Hillary Clinton — Stare de teroare

HILLARY 
RO DIN AM 
C /ASRO N 


LOVIS E 
PENNY 


HILLARY RODHAM CLINTON 
& 
LOUISE PENNY 


STARE DE TEROARE 


Original: State of Terror (2021) 


Traducere din limba engleză de: 
GEORGE ARION Jr. 


virtual-project.eu 


CRIME 
OLENE 
PRESS 


2021 


VP - 


„Cel mai uluitor lucru care s-a întâmplat în timpul vieţii mele 
nu e nici faptul că am trimis un om pe Lună, nici faptul că 
Facebook are lunar 2,8 miliarde de utilizatori activi, ci este 
faptul că, în cei 75 de ani, 7 luni și 13 zile care au trecut de la 
Nagasaki, nu a mai fost detonată nicio bombă nucleară”. 


Tom Peters 


VP-3 


Capitolul 1 


— Doamnă secretar, zise Charles Boynton, grăbindu-se ca să 
țină pasul cu șefa lui, care pornise ca o furtună pe Coridorul de 
Mahon! spre biroul ei din Departamentul de Stat. Aveţi opt 
minute să ajungeţi la Capitoliu. 

— E la zece minute de aici, răspunse Ellen Adams și începu să 
alerge. Mai trebuie și să fac duș și să mă schimb. Doar dacă nu 
cumva... 

Se opri și se întoarse spre șeful ei de cabinet. 

— Dacă nu cumva pot să merg așa. 

Işi îndepărtă braţele de corp, ca el s-o vadă mai bine. Faptul 
că ochii ei implorau și că glasul îi era plin de neliniște era la fel 
de evident precum acela că arăta de parcă ar fi fost târâtă prin 
noroi de un tractor vechi și ruginit. 

Chipul lui se contorsionă într-un zâmbet care părea dureros. 

La aproape șaizeci de ani, Ellen Adams era o femeie de 
înălţime medie, îngrijită, elegantă. O bună intuiţie în privinţa 
hainelor și lenjeria modelatoare de la Spanx o ajutau să ascundă 
pasiunea pe care o avea pentru ecleruri. Machiajul îi era subtil, 
punându-i în evidenţă ochii albaștri inteligenţi, în același timp 
fără să încerce să-i ascundă vârsta. N-avea nevoie să se prefacă 
mai tânără decât era, dar nici nu voia să pară mai în etate. 

Când îi colora părul cu vopseaua preparată anume pentru ea, 
coafeza îi spunea „Eminenţa Blondă”. 

— Cu tot respectul, doamnă secretar, arătaţi ca un boschetar. 

— Slavă Domnului că te respectă, șopti Betsy Jameson, cea 
mai bună prietenă a lui Ellen și consiliera ei. 

După un periplu de douăzeci de ore care începuse cu un mic- 
dejun diplomatic organizat de Secretarul Adams la ambasada 
americană din Seoul și inclusese discuții la nivel înalt despre 
securitatea din regiune și eforturile de a salva un acord 
comercial neașteptat de șubred și vital, ziua nesfârșită se 
încheiase cu vizita la o fabrică de îngrășământ din provincia 


L Coridorul de-a lungul căruia se află cele mai importante birouri din Departamentul 
de Stat. In sens larg, expresia „Mahogany Row” desemnează clădirea sau etajul unde 
se află birourile personalului din cele mai înalte funcții de conducere ale unei 
organizații (n. trad.). 


VP -4 


Gangwon, cu toate că acesta din urmă fusese numai un pretext 
pentru o scurtă incursiune în zona demilitarizată. 

După aceea, Ellen Adams se târâse până la avionul spre casă. 
Odată ajunsă în aer, primul lucru pe care-l făcuse fusese să-și 
scoată lenjeria modelatoare de la Spanx și să-și toarne un pahar 
mare de Chardonnay. 

Apoi petrecuse câteva ore trimițându-le rapoarte asistenţilor 
ei și președintelui, și citind circularele primite. Sau cel puţin 
încercând să le citească. Adormise cu faţa pe un raport de la 
Departamentul de Stat cu privire la personalul ambasadei din 
Islanda. 

Tresări când asistenta ei o atinse pe umăr. 

— Doamnă secretar, suntem gata să aterizăm. 

— Unde? 

— La Washington. 

— Statul Washington? 

Se ridică în capul oaselor și își trecu mâinile prin păr, făcându- 
| să se stea drept în sus, ca și cum s-ar fi speriat teribil sau i-ar fi 
venit o idee excelentă. 

Spera să fie vorba despre Seattle, spera că se opresc ca să 
alimenteze, sau să se aprovizioneze cu mâncare, sau poate că 
în timpul zborului apăruse o urgenţă neprevăzută. Ştia că există 
varianta asta, dar că urgenţa nu era nici de ordin mecanic, nici 
neprevăzută. 

Problema era că adormise și că trebuia să facă duș și că... 

— D.C. 

— Dumnezeule, Ginny, nu puteai să mă trezești mai 
devreme? 

— Am încercat, dar aţi bombănit ceva și aţi adormit la loc. 

Ellen își amintea vag că făcuse asta, dar crezuse că se 
întâmplase în vis. 

— Mersi că ai încercat. Am timp să mă spăl pe dinţi? 

Se auzi un piuit când căpitanul aprinse semnalul de cuplare a 
centurilor. 

— Mă tem că nu. 

Ellen privi pe fereastra avionului ei guvernamental, pe care-l 
poreclise în glumă Air Force Three. Văzu domul clădirii 
Capitoliului, unde peste puţin timp avea să stea așezată pe un 
scaun. 


VP-5 


Își zări reflexia în geam. Părul vraiște. Rimelul întins peste tot. 
Hainele mototolite. Ochii injectaţi și care parcă ardeau din 
pricina lentilelor de contact. Riduri de îngrijorare, de stres, care 
nu existau în urmă cu o lună, la inaugurare. Ziua aceea 
luminoasă, însorită, când lumea era nouă și totul părea posibil. 

Ce mai iubea ţara aceea! Farul acela glorios și spart. 

După zeci de ani în care construise și condusese un imperiu 
media internaţional, care acum cuprindea mai multe reţele de 
televiziune, un canal exclusiv pentru știri, site-uri web și ziare, îl 
lăsase pe mâna generaţiei următoare. Fiicei ei, Katherine. 

După ce în ultimii patru ani se uitase cum ţara pe care o iubea 
se biciuise singură aproape până în pragul morţii, acum se afla 
în postura în care s-o ajute să se vindece. 

De la moartea dragului ei Quinn, Ellen își simţise viaţa nu doar 
seacă, ci și neîmplinită. În loc să dispară cu timpul, sentimentul 
se înteţise, iar hăul parcă se căscase și mai adânc. Simţea tot 
mai acut nevoia să facă mai mult. Să ajute mai mult. Să nu mai 
dea raportul despre durerea din lume, ci să facă ceva s-o aline. 
Să dea ceva înapoi. 

lar ocazia se ivise din partea celei mai neașteptate surse: 
președintele Douglas Williams. Ce schimbătoare e viața! Și în 
rău, desigur. Dar și în bine. 

Acum Ellen Adams era la bordul Air Force Three, în calitate de 
secretar de stat al noului președinte. 

Era nevoită să reconstruiască punţile spre aliaţi, după 
incompetența aproape criminală a administraţiei dinainte. Putea 
să repare relaţii vitale sau să pună pe masă ameninţări la 
adresa naţiunilor neprietene, naţiuni care ar fi putut avea 
intenţii malefice și capacitatea să le ducă la bun sfârșit. 

Ellen Adams se afla în poziţia de a nu mai vorbi pur și simplu 
despre schimbare, ci de a produce chiar ea schimbarea. De a-i 
transforma pe dușmani în prieteni și de a ţine departe haosul și 
teroarea. 

Și totuși... 

Chipul care o privea în reflexie nu mai părea la fel de 
încrezător ca odinioară. Se uita la o străină. O femeie obosită, 
dezordonată, epuizată. Care arăta mai bătrână decât anii ei. Și 
poate puţin mai înțeleaptă. Sau mai cinică? Spera că nu, și se 
întrebă de ce, brusc, deosebirea dintre cele două nu mai era 
atât de clară. 


VP-6 


Scoase un șerveţel, îl linse și își șterse rimelul. Apoi, după ce 
își aranjă părul, își zâmbi în reflexie. 

Era chipul pe care îl păstra pentru în afara casei. Cel pe care 
se obișnuise să-l vadă publicul, dar și presa, colegii ei, liderii 
străini. Chipul Secretarului de Stat încrezător, elegant, care 
reprezenta cea mai puternică naţiune din lume. 

Însă era o faţadă. Ellen Adams mai văzu ceva în figura ei 
fantomatică. Un lucru îngrozitor, pe care se chinuia din greu să-l 
ascundă chiar și față de sine însăși, dar pe care epuizarea îl 
ajutase să-i cotropească apărările. 

Văzu frică. Și pe surata ei, îndoiala. 

Oare era reală sau falsă? Semăna cu un dușman din apropiere 
care îi șoptea că nu e suficient de bună. Că nu se ridică la 
nivelul postului. Că o s-o dea în bară și că o să pună în primejdie 
mii, poate milioane de vieţi. 

O îndepărtă imediat, dându-și seama că nu o ajuta cu nimic. 
Însă, în timp ce se retrăgea, sentimentul tot îi șopti că, și dacă 
nu îi era de folos, asta nu însemna că teamă nu era adevărată. 

După ce avionul ateriză la Andrews Air Force Base, Ellen fu 
dusă degrabă într-o mașină blindată, unde citi mai multe 
circulare, rapoarte și e-mailuri. Pe lângă ea se scurgea 
Washingtonul, pe care nu-l mai vedea acum, ocupată să ajungă 
la zi cu toate informaţiile. 

Când se opri în garajul de la subsol al monoliticei clădiri Harry 
S. Truman, încă poreclită Foggy Bottom de către cei care-și 
făceau veacul de mult timp pe acolo, poate chiar cu afecţiune, 
în jurul ei se formă o falangă care o conduse cât se putea de 
repede la lift și apoi în biroul ei personal de la etajul șapte. 

Șeful ei de cabinet, Charles Boynton, o întâmpină la lift. Era 
una dintre persoanele alocate noului secretar de stat de către 
şefa de cabinet al președintelui. Inalt și deșirat, silueta lui 
subţire se datora mai degrabă energiei nervoase excesive decât 
sportului sau dietei sănătoase. Părul și tonusul lui păreau 
angajate într-o cursă care să abandoneze nava mai repede. 

Boynton își petrecuse douăzeci și șase de ani urcând în 
ierarhie, în cele din urmă obţinând un post de top, ca strateg al 
campaniei prezidenţiale încununate de succes a lui Douglas 
Williams. O campanie care se dovedise mai dură decât multe 
altele. 


VP -7 


Charles Boynton ajunsese în sfârșit în sanctuarul interior și 
era hotărât să rămână acolo. Asta era răsplata lui pentru că 
urma ordinele. Și pentru că avusese noroc să-și aleagă 
candidatul potrivit. 

Boynton se pomenise compunând regulamente care să ţină în 
frâu secretari de cabinet neascultători. În opinia lui, ei 
reprezentau niște numiri politice temporare. Ei erau vitrinele, 
dar el era clădirea principală. 

Ellen și șeful ei de cabinet porniră în grabă pe lângă panourile 
de lemn al Coridorului de Mahon spre biroul secretarului de stat, 
urmați de aghiotanţi și asistenţi și de agenţii de la detașamentul 
de securitate al corpului diplomatică. 

— Nu vă faceți griji, zise Betsy, alergând din toate puterile ca 
să-i prindă din urmă. O să ţină un raport privind Starea Națiunii 
pentru dumneavoastră. Vă puteţi relaxa. 

— Nu, nu, zise Boynton, cu un glas cu o octavă mai sus decât 
în mod obișnuit. Nu vă puteţi relaxa deloc. Președintele face 
spume. Și, apropo, oficial nu e o Stare a Națiunii. 

— Of, te rog, Charles, încearcă să nu mai fi atât de pedant. 

Ellen se opri brusc, aproape provocând un carambol. Își 
scoase pantofii cu toc plini de noroi și alergă în ciorapi pe 
covorul pufos. Mări pasul. 

— lar spumele președintelui sunt de la ce bea, strigă Betsy în 
urma lor. Poate voiai să spui că e nervos. E nervos mereu pe 
Ellen. 

Boynton îi aruncă o privire amenințătoare. 

Nu-i plăcea această Elizabeth Jameson. Betsy. O străină a 
cărei prezenţă acolo se datora numai faptului că era prietenă 
de-o viaţă cu Secretarul. Boynton știa că e dreptul Secretarului 
să-și aleagă un confident apropiat, un consilier, care să lucreze 
cu el sau ea. Dar nu-i plăcea situaţia. Străina aducea un element 
de neprevăzut în orice situaţie. 

Și n-o plăcea nici ca om. În cercurile lui îi spunea „doamna 
Cleaver”, pentru că arăta ca Barbara Billingsley, mama lui 
Beaver din serialul Leave it to Beaver - prototipul gospodinei din 
anii '50. 

Sigură. Stabilă. Supusă. 

Numai că această doamnă Cleaver se dovedise a nu fi chiar 
atât de ușor de descifrat. Părea că sub înfățișarea aceea banală 


VP-8 


se afla Bette „Dă-i în Mă-Sa Dacă Nu Se Prind De Glumă” 
Midler?. Și, cu toate că o plăcea destul de tare pe Divina Miss M, 
se gândea că poate nu chiar în postura de consilier al 
Secretarului de Stat. 

Totuși, Charles Boynton se vedea nevoit să-i dea dreptate lui 
Betsy. Douglas Williams n-avea niciun strop de iubire pentru 
Secretarul lui de Stat. lar a spune că sentimentul era reciproc ar 
fi fost mult prea puţin. 

Fusese un șoc uriaș ca noul președinte să numească un 
adversar politic, o femeie care se folosise de resursele ei vaste 
ca să-l susțină pe contracandidatul lui, într-o funcţie atât de 
puternică și prestigioasă. 

Fusese un șoc și mai mare când Ellen Adams își încredințase 
imperiul media fiicei sale și acceptase numirea. 

Ştirea fusese înghițită pe nemestecate de politicieni, analiști, 
colegi și apoi scuipată înapoi sub formă de bârfă. Alimentase și 
devenise subiectul unic al talk-show-urilor politice săptămâni la 
rând. 

Numirea lui Ellen Adams era nutreţ pentru dineurile din D.C. 
Parcă numai despre asta erau în stare să vorbească toţi la Off 
the Record, barul de la subsol al hotelului Hay-Adams. 

De ce acceptase? 

Cu toate că, de departe, întrebarea mai importantă și mai 
interesantă era de ce oferise președintele Williams un loc în 
cabinet celui mai deschis și nemilos adversar politic al său? Și îi 
mai oferise și postul de secretar de stat! 

Teoria care avusese câștig de cauză era că Douglas Williams 
fie lua exemplul lui Abraham Lincoln și forma o Echipă de Rivali, 
fie, mai plauzibil, asculta de Sun Tzu, strategul din antichitate, și 
își ţinea prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape. 

Deși, după cum se dovedise, ambele teorii erau greșite. 

In ceea ce-l privea, lui Charles Boynton - Charles pentru 
prieteni - îi păsa de șefa lui numai în măsura în care eșecurile lui 
Ellen Adams aruncau o lumină proastă asupra lui, și naiba să-l ia 
dacă avea să se lase tras în jos odată cu ea. 

lar după călătoria aceasta din Coreea de Sud soarta ei, și a 
lui, luaseră o turnură nefericită. lar acum blocau toată 
nenorocita de non-Stare a Națiunii. 

— Haideţi, haideţi, grăbiţi-vă. 


? Bette Midler, actriţă și comediantă americană (n. trad.). 
VP-9 


— Destul. 

Ellen alunecă ușor și se opri. 

— Nu te las să mă mâni ca pe vite. Dacă trebuie să merg așa, 
asta e. 

— Nu puteţi, zise Boynton și ochii i se măriră de panică. 
Arătaţi... 

— Da, mi-ai spus deja. 

Se întoarse spre prietena ei. 

— Betsy? 

Urmă o pauză în care nu se auzi decât Boynton, care pufni 
nemulțumit. 

— Arăţi bine, zise Betsy cu glas încet. Poate n-ar strica niște 
ruj. 

Îi întinse lui Ellen un tub de ruj din geantă, alături de o perie și 
niște farduri. 

— Haideţi, haideţi odată, aproape chiţăi Boynton. 

Sustinându-i ochii injectaţi ai lui Ellen cu privirea, Betsy șopti: 

— Un oximoron intră într-un bar... 

Ellen se gândi o clipă, apoi zâmbi. 

— „iar tăcerea e asurzitoare. 

Betsy radia de încântare. 

— Perfect. 

Se uită cum prietena ei trage aer adânc în piept, îi dă geanta 
de voiaj asistentei sale și se întoarce spre Boynton. 

— Mergem? 

Deși părea să-și fi regăsit cumpătul, secretarului Adams îi 
bubuia inima în timp ce, încălțată numai cu ciorapi, cu câte un 
pantof murdar atârnându-i în fiecare mână, făcea cale întoarsă 
pe Coridorul de Mahon, spre lift. Urma coborârea. 


— Hai, mai repede. 

Amir îi făcu semn soţiei sale. 

— Au ajuns la casă. 

In spatele lor auzeau bătăi în ușă și oameni care strigau, dând 
ordine. Vorbeau cu un accent pronunţat, dar înțelesul cuvintelor 
lor era limpede: 

— Doamnă doctor Bukhari, ieșiţi afară! Acum! 

— Du-te! 

Amir o împinse pe Nasrin pe alee. 

— Fugi! 


VP - 10 


— Dar tu? întrebă ea, strângând bocceaua la piept. 

Se auzi zgomot de lemn spart când ușa casei lor din Kahuta, 
chiar la ieșirea din Islamabad, fu sfărâmată. 

— Nu mă caută pe mine. Pe tine trebuie să te oprească. O să 
le distrag atenţia. Du-te, du-te. 

Dar când ea se întoarse, el o apucă de braţ și o trase lângă el, 
strângând-o tare. 

— Te iubesc. Sunt foarte mândru de tine. 

O sărută atât de puternic încât dinţii li se atinseră, iar ea simţi 
gust de sânge din buza tăiată. Dar se agăţă cu disperare de el. 
Și el de ea. Auzind mai multe strigăte, care acum se apropiau, 
se dezlipiră unul de celălalt. 

Era cât pe ce s-o roage să-i dea un semn când ajunge în 
siguranţă la destinaţie. Dar n-o făcu. Știa că n-o să-l poată 
contacta. 

Și, la fel ca ea, Amir mai știa și că n-o să scape cu viaţă din 
noaptea aceea. 


VP -11 


Capitolul 2 


Se auzi un murmur când Sergentul Adjunct la Arme? anunţă 
sosirea Secretarului de Stat. Era ora nouă și zece minute, iar 
ceilalți membri ai cabinetului se așezaseră deja la masă. 

Umblaseră vorbe cum că Ellen Adams lipsea pentru că era 
„Supravieţuitorul desemnat”*, deși mulţi credeau că pentru o 
asemenea funcţie președintele și-ar alege mai degrabă șoseta 
decât pe Adams. 

Când intră în încăpere, Ellen păru să nu bage de seamă 
tăcerea asurzitoare. 

Un oximoron intră într-un... 

Işi urmă escorta ţinând fruntea sus, zâmbindu-le 
Reprezentanţilor aflaţi de-o parte și de alta a culoarului, ca și 
cum totul ar fi fost în ordine. 

— Ai întârziat, sâsâi secretarul apărării când Ellen se așeză în 
rândul din faţă, între el și directorul National Intelligence”. Am 
întârziat discursul pentru tine. Președintele e furibund. Crede că 
ai făcut-o dinadins, ca televiziunile să se concentreze pe tine, nu 
pe el. 

— Președintele se înşală, spuse directorul National 
Intelligence. N-ai face niciodată aşa ceva. 

— Mulţumesc, Tim, zise Ellen. 

Era o dovadă rară de sprijin din partea unuia dintre 
susținătorii loiali ai președintelui Williams. 

— După rahatul ăla din Coreea de Sud, continuă Tim 
Beecham, îmi închipui că nu vrei atenţia îndreptată asupra ta. 


3 Sergentul la Arme (titulatura completă: Sergeant al Arms and Doorkeeper of the 
United States Senate) este ofițerul de protocol, ofițerul executiv și ofițerul de poliție 
cu cel mai înalt rang al Senatului Statelor Unite. Sergentul Adjunct este asistentul său 
(n. trad.). 

4 Supravieţuitorul desemnat („designated survivor”) este un membru al cabinetului 
care, în cazul în care președintele și alți potenţiali succesori ai acestuia sunt uciși, 
devine el însuși președinte (n. trad.). 

5 Directorul National Intelligence este membru al cabinetului și șef al United States 
Intelligence Community (alcătuită din mai multe agenţii guvernamentale de informații 
și spionaj) și conduce National Intelligence Program. Directorul redactează zilnic 
pentru președinte un document top secret în care sunt incluse rapoarte din partea 
tuturor agenţiilor din Intelligence Community. Funcţia a apărut în urma Intelligence 
Reform and Terrorism Prevention Act din 2004 (n. trad.). 


VP - 12 


— Ce Dumnezeu porți? întrebă secretarul apărării. lar ai făcut 
trânte în noroi? 

Făcu o grimasă și strâmbă din nas. 

— Nu, domnule Secretar, mi-am făcut treaba. lar uneori asta 
presupune să te murdărești. 

ÎI privi din cap până-n picioare. 

— Dumneata, pe de altă parte, ești impecabil, ca întotdeauna. 

De cealaltă parte a ei, Directorul de la Informaţii râse, și se 
ridicară cu toţii când Sergentul la Arme anunţă: 

— Domnule Președinte al Camerei, Președintele Statelor 
Unite. 


Dr. Nasrin Bukhari alergă pe aleile binecunoscute, evitând 
cutiile și conservele împrăștiate pe jos și care, odată lovite, ar fi 
dat-o de gol. 

Nu se opri nicio clipă. Nu se uită nicio clipă în urmă. Nici 
măcar când începu zgomotul de împușcături. 

Hotărî că soţul ei, cu care se căsătorise în urmă cu douăzeci și 
opt de ani, scăpase. Că supravieţuise. Că-i păcălise pe cei trimiși 
să-i oprească. Mai precis, s-o oprească pe ea. 

Nu fusese ucis, sau, mai rău, prins, ca să fie torturat până 
avea să spună tot ce știa. 

Când împușcăturile conteniră, Nasrin luă asta drept un semn 
că Amir reușise să se îndepărteze. Așa cum trebuia să facă și 
ea. 

Totul depindea de asta. 

Cu o jumătate de cvartal înainte de staţia de autobuz încetini, 
își trase sufletul, și se îndreptă liniștită, cu pași măsuraţi, spre 
coada care se formase. Inima bătea să-i spargă pieptul, dar 
chipul îi era senin. 


Anahita Dahir stătea la masa ei de lucru din Biroul 
Departamentului de Stat pentru Afaceri Externe din Asia 
Centrală și de Sud. 

Se opri o clipă din ce făcea ca să se apropie de televizorul 
fixat pe peretele îndepărtat și unde se difuza discursul 
președintelui. 

Era ora 9:15. Conferinţa începuse mai târziu, decalată, 
spuneau comentatorii, de absenţa Secretarului de Stat, noua 
șefa a Anahitei. 


VP - 13 


Obiectivul camerei de filmat îl urmă pe noul președinte ales 
când intră în încăperea bogat decorată, în aplauzele frenetice 
ale susținătorilor săi și în cele lipsite de vlagă ale opoziţiei încă 
nemulțumite de rezultat. Întrucât depusese jurământul cu numai 
câteva săptămâni înainte, era greu de crezut că președintele 
Williams cunoștea adevărata stare a naţiunii, și, de asemenea, 
era greu de crezut că ar fi recunoscut-o chiar dacă ar fi știut-o. 

Analiștii căzuseră de acord că discursul avea să fie echilibrat 
între o critică - dar nu prea deschisă - la adresa administraţiei 
precedente pentru haosul pe care-l lăsase în urmă și o 
perspectivă plină de speranţă, dar nu exagerat de optimistă. 

Era un discurs care trebuia să domolească așteptările 
extravagante apărute în campanie și să îndepărteze orice fel de 
vină pentru nerespectarea lor. 

Apariţia președintelui Williams în Congres era un teatru 
politic, un fel de reprezentaţie de Kabuki. Vorbele erau mai 
importante decât aparențele. lar Douglas Williams știa, fără 
îndoială, cum să arate ca un președinte. 

Cu toate acestea, în timp ce Anahita îl privea cum îi salută 
călduros pe toţi cei din cameră, zâmbind spre prieteni și 
adversari deopotrivă, obiectivul camerei de filmat tot revenea 
asupra secretarului de stat. 

Aici era drama reală. Adevăratul subiect al serii. 

Comentatorii debordau de speculaţii cu privire la ce avea să 
facă președintele Williams când ajungea față în față cu 
secretarul de stat. Ellen Adams, remarcau ei cu mulţumire și 
repetau întruna, tocmai coborâse din avion după o primă ieșire 
dezastruoasă din ţară, unde reușise să înstrăineze un aliat 
important și să destabilizeze o regiune și așa fragilă. 

Clipa în care cei doi aveau să se întâlnească, acolo, în 
cameră, urma să fie vizionată de sute de milioane de oameni din 
toată lumea și reluată la nesfârșit pe reţelele de socializare. 

Încăperea parcă zumzăia de nerăbdare. 

Comentatorii se aplecară în faţă, dornici să descifreze imediat 
orice mesaj ar fi transmis președintele. 

Tânăra care lucra pentru serviciul extern era singură în 
departament, cu excepţia superiorului ei, care stătea în biroul 
din colţ. Se apropie încă un pas de ecran, interesată să vadă ce 
urma să se întâmple între noul ei președinte și noua ei șefa. Era 
atât de captivată încât nu auzi piuitul mesajului pe care-l primi. 


VP - 14 


În vreme ce președintele Williams înainta prin încăpere, 
oprindu-se ca să schimbe două vorbe și să facă semne cu mâna, 
comentatorii politici umpleau timpii morţi discutând despre 
părul lui Ellen Adams, machiajul ei, hainele, care erau boțite și 
mânjite cu ceea ce ei sperau că e noroi. 

— Parcă ar fi venit de la un rodeo. 

— Și ar fi intrat într-un abator. 

Chicoteli. 

În sfârșit, unul dintre comentatori observă că Secretarul 
Adams probabil nu avusese intenţia să-și facă apariţia în felul 
acela. Era o mărturie pentru cât de mult muncea. 

— Tocmai a coborât din avionul de la Seoul, le aminti el. 

— Unde, din câte am înţeles, discuţiile nu au avut niciun 
efect. 

— Bine, am spus că lucrează din greu, nu neapărat eficient, 
recunoscu el. 

Apoi dezbătură pe un ton sumbru cât de dezastruos s-ar fi 
putut dovedi rezultatul din Coreea de Sud. Pentru secretarul 
Adams. Pentru administraţia nou-formată. Pentru relaţiile lor cu 
partea aceea a globului. 

Ofiţerul de la Biroul de Externe știa că și aceasta era o 
reprezentaţie de teatru politic. Era imposibil ca o singură 
întâlnire nefericită să producă pagube iremediabile. Insă, 
privindu-și noua șefa, își dădu seama că stricăciunile fuseseră 
deja pricinuite. 

Cu toate că era destul de nouă în post, Anahita Dahir era 
îndeajuns de inteligentă să știe că la Washington aparențele 
erau de multe ori mult mai puternice decât realitatea. Atât de 
puternice, de fapt, încât puteau crea realitatea. 

Obiectivul camerei zăbovi asupra secretarului Adams în timp 
ce comentatorii o deconstruiau bucată cu bucată. 

Spre deosebire de analiști, Anahita Dahir vedea o femeie cam 
de vârsta mamei ei stând cu spatele drept, cu fruntea sus, 
atentă. Respectuoasă. Întoarsă spre bărbatul care se îndrepta 
spre ea. Așteptându-și cu calm soarta. 

În opinia Anahitei, înfățișarea neîngrijită nu părea decât să-i 
sporească demnitatea. 

Până în clipa ceea, tânăra de la Externe absorbise fără 
probleme spusele comentatorilor și colegilor ei analiști, cum că 


VP -15 


Ellen era o persoană numită politic printr-o mișcare cinică a unui 
președinte viclean. 

Dar acum, văzându-l pe președintele Williams cum se apropie 
și pe secretarul Adams cum se pregătește de impact, Anahita 
căzu pe gânduri. 

Opri sonorul televizorului. Nu mai era nevoie să asculte. 

Se întoarse la biroul ei și observă mesajul nou. Il deschise și 
văzu că în locul numelui expeditorului era o înșiruire aleatorie 
de litere. lar în corpul mesajului nu erau cuvinte, ci numai o 
serie de numere și simboluri. 


Când președintele se apropie de ea, Ellen Adams crezu că o s- 
o ignore. 

— Domnule președinte, zise. 

El făcu o pauză și se uită dincolo de ea, prin ea, dând din cap 
și zâmbind celor din stânga și din dreapta ei. Apoi întinse braţul 
peste ea, aproape lovind-o cu cotul în față, ca să dea mâna cu 
persoana din spate. Numai după aceea își întoarse încet de tot 
ochii ca să-i întâlnească pe ai ei. Animozitatea era atât de 
palpabilă încât și secretarul apărării, și directorul National 
Intelligence făcură un pas în spate. 

Că președintele avea spume era puţin zis, iar ei nu voiau să 
fie stropiți. 

Pentru camerele de filmat și milioanele de oameni care 
priveau la televizor, figura lui frumoasă era sobră, mai degrabă 
dezamăgită decât nervoasă. Ca a unui părinte trist care se uită 
la un copil bine-intenţionat, dar rătăcit. 

— Doamnă secretar. 

Idioată incompetentă. 

— Domnule președinte. 

Jigodie arogantă. 

— Poate treceţi prin Biroul Oval de dimineaţă, înainte de 
întâlnirea de cabinet. 

— Cu plăcere, domnule. 

Trecu mai departe, lăsând-o să se uite în urma lui cu o privire 
caldă, ca un membru loial al cabinetului. 

Se așeză și îl ascultă politicoasă pe președintele Williams cum 
își începe discursul. Însă pe măsură ce înainta, Ellen se simţi tot 
mai captivată. Nu de retorică, ci de ceva mult mai puternic 
decât cuvintele. 


VP - 16 


Era vorba despre solemnitate, despre istorie, despre tradiţie. 
Se simţi luată pe sus de maiestuozitatea, de grandoarea subtilă, 
de eleganța evenimentului. De simbolism, dacă nu de conţinut. 

Un mesaj puternic le era adresat prietenilor și adversarilor 
deopotrivă. Un mesaj despre continuitate, putere, voinţă și scop. 
Despre cum stricăciunile pricinuite de administraţia dinainte vor 
fi reparate. Despre cum America se întorsese. 

Ellen Adams simţi o emoție care depăși faptul că nu-l plăcea 
pe Douglas Williams. Îi îndepărtă neîncrederea și suspiciunile, 
lăsând în urmă doar mândrie. Și uluire. Uluire pentru că, într-un 
fel numai de ea știut, viaţa o adusese acolo. O pusese în postura 
de a-și sluji națiunea. 

Poate că arăta ca un om al străzii și mirosea a îngrășământ, 
însă era Secretarul de Stat al Americii. Își iubea ţara și ar fi făcut 
orice îi stătea în puteri ca s-o protejeze. 


Dr. Nasrin Bukhari se așeză în spatele autobuzului și făcu un 
efort să privească drept înainte. Nu pe fereastră. Nu la bocceaua 
din poala ei, pe care o ţinea atât de strâns încât nodurile 
degetelor i se albiseră. 

Nu se uită nici la ceilalţi pasageri. Era esenţial să evite orice 
fel de contact vizual. 

Se strădui să-și compună o figură neutră, plictisită. 

Autobuzul porni hurducăind spre graniţă. Fuseseră făcute 
aranjamente ca ea să plece cu avionul, dar fără să spună 
nimănui, nici măcar lui Amir, schimbase planul. Cei trimiși s-o 
oprească s-ar fi așteptat ca ea să încerce să plece cât mai 
repede. Urmau s-o aștepte la aeroport. Urmau să-și pună 
oameni în toate avioanele dacă era nevoie. Ar fi făcut orice ca s- 
o împiedice să ajungă la destinaţie. 

Dacă Amir era capturat și torturat, avea să dea planul în 
vileag. Așa că trebuia să-l schimbe. 

Nasrin Bukhari își iubea ţara. Ar fi făcut orice îi stătea în puteri 
ca s-o protejeze. 

lar asta însemna să lase în urmă tot ce iubea. 


Anahita Dahir se holbă la monitorul computerului. Se încruntă 
și își acordă câteva secunde ca să hotărască dacă mesajul avea 
sau nu vreo valoare. Se întâmpla să primească mesaje spam 
mai des decât s-ar fi crezut. 


VP - 17 


Totuși, voia o confirmare. Bătu la ușa superiorului și se aplecă 
înăuntru. Bărbatul se uita la televizor și clătina din cap. 

— Ce e? 

— Un mesaj. Cred că e spam. 

— Dă-mi să văd. 

Îi arătă telefonul. 

— Sigur nu e de la una dintre sursele noastre? 

— Absolut, domnule. 

— Bine. Șterge.-l. 

Așa și făcu. Dar nu înainte să-l noteze. Pentru orice 
eventualitate. 

19/0717, 38/1536, 119/1848 


VP-18 


Capitolul 3 


— Felicitări, domnule președinte. A mers bine, zise Barbara 
Stenhauser. 

Doug Williams izbucni în râs. 

— A mers foarte bine. Mai bine decât speram. 

Își slăbi nodul cravatei și puse picioarele pe masa de lucru. 

Erau înapoi în Biroul Oval. Fusese adus un bar, precum și 
gustări ușoare pentru rude, prieteni și numeroșii susţinători 
invitaţi să sărbătorească primul discurs al președintelui către 
Congres. 

Însă Williams voia câteva momente singur cu ṣefa de cabinet, 
ca să se detensioneze. Discursul avusese exact efectul pe care 
și-l dorise, și încă ceva în plus. Dar era altceva care aproape că 
îi dădea o stare de ameţeală. 

Își împreună mâinile la ceafa și se legănă pe scaun în timp ce 
un majordom îi aduse un scotch și o farfurie mică pe care 
pusese scoici învelite în bacon și creveţi prăjiţi în baie de ulei. 

Îi făcu semn lui Barb să i se alăture și, după ce îi mulţumi 
majordomului, îi arătă că poate să plece. 

Barb Stenhauser se așeză și sorbi îndelung dintr-un pahar cu 
vin. 

— Poate supraviețui chestiei ăsteia? întrebă el. 

— Mă îndoiesc. O să lăsăm media s-o atace. Din câte am 
văzut înainte de discursul dumneavoastră, deja începuseră să-i 
sară la gât. O să moară înainte să ajungă acasă. Pentru orice 
eventualitate, am făcut o listă cu câţiva senatori de-ai noștri 
care să înceapă să-și exprime îngrijorări rezervate în privinţa 
competenţei ei, după rahatul din Coreea de Sud. 

— Bun. Care-i următoarea ei destinaţie? 

— l-am programat o plecare în Canada. 

— Doamne! Până la sfârșitul săptămânii o să ne declare 
război. 

Barb râse. 

— Se sperăm că da. Mereu mi-am dorit o casă în Quebec. 
Primele reacții la discursul dumneavoastră sunt extrem de 
pozitive, domnule. Vorbesc despre tonul demn, despre cum aţi 


VP -19 


întins mâna opoziției. Dar se aud voci, domnule președinte, care 
susţin că numirea lui Ellen Adams, deși un gest curajos, a fost o 
greșeală, mai ales după debandada din Coreea de Sud. 

— Un mic recul în direcţia noastră e de așteptat. E-n regulă, 
cât timp cea mai mare parte din rahat cade pe umerii ei. În plus, 
criticii o să aibă ceva la care să se concentreze în vreme ce noi 
ne vedem de treabă. 

Stenhauser zâmbi. Rareori văzuse un politician atât de 
desăvârșit, care să aibă curajul să încaseze o rană superficială 
dacă așa putea să-și ucidă un adversar. 

Cu toate că era conștientă că îl păștea mai mult decât o rană 
superficială. 

Faptul că Douglas Williams îi făcea carnea să se încreţească 
pe ea era ceva ce putea ignora, dacă asta însemna că poate în 
sfârșit implementa o agendă în care credea cu toată inima. 

Se aplecă pe deasupra biroului și îi oferi o coală de hârtie. 

— Am pregătit o declaraţie scurtă prin care o sprijiniți pe 
doamna secretar Adams. 

O citi și i-o aruncă înapoi. 

— Perfect. Respectuos, dar nu ne angajăm la nimic. 

— Laude firave. 

El râse, apoi oftă ușurat. 

— Deschide televizorul. Hai să vedem ce se spune. 

Se aplecă în faţă și se sprijini cu coatele pe birou în timp ce 
monitorul mare prinse viaţă. Avusese tentaţia să-i spună șefei 
sale de cabinet cât de inteligent fusese, de fapt. Dar nu 
îndrăznise. 


— Poftim. 

Katherine Adams le oferi mamei ei și nașei ei câte un pahar 
mare de Chardonnay, apoi, apucând sticla de gât, își luă propriul 
pahar și se așeză pe canapeaua mare, între ele. Pe măsuţa de 
cafea erau trei perechi de picioare încălţate în papuci. 

Katherine se întinse după telecomandă. 

— Incă nu, zise mama ei, punându-i o mână pe încheietură. 
Să ne mai prefacem câteva clipe că vorbesc despre triumful 
meu din Coreea de Sud. 

— Și că te felicită pentru noua coafură și pentru stilul 
vestimentar inedit, zise Betsy. 

— Și pentru parfum, adăugă Katherine. 


VP - 20 


Ellen râse. 

Imediat ce ajunsese acasă făcuse duș și se schimbase în 
trening. Acum cele trei femei stăteau una lângă cealaltă în 
bârlogul confortabil. Pereţii erau acoperiţi cu rafturi pline de 
cărți și fotografii puse în ramă care-i înfățișau pe copiii lui Ellen 
și momente din viaţa cu regretatul ei soţ. 

Era un spațiu intim, un sanctuar rezervat pentru familie și 
prietenii cei mai apropiaţi. 

Acum purtând ochelari, Ellen scosese un dosar și citea din el, 
clătinând din cap. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Betsy. 

— Discuţiile. N-ar fi trebuit să eșueze. Echipa de negociere 
care a discutat cu coreenii înaintea mea a făcut treabă bună. 

Ridică hârtiile. 

— Eram pregătiţi. Sud-coreenii erau pregătiţi și ei. Am vorbit 
de multe ori cu omologul meu. Ar fi trebuit să fie o simplă 
formalitate. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Katherine. 

Mama ei oftă. 

— Nu știu. Incerc să-mi dau seama. Cât e ceasul? 

— Unşpe treișcinci, zise Katherine. 

— Deci douăsprezece treizeci și cinci după-amiaza la Seoul, 
spuse Ellen. Sunt tentată să sun, dar n-o s-o fac. Mai am nevoie 
de informații. 

Aruncă o privire spre Betsy, care derula prin mesaje. 

— Ceva interesant? 

— Multe e-mailuri de încurajare și sms-uri de la prieteni și 
rude, răspunse Betsy. 

Ellen se uită în continuare la ea, dar Betsy clătină din cap, 
dându-și seama ce o întreba Ellen fără să rostească vreun 
cuvânt. 

— Pot să-i scriu eu, se oferi Katherine. 

— Nu. Ştie ce se întâmplă. Dacă ar fi vrut să ne contacteze, ar 
fi făcut-o. 

— Mama, doar știi că e ocupat. 

Ellen arătă spre telecomandă. 

— Am putea să dăm drumul la știri. Măcar să terminăm odată. 

Ce apărea la televizor avea să joace rolul unui antiinflamator, 
o știau bine atât Betsy, cât și Katherine, care s-o ajute pe Ellen 


VP -21 


să se gândească la altceva decât la mesajul care nu-i apăruse 
pe telefon. 

Ellen Adams începu să citească din nou rapoartele, încercând 
să găsească un indiciu despre ce nu mai funcţionase la Seoul. li 
asculta numai vag pe așa-zișii experţi de la televizor. 

Știa deja ce o să spună. Până și sucursalele media ale propriei 
ei companii, postul internaţional de știri, ziarele, site-urile aveau 
să-și atace fostul patron. 

De fapt, în tentativa de a se afișa nepărtinitori, ei aveau să fie 
primii care tăbărau pe ea. Și aveau s-o facă din plin. Ellen parcă 
simţea deja mirosul editorialelor. 

Când acceptase funcţia de Secretar de Stat, Ellen renunţase 
la toate acţiunile ei, pe care le încredinţase fiicei ei, Katherine 
Adams, cu ordinul expres, dat în scris, ca tânăra să nu intervină 
personal în acoperirea media a administraţiei Williams în 
general, sau a secretarului Adams în mod special. 

Era un angajament pe care fiica ei și-l asumase cu ușurință. 
La urma urmei, nu ea era jurnalistul familiei. Diploma, 
cunoștințele și interesele ei ţineau numai de partea de afaceri. 
În direcţia asta semăna cu mama ei. 

Betsy o atinse pe Ellen pe braţ și făcu semn din cap spre 
televizor. 

Ea ridică privirea din hârtii, se uită o clipă, apoi se îndreptă de 
spate. 


— Ah, futu-i! zise Doug Williams. Faci mișto de mine? 

Îi aruncă o privire ucigașă șefei de cabinet, parcă așteptându- 
se ca ea să facă ceva în sensul ăsta. 

Barb Stenhauser schimbă canalul. Apoi din nou. Și din nou. 
Dar, cumva, între discursul președintelui Williams despre Starea 
Națiunii și al doilea său pahar de scotch, ceva se schimbase. 


Katherine începu să râdă, cu ochii lucindu-i. 

— Dumnezeule, e pe toate posturile. 

Trecu prin toate, oprindu-se de fiecare dată suficient cât să-i 
audă pe analiștii și istericii politici cum o felicită pe doamna 
Secretar Adams pentru eforturile ei. Pentru cum a fost dispusă 
să apară la Capitoliu neîngrijită, cu jegul misiunii anterioare încă 
atârnând pe ea. 


VP - 22 


Da, călătoria fusese un fiasco neașteptat, însă mesajul mai 
amplu era că Ellen Adams, și prin extensie Statele Unite, nu 
plecaseră capul. Că erau dispuse să coboare în tranșee. Să-și 
facă apariţia. Măcar să încerce să repare pagubele provocate în 
patru ani de haos. 

Faptul că eșuase în Coreea de Sud era pus pe seama 
dezastrului lăsat în urmă de un președinte inept și de propriul lui 
Secretar de Stat. 

Katherine scoase un sunet ca de bufniţă. 

— Uită-te la asta. 

Le vâri telefonul sub nas mamei ei și lui Betsy. 

O memă devenise virală pe social media. 

După ce fusese prezentată, secretarul Adams se îndreptase 
spre locul ei, iar camera de filmat a televiziunii surprinsese un 
senator al opoziţiei care o privise cu dispreţ și mormăise: 

— Femeie murdară. 


— Ce dracu'! 

Doug Williams aruncă un crevete pe farfurie cu atâta forță că 
acesta sări pe biroul Resolute€ și apoi abandonă nava, aterizând 
pe covor. 

— Rahat. 


În timp ce stătea întinsă în pat, Anahitei Dahir îi trecu prin 
minte un gând. 

Dacă mesajul straniu era de la Gil? 

Da. Putea fi de la Gil. Poate că voia să reia legătura cu ea. Să 
reia contactul. 

Parcă îi putea simţi pielea umezită de transpiraţie din acele 
după-amiezi extrem de fierbinţi, lipicioase și apropiate din 
Islamabad. Se strecuraseră în camera ei mică, aflată aproape la 
mijlocul drumului dintre masa lui de lucru de la serviciul de 
telecomunicații și biroul ei de la ambasadă. 

Pe atunci, ea era atât de începătoare că nimeni n-avea să-și 
dea seama că lipsește. lar Gil Bahar era un ziarist atât de 
respectat că nimeni nu i-ar fi reproșat absenţa. Ar fi presupus că 
urmărea o pistă. 


6 Cunoscut și sub denumirea de „biroul Hayes”, este vorba despre biroul construit din 
lemnul navei britanice HMS Resolute și oferit în dar președintelui Rutherford B. Hayes 
de către regina Victoria în anul 1880 (n. trad.). 


VP - 23 


În lumea foarte îngustă și claustrofobică a capitalei 
pakistaneze aveau loc întâlniri clandestine zi și noapte. Întâlniri 
între agenţi. Între informatori și cei care făceau trafic de 
informaţii, între vânzători și cumpărători - de droguri, de arme, 
de moarte. 

Între personalul de la ambasadă și jurnalişti. 

Era un loc și un timp unde se putea întâmpla orice, oricând. 
Tinerii jurnaliști și voluntari, doctori și asistenţi, informatori și 
membri ai personalului ambasadei se întâlneau și se amestecau 
în baruri ferite de priviri, în apartamente minuscule. La 
petreceri. Se loveau unii de alții. Se frecau unii de alții. 

Viaţa din jurul lor era prețioasă și precară. lar ei erau 
nemuritori. 

Corpul ei se mișcă ritmic în patul din D.C. Simţea din nou 
trupul lui tare lipit de al ei. Trupul lui tare înăuntrul ei. 

Câteva minute mai târziu, Anahita se ridică. Și, cu toate că 
știa că o caută cu lumânarea, se întinse după telefon. 

Ai încercat să-mi dai un sms? 

Se mai trezi din când în când peste noapte ca să-și verifice 
telefonul. Niciun răspuns. 

— Idiotule, mormăi ea. 

Din nou nările i se umplură de mirosul lui de mosc, îi simţi 
pielea albă și dezgolită alunecând de-a lungul corpului ei închis 
la culoare și umed. Amândoi luceau în lumina soarelui de după- 
amiază. 

Îi simţea greutatea deasupra ei. Simţea cum îi apasă inima. 


Nasrin Bukhari stătea așezată în salonul pentru plecări. 

Un grănicer obosit îi verificase pașaportul și nu își dăduse 
seama că era fals. Sau poate că nu-i mai păsa. 

Coborâse privirea asupra documentului, apoi se uitase în ochii 
ei. Văzuse o femeie ostenită, de vârstă mijlocie. Hijabul ei 
tradiţional își pierduse culoarea și era zdrenţuit acolo unde îi 
încadra chipul brăzdat de riduri. 

Sigur n-avea cum să reprezinte ea vreo ameninţare. 
Grănicerul trecuse mai departe. La următorul pasager disperat 
să treacă graniţa dintre ameninţare și o speranţă fragilă. A 

Dr Bukhari știa că ea purta acea speranţă, în bocceaua ei. In 
minte purta ameninţarea. 


VP - 24 


Ajunsese la aeroport cu trei ore înainte de zbor. Își dădu acum 
seama că, poate, era un răgaz puţin cam mare. 

Nasrin Bukhari se așeză astfel încât să-l țină sub observaţie 
cu coada ochiului pe bărbatul care se sprijinea de perete în 
partea cealaltă a sălii. Fusese la controlul de securitate atunci 
când trecuse și ea. O urmărise, era aproape sigură, până în zona 
de așteptare. 

Până atunci se uitase după un pakistanez. După un indian. 
După un iranian. Cu siguranţă ei erau cei care ar fi încercat s-o 
oprească. Nu-i trecuse niciodată prin minte că ar trimite un alb. 
Era ascuns tocmai de faptul că ieșea în evidenţă. Dr. Bukhari nu 
i-ar fi crezut pe dușmanii ei în stare de o asemenea manevră de 
geniu. 

Deși era posibil ca totul să fie rodul imaginaţiei ei. Odihna 
prea puţină, mâncarea prea puţină și frica prea multă îi creau o 
stare de paranoia. Simțea cum judecata o părăsește. Amețită 
din cauză că nu dormise, avea momente când i se părea că 
plutește deasupra corpului ei. 

Ca intelectual, ca om de știință, Dr. Bukhari găsi că acela era 
cel mai înfricoșător eveniment de până acum - nu mai putea 
avea încredere în mintea ei. Și nici în emoţii. 

Era în derivă. 

Nu, își zise. Nu în derivă. Avea o direcţie clară. O destinaţie 
clară. Trebuia doar să ajungă acolo. 

Nasrin Bukhari se uită la ceasul uzat de pe peretele zonei de 
așteptare murdare. Din nou. Două ore și cincizeci și trei de 
minute până la zborul ei spre Frankfurt. 

Cu coada ochiului, îl văzu pe bărbat cum își scoate telefonul. 


Mesajul ajunse la ora 1:30 dimineaţa. 

Nu tiam scris mă bucurie cai scris tu. Cred că mă poti ajusta 
cu ceva. Trebuie info despre cercetătoare. 

Ana închise ecranul telefonului. Omul ăsta nu catadicsea nici 
măcar să verifice dacă scrisese corect mesajul înainte să-l 
trimită. 

Intrase în malaxorul acela știind, sau cel puţin bănuind, că nu 
reprezenta pentru el decât o sursă. Nimic mai mult. Și probabil 
că așa fusese dintotdeauna. Era valoroasă pentru el pentru că 
avea acces în interiorul ambasadei, iar acum în Departamentul 


VP -25 


de Stat. Sursa lui din Biroul pentru Afaceri din Asia de Sud și 
Centrală. 

Anahita se întrebă cât de multe știa, de fapt, despre Gil 
Bahar. Era un jurnalist respectat de la Reuters. Și totuși îi 
ajunseseră la urechi zvonuri. Șoapte. 

Dar Islamabad era clădit pe șoapte și zvonuri. Nici chiar 
veteranii nu puteau separa adevărul de ficţiune. Realitatea de 
paranoia. In ceaunul acela, cele două se contopeau și deveneau 
una. Imposibil de deosebit între ele. 

Ce știa sigur era că Gil Bahar fusese răpit de reţeaua familiei 
Pathan în Afganistan cu câţiva ani înainte și ţinut captiv timp de 
opt luni înainte să scape. Cunoscută sub denumirea de 
„Familia”, Pathan era numele de cod al celor mai extremiști și 
nemiloși dintre teroriștii din zona tribală pakistano-afgană. Aliați 
apropiaţi cu Al-Qaeda, până și grupările de talibani se temeau 
de ei. 

lar într-o situaţie în care alţi jurnaliști fuseseră torturați și apoi 
executaţi, decapitaţi, Gil Bahar scăpase nevătămat. 

„De ce, oare?” era întrebarea pe care o rosteau cu toții în 
șoaptă. „Cum de scăpase de Pathan?” 

Anahita Dahir alesese să ignore subînțelesul neplăcut. Dar 
acum, întinsă în pat, își dădu frâu liber gândurilor. 

Gil o contactase ultima dată la scurt timp după ce ea plecase 
din Pakistan la noul post din D.C. O sunase pe numărul personal 
și, după ce schimbaseră câteva amabilităţi, îi ceruse informaţii. 

Ea nu-i spusese nimic, bineînțeles, dar după trei zile avusese 
loc un asasinat. Victima - chiar persoana despre mișcările căreia 
se interesase Gil. 

lar acum voia alte informaţii. Despre un om de știință. 


VP - 26 


Capitolul 4 


— Da? întrebă Ellen, revenindu-și imediat dintr-un somn 
profund. Ce e? 

Când răspunse la telefon, observă cât era ceasul - 2:35. 

— Doamnă secretar, se auzi glasul lui Charles Boynton, 
profund, sobru. A avut loc o explozie. 

Ea se ridică în capul oaselor și se întinse după ochelari. 

— Unde? 

— La Londra. 

Simţi cu vinovăţie un val de ușurare. Măcar nu se întâmplase 
pe pământ american. Dar orișicât. Își aruncă picioarele jos din 
pat și aprinse lumina. 

— Spune-mi. 


În patruzeci și cinci de minute, secretarul Adams era în 
Camera de Urgenţe a Casei Albe. 

Ca să atenueze confuzia și zgomotul de fundal, fusese 
convocat numai nucleul Consiliului Naţional de Securitate. In 
jurul mesei se aflau președintele, vicepreședintele, secretarul de 
stat, secretarul apărării, secretarul Departamentului de 
Securitate Internă, directorul National Intelligence și șeful 
Statului Major Interarme. 

Mai mulţi asistenţi și șefa cabinetului de la Casa Albă stăteau 
pe niște scaune lipite de perete. 

Figurile tuturor erau sumbre, dar nu panicate. Șefului Statului 
Major Interarme mai trecuse prin asta, chiar dacă președintele și 
cabinetul său nu. 

