada afecțiunii mele 
şi pur şi simplu le vor amâna. Dacă-i acuz de conspirația 
împotriva statelor musulmane, dacă încep să vorbesc de un 
genocid, am să par chiar mai nebun, un dement gălăgios. 

În lumina slabă, pâlpâitoare, Marten văzu că preşedintele îl 
privea drept în ochi, cu o privire plină de mută disperare. 

— N-am dovezi, Marten, pentru nimic din toate astea. 

— Nu, nu aveţi, spuse Marten cu convingere, dar nu puteţi 
uita organele şi trupurile şi feţele cadavrelor ce pluteau în 
acvariile acelea. 

— Să le uit? Imaginea lor mi-e gravată în minte parcă cu fierul 
înroşit. Dar fără niciun fel de dovadă... e ca şi cum n-ar fi 
existat. 

— Dar au existat. 

Preşedintele îşi întoarse privirile spre torţă şi-şi continuă 
drumul în tăcere, cu umerii căzuţi, de parcă s-ar fi resemnat. 
Pentru prima dată, Marten îşi dădu seama că deşi curajul şi 
hotărârea sa neclintită îl făcuseră să ajungă până acolo, 
preşedintele nu era omul care să se simtă în largul său când era 
singur. Îşi dorea compania celorlalţi. Îşi dorea schimbul de idei şi 
păreri cu ceilalţi chiar până la punctul polemicii. Poate că astfel 
reuşea să-şi clarifice gândurile sau să capete o perspectivă nouă 
asupra lucrurilor sau poate că-şi găsea un al nivel al inspiraţiei 
pe care nu-l avusese sau îl pierduse. 

— Domnule preşedinte, spuse cu fermitate Marten, trebuie să 
vorbiţi adunării de la complexul Aragon. Să le vorbiţi despre 
asasinatele de la Varşovia, despre ceea ce s-a întâmplat. Să le 
spuneţi cum, unde, când şi de către cine anume vi s-a sugerat 
acea idee, întărită apoi de un ultimatum. Spuneţi asta şi nu veţi 
greşi cu nimic. „Prietenii” dumneavoastră nu vor avea de ales 
decât să anuleze asasinatele, cel puţin deocamdată. Dacă n-o 
vor face, atunci se va dovedi că aveţi dreptate. In timpul acesta, 
se va duce vestea, însă mai sunteţi preşedintele Statelor Unite. 
Publicul vă va asculta. La fel şi presa. Puteţi dispune să se facă o 
anchetă a tuturor afacerilor în care a fost implicat Foxx. ŞI la fel 
puteţi dispune o anchetă a  aşazzişilor prieteni ai 
dumneavoastră. Da, e adevărat, o să vă atrageţi numeroase 
critici, dar nu mai multe decât până acum. Doar actul de a face 
totul public, oricare ar fi reacţiile, va încetini, de nu cumva chiar 
va opri, ceea ce pun la cale. Nu, n-aveţi dovezile pe care v-ar 


plăcea să le aveţi, dar ştiţi câte ceva. Nu întotdeauna trebuie să 
se întâmple fapta ca să distrugi intenţia iniţială. Dacă nu veţi 
reuşi decât să salvaţi vieţile preşedintelui Franţei şi-a 
cancelarului Germaniei, tot e ceva. 

Preşedintele îşi întoarse iarăşi privirile spre Marten, fără să se 
oprească din mers. În lumina slabă a torţei, Marten îi citi 
oboseala extremă. Povara pe care-o purta şi energiile pe care i 
le solicitase şi i le solicita încă se vedeau clar pe chipul lui. 
Marten ar fi vrut să fi găsit un mod să-i uşureze situaţia. Ar fi 
vrut să se fi putut aşeza naibii undeva la o friptură şi la o bere 
sau zece şi să discute despre baseball sau despre orice altceva 
şi să uite de tot restul. 

— Vreţi să ne oprim să ne odihnim câteva minute? întrebă 
Nicholas cu glas scăzut. 

Preşedintele nu răspunse. Apoi, de parcă ar fi trecut în altă 
viteză, privirea i se ascuţi, umerii i se ridicară şi era iarăşi drept. 

— Nu, domnule Marten. Să ne continuăm drumul. 


111 


7:40 P.M. 


Bill Strait privea peisajul învăluit de întuneric în timp ce se 
mai învârtiră o ultimă oară pe deasupra ținutului. Ajunseseră 
deasupra unui platou presărat cu stânci. Câteva secunde mai 
târziu, elicopterul Chinook ateriză stârnind o furtună de praf şi 
de ierburi uscate, apoi pilotul opri rotoarele. Strait trase cu 
ochiul spre Jake Lowe şi spre consilierul Marshall, apoi îşi 
desfăcu centura, iar când un membru al echipajului deschise 
uşa, el a fost primul care-a coborât din elicopter. Lowe, Marshall 
şi ceilalţi şaptesprezece agenţi ai Serviciului Secret l-au urmat. 
Lowe şi Marshall îşi alcătuiseră în grabă ţinutele, punând pe ei 
pantaloni kaki, bocanci de drumeţie şi hanorace de schi. Agenţii, 
ca şi Bill Strait, erau înarmaţi, purtau blugi, bocanci militari şi 
geci impermeabile. Şi toţi purtau dispozitive pentru vederea pe 
timp de noapte. 

— Pe-aici, zise Strait şi se aplecă să treacă pe sub elicele 


elicopterului ce se roteau încă. 

Strait o luă repejor spre elicopterul Corpului Naţional de 
Poliţie, care aterizase pe o platformă de stâncă la vreo cincizeci 
de metri depărtare. Acolo îi aştepta căpitanul Belinda Diaz cu o 
echipă de douăzeci de oameni. 

În absenţa lui Hap Daniels, Bill Strait era acum agentul special 
responsabil de întreaga misiune a Serviciului Secret. După cum 
presupuneau oamenii Serviciului Secret, ai CIA şi ai Corpului 
Naţional de Poliţie, situaţia era următoarea: preşedintele era 
undeva în tuneluri, blocat în subteran după producerea a ceea 
ce oficial fusese numit „mişcarea tectonică”. Deşi se bănuia să 
se află în compania unui bărbat pe nume Nicholas Marten, 
trebuia să ia în calcul obligatoriu că şi alţii ar putea fi cu el şi că 
preşedintele era şi fusese de la bun început victima unui atac 
mârşav şi deci într-un mare pericol. Aşadar, misiunea era una de 
„salvare a unei persoane în viaţă” şi aşa trebuia tratată până 
când nu se confirma altă variantă. 

Cu totul, nouă elicoptere aterizaseră în puncte ce marcau un 
perimetru circular de şaisprezece kilometri. Cu excepţia 
elicopterului Serviciului Secret, celelalte erau ale poliţiei 
spaniole. Cinci dintre ele transportau echipe de câte douăzeci 
de oameni ale poliţiei montane, toţi înarmaţi până în dinţi. Alte 
trei elicoptere aduseseră echipe CIA de câte optsprezece 
oameni. Absolut toate cele nouă elicoptere aveau câte doi 
experţi în echipamente audio, dotați cu aparate de ascultare de 
ultimul nivel. În plus, alte trei echipe, tot de câte optsprezece 
agenţi CIA, erau pe drum dinspre Madrid, iar alţi o sută 
aparţinând Serviciului Secret veneau de la biroul operaţional 
regional al Serviciului Secret din Paris. Aveau să aterizeze pe 
aeroportul Costa Brava din Gerona, de unde urma să fie 
transferați în munţi de elicopterele poliţiei spaniole. Ora de 
sosire a echipelor CIA din direcţia Madrid era 8:20 p.m., iar a 
celor de la Serviciul Secret din Paris, 1:30 a.m. 


7:44 P.M. 


Căpitanul Diaz îi privi scurt pe Lowe şi Marshall, apoi îşi 
îndreptă atenţia spre Strait. 

— Suntem aici, spuse ea în engleză, punând arătătorul mâinii 
drepte pe o hartă a zonei desfăcută direct pe sol. 


Prinsă de cureaua pantalonilor ei era o staţie radio ale cărei 
leduri clipeau şi din care se auzeau scrâşnind informaţiile 
schimbate de membrii diferitelor unităţi ale CNP între ei. Diaz 
avea probabil vreo treizeci şi cinci de ani, era atrăgătoare, 
încrezătoare în forţele proprii şi foarte atletică, ca toţi membrii 
CNP; era bine înarmată şi echipată în uniformă de camuflaj de 
paraşutist. 

— Ce vedeţi aici e o zonă muntoasă foarte întinsă, de 
aproximativ două sute şaizeci de kilometri pătraţi. 

Diaz puse deoparte harta geografică şi despături alta: era o 
copie după harta companiei miniere făcută în 1922, iar acolo 
erau desenate toate galeriile. Diaz indică în direcţia ei. 

— Liniile astea sunt galeriile care încă se mai foloseau atunci 
când a fost închisă compania. Aşa cum vedeţi, principalele 
tuneluri sunt aici, aici, aici şi aici. Cel mai larg care vine din 
direcţia mănăstirii e acesta, spuse ea şi puse degetul pe o linie 
roşie, şi e cel mai probabil că pe acesta l-ar urma o persoană 
sau un grup care ar încerca să iasă la suprafaţă. Asta, sigur, din 
ce ne putem noi da seama. Tunelurile şi galeriile astea sunt 
foarte vechi, n-au mai fost folosite de optzeci de ani. Porţiuni din 
ele sunt blocate de prăbuşiri subterane. Vreau să spun că harta 
ne este de folos, dar nu prea mult, pentru că nu e exactă. 

— Să presupunem că într-adevăr sunt în tunelul acesta, spuse 
Strait. Doi sau douăzeci, adăugă el punând degetul pe tunelul 
principal, şi că ora de pornire e ora 3:37, momentul când a avut 
loc „mişcarea tectonică”, cât de departe ar fi putut ajunge până 
acum? 

— Depinde de starea fizică a preşedintelui. Dacă trebuie sau 
nu să-l care cineva. Sau să se oprească să-i acorde îngrijiri 
medicale. Dacă au sau nu cu ce să lumineze drumul. Cum cred 
că vă puteţi imagina, e un întuneric ca de mormânt acolo. Şi, 
desigur, depinde de alegerea făcută: au urmat acest tunel sau 
vreun altul din zecile care se află acolo? 

— Ar fi putut să o ia pe altundeva? 

— Nu suntem cu ei. Ar fi putut face orice din cine ştie ce 
motive. Tunelul principal ar putea fi blocat, aşa că s-ar putea să 
fi mers pe un altul. Am venit unde ne aflăm acum pentru că 
totuşi acel tunel e cel mai direct şi ca atare cel mai probabil 
traseu spre ieşire, dacă n-a fost astupat de prăbuşirea tavanului. 
Noi ne aflăm la cea mai îndepărtată margine a lui. Ne vom croi 


drum înspre mănăstire; alte echipe vor veni de-acolo înspre noi 
şi, în fine, echipele rămase vor explora galeriile laterale. Noi... 

Căpitanul Diaz se întrerupse brusc să asculte în staţie un 
raport destinat ei. 

— Si, si, spuse în cele din urmă într-un microfon mic prins de 
rever. Gracias. 

Se mai uită o dată scurt la Lowe şi la Marshall, apoi câtre Bill 
Strait. 

— Ni se aduce echipamentul de forare acum. Imediat ce 
sosesc vor începe străpungerea tunelurilor de la suprafaţă prin 
tavan şi vom introduce camere de luat vederi cu infraroşii şi cu 
echipamentele de ascultare. 

— Bine, spuse Strait şi se uită la hartă. Presupunând că sunt 
în tunelul acesta, cât de aproape suntem de o intrare sau de un 
horn pe unde-am putea cobori acolo? 

— Greu de spus. Hornurile nu sunt cartografiate. Trebuie să le 
găsim şi de aceea am cerut sprijinul celor de la Agentes Rurales, 
patrulele montane şi forestiere, care cunosc bine zona. Dar chiar 
dacă găsim hornuri sau puncte de acces, n-avem de unde să 
ştim cât de mari sunt: dacă cineva poate cobori prin ele şi apoi 
în tunel sau dacă trebuie sparte, forate sau lărgite cu explozibili. 
Şi încă ceva, spuse căpitanul Diaz, întorcând o privire fermă 
către Marshall şi Jake Lowe, ceva ce trebuie să înţelegeţi bine, 
domnilor. E foarte posibil ca cei dinăuntru, dacă într-adevăr sunt 
acolo jos, să fie morţi, inclusiv preşedintele dumneavoastră. 

— De aceea suntem aici, căpitane, spuse calm Lowe. Într-un 
fel sau altul, trebuie să-l aducem la suprafaţă. 


112 


GARE DU NORD, PARIS. 8:10 P.M. 


— Mulţumesc, spuse Victor şi-şi puse biletul de clasa întâi în 
buzunar, apoi se îndepărtă de ghişeu şi o luă înapoi spre peron. 

Trenul 243 spre Berlin trebuia să plece la 8:46, dar nu avea să 
ajungă în gară decât la 8:34. Ceea ce-i lăsa vreo jumătate bună 
de oră de pierdut. Din care ultimele zece minute avea să le 


petreacă în tren, să se asigure că ocupa locul trecut pe bilet şi 
că are unde să-şi pună valiza. Era important să-şi ocupe locul 
din timp pentru că, fie că au, fie că n-au rezervare, oamenii se 
aşază tot unde vor ei. lar dacă îşi găsea locul ocupat, să încerce 
să-l ia ar fi însemnat să se implice într-un cât de mic conflict 
care s-ar fi purtat într-o limbă necunoscută lui. Văzuse de 
destule ori astfel de situaţii încingându-se; ori o ceartă pentru 
un loc în tren ar fi putut atrage atenţia unui controlor sau a 
poliţiei, iar acesta era ultimul lucru pe care şi-l dorea. Mai ales 
cu poliţia nu voia să aibă de-a face, căci i-ar fi putut cere 
paşaportul şi l-ar fi întrebat unde călătoreşte sau de unde vine. 

Insă deocamdată trenul nu era în gară, ceea ce însemna că 
mai are încă douăzeci de minute să stea să aştepte sau să se 
plimbe prin staţie şi nu-i plăcea niciuna dintre variantele astea 
pentru că toate îl lăsau la mâna mulţimii. Ştirea zilei, cel puţin în 
tabloidele pariziene, părea să fie asasinarea cu un singur glonţ a 
doi jochei, petrecută devreme în dimineaţa acelei zile în 
Chantilly. Ziarele de la chioşcurile din toată gara aveau pe prima 
pagină doar titluri de felul acesta: 


QUIA TUE LES JOCKEYS? 
DEUX AVEC UN BALLE 
MEURTRES DANS LES BOIS DE CHANTILLY 


(Cine i-a ucis pe jochei? 
Doi dintr-un foc! 
Crime în pădurea Chantilly!) 


Chantilly era la douăzeci de minute cu trenul de Paris, iar 
Gare du Nord, unde se afla Victor, era exact aceeaşi cu cea în 
care sosise după isprava de la pista de antrenament din 
pădurea de acolo. Aşadar cum putea fi el sigur că vreun individ 
pe lângă care trecuse întâmplător nu-l văzuse în ambele locuri? 
Vreun muncitor feroviar sau vreun navetist cu care călătorise în 
acelaşi tren de dimineaţă, care, întorcându-se acum acasă, şi-ar 
fi putut aminti brusc de el? 

Victor se plimba încoace şi-ncolo cu capul plecat. Când îl 
împuşcase pe bărbatul cu jacheta Yankeilor din New York, 
Richard era pe-aproape, pregătit să-l culeagă şi să-l scoată de- 
acolo, şi-l dusese cu maşina direct la aeroport. Îl urcase în avion 


înainte ca poliţia să ajungă la locul faptei. Aici era cu totul 
altceva, era singur, la mâna necunoscuţilor din mulţime şi asta 
nu-i plăcea deloc. Nu voia decât să tragă trenul în gară, să urce 
la bord şi să-şi ocupe locul. Să iasă cât de cât din ochii mulţimii. 

Se duse cu geanta după el într-un mic restaurant, vizavi de 
gară. Găsi un loc la bar şi se aşeză. 

— O cafea, îi spuse barmanului. O cafea neagră, vă rog. 

— Café noir? 

Victor aprobă dând din cap. 

— Café noir. 


113 


LA IGLESIA DENTRO DE LA MONTANA. 
BISERICA DIN MUNTE. 8:20 P.M. 


Demi mergea pe lângă şirul de călugări, şaizeci la număr, 
fotografiindu-i ieşind din grotele luminate de candele şi intrând 
în biserică, încolonaţi pe un singur rând, cu capetele plecate şi 
cântând. Se folosise de Canonul digital întâi, dar îl schimbă cu 
Nikonul de 35 mm, ca apoi să revină iarăşi la Canon. Telefonul 
inteligent era ascuns sub rochia lungă şi purpurie pe care i-o 
adusese Cristina, transmițând neştiut imaginile digitale spre 
site-ul ei personal. 

Cântul intonat de corul călugărilor stârnea ecouri delicate ca 
nişte rugăciuni între pereţii de piatră ai lăcaşului. Linia melodică 
simplă creştea în intensitate, apoi treptat scădea ca să crească 
iarăşi. La început Demi crezu că litania, ca şi numele de familie 
dăltuite în dalele mari de piatră ce acopereau locurile de 
îngropăciune din temeliile bisericii, era în limba italiană, dar nu 
era aşa. Totuşi nu era nici spaniolă. Limba în care se cânta era 
una pe care n-o mai auzise vreodată. 

Călugării au înconjurat biserica o dată, apoi încă o dată, apoi 
au ieşit, trecând pe sub un portal înalt, într-un amfiteatru antic 
săpat direct în calcar. Acolo, cântecul a fost repetat de două ori, 
apoi de încă două ori, în timp ce călugării s-au dispus în 
semicerc în jurul a trei ruguri aprinse ce formau un triunghi pe o 


lespede mare şi circulară de piatră. Lespedea aceea era chiar în 
mijlocul amfiteatrului, iar în centrul ei fusese spată crucea cu 
cercuri în capete - semnul astrului Aldebaran. 

Demi păşea prudentă căutându-şi o poziţie mai departe de 
ruguri, în apropierea locurilor destinate audienței, unde se aflau 
pe puţin două sute de persoane - bărbaţi, femei şi copii, de la 
foarte bătrâni la prunci pe care mamele lor îi ţineau în braţe. 
Toţi erau îmbrăcaţi în togi roşii precum cea a lui Demi. 

De cealaltă parte a rugurilor, zări valea peste care trecuseră 
ca să ajungă unde se aflau, ceața subţire a zilei se îndesise mult 
de-acum şi se ridica asemenea aburilor denşi ai mării, 
învârtejindu-se în jurul lor. Peste toate, se ridicau piscurile înalte 
ale munţilor, izolând parcă şi mai mult biserica; deasupra lor, 
luna plină urca încet pe cer ieşind dintre norii întunecaţi. 

Cântul călugărilor se opri pe neaşteptate şi pentru o vreme se 
lăsă tăcerea. Apoi o voce puternică de bărbat se înălţă parcă din 
întunericul dinapoia lor. Adâncă şi melodioasă, părea să 
intoneze o invocaţie păgână, o scurtă rugăciune către spirite, 
rostită în aceeaşi limbă cu cea în care cântaseră călugării. 

Audienţa îi răspunse imediat în cor, repetând la unison ceea 
ce spusese vocea. Care se auzi iarăşi ca şi mai înainte, venind 
din beznă. Apoi, un personaj într-o rasă neagră, cu gluga trasă 
pe cap păşi în lumina rugurilor şi merse în mijlocul lespezii 
circulare de piatră. Deîndată, personajul îşi ridică mâinile şi-şi 
dădu capul pe spate. Demi simţi că i se taie respiraţi. Era 
reverendul Beck. Îl vedea pentru prima oară după sosirea lor. 
Imediat, Demi se dădu înapoi, încercând să se depărteze de 
adunarea aceea, retrăgându-se într-o zonă mai întunecată. 
Ridică aparatul foto şi începu să fotografieze în voie: pe Beck, 
adunarea, călugării. Folosea când un aparat, când altul, aşa cum 
făcuse şi înainte. 

Cu braţele ridicate mult deasupra capului dat pe spate, Beck 
porunci ceva cu voce tunătoare, o poruncă îndreptată către 
ceruri, de parcă ar fi încercat să ajungă până la lună cu vorbele 
sale şi chiar dincolo de ea, convocând spiritele nopţii să se 
arate. Imediat se întoarse către întunericul dintre ruguri şi iar îşi 
avântă mâinile în sus şi enunţă aceeaşi poruncă pe care-o 
aruncase adineauri spre ceruri. O vreme nu se întâmplă nimic, 
apoi o arătare albă se materializă încet din întuneric, trecând 
printre ruguri spre mijlocul lespezii circulare. 


Cristina. 

Beck se întoarse spre adunare şi vorbi iarăşi, cu braţul drept 
întins înainte, făcând un gest circular înspre lespede. 
Congregația îi răspunse, repetând ceea ce spusese el şi 
adăugând cuvinte pe care Demi le-ar fi putut descrie ca fiind 
numele unor stele îndepărtate. 

Patru la număr, rostite iute şi sacadat, de parcă mulţimea 
invoca zeii. 

Demi se apropie, iar aparatele ei ţăcăneau întruna. 

Beck ieşise din lumina rugurilor, iar în locul lui, cu aşa 
repeziciune că s-ar fi putut zice că-i un număr de magie, apăru 
Luciana. Toga ei era aurie, strălucitoare. În mână ţinea o 
baghetă lungă, rubinie. Părul bogat, negru îi era adunat pe 
ceafă într-un coc strâns. Rimelul la fel de negru dimprejurul 
ochilor era accentuat de linii teatrale ce porneau de la pleoape 
şi se prelungeau încovoiate ca nişte pumnale până spre lobii 
urechilor. Pe degete îşi prinsese unghii false, macabru de lungi, 
de cel puţin douăzeci şi cinci de centimetri. 

Dintr-o mişcare, executată cu graţia unei balerine, păşi 
înapoia Cristinei şi apoi făcu o pasă circulară cu bagheta pe 
deasupra capului ei. Apoi, cu aceeaşi supleţe, păşi în lături şi 
făcu aceeaşi mişcare cu bagheta deasupra lespezii rotunde de 
piatră. Odată încheiat acest gest, îşi aţinti privirile spre adunare. 
Ţinuta şi purtarea ei arătau că ea era marea preoteasă, 
sacerdotessa, aşa cum se spunea. Brusc, declamă cu emfază şi 
stăpânire o frază, de parcă ar fi aruncat o vrajă. După care păşi 
iar pe marginea lespezii, iar privirea ei feroce mătură publicul - 
şi îşi clamă drepturile încă o dată. 

Şi încă o dată. 

Şi încă o dată. 


114 


8:47 P.M. 


— Ascultaţi, făcu Marten şi se opri. 
Torța improvizată din coada cazmalei arsese de nu mai 


rămăsese decât un ciot din ea. Lumina ei era abia o pâlpâire 
firavă în întunericul de catran al tunelului. 

— Ce e? întrebă preşedintele oprindu-se şi el. 

— Nu ştiu. Am auzit ceva. Părea că se-aude din spatele 
nostru. 

Amândoi ascultară concentrați, însă nu se auzea nimic. 

— Poate-am luat-o razna... zise Marten nemaiauzind decât 
tăcerea grea. 

Apoi iar: 

— Da, acolo. Aţi auzit? 

De undeva din urma lor, departe, se auzea un scrâşnet 
strident. Dură vreo douăzeci de secunde, apoi se opri şi începu 
iarăşi. 

— Perforează, spuse scurt preşedintele. Taie piatra. Am săpat 
prea multe fântâni ca să nu recunosc zgomotul ăsta. 

— Au sosit „salvatorii” dumneavoastră. Ştiu că suntem aici. 

— Nu, doar cred că suntem aici. Sunt încă în urma noastră. 
Vreun kilometru şi jumătate, sau mai mult dacă avem noroc. 

Preşedintele îşi înfipse privirea în ochii lui Marten. 

— Imediat după ce vor străpunge roca până la tunel, vor 
introduce aparate de ascultare. Poate chiar camere pentru 
vedere nocturnă. Sunetele reverberează prin tunelurile astea la 
fel de departe ca şi prin apă. 

— Câţi credeţi c-au venit? 

— Acolo sus? Urmăritorii noştri? 

— Da. 

— Prea mulţi. De-aici înainte nu mai vorbim decât în şoaptă. 
Şi orice ai de spus, spune-o scurt. 

Marten îl mai privi o clipită pe preşedinte, apoi întoarse torţa 
în direcţia în care mergeau şi porniră mai departe. 


8:50 P.M. 


Platoul pe care-l traversau era întunecat ca miezul nopţii. 
Miguel se opri în loc şi întoarse lanterna în direcţia din care 
venise, luminându-i calea lui Daniels, ca să-i poată ajunge din 
urmă. Hap era tot mai ostenit. 

— Ai naibii grijă cu lanterna aia! Se poate vedea de la 
kilometri întregi, gâfâi Hap, înaintând spre Miguel. 

Antebraţul stâng îi atârna acum într-un bandaj improvizat din 


propria-i cravată ca să-i reducă tensiunea şi efortul umărului. 

Înapoia lor, luna plină se străduia să răzbată printre norii tot 
mai groşi, coborând peste culmile munţilor din depărtare. Venea 
ploaia şi o ştiau prea bine. Când avea să vină, cât de zdravănă 
avea să fie şi cât timp le mai rămânea până să-i ajungă erau 
întrebări fără răspuns. 

— Eşti sigur că vrei să continui? îl întrebă Miguel privindu-l pe 
Hap apropiindu-se. 

Era limpede că Daniels avea dureri şi că se căznea să ţină 
pasul cu ceilalţi. 

— Da, ce dracu'! 

— Vrei să te odihneşti un minut? Sau să iei pastilele alea? 

— Unde dracu's băieţii? 

— Aici, se auzi vocea lui Amado din beznă, de la vreo 
douăzeci de metri înaintea lor. 

Miguel se răsuci şi aţinti fasciculul de lumină al lanternei către 
o prăpastie la vreo şapte sau opt metri de ei. 

— Isuse, strigă Hap şi-l apucă pe Miguel de braţ cu mâna 
bună. Lasă jos lanterna aia. 


8:52 P.M. 


Hap şi Miguel cercetară crevasa căscată în piatra de sub 
picioarele lor. La trei metri mai încolo, Hector şi Jose se 
ghemuiseră lângă o altă crăpătură largă, în care coborâse 
Amado, şi îi luminau drumul cu lanternele. O clipă mai târziu, 
Amado dispăru din vedere. Jose cobori imediat pe urmele lui. 

— Cât de departe coboară? întrebă Miguel suficient de tare 
cât să poată fi auzit de băieţi. 

— Poate vreo zece metri, poate mai mult, răspunse din 
adâncuri Amado. 

— Până unde? 

— Mai văd o fisură în rocă. 

— Când ajungi acolo, plezneşte nişte pietre una de alta şi vezi 
ce se întâmplă. 

Miguel inspiră adânc şi se uită la Hap. Apoi s-au pus pe 
aşteptat. 


Trecură trei minute bune. Apoi au auzit. 
Clac. Clac. Clac. Clac. Clac. Clac 


Amado lovea două pietre una de alta în puț, iscând zgomote 
care aveau să răsune până la mari distanţe prin golurile 
subterane şi care, sperau ei, aveau să pătrundă până în 
tunelurile de sub ei. 

Clac. Clac. Clac. Clac. Clac. Clac. 

Amado plesni iar pietrele una de alta. 

Toţi cinci îşi ţineau răsuflarea, aşteptând să audă vreun 
semnal de răspuns. În cele din urmă îl auziră pe Amado 
spunând: 

— Nimic. 

— Înc-o dată, spuse ferm Miguel. 

— Nu! Lasă! spuse răspicat Hap. Hai să terminăm treaba asta. 

— De ce? se uită Miguel uimit la el. Cum altfel crezi c-o să-i 
găsim în tunelurile astea nesfârşite? 

— Miguel, poliţia spaniolă, Serviciul Secret, CIA, mai mult ca 
sigur c-au adus fel de fel de echipamente de ascultare şi de 
filmare nocturnă. Dacă Marten şi preşedintele ar putea auzi 
zgomotele astea, atunci le pot auzi şi autorităţile. Dacă ne 
găsesc, noi dispărem. Toţi, băieţii şi tu şi cu mine. lar apoi 
preşedintele e ca şi mort. 

— Atunci ce facem? 

— Găsim o intrare în tuneluri şi intrăm pe picioarele noastre. 

— Să coborâm în subteran? 

— Avem lanterne. Lăsăm însemne pe unde intrăm şi ne 
marcăm traseul să ne putem întoarce pe acelaşi drum. Amado şi 
prietenii lui cunosc tunelurile astea. De-aia suntem aici, nu? 

Miguel dădu din cap. 

— Oamenii mei nu cunosc tunelurile astea şi pun pariu că nici 
poliţia spaniolă nu le cunoaşte. 

Miguel făcu o grimasă de deznădejde. 

— Suntem doar cinci împotriva lor. E imposibil. 

— Ba e posibil. Trebuie doar s-o facem mai bine şi mai repede 
decât ei şi mai ales în mare, foarte mare linişte. 

— Hap, tu nu eşti în stare să cobori acolo, în subteran. Rămâi 
aici, am să merg eu cu băieţii. 

— Nu se poate. 

— De ce? 

— Nu cunosc poziţia exactă a sateliților, dar cândva, curând, 
vor fi exact deasupra capetelor noastre. lar atunci vor furniza 
imagini termice, detectând căldura emanată de corpurile de la 


sol. Autorităţile ştiu cine le sunt oamenii, câţi sunt şi unde. 
— Vrei să zici că ne pot vedea? 
— Vor vedea pe oricine e aici, la suprafaţă, şi nu e unul de-al 


lor. 
— Atunci cred că e mai bine să cobori în galerie. 
— Exact. 
9:03 P.M. 


Jake Lowe şi James Marshall erau lângă uşa Chinookului 
privind spre platoul presărat cu stânci, spre locul unde echipa 
Serviciului Secret condusă de Bill Strait şi unitatea căpitanului 
Diaz amplasaseră reflectoare ca să-şi poată croi drum în jos spre 
tuneluri, prin masa de calcar, cu ajutorul unor perforatoare 
electrice. 

Inapoia celor doi, înăuntrul elicopterului, echipa medicală 
alcătuită din doi doctori, două asistente şi doi tehnicieni pentru 
situaţii de urgenţă făceau ultimele preparative pentru primirea 
preşedintelui rănit. La treizeci de metri distanţă, Bill Strait, 
căpitanul Diaz şi o echipă de şapte oameni de la Serviciul 
Secret, CIA şi CNP lucrau la instalarea unui post de comandă de 
unde ar fi urmat să coordoneze acţiunile unităţilor din teren. 

Lowe se uită împrejur să se asigure că nu-i aude nimeni, apoi 
se uită la Marshall. 

— Prezenţa poliţiei spaniole ar putea fi o problemă dacă 
preşedintele e viu şi spune ceva, spuse încet. 

— Putem să-i trimitem la casele lor. 

— Nu, nu putem. 

— Jake, făcu Marshall apropiindu-se de el şi coborând vocea, 
poliţia crede ce crede toată lumea: că preşedintele e fie mort, 
fie ostaticul lui Marten sau al unei găşti de terorişti, fie că pur şi 
simplu s-a pierdut cu firea, fiind bolnav psihic. Dacă-l aduc afară 
viu, spusele lui, oricare-ar fi ele, vor fi considerate rătăcirile unui 
bărbat care a suferit o traumă psihică serioasă. În câteva minute 
îl vor aduce la noi, îl urcăm în Chinook şi plecăm. 


— Totuşi sunt prea mulţi de dacă. Prea multe pot merge 
prost. 

Lowe se uita undeva în întuneric, vizibil neliniştit, apoi se 
întoarse brusc spre Marshall. 

— Eu unul sunt gata să întrerupem acţiunea pentru Varşovia. 
Anuleaz-o. Vorbesc serios. 

— Nu pot face asta, Jake. Şi ştii foarte bine acest lucru, spuse 
cu răceală Marshall. Vicepreşedintele şi-a dat acordul. Lucrurile 
decurg conform planului; toată lumea ştie asta. Dacă dăm 
înapoi acum, o să părem slabi de înger, nu numai în faţa 
oamenilor noştri, dar şi în faţa prietenilor din Franţa şi 
Germania. Aşa că, hai, calmează-te. Noi suntem cei care 
controlează situaţia. Cum am mai zis, ai puţină încredere. 

Brusc, în zona postului de comandă se iscă vânzoleala. Bill 
Strait era în picioare, vorbind însufleţit în microfonul sistemului 
sau de comunicare. Toţi ceilalţi se opriseră din activităţile lor şi-l 
priveau, inclusiv căpitanul Diaz. Lowe şi Marshall o luară la fugă 
în direcţia lor. 

— Vă rog, repetaţi, spuse Strait şi îşi acoperi casca cu o mână 
ca pentru a auzi mai clar ce i se comunica, dar continuând să 
supravegheze şi alte schimburi de informaţii între echipele sale 
care foloseau alte canale de transmisii. Bine. A' dracului să fiu, e 
bine. 

— Ce e? întrebă nerăbdător Lowe când, împreună cu Marshall, 
ajunseră lângă el. Băieţii tăi cu tehnologia au auzit ceva? Au 
detectat zgomote? El e? E POTUS? 

— Nu încă, domnule. O echipă a CNP a reuşit să pătrundă în 
tunelul principal într-un punct de dincoace de o alunecare de 
teren aflate undeva în apropiere de mănăstire. O unitate CIA 
coboară chiar acum. 

— Agent Strait, spuse căpitanul Diaz scoţându-şi căştile de pe 
urechi. Echipa noastră de-aici, continuă ea şi făcu o mişcare cu 
capul spre cei care lucrau în zona scăldată de lumina 
reflectoarelor, la ceva distanţă de ei, a reuşit să perforeze 
tavanul. Avem şase oameni în tunel. 

Se răsuci brusc spre Marshall şi Lowe. 

— Conform hărților vechi, tunelul are o lungime de 
aproximativ douăzeci de kilometri. S-a dovedit acum că 
aprecierea iniţială era corectă, ceea ce înseamnă că şi hărţile 
sunt precise. O echipă aflată undeva aproape de jumătatea 


acestei distanţe a descoperit un horn şi coboară în el. O altă 
echipă lucrează să lărgească o fisură ce dă într-unul din 
tunelurile laterale. Unităţile de forare şapte şi patru au dat de 
rocă moale la cinci kilometri distanţă. Cât le va lua să ajungă în 
tunelul principal, nu putem şti. Pentru echipele care sunt deja 
înăuntru şi cele care urmează să coboare, totul depinde de ce 
găsesc acolo: dacă drumul e liber sau dacă alunecările de teren 
şi grohotişul au blocat galeriile. 

Lowe se uită la Strait. 

— Câţi oameni avem acum în tunel? 

— Vreo şaizeci. Alţi treizeci şi ceva vor intra când celelalte 
echipe termină forarea. Şi tot pe-atâţia când cei de acolo, restul 
echipei căpitanului Diaz şi agenţii noştri, ajung pe vatra 
tunelului. Agenţii CIA din Madrid sunt la sol deja şi li s-au 
distribuit coordonatele de-a lungul zonei deasupra tunelului 
principal. Echipele de Agentes Rurales care cunosc zona îi ajută 
să găsească alte intrări. Nu vom avea sprijinul sateliților cu 
fotografii digitale şi imagini termice decât peste nouăzeci de 
minute, când unul dintre ei se va poziţiona deasupra noastră. 
Dar pentru că e noapte şi vremea nu e tocmai bună, n-o să ne 
alegem cu mare lucru de la imaginile video. Insă le vom analiza 
pe cele termice, signatura termică a corpurilor vii de la sol sau 
care ies din galerii, asta vom încerca să depistăm. 

În mod evident, Lowe era nervos şi ridică tonul. 

— Deci, pe scurt, toată operaţiunea asta depinde de câteva 
foreze şi de câteva sute de oameni cu microfoane, ochelari de 
vedere nocturnă, cazmale şi lopeţi. 

— Domnule, mă tem că ne aflăm în miezul unei delicate 
operaţiuni de urmărire. Trebuie să ne descurcăm cu ce avem, 
oameni cât de mulţi şi tehnologie învechită. 

— Unde dracu-i suta aia de agenţi ai Serviciului Secret de la 
biroul din Paris? 

Strait îşi mută privirea de la Lowe la Marshall. 

— Au intrat în spaţiul aerian al Spaniei deja. Aterizează aici în 
jurul orei 9:40. Domnilor, fiecare dintre echipele prezente aici 
sunt profesioniste, fie că e vorba de CNP, de CIA sau de Serviciul 
Secret. Dacă preşedintele e acolo jos, îl vom găsi. 

— Sunt sigur că aşa va fi. Şi-ţi mulţumesc, spuse Marshall 
după care-l luă pe Lowe de braţ şi se îndepărtară amândoi în 
direcţia Chinookului. Forţezi nota, Jake, îi zise cu fermitate. Ce-ar 


fi să te calmezi, ha? Calmează-te, atâta-ţi cer. 


116 


AMFITEATRUL BISERICII DIN MUNTE. 9:20 P.M. 


Demi se dăduse mai într-o parte faţă de mulţime, încercând 
să fie cât mai discretă, fotografiind ceremonia ce se desfăşura în 
cercul stelei Aldebaran. Cei şaizeci de călugări îngenuncheaseră 
de jur împrejur cu capetele plecate, intonându-şi cântecul în 
aceeaşi limbă de neînțeles ca şi mai înainte. Înapoia lor, cele trei 
ruguri ardeau furioase, tăciunii înălțându-se în vânt, urcând în 
cerul sinistru al nopţii. Luna plină dispăruse cu totul în norii 
furtunii ce se apropia şi care-şi anunţa ferocitatea printr-un 
spectacol grandios de fulgere ce se abăteau asupra văilor 
îndepărtate. 

Cu rochia albă fluturând împrejurul trupului ei, Cristina şedea 
asemenea unei zeițe pe un tron simplu de lemn în mijlocul 
lespezii circulare. Unul după altul, copii în togi purpurii apăreau 
înaintea ei din întunericul de dincolo de ruguri. Fiecare îşi 
aştepta rândul, după care, cu mers uşor şi pătrunşi de pietate, 
se apropiau de ea, intrând în zona luminată de flăcări. Fiecare 
copil aducea câte o vietate - un câine sau o pisică, sau, în cazul 
câtorva mai mărişori dintre ei, o bufniţă priponită cu o cureluşă 
de mănuşa de piele, de parcă ar fi fost uliu - şi o închina 
Cristinei pentru binecuvântare. 

lar Cristina le binecuvânta, zâmbea milostivă şi iubitoare 
fiecăruia dintre copii, apoi, spunându-le ceva neauzit şi 
sărutându-i întâi pe un obraz, apoi pe celălalt, îşi trecea în cele 
din urmă mâna peste vietatea închinată, recitând în acelaşi timp 
un fel de rugăciune. Cuvintele ei, abia auzite, erau rostite în 
aceeaşi limbă în care cântau călugării şi în care vorbiseră 
reverendul Beck şi Luciana. Copilul se îndepărta apoi, 
întorcându-se în întuneric, şi un altul îi lua locul în faţa Cristinei. 
Imprejurul lor, adulţii priveau tăcuţi, vrăjiţi, iar Luciana şi 
reverendul, aflaţi chiar la marginea cercului de lumină al 
rugurilor, asistau la această procesiune de parcă ar fi fost 


păstorii divini păzindu-şi turma. 

Demi era literalmente perplexă: se întreba cum anume se 
potrivea semnul lui Aldebaran - cel desenat de mama ei şi, în 
acelaşi timp, tatuat pe policarele doctorului Foxx, al răposatei 
doctoriţe Lorraine Stephenson, al Lucianei, al Cristinei şi 
probabil şi al reverendului Beck - cu toată povestea asta. Mai 
ales cu această simplă şi emoţionantă ceremonie a copiilor în 
care erau binecuvântate pisici şi câini şi bufniţe. Ce spirite 
invocase Beck să se arate din cerul nopţii? Ce rol juca Cristina? 
Care era semnificaţia tuturor riturilor acestora? 

Poate că, aşa cum spusese Beck, conventul şi ritualurile sale 
erau inofensive şi nu aveau nimic ce să nu poată fi arătat lumii 
întregi. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, de ce o drogaseră înainte 
de a o aduce acolo? Şi cum se explica dispariţia mamei ei? Dar 
avertismentul tatălui ei? Dar cel pe care i l-a dat savantul fără 
braţe Giacomo Gela? Şi mai mult: care era legătura dintre 
semnul lui Aldebaran şi cultul vechi de veacuri al Aradiei Minor 
cu Tradițiile sale ce implicau jurăminte de sânge, sacrificii de 
fiinţe vii şi schingiuiri de subiecţi umani? Unde era audiența 
celor câteva sute de membri, preaputernicul ordin al celor 
cărora li se spunea WNecunoscuții? 

Oare să se fi înşelat Gela? Ori poate era nebun? Să fi fost 
savantul italian doar un octogenar ciung şi dezgustat de viaţă, 
izolat de zeci de ani, care fantaza despre existenţa unui cult 
străvechi şi tainic asupra căruia aruncase vinovăția pentru 
condiţiile în care ajunsese să-şi ducă viaţa? Demi nu vedea 
niciun semn cât de mic al celor povestite de Gela. Vedea doar 
familii cu copii şi animale. Ce era atât de înfricoşător în asta? 


117 


9:35 P.M. 


Hector şi Jose ajunseseră deja pe vatra tunelului de unde 
îndreptară fasciculele lanternelor în sus. La vreo optsprezece 
metri deasupra lor, Amado îl ajuta pe Miguel să-l coboare pe 
Hap printr-un horn îngust, cu o pantă extrem de înclinată. De 


voie, de nevoie, Hap a trebuit să renunţe la bandajul ce-i 
susţinea antebraţul, însă pulsarea constantă a umărului mai 
cedase puţin după ce, nu prea convins, luase în cele din urmă o 
pastilă analgezică. 


9:40 P.M. 


Cei trei erau încă la vreo şapte metri deasupra vetrei tunelului 
când simţiră că începe să se zguduie pământul. Câteva secunde 
mai târziu au auzit... unu, doi, trei, patru, apoi şi un al cincilea - 
măcinatul asurzitor al elicopterelor ce treceau chiar pe deasupra 
locului pe unde coborâseră ei, zburând la joasă altitudine. 

Miguel se uită spre Hap. 

— Tot poliţie? Sau CIA? 

— Serviciul Secret, spuse rece Hap. Vin din Paris. 

— De unde ştii? 

— Pentru că asta-i meseria mea: să ştiu, ce dracu’! se răsti 
Hap. 

Era exact ultimul lucru de care aveau nevoie: şi mai mulţi 
oameni împotriva lor, toţi agenţi care credeau că-i sunt de folos 
preşedintelui când de fapt lucrurile erau taman pe dos. 

— Ar fi fost sarcina mea să-i chem aici, spuse Hap, apoi îl 
întrebă pe Amado care era sub el: Cât mai avem? 

— Nu mult, rânji Miguel. Cât să mori, dacă te prăbuşeşti. 

— Data viitoare adu şi tu o scară. 


9:43 P.M. 


— Laser, şopti Marten răguşit, trăgându-l pe preşedinte 
înapoi. 

S-au lipit amândoi de peretele tunelului în bezna ca cerneala. 

— Unde? 

— În faţă. 

— N-am văzut. 

— A apărut şi apoi a fost oprit imediat. Ori a fost o greşeală, 
ori sperau într-un noroc chior. Dar ultimul lucru care le trebuie e 
să se dea de gol. 

— Ascultă. 

Zgomotul unei foreze tăind în piatră se auzi iar. 

— E mai aproape, zise preşedintele cu o voce doar cu ceva 


mai tare decât şoapta. 

— A doua? 

Zgomotul se auzi iarăşi, dintr-odată mai aproape decât 
înainte. 

— Şi a treia. 

— Cei din faţa noastră au lasere, spuse Marten. Nu putem şti 
cât de departe şi câţi sunt. Vin şi din spatele nostru. Dar mai e şi 
zgomotul pe care l-am auzit adineauri. De parcă cineva ar fi lovit 
două pietre una de alta. Ce dracu' a fost şi aia, habar n-am. 

Preşedintele ridică ce mai rămăsese din făclie, doar ceva mai 
mult decât un tăciune scânteietor. Il ridică aproape de faţa lui 
Marten să-l poată privi mai bine. 

— Dă-mi cuvântul tău că vom ieşi de-aici şi c-am să ajung să 
vorbesc adunării de la complexul Aragon. Să fie a dracului! N-o 
să-i lăsăm să pună mâna pe noi tocmai acum. Te conjur să-ţi ţii 
promisiunea. 

— Domnule preşedinte, luaţi drăcia asta din faţa mea, se 
încruntă Marten. 

Preşedintele îl mai privi o clipă, apoi lăsă în jos ce mai 
rămăsese din coada cazmalei. 

— Îmi cer scuze. 

Dintr-odată tunelul fu străbătut de un alt fascicul laser, apoi 
de altul care dură ceva mai mult. Din depărtare se auzea ecoul 
paşilor unor oameni care străbăteau tunelul în alergare, venind 
spre ei. Din urma lor se auzi iar scrâşnetul forezei. Ţinu zece 
secunde, după care cadenţa ei crescu brusc şi imediat după 
aceea ţiuitul scăzu în intensitate. 

— Au reuşit să străpungă tavanul, zise preşedintele. 

— Dati-mi asta, spuse iute Marten şi înşfăca torţa pâlpâitoare 
şi-o luă înapoi în direcţia din care veniseră. 

— Ce faci? 

— Caut ajutor, vere. Caut ajutor. 


9:45 P.M. 


Marten alergă de-a lungul şinelor cât de repede îndrăznea s-o 
facă prin bezna aceea, ţinând torţa pâlpâitoare cât mai aproape 
de sol. Preşedintele îi călcă pe urme, până-l ajunse. 

— La cinzeci sau o sută de metri înapoi, flacăra torţei s-a 
înviorat, spuse Marten cât de încet putu, fără să se oprească din 


mers. Numai puţin. Nu destul cât să mă fi gândit atunci la asta, 
dar trebuie că era din cauza unui curent de aer. Poate-i doar o 
fisură în perete, suficient de mare cât să ne înghesuim în ea 
până trec indivizii ăştia cu laserele şi s-o luăm după aceea 
înapoi de unde venim. Dacă au intrat ei, atunci şi noi putem ieşi. 

Din spatele lor, un fascicul laser jucă pe pereţii tunelului. Deja 
se puteau auzi ecourile vocilor celor din faţa lor. Marten 
continuă să alerge încă vreo douăzeci de metri, apoi o lăsă mai 
moale. 

— Pe-aici pe undeva, spuse şi se opri. 

Lăsă făclia în jos, cât mai aproape de vatră, apoi o trecu pe 
lângă pereţi. 

Nimic. 

Altă rază laser se învârti pe tavanul tunelului undeva dincolo 
de ei. Din întunericul din faţă se auzi bocănitul constant al celor 
ce se îndreptau în fugă spre ei. 

— Hai odată, spuse preşedintele încet. 

— Nu-i nimic. Poate m-am înşelat. 

Marten făcu un pas şi dintr-odată torţa se aprinse. 

— Uite! Ai găsit! zise preşedintele. 

Marten se întoarse şi apropie făclia de perete, iar flacăra 
crescu mai mult. Atunci au văzut-o amândoi: o crăpătură 
îngustă, de vreun metru pătrat, exact acolo unde peretele se 
îmbuca în vatra tunelului, ascunsă de traverse vechi smulse de 
sub şine. 

Marten apropie şi mai mult făclia, iar tăciunele rămas din 
coada cazmalei se aprinse mai tare. 

Şi iarăşi un fascicul de laser venind dinapoia lor străpunse 
întunericul, dar de data asta zăbovi mai mult timp şi lumină 
tunelul până la vreo opt sute de metri în urma lor. Ecourile 
oamenilor alergând spre ei din cealaltă direcţie se auzea tot mai 
distinct. 

— Intraţi, zise poruncitor Marten. 

Preşedintele se aruncă în patru labe şi se înghesui în 
crăpătură. O fracțiune de secundă mai târziu, Marten îl urmă. 
Dispăruseră de parcă nici n-ar fi fost vreodată acolo. Tunelul se 
cufundă în beznă. De parcă niciunul din ei n-ar fi fost vreodată 
acolo. 


118 


9:50 P.M. 


Marten şi preşedintele se împinseră şi mai mult în fisura 
aceea, înghesuindu-se unul în altul, de abia mai puteau respira. 
Doi oameni zdraveni îndesaţi ca nişte păpuşele de cârpă într-un 
locşor teribil de mic. 

De-acolo de unde erau, puteau auzi graba cu care se apropiau 
urmăritorii lor. Zgomotele creşteau şi tot creşteau în intensitate. 
Apoi indivizii aceia ajunseseră chiar în dreptul deschizăturii, la 
doar câţiva paşi depărtare de ei. Într-o clipă au şi trecut mai 
departe. Erau cu siguranţă vreo douăzeci, dacă nu mai mulţi. 
Intr-un minut aveau să dea de ceilalţi care veneau din direcţia 
opusă. Vreme de câteva foarte preţioase secunde, aveau să se 
sfătuiască, apoi şi unii, şi alţii, aveau să se întoarcă pe drumul 
pe care veniseră. Cercetând şi verificând traseul pe care-l 
urmaseră cu atâta repeziciune. 

— Mişcă! Acum! şopti preşedintele şi-ncepu să se împingă 
înainte, gata să iasă iarăşi în tunel. 

— Nu, zise Marten şi-l opri pe loc. Dacă mai vin şi alţii, o să 
dăm nas în nas cu ei. 

— Atunci ce facem? 

— Aşteptăm. 

— N-avem timp. Se vor întoarce în grabă de cum se vor întâlni 
cu ceilalţi. Trebuie să ne asumăm riscul şi să ieşim acuma. 

— Bine. 

Marten începuse să se tragă spre ieşire, dar se opri brusc, 
tocmai când văpaia torţei muribunde se înteţi iarăşi. 

— la staţi, zise şi mişcă ceea ce mai rămăsese din făclie spre 
ieşirea din fisură. 

Lucirea cărbunelui ce mai rămăsese din coada cazmalei 
crescu. Marten suflă în tăciune şi izbucni o flăcăruie, Marten 
ridică torţa şi se uită împrejur. 

— Scobitura asta e făcută cu altfel de scule decât cele cu care 
s-a făcut tunelul. Şi nu cred c-a fost făcută acum optzeci de ani. 

Preşedintele se îndreptă şi urmări făclia pe care Marten o 
mişca încolo şi încoace. 


— O gură de aerisire. 

— Păi cum aşa? Şi de unde ar putea veni? 

— Dă-mi făclia. 

Marten i-o înmână. Preşedintele se răsuci într-un cot şi se târi 
mai adânc în scobitură. 

— Ce se vede? 

— O răsuflătoare din tablă de oţel. Poate un metru pe 
şaptezeci de centimetri. Cade drept în jos, în ceea ce pare o altă 
galerie întinsă dedesubt. 

— Încăpem pe-acolo? întrebă Marten. 

Din tunel se auziră brusc zgomote de indivizi alergând înspre 
ei şi ordine date pe ton răstit. Echipa de căutare se întorcea. ŞI 
încă repede. 

— N-avem de ales. 


9:55 P.M. 


Vântul se înteţi şi norii grei începură să descarce ploaia; Jake 
Lowe, tot mai neliniştit, îşi ridică gulerul hanoracului şi trecu 
grăbit pe lângă poliţiştii spanioli care înălţau precipitaţi un cort 
care să protejeze centrul de comandă. Se apropie să privească 
peste umerii lui Bill Strait şi ai căpitanului Diaz. 

În ultimele minute se retrăsese mai într-o parte, urmărind 
echipele de comunicaţii care monitorizau fluxul de informaţii 
schimbate între echipele CIA, CNP şi ale Serviciului Secret din 
tuneluri şi echipele corespondente lor răspândite printre stâncile 
de la suprafaţă. De mai multe ori se uitase înspre Jim Marshall, 
ghemuit şi el mai într-o parte, care bea cafea şi sporovăia cu cei 
din unitatea medicală pregătită pentru preşedinte şi care 
aşteptau doar un cuvânt ca să se apuce de treabă. Însă cuvântul 
acela nu fusese încă rostit. Părea că nu se întâmplă nimic. O 
izbucnire de veselie împărtăşită de Marshall cu personalul 
medical îl făcu pe Lowe să iasă din ungherul său şi să se apropie 
de Diaz şi de Strait. 

Oare el era singurul îngrijorat de ceea ce s-ar fi putut 
întâmpla dacă preşedintele s-ar fi arătat deodată viu şi-ar fi 
vorbit, refuzând să fie urcat în avionul pus la dispoziţie de CIA? 
Nu numai că acţiunea de la Varşovia şi tot planul lor pentru 
Orientul Mijlociu ar fi căzut, dar şi ei - ei toţi, de la 
vicepreşedinte în jos - s-ar fi confruntat cu riscul de a fi arestaţi 


şi judecaţi pentru tentativă de lovitură de stat. Dacă erau găsiţi 
vinovaţi, pedeapsa era moartea. 

— Ce dracu' se întâmplă acolo jos? îl întrebă nerăbdător pe 
Bill Strait. 

Nu era atât o întrebare, cât mai degrabă o cerere imperioasă, 
chiar o acuzaţie. 

Pentru un scurt moment, Strait nu-l luă în seamă. În cele din 
urmă se întoarse spre el. 

— Cinci echipe sunt acum în tunelul principal, spuse calm Bill. 
Alte trei controlează tunelurile laterale. Celelalte sunt în 
aşteptare, gata să le înlocuiască pe cele dintâi. Unitatea care 
lucrează în această parte s-a întâlnit cu echipa care a intrat pe 
undeva cam pe la mijloc. Tot ce-au găsit a fost bezna. Au cerut 
mai multe reflectoare, iar acum au luat-o înapoi pe traseele pe 
care l-au parcurs. 

— Cu satelitul ce se mai aude? Unde este? 

— Peste patruzeci de minute va fi deasupra noastră, domnule, 
spuse Strait trăgând cu ochiul spre Marshall de parcă i-ar fi 
cerut să-l ia pe Lowe de-acolo, să-l ducă altundeva. Nici satelitul, 
nici imaginile termice nu vor rezolva însă problema. Nu au cum 
să ne arate ce se întâmplă în subteran. 

— Şi când vom şti ce se întâmplă în subteran? insistă viguros 
Lowe. 

— Asta n-am cum să ştiu, domnule. Suprafaţa de acoperit e 
destul de mare. 

— In următoarele zece minute sau zece ore? 

— Suntem în subteran, în tuneluri, domnule. Atât Serviciul 
Secret, cât şi CIA, cât şi CNP. 

— Drăcia dracului, ştiu cine e acolo. 

— Poate doriţi să coborâţi chiar dumneavoastră acolo. 

Lowe se inflamă la insolenţa lui Strait. 

— Poate vrei să ajungi să sapi căcat în Oklahoma. 

Marshall interveni deodată şi-l întoarse pe Lowe spre el, 
luându-l de-acolo. 

— Jake, pe-aici toată lumea e cu nervii întinşi. E destulă 
tensiune deja. Ţi-am spus şi mai înainte să te calmezi. Fă ce-ţi 
spun. Ar fi mai bine pentru toată lumea. 

Strait îşi duse mâna la cască. 

— Ce? Unde? Câţi? 

Diaz se uită la el. Şi la fel toţi cei din echipa medicală. Lowe şi 


Marshall se întoarseră repede înapoi. 

