Philip Shelby — Atac la presedinte

ATAC LA 
PREŞEDINTE 


Philip Shelby 


ATAC LA 
PRESEDINTE 


v.10 


Traducere: Mihaela Mărculescu 


Philip Shelby 
BY DAWN’S EARLY LIGHT 
EDITURA LIDER 
EDITURA SIRIUS 


PROLOG 


Patruzeci de copii se aflau în Cazarma 6, secţiunea de orfani, a 
lagărului de refugiaţi din partea de vest a Coreei de Nord. Cel 
mai mic avea cinci ani, iar cel mai mare unsprezece, vârstă care 
constituia limita maximă. Cei care împlineau doisprezece ani 
erau mutaţi la un loc cu toţi ceilalţi oameni care populau tabăra. 

Copiii trăiau într-un univers al frigului, al înfometării, al fricii şi 
nici măcar somnul nu le oferea relaxarea. Fiecare era ţinut captiv 
într-un imaginar cocon al durerii. Incăperea nu le oferea nici o 
clipă de linişte, zilele şi nopţile fiind tulburate de permanente 
accese de tuse, precum şi de plânsete la fel de ascuţite ca dinţii 
de piraia. 

Cei mari îi chinuiau pe cei mai mici decât ei, ori de câte ori 
aveau ocazia. Ei le furau rațiile de mâncare şi apa şi, atunci când 
nu izbuteau asta, le răsuceau braţele şi picioarele cu indiferenta 
curiozitate a unor torţionari patentati. 

Colonelul care avea în grijă lagărul păşea pe noroiul îngheţat 
dintre barăcile închisorii. Cu un an în urmă, din neatenţie, el nu-i 
acordase unui superior respectul cuvenit. Ca urmare, fusese 
eliberat din funcţia pe care o deținuse până atunci şi surghiunit 
la conducerea acestui „morman de excremente”, pe care 
Organizaţia Naţiunilor Unite şi Crucea Roşie Internaţională îl 
denumeau tabără pentru persoane strămutate. Acum, însă, 
simţea că norocul îi dădea din nou târcoale, datorită bărbatului 
care păşea alături de el. 

Acest străin, de rasă albă, era înalt şi suplu, avea un păr scurt 
şi des, de un cenuşiu metalic şi nişte trăsături mohorâte şi 
asprite de vreme. Era greu de spus dacă avea în jur de patruzeci 
şi ceva de ani sau dacă trecuse de cincizeci, căci părea foarte 
viguros şi păşea vioi prin aerul tăios de rece al începutului de 
primăvară. 

Colonelul fusese anunţat despre vizita pe care urma s-o 
primească abia după ce elicopterul care îl aducea pe străin se 
afla deja în drum spre el. Primise ordin să coopereze 
necondiţionat cu persoana respectivă. 

Lagărul adăpostea multe secrete nemărturisite inspectorilor 
internaţionali, dar colonelului i se ordonase într-un mod cât se 
poate de explicit să-i arate oaspetelui tot ce acesta va dori. 


3 


Aceste instrucţiuni îl convinseseră pe colonel că vizitatorul era 
o persoană importantă. Ba chiar extrem de importantă. Şi, dacă-i 
va fi foarte folositor acestei persoane, faptul va fi adus la 
cunoştinţa comandamentului. Cine ştie, poate vreun cuvânt bun 
sau chiar două, din partea străinului, acolo unde trebuia, vor fi 
îndeajuns ca să-l scoată din purgatoriul în care trăia acum. 

Musafirul, cunoscut în domeniul său de activitate drept 
„Meşterul”, era conştient de situaţia neplăcută în care se afla 
colonelul. Nu dădea doi bani pe asta, decât în măsura în care l-ar 
fi făcut pe acesta mai uşor de manevrat. 

Colonelul deschise uşa Cazărmii 6 cu mai multă forţă decât ar 
fi fost necesar. Din interior năvăli o duhoare de carne intrată în 
putrefacție. 

Baraca, lungă de aproape douăzeci de metri şi lată de 
aproximativ zece, era împărţită de trei şiruri de paturi suprapuse. 
Lumina, oferită cu zgârcenie de becurile chioare din tavan, 
murea pe stratul gros de mizerie care acoperea ferestrele şi 
scândurile brute ale duşumelei. Formele de pe paturi începură să 
se mişte şi Meşterul remarcă privirile hăituite care îi pândeau 
mişcările. 

Luminile din tavan pâlpâiră şi apoi străluciră mai tare, iar 
Meşterul trecu în revistă o succesiune de imagini întâlnite şi în 
alte locuri asemănătoare din lume, ca, de exemplu, în taberele 
de refugiaţi din Cambodgia şi Laos, în Valea Bekaa sau în 
ghetourile negrilor din apropiere de Johannesburg. 

Cei mai mulţi copii zăceau ghemuiţi în culcuşurile lor. Era 
imposibil să-ţi dai seama, la o primă vedere, care dintre ei erau 
băieţi şi care fete. Toţi erau palizi din cauza malnutriţiei. Feţele 
livide şi supte făceau ca ochii lor să pară incredibil de mari. 
Genunchii şi arcadele erau proeminente, iar pielea întinsă şi 
lipită de nişte oase ce păreau să aibă fragilitatea cretei. 

Trecând printre rândurile de paturi, Meşterul cerceta feţele 
copiilor,  nezăbovind în dreptul acelora care arătau 
completamente duşi, cântărindu-i în sinea lui, potrivit unor 
criterii numai de el ştiute, pe cei care ar mai fi putut fi salvaţi. 

Rolul de mântuitor îl făcea să nu se prea simtă în apele lui, 
deoarece era socotit printre primii patru asasini profesionişti din 
lume care împărțea moartea în dreapta şi în stânga, cu grăunţe 
de metal. Era angajat în egală măsură de guverne, cât şi de 
persoane particulare care îşi puteau permite plata onorariului 
solicitat de un asemenea expert. De data aceasta însă, Meşterul 
avea o sarcină total diferită şi neobişnuită pentru el. | se ceruse 


4 


să aleagă şi să protejeze pe cineva şi, pe cât posibil, să nu apese 
pe trăgaci. 

Printre stâlpii paturilor suprapuse, Meşterul remarcă un copil 
care stătea întins pe saltea, cu spatele sprijinit de perete. Avea 
opt-nouă ani, era slab, dar nu vlăguit. Privea în gol, cu o faţă 
inexpresivă. Ochii îi erau însă limpezi, ca aceia ai unui peşte 
proaspăt pescuit dintr-o copcă şi aruncat pe gheaţă. 

Meşterul se apropie de pat şi respiraţia lui deveni şuierătoare. 
Copilul părea a fi exact ceea ce căutase el, în ultimele 
săptămâni, în toate acele locuri mizere, parcă uitate de 
Dumnezeu. 

Meşterul se aşeză pe marginea patului şi-i simţi tresărirea, 
atunci când îi puse mâna pe umăr. Copilul avu o clipă de ezitare, 
după care îl lăsă pe bărbatul cu braţe puternice să-l pipăie. 
Meşterul remarcă urmele de sânge de pe turul pantalonilor, 
semn evident al faptului că băiatul fusese victima unui abuz 
sexual. El îi scoase cămaşa jegoasă şi îi examină braţele, pieptul 
şi spatele. Avea răni şi vânătăi peste tot, dar nimic nu părea 
fracturat - cu excepţia vieţii dindărătul privirii aceleia goale. O 
viaţă pierdută. 

Meşterul se ridică în picioare. El fusese instrumentul celor mai 
atroce crime inventate de om, sarcini pe care le executase în 
mod impecabil. Dar ceea ce i se cerea acum era total diferit. 
Privindu-l pe băiat, Meşterul vedea în el o viitoare maşină 
perfectă destinată să ucidă cu sânge rece. Copilul părea atât de 
nevinovat, încât ar fi putut trece de orice obstacol, de orice 
barieră, dar şi de oricare persoană care s-ar fi interpus între el şi 
ţintă. Claudia Ballantine, investită în funcţia de preşedinte al 
Statelor Unite ale Americii, avea să simtă îmbrăţişarea acestui 
copil, înainte de a muri. 

Meşterul se întoarse către colonel. 

— Ce-i cu băiatul ăsta? 

— N-are nici un nume. Provine din sud-est. 

Meşterul ştia că zona respectivă era plină de gropi comune şi 
avea toate motivele să presupună că părinţii acelui copil sau 
eventualele rude nu aveau cum să-l caute. 

— I s-a dat numărul 1818, se grăbi colonelul să adauge. 

Meşterul îl privi pe colonel drept în ochi, lucru care avu darul 
să-i usuce acestuia gura. 

— Scoate-l imediat de-aici. Să fie examinat cu mare atenţie de 
un doctor şi în caz că îi găseşte ceva, să îi administreze 
medicamentele necesare vindecării. Vreau să fie spălat, îmbrăcat 


5 


şi gata de drum, în trei ore. 

Meşterul tăcu o clipă, după care continuă: 

— Dacă totul se va face aşa cum trebuie, voi aminti în raportul 
meu şi de faptul că ai cooperat cum se cuvine. 

Colonelului i se izbi mărul lui Adam de nodul cravatei. 

— Am înţeles. 

— Acestea fiind spuse, am terminat ceea ce aveam de făcut 
aici. 

Meşterul îl mai privi încă o dată pe băiat, înainte de a ieşi din 
baracă. După duhoarea din Cazarma 6, aerul rece de afară i se 
părea ca o mană cerească. Işi scoase pachetul de ţigări, îl servi 
pe colonel cu o ţigară şi-şi aprinse şi el una. Nu fusese însă 
totalmente sincer atunci când îi spusese acestuia că terminase 
treaba pe care o avea acolo. Colonelul era unicul martor al 
existenţei numărului 1818. S-ar fi putut să pălăvrăgească ulterior 
despre cel care venise acolo ca să caute un anume copil. In plus, 
se va lăuda că făcuse totul pentru ca străinul să-l găsească. 
Ţinând seamă de importanţa deosebită a întregii acţiuni, aceste 
lucruri nu puteau fi acceptate. In consecinţă, colonelul trebuia să 
rămână definitiv cooperant prin moartea lui subită, atunci când 
Meşterul se va întoarce să-l ia cu el pe copilul cu numărul 1818. 


1 


Sloane Ryder începuse să se foiască în aşternut. Prin fereastra 
de la dormitorului micuţului ei apartament de pe Strada 47, încă 
nu pătrunsese lumina zorilor. Ea mai zăbovi puţin pentru a se 
trezi, apoi încercă să-şi scoată binişor piciorul de sub acela al lui 
Peter Mack. De obicei bărbatul dormea iepureşte, lucru atribuit 
de el educaţiei pe care o primise în FBI. Sloane ştia că îl putea 
trezi chiar şi cel mai mic zgomot sau cea mai uşoară mişcare. 

Se rostogoli cu grijă înspre marginea patului, trăgându-şi cât 
putu mai încet piciorul de sub al lui. 

In semiobscuritatea din încăpere vedea maldărul de haine 
aruncate de-a valma pe comodă, cu o seară în urmă. Dacă 
ajungea să pună mâna pe ele, se putea considera ca şi scăpată. 

Izbuti să-şi elibereze piciorul şi tocmai era pe cale de a ridica 
aşternutul, când o mână sigură o prinse de şold. 

— Încotro? 

Bărbatul avea glasul răguşit de somn, iar intenţiile sale erau 
evidente. 

Sloane se mişcă. 

— La birou. Doar ţi-am spus. 

— Astăzi e sâmbătă, mormăi Mack, dând să se lipească din 
nou de ea. 

Bărbatul îi puse o mână pe un sân şi o prinse de ceafa cu 
cealaltă. 

— Peter, parcă erai de serviciu astăzi, acasă la Dodge French. 

— Mai târziu. Mult mai târziu. 

Bărbatul se mişcă în pat, încercând să o tragă înapoi, lângă el. 

Sloane avea douăzeci şi opt de ani, era o foarte bună 
alergătoare şi înotătoare, dovedindu-se neaşteptat de puternică, 
în ciuda trupului ei suplu şi mlădios. Se eliberă din strânsoarea 
lui, antrenând în mişcare aşternutul de pe pat. Rămase în 
picioare, în faţa patului, goală puşcă, trecându-şi degetele prin 
părul castaniu, tuns scurt. 

Peter Mack se rezemă de perne. La cei patruzeci şi unu de ani 
ai lui se afla într-o foarte bună formă fizică. Braţele puternice şi 
pieptul musculos erau rezultatul antrenamentelor regulate din 
sala de gimnastică de la serviciu. Pe stradă, părul lui negru ca 
pana corbului şi ochii verzi făceau ca majoritatea femeilor să 


7 


întoarcă instantaneu capul după el, lucru de care era conştient. 

— Dumnezeule, cât de tare te-ai îndepărtat de mine! zise el. 

Sloane închise ochii. Lucrurile erau clare: viaţa lor sexuală 
ternă i se datora exclusiv ei şi, inevitabil, îi provocase lui Peter un 
foarte normal sentiment de frustrare. Asta dura de multe luni: 
nepotriviri de timp liber, de chef şi de dorinţe, crize de nervi şi 
tăceri de gheaţă. Relaţia lor fusese cândva frumoasă şi plină de 
pasiune, însă între timp se cam răcise. 

Și totul numai din vina mea, gândea Sloane. 

Dar oricât de mult ar fi dorit, acum nu putea face nimic. Poate 
mâine. Dar nu în clipa aceea. Dacă reuşise să-şi ţină secretul 
atâta timp, îl mai putea ţine încă vreo câteva ore. Ştia că dacă n- 
ar mai fi ţinut totul secret, Peter Mack ar fi încercat s-o oprească, 
pentru că o iubea şi, în plus, ar fi fost de datoria lui, ca poliţist, să 
intervină. Ar fi încercat s-o cruţe, iar ea nu-şi putea permite acest 
lucru. 

Sloane se grăbi să meargă la baie, făcu un duş, apoi îşi trase 
pe ea pantalonii, o cămaşă de denim şi o geacă Escada veche, la 
care ţinea foarte mult. Controlă dacă are tot ce-i trebuie în 
geantă şi apoi privi către Peter. 

— Am plecat, zise. Te sun eu. 

| se strânse inima când sărutându-l îi simţi buzele reci, dar 
păşi hotărâtă spre uşă. 


începea weekend-ul, care includea şi ziua comemorării celor 
căzuţi în războiul civil şi cafeneaua de la parter era închisă, astfel 
încât Sloane fu nevoită să se lipsească de mult dorita cafea. Era 
nevoită să aştepte până va ajunge la gara Grand Central. Işi puse 
geanta pe umăr şi o porni la drum, gândindu-se la bărbatul pe 
care tocmai îl lăsase, mofluz, în pat. 

II cunoscuse pe Peter Mack cu unsprezece luni în urmă, la 
scurt timp după ce începuse să lucreze la firma de investiţii 
bancare Young, Pullen, cu ocazia unei petreceri pe care o dăduse 
firma ei la Plaza, pentru clienţii preferaţi. In prima oră a 
petrecerii, Sloane fusese asaltată asiduu de către diverşi 
investitori care se dovediseră a fi cu mult mai interesaţi de viaţa 
ei personală decât de cine ştie ce chestiuni profesionale. 
Agasată, hotărâse să plece, când de ea s-a apropiat un bărbat 
înalt, cu glas plăcut, care îi spuse: 

— Presupun că eşti la curent cu faptul că îi poţi da în judecată 
pentru hărţuire sexuală. 

Numai la gândul că vacile bune de muls de bani grei, ale 


8 


firmei Young, Pullen, ar fi putut fi târâte de ea prin tribunale, 
Sloane izbucni în râs. Peter Mack îi spusese multe trăsnăi - atât 
atunci, cât şi pe întreg parcursul legăturii lor. li spusese că 
avusese de gând să meargă să bea ceva după serviciu, dar că o 
zărise pe ea prin uşile deschise ale restaurantului unde avea loc 
petrecerea. 

— Aşa încât m-am alăturat şi eu veseliei generale. 

Flatată, ea îl ascultase cu mult interes, în timp ce el îi 
povestise pe scurt despre munca lui de agent secret la New York. 
Acceptase, fără să stea prea mult pe gânduri, să se mai 
întâlnească cu el. Nu ezitase să-l invite în apartamentul ei, după 
a treia întâlnire, ca să bea ceva împreună, înainte de culcare. 

Sloane detesta dintotdeauna ideea de a avea un bărbat 
pretenţios, căruia să i se dedice în totalitate. In schimb, un 
bărbat la fel de ocupat ca şi ea, unul care putea înţelege şi 
accepta dorinţa ei de a-şi fauri o carieră, un bărbat care, în 
acelaşi timp, i-ar fi recunoscător pentru orele petrecute împreună 
cu el corespundea cerinţelor ei. Sloane nu se simţise disperată, 
dar fusese conştientă de golul din viaţa ei, încă dinainte de a-l 
cunoaşte pe Peter Mack. li făcea realmente plăcere să-i vadă 
trusa de bărbierit în dulăpiorul din baie şi hainele de schimb în 
şifonier. 

O vreme, avuseseră o relaţie bună, simplă, plăcută. Duminica 
mergeau în Central Park sau navigau de-a lungul coastei, lângă 
Long Island şi luau cina târziu la West Village ascultând ritmul 
plăcut al jazz-ului. Sâmbăta erau doar ei doi şi trupurile lor. 
Pentru ea fusese mai mult decât bine. Avea un trecut plin de vise 
pierdute şi de speranţe năruite şi era conştientă de pericolul 
reprezentat de năzuinţe mult prea îndrăzneţe. Inţelegea cât de 
riscant ar fi fost să le dea curs. 

Sloane ocoli parcul şi o luă spre gară. Nu voia ca, în timpul 
întâlnirii pe care o va avea, să se gândească la problemele dintre 
ea şi Peter. Nu voia să fie deranjată de nimic, în timp ce se vor 
petrece acele lucruri la gară şi nici mai târziu, când urma să 
acţioneze, ca să pună capăt, o dată pentru totdeauna, 
problemelor care o reţinuseră la serviciu, seară de seară, în 
ultimele două luni. Probleme despre care nu putea vorbi nimănui. 

Totul va fi bine, îşi zise ea. Când o să-i spun, Peter o să mă 
înțeleagă. 


Gara Grand Central, asemenea unei catacombe aproape 
pustii, era populată doar de funcţionari care se grăbeau să 


9 


prindă trenul, ca să ajungă alături de consoartele şi de odraslele 
lor, deja plecate în weekend. In schimb, cafeneaua, singurul loc 
din zonă deschis în ziua respectivă, era plină. Sloane îl căută cu 
privirea pe singurul bărbat care o interesa şi îl descoperi la o 
măsuţă din colţ, sorbind din ceaşca cu cafea. 

Frank Ryder avea cincizeci şi opt de ani, dar părea cu 
cincisprezece ani mai bătrân, în parte din cauza fumatului, dar şi 
a unei mai vechi probleme legată de băutură. 

Sloane se apropie de el şi-l salută: 

— Bună, tată. 

Ryder îşi ridică privirea. Avea ochii limpezi şi un zâmbet blând, 
ceea ce îi spunea lui Sloane că se ţinea în mod conştiincios de 
tratament. 

— Bună, comoara mea, zise Frank Ryder. Acel apelativ, pe 
care îl ştia încă din copilărie şi care o făcuse pe Sloane să se 
simtă mereu deosebită, o întrista acum, când era rostit de gura 
unei fiinţe ce ajunsese o epavă. 

Se aşeză în faţa lui. 

— Azi arăţi bine, tată. 

El îi zâmbi, cu capul întors într-o parte. 

— Chiar mă simt bine. Vremea e frumoasă. Mă plimb în fiecare 
zi. 

— Asta-i bine. Ce mai face Paulina? 

— Mi-a adus tocăniţă, săptămâna asta. 

— Grozav, tată. 

Paulina Sanchez era bătrâna infirmieră pe care o angajase 
Sloane ca să-i facă menajul tatălui ei de trei ori pe săptămână. 
Frank Ryder se putea îmbrăca, se putea hrăni şi, în general, se 
putea descurca şi singur. Avea însă momente de confuzie şi de 
pierdere a memoriei şi era imperios necesar să-şi ia în mod 
regulat medicamentele. 

Sloane îşi comandă o cafea şi începu să-i povestească tatălui 
ei ce se mai întâmplase la serviciu în ultima săptămână. De fapt, 
nu era o conversaţie, ci un monolog, pentru că Frank Ryder nu 
făcea altceva decât să zâmbească politicos şi să privească în gol. 
Oricât se străduia, Sloane nu se putea obişnui cu tăcerea tatălui 
ei. Cândva, acesta fusese un bărbat vesel şi vorbăreţ, pus numai 
pe şotii. Acum, se refugiase într-o lume numai de el ştiută. 
intregul lui univers era cuprins între pereţii micuţului său 
apartament dintr-un cartier din Queens. 

Tatăl ei fusese un bun inginer în domeniul naval. Ajuns în 
pragul bătrâneţii, el se pensionase şi îşi deschisese o firmă 


10 


proprie, punând la bătaie economiile sale de-o viaţă. După doi 
ani, concepuse un nou procedeu, prin care calele metalice ale 
petrolierelor marine erau ranforsate, fără a se adăuga nici un 
plus de greutate, fapt care ajuta la prevenirea scurgerilor de 
petrol, în cazul unor eventuale coliziuni. 

Când Frank Ryder ceruse să i se recunoască drepturile de 
autor al invenţiei, fostul său patron intervenise prin tribunal 
pentru a-l împiedica să şi le obţină, pretinzând el dreptul de 
proprietate intelectuală asupra acelui ingenios procedeu, 
susţinând că Frank Ryder începuse realizarea procedeului în 
cauză în timp ce mai era angajatul lui. Au început negocieri, care 
apoi s-au blocat, apoi a apelat la avocaţi care l-au costat o 
mulţime de bani. 

După ani şi ani de zile, atunci când toată tevatura s-a 
terminat, Frank Ryder a devenit falit şi văduv. In cel de-al 
cincilea an de procese, soţia sa, după o depresie cronică de 
peste zece ani, cedase din punct de vedere psihic şi se aruncase 
în faţa metroului, în staţia de la intersecţia Străzii 34 cu Flerald 
Square. 

La şase luni după înmormântarea mamei ei, la internatul de la 
Harvard unde se afla Sloane au venit doi poliţişti din Cambridge, 
care i-au comunicat că tatăl ei fusese adunat de pe străzile New 
York-ului. Când a ajuns la spitalul Bellevue, după ce condusese 
maşina toată noaptea nu l-a recunoscut pe tatăl ei, în cămaşă de 
forţă, flancat de doi infirmieri viguroşi. 

Sloane clipi şi alungă imaginea aceea de coşmar. 

— Tată, aş vrea să discutăm ceva. 

— Sigur, comoara mea. Spune. 

Sloane scoase din geantă un teanc de hârtii şi-l puse pe masă. 
Documentele includeau ipoteca plătită a apartamentului din 
Queens, o chitanţă cu datoriile către proprietari pe următorii 
cinci ani şi câteva scrisori de la o firmă specializată în rente 
viagere, firmă care urma să verse o sumă constantă în contul lui 
Frank Ryder, în fiecare lună. 

Sloane i-a dat toate explicaţiile, cât mai simplu cu putinţă, 
păstrând un ton vesel. Era mulţumită că el părea să înţeleagă 
întregul mecanism al demersurilor ei. El nu a întrebat-o pe 
Sloane de unde avusese toţi banii ăia. Şi nici ea nu i-a spus că 
banii veneau din prima promisă de funcţionarul de la organizarea 
muncii. În starea în care se afla Frank, s-a gândit pur şi simplu că 
fiică-sa se ocupa acum şi de viitorul lui. 

— Dar ce faci tu, comoara mea, te muţi cumva în alt oraş? 


11 


Întrebarea o luă prin surprindere pe Sloane. Ea îi prinse mâna 
şi îi spuse: 

— Nu, tată. Nu plec nicăieri. 

El îşi încleştă degetele de ale ei. 

— Comoara mea? 

Sloane reveni cu picioarele pe pământ. 

— Am mult de lucru la serviciu. S-ar putea să se mai facă şi 
nişte schimbări... 

— Ai necazuri? 

— Nu, tată. Nu încă, îşi spuse Sloane în sinea ei. 

Frank Ryder răsfoi hârtiile. 

— Şi-atunci, pentru ce toate astea? 

Sloane inspiră profund. 

— S-ar putea întâmpla ceva urât, la mine la serviciu. Dacă voi 
avea probleme, s-ar putea să fac ceva... 

— Chiar aşa, comoara mea? Chiar trebuie? 

Intrebarea răscoli toată groaza cu care Sloane trăise în suflet, 
în ultimele luni. Ce uşor i-ar fi fost să poată face abstracţie de 
acea problemă, despre care unii i-ar fi spus chiar că nu e treaba 
ei. De fapt, era treaba ei, iar ea se simţea răspunzătoare faţă de 
acei oameni care îi acordaseră atâta încredere şi care investiseră 
atâţia bani în ea. 

Dar ca să facă ceea ce trebuia, ar fi costat-o... 

Sloane îşi puse mâna peste cea a tatălui ei. Ştia că nu putea 
fugi de răspundere. Nu ar fi făcut niciodată aşa ceva. Bărbatul 
acela, care şedea în faţa ei, o învățase cum să promită ceva - şi 
cum să se ţină de cuvântul dat, chiar dacă soarta ar fi fost 
necruțătoare. 


Birourile companiei Young, Pullen se aflau la ultimele zece 
etaje ale unei clădiri de pe Strada Washington. Birourile şefilor şi 
sala de consiliu, locul unde erau chemaţi funcţionarii de la 
investiţii în fiecare a doua marţi din luna ianuarie ca să-şi ridice 
primele aveau o vedere extraordinară spre fluviul Hudson. 

Sloane cobori din taxi la Bursa din New York şi parcurse restul 
drumului pe jos. Nu până la uşa principală a clădirii, care era 
sigilată şi blocată, ci până la o intrare laterală. Fu nevoită să 
sune de trei ori ca să-l trezească pe paznic. Il văzu, prin geamul 
gros, deplasându-se, precum un urs trezit din hibernare, 
trăgându-şi în sus cureaua de care-i era prins pistolul. 

Pe lista de la poartă, cu funcţionarii care ar fi urmat să intre în 
acea zi în clădire, nu mai exista nici un nume. Ce bine, îşi zise 


12 


Sloane. Era sigură că nu avea să mai vină careva. În săptămâna 
ce tocmai se încheiase, ea trăsese cu urechea la discuţiile 
colegilor ei despre planurile lor pentru weekend şi îi ştersese 
mintal din lista cu eventualii angajaţi ce ar fi putut veni sâmbătă 
la serviciu. 

Lifturile funcționau cu cartelele codificate. Sloane ajunse la 
etajul treizeci şi doi în mai puţin de un minut. Trecu rapid pe 
lângă recepţie, o realizare de marcă, după modelul dickensian al 
camerei avocaţilor şi ajunse în zona unde se aflau birourile 
funcţionarilor de la investiţii. Conform statutului datorat vechimii 
sale de un an, biroul ei se afla în centru, spre partea din spate şi 
nu avea geam. 

Sloane aprinse lampa fluorescentă şi deschise computerul, 
apelând un client, ca să se vadă că avea treabă, în cazul în care 
totuşi ar fi intrat cineva. A 

Cunoştea programul paznicilor. In weekend şi de sărbători, 
aceştia supravegheau birourile dintr-o încăpere octogonală aflată 
în subsolul clădirii. În timpul unei vizite făcute acolo, pentru a-şi 
lua permisul de intrare în clădire, ea observase că toate cele trei 
rânduri de monitoare funcționau într-un sistem de releu, 
scanând, la intervale precise de timp, diversele zone de pe cele 
zece etaje ale firmei. Exista şi o reluare, pentru cazul în care 
paznicii ar fi vrut să supravegheze mai bine o anumită zonă. 

Cu o săptămână în urmă, sub pretextul că şi-ar fi pierdut cheia 
codificată pentru parcare, Sloane se dusese în încăperea 
paznicilor. Atunci le spusese acestora că s-ar putea să vină să 
lucreze şi sâmbătă şi îi întrebase dacă avea nevoie de o aprobare 
specială pentru acest lucru. Nu. Procedura era aceeaşi: vii, te 
cuplezi, lucrezi, te decuplezi, mergi acasă. 

Era timpul să se apuce de lucru. 

Sloane n-avea de unde să ştie dacă era sau nu văzută. Cu 
cheia de la toaletă în mână, se întoarse la recepţie, apoi trecu de 
uşa dublă şi o luă iute la stânga pe hol. Intră în toaletă, auzi cum 
uşa se închide şi se rezemă de ea. Numără în gând treizeci de 
secunde. 

Dacă o înregistrase vreo cameră de luat vederi şi dacă o 
urmărise vreun paznic, acesta o văzuse intrând în toaletă. Omul 
ar fi înregistrat acest lucru şi şi-ar fi văzut apoi, liniştit, de 
cafeaua lui. 

Sloane şopti „treizeci” şi ieşi pe hol. Păşi grăbită şi ajunse la 
uşa de la scară, pentru care nici un angajat nu avea cheie. Ştia 
însă că, atâta timp cât era cineva în birouri, ieşirile de incendiu 


13 


rămâneau deschise. 

Sloane răsuci clanţa şi ieşi pe scară. li luă mai puţin de un 
minut ca să coboare în fugă cele trei etaje până la cel la care se 
aflau birourile şefilor. Se opri la uşă ca să-şi revină şi pe urmă o 
deschise. 

Lambriurile, covoarele orientale aşezate peste mocheta 
groasă, lumina plăcută, birourile spaţioase ale secretarelor şi mai 
ales cel al onorabilului domn Paul MacGregor, creau o atmosferă 
de opulenţă. 

Sloane nu-l întâlnise pe MacGregor decât de câteva ori. La 
patruzeci şi nouă de ani era director, un tip distant, plin de el, 
rece, cu un accent afectat, îmbrăcat numai în costume 
englezeşti. Pe comoda din biroul acestuia, văzu fotografii cu soţia 
şi copiii săi, de care el nu vorbise niciodată. Restul fotografiilor îl 
înfăţişau cu diverse personalităţi celebre şi bogate. 

Sloane ocoli masa lungă din lemn de mahon şi cireş şi 
scaunele din piele. Lui MacGregor îi plăceau antichităţile şi 
portretele întunecate şi sinistre ale unor bărbaţi cu care s-ar fi 
putut sau nu înrudi. În schimb, computerul său era de ultimă 
generaţie. 

Sloane se aşeză în fotoliul mare, din piele neagră, al lui 
MacGregor. Degetele i se mişcară repede. Computerul funcţiona, 
aşteptându-i comanda, numai că era nevoie şi de parolă. 

Sloane îşi luase licenţa la Harvard, după care urmase doi ani la 
Ravenhurst, un colegiu de elită din Pennsylvania, unde se ţineau 
cursuri de spionaj industrial şi al firmelor concurente, referitoare 
la diverse practici necurate în afaceri, ca şi la altele, la care, 
majoritatea, absolvenţii nici măcar nu visează. Profesorii de la 
Ravenhurst, foşti agenţi secreţi şi funcţionari de firmă însărcinaţi 
cu securitatea, o învăţaseră pe Sloane că, în imensa lor 
majoritate, directorii îşi alegeau un cod simplu. Au mai învăţat-o 
şi unde şi cum să îl găsească. 

Sloane îl întâlnise sporadic pe MacGregor şi nu fusese în biroul 
acestuia. De asemenea, nu avuseseră proiecte sau clienţi 
comuni, lucru ce i-ar fi permis să fie de faţă când el se cupla la 
computer. In consecinţă, aşteptase ca el să facă o greşeală şi să 
devină vulnerabil. Cu şase săptămâni în urmă aceasta se 
produsese - o concediase, pentru o singură greşeală minoră, pe 
secretara lui, care lucrase pentru el timp de zece ani. 

Dacă MacGregor ar fi făcut acest lucru aşa cum scrie la carte, 
nu ar fi riscat nimic, însă el îi redusese salariul cuvenit la 
concediere şi nu-i dăduse nici asigurarea de sănătate, deşi ştia 


14 


că fiul ei era dependent de dializă. 

Sloane o vizitase pe femeia respectivă şi îndepărtase cu 
uşurinţă bănuielile acesteia, arătându-i o scrisoare din partea 
biroului juridic al firmei. Sloane o convinsese în prealabil pe 
consiliera şefa de faptul că MacGregor ar fi scăpat mai ieftin 
dacă evita un eventual proces. Consiliera îşi însuşise sugestia şi 
ordonase, fără a face nici un fel de tam-tam, restabilirea 
asigurării. 

Secretara, o femeie isteaţă, se arătă gata să o răsplătească pe 
Sloane pentru bunăvoința ei. Când Sloane o întrebă despre 
parola şefului, femeia i-o spuse râzând şi adăugă: 

— Foloseşte-te de ea şi bagă-i un ghimpe în inimă. 

In timp ce tasta cuvântul OLYMPUS, Sloane îşi zise că tocmai 
asta făcea. 


Profesorii de la Ravenhurst o învăţaseră pe Sloane că directorii 
nu prea foloseau capcane după parolă. Astfel de precauţii îi 
iritau, deoarece îi făceau să piardă timp. Sloane n-avea nici un 
motiv să creadă că stimatul domn Paul MacGregor ar fi făcut 
excepţie de la regulă. 

Dacă ar fi ştiut însă ce fel de informaţii era pe cale să 
acceseze, probabil că ar fi renunţat. Dar nu ştia. La cincisprezece 
secunde după introducerea parolei, se declanşă primul apel de 
alarmare electronică. 

Imediat începură să sune două telefoane în acelaşi timp, unul 
într-o cameră de oaspeţi de pe o proprietate din Long Island, iar 
al doilea în birourile unei echipe formate din doi oameni, de la 
firma „Guardian Security”, o companie privată de informaţii, 
specializată în asigurarea protecţiei şi pazei instituţiilor. Fondată 
de un funcţionar CIA pensionat, firma avea ca angajaţi foşti 
agenţi guvernamentali şi foste cadre din armată. 

La trei minute de la apel, o limuzină ieşi dintr-un garaj, situat 
în partea de sud a Manhattan-ului. 


Tot ceea ce ştia Sloane despre stimatul domn Paul MacGregor, 
de altfel destul de puţin, fusese obţinut din câteva articole din 
ziare financiare şi mondene şi de la Biroul de stare civilă din New 
York. 

Se născuse într-o familie înstărită, ca unicul băiat dintre cele 
cinci odrasle. Cei din familia sa lucraseră ca avocaţi pe Wall 
Street încă din secolul al XIX-lea, dar el făcuse abstracţie de 
tradiţie neglijând afacerea de familie şi preferind să se lanseze în 


15 


domeniul investiţiilor bancare. 

Ca funcţionară cu doar un an vechime, în mod normal Sloane 
n-ar fi trebuit să aibă de-a face cu MacGregor. Cei de la serviciul 
de corespondenţă greşiseră însă şi astfel documentele acelea 
ajunseseră în mod întâmplător la ea. Işi amintea bine de acea 
clipă: vorbea la telefon cu un client şi îşi căuta pe birou notițele 
făcute de ea, când curierul venise şi îi dăduse un plic gros. Ea îl 
desfăcuse fără să se mai uite cui îi era adresat. 

Sloane nu citise decât scrisoarea de însoţire. 

Mai târziu, când fusese chemată la etajul treizeci şi cinci, în 
faţa unui MacGregor nervos şi a altor doi directori, ea se jurase 
că nu citise scrisoarea propriu-zisă, ceea ce era adevărat. 

MacGregor intenţionase s-o dea afară, însă ceilalţi doi 
directori, constatând că sigiliul scrisorii era neatins şi temându-se 
de un proces pentru concediere pe nedrept, îl convinseseră să 
renunţe. Ei îi cerură lui Sloane să promită solemn că nu va vorbi 
nimic despre ceea ce văzuse. 

Sloane fusese de acord, dar nu-i ieşeau din minte cele citite în 
scrisoarea de însoţire. Considerându-le destul de alarmante, în 
final, îşi călcă cuvântul dat. 

Scrisoarea se referea la petrol. La începutul şi pe la mijlocul 
anilor '90, guvernul chinez demarase un program rapid de 
privatizare şi de reducere a birocraţiei din industriile de stat. 
Printre firmele privatizate se afla şi East China Oil Company, 
condusă de un anume Mi Yang, cel care semnase scrisoarea de 
însoţire a plicului sigilat. Sloane înţelesese din acea scrisoare că 
Yang şi MacGregor aveau legături strânse, de luni de zile. Ea 
cercetase cu discreţie şi aflase motivul: East China Oil se 
pregătea să devină o companie de renume, iar MacGregor se 
ocupa de acest lucru, în numele firmei Young, Pullen, care era 
principala firmă de asigurare. 

Totul părea a fi o afacere obişnuită, până când, cu ajutorul 
unui client al ei din Houston, Sloane pusese mâna pe un raport 
geologic în care se afirma că rezervele de petrol din care 
extrăgea East China Oil erau extrem de reduse. Acesta era unul 
din motivele pentru care respectiva companie pierdea atâţia 
bani. 

Sloane se tot întreba pentru ce, în scrisoarea de însoţire a 
plicului sigilat, Mi Yang amintise despre „noi acţiuni” şi despre 
„necesitatea păstrării secretului total”, ca şi despre „deosebitul 
eveniment de Ziua Recunoştinţei”. 

Pentru Sloane era foarte greu să obţină date despre o 


16 


companie de petrol de peste mări şi ţări. Ea s-a folosit de clientul 
ei din Houston şi a realizat o reţea de puncte de informare în 
domeniul petrolului, care se întindeau şi peste Pacific. In mare 
parte, datele nu erau decât zvonuri. l-a trebuit mult timp ca să le 
selecteze, dar în cele din urmă a apărut o schemă uluitoare. 

De fapt, East China Oil descoperise o imensă rezervă de 
petrol. Ţinuse totul secret şi cumpărase în acelaşi timp terenuri 
petroliere de care companiile Mobil, Texaco şi Exxon fuseseră 
fericite să scape. Acum, East China Oil avea în total terenuri 
petroliere care însumau o suprafaţă egală cu cea a statului 
Oklahoma. Nimeni nu observase acest lucru, nici măcar nu-l 
bănuise, pentru că nimeni nu se obosise să purceadă la corvoada 
la care se înhămase Sloane. Celelalte companii de petrol sau 
firme legate de prelucrarea lui nu-şi vedeau decât de propriile 
interese. Sloane coroborase datele şi zvonurile şi ajunsese la 
concluzii pe care toţi ceilalţi le ignorau. 

Dar mai rămânea întrebarea: „Pentru ce atâta secret şi care 
era rolul lui MacGregor în cadrul ambițiilor companiei chineze?” 
Răspunsul era pe cât de covârşitor, pe atâta de simplu: 
MacGregor şi Mi Yang ţineau secret acel zăcământ imens de 
petrol, pentru a obţine bani cu nemiluita după deconspirarea 
rezervelor reale. 

Din câte se ştia despre East China Oil şi despre perspectivele 
sale funeste, Sloane calculase că, înainte de a fi dată ştirea spre 
publicitate, acţiunile acesteia ar fi scăzut drastic, până la o 
cotare între 11 şi 12 dolari. MacGregor, Mi Yang şi alţii pe care i- 
ar fi preferat ei, ar fi putut cumpăra pe o nimica toată miliarde de 
acţiuni, ar fi ţinut totul secret o vreme şi pe urmă ar fi urmărit 
cum le creşte vertiginos valoarea, după anunţarea imenselor 
rezerve, descoperite chipurile peste noapte. 

Era cea mai clară şi mai simplă formă de tranzacţionare total 
ilegală. 

Sloane descoperise că la oferta publică iniţială, marii 
cumpărători fuseseră cei de la East China Oil. Nici nu le fusese 
prea greu, pentru că acţiunile acelea păreau mult prea 
speculative pentru cumpărătorii tradiţionali. Câţiva dintre cei mai 
curajoşi directori de fonduri mutuale preluaseră sute de mii de 
pachete de acţiuni, în timp ce restul a fost cumpărat de cei ce-şi 
încercau norocul. 

Excepţie făcea un pachet de trei milioane de acţiuni, cumpărat 
se pare de o companie de petrol din Antilele Olandeze. 

Sloane ştia că nu avea cum să afle numele bancherilor şi 


17 


avocaţilor care conduceau acea companie. Legile secretului 
bancar din Antile erau dintre cele mai dure din lume. În 
consecinţă, ea a aşteptat anunţul marii „descoperiri” de noi 
rezerve, făcut de către cei de la East China Oii, văzând cum o 
singură acţiune ajunsese, în mai puţin de trei săptămâni, la 
optzeci de dolari. 

Atunci s-a gândit să încerce să afle mai multe despre 
compania petrolieră din insulele Antile. Singura posibilitate însă 
era accesul la computerul lui MacGregor. Undeva, în fişierele lui 
secrete, ar fi putut găsi vreo legătură între el şi acea companie. 
Dacă ar fi găsit dovezi că MacGregor fusese cel care cumpărase 
acele acţiuni de la bursă, atunci aceste dovezi, împreună cu 
toate datele adunate de ea cu grijă, ar fi fost suficiente ca să îl 
oprească să ruineze zeci de mii de mici investitori, asemeni celor 
pentru care lucra ea. 

Sloane era încordată. Cele cincisprezece minute, de când se 
afla acolo, i se păreau ore. Se ruga la Dumnezeu ca 
videocamerele să n-o fi prins în timp ce intra la toaletă. Sau, 
măcar, să n-o fi observat paznicii şi să aştepte să o vadă ieşind 
de acolo. 

Sloane se aplecă şi mai mult peste tastatură, ca şi cum astfel 
degetele ei ar fi reuşit să danseze mai repede pe clape. Fişierele 
erau parcurse rapid. MacGregor avea o foarte proastă memorie a 
datelor şi mai era şi un tâmpit arogant. Sloane mizase pe faptul 
că ţine fişiere pentru memorare şi pe convingerea lui că 
sanctuarul personal era inviolabil. Trebuia să existe acolo, în 
computerul acela, legătura pe care ea o căuta. 


Limuzina cobora rampa spre garajul de la subsol. Şoferul, un 
fost ofiţer de contrainformaţii, cu o faţă pătrăţoasă, puse o frână 
bruscă în faţa porţii electronice, introduse în aparat o cartelă 
codificată şi aşteptă, bătând darabana cu degetele pe volan, 
pentru ca poarta să se ridice. 

Alături, colegul lui, un bărbat de culoare, tuns chilug, verifica 
încărcătorul pistoletului. 

Maşina lăsă o dâră de cauciuc pe ciment când demară în forţă 
spre uşile lifturilor. Pe inelul său de chei şoferul avea şi o cheiţă 
pentru lift. 

— Ce facem cu paznicul dinăuntru? întrebă şoferul. 

Colegul lui scutură din cap. 

— Nu e nevoie să-i facem de petrecanie şi ăstuia. Apoi scoase 
un telefon celular şi formă numărul biroului de pază, informându- 


18 


| pe paznic că au sosit detectivii de la Young, Pullen şi că doreau 
să ştie cine venise la birou în acea dimineaţă. 


Ajunsese la antepenultimul fişier, denumit, cu nevinovăție, 
„Plan de vacanţă”. 

— Ce mai vacanţă, murmură Sloane, care auzise că 
MacGregor nu lipsise nici măcar o zi de la serviciu în ultimii trei 
ani. 

Totul se afla acolo, aşa bănuia ea. Adnotări, procese-verbale, 
semnături şi contrasemnături, ordine de cumpărare, confirmări 
de executare a plății şi toate sumele. Banii. Atâta bănet... 

— Pentru ce toate astea? şopti Sloane, introducând o dischetă 
şi apăsând pe butonul de copiere. 

MacGregor era oricum bogat. Averea familiei sale era imensă. 
Oare de ce mai avea nevoie de şi mai mulţi bani? Să fie vorba de 
lăcomie sau doar de spirit de aventură? Toate acestea îi sugerau 
lui Sloane existența unui defect, pe care ea nu ÎI putea identifica. 

Sloane scoase discheta şi o puse în geantă. Abia în clipa aceea 
îşi dădu seama că aproape nu respirase. 

Mai rămase o clipă acolo, cu ochii aţintiţi pe ecran. Avea ceea 
ce-şi dorise. Acum trebuia să plece. 

Tocmai se ridica de pe scaun, când auzi nişte zgomote slabe 
de paşi grăbiţi, dincolo de uşă. O trecu un fior şi simţi cum i se 
ridică părul pe ceafa. 

N-avea unde să fugă. Nici unde să se ascundă. 

Se uită la computer şi înţelese că probabil declanşase vreo 
alarmă. Sloane mai tastă nişte cifre, în timp ce uşa încăperii se 
deschidea brusc. 

Un glas rosti cu duritate: 

— la-ţi imediat mâinile de pe tastatură şi rămâi în picioare, cu 
spatele la noi. 


19 


2 


Clădirea principală, grajdurile, poarta şi acareturile alăturate 
datau de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Richard Morris Hunt, 
un prieten al familiei Vanderbilt, fusese arhitectul ales pentru 
lucrare. Frederick Law Olmstead se ocupase de grădină. 

Familia French, proprietara a o sută cincizeci de mii de acri, pe 
coasta oceanului şi spre interiorul uscatului, teren care avea să 
devină districtul Suffolk, din statul New York, a inaugurat zona în 
august 1885. După zece ani, a fost inaugurată în mod oficial şi 
proprietatea Brandywine. 

De-a lungul anilor, au tot fost vândute pe rând suprafeţe 
reprezentând nouăzeci la sută din proprietatea iniţială, dar casa 
rămăsese totuşi înconjurată de imense întinderi de teren. Şi 
astăzi locuia acolo tot un descendent al familiei French. Era cea 
mai grandioasă clădire dintre toate casele presărate prin Long 
Island aparţinând familiei. 

Dodge French îşi termină de băut cafeaua, apoi puse deoparte 
ceaşca şi farfurioara de Meissen. Era în vârstă de vreo şaptezeci 
şi ceva de ani, înalt şi zvelt, cu membre ciolănoase şi cu un păr 
alb, vâlvoi. Avea mâinile mari, cu pete maronii pe ele. Tenul îi 
era tăbăcit, din cauza zecilor de ani de muncă în aer liber. 
Adeseori era confundat cu un simplu fermier din New England 
sau cu cineva care îşi omora timpul crescând vaci pentru carne, 
exemplare premiate cu multe medalii. Dar asta numai până i te 
uitai în ochii de un albastru strălucitor, care reflectau o 
inteligenţă ieşită din comun. 

Avusese parte de o educaţie aleasă şi fusese învăţat să-şi 
respecte imensa avere. Ca şi predecesorii săi, se dedicase 
serviciului public. El deprinsese arta conducerii unui stat de la 
oameni asemenea lui Henry Kissinger sau fraţilor Dulles. 

Emisar prezidenţial în anii administraţiilor Reagan şi Bush 
senior, French căzuse în dizgrație atunci când Casa Albă fusese 
invadată de oamenii lui Clinton. După instalarea lui George Bush 
junior primise şi mult-aşteptatul apel telefonic. Noul preşedinte 
dorea să ştie dacă French ar fi putut să contribuie la producerea 
unor schimbări majore în China, asemănătoare celor din fosta 
Uniune Sovietică. 

„Să faci treaba asta, indiferent de costuri”, fusese directiva 


20 


prezidenţială. 

French se deosebea de americanul de rând, deoarece 
cunoştea bine istoria şi îi purta un profund respect. Prevăzuse că 
America va deveni cea mai mare putere mondială şi îşi 
concentrase capacităţile intelectuale şi voinţa pentru atingerea 
acestui obiectiv. In timpul lui Reagan şi a lui Bush tatăl, apoi sub 
Claudia Ballantine, succesoarea mai tânărului Bush, French şi-a 
adus contribuţia la restructurarea ordinii mondiale, după propria 
lui concepţie. Şi constatase că nu greşise. 

Era bine, dar procesul nu se încheiase încă. Lipsea miezul 
acelei concepţii, dar se afla pe cale de a-l obţine. Asta dacă nu 
intervenea cineva ori ceva neprevăzut, sau dacă nu se făceau 
greşeli. 

Dodge French îl studia pe stimatul domn Paul MacGregor, care 
stătea în picioare în faţa ferestrei de la sufragerie. Dincolo de 
aceasta, French îl vedea pe majordom, care vorbea cu servitorii. 
In câteva ore, Mica Peluză avea să se umple de corturi şi de 
mese încărcate cu mâncare şi băutură. Pe la prânz, urmau să 
sosească ambasadorii, fiecare cu anturajul său. Serviciile Secrete 
erau deja prezente aşteptând sosirea preşedintei. 

French observă că MacGregor îşi rodea o unghie, gest total 
nepotrivit dată fiind vârsta şi poziţia sa socială. French oftă. Işi 
aduse aminte că, în ciuda marii sale averi, MacGregor nu era 
altceva decât un parvenit, că nu dădea pe-afară de prea multă 
inteligenţă şi că, pe deasupra, mai era şi un mare fanfaron. Dar 
toate aceste trăsături, care nu-i făceau deloc cinste, făcuseră 
totuşi ca MacGregor să fie omul ideal pentru sarcina pe care i-o 
dăduse French. El vorbea aceeaşi limbă ca şi aventurierii care 
conduceau marile companii multinaționale şi semnaseră 
protocoalele acelea secrete de afaceri cu tipii din Beijing. După 
ce pierduse Iranul şi Irakul în favoarea Europei, America nu era 
dispusă să i se sufle de sub nas şi China. MacGregor se dovedise 
o verigă pe cinste, dar îl stricase lăcomia. Din păcate, tocmai îşi 
manifesta încă o trăsătură pe care French până acum nu i-o 
ştiuse: prostia. 

— Pentru ce-ai păstrat arhiva? îl dojeni French. 

MacGregor scrâşni din măsele. 

— Pentru că aveam absolută nevoie de ea. Era în biroul meu, 
în deplină siguranţă... 

— Uite că n-a fost în deplină siguranţă, spuse French. Spune- 
mi pentru ce. Are vreo legătură cu nevasta ta, Elizabeth? 

MacGregor se pleoşti. Nu-l mira faptul că French era la curent 


21 


cu lucruri despre care nu ştia nici măcar propriul său avocat. 

— Face mofturi, zise MacGregor. l-am oferit o pensie de 
întreţinere de cinci milioane, ca să plece, iar ea mi-a râs în nas. 
Cretina mi-a zis că o să uzeze de contractul prenupţial ca să 
obţină jumătate din avere, dacă nu-i dau treizeci la sută din toate 
bunurile, în bani gheaţă, în două luni de zile. 

— Şi tu te-ai dus atunci la Mi Yang, care ţi-a dat un milion de 
acţiuni din East China Oil, îi replică French. 

— M-a înţeles, gângăvi MacGregor. E un om cumsecade. 

Yang te-a înțeles prea bine, gândi French, dar nu e deloc un 
om cumsecade. A sesizat faptul că te poate avea astfel la mână 
şi a profitat de situaţie. 

— E treaba ta ceea ce faci tu cu Yang, zise el cu voce tare, dar 
eu te întreb: cine este? 

MacGregor se uita la oamenii de afară care-şi vedeau de 
treaba lor. Ştia că nu-l prea înghiţea nimeni, dar nu-i păsa. Şi nici 
partenerilor lui nu le păsa, pentru că MacGregor era deosebit de 
valoros pentru ei. Relaţiile sale cu cei de la Bursă şi de pe pieţele 
internaţionale erau cele mai importante. Pentru faptul că el 
aducea mari afaceri la firmă, ei se făceau că nu aud funcţionarii 
plângându-se că le vorbea urât, că era arogant şi că era 
bădăran. 

Niciodată stimatul domn MacGregor nu fusese sfidat de 
cineva. Era amuzant chiar şi numai gândul că ar fi încercat 
cineva să facă aşa ceva. ŞI, totuşi cineva tocmai îndrăznise şi 
aproape că reuşise. Oare cine era? 

Se auzi celularul lui MacGregor aflat în buzunarul sacoului. 

— Sunt cei de la pază, mormăi el. 

Dodge French asculta cum MacGregor punea întrebări şi îi 
vedea expresia feţei schimbându-i-se, de la uimire la furie. 

— Ai găsit-o pe Ryder în biroul meu? La computerul meu? urla 
MacGregor. Scoate-o dracului de-acolo şi du-o direct la poliţie! 

— Paul... Paul. 

Uimit, MacGregor îl văzu pe French făcându-i semn cu degetul. 

— Spune-le să mai aştepte puţin. Spune-le că o să-i suni tu 
ceva mai târziu. Trebuie să stăm de vorbă. Chiar în clipa asta. 

MacGregor avu o ezitare, după care rosti răspicat în telefon: 

— Vă sun eu în câteva momente. Ţineţi-o acolo. Să nu pună 
mâna pe nimic. 

— Acum povesteşte-mi, îl îndemnă French. 

MacGregor scutură din cap, uluit. 

— Nu ştiu cum de a reuşit o novice care doar linge hârtii şi 


22 


asta numai de un an de zile, o oarecare Sloane Ryder, să intre în 
computerul meu. Din fericire, a declanşat şi semnalizarea de 
alarmă, care i-a alertat pe detectivi. 

— Pentru ce ar fi riscat ea să facă una ca asta? îl întrebă 
French. Ce-o fi căutat? 

MacGregor ridică mâinile a neputinţă. 

— Habar n-am. N-am avut de-a face cu ea decât o singură 
dată... 

li povesti lui Dodge despre incidentul cu plicul de la Mi Yang, 
care avusese loc cu câteva luni în urmă. li spuse cum ajunsese 
plicul pe biroul ei şi cum l-a deschis fără să aibă voie. Apoi 
adăugă: 

— Dar n-a văzut nimic din ceea ce conţinea. Sigiliul era intact. 

— Ceva tot a văzut. Ceva care i-a dat de bănuit. 

— Nu se poate, zise MacGregor. Ar fi trăncănit ea ceva până 
acum. 

lar prietenii mei chinezi nu s-ar mai fi ales cu banii ăia, de care 
aveau atâta nevoie, îşi zise French. 

— Mai spune-mi câte ceva despre fată. 

MacGregor făcea parte din consiliul de angajare al firmei şi îşi 
amintea foarte bine de Sloane. 

— E născută undeva în districtul Westchester, începu el, nu 
într-un cartier select. A mers la şcoli particulare, apoi a urmat 
cursurile de la Harvard; şi-a terminat studiile în trei ani, pe urmă 
şi-a luat masteratul tot acolo. Ar fi putut - ar fi trebuit - să 
înceapă să lucreze, dar a mai urmat nişte cursuri, într-un loc 
numit Ravenhurst. In Erie, Pennsylvania, parcă. 

French tresări. 

— Cunosc locul ăsta, a zis el. S-a gândit cineva din consiliul de 
angajare să se intereseze ce-a făcut ea acolo? 

— Nu cred, răspunse MacGregor. In autobiografia ei figura 
doar ca o notă de subsol. 

Dodge dădu din cap. Numele de Ryder nu-i spunea nimic. Cu 
siguranţă că nu se afla pe lista de pericole legate de proiect. 
Oricum, avea să o verifice - şi asta cât se poate de repede. 

— Ce-a căutat? întrebă el. 

Faţa lui MacGregor îi amintea lui French de un bursuc prins în 
capcană, pe care îl omorâse el odată. 

— Cei de la pază mi-au spus că avea deschis fişierul cu 
Antilele. Îl copiase pe o dischetă, însă i-au luat-o. Înseamnă că nu 
e altceva decât o hoaţă ordinară, iar hoţii merg la puşcărie - unii 
dintre ei chiar pentru multă vreme. 


23 


Aşadar, MacGregor avea de gând să se răzbune. O reacţie 
tipică pentru el, dar într-un moment foarte prost ales. 

— Există şi o altă modalitate de a rezolva situaţia aceasta, 
spuse French, ridicând o mână ca să-i potolească eventualele 
proteste. Paul, nu trebuie să atragi atenţia asupra ta, în clipa 
asta. Eşti prea important pentru proiectul nostru, ca să rişti să te 
expui. Fata nu pleacă nicăieri. După cum ai zis şi tu, e doaro 
hoaţă. Trebuie să profităm. Poate că va dori să trateze cu noi, în 
schimbul libertăţii sale, ce zici? 

French îi lăsa timp lui MacGregor să întoarcă ideea pe toate 
părţile, după care continuă: K 

— Lasă-mi numai vreo oră, o oră şi ceva. Intre timp, spune-le 
să o țină acolo. Azi e zi liberă. Nu mai vine nimeni la serviciu. 


Posibilităţile lui Dodge French erau mai mari decât îşi putuse 
închipui Paul MacGregor vreodată. După câteva telefoane date, 
răspunsurile începură să curgă din toate părțile. 

French cotrobăia prin viaţa lui Sloane Ryder cu răbdarea şi 
ochiul unui medic legist. Cântărea precis fiecare detaliu, înainte 
să-l catalogheze, după care se ocupa de următorul. Când 
termină, o ştia pe Ryder destul de bine ca să se gândească la 
faptul că soluţia problemei se afla chiar dincolo de ferestrele lui. 


Sloane şedea în fotoliul mare, din piele, al lui MacGregor, doar 
la jumătate de metru de consola computerului. In faţa ei se afla 
detectivul cel slab şi cu faţă colţuroasă, care îndreptase spre ea 
un pistol de calibru mare. Incet, încet, respiraţia ei revenise la 
normal. 

li stătuse inima în loc atunci când auzise zgomotul de paşi în 
faţa biroului lui MacGregor, ca şi după aceea, când se deschisese 
uşa şi cei doi dăduseră buzna înăuntru, cu revolverele în mână. 
Aceştia îi arătaseră legitimaţiile lor de angajaţi ai Serviciului de 
Protecţie şi Pază, în calitate de detectivi particulari pentru firma 
Young, Pullen. Sloane îşi aminti denumirea acelui serviciu, 
Guardian Security, pe care o aflase de la o şedinţă de informare, 
ţinută la firmă. 

După ce-i telefonaseră lui MacGregor, nici unul dintre cei doi 
nu mai scoase o vorbă. La rândul ei, Sloane tăcea. Era aşa de 
speriată şi avea un sentiment atât de profund de vinovăţie, încât 
nici măcar n-a protestat când unul din ei i-a smuls geanta, a 
răscolit prin ea şi a găsit discheta. N-o întrebase nimic deoarece 
orice dischetă a companiei avea într-un colţ sigla firmei Young, 


24 


Pullen. 

Îi treceau prin minte tot felul de scenarii cu privire la ceea ce 
avea să se întâmple în continuare cu ea. Firma ar fi putut s-o 
distrugă din punct de vedere profesional. O aşteptau acuzaţii 
civile şi chiar penale. Spera totuşi că compania Young, Pullen nu 
avea nici un interes s-o crucifice în public. Oare doreau ca ea să 
vorbească cu avocaţi şi cu ziarişti? Puțin probabil. Oamenii i-ar fi 
dat crezare, chiar dacă nu mai avea discheta ca probă. 

Discheta... 

Se afla la agentul negru, care avea cu vreo cincizeci de 
kilograme mai mult ca ea. N-avea cum să mai pună mâna pe 
dischetă. l-o vor înmâna lui MacGregor, care o va distruge. 
Aceeaşi soartă va avea probabil şi fişierul incriminator, din 
computerul său. 

Computerul... 

Incă mai era în funcţiune, iar ecranul strălucea discret. Poarta 
electronică, pe care apucase să o deschidă Sloane, era încă 
accesibilă. Doar să fi întins mâna... 

Jumătate de metru distanță, cu un revolver îndreptat către ea. 

Celularul detectivului sună. Sloane îşi zise că tot MacGregor 
trebuia să fie. 

Detectivul ascultă atent. Sloane sesiză expresia lui mirată. 
După ce închise telefonul, zise: 

— Rămâne aici. Nu chemăm poliţia. 

Colegul acestuia părea enervat. 

— Pentru cât timp? 

— Vreo două ore, poate chiar mai puţin. 

Pentru Sloane apăru un firicel de speranţă. Nu ştia despre ce 
era vorba, dar ceva îl oprea pe MacGregor s-o predea imediat 
poliţiei. Incă mai avea o şansă. 


Drumul cu maşina, din Manhattan până la Brandywine, îi luă 
două ore lui Peter Mack, timp în care încerca să-şi domolească 
furia pe care i-o provocase Sloane. 

Erau de opt luni împreună. Niciodată nu rezistase atâta timp 
alături de o femeie. Chiar şi acum îşi mai amintea perfect 
momentul în care o văzuse pentru prima oară, la Plaza şi emoția 
care-l cuprinsese instantaneu. 

Peter Mack nu dorise să se îndrăgostească de ea. FBl-ul, o 
amantă geloasă şi mult prea intolerantă, avea prioritate. Dar 
Sloane, cu râsetul ei ca un clopoțel, cu felul în care îl ţinea de 
mână pe stradă, cu şoldul ei rotunjor, atunci când stătea în pat 


25 


lângă el îl cucerise. Fiecare gest al ei îi demonstra că-l iubeşte. 

De asta ultimele două luni i se păruseră bizare. Mack simţea 
când oamenii îi ascundeau ceva şi era clar că Sloane o făcea. 

Când ajunse la capătul Long Island-ului, luase deja hotărârea. 
Avea să stea de vorbă serios cu Sloane. Oricât ar fi durat. Până la 
urmă tot avea să afle secretul care o îndepărtase de el în ultima 
vreme. 

Mack cobori geamul portierei şi îşi aprinse o ţigară, una dintre 
cele trei care constituiau raţia lui zilnică. Şi va mai trebui să-i 
spună încă ceva lui Sloane - şi anume că tensiunea din 
comportamentul ei îl afecta foarte mult şi se repercuta asupra 
muncii. Lucra de şaisprezece ani la FBI şi urcase pe scara 
ierarhică. La patruzeci şi unu de ani, era al treilea în rang dintre 
toţi agenţii serviciului de informaţii. Cum intenţiona să-şi 
continue ascensiunea, era foarte important să se poată ocupa de 
serviciu, netulburat. 

La douăzeci şi ceva de ani, Mack intrase în armată. FBL-ul 
căuta tineri bine pregătiţi din punct de vedere fizic, curajoşi şi 
inteligenţi. Agentul care-l recrutase pe el fusese impresionat de 
licenţa în drept de la Boston University şi de faptul că jucase 
hochei la colegiu. In plus, Mack era un băiat deosebit de 
politicos, bine crescut şi avea o minte sclipitoare. 

Mack ajunsese să fie instruit la Quantico şi, printr-un noroc 
chior, primise o muncă de teren, la New York. Fusese o 
experienţă din care învățase multe. 

Departamentul din New York era cel mai mare dintre cele 
cincizeci şi şase de departamente, în care lucrau o mie două sute 
de agenţi, în clădirea federală Jacob J. Javits, vizavi de Tribunalul 
districtual. Din cauza preţurilor mari din metropolă, majoritatea 
agenţilor locuiau la New Jersey sau în Pennsylvania şi făceau o 
navetă zilnică de trei ore. Peter Mack a închiriat însă un 
apartament cu trei camere, în West Village. Proprietarului îi 
plăcea ideea de a avea un ofiţer federal înarmat în clădire şi îi 
făcuse o reducere la chirie. 

Pentru un bărbat cu ambiţie, iscusinţă şi nevoie redusă de 
somn, biroul din New York era o ideală rampă de lansare. Din 
cauza numărului mare şi a dificultății cazurilor, acest birou era 
condus de un director plin şi nu de un agent special. Peter Mack 
a făcut tot posibilul să iasă în evidenţă. La un an şi jumătate 
după sosirea lui acolo, Mack a fost mutat de la secţiunea de 
escrocherii bancare la departamentul de contrainformaţii. 

inființat în 1919, în scopul urmăririi activităţilor anarhiste, 


26 


departamentul de contrainformaţii se ocupă cu deconspirarea 
agenţilor subversivi şi răspunde de anihilarea activităţii acestora. 
La New York, din cauza existenţei sediului Naţiunilor Unite şi a 
unui mare număr de consulate şi misiuni diplomatice, această 
activitate o poţi desfăşura toată viaţa. Departamentul este 
separat de restul birourilor, iar membrii acestuia depun o 
activitate ultrasecretă. 

La scurtă vreme după angajarea sa aici, Peter Mack a 
descoperit că talentul lui la montarea microfoanelor de ascultare 
era la fel de mare ca şi acela pe care îl dovedise în mânuirea 
diverselor arme. In privinţa supravegherii diverselor obiective, el 
avea o răbdare de fier şi putea rămâne vigilent pe parcursul 
multor ore de aşteptare. Munca sub acoperire, în care trebuia să 
se amestece printre invitaţi, la cinele diplomatice, pentru a ţine 
sub observaţie o anume ţintă, a devenit specialitatea sa favorită. 

In lumea plină de secrete a departamentului de 
contrainformaţii, Peter Mack şi-a găsit vocaţia. A ajuns la gradul 
GS-12, treapta 6, în mai puţin de cinci ani. La toate testele se 
dovedea într-o formă fizică excelentă, confirmând speranţele 
directorului său. Mack se dovedea foarte bun. Nu numai că 
învățase rusa şi araba, dar îşi însuşise şi îşi perfecţionase 
manierele lumii în care era trimis să efectueze supravegherea. În 
plus, era şi un bun coleg, un adevărat om de echipă. FBl-ul 
constituia atât chemarea, cât şi sanctuarul său. Intotdeauna 
privea totul şi pe toţi cei din afară cu un anume grad de 
suspiciune. 

Mack ieşi de pe şoseaua cu două benzi pe sens, intră pe un 
drum privat pavat şi parcurse cei nouăzeci şi ceva de metri până 
la poarta proprietăţii Brandywine. Privi direct în camera video 
aşezată pe un stâlp de piatră şi aşteptă să se deschidă cele două 
porţi din fier forjat, înalte de circa trei metri. 

Echipa lui Mack, formată din şase membri, îl aştepta într-unul 
dintre grajduri, devenit sediul celor de la pază. Mack le verifică 
echipamentul de lucru sub acoperire - jachetă roşie de valet şi 
veste dungate de chelneri. Doi dintre ei purtau costume sobre, 
bine croite, care-i făceau să pară secretari ai unor ambasadori. 
Fuseseră aleşi dintre cei mai puţin pricepuţi din departament. 
Mack îi instruise, pentru a lucra ca o echipă cu experienţă. Avea 
deplină încredere în ei. li urmări cum îşi verifică armele ascunse 
sub haine, microfoanele şi căştile. O dată verificările terminate, 
Mark le spuse ceea ce le spunea de obicei în asemenea clipe: 

— Să nu fim niciodată deconspiraţi. In departament, aceste 


27 


cuvinte erau considerate a fi „Motoul lui Mack”. 

Peter Mack o porni de-a lungul parapetului care străjuia 
peluza, privi în jos spre fâşia îngustă de plajă stâncoasă şi se 
întoarse, traversând agale pajiştea, spre casă. De când devenise 
al doilea om ca importanţă în departamentul de contrainformaţii, 
fusese trimis de multe ori în astfel de locuri. Se simţea la largul 
lui în sălile de recepții diplomatice şi în marile holuri de la 
Naţiunile Unite. Brandywine însă era un loc aparte, plin de 
strălucire, o casă de oameni avuţi, o fantezie devenită un cămin, 
asemănător cu legendarul San Simeon al lui Randolph Hearst. 

Mack îşi verifică echipamentul şi grăbi pasul. Soseau primii 
dintre cei două sute de oaspeţi aşteptaţi. Dintre aceştia, treizeci 
erau membri acreditaţi de la ambasada şi consulatul Republicii 
Populare Chineze. 

China. Această ţară devenise noua sperietoare, după Uniunea 
Sovietică şi Peter Mack urmărise întregul proces. FBI avea două 
mii două sute de agenţi care lucrau pentru contrainformaţii, 
susținuți de un buget de peste jumătate de miliard de dolari. Şi 
totuşi, în întreg acel aparat, nu erau decât câţiva agenţi de 
origine chineză, în majoritatea lor pe Coasta de Vest. Nici unul 
dintre ei nu lucra la biroul teritorial din New York şi nimeni de 
acolo nu vorbea chineza sau vreun dialect. 

La început, Mack a încercat să vorbească cantoneza, pe urmă 
mandarina, dar i s-au părut foarte greu de învăţat. In schimb, a 
citit mult despre istoria şi filosofia chineză şi le-a găsit 
fascinante. Fascinant era şi modul în care se comporta China faţă 
de Statele Unite: sfidătoare, arogantă şi fără ascunzişuri, când 
venea vorba de a-i mitui pe politicieni sau de a forţa mâna 
corporațiilor multinaționale americane. 

Cu doi ani în urmă, Mack scrisese o notă prin care cerea ca 
Biroul să înceapă cursuri intensive de instruire a agenţilor, pentru 
contracararea acelei  „epidemii” care se numea spionajul 
economic chinez. Cum de a ajuns conţinutul acelei note în 
atenţia lui Dodge French, Mack nu a aflat niciodată. Intr-o zi a 
fost chemat în biroul directorului său adjunct care l-a prezentat 
unui bărbat pe care-l văzuse la ştirile de seară de la televiziune şi 
al cărui nume devenise sinonim cu politica americană faţă de 
China. 

Conversaţia cu Dodge French a durat trei ore. Mack a reluat 
informaţiile din nota pe care o făcuse citând exemple istorice şi 
evenimente la zi pentru a-şi susţine ideea. După ce a terminat 
tot ce a avut de spus, Dodge i-a mulţumit şi l-a complimentat 


28 


pentru argumentele prezentate. După două săptămâni, directorul 
adjunct de la New York i-a adus la cunoştinţă, unui Mack uimit, 
faptul că, în afara sarcinilor lui curente, avea să fie şi ofiţerul de 
legătură al Biroului, cu Dodge French. 

Stând în picioare, lângă maiestuoasa fântâna înconjurată de 
flori, din faţa casei, Mack îl urmărea pe French cum se descurca 
cu invitaţii săi. In ultimii doi ani, învățase multe de la acest 
diplomat faimos. Rostind în taină câteva cuvinte, la urechile unor 
oameni influenţi, French l-a ajutat pe Mack în cariera lui. Şi, ca 
prin minune, s-au găsit la Washington banii necesari care să-i 
permită lui Peter Mack să prelucreze baze de date despre toate 
legăturile cu China - diplomatice, politice şi industriale - din New 
York. A fost cercetat în amănunţime tot personalul consular, 
precum şi angajaţii locali preferaţi de chinezi. Judecătorii potriviţi 
au semnat ordinele pentru montarea de microfoane şi pentru 
instituirea unei foarte atente supravegheri. 

Tehnic vorbind, toate datele rămâneau în posesia lucrătorilor 
din poliţie şi din serviciile de contrainformaţii. Peter mergea 
adesea la Capitoliu, ca să-şi informeze omologii din CIA, de la 
Agenţia pentru Securitate Naţională şi din Consiliul pentru 
Securitate Naţională. Din când în când se ducea şi la Brandywine, 
ca să răspundă la unele întrebări şi să-i transmită analize şi 
comentarii acelui bătrân om de stat al Americii, omul acreditat să 
aducă China pe scena mondială. 

In timp ce French îşi conducea oaspeţii în casă, Mack îl 
urmărea cu privirea pe valetul care îi arăta şoferului chinez locul 
unde să parcheze. Acesta l-a fotografiat pe chinez şi l-a făcut să 
spună ceva, pentru a-i putea înregistra vocea. Cine ştie cine era 
şoferul acela sau cine va deveni în timp? Cei mai eficienţi spioni 
erau aceia care nu apăreau în lumina reflectoarelor, peştii pe 
care-i căuta Peter Mack în ape adânci. 

— Ce mai faci, Peter? 

Mack îi simţise parfumul, încă înainte de a-i fi auzit paşii. 

Holland Tylo, numită în funcţia de agent şef al Serviciilor 
Secrete de la Casa Albă, avea treizeci şi ceva de ani. Părul ei de 
un blond cenuşiu, tuns scurt, încununa o faţă în formă de 
inimioară. Avea peste un metru şaptezeci înălţime şi era bine 
făcută. De la distanţă, putea fi considerată chiar frumoasă, însă 
la o examinare mai atentă se observau mici defecte care îi 
trădau personalitatea: ochii şovăitori, iscoditori; micile riduri din 
colţul gurii, care, îndepărtate, i-ar fi conferit mai multă căldură 
zâmbetului ei. Ele se datorau pretențiilor deosebite impuse de 


29 


munca ei, aceleaşi pretenţii cărora trebuia să le facă faţă şi Peter 
Mack. O întâlnise pe Tylo de câteva ori şi nutrea faţă de ea un 
interes mai mult decât profesional. Se simţea tentat de a explora 
şi alte posibilităţi... 

— Agent Tylo. Mă bucur să te văd. 

Ultima oară se întâlniseră în Districtul Columbia, cu două luni 
în urmă, atunci când Dodge French îl invitase pe Mack să-l 
escorteze la Casa Albă. 

— Eşti în avangardă? 

Holland Tylo dădu din cap. 

— Preşedinta se află pe drum. 

Din felul în care o privea Mack, Tylo îşi dădea seama că 
motivul nu era doar de ordin profesional. li zâmbi şi ea. Mack era 
un bărbat frumos, dar îl preocupa prea mult felul în care arăta. 
Şi, în plus, ea ştia că Peter era mâna dreaptă a lui Dodge French, 
în materie de contrainformaţii, că aproape toţi colegii lui de 
breaslă îl respectau, dar nu-l prea îl invitau la o bere. Mai ştia şi 
că el avea o prietenă stabilă, la New York. 

— Cum mai merge treaba? întrebă ea. 

Mack arătă cu bărbia spre alee, unde dintr-o limuzină ieşeau 
mai mulţi diplomaţi chinezi. 

— E mai greu, acum că şi-au mărit personalul consular, cu 
treizeci la sută. 

Mack tăcu o clipă, după care continuă: 

— Auzi, eu o să fiu la Washington peste câteva zile. Mi-ar face 
mare plăcere să ne întâlnim. 

— Şi mie, răspunse Tylo, iar după o uşoară ezitare, adăugă: 
Vine şi prietena ta? 

Tylo se amuză în sinea ei când Mack roşi uşor. Apoi, Mack fu 
atenţionat de un glas din spatele lor: 

— Peter! 

Cei doi agenţi se întoarseră şi îl văzură pe Dodge French care 
se îndrepta către ei. 

Mack o prezentă pe Tylo, iar French o salută politicos, dar 
grăbit. 

— Peter, trebuie să vorbesc imediat cu tine, zise el. Agent 
Tylo, scuză-ne, te rog. 

— Desigur, domnule. 

Tylo îi privi cum se îndepărtează. French vorbea repede şi 
gesticula. Pe urmă, pe faţa lui Mack citi o adâncă uimire. El dădu 
din cap, se întoarse şi o luă repede înapoi, peste peluză. French 
se îndreptă spre casă. 


30 


Tylo merse după Mack. Nu-l mai văzu, în păduricea în care 
intrase, dar îl regăsi pe când acesta ieşea în poiană. Elicea 
elicopterului se pusese deja în mişcare. Mack sări pe uşa pentru 
pasageri. 

Tylo se întoarse abia după ce elicopterul se ridicase în aer şi 
porni spre țărm. 

Ce dracu ’ o mai putea însemna şi asta? se întrebă ea. 


31 


3 


De două ori în ultima oră şi jumătate, Sloane ceruse voie să 
meargă la toaletă şi de fiecare dată fusese refuzată. Cei doi 
agenţi o supravegheau permanent. 

Sloane încercă să ignore acel disconfort şi se concentră asupra 
timpului. Timpul era de partea ei. Cu cât trecea mai mult timp, 
cu atât mai bine era pentru ea. Cei care o prinseseră acolo îl 
aşteptau pe MacGregor. Faptul că întârzia o făcea să creadă că 
venea cu maşina din Long Island. Asta însemna că mai avea un 
sfert de oră, poate chiar douăzeci de minute în care să găsească 
o modalitate de a ajunge la tastatură. 

Sloane se aşezase intenţionat cu spatele la tastatură. Nu 
dorea să atragă atenţia detectivilor asupra acesteia. 

Nu încercă nici să le vorbească fiind convinsă că erau nişte 
profesionişti. Dacă le punea întrebări n-ar fi reuşit decât să-i 
enerveze. Ea dorea ca ei să creadă că se considera înfrântă şi să 
devină mai puţin atenţi, poate chiar neglijenţi. Şi atunci, dacă va 
avea o ocazie... 

Bărbatul de culoare răspunse la telefon încă de la primul apel. 
Ascultă ceea ce i se spunea şi închise. 

— Urcă acum, îi spuse el colegului său. 

Sloane sesiză rânjetul lui răutăcios, de parcă i-ar fi aşteptat cu 
nerăbdare condamnarea. Ea lăsă să-i cadă mâna stângă în jos, 
parcă fără vlagă. Nu-i mai era frică şi avea mintea limpede. 

Două secunde. Atâta va dura, când se va deschide uşa. Cei doi 
se vor întoarce şi... 

Sloane văzu cum se roteşte mânerul clanţei, dădu să se 
răsucească, dar înţepeni locului, atunci când văzu că în încăpere 
intrase Peter Mack. 


Dodge French şedea într-unul din cele două fotolii cu aripioare, 
din Camera Liniştită, aşa cum o denumise el, lucru ce îi produse 
agentului Tylo o stare de nervozitate. 

Incăperea avea o suprafaţă de treizeci de metri pătraţi şi se 
afla situată undeva în aripa de nord-vest a bibliotecii, în dosul 
unui perete din lemn de cireş, vizavi de şemineu. French 
ordonase echiparea spălătoriei, de lângă bucătărie, cu un 
dispozitiv special de la Corpul de Ingineri ai Armatei - aceiaşi 


32 


ingineri care proiectaseră şi supravegheaseră şi construcţia 
buncărelor de la Pentagon. 

Incăperea avea grup electrogen propriu şi o unitate de aer 
condiţionat independentă de restul casei. Pereţii de beton, groşi 
de douăzeci de centimetri, erau acoperiţi cu tapet ornamental. 
Mocheta era de la Wilton, iar mobila de la Shaker. Aceste 
elemente confereau încăperii dotate cu şase faxuri mai multe 
linii telefonice, linii de comunicaţii prin satelit şi modemuri, toate 
criptate după ultimul răcnet în materie de tehnică, un aer mai 
intim. Singurul computer IBM legat exclusiv cu guvernul şi softul 
acestuia, îi permitea lui French accesul la toate echipamentele 
de la guvern. El putea intra cu uşurinţă în fişierele corporațiilor 
sau, în unele cazuri, în ale unui ins oarecare. O fi fost Dodge 
French bătrân, însă, în domeniul computerelor, luase lecţii de la 
cei mai buni informaticieni de la Bell Labs. 

— N-ar fi trebuit să-i permiţi lui Mi Yang să facă ceea ce a 
făcut cu MacGregor, zise French. 

Bărbatul care şedea în fotoliul din faţa lui percepu reproşul şi 
ridică din umeri. Se numea Chong-Pin Dan şi era secretarul 
personal al premierului chinez. 

— N-am ştiut că Yang şi MacGregor au încheiat şi o - cum să-i 
spun? - o afacere privată. 

Omul avea o voce piţigăiată, care i se potrivea perfect, 
deoarece era slab, pipernicit şi hainele atârnau pe el. 

French nu se lăsă îmbătat cu apă rece, de către interlocutorul 
său, sesizând de altfel şi uşoara ezitare a lui Dan înainte ca 
acesta să folosească o expresie care-i era familiară. Chinezul 
studiase la Princeton şi Sorbona. Cunoştea la perfecţie şase 
limbi, era un foarte bun jucător de şah şi avea o inteligenţă 
comparabilă cu aceea a lui French. 

— Din păcate, faptul nu e lipsit de însemnătate, continuă 
French, deoarece MacGregor s-a expus - şi a fost prins deja de 
cineva. 

Dan deveni dintr-odată atent, aşa cum prevăzuse French. 

— Cât de rău s-a expus? întrebă în şoaptă Dan. 

— Nu prea rău - sau cel puţin aşa vom face să fie. Aştept un 
telefon. iți sugerez totuşi ca Mi Yang să şteargă toate urmele 
acelei tranzacţii. Tăcu, apoi adăugă pe un ton ciudat: în ceea ce-l 
priveşte pe Yang, ai putea să iei şi alte măsuri. Nu ne permitem 
să periclităm acest proiect, tocmai acum. 

Chinezul rămase tăcut o vreme. | se părea nepotrivit să decidă 
chiar aşa de repede soarta unui om. 


33 


— Fii sigur că vom rezolva problema în mod corespunzător. 
Pleoapele lui Dan clipiră lent, ca cele ale unei şopârle leneşe. Şi 
MacGregor? 

French puse mâna pe receptorul unui telefon. 

— Poate o să-l angajăm pe omul ăla al tău din Hong Kong. 

Dan zâmbi. 


— Peter! 

Mack o privea uimit. Sloane remarcă perceptibilul tic al gurii, 
dar şi faptul că bărbatul se străduia din răsputeri să nu dea pe- 
afară de furie. 

— Preiau eu de-acum totul, li se adresă Mack detectivilor. Voi 
doi aşteptaţi afară. 

Sloane îl urmări pe Peter Mack cum merge spre geam şi cum 
îşi vâră mâinile în buzunarele pantalonilor. Auzi cum se închide 
uşa, apoi glasul lui tremurat, de parcă de-abia îşi mai putea 
stăpâni mânia: 

— Te rog să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat, Sloane? 

Femeia încercă să-şi revină. Nu se aşteptase la una ca asta. 
Unde era MacGregor? Peter nu-i dăduse niciodată vreun indiciu 
că l-ar cunoaşte şi nici că ar avea vreo legătură cu firma Young, 
Pullen. Nu se interesase niciodată despre ceea ce făcea ea la 
serviciu. 

— Peter, tu ce cauţi aici? îl întrebă ea într-un târziu. 

Peter se întoarse, iar faţa lui exprima amărăciune, de parcă ea 
l-ar fi trădat sau i-ar fi făcut ceva rău. 

— Am venit să te scot din rahatul în care te afli. Eram acasă la 
Dodge French. MacGregor era şi el acolo când ai fost tu prinsă. 
Le-a spus oamenilor să te ţină aici până ajung şi eu. 

Sloane intui ceva primejdios. 

— Tu lucrezi acum pentru FBI, Peter? Sau te-au trimis pe tine 
pentru că ştiau despre noi doi şi au crezut că tu ai putea... 

— Am venit să te ajut, Sloane, o întrerupse Mack. Ascultă-mă 
bine. Ai accesat computerul şefului tău. Ai copiat un material 
personal. Dacă vor, ei pot face din asta un caz federal. Peter făcu 
o pauză. Eu nu vorbesc acum în numele lui MacGregor, m-ai 
înţeles? Dodge French doreşte să ştie ce dracu' se întâmplă aici. 

Sloane îl ştia pe Dodge French ca persoană publică şi mai ştia 
că Peter îi era apropiat, însă habar nu avusese că French avea 
vreo legătură cu Young, Pullen şi cu atât mai puţin cu 
MacGregor. În cazul în care firma s-ar fi ocupat de vreo parte 
dintre bunurile lui French, sau poate chiar de toate, asta însemna 


34 


că lucrau la nivel înalt. Oare MacGregor era de fapt directorul? 
Sau poate că French intervenea ca să-şi ajute un prieten? 

Sloane aruncă o privire spre tastatură. Ar fi putut să termine 
ceea ce începuse, iar Peter n-ar fi reuşit s-o oprească sub nici o 
formă. Conştientă de asta, se hotărî să-i povestească totul, ca să 
vadă cum va reacţiona; pe urmă va vedea ce are de făcut. 

— Vrei să ştii pentru ce mă aflu aici? 

Sloane începu să-i povestească despre plicul deschis din 
greşeală de ea, despre cercetările ei şi despre cum dăduse peste 
tranzacţia cu East China Oil. li vorbi şi despre corupţia în care 
erau amestecați cu toţii. Din când în când, mai arunca pe furiş şi 
câte o privire către computerul aflat încă în stare de funcţionare. 

Din expresia uluită de pe faţa lui Peter, înţelese că acesta 
habar nu avea de toată chestiunea. 

— Şi de ce nu mi-ai spus nimic despre toate astea? întrebă el 
după ce Sloane tăcu. 

— N-am dorit să te implic şi pe tine. Tu n-ai nici un amestec în 
tot ce s-a întâmplat. Făcu o pauză înainte de a continua: Dacă 
urma să se întâmple ceva rău, voiam să pot afirma, fără să mint, 
că tu n-ai ştiut nimic. 

Sloane spera ca el să aprecieze intenţia ei de a-l proteja, dar 
nu găsi la el nici înţelegere şi cu atât mai puţin mulţumire. 

Se mişcă în scaun. 

— AŞ putea să mă ridic şi eu de pe scaunul ăsta? M-au ţinut 
două ore aici. Nici la toaletă nu mi-au dat voie să merg. 

Mack se uită după ea cum se duce la bar şi cum îşi toarnă un 
pahar cu apă. Urma să procedeze acum la ceva foarte delicat. 

Revizui în minte tot ce-i spusese French pe Mica Peluză, în 
bătaia vântului care sufla dinspre strâmtoare, atunci când 
rămăseseră singuri. French vorbise răstit, precum un comandant 
de pluton către soldatul său. Nici nu apucase să-şi revină din 
şocul produs lui de vestea că era vorba despre Sloane, că French 
îi şi dăduse instrucţiuni precise: vorbeşte cu Sloane Ryder şi află 
ce a căutat în computerul lui MacGregor. 

Mack ştia că Sloane îi spusese adevărul. 

— Sloane, eu ştiu că tu te crezi de partea băieţilor buni, dar ai 
intrat acum într-un mare bucluc. Ce aveai de gând să faci cu 
copia? 

— Să i-o duc lui Latham, şeful cel mare. Era dovada mea. 

— Şi ce sperai să facă el? 

— Să-l anihileze pe MacGregor şi după aceea să meargă pe 
urmele contului din Antile. 


35 


— Şi? 

— Să ducă totul la Comisia de Control pentru Valori şi Bursă, la 
CCVB, ca să se clarifice problema. Young, Pullen ar fi fost 
amendată de CCVB şi ar fi avut destul de tras de pe urma 
reclamei proaste. CCVB ar fi anulat imediat tranzacţia cu East 
China Oil şi ar fi organizat o tranzacţionare corectă, fără să 
creeze panică. 

— Şi toate astea pentru ca tu să-i protejezi pe investitori? 

Sloane dădu din cap. 

— Foarte mulţi investitori mici au cumpărat acţiuni East China 
Oil la un preţ ridicat. Dacă scade drastic valoarea acestora, 
pentru ei va fi un dezastru. 

Mack se rezemă de biroul lui MacGregor şi-şi încrucişă braţele 
la piept. 

— N-ai găsit nici o altă modalitate de a rezolva situaţia? 

Sloane, cu paharul în mână, se reaşeză pe scaun. 

— Nu există nici o altă modalitate. Se ajunge la închisoare 
pentru mult mai puţin decât atât. 

— Trebuie să te gândeşti mai bine. 

Să se gândească mai bine... Sloane simţi cum atmosfera din 
încăpere devenise brusc foarte încărcată, apăsătoare, încordată. 

— Adică? 

— Există anumite lucruri, între East China Oil şi MacGregor, 
despre care tu nu ştii nimic. Lucruri care afectează securitatea 
naţională. 

De asta apăruse Dodge. Sloane încercă să vorbească cu calm. 

— Peter, în fişierul lui MacGregor nu există nimic care să arate 
că... 
— Sloane, nu-ţi mai da tu cu presupusul. Crede-mă pe cuvânt. 

— Pe tine, sau pe Dodge French? 

— Nu mai pune atâtea întrebări, oricum eu nu cunosc 
răspunsul. Îţi spun doar că pentru tine nu există decât o singură 
cale de ieşire. Dacă uiţi tot ce-ai văzut, ieşi în linişte de-aici şi laşi 
totul în urmă, poţi considera că nu s-a întâmplat nimic. 
MacGregor nu-ţi va mai face nimic, iar Latham nu va afla nimic, 
niciodată. Vei rămâne în continuare la firmă. La rândul lui, Dodge 
French îţi va fi recunoscător. Cred că-ţi dai seama ce înseamnă 
asta. 

Lui Sloane nu-i venea să creadă. 

— Peter, tu încerci să mă şantajezi sau să mă mituieşti? Eşti şi 
tu de partea lor? 

El o privi fix. 


36 


— Sloane, asta-i situaţia. Este un război pe care nu-l poţi 
câştiga. 

— Şi ce se va întâmpla cu investitorii? Pe ei ce-i aşteaptă? Unii 
nici nu vor mai avea după ce să bea apă, atunci când va exploda 
toată treaba asta. Şi va exploda, mai devreme sau mai târziu. 
Nimeni nu poate ascunde la infinit ceva atât de important - chiar 
dacă are legătură cu aşa-zisa securitate naţională. 

Mack scutură din cap. 

— Gândeşte-te şi la tine, Sloane - la cât de mult ai muncit tu 
ca să ajungi aici. Vrei să se ducă totul pe apa sâmbetei? Ai o 
responsabilitate şi faţă de tatăl tău... 

Sloane îl fulgeră cu privirea. 

— Să nu care cumva să îndrăzneşti să-l amesteci şi pe el în 
toată mizeria asta! 

Mack nici nu clipi, dar tonul lui deveni mai dur. 

— Atunci, gândeşte-te cel puţin la ceea ce-mi datorezi mie. 

— Îți datorez tie? 

— Vorbesc serios, Sloane. French a blocat canalele de alertare 
a poliţiei şi m-a trimis pe mine, pentru că ştia de legătura 
noastră. 

Legătura noastră. Asta-i tot ce ai de spus în privinţa asta, 
Peter? 

Sloane simţi cum îi tremură buza de jos. 

Să nu plângi, ce dracu '? Sub nici o formă! îşi zise ea. 

— Şi ce dacă suntem împreună? şopti ea. 

— N-o face pe naiva. Ceea ce ţi se întâmplă ţie mă afectează 
şi pe mine. Tu eşti gata să renunţi la cariera ta, dar la a mea te- 
ai gândit? 

Asta era. Pe Sloane o cuprinse un profund sentiment de 
amărăciune. Asta-i tot ce contează. 

— Şi intenţionezi să încâlci legea, Peter? întrebă ea. Vrei să 
închizi ochii, să te ascunzi după deget şi să ocoleşti legea, numai 
pentru că aşa ţi-a ordonat French? 

— Eu nu lucrez la CCVB, zise şi nu ştiu nimic despre faptul că 
s-ar fi încălcat legea. N-am văzut nici o dovadă în acest sens. 

— Dar am văzut eu, zise Sloane. Şi ţi-am spus acum şi ţie. 

intinse mâna spre tastatură. Cu coada ochiului văzu faţa 
uimită a lui Peter Mack, care înţelegea ce avea ea de gând să 
facă. 

— Sloane, nu! 

Peter acţionă rapid, dar avea de parcurs vreo doi metri, ca să-i 
poată prinde braţul. Reuşi s-o prindă abia după ce Sloane 


37 


apăsase tasta care încheia şirul codificat pe care-l scrisese ea 
înainte să intre detectivii. Remarcă privirea uimită a lui Mack 
care citea cuvintele ce clipeau pe ecran: 


NYCCVB - PROTECŢIA BURSEI - EXPEDIAT 


Sloane nu îl slăbi nici o clipă. 

— Cei de la CCVB nu dorm niciodată, nici măcar în zilele de 
sărbătoare. Se întrerupse o clipă înainte de a-l întreba: Acum ce 
se va întâmplă cu mine? Mă predai poliţiei? 

Cu un gest la care ea nu s-ar fi aşteptat în acel moment, din 
partea lui, el îi atinse mâna cu multă tandreţe. 

— Nu, Sloane. Eşti liberă să pleci. 


38 


4 


Dodge French îşi petrecuse ultima oră circulând printre 
oaspeţii săi. Toţi ambasadorii, trimişii plenipotenţiari şi consulii 
doreau câte ceva de la el. În spatele unor zâmbete grijuliu 
afişate, discuţiile pe un ton şoptit aveau loc rapid şi scurt, 
cuprinzând propuneri, oferte şi contraoferte. 

French mergea prin „Sala cea mare de bal”, o adevărată 
bijuterie a artei italiene, decorată cu antichităţi strânse cu mare 
grijă de strămoşii săi cu un secol în urmă. Uneori, când casa era 
goală, venea aici doar ca să-şi admire averea. Operele de artă şi 
tapiseriile îi aduceau aminte că el era unicul lor stăpân, singurul 
răspunzător pentru siguranţa şi păstrarea lor. II amuza istoria 
familiei lui, care de la una de corsari din tată-n fiu, devenise 
păstrătoarea unor comori de artă. Totuşi, instinctul de aventurier 
se mai făcea simţit în acea familie. 

Adresă câteva cuvinte ambasadorului din Brunei, o ţărişoară 
care datorită marilor rezerve de petrol pe care le avea atrăgea 
mult prea mult atenţia, comparativ cu dimensiunile ei minuscule. 
începu să vorbească în franceză, atunci când îl acostă 
ambasadorul cocoşului galic, apoi în italiană, cu accent milanez 
sadea, adresându-se nunţiului papal. Când, în cele din urmă 
ajunse în faţa Claudiei Ballantine, preşedinta Statelor Unite îl 
salută zâmbind. 

— Dodge, dar ştiu că te pricepi cum să-ţi întâmpini oaspeţii, 
zise ea. Cred că ar trebui să accepţi propunerea mea pentru 
Departamentul de Stat, ca să-i mai instruieşti pe molâii ăia din 
străinătate. 

Claudia Ballantine era una din puţinele persoane cunoscute de 
French, în gura căreia chiar o mică obscenitate suna ca un 
compliment. 

French o trata ca pe o nepoţică preferată. Claudia Ballantine, o 
roşcată naturală, cu ten alb şi pistrui pe faţă, arăta, ca de obicei, 
foarte bine. Taiorul ei bleumarin, de la Channel, îi sporea 
feminitatea, dar inspira şi energie. Datorită eredității, ca şi 
gimnasticii practicate frecvent, nu trebuia să se lupte cu vârsta. 
La cincizeci şi trei de ani, îşi purta cu autoritate responsabilităţile 
funcţiei, rămânând în acelaşi timp o femeie frumoasă. 

Cei care o escortau, adică miniştrii de la Finanţe, Sănătate, 


39 


Muncă şi Învăţământ, se îndepărtară în direcţii diferite, ca să-l 
lase pe French singur cu ea. El strânse mâna preşedintei cu 
deosebit respect. 

— Doamnă preşedintă, mi-e teamă că sarcina aceea mă 
depăşeşte. 

Ea râse. 

— Ce şmecher eşti, Dodge. Foarte şmecher. 

Claudia Ballantine se uită prin încăpere, trăgând cu urechea la 
diverse discuţii, observând cine cu cine vorbea, atentă mereu la 
vreo anomalie, la contacte între adversari. Pentru oamenii de 
stat, pentru politicieni şi pentru diplomaţii străini, Brandywine 
era unul dintre cele mai bune refugii din lume, departe de ochii 
nemiloşi ai presei şi de politicienii de acasă. 

Claudia Ballantine îl luă pe French de braţ şi îl conduse afară 
din mulţime. Un alai de orăşeni, contemporani de-ai lui 
Rembrandt, îi priveau dintr-un tablou pictat cu secole în urmă. 

— N-am avut încă ocazia să-ţi mulţumesc cum trebuie pentru 
ceea ce-ai făcut astăzi, îi spuse ea calmă. inseamnă mult pentru 
mine. 

— Doamnă preşedintă, plăcerea este de partea mea. Orice 
doreşti, spune şi se rezolvă. 

Ea dădu din cap şi, o clipă, privi în gol. French era un vechi 
prieten al familiei ei. Pe când avea treisprezece ani, se 
îndrăgostise de bărbatul acela frumos şi elegant, cu douăzeci de 
ani mai mare decât ea. In decursul timpului, acel sentiment se 
transformase într-unul de afecţiune care a făcut să se reducă 
diferenţa de vârstă dintre ei. Dodge French a fost prima 
persoană pe care o strigase, atunci când un glonţ tras lângă 
Statuia Libertăţii a străpuns capul soţului ei. French a fost lângă 
ea însoţind cadavrul candidatului la preşedinţie până în 
California, statul natal al acestuia şi a participat la priveghiul ce a 
marcat începutul văduviei ei. 

După două săptămâni de la înmormântarea lui Robert 
Ballantine, ea s-a dus la French şi i-a spus că doreşte să preia 
ştafeta. Moartea candidatului provocase disensiuni în partid, 
începuseră aprige dezbateri în legătură cu persoana care să-i ia 
locul. French a acceptat ideea şi s-a implicat în acea dispută. El i- 
a liniştit pe şefii partidului şi le-a expus planul prin care urmau să 
ajungă la Casa Albă. A făcut tot posibilul ca ei s-o asculte pe 
Claudia Ballantine şi să accepte pretenţiile ei. Restul a reuşit să-l 
facă ea singură. Poporul american a dus-o în Biroul Oval, cu cea 
mai consistentă majoritate înregistrată de la runda de alegeri 


40 


Nixon-McGovem. j 

Claudia Ballantine privea marea de feţe din încăpere. li ştia 
aproape pe toţi - oameni importanţi, reprezentanţi ai marilor 
puteri mondiale, care  întâmpinaseră ascensiunea ei cu 
scepticism şi emoție. O femeie la conducerea celei mai bogate şi 
mai puternice naţiunii din lume? In anumite locuri, acest lucru 
era considerat un sacrilegiu. 

Cu timpul, ea a reuşit să mai schimbe părerile şi a instaurat 
calmul. Obstacolele au fost trecute, alianțele reîntărite. Cei cu 
prejudecăţi faţă de femei, care afirmaseră că se va dovedi un 
preşedinte slab şi timid, încă mai obiectau din cauza mişcărilor ei 
militare decisive din Orientul Mijlociu şi Strâmtoarea Taiwan. 
Claudia Ballantine nu ezita să folosească forţa, însă numai câţiva 
consilieri, printre care şi Dodge French, ştiau câte nopţi nu 
dormise după ce-i pusese pe fiii şi fiicele Americii în pericol. 

— Doamnă preşedintă, e timpul. 

Zâmbi la auzul formulei aceleia de sfârşit de secol, folosită de 
French. El i se adresa în public cu titlul pe care-l avea, ca de 
altfel şi în particular, deşi ea îl rugase, chiar îl certase, cerându-i 
să nu mai facă astfel. Zâmbi complice, imaginându-şi reacţia lui 
la cadoul pe care intenţiona să i-l facă în luna noiembrie, pentru 
a răsplăti anii de prietenie şi de serviciu. 

Cei prezenţi s-au îndreptat spre podiumul ridicat în capătul 
sălii. Conversaţiile au încetat atunci când preşedinta a urcat cele 
trei trepte şi a ajuns în faţa microfonului. Inainte de a începe să 
vorbească, ea a dus mâna în spate şi a tras de o funie groasă, 
împletită, de catifea. Brusc a căzut o draperie, dezvăluind un 
mare poster cu copii care se ţineau de mână şi formau un glob 
pământesc. În logo scria: MAINILE SPERANŢEI - AJUTOR PENTRU 
COPIII BOLNAVI DE SIDA. 

— AŞ dori să vă mulţumesc tuturor pentru faptul că aţi venit 
astăzi aici, începu preşedinta. După cum unii dintre voi ştiţi deja, 
în familia mea au murit două persoane de SIDA, o soră şi o 
nepoată, care n-avea decât şapte ani. In amintirea lor am fondat 
MAINILE SPERANŢEI, un program care va aduna resurse din 
cadrul guvernului nostru, din întreprinderile private, cât şi din 
lumea medicală. 

In 1960, John F. Kennedy a cerut naţiunii noastre să trimită un 
om pe Lună. lar noi am reuşit acest lucru. Astăzi, eu cer celor 
mai strălucite minţi din America şi din întreaga lume - indiferent 
de rasă, religie sau credinţă politică - să pună capăt acestui 
flagel, până în anul 2010. 


41 


Cer tuturor naţiunilor să adune toate resursele pe care le au la 
dispoziţie şi să fie alături de mine. SIDA nu are limite naţionale 
sau politice. li loveşte şi pe cei săraci şi pe cei bogaţi şi pe cei 
dezvoltați şi pe cei în curs de dezvoltare, fără să aleagă. lar 
victimele, care sunt cel mai puţin răspunzătoare de boală, care 
nu se pot apăra, sunt copiii noştri. 

Da, cu toţii sunt copiii noştri. In Ziua Recunoștinței din acest 
an, o sută treizeci de copii, reprezentând toate naţiunile de pe 
glob, vor fi oaspeţii mei, la Casa Albă. Pentru unii dintre ei, 
aceasta va fi ultima sărbătoare. Pentru alţii, mă rog la Dumnezeu 
să fie prima zi de adevărată speranţă. 

Rămas deoparte, Dodge French sesiză cum feţele pline de 
îndoială şi scepticism se mai luminaseră. Mesajul preşedintei 
ajunsese drept la ţintă. Femeia aceea avea darul de a învinge 
egoismul şi interesele de moment şi a ajunge la inima şi la 
conştiinţa oamenilor. 

French ştia bine că mureau mulţi oameni buni şi nevinovaţi. 
Chiar el îi trimisese pe mulţi dintre ei la moarte. Insă, în acea 
clipă, îşi dorea din tot sufletul ca această minunată Claudia 
Ballantine să aibă parte de o altă soartă, care să o ţină la 
distanţă şi la adăpost de lumea întunericului, acea lume în care 
trăia el. 


42 


5 


Meşterul cobori din taxi şi înfruntă ploaia şi vântul puternic ce 
bătea dinspre Marea Japoniei către Hong Kong. Secţia de poliţie 
se afla la mai puţin de zece paşi de marginea trotuarului, dar 
până să deschidă uşa de la intrare, sacoul şi pantofii îi erau 
fleaşcă. 

Recepţionă mirosul acela de peşte, orez şi varză stătută, 
condimentată, vopseaua scorojită de pe pereţi, resemnarea din 
ochii arestaţilor care şedeau pe nişte bănci lungi, în faţa biroului 
comandantului. Meşterul trecu pe lângă diverşi nenorociţi, 
dependenţi de heroină, pe lângă prostituate cu pungi sub ochi şi 
pe lângă mulţi vagabonzi, adunaţi de pe străzile acelea mizere, 
pentru vagabondaj şi tâlhărie. Noul regim din Hong Kong era mai 
puţin tolerant faţă de slăbiciunile omeneşti, decât fusese regimul 
britanic. 

Polițistul de la birou abia dacă îi aruncase Meşterului o privire, 
atunci când acesta intrase pe coridorul îngust, din spatele 
pupitrului. Meşterul trecu dincolo de celulele cu prizonieri, din 
care se auzeau urlete şi înjurături, cobori câteva trepte până în 
dreptul camerelor de anchetă, cu uşi metalice care nu reuşeau 
să atenueze ţipetele. 

La capătul coridorului se afla o uşă prin care se intra într-o 
încăpere de vreo trei metri pătraţi, cu tavanul şi pereţii bine 
căptuşiţi cu un material izolant. Meşterul închise uşa după el, se 
aşeză la pupitrul sofisticat şi deschise computerul. Degetele îi 
dansau pe tastatură, în timp ce deschidea accesul electronic 
spre un satelit, trimis pe orbită de la o rampă de lansare a 
rachetelor, de pe continent, de la Lop Nor, cu patru ani în urmă. 
In timp ce aştepta stabilirea legăturii, se gândea de câtă isteţime 
dăduseră dovadă chinezii ascunzând acest centru de comunicaţii 
într-o circă nenorocită de poliţie, din cel mai sărac cartier al Hong 
Kong-ului. Nici măcar agenţii chinezi din zonă, lăsaţi acolo de 
britanici, în postură de Cal Troian, născuţi şi crescuţi în acea 
colonie, nu aveau cum să-l descopere. 

Satelitul răspunse că era gata să-i transmită informaţiile. 
Meşterul tastă codul şi aşteptă. El însuşi gândise această metodă 
de legătură, pentru a evita orice contact direct între el şi postul 
principal. Meşterul trimisese mesajul criptat până la satelit, care 


43 


îl memoră. În clipa aceea se auzi un alt apel, la pagerul ieftin 
prins la cureaua Meşterului. Nu i se lăsa niciodată pe el vreun 
mesaj vocal sau codat. Faptul că pagerul suna, era semnalul 
aşteptat de Meşter. 

Acum venea mesajul decriptat pe ecran. Meşterul memoră 
cuvintele, încheie recepţia şi închise computerul. Mesajul era, ca 
aspect general, aşa cum prevăzuse el. Nimeni nu-l apela pentru 
altceva. Işi amintea cum cei care-l angajaseră l-au asigurat că nu 
aveau nevoie de talentele sale deosebite şi că îl scoteau de pe 
piaţă doar pentru cazul în care ar fi fost nevoie urgentă de el. Şi 
momentul sosise. Meşterul parcă îşi imagina cum Dumnezeu 
dădea cu zarurile, undeva, în tunetul acela urmat de potop. 

Plecă de la circa de poliţie, tot aşa cum venise, fără să-l bage 
nimeni în seamă. Afară, se interpuse rapid între un negustor şi 
taxiul pe care omul îl chemase, urcă şi îi dădu şoferului o adresă. 
După un sfert de oră se afla într-un apartament de la etajul şapte 
al unei clădiri vechi, dar în bună stare. 

Spre deosebire de majoritatea apartamentelor din Hong Kong, 
acesta era unul mare, construit pe la mijlocul anilor '60, vreme în 
care afacerile imobiliare erau destul de prospere. Mobila din 
lemn deschis la culoare, covoare şi draperii colorate îi dădeau un 
aer occidental. Singurul lucru care amintea de Orient erau 
mirosurile venind dinspre bucătărie. 

Când Meşterul intră în living, un nord-coreean bătrân ridică 
privirea. In faţa lui, pe masă, se aflau diverse documente: un 
certificat de naştere sud-coreean, nişte foi matricole şcolare, 
certificate de vaccinare, fişe medicale. Meşterul se uită peste 
umărul nord-coreeanului şi le cercetă calitatea. Păreau autentice, 
până şi în ceea ce privea cerneala aceea ştearsă, sigiliile crăpate 
şi dârele de grăsime. Toate acele documente erau falsificate, 
desigur şi îi fuseseră puse la dispoziţie de către cei mai buni 
falsificatori din cadrul Armatei Populare de Eliberare a Chinei. 

— Eşti mulţumit? întrebă coreeanul, în dialectul mandarin, pe 
care ştia că Meşterul îl cunoştea. 

— Vorbeşte englezeşte, îi ceru Meşterul. Da, sunt foarte bune. 
Nu vom avea probleme cu Serviciul de Imigrări. Ce-ai făcut cu 
paşapoartele şi cu vizele pentru tine şi nevastă-ta? 

Coreeanul zâmbi. Femeia, care tocmai ieşise din bucătărie 
aducând un castron aburind, plin cu tăieţei şi cu carne de porc 
condimentată, nu era nevasta lui. Ar fi vrut el. Era cu zece ani 
mai tânără decât el, avea un păr negru, strălucitor şi o siluetă 
zveltă, care-i trezise simţurile. 


44 


Amândoi purtau verighete identice, erau consideraţi de vecini 
drept soţ şi soţie, însă în dormitorul lor existau două paturi de 
câte o persoană. Bărbatul se dăduse la ea odată, dar se trezise 
cu un revolver lipit de tâmplă. 

Femeia, tot nord-coreeancă, puse pe masă castronul şi îl rugă 
politicos pe bărbat să facă ordine pe masă. După ce bărbatul 
plecă, ea spuse: 

— Paşapoartele vor sosi săptămâna viitoare. Şi vizele. 

— Atunci du-te la cumpărături, spuse Meşterul. 

— Am fost deja. Este foarte uşor să faci rost de haine sud- 
coreene. Am mai cumpărat şi câteva de aici. 

— Sper să fie ceva drăguţ. 

Femeia îi făcu onoarea unui zâmbet. 

— Ce mai face băiatul? 

Ea îl conduse, fără a rosti vreo vorbă, într-o cameră din spate. 

Numărul 1818 şedea pe covor, cu nişte creioane strânse bine 
în pumni şi scrijelea atent pe o hârtie bună de împachetat 
măsline. 

Nu îi păsa nici de ploaia care bătea în geam, în spatele lui şi 
nici de ochii care-l priveau. 

Meşterul se gândi că numărul 1818 arăta ca un copil normal. 
Se mai îngrăşase puţin, de când fusese subtilizat din lagăr. 
Femeia, care printre altele era o infirmieră foarte bună, se 
ocupase de rănile lui şi îi supraveghease atent regimul alimentar. 
Copilul pierdea, pe zi ce trecea, câte puţin din culoarea icterică a 
pielii. Părul şi pielea începuseră să-i lucească. 

Dar cât de înşelătoare erau aparențele. Meşterul ştia că sub 
aparenţa aceea de sănătate datorată unui regim alimentar 
sănătos, corpul copilului era măcinat de un virus ucigaş. Baraca 
6, unde-l găsise, era infirmeria SIDA a lagărului. 

— Arată... acceptabil. Meşterul se ferise să spună „bine”. Sau 
„foarte bine”. Ai putea să-l faci să arate aşa mai multă vreme? 

Femeia ridică din umeri şi îl conduse în baie. Rafturile 
dulăpiorului erau pline de cutiuţe cu medicamente. 

— Cele mai bune medicamente americane şi din Europa, zise 
ea. Astea îl vor ţine în viaţă. 

— A fost testat de curând? 

— Din două în două săptămâni, la clinica de aici. Fişele vor fi 
impresionante. 

Pe altul l-ar fi deranjat tonul ei degajat. Parcă îi spunea ce preţ 
are carnea proaspătă de rață, în piaţă. 

— Vreo şase luni, poate chiar mai puţin, spuse Meşterul. Mai 


45 


ţine-l în viaţă, măcar şase luni. 

— Bine, cred că voi reuşi. 

Meşterul nu se îndoia de asta. Femeia era una dintre cei mai 
buni agenţi cunoscuţi de el. La cei treizeci şi şase de ani lucrase 
deja, de circa un sfert de secol, ca agent. Nord-coreenii făceau 
bine câteva lucruri printre care crearea de agenţi cu puternică 
infiltrare. 

Bărbatul şi femeia îşi începuseră noua lor viaţă, sub acoperire, 
la Hong Kong, cu mulţi ani în urmă. Se dădeau drept soţ şi soţie. 
El era proprietarul unui mic magazin de bijuterii şi vindea 
contrafaceri placate cu aur, din care ieşeau puţini bani. Ea era 
infirmieră şi lucra la un spital militar britanic. Informaţiile culese 
de ea în timp se dovediseră nepreţuite. 