Presa tocmai începea să difuzeze știri despre ce se 
întâmplase. Despre ce se întâmpla. 

O hartă a Londrei ocupa întreg ecranul din capătul îndepărtat 
al încăperii. Un punct roșu, ca o pată de sânge, arăta locul exact 
al exploziei. 

În Piccadilly. Chiar în dreptul magazinului Fortnum & Mason, 
observă Ellen, derulându-și în minte ce știa despre Londra. 
Hotelul Ritz era chiar în josul străzii. Hatchards, cea mai veche 
librărie din Londra, era pierdută sub semnul roșu. 


VP - 27 


— Suntem siguri că a fost o bombă? întrebă președintele 
Williams. 

— Absolut, domnule președinte, zise Tim Beecham, directorul 
de la Informaţii. Comunicăm intens cu MI5 și MI6. incearcă și ei 
să-și dea seama ce s-a întâmplat dar, dacă ne luăm după 
distrugeri, nu poate fi altceva. 

— Continuă, zise președintele Williams și se aplecă în faţă. 

— Se pare că a fost pusă într-un autobuz, zise generalul 
Albert „Bert” Whitehead, șeful Statului Major. 

Uniforma îi era încheiată greșit. Cravata fusese aruncată în 
grabă în jurul gâtului și rămăsese desfăcută. Un laţ slăbit. 

Dar glasul îi era puternic, iar ochii limpezi. Era cât se poate de 
atent. 

— Se pare? întrebă Williams. 

— Pagubele sunt prea mari ca să ne dăm seama chiar acum. 
Ar fi putut fi o mașină capcană sau un camion care a explodat 
chiar când a trecut autobuzul. Sunt dărâmături peste tot, după 
cum vedeți. 

Generalul Whitehead își atinse ușor laptopul securizat și harta 
fu înlocuită de un stop-cadru. Fusese surprinsă din satelit. 
Imaginea era neașteptat de clară, chiar dacă era făcută de la 
sute de kilometri în spaţiu. 

Se aplecară cu toţii spre ea. 

În mijlocul faimoasei străzi era un crater, iar în jurul lui era 
plin de bucăţi de metal contorsionat. Fumul se ridica, suspendat, 
parcă, din mai multe vehicule. Fațadele clădirilor vechi de sute 
de ani care supravieţuiseră Blitzkrieg-ului dispăruseră. 

Însă niciun cadavru, observă Ellen. Bănuia că explozia le 
sfârtecase în bucăţi prea mici ca să poată fi recunoscute ușor 
drept omenești. 

Zona exploziei era delimitată de clădirile de pe o parte și alta 
a străzii - altfel, cine știe cât s-ar fi extins. 

— Dumnezeule mare, șopti secretarul apărării. Ce anume a 
făcut asta? 

— Domnule președinte, zise Barbara Stenhauser, tocmai am 
primit o înregistrare. 

Primi semnul aprobator din cap și porni filmarea. Fusese 
înregistrată de una dintre zecile de mii de camere de securitate 
din Londra. 

În partea din dreapta-jos a ecranului era un cronometru. 


VP - 28 


7:17:04 

— Când a explodat bomba? întrebă președintele Williams. 

— La șapte și șaptesprezece și patruzeci și trei de secunde, 
GMT, domnule, zise generalul Whitehead. 

Ellen Adams își duse mâna la gură în timp ce privea filmarea. 
Era începutul orei de vârf. Soarele încerca să-și croiască drum 
prin dimineaţa cenușie de februarie. 

7:17:20. 

Pe trotuare se revărsau bărbaţi și femei. La semafor așteptau 
maşini, dube, taxiuri negre. 

În timp ce cronometrul continua numărătoarea. O 
numărătoare inversă. 

7:17:32. 

— Fugiți, fugiți, îl auzi Ellen șoptind pe secretarul 
Departamentului de Securitate Internă, care stătea lângă ea. 
Fugiti. 

Dar, bineînțeles, oamenii nu fugiră. 

Un autobuz cu două etaje, de un roşu intens, opri. 

7:17:39. 

O tânără se dădu deoparte ca să lase un bătrân să urce 
primul. 

El se întoarse să-i mulțumească. 

7:17:43. 

Priviră scena de nenumărate ori, chiar din diferite unghiuri, pe 
măsură ce primeau noi înregistrări, pe ecranul mare din capătul 
Sălii de Urgenţe. 

În a doua filmare puteau vedea autobuzul mai limpede atunci 
când oprea în stație. Unghiul le permitea să distingă și chipurile 
câtorva pasageri, inclusiv al unei fetițe din scaunul din față al 
etajului. Cel mai bun loc. Cel spre care se repezeau toţi copiii, 
inclusiv fata lui Ellen când era mică. 

Oricât ar fi încercat, Ellen nu-și putea dezlipi privirea de la 
fetiță. 

Fugi. Fugi. 

Dar, bineînţeles, în fiecare înregistrare, indiferent de unghi, 
fetița rămânea acolo. lar apoi dispărea. 

Confirmarea incidentului din partea englezilor avea un ton 
academic. Era limpede că fusese o bombă. Ascunsă în autobuz. 
Pregătită să se explodeze în cel mai prost moment posibil, și în 
cel mai prost loc cu putință. 


VP - 29 


Ora de vârf în centrul Londrei. 

— A revendicat cineva atentatul? întrebă președintele 
Williams. 

— Încă nu, zise Directorul de la Informaţii verificând și 
reverificând rapoartele. 

Informaţiile începuseră să vină cu duiumul. Cheia situaţiei, o 
știau cu toţii, era să le gestioneze. Să nu se lase copleșiți. 

— Și nu spune nimeni nimic? întrebă președintele Williams. 

Se uită împrejur la toți cei care stăteau la masa lungă și 
clătinau din cap, iar privirea i se opri asupra lui Ellen. 

— Nimic, confirmă ea. 

Dar el continuă să o fixeze cu privirea, ca și cum eșecul ar fi 
fost al ei și numai al ei. 

lar un adevăr simplu ieși la lumină. 

Nu are încredere în mine, își dădu ea seama. Probabil ar fi 
trebuit să-și dea seama mai devreme, dar fusese atât de 
ocupată să ţină frâiele noii sale slujbe încât nu avusese timp de 
vreo pauză de gândire. 

În aroganta ei, Ellen Adams crezuse că președintele o numise 
Secretar de Stat, în ciuda antagonismului evident, pentru că știa 
că o să se descurce bine în postul acela. 

Acum vedea că nu doar nu o place, ci și că nici nu are 
încredere în ea. 

Și atunci de ce numise într-o funcţie atât de importantă pe 
cineva în care nu avea încredere? 

lar o parte din răspuns era limpede, 
momentul acela. 

Pentru că președintele Douglas Williams nu se așteptase la o 
criză internaţională atât de devreme în mandatul lui, sau al ei. 
Nu se așteptase să fie nevoit să aibă încredere în ea. 

Și atunci, la ce se așteptase? 

Toate gândurile acestea îi trecură prin minte într-o clipită, dar 
nu avea timp să zăbovească asupra lor. Existau probleme mult 
mai urgente și importante. 

Președintele Williams își dezlipi ochii de la ea și se opri asupra 
directorului National Intelligence. 

— Nu e ceva neobișnuit că n-am auzit nimic încă? întrebă el. 

— Nu neapărat, răspunse Tom Beecham. Nu și dacă e un 
incident izolat. Un lup singuratic care s-a aruncat în aer. 


A 


n încăperea aceea, în 


VP - 30 


— Chiar și așa, zise Ellen și se uită împrejur la cei de la masă, 
oamenii ăștia nu vor, în general, ca lumea să afle ce fac? Nu 
emit o declaraţie, o înregistrare, pe social media? 

— Există un motiv pentru care nimeni nu a... începu generalul 
Whitehead înainte ca şefa de cabinet al președintelui să-l 
întrerupă. 

— Domnule, la telefon e prim-ministrul Marii Britanii, zise Barb 
Stenhauser. 

Precum toţi ceilalţi din încăpere, și Barb părea să-și fi aruncat 
câteva haine pe ea la repezeală. Expresia gravă nu îi era 
mascată de machiaj - deși, oricât machiaj și-ar fi pus, tot n-ar fi 
reușit s-o ascundă. 

Carnagiul de pe ecran fu înlocuit de chipul sobru al prim- 
ministrului Bellington, cu părul într-o parte, ca de obicei. 

— Domnule prim-ministru, poporul american... începu 
președintele Douglas Williams. 

— Da, da, mă rog. Vreţi să știți ce s-a întâmplat. La fel și eu. 
Și, sincer, nu am nimic să vă zic. 

Aruncă o privire urâtă în altă direcţie a obiectivului, spre ceea 
ce își dădură seama că erau reprezentanţii MI5 și MI6. Serviciul 
Britanic de Informații. 

— A existat o ţintă anume? întrebă Williams. 

— Nu știu încă să vă spun. Abia am reușit să confirmăm că 
bomba era în autobuz. Habar nu avem cine era în autobuz sau 
în apropierea lui. Pasagerii și pietonii au fost făcuţi fărâme. Pot 
să vă trimit înregistrarea. 

— Nu-i nevoie, zise Williams. Am văzut-o. 

Bellington ridică din sprâncene. Nu era clar dacă era 
impresionat sau enervat. Dar hotărî repede să nu insiste. 

Prim-ministrul, care se afla în al treilea an din primul său 
mandat, se bucura de o mare popularitate în aripa dreaptă a 
partidului său și în rândul publicului conservator pentru că le 
promisese securitate naţională și independenţă faţă de alte ţări. 
Atentatul cu bombă nu urma să dea deloc bine în viitoarea 
campanie. 

— O să dureze mult până identificăm limpede făptașul, zise 
Bellington. Studiem înregistrările ca să vedem dacă programul 
de recunoaștere facială scoate pe cineva în evidenţă, un posibil 
terorist, sau o posibilă ţintă. Orice ajutor ne puteţi oferi ar fi 
foarte binevenit. 


VP - 31 


— E posibil ca ţinta să fi fost o clădire, nu o persoană? Ca la 
atacul din 11 septembrie? întrebă Directorul de la Informații. 

— E posibil, admise prim-ministrul. Dar în Londra există ţinte 
mult mai evidente decât Fortnum & Mason. 

— Totuși, se poate și să fi fost cineva care n-a vrut să 
plătească o sută de lire pentru ceaiul de după-amiază, zise 
secretarul apărării și se uită împrejur în căutarea unor zâmbete 
aprobatoare. 

Nu zări niciunul. 

— Acolo e și Academia Regală de Arte, zise Ellen. 

— Artă, doamnă secretar? zise prim-ministrul Bellington 
întorcându-și privirea spre ea. Credeţi că a făcut cineva 
masacrul ăsta ca să pună bețe-n roate unei expoziţii? 

Ellen încercă să nu se aricească din pricina tonului pedant, 
dar fu nevoită să admită că accentul britanic îi suna arogant 
indiferent de situaţie. De fiecare dată când vorbea cu englezi 
avea senzaţia că aude un Tâmpito subînţeles. 

ÎI auzi și acum. Însă prim-ministrul era sub presiune și voia să 
se elibereze. Avea să-i permită să o facă. Deocamdată. 

Și, la drept vorbind, prim-ministrul Bellington fusese ani 
întregi o ţintă preferată a trusturilor ei media, care îl zugrăviseră 
ca fiind extrem de nepotrivit, ca un om gol pe dinăuntru, un 
nerod din clasa superioară care înlocuise orice urmă de curaj ar 
fi avut vreodată cu sentimentul îndreptățirii și cu niște fraze 
aleatorii în latină. 

Nu era de mirare că se uita așa la ea. De fapt, recunoscu 
Ellen, era surprinzător de rezervat. 

— Nu e vorba numai despre artă, domnule prim-ministru, zise 
ea. Tot acolo este și Societatea de Geologie. 

— Așa este. 

O privea cu niște ochi cercetători, chiar pătrunzători. Era mult 
mai inteligent decât își închipuise ea. 

— Cunoașteţi bine Londra. 

— E unul dintre orașele mele preferate. Incidentul ăsta e 
absolut groaznic. 

Așa și era. Dar consecinţele puteau merge mult mai departe 
decât moartea cumplită a oamenilor acelora și distrugerea unei 
părți din istoria bogată a orașului. 

— Geologie? întrebă secretarul apărării. De ce ar vrea cineva 
să arunce în aer un loc unde se studiază pietre? 


VP - 32 


Ellen Adams nu răspunse. În loc de asta, se uită la ecran, 
întâlnind ochii gânditori a prim-ministrului britanic. 

— Geologia înseamnă mai mult decât pietre, spuse el. 
Înseamnă petrol. Cărbune. Aur. Diamante. 

Bellington făcu o pauză, susținându-i privirea lui Ellen Adams, 
invitând-o pe ea să facă onorurile. 

— Uraniu, spuse ea. 

El aprobă dând din cap. 

— Care poate fi transformat în bombe nucleare. Factum fieri 
infectum non potest. Faptul e consumat, nu mai poate fi luat 
înapoi, traduse tot el. Dar poate reușim să prevenim un alt atac. 

— Credeţi că va mai avea loc un atentat, domnule prim- 
ministru? întrebă președintele Williams. 

— Da, domnule. 

— Dar unde? murmură directorul Serviciului de Informații. 


Când întâlnirea luă sfârșit, Ellen făcu în așa fel încât să 
meargă alături de generalul Whitehead. 

— Aţi început să spuneți că există un motiv pentru care n-ar 
vrea nimeni să revendice atentatul. Asta voiaţi să spuneţi, nu? 

El dădu aprobator din cap. 

Șeful Statului Major Interarme arăta mai mult a bibliotecar 
decât a războinic. 

Interesant este că Bibliotecarul Congresului, în schimb, arăta 
a războinic. 

Generalul Whitehead avea o figură amabilă și o voce blândă. 
Ochii lui o priveau din spatele unor ochelari ca de bufniţă. 

Dar ea îi cunoștea istoricul de militar pe front. Fusese ranger”. 
Urcase în grad comandând trupele de pe front, dobândind, 
astfel, nu numai respectul, ci și loialitatea și încrederea 
bărbaţilor și femeilor din subordine. 

Generalul Whitehead se opri, lăsându-i pe ceilalţi să treacă 
mai departe, și o scrută cu privirea, dar fără urmă de răutate. 

— Care e motivul, generale? 

— N-au revendicat atentatul, doamnă secretar, pentru că nici 
n-au nevoie. Obiectivul lor a fost - este - cu totul altul. Ceva mai 
important decât teroarea. 


7 Regimentul 75 Rangeri - corp de elită al armatei americane, pregătit să ducă la bun 
sfârșit operațiuni speciale, aeropurtate și de asalt (n. trad.). 


VP - 33 


Ea simţi cum sângele i se scurge din față și îi băltește în 
stomac, în inimă. 

— Ce anume? întrebă, surprinsă și ușurată să audă că vocea îi 
era mai sigură decât se simţea pe dinăuntru. 

— Un asasinat, poate. Poate că a fost o lovitură chirurgicală, 
un mesaj pentru o persoană sau pentru o grupare. N-au nevoie 
să anunţe. De asemenea, poate știu că tăcerea ne încurcă mult 
mai mult decât dacă ar revendica cineva atentatul. 

— Mi-e greu să cred că ce s-a întâmplat la Londra e o 
„lovitură chirurgicală”. 

— Corect. Mă refeream la obiectivul pe care l-a avut. Un scop 
restrâns, bine definit. Noi vedem sute de morţi, dar ei poate că 
văd unul singur. Noi vedem distrugeri cumplite, ei văd doar că a 
dispărut o clădire oarecare. E vorba de percepţie. 

Duse mâna la cravată și păru surprins s-o găsească 
desfăcută. 

— Pot să vă spun cu certitudine un lucru, Doamnă Secretar. 
Din experiența mea, cu cât tăcerea e mai puternică, cu atât 
obiectivul e mai mare. 

— Așadar, sunteţi de acord cu prim-ministrul? Credeţi că o să 
mai urmeze un atac? 

— Nu știu. 

Îi susținu privirea, deschise gura, apoi o închise. 

— Mie îmi puteţi spune, domnule general. 

El zâmbi ușor. 

— Ce știu sigur este că, din punct de vedere strategic, tăcerea 
asta e cam puternică. 

Când termină de vorbit, zâmbetul dispăruse. Figura îi era 
întunecată. 

Prădătorul era în libertate. Undeva. Se ascundea într-o tăcere 
vastă. 


Nu trebuiră să aștepte mult. 

Era aproape ora zece dimineaţa când Ellen Adams se întoarse 
la biroul ei din Departamentul de Stat. 

Activitatea era în toi. Înainte să ajungă măcar la ușa liftului, 
asistenții în relaţia cu media se buluciră în jurul ei, cerându-i un 
os pe care să-l arunce presei hămesite. Când ieși din lift, fu 
condusă în grabă în biroul ei. Mai mulți bărbaţi și femei alergau 
în sus și-n jos pe coridor, ieșeau și intrau în birouri. Nu se 


VP - 34 


încredeau în sms-uri și nici măcar în apeluri telefonice. Asistenţii 
strigau, puneau întrebări sau cereau lucruri, urmărind fiecare 
indiciu posibil. 

— Vorbim cu toate sursele noastre, zise Boynton venind în 
fugă lângă ea. Serviciile de informaţii din toată lumea au trecut 
și ele la treabă. Am contactat și specialiștii în antiterorism. 
Departamentele de studii strategice. 

— Aţi găsit ceva? 

— Încă nu. Dar cineva sigur știe ceva. 

Când ajunse la masa de lucru, își luă la rând lista de contacte. 

— Am câteva nume pentru tine. Persoane cu care m-am mai 
întâlnit în delegaţii. Niște ziariști, niște tăuni care spun puţine, 
dar acumulează multe informaţii. 

Îi redirecţionă mai multe cărţi de vizită. 

— Folosește-te de numele meu. Cere-ţi scuze și explică-le 
situaţia. 

— Așa o să fac. Trebuie să securizăm camera pentru 
conferinţe video. Ne așteaptă. 

Când intră în încăpere, pe ecran apărură mai multe chipuri. 

— Bine aţi venit, Doamnă Secretar. 

Întâlnirea Celor Cinci Ochi începuse. 


Anahita Dahir stătea la biroul ei de la Departamentul de Stat. 

Toţi ofiţerii de afaceri externe din lume fuseseră instruiți să 
redirecționeze orice informaţie care putea fi relevantă. Biroul 
clocotea de o energie aproape frenetică în vreme ce tot felul de 
mesaje erau trimise și primite. Codate și decodate. 

Anahita trecu prin toate mesajele care-i fuseseră lăsate pe 
birou peste noapte, monitorizând în același timp știrile de la 
televizor. 

Avea impresia tot mai pregnantă că jurnaliștii aveau o reţea 
mai bună decât CIA sau NSA. Sau decât Departamentul de Stat. 

Asta îi aminti de Gil, și simţi tentaţia să încerce din nou să-l 
contacteze. Ca să vadă dacă știe ceva. Dar totodată bănuia că 
ideea aceea nu-i venea din minte, ci dintr-un loc aflat cu mult 
mai jos. lar acum nu era momentul să se lase purtată de val. 

Ca ofițer începător al Serviciului de Externe de la biroul din 
Pakistan, nu avea acces la comunicarea la nivel înalt. La ea 
ajungeau lucruri mai banale, provenite de la informatori cu 


VP - 35 


importanţă marginală. Lucruri de genul localului unde iau masa 
diverși miniștri, cu cine iau prânzul și ce mănâncă. 
Insă chiar și acele mesaje trebuiau citite cu mai multă atenţie. 


Five Eyes - Cei Cinci Ochi - era numele dat unei alianţe între 
agenţiile de informaţii din Australia, Noua Zeelandă, Canada, 
Marea Britanie și Statele Unite. Ellen nu auzise despre această 
organizaţie a aliaţilor de limbă engleză decât când devenise 
Secretar de Stat. 

Datorită pozițiilor lor strategice, Cei Cinci Ochi acopereau, 
practic, toată planeta. Insă nici măcar ei nu auziseră ceva. Nicio 
șoaptă înainte, nicio declaraţie triumfătoare în orele de după. 

Secretarului Adams i se alăturară în conferinţa video omologii 
ei din străinătate și directorii serviciilor de informaţii din fiecare 
țară. Cei cinci spioni și cei cinci secretari împărtășiră rapid, pe 
scurt, tot ce știau. Ce aflaseră rețelele lor. Adică nimic. 

— Nimic? izbucni ministrul de externe britanic. Cum e posibil? 
Au murit sute de oameni! Mulţi alţii sunt răniţi. Centrul Londrei 
arată ca după Blitzkrieg. Ce mama dracului, n-a fost o 
pocnitoare, a fost o nenorocită de bombă uriașă! 

— Uitaţi ce e, Excelenţă, zise ministrul de externe australian, 
punând un accent ironic pe ultimul cuvânt. Nu avem nimic. Am 
revăzut informaţii din Rusia, din Orientul Mijlociu. Din Asia. 
Facem săpături în continuare, dar deocamdată nu e decât 
tăcere. 

O mare tăcere, își zise Ellen, amintindu-și de cuvintele 
generalului. 

— Trebuie să fi fost un singur ţăcânit care avea cunoștințele 
necesare și pe care-l nemulțumea ceva, zise ministrul de 
externe din Noua Zeelandă. 

— De acord, spuse directorul CIA, care era Ochiul american. 
Dacă a fost vorba de o organizaţie teroristă străină, ca Al-Qaeda 
sau ISIS... 

— Al-Shabaab, spuse Ochiul din Noua Zeelandă. 

— Pathan... adăugă și Ochiul australian. 

— Chiar vreţi să-i înșiruiți pe toţi? întrebă ministrul de externe 
britanic. Nu de alta, dar timpul nu prea e de partea noastră. 

— Ideea e... începu Ochiul australian. 

— Da, care este ideea? vru să știe ministrul de externe 
britanic. 


VP - 36 


— Bine, bine, interveni Ochiul canadian. Gata. Haideţi să nu 
ne întoarcem unii împotriva celorlalţi. Știm cu toţii care e ideea. 
Dacă una dintre sutele de organizaţii teroriste cunoscute ar fi 
pus bomba, până acum și-ar fi revendicat atentatul. 

— Dar cele necunoscute? întrebă Ochiul american. Dacă, să 
spunem, s-a ivit una nouă? 

— Păi, nu se ivesc pur și simplu, nu? replică Ochiul din Noua 
Zeelandă. 

Se întoarse spre omologul ei australian, căutând sprijin. 

— O organizaţie nouă care ar fi reușit așa ceva, spuse Ochiul 
australian, nu ar rămâne necunoscută mult timp. S-ar bate cu 
pumnii în piept de ar răsuna tot globul. 

— Este, oare, posibil, întrebă Secretarul Adams, ca nimeni să 
nu revendice atentatul pentru că n-au nevoie să o facă? 

Toţi ochii și toți ochii se întoarseră spre ea, parcă surprinși că 
un scaun gol prinsese grai. Ministrul de externe britanic pufni, 
iritat că noul Secretar de Stat american le consumă timpul 
crezând că are ceva relevant de spus. 

Ochiul american părea jenat. 

Ellen continuă,  explicându-le ce-i spusese generalul 
Whitehead. Faptul că provenea de la un general care era și șeful 
Statului Major Interarme conferea ipotezei mult mai multă 
credibilitate decât dacă ar fi adus-o ea singură în discuţie. Lui 
Ellen nu-i păsa. Nu avea nevoie de aprobarea sau respectul lor, 
ci doar de atenţie. 

— Doamnă Secretar, spuse ministrul de externe britanic, 
întreg scopul teroriștilor e să răspândească teroare. Nu scrie 
nicăieri în regulamentul lor că ar trebui să tacă mâlc. 

— Da, mulțumesc, zise Ellen. 

— Poate că sunt fani ai lui Alfred Hitchcock, zise Ochiul 
canadian. 

— Da, da, spuse ministrul de externe britanic. Sau ai celor de 
la Monty Python. Haideţi să mergem mai departe... 

— La ce vă referiți? îl întrebă Ellen pe canadian. 

— Mă refer la faptul că Hitchcock știa că o ușă închisă e mult 
mai înspăimântătoare decât una deschisă. Gândiţi-vă cum era în 
copilărie, noaptea. Ne uitam la ușa debaralei. Ne întrebam ce e, 
de fapt, înăuntru. Umpleam golul cu plăsmuirile imaginaţiei 
noastre. Și aproape niciodată nu ne gândeam că înăuntru e o 
zână bună ţinând un cățeluș sau o prăjitură. 


VP - 37 


Femeia făcu o pauză, iar lui Ellen i se păru că se uită fix la ea. 

— Cei care au planuri cu adevărat catastrofale nu ne lasă 
niciodată să deschidem ușa aceea. Se deschide numai atunci 
când sunt gata să dezlănţuie ce se află în spatele ei. Generalul 
dumneavoastră are dreptate, doamnă secretar. Adevărata 
natură a terorii e necunoscutul. Lucrului cu adevărat cumplit îi 
priește tăcerea. 

Ellen simţi cum înţepenește brusc și își pierde glasul dintr- 
odată. lar apoi liniștea se făcu fărâme. Ellen tresări în scaun 
când telefoanele lor criptate începură să sune deodată. 

Pe ecranul din Marea Britanie văzură că un asistent îi spune 
ceva la ureche ministrului de externe. 

— Dumnezeule mare, șopti el, apoi se întoarse cu faţa spre 
ecran, profund tulburat, chiar când Boynton se aplecă lângă 
Ellen Adams. 

— Doamnă secretar, a avut loc o explozie la Paris. 


VP - 38 


Capitolul 5 


Zborul ateriză la Frankfurt cu o întârziere de zece minute, dar 
era încă destul timp ca să prindă autobuzul. 

În timp ce avionul rula pe pistă spre terminal, Nasrin Bukhari 
se uită la ceas și îl schimbă pentru ora 16:03. Nu îndrăznea să 
aibă un telefon asupra ei, nici măcar unul cu cartelă de unică 
folosinţă. Nu putea risca. 

Specialiștii în fizica nucleară, îi spunea deseori soțului ei, care 
era învăţător, erau, prin natura lor, extrem de rezervaţi în 
privinţa riscurilor. Lucru care pe el îl făcea să râdă și să-i spună 
că nu exista slujbă mai riscantă decât a ei. 

De asemenea, făcea ca acţiunile ei de atunci să se afle atât 
de mult în afara zonei de confort încât să-i dea impresia că se 
află pe o altă planetă. 

Sau la Frankfurt. 

În jurul ei în avion, în timp ce pasagerii se întorceau la 
telefoanele lor, auzi murmur de glasuri, apoi gemete, apoi 
țipete. Se întâmplase ceva. 

Neîndrăznind să vorbească cu nimeni, Dr. Bukhari așteptă 
până ajunse în terminal, apoi se apropie de unul dintre 
televizoare. În jurul monitorului se formase o mulţime de 
oameni, dar ea era prea în spate ca să audă ce se spunea, chiar 
dacă ar fi înțeles limba. 

Însă putea vedea imaginile. Citi burtiera. 

Londra. Paris. Scene ale unor distrugeri de proporții aproape 
apocaliptice. Se holbă la ecran, paralizată. Își dori ca Amir să fie 
cu ea. Nu ca să-i spună ce să facă, ci ca să-și strecoare mâna în 
a ei. Ca să nu fie singură. 

Cele două atentate erau cu siguranţă o coincidenţă. N-aveau 
nicio legătură cu ea. Era imposibil. 

Și totuși, când se dădu câţiva pași înapoi și apoi se întoarse, 
surprinse privirea tânărului care coborâse din avion odată cu ea 
și care se afla acum la câţiva metri distanță. 

Nu se uita la ecran. Nu se uita la scenele de carnagiu. Se uita 
la ea și, era destul de sigură, o recunoscuse. lar căutătura îi era 
disprețuitoare. 


VP - 39 


— Stai jos, porunci președintele Williams ridicând scurt 
privirea din notițe și apoi coborând-o la loc. 

Ellen Adams se așeză în scaunul aflat de cealaltă parte a 
mesei de lucru din Biroul Oval. Încă era cald din pricina capului, 
sau fundului, Directorului Serviciului de Informații. 

În spatele ei, monitoarele erau pornite pe diverse canale, 
unde peste tot fie se vorbea despre atrocități, fie se difuzau 
imagini de la locurile faptei. 

În mașină, pe drum încoace, în ţipătul sirenelor corpului 
diplomatic, Ellen citise mesajele brutal de scurte din partea 
agenţiilor de informaţii din străinătate. Majoritatea cereau, 
implorau, să li se dea informaţii, fără să ofere niciuna. 

— În douăzeci de minute o să aibă loc o întâlnire a întregului 
cabinet, zise Williams, își scoase ochelarii și o ţintui cu privirea. 
Dar trebuie să înţeleg ce s-a întâmplat și dacă suntem în pericol. 
Suntem? 

— Nu știu, domnule președinte. 

Buzele îi trasau acum o linie subţire, și chiar aflându-se de 
partea cealaltă a biroului prezidenţial îl auzi cum trage prelung 
aer în piept. Bănuia că încearcă să-și stăvilească furia. 

Însă era prea puternică s-o controleze, izbucni într-un nor de 
stropi de salivă și mânie. 

— Ce mmmama drrracului vrei să spui? 

Cuvintele parcă ieșiră din el printr-o explozie. Ellen auzise 
genul acela de explozie de multe ori, dar nu fusese niciodată 
îndreptată spre ea cu asemenea forță. Sau nedreptate. 

Cu toate că asta nu era o zi în care să se ţină cont de 
corectitudine. 

Răcnetul îi era provocat de teamă, asta știa sigur, și își 
impuse să nu-și șteargă stropii de salivă de pe față. 

Și ei îi era teamă. Dar frica lui era sporită de certitudinea că, 
dacă nu era atent, dacă nu era suficient de rapid și deștept, 
următoarele imagini aveau să fie din New York sau Washington. 
Chicago sau Los Angeles. 

După numai câteva săptămâni în funcţie, când încă încerca să 
nimerească drumul înapoi de la sala de bowling a Casei Albe, i 
se întâmpla asta. Mai rău. Era împovărat cu o nouă 
administraţie. Bărbaţi și femei inteligente, dar fără experienţă în 
genul ăsta de arenă. 


VP - 40 


Și, mai rău, moștenise o birocraţie îngenuncheată și populată 
de incompetenții din administraţia anterioară. 

Nu doar că-i era teamă. Președintele Statelor Unite fusese 
aruncat într-o stare de teroare aproape permanentă. Și nu era 
singurul aflat în situaţia aceea. 

— Domnule președinte, pot să vă spun ce știm. Pot să vă dau 
fapte concrete, nu speculaţii. 

El îi aruncă o privire urâtă. Era cea mai politică dintre toate 
numirile pe care le făcuse. lar asta însemna că e și cea mai 
slabă verigă dintr-un lanţ extrem de slab. 

În poale ea ţinea un dosar, pe care acum îl deschise. Își potrivi 
ochelarii pe nas și citi: 

— „Explozia de la Paris a avut loc la ora locală 15:36. Bomba 
a fost amplasată într-un autobuz care mergea pe Faubourg 
Saint-Denis în Arondismentul X...” 

— Da, știu asta. Toată lumea știe asta. 

Făcu semn spre mulţimea de televizoare. 

— Zi-mi ceva ce nu știu. Ceva util. 

A doua explozie avusese loc cu mai puţin de zece minute în 
urmă. Nu avuseseră timp să adune informaţii, îi veni să spună. 
Dar el știa și asta. 

Işi scoase ochelarii, se frecă la ochi, și îl privi. 

— Nu pot să vă spun nimic. 

Aerul parcă trosnea din cauza furiei lui. 

— Nimic? întrebă cu glas răgușit. 

— Aţi vrea să vă mint? 

— Aş vrea să fii măcar vag competentă. 

Ellen trase adânc aer în piept și căută în minte ceva de spus 
care să nu-l înfurie și mai tare. Și prin care să nu piardă timp 
preţios. 

— Toate agenţiile aliate verifică orice postare, orice mesaj. 
Caută site-uri ascunse prin dark web. Analizăm înregistrările ca 
să vedem dacă-l putem identifica pe atentator sau posibila ţintă. 
Deocamdată, la Londra, am identificat o posibilă ţintă. 

— Și anume? 

— Societatea de Geologie. 

Când răspunse, văzu înaintea ochilor chipul fetiţei. La geamul 
de la etaj. Se uita înainte, de-a lungul străzii Piccadilly. Se uita 
spre un viitor care nu mai exista. 


VP - 41 


Președintele Williams se pregătea să spună ceva. Ceva 
disprețuitor, își dădea Ellen seama, dar apoi se opri și căzu pe 
gânduri. Pe urmă dădu aprobator din cap. 

— lar la Paris? 

— La Paris e interesant. Ne-am fi așteptat ca explozia să se 
declanșeze într-un loc cunoscut. La Luvru, la Notre-Dame. La 
reședința președintelui. 

Williams se aplecă în faţă. Interesat. 

— Dar autobuzul 38 nu se afla în apropierea vreuneia dintre 
țintele probabile. Mergea doar pe un bulevard larg. In jurul lui 
nici măcar nu erau atât de mulţi oameni. Nu era ora de vârf. Nu 
pare să fi existat un motiv. ȘI, totuși, unul a existat. 

— E posibil ca bomba să fi explodat accidental? întrebă el. 
Prea devreme sau prea târziu? 

— E posibil, da. Dar noi lucrăm cu altă teorie. Autobuzul 38 
trece pe lângă mai multe gări. De fapt, era în drum spre Gare du 
Nord când a explodat. 

— Gare du Nord. Acolo vine trenul Eurostar de la Londra, 
spuse el. 

Douglas Williams se dovedea mai deștept decât crezuse Ellen 
iniţial. Sau, cel puţin, mai umblat prin lume. 

— Exact. 

— Crezi că în autobuzul ăla era cineva care se îndrepta spre 
Londra? 

— E o variantă. Verificăm înregistrările din fiecare staţie, dar 
Parisul nu e nici pe departe la fel de bine acoperit de CCTV ca 
Londra. 

— Te-ai fi gândit că după ce s-a întâmplat în 2015... zise 
Williams. Mai avem altceva de la Londra? 

— Încă nu. N-am găsit nicio pistă cu privire la o posibilă ţintă 
și din păcate aproape toată lumea din autobuz avea un fel de 
pachet sau un rucsac în care putea fi ascuns explozibilul. Pe 
lângă canalele obișnuite, i-am rugat pe foștii colegi de la 
agenţiile de știri să ne dea mai departe ce au auzit jurnaliștii și 
informatorii lor. 

Urmă o pauză înainte ca președintele să vorbească. Momentul 
de tăcere dură suficient ca Barbara Stenhauser să arunce o 
privire spre ei de pe canapea, de unde monitoriza atât 
conversaţia lor, cât și potopul de informații. 


VP - 42 


— Aici e inclus și fiul tău? întrebă Williams. Din câte ţin minte, 
cunoaște multă lume. 

Aerul dintre ei parcă îngheţă. Orice armistițiu fragil reușiseră 
să încheie mai devreme se fisură, apoi se sfărâmă. 

— Nu cred, domnule președinte, că vreţi să-l târâţi pe fiul meu 
în asta. 

— lar eu nu cred, doamnă secretar, că vreţi să ignoraţi o 
întrebare directă din partea Comandantului Suprem. 

— Nu lucrează pentru niciuna dintre fostele mele agenții. 

— Nu asta a fost întrebarea, și nici problema. 

Glasul lui Williams trăda nervozitate. 

— E fiul tău. Are contacte. Dat fiind ce s-a întâmplat acum 
câţiva ani, e posibil să știe ceva. 

— Îmi amintesc ce s-a întâmplat, domnule președinte. 

Dacă tonul lui era nervos, al ei era de-a dreptul glacial. 

— Nu e nevoie să-mi reamintiţi. 

Se uitară urât unul la celălalt. Barb Stenhauser știa că ar fi 
momentul să-i întrerupă. Să-i aducă din nou la o conversaţie 
civilizată. Să întoarcă discuţia la un subiect util și constructiv. 

Dar nu făcu nimic din toate astea. Era curioasă să vadă 
încotro se îndrepta episodul. Dacă nu era constructiv, poate că 
avea să se dovedească instructiv. 

— Mi-ar spune dacă ar ști ceva despre atentate. 

— Serios? 

Ruptura dintre ei se căscase cât o prăpastie. Și amândoi, abia 
ținându-și echilibrul pe marginea ei, se prăbușiră în hău. 

Barb Stenhauser bănuise că președintele nu o suporta pe 
Ellen Adams pentru că ea se folosise de rețeaua ei media 
extraordinar de puternică pentru a-l susţine pe contracandidatul 
lui la nominalizarea din partea partidului. Ca să facă asta, îl 
umilise pe Doug Williams ori de câte ori avusese ocazia. |l 
jignise, îi crease o imagine de incompetent, de manipulator. Il 
Zzugrăvise ca fiind nepregătit. 

Ca fiind un laș. 

Organizase chiar și un concurs în care îi invitase pe cititori să 
inventeze anagrame pentru numele lui. 

Doug Williams devenise „Aglow Dim Luis”. lar după ce 
pierduse în lowa - „Glum lowa Slid”. 

Anagramele încă îl hăituiau pe președintele Williams, rostite 
în șoaptă de adversarii săi politici. Printre care se numărase și 


VP - 43 


Ellen Adams. Și părea că ridicarea ei la gradul de Secretar de 
Stat nu schimbase nimic. 

„Ai Go Mud Swill”.8 

Stenhauser își dădu seama că se concentrase atât de mult la 
șeful ei, că nu se întrebase niciodată de ce îl displăcea Adams 
pe Williams atât de mult. 

Privindu-i, constată că subestimase intensitatea 
sentimentelor. Nu doar că se displăceau. In momentul acela, în 
Biroul Oval nu se putea discuta nici măcar despre furie. Era 
vorba despre o ură atât de puternică încât șefa de cabinet 
aproape că se aștepta ca geamurile să se facă fărâme. 

Se întrebă ce anume își aminteau. Ce se întâmplase în urmă 
cu câţiva ani? 

— Contactează-l, aproape că mârâi președintele Williams. 
Acum. Sau ești concediată. 

— Nu știu cum să dau de el. 

Ellen simţi cum obrajii îi ard când fu nevoită să recunoască 
acest lucru. 

— Nu păstrăm legătura. 

— Reia legătura. 

Îi ceru telefonul șefei gărzii ei diplomatice, care aștepta chiar 
în faţa ușii, și îi trimise un mesaj lui Betsy. O ruga să-l 
contacteze pe fiul ei și să se intereseze dacă are vreo 
informaţie, orice, în legătură cu atentatele. 

În câteva clipe veni un răspuns. 

— Dă-mi să văd, zise Williams și întinse mâna. 

Ellen ezită, apoi îi oferi telefonul. Se uită la mesaj, iar 
sprâncenele începură să i se apropie una de alta. 

— Ce înseamnă asta? 

Fu rândul ei să întindă mâna după telefon. 

— E un cod pe care-l folosim eu și consiliera mea. L-am 
inventat în copilărie, ca să fim sigure că suntem cine pretindem 
că suntem. 

Pe ecran erau cuvintele: Un non sequitur intră într-un bar... 

Îi înapoie telefonul, bombănind: 

— Ce porcării intelectualoide! 


3 Niciuna dintre porecle nu înseamnă ceva propriu-zis, dar niște traduceri 


aproximative ar fi: Aglow Dim Luis - „Luis Licărire-Chioară”; Glum lowa Slid - „Cădere 
Tristă în lowa”; Ai Go Mud Swill - „Mă Duc să dau Pe Gât Noroi” (n. trad.). 


VP - 44 


Nesimţit ignorant, își spuse Ellen în sinea ei în timp ce tasta: 
Dacă e vânt puternic, până și curcanii pot să zboare. Apoi așeză 
telefonul pe birou. 

— S-ar putea să dureze ceva timp. Nu știu unde e. Ar putea fi 
oriunde în lume. 

— Ar putea fi la Paris, spuse Williams. 

— Sugeraţi cumva că... 

— Domnule preşedinte, interveni  Stenhauser. A venit 
momentul întâlnirii de cabinet. 


Anahita Dahir mai ridica din când în când privirea ca să vadă 
imaginile, dar mai mult ca să citească burtierele de pe ecranele 
televizoarelor fixate pe peretele din biroul mare, deschis. Voia 
să vadă dacă reporterii știau mai multe decât ea, ceea ce n-ar fi 
fost greu. 

Prima bombă, cea din Londra, explodase la ora 02:17 în 
dimineața aceea. A doua bombă, cea de la Paris, cu mai puţin 
de o oră în urmă, la 09:36. 

Însă în timp ce privea scenele la televizor, bucla nesfârșită de 
bombe care explodau, Anahita își dădu seama că n-avea niciun 
sens. La Londra era lumină, deci era imposibil să se fi întâmplat 
în puterea nopții. lar la Paris nu părea să fie ora de vârf. 

Apoi clătină din cap și mormăi ceva pentru sine când își 
realiză greșeala. Posturile americane de știri trecuseră ora pe 
fusul orar din partea de est a Statelor Unite. In Europa trebuie să 
fi fost ora... 

Făcu rapid calculele, apoi încremeni. Rămase cu privirea 
fixată în gol. 

Și apoi, spre groaza ei, văzu ceea ce ar fi trebuit să fie 
evident. 

Anahita mătură hârtiile de pe birou. 

— Ce faci? o întrebă colegul de alături. S-a întâmplat ceva? 

Dar Anahita nu asculta, doar murmura pentru sine: 

— Te rog, te rog, te rog! 

lat-o. 

Înșfacă bileţelul. Dar mâinile îi tremurau atât de tare că trebui 
să-l așeze înapoi pe masă ca să-l citească. _ 

Era mesajul primit cu o noapte înainte. Codul. Il apucă din nou 
și dădu buzna în biroul superiorului ei, dar acesta nu era acolo. 

— E în ședințe, spuse asistenta lui. 


VP - 45 


— Unde? Trebuie să vorbesc cu el. E urgent. 

Asistenta știa cât de începătoare era Anahita și nu păru 
convinsă. Ea arătă în sus, spre ceruri, sau spre locul care era cel 
mai apropiat de rai, birourile de la etajul șapte, de pe Coridorul 
de Mahon. 

— Uite ce e, știi foarte bine ce se întâmplă, n-o să întrerup o 
ședință cu șeful de cabinet. 

— Trebuie. E vorba despre un mesaj pe care l-am primit azi- 
noapte. Te rog. 

Asistenta ezită, dar văzând expresia aproape îngrozită de pe 
chipul tinerei dădu un telefon. 

— lertaţi-mă, domnule, dar Anahita Dahir a venit în birou. 
Ofiţerul de afaceri externe de la biroul din Pakistan, da. Spune 
că are un mesaj pe care l-a primit azi-noapte. 

Asistenta ascultă, apoi se uită la Anahita. 

— E cel pe care l-ai arătat superiorului? 

— Da, da. 

— Da, domnule. 

Ascultă din nou, dădu aprobator din cap, apoi închise. 

— Zice că o să stea de vorbă cu tine când se întoarce. 

— Și când va fi asta? 

— Cine știe... 

— Nu. Nu, nu, nu. Trebuie să vadă asta acum. 

— Atunci lasă-mi-o mie. Îi arăt când se întoarce. 

Anahita strânse biletul la piept. 

— Nu. O să-i arăt eu. 

Se întoarse la birou și cobori din nou privirea spre bucata de 
hârtie. 

19/0717, 38/1536. 

Numerele autobuzelor care explodaseră și orele exacte. 

Nu era un cod. Era un avertisment. 

Și mai era unul. 

119/1848. 

Un autobuz cu numărul 119 urma să sară în aer la ora 18:48 
în seara aceea. Dacă era în America, mai aveau la dispoziţie opt 
ore. 

Dacă era în Europa... Se uită din nou la ceasurile care arătau 
diferitele ore din diferitele fusuri orare. 

În cea mai mare parte din Europa era deja ora 16:30. Mai 
aveau puţin peste două ore. 


VP - 46 


Anahita Dahir fusese crescută să facă după cum i se spune. 
Ca o fată ascultătoare din Liban, respecta regulile. Așa făcuse 
toată viaţa. Nu era doar ceva ce-i fusese inoculat - îi venea 
natural. 

Ezită. Putea să aștepte. Ar fi trebuit să aștepte. Primise ordin 
să aștepte. Numai că situaţia nu mai putea să aștepte. lar ei nu 
știau ce știa ea. Ordinele date din ignoranță nu puteau fi 
legitime, nu-i așa? 

Poză numerele cu telefonul, apoi rămase o clipă pe loc și se 
uită la ele. Incă o clipă. Și încă o clipă. Secundarele tuturor 
ceasurilor de pe pereți, ale tuturor fusurilor orare din lume, 
ticăiau. Și ticăiau. Planeta începuse numărătoarea inversă. 

Tic. Tic. 

Parcă îi reproșau că e nehotărâtă. Nt, nt. 

Apoi Anahita Dahir se ridică atât de repede că scaunul ei căzu 
pe spate. Activitatea din încăperea aceea mare era atât de 
frenetică încât numai colega de lângă ea o observă. 

— Ana, te simţi bine? 

Insă deja vorbea cu spatele Anahitei, pentru că ea se îndrepta 
spre ușă. 


VP - 47 


Capitolul 6 


Nasrin Bukhari privi cum autobuzul 61, de la aeroport spre 
centrul Frankfurtului, oprește în staţie. 

Acum era limpede cine era bărbatul care o urmărea. Însă nu 
părea să aibă ce face în sensul ăsta. Era aproape sigură că nu 
poate scăpa de el. Trebuia doar să spere că, odată ce ajungea la 
destinaţie, oamenii de acolo aveau să știe ce-i de făcut. 

Mai avea puţin. În ciuda șanselor infime, ajunsese până acolo. 
Cât de tare își dorea să-l poată suna pe Amir! Să-i audă vocea. 
Să-i spună că e în siguranţă, și să audă că și el e teafăr. 

Se așeză pe scaun și își dădu voie să arunce o privire peste 
umăr. lată-l, câteva rânduri mai în spate. 

Nasrin era atât de atentă la bărbatul acum atât de familiar, 
încât nu-l observă pe cel de-al doilea. 


Anahita aşteptă lângă lifturi. Unul singur se deschidea direct 
în Coridorul de Mahon. Îmbrăcat, deloc surprinzător, în lemn de 
mahon, nu se putea pătrunde în el decât cu o cheie specială. 

Altă cale de acces nu era, iar Anahita cu siguranță nu avea 
cheia. Și nici autorizaţia necesară. 

Dar era aproape sigură că femeia care aștepta liftul putea 
ajunge acolo. Stătea aplecată deasupra telefonului, tasta repede 
și părea stresată. Toată lumea părea stresată, de la paznici la 
oficialii înalţi în grad. 

Anahita își întoarse legitimaţia ca să nu i se vadă numele și se 
grăbi spre femeie, cu pas sigur. Se opri și, privind ușa închisă, 
oftă nerăbdătoare și mormăi ceva abia deslușit. 

Apoi își scoase telefonul și se uită intens la el, încercând să 
pară concentrată. Tinea capul plecat. Era absorbită. 

— Scuzaţi-mă... începu cealaltă femeie, fără îndoială 
întrebându-se cine era străina și de ce voia să ajungă la etajul 
șapte. 

Anahita se uită la ea și ridică o mână, parcă făcându-i semn s- 
o mai lase o clipă. Apoi se întoarse la mesajul ei în aparenţă 
vital. 

Ca să-i dea un aer autentic, tastă Unde ești? Ai văzut știrile? 


VP - 48 


Liftul sosi, iar femeia, care își întorsese și ea atenţia spre 
telefon, urcă, urmată de Anahita. 

Toată lumea e într-o frenezie aici, continuă ea să scrie în timp 
ce ușile liftului se închideau. Tu ce crezi? 

După ce urcară, liftul le transportă cu viteză la etajul șapte. 


Telefonul lui Gil Bahar vibră când primi mesajul. 

Se foi în scaun și îl citi; apoi, iritat, închise ecranul telefonului 
fără să răspundă. N-avea timp de tâmpeniile astea. 

Câteva minute mai târziu, când autobuzul ieși din staţie și își 
putea lua ochii de la ţintă fără probleme, deschise din nou 
telefonul și trimise un răspuns rapid. 

În Frankfurt în autobuz. Mai multe mai târziu. 

Betsy redirecţionă răspunsul, fără vreun comentariu, chiar 
când Ellen intra în ședința de cabinet. 

Il citi, apoi își predă telefonul agentului de la serviciile secrete 
care stătea la ușă. Aparatul li se alătură celorlalte, în spaţiile 
pregătite special pentru asta. 

Când secretarul Adams intră în încăpere, câţiva colegi de 
cabinet se uitară la ea și ziseră: 

— Femeie murdară. 

Ea zâmbi, apreciind gluma. Ştia că unii râdeau împreună cu 
ea, în vreme ce alţii râdeau de ea. 

Expresia devenise virală, iar „Femeia murdară” fusese rapid 
preluată de mai multe grupuri de femei și folosită ca strigăt de 
luptă împotriva masculinităţii toxice. 

Uitându-se la colegii ei de la masă, Ellen își zise că n-ar fi spus 
despre niciunul dintre ei că e deosebit de toxic. 

Știa că erau unele dintre cele mai strălucite minţi pe care le 
produsese America. În materie de finanţe, de educaţie, de 
sănătate. De securitate naţională. 

Niciunul nu fusese influențat de absurditatea anilor anteriori. 
Ca atare, însă, niciunul nu avea experienţă recentă la cel mai 
înalt nivel al guvernării. Erau inteligenţi, unii chiar sclipitori, 
dedicați, bine-intenţionaţi și harnici. Dar nu aveau o cunoaștere 
profundă, un istoric instituţional. Contactele și conexiunile vitale 
nu fuseseră încă stabilite. Între administraţie și lumea din afara 
pereţilor încă nu se construise o relaţie de încredere. 

Pentru Dumnezeu, relaţia de încredere încă trebuia construită 
în interiorul pereţilor. 


VP - 49 


Administraţia dinainte eliminase pe oricine critica politicile 
propuse. Fusese o administraţie care pedepsea vocile aflate în 
dezacord cu ea. Işi reducea criticii la tăcere, indiferent dacă era 
vorba de senatori sau de membri ai Congresului, de secretari de 
cabinet, de șefi de cabinet sau de îngrijitori. 

Se ceruse loialitate deplină faţă de președintele Dunn și 
hotărârile lui, indiferent cât de îngâmfate, neinformate și de-a 
dreptul periculoase ar fi fost ele. 

Competența fusese înlocuită de credinţă oarbă drept criteriu 
de angajare de către o administraţie care treptat o luase tot mai 
mult pe arătură. 

Când intrase în Secretariatul de Stat, secretarul Adams își 
dăduse repede seama că nu exista niciun „Stat Paralel”. Nu era 
nimic „paralel” în statul acela. Nimic ascuns vederii. Angajaţii 
carieriști și cei numiţi politic colindau prin încăperi, participau la 
ședințe și foloseau băile și mesele din cantine. 

Cei lăsaţi în urmă de administraţia Dunn aveau căutătura 
rătăcită a combatanţilor îndepărtați de grozăviile care se 
petreceau în jurul lor. Grozăvii pe care ei înșiși le comiseseră. 

lar acum, la numai o lună de la schimbare, avea loc criza asta. 

— Ellen, zise președintele Williams și se întoarse spre 
secretarul de stat, care stătea în stânga lui, ce ne poţi spune? 

Privindu-i expresia mulţumită după ce aruncase grenada în 
braţele ei, Ellen își dădu seama că nu toată răutatea provenea 
de la opoziție. 

Nu toată lumea voia să închidă rănile vechi. 


Anahita îi dădu voie femeii să coboare prima, întinzând mâna 
și spunându-i cu deferenţă și încredere deopotrivă: 

— Vă rog. 

Te rog. Te rog. 

Se opri o clipă lângă lift, prefăcându-se că citește încă un 
mesaj vital, dar în realitate aștepta ca femeia să dispară într- 
una dintre încăperi. 

Apoi se uită în capătul coridorului lung. 

Tic, tic, tic. 

Celebrul Coridor de Mahon. Parcă ar fi coborât într-un club 
pentru gentlemani din New York sau din Londra. Culoarul din 
fața ei era lat, lambrisat cu lemn de culoare închisă, iar de-a 


VP - 50 


lungul pereţilor atârnau portretele foștilor secretari. Anahita 
aproape că simţea miros de trabuc. 

Mirosul pe care-l simțea, de fapt, era izul ușor dulceag al 
crinilor orientali dintr-un aranjament exuberant aflat pe o 
măsuță strălucitoare de undeva de pe coridor. 