— Cercetaţi încă o dată toată zona. Trimitem şi echipele care 
aşteaptă. Sosesc şi reflectoarele, da. 

— Ce naiba se întâmplă? răcni Lowe în faţa lui Bill Strait. 

— S-au găsit bucăţi din ceea ce pare un maiou ars de curând. 
Ca şi cum cineva l-ar fi folosit pe post de torţă. Şi s-au mai găsit 
ceea ce para fi nişte urme neclare de pantofi a doi bărbaţi. Par 
să ducă în direcţii opuse. 

— Doi? 

— Da, domnule. Doi. 


119 


10:05 P.M. 


Galeria aceea era doar cu ceva mai înaltă decât un stat de om 
şi cam de două ori pe-atât de largă; era slab luminată de lămpi 
de urgenţă cu baterii dispuse sus pe pereţi cam la fiecare 
treizeci de metri. Grinzi de lemn ranforsau pereţii şi tavanul, 
care fuseseră spoiţi în crăpăturile bucăţilor mari de piatră cu o 
tencuială subţire de beton, probabil ca să nu permită prafului să 
se iste. Pe mijlocul galeriei, trecea o singură şină strălucitoare 
de oţel, pierzându-se, ca şi galeria, în depărtări de nepătruns, în 
ambele direcţii. 

— Că tot am vrut să ştim cum ducea şi scotea Foxx cadavrele 
din laboratoarele lui, spuse preşedintele cu glas scăzut. Uite, 
aici e răspunsul. 

Marten îşi luă un scurt răgaz să se orienteze, apoi se uită 
înspre stânga sa, înspre adâncimile întunecate ale tunelului. 

— Din câte-mi dau seama, pe-aici am ajunge înapoi la 
laboratoarele lui Foxx, zise şi apoi se întoarse spre dreapta. lar 
asta trebuie să fie direcţia din care le aduceau. Trupurile 
probabil că erau încărcate într-o sanie pe o singură şină sau 
ceva asemănător. 

— Atunci o luăm pe-aici, spuse preşedintele mişcându-se deja 
în direcţia indicată. Galeria asta a fost săpată sub tunel astfel 
încât să nu poată fi reperată de sateliți sau de avioane de 


spionaj. Toată lumea ştie de existenţa vechilor tuneluri, astfel 
încât nimeni n-ar fi suspectat că erau folosite să ascundă altele. 
Acesta e tot proiectul lui Foxx. Şi pun pariu că e gândit după 
modelul fabricilor de arme subterane care au pregătit Germania 
pentru cel de-al Doilea Război Mondial. 

— Da, e adevărat, e bine construit, spuse Marten uitându-se 
în sus. N-a fost doar o întâmplare c-am găsit răsuflătoarea 
aceea, mai sunt destule cel puţin în zona asta. Aş zice câte una 
la fiecare şaizeci sau şaptezeci de metri. Am trecut pe lângă ele 
fără să le vedem pentru c-au fost bine camuflate, însă nu va 
trece mult şi cei de deasupra le vor găsi şi ei. 

— Încă ceva, adăugă preşedintele. Lângă lămpile de urgenţă 
sunt duze de gaz. Mai mari decât cele din laborator, mult mai 
mari. De zece sau doisprezece centimetri. De ce n-a fost distrus 
tot tunelul acesta atunci când a avut loc prima explozie, habar 
n-am! 

— După cum vorbiţi aş zice că mergem prin interiorul unei 
bombe. 

— Exact asta facem. 


120 


10:12 P.M. 


Cantilena călugărilor răsuna puternică în tot amfiteatrul. Luna 
dispăruse de pe cerul nopţii, şi-i luaseră locul ploaia deasă şi 
spectacolul fulgerelor  dimprejurul crestelor munţilor, 
acompaniate din când în când de bubuiturile grozave ale 
tunetelor. Furtuna şi stihiile ei nu erau decât un accesoriu 
insignifiant faţă de ceea ce avea Demi înaintea ochilor şi care o 
înţepenise în locul unde se afla. 

Un taur mare fusese înlănţuit în mijlocul lespezii circulare cu 
semnul lui Aldebaran. Corul călugărilor formase un cerc la 
marginile acesteia şi se învârteau lent împrejurul ei, în sens 
invers acelor de ceasornic, în timp ce, unul câte unul, copiii 
ieşeau din întunericul de dincolo de rugurile ce ardeau furioase, 
ca să depună reverenţios buchete de flori la picioarele 


animalului. Când copiii şi-au încheiat procesiunea, au urmat 
adulţii. Mai mult de o sută veniră unul după altul păstrând 
tăcerea pioasă a celui ce se roagă, ca să depună şi mai multe 
jerbe dinaintea taurului. 

Ce o uimea pe Demi, reţinându-i atenţia fixată, era faptul că 
animalul stătea în mijlocul focului mânios. Dar în ciuda acestui 
fapt părea liniştit, nu părea să se teamă şi fie nu simţea 
fierbinţeala şi flăcările, fie nu observa ce i se întâmpla. 

— Nu e nici magie, nici vreo şmecherie, spuse cu delicateţe o 
voce din spatele lui Demi. 

Demi se răsuci iute şi dădu ochii cu Luciana. 

— Animalul acesta a pornit într-o călătorie spirituală. Nu simte 
durerea. Numai bucurie. 

Luciana zâmbi încurajator. 

— Hai, du-te mai aproape. Du-te lângă el. Fotografiază-l. De 
asta ai venit aici, nu? 

— Da. 

— Atunci du-te. Fotografiază-l pentru posteritate. 
Fotografiază-i mai ales ochii. Reţine liniştea, bucuria pe care o 
resimt toate creaturile când pornesc în această călătorie. Du-te 
şi vei vedea. 

Luciana întinse un braţ spre lespedea circulară, iar Demi se 
supuse. Luându-şi aparatele, trecu printre călugări şi se îndreptă 
spre taurul ce ardea. Timp în care, o femeie în vârstă se apropie 
şi ea să depună flori la picioarele animalului şi să rostească o 
scurtă rugăciune în aceeaşi limbă în care cântau călugării. 

Demi folosi întâi camera digitală, aceea care transmitea 
instantaneu imaginile pe site-ul ei. Întâi luă un cadru larg, apoi 
focaliză pentru fotografia următoare. În cele din urmă, aţinti 
obiectivul doar asupra capului taurului. Demi simţea văpaia 
teribilă a focului, văzu prin obiectiv valurile de fierbinţeală 
mişcând aerul. Şi i se păru că aude iarăşi cuvintele Lucianei: 

Fotografiază-l pentru posteritate. Fotografiază-i mai ales ochii. 
Retine liniştea, bucuria pe care o resimt toate creaturile când 
pornesc în această călătorie. Du-te şi vei vedea. 

Luciana avea dreptate. Ceea ce înregistră aparatul ei foto, 
ceea ce văzu Demi însăşi în ochii vitei era o privire plină de o 
infinită pace şi bucurie, dacă într-adevăr animalele pot simţi aşa 
ceva. 

Brusc flăcările se năpustiră în sus şi taurul dispăru dinaintea 


ochilor ei. Demi se dădu iute înapoi. O clipă mai târziu, trupul 
masiv al animalului se prăbuşi în flăcări, aruncând o jerbă de 
scântei înspre cerul întunecat al nopţii. In clipa aceea, cântecul 
încetă şi se lăsă tăcerea. De jur împrejurul lui Demi, toţi cei 
prezenţi îşi plecară capetele. 

Marea călătorie a taurului începuse. 


121 


10:24 P.M. 


Marten şi preşedintele mai mult alergau decât mergeau la 
pas, străduindu-se dinadins să calce doar pe traversele singurei 
şine din galerie, astfel încât să nu lase urme şi niciun semn al 
trecerii lor pe-acolo, nimic care să-i ghideze pe urmăritori. Nici 
nu mai conta că preşedintele avea cu mai bine de treizeci de ani 
mai mult decât Marten, amândoi erau la fel de vlăguiţi şi de 
asudaţi, şi numai furia le mai dădea energia necesară. Starea lor 
fizică şi mentală era cu atât mai proastă cu cât erau siguri că nu 
mai era decât o chestiune de timp, de minute şi chiar de 
secunde, până când cei care erau pe urmele lor aveau să 
găsească una sau mai multe răsuflători prin care-ar fi putut 
ajunge în galeria unde se aflau ei. 

N-aveau altceva de făcut decât să spere că vor ajunge la 
capătul galeriei înainte ca cei de deasupra să o descopere, şi că, 
odată ajunşi acolo, vor avea destul timp să găsească ieşirea, 
oricare-ar fi fost aceea, pe care Foxx o folosise să-şi aducă 
victimele spre acvarii pentru conservare. Insă, oricât de 
optimistă era ideea asta, se ridica o altă problemă. Dacă zona 
aceea, oricum o fi fost, era încă securizată? Dacă era păzită de 
gardieni? Sau de alţi membri ai echipei lui Foxx? Gândul acesta 
le dădea fiori, însă deocamdată nu era important. Nu aveau 
decât o singură cale de urmat: drept înainte. 


10:27 P.M. 


Consilierul pentru securitate naţională, dr. James Marshall, se 


înghesuise în partea din spate a Chinookului şi-şi făcea 
însemnări pe laptop, când uşa elicopterului culisă şi intră Jake 
Lowe din ploaie, ud leoarcă. În partea din faţă a elicopterului, 
echipajul de zbor moţăia în carlingă. Cam pe la mijlocul lui, 
personalul medical juca cărţi. În tot acest timp, comunicatele lui 
Bill Strait de la sau către echipele de salvare din subteran, 
bârâiau neîntrerupt în căştile sistemelor de comunicare. 

Lowe se apropie rapid de Marshall. 

— Trebuie să discut cu tine. Între patru ochi. 

Treizeci de secunde mai târziu, ieşiră din atmosfera caldă şi 
luminoasă a Chinookului în ploaia şi întunericul de-afară. Lowe 
trase uşa în urma lor, închizând-o. Marshall îşi trase gluga 
hanoracului pe cap. 

— Trădare, spuse Lowe înfricoşat şi-şi aţinti degetul în direcţia 
munţilor luminaţi de fulgerele intermitente. lese viu din 
tunelurile alea. Vorbeşte, şi oamenii încep să-l creadă. Exact ce 
spunea Hap nu mult după ce-au început toate astea - ce se 
întâmplă când apare? Şi unde dracu'-i Hap, că tot veni vorba? 
Chiar a fost împuşcat? continuă Lowe. E mort? Sau e undeva pe- 
acolo, ştiind ce naiba se întâmplă şi acţionând în consecinţă? 

Marshall se uită atent la el. Vedea un Jake Lowe ostenit şi tot 
mai îngrijorat. Un Jake Lowe care începuse să se piardă cu firea. 

— Hai să facem câţiva paşi, spuse Marshall. 

O luă înainte prin ploaie, înspre platoul presărat cu stânci, 
îndepărtându-se de luminile Chinookului. 

— Jake, eşti obosit, spuse Marshall după o vreme. 

Voise să spună „paranoic”, dar s-a răzgândit. 

— Toţi suntem obosiţi, replică Lowe. Care dracu'-i diferenţa? 
Trebuie să anulăm acţiunea Varşovia! Chiar acum. Inainte să se 
ajungă la momentul când nu mai poate fi anulată. Dacă o 
anulăm, iar el iese din tunelurile alea şi se-apucă să vorbească, 
avertizându-i pe francezi şi pe germani, şi nu se întâmplă nimic, 
o să pară că-i lunatic, dus cu pluta, aşa cum am pretins de la 
bun început. Dar dacă asasinatele au loc, ne aşteaptă pe toţi 
spânzurătoarea. Şi nu doar pentru trădare. Ne vor acuza şi de 
alte lucruri, mai ales când vor afla despre Foxx şi despre 
cercetările sale. O să se afle cam acelaşi gen de lucruri care s- 
au auzit la procesele de la Nurnberg. Crime de război, 
efectuarea unor experimente medicale fără consimţământul 
subiecţilor, conspirație în vederea comiterii crimelor de război, 


crime împotriva umanităţii. 

Furtuna nu contenea, iar cei doi continuau să se depărteze de 
elicopter. 

— Credeam c-am discutat despre asta deja, Jake, spuse 
Marshall pe un ton neutru, deloc impresionat. Am stabilit ceva 
despre amânare. Nu se poate. Sunt prea multe lucruri în 
desfăşurare. 

Ploaia se înteţise. Peste piscurile mai apropiate dănţuiau 
fulgere. Lowe nu se lăsă convins. 

— Nu vrei să pricepi nimic din ce-ţi spun, aşa-i? Ce naiba, 
Harris este încă preşedinte. Şi dacă supravieţuieşte şi vorbeşte 
şi asasinatele au loc? Ascultă-mă, pentru numele lui Dumnezeu! 
Vicepreşedintele trebuie să contramandeze acţiunea. Acum, în 
noaptea asta! Dacă nu anulăm acţiunea asta, pierdem tot! 

Ajunseseră la vreo sută de metri de Chinook. Cam la aceeaşi 
distanţă în stânga lor se zărea strălucirea luminilor postului de 
comandă. 

— Tu chiar crezi asta. Că o să iasă viu şi că n-o să-i facem 
faţă. 

— Exact, cred că o să iasă şi că n-o să ne descurcăm cu el. Nu 
suntem pregătiţi să-i facem faţă. Situaţia asta n-a luat-o nimeni 
în considerare. 

Un fulger impresionant lumină toată zona până la câţiva 
kilometri de jur-împrejur. Pentru o clipă, totul a fost scăldat de 
lumină ca ziua. Se putea vedea terenul accidentat al platoului, 
Chinookul, cortul instalat la repezeală al postului de comandă, 
văile cu pante repezi ce cădeau abrupt chiar dincolo de cărarea 
pe care mergeau. Apoi întunericul se lăsă iarăşi, simultan cu 
bubuitul asurzitor al unui tunet. 

Marshall îl apucă pe Lowe de braţ. 

— Ai grijă pe unde mergi, cărarea asta e îngustă. Şi n-ai vrea 
s-o iei pe-alături. 

Lowe îşi smuci braţul din mâna lui Marshall. 

— Ei drăcie, tu tot nu vrei să mă asculţi. 

— Te ascult, Jake. Şi cred că ai dreptate, spuse Marshall calm 
şi chibzuind. Niciodată n-am fost pregătiţi pentru ceva de acest 
gen, niciunul dintre noi. Poate că riscurile sunt prea mari. Nu 
putem risca spulberarea întregii acţiuni. Nu acum, când am 
ajuns atât de departe. 

Un alt fulger străluci, iar ochii lui Marshall se fixară în cei ai lui 


Lowe. 

— Bun, Jake. Hai să contramandăm. Să le spunem ce credem. 
Să-l facem pe vicepreşedinte să anuleze ordinul. Să lăsăm 
lucrurile în aşteptare. 

— Aşa e bine, spuse Jake simțind că i se ia o piatră de pe 
inimă. A' dracului de bine. 


122 


10:37 P.M. 


— Nu, nu! strigă José şi se retrase înapoi în hornul strâmt 
refuzând să meargă mai departe. 

— Ce dracu' se întâmplă? întrebă Hap privindu-l scrutător pe 
Miguel. 

Se aflau probabil la vreo sută douăzeci de metri în subteran, 
în masa de calcar, într-un puț incredibil de contorsionat ce 
cădea în jos, pierzându-se în beznă. Chiar şi aşa, tăiat de 
fasciculele lanternelor, întunericul dens le dădea o senzaţie de 
claustrofobie tot mai neliniştitoare. Mai mult, puţul în care se 
aflau era cel de-al doilea prin care coborau. Cu toţii, inclusiv 
băieţii, deveneau tot mai iritabili. 

— Spune-i că-i în regulă şi că înţelegem... 

Hap era palid, umărul îi pulsa de durere. Mai luase un 
analgezic între timp. 

— Spune-i că toţi ne simţim la fel. Dar trebuie să mergem mai 
departe. 

Miguel începu să vorbească în spaniolă cu José. Însă abia ce 
rosti câteva cuvinte că tânărul scutură energic din cap. 

— No! scrâşni el. No măs! Mai departe nu! 


Cu aproximativ patruzeci de minute înainte ajunseseră într-un 
sector al tunelului unde băieţii credeau că ar fi putut să se afle 
prietenii lui Miguel, dacă erau într-adevăr în tuneluri. Amado şi 
Hector au ajuns primii, urmaţi imediat de ceilalţi. N-au făcut 
nicio sută de metri, când au auzit paşi de oameni ce alergau în 
direcţia lor. Miguel le şi făcuse celorlalţi semn să se întoarcă din 


drum, când Hector îl prinse de braţ. 

— Nu! Pe-aici, zise iute tânărul şi-i conduse drept înainte, spre 
o fisură în rocă, apropiindu-se periculos de indivizii care veneau 
din faţă. 

Fisura aceea n-ar fi fost uşor de dibuit, nici chiar cu lanterne, 
pentru cineva care nu cunoştea subteranele foarte bine. Era 
abruptă, strâmtă şi conducea undeva în adâncurile pământului, 
printr-un cot sucit. Coborâseră în ea de vreo jumătate de minut, 
când i-au auzit pe cei din trupele de salvare trecând prin dreptul 
deschizăturii. S-au oprit din coborâre, ca să nu facă vreun 
zgomot, şi au rămas acolo, parcă prinşi într-o capcană, în vreme 
ce urmăritorilor li se alăturară alte şi alte echipe. În cele din 
urmă, Amado se uită la unchiul său. 

— Cei care s-au „pierdut” cred că sunt mai mult decât nişte 
simpli prieteni. 

— Da, a încuviinţat Miguel, trăgând cu ochiul spre Hap, apoi s- 
a întors iar spre nepotul său. Unul dintre ei e un oficial al 
guvernului Statelor Unite. 

— lar oamenii ăştia, forţele de poliţie care-l urmăresc, vor să-i 
facă rău. 

— Ei cred că-l ajută, dar nu-i aşa. Când îl vor găsi au să-l dea 
pe mâna celor care-i vor răul, dar poliţiştii nu ştiu asta. 

— Cine e omul acesta? a întrebat Hector. 

Hap s-a gândit că dacă avusese încredere în ei până în acel 
moment, de-acum avea nevoie de şi mai multă încredere şi 
ajutor din partea lor. 

— Preşedintele, a spus Hap pe un ton ferm. 

— Al Statelor Unite? i-a scăpat lui Amado într-o engleză 
stricată. 

— Da. 

Băieţii au râs de parcă ar fi fost o glumă, dar au remarcat 
imediat expresiile deloc amuzate ale celor doi bărbaţi. 

— E-adevărat? a întrebat Amado. 

— Da, e adevărat, a spus Hap. Trebuie să-l scoatem de-aici şi 
să-l ducem cât mai departe fără să ştie nimeni. 

Miguel a tradus ultima frază în spaniolă, apoi a adăugat şi el: 

— Bărbatul care este cu preşedintele e un om bun, e prietenul 
preşedintelui. Nouă ne revine misiunea să-i găsim şi să-i 
scoatem de-aici, fără ca poliţia să ştie, şi să-i ducem într-un loc 
sigur. Inţelegeţi? 


— Si, au răspuns tustrei băieţii. Si. 

Hap s-a uitat la ceas, apoi la Miguel. 

— Ziceau băieţii înainte că ei credeau că pot estima ce 
distanţă ar fi putut parcurge din momentul alunecării de teren. 
Asta se întâmpla cu două ore şi jumătate în urmă. Băieţii cunosc 
tunelurile. Unde cred ei că ar putea fi Marten şi preşedintele 
acum, presupunând că sunt vii şi că se deplasează cu aceeaşi 
viteză? 

Miguel s-a uitat la băieţi şi le-a tradus întrebarea. Cei trei s-au 
privit unul pe altul, au schimbat câteva replici, apoi Amado s-a 
uitat la unchiu-său şi a zis: 

— Cerca. Cerca. 

— Pe-aproape, i-a spus Miguel lui Hap. 

Atunci au auzit că oamenii din tunelul de deasupra lor se 
mişcau şi vorbeau. Se întorseseră şi erau mult mai aproape, 
vocile lor auzindu-se foarte clar jos, unde se aflau Hap, Miguel şi 
băieţii. Miguel se temea c-ar putea fi descoperiţi, aşa că Hector 
i-a condus încă şi mai jos în puț, din ce în ce mai îngust, care se 
încolăcea şi cotea de parcă-l săpase un şarpe. Nu puteau înainta 
decât dacă se aplecau. Nici cinci minute mai târziu, Jose îi făcu 
pe toţi să înţepenească pe loc spunând pe neaşteptate: 

— No! şi refuză să meargă mai departe. 

— Ce e? îl întrebă Miguel. 

— Los muertos! Morţii, răspunse José, de parcă numai atunci 
şi-ar fi dat seama unde se afla şi încotro ducea puţul acela, de 
parcă abia atunci îi zguduise sufletul. Los muertos! repetă el, 
vizibil îngrozit. Los muertos! 

Hap se uită la Miguel. 

— Despre ce vorbeşte? 

Urmă un scurt dialog în spaniolă. Miguel se adresă lui José, 
care însă rămase mut, apoi i se adresă nepotului său, Amado, 
care în cele din urmă îi dezvălui adevărul. 

— Acolo jos, făcu Miguel un semn cu mâna spre adâncurile 
galeriei, mai este un tunel. Are o singură şină. Preumblându-se 
pe-acolo, Jose a văzut un fel de tramvai plin de morţi. 

— Ce? făcu Hap neîncrezător. 

— Şi nu o dată. 

— Despre ce vorbim aici? 

Miguel discută iar cu nepotul său, apoi traduse ce-i spusese 
Amado. 


— Acum câteva luni, Jose şi Hector cercetau tunelurile şi-au 
dat de galeria de dedesubt, despre care vorbeam adineauri. E 
săpată mult mai recent, mai mică şi tencuită cu un strat subţire 
de ciment. Pe mijlocul lui trece o singură şină. În tavanul lui era 
o spărtură. Aşa au văzut dedesubt, şi tocmai se uitau acolo când 
a trecut un fel de maşinărie, ca un tramvai. În el erau stivuite 
cadavre precum buştenii de foc. S-au speriat şi-au ieşit rapid la 
suprafaţă. N-au povestit nimănui ce-au văzut. Două luni mai 
târziu s-au provocat unul pe altul să se întoarcă acolo. Au 
coborât aici, au aşteptat şi-au văzut iar tramvaiul. De data asta 
cadavrele erau transportate în direcţia opusă. Jose s-a convins 
că dacă o să mai coboare o dată acolo o să ajungă şi el să fie 
unul dintre cadavrele acelea. E convins că acolo-i ladul. 

Hap se holbă la ei o clipă, nevenindu-i să creadă, încercând să 
priceapă ce auzise. Apoi puse o întrebare simplă: 

— Există vreo altă cale, în afară de puţul acesta, ca să ajungi 
din tunelul acela - şi indică în direcţia de unde veniseră - în cel 
prin care se transportau cadavrele? 

Miguel se întoarse iarăşi spre băieţi şi le traduse întrebarea. O 
vreme niciunul n-a zis nimic până când, în cele din urmă, Hector 
vorbi, zgâriind pe perete două linii cu o bucată de piatră. Miguel 
tălmăci ce spunea. 

— Tunelul de jos are o traiectorie egală, nu urcă şi nu 
coboară. Cel de deasupra începe de mai sus şi coboară înspre 
adâncuri tot mai mult. Aici, unde ne aflăm acum, sunt poate 
vreo douăzeci de metri între ele. Dar, cu cât mergi mai adânc, 
distanţa dintre ele se reduce până la doar şase sau şapte metri. 
In acea zonă au fost făcute spărturi ce duc de la un tunel la 
celălalt, el crede că pentru aerisire. Aşa că este într-adevăr 
posibil să treci dintr-unul într-altul. 

Hap ascultă spusele lui Miguel cu atenţie. În tot acest timp, 
zgomotele de deasupra se înteţeau. Dintr-odată simţi că i se 
zbârleşte părul pe ceafă. 

— Incă mai sunt o grămadă de oameni sus, spuse el grăbit. 
Mort sau viu, dacă preşedintele ar fi fost în tunelul de deasupra, 
l-ar fi găsit până acum, iar noi le-am fi auzit reacţia sau pur şi 
simplu i-am fi auzit pe ăştia plecând. 

Miguel îşi dădu deodată seama ce voia să spună Hap. 

— Crezi că verii sunt în tunelul inferior! 

— Poate. Sau poate că sunt undeva pe-aproape. Lasă-l pe 


Jose să rămână aici dacă vrea. Noi ceilalţi coborâm să vedem. 


123 


10:44 P.M. 

— Domnule, avem acum sprijinul satelitului care se află exact 
deasupra noastră, spuse un tânăr analist al Serviciului Secret, 
privindu-l pe Bill Strait peste monitorul computerului din faţa sa. 
Avem imagini termice foarte clare ale oamenilor noştri de la 
suprafaţă. Până acum n-am văzut nimic altceva, domnule. 

— Bill. 

Strait ridică privirea şi-l văzu pe James Marshall dând buzna în 
postul de comandă, trăgându-şi gluga hanoracului de pe cap. 
Era ud până la piele şi palid ca moartea. 

— Ce e? întrebă Strait. 

— Eu şi cu Jake am făcut câţiva paşi pe o cărăruie, prin 
întuneric. Discutam. Era nervos încă. S-a împiedicat şi a 
alunecat. Am încercat să-l prind, dar era prea târziu. L-am auzit 
izbindu-se de pământ. A căzut de la mare înălţime. Dumnezeule, 
cred c-a murit. 

— Sfinte Dumnezeule! 

— Bill, trebuie să trimiţi repede nişte oameni acolo. Viu sau 
mort, trebuie să-l luăm de-acolo. Nu ne putem permite să ne- 
ntrebe lumea ce căuta aici. Accidentul trebuie să pară că s-a 
petrecut altundeva, poate în locaţia secretă unde se 
„presupune” că l-am dus pe preşedinte. Putem spune că se 
plimba de unul singur după o şedinţă, a alunecat şi a căzut. 

— Înţeleg, domnule. Am să mă ocup de asta. 

— Vreau să-l informez imediat pe vicepreşedinte. Imi va 
trebui o linie telefonică securizată, spuse uitându-se împrejur la 
cei prezenţi, mult prea aproape. Şi intimitate. 

— Da, domnule. Sigur, domnule. 


124 


10:49 P.M. 


Şina urma o curbă lungă prin tunel. Marten se întoarse să se 
uite în urmă când începură parcurgerea ei. Era ultimul moment 
în care mai putea avea o imagine directă a ceea ce aveau în 
spate. Dacă urmăritorii lor descoperiseră şi acea galerie, încă nu 
se zărea nici urmă de ei. 

— Cât mai poate să meargă şina asta? întrebă Marten când 
ajunse iar lângă preşedinte. 

— E gata, spuse preşedintele privind drept în faţă. 

La vreo cincizeci de metri în faţa lor, galeria se termina brusc 
într-o poartă masivă de oţel. 

— Acum ce facem? 

— Nu ştiu. 


Parcurseră distanţa până la poartă rapid, în linişte. Şina 
trecea dincolo printr-o canelură decupată cu precizie în poartă, 
astfel încât să se potrivească perfect pe ea. Poarta însăşi era 
montată pe nişte şine de-o parte şi de alta, fiind acționată de 
angrenaje care dovedeau că se ridica. 

— Cântăreşte probabil vreo cinci tone, spuse preşedintele. 
Nici pomeneală s-o ridicăm noi. 

— la uitaţi-vă acolo, spuse Marten arătând un led roşu din 
poartă, plasat ceva mai sus de nivelul ochilor unui adult. E un 
senzor cu infraroşii, ca la telecomandă. L-o fi conceput Foxx... 

Marten scoase rapid din haină gadgetul ce semăna cu un 
BlackBerry pe care-l luase de la Foxx, apoi păşi în faţa 
senzorului şi apăsă butonul ce părea a fi cel de POWER: se 
aprinse o luminiţă. Marten se uită la tastatura gadgetului şi, în 
şirul de butoane, văzu unul pe care scria SEND. Indreptă iar 
gadgetul spre senzor şi apăsă. Nimic. 


10:54 P.M. 


— Trebuie să fie vreun cod, spuse Marten. ` 
Tastă o combinaţie de cifre şi litere, apoi încercă alta. In cele 


din urmă tastă coduri la nimereală, folosindu-se de o serie de 
nouă taste cu simboluri în relief, montate în jumătatea inferioară 
a gadgetului: 

— Trebuie să ne întoarcem în galerie, spuse preşedintele. Aşa 
n-o să meargă. 

— Şi unde să mergem? 

— Foxx era militar. N-ar fi construit ceva de genul acesta fără 
să-şi fi lăsat o portiţă de salvare în caz că ceva nu funcţiona cum 
trebuie. Undeva pe traseu ar fi făcut o ieşire de urgenţă, poate 
chiar mai multe. 

— Dar n-am văzut aşa ceva. 

— Domnule Marten, înseamnă că ne-a scăpat. Pur şi simplu 
ne-a scăpat. 


10:57 P.M. 


Harris şi Marten o luară înapoi spre curba largă, în direcţia din 
care veniseră. Fiecare cerceta cu privirea tavanul şi peretele din 
partea lui, căutând în tencuiala de ciment o suprafaţă care să fi 
părut tăiată şi apoi refăcută. 

După vreo opt sute de metri, Marten văzu în penumbra 
tunelului o sclipire. Ca şi cum lumina uneia dintre lămpile de 
urgenţă s-ar fi reflectat într-un obiect metalic şi ar fi ajuns astfel 
până la ei. 

— Vin! zise repede. 

Ambii încremeniră, privind înainte în galerie. O fracțiune de 
secundă mai târziu, auziră zgomotul distant al unor indivizi 
alergând spre ei. 

— Găurile de aerisire, spuse prompt preşedintele. Pe unde-am 
coborât. Să ajungem înapoi în tunelul de deasupra. 


10:58 P.M. 


Ajunseră în curba tunelului şi o depăşiră în fugă, încercând să 
se menţină cât mai mult în afara câmpului vizual al celor ce 
veneau după ei şi căutând din ochi gurile de aerisire, acolo unde 
pereţii întâlneau tavanul. 

— Nu le văd, strigă Marten. 

— Trebuie să fie, le-am văzut tot drumul... 

Vorbele lui Harris au fost întrerupte de trosnetul sonor al 


tavanului care se despică înaintea lor. O secundă mai târziu se 
auzi un țipăt ascuţit şi trupul unui tânăr se prăbuşi în vatra 
galeriei la nici şapte metri de ei. 

— Ce dracu'! urlă Marten. 


10:59 P.M. 


Când au ajuns lângă tânăr, acesta tocmai încerca să se ridice. 

— Nu cred că-i poliţist, zise-n grabă Marten şi se uită înapoia 
lor. 

— Şi nu-i nici american. 

Harris se uită în sus, la tavanul sfărâmat în care se căsca 
gaura întunecată de unde căzuse tânărul. 

— Dacă el a coborât pe-acolo, atunci noi putem urca. 

— Vericilor, spuse Miguel arătându-şi  dintr-odată fața 
bucuroasă în gaura din tavan. 

— Miguel! făcu Harris neîncrezător. 

— Miguel, îl apostrofă Marten, cinzeci de indivizi ne suflă-n 
ceafă! 

— Spune-i lui Hector să-i salte sus, se auzi o voce răguşită din 
întuneric, apoi Hap Daniels se arătă şi el la vedere. 

Fără să se uite la preşedinte, sau la Marten, ci la Miguel, 
Daniels strigă: 

— Acuma, drăcia dracului! Repede! 


11: 00 P.M. 
Preşedintele urcă primul, apoi Marten. lar la urmă, Hector. 
11:01 P.M. 


Îi auzeau pe urmăritori apropiindu-se. 

— Au să vadă gaura, gâfâi Miguel. 

— Precis ştiu că suntem pe-aici pe undeva, zise preşedintele. 
A trebuit să ardem maieul lui Marten ca să ne luminăm calea. L- 
or fi găsit. 

— Unde? întrebă Hap. 

— In tunelul de deasupra. 

Fără o vorbă, Hap îi dădu preşedintelui lanterna. 

— Dumneavoastră şi Marten luaţi-o pe horn în sus. Rapid. E 


abrupt şi are destule gâtuiri, dar se poate trece. Venim şi noi. 

Preşedintele ezită. 

— Acum, ordonă Hap, iar Harris şi Marten începură să urce. 
Hap îşi întoarse imediat privirea spre Miguel. 

— Trebuie să le dăm băieţii! 

— Ce? 

— Amado şi Hector. Cercetau tunelurile. Li s-au terminat 
bateriile lanternei. În bezna ca smoala. S-au speriat şi-au decis 
să dea foc maieului ca să aibă lumină. Pân-a ars de tot. S-au 
rătăcit. Şi-au pierdut lanternele pe undeva. Au tot rătăcit 
încoace şi-ncolo. Au găsit hornul ăsta. Au descoperit gaura asta, 
au lărgit-o şi erau gata s-o ia în sus. Dacă se caută doi bărbaţi - 
ei sunt. 

Miguel nu era convins. Era o nebunie. Amado era nepotul lui. 
Nu putea să facă aşa ceva. 

— Miguel, spune-le acum! Şi spune-le să-i întârzie pe cei ce 
vor pune mâna pe ei cât vor putea de mult. Să plângă, să 
implore. Să urle de fericire c-au fost găsiţi. Să le spună că 
mamele lor o să-i omoare dacă află. Orice. Orice. Trebuie să 
câştigăm timp să-l scoatem pe preşedinte de-aici. 


125 


11:10 P.M. 


Demi trecea prin biserica cufundată în întuneric, 
concentrându-se la pardoseală. Aparatele foto îi atârnau pe 
umăr; îşi lumina drumul cu o lumânare, trecând de la o lespede 
la alta, citind numele săpate în piatra străveche. Şi fiecare dală, 
aşa cum îi spusese Cristina, marca un mormânt de familie, 
conţinând rămăşiţele pământeşti ale morţilor onorati. 

Afară furtuna se mai domolise, tunetele şi fulgerele se auzeau 
tot mai slab şi mai departe, iar ploaia era doar ceva mai mult 
decât o burniţă. Biserica era cufundată în tăcere; audiența ce 
fusese prezentă la ritualuri, călugării, Cristina, Luciana şi 
reverendul Beck se retrăseseră de mult la culcuşurile lor. Demi 
făcuse şi ea la fel, se întorsese în chilie şi se schimbă în hainele 


ei de stradă, după care aşteptase până când simţi că putea să-şi 
părăsească odaia în siguranţă şi să-şi caute nestingherită 
drumul spre naosul bisericii. 

CORNACCHI, GUARNIERI, BENICHI. 

Citea numele de pe lespezile mormintelor şi trecea la altele. 

RIZZO, CONTI, VALLONE. 

Se duse la altele. 

MAZZETTI, GHINI. 


— Numele pe care-l cauţi este Ferrara, se auzi o voce din 
întuneric. 

Demi tresări şi ridică lumânarea ca să străpungă bezna cu 
privirea. 

— Cine-i acolo? 

O clipă nu văzu nimic, apoi Luciana păşi în cercul de lumină al 
lumânării. O însoțea un frate cu gluga trasă pe cap. Luciana nu 
mai purta rochia aurie pe care-o avusese mai devreme, însă 
îmbrăcase o rasă neagră asemănătoare cu aceea a călugărilor. 
Unghiile false, hidos de lungi, dispăruseră şi ele, însă machiajul 
sumbru cu dungile dramatice ce porneau din coada ochilor până 
la lobii urechilor nu-l ştersese. Efectul dat de rasa neagră, de 
machiaj şi de apariţia ei subită acolo în bezna bisericii 
întovărăşită de un singur călugăr era, în cel mai bun caz, iritant. 

— Vino, îşi flutură mâna Luciana, mormântul e aici. 

FERRARA. 

— Luminează aici, să poţi vedea numele mai bine. 

Demi făcu aşa cum i se spusese. 

— Rosteşte-l. Rosteşte numele, insistă Luciana. 

— Ferrara, şopti Demi. 

— Numele mamei tale. Al familiei tale. 

— De unde ştii? întrebă Demi, uimită şi înspăimântată de 
această revelaţie. 

— De aceea eşti aici. De aceea te-ai apropiat de reverendul 
Beck, iar apoi de doctorul Foxx. Ai vrut să afli secretele 
conventului Aldebaran. Şi din acelaşi motiv te-ai întâlnit cu 
nefericitul Giacomo Gela, care ţi-a vorbit despre Aradia Minor. 

Demi duse lumânarea mai aproape de Luciana şi de călugăr. 

— Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu mama mea. 

Ar fi trebuit să-i fie frică, dar nu-i era. Era vorba de 
cunoaşterea sorții mamei ei, şi nimic mai mult. 


Luciana zâmbi. 

— Arată-i. 

Călugărul luă lumânarea de la Demi, apoi îngenunche lângă 
lespedea respectivă şi o scoase din pardoseală. Sub ea era o 
casetă veche din bronz. Pe capacul ei erau gravate douăzeci şi 
şapte de date. Cea mai veche era din 1637, iar ultima dată din 
urmă cu exact optsprezece ani. Anul în care dispăruse mama ei. 

— Numele mamei tale era Teresa, spuse Luciana. 

— Da. 

— Deschide-o, spuse calmă Luciana. 

Călugărul dădu pe spate capacul caşetei, apoi apropie 
lumânarea de ea. Demi văzu şiruri de urne de argint. Fiecare din 
ele aşezată într-un locaş pătrat din bronz şi fiecare din ele 
având gravată o dată. 

— Cenuşa morţilor onoraţi. Toţi asemenea taurului din seara 
asta. Asemenea Cristinei mâine. 

— Cristina? Demi era şocată. 

— Copiii au onorat-o în seara asta, întocmai cum au onorat şi 
taurul. E fericită. Ca şi familia ei. Ca şi copiii şi toţi ceilalţi 
prezenţi. 

— Ce vrei să spui oare? 

Indrăzneala lui Demi începuse să pălească. Frica îi lua locul. 

— Ritualul a avut ca scop să-i onoreze pe cei gata să-şi 
înceapă marea călătorie. 

— Şi aceştia au fost onorati? întrebă Demi uitându-se la urne. 

— Da. 

— Mama? 

— Da. 

— Toate aceste urne sunt ale femeilor din familia mea? 
întrebă Demi nedumerită încă. 

— Numără-le. 

Demi le numără, apoi se uită iar la Luciana. 

— Sunt douăzeci şi opt. Dar pe capac sunt gravate doar 
douăzeci şi şapte de date. 

— Uită-te la data de pe ultima urnă. 

— De ce? 

— Uită-te la ea. 

Demi făcu aşa cum poruncise Luciana, iar când o văzu, pe 
chip i se citi bulversarea: 

— Mâine? 


— Data n-a fost încă gravată pe capac pentru că urna e goală, 
deocamdată. Nu este cenuşă în ea. 

Pe buzele Lucianei se întinse încet un zâmbet, iar ochii i se 
umplură de neguri de nepătruns. 

— O femeie din familia ta n-a fost încă socotită. 

— Cine? 

— Tu. 


126 


11:30 P.M. 


Consilierul pentru securitate naţională, dr. James Marshall, 
stătea la o măsuţă pliantă din fundul cortului postului de 
comandă. Era singur, se izolase pentru a putea avea intimitatea 
pe care o solicitase, iar sistemul de comunicare îi era deja 
conectat la o linie telefonică securizată. 

La aceeaşi linie erau conectaţi vicepreşedintele Hamilton 
Rogers, şeful cancelariei prezidenţiale, Tom Curran, secretarul 
de stat, David Chaplin, secretarul apărării, Terrence Langdon, şi 
preşedintele şefilor de cancelarii reuniți, generalul de aviaţie 
Chester Keaton, care se afla acum într-un avion CIA în drum 
spre Madrid. 

— Au fost reţinuţi doi băieţi, localnici, rătăciţi în tuneluri, spun 
ei. Dar nici urmă de preşedinte sau de Marten. Băieţii sunt chiar 
acum aduşi la interogatorii. Nimeni nu ştie sigur ce se întâmplă 
de fapt. 

Marshall se întoarse cu naturaleţe şi se uită împrejur, 
asigurându-se că niciun analist al echipei de comunicaţii a lui 
Bill Strait sau a căpitanului Diaz nu se aventurase în preajma lui, 
apoi se răsuci iar în poziţia iniţială şi cobori vocea. 

— Se poate presupune ce-am spus de la bun început: că cei 
doi sunt prinşi în tunelul ce ducea către laboratorul groaznic al 
lui Foxx, că au fost acolo când s-a produs explozia şi sunt morţi. 
Dacă trăiesc, vor fi aduşi imediat la mine, de îndată ce vor fi 
găsiţi. Apoi îi vom seda şi-i vom trimite cu elicoptere la avionul 
CIA pregătit. Dacă facem altfel, o să începem să gândim precum 


Jake Lowe şi nu va fi deloc bine. Nu ne mai putem permite nicio 
verigă slabă. Vă reamintesc că există o lungă şi solidă tradiţie, 
pe care am adoptat-o demult şi faţă de care am jurat credinţă. 
Şi nu e prima oară când ne este testată fermitatea loialității. Nu 
va fi nici ultima. De la bun început, sarcina noastră a fost să 
asigurăm succesul operaţiunii în curs. Nu s-a schimbat nimic. 
Suntem lămuriţi în această privinţă, domnilor? 

— Întru totul  lămuriți, Jim, spuse cu voce stăpânită 
vicepreşedintele Rogers. Dacă cineva nu e de acord, s-o spună 
acum. 

Nu urmă decât tăcerea tuturor. 

— Bun, spuse vicepreşedintele. Chet, ştii ceva precis despre 
Varşovia? 

— Totul e bătut în cuie pentru mâine la 15:30, spuse 
generalul Keaton în aceeaşi manieră stăpânită şi încrezătoare ca 
a vicepreşedintelui. 

— Bun. Mulţumesc, doctore Marshall. Te-ai descurcat foarte 
bine. Pe mâine domnilor. Noroc şi să ne ajute Dumnezeu. 


127 


11:42 P.M. 


Preşedintele, Marten, Hap şi Miguel se strecurară printr-un cot 
întunecat al hornului, la vreo zece metri de locul unde se 
deschidea în tunelul superior. 

De trei ori se opriseră în întuneric până atunci, cu răsuflarea 
tăiată şi inimile bubuind. Prima oară atunci când câţiva dintre 
salvatori se căţăraseră în horn, urcând din galerie, după ce 
Amado şi Hector au fost reţinuţi. l-au putut auzi vorbind în timp 
ce înaintau prin horn în sus, discutând dacă băieţii erau sau nu 
singuri aşa cum spuseseră. Probabil au concluzionat că 
spuseseră adevărul pentru că n-au urcat mult mai departe şi s- 
au întors de unde veniseră. A doua oară s-au oprit să-şi tragă 
sufletul şi să le dea apă preşedintelui şi lui Marten din ranita lui 
Miguel şi câte două batoane nutritive din trusa de supravieţuire 
a limuzinei. A treia oară s-a întâmplat atunci când au auzit pe 


cineva coborând prin horn. Hap îi trase imediat pe Marten şi pe 
preşedinte în spatele lui şi al lui Miguel, iar ei l-au aşteptat cu 
armele pregătite pe cel care cobora spre ei. Apoi au văzut 
fasciculul de lumină al unei lanterne apărând de după un cot al 
hornului. Cu Sig Sauerul ridicat, Hap era gata să-şi proclame 
funcţia şi să-şi rostească numele când îl văzu ivindu-se pe José. 
Fusese atent la sosirea lor, iar când i-a auzit venind se târâse în 
întâmpinarea lor. 

— Ăştia sunt americanii de care-ţi vorbeam, i-a spus Miguel 
când au ajuns faţă în faţă. 

Jose îi privi cu luare aminte o clipă, apoi se uită în urma lor în 
horn şi întrebă de Amado şi de Hector. 

— Ne ajută, spuse Miguel în spaniolă. 

— Unde sunt? Cum ne ajută? 

— Cu poliţia. 

— Poliţia? 

— Da, răspunse Miguel. Acum e rândul tău, ia-o înainte şi 
deschide drumul. 

Zece minute mai târziu se apropiaseră de deschizătura 
hornului în tunelul superior, iar Hap îi opri iarăşi pe toţi şi-i ceru 
lui Miguel să-l trimită pe Jose înainte să cerceteze dacă tunelul 
era liber şi dacă puteau parcurge în siguranţă cei o sută de 
metri ce le mai rămăseseră până la hornul prin care coborâseră 
de la suprafaţă şi pe unde aveau de gând să şi iasă. 

Acum, trei minute mai târziu, Jose nu se întorsese încă. 


Până s-au oprit să-l aştepte pe José, au discutat foarte puţin şi 
numai dacă fusese absolut necesar, în principal ordine şi 
avertismente. Toate astea fuseseră rostite cu glas doar cu ceva 
mai puternic decât şoapta. 

Aşteptându-l pe José, Miguel îşi dădu seama că ceva trebuia 
clarificat cât de repede: teama lui Hap că preşedintele ar fi 
putut fi reticent să se încreadă în el. Miguel îşi asumă sarcina de 
a lămuri această chestiune. 

— Vere, îi zise el preşedintelui, Hap crede că date fiind 
circumstanţele nu aveai de unde să ştii în cine puteai avea 
încredere; nu puteai să te încrezi nici măcar în el. La fel i s-a 
întâmplat şi lui când a început să-şi dea seama cam cum stă 
treaba. l-a fost foarte greu pentru că nu era sigur că se putea 
bizui nici pe camarazii lui din Serviciul Secret. Chiar a fost 


împuşcat din cauza asta. 

— Impuşcat? 

— Două gloanţe primite în biroul lui Foxx la mănăstire, când a 
ajuns acolo căutându-vă pe dumneavoastră. l-am adus un 
doctor, dar tot îl mai doare al naibii de tare. Ar trebui să fie în 
pat acum, în loc să se caţere pe-aici, prin subteranele munţilor 
ăştia împuţiţi. Aşa că să nu cumva să credeţi că nu vă este loial. 

Preşedintele se uită spre Hap. 

— N-ai spus niciun cuvânt c-ai fi fost împuşcat. 

— Nu prea era mare lucru de zis. 

— Ai intrat într-o încurcătură straşnică pentru mine. 

— E şi asta în sarcinile de serviciu. 

— Mulţumesc, zâmbi preşedintele. 

— Da, domnule. : 

Mulţumirile preşedintelui îi erau de ajuns. Insemna că 
legătura lor, amiciţia şi extrem de necesara încredere între 
preşedinte şi responsabilul serviciului său de pază erau iarăşi 
restabilite. 

— Sunt lucruri pe care nu le ştii, Hap, spuse preşedintele şi 
spulberă momentul de intimitate. Vicepreşedintele, secretarul 
apărării, şeful cancelariei, toţi cei prezenţi noaptea trecută la 
Evan Byrd acasă, conspiră la asasinarea preşedintelui Franţei şi 
a cancelarului Germaniei în timpul reuniunii NATO de la 
Varşovia. Asta e o parte dintr-o conspirație mai largă, una în 
care a fost implicat doctorul Foxx. Nu era nicio posibilitate să 
alertez pe cineva fără a-mi da de gol poziţia. Şi nici tu nu poţi 
face asta, încă. 

Hap se aplecă înainte. 

— Încă nu e luni, domnule preşedinte. Planul meu e să vă scot 
de-aici şi să vă duc cât de repede putem în vale, acasă la 
unchiul lui Miguel, unde e limuzina. Apoi plecăm, ieşim din zona 
asta fierbinte şi minuţios supravegheată. Să sperăm că ajungem 
la graniţa cu Franţa când se crapă de ziuă. Ajunşi acolo, putem 
risca să informăm guvernele celor două ţări despre ceea ce se 
pune la cale pentru Varşovia. Dar ca s-ajungem până acolo, 
avem de rezolvat problemele una câte una. Când vor reuşi să-i 
facă să vorbească pe Hector şi pe Amado, şi fii sigur că vor 
reuşi, zise Hap uitându-se la Miguel. Trebuia să facem ceva, 
Miguel. Îmi pare rău, adăugă, apoi se întoarse iar spre 
preşedinte. Când au să-i facă să vorbească, vor şti cu siguranţă 


că sunteţi în viaţă, aici, în subteran. N-are importanţă dacă află 
că şi eu sunt cu dumneavoastră. Vor da iama în toate tunelurile, 
hotărâți să rezolvă problema o dată pentru totdeauna. Afară, la 
suprafaţă, va fi la fel. Vor aduce şi mai mulţi oameni, şi mai mult 
echipament. Într-o oră, cerul va fi împânzit de elicoptere de 
supraveghere şi de sateliți, cum nu s-a mai văzut vreodată pe 
planetă. lar pe o rază de optzeci de kilometri, toate şoselele vor 
fi blocate. 

— Şi cu toate astea crezi că putem ieşi. 

— Mai avem puţin timp până să afle cu siguranţă şi să 
înceapă cu adevărat asaltul. L-am câştigat prin sacrificarea 
băieţilor. Totuşi, chiar şi acum, afară sunt forţe de ordine 
însemnate. Avantajul nostru este că sunt risipite şi că se 
concentrează pe subterane. Cu atenţie şi noroc, şi cu ajutorul lui 
Jose care cunoaşte traseele, avem o şansă să ne strecurăm în 
spatele lor la adăpostul întunericului. O singură problemă mai 
avem. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că deja satelitul de observare este deja deasupra 
noastră. Imaginile foto, chiar şi digitale, nu-i vor ajuta prea mult 
- e noapte. Însă le vor fi de folos imaginile termice. De cum 
ieşim la suprafaţă din tunelurile astea vom deveni surse de 
căldură care pot fi identificate instantaneu. 

— Atunci ce te face să crezi că putem scăpa realmente? 

— Mai mult sper decât sunt convins, domnule preşedinte, dar 
tocmai pentru această situaţie am adus astea, spuse Hap şi 
scoase din haina sa una dintre păturile de supravieţuire, bine 
împachetată. Dacă o despachetăm avem o apărătoare de 
dimensiunile unui cort mic. Pe o parte e căptuşită cu Mylar. Le 
tăiem câte două găuri pentru ochi, le punem pe cap şi le 
strângem cu curelele pe lângă corp. Cu noroc vor fi „văzute” ca 
reci de către senzorul termic al satelitului. Dacă nu ne 
aventurăm pe înălţimi şi mergem mai aplecaţi, şi dacă mai dăm 
şi de nişte zone cu tufişuri sau cu arbori care să ne ascundă, am 
putea scăpa. 

Miguel rânji. 

— Tu eşti un tip foarte deştept. 

— Da, dacă ne iese. 

Preşedintele trase cu coada ochiului spre Marten, apoi se uită 
la Miguel. 


— Cât de departe e complexul Aragon din locul unde ne 
aflăm? în linie dreaptă. 

— Cel mult douăzeci de kilometri. Sunt nişte poteci ce duc 
încolo, dar mai toate sunt greu accesibile. 

— Putem ajunge acolo, pe jos, până în zori? 

— S-ar putea. Jose ştie cum am putea ajunge. 

— Complexul Aragon? făcu Hap nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. Pe poteci de munte? Pe întuneric? Ne-ar trebui patru 
sau cinci ore, dacă nu chiar mai mult. Chiar dacă păturile astea 
o să ne ajute, e totuşi prea mult timp. Vom avea de driblat prea 
mulţi oameni. E prea mult echipament de supraveghere. 
Şansele noastre de a ajunge fie şi numai la jumătatea distanţei 
fără să fim prinşi sunt nule. 

— Cealaltă variantă nu e mai bună, Hap, spuse preşedintele. 
Şoselele spre Franţa sunt cunoscute şi, cum ai spus chiar tu, vor 
fi blocate. lar dacă ne opresc, chiar că nu mai avem unde să ne 
ascundem. Indiferent ce-aş spune eu, vom fi imediat luaţi în 
custodie de „prietenii” mei, iar acţiunea de la Varşovia va 
decurge conform planurilor lor. Dacă mergem pe jos prin zona 
nelocuită şi pe întuneric, măcar avem o cât de mică şansă. In 
plus, complexul Aragon e mai mult decât un refugiu. După cum 
bine ştii, trebuia să mă adresez adunării Institutului pentru o 
Lume Nouă, mâine dimineaţă la serviciul divin. Şi încă vreau să 
o fac. Nimeni nu mă va lua cu forţa din faţa tuturor acelor 
oameni, cu atât mai mult cu cât nu sunt nişte oameni oarecare. 
Odată ce le voi spune adevărul, situaţia de la Varşovia nici 
măcar nu va mai avea cum să aibă loc. 

— Domnule preşedinte, convenţia aceea va fi extrem de bine 
păzită. Ştiu asta, am dat o mână de ajutor la organizarea 
sistemului de securitate. Chiar dacă am ajunge atât de departe, 
nu vom reuşi să trecem de pază. lar dacă încercăm, absolut toţi 
cei care vor să vă dea la o parte vor şti precis unde vă aflaţi. Vor 
ordona agenţilor de securitate să vă scoată de-acolo imediat. 
Dumneavoastră nu ştiţi asta, dar şeful cancelariei a cerut un 
avion CIA gata de zbor pe o pistă privată de la marginea 
Barcelonei. Dacă reuşesc să vă urce în acel avion, s-a zis cu 
dumneavoastră. 

Preşedintele a rămas tăcut un lung moment. Era limpede că 
sucea şi răsucea pe toate părţile spusele lui Hap în mintea sa. In 
sfârşit ridică ochii spre Hap. 


— Vom încerca să ajungem la complexul Aragon. Ştiu că nu-ți 
place, dar asta e decizia mea. Cât despre securitate... Cunoşti 
detaliile de la faţa locului - terenul, clădirile, biserica unde se 
presupunea că voi ţine alocuţiunea. Ai fost şi-ai inspectat locul 
din timp. 

— Da, domnule. 

— Atunci vom găsi cumva o cale să intrăm. Voi fi, aşa cum era 
planificat, invitatul surpriză. Şi pentru toată lumea chiar va fi o 
surpriză. 

De sus se auzi un zgomot. Jose se strecura de după un colţ de 
stâncă înspre ei. Se uită la Miguel şi-i zise: 

— Au fost patrule. Au trecut. Nu ştiu dacă mai vin altele. 
Momentan, e-n regulă. 

Miguel traduse spusele lui Jose, apoi preşedintele se uită pe 
rând la fiecare dintre bărbaţii de lângă el: Miguel, Marten, Hap şi 
José. 

— Să mergem. 


DUMINICĂ 


9 APRILIE 


128 


12:02 A.M. 


Demi păşea febril încolo şi-ncoace printr-o încăpere cu ceva 
mai largă decât o celulă, străduindu-se să nu se gândească la 
grozăvia pe care i-o promisese Luciana pentru „mâine”, care, de 
cum se împlinise ora, era deja azi. 