Cei doi „soţi” l-au aşteptat pe Meşter, atunci când acesta a 
trecut ceea ce reprezentase cândva graniţa între colonie şi 
continent. Ei fuseseră instruiți de un cadru superior din 
securitatea nord-coreeană, care le precizase că acest om avea 
să îi conducă. Omul răspundea la ordinele Beijing-ului; iar ei 
răspundeau în faţa lui. Fuseseră informaţi şi despre băiat, despre 
sănătatea şi necesităţile lui. Li se spusese clar că trebuia să-l dea 
drept fiul lor şi că era imperios necesar ca el să supravieţuiască 
până în ziua de joi, 27 noiembrie. Răspundeau cu capul pentru 
toate acestea. 

Omul care avea să le aducă băiatul urma să le explice pe larg 
întreaga lor misiune, pe etape, când va considera acest lucru 
necesar. Nu va locui cu ei, dar va ţine strâns legătura. Problema 
era că omul acesta călătorea mult. 

Desigur, această ultimă precizare era o minciună. Meşterul a 
rămas la Hong Kong şi şi-a închiriat un apartament într-o clădire 
în care locuiau oameni de afaceri vestici. Trebuia să-i 
supravegheze pe cei doi ca să fie sigur că se ocupau în mod 
corespunzător de băiat. 

El ştia că femeia îi spusese adevărul: copilul nu se comporta 
firesc în lume, dar ea continua să joace rolul de mamă 
protectoare, răbdătoare şi grijulie. Meşterul le auzise pe alte 
mame apreciind cât de răbdătoare era cu copilul, care părea atât 
de dificil. 

Meşterul mai ştia că ea îşi dăduse seama de faptul că el nu 
părăseşte localitatea. 

Uneori, când era cu băiatul, la cumpărături sau în parc, ea 
obişnuia să privească înjur, ca un soldat aflat pe front, după care 
împărțea terenul în zone şi examina în amănunţime fiecare 


46 


parcelă în parte. Nu-l văzuse niciodată, dar simţea că e prin 
preajmă. 

— Şi bărbatul? întrebă Meşterul. 

Femeia se strâmbă scârbită. 

— Acum, că l-am învăţat să nu-şi mai pună labele pe mine, e 
mai bine. Se poartă frumos cu copilul. Parcă ar fi avut şi el copii. 

— Şi tu crezi că nu are? 

Femeia zâmbi răutăcios. n 

Bărbatul lipăia mâncarea de tăieței. Işi şterse buzele şi dădu 
să se ridice, dar Meşterul îi făcu semn să rămână pe loc. 

— Vă descurcaţi bine cu băiatul, li se adresă el amândurora. 
Voi scrie acest lucru în raportul meu. 

— Nu vrei să rămâi la masă? întrebă femeia. 

— Din păcate, nu pot. 

— Călătoreşti mereu. Eşti ocupat. 

Meşterul scoase un plic gros, plin cu bancnote şi îl puse lângă 
castronul cu tăieţei. 

— Pe curând, rosti el. 


47 


6 


Drumul de la lifturi până la recepţia din faţa biroului lui 
Charles Latham părea fără sfârşit. Sloane îşi fixase privirea pe 
uşa din lemn de trandafir din capătul coridorului, de pe etajul 
şefilor şi încerca să nu se gândească la nimic. 

Sâmbătă, după întâlnirea neaşteptată cu Peter Mack, plecase 
năucă din biroul acela. Nu-şi mai amintea cum ajunsese înapoi 
acasă; reţinea doar faptul că tot restul zilei stătuse ghemuită pe 
canapea, cu pătura trasă până sub bărbie. 

In timpul weekend-ului, aşteptase ca telefonul să sune. 
Deoarece o bursă de valori era deschisă pe undeva pe glob, cei 
de la CCVB lucrau douăzeci şi patru de ore pe zi. Datele pe care 
le trimisese ea prin e-mail ar fi trebuit să fie observate cel mai 
târziu până duminică dimineaţă. Cu toate acestea, telefonul şi 
faxul ei tăceau. Nici o veste de la CCVB. Şi nici de la Peter. 
Exasperată, Sloane formase de două ori numărul lui de telefon, 
dar nu-i răspunsese decât robotul sau mesageria vocală. Simţea 
o nevoie imperioasă să vorbească cu el, să încerce să afle de ce 
voise s-o determine să ajungă la un compromis. Privind înspre 
pat, îşi aminti mirosul lui Peter şi ajunse la concluzia că dorea să 
afle în ce situaţie se mai afla relaţia lor, dacă o mai puteau salva 
în vreun fel. 

Telefonul mut îi crea o senzaţie confuză că se întâmpla ceva, 
nişte lucruri pe care ea nu le înţelegea, ceva ca un soi de fulger, 
departe, la orizont. 

Luni, de Ziua Eroilor, era epuizată nervos de atâta tăcere, îşi 
sună tatăl şi îl invită la restaurantul hotelului The Four Seasons. 
Acesta aprecie peştele, scoicile, heringii, cu cremă acrişoară şi cu 
ceapă şi codul afumat. 

Marţi, în drum spre serviciu, recapitulă în minte pentru ultima 
oară toate argumentele sale. O aştepta un proces greu, era 
sigură de asta. Când păşi afară din lift, pe etaj toţi păreau 
neschimbaţi. Dar, când trecu de birourile secretariatului, pe 
lângă uşile deschise de la birourile colegilor ei observă privirile 
curioase şi faptul că oamenii îi evitau privirea. Păşea pe acel 
coridor lung cu sentimentul unui condamnat la moarte. 

Când intră în biroul ei şi deschise computerul, găsi pe ecran un 
e-mail de la biroul lui Latham. Era chemată de urgenţă. 


48 


Secretara lui Latham o privi lung, când se apropie de uşa 
dublă din lemn de cireş. 

— Te aşteaptă, domnişoară Ryder, o anunţă femeia, pe un ton 
rece. 

Charles Latham era originar din Vest, de pe la mijlocul 
teritoriului. Avea un păr alb ca neaua, nişte pomeţi roz, lucioşi şi 
un burtoi ce-i ieşea de sub birou. Sub înfăţişarea lui de Moş 
Crăciun se ascundea o minte foarte ascuţită şi o fermitate 
neiertătoare în afaceri. Majoritatea acţiunilor Young, Pullen 
aparținuse familiei şi firma funcţionase bine timp de nouăzeci de 
ani, până când moştenitorii o aduseseră în pragul falimentului. 
Acţionarii din afară au obţinut în sfârşit suficiente voturi ca să 
poată dizolva consiliul de conducere existent şi l-au adus pe 
Latham ca să facă curăţenie. Acesta a renunţat la acţiunile 
acelor moştenitori, a făcut curăţenie şi, după acest proces 
dureros, a izbutit performanţa ca banca de investiţii să redevină 
profitabilă. Acum o conducea ca pe propria lui moşie, 
confruntându-se cu alţii în cele mai importante tranzacţii de pe 
Wall Street, protejându-şi averea de rapacitatea marilor rechini. 
Acţiunile firmei erau în creştere, iar acţionarii îl aplaudau. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Ryder. 

— Bună dimineaţa, domnule. Sloane văzu cum bărbatul se 
relaxează în fotoliul lui mare şi-i face semn să se aşeze. 

— Vrei să te servesc cu ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

— Atunci, să trecem la treabă. Ai fost foarte ocupată, nu-i aşa, 
domnişoară Ryder? Sprâncenele stufoase se ridicară pentru a-i 
sublinia spusele. 

— Da, domnule. 

— Lucrezi în weekend, de sărbători... Ai putea să-mi 
povesteşti ce s-a întâmplat sâmbătă? 

Sloane era absolut sigură că Latham citise cu multă atenţie 
toate rapoartele legate de acea zi, de la cel al paznicului până la 
cel scris, probabil, de Peter Mack. Se întreba dacă Latham îi 
dădea acum o şansă să se explice sau voia doar să o prindă cu 
minciuna. 

Sloane îşi expuse poziţia, pe care o repetase în minte toată 
dimineaţa şi sublinie partea mai importantă. Spre meritul lui, 
Latham o ascultă fără să o întrerupă. 

— Vreau să-ţi pun o întrebare importantă, zise el. Pentru ce n- 
ai venit mai întâi la mine ca să-mi comunici ceea ce ai 
descoperit? 


49 


— Asta am intenţionat, domnule, răspunse ea. Doar că, în 
condiţiile date... 

— Ai fost prinsă. 

— Da, domnule. 

— Şi ai intrat în computerul lui MacGregor considerând că era 
singura modalitate de a obţine dovezile de care aveai nevoie. 
Bine, înţeleg. E o manieră neortodoxă, dar presupune imaginaţie 
şi curaj. 

Sloane tresări. 

— Ei, haide, domnişoară Ryder, continuă Latham. Ai ştiut ce 
făceai - comiteai în mod conştient o infracţiune, considerând că 
scopul scuză mijloacele. E adevărat, noi avem nişte reguli de 
care trebuie să ţinem seama, dar dumneata ştii foarte bine, ca şi 
mine de altfel, că aceste reguli pot fi adaptate, interpretate. Şi, 
ştii ceva? Sunt de acord aproape sută la sută cu ce ai făcut. 
Habar n-am avut că MacGregor a pus la cale o şmecherie cu East 
China Oil, pentru că, dacă aş fi ştiut, l-aş fi pus la zid, ca să zic 
aşa. Vreau însă să ştiu de ce anume ai trimis mata informaţiile 
astea la CCVB doar în ultima clipă? 

— N-am avut de ales, răspunse Sloane. Am fost sigură că 
dovezile vor fi distruse - sau că nu voi mai avea eu acces la ele. 

— Şi ai făcut în aşa fel încât să le vadă cineva totuşi. 

Ea dădu din cap. 

— Nu ţi-a trecut nici o clipă prin minte să le trimiţi, să zicem, 
către computerul tău de la serviciu sau la cel de acasă? 

Sloane simţi cum i se urcă sângele la cap. 

— Nu, domnule, nu m-am gândit la asta. Dar, pentru că tot 
avea să le vadă CCVB-ul... 

Latham începu să vorbească repede: 

— Nu, domnişoară Ryder, asta ai presupus dumneata! Dacă ai 
fi avut mai multă experienţă în activitatea noastră, dacă te-ai fi 
gândit ceva mai bine la ceea ce faci, ai fi înţeles că noi ne-am fi 
spălat rufele murdare în familie. 

MacGregor e un lacom inconştient. Dar e inconştientul nostru, 
domnişoară Ryder. Dacă mi-ai fi oferit mie dovezile, eu aş fi 
rezolvat problema dând trei telefoane. Micii investitori, posesori 
de acţiuni East China Oil, pentru care dumneata ai devenit un fel 
de Robin Hood, n-ar fi avut nimic de pierdut. 

Există posibilităţi de a controla ca anumite acţiuni să nu cadă 
în mod periculos, dar pentru asta e nevoie de cooperarea celor 
de la Bursă. Eu ştiu cum să-i fac pe oamenii aceia să coopereze. 

Ceea ce, cu alte cuvinte, se mai numeşte şi trafic de influență, 


50 


gândi Sloane, însă î 
tacă. 

— MacGregor nu poate fi dat ca exemplu demn de urmat, 
continuă Latham, dar este director la firma asta. Când ai început 
să-l urmăreşti, ai pus în pericol întreaga firmă. Ba ai mers chiar 
mai departe: l-ai expus pe el şi ai pus şi firma într-o lumină foarte 
proastă. Ca să folosim o metaforă, domnişoară Ryder, dumneata 
ne-ai umplut de pete. 

Sloane avu impresia că încăperea se micşorează, că aerul 
devine irespirabil, din cauza amenințărilor subînţelese şi a 
consecinţelor greu de imaginat. 

— Am procedat corect, zise ea. 

— Ai făcut ceea ce ai crezut dumneata că e corect. Nu e 
acelaşi lucru. Latham tăcu o clipă. Acum sunt obligat să repar 
rezultatele bunelor dumitale intenţii. East China Oil nu va apărea 
pe panou la bursă, în dimineaţa asta. Şi, într-o oră, aştept să 
primesc veşti de la CCVB. După asta, firma va fi asaltată de 
telefoane din partea presei. Directorii şi restul funcţionarilor ştiu 
deja ce au de făcut. 

Dar eu n-am primit asemenea instrucţiuni în e-mail, gândi 
Sloane. 

— Bănuiesc că dumneata vei fi şi mai ocupată decât mine, 
domnişoară Ryder. Cei de la CCVB vor petrece mult timp cu 
dumneata. Şi presa te va avea în vizor. Spune-mi, te crezi cumva 
un fel de loana d'Arc? 

Intrebarea o făcu să se înfioare. 

— Nu, domnule. 

— Ei bine, ai să vezi că ăsta-i rezultatul acţiunii dumitale, 
domnişoară Ryder. Şi, la urma urmei, rezultatele contează. 

— Ce vreţi să fac? întrebă ea. Incercă să-şi ascundă disperarea 
din glas, fără să reuşească. 

— Vei face ceea ce trebuie să faci. Cred că te-ai gândit la 
consecinţele actelor dumitale. Sau nu doar? 

Sloane ridică bărbia şi întâlni privirea glacială a lui Latham. 

— Sunt concediată? 

Zâmbetul lui Latham lăsă să se vadă un şirag de dinţi albi, 
frumoşi. 

— Ai o zi grea în faţa dumitale, domnişoară Ryder, zise el. Ar fi 
bine să-ţi vezi de treabă. 

După ce ieşi din biroul lui Latham, Sloane o porni cu paşi 
repezi pe coridor, înspre lifturi, privind drept înainte. Probabil că 
ar fi indispus-o mutra secretarei, dacă ar fi văzut-o. Sloane trecu 


51 


şi dădu imediat seama că era mai bine să 


pe lângă biroul lui MacGregor şi simţi atmosfera încordată. 
Directorii stăteau în picioare, lângă uşile deschise ale birourilor, 
iar secretarele priveau pe furiş de la locurile lor. 

Uşa biroului lui MacGregor era închisă, dar Sloane observă, 
prin geamul mai, siluetele unor bărbaţi. De după geam se 
auzeau zgomotele specifice strângerii precipitate a unor 
catrafuse. Auzi o bufnitură de cărţi aruncate într-o cutie, precum 
şi foşnetul hârtiei cu care erau împachetate pahare şi 
porţelanuri. 

Din birou ieşi o matahală îmbrăcată într-o salopetă de 
muncitor la transporturi, împingând un cărucior înţesat de cutii. 
După el apăru colegul lui, ducând câte o vază în fiecare mână. 
Apoi se ivi şi MacGregor. Acesta rămase țintuit locului când dădu 
cu ochii pe Sloane. Ea îi remarcă frumosul costum şifonat, ca şi 
dâra lăsată de transpiraţie pe gulerul cămăşii. Mult stimatul 
domn Paul MacGregor dormise în noaptea precedentă îmbrăcat - 
dacă dormise cumva. El o fulgeră cu privirea, iar Sloane tresări 
speriată de violenţa ce se citea în ea. 

MacGregor făcu doi paşi către ea, apoi încremeni auzind vocea 
răsunătoare a lui Latham: 

— Domnişoară Ryder, inspectorii de la CCVB sunt deja în birou 
la dumneata şi te aşteaptă. Ai face bine să te grăbeşti. 


52 


7 


Meşterul alesese compania aviatică United Airlines, pentru 
cursa Hong Kong-New York. Această companie era una dintre 
cele cincizeci şi una de linii aeriene din lume, care făceau parte 
din Sistemul avansat de informaţii despre pasageri, fiind în 
acelaşi timp şi cea mai solicitată firmă pentru zborurile trans- 
pacifice. 

Meşterul călătorea cu un paşaport fals, pe numele unui om de 
afaceri franco-canadian inexistent. De-a lungul timpului, vama 
americană acumulase multe date privind intrările şi ieşirile 
acestui călător, pe toate meleagurile globului. Atunci când intra 
într-un mare aeroport din lume şi prezenta acest paşaport la 
biroul de înregistrări, Meşterul ştia că numărul acestuia va fi 
înregistrat de unul dintre cele trei mii cinci sute de computere 
deţinute de vamă pentru contactul cu liniile aeriene cu care avea 
legături. Computerul scana paşaportul şi, în timpul zborului, 
transmitea datele unui birou vamal din Newington, Virginia. 
Datele erau confruntate, în cadrul unei bănci de date a poliţiei 
federale, numită „Sistem integrat de verificare a graniţelor”. 
Dacă nu apărea nimic suspect, călătorul respectiv - în acest caz 
omul de afaceri franco-canadian - era lăsat să treacă, la biroul de 
imigrări. 

In ciuda acestui control, vama reprezenta totuşi un pericol, din 
cauza bagajelor. Există trei categorii generale de control al 
bagajelor. O primă categorie se ocupă de pasagerii care apăreau 
în banca de date ca fiind foşti infractori. A doua se ocupă de 
aceia care trebuie să plătească pentru bagaje sau ale căror 
documente atrăseseră cumva atenţia funcţionarului vamal. 
Meşterului nu-i păsa de primele două categorii. Pentru el, 
pericolul consta în faptul că vama ar fi putut chema pe cei din 
grupul de control al bagajelor, pentru a se asigura că respectivul 
bagaj nu prezenta vreun pericol. Meşterul nu avusese decât o 
singură experienţă de acest gen, cu un an în urmă, la aeroportul 
Dulles. Funcţionarul vamal controlase atunci valiza lui cu husă 
din piele de elefant, dar nu găsise decât o inofensivă conservă 
de pateu de ficat, a cărei existenţă nu încălca regulamentul. 

Cursa a aterizat pe aeroportul Kennedy, la 11:05 dimineaţa. 
După patruzeci de minute, Meşterul se afla deja în taxi, în drum 


53 


spre hotelul Four Seasons din Manhattan. Aeroportul Kennedy îi 
amintea de lucruri neplăcute şi Meşterul nu zăbovise prea multă 
vreme pe-acolo. 

La hotel avea reţinut un apartament - unul cu o terasă mare şi 
cu o frumoasă privelişte înspre oraş - pe numele din paşaport. 
Meşterul prezentase o carte de credit din platină, American 
Express, inscripționată cu acelaşi nume. După ce s-a înregistrat, 
a primit o cheie şi un plic mare, sigilat, pe care era tipărită 
denumirea unei mari edituri - motivul pentru care el parcursese 
13 000 de kilometri. 

Meşterul făcu un duş, se îmbrăcă în nişte haine lejere, de 
primăvară, îşi pregăti o băutură la bar şi deschise plicul. Dacă 
cineva - un hoţ sau poliţia - ar fi deschis plicul, i-ar fi aşteptat o 
mare dezamăgire, deoarece conţinea doar câteva biografii şi 
nişte fotografii mari şi lucioase ale unor cunoscuţi oameni de 
afaceri americani. Scrisoarea de însoţire vorbea de eventuala 
apariţie a unei cărţi despre investitori. Titlul sugerat era: 
Milionarul din tine. 

Meşterul nu citi decât una dintre biografii şi se uită doar la o 
singură fotografie - aceea a mult prea stimatului domn Paul 
MacGregor. 

Meşterul zâmbi. Asta însemna că nu mai avea mult de alergat, 
astfel încât nu se va expune prea mult. In loc să meargă el la 
MacGregor, va face în aşa fel încât nefericitul acela de director 
să vină la el. 


În timp ce Meşterul se delecta cu prânzuri copioase la 21 şi Le 
Cirque - locuri preferate de avocatul în materie de divorţuri al lui 
MacGregor, avocat care-şi taxa clientul cu trei sute de dolari pe 
oră, după care-i punea în faţă şi nota de plată a prânzului Sloane 
Ryder înfuleca grăbită un sandviş în faţa Tribunalului Suprem, 
între două mărturii depuse în faţa inspectorilor CCVB. Latham 
avusese dreptate: nu ştiuse ce o va aştepta. 

Comisia CCVB era reprezentată de consilierii Burnett şi Reece, 
care lucrau în echipă. Costumele lor cenuşii se potriveau de 
minune cu personalităţile lor şterse, iar lui Sloane îi era greu să 
deosebească vocile lor monotone. Ea le zicea Bob şi Rob. 

Consilierii i-au spus lui Sloane, pe un ton grav, ce trebuia să 
facă, într-o încăpere mică, fără ferestre, cu laptopuri legate de 
computerul central al CCVB-ului şi cu un reportofon care scârţâia. 
Apoi i-au explicat cum se vor desfăşura lucrurile. 

— Domnişoară Ryder, aveţi nevoie cumva de prezenţa unui 


54 


avocat? 

Ea tresări. 

— Pentru ce aş putea avea nevoie de avocat? 

Rob râgâi satisfăcut după ce băuse o Cola şi îi zâmbi: 

— Dată fiind situaţia, noi ne-am gândit că... 

— Vrem să vă aducem la cunoştinţă toate drepturile pe care le 
aveţi, chiţcăi Bob. 

Sloane îşi amintea foarte bine despre cea de-a doua întâlnire a 
ei cu Latham, în care acesta îi ceruse să coopereze total cu cei 
de la CCVB. Se gândise bine la acea discuţie, încercând să 
descopere vreo capcană, dar nu găsise nici una. Latham părea 
animat de o singură dorinţă: aceea ca ancheta să se încheie cât 
mai repede. 

— N-am nevoie de nici un avocat, le spuse ea consilierilor. 
Putem începe? 

Rob şi Bob parcurseseră dosarul, însă doreau să audă din gura 
ei întreaga poveste, cu toate amănuntele. |n timp ce ea le 
vorbea, reportofonul funcţiona şi scotea sunete ca de greier. 
Aerul din cameră devenise greu, aproape irespirabil. 

Sloane considerase până atunci că dovada transmisă la CCVB 
şi mărturia ei fuseseră suficient de clare, dar în fiecare seară i se 
spunea să revină şi cu alte amănunte, iar a doua zi Rob şi Bobo 
aşteptau cu transcrieri după depoziţiile ei anterioare, cu paginile 
prinse cu clame galbene, cu fraze şi pasaje subliniate de ei cu 
roşu. li scociorau printre cuvinte, precum vânzătorii de peşte, 
prin măruntaie. 

Totul a durat două săptămâni. Au mai intervenit întârzieri, 
pentru că toate datele erau transmise la Washington pentru 
verificare, iar răspunsurile ei erau confruntate cu cele ale 
instituţiilor financiare de peste ocean. Uneori Sloane era 
anunţată că nu mai trebuie să vină în acea dimineaţă, după care 
modemul ei era apelat, tocmai când vorbea la telefon cu un 
client. Era solicitată să vină urgent, deoarece interveniseră 
„evenimente noi”. De obicei acestea se refereau la lucruri de 
care ea habar n-avea. Erau fapte şi cifre despre care numai 
MacGregor, ca personaj central al întregii tărăşenii, ar fi putut 
vorbi. O dată, obosită şi iritată, i-a întrebat pe consilieri de ce nu 
discutau direct cu acesta. 

— A, MacGregor şi-a făcut rost de un avocat, i-a spus Rob. 
Willy Preston, de la Washington. Aţi auzit cu siguranţă de el. 

Într-adevăr, Sloane auzise. Preston fusese cândva consilierul 
unui fost preşedinte, pe care l-a apărat contra unei acuzaţii de 


55 


hărţuire sexuală. 

— Preston îl ţine pe MacGregor la adăpost, în umbră, a 
adăugat Bob. Zice că mai întâi doreşte să vadă la ce concluzii 
ajungem, înainte de a-l lăsa pe MacGregor să vorbească şi cu 
noi. 

— Credeam că ar putea fi obligat să coopereze, ripostă 
Sloane. 

— Da, tehnic vorbind, ai dreptate, recunoscu Rob. Dar nu 
vrem să ne tăiem singuri craca. Dacă îl obligăm pe MacGregor să 
vorbească, cine ştie peste cine mai putem da. 

— Un lucru e sigur, se grăbi Bob să adauge. MacGregor e un 
om terminat. 

Nu foarte sigur, în cazul în care îl ține de mână un avocat de 
talia lui Willy Preston, se gândi Sloane. 

Declaraţia ei plină de curaj că nu are nevoie de nici un avocat 
îi lăsa acum un gust amar. 

Chemările intempestive ale CCVB-ului făceau ca ea să nu-şi 
mai poată îndeplini cum trebuie atribuţiile de serviciu. N-a mai 
putut răspunde la toate solicitările telefonice ale clienţilor şi-a 
anulat unele întâlniri, apoi şi le-a reprogramat, pentru a le anula 
din nou. Pe la mijlocul lunii iunie, numărul telefoanelor primite 
scăzuse la jumătate. 

Lovitura de graţie i-a dat-o presa. Wall Street Journal, Business 
Week şi Fortune publicaseră articole documentate despre 
scandalul cu East China Oil. Sloane era prezentată uneori ca o 
trădătoare, ca o persoană care intenţionase să distrugă reputaţia 
unui om cinstit, iar alteori ca o răzbunătoare a micilor investitori, 
o femeie care şi-a riscat o carieră foarte promițătoare, pentru 
binele acestora. Nici una dintre aceste două imagini nu-i făceau 
bine la serviciu. 

Cei câţiva mari investitori, de care se ocupase Sloane, au fost 
primii care au renunţat la colaborarea cu ea. În ciuda încercărilor 
ei de a-i asigura că totul este în deplină regulă, răspunsul lor a 
fost acelaşi: ne face plăcere să lucrăm cu dumneavoastră, 
desigur, ne-aţi adus mulţi bani, însă aceia pe care îi reprezentăm 
noi, din nefericire pentru dumneavoastră, nu suportă reclama. Şi, 
din păcate pentru dumneavoastră, aţi devenit prea cunoscută. 

Clienţii ei individuali s-au purtat într-un mod asemănător, 
arătându-se frustraţi, cerându-i socoteală şi dorind să afle pentru 
ce i-a băgat şi pe ei în toată afacerea aceea, sau de ce nu i-a 
ferit de consecinţe. Sloane n-avea ce să le spună. Activitatea ei 
impecabilă, actualizată cu informaţiile cele mai proaspete, se 


56 


dovedea acum complet inutilă. Toate oportunităţile pe care le 
descoperea ea erau preluate de concurenţă. Clienţii mormăiau 
câteva scuze de convenienţă şi îşi retrăgeau banii. 

Darea de seamă trimestrială de la Young, Pullen demonstra 
volumul pagubelor. Sloane reuşise să obţină ceea ce firma 
denumea, eufemistic vorbind, „un aport negativ”. Din contul de 
care se ocupa ea mai mult ieşiseră bani, decât intraseră. Intr-o 
notă scrisă de mână, Latham sublimase faptul că valoarea 
bunurilor gestionate de ea - şi, prin extensie, valoarea 
reprezentată de ea pentru firmă - scăzuse cu şaptezeci la sută. 
Acest lucru avea să fie reflectat în referatul privind activitatea ei. 
Nici nu mai putea fi vorba de vreo primă. 

Pe la sfârşitul celei de-a treia săptămâni a lunii iunie, consilierii 
au anunţat-o că urma să fie audiat şi MacGregor, de către cei de 
la CCVB. Ea era unicul martor împotriva lui şi avea la dispoziţie 
doar trei săptămâni pentru a-şi revizui mărturia. Nici Sloane şi 
nici MacGregor nu aveau de unde să ştie că alte evenimente vor 
preceda acea programare. 

Seara, Sloane se întorcea în apartamentul ei, care i se părea 
acum tăcut şi lugubru. Intr-una dintre aceste seri, ea remarcă 
faptul că Peter Mack trecuse pe-acolo. Cheia pe care i-o dăduse 
ea se afla acum pe măsuţa din hol, iar hainele lui dispăruseră. 

Mâniată de laşitatea lui, sunase la biroul FBI din New York, de 
unde i se spusese că Peter Mack era plecat şi că nu putea lua 
legătura cu el. Sloane nu se mai obosi să întrebe unde se afla şi 
când avea să se întoarcă. Pentru ea, Peter Mack devenise o 
fantomă. 


Meşterul avusese nevoie de două săptămâni ca să-şi 
definitiveze planul. Acum îl considera o adevărată operă de artă 
şi se tot învârtea în jurul lui, studiindu-l din toate unghiurile, 
pentru a descoperi vreo eventuală fisură. Nu găsi nici una. 

In acest timp, ajunsese să-l cunoască foarte bine pe stimatul 
domn Paul MacGregor. Cunoştea nu numai programul zilnic al 
acestuia, dar şi pe cel al nevestei sale, de care se despărţise şi 
pe al celor două fiice adolescente, gemene, pe care MacGregor le 
adora. Apoi, l-a sunat la telefon pe MacGregor, acasă la el, în 
Long Island şi s-a prezentat drept emisarul unui om pe care 
acesta nu l-ar fi putut în nici un caz refuza. 

Hotelul Waldorf are o reputaţie binemeritată, pentru eleganța 
şi securitatea sa. In el locuiesc multe personalităţi celebre. 
Nenumăraţi preşedinţi ai ţării fuseseră oaspeţii lui pe parcursul 


57 


vizitelor făcute la New York. Restaurantul Peacock Alley îşi 
recâştigase renumele, după o scurtă perioadă de anonimat, în 
timpul crizei ostaticilor din Iran. Revenit la viaţă, el este, parţial, 
un loc pentru petreceri frecventat şi de agenţii de securitate. 

Era ora zece, într-o seară de vineri. Sălile de recepţie şi 
barurile erau pline. In restaurant, circulaţia era intensă, lucru pe 
care mizase Meşterul. Conversaţii, muzică, clinchet de pahare, 
acesta era genul de zgomot de care avea el nevoie. 

Rugase recepţionerul de la hotel să îi rezerve o masă, 
precauţie absolut necesară, dată fiind aglomeraţia de vineri. Din 
locul în care se afla, aşezat pe bancheta din piele, Meşterul îl 
văzu pe MacGregor croindu-şi drum spre el. Nu-l cunoştea, dar se 
opri în faţa lui. MacGregor nu primise nici un indiciu despre 
bărbatul cu care avea să se întâlnească, i se spusese doar 
numărul mesei. 

— Domnul Smith? 

MacGregor îl privi pe bărbatul într-un costum bleumarin, la 
care asortase o cravată galbenă. Omul părea degajat şi afişa 
multă siguranţă de sine; era exact genul de om la care apela de 
obicei Dodge French pentru a-i rezolva treburi ce necesitau 
discreţie şi muşchi. 

— Domnule MacGregor, te rog să iei loc, i se adresă Meşterul. 

MacGregor se strecură pe banchetă şi aproape că îl lovi peste 
mână pe chelnerul care-i aducea ceva de băut. 

— N-am comanda aşa ceva. 

— E o băutură deosebită, zise Meşterul. Din rezerva specială a 
hotelului. 

MacGregor zâmbi şi se mai relaxă puţin. Se străduia să-şi dea 
seama ce accent avea Smith - era european, dar de unde 
anume? 

— Deci dumneata eşti omul lui French, zise el. 

— lar eu cred că dumneata ai nişte probleme. 

MacGregor răbufni: 

— Aşa este. 

După ce fusese obligat să-şi ia concediu, constatase că fusese 
marginalizat de cei din breasla lui şi, în general, de întreaga 
comunitate a celor de pe Wall Street. Interzicându-i-se să 
desfăşoare orice activitate financiară, pur şi simplu nu mai ştia 
ce să facă. Soţia lui, oripilată la auzul zvonurilor care circulau, se 
refugiase în Europa pentru mai mult timp. Fiicele lui se aflau la 
internat şi urmau să revină acasă abia peste câteva săptămâni. 

— Mi-a spus Dodge French că ai putea să mă ajuţi, zise 


58 


MacGregor. 

Meşterul puse pe masă un obiect care semăna cu un 
portţigaret. Ilnăuntru se afla un dispozitiv electronic care crea un 
câmp de bruiaj în jurul mesei. Apoi scoase un plic mare şi i-l dădu 
lui MacGregor. 

— Deschide.-l. 

In interiorul plicului se aflau nişte fotografii, la vederea cărora 
MacGregor păli instantaneu. Poate că ar fi reacţionat violent, 
dacă ceva dulceag şi viclean din tonul domnului Smith nu l-ar fi 
avertizat că era mai bine să se calmeze. 

— Gemenele dumitale sunt dulci, nu, domnule MacGregor? 
Katie şi Allie. Nişte boboci de trandafir. Studiază la Şcoala de fete 
din Greenwich, a doamnei Farmer şi fac călărie la Grajdurile 
Lancaster. Concurează de două ori pe an la Naţionalele din 
Connecticut, Katie pe Black Squire, Allie pe Little Nell. Sunt 
lumina ochilor dumitale, nu, domnule MacGregor? Le-ai oferit 
totul, le-ai asigurat, financiar vorbind, de o asemenea manieră 
încât nu vor fi afectate chiar dacă deznodământul situaţiei 
dumitale va fi unul nefericit. De fapt, te-ai cam îmbogăţit în 
Antile - deşi cred că ai bani depuşi la Haga. Vrei ca fiicele 
dumitale să ducă o viaţă frumoasă şi acest lucru mai este posibil. 

MacGregor nici nu observă când chelnerul puse al doilea pahar 
pe masă. Il luă cu un gest mecanic şi bău o parte din conţinut. 

— Cine eşti tu? şopti el. 

— Asta chiar că n-are nici o importanţă pentru dumneata. 
Trebuie să ştii doar că fiicele dumitale nu vor păţi nimic, dacă vei 
face ceea ce este absolut obligatoriu să faci. 

— La ce dracu' te referi? 

Meşterul puse pe masă o cutie de carton de mărimea uneia de 
pantofi, numai ceva mai puţin înaltă. Pe capac se afla logo-ul 
Holland & Holland, al faimoşilor producători de arme şi accesorii 
pentru vânătoare. 

— După ce plec eu, du-te la toaletă cu pachetul ăsta. |ţi va fi 
clar ceea ce trebuie să faci, atunci când vei vedea ce se află 
înăuntru. 

MacGregor se holba la cutie, stupefiat. 

— Nu ştiu ce are de gând French, însă poţi să-i spui că nu e 
nevoie să fac nimic. O să-i pun la punct pe cei de la CCVB, iar 
avocatul meu o va pune la zid şi pe tâmpita aia de Ryder. lar 
atunci când va termina cu ea... 

— Nu despre femeie e vorba, spuse cu blândeţe Meşterul, ci 
de dumneata. Dumneata trebuie să pui capăt chestiunii, imediat. 


59 


— Vreau să vorbesc cu French! 

Meşterul îi oferi un telefon celular. 

— incearcă. Dar te previn că nu mai vrea să vorbească cu 
dumneata. Niciodată. 

MacGregor formă numărul şi duse telefonul la ureche. Ochii i 
se măreau, în timp ce secundele treceau zadarnic. 

— Niciodată, repetă Meşterul. 

— De ce? De ce mă lasă baltă, după tot ce am făcut pentru el? 
şuieră MacGregor. 

— Ca să mă împiedice pe mine să le caut pe Katie şi pe Allie, îi 
răspunse Meşterul. 

MacGregor îl privea uluit pe străinul acela laconic, sigur pe el 
şi-l cuprinse groaza. 

| se mai pusese în faţă încă un pahar plin. 

Inchise ochii şi îl dădu peste cap. 

— Ce am de făcut? întrebă el cu un glas stins. 

Meşterul se ridică de pe banchetă, apoi se aplecă spre 
MacGregor. 

— Mai bea încă un pahar. Dar numai unul. După aceea, ia 
ceea ce ţi-am dat eu şi du-te la toaletă. Deschide cutia, scoate 
ce-i înăuntru şi pe urmă ieşi. Dumneata nu mă vei vedea pe 
mine, dar eu te voi urmări îndeaproape. Domnul French m-a 
rugat să-ţi spun că n-are nimic personal cu dumneata, doar că e 
neapărat necesar să pui punct afacerii, cât mai repede. 

Străinul plecase, iar lângă MacGregor stătea acum chelnerul, 
cu un alt pahar plin. MacGregor întinse mâna şi observă pe masă 
trei bancnote de câte cincizeci de dolari. Domnul Smith, 
gentleman până la capăt, plătise întreaga consumaţie. 

MacGregor se uita la lichidul acela roşietic, încercând să 
înţeleagă ceea ce i se întâmpla. In faţa ochilor apărea doar 
imaginea gemenelor lui. Parcă le auzea chicotele, răsunând 
puternic şi nu mai putu rezista. 

Se ridică şi, clătinându-se din cauza băuturii, reuşi totuşi să 
ajungă până la toaletă. Intră într-o cabină şi se aşeză pe scaunul 
de toaletă. Deschise cutia, se uită indiferent la cele două părţi 
componente aşezate în hârtia mătăsoasă şi le băgă în buzunar. 
Când să iasă, aruncă absent câteva bancnote în coşul 
supraveghetorului. Nu-şi dădu seama că erau bancnote de 
douăzeci de dolari şi nici nu auzi mulţumirile omului. 

Seara era rece, iar vântul împrăştia gazele de eşapament ale 
limuzinelor şi ale taxiurilor care soseau la hotel. MacGregor dădu 
peste o pereche care intra, auzi înjurătura femeii şi se rezemă de 


60 


stâlpul semaforului. Portarul observase totul, dar era prea ocupat 
cu cei care veneau, ca să poată face ceva. 

Când se aprinse lumina verde, MacGregor cobori de pe trotuar 
şi o luă spre linia din mijlocul străzii, zgribulit şi cocoşat, aplecat 
înainte, ca o persoană care înfrunta vântul din faţă. Imaginea 
gemenelor sale dispăruse şi în locul ei apăruse cea a lui Dodge 
French. Faţa aceea blajină, ca de bunic, devenise dintr-odată 
rece şi neîndurătoare şi îl urmărea, asemenea unui zeu 
neiertător. 

Ideea de a-l suna pe French, pentru a-l implora, îi veni în 
minte. Dar MacGregor ştia prea bine că, după ce lua o hotărâre, 
Dodge French era de neînduplecat. Văzuse cu câtă zgârcenie îşi 
risipea French disponibilitatea pentru iertare. 

Aşteptarea la semaforul de la intersecţia lui Park Avenue cu 
Strada 50 dură mult. MacGregor ar fi putut traversa, dacă ar fi 
vrut, dar se despărţi de cei ce porniseră odată cu el şi, ca să nu 
le stea în drum, rămăsese pe linia continuă, apropiindu-se de 
straturile cu flori. Totul se învârtea în jurul lui, luminile de la 
clădiri se amestecau cu farurile vehiculelor, faruri care mai întâi 
l-au luminat, apoi l-au invadat. Scrâşnetul frânelor, claxoanele 
acelea care nu mai încetau, şuieratul fluierului portarului de la 
Waldorf, cel care chema taxiurile, îl copleşeau. 

MacGregor se uită la cerul luminat, care nu era niciodată 
întunecat. 

Sângele i se urcă la cap, ameţi şi fu pe punctul de a se 
prăbuşi. Îşi restabili echilibrul întinzând braţele lateral. Auzi un 
glas în apropiere: 

— Hei, omule, nu ţi-e bine? 

Dacă nu o făcea acum, cineva ar fi ajuns la el şi l-ar fi oprit. Ar 
fi chemat poliţia; ar fi fost percheziţionat şi anchetat. 

Şi, în timp ce el s-ar fi aflat în camera de la poliţie, domnul 
Smith s-ar fi apropiat de fiicele sale şi le-ar fi băgat monede în 
ochi, precum romanii, sau câteva grăunţe de orez în gură, 
precum vietnamezii, după ce le-ar fi omorât. 

MacGregor băgă mâna în buzunarul trenciului său. Hârtia cu 
literele acelea imprimate era unsuroasă, tocul şlefuit al 
revolverului era cald şi alunecos. MacGregor se întoarse cu faţa 
spre clădirea Pan Am şi privi spre locul în care cândva lucise acel 
simbol. Butoiaşul revolverului îi atinse dinţii. 

Nu înţelegea cum de putea urla în halul acela, cu gura plină şi 
nu mai avu nici timp să-şi dea seama că de fapt era ţipătul unei 
femei care traversa intersecţia şi care, din întâmplare, îl văzuse. 


61 


Apoi, ţeasta i se fărâmiţa, iar el nu mai fu nevoit să înţeleagă 
nimic. 


62 


8 


Cercetările cu privire la moartea onorabilului Paul MacGregor 
s-au concentrat asupra ultimelor câteva ore ale vieţii sale. 
Detectivii au simţit mirosul de alcool emanat de cadavrul lui. 
Acest amănunt, plus depoziţia portarului de la hotel, i-au 
îndrumat spre restaurantul Peacock Alley. Celor care serveau la 
restaurant nu li s-a permis să plece acasă, până când n-au fost 
interogaţi. 

Chelnerul care-l servise pe MacGregor le-a explicat poliţiştilor 
că acesta băuse patru pahare mari, fapt confirmat şi de barman. 
Acesta l-a descris pe MacGregor ca pe un om de afaceri obişnuit. 
Le-a povestit şi despre cel ce fusese împreună cu el, care nu 
băuse decât un pahar cu bere. Cum seara fusese mult prea 
agitată, chelnerul nu reuşi să le ofere decât o descriere foarte 
vagă a bărbatului respectiv. Fără să vrea, el i-a indus în eroare 
pe detectivi, spunându-le că MacGregor fusese acela care plătise 
consumaţia, cu trei bancnote de câte cincizeci de dolari şi că îi 
lăsase restul. Chelnerul a fost impresionat de bacşişul mare, aşa 
că îşi amintea mai bine de cel care plătise, decât de cel care-l 
însoţise. 

După ce detectivii au apelat numele lui MacGregor pe 
computer şi au parcurs povestea problemelor lui cu CCVB-ul, a 
concediului forţat de la Young, Pullen, ca şi a divorţului lui 
iminent şi-au format imaginea unui om care era pe cale să piardă 
totul. Nu era un lucru ieşit din comun ca MacGregor, disperat, să- 
şi fi luat singur viaţa. Şi, apoi, o sinucidere le făcea munca mai 
uşoară. 

Detectivii s-au preocupat de starea de spirit a lui MacGregor şi 
au încercat să descopere de unde făcuse acesta rost de armă, 
dar fără rezultat. Revolverul acela de calibrul 38 era o armă 
ieftină, pe care şi-o putea procura oricine. La New York, astfel de 
arme erau mai uşor de obţinut decât locurile de parcare. 

Preocuparea de a-l găsi pe celălalt bărbat a devenit din ce în 
ce mai puţin importantă, acesta ajungând doar o notă de subsol, 
lipsită de orice relevanţă, scrisă pe fugă într-un carneţel de 
detectiv. 


La şapte ore după sinuciderea lui MacGregor, Sloane Ryder 


63 


intra în sala de gimnastică de pe Strada Varick, ca să-şi facă 
exerciţiile de dimineaţă. 

După ce se schimbă, ea îşi începu încălzirea pe banda de 
alergat, fixându-şi un ritm de cinci kilometri pe oră. Zgomotul 
paşilor pe banda de cauciuc îi făcu bine, până când, la aparatul 
de lângă ea veni o femeie care, folosindu-se de telecomandă, 
deschise televizorul. Sloane auzi glasul precipitat al 
prezentatorului şi făcu greşeala să se uite către ecran. 

Văzu imaginea hotelului Waldorf, iluminat, care servea la 
amplasare în spaţiu a evenimentului. Maşinile poliţiei erau cu 
farurile aprinse, poliţiştii de la circulaţie încercau să fluidizeze 
traficul, iar televiziunea tocmai îşi monta aparatura. Au apărut şi 
cei de la salvare cu o targă, pe urmă poliţiştii au împrăştiat 
reporterii şi mulţimea de gură-cască din zonă. Când cei de la 
salvare au trecut cu targa, o rafală de vânt a ridicat cearşaful de 
pe cadavru şi Sloane a putut să vadă ceea ce mai rămăsese din 
faţa stimabilului Paul MacGregor. 

Sloane pierdu ritmul, se împiedică de bara aparatului, îşi 
pierdu echilibrul şi aproape că alunecă. 

— Vrei să chem un instructor? o întrebă femeia de lângă ea. 
Sloane scutură din cap, incapabilă să-şi desprindă privirea de la 
ecran. Numele lui MacGregor fu repetat de mai multe ori. 
Imaginile acelea dure, şocante, o urmăriră în timp ce se îndrepta 
în fugă spre garderobă. Duşul nu îi luă decât un minut. Işi 
deschise dulăpiorul, se îmbrăcă repede, apoi înşfacă geanta de 
sport şi țâşni pe uşă. Alergă până în vestul Broadway-ului, ca să 
reuşească să prindă un taxi. Călătoria i se păru fără sfârşit. In 
cele din urmă, văzu stâlpii şi leii din piatră care străjuiau clădirea 
firmei Young, Pullen. O porni repede spre intrare şi observă şirul 
de limuzine şi de maşini scumpe. Deşi nu era decât ora şapte, 
directorii sosiseră deja la firmă. 

Sloane luă liftul până la etajul unde lucra. Cu excepţia a două 
birouri, celelalte erau goale. Intră din nou în lift şi merse către 
birourile directorilor. 

Recepţionera era acolo, fapt care o miră pe Sloane. Trecând 
pe lângă femeie, observă că toate secretarele se aflau la locurile 
lor. 

Se opri lângă cea mai apropiată. 

— Unde-i Latham? 

— E în sala de consiliu, dar nu se poate să... 

Sloane se pusese deja în mişcare, păşind repede printre 
birouri. Când ajunse la sala de consiliu, intră fără să bată în uşă. 


64 


Se aflau toţi acolo, aşezaţi la masa din lemn de alun american, 
lungă de zece metri. 

Lumina pătrundea timid prin geamurile uşor fumurii, făcând să 
lucească serviciile de porțelan, de cristal şi de argint. 
Cincisprezece capete se întoarseră brusc spre ea. Ar fi trebuit să 
fie şaisprezece. Locul din dreapta lui Latham era gol. 

Latham se uita la ea din capul mesei. 

— Domnişoară Ryder. Inţeleg, din prezenţa dumitale, că ai 
auzit vestea. 

Sloane deschise gura să vorbească, dar se răzgândi. Toţi acei 
bărbaţi, tunşi şi frezaţi, deşi perfect îmbrăcaţi, se vedea că nu 
dormiseră în noaptea aceea. Cum de se putea întâmpla aşa 
ceva? Brusc, îşi dădu seama că avea şuviţe de păr umede lipite 
de frunte şi că bluza îi era strâmb încheiată. 

Nu au auzit, pur şi simplu întâmplător, ştirea la televizor. 
Cineva l-a informat pe Latham, iar acesta i-a chemat pe toți aici. 

— Am auzit despre... Am auzit la ştiri, zise ea. Ce s-a 
întâmplat? 

— MacGregor s-a sinucis, asta s-a întâmplat, domnişoară 
Ryder, spuse Latham cu răceală. Pe linia continuă din mijlocul 
străzii, în faţă la Waldorf, puţin după unsprezece noaptea. Poliţia 
zice că a folosit un revolver. 

Sloane făcu un pas înapoi şi se sprijini de uşa mare, din sticlă. 

— Dar de ce... 

— Mi se pare nepotrivit ca tocmai dumneata să pui o 
asemenea întrebare, i-o reteză Latham. Dar, pentru că tot ai 
întrebat, îţi voi citi ceea ce scrie într-un bilet găsit la el. Asta te 
va lămuri. 

Un bilet? Cum de a pus Latham mâna pe el? 

— Eşti atentă, domnişoară Ryder? 

Fără a mai aştepta ca ea să confirme, Latham începu să 
citească: 

— „Intotdeauna m-am străduit să duc o viaţă cât se poate de 
onorabilă şi decentă. Am încercat să fac faţă ultimelor acuzaţii, 
cu demnitate şi curaj, putere dându-mi numai faptul că mă ştiu 
nevinovat. Dar necazurile produse familiei mele au devenit de 
nesuportat. Nu există decât o singură cale de a-i face să tacă pe 
toţi mincinoşii şi pe toţi criminalii care doresc să mă distrugă, 
care le înnebunesc pe soţia şi pe fiicele mele. lau hotărârea 
aceasta, ca să le scutesc de alte chinuri. Fie ca Dumnezeu să 
aibă milă de sufletul lui Sloane Ryder, care a abătut asupra 
noastră toată această nenorocire.” 


65 


Sloane îl văzu pe Latham ţuguindu-şi buzele şi scuturând din 
cap, de parcă ar fi dorit să înlăture un miros neplăcut, pentru ca 
apoi să se uite din nou la ea. 

— Cred că e mai mult decât edificator, domnişoară Ryder, nu 
eşti de aceeaşi părere? 

Sloane rămăsese sprijinită de uşă, iar lacrimile îi curgeau pe 
obraji. 

— N-ar fi trebuit să facă aşa ceva! N-ar fi trebuit să se 
sinucidă. 

— Multe n-ar fi trebuit să se întâmple, rosti Latham. Eu te-am 
avertizat, domnişoară Ryder. Ţi-am spus că habar n-ai ce rotiţe ai 
pus în mişcare. lată că acum s-a ajuns la consecinţe tragice. 

— Vreţi să spuneţi că aţi ştiut că... sau că aţi bănuit măcar că 
MacGregor se va sinucide? Dacă da, de ce nu l-aţi ajutat? j 

— Nu e cazul să-mi judeci dumneata acțiunile! tună Latham. In 
tot acest timp am încercat să protejez renumele firmei noastre. 
Acum constat că n-am făcut totul. Nu mai eşti dorită la Young, 
Pullen, domnişoară Ryder. Strânge-ţi imediat lucrurile. Serviciul 
de resurse umane îţi va trimite, într-o oră, salariul cuvenit la 
concediere. 


Sinuciderea lui MacGregor şi vâlva ulterioară din presă au 
făcut-o pe Sloane vulnerabilă. Meşterului i-a fost foarte uşor s-o 
urmărească din umbră, în următoarele săptămâni. Instrucţiunile 
primite de el, legate de afacerea MacGregor, fuseseră laconice. 
Femeia nu era considerată un pericol; datele obţinute de ea nu 
se legau de proiect. Totuşi, se luau măsuri pentru ca ea să fie 
obstrucţionată. Meşterul trebuia să ducă la bun sfârşit acest 
lucru şi să fie pe fază, dacă s-ar fi dovedit că ea ştie mai mult 
decât se părea la prima vedere. 

Sloane a fost chemată la tribunalul federal, de cinci ori pe 
săptămână, timp de două săptămâni. Ea se aşteptase să fie 
chestionată de poliţie în legătură cu sinuciderea lui MacGregor. 
Era sigură că, după concediere, urma să fie acuzată pentru 
violarea biroului acestuia şi pentru furtul din computer. 

Acest lucru nu s-a întâmplat. Ba, dimpotrivă, i s-a cerut să 
revină în acea cameră fără aer, unde o aşteptau Rob şi Bob. 

După ce mormăiseră câteva păreri de rău pentru „tragicele 
circumstanţe” ale cazului, aceştia i-au spus că firma Young, 
Pullen coopera total în anchetă. Se aflaseră noi date. Sloane a 
fost rugată să vorbească despre călătoriile de afaceri ale lui 
MacGregor, despre asocierea acestuia cu reprezentanţii chinezi 


66 


şi despre alte fişiere pe care era posibil să le fi citit din 
computerul lui. Sloane contracară însă totul, spunându-le că n- 
avea de unde să cunoască astfel de amănunte, că nu lucrase 
niciodată la proiectele lui MacGregor. Dar întrebările continuau 
să fie puse, reportofonul înregistra. Spre sfârşitul primei 
săptămâni, Sloane înţelese că cei doi nu făceau altceva decât să 
o învârtă pe loc. 

— MacGregor a murit, le zise ea într-un târziu. Nu mai există 
nimeni care să poată fi acuzat, cel puţin nu în jurisdicţia CCVB. 
De fapt, ce facem noi aici? 

Rob şi Bob îşi ieşiră din sărite. 

— Încercăm să înţelegem cazul, domnişoară Ryder. Vrem să 
dăm de capătul firului. 

Sloane se uită în ochii lor lipsiţi de expresie şi, pentru prima 
oară, se simţi înfricoşată. Cei doi bărbaţi aveau puterea s-o 
cheme acolo, încă multă vreme. li puteau pune cele mai stupide 
întrebări, iar ea era obligată să le răspundă. Ei aveau tot timpul 
şi toate posibilităţile din lume şi lucrau după un program secret, 
ai cărui parametri numai ei îi cunoşteau. Reprezentau o comisie 
ca oricare alta, care avea puterea de a distruge o persoană prin 
uzură psihică. 

Sloan simţea dorinţa de a-i înfrunta, însă era conştientă de 
faptul că nu era cea mai potrivită atitudine. Ei o izolau, o 
dezechilibrau, nu-i dădeau nici ocazia şi nici timpul necesar ca să 
se apere prin tribunal, în ochii opiniei publice ostile. 

Sloane primise zeci de telefoane de la ziarişti. Ori de câte ori 
se simţea tentată să le vorbească acestora, îşi amintea de 
avertismentul celor doi anchetatori, potrivit căruia, până la 
finalizarea raportului, nu avea voie să divulge nimic despre 
mersul cercetărilor. Ei o asiguraseră că va avea destul timp şi 
după încheierea cazului pentru a-şi expune propria versiune. Era 
o minciună sfruntată şi ştiau toţi trei acest lucru. 

In ultima zi din cea de-a doua săptămână, şedinţa se dovedi 
plictisitoare, de parcă celor doi li se făcuse lehamite de acea 
farsă. Reportofonul a fost oprit brusc. Rob şi Bob i-au mulţumit 
lui Sloane pentru cooperare şi i-au spus că putea pleca liniştită. 

— Şi acum? întrebă ea. Când veţi da publicităţii raportul? 

— La momentul oportun. 

— Şi Young, Pullen? Nu v-am auzit spunând că îi veţi sancţiona 
sau amenda. 

— Lucrăm acum cu ei în legătură cu asta, spuse Rob. 
Weekend plăcut, domnişoară Ryder. Dacă va fi nevoie, vom mai 


67 


discuta. 

Sloane ieşi grăbită. Ştia că n-avea să-i mai revadă niciodată pe 
cei doi, că cineva, undeva, hotărâse că fusese „destul”. Acum 
nu-i mai rămăsese decât amărăciune şi imaginile acelea de 
coşmar, care-l înfăţişaseră pe MacGregor. 

Sloane nu bănui nici o clipă că doi ochi ageri o urmăriseră în 
acel weekend, în timp ce-şi făcea cumpărături la papetărie şi nici 
că cineva luase din coşul ei de gunoi o coală cu autobiografia ei, 
care se mototolise în maşina de copiat şi pe care ea o aruncase. 


Sloane Ryder se comporta exact aşa cum se aşteptase 
Meşterul: încerca să-şi refacă viaţa. In următoarea săptămână, el 
fusese la câţiva paşi în urma ei, atunci când se dusese pe Wall 
Street ca să-şi caute de lucru şi să-şi facă dreptate. De cele mai 
multe ori, ea intra şi ieşea din câte o clădire, în mai puţin de 
douăzeci de minute, cu un aer de frustrare. Meşterul se gândise 
că n-ar fi stricat să aibă acces la computerul şi la telefonul ei, dar 
renunţase. Vedea rezultatul eforturilor în ochii ei, în timp ce bea 
o cafea, în nervozitatea cu care se uita la ceas, atunci când 
mergea la altă firmă de brokeraj sau la cine ştie ce bancă de 
investiţii, unde un director de personal o trimitea iar, cu o 
politeţe rece, înapoi de unde venise. 

Ryder devenise un fel de paria, iar izolarea ei de lungă durată, 
gândea Meşterul, avea să dureze mult. 

Chiar înainte de 4 lulie, care cădea într-un weekend, Meşterul 
primi la hotel un bilet de mulţumire, nesemnat, împodobit cu 
floricele. Era semnalul prin care era anunţat că trebuia să încheie 
supravegherea lui Sloane Ryder. 

Meşterul se aşteptase la acel mesaj şi constată surprins că 
primirea lui îl întristase. Ryder îl impresionase; femeia avea şira 
spinării dreaptă. l-ar fi plăcut să facă cunoştinţă cu ea. In 
drumurile lui, întâlnea prea puţini oameni interesanţi. 

In acea seară, aşezat confortabil în scaunul lui, Meşterul 
privea gânditor luminile New York-ului, care licăreau departe, sub 
burta avionului. Se întreba ce avea să facă Sloane Ryder în 
continuare. 


Deoarece în timpul verii toţi cei care lucrau pe Wall Street 
fugeau de bulevardele Manhattanului spre casele de vacanţă 
închiriate în Long Island sau Vineyard, Sloane nu aştepta 
răspunsuri prompte la cererile ei de angajare. Aşadar rămase 
uluită - şi în acelaşi timp dezamăgită - de promptitudinea cu 


68 


care îi veneau răspunsurile negative. De la cele mai mari firme, 
până la cele mici, răspunsul era acelaşi: avea o calificare 
excepţională, le-ar fi făcut mare plăcere să lucreze cu ea, însă 
din păcate, nu existau posibilităţi, cel puţin pentru moment. 

Sloane trimisese peste o sută de cereri de angajare. Pe la 
mijlocul lui iulie, îi sosiseră aproape toate răspunsurile, toate 
negative, iar ea se întreba acum încotro s-o apuce. La Chicago, la 
Philadelphia, la Boston? Ar fi putut realiza o carieră de succes în 
oricare dintre aceste mari oraşe, însă plecarea însemna un pas 
înapoi pentru ea. Wall Street era locul cel mai adecvat profesiei 
ei. Îşi dovedise calităţile acolo, aparţinea acelui loc, numai că 
acum nimeni nu o mai dorea. Avusese grijă Latham de asta. De 
altfel procedase astfel încât scandalul legat de MacGregor să se 
calmeze şi-l îngropase odată cu acesta. Din presă dispăruseră 
reportajele despre ancheta CCVB. 

Negocierea privind acţiunile East China Oil fuseseră reluate, 
iar acestea au continuat să se mişte liniar, dând impresia că nu 
s-a pierdut nimic. La sfârşitul lui iulie, Wa// Street Journal a inclus 
un articolaş, plasat în secţiunea bursieră, în legătură cu 
încheierea anchetei făcute de CCVB asupra firmei Young, Pullen. 
Termenii înţelegerii nu au fost deconspiraţi. 

Când i-a sosit cecul de reglare a contului cu Young, Pullen, 
Sloane a înţeles că ţine în mână ultimele vestigii ale fostei sale 
vieţi, în care crezuse până atunci. 


Pe la începutul lunii august, Sloane a făcut rezervări de avion, 
de hotel şi de maşini închiriate prin Internet, iar după o 
săptămână şi-a luat tatăl de acasă de la el, în drum spre 
aeroportul Kennedy. In următoarea lună, cei doi au circulat, cu 
maşina, pe întreaga coastă a Californiei. S-au oprit o vreme la 
San Diego, apoi la Los Angeles, după care şi-au văzut de drum 
până la San Francisco. 

Frumuseţea deosebită a litoralului, confortul rafinat al micilor 
moteluri, satisfacția că putea să-i facă o bucurie tatălui ei, toate 
acestea au ajutat-o să-şi mai alunge tristeţea şi sentimentul de 
nesiguranţă. Când s-au suit în avion la San Francisco, pentru 
zborul de întoarcere, se simţea odihnită şi cu tonus ridicat. După 
Ziua Muncii, avea să reînceapă căutările - sau poate că va opta 
pentru o afacere proprie. Inceputul va fi greu şi costisitor. li 
trebuia vreo doi clienţi stabili şi importanţi şi câteva afaceri 
bune, ca să simtă că revine în lumea afacerilor. 

Când intră în apartament, Sloane remarcă faptul că becul 


69 


robotului telefonic clipea. Apăsă tasta de redare a mesajului, pe 
care îl ascultă cu luare-aminte, în timp ce deschidea ferestrele ca 
să aerisească încăperea. La un moment dat încremeni şi apoi 
alergă înspre robot. Derulă banda şi ascultă din nou mesajul, 
încercând să-şi închipuie de ce o sunaseră de la guvern, ca să-i 
ofere de lucru. 


70 


9 


Lee Porter obişnuia să meargă cu trenul, atunci când avea 
treabă la New York. Altfel, ar fi trebuit să ajungă la Aeroportul 
Naţional Ronald Reagan, apoi să ia de-acolo avionul, după care 
să ajungă până în Manhattan, iar toate astea îi luau la fel de mult 
timp. 

Porter avea o legitimaţie guvernamentală care îi dădea 
dreptul la bilete cu preţ redus. Implinise şaizeci şi cinci de ani şi 
avea dreptul la o reducere de preţ. 

El se folosea de ambele drepturi, dar obişnuia să plătească din 
buzunarul lui reparaţiile microbuzului cu care se deplasa în 
interes de serviciu. Era foarte meticulos în privinţa cheltuielilor 
de la serviciu şi, în general, dădea multă atenţie banilor. Aşa şi 
trebuia. Lee Porter ca şef de serviciu la Biroul de Contabilitate, 
era cunoscut drept spaima Congresului american. 

Microbuzul se umplea repede cu avocaţi şi diverşi susţinători 
care mergeau la New York ca să strângă fonduri pentru 
campania electorală. Porter verifica atent meniul de la micul 
dejun. Comandă căpşuni şi cafea, după care făcu decontul. 

Sloane Ryder intrase în vizorul lui, de îndată ce aflase despre 
ancheta CCVB-ului legată de afacerile companiei East China Oi. 
Din câte auzise şi citise el, femeia avusese parte de o vară de 
coşmar. Fusese tentat să ia legătura cu ea chiar mai repede. Cu 
un simplu telefon ar fi putut să-i determine pe consilierii aceia s- 
o lase în pace, dar voise să constate cum face ea faţă acelei 
anchete, să vadă dacă o asemenea tensiune o doboară sau nu. 
In final, Lee Porter fusese impresionat de maniera în care 
supravieţuise femeia acelui veritabil coşmar. 

La gara Penn, Porter îşi croi drum prin mulţimea care îşi 
aştepta rândul la taxi şi o porni pe jos pe Bulevardul 7. Mergea 
repede, bucurându-se de răcoarea lunii septembrie, o adevărată 
binecuvântare, după cumplita căldură umedă din Washington. În 
dreptul Străzii 8, o făcu la stânga, traversă Bulevardul 5, spre un 
mic hotel, construit în stil european, al cărui restaurant oferea 
delicioase mâncăruri americane, la preţuri surprinzător de mici. 

In timp ce şeful de sală îl conducea la o masă de lângă o 
fereastră prin care se vedea grădina luxuriantă a hotelului, 
Porter se simţi insistent privit, cu mult înainte ca el să o vadă pe 


71 


Sloane Ryder. 

Sloane se uita la Porter, care traversa încăperea. Se aşteptase 
să întâlnească cine ştie ce birocrat plictisit şi vedea acum o 
persoană înaltă, de culoare, cu ochi căprui şi o claie de păr 
grizonat. Era îmbrăcat cu un costum subţire de lână, croit în stil 
clasic şi avea o ţinută impresionantă. Sloane se gândi că aducea 
cu actorul Morgan Freeman. 

— Domnişoară Ryder, eu sunt Lee Porter. 

Bărbatul îi strânse hotărât mâna. Sloane constată că avea 
palmele aspre, ca ale unui om căruia îi plăcea să trebăluiască, 
duminicile, pe la el pe-acasă. Sloane se întreba dacă bărbatul nu 
avea cumva vreun hobby - poate sculpta în lemn. 

Timp de câteva secunde, cei doi schimbară câteva cuvinte de 
convenienţă, sfârşind apoi prin a se uita fix unul la celălalt. 

Porter îi zâmbi. 

— Nici tu nu eşti o vorbăreaţă, nu? 

— Scuzaţi-mă, zise Sloane. De câtva timp m-am cam izolat. 

— Pot să dau eu comanda? 

— Vă rog. 

Porter se dovedi receptiv la recomandarea ospătarului în 
privinţa vânatului în sos de ienupăr, la care se adăuga o sticlă de 
Freemark Abbey. Pe urmă, îşi permise să se uite mai bine la 
Sloane Ryder. Era bronzată, însă sub ochi avea cearcăne, iar în 
jurul gurii nişte riduri pe care ea încă nu le observase. Stătea cu 
spatele drept, în taiorul albastru, impecabil. Forma bărbiei trăda 
o oarecare încăpățânare. 

— Am înţeles că cei de la CCVB şi-au terminat ancheta în care 
ai fost implicată, zise el. 

— S-au umplut de hârtii. Şi, în plus, au şi depoziţia mea. Dar 
acum nu mai au pe cine să acuze. 

— Imi pare rău pentru MacGregor. Părerea mea este că tu n-ai 
nici o vină pentru moartea lui. 

— Mulţi v-ar contrazice. 

— Tu te simţi vinovată? 

— Eu sunt convinsă că MacGregor nu s-ar fi sinucis dacă nu l- 
aş fi deconspirat eu. In asta constă vina mea. 

— Şi crezi că ai făcut rău că l-ai deconspirat? 

— Nu. Dar, uneori, nu e îndeajuns să fii convins de asta. 

— Poate că totuşi este, domnişoară Ryder. iți aminteşti de 
Hubert Downs? 

Sloane  încuviinţă. Hubert Downs fusese şeful Comisiei 
prezidenţiale pentru învăţământ, până s-a descoperit că îşi 


72 


băgase mâinile, până la coate, în fondurile alocate şcolilor care 
aveau absolută nevoie de ele. La două zile după izbucnirea 
scandalului, Huber Downs, un mare pasionat de paraşutism, 
preferase să nu-şi mai deschidă paraşuta la cinci sute de metri 
deasupra plajei din Florida. 

— Lui Downs i-a fost încredinţată o mare responsabilitate, dar 
el a trădat cauza. Prin acţiunile sale, a lipsit copiii de cărţi, de 
profesori, până şi de încălzirea sălilor de clasă. Eu am fost acela 
care l-a dat în vileag şi nu mă simt câtuşi de puţin răspunzător 
pentru gestul său de om laş. 

Sloane se uită în ochii lui ce exprimau duritate şi inteligenţă. 

— In mesaj aţi spus că sunteţi de la Biroul de contabilitate 
generală. Mă întreb cine sunteţi, de fapt? 

— Domnişoară Ryder, dumneata ştii ce face BCG-ul? 

— Nu prea. 

— Pe scurt, noi facem auditul, controlul Congresului, 
monitorizăm activităţile financiare ale fiecărei componente 
guvernamentale, atât militare, cât şi civile. 

— Voi sunteţi cei care au pus întrebări despre acele chei 
franceze, în valoare de şase sute de dolari bucata, pe care a 
dorit să le cumpere Pentagonul? N 

— Chei franceze şi multe alte chestii. In mare parte, 
activitatea noastră poate fi controlată de oricine, dar ceva 
rămâne secret, chiar şi pentru şefii noştri. Cu asta mă ocup eu, 
domnişoară Ryder. Sunt şeful unui mic departament, denumit MJ- 
11. 

— N-am auzit de departamentul ăsta. 

— M-aş fi mirat să fi auzit. MJ-11 funcţionează în secret. Nu 
avem legături cu restul Biroului. Avem propriile noastre reguli şi 
cel mai performant soft de încriptare/decriptare, de la Agenţia 
Naţională de Securitate. 

Chelnerul sosi cu mâncarea şi Sloane tăcu, până acesta plecă. 

— Dacă îmi spuneţi mie acest lucru, înseamnă că m-aţi 
verificat. 

— Crede-mă, domnişoară Porter, ştiu tot ce s-a întâmplat la 
Young, Pullen. Ba chiar ceva în plus. 

— Şi aţi bătut tot drumul până aici, ca să-mi solicitaţi 
colaborarea. 

Porter zâmbi. 

— Hai să începem, până nu se răceşte mâncarea. 

Sloane se uită la el cum îşi taie o bucăţică de carne, cum ia un 
cartof prăjit şi cum le acoperă cu puţină cremă de spanac. 


73 


Mişcările acelea îi spuneau ce fel de om este: sigur pe el, 
deloc risipitor, foarte precis. Luă şi ea câteva îmbucături, însă îşi 
pierdu repede răbdarea. 

— Vreţi să lucrez pentru voi, la Washington. 

Porter îşi ridică privirea din farfurie. 

— Exact. 

— Şi cu ce ar urma să mă ocup - mai precis? 

Porter aşeză tacâmul pe masă. 

— Pe mine nu mă interesează cheile franceze, de şase sute de 
dolari bucata, pentru Pentagon, domnişoară Ryder, decât în 
măsura în care înseamnă o risipă. Sunt alţii care se ocupă de 
astfel de lucruri. MJ-11 are o activitate mult mai complexă. Toţi 
cei chemaţi să lucreze pentru guvernul federal, toţi cei care 
lucrează deja acolo, ca şi cei pensionaţi sau concediaţi, cad în 
jurisdicţia noastră. 

— Şi ce anume înseamnă, jurisdicţia voastră? 

— Să supraveghem. Noi verificăm, în fiecare zi, sute de nume 
ale unor oameni aflaţi în diverse posturi. Căutăm anomalii. De 
exemplu, când un şofer de la GS-11 cu un salariu de cincizeci de 
mii de dolari pe an posedă ultimul tip de Mercedes, locuieşte într- 
un cartier foarte select, într-o casă sau într-un apartament a 
cărui ipotecă depăşeşte venitul său lunar familial, se ridică un 
semn de întrebare. Vrem să aflăm dacă copiii lui merg la vreo 
şcoală extrem de costisitoare, dacă îşi petrec ei vacanţa la St. 
Kitts-Nevis sau la Telluride şi nu la Atlantic City? lar dacă merg la 
Atlantic City, noi dorim să ştim cât de des se întâmplă asta, de ce 
categorie sunt hotelurile, dacă pe chitanţele de pe cărţile lor de 
credit începe să se citească Cartier sau Neiman Marcus. 

Porter reveni la farfuria lui, oferindu-i lui Sloane posibilitatea 
de a se gândi la ceea ce-i spusese. Sloane era încă nelămurită şi 
nu-şi dădea seama ce anume urmărea Porter. Aşteptă să le fie 
luate farfuriile, înainte de a mai pune alte întrebări. 

— Obţineţi informaţiile şi găsiţi o anomalie. Ce se întâmplă, în 
acest caz? _ 

— Intocmim un dosar de cercetare a individului. Incepem 
supravegherea. Instalăm microfoane şi alte dispozitive, care să 
ne ajute să urmărim tot ce face. 

— Microfoane, şopti Sloane. 

— Cunoşti Legea pentru supraveghere, a Serviciului de 
Informaţii Străine, din 1978? 

— Ştiu numai că există aşa ceva. 

— De la prietenul tău, agentul Peter Mack? 


74 


Sloane îl privi printre pleoapele strânse. 

— Da, de la el. 

— Există la Departamentul de Justiţie o încăpere, la etajul 
şase, protejată împotriva microfoanelor sau a altor asemenea 
dispozitive. O dată la două săptămâni, vine acolo un judecător de 
la tribunalul districtual federal şi semnează mandatele pentru 
instalarea de microfoane şi pentru supravegherea telefoanelor, 
mandate primite de el de la un consilier juridic din cadrul 
Departamentului de Justiţie. CIA, FBI şi alţii ca ei se folosesc de 
această posibilitate. Şi noi la fel. 

Când veni ospătarul cu cafeaua, Porter îi dădu cartea lui de 
credit, American Express. 

— Deci, voi puneţi microfoane şi supravegheați, conchise 
Sloane, ca să prindeţi funcţionari civili care se joacă cu focul şi 
nu-şi declară veniturile reale? 

Porter zâmbi. 

— Nu asta ne interesează, domnişoară Ryder. Nici măcar nu 
transmitem rezultatele noastre către serviciul de securitate 
internă, pentru că astfel am atrage atenţia asupra metodelor şi 
posibilităţilor noastre. Noi îi căutăm în principal pe americanii 
care îşi trădează patria din motive ideologice, pentru bani sau în 
urma unui şantaj. Porter făcu o pauză. Sunt un vânător de 
oameni, domnişoară Ryder. Eu stabilesc legile mele, pentru 
spionii pe care îi descopăr. 

Porter nu dădu nici un semn că ar fi conştient de figura mirată 
a lui Sloane. 

— Vrei să facem o plimbare? o întrebă el, după ce semnă nota 
de plată. 

O porniră alături pe Bulevardul 5. Sloane încerca să-şi dea 
seama cam ce rol ar fi putut avea ea în genul de activitate 
despre care tocmai îi povestise acel bărbat cu voce blândă. 

— Vânaţi spioni. Şi ce faceţi, atunci când găsiţi unul? 

— Niciodată nu poţi fi sigur sută la sută că ceva anormal ar 
putea însemna în mod automat şi spionaj. Totuşi, în nouă cazuri 
din zece aşa stau lucrurile. Din când în când, poate fi vorba de 
vreo moştenire picată din cer sau de ceva la fel de inofensiv. 
Tăcu o clipă. Când suntem absolut siguri că stilul de viaţă nu 
concordă cu salariul, că supravegherea noastră ne indică un 
comportament ieşit din comun, apelăm la FBI. 

— La serviciul de informaţii, spuse Sloane. 

Porter dădu din cap. 

— Da, chiar la serviciul pentru care lucrează agentul Peter 


73 


Mack. 

Această a doua referire la Peter o făcu să se alarmeze. 

— Ceea ce-mi spuneţi acum are cumva vreo legătură cu fosta 
mea relaţie cu el? 

— Deloc. Nici n-am ştiut că e o „fostă” relaţie. 

Comentariul lui părea să ceară o replică, dar Sloane nu spuse 
nimic în sensul ăsta. 

— De ce mi-aţi spus toate lucrurile astea? Ce doriţi de la mine? 

— Ca să te gândeşti bine, domnişoară Ryder, la slujba pe care 
vreau să ţi-o ofer. Noi facem recrutările cu grijă maximă. Dată 
fiind misiunea noastră, trebuie să fim foarte prudenţi. Ai intrat în 
atenţia mea încă de acum câteva luni, de când au început 
necazurile tale. 

— Am intrat în atenţia multora de atunci. 

— Şi ţi-am urmărit comportamentul, în tot acest răstimp, 
continuă Porter, ignorând remarca ei. Am auzit cum te-ai apărat 
în faţa consilierilor CCVB, te-am urmărit şi am văzut că n-ai 
încercat să faci publică problema. | se muiase glasul. Am crezut 
că te cunosc bine deja. Am intenţionat să te ajut, după 
sinuciderea lui MacGregor, dar se pare că ţi-ai revenit excelent. 

Aşa ți se pare că arăt? 

Ajunseseră pe Strada 14. Porter o trase într-o parte, lângă un 
individ care juca alba-neagra. Sloane urmărea degetele iscusite 
ale jucătorului, care amestecau şi mutau cărţile pe o masă 
improvizată din nişte cutii portocalii, vorbindu-le neîncetat 
viitoarelor lui victime. 

— Lasă-mă să ghicesc ce-ai mai făcut în ultima vreme, zise 
Porter. Ai trimis autobiografii, cu carul. Ai primit numai 
răspunsuri prompte şi negative. Incerci să faci faţă faptului că 
nimeni de pe Wall Street nu te mai place. Tu l-ai distrus pe unul 
de-al lor, ba mai rău, l-ai băgat şi în groapă. Chiar crezi că va mai 
avea vreodată încredere în tine cineva de pe Wall Street? 

— Va fi nevoie de ceva timp, dar aş putea reveni. 

— Probabil. Sunt sigur că te-ai gândit deja la toate 
posibilităţile. Cea mai bună dintre ele cred că ar fi să începi o 
mică afacere, pe cont propriu. Dar e greu, domnişoară Ryder. 

— Dumneavoastră ce-mi oferiţi? 

— O şansă de a te ocupa de un domeniu în care excelezi. O 
activitate cu rezultate şi motivații. Vreau să lucrezi la MJ-11. 

Sloane nu ştia ce să spună. Oferta era interesantă, însă avea 
şi multe aspecte neplăcute. Ar fi trebuit să se mute din New York 
şi să-şi lase tatăl singur. Bănuia că Porter ştia de toate astea şi 


76 


că se gândise bine, înainte de a-i face oferta. 

— Ştiţi multe despre mine, zise ea. Probabil că ştiţi şi ce am 
făcut eu în ultimul an. 

Porter scutură din cap. 

— Dacă o să accepţi postul, să nu te gândeşti la bani. Nu-ţi pot 
oferi tot atât cât ai putea câştiga la New York. Ai fost la 
Ravenhurst, domnişoară Ryder. L-ai dovedit pe MacGregor, 
datorită celor învăţate acolo, dar şi pentru că ai talent. Eu sunt 
asemenea celor de la marină. Caut numai persoane foarte 
dotate. Şi cred că tu eşti una dintre ele. 

Continuară să meargă în tăcere. Sloane cântărea oferta. 
Referirea lui la Ravenhurst o blocase. 

In semestrul din primăvară, din ultimul ei an la Harvard, 
fusese întrebată de o profesoară, care-i devenise un fel de 
mentoră, dacă auzise cumva de un anume loc pe nume 
Ravenhurst. Sloane îi răspunsese că nu şi atunci profesoara îi 
povestise despre programul superior de pregătire în afaceri, 
oferit de acel colegiu. 

Cursul fusese iniţiat de un agent FBI pensionat, care, în anii 
'80, îndeplinise funcţia de director adjunct la serviciul de luptă 
împotriva terorismului. Scopul acelui Program de analiză pentru 
cercetare/informare era acela de a pregăti analişti pentru FBI, 
CIA, Serviciile Secrete şi pentru alte organisme de securitate. In 
anii '90, cursul fusese completat, incluzându-se în el şi informaţii 
privitoare la concurenţa în afaceri. 

In marea lor majoritate, companiile americane nu deţineau 
date suficiente despre concurenţă, nici pe plan intern, nici pe 
plan extern. Se luau decizii de afaceri fără a se lua în calcul 
modul în care se putea devansa concurenţa, de felul cum se 
puteau aduna, corobora, analiza şi prezenta nişte date, rapid 
accesibile, despre produsele similare ale unei eventuale 
concurenţe - prezente sau viitoare ca şi de modalităţile de 
realizare a securităţii propriei activităţi de cercetare şi 
dezvoltare. In economia mondială, America de-abia începea să 
se dumirească de faptul că nu existau niciodată adevăraţi aliaţi, 
ci doar concurenţă. 

„Cei mai mulţi dintre studenţii aflaţi în ultimul an, de-abia 
aşteaptă să ajungă pe Wall Street, ca să înceapă să facă bani”, îi 
spusese profesoara ei. „Dar asta e o abordare mioapă. 
Ravenhurst te va învăţa cum să supravieţuieşti - nu numai în 
afaceri. Calificările obţinute acolo vor fi mereu cerute. Vei învăţa 
cum să fii tot timpul cu un pas înaintea turmei. Tu decizi, dar îţi 


77 


mărturisesc că m-ai impresionat întotdeauna, prin calităţile tale 
de lider şi nu de subordonat.” 

Cuvântul „supravieţuire” o impresionase pe Sloane. Din 
experienţa tatălui ei aflase cum poate fi distrusă viaţa unui om. 
Dacă Ravenhurst i-ar fi oferit uneltele care s-o ferească de a 
deveni vreodată victimă, atunci locul acela merita timpul şi banii 
cheltuiţi. 

Sloane petrecuse mult timp în afara sălii de clasă, ca şi în 
clasă. Impreună cu alţi studenţi, a bătut toate străzile oraşului 
Chicago, în microbuze obişnuite, purtând convorbiri telefonice la 
celular. Nu era nimic ilegal sau lipsit de etică în asta. Ei nu 
făceau decât să măsoare puterea şi aria de acoperire a două 
firme concurente, de telefonie mobilă, determinând care dintre 
ele avea semnalul cel mai bun, deci un avantaj clar pe piaţă - şi 
gândindu-se la ceea ce ar fi putut să facă cealaltă firmă, ca să 
recâştige terenul pierdut. 

In Milwaukee, ea analizase apa reziduală care se scurgea la 
canal, de la trei berării diferite, un factor-cheie în estimarea 
corectă a ingredienţilor folosiţi de fiecare firmă. Dacă o fabrică 
de bere dorea să depăşească produsul alteia, sau să-şi 
îmbunătăţească propriul produs, elementele din apa care se 
scurgea în canal erau foarte importante. 

Intr-o excursie făcută la imensele uzine de cale ferată din 
Pittsburgh, Sloane însoţise un metalurg care măsura grosimea 
ruginei de pe şinele ce duceau la un combinat de oţel. In caz că o 
companie concurentă s-ar fi gândit să facă afaceri în zonă, 
cantitatea de rugină ar fi fost invers proporţională cu volumul de 
trafic, pe calea ferată, înspre şi dinspre uzină. 

Cu cât exista mai puţină rugină, cu atât traficul era mai mare 
şi implicit afacerile mai active. 

La Seattle, Sloane însoţise o echipă comună de la FBI şi de la 
firma Boeing, care îi păzea pe oficialii chinezi care vizitau uzina 
de acolo. Nimic neobişnuit. Şi publicul putea face acel tur, iar 
chinezii nu s-au îndepărtat de grupul lor. Apoi un detectiv de la 
Boeing i-a făcut semn lui Sloane indicându-i pantofii purtaţi de 
chinezii din grup. Talpa era din cauciuc moale, cu proprietăţi 
adezive. Pe o pardoseală de ciment, se auzeau de parcă s-ar fi 
desprins ce scotch. 

— Tălpile pantofilor au prins pe ele cel mai recent aliaj folosit 
de noi, o informase omul. De cum se vor întoarce la autobuz, toţi 
pantofii vor fi sigilaţi în pungi de plastic şi trimişi pe calea aerului 
la inginerii lor aerospaţiali, care vor analiza metalul şi vor încerca 


78 


să-l copieze. 

— Şi îi lăsaţi să plece aşa? îl întrebase Sloane. 

Omul rânjise. 

— Bineînţeles. De fiecare dată când ştim că vin, curăţăm cu 
aspiratorul pardoseala sălii de montaj şi pe urmă presărăm aşchii 
de crom şi de nichel. Cred că i-am înnebunit pe cei de la Beijing. 

După ce a absolvit Ravenhurst şi a fost angajată de Young, 
Pullen, Sloane a aplicat cunoştinţele ei de culegere de date de la 
concurenţa de pe piaţă. Clienţii ei - şi firma Young, Pullen - au 
prosperat. 

Au prosperat cândva, se corectă ea. 

— N-ai avut încă niciodată ocazia să pui în practică ceea ce ai 
învăţat la Ravenhurst, nu-i aşa? o întrebă Porter. 

— Nu. N-am avut ocazia. 

— Ei bine, acum ai avea ocazia. 

Pe când se apropiau de mica piaţă din faţa intrării în gara 
Penn, de pe Bulevardul 7, cei doi trecură pe lângă Madison 
Square Garden. În acel moment, Lee Porter se întoarse către ea 
şi îi vorbi cu o voce rugătoare: 

— Vino să lucrezi cu mine la Washington, domnişoară Ryder. 
Arătă spre oamenii ce forfoteau pe lângă ei. Nu te mai leagă 
nimic de oraşul ăsta. la-o de la capăt. Fă ceva bun. 

Nu îi lăsă timp să-i răspundă, ci o strânse doar de mână şi se 
îndepărtă. 

Sloane se uită după el, admirându-i silueta zveltă care se 
strecura printre călătorii ce intrau sau ieşeau prin porţile gării. 
Avea destulă experienţă cu oamenii, ca să înţeleagă că avea de- 
a face cu un om deosebit - principial, cinstit şi dedicat misiunii 
sale. Încercă zadarnic să-şi amintească când întâlnise ultima 
oară un om care să-i semene. 

In drum spre apartamentul ei, Sloane îşi zise că oraşul acela i 
se părea altfel acum şi că ea înţelesese abia acum acest lucru. 
Doar cu un an în urmă trăise intens în acel oraş. Acum, oraşul i 
se părea foarte rece, un oraş oarecare, un oraş pe care în privea 
cu indiferenţă. 

lar Lee Porter, de la Biroul de Contabilitate Generală, era în 
căutarea câtorva oameni bine pregătiţi... 


79 


10 


Era 2 octombrie, ziua în care Meşterul avea să stea ultima 
oară faţă-n faţă cu băiatul căruia i se alocase cândva numărul 
1818. Copilul se îngrăşase cu trei kilograme şi se înălţase cu doi 
centimetri. Lungimea oaselor sale scotea şi mai mult în evidenţă 
genunchii parcă supradimensionaţi şi coatele ascuţite. Pieptul lui 
scofâlcit, obrajii supţi şi ochii care păreau anormal de mari îi 
dădeau un aspect de copil suferind, dar nu neapărat bolnav. 
Arăta ca un băiat pe care l-ai fi putut îmbrăţişa fără teama de a 
te pricopsi cu cine ştie ce infecţie. 

Meşterul îi dădu lui 1818 o carte de colorat, pe care o adusese 
cu el de la New York. Paginile mari erau pline cu schiţe ale unor 
monumente şi clădiri americane: Statuia Libertăţii, Capitoliul, 
Casa Albă, Muntele Rushmore. Il urmări pe băiat cum răsfoia 
paginile, cu o faţă total lipsită de expresie. După aceea, copilul 
luă în fiecare mână câte un creion colorat şi începu să 
mâzgălească paginile. Violenţa cu care mâzgălea a făcut să se 
rupă hârtia. Creioanele căzură pe podeaua de linoleum. Din 
colţul gurii începu să i se scurgă saliva. 

Meşterul se uită la băiat, apoi privi în jur, prin cameră. Cu 
câteva luni în urmă, aceasta semănase cu odaia unui copilaş 
bolnav, în vârstă de vreo opt ani. Acum, pe pereţi şi pe podea, 
apăruseră o mulţime de desene sinistre. Salteaua viu colorată 
fusese ruptă, iar umplutura ei trasă afară. Geamul obişnuit al 
ferestrei fusese înlocuit cu scânduri groase, de genul celor 
folosite în închisori şi la azilurile de nebuni. Pe pardoseală erau 
împrăştiate păpuşi decapitate. 

Meşterul intui care putea fi cauza. Nimeni nu putea spune cât 
timp fusese singur numărul 1818, până să fie ridicat de patrula 
militară, ce orori văzuse el în timpul acela, ce groază i se 
întipărise definitiv în suflet şi în creier, înainte de a ajunge în 
lagăr. Cu o intervenţie psihiatrică intensivă şi cu o atentă grijă 
din partea unor oameni care să-l fi iubit, poate ar mai fi existat 
vreun strop de speranţă. Insă nu acolo şi nu împreună cu cei 
care-l îngrijeau. 

Nord-coreeanca nu sesiză nici o schimbare pe faţa Meşterului, 
dar îi simţi furia. 

— Vrei să ştii de ce a ajuns în halul ăsta camera copilului? îl 


80 


întrebă ea pe Meşter. 

Meşterul continua să tacă, aşa încât femeia reluă: 

— Crizele au debutat acum o lună. La început coşmaruri, apoi 
urinatul în timpul somnului. l-am dat mici doze de diazepam şi 
pentru o vreme s-a mai liniştit. Pe urmă, crizele au devenit tot 
mai dese, mai puternice şi mai lungi. Am început să-i administrez 
câte 20 de miligrame de clorpromazin în lapte, dimineaţa şi 
seara. Femeia ridică din umeri. Rezultatul îl poţi vedea cu ochii 
tăi. 

— Explică-mi. 

Femeia ridică iar din umeri. 

— S-au descătuşat până la urmă monştrii din el. A stricat 
mobila, înainte să putem bate patul în cuie şi să scoatem restul. 
Pe urmă a rupt salteaua. A spart geamul de două ori, până să-l 
înlocuim cu lemn. 

— De ce nu i-ai luat creioanele? 

— Ai locuit vreodată cu un lup care-ţi urlă la uşă? Au început 
să se plângă vecinii. Ne-au ameninţat că o să cheme poliţia. 
Dacă îi las creioanele, se linişteşte - de cele mai multe ori. 

— De ce nu i-ai dat o doză mai mare? Sau altceva? 

— Asta i-am spus şi eu, izbucni nord-coreeanul. 

Omul şedea pe colţul canapelei, iar sub mâneca scurtă a 
cămăşii se vedea un bandaj, pe braţul drept. 

— Te-am avertizat că muşcă, i-a răspuns femeia, după care se 
întoarse din nou spre Meşter. l-am crescut doza de clorpromazin 
la 30 de miligrame. În mai puţin de o oră a intrat în convulsii. Am 
reuşit cu greu să-l liniştesc. Cred că numai după multe şi 
chinuitoare încercări am putea afla la ce anume e sensibil. 
Femeia privi în jurul ei, prin apartament. Aici n-am posibilitatea 
asta. Dacă aş întreba la policlinică, aş ridica semne de întrebare. 
O fişă medicală proastă ar putea determina o anchetă, poate 
chiar probleme cu documentele de călătorie. 

— Ştiu, zise Meşterul. Dar e o călătorie lungă. Va fi nevoie de 
un sedativ eficient. 

Femeia miji ochii. Accepta răspunderea din punct de vedere 
medical pentru tot ce era legat de băiat. Totuşi, nu-i păsa de 
tonul rece şi acuzator al bărbatului. 

— Diazepam, zise ea. Suficient ca să-l facă să stea liniştit. N- 
am timp să încerc şi altceva. 

Meşterul se întoarse spre bărbat. 

— Şi tu, ce-ai de făcut? 

Omul se foi pe canapea, se scărpină pe lângă bandaj şi în cinci 


81 


minute îi explică planul lui. 

Multe cadavre, gândi Meşterul. Ceea ce americanii numeau, în 
mod cinic, „pagube colaterale”. Acum vor păţi şi ei treaba asta. 
Se întreba dacă tot aşa de sec vor categorisi lucrurile, când vor fi 
direct afectaţi. 

Meşterul se aşeză la masa de sufragerie. 

— Planul tău e bun, zise el. Adu-mi hârtiile. 


În seara următoare, când străzile erau aglomerate cu oameni 
care se întorceau de la serviciu, bărbatul şi femeia ieşiră discret, 
ţinând copilul de mână, din clădirea în care locuiau. Nu cărau nici 
un fel de valize, pentru că Meşterul dusese deja ceea ce aveau 
să ia cu ei la Aeroportul Internaţional din Hong Kong, depozitând 
totul într-un dulap de bagaje. 

Meşterul merse în urma lor, preţ de vreo două intersecţii, până 
când cei trei se suiră într-un taxi. Imediat ce maşina porni spre 
aeroport, el se îndreptă către magazinul de bijuterii al bărbatului 
şi trase obloanele. Îşi continuă apoi drumul pe stradă, până la un 
vânzător ambulant, de la care cumpără un castron de orez cu 
peşte. Nu se atinse de mâncare şi nu-şi luă ochii de la magazin, 
nici măcar atunci când strada se cutremură şi se auzi o bubuitură 
puternică. 

Oblonul din fier, în formă de acordeon, se desfăcu. Barele 
încrucişate de metal sparseră geamul, care se risipi în stradă. Se 
auziră  gemetele victimelor lovite de schije. Dinăuntrul 
magazinului ţâşniră flăcări. Indiferent la toată harababura din 
jurul lui, Meşterul aruncă orezul în rigolă. Avea exact şase minute 
ca să ajungă la cea de-a doua destinaţie. 

In clădirea unde locuiseră nord-coreenii, luminile ardeau la 
ferestre. Unele erau deschise şi mirosul de mâncare ajunsese 
până în stradă. Locatarii intrau grăbiţi pe uşă, cărând cu ei plase 
pline cu de-ale gurii. Meşterul îşi alese un colţ potrivit, în spatele 
unui camion mare de marfa. Uitându-se pe deasupra camionului, 
el văzu o lumină sclipind prin fereastra apartamentului 
coreenilor. 

A fost mai întâi ca o explozie îndepărtată. După o fracțiune de 
secundă, explozia străpunse pereţii exteriori, aruncând în toate 
direcţiile cu bucăţi de ciment, bare metalice şi materiale plastice. 
Forţa exploziei distrusese şi ferestrele apartamentului, din 
clădirea învecinată. Pe aleea dintre clădiri cădeau bucăţi de 
mobilă. O bucată mare din aragaz, aruncată de suflul exploziei, 
căzu pe camion şi deformă tavanul cabinei. 


82 


Acum, prin gaura apărută ieşeau flăcările, ca nişte limbi de 
şerpi. Meşterul ascultă gemetele, văzu cum cei mai curajoşi şi 
destul de inconştienţi se grăbeau să ajute victimele. Pe alee, o 
femeie mergea de-a buşilea, cu faţa plină de sânge. 

Meşterul se răsuci şi se îndepărtă. Orice urmă a nord- 
coreenilor şi, lucrul cel mai important, a numărului 1818, 
dispăruse. Poliţia şi salvarea urmau să găsească mulţi morţi. Unii 
probabil că arseseră sau fuseseră mutilaţi într-un asemenea hal, 
încât nu mai puteau fi recunoscuţi. Identificarea lor necesita un 
proces lung şi anevoios, mai ales în acel cartier în care mulţi nu 
aveau cărţi de identitate. 

In cele din urmă, autorităţile aveau să dea şi peste numele 
proprietarului magazinului de bijuterii şi să facă legătura între el 
şi locatarii din apartament. Vecinii aveau să le dea informaţii 
despre existenţa copilului. Poliţia va încerca să-l identifice, dar 
fără succes. Până şi rudelor unora dintre victime le va fi greu să- 
şi identifice morţii. Poliţia nu va şti niciodată cărei victime 
aparţinea vreun braţ sau vreun torace sfârtecat. Nimeni n-avea 
să-i mai caute, nici pe coreeni, nici pe copilul acestora. Şi atunci 
atenţia se va îndrepta asupra magazinului. Se va face din nou 
legătura cu cei trei dispăruţi, iar ancheta va lua iar ală direcţie. 

Existenţa bandelor criminale era bine cunoscută poliţiei, iar 
acesteia îi era mai uşor să se ocupe de cei cunoscuţi, decât să-şi 
piardă inutil timpul citind rapoartele medicilor legişti. 

Exista şi o mică probabilitate ca vreun detectiv mai 
conştiincios să-i caute pe nord-coreeni, pe computer. Poate că ei 
nu fuseseră nici la magazin şi nici în apartament şi plecaseră în 
altă parte, înainte de explozie, într-o călătorie de afaceri sau în 
concediu. Dar căutarea la punctul de îmbarcare de pe Aeroportul 
Internaţional din Hong Kong nu ar fi dat nici un rezultat, 
deoarece de data asta nord-coreeni i călătoreau cu identități noi. 
In ce priveşte vapoarele care făceau legătura dintre insulă şi 
continent, uriaşul volum zilnic de pasageri sortea din start 
eşecului orice eventuală anchetă. 

Meşterul luă un taxi până la aeroport, se duse direct la un şir 
de dulapuri mari pentru bagaje şi recuperă geanta diplomat şi 
sacoşa de voiaj pe care le lăsase acolo mai devreme. Erau 
modele scumpe, demne de un director al unei edituri cu 
pretenţii. leşi în hol şi, în drum spre sala de aşteptare, intră pe 
poartă. Dincolo de geamurile imense, se afla nava aeriană, noul 
tip de Boeing 777, iar în sală nord-coreenii, aşezaţi în capătul 
unui şir de scaune, cu băiatul între ei, dormind liniştit în braţele 


83 


femeii, care-l mângâia pe cap. Portret ideal de familie. Sfâşietor 
de tandru. 

Meşterul nu se opri din drum. Ceasul din capătul sălii îi arăta 
că mai avea încă patruzeci de minute. Se uită la monitorul de 
sosiri. Zborul aşteptat de el se încadra în orar, însă chiar şi aşa, 
totul avea să iasă doar la mustață. 

Meşterul urcă repede în lift. Intră în sala de aşteptare, 
prezentă funcţionarei biletul de clasa întâi şi paşaportul şi 
depozită bagajele într-un dulap deschis de lângă recepţie. Apoi 
întrebă unde este cel mai apropiat stand de ziare. 

Meşterul nu ieşi din lift la etajul de plecări, ci îşi continuă 
drumul spre etajul de sosiri. După sistemul american, Biroul 
chinez de vamă şi imigrări deschisese puncte de intrare în 
principalele aeroporturi din Asia. Unul dintre ele se afla la 
Aeroportul Internaţional Kimpo din Seul. Pasagerii pentru cursa 
104 coreeană fuseseră deja verificaţi, înainte de decolare. Asta 
economisea multe minute, iar el avea nevoie acum de fiecare 
secundă. 

Zborul sosise. Meşterul privi chipurile prietenilor şi rudelor, 
care aşteptau să-i vadă pe cei dragi. Găsi repede persoana 
căutată, o tânără femeie cu trăsături asiatice, îmbrăcată într-un 
taior sobru, albastru. Ea ducea în mână o geantă diplomat, din 
piele fină. O luă prin mulţime, se apropie îndeajuns ca să 
schimbe o privire cu ea şi pe urmă se îndepărtă. 

După un minut, femeia începu să zâmbească şi să facă semne 
cu mâna. Sosise familia Cho. 

Cel mai greu lucru era să facă să dispară familia Cho. Când se 
aflase că fiul acesteia devenise chipul familiar de pe posterul cu 
SIDA şi că băiatul fusese invitat la Casa Albă, presa se dovedise 
foarte interesată de el. Dar Coreea de Sud era o ţară în plină 
dezvoltare şi se mişca rapid. Revoltele maselor, o criză bancară 
şi tensiunile din zona demilitarizată au scos familia Cho. De pe 
primele pagini ale ziarelor. Faptul că ei locuiau într-o periferie 
mizeră a Seulului nu a avut darul să le facă imaginea mai 
romantică. In plus, familia Cho nu avea prieteni şi nu era 
cunoscută decât de către cei cu care lucra la uzinele navale 
Hyundai. Singurele lor rude erau doi părinţi senili. Toţi ştiau că 
acea familie urma să plece în America. Toţi aşteptau vederi şi 
poate câteva amintiri. Convorbirile internaţionale costau mult 
prea mult. 

Scenariul prin care familia Cho fusese adusă la Hong Kong 
fusese lucrat şi verificat de către cei mai buni analişti din armata 


84 


chineză. Meşterul citise fiecare scenariu şi îl analizase amănunţit 
pe cel pentru care se optase în cele din urmă. 

Asemeni multor asiatici, coreenii agreează jocurile de noroc. 

Atunci când Lee Cho primise prin poştă confirmarea că el era 
câştigătorul unei mici loterii, se arătase mai mult decât 
recunoscător. Faptul că nici el şi nici soţia lui nu-şi aminteau să fi 
jucat la acea loterie şi că nici măcar nu auziseră vreodată de ea 
nu a constituit un impediment pentru ei. De obicei, apuci vârtos 
orice noroc picat din cer, fără să-ţi mai pui prea multe întrebări. 

Premiul „câştigat” de familia Cho consta dintr-o călătorie la 
Hong Kong, cu numai o săptămână înainte de a pleca în Statele 
Unite. O fermecătoare tânără din serviciile secrete chineze a 
venit acasă la ei şi le-a arătat o legitimaţie falsificată, care 
dovedea că este reprezentanta respectivei loterii. Le-a adus flori 
şi un coniac excelent, iar familia Cho nu s-a mai gândit să-i ceară 
şi alte amănunte despre loteria în cauză. „Reprezentanta” le-a 
arătat biletele de avion şi rezervarea la hotel, le-a prezentat 
itinerariul şi le-a dat echivalentul a o mie de dolari, în moneda 
din Hong Kong. Inainte de a pleca, le-a spus că urma să-i 
primească personal la aeroportul din Hong Kong, pentru a-i 
„însoţi”. 

Natural că familia Cho a povestit, prietenilor şi vecinilor, 
despre neaşteptata pleaşcă. S-a încins o petrecere la care s-a 
băut coniacul şi s-au arătat biletele. Până a doua zi, întreg 
cartierul ştia deja unde şi când avea să plece familia Cho. Uzinele 
Hyundai le oferiră lui Lee Cho şi soţiei sale concedii medicale 
plătite, pentru îngrijirea fiului lor. 

Urmărindu-i, Meşterul văzu cât de surescitaţi păreau. După 
cum li se promisese, „reprezentanta” îi întâmpină. Soții Cho 
zglobii ca nişte codobaturi nu-şi puseră nici o clipă întrebări 
stresante, iar băiatul părea încântat de balonul pe care i-l 
adusese femeia. 

Un hamal cu un cărucior sosi ca să le care bagajele. Câteva 
secunde mai târziu, apăru şi un şofer în uniformă. Amândoi erau 
de fapt agenţi chinezi cărora li se ordonase să zâmbească 
binevoitor, pentru ca familia Cho să se simtă bine. Cei doi soţi o 
urmau pe femeie, care le vorbea peste umăr, râzând, iar ei 
priveau în jurul lor, încântați. 

Ar fi trebuit să le sune un clopoțel de alarmare, măcar atunci 
când au văzut că vehiculul care-i aştepta nu era o limuzină, nu 
era nici un automobil obişnuit, ci o dubiţă cu geamuri fumurii, 
care nu avea nici măcar firma loteriei înscrisă pe ea. Însă ei nu 


85 


şi-au pus nici un fel de întrebare. Meşterul văzu cum şoferul îi 
oferi braţul doamnei Cho şi cum îl ajută pe copil să urce în 
dubiţă. Domnul Cho puse în cele din urmă o întrebare, ceva legat 
de dubiţă, pentru că şoferul îl duse în faţa maşinii şi îi arătă 
emblema Mercedes, de pe capotă. Domnul Cho părea de-a 
dreptul impresionat. 

Meşterul îl văzu pe tată cum urcă şi se aşază lângă soţia lui. 
Fiul lor lovea balonul de tavanul dubiţei. Hamalul trase uşa şi se 
aşeză pe locul din faţă, de lângă şofer. 

Dar vehiculul nu demară imediat. Meşterul se afla la mai puţin 
de zece metri de dubiţă şi cu toate astea nu auzi nimic. Dubiţa se 
clătină uşor. Traficul de la sosiri acoperi zgomotul scenei 
sângeroase care avea loc în dubiţă. In mintea lui, Meşterul îşi 
închipuia groaza şi uimirea de pe chipurile celor din familia Cho, 
atunci când pistoalele cu surdină au început să tragă. Nici măcar 
n-au avut timp să tipe. Meşterul îşi alungă acele imagini din 
minte. 

„Reprezentanta” se îndreptă spre dubiţă şi deschise uşa. O 
clipă, Meşterul zări o mână murdară de sânge, care îi înmâna 
femeii un plic. Uşa fu din nou închisă, de dinăuntru, iar vehiculul 
demară uşor, intrând în traficul aglomerat, îndepărtându-se de 
aeroport. 

Femeia se apropie de Meşter cu paşi siguri şi îi dădu plicul. 
Meşterul îl luă şi o porni în direcţie opusă. După cinci minute, se 
afla iar în sala de plecări. Acum aproape toate scaunele erau 
ocupate, iar călătorii stăteau la coadă la ghişeu, pentru a 
prezenta biletele la vizat, sau pentru a obţine diverse informaţii. 
Funcţionarele erau ocupate până peste cap, familiile aveau grijă 
de bagaje şi de copii, oamenii de afaceri care călătoreau în 
interes de serviciu răsfoiau nervoşi diverse reviste. Nimeni nu 
remarcă momentul în care Meşterul îşi croi drum spre locul unde 
stăteau nord-coreenii, deveniți acum familia Cho. Nimeni nu 
observă cum lasă să-i cadă plicul din mână pe podea, chiar lângă 
femeie, care îl luă repede şi îl băgă în poşetă. intreg angrenajul 
funcţionase ca uns, totul ieşise ca la carte. 

Scrisoarea pe care Meşterul o făcuse să le parvină nord- 
coreenilor purta sigiliul prezidenţial şi logo-ul proiectului MAINILE 
SPERANŢEI al preşedintei Claudia Ballantine. Una din pagini 
reprezenta invitaţia făcută familiei Cho şi fiului lor, Sun, de a 
participa la dineul de Ziua Recunoştinţei, de la Casa Albă. Fiul de 
opt ani, Sun II Cho, seropozitiv de la naştere, fusese ales ca 
reprezentant al Coreei de Sud la acel eveniment. Scrisoarea şi 


86 


documentele alăturate erau foarte importante, pentru ca nord- 
coreenii să fie luaţi drept familia Cho. 

Meşterul văzu o funcţionară apropiindu-se de cei doi nord- 
coreeni. Păşea hotărâtă, dar chipul ei exprima îngrijorare şi 
înţelegere. Ea se adresă celor doi, care-i dădură paşapoartele şi 
plicul. Funcţionara le verifică paşapoartele şi citi atentă 
scrisoarea din plic, după care le înapoie documentele şi le făcu 
semn să o urmeze. Bărbatul îl ridică pe băiat şi se alătură femeii, 
care o urma pe funcţionară la avion. 

Meşterul aşteptă până ce proaspăta familie Cho dispăru în 
interiorul avionului, după care intră în sala de aşteptare a 
compania United Airlines. Işi luă bagajele şi aşteptă să urce 
ultimul în avion pentru a fi sigur că fusese remarcat. Când intră 
în aeronavă, se uită în dreapta lui. Draperia care separa clasa 
business nu era trasă, aşa că îi văzu pe cei trei membri ai 
„familiei” Cho şezând unul lângă altul, în scaune înalte, unde era 
mai mult loc, ca un semn de respect arătat de stewardesă. Nord- 
coreeanca se uită cu luare-aminte la pasageri, îl reperă şi schiţă 
un zâmbet abia perceptibil. 

Meşterul îşi aşeză servieta diplomat şi sacoşa în cuşeta de 
bagaje şi o rugă pe stewardesă să-i aducă nişte apă minerală. Se 
gândea că numai progresele uriaşe, înregistrate de chirurgia 
plastică în ultimii ani, izbutiseră performanţa ca cei doi adulţi, 
deveniți de câteva minute Cho, să semene atât de bine cu cei de 
curând decedați. 

Documentele pe care le aveau asupra lor erau autentice, 
perfecte din toate punctele de vedere. 

Cât despre băiat, se putea spune că şi acesta aducea foarte 
mult cu originalul, cu autenticul fiu al familiei Cho. 

De fapt, el constituia cheia întregii probleme. 


87 


11 


THE NEW YORK TIMES 


CHINEZII RENUNŢĂ LA MANEVRELE MILITARE 
PROGRAMATE. 
PROTESTELE STATELOR UNITE VĂZUTE DREPT 
CHEIA ÎNTREGII COTITURI 
de Joan Tamborelli 


Aseară, surse din cadrul Pentagonului au relevat faptul că 
manevrele militare programate de forțele armate navale şi 
aeriene chineze, care urmau să se desfăşoare în 
strâmtoarea Taiwan, au fost anulate. 

Intrebat în legătură cu evenimentele, un purtător de 
cuvânt de la Pentagon a confirmat această anulare. 
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Larry Ginzburg, a afirmat 
că la Casa Albă s-a primit, din partea premierului chinez, 
Zhen Xi Yang, asigurarea asupra faptului că „nu va avea loc 
nici un fel de acțiune provocatoare, în apele internaţionale 
din jurul Chinei”. Cu toate acestea, purtătorul de cuvânt al 
Casei Albe a mai adăugat faptul că forțele chineze „şi-au 
rezervat dreptul de a efectua totuşi, dar numai în cazul în 
care Armata Populară a Republicii consideră strict necesar 
acest lucru, manevre ale trupelor sale aeropurtate şi de 
desant naval”. 

Nu s-a putut obține nici un comentariu asupra 
evenimentelor aflate în curs de desfăşurare, din partea 
preşedintei Ballantine, aflată la Camp David. 

Experții militari au elogiat inițiativa chineză. 


— „Experții militari au elogiat?” 

Cel ce repetase, pe un ton interogativ, aceste cuvinte, era 
James Trimble, consilierul preşedintei în probleme de siguranţă 
naţională. Acest bărbat slab ca un ogar avea faţa roşiatică, fapt 
ce trăda existenţa unei hipertensiuni arteriale într-un grad 
avansat. El îi acuza, prin tonul adoptat şi pe cei doi bărbaţi 
cărora li se adresase: Dodge French şi, respectiv, generalul 
Samuel Murchison, şeful Marelui Stat Major al armatei. 


88 


James Trimble continuă pe acelaşi ton: 

— Şi care ar fi, mă rog frumos, experţii aceia militari faimoşi, 
despre care a făcut vorbire propoziţiunea în cauză? 

Murchison, un bărbat masiv, se bălăbănea în acel moment, cu 
multă băgare de seamă, pe scaunul destul de fragil pe care se 
aşezase. Biroul Oval suferise o evidentă schimbare, vădit 
feminină. Nuanţele erau mai calde, pastelate, scaunele delicat 
capitonate şi canapeluţele graţioase. Murchison tânjea după 
vremurile demult apuse, jinduind în taină la fostele jilţuri 
zdravene, îmbrăcate în piele şi la sofalele solide, rezistente, 
preferate de predecesorii preşedintei Ballantine. 

— Băieţii şi fetele mele sunt unii dintre cei mai buni analişti pe 
care îi avem, Jim, replică Murchison, salivând pofticios, fără de 
nici o speranţă de împlinire, numai la gândul unei ţigări dolofane 
de foi, căreia părea că îi simte gustul după cum saliva. Se pricep 
să desluşească toate chichiţele meseriei lor, la fel de bine cum se 
pricepe un pastor să pătrundă sfintele taine ale Bibliei. Chinezii 
şi-au băgat coada-ntre picioare. Tot acolo şi-au băgat şi epavele 
lor de tinichea ruginită, pe care au tupeul să le numească 
transportoare amfibii, ca şi aşa-zisele lor submarine care scârţâie 
din toate încheieturile. Am ordonat zboruri de recunoaştere, 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Despre asta 
vorbea expertul militar în chestiune - expert care, cu totul 
întâmplător, este şi locţiitorul meu. 

— Şi-au băgat coada între picioare, au luat-o la sănătoasa şi 
nu se mai întorc niciodată, râse Trimble. Nu ştiu ce mă face să nu 
cred aşa ceva. 

Murchison se enervă puţin. 

— Jim, eu n-am spus că nu se mai întorc niciodată. Sau că nu 
vor mai efectua niciodată o asemenea manevră. Dar pot să-ţi 
afirm, cu toată certitudinea, că nu vor invada Taiwanul, nici 
astăzi, nici mâine, nici poimâine. A 

Trimble îşi trecu mâna prin părul rar. Il pierduse, în cea mai 
mare parte, odată cu dinţii şi cu braţul stâng, în perioada 
ultimilor şase ani de prizonierat, în timpul războiului cu 
Vietnamul de Nord. Imaginea duşmanului îl urmărea de atunci 
permanent. Amintirile torturilor la care fusese supus îi măcinau 
sufletul. 

— Să-ţi spun ceva, Sam, unul din omologii tăi, generalul- 
locotenent Mi Zhenyu. 

— Da, îl ştiu, mormăi Murchison. Este comandantul Academiei 
de Ştiinţe Militare din Beijing. 


89 


— Da. Ascultă: „În legătură cu Statele Unite, va fi nevoie să ne 
păstrăm, fără să facem mare zarvă, dorinţa de răzbunare. Va 
trebui să ne ascundem posibilităţile reale şi să fim răbdători.” 