Coridorul de Mahon era fabulos. Era menit să fie fabulos. Să-i 
impresioneze pe oaspeţi, atât pe cei străini, cât și pe cei din 
tară. Emana putere și stabilitate. 

Doi agenţi de pază ai corpului diplomatic stăteau de-o parte și 
de alta a ușilor de la jumătatea Coridorului. Biroul Secretarului 
de Stat, se hazardă Anahita. 

Nu asta căuta. Ea avea nevoie de sala de conferințe. Dar pe 
care ușă trebuia să intre? Doar nu putea să le deschidă pe 
toate, pe rând. 

Agenţii începeau să se întoarcă în direcţia ei. 

Anahita luă o hotărâre. Nu era momentul să fie fiica mamei ei. 
Sau a tatălui ei. Era momentul să fie altcineva. 

Hotări s-o imite pe eroina ei, Linda Matar. 

Își închise telefonul, îl lăsă agentului de securitate și se 
îndreptă plină de încredere spre cei doi agenţi. 

— Sunt ofițer de la serviciile externe, biroul Pakistan. Mi s-a 
spus să-i comunic personal un mesaj superiorului meu. Unde 
este sala de conferințe? 

— Legitimaţia dumneavoastră, doamnă? 

Doamnă? 

Întoarse legitimaţia pe faţă și i-o arătă. 

— N-aveţi voie pe etaj. 

— Da, știu, dar mi s-a spus să transmit un mesaj. Uite ce e, 
percheziţionaţi-mă, veniţi cu mine, faceţi ce vreţi, dar trebuie să 
comunic mesajul. Acum. 

Tic, tic, tic. 

Agenţii schimbară o privire. După ce superiorul dădu 
aprobator din cap, femeia agent o controlă rapid pe Anahita, 
apoi se îndreptă împreună cu ea spre o ușă care nu avea nici 
număr și nici nu era marcată cu vreo plăcuţă. 

Anahita bătu. O dată. De două ori. Mai tare. Mai puternic. 

Ușa se deschise brusc. 

— Da, zise un tânăr slab, cu faţă de dihor. Ce e? 

— Trebuie să vorbesc cu Daniel Holden. Mă numesc Anahita 
Dahir. Sunt în biroul lui. Am un mesaj pentru el. 


VP -51 


— Suntem într-o ședință. Nu poate fi deran... 

Linda Matar. 

Anahita își făcu loc și trecu pe lângă el. 

— Hei! strigă tânărul în urma ei. 

Toate chipurile de la masă se întoarseră spre ea. Anahita se 
opri și întinse mâinile, în semn că se predă. Că nu vrea să facă 
rău nimănui. Cercetă chipurile căutându-l pe... 

— Ce naiba cauţi aici? 

Daniel Holden se ridică în picioare și se uită urât la ea. 

— Mesajul. 

Agenţii se apropiară de ea, chiar în timp ce șeful zise: 

— O cunosc. E-n regulă. 

Apoi se concentră asupra Anahitei. 

— Știu că tu crezi că mesajul e important. Astăzi totul e 
important, inclusiv, mai ales, ceea ce discutăm aici. Trebuie să 
pleci. Vorbim mai târziu. 

Folosise un ton calm, dar ferm. 

Linda Matar n-ar fi acceptat să i se vorbească de sus. 

Însă Anahita Dahir nu era Linda Matar, de fapt. Încuviinţă 
dând din cap, simțind că faţa îi arde, și începu să se retragă. 

— Îmi pare rău, domnule. 

Apoi, depășindu-i pe mama ei, pe tatăl ei și înfrângându-și 
nevoia de a face pe placul celorlalţi, Anahita se întoarse, îl 
apucă de braț și îi vâri biletul mototolit în mână. 

— Citiţi-l. Pentru Dumnezeu, citiți-l. O să mai aibă loc un 
atentat. 

Holden se uită cum Anahita e scoasă degrabă din sală și 
parcă îi veni s-o cheme înapoi. Apoi aruncă o privire asupra 
biletului și văzu că nu era pomenit nicăieri încă un atentat, că pe 
hârtia erau scrise numai numere și simboluri. Tânăra nu era 
decât încă un agent panicat care încerca să se dea mai 
importantă decât era. N-avea timp de așa ceva. 

Puse biletul în buzunarul sacoului și, hotărând să-l verifice mai 
târziu, se întoarse la locul lui, unde își ceru scuze pentru 
întrerupere. 

Tic, tic, tic. 

Afară, agenţii de pază o conduceau pe Anahita pe culoar, 
până la lift, și o priviră cum pleacă. 

Anahita se întoarse la biroul ei aflat câteva etaje mai jos, 
conștientă că dăduse greș. 


VP - 52 


Din expresia de pe figura superiorului ei își dădu seama că n- 
avea să citească mesajul. In orice caz, nu la timp. 

Ei bine, încercase. Făcuse tot ce-i stătea în puteri. 

Se uită la ecrane, la scenele de la Paris și Londra. La imaginile 
cu femei și bărbaţi răniţi, acoperiţi de cenușă, praf și sânge. Cu 
pasageri care încercau să închidă răni imposibil de închis. Care 
se așezaseră în genunchi și îi ţineau de mână pe muribunzi. 
Care se uitau în sus, căutând ajutor. 

_ Erau scene ale unor distrugeri teribile, ale unor carnagii. 
Inregistrările CCTV difuzate în buclă arătau bărbaţi și femei care, 
asemenea lui Prometeu, erau uciși la nesfârșit. 

Mai erau puţin peste două ore până la următoarea explozie, 
dacă era să se încreadă în mesajul acela, în acel avertisment. 

Anahita știa că mai e un singur lucru pe care-l putea încerca. 
Ceva de care-i era silă, dar pe care acum trebuia să-l facă. 

Intră pe Facebook și găsi numele unui fost coleg de clasă. De 
la el, obţinu un alt nume, iar de la această persoană - un altul. 

Până când, după douăzeci de minute preţioase, îl obţinu pe 
cel de care avea nevoie. Pe cel de care-i era silă. 


Secretarul Adams părăsi mai devreme ședința de cabinet și fu 
condusă, i se părea că pentru a suta oară de când fusese dată 
jos din pat la ora 2:35 în dimineaţa aceea, pe drumul dintre 
Casa Albă și Foggy Bottom. 

Când ajunse în Secretariatul de Stat, intră direct în sala 
privată de conferințe a Secretarului, unde i se alăturară Charles 
Boynton, consiliera ei și alți asistenţi. 

Se trimiseră apeluri către contacte, către omologi, către 
analiști de securitate. 

Confruntându-se cu un vid de informaţii, mintea colectivă 
care era cabinetul hotărâse că nu avea să mai aibă loc un 
atentat. lar dacă mai urma vreunul, probabil n-avea să fie pe 
pământ american. 

Prin urmare, deși era un eveniment tragic, nu reprezenta o 
chestiune de siguranță naţională. Aveau să-și ajute aliaţii cum 
puteau, dar aveau nevoie să insufle poporului american 
încrederea că era în siguranţă. 

La presiunile lui Ellen, șeful Biroului de Stat pentru Informații 
și Cercetare zise că nu aveau nicio dovadă în niciun sens, dar că 
nicio organizaţie nu revendicase atacurile și că părea rezonabil 


VP-53 


să presupună că ambele explozii se datorau unor lupi singuratici 
care lucrau la unison. 

— Cum e posibil una ca asta? întrebă Ellen. Prin definiţie, lupii 
singuratici nu lucrează la unison. 

— Poate că e o haită mică. 

— Ahaaa, zise ea și hotărî să nu-și mai piardă timpul. 

Acum, în timp ce stătea în sala privată de conferinţe și asculta 
știri care nu dezvăluiau nimic nou, se întrebă cât de mare era 
greșeala pe care o făcuse plecând mai devreme de la ședință. 

La nivelul acela de politică, bănuia Ellen Adams, dacă nu erai 
la masă, erai în meniu. 

Dar n-aveau decât să facă tot ce puteau mai rău. Aceea era 
masa la care trebuia ea să se afle. 

— Faceţi-mi legătura cu directorul National Intelligence, 
spuse. Am câteva întrebări. 


VP - 54 


Capitolul 7 


Prima bombă explodase cu numai câteva ore înainte, însă mai 
mulți contabili se aflau deja în biroul lui Katherine Adams și o 
avertizau în privinţa propriei crize care stătea la pândă. 

— Nu putem pur și simplu să transferăm bani de-aiurea spre 
birourile din străinătate, spuse contabilul-șef de la International 
Media Corp Inc. Avem nevoie de o justificare. În ritmul ăsta, 
până după-amiază o să trimitem un milion de dolari. 

— De-aiurea? interveni directorul departamentului de știri. 
Poate ţi-ai scos capul din fund de suficient de mult timp cât să 
observi că... 

Făcu un gest cu mâna spre monitoarele tăcute unde apăreau 
imaginile sângeroase difuzate pe posturile IMC din America și de 
pe tot globul. 

— Asta nu ţi se pare o justificare suficient de bună? jurnaliștii 
mei au nevoie de sprijin, iar sprijinul vine sub formă de bani. 
Acum. 

— Dacă am putea primi niște chitanţe... începu unul dintre 
contabili. 

— Aha! Sunt bune dacă-s scrise cu sânge? strigă directorul. 

Se uitară amândoi la Katherine, exasperaţi. 

Nu era director-general decât de o lună și aceea era prima ei 
provocare. Însă crescuse într-o familie puternic conectată la 
lumea media, o văzuse pe mama ei cum navighează prin 
probleme jurnalistice și politice. Probleme de corectitudine. 
jongla cu orgolii și personalităţi, ambele fiind trăsături 
proeminente atât la jurnaliști, cât și la politicieni. De multe ori 
erau atât de mari că acopereau orice urmă de soare. Și de 
rațiune. 

Discutase despre toate astea la cină cu părinții ei. Toată viaţa. 
Făcuse ucenicie pentru slujba asta. Toată viaţa. 

În vreme ce fratele ei vitreg semăna cu tatăl lui și era 
jurnalist, ea semăna cu mama ei și devenise director. 

insă nimic n-o pregătise să gestioneze așa ceva. Învăţase arta 
de a părea încrezătoare chiar și atunci când n-ar fi vrut nimic 


VP-55 


mai mult decât să se ascundă sub birou și să lase pe altcineva 
să ia hotărârile în locul ei. 

— Trebuie să rămânem  raţionali, i se adresă rugător 
contabilul-șef. Dacă vine peste noi un audit și nu avem nicio 
dovadă despre unde s-au dus toți banii ăștia... 

— Ce-o să se întâmple? ceru să afle jurnalistul. O să fii 
aruncat în aer? Se pare că nu înţelegi. Jurnaliștii sunt în linia 
întâi. Obţin informaţii despre bombele astea mai repede decât 
agenţiile de spionaj. Și cum anume reușesc asta? Cerând 
politicos? Spunând „vă rog” și „mulțumesc”? Oferind lapte și... 

— Ințeleg asta, dar trebuie să le explicaţi jurnaliștilor că banii 
nu sunt ai lor. Trebuie să fie crescuți... 

Se uită la Katherine Adams. 

Spune ceva, își zise Katherine. Preia controlul. Pentru 
Dumnezeu, spune ceva. 

— Crescuţi? Tu ai habar ce-ţi trebuie ca să faci reportaje 
despre războaie, despre insurgenţe? întrebă directorul de știri. 
Trebuie să petreci ani întregi luând cu binișorul contacte de prin 
organizaţii teroriste, bașca din agenţiile de spionaj, care pot fi 
mult mai sinistre. Ai nevoie de două lucruri: de curaj și de bani. 
Ei aduc la masă curajul, din moment ce voi nu puteţi oferi niciun 
pic, însă puteți măcar banii să-i aduceţi la masă. Acum. 

Se întoarse iritat spre Katherine. 

— Explică-i tu. Eu plec. 

Ușa încăperii se trânti puternic în urma lui. Contabilii se 
întoarseră spre Katherine, așteptând. Și așteptând. 

— Faceţi cum a zis el, spuse Katherine. 

— Katherine, e o hemoragie de bani. 

Katherine se uită peste umărul lui, la bancul de monitoare. La 
scenele de la Londra și Paris. Apoi focaliză din nou asupra 
contabilului-șef. Un prieten de-o viaţă al familiei. 

— Faceţi ce-am spus. 

După ce el își strânse hârtiile și oamenii și plecă, ea se uită la 
mailul de la mama ei. O pusese pe Katherine în copia mesajului 
trimis către șeful de la știri în care îl ruga să împărtășească 
Departamentului de Stat orice informaţii strânse de jurnaliștii lor 
care puteau fi utile. 

Înainte să intre cu ele în direct. 

Katherine nu-l întrebase pe șeful de la știri dacă avea de gând 
să facă asta. lar șeful de la știri nu-i spusese nimic. 


VP - 56 


Cel mai bine era să nu dea impresia că încearcă să 
influenţeze pe cineva. Sau să se lase influenţată. 

Era limpede că mama ei arunca un năvod de mari dimensiuni, 
încercând să obţină cât mai multe informaţii. Circulase și zvonul, 
difuzat pe canalul lor dedicat în exclusivitate ştirilor, că 
secretarul Adams îi contactase pe predecesorii săi direcţi, 
cerându-le orice fel de informaţie ar fi putut avea. 

Analiştii interpretau acest lucru pe rând drept o iniţiativă 
îndrăzneață din partea unui secretar de stat care-și putea pune 
deoparte orgoliul de dragul ţării sau, din contră, drept o pierdere 
de vreme provocată de un secretar de stat disperat și 
incompetent, depășit cu mult de situaţie. 

Se auzi un ciocănit, apoi ușa lui Katherine se deschise și intră 
asistenta ei, urmată de o rafală de zgomot al activităţii frenetice 
din clădire. 

— S-ar putea să vrei să vezi asta. A venit pe vechea ta adresă 
de mail. 

Îi înmână telefonul șefei. 

— Se pare că te știe din școală. 

— N-am timp... 

— Acum lucrează la Departamentul de Stat. 

— Super, mersi. 

Când asistenta ei ieși din cameră, Katherine aruncă o privire 
mesajului. Era scurt. Chiar lapidar. 

Am fost colege de liceu. Trebuie să vorbesc cu tine. Era 
semnat Anahita Dahir, Ofițer la Biroul Departamentului de Stat 
pentru Afaceri Externe din Asia Centrală și de Sud. 

Katherine se lăsă pe spate în scaunul ei. Işi amintea de o Ana 
Dab-ceva. O fată sfioasă, care pâra pe oricine fuma ţigări sau 
canabis, sau care încerca să se strecoare la oră mai târziu decât 
trebuia sau voia să copieze la teste. 

Un fel de căţel al profesorilor pe care și profesorii îl 
dispreţuiau. 

Le făcuse plăcere să arunce cu mingea în ea, nu spre ea, la 
baschet. Să-i pună piedică la fotbal. S-o lovească peste fluierele 
picioarelor la hochei pe iarbă. 

Nu era bullying. Doar i-o plăteau. Nu ca pe o pedeapsă, era 
conștientă pe atunci Katherine Adams. Era pur și simplu o 
consecinţă. Ana Dab-ceva o căutase cu lumânarea. 


VP - 57 


Dar acum, cincisprezece ani mai târziu, Katherine Adams era 
conștientă de altceva. Se comportaseră cu deosebită cruzime. 

Ce naiba putea să vrea Ana de la Katherine acum? Și azi, 
dintre toate zilele. 

Apăsă pe „reply” și ceru numărul Anei. Apăru pe ecran în 
câteva secunde. O sună, iar răspunsul veni imediat: 

— Ana? 

— Katie? 

— Uite ce e, Ana, am tot vrut să iau legătura cu ţine de ceva 
timp. Îmi pare rău... 

— Taci și ascultă, zise Ana. 

Sprâncenele lui Katherine se ridicară brusc. Nu era Ana Dab- 
ceva pe care și-o amintea. 

— Trebuie să vorbesc cu mama ta. 

— Ce? Unde ești? Ești cumva într-o toaletă? 

Într-o toaletă și era. 

Imediat ce primise mail-ul de la Katherine, Anahita plecase de 
la masa de lucru și se dusese în baia femeilor. Era într-o cabină 
și trăsese apa ca să-i acopere cuvintele. 

— Te implor. Poţi să mă ajuţi să mă văd cu mama ta? 

— De ce? Despre ce e vorba? Are legătură cu atentatele? 

Anahita știa că avea să-i fie pusă această întrebare, și mai 
știa că, de cealaltă parte, Katie - acum Katherine - Adams 
preluase de la mama ei șefia unei organizaţii uriașe și puternice 
de știri. 

— Nu pot să-ți spun. 

— Păi, ba o să-mi spui, zise Katherine. Nu sunt convinsă nici 
măcar că reușesc eu să mă văd cu ea. De ce te-aș ajuta pe tine? 

— Pentru că-mi ești datoare. 

— Poftim? Îţi sunt datoare să-mi cer scuze, ceea ce am și 
încercat să fac. Și chiar îmi pare rău. Dar nu-ţi sunt datoare cu 
asta. 

— Te rog. Te rog. Am ceva ce trebuie să vadă. 

— Ce anume? 

Trase apa. 

— Nu-ţi... 

Trase apa din nou. 

— ... ZİC! 

Trase apa. 


VP -58 


— Of, pentru Dumnezeu, înainte să seci Potomacul, ne vedem 
în faţa clădirii Departamentului de Stat, la intrarea de pe strada 
21, colţul din nord-est. 

— Grăbește-te. 

— Da, păi, acum îmi vine să mă duc la baie. 


Tic. Tic. 

Anahita se uită la telefonul ei. Își pusese alarma să sune la 
ora 12:48, 18:48 în Europa. Momentul când bomba urma să 
explodeze. 

Telefonul afișa ora 12:01. Un minut trecut de amiază. Aveau 
la dispoziţie patruzeci și șapte de minute. 

— Ana? 

Anahita se întoarse și văzu o femeie vag familiară cum 
traversează strada alergând. Purta un palton de tweed perfect 
pe măsura ei și niște cizme care păreau de călărie. Avea păr 
castaniu lung și ochi căprui, profunzi. 

Era versiunea adultă a fetei pe care Ana o văzuse întorcându-i 
spatele în ultima zi de școală. 

În faţa ochilor lui Katherine apăru exact aceeași fată pe care o 
văzuse cu cincisprezece ani înainte lingușindu-l pe director în 
ultima zi de școală. Fără vreun motiv anume, ci pur și simplu. 

Era mai frumoasă decât își amintea Katherine. Avea păr negru 
ca smoala, piele arămie și curată. Privirea ochilor ei căprui era la 
fel de intensă cum fusese întotdeauna. Dar acum arăta și o 
încredere, o hotărâre, care înainte nu existaseră. 

— Katie? întrebă Anita. Mulţumesc că ai acceptat să ne 
întâlnim. 

— Ce ai? 

Anahita ezită. 

— Nu pot să-ţi spun. Trebuie să ai încredere în mine. 

— Nu pot să te bag înăuntru pur și simplu. Nu-ţi dai seama cu 
ce se luptă maică-mea? Dacă o întrerup... 

— Știu exact cu ce se luptă doamna secretar Adams. Chiar 
mai bine decât știe ea însăși. Uite ce e, am niște informații. 

Când Katie făcu o expresie sceptică, dar îngrijorată, ca și cum 
ar fi avut de-a face cu o nebună sau mai rău, Anahita zise: 

— Mă știi să fi fost vreodată altfel decât onestă? Uneori prea 
onestă. Nu mint niciodată. Nu trag pe sfoară niciodată pe 
nimeni. Nu încalc niciodată regulile. Am încercat să-i arăt 


VP - 59 


informaţia asta superiorului meu, dar nu cred că o ia în serios. 
Te rog. 

Katherine se uită la chipul dinaintea ei. Văzu întipărită acolo o 
frică reală. Trase aer adânc în piept, apoi îl dădu afară, își 
scoase telefonul și trimise un mesaj. 

O clipă mai târziu se auzi un piuit. 

— Haide. Putem măcar să ajungem la etajul șapte, dar nu pot 
să-ţi garantez că mama o să se te primească la ea. 

Ana se grăbi în urma ei, picioarele mai scurte silind-o să facă 
doi pași atunci când Katherine făcea doar unul. 

În hol îi întâmpină o femeie mai în vârstă. Arăta ca doamna 
Cleaver din reluările serialului vechi Leave it to Beaver la care 
se uita Anahita noaptea târziu, când nu putea dormi. 

— Ea e cea mai apropiată prietenă a mamei, acum consiliera 
ei, spuse Katherine. Betsy Jameson, Ana Dab-ăăă... 

— Dahir. 

— Am aici legitimaţiile pentru voi. 

Betsy li le întinse. 

— Despre ce naiba e vorba? V-aţi ales un moment de tot 
rahatul pentru vizită. 

Anahita ridică din sprâncene. Scenariul pentru doamna 
Cleaver părea să se fi schimbat. 

— Nu știu despre ce e vorba, recunoscu Katherine în timp ce 
mergeau în urma lui Betsy spre liftul lambrisat cu lemn care-i 
aștepta în hol. Nu vrea să-mi spună. 

Numai când ușile se închiseră și nu mai aveau cale de 
întoarcere își aminti Anahita de cei doi paznici și se rugă să li se 
fi terminat tura. 

Se uită la telefon. 

Mai erau patruzeci și unu de minute. 


Gil stătea la coadă în staţia de autobuz. Nu se mai chinuia să 
se ascundă. De fapt, își dorea ca ea să-l vadă. Să știe. Să simtă 
respiraţia aceea fierbinte. 

Până acum femeia cu siguranţă își dăduse seama că o 
urmărea. Dar Gil mai știa și că ea nu putea să devieze de la 
plan. Cum nu putea nici el. 


VP - 60 


Nasrin lăsă două autobuze să vină și să plece. Când al treilea 
opri, ea se sui în el. Ținând bocceaua lui Amir strânsă tare la 
piept, îi inspiră mirosul de mosc. 

Obiectul de piele era, acum putea s-o recunoască, aproape cu 
siguranţă tot ce-i mai rămăsese de la el. Riscaseră totul pentru 
ca obiectul, și ea, să scape. 

Ea pierduse totul. El pierduse și mai mult. 

Însă odată cu această constatare veni și un sentiment 
neașteptat de calm, de libertate. Ce era mai rău se întâmplase. 
Nu-i mai era teamă. 

Nasrin se așeză în colțul din spate. Măcar acum putea să-l 
urmărească ea cu privirea, nu invers. 

Gil urcă și se așeză pe partea cealaltă, un rând mai jos faţă de 
ea. 

Celălalt bărbat stătea, neobservat, imediat în faţa lui Nasrin. 

Apoi autobuzul 119 plecă din staţie. 


— Opriţi-vă! 

Anahita se opri. 

— Ce dracu’ se-ntâmplă? izbucni Betsy. E oaspetele meu. 
Lăsaţi-o să treacă. 

— O cunoașteţi pe femeia aceasta? întrebă agenta, cu mâna 
pe pistol. 

— Bineînţeles, minţi doamna Cleaver. Dumneata o cunoști pe 
ea? 

Betsy arătă spre Katherine. 

Agenţii dădură aprobator din cap. 

— Bine. Lăsaţi-ne să trecem. 

Anahitei îi bătea inima atât de tare încât avea impresia că 
pulsaţiile se văd pe sub paltonul gros, de iarnă. 

Agenta îi aruncă o privire urâtă, apoi încuviinţă cu o singură 
mișcare bruscă din cap. 

— Mulţumesc, spuse Anahita, dar constată că acest lucru nu 
făcu decât s-o înfurie și mai rău pe agentă. 

Intrară în biroul exterior. Nu era deloc cum și-l închipuise 
Anahita. Se așteptase tot la lambriuri închise la culoare. La 
fotolii mari, de piele. La un covor gros care să arate 
impresionant, dacă nu-l studiai prea de-aproape. 


VP-61 


La fel ca multe altele din guvern, după cum învăţa câte puţin 
în fiecare zi. Totul era extraordinar dacă nu te apropiai prea 
mult. 

Insă lucrurile nu stăteau deloc așa în anticamera secretarului 
Adams. Stăteau mai rău. 

Schele. Prelate. Podeaua uzată și peticită era la vedere, 
acoperită cu un strat de praf de gips. Arăta ca un șantier. 
Secretarul Adams reinventa biroul - și funcţia. 

— Așteaptă aici, zise Betsy. Tu - arătă spre Katherine - vino 
cu mine. 

— Grăbiţi-vă, vă rog, zise Anahita. 

Betsy se opri, se întoarse, iar Anahita se așteptă la un răspuns 
tăios. In loc de asta, văzu o figură obosită, îngrijorată, 
înțelegătoare. 

— O să ne grăbim. Poţi să te liniștești, ai reușit. Ai intrat. 
Secretarul Adams o să vină într-o clipă. 

Anahita văzu cum Betsy și Katherine dispar în camera 
alăturată. 

Nu se linişti. Doamna Cleaver era bine-intenţionată, dar nu 
știa ce știa Anahita. 

Își verifică telefonul. 

Mai erau treizeci și opt de minute. 


Autobuzul își croia drum spre capătul celălalt de Frankfurt, 
oprindu-se ca să lase bărbații, femeile și copiii să coboare. 
Și ca să lase bărbaţii, femeile și copiii să se suie în el. 


VP - 62 


Capitolul 8 


Ellen Adams își făcu apariţia, urmată îndeaproape de Șeful ei 
de Cabinet. 

Anahita căscă ochii fără să vrea. N-o mai văzuse pe Adams 
decât de la distanţă sau la televizor. 

Era mai înaltă decât crezuse Anahita. Dar la fel de aprigă. 

— Ai informaţii? întrebă secretarul Adams venind chiar lângă 
ea. 

— lată. 

Anahita îi întinse telefonul secretarului de stat, care-l luă, se 
uită la ecran, apoi i-l oferi lui Boynton. 

— Ce-i asta? întrebă Ellen. 

— O poză pe care am făcut-o unui mesaj care a venit la biroul 
meu aseară. Sunt ofiţer la Externe... 

— Biroul Pakistan, da. Ce înseamnă? 

— Vă pierdeţi vremea, doamnă secretar, zise Boynton 
ridicând telefonul. E ofiţer adjunct. Avem specialiști de la 
informaţii în camera de ședință, ne așteaptă. Ea - făcu semn 
spre Anahita - n-are cum să știe ceva ce nu știe serviciul nostru 
de informații. 

Ellen se răsuci spre el. 

— Și, din câte am auzit, serviciul nostru de informaţii nu știe 
nimic. N-are cum să se descurce ea mai rău. 

Se întoarse înapoi la Anahita. 


— Explică-mi. 

Anahita înșfacă telefonul din mâna lui Boynton și veni lângă 
secretarul Adams, aplecându-se mult spre ea. Umerii li se 
atinseră. 


— Uitaţi-vă la numere, doamnă secretar. 

— Mă uit... începu Ellen, apoi amuţi când cifrele se 
desprinseră din înșiruire, se regrupară și formară ceva cumplit. 

Monstrul din debara. Monstrul de sub pat. Monstrul de pe 
aleea întunecată pe care, oricât ai fi cântat, nu-l puteai goni. 

Toate  grozăviile neînchipuite veniseră laolaltă în cifrele 
acelea. 


VP - 63 


— Sunt numerele de autobuz și orele primelor două atentate, 
spuse Ellen. Și urmează un al treilea. 

Glasul ei devenise aproape o șoaptă, ca și cum, dacă ar fi 
vorbit mai tare, ar fi declanșat explozia. 

— Mesajul ţi-a fost trimis azi-noapte? 

— Da. 

— Ce? vru să știe Boynton și făcu un pas în faţă. 

Betsy și Katherine se buluciră și ele. 

Apoi Boynton, Betsy și Katherine vorbiră în același timp, dar 
Ellen ridică mâinile, cerând tăcere. 

— Unde o să aibă loc? întrebă ea. 

— Nu știu. 

— Cine l-a trimis? 

— Nu știu. 

— Minunat, spuse Boynton. 

Nu-l asculta nimeni. Sau cel puţin nu păreau să-l asculte. 

Dar secretarul Adams îi înregistră reacția și o clasă alături de 
celelalte mostre de comportament din partea lui. 

— Dacă ar fi să ghicesc, aș spune că următoarea ţintă e tot în 
Europa, zise Anahita. 

Ellen încuviinţă din cap, scurt și hotărât. 

— De acord. Din moment ce trebuie să reducem numărul de 
variante, mi se pare rezonabil. Dacă-i așa... 

Se uită la ceas și făcu niște calcule în minte. 

— O, Doamne. 

Întoarse privirea spre Betsy. 

— Mai avem douăzeci și patru de minute. 

Betsy nu-și găsea cuvintele și se albise la față. 

— Veniţi cu mine, spuse Ellen. 

O urmară în sala privată de conferinţe. Toate scaunele erau 
ocupate și toți ochii se aţintiră spre ei. 

Secretarul Adams le explică pe scurt ce știau și ce urma să se 
întâmple. 

— Vreau să trimiteţi codul ăsta tuturor serviciilor de informaţii 
aliate. Și vreau să-mi daţi o listă cu toate capitalele europene 
unde există rute de autobuz cu numărul 119. Londra și Parisul le 
puteţi omite. O vreau în cinci minute. 

Urmă o clipă de tăcere, ca și cum ar fi rămas suspendaţi, apoi 
locul izbucni într-o activitate intensă. 


VP - 64 


— Vreau să vorbesc cu șeful serviciilor de informaţii al Uniunii 
Europene, îi spuse Ellen lui Boynton și se îndreptă înapoi spre 
biroul ei personal. 

Când ajunse în dreptul mesei de lucru și se pregătea să se 
așeze, se uită la el. Șefa de cabinet stătea în pragul ușii. 

— Ce e? întrebă ea. 

El se uită peste umăr, în camera de conferinţe, la toţi cei care 
roiau în plină activitate. Apoi păși în biroul ei și închise ușa. 

— N-aţi întrebat de ce ea. 

— Nu înțeleg. 

— Tânăra de la Externe. De ce ea? De ce a primit ea 
avertismentul? _ 

Ellen era gata să spună că nu conta, dar se opri. Işi dădu 
seama că probabil avea o importanţă. 

— Fă-mi legătura cu directorul de la Informaţii de la UE, apoi 
vezi ce poţi să afli despre Anahita Dahir. 

Se așeză, își scoase telefonul și îi trimise un mesaj fiului ei: Te 
rog contactează-mă. 

Degetul îi pluti deasupra emoji-ului în formă de inimioară, 
apoi se mută de acolo și apăsă pe săgeata de trimitere. 

Apoi așteptă. Și așteptă. 

Tic. Tic. 

Nu primi niciun răspuns. 


— Am găsit, spuse un analist de informaţii de la 
Departamentul de Stat, dând buzna în biroul lui Ellen. 

Ea tocmai terminase de vorbit cu șeful de la Informaţii de la 
UE și îi spusese ce aflaseră. 

Analistul așeză lista în fața ei. Ceilalţi se adunaseră în spatele 
lui, privind-o pe ea cum citește. Nu dură mult. Lista era 
surprinzător de scurtă. 

Londra și Paris puteau fi eliminate. Mai rămâneau Roma, 
Madrid și Frankfurt. 

— E vreuna dintre variante mai probabilă decât alta? se 
interesă ea. 

Mai erau șase minute. 

— Din câte ne dăm seama, nu, doamnă secretar. Încercăm să 
sunăm la companiile de transport din fiecare oraș, dar e trecut 
de ora șase și birourile sunt închise. 


VP - 65 


Cu toţii o priveau cu ochii mari. Ellen se întoarse spre 
Boynton. 

— Fă-mi legătura cu Interpolul. Spune-le să alerteze poliţia din 
fiecare dintre orașe. Katherine! 

— Da? răspunse fiica ei și apăru în pragul ușii, cu telefonul la 
ureche. 

— Roma, Madrid, Frankfurt. Răspândește vestea! 

— Am înţeles. 


— Ce se întâmplă? întrebă Anahita privind un grup de analiști 
cum traversează în grabă camera, îndreptându-se spre biroul 
Secretarului de Stat. 

— Au făcut o listă cu orașele care au autobuze cu numărul 
119, spuse un asistent. 

— Care sunt? 

Asistentul trânti lista pe masă. 

Anahita se încruntă când citi, căzând pe gânduri. Apoi frunte i 
se descreţi și ochii i se deschiseră larg. 

— lisuse, Frankfurt, murmură ea și scoase telefonul. 

Mai aveau patru minute și jumătate. 

Cu mâinile tremurându-i, atinse ecranul. Nu apăru mesajul pe 
care-l căuta. Îl mai atinse o dată. Se ivi mesajul lui Gil, din 
dimineaţa aceea. 

În drum spre Frankfurt. 

Îi scrise înapoi: Ești în Frankfurt? Într-un autobuz? Acum? Şi 
apăsă pe pictograma „urgent”. 


Da, răspunse Gil și se relaxă în scaun. Fuseseră douăzeci și 
șase de ore lungi, dar aproape ajunseseră. 

De ce? îi scrise Anahita. 

Urmăresc o pistă. 


Ce listă? Anahita își mai controla cu greu degetele și apăsă pe 
„expediere” înainte să observe greșeala. Tocmai voia să se 
corecteze când primi un mesaj de la el. 

Nu pot să-ți spun. 

Unde ești în F? 

Așteptă. Se uită fix la ecranul ei. Te rog. Te rog. 

Trei minute și douăzeci de secunde... 

In autobuz. 


VP - 66 


Ce autobuz? 


Contează? 
VIII 


Gil își puse telefonul în buzunar și se așeză mai comod, 
privindu-i pe copiii din faţa lui cum se împung și se împing. Pe 
partea cealaltă, o femeie în vârstă îi privea la rândul ei, fără 
îndoială recunoscătoare că nu-i erau copii sau nepoți. 

Autobuzul era plin-ochi, iar Gil se întrebă dacă să-și ofere 
locul cuiva, dar trebuia să o supravegheze pe Dr. Bukhari, să 
vadă unde o să coboare. Și dacă informatorul lui avea dreptate. 


Dă-te jos! Bombă!! 

Dar nu primi niciun răspuns. 

Anahita se holbă la ecran. Haide. Haide. 

Nimic. 

Încercă să sune. 

Nimic. 

Se ridică și alergă până în biroul secretarului de stat. Agenţii 
de pază încercară s-o oprească, dar din nou își croi drum dincolo 
de ei. 

— Un prieten! strigă ea. Am un prieten care e în autobuzul 
119 în Frankfurt. Urmărește o pistă. Am încercat să-i spun că 
urmează un atentat și nu mi-a răspuns. 

— O pistă? întrebă Betsy. E jurnalist? 

— Da. 

Betsy se răsuci și se uită la Ellen. 

Când secretarul Adams scoase telefonul, Betsy se întoarse 
spre Anahita. 

— Cum îl cheamă? 

Ellen se uită la ultimul mesaj personal pe care-l primise. De la 
fiul ei. 

În Frankfurt în autobuz. Mai multe mai târziu. 

— Gil, zise Anahita. Gil Bahar. 

Își mută ochii de la figura uluită a lui Betsy la cea a lui Ellen. 
Avea gura căscată și făcuse ochii mari. 

Tremurând, Ellen apăsă pe pictograma de apelare și îi susținu 
privirea lui Betsy. 

— Ce e? vru să știe Anahita. 


VP - 67 


— Gil Bahar e fiul ei, spuse Charles Boynton. 

Cineva parcă aspirase tot aerul din cameră. 

Mai erau trei minute și cinci secunde. 

Cu toţii se uitau la Ellen. 

Katherine intră în încăpere și se opri. 

— Ce s-a întâmplat? 

Betsy se apropie de ea. 

— Gil e în autobuzul 119 din Frankfurt. Mama ta îl sună. 

— O, Doamne, spuse ea, și nu mai reuși să rostească vreun 
cuvânt. 


Autobuzul se opri, iar copiii din faţă, băgând de seamă că se 
oprise, ţipară și se dădură jos ţopăind. Chiar când bărbatul din 
fața lui Nasrin ieși la rândul lui. 

Dar lăsă ceva în urmă. 

În mașină urcară câteva familii. Niște adolescenţi. Un cuplu în 
vârstă. 

Gil simţi că telefonul îi vibrează, dar îl ignoră. Trebuia să se 
concentreze la Dr. Bukhari la fiecare staţie, să fie sigur că nu 
coboară în ultima clipă. 

Autobuzul porni, iar el scoase telefonul din buzunar. 

— Băga-mi-aș spuse și apăsă pe butonul roșu de respingere. 


— Mi-a închis, spuse Ellen. 

— Folosește telefonul meu, zise Katherine. 

Sună și îi întinse mamei ei mobilul. 

Mai era un minut și zece secunde. 

Din nou, telefonul îi vibră. 

După câteva clipe, Gil îl scoase, așteptându-se să vadă poza 
mamei lui. 

În schimb, în imagine era sora lui vitregă, Katherine. 

— Bună, Katie... 


— Ascultă-mă cu atenţie, zise mama lui pe un ton sobru, 
calm. 

— Rahat, spuse Gil și dădu să închidă. 

— E o bombă, spuse Ellen ridicând tonul. 

— Ce? 

— E o bombă în autobuzul tău. 

Calmul dispăruse. Aproape că ţipă. 


VP - 68 


— Ai puţin peste un minut. Du-te! 

Îi luă o clipă să înregistreze cuvintele, panica, înţelesul 
mesajului. 

Se ridică și strigă: 

— Opriţi autobuzul! E o bombă! 

Ceilalţi pasageri se uitară la el, apoi se întoarseră jenați cu 
spatele la americanul nebun. 

Se întinse spre Nasrin și o apucă de braț. 

— Ridică-te! Dă-te jos! _ 

Ea îl împinse și îl atacă cu bocceaua lui Amir. Incepu să-l 
lovească și să strige după ajutor. 

Deci așa voiau s-o lichideze, își spuse, în timp ce mintea și 
adrenalina i-o luară la goană. 

Gil îi dădu drumul și alergă în faţă, unde strigă la șofer: 

— Oprește! Dă jos pe toată lumea. 

Se întoarse și privi de-a lungul autobuzului la chipurile care se 
holbau la el. Bărbaţi, femei și copii. Îngroziţi. Nu de bombă, ci de 
el. 

— Te rog, imploră el. 

Tic. Tic. 


Se uitau cum ceasurile care acopereau peretele din biroul 
superb continuă numărătoarea inversă. În fundal, estompat, îl 
auzeau pe Gil cum ţipă, cum se roagă de oamenii din autobuz. 

Nouăsprezece. 

Optsprezece. 

— Gil! strigă mama lui. Dă-te jos! 

În sfârșit autobuzul opri cutremurându-se. Ușa se deschise și 
șoferul se ridică de pe scaun. 

— Mulţu... începu Gil înainte ca șoferul să-l apuce de haină. 

Și se pomeni aruncat afară. 

Zece. 

Nouă. 

Aveau ochii larg deschiși. Nu mai respirau. 

— Opt, șopti Anahita. 


Ateriză pe asfaltul tare. Julit, fără suflu, ridică privirea și văzu 
cum autobuzul se îndepărtează. Se ridică împleticindu-se și 


VP - 69 


alergă după el. Apoi, dându-și seama că n-o să-l prindă 
niciodată, Gil se întoarse spre pietoni. 


Trei. 
Doi. 
— Feriţi-vă, la pământ! E o... 


Tic... tac. 


Ellen se albi la față când se declanșă alarma Anahitei. 


VP - 70 


Capitolul 9 


Telefonul îi alunecă lui Ellen din mână și căzu pe podea. 

Năucă, întinse braţul în spate, încercând să-și găsească 
echilibrul. Să rămână dreaptă. 

Fotografii înrămate, suveniruri și o lampă se sparseră cu 
zgomot în cădere. 

Apoi, cuprinsă de panică, se aplecă și ridică telefonul. 

— Gil?! strigă ea. Gil?? 

Dar legătura fusese întreruptă. 

— Gil? șopti ea în tăcerea monstruoasă care se așternuse. 

— Mamă? zise Katherine și făcu un pas spre ea. 

— A explodat, murmură ea, holbându-se cu ochii larg deschişi 
când la fiica ei, când la Betsy. 

Și apoi se dezlănţui haosul, când toată lumea din încăpere 
intră în acţiune, urlând ordine în stânga și-n dreapta. 

— Stop! 

Se opriră. Se întoarseră cu toţii spre secretarul Adams. Betsy 
stătea de-o parte a ei, Katherine de cealaltă. 

Trecuseră zece secunde de la explozie. 

— Cunoaștem locaţia exactă a autobuzului? vru să știe Ellen. 

— Da. Putem să-l localizăm după semnalul telefonului, zise 
Boynton. 

Înșfacă mobilul, apăsă de câteva ori pe ecran și dădu 
aprobator din cap. 

— Gata. 

— Trimiteţi-o nemților, porunci secretarul Adams. Și sunați la 
urgențe în Frankfurt. Acum! 

— Da, doamnă secretar. 

Asistenţii primiră instrucţiuni să anunţe serviciile de informaţii 
despre ce se întâmplase și să contacteze consulatul american 
din Frankfurt ca să-și trimită oamenii acolo. 

— Și spuneţi-le să-l găsească pe Gil, strigă Ellen în urma lor. 
Gil Bahar. 

Le spuse cum se scrie, iar literele parcă i-ar fi mânat în goană 
pe asistenţi de-a lungul coridorului. 


VP -71 


Se întoarse spre Katherine, care încerca să dea de Gil la 
telefon. Katherine clătină din cap. Se uitară la Anahita, care 
încerca și ea. 

Avea ochii ieșiţi din orbite și ţinea telefonul la ureche. Nimic. 

— Sun la biroul nostru din Frankfurt. Pot să ajungă acolo 
repede, spuse Katherine în timp ce degetul îi izbea ecranul 
telefonului. Tu - îi spuse Anahitei - mai încearcă să dai de 
fratele meu. 

Ana încuviință dând din cap. 

Mai multe telefoane începură să sune, să piuie, să dea 
semnale. 

Betsy se întoarse spre monitoare și văzu cum Dr. Phil îi ia 
interviu unei femei al cărei soț voia să devină femeie, și care se 
vedea nevoită să-i spună că și ea vrea să devină bărbat. 

Click. 

Judge Judy se pronunţa într-o speţă în care un vecin fura 
întruna un șervet de bucătărie de pe o frânghie de rufe. 

Click. Click. 

Deocamdată nicio știre. Trecuse puţin peste un minut. 

Click. 

— Doamnă secretar, l-am informat pe cancelarul german și 
am trimis coordonatele serviciilor lor de informații și de urgenţă, 
raportă Boynton. Să-l informăm pe președinte? 

— Pe președinte? întrebă Ellen. 

— Al Statelor Unite. 

— O, Doamne, da, mă ocup eu. 

Ellen se așeză cu greu, aproape prăbușindu-se în scaun, și își 
lăsă capul să-i cadă în mâini. Degetele i se înfipseră în scalp. 
Când ridică la loc capul, ochii îi erau injectaţi, dar niciun mușchi 
de pe figură nu trăda faptul că fiul ei tocmai fusese ucis. 

— Faceţi-mi legătura cu președintele Williams, vă rog. 

Rapoartele veneau furioase și iuți, asistenții dădeau mai 
departe tot ce aflau. 

— Domnule președinte, a mai avut loc un atentat. 


— O clipă. 

Doug Williams îi făcu semn șefei de cabinet să pună punct 
întâlnirii cu reprezentanţii Agenţiei pentru IMM-uri și să elibereze 
Biroul Oval. 


VP- 72 


Când rămase singur, Williams se întoarse și privi pe deasupra 
gazonului de afară. 

— Unde? 

— Frankfurt. Tot un autobuz. 

— Rahat. 

Măcar n-a fost aici, nu reuși să nu-și spună în sinea lui. 

Se așeză la birou, puse telefonul pe difuzor și tastă rapid în 
motorul de căutare securizat de pe laptop. 

— Nu văd nimic online. 

Barb Stenhauser se întoarse. Adresă prin limbajul corpului 
întrebarea nerostită, însă drept răspuns nu primi decât un gest 
scurt pe care-l interpretă corect ca însemnând că trebuia să 
treacă prin toate canalele monitoarelor de pe perete. 

— Încă o explozie, îi spuse el din partea cealaltă a Biroului 
Oval. Frankfurt. 

— Rahat. 

Lăsă deschis pe CNN și își apucă telefonul. 

— Când s-a întâmplat? o întrebă el pe Ellen. 

Ea se uită la ceas și rămase surprinsă când văzu că nu 
trecuse decât un minut și jumătate. 

— Acum nouăzeci de secunde. 

Părea o veșnicie. 

— Am informat guvernul german și comunitatea 
internaţională a serviciilor de informaţii, zise secretarul Adams. 
Mesajele de alertă au pornit pe canale securizate. 

— Stai așa. Tu le-ai spus germanilor? Nu invers? De unde ai 
aflat așa de repede? 

Ellen făcu o pauză. Nu voia să-i spună. Dar știa că trebuie. 

— Fiul meu era în autobuz. 

Mărturisirea fu întâmpinată de tăcere. 

— Îmi pare rău, spuse el într-un târziu, și aproape că lăsă 
impresia că așa era. 

— E posibil să fi coborât, spuse ea. Suna... 

Se adună. 

— ...de parcă ar fi reușit. 

— Vorbeai cu el când s-a întâmplat? 

— Pot să vin la dumneavoastră, domnule președinte, și să vă 
explic ordinea evenimentelor? 

— Cred că ar fi foarte bine. 


VP-73 


Până când Ellen ajunse la Casa Albă ţinându-și strâns 
telefonul și refuzând să-l lase agenţilor de la serviciile secrete, 
pentru că ar fi putut suna Gil, Directorul Agenţiei Naţionale de 
Informații şi generalul Whitehead, șeful Statului Major 
Interarme, se aflau deja în Biroul Oval. 

— O să ni se alăture în curând și Departamentul Naţional de 
Securitate și Apărare, spuse președintele Williams, dar n-o să-i 
aşteptăm. 

Nu spuse nimic despre Gil, ceea ce fu o ușurare. Cu toate că 
Ellen bănuia că nu are de gând s-o cruțe de durere. Mai degrabă 
era vorba ori despre lașitate emoțională, ori uitase. 

Ellen povesti rapid, pe scurt, ce se întâmplase. Până atunci, 
probabil că lumea întreagă aflase despre explozie. Imaginile 
erau peste tot la știri. Crainicii de la televizor erau aproape 
isterici, fie de spaimă, fie de entuziasm. La locul exploziei 
veniseră jurnaliști, care se apropiaseră mai mult decât ar fi avut 
voie, în timp ce poliția germană, de obicei eficientă, încerca să 
recapete controlul asupra zonei. Ambulanţele și mașinile de 
pompieri încercau să-și croiască drum până la locul atentatului. 

— Vreţi să spuneţi că o începătoare de la Biroul pentru Afaceri 
Externe a primit un avertisment? încercă să înţeleagă Tim 
Beecham, directorul National Intelligence. Nimeni altcineva din 
lume, din rețeaua noastră sofisticată de informaţii, niciunul 
dintre agenții noștri cu ştate vechi, nimeni n-a știut nimic, dar ei 
i-a trimis cineva un mesaj? 

— Da, răspunse Ellen, care exact asta le spusese. 

— Dar cine? întrebă președintele. 

— Nu știm. A șters mesajul. 

— L-a șters? 

— Ăsta e protocolul. A crezut că era spam. 

— Era din partea unui prinţ nigerian? întrebă directorul de la 
securitatea internă, care tocmai sosise. 

Nu râse nimeni. 

— De ce ei? întrebă președintele. Această Ana... 

— Anahita Dahir. Nu știu... 

— Anahita Dahir, murmură directorul CIA și se uită la cel de la 
National Intelligence. 

— N-am apucat s-o întreb, spuse secretarul Adams. Mă bucur 
doar că a reacționat. 


VP - 74 


— Prea târziu, zise secretarul apărării. Toate bombele au 
explodat. 

Ellen nu spuse nimic. La urma urmei, bărbatul avea dreptate. 

Directorul National Intelligence se scuză, apoi se întoarse 
după un minut. 

Generalul Whitehead privi scena și lăsă capul puţin pe-o 
parte. Îi strecură o privire Secretarului Adams și îi zâmbi într-un 
mod care ar fi trebuit să fie încurajator, dar avu exact efectul 
opus. 

Acum și ea îl studie pe Tim Beecham. 

— Totul în regulă? întrebă Doug Williams. 

— Da, domnule președinte, răspunse Beecham. A trebuit doar 
să-mi pun o parte din oameni în alertă. 

Ellen Adams se întrebă de ce îl îngrijorase absenţa aceea 
scurtă pe șeful Statului Major Interarme. Bănuia că știe de ce. 

Tim Beecham n-ar fi avut nevoie să părăsească încăperea ca 
să dea telefonul acela. Singurul motiv ar fi fost ca să se ferească 
de restul. 

Dar de ce? 

Ellen îi aruncă o privire generalului Whitehead, însă atenţia lui 
era îndreptată din nou asupra președintelui. 

Secretarul Adams răspunse întrebării lor în vreme ce mama 
lui Gil stătea cu spatele la monitoare. Nu îndrăznea să se uite. In 
caz că... 

Generalul Whitehead fu cel care rosti în cele din urmă 
întrebarea. 

— Fiul dumneavoastră? 

— Nicio veste. 

Cu o voce nesigură, spartă. Ochii ei îl implorau să nu întrebe 
mai mult. 

El dădu scurt din cap și nu insistă. 

— Și tot n-a revendicat nimeni atentatele? întrebă 
președintele. 

— Nu. Cu siguranţă am ieșit din teritoriul unui lup singuratic, 
domnule, spuse secretarul apărării. Asta-i o haită. 

— Am nevoie de răspunsuri, nu de clișee. 

Președintele Williams se uită împrejur în cameră la consilierii 
pe chipurile cărora nu se citea nimic. 

Momentul se prelungi. 


VP -75 


— Nimic? aproape că răcni el. Nimic? Vă bateţi joc de mine? 
Suntem cea mai puternică ţară din lume. Avem cel mai bun 
echipament de supraveghere, cea mai bună rețea de spionaj, și 
voi veniți la mine cu rahaturile astea? 

— Cu tot respectul, domnule președinte... începu directorul 
CIA. 

— Lasă dracului asta! Spune odată! 

Îi aruncă o privire urâtă. 

Directorul CIA se uită în încăpere, căutând sprijin. Ochii i se 
opriră asupra secretarului de stat. Ellen oftă. 

Din moment ce deja era la cuțite cu președintele, avea cel 
mai puţin de pierdut. În plus, Ellen Adams nu mai suporta genul 
ăsta de politică. 

— Ai expirat acum patru ani, Doug. 

Îi spuse pe numele mic fără să vrea. 

— Asta ce-ar trebui să însemne? 

— Ştii foarte bine, răspunse ea tăios și se uită la Barb 
Stenhauser, șefa lui de cabinet. Și la fel și tu. N-am timp de 
pierdut, așa că uite ideile principale. Administraţia dinainte a 
făcut praf tot ce-a atins. A otrăvit fântâna, ne-a otrăvit relaţiile. 
Noi suntem liderii lumii libere numai cu numele. Reţeaua de 
spionaj eficientă de care ești atât de mândru nu mai există. 
Aliaţii noștri nu mai au încredere în noi. Cei care vor să ne facă 
rău ne-au împresurat. Și am lăsat să se întâmple asta. l-am lăsat 
să intre. Rusia. Chinezii. Nebunul ăla din Coreea de Nord. lar 
aici, în administraţie, în posturile cu influenţă? Și chiar și la 
nivelul de jos? Chiar putem avea încredere că toate lumea își 
face bine treaba? 

— Statul Paralel, zise directorul National Intelligence. 

Ellen se răsuci spre el. 

— Nu mă îngrijorează atât că e paralel, cât că e întins peste 
tot. Patru ani în care au fost angajaţi, promovați și răsplătiți 
oameni care ar spune și ar face orice ca să susțină un 
președinte ţicnit care ne-a lăsat vulnerabili. 

Se uită la telefon. Niciun semn. 

— Nu toată lumea e incompetentă, iar cei incompetenţi 
probabil că nu sunt răuvoitori. Nu ne subminează, pur și simplu 
nu au habar cum să-și facă bine treaba. Uite ce e, eu vin din 
sectorul privat. Îmi dau seama dacă oamenii sunt motivaţi, 
inspirați. Am moștenit mii de lucrători care au trăit în teamă 


VP - 76 


timp de patru ani. Vor doar să ţină capul plecat. E valabil și 
pentru departamentul meu. Și se extinde și la - se uită la Barb 
Stenhauser - Casa Albă. 

— Mă include și pe mine? întrebă generalul Whitehead. Am 
lucrat pentru administraţia precedentă. 

— Și din câte am auzit ţi-ai petrecut majoritatea timpului 
aruncându-te pe grenade, răspunse Ellen. Încercând să oprești, 
sau măcar să diminuezi, impactul deciziilor militare și strategice 
demente. 