în faţa ei, un prici din oţel inox ce ieşea din perete era 
acoperit cu o saltea subţire şi cu o singură pătură. De parcă ar fi 
putut să doarmă, sau măcar să încerce. Lângă pat era o 
chiuvetă, iar lângă aceasta un vas de toaletă. Şi mai era o 
capelă. Amplasată la jumătatea unuia din pereţi şi luminată de 
ceea ce păreau a fi vreo sută de candele. Ceva mai lată de-un 
metru şi de vreo şaptezeci de centimetri de adâncă, avea în 
spate un mic altar de marmură, pe care era aşezat ceva ce i se 
păruse la început a fi o sculptură în bronz. Când se uită ceva 
mai cu atenţie văzu că nu era o sculptură, ci o efigie care 
alătura două litere: 


Lu 


Apoi îşi dădu seama că despre asta îi povestise Giacomo Gela 
- litera evreiască A urmată de grecescul pentru M. Nu era deci o 
sculptură, ci un idol, semnul Aradiei Minor, ordinul secret al 
acelui tainic boschetto al lui Aldebaran. Ceea ce însemna că 
avertismentele lui Gela erau adevărate şi că ei ştiuseră cine era 
ea de la bun început, că nu făcuseră până atunci nimic altceva 
decât să aştepte şi s-o observe, vrând să afle mai întâi cât de 
multe ştia despre boschetto şi cine ar fi putut s-o ajute. De 
aceea o invitase Beck la Barcelona după incidentul dintre 
Nicholas Marten şi Foxx în Malta, fusese o mişcare prin care 
voiau să vadă cine o va urma, dacă avea s-o urmeze cineva. lar 
Marten venise după ea. lar drumul la catedrală, cu Beck şi 
Luciana, nu avusese ca scop aranjarea întâlnirii lor cu Foxx la 
Montserrat, ci urmărea exact acelaşi lucru: să afle cine îi va 


urmări. Şi iarăşi Marten făcu întocmai. Şi tot de aceea, Beck 
fusese de acord să o aducă pe Demi la biserica din munte să 
asiste la ritualurile conventului, dar cerea în schimb să-l dea pe 
Marten pe mâna lui Foxx. Însă, dându-l pe Marten pe mâna lor, 
se lăsase şi ea prinsă, iar ceea i se întâmplase acelui taur, 
sacrificarea aceea cutremurătoare la care asistase, avea să fie 
şi soarta ei. În cele din urmă, o aduseseră acolo unde se afla şi 
pur şi simplu puseseră lacătul pe uşă. 

Demi nu ştia cu precizie ce anume era străvechiul cult al 
Aradiei Minor, însă era sigură acum că Gela fusese cu bună- 
ştiinţă mutilat şi lăsat în viaţă ca să fie un exemplu pentru toţi 
cei care-ar fi încercat să afle, să ştie ce-i aşteaptă. Mai mult ca 
sigur că-l supravegheau pe Gela de ani şi ani tocmai din acest 
motiv, ca să afle cine era atât de interesat de Aradia Minor încât 
să ajungă să-l găsească pe bătrânul savant; după aceea aflau 
identitatea acelei persoane şi motivele pentru care-l căutaseră 
şi cui altcuiva ar mai fi putut să dezvăluie taina lor. Ceea ceo 
făcu să se întrebe câţi alţii mai urmaseră, de-a lungul veacurilor, 
aceeaşi cale ca şi ea ajungând victimele aceleiaşi orori de 
neînchipuit. 

Aceeaşi oroare cumplită a arderii ce nu peste mult timp avea 
să se abată asupra ei. Aceeaşi care se abătuse asupra mamei ei 
şi a altor douăzeci şi şase de femei din familia ei. Aceeaşi oroare 
cărora le fuseseră sortite mame, fiice, mătuşi, surori şi verişoare 
alese din alte familii italiene de-a lungul secolelor. Aceeaşi 
oroare pregătită pentru acea zi, şi nu doar pentru ea, ci şi 
pentru Cristina. 


Demi se opri brusc din preumblarea ei prin încăpere şi merse 
către altar. Ceva mai devreme, în biserică, sub privirea Lucianei, 
călugării îi luaseră aparatele foto, apoi o legaseră la ochi şi o 
siliseră să coboare un şir nesfârşit de trepte. Curând după aceea 
o urcaseră într-un soi de vehicul descoperit care o purtase rapid 
într-o cursă de care ea era sigură că se desfăşurase undeva în 
subterane. După care o aduseseră în celula în care era acum, 
plecând fără să-i adreseze un cuvânt şi încuind-o înăuntru. 

Şi asta fusese tot. Nu se deranjaseră s-o percheziţioneze, nici 
în biserică şi nici în celula în care-o lăsaseră. li luaseră totuşi 
legătura de pe ochi. Asta însemna că mai dispunea de mobilul 
inteligent cu cameră foto pe care-l folosea pentru transmiterea 


imaginilor către propriul site. lar acest fapt îi dădea speranţă, 
căci însemna că tot mai poate comunica cu exteriorul - deşi 
două încercări fără succes o făcuseră să creadă că se afla mult 
prea adânc pentru ca semnalul să străbată prin masa pe piatră 
de deasupra. Totuşi, avea telefonul şi avea să facă tot ce-i 
stătea în puteri să-l folosească mai târziu, când probabil că 
urmau să o ducă într-o zonă în care ar fi avut conexiune şi că va 
putea să rămână destul timp singură cât să apeleze numărul de 
urgenţă paneuropean 112 şi să vorbească cu poliţia. Camera 
foto a telefonului avea să-i fie de folos chiar acolo, în celulă, să- 
şi păstreze puţina chibzuinţă ce-i mai rămăsese şi să nu se lase 
stăpânită de certitudinea grozăviei ce avea să i se întâmple 
peste doar câteva ore. 

Demi îngenunche înaintea altarului şi începu să fotografieze 
efigia, simbolul Aradiei Minor. Făcu fotografiile cu furie, cu 
patimă, din toate unghiurile. Insă îşi dădu seama încetul cu 
încetul că ceea ce făcea era mai mult decât încercarea 
conştientă de a-şi distrage atenţia; era o ultimă speranţă 
iraţională că oarecum avea să descopere o punte către cealaltă 
lume şi că astfel ar fi ajuns să-şi regăsească mama. Să atingă 
spiritul a ceea ce fusese ea şi încă mai era pentru Demi, chiar şi 
în moarte. De-ar fi reuşit, nu numai că şi-ar fi ţinut promisiunea 
pe care i-o făcuse, dar ar fi găsit dragostea neţărmurită şi 
mântuirea. 


129 


12:07 A.M. 


Hector şi Amado stăteau în lumina crudă a postului de 
comandă. Erau murdari şi zgâriaţi şi speriaţi, însă până în acel 
moment nu cedaseră. Nici în faţa celor din Serviciul Secret şi 
nici a ofiţerilor spanioli ai CNP care-i prinseseră în tunel. Şi nici 
în faţa anchetatorilor CIA care-i luaseră imediat la întrebări. Şi 
nici a celor şase agenţi ai Serviciului Secret şi ai CNP care-i 
escortaseră prin galerii si-i duseseră prin ploaie către postul de 
comandă. Amândoi ţinuseră de varianta ştiută: pur şi simplu 


urcaseră de dimineaţă acolo sus cu scopul de a explora 
tunelurile şi se rătăciseră. 

— La ce oră? întrebă căpitanul Diaz. 

— Pe la vreo nouă şi jumătate, acesta era răspunsul asupra 
căruia conveniseră amândoi cu doar câteva secunde înainte ca 
primii agenţi să dea peste ei. 

— De unde sunteţi? continuă căpitanul Diaz. 

Bill Strait şi James Marshall stăteau în picioare în spatele ei, 
amândoi extrem de atenţi la desfăşurarea interogatoriului. 

— Din El Borràs, pe malul râului, răspunse Amado. 

— Şi nu eraţi decât voi doi. Singuri. Nu mai era nimeni cu voi. 

— Da. Adică, nu. Vreau să spun doar noi. 

Căpitanul Diaz îi scrută o clipă pe cei doi flăcăi, apoi se duse 
la un ofiţer CNP. 

— Hai să vorbim cu ei separat, îi spuse, apoi se întoarse iar la 
cei doi băieţi. Care din voi e Hector? 

Hector ridică o mână. 

— Bun. Tu rămâi cu mine. Amado, tu te duci să vorbeşti cu 
oamenii aceia din fundul cortului. 

Hector îl urmări cu privirea pe Amado îndepărtându-se 
împreună cu doi ofiţeri CNP. 

— Ei, ia zi, Hector, îşi reluă interogatoriul căpitanul Diaz, 
locuiţi în El Borràs. 

— Da. 

— la spune-mi cum ai ajuns aici, de pe malul râului tocmai în 
vârf de munte? 


12:12 A.M. 


Hector o urmări cu privirea pe căpitanul Belinda Diaz 
ridicându-se de lângă el şi trecând în cealaltă parte a cortului, 
unde vorbi cu unul din ofiţerii CNP care-l luaseră acolo pe 
Amado. Agitat trase cu ochiul spre Bill Strait şi spre bărbatul 
extrem de înalt şi cu alură distinsă care era cu el. ln mod 
evident erau amândoi americani. Pentru prima oară de când era 
acolo conştientiza câţi oameni erau împrejurul lui şi observă tot 
acel echipament din postul de comandă. Mai văzuse 
echipamente de transmisiuni şi reţele de computere în filme, 
dar ca acolo niciodată. Şi nici nu auzise înainte un asemenea 
flux de păcănituri, urmare a comunicărilor neîntrerupte între 


operatorii de la faţa locului şi cei cu care vorbeau şi care erau 
răspândiţi pe-afară. Şi nu mai văzuse nimic care să semene cu 
seriozitatea desăvârşită a tuturor acelor indivizi. 

Inspiră adânc văzând că Diaz se întorcea, oprindu-se însă la 
mijlocul distanţei să-i spună ceva lui Bill Strait şi celui care îl 
însoțea, apoi îndreptându-se toţi trei spre el. 

— S-ar părea că e o contradicţie aici, Hector, spuse calmă 
căpitanul Diaz. Tu mi-ai zis c-aţi făcut autostopul din vale. 
Amado îşi aminteşte că aţi urcat cu motocicletele. 

— Hector, spuse Bill Strait uitându-i-se drept în ochi, noi ştim 
că tu şi cu Amado n-aţi fost singuri în subterane. 

Strait se întrerupse, dându-i timp căpitanului Diaz să traducă. 

— Ba da, am fost singuri, protestă Hector. Cine altcineva ar 
mai fi putut fi cu noi? 

— Preşedintele Statelor Unite. 

— Nu, spuse sfidător Hector. Nu, repetă el iarăşi şi nu avea 
nevoie de traducere. 

— Hector, ascultă-mă bine. Când îl vom găsi pe preşedinte, 
vom şti că ai minţit şi vei intra la puşcărie pentru foarte, foarte 
multă vreme. 

Căpitanul Diaz traduse spusele lui Strait de parcă deja era 
vorba de un fapt împlinit, de o sentinţă de douăzeci, treizeci de 
ani de puşcărie semnată deja de judecător. 

— Nu, spuse Hector, am fost singuri. Doar eu şi Amado. 
Nimeni altcineva. Întrebaţi-i pe cei care ne-au găsit. Au verificat 
şi n-au găsit pe nimeni. 

Dintr-odată Hector simţi pe cineva lângă el. Când se uită în 
sus îl văzu pe Amado, iar lângă el pe cei doi ofiţeri ai CNP. 
Obrajii lui Amado erau palizi, iar ochii îi erau înlăcrimaţi. Nu mai 
era nevoie de niciun cuvânt. Era absolut limpede ce se 
întâmplase. 

Amado vorbise. 


130 


12:18 A.M. 


Urcuşul prin hornul inferior către tunelul principal îl făcuseră 
cu destulă uşurinţă. La fel următoarea etapă, cei o sută de metri 
prin tunel, o parcurseseră rapid şi fără incidente, chiar şi în 
condiţiile acelea, înconjurați cum erau de întuneric. Apoi Jose 
descoperi deschizătura hornului ce ducea la suprafaţă, cel prin 
care coborâse împreună cu Hap, Miguel, Amado şi Hector cu 
doar câteva ore înainte şi care acum i se păreau zile, ba chiar 
săptămâni. 

Deja erau în horn şi se căţărau prin el, când deodată Hap se 
opri horcăind. Miguel îşi aţinti fasciculul îngust al lanternei către 
el şi văzu că obrazul i se golise de sânge, pălise îngrozitor şi 
asuda din greu. Imediat Miguel îi dădu apă din raniţa sa şi 
insistă să mai ia o pastilă, lucru pe care Hap îl şi făcu. 

Au rămas toţi cinci răbdători în întuneric, dându-i lui Hap 
răgazul să se mai odihnească şi să lase pastila să-şi facă efectul. 
In alte circumstanţe l-ar fi abandonat şi ar fi plecat fără el mai 
departe, chiar cu binecuvântarea lui, însă acum era imposibil. El 
cutreierase întregul complex Aragon cu câteva săptămâni 
înainte pregătind vizita preşedintelui şi cunoştea detaliile 
planului general aşa cum numai un om cu antrenamentul şi 
experienţa sa ar fi putut. Dacă aveau să ajungă totuşi acolo, 
aveau nevoie de el. Insă niciunul din ei nu putea şti dacă avea 
să-i fie suficient acel scurt răgaz de odihnă. 


12:23 A.M. 


— Domnule preşedinte, mingea de fotbal, vorbi Marten din 
beznă, nu din alt motiv, ci pentru că se tot gândise la asta, 
ghiozdanul acela negru pe care lumea îl vede purtat de un 
asistent militar peste tot pe unde mergeţi. Bănuiesc că are într- 
adevăr coduri pentru lansarea rachetelor nucleare. 

— Da. 

— Scuzaţi-mi întrebarea, dar unde se află acum? 

— Aş zice că e în posesia „prietenilor” mei. Nu prea aveam 
cum s-o iau cu mine când am evadat. 

— E la „prietenii” dumneavoastră? 

— Asta n-are nicio importanţă. 

— Ce dracu' vreţi să spuneţi? 

— Că sunt mai multe, interveni Hap deodată. 

— Ce? 


— Preşedintele are una din ele, pe care o ia cu sine când 
călătoreşte. O alta e pusă bine la Casa Albă, iar o a treia e la 
dispoziţia vicepreşedintelui, în caz că preşedintele nu-şi poate 
exercita funcţia. Cum e cazul de faţă. 

— Vrei să zici că oricum o aveau? 

— Da, o aveau oricum... Mai sunt întrebări? 

— Deocamdată, nu. 

— Bun, zise Hap şi se ridică cu greu în picioare. Hai să ne 
mişcăm înainte s-apară „salvatorii”! 


12:32 A.M. 


La vreo patru metri de ieşirea din horn s-au oprit şi l-au trimis 
pe Jose în recunoaştere, cum făcuseră şi înainte. 


12:36 A.M. 


Jose se lăsă să alunece iar înăuntru şi-i vorbi lui Miguel, care 
ascultă, apoi se întoarse spre ceilalţi şi traduse cu glas scăzut: 

— Cerul e înnorat şi plouă. N-a auzit nimic suspect şi nici n-a 
văzut lumini. După ce ieşim, îl urmăm îndeaproape. Vom 
traversa o zonă golaşă, cu stânci. Puțin după aceea dăm într-o 
cărare abruptă care-o ia în sus, dar nu mult, apoi coboară prin 
nişte desişuri şi o ţine tot aşa, cu ocoluri, încă vreo opt sute de 
metri şi se sfârşeşte într-un arroyo. Odată ajunşi acolo, ne 
continuăm drumul prin arroyo până dăm de un pârâu; de 
cealaltă parte a pârâului, apucăm pe altă cărăruie, ce trece prin 
pădure şi pe care o să facem vreo trei kilometri şi ceva până să 
ieşim iar într-un loc deschis. 

— Şi dup-aia? întrebă preşedintele. 

— Vedem când ajungem acolo, zise sec Hap. Vremea o să 
scadă eficienţa senzorilor termici ai satelitului. Oricum trebuie 
să ne jucăm şansa etapă cu etapă. Dacă reuşim să facem 
aproape cinci kilometri, nu?, prin ploaie şi întuneric fără să 
atragem atenţia, deja-i o mare realizare. Sper că nu şi 
imposibilă. 

— Eşti gata să-i dăm drumu’? îl întrebă preşedintele 
realmente îngrijorat de starea lui. 

— Domnule preşedinte, sunt gata când sunteţi şi 
dumneavoastră. 


131 


12:38 A.M. 


Lui James Marshall îi trebuiseră aproape douăzeci de minute 
să afle unde era vicepreşedintele şi să ia legătura cu el pe o linie 
securizată. Vestea că preşedintele fusese văzut în viaţă, în 
tuneluri, însoţit de un individ a cărui descriere corespundea cu 
aceea a lui Nicholas Marten cu nicio oră înainte îl bulversă pe 
Rogers. Însă nu într-atât încât să-l facă, cum nu-l făcea nici pe 
Marshall, să dea înapoi de la programul stabilit. Pentru amândoi, 
situaţia rămăsese aceeaşi de la bun început, atunci când 
preşedintele dispăruse din Madrid şi fusese localizat tocmai la 
Barcelona: fie preşedintele era prizonierul lui Marten, fie era 
bolnav psihic. Într-un fel situaţia se mai îmbunătăţise pentru ei, 
căci acum ştiau cu siguranţă unde se afla Harris. Sute de 
oameni erau deja la faţa locului scotocind zona şi alţii erau pe 
drum într-acolo. Nu era decât o chestiune de timp, ore, poate 
chiar minute, până să fie găsit. lar după aceea aveau să-l ia în 
grija lor şi să-l urce într-un avion care părăsea Spania în direcţia 
unei locaţii secrete, foarte izolate, din Elveţia. 

— Jim, eşti călare pe situaţie. Nimeni n-ar fi mai potrivit decât 
tine să aibă grijă ca lucrurile să se întâmple aşa cum trebuie, îl 
asigură iarăşi vicepreşedintele. 

— Să-i informaţi şi pe ceilalţi. 

— Imediat. Anunţă-mă chiar în clipa în care pui mâna pe el şi 
când sunteți în aer. 

— S-a făcut, zise Marshall şi închise. 

După care s-a dus să-l caute pe Bill Strait care, împreună cu 
căpitanul Diaz, era prins în munca febrilă de coordonare a 
operaţiunilor din subteran şi, în acelaşi timp, de organizare a 
dispunerii şi logisticii necesare pentru noul val de forţe care 
venea în graba mare acolo. 

Marshall îl trase pe Bill Strait deoparte şi-l pofti să facă vreo 
câţiva paşi împreună, departe de vânzoleala din postul de 
comandă. leşiră afară în ploaie, unde puteau rămâne singuri. 

— De-ndată ce-i găsiți, Marten trebuie despărţit de 
preşedinte. Reţineţi-l pe Marten în custodia noastră şi duceţi-l la 


ambasada din Madrid. O să-l păstrăm pentru interogatorii, fără 
să aibă posibilitatea de a comunica cu cineva din afară. Nimeni 
să nu-i pună întrebări preşedintelui şi nici să nu poarte discuţii 
cu el, în afară de unele strict medicale, dacă e cazul. Îl aduceţi 
urgent la Chinook, închidem uşile şi plecăm, decolăm chiar în 
momentul ăla. Asta-i tot planul, nu ne permitem nicio mişcare în 
plus. E ordinul direct al vicepreşedintelui. Asigură-te că ştie 
toată lumea ce are de făcut. Oamenii tăi, CIA, căpitanul Diaz şi 
agenţii ei, toată lumea. 
— Da, domnule. 


132 


12:43 A.M. 


Arătau ca nişte fantome. 

Cu păturile de supravieţuire în cap, având partea căptuşită cu 
Mylar în exterior, legate lejer cu curelele împrejurul taliei şi cu 
găuri decupate în dreptul ochilor, ceilalţi patru l-au urmat pe 
Jose afară din horn. Au traversat un platou de stâncă până au 
ajuns la cărarea abruptă şi îngustă ce trecea printre două 
formaţiuni înalte de rocă. După câţiva paşi s-au oprit şi-au 
ascultat: nu se auzea decât vântul şi darabana molcomă a ploii 
pe căptuşeala păturilor. 

Miguel îi făcu semn, iar Jose porni mai departe deschizând 
drumul. Marten era al doilea, apoi urma preşedintele, Hap, iar la 
urmă, Miguel. Hap îşi ţinea Sig Sauerul de 9 mm sub pătură, 
gata să-l folosească, şi-l sfătuise pe Miguel să procedeze la fel şi 
să ţină degetul pe trăgaciul pistolului automat Steyr. 


12:49 P.M. 


Trecuseră de cealaltă parte a unei culmi şi începuseră să 
coboare pe grohotişul de calcar al unei poteci abrupte mărginită 
de tufişuri. Din pricina întunericului şi a ploii nu-şi puteau da 
seama dacă rămâneau urme după ei, urme pe care mai târziu 
le-ar fi putut descoperi salvatorii lor. Şi-apoi mai erau păturile 


căptuşite cu Mylar. N-aveau cum şti dacă temperatura corpurilor 
lor era citită „rece” de satelitul ce supraveghea zona de la 
Dumnezeu ştie câţi kilometri deasupra lor sau dacă signaturile 
lor nu fuseseră cumva reperate deja drept „calde”, caz în care 
agenţi înarmaţi s-ar fi aflat deja în drum spre ei, gata să-i 
intercepteze. 

Marten privi în sus prin ploaie, încercând să zărească crestele 
munţilor de deasupra lor, însă câmpul său vizual era limitat de 
găurile din pătură. Nu văzu nimic altceva decât beznă şi era 
gata să se concentreze asupra drumului. Exact atunci văzu o 
lumină strălucitoare, măturând culmile. 

— Toată lumea jos, îi avertiză pe ceilalţi. 

Toţi cinci au căzut la pământ, târându-se într-o parte şi-n alta 
sub tufişuri. Câteva secunde mai târziu două elicoptere trecură 
unul după altul, iar luminile reflectoarelor alunecară pe pantă 
puţin mai sus de ei. Apoi s-au dus. 

— Deja au sosit trupe proaspete, spuse Hap din întuneric. Şi 
încă au să mai vină o grămadă. Astea două nu ne căutau pe noi, 
se pregăteau de aterizare. Ceea ce înseamnă că deocamdată ne 
mai cred în tuneluri. 

— Înseamnă că Mylarul ăsta e bun, zise Miguel. 

— Sau că cineva nu e suficient de atent. Sau că satelitul nu 
funcţionează ori că nu-i încă pe orbită, zise Hap. Vom profita de 
fiecare secundă pe care ne-o lasă. 

Se ridică brusc în picioare. 

— Hai, la drum! Haideţi! 


12:53 A.M. 


Căpitanul Diaz îl atinse pe Bill Strait pe braţ, iar el se întoarse 
spre ea. 

— Pilotul elicopterului CNP care tocmai a sosit, a raportat că a 
văzut o reflexie a unui corp de la sol aflat la vreo cinci kilometri 
de punctul de aterizare. Nu e sigur ce era, poate resturi sau 
poate cineva a ieşit cu cortul. În momentul acela nu i s-a părut 
suspect, însă s-a gândit să raporteze. Pilotul celui de-al doilea 
elicopter n-a văzut nimic. 

— Aveţi coordonatele? 

— Da, domnule. 

— Trimiteţi-le înapoi chiar acum. Să vadă ce-i acolo. Vreau să 


ştiu imediat. 

— Mă scuzaţi, domnule. Noaptea, pe ploaie, în munţii aceia... 
ce-ar putea vedea piloţii? E şi aşa destul de periculos că aduc 
trupe suplimentare aici, sus. 

— Apreciez aceste eforturi, căpitane! E preşedintele nostru, 
nu al vostru. Şi totuşi aş aprecia dacă v-aţi trimite piloţii înapoi. 

Căpitanul Diaz încuviinţă cu o înclinare lentă a capului, apoi 
se întoarse şi îşi rosti ordinele în microfon. 

Dumnezeule, îşi zise Strait, nu pot fi ei. Cum dracu’ să fi ieşit 
din tuneluri fără ca noi să fi aflat? 

Se întoarse repede şi se îndreptă spre un tânăr analist al 
Serviciului Secret care procesa datele primite de la satelit. 

— Imaginile termice, îi zise. Ce dracu' zice pasărea asta? 

Analistul se dădu uşor la o parte, astfel încât Strait să poată 
vedea ecranul monitorului. Cu câteva apăsări ale butonului 
stânga al mouse-ului selectă întreaga zonă de căutare pe 
pantele muntelui, în fiecare imagine, grupuri restrânse de 
obiecte „fierbinţi” se decupau strălucitoare în întuneric. 

— Sunt oamenii noştri, domnule. Nimic nou în rest. Ploaia şi 
timpul scurs de când s-a lăsat întunericul nu ne ajută, dar nu-i 
ceva care să ne fi scăpat totuşi de sub control. 

— Avem un sector nou asupra căruia trebuie să ne 
concentrăm atenţia. Căpitanul Diaz îţi va da coordonatele. 

— Da, domnule. 

— Bill, james Marshall venea spre el, dând la o parte analişti 
ai Serviciului Secret şi ai CNP. Eram cu unul din agenţii tăi care-l 
interoghează pe puştiul care-a vorbit, Amado. Nu ne spusese 
tot. Mai erau doi oameni jos. Unchiul său, şofer de limuzină, şi 
încă un bărbat care, după descrierea puştiului, pare să fie Hap. 
El e cel care ni i-a lăsat pe puşti, instruindu-i să ne toarne 
povestea asta cu rătăcitul prin tuneluri. 

— Hap e-n subteran? 

— Nu ştiu dacă e sau nu. Sau ce dracu’ se întâmplă. Dar 
vreau să i se monitorizeze toate canalele de comunicare, 
mobilul, BlackBerry-ul, tot. 

— Ordinul acesta e deja în vigoare, domnule. L-am dat încă 
din minutul în care a dispărut. 

— Dacă-i acolo jos nu poate vorbi cu nimeni până nu ajunge la 
suprafață. În minutul în care e găsit vreau să fie adus aici. Nu 
vreau să vorbească cu nimeni altcineva, decât cu mine. Dacă e 


el, şi e împreună cu preşedintele, atunci putem merge acasă. Îi 
urcăm în Chinook şi-o luăm spre avionul CIA. Şi cu asta putem 
pune naibii capăt afurisitei ăsteia de poveşti. 


133 


1:05 A.M. 


Demi zăcea pe patul de campanie din oţel inox, copleşită de 
grozăvia care i se pregătise. Mai mult decât orice îşi dorea să 
poată dormi, să uite de toate astea, dar ştia că de-ar fi adormit 
acela ar fi fost ultimul somn din viaţa ei, iar când s-ar fi trezit nu 
i-ar mai fi rămas înainte decât oroarea inexprimabilă. Ar fi fost 
scoasă din celulă, dusă în amfiteatru, sau într-o altă arenă, cine 
ştie?, şi-ar fi fost arsă de vie, poate chiar în acelaşi timp cu 
Cristina, ca parte dintr-un vechi ritual în care - şi-ar fi dorit să 
poată râde de o asemenea ironie a sorții - tocmai vrăjitoarele îi 
ardeau pe alţii. 

Gândul că a doua zi pe vremea aceea ea nu va mai fi îi aduse 
în minte că în afara câtorva articole şi a câtorva fotografii pe 
care le publicase, nimic altceva nu dovedea că ea existase. 
Nicio împlinire reală, nicio contribuţie adusă societăţii, nici 
familie, nimic. În cel mai bun caz nu putea să evoce decât un şir 
de iubiţi, de-a lungul anilor, dar niciunuia nu i se dăruise 
îndeajuns încât să-şi amintească măcar de ea, darămite să o 
mai şi plângă. Viaţa ei de la vârsta de opt ani încoace fusese o 
luptă de supravieţuire urmată de căutarea mamei ei şi de 
încercarea de a afla ce se întâmplase cu ea, nimic altceva. 
Acum aflase, iar soarta mamei sale devenea şi a ei. 

Dintr-odată, gândurile îi zburară la Marten şi la preşedintele 
Harris, iar teama şi groaza ei se amestecară cu un teribil 
sentiment de vinovăţie. Dacă şi ei căzuseră în aceeaşi capcană 
ca şi ea, numai Dumnezeu putea să-i mai ajute. De parcă ar fi 
fost într-o pildă biblică în care cei realmente nevinovaţi plăteau 
cu viaţa pentru interesul încăpățânat şi egoist al altora. lar ea 
nu putea să facă nimic decât să strige: „Oare ce-am făcut?” şi 
să ceară mila cerului. 


Închise ochii, încercând să uite de toate astea. Pentru o vreme 
reuşi. Nu văzu decât întunericul şi n-auzi altceva decât zgomotul 
propriei respiraţii. Apoi, de undeva de departe, i se păru că aude 
călugării cântând. Încetul cu încetul, vocile se auziră tot mai 
tare. Cantilena se auzea tare şi creştea în intensitate. Demi 
deschise ochii. De cum îi deschise văzu ceea ce părea o 
fotografie mare a mamei ei, proiectată pe tavan chiar deasupra 
ei. Aceeaşi fotografie pe care o găsise în caseta mamei şi care-i 
fusese dragă de când îi picase în mâini. Fotografia care-i fusese 
făcută în zilele dinaintea dispariţiei ei. Era tânără şi frumoasă, 
aşa cum trebuie că arătase atunci când vrăjitoarele o uciseseră 
pe rug. 

În clipa următoare, tavanul fu cuprins de flăcări, iar fotografia 
dispăru. 

Demi ţipă şi sări îngrozită din pat. Cu inima bubuind se uită 
iarăşi la tavan, dar nu mai era nimic de văzut. Era la fel de gol 
cum fusese şi înainte. Fusese un vis, realiză Demi. Dar dacă 
fusese vis, de ce auzise cântecul călugărilor? Căci cântecul încă 
mai răsuna între pereţii micii încăperi. 

În altar, efigia Aradiei Minor străluci brusc cu o văpaie roşie, în 
acelaşi moment, vocile se auziră şi mai tare, apoi tot peretele de 
lângă ea se însufleţi de mişcările unei înregistrări a cărei 
protagonistă era mama ei. Era filmată de aproape: desculţă, 
într-o rochie albă, prinsă pe umeri ca aceea pe care o purta 
Cristina. Era legată de un stâlp masiv înălţat pe o scenă 
suprarealist decorată. Camera se dădu înapoi când flăcările 
urcară tot mai sus. Încetul cu încetul, obiectivul se fixă 
apropiindu-se, mărind imaginea tot mai mult până când nu se 
mai văzură decât ochii mamei ei. lar în ei, Demi nu găsi pacea 
pe care o văzuse în cei ai marelui taur sacrificat, ci groaza pură 
a unei persoane umane arse de vie. O văzu pe mama ei 
smucindu-se în legături, o văzu zbătându-se într-o parte şi-n 
alta. Întrezări momentul când i se deschise gura şi „auzi apoi 
ţipătul strident şi sfâşietor ce-i ieşi printre buze. In câteva 
secunde, vâlvătaia o acoperi, apoi o consumă. 

Demi ţipă iar şi se întoarse cu spatele la peretele acela, însă 
n-avea scăpare. Fiecare din cei patru pereţi, tavanul şi 
duşumeaua erau acoperite de imaginile pe care tocmai le 
văzuse, repetându-se iar şi iar şi iar. Închise ochii şi-şi acoperi 
urechile cu palmele, sucindu-se încoace şi-ncolo, făcând tot ce-i 


trecea prin minte c-ar putea să acopere cântecul călugărilor. 
Dar tot se mai auzea. Şi încă mai tare. Tot mai tare. Până când 
parcă-l auzea cu tot trupul. 

Şi continua fără contenire. Cât timp oare? Secunde. Minute, 
ore. Apoi încetă brusc şi nu se mai auzea decât tăcerea. Incet, 
Demi deschise ochii, rugându-se să se fi curmat chinurile 
acelea. 

Insă nu era aşa. 

În tăcerea desăvârşită începu derularea fiecărei fotografii pe 
care o făcuse cu aparatul digital de când ajunsese în Malta şi 
până acum şi pe care le transmisese în taină către site-ul ei. 

Una după alta. Fiecare fotografie. 

Merriman Foxx. Nicholas Marten. Cristina. Reverendul Beck. 
Luciana. Biroul lui Foxx de la mănăstirea din Montserrat. Masa 
de la restaurant unde Beck îl adusese pe Marten. Sosirea la 
Biserica din munte. Camera unde-i adusese Cristina rochia. 
Procesiunea călugărilor prin amfiteatru. Copiii, familiile lor, 
animalele, bufniţele. Sacrificiul taurului. 

Şi apoi urmară ultimele. 

Cele pe care le transmisese numai cu puţin timp înainte. 
Fotografiile cu efigia Aradiei Minor, făcute la altarul din cealaltă 
parte a camerei. Icoana pe care-o fotografiase febril şi pătimaş 
din toate unghiurile, sperând cu disperare că oarecum o vor 
ajuta să atingă sufletul mamei ei. Toate erau acolo, fiecare 
instantaneu, de la bun început. 

Nu numai că ei ştiau cine era, dar ştiuseră şi ce anume căuta 
şi cum. De la bun început. 


134 


1:22 A.M. 


Hap eşti undeva pe-aproape? E Potus cu tine? 
E o chestiune extrem de urgentă! Te 

rog răspunde imediat. 

Bill. 


Hap închise BlackBerry-ul, iar apoi îl opri cât de repede putu 


ca să evite să fie detectat, căci ştia că Bill Strait era cu ochii pe 
el. 

Ceea ce-i spusese Bill cu mesajul său era că reuşiseră să-i 
facă pe băieţi să vorbească, iar acum încercau să determine 
dacă ei ieşiseră din tuneluri şi erau deja la suprafaţă. Acesta era 
motivul dublei survolări şi al reflectoarelor ce măturau canionul 
în zona în care se aflaseră atunci când elicopterele trecuseră 
prima oară pe deasupra lor. Când veniseră a doua oară, ei se 
aflau deja la capătul potecii, în acel arroyo. După zgomote, 
oricât de îndepărtate ar fi fost, Hap era sigur că cele două 
aparate aterizaseră la faţa locului, ceea ce însemna că lăsaseră 
agenţi la sol. 

Chiar dacă era sau nu întuneric şi ploua, „salvatorii” lor 
veneau tare din urmă. 

Se-ntoarse brusc spre Miguel. 

— Nu ştiu dacă am lăsat urme care să le folosească să vină 
după noi, dar trebuie să trecem prin apă. Un izvor, un torent, 
orice ne-ar putea fi de folos să ne continuăm drumul fără să 
lăsăm urme. 

Miguel dădu din cap şi-o luă înainte să-l ajungă pe José. 


1:25 A.M. 


Căpitanul Diaz se răsuci şi-l privi pe Bill Strait. 

— Detaşamentul CNP a găsit urme recente pe sol. Nu destul 
de clare ca să spună cu precizie dacă sunt sau nu umane. 

— Ei ce cred? întrebă James Marshall, şi el de faţă la discuţie. 

Diaz vorbi în spaniolă în microfon, apoi se uită la cei doi 
americani. 

— Doi oameni, poate mai mulţi. Ploaia a şters urmele în bună 
parte. Totuşi e posibil să fi fost făcute de animale. 

— Câţi oameni aveţi acolo? 

— Douăzeci. Două unităţi de câte zece. 

Marshall îi vorbi lui Strait: 

— Trimite încă de patru ori pe-atâţia. Serviciul Secret şi CIA. 

— Da, domnule. 

— De la satelit tot nimic? 

— Nu, domnule. Nu se văd decât signaturi reci. Ar fi bine de n- 
ar fi ploaia şi întunericul. 

— Mult mai bine ar fi de n-am fi deloc în situaţia asta. 


1:44 A.M. 


Erau până la genunchi într-un şanţ ce colecta apa de ploaie 
de pe pante, de obicei secat, dar care acum devenise un pârâu 
de vreo trei metri lăţime, ce curgea furios aducând aluviuni şi 
resturi. Nu puteau înainta repede din pricina întunericului şi-a 
precauţiilor cu care trebuiau să-şi tatoneze fiecare pas. Păturile 
de supravieţuire căptuşite cu Mylar se părea că le fuseseră de 
folos până în acel moment, însă le îngreunau respiraţia, iar să 
vadă bine prin tăieturile acelea le-ar fi fost dificil chiar şi pe 
lumina zilei. Mai mult, osteneala cruntă începuse să pună 
stăpânire pe ei, inclusiv pe tânărul José. 

Marten îşi duse absent mâna la buzunarul hainei, atingând cu 
degetele cardul de securitate şi BlackBerry-ul lui Merriman Foxx 
pe care încă le mai purta cu el. Ambele erau dovezi, într-un fel, 
de aceea le şi păstrase, iar acum era îngrijorat de apa ce-ar fi 
putut afecta componentele electronice ale gadgetului, însă n- 
avea ce face să le protejeze mai bine. Rămase voit în urmă până 
ajunse în dreptul preşedintelui. 

— Domnule preşedinte, trebuie să ne odihnim. Toţi, inclusiv 
Jose. Dacă-l pierdem pe Jose, vom fi patru bărbaţi învârtindu-ne 
în jurul cozii în beznă. 

Preşedintele se pregătea să răspundă, însă cuvintele i-au fost 
acoperite de măcinatul zguduitor al unui elicopter de atac ce 
apăru pe neaşteptate, şerpuind pe deasupra canionului, urmând 
cursul pârâului, îndreptându-se direct spre ei. Reflectoarele sale 
de douăzeci de milioane de lucşi măturau zona înainte şi înapoi, 
dezvăluindu-i pilotului traseul pe care-l avea de urmat şi în 
acelaşi timp luminând tufişurile de la sol ca-n miezul zilei. 

— Jos! strigă Marten. 

Toţi cinci s-au aruncat fără ezitare în apă cu numai o clipă 
înainte ca elicopterul să treacă pe deasupra lor. 

— Ne-a văzut? întrebă preşedintele, ridicând capul. 

— Nu ştiu, răspunde Marten strigând. 

— La copaci! strigă José. Sunt copaci în partea dreaptă. 

Miguel strigă în engleză ceea ce spusese José. 

— Pas alergător, strigă şi Hap şi toţi cinci o luară repede într- 
acolo. 

Unul după altul urcară o pantă abruptă până ajunseră la 


adăpostul unui pâlc de conifere. 
1:53 A.M. 


— Şi-acum ce facem? zise Miguel, uitându-se în direcţia 
pârâului, şi se lăsă pe vine lângă ceilalţi. 

— Vom vedea în aproximativ douăzeci de secunde, spuse Hap 
încet şi se uită la preşedinte. Asta-i Woody. 

— Ştiu. 

— Cine-i Woody? întrebă Marten. 

— Maiorul George Herman Woods. Comandantul elicopterului 
prezidenţial Marina 1, ofiţer combatant. Se crede un as al 
pilotajului. Şi din păcate chiar este. 

Cele douăzeci de secunde estimate de Hap n-au fost decât 
douăsprezece. De data asta, au auzit măcinatul zguduitor al 
elicopterului înainte să vadă aparatul. Se întorcea pe deasupra 
canionului pe acelaşi traseu şerpuit ca şi la prima trecere. 
Parcurse la fel de repede canionul dintr-un capăt în altul şi 
dispăru. Luă altitudine şi depăşi o râpă cu pante abrupte. 
Lumina din coadă se mai văzu clipind o vreme. 

— Dacă ne-ar fi văzut prima dată s-ar fi întors să se rotească 
pe deasupra zonei, zise Miguel. 

— Nu, zise Hap, a făcut exact acelaşi traseu de două ori. 
Făcea o înregistrare video. | s-a părut c-a văzut ceva la prima 
trecere. Acum vor analiza cele două înregistrări şi le vor 
compara. 

— Miguel, spuse pe neaşteptate Harris, la ce oră răsare 
soarele? 

— Puțin înainte de opt. Prima geană de lumină pe la şapte. 

Preşedintele îi vorbi lui José. 

— Cât mai avem de-aici până la complex? În mile şi-n ore? îl 
întrebă în spaniolă. 

— Încă vreo opt mile pe drumul pe care-ar trebui să mergem, 
ţinându-ne la adăpostul copacilor şi încercând să trecem pe- 
acolo pe unde n-am lăsa urme. Încă vreo trei ore. 

Spusele lui José fură urmate de un moment de tăcere. Nu se 
auzea decât şuvoiul de apă al pârâului de sub ei şi picăturile 
ploii căzând printre crengile copacilor. Miguel vorbi în cele din 
urmă. 

— José, spuse el încet. Preşedintele vorbeşte bine spaniolă. 


Poţi să-i duci tu de unul singur mai departe? 

— De ce? întrebă preşedintele. 

— Cine ştie ce-a filmat camera elicopterului? Poate că nimic. 
Poate că suntem vizibili pe înregistrare. Ori poate că n-o să-şi 
dea seama. Dacă cineva rămâne aici şi face destule urme pe 
care să le caute echipele de salvare, iar voi ceilalţi treceţi 
dincolo de stânci fără să lăsaţi semne... glasul i se gâtui însă 
Miguel continuă: Cine ştie câţi oameni cred ei că trebuie să 
caute, oricum ar fi nu vor decât unul, pe preşedinte. Am câştigat 
ceva timp cu Hector şi Amado. Poate că reuşesc şi eu să-i mai 
întârzii. 

— Miguel, nu ştim nimic sigur, spuse preşedintele. 

— Dar putem presupune, vere. 

Miguel se ridică dintr-odată şi scoase de sub pătura Mylar 
pistolul automat. 

— N-o să-mi mai trebuiască ăsta. Dacă au să vadă că sunt 
înarmat, se vor agita prea tare, zise şi i-l întinse lui Hap. Mergeţi 
cu José. O să ne vedem iar când va fi vremea. Noroc. 

Apoi se întoarse iute, se gândi o clipă încotro s-o apuce şi-o 
luă la picior fără să mai spună ceva. 

Ceilalţi l-au privit o secundă îndepărtându-se, după care Hap îi 
vorbi preşedintelui: 

— Domnule preşedinte, spune-ţi-i lui Jose să-i dea bătaie. 


135 


2:00 A.M. 


— Aici am început prima trecere peste canion, zise maiorul 
George Herman „Woody” Woods, ofiţer al forţelor de marină. 

Maiorul avea treizeci şi cinci de ani şi era comandantul 
elicopterului prezidenţial Marina 1. Se oferise voluntar să 
piloteze unul din cele şase aparate adunate la repezeală ca să 
facă zboruri de recunoaştere în sprijinul operaţiunii de salvare a 
preşedintelui. Acum era în postul de comandă împreună cu Bill 
Strait, James Marshall şi căpitanul Diaz urmărind dublele video 
pe care le făcuse zburând pe deasupra unui canion sinuos 


urmând firul unui şuvoi iute de munte. 

— Am trecut încet pe deasupra apei. Dă imaginile cu 
încetinitorul, te rog, spuse maiorul. 

Analistul Serviciului Secret care rula înregistrarea micşoră 
viteza de redare. 

— Aici, în sectorul acesta, luminile reflectoarelor sunt puţin 
alături... opreşte aici, te rog. 

Analistul făcu cum i se ceruse. Toţi puteau vedea ceea ce 
păreau a fi fragmente dintr-un fel de material reflectorizant, 
risipite în apă. 

— Dă-i drumul, încet, spuse Woods, iar analistul făcu 
întocmai. Asta-i o creangă de copac. Nu se mişcă. Şi nici ce-o fi 
fost în apă. lar şuvoiul e iute. Dac-ar fi fost gunoaie sau un fel de 
resturi de plastic ar fi fost purtate de curentul apei. Pune a doua 
înregistrare. Din aceeaşi zonă. 

Analistul lucră pe tastatură şi porni înregistrarea celei de-a 
doua treceri a elicopterului peste canion. 

— Mai încet, mai încet, zise Woody când elicopterul se apropie 
de aceeaşi zonă. 

De data asta reflectoarele erau îndreptate spre locul unde 
fusese surprinsă prezenţa acelor materiale reflectorizante. 

— Opreşte, te rog. 

Analistul opri derularea filmării. Apa unde se aflaseră acele 
obiecte era întunecată. Nu se mai vedea nimic altceva decât 
şuvoiul de apă. 

— Ceva a fost acolo înainte, dar la a doua trecere a dispărut. 

— Măreşte imaginea, spuse Strait şi se uită la Woods. Tu ce 
crezi? 

— Cred că trebuie să ne întoarcem acolo al naibii de repede. 

— Woody, zise Strait, trebuie să ştii ceva. Sunt şanse mari ca 
Hap să fie cu preşedintele. 

— Ce? 

— Un bărbat a cărui descriere se potriveşte cu a lui Hap se 
afla cu POTUS în tuneluri. Am încercat să dau de el şi i-am pus 
mobilul şi BlackBerry-ul sub urmărire. Nimic. Nu ştim ce se 
întâmplă cu ei. 

— Doar nu credeţi că e implicat în vreo chestie? 

— Woody, nu ştim. Găseşte-i, dar fii a’ dracului de precaut. 
Obiectivul nostru primordial e preşedintele. 

— Inţeleg. 


136 


2:22 A.M. 


Cei patru se adăpostiseră într-o perdea deasă de arbori, sus 
pe un versant abrupt al unui deal, când au văzut trei elicoptere 
de atac. Zburau destul de sus, însă au coborât rapid spre sol, 
dispărând din câmpul vizual al celor patru, în partea îndepărtată 
a pârâului, la vreun kilometru şi jumătate de locul unde se aflau. 
Şaizeci de secunde mai târziu elicopterele se înălţară iar şi 
începură să zboare încet, unul după altul, pe deasupra pârâului, 
cu reflectoarele măturând înainte şi înapoi fiecare centimetru 
pătrat al zonei. 

— Au lăsat trupe la sol, zise Hap. 

Preşedintele se uită imediat la Jose şi-i vorbi în spaniolă. 

— Încotro ne îndreptăm de-aici? 

— Peste culmea dealului, după care coborâm vreo douăzeci 
de minute. După aceea trecem iar printr-un pârâu. 

— Acolo ajungem în câmp deschis, aşa cum ai zis. 

— Da. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Vreo două sute de metri. După ce trecem de porţiunea 
aceea de teren, dăm iar de pădure şi de stânci, în coborâre spre 
complex. 

— Şi după aceea cât mai avem de făcut până la complex? 

— Vreţi să mergem cât mai repede, nu? 

— Da. 

— Atunci coborâm printr-un jgheab între stânci sau, cum spun 
francezii, printr-un culoar. Foarte abrupt. Numai şisturi. Dar în 
felul acesta putem scurta drumul pe potecă cu aproape trei 
kilometri, adică cu vreo patruzeci de minute. În plus, datorită 
formațiunilor de şisturi, elicopterele nu vor putea ateriza în susul 
jgheabului. 

Preşedintele traduse pentru Marten şi Hap, apoi întrebă: 

— Riscăm coborârea prin jgheabul ăsta, pe-ntuneric, o luăm 
prin culoar, cum îi zice Jose? 

— Decizia vă aparţine, zise Marten. 

Preşedintele se uită la Hap: 


— Cum ţi-e umărul? 

— Sunt bine. Mergem prin jgheab. 

— Vrei să mai iei o pastilă? 

— Nu, răspunse Hap, apoi se răzgândi: Da, ar fi bine. 

— Domnule preşedinte, zise încet Marten. N-am avut răgazul 
să ne odihnim înainte. lar acum suntem tot mai sleiţi. Nu numai 
Hap, noi toţi. Trebuie să riscăm şi să ne tragem sufletul puţin 
sau s-ar putea să nu reuşim. 

— Ai dreptate, zise preşedintele şi se uită la Hap. Rămânem 
atâta timp cât îţi trebuie, când eşti gata de drum, spune. 

— Da, domnule. 


2:32 A.M. 


— Gata, zise Hap şi se ridică brusc în picioare. 

Ceilalţi s-au ridicat după el, pregătiţi de plecare. Marten i-a 
mai reţinut o clipă. 

— Hap, cu riscul de a-ţi spune cum să-ţi faci treaba. Misiunea 
noastră e să-l ducem pe preşedinte la complex şi să ajungă în 
faţa oamenilor acelora. Misiunea prietenului tău pilotul, Woody, 
şi misiunea tuturor celorlalţi pe care i-au adus aici e să-l 
găsească şi să-l scoată naibii de-aici. 

— Ce vrei să spui? întrebă Hap. 

— Ai un pistol de 9 mm şi unul automat. Dă-mi mie unul din 
ele. 

După o scurtă ezitare, Hap îşi duse mâna la brâu, sub pătura 
de supravieţuire, scoase Sig Sauerul de 9 mm şi i-l întinse lui 
Marten. 

— Ştii cum să-l foloseşti? 

— Da, ştiu să-l folosesc. 


137 


TRENUL NR. 243 DE LA PARIS LA BERLIN. 2:48 A.M. 


Victor se rezemă de spătarul fotoliului său, nereuşind să 
adoarmă. In faţa sa stătea o femeie tânără care citea, trăsăturile 


ei delicate fiind luminate de o mică lampă fixată deasupra 
capului ei. Trase cu ochiul prin vagon: cu excepţia unei alte 
lămpi de citit aprinse, restul era cufundat în întuneric, ceilalţi 
câţiva pasageri mai mult ca sigur că dormeau. 

Fata de vizavi întoarse pagina şi-şi continuă lectura, aparent 
fără să observe că Victor o privea. Era blondă, nu foarte 
atrăgătoare, dar - prin postura ei în timp ce citea şi prin modul 
cum dădea pagina cu un singur deget - era interesantă în felul 
ei. Victor se gândi că avea vreo douăzeci şi cinci de ani, poate 
ceva mai mult. N-avea verighetă, iar el se întrebă dacă era oare 
căsătorită şi nu o purta, sau chiar era singură, ori poate 
divorțată. O mai privi un scurt moment, apoi îşi întoarse ochii 
uitându-se absent în penumbra vagonului. 

Îşi întorsese privirea voit, căci îi era teamă să nu fie surprins 
holbându-se la ea, ceea ce probabil n-ar fi făcut decât să o irite. 
Totuşi, nu reuşea să se abţină să se gândească la ea. Trenul 
avea să ajungă la Berlin în ceva mai mult de cinci ore. Ce urma 
să se întâmple apoi? Oare avea prieteni, familie, pe cineva care 
să o întâmpine? Sau era singură? Dar dacă era singură, avea o 
slujbă acolo sau o locuinţă sau măcar un loc unde să stea? 

Dintr-odată simţi o copleşitoare dorinţă de a o proteja. De 
parcă ar fi fost soţia sau sora lui, ori poate chiar o fiică. Atunci, 
pentru prima oară, îşi dădu seama de ce se afla şi de ce fusese 
trimis acolo. Să acţioneze pentru a o proteja pe ea şi pe cei 
asemenea ei înainte să li se întâmple ceva. El era o forță de 
preventie. 

De aceea făcuse ceea ce i se ceruse să facă în Washington, 
de aceea făcuse ce-i spusese Richard să facă şi se preumblase 
prin gara Atocha, locul atacului terorist de la Madrid. Tot de 
aceea îi ucisese pe cei doi jochei în Chantilly. De aceea îl 
trimisese Richard cu trenul la Berlin, iar de-acolo, mai departe, 
spre Varşovia, unde îi promisese că va executa cea mai 
importantă acţiune din viaţa lui. Acolo, dacă avea să urmeze 
întocmai indicaţiile ce i se dăduseră, urma să se facă un pas 
important spre stoparea răspândirii terorismului. Ştia că 
circumstanţele aveau să fie delicate, chiar periculoase, însă nu-i 
era frică, nu era nici măcar agitat. Ba chiar se simţea onorat, 
ştiind că dacă reuşea avea să pună şi el umărul la protejarea 
nevinovaţilor din întreaga lume. Nevinovaţi ca şi tânăra de 
vizavi care citea în continuare. 


138 


3:03 A.M. 


Au urmat în întuneric o cărare alunecoasă şi periculoasă ce 
cobora pe pantele dealului ceva mai mult de-un kilometru şi 
jumătate, după care au ajuns pe malul unui pârâu şi s-au oprit 
pe o ridicătură de pământ cât timp Jose s-a dus la marginea apei 
să cerceteze care-ar fi cel mai bun loc prin care să traverseze 
curentul rapid şi umflat. Până acolo nu văzuseră nici picior de 
agent din trupele de la sol, aşa că presupuneau că erau încă pe 
dealurile pe care ei le lăsaseră în urmă, deşi n-aveau cum să 
ştie cu certitudine. 

Zece minute mai devreme elicopterele se înălţaseră pe 
neaşteptate din zona situată în amontele pârâului, pe care o 
cutreieraseră, şi se îndepărtaseră înspre sud-vest. Acest fapt îi 
făcu să se gândească la Miguel, că-l găsiseră salvatorii, iar el 
făcea tot ce-i stătea în puteri să-i întârzie, pentru că până în acel 
moment elicopterele nu se întorseseră. 

Marten făcu câţiva paşi în josul apei, încercând să dea de Jose 
în beznă. Nu era deloc momentul ca singurul lor ghid să facă 
vreun pas greşit şi să fie târât de curentul învolburat. Aproape 
că ajunsese lângă tânărul spaniol, când dintr-odată se porni 
vântul. Pentru un foarte scurt moment, plafonul de nori se 
sparse şi luna apăru strălucind. La lumina ei, Marten zări umbre 
coborând dealul dinapoia lor. In faţă, dincolo de pârâu, se- 
ntindea zona de câmp deschis de vreo două sute de metri de 
care le spusese José. Stratul de nori se refăcu, dens, iar lumina 
lunii se topi. 

Marten se duse rapid spre José. 

— Coboară oameni pe dealul din spatele nostru. Trebuie să 
traversăm pârâul şi câmpul acela cât mai repede, înainte să iasă 
iarăşi luna. 


3:07 A.M. 


Şi-au încleştat mâinile formând un lanţ uman, să poată trece 
de cealaltă parte a pârâului. Traversarea ar fi fost destul de 


dificilă şi în condiţii normale, însă era aproape imposibilă acum, 
încercând să şi rămână sub păturile Mylar fără să-şi piardă 
echilibrul în vâltoarea apelor. Se aliniaseră şi de data asta ca şi 
până atunci: întâi Jose, apoi Marten, după el preşedintele şi la 
urmă Hap. 

— Uite, zise Marten observând ceva deasupra crestei înalte ce 
se ridica peste pârâu. 

Reflectorul unui elicopter de atac se balansă pe deasupra 
muntelui şi-ncepu să coboare înspre pârâu, drept spre ei, 
luminile lui dansând pe pantele dealului pe unde trecuseră ei şi 
unde puteau vedea cel puţin doisprezece indivizi în uniformă 
coborând în fugă spre malul apei. 

— José, dă-i drumul, strigă preşedintele. 

Tânărul ţâşni înainte de parcă l-ar fi lovit strechea. În câteva 
secunde era deja pe malul opus, ajutându-i pe ceilalţi să iasă din 
apă. De cum au urcat pe mal au luat-o la goană, traversând 
zona expusă şi aruncându-se sub poalele copacilor cu numai o 
clipă înainte ca elicopterul să ajungă deasupra locului pe unde 
traversaseră pârâul. Dintr-odată, acesta luă altitudine, învârtind 
reflectoarele deasupra zonei deschise şi înspre copacii unde se 
adăpostiseră cei patru şi înapoi, spre pârâu şi spre pantele 
dealului de unde coborâseră. Nu mult după aceea au văzut al 
doilea şi al treilea elicopter traversând pârâul într-o parte şi-n 
alta, reflectoarele lor baleind pe deasupra lui şi peste versanţii 
accidentaţi de pe un mal şi de pe altul. 


3:13 A.M. 


Ascunşi de pădurea deasă, cei patru urcară versantul tot mai 
abrupt, printre formațiunile de rocă. Jose se uită în urmă, apoi se 
opri şi-i aşteptă pe ceilalţi să ajungă lângă el. Toţi erau aproape 
sleiţi de puteri - li se înmuiaseră picioarele de parcă erau din 
cauciuc şi gâfâiau la fiecare respiraţie sub păturile de Mylar, 
luptându-se acum doar să reuşească să se mai mişte. 


3:15 A.M. 
S-au târât la baza unei stânci imense, ascunşi de crengile unui 


copac lung prăvălit lângă ea. Câteva secunde mai târziu, un 
elicopter de atac trecu exact pe deasupra capetelor lor, 


fasciculul reflectoarelor abătându-se peste lespezile de piatră, 
aruncând umbre lungi printre arbori. Un al doilea elicopter veni 
în urma lui. Şi după aceea al treilea. 

— jEsta manera! Pe-aici!, strigă Jose de-ndată ce trecură. 

Cât ai clipi, toţi patru s-au ridicat şi-au luat-o la picior. 


3:17 A.M. 


— jEsta manera! 