Trimble o privi îndelung pe preşedintă. 

— Ţi-e cunoscut acest lucru, Sam? 

— Am citit şi eu ce zice Zhenyu... 

— Ai citit şi rapoartele referitoare la incidentul din 1994. Am 
trimis atunci în zonă portavionul Kitty Hawk, ca să le arătăm 
nord-coreenilor că am vorbit serios când am afirmat că trimitem 
inspectorii internaţionali pentru arme nucleare, ca să le verifice 
uzinele. Şi atunci nu era vorba de China. Cu toate acestea, ce-a 
făcut Beijingul? A trimis un submarin de cinci mii de tone, care s- 
a apropiat la mai puţin decât patruzeci de kilometri de Kitty 
Hawk. Noi am pregătit totul pe punte - şi am trimis şi un 
submarin în recunoaştere - după care cel chinez a plecat. 

Privirea lui Trimble lucea cu patima unui exorcist dornic să 
alunge cât mai grabnic diavolul. 

— Dar, Jim, submarinul a plecat cu adevărat, a replicat calm 
Dodge French, cu un aer împăciuitor. Chinezii au plecat şi de 
data asta. Le-am spus că nu erau acceptabile manevrele în 
strâmtoare, mai ales cu muniţie de război care ar fi putut - dacă 
se întâmpla vreun accident - atinge Taiwanul. Au tunat şi au 
fulgerat, reporterii lor ne-au înjurat, dar au plecat. 

French tăcu o clipă, după care adăugă: 

— Ca întotdeauna, de altfel. De data asta nici măcar nu şi-au 
mai scos navele în larg. Părerea mea este că au învăţat ceva din 
incidentul petrecut în '94. 

Trimble se uita fix la consilierul special al preşedintei. Nu 
subestimase niciodată influenţa pe care o avea French la Casa 
Albă. Bănuia chiar că French era cu mult mai periculos decât 
Murchison. Oşteanul îl înfrunta pe Trimble, discuta şi se certa cu 
el. Dacă Trimble ar fi câştigat, Murchison ar fi pus cuminte mâna 
pe arme. Nu la fel stăteau lucrurile cu French. Acesta era mai 
degrabă un diplomat, un negociator. Cel care punea condiţii şi 
tranşa situaţia. Era vechiul prieten al Chinei. Trimble considera 
că aceasta era adevărata faţă a lui French, cea a unui pacifist. 

— Dodge, tu crezi că Zhenyu pozează doar? întrebă Trimble, 
pe un ton calm. 

French ridică din umeri. 

— Zhenyu nu se bazează pe consilii care să ia poziţii. Treaba 
lui este să-şi instruiască armata. Poate ar fi mai bine să te 
gândeşti la modelele din Citadela sau West Point, care ar putea 


90 


să-i motiveze pe băieţii noştri. 

— Nu e chiar acelaşi lucru, replică Trimble. Noi nu avem 
planuri expansioniste, nu ne interesează să invadăm o altă ţară. 
French ar fi vrut să mai zică ceva, dar Trimble ridică mâna. 
Dodge, mie mi se pare ciudat ceva. De fapt voiam să te întreb 
despre asta. In ziar scrie că din cauza protestelor noastre au dat 
înapoi chinezii, însă ambasadorul nostru le-a remis scrisoarea de 
protest abia după ce ei îşi anulaseră deja manevrele militare. De 
unde ar fi putut afla chinezii că noi o să ne zburlim coama? 

French chicoti. 

— Nici măcar Times nu-i infailibil, Jim. Important este că noi 
am revenit pe poziţii în zonă, lucru pe care ni l-am dorit, nu-i 
aşa? 

— Da, asta am dorit. Dar, nu cred că am revenit. Ceva nu se 
leagă aici. De obicei, chinezii încep să fluture steagul războiului 
spre sfârşitul lui noiembrie; de data asta, au început cu şapte 
săptămâni mai devreme. Pentru ce asta? Oare s-au retras ei de- 
adevăratelea? Navele care trebuia să participe la manevre n-au 
plecat înapoi, în porturile lor de baştină, nu-i aşa? 

— Supravegherea prin satelit confirmă că flota lor este aliniată 
de-a lungul țărmului, interveni Murchison. Dacă ar vrea, ar putea 
să pună în mişcare armata în mai puţin de zece ore. Şi Taiwanul 
se află la o aruncătură de băț. 

— Oare chinezii au intenţia, din punct de vedere militar 
vorbind, să preia Taiwanul? 

Aşezată în dosul biroului ei, Claudia Ballantine urmărise cu 
atenţie discuţiile consilierilor ei, cântărind toate argumentele. | 
se părea că Trimble nu se descurca chiar aşa cum ar fi trebuit. 

Ca fost şef de departament la Biroul de Studii Strategice şi 
Internaţionale din Princeton, Trimble poseda o extraordinară 
minte analitică şi oferea o vedere globală. Mai mult, el studia 
atent comportamentul uman. Trimble intra mereu în 
subconştientul acelora care fuseseră, care ar fi putut să fie sau 
care erau pe cale să declanşeze evenimente. 

Cu toate acestea, Trimble avea şi el un punct slab - manifesta 
o mare suspiciune pentru orice aparţinea Asiei. Nu era rasist. 
Inţelegea bine marile realizări ale chinezilor, japonezilor şi 
coreenilor, poate mai bine decât mulţi alţii şi accepta modul lor 
de gândire şi modelele lor culturale se deosebeau de cele ale 
americanilor. 

Trimble prezisese atât miracolul economic japonez, cât şi 
inevitabila sa decădere. Fusese împotriva renunţării britanicilor 


91 


la tutela asupra Hong Kong-ului, pretinzând că, în cazul în care 
Anglia înapoia micuța colonie marii Chine, aceasta n-ar fi făcut 
altceva decât să ridice imediat pretenţii şi asupra Taiwanului. El 
prezisese acţiunile Coreei de Nord în favoarea obţinerii de arme 
chimice şi biologice, împreună cu toate sistemele ajutătoare şi 
avertizase că această politică va avea drept rezultat o economie 
falită, o foamete în masă şi tensiuni internaţionale. 

Până acum a avut perfectă dreptate, îşi zise Ballantine. Dar în 
treaba asta de acum, cu China... 

— Jim? 

Trimble se ridicase în picioare şi se fâţâia nervos, de colo-colo, 
prin încăpere, cu proteza care-i ţine loc de braţ atârnând într-o 
parte. Razele soarelui făceau să lucească cele două cârlige de la 
capătul acesteia. 

— Doamnă preşedintă, mă tem că suntem nevoiţi să credem 
în cuvântul chinezilor, zise el în cele din urmă. Din punct de 
vedere istoric, ei au considerat întotdeauna Taiwanul ca făcând 
parte din marea Chină. Il vor înapoi. Deţin forţa militară ca să-l 
recupereze şi aşteaptă doar momentul potrivit pentru aceasta. 

— Şi când s-ar putea întâmpla aşa ceva...? 

— Există mai multe posibilităţi. In orice caz, atunci când noi 
vom fi ocupați într-o altă parte a lumii, de exemplu în Orientul 
Mijlociu. Sau dacă vor reuşi să destabilizeze guvernul taiwanez, 
astfel încât un politician oarecare, din Taiwan, „să solicite” 
intervenţia lor. Vor fructifica orice situaţie internă favorabilă, în 
această ţară, de care ar putea să profite imediat. 

— Din punct de vedere militar, noi suntem pregătiţi să purtăm 
război pe două fronturi, interveni şi Murchison. Avem baze 
militare în Okinawa şi în Japonia, două grupuri de portavioane în 
Singapore, ca să nu mai vorbim de noile noastre submarine, Sea 
Wolf. 

— Şi ce propui tu, Jim? întrebă președinta. 

— Să ţinem China sub atentă observaţie. Ca şi până acum. Să 
le fie clar că nu acceptăm nici o eventuală încercare de-a lor de a 
trece dincolo de teritoriile deja controlate de ei - Hong Kong sau 
Macao. 

Trimble tăcu. Ar mai fi avut el multe de spus, dar încă nu 
cântărise foarte bine toate argumentele şi contraargumentele şi 
nu dorea să-i dea ocazia lui French să-i contrazică părerile. 

— Asta-i tot, Jim? 

— Pentru moment, da, doamnă preşedintă. 

— Generale, tu mi-ai oferit punctul de vedere militar, zise 


92 


preşedinta. Dodge? 

— Doamnă preşedintă, începu el calm, cel mai solicitat 
restaurant Kentucky Fried Chicken's se află la cincizeci de metri 
de Mausoleul lui Mao. Personajele din Sesame Street îi distrează 
pe şcolarii chinezi. Procter and Gamble vinde mai multe săpunuri 
în China decât în America, Motorola a fost - până de curând - cea 
mai importantă firmă de telefonie celulară, peste două miliarde 
de dolari cifră de afaceri, iar Boeing a realizat de două ori mai 
mult. În mod inevitabil, economia noastră este din ce în ce mai 
legată de aceea a chinezilor. În doi, poate în trei ani, ei vor fi 
pentru noi cei mai importanţi parteneri de afaceri. 

— Cu un deficit comercial de partea noastră, care continuă să 
crească, aruncă în treacăt Trimble. 

— Ceea ce ne obligă să nu le dăm chinezilor ocazia de a crede 
că am dori să-i îngrădim, spuse French, continuându-şi ideea. 
Ştiai că în limba chineză cuvântul „America” se traduce prin 
„ţară frumoasă”? 

— Ştiam. Mai ştiu însă şi faptul că numele de „China” 
înseamnă „regatul de mijloc”, cu toţi cei din jurul lui plătindu-i 
tribut, replică înţepat Trimble. 

French nu-l băgă în seamă. 

— Doamnă preşedintă, vreau să spun că distanţarea noastră 
de China va fi în dezavantajul nostru. Oferim, în mod virtual, 
tuturor celorlalţi avantajele noastre comerciale. Il privi pe 
Trimble. lar asta ne-ar putea produce un deficit dezastruos. 

— Spui asta de ani de zile, Dodge, remarcă preşedinta. De 
cele mai multe ori ai avut dreptate în legătură cu turnura pe care 
au luat-o evenimentele. Dar ce ne facem cu drepturile omului şi 
cu munca silnică prin care se obţin toate aceste mărfuri ieftine? 

— Noi doi nu am căzut niciodată de acord în privinţa 
drepturilor omului, zise French, pe un ton respectuos. Presupun 
că drepturile omului reprezintă numai una dintre componentele 
politicii noastre externe, ca şi încălzirea globală sau distrugerea 
stratului de ozon. Dar nu asta e adevărata problemă. China a 
făcut paşi mari în domeniul reformei guvernamentale. Cred că ne 
putem declara de acord cu acest lucru. Uneori, noi, cei din 
America, ne aşteptăm la prea multe, în timp prea scurt. 

— Hai să punem punct aici, Dodge. Crezi că chinezii tânjesc 
după Taiwan? Sunt îndreptăţite temerile lui Jim? 

— Cu tot respectul cuvenit, doamnă preşedintă, nu sunt de 
acord cu asta. China va face tot ce-i va sta în puteri ca să-şi 
mărească influenţa politică în Taipei. Se va folosi de bani şi de 


93 


propagandă, dar nu de forţă. 

Preşedinta se întoarse înspre şeful Marelui Stat Major. 

— Sam? 

— Doamnă preşedintă, nu vă pot spune decât un lucru: dacă 
apar cumva necazuri în strâmtoare, în Marea Galbenă, sau 
oriunde altundeva în zonă, noi suntem pregătiţi să replicăm - şi 
încă dur de tot. 

— Interesantă exprimare, generale, rosti sec Claudia 
Ballantine. Domnilor, vă mulţumesc pentru sfaturile voastre. Jim, 
vrei să mai rămâi puţin? 

După plecarea celorlalţi, preşedinta se duse la bar. 

— Bei ceva, Jim? 

— Orice doriţi dumneavoastră, doamnă preşedintă. 

— Am ceva care ne va pune pe picioare. 

Claudia Ballantine turnă în două pahare whisky şi apă plată. 
Amândoi sorbiră îndelung, savurând băutura. 

— Da, zise ea. Eu cred că tu îmi ascunzi ceva. Dă-i drumul. 

— Doamnă preşedintă, analiza mea nu e încă finalizată... 

— Atunci să încep eu, îl întrerupse Claudia Ballantine. Il cunosc 
pe Dodge French de mulţi ani. A fost dintotdeauna legătura 
noastră cu China şi a avut dreptate de multe ori în legătură cu 
lucrurile întâmplate acolo. De data asta însă cred că greşeşte. 
Chinezii vor cu orice preţ Taiwanul. Nu vor face mult caz de 
„răbdarea” şi de „imaginea” lor asiatică. Nu va fi ca în cazul 
Hong Kong-ului, atunci când i-au aşteptat pe britanici. De data 
asta vor să ia cu forţa ceea ce-şi doresc. Preşedinta se uită la 
Trimble. Tu ce părere ai? 

Trimble sorbi din whisky şi spuse apoi pe un ton egal: 

— Eu numesc această metodă „Opţiunea Colierul”. 

— Colierul, şopti Claudia Ballantine. Cel puţin sună ceva mai 
bine decât „ştreangul”. Dă-mi te rog amănunte. 


Biroul Oval reprezintă centrul puterii de la Casa Albă. Gradul 
de putere al fiecăruia este invers proporţional cu distanţa faţă de 
centrul puterii. Biroul vicepreşedintelui se află la trei birouri 
distanţă de Biroul Oval - sala de studiu a preşedintei şi spaţiile 
ocupate de şeful de personal şi de adjunctul lui. Această 
amplasare îi displăcuse încă de la început vicepreşedintelui 
Anthony Foster, care tânjea după biroul pe care îl ocupa acum 
adjunctul şefului de personal. 

Foster nu reprezentase o alegere a preşedintei, pentru poziţia 
de coechipier al ei. De fapt, nici nu-i trecuse numele pe lista 


94 


scurtă. Foster fusese un candidat de compromis, pe care îl 
alesese partidul în locul soţului ei care murise. El ştia acest lucru, 
dar nu-i păsa. Cu zece ani mai tânăr decât Robert Ballantine, 
Foster manifestase faţă de el un deosebit respect. El crezuse că 
Ballantine nu avea şanse să se menţină în frunte mai mult de un 
mandat. După moartea acestuia, cu sprijinul potrivit, Foster 
crezuse că el va deveni portdrapelul partidului. 

Provenea dintr-o familie de politicieni cu tradiţie. Tatăl său, 
acum decedat, senator de Virginia, îi subliniase principiile după 
care se conduceau şi îi numise pe politicienii care ţineau ca ele 
să fie respectate. 

După asasinarea lui Robert Ballantine, Foster se aşteptase ca 
partidul să îl aleagă drept candidat. Fusese mai mult ca sigur că 
aşa avea să se întâmple. Nu se gândise nici măcar o singură 
clipă la soţia lui Ballantine, nu bănuise că aceasta va intra în 
vizor şi că, folosindu-se de marea organizaţie America Forward, 
Claudia va ridica ceva de proporţiile şi de forţa unui adevărat 
tsunami. Nimeni nu supravieţuise acelui val - nici Foster, nici 
oponentul lui Ballantine, nici alţi şaizeci de congresmeni care au 
aflat brusc că trebuie să muncească pentru a avea din ce trăi. 
Această femeie, pe care Foster nu o plăcuse niciodată, pentru că 
avea impresia că îl „citise”, devenise acum o maşinărie 
distrugătoare. Foster reuşise doar să-şi asigure numele pe lista 
de vot. Nici măcar Claudia Ballantine nu avusese suficientă 
putere ca să schimbe acest dat. 

— lar ai lăsat-o să te enerveze, îi spuse Dodge French, privind 
vena ce i se zbătea lui Foster pe tâmplă. 

Foster se aplecă în faţă şi îşi stinse ţigara, strivind-o îndelung 
în scrumiera de cristal. Casa Albă a Claudiei Ballantine ducea o 
campanie agresivă împotriva fumatului. Fără să-i pese de asta, el 
comandase instalarea de filtre de aer speciale, pentru care 
scosese bani din propriul buzunar. 

Foster se ridică în picioare. Era un bărbat solid, cu o faţă 
prelungă şi nişte ochi de culoarea ciocolatei. Cu excepţia 
fotografiilor şi a ocaziilor publice, mijea ochii ca şi cum ar fi privit 
în jur imediat după ieşirea din cine ştie ce hrubă întunecoasă. 

— Mă ţine mereu la distanţă de evenimente, zise el pe un ton 
sec. Habar nu am ce se întâmplă aici. Mă face să par idiot, ori de 
câte ori vreun prost îmi pune o întrebare. 

— Există şi excepţii în avantajul tău, îi replică French. In 
compensație pentru lucrurile pe care nu le ştii. 

— Sigur. Tu mă alimentezi cu dulciuri pe care eu nu am voie 


95 


să le mănânc. Şmecherul de Trimble mi-o retează ori de câte ori 
vreau să spun şi eu ceva. 

— Trimble e un ghimpe, într-adevăr. Dar trece şi el, la fel ca o 
criză renală. Problema este cum merg afacerile cu chinezii? 

Foster zâmbi larg, dând la iveală o adevărată bijuterie de 
lucrare dentară, în valoare de peste zece mii de dolari. 

— Boeing, Sheraton, Freeport Pharmaceuticals, Chase - toţi 
despre care am vorbit sunt pe ţeavă. Europenii şi japonezii vor 
face atac de cord. 

— Şi suma finală? 

— O mie de miliarde, poate chiar mai mult. 

— Şi omul acela, cel care aduce acasă toată comoara asta, va 
ajunge să intre la Casa Albă, spuse French cu subînţeles. 

— Da, dar numai dacă Ballantine renunţă la Taiwan, îi reaminti 
Foster. 

— O să renunţe până la urmă, îl asigură French. 

— Nu-mi dai şi mie nişte amănunte? mai făcu Foster o 
încercare. 

French scutură din cap. 

— Tu nici nu trebuie să ştii nimic. French tăcu o vreme, după 
care adăugă: Şi nici nu trebuie să doreşti să ştii. Tony, tu ai pus 
bazele afacerii. Restul depinde de mine. 

Foster ridică din umeri. Nu era un novice şi înţelegea 
importanţa a ceea ce era cunoscut sub denumirea de 
„dezminţire plauzibilă”. 


În următorul birou, asistentul special al consilierului în materie 
de siguranţă naţională îşi zicea că şeful lui arăta excelent. Marty 
Garrett fusese unul dintre cei mai buni studenţi ai lui Trimble, 
promoţia '81. 

După absolvire lucrase ca analist pentru Brookings, Institutul 
Hoover de Război, Revoluţie şi Pace, ca şi pentru Rand. 

Când fostul lui mentor a ajuns la Casa Albă, lui Garrett i-a 
sunat telefonul şi şi-a făcut bagajele. 

Cu părul lui nisipiu, cu o barbă şi o mustață bine îngrijite, cu 
ochelari cu lentile rotunde, Garrett era adesea confundat cu un 
membru al vreunei agenţii de sondaje sau cu cine ştie ce ziarist. 

Zâmbetul lui ascundea o minte strălucită care sfida orice 
testare a coeficientului de inteligenţă. Politica sa o oglindea pe 
aceea a şefului său. Cel puţin, aşa credea James Trimble, care 
avea deplină încredere în Garrett. 

De fapt, tânărul nu-i dăduse niciodată vreun motiv de îndoială. 


96 


— Şefule, îmi spui şi mie despre ce este vorba, sau trebuie să- 
ţi extrag vorbele cu cleştele? întrebă Garrett. 

— Savurez clipa, tinere Martin, zise Trimble. Când o să mai 
îmbătrâneşti, o să înţelegi şi tu cât de plăcut poate fi. 

— In cazul ăsta, te deranjează dacă, până una-alta, mă duc să 
mănânc? Există în oraş o domniţă, pe nume Patty, pe care n-am 
văzut-o de ceva vreme. Zâmbi şăgalnic. E soţia mea. 

— Nu mă deranjează deloc, de ce m-ar deranja? Şi, dacă tot 
eşti în picioare, dă te rog o raită şi până la arhivă, ca să-mi aduci 
dosarul „Colierul”. 

Lui Garrett îi căzu falca. 

— Colierul... Adică ea - vreau să spun, preşedinta... a înghiţit 
momeala? 

— Vrea să vadă dosarul, Marty. Nu se înţelege cu French în 
privinţa asta. „Colierul” intră în joc. Noi doi intrăm în joc. 

— Mă întorc într-o clipă cu el în dinţi, zise Garrett repezindu-se 
spre uşă. 

— Şi prânzul? 

— O s-o sun pe Patty şi o să rezolv cu ea, într-un fel sau altul. 

Hohotele lui Trimble fură înghiţite de uşa capitonată, ce se 
închise în urma lui Garrett. 

Consilierul în materie de securitate naţională habar nu avea 
despre faptul că ultimele cuvinte, aruncate de Garrett peste 
umăr, erau numai pe jumătate adevărate. 

Intr-adevăr, Garett vorbi imediat cu cineva la telefon, dar nu 
cu soţia lui. 


Claudia Ballantine puse mâna pe receptorul telefonului. Porter 
răspunse la primul apel. 

— Lee? 

— Doamnă preşedintă? 

— Jim Trimble vrea să mă uit pe „Opţiunea Colierul”. Cred că o 
să-i dau undă verde. Ce se mai aude cu vulpiţa aia? 

— Sunt convins că vine. 

— Nu-i suficient să fii tu convins, Lee. Acum lucrurile se 
precipită. Nu poţi folosi pe altcineva? 

— Echipa mea lucrează la proiect de luni de zile, doamnă 
preşedintă. Am nevoie de o figură nouă, de cineva necunoscut. 
Şi, după o pauză, adăugă: Credeţi-mă, doamnă, o aduc eu la noi, 
foarte repede. 

— Repede, Lee, repede. Chinezii se joacă cu noi şi vreau să 
ştiu de ce. 


97 


12 


Prima dată când Sloane Ryder l-a văzut pe Whip Alley, acesta 
era îmbrăcat într-o rochie roşie, cu volane, cu un imprimeu 
african, purtând pe cap o pălărie asortată. Sloane era de părere 
că îmbrăcămintea bărbatului era foarte originală - chiar 
îndrăzneață - doar că Alley nu prea se descurcase cu fardurile şi 
cu rujul. 

Era o zi foarte potrivită pentru marşul acela, chiar dacă purtai 
veşminte subţiri şi vaporoase; bătea un vânticel subţire, care îţi 
usca imediat transpiraţia. Whip Alley, partenerul acestuia, Paco 
Santana şi, alături de ei, încă alte patru sute de persoane de sex 
bărbătesc erau îmbrăcaţi în roşu începând cu bustierele şi 
neglijeurile semitransparente pe sub care se vedea o lenjerie 
brodată, deocheată. Porniseră să mărşăluiască de la micul lac, ca 
o oglindă, din faţa Capitoliului, după care o luaseră pe Aleea 
Madison, până la Strada 15, ocolind monumentul; apoi trecuseră 
pe lângă lacul cel mare din faţa Memorialului Lincoln, se 
îndreptaseră spre Rezervele Naţionale, către Strada 17 şi o 
porniseră în direcţia Casei Albe. Voiau să o ia la stânga, pe 
Bulevardul Pennsylvania, înspre Georgetown unde, la acea oră, 
barurile de-abia se deschideau. 

Alley întoarse capul spre Galeria Renwick şi le făcu semne cu 
mâna turiştilor care căscau gura la marea de bărbaţi îmbrăcaţi 
strident. Cei din oraş stăteau pe trotuar şi îi salutau. Oraşul lor 
era considerat drept un loc oficial, sobru şi plin de ifose. Bracii de 
la Birt, aşa cum se autointitulau cei care, în acele momente, se 
manifestau astfel, mai înviorau niţeluş atmosfera. 

Alley ajunsese pe bulevard şi simţea deja, în gură, gustul 
primei înghiţituri de bere, când observă în mulţime o siluetă 
gheboasă, ca de dihor. Fără să încetinească ritmul, o porni spre 
trotuar ca să o poată vedea mai bine. 

Faţa aceea aparţinea unui şuţ şi hoţ de maşini, care-şi zicea 
Tip. Alley îl arestase de două ori şi se enervase teribil la auzul 
veştii că hoţul fusese eliberat, cu două săptămâni în urmă, în 
cadrul unui program de reintegrare a infractorilor în societate. 

Tip obişnuia să bântuie pe la mall-uri, la Tyson's Corner sau la 
Potomac Mills. Urmărea femeile singure, care ieşeau de la 
cumpărături. Le prefera pe cele trecute de şaizeci de ani, 


98 


încărcate cu tot felul de pachete şi de cutii, care nu erau atente 
la cei ce aşteptau în parcare şi care neglijau să se mai uite şi în 
oglinda retrovizoare, după ce demarau, intrând în trafic. Tip le 
urmărea până acasă, în câte-un drăgălaş de automobil de oraş, 
de preferinţă dintre cele mai recent lansate pe piaţă, furat în 
noaptea precedentă. Tehnica lui consta în a-şi urmări victima 
până intra pe alee, acasă la ea. Aştepta până când aceasta se 
împodobea din nou, ca pomul de iarnă, cu toate cumpărăturile 
pe care le făcuse, după care sărea în faţă, o ameninţa cu pistolul, 
o deposeda de bani şi de bijuterii şi fugea cu prada. 

Până în noaptea precedentă, Tip nu-şi dorise decât să fure, de 
data asta din Bethesda, o maşină cu care să dea o altă lovitură. 
Acum hoinărea haihui pe stradă, bucurându-se de vremea 
frumoasă şi savurând o acadea, fără să ştie că victima ultimei 
sale tâlhării murise în urma unui atac cerebral, provocat de şocul 
jafului al cărui subiect fusese şi că intrase deja în vizorul poliţiei 
districtuale. 

Pentru Alley, crima respectivă era mult mai importantă decât 
toată parada aceea. El socotise că se va putea apropia de 
infractor pe nesimţite şi că-l va putea prinde rapid, înainte ca 
acesta să-şi dea seama ce i se întâmplă. Altfel, dacă Alley îşi 
scotea arma în mijlocul mulţimii, ar fi stârnit o babilonie întreagă. 

— A, ce pălărie superbă ai! 

Alley aruncă o privire fugară spre femeia care-i făcuse acest 
compliment şi înţelese că vocea ei ascuţită îi atrăsese atenţia şi 
lui Tip. 

Tip se simţea bine, căscând gura la parada acelor tipi, 
îmbrăcaţi în straie femeieşti, care mărşăluiau voioşi, asudând ca 
porcii. Se gândea că este vreun eveniment festiv din lumea 
pederaştilor. 

Auzise strigătul femeii şi, întorcând capul, văzu pe cineva care 
se năpustea în direcţia lui. Pentru o clipă, Tip crezu că individul 
intenţionează să-l lovească. Apoi observă ochii omului. Tip avea 
o experienţă de douăzeci de ani în meseria de hoţ. Putea 
identifica imediat un poliţai, dintr-o mare mulţime de oameni, iar 
acela care se repezise spre el era precis un copoi, în ciuda 
rochiţei lui roşii. 

Tip îşi duse mâna în interiorul gecii şi scoase la iveală un 
revolver ieftin. Mulțimea începu să urle. Apoi Tip îl văzu pe poliţai 
cotrobăind prin rochie, după propriul revolver şi îl auzi somându-l 
să stea pe loc. 

Tip îşi croi drum prin mulţime, cu arma îndreptată ameninţător 


99 


înspre toţi proştii ăia care nu se mişcau suficient de repede din 
calea lui. Văzu o alee, chiar în faţa lui. Se hotărî să intre pe ea, ca 
să-l oblige pe poliţai să-l urmărească, sărind peste toate 
gardurile întâlnite în cale, în rochia aia elegantă. 

Whip Alley rămase o clipă derutat din cauza mişcării 
neaşteptate a lui Tip. Observând ceva metalic în mâna hoţului, 
intui că e vorba de o armă. Alley îşi făcu loc cu umărul printre cei 
ce-l înconjurau şi-i văzu pe turişti cum se retrăgeau din calea 
fugarului sau cum cădeau în genunchi. Tip era pe punctul de a 
scăpa, când se întâmplă totul. 

infractorul tocmai se îndrepta către o alee dintre două clădiri, 
când Alley văzu o tânără, îmbrăcată într-un şort, care făcea 
jogging, alergând în pas vioi, exact spre Tip. Tip se folosi de 
armă ca s-o dea la o parte. Femeia se dezechilibră şi căzu, dar se 
echilibră fulgerător. Sprijinindu-se pe piciorul drept şi pe vârfurile 
degetelor de la mâini se răsuci cu rapiditate, întinse piciorul 
stâng şi agăţă glezna lui Tip care se întinse, cât era de lung, pe 
caldarâm scăpând arma. Alley îl ajunsese din urmă şi-l prinsese 
de părul unsuros, apăsându-l cu genunchiul între omoplaţi. 

— Ai cumva idee, nenorocitul dracului, cât timp mi-a luat mie 
ca să-mi ajustez rochia asta pe măsura mea? îl întrebă el. lar 
acum arată de parcă dulăul meu ar fi dormit pe ea. 

— Alley? gemu Tip. Tu eşti, măi furiosule? Imi rupi coastele. 

— Nu zău? Bine. Alley îi mai dădu un pic drumul din strânsoare 
şi îi împinse capul spre pavaj. Tip dădu cu fruntea de pământ 
suficient de tare ca să i se împăienjenească privirea. 

După ce îi puse cătuşele, Alley scoase telefonul mobil. 

In timp ce forma numărul de la secţia de poliţie, o privea atent 
pe tânăra femeie, cu picioare lungi, frumoase, cu părul castaniu, 
înspicat de şuviţe blonde, prins cu o banderolă. 

In ochii ei verzi şi mari se mai citea încă o vagă urmă de 
mirare, însă, în rest, părea calmă. 

Când sfârşi de vorbit la telefon, Alley scotoci sub rochie şi-şi 
scoase legitimaţia. 

— Whip Alley, detectiv la Omoruri. Inteligentă mişcare, mi-a 
plăcut. 

Dând mâna cu el, fata remarcă faptul că palma lui era rece. 

— Sloane Ryder, spuse ea. De ce fugea? 

Inainte ca Alley să-i poată răspunde, deasupra lor apăru o 
umbră. Sloane se uită peste umăr şi văzu o matahală de spaniol, 
cu o mustață înfricoşătoare şi cu un cercel de aur în urechea 
stângă. 

100 


— El e Paco Santana, partenerul meu, îi explică Alley. 

Sloane îl salută dând din cap. Uriaşul era îmbrăcat cu o rochie 
roşie, de cocteil, cu perle şi purta mănuşi până la cot. Sloane se 
întrebă de unde o fi făcut el rost de acea rochie uriaşă. 

Probabil că întrebarea nerostită i se putea lesne citi în privire, 
pentru că Santana se uită la ea, ca un urs blând, care-şi privea 
eventuala gustare, aflată pe masa turiştilor. 

— Mama mea se ocupă cu croitoria, rosti el pe un ton serios. 
Apropo, te-am văzut cum l-ai doborât. Frumoasă lucrare. Se 
întoarse spre Alley. Tip? 

— Într-adevăr, Tip este. Te rog, citeşte-i tu drepturile. Curând 
sosiră două maşini de poliţie, cu girofarurile în funcţiune. Poliţiştii 
îndepărtară mulţimea de curioşi, apoi rămaseră cu gura căscată 
văzându-i pe Alley şi Santana. i 

— Ce e? mormăi Santana. Vă pricepeţi cumva şi la modă? Işi 
scoase peruca blondă şi se scărpină pe chelie. Apoi îşi aprinse un 
trabuc zdravăn şi-i citi drepturile lui Tip. 

— Faci jogging? o întrebă Alley pe Sloane. 

— Da, zise ea, întrebându-se ce avea să urmeze. 

— Trebuie mai întâi să termin marşul ăsta. Aşa e regula. 
Mergem doar până în Georgetown. Nu vrei să vii şi tu cu mine? 

Sloane se uită la Santana, care tocmai îl înghesuia pe tâlhar 
pe bancheta din spate a unei maşini. 

— Vrei cumva să-mi pui nişte întrebări? 

— Bineînţeles, dar la o bere rece, la J. Paul's. 

— Vă ajung şi eu din urmă, după ce-l predau pe mişel, strigă 
Santana. 

— Deci? o întrebă Alley. 

— Hai să alergăm până acolo. 

Le-a luat mai puţin de jumătate de oră ca să ajungă pe Strada 
M, unde au trebuit să încetinească, din cauza turiştilor. Sloane 
era mulţumită că detectivul nu încercase să facă conversaţie cu 
ea şi se concentrase exclusiv asupra propriului ritm de alergare. 
Alergând cot la cot cu el, îl privea din când în când. Picioarele ce 
ieşeau de sub rochia roşie erau suple şi musculoase. Bărbatul 
avea trăsături bine conturate, ochi vioi, un păr negru, bogat şi 
cârlionţat, care-i ieşea de sub pălăria de damă. Sloane aprecie că 
are vreo patruzeci de ani, dar nu-şi dădea seama exact dacă 
ridurile lui se datorau vârstei sau muncii. 

Alley fu primit cu un ropot de aplauze, la J. Paul's. 

Barul era plin de mărşăluitori îmbrăcaţi în roşu, care se 
delectau cu berea rece. In ciuda aglomerației, mai erau două 


101 


locuri libere, la capătul tejghelei. Alley îşi scoase pălăria, se 
şterse pe frunte de transpiraţie şi ridică două degete spre 
barman. Imediat apărură două sticle cu bere. 

— Să bem în cinstea întâlnirii noastre, zise el întinzându-i o 
sticlă lui Sloane. Straşnică manevra cu Tip. 

Sloane luă o gură de bere şi apoi îşi lipi de obraz sticla rece ca 
gheaţa. 

— Pe când locuiam în Erie, am urmat un curs de autoapărare, 
ţinut de un fost soldat israelian. Nimic transcendental sau 
spiritual, ci numai câteva mişcări rapide, care să te pună în 
avantaj. 

— Drăguţ, zise Alley. Din Erie eşti? 

In timp ce în fundal se auzea cântând grupul Rolling Stones, 
Sloane îi povesti pe scurt cum îşi făcuse bagajele şi plecase de la 
New York, cum avea să-şi înceapă de luni serviciul ei la BCG şi 
cum se străduise în ultima săptămână să se acomodeze cu 
Washingtonul. 

— Te deranjează dacă te întreb la ce departament vei lucra în 
cadrul BCG-ului? 

Sloane avu o ezitare. Porter nu-i spusese că n-are voie să 
divulge locul unde va lucra. 

Trebuia să facă în aşa fel încât totul să sune cât mai banal cu 
putinţă, pentru ca lumea să nu înceapă să o bombardeze cu 
întrebări suplimentare. 

— E un departament mic, spuse Sloane. Se numeşte MJ-11. 

— MJ-11. Strălucirea de o clipă, din ochii lui, trădă faptul că 
ştia cam ce hram purta departamentul acela. 

— Povesteşte-mi mai bine despre marş, zise Sloane repede. 
Ce e cu el? 

— Se numeşte, pe bună dreptate, Marşul Rochiei Roşii. A fost 
iniţiat de un grup de englezi, în 1930, care se simțeau mult prea 
încorsetaţi aici, la Washington. Au fondat grupul Bracilor de la 
Birt - dar să nu mă-ntrebi de unde vine denumirea asta, că nu 
ştiu. S-au îmbrăcat în rochii roşii şi au mărşăluit pe străzi. 
Imaginează-ţi. A fost ceva şocant. Acum suntem vreo patru sute. 
Fiecare are o slujbă serioasă, însă o dată pe an ne îmbrăcăm ca 
nişte prostituate şi mărşăluim prin oraş. Până luni, viaţa fiecăruia 
dintre noi revine la normal. 

— Deci, aveţi un club al alergătorilor. 

El făcu semn spre local, unde barmanii şi ospătarii de-abia mai 
făceau faţă comenzilor. 

— Mai degrabă un club al beţivilor care au damblaua asta cu 


102 


alergatul. lată că a sosit şi cămila noastră. 

Alley se aplecă înspre Sloane, în timp ce Paco Santana îşi 
făcea drum voiniceşte prin mulţime. 

— Personal, cred că el cam exagerează. Adică, să-ţi facă 
maică-ta o rochie specială, când îţi poţi alege una din raft. 

— Să ştii că te-am auzit, tună Santana. Se strecură lângă 
Sloane, producând o adevărată mişcare seismică printre cei de la 
bar. iți vorbeşte despre rochia mea, nu? Ce vezi tu rău în a-ţi dori 
să ai un unicat? 

— Chiar nimic, se grăbi să-i răspundă Sloane. Absolut nimic. 

— Văd că ai fost să te schimbi, îl tachină Alley. N-ai dorit să 
faci şi aici parada modei. 

— M-am schimbat pentru că mă încălzisem prea tare, 
răspunse Santana. Şi, în definitiv, ce te priveşte? Santana tăcu şi 
îşi comandă o halbă de doi litri, după care continuă: Pentru că tot 
veni vorba despre treabă, te deranjează, domnişoară, dacă-mi 
dai şi mie nişte date? 

— Nu, deloc. 

Santana scoase un carneţel şi un stilou subţire, din aur. 

— Inainte de a începe, zi-mi şi mie unde l-ai parcat pe Tip? 
întrebă Alley. 

Santana îi oferi un rânjet de crocodil. 

— La secţie. In clipa asta le povesteşte fraţilor Borget cum 
face el ceea ce face şi tot ce-ar putea fi mai interesant în 
meseria lui. 

— Îl paşte o acuzaţie de omor în timpul comiterii unei tâlhării, 
îi explică Alley lui Sloane, apoi se întoarse spre Santana: Să nu- 
mi spui că vor să încheie cine ştie ce târg cu el. 

Santana păru jignit. 

— Cum îţi închipui aşa ceva? îşi înmuie degetul în gură şi dădu 
pagina carneţelului. Numele, te rog, o întrebă el vesel pe Sloane. 

— In timp ce tu te ocupi cu asta, mă duc să mă schimb, zise 
Alley. Luând geanta de sport adusă de Santana îşi făcu loc prin 
mulţime spre toaletă. 

Sloane îşi spuse numele şi adresa apartamentului mobilat pe 
care-l închiriase, numărul de telefon de acolo, ca şi pe cel de la 
serviciu, precum şi numele lui Lee Porter, pentru referinţe. 
Santana se opri din scris. 

— MJ-11, rosti el cu un glas suav. 

Sloane sesiză faptul că Santana se uita acum altfel la ea, cu 
un amestec de grijă şi respect. 

— Cunoşti locul? îl întrebă ea. 


103 


Santana cobori glasul: 

— Washingtonul e mic, mai ales atunci când vine vorba despre 
poliţie şi despre securitate. Poliţaii, agenţii şi spionii se cam calcă 
aici pe picioare. Whip şi cu mine am lucrat în domeniul 
contraspionajului, în armată, la Departamentul de Anchete 
Penale. Din când în când, mai dăm şi peste câte cineva din 
branşa ta. 

Alley apăru îmbrăcat în jeanşi şi cu o geacă subţire de piele, 
peste o cămaşă fină din pânză topită. 

— Stai un pic, îi zise Sloane. Inmuie colţul unui şerveţel într-un 
pahar cu apă şi-i şterse o urmă de ruj care îi rămăsese pe buze. 
Din cauza luminii, Sloane nu era sigură dacă Alley roşise sau nu. 

— l-ai luat datele? întrebă Alley. 

Santana bătu cu degetul în carneţel, drept răspuns. 

Alley se întoarse spre Sloane. 

— Domnişoară Ryder, mi-a făcut o mare plăcere să te cunosc. 
M-aş bucura să mai pot rămâne, dar am întârziat deja la serviciu. 
Dacă mai am cumva întrebări să-ţi pun... 

— Paco are numărul meu de telefon în carneţel. Alley se făcu 
roşu ca racul. 

— Numărul tău. Bine. 

Sloane îl privi cu blândeţe. 

— Vreau să spun că poţi să mă suni oricând. 


104 


13 


Cursa companiei United Airlines, dinspre Hong Kong, ateriză 
pe aeroportul Kennedy, în New York, luni, la ora 9:03. Meşterul a 
coborât printre primii pasageri, dar a mai zăbovit puţin ca să 
permită familiei Cho să-l ajungă din urmă. Deşi avea numai 
bagaje de mână, merse în spatele lor la biroul de preluare a 
bagajelor, la vamă şi la biroul de imigrări. 

Sosiseră şi alte câteva curse de peste ocean, iar cozile de la 
ghişeele biroului de imigrări erau lungi. Când veni în sfârşit şi 
rândul familiei Cho, Meşterul se uită atent la tânărul funcţionar 
de culoare. Acesta le răsfoi paşapoartele şi le puse câteva 
întrebări, după care deschise şi citi scrisoarea de la Casa Albă. 
Trăsăturile i se îndulciră şi se aplecă peste tejghea, uitându-se, 
cu o privire caldă, părintească, la copilul care primise cândva 
numărul 1818. Funcţionarul scrise ceva pe formularul 1-90 al 
familiei şi îi lăsă să treacă. 

Meşterul îi prinse din urmă la vamă, unde îi urmări cum trec 
împreună cu căruciorul lor plin cu bagaje şi continuă să-i 
însoţească discret. 

In exteriorul aeroportului, pe banda pentru autovehiculele 
particulare, se afla o furgonetă care îi aştepta; şoferul, un agent 
nord-coreean, despre care li se spusese celor doi Cho, îi 
întâmpină la poarta pentru pasageri. După ce îi ajută să-şi 
încarce bagajele în maşină, închise toate uşile. 

Cu sacoşa pe umăr, Meşterul privea cum duba se îndreaptă 
spre ieşirea din perimetrul aeroportului. Intrarea familiei Cho în 
Statele Unite fusese hopul cel mai uşor de trecut. Acum, numărul 
1818 se afla doar la câteva sute de kilometri depărtare de ţintă. 
Băiatul avea să mai treacă prin multe, ca şi cei care-l păzeau 
până la Casa Albă. Meşterul ştia câte anume aveau să i se 
întâmple copilului şi cât de neplăcute se vor dovedi toate, dar 
refuză să se gândească la asta. El avea acum de îndeplinit 
partea a doua a contractului. 


În timp ce familia Cho se afla pe drum spre Long Island, Marty 
Garrett, adjunctul consilierului pe probleme de securitate 
naţională, James Trimble, parcurgea debarcaderul de la Golful 
Mareelor. Se ţinuse mai aproape de drum decât de malul mării, 


105 


cu toată aglomeraţia datorată navetei. 

Garrett venise la Golful Mareelor pentru frumuseţea şi tihna 
locului. În timpul weekendurilor, obişnuia să se întindă pe o 
pătură şi să se uite la Memorialul Jefferson. Uneori, chiar intra 
acolo, ca să lectureze diverse citate din scrierile lui Jefferson 
expuse pe pereţi. Deşi nu-şi dădea seama, Garrett căuta în 
special pasaje legate de patriotism. Nu-şi pusese întrebări în 
legătură cu motivul pentru care îi plăceau acele fraze. Nu 
realizase că, trădător fiind, îşi căuta o justificare a acţiunilor sale, 
pentru ca trădarea lui să nu i se mai pară chiar atât de 
mizerabilă. 

Garrett auzi în spatele lui un claxon. Lângă el opri un Lincoln 
negru. Mai întâi cobori şoferul, urmat de bodyguardul care 
deschise portiera din spate, pentru Dodge Lrench. 

French era elegant ca de obicei. Purta un costum negru cu 
dungi discrete şi era proaspăt ras. Garrett se gândi că, spre 
deosebire de spilcuitul French, el purta nişte pantaloni de doc, un 
sacou vechi şi că nu apucase nici să se spele pe cap. Dormise 
foarte puţin, de la ultima întâlnire a lui Trimble cu preşedinta. 
Majoritatea timpului şi-o petrecuse la serviciu, iar acasă, în 
apartamentul său, somnul nu se prea lipise de el. Cu o noapte în 
urmă, Garrett rămăsese treaz tot timpul, cu ochii în tavan. Perna 
şi aşternutul se umeziseră de transpiraţie. Indoiala îl invadase, 
precum viermii un cadavru. Somnul venise doar după ce se 
simţise epuizat. Apoi sunase ceasul deşteptător şi nu avusese 
timp suficient să se pregătească pentru acea întâlnire. 

— Pari cam dărâmat, Marty. Te-a ţinut Trimble până târziu la 
serviciu? 

— Bună dimineaţa, domnule. Da, am avut mult de lucru, dată 
fiind situaţia. 

French îl luă de braţ şi-l îndepărtă de şosea, pe o cărare ce 
şerpuia printre copaci. 

Garrett se uită peste umăr. Lincolnul se ţinea după ei, pe 
şosea; bodyguardul se afla la treizeci de paşi în urma lor, spre 
dreapta. N-avea cum să-i audă. Şi nici altcineva. Dispozitivele de 
ascultare cu laser aveau nevoie de sticlă, pentru reflexie, iar alte 
echipamente convenţionale ar fi trebuit transportate într-o 
maşină, într-o dubiţă sau măcar într-un jeep. Nici un astfel de 
dispozitiv nu putea rămâne pe loc, dacă se dorea ca 
supravegherea să fie eficientă. Garrett era sigur că şoferul 
automobilului era atent să nu apară vreun alt vehicul care putea 
fi suspect. 


106 


— Îmi cer scuze pentru faptul că nu ne-am putut întâlni mai 
curând, zise French. În weekend mi-a fost imposibil. Se uită la 
Garrett. Nici tu n-ai fi putut veni, nu? 

— Şi mie mi-ar fi fost greu, recunoscu acesta. 

Greu, dar nu imposibil, îşi zise el. S-ar fi străduit, dacă ar fi 
trebuit să ia legătura cu French. Dar French nu opera astfel. El nu 
lua legătura cu nimeni decât după ce era absolut sigur de loc şi 
de oră. Garrett se simţea în deplină siguranţă atunci când se 
întâlnea cu French. 

— Povesteşte-mi despre Colier, rosti French pe un ton calm. 

— Opţiunea Colierul este ceea ce sugerează şi denumirea; o 
blocadă a Chinei. Mai întâi pe mare, dinspre apele teritoriale ale 
Vietnamului, până la Qingdao şi peninsula Coreeană, la Inchon, 
în jos spre Pusan şi până în Japonia, la Fukuoka. 

După estimările Agenţiei Naţionale de Securitate, este nevoie 
de patru grupe de atac, fiecare plasată în jurul câte unui 
portavion. De asemenea, trei escadrile din Okinawa şi patru din 
Kagoshima, pentru sprijin. 

Dodge French îşi duse mâinile la spate şi îşi plecă fruntea. 

— Bombardiere? şopti el. 

— S-au semnat deja protocoale secrete cu filipinezii. Am 
obţinut din nou Baza aeronautică Clark, cât timp vom avea 
nevoie. In acest fel, avem o poziţie avansată pentru avioanele B- 
1 şi B-52. Avioanele B-2 vor ieşi de sub acoperire din 
Queensland, Australia. 

Deci intră în joc şi filipinezii şi australienii. Mă mir că drăguța 
de Claudia nu mi-a spus nimic despre asta. 

— Dar submarinele? întrebă French. 

— Cinci în staţionare, în Oceanul Indian. Trei din clasa Los 
Angeles şi două Wolfs. Au fost deja programate ţintele. Este 
vorba de treizeci de rachete pe fiecare navă, câte zece pentru 
fiecare lansare. 

— Nedetectabile? 

— Pe crucişătoarele Aegis şi pe distrugătoarele de tip 
Torrance. Cu aceeaşi încărcătură pe care am avut-o şi în Golf, 
doar că am adăugat la Tomahawk-uri şi tehnologie de tip Stealth. 
Se vorbeşte că şi chinezii au realizat un radar pe frecvenţe foarte 
joase, dar nu se ştie precis. Oricum, în cazul ăsta, nu mai are nici 
un fel de importanţă. 

— Bineînţeles că nu. Şi sateliți? 

— După ce preşedinta dă ordinul, progresia se face la zero- 
unu. Platformele noastre laser preiau sateliții chinezi, militari şi 


107 


comerciali şi îi „orbesc”. 

— Asta-i tot? 

— Nu vom folosi lasere până nu se ajunge la o progresie de 
zero-şapte, cu două etape înainte de opţiunea nucleară. 

— Opţiunea nucleară? Toată dandanaua asta, numai pentru o 
amărâtă de bucată de pământ, pe care cei mai mulţi dintre 
americani nici n-o pot găsi pe hartă? 

Garrett rămase surprins de adâncul dezgust care se putea 
desluşi în glasul lui French. 

— Ce urmăreşte Trimble, de fapt? întrebă French. 

— Va cere să fie aplicată Opţiunea Colierul dacă flotila chineză 
nu se retrage în porturile de baştină. Se teme că navele acestea 
pot trece cu uşurinţă prin Strâmtoarea Taiwan. 

— În primul rând, este mult prea tânăr ca să cunoască Coreea, 
rosti sec French. A trecut vremea hoardelor galbene, care 
înaintează spre noi fără să ţină seamă de victime. French tăcu. 
Apoi zise: Şi la ce replică se aşteptă Trimble din partea 
chinezilor, dacă armata lor este ameninţată sau atacată în 
strâmtoare? 

Garrett se opri şi îl privi pe French drept în faţă. 

— La una chimică şi biologică. Crede că aceştia îşi vor pierde 
mult prea mult din imagine, aşa că vor recurge la încărcături C-B, 
împotriva navelor noastre. 

— Mai mult ca sigur că vor recurge la asta! mormăi French. 
Dacă Trimble vrea război, atunci îl va avea. 

— Domnule, nu sunt decât opţiuni, cel puţin pentru moment, 
rosti Garrett pe un ton şovăielnic. Avem sute de opţiuni la 
îndemână. El doar îi oferă preşedintei câteva. 

Tonul neliniştit al tânărului îl făcu pe French să înţeleagă că ar 
fi făcut mai bine să-şi muşte limba decât să fi vorbit astfel în 
legătură cu Trimble. Garrett era şi-aşa destul de stresat. 

French puse o mână pe umărul lui. i 

— Ştiu că sunt numai variante, zise el calm. Insă eu le-am 
văzut cum s-au născut şi cum s-au dezvoltat. Mă rog la 
Dumnezeu să nu le aplicaţi. 

Garrett dădu din cap, oarecum mai calm. French nu mai zise 
nimic, iar cei doi îşi continuară plimbarea. Băiatul acesta este 
foarte bun, îşi zise French, unul dintre cei mai buni pe care-i 
recrutase el vreodată. 

French avea marea calitate de a putea vedea dincolo de 
imediata ameninţare sau opoziţie din partea concurenţei. Ştia că 
este un dat ca oameni asemenea lui Trimble sau generalului 


108 


Murchison să poată deveni, peste noapte, din aliaţi, oponenți de- 
a dreptul vehemenţi. Pe coridoarele puterii, nimic nu rămânea 
bătut în cuie. 

In consecinţă, French continua să-i studieze pe aceşti oameni. 
De cine erau ei apropiaţi? Căror persoane le-au fost ei mentori şi 
unde erau acum acestea? French, care aflase întâmplător despre 
situaţia deosebită a lui Garrett, de la un membru al personalului 
său, întinsese momeala. 

Trimble nu mai ţinuse legătura cu Garrett, exact în perioada 
când analistul avusese mai mare nevoie de el. Garrett se 
căsătorise cu prietena lui din copilărie, iar primul lor copil se 
născuse cu o malformaţie cardiacă. In timp, enorma presiune 
psihică îl cam descumpănise, ca de altfel şi cheltuielile 
necesitate de tratamentul copilului. 

Trimble întrerupsese legăturile cu asistentul său cu destul 
timp în urmă, pentru ca Garrett să caute alte oportunităţi şi 
posibilităţi. French venise la Garrett, atunci când tânărul căuta 
un înlocuitor pentru Trimble, pe cineva care nu numai să-i 
aprecieze talentul, dar să-l şi îndrume şi să-l ajute să-şi croiască 
o carieră de succes. De fapt, French îi ceruse unui asociat să-i 
facă cunoştinţă cu Garrett. El începu să-l cultive, luându-l la 
anumite cluburi unde acesta întâlni reprezentanţi de vază ai 
filosofiei americane. Flatat de atenţia acordată şi recunoscător 
pentru sprijinul lui French, Garrett începu să-şi petreacă din ce în 
ce mai mult timp împreună cu mentorul său. 

Prin acelaşi asociat, French a aranjat ca Garrett să primească 
un împrumut extrem de mare, cu ajutorul căruia să-şi poată 
achita notele de plată medicale, pentru copil. O bancă discretă a 
acceptat o absurd de mică dobândă, ca şi un termen de scadenţă 
care n-ar fi expirat, chiar dacă Garrett ar fi trăit o sută de ani. 

French îl ambiţionase pe Garrett şi-l făcuse să se simtă parte 
componentă a cercului său restrâns. Când French încheiase 
racolarea tânărului, Garrett era total corupt şi complet 
inconştient de ceea ce i se întâmplase. El ducea două vieţi total 
diferite - una în faţa lumii, iar cealaltă, întunecată şi îndepărtată, 
prin intermediul oamenilor lui French, în care orice devenea 
imediat posibil. Eficienţa spălării de creiere practicată de French 
s-a demonstrat prin faptul că nici măcar atunci când s-a reîntâlnit 
cu Trimble, Garrett nu i-a oferit superiorului său nici cea mai 
mică ocazie de a bănui ceea ce devenise el între timp. 

Cei doi ajunseră la Memorialul Jefferson şi se opriră în faţa lui. 
Tocmai soseau primele autobuze cu turişti, călătorii se îmbulzeau 


109 


să coboare, cu aparatele de fotografiat atârnate de gât. Aici, în 
faţa memorialului, Garrett se simţea mai împăcat cu sine pentru 
tot ce făcuse. Jefferson scrisese că drumul spre libertate nu e 
niciodată direct şi larg, că are multe ocolişuri, că poate fi şi 
dureros şi dificil. Afecţiunea şi respectul pe care le resimțea 
pentru Trimble nu aveau nici o legătură cu asocierea lui cu 
French. Cele două relaţii aveau fiecare un loc anume în mintea 
lui şi erau bine delimitate. Ceea ce se întâmpla în cadrul uneia 
dintre ele nu avea nici o legătură cu ceea ce se întâmpla în 
cadrul celeilalte. Trimble se gândea şi la ceea ce alţii considerau 
inimaginabil şi era capabil chiar să acţioneze asupra acestuia. 
Spre deosebire de el, Dodge French era un monument de rațiune 
şi de gândire la rece, legenda vie care condusese ţara, marcată 
de mari greşeli şi dezastre, către locul pe care-l ocupa acum pe 
glob. Pentru a putea continua să facă acest lucru, Dodge French 
avea nevoie de cunoştinţele lui Garrett, provenite din informaţiile 
care treceau pe la el în fiecare dimineaţă. 

Cu toată inteligenţa lui ascuţită, Garrett nu-şi dădea câtuşi de 
puţin seama de faptul că patriotismul şi trădarea nu erau decât 
faţetele aceleiaşi monede. Nu-şi putea imagina că tot ce făcea el 
ar fi fost greşit în vreun fel. 

— Şi ce se va întâmpla acum? întrebă el. 

— Trebuie făcut ceva pentru neutralizarea Opţiunii Colierul, 
spuse French, pe un ton grav. 

Dorea să dea impresia că purta pe umeri o mare povară, fapt 
care necesita ajutorul celui mai tânăr. Şi se prefăcu eficient. 

— Şi eu cu ce pot să vă ajut în direcţia asta? întrebă Garrett 
neliniştit. 

French simulă că meditează îndelung, după care dădu din cap. 

— Fii atent la tot ce se mai întâmplă. S-ar putea să intervină 
ceva care n-o să-i fie deloc pe plac lui Trimble. S-ar putea să mai 
facă o ultimă demonstraţie în faţa preşedintei. Vreau să-i cunosc 
toate intenţiile. 

— Puteţi conta pe mine. 

— Da, zise French cu blândeţe, în timp ce mergea în direcţia 
şoselei. Ştiu că pot conta pe tine. 


Ambasada Chineză, de pe Bulevardul Connecticut, aflată la 
numărul 2300, constă din două clădiri cu apartamente, 
construite prin anii '60, clădiri dispuse una faţă de cealaltă în 
unghi drept. Reparate şi modificate, acum au acoperişurile pline 
cu antene de satelit. In faţa lor se află o piaţetă. Intrarea 


110 


principală este străjuită de doi lei de marmură, foarte stilizaţi, 
care nu sunt nici deosebit de valoroşi şi nici măcar frumoşi. 

In timp ce intra pe uşă, Dodge French simţi cum i se umezeşte 
părul de ceafa. Era fotografiat şi asta îi displăcea profund. Bunul 
său agent FBI, politicosul Peter Mack îl avertizase asupra faptului 
că FBl-ul supraveghea zi şi noapte clădirile. Camerele video se 
aflau într-o încăpere dintr-o clădire amplasată vizavi, lângă 
Ambasada Etiopiei. Acestea erau conectate la reţeaua de energie 
electrică, dar beneficiau şi de o baterie de acumulatoare, pentru 
a putea funcţiona şi în cazul în care s-ar fi întrerupt curentul 
electric de la reţea. Benzile de înregistrare, schimbate zilnic, 
erau verificate şi copiate dacă în ziua respectivă se întâmplase 
ceva deosebit. 

Lui French nu-i păsa de faptul că FBl-ul era foarte interesat de 
sosirea lui. El venea des la ambasadă, însă acum era o perioadă 
cu totul specială. Date fiind cele ce urmau să se întâmple, erau 
studiate mişcările tuturor celor care intrau în contact cu chinezii. 
Suspiciunea şi anchetele antrenate de evenimente îi vizau chiar 
şi pe cei care nu erau de obicei bănuiţi. Dovada vizitei lui va 
ajunge cu certitudine la anchetatori, pentru că, după cum îi 
spusese şi Peter Mack, de bună voie, FBl-ul păstra benzile 
originale timp de şaizeci de zile, înainte de a le reutiliza. 

Femeia care îl aştepta pe French, în biroul ei anost, de la 
etajul trei, se numea Mai Ling. Nu-ţi puteai da seama ce vârstă 
are, dar el o aproxima, la şaizeci-şaptezeci de ani. Avea părul 
strâns la spate într-un coc, iar faţa ei aducea, atât ca nuanţă cât 
şi ca formă, cu un măr copt. Dodge French se gândea că arată ca 
un liliac ridat, dar îi purta un profund respect. 

Mai Ling se dovedise mai inteligentă decât ceilalţi politicieni 
chinezi din vechea gardă şi supravieţuise în funcţie. Ea îşi 
demonstrase eficienţa ajutându-i pe reformatori ca Deng 
Xiaoping şi succesorii lui să evite toate încercările maoiştilor de a 
reinstaura vechiul regim. Acum nu mai avea de îndeplinit decât 
un vis: acela de a vedea Taiwanul realipit la patria mumă. 

— Mă bucur să te văd, French, zise Mai Ling, lăsând să-i 
ţâşnească cuvintele printre dinţii care strângeau un ţigaret de 
fildeş, îngălbenit de vreme şi de nicotină. 

Ea i se adresa întotdeauna pe numele de familie, era modul ei 
de a-şi arăta afecțiunea. |n schimb, ochii ei negri îl priveau 
scrutător. Ca să programeze această întâlnire, French luase 
legătura cu secretara ei personală. Mai Ling ştia că pentru el era 
riscant să fie văzut intrând în ambasadă. Se întreba ce era atât 


111 


de important încât să nu poată fi amânat până când ei doi s-ar fi 
întâlnit la vreun eveniment monden, unde ar fi putut discuta fără 
a trezi suspiciuni. 

— Am nevoie de ajutorul tău într-o problemă, zise French. E o 
chestiune de timp. 

— French, dar tu eşti destul de înţelept, râse ea. N-ar trebui să 
te temi de timp. 

— Cu toate acestea am nevoie acum şi de înţelepciunea ta, 
contracară el, râzând. 

Mai Ling gesticulă cu o mână osoasă. 

— Spune tot ce ai pe suflet. 

French îi povesti despre Trimble şi despre dorinţa preşedintei 
de a studia Opţiunea Colierul, pentru a o declanşa, în caz de 
nevoie. 

In timp ce îi vorbea, auzea respiraţia scurtă şi tot mai 
accelerată a femeii, ca pe un puls al furiei ei crescânde. 

— Aşadar preşedinta este gata să se folosească de forţă, 
mormăi ea. Poate că ar fi cazul s-o las să-şi facă mendrele - de 
data asta. Doar ştii că bărbaţii de la Beijing nu prea o iau în 
serios. În definitiv, nu e decât o femeie. 

— Ca şi tine. lar pe tine te iau în serios. 

— Escroc sentimental ce eşti! Pe mine mă iau în serios pentru 
că în creierul ăsta bătrân există suficiente resurse ca să-i îngrop 
şi pe ei şi pe cei care vor veni după ei. Nu la fel stau lucrurile în 
ceea ce o priveşte pe Claudia Ballantine. Nu se tem de ea. 

— Pentru moment, nu. 

— Aşa este. Şi tu ce propui? 

— Să-l retrogradaţi, să-l îndepărtați şi să-l exilați pe Mi 
Zhenyu. Şi să vă retrageţi câteva nave în porturile lor de origine. 

— Nu ceri mult, French, spuse Mai Ling pe un ton sec. 

— Nu cer decât un minimum, strict necesar. 

— Va fi greu. Cei de la Beijing se vor simţi jigniţi. E vorba de 
orgoliul bărbaţilor şi de prostia care însoţeşte acest orgoliu. 

— Bănuiesc că-i poţi convinge. Singurul factor important este 
Zhenyu. Retragerea navelor va dura ceva timp, după cum cred şi 
comandanții mei militari. 

— Şi cum să-i conving, French? 

— Să-i informezi, peste câteva zile, că Opţiunea Colierul a fost 
pusă înapoi, la locul ei. 

— Asta ca rezultat al...? 

— Ca rezultat al Codului Purpuriu, folosit de tine, în 
comunicarea cu Beijingul. 


112 


— Dar Agenţia voastră pentru Securitate Naţională a descifrat 
Codul nostru Purpuriu... 

— Exact de asta mă gândeam. 

Lui Mai Ling îi sclipiră ochii, când înţelese ceea ce voia să 
spună French. 

— Eu folosesc Codul Purpuriu ca să comunic cu Beijingul. 
Guvernul vostru, care nu este la curent cu faptul că noi am aflat 
de spargerea codului, crede că cunoaşte conţinutul întregii 
noastre corespondențe. Ei presupun că totul e adevărat. James 
Trimble, care-l consideră pe Zhenyu țelul lui în viaţă, se va trezi 
brusc lipsit de adversar. Generalul Murchison va fi blocat, pentru 
că flota noastră se va întoarce la bază. Şi toate aceste lucruri nu 
se vor întâmpla. 

— Zhenyu trebuie să fie debarcat, o corectă French. Asta chiar 
trebuie să se întâmple. Este uşor pentru cei de la CIA să observe 
ce face el şi pe unde mai este. Dacă-l văd că spumegă de furie, 
după retrogradare şi exilare, vor raporta acest lucru. 

Mai Ling pufai nervoasă. 

— Tu ascunzi toată minciuna asta mare într-un mic adevăr. 
Dacă Claudia Ballantine obţine dovezi că Zhenyu a fost 
neutralizat, va accepta restul crezând că e adevărat. 

— Cred că da. 

— Uneori vanitatea apare din altruism, bombăni ea. Dar eu 
accept acest lucru din partea ta. 

— Deci, Codul Purpuriu? insistă French. 

— Codul Purpuriu. Vei fi satisfăcut de reacţia lui Trimble, nu-i 
aşa? Se zice că are ceva probleme cardiace. 

— Suferă de hipertensiune. Da, voi fi satisfăcut, pentru că 
intenţiile lui ne stau în cale. 

— Dar mai e şi altceva, nu? 

French dădu din cap în semn de încuviinţare. Se gândise el la 
ceva, pe drumul de întoarcere de la Golful Mareelor. 

— Noii voştri prieteni, irakienii. Poate ar fi util dacă şi ei ar 
anunţa brusc o serie de manevre navale sau ceva de genul ăsta. 

Zâmbetul lui Mai Ling fu acoperit de fumul ţigării. 

— In ce fel, util? 


La douăzeci şi doi de kilometri distanţă de Kilometrul zero de 
la Washington, în parcarea Baltimore-Washington, se înalţă 
clădirea  ANS-ului, o construcţie maronie, cu nouă etaje, 
înconjurată de o alta, de culoare verde, cu trei etaje, de forma 
literei A. 


113 


Primăvara şi vara, copacii reuşesc să ascundă nu numai acel 
complex, ci şi gardurile înalte de trei metri, având deasupra lor o 
reţea de sârmă ghimpată. 

La două ore după plecarea lui Dodge French de la Ambasada 
chineză, una din cele două antene gigantice, montate pe 
acoperişul clădirii mai scunde, a interceptat un mesaj care 
provenea de pe Bulevardul Connecticut, nr. 2300. Computerele 
destinate acelei adrese au pornit imediat şi au înregistrat 
transmisiunea codificată, după care au început imediat 
decriptarea. 

După zece minute, pe monitorul unui analist în decriptare au 
apărut datele, întrerupându-l pe acesta din lecturarea revistei 
Esquire. Analistul a citit mesajul decriptat şi l-a sunat pe şeful lui. 

— S-a transmis de la 2300. 

La etajul de deasupra, şeful a preluat mesajul pe monitorul lui. 

— Folosesc tot Codul Purpuriu, zise el în microfon. 

— Proştii, a exclamat analistul. 

— Da. Ne descurcăm. Intr-o zi se vor trezi şi îşi vor da seama 
că le citim corespondenţa. Atunci va trebui să te-apuci serios de 
treabă. 

Analistul se enervă. 

— Maşinăriile noastre lucrează intens să dea de capăt noului 
lor cod experimental, cel Portocaliu, care e aşa de încurcat, încât 
nici chinezii înşişi nu şi-l mai pot descifra. 

Superiorul închise telefonul. Apelă „lista cititorilor” pentru 
mesajele de la 2300, de pe computer: James Trimble de la ANS, 
Murchison de la Statul Major. Apoi activă un modem securizat, 
formă numerele de apel şi transmise mesajul, dincolo de peisajul 
mirific al Maryland-ului. 


114 


14 


La douăsprezece intersecţii distanţă de locul în care mesajul 
ANS-ului tocmai se afla în curs de recepţionare, de către James 
Trimble, consilierul pe probleme de siguranţă naţională al 
preşedintei SUA, Sloane Ryder, îşi încheia prima ei zi de lucru la 
BCG. 

Fondat în 1921, Biroul de Contabilitate Generală reprezentase 
pe atunci un mijloc prin care Congresul făcea faţă nou-creatului 
Birou de Management şi Buget al preşedintelui. Scopul lui era 
acela de a ajuta Congresul în monitorizarea cheltuirii banilor 
proveniţi din fonduri federale. 

In următorii şaptezeci şi cinci de ani, mandatul BCG-ului nu s-a 
schimbat prea mult. Cea mai importantă modificare a avut loc 
prin anii '60, când activitatea sa a fost orientată asupra a două 
probleme deosebite - evaluarea programelor şi analiza politicilor 
bugetare. 

Cam tot în acea perioadă şi structura personalului biroului a 
început să se schimbe. Deşi format în cea mai mare parte tot din 
contabili şi auditori/inspectori, au început să fie angajaţi şi 
oameni de ştiinţă, medici, experţi în computere şi alţii. 

Desfăşurându-şi activitatea, după anii '50, în sediul de pe 
Strada G, peste trei mii două sute de funcţionari monitorizează 
continuu starea sănătăţii fiscale a naţiunii. Toţi aceşti oameni 
sunt conduşi de inspectorul general ai Statelor Unite, numit de 
Preşedinte, pe o perioadă de cincisprezece ani, oferindu-se astfel 
acestui birou o continuitate deosebită, comparativ cu alte agenţii 
guvernamentale. Independenţa BCG-ului este asigurată de faptul 
că forţa sa de muncă este formată exclusiv din specialişti cu 
experienţă. BCG-ul este un organism independent, lucru vital în 
atragerea şi păstrarea unor angajaţi foarte bine pregătiţi şi 
motivaţi. 

Inspectorii BCG-ului au dreptul să verifice orice, inclusiv actele 
şi arhivele guvernamentale, cu două excepţii: cele legate de 
personalul din serviciul de informaţii şi cele referitoare la 
anumite atribuţiuni ale Rezervelor de Stat. La începutul anilor 
'50, în urma arestărilor unor spioni care aveau în colimator 
realizarea bombei atomice, printr-un decret prezidenţial, în 
cadrul BCG-ului s-a creat un nou departament secret, MJ-11, 


115 


destinat a fi un corp de control care să monitorizeze activităţile 
financiare ale tuturor salariaţilor guvernamentali, angajaţi în 
activităţi sensibile, militare sau de cercetare. Pe la sfârşitul anilor 
'70, acest mandat a fost extins şi asupra angajaţilor civili, 
precum cei de la Boeing, Lockheed, General Electric, implicată ca 
firmă în construcţia de submarine nucleare, precum şi Hughes, 
care proiecta şi construia sateliții de spionaj. 

— Noi verificăm jumătate de milion de oameni pe an, îi spuse 
Lee Porter lui Sloane, în timp ce o conducea spre o uşă cu 
încuietoare electronică. Pe uşă scria, cu litere galbene: ARHIVA. 
Dintre ei mai puţin de două mii devin suspecți. Ancheta 
ulterioară, mai amănunţită, îi scoate din cauză pe aproximativ 
nouăzeci la sută dintre ei. Cei care rămân sunt cercetaţi cu mare 
atenţie. 

— Ce se întâmplă cu ei? întrebă Sloane. 

— Dacă avem noroc, descoperim de unde provin banii lor - 
jocuri de noroc, o moştenire, lucruri de genul acesta. Porter făcu 
o pauză. Pentru noi, un an bun este acela în care nu suntem puşi 
în situaţia de a acuza pe cineva. 

Dincolo de uşa cu încuietoare electronică se afla o zonă de 
lucru propriu-zisă, care se întindea cam pe jumătate din etajul al 
doilea. Zona de lucru era tapetată în nuanţe plăcute de albastru 
şi verde; ferestrele închise ermetic erau groase. Pe partea stângă 
se afla o sală de şedinţe şi trei rânduri de puncte individuale de 
lucru, iar în capăt biroul lui Porter. Acesta o conduse pe Sloane în 
sala de şedinţe, unde era adunat personalul, format din 
doisprezece salariaţi, ca să o întâmpine. 

Porter sesiză privirea ei uimită. 

— Da, numai doisprezece oameni. Cu tine, treisprezece. Noi 
suntem puţini, dar răi şi lucrăm într-o zi cât alţii în două. 

Sloane dădu mâna cu noii săi colegi de serviciu, începând cu o 
negresă de şaptesprezece ani care avea deja doctoratul în 
informatică şi terminând cu bărbatul de vreo şaizeci şi ceva de 
ani, cu părul strâns într-o coadă ca de cal, fost agent FBI sub 
acoperire. Echipa lui Porter, aşa cum îşi spuneau ei, era compusă 
din profesionişti excelent instruiți şi cu multă experienţă. Sloane 
se simţea copleşită. Oamenii o întâmpinară cu prietenie. Ei nu 
păreau să aibă orgolii. Munca fiecăruia era considerată egală cu 
a celorlalţi, iar scopul comun consta în protejarea şi apărarea 
ţării de toţi cei care ar fi dorit să-i facă rău. 

După ce Sloane făcu cunoştinţă cu toată lumea, Porter o 
conduse la biroul ei. Ea privi uimită computerul, de ultimă 


116 


generaţie, fluierând uşor, în semn de admiraţie. 

— Noi suntem dotați la fel de bine ca cei de la ANS sau de la 
Biroul Naţional de Cercetări. Unităţile centrale se află la subsol, 
sub pază armată. Toate comunicațiile terestre, liniile de fax şi 
transmisiile celulare sunt prevăzute cu tehnologie de vârf în 
materie de acoperire. Cu asta - îi arătă spre tastatură - poţi intra 
în orice computer al guvernului, din toată lumea. 

— Să încep cu computerul preşedintei, glumi Sloane. 

Lee Poter nici nu clipi. 

— Poţi să faci şi asta. Codul de intrare este 1600, dar trebuie 
să ai un motiv întemeiat pentru asta şi să mă anunţi mai întâi pe 
mine. li dădu un teanc gros de hârtii. Cunoşti Microsoft Dragon, 
nu? 

— Desigur. 

Dragon cel mai nou soft scos de Redmond, Washington era 
formidabil. Fusese realizată o variantă şi pentru tranzacţii 
bursiere, iar inginerii de la Microsoft, chemaţi de firma Young, 
Pullen o instruiseră şi pe Sloane în utilizarea lui. Deşi varianta cu 
care se confrunta era total diferită şi avea aplicaţii cu mult mai 
sofisticate, Sloane nu se îndoia că face faţă. 

— Haide, zise Porter, scoţându-şi pipa şi cutia cu tutun. 
Uimeşte-mă. 


Porter intră în biroul său, închise uşa şi ridică receptorul 
telefonului. James Trimble îi răspunse imediat. 

— Se află la locul ei, pregătită să se apuce de lucru, spuse 
Porter. Ce sarcină să-i dăm, pentru început? 

Trimble tună în receptor, furios: g 

— N-o să-ți vină să crezi ce-am aflat. li povesti despre ultimul 
mesaj de la ANS-Fort Meade. 

— Şi ce te face să crezi că e doar o păcăleală? îl întrebă 
Porter. 

— E prea frumos ca să fie adevărat, răspunse Trimble. Eu sânt 
în măsură să-i arăt preşedintei dosarul Colierului, dar cred că 
motivațiile unei asemenea opţiuni s-ar putea să dispară. Cred că 
cineva le-a vândut chinezilor pontul. 

— Şi ce vrei să fac eu? 

— Să te ocupi de ANS. De locul de unde a pornit mesajul. Mă 
gândesc că cineva a aşteptat informaţia şi a transmis-o. 

— E un teritoriu foarte delicat, zise Porter calm. 

— Ştiu. 

— O pun pe Ryder să se ocupe de asta imediat. Ai vreo listă de 

117 


suspecți? 

— Uită-te la faxul tău. 

Porter auzi un huruit uşor în colțul camerei. Faxul tocmai 
scuipa hârtie. 

— Te ţin eu la curent, îl asigură el pe Trimble. 

Porter răsfoi hârtiile. Agenția Națională de Securitate avea 
peste patru mii de angajaţi, însă Trimble îi trimisese numai 
numele celor implicaţi în controlul mesajelor chinezilor, ca şi pe 
cele ale persoanelor care ar fi putut aştepta informații, ca să le 
transmită mai departe. Cu toate acestea, pe listă se aflau trei 
sute patruzeci şi unu de nume. 

Porter înțelegea că Trimble se grăbea, dar el verifică 
conştiincios toate numele, folosindu-se de memoria lui. In orice 
moment, Porter recunoştea numele oricărui individ care s-ar fi 
putut afla în vizorul celor de la MJ-11. Căuta pe cineva care să se 
potrivească cu suspectul, căuta o legătură, orice, dar nu 
descoperi nimic. Numele lui Martin Garrett îi părea la fel de lipsit 
de semnificaţie, ca şi ale tuturor celorlalţi de pe listă. 

Felul în care îşi făcea datoria Garrett, faţă de Trimble, nu-l 
putea face să ajungă pe lista suspecţilor. Consilierul ANS îşi 
alegea oamenii din diverse pături sociale, de obicei din cadrul 
Academie Militare sau din domeniul ştiinţific. Cu şapte ani în 
urmă, pe când Garrett era student în ultimul an la Princeton, una 
din lucrările sale ajunsese în atenţia ANS. Fusese invitat la Fort 
Meade ca să-şi extrapoleze teza şi asupra gradului de fezabilitate 
a unui protocol secret, chino-japonez, prin care Japonia, în 
schimbul unor garanţii asupra integrităţii sale teritoriale, ar fi 
închis ochii în privinţa unei eventuale invadări a Taiwanului de 
către China. 

Computerele care-l aleseseră pe el l-au evidenţiat astfel şi 
drept un om aflat în legătură cu relaţiile Chinei. Deoarece Garrett 
studiase în mod aprofundat comunicațiile secrete, computerele l- 
au inclus printre cei care aveau de-a face cu problema chineză. 

Garrett uitase complet de acel incident. Timp de şapte ani se 
desfăşuraseră multe alte evenimente mai importante. 

Lee Porter merse la biroul lui Sloane Ryder, cu lista în mână. 
Se aşeză alături de ea şi începu să-i explice ce trebuia să facă. 


Sistemul Dragon, modificat în sensul unei puteri sporite şi 
diversificate, era cel mai sofisticat soft folosit vreodată de Sloane 
şi cel mai înfricoşător, în acelaşi timp. 

Frank Anderson, treizeci şi şapte de ani, căsătorit, trei copii, 


118 


locuinţă în Bethesda, evaluator în cadrul Departamentului de 
Stat, cinci ani lucraţi în America de Sud. Verificare la plăţile 
curente ale taxelor, curat. Arhivă telefoane, toate locale, 
exceptând două sau trei apeluri pe lună, în Hawaii. Verificare 
Hawaii, mamă care locuia acolo, văduvă, pensionară. Verificare 
sănătate. Fără probleme în familie. Mai exista însă ceva: un iaht 
de zece metri lungime, achiziţionat de la firma Harrier. Verificare 
Harrier, acel model, cu toate echipamentele - aşa cum îl vindea 
firma, de altfel - costa o sută patruzeci de mii de dolari. Depăşea 
salariul. 

Revenind la taxe, în ultimii şapte ani, căută o anomalie... Şi, 
iată explicaţia, datând din 1997. Mama lui Anderson îi donase 
atunci o bucată de teren în Marea Insulă, care, după cum ştia 
Sloane din călătoriile ei, devenise foarte căutată pentru 
cumpărare de proprietăţi, prin anii '90. Probabil că lui Anderson 
nu îi plăcuse insula prea mult. El vânduse terenul după mai puţin 
de trei luni, plătise toate taxele, iar în cursul următoarelor două 
luni îşi cumpărase jucăria. Beculeţul roşu în ce-l privea pe 
Anderson se stinsese. 

Parcurgerea întregii vieţi a lui Anderson îi luase lui Sloane doar 
douăzeci de minute. Dragonul era foarte rapid şi extrem de 
precis. Şi foarte indiscret. Sloane se cutremură. Işi duse mâinile 
la ecusonul de la gât. Nu era prins cu o clamă care s-ar fi putut 
desface şi astfel l-ar fi putut pierde. Porter îi spusese în mod 
expres că un nou ecuson era mai greu de obţinut decât iertarea 
preşedintei, în cazul în care Sloane ar fi greşit cu ceva. 
Ecusoanele acelea albe erau destinate exclusiv personalului de 
la MJ-11. Semănau mult cu ecusoanele pentru vizitatorii BCG- 
ului, în interes de serviciu, însă ceilalţi angajaţi ştiau că nu erau 
identice. Cu ceva timp în urmă, Sloane fusese nevoită să meargă 
în altă zonă a clădirii şi observase cum toţi îi zâmbeau când o 
întâlneau, dar deveneau brusc anxioşi când îi observau ecusonul. 

Sloane se uită pe lista adusă de Porter. El îi spusese că era 
urgentă, însă nu-i sugerase să renunţe la pauza de prânz. Oricum 
nu intenţiona s-o facă, pentru că era o zi prea inimoasă şi pentru 
că Whip Alley urma să ia masa împreună cu ea. 

Alley o sunase cu o seară în urmă. Sloane sperase ca elsăo 
sune, dar nu se aşteptase să i se împlinească speranţa aşa de 
curând. Avusese o strângere de inimă când Alley îi spuse că va 
ajunge a doua zi la Secţia 1, cea dintre Străzile 4 şi E şi că i-ar fi 
plăcut să vină să îl întâlnească, în cazul în care nu era angajată 
pentru prânz cu altcineva. De dimineaţă, Sloane refuzase 


119 


invitaţia lui Lee Porter de a lua masa împreună. 

Sloane se afla acum afară şi aştepta să traverseze Strada G, 
ca să ajungă la Muzeul Naţional al Construcţiilor, când se auzi 
strigată. Se uită înjur, încercând să dea de Alley, dar se trezi 
faţă-n faţă cu Peter Mack. 

— Bună, Sloane, spuse el încet. Mă bucur să te revăd. Te 
grăbeşti? 

Lui Sloane i se uscă gâtlejul. Se uita mirată la Mack. 

— Peter, ce faci tu aici? reuşi să rostească într-un târziu. 

— Vreau să stăm de vorbă, Sloane. Poţi să-mi acorzi două 
minute, nu-i aşa? 

Il urmă sub acoperişul de deasupra intrării de la BCG. Angajaţii 
ieşeau din clădire căci era ora prânzului. 

— Ce faci aici? repetă ea, regăsindu-şi vocea. 

— Ţi-am lăsat vreo şase mesaje pe robotul telefonic, spuse 
Mack. Nu mi-ai răspuns. Am avut o treabă aici, la Washington, 
aşa că... 

— Ţi-am scris o scrisoare, zise ea, apoi se hotărî să-i 
vorbească deschis. La scurt timp după ce ţi-ai luat lucrurile de la 
mine de acasă, fără să-mi dai vreo explicaţie. 

— N-a prea fost uşor, Sloane, îi răspunse Mack. Pentru nici 
unul dintre noi. Şi eu am avut de tras. N-am înţeles ce s-a 
întâmplat cu tine. 

— Peter, acceptă realitatea că între noi totul s-a terminat. M- 
am lecuit şi m-am mutat. 

Mack se apropie de ea. 

— Legătura noastră a fost frumoasă, Sloane. Dacă mi-ai fi 
spus tot în legătură cu MacGregor, poate că te-aş fi ajutat. Sau, 
cel puţin, aş fi înţeles şi eu. 

Sloane n-avea de gând să treacă prea uşor peste comentariul 
acesta. 

— Ai fi înţeles, până când ţi-ar fi cerut Dodge French să mă 
potoleşti. Asta s-ar fi întâmplat. 

— Date fiind cele întâmplate ulterior cu MacGregor, crezi că 
French n-ar fi avut dreptate să îţi ceară să renunţi? o întrebă el 
calm. 

Sloane făcu un pas înapoi. 

— Peter, asta înseamnă că tu ţi-ai ales calea. Mi-am ales-o şi 
eu. Lasă lucrurile aşa. Acum trebuie să plec. 

— A intervenit altcineva, Sloane? Asta e? 

Sloane îi întoarse spatele şi plecă fără să-i răspundă. Intră în 
ritmul mulţimii care traversa şi se îndreptă repede spre Muzeul 


120 


Naţional de Construcţii. Ţinea capul aplecat şi se izbi de Whip 
Alley. 

— Hei! De ce te grăbeşti aşa? 

Sloane văzu că privirea lui era îndreptată peste drum, acolo 
unde rămăsese Peter Mack, care-i urmărea. Privirea lui Alley era 
plină de subiînţeles, iar ea îşi dădu seama că detectivul 
observase scena. 

— Hai să mergem într-acolo. 

Arătă spre un părculeţ aflat lângă muzeu. El o conduse până la 
o bancă liberă, apoi merse la o gheretă unde se vindea hot dog şi 
se întoarse cu două sandvişuri imense, cu pacheţele cu muştar şi 
cu două sticle cu apă minerală. 

— leri s-a întâmplat ceva interesant, începu Alley, punând 
muştar pe sandvişul lui. Centrala telefonică i-a făcut o legătură 
lui Paco. Nu era vorba de o crimă, dar tipul nu voia să vorbească 
decât cu Paco. Aşa că Paco intră pe fir şi aude şoapte. Incearcă 
să-l facă pe tip să vorbească mai tare, dar acesta refuză. Până la 
urmă, scoate de la persoană un nume, un tip pe care Paco îl 
căuta de multă vreme, pe numele căruia există un mandat de 
arestare, sub acuzaţia de tâlhărie. Paco îi zice: „Auzi, de ce mă 
suni chiar pe mine? Eu am un mandat de arestare pe numele 
tău.” lar tipul zice: „Da, ştiu. Tocmai asta e. Vreau să mă 
predau.” Şi în tot acest răstimp, el vorbeşte în şoaptă, 
implorându-l pe Paco să vină să-l ridice cât mai repede. Până la 
urmă, îi mărturiseşte lui Paco că se află acasă la iubita lui. Tatăl 
şi fratele fetei dăduseră peste ei, iar acum tipul se încuiase într- 
unul dintre dormitoare. Il chema pe Paco în ajutor, gândindu-se 
că, în cazul în care s-ar fi predat pentru acuzaţia de tâlhărie, i-ar 
fi fost mai uşor decât să facă faţă la ce-l aştepta dincolo de uşa 
dormitorului. 

Alley mesteca gânditor şi luă o înghiţitură de apă minerală. 

— Tot soiul de oameni, nu crezi? 

Sloane se uita la el, scuturând din cap şi zâmbind, apoi începu 
să râdă mai tare şi mai mult decât ar fi fost cazul. După aceea îi 
povesti despre tot ce se întâmplase la New York şi despre relaţia 
ei cu Peter Mack, cum începuse şi cum se sfârşise. 

Sloane era conştientă de faptul că vorbeşte de multă vreme. 
Din când în când, se uita la Alley, încercând să citească pe faţa 
lui vreo reacţie. Se aştepta la dezgust şi condamnare sau la 
atitudinea pe care o au bărbaţii faţă de o femeie atunci când 
aceasta le povesteşte despre o dragoste nefericită. Nu observă 
însă nici o reacţie. Greu de găsit cineva, bărbat sau femeie, care 


121 


să n-aibă prejudecăţi. 

Whip Alley îşi goli sticla de apă minerală. 

— S-a terminat totul între voi doi? Chiar s-a terminat? 

— Da, s-a terminat. Definitiv. 

El îşi puse palma pe mâna ei. 

— Mă bucur. 

Rămaseră aşa o vreme, aşezaţi pe bancă, unul lângă celălalt, 
fără să scoată un cuvânt, uşor stingheriţi, sub razele soarelui 
care treceau printre ultimele frunze lăsate de toamnă. 

Intr-un târziu, Sloane spuse: 

— Trebuie să mă întorc la birou. 

Alley se ridică în picioare. 

— lar eu trebuie să mai prind nişte oameni răi. Ce zici, luăm 
cina împreună? Mai ales că nici nu ţi-ai mâncat sanavişul. Dar va 
fi târziu. O să fiu prins până pe la nouă seara. 

— Eu o să mor de foame până atunci. 

— Clyde's se află pe Strada Principală. 

— Să nu întârzii. 

Ea îl privi cum se îndepărtează, cum se mai opreşte încă o 
dată, ca să se uite înapoi şi să-i zâmbească. Brusc, toate 
momentele petrecute împreună cu Peter Mack parcă nici nu 
existaseră vreodată. 


După ce se întoarse la birou, Sloane se apucă imediat de 
lucru. Verifică situaţiile financiare ale tuturor celor trecuţi pe lista 
„neagră”. Numele erau înşirate în ordine alfabetică, astfel încât 
ea nu ajunse la Marty Garrett decât în jurul orei cinci. Mai avea 
cel puţin patru ore până la întâlnirea cu Whip Alley şi nu era 
deloc încântată de perspectiva de a petrece atâta timp singură, 
în mediul încă nefamiliar al noii sale locuinţe. Când Porter trecu 
pe la ea, înainte de plecare, ea îi spuse că mai rămâne o vreme 
la serviciu. 

Işi făcu nişte ceai la bufetul biroului şi se întoarse în faţa 
computerului. In încăpere domnea liniştea. Se auzea doar 
bolboroseala aerului din acvariul cu peşti, aparţinând unuia 
dintre analişti, ca şi sunetele produse de tastele atinse de 
Sloane. 

Martin Garrett... Toate verificările îl prezentau ca pe un 
cetăţean corect, serios, deosebit. Un analist strălucit. Băiatul de 
aur al lui Trimble. Sloane remarcă faptul că Garrett avusese şi el 
necazurile lui. Fişa medicală a fiului său era revelatoare. Fusese 
vorba despre multe intervenţii chirurgicale - şi încă despre unele 


122 


foarte costisitoare. Notele de plată cuprindeau nişte sume 
enorme, covârşitoare, dar toate erau plătite la zi. 

Sloane îşi ridică fruntea, apoi încremeni. Era ceva care o 
obseda, iar ea nu-şi putea încă da seama ce anume îi atrăsese 
atenţia. 

Costurile serviciilor medicale fuseseră plătite toate. 

Dar cum reuşise acest lucru? Scană repede veniturile lui 
Garrett. Nu se putea, indiferent cât de mult ar fi câştigat. 

Se uită cu atenţie sporită la taxele achitate şi acolo găsi 
răspunsul: la zece luni după naşterea copilului, atunci când 
costurile medicale amenințau să-l conducă, inevitabil, la 
faliment, el primise un mare credit bancar. 

Dar cu ce garantase împrumutul? 

Familia Garrett nu avea, pe atunci, nici o proprietate 
imobiliară. Cei doi părinţi ai copilului nu posedau nimic, nici la 
bursă, iar toate economiile lor fuseseră terminate. Şi atunci, cine 
îl girase? 

Sloane intră în contul lui Garrett de la Banca First Fidelity, din 
Alexandria şi apelă fişa cu împrumutul. Trecu peste celelalte 
documente până când găsi fişierele de care avea nevoie: nota de 
plată pentru asigurările medicale şi actele aferente pentru 
împrumut, la o dobândă de... 

La o dobândă de 2,5%? 

Era imposibil, gândi Sloane şi parcurse documentele până 
când dădu peste numele girantului, o oarecare dr. Susan Ostroff, 
care locuia în Georgetown. 

Sloane scană toate numele de familie care începeau cu litera 
„O”, dar nu găsi nici un Ostroff, ceea ce însemna că femeia nu se 
afla în colimatorul lui Porter - pentru moment. 

Oare îi era rudă? Nu părea să fie o rudă din partea lui Garrett. 
Numele de fată al soţiei era Franklin, iar aceasta era născută în 
Midwest. Nici acolo nu exista vreo legătură. 

Vreo fostă colegă de la Princeton, cu care să se fi asociat el? 

Accesă numerele de telefon de la Bell Atlantic şi descoperi că 
Ostroff avea numărul la secret. Pe urmă, apelă notele de plată 
telefonice ale lui Garrett şi căută ceva care să se potrivească. 
Garrett locuia în McLean, Virginia. Convorbirile cu Georgetown 
erau rare, dar ritmice. In ultimele trei luni, Garrett sunase în 
medie cam de două ori pe lună, la numărul doamnei doctor 
Ostroff. 

Se rezemă de spătarul scaunului şi expiră prelung. Ceva nu 
era în regulă, dar se strădui să nu tragă concluzii pripite. Poate 


123 


exista şi o explicaţie logică. Ostroff semnase pentru o sumă de 
peste două sute de mii de dolari. La o dobândă de 2,5%, ratele 
lunare erau aşa de mici, încât copilul lui Garrett avea să 
îmbătrânească înainte de a plăti-o pe ultima. Din care motiv 
fusese de acord banca cu asemenea dobânzi? Să fi avut Ostroff 
cine ştie ce clauză în contractul ei bancar, care să-i permită să se 
declare de acord cu acele condiţii? Şi dacă da, ce influenţă a avut 
ea în toată treaba? Şi pentru ce şi-ar fi folosit ea această 
influenţă în interesul exclusiv al lui Garrett? 

Rezistă tentaţiei de a-l suna acasă pe Porter. Mai întâi, trebuia 
să termine de scanat toate numele de pe listă. Cine ştie dacă nu 
va găsi în ea ceva să-i explice întreaga situaţie. 

Se uită la ceas. Ar fi putut parcurge aproape toate numele, 
înainte de cina cu Whip Alley. Pe urmă, se va întoarce, pentru a 
se ocupa şi de restul. 


124 


15 


Familia Cho, inclusiv numărul 1818, s-a dus să locuiască în 
mica colonie Corona, din Long Island, districtul Nassau. Gazda 
lor, Kyung Sik, aşa-zisul văr al femeii, era în realitate un agent 
nord-coreean, adânc infiltrat, care pătrunsese în ţară cu acte 
false încă de pe vremea marelui aflux de sud-coreeni, de la 
începutul anilor '90. 

Ca de altfel mai toţi imigranții, Sik muncise din greu, dar 
reuşise să se îmbogăţească. Incepuse, de unul singur, cu o 
maşină de tuns iarba, acționată de un motoraş şi cu o camionetă 
amărâtă şi ajunsese patronul unei mari firme de grădinărit şi al 
unei grădiniţe. Işi plătea bine angajaţii, în marea lor parte de 
origine spaniolă, era un enoriaş activ al bisericii catolice şi oferea 
donaţii grase la toate acţiunile de caritate. Oamenii din cartier îl 
iubeau şi când a obţinut cetăţenia americană şi a depus 
jurământul, i-au organizat o petrecere pe cinste. 

Singura întrebare care mai circula în legătură cu Sik - deşi 
arareori pusă - se referea la motivul pentru care un astfel de 
bărbat harnic şi cu frica lui Dumnezeu nu se căsătorise încă. 

Sik a fost instruit cu multă conştiinciozitate în legătură cu 
sosirea rudelor sale. Vecinii începuseră să bârfească, aşa încât 
Sik le tăiase orice încercare de a-şi mai băga nasul, invitându-i 
pe toţi acasă la el, într-o sâmbătă după-amiază. La o friptură 
stropită din belşug cu bere, el le-a prezentat familia Cho şi le-a 
spus, ca pe un secret, numai vecinilor care stăteau lângă el, 
adevăratul motiv pentru care aceştia locuiau acolo. In mai puţin 
de o oră, situaţia numărului 1818 făcuse deja înconjurul 
cartierului. Când cei doi Cho au adus copilul şi l-au prezentat ca 
fiind Sun, femeile s-au strâns în jurul lui şi au început să 
cotcodăcească precum găinile. 

Astfel a fost asigurată deplina acoperire a familiei Cho. 

Ospitalitatea americană arătată familiei Cho nu s-a oprit aici. 
Fiul lor era băiatul de pe posterul cu SIDA. S-au ocupat ca el să 
aibă parte de cel mai bun tratament medical, de vreme ce era 
invitatul preşedintei. După acea petrecere, „vărul” Sik le-a arătat 
celor doi Cho scrisoarea primită de la un celebru spital, aflat la o 
distanţă de numai o jumătate de oră de mers cu maşina de 
Corona. Directorul secţiei de cercetare în domeniul SIDA i-a 


125 


primit cu amabilitate şi le-a propus să treacă după două zile, 
împreună cu băiatul, pe la spital, pentru ca fiului lor să i se facă 
un control medical meticulos. 

Femeia n-a avut nimic împotrivă. Boala purtată în sânge de 
numărul 1818 era într-o stare incipientă. Medicii n-aveau ce-i 
face şi nici ce-i da mai mult decât îi dăduse ea până atunci. 
Controlul avea să fie detaliat, iar rezultatele mulţumitoare. Ea 
urma să fie înconjurată de personalul medical care o va asalta, 
dar engleza ei pocită îi va face să renunţe repede. | se va 
propune să vină cu copilul peste două săptămâni, sau chiar mai 
devreme, dacă apăreau cumva complicaţii. Aşa se proceda de 
obicei şi femeia nu se aştepta la nimic altceva. 

Exista, totuşi, o problemă: numărul 1818 nu avea să mai vină 
la ultima vizită medicală, programată spre sfârşitul lunii 
noiembrie şi ea trebuia să furnizeze spitalului o explicaţie 
plauzibilă. Adevărul era că, pe 24 noiembrie, numărul 1818 avea 
programat un consult medical în altă parte. După aceea, nimeni, 
cu excepţia celor din casă, nu va mai avea permisiunea să-l vadă 
pe băiat dezbrăcat, ci numai cu pantalonaşii şi cu cămăşuţa pe 
el. Orice doctor care l-ar fi consultat dezbrăcat ar fi ajuns la 
concluzia că a văzut iadul pe pământ. 


126 


16 


John Kemeny şi Sara Powell ajungeau întotdeauna primii la 
birou. Lui Kemeny, cel mai în vârstă dintre ei, îi plăceau colegii 
din MJ-11, dar avea un sentiment aparte pentru Sara, un geniu al 
matematicii care, la cei douăzeci şi doi de ani ai ei, absolvise 
cursurile de la Wellesley. Era fiica pe care Kemeny, burlac şi-ar fi 
dorit-o. 

Primul lucru remarcat de ei a fost mirosul de cafea. Kemeny şi 
Powell se uitară unul la celălalt. Uşa de la biroul lui Porter era 
închisă, dar jaluzelele ridicate lăsau să se vadă că biroul e gol. 
Din partea cealaltă a încăperii mari, de după un birou, se auzea 
un mormăit. Când se mai apropiară, cei doi desluşiră cuvintele: 

— E în neregulă, cu totul în neregulă. Cu mătăluţă e ceva 
foarte în neregulă! 

Kemeny, Powell şi toţi ceilalţi aflaseră totul despre Sloane 
Ryder, chiar înainte ca Lee Porter să le-o prezinte. Porter 
obişnuia ca întreaga echipă să afle autobiografia celui care urma 
să fie angajat, ca să înlăture astfel orice posibil conflict de 
interese sau orice eventuale nepotriviri de altă natură. In cazul 
lui Sloane, prezentarea i-a interesat pe toţi. Unii erau ei înşişi 
absolvenţi ai Ravenhurst şi puteau garanta pentru pregătirea ei. 
După prezentarea din prima zi, toţi consideraseră că Sloane 
Ryder reprezenta o alegere perfectă. 

— Bună dimineaţa, Sloane Ryder, zise Kemeny, cu un uşor 
accent, privind-o cu bunăvoință. Nu ţi-a spus Lee că nu se dau 
prime pentru program prelungit? 

— Ai stat toată noaptea aici? întrebă Sara Powell, o femeie 
micuță şi subţiratică, cu mişcări repezi şi delicate, ca acelea ale 
unei vrăbiuţe. 

— Nu, răspunse Sloane. Am luat cina, am fost acasă, dar n-am 
putut dormi şi mi-am reluat treaba pe la cinci. Sloane trase spre 
ea un teanc de hârtii printate. Nu vreţi să vă uitaţi pe astea, cât 
mă odihnesc eu puţin? 

Toaletele de pe palier erau curate, mari şi bine iluminate. 
Aveau cabine de duş şi o gamă variată de săpunuri şi şampoane, 
pentru cei care rămâneau adeseori peste noapte la serviciu. 

Sloane îşi dădu cu apă rece pe faţă şi simţi cum i se limpezesc 
ochii. Incercă să se gândească la ceva frumos ca să uite de locul 


127 


acela şi se trezi în minte cu imaginea lui Whip Alley care stătea 
pe un scăunel, lângă ea, la Clyde's, unde cinaseră împreună cu o 
seară înainte. Restaurantul se dovedise aglomerat, plin de un 
tineret agitat - asistenţi de la Congres, lobbyşti, avocaţi de tot 
soiul - toţi vorbind mult prea tare ca să reuşească să-şi transmită 
ideile. 

Conversaţia lor se învârtise în jurul unor subiecte decente, 
plictisitoare. Sloane a aflat că Alley fusese impresar muzical pe 
Broadway, unul care preferase să cutreiere New York-ul, decât să 
aştepte sosirea unor producţii itinerante, la Centrul Kennedy. De 
mic jucase hochei, astfel încât, în afara faptului că îi plăcea să 
alerge, mai şi patina, pe patinoarul în aer liber dintre Muzeul 
Naţional de Ştiinţe Naturale şi Galeria Naţională de Artă. Sloane a 
mai observat că Alley avea o relaţie specială cu personalul de 
serviciu. Prima dată, la J. Paul's, barmanul îl primise cu o 
familiaritate deosebită. La Clyde's, barmanul îi strecurase de 
două ori câte un şerveţel, pe care în mod evident se aflau nişte 
mesaje. Alley le băgase, cu discreţie, în buzunar. 

Când ea a spus că trebuie să se întoarcă la serviciu, Alley nu 
şi-a ascuns dezamăgirea. Sloane a acceptat oferta lui de ao 
duce cu un automobil cam vechi, care încă mai purta pe uşă 
însemnele de taxi. 

— Nu prea arată a maşină pentru o activitate sub acoperire, 
remarcase Alley. 

Au avut de depăşit câteva clipe penibile, atunci când au ajuns 
lângă clădirea BCG, nici unul neştiind ce să spună, în timp ce 
aşteptau ca paznicul să deschidă uşa. Apoi au început să 
vorbească amândoi în acelaşi timp şi au izbucnit în râs. 

Amintirea lui Whip Alley, care îi luase mâna şi i-o strânsese 
uşor, îi făcu plăcere lui Sloane. Pentru prima dată după câteva 
luni i se mai domolise îndoiala legată de bărbaţi şi de modul 
eronat în care reuşea ea să-i aleagă. 

Lee Porter ajunsese şi el între timp la serviciu şi se afla acum 
în biroul lui Sloane, împreună cu Kemeny şi Powell. Porter îşi 
ridică ochii din hârtii. 

— Bună dimineaţa, zise el. Se pare că eşti pe urme bune. 

— E vorba de Martin Garrett, zise Sloane. Toţi ceilalţi par 
curaţi. Garrett este singurul în neregulă. Şi încă într-o mare 
neregulă. 

— Cred că Sloane a dat lovitura, ciripi Powell. Treaba asta cu 
creditul bancar. Ceva nu-i deloc în regulă. 

— Şi legătura cu Ostroff, adăugă Kemeny. Nu pare o legătură 


128 


deosebită, doar o girare pentru un împrumut de două sute de mii 
de dolari. Prea multe lucruri nelămurite. 

Porter îşi scoase pipa din gură şi o fricţionă prin mână ca pe 
nişte mătănii. Acum se auzea un murmur, dovadă că sosiseră şi 
ceilalţi angajaţi. 

— In clipa asta să nu ne mai gândim la Ostroff, zise el. Pentru 
moment. Concentraţi-vă asupra lui Garrett. 

— Îi activăm dosarul? întrebă Kemeny. 

Porter dădu din cap. 

— Un audit complet. O sun pe Henrietta la Ministerul Justiţiei şi 
fac rost urgent de mandate. FBl-ul va monta microfoane pe 
telefonul lui Garrett de acasă, până mâine dimineaţă. 

— Şi la birou? întrebă Sloane. 

— Înregistrăm şi telefonul de la birou, îi răspunse Porter. Şi 
toate telefoanele publice, pe o rază de cinci sute de metri în jurul 
biroului său. 

Sloane era uimită de viteza cu care se derulau evenimentele. 
Tot ceea ce ordona Porter avea mari implicaţii. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Porter îi spuse: 

— Suntem nevoiţi să acţionăm foarte repede. Trebuie să aflăm 
ce planuri are Garrett şi ce urmăreşte. 

— Şi dacă legătura lui cu Ostroff şi acel împrumut cu dobândă 
mică l-ar putea disculpa? întrebă Sloane. A 

— Tocmai asta vreau. Să demontăm toată afacerea asta. In 
clipa în care o demontăm - dacă se va întâmpla aşa ceva - vom 
uita totul. Garrett nu va şti că am fost preocupaţi de persoana 
lui. Nu i se va întâmpla nimic rău lui, familiei, ori carierei sale. 
Trebuie, însă, să aflăm tot adevărul. Porter se întoarse către Sara 
Powell. Cred că ar fi bine să te ocupi tu de Departamentul de 
Justiţie. John, tu ia legătura cu Charlie Weathers, de la secţia de 
supraveghere a FBl-ului şi spune-i ce dorim. Vreau ca totul să fie 
aranjat până la semnarea mandatelor. 

Sloane văzu cum cei doi se grăbiră să se apuce de treabă. 

— Şi eu? 

— Tu ocupă-te de Garrett. Sună-l şi spune-i că BCG-ul lucrează 
acum la studierea cererii consilierului de la ANS, pentru 
creşterea producţiei de sateliți. Spune-i că suntem pe cale de a 
ne da acordul, dar că mai există câteva probleme de rezolvat. 
Este proiectul multiubit de Trimble, iar Garrett va fi la dispoziţia 
ta. 

— Ce producţie de sateliți? 

— Găseşti lucrarea în biroul meu. Să ştii că sunt vreo două 


129 


dosare mari. Sper că ştii să citeşti repede. 
* 


Porter avusese dreptate. Garrett răspunse imediat la telefon 
lui Sloane. După ce aceasta îi explică motivul pentru care-l 
sunase, Garrett îşi făcu timp ca să o întâlnească pe la ora 
prânzului. 

Atât la cursurile din sală, cât şi la orele practice din teritoriu, 
instructorii de la Ravenhurst îşi învăţaseră studenţii cât de 
important era să se folosească de o acoperire bună, pentru a-şi 
masca adevăratele intenţii. De astă dată, Sloane se baza pe acel 
dosar de la BCG. Inarmată cu el se duse la Garrett. Dosarul 
conţinea desene şi date tehnice despre KH-15, noua generaţie de 
sateliţi-spion, perfecţionaţi de Hughes şi propuşi de această 
firmă pentru a fi construiți pentru Biroul Naţional de 
Recunoaştere. james Trimble era susținătorul vehement al noilor 
tipuri de tehnologie, preţul lor, de cincisprezece miliarde de 
dolari bucata, neconstituind, după părerea lui, o piedică. Garrett 
era purtătorul său de cuvânt în Comitetul Senatorial pentru 
Supravegherea Informaţiilor şi în Comitetul de Finanţe. 

instructorii de la Ravenhurst îi mai învăţaseră şi altceva pe 
studenţii lor: când o persoană doreşte ceva de la tine, va vorbi, 
în mod inevitabil, mai mult decât strictul necesar. Garrett nu tăcu 
excepţie de la regulă. El îi oferi lui Sloane ceva de băut şi, după 
ce ea refuză, se lansă într-un monolog despre KH-15. Cu cât 
vorbea mai mult, cu atât mai bine reuşi Sloane să-şi formeze o 
imagine reală despre el. 

Marty Garrett părea să corespundă perfect datelor din dosarul 
său: era deştept, entuziast, folosea argumente pertinente şi pline 
de coerenţă. Lui Sloane nu-i făcu impresia că ar fi un om 
preocupat de altceva decât de slujba lui. El abordă subiectul 
direct şi cu sinceritate; toate răspunsurile la întrebările ei se 
dovediră inteligente şi la obiect. 

Sloane îi zâmbi, îşi luă câteva notițe şi îndreptă cu iscusinţă 
conversaţia în direcţia dorită de ea. Pornind de la notițele lui 
Porter, femeia îi vorbi lui Garrett de îngrijorarea BCG-ului cu 
privire la costurile acelui proiect şi a faptului că firma 
constructoare nu voia să ofere o garanţie de limitare a 
eventualelor costuri suplimentare ulterioare. Garrett se dovedi 
evident uşurat auzind că acestea erau toate problemele BCG-ului 
şi îi promise că va veni, cât de repede va putea, cu detalii 
amănunțite în acest sens. 


130 


Ar fi dorit domnişoara Ryder să se întâlnească cu însuşi 
consilierul ANS? Nu era greu de obţinut o întrevedere de câteva 
minute. 

Domnişoara Ryder nu vedea rostul. James Trimble era un 
vulpoi mult mai bătrân şi mai înţelept decât Garrett. 

Garrett îşi sună secretara, pentru ca Sloane să fie condusă la 
plecare. Răspunsul veni cu promptitudine: 

— Doamna lipseşte momentan din birou. 

— Va trebui să mai aşteptaţi puţin, ca să fiţi condusă, îi spuse 
el lui Sloane. 

In timp ce el rostea acele cuvinte, se auzi o bătaie în uşă şi în 
birou intră un agent al Serviciilor Secrete. 

— Domnişoara Ryder? Sunt agent Tylo. Vă conduc eu. Holland 
Tylo observă privirea uimită a lui Sloane şi adăugă: Aceasta este 
procedura. Vă rog să veniţi cu mine. 

Sloane îşi luă rămas-bun de la Marty Garrett şi o urmă pe 
blonda din Serviciile Secrete, îmbrăcată cu un elegant costum 
bej. 

O dată ajunse pe coridor, Holland Tylo se întoarse spre Sloane 
şi privirea îi căzu pe legitimaţia atârnată de gâtul acesteia. 

— Lucrezi în cadrul BCG, nu? 

— La MJ-11. 

Sloane ştia că Serviciile Secrete se interesaseră deja şi 
aflaseră la care departament lucra. 

— Vii pentru prima oară la Casa Albă? întrebă Tylo. 

— Se vede? 

Tylo râse. 

— Nu prea. Intenţionam să te scot tot pe acolo pe unde ai 
intrat, dar dacă vrei, te invit să facem un tur. 

Sloane se grăbise, aşa încât nu avusese timp să se oprească 
pe drum ca să-şi dea seama bine unde se află. Primul lucru 
remarcat la reşedinţa preşedintei au fost nişte câini care 
miroseau un automobil, pentru a depista eventualele bombe. 

Ea îi spuse acest lucru lui Holland Tylo, iar aceasta replică: 

— Şi ăsta-i numai începutul. Avem pază şi pe acoperiş şi jos, 
peste tot şi senzori de mişcare şi camere video. Mai există şi alte 
dispozitive despre care nu e cazul să vorbim. Intrarea ta a fost 
aprobată cu o oră înainte de a sosi; altfel n-ai fi primit acea 
legitimaţie. 

Tylo trecu pe lângă biroul vicepreşedintelui şi se opri în faţa 
Biroului Oval. 

— Gary, ce face Doamna? îl întrebă ea pe un agent care stătea 


131 


acolo. 

Agentul îi făcu semn cu bărbia. 

— E în cuib. 

— Imi pare rău, îi spuse Tylo lui Sloane. Credeam că vei putea 
arunca o privire. 

— Unde să arunce o privire? La mine? 

Sloane recunoscu imediat vocea, se întoarse şi o văzu pe 
Claudia Ballantine în uşa Biroului Oval, cu ceaşca de cafea într-o 
mână şi cu o scrisoare subliniată cu roşu în cealaltă. Purta o fustă 
verde ca smaraldul, care o avantaja şi o bluză albă, care-i punea 
în valoare părul roşu. Avea aerul unei directoare enervate, care 
voia să scape de cine ştie ce hârtie plictisitoare, de pe biroul ei. 

— Doamnă preşedintă, începu Tylo, dar Claudia Ballantine îi 
făcu semn să tacă. 

— Tu cine eşti? 

— Sloane Ryder, doamnă preşedintă. De la BCG. 

Claudia Ballantine o privi cu atenţie. 

— Lucrezi pentru Lee Porter, nu? 

— Da, doamnă. 

— Transmite-i salutări lui Porter, zise preşedinta. Te rog să mă 
scuzi, dar încerc să pun capăt unei crize, pe Deal. 