— Nu chiar cu succes, recunoscu șeful Statului Major 
Interarme. Când i-am implorat pe președinte și pe susţinătorii lui 
să nu încurajeze dezvoltarea nucleară știți ce mi-au zis? 

Ellen, prea îngrozită să întrebe, rămase tăcută. 

— Mi-au zis „la ce sunt bune bombele atomice dacă nu le 
putem folosi?” 

Whitehead păli când rosti cuvintele. 

— Dacă aș fi fost mai ferm... 

— Măcar ai încercat, zise Ellen. 

Whitehead mârâi ușor. 

— O să-mi pună asta pe piatra de mormânt. „Măcar a 
încercat...” 

— Contează, spuse Ellen. Majoritatea n-au făcut-o. Îmi pare 
rău, domnule președinte. Trebuie să mă întorc la Departamentul 
de Stat. De fapt, trebuie să ajung în Germania. Mai doriţi ceva 
de la mine? 

— Nu, Ellen. 

Președintele Williams ezită. 

— Călătoria în Germania e o vizită în interes personal? 

Ea se holbă la el, nevenindu-i să creadă ce spusese. Ce 
insinua. 

Generalul Whitehead făcu un pas în față. 

— Pot să vă îmbarc pe unul dintre transportoarele militare 
programate deja să plece de la Andrews într-o oră. 

— Nu, zise președintele Williams. E în regulă. Chiar dacă nu e 
o vizită oficială, poţi să iei avionul guvernamental. Sunt sigur că 
în Germania Cancelarul va înțelege natura urgentă a călătoriei și 
că n-o s-o interpreteze drept o încălcare a protocolului. 

— E om. 

Ellen îi aruncă o privire urâtă lui Williams. 

— Ar trebui să încerci și tu. 


VP - 77 


Capitolul 10 


— Nimic? întrebă Ellen când intră val-vârtej în birou. 

Știa că dacă ar fi existat vreo veste de la Gil, ar fi aflat-o. 
Totuși, nu putea să nu întrebe. 

— Nu, răspunse Boynton. 

Betsy și Katherine plecaseră să facă bagajele pentru 
Frankfurt, iar acum Ellen intră cu pași mari în sala de conferinţe. 
Tot răspunsese întrebărilor urgente din partea omologilor ei 
internaţionali, iar acum stătea jos și îi ţintuia cu privirea pe șeful 
ei de cabinet, asistenţii-șefi și analiștii de securitate. 

— Raportaţi. 

— Germanii spun că e limpede că aceeași organizaţie e în 
spatele celor trei atentate, răspunse un asistent. Dar nu știu 
care organizaţie. 

— Ar putea fi Al-Qaeda, spuse analistul de securitate. ISIS... 

— ISIL. 

— Stop. 

Ellen ridică mâna. 

— Atentatele au avut loc la interval de câteva ore. Dacă 
obiectivul ar fi fost să răspândească teroare, te-ai fi aşteptat să 
aibă loc simultan. La fel ca în 11 septembrie. 

Se uită în jurul mesei la echipa ei de specialişti. 

— Nu credeți? 

Ridicări din umeri și tăcere. 

— Doamnă secretar, adevărul este că, zise un analist, pur și 
simplu nu știm care a fost scopul. Care este scopul. 

— „Este”? Nu s-a terminat? întrebă ea. 

Simţea cum se instalează o stare de isterie. O dorinţă 
zăpăcită, aproape copleșitoare, să izbucnească în râs. Să iasă 
alergând din cameră, fluturând braţele, și să gonească ţipând pe 
coridor, să iasă pe ușa din faţă, până în mijlocul străzii. Să nu se 
mai oprească până nu ajungea la avion. 

Se uitau unii la alţii, parcă încercând să-și facă reciproc curaj 
să vorbească. 

Í 


— Spuneţi odată, îi îndemnă ea. 


VP - 78 


Mai multă tăcere. Ellen încă nu-i putea citi pe oamenii aceia. 
Erau școliţi să-și ascundă sentimentele reale, cu siguranţă 
gândurile reale. Parţial din pricina pregătirii diplomatice și de 
spionaj, parțial ca rezultat a patru ani în care fuseseră pedepsiţi 
pentru dezvăluirea chiar și a unui lucru concret, ce să mai 
vorbim despre un adevăr în sine. 

— Credem că există un obiectiv mai amplu, spuse femeia care 
părea să fi tras paiul scurt. Anume că bombele au fost puse doar 
ca prim avertisment. 

Își îngustă ochii și își întoarse ușor capul. Se pregăti de 
impact. Se aștepta să fie făcută cu ou și cu oțet pentru că 
adusese vești proaste. 

În loc de asta, secretarul Adams absorbi informaţia și 
încuviință dând din cap. 

— Mulţumesc. 

Se uită împrejurul mesei. 

— Și care este acest avertisment? 

— Că se plănuiește ceva mai mare. Că n-a fost decât o 
fărâmă din ce sunt în stare, răspunse unul dintre analiștii de 
securitate, încurajat de reacția șefei lui. 

— Că pot să facă și chiar o să facă orice vor, zise altul. 
Oriunde, oricând vor. 

— Că sunt dispuși să omoare bărbaţi, femei și copii nevinovaţi 
peste tot în lume, spuse altul. 

— Că sunt profesioniști, adăugă cineva. 

Lui Ellen deja îi părea rău că încurajase o asemenea 
onestitate. 

— Nu sunt atentatori care-și ascund bomba în chiloţi sau în 
pantofi, nu sunt bombe cu cuie ascunse în rucsaci. Oricine a 
făcut asta joacă în cu totul altă ligă. 

— Vor reuși, doamnă secretar, orice și-ar propune să facă, fu 
de acord un altul. 

— Aţi terminat? întrebă Ellen. 

Se uitară unii la ceilalţi, apoi, până la unul, oftară cu toții 
prelung. Eliminau ani întregi de frustrare. Și, odată cu ea, o 
litanie întreagă de îngrijorare. 

— Ce știm despre mesajul pe care l-a primit domnișoara 
Dahir? întrebă Ellen. 


VP - 79 


— L-am găsit pe server, răspunse unul dintre ofițerii de la 
informaţii. Nu există adresă IP. Nimic nu arată de unde provine. 
Facem tot posibilul să aflăm. 

— Bine. Unde e domnișoara Dahir? întrebă secretarul Adams. 
Plec în Germania în treizeci și cinci de minute și vreau să 
vorbesc cu ea înainte să plec. 

Se uitară cu toții împrejur, parcă așteptându-se ca Anahita să 
se materializeze de nicăieri. 

— Ei bine? insistă Ellen. 

— N-am mai văzut-o de ceva timp, spuse Boynton. Probabil s- 
a întors la biroul ei. O chem aici. 

Un minut mai târziu, o anunţă că nu era acolo. 

Ellen simţi un fior care-i pornea din cap de-a lungul șirei 
spinării. 

— Găsiţi-o. 

Oare dispăruse pentru că așa voise? Sau o făcuse pierdută 
cineva? 

Niciuna dintre variante nu era bună. 

Ellen își aminti despre cum Directorul CIA rostise în șoaptă 
numele „Anahita Dahir” și schimbase o privire cu Ted Beecham, 
directorul de la Informații. 

Cunoștea privirea aceea. Era păstrată pentru oricine nu se 
numea Jane sau Debbie, Billy sau Ted. Atunci o enervase, dar 
acum se pomeni gândind același lucru. 

Anahita Dahir. De unde venea? Care era trecutul ei? 

De partea cui era? 

Unde e? F 

lar Ellen auzi, din nou, enunțată realitatea aceea simplă. In 
ciuda avertismentului venit din timp, bombele explodaseră. 
Pentru că Anahita Dahir le adusese mesajul prea târziu. 

Îi sună telefonul. Linia privată. Era Katherine. 

— E-n viață! 

Glasul ei, plin de voioșie, țâșni din telefon. 

— O, Doamne, gemu Ellen și se aplecă până când atinse masa 
de conferinţă cu fruntea. 

— Ce e? întrebă Boynton, cu ochii mari de grijă. Fiul 
dumneavoastră? 

Ellen ridică privirea și întâlni niște ochi cărora, spre deosebire 
de ai președintelui, chiar le păsa. Și, în clipa aceea, își zise că-l 
iubește pe Charles Boynton. 


VP - 80 


Că iubește pe toată lumea. 

— E-n viaţă. 

Vorbind în telefon, o întrebă pe Katherine: 

— Cum se simte? Unde e? 

— E rănit, dar nu în stare gravă. Spun că o să-și revină. E la 
zum heiligen... Geist... 

— Lasă, zise Ellen. O să ajungem și noi în curând. Ne întâlnim 
la Andrews. 

Când închise apelul, mama lui Gil închise ochii și trase aer 
adânc în piept. Apoi secretarul Adams își deschise ochii și se 
uită la asistenții care îi zâmbeau. 

— Se simte bine. O să-și revină. Mă duc acolo. Tu vii cu mine, 
îi spuse șefului de cabinet. Mai știm și altceva? 

Clătinară din cap. 

— Mai e ceva ce băânuim? 

— A fost cu siguranţă vorba de atentate teroriste coordonate, 
doamnă secretar, spuse analistul-senior din încăpere. Dar cine 
le-a coordonat - asta nu știm. Cum v-am spus, ar putea fi oricine 
dintr-o grupare extremistă de dreapta, până la o celulă a 
Statului Islamic. Din fericire, dacă e să credem mesajul primit la 
Biroul de Afaceri Externe, probabil că e ultimul. 

— Deocamdată, spuse un asistent. Ce nu pricep e de ce ne-ar 
avertiza în privinţa bombelor. De ce ar trimite mesajul? 

— Nu ei l-au trimis, zise analistul. Oricine a planificat 
atentatele și-a dorit ca bombele să explodeze. 

— Atunci cine a trimis avertismentul? întrebă Ellen. 

Când nu i se răspunse decât prin tăcere, zise: 

— Speculați! 

— O grupare rivală? propuse analistul-senior. Poate o cârtiţă 
din cadrul organizaţiei. Cineva care nu le împărtășește ideologia 
și a vrut să oprească exploziile. Lucrăm în orb. 

— Ba nu, doar vă uitaţi în toate locurile previzibile, spuse 
Ellen. Folosiţi-vă imaginaţia. N-au cum să existe prea mulţi cei 
capabili să adune laolaltă oamenii și cunoștințele necesare. 
Vreau o listă. 

Se ridică. 

— Trebuie să descoperim a cui odraslă e chestia asta și s-o 
avortăm. 

— Încă n-am aflat de ce au vizat exact autobuzele alea? 
întrebă Boynton. De ce orașele alea? A fost la întâmplare? 


VP - 81 


Din nou, toți cei din încăpere clătinară din cap, ca niște 
figurine fixate pe bordul mașinii. 

Ellen se ridică, iar ceilalţi o imitară. 

— Vreau să vorbesc cu domnișoara Dahir înainte să plec. 
Gasiţi-o. 

În dreptul ușii, se opri. Își amintea privirea aceea. Cea dintre 
directorul CIA și Tim Beecham. 

— Fă-mi legătura cu directorul National Intelligence, îi spuse 
lui Boynton. 

Până să ajungă la birou, apelul era în așteptare. 

— Tim. 

— Doamnă secretar. 

— Îl ai pe ofiţerul meu de la biroul de externe? 

— De ce aș avea-o? 

— Nu te juca cu mine. Poate că tu ai rapoarte de spionaj, dar 
eu am ambasade întregi. 

— Păi, să vedeți... 

— Doar spune-mi. 

— Da, doamnă secretar. E la noi. 


Anahita nici nu visase că așa ceva era posibil. Nu aici. Nu într- 
o ţară civilizată. 

Nu în ţara ei. 

Stătea la o masă de metal, față în față cu doi bărbaţi în 
uniformă, dar fără insigne sau ecusoane cu nume. Erau de la 
spionaj militar. Alţi doi, încă mai masivi, stăteau în dreptul ușii. 
Asta în caz că ar fi încercat să scape. 

Însă și dacă ar fi reușit să treacă de zidul de carne, unde să 
fugă? 

Înapoi de unde venise, bănuiau ei, își dăduse seama de asta 
încă de la început. De parcă n-ar fi fost din Cleveland. 

Își dădea seama din felul cum îi repetau numele. Anahita. 

O spuneau de parcă ar fi însemnat ceva urât. Terorist. Străin. 
Inamic. O amenințare. 

Anahita, pufneau ei. Anahita Dahir. 

— M-am născut în Cleveland, explică ea. Puteți verifica. 

— Am verificat, zise ofițerul mai tânăr. Dar documentele pot fi 
falsificate. 

— Serios? 


VP - 82 


Nu-și dorea să pară atât de necunoscătoare pe cât era, și 
constată că lucrul ăsta nu făcea decât să le crească suspiciunile. 
Experienţa îi învățase că nimeni nu era atât de naiv. Sau 
inocent. 

Cu siguranţă nu cineva care purta numele de Anahita Dahir. 

„Dahir”. De la „dabir”. În arabă înseamnă „dascăr”. 
„Învăţător”. 

Și „Anahita”, din persană, care înseamnă „vindecător”. Sau 
„înţelepciune”. 

Dar n-avea niciun rost să le spună lor asta. Ar fi încetat să mai 
asculte după ce auzeau cuvântul „persană”. 

Care pentru ei însemna „iraniană”. Adică inamicul. 

Nu, cel mai bine era să nu zică nimic. Deși, în sinea ei, 
Anahita Dahir se întrebă dacă nu cumva aveau dreptate și nu se 
aflau, de fapt în aceeași tabără. Îi era greu să creadă că e aliată 
cu astfel de oameni. 

— De ce etnie ești? întrebă poruncitor ofițerul mai tânăr. 

— Părinţii mei sunt din Liban. Beirut. Au fugit în timpul 
războiului civil și au venit aici refugiaţi. Eu sunt prima generaţie 
născută aici. 

— Musulmană? 

— Creștină. 

— Părinţii tăi? 

— Tata e musulman. Mama e creștină. E unul dintre motivele 
pentru care au fost nevoiţi să plece. Creștinii erau persecutați. 

— Cine a trimis mesajul codat? 

— Habar nu am. 

— Spune-ne. 

— Asta și fac. Vă spun sincer că nu știu. Imediat ce l-am 
primit, i l-am arătat superiorului meu. Puteţi să-l întrebaţi. 

— Nu ne spune cum să ne facem treaba. Doar răspunde la 
întrebări. 

— Încer... 

— l-ai spus superiorului tău ce înseamnă mesajul? 

— Nu, n-am... 

— De ce nu? 

— Pentru că nu... 

— Ai așteptat până au explodat două bombe și era prea târziu 
ca a treia să fie oprită. 

— Nu, nu! 


VP - 83 


Simţi că amețește și se luptă să-și păstreze echilibrul. 

— Apoi l-ai șters. 

— Am crezut că e spam. 

— Spam? întrebă cel în vârstă, cu un glas mai rezonabil. 

Și mult mai înfricoșător. 

— Explică-ne asta, te rog. 

— Uneori mai primim spam. Boţii iau la rând diferite adrese și 
trimit mesaje aleatorii. Majoritatea sunt oprite de firewall-ul 
Departamentului de Stat, dar unele se mai strecoară prin el. 

Regretă imediat că rostise cuvântul „strecoară”, dar continuă 
explicația. 

— Se întâmplă cam o dată pe săptămână. 

Era gata să spună întrebati-i și pe ceilalți ofițeri, dar se opri. 
Prindea din mers. 

— Mesajele care trec pot părea niște aiureli. La fel ca ăsta. 
Dacă nu-l înţeleg, întreb. 

— Îți acuzi cumva superiorul? ceru să afle cel tânăr. 

— Nu, bineînţeles că nu. Doar răspund la întrebare, izbucni 
ea. 

Acum furia îi era mai puternică decât teama. Se întoarse spre 
ofițerul în vârstă. 

— Dacă știm că un mesaj e maculatură îl ștergem sau îl 
arătăm superiorului și îi cerem părerea, după care îl ștergem. 
Asta am făcut și eu. 

Ofițerul în vârstă rămase tăcut câteva clipe, apoi se aplecă în 
faţă: 

— Dar asta nu e tot ce ai făcut. Ai scris numerele pe hârtie. 
De ce? 

Anahitei îi pieri glasul. Și rămase nemișcată. 

Cum să le explice? 

— Pur și simplu mi s-a părut ciudat. 

Cuvintele îi căzură în camera mică, înghesuită, cu un zgomot 
înfundat. Agentul tânăr clătină din cap și se lăsă pe spate, dar 
cel în vârstă continuă s-o privească. 

— Știu că nu e o explicaţie grozavă, dar ăsta e adevărul, 
spuse ea, adresându-se acum numai bărbatului mai în vârstă. 
Nu sunt sută la sută sigură de ce le-am scris. 

Asta suna și mai rău. Își dădea seama pentru că ofiţerul nu 
reacţionă deloc. Nimic. Din câte pricepea Anahita, nici măcar nu 
mai respira. 


VP - 84 


Chiar atunci se auzi gălăgie în dreptul ușii. 

Nici așa ofiţerul în vârstă nu reacţionă. Avea încredere în 
paznici să-și facă datoria în timp ce el și-o făcea pe a lui. Care 
părea să conste acum în a o ţintui cu privirea. 

— Daţi-vă la o parte! 

Ofițerul întoarse privirea spre ușă. Anahita făcu la fel. Era un 
glas pe care-l recunoștea. O clipă mai târziu, Charles Boynton 
intră în încăpere, urmat de secretarul de stat. 

Toată lumea sări în picioare, ofițerul în vârstă ceva mai greu 
decât ceilalți. 

— Doamnă secretar, spuse el, iar când Anahita dădu să-i 
spună ceva lui Ellen, ofiţerul o făcu să se răzgândească dintr-o 
privire. 

— Ofiţerul meu de la biroul de externe e la voi, spuse Ellen 
aruncându-i o privire scurtă Anahitei ca să fie sigură că e 
întreagă. 

Tânăra părea tulburată, dar nevătămată. 

— Da. Trebuie să-i punem niște întrebări. 

— La fel și eu. Spuneţi-mi cum vă cheamă, vă rog. 

El ezită numai o fracțiune de secundă. 

— Jeffrey Rosen. Colonel, serviciul secret al apărării. 

Ellen întinse mâna. 

— Ellen Adams. Secretar de stat al Statelor Unite ale Americii. 

Colonelul Rosen îi strânse mâna și zâmbi abia perceptibil. 

— Putem vorbi, domnule colonel? Între patru ochi, vă rog. 

El îi făcu semn din cap ofițerului tânăr, care o conduse pe 
Anahita afară din cameră, dar nu înainte ca ea să întrebe: 

— Doamnă secretar, Gil...? A...? 

— E la spital. O să-și revină. 

Anahita încuviință scurt din cap și umerii i se relaxară, 
eliberând ore întregi de tensiune. 

— Știţi că eu nu... N-am fost implicată. 

Ignorându-i remarca, Ellen le făcu semn din cap celorlalţi s-o 
lase singuri pe ea și pe colonel. Numai Charles Boynton rămase 
pe loc, în dreptul ușii. 

— Ce v-a spus? 

— Doar ceea ce probabil că știți deja. 

Recapitulă întâmplările din momentul când mesajul apăruse 
în inbox-ul tinerei până în clipa primei explozii. 

— Ce nu știm e de ce... 


VP - 85 


— „și-a notat numerele pe hârtie, completă Ellen. 

încercă să nu-i interpreteze sprâncenele ridicate drept o 
insultă. Femeile împlinite de vârsta a doua erau de multe ori 
tratate cu superioritate de bărbaţi mici. Deși nu credea că Rosen 
face parte din această categorie. 

Ar fi fost la fel de surprins și dacă generalul Whitehead i-ar fi 
dat răspunsul atât de repede. 

— Și? întrebă ea. 

— Nu ne-a dat nicio explicație. 

— Nu credeţi, domnule colonel, că dacă ar fi fost spion străin, 
dacă ar fi avut vreo legătură cu toate astea, ar fi avut o 
explicaţie pregătită? 

Varianta aceea îl luă prin surprindere și îl făcu să cadă pe 
gânduri. 

— Pare nevinovată. 

— Și asta o face vinovată? V-aţi fi descurcat de minune la 
procesele vrăjitoarelor. 

Ellen ajunse în dreptul ușii. 

— Plec în Germania. 

Colonelul veni după ea. 

— Sper să obţineţi răspunsuri, doamnă secretar. Mă bucur să 
aud că fiul dumneavoastră a supravieţuit. E un om curajos. 

Asta o făcu pe Ellen să se oprească. Il privi pe colonelul acela 
din serviciile secrete și se întrebă dacă știa cât de curajos 
fusese, de fapt. Nu numai în ziua aceea, ci și în zilele 
îngrozitoare din Afganistan. Faţa lui Rosen era ca un cifru, nu 
trăda nimic. 

— Noi o să lucrăm de la capătul acesta. Anahita Dahir știe 
ceva. 

— Dacă știe, sper să-mi spună în zborul până acolo. 

Ellen știa că probabil n-ar fi trebuit să simtă atâta plăcere 
văzând expresia uluită de pe chipul Colonelului Rosen, dar 
simţea. 

— Ar fi o greșeală. 

De data asta renunțase la doamnă secretar. Făcuse doar o 
afirmaţie clară, îndrăzneață. 

— Domnișoara Dahir e implicată. Nu știu cum, dar este. Până 
și dumneavoastră trebuie să vă daţi seama de asta. 

— Până și eu? 

Privirea lui Ellen îi era la fel de dură ca și glasul. 


VP - 86 


— Sunt secretarul tău de stat. Poate că nu ești de acord cu 
mine. E limpede că nu ești. Dar o să-mi respecţi funcţia. 

— Scuzaţi-mă. 

Făcu o pauză, dar nu se lăsă. 

— Cred că faceţi o greșeală, doamnă secretar. 

Ellen îl studie preţ de o clipă prelungă. Îi spusese ce gândea, îi 
comunicase adevărul lui. Lucru care era mai mult decât ar fi 
făcut mulţi în vidul care deveniseră eșaloanele superioare ale 
guvernului. 

— Să vă mai spun ceva, doamnă secretar. Nu trebuie să aveţi 
încredere în Anahita Dahir. 

— Da, da, mi-aţi explicat asta destul de limpede, domnule 
colonel. Și, credeţi-mă, am luat foarte în serios ce mi-aţi spus. 
Dar domnișoara Dahir tot vine cu mine. 

Ce nu văzuse colonelul era expresia de pe figura ofițerului de 
la biroul de externe când încercase s-o convingă pe Adams că 
era iminent un al treilea atentat. 

Pe faţa ei se putuse citi panică în stare pură. Era o tânără care 
voia cu disperare să oprească o explozie. ` 

Ellen știa și că, fără Anahita, fiul ei ar fi fost mort. li era 
datoare. Dar avea, oare, încredere în ea? 

Nu întru totul. Expresia de pe figura ei când o implorase s-o 
creadă ar fi putut fi doar teatru, o simulare pentru a pătrunde în 
cercul ei interior. Pentru a-i manipula în timp ce era pus la cale 
un atentat mult mai mare. 

Ellen știa și că Rosen credea că e mult mai naivă decât în 
realitate. lar deocamdată, până când reușea să deosebească 
prietenii de dușmani, lui Ellen îi convenea de minune. 

În plus, dacă Anahita Dahir chiar era implicată, Ellen voia s-o 
țină aproape. S-o supravegheze. Poate să-i adoarmă atenţia și s- 
o împingă să facă o greșeală. 

Dar, își zise Ellen în timp ce deschidea drumul spre limuzinele 
care urmau să-i ducă la Andrews, asta dacă nu cumva ea era 
cea care făcea o greșeală. 


În avion, Anahita încercă să intre în biroul secretarului Adams, 
să-i mulțumească pentru că o salvase. Pentru că avea încredere 
în ea. Pentru că o luase cu ea în Germania. Unde putea să-l vadă 
pe Gil. 

Voia să-i explice că nu știa nimic, că nu ascundea nimic. 


VP - 87 


Dar asta ar fi fost o minciună. 


VP - 88 


Capitolul 11 


Era aproape în zori când Gil Bahar își veni treptat în simţiri, își 
simţea membrele grele, ţintuite. Ca și cum ar fi fost legate. 

În minte îi veniră amintiri vagi. 

lar apoi, odată declanșat un val de panică, nu mai fură vagi. 
Și nici amintiri. Simţea  funiile mizerabile  mușcându-i 
încheieturile și gleznele. Simţea duhoarea de rahat și urină și 
mâncare și carne putrezite. 

Stând cu faţa în jos, inspirând mizeria de pe podea. 

Setea. Setea. Și teroarea. 

Apoi se trezi din somn tresărind, întorcându-se rapid la 
suprafață, chinuindu-se să se ridice în capul oaselor. Cu un 
sentiment brusc și copleșitor de groază. 

— Stai liniștit, auzi un glas familiar, și apoi simţi un parfum 
cunoscut, deopotrivă încurajatoare și neliniștitoare. Eşti în 
siguranţă. 

— Mamă? 

Ce faci aici? Te-au răpit și pe tine? 

— Stai liniștit, spuse ea cu blândeţe. 

Își apropiase chipul de al lui, dar nu prea mult. 

— Eşti la spital. Medicii spun că o să te faci bine în câteva zile. 

Și apoi își aminti totul. Mintea lui zdruncinată lucra. Țopăia, se 
împleticea în urmă, tot în urmă. Frankfurt. Oamenii, pietonii. 
Autobuzul. Figurile pasagerilor care se holbau la el. Copiii. 

Femeia cu boccea. Care-i era numele? Numele... 

— Wie heißen Sie? 

O lumină strălucitoare îi fu vârâtă în ochi. Simți o mână pe 
cap, ţinându-l nemișcat, împiedicându-l să se ridice. Ținându-i 
pleoapele deschise. 

— Ce? zisese Gil, începând să se zvârcolească. 

Femeia, care era medic, făcu un pas înapoi. 

— Scuze. Prenumele. Cum vă cheamă, bitte? 

Trebui să se gândească o clipă. 

— Gil. 

— De la Gilbert, ja? 


VP - 89 


Făcu o pauză numai o clipă înainte sa de aprobator din cap. 
Nu era în stare să întâlnească privirea mamei lui. 

— Numele? 

Vocea medicului era blândă, dar fermă și avea un puternic 
accent german. 

Asta dură mai mult. De ce nu-și putea aminti? 

— Bukhari, îngăimă el. Nasrin Bukhari. 

Medicul se uită la el, apoi la mama lui. Amândouă păreau 
îngrijorate. 

— Nu, nu, zise el și încercă să se ridice în capul oaselor. Mă 
cheamă Gil Bahar. Numele ei e Dr. Nasrin Bukhari. 

— Numele meu e Dr. Gerhardt. 

— Nu la dumneavoastră mă refer. Femeia din autobuz. 

Se uită pe lângă medic la mama lui. 

— O urmăream. 

Ellen rămăsese puţin într-o parte. Îi rugase pe ceilalţi să 
aștepte afară cât stătea ea cu Gil. Când el se foise în pat, ea 
apăsase pe buton ca să cheme un medic. 

Acum făcu un pas în faţă. 

— Las-o pe doamna doctor să te consulte, după aceea putem 
sta de vorbă. 

Îi susținu privirea lui Gil, dându-i de înţeles că, cu cât spunea 
mai puţine de față cu oricine altcineva, cu atât era mai bine. 

El era de acord. În plus, așa avea timp să-și facă ordine în 
învălmășeala de întâmplări. Să scoată la suprafață amănunte. 
De ce îl înnebunea numele acela, Nasrin Bukhari? 

Cine era? i 

Dr. Gerhardt își termină consultul și păru mulțumită. li zise că 
era vorba despre o contuzie, niște coaste rupte și vânătăi. 

— Și o tăietură profundă la pulpă. Aţi avut noroc. V-ar fi pus 
viaţa în pericol dacă trecătorii n-ar fi aplicat atât de repede 
presiune asupra rănii. V-am pus niște copci, dar va trebui să vă 
odihniţi câteva zile. 

Până când medicul plecă, Gil avea răspunsul pregătit. 

Nu Dr. Bukhari îl speria, ci persoana care stătea în umbră în 
spatele ei. 

Ellen privi cum ușa grea se închide în urma doctoriţei, apoi se 
întoarse spre fiul ei. Încercă să-l atingă pe mână, dar el se feri. 
Nu cu răutate. Instinctiv. 

lar asta făcea gestul și mai rău. 


VP - 90 


— Îmi pare foarte rău, începu ea, dar el o întrerupse și îi făcu 
semn să se aplece. 

Preţ de o clipă, ea se gândi că voia s-o sărute pe obraz. În loc 
de asta, îi șopti: 

— Bashir Shah. 

Întoarse capul și îl fixă cu privirea. Ellen Adams nu mai auzise 
numele de ani întregi. Nu-l mai auzise de la ședințele lungi cu 
avocaţii de la corporație, când o avertizaseră să nu difuzeze 
documentarul despre traficantul de arme pakistanez. 

Reporterul lor făcuse săpături mai mult de un an. Se ajunsese 
ca familia reporterului să fie amenințată cu moartea. Mai multe 
surse îi dispăruseră. 

După asta, nu mai existase niciun dubiu că o să publice 
materialul. 

Dr. Shah negase cu nonșalanţă acuzaţiile de trafic de arme, 
însă dăduse o rară declaraţie în care deplângea atacurile la 
adresa unui cetăţean pakistanez onorabil. Erau același gen de 
acuzaţii false aruncate împotriva majorităţii predecesorilor și 
mentorilor săi, toţi acei pakistanezi curajoși străluciți, specialiști 
în fizică nucleară, care-i deschiseseră lui drumul. Oameni 
precum AQ Khan. 

Dr. Shah explicase că Pakistanul erau aliatul Occidentului în 
războiul împotriva terorii. 

Însă ideea documentarului era tocmai că e/ era teroarea. Și, 
într-adevăr, în negaţiile lui lipsite de convingere se ascundea un 
adevăr mai profund. 

Bashir Shah voia ca lumea să afle că e un negustor de 
moarte. 

Spre groaza ei, Ellen Adams își dădu seama că, fără să vrea, 
cu prețul vieţii unor oameni, îi făcuse reclamă. Documentarul 
laureat cu premiul Oscar le arătase teroriștilor de unde să-și 
facă rost de armele biologice. De clor. De gaz sarin. De arme de 
mână și de lansatoare de rachete. 

Și de mai rău. 

— Era și el în autobuz? întrebă ea, nevenindu-i să creadă. 

— Nu. Dar el e creierul. 

— Al atentatelor? 

Acum Gil clătină din cap. 

— Nu-i vorba de atentatele din autobuz. E altceva. Nu știu 
cine e în spatele bombelor. 


VP - 91 


— Ai spus că urmăreai o femeie. Nasrin... încercă Ellen să-și 
amintească numele. 

— Bukhari, spuse Gil. Un informator mi-a spus că Shah 
recrutase trei specialiști în fizică nucleară pakistanezi. Dr. 
Bukhari era una dintre ei. Voiam să văd unde merge. Să văd ce 
pune Shah la cale. Măcar să aflu unde e, dacă nu reușesc 
altceva. 

— Dar știm unde e, spuse Ellen. În arest la domiciliu în 
Islamabad. De ani întregi. 

Pakistanezii luaseră o măsură de precauţie în plus, tăindu-i lui 
Shah accesul la internet. Spre deosebire de alți traficanţi de 
arme, Bashir Shah era și om de afaceri, și ideolog. Se născuse la 
Islamabad, dar crescuse în Anglia. Acum avea peste cincizeci de 
ani, fusese radicalizat în timpul studenției la facultatea de fizică 
de la Cambridge și după aceea fusese profund influenţat de site- 
urile jihadiste de pe internet. 

Cu toate că admirase generaţia anterioară de pakistanezi 
specialiști în fizică nucleară, ajunsese să creadă că nu 
merseseră suficient de departe. Insă el era dispus să facă pasul. 

Nu exista limită pe care să n-o întreacă. 

— Pakistanezii l-au eliberat anul trecut, spuse Gil. 

— N-ar face una ca asta, spuse ea ridicând tonul, apoi îl cobori 
din nou după ce fiul ei îi aruncă o privire de avertisment. N-au 
cum, șopti ea, aproape șuierând. Am fi aflat. N-ar face așa ceva 
pe la spatele nostru. Agenţii americani au fost cei care l-au 
găsit. 

— N-au făcut-o pe la spatele nostru. Administraţia dinainte și- 
a dat acordul. _ 

Ellen se trase înapoi și îl privi fix pe fiul ei. Incercă să priceapă 
ce-i spunea. Până atunci nu înţelesese de ce șușoteau. Acum 
aflase. 

Dacă ce spunea el era adevărat... 

Se uită împrejur în rezerva privată, parcă așteptându-se ca 
Bashir Shah să-i supravegheze dintr-un colţ. 

_ Mintea i-o luă la goană, adunând laolaltă mai multe piese. 
Incercând să umple fisurile, golurile. 

Ellen Adams știa din rapoartele de la Departamentul de Stat 
că existau mulţi actori răi. Bărbaţi și femei cărora nu le păsa de 
nimic și de nimeni ca să-și urmeze obiectivele. 


VP - 92 


Assad în Siria. Al-Qurashi de la Statul Islamic. Kim Jong-Un în 
Coreea de Nord. 

Și, cu toate că diplomaţia nu-i permitea s-o spună oficial, în 
privat Ellen Adams l-ar fi adăugat pe listă și pe Ivanov din Rusia. 

Dar nimeni nu se compara cu Bashir Shah. Nu era doar rău, 
sau răuvoitor, cum ar fi spus bunica ei. Bashir Shah era malefic. 
Voia să aducă ladul pe pământ. 

— Gil, cum ai aflat despre Shah și fizicieni? 

— Nu pot să-ți spun. 

— Trebuie. 

— E o sursă. Nu pot. 

Făcu o pauză, neluându-i în seamă furia din ochi. 

— Câţi? 

Ellen știa la ce se referă. 

— Deocamdată nu avem o cifră clară, dar se pare că douăzeci 
și trei de morți din autobuz și cinci de pe stradă. 

În ochii închiși la culoare ai lui Gil se iviră lacrimi când își 
aminti de figurile lor. Și se întrebă dacă ar fi putut face mai 
mult. Dacă ar fi putut măcar să smulgă copilul din brațele 
mamei și... 

— Ai încercat, spuse mama lui. 

Dar oare era suficient? se întrebă. Sau gândul acela 
încurajator era numai o pavelă din drumul spre lad? 


Katherine se așeză în locul mamei ei lângă patul lui Gil, stând 
alături de fratele ei vitreg când el dormea, apoi se trezea, apoi 
adormea din nou. 

Anahita intrase și ea să-l salute pe Gil. El îi zâmbise și 
întinsese mâna spre ea. 

— Am auzit că mi-ai salvat viața. 

— Mi-aș dori să fi putut salva mai multe. 

Îi luă mâna într-a ei. O senzaţie atât de familiară. O mână 
care-i cunoștea corpul poate mai bine decât și-l cunoștea ea 
însăși. 

Vorbiră câteva clipe, iar când în ochii lui începu să i se 
citească oboseala ea plecă. Aproape că se aplecă să-l sărute pe 
obraz, dar se opri. Nu pentru că era Katherine acolo, ci pentru 
că nu se cădea. 

Nu mai erau „așa”. 

După ce ieși din cameră, Boynton îi făcu semn. 


VP - 93 


— Tu vii cu noi. 


— Duceţi-ne la locul atentatului, îi spuse secretarul Adams 
șoferului din corpul diplomatic când ea, Boynton, Anahita și 
Betsy urcară în mașină. Apoi la consulatul Statelor Unite. 

În urma lor venea o altă mașină, cu asistenţi și consilieri, toţi 
fiind înconjurați de vehicule ale poliţiei germane. 

— l-am spus consulului că o să ajungeţi într-o oră, spuse 
Boynton. El și oamenii lui strâng cât de multe informaţii reușesc 
în legătură cu ce s-a întâmplat aici. Aveţi o întâlnire cu el, apoi 
cu membri de top ai serviciilor secrete și de securitate 
americane din Germania, apoi o conferinţă prin telefon cu 
omologii dumneavoastră. lată lista participanţilor, sugerată de 
francezi. 

Ellen analiză ţările și numele, tăind câteva și adăugând unul 
singur. Voia să fie cât mai puţini. 

Îi oferi lista înapoi lui Boynton și întrebă: 

— Mașina e sigură? 

— Sigură? 

— A fost verificată? 

— Verificată? întrebă Boynton. 

— Te rog să nu mai repetți tot ce zic și să-mi răspunzi la 
întrebare. 

— Da, e sigură, doamnă secretar, spuse Steve Kowalski, șeful 
detașamentului de securitate al corpului diplomatic, care 
mergea în aceeași mașină, pe locul din dreapta șoferului. 

Boynton se uită la ea cu atenţie. 

— De ce? 

— Ce poţi să-mi spui despre Bashir Shah? 

In ciuda asigurărilor lui, cobori glasul. 

— Shah? interveni Betsy. 

Când imperiul media al lui Ellen crescuse dincolo de orice 
așteptare, o rugase pe Betsy să-și dea demisia din învăţământ și 
să vină alături de ea. In lumea aceea plină de testosteorn, Ellen 
avea nevoie de o aliată și confidentă apropiată. Nu strica nici că 
Betsy era aprigă, atât prin inteligență, cât și prin loialitate. 

Betsy fusese cea care o ajutase să dirijeze realizarea 
documentarului despre traficantul de arme. 

— Nu el e în spatele poveștii ăsteia, nu? întrebă ea. Spune-mi 
că nu ela pus la cale totul. 


VP - 94 


Ellen văzu că Betsy nu era doar surprinsă, ci că pur și simplu 
nu-i venea să creadă. lar apoi, în vreme ce clădirile din Frankfurt 
se derulau pe lângă ei, expresia lui Betsy trecu de la îndoială la 
îngrijorare și rămase fixată în ceva asemănător groazei. 

— Cine? întrebă Charles Boynton. 

— Bashir Shah, repetă Ellen. Ce știi despre el? 

— Nimic. N-am auzit niciodată de omul ăsta. 

Se uită de la secretarul Adams la Betsy, pe urmă înapoi la 
secretarul de stat. Nu se sinchisi să se uite la Anahita Dahir. Dar 
Ellen o privi. Văzu o expresie asemănătoare cu cea întipărită pe 
figura lui Betsy. 

Asemănătoare, dar nu chiar la fel. Anahita, auzind numele lui 
Bashir Shah, nu era doar speriată; era terifiată. 

Ce văzu Charles Boynton fu expresia șefei lui îndreptată spre 
el. Ellen Adams era mai furioasă decât fusese vreodată, cu toate 
că, e drept, n-o cunoștea decât de câteva săptămâni. 

— Minti. 

— Poftim? întrebă el, nevenindu-i să creadă ce auzise. 

— E imposibil să nu-l știi pe Shah, izbucni Betsy. E... 

Dar Ellen Îi puse o mână pe picior ca s-o oprească. 

— Nu. Nu mai spune nimic. 

— E ridicol, se răsti el la rândul lui. 

Apoi adăugă rapid: 

— Doamnă secretar. Vă spun sincer că nu știu despre cine 
vorbiti. Și eu sunt nou în Departamentul de Stat. 

Era adevărat. Barbara Stenhauser, cu acordul președintelui, îl 
alesese pe Charles Boynton să fie șeful de cabinet al lui Ellen. 

Fusese o surpriză pentru amândoi. In loc s-o lase pe Ellen să- 
și aleagă singură șeful de cabinet, sau poate chiar să numească 
pe cineva aflat deja în departament, puseseră un consilier politic 
de top din campania lor în cea mai importantă funcţie executivă 
din Departamentul de Stat. 

Ellen bănuise că totul făcea parte din eforturile președintelui 
Williams de a o submina. Dar acum se întrebă dacă nu cumva 
exista un scop mai întunecat. Oare Charles Boynton chiar putea 
fi atât de ignorant? Cum putea să nu știe de Bashir Shah? E 
drept, Shah trăia în umbră. Dar nu era în fișa postului lor să 
vadă în acele umbre? 

— Am ajuns, doamnă secretar, zise Kowalsky de pe scaunul 
din fată. 


VP - 95 


Sute de oameni se adunaseră să caște gura, împiedicaţi să 
ajungă chiar în locul unde avusese loc explozia de niște bariere 
de lemn. Privitorii se întoarseră să se uite la ei când coborâră 
din mașină. In aer plutea o tăcere sinistră, întreruptă de declicul 
ușor al portierei care se închise. 

Pe Ellen o întâmpinară polițistul german care conducea 
operaţiunea, precum și cel mai important agent american din 
Germania, Scott Cargill, șeful secţiei CIA. 

— Nu ne putem apropia prea mult, explică americanul. 

Trecuseră aproape exact douăsprezece ore de la explozie. 
Soarele se înălța pe cer în ceea ce părea că va fi încă o zi rece, 
umedă şi cenușie de martie. Mohorâtă și neprimitoare. 
Frankfurt, orașul industrial, își arăta înfățișarea cea mai urâtă. 
Și, oricum, nici în cele mai bune momente nu era grozav. 

Mare parte din centrul istoric fusese bombardat în război. Deși 
era considerat un „oraș alfa” al lumii, lucrul ăsta se datora 
faptului că era un centru economic. Îi lipseau șarmul multor 
orașe mai mici, și entuziasmul și energia Berlinului. 

Ellen se uită în urma ei la oamenii tăcuţi strânși de-a lungul 
barierelor. 

— Rude, în mare parte, explică polițistul german. 

Apăruse deja un covor de flori. Ursuleţi. Baloane. De parcă i-ar 
fi putut alina pe cei morți. 

Și, din câte știa Ellen, chiar ar fi putut s-o facă. 

Se uită în jur la distrugerile provocate. La metalul 
contorsionat. La cărămizi și sticlă. Păturile roșii fuseseră deja 
întinse pe jos. Erau aproape plate. 

Ştia că presa se uită la ea. Că o înregistrează. 

Totuși, continuă să privească la câmpul de pături, întinse pe o 
mare distanță, ale căror colţuri se ridicau ușor în suflarea brizei. 
Era aproape frumos. Aproape pașnic. 

— Doamnă secretar? zise Scott Cargill, dar Ellen continuă să 
privească împrejur. 

Una dintre pături l-ar fi putut acoperi pe Gil. 

Toate păturile acelea acopereau copilul, mama, tatăl, soțul, 
soția cuiva. Prietenii cuiva. 

Era atât de liniște, abia dacă se auzea un sunet. Abia acum 
începu declicul familiar al aparatelor de fotografiat. Aţintite spre 
ea. 


VP - 96 


— „Suntem cei morţi”, își spuse, amintindu-și de poemul de 
război”. „Chiar de curând trăiam, din zori și până la apusul 
scăpărând...” 

Ellen Adams se uită în spatele ei, la rudele victimelor care o 
priveau, apoi din nou la pături, care arătau ca un câmp de maci. 

— Ellen? șopti Betsy și păși între ea și jurnaliști, apărându-și o 
clipă prietena. 

Ellen îi întâlni privirea și aprobă dând din cap. Înghiţindu-și 
fierea, temperându-și groaza, secretarul Adams își transformă 
repulsia în hotărâre. 

— Ce-mi puteţi spune? îl întrebă pe polițistul german. 

— Foarte puţin, doamnă. A fost o explozie extrem de 
puternică, după cum vedeţi. Oricine a făcut asta a vrut să fie 
sigur să-și îndeplinește obiectivul. 

— Și care a fost obiectivul ăsta? 

El clătină din cap. Nu era atât obosit, deși probabil că lucra de 
douăzeci și patru ore, cât stors. 

— La fel ca în cazul celorlalte două, cred. De la Londra și 
Paris. 

Se uită împrejur, pe urmă înapoi la ea. 

— Dacă aveţi vreo informaţie, vă rog sa-mi spuneţi. 

O studie cu privirea, iar când drept răspuns nu primi decât 
tăcere continuă: 

— Din câte ne dăm seama, aici, în locul ăsta, nu există nimic 
care să fie considerat punct strategic de vreo organizaţie. 

Ellen trase aer adânc în piept și îi mulțumi. 

Trebuise să întrebe în legătură cu posibilul obiectiv, cu toate 
că deja știa măcar o parte din răspuns. Dar nu le putea spune 
despre Dr. Nasrin Bukhari, fiziciană pakistaneză care se aflase în 
autobuz. Nu încă. Nu până nu afla mai multe. 

Și voia să-l ţină pe Bashir Shah pentru sine, cel puţin până 
vorbea cu omologii ei. 

Înainte să se întoarcă la mașină, Ellen mai aruncă o ultimă 
privire îndelungată. Oare totul fusese făcut pentru a omori o 
singură persoană? 

Și, după cum spusese atât de succint polițistul german, 
obiectivul de aici era cu siguranță același de la Londra și Paris. 
Ceea ce însemna că... 


? Este vorba despre poemul „In Flander Fields” scris de locotenent-colonelul canadian 
John McCrae în 1915, în timpul Primului Război Mondial (n. trad.). 


VP - 97 


— Trebuie să ajungem la consulat, îi spuse lui Boynton. 

Totuși, Ellen se opri la barieră ca să stea puţin de vorbă cu 
rudele victimelor. Să se uite la fotografiile pe care le aveau cu 
ei. Imagini cu fii și fiice, cu mame și taţi, cu soţi și soții. 
Persoane date dispărute. 

„lar de ne veţi trăda pe noi, cei ce ne-am dus, nu vom 
dormi...” 

Ellen Adams nu intenţiona câtuși de puţin să-i trădeze. Cu 
toate că, stând în mașina care gonea dis-de-dimineaţă prin 
Frankfurt, se uită la Charles Boynton și Anahita Dahir și se 
întrebă dacă, fără să vrea, nu cumva deja îi trădase. 


VP - 98 


Capitolul 12 


Până să înceapă ședința, aveau răspunsul. 

Pe ecran Ellen văzu miniștri de externe din ţări alese pe 
sprânceană, alături de oficiali și asistenţi de top din serviciile 
secrete. 

— Informaţiile dumneavoastră au fost corecte, doamnă 
secretar, spuse ministrul de externe britanic, care acum nu mai 
vorbea pe tonul acela superior. L-am identificat pe Dr. Ahmed 
Iqbal printre pasagerii din autobuzul din Londra. Este cetățean 
pakistanez și locuiește în Cambridge, unde predă la Laboratorul 
Cavendish, la Facultatea de Fizică a Universităţii Cambridge. 

— A fost specialist în fizică nucleară? întrebă ministrul de 
externe german, Heinrich Von Baier. 

— Da. 

— Monsieur Peugeot? se întoarse Ellen spre ministrul de 
externe francez, în partea din dreapta-sus a ecranului. 

Astfel de ședințe i se păruseră întotdeauna ca niște partide de 
Hollywood Squares, chiar dacă știa că nu e vorba despre un joc. 

— Oui, concluziile sunt preliminare deocamdată, trebuie să 
verificăm a doua și a treia oară, dar se pare că printre cei morți 
în autobuzul din Paris se numără Dr. Edouard Monpetit. In vârstă 
de - își verifică notițele - treizeci și șapte de ani. Căsătorit. Un 
copil. 

— Nu e pakistanez? întrebă Jocelyn Tardiff, din Canada. 

— Mama e pakistaneză, tatăl e francez de origine algeriană, 
explică Peugeot. Locuia în Lahore și a venit la Paris acum două 
zile. 

— Şi de acolo? întrebă Ellen. Încotro se îndrepta? 

— Încă nu știm, recunoscu ministrul de externe francez. Am 
trimis agenţi să stea de vorbă cu familia lui. 

— Bănuiesc că i-aţi identificat prin sistemul de recunoaștere 
facială, spuse ministrul de externe german. 

— Da, încuviinţă englezul. L-am surprins pe Dr. Iqbal pe 
camerele CCTV când a urcat în autobuz la staţia de metrou 
Knightsbridge. 


VP - 99 


— Și atunci de ce nu i-aţi identificat mai devreme? întrebă 
germanul. Atunci când aţi început să căutaţi suspecți și ţinte 
posibile. 

Ellen se aplecă în față. Era o întrebare bună. 

— Ei bine, spuse Marea Britanie, algoritmii serviciilor secrete 
nu l-au considerat o ţintă. 

— Același lucru e valabil și la Paris, spuse Franţa. La prima 
verificare, programul de recunoaștere facială nu l-a luat în calcul 
pe Dr. Monpetit. 

— De ce? întrebă ltalia. Fără îndoială că niște specialiști în 
fizică nucleară ar fi niște ţinte evidente, sau cel puţin s-ar 
număra pe lista scurtă. 

— Dr. Monpetit e considerat un începător, explică Franța. A 
lucrat în cadrul programului nuclear pakistanez, dar într-o 
poziţie inferioară, la periferie. În mare parte se ocupa de 
elementele de bază ale rachetelor. 

— Și de sistemul de livrare? întrebă Germania. 

— Nu, doar de învelișul focoaselor. 

— Și Dr. Iqbal? întrebă Italia. 

— Din câte știm în clipa asta, Dr. Iqbal nu avea nicio legătură 
cu pakistanezii sau cu vreun program nuclear, zise Marea 
Britanie. 

— Dar era specialist în fizica nucleară, zise Canada, punând 
accent pe cuvântul de ordine. 

Ori avea cel mai puternic prost-gust dintre toți cei de faţă în 
materie de haine, ori, mai degrabă, purta un halat de flanel. Cu 
elani și urși. 

Avea părul cenușiu prins la spate și nu se machiase. 

La urma urmei, la Ottawa era puţin trecut de ora două 
noaptea, și fusese practic smulsă dintr-un somn profund. 

Însă în vreme ce restul înfățișării era dezordonată, 
nepregătită, expresia de pe figura ei spunea o altă poveste. Era 
alertă, stăpânită, concentrată. Și întunecată. 

— Dr. Iqbal era profesor universitar, spuse Marea Britanie. Era 
un teoretician. Chiar și așa, nu foarte bine pregătit. Din nou, 
toate aceste date sunt preliminare, însă o verificare rudimentară 
ne arată că - se întoarse spre asistentul lui, care-i arătă un 
document - a publicat douăsprezece articole. Toate în calitate 
de co-autor. 


VP - 100 


Ministrul de externe britanic își scoase ochelarii, iar când 
asistentul se aplecă spre el să-i spună ceva, el izbucni: 

— Da, da, știu. 

Se întoarse înapoi spre cameră și zise: 

— Îi percheziţionăm apartamentul din Cambridge și o să-l 
interogăm pe superiorul lui. Încă nu i-am contactat pe 
pakistanezi. 

— Nici noi, zise Franţa. Mai bine așteptăm. 

Ministrul de externe britanic se arici. Nu-i pica bine să-i spună 
Franţa ce să facă. Nici Germania. Nici Italia. Nici Canada. Nici 
proprii asistenţi. Și, probabil, își zise Ellen, nici mama lui. 

Ellen se gândi că alianţa aceea era foarte fragilă și se putea 
destrăma în orice clipă. O ţinea laolaltă nu respectul reciproc, ci 
nevoia pe care o aveau unii de alţii. 

Semăna mai puţin cu o partidă de Hollywood Squares și mai 
mult cu o plută. Unde e limpede că n-o să încerci să te încaieri 
cu un alt pasager, de teamă să nu se răstoarne cu toții. 

— Am aflat ceva despre Nasrin Bukhari? întrebă Canada. 

— Tot ce știm până acum e că a lucrat o vreme la Centrala 
Nucleară Karachi. Nu știm dacă mai lucrează tot acolo, spuse 
Germania. Dacă lucra. Canada a ajutat la construirea centralei, 
nu? 

Acum era rândul Germaniei să nu joace corect. 

— Asta s-a întâmplat acum zeci de ani, răspunse Canada 
bățoasă. Și ne-am retras sprijinul când ne-am dat seama care 
puteau fi intenţiile adevărate ale Pakistanului. 

— Cam târziu, comentă Germania. 

Canada deschise gura, dar apoi o închise la loc. Ellen își lăsă 
capul pe-o parte și se gândi că i-ar plăcea să bea un pahar de 
Chardonnay cu femeia aceea. Atâta stăpânire de sine... 

Ministrul de externe canadian spuse, în cele din urmă: 

— Complexul din Karachi e o centrală energetică. Nu face 
parte din programul lor de armament. 

— Păi... începu Germania, asta credem noi. Asta sperăm noi. 
Dar faptul că Dr. Bukhari a fost una dintre ţinte ne sugerează 
altceva. 

— Merde, murmură Franţa. 

— Mai avem multe de aflat, zise Marea Britanie. Inclusiv, 
bineînţeles, de ce au fost uciși cei trei. Ce puneau la cale, și cine 
voia să-i oprească? 


VP - 101 


— Israel, ziseră cu toţii în cor. 