Jose strigă iar, cotind-o brusc de pe potecă şi strecurându-se 
printr-o breşă între două coloane înalte de calcar. Ceilalţi îl 
urmară în fugă, furişându-se pe urmele lui. 

— li zice „Derdeluşul ciracului”. E foarte abrupt şi până jos e o 
pantă foarte lungă. Prefaceţi-vă că e un joc şi că sunteţi legaţi la 
ochi. Ţineţi-vă după mine şi lăsaţi-vă la vale! zise grăbit Jose în 
spaniolă. 

Preşedintele traduse cât de repede putu. 

— OK? întrebă José. 

— Hai, făcu preşedintele. 

— Si. 

Imediat tânărul dispăru în întuneric şi dus a fost. Îl puteau 
auzi deja ceva mai jos de ei, alunecând pe şisturi. De sus se auzi 
măcinatul zguduitor al elicopterelor. 

— Tu urmezi, Hap, ordonă preşedintele. 

— Da, domnule, dădu Hap din cap şi, după ce se uită scurt 
către Marten, se pierdu şi el în beznă. 

Marten se uită spre preşedinte, aproape zâmbind. 

— Mi-am ţinut promisiunea. N-aţi murit în tuneluri. 

— N-o să murim nici aici, zise Harris şi fu rândul lui să schiţeze 
un zâmbet. Sper. 

— Aşa sper şi eu. Dumneavoastră sunteţi următorul, vere! 
Haideţi! 

Preşedintele clătină din cap, apoi se-ntoarse brusc şi se lăsă 
să alunece în întunericul ca smoala. Marten aşteptă până când 
preşedintele luă avans şi, după ce inspiră adânc, îl urmă. 


3:19 A.M. 


Era de parcă şi-ar fi dat drumul în puţul unui lift. jgheabul era 
aşa cum spuse Jose, foarte abrupt şi foarte lung până în capătul 


de jos. Mai abrupt şi mai lung decât îşi închipuise vreunul dintre 
ei. De-a dreptul prin beznă. lar cei din urmă, în deplasarea lor, 
dislocau o ploaie de pietriş şi bolovani ce se abătea peste cei 
dinainte. 

Jose. Hap. Preşedintele. Marten. Căzând precum plumbul, 
orbeşte. Ţinându-se când numai într-un picior, când doar în 
celălalt. Fiecare din ei încercând din răsputeri să-şi păstreze 
echilibrul, simțind că le fuge pământul de sub picioare. Şi fiecare 
din cei din spate sperând să nu-l ia naibii pe sus pe cel dinaintea 
lui. 

Marten se izbi şi ricoşă dintr-un zid nevăzut din dreapta lui, iar 
izbitura îi tăie respiraţia. Se-mpinse iar în sus şi se dădu ceva 
mai la stânga, sperând că va rămâne pe mijlocul jgheabului şi că 
n-o să se lovească de celălalt perete. 

Auzi un horcăit din faţa lui, căci şi preşedintele se lovise de 
ceva. Ar fi vrut să strige, să-ntrebe dacă e bine, însă se mişca 
mult prea repede. Dintr-odată îi fu teamă că dacă preşedintele 
era rănit, ar fi putut aluneca pe lângă el fără ca măcar s-o ştie, 
atât de întuneric era. Gândul că odată ajuns jos, ar fi putut să 
urce iar era de-a dreptul absurd, căci ar fi fost imposibil să se 
caţere prin culoarul acela. Şisturile acelea n-ar fi ţinut. Apoi îl 
auzi din nou pe preşedinte icnind după ce se lovise iarăşi de 
ceva şi Marten ştiu măcar că încă mai era înaintea lui. 

O fracțiune de secundă mai târziu piciorul său drept se propti 
în ceva şi-l proiectă cu capul înainte în jos pe pantă. Aluneca cu 
o viteză înspăimântătoare, aruncând cu disperare braţele în 
lături, doar-doar şi-o încetini coborârea. Până când braţul său 
drept se agăţă de un bolovan. Se strânse către el şi reuşi să se 
oprească, ameţit şi fără suflu. Apoi zări  reflectoarele 
elicopterelor măturând stâncile împădurite din urma lor. | se 
făcu teamă că piloţii îşi vor da repede seama ce se întâmplă şi 
că vor vira spre baza dealului luminând toată zona şi chemând 
în acelaşi timp trupe ce s-ar fi revărsat în valuri pe urmele lor. 
Sau chiar mai rău, ar fi putut să-i aştepte la capătul jgheabului 
deja, când ei aveau să ajungă acolo. Dacă mai ajungeau 
vreodată. Respiră încă o dată şi se ridică în picioare. Şi iarăşi îşi 
dădu drumul în beznă. 


139 


3:24 A.M. 


Miguel era în postul de comandă, cu braţele încrucişate la 
piept. Căpitanul Diaz stătea în faţa lui. La fel şi Bill Strait. Şi tot 
aşa şi dr. James Marshall. Hector şi Amado erau şi ei acolo, mai 
într-o parte, tăcuţi, lăsaţi în seama a doi ofiţeri ai CNP. Spre 
încântarea şi uşurarea lui Miguel, toţi păreau la fel de epuizați 
ca el. Ceea ce însemna că, cu cât reuşea s-o lălăie mai mult, cu 
atât măsurile pe care ei le vor lua vor fi mai întârziate. 

Hap câştigase timp preţios pentru Marten, pentru preşedinte 
şi pentru sine însuşi, lăsându-i în urmă pe ceilalţi doi băieţi. 
Miguel mai reuşise să le lase ceva avans: rămase de unul singur 
şi urmărise mişcările reflectoarelor elicopterului pe culmea 
dealului. Când văzu că se îndreaptă spre firul apei, îşi scosese 
pătura Mylar, lăsându-se expus senzorului termic al satelitului. 
Efectul a fost aproape instantaneu: în câteva secunde, 
elicopterele şi-au schimbat cursul şi-au luat-o drept spre el. In 
mai puţin de un minut era prins în fasciculul de lumină al unui 
reflector. Apoi elicopterele au aterizat şi soldaţi înarmaţi au 
venit în fugă spre el. Le-a spus versiunea sa în faţa ţevilor 
armelor aţintite asupra lui, apoi a mai spus-o o dată în faţa 
agenţilor CNP şi ai Serviciului Secret în elicopter în timp ce era 
dus acolo unde se afla acum. Şi era hotărât să o mai spună o 
dată. Trebuia să le mai consume din timp. 

— Uite, zise el plin de răbdare în engleza sa de barcelonez cu 
accent australian, o să mă strădui să vă mai spun o dată. 
Numele meu este Miguel Balius. Sunt din Barcelona, şofer de 
limuzină. Am venit să-mi vizitez un văr din El Borrăs. Când am 
ajuns, el nu era acasă, iar nevastă-sa o luase razna pentru că 
nepotu-meu, Amado, şi cu Hector, prietenul lui, dispăruseră. 
Amado, zise Miguel arătându-şi nepotul cu degetul, e flăcăuaşul 
acela de colo. lar Hector e acela, adăugă făcând un gest în 
direcţia celuilalt băiat. Au lipsit toată ziua, n-au apărut nici la 
cină, nimeni nu ştia unde sunt şi eram toţi îngrijoraţi. Doar că eu 
ştiam unde sunt. Sau credeau că ştiu. Erau acolo unde n-ar fi 
trebuit să fie. Erau în tunelurile din munte căutând aurul care nu 


există, dar despre care toată lumea crede contrariul. Nu este 
aur în munţii ăştia, dar nimeni nu vrea să creadă. Oricum, io n- 
am zis nimănui nimic, am luat motocicleta lui văru-meu şi am 
urcat aici. Găsesc motocicletele lor acolo unde le lasă 
întotdeauna. Începe ploaia. lo mă apuc să-i caut. Am găsit până 
la urmă ceva ce păreau a fi urme de paşi. Mă ţin după ele. Se 
face târziu. Sunt ud şi mi-i frig. Apoi, dintr-odată, zbang!, lumini 
orbitoare venind din înaltul cerului şi apar elicopterele alea. Sar 
oameni înarmaţi din ele. Mă-ntreabă ce ştiu despre preşedintele 
Statelor Unite. Eu le zic: „Din câte ştiu io e un tip de treabă”. Ei 
mă-ntreabă: „Şi altceva ce mai ştii?” Eu zic că am văzut la ştiri 
c-a fost scos din Madrid în miez de noapte din pricina unor 
ameninţări de-ale teroriştilor. Dup-aia nici nu mai ştiu când am 
ajuns aici şi, ce noroc, dau de Amado şi de Hector, întregi şi 
nevătămaţi. 

— Ai fost cu preşedintele, aici în munţi, spuse sec Bill Strait. 

— Preşedintele Statelor Unite e-aici în munţii ăştia? 

— Unde este preşedintele? 

— lo am urcat aici după Hector şi după Amado. 

— Ce făceai cu pătura Mylar la tine? întrebă rece Bill, însă 
tonul lui era tot mai acuzator. 

— Am urcat în munţi singur, prin ploaie, prin frig şi pe beznă. 
lo trebe să iau ceva să mă protejeze. Asta aveam. 

— Protecţia care-ţi trebuia să nu fii detectat de satelit. 

Miguel râse. 

— lo mă-nvărt p-aci prin întuneric şi voi mă căutaţi cu 
satelitul? Merci mult de tot. Apreciez ajutorul dat. 

— Unde este preşedintele? insistă răstit Bill. Cine mai e cu el? 

— Am zis c-am urcat aici după Amado şi după Hector. 

— Unde este? 

Strait era nas în nas cu Miguel. Ochii îi erau duri şi reci ca 
oţelul; de-ar fi putut, l-ar fi despicat în două din priviri. 

— Preşedintele? 

— Da. 

— Vrei să zici... acum? 

— Da, acum. 

Miguel renunţă la şagă dintr-odată şi se uită drept în ochii lui 
Bill Strait. 

— N-am absolut nici cea mai vagă idee. 


140 


3:30 A.M. 


S-au oprit la baza jgheabului, pe o potecă netedă presărată cu 
bolovani. Tremurau cu toţii, cu respiraţia tăiată, zgâriaţi, 
însângeraţi, sleiţi şi pierduţi. Dar reuşiseră. Şi erau toţi. Şi 
fiecare spusese ceva doar cât să se asigure că încă mai era 
stăpân pe simţurile şi pe trupul său. Şi fiecare era peste măsură 
de mulţumit că ajunsese până acolo în viaţă. 

Undeva, sus, departe, se vedeau elicopterele mişcându-se 
încoace şi-ncolo, plimbând reflectoarele pe deasupra stâncilor 
colţuroase şi-a pădurilor de conifere din josul lor. Ceea ce 
însemna că, cel puţin pentru moment, nu găsiseră încă traseul 
pe care-l urmaseră ei şi nici nu căzuse nimeni în gura de iad pe 
unde reuşiseră ei să le scape. 


Preşedintele inspiră adânc şi se uită la José. _ 

— Eşti un tip cu totul special, îi spuse în spaniolă. ţi 
mulţumesc în numele meu şi-al celorlalţi. Mi-ar plăcea să mă 
consideri unul din prietenii tăi. 

Harris se apropie de Jose şi-i întinse mâna. 

Pentru un foarte scurt moment, Jose avu o ezitare, apoi se 
uită la ceilalţi şi iar la preşedinte. Un zâmbet timid, dar mândru, 
i se lăţi pe buze, în timp ce-i întindea şi el mâna preşedintelui. 

— Gracias, Sir. Usted es mi amigo. 

Apoi, uitându-se la Hap şi la Marten, spuse dând din cap: 

— Voi todos sunteţi mis amigos. Vă mulţumesc, domnule. Și 
dumneavoastră sunteţi prietenul meu. Voi toţi sunteţi prietenii 
mei. 

Abia rosti Jose aceste cuvinte, că preşedintele se ridică 
deodată în picioare. 

— Încotro mergem acum? 

— Încolo, zise José şi făcu un semn cu capul spre o cărare 
îngustă ce trecea printr-un canion. 

Exact în acel moment, norii lăsară să apară luna care lumină 
întreaga zonă, din fundul canionul unde se aflau ei şi până pe 
stâncile şi culmile îndepărtate ale muntelui - un peisaj selenar şi 


argintiu. Văzură în sfârşit cu claritate jgheabul prin care 
coborâseră: cât de mortal de abrupt şi îngust era şi cât de mult 
trebuiseră să coboare. In orice alte condiţii gândul că un adult, 
să nu mai zicem de patru, şi-ar fi dat drumul în jos de bunăvoie 
pe-acolo ar fi părut de-a dreptul absurd, de nu chiar sinucigaş. 
Insă acele alte condiţii nu se întruneau nici pe departe de data 
aceasta. 

Preşedintele se uită la José. 

— Vamonos, spuse. Să mergem. 

José încuviinţă cu o înclinare a capului şi o luă iute înainte 
spre canion. 


141 


5:20 A.M. 


Nicholas Marten stătea rezemat în uşa deschisă a unei anexe 
din piatră cu acoperiş de tablă, aflată la marginea podgoriei 
complexului Aragon. Hap îşi amintise de această construcţie din 
inspecția pe care o făcuse la complex cu o lună înainte, atunci 
când Serviciul Secret pregătea vizita preşedintelui la faţa 
locului. În sfârşit renunţaseră la păturile Mylar. Îşi înfipse Sig 
Sauerul sub cureaua de la pantaloni. Mânca un pumn de 
curmale uscate pe care le găsiseră într-o pungă pe un raft. Se 
uită la cer. Vremea se mai îndreptase, iar luna tocmai se lăsa 
dincolo de piscurile înalte ale munţilor de la vest. Incă o oră şi 
orizontul avea să înceapă să se albească, iar peste două, avea 
să fie lumină de-a binelea. După altă jumătate de oră urma să 
răsară şi soarele. 

Marten mai rămase în pragul uşii încă o clipă, încercând să-şi 
închipuie poteca abruptă şi cotită pe care o urmaseră după ce- 
au plecat de la baza jgheabului. Până atunci nu mai văzuse 
niciun elicopter şi nici vreun alt semn care să sugereze că li se 
dăduse de urmă şi că traseul pe care-l urmaseră ei era acum 
parcurs de „salvatorii” lor. Cu noroc, maiorul forţelor de puşcaşi 
marini G.H. „Woody” Woods şi ceilalţi piloţi îşi limitau încă 
cercetările în regiunea munţilor şi aşa aveau să facă şi în 


continuare, mult după vărsatul zorilor. Ce aveau să facă după 
aceea, nu avea aşa mare importanţă, pentru că la vremea 
aceea, dacă lucrurile aveau să meargă aşa cum le schiţase Hap, 
ei vor fi pătruns în complexul Aragon, penetrând importantul 
sistem de securitate, iar preşedintele va fi ajuns de mult la 
biserica de pe deal şi le va fi ţinut deja distinşilor membri ai 
Institutului pentru O Lume Nouă discursul vieţii sale. 


5:23 A.M. 


Marten se întoarse din uşă şi intră înăuntru. Jose era chircit şi 
dormea pe duşumea, chiar lângă intrare. La câţiva paşi în 
stânga lui, mai departe de uşă, Hap dormea ca mort, cu pistolul 
automat sprijinit pe antebraţ. Dincolo de agentul Serviciului 
Secret, mai ferit, dormea preşedintele. 

Marten scoase Sig Sauerul de la brâu şi se aşeză pe prag. 
Ajunseseră în anexă puţin înainte de patru şi jumătate. Cinci 
minute mai târziu, Hap constatase că zona nu prezenta niciun 
pericol. Apoi au găsit un furtun legat la reţeaua de apă atârnat 
pe un zid dinafara anexei şi punga aceea de curmale. Au băut şi 
au mâncat toţi patru. Aproape imediat oboseala extremă începu 
să-i copleşească, iar Marten se oferi să stea primul de pază. 
Urma să-l trezească pe Hap la şase fără un sfert, iar apoi să 
doarmă şi el vreo patruzeci de minute înainte să se ridice cu 
toţii şi să pornească mai departe, adică până pe la şase şi 
jumătate. Sperau să reuşească să parcurgă kilometrul ce le mai 
rămânea de făcut prin podgorii, la deal, până la dependinţele 
complexului, înainte să se lumineze de ziuă. 

Sperau. 

Până acolo nu întâmpinaseră nicio rezistenţă. Motivul, 
spusese Hap, e momentul zilei şi izolarea extremă a acelei 
anexe; pe deasupra, încă nu se apropiaseră de zona securizată 
până la care mai aveau de făcut vreun kilometru şi jumătate din 
locul unde se aflau - pe un drum pietruit folosit de muncitori, 
care tăia viile, şi mărginea complexul propriu-zis într-o parte a 
lui. Pe acel drumeag erau instalate primele linii de securitate şi 
se desfăşurau în aşa fel încât înconjurau întregul complex, a 
cărui suprafaţă era de-a dreptul imensă, cuprinzând, pe lângă 
vii, un teren de golf cu un traseu cu optsprezece găuri, parcări, 
terenuri de tenis, bungalouri şi, ţinta celor patru, străvechea 


biserică de pe dealul ce străjuia complexul. 

Forţele de securitate numărau cinci sute de persoane, membri 
ai poliţiei locale şi ai celei naţionale, coordonate, după cum 
bănuia preşedintele, de Serviciul Secret spaniol. Dacă 
preşedintele ar fi ajuns să vorbească aşa cum fusese planificat 
iniţial, Hap ar fi suplimentat aceste forţe cu alţi o sută de agenţi 
ai Serviciului Secret american. Insă acel plan fusese abandonat 
după cele întâmplate la Madrid şi după transportarea „oficială” a 
preşedintelui la renumita „locaţie secretă”. Din câte ştia Hap, 
absenţa preşedintelui de la serviciul divin de dimineaţă de la 
complexul Aragon le fusese anunţată oficial celor de la Institutul 
pentru o Lume Nouă, cel mai probabil de către şeful cancelariei 
de la Casa Albă, Tom Curran, de la ambasada Statelor Unite din 
Madrid. Era exact împrejurarea pe care miza şi Hap, deoarece 
ştia că în felul acesta forţele de securitate ar fi fost mai puţin 
vigilente şi tocmai de aceea hotărâse să procedeze în acest fel. 

Podgoriile, în acel moment al anului, şi în acea dimineaţă de 
aprilie mai ales, nu puteau fi altfel decât desfrunzite, părând o 
ceată de schelete.  Dependinţele  găzduiau, pe lângă 
echipamentele şi materialele necesare întreţinerii podgoriei şi 
terenului de golf, şi spălătoria mare a complexului, unde printre 
altele, se spălau şi se păstrau uniformele angajaţilor. Să ajungă 
la acele acareturi, întregi şi neobservaţi, era primul pas din 
planul lui Hap. Mult mai dificil avea să fie să-l ducă pe 
preşedinte încă vreo doi kilometri, în sus pe pantele împădurite 
ale dealului de dincolo de complex, către biserica veche de 
patru sute de ani, unde avea să se ţină slujba de dimineaţă 
pentru membrii Institutului pentru o Lume Nouă. 

Marten era uimit de mulţimea detaliilor pe care le dăduse 
Hap, dar n-ar fi trebuit să fie. Era parte din meseria sa, era ceea 
ce Serviciul Secret făcea înaintea oricărei deplasări a 
preşedintelui, oriunde s-ar fi făcut. Marten spera doar ca 
memoria lui Hap să fie pe atât de bună pe cât credea că este şi 
că, între timp, nu aveau să fie luate măsuri de siguranţă 
suplimentare, necunoscute lui. 


142 


5:40 A.M. 


Încă cinci minute până când Marten avea să-l trezească pe 
Hap. Ştia că în halul acela de epuizare, dacă nu era foarte atent, 
ar fi putut adormi chiar acolo unde era, iar dacă s-ar fi întâmplat 
una ca asta, ar fi dormit cu toţii zile întregi. Ca să prevină acest 
lucru, începu să-şi construiască tot felul de scenarii în minte: se 
gândi la munca sa de arhitect peisagist la Fitzsimmons & Justice 
şi la foarte urgentul şi neterminatul proiect Banfield; se gândi la 
Demi - pe unde o fi, care-i era adevăratul motiv pentru care, la 
Montserrat, îi dăduse pe mâna lui Merriman Foxx, pe el şi pe 
preşedinte? Oricare i-ar fi fost motivaţia, un lucru era cert, Demi 
n-avea de unde să ştie nicio iotă din ceea ce se întâmpla de fapt 
în jurul lui Foxx, despre experimentele sale sau despre duşmanii 
preşedintelui. Marten o văzuse ultima oară în compania lui Foxx, 
a lui Beck şi a Lucianei la restaurantul mănăstirii, însă când se 
întorsese el cu preşedintele, Foxx îi aştepta singur. Ceea ce 
însemna că Demi plecase undeva cu ceilalţi. Dau unde şi de ce 
oare? Marten nu se putea gândi decât că Demi spusese 
adevărul atunci când îi vorbise despre sora ei şi îi spusese că 
găsirea ei, sau măcar aflarea adevărului despre ea, era cel mai 
important lucru din viaţa sa. 


5:44 A.M. 


— Vere. 

Marten tresări şi ridică privirea. Preşedintele, a cărui faţă 
nerasă părea mai osoasă şi mai suptă ca oricând, stătea în faţa 
lui. 

— Ştiu c-aţi hotărât cu Hap să stea el de pază după tine, 
spuse Harris încet. Dar e destul de rău lovit. Lasă-l să doarmă. ŞI 
du-te să dormi şi tu niţel. 

— Sunteţi sigur? 

— Foarte sigur. 

— Vă trebuie ăsta? întrebă Marten ridicând Sig Sauerul. 

— Da. 


Marten îi înmână arma preşedintelui. 

— Mulţam. 

Preşedintele zâmbi. 

— Hai, dă-i drumu’, că se duce preţiosul tău pui de somn. 
— Să nu cumva să adormiţi iar. 

— N-am cum. Trebuie să-mi pregătesc discursul. 


143 


6:30 A.M. 


Abia dacă se făcuse destulă lumină cât să vadă, când 
preşedintele îi înapoie lui Marten Sig Sauerul şi cei patru 
părăsiră anexa, începând să urce încetişor panta lungă şi 
noroioasă a dealului. De-o parte şi de alta se întindeau şiruri de 
butaşi de viță-de-vie abia înmuguriţi. Marten era primul, îl 
urmau preşedintele şi Hap, iar la urmă venea José. 

Câteva minute mai înainte, preşedintele i-a mulţumit lui José 
pentru curajul său şi i-a spus c-ar trebui să se întoarcă acasă, 
înainte ca situaţia să se agraveze. Tânărul refuză, spunând că 
vrea să rămână cu ei, să le dea o mână de ajutor, dacă se 
putea. Hap voia şi el ca Jose să rămână. Şi nu doar pentru că 
băiatul era localnic şi ar fi putut să comunice cu uşurinţă cu 
vreun muncitor peste care ar fi putut ei da, ci şi pentru că, mai 
mult ca sigur, Bill Strait pusese Serviciul Secret, CIA sau poliţia 
spaniolă să-l aştepte, în caz că se întorcea acasă, căci probabil 
despre prezenţa sa în tuneluri se aflase de la Hector şi de la 
Amado, astfel că deja i se cunoşteau şi numele şi adresa. lar 
dacă puneau mâna pe el, ştiind unde era preşedintele, n-ar fi 
trecut mult până l-ar fi făcut să spună tot ce ştia şi-ntr-o clipită 
echipele de „salvatori” ar fi apărut în dispozitiv complet la 
complexul Aragon. lar Hap ştia că ei nu-şi puteau permite aşa 
ceva. 


6:35 A.M. 


Marten se apropia de culmea dealului, apoi se opri brusc şi se 


lăsă într-un genunchi, făcându-le semn celorlalţi să facă la fel. 
Dependinţele se aflau chiar în faţa lor, patru la număr, patru 
clădiri asemănătoare cu nişte hambare, construite din scânduri, 
împrejmuind o curte centrală. Imediat în dreapta lor şi dincolo 
de trei şiruri de viță-de-vie înmugurită, era drumul pietruit ce 
tăia podgoria pe din două şi unde ar fi trebuit să fie amplasate 
primele linii de agenţi de securitate. 

— Ce e? întrebă şoptit preşedintele. 

— la ascultați. 

Marten îţi lungise gâtul şi privea înspre clădiri. 

— Ce e? întrebă şi Hap pitindu-se lângă el. 

— Jos, le făcu Marten semn celorlalţi să se culce la pământ. 

Câteva secunde mai târziu, doi poliţişti în uniformă au trecut 
pe lângă ei cu motocicletele, scotocind cu privirile şirele de vie 
şi de-o parte şi de alta a drumului, îndreptându-se încet în jos, 
pe drumul dinapoia celor patru. 

Marten se uită la Hap. 

— Crezi că mai vin şi alţii? 

— Nu ştiu. 

— O să aflu eu, îi spuse Jose preşedintelui în spaniolă. 

Inainte să-l poată opri vreunul din ei, se ridică şi o luă la fugă 
spre cele patru dependinţe. Apoi dispăru din câmpul lor vizual. 


6:43 A.M. 


— Nu mai e nimeni altcineva, spuse Jose în spaniolă, după ce 
se întorsese şi îngenunchease lângă ei. Haideţi repede. 

Cât ai clipi îi călăuzi dincolo de butaşii de vie spre drumeagul 
pietruit. Cum au ajuns pe drum, au rupt-o la fugă, mişcându-se 
precum umbrele în lumina palidă a dimineţii spre dependinţe. 
Cinzeci de metri, treizeci. Apoi douăzeci, zece şi-n cele din urmă 
au ajuns. Jose deschise o uşă laterală şi s-au strecurat înăuntru. 


6:46 A.M. 


Hala era imensă, acolo fiind garajul principal pentru parcul 
auto al complexului. lnăuntru erau patru camionete, patru 
tractoare, şase maşini de transport pe trei roţi şi cu platforme 
descoperite, patru maşini mari de tuns iarba şi patru carturi 
electrice pentru deservirea terenului de golf, parcate unul în 


spatele celuilalt. Mai în fund, în dreptul unei porţi glisante 
închise, era şi un microbuz Toyota a cărui vopsea verde 
decolorată era acoperită de praf şi arăta de parcă nu mai fusese 
folosit de luni întregi. 

— Fiţi atenţi la uşă, zise Hap şi se îndreptă spre carturile 
parcate în linie, sperând să găsească unul cu cheia în contact. 

— Aici, făcu Marten după ce deschisese un dulăpior aflat 
lângă uşa unui birou. 

În  dulăpior, agăţate pe cuie, erau cheile tuturor 
autovehiculelor. Le-au trebuit trei minute bune până le-au sortat 
pe toate, găsind cheia primului cart din rând. Hap o înhăţă 
imediat şi merse s-o încerce. Beculeţul ce indica nivelul de 
încărcare al bateriei străluci verde, arătând că e complet 
încărcată. 


Treizeci de secunde mai târziu, prudenţi, se strecurau spre 
clădirea spălătoriei. Cerul era mult mai luminos deja. Intunericul, 
de al cărui adăpost profitaseră atâta timp, făcea loc luminii zilei. 

L-au lăsat pe Jose la uşă, iar ceilalţi au intrat în sala principală 
a spălătoriei. Trei maşini de spălat din oţel inox, imense, 
semănând a vane, ocupau toată zona centrală, iar pe cel mai 
îndepărtat dintre pereţi erau aşezate în la rând uscătoarele, din 
acelaşi material. Deasupra lor era o fereastră mare ce dădea 
spre celelalte clădiri. Lângă fereastră erau maşinile de călcat, iar 
dincolo de acestea erau rastele din oţel pe care erau atârnate 
şiruri-şiruri uniformele asortate ale angajaţilor complexului 
Aragon, cele mai multe dintre ele pe umeraşe şi aranjate pe 
mărimi - o comoditate obligatorie pentru un complex hotelier de 
cinci stele, despre care Hap ştia că are mai bine de două sute de 
angajaţi ce trebuiau să se prezinte mereu în uniforme curate şi 
impecabil apretate. 

— Un hombre estă viniendo. Vine un bărbat, zise Jose din 
pragul uşii, apoi se trase repede după perete să nu fie văzut. 

Preşedintele le făcu semn lui Marten şi lui Hap şi toţi trei se 
strecurară în spatele maşinilor de călcat. Hap inspiră adânc şi 
scoase Steyrul, iar Marten ridică Sig Sauerul. 

O clipă mai târziu, un tip masiv, cu păr creţ, în pantaloni şi 
tricou alb intră în spălătorie. Aprinse lumina şi se duse la un 
panou de comandă, unde apăsă o serie de butoane. Aproape 
imediat maşinile de spălat începură să se umple cu apă. 


Bărbatul reglă aparatele ce măsurau temperatura, apoi se 
apropie de maşinile de spălat şi aruncă o privire înăuntru. 
Mulţumit de treabă, se răsuci pe călcâie şi plecă. 

Hap mai aşteptă o fracțiune de secundă, apoi traversă rapid 
încăperea, lipindu-se de perete, lângă fereastră, de unde trase 
cu ochiul afară. Îl văzu pe muncitor îndreptându-se spre cea mai 
depărtată dintre clădirile dependinţelor, unde intră şi închise uşa 
în urma lui. Hap se întoarse imediat spre ceilalţi. 

— Se va întoarce aici nu peste mult timp. Trebuie să ne 
mişcăm rapid. 


144 


7:00 A.M. 


Dr. James Marshall se uita la căpitanul Diaz şi la unul dintre 
agenţii lui Bill Strait, vorbitor de spaniolă, care-l interogau pe 
Miguel într-o zonă izolată, mai din fundul postului de comandă, 
întrebările se puneau alternativ, când în engleză, când în 
spaniolă, încătuşaţi şi mai mult decât agitaţi, având agenţi ai 
CNP cu atitudini dure care-i păzeau, Hector şi Amado stăteau pe 
scaune pliante la numai câţiva metri distanţă - fuseseră puşi în 
mod voit acolo ca să-l perpelească şi mai mult pe Miguel. Dacă 
Miguel n-avea să cedeze, erau siguri că unul dintre băieţi o va 
face. 

Deodată, Marshall renunţă să mai privească la grupul din 
fundul postului de comandă şi se duse la Bill Strait. 

— Nu le spune nimic. 

— O va face, sau unul dintre băieţi ne va spune ceva mai 
multe. Dar va dura. Oricum nu mizam pe o dezvăluire imediată. 

Marshall era obosit, nervos şi frustrat. Însă era şi din ce în ce 
mai neliniştit şi asta nu-i plăcea deloc. Incepea să se simtă 
precum Jake Lowe. 

— Am pus mâna pe un şofer de limuzină spaniol care 
vorbeşte engleză cu accent australian şi pe doi puşti. Şi am aflat 
că un tip care arată ca Hap, sau poate că este Hap, e undeva 
afară, împreună cu preşedintele şi cu Marten. Avem orice 


echipament de ultimă generaţie ne trebuie şi o armată de 
oameni, avem elicoptere care survolează regiunea, iar acum s-a 
şi luminat de ziuă. Şi tot nu poate să-i găsească nimeni. De ce? 

— Poate pentru că mai sunt încă undeva în tuneluri, răspunse 
Strait. Sau poate că nici nu mai sunt pe-aici. 

— Ce dracu' vrei să zici? 

Strait îi întoarse spatele şi se duse la o hartă a regiunii. 

— Asta, zise el făcând un gest circular împrejurul munţilor, e 
zona pe care am cercetat-o noi. lar aici, spuse mişcând mâna 
mult la dreapta, este complexul hotelier Aragon, unde, iniţial, 
era planificat ca preşedintele să ţină un discurs în dimineaţa 
asta. 

Marshall ciuli urechile. 

— Crezi că-ntr-acolo se îndreaptă? 

— Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că nu i-am găsit aici. Ştim c-a fost în 
subteran şi, cu sau fără Hap, dacă a reuşit cumva să iasă, prin 
munţii ăştia... Strait avu o scurtă ezitare, apoi continuă: Nu pot 
să gândesc cu capul lui, dar cred că acel complex e realmente 
un loc spre care s-ar putea îndrepta şi că ştie despre el, iar acolo 
sunt oameni foarte importanţi cu care ar putea discuta, pe mulţi 
dintre ei îi şi cunoaşte. Cum ar putea ajunge acolo, nu ştiu. Doar 
gândeam cu voce tare. 

Marshall se întoarse şi merse la căpitanul Diaz, pe care o 
trase mai la o parte de Miguel şi de băieţi. 

— Ar fi cu putinţă, întrebă el, ca, în vreun fel, preşedintele să 
coboare din munţi la complexul Aragon? 

— Şi să fi evitat să fie detectaţi de satelit? 

— Dacă avea o pătură Mylar ca a şoferului? Dacă asta a fost 
ceea ce s-a văzut în pârâu pe imaginile filmate din elicopter? 
Preşedintele, Hap Daniels, Marten şi şoferul. 

— Sugeraţi c-ar fi făcut tot traseul acesta pe jos, traversând 
regiunea prin ploaie şi vânt? 

— Da. 

Căpitanul Diaz zâmbi. 

— Nu prea pare verosimil. 

— E posibil? întrebă Marshall apăsând fiecare cuvânt. 

— Dacă e nebun şi dacă ar avea o idee cât de cât cum să 
ajungă acolo, aş zice că da, e posibil. 


145 


7:03 A.M. 


Se îmbrăcară în uniformele îngrijitorilor peluzei de golf: 
cămăşi verde deschis şi pantaloni tot verzi, doar cu o nuanţă 
mai închişi. Deasupra buzunarului stâng de la piept era brodat 
cu litere albe cursive Complexul Aragon. Hainele lor le 
ascunseseră într-un tomberon aflat în spatele clădirii ce 
adăpostea parcul auto. Dintre toţi cei patru, doar preşedintele 
păstrase un obiect personal, pe care-l îndesase la loc sigur în 
cămaşă. Era singurul lucru pe care-l păstrase cu sine de la bun 
început şi pe care avea să-l poarte în faţa membrilor Institutului 
pentru O Lume Nouă. Era obiectul care, în ciuda uniformei de 
muncitor al complexului şi-a bărbii nerase, avea să-l facă 
imediat cunoscut tuturor celor prezenţi: peruca. 

Jose era lângă intrare, trăgând cu ochiul afară. Marten se 
apropie  încetişor cu maşina electrică de el şi se opri. 
Preşedintele ocupa locul de lângă Nicholas, iar Hap era în spate 
cu pistolul automat în mână, iar lângă el era întregul arsenal de 
unelte necesare îngrijitorilor peluzei: greble, mături, coşuri de 
gunoi din plastic şi încă un obiect pe care Hap îl luase pentru că 
simţise că mai târziu avea să le folosească - un binoclu pe care-l 
găsise în ceea ce părea a fi biroul intendentului. 

— Vreun semn de la individul acela? întrebă preşedintele în 
spaniolă. 

Jose clătină întâi din cap, apoi uitându-se iar afară zise grăbit: 

— Si. Omul în alb tocmai a intrat iar la spălătorie. 

Preşedintele traduse răspunsul lui José. 

— Să-i dăm drumu’, zise Hap. 

Jose trase poarta într-o parte, iar Marten conduse cartul afară 
precaut, apoi aşteptă până când tânărul spaniol închise poarta 
glisantă. Zece secunde mai târziu, Jose sări lângă Hap, iar cartul 
porni silențios, trecând de dependinţe şi cotind pe drumul 
pietruit ce avea să-i ducă în jos, dincolo de terenul de golf şi, 
mai departe, după un parcurs sinuos de vreo doi kilometri, prin 
pădure, în sus către biserică. 


7:13 A.M. 


Ajunseră în vârful unui deluşor şi se opriră la adăpostul unui 
conifer uriaş. Pentru prima oară privirile lor putea străbate 
dincolo de podgorii, de terenul de golf şi chiar până dincolo de 
complexul hotelier. În faţa clădirii principale, elegantă, trasă în 
stuc alb, erau înşirate şapte autocare fără nicio inscripţie, 
lucioase, negre şi cu parbrize fumurii. Autocarele care luaseră 
vineri delegaţii Institutului pentru O Lume Nouă de pe aeroportul 
din Barcelona şi care urmau să-i ducă înapoi odată cu încheierea 
serviciului divin din dimineaţa aceea. 

Nu departe de ele erau parcate zece sau douăsprezece SUV- 
uri mari şi negre, aparţinând Serviciului Secret spaniol, care 
constituiau escorta autocarelor, mai întâi până la biserică, iar 
apoi spre aeroport. Şi mai departe încă de acestea, cei patru au 
zărit un număr însemnat de autovehicule ale poliţiei ce 
blocaseră varianta ce se desprindea din autostradă spre hotel. 
Altele erau staționate cam din jumătate în jumătate de 
kilometru pe drumul ce tăia podgoria pe din două. Intregul 
dispozitiv era instalat aşa cum ştiuse Hap că avea să fie. 

Mult deasupra complexului, la capătul unei şosele şerpuite ce 
se desena neagră pe pantele dealului, abia se zărea clădirea 
străveche din piatră şi cu acoperiş din ţigle roşii, în stil romanic, 
a Bisericii Sfânta Maria. 

— Aia-i? întrebă preşedintele. 

— Da, domnule, răspunse Hap. 

Preşedintele lăsă să-i scape o răsuflare prelungă. Erau aşa de 
aproape... 


146 


7:17 A.M. 


Acel drum utilitar îi purtă pe la marginile îndepărtate ale 
terenului de golf, iar apoi cobori brusc într-o mlaştină 
împădurită, ca apoi să-i urce iar, pieptiş şi sinuos, printre 
crânguri dese de conifere către biserică. Marten tocmai se 


pregătea să ia o nouă curbă, gândindu-se la ce-ar fi putut face 
odată ajunşi în spatele bisericii, la intrarea de serviciu înspre 
care se îndreptau, când, deodată, Hap îi întrerupse gândurile. Se 
uita cu binoclul spre creasta dealului. 

— O maşină de patrulare coboară dealul. leşi de pe drum, 
spuse el repezit. 

Marten mai rulă vreo zece metri, apoi viră brusc scoțând 
cartul de pe drum şi-l conduse printre copaci până în dosul unui 
zid scund de piatră unde şi opri. 

Hap ridică pistolul automat, iar Marten scoase Sig Sauerul. 
Apoi au stat şi-au aşteptat ca autovehiculul cu tracţiune 
integrală al poliţiei să coboare dealul. Pe măsură ce se apropia, 
încetinea şi tot încetinea. Puteau să-i vadă pe cei patru bărbaţi 
în uniformă din maşină, toţi patru uitându-se în direcţia unde se 
ascunseseră ei. 

— Nu-i nimic. Nu-i nimic aici. Nu vă opriţi, şopti Marten. 

Automobilul încetinise şi mai mult şi, pentru un foarte scurt 
moment, toţi cei patru au fost siguri că avea să oprească. Dar 
nu s-a oprit, şoferul o ţinu încetişor tot înainte, până au trecut 
de ei. 

— Buni băieţi, zise Marten. 

— Mai lasă-i un minut să aibă timp să dispară, zise Hap lăsând 
jos automatul şi luând iarăşi binoclul, după care se întoarse să 
urmărească maşina poliţiei continuându-şi coborârea lentă pe 
panta dealului. 

— Asta-i pământ de umplutură, spuse deodată preşedintele 
din senin, privind pământul dimprejur. Lutul ăsta, solul. Mă tot 
uit de când am ajuns aici. Cu cât urcăm mai mult, cu atât se 
vede mai bine. Numai umplutură. Uitaţi-vă împrejur, majoritatea 
copacilor sunt tineri. Cinşpe, douăzeci de ani cel mult. 

— Domnule preşedinte, spuse Hap fără să ia binoclul de la 
ochi, complexul n-are încă nici pe departe douăzeci de ani. 
Probabil că toate astea au fost făcute în altă parte, iar arborii au 
fost replantaţi aici. 

— Mai e un lucru. Biserica. Cum poţi pune o biserică veche de 
patru sute de ani pe un teren acoperit cu umplutură de nici 
douăzeci de ani? 

— Numerotezi pietrele, o dărâmi bucată cu bucată, apoi o 
reclădeşti cum a fost, zise Marten. 

— Dar de ce? Şi unde era înainte? 


— Hopa! făcu deodată Hap. 

— Ce e? 

Preşedintele se suci şi se uită în direcţia în care privea Hap. 

— Încă o maşină de patrulă. 

Un alt SUV de-al poliţiei urca pe drum. Cea care cobora oprise 
în dreptul lui, iar şoferii lor discutau ceva. 

— Ce facem acum? întrebă Harris. 

— Nimic. Dacă încercăm să plecăm acum, au să ne vadă. 

— Vrei să spui că rămânem aici? 

— Da, domnule. Rămânem pe loc. 


147 


7:25 A.M. 


Patru călugări în rase negre o scoaseră pe Demi din celula ei 
şi o conduseră printr-un coridor lung, pustiu şi slab luminat. Nu 
purta nimic altceva decât rochia purpurie şi sandalele pe carei 
le adusese Cristina ca să le îmbrace pentru ceremoniile din 
seara trecută. Că fusese obligată să se dezbrace la piele în faţa 
călugărilor ca să pună rochia aceea pe ea, nu mai avea nicio 
importanţă. 

De ce-ar mai fi avut? Doar veniseră să o ducă la moarte. 


7:28 A.M. 


Primul călugăr trecu o cartelă de securitate printr-un decodor 
montat lângă o uşă din oţel. Uşa se dădu în lături şi intrară într- 
un alt coridor. Şi la stânga şi la dreapta erau uşi deschise ce 
dădea în ceea ce păreau a fi cabinete de consultaţii medicale. 
Erau încăperi mici, identice, iar pe pereţi erau fixate cutii de 
sticlă opacă, precum cele folosite pentru a vedea filmul unei 
radiografii sau al unei tomografii. În mijlocul fiecăreia din aceste 
încăperi se vedea, rece, o masă din oţel inox. 


7:29 A.M. 


Printr-o altă uşă securizată, au intrat într-o încăpere unde 
erau mai multe paturi de oţel ca cel din celula de unde fusese 
scoasă cu doar câteva minute mai înainte. Singura diferenţă era 
că aici erau aşezate câte patru unul deasupra celuilalt, până 
aproape în tavan, în şiruri dispuse până în fundul camerei, 
lăsând liber doar un culoar pe mijloc. Erau destule cât să 
adăpostească poate vreo două sute de persoane, de nu mai 
multe. 

Au parcurs un alt coridor, unde a văzut toalete comune şi săli 
de duş. Imediat dincolo de acestea văzu ceva ce semăna cu o 
mică bucătărie de campanie şi după aceasta o sală de mese, cu 
mobilier tot din oţel inox - mese şi bănci -, unde se părea că 
fusese servită cina. Incăperile acestea, ca şi cele pe care le 
văzuse înainte, şi asemenea culoarelor pe care le străbătuseră, 
arătau de parcă întreagă această zonă fusese un stupar părăsit 
voluntar şi în mare grabă. 


7:31 A.M. 


Călugării o conduseră pe Demi printr-o succesiune de nu mai 
puţin de cinci porţi grele, bine ferecate, dispuse la câte trei 
metri una de cealaltă, după care au intrat într-un tunel parcă de 
metrou, lung şi întunecos, pe mijlocul căruia trecea o singură 
şină. In faţa lor, Demi văzu un mijloc de transport asemănător 
cu o sanie mare şi complet descoperit, dotat cu trei rânduri de 
bănci. Patru călugări stăteau deja pe cel mai din spate, aşezaţi 
umăr lângă umăr, iar foarte aproape de ei, în faţa lor, mai era o 
persoană. Lui Demi i se tăie respiraţia când o recunoscu: era 
Cristina. 

Purta aceeaşi rochie albă din seara dinainte şi zâmbi 
încântată, chiar fericită, când o văzu şi ea pe Demi. 

Imediat Demi fu silită să se aşeze lângă Cristina, iar un 
călugăr se puse repede alături de ele. Ceilalţi trei dintre cei care 
o aduseseră se aşezară în faţa lor. Nouă călugări de toţi 
escortau două femei către veşnicie. 

Brusc, sania porni la drum, rapid şi silențios, viteza ei 
crescând constant. Trecu o secundă, apoi încă una, după care 
Cristina se întoarse spre Demi zâmbind cel mai înspăimântător 
surâs pe care-l văzuse vreodată. Înspăimântător de cald, de 
inocent şi copilăresc. 


— Mergem să ne alăturăm taurului, spuse ea entuziastă, de 
parcă erau gata să înceapă cine ştie ce aventură extraordinară. 

— N-ar trebui, spuse în şoaptă Demi. Trebuie să găsim un 
mod de-a scăpa. 

— Nu!, răspunse repezit Cristina dându-se înapoi, cu ochii 
scăpărând de o negură de nepătruns, terifiantă. Trebuie să 
pornim la drum. Amândouă. A fost scris în ceruri încă de la 
facerea lumii. 

Sania îşi diminuă viteza, iar Demi văzu că se apropiau de 
capătul tunelului. Câteva secunde mai târziu s-au oprit. 
Călugării se ridicară toţi ca unul şi le trecură pe cele două femei 
pe-o platformă lângă care oprise vehiculul. Imediat, se deschise 
o poartă mare şi intrară într-o încăpere spațioasă, în mijlocul 
căreia era ceea ce părea a fi un cuptor enorm. 

Demi simţi că nu mai are aer când îşi dădu seama ce era - 
replica unui cuptor de cărămidă placat cu oţel. Incăperea aceea 
era de fapt un crematoriu. Locul unde se sfârşea toată povestea 
pentru ea. 

— Taurul aşteaptă lângă foc, spuse Cristina zâmbind, după 
care patru călugări o luară de-acolo. 

O secundă mai târziu, alţi patru călugări o duseră pe Demi 
într-o altă cameră. Când au intrat, o femeie se întoarse spre ei. 
Luciana. Imbrăcată în odăjdii preoţeşti, lungi şi negre, cu părul 
adunat într-un coc strâns ca-n ajun, şi cu machiajul accentuat de 
aceleaşi dungi teatrale ca nişte pumnale ce se întindeau din 
coada ochilor până la lobii urechilor. Hidoasele unghii false, 
extrem de lungi, erau iarăşi lipite în vârfurile degetelor. 

— Stai jos, îi arătă Luciana un singur scaun în mijlocul 
camerei. 

— De ce? 

— Să-ţi pot face coafura şi machiajul. 

— Coafură? Machiaj? făcu Demi uimită. 

— Da. 

— De ce? 

— Trebuie să fii frumoasă. 

— Ca să mor? 

Luciana îi surâse cu cruzime. 

— Aşa spune tradiţia. 


148 


7:48 A.M. 


Cu Sig Sauerul în poală, Marten conduse ultimii cinci sute de 
metri cu ochii în patru, pe drumul pietruit ce şerpuia în curbe 
largi printr-un crâng des de conifere. Printre trunchiurile lor se 
putea întrezări biserica deja şi o mică parcare podită în dreptul 
intrării din spate. Hap trase cu ochiul în urma lor. Nimic. Au avut 
de aşteptat foarte mult până ce maşinile poliţiei au plecat din 
locul unde se întâlniseră. După ce în sfârşit au plecat, iar Hap îi 
făcu semn lui Marten să pornească iarăşi în sus la deal, agentul 
se uitase mereu în urmă. Poate că poliţiştii aceia plecaseră, dar 
era cert că paza acelui drum era în sarcina lor, ceea ce însemna 
că se puteau întoarce oricând. 

Primele raze ale soarelui de dimineaţă atinseră vârfurile 
munţilor din spatele lor, când Marten trase cartul în parcare, 
lângă trei microbuze ce aparţineau, din ce scria pe ele, bisericii 
Sfânta Maria. 

— Astea trebuie că sunt ale personalului care a pregătit 
serviciul divin din dimineaţa asta. Probabil că oamenii ăştia sunt 
acum înăuntru, în corpul principal al bisericii, unde se ajunge 
urcând pe nişte trepte. 

Se uită rapid împrejur, le făcu semn celorlalţi şi toţi patru au 
coborât din cart. Arătau pentru oricine de parcă erau de-ai casei 
- luară greblele, măturile, coşurile de gunoi şi le aşezară lângă 
intrare, de parcă erau gata să se apuce de treabă. 

La intrarea din spate solul era mai înălţat decât la cea 
principală, şi le deschidea celor patru panorama asupra parcării 
hotelului şi a şoselei lungi şi şerpuite ce lega biserica de terenul 
vălurit pe care fusese ridicat complexul hotelier şi podgoria. 

— Fiţi cu ochii la intrare, îi spuse Hap lui Marten, apoi îşi 
apucă binocilul şi făcu câţiva paşi către buza malului de pământ, 
până lângă un copac mare unde se lăsă pe vine. 

Prin lentilele binoclului zări forţele de poliţie în uniformă şi 
automobilele acestora supraveghind drumurile ce treceau prin 
zonă. Roti binoclul în direcţia parcării hotelului şi desluşi SUV- 
urile Serviciului Secret spaniol încadrând, în faţă şi în spate, 


autocarele negre şi elegante şi mulţimea de delegaţi ai 
Institutului pentru O Lume Nouă îmbarcându-se în ele. Ridică 
uimit din sprâncene şi se întoarse spre ceilalţi. 

— Cei care urcă în autocare sunt îmbrăcaţi în haine de seară. 
Toţi, şi bărbaţii, şi femeile. 

— Poftim? făcu preşedintele şi se apropie de Hap, care-i dădu 
binoclul să se convingă singur. Ţinută de seară pentru o slujbă 
ecumenică de dimineaţă? în informarea primită vi s-a menţionat 
chestiunea asta? 

— Nu, zise Hap. 

— Nu înţeleg. 

— Nici eu. 


7:50 A.M. 


L-au lăsat pe Jose afară de şase, prefăcându-se că adună 
frunzele căzute pe straturile de flori. Ceilalţi au intrat precauţi în 
biserică pe uşa din dos. 

Hap îi conduse pe scări în jos până-au dat într-un coridor 
îngust cu pereţi de calcar. La dreapta lor au văzut un fel de sală 
de întruniri, iar dincolo de ea alte scări ce duceau în sus. Pe- 
acolo avea să urce preşedintele în biserică. Vreo şapte metri 
mai departe, Hap coti la stânga şi o apucă iar în jos pe nişte 
trepte de piatră care-i duceau către o zonă de depozitare de la 
subsol, unde credea el că nu-i pândea niciun pericol cât timp 
aşteptau începerea slujbei. 

Coborând acele trepte, au remarcat că acel coridor făcea un 
larg ocol, semicircular, de parcă ar fi înconjurat un turn, sau un 
alt corp de clădire mare şi rotund, pe dinafara zidurilor ce-l 
adăposteau. Era o arhitectură cel puţin bizară pentru clădirea 
unei biserici cu vechimea aceleia, fie că era, fie că nu era 
reconstruită. Chiar preşedintele observă acest lucru. 

— N-ar trebui să existe pereţi circulari într-o clădire care, prin 
definiţie, ar trebui să fie rectangulară! În orice caz nu în una ca 
asta, spuse Harris destul de surprins. 

— Oricum ar fi, în planurile complexului primite de la 
direcţiune nu era semnalat acest fapt. Nici Serviciul Secret 
spaniol n-a pomenit nimic referitor la asta, zise Hap. 

Preşedintele continuă să studieze zidurile până când ajunseră 
la baza scărilor, de unde o apucară pe un alt coridor ce avea de- 


o parte şi de alta uşi deschise către fel de fel de camere. Numai 
una din ele era închisă şi pe aceea scria WC. 

— Săli de şedinţe, săli de curs şi baia, zise Hap oprindu-se 
brusc în faţa altei uşi închise, pe care o dădu de perete. Aici, 
zise Hap şi plesni întrerupătorul. 

Încăperea se umplu de lumină, iar ei au intrat într-un mic 
depozit, aşa cum le spusese Hap. Materiale de curăţat şi stocuri 
de hârtie igienică umpleau rafturile de pe laturile încăperii. 
Scule de uz comun - ciocane, foarfeci de tinichigerie, cleşti, 
şurubelniţe, burghie, lămpi de lucru şi câteva lanterne foarte 
uzate - erau aranjate atent pe un alt raft, în spatele unui banc 
de lucru mai din fund. Cel mai îndepărtat colţ al încăperii era 
ocupat de vreo duzină de cutii de carton, toate cu aceeaşi 
etichetă: Biblias Santas. 

Hap închise uşa şi se uită la ceas. 

— E şapte cincizeci şi şase, spuse el şi se uită la preşedinte. 
Eu unul n-am de unde să ştiu dacă prietenul dumneavoastră, 
rabinul Aznar, va mai lua parte la această slujbă, însă indiferent 
cine deschide ceremonia, ar trebui să înceapă la vreo opt şi 
zece. Serviciul Secret spaniol va scotoci peste tot înainte să 
intre asistenţa. N-aş vrea să mergem orbeşte în sala unde se 
ţine şi să trebuiască să aşteptăm în hol până se aşază lumea şi 
se închid uşile. Am putea să încercăm să-i convingem pe 
spanioli, dar nu ştiu ce sorţi de izbândă am avea, mai ales dacă 
primesc ordine direct de la Madrid. Vor crede şi ei ce crede 
toată lumea? Că fac ce trebuie dacă pun mâna pe 
dumneavoastră şi vă scot în pripă de-aici? Aşa că ar fi prea 
periculos să aşteptăm acolo, sus. După ce începe slujba, 
spaniolii au s-o lase mai moale. Atunci urcăm noi acolo. 

— Şi cum o să ştim când începe? Nu putem pune un 
observator acolo. Nici măcar pe José. 

— La capătul coridorului este o sală unde sunt monitoarele 
celor douăzeci de camere de supraveghere automate, instalate 
peste tot în partea de deasupra noastră a bisericii şi în parcare. 
Toate înregistrările sunt transmise la echipa de securitate a 
complexului. Singura problemă e că sala aceea e închisă. Însă 
dacă reuşim să o deschidem, vom putea vedea absolut tot ce se 
întâmplă în biserică, dar şi în afara ei. Mă îngrijorează că mi-ar 
lua ceva timp să deschid uşa aia, asta dacă reuşesc s-o deschid. 
lar dacă apare cineva între timp, ne vede şi dă alarma, cât ai 


clipi o să iasă o treabă foarte nasoală. 

— Hap, spuse preşedintele insistent, dacă vine cineva, eu nu 
sunt decât ceea ce sunteţi şi voi, şi José. 

Schiţă un zâmbet şi-i arătă broderia cu însemnele complexului 
de pe cămaşă. 

— Un angajat aproape chel. 


7:58 A.M. 


Uşa camerei de control, din oţel şi încuiată, era la vreo 
douăzeci de metri de spaţiul de depozitare unde se aflau. Lângă 
ea, pe perete, era o tastatură electronică cu fantă pentru cardul 
de securitate. 

Marten, cu spatele rezemat de perete şi cu Sig Sauerul ţinut 
pe lângă corp, îi acoperea spatele lui Hap, care puse mâna pe 
clanţă şi răsuci, dar fără niciun rezultat. 

— Majoritatea chestiilor ăstora au un cod special pe care-l 
folosesc tehnicienii ca să intre în ele. Pe ăsta trebuie să-l găseşti 
întâi. 

Hap apăsă câteva taste, apoi încercă iar uşa. Nimic. Introduse 
alt cod. Tot nimic. Tastă mai multe serii de numere, unul după 
altul, dar fără succes. În cele din urmă, clătinând din cap, se 
întoarse spre preşedinte. 

— Nu merge. Şi nici nu putem sparge uşa. Să ne întoarcem în 
debaraua aia şi să socotim cât putem de bine cam când ar 
putea începe slujba. 