— Da, doamnă, rosti Sloane emoţionată. li voi transmite. Vă 
mulţumesc. 

Tylo râse, în timp ce se îndreptau spre ieşire. 

— Cred că te-a plăcut, zise ea. 

O conduse pe Sloane până la maşină şi se opri ca să-i fac loc 
şoferului să deschidă portiera din spate. 

— Mă bucur că te-am cunoscut, Sloane. MJ-11 lucrează uneori 
mână-n mână cu Serviciile Secrete. Dacă ai nevoie vreodată de 
ceva, sună-mă. 


Lee Porter se uita la Sloane care venea spre biroul lui, când 
sună telefonul, pe linia protejată. 

— Bună dimineaţa, Lee, rosti preşedinta în receptor. Ai trimis o 
vizitatoare la mine, fără să mă avertizezi. 

Lee Porter era obişnuit cu asemenea telefoane-surpriză, din 
partea Claudiei Ballantine. 

— Vă referiţi la Sloane Ryder, doamnă preşedintă. 

— Da, chiar la ea. 

— Am trimis-o la dumneavoastră ca să discute ceva cu Martin 
Garrett, adjunctul lui Jim Trimble. 

Preşedinta se juca cu o cruciuliţă de aur, care aparținuse 


132 


fostului ei soț. 

— Inţeleg. E ceva deosebit în legătură cu Jim? Sau cu Garrett? 

— Nu Trimble mă îngrijorează pe mine. 

Claudia Ballantine expiră uşurată. 

— Atunci cine, Garrett? 

— E cam devreme de făcut afirmaţii categorice, doamnă 
preşedintă. Aţi vorbit astăzi cu Jim? 

— Încă nu. 

— Presupun că va dori să vă vorbească, dacă nu e trecut deja 
în agenda dumneavoastră. Porter o informă în detaliu despre 
mesajul interceptat de la Ambasada chineză, despre reacţia 
normală a consilierului ANS, argumentată logic, cât şi despre 
măsurile luate în consecinţă. Personal nu cred că verificarea ANS 
va da la iveală lucruri deosebite, dar Sloane Ryder a dat peste 
ceva în legătură cu Garrett. Chiar acum am intrat în detalii. Am 
trimis-o să-şi facă o primă părere despre Garrett. 

— Te-ai gândit la intuiţia ei feminină? 

— Ryder s-a dovedit deosebit de isteaţă şi a depistat neregula. 
M-am gândit că poate observă ceva luând contact direct cu el. 

— Lee, vrei să spui că el s-ar putea să fie sursa scurgerilor de 
informaţii? 

— Nu vreau să mă pripesc cu concluziile, doamnă preşedintă. 

— Dar la şaptezeci şi două de ore după ce Jim Trimble a pus 
pe tavă Opţiunea Colierul, chinezii se retrag de pe poziţii şi se 
întorc acasă. Nu-mi place chestia asta, Lee. Absolut deloc. 

Claudia Ballantine îşi amintise de scandalurile suportate de 
unul din predecesorii ei, atunci când s-a dovedit că alegerile din 
America au fost susţinute cu bani de către chinezi. Au urmat 
acuzaţii,  contraacuzaţii, investigatori speciali, probe ale 
Departamentului de Justiţie. Nu se dovedise nimic cu certitudine, 
însă fusese evident faptul că partea chineză încercase să 
influenţeze alegerile - şi chiar reuşise, într-o oarecare măsură. 
De data aceasta, poate şi din cauza investigaţiilor ineficiente, 
ridicaseră şi mai sus ştacheta. A alimenta cu bani nişte candidaţi 
era un lucru, dar a intercepta prompt deciziile la nivel înalt 
devenea o chestiune de securitate naţională. 

Problema Claudiei Ballantine consta în faptul că agenţiile, cele 
care aveau drept obiectiv descoperirea trădării, erau ele însele 
corupte. Marile resurse ale lumii informative îi erau inutile. De 
aceea apelase la o persoană în care ştia că poate avea încredere 
totală, câinele de pază al guvernului, omul care datorită 
subtilităţii sale nu ieşea în evidenţă. Pentru baronii puterii, BCG- 


133 


ul era o pierdere de vreme, iar numele lui Lee Porter nu însemna 
nimic. 

— Lee, cât de întinsă este gangrena? 

— Nu ştiu, doamnă preşedintă. Dar Garrett nu se va opri aici. 
Şi nici eu. Nu cred că aţi dori acest lucru. 

— Bineînţeles că nu. Dimpotrivă, chiar te rog să te mişti cât 
poţi de repede. Trimble are mari probleme din cauza chinezilor. 
La rândul meu sunt neliniştită, deşi Dodge French îmi spune să 
ne menţinem pe drumul cunoscut. Informaţiile contradictorii te 
fac să greşeşti, lucru care ar putea produce un dezastru. Lee, 
trebuie să-mi spui la ce mă pot aştepta. 


După câteva clipe, Sloane Ryder intră în biroul lui Porter şi îi 
descrise acestuia întâlnirea cu Martin Garrett. 

— A fost bucuros de faptul că s-a întâlnit cu cineva de la BCG, 
spuse Sloane. Evident, proiectul pentru sateliți este foarte 
important pentru el şi asta nu numai din cauza lui Trimble. 
Garrett consideră că proiectul acesta este esenţial pentru 
securitatea naţională. Mi s-a părut calm şi sociabil. Nu mi-a făcut 
impresia că ascunde ceva sau că ar fi îngrijorat de vizita mea. 
Asta înseamnă fie că este un excelent actor, fie că e convins de 
faptul că tot ce face este spre binele ţării. 

— Vrei să spui că Garrett nu pare deloc neliniştit, pentru că el 
se crede un om normal şi, indiferent ce infracţiune comite, o face 
cu convingerea că acţionează în interesul naţional? 

— În cazul în care comite vreo infracţiune, el nu-şi dă seama 
de asta. 

Porter scoase la iveală o cutie veche pentru tutun, lustruită de 
contactul îndelungat şi frecvent cu mâinile lui şi începu să-şi 
umple tacticos pipa. 

— Tu spui „în cazul în care”. Deci nu-l consideri „curat”? 

— L-aş fi considerat astfel dacă n-ar fi existat şi păcătosul 
acela de credit bancar. El s-ar putea să demonteze orice 
suspiciune... 

— Dar noi nu putem să mergem şi să-l întrebăm, pentru că l- 
am speria. Şi tu zici să procedăm la ascultarea telefoanelor? 

Sloane dădu din cap. 

— Da. Intre timp, voi continua să caut în fişele contabile şi să 
văd ce călătorii a făcut în străinătate. Garrett umblă mult în 
ultima vreme, pentru Trimble. Vreau să ştiu exact unde s-a dus, 
unde a stat, cât timp şi dacă s-a abătut cumva de la ruta oficială. 

— Crezi că ar putea folosi aceste călătorii ca o acoperire 


134 


pentru a transmite informaţii şi pentru a-şi încasa banii? 

— Aşa făcea Ames. 

Porter se gândi o vreme, după care acceptă: 

— Bine. O să-i rog pe Kemeny şi pe Powell să te ajute. Dar să 
ai mare grijă. Garrett se foloseşte probabil şi de biroul de 
călătorii de la Casa Albă, dar şi de cel de la armată. N-aş vrea să 
ni se ia cumva urma. 


135 


17 


La douăzeci şi unu de ore după ce Lee Porter îşi dăduse 
consimţământul, Sara Powell aştepta, stând în picioare, într-un 
birou mic şi anost, de la etajul şase al Departamentului de 
Justiţie. 

încăperea era mobilată cu obiecte casate de la Administraţia 
Generală - un birou din lemn de ratan, vechi şi murdar şi câteva 
fotolii vechi îmbrăcate în piele. Podeaua veche scârţâia de mama 
focului, până şi sub greutatea Sarei. 

Henrietta Beaumont, judecătoarea federală de serviciu, nu se 
potrivea deloc cu camera aceea murdară şi fără ferestre, 
îmbrăcată într-un taior Armâni, pus în valoare de o eşarfa 
Versace, viu colorată, şedea la biroul de ratan şi parcurgea cu 
atenţie cererea BCG-ului de ascultare a telefoanelor lui Garrett, 
atât de la serviciu, cât şi de acasă, precum şi a câtorva dintre 
cabinele telefonice din apropierea Casei Albe. 

Deşi Lee Porter însuşi o sunase pe judecătoare, Sara Powell nu 
dormise toată noaptea, ca să pună la punct documentaţia 
necesară. Se întreba dacă arăta mai rău decât se simţea, mai 
ales că se afla în faţa acelei femei elegante. 

— Nu vrea prea multe Lee, nu-i aşa? comentă Beaumont cu 
maliţiozitate. 

— Nu dorim decât lucruri de care avem absolută nevoie, 
doamnă, zise Sara. 

Judecătoarea semnă ordinele de supraveghere. 

— Sunt valabile şaizeci de zile. Crezi că vă e suficient? 

— Da, doamnă. 

— Ar trebui să te mai odihneşti şi tu puţin, o statui 
binevoitoare Henrietta Beaumont. Să-i comunici lui Lee treaba 
asta, din partea mea. 

Sara zâmbi. 

— Bine, doamnă. Aşa voi face. Vă mulţumesc. 

Ca şi în cazul multora dintre cabinetele de terapie psihiatrică 
şi în birourile judecătoreşti se intra pe o uşă, dar se ieşea peo 
alta. Aşa se face că Sara Powel n-a avut de unde să ştie că cel 
care a intrat după ea în biroul judecătoarei federale Henrietta 
Beaumont era agentul secret FBI Peter Mack. De asemenea, Sara 
n-avea cum să ştie nici că şi Peter Mack venise la Henrietta 


136 


Beaumont de foarte multe ori, ca să obţină diverse mandate. ŞI 
cu-atât mai puţin ar fi putut ea să-şi închipuie că judecătoarea, 
simțindu-se în deplină siguranţă în acea încăpere protejată în 
mod special, nu s-a gândit niciodată să camufleze toate cererile 
acelea. Ele zăceau, răspândite la vedere, pe tot biroul ei. 

Peter Mack îi dădu judecătoarei cererea lui şi se retrase, în 
timp ce ea răsfoia hârtiile justificative. Ceea ce s-a întâmplat 
după aceea a fost mai degrabă o consecinţă a deformaţiei lui 
profesionale, decât o acţiune premeditată. 

Ochii lui Mack căzură automat pe hârtiile de pe birou, învățase 
demult să citească un text de pe o coală întoarsă cu susul în jos, 
astfel că nu i-a fost greu să lectureze cererea aflată deasupra 
celorlalte hârtii. Citi numele petiţionarului, cât şi pe acela al 
persoanei vizate, Martin Garrett, despre care se făcea şi 
precizarea că este adjunctul consilierului prezidenţial ANS. In 
afara acestor două nume, acolo se afla, scris cu majuscule, între 
două paranteze, cuvântul care îi atrăsese, de fapt, atenţia 
agentului FBI Peter Mack şi anume: (CHINA). 

Nu era pentru prima dată în cariera sa când observa ceva care 
nu-i era destinat lui. In majoritatea cazurilor, el se prefăcuse a nu 
fi văzut nimic sau a fi uitat, imediat, tot ce remarcase. Sau 
aproape tot. Doar de trei ori se folosise de informaţiile astfel 
obţinute, dar prezentate astfel încât să nu li se poată recunoaşte 
proveniența. Chiar şi în cazul de faţă, dacă n-ar fi existat pe 
antetul cererii denumirea BCG-ului, poate că ar fi neglijat total 
informaţia. Însă Mack tot îi mai purta pică lui Sloane Ryder, 
pentru faptul că îndrăznise să-l lase cu buzele umflate, în plină 
stradă. 

Mai mult chiar, Sloane îl pusese anterior într-o situaţie jenantă 
faţă de Dodge French. Deşi French îl liniştise, spunându-i că nu 
mai avea nici o importanţă, nemaifiind de actualitate faptul că el 
nu reuşise să o convingă atunci pe Sloane să cadă la învoială cu 
firma Young, Pullen, agentul rămăsese cu impresia că îi era încă 
dator lui French. Acum, i se oferea pe tavă o nesperată ocazie de 
a se revanşa faţă de acesta. 

Peter Mack avea trei numere la care îl putea contacta telefonic 
pe French: primul - de la locuinţa acestuia din capitală; al doilea 
- de la Brandywine, proprietatea acestuia din Long Island; iar cel 
de-al treilea - de la telefonul mobil, conectat direct la sistemul de 
comunicaţii prin satelit. Inainte de a o porni spre aeroport, el 
încercă, într-o doară, mai întâi la numărul de telefon din capitală. 
Rămase surprins nu numai de faptul că French se afla în casa lui 


137 


din districtul Kalorama, ci şi de acela că răspunsese el însuşi la 
telefon. Mereu atent în privinţa telefoanelor publice, Mack îi 
comunică, într-o manieră „telegrafică”, doar faptul că dăduse, în 
mod accidental, peste câteva informaţii despre care, credea el, 
că French ar trebui să afle cât mai repede şi care nu se puteau 
transmite decât personal. French îi dădu imediat adresa. 

Mack cunoştea foarte bine districtul Kalorama, situat la nord 
de Sheridan Circle. Acel cartier de bogătaşi era înţesat de 
ambasade. Reşedinţa lui Dodge French, un simplu conac, 
construit din piatră şi cărămidă, datând de la sfârşitul secolului al 
nouăsprezecelea, era amplasat pe Bulevardul Wyoming. 

Mack fu condus de un lacheu care, judecând după alură 
servea şi drept bodyguard, într-un salon mare, a cărui mobilă te 
făcea să te simţi în plin secol al nouăsprezecelea. Dodge French 
stătea lângă un şemineu de marmură şi îşi încălzea mâinile la un 
foc de buşteni. 

— Peter. Mă bucur să te văd. 

— Şi eu la fel, domnule. 

— Să te servesc cu ceva. Nişte cafea? 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să ajung cât mai repede înapoi la 
New York. Am venit doar pentru două zile, ca să rezolv o 
problemă, la tribunalul federal. 

— Sper că ai obţinut ceea ce ai vrut. 

— Da, domnule. 

Mack avu o ezitare. Nu ştia cum să abordeze subiectul pentru 
care venise. Trebuia să-i spună ceea ce era important, fără a 
intra în toate detaliile. 

French observă ezitarea tânărului. 

— La tribunal se pot rezolva multe probleme. După cum ştii, 
eu sânt în relaţii bune cu judecătorii districtuali care lucrează 
acolo. Ai fost cumva la Henrietta Beaumont? 

— Da, domnule, chiar la dânsa. Se ocupa de o cerere, trimisă 
de BCG. 

— De Biroul de Contabilitate Generală? Foarte ciudat. 

— Aşa m-am gândit şi eu, domnule. Mai ales că cererea se 
referea la o persoană, de la ANS, pe nume Martin Garrett. 

La auzul numelui lui Garrett, French deveni brusc foarte atent. 

— Aha, spuse el calm. iți mulţumesc că m-ai anunţat, Peter. 
Orice informaţie legată de biroul consilierului ANS trebuie să-mi 
fie adusă la cunoştinţă. 

French îi făcu semn către sufragerie. 

— Nu vrei să mănânci ceva, înainte de a te duce la aeroport? 


138 


— Nu, mulţumesc, domnule. Plec în clipa asta. 

— Bine, Peter. Mai vorbim. In mod sigur. 

French îl rugă pe lacheu să-l conducă până la uşă, apoi se 
aşeză într-un fotoliu. Se gândea la cadoul nepreţuit pe care i-l 
făcuse Peter Mack adineauri, un cadou asemănător cutiei 
Pandorei: o dată deschis, întreg conţinutul lui se va revărsa. Cu 
siguranţă că măcar unul dintre lucrurile conţinute în el nu va mai 
putea fi ascuns. Totuşi, dacă se va mişca suficient de repede, va 
putea reduce oarecum pericolul iminent care plana ameninţător 
asupra lui. 

French nu se întâlnise niciodată faţă în faţă cu Lee Porter şi 
nici măcar nu vorbise vreodată cu el la telefon, dar îl cunoştea 
din auzite şi văzuse rezultatele unora dintre acţiunile acestuia. 
După ce începea vânătoarea, Porter nu renunţa până nu-şi 
dobora victima. Era momentul să dea urgent un telefon, unul pe 
care nu crezuse că-l va da vreodată. 

In timp ce se îndrepta către aparat, French se gândea şi la 
femeia aceea care fusese cândva iubita lui Mack, cea pe care nu 
reuşise s-o intimideze sau s-o sperie, cea care determinase 
povestea neplăcută cu MacGregor. Sloane Ryder... Oare nu 
cumva lucra acum pentru Lee Porter? 


139 


18 


Meşterul primise mesajul într-o vineri, prin intermediul unei 
scrisori trimise pe adresa hotelului Four Seasons, din New York. 
Conţinutul acestuia îl determinase să plece de acolo mult mai 
curând decât îşi planificase şi să ia prima cursă spre capitală. 

O dată ajuns, trase la Floward Johnson's, un hotel situat pe 
Bulevardul Massachusetts, despre care se spunea că ar practica 
nişte tarife lunare speciale, accesibile celor care aveau nevoie de 
adăpost, în aşteptarea unei case sau a unui apartament liber. Nu 
era un loc în care figurile celor aflaţi în tranzit să poată fi 
reţinute. 

Duminică dimineaţa, Meşterul se alătură nenumăraţilor turişti 
şi locuitori ai oraşului, care treceau pe sub arcada ornamentală 
ce marca intrarea în Chinatown. În mijlocul mulţimii părea un 
bătrân oarecare, ce ducea o sacoşă cu cumpărături. 

Meşterul intră într-o măcelărie, numită Lucky Moon. Făcându- 
şi loc printre gospodinele chinezoaice, adunate în faţa tejghelei, 
el se strecură într-o mică încăpere de lângă bucătărie, unde se 
putea mânca, loc despre care cei mai mulţi albi habar n-aveau că 
există. Acolo o găsi pe Mai Ling, retrasă într-un colţ, între oalele 
aburinde şi un grătar pentru carne. 

Masa, vopsită într-o nuanţă verde-gălbuie, era acoperită cu 
hârtie pentru învelit carnea tranşată. Pe ea se aflau două perechi 
de beţişoare, şerveţele şi două căni ciobite. Din ibricul de ceai 
ieşea un abur aromat, aducând a iasomie. 

— Fii binecuvântat, împreună cu toţi urmaşii tăi, îl salută Mai 
Ling, în mandarină. 

Femeia şedea sprijinită cu spatele de perete, ignorând 
strigătele bucătarilor şi zdrăngănitul tigăilor. 

Meşterul se aşeză pe un scaun şi îi răspunse, în acelaşi dialect: 

— Fie ca toţi fiii tăi să se dovedească la fel de fertili ca tine. 

Mai Ling râse. Ştia că Meşterul nu fusese niciodată căsătorit şi 
că nu avea urmaşi. Era ultimul din familia lui şi după moarte, 
talentul şi toate secretele pe care le deţinea aveau să dispară 
odată cu el. 

In ceea ce-l privea pe el, Meşterul aflase că Mai Ling era 
stearpă. Ea nu putea concepe nimic altceva în afară de intrigi 
politice şi de moarte. Deci, se înțelegeau perfect. 


140 


— Arăţi bine, remarcă Mai Ling, în timp ce unul dintre bucătari 
le trânti pe masă nişte farfurii pline. Cu carne de caracatiţă, 
amestecată cu carne de porc. 

Mai Ling îi umplu Megşterului castronul cu orez şi împinse 
farfuriile spre el. Timp de câteva minute mâncară în viteză, 
folosindu-se de beţişoare. 

— Ce mai face prietenul tău, Fat Lee? întrebă Mai Ling. 

— Bine, răspunse Meşterul. 

— L-ai căutat, înainte de a începe să lucrezi cu mine. 

— Sigur. 

Meşterul nu era surprins de faptul că bătrâna femeie ştia de 
legăturile lui cu Fat Lee, probabil cel mai mare astrolog din 
lumea vestică. Meşterul învăţa de la el arta astrologiei. El credea 
în influenţele şi semnele care le ghidau oamenilor acţiunile, 
precum un vânticel care împinge o frunză căzută pe un lac. Nu 
începea niciodată o acţiune fără să afle cât mai multe amănunte 
despre toţi cei implicaţi, pentru ca după aceea să-i pună la 
îndemână lui Lee tot ce afla despre aceştia. Pe urmă erau 
întocmite  horoscoapele şi Lee îl instruia în legătură cu 
semnificaţia lor. Dacă semnele se arătau rău prevestitoare, 
Meşterul refuza să conlucreze cu ei. 

In cazul de faţă, semnele fuseseră bune, dar el ştiuse încă de 
când începuse căutarea băiatului, că Mai Ling nu înţelesese 
misiunea lui, într-unul din momentele ei cruciale. Ea îl asigurase 
că nu era nevoie de măiestria lui de asasin, excepţie făcând doar 
asasinarea colonelului din lagărul nord-coreean. 

— Cel pe care-l cauţi tu acum consideră că se află în mare 
pericol, îi spuse Mai Ling. li împinse o fotografie peste hârtia de 
pe masă. Crede că bărbatul acesta, o verigă din lanţ, este 
suspectat. 

Meşterul nu atinse fotografia bărbatului în vârstă de aproape 
patruzeci de ani, cu buzele întredeschise, de parcă ar fi fost gata 
să izbucnească în râs. El nu recunoscu, în fundalul acela maro cu 
verde, grădina lui Martin Garrett, aflată în spatele casei sale din 
McLean. 

— De ce anume este suspectat? 

— L-au verificat nişte oameni care se pricep foarte bine. Asta e 
meseria lor. 

— lar verificările - Meşterul lovi în fotografie cu încheietura 
mâinii - l-au făcut vulnerabil. 

— Exact. Însă pentru protejarea personajului principal, pentru 
remedierea situației, este nevoie de nişte metode cu totul 


141 


deosebite. 

Instinctul de conservare al Meşterului era foarte puternic. Mai 
Ling rostise cuvintele la fel de lin ca aterizarea unui fluture pe o 
floare, însă instinctul îl avertiză. 

— Metode deosebite, şopti Meşterul. 

Mai Ling îşi aprinse o ţigară. 

— lţi înţeleg preferința pentru folosirea unei arme, dar 
moartea lui nu trebuie să pară o execuţie, ci un accident. Asta 
pentru autorităţi. Trebuie să moară, să fie plâns şi înmormântat - 
fără nici o urmă de îndoială asupra caracterului pur întâmplător 
al nefericitului accident. 

— Pentru că s-ar putea ca el să fie doar o verigă din lanţ. 

Mai Ling dădu din cap. 

— Aşa este. lar dacă se va face vreo anchetă asupra morţii 
sale, s-ar putea să fie găsiţi şi ceilalţi. Toţi sunt aproape de 
personajul principal. Toţi reprezintă un mare pericol pentru 
acesta. 

— Personajul principal nu trebuie deconspirat, altfel se va 
duce de râpă tot ce-ai pus tu la cale, zise Meşterul. Familia Cho, 
numărul 1818 - totul se va duce pe apa sâmbetei. 

Mai Ling îl privi cu ochii mari, fără să clipească. 

— Ar mai exista încă un motiv. 

— Motivul pentru care a devenit el suspect. Bărbatul care l-a 
făcut să devină suspect. 

— In realitate, femeia care l-a făcut să devină suspect. 

Singura reacţie a Meşterului fu respiraţia uşor precipitată, dar 
aceasta spunea totul. Tot o femeie fusese implicată şi în 
precedenta lui acţiune. Era o amatoare, o naivă, care nu-şi 
dăduse seama de faptul că fusese folosită. Ea ar fi trebuit să 
moară imediat după ce îl ajutase pe Meşter să intre în Statele 
Unite, după exilul său la Marsilia. Dar ea nu murise, în sala aceea 
de _ aşteptare goală, de la aeroportul Kennedy. Chiar şi acum, 
undeva în lumea asta, ea îl căuta, aştepta să comită o greşeală 
care, spera ea, să-i trădeze existenţa. 

— O femeie, zise Meşterul. Care lucrează pentru cei ce l-au 
vânat pe bărbat. Cum o cheamă? 

— O ştii. Sloane Ryder. Nu te poţi atinge de ea. Dacă Îi 
înscenezi un accident perfect, cei ce vânează se vor dumiri că ea 
a avut dreptate. Dacă o omori pe ea, ne distrugi pe noi toţi. 

— Ştii cumva cât de multe ştie ea despre ţinta noastră? 
întrebă Meşterul. 

— Nu prea ştie multe. Dacă ar fi ştiut şi ar fi transmis 


142 


informaţiile superiorilor ei, omul nostru s-ar afla deja sub 
supraveghere directă. Ştim precis că ancheta lor se află într-o 
etapă incipientă. 

— Ai vorbit de „supraveghere directă”. Cum îl supraveghează 
ei în clipa asta? 

— Prin ascultarea telefoanelor. Presupun că şi acasă şi la 
serviciu. Posibil şi în orice altă parte în care are acces. 

Supravegherea lor trebuie să fie şi mai extinsă, îşi zise 
Meşterul. Insă ei trebuie să fie foarte atenţi. Nu au certitudinea, 
altfel s-ar fi apelat la o supraveghere FBI. 

Deci nu e implicat şi FBI-ul. 

— Trebuie să ştiu cine anume conduce supravegherea, zise 
Meşterul. 

— O să aflu şi acest lucru. Dar ţine minte: cu fiecare zi care 
trece, ancheta lor progresează, iar cei care-l vânează se apropie 
de proba care-i va convinge şi atunci vor pune mâna pe el. Va 
trebui să rezolvi cu omul ăsta cât mai este încă liber, nu închis 
într-un loc sigur, într-un loc unde până la urmă tot va vorbi, 
gândindu-se la ceea ce se va întâmpla cu el după ce va fi acuzat 
de înaltă trădare. 

— Am nevoie de câteva zile ca să mă pregătesc, spuse 
Meşterul. După aceea, omul nu-ţi va mai face nici un fel de 
probleme. 

— Fie ca Zeii să facă să-ţi putrezească limba, rosti Mai Ling pe 
un ton cât se poate de serios. 

Semăna cu un blestem, dar, ca multe alte lucruri din cultura 
chineză, era exact pe dos, era o binecuvântare. 

Meşterul văzu cum femeia duce mâna sub masă şi ia nişte 
sacoşe albe din material plastic, pline cu zarzavaturi. Pungile 
acelea constituiau o acoperire, ca de altfel şi rochia ei şleampătă, 
haina rărită de atâta purtare şi pantofii scâlciaţi. 

Mimând un uşor şchiopătat, Mai Ling ieşi din bucătărie. 
Semăna perfect cu oricare dintre miile de bunici chinezoaice care 
fac duminica toate cumpărăturile, motiv pentru care cei de la FBI 
nu îi acordau nici un fel de atenţie, ori de câte ori ieşea de la 
ambasada de pe Bulevardul Connecticut. Intr-o oră, femeia, 
considerată probabil una dintre bucătărese, care fusese văzută 
plecând, urma să intre din nou în ambasadă. 


Dodge French nu ar fi contactat-o pe Mai Ling şi nu ar fi pus-o 
să genereze evenimente care acum nu mai puteau fi oprite, dacă 
ar fi ştiut cât de puţine erau datele de care dispuneau, de fapt, 


143 


cei de la MJ-11. 

Pe tot parcursul weekend-ului, ca şi în săptămâna care a 
urmat, Sloane, John Kemeny şi Sara Powell au disecat viaţa lui 
Martin Garrett. Datorită relaţiilor sale în mediul militar şi 
informativ, Kemeny a preluat conducerea în privinţa anchetării 
călătoriilor lui Garrett în străinătate. 

Dat fiind faptul că principalul consilier ANS, Trimble, avea 
acces nelimitat la cele mai diverse mijloace de transport, 
adjunctul său beneficia de aceleaşi favoruri. El zbura nestingherit 
cu avioane militare sau guvernamentale, dar şi cu cele de 
călători. Kemeny a verificat cu încăpățânare toate cursele cu 
care zburase Garrett, atât de la Baza Air Force Andrews, cât şi de 
pe aeroportul Dulles. A cercetat motivele acestor călătorii şi a 
pus cap la cap întreg itinerarul. Omul lui participase la o 
conferinţă NATO din Belgia şi apoi zburase la Tel Aviv unde, 
împreună cu Trimble discutaseră cu omologii lor israelieni despre 
transferul de tehnologie antirachetă. Apoi cei doi şi-au continuat 
drumul până la St. Petersburg, unde Garrett a prezentat un 
document referitor la adoptarea unei poziţii ferme faţă de 
ameninţarea musulmană, din Rusia de Est, la adresa Statului 
Major al armatei ruse. 

l-ar fi fost foarte uşor lui Garrett să plece discret de la o 
întâlnire oficială sau să se întâlnească cu vreun om de legătură, 
în timpul zecilor de întâlniri avute. Kemeny nu putea fi sigur că 
acest lucru nu se întâmplase, aşa încât a verificat toate 
înregistrările telefonice lăsate în urmă de Garrett. Singurele 
apeluri efectuate de acesta, de la hotelurile la care a stat în mod 
succesiv, fuseseră către soţia sa. Apelurile de serviciu le 
efectuase de la serviciul de pază al unei ambasade sau al unui 
consulat. 

Kemeny era încă prins de verificări, când i-a dat raportul lui 
Lee Porter şi grupului în care lucra. Locurile unde fusese Garrett 
nu erau centre financiare mari. Dacă ridica bani, era de presupus 
că nu-i depunea în bănci fără condiţii de secretizare. Ar fi fost 
mult prea riscant, mai ales că, pe parcursul vizitei sale în Belgia, 
ar fi putut să se retragă discret pe o uşă şi să dea o fugă până în 
Olanda, unde înregistrările bancare erau strict secrete. 

Sara Powell nu obținuse nici ea mare lucru, luptând pe frontul 
casnic. Ea o luase la puricat pe Patty, soţia lui Garrett. Patty 
Garrett îşi luase masteratul în ştiinţele sociale, la Universitatea 
Columbia şi lucrase doi ani la primăria din New York, după care 
se căsătorise cu Garrett. Apoi se mutase cu serviciul la 


144 


Washington, dar părăsise domeniul social după mai puţin de un 
an, ca să-l nască pe fiul lor. Fişele arătau că Patty Garrett 
intenţionase să-şi reia lucrul, asta însă înainte ca bebeluşul ei să 
fie diagnosticat cu suferinţa aceea cardiacă. Patty Garrett 
rămăsese apoi acasă, pentru a avea grijă de băieţel, deşi fusese 
necesar să angajeze şi o doică pentru acesta. 

Sarei i se părea că Patty Garrett trăia într-o singurătate 
cumplită. Părinţii îi muriseră pe când era încă la colegiu şi nu 
avea alte rude apropiate. Beneficiase de nişte bani proveniţi de 
la asigurare, cât să-i ajungă până la masterat, dar mai făcuse şi 
nişte împrumuturi de la bancă, în timpul studenţiei. 

Sara nu a mai descoperit şi alţi bani. Asemeni milioanelor de 
americani, care trăiau binişor, Patty Garrett folosea cărţi de 
credit până şi la băcănie. Nu era greu de depistat traseul ei prin 
supermarketuri, ca şi la Wal-Mart, Kmart şi la alte mari magazine 
cu produse mai ieftine. Patty era foarte econoamă şi cumpăra 
mult de la solduri. 

Intre timp Sloane şi Lee Porter se ocupau de telefoanele 
ascultate. Benzile cu înregistrările convorbirilor telefonice ale lui 
Garrett le erau trimise de câte trei ori în douăzeci şi patru de ore, 
la opt dimineaţa, la patru după-amiaza şi la miezul nopţii. Asta 
însemna că nici Sloane şi nici Porter nu plecau de la birou înainte 
de ora trei dimineaţa. 

Inregistrările convorbirilor telefonice ale lui Garrett nu au 
condus la nici o concluzie semnificativă. Cele mai multe erau în 
interes de serviciu şi cu aceleaşi persoane, pe care Garrett era 
îndreptăţit să le sune. Cele în interes particular erau cu soţia lui, 
cu doctorul care se ocupa de starea sănătăţii fiului său, cu un 
service auto, cu o companie furnizoare de echipamente 
comandate prin poştă, toate reflectând viaţa normală din 
suburbii. 

După aproape o săptămână de ascultare a benzilor, Sloane 
făcu presiuni asupra lui Porter, pentru a o lăsa să-şi reia 
cercetarea în plan financiar. Ea îşi argumentă cererea - faptul că 
marele lor noroc de a descoperi motivul din spatele bizarului 
credit acordat lui Garrett trebuia valorificat prin căutarea 
misterioasei doctoriţe Susan Ostroff. Porter nu a fost de acord. 

— Am început eu s-o cercetez, zise el. Este un peşte foarte 
mare. Trebuie să avem grijă cum o abordăm. Vreau să aflu cât 
mai multe despre Garrett, înainte de a ne ocupa de ea. 

— La un moment dat, va trebui fie să i-o spunem verde-n faţă, 
fie să-l lăsăm în pace, zise Sloane. Mandatul de ascultare a 


145 


telefoanelor nu durează la nesfârşit. 

— L-ai putea ruga pe prietenul tău, detectivul Alley, să te 
ajute, spuse Porter. 

Sloane roşi, deşi nu făcuse un secret din faptul că se întâlnea 
cu Whip. Dacă lui Porter nu i-ar fi plăcut Whip sau Paco Santana, 
nu i-ar fi sugerat aşa ceva. 


Nu existau prea multe localuri care să fie deschise la ora trei 
dimineaţa. Cel mai frecventat dintre ele era Popeye's, de pe 
Strada 5. Acesta era în acelaşi timp cel mai sigur, fiind frecventat 
de poliţiştii care intrau sau ieşeau din schimb. 

Whip Alley începuse să lucreze în schimburi cam atunci când 
Sloane pornise ascultarea înregistrărilor telefonice. 

Obişnuiau să se întâlnească la Popeye's, un restaurant deschis 
prin anii '50, mobilat cu banchete compuse dintr-o schelărie 
metalică nichelată, cu tapiţeria confecţionată din imitație de 
piele. Aici puteai beneficia de o cină târzie sau de un mic dejun 
foarte matinal. Cei mai mulţi dintre clienţi erau poliţişti, 
camionagii, ori diverşi funcţionari guvernamentali care răsfoiau 
preocupaţi Washington Post. 

In seara aceea, Sloane ciugulea dintr-o salată, în timp ce Alley 
se lupta cu o imensă omletă â la Denver. 

— Eşti cam tăcută în seara asta, remarcă Alley. 

Sloane îşi ridică privirea din farfurie. 

— N-aş vrea să mă înţelegi greşit, zise ea. Ţine de serviciul 
meu. 

Alley îi zâmbi. 

— l-ai spus şefului despre mine, iar el m-a verificat. 

— Ştiai? 

— In clipa în care mi-ai spus că o să lucrezi la MJ-11, mi-am 
dat seama că s-ar putea întâmpla asta. Aici, verificările de genul 
ăsta sunt ceva obişnuit. 

Alley îi făcu semn ospătăriţei să le mai umple încă o dată 
ceştile cu cafea, după care o întrebă pe Sloane: 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Sloane îi povesti pe scurt despre ancheta la care lucra. 

— Şi tu chiar crezi că tipul ăsta are probleme? 

— Ceva nu e în regulă. Dar nu ştiu ce anume. 

Alley nu-i ceru alte amănunte. Incă din perioada în care lucra 
la Departamentul de Investigaţii, aflase ce resurse imense avea 
MJ-11. Totuşi, ancheta aceea era abia la început. Poate că 
existau căi neinvestigate încă. El îi sugeră una: 


146 


— L-aţi verificat şi la CNI? 

Alley se referea la banca de date a FBl-ului, de la Centrul 
Naţional de Investigaţii. Toţi poliţiştii puteau apela la datele 
stocate în ea, din orice maşină de poliţie, pentru a verifica dacă 
vehiculul oprit şi supus controlului nu era furat, sau dacă 
pasagerii nu se aflau sub urmărire generală. 

Sloane se încruntă. 

— Nu. Omul ăsta e protejat împotriva furnizării de date în ceea 
ce îl priveşte. Nu cred că CNI-ul deţine vreo informaţie despre el. 

Alley nu insistă. Ştia din experienţă că uneori, cel mai banal, 
mai la îndemână instrument, pe care n-ai fi dat doi bani, îţi putea 
furniza, în mod surprinzător, cele mai bune rezultate. Dar mai 
înţelegea şi faptul că Sloane avea şi un alt motiv pentru care nu 
apelase la această posibilitate. Ea se folosea de înregistrările 
telefonice ale FBl-ului şi nu dorea să uzeze prea mult de 
posibilităţile Biroului. 

— O să încerc eu acolo, zise el. O să dau o listă cu mai multe 
nume şi nimeni nu-şi va da seama. 

Sloane îl privi cu atenţie. Porter îi permisese să-l abordeze pe 
Alley pentru a o ajuta la ancheta aceea. Dacă o făcea, trebuia să- 
i spună numele individului. Zarurile erau aruncate. 

— Martin Garrett, rosti ea în şoaptă, după care îi spuse numele 
de familie literă cu literă. Este adjunctul consilierului ANS. 

Alley nu se arătă câtuşi de puţin impresionat. 

— Aha. Se uită la ceas. Până-n ora zece. E bine? 

Alley se ţinu de cuvânt. Sloane primi telefon de la el, pe la ora 
21:45. 

— Băiatul tău e cât se poate de curat - cel puţin după datele 
deţinute despre el la CNI, îi comunică el. 

— Asta e. Merită să încercăm. Oricum, îţi mulţumesc. 

— Ar mai fi o posibilitate. Aţi pus pe cineva să-l urmărească, 
să vedeţi ce face? 

— Nu, ne-am limitat doar la interceptarea convorbirilor sale 
telefonice şi am avut o singură dată o întrevedere cu el. 

— Urmează weekend-ul. Ce-ai zice să-l urmărim împreună, să 
vedem unde-i place să meargă şi cu cine stă de vorbă? 

Sloane avu o mică ezitare. Acest domeniu nu era de 
competenţa ei şi, de altfel, nu se pricepea să urmărească 
oameni, spre deosebire de Whip. 

— Bine, acceptă ea. 

— Spune-mi unde şi cum ne întâlnim. 


147 


Martin Garrett habar n-avea că MJ-11 se afla pe urmele lui. Nu- 
şi dădu seama nici măcar de faptul că toată săptămâna atât el 
cât şi familia sa se aflau sub supraveghere. Nu avu absolut nici o 
bănuială, până nu interveni soţia lui. 

Meşterul închirie un Buick Regal, pentru că modelul respectiv 
se potrivea cu cartierul în care locuia Garrett. In fiecare 
dimineaţă, el mergea în McLean şi, după ce-şi cumpăra o cafea 
de la o cafenea din zonă, trecea încet cu maşina pe lângă 
reşedinţa familiei Garrett. Arăta ca un funcţionar oarecare, aflat 
în drum spre serviciu. 

După ce-l urmărea pe Garrett până în Washington, Meşterul se 
întorcea. Cât timp omul se afla la Casa Albă era în colimator. 
Meşterul mai dispunea şi de alte posibilităţi ca să afle câte ceva 
despre el. 

Patty Garrett nu se abătea niciodată de la programul ei. Din 
două în două zile, Meşterul auzea de după o fereastră 
întredeschisă muzică rock, în timp ce Patty făcea exerciţii de 
alergare, pe un aparat închiriat. Joi era ziua în care spăla. Maşina 
de spălat şi uscătorul se aflau în garaj. Ca să-i fie mai uşor, Patty 
ţinea uşa deschisă, în timp ce ducea rufele. Cum maşina lui 
Garrett nu se afla acolo, Meşterul putea vedea stelajul cu scule 
ieftine, dar bine întreţinute şi mobila de verandă, din aluminiu, 
depozitată pe timp de iarnă. 

Intr-o dimineaţă, Meşterul îi văzu pe mamă şi pe fiu plecând 
de acasă şi îi urmări până la un spital din cartier. Acolo el abordă 
o infirmieră, o femeie în vârstă, urâţică, care se arătă încântată 
de faptul că un bărbat arătos îi făcea curte. El o întrebă despre 
un pacient pe care ea nu-l găsea în fişe şi care în realitate nici nu 
exista. 

infirmiera lucra la spital de multă vreme şi îl cunoştea bine pe 
Danny Garrett. Când Meşterul o întrebă despre el, îi spuse că era 
un copil deosebit. Fusese o minune faptul că operaţia reuşise. 
Băiatului îi plăcea base-ball-ul şi juca bine. O dată la două 
săptămâni, el era adus pentru un control cardiologie. 

Când află despre base-ball, Meşterul deveni brusc interesat. 
Printre lucrurile lui Garrett, din garaj, era şi o cutie cu mingi şi 
câteva bâte din aluminiu. Meşterul îi povesti infirmierei că avea 
şi el doi nepoţei, cam de vârsta lui Danny, care veneau la el în 
vizită. El se interesă unde anume se juca Danny ca să vină şi el 
cu nepoţii lui. 

infirmiera zâmbi şi îi spuse că era programat un meci în 
fiecare sâmbătă, la Golful Mareelor, în parcul Potomac, între 


148 


Aleea Ohio şi Aleea Golfului. Danny Garrett nu lipsea niciodată de 
la meci. Meşterul îi mulţumi pentru amabilitate şi plecă. 

Merse până la Golful Mareelor, parcă maşina şi se plimbă o 
vreme pe terenul plin de iarbă, mărginit de două artere de 
circulaţie şi de Golf. Era perfectă pentru ceea ce urmărea el. 

Parcă şi vedea cum se va petrece totul, într-o după-amiază 
rece de sâmbătă: mesele de picnic, pline cu tăvi cu mâncare, 
învelite în plastic, nevestele scoțând limonadă şi alte băuturi 
nealcoolice din cutiile de alimente, în timp ce taţii parcurgeau 
distanţele dintre puncte şi discutau despre meci. Se mai certau, 
în glumă, asupra componenţei echipelor şi a alegerii arbitrului. 
Se auzea o larmă veselă, după prima lovitură. Taţii se mai 
potoleau şi-şi urmăreau copiii. 

Oare ce obişnuiau să bea? 

Bere, ceva nealcoolizat, sau ceai cu gheaţă. Ceaiul cu gheaţă 
se potrivea cel mai bine intenţiilor sale, datorită culorii sale 
întunecate. 

Şi mai era încă un factor foarte important: spectatorii. 
Trecătorii, cei care se plimbau şi ei pe-acolo, se opreau şi priveau 
timp de câteva minute. Un străin simpatic şi bine îmbrăcat n-ar fi 
stârnit nici un fel de bănuială, probabil nici n-ar fi fost observat, 
deoarece toţi erau preocupaţi de meci. Totul era perfect. 

Meşterul îşi revizui în minte planul şi imaginaţia lui o luă razna, 
în timp ce ieşea din metropolă. Coti pe Şoseaua 50, care ocoleşte 
Aeroportul Internaţional Dulles şi se îndreptă spre Middleburg, 
înspre inima Virginiei, ţinutul vânătorii. După aproximativ o oră, 
maşina rula printre diverse proprietăţi, cu grajduri pline de cai, ai 
căror proprietari se distrau vânând vulpi, jucând polo pe iarbă şi 
sărind peste obstacole. După un prânz cu salată rece din fructe 
de mare, Meşterul se apucă să caute ceea ce îi trebuia. 

Farmacia veterinară, frumos amenajată, părea foarte bine 
aprovizionată. Meşterul alesese în mod intenţionat ora de prânz. 
II întâmpină un tânăr ucenic în ale medicinei veterinare, de altfel 
foarte politicos şi îndatoritor, care rămase impresionat auzind 
despre starea jalnică în care ajunsese sărmanul armăsar castrat, 
despre care îi povestise, cu lacrimi în ochi, Meşterul. 
Medicamentul cerut de acesta se afla printre cele care, în 
majoritatea statelor, se vindeau doar pe bază de reţetă. Aici, în 
Virginia, parlamentarii, nişte împătimiţi incurabil după cai, 
reuşiseră însă să-l scoată de pe lista medicamentelor aflate sub 
un strict control. Guvernatorul, el însuşi un mare iubitor al cailor, 
rezolvase cu o simplă semnătură această problemă. 


149 


Meşterul, precaut, solicită doar cantitatea de medicament 
strict necesară stadiului în care îi spusese el vânzătorului de la 
farmacia veterinară că ajunsese boala calului despre care îi 
vorbise. El plăti cu bani gheaţă, astfel că singura înregistrare a 
acelei vânzări rămase doar în memoria computerului, rătăcită 
printre puzderie de alte înregistrări. Chiar dacă, prin absurd, s-ar 
fi descoperit, în urma eventualului examen toxicologic al 
cadavrului, urmele acelui medicament - lucru puţin probabil, 
dată fiind doza redusă necesară obţinerii efectului letal asupra 
omului - iar anchetatorii s-ar fi grăbit să-i dea de urmă celui care- 
| cumpărase şi ar fi ajuns şi la farmacia veterinară din 
Middleburg, pentru a-l interoga pe tânărul practician, acesta n-ar 
fi fost în stare să le ofere decât o descriere generală a unui banal 
bătrân care nu aducea nici pe departe cu Meşterul. 


Whip Alley o luă pe Sloane din faţa apartamentului ei la ora 
şapte fix, sâmbătă dimineaţa. Adusese cu el un termos mare cu 
cafea şi câteva cornuri calde încă. In timp ce ieşeau din oraş şi se 
îndreptau înspre est, pe drumul care ducea către parcarea 
Aeroportului Internaţional Baltimore-Washington, începură să 
mănânce. 

Şoseaua îi conduse într-o zonă industrială. O luară pe un drum 
care se înfunda într-un imens depozit, înconjurat de garduri cu 
sârmă ghimpată. Pe poarta depozitului, cu litere de-o şchioapă, 
se aflau înscrise cuvintele: GARAJUL PLIŢIEI STATULUI 
MARYLAND. 

— Mi-ai spus tu că o să am parte de o mare surpriză. Sloane 
se uită în jurul ei, spre locul acela pustiu, de unde nu se auzea 
nici un sunet. Eşti un romantic incurabil, n-am ce să mai zic. 

Alley îi zâmbi şăgalnic şi îşi ridică legitimaţia în faţa camerei 
video de la intrare. Poarta se deschise şi cei doi pătrunseră în 
perimetrul garajului. Ca din pământ apăru lângă ei şi Paco 
Santana, care ţinea în mână o felie de pepene galben. Deschise 
uşa pentru ca Sloane să poată intra în clădire şi o salută cu un 
zâmbet, după care o pofti să guste şi ea din pepene. 

Alley o luă înainte, spre un hangar întunecos, plin cu maşini de 
poliţie, unele dintre ele avariate. Vorbi cu un poliţist aflat într-o 
gheretă cu pereţii de sticlă şi pe urmă se întoarse către Santana. 

— Ai rezolvat cu hârtiile? 

Cu gura plină, Paco Santana mormăi un răspuns potrivit căruia 
hârtiile erau rezolvate şi se folosi de ceea ce mai rămăsese din 
pepene pentru a-i arăta maşina. Sub lumina fluorescentă se afla 


150 


un automobil cu aspect obişnuit, de culoare bleumarin, marca 
Chevrolet. 

— Drăguţ! exclamă Sloane. Dacă te gândeşti să remorchezi cu 
el un elefant mort. 

— E puţin mai altfel, zise Alley şi o conduse în jurul 
autoturismului, explicându-i că anvelopele se pot umfla automat 
în timpul mersului, deoarece au în interior rame circulare laterale 
din material plastic, cu care se poate merge pe o distanţă deo 
sută de kilometri şi cu o viteză de o sută de kilometri pe oră, 
chiar dacă au fost ciuruite de gloanţe. 

— Maşina este echipată cu baterie antiglonţ, are un blindaj 
exterior foarte eficient. Rezervorul de benzină este protejat 
împotriva exploziilor. 

Deschise portiera şoferului, arătându-i şi interiorul. Întreaga 
maşină era căptuşită cu un blindaj special, din oţel antiglont, 
geamurile erau confecţionate din sticlă rezistentă la impactul 
gloanţelor. Avea în dotare un dispozitiv care detecta bombele de 
la distanţă şi un rezervor cu oxigen în spate, pentru cazul în care 
ar fi intervenit problema gazelor lacrimogene. 

— Orice uşă se deschide numai după acţionarea unui 
microîntrerupător, încheie el, arătându-i butonaşul mascat în 
dosul minerului portierei. 

Sloane se dovedi foarte receptivă la prezentarea lui. 

— Ai uitat să menţionezi despre asta. Şi arătă spre un stativ 
de armă, montat pe bord. 

— Da. O să-ţi mai arăt şi altele de genul ăsta, în interiorul 
maşinii. 

Sloane îl luă de braţ. 

— Scuză-mă, dar, spune-mi te rog, mergem cumva într-o zonă 
de război şi eu nu ştiu? 

— Nu cred, din câte cunosc eu, răspunse Alley zâmbind. 

Merse înapoi la gheretă, iar Santana o luă deoparte pe Sloane. 

— Cei de-aici ne permit, din când în când, să împrumutăm 
câte ceva de la ei. Pe asta au confiscat-o de la un traficant de 
droguri. Crede-mă, e foarte bună. Datorită ei traficantul a scăpat 
de la moarte. 

— Teribilă încurajare, şopti Sloane. 

După câteva minute, treceau din nou, de data asta în sens 
contrar, pe lângă parcarea aeroportului. In dreptul parcului 
College, Santana, care mergea într-un alt autoturism, claxonă şi 
o apucă pe o bretea a şoselei. 

— A uitat să-şi ia de mâncare, îi explică Alley lui Sloane. Ne 


151 


reîntâlnim cu el la Golful Mareelor. Avem timp berechet. 

În ultimul lot de înregistrări telefonice ascultate de Sloane, 
Martin Garrett le cerea prietenilor să fie la parcul Potomac în 
jurul orei zece, ca să-şi pregătească pe îndelete terenul de joc. 
Mai aveau de aşteptat mai bine deo oră. 


La patruzeci de kilometri spre vest, Martin Garrett tocmai 
punea ultimele bagaje în autoturismul său, Volvo station. Cândva 
acesta fusese bej, însă acum vopseaua devenise maronie. 
Punctele de rugină de deasupra roţilor, datorate sării împrăştiată 
pe şosea de către serviciile publice pe timp de iarnă, îi dădeau 
un aspect jalnic. 

Garrett se uită la Patty, care încerca să-i prindă centura lui 
Danny, în timp ce băiatul se împotrivea, zicându-i că se descurcă 
şi singur. Patty avea faţa ciupită de vărsat şi o piele de o paloare 
nesănătoasă. Merita o viaţă mai bună. Garrett se străduia să i-o 
ofere, dar gaura din inima lui Danny îi adusese în pragul ruinării 
şi lui Patty îi furase zâmbetul şi bucuria de a trăi. In plus, lucrurile 
păreau a lua o întorsătură dramatică în ultima vreme. Cu câteva 
zile în urmă, Patty îi povestise că observase un bărbat care le 
supraveghea casa. Îl văzuse pe geam, în timp ce-şi făcea 
alergarea şi, din nou, când mersese în garaj să spele rufe. 
Garrett insistase să i-l descrie şi nu se mirase deloc că descrierea 
era foarte vagă. Patty avea memoria cifrelor, dar nu ţinea minte 
nume şi trăsături fizice. El o ascultase răbdător şi apoi discutase 
cu vecinii. Nimeni nu putea confirma ceea ce văzuse Patty. 

Garrett s-ar fi dat bătut, dacă soţia lui nu ar fi insistat atâta. 
Permanentele ei referiri la acel străin începură să-l îngrijoreze şi 
aşa cum fusese sfătuit încă de mult timp, luase legătura cu 
Susan Ostroff şi îi spusese că s-ar putea să se afle sub 
supraveghere. Ea îl liniştise spunându-i că nu ştia nimic despre 
asta. Probabil, spusese ea, totul exista doar în imaginaţia lui 
Patty. Garrett n-a mai abordat subiectul şi apoi l-a uitat. 

Majoritatea se aflau pe teren când intră Garrett în parcare. El 
îşi salută vecinii, iar Danny puse mâna pe mănuşă şi o zbughi pe 
iarbă. Patty dădu să fugă după el, dar se opri când Garrett o 
apucă de braţ. 

— Lasă-l. Puţină zbenguială nu-i face nici un rău. Mai bine 
ajută-mă să scot mâncarea din maşină. 

Patty schiţă un zâmbet şi se conformă. Garrett ştia că ea nu-şi 
lua nici o clipă privirea de la Danny, deşi se ocupa acum de masa 
de picnic. El observă un autoturism verde, staționat într-o 


152 


margine a parcării şi îşi zise că aşa ceva i-ar fi trebuit şi lui Patty, 
mai ales iama. Era o maşină mai sigură şi mult mai comodă 
decât Volvo-ul. 

Garrett îi salută pe ceilalţi taţi şi-şi sprijini picioarele de masa 
de picnic. Îi plăcea să simtă soarele încălzindu-i faţa. Îşi deschise 
o Coca-Cola şi turnă băutura într-un pahar de plastic, în care 
pusese în prealabil nişte cuburi de gheaţă. Bău o înghiţitură, 
după care luă un saleu de pe o farfurie şi se apropie de locul 
unde Danny îşi sorbea din ochi antrenorul, în timp ce acesta le 
dădea indicaţii. In drum, el trecu pe lângă un domn în vârstă, 
frumos îmbrăcat, care avea un binoclu mic, dar scump, atârnat 
de gât. Garrett remarcă în mâna acestuia o carte de ornitologie 
şi se întrebă ce fel de pasăre se aştepta omul să vadă. Din câte 
ştia el, Golful Mareelor nu era un loc propice pentru a urmări 
comportamentul păsărilor. Bărbatul îi zâmbi şi îl salută, apoi 
Garrett se auzi strigat de fiul său. 

Meşterul îşi continuă drumul spre masa de picnic, unde Patty 
Garrett şedea la taclale cu alte două femei. 

— Scuzaţi-mă, doamnă. 

Intr-o engleză fermecătoare, cu accent parizian, cuvintele 
ieşiseră cu multă eleganţă din gura Meşterului. Acesta observă 
cum Patty tresare la apariţia lui, iar celelalte două femei îl 
privesc cu interes şi curiozitate. 

— Aveţi amabilitatea să-mi spuneţi cum aş putea ajunge la 
Muzeul Holocaustului? 

Patty Garrett se simţi jenată. Bineînţeles că ştia unde se 
găseşte muzeul, dar nu îi veni imediat în minte cea mai rapidă 
modalitate de a ajunge acolo. Prietenele ei contribuiră şi ele cu 
sugestii, apoi toate trei începură să vorbească între ele, în timp 
ce Meşterul le privea zâmbind. Femeile erau convinse că omul 
era un turist oarecare, judecind după aparatul de fotografiat ce 
atârna lejer de umăr şi după cartea pe care o ţinea în mână. Nici 
una nu observă însă faptul că cealaltă mână avea degetele uşor 
strânse ascunzând în podul palmei o minusculă cutiuţă de 
plastic. 

Meşterul se mişcă, calm şi firesc, astfel încât mâna lui să 
ajungă, ca din întâmplare, exact deasupra paharului cu Coca- 
Cola, al lui Martin Garrett. Işi frecă uşor degetul mare în palmă, 
deschizând căpăcelul cutiuţei şi praful cenuşiu din cutiuţă căzu în 
lichidul din pahar, dizolvându-se instantaneu, fără a schimba 
culoarea a băuturii. 

Imediat ce se puseră de acord în privinţa traseului optim, 


153 


femeile se întoarseră către el şi îi arătară şoseaua care ocolea 
Memorialul Jefferson, ducând înspre Piaţa Raoul Wallenberg. 
Meşterul le mulţumi şi, după o respectuoasă înclinare în chip de 
rămas-bun, plecă. 


Sloane Ryder se foia pe scaunul maşinii, împărţindu-şi atenţia 
între Garrett, aflat lângă terenul de joc şi grupul celor trei femei, 
ce sporovăiau lângă masa de picnic. Observă spatele unui 
bărbat, îmbrăcat cu un sacou gălbui şi cu nişte pantaloni maro. 
Omul se îndrepta agale spre şosea. Sloane mai observă şi faptul 
că una dintre cele trei femei de la masa de picnic se uita lung 
după silueta care se îndepărta. Apoi ea se întoarse către celelalte 
două femei şi reîncepu să discute cu ele. Ceva nedefinit încolţi în 
mintea lui Sloane, ceva vag, relativ la o posibilă conexiune între 
bărbatul acela şi femeia care îl privise, între timp, însă, omul 
dispăruse din peisaj. 

Sloane îi aruncă o privire lui Whip Alley, care nu-şi luase nici o 
clipă ochii de la Garrett. 

— Incep să cred că am exagerat cu privire la Garrett, zise 
Sloane. Nu era decât o neregulă care mi-a atras atenţia. Mi se 
părea ceva anormal atunci... 

— Dacă atunci a fost îndeajuns, înseamnă ce e şi acum, zise 
Alley, urmărindu-l pe Garrett cum sare în picioare, în timp ce fiul 
lui reuşi în final să marcheze. Ai o informaţie care nu „iese la 
socoteală”. Şi, din instinct, o simţi şi o poţi înţelege. 

— Ştiu. Dar omul ăsta se comportă ca orice tată obişnuit într-o 
dimineaţă de sâmbătă. 

— Dar neregula aia tot acolo e, nu? 

— Da, sigur. 

— Atunci, ai încredere în instinctele tale. Omul ăsta seamănă 
leit cu tatăl anului de pe coperta revistei Time. Poate că aşa şi e. 
Dar, dacă are probleme, vom afla. Aşa se întâmplă mereu. 

In timp ce Whip Alley vorbea prin staţie cu Paco Santana, aflat 
în cealaltă parte a parcului, Sloane se uita la Garrett care vorbea 
cu fiul său. Băiatul era pregătit să lovească, dar în faţa lui mai 
avea încă patru jucători. După expresia de pe faţa lui, Sloane 
înţelese că era conştient de faptul că şansele de reuşită erau 
minime. 

Garrett se îndepărtă de terenul de joc şi se apropie de masă. 
Sloane îl văzu cum îşi strânse în braţe nevasta şi cum pune apoi 
mâna pe paharul de Cola. Insetat, bărbatul îl bău până la fund. 

La cincizeci de metri depărtare, camuflat printre câţiva 


154 


copăcei, Meşterul urmărea şi el scena. N-avea să mai dureze 
prea mult. 

La oameni, ketamina acţionează asemenea unui halucinogen, 
provocând leziuni pe creier şi pierderea memoriei. Cantitatea 
pusă în paharul lui Martin Garrett ataca imediat sistemul nervos. 

Coca-Cola avea un gust foarte bun - era rece şi dulce. Garrett 
întinse mâna după sticla de plastic ca să-şi mai toarne încă un 
pahar, gândindu-se la lovitura lui Danny, dar gustul acela dulce 
din gură devenise parcă prea puternic. Tuşi, apoi se înecă. 
Creierul i se inundă parcă de ceva cald şi umed. Simţi gâtlejul 
umplându-i-se şi el de o uriaşă materie vâscoasă. 

Patty îşi văzuse soţul înecându-se, venise repede lângă el şi-l 
bătuse pe spate cu palma. Garrett gemea şi îşi băgase degetele 
pe gât, cât putuse de mult. 

Ceilalţi de la masă se dădură înapoi îngroziţi, în timp ce 
Garrett se chinuia. Gemetele lui, înăbuşite de degete, erau 
suficient de puternice ca să atragă şi atenţia trecătorilor. Patty 
se aruncă spre el şi-l luă în braţe. Martin Garrett nu-i mai putea 
auzi strigătele. El se aplecă în faţă, apoi se descleştă din 
strânsoarea ei cu un muget şi o aruncă cât colo. După o secundă, 
pe masă ateriză şi ceva roşu, din care se scurgea un lichid. In 
nebunia lui, Garrett îşi muşcase o bucată din limbă. 

Garrett căscase gura, plină de sânge, din care ieşeau 
grohăituri scurte, guturale şi, de fiecare dată, valuri de sânge. 
Hainele de pe el deveniseră lipicioase. Simţea gelatina aceea 
care îl cuprinsese, o simţea în întreg pieptul, până în gât. Creierul 
parcă i se încinsese. O luă la fugă de lângă soţia lui şi de lângă 
prieteni şi traversă ameţit terenul de joc, în timp ce jucătorii şi 
spectatorii se dădeau la o parte din calea lui. El nu-şi recunoscu 
fiul, în timp ce trecea în iureş pe lângă el. Ţipetele speriate ale lui 
Danny erau înăbuşite de furtuna care izbucnise în creierul tatălui 
său. 


Sloane şi Alley săriseră afară din vehicul şi începuseră să 
alerge spre el, apropiindu-se cu rapiditate. Alley striga ceva în 
microfonul de la rever. După câteva secunde, Sloane îl văzu şi pe 
Paco Santana alergând de-a curmezişul terenului în direcţia lui 
Garrett, intenţionând să-i taie drumul. 

Garrett reuşi să ajungă înaintea tuturor la marginea terenului, 
pe Aleea Golfului pe care o traversă în fugă, printre maşinile care 
treceau. Şoferul unui autocar cu turişti reuşi în ultimul moment 
să-l evite. 


155 


Pentru o clipă, Sloane nu-l mai văzu pe Garrett, care se pierdu 
printre cireşii de pe cealaltă parte a drumului. Alley îşi scosese 
legitimaţia şi o ridicase pentru a opri circulaţia. Sloane observă 
un culoar şi o luă la fugă. In spatele ei, auzea tropăitul bocancilor 
lui Paco Santana. 

— A ajuns pe mal! strigă ea. N-are pe unde să o mai ia. Fugi tu 
pe dincolo. 

Sloane se gândea să se apropie prin dreapta, Santana prin 
stânga, iar Alley să rămână între copaci şi mal. Astfel Garrett ar fi 
fost încolţit şi prins. 

Se înşela însă. Garrett nu se opri nici o clipă pe mal. Simţind o 
teribilă nevoie de a ucide răul care-l devora, el se aruncă fără 
nici o ezitare în Golful Mareelor şi deschise gura imediat. Voia să 
înece tot ce-l chinuia. 

Sloane îşi dădu scurta jos, se descălţă şi se aruncă în apă. Apa 
rece ca gheaţa îi tăie respiraţia, dar ea continuă să înoate spre 
locul în care dispăruse Garrett. Luă o gură mare de aer şi se 
scufundă în apa aceea neagră. Apa nu era adâncă, dar trebuia 
să-şi croiască drum până la fund. Simţi pământul, clisos şi se 
înfioră, scârbită. Apoi, degetele ei atinseră altceva - un material 
textil. Un crac de pantaloni, o gleznă. 

Sloane strânse bine în mână glezna şi se împinse tare în 
picioare, încercând să-l tragă afară pe Garrett. Zbaterea lui 
Garrett se opri brusc. Sloane făcu greşeala de a slăbi puţin din 
strânsoare şi piciorul dispăru din mâna ei. In acelaşi timp, ceva 
tare o lovi în tâmplă. Sloane se răsuci, ţinându-se cu mâna de 
tâmplă şi încercă să iasă la suprafaţa apei. Două braţe o prinseră 
însă de talie, o strânseră ca într-un cleşte, o încolăciră cu 
disperare, scoţându-i aerul din plămâni. 

Incercă să desprindă mâinile acelea care o presau pe 
diafragmă. | se părea imposibil ca Garrett să mai poată fi încă 
atât de puternic, să nu fi rămas deja fără suflare. 

Timp de o fracțiune de secundă Sloane nu-şi dădu seama că 
fusese eliberată din strânsoare. Nu mai avea pic de aer în 
plămâni, iar starea aceea apropiată de înec o ameţise. Simţea 
cum pluteşte. Doar n-o să mori tocmai acum, îşi zise ea. 
instinctul de conservare se declanşă şi ea începu să se zbată, ca 
să ajungă la suprafaţă. 

Lumina soarelui. Paco Santana mergea prin apa care îi 
ajungea până la piept şi o purta în braţe, ca pe un fulg, până pe 
malul apei. Apoi el se întoarse şi dădu peste Whip Alley care 
tocmai ieşise la suprafaţă. Tuşind şi străduindu-se să inspire, 


156 


Sloane văzu faţa lui Alley, plină de noroi şi sânge. Avea zgârieturi 
prelungi şi adânci pe obraji provocate de unghiile lui Garrett, 
după ce reuşise s-o elibereze pe Sloane, rupându-i acestuia 
mina. 

Alley îl ţinea pe sub bărbie pe Garrett, în poziţia clasică de 
salvare de la înec. li ţinu bărbia astfel, până când Santana îl 
preluă, trăgându-l afară din apă. Sloane îl văzu pe uriaşul 
detectiv cum îl culcă pe Garrett în pantă şi încearcă să-i acorde 
primul ajutor. 

Alley se târî până în apropierea ei şi se prăbuşi epuizat. 

— Cum te simţi? 

Sloane dădu din cap. 

— Are nevoie de respiraţie gură la gură, zise ea. 

Alley o sprijinea de spate. 

— Nu ştim ce i s-a întâmplat... 

— Altfel va muri! strigă ea. 

— Nu mai are nici o importanţă. Oricum e prea târziu, le strigă 
Paco Santana. 

El îşi trecu mâna peste faţa lui Martin Garrett, închizându-i 
gura şi ochii orbi pentru totdeauna. 

Pe urmă, Patty Garrett, care îşi făcuse loc, îngrozită, prin 
mulţimea de gură-cască, începu să urle. 


157 


19 


Claudia Ballantine intră în Biroul Oval şi se uită spre consilierul 
ei în probleme de securitate naţională. 

Jim Trimble avea faţa umflată şi ochi înroşiţi de nesomn. Cu 
mâna stângă îşi freca, într-un gest automat, umărul drept, 
încercând zadarnic să-şi alunge durerea-fantomă din locul în care 
îi era prinsă de articulaţie proteza braţului. 

— Jim... 

Trimble se ridică cu greu în picioare. 

— Doamnă preşedintă. 

— Ai ceva noutăţi în legătură cu Martin Garrett? 

— Vom afla de-abia peste câteva ore rezultatul autopsiei. 
Atunci vom şti mai multe. Soţia lui se află încă sub narcoză, la 
Spitalul Universitar din Georgetown. De micuțul Danny au grijă 
vecinii. 

— Îmi pare rău, Jim. Există vreun indiciu, în fişa lui medicală, 
care să fi putut prevedea acest eveniment nefericit? 

— Nu. Absolut nimic. 

Serviciile Secrete, cele care monitorizează toate ştirile 
referitoare la personalul superior din cadrul Casei Albe, o 
informaseră deja pe Claudia Ballantine despre moartea lui Martin 
Garrett. 

Uitându-se la Trimble, preşedinta blestemă în gând toate 
problemele avute cu China. Ar fi vrut să-i spună să se ducă 
acasă, să se odihnească şi să-şi plângă subalternul, dar nu putea. 
Ceva se întâmpla, de cealaltă parte a mapamondului. Ea simţea 
acest lucru, tot aşa cum un marinar simte apropierea unei 
furtuni, aflată la mulţi kilometri depărtare. 

— Chinezii şi-au retras flota, Jim, zise ea. L-au trimis pe 
generalul Zhenyu să-şi facă bagajele. Apelarea la Opţiunea 
Colierul parcă i-ar fi stârnit. 

Trimble se aşteptase la comentariul acesta. 

In orice altă situaţie, el i-ar fi adus o mulţime de argumente în 
sprijinul Colierului - că aceea era cea mai bună poziţie defensivă 
şi că, indiferent dacă sateliții chinezi sau ruseşti ar fi observat 
manevrele americane, acestea ar fi putut fi justificate ca un 
exerciţiu militar. Dar moartea neaşteptată a lui Martin Garrett îl 
rănise profund, îl golise de puteri, îi distrusese capacitatea de 


158 


concentrare. 

— Incă nu ştim precis cauza care i-a făcut pe cei de la Beijing 
să se retragă, zise el. 

— Oricum ar fi, nu mai e cazul acum să apelăm la Colier, i-o 
trânti preşedinta. 

Trimble ştia asta. Se bizuise pe Lee Porter, sperând că acesta 
îi va oferi informaţii, vreo pistă oarecare, în legătură cu motivul 
pentru care Beijingul operase o asemenea cotitură, exact în 
momentul în care Washingtonul tocmai asta urmărea. Totul era 
mult prea convenabil, iar Trimble nu credea în asemenea 
coincidenţe. Dar Porter nu-l sunase, iar asta însemna că nu 
aflase încă nimic. 

Trimble se hotărî să-şi joace cartea. Ar fi dorit s-o păstreze 
pentru altă ocazie, pentru o altă criză, dar nu-şi putea permite să 
ducă înapoi, la arhivă, Opţiunea Colierul. 

— Mai avem o problemă cu Peter Lin, îi aminti el. 

Lin fusese ca un ghimpe în coasta guvernului taiwanez, timp 
de ani de zile. Ziarist de primă mână şi naţionalist chinez ardent, 
luptase fără încetare pentru unificarea insulei cu marea Chină. 
Premierul taiwanez îl considera pe Lin emisarul Beijingului. Lin nu 
făcea un mare secret din legăturile lui cu Beijingul şi nici din 
faptul că era conducătorul unei mari organizaţii taiwaneze care 
milita în favoarea unificării. 

Guvernul îl calificase pe Lin drept trădător şi, după un proces 
rapid, îl aruncase în temniţă. Această încercare a oficialităților de 
a-l reduce la tăcere acţionase ca un bumerang asupra lor. Lin 
devenise între timp un adevărat martir, iar rândurile adepților săi 
se îngroşaseră. Washingtonul încă mai credea că Lin conducea o 
puternică coloană a cincea, care avea să pună mâna pe 
infrastructura insulei, în cazul unei eventuale invazii armate. 

— Ce e cu Lin? întrebă preşedinta. 

— Candidează pentru parlament, la alegerile de săptămâna 
viitoare, zise Trimble. Dacă câştigă cumva aceste alegeri, s-ar 
putea să formeze acolo un guvern fantoşă. 

Claudia Ballantine era foarte interesată de acest lucru. Dar ea 
mai ştia şi că politica internă taiwaneză nu cădea sub incidenţa 
responsabilităţilor lui Trimble. 

Işi sună secretara. 

— Caut-o te rog pe Susan Ostroff şi spune-i că vreau s-o văd. 
Urgent. 

După o jumătate de oră, un agent al Serviciilor Secrete îi 
deschise acesteia uşa Biroului Oval. Susan Ostroff avea puţin 


159 


peste patruzeci de ani şi părea foarte aferată, în taiorul ei clasic 
şi în bluza de nuanţa jadului. Işi strânsese părul negru, lucios, 
într-un coc sever, iar ramele închise la culoare ale ochelarilor 
marca Donna Karan contrastau puternic cu tenul ei alb. Ostroff, 
care îşi luase două doctorate în civilizaţia şi în politica din China, 
era recunoscută în unele medii drept o bună cunoscătoare a 
problemelor chineze. 

— Doamnă preşedintă, rosti cu respect Ostroff. 

— Susan. Mă bucur să te revăd. Il cunoşti pe Jim Trimble. 

— Desigur. Deşi n-am avut ocazia să ne mai întâlnim, după 
conferinţa din Singapore. 

Unde aproape că ai produs un incident internațional, pentru că 
nu te-ai consultat cu mine, în legătură cu discursul tău, zise 
Trimble în gând. 

Ostroff îl apostrofase atunci pe premierul din Singapore, în 
legătură cu tratatul acestuia cu Indonezia, referitor la populaţia 
chineză. Trimble se străduise din greu să mai atenueze din 
proporţiile scandalului. 

— Mă bucur să te revăd, Susan, murmură Trimble. 

Ostroff se ocupa de China, în cadrul Departamentului de Stat, 
astfel că bietul Trimble n-avea cum să se opună prezenţei ei 
acolo. Mai mult chiar, Ostroff fusese colegă de facultate cu 
preşedinta. Acest fapt, cât şi mintea ei strălucită, făcuseră din ea 
unul din cei mai mari specialişti din lume în problemele Chinei şi 
Claudia Ballantine nu se putea lipsi de sfaturile ei. 

— Susan, Jim şi cu mine tocmai vorbeam despre câteva 
probleme legate de Peter Lin, zise preşedinta, după care îi 
expuse pe scurt ultimele evenimente militare şi faptul că se 
gândeau dacă să pună sau nu în aplicare Opţiunea Colierul. 

După o scurtă pauză, Claudia Ballantine continuă: 

— Intrebarea este următoarea: în cazul în care Lin câştigă un 
portofoliu în parlamentul taiwanez, săptămâna viitoare, va 
deveni el oare un factor destabilizator într-o măsură suficient de 
mare încât să-i facă pe cei de la Beijing să creadă că ar putea 
prelua conducerea insulei? 

Ostroff dădu uşor din cap, încercând să înţeleagă exact esenţa 
întrebării. Işi privi mâinile şi degetul care nu avusese niciodată 
bucuria de a purta o verighetă. 

— Eu cred că există şi această posibilitate, spuse ea după o 
pauză. 

Trimble o privi arţăgos. 

— Am auzit bine ce ai spus? 


160 


Ostroff îl privi cu răceală. 

— Noi doi avem opinii diferite, în multe privinţe, Jim. De data 
aceasta, presupun că ai ajuns şi tu la aceeaşi concluzie. 

— Adevărul este că... 

— Deci, tu ai recomanda ca Opţiunea Colierul să fie pusă în 
practică din precauţie? întrebă preşedinta. 

— Nu, nu aş recomanda sub nici un motiv acest lucru, 
răspunse Ostroff pe un ton ferm. 

— Dar ai spus că... 

Ostroff ridică mâna. 

— Lăsaţi-mă să vă explic... Până la alegeri mai e o săptămână. 
Recunosc că Lin pare a avea şanse să câştige un fotoliu în 
cameră. Dacă se apelează la Colier şi se află acest lucru, Lin va 
avea toate argumentele de a revendica unificarea şi de a se 
lupta din răsputeri pentru ea. 

Ostroff se adresă apoi exclusiv Claudiei Ballantine: 

— Doamnă preşedintă, părerea mea este că Opţiunea Colierul 
n-ar trebui activată până după alegeri. Şi, chiar şi atunci, doar 
dacă este neapărată nevoie. Dacă apelăm prematur la ea, s-ar 
putea produce un adevărat dezastru politic. 

Trimble se foia pe scaun, urmărind-o pe Claudia Ballantine 
cum cântărea vorbele expertei. 

De data asta, e mai mult ca sigur că voi pierde, se gândea el. 
Mai întâi îmi face figura French, iar acum şi Ostroff. 

— Jim? Tu ce zici? îl întrebă preşedinta. 

El se strădui să imite calmul detaşat al lui Susan Ostroff, dar 
cuvintele îi ţâşniră grele, cu îndărătnicie. 

— Doamnă preşedintă, Beijingul nu este sincer. Faptul că s-a 
debarasat de Mi Zhenyu şi şi-a retras flotila - nu-i prea stă în fire. 

— Şi totuşi, au făcut exact ceea ce am dorit noi, replică 
preşedinta. 

— Da - da, asta am dorit, se bâlbâi Trimble. Poate că a fost o 
coincidenţă. Nu ştiu. Problema rezidă în faptul că nu-i putem 
permite Beijingului să creadă că poate trece oricând 
strâmtoarea, ca să ia Taiwanul. 

Claudia Ballantine se uită la el cu milă. Brusc, Trimble nu i se 
mai părea consilierul în care avea deplină încredere, ci un om 
hărțuit şi îndurerat. 

— Nu va lua nimeni Taiwanul, zise ea. Susan are dreptate. Nu 
prea avem motive să apelăm la Colier. Jim, deocamdată vom 
lăsa opţiunea aceasta deoparte şi vom aştepta să vedem ce se 
întâmplă după alegeri. În cazul în care Lin va face revendicări... 


161 


Susan Ostroff zâmbi în sinea ei pentru eşecul lui Trimble. 
Femeia cunoştea părerea acestuia potrivit căreia ea ar fi avut o 
slăbiciune specială pentru China. De aceea se şi străduise să nu-i 
ofere motive evidente în acest sens. Nimeni în lume şi cu atât 
mai puţin Claudia Ballantine, nu ar fi putut afirma că 
recomandările şi documentaţia lui Susan Ostroff nu erau, de 
fiecare dată, echilibrate şi clare, atât ca abordare, cât şi ca 
elaborare. 

Această imagine părea impecabilă, total diferită faţă de 
adevăratele ei sentimente, faţă de durerea, de sentimentul de 
irosire şi de suferinţa provocate de existenţa ei cenuşie. 

Cu zece ani în urmă, timp de opt săptămâni, Susan Ostroff 
fusese îndrăgostită lulea. Alesul era un bărbat deosebit, care nu 
numai că i se potrivea ca intelect, dar în acelaşi timp stârnea în 
ea o senzualitate surprinzătoare şi pentru ea însăşi. Susan era pe 
atunci în concediu şi călătorea prin Asia, iar el era un ziarist 
neînfricat, ale cărui articole îndrăzneţe stârneau populaţia locală 
şi enervau la culme guvernul taiwanez. 

In timpul acelor opt săptămâni, Susan Ostroff simţise lângă ea 
un suflet pereche, un suflet pe care-l căuta de multă vreme, cu 
disperare. Ea şi Peter Lin se contopiseră într-o singură fiinţă, 
stătuseră de vorbă nopţi în şir, îşi pedepsiseră şi îşi 
transfiguraseră zile întregi trupurile. El îi explicase lui Susan cât 
de mult însemna o Chină unică, reunificată. Tot ce fusese 
învățată ea până atunci şi toate lucrurile în care crezuse cu 
ardoare se năruiseră dintr-odată. Nu mai dorea decât contopirea 
cu el, doar pentru asta trăia, doar la asta tânjea în permanenţă. 

Apoi, într-o seară, pe când făceau dragoste, uşa 
apartamentului fusese făcută ţăndări. Securitatea taiwaneză 
năvălise în încăpere, pusese mâna pe Lin, iar pe ea o bătuseră 
lăsând-o în stare de inconştienţă. Timp de două zile trăise un 
coşmar, neştiind dacă el mai era în viaţă. Apoi, unul din discipolii 
lui a venit la ea cu vestea că Lin trăia. Bătut şi schingiuit, fusese 
aruncat dintr-o maşină aflată în plină viteză, pe treptele biroului 
unde lucra. 

Ostroff stătuse la căpătâiul lui, ajutându-l să revină la viaţă. 
De fiecare dată când îi atingea vreo rană sau îi schimba 
bandajele, furia ei devenea tot mai mare. Orbită de suferinţa 
bărbatului iubit, Ostroff ajunsese să considere dreaptă cauza 
acestuia şi să adere la convingerile lui. China trebuia să fie unită. 
China era una singură. Taiwanul reprezenta o aberaţie politică, 
generată de nişte politicieni de mult decedați, o aberaţie care 


162 


sfida marile puteri ale lumii. Susan simţea că locul ei era lângă 
omul care avea să spargă tiparele. 

Insă Lin nu acceptase ca ea să rămână acolo. 

— Este prea periculos aici pentru tine, îi spusese el, printre 
dinţii sparţi. Avea nevoie de chirurgie plastică la nas şi la pomeţi, 
iar lui Susan Ostroff i se rupea sufletul când îl vedea astfel. Mă 
vor căuta pe mine, dar şi pe tine, dacă vei mai fi aici. Şi când vor 
veni, vor înţelege că se pot folosi de tine ca să ajungă la mine. 
Bărbatul devine vulnerabil atunci când este ameninţată fiinţa pe 
care o iubeşte. 

Ea încerca să-l contrazică, folosindu-se de toate armele pe 
care le poseda, apelând la motive raţionale şi la lacrimi, dar Lin 
nu cedă. In final, el a fost acela care i-a făcut bagajele, pentru că 
ea nu şi le putea face. 

— Să nu mă suni şi să nu-mi scrii, îi spuse el la aeroport, în 
timp ce ea aştepta să se urce în cursa spre San Francisco. Nu 
trebuie să ştie nimeni de legătura noastră. Apoi i-a spus şi 
motivul acelui comportament, precum şi ceea ce trebuia ea să 
facă. De asemenea, i-a dat numele unui bărbat: Dodge French. 

Susan Ostroff îşi amintea mereu acea despărţire, de parcă 
totul s-ar fi întâmplat doar cu o zi în urmă, cu toate că de atunci 
trecuseră zece ani. Orice demers în cariera ei - plecarea de la 
Berkeley, angajarea la Departamentul de Stat, străduinţele de a 
deveni marea expertă în problemele Chinei - totul nu avusese 
drept scop decât să pună în practică speranţa împărtăşită cu Lin. 
Şi cu cât urca mai sus în ierarhia factorilor de decizie de la 
Washington, cu atât mai aproape se simţea de el. 

Faptul că ajunsese aproape de fotoliul preşedintelui Statelor 
Unite ale Americii, ocupat acum de Claudia Ballantine, fusese 
pentru Ostroff un mare noroc. Ea se folosise de legătura dintre 
ele, din timpul studenţiei, ca să înainteze pe scara ierarhică. 
Acum, datorită creşterii importanţei Chinei în strategia Statelor 
Unite, Ostroff era cel mai apreciat expert pe care se bizuia 
Claudia Ballantine, în chestiunea Chinei. 

În toţi aceşti ani, nimeni nu izbutise să afle de relaţia celor doi. 

Foarte curând, Ostroff urma să fie recompensată pentru anii 
de singurătate. Ea plecă grăbită de la Casa Albă, convinsă de 
faptul că aşteptarea îndelungată se apropia de sfârşit. Curând, 
China va fi unificată. Curând, ea şi Lin vor fi din nou împreună. 


Sloane Ryder nu mai fusese niciodată într-o morgă. Prima ei 
reacţie nu fu una de repulsie sau de greață, ci de groază. Lumina 


163 


puternică şi mesele din oţel inoxidabil prezentau moartea cu o 
foarte mare claritate. 

Whip Alley stătea lângă o masă de disecţie şi discuta în şoaptă 
cu medicul legist. Apoi, uşile batante se deschiseră şi o tânără 
tehniciană apăru grăbită, dându-i medicului legist o coală de 
hârtie scoasă la imprimantă. 

Sloane îl privi pe Alley cum citeşte ceea ce presupunea ea a fi 
rezultatul autopsiei lui Martin Garrett. 

— Eşti absolut sigur de asta? îl întrebă el pe medicul legist, 
indicându-i cu degetul o frază. Pe medic îl chema Grant Lane şi 
părea să-l cunoască pe Alley. 

— E un lucru ciudat, şopti Lane. O să verific la laborator. Lane 
se îndreptă spre un telefon, scărpinându-se după ureche. 

— Ce e? îl întrebă Sloane pe Alley. 

El îi arătă hârtia. 

— Ketamină. Ştii ce e asta? 

Sloane scutură din cap. 

— Este un medicament hormonal. Destul de întâlnit prin zona 
asta. Il folosesc veterinarii, pentru cai. 

— Şi a apărut în sângele lui Garrett? Se foloseşte cumva şi la 
oameni? 

— Doar cei mai înrăiţi drogaţi folosesc medicamentul ăsta. Sau 
cei care vor să omoare pe cineva. Ketamina produce halucinaţii, 
leziuni pe creier şi pierderea memoriei. 

Sloane îşi aminti de Garrett, cu gura plină de sânge, de 
încercările lui inexplicabile de  autodistrugere şi de 
comportamentul său halucinant. 

— l-ai verificat fişa medicală? întrebă ea. Comportamentul lui 
n-ar fi putut fi indus de altceva? A 

— Bineînţeles că am verificat-o. In afară de câteva erupții 
cauzate de mărunte alergii de sezon, Garrett nu fuma, nu bea, 
într-un cuvânt, era perfect sănătos. 

— Vrei să spui că cineva i-a pus în mâncare sau băutură 
această... ketamină? 

— Aşa se pare. 

— Dar el se afla în compania unor prieteni. Poate a fost în 
mâncare? Sloane se răzgândi. Nu, mâncarea nu era încă aşezată 
pe masă. Nu l-am văzut pe Garrett mâncând ceva. In schimb a 
băut. 

— Da, aşa e, şopti Alley abia auzit. 

Sloane îşi aminti de titlurile din ziare şi de reportajele de la 
televiziune: o epidemie de salmonela, cauzată de carnea 


164 


infestată, folosită la hamburgeri; elevi îmbolnăviţi de pesticidele 
din căpşunile importate; sticle de Tylenol, cu otravă în ele, 
ridicate de pe rafturile farmaciilor. 

— A fost ceva în băutura lui Garrett, spuse Whip. leri, în timp 
ce personalul de la salvare se ocupa de tine, Paco şi cu mine am 
adunat resturile de la masă. Am luat totul cu noi. Femeile au 
reuşit să ne spună ce a adus şi ce a pregătit fiecare, de la saleuri 
şi până la salata de ton. Am dat totul laboratorului FBI. S-a 
dovedit că mâncarea n-a avut nimic nociv. Nici sticlele şi cutiile 
cu băutură. Excepţie a tăcut paharul de plastic, din care a băut 
Garrett. 

Alley se întoarse către Lane, care încă mai cerceta raportul. 

— Poate vrei să mai rumegi problema asta câteva zile, îi zise 
el. 

Medicul legist rămase uimit. 

— Whip, ştii doar că trebuie să prezint raportul acesta 


repede... 
— Incă n-avem un raport complet. Zici că ai găsit ketamină în 
băutura lui, iar asta-i o problemă naţională - ba, chiar 


internaţională. Toţi cei care au băut în ultimele douăzeci şi patru 
de ore o Coca-Cola se vor îmbulzi la urgenţă. Oamenii vor arunca 
băutura asta la gunoi. Cu atât mai mult cu cât tipul era adjunctul 
consilierului ANS. Chiar vrei să semnezi ceva ce ar deranja 
guvernul? 

Lane lucrase toată viaţa lui în Washington şi ştia că trebuie să 
se teamă de politică. 

— AŞ putea să-i spun soţiei lui că rezultatul nu e concludent, 
dar dacă ea începe să facă scandal... 

— Nu se va întâmpla asta prea curând, îl linişti Alley. 

Prima dată când doctorii o scoseseră de sub sedative pe Patty 
Garrett, femeia începuse să plângă după soţul ei şi să sfâşie 
aşternutul. Doctorii o sedaseră din nou în aşteptarea sosirii 
mătuşii sale de la Los Angeles. 

— Ce facem cu presa? îl întrebă Lane. Au tot încercat să-şi 
bage nasul. Cineva din parc a filmat cu o cameră video cum şi-a 
pierdut tipul minţile. Toate canalele sunt pline de imaginile 
acelea. Lane se strâmbă. Ce mai distracţie, nu? 

— Nu e clar încă. Asta să spui. 

Lane se gândi puţin. 

— Va trebui să acţionezi până îşi revine doamna Garrett şi 
începe să pună întrebări. Asta-i tot ce pot să fac pentru tine, zise 
el şi ieşi grăbit din încăpere. 


165 


Alley se întoarse către Sloane. 

— Trebuie să vorbesc cu Lee Porter. 

— De ce? 

— Paharul din care a băut Garrett a fost contaminat, îi aminti 
el. Dar sticla este „curată”. Asta înseamnă că cineva l-a otrăvit. 

— Dar l-am supravegheat din momentul în care a ajuns în 
parc. N-am văzut pe nimeni apropiindu-se de el. 

Sloane tăcu, apoi spuse dezorientată: 

— Ah, Doamne. Omul ăla care s-a apropiat de masa lor. Le-ai 
întrebat pe femei în legătură cu el? 

— Şi-au amintit de un bătrân care a venit să le întrebe cum se 
poate ajunge la nu ştiu ce monument - ziceau că era un francez. 

Sloane închise ochii şi revăzu în minte femeile adunate în jurul 
mesei. Una se uita la... Dar la ce se uitase? Nu-şi amintea ceva 
clar, doar nişte culori. Un sacou bej, nişte pantaloni maro. Un 
bărbat, îndreptându-se spre drumul ce duce la Memorialul 
Jefferson. Dar n-a putut să-i vadă faţa. 

Auzi vocea lui Whip Alley. 

— Sloane, ce se întâmplă cu tine? 

— Bătrânul acela care le-a întrebat despre drum. Îmi amintesc 
că l-am văzut cu coada ochiului şi că mi-am zis că are ceva 
ciudat. Nu ştiu ce anume. Nu pot să mi-l amintesc. 

— Poate că a trecut chiar pe lângă noi. Poate că a urmărit tot 
ce s-a întâmplat - picnicul, meciul, l-a văzut pe Garrett cum îşi 
deschide băutura, cum o toarnă în pahar, cum merge spre teren, 
lăsând paharul pe masă. La masă erau femeile. Dar omul este 
priceput, este plăcut şi le farmecă cu accentul lui, le distrage 
atenţia doar atâta cât să toarne medicamentul în paharul lui 
Garrett. 

— Adjunctul consilierului pentru securitate naţională a fost 
asasinat chiar sub ochii noştri, iar noi am urmărit toată scena 
fără să observăm nimic, rosti Sloane descumpănită. 

— Tocmai de asta trebuie să vorbesc cu Porter. Până ieri, 
cazul era numai al tău. Acum e şi treaba mea. 


Complexul Centrului Medical Universitar George Washington 
se află la intersecţia Bulevardului Pennsylvania cu Strada 22. 
Apropierea lui de Piaţa Washington şi de Universitate au drept 
consecinţă un trafic aglomerat. Chiar dacă Sloane şi Alley ar fi 
ştiut cum arată Meşterul, tot nu l-ar fi putut observa stând sub 
copertina de la uşile spitalului de pe Bulevardul Pennsylvania, 
lângă o ambulanţă parcată. Cu nişte pantaloni negri, cu o geacă 


166 


albastră de fâş şi cu un baston portocaliu, sustras de la 
cafeneaua universităţii, el semăna foarte bine cu un infirmier pe 
o ambulanţă. 

De la o distanţă de numai treizeci de metri, Meşterul urmărise 
întregul calvar al lui Martin Garrett, provocat de ketamina care-l 
transformase într-o marionetă dementă. Apoi, femeia aceea de la 
New York, Sloane Ryder, a început să fugă după Garrett, 
împreună cu bărbatul care-o însoțea. O a treia persoană, un 
individ de-a dreptul uriaş, li s-a alăturat, venind din cealaltă parte 
a parcului. 

Prezenţa celui de-al doilea bărbat i-a confirmat faptul că se 
desfăşurase o supraveghere în toată regula. Faptul că erau 
îmbrăcaţi cu toţii în civil îi sugerase că era vorba de o acţiune a 
FBl-ului sau a contrainformaţiilor. Dar care o fi fost oare rolul lui 
Sloane Ryder în toată tărăşenia? Cu puţin timp în urmă, ea nu 
părea decât o naivă pe care el o urmărea rătăcind de la o 
instituţie la alta, pe străzile aglomerate ale New York-ului. 

După două ore, Meşterul se întorsese la măcelăria în care se 
întâlnise data trecută cu Mai Ling. Rolfilmul făcut de el, atent 
împachetat şi introdus cu grijă în burta unei rațe proaspăt tăiate, 
urma să ajungă la Ambasada Chineză, odată cu rața. 

A doua zi în zori, Meşterul a luat micul dejun la Hotel Ana de 
pe Strada 24, unde a găsit un pliculeţ, băgat în ziarul de 
dimineaţă. S-a uitat bine de tot la fotografii, în intimitatea unei 
cabine de toaletă pentru bărbaţi, s-a străduit să ţină minte 
figurile şi toate celelalte amănunte, după care a mărunţit 
fotografiile şi le-a aruncat la canal. Acum dispunea de toate 
datele de care avea nevoie, despre Sloane Ryder, Whip Alley şi 
partenerul acestuia. 

Meşterul îi lăsă pe Ryder şi Alley să se amestece printre 
trecători, după care se luă după ei. Voia să vadă, cu ochii lui, 
unde locuia Sloane Ryder. 


Porter puse rezultatul autopsiei pe mapa de piele de pe birou 
şi se uită la Sloane, Alley şi Santana. 

— Vrei să te ocupi şi tu de ancheta asta? îl întrebă el pe Alley. 

— E vorba despre o crimă. Tehnic vorbind, această crimă se 
află deja în ancheta mea. 

Din datele pe care le avea despre Alley, Porter ştia că 
detectivul era un om deosebit de tenace. 

Porter nu dorea ca cineva să-i încalce teritoriul, dar nici nu era 
acaparator. 


167 


— Secţia de Omoruri din D.C. nu poate fi implicată în acest 
caz. Este mult prea delicat. Dacă vrei să lucrezi şi tu la caz, vei 
face parte din echipa mea. 

Alley ridică o sprinceană. 

— Foarte bine. Şi Paco la fel. 

Porter se uită la Santana, care îi zâmbi, arătându-şi dinţii 
foarte albi. 

Porter îl sună pe comisarul de poliţie, schimbă câteva cuvinte 
cu el, apoi îi trecu lui Alley receptorul. Conversaţia nu dură decât 
cincisprezece secunde. 

Alley se întoarse către Santana. 

— Comisarul a zis că suntem în misiune specială. 

— Sunt sigur că n-o să-i fie prea dor de noi, şopti Santana. 

— Sloane, spuse Porter. Povesteşte-le totul, de la început. 

Sloane vorbi timp de o jumătate de oră. După ce termină ceea 
ce avusese de spus, Alley se întoarse spre Porter. 

— Şi Casa Albă ce zice despre asta? 

— Preşedinta şi-a exprimat deosebita îngrijorare, zise Porter. 
Consilierul ANS este şi el foarte amărât. Vrea detalii. 

— Şi? 

— Şi, după ce le vom avea, o să i le dau. 

— Dar soţia lui Garrett, prietenii lui? 

— Autopsia oficială va arăta faptul că el suferea de o tumoare 
la creier, nediagnosticată. 

Porter ridică mâna înainte ca Sloane să poată protesta. 

— N-avem încotro, continuă el. Dacă mergem pe ideea 
ketaminei, ori implicăm o companie multinațională într-un 
scandal, ori riscăm ca presa să vorbească despre asasinarea unui 
înalt oficial şi să nu mai înceteze presiunile. In acest caz, ancheta 
noastră ar fi deconspirată şi nu ne putem permite aşa ceva 
acum. Nu-mi place să mint pe nimeni, mai ales pe cei apropiaţi, 
dar, în condiţiile date, n-am încotro. 

— Şi cine va fi la curent cu tot adevărul? întrebă Alley. 

— Doar preşedinta, Trimble, noi patru, John Kemeny şi Sara 
Powell. 

— Şi FBl-ul? Işi vor băga şi ei nasul? 

— Ei nu ştiu încă nimic şi nici nu vor afla. Sloane, eşti de acord 
cu asta? 

— Martin Garrett a murit din cauză că l-am anchetat, zise ea. 
Cineva a aflat despre asta. Cineva s-a simţit ameninţat şi l-a 
asasinat. Vreau să aflu cine a făcut-o. 

In birou se lăsase o linişte mormântală. 


168 


— N-ai certitudinea că tu eşti de vină, zise Alley în cele din 
urmă. Garrett părea un om obişnuit, dar lucra în cadrul siguranţei 
naţionale. Poate că există anumite date, în dosarul lui secret, de 
care noi nu avem cunoştinţă. 

Porter scutură din cap. 

— Ştim absolut totul despre el. 

— Atunci, poate că Sloane are dreptate, zise Alley. Dar eu nu 
cred că ucigaşul este una şi aceeaşi persoană cu cea care s-a 
simţit ameninţată de ancheta ei. 

— De ce? întrebă Porter. 

— Pentru că această crimă a fost una foarte elaborată, rosti 
Santana. Ucigaşul cunoştea mişcările lui Garrett, obiceiurile lui, 
faptul că urma să fie în parc în acea dimineaţă, cu atâţia oameni 
în jur. Asta necesită răbdare, o bună planificare şi experienţă. 

— Şi ce fel de om ar întruni toate aceste calităţi? întrebă 
Sloane. 

— Genul de ucigaşi care operează şi în America Latină, rosti 
calm Santana. Asasini profesionişti. Numai un profesionist în ale 
crimei putea ajunge la Garrett, în orice condiţii. Omul nostru a 
ştiut cum să se apropie de el, cum să-l execute şi cum să plece 
de la locul faptei fără să dea de bănuit, fără să se facă măcar 
remarcat. Dată fiind situaţia, alegerea ketaminei s-a dovedit 
perfectă. 

Cu ochii minţii, Sloane îl vedea pe bărbatul acela care pleca 
din parc, cu sacoul lui bej şi pantalonii maro. 

— Trebuie să discutăm iar cu prietenele lui Patty Garrett 
despre francezul cu care au vorbit, zise Alley. 

— Intrebaţi-le, aprobă Porter. Dar cu mare grijă. Să nu le treziţi 
bănuieli. 

— Mai putem face ceva. Să punem mâna pe caseta 
înregistrată de turist. Când un canal de televiziune cumpără 
ceva, se fac copii. Vânzătorului i se dă înapoi originalul, dar 
semnează un angajament că n-o va mai difuza şi în altă parte. 
Dacă am putea da peste cei care au făcut înregistrarea, ca să 
vedem absolut totul, nu numai secvențele date de televiziune, 
am putea afla mai multe despre misteriosul francez. 

Alley se declară de acord. 

— Ideea ta e foarte bună, spuse el. 

— Mai avem o persoană de care era apropiat Garrett, zise 
Porter. Susan Ostroff. Ea a garantat creditul de la bancă. Ar fi 
cazul s-o întrebăm de ce a făcut asta. 

— Aşa, din senin? întrebă Sloane. 


169 


— Nu putem să aşteptăm prea mult, îi explică Alley. Cel care i- 
a făcut de petrecanie lui Garrett ştia multe despre el. Inclusiv 
despre relaţia lui cu Ostroff. Dacă femeia asta ne spune ceva util, 
am putea s-o luăm sub protecţie. 

— Du-te şi vorbeşte cu ea, zise Porter. 

Se ridicară cu toţii ca să plece. Alley zise: 

— Mai există ceva despre care n-am apucat să vorbim. Dacă 
ucigaşul a aflat că Garrett se află „sub microscop”, atunci ştie şi 
cine l-a adus în această postură. 

Se uită la Sloane. 

— Am văzut clădirea în care stai. Nu eşti deloc în siguranţă 
acolo. Ştiu eu un loc mai bun. 


170 


20 


Clubul Surratt, înfiinţat în 1934, îşi are sediul într-o vilă 
elegantă, veche de o sută de ani, situată pe Strada R, dincolo de 
Bulevardul Wisconsin. Membrele fondatoare crezuseră cu tărie 
că Mary Surratt, cea care de bună voie renunţase la binocluri şi 
la tunuri, în favoarea unui oarecare vântură-lume John Wilkes 
Booth, fusese în realitate o martiră, trimisă la spânzurătoare de 
către o lume ofensată şi nu pe baza vreunei dovezi incriminatorii. 

Ca mai toate membrele actuale ale clubului, nici Susan Ostroff 
nu avea o părere personală despre Mary Surratt. De-a lungul 
timpului, clubul se transformase, dintr-un altar istoric, într-un loc 
în care femeile din Washington cu funcţii la Curtea Supremă sau 
la vreo ambasadă ONU, cu vârste cuprinse între treizeci şi cinci şi 
optzeci de ani, se ajutau în mod tacit unele pe celelalte, în sensul 
influenţării diverselor politici de stat ale naţiunii. 

În spatele clădirii principale, exista o mică seră retrasă, din 
care se putea intra într-o verandă căptuşită cu cărămidă, care 
avea în mijlocul ei o fântână. Regulile clubului prevedeau ca 
nimeni să nu deranjeze vreo membră a acestuia în timp ce se 
afla acolo. 

Dodge French venea arareori la acel club, preferind ca Susan 
Ostroff să-i transmită prin intermediul altor canale de 
comunicaţie, mai puţin directe, informaţiile pe care voia să i le 
aducă la cunoştinţă. Acum şedea vizavi de ea, lângă fereastra 
care dădea către veranda amintită, unde nişte vrăbiuţele se 
bălăceau nestingherite în fântână. 

— E vorba despre ceva în legătură cu Peter Lin, zise Ostroff, 
după ce se salutară. 

Ea avea un mod foarte direct de abordare, mult apreciat de 
către French, deşi acest obicei nu făcea decât să-i accentueze şi 
mai mult sobrietatea austeră. 

— Claudia este foarte îngrijorată de ceea ce s-ar putea 
întâmpla, în cazul în care Lin ar câştiga un loc în viitorul 
parlament taiwanez. 

— Şi pentru ce mă rog este atât de îngrijorată, presupunând 
că s-ar întâmpla aşa ceva? 

— Pentru că atunci el va începe să militeze - în mod public - 
pentru reunificare. Şi pentru că, de data aceasta, s-ar putea să 


171 


obţină suficient sprijin ca să impună un referendum. 

— Şi, dacă s-ar întâmpla aşa, ce-ar urma? 

— S-ar pune în aplicare Opţiunea Colierul, care-i aparţine lui 
Trimble. Modul în care accentuase cuvintele îi dezvăluia 
neplăcerea. M-am gândit că tu ar trebui să afli cât mai repede 
despre acest lucru. 

— Sunt deja la curent cu acest lucru. 

Ostroff sesiză faptul că îl enervase. 

— Deci, Colierul a mai fost pus pe tapet. A fost implicat cumva 
şi Garrett? 

— Intr-o oarecare măsură. 

Ostroff se aşteptase la răspunsul acesta. French nu prea 
divulga secrete. Informatorii săi nu se cunoşteau între ei. 
Arareori el se întâlnea direct cu cei care-i ofereau, discret, 
informaţiile. Ostroff fusese persoana de legătură a lui Garrett, pe 
care ea îl călăuzise, căruia îi analizase şi îi estimase datele 
furnizate despre China, date pe care el i le oferea cu mare 
promptitudine, după care ea le trimitea mai sus, lui French. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Ostroff foarte curioasă. 

— Aştept raportul medicului legist, zise French. 

— Durează cam mult. Ea bătu darabana cu degetele pe braţul 
fotoliului de piele. Nu înţeleg. Era sănătos tun. Ştii tu altceva? 

— Nu ştiu. 

— Când ai vorbit ultima oară cu Garrett? 

— Acum un an, o minţi French. Dar de ce întrebi? 

— Deci nu te-a contactat în ultimele zile? 


— Nu. 
— M-a sunat sâmbătă ca să-mi spună că se crede 
supravegheat. 


— Avea o imaginaţie bogată, remarcă French cu tristeţe. 

— Nevasta lui i-a spus că a văzut o maşină ciudată în cartier şi 
un bărbat care părea că le supraveghează casa. 

— Ştim amândoi că Patty Garrett este o femeie bolnăvicioasă, 
zise French. lar Trimble este epuizat de munca lui. Nu mă miră 
că Martin a resimţit toate lucrurile astea. 

— Deci tu crezi că asta n-are nimic de-a face cu moartea lui 
Garrett? 

— Vreo supraveghere? Nu. 

Ostroff dădu din cap. Era convinsă că îşi făcea mai multe 
probleme decât trebuia. Şi totuşi, ceva nu era în regulă. 

— Preşedinta va trece la atac, nu? îl întrebă ea. Va activa 
Colierul. 


172 


— Nu se va întâmpla aşa ceva. Tu, eu şi alţii ca noi nu vom 
permite niciodată să se întâmple un asemenea lucru. Dar vor 
trebui luate câteva măsuri, în acest scop. 

Ostroff se înfioră. Se întreba uneori cum de reuşea French să 
doarmă noaptea, când lua măsuri dintre cele mai drastice. 

— Şi anume? întrebă ea în şoaptă. 

French se întinse şi o bătu pe mână, de parcă ar fi fost un copil 
care trebuia liniştit. Susan Ostroff era o femeie deosebită, dar 
disperată. Aşteptarea în care trăia de zece ani şi opt mii de 
kilometri care o despărţeau de iubirea ei o făceau să fiarbă. | se 
adresase lui French pentru că aşa îi ceruse Lin, spunându-i că 
acesta reprezenta singura speranţă a reunificării Chinei. Asta 
însemna că French reprezenta ultima şansă a lui Susan Ostroff 
de a se reîntâlni cu iubitul ei. 

French îi spuse ceea ce trebuia făcut, în urma celor transmise 
de ea, îi explică faptul că tot ce avea să se întâmple reprezenta 
unica soluţie. li spuse adevărul, nu din compasiune pentru ea sau 
ca s-o liniştească, ci pentru a înţelege exact de ce trebuia să aibă 
loc nişte evenimente. Nu dorea să rişte ca ea să reacționeze 
necontrolat la auzul celor întâmplate. 

French îi văzu privirea furioasă. Parcă citea contraargumentele 
din mintea ei, felul cum le cântărea, cum le studia şi cum, într-un 
final, renunţa la ele. Susan Ostroff era gata să salveze orice lucru 
realizat de Lin, deoarece asta reprezenta puntea de legătură cu 
el. Dar, în final, raţiunea reuşea să învingă. Orice opoziţie putea 
fi îndepărtată, dacă ea credea în promisiunea lui French că va fi 
curând împreună cu Lin. 

După ce French termină ceea ce avusese de spus, se lăsă 
tăcerea. Undeva, în vilă, un ceas cu pendulă bătea ora fixă. 

— Ai putea lua legătura cu Lin? 

Susan Ostroff îşi ridică privirea din poală. Ochii ei sclipeau. 
Exista o modalitate. Ea şi Lin se gândiseră la asta, înainte ca 
Susan să plece din Taipei. Dar siguranţa comunicării nu putea fi 
garantată. El o obligase să-i promită că se va folosi de acea 
modalitate doar într-un caz extrem. Pe parcursul lungii ei 
aşteptări însingurate, chiar şi în clipele în care era capabilă să 
facă moarte de om numai ca să-i audă măcar glasul, se ţinuse de 
promisiune. 

— El va primi veşti de la Beijing, zise French. Dar trebuie mai 
întâi să aibă veşti de la tine. Asta, pentru ca să-şi dea seama cât 
de important este să facă absolut tot ce-i cere Beijingul. Trebuie 
să aibă încredere. 


173 


— Rezolv eu asta, spuse ea. 

Se auzi o bătaie în uşă. Ostroff se frecă la ochi cu dosul palmei 
şi se încruntă. Personalul clubului ştia că nu îi este permis să o 
deranjeze acolo. Deschise uşa şi luă biletul de la directorul 
clubului. 

— Ce este? întrebă French. 

— Ciudat, şopti Ostroff. Pentru ce să vrea cineva de la BCG să 
mă vadă? 

French tresări uşor. 

— Cine anume? 

— Sloane Ryder. 

— Zău? 

— Ce e, Dodge? Ce vrea femeia asta? 

French arătă spre uşă. 

— Spune-le s-o roage să aştepte câteva minute. 

Ostroff se încruntă, dar se conformă sfatului. După ce plecă 
directorul clubului, ea îl privi pe French: 

— Ei? 

— Tânăra asta face parte din echipa care anchetează moartea 
lui Garrett. 

— Anchetează? Pentru ce? Ce bănuieşte poliţia? 

French o linişti. 

— N-ai grijă. Sloane Ryder nu-ţi va face probleme, trebuie doar 
s-o abordezi cu multă atenţie. Singurul motiv pentru care se află 
aici constă în faptul că a făcut legătura dintre Garrett şi tine. 
Creditul bancar. BCG-ul face cercetări aleatorii asupra angajaţilor 
federali. Ştii doar. Or fi găsit creditul, care, la o privire mai 
atentă, poate părea oarecum suspect. După ce-i explici ce şi 
cum, ea te va lăsa în pace şi va pleca cu coada-ntre picioare. 

Ostroff mirosi că era ceva necurat la mijloc, dar nu-şi dădu 
seama ce anume. 

— Creditul acela a fost atât de discret, încât nu m-am gândit 
niciodată că l-ar putea descoperi cineva, zise ea. lar dacă au 
scotocit chiar atât de adânc... 

— Nu te speria, zise French cu blândeţe. Tu n-ai nimic de 
ascuns. Spune-i adevărul. Fişa bancară te va acoperi, 
confirmându-ţi spusele. 

French se ridică şi ieşi pe verandă. 

— Să mă suni şi să-mi spui cum a fost. 


Şedinţa din încăperea alăturată Biroului Oval a început destul 
de bine. Preşedinta îşi întrerupsese şedinţa foto cu Cercetaşele 


174 


din America. Era şi Trimble acolo, aşa cum îi ceruse Porter. 
Acesta intrase la Casa Albă prin tunelul dinspre clădirea 
Trezoreriei. Nimeni, în afara Serviciilor Secrete şi a preşedintei, 
nu ştia că el se află în clădire. 

Preşedinta şi consilierul ei ANS citeau ultima pagină din 
raportul de autopsiere. Amândoi lecturaseră textul în întregime, 
deşi Porter îi adăugase în faţă un scurt rezumat. Porter observă 
cum maxilarul lui Trimble tremura nervos şi ochii îi străluceau de 
furie. 

— Vrei cumva să ne spui că Martin Garrett a fost asasinat? 
întrebă preşedinta. 

— Toate probele converg spre concluzia aceasta, doamnă 
preşedintă, zise Porter. 

Acum că Claudia Ballantine rostise primele cuvinte, Trimble se 
avântă şi el, dezlănţuit: 

— Şi taci de douăzeci şi patru de ore? 

— Am avut motivele mele. 

— Ar fi trebuit să mă informezi imediat, continuă Trimble. Mi- 
aş fi pus imediat oamenii la treabă... 

— Jim. Glasul preşedintei era blând, dar ferm. Să-l ascultăm pe 
Lee, da? 

După toate colaborările între Trimble şi Porter, acesta din 
urmă ajunsese să-l respecte şi să-l placă. Dar acum Trimble 
reacţiona violent, în loc să-l asculte şi să încerce să înţeleagă 
ceea ce se întâmpla. Porter era pregătit pentru o astfel de 
reacţie. 

El le explică modul în care cei doi detectivi de la Omucideri se 
implicaseră în anchetă, ca şi faptul că toţi martorii fuseseră 
interogaţi şi că probele fizice fuseseră analizate. De aceea fusese 
descoperită atât de repede ketamina. Le preciză că ancheta 
fusese secretă şi că era nevoie să rămână aşa. 

— Bine, Lee, zise preşedinta. Te înţeleg. Mie mi se pare că te- 
ai ocupat de toate aspectele importante. Totuşi, mai am două 
întrebări. Prima: cât timp va tăcea medicul legist? 

— Pentru totdeauna - dacă este în joc securitatea naţională şi 
dacă dumneavoastră autorizaţi acest lucru. 

— In felul ăsta, o văduvă va fi condamnată să nu afle niciodată 
adevărul despre moartea soţului ei. 

Porter simţi înţepătura. Claudia Ballantine, văduvă şi ea, nici 
până în acel moment nu reuşise să înţeleagă pe deplin pentru ce 
soţul ei devenise ţinta unui asasin. Ea o compătimea pe Patty 
Garrett în deplină cunoştinţă de cauză. 