Era răspunsul-standard ori de câte ori avea loc un asasinat. 

— Președintele Williams are programată o discuţie cu prim- 
ministrul israelian, zise Ellen. S-ar putea să aflăm ceva în 
curând, însă cu toate că Mossadul i-ar fi putut lua în vizor pe 
fizicienii aceștia, mă îndoiesc că ar arunca în aer autobuze ca 
să-i lichideze. 

— Asta așa e, recunoscu Marea Britanie. 

— Există și vești bune, zise Italia. Acum, că cei trei au murit, e 
de presupus că planul lor, oricare ar fi fost, a murit și el, nu? 

— Nu știm ce puneau la cale, zise Franţa. Poate că 
descoperiseră ceva și veneau să ne spună ce anume. 

— Toţi trei? întrebă Canada. În același timp? Mi se pare o 
coincidenţă cam mare. 

Ellen se foi în scaun. Încă nu le spusese despre Bashir Shah. 
Nu le spusese că oamenii de știință fuseseră recrutaţi de el. 

— Nu cred că voiau să ne dea vreun avertisment, spuse ea. 

Ministrul de externe german o ţintui cu privirea. 

— Ştii ceva, Ellen? Noi ţi-am spus ce știm până acum. Dar tu 
nu. l-ai spus Cancelarului nostru că o să aibă loc un atentat cu 
bombă în Frankfurt. Ştiai până și numărul autobuzului și ora. 
Cum, oare? 

— Și, adăugă Franţa, de unde ai aflat despre Nasrin Bukhari și 
ai știut să cauţi specialiști în fizică nucleară din Pakistan în 
celelalte autobuze? Cred că merităm și noi niște răspunsuri. 

Cumva, Ellen simţi în întrebările lor o nuanţă de acuză. Dar 
pentru ce puteau s-o acuze? 

Nu, își zise. Nu pe ea personal. Pe americani. lar secretarul 
Adams își dădu seama că, deși bărbaţii și femeile care luau 
parte la conferință erau predispuși să aibă încredere în Statele 
Unite - voiau să aibă încredere, poate chiar aveau nevoie 
disperată să aibă încredere, dată fiind miza -, adevărul era că 
nu aveau încredere. 

Nu mai aveau. Nu după dezastrul din ultimii patru ani. 

Și își mai dădu seama că o parte uriașă din rolul ei de secretar 
de stat urma să fie redobândirea acelei încrederi. Își aminti de 
mama ei, care în prima zi de școală se aplecase spre ea și Îi 
spusese: 

— Ellen, dacă vrei să ai prieteni, trebuie mai întâi să fii tu o 
prietenă bună. 


VP - 102 


În ziua aceea se întâlnise cu Betsy. Betsy, care încă de la cinci 
ani semăna cu June Cleaver, deși când vorbea parcă ar fi fost un 
marinar din marina comercială. 

lar acum, jumătate de veac mai târziu, Ellen Adams, 
secretarul de stat american, avea nevoie disperată să-și facă 
prieteni. 

Privi chipurile îngrijorate și obosite ale colegilor ei și știu ce 
are de făcut. Trebuia să le spună adevărul. Adevărul despre 
mesajul ciudat pe care-l primise ofițerul de la biroul de externe. 
Trebuia să le spune ce-i zisese Gil. Despre Bashir Shah. 

Aveau dreptul să știe. 

Dar poate că nu chiar acum. 


Când ajunsese în urmă cu douăzeci de minute la consulatul 
american din Frankfurt, intrase imediat într-o cameră securizată 
și îl contactase pe șeful Statului Major Interarme, la Washington. 

Generalul Whitehead răspunse la primul apel. 

— Da? 

— Ellen Adams la telefon. V-am trezit? 

In fundal o auzi pe soţia lui întrebându-l chiaună cine-l sună la 
cinci dimineaţa. 

— E secretarul Adams, răspunse el, cu glasul estompat de 
mâna cu care era limpede că acoperise microfonul. E-n regulă, 
doamnă secretar. 

Incă părea extrem de somnoros, dar căpăta putere cu fiecare 
cuvânt pe care-l rostea. 

— Cum se simte fiul dumneavoastră? 

Era întrebarea pe care te-ai fi așteptat să o adreseze un om 
care pierduse prea mulţi tineri și tinere. 

— Se  înzdrăvenește, mulțumesc. Trebuie să vă pun o 
întrebare. E ceva confidențial. 

— Linia e sigură. 

Era limpede că ieșise din dormitor și intrase în biroul privat. 

— Vă rog. 

Ellen se uită prin geamul gros, blindat al consulatului spre 
parcul de vizavi de Gießener Straße. Dar razele slabe ale 
soarelui de dimineață dezvăluiră faptul că nu era un parc, ci 
doar semăna cu unul. 


VP - 103 


La fel cum clădirea în care se afla și care era casa diplomaților 
americani semăna cu un lagăr german pentru prizonierii de 
război. 

Aparenţele erau înșelătoare. 

Nu se uita la un parc. Cine știe ce lumină din administraţie 
hotărâse să pună consulatul Statelor Unite vizavi de un cimitir 
uriaș. 

— Ce-mi puteți spune despre Bashir Shah? 


Bert Whitehead se așeză cu zgomot și se uită de-a curmezișul 
biroului, la fotografiile de pe peretele îndepărtat. 

Știa că aceea urma să fie ultima lui campanie. Își pierduse 
orice entuziasm - ce să mai vorbim despre rezistență. 

Bashir Shah. Oare ea chiar rostise numele acela? 

— Cred, doamnă secretar, că știți câte știu și eu. 

— Cred, generale Whitehead - vocea i se auzea surprinzător 
de limpede de la Frankfurt - că acest lucru e posibil să nu fie 
adevărat. 

— Am văzut documentarul făcut de jurnalistul dumneavoastră 
despre Dr. Shah. 

— A trecut ceva timp de-atunci. 

— E adevărat. Am citit și dosarul pregătit de serviciile secrete 
pentru confirmarea dumneavoastră. Știu despre bilețele. 

Ellen râse scurt, fără bună-dispoziţie. 

— Bineînţeles. 

— A fost o mișcare înţeleaptă să anunţaţi imediat sosirea lor. 

Bileţelele la care se referea începuseră să apară la scurt timp 
după difuzarea documentarului. În fiecare an, Ellen Adams 
primea acasă, prin poștă, o vedere. Nu exista nicio semnătură, 
iar pe ea era scris un mesaj de la mulţi ani. În engleză și în urdu. 
Expeditorul îi ura și o viaţă lungă. 

Ellen o dăduse pe prima FBl-ului, apoi uitase de ea. Până când 
o altă vedere a sosit de ziua lui Gil. Apoi de ziua lui Katherine. 

lar când Quinn, al doilea soț al lui Ellen și tatăl lui Katherine, 
murise brusc de infarct, venise încă o vedere. După numai 
câteva ore. Înainte să fi fost făcut anunţul oficial. O vedere prin 
care i se urau condoleanţe. In engleză și în urdu. 

Asta fusese livrată personal. 

N-avea cum să dovedească, iar FBl-ul nu descoperise nimic, 
însă era sigură. Când luase vederea în mână, în timp ce 


VP - 104 


degetele i se răceau pe măsură ce sângele îi părăsea inima 
frântă, își dăduse seama. 

Era de la Bashir Shah. 

Făcuseră un test toxicologic și nu aflaseră nimic care să 
sugereze că moartea lui Quinn ar fi fost altfel decât naturală. 
Tragică. Dar naturală. 

Ellen voia să creadă că Shah pur și simplu profitase de 
tragedie ca să semene îndoială. Să-i dea o lovitură plină de 
cruzime în timp ce ea suferea. Să se joace cu ea de-a șoarecele 
și pisica. 

Însă Ellen Adams nu era vreun șoarece fricos. Ea privise 
adevărul drept în ochi. 

Bashir Shah îi omorâse soțul. Și mai exista un adevăr teribil. O 
făcuse drept răzbunare pentru documentarul difuzat, care 
condusese la o serie de articole în ziare, care conduseseră, după 
luni întregi de presiune din partea administraţiei americane 
asupra guvernului pakistanez, la arestarea și condamnarea lui 
Shah. 

Acum îl avea pe Shah din nou în vizor. Dar avea nevoie de 
informaţii, multe. 

— Consideraţi că nu știu nimic, zise ea. 

— Aș putea să vă întreb de ce vreţi să știți despre Dr. Shah? 

— Vă rog, doar spuneţi-mi. Am fost tentată să-l sun pe Tim 
Beecham, dar am hotărât să vă sun pe dumneavoastră mai 
întâi. 

Din nou pauza aceea. 

— Cred, doamnă secretar, că aţi luat o hotărâre corectă. 

Și cu asta, Ellen Adams își obţinu răspunsul. Află ce 
însemnase privirea aceea îngrijorată din Biroul Oval, din urmă 
cu parcă un milion de ani, când Directorul Serviciilor Secrete 
Naţionale ieșise din încăpere să dea un telefon. Și când Șeful 
Statului Major Interarme privise încruntat scena. 

— Dr. Shah este un specialist în fizică nucleară pakistanez, 
începu generalul Whitehead. 

Deschidea încet ușa debaralei ca să-i arate ce era înăuntru. 

— E unul dintre fiii programului lor nuclear, l-a moștenit de la 
prima generaţie, cea de dinainte. Însă armele lui sunt mult mai 
puternice, mult mai sofisticate. E sclipitor. E un geniu, fără 
îndoială. Și-a deschis propriul institut, Laboratoarele de 
Cercetare Pakistaneze, care a servit drept paravan pentru 


VP - 105 


efortul pakistanezilor de a-și dezvolta programul de înarmare 
nucleară astfel încât că poată concura cu India. 

— Eforturi care au dat roade, zise Ellen. 

— Da. Știm că Pakistanul încă își extinde arsenalul. Din câte 
ne dăm seama, are o sută șaizeci de focoase nucleare. 

— Îţi dau lacrimile. 

— În curând o să și plângi în hohote. Informatorii noștri ne 
spun că până în 2025 o să aibă două sute cincizeci de focoase. 

— Dumnezeule mare, oftă Ellen. 

— E ceva extraordinar de periculos într-o regiune instabilă, iar 
ei sunt hotărâți să continue să meargă pe drumul ăsta. 

— Israelul are și el arme nucleare, nu-i așa? întrebă Ellen și 
auzi un chicotit la capătul celălalt al liniei. 

— Dacă-i faceţi să recunoască asta, doamnă secretar, 
Yankees o să vă angajeze la servă, pentru că e clar că puteţi 
face minuni. 

— Eu ţin cu Pirates. 

— Ah, da. Am uitat că sunteți din Pittsburgh. 

— Rămâne între noi, generale. Spuneţi-mi, Israelul chiar are 
focoase nucleare, nu-i așa? 

— Da, doamnă secretar. E singurul secret pe care sunt 
bucuroși să-l lase să se scurgă. Dar asta a dat, de fapt, un 
pretext programului nuclear pakistanez. Insistă că dacă-și cresc 
numărul de rachete nu fac decât ce face și Israelul. Vor să ofere 
o așa-numită balanţă a terorii împotriva Indiei. 

— Drăguţ. 

Ellen Adams știa conceptul, apărut în Războiul Rece dintre 
Statele Unite și Uniunea Sovietică, pe când niciuna dintre părți 
nu voia să apese butonul, știind că gestul acela putea conduce 
la represalii care ar fi putut șterge omenirea de pe fața 
pământului. 

Fiecare dintre părți era, așadar, constrânsă să nu se comporte 
excesiv de necorespunzător. Asta era teoria. 

Ce se crease, de fapt, fusese nu o balanţă a terorii, ci o 
perpetuă stare de teroare. 

— Și programul nuclear al lranului? întrebă ea. 

Aproape că-l auzi cum clatină din cap. i 

— Avem niște suspiciuni, dar nu le putem confirma. Insă da, 
doamnă secretar, cred că trebuie să pornim de la premisa că 
Iranul fie are, fie va avea în curând, propriile arme nucleare. 


VP - 106 


— Toate astea sunt informaţii publice, spuse Ellen. Ce-mi 
puteţi spune despre întreprinderile private ale lui Dr. Shah? La 
un moment dat și-a început propria afacere. 

— Corect. A început să facă trafic cu uraniu și plutoniu 
utilizabile în armament. Însă nu doar atât. Mai sunt și alţii care 
fac afaceri pe piaţa aceea, ca de pildă mafia rusească. Însă ce-l 
face pe Shah atât de periculos e faptul că a devenit un magazin 
universal, un fel de Walmart pentru arme, care vinde nu doar 
materialele, ci şi tehnologia pentru ele. Echipamentul, 
cunoștințele, sistemele de livrare. 

— Oamenii. 

— Da. Clienţii pot merge la el și într-o singură tranzacţie pot 
cumpăra tot ce au nevoie ca să-și dezvolte propriile bombe 
nucleare. De la Ala Z, ca să zic așa. 

— Clienţi. Vreţi să spuneţi alte țări? întrebă Ellen. 

— În unele cazuri. Credem că le-a furnizat nord-coreenilor 
componentele pentru programul lor de înarmare nucleară. 

— lar guvernul pakistanez știa cu ce se ocupă Shah? 

— Da. N-ar fi putut scăpa așa de ușor fără, dacă nu acordul 
lor, atunci cel puţin dispoziția de a se face că nu văd. l-au tolerat 
afacerile. De ce? Pentru că obiectivele lui se aliniau frumos cu 
ale lor. 

— Și anume? 

— Să păstreze regiunea destabilizată, să obţină avantajul 
asupra Indiei și să submineze Occidentul. Shah a făcut miliarde 
furnizând orice oricui era dispus să ofere cel mai mult. Nu doar 
tehnologie nucleară, ci și arme grele, substanţe chimice, agenţi 
biologici. Arme mai tradiţionale. Aţi întrebat dacă alte ţări erau 
clienţii lui. Nu acolo zace pericolul. Asupra câtorva guverne 
măcar mai avem un oarecare control. Amenințarea reală e 
faptul că armele nucleare vor cădea în mâinile organizaţiilor 
infracționale și teroriste. Sincer să fiu, faptul că deocamdată n- 
au ajuns acolo încă mă uluiește. 

Ellen tăcu o clipă ca să absoarbă toate acele informaţii, iar 
mintea îi porni la goană. 

— Cine-i face rost lui Shah de componente, de arme? Doar nu 
le face el. 

— Nu, el e intermediarul. Există tot felul de jucători, dar unul 
dintre furnizorii lui principali pare să fie mafia rusească. 

— Și Pakistanul permite asta? 


VP - 107 


Ellen trebuia să fie sută la sută sigură în această privinţă. 

— Doar sunt aliaţii noștri... 

— Joacă un joc periculos. Guvernul pakistanez ne-a permis să 
avem baze militare în nord în timpul îndelungatei noastre 
prezenţe militare în Afganistan, dar în același timp au și oferit 
azil lui bin Laden, Al-Qaedei, Pathan, talibanilor. Granița lor cu 
Afganistanul e poroasă. Țara e plină de extremiști, teroriști, 
sprijiniți și protejaţi de guvern. 

— Și cărora Shah le furnizează resurse. 

— Da, cu toate că dacă l-aţi întâlni n-aţi bănui niciodată că 
face așa ceva. Arată de parcă ţi-ar fi frate, de parcă ar fi cel mai 
bun prieten al tău. Educat. Binevoitor. 

— Dar lucrurile nu sunt așa cum par. 

— Rareori sunt, confirmă generalul Whitehead. Am participat 
la întâlnirile cu armata pakistaneză. Dar am fost și în peșterile 
acelea. Am văzut armele ascunse acolo, furnizate de Shah. Dacă 
vreuna dintre grupări chiar a pus mâna pe o bombă nucleară... 

— De ce n-au făcut-o, dacă le-a făcut rost de materiale timp 
de zeci de ani? 

— Două motive, zise Bert Whitehead. Majoritatea grupărilor 
sunt canibale. Se luptă între ele. Se omoară între ele. N-au 
organizare, n-au continuitate. E nevoie de ani întregi, și de 
stabilitate, ca să construieşti o bombă. Și nu poţi s-o asamblezi 
într-o peșteră, pe povârnișul muntelui. Un alt motiv este că 
serviciile secrete din Occident îi opresc. Rețelele noastre de 
spionaj au întrerupt zeci de încercări de a vinde sau obţine 
materiale și deșeuri nucleare de la căderea Uniunii Sovietice 
încoace. Și ţineţi cont că e nevoie doar de puţine ca să 
construiești o bombă murdară. 

Secretarul Adams n-avea nevoie să i se reamintească. Gândul 
nu o părăsea niciodată. 

— După cum știți, continuă generalul, administraţia 
americană dinaintea celei anterioare a făcut presiuni asupra 
Pakistanului să-l aresteze pe Shah. Asta și parțial datorită 
documentarului dumneavoastră. Pakistanezii au fost supuși 
presiunii publice. Speram să obţinem o condamnare la 
închisoare, dar n-a primit decât arest la domiciliu. Totuși, chiar 
și așa e mai bine decât nimic, bănuiesc, îi limitează influenţa. 

— Până acum, zise Ellen. 

— Ce vreţi să spuneţi? 


VP - 108 


— Nu știaţi? A ieșit. Pakistanezii l-au eliberat anul trecut. 

— Pentru Dumnezeu... Îmi pare rău, doamnă secretar. 

Generalul Whitehead oftă. 

— Bashir Shah eliberat. Asta e o problemă. 

— Mai mult decât credeți. Se pare că eliberarea a fost făcută 
cu binecuvântarea noastră. 

— A noastră? 

— Administraţia precedentă. 

— E imposibil! Cine-ar fi atât de prost încât... S-o lăsăm baltă. 

Fostul președinte, Eric Dunn - el ar fi fost atât de prost. 
Cunoscut până și - sau poate chiar mai ales - printre asociații lui 
cei mai apropiaţi drept Eric cel Tâmpit. Dar asta depășea 
graniţele tâmpeniei și o dădea în nebunie curată. 

— S-a întâmplat chiar după alegeri, zise secretarul Adams. 

— După alegeri? După ce au pierdut? întrebă generalul 
Whitehead. De ce ar face asta? mormăi pentru sine. De unde 
știți toate astea? 

— Mi-a spus fiul meu. Urmărea o specialistă în fizică nucleară 
pe nume Nasrin Bukhari, care fusese angajată de Shah. 

Ellen îi explică ce știa. La celălalt capăt al convorbirii se lăsă 
tăcerea, în vreme ce generalul Whitehead asculta, absorbind 
fiecare cuvânt. Și însemnătatea lui. 

Într-un târziu zise: 

— Dar de ce și-ar ucide Shah oamenii? 

— N-ar face-o. 

— Și atunci cine? 

— Speram să-mi puteţi spune dumneavoastră. 

Dar secretarul de Stat nu auzi decât o mare tăcere. 


VP - 109 


Capitolul 13 


— Prim-ministrul israelian neagă că au vreo legătură cu 
atentatele, îi șopti Boynton lui Ellen la ureche jumătate de oră 
mai târziu, în timp ce era încă în ședința cu ceilalţi miniștri de 
externe, șefi ai serviciilor secrete și asistenţi. 

— Mulţumesc, zise ea, apoi se întoarse spre ceilalţi, spre 
videoconferinţă, și le comunică și lor noutățile. 

Întreruperea provocată de Boynton fu binevenită. Pentru 
Ellen, însemna că nu e nevoită să răspundă întrebării despre 
cum de știa momentul exact al exploziei, ţinta și orașul. 

Îi oferi încă puţin timp să se gândească la răspuns. 

— ÎI credem pe prim-ministrul israelian? întrebă Franţa. 

— Ne-au mai minţit vreodată israelienii? întrebă Italia. 

Întrebarea reuși să stârnească râsete. 

Dar mai știau și că, în vreme ce israelienii poate că nu erau 
întru totul sinceri cu ei, era mai puţin probabil ca prim-ministrul 
să-l mintă pe președintele american. Era un prieten pe care 
Israelul trebuia să și-l păstreze. lar a începe cu o minciună n-ar fi 
ajutat în sensul ăsta. 

— În plus, zise ministrul de externe britanic, poate că 
Mossadul e fericit să ucidă specialiști în fizică nucleară 
pakistanezi, dar nu într-un mod atât de brutal, care să facă atâta 
mizerie. Ei se laudă că sunt preciși. Curaţi. Atentatele au fost 
oricum, numai așa nu. 

Părea să fi uitat că Ellen spusese exact același lucru cu numai 
câteva minute înainte. 

— Doamnă secretar, spuse Canada, nu ne-aţi răspuns la 
întrebare. Cum aţi aflat despre atacul de la Frankfurt și despre 
Dr. Bukhari? 

Ellen se gândi că, până la urmă, poate că ea și canadianca n- 
ar fi fost prietene chiar atât de bune. 

— Și că ţintele din celelalte autobuze erau, probabil, fizicieni 
pakistanezi, adăugă Italia. 

— După cum știți, fiul meu era în autobuzul din Frankfurt. E 
jurnalist. Una dintre sursele lui i-a spus că există un complot în 
care sunt implicaţi specialiști în fizică nucleară pakistanezi. | s-a 


VP - 110 


comunicat numele Nasrin Bukhari. O urmărea. După aceea, n-a 
fost greu să punem totul cap la cap. 

— Cine e sursa lui? întrebă canadianca. 

Serios, își zise Ellen, femeia care purta elani și urși devenea 
cam enervantă. 

— N-a vrut să-mi spună. 

— Propriei mame? întrebă germanul. 

— Secretarului de stat. 

Tonul ei descurajă orice alte întrebări posibile despre relaţia 
personală cu fiul ei. 

— Și ce era acest complot? Care era planul? întrebă Franţa, 
aplecându-se în față spre ecran, astfel că nasul îi apăru uriaș 
prin cameră și cu toții îi puteau vedea porii. 

— Fiul meu nu știe. 

Franța părea sceptică. 

— Fiul dumneavoastră a fost răpit de Pathan acum câţiva ani, 
spuse ministrul de externe german. 

— Așa este, întări Franța. 

— Aveţi grijă, îl avertiză Canada, dar Franţa rareori asculta de 
Canada. 

— Acolo unde alţi jurnaliști au fost executaţi, printre care trei 
francezi, el a reușit să scape... zise Franța. 

— Clement! izbucni Canada. Destul! 

Dar nu era destul. 

— Și acum înțeleg că fiul dumneavoastră s-a convertit la 
islam. E musulman. 

— Clement! zise canadianca. C'est assez! 

Destul. 

Dar era prea târziu. Și mult prea mult. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Tonul lui Ellen nu prevestea nimic bun. Cu toate că știa foarte 
bine ce vrea să spună ministrul de externe francez. Ceva ce 
sugerau și alţii, dar niciodată nu-i ziseseră în față. 

— Nu vrea să spună nimic, zise ltalia. E supărat. Parisul 
tocmai a suferit un atac teribil. Lăsaţi-o cum a căzut, doamnă 
secretar. 

Acum fața francezului era practic zdrobită de ecran. 

— De unde știți că fiul dumneavoastră nu face parte din 
complot? De unde știm că n-a plantat chiar el bomba? 

Și iată că ieșise la iveală. 


VP - 111 


— Cum îndrăznești? mârâi Ellen. Cum îndrăznești să sugerezi 
că fiul meu a avut vreo legătură cu toate astea? A încercat să 
oprească atentatul. Și-a riscat viaţa ca să-l oprească. Aproape a 
murit în explozie! 

— Aproape, zise germanul pe un ton înnebunitor de calm, 
enervant de rezonabil. Dar n-a murit. A supraviețuit. Așa cum a 
supravieţuit și răpirii. 

Ellen se întoarse spre el. Nu-i venea să-și creadă urechilor ce 
auzea. 

— Doar nu vorbiţi serios! 

li privi pe toţi, pe rând. Până și Canada, în halatul de flanel 
caraghios, cu elani și urși, o aștepta să răspundă la întrebare. 

Cum de scăpase Gil Bahar de răpitorii lui islamiști teroriști 
când toți ceilalți fuseseră executaţi? Era o întrebare pe care o 
pusese și ea când se întâlniseră la Stockholm chiar după 
evadarea lui. Nu avusese nicio intenţie să sugereze altceva. Dar 
Gil nu auzise decât o acuză. Așa făcea mereu. 

Relația lor, și așa dificilă, se stricase și mai mult după aceea, 
în vreme ce putregaiul întrebării rămase fără răspuns continua 
să macine. 

Acum abia dacă vorbeau. Cu toate că Ellen încercase din 
răsputeri, prin Betsy, prin Katherine. Prin telefoane și scrisori. 
Incercase să-i explice că-l iubește. Că are încredere în el. 

Și că-i pusese întrebarea doar crezând că o să vrea să 
vorbească despre episodul acela. 

Răpirea lui Gil era și nucleul conflictului dintre Ellen Adams și 
cu actualul președinte, Douglas Williams, pe atunci senator. 

Și putregaiul conflictului aceluia măcinase în profunzime. 

Se uită la colegii ei. Cu toții erau praf, cu toţii erau speriaţi. 
Secretarul Adams nu le putea spune încă despre mesajul codat 
pe care-l primiseră, nu până nu dobândea un control mai bun 
asupra situaţiei, și asupra Anahitei Dahir. 

Dar ceva trebuia să le arunce. Și era conștientă de asta. 

— Sursa lui i-a spus cine se află în spatele complotului, zise 
ea. A reușit să-mi spună asta de dimineaţă, din patul lui de 
spital. 

Se gândi să le dea și amănuntul ăsta. Gil nu scăpase 
nevătămat, mulțumesc frumos. 

— Și? întrebă Germania. 

— Bashir Shah. 


VP - 112 


O gaură neagră parcă ar fi intrat și ar fi smuls și înghiţit toată 
suflarea, toată lumina, tot sunetul din încăperile lor, lăsându-i 
fără simţuri. 

Bashir Shah. 

Și apoi, deodată, cu un vuiet, începură cu toţii să vorbească. 
Să pună întrebări strigând. 

Insă totul se reducea la o singură întrebare, pusă în mai multe 
feluri. 

— Cum ar putea fi Shah? E în arest la domiciliu în Islamabad. 
De patru ani. 

Le relată exact ce discutase și cu generalul Whitehead și fu 
întâmpinată din nou de o tăcere uluită. 

— Rahat. 

— Merde. 

— Scheiße. 

— Merda. 

— Futu-i mama mă-sii, zise canadianca. 

Ellen se răzgândi iar. Poate că până la urmă o să bea o sticlă 
de Chardonnay cu femeia asta, când se va termina totul. 

— Vreți să spuneți că nu avem nicio idee unde e Shah? 
întrebă Franţa. 

— Da. 

Le cercetă chipurile și ajunse la concluzia că și ei erau la fel 
de ignoranţi în privința aceea. Și la fel de indignați. La fel de 
furioși. 

Pe ea. 

— Voi aţi lăsat asta să se întâmple? zise Germania. L-aţi lăsat 
pe cel mai periculos traficant de arme din lume să scape - nein, 
nu să scape, să iasă ca la plimbare din arest, pe ușa din faţă? 

— Cred că probabil a ieșit prin spate, zise Italia. Ca să nu vadă 
nimeni... 

— Nu contează ușa! izbucni Germania. Ideea este că omul ăla 
e liber cu binecuvântarea guvernului Statelor Unite! 

— Dar nu a acestei administrații și nu a mea, zise Ellen. ÎI 
urăsc la fel de mult ca și voi, poate chiar mai mult. 

Pentru că adevărul era că Ellen Adams chiar îl bănuia pe Shah 
că-l omorâse pe Quinn. Un bărbat pe care-l iubise din toată 
inima. Ca răzbunare pentru documentarul acela. Și pur și simplu 
pentru că putea s-o facă. 

In plus, începuse s-o chinuie cu vederile acelea vesele. 


VP-113 


Acum fusese eliberat și era liber să facă orice-și dorea, cu 
protecţia unora din guvernul pakistanez și cu binecuvântarea 
unui președinte american dement și a maimutelor zburătoare 
din cabinetul lui. 

Inclusiv, bănuia acum Ellen Adams, a lui Tim Beecham, 
Directorul Serviciilor Secrete Naţionale. 

De asta nu avea generalul Whitehead încredere în el. 

Tim Beecham era o rămășiță a fostei administrații, una dintre 
numirile politice făcute val-vârtej și trimise în Senat în ultimele 
zile ale președinției Dunn. Senatul nu votase în privinţa lui, iar 
noul președinte îl lăsase ca director „în exerciţiu” al National 
Intelligence până când avea să hotărască dacă să-l păstreze sau 
nu. Din perioada petrecută în Senat, Williams îl cunoștea pe 
Beecham drept un profesionist al serviciilor secrete, cu orientare 
conservatoare, de dreapta, dar nimic mai mult. 

Președintele fusese lăsat să spere că directorul National 
Intelligence era loial. Fără îndoială că era loial. Dar faţă de cine? 

— Ce pune Shah la cale? întrebă Canada. Trei specialiști în 
fizica nucleară - nu sună bine. 

— Trei fizicieni morţi, zise Italia. Nu cumva înseamnă că ne-a 
făcut cineva un serviciu? 

Ellen văzu din nou chipurile rudelor celor care muriseră, 
fotografiile pe care le duceau cu ei. Ursuleţii de pluș și baloanele 
și florile care mureau pe asfalt. Mare serviciu... 

Și totuși, Italia avea dreptate. 

— Ce nu înţeleg este de ce ar vrea să recruteze fizicieni de 
mâna a doua, spuse Canada. Teoretic, ar putea cumpăra cam 
pe oricine. 

Gândul ăsta o îngrijorase și pe Ellen. 

— Trebuie să faceţi presiuni asupra fiului dumneavoastră, 
doamnă secretar, zise Italia. Trebuie să vă spună cine e sursa 
lui. Trebuie să aflăm ce pune Shah la cale. 


La rugămintea lui Ellen, Betsy se întoarse cu avionul la D.C. 

Când se așeză pe locul de la geam din zborul comercial care 
pleca de la Frankfurt, deschise scrisoarea pe care i-o dăduse 
Ellen. Scrisă cu măzgălelile ei ușor de recunoscut. 

În ciuda faptului că Ellen i-o înmânase personal, strecurată 
într-un exemplar din revista People, și că scrisul era 


VP - 114 


inconfundabil, Ellen tot începuse textul cu formula O metaforă 
alambicată intră într-un bar... 

Semnalul de cuplare a centurilor era pornit și tocmai se făcea 
anunțul despre setarea telefoanelor pe modul avion. Lucru pe 
care Betsy îl făcu, imediat după ce îi trimise un e-mail rapid lui 
Ellen. 

„citește viitorul în semnele de pe pereți, dar speră să-l 
oprească din fașă. 

Apoi se sprijini de spătar și citi restul biletului scurt, în vreme 
ce chiar în spatele ei, puţin în dreapta, în locul de la clasa întâi 
de pe rândul din mijloc, un tânăr cu trăsături deloc ieșite din 
comun citea un ziar. 

Probabil credea că ea nu îl observase. 

După ce citi biletul, Betsy îl strecură în buzunarul pantalonilor 
ei de costum. Geanta îi putea fi furată, dar era mai puţin 
probabil să plece cineva cu pantalonii de pe ea. 

Scrisoarea avea să fie în siguranţă acolo. 

Tot timpul zborului peste Atlantic, în vreme ce restul 
pasagerilor mâncau și dormeau în paturile lor extensibile, Betsy 
Jameson se uită pe fereastră și se întrebă cum o să ducă la bun 
sfârșit ce o rugase Ellen. 


— Poate să intre acum, zise Ellen. 

Era într-un birou pus la dispoziţie de consulul general 
american și privi cum Charles Boynton părăsește încăperea și se 
întoarce cu Anahita Dahir. 

— Mulţumesc, Charles. Poţi să ne lași singure. 

El ezită în dreptul ușii. 

— Pot să vă aduc ceva de mâncat sau de băut, doamnă 
secretar? 

— Nu, mulțumesc. Domnișoară Dahir? 

Cu toate că simţea că moare de foame, Anahita clătină din 
cap. Cu siguranţă nu avea de gând să mănânce un sandvici cu 
salată cu ou în fața secretarului de stat. 

Boynton închise ușa, cu o expresie îngrijorată pe figură. Era 
ținut la distanţă și trebuia să găsească o metodă să fie primit 
din nou în cercul restrâns. 

Ellen aşteptă până auzi declicul ușor al ușii închise, apoi îi 
făcu Anahitei semn spre un fotoliu aflat vizavi de locul unde 
stătea ea. 


VP - 115 


— Cine ești? 

— Poftim, doamnă secretar? 

— Ai auzit ce te-am întrebat. N-avem timp de pierdut. Au 
murit mulţi oameni, avem toate motivele să credem că urmează 
ceva și mai rău. lar tu ești implicată. Așa că răspunde-mi, acum. 
Cine ești? 

Sub ochii Anahitei, Ellen puse încet mâna, cu degetele 
rășchirate, pe un dosar închis ţinut pe genunchi. Ana își dădea 
seama că e un raport de la serviciile secrete. La fel ca acela pe 
care-l avuseseră indivizii care o interogaseră în subsolul de la 
Departamentul de Stat. 

Ridică ochii de la dosar la secretarul de stat. 

— Sunt Anahita Dahir, ofiţer în Biroul de Afaceri Externe. 
Puteţi întreba pe oricine. Katherine mă cunoaște. Gil mă 
cunoaște. Sunt exact cine spun că sunt. 

— Doar că nu-i adevărat, nu-i așa? întrebă Ellen. Sunt 
convinsă că așa te cheamă și acolo lucrezi, dar în același timp 
sunt convinsă că mai e ceva. Mesajul acela l-ai primit tu. In mod 
specific tu. Știm că există o legătură cu Pakistanul. Toţi trei 
fizicienii erau de-acolo. Tu ai lucrat doi ani la ambasada din 
Islamabad. Acum lucrezi la biroul pentru Pakistan. Cine ţi-a 
trimis mesajul? 

— Nu știu. 

— Ba știi, izbucni Ellen. Uite ce e, te-am scăpat de 
interogatoriul ăla. Probabil n-ar fi trebuit, dar am făcut-o. Te-am 
adus aici cu mine ca să fii în siguranţă. Din nou, probabil că n-ar 
fi trebuit, dar am făcut-o. l-ai salvat viața fiului meu și îţi eram 
datoare pentru asta. Dar există o limită, și tocmai am ajuns la 
ea. Agenţii de securitate sunt chiar în fața ușii. 

Ellen nu se sinchisi să privească într-acolo. 

— Dacă nu-mi răspunzi acum, îi chem și te predau lor. 

— Nu știu. 

Ana vorbea cu un glas piţigăiat, care se chinuia să-i iasă din 
gâtul încordat. 

— Trebuie să mă credeţi. 

— Nu, ce trebuie să fac este să aflu adevărul. Ai copiat 
mesajul înainte să-l ștergi. Așa faci în mod normal? 

Anahita clătină din cap. 

— Atunci, de ce exact mesajul ăsta? 


VP - 116 


După expresia necăjită de pe chipul tinerei, Ellen își dădu 
seama că o prinsese. Poate că n-avea să obțină răspunsul, însă 
dibuise întrebarea. 

Însă când veni, răspunsul nu se dovedi cel la care se 
așteptase Ellen. 

— Familia mea e de origine libaneză. Sunt iubitori, dar stricți. 
Ţin la tradiţie. O fată libaneză cumsecade locuiește acasă până 
se căsătorește. Părinţii mei mi-au dat mult mai multă libertate 
decât au avut parte prietenii mei. Am avut voie să mă mut de 
acasă, chiar să plec din ţară pentru serviciu. Erau mândri că 
lucrez pentru Departamentul de Stat, că-mi slujesc ţara. Și au 
avut încredere în mine că n-o să întrec niciodată o anumită 
limită. 

Ellen asculta cu atenţie. Mintea îi gonea înainte, dar apoi 
frână brusc. 

— Gil. 

Anahita încuviinţă dând din cap. 

— Da. Când a venit mesajul, chiar am crezut că e spam. La 
început. De asta i l-am arătat superiorului și apoi l-am șters. Insă 
chiar înainte să-l șterg, m-am întrebat dacă nu cumva e de la 
Gil. 

— De ce ai fi crezut una ca asta? 

Urmă o clipă de tăcere, apoi Ellen își dădu seama că femeia în 
toată firea din faţa ei roșea. 

— Ne  întâlneam mereu în apartamentul meu mic din 
Islamabad. Când voia să ne vedem, îmi trimitea un sms cu ora. 
Atât. Doar ora. 

— Fermecător, zise Ellen și o văzu pe Anahita că zâmbește 
uşor. 

— Chiar era, de fapt. Știu că sună prost, dar pentru mine el 
era ce trebuie. Voiam să ţin relaţia în secret, ca să nu ajungă 
nicio vorbă la părinţii mei. Și a fost... 

Amuzant. Ameţitor. Palpitant. Să te strecori noaptea printr-un 
oraș plin de înșelătorie și duplicitate. Zilele și nopţile acelea 
fierbinţi, sufocante din Islamabad. Cu toţii atât de tineri, de plini 
de viață, de fermi, de siguri. Viaţa clocotea în jurul lor, în vreme 
ce Moartea aștepta în piaţă. 

Munca pe care o făceau părea atât de importantă! Ca 
traducători, ca agenţi de securitate, ca jurnaliști. Ca spioni. Se 


VP - 117 


simțeau atât de importanţi! Nemuritori într-un loc unde violenţa 
și moartea îi loveau pe alţii. Niciodată pe ei. 

Și sms-urile acelea. 1945. 1330. Și preferatul ei, 0615. Când 
se trezea cu el. Cu Gil. 

Văzând reacţia fizică a Anahitei la amintirile acelea, Ellen se 
văzu nevoită să-și înăbușe un zâmbet. Își dădea seama că exact 
la fel simţise și ea față de tatăl lui Gil. Cal fusese prima ei iubire. 
Nu sufletul ei pereche. Acela fusese Quinn, tatăl lui Katherine. 

Însă, Doamne, cât de amuzant era Cal Bahar. Și ferm. 

Chiar și acum, că se gândea la el... 

Se opri. Nu credea că poate să existe un moment mai 
nepotrivit pentru astfel de gânduri. 

Ellen își drese glasul, iar Anahita roși din nou și se întoarse cu 
gândurile la încăperea rece, cenușie, lipsită de trăsături din 
Frankfurt. 

— Speram ca mesajul să fie de la Gil. L-am notat pe hârtie, 
apoi l-am șters. Mai târziu în noaptea aceea i-am trimis un 
mesaj lui Gil, întrebându-l dacă era de la el. 

— Știai unde e? 

— Nu. Nu mai vorbiserăm de mult timp. De când m-am întors 
la D.C. 

Ellen încuviință dând din cap și bănui că dacă Anahita le-ar fi 
spus agenților de securitate toate acelea, ei n-ar fi crezut-o. N-ar 
fi înţeles dorul arzător al unei tinere pentru prima ei iubire. Felul 
cum sentimentul ăsta o putea împinge să interpreteze prea 
mult, să interpreteze greșit, să recitească și să reinterpreteze un 
mesaj. 

Felul cum speranţa îi putea orbi până și pe cei mai inteligenţi 
dintre oameni. 

Însă pentru Ellen Adams avea tot sensul din lume. Și ea 
fusese năucită de tatăl lui Gil. Fusese oarbă la ceea ce alţii 
văzuseră mult prea limpede. La ceea ce Betsy încercase, cu 
blândețe, să-i spună. La toate motivele pentru care relaţia dintre 
ea și Cal n-ar fi putut funcţiona vreodată. 

— Așa ţi-ai dat seama că e în Frankfurt, zise ea. 

— Da. 

— Dar dacă nu Gil ţi-a trimis mesajul, atunci cine? 

— Nu știu. Oricine l-a trimis, nu cred că a vrut să ajungă la 
mine în mod special. L-a trimis pentru oricine s-ar fi întâmplat să 
fie la birou. 


VP - 118 


— Ce știi despre Bashir Shah? 

Ellen văzu că figura tinerei încremenește. 

— Ştii ceva. Ti-am văzut reacția în mașină. Erai terifiată. 

Urmă o tăcere îndelungată în care Anahita se foi pe scaun. 

— Când eram în Islamabad lucram pe probleme de proliferare 
nucleară, iar unul dintre contactele mele din Pakistan mai 
vorbea despre el. Aproape cu reverență. Era o figură mitică. Intr- 
un sens cumplit. Ca un zeu al războiului. El e în spatele 
atentatelor? 

In loc să răspundă, Ellen se ridică în picioare. 

— Mai e ceva ce trebuie să-mi spui? 

Anahita se ridică și ea și clătină din cap. 

— Nu, doamnă secretar. Asta e tot. 

Ellen o conduse până la ușă. 

— O să mă întorc la spital să-l văd pe Gil înainte să plec. Vrei 
să vii? 

Anahita ezită, apoi ridică fruntea și își trase umerii înapoi. 

— Mulţumesc, dar nu. 

Când închise ușa, Ellen se întrebă dacă Gil își dădea seama ce 
pierduse. 


În timp ce străbătea coridorul, Anahita se întrebă cât de 
departe putea să ajungă dacă ar fi continuat să meargă. Cât de 
departe ar fi ajuns înainte ca restul lumii să-și dea seama că 
dispăruse? 

Inainte ca ei să-și dea seama că minţise. Din nou. 


VP - 119 


Capitolul 14 


În timp ce aștepta la coada de taxiuri de la Dulles, Betsy 
Jameson se întrebă dacă nu l-ar putea ruga pe tânărul simpatic 
să împartă o mașină. 

Era atât de limpede că o urmărea încât i se părea aproape 
drăgălaș. Spera să nu fie spion, pentru că ar fi însemnat să aibă 
o carieră foarte scurtă, și poate chiar o viaţă scurtă, dacă până 
și ea îl remarcase. Însă Betsy bănuia că nu o urmărea neapărat, 
cât mai degrabă o proteja. 

Fusese trimis de Ellen ca să se asigure că rămâne 
nevătămată. 

Era un sentiment deopotrivă liniștitor și deconcertant. Lui 
Betsy nu-i trecuse prin minte că se pregătea să facă ceva ce 
putea fi periculos. Dificil știa că e, dar nu și periculos. 

Betsy Jameson era obișnuită cu lucruri dificile. Copilăria ei din 
partea de sud a orașului Pittsburgh o transformase într-o 
luptătoare. Partea dificilă era că fusese învățată să creadă că 
viaţa e o luptă, că oamenii sunt de rahat și că nu poate avea 
încredere în nimeni. Că familia e acolo doar ca s-o abuzeze, că 
bărbaţii sunt violatori și că femeile sunt niște jigodii. Că pisicile 
sunt parșive, iar căţeii sunt OK. Mai puţin cei mici, cu gura mare. 
Și nici să nu înceapă discuţia despre păsări. 

Experienţa o învățase că monștrii nu ies din debarale: intră 
prin ușa din faţă. Sunt poftiţi înăuntru. 

La cinci ani, pe terenul de joacă al noii ei școli, Betsy Jameson 
învățase să nu lase pe nimeni înăuntru. 

Se retrăsese în propria ei peșteră, pe povârnișul unui munte 
de emoţii. Unde nimeni nu putea s-o găsească. Unde nimeni nu 
putea să-i facă rău. 

Când jucau „Țară, ţară vrem ostași!”, nu striga niciodată pe 
nimeni. lar ceilalți copii învăţaseră ca, atunci când alergau spre 
șirul celor care se ţineau de mână, să nu încerce niciodată să 
treacă prin strânsoarea lui Betsy Jameson. 

Dar în acea primă zi de școală, când stătea cu spatele lipit de 
perete, Betsy văzuse o fetiţă blondă, cu genunchii răsuciţi spre 
interior, cu ochelari mari, groși, și un bluzon prea călduros 


VP - 120 


pentru vremea de afară, care stătea la intrarea pe terenul de 
joacă. Mama ei se aplecase spre ea și îi șoptea ceva la ureche. 
Fetița cu aer solemn se uitase la ea și dăduse aprobator din cap; 
apoi se pupaseră. 

Betsy nu-și amintea când o pupase ultima oară cineva. Cel 
puţin, nu așa. Ușor, pe obraz, cu gingășie. Cu blândeţe. 

Apoi fetiţa blondă, care avea o înfățișare atât de fragilă, 
trecuse pragul în curte și, în mod neașteptat și irevocabil, 
intrase în peșteră. Unde Betsy Jameson își ţinea inima. 

Din ziua aceea, Ellen și Betsy fuseseră aproape inseparabile. 
Ellen o învățase pe Betsy că există bunătate, iar Betsy o 
învățase pe Ellen cum să-și lovească atacatorii între picioare. 

Ellen și Betsy merseseră împreună la universitate, Ellen 
studiind dreptul și științe politice, Betsy alegând o diplomă în 
literatura engleză și devenind profesoară. 

O realizare pe care familia ei nu o sărbătorise, dar în 
momentul acela deja nu mai conta. Betsy Jameson lăsase 
peștera în urmă și își făcuse intrarea într-o lume unde stăteau la 
pândă pericolul, dar și bunătatea. 

Acum, în frigul de februarie al aeroportului din D.C., își aminti 
de îmbrăţișarea prelungă a lui Ellen din holul consulatului 
american din Frankfurt, când îi șoptise: 

— Ai grijă de tine. 

Bineînţeles, atunci nu deschisese încă scrisoarea. Cea pe care 
o avea încă în buzunarul de la pantaloni. 

Cea în care Ellen o ruga să-l cerceteze, discret, pe Tim 
Beecham. 

Acum era directorul National Intelligence din administraţia 
președintelui Williams. Fusese, cel puţin oficial, consilier-senior 
în probleme de securitate naţională în administraţia anterioară. 
Dar ce făcuse, de fapt? Asta voia, trebuia, Ellen să afle. Și încă 
repede. 

La o primă vedere, ce o rugase Ellen să facă era destul de 
simplu. Dar nu prima vedere îi interesa pe ei. 

Betsy îi aruncă o privire scurtă tânărului, care studia același 
ziar pe care-l citise timp de opt ore în timpul zborului. Aproape 
că i se făcu milă de el. Dar apoi hotărî că n-ar rezolva decât să-l 
facă de râs dacă ar veni lângă el și i-ar propune să împartă o 
mașină. În plus, voia ca în timpul drumului până la Foggy 
Bottom să se gândească. 


VP - 121 


Următorul taxi era alei. 

Când porni, Betsy îl văzu pe agent sărind peste frânghii și 
intrând într-o mașină care aștepta deja în curbă, în zona roșie. În 
mod normal, mașinile nu aveau voie să staţioneze acolo, cu 
excepția cazului în care aveau numere de guvern. 

Betsy se sprijini de spătar și își cumpăni următoarea mișcare. 


— Ai mâncat? 

— Încă nu, zise Katherine. 

— Du-te și ia-ţi ceva, stau eu cu el, spuse Ellen. 

Avionul spre Islamabad urma să decoleze în mai puţin de o 
oră. Ellen obținuse acordul președintelui și al celorlalți miniștri 
de externe. Existase o oarecare reticenţă, dar era limpede că, 
deși Marea Britanie, Franţa și Germania fuseseră ţintele 
atentatelor, Statele Unite aveau cele mai bune șanse să obţină 
răspunsuri de la pakistanezi. 

Se hotărâse și ca, până decolau, nimănui altcuiva, nici 
Islamabadului, să nu i se comunice sosirea iminentă a 
secretarului de stat american. 

Respirația lui Gil se modifică. Gemu ușor când se foi în patul 
de spital și începu să se trezească. Ellen îl luă de mână, simțind- 
o în același timp familiară și străină. Nu-l mai ţinuse de mână de 
atâta timp... 

Îi privi chipul frumos, învineţit, în timp ce se chinuia să-și 
croiască drum prin marasmul de calmante. 

Când deschise ochii, se concentră asupra mamei lui și zâmbi. 
Apoi deveni pe deplin conștient și zâmbetul îi dispăru. 

— Cum te simţi? șopti ea, aplecându-se să-l sărute pe obraz, 
dar el se trase înapoi. 

Subtil, dar suficient. 

— OK. 

Incepu să se încrunte când își aminti ce se întâmplase. 

— Ceilalți? 

Șaptesprezece trecători erau și ei la spital. Secretarul Adams 
vorbise cu câţiva dintre ei, foarte scurt. Cu cei care aveau doar 
răni minore. Medicii o sfătuiseră să nu-i deranjeze pe ceilalți, 
dintre care destui erau încă sedați. Mulţi se luptau pentru viața 
lor în timp ce familiile stăteau de veghe. 


VP - 122 


Într-o clipă totul se schimbase, în timp ce mergeau pe jos, cu 
mașina sau cu bicicleta pe drumul pe care-l străbăteau în 
fiecare zi. 

Își pierduseră membre. Creierul le fusese afectat în mod 
ireparabil. Fuseseră orbiţi, ologiţi, paralizaţi. 

Rămăseseră cu cicatrici, vizibile și invizibile, care n-aveau să 
se vindece niciodată. 

Ușa rezervei se deschise și Charles Boynton vâri capul 
înăuntru. 

— Doamnă secretar, sunteţi căutată. 

— Mulţumesc, Charles. Vin imediat. 

Șeful ei de cabinet rămase pe loc o clipă înainte să se retragă. 

Ellen se întoarse spre Gil. 

— Plec la Islamabad. 

— Cooperează pakistanezii? 

— De asta merg. Ca să mă asigur că sunt cooperanţi. Am o 
bănuială că ei știu exact unde e Shah. 

— Și eu la fel. 

— Gil, trebuie să te rog din nou. 

Îi susţinu privirea. 

— Trebuie să știm cine e sursa ta. 

El zâmbi. 

— Și eu care credeam că a venit în vizită mama, ca să vadă 
cum mă simt. Nu mi-am dat seama că stau de vorbă cu 
secretarul de stat. 

Ellen își înghiţi câteva replici care-i veniseră pe limbă în acel 
moment și aproape îi scăpaseră. 

Era o lovitură de mișel, iar Gil știa asta. 

— Nu pot să-ţi spun, zise el pe un ton mai blând. Ştii foarte 
bine. Ai condus un imperiu media. Ai mers la tribunal să aperi 
jurnaliști care n-au vrut să-și dezvăluie sursele, iar acum mă rogi 
pe mine să-mi dau de gol sursa? 

— Nenumărate vieţi sunt... 

— Nu-mi spune mie că sunt în joc nenumărate vieţi, se răsti 
el. 

Unele amintiri rămâneau mereu proaspete în mintea lui. 
Fotografii care ieșeau pe neașteptate la suprafaţă în nopţi 
mohorâte și în zile însorite. Când se plimba, sau mânca, sau 
când era la duș. Apăreau în cele mai banale momente. 


VP - 123 


Decapitarea prietenului lui, jurnalistul francez. Cei care-l 
capturaseră pe Gil avuseseră grijă ca el să vadă, să știe că 
urmează. Jean-Jacques se uitase fix la el, îi susținuse privirea 
când lama îi fusese puse pe gât. 

Imaginea tinerei negrese în momentul când camionul, condus 
de un extremist de dreapta din Texas, intrase în mulţimea de 
protestatari pașnici despre care își făcea el reportajul. Ultima 
clipă a vieţii ei. 

Mai erau și altele, dar acelea două îl vizitau cel mai des. Pe 
nepusă masă. Fantomele nepoftite. 

lar acum numărul ororilor crescuse cu încă o imagine. Șirurile 
de pasageri din autobuz, cu chipurile întoarse, care se holbau la 
el. Se temeau de el. Urmau să moară, iar el nu-i putea salva. 

— Singurul motiv pentru care avem o șansă să oprim moartea 
mai multor oameni, zise el, e faptul că sursa mea a avut 
încredere în mine. Lucrul ăsta se va opri în clipa în care îţi spun 
cine este. Nu, Ellen. N-o să-ţi spun. 

O durea când îi spunea pe nume, nu „Mama”, nici măcar 
„mamă”. Bănuia că din cauza asta i se și adresa așa. Pe de-o 
parte ca s-o rănească, pe de-o parte în semn de avertizare. 

Nu mai insista. 

Totuși, relaţia cu fiul ei era mai puţin importantă decât vieţile 
a, poate, zeci de mii de alți fii și fiice. Mame și taţi. Dacă 
însemna să-și dezmembreze familia cu totul, atunci așa să fie. 
Ar fi fost mai puţin groaznic decât pierderile pe care atâtea 
familii le suferiseră în ultimele câteva ore. 

— Avem nevoie de mai multe informaţii, iar sursa ta sigur le 
are. Nu e nevoie să știe că ne-ai spus. 

— Faci mişto de mine? 

Îi aruncă o privire urâtă. 

— O să-și dea seama atunci când o să-l omoare. 

— Ei? 

— Shah și oamenii lui. 

— Lucrează pentru Shah? 

— Uite ce e, vreau să ajut. Și eu vreau să-l găsesc pe Shah. 
să-l opresc. Dar nu pot să-ţi spun mai multe. 