— Vere, zise Marten uitându-se la Harris. După ce-am ajuns 
aici sus, la biserică, m-am uitat înapoi la drumul pe care-am 
venit. Se poate vedea până departe în vale şi chiar dincolo de 
ea, dincolo de dependinţe, până la munţii unde-am fost azi- 
noapte. Am trasat o linie imaginară de la poarta unde se 
termina şina aceea din galeria inferioară şi până aici. O linie 
dreaptă peste podgorii, peste dependinţe şi până aici la biserică. 
Dacă Foxx a pus să se sape tunelul acela atunci când a fost 
ridicat acest complex, trebuia să ducă undeva tot pământul scos 
la suprafaţă. Tunelul acela are vreo şaisprezece kilometri numai 
prin munte şi alţi vreo zece sau doisprezece până aici, dacă l-a 
făcut într-adevăr până la biserică. Oricum ar fi, e o grămadă de 
lut şi de piatră. Aţi zis că pământul acesta e umplutură. Poate de 
acolo vine, din subterane. 


— Nu pricep unde baţi. 

— Dacă am dreptate, atunci toate astea - laboratoarele, 
tunelul cu monoşina, biserica, complexul chiar - sunt opera lui 
Foxx. Ideea lui, proiectul lui, realizarea lui. Spuneţi-i cum vreţi. 

— Şi ce dacă? 

— Atunci poate c-a pus sisteme de siguranţă şi coduri pentru 
alţii, dar de ce-ar fi complicat lucrurile pentru el însuşi? Şi de ce 
să poarte la sine douăzeci de carduri de securitate când unul i- 
ar fi fost suficient? 

Marten scoase cardul lui Merriman Foxx din haină, se duse la 
uşă şi-l trase prin fanta sistemului aplicat în peretele de lângă 
uşă. Aşa cum făcuse ca să intre în laboratoarele experimentale 
de la mănăstire. 

Se auzi un ţăcănit distinct. Marten răsuci clanţa şi uşa se 
deschise. 

— Se pare că interesele doctorului Foxx erau mult mai largi 
decât credeam noi. 


149 


8:00 A.M. 


Camera de control avea mochetă pe jos, iar zidurile de ciment 
erau groase de parcă ar fi fost ale unui buncăr, vopsite în gri 
metalic închis. Un singur scaun de birou ultimul răcnet era 
aşezat în faţa pupitrului de comandă, deasupra căruia erau 
montate douăzeci de monitoare ce deserveau reţeaua cu circuit 
închis. Intr-o parte a acestuia, zidit în perete, era ceea ce părea 
a fi un panou îngust. Avea un capac de oţel vopsit în aceeaşi 
culoare ca şi pereţii. De fapt era o uşă, cu balamale solide şi 
două încuietori, una deasupra celeilalte. Nimic altceva. Pentru 
ce era acolo sau unde ducea, Hap n-avea habar. Singurele sale 
informaţii le luase din schiţele pe care direcţiunea complexului 
le trimisese Serviciului Secret. In planurile acelea, locul unde se 
aflau era denumit „camera de control video”, iar uşa ce părea a 
fi un panou încastrat în perete se numea „cale de acces la 
panoul de siguranţe pentru urgente”. Hap fusese în camera de 


control în timpul inspecției sale la faţa locului, însă nu ceruse ca 
uşa aceea să fie deschisă. Totuşi, fiind o potenţială 
ascunzătoare pentru bombe sau persoane gata să-l atace pe 
preşedinte, ar fi fost verificată în timpul ultimei răscoliri a locului 
de către agenţii Serviciului Secret, care ar fi trebuit să aibă loc 
în orele dinaintea sosirii preşedintelui. 


— Dar care să fi fost interesul lui Foxx în toate astea? Să fi 
fost complexul doar un paravan ostentativ al experimentelor 
sale? întrebă preşedintele când, în sfârşit, îşi îndreptă atenţia 
spre monitoare. 

— Habar n-am, răspunse Marten. N-aş fi făcut nicio legătură 
dacă n-aţi fi pomenit de pământul din care e clădit dealul şi 
dacă nu mi-ar fi trecut prin minte să-mi imaginez drumul 
parcurs de noi până aici. Şi dacă acest card al lui Foxx nu ne-ar 
fi deschis uşa asta. 

— Vin autocarele, zise Hap fără să-şi ia ochii de la monitoare, 
pe care se putea vedea un şir de autocare negre şi lucioase 
urcând drumul dinspre complex. 

Pe unele dintre monitoare, imaginile arătau SUV-urile negre 
de escortă ale Serviciului Secret spaniol, iar pe altele, imagini 
din interiorul bisericii, luate dintr-o duzină de poziţii, de nu chiar 
mai multe. 

Una din camerele de supraveghere se fixase asupra culoarului 
ce pornea de la intrarea principală, unde aşteptau doisprezece 
călugări în rase negre. O altă cameră era aţintită spre altar. O 
alta, către băncile corului, situate de-o parte şi de alta a 
altarului. Incă una spre amvon şi alta spre uşa aflată în spatele 
acestuia şi mai într-o parte, cea prin care plănuia preşedintele 
să intre în biserică. Mai era una care transmitea imagini dintr-un 
coridor lung şi pustiu, aflat cine ştie unde. In sfârşit, pe un 
monitor se puteau vedea imagini din zona locurilor destinate 
auditoriului, unde băncile nu erau dispuse pe rânduri, unele în 
spatele celorlalte, ci mai degrabă în arc de cer, ca-ntr-un teatru 
sau stadion antic. 

Pe un monitor, se vedeau imagini dintr-o parte a altarului 
unde se deschise brusc o uşă şi lăsă să intre un călugăr în rasă 
neagră însoţit de doi indivizi în odăjdii preoţeşti. 

— Reverendul Beck, exclamă surprins preşedintele când 
recunoscu prima persoană. 


Cea de-a doua intră şi ea în cadru. O femeie. 

— Vrăjitoarea Luciana, zise Marten. 

— Asta e capelanul Congresului, Rufus Beck? îşi exprimă Hap 
uluirea. 

— Señor 

O bătaie bruscă în uşă. 

— Señor? 

— E José, spuse Marten. 

Cu pistolul automat pregătit, Hap se apropie de uşă şi o 
deschise prudent. 

— N-am reuşit să vă găsesc până acum. Vin elicoptere!, îi 
spuse Jose surescitat preşedintelui. Vin de-acolo, adăugă el 
făcând un gest cu mâna, dinspre munţi. 

Preşedintele Harris traduse degrabă spusele băiatului. 

— Isuse, îi scăpă printre dinţi lui Marten. Şi-au dat seama. 
Trebuie să plecăm, domnule preşedinte, acum. Dacă ne prind 
aici, suntem ca şi morţi. Toţi. 


8:06 A.M. 


Când au ieşit din subsol, deja se auzea măcinatul zguduitor al 
elicopterelor ce se apropiau. Primul ieşi Hap, atent, gata să se 
folosească de pistolul automat dacă era cazul. Apoi ieşi José, 
apoi preşedintele şi la urmă Marten cu Sig Sauerul în mână. Hap 
o luă spre cart, însă imediat îi întoarse pe toţi din drum şi se 
adăpostiră toţi patru în dosul unuia dintre microbuzele din 
parcare. Un SUV al poliţiei urca pe drumul pietruit pe care 
veniseră şi ei. 

In clipa următoare, elicopterele erau deja acolo. Două, absolut 
identice: vopsite în verde închis şi alb, cu steagul american 
deasupra uşilor. Făceau parte din Escadronul întâi al Marinei 
Statelor Unite, elicopterele marinei care-i transportau pe 
preşedinte şi pe alţi înalţi demnitari ai administraţiei americane 
oriunde ar fi avut nevoie. 

— Marina 2, făcu Hap uluit văzând elicopterele învârtindu-se 
pe deasupra parcării şi lăsându-se apoi brusc spre sol, gata de 
aterizare. 

Acelaşi elicopter care, dacă-l are la bord pe preşedintele 
Statelor Unite are indicativul Marina 1, atunci când la bordul său 
se află vicepreşedintele, are indicativul Marina 2. 


— S-a zis cu discursul, vere, spuse Marten când elicopterele 
atinseră solul, fiind imediat înconjurate de SUV-uri negre şi 
lucioase. 

Portierele autovehiculelor s-au deschis imediat şi din ele ieşiră 
membrii echipei de protecţie a Serviciului Secret. Au aşteptat 
până când s-au oprit rotoarele şi imediat după aceea s-au 
apropiat de ele. O jumătate de secundă mai târziu, uşile 
acestora au glisat în lături, iar cei dinăuntru au început să 
coboare. 

Vicepreşedintele Hamilton Rogers, secretarul apărării, 
Terrence Langdon, secretarul de stat, David Chaplin, 
preşedintele şefilor reuniți de cancelarii, general al aviaţiei 
Statelor Unite, Chester Keaton, şeful cancelariei prezidențiale, 
Tom Curran. Şi Evan Byrd. Din grupul celor care-l confruntaseră 
pe preşedintele Harris în Madrid numai consilierul său politic, 
Jake Lowe, şi consilierul pentru problemele de siguranţă 
naţională, dr. James Marshall, lipseau. 

— Dumnezeule, lăsă preşedintele să-i scape un oftat. 

— Hap, spuse Marten, atenţionându-l cu un semn al capului 
spre crângul de conifere la SUV-urile poliţiei ce se tot apropiau. 

Hap se uită în direcţia indicată, apoi iar spre elicoptere şi 
către mulțimea de agenţi ai Serviciului Secret care-i 
înconjuraseră pe „prietenii” preşedintelui. 

— Ne întoarcem înăuntru, acum. 

Hap îl apucă pe preşedinte de braţ şi-o luă rapid în direcţia 
uşii bisericii pe unde ieşiseră cu doar câteva zeci de secunde 
înainte. 


150 


8:10 A.M. 


De parcă ar mai fi fost posibil, călugării o târâră pe Demi şi 
mai adânc în groaznicul coşmar. 

Incăperea aceea era o scenă semicirculară, deschisă către un 
tavan întunecat, ce se ridica la vreo zece metri sau mai mult. 
Pereţii pe care se sprijinea erau din oţel polizat. Duşumeaua, 


vizibilă cu doar câteva momente înainte, era acum acoperită de 
un strat de ceaţă artificială, groasă până la genunchi, iluminată 
de dedesubt de reflectoare nevăzute, într-o combinaţie eterică 
de roşu, verde, purpuriu şi chihlimbariu. In mijlocul scenei era 
amplasat un tron simplu, negru, pe care Cristina era aşezată cu 
maiestatea unei regine, cu coama ei magnifică de păr negru 
într-un contrast desăvârşit cu rochia albă prinsă pe umeri. 
Luminile şi coregrafia indicau în mod clar că ea era vedeta, 
atracţia a ceea ce urma să se întâmple. În mod cert urma un 
spectacol şi curând avea să se adune şi audiența care, îşi 
închipuia Demi, avea să fie alcătuită din ceea ce Giacomo Gela 
descrisese atunci când pomenise de Tradiţii - „un rit anual pus 
în scenă în faţa câtorva sute de membri ai unui foarte puternic 
ordin numit al Necunoscuţilor”. 

Fără niciun cuvânt, călugării o împinseră pe Demi în mijlocul 
scenei, apoi se opriră până când, încet, o uriaşă cruce a lui 
Aldebaran se ridică înaintea lor. Călugării îi legară picioarele de 
baza crucii, apoi îi prinseră strâns gâtul cu o cureluşă, după care 
îi ridicară mâinile în afară legându-le de braţele crucii. In câteva 
secunde o transformaseră într-un crucifix viu, lipit de un simbol 
păgân. 

Cristina întoarse ochii spre ea şi o privi zâmbind. 

— Taurul aşteaptă. 

— Nu. 

— Ba da. 

În acel moment, din ceaţă apăru un călugăr care se apropie 
de Cristina. Îi întinse un pocal de argint plin cu vin roşu. Ea îl luă, 
zâmbind încă şi îşi deschise încet buzele. Călugărul îi puse pe 
limbă o bucată rotundă de hostie. Cristina ridică pocalul şi bău, 
înghițind azima. Demi ştia că acel gest era parte din ritual. Şi 
mai ştia că asistase la o euharistie mincinoasă. Isus şi Cina cea 
de taină nu puteau fi parte din acest rit. Nici hostia aceea nu 
putea fi simbolul trupului său, după cum nici vinul nu putea fi 
sângele său. În noaptea dinainte, taurul rămăsese calm şi liniştit 
în timp ce era consumat de foc, în ochii lui nezărindu-se nici 
groază, nici durere, în mod cert, îi fusese administrat un drog, 
iar Demi era sigură că şi Cristinei i se întâmpla acelaşi lucru. 
Însă mai ştia şi că, dacă animalul murise liniştit, pentru că 
fusese sedat, totul fusese făcut doar pentru spectacol. Pentru ca 
toţi cei prezenţi şi mai ales copiii să vadă şi să creadă că şi 


Cristina va avea parte de aceeaşi călătorie nedureroasă şi 
paşnică. Insă era o minciună, Demi văzuse înregistrarea 
sacrificiului ritual al mamei ei şi era conştientă că ea însăşi şi 
Cristina aveau să moară la fel. 

Chiar dacă Cristina era acum sub influenţa drogului, efectul 
acestuia nu avea să dureze. Oricine ar fi fost oamenii aceia, 
ritualurile lor aveau în miezul lor oribile sacrificii umane. Lui 
Demi îi era clar şi că, dacă arderea Cristinei era momentul 
esenţial al ceremoniei, uciderea ei trebuia să fie drama 
colaterală încărcată de semnificaţii politice, căci asasinarea ei 
avea să fie un exemplu pentru oricare dintre Necunoscuţii care 
ar dori, într-un moment sau altul, să se revolte şi să se întoarcă 
împotriva celorlalţi. 

Dar mai era ceva: amintirea vie a acelei înregistrări şi felul 
cum îi fusese prezentată. Oamenii aceştia nu erau doar răi, erau 
cruzi şi răzbunători până-n miezul fiinţei lor. De parcă nu era de 
ajuns că-i pregătiseră o moarte atroce, mai voiau şi să-şi arate 
puterea, voiau să demonstreze că ştiau tot, că nu le scăpase 
nimic. Să se abată nenorocirile peste oricine din lumea de 
dincolo s-ar fi reîncarnat şi-ar fi încercat să se măsoare cu ei! 

Demi îşi întoarse ochii în altă parte, nemaiputându-şi suporta 
propriile gânduri. Insă oroarea o aştepta şi acolo unde privea 
acum. Ca dintr-un cimitir medieval, alte trei cruci cu cercuri la 
capete se ridicară din ceaţă. Pe fiecare dintre ele era aşezat 
câte un cap uman decapitat. 


151 


8:15 A.M. 


Retraşi iar în biserică, nu mai aveau decât un singur loc în 
care să se adăpostească: camera de control video, a cărei uşă 
era securizată. Dar locul acela era în acelaşi timp folositor şi 
periculos. Era izolat şi-n plus îl blocaseră din interior, însă dacă 
erau găsiţi acolo, nu mai aveau unde să plece. Preşedintele, în 
acest caz, ar fi fost mort înainte de căderea serii, iar ceilalţi i-ar 
fi împărtăşit soarta. 


— Poate că, spuse preşedintele aşezându-se în scaunul 
ergonomic din faţa monitoarelor, poate că ce nu ne-a spus Foxx, 
ne vor spune ei. 

Marten se dădu mai lângă Hap, apropiindu-se de umărul lui 
Harris, să vadă şi el ce se petrecea în biserică. Admira puterea 
preşedintelui de a separa bine lucrurile şi de a reconsidera ca 
oportunitate ceea ce părea realmente împotriva lor. Deşi, în 
ceea ce privea situaţia per ansamblu, asta nu schimba prea 
mult lucrurile. 

— José, spuse Harris întorcându-se către tânărul ce stătea 
rezemat de uşă. 

Tânărul spaniol venise cu ei atât de departe. Făcuse tot ce-i 
ceruseră, ba chiar mult mai mult. lar acum, încuiat în camera 
aceea, împreună cu ei, părea înspăimântat. Elicopterele 
prezidenţiale, mulţimea agenţilor Serviciului Secret, peretele 
acela de monitoare de înaltă performanţă, toate astea păreau să 
depăşească puterea lui de înţelegere. 

— E-n regulă, zise blând Harris. Vino-ncoace lângă noi. Doar 
eşti bărbat. Vino să vezi ce se întâmplă. Poate vei povesti 
cuiva... 

— Au sosit autocarele, spuse Marten, iar Harris se întoarse 
spre monitoare. 

Şirul de autocare negre se vedea sosind în parcare pe cinci 
dintre ecrane. S-au oprit, uşile s-au deschis, iar invitaţii 
Institutului pentru O Lume Nouă, strălucitori în ţinutele lor de 
gală, au coborât şi s-au îndreptat spre intrarea din faţă a 
bisericii. Zâmbitori, discutau unii cu alţii, lejer, în ciuda vizibilei 
prezenţe a numerosului aparat de securitate. 

— N-am văzut niciodată toată lista membrilor Institutului, dar 
pun pariu că pe jumătate din oamenii ăştia îi cunosc bine, spuse 
Harris evident tulburat. Sunt reprezentanţii unora din cele mai 
influente şi mai puternice instituţii din lume. Oare au habar de 
cele ce se petrec? Sau poate că sunt şi ei implicaţi? 

În acel moment se auziră clopotele bisericii. În mod ciudat, nu 
era dangătul sprinţar asociat de obicei cu chemarea la 
rugăciune, ci se auzi răsunetul familiar al clopotelor turnurilor cu 
ceas din întreaga lume bătând ora exactă. 

— Dar clopotele de ce bat aşa? se-ntrebă preşedintele cu glas 
tare. Nu e fix încă. O fi având vreo altă semnificaţie aici? 
Înseamnă ceva oare? Şi dacă da, ce? 


— Domnule preşedinte, Marten, interveni Hap, priviţi 
monitorul şapte, rândul din mijloc. 

Una din camerele de supraveghere din parcare, aţintită înspre 
şoseaua ce ducea spre clădirea principală a complexului, 
surprinse un şir de elicoptere apropiindu-se din depărtare. Întâi 
s-au văzut doar patru, apoi apăru şi un al cincilea, acesta din 
urmă un Chinook al armatei americane. 

— Cine-o fi? întrebă preşedintele concentrat la ceea ce vedea 
pe ecran. 

— Aş zice că e Woody, spuse Hap, iar cei mai din urmă sunt 
CNP. Probabil că-n Chinook e Bill Strait şi doctorul Marshall şi 
Jake Lowe. Or fi venind de la Madrid cu el. Nu credeam că 
situaţia noastră s-ar putea înrăutăţi şi mai mult. Dar iată că asta 
se-ntâmplă. 


8:16 A.M. 


Maiorul Woody Woods rămase cu elicopterul de atac deasupra 
peluzei terenului de golf. Câteva secunde mai târziu, trei 
elicoptere ale Corpului Naţional de Poliţie aterizară, iar apoi 
ateriză şi Chinookul. Uşile s-au dat în lături şi Bill Strait sări 
primul afară, urmat de dr. James Marshall şi de vreo doisprezece 
agenţi ai Serviciului Secret american. Celelalte elicoptere erau 
ale CNP, sub comanda căpitanului Diaz. Misiunea lor era să 
scotocească zona dintre drumul din podgorie şi marginile 
acesteia, în timp ce Serviciul Secret, CIA şi echipele CNP de la 
sol şi cele aeropurtate aveau să cerceteze regiunea dintre vii şi 
munţi. Adică traseul pe care se bănuia că-l urmaseră 
preşedintele şi oricine l-o mai fi însoţit, un grup care probabil îi 
mai includea pe Marten şi pe Hap Daniels. 

Din ordinul vicepreşedintelui, zona dintre drumul prin vii şi 
complex şi până dincolo de acesta, până sus la biserică, era 
pusă sub supravegherea misiunii Serviciului Secret american, 
dar şi a celui spaniol şi a poliţiei spaniole aflate deja în dispozitiv 
la faţa locului. Dacă preşedintele se afla înăuntrul acelui 
perimetru, aveau să-l găsească. Zonele din afara acestui 
perimetru cădeau în sarcina lui Bill Strait şi a căpitanului Diaz. 

lar între ele, aştepta elicopterul Chinook, gata să decoleze cu 
preşedintele la bord. 


152 


8:24 A.M. 


Preşedintele Harris îl văzu pe bunul său prieten, rabinul Aznar, 
făcând o scurtă convocare înaintea membrilor invitaţi ai 
Institutului pentru O Lume Nouă. Apoi îi strânse mâna 
vicepreşedintelui Rogers şi părăsi scena la braţul reverendului 
Beck. 

In mai puţin de treizeci de secunde o cameră de 
supraveghere îl surprinse escortat spre ieşire şi până în parcare 
de doi călugări. Agenţi ai Serviciului Secret îl ajutară să urce 
într-un SUV negru care porni imediat din loc. Repejor, călugării 
se întoarseră înăuntru şi închiseră porţile în urma lor. 

— Ce se întâmplă? întrebă preşedintele când dintr-odată 
imaginile au dispărut de pe monitoare. 

Răspunsul veni imediat după aceea: pe ecrane se derula 
automat o listă. 


Poarta 1: închisă. Închidere confirmată. 
Poarta 2: închisă. Inchidere confirmată. 
Poarta 3: închisă. Inchidere confirmată. 


Listarea continuă de la 4 la 10. Pe cel din urmă rând scria: 
Confirmat închidere completă 


— Sunt căile de acces în biserică, domnule preşedinte zise 
încet Hap. Sunt zece de toate. Poarta a zecea e cea prin care 
am intrat noi. Nimeni nu iese, nimeni nu intră. Asta-i situaţia în 
care ne aflăm acum. Dacă vine cineva să verifice monitoarele 
astea, s-a zis cu noi. 

— Vere, interveni Marten. Dac-am avut dreptate în privinţa 
sistemului automat construit de Foxx, dacă biserica asta e 
inclusă în planul lui, iar tunelul monoşină ajunge pân-aici, atunci 
trebuie să fie undeva sub noi. Dacă într-adevăr este şi dacă 
ajungem acolo, atunci avem o cale de ieşire. Aş vrea să-l trimit 
pe Jose să caute. 

Dacă dă cineva de el, nu trebuie să spună decât că lucrează 


la întreţinere, că e prima lui zi de muncă şi c-a rămas blocat 
înăuntru când s-au închis uşile. Că încearcă să găsească o ieşire. 
Îi spuneţi dumneavoastră să facă treaba asta, vă rog? 

Zece secunde mai târziu, Hap îl lăsă pe Jose să iasă, 
spunându-i să bată de trei ori când se întoarce. 


8:30 A.M. 


— Şi-acum ce urmează? 

Preşedintele se zgâia la monitoarele care dintr-odată se 
întunecaseră iarăşi. Însă tot la fel de brusc imaginile reveniră şi 
pe fiecare ecran se putea vedea acelaşi lucru filmat din mai 
multe unghiuri. Toţi cei două sute de distinşi delegaţi ai 
Institutului îşi părăsiseră locurile şi se îngrămădiseră în mai 
multe zone ale bisericii, fiecare din ele monitorizat în cadre 
restrânse de camerele de supraveghere. Primul a fost 
vicepreşedintele Rogers, după care, unul după altul, urmară toţi 
ceilalţi. Fiecare individ păşi în faţă, îşi dădu numele, data şi locul 
naşterii, apoi întindea mâna stângă şi apăsă buricul degetului 
mare pe o cutie mică de oţel. 

Imediat după aceea, peste imaginea de pe ecran a persoanei 
se suprapunea un text: 


Membru nr. 2702. Proba ADN verificată. Acceptat. 
Membru nr. 4481. Proba ADN verificată. Acceptat. 
Membru nr. 3636. Proba ADN verificată. Acceptat. 


— Indiferent ce dracu' se întâmplă, vă pot garanta că această 
înregistrare video nu ajunge şi la corpul de securitate, spuse 
Hap cu ochii lipiţi de ecrane. 

Parada continuă, vârstele membrilor variau între douăzeci şi 
opt şi optzeci şi trei de ani, iar locurile de naştere erau la fel de 
diverse: Basel; Salinas în Brazilia; New York; Berlin; Yokohama în 
Japonia; Ottawa în Canada; Marsilia; Tampico în Mexic; Anvers; 
Cambridge din Anglia; Brisbane în Australia. 

Imediat după ce fiecare membru se înregistra în baza de date, 
în imagine se vedea un călugăr ţinând în mână ceea ce părea a 
fi un pămătulf sterilizat cu care curăța aparatul, apoi se retrăgea. 
Îl pregătea pentru următorul membru. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă gâtuit preşedintele când pe 


ecran apăru o femeie. 

— Jane Dee Baker, spuse ea, apoi îşi dădu datele şi păşi 
înainte pentru proba ADN. 

— Preşedinta Comisiei pentru Informaţii şi Antiterorism, o 
recunoscu uimit Marten scuturat de un frison rece. 

— Democrată din Maine, membră în comisia din care făcea 
parte şi Mike Parsons, îi încheie preşedintele ideea. Cea care l-a 
audiat pe Merriman Foxx. 

— Deci acesta e motivul pentru care a murit Mike şi fiul lui şi 
Caroline, spuse Marten fără pic de emoție. Mike a afla ce se 
petrecea. Sau cel puţin o parte. 

— Mai e ceva, spuse preşedintele. Fiecare individ foloseşte 
policarul stâng pentru proba ADN. Din unghiul ăsta nu se vede, 
dar pun pariu pe bugetul Congresului de anul viitor că fiecare 
din ei are tatuat semnul lui Aldebaran. 


153 


8:35 A.M. 


Cantilena blândă şi melodioasă a corului de călugări răsuna în 
toată biserica, iar delegaţii se întorceau la locurile lor. De îndată 
intensitatea luminii scăzu, de parcă locul acela era un teatru 
unde stătea să înceapă o reprezentaţie. Şi chiar începu. 

— Cristina, murmură Marten. 

Cei trei au văzut podeaua din faţa altarului retrăgându-se 
dintr-odată înapoi, lăsând loc unei scene întunecate acţionate 
hidraulic, ce se ridica de dedesubt ca într-un spectacol 
extravagant din Las Vegas, cu fuioare de ceaţă învârtejite şi 
luminată bizar. În mijlocul ei, pe un tron aproape nevăzut, stătea 
maiestuoasă Cristina, luminată de un reflector puternic aflat 
chiar deasupra ei, de parcă ar fi fost vreo mare zeiţă. Un alt 
reflector se aprinse în partea mai din faţă a scenei. In lumina lui 
vie, se vedeau ceea ce păreau trei capete decapitate şi postate 
pe trei cruci ale lui Aldebaran. 

De parcă fuseseră programate exact pentru asta, camerele de 
supraveghere se întoarseră automat spre sală, surprinzând 


reacţiile membrilor congregaţiei. Toţi se aplecaseră înainte să 
vadă: în mod evident de aceea erau acolo, pentru asta veniseră 
şi se vedea acest lucru pe feţele lor. 

— Cristina asta, cine-i? întrebă cu glas scăzut preşedintele, 
încercând să nu se lase afectat şi să înţeleagă limpede ce 
anume se întâmpla. 

— Era împreună cu Beck şi cu Foxx în Malta, răspunse Marten. 

Exact atunci, şi era clar că toate camerele fuseseră 
programate, una din ele lărgi cadrul şi, lent, făcu o trecere 
panoramică peste ceața de pe scenă înspre cele trei capete 
expuse pe crucile Aldebaran. 

— Dumnezeule mare, domnule preşedinte, şopti Hap gâtuit. 
Capetele alea sunt reale. 

Dintr-odată, zece din cele douăzeci de monitoare s-au 
întunecat, însă imaginile au revenit două secunde mai târziu. 
Proveneau de la trei camere care focalizau asupra celor trei 
capete, puţin câte puţin, până când realizară nişte prim-planuri 
cumplite. Peste fiecare din ele era suprapus un text explicativ. 

Primul era al unui bărbat foarte bătrân şi chel. 

Legenda spunea: GIACOMO GELA. A DIVULGAT TAINELE []u. 
SCOP ATINS. LICHIDAT. 

Al doilea era al unei femei. 

— Lorraine Stephenson, murmură oripilat Marten, nevenindu-i 
să creadă. 

Legenda spunea: LORRAINE STEPHENSON. MEDIC. LABILĂ. 
SINUCIDERE. 

Şi-apoi apăru ultimul. 

— O, Doamne Dumnezeule, nu se poate, strigă Marten când 
văzu faţa familiară, lătăreaţă, părul şi barba încărunţite şi bine 
tunse. Ochii morţi se holbau în neant. 

Legenda spunea: PETER FADDEN. ZIARIST LA WASHINGTON 
POST. PERICULOS. LICHIDAT. 


Corul fraţilor se auzi tot mai tare, iar Marten şi ceilalţi îi 
văzură intrând înşiruiţi pe scenă, prin ceaţă. Cu capetele 
plecate, fără să-şi întrerupă cântarea. Erau cel puţin cinzeci, de 
nu mai mulţi. Orice-ar fi cântat, s-ar fi zis că acel cântec îi era 
dedicat doar Cristinei. 

Preşedintele se uită la Marten. 

— Acesta-i legământul lui Machiavelli de care mi-ai spus tu, 


zise Harris cu voce gravă şi potolită. 

— Da, ştiu, spuse Marten gâtuit de furie. Exact cum mi l-a 
descris Demi. Singurul lucru care pare să se fi schimbat din 
secolul XVI e tehnologia. Străvechiul procedeu de înregistrare 
într-un jurnal bine păzit în care, pe lângă semnătură, fiecare 
membru îşi punea şi amprenta înmuiată în sânge a fost înlocuit 
de fotografii şi probe ADN. Prezenţa în audienţă la ceremonie 
este coroborată de filmarea întregului ritual. În felul acesta e 
confirmată prezenţa şi faptul că au luat parte la ceea ce se 
petrece aici. Ţinuta de gală e doar o adăugire de amorul artei. 
Nu înseamnă decât că participanţilor le face plăcere să se afle 
aici. 

— Nu înţeleg, făcu Hap uluit. 

— Toţi oamenii ăştia s-au adunat aici ca să ia parte la o crimă 
ritualică. 

— Crimă? 

— O vor ucide pe fata aceea, spuse preşedintele încet. 

— Cum? 

— Nu ştiu. 

— De ce? lui Hap tot nu-i venea să creadă. 

— Aceasta este o organizaţie extrem de exclusivistă, Hap, 
spuse Marten, mutându-şi privirea de la agentul Serviciului 
Secret la monitoare, apoi iar la agent. Regulile accesului cer nu 
numai ca novicele să fie bogat şi influent, ci şi să fie complice la 
o crimă, astfel încât să nu îndrăznească să se abată de la 
obiectivul principal. 

— Şi care e acel obiectiv? 

— Acumularea şi mai multor bogății şi sporirea puterii. 

— Să domine lumea pe vecie, cred că e mai bine spus, 
interveni preşedintele. 

Gândise cu voce tare, neîncetând să urmărească foarte atent 
fiecare monitor, încercând să facă legătura între ceea ce vedea 
pe ecrane, oamenii prezenţi şi activitatea ce se desfăşura, şi 
ceea ce-i povestise Marten despre convent şi ce învățase ca 
bursier „Rhodes”. 

— Aici avem o frăţie internaţională a unor oameni extrem de 
diferiţi şi de puternici care fac de obicei, unii cu alţii, acorduri cu 
bătaie lungă. Multe dintre ele, îmi închipui, clandestine. E un 
ordin care s-ar putea să fie activ de aproape cinci sute de ani şi 
ca atare ar fi una dintre forţele importante care plăsmuiesc 


istoria. Un grup care, pentru niciun alt scop mai înalt, ci doar 
pentru propriul profit, s-a pus în poziţia de a extinde imperii prin 
punerea la cale în mare taină a războaielor, asasinatelor, a 
mişcărilor politice şi religioase şi, chiar, cunoscând în ce fel era 
implicat Foxx în povestea asta, a genocidurilor. 

Preşedintele îşi desprinse privirea de la monitoare să se uite 
la Hap şi la Marten. 

— Ideea că un grup e capabil de lucruri atât de imense în 
consecinţe şi de îngrozitoare, pe o perioadă atât de lungă de 
timp, frizează imposibilul, de nu cumva chiar absurdul. lar asta 
ar fi o afirmaţie cu care aş fi întru totul de acord chiar dacă n-aş 
şti altceva decât ceea ce vedem pe ecranele astea şi faptul că 
oamenii aceştia, în special cei pe care-i cunosc personal, sunt 
jucători cu greutate mondială în domeniul investiţiilor bancare, 
al asigurărilor, în drept, transporturi şi contracte cu armament, 
în industria farmaceutică, în energie, presă şi politică - adică în 
domeniile de care orice societate de pe planeta asta depinde în 
existenţa ei zilnică. Se poate contraargumenta că mulţi dintre ei 
sunt în concurenţă unii cu ceilalţi şi deci în contradicţie unii faţă 
de alţii, dar ca grup, într-un fel sau altul, controlează majoritatea 
comerţului mondial. Îmi închipui că discuţiile din acest sfârşit de 
săptămână - seminariile, partidele de golf şi tenis, cocteilurile şi 
dineurile - au avut ca subiect cel mai bun mod de a face afaceri 
în anul ce vine. Şi-ntâi de toate cum să reacționeze faţă de ceea 
ce se va întâmpla după ce vor avea loc asasinatele de la 
Varşovia şi, după aceea, faţă de catastrofa ce va cădea peste 
Orientul Mijlociu de îndată ce planul lui Merriman Foxx e pus în 
aplicare. Ritualul ce stă să înceapă pe scena aceea îi va lega 
unii de ceilalţi pentru totdeauna şi-i va lega de indiferent ce 
desfăşurare a evenimentelor au hotărât să pună în mişcare. 

Preşedintele se uită iar la monitoare. 

— Acesta e exact genul de conspirație atotcuprinzătoare de a 
cărei existenţă oricărui analist politic, scriitor, producător de film 
sau doar bărbat ori femeie de rând i-ar plăcea să aibă 
cunoştinţă. Ei bine, există, şi încă, cel mai probabil, de foarte 
mult timp. lar dovada e chiar aici, în faţa noastră. 


154 


8:44 A.M. 


Cântecul călugărilor se întrerupse pe neaşteptate, iar în 
biserică se lăsă tăcerea. Ceaţa se învârtejea pe scena unde 
Cristina stătea transportată, aşteptând cu bucurie momentul în 
care avea să izbucnească focul şi să pornească în călătoria pe 
care o făcuse şi taurul cu o noapte înainte. 

Deodată, asemenea unui personaj shakespearian, o siluetă 
trecu pe lângă ea prin aburii ceţii artificiale. Un alt reflector se 
aprinse, aţintindu-se asupra reverendului Beck, îmbrăcat în 
odăjdii. Veni în faţa scenei şi luă în mână un microfon fără fir. 

— Hamilton Rogers, spuse reverendul căutându-l din ochi în 
mulţime, iar vocea sa se auzi limpede în toată sala datorită unui 
sistem de amplificare de înaltă performanţă. Unde sunteţi 
domnule vicepreşedinte? 


8:45 A.M. 


Mulțimea izbucni în urale în momentul în care cinci camere de 
supraveghere se îndreptară asupra vicepreşedintelui Hamilton 
Rogers, care se ridică din fotoliul său şi ieşi în culoarul dintre 
scaune, pe unde fu escortat de călugări până la scenă. Când 
urcă, se repezi să-l ia în braţe pe Beck de parcă ar fi fost la 
întâlnirea de douăzeci de ani. 

— Hamilton Rogers, îl prezentă Beck adunării. Viitorul 
preşedinte al Statelor Unite ale Americii. 

Anunţul fu urmat de aplauze furtunoase. 

Beck şi Rogers se îmbrăţişară din nou, cu entuziasm, apoi se 
întoarseră cu faţa spre sală, îşi prinseră mâinile şi le ridicară în 
sus. Ropotele de aplauze nu mai conteneau, de parcă întâlnirea 
de douăzeci de ani se transformase deodată într-o demonstraţie 
politică spectaculoasă. 


8:46 A.M. 


Marten îl privi pe preşedintele Harris. 


— Dacă au fost vreodată dubii în privinţa planurilor pe care le 
aveau cu dumneavoastră, acum nu mai sunt. 

— Problema-i că, începu preşedintele, nu e vorba doar de 
„prietenii” mei. E vorba de toţi. Toţi ştiu ce se petrece. Şi asta 
dovedeşte cât de inimaginabil de strâns legaţi sunt unii de alţii 
şi cât de îndoctrinaţi. Ei nu se cred fiinţe umane obişnuite. Toţi 
împreună formează o altă specie. Insă toată ideologia lor e plină 
până la refuz de aroganță deşănţată. 


8:47 A.M. 


Hamilton Rogers ceru linişte audienței. În câteva secunde 
aplauzele încetară, iar reverendul Beck îi înmână microfonul 
vicepreşedintelui. Rogers păşi mai în faţa scenei. Privi auditoriul 
şi începu să rostească numele unora din cei prezenţi, 
recunoscându-i pe noii membri. Unul după altul, cei numiţi se 
ridicau în picioare: tânărul preşedinte al unei companii de export 
taiwaneze; o femeie de vârstă mijlocie, membră marcantă al 
unui partid de centru-stânga din America Centrală; un bancher 
australian de cincizeci şi doi de ani; un laureat al premiului 
Nobel pentru fizică nucleară de şaizeci şi şapte de ani din 
California; un celebru mogul de presă italian cu simpatii 
conservatoare, de şaptezeci de ani; şi alţii, şi alţii. Şi fiecare era 
întâmpinat cu aplauze furtunoase. Doctrina politică nu părea să 
conteze: erau şi politicieni de dreapta şi de centru şi stângişti. 

Apoi vicepreşedintele începu să rostească alte nume. De data 
aceasta nu era vorba de noi membri, ci de „vechi prieteni” cum 
le spusese Rogers, „prieteni foarte dragi, membri cu vechi state 
care ni s-au alăturat pentru această ocazie de seamă. 
Congresmana Jane Dee Baker. Secretarul american de stat 
David Chaplin. Secretarul apărării Terrence Langdon. Generalul 
de aviaţie a Statelor Unite şi preşedinte al şefilor de cancelarii 
reuniți Chester Keaton. Şeful cancelariei prezidenţiale Tom 
Curran. Confidentul preşedintelui Evan Byrd”. 

Şi iarăşi bolțile bisericii răsunară din pricina ropotelor 
asurzitoare de aplauze. lar intensitatea lor spori tot mai mult pe 
măsură ce, unul după altul, întreaga audienţă se ridică în 
picioare să-i salute cu mândrie pe cei pe care-i numise 
preşedintele Rogers. 


155 


8:53 A.M. 


Marten se răsuci cu Sig Sauerul ridicat când se auzi bătaia în 
uşă. Hap se puse în faţa preşedintelui cu pistolul automat 
pregătit să tragă. Bătaia se auzi iar, precipitată. O dată, de 
două, de trei ori. 

— José, zise Marten. 

Hap dădu din cap, iar Marten se duse la uşă şi, prudent, o 
deschise. Jose era singur. Privirea îi era scăpărătoare, iar trupul 
extrem de tensionat. Marten îl lăsă să intre şi încuie uşa. 

— Ce e? îl întrebă preşedintele pe José. 

— Am coborât cât de departe am putut, zise Jose. Dincolo de 
uşă sunt nişte scări largi, după care e o altă uşă de oţel. Şi un 
lift, cred. Dar toate erau încuiate. Nu e nimeni acolo. Dacă este 
vreun tunel care să ducă şi mai departe în subteran, n-am putut 
da de el. 

— Gracias,  Jos6. Muchas gracias, spuse preşedintele 
recunoscător şi-i zâmbi tânărului spaniol. Está bien, relaja. E-n 
regulă, calmează-te. 

Imediat preşedintele se întoarse spre ceilalţi şi le traduse. 

— Ce ne rămâne de făcut e să aşteptăm şi să sperăm că nu 
vine nimeni pe-aici, zise Hap arătând cu capul spre monitoare. 
Presupun că după ce se încheie ceremonia asta, scena va fi 
coborâtă de mecanismele hidraulice, iar podeaua iniţială va 
aluneca la locul ei. Atunci călugării vor descuia porţile. După 
care va ieşi toată lumea îndreptându-se spre autocare, ca şi 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Atunci e rândul nostru. O luăm în 
sus pe scări şi ieşim pe unde-am intrat. Dacă nu ieşim exact în 
momentele acelea, atunci suntem ca şi morţi pentru că de 
îndată ce invitaţii părăsesc clădirea, Serviciul Secret spaniol o va 
scotoci şi sigila. 

— Dar ce facem cu Cristina? interveni Marten. Au s-o omoare. 

Hap se holbă nedumerit la el. 

— Nu putem face nimic pentru ea fără să-l punem în pericol 
pe preşedinte. Trebuie să înţelegi chestia asta şi să-ţi scoţi fata 
din minte. 


— Înţeleg. Dar nu-mi place. 

— Nici mie. Dar aşa stă treaba. 

Marten se încruntă şi el la Hap, dar o lăsă baltă, în cele din 
urmă. 

— leşim şi dup-aia? zise cu glas scăzut. Unde mergem? Sunt 
cinci sute de oameni afară şi majoritatea au ochii aţintiţi pe 
biserica asta şi pe oamenii dinăuntru. 

— leşim, spuse Hap calm, urcăm în cart şi ne întoarcem acolo 
unde ne-am ascuns înainte să urcăm aici. Trupele de protecţie 
ar trebui să părăsească zona în mai puţin de o oră după 
plecarea invitaţilor. Dup-aia, mai vedem. 

— Hap, oamenii tăi sunt încă afară cu poliţia spaniolă. Dacă 
nu ne-au găsit în munţi, au să se uite-aici. Poate că deja au şi 
început. Şi n-au să plece acasă fără preşedinte. 

— Marten, nu putem rămâne aici. 

— Woody, interveni preşedintele privindu-l pe Hap. 

— Woody? 

— Mizăm pe ipoteza că nu e corupt. De cum ieşim de-aici şi ai 
semnal bun la mobil, trimite-i un mesaj. Spune-i unde suntem şi 
să ne scoată dracului de-aici cât mai repede. Să vină cu 
elicopterul, numai el şi cu elicopterul, niciun alt om. Lumea o să 
fie pe picior de plecare. El vine cu un elicopter al Marinei, nimeni 
n-o să-şi dea seama ce se întâmplă de fapt. Aterizează în 
parcarea din spate, unde am lăsat cartul. În treizeci de secunde 
urcăm la bord şi-am întins-o. 

— Domnule preşedinte, chiar dacă merge treaba asta, vine cu 
elicopterul şi ne ia, nu ştim ce va face după aceea. Ar putea să 
ne ducă direct la avionul CIA care vă aşteaptă. lar dacă face 
treaba asta, atunci acolo veţi da de douăzeci de agenţi cărora li 
s-a dat ordin să vă transporte oriunde li s-a spus să vă ducă şi 
orice-aţi spune dumneavoastră sau eu n-o să aibă nicio 
importanţă. 

— Hap, spuse preşedintele şi făcu o pauză calculată, cât să 
inspire adânc, cândva, curând, va trebui să ne încredem în 
cineva, îmi place maiorul Woods din multe motive şi mi-a plăcut 
întotdeauna. Ce ţi-am spus înainte sunt ordine. 

— Da, domnule. 

Dintr-odată, în biserică, vocea reverendului Beck bubui în 
boxe. Marten şi ceilalţi se uitară la monitoare şi pe fiecare din 
ele era Beck. Vorbea în microfonul fără fir, fiind iluminat de 


dedesubt de lumini roşii, verzi, chihlimbarii. Traversă scena 
întunecată stârnind teatral în urma sa vârtejuri de ceaţă. Orice 
spunea, spunea într-o limbă pe care niciunul din cei patru nu o 
mai auzise vreodată. Vorbi iar de parcă ar fi rostit versetele unei 
incantaţii de adorare pentru ceva sau pentru cineva. Membrii 
Institutului pentru O Lume Nouă răspunseră în aceeaşi limbă, în 
cor, întocmai ca familiile care asistaseră la ceremonia din 
amfiteatru în noaptea dinainte. 

Beck vorbi iar, apoi se opri şi întinse mâna spre Cristina, 
scăldată încă într-un fascicul de lumină ce-o decupa din 
întunericul scenei. Zâmbea mândră în timp ce Beck nu contenea 
cu invocaţiile. Un alt reflector se aprinse când reverendul se 
adresă audienței, uitând-o pe Cristina, iar cu mâna dreaptă făcu 
un gest circular indicând marginile scenei, aşa cum făcuse şi în 
amfiteatru. Era o invocaţie ce solicita răspunsul congregaţiei. lar 
audiența îi răspunse, repetând entuziast şi la unison cuvintele 
reverendului. Brusc lumina se mută de pe Beck pe Luciana, care 
apăru cu părul bine adunat la spate şi cu acelaşi machiaj de mai 
devreme, emanând puterea şi groaza de coşmar pe care-o 
inspiră vrăjitoria. 

În mână avea bagheta rubinie şi se apropie de Cristina din 
spatele ei. Făcu o pasă circulară pe deasupra capului tinerei. 
Apoi ochii i se aţintiră asupra adunării şi rosti emfatic o frază. 
Intreaga ei prezenţă exprima încredere şi putere. Rosti iarăşi 
aceleaşi cuvinte, apoi se întoarse cu spatele şi traversă scena, 
iar camerele rămaseră aţintite asupra ei, urmărindu-i mişcările 
prin ceaţă. 

Imaginea ei se vedea acum pe zece monitoare din camera de 
control: ochii îi rămăseseră fixaţi crud pe ceva aflat în faţa ei. 
Imediat vreo şase camere au arătat ceea ce privea Luciana. 

Demi. Trupul ei legat de o cruce masivă. În ochi i se citea 
groaza. Era o fiinţă vie aflată în pragul unei morţi sigure şi 
oribile. 

— Dumnezeule, murmură Marten şocat, incapabil să priceapă. 

Luciana se opri în faţa ei, exact când cântecul călugărilor 
reîncepu cu vigoare. Vocile lor urcară în crescendo, apoi 
coborâră tonul rapid, doar ca să-l ridice iarăşi. Luciana o 
sfredelea pe Demi cu privirea, într-o atitudine de măreție şi 
mulţumire. Demi ridică şi ea ochii şi-o privi drept în faţă, 
scrutând-o sfidătoare, nelăsând-o să-i citească teama. Luciana 


zâmbi cu cruzime, apoi se întoarse spre audienţă. 

— Voia să ne trădeze întocmai cum au făcut aceştia! zise 
vrăjitoarea în engleză, arătând cu o mişcare a baghetei înspre 
capetele fixate de efigiile lui Aldebaran. 

Rosti apoi trei cuvinte care se auziră clar, limpede în limba 
aceea în care vorbise şi înainte şi imediat flăcări albăstrii ţâşniră 
din ceaţă prin duze de gaz montate în podeaua de sub cele trei 
capete. lvirea flăcărilor stârni un strigăt de surprindere în 
audienţă. 

Pe monitoare se vedeau indivizi care se aplecau înainte din 
fotoliile lor, lungindu-şi gâturile să vadă mai bine. Câteva 
secunde mai târziu, capetele fură cuprinse de flăcări. O 
jumătate de minut mai apoi, pielea începu să ardă şi să facă 
băşici precum carnea pusă la grătar. 

Atunci, pe şase dintre monitoare, apăru chipul lui Demi. Ţipa 
şi tot ţipa. Pe alte patru ecrane, au văzut-o pe Cristina privind 
alarmată spre Demi, de parcă efectul drogului ce-i fusese 
administrat anterior se topise şi-şi dădea în sfârşit seama de ce 
se întâmpla. Ochii i se lărgiră deodată, în clipa în care doi 
călugări se iţiră din ceaţă şi întuneric şi-o legară strâns şi rapid 
de tron. Imediat cei doi călugări au dispărut de unde veniseră. În 
tot acest timp, pe alte monitoare se vedeau arzând capetele 
tăiate. lar pe altele, Luciana şi Beck. Imaginile acestea erau 
întrerupte de cadre cu feţele celor din audienţă. Apoi camerele 
se fixară în prim-planuri asupra membrilor recenți ai ordinului. 

O fracțiune de secundă mai târziu, se aţintiră asupra 
„prietenilor foarte dragi” ai vicepreşedintelui - congresmana 
Jane Dee Baker, secretarul american de stat David Chaplin, 
secretarul apărării Terrence Langdon, generalul de aviaţie a 
Statelor Unite şi preşedinte al şefilor de cancelarii reuniți 
Chester Keaton, şeful cancelariei prezidenţiale Tom Curran şi 
confidentul preşedintelui Evan Byrd. 

Preşedintele avusese dreptate când spusese că indivizii 
aceştia aparţineau unei alte specii. Niciunul dintre cei prezenţi 
acolo nu era numai complice la crimă sau martor al unei 
execuţii, mai era un cu totul alt aspect al prezenţei lor acolo. 
Asemenea romanilor ce asistau la spectacolele crude din anticul 
Coloseum, cei din biserică se aflau acolo şi pentru spectacol, 
căci le făcea o imensă şi probabil nemărturisită plăcere ceea ce 
vedeau. 


— Acesta-i doar începutul, zise preşedintele cu glasul 
tremurând de groază. 

Erau într-o situaţie care devenise dintr-odată de o mie de ori 
mai rea decât înainte. Preşedintele ştia asta. Şi mai ştia că nu 
puteau face absolut nimic. 

— Femeile vor fi următoarele pe rug. 


156 


— Pe naiba. Niciuna nu va arde. 

Marten se îndrepta deja spre uşă. 

Când puse mâna pe clanţă, Hap îl apucă de braţ şi-l împinse 
dur în perete. 

— Dacă-ncerci să le-ajuţi, pui viaţa preşedintelui în pericol. 
Pentru că se ştie că e cu tine. Vor şti că se află în această 
clădire. Ţi-am mai spus, uită naibii de ele. Aşa stă treaba. 

— Nu! Nu aşa stă treaba! N-am să îngădui ca femeile alea să 
fie arse devii. 

Marten se uită mânios la preşedinte. 

— Spuneţi-i să-mi dea drumul. Spuneţi-i acum. 

— Preşedintele n-are niciun cuvânt de spus în chestia asta, 
spuse Hap ţinându-l încă pe Nicholas lipit de perete. Am jurat să 
apăr şi să asigur continuitatea guvernului, să protejez persoana 
preşedintelui. Nimeni nu iese din camera asta până nu spun eu. 

Din nou se auzi cântul corului de călugări care se dispuseseră 
pe scenă astfel încât formau cifra 8, după care au început ceea 
ce părea un dans cu o coregrafie minuţios gândită, 
înconjurându-le pe cele două femei, întâi pe Cristina, apoi pe 
Demi, şi-apoi reluând circumambulaţiunea aceea. In tot acest 
timp, cantilena lor ba creştea, ba scădea în intensitate, pe un 
ton macabru, în acelaşi timp mişcător şi înspăimântător. 

— Hap, spuse preşedintele domol, tu cunoşti planul clădirii. 
Calea pe unde am putea urca chiar în biserică, până la uşa din 
apropierea altarului, de care ar fi trebuit să mă folosesc ca să 
apar în faţa acestor indivizi. Cât i-ar lua lui Marten să ajungă 
până la uşa aceea? 

— Dacă nu se întâmplă nimic, vreo patruzeci de secunde 


cred. De ce? 

— Acolo sunt panourile electrice, spuse preşedintele arătând 
spre uşa îngustă şi încuiată din peretele de lângă el. li dăm lui 
Marten aceste patruzeci de secunde, apoi  întrerupem 
alimentarea cu electricitate. Poate că se vor aprinde câteva 
lumini de urgenţă, însă, cu excepţia pâlpâirii flăcărilor din duze, 
tot restul clădirii va fi cufundat în beznă. Erau nişte lanterne în 
debaraua unde-am intrat prima dată, pe un raft chiar lângă 
bancul de lucru. Marten, mergi acolo, iei două lanterne, una ţi-o 
pui în brâu, iar cu cealaltă îţi luminezi calea spre uşa ce dă în 
altar. Când ajungi acolo, intri şi urci calm pe scenă cu lanterna 
în mână. Încă mai eşti în uniforma angajaţilor complexului. E 
întuneric. Nimeni nu ştie ce se întâmplă. Invârţi fasciculul 
lanternei încoace şi-ncolo ca şi cum ai fi un muncitor venit să 
repare defecţiunea. Apoi o laşi aprinsă pe scenă, ca să atragă 
atenţia. Dacă te întreabă cineva ceva, nu răspunzi. Te duci calm 
în spatele femeilor ca şi cum ai căuta să vezi care-i problema, le 
tai legăturile şi le scoţi tot pe uşa din spatele altarului. A doua 
lanternă te va ajuta să găseşti drumul pe scări în jos şi o iei spre 
coridorul ce dă la uşa din spate, pe unde-am intrat noi în 
biserică. O să fim deja acolo, aşteptându-vă, după care ieşim 
toţi afară. Intervalul de timp dintre ieşirea lui Marten din camera 
asta şi momentul când părăsim clădirea n-ar trebui să 
depăşească patru, cinci minute. Cel mult şase. 

— Vere, zise Marten, toate căile de acces pe unde-am putea 
ieşi sunt blocate. 

— Am o bănuială că în clipa în care întrerupem curentul, 
încuietorile se deschid automat. N-ar risca să-i prindă într-o 
cuşcă pe toţi indivizii ăştia aşa de importanţi, dacă ar fi o pană 
de curent. Dacă o unitate de pompieri ar trebui să spargă uşile 
ca să-i poată elibera, atunci tot jocul ăsta ar putea fi 
deconspirat. 

Preşedintele se uită la Hap. 

— De acord? 

— Domnule preşedinte, uitaţi naibii povestea asta. 

— Hap, eşti de acord? insistă hotărât preşedintele. 

— În privinţa deblocării uşilor, da. Dar cu nimic altceva, nici 
nu mă gândesc. 

Preşedintele nu-i luă în seamă protestele. 

— În momentul în care-şi vor da seama că cele două femei au 


dispărut vor fi şocaţi. Tot locul acesta va fi un haos, se vor 
panica, astfel că vor trece câteva minute până să-şi dea cineva 
seama ce s-a petrecut. Dar noi vom fi deja afară atunci, fie în 
cart, coborând panta dealului, fie vom fi deja departe, dacă 
Woody vine după noi. 

— Domnule preşedinte, nu putem risca... 

— Hap, n-avem decât o singură încercare, insistă preşedintele 
şi mai ferm. 

Acesta era modul lui de a acţiona atunci când credea în ceva, 
însă aprecia şi opinia altuia asupra aceleiaşi chestiuni. Dacă se 
putea face, voia să ştie. Dacă nu se putea, la fel. 

— Poate Marten să facă treaba asta? 

— Punând la socoteală întunericul subit, surpriza, intrarea şi 
ieşirea rapidă... da, cred că s-ar putea face în echipă. Dar un 
singur om a cărui cunoaştere limitată a locului de acţiune se 
datorează doar monitoarelor ăstora, ca să nu mai spun că 
trebuie să lucreze rapid şi pe întuneric... Şi unde mai pui că nu e 
un oarecare - imediat ce Marten ajunge în lumina arzătoarelor 
de gaz, Beck îl va recunoaşte. Călugării au să-i sară-n spinare şi, 
uite-aşa, va fi angajat într-o luptă inegală. Plus că-şi vor da 
seama că şi dumneavoastră sunteţi pe undeva pe-aproape. E al 
dracului de riscantă toată treaba asta, domnule preşedinte. 
Şansele sunt una dintr-o sută. 

— Eu şi Marten am fost singuri în tunelurile alea. Şi-acolo ne- 
am asumat a' dracului de multe riscuri şi nimeni nu ne dădea 
nici cea mai mică şansă de-a scăpa. Hap, curentul tăiat, 
încuietorile deblocate, aceste elemente ne vor permite să 
decidem noi înşine când acţionăm şi când ieşim. Toţi, inclusiv 
fetele alea. 