175 


— Doamnă preşedintă, asasinarea lui Martin Garrett de către 
una sau mai multe persoane, din motive încă necunoscute, 
constituie o problemă de siguranţă naţională. 

— Acest lucru face din ea o chestiune de competenţa poliţiei 
federale, interveni Trimble. 

— Dacă amesteci şi FBI-ul în povestea asta, treaba o să ajungă 
imediat la urechile presei, ripostă Porter. 

— Lee, mai am pentru tine încă o întrebare, zise preşedinta, în 
fond, de ce ai început tu să-l suspectezi şi să-l supraveghezi pe 
Martin Garrett? 

Trimble se foi pe scaun, năucit de-a binelea. 

— La dracu', Lee. Ce te-a apucat? 

— Din cauza anchetei despre care tu ştiai, îi răspunse Porter. 
Nu-ţi aminteşti, Jim? Tu ai venit la preşedintă şi i-ai prezentat 
motivele pentru care ar fi trebuit activat Colierul. După numai 
câteva zile, chinezii au făcut în aşa fel încât să dispară acele 
motive. lar tu te-ai gândit imediat că a trăncănit careva. 

— Recunosc, spuse Trimble. Dar tu mi-ai spus că ANS a 
interceptat mesajul chinezilor şi că era cineva care aştepta să 
transmită informaţiile de la sursă. Nu putea fi Marty. El n-a avut 
niciodată nimic de-a face cu ANS-ul. 

— Ba da, Jim. Tu mi-ai trimis o listă cu toţi cei care se ocupau 
de chinezi, fără s-o citeşti. Pe listă figura şi numele lui Garrett, 
deoarece, cu mult timp în urmă, el a transmis nişte documente la 
Fort Meade, referitoare la poziţia noastră în chestiunea chino- 
japoneză. Şi computerele l-au înregistrat. Noi am parcurs toate 
numele de pe listă. Garrett a fost unica persoană din acea listă 
care ridica o problemă neclară, dubioasă chiar. In consecinţă, am 
început imediat s-o luăm la bani mărunți şi să încercăm s-o 
clarificăm. 

Porter făcu o pauză, după care continuă: 

— În primul rând, tu ne-ai dat numele lui. Figura pe lista 
furnizată de tine. N-am descoperit mare lucru. Mai exact nimic 
concret, ca să-l putem ancheta în mod direct. Poate că, dacă am 
fi găsit aşa ceva, i-am fi salvat viaţa. 

— Lee m-a informat despre Garrett, Jim, spuse preşedinta, 
după care i se adresă lui Porter: Lee, ai afirmat că asasinarea lui 
Garrett reprezintă o ameninţare la adresa siguranţei naţionale. 

— Pentru că aceasta este realitatea. 

— Aşadar, ajungem iar la China, zise preşedinta. Mă aşteptam 
la asta, aşa că am rugat două persoane să fie pregătite pentru o 
discuţie, în cazul în care am avea nevoie şi de părerea lor. Cred 


176 


că este momentul să intre în scenă. Lee, te deranjează dacă 
participă la discuţia noastră generalul Murchison şi Dodge 
French? 

Nu era o întrebare, ci mai degrabă o modalitate delicată de a-i 
introduce pe cei doi în scenă. Lee Porter îşi aminti de ceea ce 
promisese celor din echipa sa şi obişnuia să se ţină de cuvânt. 

— Eu le-am spus oamenilor mei că problema aceasta va fi 
cunoscută doar de câteva persoane, zise el. Trebuie să mă asigur 
că ancheta lor va fi strict confidențială. 

— Voi ţine cont de acest lucru, spuse Claudia Ballantine, după 
care o rugă pe secretară să-i cheme pe cei doi bărbaţi. 

Dodge French observă imediat că atmosfera din încăpere era 
încărcată. li aruncă o privire lui Sam Murchison, dar şeful Statului 
Major nu făcu decât să ridice din umeri. Cei doi petrecuseră 
ultimele douăzeci de minute stând de vorbă despre nimicuri, 
deoarece habar n-aveau de ce fuseseră chemaţi. 

— Domnilor, începu Claudia Ballantine. Lee Porter are să vă 
spună ceva. Vă rog să-l ascultați cu toată atenţia şi să puneţi 
întrebări numai la sfârşit. Lee, ia-o, te rog, de la începutul 
începutului. 

Lee Porter le expuse toate amănuntele deja cunoscute de 
Trimble şi de Claudia Ballantine, apoi îşi exprimă bănuiala că ar 
putea să fie vorba de un asasin profesionist, angajat de o 
persoană care îi furniza acestuia informaţii cât se poate de utile. 
După ce termină ceea ce avusese de spus, în încăpere se lăsă o 
tăcere stânjenitoare. 

— Tu chiar vorbeşti serios, Lee? întrebă Murchison într-un 
târziu. Ai dovada despre care ai vorbit? 

— Da, replică Porter. În privinţa asasinului - bineînţeles, nu 
putem fi absolut siguri, însă faptele ne fac să credem acest lucru. 

— Mie tot nu-mi vine să cred, şopti Trimble. 

— Problema constă în prinderea ucigaşului, zise Dodge French 
pe un ton calm. Nu eşti pregătit pentru un asemenea lucru, 
domnule Porter. N-ai mandat să conduci o anchetă de poliţie, iar 
oamenii dumitale nu sunt pregătiţi în acest sens. 

— E adevărat, domnule. 

French scutură din cap ca şi cum ceea ce auzise îl uluise. 
Adevărul era că French fusese de-a dreptul fascinat de 
expunerea lui Porter, uimit, impresionat, însă deloc înspăimântat 
de rapiditatea şi eficacitatea cu care oamenii lui Porter îl 
descoperiseră pe Garrett, pentru că ştia ce avea de făcut ca să 
pună capăt anchetei lui Porter. Acest lucru presupunea însă 


177 


multă prudenţă. 

— Din ancheta voastră asupra lui Garrett aţi aflat motivul 
pentru care transmitea el informaţii chinezilor? 

— Nu, domnule. 

— Aţi ajuns cumva la o a doua sau o a treia persoană de care 
s-ar fi folosit? 

— Nu. 

— Marty Garrett nu a fost un trădător! strigă Trimble. 

French dădu din cap. 

— Scuză-mă, Jim, dacă te-am jignit. Dar este clar că domnul 
Garrett a fost implicat în ceva anume. El avea oarecare acces la 
informaţiile care veneau de aici - informaţii pe care se baza 
preşedinta în deciziile sale. 

French se întoarse către Claudia Ballantine. 

— Doamnă preşedintă, sunt de părere că mai întâi trebuie să 
hotărâm cine anume din poliţia federală să preia cazul. 

— E un lucru prematur, i-o reteză Porter. 

— Chiar aşa, domnule? Preferi să aştepţi ca asasinul să ucidă 
din nou? Pentru că va mai ucide, din câte ne-am putut da seama. 
Noi bâjbâim. Nu ştim nimic despre misiunea acestui individ şi nici 
dacă Garrett a fost sau nu singura lui ţintă. Şi acest lucru trebuie 
să-l aflăm. 

— De anchetă se ocupă acum cineva. V-am spus deja. 

— Da, e adevărat. Un detectiv de la Omucideri. Crezi că e 
suficient, domnule Porter? 

Porter era pe punctul de a pierde controlul discuţiei şi simţea 
acest lucru. French urmărea ceva, iar Porter era sigur că nu-i 
plăcea deloc ce urmărea acesta. 

— Bine, le-o tăie Claudia Ballantine, pierzându-şi răbdarea. 
Dodge, spune-ţi părerea şi justific-o. 

— Doamnă preşedintă, cred că acest caz trebuie preluat, 
imediat, de un serviciu profesionist de investigaţii. Consider că 
cel mai indicat este FBI-ul. French ridică mâna ca să stopeze 
protestele. Vă rog, lăsaţi-mă să termin. Inţeleg şi sunt şi eu de 
părere că acest caz nu trebuie făcut public, după cum s-a 
exprimat domnul Porter. Prin urmare, vă recomand să apelăm la 
un singur agent, la cineva cu experienţă, cu vechime, familiarizat 
cu problema chineză. Cineva care dispune de posibilitatea de a 
rezolva problema în cel mai scurt răstimp, dacă ea există. 

— Sunt sigură că te gândeşti deja la cineva anume, zise 
preşedinta. 

— Da. Persoana se numeşte Peter Mack. Să vă spun mai multe 


178 


despre el. 


— Vă mulţumesc pentru faptul că m-aţi primit atât de repede, 
doctor Ostroff, zise Sloane. 

— Sunt curioasă să aflu ce doreşte BCG-ul de la mine, replică 
cu răceală Ostroff. 

O îndrumă pe Sloane spre o nişă de la geam, unde se aflau 
două fotolii şi o măsuţă. Păşi alături de ea, observând-o, 
amintindu-şi de ceea ce-i spusese Dodge French despre Sloane 
Ryder. 

După ce se aşezară, Susan Ostroff o îndemnă pe Sloane să 
intre direct în subiect: 

— Spuneţi, cu ce aş putea să vă ajut? 

— ÎI cunoaşteţi pe Martin Garrett? 

— Este adjunctul lui Jim Trimble. Da, îl cunosc. Este îngrozitor 
ce i s-a întâmplat. Am înţeles că a suferit un atac cerebral. 

— L-aţi cunoscut bine? 

— Adică, dacă am fost prieteni? Nu. Mai bine zis, am avut 
legături profesionale. Martin a fost un analist de politică 
generală, însă pe el îl interesa mult China. Ca şi pe mine. Ştiţi, 
desigur, că eu conduc sectorul China din Departamentul de Stat. 

— Deci, în timp, aţi colaborat. 

— De obicei ne întâlneam la conferinţe şi seminare. lar când 
intervenea ceva mai deosebit, îl sunam, pentru ca să-l informeze 
pe Jim Trimble. 

— Şi reciproca era valabilă? 

— Bineînţeles. Martin ne trimitea diverse materiale la minister, 
când considera că-mi pot fi folositoare. Domnişoară Ryder, unde 
vreţi să ajungeţi? 

— l-aţi facilitat obţinerea şi aţi semnat ca girant al unui credit 
bancar substanţial, destinat acoperirii cheltuielilor medicale 
pentru fiul său. 

— Da. Am vrut să-l ajut. 

— Aţi fost foarte generoasă. 

— Domnişoară Ryder, dumneavoastră lucraţi la MJ-11. Credeţi- 
mă, ştiu cu ce se ocupă serviciul la care lucraţi. Eu sunt o femeie 
destul de bogată. 

Străbunicul lui Susan Ostroff fondase o companie de jeanşi 
care devenise în timp sinonimă cu America, precum Disney sau 
McDonald's. Susan nu era o femeie „destul de bogată”, ci una 
extrem de bogată. 

— La recomandarea dumneavoastră, banca la care apelaţi de 


179 


obicei i-a împrumutat lui Garrett aceşti bani, cu o dobândă foarte 
avantajoasă, preciză Sloane. 

— Vreţi să spuneţi că există vreun conflict de interese? 

— Nu. Eu mă întreb doar dacă apelurile telefonice ale lui 
Garrett, acasă şi la biroul dumneavoastră, erau legate de acest 
credit sau dacă exista cumva şi un alt subiect de discuţie. 

— Domnişoară Ryder, orice persoană îndreptăţită poate 
parcurge fişele mele financiare. Presupun că şi dumneavoastră. 
Dacă vreţi să le verificaţi, sunteţi invitata mea. Vă asigur că nu 
veţi descoperi nimic necurat. Am contabili foarte cinstiţi. In 
legătură cu telefoanele date de Martin, la mine acasă şi la birou, 
în cea mai mare parte erau legate de probleme de serviciu. N-am 
de gând să vă divulg conţinutul sau contextul, decât dacă mă 
somaţi - caz în care mă voi opune - sau dacă îmi spuneţi pentru 
ce vă băgaţi nasul în chestiuni care, în mod evident, n-au nimic 
de-a face cu moartea lui. 

A venit momentul să pun punctul pe i, îşi zise Sloane. Ostroff 
întinsese prea mult coarda. Sloane putea proceda în acelaşi fel 
sau se putea retrage. Instinctul o îndeamnă să rămână în 
ofensivă. Trebuia s-o intimideze pe femeia aceea, chiar dacă 
pentru asta va fi nevoită să-i ofere o viziune generală asupra 
atuurilor pe care le avea în mână. 

— Suntem în posesia înregistrării unei conversații telefonice 
dintre dumneavoastră şi Martin Garrett, care a avut loc în urmă 
cu două zile, zise Sloane. In acea conversaţie, el părea 
surescitat. Bănuia că este supravegheat - că telefonul i-ar putea 
fi ascultat şi că era urmărit. Vă amintiţi de acea conversaţie? 

Ostroff o fulgeră cu privirea. 

— Presupun că aţi avut mandat pentru a intercepta şi 
înregistra acea convorbire telefonică! 

— Am avut, fiţi liniştită. Este măgulitoare îngrijorarea 
dumneavoastră pentru noi. 

— Să vă spun ceva despre Martin Garrett, ceva despre care s- 
ar putea să nu aveţi cunoştinţă, zise Ostroff. El avea o oarecare 
doză de paranoia, în ce priveşte profesia. In activitatea lui era 
ceva necesar, doar că Martin depăşea limita. Dacă o să verificaţi 
transcrierea acelei conversații, veţi descoperi că eu l-am liniştit 
spunându-i ca uneori jumătate din telefoanele din Washington 
sunt înregistrate. Mai ales în cazul celor legate de securitatea 
naţională. 

— El a sunat atunci de la o cabină telefonică. 

Ostroff ridică din umeri. 


180 


— După cum vă spuneam, exagera puţin. Tăcu o vreme, apoi 
adăugă: Domnişoară Ryder, am impresia că moartea lui Martin e 
mai dubioasă decât pretindeţi sau decât lăsaţi să se înţeleagă; 
cu atât mai mult cu cât i-aţi înregistrat convorbirile telefonice, ba 
chiar şi pe cele purtate de la un telefon public. Dacă doriţi să-mi 
mai puneţi şi alte întrebări, atunci aţi face bine să-mi spuneţi de 
ce vă interesează atât de mult Martin şi ce legătură am eu cu 
toată afacerea asta. 

Sloane o privi drept în ochi. 

— Nu mai am alte întrebări - pentru moment. 

Ostroff se ridică în picioare. 

— Atunci, vă rog să mă scuzaţi. Mai am şi alte întâlniri. Făcu o 
pauză. Vreau să vă dau un sfat, domnişoară Ryder. Am impresia 
că sunteţi nouă în oraş. Să nu vă faceţi duşmani aici. 

Prima reacţie a lui Susan Ostroff fu să fugă la biroul ei Avea 
teancuri de dischete de computer în seiful ei, dischete conţinând 
informaţii pe care i le transmisese Martin Garrett de-a lungul 
vremii. In mare parte, acestea conţineau analize cu informaţii, 
care depăşeau cu mult preocupările ei de serviciu. Dacă ar fi 
întrebat-o cineva despre acele dischete, i-ar fi fost greu să dea 
explicaţii mulţumitoare. 

Totuşi, îşi înfrână primul impuls şi se limită la a merge în micul 
salon - cu patru mese, opt fotolii şi un bar în formă de potcoavă, 
capitonat cu piele şi să-l roage pe barman să-i toarne un whisky 
mic, fără gheaţă. Luă o înghiţitură şi simţi imediat cum se 
relaxează. 

Apoi se gândi la prima parte a discuţiei sale cu French. 

Incă aştept raportul medicului legist. 

Asta îi spusese French, atunci când îl întrebase despre Garrett. 
Ea îi spusese că întocmirea acelui raport durează mult prea mult, 
însă el o liniştise. Apoi spusese ceea ce-i spusese, lovind-o de-a 
dreptul în locul acela în care sălăşluia imaginea lui Lin. 

Era oare posibil ca French să nu fi ştiut că Garrett fusese 
supravegheat? Oare Garrett îi telefonase numai ei să-şi exprime 
îngrijorarea? Telefonul acela fusese dat chiar în dimineaţa zilei în 
care Garrett murise. El procedase aşa cum i se spusese: în caz 
de urgenţă, reală sau imaginară, să sune persoana direct 
superioară. Adică pe ea. 

Ostroff mai luă o gură de whisky. Acţiunile lui Garrett fuseseră 
logice. Cronologia corectă. Cuvintele lui French despre raportul 
medico-legal convingătoare, tonul ferm, dar înţelegător. Şi totuşi, 
Susan  Ostroff îşi aminti de  uşoara schimbare din 


181 


comportamentul lui French, la auzul numelui lui Sloane Ryder. El 
nu-i spusese că avea cunoştinţă de faptul că femeia lucrează la 
MJ-11. Ea fusese cea care-l determinase să-i spună că aceasta 
făcea parte din echipa care se ocupa de moartea lui Garrett. Şi 
atunci, înainte să-l mai poată întreba ceva, el începuse să-i 
povestească pe larg cu ce anume se ocupa Sloane Ryder şi de 
chestiunea cu creditul bancar. 

Insă nu mi-ai spus nimic despre faptul că Ryder ar putea fi 
interesată şi de altceva, îi reproşă ea în gând. 

Sloane Ryder se folosea de creditul bancar ca de o momeală. 
De fapt o interesau convorbirile ei telefonice cu Garrett, legătura 
lor profesională, legătura dintre ei... 

Știi cu mult mai multe despre autopsia lui Garrett, decât mi-ai 
spus, French. Ştii mai mult, este evident acest lucru. Te 
pregăteşti cumva să te descotoroseşti de mine? N 

Ostroff se strădui să-şi alunge teama care o sufoca. In capul ei 
se învârteau două gânduri contradictorii. Dodge French, omul în 
care avusese încredere timp de zece ani, nu-i dăduse niciodată 
prilejul de a se îndoi de el. Dodge French, marele manipulator de 
oameni, s-ar putea ca acum să-şi folosească talentele şi 
împotriva ei. Cum să procedeze pentru a se edifica? In orice caz 
trebuia să acţioneze în continuare cu foarte multă prudenţă. 

Deocamdată, însă, trebuia să facă faţă situaţiei concrete: 
dischetele din seiful ei de la birou. Ştia că acestea se aflau încă 
în siguranţă, altfel n-ar fi vizitat-o Sloane Ryder, ci doi bărbaţi 
tăcuţi, de la paza internă din Departamentul de Stat, care ar fi 
rugat-o să-i urmeze până la birou şi să le deschidă seiful. 

Ostroff păstrase dischetele din două motive: dischete erau 
dovezi palpabile ale acţiunilor ei purtate în numele lui Lin, un fel 
de jurnal de îndrăgostită. Informaţiile date de Garrett, 
informaţiile secrete ce-i ajungeau pe birou şi pe care ea le 
transmitea mai departe, reprezentau dovezi ale contribuţiei sale 
la marele scenariu al lui Dodge French. 

Al doilea motiv era unul de ordin ceva mai practic. Susan 
Ostroff era evreică. Ea crescuse ascultând poveştile rudelor ei 
despre pogromuri şi holocausturi, despre monede de aur cusute 
în căptuşeala hainei şi despre diamante băgate în tocul 
pantofului. Ştia că evreii prudenţi au deţinut mereu câte ceva - 
bani, mici servicii, influenţe - ca apoi să aibă cu ce să-şi 
negocieze supraviețuirea. Evreii imprudenţi însă au intrat în 
lagăre. Dischetele reprezentau poliţa ei de asigurare. Dacă ar fi 
venit cineva s-o acuze de trădare, ea l-ar fi divulgat pe omul 


182 


pentru care lucrase şi care o călăuzise. S-ar fi putut prevala de 
faptul că ea nu reprezenta decât o verigă din lanţul acelor 
americani patrioţi care îşi apărau ţara aşa cum considerau că era 
mai bine. 


183 


21 


Când Susan Ostroff ieşi din clădirea clubului Surratt, vântul îi 
ridică poala mantoului bej, marca Burberry. Alley, îmbrăcat cu 
nişte pantaloni de doc şi cu un sacou de tweed, ducea cuelo 
servietă jerpelită. Omul semăna perfect cu un tânăr profesor de 
colegiu, fără pretenţii, aşa cum îl etichetă şi ea, atunci când îl 
zărise. Faptul că se uitase la el, ca şi la alţi oameni de pe stradă, 
demonstra că femeia se aştepta să fie supravegheată. 

Alley porni în urmărirea ei. El discutase cu Sloane, imediat 
după întâlnirea acesteia cu Ostroff. Conform spuselor lui Sloane, 
drăguţa doctoriţă era o „dură”, iar discuţia lor nu dusese la nici 
un rezultat. Alley însă avea cu totul altă părere. 

Ostroff merse pe Bulevardul Wisconsin fără să se oprească, 
continuând să se uite cu atenţie atât la maşini, cât şi la trecători. 
Mai încetini ritmul, atunci când ajunse la Strada N şi intră într-un 
birou al Western Union, amplasat lângă un mare magazin Gap. În 
oficiul respectiv nu mai exista un alt client, aşa că Alley fu nevoit 
să intre în magazinul vecin. El se plimbă pe lângă manechinele 
din vitrină, aşteptând-o să iasă. 

Ostroff nu stătu mai mult de cinci minute la Western Union, 
lucru care îl făcu pe Alley să se gândească că scrisese dinainte 
mesajul pe care voia să-l trimită. După ce părăsi oficiul, ea dădu 
colţul, luând-o pe Strada M. Trecu de Four Seasons, apoi o luă pe 
Bulevardul Pennsylvania, până la Piaţa Washington. De acolo nu 
mai era decât o aruncătură de băț până la Departamentul de 
Stat, de pe Strada 23, dar nu aceasta era ţinta lui Ostroff. Femeia 
dispăru în staţia de metrou aflată la intersecţia cu Strada |. 

O dată ajunsă în staţie se urcă în metroul albastru, spre 
Franconia-Springfield şi cobori cam la jumătatea itinerarului, la 
Pentagon. 

Alley nu se aşteptase la una ca asta. Era şi bine şi rău. Ostroff 
îi demonstra că acolo exista cineva implicat - faptul că ea 
mersese direct la Pentagon, după discuţia cu Sloane, nu putea fi 
doar o coincidenţă. Din păcate, Alley nu putea intra şi el acolo. 
Dacă şi-ar fi prezentat legitimaţia la poartă, nu s-ar fi ales decât 
cu întrebări din partea poliţiştilor militari. 

Alley o urmări cu privirea, o văzu cum îşi prezintă legitimaţia 
de la Departamentul de Stat, după care femeia dispăru înăuntru. 


184 


Înjurând în gând, Alley reveni la metrou. Consultând ceasul de 
deasupra constată că, dacă se grăbea, putea lua trenul navetă 
ca să ajungă la aeroportul Washington, înainte să revină pe 
Strada G. 


— Nici eu nu sunt mulţumit de asta, dar aşa vrea preşedinta. 

Din glasul lui Lee Porter, Sloane îşi dădu seama de faptul că 
omul se simţea frustrat. Ea se uită la John Kemeny şi la Sara 
Powell. Kemeny îşi trecu mâna prin păr şi mormăi ceva în 
ungureşte. Powell părea captivată de studierea unghiilor ei. 

Sloane înţelese că Porter i se adresa numai ei când zise: 

— Imi pare rău că e vorba despre Peter Mack. John şi Sara se 
vor implica şi ei, dar tu vei fi aceea care vei avea mai mult de-a 
face cu el. Ai ceva împotrivă? 

— Nu, spuse ea încet. Observă privirea compătimitoare a Sarei 
şi ridică din umeri. 

Cei trei îşi dăduseră imediat seama că era ceva în neregulă, în 
clipa în care Porter se întorsese de la Casa Albă. Era destul de 
grav faptul că Dodge French izbutise să o convingă pe preşedintă 
că trebuia să se implice şi altcineva în anchetă. Sloane fu şocată 
când Porter menţionă numele lui Peter Mack. Timp de câteva 
minute ea le explică lui Kemeny şi lui Powell care fusese relaţia 
ei cu Mack şi cum se despărţiseră. 

— Şi, de fapt, ce ar dori French să facă Mack? îl întrebă 
Kemeny pe Porter. Dacă el a convins-o pe preşedintă să implice 
şi FBl-ul, pentru ce s-a limitat la un singur om? 

— Mai întâi, pentru că în felul ăsta el i-a propus preşedintei un 
singur agent şi, în felul ăsta, a lăsat impresia că rămâne un grup 
restrâns. 

— Da, dar el a pretins un anume agent, a adăugat Sloane. 
Sunt sigură că i-a spus preşedintei că îl cunoaşte pe Peter. De 
fapt, el ştie pe ce butoane să apese ca să-l manipuleze. Peter îşi 
doreşte nespus de mult o avansare, French îi poate oferi acum 
ocazia. Se uită la Porter. Peter va dori să afle tot ce ştim noi 
despre Garrett şi despre Ostroff. 

Porter schiţă un zâmbet. 

— Va afla numai despre Garrett. Eu n-am pomenit nimic 
despre Ostroff. N-am crezut că este cazul. 

Sara Powell chicoti. 

— Lee, dar ce abil poţi fi. 

— Mmm! da. 

— Deci, Peter va afla tot ce ştim noi numai despre Garrett, 


185 


continuă Sloane. Îi vor trebui câteva zile ca să ne ajungă din 
urmă. Apoi, fiţi pregătiţi pentru diverse sugestii. 

— Adică s-ar putea să vrea să conducă el ancheta, întrebă 
Kemeny. 

— Sigur. Şi se va folosi pentru asta de toată influenţa lui 
French. 

Sara Powell oftă. 

— Ar fi mai bine să rămână la New York. 

Se auzi o bătaie în uşă şi toţi întoarseră capul în direcţia lui 
Whip Alley care intrase urmat de Paco Santana, proaspăt coborât 
din avion. 

Santana se apropie de Sloane şi-i dădu un pachet mic. 

— Este banda video filmată în parc de perechea de turişti din 
Wisconsin, tună el. 

— M-am uitat pe casetă în maşină, în drum de la aeroport, zise 
Alley. Sunt multe personaje. Nu e prost filmată, dar ar mai trebui 
lucrat un pic la imagine. N 

— Se rezolvă, zise Porter. In primul rând, trebuie să facem 
câteva copii. John? 

Sloane îi dădu caseta lui Kemeny, care dispăru imediat. Apoi 
Porter îi puse la curent pe Alley şi pe Santana cu cele întâmplate 
la Casa Albă. Chiar dacă pe Alley îl supăra că French îşi băgase 
nasul, reuşind să-l impună pe Peter Mack, el nu lăsă să se vadă 
acest lucru. Alley zâmbi atunci când Porter îi spuse că a omis să 
amintească despre Ostroff. 

— Înseamnă că va mai dura ceva până să descopere, zise 
Alley. În acest timp, noi vom afla care este rolul ei în toată 
tărăşenia. 

El începu să le povestească cum o urmărise pe Ostroff de la 
club până la oficiul Western Union, iar apoi până la Pentagon. 

— Trebuie supravegheată în continuare, continuă el. Paco va 
intra în prima tură şi îi va supraveghea casa din Georgetown. O 
să-l schimb eu. În cazul în care cineva doreşte să-i facă şi ei felul, 
acolo va încerca. La birou se află sub protecţia serviciului de 
securitate din minister. 

— Nu vei putea s-o supraveghezi la infinit, zise Porter. 

— De asta mă şi bazez pe dumneata ca s-o strângi cu uşa. 
Femeia a fost în relaţii mult mai apropiate cu Garrett, decât a 
lăsat să se înţeleagă. Sloane a speriat-o îndeajuns pentru a o 
determina să se ducă direct la Western Union şi apoi la 
Pentagon. De la Western Union, a transmis cuiva un mesaj. La 
Pentagon, cred că s-a dus să vadă pe cineva. 


186 


— O să solicit interceptarea telefoanelor ei, zise Porter. 

— Nu uita că de-acum va fi foarte prudentă, spuse Alley. A 
cerut ajutorul cuiva. Cu siguranţă că acea persoană nu o va 
contacta nici acasă, nici la serviciu. Va fi o întrevedere între 
patru ochi, pe teren neutru. 

— Au început să cam cadă piesele de domino, zise Sloane. 


După ce Whip Alley o convinsese că nu mai putea locui de una 
singură la Washington, după asasinarea lui Garrett, Sloane se 
gândi că el intenţiona s-o ducă în vreo casă conspirativă a 
poliţiei. Acceptase cu greu ceea ce îi propusese el, în realitate. 

Asta atunci. Acum, pe când mergea cu maşina, împreună cu 
Alley, prin comitatul Fairfax, se simţea ceva mai liniştită, pentru 
prima dată după câteva zile. Vegetaţia era încă verde şi 
împrejurimile pline de culoare. Alley îi povestise că locuia la ţară. 
Sloane constată mirată că bărbatul ieşise de pe şoseaua 620, 
încă de pe centură, îndreptându-se către o zonă mai liniştită, 
despre care îi spusese că se numea „Domeniile Brook Hill”. 

— In realitate, nu sunt câtuşi de puţin domenii, zise el. 

Aproape că nu existau trotuare şi nici lumini. Casele, ferme din 
anii '50 sau vile cu două etaje, aveau fiecare mult teren în jur. 
Aleea pe care o luase Alley era mărginită într-o parte de un mic 
lac. În lumina crepusculară, Sloane observă câteva răţuşte 
înaintând preocupate pe suprafaţa liniştită a apei. 

— E frumos aici, zise Sloane. 

— Tata a cumpărat casa pe la sfârşitul anilor '50, spuse Alley, 
în timp ce oprea în faţa unei construcţii din piatră şi lemn, cu 
nişte ferestre enorme. După moartea lui, am rămas aici doar 
mama şi cu mine. Apoi ea a avut nevoie de o îngrijire specială. 

Casa lui Alley arăta ca un cămin îngrijit săptămânal de o 
menajeră. Mobila era din anii '60 şi parte din ea fusese 
retapiţată. Alley îi arătă camerele principale, apoi partea 
destinată oaspeţilor. Dulapul, oglinzile, lămpile şi patul erau 
toate noi. _ 

Sloane se uită la covor şi observă nişte urme pe el. Işi dădu 
seama imediat ce făcuse Alley. După ce mama lui fusese 
instituţionalizată, el golise camera, cumpărase piese noi de 
mobilier, obiecte care nu-i trezeau amintiri, la care putea să se 
uite. Şi Sloane făcuse la fel, la două săptămâni după ce mama ei 
se aruncase sub garnitura metroului. 

— E separat totul, îi spuse Alley, arătându-i baia care deservea 
dormitorul. Arătă spre uşile glisante din sticlă, care dădeau spre 


187 


verandă. Cândva aici veneau căprioarele şi păşteau garoafele, 
zâmbi el. 

La cină, Alley făcu nişte antricoate la grătar. Avea un vin bun, 
roşu, iar în şemineu strălucea focul, umplând întreaga casă de 
miros proaspăt de stejar. Sloane se trezi că îi vorbeşte despre 
tatăl ei, despre ce făcuse ea pe Wall Street, cum i se blocase 
acolo cariera şi cum ajunsese la Washington. 

După masă se aşezară fiecare la câte un capăt al canapelei, 
cuibărindu-se fiecare în colţul lui. Sloane se ghemui cu picioarele 
sub ea şi se uita cum Tom Hanks şi Meg Ryan îşi încep aventurile 
lor vesele din filmul Wopţi Albe la Seattle. Nu reuşi să 
urmărească, prea multe secvenţe înainte de a adormi. 

Când deschise ochii, era trecut de miezul nopţii. Focul se 
transformase într-un maldăr de cenuşă. In somn se întinsese pe 
canapea; lângă ea, tot pe canapea, se afla Whip, care dormea, 
cu un braţ petrecut pe după umărul ei. 

Primul ei gând fu să se scoale, dar l-ar fi trezit şi amândoi s-ar 
fi dus la culcare - în paturi separate. Sloane încercă să se 
convingă că numai teama de a nu-l trezi din somnul acela 
sănătos o făcea să ezite şi nu căldura şi senzaţia de bine pe care 
i-o oferea trupul lui. Îşi strecură mâna printre nasturii cămăşii lui 
care se desfăcuseră. Rămase astfel o clipă şi îşi ţinu răsuflarea 
atunci când bărbatul oftă şi se mişcă, după care se cuibări lângă 
el. 


188 


22 


La două sute de kilometri distanţă de casa lui Alley, în timp ce 
Sloane şi Whip adormiseră pe canapea sub blânda lumină a 
cărbunilor din şemineu, Peter Mack rula pe autostradă, grăbindu- 
se spre Long Island. 

Ultimele zile fuseseră lungi şi grele pentru agentul Mack. Fără 
nici un avertisment prealabil, chinezii îşi schimbaseră întreaga 
echipă de la ONU. Mack aproape că nu dormise nopţi în şir ca să 
poată parcurge dosarele noilor sosiți, să le introducă datele în 
computer, să frunzărească sute de fotografii şi să vizioneze 
benzile video provenite de la serviciile de supraveghere. Trebuia 
să se familiarizeze cu noua echipă. Avea ochii roşii de nesomn şi 
era nervos. Ar fi vrut să ajungă acasă şi să se culce, dar nu putea 
să nesocotească acea intempestivă chemare la ordine, din 
partea lui Dodge French. 

Conacul Brandywine era luminat, de parcă acolo ar fi avut loc 
o petrecere. Mack fu primit de un bodyguard. După ce intră în 
casă, Mack se duse glonţ la toaletă unde se spălă pe faţă cu apă 
rece, se pieptănă şi îşi aranjă nodul de la cravată. 

— Bună seara, Peter. Sau, mai bine zis, bună dimineaţa, îl 
întâmpină French, atunci când Mack intră în bibliotecă. 

Mack se gândi că încăperea aceea semăna cu biroul încărcat 
al unui profesor de colegiu, doar că era mult mai mare. 

— Domnule. 

— Scuză-mă că te-am făcut să vii aici la ora asta, dar e o 
situaţie de criză. Bei ceva? 

Mack refuză coniacul Armagnac oferit de French. Dacă exista 
o criză, trebuia să fie perfect lucid. 

French îl studie pe deasupra buzei paharului. Trebuia să-l 
abordeze cu mare grijă pe Peter Mack. Faptul că acesta de-abia 
se mai ţinea pe picioare de oboseală era în avantajul lui. li va fi 
mult mai uşor să conducă discuţia şi să-l intoxice pe agent cu 
informaţii false. Ideea luptei împotriva unor duşmani comuni 
putea prinde mai uşor. Mack nu va reuşi să gândească suficient 
de repede pentru a-i pune întrebări incomode. 

— S-a întâmplat ceva tare neplăcut la Washington, începu 
French. 

Apoi continuă prin a-i da lui Mack tot felul de amănunte despre 


189 


întâlnirea cu preşedinta şi cu consilierii acesteia. După aceea îl 
informă despre asasinarea lui Garrett, bănuit că ar fi transmis 
secrete de stat la Beijing, ca şi despre faptul că acesta avea 
probabil una sau mai multe legături în guvern. La sfârşit, el îi 
povesti şi despre Susan Ostroff, lucru ce era o minciună, 
deoarece la acea şedinţă nici nu fusese pomenit numele ei. Lee 
Porter îl evitase în mod intenţionat şi French era sigur că acesta 
şi oamenii săi făcuseră deja conexiunea între Garrett şi Ostroff, 
dar ţineau acel as în mânecă. Ca să fie totuşi eficient, Mack 
trebuia să cunoască faptul că femeia făcea parte din joc. 

French îi destăinui lui Peter subterfugiul la care recursese 
Porter, în ceea ce o privea pe Ostroff, apoi spuse: 

— Sub nici o formă să nu pomeneşti despre ea, deocamdată. 
Este în avantajul tău ca Porter şi ceilalţi să creadă că tu ştii mai 
puţine amănunte decât ei. 

Mack îl ascultase cu mare atenţie, străduindu-se să nu-şi 
trădeze uimirea în legătură cu cele auzite. Faptul că Dodge 
French îi oferise un scaun la cea mai puternică masă de discuţii 
din lume alungase orice urmă de epuizare. 

— Am vorbit cu directorul tău, continuă French. Eşti eliberat 
de toate sarcinile tale curente. Acest lucru va fi adus la 
cunoştinţă celor de la Washington. Sarcina ta este să parcurgi tot 
ce ştiu deja oamenii lui Porter despre Martin Garrett. Ei au stârnit 
bănuielile, iar apoi n-au fost în stare să împiedice uciderea lui. 
Aici intri tu în scenă, ca să afli cine l-a omorât şi dacă Susan 
Ostroff ar putea fi a doua ţintă. Ea este cheia rezolvării misiunii 
tale. Fii cu ochii pe ea. Orice mişcare dubioasă, orice fapt ieşit 
din comun. Vreau să aflu imediat totul. 

— Şi care este calea informaţiilor către dumneavoastră? 

— Imi raportezi numai mie şi numai între patru ochi. 

— Porter are vreo idee despre cine ar putea fi asasinul lui 
Garrett? 

— Din câte ştiu eu, nu. French făcu o pauză. Preşedinta 
urmăreşte personal ancheta aceasta, Peter. Noi aveam o mare 
problemă cu chinezii, iar cineva le indică acestora mişcările 
noastre. Este vorba de informatori de mare calibru şi de scurgeri 
de informaţii la nivel înalt. lată de ce a fost chemat la ordine 
Porter şi nu, să zicem, FBl-ul. Acum lucrăm altfel. Eu am convins- 
o pe preşedintă că avem nevoie de un profesionist. Şi ea a fost 
de acord. Te-am recomandat pe tine şi a acceptat. French lăsă 
ultimele cuvinte în suspensie. Sper să te ridici la nivelul 
pretențiilor. 


190 


Pentru o clipă, gândurile lui Mack o luară razna. Îşi aminti de 
Sloane, de ultima oară când se întâlnise cu ea, de cât de jignit şi 
frustrat se simţise atunci când se trezise lăsat baltă. Işi aminti 
cum o respinsese, împingând-o în braţele altui bărbat. 

— Cine are o jurisdicție superioară, domnule, eu ori Sloane 
Ryder şi echipa ei? 

French zâmbi în sinea lui. Băiatul fusese îndrăgostit lulea. 
French se gândise că Ryder ar fi putut reprezenta o problemă 
pentru Mack, dar acum părea evident faptul că nu mai era cazul. 

— In ce mă priveşte, eu nu te oblig să procedezi la fel. 
Rămâne la latitudinea ta modul în care tratezi cu ea şi cu echipa 
ei, astfel încât să te avantajeze pe tine. 

Conducându-l pe Mack pe treptele din faţa casei, French mai 
spuse: 

— Ai grijă de tine, Peter. Şi, nu uita, cel care divulgă secretele 
noastre este inamicul nostru, indiferent de postul pe care îl 
ocupă. 

Pe când se uita în urma agentului care tocmai se urca în 
maşină, faţa lui French se crispă. Rămăseseră mai puţin de trei 
săptămâni până când avea să explodeze, la modul cel mai 
propriu cu putinţă, planul lor. 

French se temea cel mai mult de posibilitatea ca Sloane Ryder 
şi detectivul ei, Alley, să strângă cercul împrejurul lui Ostroff, să 
descopere un punct slab, după care să o atace. 

De aceea avea French atâta nevoie de Peter Mack. Acesta 
trebuia să fie mereu cu un pas înaintea lor şi să o ţină izolată pe 
Ostroff, suficient timp ca asasinul aflat în slujba lui Mai Ling să o 
doboare. Ostroff devenise acum mult prea periculoasă pentru el. 


Peter Mack se afla deja pe autostradă. Oboseala îi trecuse. 
Simţea cuvintele lui French ca pe nişte picături de adrenalină în 
vene. 

Conducea maşina în mod automat, gândindu-se la tot ce mai 
avea de făcut înainte de a pleca la Washington. Poate de aceea 
uitase complet că, într-unul dintre buzunarele de la sacou, avea 
casetofonul său  miniaturizat, care începea automat să 
înregistreze atunci când era activat de vocea umană. Micuţul 
aparat era un model de ultimă generaţie, echipat cu un microfon 
extrem de sensibil. Caseta conţinea acum înregistrate ultimele 
notițe dictate de Mack înainte de a pleca din Manhattan, apoi 
nişte muzică şi câteva ştiri pe care le ascultase acesta la radioul 
din maşină, pe când condusese către Brandywine, precum şi 


191 


fiecare cuvinţel rostit de Dodge French şi de Peter, în cursul 
conversaţiei pe care o purtaseră. 

Undeva, în apropierea graniţei dintre Queens şi comitatul 
Nassau, banda care se derula din nou, înregistrând vocile 
cântăreților de la radio, ajunse la un moment dat la capăt şi 
casetofonul se opri cu un zgomot abia perceptibil. Lui Mack i se 
păru că aude un mic declic, dar nu-şi dădu seama ce anume 
putea fi. Se uită la instrumentele de bord. Totul părea să 
funcţioneze normal. 


Sloane se gândise că s-ar fi putut simţi stânjeniţi a doua zi de 
dimineaţă, însă atunci când se trezi, Alley se afla deja în 
bucătărie. Cafeaua avea o aromă puternică, iar ochii bărbatului 
străluceau. Băură în tăcere, ascultând sunetele dimineţii, care 
veneau de-afară. Totul i se părea altfel, ceva nerostit, dar înţeles 
şi acceptat. Se întrebau ce să facă cu acea schimbare care le 
stătea la îndemână, ca un boboc de floare rară, cu un parfum 
minunat. 

In drum spre oraş, cei doi începură să-şi facă programul 
pentru ziua respectivă. 

— Mai întâi, trebuie să-l schimb pe Paco, zise Alley. Cred că e 
mort de oboseală. 

— Şi când o să meargă Ostroff la serviciu? 

— Acolo nu prea avem multe de făcut. O să mă asigur că 
ajunge cu bine. N-are rost să aştept în faţa ministerului toată 
dimineaţa. Clădirea Departamentului de Stat are vreo treizeci de 
ieşiri. Dacă intenţionează cumva să o şteargă pe furiş, nu va ieşi 
prin faţă. 

Sloane era îngrijorată în privinţa acestei posibilităţi, dar n-avea 
alternativă. 

— Eu o să mă ocup de legătura ei de la Pentagon, zise ea. 
Kemeny, Powell şi cu mine o să interceptăm toate convorbirile 
telefonice ale lui Ostroff, poate dăm peste ceva interesant. Dacă 
avem puţin noroc, vor exista mai multe apeluri la acelaşi număr. 
Tot timpul ne-am gândit doar la Garrett şi la Ostroff, spuse 
Sloane. Dar asasinul? 

— Eu n-am uitat nici o clipă de el, zise Alley. O să încerc să 
aflu de unde a făcut nemernicul rost de ketamină şi când. Dar să 
nu-ţi faci prea mari iluzii. 

— De ce? Este o substanţă greu de procurat. 

— In zona asta, nu. Chiar dacă aflu de unde a obținut-o, mai 
mult ca sigur că nu-şi va mai aminti aproape nimeni de el. Tipul 


192 


pare că ştie să-şi planifice acţiunile pe termen lung. Nu cred că 
lasă ceva la voia întâmplării. Probabil că s-a deghizat înainte de a 
cumpăra substanţa. 

— Mai avem şi caseta adusă de Paco. Dacă am putea separa 
feţele de pe ea şi le-am mări... 

— Ne vor fi de ajutor, nu încape îndoială, cu condiţia să avem 
şi puţin noroc. 


Paco Santana îşi parcase maşina după colţul casei lui Susan 
din Georgetown. Cobori din maşină, căscă şi se întinse, apoi se 
apropie de jeepul lui Alley. Se uită mai întâi la Sloane, apoi la 
Alley, apoi din nou la Sloane. Zâmbetul din privirea lui luminoasă 
o făcu pe Sloane să roşească. 

Santana le spuse că Ostroff nu părăsise casa în timpul nopţii. 
Mai adăugă că, în jurul orei opt, venise cineva cu o livrare, de la 
un restaurant indian de pe Wisconsin. Lumina din casă fusese 
stinsă după două ore. 

Alley îl trimise pe Santana la culcare, apoi parcă jeepul pe 
locul ocupat până atunci de colegul lui. 

Paco Santana se pricepea de minune la supraveghere, dar 
presupusese, în mod greşit, un lucru esenţial. El şi-l imaginase pe 
asasin ca fiind un bărbat alb, care, dat fiind ceea ce i se 
întâmplase lui Martin Garrett în parcul Potomac, prefera să 
acţioneze într-un cadru restrâns. Pornind de la această ipoteză, 
Santana îşi fixase un perimetru de observaţie de vreo treizeci de 
metri, în faţa casei lui Susan Ostroff. El nu s-a gândit, nici măcar 
o clipă, să verifice şi zona din spatele lui. 


Din  ascunzătoarea de pe acoperişul magazinului de 
echipamente viticole „Maybe Baby”, Meşterul urmărise întreaga 
desfăşurare de forţe, ajutându-se, pentru a nu-i scăpa nici un 
detaliu, de un binoclu militar de provenienţă israeliană. De acolo 
supraveghea şi el casa, mestecând fructe uscate şi nuci şi bând 
apă minerală. 

Matahalei îi venise schimbul. Detectivul cel subţirel trăsese în 
locul colegului său, iar fata coborâse din maşină. Meşterul puse 
îmbujorarea obrajilor ei pe seama altui fapt decât a aerului rece 
al dimineţii. Sloane Ryder zăbovise câteva clipe în faţa geamului 
deschis al jeepului, stând de vorbă cu bărbatul, care în mod 
evident îi era amant, după care plecase şi ea. 

Ce păcat, îşi zise Meşterul, că toţi aceşti oameni fuseseră 
alertaţi atât de repede de comportamentul imprevizibil al lui 


193 


Garrett. El nu avusese cum să prevadă reacţia lui Garrett după 
ingerarea medicamentului. Sperase ca Garrett să o ia la fugă pe 
şosea şi să fie lovit de o maşină. Aşa ar fi fost cel mai bine. Toată 
agitația şi toate ţipetele ar fi blocat circulaţia autovehiculelor şi a 
pietonilor minute în şir. In momentul în care anatomopatologul ar 
fi ajuns lângă cadavru, adevărata cauză a morţii lui Garrett ar fi 
fost deja eliminată în mod natural. 

Dar se băgase din nou această Sloane Ryder. Meşterul îşi 
aminti că, la dejunul luat împreună cu Mai Ling, în Chinatown, 
aceasta îl prevenise că femeia îl suspecta deja pe Garrett, dar 
nu-l putea ancheta neavând încă suficiente date ca să poată 
justifica o supraveghere permanentă. Oficial vorbind, Ryder 
fusese însă prezentă la evenimentele din parc. Plină de idei şi 
având o fire independentă, femeii nu-i era teamă să acţioneze de 
capul ei. 

Meşterul nu-şi lua privirea de la Ryder, în timp ce bătea 
darabana cu degetele pe cutia din plastic în care se afla arma lui. 
instinctul îi spunea să scape de această femeie imediat, în timp 
ce în urechi îi răsunau cuvintele lui Mai Ling. Işi aminti însă de 
scenariul atât de complex, la care şi el îşi aducea contribuţia. ŞI 
atunci îşi ridică degetele de pe cutie. Nu dispariţia lui Sloane 
Ryder era prioritatea, ci descotorosirea de femeia din casă. 

Supravegherea aceea pe timp de noapte îi dezvăluise 
Meşterului adevărata dimensiune şi cauza protecţiei de care 
beneficia Susan Ostroff. Ar fi fost o greşeală copilărească să se 
folosească pentru eliminarea acesteia de o armă de foc. La fel ca 
în cazul lui Garrett, moartea lui Ostroff trebuia să ridice multe 
semne de întrebare. Mai Ling îl asigurase că va sosi momentul în 
care Susan Ostroff va deveni vulnerabilă şi că el va fi cel care se 
va ocupa de ea. Foarte bine. 


— Sam, eşti în formă, ca de obicei. Zdravăn ca un taur. 

Doctorul Billy LeBonte, un bărbat înalt şi subţire, avea cele 
mai delicate mâini din întreg spitalul. El îl cunoştea de mai bine 
de treizeci de ani pe şeful Marelui Stat Major al armatei. 

Murchison se dădu jos de pe masa de consultaţie, acoperită cu 
hârtie subţire. Cabinetul de consultaţie de la spitalul Walter Reed 
din Bethesda, rezervat pentru el, era identic cu cel alăturat, 
folosit în exclusivitate de preşedintă. Ferestrele largi dădeau într- 
o curte pătrată, acoperită de gazon. Cabinetul beneficia de toate 
dotările necesare confortului - de la un bar bine garnisit, până la 
o plăcută zonă de relaxare, echipată cu un televizor având 


194 


ecranul plat, cu plasmă, încastrat în perete. 

În timp ce îşi îmbrăca uniforma, Murchison discuta cu Billy 
LeBonte despre partida lor de vânătoare, plănuită pentru acel an. 
Medicul era un pacifist. Cu toate acestea, nu se dădea înapoi de 
la a ţinti cu fermitate şi de a trage asupra cine ştie cărui elan sau 
a oricărui vânat mare, chiar de la o distanţă de patru sute 
cincizeci de metri. Incă din colegiu, cei doi obişnuiau să vâneze 
împreună. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră, strigă Murchison. 

Pe uşă îşi băgă capul aghiotantul lui, o femeie-militar de 
carieră, având gradul de căpitan. Murchison era doar pe 
jumătate îmbrăcat, însă cei doi nu se simţiră câtuşi de puţin 
jenaţi. Amândoi ştiau că femeia văzuse adesea ceva mai mult din 
anatomia generalului. Billy LeBonte îşi reprimă un zâmbet 
mucalit. 

— Generale, ţi-a sosit o musafiră, rosti sec aghiotantul. O 
anume Susan Ostroff, de la Departamentul de Stat. 

Murchison ridică privirea, în timp ce îşi încheia în grabă 
nasturii de la cămaşă. Femeia-căpitan se întrebă de ce părea el 
atât de uluit, ba chiar alarmat. Te pomeneşti că nenorocitul ăsta 
de Murchison mă înşală, îi trecu acesteia prin minte. 

— Mai aşteaptă puţin şi pe urmă invit-o să intre. 

— Am înţeles, domnule. 

Billy LeBonte îl întrebă, aruncându-i o privire plină de 
semnificaţie: 

— Ai mai multe modalităţi de a-ţi face inima să bată în ritm 
accelerat, Sam? 

— Sunt doar probleme de serviciu, i-o reteză Murchison. Dacă 
nu crezi, stai s-o vezi. E un adevărat aisberg. 

O dată ieşit din cabinet, Billy LeBonte fu nevoit să recunoască 
faptul că femeia aceea era de-a dreptul glacială. 

— Bună, Susan, o întâmpină Murchison, după ce uşa se 
închisese în urma ei. Ce surpriză! De unde ai ştiut că sunt aici? 

— Secretara mea a sunat-o pe a ta, spunându-i că există o 
situaţie un pic cam delicată la Departamentul de Stat şi că este 
nevoie de sfatul tău. 

Murchison observă gesturile ei iuți, repezite şi faptul că femeia 
părea teribil de încordată. Era un lucru cu totul neobişnuit la 
sloiul acela de gheaţă. 

De-a lungul anilor, Susan Ostroff îi transmisese lui Murchison 
informaţii de mare interes pentru el. Informaţii care în ciuda 


195 


poziţiei lui, nu i-ar fi putut parveni altfel. Ea îi facilitase controlul 
asupra politicii militare a Chinei, dorit de el şi de Dodge French. 

Sam Murchison îşi ratase cariera militară în Vietnam. Pierduse 
acolo foarte mulţi prieteni. Văzuse atunci cum anumiţi civili - 
persoane particulare şi oameni politici - perturbaseră metodic 
întregul lanţ de comandă militară şi anulaseră toate posibilităţile 
soldaţilor, indiferent că erau bărbaţi ori femei, de a-şi îndeplini 
datoria faţă de patrie. Jurase atunci că nu va mai permite 
niciodată ca deciziile unor iresponsabili să producă vărsare de 
sânge nevinovat. 

Deşi se ţinuse de cuvânt în timpul Războiului din Golf, 
Murchison înţelesese apoi că marea Chină era cu totul altceva 
decât Orientul Mijlociu. Un alt preşedinte, tot persoană civilă, îi 
va cere în curând să ofere carne proaspătă de tun, pentru 
apărarea Taiwanului. Claudia Ballantine precizase că nu va ceda 
cu nici un preţ Beijingului insula. Deci această Claudia Ballantine 
trebuia să dispară. 

Trei săptămâni. Mai puţin chiar. Tot ce avem de făcut este să 
rezistăm până atunci. 

Dar complexa operaţiune a lui French începuse să se clatine. 
Birocraţii îşi băgaseră nasul. Fusese înregistrată deja o primă 
victimă: Garrett. Murchison îşi termină de aranjat nodul la 
cravată, se întoarse cu faţa spre Ostroff şi începu să se plimbe 
agale prin faţa ferestrelor imense. 

— Da, Susan. Ce se întâmplă cu tine? 

— Se pare că există o problemă. 

Ostroff îi povesti despre vizita neaşteptată a lui Sloane Ryder 
la Casa Surratt, despre întrebările şi aluziile acesteia. 

— Nu ştie deocamdată nimic concret, dar este în plină 
cercetare. In dimineaţa asta, când am ieşit pe uşă, am observat 
în bărbat, aflat într-un jeep, care mă supraveghea. 

— l-ai luat numărul de înmatriculare? 

— Sigur. O să-l verific, când o să ajung la birou. 

— Nu ştiu ce pot face în privinţa supravegherii, începu 
Murchison. 

— Nu-ţi cer să faci nimic în privinţa asta, îl repezi Ostroff. Cu 
amărâţii ăia de la BCG, mă descurc şi singură. Vreau însă să afli 
care sunt intenţiile lui French în legătură cu Peter Lin. 

Murchison observă cum trăsăturile lui Ostroff se îmblânziseră 
când rostise acel nume. Incepu să-şi dea seama ce avea să 
urmeze. 

— French doreşte ca Lin să o ia mai uşor, continuă ea, 


196 


încercând să-şi ascundă disprețul, conştientă că nu reuşeşte. 
Trebuie să se retragă acum şi din alegeri. Am luat deja legătura 
cu el. Lin mai aşteaptă şi alte veşti de la mine. 

Apoi ea îi explică motivul acelei întorsături de situaţie. 

— Văd că te descurci foarte bine, spuse Murchison, 
străduindu-se să adopte un ton cât se poate de neutru. 

— Exact. Sunt soldatul cel bun şi disciplinat, ca şi tine, de 
altfel. 

Murchison era de-a dreptul uimit de amărăciunea pe care o 
sesizase în glasul ei. 

— Trebuie măcar să-mi promiţi ceva, continuă Ostroff. Peter 
Lin a luptat toată viaţa pentru reunificare. Nu cunoşti nici 
jumătate din sacrificiile pe care le-a făcut. lar acum French vrea 
să-l tragă pe dreapta, să-l gareze pe o linie moartă. Tu trebuie 
să-mi garantezi că nu i se va întâmpla nimic rău. Atunci când vor 
începe revoltele acolo, Lin va fi printre primii oameni căutaţi de 
poliţie. Nu vreau să fie rănit sau arestat. Nu vreau să fie torturat. 
Vreau să-mi promiţi că o să-l scoţi de-acolo, viu şi nevătămat. 

Murchison nu îşi închipuise niciodată că Ostroff putea plânge, 
însă acum avea ochii înlăcrimaţi. 

— Asta pot să fac, zise el. O să ţi-l aduc acasă. 

Ostroff dădu din cap şi se răsuci cu spatele la general. 

Scoase nişte batiste de hârtie din geantă şi îşi tamponă ochii. 
Fără să se mai întoarcă, femeia murmură: 

— Bine. Ştiu că vei face asta. Pe French nu-l cred în stare, dar 
pe tine... Când se întoarse din nou către el, Murchison rămase 
uluit de înfăţişarea ei dură, dar mai ales de cuvintele mitraliate 
de ea în continuare: Dacă i se întâmplă ceva rău lui Lin, French 
se poate duce dracului, cu tot cu povestea asta pe care a 
organizat-o. Inţelegi, cred, ce vreau să spun, generale? 

Generalul înţelegea prea bine cum stăteau lucrurile. 


În dimineaţa aceea, Peter Mack ajunse în preajma casei lui 
Susan Ostroff şi, observând jeepul parcat pe stradă, îşi dădu 
seama imediat despre ce era vorba. In spatele geamurilor 
fumurii desluşi silueta şoferului. Mack presupuse că în maşină se 
afla doar Whip Alley. 

Mack se hotărî să-l folosească pe detectiv drept acoperire. Se 
ascunse şi o văzu pe Susan Ostroff cum urcă în BMW-ul ei şi cum 
iese de pe alee. Jeepul o urmă, iar Mack urmări amândouă 
vehiculele, pe arterele aglomerate din Georgetown. 

Ca şi Whip Alley, Mack rămase surprins atunci când Ostroff ieşi 


197 


din oraş. O dată ajunsă în zona spitalului, ea încetini la postul de 
pază şi-şi flutură legitimaţia în faţa portarului. Alley n-o urmări şi 
Mack înţelese de ce. Un detectiv de la Omucideri n-ar fi făcut 
altceva decât să atragă în mod inutil atenţia personalului de 
pază. 

Mack aşteptă ca Alley să întoarcă maşina, după care se duse 
la postul de pază. Işi arătă legitimaţia şi gardianul îl invită, cu un 
gest plictisit, să treacă. Din păcate, întârziase prea mult. Maşina 
lui Ostroff se afla în parcarea pentru vizitatori, dar ea dispăruse 
deja. Putea să fi intrat în oricare dintre numeroasele clădiri ale 
complexului spitalicesc. 

Mack se gândi să abordeze chestiunea într-o manieră frontală. 
Cu legitimaţia la vedere, el primi îndrumări pentru a ajunge la 
biroul de pază. Acolo, vorbi cu ofiţerul de serviciu, care-l întrebă 
dacă doctor Ostroff reprezenta cumva vreun pericol. Mack îl 
asigură că nu era cazul. Trebuia doar să vorbească imediat cu 
ea. La cine venise? 

Ofiţerul de serviciu tastă numele lui Ostroff pe computer şi îl 
îndrumă politicos pe Mack la generalul Samuel Murchison. 

Ca să-şi joace rolul până la capăt, Mack urcă cu liftul până la 
etajul indicat. Nu avea nici cea mai mică intenţie să vorbească cu 
Ostroff. Obţinuse tot ce dorise - numele persoanei vizitate de ea 
acolo. Acum se întreba de ce se întâlnea Ostroff cu şeful de Stat 
Major al Armatei, tocmai la Walter Reed? Ce era atât de 
important, încât nu putea aştepta ca Murchison să plece de la 
spital? 

Mack o văzu pe Ostroff ieşind din cabinetul în care se afla 
Murchison, auzi rafala tocurilor ei pe pardoseala holului şi îi 
zâmbi, atunci când aceasta trecu în mare grabă pe lângă el, 
înspre lift. După ce se deschise uşa, el o urmă în lift. 


Generalul Murchison nu-l văzuse pe agentul FBI, pentru că nu 
o urmase pe Ostroff dincolo de uşă. Imediat după ce uşa se 
închise în urma ei, generalul ridică receptorul telefonului său 
codificat. Vocea lui French se auzi pe linia telefonică de maximă 
securitate. 

— Tocmai a trecut pe la mine Ostroff, zise generalul fără nici 
un fel de preambul. 

— Ce-a vrut, Sam? 

Murchison îi relată lui French totul despre îngrijorarea lui 
Ostroff pentru Lin, despre cererea ei de a i se asigura protecţie 
acestuia, ca şi despre ameninţarea pe care o aruncase ea la 


198 


final. 

— E periculoasă, spuse Murchison. 

— Nu-ţi mai bate capul în legătură cu ea. Tu eşti gata de 
acţiune? 

— Da. Însă Trimble şi cu preşedinta trebuie izolaţi. Cuvântul 
„izolaţi”, cu dublul său sens, îl ului de-a dreptul. 

— Şi de asta o să avem tot noi grijă. 


199 


23 


Lee Porter locuia într-o modestă casă de fermier, situată într- 
una din zonele vechi din Chevy Chase. Sloane Ryder înaintă pe 
aleea pietruită, mărginită de tufe de trandafiri, apăsă pe butonul 
soneriei şi auzi ţârâitul acesteia, undeva în interiorul casei. Nu-şi 
anunţase vizita, iar acum regreta că n-o făcuse. 

— Bună ziua. Ce doriţi? 

Tânăra dindărătul uşii cu plasă împotriva insectelor avea vreo 
nouăsprezece, poate douăzeci de ani şi purta un tricou larg, cu 
însemnele Universităţii din Georgetown. Avea tenul de nuanţa 
caramelei cu cacao şi nişte ochi la fel de negri ca şi cei ai lui 
Porter. 

Sloane îşi arătă legitimaţia de serviciu şi se prezentă. 

— II caut pe domnul Porter. Nu mă aşteaptă... 

— Camille, cine este? 

îmbrăcat într-o pereche de jeanşi şi într-o cămaşă de pânză, 
Porter se ivi în spatele tinerei fete. Sloane remarcă părul încă 
umed de la duşul pe care tocmai îl făcuse. 

— Sloane... Porter se întoarse către fată. Camille, draga mea, 
du-te şi termină-ţi micul dejun. Este o chestiune de serviciu. Vin 
şi eu imediat. 

— Bine, zise fata cu un ton ezitant. 

Porter aşteptă ca ea să plece, apoi deschise uşa. 

— Este nepoata mea, spuse el. Studentă în anul doi la 
Georgetown. 

Sloane păşi, cu sfială, în antreu. 

— Scuză-mă că te deranjez. Era mai bine să fi sunat înainte. 

Porter se uită la servieta burduşită din mâna ei şi la ochii roşii 
şi umflaţi. 

— N-ai dormit toată noaptea. Hai să bei o cafea. 

O invită înăuntru, într-un mic birou ai cărui pereţi erau 
căptuşiţi cu lemn de pin. Interiorul demonstra că acolo se 
muncea intens. Canapeaua veche cu arcurile lăsate era dovada 
că acea încăpere servea adeseori şi ca dormitor. 

Porter o lăsă singură pentru câteva minute. Sloane auzi voci şi 
zgomot de vase în bucătărie. Apoi el se întoarse cu o ceaşcă 
plină de cafea aburindă. După ce i-o dădu, se aşeză în fotoliul lui. 

— Mulţumesc, zise Sloane şi începu să-i povestească despre 


200 


Ostroff. După spusele lui Whip, Peter Mack a urmărit-o ieri până 
la spitalul Walter Reed. L-a observat în urma lui, în timp ce o 
urmărea şi el. 

— Alley, a intrat şi el în spital după ea? 

— Nu. S-a gândit că ar da de bănuit. 

— Dar Mack? 

— El a intrat şi a rămas acolo timp de patruzeci de minute. Nu 
ştim ce s-a întâmplat înăuntru. 

— Tu n-ai vorbit cu el? 

— N-am reuşit, deşi i-am lăsat două mesaje pe telefonul 
celular. 

— Crezi că se ascunde de noi? 

— Se află aici, la Washington, de cinci zile, dar nu a luat încă 
legătura cu noi. Nici măcar dintr-o elementară politeţe. Dar de 
cazul Ostroff se ocupă. Cum o fi izbutit să afle atât de repede de 
existenţa ei? Tu ziceai că nici măcar nu i-ai pomenit numele în 
cursul întâlnirii de la Casa Albă. 

— E-adevărat, nu i-am pomenit numele. Nu-mi dau seama de 
unde a aflat despre ea. 

Porter bău din cafeaua lui şi apoi o îndemnă pe Sloane: 

— Mai zi-mi despre Ostroff. 

— Pare absolut „curată”. John, Sara şi cu mine am ascultat 
înregistrările tuturor convorbirilor ei de-acasă, i-am verificat 
cărţile de credit, itinerarele parcurse. Nimic. Nu vom putea 
ajunge la telefonul ei de la serviciu până luni. Femeia n-a mai 
plecat, de şase luni de zile, din Washington. lar înainte de asta, a 
fost într-un concediu, de o săptămână, la Saint Thomas. l-am 
verificat veniturile şi toate conturile bancare. A spus adevărul - 
contabilii ei sunt cinstiţi. Banii pe care i-a moştenit s-au 
transformat într-o rentă viageră, atunci când s-a angajat la 
Departamentul de Stat. Ostroff primeşte tranşe trimestriale. 
Creditul bancar pentru Garrett este foarte corect, deşi dobânda 
rămâne, în mod evident, cât se poate de dubioasă. N-am putut 
vorbi cu directorul de credite care s-a ocupat de el, pentru că 
lipseşte din oraş până pe la mijlocul săptămânii viitoare. 

Porter privea în gol. Sloane şi colegii ei munciseră pe rupte, 
însă obţinuseră mult prea puţin. 

— Doar n-ai venit până aici ca să-mi spui numai atât. 

Sloane băgă mâna în servietă şi scoase un dosar din care 
extrase mai multe fotografii color, fiecare dintre ele numerotată 
în colţul din dreapta sus şi le puse pe măsuţă. Erau în total 
douăzeci şi două de fotografii. 


201 


— Sunt multe imagini cu turişti, pe caseta filmată de familia 
aceea din Wisconsin, zise ea. Doar nouăzeci de secunde au fost 
filmate în parcul Potomac. Fiecare cadru în parte a fost mărit. Eu 
le-am cercetat pe toate şi le-am exclus pe cele care nu 
cuprindeau nici un personaj. Pe urmă, am renunţat şi la cele 
filmate înainte de sosirea lui Garrett şi de începerea meciului de 
base-ball. Astea sunt cele care pot prezenta interes. 

Porter examină cu multă atenţie fiecare fotografie. Unele 
dintre ele erau mai clare, altele mai puţin clare; desluşea în ele 
feţe de bărbaţi, femei şi copii. Câţiva copii jucau base-ball. 

— Dar bifările făcute cu roşu, ce semnificaţie au? întrebă el. 

— indică figuri cunoscute. Whip le-a identificat ca fiind ale 
bărbaţilor de la meci sau ale femeilor aflate lângă masa de 
picnic. 

Dând la o parte acum şi pozele marcate de Alley cu un X roşu, 
elimină şaptesprezece fotografii din totalul de douăzeci şi două. 
Porter se uită cu mare atenţie la cele cinci care rămăseseră. In 
două dintre ele, apăreau nişte femei. Pozele erau atât de clare, 
încât nu încăpea nici un fel de îndoială. Era vorba despre două 
negrese bătrâne, fiecare cu câte o Biblie în mână. Una dintre ele 
avea o sacoşă de voiaj pe umăr, cu însemnele unei agenţii 
turistice, care se vedeau cu mare claritate. 

Mai rămăseseră trei fotografii. Porter le studie bine de tot. 
Prima înfăţişa un bărbat stând pe un pled, cu faţa la soare. La 
picioarele lui se afla un câine din rasa ciobănesc german. A doua 
prezenta un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu nişte trăsături 
frumoase şi cu o expresie de uimire pe figură, de parcă ar fi fost 
mirat şi supărat pentru faptul că era filmat. Cea de-a treia şi 
ultima fotografie era cea mai neclară. Distanţa dintre bărbatul 
filmat şi obiectiv fusese mare, iar expunerea slabă; în imaginea 
respectivă, omul tocmai se întorcea cu spatele la camera video. | 
se vedea mai puţin de un sfert din faţă. Prin mărire, sacoul său 
bej se vedea ceva mai bine. 

— Şi ce părere ai tu despre pozele astea? o întrebă Porter pe S 
loane. 

— Whip este de părere că asasinul a fost tot timpul prin 
preajmă, zise Sloane. Garrett nu a fost omorât cu o armă de foc 
sau cu un cuţit şi asasinul a vrut să se asigure că victima lui a 
murit. El a fost nevoit să rămână aproape de locul faptei, ca să 
fie sigur că Garrett a murit. Cred că s-a uitat la noi cum încercam 
să-l salvăm, poate a aşteptat chiar până ce trupul a fost băgat în 
sac şi s-a tras fermoarul. 


202 


Porter rămase uluit de detaşarea pe care o sesizase în glasul 
ei. Poate că era din cauza epuizării. Poate exista alt motiv. 

— Unde vrei să ajungi cu asta, Sloane? 

Ea puse ceaşca cu cafea, pe măsuţă. 

— Whip a verificat aceste trei poze în computerele de la 
Omucideri, în speranţa că va da peste un infractor cunoscut, dar 
fără rezultat. De asemenea, a cerut ajutorul poliţiilor din Virginia 
şi din Maryland. Tot nimic. Eu vreau să arunc plasa mai departe 
şi să folosesc banca de date a FBl-ului, aceea cu asasini căutaţi 
sau cu suspecți, precum şi computerele Serviciilor Secrete. 

Porter simţi cum stomacul i se strânge. 

— Pentru ce să amestecăm Serviciile Secrete? Crezi că 
vreunul dintre oamenii ăştia ar putea fi străin? 

— N-am de unde să ştiu asta, dar s-ar putea ca divizia de 
informaţii a Serviciilor Secrete să ştie. 

— Pe tine te-a impresionat ceva, dar tare de tot, Sloane. Ce 
anume a fost? 

— M-am tot gândit la succesiunea evenimentelor care au avut 
loc. Mai întâi, am crezut că Garrett a fost omorât pentru că îl 
anchetam noi. Dar dacă motivul e altul? Dacă a fost omorât doar 
pentru simplul fapt că a făcut ceea ce a avut el de făcut şi 
trebuia pur şi simplu să moară ca să se elimine un martor 
incomod? Oare ce informaţii o fi transmis el, ca să fie omorât din 
cauza lor? 

— Să i le fi transmis lui Ostroff? 

— Posibil. 

— Am înţeles de la tine că Ostroff nu s-a arătat prea 
impresionată de moartea lui Garrett. 

— Şi te întrebi de ce, nu-i aşa? Imediat după ce m-am întâlnit 
cu ea, Ostroff s-a dus glonţ la Western Union. Pentru ce a 
procedat astfel, când avea la îndemână cele mai bune sisteme 
de comunicaţie? A vrut să păstreze secretul, nu crezi? Probabil 
că n-a fost un mesaj pe care să-l fi putut trimite prin telefon sau 
prin fax - mai ales după discuţia cu mine. 

— Cu alte cuvinte, vrei să spui că Garrett a avut o misiune - 
pe care şi-a îndeplinit-o cu succes - şi că a fost omorât nu numai 
pentru că tu îl anchetai, ci şi pentru că nu mai reprezenta o 
componentă indispensabilă în angrenaj, aşa încât trebuia să i se 
închidă definitiv gura. lar acest mesaj, transmis de Ostroff prin 
Western Union, s-ar putea să constituie şi pentru ea o ultimă 
misiune, după care va fi redusă la tăcere, fără ca aceasta să 
perturbe funcţionarea sistemului. Am dreptate? 


203 


Sloane încuviinţă, dând din cap. 

— Lee, ea e acum singură-singurică. Whip şi Paco o apără cât 
pot, dar n-o să poată face acest lucru la infinit. Whip Alley 
susţine că supravegherea ei are mari deficienţe, de care ar putea 
profita orice asasin. 

Porter puse mâna pe una din cele trei fotografii. 

— Sacoul bej. Te-ai gândit la omul ăsta încă de la început. 
Crezi că el ar putea fi ucigaşul? 

— El s-a apropiat cel mai mult de femeile de la masă. Ele îşi 
amintesc că au vorbit cu el. A fost în apropierea mâncării şi a 
băuturii aflate pe masă. A avut la dispoziţie zece, poate chiar 
cincisprezece secunde, ca să-i otrăvească băutura lui Garrett. Eu 
zic că el este asasinul. 

Porter se uită din nou la fotografie, străduindu-se să vadă ceva 
şi dincolo de imaginea aceea neclară. Ştia că şi Sloane făcuse, la 
rândul ei, acelaşi lucru. 

Din cauza nivelului tehnic limitat al echipamentului de care 
dispunea BCG-ul, fotografia nu putea fi îmbunătăţită la ei. Mai 
existau însă şi alte laboratoare, cum ar fi cele de la NASA, unde 
fuseseră mărite fotografiile planetei Marte sau cel din Pasadena, 
în care se studia propulsia prin efect reactiv. Porter ar fi putut 
apela la unul dintre aceste laboratoare şi să primească 
exemplarele mărite, în aceeaşi zi. 

— Cred că am putea apela şi la Serviciile Secrete, zise el. Au şi 
ei o aparatură excelentă, de ultimă generaţie. 

— Ar fi cel mai potrivit. Atunci când am fost la Casa Albă am 
cunoscut un agent cu numele de Holland Tylo. Bănuiesc că aş 
putea colabora foarte bine cu ea. 

— Ea va dori să ştie dacă tipul ăsta nu reprezintă cumva o 
ameninţare la adresa preşedintei. 

— Deocamdată n-avem de unde şti. Deşi a învăţat la colegiu 
împreună cu preşedinta, Ostroff nu prea are de-a face cu Biroul 
Oval. lar Garrett, cu toate că a lucrat în cadrul Casei Albe, nu era 
foarte apropiat de preşedintă. Să vedem dacă nu descoperă 
cumva Tylo lucruri noi, folosindu-şi computerele. 

Porter auzise şi el de Holland Tylo, eterna umbră a 
preşedintei. 

— Şi FBl-ul? întrebă el. 

Sloane ridică din umeri. 

— N-avem de ales, nu-i aşa? Sloane adună fotografiile şi se 
ridică în picioare. Am sunat mai devreme la biroul lui Mack şi i- 
am spus centralistei că doresc o întrevedere cu el, la ora zece. 


204 


* 


Sloane formă numărul de telefon al Serviciului Secret de la 
Casa Albă, pe telefonul ei din maşină. Avu noroc. Holland Tylo 
tocmai ieşea din tură şi acceptă să se întâlnească cu ea în holul 
hotelului Willard, din apropierea clădirii executivului. 

Măreţia vechiului hotel Willard a fost cu greu redată, după ani 
de restaurare. Inconjurate de mobile din mahon cu incrustaţii 
aurite, Sloane şi Tylo se aflau într-o mică încăpere de odihnă, 
aflată lângă recepţie. Conversaţia lor era mascată de traficul 
intens al clienţilor cât şi de permanentul zbârnâit al telefoanelor. 

Sloane îi dădu un plic care conţinea cele trei fotografii. 

— Am nevoie de ajutorul tău, continuă ea, explicându-i despre 
ce era vorba. 

Tylo nu se uită la poze, până când Sloane nu termină tot ce 
avea de spus. Apoi studie fiecare fotografie în parte. 

— Nu recunosc în ele pe nici unul dintre cei aflaţi pe lista celor 
periculoşi, zise ea într-un târziu. 

Dar ceea ce nu-i spuse Tylo era faptul că imaginea insului în 
sacou bej îi amintea vag de cineva, dar nu-şi dădea seama de 
cine. Continuă cu o întrebare: 

— E ceva legat de securitatea preşedintei? 

— Nu cred. Aş vrea să verifici aceste fotografii pe computerele 
cu listele de suspecți, în cazul în care ele pot corela trăsăturile 
acestor bărbaţi cu cineva supravegheat de Serviciul Secret sau 
despre care există date. 

— Merg chiar acum la sediu, zise Tylo. Las astea acolo şi le 
spun că este urgent, dar din păcate nu cred că vor fi gata decât 
peste douăzeci şi patru sau patruzeci şi opt de ore. 

— Iţi mulţumesc mult. 

Sloane îi mai spuse că vor lucra la mărirea fotografiilor şi 
laboratoarele de la NASA şi din Pasadena. In caz că acestea vor 
putea mări şi clarifica imaginile, ea urma să i le transmită 
imediat lui Tylo. 

Uitându-se la Sloane, Tylo îşi zise că aceasta nu minţise când 
afirmase că nu plana nici o ameninţare asupra preşedintei, dar... 

Tylo îşi propuse să facă un pic mai mult decât să le spună 
specialiştilor că verificarea fotografiilor este urgentă: avea să le 
verifice chiar ea. Dacă rezultatele nu vor fi relevante, însă acel 
gând ar fi continuat să o tortureze, mai existau şi alte perechi de 
ochi - şi alte computere - care să se ocupe de fotografiile 
respective. Şi mai ales de aceea în care era imaginea bărbatului 


205 


cu sacou bej. 


Sloane aşteptă cinci minute la recepţie, în sediul FBI, după 
care veni un paznic care o conduse sus. Bănuia că Peter Mack 
avea să-i dea de furcă. 

In lift, paznicul nu apăsă pe butonul pentru etajul patru, acolo 
unde îşi desfăşura activitatea divizia de informaţii. Liftul se opri 
cu două etaje mai sus şi Sloane fu condusă pe un coridor lat, la 
capătul căruia era o uşă dublă, pe care scria: OPERAȚIUNI 
SPECIALE. 

Sloane n-avea de unde să ştie că intra într-una din cele mai 
secrete zone ale Biroului, destinată în exclusivitate cazurilor 
extrem de dificile. In jargonul Biroului, acea secţiune era 
cunoscută drept una „exclusivă”. Acolo, Biroul lucra mână-n 
mână cu ANS-ul, pentru interceptarea comunicaţiilor ce 
proveneau de la ambasadele străine aflate pe teritoriul 
american, comunicaţii incluzând satelitul, telefonul, faxul, 
curieratul şi poşta. Acolo erau concepute şi operaţiunile strict 
secrete, ulterior aprobate şi înaintate spre executare. 

In dosul uşii duble, la recepţie, o tânără drăguță, cu arma în 
toc, se uită la legitimaţia temporară a lui Sloane, după care o 
invită să ia loc. Agentul special Mack o aştepta şi se scuză pentru 
întârziere, deoarece tocmai vorbea la telefon. 

La douăzeci de metri distanţă de ea, în incinta birourilor 
izolate acustic, Peter Mack vorbea la telefon cu Dodge French, 
căruia îi dădea raportul în legătură cu întâlnirea lui Susan Ostroff 
cu şeful de Stat Major, la spitalul Walter Reed. 

— Domnule, ceea ce nu înţeleg eu, este motivul pentru care s- 
a dus să-l întâlnească pe general. Din activitatea lui Ostroff nu 
reiese că a avut de-a face cu Murchison - nici un fel informări, 
nici un fel de discuţii, nici un fel de însărcinări. Şi totuşi, ştia că 
generalul se afla în acel moment la spital, unde de altfel s-au şi 
întâlnit. 

Vocea lui French se auzea ca de la mare depărtare, însă Mack 
ştia că acest lucru se datora securizării convorbirii telefonice. 

— Eşti sigur că n-a fost o simplă coincidenţă? Poate că ea s-a 
dus acolo cu alt scop? 

— Nu, domnule. Etajul acela este rezervat în exclusivitate 
preşedintei şi altor oficialități de prim rang. Murchison era 
singurul pacient prezent în acea clipă la etajul respectiv. Şi, de 
fapt, am văzut-o cu ochii mei cum a ieşit din cabinetul destinat 
lui Murchison. 


206 


— Prin urmare, tu crezi că există o oarecare legătură între ei. 
French părea că reflectează, aşa că Mack nu-l întrerupse. Cam 
bizar, deşi s-ar putea să nu vedem pădurea din cauza copacilor. 
Sam Murchison are reputaţia, ce-i drept destul de discretă, că-i 
plac femeile. Crezi că ar putea fi vorba de aşa ceva? 

Că el se cam tăvăleşte cu Ostroff şi că ea ar fi venit tocmai 
acolo numai pentru o partidă matinală de sex înflăcărat? 

— Domnule, s-ar putea, răspunse Mack de o manieră 
diplomatică. Trebuie să aflu ceva mai multe despre Ostroff, ca să 
pot face o afirmaţie precisă în privinţa asta. Brusc, Mack îşi 
aminti: Sloane Ryder aşteaptă în anticameră. Poate mă ajută 
Sloane, spuse el. 

— Ai grijă, îl atenţionă French. Las-o pe Ryder să-ţi spună ceea 
ce ştie despre Ostroff. lar dacă ştie că Ostroff are o legătură cu 
Murchison, încearcă să afli de la ea ce anume a mai aflat. 

Mack închise telefonul şi sună la recepţie ca s-o invite pe 
Sloane înăuntru. Ca toate birourile din FBI, cel folosit de el era 
mic şi nu avea geamuri spre exteriorul clădirii. Un predecesor de- 
al lui montase o oglindă pe unul dintre pereţi, ca să dea impresia 
unui spaţiu mai larg, iar Mack îşi verifică ţinuta în faţa acesteia. 
Ştia că arată bine, dar se simţi uşor emoţionat, atunci când auzi 
bătaia în uşă. 

— Peter... _ 

— Sloane. M-a mirat mesajul tău. Părea a fi urgent. li făcu 
semn să se aşeze. Pari obosită. 

Sloane se uită prin birou. Nu arăta chiar aşa cum se aşteptase 
ea. Birourile FBl-ului erau mici, impersonale, spre deosebire de 
ale directorilor, care erau impresionante. Cel al lui Peter făcea 
excepţie de la regulă. 

— Am încercat să te sun acasă, spuse Mack. 

— M-am mutat. Peter, crezi că vom avea probleme dacă 
lucrăm împreună? 

— Nu văd de ce. Te-am sunat ca să te rog să-mi aduci 
dosarele cu Garrett şi cu ancheta aflată în curs de desfăşurare. 
Presupun că ţi s-a spus că o să fac parte din echipă. 

— Da, dar se pare că tu faci deja parte din echipă. De ce ai 
urmărit-o pe Susan Ostroff, la spitalul Walter Reed? Cum de ai 
aflat despre ea? 

Mack rămase buimac. 

— De unde ştii tu? 

— Pentru că şi noi o urmăream. 

Mack ridică din umeri. 


207 


— Foarte bine. Eu îmi făceam temele, Sloane. MJ-11 nu este 
singurul departament care are acces la informaţii despre Garrett. 
Am ajuns şi eu la aceleaşi concluzii ca tine. 

Și chiar foarte repede. 

Răspunsul lui Mack suna fals, dar Sloane nu insistă asupra 
acestui fapt. 

— Da? Ai ajuns la aceleaşi concluzii? Asta-i bine, pentru că 
vreau să vorbim despre Ostroff. Ştii la cine s-a dus ea la spital? 

— Nu, am pierdut-o pe drum. 

Sloane îşi muşcă buza. Mack minţea. De ce oare? Dorea gloria 
sau voia doar s-o amăgească pe ea? 

— Peter, zise ea pe un ton egal, moartea lui Garrett a ajuns să 
fie anchetată în mod oficial de către serviciul Omucideri din 
cadrul poliţiei. Nu sunt singura care îţi va pune întrebările astea. 

— Te referi la detectivul Alley? In cazul în care voi afla ceva 
important pentru anchetă, Alley va fi primul căruia îi voi spune. 
Pe cuvânt. 

Avea un ton ironic. 

— Hai s-o luăm şi altfel, zise Sloane. Conform rapoartelor citite 
de tine, care crezi tu că a fost cauza morţii lui Garrett? 

— O tumoră pe creier. 

— Greşit. Ce-ai zice despre nişte ketamină? 

Sloane se făcu că nu-i observă stupoarea şi-i explică ce anume 
găsise medicul legist, cum acţionase acel medicament şi cum Îl 
ingerase Garrett. 

— S-ar putea ca Garrett să fi fost ţinta unui asasin profesionist, 
zise ea. Şi, fiind legată de el, cred că Susan Ostroff se află în 
pericol. De aceea o supraveghem. In concluzie, ne ţinem cuminţi 
de directivele lui Dodge French sau rezolvăm problema asta aşa 
cum se cuvine? 

Mack îşi recăpătase stăpânirea de sine, dar creierul îi lucra 
intens. French nu-i spusese nimic despre rezultatul autopsiei şi 
de posibilitatea existenţei unui asasin. Ce altceva nu mai ştia 
French? 

— Bine, zise Mack. Trebuie să recunosc faptul că am pornit-o 
prost. E greşeala mea. Cum îţi spuneam, l-am verificat pe Garrett 
şi astfel am ajuns la Ostroff. Dar zău că nu ştiu nimic despre 
existenţa vreunui asasin. Explică-mi, te rog. 

Sloane îi puse în faţă, pe mapa de pe birou, trei fotografii, 
spunându-i unde şi când fuseseră făcute. li mai spuse că şi alte 
agenţii se ocupau de mărirea şi de îmbunătăţirea lor şi-i aduse la 
cunoştinţă ce dorea de la el. 


208 


— Pot să le verific pe computerele noastre, zise el. Dacă 
aştepţi o zi-două, o să-i rog pe cei de la laboratorul nostru să le 
îmbunătăţească în prealabil. 

— Ce-ar fi să faci ambele treburi în acelaşi timp? Poate 
obţinem ceva din originale şi nu va trebui să mai aşteptăm. 

— Bine. 

— Acum despre Ostroff. Cu cine s-a întâlnit ea la Walter Reed? 

Mack avu o ezitare, amintindu-şi de sfatul lui Dodge French. 
Cum apăruseră acum şi alte aspecte, Mack se hotărî: 

— Cu Murchison. Generalul Sam Murchison, şeful Marelui Stat 
Major. 

Sloane se rezemă de spătarul scaunului. Mai întâi, Susan 
Ostroff merge la Pentagon, pe urmă la Walter Reed... are vreo 
legătură în armată... şi până sus de tot, la cel mai înalt 
comandament al naţiunii. 

— Nu ştiai? întrebă Mack. 

Sloane scutură din cap. 

— l-am parcurs convorbirile telefonice. A sunat la Ministerul 
Apărării, dar nu şi la Pentagon. 

— Poate de asta te-ai păcălit, zise Mack. Nu ştiai că tot 
centralistele de la Ministerul Apărării fac legătura şi la Pentagon. 
Dacă Ostroff sună la un număr şi vorbeşte puţin, iar înainte de a 
închide atinge butonul cu steluţă, reia legătura cu centralista, 
care îi face legătura la Pentagon. Şi astfel, numărul de la 
Pentagon nu apare nicăieri înregistrat. 

Ce simplu, îşi zise Sloane. Cum de nu ne-am gândit la asta? 
Dar Murchison? Ce să fac acum cu el? Cum să supraveghezi pe 
cineva ca el? 

Apoi îşi dădu seama că nu gândea corect. Nu la Murchison 
trebuia să se gândească, ci la Ostroff. 

— Ştii cumva ce program are Ostroff? întrebă Sloane. 

Mack scoase nişte foi de hârtie dintr-un teanc. 

— Diseară este o gală, la noul hotel Meridien, ceva care 
precede festivitatea cu „Mâinile  Speranţei” de Ziua 
Recunoştinţei. li dădu foile. 

— O seamă de celebrități la Washington, şopti Sloane, 
consultând lista. 

La gală urmau să participe toţi directorii marilor corporaţii, 
precum şi vârfurile societăţii şi ale lumii politice. Biletele aveau 
preţuri începând de la douăzeci şi cinci de dolari. O masă 
depăşea un milion. Fundaţia „Mâinile Speranţei” avea să dea 
lovitura. Ostroff urma să participe şi ea, datorită renumelui 


209 


familiei ei. 

— Peter, zise încet Sloane, aş vrea să ne introduci şi pe mine 
şi pe detectivi la gala asta. 

— Nu trebuie să-ţi faci probleme pentru Ostroff. Va fi şi 
preşedinta acolo diseară - cu toată securitatea necesară. 

— Pentru preşedintă, da. Insă nu şi pentru Ostroff. 

— Chiar crezi că o să atenteze cineva la viaţa ei, în situaţia 
dată? 

— Nu ştiu. Nu sunt sigură. Vrei să rişti? Sloane tăcu o vreme. 
Adică să avem grijă de ea până mâine. 

Dacă Sloane nu i-ar fi dezvăluit toate secretele despre Garrett, 
Mack n-ar fi fost de acord chiar atât de repede. Acum avea şi el 
întrebări de pus expertei în problemele Chinei, de la 
Departamentul de Stat. 

— Ai mai fost vreodată la Meridien? întrebă. 

— Nu, răspunse Sloane. 

Mack îi prezentă o diagramă mare a hotelului. 

— Uite, aici este intrarea de serviciu, pe aici intră cei de la 
pază... 


210 


24 


Nord-coreeanca, al cărei nume era Kim Cho, şedea în sala de 
aşteptare a Spitalului din comitatul Nassau. În încăpere mai erau 
încă patru persoane, mame şi taţi. Aceştia răsfoiau reviste, 
prefăcându-se că citesc, dar aruncau din când în când câte o 
privire nerăbdătoare la ceasul din perete, de parcă ar fi încercat 
să mărească viteza secundarului, care li se părea înnebunitor de 
redusă. 

Cho ţinea în poală un ziar, ultima ediţie din The New York Post. 
Paginile centrale ale acestuia cuprindeau fotografii cu noul hotel 
Meridien din Washington. Comentariul referitor la gala din acea 
seară era făcut pe un ton emoţionat. Cho se uita la fotografia 
preşedintei Americii, o femeie frumoasă, elegantă, deloc 
preocupată de foametea şi sărăcia provocată de ea ţării lui Cho. 
Embargourile americane îndreptate asupra produselor nord- 
coreene, blocada din porturile Coreei de Nord şi supravegherea 
mărilor din jurul acestei ţări, efectuată de către navele 
americane, contribuiseră din plin la distrugerea economiei patriei 
sale. Fără comerţ, coreenii nu aveau de lucru; iar fără lucru, 
mureau de foame. 

Kim Cho ştia că operaţiunea la care participa nu fusese 
concepută sau finanțată de Phenian. Marele Conducător Devotat 
al Poporului nu avea nici banii şi nici resursele umane cu care să 
poată ataca de unul singur hegemonia americană. Insă, la un 
moment dat, apăruse o conjunctură de interese puternice, care o 
transformase pe Kim Cho în soldatul care trebuia să-şi răzbune 
patria. Curând, americanii aveau să resimtă şi ei durerea, groaza 
şi neputinţa pe care le simțeau, în fiecare seară, mai bine de 
două treimi din omenire. 

— Doamna Cho? 

Doctorul, în vârstă de vreo treizeci şi ceva de ani, avea o 
chelie prematură, iar respiraţia îi mirosea a mentă, fapt resimţit 
de Kim drept aroganță din partea lui. Totuşi, ea îşi jucă rolul, 
dând din cap şi zâmbind jenată, asemenea unei şcolăriţe. 

Pediatrul, specializat în SIDA, îi vorbea despre faptul că 1818 - 
pe care-l cunoştea sub numele de Sun - se prezenta foarte bine. 
Era mulţumit mai ales că băiatul se mai îngrăşase, dar o avertiză 
că acesta ar fi trebuit să facă ceva mai multă mişcare. 


211 


— N-aş vrea să apară probleme cardiace, îi explică el pe un 
ton grav. 

Kim Cho îşi plecă fruntea. 

— Bine, domnule, bine, domnule... repetă ea. 

1818 ieşi, însoţit de o infirmieră, care îi dădu o bomboană. 
Medicul îl mângâie pe cap şi îi aduse „mamei” la cunoştinţă că 
doreşte să îl consulte peste două săptămâni. 

Bine, domnule, bine, domnule... 

Insă 1818 nu avea să mai vină. Peste zece zile, el urma să fie 
dus în altă parte, la un alt spital din Rhode Island. Acolo, se va 
ocupa de el o echipă de specialişti, care chipurile s-ar fi adunat 
pentru a participa la o conferinţă în Boston. După ce aceştia îşi 
vor fi terminat treaba, 1818 va fi gata pentru a merge la Casa 
Albă. 


După-amiază, Sloane se întoarse acasă la Whip Alley, în Brook 
Hill. Şedea la masa din sufragerie şi se uita pe foile transmise 
prin fax de Mack, la biroul ei. 

Le povestise despre întâlnirea ei cu Mack, lui Whip şi lui Lee 
Porter. Toţi trei primiseră prin curier legitimaţiile de paznici, ca 
de altfel şi Paco Santana. După o oră, sosi prin fax şi lista cu 
oaspeţi şi cu alte detalii referitoare la securitatea evenimentului 
monden. Toţi erau de acord că locul cel mai sigur pentru Susan 
Ostroff, în acea seară, era Meridien, ca de obicei. Serviciul Secret 
îşi făcuse în mod impecabil datoria. 

Fusese pusă în discuţie şi legătura lui Ostroff cu generalul 
Murchison. 

„Astăzi nu putem afla mai multe despre asta, spusese Porter. 
Mâine, vom discuta cu ea mai pe îndelete.” 

Sloane îşi dăduse seama că brusca apariţie a lui Murchison pe 
acea tablă de şah îl luase pe Porter pe nepregătite şi că le 
produsese multe probleme. Porter participase de multe ori la 
şedinţe, în Biroul Oval, alături de Murchison. El ştia bine că şeful 
de Stat Major deţinea multe informaţii. Oare se putea ca un 
astfel de om, care dăduse dovadă de atâta loialitate şi implicare, 
să trădeze la un moment dat secretele patriei sale? 

— Tot asta citeşti? 

Sloane ridică privirea şi îi zâmbi lui Alley, care tocmai intrase 
pe uşă. 

— Eşti pregătită pentru diseară? 

— Mai pregătită nici că se poate, spuse Sloane. 

El se apropie de masă, se uită la documentele transmise prin 


212 


fax şi la notițele ei, după care puse peste ele un ziar. 

— Mai lasă-le. Măcar în seara asta. 

Sloane dădu din cap. 

— Ar fi cazul să mâncăm şi noi ceva. S-ar putea ca mai târziu 
să nu mai avem ocazia. 

Sloane îl ajută pe Whip să scoată din pungi alimentele 
cumpărate de el şi aranjă pe un platou sanavişurile, în timp ce el 
pregătea salata. Işi luară farfuriile şi se duseră în living ca să 
urmărească ştirile de după-amiază, la CNN. In Egipt, la Luxor, 
fuseseră măcelăriți nişte turişti; baronii drogurilor din Columbia 
asasinau procurori guvernamentali în Mexic; un oficial german 
din serviciile secrete fusese arestat pentru spionaj în favoarea lui 
Saddam Hussein. Brusc, Sloane se simţi copleşită. Ar fi vrut să 
închidă ochii şi să uite de toate. 

Alley duse farfuriile la bucătărie. Când reveni în încăpere, din 
boxe se revărsau sunetele unei melodii plăcute. Sloane se 
culcase pe canapeaua cea mare şi avea ochii întredeschişi. Alley 
trecu tiptil pe lângă ea, nedorind s-o deranjeze, dar simţi pe 
mână atingerea degetelor ei. 

— Stai puţin jos, şopti ea. Ştii, într-o bună zi totul se va 
termina. 

— Da, într-o bună zi. Aşa este. 

— Şi atunci, ce se va întâmpla cu noi? 

— Tu ce crezi? 

— Noi n-avem acum o relaţie, nu? 

Sloane îi trecu palma peste obraz, peste tâmplă, până spre 
ceafa şi îl apucă deodată de păr. Îl trase spre ea şi îl sărută cu 
pasiune. Apoi îi descheie cămaşa. În tot acest timp, gura ei nu se 
dezlipise nici o clipă de gura lui. 

Alley o ridică şi îi scoase puloverul şi pantalonii. Ea îşi desfăcu 
repede părul şi îşi scoase sutienul. Sărutările lui o ţintuiră de 
pernele canapelei. Se cutremură de plăcere atunci când el îi 
sărută sânii. Alley continuă s-o sărute, coborând, cu ezitări şi cu 
dezmierdări, până spre coapse. 

Sloane pierduse noţiunea timpului şi a spaţiului. Avu trei 
orgasme mici, apoi se lăsă pradă unor valuri de căldură prelungi, 
ondulatorii. Când nu mai putu suporta intensitatea excitaţiei, îl 
trase spre ea, încolăcindu-l cu picioarele, lăsând să-i scape un 
suspin ascuţit, când el o pătrunse. 

Sloane se lăsă multă vreme pradă acelei legănări, agăţându- 
se de el, în timp ce bărbatul se mişca neobosit. Când izbucni, 
eliberată, se simţi purificată, renăscută şi pentru că Alley nu se 


213 


oprea şi o excita în continuare, ca să mai aibă un orgasm, se 
agăţă de el şi mişcările lor reintrară în ritm. 

Apoi totul se termină, la fel de plăcut precum începuse. El 
încercă să se retragă, însă Sloane îl opri şi îl reţinu în ea, până la 
epuizare. 

Rămaseră îmbrăţişaţi până când ultimele raze de lumină 
dispărură şi camera fu cuprinsă de întuneric. Muzica se 
terminase de mult. Urechile lor percepeau acum doar bătăile 
inimilor şi şoaptele de iubire. Se priviră îndelung, plăcut miraţi de 
comoara nepreţuită pe care o descoperiseră împreună. 


La cincisprezece kilometri depărtare de locul vrăjit în care 
rămăseseră înlănţuiţi Sloane Ryder şi Whip Alley, agentul Holland 
Tylo stătea în picioare, în holul mare de la Meridien şi cerceta 
planurile detaliate ale hotelului. 

Hotelul Meridien fusese construit pe un teren din apropierea 
şoselei Kalorama, nu departe de Ambasada Franceză, de către o 
companie internaţională cu sediul la Paris. Costurile construcţiei 
fuseseră indecent de mari, dar rezultatele erau uluitoare. 

Piesa de rezistenţă o reprezenta salonul căptuşit cu marmură 
rozalie, aflat sus, deasupra holului de la intrare. In capătul sălii 
exista o piscină, al cărei flux continuu de apă era comandat 
electric. Apa trecea prin piscină şi cădea după aceea, în cascadă, 
într-un mic lac, înconjurat de o vegetaţie luxuriantă. In susul 
apei, dintr-un unghi potrivit şi într-o lumină avantajoasă, se 
putea observa o cascadă din bronz. Aceasta direcţiona apa în 
lac. Cele două talgere de bronz, de circa o jumătate de metru 
flecare, nu se vedeau, însă ele despicau şuvoiul de apă şi 
produceau spuma cascadei. 

Deşi cascada era impresionantă, n-o interesa câtuşi de puţin 
pe Tylo. Deplasarea preşedintei avea să fie restricţionată la 
podiumul ridicat pentru această ocazie în hol, precum şi la 
Salonul De Gaulle, unde ea urma să fie gazda oaspeţilor de 
seamă care fuseseră invitaţi. Mai târziu, după cină, preşedinta 
avea să mai viziteze alte patru saloane, pentru a le mulţumi 
sponsorilor. Până aici, totul era în perfectă ordine. 

Fapt îmbucurător, hotelul nu era încă deschis publicului. Tot în 
seara aceea urma să aibă loc şi inaugurarea oficială. In situaţia 
dată, se reducea mult personalul necesar supravegherii celor 
şase sute patruzeci de camere de hotel. Toate lifturile, cu 
excepţia celui destinat agenţilor de pază şi protecţie, cu 
comandamentul la etajul doi şi a celui cu pereţi de sticlă, folosit 


214 


la salonul de lângă piscină aveau să rămână blocate. Toate 
ieşirile de incendiu urmau să fie încuiate şi sistemul de alarmă 
activat. Ca urmare, rămâneau de urmărit doar intrarea 
principală, cea de serviciu, garajul şi bucătăriile. 

Tylo verificase deja toate intrările. Agenţii responsabili cu 
supravegherea acestora erau mulţumiţi de amplasarea lor. La fel 
procedase şi în cazul garajului, din care o parte avea să fie 
securizat pentru coloana oficială. Preşedinta urma să-şi facă 
intrarea prin coridoarele de sub bucătării. In acel moment, 
agenţii procedau la limitarea accesului personalului la zona de 
pregătire a mesei. 

Conducerea hotelului angajase numai persoane calificate, ale 
căror recomandări şi identități au fost uşor de verificat. 
Bineînţeles că bucătarii erau de origine franceză. Ospătarii şi 
personalul de serviciu din acea seară fusese asigurat de 
compania care se ocupa de dineurile oficiale de la Casa Albă. 

Holland Tylo era mulţumită de măsurile luate şi îi raportă 
acest lucru şefului ei de la Casa Albă. Stăteau împreună, în 
mijlocul holului imens, înconjurați de zeci de muncitori - dulgheri, 
electricieni, florari, directori adjuncţi ai hotelului - care făceau 
ultimele retuşuri. Deasupra podiumului, exista o pancartă cu 
inscripţia: „Mâinile Speranţei”. 

— Ce rochie e asta? o întrebă şeful. 

— Una comodă. 

— Ei! iți vine foarte bine. 

— E foarte comodă. 

Intr-adevăr rochia de seară despicată până la coapsă îi 
permitea lui Tylo să-şi scoată repede arma, la nevoie. 

— Tu i-ai rugat pe cei de la laborator să se ocupe de 
fotografiile alea? 

— l-hî. 

— Cred că sunt gata mâine dimineață. Am verificat deja 
figurile. Nu avem nici un indiciu. Doar individul în sacou ar putea 
fi suspect. 

— Poate că va fi identificat până mâine dimineață. 

— Să sperăm. 

Tylo şi şeful ei se întoarseră ca să admire cascada. Iluminarea 
nu era foarte puternică şi nici unul nu observă discurile zimţate, 
din bronz, ascunse sub cascadă. Nu-şi dăduseră seama nici cât 
de puternic era curentul de apă din piscina de deasupra. 

* 


215 


În schimb, Meşterul ştia. Ştia toate astea şi încă alte câteva 
amănunte, aflate din proiectul de construcţie a hotelului. Le 
primise prin curier, în modesta lui cameră de la Howard 
Johnson's. 

Meşterul nu-şi dădea prea bine seama de ce evenimentele 
luaseră această întorsătură. Bănuia doar că persoana principală, 
pe care trebuia să o protejeze, se afla într-un mare pericol. Asta 
explica mesajul lui Mai Ling, care cuprindea atât momentul, cât 
şi locul execuţiei. 

Printre alte detalii, el primise şi lista cu invitaţii. Pe ea figura şi 
numele Claude Besson. Mai primise un paşaport şi o invitaţie 
corespunzătoare. Besson era un vicepreşedinte al consorţiului 
care construise hotelul Meridien. El reprezenta interesele 
consorţiului în Brazilia şi venea direct de la Sao Paolo. Pe listă nu 
figurau alţi reprezentanţi din America de Sud. Deoarece 
consorțiul avea să fie reprezentat la dineul de gală de peste 
cincizeci de directori ai diverselor filiale din lume, iar lista 
invitaţilor ajungea la o mie de nume, era de presupus că Claude 
Besson, personaj reinventat, nu se putea întâlni cu cineva 
cunoscut. In ceea ce-l privea pe adevăratul Besson, Meşterul ştia 
sigur că acesta se afla în Statele Unite în acel moment şi că îşi 
plimba nevasta guralivă şi copiii neastâmpăraţi, prin Disneyland. 

După ce se îmbrăcă, Meşterul îşi puse o mică pelerină în jurul 

gâtului şi începu să se machieze. Nu se străduia să semene cu 
adevăratul Besson. Nu era nevoie. Însă, după cum constatase în 
timp ce se afla pe acoperişul acela îngheţat şi întunecos din 
Georgetown, ţinta lui era supravegheată şi Meşterul nu voia să 
rişte să fie recunoscut. După moartea lui Martin Garrett, Sloane 
Ryder şi detectivii ei aveau să se ţină scai de obiectivul lor. 
__ Meşterul ştia însă că aceştia au parte de un mare dezavantaj. 
In mod inevitabil, în centrul atenţiei forţelor de pază se va afla 
preşedinta, fapt ce va distrage atenţia de la ţinta lui. lar când se 
va comite asasinatul, prima reacţie a gărzii va fi asigurarea 
securităţii Claudiei Ballantine. Cu atâţia oameni roind pe-acolo, 
plus panica creată, locul crimei nu va mai oferi prea multe indicii. 
In plus, panica îi va oferi ocazia de a fugi. 

Meşterul îşi examină machiajul, se spălă pe mâini şi-şi aranjă 
pentru ultima oară cravata neagră. In faţa hotelului, el oferi unei 
tinere florărese cinci dolari pentru un trandafir alb. li rupse coada 
şi şi-l puse la rever. Era gata de acţiune. 


Susan Ostroff îşi păstra silueta datorită regimului alimentar şi 
216 


orelor petrecute în sala de gimnastică. Nu era o problemă pentru 
ea să îmbrace rochia de seară de la Norma Kamali. 

Ostroff îşi petrecuse mare parte din zi la un salon de 
înfrumusețare. Era sigură că nu o urmărise nimeni până acolo. O 
dată intrată, fu înconjurată de femei care începuseră să o 
maseze, să o împacheteze în nămol, să o îmbăieze şi să o 
coafeze. Toate trăncăniră despre aşezarea la masă a oaspeţilor, 
la dineul din seara aceea. 

Intre masaj şi baia cu plante, Ostroff se scuză şi se duse în 
salonul de odihnă. Din intimitatea unei cabine telefonice, sună la 
un număr din străinătate. Ora fusese hotărâtă dinainte, iar 
durata conversaţiei se dovedi pentru ea dureros de scurtă. 
Ostroff nu-i mai auzise glasul lui Lin de zece ani. 

Îi comunică rapid mesajul lui Dodge French. După ce termină 
de vorbit, pe linie se lăsă tăcerea. In finalul discuţiei, de la o 
depărtare de mii de kilometri, ajunsese la urechile ei vocea 
bărbatului pe care ea nu încetase nici o clipă să-l iubească, care 
îi confirmase că dorinţa lui French va fi îndeplinită. Ultimele lui 
cuvinte, „Te iubesc”, îi frânseseră inima. 

Ostroff se uită în oglinda din hol şi se declară mulţumită, îşi 
luă poşeta de seară, ieşi din casă şi se urcă într-un Cadillac 
negru. Drumul până la hotel nu dură decât câteva minute. La 
hotel, şoferul intră cu maşina în şirul de automobile care rulau 
anevoios spre intrare. 

In hol, Susan Ostroff îi dădu poşeta unui tânăr politicos, care 
părea a nu se simţi tocmai la largul lui în costumul acela elegant. 
Ostroff trecu prin detectorul de metale, îşi recuperă poşeta şi 
intră în sala impresionantă plină de lume. 

De obicei, la asemenea evenimente participau şi alţi membri 
ai familiei sale. Ostroff ştia că îi va găsi în încăperea cu cei mai 
importanţi invitaţi. Tatăl ei, un domn manierat, o îmbrăţişă. 
Benjamin Ostroff era un mare admirator al preşedintei; faptul că 
plătise un milion de dolari pentru o masă dovedea nu numai 
ataşamentul său pentru preşedintă, ci şi şiretenie. Mama ei, o 
femeie grasă, plină de bijuterii, o sărută grațios pe fiecare obraz, 
se interesă dacă are pe cineva, o întrebă de sănătate şi pe unde 
mai călătorise în ultima vreme. Teama cea mai mare a lui 
Bernice Ostroff era că fiica ei va rămâne nemăritată. 

In aşteptarea aperitivului, Susan Ostroff petrecu câteva 
minute împreună cu fratele ei mai mare, care se ocupa acum de 
afacerile familiei şi la care ţinea cu adevărat. Apoi vorbi puţin şi 
cu sora ei, o femeie divorțată, cu trăsături ascuţite şi foarte 


217 


slabă. 

Ostroff bău, ca de obicei, două pahare, în timp ce trecea prin 
mulţime, întreţinându-se cu diverşi oficiali americani şi străini, de 
rangul ei sau superiori. La anunţarea mesei, se trezi aşezată 
între un diplomat olandez, care pălăvrăgea despre necesitatea 
reevaluării euro faţă de dolar şi vlăstarul unei familii de bancheri 
mexican, al cărui şold se atingea de al ei pe sub masă, ca din 
întâmplare. 

Discursul Claudiei Ballantine, ţinut între felul principal şi 
desert, se dovedi pasionat. Ostroff se prefăcu că e atentă, dar 
cum nu simţise niciodată vreo afinitate pentru copii, se plictisi 
îngrozitor. Gândurile ei zburau la mii de kilometri distanţă, la Lin. 

Când toţi cei prezenţi se ridicară de la masă ca să bată din 
palme, Ostroff îi imită. Când începu să se servească desertul, 
profită de ocazie şi plecă. Toată vorbăria aceea nu făcuse decât 
să-i producă o sâcâitoare durere de cap. 

— Se pare că se duce la toaletă, zise Whip Alley. 

Lângă el, Sloane o urmărea pe Ostroff cum traversează holul 
de la intrare şi cum dispare după colţ. Ar fi urmat-o, dar ştia că 
nimeni nu intrase la toaletă în ultimele douăzeci de minute. 

Sloane privi spre zona cu plante exotice şi îl văzu pe Mack. 

— Vreo mişcare? întrebă el. 

Sloane scutură din cap. 

— Pariez că pleacă acasă. 

Alley îi urmărea pe cei care ieşeau din saloane. Undeva 
începuse să cânte o orchestră. 

— Poate dansează şi ea puţin, zise el. 

Mack se uită la Alley. 

— N-a venit însoţită şi se pare că nici aici nu a aşteptat-o 
nimeni. Făcu o pauză. Ştiţi ceva? Voi doi puteţi pleca, dacă doriţi. 
In cazul în care Ostroff mai rămâne, mă ocup eu de ea. 

Pe Sloane o surprinse comportarea lui Mack. Acesta era deja la 
hotel, atunci când sosiseră ea şi Alley. A fost un moment 
tensionat, când cei doi bărbaţi s-au întâlnit. Sloane se întrebase 
dacă Mack tot îi mai putea ghici gândurile şi dacă sesizase 
legătura dintre ea şi Alley. Dacă da, spre cinstea lui nu lăsase să 
se vadă. li salutase binevoitor pe Alley şi pe Santana, după care 
începuse să-şi expună ideile despre cum putea fi protejată 
Ostroff. Toţi au căzut de acord asupra unui lucru: dat fiind că 
Ostroff o cunoştea pe Sloane, aceasta nu trebuia să-i iasă în cale. 
Cei trei bărbaţi stabiliseră să o păzească cu rândul. 

— Deocamdată rămân pe loc, zise Sloane. 


218 


În cele câteva minute cât stătuseră de vorbă, holul se 
umpluse. Femeile mergeau la toaletă în grupuri. Sloane se 
aştepta să o vadă pe Ostroff ieşind. 

— Ceva se întâmplă, zise ea şi, înainte ca Alley sau Mack să o 
poată opri, dispăru. 

Acţionase însă prea târziu. Susan Ostroff ieşise de la toaletă 
când cei trei stăteau de vorbă. Acum, Alley şi Mack îşi făceau 
drum printre oaspeţi căutând-o cu privirea. Nici unuia nu-i trecu 
prin cap să arunce o privire şi în sus, către liftul de sticlă care 
urca silențios spre salonul aflat deasupra sălii imense. 


— La o parte! 

Bucătarii şefi, ajutoarele de bucătar şi spălătorii de vase se 
răspândiră, în toate direcţiile, din faţa grupului de bărbaţi 
înarmaţi care intraseră în bucătărie. Undeva, printre arme 
automate şi revolvere, se afla generalul Murchison, îmbrăcat în 
uniformă. 