Ellen trase adânc aer în piept și încercă să se liniștească. 

Se adună. 

— Crezi că sursa ta știe ce a pus la cale Shah? 

— Am întrebat, bineînțeles. Zice că nu știe. 


VP - 124 


— II crezi? 

Tatăl lui Gil, Cal Bahar, îi inoculase fiului său convingerea că 
jurnaliștii, reporterii de investigaţie, corespondențţii de război ar 
fi niște eroi. A patra putere în stat, cei care ţin tălpile 
democraţiei deasupra focului. 

Gil Bahar crescuse știind că asta voia să facă, asta era menit 
să facă. Nu voia să fie implicat într-un conflict; voia să scrie 
despre un conflict. Indiferent dacă se petrecea în Afganistan sau 
la Washington. 

Să fie martor. Să raporteze. Să afle de ce. Și cum. Și cine. 

Să spună adevărul. Indiferent cât de urât era. Indiferent cât 
de periculos. 

Mama lui, pe de altă parte, fusese mereu o fiinţă orientată 
spre afaceri. Birocrata care conducea imperiul. Persoana 
rațională, care nu privea niciodată dincolo de cifrele dintr-o foaie 
de calcul. 

Numărătoarea de boabe de fasole, îi spunea tatăl lui, uneori 
chiar cu afecţiune. li plăcea fasolea, adăuga râzând. 

Gil, care înmugurea ca jurnalist, vedea adevărul din spatele 
glumei, chiar copil fiind. 

Dar acum Gil se gândi că poate ceva se schimbase. Ori tatăl 
lui greșise în tot acel timp și poate că n-o cunoștea pe mama lui 
atât de bine pe cât credea, sau poate că ea își dezvoltase 
capacitatea de a-i întreba pe ceilalţi nu doar ce știau, ci și ce 
credeau. 

lar acum, în sfârșit, îl întreba ce crede. 

— Cred că e posibil să știe, de fapt, ce pune Shah la cale, zise 
Gil. Dar abia am obţinut numele lui Shah de la sursa mea. E 
îngrozit, și pe bună dreptate. Probabil că-i pare rău că mi-a zis 
chiar și atât. 

— Dacă nu vrea să-ţi spună planul lui Shah, poţi măcar să afli 
dacă s-a sfârșit odată cu moartea fizicienilor, sau dacă merge 
mai departe? 

Gil se ridică în capul oaselor în pat, icnind ușor, și o fixă cu 
privirea pe mama lui. Secretarul de stat. 

— Îmi urmărești mesajele? 

Ea ezită. 

— Eu nu. Am încredere că o să-mi dai orice informaţie 
importantă afli. Dar alţii... 

El dădu din cap. 


VP-125 


— În cazul ăsta, nu pot să-mi contactez sursa. 

Vorbise cu voce tare, aproape nefiresc de tare, înainte să 
adauge în șoaptă: 

— Dar s-ar putea să mai existe o cale. 

— Doamnă secretar, e nevoie de dumneavoastră. 

Ellen se uită la Boynton, care încă stătea în pragul ușii, și se 
întrebă cât anume auzise. 

— Avionul poate să aștepte, zise ea. 

— Ana e aici? 

Gil aruncă o privire spre ușă. 

Preţ de o clipă parcă se transformase din nou în băieţelul ei. 
Speriat să pună o întrebare dureroasă dar, ca un bun jurnalist 
aflat într-o zonă de conflict, hotărând că nevoia de cunoaștere 
depășea frica. 

— Nu. Am invitat-o, dar... 

El dădu din cap. Deocamdată era suficient. 

— Doamnă secretar, zise Boynton, de data asta cu o nuanţă 
tăioasă în glas. Nu despre avion e vorba. 


Imediat ce Ellen cobori din limuzină la consulatul american din 
Frankfurt fu întâmpinată de un bărbat de vârstă mijlocie, același 
cu care vorbise la locul atentatului. Șeful serviciilor secrete 
americane din Germania. 

— Scott Cargill, doamnă secretar. 

— Da, îmi amintesc de dumneavoastră, domnule Cargill. 

Se întoarse spre femeia puţin mai tânără care-l însoțea, în 
vreme ce ei o conduseră degrabă în clădire. 

— Dumneaei este Frau Fischer. Lucrează pentru serviciile 
secrete germane, explică el în timp ce pușcașii marini care 
păzeau intrarea le ţinură ușile deschise. 

— Avem un suspect, spuse Fischer într-o engleză impecabilă. 

Pașii lor răsunară pe podeaua de marmură când străbătură 
holul spre lifturi, dintre care unul îi aștepta. 

— L-aţi arestat? întrebă Ellen. 

— Încă nu, spuse Frau Fischer când ușile liftului se închiseră 
ușor. Deocamdată nu avem decât o imagine de la una dintre 
camerele de securitate de pe ruta autobuzului și de la cea din 
autobuz. 

Ellen și Boynton fură conduși într-o încăpere lipsită de ferestre 
care semăna cu un buncăr. Ellen rămase surprinsă să-l vadă 


VP - 126 


acolo pe ministrul de externe german în persoană, venit de la 
Berlin. 

— Ellen, zise el și întinse mâna. 

— Heinrich. 

li arătă un scaun rotativ confortabil de lângă el. 

— Trebuie să vezi înregistrarea asta pe care am găsit-o. 

In timp ce se așeza, zâmbi ușor auzind că vorbea la plural. 
Ellen bănuia că Heinrich von Baier avea tot atâta legătură cu 
găsirea înregistrării cât avea și paharul de cafea. 

Ministrul german făcu un semn și pe ecranul din partea din 
față a camerei începu să se deruleze un clip video. 

Arăta cum autobuzul 119 se oprește într-o stație și din el 
coboară un bărbat. Apoi, cu un click, imaginea înghetă. 

— Asta, zise Von Baier, e la două staţii înainte de explozie. 

— Atentatorul nostru, zise Von Baier, iar Ellen zâmbi din nou, 
de asta auzind „al nostru”. 

Se întrebă cât avea să mai dureze folosirea pluralului dacă se 
dovedea că se înșală. 

Pe ecran văzu un bărbat slab care purta blugi, o jachetă, iar în 
jurul gâtului o keffiyeh în carouri. 

Se întoarse spre Cargill. 

— De unde știți că e el? Mi se pare că faceţi profilare rasială. 

— Știm datorită celorlalte două dovezi pe care le avem, 
răspunse Cargill. 

Apăru o altă înregistrare, de astă dată din interiorul 
autobuzului. 

Și, din nou, imaginea de pe ecran îngheţă. 

Il văzu pe Gil, care în aparenţă stătea perfect relaxat în 
spatele autobuzului. 

— Aceea, zise Frau Fischer arătând spre femeia din spatele lui 
Gil, puţin în stânga lui, este Nasrin Bukhari. 

— Fiziciană. 

— Ja, doamnă secretar. Îl recunoașteţi pe fiul dumneavoastră, 
bineînţeles. lar acela - degetul i se îndreptă spre un pasager 
aflat chiar în faţa Dr. Bukhari - este suspectul nostru. Priviţi ce 
se întâmplă mai departe. 

Clipul porni din nou și îl văzură pe bărbat cum se apleacă, 
astfel încât să fie ascuns de femeia care stătea în locul din fața 
lui. Pe urmă se ridică în capul oaselor, apoi în picioare, și ieși 


VP - 127 


prin faţa autobuzului. Următoarea imagine era cea pe care o 
văzuseră deja, înregistrată în timp ce cobora. 

Imaginea îngheţă, iar Fischer făcu zoom pe fața lui. Avea 
tenul închis la culoare, era ras, și părea să se uite direct la 
camera CCTV. 

— Analizând modelul exploziei, am aflat că a pornit din 
spatele autobuzului, din partea stângă, zise Fischer. Unde a stat 
el. 

Ellen se uită atent la figura aceea. 

Oare ce-i trecuse prin minte când coborâse din autobuz? Când 
îi lăsase pe oamenii aceia înăuntru? La ce se gândise în timp ce 
stătea acolo, privindu-i pe copii cum se foiesc în scaunele lor? 
Uitându-se la adolescenţii care stăteau pe telefon? La muncitorii 
obosiţi care se întorceau acasă? Cum se simţise, știind că...? 

La ce se gândea oricare atentator, ce simţea, știind că o să 
moară oameni nevinovați? 

Ellen nu era vreo ignorantă, știa că, la drept vorbind, membri 
ai personalului militar american primiseră la rândul lor ordine de 
la superiorii lor și apăsaseră butoane care lansaseră rachete 
spre dușmani, dar care uneori trimiseseră pe lumea cealaltă și 
civili nevinovaţi. 

Acum se aplecă în față, uitându-se cu atenţie la tânăr. 

— De ce e în viaţă? 

— Păi, a coborât din autobuz, doamnă secretar, zise Von 
Baier. 

— Da, am înţeles asta. Dar ăștia nu sunt, de obicei, atentatori 
sinucigași? 

Se lăsă tăcerea, iar întrebarea lui Ellen rămase suspendată în 
aer. In cele din urmă Cargill răspunse: 

— De multe ori e adevărat, dar nu întotdeauna. 

— Când e adevărat? insistă Ellen. 

— Când cei implicaţi sunt radicalizaţi. Fanatici religioși, 
răspunse el. Și când cei care-i manevrează, cei care-i cresc, vor 
să fie sută la sută siguri că bomba o să explodeze. 

— Adică atunci când e vorba despre un dispozitiv rudimentar? 
întrebă Ellen, cu ochii la cei doi ofiţeri din serviciile secrete. 
Probabil făcute în casă de niște amatori. Niște dispozitive care 
ar putea da rateu dacă nu sunt declanșate manual. 


— Ja. 


VP - 128 


— Și când nu e adevărat? Când lasă pur și simplu bomba, cum 
a făcut el? 

Făcu un gest spre bărbatul de pe ecran. 

Acum ofițerul german și cel american dădeau aprobator din 
cap, cugetând. Analizând. 

— Când sunt siguri în privinţa dispozitivului, zise germanul. 

— Și când nu sunt fanatici, completă americanul. 

— Continuaţi, spuse Ellen. 

— Când atentatorul e un element prea valoros pentru a fi 
irosit într-un gest irațional de autodistrugere. 

— Sau când hotărăște că nu vrea să moară, spuse Frau 
Fischer. 

Cu toţii își aţintiră privirea spre ecran, la chipul de pe el. 
Chipul ucigașului. Care era încă în viaţă, și în libertate. 

— O să trimitem imaginea asta reţelei internaţionale de 
servicii secrete, spuse ministrul de externe german. Dacă a fost 
recrutat și crescut, sigur apare prin sistem pe undeva. 

— Dar programul de recunoaștere facială nu l-a identificat, 
spuse Ellen. 

— Nu. Așa e, zise Cargill. Ar putea fi un agent pe care l-au 
păstrat curat. O să avertizăm aeroporturile și gările, staţiile de 
autobuz și agenţiile de închiriat mașini. 

— Și o să punem imaginea pe rețelele de socializare și la 
televiziune, zise Frau Fischer. Chiar dacă nu-l putem identifica, 
publicitatea o să-i încetinească mișcările. Cineva ar putea să-l 
vadă și să ne anunțe. 

Cargill îi făcu semn aprobator din cap unui agent care părăsi 
în grabă încăperea. 

— Mai e ceva, care e puţin cam, ăăâă... 

Ellen și Von Baier așteptară ca ofițerul american din serviciile 
secrete să găsească un cuvânt potrivit. 

— „neobișnuit. 

— Minunat, mormăi Ellen, în timp ce lângă ea demnul Von 
Baier bombăni „ScheiBe”. 

— Chiar destul de mult, zise Fischer. Priviţi. 

Arătă spre ecran, la imaginea la care se uitaseră de câteva 
minute. 

— Ce e? întrebă Ellen. 

— Nu are nimic pe cap. 


VP - 129 


Ellen își mută privirea la ofițerul german, apoi la Von Baier, 
care era la fel de uluit ca și ea. Doar nu era îngrijorată tânăra 
din faţa lor că atentatorul o să răcească în aerul răcoros de 
început de martie din Frankfurt dacă nu are... 

lar apoi își dădu seama, și în același moment pricepu și Von 
Baier. Sprâncenele i se arcuiră și ochii lui albaștri se deschiseră 
larg. 

— Nu încearcă să ascundă cine e, spuse Ellen. 

— Exact, zise Fischer. Practic, a făcut o pauză ca să ne uităm 
la el. 

Ellen rămase în tăcere. Privind fix la fața individului. Uitându- 
se bine de tot la ea. Oare doar i se părea? Chiar citea 
amărăciune în ochii aceia? Chiar o rugăminte aprinsă? De a-l 
înţelege? De a-i oferi ajutor? Cu siguranţă nu. Nimeni nu pune o 
bombă, omoară atâţia oameni nevinovaţi și apoi se așteaptă să 
fie înţeles. 

— Teorii? întrebă Von Baier. 

— Ar putea fi de bine, spuse Cargill. Ar putea însemna că e 
plin de el. Prea încrezător. Ori nu crede că o să ne dăm seama 
că el a pus bomba, ori vrea să aflăm. 

— De ce? întrebă Von Baier. 

— Ei bine, asta nu știm, recunoscu Cargill. Orgoliu? 
Imprudenţă? 

— Uitaţi-vă la expresia lui, zise Ellen. 

Oare chiar era singura care vedea asta? 

— li pare rău. 

— Ei, haideţi, doamnă secretar, doar nu credeţi una ca asta, 
zise Von Baier. E pe cale să omoare niște civili nevinovați. Nu-i 
pare rău nici cât negru sub unghie. 

Ellen se uită la Cargill, care în mod evident era de acord cu 
ministrul de externe german. Apoi își mută privirea la Frau 
Fischer, care studia și ea, încruntată, figura atentatorului. 

Apoi se uită la Ellen. Clătinând din cap. 

— Cred că-i e teamă, spuse Frau Fischer. 

Ellen studie chipul tânărului și încuviință dând din cap. 

— Cred că aveţi dreptate. _ 

— Normal că-i e teamă, spuse Von Baier. li e teamă să nu fie 
aruncat în aer de propria bombă și să se întâlnească cu un 
creator care nu-i chiar așa de mulțumit de ce a făcut el. 


VP - 130 


— Nu, altceva e la mijloc, spuse Ellen, apoi chipul i se limpezi 
deodată. Nu era în plan să supravieţuiască! 

— Poate că de asta cel care-l manevra nu s-a chinuit să-i 
ascundă identitatea, spuse Frau Fischer. Pentru că n-ar fi contat 
oricum. 

Mintea lui Ellen o luase la goană. 

— Nu trebuie să-i facem publică poza. 

— De ce? întrebă Cargill. 

lar o fracțiune de secundă mai târziu pricepu. 

— A, rahat. 

Dacă planul era ca atentatorul să moară, atunci era mai bine 
ca persoanele care-l manevrau să creadă că așa se și 
întâmplase. 

_ — Verdammt, izbucni Fischer. Trebuie să-l găsim. Repede. 
Inainte să-l găsească ei. 

— Găsiţi-l pe Thompson! striga Cargill în telefon. Spuneţi-i să 
se oprească. Să nu pună poza cu supectul... 

Cargill se așeză cu un zgomot înfundat. 

— OK. Atunci limitați difuzarea tirajului. 

Închise. 

— Prea târziu. A fost dată deja. Dar e posibil să putem opri 
niște publicaţii. 

— Nein, zise Frau Fischer. Răul a fost făcut. Trebuie să ne 
folosim de el, dacă putem. Să trimitem poza în cele patru zări. 
Cineva sigur știe cine e. O să-i contactez pe șefii serviciilor 
secrete din alte țări, în caz că a trecut vreo graniță. 

Se îndreptă spre ușă. 

— O să-l găsim. 

Ellen dădu să se ridice. 

— Dacă nu mai e nimic altceva, trebuie să-l sun pe președinte 
și să-i dau raportul, apoi să mă urc în avion... 

— Mai e o înregistrare pe care aș vrea să ţi-o arăt, Ellen, zise 
Heinrich Von Baier. 

Ea se așeză la loc și privi ecranul pe care apăru din nou 
interiorul autobuzului. 

Atentatorul plecase deja. Locul lui era gol. Ellen văzu cum Gil 
răspunde la telefon, ascultă, apoi se ridică în picioare și începe 
să strige. 

Privi, cu pumnii încleștaţi, cum Gil încearcă disperat să 
oprească autobuzul. Să-i dea jos pe oamenii aceia. Aproape că-i 


VP - 131 


dăduseră lacrimile de panică și frustrare. Apuca pasageri, 
încerca să-i ridice în picioare. Inclusiv pe Nasrin Bukhari, care-l 
lovise cu o boccea. 

Ellen privi ecranul, cu fiecare mușchi din corp încordat, până 
când în cele din urmă autobuzul opri. Şoferul se ridică și-l 
aruncă afară pe Gil. 

Înregistrarea tremură și văzură imaginile de la nivelul străzii, 
când Gil ateriză dur pe trotuar în timp ce autobuzul se 
îndepărta. 

Ellen se aplecă în faţă, ţinând acum mâna la gură, uitându-se 
la fiul ei care se ridică și alergă după autobuz. Nu exista sunet, 
dar era limpede ce striga. Răcnea. Apoi se opri, se întoarse și 
încercă să-i ia pe oameni de pe trotuar. 

Și apoi, explozia. 

Ea închise ochii. 

— Doamnă secretar. 

Heinrich Von Baier se ridicase în picioare, iar acum se întoarse 
spre ea cu o figură gravă și gesturi formale. 

— Vă datorez scuze. Am greșit când am sugerat că fiul 
dumneavoastră ar fi putut fi implicat. A făcut tot ce i-a stat în 
puteri să salveze cât mai mulţi oameni și ar fi fost ucis la rândul 
lui dacă șoferul nu l-ar fi aruncat afară. 

Işi lăsă capul în jos, ca o mică plecăciune, în semn că-și 
recunoaște greșeala. 

Și, în sinea ei, și Ellen își dădu seama că greșise 
subestimându-i integritatea - mai mult, își și asuma greșelile. 

— Danke, spuse ea. 

Se ridică în picioare și întinse ambele mâini spre diplomatul 
german. El i le cuprinse și le strânse cu blândețe. 

— A fost o greșeală firească, adăugă ea. Pe care probabil aș fi 
făcut-o și eu. 

— Mulţumesc, spuse el, deși bănuiau amândoi că remarca ei 
nu era adevărată. 

Von Baier cobori glasul și îi spuse lui Ellen: 

— Mult noroc la Islamabad. Ai grijă. Shah o să vegheze. 

— Da. 

Se întoarse spre Boynton, care rămăsese așezat, în tăcere, și 
privise totul. 

— O să-l sun pe președinte din Air Force Three. 

— Nu uitaţi de întâlnirea dumneavoastră. 


VP - 132 


— Nu asta a fost întâlnirea la care te refereai? 
— Nu, doamnă secretar. Mai e una. 


VP - 133 


Capitolul 15 


— Trebuie să repeți ce-ai spus, te rog, zise Ellen. 

Boynton o condusese într-o altă încăpere întunecoasă, fără 
ferestre, lipsită de orice semn distinctiv. Se afla la al doilea nivel 
al subsolului clădirii. Trecuseră prin mai multe puncte de 
securitate și uși ranforsate ca să ajungă acolo. 

Când intrară, un tehnician apăsă de câteva ori pe o tastatură 
și spuse: 

— V-aţi putea introduce codul de securitate, vă rog, doamnă 
secretar? 

— Șeful cabinetului meu și-l poate folosi pe al lui, nu? 

— Nu, mă tem că nu. E nevoie de autorizaţie de cel mai înalt 
nivel. 

Nepricepând despre ce e vorba, Ellen tastă seria de numere și 
așteptă. 

Un monitor mare prinse viață, iar pe el apăru Tim Beecham, 
directorul National Intelligence. 

După ce se salutară, la modul formal și fără niciun pic de 
căldură, Beecham se lansă într-o explicaţie, dar când deveni 
limpede despre ce era întâlnirea, Ellen îl opri și se întoarse spre 
Charles Boynton. 

— Adu-l pe Scott Cargill aici, te rog. Trebuie să audă asta. 

— Doamnă secretar, cu cât mai puţini... începu Beecham, dar 
ea îl opri dintr-o privire. 

— Da, desigur, spuse Boynton și se întoarse câteva minute 
mai târziu cu Cargill, care își trase un scaun lângă ea. 

Nu era nevoie de prezentări. Directorul Serviciului de 
Informaţii îl cunoștea bine pe Șeful Secţiei CIA din Germania. 

— Ai aflat ceva? șopti ea, iar Cargill clătină din cap. 

La rugămintea lui Ellen, Tim Beecham repetă ce-i spusese mai 
devreme. 

— Am citit mesajul pe care l-a primit domnișoara Dahir. Cel pe 
care susţine că l-a șters. 

Modul în care formulă ultima propoziţie nu-i scăpă lui Ellen. 

— Ei bine, trebuie să-l fi șters dacă l-aţi găsit îngropat în coșul 
de gunoi din telefon. Acolo l-aţi găsit? 


VP - 134 


— Da. 

— Și fără îndoială afișează ora la care a fost aruncat? 

— Da. 

— O oră care se potrivește desfășurării evenimentelor așa 
cum ni le-a prezentat ea. 

— Da. 

— Prin urmare, Anahita Dahir spunea adevărul. 

Cel mai bun lucru pe care putea să-l facă, își zise Ellen, era să 
stabilească faptele și să-și impună autoritatea cât mai repede. Și 
fără loc de ambiguităţi. 

Nu-i plăcea bărbatul acela viclean, și bănuia că generalul 
Whitehead avea aceeași părere. lar acum, privindu-l pe 
Beecham cum se foiește în scaun, Ellen se gândi la Betsy și la 
misiunea pe care i-o încredințase prietenei ei, de a afla mai 
multe despre directorul National Intelligence. 

Nu mai primise niciun semn în afară de sms-ul de la Betsy în 
care-i spunea că ajunsese înapoi la Washington și că pornise 
spre Departamentul de Stat. 

— Deci, ce vești ai, Tim? 

— Am descoperit de unde a venit mesajul. 

— Serios? 

Se aplecă atât de mult spre monitor încât ajunse să simtă 
căldura pe care o degaja aparatul. 

— De unde? 

— lran. 

Ellen se lipi de spătar ca și cum s-ar fi opărit. Inspiră încet, 
profund, apoi expiră îndelung. Lângă ea, îl auzi pe Cargill zicând: 

— Aha. 

Ca icnetul pe care-l scoate o persoană când e lovită în plexul 
solar. 

Iran. Iran. 

Mintea i-o luă la goană. Iran. 

Dacă Shah vindea și secrete nucleare, și specialiști în fizică 
nucleară, Iranul ar fi fost dispus să-l oprească. Iranul avea 
propriul program nuclear, pe care în mod oficial îl nega, 
asigurându-se în același timp că fiecare putere din regiune - și 
nu numai - cunoștea adevărul. 

Ellen uni punctele. Urma sângeroasă a exploziilor și 
asasinatelor din Orientul Mijlociu. Totul menit să ajute Iranul să 


VP-135 


oprească pe oricine altcineva din regiune să obţină armament 
nuclear. 

— Cu siguranţă că lranul ar vrea să-i oprească pe fizicienii lui 
Shah să ajungă la destinaţie, spuse ea. 

— E adevărat, spuse Beecham. Doar că... 

— Oricine ar fi persoana care i-a trimis mesajul ofițerului 
nostru de la serviciile externe, nu ea a plantat bombele, spuse 
Cargill. Persoana asta a încercat să prevină atentatele. _ 

Ochii lui Ellen se deschiseră și mai mult. Avea dreptate. Işi 
mută privirea de la el la monitor. Deși Beecham părea și mai 
iritat, de data asta pentru că marea dezvăluire îi fusese furată, 
părea în același timp și îngrijorat. 

— Asta nu înţelegem, spuse el. De ce ar vrea iranienii să 
oprească atentatele? De ce ar vrea să-i salveze pe fizicienii lui 
Shah? Ne-am gândit că poate ei i-au cumpărat pe fizicieni de la 
Dr. Shah, dar am renunţat la ipoteza asta. 

— Guvernul iranian nu ar avea sub nicio formă încredere în 
pakistanezi, ce să mai vorbim să-i angajeze, fu de acord Cargill. 
Și fără îndoială nu ar încheia afaceri cu Bashir Shah. Se are prea 
bine cu saudiţii și ale țării arabe sunnite. 

— lar el n-ar face afaceri cu Iranul, nu-i aşa? întrebă Ellen. 

— E puţin probabil, spuse Beecham. In plus, iranienii au 
propriii lor fizicieni foarte bine pregătiţi și au propriul program 
nuclear. Nu, n-are niciun sens. 

— Și atunci, ce înseamnă? întrebă Ellen. 

Niciun răspuns. 

— Suntem siguri că mesajul a venit din lran? întrebă ea. 
Mesajele nu pot fi, oare, redirecționate? Trimise prin diferite 
antene și servere? Cu siguranţă oricine e în spatele atentatelor 
e îndeajuns de sofisticat încât să ascundă locul în care se află. 

Făcu o pauză. 

— La naiba. Fac întruna aceeași greșeală. Pur și simplu are 
mult mai mult sens ca lranul să fie în spatele atentatelor, nu să 
fi încercat să le oprească. 

— Nu e niciun dubiu că mesajul a provenit din Iran, confirmă 
Beecham. Dar pare să aibă un caracter urgent, altfel cred că s- 
ar fi străduit mai mult să-i ascundă originea. Și mai e ceva. 

Părea foarte mândru de el, iar Ellen simţi un fior pe șira 
spinării, ca și cum i s-ar fi cățărat pe spate un păianjen uriaș. 

— Continuă. 


VP - 136 


— Știm de unde a venit mesajul. 

— Da, ai zis deja. Din Iran. 

— Nu. Mai precis de-atât. l-am luat urma până la un computer 
din Teheran, aparținând unui anume - își verifică notițele - 
profesor Behnam Ahmadi. 

— Glumiţi, zise Cargill. 

Însă era doar o figură de stil. Știa, știau cu toţii, că directorul 
National Intelligence era capabil de orice, numai să glumească 
nu. 

— Îl cunoașteţi? îl întrebă Ellen pe Cargill. 

Aprobă dând din cap și își puse gândurile în ordine. 

— E specialist în fizica nucleară. 

— E posibil să-i fi cunoscut pe oamenii aceia și să fi încercat 
să-i salveze? întrebă ea. 

— E posibil, spuse Beecham. Dar puţin probabil. 

— De ce? 

— Dr. Ahmadi este unul dintre arhitecții programului nuclear 
iranian, zise Cargill. Cel puţin, asta credem noi. E greu să 
obținem informaţii precise despre un program de înarmare pe 
care ei neagă că l-ar avea. 

— Știm că au un program de genul ăsta, dar nu știm dacă au 
reușit să construiască o bombă, spuse Beecham. 

— Și asta ce înseamnă? 

Ellen se uită de la unul la celălalt, studiindu-le figurile. 

— De ce ar vrea Dr. Ahmadi să încerce să oprească uciderea 
acestor fizicieni? 

— Ne-am gândit la posibilitatea ca el să fie agent străin, 
angajat de o altă ţară, zise Beecham. De saudiţi, de exemplu, 
care vor cu disperare să-și dezvolte și ei un program de 
înarmare nucleară. Ar fi dispuși să plătească bine. Sau chiar de 
israelieni. Ei au mai ucis oameni de știință iranieni care lucrau la 
programul nuclear iranian. 

— Dar Dr. Ahmadi n-ar lucra niciodată pentru israelieni, nu? 
întrebă Ellen. 

— Depinde cât de mult plătesc și cât de disperat e el. Nu 
putem elimina nicio variantă. 

Cargill clătina din cap. 

— Eu nu cred. E imposibil ca Ahmadi să colaboreze cu altă 
tară. 


VP - 137 


— De ce spuneţi asta? Ce fel de om e acest profesor Ahmadi? 
întrebă Ellen. 

— Poate vă amintiţi când ambasada Americii din Teheran a 
fost ocupată de studenți și au fost luați ostatici americani, 
începu Beecham. In 1979. 

Ellen îi aruncă o privire urâtă. 

— Da, cred că s-a mai vorbit despre chestia asta. 

— Ei bine, Behnam Ahmadi se număra printre studenţii aceia. 
Avem fotografii cu el ţinând pistolul la tâmpla unui diplomat 
american. 

— Aș vrea să le văd și eu. 

— Vi le trimit, doamnă secretar, spuse Beecham. Behnam 
Ahmadi e un credincios adevărat. Un ucenic al lui Khomeini și un 
devotat al clericului extremist Mohammad Yazdi. 

— Dar amândoi sunt morți, spuse Ellen. 

— Corect, dar asta dovedește numai cât de loial și credincios 
e Dr. Ahmadi, spuse Beecham. Acum e limpede că s-a aliniat 
intereselor actualului Mare Ayatollah, Khosravi. 

— Dar n-a emis Khosravi o fatwa” împotriva oricărui program 
de înarmare nucleară? întrebă Ellen. 

Cu oarecare satisfacţie, văzu surpriza de pe chipul lui 
Beecham când acesta constată că știa atât de multe. 

— Ba da, răspunse Cargill, dar nu credem că a fost sinceră. 
Câtă vreme lranul făcea parte din Acordul nuclear și permitea 
inspecții din partea ONU, erau destul de siguri că programul se 
oprise. Dar de când administraţia Dunn l-a scos din Acord... 

— Iranul a avut mână liberă, completă Ellen. 

— A devenit mult mai dificil să verificăm orice, zise Beecham. 

Așadar, rămânea întrebarea: 

— De ce ar încerca un extremist iranian să salveze trei 
specialiști în fizică nucleară pakistanezi care ar putea face rău 
ţării sale? întrebă Ellen. 

Se lăsă tăcerea. Era limpede că nimeni n-avea nicio idee. Preţ 
de o clipă, ea crezu că imaginea de pe ecran se blocase. 

— Mai avem o informație importantă, doamnă secretar, spuse 
directorul într-un târziu. S-ar putea să nu vă placă. 


10 O opinie (fără caracter obligatoriu) cu privire la legea islamică, emisă de un jurist 
calificat (muftiu) ca răspuns la o întrebare pusă de o persoană fizică, de un judecător 
sau de un guvern (n. trad.). 


VP - 138 


— Aproape nimic din ultimele douăzeci și patru de ore nu mi-a 
plăcut. Spune-mi, Tim. 

— După ce aţi plecat din D.C. și aţi luat-o pe tânăra de la 
birou de externe, i-am verificat foarte amănunțit trecutul 
Anahitei Dahir. 

Păianjenul îi ajunsese lui Ellen până la ceafă. 

— Ne-a spus că părinţii ei sunt libanezi și că au venit aici ca 
refugiaţi, când au scăpat din Beirut în timpul războiului civil. Am 
verificat și, într-adevăr, asta scrie pe documentele lor pentru a 
obține statutul de refugiat. 

Dar, își zise Ellen. Dar... 

— Dar, pe atunci, în timpul războiului, nu aveam nicio metodă 
riguroasă ca să verificăm. Acum avem. Și am verificat. Mama 
domnișoarei Dahir este creștină maronită din Beirut. Profesoară 
de istorie. 

Dar, își zise Ellen. Dar. 

— Dar tatăl ei nu e libanez, spuse Beecham. E economist. Din 
Iran. 

— Eşti sigur? 

— Nu v-aș spune toate astea dacă n-aş fi. 

lar Ellen se gândi că probabil era adevărat. 

— E ofițerul care călătorește cu dumneavoastră? întrebă 
Cargill. Cât acces a primit? 

Ellen se întoarse spre Charles Boynton, care rămăsese tăcut și 
aproape nevăzut pe tot parcursul ședinței. Observă că avea 
capacitatea aceea rară de a dispărea fiind, totodată, prezent. Nu 
era vreun mare avantaj în situaţii sociale, dar era un avantaj 
uriaș dacă voiai să minezi secrete de stat. 

— Ofiţerul nu are autorizaţie de top și nici coduri de acces, 
zise Boynton. 

— Însă are urechi și creier, spuse Ellen. A reușit să mă 
convingă să mă întâlnesc ieri cu ea. Găsiţi-o. Aduceţi-o aici. 

Când Boynton plecă, Ellen se întoarse din nou spre ecran, la 
timp cât să vadă un asistent vorbind încet cu Beecham și 
arătându-i ceva. Își pusese monitorul pe mut, dar puteau vedea 
că era interesat și iritat în același timp. 

Beecham se întoarse înapoi spre ea și porni din nou 
microfonul. 

— Când aveaţi de gând să-mi spuneţi că aveţi un suspect 
pentru atentatul din Frankfurt? 


VP - 139 


— Urma să ajung și acolo. 

— Ei bine, nu mai e nevoie. Mi-a spus o asistentă. A aflat de la 
CNN. 

Era aproape vânăt la faţă. 

— Ne scuzațţi puţin, vă rog? îl întrebă Ellen pe Cargill, știind că 
lucrurile o să ia o turnură urâtă. 

Când el ieși, Tim Beecham se descărcă. 

— Știţi că și președintele o să afle asta de la televizor și nu de 
la noi! 

— Gata, Tim, spuse Ellen și ridică o mână. Îţi înţeleg iritarea, 
dar și noi am aflat abia adineauri, iar eu am venit direct aici. Nu 
mi-ai dat ocazia să-ți zic nimic. 

Știa că ce spusese nu era tocmai cinstit, însă adevărul era că 
Ellen nu se grăbea să-i împărtășească nicio informaţie 
individului aceluia. 

Pentru orice eventualitate, în caz că... în caz că Directorul ar fi 
fost bau-bau. 

Din nou se întrebă cum se descurca Betsy și dacă nu cumva 
fusese o greșeală să trimită o profesoară ieșită la pensie să 
descopere informații despre un posibil trădător. 

Se întrebă, de asemenea, de ce nu primise încă niciun semn 
de la ea. Dar, pe de altă parte, telefonul ei era în mâinile 
agentului de securitate diplomatică din faţa ușii. Poate că Betsy 
încercase să o contacteze. 

— Spuneţi-mi acum, izbucni Tim Beecham. 

Așa că Ellen îi povesti tot și încheie zicând: 

— Acum credem că e posibil ca atentatorul să fi trebuit să fie 
sinucigaș. Londra și Parisul au analizat din nou înregistrările. Ei 
cred că i-au identificat pe atentatori prin camerele din autobuz. 
Amândoi au murit în explozie. 

— Și atunci cel din Germania de ce n-a murit? 

— Credem că a acţionat împotriva ordinelor. 

— Ceea ce-l face extrem de valoros pentru noi, spuse 
Beecham. Și extrem de periculos pentru oricine a pus la cale 
toate astea. 

— Da. 

Ellen se uită cum un adjutant strecoară o coală de hârtie în 
mâna lui Tim Beecham, care o citi cu o umbră de confuzie reală 
întipărită pe chip. 


VP - 140 


— Am mai aflat ceva despre ofiţerul dumneavoastră și familia 
ei. 

Bătu de câteva ori coala de hârtie din fața lui. 

— Când tatăl ei a ajuns în Beirut din Iran după revoluţie, și-a 
schimbat numele în Dahir. Înainte de asta îl chema Ahmadi. 

Acum veni rândul lui Ellen să îngheţe. 

— Ahmadi? Ca pe Behnam Ahmadi? 

— Fratele lui. 

Unchiul Anahitei Dahir era șeful programului iranian de 
înarmare. 


VP - 141 


Capitolul 16 


— Scott? 

Cargill ridică privirea din mesajele care curgeau șuvoi. 
Începea să fie tot mai greu să gestioneze potopul de informaţii. 
Să le separe pe cele importante de banalităţi. Faptele concrete 
de rapoartele false. 

Atentatorul fusese văzut prin toată Europa, chiar și în Rusia. 

— Da? Ce e? 

— Bad Kötzting. 

— Eşti sigură? 

— Sută la sută. Locuiește acolo. Poliţiștii din localitate l-au 
recunoscut. Ne-au trimis cartea lui de identitate. 

Îi arătă Șefului ei de Secție documentul. 

lată-l. Aram Wani. Douăzeci și șapte de ani. Și adresa lui de 
domiciliu dintr-un mic oraș bavarez. 

— Are soţie și copil. 

— E acolo acum? 

— Nu știm. Am cerut să fie trimise trupe 
Spezialeinsatzkommando!! la el acasă. Au pornit din Nurnberg, 
dar o să dureze. Între timp, le-am spus polițiștilor din localitate 
să trimită pe cineva să verifice, cu discreţie. 

— Bun. Trebuie să ajungem acolo. 

— Ne așteaptă un elicopter. 


— Ja? 

Tânăra întredeschise extrem de puţin ușa. 

— Frau Wani? 

— Ja. 

Tinea în braţe un copil și părea obosită, dar nu speriată. 

Poliţista era în civil și suficient de în vârstă cât să-i fie mamă 
lui Frau Wani. Aproape bunică. 

— A, ce bine. Sper că nu vă deranjează că am venit fără să vă 
sun înainte. 

— Nu, dar cine sunteți? 

Ușa se deschise mai mult. 


11 Trupele speciale de intervenţie ale poliţiei din fiecare land german (n. trad.). 
VP - 142 


— Mă numesc Naomi. Ce frig e afară! 

Poliţista ridică din umeri și își strânse braţele în jurul corpului, 
ca să arate că tremură. Ușa se deschise și mai mult și tânăra o 
pofti înăuntru. 

— Danke. 

— Bitte. 

— Serios, e mai degrabă umezeala, nu vi se pare? 

Naomi afișă un zâmbet cald și se uită în jur. Casa era mică, 
imaculată. Copilul, o fetiță de optsprezece luni, era imposibil de 
frumoasă, tenul măsliniu și ochii albaștri ai unui copil provenit 
dintr-o mamă germană și un tată iranian. 

Frau Wani se născuse și crescuse în Germania în spirit 
european, poliţista știa acest lucru pentru că făcuse o verificare 
rapidă înainte să vină încoace. 

— Nu v-a spus soțul dumneavoastră? întrebă ea. 

— Nu. 

Poliţista clătină din cap, parcă vrând să spună Bărbații ăștia... 

— După cum știți, s-a creat o loterie regională care să ofere 
rapid cetățenie germană imigranţilor. Pentru că soțul 
dumneavoastră s-a căsătorit cu o germancă - îi zâmbi cu și mai 
multă căldură - și are un copil, numele lui pare să fi apărut 
printre cele eligibile. 

Acum făcu o pauză și își compuse o expresie îngrijorată. 

— ÎI cheamă Aram Wani, corect? 

— A, da. _ 

Chipul lui Frau Wani se deschise într-un zâmbet uriaș. li făcu 
loc să treacă și, după ce închise ușa, îi făcut semn musafirei să 
intre în bucătărie. 

— N-am mai auzit niciodată de loteria asta. Dar dacă e 
adevărată... 

— Este. Însă trebuie să-i pun câteva întrebări. E aici? 


Aram Wani stătea tolănit în partea din spate a autobuzului. 

Dacă sesiza ironia situaţiei, nu o arăta. De fapt, nu arăta 
nimic. Nimic. Pentru că, dacă ar fi lăsat să iasă la suprafaţă ceva 
cât de mic, ar fi izbucnit în flăcări. 

Trebuia să ajungă acasă. La familia lui. Să-i scape. Să treacă 
graniţa în Cehia. Sperase să reușească înainte să-și dea cineva 
seama că mai e în viaţă. Dar în staţia de autobuz își văzuse fața 
pe toate ecranele. 


VP - 143 


Știau. Poliţiștii, da, dar și Shah și rușii. 

Se gândise să se predea. Măcar atunci ar fi avut o șansă de 
supravieţuire. Și ar fi putut implora autorităţile germane să-i 
protejeze familia. Dar nu avea timp. Trebuia să ajungă la ei mai 
întâi. 


Betsy Jameson mergea de-a lungul Culoarului de Mahon, 
ținând în mână o pungă cu salată de pui și un croissant. Era de 
decor, ca să dea impresia că totul e normal. 

Câţiva membri ai personalului se opriră din alergătură ca s-o 
salute și s-o întrebe dacă mai primise vreun semn de la 
secretarul Adams. Și s-o întrebe cum de se întorsese. 

— Secretarul vrea să fiu aici, în caz că apare ceva, spuse ea. 

Din fericire, cei de la Departamentul de Stat erau prea ocupați 
ca să ia în seamă răspunsurile ei evazive. lar majoritatea știau 
să nu pună prea multe întrebări. 

Locul era într-o stare de agitaţie continuă. Vestea despre 
fotografia  atentatorului se  răspândise în toate birourile, 
insuflându-le tuturor speranţa că se apropie o descoperire 
importantă. 

Departamentul de Stat din Washington era obișnuit cu 
situaţiile de criză. Exista întotdeauna măcar un loc în lume unde 
explodase rahatul și trebuia acţionat. Dar de data asta era altfel. 
Nu numai pentru că atacurile teroriste avuseseră un succes atât 
de răsunător, cât mai ales pentru că nimeni din clădire, nimeni 
din comunitatea serviciilor secrete de oriunde, nu auzise nici 
măcar un avertisment șoptit. 

Nimic. 

lar dacă nu auziseră nimic despre atacurile acelea, ce altceva 
mai urma să se întâmple? Asta era coșmarul cu care trăiau acei 
oameni. 

Sistemul Naţional de Alertă Teroristă emisese un mesaj de 
alertă, avertizându-i pe cetățeni că putea fi iminent încă un 
atentat, de astă dată chiar pe pământ american. 

In fiecare birou de la fiecare etaj, bărbaţii și femeile care 
lucrau la Departamentul de Stat își contactau colegii și 
informatorii. Minau după informaţie. Săpau adânc. lar când se 
itea câte o pepită, încercau să cearnă aurul adevărat de aurul 
nebunilor. 


VP - 144 


Betsy folosi cartela și auzi cum încuietorile ușii groase a 
spaţiului pentru birouri al secretarului de stat se deschid cu un 
bufnet, dar înainte să poată intra auzi pe cineva spunând: 

— Doamna Jameson. 

Se întoarse și văzu că de ea se apropia o femeie care purta 
uniforma verde-închis și insigna de căpitan de Army Rangers. 
Forțele speciale. 

— Da? 

— Generalul Whitehead a aflat că v-aţi întors și m-a trimis la 
dumneavoastră. Vă transmite că, dacă aveţi nevoie de ceva, să 
mă sunaţi pe mine. Mă numesc Denise Phelan. 

Betsy simţi cum ceva îi ajunge în buzunarul sacoului. 

— Să nu ezitaţi. 

Apoi căpitanul Phelan zâmbi captivant și se întoarse la lifturi, 
lăsând-o pe Betsy să se întrebe de ce ar putea avea nevoie de 
ajutorul unui ranger. 

Când intră în spaţiul pentru birouri al lui Ellen, fu întâmpinată 
de bărbaţii și femeile care îl ajutau pe secretar. Știau cu toţii că 
e consiliera secretarului Adams. O poziţie onorifică, credeau ei. 
Considerau că ea se află acolo doar ca să-l susțină moral pe 
secretarul de stat, nu să facă vreo treabă serioasă. 

Erau politicoși, prietenoși, cu un aer vag superior. 

Din partea ei, Betsy pălăvrăgea fără probleme, schimba 
amabilităţi, ba chiar se căţără pe colţul unui birou. Lăsând 
impresia că se pregătește pentru o lungă conversaţie amicală. 

După zeci de ani de predare la liceu, Betsy Jameson învățase 
perfect limbajul corpului. Mai ales pe acela al persoanelor care- 
și pierdeau complet interesul. 

Când se asigură că enervase pe toată lumea suficient cât să 
fie pe punctul de a exploda, intră în biroul personal al lui Ellen și 
închise ușa. Știind că cei de afară ar fi mai dispuși să-și roadă 
singuri mâinile decât să riște să suporte turuiala cuiva care era 
limpede că nu pricepe că se aflau într-o situație de criză. 

Betsy Jameson știa că nu putea fi deranjată. 

Se așeză pe canapeaua mică din biroul lui Ellen, scoase 
croissantul din pungă și îl așeză pe niște hârtii, apoi deschise 
Candy Crush pe telefon și, după ce jucă un joc și jumătate, 
dezactivă modul screen saver, astfel încât jocul să fie afișat în 
continuare. 


VP - 145 


Oricine ar fi intrat ar fi văzut jocul pe telefon și și-ar fi zis că n- 
are nimic mai bun de făcut decât să se joace și să mănânce. Cu 
siguranţă n-ar fi bănuit niciodată că aduna informaţii despre 
Directorul Serviciilor Secrete Naţionale. 

Apoi intră prin ușa alăturată în biroul lui Charles Boynton. 
Porni computerul și introduse parola. Dacă urmărea cineva ce 
face, aveau să ajungă la dihorul de Boynton. Nu la ea. Nu la 
Ellen. 

Când se așeză în scaun, simţi ceva tare, dreptunghiular, în 
buzunar. 

Chiar înainte să-l scoată, Betsy își dădu seama ce era. Un 
telefon. Un telefon de unică folosinţă. l-I strecurase în sacou 
căpitanul Phelan. 

Apăsă pe el și văzu că era încărcat complet și avea un singur 
număr preprogramat. Betsy îl așeză la loc și apoi se uită la 
ecranul lui Boynton. Trase aer adânc în piept și se apucă de 
treabă. 

— Așa, dobitocule, murmură ea în timp ce tasta. Vin după 
tine. 

Apăsă pe „enter” și înaintea ochilor îi apărură fișierele 
confidenţiale despre Timothy T. Beecham. 


Anahita se așeză pe scaunul care-i fusese indicat în biroul de 
la subsolul consulatului din Frankfurt, care arăta ca un buncăr. 

Ei și secretarului Adams li se alăturase Charles Boynton. Tim 
Beecham, directorul National Intelligence, și cei doi ofițeri care o 
interogaseră erau pe ecran, din D.C. 

Ofiţerul în vârstă începu să vorbească, dar fu redus la tăcere 
într-un mod politicos și ferm de către secretarul de stat. 

— Dacă nu vă deranjează, o să conduc eu interviul. Dacă, 
după ce am terminat, mai aveţi întrebări, puteţi, bineînţeles, să 
le puneţi. 

ÎI numise în mod intenţionat interviu, nu interogatoriu. Voia s- 
o liniștească pe Anahita Dahir. Și vedea că planul funcţionează. 

Tânăra era deja mai puţin stresată văzând că întrebările avea 
să i le pună secretarul Adams, nu ceilalţi. 

Crede că sunt prietena ei. Se înșală. 


Anahita făcu eforturi să-și relaxeze faţa. Făcu eforturi să-și 
relaxeze corpul. 


VP - 146 


Suficient cât să lase impresia că intrase în joc. Dar nu o 
făcuse. 

Tânăra ţinea garda mai sus ca niciodată. Cu toate că bănuia 
că nu suficient de sus. Și că era mult prea târziu. 

Ei știau. 

Ce nu știa Anahita Dahir era cât de multe descoperiseră. Îi 
luaseră cu asalt zidurile de apărare, asta era limpede, dar cât de 
adânc pătrunseseră în viața ei? 


Mâna lui Betsy se opri la un centimetru de tastatura lui 
Boynton. 

Auzise ceva. Cineva era în anticameră. 

Aruncă o privire spre ușă. Era închisă, dar nu încuiată. 

Blestemându-se, Betsy își dădu seama că nu avea timp să se 
deconecteze și să închidă calculatorul. Se întinse în spatele ei, 
puse mâna pe cablul de alimentare și îl smulse din priză. 

Nu aşteptă să vadă cum se stinge ecranul. Işi luă din zbor 
notițele și ţâșni pe ușă în biroul lui Ellen, unde se așeză pe 
canapea chiar când își făcu apariţia Barb Stenhauser. 

Șefa cabinetului de la Casa Albă se opri brusc și se holbă la 
Betsy. 

— Doamnă Jameson, credeam că sunteţi la Frankfurt, cu 
secretarul Adams. 

— A, bună ziua. 

Betsy își lăsă jos sandviciul cu salată de pui. 

— Eram, dar... 

— Da? 

Dar ce? Ce? Betsy își stoarse creierii. Nu se așteptase să dea 
peste Barb Stenhauser. Era extrem de neobișnuit ca șefa 
cabinetului de la Casa Albă să vină la Foggy Bottom. 

Stenhauser aștepta. 

— Păi, e cam jenant... 

Pentru Dumnezeu, își imploră Betsy creierul, nu faci decât să 
înrăutățești situația. Ce ar putea fi jenant? Inventează ceva. 

— Ne-am certat, spuse ea. 

— Ah, ce păcat. Probabil a fost destul de urât. Despre ce-a 
fost vorba? 

Of pentru Dumnezeu! îşi zise Betsy. Despre ce-a fost vorba?! 

— Despre fiul ei. Gil. 

— Serios? Ce-i cu el? 


VP - 147 


Să fi fost numai rodul imaginaţiei febrile a lui Betsy, sau 
Stenhauser chiar își schimbase inflexiunile vocii? Trecuse de la 
un glas ușor surprins la unul care trăda o suspiciune tot mai 
puternică. 

— Poftim? 

— Cearta. De ce v-aţi certat? 

— E un subiect personal. 

— Totuși, insistă șeful cabinetului, făcând încă un pas în 
cameră. Mi-ar plăcea să aflu. Puteţi avea încredere în mine. 

— Cred că probabil vă puteţi imagina, spuse Betsy. 

Te rog. Te rog, imaginează-ți singură. 

Barb Stenhauser se uită la ea, iar Betsy își dădu seama, 
oarecum surprinsă, că ea chiar încerca să ghicească singură. 
Șefa Cabinetului de la Casa Albă nu voia niciodată să pară 
ignorantă. Moneda ei de schimb era să știe tot. lar călcâiul lui 
Ahile era că nu știa să recunoască atunci când nu știa. 

— Răpirea. 

Stenhauser vorbise cu atâta convingere, că până și Betsy o 
crezu preţ de o clipă. 

De fapt, Barb Stenhauser lovise exact în singurul, unicul punct 
care ar fi putut duce la o fractură în prietenia lui Betsy cu Ellen. 

Răpirea lui Gil Bahar, petrecută cu trei ani înainte. 

lar atunci Betsy spuse singurul lucru pe care Stenhauser voia 
să-l audă cu adevărat, de fiecare dată. Cuvintele care eliberau 
săgeata. Singurul lucru care putea s-o doboare pe Șefa 
Cabinetului de la Casa Albă. 

— Aveţi dreptate. 

O văzu pe Stenhauser cum se relaxează. Ca un drogat care-și 
primește doza. 

Se înșela, bineînţeles, dar acum înaintea lui Betsy se 
deschisese o cale limpede. 

— l-am spus lui Ellen că sunt de părere că senatorul Williams 
a avut dreptate să nu negocieze pentru eliberarea lui Gil. 

— Ei nu zău? spuse Stenhauser, apropiindu-se încă un pas de 
Betsy și aruncând o privire spre partida de Candy Crush de pe 
telefon. 

Betsy se grăbi să-l închidă, în aparenţă jenată. 

— Aţi fost de acord cu senatorul? întrebă Şefa Cabinetului. 

— Da. Mi s-a părut o poziţie curajoasă. 

— A fost ideea mea, să știți. 


VP - 148 


— Aaa, ar fi trebuit să-mi dau seama. 

Spre surprinderea ei, Betsy reuși să-și înăbușe disprețul din 
glas. 

Săptămânile acelea interminabile, când Gil fusese dat 
dispărut în Afganistan. Apoi fotografia aceea. Murdar, neîngrijit. 
Cu părul încurcat și cu barbă. Aproape de nerecunoscut, mai 
puţin pentru o mamă. Sau pentru o nașă. 

Ochii aceia, bântuiţi. Aproape goi. 

Sclipitorul, vivacele, tulburatul Gil. Îngenuncheat, având în 
spatele lui doi talibani Pathan cu AK-47 la piept, ca și cum el ar 
fi fost cerbul și ei vânătorii. 

— La început senatorul Williams a vrut să negocieze, dar i-am 
explicat că o campanie de succes pentru Casa Albă presupune 
să arătăm forţă și determinare. 

Betsy se forță să schițeze un zâmbet, încercând să se 
concentreze pe imaginea de ansamblu, nu pe rahatul cu ochi din 
faţa ei. 

— O decizie înţeleaptă. 

Fusese un coșmar. 

In fiecare noapte, la știri, la posturile lui Ellen, apăreau 
imagini cu decapitări. Și poze cu Gil Bahar, reputatul jurnalist. 
Singurul ostatic din Statele Unite, și încă unul de preț. 

În fiecare zi talibanii amenințau cu moartea lui. 