Hap trase cu coada ochiului spre Marten, oftă şi-i dădu 
drumul. 

— Bun, zise el, bun, apoi îşi trecu degetele prin păr şi se 
întoarse cu spatele la ceilalţi. 

Cedase nu de mila femeilor sau din cauza personalităţii 
puternice a preşedintelui, ci din pricina situaţiei. Cedase din 
acelaşi motiv pentru care fusese până la urmă de acord cu 
cererea preşedintelui de a-l informa pe Woody şi de a-i ordona 
să vină după ei să-i scoată de-acolo. Oportunitatea era singurul 
lui motiv. 

Preşedintele avusese dreptate să spună că la un moment dat, 


a' naibii de curând, trebuiau să se încreadă în cineva şi, în ciuda 
grijilor pe care şi le făcea în privinţa persoanei căreia să-i acorde 
încredere, dac-ar fi fost să aleagă pe cineva, în acele condiţii, 
acela ar fi fost Woody, fie şi numai pentru aptitudinile sale de 
pilot. Maiorul ar fi putut trece peste vârfurile copacilor, ar fi 
putut ateriza în parcarea aceea mică din spatele bisericii şi i-ar fi 
putut lua de-acolo în cea mai deplină siguranţă, mai rapid decât 
oricine altcineva. Cel mai prost scenariu care-ar fi putut urma 
era ca Woody să încerce să-i ducă la avionul CIA, însă şi Hap şi 
Marten erau înarmaţi şi-ar fi putut să-l silească să ducă aparatul 
la sol oriunde-ar fi vrut ei. 

Însă, până atunci, altele erau urgenţele. Oricum ar fi fost, 
trebuiau să iasă din biserică şi să-i trimită mesajul maiorului. 
Intrerupând curentul în biserică, ar fi deblocat probabil 
încuietorile şi le-ar fi permis să-şi aleagă ei înşişi momentul când 
ieşeau, în loc să trebuiască să aştepte încheierea ceremoniei, 
lăsându-se astfel la voia celor ce se mai puteau întâmpla pe 
urmă. 

La toate astea se adăuga faptul că încercarea lui Marten de a 
le salva pe cele două femei ar fi produs o serioasă dezordine în 
ceremonia din biserică. Orice-ar fi făcut Marten din momentul în 
care intra pe uşa dinapoia altarului, trebuia să se întâmple rapid 
şi încă în beznă, din cauza căreia Beck, Luciana, călugării, toată 
lumea ar fi fost luată completamente prin surprindere. Poate că 
Marten şi femeile aveau să scape, poate că nu; oricum ar fi fost, 
confuzia avea să stăpânească întreaga adunare din biserică. lar 
Hap considera că această derută avea să-i ofere cea mai bună 
ocazie să-l scoată pe preşedinte viu de-acolo. 

— Eu, interveni brusc Jose, după care se uită la preşedinte şi-i 
spuse: Am înţeles câte ceva din ce-aţi discutat. Am să merg eu 
cu domnul Marten. O să facem împreună „echipa” de care 
spunea Hap. 

Preşedintele îl privi pe tânărul spaniol cu luare aminte, apoi îi 
zâmbi. 

— Gracias, îi spuse, apoi le traduse celorlalţi. 

— Da’ ce dracu’ ar putea face pustiu’ decât să ne stea-n 
drum? întrebă Hap. 

— Ar putea face o diversiune, spuse grăbit Marten. E spaniol, 
e îmbrăcat în uniforma angajaţilor complexului. Ar putea fi 
primul care iese pe scenă cu lanterna în mână. Dacă cineva îl 


întreabă ceva, poate să spună că e o pană de curent şi că i s-a 
cerut să verifice. 

Marten se opri, apoi adăugă: 

— Îmi dă timp, Hap. Treizeci de secunde, un minut în care 
toată lumea e cu ochii pe el, iar eu, în partea din spate a scenei, 
pot să mă apropii de cele două femei. 

— Bine, acceptă Hap. 

Încă o carte de jucat pentru ei în biserica întunecată, oferindu- 
le avantajele pe care le putea aduce o uşoară complicaţie a 
acţiunii, cu tot atâtea şanse în plus de a-l scoate pe preşedinte. 

Imediat Harris făcu semn cu capul spre uşa îngustă din 
perete. 

— Hai să deschidem uşa asta şi să ne uităm la panourile 
electrice. Trage-n încuietoare - n-avem timp să căutăm un alt 
mod de-a o deschide. 

De-ndată Marten scoase Sig Sauerul din curea, apoi îşi scoase 
cămaşa şi-o înfăşură strâns pe ţeava pistolului, improvizând un 
amortizor, moment în care se auzi iarăşi cântul călugărilor. 
Răsuna puternic, plin de forţă, sigur de sine, de parcă ar fi fost 
preambulul unui eveniment. Brusc, un zid de flăcări roş-albăstirii 
ţâşni din ceaţă şi un țipăt general se auzi dinspre audienţă, 
când, într-o clipită, văpaia o înconjură mai întâi pe Demi, apei pe 
Cristina. 

— Dumnezeule, nu se poate, oftă preşedintele cu ochii la 
monitoare. 

O văzură pe Demi pe zece monitoare zbătându-se cu furie, 
trăgând de legăturile cu care era înţepenită de crucea lui 
Aldebaran, însă zbaterea îi era în van, iar Demi ştia asta. Cu 
ochii măriţi de groază, se holba la flăcările ce o înconjurau, apoi 
se uită la Cristina. 

— Călătoria taurului a fost o minciună! îi strigă ea. A fost o 
cursă. Ai fost înşelată! Familia ta a fost înşelată! De secole, 
toate familiile celor ca noi au fost minţite şi înşelate. Credeai că 
eşti părtaşă la ceremoniile sacre ale unei religii...? Ei bine, da, e 
religie, spuse ea întorcând ochii spre audienţă. Dar nu a ta. Ci a 
lor. 

Au văzut-o pe Luciana zâmbind, jubilând, apoi înaintând spre 
partea din faţă a scenei şi, ca o mare tragediană, îşi azvârli 
braţele spre adunare strigând ceva în limba aceea nemaiauzită. 
Toţi ca unul repetară cuvintele ei. Apoi Luciana vorbi iar cu ochi 


scăpărători, accentuând fiecare cuvânt, pronunţându-l răspicat 
de parcă ar fi invocat zeii Antichității. Apoi, fără vreun preambul, 
îşi adună braţele pe piept şi se retrase cu spatele, dispărând în 
ceaţă. 

Câteva secunde mai apoi, o siluetă într-o robă neagră cu 
gluga trasă pe cap apăru din exact acelaşi loc unde dispăruse 
Luciana. Traversă scena până în faţă şi-şi înălţă fruntea. 

Era Beck. 

Îşi ridică braţele cu încetineală spre adunare şi vocea sa 
sonoră şi melodioasă, vorbind în aceeaşi limbă ca şi Luciana, 
declamă ceea ce părea a fi o oraţie. De cum o încheie, adunarea 
îi răspunse. Şi iarăşi Beck predică, şi auditoriul îi răspunse iar. 
Beck continuă în acelaşi fel şi de fiecare dată invocaţia sa 
izbucnea tot mai puternică de parcă ar fi vrut să coboare 
cerurile pe pământ. 

Audienţa îi dădu replica de fiecare dată şi de fiecare dată 
Beck grăi cu şi mai multă putere. Răgetele sale pătimaşe, 
avântate şi fervoarea lui creşteau şi tot creşteau în intensitate, 
neobosite, infernale. Era un spectacol extraordinar, foarte bine 
regizat, menit să facă sângele să fiarbă în vine şi să facă de 
neuitat emoția acestei experienţe intim împărtăşite de cei 
prezenţi în acel spaţiu extrem de bine protejat. lar Beck o ţinu 
aşa întruna, până când întreaga biserică părea că e gata să se 
prăbuşească zguduită răcnetele sale. 

Scenele acelea s-ar fi putut foarte bine petrece în Roma 
antică. 

Sau în Germania nazistă. 


157 


Paf! Paf! 

Cu două focuri, Marten spulberă încuietorile uşii camerei unde 
se aflau siguranţele electrice, iar Hap trase uşa la o parte într-o 
clipită, după care, împreună cu Nicholas şi cu preşedintele, intră 
în acea mică încăpere. Chiar în faţa lor se afla un uriaş panou 
electric cu mai mult de douăzeci de sigurante, toate având 
etichete în spaniolă ce explicau pentru ce parte a bisericii era 


fiecare din acele circuite. Sus de tot erau două întrerupătoare 
mari cu inscripţia Alimentación Exterior în caractere negre, 
aldine. Exact pe acelea le căuta preşedintele. 

— S-ar putea să mai fie şi alte tablouri electrice în clădire, dar 
astea două ar trebui să taie curentul peste tot. 

— Uşa asta pe care tocmai am intrat, zise Hap uitându-se 
împrejur, nu e o intrare de urgenţă. E singura intrare. Cineva a 
vrut să aibă controlul complet asupra oricui ar fi intrat aici. 

— Foxx, zise Marten. 

Ceva îi atrase atenţia: o a doua uşă îngustă, tot din oțel şi tot 
îngropată în peretele solid de ciment, în fundul încăperii. Ca şi 
prima, şi uşa aceasta avea balamale încorporate, dar n-avea 
nicio încuietoare vizibilă şi nici vreo clanţă. Insă, în centrul 
peretelui de deasupra ei, era acelaşi tip de senzor cu infraroşii 
pe care-l văzuseră montat pe peretele de lângă imensa poartă 
de oţel din capătul galeriei monoşină. 

Marten se apropie de ea, uitându-se când la peretele acela, 
când la cel de lângă, cel care despărţea camera de control video 
de cea în care erau tablourile electrice. Pereţii se întâlneau în 
unghi drept, cum era şi firesc. Doar că peretele de-aici era cu 
vreun metru mai în afară decât peretele corespondent din 
încăperea în care erau monitoarele. 

Dintr-odată i se zbârli părul pe ceafă. Se întoarse spre Harris 
şi-i spuse: 

— Toate monitoarele şi toate camerele de supraveghere, 
mişcările lor automate, întreruperile şi schimbările de planuri, ce 
par regizate dinainte... pun pariu că de cealaltă parte a acelei 
uşi e vreun fel de aparat care a înregistrat totul, un computer 
sau poate altceva. Indivizii ăştia înregistrează tot: numele celor 
din audienţă, locuri şi date de naştere, prim-planurile cu feţele 
lor, probele ADN şi, bineînţeles, spectacolul. Totul este stocat pe 
un master disk sau pe un hard sau şi pe una, şi pe alta. Orice-ar 
fi acolo, trebuie că este echivalentul contemporan al 
străvechiului „catastif bine păzit”. E propria lor protecţie 
împotriva lor înşişi. Aceste două încăperi securizate sunt 
construite una lângă alta precum buncărele militare. Şi asta, ca 
toate celelalte, e lucrarea lui Foxx, este asigurarea sa de 
căpătâi. Probabil că e indestructibilă, nici focul, nici chiar 
explozibilii n-ar putea-o distruge. Şi e făcută în aşa fel încât 
nimeni să nu poată intra aici fără acordul sau fără ştiinţa sa. 


Toată aparatura electronică e atât de bine gândită încât să 
poată înregistra toată desfăşurarea fără ca măcar să o atingă 
cineva; în acelaşi timp s-a asigurat că nimeni nu s-ar putea 
apropia de pupitrul de comandă astfel încât să le poată dăuna în 
vreun fel. Spuneaţi că nu aveţi dovezi, domnule preşedinte. 
Dacă am dreptate, dincolo de uşa asta se află o adevărată 
comoară de informaţii. 

Vocile călugărilor se ridicară iarăşi, auzindu-se în boxele din 
camera de supraveghere. Cei trei se întoarseră acolo. Câteva 
secunde mai târziu, Beck rosti emfatic o frază, iar litania 
călugărilor crescu în intensitate. Brusc, un al doilea val de flăcări 
ţâşni de sub ceaţă, înconjurându-le pe cele două femei ca nişte 
şerpi de foc. Şi acesta era ca cel dintâi cerc de foc, ce încă mai 
ardea, doar că era mai aproape de ele. Un divertisment 
amăgitor asemănător unui număr de striptis, cu diferenţa că aici 
nu era vorba de niciun fel de erotism, ci de o crimă cu o 
coregrafie odioasă, menită să producă cât mai multă suferinţă. 


Marten îi aruncă o privire lui José, care era deja în pragul uşii, 
apoi se uită la Hap. 

— Trage în balamale. Dacă nici aşa n-o poţi deschide, 
încearcă să ţinteşti senzorul de deasupra uşii, îi spuse şi, 
scoțând din buzunarul hainei gadgetul lui Foxx ce semăna cu un 
BlackBerry, i-l puse în palmă lui Hap. l-a aparţinut lui Foxx. Am 
încercat să-l fac să funcţioneze şi înainte, dar n-a mers. Tu 
trebuie c-ai fost antrenat în chestii de-astea, poate reuşeşti. 

Se întoarse spre preşedinte. 

— Plecăm. In patruzeci de secunde, întrerupeţi curentul. 

— Noroc, vere, spuse preşedintele. 

Pentru un foarte scurt moment, privirile li s-au întâlnit şi 
amândoi au ştiut că se vedeau, poate, pentru ultima oară. 

— Şi vouă la fel. 

— Marten, două chestii, propuse Hap. Vă dau şaizeci de 
secunde în plus. 

— De ce? 

— Ca să ajungeţi la femei trebuie să treceţi prin cercurile alea 
de foc. Opriţi-vă la uşa pe care scrie WC şi udaţi-vă hainele şi 
părul. Asta o să vă mai ia un minut. Apoi, pun pariu pe un milion 
de dolari că fraţii sunt înarmaţi. Trebuie să aibă ceva arme pe 
sub sutanele alea. Dacă vreunul din ei face o mişcare în direcţia 


voastră, împuşcaţi-l în mutră. Aşa o să-i speriaţi pe ceilalţi. 
— Sper, zise Marten şi se uită la Jose. Lasă-ne să ieşim, îi 
spuse apoi lui Hap. 


158 


1 MINUT ŞI 38 DE SECUNDE 


Încuietoarea uşii ţăcăni în urma lor. Marten scoase Sig Sauerul 
de la brâu şi o luară înainte pe coridor. 


1 MINUT ŞI 32 DE SECUNDE 
Ajunseră la uşa debaralei şi intrară. 


1 MINUT ŞI 28 DE SECUNDE 


Marten luă două lanterne de pe raftul de lângă bancul de 
lucru şi-i întinse una lui José, apoi luă din rastelul unde erau 
agăţate o pereche de foarfeci de tinichigerie. 


1 MINUT ŞI 24 DE SECUNDE 


Marten închise uşa debaralei şi o luară iarăşi pe coridor, 
îndreptându-se spre toaletă. 


1 MINUT ŞI 20 DE SECUNDE 


Cât timp Marten îşi scoase uniforma, José stătu cu ochii la 
uşă. Întâi cămaşa, apoi pantalonii, după care le înmuie pe toate 
în vasul de toaletă. Când au fost ude leoarcă, le trase iar pe el şi 
se opri la chiuvetă să-şi ude părul. 

Exact şaizeci de secunde mai târziu, au ieşit din toaletă. 


19 SECUNDE 


Erau la baza scărilor şi o luară în sus, Marten primul, cu 


lanterna şi foarfecele la brâu, cu Sig Sauerul în mână, încercând 
să reconstituie în minte scena, altarul din spatele acesteia, uşa 
dinapoia altarului pe unde aveau să intre. Se mai gândea şi la 
lămpile de avarie ce aveau să se aprindă imediat ce avea să fie 
întrerupt curentul şi se întreba unde erau amplasate şi cât de 
puternică putea fi lumina pe care o dădeau. 

Marten luase la el foarfecele de tinichigerie ca să taie 
legăturile femeilor, acum însă îşi făcea griji în privinţa 
materialului din care erau făcute acestea. Dacă foarfecele nu 
aveau să-i fie de folos, singura alternativă era să descarce 
câteva gloanţe în legături. Ceea ce ar fi fost oricum dificil şi în 
alte circumstanţe, căci trebuia să tragă foarte rapid şi cu o 
precizie extremă, ori acolo în biserică avea să fie întuneric. In 
cazul lui Demi situaţia era şi mai complicată decât în cazul 
Cristinei, căci era imobilizată nu numai de încheieturi şi de 
glezne, dar şi împrejurul gâtului. O lovitură ratată putea să-i fie 
fatală. 


14 SECUNDE 


Ajunseră în capul scărilor, de unde se vedea coridorul lateral 
despre care vorbise Hap. Marten îl conduse rapid pe Jose pe acel 
coridor. 


10 SECUNDE 


Au ajuns în capătul coridorului. Uşa era chiar în faţa lor. Dintr- 
odată, Marten se încruntă la gândul că probabil era blocată. 
Răsuci clanţa. Se auzi un pocnet slab şi mecanismul cedă. 
Marten împinse uşa cât putut de încet. Uşa se întredeschise, nu 
mai mult decât o crăpătură. Marten o închise înapoi. 


6 SECUNDE 


Nicholas se uită la Jose. Tânărul spaniol zâmbi şi dădu din cap. 
- Gracias, José, gracias. 

Tânărul zâmbi iar şi-l bătu pe umăr pe Nicholas, care-i 
întoarse gestul. 

Pustiu’ ăsta era incredibil! Ar fi putut face orice. Şi chiar 
făcuse. 


2 SECUNDE 


Una! Coridorul se cufundă în beznă. 


159 


9:16 A.M. 


Marten şi Jose păşiră dincolo de uşă în întuneric. La şapte-opt 
metri în faţa lor se vedea scena învăluită în ceaţă, în mijlocul 
căreia erau cercurile de foc ce le înconjurau pe Demi, în 
dreapta, şi pe Cristina, în stânga. Deocamdată, din fericire, 
niciuna nu fusese cuprinsă de flăcări. 

Din câte-şi dădea Marten seama, mai rămăsese să se aprindă 
un inel de duze de gaz, iar acela era chiar sub picioarele celor 
două femei. Odată ce se deschideau duzele acelea şi se 
aprindeau, ar fi început să ardă şi urletele lor ar fi invadat totul. 
În mod evident, cabaretul infernal al conventului fusese gândit 
să producă cât mai mult suspans şi dramatism înainte să 
înceapă realmente crimele. Oricât de odios era, tocmai această 
succesiune ritmată de episoade, întocmită cu bună-ştiinţă, le 
păstrase în viaţă pe cele două femei până în acel moment. 

— Hai, şopti Marten şi amândoi se strecurară prin beznă în 
dreapta altarului. 

De-acolo puteau să-i desluşească pe membrii congregaţiei, cu 
toţii discutând confuzi despre brusca întrerupere a curentului. 

Erau o masă de contururi vagi, luminaţi doar de slabele raze 
de lumină ce veneau dinspre cele trei vitralii situate foarte sus şi 
de la cele vreo şase lămpi de avarie dispuse deasupra ieşirilor 
din sală ce duceau către poarta principală a bisericii. In rest, 
domnea întunericul. 

Marten îl prinse pe Jose de braţ şi, cu un gest semicircular al 
mâinii, îi indică să meargă în faţa scenei şi să apară audienței 
venind din lateral. Abia odată ajuns acolo putea să-şi aprindă 
lanterna şi să înceapă diversiunea în chip de angajat la 
întreţinere al complexului. 


9:17 A.M. 


— Ce s-a întâmplat? 

Luciana dădu de Beck şi de alţi trei călugări adunaţi unul 
lângă altul în semiîntunericul din imediata apropiere a scenei. 

— Nu ştiu, am deschis cele două tablouri de siguranţe din 
navă. Totul era în ordine, zise Beck repezit, apoi se întoarse iute 
spre unul dintre fraţi. 

— Fiţi cu ochii la uşi, nimeni nu iese, nimeni nu intră. Şase 
oameni să păzească sectorul unde se află vicepreşedintele. Nu 
ştim ce poate însemna chestia asta. 


9:18 A.M. 


— Unde şi ce, mai precis? îl întrebă căpitanul Diaz în spaniolă 
pe un ins creţ şi masiv în pantaloni şi tricou albe. 

Cei doi erau nas în nas în mijlocul spălătoriei complexului 
Aragon. Bill Strait, James Marshall şi trei ofiţeri ai CNP se 
plimbau nervoşi la câţiva paşi distanţă. 

— Patru uniforme curate ale personalului de serviciu lipesc, 
spuse precipitat responsabilul spălătoriei. Cel care descuie uşile 
face inventarul în fiecare dimineaţă. lar cel din schimbul de 
noapte încuie peste tot şi face iarăşi inventarul. Pentru că e 
duminică şi din pricina trupelor de ordine prezente, avem foarte 
puţin angajaţi la serviciu. Abia ce le-am numărat iar, acum vreo 
zece minute. 

Diaz se întoarse rapid spre Marshall şi Strait. 

— Patru uniforme de-ale personalului lipsesc. Tipul a 
descoperit dispariţia lor puţin după ora nouă. 


IN ACELAŞI TIMP 


Hap înjură în gura mare când şurubelniţa uzată pe care-o 
luase din debara scăpă din canelurile ultimului şurub din cele 
opt. Deja ar fi trebuit să fie afară şi să trimită mesajul către 
Woody, cerându-i ajutorul. Dar, în loc de asta, erau tot în 
buncărul lui Foxx, căznindu-se să scoată cutiile a două 
computere legate în reţea, în încercarea de a lua hard-disk-urile 
cu ei. Preşedintele insistase repetând ceea ce spusese Marten, 


că acele harduri erau, foarte probabil, tocmai ADN-ul 
conventului şi „un tezaur de informaţii capitale”. In ciuda 
protestelor lui Hap şi a secundelor preţioase care treceau, Harris 
refuzase hotărât să plece fără să fi făcut tot ce le stătea în 
putinţă să le ia cu ei. În momentul acela, Hap ştiu că nu avea de 
ales decât să-i facă pe plac şi-i spuse preşedintelui că nu puteau 
sta mai mult decât cele patru, cinci minute pe care i le dăduseră 
lui Marten să scoată femeile din biserică. 

să intre în buncăr a fost uşor. Se folosise de pistolul automat 
şi trase câte un glonţ în fiecare încuietoare, dar fără să facă mai 
mult decât nişte zgârieturi în oţelul uşii. Nu le rămăsese altceva 
de făcut decât să încerce gadgetul acela al lui Foxx. 

Marten avusese dreptate când îi spusese lui Hap că fusese 
probabil pregătit pentru chestiuni din astea. Chiar fusese. 
Înainte să intre în echipa prezidenţială fusese şeful biroului 
operaţional al unităţii de infracţiuni electronice din Miami, unde 
activase şi în calitate de expert în infracțiunile în care se folosea 
tehnologie avansată. Studie gadgetul portabil al lui Foxx şi îşi 
dădu repede seama că nu era un instrument de comunicare, ci, 
mai degrabă, un computer. La o privire mai atentă, observă că 
era de fapt un fel de superprocesor miniatural, unul care, cel 
mai probabil, folosea diamante sintetice perfecte, astfel încât 
aproape că nu genera căldură, ceea ce-i permitea operaţiuni de 
foarte mare viteză pentru un instrument totuşi atât de mic. 
Lucrase înainte cu astfel de prototipuri de laborator şi bănuia că 
cel al lui Foxx nu prezenta decât mici diferenţe faţă de acelea. 
Avusese dreptate. Nu i-au trebuit decât şapte încercări să 
spargă codul criptat al lui Foxx şi să deschidă uşa buncărului. 

— În sfârşit! Drăcia dracului! murmură Hap când reuşi să 
defileteze şi ultimul şurub şi deschise cele două cutii centrale. 

La prima vedere, circuitele interne ale celor două computere 
păreau extrem de complicate, însă hardurile erau uşor 
accesibile. Ceva nu-i plăcea totuşi lui Hap. 

— Domnule preşedinte, sunt sigur că hardurile astea au o 
parolă. Dacă le demontez fără să introduc parolele sunt şanse 
foarte mari ca fişierele lor să fie corupte, de nu chiar distruse. 
lar timpul nostru se scurge repede. Ori le scot acum şi riscăm, 
ori pur şi simplu le lăsăm naibii şi plecăm de-aici. 
Dumneavoastră decideţi. 

— Scoate-le, Hap, Scoate-le acum. 


160 


9:19 A.M. 


Jose aproape ajunsese în faţa scenei. La stânga sa, dar ceva 
mai în spate, îl vedea cu coada ochiului pe Marten mişcându-se 
în direcţia celor două femei. Dintr-odată Jose înţepeni pe loc. 
Beck traversa scena, venind de-a dreptul spre el. Într-o clipită, 
Jose se dădu înapoi. În acelaşi moment, Beck se opri şi se 
adresă audienței. 

— Prieteni, spuse el în engleză, avem de-a face cu o simplă 
pană de curent, nimic altceva. Aveţi răbdare împreună cu noi 
câteva momente, până vom rezolva această problemă. 

Prin adunarea celor două sute de invitaţi se auzi un murmur 
de nelinişte. 


— Hei, tu, se răsti o voce în spaniolă. 

José se răsuci şi văzu doi fraţi în sutane negre sărind pe scenă 
şi pornind spre el. 

— Tu cine eşti? se răţoi unul dintre ei, tot în spaniolă. Şi ce 
faci aici? 

José privi cu coada ochiului împrejur şi-l văzu pe Beck uitându- 
se înspre el. Imediat îşi aprinse lanterna. 

— Sunt de la întreţinere, răspunse José. Am venit să văd care- 
i problema. 

— Cine te-a trimis? Cum ai intrat în clădirea asta? 

Cu Sig Sauerul într-o mână şi cu foarfecele de tinichigerie în 
cealaltă, cu părul şi hainele ude, Marten se mişca precum o 
umbră pe scenă, înapoia flăcărilor. Incă două, trei secunde şi 
ajunse la ele. Demi era la mai puţin de doi metri de el, de 
cealaltă parte a flăcărilor, iar Cristina cam la aceeaşi distanţă, în 
stânga lui. Fierbinţeala emanată de arzătoare era de-a dreptul 
insuportabilă şi ambele femei păreau a fi într-o stare de 
prostraţie. 

Marten îl văzu pe Jose aproape de scenă, mai în faţă, vorbind 
cu doi călugări. Îl văzu şi pe Beck îndreptându-se spre ei, apoi 
oprindu-se şi privind în direcţia celor două femei. La fel de iute 
se uită şi de cealaltă parte a flăcărilor exact în direcţia lui 


Marten. În clipa următoare privirile li se întâlniră, iar Marten 
reuşi să desluşească uluirea de pe chipul preotului. Uluiala 
deveni imediat recunoaştere şi înţelegerea celor ce se 
petreceau. Beck îi întoarse spatele grăbit şi dispăru în beznă. 

Marten se uită iar la cele două tinere. Inspiră adânc şi-şi ţinu 
respiraţia, apoi îşi ridică antebraţul în dreptul feţei să se 
protejeze şi păşi în flăcări. 


9:20 A.M. 


Beck cobori în fugă de pe scenă şi o luă pe coridorul ce ieşea 
din navă, cât se poate de hotărât să execute planul stabilit de 
multă vreme. 

— Reverend Beck, o auzi pe Luciana strigând în urma lui. 

Se întoarse. Era la vreo patru metri în spate, pe coridor. 

— Anunţă asistenţa că serviciul divin s-a încheiat, îi spuse el 
vrăjitoarei. Pana de curent a deblocat ieşirile. Toată lumea 
trebuie să părăsească această clădire şi să se îmbarce de 
urgenţă în autocare. la măsuri ca fraţii să nu lase pe nimeni să 
intre. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Douăzeci şi cinci, spuse reverendul, apoi îi întoarse spatele 
şi plecă grăbit încotro pornise. 

— Douăzeci şi cinci, îngână Luciana şi ştiu imediat ce s-a 
întâmplat şi ce avea să se întâmple curând. 

Aveau să fie douăzeci şi cinci de ani, cum le spusese Foxx, de 
când începuseră construcţiile - a complexului Aragon, a 
tunelurilor, a şinei, a laboratoarelor subterane, tot ce era acolo - 
şi până când totul avea să fie închis şi distrus. 

lar în ziua aceea, în aceeaşi dată chiar, se împlineau cei 
douăzeci şi cinci de ani şi totul avea să se sfârşească. Din 
punctul de vedere al Lucianei, aşa şi trebuia. Apariţia lui Demi 
Picard fusese un semn. Dragostea neţărmurită pentru mama ei 
fusese un blestem. Unul mai rău decât îşi putuseră închipui. lar 
Luciana ştiuse asta din clipa în care o văzuse. 


9:21 A.M. 


— Demi, Demi! strigă Marten scuturând-o, încercând s-o 
smulgă din amorţeală. 


Văzu că îi tremurau pleoapele. 

— E-n regulă! Nu mişca, spuse el grăbit, apoi puse lamele 
foarfecelui pe legătura ce-i imobiliza gâtul de crucea lui 
Aldebaran. 

Faţa şi mâinile lui Marten străluceau de sudoare; se străduia 
din răsputeri să nu respire în fierbinţeala pârjolitoare şi de-a 
dreptul insuportabilă. 

— Nu mişca, spuse el expirând şi strângând lamele peste 
legături. 

Fără niciun efect. Strânse iar foarfecele şi de data asta lamele 
muşcară din legături şi le făcură să cedeze. Capul lui Demi căzu 
înainte, apoi îşi reveni, iar el băgă de seamă că se uita incredulă 
la el. 

— Domnule Marten, strigă Jose de undeva din cealaltă parte a 
flăcărilor. 

Nicholas ridică privirea tocmai la timp s-o vadă pe Luciana 
venind în partea din faţă a scenei, apoi o auzi începând să le 
spună ceva invitaţilor. 

Apoi îi zări pe cei doi călugări ce veneau spre el prin flăcări, 
unul după altul, cu pistoale mitralieră în mâini. 

Bum! Bum! 

Marten scosese Sig Sauerul şi trase fără să se uite. Faţa 
primului călugăr se dezintegră, iar individul căzu pe spate în 
stratul de ceaţă. 

Bum! Bum! 

Marten trase iar. Al doilea frate se pierdu în întuneric. 

Apoi îi auzi pe delegaţi strigând toţi ca unul. 

— José! José! strigă Nicholas, tăindu-i lui Demi legăturile de la 
mâini şi de la glezne. 

Genunchii lui Demi se înmuiară, iar tânăra era gata să cadă 
când o luă de lângă cruce. Işi petrecu o mână pe după talia ei, 
încercând s-o ţină în picioare. Apoi Jose trecu şi el prin flăcări, cu 
părul şi uniforma arzând. 

Pe neaşteptate se auzi o rafală de pistol-mitralieră. Un glonţ îi 
ciupi o ureche lui Marten. Un altul îi fripse obrazul. Altele 
împroşcară crucea unde până cu câteva clipe înainte fusese 
Demi. 

Bum! Bum! 

Fără să vadă, Marten trăgea în direcția de unde se auzise 
rafala, dincolo de flăcări. Alte rafale urmară. Un potop de 


gloanţe se năpusti asupra lor prin peretele de foc. 

Bum! Bum! 

Marten trase şi el şi rafalele de mitralieră încetară. Se întoarse 
şi o împinse pe Demi în braţele lui José. 

— Fugi! strigă el. Pleacă! Hai, dă-i drumu’! 

Mai apucă să vadă, pentru un foarte scurt moment, cum Jose 
se muncea s-o treacă pe Demi dincolo de flăcări, pe scenă, apoi 
Nicholas se răsuci în direcţia Cristinei, s-o elibereze. În acel 
moment, ultimul cerc de duze de gaz se aprinse şi dintr-odată 
Marten se pomeni prins în mijlocul unui iad de flăcări. Urlă şi 
întinse la nimereală foarfecele, încercând să prindă legăturile 
care o imobilizau. 

Apoi încremeni. 

O bună parte din capul Cristinei nu mai era, fusese ciuruit de 
rafalele pistoalelor-mitralieră. 

În clipa următoare, coama ei bogată de păr negru se aprinse. 
Pentru o fracțiune de secundă, ochii lui Marten cuprinseră acest 
spectacol de oroare desăvârşită. Apoi, cu părul ars, cu mâinile şi 
faţa pârlite, se răsuci şi sări afară din potopul de flăcări. 


161 


9:23 A.M. 


Camera aceea se afla la capătul îndepărtat al întunecatului 
coridor. Ca şi camera de control sau cea a panourilor electrice, 
care se aflau dedesubtul acesteia, era doar cu ceva mai mare 
decât un buncăr de ciment. Beck ajunsese acolo trecând de 
două uşi. Prima era din lemn şi sculptată manual ca toate 
celelalte uşi din biserică, accesul făcându-se doar datorită unui 
card de securitate coroborat cu un cod de introdus printr-o 
tastatură electronică. A doua uşă, situată la doar un metru de 
prima, era din oţel, de dimensiuni mari şi pentru deschiderea 
căreia era necesar un alt cod, ce deschidea o singură fantă 
aflată deasupra ei, unde trebuia introdusă o cheie specială pe 
care Beck o primise de la Foxx. Odată intrat, se aşeză la un 
pupitru de comandă de doi metri lungime ce arăta de parcă 


aparţinea celor de la NASA şi care conţinea o serie de 
monitoare, cadrane, comutatoare şi aparate de măsură, 
asemănătoare celor dintr-o centrală industrială de transport de 
gaze naturale, ceea ce de fapt acea încăpere chiar era. Acolo n- 
ai fi zis că restul clădirii rămăsese fără curent electric. Becurile, 
monitoarele, comutatoarele, cadranele şi instrumentele de 
măsură funcționau perfect, întregul sistem fiind alimentat de 
baterii din polimeri de mare putere, fabricate în China. 

Beck inspiră adânc, apoi studie atent şirul de cadrane 
etichetate din faţa lui. Printre care: 


Convertizor de presiune 

Distorsiuni de presiune 

Controlul deferlării centrifuge şi al pulsaţiilor 
Controlul vibraţiilor conductelor 

Optimizarea configurației în conducte 
Controlul şi detectarea scurgerilor de gaz 
Vibraţiile compresorului. 


Beck le citi etichetele cu satisfacţie, apoi îşi luă privirea de la 
ele şi unul după altul plesni cinci comutatoare. Apoi scoase oa 
doua cheie, o introduse în locaşul ei din tabloul de comandă şi o 
răsuci. Imediat după aceea, şase aparate de măsură îşi 
schimbară culoarea de la roşu la verde strălucitor. Un 
cronometru digital se porni la 60 de minute. Beck scăzu timpul 
la doar cincisprezece minute şi-l lăsă aşa. 

— Douăzeci şi cinci, murmura. Douăzeci şi cinci. 

Departe, în subteran, în sala motoarelor, un motor de două 
mii de cai putere acţiona turbinele unui compresor centrifug de 
gaze. Pentru cea mai mare parte a ultimelor două ore se 
pompaseră gaze printr-o reţea de conducte largi de cinzeci de 
centimetri şi prin duze de cincisprezece, umplând kilometrii de 
tunel ai vechilor mine, dar şi galeria prin care trecea monoşina, 
laboratoarele lui Foxx, spaţiile de lucru şi celulele de depozitare 
cu un gaz extrem de inflamabil, letal. Chiar şi biserica avea să 
se umple de gaz în cele din urmă; injectarea acestuia trebuia să 
înceapă imediat ce scena hidraulică cobora iarăşi în sala 
ascunsă dedesubt, iar duşumeaua bisericii aluneca la locul ei, 
odată ce se încheia serviciul divin, iar forţele de ordine mai 
inspectau o dată clădirea înainte să plece. Acesta fusese planul 


iniţial. 

Dar apariţia lui Marten schimbase planul. În absenţa lui Foxx, 
autoritatea îi revenea lui Beck, conform reglementărilor atent 
gândite ale conventului pentru succesiunea la comandă. În timp 
ce programele generale ale conventului erau în sarcina 
membrilor americani în acel an, căci preşedinţia acestuia era 
ocupată prin rotaţie, siguranţa proiectului Aragon îi revenea 
oficial, după moartea lui Foxx, lui Beck. Ceea ce însemna că 
distrugerea de mult plănuită a complexului era în întregime în 
mâinile reverendului. 

Beck verifică cadranele şi monitoarele încă o dată. Mulţumit 
de ceea ce văzuse, se uită apoi la cronometru. Imediat ce-l 
pornea, acesta avea să deschidă duzele din subsolul bisericii, iar 
clădirea avea să se umple cu gaz. In cincisprezece minute aveau 
să atingă nivelul arzătoarelor deja aprinse de pe scenă. lar când 
avea să se întâmple asta, clădirea şi tot restul aveau să 
explodeze. In acelaşi moment, urmau să se declanşeze 
mecanismele de aprindere din tuneluri, ceea ce ar fi iscat un 
potop de flăcări cu o temperatură de 2500* ce avea să măture 
toate spaţiile subterane. Autorităţile vor spune că a fost o 
„acumulare lentă de metan de-a lungul timpului” şi o vor lega 
de explozia ce avusese loc cu o zi înainte, cea care zguduise 
temeliile mănăstirii Montserrat. Holocaustul acela avea să fie 
lăsat să se stingă de la sine şi probabil aveau să treacă 
săptămâni, dacă nu chiar luni, până să se întâmple asta. În cele 
din urmă nu va mai rămâne nimic decât tunelurile prăbuşite şi 
cenuşă încinsă. 

Cu trei decenii în urmă, membrii conventului căzuseră de 
acord asupra unei strategii pe termen lung în privinţa Orientului 
Mijlociu şi angajaseră un discipol nou, la vremea aceea, pe 
nume Merriman Foxx, să conceapă un plan. Trei ani mai târziu, 
Foxx l-a prezentat conducerii. Planul său prevedea, cu termene 
precise, ce anume trebuia făcut şi unde, cât avea să coste şi cât 
timp va dura şi ce urma să se întâmple după aceea. A fost 
aprobat şi s-a trecut la punerea lui în practică. După doi ani, 
deja fusese cumpărat terenul şi începuse construcţia a ceea ce 
fusese numit complexul hotelier Aragon. Acum, douăzeci şi cinci 
de ani mai târziu, Beck, folosindu-se de întreaga autoritate cu 
care fusese învestit, preluase controlul şi redusese timpul până 
la dispariţia complexului. 


— Douăzeci şi cinci, repeta el, ca un omagiu final adus 
autorităţii şi propriei sale loialităţi, apoi porni cronometrul. 

Se întoarse imediat către un mic computer aflat lângă el, 
scoase un ThumbbDrive din buzunar şi-l introduse în portul USB, 
apoi se uită pe ecranul de deasupra lui. O clipă mai târziu apăru 
o casetă în care i se cerea să introducă o parolă. Degetele lui 
începură să lucreze pe tastatură, scriind parola, apoi o mai 
scrise o dată. O jumătate de secundă mai târziu mişcă cursorul 
pe partiţia C:, apăsă butonul stânga al mouse-ului, după care 
trase întregul lui conţinut pe A:. Zece secunde mai târziu, 
respectând protocolul, retrase hardul extern din portul USB şi-l 
puse la loc în buzunar. 

Intreruperea curentului afectase întreaga clădire, mai puţin 
acea încăpere şi generatorul de avarie ce alimenta computerul 
principal din buncărul de dedesubt, acolo unde erau înregistrate 
şi stocate arhivele conventului. Cele două computere erau 
legate în reţea, aşa că indiferent ce s-ar fi întâmplat acolo, 
aceeaşi informaţie reduplicată era stocată şi în computerul pe 
care lucra Beck. Acelea erau fişierele şi informaţia pe care Beck 
le copiase în bunăstare pe ThumbDrive. 

Reverendul se ridică şi aruncă o ultimă privire împrejur. 
Mulţumit că toate erau în regulă, plecă, blocând uşile în urma 
sa. Era ora 9:25 a.m. La 9:40 fix, nivelul gazului avea să ajungă 
la arzătoarele aprinse de pe scenă, iar infernul urma să se 
dezlănţuie. 


162 


9:27 A.M. 


Cu nervii întinşi la maximum, cu pistolul-mitralieră în mână, 
Hap îl trase pe Harris în sus pe scări şi apoi de-a lungul 
coridorului ce ducea spre ieşirea din spate a bisericii. Trecuseră 
deja patru minute peste timpul pe care-l alocaseră pentru 
Marten şi Jose ca să scoată femeile din biserică, iar agentului 
nu-i plăcea deloc asta. Că avea cele două harduri ale 
computerelor lui Foxx în buzunarele pantalonilor era o consolare 


prea măruntă pentru el. Părerea lui rămăsese aceeaşi ca atunci 
când îl avertizase pe preşedinte că fără să introducă o parolă 
corectă înainte de a le scoate, conţinutul hardurilor va fi corupt, 
deci ar fi fost inutile. lar nişte harduri inutile pentru viaţa 
preşedintelui era un schimb absurd. Acum însă treaba era 
făcută şi nu le rămânea decât să o ia la picior. Asta şi făceau. 

La zece metri în faţa lor era uşa ce dădea în parcarea din 
spatele bisericii unde lăsaseră cartul. Hap îşi scoase BlackBerry- 
ul, cu mesajul către Woody scris, gata să fie trimis în clipa în 
care ieşeau din clădire, dacă avea semnal. 

Le mai rămăseseră trei metri, treceau prin dreptul treptelor 
pe unde o apucaseră Marten şi Jose ca să ajungă în partea 
centrală a bisericii, când Hap surprinse privirea neliniştită a 
preşedintelui ce se uita în direcţia aceea. Era linişte şi întuneric, 
iar Hap ştia la ce se gândea preşedintele. Că poate cei doi 
salvaseră femeile şi-i aşteptau deja afară. Dar asta, ca şi chestia 
cu demontarea hardurilor fără a le distruge conţinutul, era un 
vis frumos, iar agentul o ştia prea bine. Acolo, în biserică, 
situaţia fusese prea complicată pentru ca doar doi bărbaţi, sau 
mai precis un bărbat şi un băiat, s-o scoată cu bine la capăt. 
Hap era sigur că în momentul acela amândoi erau morți, 
împreună cu cele două tinere femei. 

— Hap! auzi deodată un strigăt ascuţit dinapoia lor. 

Era vocea lui Marten. Preşedintele şi agentul se răsuciră în 
direcţia aceea exact când Marten şi Jose au apărut la baza 
scărilor, ducând-o pe Demi între ei. Obrazul ei avea paloarea 
morţii, iar capul îi atârna fără vlagă în piept, părul şi rochia roşie 
îi erau pârjolite şi fumegau. Părea pe jumătate conştientă şi 
suspina fără contenire. 

— Marten, Doamne Dumnezeule. 

Preşedintele o luase înapoi spre ei, însă Hap îl prinse şi-l 
întoarse spre ieşire. 

— Ei, drăcia dracului! Domnule preşedinte, plecăm! Acum! 

— Cealaltă fată? întrebă preşedintele cu ochii la Marten. 

Nicholas clătină din cap, continuând să avanseze. Părul îi era 
pârlit, faţa şi braţele arse şi înnegrite de fum. Jose nu arăta nici 
el mai bine. 

Ajunseră la uşă. Hap îi opri acolo, după care deschise uşa cu 
multă prudenţă. O jumătate de secundă mai târziu, ieşi singur 
afară, ridică BlackBerry-ul şi trimise mesajul către Woody. 


163 


9:30 A.M. 


Hap revenea spre biserică, intenţionând să-i mai reţină pe 
ceilalţi acolo lângă uşă, încă vreo şase până la opt minute, adică 
atâta cât i-ar fi trebuit lui Woody să ajungă acolo cu elicopterul. 
Abia făcuse doi paşi când auzi inconfundabilul măcinat al unui 
elicopter ce se ridica din faţa bisericii. Imediat după aceea se 
auzi zgomotul unui al doilea elicopter pornind motoarele. Trase 
cu ochiul spre uşă, apoi se întoarse cu spatele la ea şi urcă pe 
moviliţa pe care urcase şi când ajunseseră la biserică pentru a 
avea o vedere mai bună asupra câmpiei. La vreo patruzeci de 
metri distanţă văzu Marina 2 şi elicopterul identic ce-l însoțea, 
cu uşile glisante deschise, pregătindu-se de decolare. Dincolo de 
ele, înveşmântaţi în haine de seară, membrii Institutului pentru 
O Lume Nouă ieşeau încolonaţi din biserică şi se îndreptau spre 
autocarele negre. Agenţii Serviciului Secret spaniol împânziseră 
zona. Hap voia să fi ştiut ce se întâmpla şi dacă arzătoarele din 
biserică fuseseră închise, dacă scena hidraulică fusese coborâtă 
şi ascunsă sub podea. Şi ce se întâmplase cu cealaltă femeie. 
După expresia şi clătinarea din cap ale lui Marten, probabil că 
era moartă. Dar ce se întâmplase cu cadavrul ei? Şi ce rol mai 
aveau acum călugării în toată povestea asta? Microbuzele 
parcate în dosul bisericii nu erau ale lor? Nu aşa ajunseseră 
acolo? Dacă era aşa, atunci în orice clipă puteau s-o ia în jos pe 
scări, coborând din biserică, îndreptându-se spre uşa unde 
aşteptau ghemuiţi preşedintele şi ceilalţi. 

Hap îl zări deodată pe Roley Sandoval, agentul special 
responsabil cu protecţia vicepreşedintelui, conducând un grup 
de agenţi ai Serviciului Secret care-l escortau grăbiţi pe Rogers, 
împreună cu secretarul de stat, cu cel al apărării şi cu ceilalţi 
membri ai anturajului său intim, incluzând-o aici şi pe 
congresmana Jane Dee Baker. 

Indiferent de ceea ce se întâmplase ca să stârnească exodul 
acesta precipitat, dacă înainte timpul fusese o problemă 
importantă, acum devenise o chestiune de viaţă şi de moarte. 
Lăsând deoparte prezenţa fraţilor, în momentul în care 


elicopterele plecau, iar autocarele erau gata de drum, Serviciul 
Secret spaniol avea să verifice biserica, iar apoi aveau s-o 
sigileze. Ceea ce însemna că lor nu le mai rămânea niciun loc 
unde să se ascundă până la venirea lui Woody, poate doar 
printre copacii care înconjurau parcarea. 

Ambelor elicoptere li se închiseră uşile. Când Marina 2 se 
ridică în aer se auzi asurzitorul urlet al rotoarelor. Luă altitudine 
apoi se îndepărtă înspre sud. Imediat fu urmat de al doilea 
Chinook, în câteva secunde amândouă au dispărut din vedere. 


9:34 A.M. 


Hap se uită spre autocare. Deja lumea se îmbarca. Cât timp 
mai avea să treacă până când călugării aveau să coboare, iar 
Serviciul Secret spaniol avea să intre să mai inspecteze o dată 
clădirea? Hap ar fi vrut să-l mai ţină pe preşedinte înăuntru, 
ascuns, însă asta nu mai era o alternativă viabilă. Trebuia să-i 
scoată pe toţi din biserică şi să-i ducă la adăpostul copacilor, 
altfel riscau să fie atacați de fraţi sau să fie capturați de agenţii 
spanioli. Sau şi una, şi alta. 

De-ndată ce se hotărî, gata să se întoarcă înăuntru, auzi 
măcinatul bubuitor al unui elicopter al CNP trecând pe deasupra, 
puţin peste vârfurile copacilor. O clipă mai târziu schimbă 
direcţia şi se întoarse. Hap se aruncă în dosul unui copac mare, 
adăpostindu-se, şi urmări elicopterul CNP apropiindu-se lent. Se 
opri, balansându-se exact deasupra parcării. Hap îl putea vedea 
pe pilot privind în jos şi vorbind întâi cu copilotul, apoi, cu 
însufleţire în microfon. Câteva secunde mai târziu, aparatul luă 
vreo şaptezeci de metri altitudine şi rămase legănându-se în 
aer. 

Hap privi în sus, dincolo de elicopter. Unde naiba era Woody? 
Oare nu primise mesajul? Sau îl primise şi alertase CNP-ul? De- 
aceea era oare acel elicopter al poliţiei acolo? În spate, Hap zări 
cu coada ochiului şirul de autocare negre şi elegante începând 
să coboare şoseaua dinspre biserică. 

— La dracu'! murmură Hap. La dracu'! 

Nu putea face nimic fără să se expună celor din elicopterul 
CNP, dezvăluind astfel locul unde se afla preşedintele. Pe de altă 
parte, nu putea aştepta până când fie călugării, fie agenţii 
spanioli aveau să dea peste preşedinte şi peste ceilalţi, ascunşi 


în coridorul bisericii. Se uită la ceas. Era aproape 9:35. Unde 
dracu' era Woody? Oare mai venea? 


164 


Pe cronometrul pe care-l pornise Beck în camera de control a 
gazelor mai rămăseseră exact cinci minute. 

Apoi doar 4 minute şi 59 de secunde. 

Gazul umpluse deja încăperile inferioare ale bisericii, iar 
nivelul creştea rapid. Ca şi în laboratoarele urâte ale lui Foxx, 
era gaz natural, în principal metan, dar, datorită prevederilor 
doctorului, era lipsit de mercaptan, aditivul organic ce-i dă 
miros. Aşa că oricine ar fi rămas în biserică nu şi-ar fi dat seama 
că respiră gaze letale. 


4 MINUTE ŞI 58 DE SECUNDE 


Un elicopter al CNP, pe locul copilotului fiind căpitanul Diaz cu 
o puşcă în poală, se ridică de pe terenul de golf al complexului. 
Pe locurile din spatele ei erau şase membri ai echipei Serviciului 
Secret, condusă de Bill Strait. Câteva secunde mai târziu un alt 
elicopter decolă cu alţi doisprezece agenţi ai Serviciului Secret 
la bord. La treizeci de metri altitudine, elicopterul căpitanului 
Diaz, viră la stânga şi se îndreptă spre biserică. Cel de-al doilea 
îl urmă. 

— Sunt căpitanul Diaz. 

Era conectată pe frecvențele folosite de toate unităţile de 
poliţie şi de echipa Serviciului Secret spaniol. 

— Se presupune că obiectivul se află la intrarea din spate a 
bisericii Sfânta Maria. Unităţile CNP 7, 8, 9, 10, 11 şi 12 intră în 
acţiune. La fel echipa Serviciului Secret. De voie, dar cu multă 
atenţie. 


Cu  pistolul-mitralieră dosit sub cămaşă, Hap îşi părăsi 
ascunzătoarea din dosul copacului şi porni încet spre biserică, 
trăgând cu ochiul spre elicopterul CNP ce se învârtea deasupra, 
apoi se opri să ridice grebla pe care Jose o folosise să curețe 


frunzele căzute în straturile de flori şi o puse în spatele cartului. 

— Tu, angajatule! se auzi o somaţie în spaniolă din 
difuzoarele elicopterului. Suntem poliţia! Stai pe loc! 

Indrăzneala lui Hap se datora realizării subite că şi el, ca şi 
ceilalţi, încă mai purta uniforma personalului de serviciu al 
complexului. Era posibil, dacă nu chiar probabil, ca deja să se fi 
descoperit dispariţia uniformelor sau a cartului, sau poate şi a 
unora, şi a celuilalt, de la dependinţele complexului. Dacă aşa 
stăteau într-adevăr lucrurile, atunci CNP şi, cel mai probabil, Bill 
Strait şi sutele de agenţi ai CIA şi ai Serviciului Secret pe care-i 
coordona, ştiau asta şi căutau febrili pe toată întinderea 
complexului fie cartul, fie pe îngrijitorii care luaseră uniformele. 
Dacă Hap avea dreptate, atunci acţiunea sa voită nu urmărea 
decât să le uşureze misiunea. Dar mai şi câştiga timp pentru el 
şi pentru ceilalţi. Sperând că, din clipă în clipă, Woody avea să 
apară cu Chinook-ul şi să aterizeze în parcare. Sosirea lui ar fi 
semănat confuzia în rândurile celor ce-i urmăreau şi le-ar fi dat 
timpul necesar să se îmbarce la bordul elicopterului. 

Hap se uită în sus, ridică mâinile, apoi arătă cu degetul spre 
uşa bisericii în spatele căreia se aflau preşedintele şi ceilalţi. 
Imediat după aceea lăsă mâinile în jos şi se îndreptă cu calm 
spre intrare. Timp în care văzu şase SUV-uri ale poliţiei urcând în 
viteză dealul, bară la bară, spre biserică. 


În camera de control, cronometrul fixat de Beck continua 
numărătoarea inversă. 

4:08 

4:07 


Hap se strecură iute în biserică, sperând ca preşedintele, 
Marten, Jose şi Demi, indiferent care era starea ei psihică, să fie 
gata să plece imediat. Dar nu erau. Jose era întins pe duşumea, 
pe jumătate inconştient, cu cămaşa desfăcută şi cu Marten 
peste el, apăsându-i pieptul. Peste tot era sânge. Preşedintele o 
ţinea pe Demi la distanţă de cei doi, lăsându-i spaţiu lui Marten 
să se ocupe de tânărul spaniol. Demi, aproape isterică, plângea 
şi ofta. 

— Ce dracu'? bolborosi Hap. 

— Jose a fost împuşcat. Nu ne-am dat seama până când nu s- 
a prăbuşit. A fost lovit în partea superioară a pieptului, zise 


repede preşedintele. 

— Domnule preşedinte, n-avem timp. Poliţia spaniolă e deja 
aici. lar Serviciul lor Secret e la o aruncătură de băț. Dacă vine 
Woody, atunci va ajunge aici dintr-o clipă-n alta. Trebuie să 
ieşim chiar acum. 

— Nu-i putem lăsa aici. 

— Trebuie. 

— Marten, izbucni preşedintele. Putem să-l ridicăm pe Jose în 
picioare? 

— Cred că da. 

Preşedintele se uită la Hap, apoi la Demi. 

— la-o pe fată. Demi, du-te cu el, spuse Harris, după care se 
aplecă spre Marten şi împreună îl ajutară pe Jose să se ridice. 

Harris se uită iarăşi la Hap. 

— Hai. leşim. Acum. 


În biserică, cronometrul din camera de control îşi continua 
impasibil numărătoarea inversă. 

3:12 

3:11 


Uşa din dos a bisericii se dădu de perete. Hap ieşi primul, în 
viteză, cu insigna de aur a Serviciului Secret prinsă de gulerul 
cămăşii, cu mâna dreaptă pe pistolul-mitralieră pe care-l mai 
tinea sub cămaşă, iar cu mâna stângă, cu un gest patern 
aproape, ducând-o cu el pe Demi, pe jumătate inconștientă încă. 
Urmau preşedintele şi Marten, cărându-l pe José, care-şi pusese 
braţul valid peste umărul lui Nicholas. Din cealaltă parte, 
preşedintele îl ţinea pe tânărul spaniol de cureaua pantalonilor. 

— Staţi pe loc! Acum! le ordonă în spaniolă o voce imaterială 
din difuzoarele elicopterului. Staţi pe loc imediat! repetă aceeaşi 
voce şi în engleză. 

SUV-urile poliţiei spaniole era parcate în faţa lor, blocând şi 
microbuzele bisericii, şi cartul electric, şi drumul pe unde se 
ieşea din parcare. Douăzeci de poliţişti înarmaţi până-n dinţi 
stăteau în faţa lor. Elicopterul CNP se ridicase de-acum la 
aproape două sute de metri, dar continua să se învârtă pe 
deasupra. Imediat i se alătură un al doilea, cel la a cărui 
comandă se afla căpitanul Diaz, iar un al treilea apăru la scurt 
timp, ocupându-şi poziţia. 


— Îi văd, zise Diaz făcând semn pilotului celuilalt elicopter. 

O fracțiune de secundă mai târziu, elicopterul căpitanului Diaz 
cobori la şaizeci de metri şi rămase acolo. 

In stânga lor, Hap văzu cel puţin douăzeci de agenţi ai 
Serviciului Secret spaniol urcând dealul din faţa bisericii. 