— Dumnezeule, dar e un adevărat război aici! îl auzi el pe unul 
din bucătari, exclamând în franceză. Omul amuţi, sub privirea 
dură a lui Murchison. 

Bodyguarzii generalului îl conduseră pe acesta până la scara 
care ducea la etaj. Il urmară pe coridorul care înconjura clădirea 
şi care se termina la o ieşire de incendiu. Doi bărbaţi se postară 
la acea uşă, iar alţi doi la cea a biroului directorului. La intrarea 
lui Murchison, o echipă din avangardă verifica deja încăperea. 

În salonul De Gaulle, Claudia Ballantine se aplecase ca să 
schimbe o vorbă cu Benjamin Ostroff, dar prinse privirea lui 
Holland Tylo. Preşedinta înţelese semnalul discret al acesteia şi 
se retrase de lângă invitatul ei. In acelaşi timp, îl observă pe Jim 
Trimble, care-şi croia drum printre mese, cu o figură mohorâtă. 

Claudia Ballantine se uită imediat la ofiţerul de aviaţie din 
Serviciul Secret şi la geanta diplomat prinsă cu lanţ de 
încheietura mâinii. Geanta era cunoscută sub numele de MINGE 
DE FOTBAL, iar ofiţerul se afla la câţiva paşi de ea. MINGEA DE 
FOTBAL conţinea aparatura cu care preşedinta putea activa, în 
caz de urgenţă nucleară, codurile de lansare. 

Preşedinta sesiză expresia impasibilă a ofițerului. Asta îi 
spunea că omul nu primise prin cască nici o instrucţiune ca să se 
apropie de ea. Trimble se aplecă la urechea ei şi îi şopti: 

— Avem probleme în Irak. Sateliții au semnalat o aglomerare 
de rachete Scud pe lângă bănuitele uzine pentru arme 
biochimice. Sunt indicii clare că Saddam este pregătit pentru 


219 


lansarea acestora. 

Claudia Ballantine îşi dădu seama că peste încăpere se lăsase 
tăcerea şi că toţi o priveau cu atenţie. Nu-şi putea permite să-şi 
trădeze neliniştea care o cuprinsese. Se întoarse şi le zâmbi 
salutându-i. Păşi cu calm, fără să se grăbească şi merse în 
continuare până când părăsi locul însoţită de oamenii ei. 

— Rochia naibii! mormăi ea, păşind cât de repede îi permitea 
ţinuta. 

Din fericire, biroul directorului se afla în apropiere. Holland 
Tylo i-o luă înainte ca să facă legătura cu echipa din faţă. Nu 
avea voie să o lase pe preşedintă să intre acolo, până când 
aceştia nu terminau de verificat biroul. Biroul se dovedi sigur. 
Tylo îi permise preşedintei să intre, apoi se postă lângă uşă. 

— Spune, Sam. Ce dracu' se întâmplă? 

Murchison se grăbi să raporteze: 

— La orele 4:00, ora Bagdadului, unul din sateliții noştri a 
sesizat o activitate termică lângă Valea Basra şi a realizat aceste 
fotografii. 

li înmână câteva fotografii obţinute prin satelit, mărite digital. 
Se vedeau clar lansatoarele mobile de rachete şi încărcătura lor 
mortală. 

— După treizeci de minute, convoiul a ajuns la acest complex. 

Murchison mai scoase două fotografii. 

— Dar seamănă cu un spital, zise Claudia Ballantine, 
întrucâtva descumpănită. Ambulanţe, camioane... 

— Asta vor ei să credem, zise Murchison. lată şi cel mai recent 
raport despre acest amplasament, întocmit de echipa de 
inspectori ONU. Este limpede: în acest loc se fabrică „supa 
biologică”. li dădu şi ultima fotografie. Acestea nu sunt utilaje cu 
raze X, doamnă preşedintă, ci arme destinate distrugerii în masă. 
Saddam se pregăteşte de război. Problema este când şi pe cine 
va ataca. 

Preşedinta se strădui să înţeleagă tot ce i se raportase. Apoi 
se întoarse către consilierul ei pentru securitate naţională. 

— Jim, tu ce părere ai despre asta? 

— Şi-au luat deja zborul bombardierele B-52, din Diego Garcia. 
Rachetele lor sunt programate pentru această ţintă. Nava 
portavion George Washington este în stare de alertă. Avioanele 
aşteaptă cu rezervoarele pline şi cu armament la bord. 

— Câte sunt? 

— Mi s-a spus că cincizeci, în total. 

— Cincizeci? Părea un număr mic, faţă de imensitatea 


220 


amenințării. 

— Desigur că vom pune în mişcare tot ce avem în Kuwait şi 
Arabia Saudită... 

— Dar trebuie să obţinem permisiunea de a le folosi, interveni 
Murchison. 

Avem o mână legată - aşa se întâmplă mereu. 

— Putem neutraliza pericolul imediat cu ceea ce avem la 
dispoziţie? întrebă pe un ton calm preşedinta. 

— Da, răspunse Murchison. Dacă ordinul de atac va fi dat 
repede. 

— Cât de repede? 

— N-aveţi la dispoziţie decât treizeci de minute, doamnă 
preşedintă. După ce armamentul este încărcat pe rachete, ei pot 
alege orice ţintă. 

Preşedinta se uită la Trimble, care dădu din cap. 

— Şi israelienii? întrebă ea. 

— Nu le-a spus nimeni nimic încă. 

— Spuneţi-le acum. Voi vorbi din maşină cu prim-ministrul lor. 
Spuneţi-le ce-am aflat şi ce avem de gând să facem! 

Claudia Ballantine îi sfredeli cu privirea pe cei doi consilieri. 

— Sunteţi siguri de toate astea? Fotografiile redau corect 
situaţia? 

— Da, doamnă, zise Murchison, pe un ton ferm. 

— Atunci trebuie să plecaţi chiar acum. 

— Avem nevoie urgentă de întăriri, adăugă Murchison repede. 
Stăm cam prost în nisipurile alea. 

— De ce anume ai nevoie? 

— Măcar de două portavioane şi de încă o flotilă aeriană. 

— Ocupă-te de asta, îi ordonă preşedinta. 

— De unde iei portavioanele, Sam? întrebă Trimble. 

— Din Strâmtoarea Taiwan. La viteza de croazieră, pot ajunge 
acolo în şase zile. 

— Dar Taiwanul rămâne fără protecţie de pe mare, protestă 
Trimble. Nu se pot scoate de-acolo două grupe de luptă! 

— Taiwanul nu este ameninţat! interveni preşedinta. Bătrânii 
din Beijing nu se pregătesc să arunce peste oameni cu antrax. 

— Dar, doamnă preşedintă, există un principiu de bază în 
război şi anume acela că, dacă o acţiune începe într-un loc, ea 
poate începe şi în al doilea, apoi în al treilea şi aşa mai departe... 
Cheia este să menţii mereu un echilibru de ansamblu, nu să-l 
distrugi. g 

Claudia Ballantine ridică mâna şi Trimble tăcu. In seara aceea 


221 


ea se adresase partidului şi ţării solicitând generozitate pentru ca 
o boală periculoasă să poată fi eradicată. Şi iată că un nebun, 
care ar fi trebuit anihilat cu ani în urmă, ameninţa să producă un 
holocaust viral. 

— Jim, dacă trebuie să pun în pericol vieţile americanilor este 
cazul să le ofer toate avantajele de care dispun şi tot sprijinul 
meu. Sam, te poţi folosi de grupele de luptă. Tratez eu cu 
Beijingul dacă bătrânii încearcă să profite de această 
conjunctură. Hai, să mergem! Vreau să dau telefoane în Israel, 
Marea Britanie, Rusia şi Franţa. Asta va fi ordinea. 

In salonul de deasupra holului, o mică orchestră de jazz 
interpreta o piesă de Miles Davis. 

Salonul era rotund şi avea un bar în formă de semilună, 
înconjurat de mese şi de scaune. Exista şi un ring de dans, într-o 
parte, care ajungea până la balustrada înaltă care îl despărţea de 
piscină. Luminile din tavan imitau constelaţiile. 


În salon se aflau oameni mai tineri, care se furişaseră de la 
gală. Susan Ostroff fu nevoită să se aşeze pe un scaun din 
capătul barului după ce îşi comandă Chardonnay-ul. Acum 
sorbea din vin şi se uita la cei din jurul ei. Aici îi dăduse Dodge 
French întâlnire pentru a primi direct de la ea asigurarea că 
mesajul îi fusese transmis lui Lin. 

Trecură zece minute, apoi alte cinci. Paharul ei era gol pe 
jumătate, iar ea se simţea uşor ameţită. Puiul fusese cam gras şi 
lăsase mare parte din el în farfurie. Oare de ce întârzia French? 
El era întotdeauna punctual. Acum stătea acolo, ca o proastă, în 
timp ce în jurul ei se învârteau, fiţoase, diverse fătuci de 
bogătaşi, de-abia trecute de vârsta majoratului. 

Daţi-le de mâncare, călăriți-le, iar pe urmă decontați totul, 
gândi cu cinism Ostroff, uitându-se la un individ care o mângâia 
pe o blondă pe ceafa. 

— Dansaţi? E păcat să ratăm melodia asta. 

Susan Ostroff se răsuci pe scaun. Il observase deja pe bărbatul 
care stătea lângă ea. Probabil că era cel mai în vârstă dintre cei 
prezenţi, dar arăta mai chipeş decât toţi. Avea un păr argintiu, 
pieptănat peste cap, trăsături energice, dar plăcute, degete lungi 
şi unghii îngrijite. O clipă Ostroff se gândi cum ar fi fost să fie 
mângâiată de acele mâini... 

Şi rămase mirată auzindu-se spunând: 

— Cu plăcere, de ce nu. 

Ostroff o porni spre ringul de dans şi se întoarse când bărbatul 


222 


o prinse de mână. Atingerea lui era delicată, paşii lenți, dar 
siguri, urmăreau ritmul melodiei. Se apropie de el, spunându-şi 
că ceilalţi dansatori îi treziseră dorinţa de a dansa. De fapt o 
atrăsese parfumul pielii lui care îl domina pe cel al coloniei 
scumpe. Spera ca el să rupă vraja şi să-i vorbească. Muzica era 
atât de liniştitoare... 

Meşterul nu intenţiona să înceapă o discuţie. El ştia că Ostroff 
venise acolo ca să se întâlnească cu un bărbat şi că bărbatul nu 
avea să vină. Se aşteptase ca măcar unul dintre cei care o 
supravegheau pe Ostroff să o fi urmărit, dar femeia venise 
singură. Acum avea o ţintă certă şi destul de puţin timp la 
dispoziţie. Urmăritorii ar fi putut ajunge foarte curând şi în acest 
salon. 

Meşterul o conduse pe nesimţite către balustradă. Acolo 
zgomotul apei se amesteca cu sunetul muzicii. Işi folosea 
degetele de pe spatele ei şi mâna cu care o ţinea ca să o facă să 
ajungă împreună cu el dincolo de ceilalţi dansatori. O clipă, 
Meşterul simţi dorinţa să nu-i mai dea drumul. li urmărise 
trăsăturile în oglinda de la bar. Era o femeie singură, dură, care 
nu se culcase cu un bărbat de foarte multă vreme. Avea însă o 
anume strălucire în ochi şi el îşi dădea seama că în mintea ei se 
afla acum în braţele altui bărbat. Ale unui iubit de demult, ale 
cuiva poate mort sau de care ea nu se mai putea apropia? N- 
avea importanţă. 

Era momentul. 

Meşterul îşi ridică uşor mâna pe spatele lui Susan Ostroff. O 
simţi pe femeie încordându-se de-abia atunci când îi atinse cu 
degetul mare pielea de pe ceafa, însă orice gest al ei era tardiv. 
Meşterul apăsă cu degetul artera carotidă şi Ostroff leşină. Ajuns 
cu ea lângă balustradă, o împinse uşor, lăsând restul pe seama 
legii gravitaţiei. Femeia se răsturnă peste balustradă şi căzu în 
piscină. 

Din cauza muzicii, a zgomotului făcut de torentul de apă şi a 
faptului că toţi dansatorii erau preocupaţi de partenerii lor, 
nimeni nu scoase, timp de câteva secunde, nici un strigăt. 
Acestea îi ajunseră Meşterului pentru a se pierde printre 
dansatori şi a se îndrepta în direcţie opusă, în vreme ce toţi se 
repeziră spre balustradă. 

Susan Ostroff îşi reveni în simţiri, de cum ajunse în contact cu 
apa rece. Incepu să dea din braţe, încercând în acelaşi timp să-şi 
mişte şi picioarele, dar acestea îi erau imobilizate de rochie. 
Puternicul curent creat de pompe o împingea spre marginea 


223 


piscinei. 

Apa din bazin nu era mai adâncă de un metru, însă Ostroff nu 
avu prezenţa de spirit de a se ridica în picioare. Ea încercă să 
înoate şi, atunci când curentul o târî la margine, îşi rupse 
unghiile în strădania zadarnică de a se agăța de zidul rotunjit, 
neted şi alunecos al piscinei. 

Când izbucniră ţipetele dansatorilor, Meşterul, aflat lângă liftul 
de sticlă ştiu că femeia a ajuns la margine. 


Sloane Ryder auzi şi ea ţipetele. Tocmai revenise în hol, după 
ce-l ajutase pe Alley să caute printr-unul dintre saloane. Ea îşi 
ridică privirea. Imaginea lui Susan Ostroff atârnată de marginea 
piscinei avea să-i rămână întipărită în memorie. In clipa 
următoare, femeia dispăru în puternicul torent de apă. Se auzi un 
pocnet surd, după care şuvoiul de apă deveni roşu. Trupul lui 
Ostroff reapăru la suprafaţă, cu spinarea încovoiată într-un unghi 
bizar şi continuă să se rostogolească dispărând sub apă şi 
reapărând la suprafaţă. Sloane se repezi şi sări în lacul tropical în 
care cădea apa. Când se uită în sus observă discurile zimţate 
care o transformaseră pe Susan Ostroff într-un corp inert, ce 
plutea printre crini. 


224 


25 


Dodge French îşi pregătise cu grijă apariţia la gală. Nu avea de 
gând să se joace de-a diplomatul şi să sporovăiască cu ceilalţi 
invitaţi şi nici nu dorea să fie martor la pledoaria preşedintei 
pentru „Mâinile Speranţei”. El venise cu un singur scop - să vadă 
scena care se desfăşura acum în faţa ochilor lui. 

Din locul lui bine ales, aflat în balconul de la mezanin, 
deasupra holului, el o vedea pe Sloane Ryder, care ajunsese în 
lac şi era împroşcată de stropii de apă, în timp ce încerca să o 
tragă la margine pe Susan Ostroff. Erau acolo şi cei doi detectivi. 
Cel mătăhălos bloca trecerea curioşilor în timp ce celălalt sărise 
în piscină, ca s-o ajute pe Sloane Ryder. 

French observă atent feţele celor prezenţi. Se aflase de 
accident şi oamenii veneau câte trei, câte patru, punând tot felul 
de întrebări. Holul se aglomerase deoarece invitaţii se buluceau 
afară din saloane. 

Lucrurile se precipitau pe scara de lângă liftul de sticlă care 
ducea în salonul de sus. French îl văzu acolo pe Peter Mack, care 
se prinsese cu mâinile de ambele balustrade şi încerca să îi 
împiedice pe cei care voiau să coboare în hol. Ce dracu' 
urmărea? i 

Martorii oculari. li opreşte acolo, grămadă, pe martori. 

Mack strigă ceva peste umăr şi un detectiv vânjos urcă scările, 
reuşind să blocheze câţiva invitaţi. 

French strânse pumnii furios. li ordonase lui Peter Mack să se 
folosească de Ryder şi de detectivii ei, nu să îi ajute. Mack îi 
trădase încrederea. 

Comportament de neiertat. 

French se gândi imediat la posibilele consecinţe periculoase 
pentru el. Lui nu-i era teamă de martori incomozi. Omul lui Mai 
Ling, cel care-i asigura protecţia prin eliminarea promptă a 
oricărei ameninţări, era recunoscut ca fiind un maestru în 
meseria lui. Ceea ce făcuse în seara aceea era dovada priceperii 
sale. Nu, nu martorii reprezentau problema. Existau însă şi alte 
zone în care asasinul putea să-şi exercite abilităţile într-un mod 
cât se putea de util. 

French merse pe lângă balconul de la mezanin, până la scara 
şerpuitoare, încercând să-şi adune gândurile. Garrett şi Ostroff 


225 


fuseseră eliminaţi de o manieră care mai degrabă ridica semne 
de întrebare, nu răspunsuri tranşante. Ryder, împreună cu 
mercenarii ei, la care se adăuga acum şi Peter Mack vor încerca 
să facă conexiunea logică: aceea cu Murchison. Dar acest lucru, 
îşi zise French, va fi ceva mult mai greu de realizat. 

Pe frontul cel mai larg, irakienii acţionaseră exact aşa cum 
dorise Beijingul. Se aştepta la oarecare agitaţie şi la câteva 
întâlniri furtunoase. In cele din urmă, forţa aeriană americană 
avea să şteargă de pe faţa pământului Valea Basra, după care 
Bagdadul va cere un armistițiu. Ostilitățile aveau să fie întrerupte 
şi lucrurile lăsate în coadă de peşte. French ar fi câştigat astfel 
răgazul necesar. Cele două grupuri americane de luptă ar fi ajuns 
în Golful Persic şi ar fi rămas acolo, ca nişte ameninţări 
permanente la adresa lui Saddam Hussein. 

In timpul acesta, Strâmtoarea Taiwan va rămâne total lipsită 
de apărare. 


— Apuc-o de picioare! Să o trecem peste jgheab. 

Alley se ghemui, o luă pe Susan Ostroff de subsuori şi aşteptă 

ca Sloane s-o apuce de glezne. Ridicară împreună trupul inert 
peste marginea placată cu gresie a lacului şi îl depuseră cu grijă 
pe pardoseală. 
__ Medicul de serviciu îşi croi drum prin mulţimea de gură-cască. 
In timp ce tremura din toate mădularele, Sloane se uită la doctor 
cum se lasă pe vine lângă corp, căutând să descopere vreun 
semn vital. 

Ea citi în ochii lui concluzia implacabilă la care ajunsese. 

— Imi pare rău, zise în cele din urmă medicul. E moartă. 

Mulțimea adunată făcu loc brancardierilor. Cineva aruncă o 
pătură peste umerii lui Sloane şi i-o înfăşură în jurul trupului. 
Odată cu ambulanţa sosise şi poliţia. Incetul cu încetul, poliţiştii 
au degajat holul, oprindu-i doar pe cei care fuseseră sus, în 
salon. 

— Câţi martori crezi că avem? întrebă Alley, urmărindu-i pe 
poliţişti cum îi îndrumă pe potenţialii martori spre zona deschisă 
din jurul recepţiei. 

— Nu sunt toţi aici, răspunse Peter Mack. Am văzut cel puţin 
două lifturi pline, care au coborât. Dumnezeu ştie câţi au plecat 
înainte de a reuşi eu să blochez scara. 

— Mai putem chestiona personalul şi orchestra, rosti crispat 
Alley. Barmanii şi ospătăriţele ne pot spune dacă Ostroff a fost 
însoţită de cineva. De obicei, muzicanţii se uită la publicul lor. 


226 


Poate vreunul dintre ei a văzut ceva. 

— Ar trebui să mergem imediat acolo. 

Cei doi se întoarseră către Sloane, care-şi dăduse jos de pe ea 
pătura şi se îndrepta acum spre lift. 

Fuga celor din salonul de sus se transformase într-o 
busculadă. Mesele şi scaunele zăceau răsturnate ca urmare a 
panicii martorilor căderii lui Susan Ostroff. Podeaua era plină de 
pete de băutură şi de cioburi de sticlă. Alley se apropie cu 
precauţie de balustrada din faţa piscinei. Fără să o atingă, 
aprecie că era solidă şi nu prezenta zgârieturi. 

— Cum de-a putut să cadă? murmură Mack. 

— N-a căzut, zise Sloane morocănoasă, cineva a ajutat-o. 
Poate a lovit-o mai întâi, n-am idee cum şi după aceea n-a făcut 
altceva decât s-o împingă. 

Alley mormăi o înjurătură zdravănă, arătând spre apa care 
continua să cadă, peste parapetul de ciment, până în lacul de 
jos. Pompele încă funcționau. 

— Toate eventualele dovezi pe care le-am mai fi putut găsi se 
duc pe apa sâmbetei, spuse el cu amărăciune. Câţi erau aici - 
cincizeci, şaizeci de oameni? Chiar dacă i-am fi putut aduna pe 
toţi şi le-am fi luat amprentele, tot n-am fi găsit asasinul. Apa a 
spălat-o pe Ostroff de toate urmele. 

— Să sperăm totuşi că măcar cadavrul ne va oferi un indiciu, 
zise Mack. Al lui Garrett a făcut-o. 

Alley îl privi cu o expresie de frustrare întipărită pe faţă. 

— În ciuda acestui fapt, oricât ne-am căznit tot n-am izbutit să 
facem mare scofală. 

Jos, în hol, apăruseră şi alţi poliţişti, care făceau acum ordine. 
Cei de la salvare aşezaseră cadavrul într-un sac de plastic şi se 
pregăteau să-l transporte la maşină. Işi făcură apariţia şi 
specialiştii de la criminalistică, pentru a-şi începe cercetările la 
locul faptei. Deocamdată discutau cu directorul hotelului, care 
arăta ba spre martorii adunaţi la recepţie, ba spre cei trei din 
salonul de sus. 

— Ar fi cazul să ne apucăm de lucru, zise Alley. 

— Te pot ajuta, se oferi Mack, la interogarea martorilor. 

Alley dădu din cap, apoi se întoarse către Sloane. 

— Trebuie să scapi imediat de hainele astea ude. Voi chema o 
maşină de poliţie să te ia de pe peronul de aprovizionare cu 
marfa. 

O strânse de mână şi îl urmă pe Mack, care urca scara. Sloane 
tremura toată, în rochia ei udă leoarcă. Whip avea dreptate, 


227 


trebuia să se schimbe, dar înainte de asta mai avea ceva de 
făcut. 

Se îndreptă spre balustradă, cu ochii aţintiţi în podea. Erau 
mai multe poşete pe jos, pierdute în toiul harababurii şi ea le 
deschise pe toate. Doar în una găsi o legitimaţie, însă nu era cea 
care o interesa. Dinspre hol se auzeau mai multe voci. Nu mai 
avea la dispoziţie decât câteva secunde, înainte ca toţi detectivii 
aceia de la serviciul tehnic de criminalistică să înceapă să 
mişune pe-acolo, pentru ca apoi să sigileze salonul. 

Ajunsese aproape de marginea piscinei. Şi-ar fi dorit să aibă la 
dispoziţie ceva mai multă lumină. Dar dacă poşeta lui Ostroff 
căzuse în piscină? Ar fi putut să fie acum oriunde în lacul de jos 
ori prinsă în cascadă, în vreo scurgere sau într-una dintre pompe. 
Nu se vedea nicăieri. Apoi Sloane n-o văzu, însă o atinse cu 
vârful pantofului. Poşeta era destul de mică şi se prinsese într-o 
crăpătură dintre podea şi marginea acoperită cu gresie a 
piscinei. O cercetă rapid ca să vadă ce conţinea. Nu dădu 
importanţă trusei de machiaj, ci desfăcu fermoarul unui mic 
compartiment lateral, în care găsi câteva bancnote de o sută de 
dolari, o carte de credit American Express, permisul de 
conducere şi două cartonaşe. Primul era o legitimaţie de la 
Departamentul de Stat, iar al doilea o cartelă simplă, de culoare 
albă, cu o bandă magnetică pe ea. Sloane le luă pe amândouă şi 
puse poşeta în locul în care o găsise. 

— Hei, ce faci dumneata acolo? 

Glasul criminalistului răsună puternic în salonul gol. Sloane se 
ridică, mascând bine în palmă cele două cartonașe. 

— Sunt cu detectivul Alley, zise ea. 

— Da, bine, vezi că e jos, iar dumneata te făţăi încă la locul 
crimei. li făcu un semn categoric indicându-i scara. 

Sloane se supuse fără să crâcnească. După câteva minute, ea 
traversase bucătăria şi ajunsese la peronul de aprovizionare. 
După cum îi promisese Alley, acolo o aştepta o maşină a poliţiei. 


Şeful personalului de la Preşedinţie află despre tragicul 
accident de la hotelul Meridien, la treizeci de minute după 
consumarea evenimentului. Dat fiind că preşedinta purta în acel 
moment o convorbire telefonică înfierbântată cu primul-ministru 
al Franţei, omul nu putu să-i transmită vestea. Incidentul se 
petrecuse după plecarea de la hotel a preşedintei. Din primele 
rapoarte reieşea faptul că nu se putea face nici o legătură 
directă între decesul acela şi Casa Albă ori evenimentele care se 


228 


aflau în plină desfăşurare pe diversele meridiane ale globului. 
Şeful personalului îi mulţumi ofițerului de legătură de la poliţia 
din Washington pentru că îl sunase ca să-i dea nefericita veste, îi 
solicită un raport detaliat, după care formă un număr de telefon. 


Maşina de poliţie cu sirena şi cu girofarul în funcţiune, ajunse 
repede la Brook Hill. Sloane îi mulţumi tânărului poliţist şi o 
zbughi în casă. |n câteva secunde, se afla deja sub duş, 
bucurându-se de apa fierbinte care şiroia pe trupul ei. După ce 
se încălzi, Sloane îşi trase pe ea un pulover cu guler înalt şi nişte 
pantaloni de lână. Nu trecură mai mult de douăzeci de minute şi 
ea se afla în drum spre oraş, conducând maşina lui Alley. 

Având în vedere responsabilităţile sale, Departamentul de Stat 
era una din agenţiile guvernamentale care nu-şi închidea 
niciodată porţile. Sloane spera să obţină, la acea oră târzie din 
noapte, toate informaţiile de la cartela albă pe care o subtilizase 
de la locul faptei. 

In timp ce mia pe străzile pustii ale Washingtonului, Sloane se 
întreba dacă n-ar fi fost mai bine să-l fi sunat şi pe Lee Porter, 
pentru a-l informa ce intenţiona să facă. Poate că el i-ar fi 
confirmat opţiunea. Sau poate că m-ar fi oprit şi mi-ar fi spus să 
aştept, până la obținerea unui mandat. 

Sloane încă mai avea în minte imaginea corpului lui Susan 
Ostroff, în cascada aceea. Aşteptase prea mult. Acum Ostroff nu-i 
mai putea oferi nimic. S-ar putea însă să fi lăsat ceva interesant 
în urma ei, ceva care poate îl interesa şi pe asasin - ceva pentru 
care acesta trebuia să fie cu orice preţ împiedicat să pună mâna. 

Sloane o coti pe Strada 23 şi înaintă spre luminile portocalii 
care clipeau la capătul rampei garajelor de pe Strada C. Reduse 
viteza pe rampă şi descoperi, pe partea şoferului, un aparat de 
citit cartele şi o cameră video. In faţa maşinii se afla o uşă din 
oţel. Sloane era conştientă de faptul că, în cazul în care nu i-ar fi 
fost acceptată cartela s-ar fi declanşat alarma, iar în spatele 
maşinii ei s-ar fi ridicat din pavaj şi nişte cuie de spintecat 
anvelopele. Ar fi fost, cu alte cuvinte, prinsă asupra faptului. 

işi ţinu răsuflarea şi introduse cartela lui Ostroff în aparat. 
Camera video continua să o fixeze. Aparatul nu-i respinse 
cartela, dar Sloane băgase pentru orice eventualitate maşina în 
marşarier, pregătită în orice clipă să dea repede înapoi, dacă ar fi 
fost nevoie. 

Uşa hurui şi începu să se ridice. Uşurată, Sloane scoase 
cartela, intră uşor în garaj şi cobori două niveluri, până descoperi 


229 


spaţiul rezervat lui Ostroff. 

Parcă maşina şi se grăbi spre lifturi. Studiase temeinic dosarul 
lui Ostroff şi ştia exact locul unde trebuia să ajungă. Se întreba 
dacă ajunsese la timp. Faptul că acea cartelă a lui Ostroff fusese 
acceptată însemna că cei de la paza Departamentului de Stat nu 
aflaseră încă de moartea ei. 

Sloane se folosi din nou de cartelă şi uşa liftului se deschise, 
înăuntru era o cameră video. Sloane nu-i dădu nici o atenţie. 
Apăsă pe butonul parterului şi ascensorul se puse în mişcare. 

In zona recepţiei nu se afla nimeni; lămpi puternice luminau 
pardoseala mochetată într-o nuanţă de gri. Sloane trebui să se 
folosească din nou de cartelă, pentru a intra în zona birourilor. 
Ajunsă acolo, o porni grăbită pe coridor. Biroul lui Ostroff, aflat la 
capătul culoarului, era o încăpere mare, amplasată pe un colţ al 
clădirii, frumos mobilată. Sloane aprinse lumina şi se apropie 
imediat de computer. In mai puţin de zece secunde îşi dădu 
seama că softul era dotat cu tot felul de chei şi de semnale 
încriptate, proiectate de ANS. 

N-are nici un fel de importanţă, îşi zise Sloane. Eu caut ceva 
care tine de trecut, nu de lucrările ei la zi. 

Sertarele de la birou nu erau încuiate. Căută grăbită, dar nu 
descoperi decât nişte dări de seamă lipsite de importanţă. Pe 
rafturile bibliotecii se aflau diverse cărţi, de la cea mai recentă 
ediţie a lui Jane s Fighting Ships şi până la Politica externă. 

Işi îndreptă atenţia spre dulapurile de sub rafturi. Când 
deschise uşa celui din mijloc, descoperi un cub de oţel, 
impenetrabil. 

Tastatura din faţă era alfanumerică. Sloane se uită la literele şi 
la cifrele acelea care i se păreau nişte hieroglife. 

Să mă gândesc la Ostroff. Să gândesc la fel ca ea. Cum era 
ea? Foarte deşteaptă, foarte stăpână pe sine, o profesionistă. Ce 
ar folosi ea? Dar eu? 

Sloane trecu în revistă ce ştia ea despre Ostroff. Combinația ar 
fi putut reprezenta orice - un număr de telefon, o dată de 
naştere... Sloane le cunoştea. Toate acestea erau ştiute şi oricine 
se putea folosi de astfel de date. 

Intrebarea e ce n-ar folosi Ostroff. 

Ce n-ar trece ea în fişa personală? Sau în computerele 
serviciului de securitate? Ceva necunoscut chiar de un prieten 
apropiat sau chiar de familia ei? 

E o femeie singură. Aşa a vrut ea - aşa s-a născut. 

Sloane îşi zise că până la urmă tot va afla codul. Se uita atentă 


230 


la seiful de oţel, dar acesta nu-i sugera nimic. N-avea de unde să 
ştie nici măcar dacă nu era legat cumva la vreun sistem de 
alarmă, care se putea declanşa la prima combinaţie greşită. 
Sloane îşi privi mâinile, cu buricele degetelor încă încreţite de la 
apa îngheţată în care stătuse ca să scoată cadavrul lui Susan 
Ostroff. 

Să încercăm. 

Se ghemui în faţa seifului încercând să-şi stăpânească 
tremurul mâinilor şi apăsă pe taste: G-A-R-R-E-T-T. 

Ledul roşu de pe tastatură se stinse şi apăru o lumină verde. 
Sloane roti mânerul şi trase. 

lnăuntru era plin de dischete, cel puţin cincizeci la număr. 
Sloane le băgă pe toate în geantă. Pipăi în interiorul cubului de 
oţel, dar nu mai găsi nimic altceva. Incuie seiful şi închise uşa 
dulapului. 


Sloane ajunsese pe coridor şi mergea grăbită, când la serviciul 
de pază sosi apelul. Ofiţerul de serviciu verifică pe computer 
identitatea şi autoritatea celui care făcuse apelul, după care 
ascultă mesajul acestuia. 

„Doctor Susan Ostroff, şefa secţiei China, a suferit în această 
seară un accident mortal. Puteţi verifica acest lucru, la poliţia din 
Washington. Intre timp va veni o echipă ANS care va prelua toate 
documentele ei secrete. Vă rugăm să permiteţi accesul agenţilor 
ANS.” 

— Am înțeles, domnule, zise ofiţerul de serviciu. Dar se 
întâmplă ceva ciudat. 

— Ce anume? 

— Doctor Ostroff a intrat aici în urmă cu douăzeci de minute. 
Acum se află în biroul ei. 


Sloane se folosi iar de cartela lui Ostroff, la lift. Pierdu câteva 
secunde preţioase, pentru că nu fusese atentă şi nu observase 
că lumina rămăsese roşie. Uşa liftului nu se deschidea, în clipa 
următoare conştientiză faptul că acea cartelă albă nu îi mai 
folosea la nimic. Ştia care era explicaţia. 

Se întoarse şi o luă grăbită pe scări. Nu cunoştea modul de 
închidere a uşilor, iar lifturile erau blocate. Paznicii aveau să 
mişune peste tot, până la etajul trei. Şi uşa de la garaj... 

I se părea asurzitor zgomotul tocurilor ei în timp ce cobora 
scara. La fiecare uşă se aştepta să apară un bărbat cu revolverul 
aţintit asupra ei. 


231 


Ajunse la parter, apoi la subsol. Deschise cu brutalitate uşa de 
acces în garaj şi o auzi apoi cum se închide la loc, pocnindu-se cu 
un zgomot sec de rama cauciucată. In timp ce alerga spre 
maşină, aceasta i se părea minusculă, în cavoul acela de beton, 
lung cât jumătate dintr-un teren de fotbal. Apoi o orbiră farurile 
unei maşini care tocmai sosea. Inainte ca Sloane să poată 
reacţiona, automobilul ajunsese şi viră în ultima clipă, frânând. 
Sloane recunoscu imediat maşina şi se urcă. Ea trânti portiera, 
după care maşina îşi roti botul spre rampa de ieşire de la primul 
nivel. 

— E totul în ordine? Eşti cumva rănită? 

Sloane îl privi pe Lee Porter, care manevra cu siguranţă 
volanul, ca să ia curbele strâns, pentru ca apoi să se îndrepte în 
viteză spre rampa de ieşire. 

— N-am păţit nimic, zise ea. 

— Măcar ai luat ce-ai vrut? Sloane se holbă la el. A; luat ce-a; 
vrut? repetă el întrebarea. 

— Nu ştiu exact. Sper. 

— Auzi şi eu sper acelaşi lucru, pentru că de data asta chiar că 
ai călcat în străchini. Porter tăcu o vreme, după care continuă: 
Indiferent de ceea ce se va întâmpla, să nu scoţi un cuvânt. Ai 
înţeles? 

— De unde ai ştiut că... 

— Vorbim despre asta ceva mai târziu. Acum trebuie să ieşim 
dracului de aici. Fii pregătită. 

Sloane văzu uşa de oţel şi trei bărbaţi înarmaţi care-i 
aşteptau, în poziţie de tragere. Porter trecu încet pe lângă ei, ca 
la vamă, arătându-i paznicului legitimaţia. 

— N-am găsit pe cine căutam, spuse el vesel. Cred că a cam 
încurcat ora. 

Paznicul se uită pe videomonitor. 

— Domnule Porter, dumneavoastră aveaţi permisiunea de 
trecere, dar tânăra nu figurează pe listă. 

— Este cu mine. Arată-ţi legitimaţia, Sloane. 

Sloane scoase legitimaţia de la MJ-11. Paznicul se uită iar pe 
monitor. 

— Nu e trecută pe lista de intrări. 

Porter ridică din umeri. 

— E târziu. Avem o întâlnire. Până la urmă, ce s-a întâmplat, 
de fapt? 

— Domnule, a apărut o urgenţă, există un intrus aici. 

— Auzi, nici eu şi nici domnişoara Ryder nu suntem intruşi. 


232 


Cu coada ochiului, Sloane îl văzu pe paznic cum ezită. 

— Domnule, trebuie s-o rețin pe domnişoara. 

Porter puse mâna pe telefon. 

— Dau telefon la consilierul ANS, care acum se află într-o 
şedinţă de urgenţă la Casa Albă. Preşedinta ne aşteaptă, pe mine 
şi pe domnişoara Ryder. Poate îi explici dumneata de ce vom 
întârzia. 

Porter scoase telefonul pe geam, întinzându-l spre paznic. 
Sloane auzi apelul, apoi o voce: 

— Trimble, consilier ANS. Alo? Alo? 

Paznicul se dădu câţiva paşi înapoi şi le făcu semn colegilor să 
ridice poarta. 

Calm, Porter întrerupse legătura şi puse telefonul la loc, în 
suportul lui. 

Lăsând în urmă dâre de cauciuc, el demară în trombă, 
pierzându-se în noapte. 

Sloane simţi o enormă eliberare. Ţinea geanta, cu dischetele, 
între genunchi. 

— Cum ai ştiut că sunt aici? întrebă ea. 

Porter o ţintui o clipă cu privirea, apoi întoarse capul uitându- 
se la drum. 

— Plecaseşi de la hotel, iar acasă la Alley mi-a răspuns 
robotul, aşa că am bănuit. 

— Ce norocoasă sunt! 

— Sloane, ce se întâmplă? 

— Asta ar trebui să te întreb eu pe tine. Când ai aflat că 
lipseşte cartela lui Ostroff, ai ştiut că mă vei găsi aici. 

— M-am gândit că persoana sub ordinele căreia lucra Ostroff, 
oricare ar fi fost aceea, ar putea încerca să-i facă o curăţenie 
generală prin lucruri, zise Porter. 

— Cineva de la MJ-11? 

Porter îşi împinse în afară buza inferioară. 

— Bine, oricum ţi-aş fi spus până la urmă. Ascultă-mă cu 
atenţie. Ce au în comun Garrett şi Ostroff? 

Sloane se gândi o clipă. 

— China. Amândoi au fost experţi în problema chineză. 

— Şi cine ţi-a blocat ţie cariera la New York? 

— MacGregor. 

— Nu numai el. 

— Mi Yang. Problema aceea cu East China Oil. 

— Corect, aprobă Porter. Noi am monitorizat activitatea 
financiară chineză cu mare atenţie, după alegerile din '92 şi mai 


233 


ales după cele din '94, când s-a zvonit că banii lor finanţează 
diverse campanii electorale. Am aflat multe despre modalităţile 
lor de acţiune - prin cine anume îi distribuie, unde şi pentru ce. 
MacGregor şi omologul lui chinez, Mi Yang, au făcut o imensă 
tranzacţie cu petrol. Intrebare: pentru ce au fost chinezii atât de 
dornici să facă publică această afacere, în loc s-o păstreze ca 
monopol de stat, când au nevoie şi de cea mai infimă picătură de 
energie? Ce s-a dovedit mai important pentru ei decât o sursă de 
energie stabilă şi sigură? 

— Bani. Bani gheaţă. Mulţi bani gheaţă. Foarte mulţi bani 
gheaţă. 

— Zeci de miliarde de dolari. Chinezii strângeau capital şi se 
străduiau să facă acest lucru foarte repede. Ca şi cum ar fi avut 
un termen limită. 

— Legat de ce anume? 

— Nu ştim sigur încă. Pe urmă ai apărut tu şi l-ai scos la iveală 
pe MacGregor. Puțin mai târziu, el se sinucide în plin bulevard. 
Tu ţi-ai asumat vinovăția morală pentru gestul lui disperat şi ai 
devenit, astfel, oaia neagră de pe Wall Street. 

— Pe urmă ai apărut tu, deoarece bănuiai că s-ar putea să ştiu 
ceva mai mult decât despre afacerea aceea, interveni Sloane. 

— Şi noi i-am bănuit pe chinezi de lucruri murdare, zise Porter. 
Ştim că ei ne interceptează corespondenţa, dar nu putem dovedi 
acest lucru. N-am aflat cine este poştaşul lor. Am ajuns la 
concluzia că ai putea să ne ajuţi să mişcăm lucrurile în favoarea 
noastră, poate chiar să ne indici direcţia în care să acţionăm. 

— Eram o forţă proaspătă. 

— Ce zici? 

— Aşa ai gândit tu. Dar eu am devenit o cârtiţă. Sloane se 
întoarse spre el. La dracu', pentru ce nu mi-ai spus-o în faţă? 

— Pentru că n-am vrut să-ţi perturb instinctul. N-am vrut să-ţi 
spun ceva care te-ar fi făcut poate să te îndrepţi într-o direcţie 
greşită. Tu trebuia să-ţi găseşti de una singură direcţia, cu 
ajutorul flerului tău. 

— Aşa am făcut - iar de atunci, alte două persoane au murit. 

— Nu din cauza ta! se răsti Porter. lInţelege odată! 
Evenimentele se precipită. Oamenii sunt omorâţi atunci când îşi 
termină treaba pe care o aveau de făcut. lar lucrurile se 
precipită, în seara asta ai riscat foarte mult, însă s-ar putea să fi 
pus mâna pe ceva util. Ce zici? 

— Stai să vedem mai întâi ce rahat se află pe dischetele astea. 


234 


* 


La ivirea zorilor i s-a permis şi ultimului martor să plece. Holul 
hotelului aproape că se golise. Rămăsese doar o echipă care 
cerceta scurgerea şi traseul căderii aceleia de apă, acum tăcută, 
ca urmare a întreruperii alimentării pompelor. Whip Alley, Paco 
Santana şi Peter Mack strânseseră o mulţime de notițe, care 
dovedeau eforturile depuse în desfăşurarea anchetei. 

Fusese găsită şi poşeta lui Susan Ostroff, din care nu lipsea 
decât legitimaţia ei de la Departamentul de Stat. 

Paco Santana se uita prin holul cel mare, golit acum de lume, 
în care doar poliţiştii îşi vedeau neabătuţi de treaba lor. 

— L-am scăpat, zise el dezamăgit. A fost aici şi l-am ratat încă 
o dată. 

— Pe cine? întrebă Mack, care răsfoia prin notițe. Uite ce zice 
pianistul: „Era un individ bătrân, cu codiţă”. Basistul zice: „Da, ea 
dansa cu un tip, în vârstă de vreo patruzeci de ani, care semăna 
puţin cu Mel Gibson”. lar barmanul declară: „A fost cam 
aglomerat; ştiu doar că ea a băut un pahar cu vin şi că lângă ea 
stătea un tip mai în vârstă. La un moment dat, când m-am întors, 
nu mai erau acolo.” 

Mack ridică mâna, ca şi cum ar fi întrebat: „Şi ce-am rezolvat 
cu asta?” 

— Prea multe se întâmplă, mormăi Santana. Cei din salonul de 
sus căutau doar să agaţe pe cineva cu care să meargă acasă. 
După atâta băutură şi droguri, putea să fie împins peste 
balustradă un elefant şi ei tot nu şi-ar fi dat seama ce se petrece. 
Intrebarea este: Ce căuta Ostroff printre ei? Modul acela de a 
petrece n-o caracteriza. 

— Poate că şi-o fi căutat şi ea pe cineva, zise Mack. Părea ea 
cam băţoasă, dar... 

— Era femeie serioasă. 

Alley interveni: 

— Paco are perfectă dreptate. N-avea ce căuta acolo. Cei din 
familia ei erau jos, împreună cu ceilalţi musafiri. N-avea nici un 
motiv să se afle în barul ăla... doar dacă nu urma să se 
întâlnească acolo cu cineva, cineva care ştia că era singurul loc 
unde nu puteau fi văzuţi împreună şi unde nu se afla prea multă 
lume. Lume era, dar nu genul lor de lume. 

— Şi acel cineva a omorât-o acolo, trase concluzia Mack. 

— Nu. Acel cineva i-a înlesnit doar asasinului treaba. 

Mack se ridică în picioare şi se îndreptă spre locul în care cei 


235 


de la hotel le lăsaseră ceştile cu cafea. 

— Zece dintre cei anchetați au declarat că ea a dansat cu un 
individ, zise el. Din păcate, descrierea acestuia nu ne spune 
nimic. În plus, nimeni n-a văzut când şi cum a căzut femeia în 
apă. Nimeni n-a afirmat că partenerul ei de dans ar fi împins-o 
sau ar fi lovit-o, ori i-ar fi făcut ceva cât de cât rău. 

— Toţi spun doar că el a fost acolo, după care a dispărut. 
Nimeni dintre cei prezenţi nu poate spune cum şi când anume s- 
a întâmplat crima, zise Santana. 

— Sunt de acord cu tine: cred că Ostroff a fost asasinată. Din 
păcate, n-am nici o probă. Mack făcu o pauză. Şi, încă un lucru, 
toţi martorii au vorbit doar de un individ, nu de doi. 

— Cel care i-a înlesnit asasinului crima nici nu şi-a propus vreo 
clipă să se afle acolo, zise Alley. Era o persoană cunoscută de 
Ostroff, în care ea avea deplină încredere. Altfel nu i-ar fi 
acceptat propunerea. Ea a fost de acord să se întâlnească cu 
cineva într-un loc care nu-i era familiar şi a crezut că va fi în 
siguranţă datorită aglomerației. Cel care i-a întins această cursă 
este un individ foarte inteligent. Lui Ostroff nici prin cap nu i-a 
trecut ce urma să i se întâmple. 

— In concluzie, nu avem nici o dovadă că e vorba de o crimă, 
zise Mack. lar fără dovezi... 

Se auzi sunând telefonul lui Alley. Acesta răspunse, ascultă 
câteva clipe, apoi se întoarse către ceilalţi. 

— E Sloane. Zice că a descoperit ceva. 


Iluminarea din birourile BCG-ului era mai bună decât aceea din 
celelalte clădiri guvernamentale, datorită unei instalaţii foarte 
scumpe, care furnizează o lumină asemănătoare celei solare. Cu 
toate acestea, lui Sloane i se părea că, din cauza acelei instalaţii 
de iluminare, o ustură ochii. 

Insă ceea ce descoperise ea pe computer compensa efortul şi 
concentrarea care îi obosise ochii. Verifica încă o dată secvenţa 
descoperită, în momentul în care intrară Alley şi ceilalţi doi. 

— Bine aţi venit, domnilor, zise Porter, scoţându-şi pipa din 
gură. Se pare că am avut o noapte grea. 

— Se vede, spuse Alley. 

— Te cred. 

Porter îşi dădu seama că trioul era nerăbdător. 

— Sloane, arată-le odată oamenilor ce ai găsit. 

Fata întoarse monitorul spre ei şi începu să le povestească 
cum intrase ilegal în biroul lui Ostroff. Sloane surprinse figurile 


236 


uluite ale colegilor săi. Paco Santana zâmbea mândru. 

— Pe ecran sunt datele ascunse de Ostroff, de ani şi ani de 
zile. Unele merg până în urmă cu zece ani. 

Se folosi de mouse şi pe ecran apărură documentele. 

— Sunt date mai mult decât secrete, şopti Mack impresionat. 
Provin de la Rand Corporation, sau de la Institutul de Război 
Hoover... 

— Din locurile unde a lucrat Garrett, înainte de a-l aduce 
Trimble la Casa Albă, preciză Sloane. Toate aceste date, 
transmise lui Ostroff de către Garrett, au un numitor comun. 

— China, exclamă Alley. Din ceea ce văd este vorba numai 
despre China. 

— Cele mai importante, continuă Sloane, sunt documentele ce 
cuprind luări de poziţie, scenariile de război, rapoartele 
economice şi politice pe care i le-a transmis Garrett lui Ostroff, 
după ce el a început să lucreze la Casa Albă. Toate documentele 
astea au o importanţă deosebită. Ele ar fi trebuit să rămână în 
biroul consilierului ANS. Ostroff nu avea nici o tangenţă cu ele. 

— Eşti sigură că Garrett a fost acela care i le-a transmis? 
întrebă Mack. 

După tonul lui, se vedea limpede că era foarte îngrijorat de 
serioasa ameninţare la adresa siguranţei statului. Sloane ar fi 
vrut să-l ajute cu ceva, însă lucrurile nu se opreau aici. 

— Garrett a fost, zise ea. Există semnătura lui pe câteva 
documente. Avem şi adnotările lui Ostroff, referitoare la sursa 
documentelor. 

— Şi? întrebă cu timiditate Alley. 

— Şi acum ştim că Susan Ostroff a avut o legătură, de scurtă 
durată, dar extrem de pasionată, cu un chinez din Taiwan, pe 
care-l cheamă Lin. Acesta s-a dovedit de multe ori un adept 
fervent al reunificării Chinei. Este clar că ţine cu Beijingul. 

— La dracu'! şopti Mack. 

— Nu avem dovezi că Ostroff i-ar fi transmis direct lui datele 
obţinute de la Garrett. 

— Nu se leagă. Pentru ce să n-o fi făcut? 

— Pentru că le transmitea în altă parte. 

— Lui Murchison, zise Alley. In fişierele ei apare şi numele 
acestuia. 

Mack se albi la faţă. 

— Şefului de Stat Major? Lui îi transmitea ea informaţiile? 

— Erau informaţii pe care Murchison nu le-ar fi obţinut, sau le- 
ar fi obţinut mult prea târziu ca să-i mai fie de vreun folos. Nu 


237 


înţelegi, Mack? Doar ştii cât de separată este lumea informaţiilor. 
Totul este să fii deasupra, să faci în aşa fel încât să ştii ceea ce 
altul nu ştie încă, pentru a i-o lua înainte şi a-l putea domina. 

— Aşa-i, recunoscu Mack. Deci aici sunt date secrete despre 
China, date care au fost sustrase şi care s-au scurs. Dar s-au 
scurs în cadrul propriului nostru guvern. 

Lee Porter interveni: 

— Scurgerea de informaţii a fost canalizată către un anume 
individ, în care toţi au atâta încredere, încât niciodată nu le-ar 
trece prin minte să-l bănuiască de trădător. Şi, indiferent cine 
este, el asigură legătura cu chinezii. 

— Este vorba de o reţea conspirativă de zece ori mai 
complexă şi mai eficientă decât trădarea lui Robert Hanssen, zise 
Mack, făcând referire la agentul FBI care se dovedise până la 
urmă a fi un celebru agent dublu. 

— Crezi că e Murchison? întrebă Alley. Despre el este vorba 
până la urmă? Dumnezeule, un astfel de om poate face tot ce 
vrea, se poate întâlni cu oricine fără să ridice nici un fel de 
semne de întrebare. 

— Nu ştim dacă lanţul se opreşte la el, zise Porter. 

— Ce-ar fi să-l întrebăm? zise Alley. 

Porter îl privi curios, dar pe urmă înţelese că Alley nu aflase 
ultimele noutăţi. 

— Veniţi încoace. 

li conduse pe toţi în biroul lui, unde exista un televizor, cu 
volumul sonor dat la zero. Imaginea ar fi putut reprezenta un 
reportaj din timpul Războiului din Golf: cerul irakian iluminat de 
trasoare şi de rachete, care formau un fantasmagoric joc de 
artificii; o imagine fugară cu o navă americană de război, care 
lansa o rachetă Tomahawk; reportaje de la corespondenţi din 
toată zona Golfului Persic. 

— Totul a început în urmă cu cinci ore, zise Porter. Sateliții- 
spion şi zborurile de noapte au indicat faptul că irakienii încărcau 
rachete Scud cu materiale biochimice. Preşedinta a ordonat o 
contralovitură rapidă. Ceea ce vedeţi acum - şi arătă spre ecran 
- este o activitate suplimentară, pornită de la Gărzile 
Republicane. 

Porter se uită la Alley. 

— Acum înţelegi de ce nu-l putem chestiona momentan pe 
Murchison? El se află actualmente în cine ştie ce buncăr de 
comandă, de unde-i pune sare pe coadă lui Saddam Hussein. 


238 


26 


Ca mai toată omenirea, Sloane şi cu Alley au fost şi ei afectaţi 
de ştirile transmise din Golf, în următoarele şaptezeci şi două de 
ore. Serile se cuibăreau alături pe canapea, urmărind raidurile 
bombardierelor şi ale rachetelor americane. Conferinţele de 
presă ale oficialităților militare ofereau o viziune generală asupra 
atacurilor purtate împotriva zonelor înţesate de armatele 
irakiene; corespondenţii de la sol confirmau măcelul. 

— Grozăvenie mare, zise Alley. 

Ziua, Sloane purica viaţa şi cariera militară a generalului Sam 
Murchison. Incepuse cu activitatea acestuia la West Point şi 
cercetase toate călătoriile lui în Asia de Sud-Est, căutând în 
permanenţă o legătură chineză, care trebuia să existe pe 
undeva. Nu găsi nimic semnificativ. Incetul cu încetul, numărul 
persoanelor care îl ajutaseră în întreaga lui carieră devenise mai 
mare. Una dintre aceste persoane, se gândea Sloane, trebuie să 
fie cea la ordinele căreia răspundea Murchison. 

Când n-a mai rămas decât cu o singură persoană pe listă, 
Sloane a cerut o întâlnire cu Lee Porter şi cu Peter Mack. Ştia 
care va fi reacţia lui Peter la concluziile ei şi de aceea solicitase 
şi participarea acestuia. Spera că îşi va ţine jurământul de 
profesie şi îşi va face până la urmă datoria. 

Acum se aflau toţi trei în biroul lui Porter. Ea se uita la Porter şi 
la Mack care citeau raportul ei. Apoi Mack o fulgeră cu privirea. 

— Glumeşti, nu? Spune-mi că e doar o glumă. 

— Nu e nici un fel glumă, zise Sloane. 

— Eşti sigură? o întrebă, calm, Porter. 

— Este persoana pe care o sună şi cu care se întâlneşte 
Murchison în mod regulat, spuse Sloane. Este legătura comună 
cu China. 

— Dar e de neconceput! rosti iritat Mack. 

— În majoritatea lor, trădătorii sunt cei la care te gândeşti cel 
mai puţin. 

— Ştiu. Dar... 

Sloane înţelegea că Mack era total descumpănit. 

— Ar mai fi ceva demn de luat în seamă, zise Porter. Din cauza 
situaţiei existente în Irak, s-ar putea să nu-i putem încă transmite 
concluzia noastră preşedintei. Ceea ce ştim noi - ca şi ceea ce 


239 


bănuim - va submina încrederea ei în capacitatea lui Murchison 
de a-şi face datoria. 

— Şi el îşi face cu brio datoria, zise Mack cu amărăciune. 

— Ba mai mult, a apărut şi ceva legat de Lin. Se pare că 
acesta nu mai intenţionează să candideze la apropiatele alegeri 
pentru parlamentul din Taiwan. Se vorbeşte mult despre asta în 
Asia şi toţi se întreabă care este motivul. Se pare că nu de Lin 
depinde această decizie. 

— inseamnă că Trimble nu mai are nici un fel de argumente, 
cum că Taiwanul ar deveni vulnerabil în cazul unui atac chinez, 
zise Sloane. 

Porter le comunicase că Trimble se arătase foarte îngrijorat, în 
timpul ultimei şedinţe de la Casa Albă. 

— Toate se leagă de o manieră ciudată, de parcă cineva îl 
subminează deliberat pe Trimble, făcându-l să apară mereu într- 
o lumină proastă în faţa preşedintei, sau cel puţin să pară cam 
incompetent, concluzionă Sloane. 

— Ai grijă ce spui în privinţa asta, o avertiză Mack. 

— Ce spun? i-o reteză Sloane. Susan Ostroff a fost amanta lui 
Lin. Lin luptă de zeci de ani pentru reunificare şi, brusc, îşi 
abandonează idealul de-o viaţă, tocmai când se află, mai mult ca 
oricând, pe cale să şi-l îndeplinească? Pariez că cineva i-a cerut 
să facă acest lucru. 

— Ostroff? întrebă Porter. 

— Eu zic că da. Ea putea comunica cel mai bine cu el. Sau să-l 
pună pe Murchison s-o facă. 

— Că tot veni vorba de Murchison, zise Mack. Ce facem cu el? 

— Nimic, până când nu revine în ţară, spuse Porter. 

— Şi când revine? 

— li punem în faţă dischetele lui Ostroff şi vom vedea ce zice. 

— Doamne, Porter! Vrei să interoghezi un soldat care se 
întoarce acasă erou? spuse Mack. 

— Eu nu-i discut competenţa pe câmpul de bătălie, i-o tăie 
Porter. Pot să-i dea toate medaliile din lume pentru asta. Pe mine 
mă interesează alte chestiuni. 

Sloane se uită atentă la Mack. 

— Peter, tu ce ai împotrivă? 

Mack se folosi de capătul stiloului ca să dea hârtia cu numele 
trădătorului la o parte, de parcă n-ar fi dorit să se murdărească 
punând mâna pe ea. 

— Nu sunt de acord cu această concluzie, zise el. În el se 
dădea o luptă între datoria lui de agent FBI şi încrederea în omul 


240 


pe care-l considerase întotdeauna deasupra oricărei suspiciuni. 
In cele din urmă, Peter Mack îşi dădu seama că nu are de ales. 


Mack se îndrepta spre hotelul Four Seasons din Georgetown 
conducând în aglomeraţia specifică orei de vârf. Deschise radioul 
pe postul naţional care anunţa încheierea armistiţiului din Golf. 

In barul hotelului, se vorbea numai despre asta. Când 
comentatorul postului de televiziune citi condiţiile armistiţiului şi 
vorbi cât de eficiente se dovediseră atacurile aeriene, se auziră 
chiuituri. Mack nu se alătură entuziaştilor. Stătea în capătul 
barului, cu un pahar de whisky Old Weller Antique în faţă. El 
termină repede băutura. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îi 
devenea mai clar ce avea de făcut. Privind lichidul galben- 
maroniu, nu găsi nici un motiv de a mai da înapoi. Scoase 
celularul şi sună. 1 

După treizeci de minute, se afla pe aleea conacului. li deschise 
uşa un servitor, care îl conduse în biblioteca cu iz de fum de 
lemn şi de tutun. Dodge French îl primi îmbrăcat la patru ace. 

— E o petrecere la club, se explică el privindu-l atent pe Mack. 
Ziceai că e ceva urgent, Peter. 

Mack se uita la faţa aceea de bătrân înţelept, plină de 
îngrijorare şi de curiozitate. Se gândi la Sloane şi la Lee Porter. 
Nu. Trebuia să-şi vadă de treburile lui. 

— Cei de la MJ-11 au ajuns repede la concluziile finale, zise el. 
Dumneavoastră mi-aţi spus despre Ostroff, dar Sloane şi echipa 
erau deja pe urmele ei. Moartea lui Ostroff nu a fost una 
accidentală. 

French îşi făcu de lucru cu vătraiul răscolind lemnele din 
şemineu. Apoi se răsuci spre Mack ţinând încă vătraiul în mână. 

— Adevărat? Dar acest lucru contrazice rapoartelor pe care le- 
am primit. Şi dacă nu a fost un accident, atunci ce a fost? 

Mack observă cum faţa lui French începe să exprime uimire pe 
măsură ce îi relata despre teoria asasinatului, emisă de Sloane. 

— Are Porter vreo dovadă? îl întrebă French, după ce Mack 
termină de povestit. 

— Nimic despre asasin, dar Sloane a făcut legătura între 
Garrett şi Ostroff, ca şi între Ostroff şi altcineva. 

— Da? 

French părea uluit de cele auzite. El fusese cel care sunase la 
paza Departamentului de Stat, anunțând că Susan Ostroff 
avusese un accident mortal şi că biroul ei trebuia sigilat. Paznicii 
ajunseseră însă prea târziu. Ryder fusese în biroul acesteia şi, 


241 


mai grav, reuşise să-i deschidă seiful. Din clipa în care Sam 
Murchison îi transmisese că Ostroff ameninţă cu deconspirarea, 
French intuise că femeia îi avea la mână cu nişte probe. 
Intenţionase să-i „calce” chiar el biroul în seara galei, dar 
întârziase. Îi dorise moartea, tocmai pentru a se păstra secretul. 

French ascultă, îngrozit şi stupefiat, relatarea lui Mack despre 
dischetele scoase de Ryder din biroul lui Ostroff. In final, el 
înţelese că motivul trădării acesteia se datora unui lucru pe care 
el, care nu fusese niciodată căsătorit şi nici îndrăgostit 
nebuneşte, nu-l putea înţelege: o mare dragoste. 

— N-aveţi nici un dubiu în legătură cu autenticitatea datelor 
de pe dischetă? 

— Nu, domnule. 

— Ostroff l-a desemnat pe Murchison ca fiind receptorul 
informaţiilor obţinute de ea şi de Garrett? 

— Da. 

French scutură din cap. 

— Mi se pare incredibil. Sam Murchison să fie implicat într-o 
acţiune de spionaj. E ceva de neconceput. 

— Ryder şi Porter nu cred acest lucru, domnule. 

— Dovada, Peter, dovada! Ce făcea Murchison cu informaţiile 
astea? Cui le dădea el? 

— Ryder şi Porter nu ştiu încă. Mack făcu o pauză. Personal nu 
cred că un om ca Murchison poate să se facă vinovat de înaltă 
trădare. 

— Mi se pare normal! French începu să se plimbe prin cameră, 
bătând cu pumnul în căuşul celeilalte palme. Ştiu ce e de făcut. 
Odată cu armistițiul acesta, pot lua legătura cu Sam. Ca să-i 
explic ce se întâmplă... 

— Credeţi că ar fi înţelept, domnule? 

— Inţelept? E absolut necesar. Sam este unul dintre cei mai 
vechi prieteni ai mei. II cunosc foarte bine. Crede-mă, pe mine nu 
mă poate minţi privindu-mă în ochi. lar dacă este vinovat, eu 
însumi vi-l aduc pe tavă! 


După ce plecă Mack, Dodge French se duse la Clubul River 
Run, fondat cu ajutorul familiei sale. Acolo el ţinu un toast în 
cinstea victoriei preşedintei şi mai rosti câteva gânduri legate de 
posibile evenimente ulterioare. La miezul nopţii, se afla înapoi la 
Kalorama. În casă domnea o linişte totală; French începu să 
bântuie prin camere, ca o stafie. Intr-un târziu, el apelă pe cineva 
aflat nu la capătul celălalt al lumii, ci doar la capătul opus al 


242 


oraşului. 

Ca şi French, Mai Ling lucra până târziu şi dormea puţin. 
Femeia era trează atunci când o sună el. French o auzea cum 
trage din ţigară. 

— Au apărut date noi despre care ar trebui să ştii şi tu, îi 
spuse el şi îi explică totul, de-a fir-a-păr. Inţelegi, cred, că dacă 
ajung la Murchison, ăla o să mă toarne. 

— Da, mai mult ca sigur, se declară de acord Mai Ling. Ea nu 
avu nimic împotriva remediului propus de French şi îl îmbărbătă: 
Nu mai sunt decât nouă zile. Trebuie să rămânem pe poziţii încă 
nouă zile. 

— Nouă zile, repetă el. 

Dodge French ştia, mai bine ca oricine, cât de mult sânge va 
curge în acele nouă zile. 


Generalul Sam Murchison părăsi Golful la două ore după 
declararea armistiţiului, la bordul unui avion-spion SR-71. Sub 
numele de cod „Mierla”, aeronava putea atinge o viteză de patru 
ori mai mare decât a sunetului, la o altitudine de patruzeci de 
metri. La trei ore de la plecare, „Mierla” ateriză la Baza Aeriană 
Andrews, unde Murchison făcu un duş şi se schimbă, după care 
fu dus imediat cu maşina la Casa Albă pentru a participa la 
şedinţă. 

Preşedinta se ridică din scaun şi traversă Biroul Oval. 

— Bună, Sam. Mă bucur că te afli din nou acasă. Felicitări. 

— Mulţumesc, doamnă preşedintă. 

Lui Murchison i se păru că preşedinta părea mai slabă. Avea 
ochii umflaţi, iar mişcările îi erau iuți, aproape bruşte. N-avea de 
unde să ştie că parţial comportamentul ei se datora durerii 
provocate de moartea inutilă a prietenei sale, Susan Ostroff. 

— Crezi că va fi respectat armistițiul? îl întrebă Ballantine. 

— Dumneavoastră aţi pus condiţiile, doamnă preşedintă. Nu 
se ştie dacă Saddam se va conforma. Pregătim o a doua lovitură. 
Murchison făcu o pauză. Putem porni la luptă oricând. 

— Prezintă-mi, te rog, situaţia. 

Murchison se conformă, încercând să fie cât mai concis, dar 
relatarea lui dură totuşi circa o oră. 

— Şi, în concluzie, Sam? 

— Ar cam trebui să terminăm ce-am început. 

— Dar numărul victimelor din rândul populaţiei civile va fi 
mare. 

— Asta pentru că ei se folosesc de civili ca de un scut, 


243 


obligându-i să doarmă afară, în jurul palatelor lui Saddam. În felul 
acesta ei devin, vrând-nevrând, soldaţi. 

— Trebuie să mă mai gândesc la acest lucru, Sam. 

— Cum doriţi, doamnă. 

Sub masca lui impasibilă, Murchison fierbea în suc propriu. Cu 
ani în urmă, fusese obligat să le ceară comandanților acţiunii 
Furtună în Deşert să renunţe la luptă. El considera că, dat fiind 
modul în care Saddam îi jucase pe degete pe occidentali în toţi 
aceşti ani, ordinul de atac ar fi trebuit să vină în mod automat. 
Şi, la fel ca atunci, o persoană civilă n-avea acum curajul să dea 
acel ordin. 

După ce plecă din Aripa de vest, Murchison îi ceru şoferului să- 
| ducă acasă. El cumpărase prin anii '70, în cartierul Chevy 
Chase, o casă unde locuise împreună cu soţia sa, până la 
moartea acesteia, petrecută în urmă cu doisprezece ani. 
Impunătoarea vilă, cu un singur nivel, fusese construită într-o 
zonă împădurită şi era amplasată pe o ridicătură a reliefului, 
practic de netrecut. In faţa casei se desfăşura o peluză tunsă 
perie, pe care existau doar câteva tufe joase. Casele învecinate 
se aflau la aproximativ treizeci de metri depărtare şi erau 
separate de garduri vii, înalte. Proprietarii erau prieteni buni cu 
Murchison. 

De la izbucnirea ostilităţilor cu lrakul, casa beneficiase de o 
echipă de pază, formată din doi ofiţeri. Reşedinţa părea absolut 
sigură, atunci când intră. 

Murchison se duse direct în birou şi îşi turnă un pahar mare de 
whisky. Ca de obicei, se apropiase cu paharul în mână de 
comoda pe al cărei blat lucios erau îngrămădite mai multe 
fotografii şi îşi trecu degetele peste imaginile care-l înfăţişau 
împreună cu soţia lui. Se aflau acolo toţi cei douăzeci şi unu de 
ani ai căsniciei lor, curmate într-un mod atât de nemilos, chiar în 
momentul în care el ajunsese în culmea unei cariere închinată în 
totalitate slujirii patriei sale. 

Murchison se duse apoi în dormitor. După ce făcu un duş, 
îmbrăcă un trening pufos şi îşi mai turnă nişte whisky dintr-o 
sticlă aflată într-un mic bar. Apoi se îndreptă către camera de zi. 
Telefonul, identic cu cel din birou, era prevăzut cu echipamente 
de comunicaţie prin satelit şi cu un dispozitiv digital de 
secretizare a convorbirilor. Murchison formă rapid numărul lui 
French. 

— Dodge? 

— Sam. Unde eşti acum? 


244 


— Acasă. Am sosit acum câteva ore. Preşedinta a dorit o 
întrevedere cu mine, se pune la curent cu mersul operaţiunilor. 

— Şi? 

— Ca de obicei. Murchison îi relată pe scurt întrevederea lui cu 
Claudia Ballantine, după care adăugă: N-are curaj să termine 
treaba începută. 

Dodge French sesiză frustrarea şi mânia bătrânului soldat. 

— Mai sunt nouă zile, Sam. Cât mai rămâi pe-aici? 

— Cel mult patruzeci şi opt de ore. Atâta durează armistițiul 
încheiat cu Saddam. 

— Bine. Mai avem ceva de făcut, până pleci înapoi. 

— Am auzit că s-a întâmplat un incident la Meridien. 

— Susan Ostroff a fost victima unui accident mortal. 

Murchison închise ochii. 

— Inţeleg. Asta e. 

— Din păcate, nu e numai asta. Ryder şi colegii ei au aflat că 
ea a avut legături cu tine. Dacă ar fi ştiut că vii acasă, s-ar fi aflat 
deja la uşa ta, ca să te ia la întrebări. 

Murchison tocmai sorbea din whisky şi se înecă. 

— lisuse! Cum de-ai putut scăpa situaţia din mână, Dodge? 

— Nu e deloc scăpată, zise calm French. Doar că trebuie să o 
neutralizăm. 

In râsul lui Murchison se putea sesiza o notă de isterie. 

— Să o neutralizăm? Câţi vor mai muri? 

— Vor muri mult mai mulţi, dacă nu trecem imediat la acţiune, 
replică pe un ton sec French. Auzea în receptor clinchetul 
cuburilor de gheaţă aflate într-un pahar ţinut de o mână care 
începuse să tremure uşor. Încă o acţiune, Sam. Doar de atât 
avem nevoie. O singură acţiune. 

Mereu e nevoie de o nouă acțiune, se gândea Murchison. 
Pentru îngroparea greşelilor şi a prostiilor, ca şi pentru rescrierea 
istoriei. 

— Bine, acceptă el agasat. Te ascult. 


În vestul capitalei, pe şoseaua 66, la Tyson's Corner, se află un 
imens magazin universal, încadrat de două magazine 
Nordstrom's şi Bloomingdale's - şi de un hotel Ritz-Carlton. 
Zilnic, prin el trec zeci de mii de cumpărători, sau chiar mai 
mulţi, în perioada premergătoare Zilei Recunoștinței, cu ocazia 
sărbătorilor de iarnă şi când se fac reduceri de preţuri. A urmări 
o persoană într-un asemenea spaţiu uriaş este practic imposibil. 
Chiar dacă agenţii din echipa FBI ar fi cunoscut statutul pe care îl 


245 


avea bătrâna în cadrul Ambasadei Chineze, aceasta tot ar fi 
scăpat de ei, în mulţimea aceea. 

Meşterul o găsi pe Mai Ling în raionul de alimente, sub o boltă, 
stând la un bar vizavi de şirul de bufete fast-food. In zonă era 
plin de clienţi care luau o gustare rapidă. 

Mai Ling avea în faţa ei o ceaşcă aburindă de ceai. 

Meşterul se aşeză lângă ea şi începu să soarbă din ceva care 
voia să fie cafea cu lapte. Pentru că trăise în Franţa atâţia ani, 
nu-i plăcea cafeaua americană. 

Mai Ling împinse în faţă un plic închis. Meşterul îl deschise şi 
rămase stupefiat de fotografiile pe care le găsi înăuntru. 

— Problema trebuie rezolvată cât se poate de urgent, îi spuse 
chinezoaica. Nu mai târziu de poimâine. În privinţa momentului, 
tu alegi, însă nu şi locul. Ea i-l comunică. 

Meşterul cunoştea zona la care se referise Mai Ling. Era un 
memorial bine cunoscut din Washington. Acolo veneau mii de 
vizitatori în fiecare zi, mulţi zăbovind ore în şir. 

Meşterul îşi imagină zona şi o studie, din fiecare unghi, 
căutând punctele slabe. In final ajunse la concluzia că locul îi 
convenea, dar era foarte greu să acţioneze în timpul zilei. 

Meşterul dădu la o parte ceaşca cu cafea, care între timp se 
răcise. 

— Trebuie lucrat noaptea. Soarele apune între cinci şi 
jumătate şi şase fără un sfert; între şase şi şase şi jumătate vor fi 
mulţi oameni acolo şi asta ne va avantaja. 

Mai Ling zâmbi şi dădu din cap: 

— Se rezolvă. 


La patruzeci şi opt de ore după vizita lui Peter Mack acasă la 
Dodge French, sună telefonul secretizat al lui Lee Porter. 

— Domnule Porter, la telefon este generalul Murchison. 

Porter activă sistemul de înregistrare. 

— Da, generale. Suni din Golf? 

Vocea lui Murchison avea un ton agresiv. 

— Nu. Ascultă, am auzit că anchetezi moartea lui Martin 
Garrett şi pe cea a lui Susan Ostroff. 

— Da, aşa este, generale. M-ai sunat ca să mă ajuţi cumva în 
desfăşurarea anchetei? 

— la nu mai face tu pe nebunu' cu mine, Porter! Ştiu tot ce 
avea Ostroff în seiful ei - şi mai ştiu ce ai aflat tu. 

— Atunci cred că înţelegi foarte bine cât de mult doresc să 
stăm de vorbă. 


246 


— Habar n-ai în ce te-ai băgat. Treaba asta te depăşeşte. ÎI 
depăşea şi pe Garrett, o depăşea şi pe Ostroff, mă depăşeşte 
chiar şi pe mine. 

— Bine, atunci de ce nu-mi povesteşti şi mie, generale. Ne 
putem întâlni oriunde şi oricând doreşti dumneata. 

Porter auzi răsuflarea greoaie de la celălalt capăt al firului. 

— Generale? 

— Nu pot avea încredere în tine, Porter. 

— De ce? 

— Pentru că tu nu-mi poţi asigura protecţia! După cum ţi-am 
mai spus, habar n-ai despre ce este vorba. Vreau garanţii că voi 
fi protejat - şi totală imunitate. 

— Eu n-am puterea de a-ţi oferi imunitate, generale. Asta 
depinde de judecătorul general sau de procurorul general. Dar de 
protejat, te pot proteja. 

Porter auzi fornăitul dispreţuitor. 

— Tot aşa cum i-ai protejat pe Garrett şi pe Ostroff? Ştiam că 
eşti în permanenţă pe urmele lor. 

— Zi-i tot ce doreşti, generale, replică Porter cu calm. 

— În cazul în care accept să vin, vreau să fie prezent şi FBl-ul 
la întâlnire. Il vreau acolo pe agentul special Peter Mack. Porter 
fu luat pe nepregătite şi Murchison sesiză imediat. Porter, nu eşti 
tu singurul om din lume care poate intra într-un computer. Mack 
lucrează pentru tine de o bună bucată de vreme. 

— Va fi şi el acolo, generale. 

— Bineînţeles că va fi, pentru că o să am eu grijă de asta. Nu-l 
vreau decât pe el şi pe Ryder, atât. 

— Vin şi eu... 

— Nu, tu nu vii. Să vină doar Mack şi cu Ryder. Dacă văd pe 
oricine altcineva prin preajmă, nu mai apar. 

Porter înţelese că nu avea de ales. 

— S-a făcut. Unde şi când, generale? 

Murchison îi dădu câteva instrucţiuni concise şi închise 
telefonul. Porter rămase pe gânduri o vreme, apoi o sună pe 
Sloane Ryder. 

— Unde-i Mack? 

— La sediul lui. De ce? 

— A sunat Murchison... 

— Cum? 

— S-a întors. Nu ştiu unde se afla. Doreşte o întrevedere. 
Porter se uită la ceas. Peste exact şaptezeci şi cinci de minute. 
Ascultă cu atenţie. li puse banda cu înregistrarea convorbirii. Ce 


247 


părere ai? 

— Cred că e tare speriat. Ce dracu' caută el acum, aici? 

— Imi imaginez că n-a plecat el din mijlocul câmpului de 
bătălie, fără un motiv bine întemeiat. Fie l-a chemat preşedinta 
pentru o întrevedere secretă, fie a găsit el un motiv, bine ticluit. 
Porter tăcu. A zis că nu vrea să se întâlnească decât cu tine şi cu 
Mack. Nu pot fi de acord cu aşa ceva, după toate câte s-au 
întâmplat. 

— Dacă Peter aduce cu el şi alţi agenţi, Murchison nu-şi va 
face apariţia. De data asta sunt convinsă că a vorbit foarte 
serios. 

— Şi eu vorbesc la fel de serios atunci când îţi spun că nu vă 
pot lăsa să mergeţi doar voi doi. Nici Alley nu cred că ar fi de 
acord cu asta. 

— Ce-ar fi să vină şi el? împreună cu Paco Santana. Ei nu fac 
parte din armată. Ştiu ei cum să procedeze ca să nu fie văzuţi. 

Porter se gândi câteva clipe. Tentaţia de a pune mâna pe 
Murchison, care ar fi putut deţine răspunsuri la multe dintre 
întrebările lor, se bătea cap în cap cu nevoia de a o proteja pe 
Sloane. Aceasta se apropiase deja mult prea mult de cele două 
victime - şi prin urmare şi de ucigaş. In cele din urmă, Porter se 
decise: N 

— Anunţă-i pe Alley şi pe Santana să vină aici. II sun eu pe 
Mack. Ne întâlnim cu toţii, în douăzeci de minute, în sala de 
şedinţe. 


Inaugurat în 1982 şi amplasat între Aleea Henry Bacon şi 
Bulevardul Constituţiei, Memorialul Veteranilor din Vietnam, sau 
mai pe scurt Zidul, este unul dintre cele mai impresionante 
monumente din oraş. Numele a peste cincizeci şi opt de 
americani, morţi în acel război, sunt incrustate pe lespezi de 
granit negru, înfipte în pământ. Memorialul nu are un program de 
vizitare, accesul la el fiind permis nonstop, pentru toţi aceia care 
vor să vină să păstreze un moment de reculegere. Noaptea, 
aleile sunt slab luminate. 

Pentru Murchison, Zidul era o opţiune fără dubii, în favoarea 
lui. Mergea adesea acolo, din dorinţa de a se afla printre aceia pe 
care îi comandase şi pe care îi pierduse în luptă. Bodyguarzii lui 
nu găseau ciudate aceste vizite repetate şi cu atât mai puţin pe 
cea din seara respectivă: generalul mergea acolo ca să-i facă 
părtaşi la victorie pe toţi cei căzuţi la datorie. 

Zumzetul traficului de seară îl întâmpină pe Murchison, atunci 


248 


când cobori din maşina care se oprise pe Aleea Henry Bacon. 
Impreună cu oamenii lui, generalul merse de-a lungul aleii şi 
trecu pe lângă steagul imens aflat la stingă lacului. Ca de obicei, 
bodyguarzii mergeau în urma lui. Flori şi steguleţe erau înşirate 
la baza Zidului, ofrande aduse de Ziua Veteranilor. La ora aceea 
majoritatea vizitatorilor plecaseră, iar bodyguarzii erau liniştiţi. In 
plin sezon turistic, veneau mulţi oameni la Memorialul Lincoln, 
dar niciodată la Zid. Acesta era un loc sfânt, de care se temeau 
până şi tâlharii. Din cauza vântului care bătea în rafale, 
Murchison îşi ridică gulerul de la palton. 

La celălalt capăt al Zidului, acolo unde monumentul merge 
paralel cu Bulevardul Constituţiei, Whip Alley şedea pe scaunul 
şoferului, în maşina sa de teren şi vorbea în microfon: 

— Paco, mă auzi? 

Imbrăcat într-o tunică militară de camuflaj, Santana se găsea 
la marginea estică a Zidului şi îi urma, la douăzeci de metri 
distanţă, pe Sloane Ryder şi pe Peter Mack. 

— li văd, şopti el în microfonul de la încheietura mâinii. E al 
dracului de frig aici şi nu mai e nimeni în jur. 

— Să fii foarte atent. 

Lui Alley nu-i plăcea deloc operaţiunea aceasta. Fusese 
pregătită în fugă. Sloane şi cu Mack de-abia avuseseră timp să se 
acomodeze cu ideea. Locul şi întunericul îi dădeau motive de 
îngrijorare în plus. Lumina din jurul Zidului era redusă şi nu 
existau multe locuri unde să te ascunzi, dacă ar fi fost nevoie. 
Alley  insistase asupra amânării acestei întâlniri, până la 
verificarea temeinică a întregii zone, dar Sloane nu fusese de 
acord. Murchison venea acolo astăzi şi n-avea altă ocazie să-l 
contacteze. Dacă nu profitau acum de ocazia de a lua legătura 
cu el, era posibil să nu mai aibă alta prea curând. 

Mergând unul lângă celălalt, Sloane şi Mack parcurseseră 
aproape o treime din lungimea Zidului şi se apropiau de punctul 
în care aleea cotea spre Memorialul Lincoln. Auziseră schimbul 
de cuvinte dintre Alley şi Santana în micile lor receptoare, ale 
căştilor din urechi. Îl auziră din nou pe Santana. 

— Avem un musafir care se apropie de aleea sudică. Aşteaptă 
puţin... Da, îl văd. Este îmbrăcat în uniformă militară. E într-un 
cărucior de invalid. Are ceva în poală, poate nişte flori... Da, sunt 
flori. Se opreşte şi încearcă să pună florile jos... 

Mack văzu cum Sloane se relaxează, după ce Santana 
ajunsese la concluzia că omul din cărucior nu era periculos 
pentru ei. 


249 


— Cum te simţi? o întrebă el. 

— Foarte bine. 

Discutaseră în amănunt cum să-l abordeze pe Murchison. 
Sloane trebuia să scoată de la el tot ce va putea, cât mai repede. 
Mack avea să supravegheze în timpul ăsta toată zona şi să-i 
conducă spre jeep. Nu dorea ca Murchison să rămână descoperit 
mai mult decât era strict necesar. 

— Uite acolo, e el, zise Sloane. 

Mack îl văzu şi el, îşi deschise fermoarul de la geacă şi îşi pipăi 
arma. 

Murchison se oprise chiar la intersecţia celor două secţiuni ale 
Zidului. Stătea cu mâinile îndesate în buzunare şi se uita la cei 
doi, care se apropiau. 

— Domnişoara Ryder? 

— Eu sunt, generale. lar el este agentul special Peter Mack, de 
la FBI. 

— Aş vrea să vă văd legitimaţiile. 

Mack îi arătă legitimaţia şi văzu cum Murchison se străduieşte 
să desluşească ceea ce scria pe ea. 

— Generale, e prea frig ca să discutăm aici, zise Sloane. Avem 
o maşină, pentru siguranţa dumneavoastră... 

— Nu e nimic sigur! i-o reteză Murchison. Voi doi nici nu vă 
puteţi închipui cu ce vă confruntaţi. 

— Spuneţi-ne dumneavoastră, zise Sloane. 

Murchison îşi umezi buzele. 

— Datează de ani de zile, de când Kissinger a vizitat China, în 
anul 1972. Incă de atunci ştim că, la un moment dat, China va 
lua locul Rusiei, ca mare putere şi că trebuie să ne obişnuim cu 
gândul ăsta. 

— Cum anume? întrebă Sloane. 

— In materie de teritorii. Voi pentru ce credeţi că a fost 
retrocedat Hong Kong-ul? Aveţi impresia că britanicii l-au cedat 
aşa, de bună voie? Nici gând. Au făcut-o până la urmă, ca să 
poată sta la masă cu China. Şi noi am procedat la fel. Numai că 
nu toţi sunt de aceeaşi părere. Vor să nesocotească protocoalele 
secrete... 

— Despre ce protocoale este vorba, generale? interveni Mack. 

— Cele care garantează retrocedarea Taiwanului către țara- 
mamă, la sfârşitul acestui an. 

— Ce tot spuneţi? Preşedinta n-ar fi niciodată de acord cu 
acest lucru, zise Sloane. 

— Preşedinta n-are ce face în privinţa asta! Nu înţelegeţi? 


250 


Toate datele pe care le-aţi obţinut de la Garrett şi de la Ostroff - 
nu vedeţi unde bat ele? 

Sloane îl fulgeră pe Mack cu privirea. 

Cum de ştie Murchison ce anume am aflat noi? 

Inainte ca Sloane să poată spune ceva, interveni Mack: 

— Garrett şi Ostroff v-au oferit multe informaţii ultrasecrete, 
pe care dumneavoastră le-aţi folosit în fundamentarea politicii 
militare faţă de China, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

— lar toată această politică a fost structurată nu pentru 
constrângerea Chinei, ci pentru a-i oferi acesteia ceea ce dorea. 

— Numai ceea ce a fost absolut necesar să-i oferim! 

— Dar n-aţi fost de unul singur în toată chestiunea asta, nu? îl 
presă Mack. Dumneavoastră n-aveţi toate legăturile necesare. 
Nu v-aţi putut permite să fiţi văzut la dineurile ambasadei, în 
timpul cărora aţi fi putut să le transmiteţi informaţiile. Ataşaţii 
militari chinezi nu vin la dumneavoastră în vizită, spre deosebire 
de cei ai ruşilor. 

Sloane încercă să se bage între Mack şi general, dar Mack nu-i 
oferi şansa. 

— Cui i-ati transmis informațiile acestea? strigă el. Ce se va 
întâmpla de Ziua Recunoştinţei? De ce a fost data aceasta atât 
de importantă pentru MacGregor şi pentru Yang? ÎI luă pe 
Murchison de reverele paltonului şi îl târî spre Zid. Sloane îl auzi 
pe Murchison respirând greoi. 

— MacGregor, strigă Murchison. El a fost primul... 

Brusc, îşi întoarse capul. Sloane şi Mack auziră şi ei acel 
şuierat ascuţit. O siluetă într-un cărucior venea pe alee, către ei. 

EI a fost primul... Sloane dorea cu disperare ca Murchison să 
spună totul. 

Bărbatul aflat în scaunul cu rotile trecu de o zonă luminată şi 
intră în penumbră. Şuieratul încetă. 

— Ce dracu’, începu să spună Mack. 

Sloane auzi un păcănit şi scoase un strigăt, atunci când Mack 
se prăvăli peste ea. Il apucă şi încercă să-l sprijine, apoi văzu 
gaura din ceafa şi sângele care şiroi a pe gât. 

Se întoarse fulgerător în direcţia bărbatului din căruciorul de 
invalid, când simţi că ceva dur şi fierbinte o loveşte în piept. 
Pământul parcă îi fugi de sub picioare şi Sloane simţi cum o 
cuprinde întunericul, în timp ce auzea nişte voci care o strigau. 

Murchison se îndepărtă puţin de cele două corpuri devenite 
acum inerte şi de sângele care formase o baltă pe pământul 


251 


îngheţat din faţa zidului de granit. Auzi din nou şuieratul slab al 
căruciorului electric. Asasinul şedea nemişcat şi se uita la el. 

— Sunt morţi, şopti Murchison. Gata. Hai să mergem! 

— Mai e ceva de făcut, zise Meşterul şi apăsă încă o dată pe 
trăgaci. 

Ultimul lucru pe care-l auzi fu şuieratul uşor al căruciorului, 
care se îndepărta pe alee. 


Alley ascultase atent schimbul de cuvinte dintre Sloane, Mack 
şi Murchison. Apoi auzi păcăniturile, urmate de două strigăte 
slabe. 

— Sloane? Mack? În cască nu se mai auzea decât un gâlgâit. 
Paco! 

Glasul lui Alley răsună în casca din urechea lui Santana, care 
zăcea pe un pat de frunze uscate, lângă un copac, cu ceafa 
spulberată de primul glonţ tras de Meşter. 

Alley băgă jeepul în viteză, trecu peste trotuar şi intră în viteză 
în parc. 


Meşterul se apropie de bodyguarzii lui Murchison, care 
aşteptau nerăbdători. Cel căruia trebuia ei să-i asigure protecţia 
era plecat de suficientă vreme ca oamenii să înceapă să se 
îngrijoreze. Silueta aceea din scaunul cu rotile avea să fie ultima 
imagine pe care o vedeau. 

Meşterul se dădu jos din cărucior şi îi buzunări rapid. Găsi 
cheile de la maşină, apoi se întoarse în scaun şi merse cu 
ajutorul lui spre trotuarul care mărginea Aleea Henry Bacon. Se 
uită grăbit în jur şi deschise portbagajul maşinii lui Murchison. 

Scaunul cu rotile motorizat era destul de greu, însă Meşterul 
reuşi să-l urce în portbagaj. După un minut, rula spre portul din 
Washington, închis şi pustiu în acea perioadă a anului. Maşina 
avea să se scufunde în Potomac. Curenţii şi mareele vor spăla 
orice dovadă pe care ar fi putut să o lase în urma lui. 


Sloane inspiră adânc şi îşi simţi plămânii arzând. Expiră 
prelung şi cu zgomot, apoi inspiră din nou şi mai profund. De 
fiecare dată când trăgea aer în piept, simţea că mintea i se mai 
limpezeşte puţin. Işi desfăcu geaca şi trase de benzile cu care îi 
era legată vesta antiglonţ. 

Apoi auzi un horcăit lângă ea şi se întoarse. Ridică mâinile şi 
văzu că are degetele pline de sânge. 

— Peter... 


252 


Mack zăcea pe spate, cu un braţ întins lateral şi cu celălalt 
căzut de-a curmezişul pieptului. In clipa următoare văzu cadavrul 
lui Murchison. 

— O capcană... Ticălosul ne-a întins o capcană, murmură 
Peter. 

— Nu vorbi, Peter. Vine imediat Whip. Te ducem la spital. 

Se aplecă spre el şi îi simţi în obraz respiraţia gâfâită. 

— M-a trădat, şopti Mack. 

Sloane îl luă în braţe. 

— Cine, Peter? 

Mack oftă: 

— ... am fost la French. 

— Ce spui? 

Mack avea ochii larg deschişi. Pe sub haină ea îi simţea vesta 
antiglonţ, care lui nu-i fusese de nici un folos. 

— Am vrut să mă conving că tu ai dreptate. l-am spus totul... 
totul despre Murchison. M-am gândit că dacă era amestecat şi el, 
îl va avertiza pe Murchison. Nu puteam crede una ca asta. 

Mack tuşi şi sângele îi ţâşni din rană. Prinse mâna lui Sloane. 

— M-a trădat! 

Peter Mack fu cuprins de un ultim spasm, care-l zgudui violent. 
Apoi rămase încremenit, cu ochii deschişi, cu capul în poala lui 
Sloane. 

Aşa îi găsi Whip Alley, după ce trecuse în trombă printre 
copaci, oprindu-se brusc în faţa Zidului. 


253 


27 


Dale Greer, şeful poliţiei din Corona, ieşise din schimbul de 
pază a cimitirului şi rula pe străzile liniştite şi goale la ora cinci 
dimineaţa. Cu excepţia băiatului care aducea ziarele în cartier, 
cât vedeai cu ochii nu se zărea nici ţipenie de om. 

Greer remarcă faptul că uşa casei lui Sik era deschisă. Kyung 
Sik ieşise din casă şi pornise motorul microbuzului său cu care 
transporta flori. Apoi apărură şi rudele lui; băieţelul bolnav era 
îmbrăcat într-un costum albastru de ski. Femeia - parcă Cho o 
cheamă, îşi aminti Greer - observă maşina poliţiei şi strigă după 
Sik, ca să-l atenţioneze. 

Greer lăsă în jos geamul din dreapta. 

— Salut, Kyung! Azi e o zi mare. 

— Da, da. Zi mare. Duc familia la aeroport. _ 

In spatele zâmbetului, Greer sesiză o nervozitate. Intoarse 
capul şi se uită la femeie, care urca copilul în microbuz. 

— Băiatul se întâlneşte cu preşedinta. Cred că e încântat. 

— Da, foarte încântat. Sik se uită peste umăr. Uşile 
microbuzului fuseseră închise. Motorul mergea. Trebuie să plec 
acum, şefu'. Să vii la magazin să-ţi faci rost de un brad frumos 
de Crăciun. 

— Sigur că da. 

Greer nu ridică geamul şi continuă să se uite la microbuz, îşi 
aminti de primii ani de armată, când i se întâmplase adeseori să 
împingă la astfel de vehicule în puterea nopţii. Se dădu jos din 
maşină şi părul de pe ceafa i se ridică. Instinctul de poliţist îi 
dicta să facă investigaţii. 

— Ei, la dracu'! mormăi el. 

— Ce s-a întâmplat, şefu'? întrebă Sik. 

S-a întâmplat ceva cu roata asta, asta-i tot ce s-a întâmplat. 
Dar era o dimineaţă ca oricare alta, în oraşul în care locuia, nu se 
afla pe o autostradă uitată de lume. lar omul acela era un vecin 
de la care nevasta lui cumpăra bulbi de lalele primăvara şi 
ghivece cu flori, nu un infractor aflat la volan, cu mâinile 
ascunse. 

— Nu s-a întâmplat nimic, Kyung. Transmite-le rudelor tale că 
le urez mult noroc. Şi vezi să facă multe fotografii cu preşedinta. 
Vecinii noştri or să vrea să le vadă. 


254 


— Bine, şefu'. Mulţumesc. 
Aveau să fie într-adevăr o mulţime de fotografii, gândi Sik, 
însă nu dintre acelea la care toţi se uită cu plăcere. 


Cu două luni în urmă, Kyung Sik închiriase un mic avion. 
Pentru că aparatul nu necesita o pistă lungă, putea folosi micul 
aeroport regional situat la douăzeci de kilometri vest de Corona, 
pentru a evita aglomeraţia obişnuită de Ziua Recunoştinţei pe La 
Guardia, Newark şi J.F. Kennedy. 

Sik îşi pregătise permisul de intrare, pentru a i-l arăta 
paznicului de la poarta aeroportului. Paznicul îi făcu semn să 
treacă. Pilotul şi copilotul îi aşteptau lângă avion. Sik semnă 
toate documentele şi ascultă atent indicaţiile pilotului, referitoare 
la itinerarul dintre Long Island şi Providence, Rhode Island. Aveau 
parte de o vreme minunată, le spuse el, dar s-ar putea să fie 
puţin aglomerat la Washington. 

Femeia nu se linişti decât după ce avionul decolă. Se asigură 
că 1818 şedea confortabil şi începu să aştepte ca sedativul pe 
care i-l amestecase în laptele fierbinte să-şi facă efectul. După ce 
copilul adormi, închise şi ea ochii. 

Zborul dură şaptezeci şi cinci de minute. Avionul ateriză la 
Providence. Cu o dubiţă închiriată, Kyung Sik îi duse pe cei din 
familia Cho până într-o zonă rezidenţială, cu case vechi, bine 
întreţinute, ale căror ferestre imense dădeau spre mare. Dubiţa 
intră în garajul uneia dintre vile şi uşa automată se închise după 
el. 

Casa, plină de covoare orientale scumpe şi de mobilă stil, 
fusese închiriată cu un an în urmă de un bancher asiatic. Acesta 
îi spusese agentului imobiliar că intenţionează să deschidă o 
mică fabrică de dispozitive electronice, în metropolă. Bancherul 
plătise anticipat chiria, cu bani gheaţă, după care nu se mai auzi 
nimic despre el. De casă avusese grijă o familie de soţi asiatici, 
care plecaseră din ţară cu o zi în urmă. 

Femeia îl conduse pe 1818 pe coridorul din spatele casei. 
Acolo, într-o încăpere care fusese cândva o seră, aşteptau trei 
bărbaţi, înconjurați de echipamente medicale, cumpărate de-a 
lungul anului, unele provenind din depozite sanitare din New 
York, altele din Boston. Masa chirurgicală, tăvile, monitoarele, 
instalaţia de oxigen pentru respiraţie artificială şi echipamentul 
de anestezie erau asemeni celor utilizate în cele mai modeme 
spitale. Până seara toate aveau să dispară fără urmă. 

Femeia se uită la feţele celor trei bărbaţi. Aveau aproape 


255 


şaizeci de ani, dacă nu mai mult şi aveau feţe cu aspect slav. Nu- 
i cunoştea, ştia doar că lucraseră cândva în aparatul de 
securitate al fostei Uniuni Sovietice, KGB. In noua Rusie, nu prea 
mai era nevoie de calificările lor, astfel încât ei răspundeau oricui 
apela, contra cost, la experienţa şi la cunoştinţele lor. Acoperirea 
prezenţei lor în Statele Unite era aceeaşi: toţi trei fuseseră 
invitaţi la un seminar medical, la Boston. Aveau vizele şi 
documentele în ordine. Ca la majoritatea manifestărilor de acest 
gen, existau multe ore libere între conferinţe. În perioadele de 
răgaz, cei mai mulţi dintre participanţi făceau cumpărături sau 
vizitau oraşul. Cei trei călătoriseră patru ore, cu o maşină, pentru 
a ajunge la Providence. 

— Ceilalţi pleacă. Tu rămăi, i se adresă femeii Vladimir Kirov, 
chirurgul principal. Toţi trei medicii erau echipați deja, în vederea 
intervenţiei chirurgicale. 

Femeia le făcu semn lui Sik şi „soţului” ei, îndemnându-i să 
plece. 

— Du-l acolo pe băiat şi dezbracă.-l, zise Kirov anestezistului, 
indicându-i un paravan mobil. Vezi să rămână stabil. 

Kirov se apropie de femeie şi o străpunse cu privirea. 

— Ai mai făcut asta vreodată? 

— Nu. 

— Dar eşti obişnuită. 

— Sunt specialistă. 

Kirov mormăi: 

— Uite! 

O conduse la o masă aflată lângă cea de operaţie şi deschise o 
hartă anatomică ce reda trupul unui băiat. Existau semne pe 
ambele fese, sub braţe şi pe pulpe. 

— Inciziile vor avea fix şase centimetri pe fese, doi centimetri 
şi trei milimetri sub braţe, respectiv trei centimetri şi un 
milimetru pe pulpe, zise Kirov. Ele trebuie să se potrivească cu 
locurile însemnate. 

— Ce grosime? 

— Jumătate de centimetru. 

— Şi detonatoarele? 

Kirov trase şervetul aflat peste tava chirurgicală. Alături de 
instrumentele lucioase se afla şi o cutiuţă din plastic, cu bucățele 
de sârmă, de doi centimetri, care aduceau mult cu agrafele de 
prins hârtia. A 

Femeia inspiră profund. Aceasta era cheia. Intreg efortul pe 
care îl făcuse ea, ca să-l aducă pe 1818 în America, s-ar fi 


256 


dovedit inutil dacă ruşii n-ar fi putut aduce cu ei detonatoarele. 
Ea n-ar fi putut să le aducă şi cu atât mai puţin să le procure din 
Statele Unite. Medicii obişnuiau să călătorească cu multe 
instrumente stranii şi necunoscute. Chiar dacă, prin absurd, cutia 
ar fi fost deschisă la intrarea în SUA, acele bucățele strălucitoare, 
ca de oţel, aşezate frumos în burete protector, ar fi fost 
considerate un fel de ace chirurgicale. 

Femeia ştia că sârmele acelea nu erau din oţel, ci dintr-un 
plastic foarte dur, tratate să semene cu metalul. Interiorul gol 
era împărţit în două cavităţi minuscule, separate printr-un aliaj 
termosensibil, în care se afla un microreceptor de radiofrecvenţă. 
O cavitate conţinea o cantitate, cât o zecime dintr-o lacrimă, de 
accelerator de combustibil, iar cealaltă o cantitate similară de 
explozibil. Când semnalul radio ajungea la aliaj, acesta se dizolva 
şi cele două componente se amestecau. Rezultatul era o explozie 
în miniatură, ca aprinderea unui băț de chibrit. Asta va fi însă 
suficient. 

Anestezistul reapăru de după paravan. 

— Băiatul este stabil. Semnele vitale sunt normale. E încă 
ameţit din cauza sedativului, dar asta ne va uşura munca. 

— Aveţi un costum şi pentru mine? îl întrebă femeia pe Kirov. 

— N-ai nevoie. Doar noi vom atinge băiatul. De altfel nu ne 
temem de o infecţie postoperatorie. Nu e cazul. 

— Aveţi dreptate. 

— Atunci, hai să începem. Adu-l pe masă. După ce va adormi, 
poţi începe să pregăteşti asta. Arătă cu capul înspre un cub dintr- 
o substanţă gri închis, de mărimea unui pacheţel de unt de o 
sută de grame. 

Femeia merse după paravan, unde 1818 stătea culcat, gol, 
sub o pătură subţire. Tremura tot - din pricina frigului din 
încăpere - şi se agăţă în mod instinctiv de ea, în timp ce femeia îl 
duse la masa chirurgicală unde, după ce-l aşeză, abia reuşi să-i 
desprindă degetele încleştate de gât. Anestezistul îi administra 
copilului o injecție şi 1818 căzu într-o stare de inconştienţă. După 
ce îl aranjară pe masă, acţionară monitoarele, iar anestezicul 
începu să curgă prin masca ce-i acoperea nasul şi gura. Când 
instrumentul arătă că 1818 era total inconştient, chirurgii se 
aplecară asupra lui. Kirov îl acoperi cu o pânză lăsându-i 
descoperite doar fesele. Se uită spre ceilalţi, apoi în direcţia 
femeii şi apucă bisturiul. 

Femeia rămase surprinsă de cât de puţin sânge se scurse de 
sub lamă. Il urmări pe Kirov cum face incizia şi cum trage pielea 


257 


şi țesutul gras. 

Apoi ea se ocupă de acea substanţă gri, păstoasă, un 
explozibil plastic, fabricat în Orientul îndepărtat, doar cu puţin 
mai slab decât explozivul american C-4, dar mai stabil. Luă o 
bucăţică de explozibil, îl rulă între palme ca pe un aluat, până 
când bucata se subţie, ajungând de grosimea unei spaghete. 
Tăie bucata la lungimea necesară, apoi o înfăşură cu atenţie în 
jurul detonatorului. 

Imediat ce femeia puse explozibilul pe tavă, Kirov îl şi 
introduse în țesutul gras din fesa stângă. Aranjă țesutul gras şi 
muşchiul, până când poziţionă tubul aşa cum dorea. Pe parcursul 
activităţii desfăşurate în cadrul KGB - şi mai recent în alte locuri 
- el efectuase această procedură de sute de ori. Dacă procedura 
chirurgicală ar fi putut fi inclusă în reviste medicale, i-ar fi purtat 
numele. În locul recunoaşterii sale de către posteritate, el se 
mulțumea cu un substanţial cont bancar. 

Când Kirov termină de suturat marginile inciziei, femeia era 
deja gata cu următorul explozibil. Procedurile se repetară, timp 
de trei ore şi jumătate, până când toate cele şase încărcături fură 
implantate în trupuşorul lui 1818. Când totul se termină, Kirov 
era ud de transpiraţie. Işi scoase boneta, masca şi mănuşile şi le 
aruncă într-un coş de gunoi. Apoi îşi aprinse o ţigară şi îi zâmbi 
femeii, care îl privea uimită. 

— Am închis deja oxigenul, iar fumul nu-l deranjează. Arătă 
spre 1818, încă inconştient. 

— Te-ai descurcat de minune, spuse femeia. 

Kirov ridică din umeri nepăsător. Se gândea la o masă 
îmbelşugată, după întoarcerea la Boston. 

— De acum încolo trebuie să fii foarte atentă, îi spuse el 
femeii. Inciziile au fost mici, dar o să-l jeneze. Va dori să se 
scarpine. 

— l-am tăiat deja unghiile. 

— Am observat. Totuşi, când doarme, leagă-l. Poţi folosi şi un 
anestezic local, ca să nu mai simtă zonele în care am umblat. 

Femeia sesiză întrebarea din ochii lui Kirov şi rămase uimită. | 
se spusese că omul era un geniu în materie de confecţionare de 
bombe umane. Bombe care trăiau, respirau, vorbeau. Ar fi vrut s- 
o întrebe cui îi era destinat copilul-bombă, dar îi trecu repede 
curiozitatea. 

Kirov stinse ţigara cu călcâiul. 

— Parcă americanii sunt aceia care afirmă că nu armele ucid 
oamenii, ci că oamenii ucid oameni, zise el făcând ştrengăreşte 


258 


cu ochiul. Dar noi nu suntem pe pământul ăsta de azi, de ieri. 


259 


28 


Sloane visa că înoată aproape de suprafaţa oceanului. Apoi că 
s-a întors cu faţa în sus şi a văzut soarele, ale cărui raze se 
desfăceau într-un larg evantai strălucitor de lumină. Aproape că 
îşi pierduse răsuflarea, încercând să răzbească la suprafaţă, cu 
braţele întinse. Oceanul avea o peliculă tare, de care ea nu putea 
trece. S-a împins cu mâinile, s-a agăţat cu degetele, dar tot nu 
reuşea să treacă de pojghiţa aceea. Plămânii au început să-i 
ardă, iar muşchii o dureau. Nu mai avea aer. A deschis gura şi 
apa i-a intrat... 

Sloane deschise ochii şi dădu să se ridice, constatând că nu 
apa o blocase, ci braţele lui Whip Alley. 

— Linişteşte-te, îl auzi ea spunând. Totul e în ordine. 

Sloane îşi puse capul pe umărul lui, închise ochii şi se lăsă 
legănată până când inima încetă să-i mai bată cu atâta putere şi 
respiraţia i se normaliză. 

— Unde mă aflu? 

— La Centrul Medical Universitar. 

Sloane se rezemă de perne şi-şi trecu trei degete de-a lungul 
sternului. Îşi simţea pieptul ca şi cum ar fi fost lovit cu o bâtă. 

— Totul e în ordine acum, repetă Alley. Glonţul te-a lovit, însă 
vesta antiglonţ te-a salvat. 

La auzul cuvântului „glonţ”, Sloane îţi reaminti tot ce se 
întâmplase la Zid. 

— Şi Peter? 

Alley scutură din cap. : 

— N-a avut nici o şansă de supravieţuire. Imi pare rău. 

— Dar trăia, şopti Sloane. Era un om puternic. S-a zbătut să 
supravieţuiască şi a apucat să-mi spună multe. Pe Sloane n-o 
impresionă figura stupefiată a lui Alley. Pe Murchison l-aţi prins? 
E în viaţă? 

Alley o mângâie cu un deget pe obraz. 

— Toţi au murit. Murchison, bodyguarzii acestuia, Paco. 

— Nu se poate. _ 

Se uită în ochii lui Whip, împăienjeniţi de lacrimi. II îmbrăţişă 
trăgându-l spre ea şi îi simţi răsuflarea grea în ceafa. 

— Înainte să moară, Peter mi-a spus că a fost la Dodge 
French, murmură ea. l-a spus tot ce ştiam noi despre Ostroff şi 


260 


Murchison şi despre legătura pe care am făcut-o noi între ei. Dar 
a comis o mare greşeală spunându-i totul lui French. Lui Peter nu 
i-a venit să creadă că French ar putea fi marele trădător şi 
singura modalitate de a afla dacă lucrurile stăteau sau nu astfel 
a fost să-i spună totul ca să vadă reacţia lui. 

— Şi pe urmă French l-a păcălit şi pe Murchison. 

— Ba mai mult. Asasinul a fost acolo. Numai French putea să-i 
fi spus când şi unde avea să se întâlnească Murchison cu noi. 
Sloane tăcu o vreme. Peter a avut încredere în French, iar acesta 
l-a trădat. 

— L-ai văzut cumva pe cel care a tras? o întrebă Alley. 

Sloane scutură din cap. 

— Ne-a luat prin surprindere, a venit din spate. Mai întâi a fost 
lovit Peter. Imi amintesc că am întors capul şi... Şi apoi nimic. 
Whip, ce-a fost acolo? Ce s-a mai întâmplat după ce ai venit tu? 

Alley îi relată toată nebunia care urmase după ce ajunsese el 
la Sloane şi o găsise aproape lipsită de cunoştinţă, strângându-l 
în braţe pe Peter Mack. 

Apelase la alarma de cel mai înalt grad, 10-13, adică poliţist 
doborât. 

In câteva minute, la locul masacrului au sosit ambulanţa şi 
maşinile de poliţie, urmate de o echipă de la Omucideri. Dat fiind 
că printre victime se afla şi şeful Marelui Stat Major al armatei, 
împreună cu doi dintre bodyguarzii acestuia, a fost anunţat 
imediat şi Departamentul de Interne de la Fort Belvoir. Uciderea 
lui Peter Mack i-a adus la faţa locului şi pe cei de la FBI. Într-o 
oră, la locul crimei începuse o uriaşă anchetă, pe mai multe 
niveluri de jurisdicție. 

— Fiecare îşi cerceta cazul său, conchise Alley. Eu nu le-am 
suflat nici un cuvânt despre asasin. 

— Dar presa ce spune? 

— O nebunie! Un individ de la Interne s-a trezit fantazând, iar 
ziariştii s-au năpustit, care mai de care, să preia vorbele 
aruncate în doi peri drept o ştire de senzaţie şi anume că 
Murchison ar fi fost victima unui comando de terorişti irakieni. 

— Nu se poate! 

— Ba da. Şi să ştii că va ţine povestea asta, după toate câte s- 
au petrecut acolo. lrakienii bineînţeles că se vor grăbi să nege 
orice amestec, însă nimeni n-o să-i creadă. 

Sloane se gândea că ăsta într-adevăr era exact genul de ştire 
pe care oamenii se simt tentaţi s-o creadă fără rezerve şi în 
acelaşi timp să se simtă revoltați. O ştire cu un efect 


261 


instantaneu. 

— Unde-mi sunt hainele? 

Alley făcu un semn în direcţia dulapului, schiţând un timid 
protest: 

— Medicii vor ca tu să stai... 

— N-am nici pe dracu’. Doar că nu pot respira încă suficient de 
uşor. Auzi, Whip, trebuie să vorbesc urgent cu Porter. Murchison 
a spus nişte treburi înainte... înainte de a fi împuşcat. 

— N-a fost decât o capcană, Sloane. Era în stare să vă spună 
orice, ca să vă reţină acolo până la sosirea ucigaşului. 

— Sunt sigură că voia să rămânem lângă el, dar pentru că ştia 
că Peter şi cu mine vom muri, cea mai bună modalitate de a ne 
capta interesul, până să-şi facă asasinul meseria, era să ne 
spună adevărul gol-goluţ. Poveştile de adormit copiii nu şi-ar fi 
avut câtuşi de puţin rostul, poate ne-ar fi făcut chiar bănuitori, 
însă cum tot ce ne spunea el se potrivea cu ceea ce noi ştiam 
deja, ne-a determinat să zăbovim acolo. 

— Chiar eşti convinsă că Murchison v-a spus ceva adevărat? 

— Asta veţi hotărî tu şi Porter. 

Alley se ridică de pe marginea patului. 

— Porter este aici. Aşteaptă afară de când te-am adus, zise 
Alley. 


Lee Porter ajunsese la locul faptei după douăsprezece minute 
de la telefonul lui Alley. După ce se convinsese că Sloane avea 
să-şi revină, sunase la Casa Albă. Apoi, escortase ambulanţa cu 
care fusese transportată Sloane la centrul medical. 

— Sloane, ţi-ai revenit! 

Porter fu uimit văzând-o îmbrăcată. Se aplecă şi o strânse în 
braţe. 

— Uşor, îl atenţionă ea. Sunt cam fragilă. 

Sloane îi povesti pe scurt ceea ce se întâmplase lângă Zid. 

— Acum, ascultați şi restul, spuse ea. 


La zece şi douăzeci seara, adică după trei ore şi jumătate de la 
măcelul săvârşit la Memorial, Porter intra la Casa Albă. 

Un agent al Serviciului Secret îl escortă printre personalul 
agitat de vestea asasinării generalului Murchison. Uşa Biroului 
Oval se deschise brusc şi Porter remarcă faptul că preşedintei 
Claudia Ballantine încă nu-i venea a crede ceea ce se 
întâmplase. 