Ellen îl implorase, efectiv se pusese în genunchi și îl implorase 
pe senatorul Williams să se folosească de canale neoficiale ca 
să-l elibereze. In mod oficial, Statele Unite nu puteau fi văzute 
negociind cu teroriștii, cu siguranţă nu cu Pathan, cea mai 
brutală odraslă a talibanilor. Dar în privat se întâmpla tot timpul. 

Uneori chiar cu succes. 

Insă, de data asta, în ciuda faptului că Ellen îi căzuse la 
picioare, senatorul Williams, directorul Comisiei de control 
asupra serviciilor secrete, refuzase. 

Ellen nu-și revenise niciodată întru totul după teroarea din 
perioada aceea. Și nu-l iertase niciodată. Și nici n-avea s-o facă. 

Cum nici Betsy Jameson n-avea s-o facă. 

lar Doug Williams n-avea s-o ierte niciodată pe Ellen Adams 
pentru campania nemiloasă pe care o dusese imperiul ei media 
ca să-l împiedice să primească nominalizarea din partea 
partidului. 


VP - 149 


— l-am spus atunci lui Ellen că sunt de acord cu ea când a 
spus că senatorul Williams e un maniac arogant, obsedat de 
putere. 

Ellen îl atacase cu toate resursele pe care le deţinea, hotărâtă 
să oficieze ea însăși o decapitare politică. 

Din nefericire, nu funcţionase în totalitate, iar adversarul 
politic al lui Ellen, inamicul ei suprem, fusese ales președinte. Și, 
spre uluirea tuturor, o alesese pe Ellen Adams să-i fie secretar 
de stat. 

Însă Ellen știa motivul numirii. La fel și Betsy. Președintele 
Williams pusese și el la cale o decapitare. 

Mai întâi voia s-o smulgă pe Ellen Adams din cuibul ei media 
și s-o pună în cabinetul lui, unde secretarul Adams avea să-i 
devină ostatic. Apoi urma să-i pună sabia la gât. 

Dacă Ellen sau Betsy aveau vreun dubiu în privinţa intențiilor 
lui, călătoria în Coreea de Sud le pusese capăt. Fusese un eșec 
care n-ar fi trebuit să se întâmple. Fusese o execuție publică, 
orchestrată de președintele Statelor Unite, care se părea că nu 
s-ar fi dat în lături de la nimic ca să-și distrugă secretarul de 
stat. 

— În zborul spre Frankfurt, îi spuse Betsy șefei de cabinet de 
la Casa Albă, am băut puţin cam mult și i-am spus lui Ellen că nu 
mi se pare că președintele Williams ar fi un dobitoc absent, cu 
rahaţi în loc de creier. Că sigur nu e vreun dobitoc scăpat dintr- 
un sac plin cu idioţi. Și că fără îndoială, nu e un egoist tâmpit de 
bubuie, care și-a obţinut diploma în drept trimițând prin poștă 
cupoane de la cutiile de cereale Cap'n Crunch. 

Betsy începuse să se amuze. Trecuse mult timp de când n-o 
mai scosese la plimbare pe nebuna doamnă Cleaver. Dar venise 
momentul să treacă mai departe 

Aproape venindu-i să vomite din pricina a ceea ce știa că 
trebuie să spună, Betsy se uită în ochii lui Barb Stenhauser și 
minţi: 

— l-am spus că mi se pare că a făcut ce trebuie când nu l-a 
salvat pe Gil. Nu avea de ales. 

— Și pentru asta v-a trimis acasă. 

— Am avut noroc că nu m-a aruncat din Air Force Three. Așa 
că acum stau aici, mănânc un sandvici, joc Candy Crush și 
încerc să-mi fac curaj s-o sun și să-mi cer scuze. Chiar dacă mi 
se pare că Doug Williams este un imbecil narcisist. 


VP - 150 


OK, asta s-a simtit bine. 

— Este sau nu este? 

— Poftim? 

— Aţi zis că este un așa și pe dincolo narcisist. 

— Ce? 

— Nu contează. 

— Ce faceți aici? întrebă Betsy. Pot să vă ajut cu ceva? 

— Nu. Președintele m-a trimis să vad dacă secretarul Adams 
sau șeful ei de cabinet au lăsat însemnări de la întâlnirea lor. În 
toată agitația, stenografului se pare că i-au scăpat niște idei. 

— Mult succes. După cum vedeţi, biroul ei e o groapă de 
gunoi, iar al lui e mult prea curat ca să te facă să crezi că 
lucrează pe bune. 

Betsy ezită. 

— Aţi lucrat împreună înainte, nu-i așa? Dumneavoastră și 
Boynton. 

— Foarte scurt. 

— În Comisia de control asupra serviciilor secrete, când era 
condusă de senatorul Williams. 

— Da. Şi în timpul campaniei. 

Betsy o spusese la nimereală, dar nu fusese atât de greu să-și 
dea seama, din moment ce Stenhauser îl pusese cu mâna ei pe 
Boynton să fie șeful de cabinet al lui Ellen. Privind-o pe 
Stenhauser cum intră în biroul lui Boynton și închide ușa, se 
întrebă cam cât de aglomerat era sacul plin cu idioţi. Și cine mai 
scăpase din el. 

Betsy îi trimise un e-mail scurt lui Ellen, spunându-i că 
ajunsese la Departamentul de Stat și multumindu-i pentru 
tânărul agent pe care-l trimisese să aibă grijă de ea. 

Subjonctivul ar fi intrat într-un bar... 

Douăzeci de minute mai târziu încerca ușa de la biroul lui 
Boynton. Încăperea era descuiată și goală. 

Barb Stenhauser plecase. 

Așezată la biroul lui Boynton, întinse mâna în spate, căutând 
cablul de alimentare. Inima îi sări o bătaie. 

Computerul lui Charles Boynton fusese deja pus la loc în priză. 


Scott Cargill își puse centura de siguranţă și îi făcu semn 
pilotului că ar trebui să decoleze. 


VP - 151 


Aghiotanta îi oferi telefonul ei. Citi rapid mesajul, nelăsând să 
i se citească nimic pe chip. 

— Ceilalţi? 

— Verificăm. Ar trebui să avem vești în câteva minute. 

Cargill încuviinţă politicos din cap și îi trimise un sms 
secretarului de stat, apoi privi Frankfurtul de deasupra, în timp 
ce elicopterul se înclină și porni spre est. Spre Bavaria și spre 
fermecătorul sat medieval Bad Kötzting, unde își făcuse casa un 
terorist. 


Agentul de la pază îi înapoie lui Ellen telefonul. Primise un 
mesaj marcat ca fiind urgent de la Scott Cargill. 

Sotul lui Nasrin Bukhari găsit ucis. Verificăm celelalte familii. 
Localizat suspectul pentru atentat în Bavaria. Pornit încolo. 


Cargill citi răspunsul. Mult succes. Dati-mi de veste. 


Ellen își predă din nou telefonul agentului de la pază și se 
întoarse spre Anahita. 

— Nu avem mult timp la dispoziţie, domnişoară Dahir, spuse 
secretarul Adams cu o voce aspră, formală. Ne-ai minţit întruna. 
Acum trebuie să ne spui adevărul. 

Anahita se îndreptă imediat de spate și aprobă dând din cap. 

— Care este implicarea ta în atentate? 

Uluirea Anahitei era evidentă. 

— Doamnă secretar? 

— Destul. Am aflat despre tatăl tău. 

— Ce-i cu el? 

Işi păstră vocea egală. 

Era caraghios să nu le spună tot. Era limpede că ştiau, iar 
dacă ar fi negat n-ar fi făcut decât să înrăutățească situația. 

Și totuși, Anahita Dahir descoperi că nu putea să le spună 
adevărul. Era singurul lucru pe care i-l ceruseră părinţii ei. 
Singurul lucru pe care promisese să nu-l spună. Nimănui. 

Niciunui suflet, spusese mama ei, care credea în suflete. 

Tatăl ei, care nu credea, o așezase pe genunchii lui și îi 
spusese să nu-i fie teamă. Că totul o să fie bine dacă păstrează 
secretul ăsta. Apoi îi spusese că o iubește mai mult decât viaţa 
însăși. 

El credea în viaţă, în sfinţenia vieţii. 


VP - 152 


Când crescuse suficient cât să înţeleagă, el îi spusese de ce 
marele secret nu putea părăsi casa lor micuță dintr-o suburbie a 
Washingtonului. 

Cu glas calm îi explicase că întreaga lor familie fusese 
omorâtă. Rasă de pe fața pământului într-o frenezie sângeroasă 
de iranieni radicali în timpul revoluţiei pentru că familia lui, 
familia ei, era formată din intelectuali în care, se pare, nu se 
putea avea încredere. 

Pentru că educația conducea la întrebări, care conduceau la 
gândire independentă. Care conducea la dorința de libertate. 
Lucru pe care ayatollahii nu mai puteau să-l controleze. 

„Am fost singurul care a scăpat”. 

Glasul lui era puternic, aproape neutru, dar i se citea durerea 
în ochi. 

„Ți-e teamă că iranienii o să vină după tine”, spusese ea. 

„Nu. Mi-e teamă că n-o să fie nevoie. Dacă americanii află că 
am minţit ca să-mi obţin statutul de refugiat, dacă descoperă 
că, de fapt, sunt iranian...” 

„O să te trimită înapoi?” 

Pe atunci era îndeajuns de mare încât să înțeleagă ce 
însemna asta. 

„N-o să spun nimănui niciodată, niciodată”, promisese ea. 

Și nu spusese. Și n-avea să spună. 

— E ridicol, spuse Beecham. Vedeti foarte bine că nu vrea să 
coopereze. E limpede pentru cine lucrează, și nu suntem noi ăia. 
Arestaţi-o. Puneţi-o sub acuzare. 

Agentul de pază din încăpere făcu un pas spre Anahita. 

— De ce s-o acuz? întrebă Ellen, oprindu-l pe agent cu un gest 
din mână. 

— Revoltă, asasinate în masă, terorism. Conspiraţie, zise 
Beecham. Dacă nu vă plac astea, mai am. 

— Uiţi ceva! izbucni Ellen. Mesajul iranian avea ca scop 
oprirea atentatelor. Dacă au făcut ceva, mai degrabă ne-au 
ajutat. 

— Mesajul a fost trimis din Iran? întrebă Anahita. 

— Uite ce e, zise Ellen, pierzându-și răbdarea. Termină odată 
cu chestia asta. Știm că tatăl tău e iranian. A minţit când a cerut 
azil. Știm că-l chema Ahmadi... 

— De ce ți-a trimis unchiul tău mesajul? interveni Beecham. 

Anahita se uită de la unul la celălalt. 


VP - 153 


— Ce? 

Ellen lovi atât de tare cu mâna în masă, că zgomotul o făcu 
pe Anahita să sară din scaun și îl sperie chiar și pe Beecham, 
aflat de partea cealaltă a Oceanului. 

Secretarul Adams se aplecă până când faţa aproape i se lipi 
de a Anahitei. 

— Gata. N-avem timp. Ne trebuie răspunsuri. 

— Dar faceţi o greșeală. Nu am niciun unchi. k 

— Ba normal că ai, se răsti Beecham. Locuiește la Teheran. Il 
cheamă Behnam Ahmadi și e specialist în fizica nucleară. A 
ajutat la crearea programului iranian de înarmare nucleară. 

— Nu e posibil! Toată familia mea a fost ucisă la revoluție. 
Tata a fost singurul care... 

Se opri, dar era prea târziu. Scăpase secretul. 

Anahita aşteptă. Aşteptă. Ca monstrul, Azhi Dahaka, s-o 
înșface. Atât de puternic se imprimase promisiunea, atât de 
profundă era pentru părinţii ei, încât și ca adult raţional Anahita 
Dahir credea că, dacă lăsa secretul să-i scape, imediat după 
aceea avea să urmeze dezastrul. 

Așteptă, cu ochii larg deschiși, respirând neregulat. 

Dar nu se întâmplă nimic. Însă Anahita nu se lăsă păcălită. 
Monstrul fusese eliberat și pornise după ei. Pornise vuind spre 
casa familială modestă din Bethesda. 

Trebuia să-i sune. Să-i avertizeze. Să facă ce? Să fugă? Să se 
ascundă? Unde? 

— Ana? 

Glasul părea că vine de departe. 

— Ana? 

Anahita se întoarse la buncărul de la subsolul consulatului 
american din Frankfurt. 

— Spune-ne, zise cu blândețe secretarul Adams. 

— Nu înțeleg. 

— Atunci spune-ne doar ce știi. 

— Mi s-a spus că au murit cu toţii. Toată familia tatălui meu. 
Omorâţi de extremiști. Că nu mai am alte rude. 

Îi susţinu privirea lui Ellen. 

— Asta-i o tâmpenie, zise ofițerul mai în vârstă pe ecran, din 
D.C. Mesajul a venit la secţia ei. Unchiul ei a știut unde și cum s- 
o găsească. Trebuie să-l cunoască. 

— Dar nu-l cunosc, spuse Anahita uitându-se la ei. 


VP - 154 


— Atunci trebuie să-l suni pe tatăl tău, spuse Ellen. 

Cu glas răspicat. Hotărât. 

— Credeţi că e o idee chiar atât de bună, doamnă secretar? 
întrebă agentul în vârstă. 

— E o idee al naibii de proastă, spuse Beecham. La fel de bine 
am putea să-i lăsăm pe teroriști să intre nestingheriţi în grupul 
nostru. Haideţi, poftiți! 

Își flutură braţele. 

— O să vă arătăm tot ce avem și ce n-avem. 

Îi aruncă o privire urâtă lui Ellen. Ea îi întoarse căutătura. 

— Sunt pe drum, anunţă ofițerul tânăr, ridicând ochii din 
telefon. Ar trebui să ajungă la Bethesda din clipă-n clipă. 

— Cine? întrebă Anahita, simțind cum sentimentul de panică 
devine tot mai puternic. 

Dar știa deja răspunsul. 

Monstrul. Cel pe care-l eliberase. 

— Bine, zise Beecham și se ridică în picioare. Mă duc și eu 
acolo. 


Betsy Jameson se holba la monitorul din biroul lui Charles 
Boynton de la Departamentul de Stat. Avea ochii larg deschişi și 
își ţinea mâna la gură. 

— Fir-ar să fie! 

Prietenii și rudele lui Betsy observaseră cu mulţi ani înainte că 
atunci când situaţia era proastă, limbajul ei devenea de-a 
dreptul vulgar. Dar când situaţia era aproape catastrofală, 
limbajul i se curăța imediat. 

— Of, Doamne, șopti Betsy printre degetele rășchirate în timp 
ce se uita la monitor. 

Barb Stenhauser văzuse ce făcea Betsy. Pe ecran erau 
rezultatele căutării prin trecutul lui Timotyh T. Beecham. 

Fișiere trunchiate în chip ciudat. 

Apoi Betsy izbucni în râs. 

Ce avea să știe Stenhauser era că Charles Boynton făcuse 
cercetări despre directorul serviciului de informații. Nu Betsy 
Jameson, care era prea ocupată să joacă Candy Crush și să 
mănânce de stres. 

Se așeză comod în scaun și trase adânc aer în piept, 
liniștindu-se. 


VP - 155 


Apoi se aplecă în faţă și se reapucă de treabă. Era limpede că 
e nevoie să se scufunde mai adânc. 

O oră mai târziu, Betsy își scoase ochelarii, se frecă la ochi și 
se holbă la ecran. Nu ajungea nicăieri. Chiar când credea că 
găsise o pistă promițătoare, se lovea de un punct mort. Se 
simțea ca într-un labirint. Adevăratul Tim Beecham era în 
centru, dar nu exista nicio cale până acolo. 

Însă trebuia să existe o cale. Doar că n-o vedea. 

Încercase cu istoricul universitar. Știa că Beecham făcuse 
dreptul la Harvard, însă nu găsise nimic acolo. Numai 
confirmarea că absolvise, atât. 

Istoricul lui militar fusese șters într-un mod similar. 

Era căsătorit și avea doi copii. Avea patruzeci și șapte de ani. 
O familie republicană din Utah. 

Măcar aspectul ăsta nu putea fi ţinut secret. 

Betsy știa că ar fi fost mai ușor să găsească informaţii despre 
poștașul ei decât despre directorul National Intelligence. Nu 
putea să descopere nici de la ce venea T-ul din Timothy T. 
Beecham. 

Nu avea nevoie de calea corectă până în centrul labirintului. 
Avea nevoie de o drujbă. 

Își puse paltonul și ieși să se plimbe. Să-și limpezească 
gândurile. Să gândească. Să gândească. 

În timp ce stătea pe o bancă din parc, privi cum trec pe lângă 
ea câţiva joggeri rezistenți de februarie, apoi îl zări pe tânărul 
din avion. Garda ei de corp. Stătea discret lângă o magazie. 

Betsy își scoase telefonul și văzu răspunsul de la Ellen. 

Subjonctivul ar fi intrat într-un bar... dacă ar fi știut, începea 
mesajul. 

Aici facem progrese, continua sms-ul de la Ellen. Mă bucur că 
ești acasă. 

P.S. Care gardă de corp? 

Betsy își strânse lucrurile și, fără să se uite spre magazie, 
începu să meargă cu nonșalanţă. Inima îi alerga înainte, 
aproape prinzându-i din urmă mintea, care i-o luase la goană. 

În vreme ce se plimba prin ziua care se dovedea tot mai 
mohorâtă, simţea niște ochi în ceafă. 


Autobuzul opri în mica stație din Bad Kötzting. 
— Coborâţi? strigă șoferul, iritat, nerăbdător. 


VP - 156 


Aram așteptase până coborâse toată lumea. Apoi așteptase 
încă puţin, ca să vadă dacă nu cumva mai rămâne cineva în 
staţie. 

Nu văzu pe nimeni. 

— Das tut mir Leid, zise el. 

Când trecu pe lângă șofer și îl atinse ușor, își trase mai mult 
pe față căciula pe care o adusese de la Frankfurt. 

— Îmi pare rău. Am adormit. 

Șoferului nu-i păsa. Nu voia decât să ajungă la tavernă, să 
mănânce ceva fierbinte și să bea o bere caldă. 


— Încă un mesaj, domnule, strigă adjuncta lui Cargill pe 
deasupra zgomotului elicei. 

Îi arătă sms-ul scurt de pe telefonul ei. 

Soţiile, copiii, părinţii celorlalţi atentatori și fizicieni fuseseră 
omorâţi cu toţii. 

— Hristoase, șopti el. Shah face curat. 

Se aplecă în faţă și îi zise pilotului: 

— Mai repede. Trebuie să ajungem mai repede. 

Apoi îi spuse adjunctei: 

— Avertizează poliţia din Bad Kötzting. 


Se auzi cum se deschise ușa din faţă. 

— A, trebuie să fie Aram. 

Frau Wani se ridică, în timp ce Naomi duse mâna la spate și 
scoase pistolul. 


VP - 157 


Capitolul 17 


Irfan Dahir ridică telefonul și zâmbi. 

— Dorood, Anahita. Chetori? 

Urmă o pauză, dar știa că fiica lui e la Frankfurt. Uneori, 
legătura de peste ocean putea să aibă întârzieri. 


Cuvântul farsi apăru în partea de jos a monitorului lui Ellen în 
buncărul din Frankfurt, scris de traducător. 

Imediat după aceea apărură mai multe cuvinte: Bună, 
Anahita. Ce faci? 

Ellen se uită la Anahita și aprobă dând din cap, semn să 
răspundă. Însă tânăra părea încremenită. Paralizată. 

— Ana? 

Vocea profundă, caldă, în care se simţea o ușoară notă de 
îngrijorare, se auzi din difuzor. 

— Halet khubah? 

Ești în regulă?, spuse traducătorul. 

Ellen îi făcu semn Anahitei să spună ceva. Orice. 

— Salam, zise ea într-un târziu. 

Bună. 


Irfan simţi că inima i se oprește; apoi că i se izbește de 
coaste, încercând să scape. 

— Salam. 

Cuvântul simplu pe care fiica lui îl învățase de la el când era 
îndeajuns de mică să vorbească și îndeajuns de mare să 
înțeleagă. 

„Bună” - dar în arabă. Avea să fie, îi explicase el fetiţei sobre, 
codul lor. Dacă apăreau necazuri, dacă afla cineva, atunci 
trebuia să spună cuvântul arab pentru „bună”. Nu cel farsi. 

Se uită spre fereastra din living, care dădea spre strada 
liniștită. 

O mașină neagră, fără plăcuță de înmatriculare, tocmai se 
oprea pe alee, iar o alta era parcată în curbă. 


VP - 158 


— Irfan? zise soţia lui venind din bucătărie și aducând cu sine 
aroma de mentă și chimen și coriandru de la kaftele pe care le 
gătea. Sunt niște oameni în curtea din spate. 

El oftă prelung, dând afară un aer pe care-l ţinuse în plămâni 
de zeci de ani. 

Duse telefonul înapoi la ureche și zise într-o engleză cu un 
ușor accent: 

— Am înţeles. Anahita, te simţi bine? 


— Tati, zise ea, cu bărbia pe care îi apăruseră gropiţe. Îmi 
pare rău. 

— Stai liniștită. Te iubesc. Și totul o să fie bine, sunt sigur. 

Ascultându-l pe bărbatul acela demn și privindu-i fiica 
devastată, Ellen Adams simţi un junghi de rușine. Dar apoi își 
aminti de păturile roșii care fluturau în briză și de fotografiile 
fiilor și fiicelor, soţilor și soțiilor și copiilor, strânse în mâini care 
tremurau. 

Și brusc nu mai simți niciun pic de rușine. Simţi doar 
indignare. Ellen Adams nu avea să-și piardă credinţa faţă de cei 
care muriseră. 

Prin difuzor auzi țârâitul îndepărtat al unei sonerii. 


Irfan Dahir îi făcu semn cu mâna soţiei lui, care înlemnise în 
mijlocul livingului, să rămâne pe loc. 

Când o descuie și începu s-o deschidă, ușa fu împinsă cu 
brutalitate. Când el se împletici spre spate, niște bărbați 
înarmaţi până-n dinţi îl apucară și îl trântiră pe podea. 

— Irfan! strigă soția lui. 


Anahitei i se măriră ochii din cauza panicii. 
— Tati? Mami? strigă ea în telefon. Ce se întâmplă? 


Genunchiul de pe spatele lui Irfan apăsă o ultimă oară, 
stârnind o durere ascuțită și golindu-i plămânii de aer; apoi se 
ridică. 

Simţi că e ridicat ca o păpușă din cârpe și se clătină pe 
picioare. 

— Irfan Dahir? 

Se întoarse și focaliză privirea asupra unui bărbat mai în 
vârstă, îmbrăcat în haine simple. Ras, cu părul grizonant tuns 


VP - 159 


scurt, la costum și cravată. În starea lui puţin confuză, Irfan își 
zise că arăta ca un director de liceu. 

— Da, șopti el, cu glas răgușit. 

— Eşti arestat. 

— Pe ce motiv? 

— Crimă. 

— Ce? 

Uluiala lui se transmise de-a lungul liniei telefonice, străbătu 
Atlanticul și ateriză în consulatul Statelor Unite din Frankfurt, 
unde ajunse la urechile fiicei lui. Și ale secretarul de stat 
american. 


Betsy Jameson își luă espressoul dublu la masa rotundă din 
colţ. Își cumpărase și o brioșă. Ceva care să justifice faptul că 
stă la masă, chiar dacă locul era aproape gol. 

Dar măcar era un loc public. 

Tânărul nu se mai prefăcea. Era limpede că o urmărește. g 

Puse mâna pe telefon, care era încă în buzunarul sacoului. Il 
scoase și se uită la număr. Aparținea, aproape sigur, căpitanului 
Phelan, rangerul trimis de generalul Whitehead. 

Degetul îi plană deasupra butonului. 

„Nu ezitaţi”, îi spusese Denise Phelan cu o privire intensă. 

Dar acum Betsy ezită. De unde știa că rangerul chiar fusese 
trimis de Șeful Statului Major Interarme? Nu avea decât cuvântul 
ei pe care să se bazeze. lar astăzi nu era suficient. 

Luă o hotărâre. Puse telefonul la loc în buzunar, îl scoase pe al 
ei și sună. După ce fu nevoită să sară prin nenumărate cercuri, 
auzi vocea profundă a unui bărbat. 

— Doamnă Jameson? 

— Da. Îmi pare rău că vă deranjez, domnule general. 

— Cu ce pot să vă ajut? 

— Nu ne-am întâlnit niciodată... 

— Corect, dar știu cine sunteți. Aţi primit pachetul meu? 

Betsy dădu tot aerul afară din plămâni. Ușurată, dar brusc 
extenuată. 

— Așadar, ea a venit din partea dumneavoastră. 

— Da. Dar o mișcare înțeleaptă să verificaţi. E vreo problemă? 

— Păi... 


VP - 160 


Acum i se făcuse jenă. Dar când privi în partea cealaltă a 
cafenelei la bărbatul care stătea și se uita la ea, orice urmă de 
jenă dispăru. 

— Mă întrebam dacă n-aţi vrea să bem ceva împreună. 

— Desigur. Unde și când? A 

Viteza cu care acceptă o linişti și o tulbură în același timp. In 
mod evident, era îngrijorat. 

Îi comunică locul și, după ce sări într-un taxi și dădu adresa 
unui hotel la întâmplare, cobori din mașină și se apropie de o 
ușă laterală, unde făcu semn altui taxi. Văzuse la televizor că 
așa trebuia să faci ca să-ţi pierzi urma. Și era ceva ce nu 
crezuse că o să aibă vreodată nevoie să facă în viaţa reală. 

Spre uluirea ei, păru să funcţioneze. 

Câteva minute mai târziu intră în Off the Record. Barul de la 
subsolul hotelului Hay-Adams era un bârlog familiar pentru 
cunoscătorii  Washingtonului, cu luminile lui chioare și 
canapelele de catifea roșie. 

Situat chiar vizavi de Casa Albă, era locul unde jurnaliștii și 
asistenții politicienilor făceau schimb de șoapte în cotloane 
întunecate. Unde se făcea troc cu confidenţe și se încheiau 
afaceri. 

Fiind în interiorul Beltway!?, era considerat teren neutru. 

Betsy se așeză într-unul dintre separeurile în formă de 
semilună și rămase cu privirea aţintită spre ușă, în așteptarea 
generalului, dar și ca să-și ţină sub observaţie propria umbră. 

Îi luă o clipă să-l recunoască pe generalul Whitehead când 
acesta ajunse. Faptul că el se strecurase în separeu și se 
prezentase fusese, trebuie să recunoaștem, un indiciu 
important. 

Dacă Betsy arăta ca June Cleaver, bărbatul acela semăna 
puţin cu Fred MacMurray, din My Three Sons. Deșirat, amabil. 
Un bărbat pe care un cardigan îl prindea mai bine decât o 
uniformă. 

Deși Betsy îl văzuse de multe ori la televizor, iar în persoană 
doar de la distanţă, nu se întâlniseră niciodată. Și nici nu-și 
dorise asta, până acum. 


12 Joc de cuvinte. Capital Beltway (Autostrada 495) este centura orașului Washington 
D.C. Expresia „în interiorul Beltway” se referă la chestiuni de nivel înalt care îi privesc 
pe membrii guvernului Statelor Unite, pe lobbyiști și pe trusturile de presă private 
care le documentează activitatea, dar nu îi privesc pe ceilalți cetățeni (n. trad.). 


VP - 161 


Betsy Jameson era bănuitoare faţă de gradele superioare din 
armată, considerându-i, în esenţă, niște agitatori la război. Și 
nimeni nu era mai înalt în grad decât Șeful Statului Major 
Interarme. 

Și nimeni nu-i merita suspiciunile mai mult decât generalul 
Albert Whitehead, care slujise și în administraţia Dunn. 

Însă Ellen avea încredere în el. lar Betsy avea încredere în 
Ellen. 

În plus, nu mai știa cui să i se adreseze. 


Elicopterul ateriză, iar Cargill porni în sprint spre mașina care- 
| aștepta. 

li trimise un mesaj rapid secretarului de stat. 

Aterizat în Bad Kötzting. In drum spre casă. Noutăţi mai 
târziu. 


Fusese instalată o cameră video, iar acum, din Frankfurt, 
Anahita îi vedea pe părinţii ei stând unul lângă celălalt la masa 
din sufrageria din Bethesda. 

Era o cameră pe care o cunoștea bine. Acolo se serbau zilele 
de naștere. Acolo se luau mesele de sărbători cu prietenii. Acolo 
își făcuse temele cincisprezece ani la rând, în fiecare zi. 

Acolo zgâriase inițialele unui băiat care-i căzuse cu tronc. 

Mama ei îi făcuse un scandal teribil din pricina asta. 

lar acum vedea ceva ce în copilărie nu crezuse că e posibil. 
Directorul National Intelligence li se alăturase părinţilor ei la 
masa modestă. Însă nu era câtuși de puţin un eveniment social. 

Erau îngroziți. Speriaţi de parcă în faţa lor ar fi stat șeful 
poliţiei secrete iraniene. 

Ellen încercă să-și alunge din minte comparaţia, dar aceasta 
se tot întorcea, via Abu Ghraib și Guantânamo și o mulțime de 
alte închisori negre despre care abia începuse să afle. 

— Spuneţi-ne ce știți despre atentate, zise Tim Beecham. 

— Cele din Europa? întrebă Maya Dahir. 

— Mai sunt și altele? vru să știe directorul Serviciului de 
Informații. 

Acum doamna Dahir părea și mai confuză. 

— Nu. Adică, nu știu. 

— Deocamdată au murit o sută douăsprezece persoane, 
spuse Beecham, mutându-și privirea cumplită de la Maya la 


VP - 162 


Irfan. Alte câteva sute au fost rănite. lar urma conduce la 
dumneata. 

— La mine? 

Irfan Dahir părea cu adevărat uluit. 

— N-am avut nimic de-a face cu toate astea. Nimic. 

Se întoarse spre Maya pentru sprijin. Ea părea la fel de năucă, 
și la fel de înfricoșată. 

— Dar fratele dumitale, Behnam, are, spuse Beecham. Poate 
că ai putea să-l întrebi. 

Irfan închise ochii și cobori capul. 

— Behn, șopti el, ce ai făcut? 


În Frankfurt, Anahita stătea așezată lângă secretarul de stat și 
se uita fix la monitor. 

Nimic din tot ce se întâmpla nu i se părea cu putinţă. 

— Povestiţi-ne despre familia dumneavoastră din Teheran, 
domnule Dahir. 

După ce își acordă răgaz o clipă ca să se adune, Irfan începu 
să vorbească. Să spună cuvintele pe care le ţinuse ferecate timp 
de zeci de ani. 

— Am un frate și o soră care locuiesc încă la Teheran. 

— Tati? zise Anahita. 

— Sora mea e medic, continuă el, nedorind sau neputând încă 
să dea ochii cu fiica lui. Fratele meu, fratele mai mic, e specialist 
în fizică nucleară. Amândoi sunt loiali regimului. 

— Mai mult decât loiali, zise Tim Beecham. Avem imagini cu 
fratele dumneavoastră ţinând pistolul la tâmpla unui diplomat 
american când au fost luaţi ostaticii. 

— A fost acum multă vreme. Eu și el suntem foarte diferiţi. 

Beecham se aplecă în faţă. 

— Poate că nu chiar atât de diferiţi. Vi se pare cunoscută? 

Ridică o imagine granulată, pe hârtie de ziar. Rândul scris sub 
poză era abia lizibil. 

Studenti țin americani ostatici la Teheran. 

— Ei bine, domnule Dahir? 

Dacă Irfan Dahir ar fi putut spune sunt futut, ar fi spus-o. Și 
chiar era. 

Așa că o zise Tim Beecham în locul lui: 

— Ești futut, domnule Dahir. Dumneata ești în imagine, nu-i 
așa? Lângă fratele dumitale. 


VP - 163 


Irfan se uită în gol și umerii i se lăsară. Nu avusese habar că 
exista o astfel de imagine. Reușise chiar să uite că tânărul care 
ridica triumfător o mitralieră deasupra capului existase 
vreodată. Odinioară. 

— Da. Eu sunt. 

Inspiră scurt și rapid de câteva ori, ca și cum tocmai ar fi 
terminat o cursă care se întinsese mult prea mult. Și mult prea 
departe. 

— Documentele noastre arată că n-aţi plecat din Iran decât 
abia după doi ani. Nici pe departe gestul unui om care fuge ca 
să-și salveze viața. 

Irfan cumpăni o clipă înainte să spună cu glas jos: 

— Aţi auzit vreodată de dilema secretarului, domnule 
Beecham? 


VP - 164 


Capitolul 18 


După ce le sosiră băuturile, o bere de ghimbir pentru Betsy 
Jameson, o bere normală pentru el, generalul Whitehead se 
întoarse spre interlocutoarea lui. 

Unul dintre motivele pentru care ea nu-l recunoscuse imediat 
era faptul că nu venise îmbrăcat în uniformă. Bert Whitehead își 
acordase timp să se schimbe într-un costum obișnuit. 

— Bate mai puţin la ochi, explicase el zâmbind. 

Betsy îi dădu dreptate. Era greu să baţi la ochi mai tare decât 
un general cu patru stele îmbrăcat în uniformă, cu pieptul 
acoperit de insigne și medalii. Arăta ca Omul de Tinichea din 
Vrăjitorul din Oz. Cel care căuta o inimă, Își zise Betsy. 

Oare și bărbatului din faţa ei îi lipsea inima? Să ai un arsenal 
întreg de arme la dispoziţie și să nu ai inimă. Era un gând 
înfricoșător. 

Însă scos din uniformă Bert Whitehead arăta ca oricare dintre 
miile de birocraţi care lucrau pentru guvern - dacă la guvern ar 
fi lucrat Fred MacMurray. 

Și totuși, avea în jurul lui o aură inconfundabilă de autoritate 
tăcută. Betsy înțelegea de ce bărbaţii și femeile din subordinea 
lui îl urmau. De ce ar fi făcut orice le-ar fi spus, fără să 
crâcnească. 

— Cu ce pot să vă ajut, doamnă Jameson? 

— Sunt urmărită. 

El ridică surprins capul, dar nu se uită împrejur. Insă își 
încordase atenţia. 

— Persoana e aici? 

— Da. A ajuns chiar înaintea dumneavoastră. Am crezut că |- 
am făcut să-mi piardă urma, dar se pare că nu. E în spatele 
dumneavoastră. Lângă ușă. 

— Cum arată? 

După ce Betsy i-l descrise pe tânăr, Bert Whitehead se scuză 
și, sub privirile lui Betsy, se îndreptă fix spre el. 

Se aplecă și rosti câteva cuvinte. Pe urmă cei doi plecară 
împreună, Whitehead ţinând o mână pe antebraţul celuilalt. 
Părea un gest prietenos, dar Betsy știa că, de fapt, nu era. 


VP - 165 


După o eternitate - deși ceasul de pe telefonul ei arăta că 
trecuseră doar puţin peste două minute -, Bert Whitehead se 
întoarse în separeu. 

— N-o să vă mai deranjeze. 

— Cine e? Cine l-a trimis. 

Când Whitehead nu răspunse, Betsy zise în locul lui: 

— Timothy T. Beecham. 

El o privi o clipă. 

— V-a spus secretarul Adams ceva? 

— M-a trimis înapoi ca să văd ce pot să aflu despre Beecham. 
Să găsesc în ce ar putea fi implicat. 

— l-am spus să nu facă nimic. 

— Ei bine, n-o cunoașteţi pe Ellen Adams. 

El zâmbi. 

— Încep să o cunosc. 

— Ce-mi puteţi spune despre Beecham? Nu găsesc nimic în 
fișiere. Toate informaţiile au fost mutate. 

— Sau șterse. 

— De ce ar face cineva una ca asta? 

— Bănuiesc că apare acolo ceva ce nu se dorește să fie văzut 
de nimeni. 

— Ce anume? 

— Nu știu. 

— Dar ceva știți. 

Bert Whitehead părea nefericit. Poate chiar iritat că e pus în 
postura aceea. Dar în cele din urmă cedă. 

— Tot ce știu este că, împotriva tuturor sfaturilor rezonabile, 
împotriva propriilor mele argumente, administraţia Dunn s-a 
retras din acordul nuclear cu Iranul. A fost o greșeală teribilă. A 
închis Iranul faţă de orice inspecţie sau monitorizare a 
programului lor de înarmare. 

— Și ce legătură are asta cu Beecham? 

— El a fost unul dintre cei care l-au împins pe președintele 
Dunn să facă acest lucru. 

— De ce ar fi făcut Beecham una ca asta? 

— Întrebarea mai bună este: cine a avut de câștigat? 

— În regulă, să ne prefacem că am pus întrebarea mai bună. 

Generalul zâmbi. Apoi zâmbetul dispăru. 

— Rușii, în primul rând. Când ne-am retras, le-am dat mână 
liberă în Iran. Acum e prea târziu să mai schimbăm ceva. 


VP - 166 


Se uită la unul dintre suporturile de pahare de pe masă și 
zâmbi. 

— „Când ai terminat, de fapt n-ai terminat, căci încă mult mai 
am.”15 

Generalul Whitehead ridică privirea și se uită în ochii ei. Îl 
citase pe neașteptate pe poetul englez John Donne. De ce? 

Și apoi văzu la ce se uitase el. La unul dintre celebrele 
suporturi de pahare de la Off the Record, cu caricaturi ale 
liderilor politici. 

Generalul Whitehead se uita la o imagine cu Eric Dunn. 

Nu voia să spună „Când ai terminat”. Voia să spună: „Când pe 
Dunn l-ai aflat”. 

Eric Dunn. 


Secretarul Adams ascultă cum Beecham continua să-i pună 
întrebări lui Ifan Dahir, deși se concentra tot mai mult asupra 
telefonului ei. 

În cele din urmă îl luă și îi trimise un mesaj lui Scott Cargill. 

Vreo veste? 

Nimic. 


— Cum adică? întrebă Betsy. Ce mai are Eric Dunn? Trebuie 
să știu. Ellen trebuie să știe. 

Generalul Whitehead oftă. 

— İn primul rând, dorinţa să se întoarcă la putere. 

— Care politician n-o are? 

Betsy arătă spre coasterele de pe masă, cu imagini amuzante 
ale mai multor președinți și miniștri de cabinet, precum și ale 
altor lideri străini. 

Președintele Rusiei. Liderul Suprem din Coreea de Nord. Prim- 
ministrul Marii Britanii. Cu toţii ușor de recunoscut datorită 
ştirilor din fiecare seară. 


13 Versuri din poemul A Hymn to God the Father al poetului englez John Donne. În 
original: „When thou hast done, thou hast not done, for | have more”. Cuvântul 
„done” („terminat”, „isprăvit”) se citește la fel ca numele poetului, prin urmare textul 
poate fi înțeles sub multiple forme, dar pe noi ne interesează două: |. „iar când ai 
terminat, de fapt n-ai terminat, căci încă mult mai am”; Il. „iar când pe Donne l-ai 
aflat, de fapt n-ai terminat, căci încă mult mai am”. Între aceste două interpretări vom 
oscila și pe parcursul cărții. Cititorul trebuie să rețină și că numele președintelui Dunn 
se citește aproape la fel ca „done” și „Donne”. Jocul de cuvinte va fi limpede 
următoarea dată când sunt citate versurile (n. trad.). 


VP - 167 


— E adevărat, spuse generalul Whitehead. Dar la Eric Dunn 
chestiunea merge mult mai în profunzime. Există în Statele 
Unite elemente care nu sunt mulţumite de direcţia în care se 
îndreaptă ţara. Se folosesc de el. II văd pe Dunn drept singura 
șansă de a opri erodarea stilului american. Nu pentru că el ar 
avea vreo viziune, ci pentru că poate fi manipulat. Dar mai întâi 
trebuie să-l readucă la putere. 

— Cum? 

El tăcu o clipă ca să-și găsească, să-și aleagă cuvintele. 

— Ce s-ar întâmpla dacă ar avea loc o catastrofă pe pământ 
american? Un atac terorist atât de cumplit încât ar răni națiunea 
aceasta generaţii întregi de-acum încolo? Și ce-ar fi dacă ar 
avea loc pe mandatul acestei administrații? 

— S-ar da vina pe Doug Williams. I| s-ar cere administraţiei să- 
și dea demisia. 

— Dar dacă președintele n-ar supravieţui acestor atacuri? 

Betsy simţi pe piept o greutate atât de mare că abia mai 
putea respira. 

— Ce vreţi să spuneţi? Asta urmează să se întâmple? 

— Nu știu. 

— Darvă e teamă. 

El nu răspunse, dar își apăsă buzele una de alta și strânse 
pumnii până când nodurile degetelor i se albiră, făcând un efort 
să-și controleze frica. 

Media de extremă dreaptă punea deja vina pentru atentatele 
cu bombă din autobuz și pentru incapacitatea de a le opri pe 
seama spionajului american și, prin extensie, pe seama noii 
administrații. Până și reţelele mai moderate începeau să 
stârnească teama faţă de un nou atentat. Un atentat mai mare. 
Pe pământ american. 

lar dacă acesta chiar urma să aibă loc... 

— Vreţi să spuneţi că fostul președinte ar permite în deplină 
cunoștință de cauză teroriștilor să pună mâna pe o bombă, 
poate chiar o armă nucleară și s-o folosească numai ca să se 
întoarcă la putere? întrebă Betsy. 

— Nu cred că e ceva cu care Eric Dunn ar fi în mod conștient 
de acord. Cred că e folosit, nu doar de ruși, ci și de alte 
elemente mai apropiate de casă. 

— Din partidul lui? 


VP - 168 


— Da, probabil, dar chestiunea depășește afilierea la partid. 
Există indivizi care urăsc diversitatea Americii și schimbările pe 
care le-a adus. O văd ca pe o ameninţare la adresa lor, la adresa 
stilului lor de viață. Se consideră patrioţi. Sigur i-aţi văzut la 
demonstraţii. Credincioși adevăraţi, neonaziști, fasciști. 

— l-am văzut, domnule general, și nu-mi vine să cred că 
oamenii aceia cu pancarte orchestrează toate astea. 

— Nu, ei reprezintă simptomul vizibil. Boala e mai profundă. 
Cei care au putere și bani, care vor să protejeze ce au. Și care 
vor mai mult. 

Căci încă mult mai am... 

— Și-au găsit vasul perfect în Eric Dunn. 

— Propriul lor Cal Troian, zise Betsy. 

Whitehead zâmbi. 

— O analogie reușită. Găunos. Un vas gol în care bărbaţii și 
femeile acestea și-au turnat ambițiile, ofensele, urile şi 
nesiguranțele. 

Privindu-l și ascultându-i tonul, o frapă ceva. 

— ÎI plăceaţi pe Eric Dunn? 

Generalul Whitehead clătină din cap. 

— Nici nu l-am plăcut, nici nu l-am urât. A fost Comandantul 
meu Suprem. Bănuiesc că era o persoană de treabă cândva. 
Majoritatea așa sunt. Puţini oameni cresc nutrind speranţa să-și 
distrugă ţara. 

— Dar vreţi să spuneți că indivizii din spatele lucrurilor care s- 
au întâmplat acum nu au impresia că-și distrug ţara. Din contră. 
Au senzaţia că sunt patrioţi, că și-o salvează. 

— „Își” salvează ţara. Țara lor. Ei așa o văd. Noi și Ei. Sunt la 
fel de radicalizaţi ca Al-Qaeda. Teroriști autohtoni. 

Oare bărbatul din faţa ei o luase razna? Betsy căzu pe 
gânduri. Să fi fost de la prea multe lovituri la cap? Prea multe 
saluturi rigide? Oare vedea conspirații care nu existau? 

Nu știa dacă să spere că Șeful Statului Major Interarme era un 
nebun care aiura sau că spunea ceea ce altora le era prea frică 
să recunoască. 

Anume că exista o amenințare reală la adresa ţării. O 
amenințare care provenea din interior. 

Betsy își mișcă degetul în sus și în jos de-a lungul paharului 
transpirat cu bere de ghimbir și își dori să fi fost plin cu whisky. 

— Dar Beecham? El unde intră în toată povestea asta? 


VP - 169 


Când gura lui Whitehead deveni o linie atât de subţire că 
buzele abia i se mai vedeau, ea spuse: 

— Aţi venit până aici. Trebuie să știu. El ce rol are în toate 
astea? 

— Nu știu. Am încercat să-mi dau seama, pe căi neoficiale, 
dar deocamdată n-am găsit nimic. 

— Dar bănuiţi ceva. 

— Ce știu sigur e că Tim Beecham a fost șeful echipei de 
analiști din serviciile secrete care s-au ocupat de programul 
nuclear al Iranului. Ştie multe despre mișcările de arme din 
regiune aceea. Cunoaște pe cine trebuie. 

— Pe Shah? 

— De ce a fost de acord administraţia Dunn cu eliberarea lui 
Shah? întrebă Whitehead. 

— Nu vă uitaţi la mine. 

— La câteva luni după alegeri, administraţia s-a retras din 
pactul cu lranul, dându-i frâu liber asupra programului nuclear, 
apoi a permis eliberarea unui traficant pakistanez de arme 
nucleare. 

— Cele două episoade au vreo legătură? întrebă Betsy. 

— In măsura în care ambele reprezintă un risc pentru 
proliferarea nucleară - da. Dar care e, mai exact, scopul jocului? 

— Din nou, spuse Betsy, nu întrebaţi pe cine trebuie. Mai dați- 
mi un citat din John Donne și o să pot să vă ajut. 

Zâmbetul lui Whitehead îi rămase foarte puţin pe figură. 

— Ce știu sigur e că elementul constant din spatele ambelor 
hotărâri a fost Tim Beecham. 

— Vă daţi seama ce spuneţi? 

— Mă tem că da. 

lar generalul Whitehead chiar părea înspăimântat. 

— Și mai e. 

— Căci încă mult mai am, spuse Betsy încetișor. 

Și așteptă să audă ce anume. 

— E o așa-numită problemă spinoasă. Orientul Mijlociu era un 
ceaun în clocot, dar măcar era destul de stabil. După care 
președintele Dunn ne-a retras toate trupele din Afganistan, fără 
să le ceară talibanilor un plan sau un acord. Președintele 
Williams a moștenit decizia asta. 


VP - 170 


Betsy făcu o pauză, studiindu-l pe militarul din faţa ei. Oare 
impresia ei iniţială era corectă? Oare era un belicos cu faţa lui 
Fred MacMurray? 

— Știu că a fost o decizie controversată, dar la un moment 
dat tot trebuia să plecăm, zise ea. Să ne aducem soldaţii acasă. 
Mi s-a părut singurul lucru bun pe care l-a făcut. 

— Nimeni nu vrea să-i vadă scăpaţi de pericol mai mult decât 
mine, credeţi-mă. Și sunt de acord, era momentul. Nu asta era 
problema. 

— Atunci care? 

— S-a făcut fără un plan, fără să primim nimic la schimb. Nu 
s-a stabilit nimic care să asigure că toate succesele, toată 
stabilitatea câștigată cu greu, toate serviciile noastre de 
contrainformaţii și antitero o să fie păstrate. Acţiunea lui Dunn a 
creat un vid. Un vid pe care talibanii sunt bucuroși să-l umple. 

Betsy se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Hm. Vreţi să spuneţi că după mai bine de două decenii de 
lupte,  talibanii au preluat din nou controlul asupra 
Afganistanului? 

— În curând. Și o să-i aducă nu doar pe Al-Qaeda, ci și pe 
Pathan. Aţi auzit de ei? 

— Sunt cei care l-au răpit pe Gil. 

— Fiul secretarului Adams, da. Sunt o familie extinsă de 
extremiști, cu ancore în fiecare organizaţie, curată sau nu, din 
regiune. Actualul așa-numit guvern democratic din Afganistan a 
fost pus pe picioare de noi. Dacă ne scoţi pe noi din ecuaţie, 
fără un plan... 

Desfăcu mâinile. 

— Toţi șobolanii se întorc grămadă. Pierdem tot terenul. Se 
retrag toate drepturile... 

— Femeile, fetele... 

— Care au crezut că pot obţine în siguranţă o instruire sau o 
slujbă? termină Whitehead întrebarea. O să fie pedepsite. Dar 
mai e ceva. 

Betsy începea să-l urască pe John Donne. 

— Continuati. 

— Talibanii vor avea nevoie de sprijin. De aliați în regiune. Și 
cine ar fi mai potriviți decât pakistanezii, care ar face cam orice 
să împiedice Afganistanul să ceară sprijin Indiei? 


VP - 171 


— Dar Pakistanul e aliat cu noi. Asta nu e bine? Știu că sunt 
multe piese în mișcare, totuși... 

— Pakistanul joacă un joc complex, spuse generalul 
Whitehead. Unde a fost găsit Osama bin Laden? 

— În Pakistan, răspunse Betsy. 

— Nu doar Pakistan, nu într-o peșteră dintr-un munte uitat de 
lume. Locuia într-un complex masiv, luxos, chiar în afara 
orașului Abbottabad. Mult în interiorul graniței. Nu-mi puteţi 
spune că pakistanezii habar n-aveau unde e. 

— Am încercat să văd toate ițele care leagă părţile astea care 
se mișcă, spuse Whitehead. Un singur lucru are sens. Dunn a 
fost convins că, din punct de vedere politic, era o victorie să 
scoată trupele din Afganistan... 

— Da. Ne-am săturat cu toţii de războiul acela. 

— De acord. E suficient de inteligent să nu vrea să vadă 
Afganistanul prăbușindu-se în haos. N-ar da bine ca lumea să 
creadă că toate reușitele, toate sacrificiile, au fost în zadar. Așa 
că ce face? 

Betsy cumpăni puţin, apoi zâmbi, dar fără veselie. 

— Începe discuţiile cu Pakistanul. 

— Sau încep ei discuţiile, în tăcere. Îi promit să ţină 
Afganistanul sub control, însă vor ceva la schimb. Ceva cu 
adevărat înfricoșător. 

— A, slavă Domnului! Cu adevărat înfricoșător. Asta spre 
deosebire de ce mi-aţi spus până acum. Ok, ce au cerut? 

Generalul Whitehead o ţintuia cu privirea, vrând ca ea să 
vadă ce vedea și el. 

— Bashir Shah, spuse Betsy în cele din urmă. A asmuţit 
câinele războiului. 

— El e osia în jurul căreia se învârtesc toate astea. Pakistanul 
urma să salveze administraţia Dunn de la un fiasco politic. Chiar 
dacă talibanii se întorc, aveau să ţină organizaţiile teroriste sub 
control. La schimb, Pakistanul voia ca Statele Unite să accepte 
eliberarea lui Bashir Shah. 

— lar Dunn nu știa sau nu i-a păsat cine e Shah, spuse Betsy. 
N-a văzut, nu i-a păsat decât să fie ales din nou. 

— lar când n-a fost... 

— Cei care au susţinut manevra au intrat în panică, încheie 
ea. Încă intră în panică. Trebuie să-l aducă din nou în funcţie. 


VP - 172 


Șeful Statului Major Interarme încuviinţă dând din cap. Avea o 
expresie solemnă, mâhnită, în timp ce o studia pe profesoara de 
vârstă mijlocie care arăta ca o gospodină din anii '50. 

Cobori glasul și spuse: 

— Trebuie să încetaţi ancheta. Vorbim despre oameni 
neplăcuţi care fac lucruri neplăcute. 

— Nu sunt un copil, generale Whitehead. Nu trebuie să-mi 
vorbiţi ca și cum aș fi. 

El zâmbi ușor. 

— Îmi pare rău. Aveţi dreptate. Nu sunt obișnuit să vorbesc cu 
civili despre asta. Cu nimeni, de fapt. 

Fără să miște capul, ochii i se mutară spre zona barului, unde 
se așezase un bărbat care îi era vag familiar lui Betsy și care 
acum iscase un scandal, încât ceilalți clienţi se îndepărtau de el. 

Privirea lui Whitehead se întoarse la ea. Generalul cobori 
glasul și mai mult: 

— Oamenii ăștia sunt ucigași. 

— Da. De asta m-am prins. 

Betsy revăzu din nou, cu ochii minţii, dezastrul de pe strada 
tăcută din Frankfurt. 

— Spuneţi-mi pur și simplu. Care e coșmarul? 

— Bashir Shah a fost eliberat știind că poate vinde altor ţări 
tehnologie și materiale pentru armament nuclear. Are aliaţi 
puternici în interiorul guvernului pakistanez, în armata lor. S-ar 
îmbogăţi cu toţii. Dar... 

— Staţi să ghicesc. Mai e ceva. 

— Adevăratul coșmar e că Bashir Shah o să vândă arme 
nucleare teroriștilor. 

Fraza aceea limpede rămase pe masa uzată dintre ei. O masă 
care auzise multe secrete, multe comploturi, multe lucruri 
cumplite - dar niciunul atât de cumplit. 

— Vă puteţi închipui? întrebă el încet. O organizaţie teroristă, 
Al-Qaeda, ISIS, care să aibă la îndemână bombe nucleare? Asta 
e coșmarul. 