— Serviciul Secret al Statelor Unite, ţipă el, apoi repetă. 

Nimeni nici măcar nu mişcase. 

— Acum ce facem? întrebă încet preşedintele. 

— Le spunem că suntem Serviciul Secret al Statelor Unite şi 
că avem un rănit care are nevoie urgentă de îngrijiri medicale, 
răspunse Hap pe acelaşi ton. 

Preşedintele făcu o jumătate de pas înainte şi spuse tare, cu 
glas dogit, în spaniolă: 

— Suntem agenţi ai Serviciului Secret al Statelor Unite. Acest 
om e grav rănit. Are nevoie de un doctor imediat. Ne trebuie 
asistenţă medicală de urgenţă. 


Cronometrul pornit de Beck işi continua inexorabilul său marş 
spre 0. 

2:17 

2:16 

2:15 


Căpitanul Diaz se uită peste umăr la agentul Serviciului Secret 
american care privea prin hubloul de lângă el. 

— Mi se spune că sunt oamenii pe care îi căutaţi. Recunoşti 
pe vreunul dintre ei? 

— Unul pare a fi agentul responsabil de protecţia 
preşedintelui, dar de la distanţa asta şi cu uniforma pe care-o 
poartă nu pot fi sigur. Prezenţa femeii e o surpriză. Nu recunosc 
pe nimeni altcineva. 

Diaz se întoarse iar în faţă şi vorbi în microfon. 

— Unităţile terestre CNP să intre în acţiune. 

In clipa următoare, patru dintre poliţiştii înarmaţi ai CNP 
începură să înainteze cu precauţie, şeful lor făcându-le semn 
agenţilor Serviciului Secret spaniol să rămână pe poziţii. 

— La dracu’, Woody, murmură Hap. Unde naiba eşti? Joci golf? 

Dintr-odată, ca printr-un răspuns divin la întrebarea lui Hap, o 
umbră enormă întunecă parcarea. Măcinatul zguduitor şi 
paletele învârtindu-se rapid, aruncând praf şi resturi în aer, siliră 


agenţii poliţiei şi pe cei ai Serviciului Secret spaniol să se aplece 
ca să se protejeze. Uriaşul Chinook cu două rotoare al Marinei 
americane apăru razant pe deasupra coroanelor copacilor, 
strecurându-se sub cel comandat de căpitanul Diaz, 
ascunzându-l vederii celor de jos. 

— Woody, îi scăpă un strigăt preşedintelui. 

— Acum patru minute monstrul ăsta era la sol. Ce dracu’ se 
întâmplă? 

Pilotul din elicopterul căpitanului Diaz se uita la ea, cu ochii 
lărgiţi de uimire sub vizeta câăştii. 

— Acum ce fac? 

— Căpitane Diaz. Aici Bill Strait, se auzi vocea agentului 
Serviciului Secret în cască. Chinookul are permisiunea de 
aterizare. Vă rog nu acţionaţi. 

Căpitanul Diaz nu spuse nimic preţ de încă o secundă, apoi îi 
spuse pilotului ei: 

— Rămâi pe poziţie, apoi adăugă în microfon: Chinookul are 
permisiunea de aterizare. Toate unităţile rămân pe loc. 

Hap se uita cu ochii măriţi la manevrele elicopterului Marina 
2. 

— N-are cum să pună jos monstrul ăsta! N-are naibii destul 
loc! 

Punând la socoteală şi lungimea paletelor rotorului, de la bot 
până la coadă, Chinookul are treizeci şi trei de metri lungime. 
Parcarea împrejmuită de copaci avea cam tot atâta, poate cu 
vreo trei metri în plus sau în minus, în toate direcţiile. Dacă 
Woody voia să aterizeze fără nicio problemă avea nevoie de 
pricepere, de noroc, de niscai cremă şi de-o limbă de pantofi. 


În biserică, cronometrul fixat de Beck continua să scadă 
secundele. 

1:51 

1:50 

1:49 


Chinookul se lăsă mai jos. Acum cei din parcare îl puteau 
vedea pe Woody la manşă, uitându-se când înainte, când spre 
pupa, când în lateral, apreciind spaţiul ce-i rămânea până la 
copaci, de parcă ar fi încercat să parcheze un tir pe locul unui 
automobil. Dintr-odată se auzi un ţiuit straşnic din partea din 


spate a elicopterului, căci rotorul din coadă reteză ramurile unui 
arbore şi le azvârli prin aer. Apoi, cu un bufnet greu, Chinookul 
atinse asfaltul. 

— Haideţi, strigă Hap către ceilalţi. Haideţi. 

Marten şi preşedintele o luară repejor înainte, sprijinindu-l pe 
Jose. Hap era pe urmele lor, ducând-o pe Demi. 

Uşa glisantă a elicopterului se deschise brusc şi Bill Strait şi 
doi medici se iviră, aşteptându-i. Cinci secunde, zece. Cei cinci 
au ajuns la elicopter şi au fost ajutaţi să urce. Încă zece 
secunde, uşa glisă la loc, închizându-se. Rotoarele începură 
imediat să urle asurzitor, căci Woody începuse manevrele de 
decolare. Intr-o fracțiune de secundă se înălţă de la sol şi se 
ridica cu repeziciune drept în sus. În opt secunde erau deja 
deasupra arborilor. In alte opt, aparatul se răsuci cu 180* şi se 
îndreptă spre est. 


165 


— Aici e căpitanul Diaz, pocni vocea în căşti. Toate unităţile se 
retrag şi intră în cazarmă. Repet. Vă retrageţi la cazarmă. 


În biserică, timpul scădea secundă cu secundă. 
0:31 
0:30 
0:29 


— De mine vă îngrijiţi mai târziu, le spuse preşedintele celor 
doi medici şi asistenţilor, încercând să se facă auzit în zgomotul 
rotoarelor Chinookului. De el să vă ocupați, spuse arătând spre 
José. A fost împuşcat şi are arsuri. lar cineva să se uite imediat 
şi la domnişoara Picard. E în stare de şoc şi are arsuri şi ea. 
Domnul Marten are şi el nevoie de atenţie pentru arsuri. 

— Mulţumesc Cerului că eşti bine. 

La auzul acestei bine-cunoscute voci, preşedintele se întoarse 
brusc în direcţia de unde o auzise. 

Consilierul pentru securitate naţională, dr. James Marshall, 
venea spre el de pe puntea de comandă a Chinookului. 


— Am încercat să nu încurc pe nimeni pe-aici, adăugă 
Marshall cu o sinceritate desăvârşită. Ai trecut prin ceva 
încercări. 


0:05 
0:04 
0:03 


— Tu de ce eşti aici? îl întrebă preşedintele pur şi simplu pe 
Marshall, pe un ton rece ca moartea şi cu ochii îngustaţi în două 
fante ce scăpărau de furie. Tu de ce dracu' nu eşti cu ceilalţi? 


De undeva, din spatele lor, se auzi un bubuit grozav, prelung, 
ce părea să provină de la o explozie zdravănă. 

— Ce-a fost asta? întrebă Marten şi se răsuci spre hublou să 
vadă. 

În clipa următoare îi lovi unda de şoc. Chinookul fu azvâriit 
într-o parte şi-n alta, apoi începu să piardă altitudine, cădea ca o 
piatră. Woody apăsă câteva butoane, sporind viteza rotoarelor, 
iar elicopterul se zgudui, însă începu să se ridice rapid. Reuşise 
să-l stabilizeze. 

Preşedintele se duse la hublou lângă Marten. Veni şi Hap şi 
Bill Strait. În depărtare se vedeau flăcări şi fum ţâşnind furioase 
din vârful dealului unde fusese până adineaori biserica. 

— Woody, întoarce-te, strigă preşedintele. 

— Da, domnule. 


Chinookul se răsuci scurt şi se îndreptă înapoi în viteză către 
infernul de foc ce ţâşnea din locul unde se aflase biserica. In 
acel moment restul distrugerii pregătite de Foxx îşi începu 
desfăşurarea. Niciunul dintre ei nu mai văzuse aşa ceva până 
atunci. Dependinţele explodară dezintegrându-se în miliarde de 
bucățele. Apoi au văzut o linie de praf înaintând prin podgorii 
dintr-o parte în alta, de parcă un uriaş şarpe subteran fusese 
străbătut de un frison. lar linia aceea merse şi mai departe, 
trecând de zona de dealuri joase, apoi urcând în munţi, unde 
fuseseră Harris şi ceilalţi în noaptea dinainte, continuând în 
direcţia mănăstirii Montserrat. Ici-colo, repetat, jeturi înalte de 
flăcări ţâşneau prin fisurile şi hornurile din stâncă. 

— Foxx, îi spuse Marten preşedintelui. A distrus biserica, 


dependinţele, tot tunelul acela cu monoşina, tot. Probabil că mai 
erau încă oameni înăuntru, călugări. 

— Duzele din galeria aia, zise Harris. A pus totul la cale de 
multă vreme. Nimeni nu va şti nimic. Nu se va găsi nimic. Nicio 
urmă din ce-a făcut. Absolut nimic. 

Preşedintele se întoarse brusc şi se îndepărtă de hublou, 
uitându-se la Marshall. 

— Va exploda şi mănăstirea? 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Nu ştii? 

— Nu, domnule. 

— Nu va ajunge la mănăstire, spuse încet Marten. Asta a 
explodat ieri. N-a mai rămas nimic acolo. Acum se va opri la 
capătul tunelului monoşină. 

Preşedintele spuse către Hap: 

— Spune-le celor din CNP să alerteze personalul mănăstirii. 
Cel puţin vor fi avertizaţi în caz că se întâmplă ceva. 

— Da, domnule. 

Ochii preşedintelui se îndreptară spre Woody. 

— Maior, rezervoarele sunt pline? 

— Da, domnule. 

— Ce rază de acţiune avem, o mie două sute de mile marine”? 

— Ceva mai mult, domnule. 

— Atunci scoate-ne din spaţiul aerian spaniol, şi du-ne în 
Germania. 

— Domnule preşedinte, am primit ordine să vă duc la un 
aerodrom din afara Barcelonei. Şeful cancelariei dumneavoastră 
a trimis un avion al CIA să vă aştepte acolo. 

Marten şi Hap se uitară unul la altul. Apoi Hap băgă mâna sub 
cămaşa de muncitor de întreţinere şi scoase pistolul automat. 

— Maior, contramandez aceste ordine, spuse preşedintele 
calm. Ti-am cerut să ne duci în spaţiul aerian al Germaniei. Te 
rog, fă întocmai cum ţi-am spus. Am să-ţi spun unde anume 
mergem după ce ne mai apropiem. 

— Nu poate să facă una ca asta, domnule preşedinte, spuse 
Marshall îndreptându-se spre Harris. E spre binele 
dumneavoastră. Totul e pregătit. 

— Domnule consilier, cred că vei înţelege dacă am să-ţi spun 


7 Aproximativ 2 220 de kilometri (n.t.). 


că planurile s-au schimbat. Foarte curând, dumneata şi 
vicepreşedintele şi fiecare dintre „prietenii” mei veţi fi arestaţi şi 
acuzaţi de înaltă trădare. Îţi sugerez să te duci în spate şi să te 
aşezi. Hap va fi foarte mulţumit să te escorteze. 

Preşedintele îl sfredeli cu privirea pe Marshall un lung 
moment. În cele din urmă, se întoarse şi se uită la Woody. 

— Maior, schimbă cursul imediat. E un ordin direct de la 
comandantul suprem al armatei Statelor Unite ale Americii. 

Woody îl privi pe Marshall, de parcă nu se putea hotărî ce să 
facă. 

— Maior, spuse ferm Marshall, respectă ordinele primite. 
Preşedintele a fost supus unui stres teribil. Habar n-are ce 
vorbeşte. 

Datoria noastră este să-l protejăm. E şi datoria lui Hap. Şi a lui 
Bill Strait. De aceea suntem toţi aici. 

Woody se holbă la el, apoi se întoarse spre tabloul de bord. 

— N-are rost, Jim. Eşti terminat, zise preşedintele. Conventul e 
terminat. 

— Conventul? făcu Marshall bulbucând ochii, nevenindu-i să 
creadă. 

— Ştim, Jim. Ştim cine-a fost acolo. Am văzut toată punerea în 
scenă. Hap, domnul Marten, eu, chiar şi Jose. Toţi am văzut. 

— Nu vă simţiţi bine, domnule preşedinte. Habar n-am despre 
ce vorbiţi, spuse Marshall, apoi i se adresă lui Woody: Maior, ai 
nişte ordine de executat. Păstrează cursul stabilit la început. 

Preşedintele şi Marten se uitară spre puntea de comandă. Hap 
se îndrepta în direcţia aceea cu pistolul automat ridicat. 

A fost exact momentul de care avea nevoie Marshall. Din doi 
paşi ajunse lângă uşa glisantă şi o deschise. Măcinatul asurzitor 
al paletelor fu însoţit de o pală de vânt năucitoare. 

— Pune mâna pe el, strigă preşedintele. 

Prea târziu. Zburau la şapte sute de metri altitudine. Cadrul 
uşii deschise era gol. Marshall nu mai era. 


LUNI 


10 APRILIE 


166 


BAZA AERIANĂ SPANGDAHLEM, GERMANIA. 3:15 A.M. 


Pe jumătate adormit, Marten se răsuci pe cealaltă parte, 
mişcându-se grijuliu ca să evite apăsarea pe bandajele ce-i 
acopereau arsurile de pe braţul stâng şi de pe gât. Primise o 
cameră doar pentru el în sectorul ofiţerilor, pe acelaşi coridor 
unde, într-o cameră învecinată cu cea a preşedintelui, dormeau 
Hap şi Bill Strait. 

Veniseră la baza aeriană de la Spangdahlem neanunţaţi. În 
mod normal ar fi trebuit să aterizeze la baza Ramstein, cu toate 
onorurile cuvenite unui preşedinte, dar de data aceasta, în acele 
circumstanţe, nu era cazul. Comandantul bazei şi câţiva dintre 
generalii săi ştiau ce se întâmplă, dar în rest, nimeni altcineva. 
Medicii care-i însoţiseră în Chinook îl consultaseră pe preşedinte, 
apoi l-au trimis să se odihnească, astfel că a rămas doar o 
persoană deosebit de importantă, într-o vizită incognito, 
beneficiind de o protecţie severă. 

Jose, Demi, Marten şi Hap fuseseră duşi la spitalul bazei. Din 
câte ştia Marten, Jose şi Demi încă mai erau acolo şi aveau să 
mai rămână încă cel puţin vreo câteva zile. Familia lui Jose 
fusese înştiinţată, iar Miguel şi tatăl băiatului veneau deja din 
Barcelona, urmând să ajungă curând la baza din Spangdahlem. 

Miguel, îşi zise Marten zâmbind, întins în pat, în întuneric, în 
ce se băgase un simplu şofer de limuzină. Şi ce mare om se 
dovedise. Şi ce prieten drag îi devenise într-un timp atât de 
scurt. Şi băieţii la fel, toţi - Amado, Hector şi mai ales Jose, 
tânărul care se speriase de moarte la gândul că trebuia să 
coboare mai departe în hornul ce dădea în galeria cu monoşină, 
convins că avea să ajungă de-a dreptul în iad. Nu ştia nimic 
despre iadul în care avea să se ofere să intre voluntar, puţin 
timp după aceea. Şi prin ce iad fuseseră siliţi să treacă Amado, 
Hector şi Miguel, interogaţi de poliţia spaniolă şi de agenţii 
Serviciului Secret, numai ca să mai câştige niţel timp pentru ca 
preşedintele să poată scăpa. 


Pe parcursul zborului pe deasupra unei bune părţi din Europa 
- Chinookul zburase peste Pirinei, apoi se îndreptase spre nord, 
traversând Franţa şi survolând Luxemburgul, înainte să intre în 
spaţiul aerian al Germaniei, în apropiere de Trier, pentru ca la 
scurt timp după aceea să aterizeze la baza din Spangdahlem -, 
preşedintele îl lăsase mai mult singur pe Marten. Avea treburi 
foarte urgente de făcut, era de înţeles. Prima şi cea mai 
importantă a fost să vorbească personal cu cancelarul 
Germaniei şi cu preşedintele Franţei, apoi ţinură toţi trei o 
conferinţă telefonică. Cu toţii căzuseră de acord că întâlnirea 
NATO, pregătită de mult timp, anunţată pentru acea zi, la ora 1 
după-amiază, trebuia să aibă loc aşa cum ştia toată lumea, doar 
că, din motive de siguranţă, trebuia schimbat locul reuniunii. În 
ciuda zarvei pe care o stârnise în toate ministerele de externe, 
toate cele douăzeci şi şase de ţări membre au fost în 
unanimitate de acord ca adunarea să nu se mai ţină la Varşovia, 
ci într-un loc special ales de preşedintele Harris, un loc care, în 
acele circumstanţe, era cât se poate de potrivit: fostul lagăr 
nazist de la Auschwitz, din sudul Poloniei. Acolo, Harris avea să 
ţină o scurtă alocuţiune în care avea să explice, printre altele, 
raţiunile dispariţiei sale subite din Madrid în săptămâna 
anterioară şi ale mutării neaşteptate a locației reuniunii NATO 
de la Varşovia la Auschwitz. 

Apoi, preşedintele îl informă pe purtătorul de cuvânt al Casei 
Albe, aflat deja în avionul ce aducea corespondenţii de presă 
americani în Polonia, de schimbarea locului reuniunii, adăugând 
că o răsturnare la nivel guvernamental era iminentă, dar că în 
presă nu trebuia să transpire nimic despre asta. 

Apoi, fiind informat de mai devreme de „moartea accidentală” 
a lui Jake Lowe şi având încă proaspătă în minte imaginea 
şocantului suicid al lui James Marshall care se aruncase din 
elicopter, amintindu-şi şi de capsulele de otravă încastrate în 
dinţii lui Merriman Foxx, preşedintele îl puse pe Hap să-l sune pe 
Roley Sandoval, agentul special responsabil cu protecţia 
vicepreşedintelui, şi să-i ceară, fără să-i dea vreo altă explicaţie, 
să delege un număr suplimentar de agenţi pe lângă Hamilton 
Rogers şi pe lângă cei din anturajul său, pentru a preîntâmpina 
orice încercare a acestora de „a-şi face rău”. 

Imediat după aceea, sună la vicepreşedintele Hamilton 
Rogers şi la ceilalţi implicaţi, purtând cu ei convorbiri cât se 


poate de concise. Preşedintele îi ceru fiecăruia din ei să trimită 
demisiile lor prin fax purtătorului de cuvânt al Casei Albe, până 
într-o oră. După o oră, cei care nu demisionaseră aveau oricum 
să fie demişi. În plus, le ceru să se prezinte la ambasada 
americană din Londra nu mai târziu de miezul zilei următoare, 
unde aveau să fie reţinuţi şi acuzaţi de înaltă trădare împotriva 
guvernului şi poporului Statelor Unite. In cele din urmă, sună în 
Washington, la directorul Biroului Federal de Investigaţii ca să-l 
pună la curent cu cele întâmplate şi-l instrui să o reţină pe 
congresmana Jane Dee Baker, care încă mai călătoarea în 
compania vicepreşedintelui prin Europa, dar şi pe expatriatul 
Evan Byrd, rezident în Madrid, în cea mai deplină linişte, 
amândoi urmând a fi acuzaţi de aceleaşi infracţiuni ca şi ceilalţi. 
În plus, îl sfătui pe directorul FBI să ia măsuri împotriva unor 
posibile sinucideri ale celor doi. 

După aceea, străbătu puntea Chinookului dintr-un capăt în 
altul ca să discute cu medicii despre starea lui Jose şi a lui Demi, 
apoi petrecu câteva momente lângă cei doi, după care bău o 
ceaşcă de cafea cu Hap şi cu Marten, înainte de a se întinde într- 
o cuşetă, de fapt pe o targă, unde dormi. Dar după ce plecă de 
lângă cei doi, se mai ocupă puţin de discursul pe care voia să-l 
ţină la Auschwitz. Ce avea să spună, ce anume avea să 
dezvăluie din ceea ce aflase, nu hotărâse încă, dar vroia să fie 
ceva care să se potrivească la fel de bine cu ceea ce se 
întâmplase şi cu ceea ce aflaseră, ca şi locul onorat pe care-l 
alesese pentru alocuţiunea sa. Se retrăsese în camera sa ca să 
lucreze la cuvântare aproape imediat după sosirea la 
Spangdahlem. 


Marten se răsuci iarăşi. De undeva, departe, se auzea uruitul 
şi mugetul avioanelor de vânătoare decolând: era un fapt 
obişnuit acolo, i se spusese, şi ajungeai să te obişnuieşti până la 
urmă cu zgomotul. Spangdahlem era baza Escadrilei de Avioane 
de Atac 52, care supraveghea toate deplasările aparatelor de 
zbor americane din toată lumea. 

Demi. 

Se apropiase de el la ceva mai puţin de o oră de când 
porniseră la drum spre Germania. Medicii se ocupaseră de 
arsurile ei şi îi dăduseră un sedativ uşor, apoi o îmbrăcară într- 
un halat medical şi o sfătuiră să se culce. Insă Demi le ceruse 


permisiunea de-a o lăsa să stea cu Marten, iar medicii au fost de 
acord. O bună bucată de vreme se uită pur şi simplu în gol. Se 
oprise din plâns, însă ochii îi erau umezi de lacrimi. Lacrimi care 
nu se mai datorau fricii sau groazei, se gândi Marten, ci pur şi 
simplu uşurării că totul se terminase. Probabil că încă nici nu-i 
venea să creadă că totul se sfârşise. 

De ce a vrut să stea lângă el, Nicholas nu ştia, şi nici ea nu i-a 
spus. El bănuia că Demi ar fi vrut să-i vorbească, însă nu ştia 
încă exact ce să spună sau cum să spună ce avea de spus, ori 
poate că, în acel moment, asta i-ar fi solicitat eforturi fizice prea 
mari pentru ea. In cele din urmă, Demi se întoarse spre Marten 
şi-l privi drept în ochi. 

— Era vorba de mama mea. Nu de sora mea. A dispărut de pe 
străzile Parisului când eu aveam opt ani. Tata a murit foarte 
curând după aceea, spuse Demi cu vocea doar ceva mai sonoră 
decât o şoaptă. De-atunci am tot încercat să aflu ce i s-a 
întâmplat. Acum ştiu că am iubit-o foarte mult. Şi mai ştiu că... 
şi ea... m-a iubit... 

li ţăşniră lacrimile, care i se prelinseră pe obraji. Marten vru 
să spună ceva, însă Demi îl opri. 

— Tu eşti bine? 

— Da. 

Ea încercă să zâmbească. 

— Imi pare rău pentru ce-am făcut. Pentru ce v-am făcut ţie şi 
preşedintelui. 

El îi atinse obrajii şi, delicat, îi şterse lacrimile. 

— E-n regulă, şopti el. E bine. Acum e bine. Toţi suntem bine. 

In acea clipă, ea ridică mâinile şi i-o apucă pe-a lui şi-o ţinu 
între palme. Păstrându-i încă mâna într-ale ei, se lăsă pe spate, 
iar Marten văzu că epuizarea o copleşea. O clipită mai târziu, 
Demi închise ochii şi adormi. 

Marten o privi o vreme, apoi îşi întoarse privirile, convins că 
de n-ar fi făcut-o ar fi început şi el să plângă. Sentimentul acela 
nu era o defulare a emoţiilor acumulate pe parcursul 
evenimentelor pe care le trăiseră, ci altceva. 

Când prânziseră la „Patru Pisici” în Barcelona, Demi îl 
întrebase despre Caroline şi despre motivul pentru care era el 
pe urmele lui Foxx, mai întâi în Malta, apoi în Spania. Când i-a 
spus, Demi a zâmbit şi a spus: „Deci dragostea te-a adus aici”. 

Despre asta era vorba iarăşi, în timp ce ea dormea lângă el, 


traumatizată fizic şi emoţional, păstrându-i mâna într-ale ei, 
îmbrăcată în halatul acela de spital. Apropierea, intimitatea 
aceea îi aduceau aminte într-o mod insuportabil de Caroline pe 
patul de spital din Washington. Şi ea dormise cu mâna între 
palmele lui în ultimele ore ale vieţii ei. 

Pe Demi o cunoştea doar de ceva mai mult de o săptămână. 
Pe Caroline o iubise aproape toată viaţa lui. 

Şi încă o mai iubea. 


167 


6:10. A.M. 


Bătaia în uşa camerei sale îl trezi pe Marten dintr-un somn 
adânc. A doua bătaie îl făcu să-şi dea seama unde se afla. 

— Da, răspunse fără să se întrebe cine-ar putea fi. 

Uşa se deschise şi intră preşedintele singur şi închise uşa în 
urma sa. 

— Îmi pare rău că te-am trezit, spuse încet. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Marten ridicându-se într-un cot. 

Vărul Jack nu-şi pusese încă peruca şi purta încă ochelarii 
aceia de sticlă pe care-i cumpărase de la Madrid ca să-şi 
schimbe mai drastic înfăţişarea. Chiar şi acum, nu era om care 
să-l fi putut identifica drept John Henry Harris, preşedintele 
Statelor Unite ale Americii, decât dacă ar fi fost prevenit de 
cineva şi ar fi căutat intenţionat asemănarea. lar faptul că purta 
o pijama albastru deschis împrumutată, care nici măcar nu era 
măsura lui, n-ar fi ajutat prea mult la recunoaşterea lui. 

— Plecăm la reuniunea NATO de la Auschwitz într-o oră. Cu 
Chinookul. 

Marten dădu păturile la o parte şi se ridică din pat. 

— Păi, atunci asta e. Ne luăm „la revedere” oficial. 

— Ba deloc. Vreau să vii cu mine, să fii acolo când o să le 
vorbesc invitaţilor. 

— Eu? 

— Da. 

— Domnule preşedinte, aceea e scena în care jucaţi 


dumneavoastră. Nu eu. Aveam de gând să plec acasă în 
Manchester. Am multă treabă. Am mult de recuperat. Asta dacă 
n-am fost dat afară. 

Preşedintele zâmbi. 

— Îţi scriu o scutire. „Nicholas Marten nu s-a putut prezenta la 
locul de muncă săptămâna trecută pentru că era ocupat să 
salveze lumea.” 

— Domnule preşedinte, eu... 

Marten era nehotărât cum să continue, neplăcându-i ce avea 
de zis şi nici cum aveau să-i fie interpretate vorbele. 

— Domnule preşedinte, nu pot fi văzut în public alături de 
dumneavoastră. Prea multă lume, prea multe camere de filmat. 
Şi nu e vorba numai de mine. Am o soră care trăieşte în Elveţia. 
Nu pot risca... să atrag pericole... asupra ei... zise Marten cu 
voce tot mai scăzută. 

Preşedintele se uită scrutător la el. 

— Cineva încearcă să te găsească. 

— Da. 

— Ce-a zis Foxx despre tine? Că probabil ai fost poliţist. Ai 
fost? 

Marten era nesigur dacă să răspundă sau nu. Aproape nimeni 
nu-i cunoştea adevărata identitate, însă dacă în omul acesta nu 
putea avea încredere, atunci nu putea avea în absolut nimeni. 

— Da, răspunse în cele din urmă. Am fost detectiv la Omoruri 
în Departamentul de Poliţie din Los Angeles. Am fost implicat 
într-o situaţie în care aproape toată echipa din care făceam 
parte a fost ucisă. 

— De ce? 

— Mi s-a cerut să ucid un individ reţinut. Am refuzat. Refuzul 
meu nu era pe potriva crezului echipei. Câţiva detectivi vechi au 
vrut să regleze conturile. A trebuit să-mi schimb numele şi 
identitatea, la fel pe ale soră-mii. Nu voiam să mai am de-a face 
cu forţele de ordine sau cu violenţa. Am părăsit amândoi Statele 
Unite şi am început o viaţă nouă. 

— Asta trebuie că s-a întâmplat acum vreo şase ani. 

Marten era uimit. 

— De unde ştiţi? 

— Se potrivesc intervalele de timp. Red McClatchy. 

— Poftim? făcu Marten aplecându-se înainte de uluială. 

— Comandantul legendarei unităţi 5-2. Jumătate din California 


ştie cine şi ce era Red. L-am întâlnit o dată când eram senator. 
Primarul oraşului m-a invitat la funeralii. 

— Eram parteneri când a fost ucis. 

— Veteranii au dat vina pe tine. 

— Da, pentru moartea lui Red şi pentru ce-a urmat. Unitatea 
5-2 a fost desfiinţată. 

— Deci, în prezent, niciunul dintre ei nu-ţi ştie numele şi nici 
unde trăieşti sau cu ce te ocupi. 

— Încă mai încearcă să mă găsească. Am descoperit asta pe 
Internet. Au un site al poliţiştilor din întreaga lume. Cel puţin o 
dată pe lună pun un anunţ acolo, întrebând dacă nu m-a văzut 
careva, pretinzând că sunt un prieten dispărut de-al lor şi că vor 
să afle unde pot fi găsit. Dar nimeni nu ştie ce urmăresc de fapt, 
doar eu şi ei. E deja destul de dificil pentru mine să trăiesc aşa. 
Dar în niciun caz n-aş vrea să dea de sora mea. 

— Spuneai că e în Elveţia. 

— Da. O cheamă Rebecca. Lucrează ca guvernantă a copiilor 
unei familii înstărite, într-un oraş lângă Geneva, spuse Marten 
zâmbind uşor. Într-o bună zi am să vă spun povestea ei, e cu 
totul neobişnuită. 

Preşedintele îl privi cu atenţie pe Marten un lung moment. 

— Vino la Auschwitz. O să te ţinem departe de camerele de 
filmat. Promit. După aceea poţi pleca acasă. 

— Eu... începu Marten nehotărât. 

— Vere, ai fost cu mine, pas cu pas. Ai văzut tot ce-am făcut. 
Dacă am să şovăi cumva sau voi avea îndoieli în privinţa 
lucrurilor pe care vreau să le spun, am să te pot privi şi astfel 
am să-mi pot aminti adevărul. 

— Nu înţeleg. 

— Am să spun unele lucruri pe care, din punct de vedere 
diplomatic, ar fi mai bine să nu le spun, conştient fiind că 
reacţiile în toată lumea ar putea şi probabil chiar vor fi urâte. 
Dar am să le spun orice-ar fi, pentru că sunt convins că am 
ajuns într-o vreme în care oamenii aleşi să ocupe funcţii în stat 
trebuie să spună adevărul celor care i-au ales, fie că acestora le 
place ce aud, fie că nu. Nimeni, nicăieri nu mai poate să facă 
politică aşa ca până acum. 

Preşedintele făcu o scurtă pauză, apoi continuă: 

— În felul acesta n-o să fiu de unul singur în faţa tuturor, 
Nicholas. Vino cu mine, te rog. Îmi trebuie, am nevoie de 


prezenţa ta, de sprijinul tău moral. 

— Inseamnă că e important. 

— Da, e important. 

Marten zâmbi. 

— Şi-mi veţi scrie scutirea aia c-am lipsit de la slujbă ca să 
salvez lumea. 

— S-o poţi chiar înrăma. 

— Şi dup-aia pot pleca acasă. 

— Dup-aia putem pleca toţi acasă. 


168 


HOTEL VICTORIA, VARŞOVIA. 6:20 A.M. 


— Salut, Victor. Ai dormit bine? Ai luat deja micul dejun? 

Victor închise televizorul şi, cu mobilul în mâna stângă, începu 
să bată camera încoace şi încolo doar în boxeri. 

— Da, Richard, la cinci jumătate. N-am dormit deloc. N-ai 
sunat seara trecută aşa cum ai promis. Nu ştiam ce s-a 
întâmplat. M-am temut că ceva n-a mers bine. 

— Imi pare rău, Victor, îmi cer scuze. Lucrurile au fost ceva 
mai complicate. De aceea n-am putu lua legătura cu tine. A 
apărut o schimbare în programul nostru. 

— Ce schimbare? Ce se întâmplă? 

Paranoia care nu-i dădea pace lui Victor de câteva ore îl 
străfulgeră iar. Deodată, ştiu asta, ei avea rezerve în privinţa lui. 
In ultima clipă, deveniseră îngrijoraţi de capacităţile lui şi au 
decis să apeleze la altcineva. Richard avea să-l pună pe liber, 
pur şi simplu, îi va spune să plece acasă. Şi după aceea? Bani n- 
avea, ei plătiseră totul. lar el nici măcar nu avea bilet de avion 
să se poată întoarce în Statele Unite. 

— Victor, eşti acolo? 

— Da, Richard. Sunt. Şi ce este această, această... se opri 
prea speriat să rostească cuvântul, schimbare a programului? 
Vrei să plec din Varşovia, nu-i aşa? 

— Da. 

— De ce? Sunt capabil s-o fac. Ştii că pot s-o fac. L-am 


rezolvat pe bărbatul din Washington. l-am rezolvat pe ăia doi 
jochei, nu? Cine altcineva poate să tragă aşa cum trag eu? Cine 
altcineva, Richard, spune-mi! Nu, mai bine să-ţi spun eu. 
Nimeni, ăsta-i adevărul. Nimeni nu-i aşa de bun ca mine. 

— Victor, Victor. Calmează-te! Am absolut toată încrederea în 
tine. Da, vreau să pleci din Varşovia, dar asta e schimbarea 
planurilor de care ţi-am spus adineauri. Nu trebuie să-ţi faci griji. 
Totul e în regulă. Când ai să ajungi acolo, totul va fi pregătit 
pentru tine ca şi până acum. 

Victor răsuflă uşurat. Dintr-odată, poziţia corpului lui se 
schimbase, era mai băţos, mai drept. Se simţea mai bine. 

— Unde merg? 

— O să faci o scurtă călătorie cu trenul. Trenul nr. 13412 spre 
Cracovia. Plecarea e la opt şi cinci în această dimineaţă, sosirea 
la ora zece şi cincizeci şi patru. Acolo, mergi direct în staţia de 
taxiuri şi cauţi maşina cu numărul 7121. Şoferul are să-ţi dea 
alte instrucţiuni. Cu el vei face ultima parte a călătoriei, 
aproximativ patruzeci de minute. 

— Până unde? 

— Auschwitz. 


169 


AUSCHWITZ, POLONIA. 11:40 A.M. 


Înconjurat de agenţi de securitate şi urmat peste tot de vreo 
douăsprezece echipe de cameramani, preşedintele Poloniei, 
Roman Janicki, un bărbat înalt, sobru şi distins, îi conduse pe cei 
douăzeci şi şase de şefi de state membre NATO pe aleile 
mohorâte ale fostului lagăr nazist din timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial. 

Afară, sub cerul plumburiu, intraseră cu toţii prin infamele 
porţi de primire ale lagărului ce-aveau deasupra, modelată în 
fier forjat, inscripţia: „Arbeit macht frei”, Munca te va elibera. 
După aceea Janicki îi conduse dincolo de calea ferată năpădită 
de buruieni, cu şinele ruginite, pe unde sosiseră trenurile cu toţi 
acei între 1,5 şi 4 milioane de evrei care fuseseră exterminați 


acolo sau în lagărele din apropiere, cele mai cunoscute fiind 
Auschwitz || şi Birkenau. Câteva minute mai târziu au trecut în 
linişte pe lângă tăcutele camere de gazare şi pe lângă 
crematoriu, cu cuptoarele lui şi cu cărucioarele de fier în care 
erau transportate cadavrele. Au trecut pe lângă barăcile din 
scânduri care-i găzduiseră pe prizonieri, supravegheați de 
groaznicii paznici nazişti ai lagărului, cumplitul Schutzstaffel, SS. 

Cu peruca pusă şi fără ochelarii cumpăraţi de la Madrid, 
îmbrăcat într-un costum albastru închis, cu Hap Daniels în 
apropiere, uşor de recunoscut acum ca preşedinte al Statelor 
Unite, John Henry Harris mergea alături de cancelarul 
Germaniei, Anna Bohlen, şi de preşedintele Franţei, Jacques 
Geroux. Harris se gândea la discursul pe care avea să-l ţină de 
pe o estradă ridicată în grabă în apropierea rămăşiţelor şirurilor 
de barăci ale prizonierilor. 


11:50 A.M. 


Un taxi trecu pe lângă zona împrejmuită în care erau parcate 
o mulţime de camioane cu echipamentul pentru transmisii 
televizate prin satelit şi se îndreptă spre calea de acces 
destinată presei. Portiera se deschise şi cobori un bărbat de 
vârstă mijlocie, la costum şi cravată, iar taxiul plecă. 

Bărbatul se prezentă imediat la poarta de acces a presei, 
unde stăteau o duzină de soldaţi ai trupelor de comando 
poloneze, înarmaţi până în dinţi, alături de agenţi ai Serviciilor 
Secrete polonez şi american. 

— Victor Young, de la Associated Press. Numele meu e pe 
listă, zise Victor calm, prezentând legitimaţia agenţiei de presă 
şi paşaportul american. 

Un agent al Serviciului Secret american îi examina ambele 
documente, apoi le dădu unei femei în uniformă aflată într-un 
chioşc de sticlă antiglonţ. Femeia le luă, verifică numele pe o 
listă, apoi apăsă pe un buton şi-i făcu o fotografie lui Victor. 

— In regulă, zise şi-i returnă documentele împreună cu 
legitimaţia de presă standard pe care Victor şi-o petrecu pe 
după gât. 

— Ridicaţi mâinile deasupra capului, vă rog, îi spuse un alt 
agent şi Victor se supuse. 

O clipă mai târziu, agentul îl pipăi căutând arme. 


— Puteţi trece, domnule. 

— Mulţumesc, zise Victor şi intră fără nicio altă problemă. 

Într-un fel, pur şi simplu era uimit de sine însuşi. Cât de 
cumplit de nervos şi mâhnit aşteptase de fiecare dată telefonul 
lui Richard şi cât de calm şi lejer se simţea atunci când era faţă 
în faţă cu duşmanul. Dar, bineînţeles, ei ştiau asta: pe lângă 
calităţile sale de lunetist excelent şi acest calm al lui fusese unul 
din motivele pentru care fusese recrutat şi pentru care nu 
renunţaseră la serviciile sale. 


11:52 A.M. 


Nicholas stătea mai retras, într-un colţ, constatând că se 
apropia tot mai mult ora 13, ora la care preşedintele avea să 
ţină cuvântarea. Reprezentanţi ai presei din toată lumea 
împânziseră locul din faţa estradei. La fel de impresionant era 
numărul invitaţilor care se înghionteau cu membrii echipelor de 
securitate pentru a ocupa un loc în faţa podiumului lung, ce 
aducea cu o platformă - acolo aveau să stea şefii de stat să 
asculte alocuţiunea preşedintelui. 

Aşa cum purtătorul de cuvânt, Dick Green, îi anunţase mai 
devreme pe corespondenţii de presă, discursul preşedintelui 
avea să prezinte, printre altele, şi explicaţia acestei schimbări 
de ultim moment a locului reuniunii, dar avea să dea şi detalii 
despre „ameninţarea teroristă” care făcuse să fie mutat în miez 
de noapte de Serviciul Secret de la hotelul Ritz din Madrid şi 
transportat într-o „locaţie secretă”, unde se şi aflase până mai 
devreme în acea zi. 

Faptul că discursul său avea să fie transmis în direct în 
întreaga lume de toate trusturile de televiziune importante, 
coroborat cu promisiunea dezvăluirii detaliilor celor întâmplate 
în ultimele zile chiar de către preşedinte neliniştea şi intriga, 
sporind anxietatea întregii lumi, deja destul de agitate. Dar mai 
era un aspect care făcea momentul şi mai urgent, şi mai 
presant. Mai devreme în acea dimineaţă preşedintele convocase 
o şedinţă specială a Congresului care avea să înceapă la ora 
7:00 a.m., ora capitalei americane, în timpul căreia avea să fie 
difuzată întreaga ceremonie de la Auschwitz pe un ecran uriaş. 
Şedinţa extraordinară, ora matinală şi faptul că ceea ce avea de 
spus preşedintele nu suferea amânare până la întoarcerea sa la 


Washington adăugau un plus de suspans întregii desfăşurări. 
11:55 A.M. 


Ca şi preşedintele, Marten era îmbrăcat într-un costum 
albastru închis, găsit în grabă, dar care-i venea destul de bine, 
la care purta cămaşă albă şi cravată neagră. Ca tuturor celorlalţi 
i se eliberase o legitimaţie de liberă trecere care-i atârna de gât. 
Ca să se protejeze de public şi de fotografierile sau filmările 
întâmplătoare ce i s-ar fi putut face cu puzderia de camere 
prezente, îşi făcuse o tunsoare soldăţească precum a celor din 
Serviciul Secret şi primise o pereche de ochelari de soare, parte 
din recuzita agenţilor. Toate astea îi dădeau alura, dacă nu şi 
autoritatea, unui agent special al Serviciului Secret. 

Marten o luă spre podium, urmărind procesul de asamblare a 
ultimelor bucăţi ale acestuia. Peste tot împrejur putea simţi 
nervozitatea sporind cu fiecare clipă care trecea. Cei prezenţi 
aşteptau ca preşedintele şi ceilalţi demnitari NATO să sosească 
şi să-şi ocupe locurile. Nicholas se opri în spatele celor vreo 
douăzeci de rânduri de scaune pliante dispuse în faţa 
podiumului, privind echipele de presă verificându-şi aparatura, 
făcând probe de sunet la microfoanele puse la tribună. O sută 
de metri mai departe era poarta de acces a presei şi zona de 
dincolo de ea, unde era parcate camioane de transmisiuni prin 
satelit. Echipe ale securităţii poloneze însoţite de câini patrulau 
încoace şi-ncolo. 

Işi duse mâna deasupra ochilor, să şi-i protejeze de strălucirea 
soarelui şi se uită în sus. In apropiere erau mai multe clădiri 
vechi cu câte două etaje. Pe acoperişul fiecăreia erau echipe 
duble de câte doi lunetişti. Marten nu ştia dacă erau poloneze, 
sau ale Serviciului Secret, ori ale NATO. La faţa locului, aparatul 
de securitate era de-a dreptul imens. 

Se întoarse şi făcu câţiva paşi; un gând neliniştitor îi trecu prin 
minte. Din câte putea el să-şi dea seama, podiumul era 
asamblat pe trei nivele diferite: primul era cel de unde 
preşedintele Poloniei avea să-l prezinte pe Harris, al doilea, ceva 
mai ridicat faţă de primul, şi aflat chiar în spatele acestuia, era 
cel unde aveau să stea preşedintele american, cancelarul 
german şi preşedintele francez, iar cel de-al treilea, dincolo de- 
al doilea, avea să fie ocupat de ceilalţi reprezentanţi ai statelor 


NATO, chiar în faţa unei păduri de steaguri ale ţărilor membre 
fluturând în vânt. 

Toate bune şi frumoase, doar că era o problemă. Cât timp 
preşedintele Poloniei avea să rostească cele câteva cuvinte de 
întâmpinare şi să facă prezentarea preşedintelui american, 
Harris, Anna Bohlen şi Jacques Geroux aveau să fie, pentru scurt 
timp, unul lângă celălalt, umăr lângă umăr, într-o linie perfectă 
înapoia preşedintelui Janicki. Acea aliniere îl nelinişti pe Marten 
pentru că-i aminti de asasinatele cu un singur foc de armă a 
celor doi jochei de pe pista de la Chantilly, ce avusese loc cu 
doar câteva zile înainte. 

Preşedintele Harris îi spusese că cei din Convent plănuiau 
asasinarea cancelarului Germaniei şi a preşedintelui Franţei la 
reuniunea NATO. Ceea ce-l înfioră şi mai mult pe Marten a fost 
amintirea cuvintelor dure ale preşedintelui, imediat după 
moartea lui Foxx. „Planul lui nu e mort. Şi nici al lor!” 

Preşedintele supravieţuise tuturor încercărilor pentru a putea 
să vină acolo, în ziua aceea. Mai mult, preşedintele ştia totul. 
Lăsând la o parte sistemul masiv de securitate, dacă un lunetist 
putea să se ascundă în pădure şi să ucidă dintr-un singur foc doi 
jochei pe cai în alergare, de la o distanţă de o sută de metri, de 
ce n-ar fi putut-o face şi aici? 

Doar că, în loc să elimine doi oameni, putea să împuşte trei, 
mai ales că aceştia aveau să stea unul lângă altul pe o singură 
linie vreo două-trei minute, cât i-ar fi luat preşedintelui polonez 
să-şi rostească introducerea. 

Marten se uită degrabă împrejur. Erau înconjurați de clădiri 
vechi şi de arbori. lar dincolo de arbori, erau alţii, ca-n pădurea 
de la Chantilly, pe unde trecea pista de antrenament. Dintr- 
odată îşi aminti că arma folosită în Franţa fusese o mitralieră M- 
14, acelaşi tip folosit şi la asasinarea bărbatului din gara Union 
Station în Washington. De fiecare dată, arma fusese 
abandonată. M-14 nu era doar o armă puternică şi extrem de 
precisă, chiar şi de la patru sute de metri distanţă de ţintă, dar 
era probabil şi cea mai uşor de obţinut de oricine, oriunde în 
lume. Marten se uită la ceas. 11:54. 

— Doamne Dumnezeule, murmură Marten. 

Trebuia să dea urgent de Hap! 


170 


11:56 A.M. 

Marten intră în centrul de comandă al Serviciului Secret şi-l 
informă pe Bill Strait de temerile sale. În câteva secunde, Strait 
luă legătura cu Hap, care era în preajma preşedintelui. 

Două minute mai târziu, Hap, Marten şi Bill Strait erau 
înconjurați de o duzină de agenţi şi de analişti ai Serviciului 
Secret şi de trei ofiţeri ai Serviciului Secret polonez. Nu ştiau 
dacă Marten avea dreptate sau, dacă avea, pe cine trebuiau să 
caute - bărbat, femeie, tânăr, matur, bătrân - şi nici cum ar fi 
putut acea persoană să strecoare un M-14 sau altă armă prin 
filtrele de securitate şi să o aducă la faţa locului. Un lucru era 
cert: oricine era acel individ, dacă într-adevăr exista, trebuia să 
deţină o legitimaţie de identificare. Nimeni nu putea intra altfel 
decât pe baza unei astfel de legitimaţii în acel perimetru. De 
acest lucru erau mai mult decât siguri. 


12:00 P.M. 


Să găsească mitraliera M-14 a fost uşor. Fusese adusă la faţa 
locului într-un camion de transmisiuni prin satelit, dosită în 
tonele de echipament pentru transmisii televizate, într-o cutie 
neagră tubulară, folosită de obicei la transportul trepiedelor 
pentru camerele de filmat. Fusese lăsată într-o grămadă de alte 
echipamente video, chiar lângă camion. Legitimaţia de 
Associated Press îi uşurase lui Victor accesul în zona presei şi în 
imensa aglomerare de camioane de televiziune. Cutia 
trepiedului ce conţinea arma era la stânga şi mai spre fundul 
grămezii, marcată cu o singură bucăţică de bandă adezivă 
albastru deschis. Victor n-a trebuit să facă altceva decât să 
ridice cutia şi să se retragă la adăpostul copacilor din apropiere, 
aşa cum aflase din pachetul de instrucţiuni pe care i-l dăduse 
şoferul taxiului 47121, atunci când îl luase de la gara din 
Cracovia. 


12:10 P.M. 


În centrul de comandă al Serviciului Secret, Marten, Hap şi Bill 
Strait stăteau în faţa ecranelor unor computere, verificând 
fotografiile tuturor celor ce primiseră permisiunea echipelor de 
securitate de a intra şi fuseseră fotografiaţi la poarta de acces. 
Erau 672 de persoane, incluzând şefii de stat, familiile acestora, 
anturajul lor, alţi invitaţi, membrii forţelor de securitate şi 
corespondenţii de presă. 

Marten lua parte la această operaţiune pentru că aşa îi ceruse 
Hap şi pentru că îl însoţise pe preşedinte tot drumul de la 
Barcelona până la Auschwitz şi poate că, în tot acest timp, 
zărise cu coada ochiului o figură pe care ar fi putut-o recunoaşte 
acum. Poate vreunul din oamenii lui Foxx de la Montserrat sau 
cineva pe care-l văzuse cu Demi sau Beck sau chiar cu doctorul 
sud-african în Malta. Sau poate pe monitoarele din camera de 
supraveghere a bisericii complexului Aragon. Posibilitatea era 
infimă, desigur, dar tot era mai mult decât nimic. 

— Drăcia dracului, izbucni Hap în timp ce fotografiile rulau 
una după alta. Habar n-avem pe cine naiba căutăm. 

— Sper că mă înşel în chestia asta, spuse Marten. Sper să nu 
intervină nimic. 

— Hap, zise Bill Strait deodată. Tuturor celor admişi la faţa 
locului li s-a verificat activitatea anterioară, altfel n-ar fi primit 
acreditările pentru securitate. Nouăzeci la sută dintre ei au fost 
invitaţi de la bun început pentru Varşovia, ceea ce înseamnă că 
în privinţa acestora s-au făcut verificări amănunțite. Ceilalţi zece 
la sută sunt aici mai ales datorită schimbării de ultim moment a 
locului reuniunii. Din cauza timpului scurt, cercetarea trecutului 
acestora a fost mai puţin minuțioasă. 

— Ai dreptate. Hai să-i separăm pe ăştia. Vreo şaizeci, 
şaptezeci de persoane. Să ne concentrăm mai ales pe ăştia. 


12:20 A.M. 


Victor trecu de un şir de clădiri vechi din piatră înspre un pâlc 
de copaci înmuguriţi care mascau parţial ceea ce părea a fi 
gardul original al lagărului, lung şi alcătuit din foişoare de beton 
şi sârmă ghimpată. 


12:30 P.M. 


Una după alta, Hap, Marten şi Bill Strait parcurgeau 
fotografiile. Până în acel moment nu văzuseră niciuna care să-i 
facă să se oprească asupră-i, niciuna nu iscă suspiciuni; nu 
apăru nicio figură pe care s-o fi văzut înainte. Totuşi, n-aveau 
altceva de făcut decât să continue. In treizeci de minute, 
preşedintele trebuia să urce pe estradă. Dacă cineva venise 
acolo să-l asasineze, trebuiau să-l găsească rapid. 


12:35 A.M. 


Victor se îndrepta prin iarba înaltă spre iazul aflat la vreo 
douăzeci de metri distanţă. 

— Probă de microfon. Unu, doi. Probă. Unu, doi. 

Din depărtare, auzi vocea inginerului de sunet verificând 
sistemul de amplificare de pe podium. 

— Probă... 

Victor zâmbi când ajunse pe malul iazului şi începu să-l 
înconjoare. Din cine ştie ce motiv, până în acel moment nu 
avusese niciun fel de emoţii. Tot timpul călătoriei de la Varşovia 
fusese calm. Tot calm rămăsese cât timp i-au fost verificate 
documentele. Calm şi în timp ce trecea pe lângă camioane, în 
drum spre locul de unde avea să ridice cutia trepiedului cu 
mitraliera înăuntru. Calm chiar şi când fusese interceptat de o 
echipă însoţită de câine a forţelor de securitate; prezentase 
prompt documentele şi chiar mângâiase câinele pe cap. Calm 
când găsi cutia trepiedului câteva secunde mai târziu şi o 
apucase în direcţia arboretului. Şi doar acum, când auzi că se 
fac verificările sistemului de amplificare simţi că-i creşte nivelul 
adrenalinei. De aceea zâmbea. Chestia asta nu era doar 
periculoasă, era distractivă. 


171 


AMBASADA STATELOR UNITE ALE AMERICII, LONDRA. 
11:45 [1 2:45 LA AUSCHWITZ] 


Trei SUV-uri mari cu parbrize fumurii cotiră de pe Park Lane 


pe Grosvenor, iar o clipă mai târziu intrară pe terenul ambasadei 
din scuarul Grosvenor. 

Cât ai clipi, au fost înconjurate de o echipă de puşcaşi marini 
înarmaţi şi în ţinute de gală. Imediat după aceea, portierele 
primei maşini şi-a celei de la coadă s-au deschis şi-au coborât 
şase agenţi speciali ai Serviciului Secret al Statelor Unite. Într-o 
clipită, au deschis portierele celui de-al doilea SUV. Agentul 
special Roley Sandoval a coborât primul, urmat imediat, în 
tăcere, de vicepreşedintele Hamilton Rogers, de secretarul 
apărării Terrence Langdon, de secretarul de stat David Chaplin, 
de generalul de aviaţie Chester Keaton şi, în cele din urmă, de 
şeful cancelariei prezidenţiale, Tom Curran. Înconjuraţi de 
puşcaşii marini şi de agenţii speciali, grupul a intrat în clădirea 
ambasadei, uşile s-au închis în urma lor, iar SUV-urile au luat-o 
din loc. Intreaga operaţiune durase mai puţin de un minut, de la 
cap la coadă. 


AUSCHWITZ, CENTRUL DE COMANDĂ 
AL SERVICIULUI SECRET. 12:47 P.M. 


— Bărbatul ăsta, izbucni Bill Strait. 

Şi Hap, şi Marten se întoarseră să se uite la ecranul 
computerului din faţa lui Bill, pe care era expusă fotografia lui 
Victor Young, împreună cu acreditările de la Associated Press. 

— A fost la hotelul Ritz în Madrid în seara în care a dispărut 
preşedintele, zise Strait. A încercat să urce la etajul al patrulea. 
S-ar fi zis că din greşeală, zicea că-i doar un turist în aşteptarea 
prietenilor săi. A fost surprins de camerele de supraveghere şi |- 
am studiat, însă am hotărât că nu prezenta vreun pericol la 
adresa preşedintelui. 

— Eşti sigur că-i acelaşi? întrebă Hap. 

— Nu foarte, dar destul de sigur. 

— Şi eu l-am văzut, spuse Marten holbându-se la monitor. A 
trecut cu maşina pe lângă mine în Washington în noaptea în 
care s-a sinucis doctoriţa Stephenson. 

— Eşti sigur? 

— Da, sunt sigur. 

— Daţi fotografia asta fiecărei echipe de securitate, se răsti 
Hap către agentul special din spatele lui. Să mergem, chiar 
acum. 


12:48 P.M. 


Fără ca invitaţii sau corespondenţii de presă să bage de 
seamă, două sute de agenţi polonezi, americani, francezi şi 
germani au trecut adunarea prin sită, în cel mai discret mod cu 
putinţă, căutând un anume Victor Young, bănuit a fi un lunetist 
fantomă, înarmat cu un M-14. 


12:50 P.M. 


Preşedintele Harris, cancelarul german Bohlen şi preşedintele 
francez Geroux, împreună cu preşedintele Janicki se înghesuiau 
laolaltă cu liderii celorlalte douăzeci şi trei de ţări NATO în cortul 
mare din care aveau să iasă în public în mai puţin de şapte 
minute. 

— Domnule preşedinte, zise Hap intrând grăbit. Pot să vă 
vorbesc o clipă, vă rog? 

Preşedintele se scuză şi se îndepărtă de interlocutorii săi. 

— Domnule preşedinte, avem de-a face cu o breşă în sistemul 
de protecţie. Un singur individ. Credem că-i lunetist. Vreau să 
amânăm evenimentul. 

— Lunetist? 

— Da, domnule. 

— Dar nu eşti sigur? 

— Nu sută la sută. 

— Hap, toată lumea e cu ochii pe noi, în faţa televizoarelor. 
Am convocat şedinţa extraordinară a Congresului, oamenii de- 
acolo aşteaptă. Am schimbat deja locaţia datorită îngrijorărilor 
legate de securitate. Dacă amânăm evenimentul acum, vom 
arăta lumii întregi cât de vulnerabili suntem, chiar şi când 
dispunem de un sistem de securitate atât de masiv ca cel de- 
aici. Hap, nu se poate să amânăm. Trebuie să am încredere că 
veţi găsi suspectul sau că veţi constata c-aţi greşit şi că nu e 
niciun lunetist. 