— Bună, Lee, rosti Claudia Ballantine. Ce nenorocire. S-a 


262 


răspândit deja în toată lumea vestea că Murchison a fost 
asasinat. L-am delegat pe Jack Carter să se ocupe de Golf. Mi-a 
dat asigurări că este oricând gata să riposteze, în cazul în care 
irakienii ar dori să profite de situaţie. 

— Există o bănuială despre făptaşi, zise Porter. 

Claudia Ballantine dădu din cap. 

— A auzit toată lumea de zvonul acesta. lrakienii urlă ca din 
gură de şarpe către noii lor prieteni, francezii şi ruşii, cum că n-ar 
avea nici un amestec în asasinatele acestea. Sunt stupefiaţi cu 
toţii că noi am îndrăznit să bănuiam Bagdadul de aceste crime. 

Preşedinta îl privi drept în ochi. 

— Din păcate, nu ştim de ce a fost omorât Murchison şi cine a 
comandat acest asasinat. Mă înşel cumva? 

— Doamnă preşedintă, va mai dura ceva timp, iar răspunsurile 
nu vor fi deloc plăcute. 

Claudia Ballantine se strâmbă. 

— Puteam să jur. 

Porter îi relată cum ajunseseră Sloane Ryder şi colegii acesteia 
la Murchison, cum Peter Mack se pripise discutând cu French. El 
încheie cu rezultatele fatale care au urmat ca o consecinţă 
logică. 

Claudia Ballantine pălea tot mai tare, pe măsură ce el vorbea. 

După ce Porter termină de povestit, preşedinta întoarse capul 
şi se uită spre grădina scăldată într-o lumină plăcută. 

Se simţea frustrată constatând că fusese trădată de toţi cei în 
care avusese cea mai mare încredere. Era furioasă mai ales 
pentru că se lăsase atât de uşor păcălită. 

— Dacă Mack era omul lui French, întrebă ea, atunci din ce 
cauză să fi ordonat acesta omorârea agentului? 

— A crezut fie că Mack i-a întins o cursă, fie că acesta va 
ajunge până la urmă la Murchison, iar el va fi expus. Amândoi 
trebuia să moară. 

— Şi ceilalţi - bodyguarzii, detectivul? 

— Sunt pagube colaterale. Asasinul n-a vrut să lase nici un 
martor în urma sa. 

Porter înţelese cât de greu îi era preşedintei să audă toate 
acestea. Dodge French îi era prieten şi avusese dintotdeauna 
încredere deplină în el. 

— Se leagă perfect tot ce spui tu, conchise pe un ton calm 
Claudia Ballantine. Totuşi, nu ai nici o probă clară împotriva lui 
French. 

— Am o bandă cu înregistrarea conversaţiei telefonice dintre 


263 


el şi Murchison. 

Preşedinta îl privi surprinsă. 

— Pusesem telefonul lui Murchison sub urmărire. Generalul a 
sunat, de la el de-acasă, la reşedinţa lui French, din Kalorama. 
Convorbirea a fost secretizată digital. ANS se va strădui să 
deschidă calea, însă decodificarea va lua ceva timp. 

Preşedinta scoase ceva dintr-un sertar al mesei sale de lucru, 
apoi se ridică în picioare şi ocoli încet biroul. 

— Continuă, te rog. 

— Murchison i-a spus lui Ryder că asta - nu ştiu ce înseamnă 
„asta” - a început în 1972, odată cu vizita secretă a lui Kissinger 
în China. Impărţiri de teritorii, protocoale secrete cu Beijingul... 

— Lee, eu nu ştiu nimic de aşa ceva! 

— Protocoale care garantează returnarea şi  realipirea 
Taiwanului la patria mumă, la China, până la sfârşitul acestui an, 
continuă Porter. 

— Dar e absurd! şopti preşedinta. j 

— Pare într-adevăr absurd, doamnă preşedintă. In plus, n-am 
cum s-o dovedesc. Astfel de acorduri trebuie să fi fost semnate la 
nivelurile cele mai înalte. Presupun că ele sunt extrem de bine 
securizate. 

— Vom afla, dacă există aşa ceva! 

— Doamnă preşedintă, conform celor spuse de Murchison, 
dumneavoastră nu veţi putea opri ofensiva chinezilor. 

Ea îl fulgeră cu privirea. 

— Şi de ce, mă rog frumos? îl întrebă ea. 

— Gândiţi-vă puţin. Dodge French este recunoscut de ani de 
zile ca expert în problema relaţiilor cu China... 

— Dar el n-are nici o putere de decizie, Lee. 

— Poate că el nu a deţinut niciodată puterea în mod 
nemijlocit, însă i-a avut pe Garrett, pe Ostroff şi pe Murchison. În 
felul acesta a beneficiat de cele mai bune informaţii - nu numai 
dinspre noi, ci şi dinspre partea chineză. Garrett, Ostroff, 
Murchison - poate şi alţii - au fost instrumentele politicii noastre 
faţă de China. Ei n-au lucrat însă niciodată în favoarea patriei 
noastre; ei i-au fost loiali doar lui French. Scopul lui n-a fost să 
preseze China, ci să o favorizeze, în aşa fel încât ea să-şi poată 
recupera toate teritoriile, deci a trădat interesele noastre 
naţionale. 

Claudia Ballantine strânse pumnii atât de tare încât unghiile îi 
lăsară urme în palme. 

— Aşadar, ori de câte ori eu sau predecesorii mei l-am chemat 


264 


pe Dodge pentru consiliere, el ne-a îndrumat, cu multă viclenie, 
în direcţia atingerii scopurilor Chinei, şopti ea îngrozită. 
Dumnezeule, ce-am permis noi să se întâmple? 

Porter ar fi vrut să tacă, dar preşedinta trebuia să afle întreg 
adevărul. 

— Mai e şi chestiunea cu MacGregor, zise el. Conform spuselor 
lui Ryder, Murchison a susţinut că acesta a fost primul. 

— Primul ce? 

— Poate că MacGregor a fost determinat să se sinucidă în 
urma unui şantaj. 

— A dracului alegere: ori te sinucizi, ori trăieşti sub 
ameninţarea unui glonţ care în mod sigur tot te va ajunge până 
la urmă, oriunde te-ai ascunde, rosti pe un ton sumbru 
preşedinta. Ea frecă obiectul pe care-l ţinea în mână. 

— O întrebare, doamnă preşedintă: sunteţi de acord să nu 
dezminţim zvonul potrivit căruia sunt implicaţi irakienii? 

Claudia Ballantine miji ochii. 

— Tu ce părere ai, Lee? 

— Eu cred că s-ar declanşa un dezastru dacă am face public 
ceea ce v-am spus. Vom lăsa să planeze această bănuială. Presa 
va avea de lucru şi astfel vor exista presiuni şi asupra Irakului, 
poate îndeajuns de mari ca să contracarăm o eventuală ripostă 
din partea lor. Astfel vom avea răgazul necesar pentru a ne fauri 
un plan pentru a-l prinde pe French. Cred că trebuie să aflăm mai 
întâi dimensiunea exactă a conspirației din care face parte şi în 
ce măsură a participat. 

— Vrei să spui măsura exactă în care s-a făcut vinovat de 
înaltă trădare. 

— Dacă French îşi va da seama că suntem pe urmele lui, s-ar 
putea să inventeze ceva despre Murchison şi despre ceilalţi, care 
să-l scoată pe el basma curată. Şi atunci preşedinţia 
dumneavoastră va deveni vulnerabilă - tocmai într-un moment în 
care ne pregătim de război. 

Claudia Ballantine se opri lângă Porter şi îşi desfăcu palma. EIl 
rămase uimit de ceea ce văzu. Era Medalia pentru Libertate, cea 
mai înaltă distincţie pe care o putea oferi un preşedinte unei 
persoane civile. 

— Intenţionam să i-o ofer lui Dodge poimâine, de Ziua 
Recunoștinței. Ne-a fost prieten, Lee, mie şi lui Robert. Am avut 
întotdeauna încredere în el. A oferit mult ţării... şi în acelaşi timp 
a trădat-o. 

— Cei ce dau mult sunt cel mai greu de cunoscut şi mai dificil 


265 


de prins, zise Porter cu blândeţe. Pentru că au servit mult timp 
patria, loialitatea lor se afla mai presus de orice suspiciune. N-am 
bănuit că în spatele unor acţiuni publice stau ambiţii personale, 
programe secrete. 

— Să-l ia dracu'! şopti preşedinta. 

— Da, dar ca să-l poată lua dracu’, trebuie să acţionăm foarte 
prudent. 

Claudia Ballantine ascultă în tăcere planul pe care i-l expuse 
Porter, întrerupându-l doar ca să-i pună o întrebare sau ca să-l 
roage să-i clarifice vreun detaliu. După ce Porter tăcu, ea îi 
spuse: 

— Ai uitat, totuşi, ceva, Porter. L-ai uitat pe asasin. Vreau să-l 
găsiţi şi să-l prindeţi. Il vreau viu, doar dacă nu... 

— Imi depăşeşte posibilităţile, doamnă. 

— Ţi-o dau pe Holland Tylo, de la paza executivului. Preşedinta 
vorbea foarte serios. Tylo ştie de cine anume avem noi nevoie 
acum şi unde putem găsi persoana respectivă. 


Dodge French îşi rugase menajera să-i pregătească o cină 
uşoară - şuncă rece, salată de cartofi şi o jumătate de sticlă de 
merlot californian. Femeia îi aduse cina la el în birou, unde 
French urmărea CNN-ul. La ora 7:02 seara, programul a fost 
întrerupt pentru ştiri urgente. A apărut Zidul, luminat de farurile 
maşinilor de poliţie. Peste tot mişunau oameni în uniforme şi 
civili, care gesticulau cu toţii şi strigau unul la altul. S-a produs 
învălmăşeală, atunci când reporterii şi echipele de operatori de 
televiziune încercând să se apropie mai mult au fost îndepărtați 
de poliţişti cu feţe dure. 

A fost difuzat apoi primul reportaj. Un asasinat colectiv, cu 
armă de foc, lângă Zid. Cinci morţi şi o persoană grav rănită, cu 
prognostic sumbru. 

Cei ucişi erau: generalul Samuel Murchison, doi din 
bodyguarzii săi, detectivul Paco Santana, de la Omucideri şi 
agentul special FBI Peter Mack. Supravieţuise doar o femeie în 
jur de treizeci de ani, probabil o turistă prinsă, din pură 
întâmplare, chiar în mijlocul schimbului de focuri. 

Mestecând încet, French dădu aprobator din cap. Omul lui Mai 
Ling se dovedise harnic şi destoinic. Spera ca victima rănită să 
fie Sloane Ryder, care-l însoţise pe Peter Mack. 

Dar ce era asta? Folosindu-se de telecomandă, French dădu 
volumul mai tare. Reporterul bolborosea ceva în legătură cu 
Murchison, care venise în secret la Washington ca s-o informeze 


266 


pe preşedintă despre situaţia din Orientul Mijlociu. O bandă de 
terorişti irakieni îl aşteptaseră, ca să-l omoare. Generalul făcuse 
un pelerinaj la Zid, un obicei cunoscut şi de care irakienii 
profitaseră, ca să-şi ducă la îndeplinire asasinatul. 

Lui French nu-i venea să creadă ce auzea. Nu exista nici un 
temei pentru aşa ceva. Chiar dacă reporterul începuse relatarea 
cu cuvintele-cheie - „Surse de încredere” şi „purtători de cuvânt 
ai poliţiei”, reportajul era o tâmpenie. In schimb, îi era favorabil 
lui. Era chiar perfect. Americanilor le plăcea să identifice un om 
rău. Acum îl aveau: acesta era, din nou, Saddam Hussein. 
Oamenii vor reacţiona prompt pronunţându-se în favoarea 
războiului. lar datele deţinute de Ryder vor fi total ignorate, 
spulberate de speculaţii, care mai de care mai neroade. 

Aflat în mijlocul acelui scandal, French se simţea acum în 
deplină siguranţă. Mai avea nevoie de încă o zi. lar pe urmă, de 
Ziua Recunoştinţei... 

Se auzi ţârâitul telefonului. 

— Domnul French? 

— Chiar el. 

— Sunt Joyce McMartin. Preşedinta doreşte să vă vorbească. 

Măi, să fie. 

— Dodge? 

— Da, doamnă preşedintă. 

— Te-ai uitat la ştiri. Nu era o întrebare. 

— Da. 

— Îţi dai seama în ce situaţie ne aflăm? 

French se gândea că vocea Claudiei Ballantine exprima 
epuizare şi nervozitate. Asta îi convenea. Cu cât era preşedinta 
mai descumpănită, cu atât era mai bine pentru el. 

— Cu ce-aş putea să te... 

— M-am gândit să convoc un comitet ad-hoc, ca să ne formăm 
o imagine a celor întâmplate. Mâine seară, la ora şapte. Aş dori 
să fii şi tu prezent. 

— Sigur că da, doamnă preşedintă. 

— Mulţumesc, Dodge. Eram sigură că pot conta pe tine. 

Desigur, Claudia. Intotdeauna poţi conta pe mine. 


Era aproape de miezul nopţii când Alley o aduse pe Sloane 
acasă, la Brook Hill, în patul din dormitor. Ultimul lucru de care-şi 
dădu seama fu acela că îmbrăcă un tricou de-al lui Whip şi că se 
băgă în aşternut. 

Alley stinse lumina şi dădu un telefon. După douăzeci de 


267 


minute, trei detectivi, care nu erau în clipa aceea de serviciu, 
ajunseră la Brook Hill, ca să păzească casa. Alley le spuse că va 
lipsi doar câteva ore. Oamenii l-au asigurat că poate sta cât va fi 
necesar. După uciderea lui Paco Santana, întreaga poliţie din 
Washington era gata să facă dreptate. 

După o oră, Alley se afla în biroul medicului legist şi parcurgea 
raportul preliminar al autopsierii. Rămăsese uimit constatând că 
la morgă nu se afla decât cadavrul lui Santana. 

— Armata i-a transferat pe Murchison şi pe cei doi bodyguarzi 
ai săi la Fort Belvoir, îi spuse medicul legist. FBl-ul şi-a luat şi el 
agentul. 

— Unde-s rudele lui Paco? 

Medicul legist arătă cu capul spre sala de aşteptare, care avea 
jaluzelele lăsate. 

— Nu trebuie să faci tu identificarea, Whip, zise medicul legist. 

— Nici n-am venit pentru asta. 

Whip deschise uşa şi intră în sala de aşteptare, unde îi 
îmbrăţişă pe părinţii şi pe sora lui Santana. Apoi îi conduse în 
sala de vizitare, unde ridică jaluzelele şi trase cearşaful. Işi făcu 
semnul crucii şi plecă fruntea în faţa trupului neînsufleţit al 
colegului său. 

Alley se întoarse acasă şi dormi trei ore. Se sculă la ora şapte 
şi o trezi pe Sloane, din somnul ei agitat. 

— Porter ne aşteaptă la el, la ora opt, îi spuse el, mângâind-o 
pe obraz şi sărutând-o tandru pe buze. 

După ce plecase de la morgă, se dusese să-l vadă pe Porter, 
care se afla la biroul MJ-11. Porter îi relatase întâlnirea lui cu 
preşedinta şi îl prevenise că va urma o zi grea. Alley îşi dădea 
seama de miza imensă a acţiunii: Dodge French în cătuşe, privat 
de putere, de prestigiu şi de toate privilegiile care-l protejaseră 
până atunci. 

Porter era deja în garajul BCG, când Alley intră cu maşina. 
Sloane sesiză pe bărbia lui Porter urma lăsată de lama de ras. 

— Mergem la aeroportul Baltimore-Washington, zise Porter. 
Trebuie să preluăm de acolo pe cineva. Putem sta de vorbă pe 
drum. 

În timp ce Alley conducea, Porter îi puse la curent cu noutăţile. 

— Supravegherea totală a lui French a intrat în vigoare la ora 
patru dimineaţa. Arătă spre staţia radio a poliţiei, de la bordul 
maşinii. Când French se va pune în mişcare, vom şti imediat. 

— Şi când îl arestăm? întrebă Sloane. 

Porter îi explică modul în care hotărâseră, el şi preşedinta, să 


268 


se acţioneze. Planul era îndrăzneţ şi lui Sloane i se păru bun. În 
sinea ei admira puterea Claudiei Ballantine de a da o mână de 
ajutor la întinderea unei curse în care urma să cadă prietenul ei 
de o viaţă. 

— Ceea ce mă deranjează este că momentan n-avem nimic 
concret împotriva lui, zise Alley. Şi-a acoperit urmele cu 
cadavrele celor care ne-ar fi dus la el. Am putea să-l reținem o 
scurtă vreme, invocând motive de siguranţă naţională, însă cu- 
adevărat important este să-l prindem cu ocaua mică sau cu 
mâţa-n sac şi asta cât se poate de repede. 

— Şi asasinul? întrebă Sloane. 

— Preşedinta doreşte să păstrăm deocamdată versiunea cu 
irakienii, îi răspunse Porter. FBl-ul şi armata vor căută, în locuri 
nepotrivite, persoane nepotrivite, însă poate că totul va fi în 
favoarea noastră. |ţi închipui că acum French şi cu lunetistul lui 
urmăresc ştirile. Atâta vreme cât cred că se caută într-o direcţie 
greşită, se vor simţi în deplină siguranţă. Nu am pretenţia că vor 
fi convinşi sută la sută de ceva aşa de prostesc, dar sper că cel 
puţin nu ne vor observa apropiindu-ne de ei. 

— Dar dacă îl arestăm pe French, asasinul s-ar putea să o 
zbughească, zise Sloane. 

— Trebuie să riscăm, n-avem încotro, replică Porter. French 
este acum singurul care cunoaşte toate detaliile afacerii. Şi eu îl 
vreau pe asasin, la fel de mult ca şi tine, însă dacă-l prindem pe 
acesta şi îl scăpăm din mână pe French, probabil că n-am afla 
mare lucru. S-ar putea ca ucigaşul să fie doar un simplu 
executant. 

— Poate vom avea noroc, zise Alley. Poate că French îl va 
preda pe ucigaş, ca să-şi scape pielea. 

Sloane era de altă părere. Era convinsă că după ce va fi 
arestat, French nu va vorbi, pentru a câştiga timp. 

Lipsa oricărei dovezi palpabile contra lui o scotea din sărite pe 
Sloane. Cu cât se gândea mai mult la situaţie, cu atât devenea 
mai convinsă că ceva le scăpa. Parcă ar fi urmărit o imagine uşor 
defocalizată, pe care nu reuşea nicicum s-o regleze. 

Privind pe geam, Sloane văzu că ajunseseră deja la aeroport. 
Alley o luă spre zona de mărfuri şi-şi pregăti legitimaţia, pentru a 
o arăta celor de la pază. 

— Ce faci? îl întrebă Sloane nedumerită. 

Alley îi arătă o aeronavă care rula spre locul ce îi fusese 
destinat la aterizare. Nu existau nici camioane şi nici 
motostivuitoare care să-i preia marfa. De fapt, înjurai avionului 


269 


locul era destul de gol. Sloane îşi încordă privirea, ca să citească 
logo-ul înscris cu verde şi albastra pe fuzelajul avionului şi pe 
coadă. Avionul aparţinea unei companii aeriene de transport de 
care ea nu auzise niciodată. 

Lângă jeepul lui Alley se ivi un automobil guvernamental la 
volanul căruia se afla Holland Tylo. Aceasta cobori geamul şi îi 
strigă lui Alley: 

— la-te după mine. 

In timp ce se apropiau de avion, Sloane văzu cum se deschide 
uşa acestuia în faţa unei scări. Femeia care apăru sus, în capătul 
scării, avea cam treizeci şi ceva de ani, era îmbrăcată cu nişte 
pantaloni kaki şi cu o geacă sport, matlasată. Părul, deschis la 
culoare, contrasta cu tenul uşor bronzat. Femeia ţinea într-o 
mână o cutie dreptunghiulară. 

— Imi pare bine să te revăd, i se adresă Tylo lui Sloane, care 
se apropiase între timp de ea. Apoi adăugă: Deşi ar fi fost mai 
bine să ne întâlnim în alte condiţii. 

— Doamne-ajută, zise Sloane, privind către femeie. Cine e? 

— Hollis Fremont. Lucrează într-un serviciu guvernamental 
inexistent în documente - Omega - un grup invizibil, care 
funcţionează doar în afara Statelor Unite. Serviciul acesta are 
menirea de a stopa din faşă acţiunile asasinilor profesionişti, care 
au drept scop eliminarea unei ţinte americane. 

Sloane o privi mirată pe Tylo. 

— Şi pentru ce a venit aici? 

— A venit - la ordinul expres al preşedintei - pentru a face 
ceea ce se pricepe ea cel mai bine să facă. 

In capătul scării apăra un bărbat înalt, de vreo patruzeci şi 
ceva de ani. Acesta aruncă o privire rapidă spre cei de jos, apoi o 
strânse pe femeie cu tandreţe în braţe şi o sărată duios, asemeni 
unui iubit. 

Fremont se uită după el cum dispare în aeronavă şi apoi 
cobori scara. Când ajunse în faţa lui Tylo, puse jos cutia şi cele 
două femei se îmbrăţişară. 

— Hollis Fremont, zise Tylo, ţi-o prezint pe Sloane Ryder. 

Fremont îi strânse mâna lui Sloane. 

— Tylo mi-a povestit despre tine, zise Fremont zâmbind. Am 
auzit că eşti un investigator de mare clasă. 

— Exagerezi. 

— L-ai văzut îndeaproape pe Meşter cum lucrează. A tras în 
tine şi totuşi ai scăpat cu viaţă. Doar o persoană a mai avut 
norocul ăsta: eu. Fremont privi pentru ultima oară la avion, apoi 


270 


întrebă: Putem merge undeva să stăm de vorbă? 

Autovehiculele intrară într-un hangar gol, ales în prealabil de 
Tylo. 

— Am venit aici din mai multe motive, începu Fremont. Mai 
întâi, bărbatul pe care-l urmăriţi este cunoscut sub numele de 
Meşterul. Nu se ştie de unde-i vine porecla, aşa cum nu i se ştie 
nici vârsta exactă şi nici naționalitatea. Ceea ce ştim totuşi 
despre el este faptul că are între patruzeci şi cinci şi şaizeci de 
ani, că se poate lăuda cu o condiţie fizică excelentă, că este un 
trăgător de elită şi un asasin foarte inventiv. Credem că este 
american de origine, dar că a locuit aproape toată viaţa în 
străinătate. Şi mai ştim că până acum patru ani nu a operat 
niciodată în SUA. Dacă ajunge în preajma ta cu intenţia de a te 
omori, şansa de a supravieţui este minimă. Eu am reuşit să scap, 
în Statuia Libertăţii, atunci când Meşterul l-a asasinat pe soţul 
preşedintei, Robert Ballantine. Fremont întoarse capul spre Tylo. 
Aşa se explică faptul că l-am recunoscut, după fotografiile 
mărite, luate din filmuleţul făcut în parc, cu toate că şi-a 
schimbat înfăţişarea. Am venit aici gândindu-mă că, dacă 
ajungem destul de aproape de el, s-ar putea să-l remarc înainte 
de a mă observa el pe mine. Pe mine sau pe unul dintre voi. 

Alley atinse cutia dreptunghiulară cu vârful ghetei. 

— Şi atunci tu vei fi ultima persoană pe care o va mai vedea 
el. 

— Nu crezi că Meşterul şi-a cam încheiat socotelile aici? 
întrebă Porter. 

Fremont scutură din cap. 

— Pentru că a omorât deja mai mulţi oameni? Nu. Meşterul îl 
protejează pe Dodge French, ucigându-i pe toţi cei legaţi de 
acesta, înainte ca ei să-l poată implica sau discredita. Acum a 
rămas doar French. Dar French, la vârsta lui, mai poate 
reprezenta oare o ameninţare fizică la adresa cuiva? Mă îndoiesc. 
El e genul de om care dă ordine. Mâine va avea loc o mare 
ceremonie. Puteţi fi siguri că Meşterul se va dovedi la înălţimea 
reputației sale. 

— Dată fiind specializarea acestui individ, ce ţintă crezi că are 
acum? întrebă Alley. 

— Deocamdată a ajuns până la şeful Marelui Stat Major. Cine a 
mai rămas? _ 

Se schimbară priviri sumbre, într-o tăcere mormântală. In cele 
din urmă, Holland Tylo se transformă în purtătorul de cuvânt al 
tuturor. 


271 


— Preşedinta? S-ar putea petrece ceva de genul celor 
întâmplate cu soţul ei la Statuia Libertăţii? 

— Meşterul nu are păreri proprii, îi atenţionă Fremont. S-ar 
putea, deşi personal mă îndoiesc. Are un alt fel de contract 
acum. 

Ideea că Dodge French ar putea pune la cale asasinarea vechii 
lui prietene îi şocă pe toţi. 

— Nu este programată nici o ieşire a preşedintei din Casa 
Albă, în următoarele trei zile, spuse Tylo. Mai ales acum, după 
moartea lui Murchison şi cu situaţia instabilă din confruntarea cu 
Irakul. Presupunând că preşedinta este ţinta, cum ar putea 
ajunge Meşterul până la ea? Acum Casa Albă a devenit o 
adevărată fortăreață. 

— Vreau să înţelegeţi faptul că Meşterul lucrează la nivel înalt, 
zise Fremont. Până acum n-a făcut decât să curețe pe ici, pe colo 
şi să se încălzească pentru marea finală. Sfatul meu este: 
arestaţi-l pe French şi încercaţi, prin orice mijloace, să-l faceţi să 
vorbească. El este singura verigă pe care o mai avem la 
dispoziţie. 


272 


29 


Din maşină, Alley vorbi cu echipele de supraveghere. Dodge 
French nu plecase încă de acasă. Alley le atrase atenţia 
oamenilor lui să fie extrem de atenţi şi de precauţi. După spusele 
lui Porter, care ştia lucrul acesta de la preşedintă, French urma 
să iasă din casă, cel puţin o dată, înainte de gala de la Casa Albă. 

În timp ce o urma pe Holland Tylo înapoi spre Washington, 
Alley le explică, lui Sloane şi lui Porter, cum putea fi prins French. 
Planul era meticulos, ca cel pentru o operaţiune militară. French 
avea să se folosească de bani, de numele lui şi de întreaga 
influenţă, ca să le scape. Cei care-l vânau nu aveau ca atu decât 
elementul-surpriză şi trebuia să profite la maximum de el. 

— Dacă ne despărţim, ţineţi minte că oamenii aflaţi pe urmele 
lui French trebuie să ajungă în locul ăsta, le zise Alley, cu ochii 
aţintiţi la drum. li trebuiră câteva minute bune pentru a le da 
toate indicaţiile. 

— E bine aşa, aprobă Porter. 

Sloane se declară şi ea de acord, însă în timp ce îl asculta pe 
Alley, femeii îi veni o idee. 

— Lee, ai putea să ne introduci în biroul lui Peter, de la FBI? 

Porter o privi surprins, apoi zise: 

— Nu-i uşor, dar până la urmă am putea ajunge acolo. Făcu o 
pauză după care o întrebă: Ce cauţi acolo? 

— Peter obişnuia să-şi ia notițe. Consemna fiecare întâlnire, 
făcea comentarii pe documentele la care lucra, ca şi pe marginea 
rapoartelor. Poate că şi-a notat câte ceva şi despre French. 

— Cred că paza de la FBI i-a luat deja biroul la puricat, zise 
Alley. 

— Aşa este. Dar cred că ei caută ceva legat de Irak, nu ceva 
despre French. 

Porter ridică din umeri. 

— Mai avem câteva ore bune până la întâlnirea cu Tylo şi cu 
Fremont - sau până se va pune French în mişcare. 

— Atunci, hai să dăm curs ideii lui Sloane, zise Alley, trăgând 
brusc de volan şi trecând peste trei benzi de circulaţie, în drum 
spre ieşire. 


În timp ce se îndreptau către FBI, Porter vorbi cu şeful pazei. 


273 


Acesta îi aşteptă. 

— Ne-am înţeles să nu luaţi nimic din biroul acesta, fără 
acordul nostru? îi preveni el în drum spre biroul lui Mack. 

— Bine, încuviinţă Porter. 

Din primul moment biroul lui Peter, cu sertarele întredeschise, 
cu dosare răsfirate şi cu dischete împrăştiate neglijent, o făcu pe 
Sloane să-şi dea seama că paza FBl-ului trecuse deja pe-acolo. 

Porter închise uşa şi întrebă: 

— Cu ce vrei să începem? 

Sloane privi înjur. Aveau puţin timp, aşa că ea trebuia să 
profite la maximum de fiecare minut. 

— Whip, ce-ar fi să te ocupi tu de dischete? Lee, noi doi ne 
vom ocupa de documente. Eu voi verifica şi teancul ăsta de 
casete. N 

In fundul unui sertar, Sloane găsi un casetofon portabil. Işi 
puse casca, trase un scaun lângă birou, luă un teanc de dosare, 
apăsă pe butonul de pornire al casetofonului şi concomitent 
începu să citească. 

Trecură mai bine de două ore, fără ca nimeni să scoată vreo 
vorbă. 

După patru ore, încă nu descoperiseră nimic care i-ar fi putut 
interesa. 

— Trebuie să ne întâlnim cu Tylo şi cu Fremont peste o 
jumătate de oră, le aminti Porter. N 

Sloane mai avea de verificat ultimele două casete. Işi scoase 
casca şi o puse împreună cu casetofonul şi cu cele două casete 
în geanta ei. Alley o privi întrebător. Sloane îi explică: 

— Le voi asculta în maşină. Dacă nu găsesc nimic interesant 
pe ele, o să le înapoiez. 

O dată ajunsă în jeep, Sloane introduse una dintre cele două 
casete şi reglă volumul căştilor. 

— Nu conduce prea repede, îi spuse ea lui Alley şi începu să 
asculte. 

Destinația lor era acum sediul Serviciului Secret, de pe Strada 
G, nr. 1800, în partea de nord a Washingtonului. Alley încerca să 
se descurce în traficul intens de după-amiază, vorbind în acelaşi 
timp cu echipele de supraveghere. French nu se mişcase de 
acasă. Alley spera ca informaţia preşedintei să fie corectă. Dar 
dacă anul acesta French va încălca tradiţia, vor fi nevoiţi să-l 
preia când va pleca spre Casa Albă. 

Alley tocmai intenţiona să închidă microfonul, când Sloane 
scoase caseta din micuțul aparat şi o introduse în casetofonul 


274 


maşinii. 

— Ascultaţi şi voi ce am găsit! 

Frazele îi aparţineau, fără putinţă de tăgadă, lui Dodge French. 

„Acum treaba ta este să afli tot ce ştiu deja oamenii lui Porter 
despre Martin Garrett. Ei l-au făcut vulnerabil, iar apoi n-au fost 
în stare să împiedice uciderea lui. Aici intri tu în scenă, ca să afli 
cine anume l-a omorât şi dacă Susan Ostroff ar putea fi o a doua 
țintă. Ea este cheia rezolvării misiunii tale. Axează-te pe ea. 
Orice mişcare neobişnuită, orice fapt ieşit din comun, vreau să 
mi le aduci la cunoştinţă imediat.“ 

— Bestia! explodă Alley. N-am fost în stare să împiedicăm 
uciderea lui? Păi French i-a hotărât soarta lui Garrett. Garrett era 
ca şi mort în momentul în care French a... 

— Whip, taci şi ascultă ce mai spune! 

Sloane reluă caseta şi toţi trei ascultară din nou frazele lui 
French. 

Porter scutură din cap. 

— Nu aud decât cum îl păcăleşte French pe omul care avea 
încredere în el. Mack i-a furnizat lui French toate datele de care 
ticălosul avea nevoie. Astfel a aflat cât de periculoşi deveniseră 
pentru el Garrett, Ostroff şi, în cele din urmă, Murchison. 

— Ascultaţi ce spune French despre Ostroff, zise Sloane. 
Gândiţi-vă la momentul când a fost făcută înregistrarea şi 
întrebaţi-vă cum de a ştiut încă de atunci French că Ostroff era 
legată de Garrett? Numele lui Ostroff nu fusese rostit la întâlnirea 
cu preşedinta, nu-i aşa? 

Porter dădu aprobator din cap. 

— In momentul acela, nimeni nu avea de unde să ştie că este 
şi ea implicată... 

— Cu excepţia lui French, şeful ei, conchise Sloane. 

— lată dovada de care aveam nevoie, rosti Alley. 

— Aşa este, îl aprobă Sloane. Acum avem o dovadă de 
netăgăduit. Pus în faţa ei, French va ceda. 

— Crezi că Mack se acoperea înregistrând banda asta? o 
întrebă Porter. Să fi bănuit cum stau lucrurile, încă de atunci? 

— Sub nici o formă, spuse Sloane calm. Cred că toate astea au 
fost înregistrate din întâmplare, fără ca Mack să-şi dea seama. 
Tăcu o vreme. Peter a avut răspunsul tot timpul. Doar că nu şi-a 
dat seama. N-a sesizat ce pericol îl păştea. Nici French nu va 


sesiza. 
* 


275 


Dodge French îşi petrecuse ziua închis în biblioteca sa de- 
acasă, din Kalorama, urmărind cum „ştiriştii” vânau mereu câte 
un nou reportaj despre măcelul de la Zid. Toate canalele de 
televiziune au făcut speculaţii în legătură cu un presupus 
comando de terorişti irakieni. Până la urmă majoritatea 
americanilor au ajuns să creadă că Irakul era responsabil pentru 
carnagiu. Foarte mulţi dintre ei erau gata să sprijine orice 
acţiune de răzbunare. 

Luările de cuvânt curajoase ale reprezentanţilor Irakului nu 
puteau ascunde însă teama. Sateliții de informaţii ai Franţei şi ai 
Rusiei relevau activităţi intense ale armatei americane, în cadrul 
bazelor militare din Arabia Saudită şi de pe insula Diego Marcia. 
Americanii nu făceau nici un secret din faptul că o contralovitură 
era iminentă. Zi şi noapte aveau loc consultări diplomatice, însă 
era evident faptul că totul se derula în defavoarea Irakului. Când 
hotărârea avea să fie luată, bombardierele americane urmau să 
atace fără milă. 

In schimb, nu se vorbea deloc despre China. French îşi zise că 
ţara sa pierduse din prestanţă, abandonându-şi una dintre poziţii, 
în timp ce o alta era ameninţată. Mişcarea lui Murchison, cu cele 
două grupe de portavioane luate din Strâmtoarea Taiwan şi 
trimise spre Golful Persic, lăsase în urmă o poziţie foarte expusă, 
foarte vulnerabilă. Lin, naţionalistul carismatic al Taiwanului, era 
în curs de organizare a unui mare marş, în ziua următoare. Sute 
de mii de taiwanezi aveau să inunde străzile. Majoritatea 
serviciilor publice îşi vor înceta activitatea. Poliţia şi forţele de 
securitate, deşi bine antrenate şi înarmate, vor fi copleşite. În 
plus, urmau şi câteva surprize, pentru că agenţii lui Lin aveau să 
intercepteze liniile de comunicaţie ale autorităţilor. 

French se gândi la chinezi. Dăduse un singur telefon în ziua 
aceea, pe linia securizată, la o mare băcănie. li răspunsese Mai 
Ling, care-i spusese că forţele chineze erau pregătite să 
intervină. 

Navele de desant erau încărcate şi gata să ridice ancora. 
Navele de război escortatoare îşi încălzeau motoarele pentru 
scurtul raid de traversare a strâmtorii. Pe aerodromurile militare, 
avioane de transport încărcau soldaţi şi tot materialul necesar 
pentru preluarea controlului asupra aeroporturilor de pe insulă şi 
asigurarea de măsuri defensive urgente. Strategii chinezi 
apreciau că o lovitură rapidă avea să se confrunte cu o rezistenţă 
puternică, dar de foarte scurtă durată. Toate elementele din 
ecuaţie urmau să creeze haos, iar haosul este întotdeauna în 


276 


favoarea agresorului. 

Dodge French avea în mâna lui toate atuurile în favoarea 
acţiunii-surpriză. Pe parcursul întregii zile, el îşi reanalizase 
foarte atent cărţile, una câte una: 

1. Preşedinta continuă să lege ancheta, aflată în curs de 
desfăşurare, numai de măcelul de la Zid şi de situaţia potenţial 
explozivă din Irak. Privea, cu ochelari de cal, într-o direcţie 
greşită. Asta era foarte bine. 

2. Armata încă se străduia să facă faţă dispariţiei lui 
Murchison. Inlocuitorul acestuia, amiralul Carter, era probabil cel 
mai slab de înger dintre toţi posibilii candidaţi din întreg Statul 
Major. El va conduce prin consens şi se va orienta după cum bate 
vântul. În clipa aceea, vântul bătea în direcţia Peninsulei Arabice. 
Carter nu va ordona în nici un caz reîntoarcerea portavioanelor în 
Strâmtoarea Taiwan. Chiar dacă, prin absurd, ar vrea să facă 
acest lucru şi ar acţiona imediat, flota lui tot nu putea ajunge în 
timp util. Şi asta era bine. 

3. Prin cercetări discrete, French aflase că singura care 
supravieţuise masacrului de lângă Zid era Sloane Ryder. Ar fi 
preferat ca aceasta să fi fost scoasă definitiv din joc, însă odată 
cu moartea lui Murchison şi a celorlalţi, Ryder nu mai reprezenta 
o ameninţare pentru el. Un alt lucru bun. 

4. Anthony Foster, vicepreşedintele, aproape la fel de implicat 
în criză ca şi Claudia Ballantine, făcuse ceea ce era de aşteptat - 
ţinuse distanţa corespunzătoare faţă de French, după cum se 
înţeleseseră. Probabil că se întreba ce avea să se întâmple a 
doua zi. French ştia că la început Foster avea să fie bulversat şi 
scârbit de evenimente. Cele câteva minute ale vidului de putere 
dintre moartea lui Ballantine şi depunerea jurământului de către 
Foster ca preşedinte vor fi critice. French îşi zise că Foster avea 
nevoie de un sprijin. 

5. Mai era 1818, copilul care va zdrobi inima naţiunii. French 
nu mai auzise nimic despre el, dar ştia că era pregătit. 

Trecându-şi în revistă cărţile de care dispunea, French îşi zise 
că poseda o mulţime de atuuri infailibile. 

La ora patru fix, French îşi puse paltonul preferat, cel cu marca 
Burberry şi se duse în garaj. Acolo, în lumina fluorescentă, lângă 
Rolls-Royce-ul lui de toată ziua, se afla şi jucăria lui favorită, un 
Porsche galben, pe care-l conducea doar el. 

După ce ieşi pe autostrada 95, French lăsă maşina să alerge în 
voie, cu motorul mugind satisfăcut. Nici o clipă nu-i trecu prin 
cap lui French că Buick-ul familial din oglinda retrovizoare sau 


277 


jeepul cu geamuri fumurii ar aparţine cuiva important pentru el. 
* 


Buick-ul îl supraveghease pe French, aşteptându-l să iasă din 
casă. 

— Îţi vine să crezi cât de norocoşi suntem? îl întrebă prin staţie 
şoferul Buick-ului pe Alley. Nu puteam pierde motanul, nici să fi 
vrut. 

— Fiţi atenţi, zise Alley şi o privi pe Sloane, care se afla pe 
scaunul din dreapta. Apoi schimbă canalul şi îl informă despre 
situaţie pe Lee Porter, care conducea întreaga acţiune, de la 
centrul de comunicaţii al Serviciului Secret. 

— Aveţi mare grijă, spuse Porter, să nu-i trezim niscaiva 
bănuieli. 

Alley, care se intercalase şi el între urmăritori, imediat ce 
devenise evident faptul că French se îndrepta spre autostrada 
95, ţinea deschis canalul codificat şi vorbea cu oamenii lui 
folosind fraze clare, laconice. Aflat în maşina lui puternică, 
French ar fi putut-o lua rapid pe un drum lateral, ca să se facă 
pierdut. Mai era însă şi elicopterul care zbura la treizeci de metri 
altitudine, deasupra traficului dintre Quantico şi zona de sud. 
Aparatul făcea parte din flotila Serviciului Secret şi le avea la 
bord pe Holland Tylo şi pe Hollis Fremont. Pilotul, împreună cu 
pasagerele sale, era informat tot pe frecvenţa echipei de 
supraveghere. Oricum, chiar dacă nu ar fi primit în permanenţă 
informaţii de la sol, tot nu ar fi avut nici o problemă în detectarea 
automobilului sport a cărui culoare galbenă îţi sărea în ochi. 


Neştiută însă de celelalte echipe de supraveghere, mai era o 
altă pereche de ochi care-l urmărea pe Dodge French, de la sol, 
mult în faţa acestuia. 

Ochii aceea văzură cum French iese pe drumul lateral 160 şi 
cum reduce viteza, o dată ajuns la periferia unui sătuc numit 
Occoquan. 

La începutul secolului al XVIII-lea, Occoquan-ul fusese un 
târguşor în care înflorise morăritul şi comerţul cu tutun. 

Pe la mijlocul anilor '90, el găzduia deja peste o sută de 
magazinaşe de lux, de la galerii de artă la băcănii pline cu 
delicatese rare. Datorită lui Mai Ling, Meşterul ştia cu precizie în 
ce magazin va intra French. El observase şi echipajul de 
supraveghere de lângă casa acestuia şi o informase pe femeie. 
Meşterul considerase această supraveghere cam naivă. 


278 


Meşterul observă cum French iese din Porsche-ul său galben, 
cum pune alarma în funcţiune şi cum trece strada. Fosta 
consilieră de preşedinţi nu-l dezamăgea niciodată. Omul mergea 
şi de data asta, exact acolo unde spusese Mai Ling că va merge. 

Meşterul privi magazinul plin cu ultimii clienţi pentru Ziua 
Recunoștinței şi cu cei preocupaţi deja de cadourile de Crăciun şi 
se îndreptă repede spre locul unde erau parcate jeepul şi Buick- 
ul. Trecând pe lângă Buick, el îi lipi, rapid şi discret, o bucăţică de 
bandă adezivă neagră, pe anvelopa din spate-dreapta. Aproape 
că nici nu se observa, pe cauciucul negru. Procedă la fel şi cu 
jeepul. Când ajunse sub copertina unui magazin de dulciuri, îşi 
cumpără un măr caramelizat. Din punctul lui de observaţie, 
urmărea atent desfăşurarea echipei de supraveghere. li observă 
pe cei doi din Buick, dar nu le dădu nici o importanţă. Sloane 
Ryder şi cu prietenul ei, detectivul, care mergeau pe partea 
cealaltă a străzii, erau cei care îl interesau. 

Meşterul sesiză regia urmăririi. In timp ce French se apropia 
de magazinul Maggie's, Ryder şi detectivul se strecurară după el. 
Cei doi din Buick ajunseseră în timpul ăsta pe trotuarul de vizavi, 
într-un loc de unde puteau supraveghea magazinul. 

Cu mărul în mână, Meşterul o luă în sus pe stradă, apoi în jos, 
pe rampa parcării, în care-şi lăsase maşina. In parcare nu mai 
era nimeni, astfel că n-avea cine să-l vadă cum se schimbă într-o 
îmbrăcăminte care nu-l făcea câtuşi de puţin invizibil: nişte 
pantaloni albi, simpli, o haină de lucru şi un şorţ, toate pătate, nu 
mai mult decât s-ar fi cuvenit, cu sânge. Ca să-şi desăvârşească 
deghizarea, el îşi ascunse părul sub o bonetă, conform normelor 
legale de igienă, aflate în vigoare în domeniul comerţului 
alimentar. Pantalonii şi şorţul erau prevăzute cu nişte buzunare 
mari, în care încăpeau foarte bine toate cele trebuincioase, alese 
de Meşter pentru această ocazie. 

In timp ce urca rampa, Meşterul revăzu în minte modul în care 
avea să decurgă totul, acum când personajele se aflau aproape 
de locurile destinate lor, în regia imaginată de el. Doar că greşise 
ceva. În îngâmfarea sa, nu îşi mai asigurase spatele şi nu sesiza 
acum umbra care se furişa în urma lui. 


Elicopterul Serviciului Secret aterizase pe un teren situat la 
vreo sută de metri distanţă de centrul oraşului. Hollis Fremont 
sărise prima din elicopter, lăsându-şi ascunsă sub scaun puşca 
Super Magnum, prevăzută cu lunetă. 

Strategia elaborată împreună cu Tylo, Ryder, Alley şi Porter 


279 


era foarte simplă. Ryder şi Alley urmau să se ţină în apropierea 
țintei. Acest lucru i-ar fi lăsat lui Fremont un câmp mai larg de 
acţiune, în zona din spatele Meşterului, în cazul în care acesta |- 
ar fi urmărit şi el pe French. Misiunea ei era aceea de acoperire 
pentru detectivi. 

Fremont se apropie de obiectivul ei şi ajunse la vreo treizeci 
de metri distanţă de măcelărie. Ea supraveghea magazinul, 
nelăsând să-i scape nimic şi nimeni. 

Văzu o pereche - tatăl împingea un cărucior de copil doi 
îndrăgostiţi, oamenii lui Alley; spinarea unui bărbat înalt, într-un 
halat murdar de măcelar, azvârlind ceva într-un coş de gunoi şi 
grăbindu-se să ajungă pe o alee din spatele magazinelor. 

Totul părea normal, aşa cum se şi aşteptase. În cazul în care 
asasinul s-ar fi aflat prin preajmă, membrii echipei de 
supraveghere încă nu-l reperaseră. La gândul acesta, Fremont îşi 
concentră şi mai tare atenţia. Nu avea încredere în instinctul de 
turmă. 


Magazinul Maggie's, amplasat într-o fostă gheţărie, avea 
pardoseala şi pereţii din gresie, precum şi un frigider imens, care 
fusese cândva utilizat la păstrarea a o sută de kilograme de 
gheaţă. De-a lungul unuia dintre pereţi se întindea o tejghea, o 
vitrină lungă de sticlă, plină cu tăvi strălucitoare, doldora de 
carne de curcan, de rață, de gâscă, de vânat şi de pui. Magazinul 
era foarte aglomerat, iar măcelarii nu mai pridideau cu scoaterea 
curcanilor preambalaţi solicitaţi de clienţi. La un capăt al 
tejghelei, se afla un taburet înalt, de la înălţimea căruia Maggie, 
cocoţată precum o coţofană pe o cracă, discuta cu clienţii şi le 
încasa banii. 

— Bună, Maggie. Am venit să-mi iau şi eu pasărea. 

— Un curcan pentru domnul French! Comanda French! strigă 
femeia. 

In timp ce înainta de-a lungul tejghelei, French nu îi observă 
pe Sloane Ryder şi pe Whip Alley, care intrau în magazin odată 
cu alţi cumpărători. 


Meşterul însă îi observase. El stătea lângă uriaşul frigider, pe 
jumătate ascuns de privirile vânzătorilor care mişunau de colo- 
colo. Deoarece era îmbrăcat în straie de lucru, nici unul dintre 
angajaţi nu îl privi cu atenţie, toţi presupunând că este un 
comisionar. 

Erau fără îndoială Sloane Ryder şi detectivul ei, amândoi ceva 


280 


mai tensionaţi decât puţin mai înainte, când Meşterul îi urmărise 
pe stradă. Uitându-se acum mai bine la ea, Meşterul îşi aminti în 
cele mai mici detalii seara petrecută lângă Zid, părul ei 
strălucitor în lumina aceea molcomă, ca şi gesturile prin care 
încercase să-l convingă pe Murchison să plece împreună cu ei. 

Ar fi trebuit s-o împuşc şi pe ea tot în gât, la fel cum l-am 
împuşcat pe celălalt. 

Nu-i trecuse o clipă prin cap că fata avea să vină la întâlnire 
echipată cu vestă antiglonţ. Agentul FBI, da. De asta îl şi 
împuşcase în gât. Dar un civil? Acum ea se prefăcea interesată 
de sosurile şi condimentele rafinate, expuse în vitrină. Mai Ling îl 
asigurase că Ryder se afla încă la spital. Oricum nu mai avea nici 
o importanţă. Va rezolva imediat problema. In mod impecabil. 

Meşterul se uită la poziţia în care stătea French, pe urmă la 
cea a urmăritorilor acestuia. French se afla cam la trei metri 
distanţă, la capătul tejghelei cu carne, în diagonală faţă de uşa 
din dreptul frigiderului, aşteptând ca cineva să-i aducă curcanul. 
Ryder şi Alley ajunseseră la rafturile dispuse până în tavan, pline 
cu diverse conserve. Apoi, detectivul se desprinde de acolo şi o 
luă înspre French, într-o evidentă intenţie de flancare. 

Meşterul se uită pe deasupra cumpărătorilor, prin ferestre, 
spre locul unde întăririle îşi luaseră poziţiile, de o parte şi de 
cealaltă a uşii. 

lată-l pe vânzătorul care aducea un pachet cu numele lui 
French înscris pe hârtia de ambalaj. 

II vor prinde, de cum va pune mâna pe pasăre. E ca şi cum ar 
avea deja cătuşele la mâini. 

Meşterul scoase din buzunarul încăpător al pantalonilor un 
pistol de calibrul 22, modificat, dotat cu un amortizor 
confecţionat artizanal, mare cât degetul lui gros. Ţinând arma 
ascunsă sub haina de măcelar, se răsuci doar cât să-şi ia poziţia 
de tragere. 

Vânzătorul îi trecu prin faţă, se apropie de French şi, 
prezentându-i acestuia pachetul, îl întrebă dacă nu vrea să i-l 
ducă la maşină. French scutură din cap, Sloane Ryder făcu un 
pas înainte, iar vânzătorul îi ură lui French „La Mulţi Ani”, după 
care se întoarse către alt cumpărător. 

Acum. 

Dodge French auzi un zgomot sec, parcă de tuse convulsivă. 
Ceva tare îl izbi, iar şocul acela îl făcu să se clatine şi să alunece. 
In timp ce se prăbuşise, French apucă să vadă haina însângerată 
de măcelar şi cele două mici găuri negre care tocmai apăruseră 


281 


în ea. Mai văzu şi faţa aceea, ochii aceia reci şi impasibili, fixaţi 
asupra lui, apoi se lovi cu capul de marginea tejghelei şi se 
prăbuşi pe piatra rece. 


282 


30 


Sloane privise şocată cum French fusese aruncat doi paşi 
înapoi, cu o expresie de groază îngheţată pe faţă. Dând din 
mâini, el încercase să-şi menţină echilibrul şi lovise borcanele de 
sticlă de pe tejghea. Şi sângele acela... care-i şiroia din cap. 

E mort. Dumnezeule, e mort. 

În timp ce îşi reveni din şoc şi se aruncă spre French, Sloane îl 
văzu pe Whip Alley cum apucă de braţ un client şi scoate arma. 
Waltherul de calibru 9 milimetri apăruse deja de sub sacoul lui, 
iar el se rotise pe jumătate. Arma îi sări însă din mână, în timp ce 
Alley se apuca de umăr şi se rezema de tejghea. 

Clienţii se năpustiră să iasă din magazin, ţipând de mama 
focului şi iscând o învălmăşeală cumplită. Borcanele şi sticlele se 
făcură ţăndări şi se auziră strigătele celor călcaţi în picioare. 

Sloane îşi făcu cu greu loc prin mulţime, ca să ajungă lângă 
Alley, care se sprijinise de tejghea, în timp ce din umăr îi curgea 
sânge. 

— Nu sunt rănit grav, zise el cu privirea îndreptată spre 
frigider. 

— Unde-i Meşterul? strigă Sloane. 

— Lasă-l dracului pe Meşter. Scoate-l cât mai repede pe 
French de-aici! 

— Whip... 

— Fă ce-ţi spun! 

French, palid la faţă, zăcea pe podea. Sloane îngenunche 
lângă el, îi apucă mâinile şi i le depărtă de corp. li descheie 
paltonul şi îşi petrecu degetele pe sub sacou, atingându-i 
cămaşa. Ambele erau uscate. 

— Ridică-te! îi strigă ea bătrânului cu privirea fixă. Ridică-te 
odată, la dracu'! 

II prinse de subsuori, îl ridică pe picioare şi îl împinse înspre 
uşă, călcând pe cioburile de sticlă. Cei doi detectivi care păziseră 
uşa reuşiseră în sfârşit să pătrundă înăuntru, cu armele 
pregătite. Unul dintre ei se apropie de Sloane. 

— Ajută-l pe Whip! strigă ea. Mă ocup eu de ăsta. 

Cu o mână înfiptă în gulerul lui French, Sloane îl împinse spre 
uşă. Ajunsă acolo se uită înapoi, dar Whip Alley nu se mai vedea 
nicăieri. 


283 


* 


Când Hollis Fremont percepu haosul de la magazin, îşi dădu 
imediat seama ce se întâmplase. 

Ea îşi reprimă pornirea de a intra să îi ajute pe ceilalţi, pentru 
a nu fi prinsă în grămada aceea de oameni isterizaţi. 

Sigură de faptul că Meşterul nu avea să iasă din magazin pe 
uşa din faţă, ea se deplasă să acopere aleea ce ducea din faţa 
magazinului spre uşa din spate. In felul acesta scăpă de gloata 
care ieşea din magazin şi păşi repede pe alee, cu arma lipită de 
coapsă. După ce dădu colţul, Fremont observă că uşa din spate a 
magazinului era închisă. Verifică clanţa, dar aceasta nu cedă. 
Asta însemna că Meşterul tot înăuntru era. 

Făcu doi paşi înapoi şi trase în încuietoare, după care deschise 
uşa cu piciorul. 


Bătrânul frigider pentru gheaţă era prevăzut cu trei bare 
prinse de tavan, de care erau atârnate cârligele în care se 
înfigeau hălcile de carne. Intr-un colţ se găseau: un dispozitiv de 
tăiere, sprijinit de podea, o masă mare de măcelărie şi un set de 
cuțite. Se mai aflau acolo maldăre de tigăi şi tăvi şi nişte 
recipiente mari de plastic, pentru oase şi alte resturi. Câteva 
scoabe, încastrate în perete, formau un fel de scară care ducea 
la o uşiţă în tavan, prin care se putea ieşi direct pe acoperiş. 

Deoarece Meşterul ştiuse dinainte unde avea să meargă 
Dodge French, sosise la faţa locului cu două ore mai devreme. 
Astfel el avusese suficient timp să studieze topografia zonei, 
magazinul Maggie's, să meargă pe alee şi să urce pe cea mai 
apropiată scară de incendiu până pe clădirea alăturată, de unde 
sărise pe acoperişul măcelăriei. Meşterul n-ar fi putut scăpa din 
interiorul frigiderului, fără o pregătire prealabilă a traseului de 
fugă; el deschisese din vreme încuietoarea uşiţei de pe acoperiş. 
Mulţumit de faptul că descoperise modalitatea de a scăpa de 
acolo viu şi nevătămat, el lăsase uşiţa descuiată, după care 
rămăsese în aşteptarea lui French. 

In clipa în care fusese nevoit să tragă de două ori în Dodge 
French, Meşterul îşi dăduse seama că misiunea lui era 
compromisă. French, din motive inexplicabile, ridicase pachetul 
preluat de la vânzător. Greutatea curcanului ar fi trebuit să-l facă 
pe French să lase mâinile în jos, expunându-şi astfel exact zona 
pieptului, unde ar fi trebuit să ajungă gloanţele. Dar se petrecu 
exact pe dos şi în loc să dea peste carne de om, gloanţele de 


284 


calibru 22 milimetri rămaseră îngropate în carcasa curcanului, 
spre marele noroc al lui French. 

In momentul următor, Meşterul văzuse cum Whip Alley scoate 
arma. Cel de-al treilea glonţ, care urma să-l doboare pe French, 
trebui să-l tragă asupra detectivului. N 

Meşterul nu mai avu timp şi pentru un al patrulea glonț. In 
magazin se dezlănțuise deja haosul şi el se folosi de ocazie 
pentru a intra nestingherit în camera frigorifică. Vânzătorii care 
auziseră vacarmul trecuseră pe lângă el, ca să vadă ce se 
întâmplă în magazin. Meşterul găsi scara improvizată şi începu 
să urce spre tavan. 

După câteva secunde, el deschise chepengul şi ajunse pe 
acoperiş. Merse ghemuit către streaşină şi sări apoi peste micul 
parapet al clădirii vecine. De acolo, nu-i trebui decât o clipă ca să 
ajungă la scara de incendiu. 

Inainte de a cobori, Meşterul îşi scoase boneta de măcelar şi 
înfăşură şorţul în jurul revolverului, aruncând totul într-o gură de 
ventilaţie. Apoi cobori repede scara de incendiu, sărind peste 
ultimele trepte direct pe pământ. 

— Hei, domnule poliţist! A 

Meşterul se întoarse fulgerător. In faţa lui se afla un băieţel de 
vreo zece ani, care privea cu ochii mari la acel poliţist din 
Virginia, apărut ca din neant. 

— Ce e, băiete? 

Băiatul se repezi la el. 

— Vino repede. A fost împuşcat cineva, într-un magazin. 

Meşterul se apropie de băiat. 

— La Maggie's? 

Băiatul aprobă dând din cap. 

— Părinţii tăi unde sunt? 

— Sunt vizavi. Mama... 

Meşterul puse o mână pe umărul băiatului şi cealaltă pe 
revolverul Magnum de 44 de milimetri. 

— Du-te repede şi spune-i că trebuie să stau de vorbă cu tine 
după ce o să termin cu oamenii ăia răi. Acum, şterge-o! 

Băiatul ţâşni ca din puşcă. Traversă strada şi când ajunse la 
magazin, se uită peste umăr: polițistul dispăruse ca prin farmec. 


— Cum adică nu-i aici? Pe unde-ar fi putut pleca? 

Ţinându-se de umărul rănit, Whip Alley privea stupefiat în jurul 
lui. Bătrânul frigider parcă îşi bătea joc de el. > 

— Uite, zise Hollis Fremont. Este singura ieşire. li arătă 


285 


scoabele din fier înfipte în zid. 

— Ticălosul! 

In timp ce Fremont urca scara, Alley vorbi prin staţie cu cei doi 
oameni ai lui, avertizându-i că Meşterul s-ar părea că a ajuns pe 
acoperişul clădirii de alături. Scrâşni din dinţi, urcând şi el scara, 
după care ieşi pe acoperiş. O găsi pe Fremont pe clădirea 
învecinată, ţinând în mână un şorţ de măcelar. 

— Ne-a scăpat, strigă ea furioasă. 

— Nu cred că a ajuns prea departe... 

— Ba eu cred că da. Alerg acum la elicopter. Spune-i lui Ryder 
să ia legătura cu mine. 

Inainte ca Alley să-i mai poată spune ceva, Fremont dispăru. El 
se aşeză pe parapet, privi în jos şi rămase stupefiat. Scoase 
repede radiotelefonul şi vorbi în microfon: 

— Sloane? Mă auzi? 


Sloane rula în plină viteză pe autostrada 95, spre Washington. 
Roţile sfârâiau pe şosea, înghițind kilometru după kilometru. La 
douăzeci de minute după ce plecase din Occoquan, jeepul 
ajunsese deja la autostradă, depăşind pe drum tot ce se putuse 
depăşi. In tot acest timp, ea se gândise numai la Whip şi la rana 
acestuia. Se bucură când îi auzi glasul în staţia radio. 

— Mă auzi? 

Sloane apăsă pe butonul de transmisie şi deschise canalul. 

— Da. Cum te simţi? 

— Bine. French e cu tine? 

Sloane privi spre silueta rezemată de portieră. 

— Da. Este cam terminat, dar îşi va reveni până la urmă. 

— Unde te afli acum? 

— Pe autostrada 95, la aproximativ douăzeci de kilometri nord 
de intersecţia cu 123. Whip, Meşterul... 

— Ne-a scăpat. Auzi, Sloane? Fremont şi Tylo sunt în elicopter. 
Te vor găsi în următoarele zece-cincisprezece minute. Rămâi pe 
frecvenţa asta. După ce vorbeşti cu ele, vei fi protejată până în 
metropolă. Tylo o să ceară de la Serviciul Secret încă o escortă. 
Ai înţeles? 

— Da. 

— Acum plec şi eu. Rămân pe acelaşi canal. Dacă am puţin 
noroc, o să te prind din urmă înainte de a ajunge tu la 
Washington. Se auziră nişte paraziți, dar Sloane prinse esenţialul, 
cuvintele de care avea atâta nevoie... „iubesc.” 

Staţia de radio amuţi şi Sloane auzi un şuierat răguşit. 


286 


— Un prieten? 

Sloane îşi luă o clipă privirea de la autovehiculul din faţa ei. 
French se rezema de spătar şi se uita la petele întunecate de pe 
paltonul lui. 

— S-a terminat cu el, mormăi French. Ştii de câţi ani am eu 
paltonul ăsta? Cred că va trebui să-mi iau altul. 

Vorbăria asta fără rost o cam înfurie pe Sloane. 

— Omul tău a ucis până acum şapte persoane. Tu ar fi trebuit 
să fii al optulea. Totul a fost aranjat de cel ce a ştiut că tu vei 
veni aici astăzi. 

— Ţi se pare. 

— Ba chiar aşa a fost! 

— Tu eşti Sloane Ryder? 

— Da. 

— Eşti foarte inteligentă, domnişoară Ryder. Păcat că 
eforturile tale n-au nici un rezultat. Poţi să-mi spui unde mergem 
acum? 

— La Casa Albă. Preşedinta vrea să vorbească cu tine. 

— Da, aşa presupuneam şi eu. 

In staţie se auzi glasul lui Holland Tylo, aflată în elicopter. 

— Ne aflăm cam la trei minute în spatele tău, Sloane. E totul 
în regulă? 

— Până acum, da. 

— Ce face pasagerul tău? 

— Deocamdată, bine. Unde-i Whip? 

— Goneşte ca să te ajungă. Sloane, te-ai descurcat de minune. 
Te protejăm noi până la destinaţie. 

Sloane se concentra din nou asupra drumului. Camioneta în 
urma căreia se afla semnaliza că opreşte. Sloane încetini, văzu 
cum maşina face la dreapta, apoi ajunse în spatele unui 
microbuz. 

— Văd că eşti foarte stăpână pe tine, remarcă French. 

— Spune-mi de ce-ai făcut-o, îl întrebă ea brusc. 

French o privi de parcă Sloane tocmai picase din lună. 

Apoi apăsă butonul de pornire a casetofonului. 

— Te interesează ceva anume? îl întrebă ea. 

— Imi iau elementarele precauţii. N-aş vrea să existe vreo 
casetă care să ne deranjeze intimitatea. Vezi tu, eu ştiu că n-ai 
nimic de înregistrare asupra ta. Dată fiind natura operaţiunii din 
Occoquan, nu era necesar aşa ceva. Deci, putem discuta cât se 
poate de deschis. 

— De ce ai făcut-o? repetă Sloane întrebarea. 


287 


— Nu te grăbi, o avertiză French. Aşa nu vei afla nimic. Şi să 
nu-ţi închipui că vei găsi prea multe răspunsuri la Casa Albă. 
French tăcu o clipă. Spune-mi te rog, ce te-a făcut, de fapt, să 
mă reţii? Sunt sigur că nu ţi-am oferit motive şi dovezi palpabile. 

— Peter Mack mi-a oferit motive şi dovezi foarte palpabile. 

French păru sincer surprins. 

— Ce zici? 

— O înregistrare de toată frumuseţea. La una dintre întâlnirile 
voastre, Peter a avut un microcasetofon în buzunar, unul care se 
declanşează când cineva începe să vorbească. Probabil că nici nu 
şi-a dat seama că îl are asupra sa şi că s-a înregistrat pe casetă 
convorbirea voastră. 

— Ce întâmplare! şopti French. Şi, de fapt, ce conţine caseta 
aceea? 

— Tu ai făcut în aşa fel încât Peter Mack să lucreze împreună 
cu MJ-11. L-ai chemat acasă la tine, chiar după şedinţa de la 
Casa Albă, cu preşedinta. Garrett murise deja. Tu nu ştiai cât de 
multe aflase deja MJ-11 şi intenţionai să te foloseşti de Peter ca 
să descoperi acest lucru, l-ai comunicat numele lui Susan Ostroff, 
pentru ca el să aibă un punct de pornire. Voiai ca Peter să te 
informeze imediat ce ea ar fi intrat în vizorul nostru. 

Sloane tăcu un moment, după care continuă: 

— Interesant era că nimeni nu rostise până atunci numele ei şi 
nici nu se descoperise legătura ei cu Garrett. L-ai dat lui Peter 
nişte informaţii pe care numai tu le puteai avea, la momentul 
respectiv. 

French îşi ciocăni cu unghia un dinte din faţă. 

— Ce noroc aţi putut avea. Peter a înregistrat acea 
conversaţie şi voi aţi dat peste ea. Dar tu i-ai fost amantă. Tu îi 
cunoşteai foarte bine toate obiceiurile, toate ticurile. 

Sloane nu dădu nici o importanţă vorbelor răutăcioase ale lui 
French. 

— Ceea ce am găsit la Peter, după moartea lui, este mai mult 
decât suficient ca să fii spânzurat. Dar repet întrebarea: de ce ai 
făcut-o? 

— Până acum tot ce spui sunt mai degrabă deducţii. Eşti pe 
aproape. Sunt convins că vei face în curând pasul cel mare. Deci, 
domnişoară Ryder, spune-mi cu ce mă ocupam eu? 

— Eşti un trădător. Ţi-ai înfiinţat propria reţea de spionaj, în 
cadrul guvernului: Garrett îi transmitea informaţii lui Ostroff, 
Ostroff lui Murchison, iar Murchison ţi le servea ţie. Tu n-ai avut 
decât legături sporadice cu primii doi: cu Garrett care-o informa 


288 


pe Ostroff şi cu Ostroff care-l informa pe Murchison. 

— Şi care era obiectivul meu? 

— Vinderea de secrete politice chinezilor. 

— Vinderea? Pentru bani? Nu aveam şi nu am nevoie de bani. 

— Atunci din considerente ideologice. Tu erai - eşti - cel mai 
mare expert în problema chineză. Poate că îţi place mai mult 
China decât propria patrie. 

— Domnişoară Ryder, sentimentele nu au ce căuta într-o 
asemenea ecuaţie. Aici este vorba de probleme de stat, nu de 
dragoste. 

— Oricum, prin acţiunile tale, tot de înaltă trădare te-ai făcut 
vinovat. 

— Chiar aşa? Eu cred că graniţa dintre înaltă trădare şi 
patriotism nu poate fi precis trasată. Eu n-am procedat la 
subminarea politicilor ţării mele faţă de China, ci le-am dirijat 
doar. La Casa Albă există unii care consideră China ca o entitate 
de care trebuie să ne fie teamă, că ea este un al doilea mare 
imperiu al răului. 

— James Trimble. 

French dădu din cap, adăugind: 

— Şi preşedinta. 

— lar pentru asta ea trebuie eliminată. 

French nici nu clipi. 

— China nu doreşte decât ca noi să respectăm protocoalele pe 
care le-am semnat. 

— Care protocoale? 

— Acele protocoale secrete, semnate de şefii marilor noastre 
corporaţii, acorduri care, pe parcursul întregii lor durate, ar 
valora zeci, dacă nu chiar sute de miliarde de dolari. Defunctul 
Paul MacGregor a fost omul-cheie în aceste negocieri. Sigur, tu n- 
ai ştiut nimic, dar a fost o greşeală de neiertat faptul că a ieşit la 
iveală legătura dintre MacGregor şi Mi Yang. 

— MacGregor? Sloane scutură din cap. Dar eu n-am ştiut 
absolut nimic. Eu n-am văzut decât o scrisoare de însoţire a unor 
alte documente. Scrisoare lipsită de orice importanţă. 

— Dimpotrivă, domnişoară Ryder. Scrisoarea aceea conţinea 
în ea o anumită dată, o dată despre care bănuiesc că l-ai întrebat 
şi pe generalul Murchison. 

— Ziua Recunoştinţei. Mâine... 

— Exact. 

— Pentru asta ai ordonat uciderea lui MacGregor şi mi-ai 
distrus cariera? l|ţi era teamă că referirea aceea la Ziua 


289 


Recunoştinţei m-ar fi făcut pe mine să înţeleg ceva mult mai 
important? 

— MacGregor mai era implicat şi în alte treburi. Tu însă trebuia 
să fii umilită. French râse nervos. Ce ironie a sorții, nu? Eu te-am 
distrus pe tine, iar tu m-ai înfundat, aruncându-mă în braţele lui 
Lee Porter şi ale oamenilor săi. 

Sloane se concentra din răsputeri, ca să reţină tot ce-i spunea 
French. 

— Protocoalele, zise ea. Ce presupun acestea? Dacă erau deja 
în vigoare, înseamnă că înţelegerea a fost încălcată. Plata - ca să 
zic aşa - fusese deja efectuată. 

— Tu bănuieşti doar acest lucru. Poate că ar fi bine să te 
gândeşti şi la posibilitatea ca plata să nu fi fost încă efectuată. 

Sloane rămase şocată. 

— Tu dirijezi politica noastră cu China - asta face parte din 
plată, nu? Nu e nimic spectaculos în asta. Un cuvânt acolo, o 
piedică dincolo. Chiar dacă, tehnic vorbind, nu mai erai în 
serviciul guvernamental, tot mai aveai nişte oameni. Garrett la 
ANS, Ostroff la Externe, Murchison la armată. Ştiai care vor fi 
politicile noastre, le transmiteai chinezilor, care apoi îşi modificau 
poziţia astfel încât să ne risipească nouă orice îndoieli. 

— Bravo, domnişoară Ryder. Pricepi foarte repede. 

— Dar mai e o treaptă, nu? Tu l-ai corupt şi te-ai folosit de 
Garrett nu numai pentru informaţiile pe care ţi le putea procura, 
ci şi în ideea că acele informaţii ar fi servit mai târziu la 
discreditarea lui Trimble. Şi l-ai ucis pe Murchison... Dar te-ai 
folosit mai întâi de el ca să scoţi forţele noastre navale din 
Strâmtoarea Taiwan şi să le duci în Golf. 

French remarcă faptul că Sloane se luminase la faţă acum că 
înţelesese aceste lucruri. 

— Continuă. Termină-ţi ideea. 

— Chinezii tocmai acolo voiau să ajungă flota noastră, pentru 
ca astfel Taiwanul să rămână fără apărare. 

— Exact. 

— lar tu ai reuşit să faci toate astea, în timp ce te prefăceai că 
eşti în slujba preşedintei, care te considera cel mai bun prieten. 

Sloane se scutură, de parcă ar fi dorit să scape de un coşmar. 

— Eşti o femeie de excepţie, domnişoară Ryder, absolut 
remarcabilă. 

— Dar faptul că ai lăsat Taiwanul expus, pentru satisfacerea 
protocoalelor, nu este totul. Sloane sesiză cum French mijeşte 
ochii. Preşedinta ar mai putea găsi o modalitate de a te opri, aşa 


290 


că ea trebuie să dispară. Chiar mâine. 

Pe faţa lui French nu se citea nici milă, nici regret. 

— Asta înseamnă că acum chinezii se pot lipsi de tine, 
continuă Sloane. Ţi-ai jucat rolul în pregătirea a tot ceea ce va 
urma. Altfel, Meşterul nu şi-ar pierde vremea cu tine. Chinezii nu 
te mai consideră util. Ai devenit pentru ei la fel de periculos 
precum deveniseră Murchison şi toţi ceilalţi pentru tine. Ai fost 
expus şi ai devenit şi tu vulnerabil. 

Cabina jeepului era inundată de farurile altor maşini din trafic, 
luminând şi întunecând chipul lui French. Acesta rămăsese 
nemişcat, cu o faţă imobilă şi rece, lipsită de orice expresie. 

— Aveai totul, zise Sloane. Poziţie socială, renume. Totul cu 
excepţia unui elementar simţ al ruşinii. Dar mai ai o şansă de a 
recupera acest lucru. Demonstrează-mi că eşti ceva mai bun 
decât te cred eu! 

— Te înşeli, răspunse French, accentuând fiecare cuvânt. 
Mâine lumea va fi alta, va intra într-o eră nouă, iar eu voi culege 
roadele muncii mele de-o viaţă. Ai auzit cumva de scriitorul 
Lawrence Durrell? Probabil că nu. Ai face bine să răsfoieşti cartea 
lui, Justine, în care, printre altele, spune: „Noi suntem copiii 
mediului în care trăim; acesta ne dictează întreg 
comportamentul şi chiar gândirea, în măsura în care noi 
reacţionăm la stimulii lui.” 

Citatul acesta nu-i prea spunea nimic lui Sloane. Femeia se 
gândea chiar să-l determine pe French să-i explice sensul frazei 
respective, când observă în oglinda laterală un automobil care 
înainta vertiginos, în stânga ei. Duse instinctiv mâna la butonul 
de radiotransmisie, apoi şi-o retrase. Nu era nimic grav. 
Automobilul avea faruri pe portbagajul de pe acoperiş şi, 
uitându-se mai bine, Sloane putu citi inscripţia de pe portieră: 
POLIŢIA STATULUI VIRGINIA. 


Maşina pe care Meşterul o parcase în garajul din Occoquan era 
unul dintre modelele preferate de poliţie. El desprinsese de pe 
portiera şoferului o folie, aproape invizibilă, din material plastic, 
dând la iveală sigla poliţiei din Virginia. Repetă operaţiunea şi la 
portiera din dreapta. Scoase din portbagaj un set de faruri şi îl 
fixă, trăgându-le firele printr-un orificiu al geamului din stânga, 
până la panoul electric de sub bord. 

După ce porni motorul, Meşterul activă Sistemul Global de 
Poziţionare, prin intermediul căruia îi apărură pe ecran două 
luminiţe. Una dintre ele se afla deja pe autostrada 95; probabil 


291 


că era cea care indica poziţia jeepului. A doua se găsea încă la 
Occoquan şi era automobilul de acoperire, folosit de detectiv. 

Meşterul părăsi garajul şi ieşi din oraş pe şoseaua 123. Când 
ajunse la autostradă, se făcuse deja noapte şi el accelera fără să- 
şi facă griji pentru o eventuală patrulă care ar fi venit din direcţie 
opusă şi ar fi putut să se întrebe pentru ce atâta grabă. 

Pe când intra în traficul aglomerat, Meşterul se gândi la 
operaţiunea de la magazin. Păcat că nu reuşise să-l ucidă pe 
French. Dar şi mai grav era faptul că, în timpul fugii sale pe 
acoperiş, el văzuse o stafie - Hollis Fremont. 

Cu câţiva ani în urmă, îl scosese pe Meşter din Paris, fără să 
ştie cine era şi îl introdusese în New York. După ce îşi făcuse 
treaba, ar fi trebuit omorâtă, chiar pe aeroportul Kennedy, însă 
interveniseră complicaţii. Cu ajutorul marelui vânător de asasini 
de la Omega ea reuşise nu numai să scape cu viaţă, dar şi să-i 
strice Meşterului toate ploile. In acea zi, la Statuia Libertăţii, 
Claudia Ballantine ar fi trebuit să moară, nu soţul ei. 

Şi-acum, Fremont, singura persoană care ar fi putut să-l 
detecteze, în ciuda deghizărilor sale, făcea din nou parte din 
ecuaţie. Meşterul resimţi în mod acut faptul că ea îl căuta, 
undeva, în întuneric şi brusc îl cuprinse teama. Faptul că femeia 
asta era acolo, în America, însemna că regulile fuseseră 
modificate. Activitatea agenţiei Omega se desfăşura exclusiv în 
afara Statelor Unite. Probabil că fusese cerut acordul expres al 
preşedintei, pentru ca Fremont să poată intra şi să poată acţiona 
acolo, iar căutările ei vor fi neobosite şi perseverente. Trebuia să 
rezolve cât mai repede problema cu French. 

Meşterul se uită la ecranul Sistemului de Poziţionare şi mări 
viteza. Jeepul era la vreo treizeci de metri în faţă. Băgă mâna în 
sacoşa de pânză de pe scaunul din dreapta şi căuta obiectul de 
care urma să se folosească. 


— Sloane, cum te descurci? 

Glasul lui Holland Tylo o scoase pe Sloane din amorţire. 
Gravitatea şi implicaţiile celor spuse de French o uluiseră. 
Incercă să-i răspundă. 

— Traficul este din ce în ce mai aglomerat, dar suntem în 
mişcare. 

— Vă văd de aici, de sus. Suntem deasupra voastră, puţin la 
stânga. Se pare că te descurci bine. 

— Unde-i Whip? 

— La vreo zece kilometri în urmă. Cred că are probleme cu 


292 


traficul, dar îl vei vedea peste câteva minute. Ce-ţi face 
pasagerul? 

Sloane se uită la French. 

— Se ţine tare. 

După câteva secunde, ea auzi un huruit şi văzu prin parbriz 
elicopterul, care înainta pe deasupra autostrăzii. 

Se uită în oglinda laterală. Maşina poliţiei se afla tot acolo, 
aproape de tamponul ei din stânga. Apoi aceasta acceleră şi 
Sloane auzi un sunet surd, de parcă cineva ar fi încercat să 
vorbească sub apă. Cobori puţin geamul antiglonţ şi auzi glasul 
metalic al poliţistului în megafonul de pe tavanul maşinii lui. 

— Treci de microbuz, pe banda centrală. Te ocolesc şi-ţi 
deschid drumul. 

Din cauza întunericului Sloane nu putea observa decât nişte 
trăsături vagi ale celui aflat la volan. Totuşi, nu se întrebă nici o 
clipă de ce Holland Tylo nu-i spusese nimic despre acea maşină a 
poliţiei. 

Meşterul văzu cum jeepul trece pe banda centrală, devansând 
microbuzul şi oferindu-i loc să poată trece pe banda din dreapta. 

Meşterul trebuia acum să acţioneze rapid. Ryder urma să 
aştepte ca maşina patrulei să-i treacă prin dreapta şi să se 
instaleze în faţă, ca să îi deschidă calea. Dacă nu s-ar fi întâmplat 
acest lucru, ea şi-ar fi pus întrebări şi ar fi apelat imediat la staţia 
de radio-emisie-recepţie. 

Meşterul apăsă pe accelerator şi începu să înainteze uşor pe 
lângă jeep. Uitându-se la geamurile negre, blindate, el văzu 
profilul lui Dodge French. Cobori geamul şi întinse mina dreaptă 
spre explozibil. 

Atunci când Meşterul lipise pe anvelopa jeepului banda aceea 
adezivă, special tratată, descoperise cu ce fel de automobil avea 
de-a face. Roţile supradimensionate, axul din spate întărit şi 
panourile armate îi indicaseră câteva elemente de ranforsare. În 
consecinţă, îşi alesese în mod corespunzător arma: trei straturi 
subţiri de explozibil în formă de l, suprapuse, având aspectul 
unui fagure. Stratul de deasupra avea încorporat un dispozitiv 
separat de temporizare, pentru a exploda cu o fracțiune de 
secundă înaintea celorlalte două, de sub el. Explozia ar fi aprins 
imediat conducta de alimentare cu combustibil, pe care ar fi 
distrus-o, iar rezervorul ar fi explodat. Dacă prima explozie şi 
pierderea implicită a controlului asupra maşinii nu i-ar fi ucis pe 
Ryder şi pe French, atunci combustibilul aprins şi explozia 
rezervorului ar fi terminat treaba. 


293 


Meşterul îşi luă mâna dreaptă de pe volan, ca să jupoaie folia 
din material plastic care învelea explozivul şi să scoată astfel la 
iveală partea adezivă. Apoi el trecu bomba cu efect întârziat în 
mâna stângă şi se apropie pe nesimţite de partea laterală a 
jeepului, până când între cele două vehicule rămăseseră doar 
treizeci de centimetri. Intinzând mâna în care ţinea bomba, 
Meşterul lipi încărcătura explozivă pe aripa jeepului, chiar 
deasupra roții din faţă dreapta. 

Se scurseseră exact cincisprezece secunde de când desfăcuse 
Meşterul ambalajul de plastic al explozibilului, amorsând astfel 
bomba şi declanşând numărătoarea inversă. Acum el se distanţă 
încet de jeep, continuând să numere în şoaptă:... 1016, 1017, 
1018... 


Whip Alley se afla pe scaunul din dreapta al Buick-ului. Lângă 
el, şoferul înjura de mama focului traficul aglomerat şi slalomul 
pe care era nevoit să-l facă, cu ditamai hardughia. Detectivul de 
pe bancheta din spate îşi verifica încărcătura automatului 
Heckler and Koch MP-5, pe care îl scosese din portbagaj. 

Alley avea umărul înfăşurat într-un bandaj foarte strâns şi 
înghiţise un pumn de analgezice, în momentul când cel de la 
salvare se uitase în altă direcţie. Pulsaţia pe care o simţea acum 
în rana de la umăr anihila orice efect al calmantelor. Era agitat şi 
ştia că nu avea să-şi găsească liniştea până nu o va şti pe Sloane 
în siguranţă. 

— Cred că acolo, în faţă, ei sunt, mormăi detectivul aflat la 
volan. 

Alley scrută drumul şi văzu jumătatea din faţă a jeepului, 
ieşind în evidenţă dintre maşini. Nu-i plăcuse deloc acest lucru, 
dar el nu luase de la început legătura prin radio cu Sloane, ştiind 
că era cu mult mai bine să lase elicopterul s-o facă, deoarece 
acesta avea o perspectivă incomparabil mai bună. Acum însă 
interveni hotărât prin staţia de emisie-recepţie. 

— Sloane, mă auzi? 

— Whip! N 

— Sunt la şase maşini în spatele tău, pe banda rapidă. Intr-o 
clipă ajung lângă tine. 

— Ce s-a întâmplat cu maşina poliției? 

Alley rămase ca năuc. 

— Care maşină a poliției? 

— A venit lângă mine cu câtăva vreme în urmă şi mi-a spus 
să-l urmez. lar acum a dispărut. Vocea ei fu acoperită de paraziți, 


294 


iar pe Alley îl apucară toţi dracii. 

— Măreşte viteza! strigă el la şofer. Sloane, spune ceva! 

— Acum îl văd. Cred că a fost în dreapta mea. Acum se află 
ceva mai în faţă, dar nu-i mai zăresc girofarul. Ar fi trebuit să mă 
escorteze... 

Alley trase o înjurătură. 

— Sloane, fii atentă la mine! leşi urgent de pe drum! Chiar în 
clipa asta! Du-te imediat pe refugiu... 

— Dar polițistul... 

— E un fals poliţist. Este Meşterul. Pentru Dumnezeu, Sloane, 
ieşi de pe drum, ieşi din maşină şi îndepărtează-te de ea, cât de 
repede poţi! 


„..1026, 1027, 1028... 


— Sloane, mă înţelegi? leşi din maşină! 

Sloane se uită la French, care zâmbea uşor. 

— Se află pe urmele tale, Sloane, şopti acesta. 

A înnebunit de-a binelea, se gândea Sloane. Lucru de înțeles. 

— Ba nu! El după tine umblă. lar eu îi stau în cale. 

Sloane auzi un huruit în spatele ei, se uită în oglinda laterală şi 
văzu Buick-ul imens care venea în viteză. Ar fi înaintat şi mai 
repede, dacă n-ar fi fost o maşină sub acoperire, fără girofar, 
doar cu un beculeţ anemic pe bord. Sloane sesiză un spaţiu liber 
şi strecură jeepul pe-acolo. Roti volanul şi roţile din dreapta 
începură să arunce pietricele şi praf de pe refugiu. Reduse 
viteza. 

— Pregăteşte-te să sari afară din maşină, îi strigă ea lui 
French, reducând şi mai mult viteza, gata să scoată maşina în 
afara părţii carosabile. 


...1029, 1030. 


Puterea exploziei scutură cumplit maşina. În acea fracțiune de 
secundă, înainte să observe vâlvătăile, Sloane crezu că trecuse 
peste un buştean gigantic. Partea frontală a jeepului se ridică în 
văzduh, permițând  explozibililor să-i intre sub pântece. 
Jumătatea din dreapta a motorului explodă; comenzile direcţiei şi 
ale transmisiei fură distruse de explozibilii care pătrunseseră prin 
blindaj, spulberând întreg ansamblul motor şi roţile din faţă. 
Partea din dreapta a podelei fusese sfâşiată, iar aşchiile de oţel îi 
pătrunseseră lui French în picioare. Lui Sloane îi curgea sânge 


295 


din nas şi urechile îi erau înfundate. Nu mai putea auzi nici măcar 
urletele îngrozitoare ale lui French. 

Caroseria jeepului fu aruncată până pe banda centrală, unde 
lovi o mică Toyota Camry. Răsunară bufnituri şi scârţâituri în 
spatele maşinii, dar Sloane nu le mai auzi. Trăia doar datorită 
centurii de siguranţă şi a/r-bag-urile care se declanşaseră. Apoi 
simţi şocul unei izbituri, în spatele jeepului şi, aproape 
concomitent, o a doua şi oa treia lovitură. Jeepul, cu partea din 
faţă total distrusă, fu răsturnat de-a curmezişul şoselei. Se mai 
rostogoli încă o dată, avu o ultimă balansare înainte şi înapoi, 
după care rămase nemişcat, cu acoperişul pe caldarâm. 

Elicopterul Serviciului Secret ajunsese la capătul rondului său 
şi tocmai se întorcea spre Sloane, când se auzi strigătul uluit al 
pilotului. 

— Uitaţi! Acolo! Dumnezeule, ce se întâmplă? 

Tylo şi Fremont priveau încremenite globul de flăcări din 
mijlocul autostrăzii. Tylo reacţionă imediat şi încercă să ia 
legătura prin radio cu Sloane, dar nu auzi decât bruiajul. 

— Meşterul se află pe-acolo pe undeva, strigă Fremont în 
microfon. Trebuie să dăm de el. 

— Ne întoarcem după ea! replică dur Tylo. Nici nu mai fii cazul 
să-i spună pilotului să se grăbească. 

Tylo schimbă frecvenţa. 

— Whip, mă auzi? Eşti acolo? 

— ... aud bine. A fost o bombă pe maşină. Mă ocup eu. Sloane 
mi-a spus ceva despre o maşină a poliţiei, care a depăşit-o. Cred 
că în ea se afla Meşterul. Presupun că n-a putut ajunge prea 
departe, în traficul ăsta. Duceţi-vă voi după el! 

Pilotul se uită peste umăr. Tylo o privi pe Fremont şi rosti: 

— Ne întoarcem! 


Pe şosea, în jurul maşinii, pâlpâiau flăcărui. Alley trecu în mare 
grabă pe lângă ele, îndreptându-se către jeepul răsturnat. 

Mirosul de ulei şi de benzină era într-atâta de puternic, încât îi 
veni să vomite. 

— Whip, o să explodeze! strigă unul dintre detectivi. 

Alley nu-l luă în seamă. Băgă mâna pe sub automobil, 
încercând să ajungă în habitaclu. Geamul de la portiera şoferului 
se spărsese, dar cioburile nu se împrăştiaseră în întregime. Alley 
o văzu pe Sloane atârnând cu capul în jos. O strigă cât putu de 
tare, deşi o văzuse că se mişcă. 

— Daţi-mi cricul! urlă el la oamenii lui. 


296 


Alley n-avea să-şi mai amintească cum ajunsese cricul în 
mâinile lui. Nu-i mai păsa de durerea sfâşietoare din umăr, în 
timp ce ridica cricul pentru a lovi geamul. Apoi el desprinse 
cioburile cu mâinile goale, ca pe nişte coji de portocală. Incercă 
să ajungă la Sloane şi simţi mirosul de spumă de stins focul, 
împrăştiată de oamenii săi, din extinctoare, pentru a întârzia 
explozia. In cele din urmă reuşi să o apuce pe Sloane de geacă şi 
încercă să o tragă în afară. Sloane spânzura acum, ieşită până la 
piept din maşină, restul corpului fiindu-i prins în centura de 
siguranţă. 

— Un cuţit! strigă Alley. 

Apoi îşi strecură mâinile înăuntru, trase cu forţă şi reuşi să o 
scoată pe Sloane din epavă. 

Unul dintre detectivi ridică femeia pe umăr, asemenea unui 
pompier. 

Celălalt îl trase pe Alley, zicându-i: 

— Haide! Trebuie să plecăm imediat de-aici! 

Apoi Alley auzi explozia şi văzu flăcările. Se desprinse de lângă 
detectiv şi se repezi, clătinându-se, către cealaltă portieră a 
jeepului. 


— Spune ceva, Harry, îi strigă Tylo pilotului. 

— O clipă... o clipă. 

— Nu mai avem timp. Este el pe undeva, pe acolo, jos. 
Găseşte-l odată! 

Hollis Fremont îşi scosese puşca cu lunetă şi se pregătea de 
atac. Deschisese uşa elicopterului şi cerceta cu atenţie maşinile 
de pe şosea. Luneta, cu sistemul ei de vedere pe timp de noapte, 
transformase întunericul într-o mare de un verde pal. Farurile 
maşinilor păreau nişte smaralde. 

— Dacă tu îl găseşti, eu îl dobor, îi zise ea lui Tylo. 

— Bine, bine. L-am reperat! Pilotul făcu un gest cu mâna. Se 
află pe autostrada 395 şi trece acum prin dreptul „Centrului de 
modă” din Pentagon City. 

Tylo îi smulse binoclul cu vedere pe timp de noapte şi îl 
îndreptă spre autostradă. 

— La ora zece, faţă de mine! îi strigă pilotul. 

Tylo văzu maşina de poliţie rulând cu o viteză nu mai mare de 
şaptezeci de kilometri pe oră. 

— Să-l luminez? întrebă pilotul, ţinând degetul mare deasupra 
butonului care ar fi declanşat aprinderea unui reflector 
extraordinar de puternic. 


297 


Tylo o privi întrebător pe Fremont, care scutură din cap. 

— Dacă ne vede, o să fugă. Oare unde o merge? 

— In metropolă. Singura ieşire de pe autostradă. Poate ajunge 
numai la Pentagon City. lar acolo, n-are ce căuta. 

— Dar asta înseamnă că trebuie să treacă un pod. 

— Da, George Mason. Şi va intra pe la Memorialul Jefferson. 

— La pod, zise Fremont încet. Voi blocaţi intrarea în 
Washington. lar noi o să venim după el. 

Tylo duse mâna la staţie, dar simţi o atingere pe umăr. 

— Poate să intre şi în râu, zise Fremont. Cândva, l-am pierdut 
în apă. 


Pe jumătate din lăţimea autostrăzii 1-95, mai precis pe 
jumătatea care ducea la Washington, trona acum un morman de 
fiare. La câteva secunde după ce Whip Alley îi trăsese pe Sloane 
şi pe Dodge French afară din maşină, flăcările se înălţaseră 
mistuitoare, distrugând nu numai jeepul, ci şi alte patru maşini 
care se izbiseră de el. Şoferii şi pasagerii acelor automobile 
avuseseră timpul şi prezenţa de spirit să iasă din maşini şi să se 
îndepărteze. Cu toţii erau înspăimântați, dar nici unul dintre ei 
grav rănit. 

Pentru că poliţia, pompierii şi ambulanţele îşi făceau loc cu 
mare greutate până la locul exploziei, cei doi detectivi ai lui Alley 
deveniseră agenţi de circulaţie. Fixaseră o zonă în jurul Buick- 
ului şi alta în jurul epavelor care ardeau. Şoferii atraşi de 
eveniment au fost îndrumați să se întoarcă la vehiculele lor. 
Răniţii, din maşinile cu care se ciocnise jeepul, au fost conduşi la 
o rulotă mare care se transformase în staţie de salvare. 

Alley stătea pe scaunul şoferului din Buick, cu portiera 
deschisă. Tocmai vorbise prin staţie cu cei din elicopterul poliţiei, 
care aducea o echipă de pompieri şi de poliţişti. Urma să 
sosească şi un elicopter sanitar. 

— Cum se simte? îl întrebă Sloane. 

Alley se uită la Sloane, care stătea întinsă pe canapeaua din 
spate, proptită de portieră. El se întinse şi o luă de mână. Avea 
pielea rece şi pulsul rapid. Scăpase de explozie doar cu câteva 
zgârieturi şi vânătăi urâte. Dodge French nu fusese la fel de 
norocos. 

— Nu prea bine, îi răspunse el. 

Lui French, explozia îi amputase ambele picioare, iar ceea ce 
mai rămăsese din el zăcea pe un pat de campanie în rulotă. Alley 
se agitase cu disperare şi improvizase nişte garouri, ca să mai 


298 


reducă din hemoragie. 

— Oare va supravieţui? întrebă Sloane. 

Alley se uită spre cer. Parcă auzea zgomot de motor în 
depărtare. 

— S-ar putea, dacă ajunge repede elicopterul sanitar. 

— Trebuie să-l ţinem în viaţă, Whip. Lucrurile pe care le ştie 
el... trebuie cunoscute de preşedintă. 

El o mângâie în palmă cu degetul mare. 

— Ziceai că ţi-a spus multe. Tu vei pleca prima de aici. 

— Mi-a spus puţine, şopti Sloane. 

— Poate că de-ajuns. Alley tăcu. Mă şi mir că ţi-a spus câte 
ceva. 

— Din îngâmfare. French este megaloman. Nici nu i-a trecut 
prin cap că ar putea să fie omorât. Incă mai crede că va trăi, ca 
să-şi vadă munca de o viaţă încununată de succes. 

— Poate că Dumnezeu are alte planuri în legătură cu el. 

Amândoi auziră acum zgomotul motoarelor. Sloane se ridică în 
şezut şi se schimonosi de durere. 

— French mi-a spus că a făcut ceea ce trebuia. Se crede un fel 
de Dumnezeu. Meşterul a venit pentru el şi l-a ratat. In mintea lui 
French asta a fost dovada că nu i-a venit sorocul. In maşină, 
lângă mine, era convins că mie îmi sunase ceasul. 


Folosindu-se de poliţia din Washington, Serviciul Secret oprise 
traficul la intersecţia unde autostrada 1-395 intră pe autostrada 
1. Apoi agenţii au ordonat tuturor şoferilor să întoarcă, între 
autostrada 1 şi Podul George Mason. La picioarele podului, cu 
vederea spre Memorialul Jefferson, drumul era blocat de şase 
vehicule ale Serviciului Secret, inclusiv câteva blindate. Pe drum 
erau presăraţi agenţi, în timp ce lunetiştii îşi luaseră poziţiile, de 
ambele părţi ale podului. 

Potomacul era supravegheat de o ambarcaţiune a poliţiei. 

La un kilometru în spatele Meşterului, maşinile de poliţie ale 
statului Virginia îi opreau pe şoferi. Procedura viza evacuarea 
autostrăzii, permițându-le astfel poliţiştilor aflaţi sub acoperire să 
se deplaseze cu maşinile lor în traficul existent şi să-i verifice pe 
cei rămaşi în trafic, unul câte unul. Se urmărea ca în jurul 
Meşterului să rămână doar câteva maşini. Nimeni nu dorea 
urmărire ca-n filme sau o eventuală luare de ostatici. 

— Avem zece maşini, un jeep şi două camionete în jurul lui, 
zise Tylo, cu binoclul la ochi. Dacă mai reducem din ele, va 
deveni bănuitor. 


299 


— Slavă Domnului că e noapte, zise Fremont. Altfel ar fi 
observat că în urma lui sunt prea puţine maşini. 

Nici una dintre ele nu-şi exprimă temerea că Meşterul 
observase deja numărul redus de faruri din spatele lui. 

— Cum e fluxul maşinilor în faţa lui? întrebă Fremont. 

— Constant, la o viteză de circa şaizeci şi cinci-şaptezeci de 
kilometri pe oră. Poliţia a înscenat un mic accident, la ieşirea din 
parcul Memorialului, ca să se mai reducă viteza. 

— Asta înseamnă că traficul se va îngreuna. Uite. S-a 
întâmplat deja. Chiar dacă el observă filtrul şi accidentul, n-o să 
creadă în ruptul capului că e o coincidenţă. El nu crede niciodată 
în coincidente. 

— Podul este blocat pe cealaltă parte, zise Tylo încordată. 
Dacă vrea să-l treacă, nu ajunge nicăieri. La fel şi ieşirea din 
parc. lar noi îi suflăm în ceafa. Unde ar putea merge? Ce ar putea 
face? 

Fremont nu ştia ce idee i-ar mai fi putut trece Meşterului prin 
cap şi asta era partea cea mai proastă. Meşterul imagina mereu 
cele mai neaşteptate situaţii. La Statuia Libertăţii crezuseră că l- 
au prins, dar Meşterul venise cu temele făcute. El crease nişte 
diversiuni de mari proporţii, se folosise de confuzia creată în 
rândul mulţimii şi izbutise în ultima clipă să fugă. Fremont privi în 
jos, la Potomacul negru ca cerneala, în care se reflectau luminile 
oraşului şi se arătă nemulțumită de înaintarea prea lentă a 
ambarcaţiunii de poliţie. 

— Viteza în trafic a ajuns acum cam la cincizeci de kilometri 
pe oră, zise Tylo. Dacă vrea să fugă, acum ar fi momentul s-o 
facă. 

— Spune-i pilotului să ne ducă mai aproape, la vreo şaizeci de 
metri. 

Tylo simţi un gol în stomac când elicopterul pierdu brusc 
înălţime. Acum nu mai avea nevoie de binoclul cu infraroşii 
deoarece autostrada era bine iluminată. 

Traficul, oricât de mic era, se blocase de tot. Tylo văzu 
luminăţia de pe autostradă, luminile intermitente ale maşinilor 
poliţiei, precum şi pe poliţiştii de la circulaţie care le făceau semn 
şoferilor spre ieşire. 

Reperă maşina Meşterului, datorită girofarurilor. 

Tylo se întoarse către Fremont. 

— Ceva se întâmplă. Uită-te! 

Maşina Meşterului se strecură printre semnalizatoare, spre 
poliţiştii care dirijau circulaţia şi mai avea în faţă doar două 


300 


maşini până la ieşire. 

— Opriţi-o, zise repede Tylo. Doar n-o să ne scape pe pod, 
pentru că eu nu am timp să-mi pun oamenii la capătul lui. Ori îl 
rețin poliţiştii... 

— Să-l reţină ei, zise Fremont. 

Tylo vorbi cu cei din Serviciul Secret. Chiar înainte să termine 
convorbirea, primele maşini ajunseseră deja pe Podul George 
Mason. Apoi, Fremont văzu maşinile de poliţie care înaintau spre 
ieşire. 

— Lăsaţi să treacă ultima maşină din faţa lui şi după aceea 
săriţi cu toţii pe el, rosti Tylo în microfon. Schimbă frecvenţa şi 
vorbi cu pilotul. 

— Du-ne cât mai aproape de el, Harry. Şi cât mai jos. Mai 
aproape... Bine aşa, pune acum lumina pe el! 

Reflectorul se aprinse şi lumina lui orbitoare transformă 
maşina Meşterului într-un obiect de un alb strălucitor. Fremont 
ascultă ţipetele poliţiştilor, ţinându-se de uşa deschisă a 
elicopterului, în timp ce pilotul cobora aparatul. Ea duse atentă la 
ochiul drept luneta telescopică. 

— L-am prins! L-am prins! E la pământ. La loc sigur. 

Portiera maşinii de poliţie se deschisese şi ieşise un bărbat, cu 
mâinile ridicate. Se lăsase în genunchi, se aplecase, iar acum 
zăcea cu faţa în jos şi cu mâinile la ceafa. Patru poliţişti îl somau 
cu revolverele de la un metru distanţă. Un poliţist făcu un pas 
înainte, îi puse cătuşele, apoi îl ridică în picioare. 

— L-am prins! exclamă Tylo triumfătoare, izbind aerul cu 
pumnul. 

Elicopterul ateriză şi elicele se opriră. Tylo era cât pe-aci să 
sară jos, când observă figura dezamăgită a lui Fremont. 

Fremont puse la loc capacul lunetei. 

— l-am văzut faţa, spuse ea. Asta nu-i Meşterul. 


301 


31 


— Credeţi-mă că exact aşa s-au petrecut lucrurile! Exact aşa 
cum v-am povestit! 

— Mai povesteşte-ne încă o dată. 

Tylo se tot zgâia la suspectul aşezat pe scaunul grosolan de 
lemn din camera de anchetă aflată în sediul serviciului de 
circulaţie al Poliţiei statului Virginia, de pe autostrada Old 
Jefferson Davis. 

II chema Billy Waterstone. Era negru, avea treizeci şi patru de 
ani, nişte ochi ca nişte boabe de cafea şi o faţă presărată cu 
urme de acnee juvenilă. Era îmbrăcat cu o geacă groasă, gen 
tablă de şah, colorată în negru şi roşu. Billy Waterstone era zidar; 
în portofelul său fuseseră găsite, alături de un permis de 
conducere eliberat în statul Maryland, un carnet de sindicalist şi 
un fluturaş cu salariul pe care îl primise recent. 

Tylo se uită la Fremont şi la comandantul garnizoanei, apoi 
repetă: 

— Mai povesteşte-ne încă o dată, domnule Waterstone. 

Pe masa ale cărei picioare erau fixate în pardoseală, se afla un 
casetofon ale cărui role se învârteau lent. 

Waterstone se tot fâţâia pe scaun, cu un aer stingherit. 

— Bine. Mă aflam la volan, singur în maşină şi-mi vedeam 
liniştit de treaba mea... 

— Conduceai camioneta. 

— Da. Deci, cum mergeam eu, zăresc deodată o maşină de 
poliţie cu girofarul aprins, care mă ajunge din urmă. Ştiam că nu 
condusesem repede şi verificasem de curând luminile, dar am 
tras imediat pe dreapta. 

Tylo sesiză resemnarea care se putea desluşi în tonul omului. 
Pentru el, faptul că un negru este tras pe dreapta, din nu se ştie 
ce motive obscure, era ceva foarte obişnuit. 

— Poliţaiul opreşte şi el, vine la mine şi-mi spune foarte 
politicos că are ceva probleme. Şi că ar avea nevoie de ajutorul 
meu. Waterstone scutură din cap. Măi, să fie. 

— Ţi-a arătat vreun act de identitate? îl întrebă Tylo. 

— Dar era în uniformă, avea insignă, armă. Şi maşina lui. De 
ce să nu-l fi crezut? 

— Şi pe urmă a spus... 


302 


— A spus că avea o urgenţă şi că motorul îi făcea fiţe. Şi că 
avea imediată nevoie să-i împrumut camioneta mea. A zis că eu 
puteam să iau maşina lui şi să merg cu ea cât mă va duce 
aceasta, în cazul în care aş fi ajuns cu ea până în oraş, ar fi 
trebuit să o duc în faţa Secţiei cinci şi să-l aştept acolo. 

— Şi nu ţi s-a părut nimic suspect în asta? 

— Credeţi-mă, totul s-a derulat foarte repede. M-am trezit că 
mă opreşte şi îmi spune că are ceva urgent de rezolvat. A vrut 
să-mi ia camioneta, foarte bine, dar mi-a lăsat maşina lui. Nu 
rămâneam fără mijloc de deplasare. 

— Şi nu te-ai gândit să-l întrebi dacă n-a chemat prin staţie 
ajutoare? îl întrebă Tylo. 

— V-am mai spus, totul s-a întâmplat extrem de repede. Mi-a 
deschis portiera, eu am coborât... Waterstone scutură din cap. 

— Ce e? 

— Dacă ar fi fost altcineva, poate că aş fi pus nişte întrebări. 
Dar pe tipul ăla? A fost politicos, dar rece. Şi ochii lui - avea nişte 
ochi inexpresivi. Ştiţi, eu mi-am făcut stagiul militar pe timpul 
Furtunii în Deşert. Am întâlnit indivizi care lucrau în spatele 
liniilor irakiene. Nu mi-au spus cu ce se ocupau, nu erau obligaţi. 
Aveau însă ochii la fel ca ai ăstuia. 

— Şi ţi-a luat maşina, îl stimulă din nou Tylo să continue. 

— Mi-a luat maşina şi a pornit-o repede pe autostradă. Eu m- 
am dus la maşina poliţiei. Avea cheile în contact, exact aşa cum 
îmi spusese el. M-am aşezat la volan, am rămas aşa cam un 
minut - nu mai fusesem niciodată pe scaunul din faţă într-o 
maşină de poliţie. Am căutat radioul şi bordul acela sclipitor, dar 
nu avea nimic din toate astea. Nici măcar un suport pentru armă. 
M-am gândit că poate era un alt tip de maşină de poliţie. Şi am 
pornit la drum. 

Waterstone zâmbi vag. 

— Credeţi-mă că m-am simţit minunat să pot conduce aşa 
ceva, să văd felul în care se uitau oamenii la mine, când treceam 
pe lângă ei. Ba mă simţeam şi mai grozav, pentru că nu purtam 
uniformă şi pentru faptul că eram negru. 

— Şi ai luat-o înspre oraş, zise Tylo. 

— Exact. Maşina mergea perfect. Motorul torcea frumos. Nu 
ştiu ce probleme avusese mai înainte, dar nu le mai avea. Nu mă 
gândeam decât ca nu cumva să-mi distrugă camioneta, în cine 
ştie ce urmărire. 

— Şi ai urmat sfaturile poliţistului? Intenţionai să mergi la 
Secţia a cincea. 


303 


— Sigur. M-am apropiat de pod şi traficul era aglomerat rău. 
Am văzut semnele poliţiştilor care întorceau maşinile şi am 
crezut că e vreun accident. Waterstone se uită la comandant şi 
începu cu un glas dur, aproape acuzator: Mi-a venit şi mie rândul. 
Am oprit frumos şi brusc cerul a căzut pe mine. Din senin, au 
apărut poliţaii. M-am culcat la pământ gândindu-mă că poliţiştii 
cred că eu am furat nenorocita aia de maşină. 

Ceafa comandantului devenise roşie. 

— Te pot asigura că nu la asta s-au gândit oamenii mei. 

Tylo sesiză ostilitatea dintre ei. 

— Domnule Waterstone, polițistul acela este un impostor, un 
criminal periculos, căutat de poliţie. 

— Da, zise Waterstone. M-am gândit eu la asta. 

— Imi pare rău că ai fost băgat în aşa ceva. 

— Sunt băgat rău, doamnă. Tipul ăla mi-a luat maşina. 

Poate că n-o va reține foarte multă vreme, îşi zise Tylo. 

Camioneta fusese dată în urmărire, în şase state, imediat ce 
Waterstone le spusese povestea lui. N 

Consemnul conținea multe precauții. In cazul în care 
camioneta este zărită, poliţiştii să nu se apropie de ea, ci să ia 
imediat legătura cu Serviciul Secret, să o urmărească şi să ceară 
întăriri. De când se dăduse alarma, trecuseră şaptezeci şi cinci 
de minute, dar Tylo mai spera. 

— lţi aducem noi camioneta înapoi, zise ea. Comandantul va 
lua măsuri ca să ajungi oriunde doreşti. 

Waterstone privea neîncrezător la chipurile celor din jurul lui. 

— Adică pot pleca? 

— Cu scuzele noastre. 

Waterstone se ridică în picioare. 

— Aş putea să vă întreb, sau o să aud la ştiri? Cine este 
individul ăsta? Ce-a făcut? A omorât vreun poliţist? 

— Cam aşa ceva. Tylo îi deschise uşa. Eşti un om norocos, 
domnule Waterstone. 


Aglomerarea de autobuze ale mass-media, din jurul Casei 
Albe, le-a dat serios de furcă agenţilor, în uniformă, ai Serviciului 
Secret. Reporterii se aliniaseră lângă poarta neagră din fier 
forjat, gata să-şi înceapă reportajele. Dincolo de peluza 
întunecată, în Biroul Oval, străluceau feeric luminile. Aşa-zisul act 
terorist irakian ameninţa să dea în clocot. Faptul că preşedinta se 
afla încă la serviciu în seara dinaintea Zilei Recunoștinței era un 
element încurajator. 


304 


Dar reprezentanţii presei n-aveau de unde să ştie că 
activitatea de la Casa Albă şi sosirea reprezentanţilor armatei, ca 
şi cea a consilierilor civili, toţi cu feţe posomorite, n-avea câtuşi 
de puţin legătură cu situaţia încinsă din Orientul Mijlociu. 
Problema irakiană se dovedea acum un camuflaj perfect. 

— A venit ca o adevărată mană cerească, zise Claudia 
Ballantine, conştientă de faptul că reporterii stăteau la pândă în 
întuneric. 

Se întoarse către Sloane Ryder, care se aşezase, alături de o 
altă persoană, lângă şemineul în care ardeau butucii. 

— Eşti cam palidă. Crezi că mai poţi face faţă? 

Sloane se uită la puloverul cu fir argintiu pe care-l purta. Ea şi 
preşedinta aveau cam aceeaşi mărime, iar Claudia Ballantine o 
trimisese sus, în apartamentele sale, ca să-şi schimbe hainele 
pline de sânge. N 

— Mă descurc, doamnă preşedintă, răspunse Sloane. In ce 
stare se mai află... domnul French? 

— Oficial vorbind, este bine-mersi, interveni James Trimble. 
Consilierul ANS scutură din cap. Medicii de la spitalul Johns 
Hopkins nu înțeleg cum de mai trăieşte. Oricum nu garantează 
că va supraviețui până mâine. Trimble făcu o pauză, înainte de a 
continua: Doamnă preşedintă, scuzaţi-mă că vă bat la cap, dar în 
Taiwan e aproape miezul zilei. 

— Ştiu. _ 

Claudia Ballantine se uită la Sloane. In ultimele două ore, 
tânăra femeie îi spusese cea mai fantastică poveste, una atât de 
revoltătoare şi de indecentă, încât preşedintei parcă nu-i venea 
să creadă. Insă adevărul conţinut în spusele lui Sloane se vedea 
în fiecare rană şi vânătaie pe care o avea, ca şi esenţa frazelor ei 
aproape incredibile. 

Când Sloane revenise din apartamentul preşedintei, găsise 
Biroul Oval plin de lume. Erau prezenţi membrii importanţi ai 
cabinetului şi militari de rang înalt. Unii o priviseră cu suspiciune, 
altora nu le venise să-şi creadă urechilor, însă totul se schimbase 
când preşedinta o îndemnase să repete întreaga poveste. Apoi în 
birou se auziră blesteme şoptite, însoţite de priviri temătoare, 
furişe. 

Când se încinseseră dezbaterile legate de ceea ce trebuia 
întreprins, Sloane se retrăsese pe un fotoliu şi rămăsese cu 
privirile pierdute în flăcările şemineului. Sloane îşi auzi numele şi 
când ridică privirea constată că în încăpere nu se mai aflau decât 
preşedinta şi James Trimble. 


305 


— Spune-le că venim, i se adresă preşedinta lui Trimble. 

Trimble vorbi scurt la telefon, apoi le urmă pe preşedintă şi pe 
Sloane în hol. Deoarece riscul ca Meşterul să o fi luat drept ţintă 
pe preşedintă era foarte mare, Serviciul Secret dublase paza la 
Casa Albă. 

Micul ascensor, amplasat între Biroul Oval şi Sala de întrunire 
a cabinetului, era plin acum de bărbaţi vânjoşi, ale căror sacouri 
erau descheiate, pentru a le permite să pună rapid mâna pe 
armă, dacă ar fi fost cazul. 