Preşedintele îşi consultă ceasul. 

— leşim în patru minute, Hap. 

— Domnule preşedinte, daţi-mi voie să vă propun un 
compromis. Transmisiunile TV în direct au început deja. Daţi-mi 
voie să anunţ la 12:55 că avem o problemă tehnică şi că va fi o 


mică întârziere faţă de programul stabilit. Între timp, 
prezentatorii TV pot improviza sau se pot difuza imagini din 
vizita dumneavoastră de mai devreme prin lagăr. Daţi-ne doar 
puţin timp, vă rog. 

— Înseamnă că eşti convins că individul acela e aici. 

— Da, domnule. Sunt. 

— Accept compromisul. 


12:55 P.M. 


Victor se târî pe burtă, prin iarba înaltă, ca să se apropie de 
malul iazului, apoi ridică puşca şi se uită prin lunetă. La vreo 
patru sute de metri, printre copaci, vedea estrada. Exact aşa 
cum precizau instrucţiunile primite. 

Tot de-acolo mai ştia că preşedintele Poloniei avea să 
vorbească trei minute şi că, în acest timp, cancelarul Germaniei, 
preşedintele Statelor Unite şi preşedintele Franţei aveau să fie 
aliniaţi, umăr lângă umăr, în spatele vorbitorului, exact în 
această ordine, ceea ce era un avantaj, pentru că Anna Bohlen 
era mai scundă decât ceilalţi doi. Din unghiul de tragere al lui 
Victor, glonţul avea să parcurgă o traiectorie în urcare: avea s-o 
lovească pe Anna Bohlen în mandibulă, apoi pe preşedintele 
Harris chiar sub urechea dreaptă, după care avea să treacă prin 
ţeasta acestuia şi să intre în cea al preşedintelui francez. 

Mai înaintă câţiva centimetri ca să aibă o perspectivă mai 
bună, apoi aşteptă. Mai rămăseseră vreo câteva minute doar, 
chiar secunde de fapt, înainte ca preşedinţii şi reprezentanţii 
statelor NATO să-şi facă apariţia şi să-şi ocupe locurile. Un 
singur foc şi gata. Apoi avea să lase pur şi simplu arma acolo şi 
să se amestece printre corespondenţii de presă panicaţi. Va 
zăbovi prin mulţime, iar apoi se va strecura afară prin poarta de 
acces şi va merge pe stradă, pe lângă un şir lung de maşini 
parcate, până la taxiul ce-l aştepta. 

Câini. De ce oare auzea câini lătrând? 


172 


12:57 P.M. 


Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Victor se retrase în iarba 
înaltă. Câinii lătrau şi veneau în direcţia lui din cealaltă parte a 
iazului. La difuzoare auzi pe cineva spunând în engleză, apoi în 
poloneză: 

— Din cauza unor probleme tehnice, vom avea o mică 
întârziere. Vă rugăm să aveți răbdare câteva minute. 

Probleme tehnice? O, Doamne. L-au dibuit. 

Se uită înapoi, panicat. Nu văzu decât gardurile vechi şi 
copacii de dincolo de ele. Lătratul se auzi mai tare. In faţa lui era 
iazul; la dreapta, alte garduri ce se pierdeau printre copaci şi 
păreau să continue la nesfârşit. În stânga sa era vechiul 
crematoriu, iar până la gard vreo sută de metri de câmp 
deschis. N-avea altă alternativă decât să o ia în dreapta. Apoi îşi 
aminti de planul secundar pe care-l văzuse în instrucţiunile 
primite de la taximetrist. La vreo patru sute de metri, dincolo de 
suprafaţa acoperită de iarbă, de cealaltă parte a iazului, erau 
ruinele barăcilor din care nu mai rămăseseră decât un cimitir de 
fundaţii de beton şi hornuri încă în picioare. Printre acestea mai 
era o clădire dărăpănată din piatră şi scânduri, unde naziştii 
ţineau vagonetele cu care transportau leşurile la crematoriu. 
Într-un colţ dosit al acesteia, sub podeaua veche, erau ascunse 
hrană şi apă, un telefon mobil şi un pistol automat. Dacă 
operaţiunea dădea greş, primise instrucţiuni să se ascundă 
acolo şi să aştepte să-l contacteze cineva. 

Lătratul se auzea tot mai puternic şi mai nervos, semn că se 
apropiau câinii. De undeva, dintr-un loc pe care nu-l vedea, se 
auziră motoarele unui elicopter ce decola. 

— Abandonează arma. Dezbracă-te de haine şi încearcă să-ţi 
maschezi mirosul, spuse cu glas tare Victor şi dintr-un salt fu în 
picioare şi alergă aplecat prin iarba înaltă către siguranţa pe 
care i-o oferea iazul. 

Ajunse pe malul apei. Un bărbat alb, de vârstă mijlocie, 
durduliu, ce-şi scotea pantalonii şi şosetele şi-şi lepăda restul 
hainelor. Legitimaţia Associated Press şi pe cele de securitate le 


aruncă laolaltă cu tot restul; în câteva secunde era în apă, 
îndreptându-se înot spre malul celălalt. Acesta era sfârşitul, 
Victor ştia asta. Unde era Richard? Şi cine era Richard? N-avea 
importanţă. Acesta era sfârşitul şi ştia acest lucru. N-avea nicio 
şansă. 


1:03 P.M. 


— Am găsit arma şi haine, se auzi o voce scrâşnind în căştile 
agenţilor Serviciului Secret. 

Marten alerga laolaltă cu alţi agenţi, ţinând în mână un Sig 
Sauer pe care i-l azvârlise Hap când ieşiseră din centrul de 
comandă, în faţă vedea deja iazul şi mai vedea câinii lătrând şi 
urlând, opriţi la marginea lui. Bill Strait era înaintea lui, 
strângând în mână un pistol automat şi alergând de rupea 
pământul. Dintr-odată, Strait coti la dreapta apucând-o spre 
celălalt mal şi către ceea ce păreau ruinele vechilor barăci de 
dincolo de iaz. 

Marten o luă şi el în dreapta, urmându-l pe Strait, 
îndepărtându-se de agenţii dinaintea lui. Strait rămăsese singur. 
Dacă dădea de bucluc, n-avea cine să-l ajute. 

Cu vreo cincizeci de metri înaintea lui, Strait sări peste un 
canal şi continuă să alerge. Cu plămânii arzând, Marten se ţinu 
după el. În câteva secunde, ajunsese şi el la canal şi sări 
dincolo. Îl pierduse din vedere pe Strait o clipită - nu ştia încotro 
o apucase. Apoi îl văzu iar, apucând-o pe o alee cu pietriş pe 
care crescuse iarba, îndreptându-se spre barăcile dărăpănate. 

Strait se uită în urmă, după care spuse ceva în microfon şi, cu 
puteri sporite, ţâşni iarăşi înainte. 

Când Marten ajunse pe aleea de pietriş era tot la vreo cinzeci 
de metri în urma lui Strait. De cum puse piciorul pe pietriş, 
alunecă şi se prăbuşi. Se ridică imediat şi o luă iar la goană. Se 
apropia de Strait, îi mai rămăseseră vreo treizeci, patruzeci de 
metri. 

Strait se opri lângă o clădire din piatră şi scânduri în ruină. 
Apoi, ridicând pistolul automat, se apropie de o uşă 
întredeschisă. 

— Bill, stai! urlă Marten. 

Însă Strait nu-l auzi sau nu-l luă în seamă, pentru că în clipa 
următoare se strecură înăuntru pe uşă şi dispăru din câmpul 


vizual al lui Marten. 

Două, trei secunde şi Nicholas ajunse şi el la intrare. 
Dinăuntru, se auzi un schimb subit şi foarte scurt de replici, apoi 
se auziră focurile seci şi rapide ale pistolului automat. 

— Dumnezeule, murmură Marten. 

Cu Sig Sauerul pregătit, Marten se lăsă pe vine şi intră în 
baracă. 


Strait reacţionă la intrarea lui şi întoarse iute arma spre el. 

— Nu trage, urlă Marten. 

Transpirat, cu răsuflarea tăiată, Strait îl privi lung, apoi lăsă 
pistolul în jos şi arătă cu capul spre fundul încăperii. Corpul gol 
al unui bărbat alb, de vârstă mijlocie zăcea rezemat de fundaţia 
veche de piatră. Avea un pistol automat calibru .45 într-o mână. 
Din el mai rămăsese o masă de carne, sânge şi oase ciuruită de 
gloanţe. , 

— Victor Young, zise Strait. Asta-i omul din Washington? 

Marten se apropie de cadavru, îngenunche lângă el exact în 
momentul în care şase agenţi speciali intrară pe uşă. Marten 
privi o clipă, apoi se ridică şi se uită la Strait. 

— Mda, făcu Marten. Da, ăsta-i. 

Strait dădu din cap, apoi îşi potrivi casca şi microfonul. 

— Hap, sunt eu, Bill, spuse în microfon. Al nostru e. Cred că e- 
n ordine. Puteţi începe spectacolul. 


173 


Marten predă Sig Sauerul lui Bill Strait, apoi trecu pe lângă 
ceilalţi agenţi şi ieşi afară. Soarele se iţise printre nori, 
revărsând, ici-colo, lumina sa caldă peste clădiri şi peste 
câmpuri. S-ar fi zis că era nepotrivit să foloseşti cuvântul 
„frumos” pentru a caracteriza un loc ca acela, însă în acel 
moment chiar aşa era, iar Marten avu impresia că în ciuda celor 
tocmai petrecute, dacă se adunaseră acolo atâţia oameni cu 
păreri diferite, poate că, odată pentru totdeauna, putea începe 
vindecarea. 

În depărtare auzi vocea preşedintelui polonez stârnind ecouri 


din difuzoare, căci tocmai îşi rostea cuvântul de întâmpinare, 
apoi îl prezentă pe preşedintele Harris. 

Marten ţâşni deodată pe lângă un val de agenţi de protecţie 
polonezi şi americani şi merse spre zona din faţa podiumului, 
unde erau aliniate şiruri de scaune. Preşedintele voia să-l vadă 
acolo, în apropiere. Lungi pasul. Trecând pe lângă iaz, remarcă 
brusc că gardurile de sârmă ghimpată încă erau în picioare, 
întinzându-se câţiva kilometri şi că, în ciuda zilei frumoase, 
păreau la fel de rău prevestitoare acum, ca şi în urmă cu 
şaptezeci de ani. Poate că se înşelase, poate că vindecarea nu 
începuse, ba chiar era încă departe. 

— Domnule preşedinte Janicki, doamnă cancelar, domnule 
preşedinte, se auzi în difuzoare vocea preşedintelui Harris, 
răsunând peste câmpuri, prieteni reprezentanţi ai țărilor NATO, 
stimati invitați şi  congresmeni din Washington, şi 
dumneavoastră, telespectatori din întreaga lume. Vin astăzi aici 
ca unul dintre dumneavoastră, ca un cetățean al lumii, şi ca 
atare e datoria mea de cetățean şi de preşedinte al Statelor 
Unite să vă împărtăşesc unele lucruri care au ieşit la iveală în 
aceste ultime zile şi chiar în ultimele ore. 

Aşa cum ştiţi, această reuniune a şefilor de state membre 
NATO trebuia să aibă loc la Varşovia. Din pricina unor serioase 
amenințări s-a sugerat ca reuniunea să fie amânată. După 
discuții între statele membre s-a hotărât să ne întâlnim aşa cum 
fusese planificat. Schimbarea locatiei a fost ideea mea şi, în 
urma discuțiilor avute, ceilalți membri au fost de acord cu ea. 
Alegerea Auschwitz-ului n-a fost întâmplătoare. Aici au fost 
aduşi milioane de oameni împotriva vrerii lor şi măcelăriți în 
execuții sumare de către una dintre cele mai odioase organizații 
teroriste din istoria modernă. 


Marten coti şi ajunse printre clădirile de piatră învechite. În 
faţa lui se vedea deja preşedintele pe estradă, iar în spatele său 
liderii ţărilor NATO, deasupra cărora fluturau în vânt steagurile 
celor douăzeci şi şase de state. Echipele de lunetişti erau încă 
vizibile pe acoperişuri. Echipele de comando poloneze în 
hanorace şi cu arme automate păzeau perimetrul exterior al 
suprafeţei unde se desfăşura evenimentul, în timp ce înăuntrul 
acestui perimetru erau sute de agenţi ai Serviciului Secret în 
civil, trecând printre invitaţi, supraveghindu-i. 


— În ultima săptămână, continuă preşedintele, iar vocea sa se 
auzea foarte limpede în difuzoare, a fost descoperită existenţa 
altei organizații teroriste, la fel de odioasă şi cu aceleaşi intenții 
genocidare ca acelea ale lui Adolf Hitler. Conducerea ei a fost 
dezmembrată. 

Marten ajunse în mulţime şi se dădu mai aproape, preferând 
să rămână sub un copac, timp în care observă că preşedintele 
îşi întrerupse discursul şi trase cu ochiul în direcţia lui, înclinând 
foarte uşor din cap. Marten îi răspunse în acelaşi fel. 

— Acest grup, pe care l-am numit provizoriu pur şi simplu 
Conventul, nu reprezintă o singură naţiune, ori religie, ori rasă, 
ci îi reprezintă doar pe membrii lui. Sunt un grup de criminali 
privilegiați, infiltrati în instituţii politice, militare şi economice 
din toată lumea şi, dacă bănuielile privitoare la ei se confirmă, 
aşa au fost de secole întregi. Ar putea părea imposibil, rodul 
imaginaţiei ori chiar absurd. Vă asigur că nu este. În ultimele 
Zile, am fost martorul direct al terorii pe care o pun la cale aceşti 
oameni. Am văzut rezultatele experimentelor lor pe subiecți 
umani. Am văzut cadavre şi bucăţi de cadavre ascunse în 
laboratoare secrete construite în vechile tuneluri ale unor mine 
din Spania. l-am văzut confiscând cele mai profunde convingeri 
religioase şi manipulânau-le astfel încât să servească scopurilor 
lor, transformate în ritualuri oribile în care sunt arşi de vii 
oameni precum vrăjitoarele pe rug, în ceremonii elaborate ce 
constituie apogeul a ceea ce ei numesc „Întâlnirea anuală”. 

Săptămâna trecută, s-a crezut despre mine că am fost 
evacuat dintr-un hotel din Madrid şi transferat într-o locație 
secretă pentru siguranța mea, din pricina unei „foarte posibile 
amenințări teroriste”. Intr-un anume fel este adevărat, a existat 
o amenințare teroristă, dar a venit dinspre membrii propriului 
meu anturaj. Oameni de la cele mai înalte nivele ale puterii din 
guvernul american, oameni pe care i-am crezut, de ani de zile, 
cei mai buni prieteni şi consilieri ai mei. Aceşti oameni mi-au 
cerut să încalc legile Statelor Unite şi jurământul depus ca 
preşedinte. Am refuzat să le urmez sfaturile. Nu am fost 
transportat într-o locație secretă, ci am fugit de aceşti oameni. 
Am fugit de ei nu doar pentru că viața mea era amenințată, ci 
pentru că şi legiunile lor de fideli din Europa şi din alte locuri din 
lume se pregăteau să declanşeze un genocid pe scară largă 
împotriva statelor musulmane din Orientul Mijlociu, cu rezultate 


cum nu s-au mai văzut până acum în istorie. 

leri am cerut şi mi s-au înaintat demisiile următorilor: 
vicepreşedintele Hamilton Rogers, secretarul apărării, Terrence 
Langdon, secretarul de stat, David Chaplin, preşedintele şefilor 
reuniți de cancelarii, general al aviaţiei Statelor Unite, Chester 
Keaton, şeful cancelariei prezidențiale, Tom Curran. Am fost 
informat că în ultima oră, toţi aceştia au fost reținuți de către 
autoritățile federale în Ambasada Statelor Unite din Londra. Au 
fost acuzaţi de afilierea la o organizație teroristă şi de înaltă 
trădare împotriva poporului şi a guvernului american. 

Pe aceeaşi linie, am fost informat că arestări similare sunt în 
desfăşurare în Germania şi în Franța. E prea devreme încă în 
aceste anchete să spunem mai mult, dar ce putem spune este 
că urmează arestarea unor personalități marcante şi în alte ţări. 

Pentru noi toți, ceea ce s-a întâmplat a fost ca o lovitură de 
trăsnet care ne-a surprins şi ne-a oripilat. Pentru mine însumi, 
pentru cancelarul Germaniei şi pentru preşedintele Franţei, e 
vorba şi de o rană personală, profundă, provocată de trădarea 
pusă la cale de oameni care ne-au fost prieteni vechi şi 
apropiați, oameni în care ne-am pus toată încrederea. 

Dar veştile proaste nu vin niciodată singure. Un adevăr de 
acest fel este în acelaşi timp urât şi dureros, dar să ascunzi un 
astfel de adevăr e mult mai rău. În zilele şi săptămânile ce vor 
veni vom afla mai multe şi veti fi ținuți la curent. Până una alta, 
să mulțumim providenţei că am fost destul de norocoşi încât să 
descoperim fiara şi s-o ucidem înainte să înceapă măcelul. 

Nu trebuie decât să ne uităm împrejur, aici, la Auschwitz, ca 
să ne reamintim de teribilul şi chinuitorul preț al fanatismului. 
Suntem îndatoraţi celor ce-au pierit aici, ne-o datorăm nouă 
înşine şi copiilor noştri să facem din acest cancer o boală a 
trecutului. lar asta e ceva ce putem face împreună. 

Vă mulțumesc şi vă doresc o după-amiază plăcută. 

Preşedintele se mai uită la audienţă încă vreo câteva 
secunde, înainte să se întoarcă să le strângă mâinile Annei 
Bohlen, lui Jacques Geroux şi preşedintelui polonez. Apoi şefilor 
statelor NATO care au coborât unul câte unul să-l felicite şi să 
schimbe câteva cuvinte cu el, după care, solemn, îi întindeau 
mâna. 

Un lung moment, Marten, ca aproape toţi ceilalţi - invitaţi, 
personalul de securitate, presa -, a rămas tăcut. Cuvântarea 


preşedintelui nu fusese deloc una care să-i aducă beneficii şi 
nicio mână întinsă lumii într-un mod formal. Preşedintele 
spusese adevărul aşa cum îi promisese lui Marten că va face. 
Unde, cum şi când aveau să apară efectele negative - o 
avalanşă de proteste şi de furie în Orientul Mijlociu şi în toate 
enclavele cu populaţie musulmană din întreaga lume, acuzaţii 
că preşedintele nu era întreg la minte şi incapabil să ocupe 
funcţia pe care o ocupa, tăgăduiri şi contraatacuri mânioase ale 
celor arestaţi sau dovediţi ca fiind susţinătorii şi adepţii lor - era 
imposibil de spus. Insă toate acestea aveau să vină, iar 
preşedintele o ştiuse de la bun început. 

„Am să spun lucruri pe care, diplomatic vorbind, ar fi mai bine 
să nu le spun!”, îi spusese preşedintele lui Marten, „conştient 
fiind că reacţiile de jur-împrejurul lumii ar putea fi şi probabil 
chiar vor fi urâte. Dar am să le spun orice-ar fi, pentru că eu 
cred că am ajuns vremuri în care cei aleşi în funcţii de stat 
trebuie să le spună adevărul celor care i-au ales, indiferent dacă 
acestora le place să-l audă sau nu. Nimeni nu-şi mai poate 
permite să facă politică aşa ca până acum.” 

Preşedintele îi ceruse lui Marten să vină să-l sprijine moral, 
dar nu avusese de fapt nevoie de el. Avea propria sa viziune 
foarte clară a ceea ce era şi asupra gravei responsabilităţi ce-i 
revenea prin funcţia sa. „Prietenii” săi îl ajutaseră să fie ales 
preşedinte pentru că niciodată nu-şi făcuse vreun duşman. li 
făcuse să creadă că era moale şi că ar fi putut să-l manipuleze 
oricum ar fi vrut. Problema lor era că-l judecaseră greşit, foarte 
greşit. 


Marten se mai uită o dată spre preşedinte şi spre şefii de 
state care-l înconjurau. Aceea era lumea lui, lumea în care se 
simţea în largul său. Era vremea ca Marten să se întoarcă şi el la 
a sa. Tocmai se întorcea, gata să se îndepărteze, când auzi o 
voce familiară, chemându-l pe nume. Îşi ridică privirea şi-l văzu 
pe Hap Daniels venind spre el. 

— Plecăm. Marina 1 decolează în zece minute, spuse agentul. 
Air Force One decolează din Cracovia în cincizeci. Preşedintele 
ne-a cerut să elaborăm un plan de zbor care să includă o escală 
la Manchester. Te lăsăm acolo, zâmbi Hap. Cum s-ar zice, ai 
avion la scară. 

Marten rânji. 


— Deja mi-am luat bilet la o cursă comercială, Hap. Spune-i 
preşedintelui că-i mulţumesc, dar n-am nevoie de publicitate. Va 
înţelege despre ce vorbesc. Spune-i că poate, oarecând, vom 
sta cu toţii la o friptură şi la o bere. Tu şi eu şi el şi Miguel. Și 
băieţii. Mai ales José. 

— Bagă de seamă. Preşedintele s-ar putea chiar să facă o 
treabă de-asta. 

Marten zâmbi şi-i întinse mâna agentului. 

— Aştept. 

Şi-au strâns mâinile, după care Hap a fost chemat undeva. 
Marten îl urmări plecând, apoi se întoarse şi se îndreptă spre 
poarta de acces. Un minut mai târziu, trecea printre coloanele 
acesteia şi privi înapoi la lucrătura din fier forjat de deasupra lor. 

Arbeit macht frei. Munca te va elibera. 

Sloganul acela fusese ideea naziştilor de umor de cimitir, deşi, 
în afara lor, nimeni dintre cei care-o văzuseră nu zâmbise, însă 
pe Marten, în starea de epuizare în care era, cuvintele acelea îl 
atinseră involuntar, făcându-l să zâmbească în sinea sa de ironia 
situaţiei. 

Îl făcuseră să se întrebe dacă mai avea slujbă. 


EPILOG 


PARTEA ÎNTÂI 


MANCHESTER. PROPRIETATEA BANFIELD, 
HALIFAX ROAD. LUNI, 12 IUNIE, 8:40 A.M. 


Trecuseră două luni din ziua în care Marten îşi luase rămas- 
bun de la Hap şi plecase de la Auschwitz. Fusese îngrijorat 
pentru slujba sa la Fitzsimmons & Justice, dar n-ar fi trebuit să 
fie. Pe când s-a întors la Manchester, în seara aceleiaşi zile, 
căsuţa sa vocală număra deja vreo şase apeluri recente. Patru 
erau de la şeful său, lan Graff, care-i cerea să-l sune înapoi 
imediat ce se întorcea. Celelalte două erau de la Robert 
Fitzsimmons şi de la Horace Justice. Pe Fitzsimmons îl ştia prea 
bine de la locul de muncă. Pe Horace Justice, fondatorul 
companiei, un bătrân de optzeci de ani, retras din activitate în 
sudul Franţei, nu-l întâlnise niciodată. Totuşi primise mesaje de 
la toţi aceşti oameni care-i trimiteau urări de bine şi sperau să 
fie la muncă încă din prima oră a zilei următoare. 

Motivul principal? 

Se pare că preşedintele Harris îi sunase chiar el pe fiecare în 
parte din Air Force One, spunându-le cât de recunoscător îi era 
lui Marten pentru ajutorul său din ultimele zile, asigurându-se că 
absenţa sa neanunţată din ultimele zile nu avea să-i facă 
probleme. Şi nu i-a făcut. A fost imediat pus la treabă. Lucra 
neîntrerupt la proiectul proprietăţii familiei Banfield, care, cu 
disputele şi răzgândirile domnului şi doamnei, părea să fie o 
treabă mult mai periculoasă decât toate cele prin care trecuse 
alături de preşedintele Harris. Cu toate astea, s-a întors cu poftă 
de muncă la treabă şi trudi din greu. Acum, în cele din urmă, 
lucrurile începeau să semene a ceva. Fusese făcută parcelarea, 
se instalase sistemul de irigație. Se începuse răsădirea 
plantelor. Familia Banfield se liniştise. Mai ales pentru că 
doamna Banfield era bucuroasă de sarcina ei: urma să nască 
gemeni şi, ca atare, îşi canaliza timpul, opiniile şi energia în 
pregătirea casei pentru sosirea lor. Din fericire, domnul Banfield, 
când nu-şi ocupa timpul cu cariera sa de vedetă de fotbal, se 


ocupa de doamna Banfield. lar toate astea îi lăsau lui Marten 
timp să supravegheze ce mai rămăsese de făcut pentru 
definitivarea proiectului de peisagistică. Cu asta se ocupase în 
timp ce mapamondul întreg părea că se întorsese cu fundul în 
sus, ca urmare a discursului preşedintelui. 

Harris avusese dreptate când spusese că lucrurile „ar putea şi 
probabil chiar vor fi urâte”. Aşa au fost chiar de la început. ŞI 
încă mai erau. 

În Statele Unite, mai ales în Washington, se stârnise un 
adevărat taifun mediatic, un haos ce nu se mai termina. 
Dezbaterile politice spectaculoase ocupau timpul televiziunilor şi 
al radiourilor, paginile revistelor şi ziarelor. Pe internet, blogurile 
nu mai conteneau să susţină că preşedintele mersese mult prea 
departe şi că era dus cu pluta, că ar trebui internat sau ar fi 
trebuit adus în faţa instanţei, sau şi una, şi alta. Susţinătorii 
teoriilor conspiraţioniste se înmulţiseră şi-şi trâmbiţau peste tot 
eternul slogan: „V-am spus io”. Şi cei de dreapta, şi cei de 
stânga sau de centru, toţi voiau să ştie ce era misteriosul 
convent; cine făcea parte din el; la ce religie se referise 
preşedintele; cine fusese ars de viu în ceremoniile ritualice; cum 
de fuseseră amestecați foarte respectabilii membri ai Institutului 
pentru O Lume Nouă în dezvăluirile acuzatoare ale 
preşedintelui; unde erau dovezile pentru toate astea. 

În Orientul Mijlociu şi în toate enclavele musulmane din 
Europa şi până la Pacific, lucrurile nu erau deloc diferite. 
Mulţimile şi guvernele voiau detalii despre acel „genocid”. In ce 
ţări şi când trebuia să aibă loc? Câţi morţi ar fi provocat? Cine ar 
fi urmat să le ocupe teritoriile? Ce altceva s-ar mai fi putut 
întâmpla? Care era motivaţia, care era scopul? Ce sperau să 
câştige membrii acestei organizaţii? Era ameninţarea aceasta 
realmente anihilată? Şi, în cele din urmă, era oare acest discurs 
doar o altă acţiune arogantă a unui preşedinte american, 
destinată să provoace o frică nemaipomenită în lumea islamică, 
preîntâmpinând astfel atacurile teroriste împotriva Statelor 
Unite, Europei şi a statelor din Pacific prin acest spectru de 
coşmar al decimării complete? 

Neprimind răspunsuri, Islamul a reacţionat rapid. Demonstraţii 
uriaşe, violenţe antiamericane şi antieuropene au avut loc în 
întregul Orient Mijlociu. Lupte de stradă, incendieri de 
automobile au avut loc în toată Franţa, provocate de tineri 


musulmani, majoritatea săraci, aţâţaţi, înfuriaţi de clerici radicali 
ce urmăreau, cum le numiseră autorităţile, „scopuri dubioase”. 
Demonstraţii mai puţin violente au avut loc în Anglia, Olanda, 
Germania, Italia şi Spania. La reuniunile ONU, s-au solicitat mai 
multe explicaţii şi date precise. Nici unele, nici altele nu aveau 
să se clarifice prea curând, căci, deocamdată, nu se găsiseră 
probe care să ateste planul general al lui Foxx. 

Nici interogarea  vicepreşedintelui Hamilton Rogers, a 
secretarului apărării, a secretarului de stat, a preşedintelui 
şefilor reuniți de cancelarii şi şefului cancelariei prezidenţiale - 
care-şi clamau nevinovăția de când fuseseră transferați înapoi la 
Washington şi fuseseră puşi sub acuzare de un magistrat 
federal, fiind reţinuţi în arest de către şerif la baza aeriană 
Andrews - nu scosese la iveală noi informaţii. 

Nici interogarea membrilor Institutului pentru O lume Nouă 
care fuseseră prezenţi la adunarea de la complexul Aragon - 
acum arestaţi şi ţinuţi la răcoare în diferite locaţii din întreaga 
lume, acuzaţi de afiliere la organizaţii teroriste şi de conspirație 
în vederea comiterii de crime împotriva umanităţii - nu 
dezvăluise lucruri care să nu se fi ştiut deja. 

Oficial, nimic nu ieşise din munca echipei ECSAP a Serviciului 
Secret căreia îi fusese dată sarcina să analizeze hardurile pe 
care Hap şi preşedintele le luaseră din computerele de la 
biserica complexului Aragon. Era de la sine înţeles că această 
anchetă se făcea în ritm de melc şi că era condusă cu foarte 
multă atenţie, nu doar pentru recuperarea informaţiei stocate, ci 
şi pentru că orice era pe harduri putea foarte bine să constituie 
o probă crucială care ar fi putut fi folosită în tribunal. 

Şi totuşi, cu discreţie, agenţiile de securitate internaţionale 
lucrau în strânsă cooperare ca să pună cap la cap informaţiile 
ce-ar fi condus către conspirație. Se aveau în vedere mai ales 
partidele politice din Franţa şi Germania, unde, aşa cum îi 
spusese Jake Lowe preşedintelui la reşedinţa lui Evan Byrd din 
Madrid, „înainte, oamenii noştri nu-şi ocupaseră încă poziţiile. 
Acum da. Am primit asigurări în privinţa asta de la oameni de 
încredere. Prieteni care sunt în măsură să ştie.” 

„Ce prieteni?” izbucnise preşedintele, mâniat. „Despre cine 
vorbeşti?” 

Exact acei „prieteni” erau oamenii căutaţi în întreaga lume. În 
Germania, era vizat în mod direct un partid mic numit 


Demokratische Bündnis, Alianţa democratică, partidul din care 
făcea parte tipul cărunt, umbra lui Marten la Barcelona, 
inginerul de construcţii civile, pe nume Klaus Melzer. Toţi 
membrii acestui partid erau puşi sub strictă supraveghere, ceea 
ce includea monitorizarea telefoanelor şi poştei electronice, a 
conturilor bancare, dar şi a deplasărilor. Această anchetă a dus 
rapid la descoperirea unei organizaţii similare în Franţa - 
Nouveau Francais Libre, Noul Francez Liber - ce-şi avea sediul în 
Lyon, dar avea filiale peste tot, de la Marea Mânecii la 
Mediterana, de la Calais la Marsilia. 

Explozia uriaşă de la biserică şi incendiul ce-a urmat în 
kilometrii de vechi tuneluri ce treceau pe sub complexul Aragon 
şi se întindeau până departe, la o biserică străveche de pe 
versantul îndepărtat al muntelui, numită Iglesia dentro la 
Montaña, şi mai departe, până aproape de mănăstirea 
Montserrat, încă mai ardea. 

Autorităţile şi experţii în minerit căzuseră de acord că aveau 
să mai treacă săptămâni bune, dacă nu luni până când focul 
avea să se stingă de la sine, iar zonele devastate aveau să se 
răcească suficient pentru a fi explorate de echipele de 
anchetatori. Sursa exploziilor, ca şi cea dinainte cu nicio zi de la 
mănăstirea Montserrat, fusese identificată ca fiind acumularea 
de-a lungul timpului a gazului metan în tunelurile demult 
sigilate. Declaraţia aceasta a stârnit multă uimire şi ridică 
întrebarea referitoare la modul în care cineva ar fi putut să pună 
la cale intenţionat o distrugere de asemenea proporţii. 

Dar, cu toate astea, existau dovezi. Preşedintele şi Nicholas 
Marten depuseseră în secret mărturie despre ceea ce văzuseră 
în tuneluri şi în laboratoare şi în biserică şi pe unde mai 
fuseseră. La fel au făcut Demi Picard, Hap Daniels, Miguel Balius 
şi tinerii spanioli Jose, Amado şi Hector. Alţii au mărturisit şi 
confirmat moartea prin sinucidere a consilierului pentru 
problemele de securitate naţională, dr. James Marshall, anunţată 
oficial drept un tragic accident - anume agentul special al 
Serviciului Secret, Bill Strait, pilotul Chinookului, maiorul de 
marină George Herman „Woody” Woods, echipa medicală şi cea 
de zbor de la bordul aparatului. Moartea consilierului politic Jake 
Lowe a fost prezentată ca o posibilă crimă, mai ales după 
mărturia secretă a căpitanului Corpului Naţional al Poliţiei 
spaniole, Belinda Diaz, şi după o altă audiere a agentului Strait 


asupra modului în care dr. Marshall anunţase accidentul. 

In acest timp, avocaţii constituţionali ai vicepreşedintelui, ai 
secretarului apărării şi ai celorlalţi, în ciuda faptului că toţi 
aceştia afişau atitudini indignate şi pretindeau că sunt 
nevinovaţi, căutau deja să schimbe încadrarea acuzațiilor de la 
cea de înaltă trădare la „ameninţări la adresa preşedintelui”. 

Toate astea îi dădeau preşedintelui speranţa că dezvăluirea 
adevărului în cuvântarea de la Auschwitz nu era totuşi suicidul 
politic de care se temuse, ci pur şi simplu ceea ce trebuia să 
facă un om care credea că trebuie să le spui cetăţenilor cum 
stau lucrurile realmente pentru că avea convingerea că în acel 
moment delicat al istoriei nu exista altă cale. 


Atent să-şi ţină numele şi imaginea departe de notorietatea 
publică, Marten se ţinea la curent cu ştirile, concentrat fiind şi la 
proiectul Banfield. 

Apoi, într-o vineri dimineaţa, pe 21 mai, Robert Fitzsimmons |- 
a convocat la biroul său şi i-a cerut să plece la Londra să se 
întâlnească cu un client special, un chirurg londonez pe nume 
dr. Norbert Holmgren, care locuia foarte aproape de Hyde Park 
şi care deţinea o întinsă proprietate în zona rurală a 
Manchesterului, unde voia să facă serioase remanieri de 
arhitectură peisagistică. 

Dr. Holmgren nu era acasă când a sosit Marten, dar a fost 
poftit să-l aştepte într-o anticameră. Când intră, găsi acolo doi 
oameni care aşteptau deja: Hap Daniels şi preşedintele Harris, 
care se afla la Londra incognito pentru discuţii private cu 
premierul britanic Jack Randolph. Spontan, Marten rânji larg, 
după care i-a îmbrăţişat ca un urs, cu mare bucurie, pe cei doi. 
Apoi, imediat, un semnal de alarmă răsună în mintea lui şi se 
dădu un pas îndărăt: 

— Acuma ce mai e? întrebă el. 

Mai era ceva, o informaţie strict secretă mai precis, pe care 
preşedintele voia să i-o împărtăşească personal. 

— Aradia Minor, zise preşedintele şi-i detalie depoziţia lui 
Demi în faţa FBI la Paris, cum o căutase pe mama ei, mai bine 
de zece ani şi ce aflase despre străvechiul şi tainicul convent al 
vrăjitoarelor italiene, numit Aradia, care folosea ca semn de 
recunoaştere crucea cu cercuri în capete, semnul stelei 
Aldebaran, şi ce-i povestise Giacomo Gela despre ordinul şi mai 


secret dinăuntrul conventului, cel numit Aradia Minor. 

Un ordin care în înscrisuri nu apărea menţionat decât prin 
literele „a” cu caracter ebraic şi „m” grecesc: [lu. 

Tocmai Aradia Minor, acest cult religios ascuns al unor 
credincioşi inocenți, fusese manipulat de secole întregi pentru a 
furniza Conventului „vrăjitoarele” de sacrificiu. Apoi, Demi le-a 
spus despre captivitatea ei şi despre acele filme pe care le 
rulaseră cei din convent, torturând-o, silind-o să revadă iar şi iar 
moartea mamei ei. In cele din urmă, le-a descris agenţilor FBI ce 
văzuse în subteran când fusese transportată, prin acel tunel cu 
monoşină, până la biserică: încăperile goale ce păreau 
laboratoare pentru experimente medicale, camerele ce păreau 
dormitoare de cazarmă, şi unele, şi altele abandonate, iar în 
subsolul bisericii, la capătul şinei, acel cuptor imens de 
crematoriu. 

— Aşa se descotorosea Foxx de cadavre, zise Marten simțind 
că i se face părul măciucă. 

— Da, zise preşedintele. la uită-te la asta, adăugă Harris şi-i 
făcu un semn cu capul lui Hap, care deschise laptopul. Serviciul 
Secret încă mai are de muncă cu hardurile alea, dar deja o parte 
din informaţie a fost recuperată. la vezi. 

Marten se uită pe ecran şi văzu o suită de fotografii făcute la 
Montserrat într-una din acele clădiri înalte care aveau vedere 
spre piaţa mare din faţa bisericii. Păreau făcute chiar de către 
Foxx, cu o cameră de supraveghere, arătând un mic birou, dotat 
cu un telescop şi cu un aparat de înregistrări video. Apoi au 
urmat fotografii făcute parcă prin lentila unui telescop: un 
număr de prim-planuri ale turiştilor din piaţă. 

— Aşa îşi selecta „pacienţii”, spuse preşedintele, un stoc 
inepuizabil. Era interesat de „populaţia medie”. Note scrise de 
mână şi fotografiate sugerează că-i indica pe cei selectaţi 
călugărilor, care se ocupau apoi de restul chestiunii. Nu imediat, 
ci urmărind victimele înapoi în locurile de unde veniseră, apoi 
răpindu-i. 

— Nenorocitul se gândise la toate, zise Marten mânios, 
privindu-i pe ceilalţi doi. Nu s-a găsit nimic despre planul pentru 
Orientul Mijlociu sau însemnările experimentelor lui? 

— Nu, cel puţin nu încă. 

— Dar Beck şi Luciana? Se mai ştie ceva de ei? 

— Nicio urmă. Fie au fugit, fie au fost surprinşi de explozia 


bisericii. Încă sunt pe lista celor ce trebuie capturați. 

— Deci asta-i tot? Până când o să recuperaţi mai mult din ce e 
pe harduri sau până când anchetele în desfăşurare o să aducă 
noi informaţii. 

— Cam aşa ceva, zise încetişor Hap şi se uită la preşedinte. 

— Mai e o însemnare într-un jurnal separat ţinut de prietenul 
şi consilierul meu Jake Lowe, spuse preşedintele, apoi ezită, 
neştiind dacă să continue sau nu. 

Marten observă că preşedintele era copleşit de emoție. 

— Ce mai e? 

— Ştii că soţia mea a fost evreică. 

— Da. 

— Şi ştii că a murit din cauza unei tumori cerebrale în 
săptămânile dinaintea alegerilor prezidenţiale. 

— Da. 

— Ei au vrut să obţin voturile evreilor. Dar nu voiau un evreu 
la Casa Albă. Sperau că dacă moare ea aş fi câştigat un avans 
mare în sondaje. Şi nu doar simpatia evreilor, ci a întregului 
electorat. 

Marten simţi din nou că i se zbârleşte părul pe ceafă. 

— Foxx a ucis-o. la făcut ceva ce a imitat perfect o tumoare 
cerebrală. 

— Da, clătină preşedintele din cap, tremurând şi clipind des 
ca să-şi reţină lacrimile. Aşa că se pare, se căzni el să continue, 
că amândoi am pierdut pe cineva peste măsură de drag. 

Marten se apropie de preşedinte şi-l îmbrăţişă şi pentru un 
lung moment cei doi au rămas aşa, unul în braţele celuilalt. Şi 
fiecare ştia în inima sa cu exactitate ce simţea celălalt. 

— Domnule preşedinte, trebuie să plecăm. 

— Ştiu, zise Harris. Ştiu. 

Cei doi bărbaţi se mai priviră o vreme unul pe celălalt, apoi 
preşedintele zâmbi. 

— Când se vor linişti toate astea, să vii la ferma mea din 
California să mâncăm o friptură şi să bem berea aia. Tu şi toţi 
ceilalţi. Hap, Demi, Miguel şi băieţii. 

Marten rânji. 

— V-a zis Hap. 

A fost rândul lui Hap să rânjească. 

— Am început să-i spun, dar a zis-o el primul. 

Marten întinse mâna. 


— Succes, domnule preşedinte. 

Preşedintele îi scutură mâna, apoi îl mai îmbrăţişa o dată şi se 
dădu înapoi. 

— Succes şi ţie, vere. Şi să te ţie Dumnezeu. 

Apoi se întoarse şi plecă. Hap îi strânse şi el mâna lui Marten 
şi-i făcu un semn cu capul cum fac numai bărbaţii care au luptat 
împreună şi tot împreună au şi supravieţuit. Zâmbind, îi trase cu 
ochiul şi-l urmă pe preşedinte. 


PARTEA A DOUA 


MANCHESTER. TOT LUNI. 12 IUNIE 11:48 P.M. 


Marten zăcea în întuneric în apartamentul său de la mansardă 
ce dădea spre râul lrwell. Luminile maşinilor ce treceau când şi 
când pe strada de dedesubt jucau pe tavan, acompaniind vocile 
trecătorilor răzleţi de pe trotuar. Însă în general era linişte, la 
capătul unei lungi zile de vară. 

În mod voit îşi alungă din minte proiectul Banfield şi amintirile 
legate de convent. Voia să doarmă, nu să-şi stârnească alte şi 
alte gânduri, de care ştia că-l vor agita şi-l vor ţine treaz. 

O vreme se gândi la momentul când sosise pentru prima oară 
în Europa de la Los Angeles, cu numele schimbat din John 
Barron în Nicholas Marten, încercând din răsputeri să găsească 
un loc unde să poată să se piardă în mulţime şi să se ascundă 
de cei din Departamentul de Poliţie care-l mai puteau urmări 
încă, străduindu-se în acelaşi timp să o ajute pe sora sa Rebecca 
să-şi revină după trauma psihică pe care o suferise. 
Recuperarea, mutarea ei în Elveţia şi povestea ei de după 
aceea, aşa cum i-o sugerase pe scurt preşedintelui, fuseseră 
într-adevăr remarcabile, de nu cumva chiar extraordinare. Şi o 
bună parte din toate astea fuseseră posibile datorită celei mai 
speciale persoane pe care o cunoscuse vreodată: atrăgătoarea, 
concupiscenta, nobila „Lady Clem”, Clemetine Simpson, singurul 
copil al lordului de Prestbury, cu care se gândise foarte serios să 
se căsătorească, dar care, pe neaşteptate, apăruse într-o zi să-i 
spună că numai ce se logodise cu nou numitul ambasador al 


Regatului Unit în Japonia şi, ca atare, din acel moment, se muta 
la Tokyo. Aşa şi făcuse. Din câte ştia el, încă mai era măritată şi 
tot în Japonia pentru că în cei aproape şase ani care trecuseră 
de atunci nu primise nici măcar o felicitare sau un e-mail de la 
ea. 

Experienţa post-traumatică a Rebeccăi şi înţelegerea pentru 
ceea ce însemna procesul de recuperare o făcu pe aceasta să se 
ofere voluntar să petreacă timp cu Demi, care, aşa cum i-a spus 
Marten, trecuse printr-o traumă psihică grozavă, din care, cum 
considerau specialiştii din Paris, îi vor trebui poate chiar câţiva 
ani să-şi revină. Cu permisiunea de a absenta primită de la 
agenţia France Press, Demi plecă în Elveţia să trăiască împreună 
cu Rebecca, unde o ajuta în munca acesteia ca guvernantă a 
trei copii ce creşteau repede. Incet, foarte încet, Demi începea 
să se desprindă de amintirile legate de mama ei, de Merriman 
Foxx, de Luciana, de reverendul Beck, de Cristina şi de rugul pe 
care fusese cât p-aici să fie arsă. 


MARŢI, 13 IUNIE. 1:20 A.M. 


Marten era tot treaz. Şi ştia de ce. Un chip foarte viu parcă-i 
fusese marcat cu fierul roşu în minte, acela al unui bărbat gol de 
vârstă mijlocie, rezemat de vechea fundaţie de piatră a unei 
barăci de la Auschwitz, cu un pistol automat calibru .45 într-o 
mână, cu trupul ciuruit de gloanţe. Victor Young, bărbatul pe 
care-l văzuse preţ de-o clipă, trecând pe lângă el într-o maşină 
în Washington atunci când Marten aştepta ca doctoriţa 
Stephenson să se întoarcă acasă, tocmai în noaptea în care ea 
se sinucisese pe trotuar în faţa lui. Acelaşi bărbat pe care, îşi 
amintise atunci, îl văzuse şi cu două seri mai devreme, atunci 
când, emoţionat şi  înlăcrimat, umblase pe străzile din 
apropierea Casei Albe în orele de după moartea lui Caroline. 
Young, sau care o fi fost numele său adevărat, conducea maşina 
care a trecut încet pe lângă el, pe un bulevard pustiu şi 
întunecat. Marten l-a văzut bine de două ori. Ceea ce-l făcu să 
se întrebe dacă nu cumva încă de atunci, Foxx sau Beck, 
îngrijoraţi de legătura lui cu Caroline, trimiseseră pe cineva să 
fie cu ochii pe el. 

Şi asta nu era tot. 

Serviciul Secret reuşise se refacă traseul parcurs de Victor de 


la Washington la Berlin, apoi la Madrid, Paris şi de acolo la 
Chantilly, unde luase o cameră la hotel în noaptea dinaintea 
asasinării celor doi jochei. După aceea se întorsese la Paris şi 
luase un tren spre Varşovia, unde iniţial trebuia să aibă loc 
reuniunea NATO. Apoi, după ce Auschwitz devenise noua locaţie 
a reuniunii, luase trenul într-acolo, ajungând la poarta de acces 
în perimetrul din lagăr cu o oră înaintea alocuţiunii programate 
a preşedintelui, cu acreditările Associated Press necesare, 
numele său fiind deja pe lista aprobată de Serviciul Secret, şi cu 
o puşcă M-14 ascunsă în cutia unui trepied, adusă într-un 
camion de transmisii TV prin satelit. 

Dar ceea ce nu era deloc clar şi se cerceta în continuare era 
modul în care aflase, în timp util, de schimbarea locației 
reuniunii de la Varşovia la Auschwitz, astfel încât să reuşească 
să ajungă acolo la momentul potrivit, cum obținuse acreditările 
de presă şi se făcuse pus pe lista aprobată, cum şi de către cine 
fusese strecurată arma în perimetrul reuniunii. Ce era evident 
era că de la Berlin încolo fusese pe urmele preşedintelui la 
aproape fiecare escală a turneului său european. Ajunsese chiar 
să testeze dispozitivul de securitate al Serviciului Secret de la 
hotelul Ritz din Madrid. 

Asta-l ţinea pe Marten treaz. Asta-l rodea de ceva vreme, însă 
abia acum începuseră lucrurile să se pună cap la cap. Dacă 
Victor lucra singur sau pentru convent sau pentru cu totul 
altcineva, asta nu avea mare importanţă. Prezenţa mitralierei M- 
14 făcea limpede intenţia lui de a-l ucide pe preşedinte, oriunde- 
ar fi vorbit, la Varşovia sau la Auschwitz. Probabil că plănuia să-i 
ucidă şi pe cancelarul Germaniei şi pe preşedintele Franţei, şi 
tocmai aici era problema. Retrospectiv, acest lucru era cât se 
poate de evident. Prea voit. Parcă prea se potriveau urmele 
lăsate. 

Oricât de bun lunetist ar fi fost Victor, nu era un profesionist. 
Ori, dacă Conventul, cu toate resursele şi relaţiile lui - de la 
secretarul apărării până la consilierul pe probleme de securitate 
naţională - intenţionase să-i ucidă, pe unul dintre ei sau pe toţi 
trei, şi se părea că asta fusese intenţia, cel puţin până la 
deznodământul de la Aragon, s-ar fi folosit de un profesionist 
sau de o echipă de profesionişti. Marten ştia: Victor era omul lor 


de sacrificiu. Un Lee Harvey Oswald? al cuiva. Dacă ar fi reuşit 
să tragă şi să-i ucidă, foarte bine; dacă nu, la fel. Lăsase destule 
urme şi se expusese suficient ca să existe posibilitatea de a fi el 
însuşi ucis dacă ceva nu mergea bine. Şi aşa se şi întâmplase, 
nu doar datorită fiascoului de la complexul Aragon, ci şi pentru 
că Marten îşi amintise de asasinatele din Washington şi de la 
padocul din Chantilly şi dăduse alarma. 

Şi tocmai acest aspect îl neliniştea pe Marten şi nu-l lăsa să 
doarmă. Toată treaba părea că se îndreaptă spre un final fericit: 
acţiunile  Conventului fuseseră oprite, fiecare membru al 
acestuia era sub anchetă, iar dacă vor mai fi recuperate 
informaţii de pe hard diskuri, atunci aveau să fie găsite şi 
înregistrările anuale ale ceremoniilor şi identitățile celor ce 
asistau la ele. lar asta putea să ducă la dezvăluiri explozive, 
care ar fi putut să acopere ani, chiar decenii, de nu chiar secole, 
de activitate, în funcţie de ce anume se găsea pe harduri. 

Când Marten se întorcea spre casă trecuse prin Londra, unde 
se oprise câteva ore între cele două zboruri şi se plimbase prin 
oraş. Auzi acolo Big Benul bătând ora fixă, aşa cum o băteau 
clopotele din oraşele din toată lumea, intonând notele 
cunoscute pe dinafară de jumătate din populaţia lumii. Acelaşi 
dangăt de clopote ce se auzise - şi care păruse atât de nelalocul 
lui - la biserica Aragon atunci când au intrat membrii Institutului 
pentru O Lume Nouă. Asta-l făcu pe Marten să se întrebe dacă 
nu cumva acela era un semnal al Conventului pentru toţi 
membrii săi neştiuţi de pretutindeni, un mesaj prin care 
spuneau că indiferent ce s-ar întâmpla, Conventul supravieţuia 
netulburat. Şi că tot aşa supravieţuise şi până atunci şi va 
continua să o facă în veacurile ce vor urma. Dacă într-adevăr 
aşa era, atunci Conventul nu fusese deloc anihilat, ci, asemenea 
planului de distrugere a complexului Aragon, alesese pur şi 
simplu să se dea la fund pentru o vreme, poate chiar pentru 
câteva decenii. Dacă era adevărat, atunci însemna că mai erau 
oameni în convent de care nu ştia nimeni sau de care nu-şi 
imagina nimeni c-ar putea fi membri. 

De aceea îşi amintea acum ce se întâmplase la Auschwitz 
după ce-l alertase pe Hap de posibilitatea ca la faţa locului să fie 


8 Asasinul preşedintelui american John F. Kennedy. Conform unor sondaje, 
şapte din zece americani consideră că Oswald a fost membru al unei 
conspirații mult mai largi, care viza uciderea preşedintelui (n.t.). 


un lunetist. Nu mai contau acreditările de presă sau lista 
aprobată de Serviciul Secret sau arma ascunsă. Victor fusese 
arătat cu degetul de altcineva. Bill Strait fusese cel care mărise 
fotografia de presă a lui Victor pe ecranul computerului său şi-l 
identificase ca fiind omul ce testase dispozitivul de securitate a 
preşedintelui în Madrid. Câteva secunde mai târziu ieşiseră în 
urmărirea lui, alergând alături de ceilalţi agenţi ce-i urmau pe 
câini şi pe dresorii acestora. Bill Strait fusese cel care o cotise 
brusc, ocolind iazul în faţa lui Marten, îndepărtându-se de toţi 
ceilalţi, alergând aproape direct spre locul unde se ascunsese 
Victor, de parcă ar fi ştiut exact unde era. 

lar când Marten pornise în urmărirea lui şi-i strigase să se 
oprească, să nu intre în baraca până nu ajungea şi el, Strait nu-l 
luase în seamă şi intrase de unul singur. Exact atunci ajunsese 
în cele din urmă la baracă şi auzise un foarte scurt schimb de 
replici înăuntru - doar două cuvinte s-au rostit între cei doi 
bărbaţi dinăuntru. 

— Victor, spusese Strait foarte limpede. 

— Richard? rostise întrebător Victor, de parcă ar fi fost 
surprins să vadă pe cineva a cărui voce o ştia foarte bine, dar pe 
care nu-l văzuse niciodată. 

Imediat după aceea se auzise păcănitul sec, rapid al 
pistolului-mitralieră al lui Strait. 

Cu ochii larg deschişi, Marten se răsuci iar în pat. Bill Strait. 
Adjunctul şi omul de încredere al lui Hap. De fapt, pentru o 
vreme, în Barcelona, Hap nu se încrezuse deloc în el, atunci 
când, asemenea preşedintelui, nu-şi putuse pune încrederea în 
nimeni. Şi dacă Bill Strait era omul Conventului dinăuntrul 
Serviciului Secret, infiltrat în echipa de protecţie a preşedintelui? 
O acoperire perfectă care-i asigura accesul la tot felul de 
informaţii despre ceea ce se întâmpla la nivelurile superioare ale 
puterii executive. 

Marten se întrebă dacă mai ştia cineva sau dacă mai era 
cineva care să aibă aceleaşi bănuieli ca el. Probabil că nu, 
pentru că el era singurul care fusese de faţă când se sfârşise 
totul. Numai el văzuse traseul direct pe care-l urmase Strait. 
Numai el îl auzise rostind numele lui Victor şi spunându-i-se, 
interogator, „Richard”. 

Dacă Marten avea dreptate, însemna că numai el ştia, numai 
el bănuia. Ceea ce era totuna cu a spune că, cu timpul, probabil 


mai devreme decât mai târziu, Bill Strait avea să-şi dea şi el 
seama. 


2:22 A.M. 


Marten se întinse iar şi închise ochii. Ani de-a rândul, lucrase, 
cu intermitențe, în strânsă legătură cu cei din Serviciul Secret, 
pe vremea când fusese detectiv al Departamentului de Poliţie 
din Los Angeles. Ştia că motoul acestora, „Demni de încredere”, 
nu era luat uşor de către membrii săi şi că toţi agenţii fuseseră 
minuţios verificaţi şi chiar mai ceva decât atât. Mai mult, 
organizaţia aceea era prea respectată, prea profesionistă şi prea 
semăna a frăţie ca cineva să se poată infiltra chiar aşa în 
interiorul ei. 

Aşa că, era posibil, şi chiar probabil, să greşească în privinţa 
lui Bill Strait. Poate, şi chiar probabil, gândea pur şi simplu prea 
mult. Poate că... 

Brusc auzi un ciocănit energic în uşă. 


MULTUMIRI 


Pentru informaţiile şi explicaţiile tehnice, îi sunt 
deosebit de recunoscător lui Anthony Chapa, şi lui Ron 
Nessen, fost secretar de presă la Casa Albă şi confrate 
scriitor; şi Emmei Casanova şi lui Josep Maria Cañadell, 
de la Mossos d'Esquadra din Barcelona; lui Paul Tipin, 
fost detectiv de Omucideri de la Departamentul de Poliţie 
din Los Angeles; colonelului Armatei Statelor Unite, acum 
în rezervă, John R. Power, lui Alan Landsburg, lui Andrew 
Robart, lui Stanley Mendes şi lui Norton Kristy, Ph.D. 

Pentru sugestii şi pentru corectura manuscrisului îi 
sunt în mod special recunoscător lui Robert Gleason. Îi 
sunt îndatorat de-asemeni lui Robert Gottlieb şi lui John 
Silbersack pentru sfaturile şi indicaţiile lor, iar lui Tom 
Doherty şi Lindei Quinton pentru sprijinul lor şi pentru 
încrederea în acest proiect. 

Nu în cele din urmă, mulţumiri cu totul speciale 
prietenilor mei din Serviciul Secret al Statelor Unite.