In timp ce liftul cobora cei nouăzeci de metri până în 
adâncurile subsolului, Sloane încerca să se pregătească pentru 
ceea ce avea să urmeze. Insă, după cum aflase deja, niciodată 
nu poţi fi pregătit să faci faţă unui univers asemănător aceluia în 
care tocmai aterizase. 

Ascensorul încetini şi se opri lin. Agenţii îşi escortară obiectivul 
până la uşa antiatomică, dincolo de care se putea zări centrul 
prezidenţial de comandă nucleară. 

Rolul acelei încăperi, ca şi atmosfera care domnea acolo, o 
făcură pe Sloane să se cutremure. Camera, cât o mică sală de 
conferinţe, cu trei niveluri, era prevăzută la cel inferior cu trei 
monitoare, fiecare de mărimea unui ecran multiplex. Unul dintre 
ele înfăţişa proiecția Mercator a globului pământesc, al doilea 
oferea o vedere de ansamblu, din satelit, asupra coastei de sud a 
Chinei şi asupra Taiwanului, iar al treilea prezenta, mult mai în 
detaliu, imaginea câtorva porturi şi aeroporturi chinezeşti. 

Cel de-al doilea nivel era ocupat în totalitate de computere, la 
care lucrau, cu căştile pe urechi, peste treizeci de ofiţeri. 

La al treilea nivel, cel mai de sus, se aflau mai multe fotolii 
mari şi confortabile, din piele, aşezate în faţa unei lungi console. 
In centru se afla fotoliul prezidenţial şi câteva telefoane aşezate 
alături. 

Un general de aviaţie o escortă pe preşedintă la locul ei şi îi 
şopti ceva la ureche. Claudia Ballantine scutură din cap şi spuse 
un „nu” ferm. Sloane se întrebă dacă nu cumva ofiţerul încerca 
s-o facă să se răzgândească. 

Mai devreme, în Biroul Oval, avusese loc o dezbatere 
furtunoasă cu privire la oportunitatea unei mutări a preşedintei 
la Mount Vermont, în Munţii Albaştri din Virginia. Din acel loc, 
mult mai sigur, ea şi consilierii ei ar fi putut acţiona într-o 
eventuală confruntare nucleară, folosindu-se de studiourile de 
televiziune din Mount Weather, pentru a lua legătura cu 
supraviețuitorii. 


306 


Sau poate că locul acela fusese ales din cauza musafirului. 

După o clipă, Claudia Ballantine îi făcu semn generalului să 
plece şi îi spuse lui Trimble: 

— Adu-l aici. 

Bărbatul părea şi mai mic între cei doi ofiţeri de marină care îl 
escortau, dar şi din cauza uşii enorme. După ce omul intră în 
centrul de comandă, uşa începu să se închidă în urma lui. 
Incăperea se zgudui abia perceptibil, atunci când zăvoarele uşii 
se închiseră. 

Li Peng, ambasadorul Chinei, privi lung împrejurul său, de 
parc-ar fi ajuns într-o altă lume. Pentru un chinez, era destul de 
înalt. Avea trăsături frumoase şi un păr negru ca abanosul. 
Faptul că absolvise două facultăţi americane şi că avea o ţinută 
agreabilă, îi permisese să-şi facă mulţi prieteni sus-puşi, atât în 
guvern, cât şi în domeniul afacerilor. Pentru că era obişnuit cu 
America şi în acelaşi timp rămăsese devotat Partidului, Li Peng 
fusese numit în funcţia de ambasador. Nimic din experienţa lui 
nu-l pregătise însă pentru o astfel de situaţie. Telefonul urgent 
de la Casa Albă şi graba cu care venise acolo îl cam neliniştiseră. 
El privi din nou în jur şi înţelese că lucrurile nu erau deloc roz. 

— Domnule ambasador, zise preşedinta ridicându-se, în timp 
ce Trimble îl conducea pe diplomat spre fotoliul ei. 

— Doamnă preşedintă, murmură Peng. 

Nu-şi mai putea lua privirile de la uriaşele ecrane şi de la toţi 
operatorii care îşi făceau imperturbabili meseria. 

Preşedinta îl invită să se aşeze pe un fotoliu, lângă ea. 

Peng se aşeză şi în clipa aceea avu aceeaşi imagine a lumii ca 
şi preşedinta. Simţea că, într-un mod inexplicabil, ea şi-l făcea 
complice. 

— Ştii pentru ce te-am rugat să vii aici, domnule ambasador? 

— Nu, doamnă preşedintă. Mi s-a spus doar că este foarte 
urgent. 

— Da, este. Claudia Ballantine îl privi drept în ochi. Acum 
cincizeci şi opt de ani, mai exact pe data de 7 decembrie 1941, 
doi diplomaţi japonezi s-au întâlnit cu ministrul Apărării al SUA. Şi 
ei au pretins atunci că nu ştiu pentru ce fuseseră chemaţi la 
ordine, deşi aveau la ei o declaraţie oficială de război. Au 
înmânat-o puţin prea târziu. Bombele căzuseră deja peste Pearl 
Harbor. 

— Doamnă preşedintă... 

— Te rog, priveşte monitorul din stingă. 

Lui Peng i se tăie răsuflarea. Pe ecran apăruse Dodge French, 


307 


zăcând pe un pat de spital, înconjurat de aparatura care-l ţinea 
în viaţă. Un felcer tânăr intră în cadru şi apropie o oglinjoară de 
buzele lui French. Camera video mări imaginea şi prinse în cadru 
oglinjoara aburită. 

— Poate nu crezi în aparate, zise preşedinta, dar oglinda nu 
minte. Dodge French a scăpat cu viaţă, iar noi vom avea grijă să 
nu moară. 

Preşedinta nu-i spuse nici pentru câtă vreme va putea fi 
menţinut astfel şi nu-i explică lui Peng faptul că ridicăturile care 
se distingeau sub pătură, acolo unde ar fi trebuit să se afle 
picioarele lui French, erau nişte pături rulate. 

— Ne-a spus deja destule lucruri, continuă ea. Şi sperăm să ne 
mai spună. Deocamdată ştim atât cât avem nevoie. Vrei să afli 
câte ceva? 

Peng îşi trecu limba peste buzele care i se uscaseră. 

— Doamnă preşedintă, nu ştiu ce să spun. Credeţi-mă, ar 
trebui să iau legătura cu guvernul ţării mele, pentru a primi 
instrucţiuni... 

— Asta ceva mai târziu. Acum ar fi mai bine să asculţi. Sloane? 

Sloane îşi adună gândurile şi îi repetă lui Peng ceea ce-i 
spusese Dodge French, în timpul fugii lor din Occoquan. 

— Doamnă preşedintă, mi se par toate de necrezut! rosti Peng 
cu vehemenţă. Acuzaţiile acestea sunt simple calomnii! Ţara 
mea nu are cunoştinţă de... 

— Acum are, zise preşedinta, închizându-i gura. Ceea ce vom 
face acum, e hotărât de mult. 

Preşedinta se aplecă în faţă şi spuse în microfon: 

— Căpitane. 

Undeva jos, un ofiţer introduse un cod de acces. Imaginea cu 
French la spital dispăru, iar pe ecran apăru o proiecţie a globului. 
Intr-o zonă, înconjurată de Filipine, Okinawa şi Thailanda, pulsau 
câteva puncte roşii. 

— Majoritatea consilierilor mei militari n-au fost de acord să-ţi 
arăt toate astea, zise preşedinta. Nici măcar n-au vrut ca tu să vii 
aici. Pe de altă parte însă, eu vreau să vezi totul, pentru ca 
raportul pe care îl vei trimite la Beijing să fie complet şi exact. 
Aceste puncte roşii, domnule ambasador, reprezintă forţele 
noastre prezente în Orientul îndepărtat. După cum poţi vedea, 
ele încercuiesc Taiwanul. Strâmtoarea Taiwan este, în această 
clipă, fără apărare, din motivele pe care cu toţii le ştim. Poate că 
forţele noastre par pentru moment prea departe. Totuşi, tu şi 
şefii tăi ar trebui să înţelegeţi următoarele: avioanele noastre de 


308 


bombardament, inclusiv modelul B-2 Stealth, pot fi realimentate 
în aer. 

Preşedinta se uită la ceasul digital suspendat de tavan. 

— Peste exact cincisprezece minute, toate porturile şi 
aeroporturile chineze se vor afla în raza de acţiune a rachetelor 
noastre. In acelaşi timp, comandanții submarinelor care au 
posibilităţi de lansare a rachetelor vor fi alertaţi şi vor 
redirecţiona armamentul împotriva oricărei nave chinezeşti sau a 
oricărui transportor de trupe, care ar intra în Strâmtoarea 
Taiwan. 

— Doamnă preşedintă, dar asta este o ameninţare mai mult 
decât directă! 

Preşedinta se apropie de Peng. 

— Nu, domnule! Aceasta este o reacţie rezonabilă, faţă de un 
potenţial atac asupra unui stat suveran. Informatorii voştri ştiu 
că forţele noastre militare nu sunt echipate numai cu arme 
convenţionale. In cazul de faţă, numai primul atac va fi 
convenţional şi va ţinti doar soldaţii voştri care se îndreaptă spre 
Taiwan. Dar nu trebuie să se ajungă la asta. Transmite 
Beijingului să se retragă, domnule ambasador. Ştim că atacul va 
avea loc de Ziua Recunoștinței, dar nu cunoaştem dacă ora se 
referă la ora noastră, ori la a voastră. Dacă e după ora voastră, 
atunci atacul va începe în curând, deci va trebui să reacţionaţi 
rapid. Dacă este vorba de ziua de mâine, atunci în momentul 
atacului vom avea şi mai multe forţe în zonă. 

Preşedinta se îndepărtă. 

— China nu trebuie să facă asta. Nu are nevoie de aşa ceva. 
Aţi aşteptat zeci de ani ca să vă recuperaţi Hong Kong-ul. Curând 
bătrânii din Taiwan şi cei de aici vor dispărea. Atunci poate doar 
chinezii din Taiwan şi cei din ţara mamă vor dori unificarea. 
Lăsaţi-i pe ei să decidă, nu pe cei câţiva industriaşi şi comercianţi 
care nu urmăresc decât profitul. Astfel de oameni nu au avut şi 
nici nu vor avea vreodată, puterea de a crea astfel de 
protocoale. 

Preşedinta se ridică şi arătă cu mâna spre încăpere. 

— Acum ştii ceea ce ştim şi noi. Ai văzut ceea ce am văzut şi 
noi. lInţelegi ceea ce se va întâmpla dacă Beijingul se 
încăpăţânează să rămână pe poziţii. Vorbeşte cu şefii tăi, 
domnule ambasador. Fă-i să înţeleagă că această nație nu va 
tolera un nou Pearl Harbor. Nu sub privirile mele. Sub nici o 
formă! 


309 


În ajunul Zilei Recunoştinţei, Chinatown era pustiu. Se aflau 
acolo doar nişte bătrâni, care nu agreaseră niciodată această 
sărbătoare şi câţiva imigranţi, sosiți de curând. 

Mai Ling şedea în bucătăria măcelăriei şi se uita la bucătarii 
care jucau cărţi într-un colţ, fără să facă nici un zgomot. 
Proprietarul măcelăriei şi soţia acestuia îşi făceau calculele 
încasărilor. Nimeni nu ridică privirea când uşa din spate se 
deschise şi în încăpere intră un bărbat alb, înalt. 

— Bună seara, mamă, zise Meşterul. 

Mai Ling îşi aprinse calmă ţigara, iar în clipa următoare îl 
plesni pe Meşter peste faţă. 

Meşterul simţea usturimea palmei pe obraz şi ştia că asta se 
datora faptului că nu-l omorâse pe French. 

— Nu va mai trăi multă vreme, mamă, spuse el calm. Adică nu 
va mai apuca să spună ceva. Poate că deja a murit. 

Mai Ling exploadă: 

— Te înşeli. A supravieţuit îndeajuns ca să spună destule. 

Ea îi relată ceea ce-i spusese Li Peng, la întoarcerea de la 
ambasadă. Li Peng, frângându-şi mâinile şi vorbind cu glasul lui 
şovăielnic. 

— Li Peng l-a văzut pe French, pe un monitor, zăcând într-un 
pat de spital, zise Meşterul. Dar nu l-a văzut direct. 

— Şi respira, adăugă Mai Ling. 

— La oglindă, da. Interesant e faptul că preşedinta s-a străduit 
cam mult să demonstreze acest lucru. Oare Li Peng nu e victima 
unei farse? Mă pricep bine la deghizări şi la efecte speciale. 
Oglinda ar fi putut fi aranjată. 

— Peng crede că americanii nu l-ar fi adus în cea mai discretă 
încăpere a lor doar ca să facă o farsă. 

— N-o puteau face mai bine, decât strecurându-i o minciună 
mică, învăluită într-un mare adevăr. 

— Nu poţi să accepţi că l-ai ratat pe French. 

Meşterul scutură din cap. 

— Ştii ceva? Cred că americanii au aflat despre intenţiile 
voastre în legătură cu Taiwanul, dar după cele spuse de Peng, nu 
ştiu cu precizie momentul. Au reacţionat astfel, deoarece cred că 
operaţiunea se află deja în curs de desfăşurare, orientându-se 
după ora Taiwanului şi nu că începe de-abia mâine. 

— Şi? 

— Şi nu se va schimba nimic din ceea ce era deja plănuit să 
aibă loc mâine. Indiferent ce le-a spus, French n-a scos un cuvânt 
despre familia Cho, nu-i aşa? 


310 


Mai Ling scutură din cap. Ea luase legătura cu familia Cho, cu 
mai puţin de o oră în urmă. Aceştia, inclusiv 1818, se aflau într- 
un hotel din apropiere. 

Meşterul se ridică în picioare şi îşi încheie nasturii de la 
pardesiu. Nu se va mai întâlni cu Mai Ling. Nu mai era necesar. 
Ştia cu precizie ce urma să facă. 

— Să ai noroc mâine, îi ură Mai Ling, după care adăugă: Ar fi 
trebuit să te ascult şi să te las să-i vii de hac femeii aceleia, 
Ryder! 

Meşterul o privi peste umăr. 

— Da. Insă nici acum nu e prea târziu. 


311 


32 


În vreme ce în apartamentul pentru oaspeţi de la Casa Albă, 
Sloane Ryder se răsucea într-un somn agitat şi neodihnitor, 
legătura prin satelit dintre Taipei şi Washington funcţiona. 

Inainte ca preşedinta şi primul-ministru al Taiwanului să 
termine discuţia, primele unităţi navale taiwaneze ieşeau deja 
din bârlogul lor pentru a-şi ocupa poziţiile defensive în apele lor 
teritoriale. 

Sub denumirea de „exerciţii militare comune”, acestora li se 
alăturase şi aviația taiwaneză. Avioanele F-16 şi F-18, înarmate 
până-n dinţi, ieşiseră din hangarele lor şi patrulau pe cer. Ele 
erau realimentate în timpul zborului şi aterizau doar pentru 
schimbarea piloților. 

In acelaşi timp, submarinul american Virginia, având la bord, 
printre altele, o gamă de rachete de croazieră, ieşi la suprafaţă 
doar atâta cât să fie observat de sateliții chinezi. Era un semnal 
evident, pentru Beijing, că americanii nu minţiseră în legătură cu 
prezenţa lor în strâmtoare. 

Între timp, sateliții americani şi avioanele-spion SR-71 circulau 
încolo şi încoace deasupra țărmului chinez, pentru a depista 
eventuale mişcări de trupe. 

La Washington, se făceau preparative de un cu totul alt gen. 

Holland Tylo şi Hollis Fremont se întorseseră de la sediul 
poliţiei statale şi raportaseră că Meşterul scăpase şi că nu fusese 
găsită camioneta lui Waterstone. Preşedinta se hotărî să 
sporească presiunile asupra forţelor de ordine. Dat fiind că poliţia 
avea deja descrierea Meşterului, transmisă telegrafic, ea îl 
convocă pe şeful FBI şi pe cel al poliţiei din Washington pentru a- 
i informa că era posibil ca atentatul la viaţa lui Dodge French să 
aibă legătură cu asasinarea generalului Sam Murchison. Prin 
urmare, ambele acţiuni puteau fi opera unuia şi aceluiaşi asasin 
sau grup de asasini, aflaţi în slujba lui Saddam Hussein. Cum 
scurgerile de informaţii nu puteau fi evitate deoarece erau 
implicate multe persoane, presa avea să facă legătura dintre 
ştirea referitoare la French şi restul poveștii. 

In timp ce Fremont aştepta cu nerăbdare ca Meşterul să fie 
semnalat pe undeva, Tylo se străduia să crească măsurile de 
securitate care o priveau pe preşedintă. Senzorii pentru 


312 


depistarea oricărui intrus, dispozitivele audio, video, electronice, 
traductoarele de presiune şi instalaţiile cu radiaţii infraroşii, care 
înconjurau ca o reţea invizibilă Casa Albă, fuseseră verificate cu 
mare atenţie. Echipele de pază ale Serviciului Secret, cu tot 
armamentul din dotare, fuseseră amplasate pe acoperiş. Trei 
agenţi monitorizau sistemul digital de localizare, care urmărea 
deplasarea preşedintei, atât în interiorul Casei Albe, cât şi în 
exteriorul acesteia. S-a procedat la revizuirea programului 
Claudiei Ballantine pentru Ziua Recunoştinţei. La Casa Albă 
urmau să sosească o sută treizeci de copii, împreună cu părinţii 
lor. Tylo ordonă reverificarea pe computer a tuturor rudelor 
copiilor respectivi. Eventualele amănunte dubioase, o dată 
descoperite, urmau să-i fie aduse imediat la cunoştinţă. 

La ora trei dimineaţa, preşedinta se retrase în dormitor. După 
o oră, Tylo, care verificase datele tuturor părinţilor, pe măsură ce 
îi parveneau, se duse şi ea să se culce. 


Activitatea de căutare se desfăşura cu maximă rigoare. 

Meşterul observase sporirea efectivelor de poliţie aflate la 
datorie. 

In presă apăruseră reportaje care subliniau o posibilă legătură 
între accidentul lui Dodge French şi asasinarea şefului de Stat 
Major. Asta însemna că FBl-ul şi toate celelalte forţe federale se 
aflau şi ele la pândă. Până şi în hotel măsurile de securitate 
sporiseră. Recepţionerii şi diverşi alţi oameni, îmbrăcaţi civil, 
erau atenţi la toate persoanele din hol şi din celelalte încăperi 
publice. 

Meşterul îşi petrecuse noaptea în livingul apartamentului 
închiriat de Ambasadă, pentru familia Cho. Privind pe fereastră, 
dincolo de parc, spre Grădina Rock Creek, constată că era o 
superbă zi de toamnă. 

Intră în baia care separa cele două camere şi îl examină cu 
ochi critici pe bărbatul din oglindă. 

Umflătura de pe abdomen, un dispozitiv folosit de actriţe ca să 
pară gravide, îl făcea să pară mai scund decât era în realitate şi 
mult mai gras. Pantalonii largi şi sacoul de tweed se potriveau cu 
barba căruntă, cu mustaţa tăiată scurt, cu ramele de baga ale 
ochelarilor şi cu pipa. Arăta acum ca un om de ştiinţă prea puţin 
interesat de imaginea lui. 

Se întoarse în living şi scormoni atent în portofelul jerpelit, în 
care se aflau un permis de conducere emis în California, o 
legitimaţie de la Universitatea din California, un bilet de avion, 


313 


spre Los Angeles, un carnet de asigurări sociale şi câteva cărţi de 
credit, toate pe numele Joseph Pularski. În cazul în care ar fi fost 
oprit şi legitimat, Joseph Pularski n-ar fi ridicat nici un semn de 
întrebare. 

— Eşti gata. 

Meşterul se întoarse spre nord-coreeancă. 

— Da. 

— Eşti mai ceva decât un cameleon. 

El zâmbi satisfăcut. 

— Şi băiatul? 

— Este bine, exact aşa cum ne doream. Sedativul pe care i l- 
am dat aseară şi-a făcut efectul. Femeia se uită la ceas. Mai sunt 
două ore până la ceremonie. Dacă va fi tot ametit, îi voi da cinci 
miligrame de dexedrină, ca să se comporte la fel ca ceilalţi copii. 

Femeia căută în poşetă şi îi întinse Meşterului un telefon 
celular, Motorola. 

Meşterul îl cântări în palmă. 

— E ceva mai greu decât unul obişnuit. 

— Puțin mai greu, din cauza emiţătorului. Ca să-l foloseşti, 
tragi antena, apeşi pe butonul de alimentare, apoi pe tasta 
„pound” şi în fine pe tasta de expediere, „send”. 

Meşterul se uită la micuțul telefon, ale cărui măruntaie 
fuseseră înlocuite cu un emiţător suficient de puternic, astfel 
încât comanda declanşării să ajungă la ţintă, în ciuda 
nenumăratelor interferenţe de semnal întâlnite în cale. 

— Şi raza de acţiune? 

— O sută optzeci de metri. Distanţa faţă de „kilometrul zero” 
este de numai optzeci şi cinci de metri, peste Peluza din Sud, 
până la uşa Sălii de recepții. Vremea e atât de bună încât vor 
ţine petrecerea în aer liber, pe peluză, după cum scriu ziarele. 
Asta îţi va uşura sarcina. 

Meşterul băgă telefonul în buzunar şi luă de pe măsuţă un 
exemplar mototolit din Moby Dick. 

— lţi doresc o călătorie plăcută până acasă, îi spuse el femeii 
şi dădu să plece. 

— Oare va fi plăcută? 

Cu mâna pe clanţă, Meşterul îi răspunse: 

— Ţi-e teamă că te voi omori, odată ce ţi-ai terminat rolul, 
pentru că ştii cum arăt? 

Ea dădu din cap. Meşterul continuă: 

— Vei fi deja în drum spre aeroport, când eu îmi voi termina 
treaba. N-ai avea cum să intervii sau să mă opreşti. Da, te vei 


314 


afla în deplină siguranţă. 

Femeia se pricepea foarte bine să identifice minciuna, iar 
acum ea nu observă, în vorbele Meşterului, nici un semn care să 
o avertizeze că acesta n-ar fi spus adevărul. Insă ea nu avea de 
unde să ştie cât de sincer sunase promisiunea Meşterului în 
urechile colonelului care condusese lagărul din care fusese luat 
copilul cu numărul 1818. 


În timp ce Meşterul ieşea din apartamentul închiriat de 
ambasadă, la Casa Albă se efectuau ultimele retuşuri ale 
petrecerii. 

La micul dejun, în sufrageria de serviciu, Holland Tylo insistase 
ca petrecerea să aibă loc în interior, în cadrul sigur al Sălii de 
recepții, dar preşedinta nu cedase. Ea plănuise ca micuţii oaspeţi 
să mănânce şi să se hârjonească afară ţinând cont şi de faptul că 
vremea se arăta bună. In plus, Sala de recepții era rezervată 
părinţilor, pentru ca aceştia să poată conversa. 

Personalul Casei Albe aranjase mesele, scaunele, lămpile 
portabile pentru încălzirea alimentelor şi cărucioarele de servit, 
pe Peluza din Sud, aparatura între cele două scări exterioare, de 
piatră, care descriau fiecare câte un semicerc, spre uşa Sălii de 
receptii. De acolo, părinţii îşi puteau supraveghea copii care se 
jucau. 

La bucătărie, maeştrii culinari ai Casei Albe se aflau în faza 
finală a preparării prânzului. La pregătirea mâncării, se ţinuse 
cont de necesităţile dietetice, atât ale copiilor, cât şi ale părinţilor 
acestora. Din fericire, carnea de curcan şi celelalte preparate 
erau perfect compatibile, în majoritatea cazurilor. Pentru câţiva 
dintre invitaţi, curcanul fusese înlocuit cu carne de miel sau cu 
peşte. Un rabin supraveghease personal prepararea unui prânz, 
cuşer, pentru o familie din Israel. 

La ora douăsprezece şi jumătate, Tylo procedă la ultima 
verificare a întregului amplasament. La fiecare punct de control 
al vehiculelor, se aflau, împreună cu instructorii lor, câini 
specializaţi în depistarea eventualelor bombe. Agenţi sub 
acoperire patrulau discret în zonele împădurite din spatele 
gardului înalt de trei metri, care separa terenul Casei Albe de 
trotuarele publice. Barierele de ciment de pe Bulevardul 
Pennsylvania fuseseră verificate în zori, pentru a se descoperi o 
eventuală încărcătură explozivă. Serviciul Secret verificase uşile 
şi ferestrele Sălii de recepții. Două elicoptere cu lunetişti patrulau 
continuu deasupra Casei Albe. Buna funcţionare a radarului 


315 


folosit de Serviciul Secret pentru urmărirea aeronavelor care 
aterizau şi decolau la aeroportul naţional fusese atent testată. 

— Cum staţi? o întrebă Fremont pe Tylo, când aceasta îşi 
termină tura de inspectare în preajma punctului de pază de pe 
Strada 5. 

— Suntem pregătiţi. Dar ce se aude cu Meşterul? 

Fremont scutură din cap a neputinţă. 

— Se află el pe undeva prin preajmă şi aşteaptă. Poate că în 
clipa asta ne urmăreşte. 

Tylo se uită în lungul Străzii 5. La intersecţia cu Bulevardul 
Pennsylvania se oprise un autobuz, din care coborâse un grup de 
adulţi însoţiţi de copiii lor. 

— A început, zise ea. 

— La fel şi Meşterul, spuse Fremont. 

Merseră până la Aleea Executivului, alee care înconjoară 
Peluza de Sud. Dincolo de gardul din fier forjat, fântâna arteziană 
arunca apa la mare înălţime. 

— Ata a fost ideea? o întrebă Fremont. 

Tylo dădu din cap. Cu cât presiunea apei era mai mare, cu 
atât mai sus se înălța şuvoiul de apă şi astfel putea bloca sau 
devia un eventual glonţ. 

Până şi de Ziua Recunoştinţei, ciorchinele de turişti nu lipseau 
de lângă gard, pentru a face fotografii. Tot acolo se aflau două 
maşini de urmărire, un Branco şi un automobil de oraş. 
Geamurile Branco-ului erau coborâte, pentru ca agenţii să poată 
cerceta cu ajutorul binoclurilor turiştii. 

— Nu poate face nimic, zise Tylo. Nu poate trage de acolo. Şi e 
singurul loc de unde s-ar putea trage. 

Fremont nu comentă. Ca fost agent al Serviciului Secret, 
Fremont o înţelegea foarte bine pe Tylo. Era adevărat. Se 
făcuseră verificări repetate asupra tuturor persoanelor legate de 
acest eveniment, mergându-se până la spălătorii de vase de la 
bucătărie. Nu se ridicase nici un semn de întrebare; nimic 
alarmant. Poate că tocmai din această cauză încordarea 
ajunsese la cote maxime. Liniştea aceea părea nefirească, în 
aşteptarea ceremoniei care urma să aibă loc; devenise aproape 
insuportabilă. 

— Tu ce vei face? o întrebă Fremont. 

— Eu mă voi afla în continuă mişcare, la numai un metru de 
preşedintă. Dar tu? Ai vreo treabă înăuntru? 

— O să rămân afară o vreme. L-am ratat la Occoquan, dar nu 
va mai avea parte încă o dată de un asemenea noroc. 


316 


Cei doi Cho, împreună cu 1818, se urcară ultimii în autobuzul 
aflat pe aleea hotelului şi se aşezară pe locurile din spate. 
Femeia constată cu bucurie că toţi părinţii erau foarte 
emoţionaţi, iar cei emoţionaţi nu-şi mai amintesc ulterior mare 
lucru. 

Călătoria până pe Strada 5 dură mai puţin de zece minute. 
Soții Cho şi 1818 coborâră ultimii din autobuz şi rămaseră la 
capătul cozii care număra şaizeci şi ceva de oameni. După ce 
sosi încă un autobuz, cu musafiri, soţii Cho deveniră nişte 
anonimi, pierduţi în mulţime. 

In timp ce se apropiau de punctul de verificare, femeia încercă 
să facă abstracţie de agentul Serviciului Secret, aflat înăuntru şi 
de camerele video. lşi spuse că trebuia să pară o mamă 
emoţionată, surescitată, încântată de tot ce vedea în jurul ei. şi 
trase soţul de mânecă şi începu să vorbească cu el, arătând spre 
clădirea Trezoreriei. Bărbatul intră în joc. Cei doi continuară să 
comenteze în timp ce coada înainta spre punctul de verificare. 

— Invitaţia şi actele dumneavoastră, vă rog? 

Paznicul avea un ton politicos, dar privirea lui îi cerceta cu 
atenţie pe cei trei Cho. 

Bărbatul îi dădu scrisoarea şi paşapoartele. 

Paznicul se uită la fotografii şi le compară cu cele trei figuri din 
faţa lui. Apoi trecu invitaţia din partea „Mâinilor Speranţei” 
printr-un dispozitiv de scanare, care evidenția anumite însemne, 
invizibile cu ochiul liber, printre care şi figura lui George 
Washington. Insemnele erau autentice şi se aflau exact în 
locurile în care trebuia să se afle. 

Paznicul făcu o ultimă verificare, introducând în computer 
numerele de paşaport şi fotografiile celor trei Cho. 

— Vă mulţumesc, oameni buni. Acum puteţi intra. Vă urez 
distracţie plăcută. 

Zâmbetul femeii ascundea un imens oftat de uşurare. Ea se 
uită în jos, la 1818, care privea în jurul său, fascinat de veveriţele 
care se zbenguiau pe crengile arborilor din apropiere. 

— Avem mii - la veverite mă refeream, zise tânăra care-i luă 
în primire. Bună, eu sunt Jenny, unul dintre ghizii voştri. 

II mângâie pe 1818 pe creştet. 

— Ce copilaş dulce. Doamnă, domnule, vă rog să veniţi după 
mine. Vă conduc până la Sala de recepții. E o zi minunată, nu-i 
aşa? 

Coreencei îi stătu pe limbă să-i spună că ziua va fi şi mai 


317 


grozavă. 


Lee Porter o găsi pe Sloane în biblioteca de lângă 
apartamentele pentru oaspeţi ale Casei Albe, aşezată la un birou, 
cu un laptop, un carneţel şi o carte deschisă în faţă. El se 
încruntă atunci când îi observă umflătura de pe obraz şi când o 
văzu cum se schimonoseşte de durere, în timp ce ridica mâna ca 
să-l salute. 

— Cum te simţi? o întrebă el. 

— Mă voi simţi mult mai bine la sfârşitul zilei, sau când va fi 
prins nenorocitul ăla. Se uită plină de speranţă spre şeful ei. 

Porter scutură din cap. 

— Parcă l-a-nghiţit pământul. Mi-ar plăcea să cred că a văzut 
întreaga desfăşurare de forţe şi că a renunţat la atentat. 

— Nu-ţi face iluzii deşarte. Sloane continuă, după o scurtă 
pauză: Dar chinezii? 

— Nu zic nici pâs. Toate survolările noastre indică faptul că 
stau în aşteptare. Nici un fel de protest faţă de exerciţiile 
taiwaneze. Letargie totală. Porter arătă spre birou. Şi tu, ce-ai 
mai descoperit? 

Sloane ciocăni uşor cu unghia în ecran. 

— Absolut nimic, cel puţin până acum. Am parcurs toate 
rapoartele analiştilor. Nu avem decât presupuneri bazate pe 
interpretări asupra celor spuse de French. Ştim că undeva există 
un asasin. Ştim că preşedinta este ţinta lui. Facem tot ce putem 
ca s-o protejăm... 

— Insă nu îndeajuns. 

Sloane scutură din cap. 

— Ceva ne scapă. Suntem pe-aproape, dar nu vedem. 

— Ce carte e asta? 

Sloane îi arătă volumul Justine, de Lawrence Durrell. 

— În biblioteca de la Casa Albă nu l-am găsit, aşa că l-am luat 
din Georgetown, de la Olsson's. 

Porter citi cu glas tare pasajul subliniat: „Noi suntem copiii 
mediului în care trăim; el ne dictează întreg comportamentul şi 
chiar gândirea, în măsura în care noi reacţionăm la stimulii lui”. 

— Din tot ce mi-a spus French, acest pasaj, cred eu, a fost cel 
mai interesant. A încercat să-mi sugereze o explicaţie a modului 
în care gândeşte. Din păcate, nu ştiu cum să-l interpretez, ce 
semnificaţie ar trebui să-i dau, sau cu ce să-l pun în relaţie. 

— Poate că a încercat doar să te încurce, zise Porter. Lui 
French îi place să facă asemenea glumiţe. 


318 


— Da, îi place. Însă eu cred că atunci nu glumea. Sloane privi 
pe geam, dincolo de Porter. Ce se întâmplă afară? 

— Vino să vezi cu ochii tăi. 

Petrecerea se afla în plină desfăşurare. Câţiva copii, între 
şapte şi doisprezece ani, se jucau pe Peluza de Sud, ţipând, în 
timp ce agenţii din Serviciul Secret care formaseră un cordon în 
jurul zonei, îi supravegheau. Alţi stăteau la coadă în faţa 
cărucioarelor cu alimente, ţinând în mâini farfurii pentru friptură 
şi salată. O parte dintre copii se aşezaseră în jurul meselor şi 
începuseră să mănânce. 

— Preşedinta unde este? îl întrebă Sloane. 

— E înăuntru acum, cu părinţii. Porter se uită la ceas. Peste 
trei sferturi de oră va ieşi pentru a-şi ţine discursul. 

Sloane nu îşi putu reţine un zâmbet, privindu-i pe acei copii 
condamnaţi la o moarte nemeritată şi prematură, jucându-se sub 
cerul lui Dumnezeu, ca şi cum n-ar fi avut nici o grijă. Apoi îi privi 
pe cei conduşi de părinţi la bufet. Văzu o fetiţă indiancă, cu 
semnul distinctiv pe frunte, apoi un băiat asiatic, în costum de 
marinar, ţinut strâns de mână de mama lui. Băiatul părea 
supărat sau nervos. Femeia se aplecă asupra lui, moment în 
care, fără nici un avertisment, băieţelul începu s-o lovească cu 
pumnii săi mici, în ochi, în cap, unde nimerea. 

Lui Sloane i se tăiase răsuflarea. Femeia îl strângea tare pe 
băiat şi părea gata să-l lovească. In ultima clipă, ca şi cum ar fi 
sesizat ceva, ea se abţinu, îngenunche şi încercă să-l mângâie. 
Băiatul scutură din cap, apoi începu să se scarpine pe fese. 
Femeia îl luă de braţe şi copilul se agăţă de gâtul ei. Atunci, cu o 
mişcare care o uimi pe Sloane şi o făcu să se simtă jenată, 
femeia îşi băgă mâna în pantalonaşii copilului şi pipăi funduleţul 
acestuia, ca şi cum ar fi verificat starea unui pampers. 

Să aibă oare incontinență urinară?... Poate că da, ca un efect 
secundar al medicaţiei. 

Sloane o urmări pe femeie cum îl linişteşte pe copil şi cum îl 
duce încet spre coada de la bufet. 

— Ce vezi acolo atât de interesant? 

Sloane nu-şi dăduse seama că Porter plecase între timp de 
lângă geam. 

— Nimic deosebit... 

O dată ajunsă la coadă, femeia nu-l lăsă pe copil să se 
descurce singur. Ea îl ajută să-şi ţină farfuria şi îl conduse la o 
masă unde existau mai multe locuri libere. 

— Sloane? 


319 


Noi suntem copiii mediului în care trăim... 

Sloane continua să privească la petrecere. Nu era posibil aşa 
ceva. Sau era? 

Pentru orice eventualitate, ea îşi scoase mobilul şi formă un 
număr. Tylo răspunse imediat. 

— Sloane la telefon. 

— S-a întâmplat ceva? 

Sloane avu o ezitare, conştientă că ceea ce avea să spună 
suna cumplit. Apoi îşi luă inima-n dinţi: 

— l-aţi verificat pe toţi cei care-au intrat, da? Pe absolut toţi? 

— Toţi trebuia să aibă însemnele acelea pe invitaţie. 
Paşapoartele au fost şi ele verificate. 

— Dar copiii - marea lor majoritate - nu au paşapoarte. 
Numele lor figurează pe paşapoartele părinţilor. 

— Sloane, unde vrei să ajungi? 

— Aţi verificat toţi adulţii. Dar pe copii i-aţi verificat? 

— Toţi au trecut prin detectorul de metale... 

— French a zis: „Noi suntem copiii mediului în care trăim”. Am 
găsit pasajul în Justine. Durrell vorbea despre personajele adulte 
din romanul lui. Dar dacă French nu se referea la asta? Dacă se 
referea ad litteram la copii? Sloane auzi respiraţia accelerată a 
lui Tylo. Holland, preşedinta nu... nu s-a amestecat în mulţime? 

— Ba da. 

— Bine. Ştii ce ai de făcut, în situaţia asta. Dar dacă atunci 
când va ieşi afară şi se va opri la un copil îl va lua în braţe? 

— Dar şi copiii au trecut prin detector! 

— Auzi, nu ştiu dacă e adevărat sau nu. Voi i-aţi verificat pe 
părinţi. Dar pe copii... 

— Stai puţin, Sloane. Vorbesc pe altă linie. 

In Sala de receptii, Tylo se îndepărtă puţin de preşedintă şi îi 
făcu semn altui agent, ca să o înlocuiască. Apoi vorbi în 
microfonul de la încheietura mâinii. 

— Paza preşedintei. Ridicaţi la nivelul doi. Repet, la nivelul doi. 

Mesajul ajunse la toţi agenţii de serviciu. Mâinile lor ajunseră 
în sacouri sau deblocară încuietorile servietelor în care se aflau 
armele automate. Nivelul doi însemna că exista un potenţial 
pericol în zona de securitate. 

Tylo o urmări pe preşedintă cum face cu mâna mulţimii, 
zâmbind. Probabil că sesizase şi ea faptul că agenţii începuseră 
să se strângă în jurul ei şi o privi pe Tylo. 

— Spune-i preşedintei că deocamdată totul e în ordine, rosti 
ea în microfon; agentul se aplecă spre preşedintă, ca să-i 


320 


transmită mesajul. 

Tylo atinse rapid butonul. 

— Hollis? 

Spaţiul din faţa Peluzei de Sud se aglomerase. Profitând de 
vremea frumoasă şi de absenţa traficului rutier, mulţi veniseră să 
se bucure de o plimbare. 

— Sunt tot acolo, îi răspunse Fremont. Pe Aleea Executivului. 

Tylo nu-şi pierdu timpul ca să-i mai explice tot ce îi spusese 
Sloane. 

— Tu ce părere ai? Crezi că am greşit cumva cu copiii? Ar fi 
posibil ca unul dintre ei să fi fost folosit pentru introducerea unei 
arme? 

Mintea lui Fremont începu să lucreze febril. În munca ei la 
Omega, avea acces la informaţiile cele mai recente, adunate din 
întreaga lume. Copiii... Ceva legat de copii. Existase cândva ceva 
legat de asta şi ea se strădui să-şi amintească ce anume. 

Copii care poartă arme... Nu, nu e asta. Haide. Haide odată. 
Ce mai era? Copii, copii, copii... 

Copii folosiți ca arme. Asta era! 

Fremont simţi că se sufocă. Cu doi ani în urmă, un raport venit 
de la Mossad ajunsese şi pe biroul ei. Ideea: trimiterea de 
oameni cu dinamită în jurul mijlocului, într-un centru aglomerat 
din Tel Aviv. Explozii, corpuri dezmembrate, braţe şi picioare 
zburând prin aer. Schijele făcuseră victime pe o rază de şaizeci 
de metri. 

Concluzia raportului fusese: Mossad-ul confirmă faptul că 
există mulţi copiii, în taberele de antrenament ale teroriştilor. 
Acolo sunt învăţaţi cum să transporte bombe. Cum să devină ei 
înşişi bombe. 

Greşit! Dacă un copil ar fi fost burduşit sub haine cu explozibil, 
detectoarele şi câinii l-ar fi descoperit. Mai gândeşte-te! 

Taberele de antrenament... Pe cine mai menţionase raportul? 
Consilieri: vietnamezi, foştii membri ai KGB-ului, nord-coreeni... 

— Holland, este vreo familie din Coreea de Nord? 

— Nu. Doar din Coreea de Sud. Familia Cho. De ce? 

— Stai puţin. 

Nord-coreeni. Consilieri KGB. Consilieri medicali. 

Implanturi. 

— Unde-i preşedinta? întrebă Fremont. 

— In Sala de recepții. Tocmai vrea să iasă. 

— Să nu iasă încă. Să mai stea de vorbă acolo. Totul să pară 
cât se poate de natural. Opreşte-o imediat. 


321 


Tylo îşi duse încheietura mâinii la gură. 

— Alarmă de gradul trei. Spune-i preşedintei să mai rămână în 
încăpere. Să nu iasă deocamdată afară. 

Agentul aflat lângă preşedintă se aplecă şi îi transmise, 
zâmbind, mesajul. Bine lucrat, se gândi Tylo. Apoi zâmbi şi 
preşedinta şi începu să discute cu altă pereche. 

— Gata, a rămas la loc sigur, zise Tylo. 

— Ascultă-mă. Este posibil ca unuia dintre copii să-i fi fost 
implantate explozibile. lar astea nu sunt detectabile. Nici câinii 
nu simt nimic. 

Tylo vorbea calm. 

— Toţi copiii sunt afară. Şi câţiva părinţi. 

— Părinţii - dacă asta le sunt - vor sta lângă copil. Procedura 
de implant este foarte dureroasă. Copilul ar putea fi drogat astfel 
încât să stea cuminte, să pară normal. Dacă medicamentul nu-şi 
mai face efectul sau dacă doza a fost greşită, se va manifesta 
ciudat. 

— Ai spus „el”. Dar poate fi şi o fetiţă? 

— Posibil. 

— Eu mă duc afară, ca să văd ce se întâmplă. Sloane e în 
bibliotecă. De acolo are o vedere de ansamblu. Intreab-o dacă a 
descoperit ceva neobişnuit. 

Sloane o văzu pe Tylo ieşind. Sună mobilul. 

— Hollis la telefon. Eşti la fereastră? 

— Da. 

— Descrie-mi ce vezi. 

— Toţi copiii mănâncă. Mai sunt acolo nişte bucătari, câţiva 
ospătari, doi clovni, iar tipul costumat în dinozaur trece de la o 
masă la alta... 

— Dar părinţi există? 

— Sunt câţiva. Doi soţi, la o masă, cu fetiţa lor. Două mame, la 
o altă masă. Stai puţin. A ieşit un bărbat. Se îndreaptă spre un 
băiat aflat la o masă... Un băiat care stă cu mama lui. 

Fremont sesiză schimbarea din tonul lui Sloane. 

— Ce-i cu ei? 

Sloane avu o ezitare. 

— Nu sunt sigură. Toţi ceilalţi copii se comportă... normal. 
Râd, se joacă, se distrează. Copilul ăsta e cam ciudat, de parcă s- 
ar afla sub influenţa vreunui medicament, ceva de genul ăsta. 

— Ce rasă este? 

— Asiatic. 

— Şi mama? 


322 


— La fel. 

— Sloane, poţi să-mi spui dacă sunt japonezi, chinezi sau... 

— Nu, nici una, nici alta. Thailandezi, poate coreeni. 

Fremont simţi că i se strânge inima. 

— Sloane, ţine linia deschisă şi supraveghează-i. Spune-mi 
dacă fac vreo mişcare. 

— De ce? Ce... 

— Sloane, aşteaptă puţin. Trebuie să vorbesc cu Tylo. 

Fremont comută canalele. 

— Este un băiat asiatic, împreună cu mama lui, pe peluză, îi 
comunică ea lui Tylo. E posibil să fie coreeni. Apoi îi transmise 
rapid informaţiile furnizate de Sloane. Ar putea fi ei. 

— Să verific. 

Mişcându-se cât putea ea mai repede şi mai degajat în acelaşi 
timp, Tylo ajunse în Sala Hărţilor, unde fusese instalat un birou 
temporar. 

Ea începu să scaneze lista computerizată a invitaţilor. Coreea 
de Sud. Familia Cho. Vizele emise din iunie. Verificările n-au 
ridicat probleme. 

Tylo avu o ezitare. N-o putea ţine la infinit pe preşedintă în 
Sala de recepții. In acelaşi timp nu se putea apropia de băiatul 
familiei Cho sau de mama acestuia, până nu era sigură de 
vinovăția lor. Şi dacă ei erau atentatorii? Dacă băiatul avea 
cumva implanturi explozive în clipa în care s-ar fi apropiat de 
preşedintă, Tylo s-ar fi aruncat asupra lui. Cât explozibil purta el 
oare? Cât de departe ar fi trebuit să rămână preşedinta, ca să 
scape nevătămată? 

Oare el să fie? 

Tylo ştia că are timp pentru o singură încercare. Şi o puse în 
practică. Luă legătura cu un agent care ştia limba coreeană. li 
tastă rapid numărul pe ecran şi îi spuse să sune. 

Secundele i se păreau ore. Apoi agentul o sună şi îi spuse: 

— Am vorbit cu bunica. Zice că fiica ei şi soţul acesteia, 
împreună cu nepoţelul, se află acum la Washington, pentru 
întâlnirea cu preşedinta. 

Asta-i. Nu sunt suspecți. 

Agentul însă nu terminase tot ce avea de spus. 

— Dar ea a încercat zadarnic să ia legătura cu ei. Nimeni nu i- 
a răspuns la hotel. Este îngrijorată. li e frică să nu li se fi 
întâmplat ceva rău. 

— Li s-a întâmplat, rosti Tylo încrâncenată. Sun-o din nou pe 
bunică şi încearcă să obţii cât mai multe amănunte posibile 


323 


despre ei. 

Tylo reveni la Fremont. 

— Implanturile. Ce fel de implanturi ar putea fi? Şi cum ar 
putea fi ele detonate? 

— Băiatul a trecut de câini şi de porţi, aşa că bănuiesc că este 
vorba de plastic. Din acelaşi motiv, cu siguranţă că nu el deţine 
detonatorul, adică o telecomandă, un semnal electronic. 

— Ce fel de semnal? 

— Ştiu şi eu? Prin radio, prin telefon, prin impulsuri. 

— Şi cum l-am putea neutraliza, la emitere? 

— Dumnezeule. Nici nu ştim ce frecvenţă are emițătorul. Va 
trebui să neutralizezi toate emisiile electronice din zonă, ca să 
fim siguri de reuşită. 

— Dacă va fi nevoie, vom face şi asta. Tylo tăcu o vreme. 
Dacă băiatul nu poartă la el emițătorul, atunci cu siguranţă nici 
mama lui şi nici tatăl lui nu îl au asupra lor. Asta înseamnă... 

— Meşterul. Ştiu. Este pe aici pe undeva. Copiii se află la vreo 
cincizeci de metri de stradă. Trebuie să aibă un semnal îndeajuns 
de puternic ca să acopere distanţa asta, plus încă ceva de 
rezervă. Dar nu va fi prea departe. Va dori să vadă explozia. 

— E voyeurist? 

— Nu. Dar va dori să fie sigur de reuşită. O să încerc să mă 
ocup de lumea de aici. Poate am noroc. 

— Ai grijă... şi ţine canalul deschis. 

Tylo formă numărul de la Sala de pregătire a Bazei Aeriene 
Andrews. Îi răspunse imediat o voce încordată. 

— Locotenent Matthews. 

— La telefon este agent Tylo de la Serviciul Secret. Fiţi 
pregătiţi să verificaţi o identitate. 

— Am înţeles. 

— Delta, kilo, nouă, nouă, trei, şapte, opt, alfa. 

Tylo auzi în receptor respiraţia lui Matthews şi clicurile 
tastaturii. 

— Identitate verificată. Ce doreşti? 

— Am o alarmă de gradul trei în Cuib. Am nevoie de o 
intervenţie de bruiaj, Starburst. 

— Am înţeles. Starburst. 

— Cât durează? 

— Estimez efectul în patru minute, poate mai puţin. 

— Ar fi bine să fie cât mai repede. 

— Preşedinta - este...? 

— Este bine-mersi şi va rămâne astfel. 


324 


— Te ţin la curent, doamnă. După o pauză, adăugă: Doamne- 
ajută! 

La patruzeci şi cinci de secunde după ce se ceruse intervenţia, 
două avioane de intercepţie F-16 decolară de pe pista L-29, 
prinseră rapid înălţime şi ajunseră la o altitudine de trei mii de 
metri. Traficul aerian de pe Aeroporturile Dulles International şi 
Ronald Reagan fusese întrerupt. 

La un minut după decolarea celor două avioane F-16, în zbor 
se afla şi o navă aeriană de protecţie electronică, AWACS. Era un 
avion deosebit, datorită farfuriei radar montată deasupra, un 
adevărat centru electronic zburător, specializat în direcționarea 
avioanelor de luptă şi a bombardierelor spre ţintele acestora. 
Totodată monitoriza înaintarea forţelor inamice şi supraveghea 
mişcările de trupe în zona de bătălie. Avionul mai putea îndeplini 
încă o funcţie. 

La două minute şi douăsprezece secunde după decolare, el se 
apropie de cele două avioane escortatoare. Prin locotenentul 
Matthews aflat în Sala de pregătire, pilotul vorbi direct cu Tylo. 

— Zborul de intervenţie către sol. Mă auzi, agent Tylo? 

— Da. 

— Ne aflăm la circa nouăzeci de secunde de ţintă. Sistemele 
Starburst au intrat în funcţiune. Suntem la dispoziţia ta. 

— Confirm zborul de intervenţie. Vă caut eu. 

Tylo sesiză o ezitare a pilotului, înainte ca acesta să întrebe: 

— Aăăă, agent Tylo? Cunoşti cum acţionează Starburst? 

— Aeronava voastră este prevăzută cu un emiţător de mare 
putere, care emite semnale radio pentru neutralizarea țintelor 
electronice. 

— Exact. Avem o armă specială, HERF. Adică putem acoperi o 
zonă mai mică dintr-un oraş, dar va depăşi aria Casei Albe. Doar 
echipamentele militare şi alte instalaţii speciale nu vor fi 
afectate. 

— Daţi-i drumul. Tylo schimbă radiofrecvenţa. Puneţi mâna pe 
el! 

Tylo nu termină de rostit ordinul când doi agenţi, deghizați în 
oameni de serviciu, se deplasară spre bărbatul coreean. Faptul 
că bărbatul avea în mână o farfurie era în avantajul lor. În timp 
ce se apropia, Tylo îl văzu pe coreean cum îi zâmbeşte unuia 
dintre cei doi „oameni de serviciu”, arătând spre farfurie, ca şi 
cum ar mai fi dorit o porţie de fructe de mare. El nu-l observă şi 
pe cel de-al doilea agent, care venea din stânga. În clipa 
următoare simţi mâinile celor doi prinzându-l ca într-un cleşte. 


325 


Agenţii îl apucaseră zdravăn şi-i duseseră mâinile la spate. 

Tylo se afla deja destul de aproape ca să prindă din zbor 
farfuria pe care o scăpase coreeanul din mână şi ca să poată citi 
pe chipul acestuia furia nedisimulată, în timp ce era scos rapid 
din încăpere. Tylo privi rapid în jurul ei, mulţumită de faptul că 
nimeni dintre oaspeţi nu sesizase cele întâmplate. 

Tylo ieşi pe uşa care dădea spre Peluza de Sud. Sloane nu mai 
luase legătura cu ea şi Tylo înţelese de ce: coreeanca se afla tot 
la masă, cu fiul ei, însă părea agitată şi avea o expresie 
încordată şi bănuitoare. 

Se întreabă de ce oare întârzie preşedinta. 

Tylo se opri la prima masă şi spuse: 

— Oameni buni, aş dori să vă aduc la cunoştinţă faptul că 
preşedinta îşi va face apariţia curând. Discursul şi-l va ţine acolo 
şi Tylo arătă un mic podium, cu un pupitru. Vom aranja în aşa fel 
scaunele, încât să vedeţi cât mai bine ceremonia. Vă rog să vă 
luaţi scaunele... 

Părinţii începură să se agite. Tylo merse până lângă masa 
coreencei şi vorbi cu oaspeţii îndemnându-i să-şi ia şi ei 
scaunele. Vorbi suficient de rar, pentru ca femeia să-i poată 
înţelege vorbele. 

Cum femeia şi băiatul rămăseseră ultimii la masă, Tylo se 
întoarse şi vorbi în microfonul de la încheietura mâinii. 

— Alarmă de gradul patru. Coreeanca cu băiatul. Imobilizaţi-o. 

Tylo înaintă spre femeie, cu un zâmbet dezarmant pe buze. 

— Bună. Aveţi cumva probleme? Vă simţiţi bine? 

Femeia îşi ridică fruntea. 

— Da, foarte bine. 

Tylo se strecură în spatele femeii. Cu mâna stângă, ea arătă în 
direcţia podiumului; ochii femeii priviră într-acolo. Asta urmărise 
Tylo, care scoase din sacoul costumului un revolver Sig Sauer şi-l 
lipi de ceafa femeii. 

— Nici să nu te gândeşti să mai mişti, zise ea în şoaptă. Acum, 
du mâinile la spate, încet, pe după scaun. 

Femeia se supuse. Unul dintre cei doi agenţi care apăruseră 
lângă Tylo îi puse repede cătuşele. 

— Luaţi-o de-aici, le zise Tylo. 

Băiatul se uita speriat la ea, ţinând în mână o linguriţă cu 
îngheţată. Ea nu-l scăpă din priviri, în timp ce transmise prin 
radio: 

— Scoateţi-o pe preşedintă! Acum! Apoi luaţi-i pe toţi cei de 
pe peluză. 


326 


În timp ce agenţii o duceau pe coreeancă, Tylo se apropie de 
copil. Privi în jurul ei şi văzu că toţi oaspeţii se aflau în Sala de 
recepții. Apoi tresări puternic. Sloane Ryder se apropia de băiat 
cu mâna întinsă. 


327 


33 


Meşterul se afla lângă kilometrul zero, pe Aleea Executivului. 
O observase deja pe Hollis Fremont şi, folosindu-se de câţiva 
turişti francezi drept camuflaj, îi urmărea atent mişcările. 

Tare şi-ar fi dorit să o omoare pe băgăcioasa aia, dar pe Aleea 
Executivului erau mai multe forţe de securitate ca de obicei. S-ar 
fi putut apropia de Fremont, însă n-ar fi putut-o omori fără să fie 
văzut. In acelaşi timp Fremont era utilă. Meşterul o văzuse 
vorbind, atât la telefonul mobil, cât şi prin radio. După fiecare 
convorbire, ea o lua în altă direcţie. Meşterul îşi zise că urmărind- 
o, ar reuşi să-şi dea seama încotro se îndrepta atenţia agenţilor. 

O văzu pe Fremont venind spre zona în care se afla el cu 
intenţia de a coti pe Aleea Executivului, care ajungea în Strada 
17. Meşterul se îndepărtă de turiştii francezi şi dădu peste o 
familie de negri care făceau fotografii. Amabil, el le făcu o poză 
de grup, în faţa gardului de la Casa Albă. 

Inapoindu-le aparatul de fotografiat, Meşterul se uită la ceas. 
Preşedinta ar fi trebuit să iasă şi să se îndrepte spre podium. 
Băiatul 1818 urma să stea pe rândul din faţă, la mai puţin de trei 
metri distanţă de ea. 

Meşterul ajunse în spatele lui Fremont, tocmai când aceasta 
cotea pe alee. El rămase la cinci metri în urma ei. Observând un 
microbuz care oprise pe Strada 17 şi din care coborâseră câţiva 
turişti gălăgioşi, Meşterul se alătură grupului. Acesta se dispersă 
în faţa gardului ca să privească peluza. Exact asta îşi dorise. Din 
acel unghi, putea urmări peluza şi panta care ducea la Casa 
Albă. Văzu baloane roşii, albe şi albastre - probabil că erau 
prinse de scaune - care se legănau în bătaia vântului. Îl surprinse 
lipsa zgomotului specific unei mulţimi adunate. 

Meşterul privi spre Fremont, care umbla printre turişti. Hotări 
că trebuia să rişte. Scoase un binoclu mic din buzunarul sacoului 
şi îl îndreptă către Casa Albă. Nimeni n-ar fi observat această 
mişcare, dacă lumina soarelui ar fi căzut dintr-un alt unghi. 

Bobby Ryan era unul dintre cei patru bărbaţi staţionaţi în 
Bronco-ul de pe Aleea Executivului. Avea şi el un binoclu cu care 
cerceta mulţimea de pe alee. Singura persoană care îi atrăsese 
atenţia fusese un bărbat cu aspect de profesor neglijent 
îmbrăcat. Ryan se întreba pentru ce profesorul acela îi urmărea 


328 


lui Fremont fiecare mişcare. Se hotărî să acţioneze. 

— Alarmă doisprezece către alarmă unu. Mă auzi? 

— Da, alarmă doisprezece. 

Tylo era singura persoană care mai rămăsese în Sala de 
receptii. Preşedinta fusese condusă în Sala de protecţie, iar copiii 
şi părinţii lor spre Sala din est, de cealaltă parte a Casei Albe. 

— Colega ta, Fremont - are vreo acoperire? 

— Nu, doisprezece. Nu are acoperire. Ce-ai văzut? 

Ryan îşi îndreptă binoclul spre Meşter. 

— Persoană de sex masculin, în jur de cincizeci de ani, tipul de 
şoarece de bibliotecă. Are pipă şi o carte în mână. Mai are un 
binoclu mic şi se uită pe peluză. Se ţine după Fremont şi rămâne 
în spatele ei. 

Tylo miji ochii. 

— Alarmă doisprezece, nu încercaţi - repet - nu încercaţi să 
stabiliţi contactul cu el. Nu cumva să simtă că este 
supravegheat. Revin. 

Tylo luă legătura cu Fremont şi-i transmise raportul lui Ryan. 

— Tu îl vezi? o întrebă ea. 

— Da. Se află chiar lângă gard, la circa cincisprezece metri de 
mine. În jurul lui este multă lume. Nu-l zăresc prea bine. 

— Hollis, să nu observe că te uiţi la el! Dacă îşi dă seama, s-ar 
putea să transmită pe loc semnalul de declanşare a exploziei. 
Aşteaptă puţin. 

Tylo luă legătura cu avionul de bruiaj. 

— Aici alarmă unu. Cum staţi? 

— Mai avem zece secunde până la ţintă, răspunse pilotul. 

— Porniţi bruiajul. 

— Dacă îi dăm drumul acum, nu avem garanţia că va fi 
acoperită toată zona. 

— N-are importanţă! Daţi-i drumul acum! 

— Bine. Vezi ca oamenii tăi să fie alertaţi, ceilalţi nu-şi vor da 
seama ce s-a întâmplat. N 

Pilotul mări viteza la maximum. In față apăru Monumentul 
Washington. Tot departe este! gândi el. Dăduse însă ordinul 
echipei aflate în compartimentul principal al avionului: 

— La semnalul meu, domnilor. Trei, doi, unu... 

Meşterul auzi huruitul unui avion care se apropia, încă înainte 
de a-l vedea. Privi în sus şi observă farfuria radarului. Duse mâna 
la emiţător, îi trase antena, apoi degetele sale apăsară pe taste. 

Alimentare. Semnul pound. Send. 


329 


* 


— Bună. Ce faci? Sloane văzu cum copilului i se scurge 
îngheţata din linguriţă mânjindu-i costumul de marinar. Stai 
puţin, să te ajut. 

Luă un şerveţel şi trase băiatul spre ea. 

— Dă-mi te rog, linguriţa. Aşa... 

Sloane puse linguriţa pe masă, îşi înfăşură şerveţelul pe deget 
şi-i şterse cu blândeţe urmele de îngheţată de pe mânecă. Când 
îl atinse pe coapsă, băiatul se strâmbă de durere şi se retrase. 

— lartă-mă, micuţule, iartă-mă. N-am vrut. 

Sloane observă o pată întunecată pe turul pantalonilor. Băiatul 
începu să se scarpine, înnebunit, pe fese. 

— Nu face asta, dragule, îi şopti ea. 

Băiatul încetă să se mai scarpine. Ochii i se umplură de 
lacrimi, iar privirea lui, îndurerată, îi frânse inima lui Sloane. li 
cuprinse faţa cu palmele. 

— Pot să mă uit, da? Pe urmă te duc la un doctor. 

Băiatul nu avea cum să o înţeleagă, însă reacţionă pozitiv la 
tonul ei blând. 

Sloane îi descheie cu grijă pantalonaşii. Brusc, băiatul şi-i dădu 
jos singur, dând la iveală două răni, care se deschiseseră şi 
supurau. 

— Vai, Doamne! 

Funduleţul băiatului era plin de sânge amestecat cu un lichid 
deschis la culoare, vâscos, ca un albuş de ou. 

— Copilaşule, ce ţi-au făcut? 

Sloane îngenunchease. Băiatul oftă speriat, apoi se aruncă 
spre ea şi o cuprinse cu braţele pe după gât. 

Deasupra, Sloane auzi huruitul avionului, apoi glasul lui Tylo, 
în spatele ei. 

— Sloane, să nu te întorci. Să nu te uiţi la mine. Ascultă-mă 
doar. Băiatul are implantaţi explozivi. Soseşte acum o unitate de 
anihilare a bombelor... 

Brusc se lăsă liniştea. Zgomotul maşinilor se reduse, apoi 
încetă complet. Nu se mai auzeau claxoane, sirene sau alarme. 
Nu se mai auzeau decât vântul bătând în steaguri şi păsărelele... 

Tylo ridică mâna cu microfonul. 

— Hollis, mă auzi? 

— Da. Ceva nu e în regulă. Omul ţine în mână un telefon 
celular, care pare să nu-i funcţioneze. 

— Este emițătorul. Arma specială HERF a acţionat cu 


330 


eficacitate. 

— Se îndepărtează de mulţime. 

— Pune mâna pe el, Hollis. 

— Ce se întâmplă? strigă Sloane, strângând în braţe copilaşul. 

— Totul e în regulă. Sloane, ar fi cazul să te îndepărtezi de 
băiat. Acum! 

— Nu e nevoie să fie transportat într-un vehicul destinat 
bombelor. Cheamă un medic şi o ambulanţă! 

— Sloane, tot ar mai putea reprezenta un pericol... 

— Ce dracu’ spui! Conduc eu ambulanţa. Tu doar cheam-o! 
Băiatul începuse să plângă. Holland, te rog! 


Meşterul nu-şi pierdu vremea pentru a repeta încercarea de 
declanşare. Explozia ar fi trebuit să se producă în clipa în care 
apăsase pe „send”, dar nu se produsese. Asta însemna că 
avionul antiemiţător, cu impulsurile sale ghidate de laser, fusese 
suficient de aproape ca să acopere acea zonă din oraş. Acum nu 
mai funcţiona nimic - nici motoarele automobilelor, nici luminile, 
nici computerele, nici telefoanele. Şi nici emițătorul din telefonul 
lui. Undele de şoc blocaseră toate comunicațiile şi toate 
transporturile. Dar mai exista o posibilitate. 

Meşterul nu se uita înapoi. Simţea cum se apropie de el Hollis 
Fremont. Şi ceilalţi. Băgă mâna în buzunar, după cutia de tutun. 
O scoase şi o deschise. Ţinând cutia într-o mână şi o brichetă în 
cealaltă, el se răsuci fulgerător pe călcâie. 

Fremont se afla la trei metri în spatele lui, îndreptată spre el. 
Meşterul scutură din cap şi îi zâmbi, aruncând bricheta aprinsă în 
cutie, iar cutia la picioarele lui Hollis. 

Faptul că văzuse obiectele acelea îi salvă lui Fremont viaţa. Ea 
se aruncă spre stânga. Flacăra brichetei aprinsese tutunul, 
declanşând explozia unei mici bombe ascunse pe fundul cutiei. 
Fremont se afla deja la pământ atunci când explodă bomba. 

Unda de şoc îi presă plămânii. Fremont auzi urletele turiştilor 
care fuseseră doborâţi sau se izbiseră de gardul din fier forjat al 
Casei Albe. 

Fremont se săltă în genunchi, respirând cu greu şi tuşind. 
Cineva o ajută să se ridice. 

— Cum îţi e? o întrebă Bobby Ryan, cu glasul gâjâit din cauza 
fumului. 

— Bine. Fremont îşi reveni. Dar Meşterul? 

— Cine? 

— Tipul acela pe care l-ai descoperit tu! 


331 


Bobby Ryan scutură din cap, a neputinţă: 

— A dispărut fără urmă, parcă l-a înghiţit pământul. 

De consecinţele impulsurilor armei speciale de bruiere HERF 
scăpaseră doar dispozitivele şi releele comunicaţiilor militare ale 
guvernului. Toate celelalte aparate electronice - de la radiouri, 
instalaţiile de aprindere ale autovehiculelor şi până la reţelele de 
comunicaţii încetară să funcţioneze. In câteva secunde, centrul 
capitalei se găsi într-un haos total. 


Meşterului îi trebuiră doar câteva minute ca să ajungă la staţia 
de metrou Farragut West, de la intersecţia Străzii | cu Strada 17. 
In jurul lui era plin de automobile şi de camionete oprite. Toate 
străzile fuseseră blocate de nenumăratele tamponări, produse în 
momentul în care şoferii, luaţi prin surprindere, intraseră cu 
maşinile lor în celelalte mijloace de transport. Victimele 
accidentelor - adică cele care se puteau mişca - se rezemau 
acum de autovehiculele lor sau mergeau aiurite printre maşinile 
lovite. Sute de alte persoane ieşiseră din birouri şi din case. 

Meşterul văzuse că Fremont nu fusese ucisă de explozia 
bombei. Femeia se dovedise foarte agilă. Reuşise însă să-i 
întârzie pe urmăritori, deoarece oamenii Serviciului Secret se 
năpustiseră mai întâi în direcţia femeii. 

Meşterul făcu un slalom rapid printre maşinile care se 
ciocniseră, având grijă să pară la fel de uluit ca toţi ceilalţi 
oameni. Înjur se aflau mulţi poliţişti şi nu dorea să le atragă 
atenţia asupra sa. 

După ce găsi o intrare în staţia de metrou, cobori grăbit 
scările. Probabil că Fremont apucase deja să transmită 
descrierea lui, prin toate liniile de comunicaţii guvernamentale şi 
către toate zonele neafectate de bruiaj ale metropolei. Asta 
însemna că trebuia să scape rapid de tot hainele cu care se 
deghizase. Apoi intenţiona să fugă cu metroul, pe Linia 
Portocalie, până în centru. De acolo va lua metroul ce mergea pe 
Linia Roşie. 

Ajungând la prima scară rulantă, Meşterul descoperi că 
aceasta nu funcţiona. Ceva se întâmplase. Brusc îşi dădu seama 
că nu se auzea zgomotul specific vagoanelor aflate în mers. 

Apoi văzu şi de ce. Oamenii intraţi în panică urcau pe scările 
blocate şi se îmbulzeau pe lângă poliţiştii în uniformă. Metroul 


fusese închis. 
x 


332 


Când Holland Tylo auzi explozia de pe Aleea Executivului, 
primul impuls fu să fugă într-acolo. Apoi îşi dădu seama că nu 
putea şi nici n-avea voie s-o lase pe Sloane singură cu băiatul. 

— Ce-a fost asta? strigă Sloane, strângând copilul la piept. 

— O bruiere electromagnetică, îi răspunse Tylo. Pe o rază de 
douăzeci de intersecţii de aici nimic nu mai funcţionează - nici 
autovehicule, nici telefoane, cu excepţia telecomunicaţiilor 
noastre. Sloane, va sosi imediat o echipă de medici militari, ca să 
se ocupe de băiat. 

Inainte să apuce să-i răspundă, Sloane auzi un tropăit de 
bocanci, care se apropia. Puse mâna peste faţa copilului, pentru 
ca acesta să nu vadă soldaţii alergând spre ei, îmbrăcaţi în 
echipament special. 

Aceştia se opriră la vreo cincisprezece metri distanţă şi 
întinseră un cort portocaliu, mare, în formă de cupolă, de genul 
celor folosite de exploratori la pol. lInăuntru fu introdusă 
aparatura necesară şi un pat de campanie, sub atenta 
supraveghere a unui ofiţer pe a cărui insignă erau vizibile 
însemnele de chirurg. 

Acesta se uită la Sloane şi îi strigă: 

— Sunt colonelul Powell, de la unitatea militară chirurgicală 
mobilă 2833, a armatei. Cum vă simţiţi, domnişoară Ryder? 

Sloane îi făcu semn cu capul. 

— Slavă Cerului că aţi sosit. Vi s-a spus ce i-au făcut bietului 
băiat? 

— Da, ni s-a spus, dar încă nu ne vine să credem. E nevoie să-i 
dau un sedativ înainte de a-l aduce înăuntru. 

— Şi eu ce trebuie să fac? întrebă Sloane. 

— Ţine.-l. Crede-mă, nu va simţi nici o durere. 

Powell aduse cu el o seringă pneumatică încărcată, pregătită 
pentru utilizare. Se apropie încet de băiat, care se atârnase de 
mijlocul lui Sloane. Ofiţerul ar fi preferat să-i facă injecţia în braţ, 
dar nu dorea să rişte, aşa că se mulţumi cu coapsa dezgolită. 

Powell se lăsă pe vine şi lipi seringa de coapsa băiatului, 
apăsând pe trăgaci. Sloane auzi ţipătul ascuţit al băiatului, îl 
simţi cum se încordează şi cum devine imediat moale ca o cârpă. 

Powell îl luă repede în braţe şi păli când văzu inciziile. 

— Cine i-a putut face aşa ceva? şopti el. 

— Poate că o să ai ocazia să-l cunoşti, zise Sloane. 

Se uită după Powell, care ducea băiatul în cort, apoi fugi la 
Tylo şi la Fremont. 


333 


* 


— Încotro a luat-o? întrebă Sloane, în timp ce automobilul 
Serviciului Secret, cu sirena şi girofarurile în funcțiune, ocolea 
vehiculele care umpluseră Bulevardul Pennsylvania. 

— Ştim unde nu s-a dus, zise Fremont, răsucindu-se în scaunul 
din faţă. Incă nu-şi revenise complet după explozie, dar recupera 
rapid. Aeroportul naţional a fost închis, iar Dulles este prea 
departe. Nu va reuşi să iasă din oraş. 

— La metrou, zise Sloane. S-ar putea să meargă spre periferie 
- la Bethesda sau la Falls Church. 

Tylo, aflată la volan, scutură din cap. 

— In clipa în care a fost declanşată operaţiunea Starburst, 
întreaga reţea de metrou a încetat să funcţioneze. 

Arătă pe geam, în direcţia convoaielor militare care se vedeau 
venind pe bulevard. 

— Sunt de la marină, din Quantico. Vor înconjura toate 
clădirile federale şi vor ajuta poliţia la restabilirea traficului. 

Tylo arătă din nou pe geam: 

— Vedeţi autovehiculul acela mare? Cred că e o maşină a 
comandamentului. Il caută. 

Se răsuci către Sloane: 

— Cred că este pe undeva pe-aici. Armata poate face un filtru 
total, ca să ne ajute să-l găsim pe ticălos. 


Meşterul se întoarse, în clipa în care îi zări pe poliţişti, dar nu 
urcă scările decât odată cu gloata de oameni. leşi din staţia de 
metrou exact în clipa în care pe Strada 18 trecea un convoi de 
camioane ale armatei. 

Văzând vehiculele militare, mulţimea îşi încetini mersul, 
răspândindu-se la intrarea în staţia de metrou. Meşterul îşi făcu 
loc şi merse după convoi, până pe Strada H colţ cu Bulevardul 
Pennsylvania, unde camioanele se opriseră. Când soldaţii 
începură să sară din camioane, Meşterul înţelese că se formau 
cordoane de militari. El continuă să meargă până ajunse lângă o 
maşină accidentată, unde un bărbat se ţinea de portieră şi-şi 
apăsa o batistă pe fruntea care-i sângera. Se uită la el timp de 
câteva secunde, gândindu-se intens. Gândurile îi fură întrerupte 
de scrâşnetul unor frâne de autovehicul. 

Lângă o maşină militară mare oprise un automobil 
guvernamental. Din maşina armatei ieşi un ofiţer îmbrăcat în 
echipament de luptă. Acesta fu abordat de femeia care coborâse 


334 


de la volanul automobilului. Femeia era Holland Tylo, de la 
Serviciul Secret. Pe urmă ieşi din automobil şi Hollis Fremont, de 
la Omega. Apoi şi Sloane Ryder. 

Meşterul se apropie de maşina avariată şi de şoferul ameţit, 
îngenunche pe asfalt şi îl întrebă pe om dacă îl poate ajuta cu 
ceva. |n tot acest timp privi pe furiş, pe lângă maşină. Tylo 
vorbea în continuare cu ofiţerul, făcând semne spre intersecţie. 
Fremont şi Ryder priveau cu atenţie feţele celor care treceau pe 
lângă ele. 

Meşterul nu era înarmat. Şi chiar dacă ar fi fost, tot n-ar fi 
putut ucide decât pe una dintre cele trei, înainte ca militarii să-l 
ciuruiască. Se strădui să se concentreze asupra mişcărilor de 
trupe. 

Ofiţerul vorbi ceva într-o staţie radio. La întretăierea Străzii 18 
cu Strada l, apărură două camioane, care blocară intersecţia. Un 
al treilea camion fu oprit de-a curmezişul bulevardului. Urmărind 
cum se forma cordonul, Meşterul descoperi o breşă, prin care 
spera că va reuşi să scape. 

— Pot bloca întreaga zonă, în douăzeci de minute, îi spuse 
colonelul lui Tylo. 

Pe colonel îl chema Redwing (Aripă roşie), iar pe chipul lui 
închis la culoare se putea lesne citi originea lui indiană. Nu se 
bucurase de faptul că în zona de care răspundea el apăruseră şi 
civili, cu toate că aceştia făceau parte din Serviciul Secret, îşi 
schimbă atitudinea abia după ce Tylo îi înmână telefonul şi se 
trezi vorbind chiar cu şeful său. 

Colonelul întinsese o hartă pe capota maşinii. 

— Nimeni şi nimic nu va trece pe-aici, zise trasând cu degetul 
perimetrul aflat în discuţie. Vom chema şi un elicopter, pentru a 
putea supraveghea de sus. 

Apucând staţia radio, Redwing ordonă decolarea elicopterului, 
apoi verifică desfăşurarea trupelor sale. Se întoarse spre Tylo: 

— AŞ avea nevoie de o descriere a omului vostru. 

Fremont îl descrise, dar îl şi avertiză: 

— Individul ăsta este un maestru al deghizării. Cred că nu mai 
are acum nici burta şi nici frizura aceea. Va părea cu cel puţin 
zece kilograme mai slab şi nu va mai arăta a profesor. Il vor 
trăda însă ochii. Nu vor avea expresia unui om speriat sau 
neajutorat - ci a unei persoane care caută, disperată, o ieşire. 

— Şi, de fapt, ce-a făcut individul ăsta? întrebă Redwing. 

— A încercat s-o asasineze pe preşedintă. 

Redwing miji ochii. 

335 


— La nevoie, pot să-l şi omor? 
— Opreşte-l prin orice mijloace vei găsi de cuviinţă, îi răspunse 
Tylo. 


Meşterul o luă spre vest, pe Strada H, ocolind maşinile şi 
camionetele care se urcaseră pe trotuare şi intraseră în garduri, 
sau se opriseră pe peluzele instituţiilor guvernamentale. Fără să-i 
pese de gemetele răniților şi de strigătele celor care încercau să 
îi ajute, el îşi croi drum până la Centrul Medical Universitar 
George Washington, de pe Strada 19. 

Meşterul pătrunse în spital, cu capul plecat. Zăpăceala care 
domnea acolo îl liniştea; strigătele asistentelor medicale şi ale 
medicilor, gemetele răniților erau ca un balsam pentru el. Ştia 
unde se află garderoba infirmierilor. Ajuns acolo, îşi scoase 
peruca şi pântecele fals şi-şi îndepărtă machiajul. In dulapul cu 
halate, Meşterul găsi unul pe măsura lui. Imbrăcat în alb, el 
deveni invizibil, în mijlocul mulţimii în halate. 

Pe aleea dinspre intrarea de urgenţă în spital se aflau mai 
multe ambulante, printre care mişunau civili şi militari. Neţinând 
cont de soldaţi, Meşterul se strădui să găsească ceea ce-i 
trebuia. Găsi o jachetă bleumarin de infirmier pe un scaun din 
sala de urgenţe. Ca să-şi procure şi al doilea lucru de care avea 
nevoie îi trebuiră câteva minute. 

El ochi o ambulanţă care tocmai oprise lângă intrare. Cei doi 
infirmieri deschiseseră în mare grabă uşile maşinii şi scoseseră 
pe o targă o femeie gravidă pe care o duseră direct la camera de 
gardă. Era o adevărată mană cerească. In grabă, unul dintre 
infirmieri uitase cheile în contact. Meşterul se strecură la volan şi 
demară liniştit îndreptându-se spre stradă. 


— Am ajuns cu o intersecţie mai departe, îi spuse Redwing lui 
Tylo. Nici urmă de el. 

Tylo privea elicopterul care aterizase pe cea mai înaltă clădire 
din zonă. In el se aflau doi piloţi şi doi lunetişti. Unul dintre 
lunetişti era Hollis Fremont. 

Soldaţii intraseră în toate clădirile şi, începând de pe acoperiş, 
cercetaseră etaj cu etaj. Indiferent că erau birouri, sau 
apartamente de locuit, ocupanţii acestora fuseseră adunaţi în 
hol. După ce li se verificase identitatea, fuseseră duşi în stradă. 
Acum ei stăteau îngrămădiţi, în mici grupuri, cu hainele strâns 
înfăşurate pe ei, uitându-se absenţi unul la celălalt şi la soldaţii 
aceia grăbiţi care le invadaseră intimitatea, în vreme ce alţi 


336 


vecini sau colegi la fel de uluiţi erau scoşi afară. 

Redwing se uită la Tylo. 

— Nu va putea ieşi de aici, zise el, de parcă-i intuise temerile 
nerostite. Nu mişcă decât vehiculele militare şi ambulanţele. Am 
pătruns şi în canale. Oricine îi seamănă cât de cât, va fi oprit. 
Strângem laţul. 

Tylo ar fi dorit să creadă şi ea acelaşi lucru. Privi înjur, apoi îl 
întrebă pe Redwing: 

— Ai văzut-o cumva pe Ryder? 

— Am crezut că are treabă, zise el şi îi arătă intersecţia dintre 
Strada H şi bulevard. 

Prin radio se auzi un mesaj. Echipele de cercetare erau 
pregătite să verifice altă zonă. 

— Spune-le să fie cu ochii în patru, zise Tylo. 


Meşterul se întorsese în locul de unde le urmărise pe cele trei 
femei discutând cu ofiţerul. După cum sperase, maşina 
accidentată şi singurul ei ocupant, rănit, se afla tot la intersecţia 
Străzii H cu bulevardul. Şoferul reuşise să revină la volan şi 
stătea cu capul rezemat de tetieră ţinându-şi batista plină de 
sânge pe frunte. 

Meşterul scoase o targă şi o aduse la locul accidentului. 

— Uşurel, omule. Totul va fi bine. Poţi să te ridici în picioare? 

Bărbatul îşi dădu la o parte batista şi clipi, privindu-l pe Meşter 
ca pe o minune dumnezeiască. 

— Mulţumesc, şopti el. Capul... 

— Ştiu. Hai, să te ajut. 

Meşterul îl ajută să se aşeze pe targă şi îl prinse în chingi. 
Folosindu-se de batista îmbibată de sânge, el murdări puţin 
cearşaful tărgii, ca să impresioneze, după care urcă targa în 
ambulanţă. Inainte de a reveni la volan, memoră numărul de 
apel al salvării, înscris pe portieră. Apoi luă staţia şi chemă 
dispeceratul de la Centrul Medical Universitar George 
Washington. 

— Salvarea 1072, către centru. 

— Aici centrul. Spune! 

— Bărbat alb, patruzeci şi ceva de ani, lovit la cap. Sângerare 
masivă. Sunt singur şi trebuie să-l aduc repede. 

— Am înţeles, salvare 1072. Nu putem accepta pacientul... 

Meşterul contase pe faptul că spitalul era depăşit de situaţie şi 
că îşi redirecţiona pacienţii. 

— Atunci dă-mi alternativa, pentru că omul ăsta moare! 


337 


Meşterul vorbea cu un glas metalic, nu ca s-o impresioneze pe 
dispeceră, ci pentru că ştia că armata monitoriza toate 
transmisiile. 

— Ambulanţa 1072, ai alternativă la Spitalul Universitar din 
Georgetown de pe... 

— Ştiu unde este! se răsti Meşterul, dar mă aflu în zonă de 
carantină. 

Dispecera se enervă. Meşterul îşi închipuia cum sunau 
apelurile la centrală. 

— Ambulanţa 1072, vei putea trece pe la punctul de control de 
la intersecţia Străzii H cu Strada 20. Baftă. 

— Mersi. 

Meşterul tocmai agăța microfonul în suport, când auzi o voce 
în spatele lui. 


Hollis Fremont fusese ajutată să urce în elicopterul armatei, iar 
Tylo avea treabă cu colonelul Redwing. Dotată doar cu o staţie 
radio, Sloane mergea pe Strada 18 şi cerceta mulţimea. Când 
ajunse pe Bulevardul Pennsylvania, zări o ambulanţă şi un 
infirmier care ducea un rănit pe o targă. Se gândi că ar putea da 
şi ea o mână de ajutor. 

Sloane mări ritmul, dar nu se gândi să-l strige pe infirmier. Se 
afla la vreo trei metri de ambulanţă când omul vorbea prin radio. 
La un moment dat, acesta se întoarse astfel încât îl văzu din 
profil. În creierul ei reveniră imagini din banda video înregistrată 
în ziua morţii lui Martin Garrett. Fără să vrea, îi scăpă exclamaţia: 

— Eu te cunosc! 

Meşterul se întoarse. Sloane îl văzu cum lasă microfonul şi 
duce mâna la piept. In clipa următoare, el fandă rapid şi braţul 
lui o lovi. Sloane simţi o durere pătrunzătoare, când lama 
bisturiului o lovi la gât. 

Din cauza şocului, genunchii i se muiară şi ea căzu, lovindu-se 
cu umărul de caldarâm. Ajunse pe spate lipită de pavaj. Privi în 
sus şi-l văzu pe Meşter cum se apleacă deasupra ei, cu bisturiul 
pregătit. 

O să-mi taie beregata. 

Meşterul ar fi avut nevoie doar de câteva fracțiuni de secundă 
ca să înfigă lama în gâtul lui Sloane, dar îl opri zgomotul unui 
motor diesel. 

Un autovehicul militar, cu lunetistul aşezat sus, în spatele 
şoferului dăduse colţul. Lunetistul, din poziţia în care se afla, îl 
vedea bine pe Meşter. Camionul se îndrepta chiar spre el. 


338 


Meşterul ezită o clipă, apoi dădu drumul bisturiului şi o privi 
furios pe Sloane. 

— Imi datorezi viaţa! şopti el, apoi o lovi tare, cu muchia 
palmei drepte, după ureche, fugi la ambulanţă, se urcă la volan 
şi dădu drumul la sirenă şi la girofaruri. 

Meşterul demară şi luă microfonul staţiei de radio: 

— Sunt ambulanţa 1072, către vehiculul militar din spatele 
meu. Mă auzi? 

— Te aud, ambulanţa 1072. Ce s-a întâmplat? 

— Am un rănit grav la cap, în maşină. Centrul medical m-a 
trimis la Spitalul Universitar din Georgetown, ţi-aş fi recunoscător 
dacă m-ai escorta. Omul din ambulanţă se simte rău. 

— Ambulanţa 1072, aşteaptă puţin. 

Meşterul se aşteptase ca omul din autovehicul să verifice mai 
întâi cazul. 

— Ambulanţa 1072, se confirmă apelul de la Centrul medical, 
dar va trebui să opreşti. 

Meşterul se prefăcu că protestează: 

— Dar... 

— Trebuie să verificăm ce ai acolo, omule. Apoi vom merge cu 
toată viteza. 

Sigur că trebuie să verifice. 

Din maşină săriră doi soldaţi înarmaţi. Meşterul ocoli 
ambulanţa şi deschise uşile. Era mulţumit nu numai de faptul că 
rănitul îşi pierduse cunoştinţa, dar şi de faptul că rana sângera. 
Soldaţii priviră atenţi, cercetară ambulanţa, dar avură grijă să nu 
atingă victima. 

— Are vreo legitimaţie? întrebă unul dintre ei. 

Meşterul scoase portofelul luat de la rănit. Soldaţii se uitară la 
permisul de conducere, emis în Maryland. 

— E în ordine. Inchide ambulanţa şi urmează-ne, zise unul 
dintre ei. 

Meşterul le trimise un salut şi sări în cabina ambulanţei. 


Sloane se zbătea în întunericul care ameninţa s-o învăluie. 
Conştientiza faptul că zăcea cu capul lipit de asfalt şi că tâmplele 
îi zvâcneau. 

Mişcă degetele, apoi duse mâna la buzunar, după staţia radio. 
Căută înfrigurată butonul de emisie şi în sfârşit îl găsi. 

— Hollis. Hollis, mă auzi? 

Elicopterul se afla la un sfert de kilometru depărtare şi 
menținea plafonul de zbor la două sute de metri altitudine. Hollis 


339 


Fremont tresări, auzind în cască glasul stins al lui Sloane. 

— Spune-mi unde eşti, Sloane! 

Fremont îşi apăsă casca în ureche, ca să-i audă mai bine 
răspunsul. 

— Vin după tine, zise ea şi le spuse piloților şi celuilalt lunetist: 
Individul se află la intersecţia Străzii H cu Bulevardul 
Pennsylvania. 


Meşterul urmă vehiculul militar care se apropie de centrul de 
control. Cele două maşini ale armatei, care blocau strada, nu se 
dădură însă la o parte. Meşterul încetini şi porni sirena. 

Şoferii îi făcură loc să treacă. Meşterul îi salută, cu un deget la 
bonetă şi trecu în viteză printre ei. 


Prinsă în centura de siguranţă, Fremont se aplecă afară din 
elicopter. Prin lunetă o văzu pe Sloane zăcând pe stradă. Era pe 
punctul de a o apela pe Tylo, când auzi în căşti glasul slăbit al lui 
Sloane. 

— 1072... 

— Sloane, nu vorbi. Sunt deasupra ta! 

— 1072. E numărul ambulanţei. Este în ambulanţă... 

— Stai puţin, Sloane. O să anunţ. Te sun imediat. 

Fremont schimbă frecvenţa şi îi spuse lui Tylo ceea ce se 
întâmplase. 

— O să le transmit soldaţilor ordinul să oprească toate 
ambulanţele, îi răspunse Tylo. Trimit o ambulanţă după Sloane... 

Fremont auzi vocea lui Redwing, pe alt canal. 

— La intersecţia străzilor H şi 20, a fost raportată o ambulanţă 
care a trecut acum un minut, zise el grăbit. Avea permisiunea să 
meargă la Centrul Medical Universitar din Georgetown. A fost 
oprită în zona de carantină şi patrula a verificat pacientul. Nu era 
cel pe care-l căutăm noi. Tăcu puţin, după care adăugă: Nu l-au 
verificat însă pe şoferul ambulanţei. 

— Trimite urgent pe cineva la Sloane, zise Fremont. Eu mă 
îndrept spre Georgetown şi te chem de-acolo. 

Fremont îl bătu pe umăr pe pilot şi elicopterul o luă spre vest. 

La sol, Holland Tylo se afla deja la volanul automobilului ei. 
Soldaţii şi civilii se împrăştiau, în timp ce ea trecea în viteză pe 
Strada 18. 

In mai puţin de un minut, elicopterul trecuse de podul peste 
Rock Creek, care face legătura dintre Georgetown şi restul 
metropolei. Fremont zări ambulanţa, blocată în traficul de pe 


340 


pod, cu girofarurile aprinse. Pe acoperiş era scris cu cifre groase 
1072. 

— Coboară, ca să văd mai bine, îi ceru Fremont pilotului. 

Elicopterul luă un viraj din scurt, apoi se îndreptă spre 
ambulanţă. Fremont privi prin lunetă spre cabină şi înjură când 
văzu că aceasta era goală. 

— Lasă-mă jos, zise ea, apoi se întoarse spre celălalt lunetist: 
Tu acoperă-mă. 

Pilotul menţinu elicopterul nemişcat, la treizeci de metri 
deasupra ambulanţei. Fremont îşi petrecu în jurul mijlocului o 
centură legată de un troliu. Cu arma îndreptată spre ambulanţă, 
ea îi făcu semn pilotului şi începu să coboare. După câteva 
secunde atinse cu picioarele acoperişul ambulanţei. Dădu drumul 
la centură, se ghemui şi sări pe capotă, îndreptând arma spre 
parbriz. In cabină nu era nimeni. 

Cel de-al doilea lunetist ajunsese şi el la sol. Fremont îi făcu 
semn s-o urmeze în spate. li arătă uşa dublă, apoi prinse 
mânerele şi trase de ele. 

Fremont ţinea degetul pe trăgaci. Auzi un geamăt şi văzu apoi 
faţa însângerată a celui prins de targă. 


Meşterul se afla la mai puţin de două intersecţii distanţă, 
lângă intrarea din spate a hotelului Four Seasons din 
Georgetown. Oprise salvarea şi fugise cu câteva secunde înainte 
de a se auzi motorul elicopterului, lăsând în urma lui şoferi 
descumpăniţi şi iritaţi. 

Intră în hotel. Arăta ciudat în jacheta aceea de infirmier, dar o 
păstră pe el, zicându-şi că îi conferea o oarecare autoritate. 

Trecu pe lângă chioşcul de ziare, pe lângă recepţie şi se 
amestecă printre clienţii de seamă ai hotelului, care discutau în 
vreo şase limbi despre ce se întâmplase în oraş. Zvonurile, foarte 
diferite, vorbeau ba de o pană majoră, ba de un atac terorist. 

In timp ce trecea pe lângă un televizor aşezat în hol, îl auzi pe 
comentator anunțând că preşedinta avea să se adreseze naţiunii 
peste câteva minute. Era prima confirmare oficială a faptului că 
preşedinta Claudia Ballantine trăia şi că tentativa sa eşuase. 

Meşterul nu acordă atenţie ştirii. Singura sa preocupare era 
cum să plece cât mai repede din oraş. Acel hotel plin îi oferea 
numeroase posibilităţi. Exista uzina hotelului, cu punctul de 
termoficare, cu climatizarea şi cu reţeaua de canalizare, 
conducte ce se legau de canalizarea metropolei, la o imensă 
reţea de tuneluri sub oraş. Meşterul petrecuse ore întregi la 


341 


muzeul Smithsonian, ca să studieze labirintul subteran care-l 
putea duce departe, spre Potomac sau în Virginia, unde ar fi avut 
numeroase posibilităţi să iasă din ţară. 

Meşterul auzi vaietul îndepărtat al sirenelor poliţiei. Veneau şi 
întăriri cu elicoptere. In curând, nici traficul aglomerat de pe 
îngustele străzi din Georgetown nu-i va mai opri pe urmăritorii 
săi. Trebuia să ajungă în catacombele oraşului. 

Tocmai încerca să-i localizeze pe cei de la securitatea hotelului 
pentru a găsi o modalitate de a trece de aceştia, când remarcă o 
altă variantă posibilă: lângă intrarea principală şedea un domn în 
vârstă, într-un scaun cu rotile. Băiatul de serviciu încărcase 
câteva valize mari pe un cărucior şi îl împingea spre o limuzină 
parcată sub copertina hotelului. O femeie elegantă, de vreo 
cincizeci şi ceva de ani, supraveghea întreaga acţiune. Soția. 

Meşterul îşi aranjă jacheta de infirmier şi se apropie de invalid. 
Pe eticheta de bagaje de la British Airways, de pe o frumoasă 
valiză din piele de crocodil, scria: J.E.M. Sykes. 

— Domnul Sykes? 

Bătrânul avea o mină de om bolnav şi părea cam ameţit de 
medicamente. 

— Cine eşti dumneata? întrebă Sykes, cu o voce stinsă. 

— Mă numesc Charlie Landon, domnule. Sunt felcer. Directorul 
hotelului m-a chemat să vă conduc până la aeroport. 

Tonul Meşterului era plin de solicitudine. Dorea ca Sykes să-l 
considere doar un biet servitor. 

— Jeremy, cine este domnul? 

Arătoasa doamnă Sykes se uită la Meşter ca la un ceainic 
interesant, din secolul al XVIII-lea, scos la o licitaţie. 

— E de la hotel, îi răspunse Sykes. Zice că vine cu noi ca să 
mă ajute să urc în avion. 

— Frumos din partea lor, zise doamna. Cum te numeşti? 

— Charlie, doamnă. 

— Charlie, maşina ne aşteaptă. Arătă cu mâna spre limuzina 
neagră. O să-l rog pe hamal să aducă şi restul bagajelor... 

Meşterul apucă mânerele scaunului cu rotile şi o porni încet 
spre uşă, le zâmbi celor doi portari şi acceptă chiar ajutorul unuia 
dintre ei pentru a-l ridica pe domnul Sykes din cărucior şi a-l 
băga în maşină. 

Meşterul tocmai strângea căruciorul şi îl punea în portbagaj, 
când auzi din nou urletul sirenelor, de astă dată mult mai 
aproape. După câteva secunde observă girofarurile unei maşini 
de poliţie. Două jeepuri şi un automobil intrară pe şoseaua care 


342 


lega hotelul de Parcul Rock Creek. 

Meşterului îi bătu inima mai repede când îl zări pe Whip Alley 
ieşind din automobil. Purta un pulover gros, tăiat la umăr pentru 
a face loc unui bandaj mare. 

După o clipă sosi încă o maşină, din care coborî Holland Tylo. 

Meşterul îşi ţinu respiraţia şi se ascunse după un stâlp. Alley îl 
văzuse de aproape, iar Tylo îl cunoştea din descrierea făcută de 
acesta. Dacă unul dintre cei doi s-ar fi uitat în direcţia lui, 
probabil că l-ar fi recunoscut. 

Meşterul o zări cu coada ochiului pe doamna Sykes păşind 
maiestuos în faţa hamalului. El îi ieşi în întâmpinare, exact în 
clipa în care detectivul se uita la ei. In loc să dea alarma, Alley le 
ordonă ceva poliţiştilor în uniformă. 

Încă un minut... 

Doamna Sykes merse la portbagajul maşinii, ca să 
supravegheze încărcarea ultimelor bagaje. Meşterul văzu 
imaginea lui Alley în geamul fumuriu, în timp ce deschidea 
portiera din spate a limuzinei. Zâmbindu-i domnului Sykes, el îi 
puse o pătură peste genunchi. 

— Plecăm imediat, îl asigură el. 

Şoferul trecu pe lângă Meşter, ca să închidă portbagajul, apoi 
îi deschise doamnei Sykes portiera. Patru poliţişti discutau cu 
portarii şi cu hamalii, privind de dincolo de uşi, la clienţii hotelului 
aflaţi sub copertină. Meşterul îl depăşi pe şofer, gata-gata să o 
calce pe doamna Sykes pe picior şi se aşeză pe locul situat faţă 
în faţă cu canapeaua din spate a limuzinei. Prin geamul fumuriu 
zări o umbră şi auzi o bătaie în geam. 

— Ce atâta vânzoleală? mormăi doamna Sykes coborând 
geamul câţiva centimetri pentru a vorbi cu un poliţist pe care 
Meşterul nu-l putea zări. Da, ce e? 

— Mergeţi la aeroport, doamnă? 

— Sigur, domnule poliţist. Sper că este deschis, în ciuda zarvei 
ăsteia. 

— Dulles este deschis. Scuzaţi-mă, domnul este soţul 
dumneavoastră? 

Meşterul văzu privirea lui Sykes care se plimbă de la soţia sa 
la poliţist şi de la acesta spre el. 

Nu te uita la mine. Eu nu sunt aici. 

— Bineînţeles, se răsti doamna Sykes. Auzi, domnule poliţist, 
nu ştiu ce se întâmplă, dar o să întârziem. 

Meşterul văzu umbra  poliţistului îndepărtându-se şi auzi 
urarea acestuia: 


343 


— Călătorie plăcută, doamnă. 

— Da, bine, mulţumesc. Doamna apăsă pe interfon: Şofer, ce 
mai aştepţi? 

Meşterul nu se mişcă până când limuzina nu dădu colţul, pe 
Aleea Parcului. Era atât de concentrat, încât nici nu-şi dădu 
seama că bătrânul i se adresase. 

— Auzi, tu cum te întorci de la aeroport? 

— Nu vă faceţi griji, spuse Meşterul. Plăteşte hotelul. 

— Frumos din partea lor, nu crezi, draga mea? 

Cufundată în răsfoirea ultimului număr din Vogue, soţia nu-i 
dădu nici o atenţie. 

Pentru prima dată după câteva ore, Meşterul îşi permise să se 
relaxeze. Aeroportul Internaţional Dulles avea să fie şi pentru el 
poarta de ieşire din ţară. 

Imediat după sosirea la Washington, îşi luase câteva precauţii. 
Adică nişte bani şi nişte documente de identitate, ascunse bine, 
în diverse căsuțe de bagaje de la Aeroportul Internaţional Ronald 
Reagan, Aeroportul Internaţional Baltimore-Washington şi de la 
Gara Union. Un al patrulea set se afla, tot într-o căsuţă de 
bagaje, la Dulles International. Documentele atestau cetăţenia 
franco-canadiană. Mai erau acolo un schimb de haine, bani, un 
bilet până la Montreal şi o mică trusă de machiaj, cu care avea 
să-şi schimbe înfăţişarea, astfel încât să se potrivească cu 
imaginea din fotografia de pe paşaport. 

Meşterul era sigur că cei doi Cho fuseseră arestaţi. Chiar dacă 
americanii ar fi recurs la „serul adevărului”, tot ar fi avut nevoie 
de timp ca să-i facă să vorbească. In plus, descrierea ce avea să 
li se ofere nu se va potrivi câtuşi de puţin cu noua sa înfăţişare. 
Securitatea de la Dulles, deja alertată, va căuta un bărbat care 
încetase deja să mai existe. 

Ascultând zgomotul roţilor pe asfalt, Meşterul se gândi la tot 
ce se întâmplase şi se încruntă abia perceptibil. Mai Ling îl 
plătise, pentru ceva ce el nu izbutise să rezolve. Asta însemna că 
trebuia să returneze banii. O vreme chinezii vor fi mult prea 
ocupați cu găsirea unei modalităţi de a-i omori pe cei doi Cho, ca 
se mai gândească şi la el. Până la urmă însă îi va veni şi lui 
rândul. Chinezii îl vor găsi şi vor pune întrebări, la care vor 
aştepta răspunsuri. Meşterul îşi zise că n-aveau să-i reproşeze 
prea multe. Ei şi nu el, deţinuseră controlul operaţiunii; principala 
lui sarcină fusese aceea de a-l apăra pe Dodge French atât timp 
cât le era de folos. Apoi... el se achitase de obligaţie. 

Detonarea bombei fusese o sarcină pe care o acceptase mult 


344 


mai târziu; insuccesul se datora faptului că cei doi Cho se 
lăsaseră descoperiţi. 

Meşterul ajunse la concluzia că ameninţarea cea mai mare la 
adresa lui nu provenea de la chinezi, ci de la cele trei femei. Mai 
întâi fusese Hollis Fremont, de la Omega, o ameninţare 
permanentă. Acum, pentru că el reprezentase o ameninţare la 
adresa preşedintei, Holland Tylo i se alăturase lui Hollis. Nu 
trebuia s-o neglijeze nici pe cea mai de temut dintre toate, pe 
Sloane Ryder, pe care o agresase mult prea mult, pentru ca ea 
să-l poată uita vreodată. 

Meşterul îşi zise că ar trebui să obţină toate informaţiile 
despre cele trei femei şi apoi să le transmită astrologului Fat Lee. 
Zâmbi la gândul că astrele nu le pot fi în permanenţă favorabile. 

Meşterul simţi bastonul bătrânului Sykes atingându-i piciorul. 

— Ce te-a înveselit chiar aşa de tare, tinere? îl întrebă acesta. 

— Mă gândeam la fetele mele, îi răspunse Meşterul, privind 
prin geamul la fel de întunecat ca sufletul lui. 

Doamna Sykes se foia pe canapeaua limuzinei. Ceva o atrăgea 
la felceraşul acela, poate trăsăturile lui bărbăteşti şi misteriosul 
său aer de om periculos. Nu avea belciug în deget şi nu părea a 
fi tată. Femeia se întrebă dacă el făcuse vreodată o partidă de 
amor într-un aşternut de mătase, stimulat de o şampanie 
franţuzească. Femeia o cam luase razna şi, dându-şi seama de 
asta, reveni la înalta sa preocupare intelectuală, aceea de a 
frunzări revista Vogue. La urma urmei, omul nu era altceva decât 
un biet sărăntoc. 


345 


EPILOG 


Medicul militar care se ocupase de rana lui Sloane voia să o 
trimită imediat la cel mai apropiat spital. Sloane îi ceru doar să-i 
bandajeze rana şi să-i dea nişte calmante pentru durerea 
înfiorătoare de cap. 

Centralista de la staţia de radio a unităţii medicale îi făcu 
legătura cu Holland Tylo. Aceasta îi ordonă ofițerului de serviciu 
s-o aducă pe Sloane la Casa Albă. 

De cum intră pe uşa Aripii de Vest, Whip Alley îi ieşi în 
întâmpinare. El făcu ochii cât cepele, când îi văzu bandajul de pe 
ceafă şi umăr. 

— Sloane... 

— N-am mai nimic, zise ea, sărutându-l în trecere. 

— Slavă Domnului că eşti în viaţă, şopti el. Credeam... 

Ea îi puse un deget pe buze. 

— Vreo ştire despre Meşter? 

Alley scutură din cap a neputinţă. 

— Parcă l-ar fi înghiţit pământul. 

Lui Sloane nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Cu toată puzderia aceea de oameni? 

Alley o luă de braţ. 

— Hai să mergem. 

Fremont, Tylo şi Lee Porter aşteptau într-o încăpere aflată în 
apropierea Biroului Oval. Bucuroase că o văd, cele două femei se 
apropiară şi începură să discute cu Sloane; Porter o strânse uşor 
la piept. 

— Mi-a spus Whip că n-aţi găsit urmă de Meşter, rosti Sloane 
dezamăgită. 

— Aşa este, încuviinţă Tylo. Am transmis descrierea lui peste 
tot - la autorităţile locale, la cele statale, la cele federale şi la 
armată. Deocamdată nimic. 

— Ne scapă, zise Sloane. Aeroporturile sunt închise? 

— Doar Aeroportul Naţional Ronald Reagan, zise Porter. A fost 
afectat de bruiaj. 

Sloane scutură din cap, nedumirită. 

— Nu înţeleg. Pentru ce nu şi celelalte? 

— În afară de noi şi de chirurgul militar care s-a ocupat de 
micuțul coreean, nimeni nu ştie ce anume s-a întâmplat astăzi, îi 


346 


explică Porter. Şi nici nu va şti. 

— Băiatul cum se simte? 

— Chirurgul a reuşit să-i scoată toate implanturile cu 
explozibil, spuse Fremont, dar boala lui se află în stadiul trei. Se 
pare că nu va supravieţui până mâine. 

— Şi femeia care era cu el? 

— E agentă nord-coreeană - ca şi aşa-zisul ei soţ. De la ea n- 
am aflat nimic, dar el n-a rezistat. 

Sloane făcu ochii mari. 

— Ei sunt doar vârful aisbergului. Trebuie să găsim o 
modalitate de a-i pedepsi pe cei aflaţi în spatele lor. 

— Există una, zise Porter. Dar mai întâi trebuie luate anumite 
măsuri. Nu ne putem permite ca ţara să afle cât de aproape au 
fost nord-coreeni şi chinezii de a o asasina pe preşedintă. După 
aceea, vom găsi noi o modalitate de a-i pedepsi pentru ceea ce 
au încercat să facă. 

Lee Porter arătă spre televizor şi dădu sonorul mai tare. 

— Să ascultăm ce spune preşedinta. Apoi vom face o mică 
plimbare. 


În ciuda haosului creat în centrul Washingtonului, guvernul a 
continuat să funcţioneze. 

Preşedinta a transmis prin televiziune, din Biroul Oval, o 
declaraţie către naţiune. Incidentul din capitală fusese rezultatul 
unui exerciţiu militar, prost conceput. Amănuntele legate de 
eveniment, aflate sub semnul securităţii naţionale, au fost 
puţine. 

Totuşi, preşedinta a subliniat faptul că nici o naţiune nu ar 
trebui să creadă că America s-ar simţi în vreun fel afectată şi i-a 
avertizat pe cei care ar intenţiona să profite de situaţie să 
renunţe. 

Rapoartele zborurilor de spionaj şi ale sateliților au indicat 
faptul că omenirea recepţionase avertismentul ei. De pe ţărmul 
chinez n-a plecat nici o navă, de pe aeroporturi nu s-a înălţat nici 
un avion. Tăcerea Beijingului era cel puţin supărătoare. 

După discurs, preşedinta s-a urcat la bordul elicopterului 
Marine Two, pentru o scurtă călătorie până la spitalul Johns 
Hopkins din Baltimore. Acolo, într-o cameră echipată cu cea mai 
nouă tehnologie, ea se găsi faţă în faţă cu asasinul ei potenţial. 

Dodge French arăta rău şi respira precipitat. Claudia 
Ballantine înţelese că nu aparatura îl ţinea în viaţă, ci propria lui 
voinţă. In clipa în care o văzu pe femeia care îl considerase cel 


347 


mai bun prieten, sufletul lui păru că începe să dea semne de 
slăbiciune. 

— Da, Dodge, sunt în viaţă, i se adresă preşedinta. Am vrut să 
mă vezi cu ochii tăi, să te convingi singur. 

French reuşi cu greu să-i zâmbească. 

— Eşti o adevărată supraviețuitoare, Claudia. Mereu ai fost o 
supraviețuitoare. 

— N-ai pus singur la cale cele întâmplate, Dodge. Vreau să ştiu 
numele celor de la Beijing, care au complotat cu tine. 

Zâmbetul enigmatic îngheţă pe buzele lui French. 

— Am pus mâna pe femeie şi pe bărbat. Şi pe băiat. 
Preşedinta scutură din cap. Nu-mi vine să cred cât de cruzi aţi 
putut fi cu acel copil. Atât de importantă era pentru tine bucăţica 
aia de stâncă numită Taiwan? 

— Tu n-ai avut niciodată o imagine globală, de ansamblu, 
reuşi să articuleze French. 

— Ba da. Imaginea mea de ansamblu a fost prietenia noastră, 
construită pe încredere, timp de treizeci de ani. Acum s-a 
terminat. Spune-mi ceea ce trebuie să ştiu, Dodge. 

Zâmbetul lui French se transformă într-un rictus. Deschise 
gura, dar din gâtlej nu-i ieşi decât un horcăit sec. Capul îi căzu pe 
pernă. 

Claudia Ballantine avu nevoie de ceva timp ca să-şi revină, 
apoi ieşi din încăpere şi merse în sala de aşteptare, în care se 
aflau Ryder, Fremont şi Tylo. 

— A murit, le spuse ea. 

— A mărturisit ceva? întrebă Tylo. 

Claudia Ballantine scutură din cap. 

— Nu mi-a spus absolut nimic. Ne va lua ceva timp ca să 
obţinem dovezi ale implicării chinezilor. În clipa asta însă avem 
ceva mai urgent de făcut. 

Preşedinta se uită, rând pe rând, la cei trei. 

— Meşterul există pe undeva. El ştie ce-a făcut French, poate 
chiar mai mult. 

O privi pe Ryder, apoi pe Tylo şi pe Fremont. Cele trei femei 
dădură din cap, ca şi cum ar fi ştiut ceea ce avea să le ceară 
preşedinta. 

— Găsiţi-l, le zise Claudia Ballantine, indiferent cât de greu va 
fi, pentru a nu ne mai putea lovi niciodată. 


Sfârşit 


348 


CUPRINS 


PROLOG: coaie osul ata ra e aut al ăla cae ta a daia 3 
Îi Astept e tata a da a ai 0 la ac o aa a 7 
Di pata dat dala ET ui 00 ata TT 20 
8 po A alfa taia le oa Doc ia Dao oc Di aa 32 
A iai ea pala aaa sa aia Na a aaa n ai aaa a E d 39 
Dio n Pt ata aaa 70 a aa a atat 8 că au ard lada pla le 43 
(O rio oale catia ada aaa lata d aie tan iar di aia di a 48 
ase a a at sa Ai ala ea 30 08 ul au e E a a Da Sa ae a tata 53 
e PER ANNIE ARE SER EN IEEEE Ie ARI RARES RILE E e pa INNER ode ae e d NERA A SR AER 62 
S d A ue cuzen col A e lee olt aa T dit d co ole Get rai (ego) botu ia cei inu cară aaa acelas aie 70 
LC) a sa o aaa a n atata aa a Coana aie dar da nu dal read ar teal a 79 
E E ezite aaa ta 2 ie ada bal ata bal dacă aa ai fat aa ala ale d 87 
Din aa sta tă AB dune a tă T a atata e marfa ara tara ara et 98 


a OE e oa 50 tin lati a A nd aa Sl aa 00 02 115 
ÎS te esa as ll a ac ic a nel ca 125 
1E caini ate tia tel it a gi tatal tatii ella al dotata A AAT 127 
Cl Pe ao di a 0 a e Sal a at a 00 da ot e 136 
LE otet tii as a ala aa aa a aa aa ae la la al ati ll a 140 
IO coaie i ao aa a aa Di ga papa dd a d ti er ae ta ar 158 
DO aa îti dai i Alea Gat e Aaaa e A Co feat ae donde ea doo dai Itaca 171 
A E REA PIN ERIC PRI E AEP AICI AR DL A NEI AC EURES AI RR IS A 184 
PE E ia a A pai Lei otel Stada Da ia e Saale data 189 
Dau tă oda ana aud an lar tisa Rl Sa at dt dalla al le 200 
De pact aaa pa st nani Da data 2 a a a at aa cal ra arata al ala 211 
A aoleu la ae aa la ta 2 ara d car al de 225 
PA S E E inst 3 toba at io a iat ala ame ta a 240 
Dimas atita Din 00 a fl 00 E 255 


350 


DO a oală A age 8 id de mă ol ea bă a i ra ceata 274 
EI (i eclectic e a il mafia 284 
Dl ci pia Dalai A Da A delete tal ta ct T 303 
E Zips Solo aiba Ca ori pda da aa d 00 A 313 
E 2 ia aia bal tata e ta pi pata lia drd la sea adela ata asia 329 
EPILOG ei asocia io oa a Dat a saca iba ta Da A a ia d aloe 347 
CUPRINSA sotia east aa aeialy boa atei gala a auda dpi da a cal ua 350 


351