— Despre asta e vorba? 

Glasul lui Betsy abia dacă se auzea. 

— Fizicienii? Atentatele din autobuz? 

Îl studie o clipă cu privirea. 

— lar Tim Beecham e implicat în plan? 


VP - 173 


— Nu știu. Tot ce știu e că a fost implicat în toate deciziile 
care par că nu au nicio legătură între ele dar, de fapt, sunt 
interconectate. Retragerea Americii din acordul nuclear cu 
lranul, retragerea trupelor din Afganistan fără un plan, 
permițând astfel teroriștilor să se întoarcă pe făgașul săpat de 
talibani, eliberarea lui Shah... Băânuiesc că de asta nu găsiți 
nimic despre Beecham. Există documente, e-mail-uri, însemnări 
din timpul ședinţelor, care dovedesc toate astea. Și toate 
trebuiau ascunse. 

— Deci lucrurile merg dincolo de Beecham? 

— Mult dincolo de el. Eu bănuiesc că Tim Beecham, dacă într- 
adevăr e implicat, e doar o marionetă. O unealtă. În spate sunt 
niște oameni cu mult mai puternici. 

— Cine? 

— Nu știu. 

De data asta îl crezu. Dar nu numai. De data asta îi era clar. 
Betsy Jameson rămase tăcută o vreme care păru o veșnicie, 
până când generalul Whitehead reuși să-i spună în sfârșit despre 
ce era vorba: 

— Mă tem că fizicienii aceia au fost uciși nu la începutul unei 
misiuni, ci la sfârșitul ei. 

— O, Doamne... 


VP - 174 


Capitolul 19 


Ușa locuinţei din Bad Kötzting se deschise cu un trosnet. 

Chiar înainte să intre, Scott Cargill știa ce o să găsească. 
Mirosul acru al fumului armelor automate se simţea încă din 
cadrul ușii și purta cu sine ceva inconfundabil: izul ușor metalic 
de sânge 

Strânse pistolul în mână și-i făcu semn adjunctei sale să 
ocolească prin spate. Apoi păși înăuntru, încet, cu grijă. 

În hol găsi cadavrul femeii. Și al copilului. 

Îi ocoli ușor, apoi aruncă o privire în living. 

Gol. 

Porni din nou pe holul întunecat și intră în bucătărie. Acolo 
găsi cadavrul unei femei mai în vârstă. Ținea încă pistolul de 
poliţie în mână. Avea ochii larg deschişi. Lucioși. 

Cargill rămase perfect nemișcat. Ciuli urechile. 

Femeia fusese ucisă de curând. 

Oare asasinii erau încă în casă? Nu credea. 

Și Aram Wani? Atentatorul? ÎI omorâseră și pe el? 

Cargill urcă pe scară, cu pistolul pregătit. Intră și ieși din 
dormitoarele mici. Mirosul violenţei nu ajunsese până acolo. Nu 
simţea decât loţiune pentru bebeluși. 

Cobori scările și văzu o umbră căzând de-a curmezișul 
pragului, prin ușa deschisă. 

Se opri. 

Se opri și umbră. 

Cargill auzi un sunet slab. Un suspin. 

Se năpusti în jos pe scări și ateriză la parter exact cât să vadă 
spatele unui tânăr care pornise în fugă. 

Țâșni pe ușă după el, strigând după adjuncta lui. Nu era sigur 
că-l auzise. 


Aram Wani fugea. Fugea știind că viaţa lui depindea de asta. 


Chiar dacă era conștient că nu-i mai pasă dacă trăiește sau 
moare. 


VP - 175 


Fuga era un instinct. Nimic altceva. Și totuși fugea, fugea de 
moarte. De bărbatul cu pistolul. De bărbatul care-i omorâse 
soţia și copilul. 

Aram Wani fugea. 


Scott Cargill porni pe urmele lui. Alerga din toate puterile. Din 
postura de șef de secție CIA pe Germania, nu mai fusese nevoit 
să alerge de mult timp. 

Dar acum alerga. Genunchii îl propulsau înainte, picioarele 
loveau ritmat pavelele. Plămânii îi gâfâiau în aerul rece. 

Alerga. 

Wani alunecă virând în jurul unui colţ de stradă. 

Cargill încetini foarte puţin, ca să nu cadă când coti la rândul 
lui. Și încercă să-și dea seama dacă-l putea împușca pe Wani 
fără să-l ucidă. Numai ca să-l oprească. Să-l aresteze. Ca să-l ia 
la interogatoriu. Să afle despre rețeaua care organizase 
atacurile. 

Și, poate, să afle care era miza atentatelor. 

Când coti puse frână și alunecă puţin înainte să se oprească. 

— Rahat! 


Părinții Anahitei fuseseră arestați și luați în custodia poliției, 
însă, când erau conduși afară din casă, Ellen îi opri. 

— Mai am o întrebare, domnule Dahir. Care este dilema 
secretarului? 

— E o problemă de matematică, doamnă secretar. 

— Ce fel de problemă? 

Stătea așezată în camera din Frankfurt și se uita la el prin 
monitor. 

— E vorba despre când să te oprești, spuse Irfan. 

— De la ce să te oprești? 

— Să te oprești din a căuta o casă, un partener de viaţă, o 
slujbă. O secretară, răspunse el. Despre cum îţi dai seama că ai 
găsit-o pe cea potrivită. Pe cea mai bună. Sau alegi să-ţi puli 
mereu întrebarea dacă nu cumva există ceva mai bun? Cât timp 
îți pui întrebarea asta, nu poţi progresa. Trebuie să iei o 
hotărâre, chiar dacă e imperfectă. Când am fost în Teheran, în 
timpul revoluţiei, am văzut prea multe. Prea multe lucruri care 
nu se potriveau cu ceea ce fusesem învăţat despre Islam. Dar în 
ce punct să plec? Iranul era casa mea. Toate rudele și toți 


VP - 176 


prietenii mei erau acolo. lubeam Iranul. Cât de departe era prea 
departe? Când îmi iau angajamentul să plec, știind că n-o să mă 
mai întorc niciodată? 

— Când aţi făcut-o? întrebă Ellen. 

— Când am văzut că noul regim e la fel de rău, dacă nu 
cumva mai rău, decât cel vechi. Și că dacă aș fi rămas, aș fi 
ajuns și eu la fel. 

Cu colțul ochiului, Ellen îl văzu pe Tim Beecham foindu-se, 
parcă nerăbdător ca discuţia să ia sfârșit. 

— Chiar există o ecuaţie pentru așa ceva? îl întrebă pe Dahir. 

— Da. Deși, ca în cazul multor lucruri, putem face calculele, și 
chiar ne pot fi de folos, dar în cele din urmă este tot o chestiune 
de instinct. 

Făcu o pauză și îi susținu privirea cu ochii lui închiși la culoare 
și trişti. 

— Și de curaj, doamnă secretar. 

Dilema secretarului, se gândi Ellen. 

Înţelese. 

După ce soţii Dahir ieșiră din casă și monitoarele nu mai 
afișau nimic, Anahita se întoarse spre Ellen. 

— N-au făcut nimic rău. Da, el a minţit, acum zeci de ani. De 
atunci a fost un american destoinic, un cetățean model. Sigur 
știți că n-au nicio legătură cu ce s-a întâmplat. 

— Nu știu așa ceva, raspunse Ellen. Ceea ce știu este că 
cineva din gospodăria unchiului tău ţi-a trimis un mesaj. O 
persoană care știe cine ești, chiar dacă tu nu știi cine este ea. 

Fruntea Anahitei se descreţi. 

— Deci mă credeţi. Și îi credeți și pe ei. 

— N-aș merge chiar atât de departe. Dar i-ai salvat viața lui 
Gil. Ai încercat să-i salvezi și pe alţii. Nu cred că tu ești 
implicată, cât despre părinţii tăi... 

Se întrebă dacă să-și ducă ideea până la capăt și hotărî că n- 
avea ce rău să facă. 

— Gil ţine la tine. Are încredere în tine, și nu face asta cu 
ușurință. 

— Ține la mine? A spus el asta? 

— Nu cred că asta e important aici, nu ţi se pare? 

Când ieși din buncărul de la consulatul din Frankfurt, 
secretarul Adams se gândi la Gil. Se enervase atât de rău când îl 
rugase să-i spună cine e informatorul. Refuzase neclintit să-i 


VP - 177 


dezvăluie sursa. Fusese atât de hotărât să-și protejeze 
informatorul... 

Și apoi șoptise că „S-ar putea să mai fie o cale...” Chiar 
înainte să întrebe dacă Anahita era și ea acolo. 

Ellen bănuise că pusese întrebarea pentru că ţinea la tânără, 
dar acum se întrebă dacă nu cumva era altceva la mijloc. 

Era posibil ca informatorul să fie mignona slăbuţă care pășea 
încet în urma ei mirosind a trandafiri și care își apăra 
nevinovăția? Și ignoranta? Dar a cărei familie era vârâtă până-n 
gât în toată povestea? Și poate chiar până peste cap? 

Un mesaj urgent, marcat cu roșu, îi apăru pe telefon. 

Scott Cargill. În sfârșit. 

Ellen îl deschise și văzu că nu era de la Cargill, ci de la Tim 
Beecham. 

Tocmai am primit vești de la agenții din Teheran. Există o 
fiică. Zahara Ahmadi. 23 de ani. Studentă. Fizică. 

Ellen se întoarse spre Boynton, de care uitase, din nou, că era 
acolo. 

— Vreau să vorbesc cu președintele pe o linie securizată. 

Apoi îi scrise lui Beecham: £ cea pe care o căutăm? 

Așa credem. Se pare că e mai putin radicală. 

Credeţi sau știți? 

Nu știm sigur dacă n-o luăm la interogatoriu. 

Nu. Nu faceti nimic. Am altă idee. 

Ellen se întoarse spre Anahita. 

— Trebuie să-i trimitem un mesaj verișoarei tale. 

— Am o verișoară? 

— Da. 

— O verișoară? repetă Anahita. 

— Concentrează-te. Trebuie s-o contactăm. 

Îi captă atenţia Anahitei. 

— Eu? Cum? Habar n-aveam că am o verișoară până 
adineauri, când mi-aţi spus. 

Ellen îi intră în joc. 

— Dacă ea ţi-a putut trimite un mesaj, poţi și tu să-i trimiţi 
unul. O să te ajute Cargill. 

Apoi își aminti că bărbatul plecase să-l prindă pe suspectul din 
atentatul de la Frankfurt. 

— Avem adresa IP a persoanei care a trimis mesajul de la 
Teheran, doamnă secretar, spuse Boynton. O putem folosi. 


VP - 178 


Ellen cumpăni puţin. 

— Nu. Probabil computerul e monitorizat de iranieni. 

Se opri. Dacă avea dreptate, însemna că autorităţile iraniene 
aveau să afle în curând despre mesajul trimis către 
Departamentul de Stat american. Aveau să creadă că-l trimisese 
unchiul Anahitei. Într-o primă fază, cel puţin. lar el poate că 
urma să-și protejeze fiica. Tot într-o primă fază, cel puţin. 

Trebuiau să-i trimită un mesaj Zaharei Ahmadi, și încă repede. 

— Președintele o să fie disponibil în trei minute, spuse 
Boynton. 

— Mulţumesc. Du-o pe domnișoara Dahir la secția lui Cargill, îi 
spuse Ellen lui Boynton. Se străduiesc să dea de verișoara ei. 
Vreau să aud variantele în zece minute. 

Acum erau din nou la etaj, de unde vedeau lumina soarelui și 
aveau o perspectivă frumoasă asupra cimitirului. 

iși verifică din nou telefonul. Încă niciun mesaj de la Bad 
Kötzting. 


— Mai multă mizerie decât aș fi vrut, zise bărbatul de lângă 
piscină. 

Avea peste cincizeci de ani, era slab și în formă, și se 
hotărâse să fie într-o formă fizică și mai bună cât timp fusese 
arestat la domiciliu. 

— Dar măcar misiunea e îndeplinită. 

— Da, domnule. Și e posibil să fie chiar în avantajul nostru, 
sugeră aghiotantul care-i adusese vestea. 

— Cum anume? întrebă Bashir Shah. 

— O să le atragă atenţia. 

— Cred că deja le-am atras atenția, nu ţi se pare? 

li făcu semn aghiotantului să stea jos, ca să nu fie nevoit să-și 
pună mâna streașină la ochi din pricina soarelui dogoritor. 

— Au avut loc două eșecuri care nu vreau să se repete. 

Cu toate că glasul lui Shah era cordial, aghiotantul, deja 
îngrozit că adusese vestea despre atentatorul sinucigaș care nu 
se sinucisese, simţi că împietrește. Corpul îi înţepeni. Se 
pregătea. Trupul șefului său era încordat, ca al unui animal gata 
să-și atace prada. 

— Ştii care sunt cele două eșecuri? întrebă Shah. 

— Atentatorul a scăpat, deși am... 

Shah ridică o mână. 


VP - 179 


— Și celălalt? 

— Fiul n-a fost ucis. 

— Da. Fiul a scăpat. S-a depus mult efort ca Gil Bahar să fie în 
autobuzul acela. Cum de s-a dat jos? 

— Ăsta era celălalt lucru, domnule. Informatorul nostru a 
trimis un clip. 

Shah privi înregistrarea din autobuzul 119 din Frankfurt. Când 
se termină, Shah se întoarse spre aghiotant. 

— A primit un telefon. A fost avertizat. Cine a sunat? 

— Mama lui. 

Shah trase aer adânc în piept. Se aștepta să audă asta și, în 
același timp, era răspunsul pe care și-l dorea cel mai puţin. 

— Și cum de a ajuns secretarul de stat să afle despre bombă? 

Glasul i se înăsprise. Cuvintele îi erau atinse de furie. 

— Cine a avertizat-o? 

Aghiotantul se uită împrejur, dar ceilalţi făcuseră un pas în 
spate. 

— Nu știu, domnule. Credem că e vorba de cineva de la 
Departamentul de Stat. Un ofiţer de la serviciul de externe. 

— Și persoana asta cum a aflat? 

Acum aghiotantul părea supărat. 


— O să aflăm în curând, domnule. Mai e... - închise ochii și 
murmură o rugăciune scurtă - Mai e ceva. 
— Spune. 


— Știu despre dumneavoastră. 

— Ellen Adams știe că fizicienii lucrau pentru mine? 

— Da, domnule. 

Aghiotantul se întrebă cum avea să se întâmple. O să fie 
împușcat? Înjunghiat? Sau aruncat pur și simplu în cârdul de 
aligatori? Doamne, nu asta! 

În loc de asta, îl văzu pe șeful lui zâmbind. Și dând aprobator 
din cap. 

Bashir Shah se ridică. 

— Am o recepţie la club și trebuie să mă schimb. Vreau 
răspunsuri până mă întorc. 

Aghiotantul îl privi pe Dr. Shah cum ocolește piscina și intră în 
vila pe care o luase cu împrumut de la un prieten apropiat din 
Palm Beach. 


VP - 180 


Consulul american la Frankfurt îi oferise secretarului Adams 
biroul său. 

Ellen se așeză la masa de lucru. Chipul nemulțumit al 
președintelui Statelor Unite apărea pe ecranul telefonului 
securizat pe care-l ţinea în mână. Preţ de o clipă de surescitare, 
Ellen avu impresia că președintele se află în mâinile ei. 

Măcar de-ar fi fost așa... 

Apoi clipa trecu, iar chipul și mai puţin vesel al lui Tim 
Beecham apăru în jumătatea cealaltă a ecranului, parcă strivit 
de al președintelui. 

Deși Ellen era surprinsă că Beecham fusese invitat la 
videoconferință, alese să nu-și arate mirarea și nici să nu pună 
vreo întrebare. Oricum nu mai avea ce face. Insă trebuia să aibă 
grijă cum pășește. Ce alege să spună. Și să nu spună. 

— Ok, spuse președintele Williams. Acum ce s-a mai 
întâmplat? 

— Nimic, domnule președinte, zise Ellen. De fapt, am avansat 
destul de mult. 

Îl puse la curent cu ce știau, având grijă să-i spună 
Președintelui numai ce știa și Beecham deja. 

— Deci crezi că Zahara Ahmadi e cea care a trimis 
avertismentele, concluzionă Williams. Ce știm despre ea, 
Beecham? 

— Tocmai am primit un raport despre ea. Studiază fizica la 
Universitatea din Teheran. 

— La fel ca tatăl ei, zise președintele. 

— Nu chiar. Ea studiază mecanică statistică. 

— Adică teoria probabilității, nu? întrebă Williams. 

Ce bine, își spuse Ellen, că se antrenase să nu-și arate 
mirarea, pentru că altfel ar fi căzut de pe scaun. 

Doug Williams se dovedea mai inteligent decât crezuse ea 
vreodată. 

— Da, domnule președinte. Dar interesant e că face parte 
dintr-o organizaţie studenţească progresistă, care vrea mai 
multă deschidere, vrea legături cu Occidentul. Singurul semnal 
de alarmă e că pare destul de credincioasă. 

— Și eu sunt destul de credincios, zise președintele Williams. 
E ăsta vreun motiv de suspiciune? 

— În Iran este, domnule. 

— Ține de vreo moschee? întrebă Ellen. 


VP - 181 


— Da. 

— Aceeași ca tatăl ei? se interesă secretarul de stat. 

— Nu. A ei ţine de universitate. Îl verificăm pe imam ca să 
vedem dacă e vreun radical. 

— La ce te gândești, Ellen? întrebă președintele Williams. 

— Suntem destul de siguri că lranul e în spatele atentatelor, 
domnule președinte. Asta a fost tot timpul teoria cea mai 
plauzibilă. li considerau pe fizicienii pakistanezi o ameninţare. 
Acum, dacă Zahara Ahmadi e cea care i-a trimis mesajul 
ofițerului meu de la externe, înseamnă că voia să oprească 
atentatele. Cât despre motiv - nu știu să vă spun nimic până nu 
vorbim cu ea. Avem oameni care încearcă să găsească o cale 
să-i trimitem un mesaj. 

Asta trebuia să recunoască în faţa lui Beecham. La urma 
urmei, departamentul lui era cel care primise misiunea asta, iar 
el contribuise la luarea deciziei. 

Faptul că aflase despre Zahara și eforturile de a o contacta 
era cel puţin problematic. Însă acum Ellen nu mai putea face 
nimic în sensul acela. 

— Cum a aflat despre atentate? întrebă președintele, apoi 
făcu o pauză. De la tatăl ei? Fizicianul? 

— Credem că e posibil, domnule președinte, spuse Beecham. 

— Tim, vrei să spui că tatăl ei i-a spus? întrebă Williams. Că și 
el voia să fie oprite? 

— Nu. Dr. Ahmadi e un radical, un susţinător al regimului. Dar 
e posibil ca ea să fi auzit ceva din întâmplare, sau să fi văzut 
ceva prin hârtiile lui. 

— Astea sunt pure speculații. Nu ne ajută. Cum putem fi siguri 
de ceva din lucrurile astea? întrebă președintele Williams, 
aplecându-se atât de mult în față încât imaginea figurii sale se 
distorsionă. Ellen? 

— Am încercat să stabilesc o relaţie cu ministrul iranian de 
externe de când am preluat noi administraţia. S-au făcut multe 
lucruri nefericite în trecut, dar e un om educat, cultivat, care 
pare să înțeleagă avantajele unei înţelegeri cu noi. 

— Au omorât oameni nevinovaţi în autobuzele alea, spuse 
președintele Williams. Nu e gestul unui om cultivat care caută 
pacea. 

— Nu, fu de acord Ellen. Ideea este că, dacă noi am aflat de 
unde a venit avertismentul, bănuiesc că iranienii nu sunt cu 


VP - 182 


mult în urma noastră. E posibil ca tatăl ei s-o protejeze o vreme 
pe Zahara, dar poate că nu. Dacă e prinsă... 

— Deci trebuie să ajungem noi la ea primii, spuse Williams. 
Cum? 

— Dacă ofiţerul de la externe, verișoara ei, le poate trimite un 
mesaj scurt oamenilor mei din teren, spuse Beecham, e posibil. 
ca ei să reușească să se apropie de ea. Săi-l strecoare. Să-i dea 
de veste că știm de ea și că o s-o protejăm. 

— Dar cum îi putem promite una ca asta? întrebă Williams. Nu 
e ca și cum am putea s-o răpim. Nu? 

Părea plin de speranţă. 

— Am altă idee, spuse Ellen. 

N-ar fi vrut s-o spună de față cu directorul National 
Intelligence, dar simţea că nu mai are de ales. Lucrurile se 
mișcau prea repede. 

— Vreau să merg la Teheran. 

Doug Williams deschise gura, apoi o închise la loc, după care 
în cele din urmă spuse: 

— Poftim? 

— La Teheran. Air Force Three e pregătit. Planul era să zbor în 
Pakistan, dar putem schimba ruta în zbor. Să zbor pe ascuns la 
Teheran. 

— În basculanta aia de Air Force Three? întrebă Williams. Nu 
crezi că o să observe careva? 

Deși rămase tăcut, lui Beecham părea că ochii stau să-i sară 
din orbite. 

— Ba da. Dar putem intra și ieși înainte să afle presa. În Iran 
informaţia nu prea are liberă circulaţie. Poate reușesc chiar s-o 
iau pe Zahara Ahmadi cu mine. 

— Serios, Wile E. Coyote, ăsta e planul tău? întrebă Williams. 
Dacă nu te mai lasă să pleci? Cu toate că ăsta ar fi un mod dea 
scăpa de secretarul meu de stat care s-a ţicnit. 

— Prea multe variabile, spuse Beecham. S-ar putea să nu vrea 
s-o păstreze. 

— Și cine le-ar face vreo vină? Dacă ar reţine-o, poate cineva 
de-aici ar observa că lipsește. Ar dura o vreme, dar până la 
urmă... 

— Ok, zise Ellen. Am înţeles mesajul. Dar tot cred că ar trebui 
să mă întâlnesc cu ministrul de externe iranian faţă în faţă și să 
discutăm despre asta. Am stabili un raport, dacă nu o relaţie de 


VP - 183 


încredere. Și poate reușim să-i distragem suficient cât să facem 
mesajul acela să ajungă la Zahara Ahmadi. Deocamdată nu par 
să-și fi dat seama că a încercat cineva să oprească atentatele. 

— Tim? întrebă președintele Williams. 

Directorul National Intelligence clătină din cap. 

— Dacă secretarul Adams face asta, atunci iranienii o să-și 
dea seama că știm că ei sunt în spatele atacurilor. S-a dovedit 
că n-a fost niciodată o idee bună să le dăm de înțeles cât de 
multe știm. Sau nu știm. 

— Dacă iranienii i-au ucis pe fizicieni, asta înseamnă că s-ar 
putea să știe ce se întâmplă, zise Ellen. Ce a pus Shah la cale. 
Poate chiar unde se află. 

Îi susţinu privirea președintelui. 

— Nu cumva merită riscul? 

El încuviință scurt din cap. 

— Fă-o. Dar nu la Teheran. Întâlniţi-vă în Oman. E o ţară 
neutră. Îl sun pe sultan și îți spun dacă e de acord. Tim, tu și 
Ellen lucraţi împreună ca să-i trimiteţi un mesaj fiicei. 

— Domnule, eu nu... începu Beecham. 

— Destul, îl repezi Williams. Înţeleg că nu vă plăceţi unul pe 
celălalt, dar din nefericire pentru voi se pare că obţineţi 
rezultate. La fel ca Lennon și McCartney. Așa că o să continuaţi. 
Rezolvați-vă problemele. Vreau un Abbey Road până la sfârșitul 
zilei. Succes în Oman, Ellen. Și dă-mi de veste imediat ce 
oamenii tăi l-au săltat pe atentatorul din Germania. 

— Așa o să fac, domnule, spuse Ellen. 

Ecranul lui se făcu negru. Lăsându-i pe Ellen Adams și Tim 
Beecham să-și arunce priviri urâte. 

— Eu sunt McCartney, zise ea. 

— Bine. Oricum Lennon era muzicianul mai bun. 

Ellen era gata să-l contrazică, dar își dădu seama că aveau 
chestiuni mai importante de discutat. 

— Cred că e momentul să ne adunăm, chiar acum, spuse ea, 
și văzu un zâmbet abia schiţat. 

„He just do what he please”, fredonă Ellen pentru sine. 


Ellen hotărî să coboare la secţia lui Cargill ca să afle noutăţi, 
dar imediat ce ajunse acolo își dădu seama că ceva nu era în 
ordine. 


VP - 184 


Încăperea, care în mod normal roia de activitate, era 
cufundată în tăcere. Nimeni nu se mișcă decât ca să-și întoarcă 
figurile înmărmurite spre ea. 

— Ce e? întrebă. Ce se-a întâmplat? 

Un analist făcu un pas în față. 

— Sunt morţi, doamnă secretar. 

Ellen simţi că îngheaţă. 

— Cine? 

Dar știa deja răspunsul. 

Scott Cargill. Adjuncta lui. Și Aram Wani. 

Toţi trei fuseseră împușcați pe o alee dosnică din Bad 
Kötzting. 


VP - 185 


Capitolul 20 


Betsy răspunse după primul apel. 

— Cum merge? 

— Nu prea bine, zise Ellen. 

Părea epuizată. Și nu era de mirare. Era trecut de șase seara 
în D.C., ceea ce însemna că în Frankfurt trecuse de miezul 
nopții. 

Mai mult decât epuizată, Ellen părea complet descurajată. 

— Povestește-mi, spuse Betsy. 

Se ridică în capul oaselor pe canapeaua pe care Ellen o avea 
în birou. Încercase să tragă un pui de somn înainte să se apuce 
din nou de cazul Timotyh T. Beecham. Își dorea să fi primit vești, 
de orice fel, de la Ellen. 

Ascultând glasul prietenei ei, acum lipsit de orice energie, 
Betsy hotărî să nu-i spună despre bărbatul care o urmărea. In 
plus, generalul Whitehead se ocupase de el. lar Ellen poate că și 
uitase schimbul de mesaje încheiat prin care gardă de corp? 

— Mai întâi spune-mi despre chestia cu garda de corp. 

Bineînţeles că n-avea cum să uite. 

— A fost o glumă. Am dat peste un tip arătos care încerca să 
mă agaţe. Cel puţin, cred că asta încerca să facă. Imposibil să fi 
încercat să-i fure o privire tinerei superbe care stătea lângă 
mine în avion. 

— Bineînţeles că nu. 

Ellen scoase un sunet scurt care era menit să imite un 
zâmbet. 

— Ţi-ai făcut poftele cu el? 

— Din păcate, în ziua de azi poftele mele înseamnă un 
cheesecake întreg și o sticlă de Chardonnay. 

— Doamne, ce bine sună, spuse Ellen. 

— M-am întâlnit cu generalul Whitehead. Mi-a spus părerea lui 
despre ce se întâmplă. Și o să se întâmple. 

— Zi-mi. 

Așa și făcu. 


VP - 186 


— Crede că pakistanezii, cu sprijin din partea rușilor, l-au 
convins pe Dunn să aprobe eliberarea lui Shah, ca parte din 
înțelegere. 

— Care înțelegere? 

Glasul lui Ellen era plin de neliniște. 

— Dunn voia să scoată trupele din Afganistan fără să încheie 
un acord cu afganii, iar Pakistanul urma să asigure stabilitatea 
din teritoriu. La schimb, pakistanezii au cerut ca Statele Unite să 
aprobe eliberarea celui mai periculos traficant de arme din 
lume. lar Dunn a fost prea tâmpit să înțeleagă pe ce își pune 
semnătura. 

Prea greu de cap, se gândi Ellen, sau prea miop. Nu văzuse 
decât creșterea din sondajele de opinie. Sau dolarii. 

— Și Beecham? întrebă ea. 

— A fost implicat în ambele decizii, răspunse Betsy. 

— lago care-i șoptește în ureche lui Othello. 

— Prefer să-l văd drept Lady Macbeth, zise Betsy. 

— Dovezi? 

— Deocamdată niciuna. Mai e ceva. 

Căci încă mult mai am, se gândi Betsy. 

— Generalul Whitehead crede că Beecham nu e singur. Că 
există un complot pus la cale de cei care se consideră patrioţi, 
menit să dea jos un guvern pe care-l consideră ilegitim și să-l 
instaleze la loc pe Dunn. Pentru că el o să joace după cum cântă 
ei. 

Fără ca Betsy să o vadă, secretarul de stat dădea aprobator 
din cap. Faptul că toate acestea nu erau ceva șocant era, în 
sine, ceva șocant. 

Ellen era singură în camera de hotel din Frankfurt. Era 
aproape ora unu noaptea și era prea obosită, prea surescitată 
ca să doarmă. Cu toate că simţea nevoia disperată să închidă 
ochii. 

Aștepta un semn care să-i confirme că are undă verde pentru 
plecarea la Oman. Atunci ar fi putut să-l sune pe omologul ei 
iranian. Trimisese deja niște mesaje mici, personale, prin care 
testa apele. 

Dacă Iranul organizase atentatele, atunci însemna că 
aranjaseră și asasinarea lui Aram Wani la Bad Kötzting. Și, odată 
cu el, pe Scott Cargill și adjuncta lui. 


VP - 187 


Da, secretarul Adams abia aștepta să schimbe două vorbe cu 
iranienii. 

— Trebuie să știu în cine să am încredere, spuse Ellen. Și în 
cine să nu. Am nevoie de dovezi. 

Betsy simţi teamă în glasul atât de familiar. 

— Ai grijă de tine, Elizabeth Anne Jameson, spuse Ellen. 

— Nu-ţi face griji. Bert Whitehead a trimis un ranger să mă 
ocrotească. Încă n-am sunat-o. 

— Te rog, promite-mi că o s-o suni. 

— Promit. Acum e rândul tău. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Ellen Adams așa și făcu. Îi povesti celei mai bune prietene, 
consilierei ei, totul. lar când termină, Betsy zise: 

— Îmi pare foarte rău. lranienii au fost cei care i-au ucis pe 
Scott Cargill și pe adjuncta lui. 

— Și pe atentator. Așa cred. Mă duc în Oman să mă întâlnesc 
cu ministrul de externe iranian. 

— Eşti nebună? izbucni Betsy și se ridică în picioare. Nu poți 
să faci asta! Ar putea să te omoare! Sau chiar să te răpească! 

Pe neașteptate, la celălalt capăt al liniei se auzi un râset. 

— Doug Williams a pomenit ceva despre asta când și-a dat 
acordul pentru călătorie. 

— Ce dobitoc. 

— Nu, a fost o glumă. N-o să păţesc nimic. N-or fi iranienii 
chiar prietenii noștri, dar sunt deștepți. Nu câștigă nimic dacă- 
mi fac rău sau mă răpesc. Iniţial sugerasem Teheranul... 

— Pentru Dumnezeu... 

— Pentru ca Tim Beecham să știe că sunt tâmpită care crede 
că sunt, zise Ellen. Și știam că dacă sugerez din prima Oman, 
Williams o să refuze. 

— Stai așa. Ai jucat același joc și când vorbeam despre primul 
meu soț. Așa ai... 

— Nu. El n-a fost ideea mea. 

— Mi-aș dori să merg cu tine. 

— Și eu. 

— Cine mai merge? 

— În afară de Boynton și personalul de securitate, am hotărât 
să le iau pe Katherine și Anahita Dahir, ofiţerul de la Serviciul 
extern. Vorbește farsi. O să ne ajute să avem pe cineva care știe 
ce spune, de fapt, ministrul de externe. 


VP - 188 


— Poţi să ai încredere în ea după tot ce-ai aflat despre familia 
ei? 

Se lăsă tăcerea. , 

— Nu. Nu întru totul. Asta e alt motiv pentru care vreau să fie 
pe-aproape. Dar trebuie s-o și folosim. CIA s-au prins cum să-i 
trimită un mesaj Zaharei Ahmadi și pentru asta avem nevoie de 
Anahita. Verișoara ei n-o să aibă încredere într-un agent 
american, dar s-ar putea să aibă încredere în Anahita. lranienii 
probabil monitorizează orice comunicare de pe computerul 
doctorului Ahmadi. Trebuie să ajungem la Zahara înaintea 
poliţiei secrete iraniene. 

— Eşti sigură că ea e cea care a trimis mesajul? 

— Nu, dar e cea mai plauzibilă variantă. 

Ellen oftă prelung. 

— Am autorizat operaţiunea. O să pornească după Zahara 
Ahmadi imediat ce pleacă de acasă la ore. 

Betsy știuse mereu că, în vreme ce ea putea face bravadă, 
Ellen era cu adevărat cea curajoasă. Se bucura că nu trebuia să 
ia astfel de hotărâri. 

— Înainte să închid, Gil cum se simte? 

— Am sunat la spital acum câteva minute. Doarme, iar 
medicul de gardă spune că se simte mult mai bine. O să trec pe 
la el în drum spre aeroport. 

— Tot nicio veste despre informatorul lui? 

— Nu, nimic. 

Răspunsese după o scurtă pauză. Betsy nu știa dacă Ellen 
ezitase intenționat sau era doar obosită. Hotări să nu întrebe. Cu 
cât încheiau convorbirea mai repede, cu atât prietena ei putea 
să pună mai devreme geană pe geană. 

— Ai grijă de tine, Ellen Sue Adams. 


Când își dădu seama, Betsy se trezi brusc, o oră mai târziu. 

Își dăduse seama pe cine văzuse în subsolul hotelului Hay- 
Adams. Individul pe care-l văzuse și generalul. Cel care iscase 
scandalul. 

Nu-l mai văzuse de ani întregi. Pe atunci arăta mai tânăr. 
Aproape feciorelnic. 

Dar, în după-amiaza aceea, la Off the Record, fusese aproape 
de nerecunoscut. De fapt, își zise Betsy sărind jos de pe 
canapea și țţâșnind la duș, arătase ca o drujbă. 


VP - 189 


Apelul veni aproape de trei dimineața ora Frankfurtului, 
trezind-o pe Ellen dintr-un somn chinuit. 

Călătoria în Oman avea undă verde. 

Ellen ţâșni jos din pat și în două ore obţinu din partea 
ministrului de externe iranian angajamentul că se vor întâlni la 
reședința oficială a sultanului din Vechiul Muscat. 

— Pot să vă acord o oră, doamnă secretar, spuse el. 

Vorbea o engleză superbă, deși de multe ori prefera să 
folosească un interpret. 

De astă dată, însă, vorbiră direct. Mai simplu. Mai ușor. Și mai 
discret. 

După ce-l sună pe Charles Boynton și-i spuse s-o sune pe 
Anahita Dahir, o trezi pe Katherine. 

— Mergem în Oman, zise ea. Să te îmbraci cuviincios. 

— Bine. O să-mi las acasă jambierele de piele. 

Mama ei râse. 

— Avionul pleacă în patruzeci de minute. Mașinile pleacă în 
douăzeci. 

— Am înţeles. Anahita? întrebă Katherine. 

Părea că cele două tinere legaseră o prietenie. Ellen nu știa 
dacă să se bucure sau nu. 

— Vine cu noi. 


Douăzeci de minute mai târziu vehiculele blindate porniră 
spre aeroport. 

— Puteţi opri mai întâi la spital, vă rog? întrebă Ellen. 

În câteva minute stătea la căpătâiul patului lui Gil. El dormea, 
cu o expresie liniștită pe chipul vânăt. 

— Gil? șopti ea. 

Nu suporta că trebuie să facă asta, dar erau multe lucruri din 
toată povestea pe care Ellen Adams nu le suporta. Acesta era 
doar încă unul pe listă. 

— Gil? 

El se foi și deschise ochii încărcaţi de somn. 

— Cât e ceasul? 

— E puţin trecut de patru dimineaţa. 

— Ce faci aici? 

Făcu un efort să se ridice în capul oaselor, iar ea îl ajută, 
punându-i o pernă la spate. 


VP - 190 


— Plec în Oman ca să vorbesc cu ministrul de externe iranian. 
lranienii sunt în spatele atentatelor. 

Gil încuviinţă dând din cap. 

— Are sens. Nu vor ca Shah să vândă secrete nucleare, sau 
oameni de știință, nimănui altcuiva din regiune. 

— informatorul tău... 

— Ti-am spus, n-o să... 

Ea ridică o mână să-l oprească. 

— Știu. Nu te întreb cine e. 

Cobori glasul. 

— Ultima dată când am venit aici voiai să-mi spui ceva. Mi-ai 
zis că s-ar putea să mai existe o cale de a afla mai multe despre 
informatorul tău. Mai multe despre Shah. 

— Nu pot să-ţi spun, șopti el. 

— Dar cum o să faci? Ești în spital. 

— Am aranjat totul. Fă ce trebuie să faci și lasă-mă și pe mine 
să-mi fac treaba. Eu am fost aruncat în aer. Eu sunt cel care o să 
le vadă la nesfârșit chipurile. Trebuie să ai încredere în mine. 

— Nu e că nu am încredere în tine, ci că nu vreau să te pierd. 

Se hotărî să-i spună și asta. Să vadă. 

— O iau pe Anahita cu mine în Oman. E în faţa ușii. 

Dar nu obţinu nicio reacție. Doar: 

— Salut-o din partea mea, te rog. 

— Așa o să fac. Ar trebui să ne întoarcem astăzi mai târziu. 
Mai trec atunci pe la tine. 

— Succes. 


Douăzeci și cinci de minute mai târziu, Air Force Three se 
năpustea pe pistă în întuneric, începându-și zborul de șapte ore 
spre ţara din Golful Persic. 

Când ajunseră la altitudinea de croazieră, Ellen intră în birou 
ca să se pregătească. Găsi acolo un aranjament floral superb. 
Preferatele ei. Flori de măzaăriche. Delicate și parfumate. 

Când se aplecă să le miroasă, Ellen observă o felicitare. 

— Tu le-ai comandat? îl întrebă pe Șeful ei de Cabinet atunci 
când Boynton intră împreună cu un steward care aducea o cafea 
și un mic-dejun frugal. 

Boynton lăsă jos dosarele pe care le avea cu el și se uită la 
buchet. 


VP-191 


— Nu. Dar sunt drăgute. Probabil sunt de la ambasadorul 
american. 

— Mă întreb de unde știa că sunt preferatele mele. 

— E foarte riguroasă, spuse Boynton, care nu știuse că șefa 
lui are o floare preferată. 

Dar, pe de altă parte, fusese puţin cam ocupat să afle alte 
lucruri despre noul secretar de stat. 

— Probabil și-a făcut temele. 

— Mulţumesc, îi spuse Ellen stewardului, care-i turnase o cană 
mare de cafea neagră și plecase. 

Când deschise felicitarea simţi cum cana de cafea începe să-i 
alunece de pe deget. O opri chiar la timp, dar nu înainte ca o 
picătură mică să-i aterizeze pe pulpă și s-o frigă. 

— Ce e? întrebă Boynton și veni lângă ea. 

— Cine a trimis florile astea? întrebă Ellen. 

— V-am spus, doamnă secretar, răspunse el. Nu știu. 

Părea de-a dreptul uluit de reacţia ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Află, te rog. 

— Așa o să fac. 

leși în grabă din cameră, iar Ellen așeză felicitarea pe birou. 
Având grijă să n-o atingă mai mult decât o făcuse deja. 

Era imaginea scanată a biletului pe care i-l lăsase lui Betsy, 
înainte ca prietena și consiliera ei să se întoarcă la D.C. Cel în 
care o ruga să-l cerceteze pe Tim Beecham. Și, orice ar fi fost, 
să nu lase pe nimeni să vadă biletul. 

Totuși, iată-l în faţa ei. În drum spre Oman, la bordul Air Force 
Three, vârât într-un buchet de măzăriche parfumată, care brusc 
nu mai părea atât de superb. 

Nu mai scria nimic altceva. Și nu era semnat. Dar știa cine e 
în spatele lui. Cine era în spatele tuturor bileţelelor nesemnate 
primite de-a lungul anilor. Al felicitărilor de zilele de naștere. Al 
felicitărilor de Crăciun. Al mesajului trimis după moartea lui 
Quinn. 

Luă telefonul securizat și o sună pe Betsy, cu inima bătându-i 
să-i spargă pieptul. 


VP - 192 


Capitolul 21 


Acum barul era plin. 

Era puţin trecut de ora zece seara, iar D.C. ieșise la joacă. 

Betsy se uită împrejur în timp ce ochii i se obișnuiau cu 
lumina chioară. Merse direct la bar, unde-l văzuse ultima oară 
pe Pete Hamilton. El nu mai era acolo, dar Betsy simţi tentația 
să se uite sub tejghea, pentru că acela părea să fie locul spre 
care se îndrepta. 

— Ce vă dau? întrebă barmanul. 

O cadă întreagă de Chardonnay, se gândi cea mai bună 
prietenă a lui Ellen. 

— O bere de ghimbir fără zahăr, spuse consiliera secretarului 
de stat. Și o cireașă maraschino, dacă se poate, adăugă Betsy. 

În timp ce așteptă, simţi că-i sună telefonul. 

— Ce faci trează la ora asta? Trebuie să fie... începu să 
întrebe înainte să fie întreruptă. 

— O comparaţie intră într-un bar, spuse Ellen cu glas gâtuit. 

— Ce? Adevărul e că tocmai am intrat într-un bar. 

— Betsy, o comparaţie intră într-un bar! 

Mintea lui Betsy îngheță o clipă... Comparaţie. Comparaţie. 

— Uscată ca un deșert. Ellen, cobori ea glasul, ce s-a 
întâmplat? Unde ești? Ce-i cu zgomotul ăla? 

— Te simţi bine? 

— Da. Sunt în Off the Record. Ştiai că deja au un coaster cu 
caricatura ta? 

— Ascultă-mă, Betsy. Biletul pe care ţi l-am dat chiar înainte 
să pleci - unde e? 

— La mine în buzunar. 

Verifică. Nu era acolo. 

— A, stai. Îmi amintesc. L-am scos și l-am pus la tine pe masă 
când am ajuns în biroul tău. Voiam să fie în siguranţă. 

Betsy încremeni. 

— De ce? 

— Pentru că am un exemplar aici. 

— La Frankfurt? Cum... 

— Nu. În Air Force Three. 


VP - 193 


— Rahat. 

Mintea i-o luă la goană, rememorând ce făcuse în ziua aceea. 

— L-am lăsat la tine pe birou când am intrat la Boynton ca să-i 
folosesc calculatorul să-l verific pe Beecham. 

— A intrat cineva? 

— Da. Barb Stenhauser. lisuse, Ellen! 

Dumnezeule mare, își zise Ellen. Era suficient de rău cu 
directorul National Intelligence, dar şi şefa de cabinet a 
preşedintelui? 

— De ce l-ar fi luat ca să ţi-l trimită scanat? 

— Oricine l-a luat i l-a trimis lui Shah. El a aranjat să fie pus 
într-un buchet de flori de măzăriche pe care mi l-a trimis la 
avion. 

— Florile pe care ţi le trimitea Quinn. Un avertisment? 

— Îmi râde-n faţă. Vrea să știu că e pe-aproape. Atât de 
aproape, că poate să facă orice-i trece prin cap. Că poate să mă 
găsească oriunde. 

— Dar ar avea nevoie de cineva din Frankfurt, cineva care are 
acces la avionul tău. Ellen... 

— Știu. 

Putea fi oricine. Un membru al corpului de pază. Unul dintre 
stewarzi. Chiar și pilotul. 

Sau - Ellen se uită spre ușa închisă - propriul ei șef de 
cabinet. Aproape invizibilul Charles Boynton. 

— Dumnezeule, spuse Betsy. Dacă Stenhauser... Asta 
înseamnă că Williams...? 

— Nu, zise Ellen. Cred că a făcut multe prostii, dar sigur nu s- 
a încurcat cu Bashir Shah. Ce știu sigur e că avem nevoie de 
mai multă limpezime. Acum suntem în situaţia în care bănuim 
pe toată lumea. Chestia asta trebuie să înceteze. 

— De acord, dar cum să facem? 

— Din nou, ne trebuie fapte, dovezi. Informaţii. Ești sigură că 
n-a mai intrat nimeni în biroul meu? 

— Sunt sigură... 

— Ce e? întrebă Ellen. 

— Cred că e posibil să fi intrat cineva în biroul tău când am 
venit aici să mă întâlnesc cu generalul Whitehead. Asta 
înseamnă că Shah știe că ești pe urmele lui Beecham. 

Ellen Adams simţi cum rămâne nemișcată, cum se liniștește 
complet. La fel ca majoritatea femeilor, spre deosebire de 


VP - 194 


accepțiunea populară, se descurca foarte bine în situaţii de 
criză. lar perioada prin care trecea era una de criză. 

— Asta înseamnă că nu avem mult timp la dispoziţie. Probabil 
că încearcă să hotărască ce să facă în sensul ăsta. Ai aflat ceva? 

— Nu, deocamdată nimic. De asta sunt aici. 

— La bar? 

— Cu o bere de ghimbir fără zahăr... 

— Și o cireașă din maraschino? întrebă Ellen. 

— Asta-i partea cea mai bună. Ellen, când am venit aici după- 
amiază l-am văzut pe Peter Hamilton. 

— Fostul purtător de cuvânt al lui Dunn? 

— Da. 

— Tânăr, idealist. Te cam cucerea, zise Ellen. S-a descurcat 
bine să vândă minciunile lui Dunn. 

— Era foarte de convingător, fu de acord Betsy. 

— Probabil pentru că el chiar credea ce spune. Propagandistul 
e primul său client. 

Era un dicton pe care pe vremuri îl inocula fiecărui jurnalist 
începător angajat în imperiul ei media, alături de sfatul 
călugărului budist Thubten Chodron: „Să nu crezi tot ce-ţi trece 
prin cap”. 

— Hamilton făcea treabă bună, spuse Ellen. Dar apoi a fost 
înlocuit de fiul lui Dunn. 

— Imbecilul ăla, spuse Betsy. Am aflat vreodată de ce s-au 
descotorosit de Hamilton? 

— N-a explicat nimeni niciodată, dar umblă zvonul că avea 
probleme cu alcoolul. Că nu i se puteau încredința secrete de 
stat. De ce vrei să te întâlnești cu el? 

— Pentru că am nevoie de cineva din interiorul administraţiei 
Dunn. Cineva care să ne poată ajuta să găsim informaţiile de 
care avem nevoie. Tuturor celorlalţi le e teamă să vorbească, 
dar Hamilton s-ar putea să o facă. 

— E greu să ai încredere în cuvântul unui alcoolic supărat. Dar 
poate că acum se simte mai bine. 

Betsy își aminti glasul puternic, combativ, și cum bărbaţii și 
femeile din jur se îndepărtaseră de el. 

— Poate că nu, recunoscu Betsy. N-am nevoie de cineva pe 
care să-l pot cita în presă. Am nevoie de cineva care să ne facă 
rost de dovezile de care avem nevoie. În plus, sunt obsedată să 
aflu de la ce e T-ul din Timothy T. Beecham. 


VP - 195 


— Te rog să nu te întorci numai cu atât. 

Betsy râse, la fel și Ellen. După ziua pe care o avusese, nu 
crezuse să mai fie în stare să râdă, dar Betsy putea mereu s-o 
înveselească. 

— Ai grijă, spuse Ellen. Ai spus că generalul Whitehead a pus 
un ranger să te protejeze, nu? Sun-o. Dacă Shah a citit biletul pe 
care ţi l-am scris, știe că ești pe urmele lui Beecham. Dacă te 
apropii... 

Ellen făcu o pauză. Nu suporta să se gândească la varianta 
aceea. Dar trebuia. 

— L-aș crede în stare să... 

— Să-mi facă rău? 

— Te rog, pentru liniștea mea. Atâta câtă a mai rămas... 

— Ok. O să-i dau telefon. Dar vreau să-l contactez pe Pete 
Hamilton mai întâi. N-am nevoie de vreun ranger care să-l 
sperie. Ai plecat spre Oman? 

— Da. 

— Transmite-i lui Katherine că o iubesc. Sper că n-a plecat cu 
jambierele de piele. 

Ellen râse din nou, apoi căzu pe gânduri. Crezuse că fiica ei 
glumește, dar poate că... 

— A, şi... Ellen? 

— Da? 

— Ai grijă de tine. 

Ellen închise și privi buchetul de măzăriche. Florile erau atât 
de delicate, aveau niște culori atât de vesele. Un parfum atât de 
fin... îi aminteau de bunătatea lui Quinn. 

Ridică buchetul și tocmai se pregătea să-l arunce în coșul de 
gunoi, apoi se opri și îl așeză la loc pe birou. 

Shah n-avea să-i răpească bucuria asta. 

Si, Doamne, te rog, nu-l lăsa să mi-o răpească pe Betsy. 


— Da, el era, îi răspunse barmanul lui Betsy. Pete Hamilton. 
Vine pe-aici cam la fiecare două săptămâni. Pentru orice 
eventualitate. 

— Ce eventualitate? 

— Eventualitatea în care cineva chiar vrea să stea de vorbă 
cu el. Poate chiar să-l angajeze. 

— Și vrea cineva? 

— Nu, niciodată. 


VP - 196 


Barmanul o cântări din priviri pe femeia care arăta ca mama 
lui Beaver. 

— Deci a plecat? 

— A fost rugat să plece. A venit beat sau drogat. A început să 
se ia de clienţi, așa că i-a fost arătată ușa. 

O studie din nou cu privirea. 

— De ce-l căutaţi? 

— Sunt mătușa lui. Familia lui nu mai știe nimic de el după ce 
a plecat de la Casa Albă. Mama lui e bolnavă și trebuie să stau 
de vorbă cu el. Știţi unde locuiește? 

— Nu. Nu chiar. Undeva prin Deanwood, cred. N-aș pune 
piciorul pe-acolo. Nu după ce se întunecă. 

Betsy plăti pentru berea de ghimbir fără zahăr și își strânse 
lucrurile. 

— Din păcate, mama lui e foarte bolnavă. Trebuie să-l găsesc 
repede. 

Barmanul o prinse din urmă în dreptul ușii. 

— Uitaţi ce e, nu e bine să vă aventuraţi prin cartierul ăla. 

Îi dădu o carte de vizită. 

— Mi-a lăsat asta acum câteva luni, în caz că avea nevoie 
cineva de un om de PR. 

Se uită la bucata de hârtie murdară, în mod evident scoasă la 
imprimanta de acasă. 

— Mulţumesc. 

— Dacă-l vedeţi, spuneţi-i să nu mai calce pe-aici. E pur și 
simplu jenant. 


Taxiul opri la adresă. Deanwood, în partea de nord-est a 
Washingtonului, era la douăzeci de minute de Hay-Adams și de 
Casa Albă, dar separat de cele două printr-o lume întreagă. 

Betsy rămase în fața ușii clădirii de apartamente. Nu exista 
sonerie, doar o gaură în locul în care ar fi trebuit să se afle 
instalaţia. 

Încercă ușa. Clanţa era ruptă, prin urmare ușa era descuiată. 
Când păși înăuntru, pe Betsy o lovi o duhoare pe care aproape 
că putea s-o vadă. 

Urină. Fecale. Mâncare putrezită și ceva, sau cineva, care se 
descompunea, își spuse. 

Urcă pe scările șubrede până la ultimul etaj și bătu la ușă. 


VP - 197 


Capitolul 22 


— Du-te dracului. 

Betsy își ținea un șerveţel la nas în încercarea de a bloca 
mirosurile. 

— Domnul Hamilton? 

Tăcere. 

— Pete Hamilton? Eu, ăăă... 

Se uită la cartea de vizită murdară din mâna ei. 

— ...am nevoie de un om de PR. 

— La miezul nopţii? Du-te dracu’. 

— E o urgenţă. 

Tăcere. Apoi scârțâitul unui scaun pe lemn. 

— Cum m-ai găsit? 

Glasul era acum chiar dincolo de ușă. 

— Am primit adresa dumneavoastră de la barmanul de la Off 
the Record. V-am văzut astăzi acolo. 

— Cine ești? 

Pe drum încoace, Betsy se tot gândise ce urma să răspundă la 
această întrebare. 

— Mă numesc Elizabeth Jameson. Prietenii îmi spun Betsy. 

Dacă voia - dacă avea nevoie - ca el să fie cinstit, și ea 
trebuia să fie la fel. N-ar fi fost bine să înceapă cu o minciună. 

Auzi una, două, trei încuietori cum se rotesc și cum e tras un 
zăvor. lar ușa se deschise larg. 

Betsy se pregăti să fie lovită de un damf otrăvitor. După ce 
inspiră de două ori își dădu seama că locul nu mirosea. Sau, mai 
bine zis, că mirosea a aftershave. Parfumul subtil al 
masculinităţii plăcute. 

Și a mâncare la cuptor. Mai precis, fursecuri cu ciocolată. 

Se aștepta ca bărbatul care stătea în faţa ei să aibă ochii goi. 
să fie acoperit cu un strat de vomă. Să poarte lenjerie uzată, 
mizerabilă. Se pregătise pentru asta. De fapt, bună parte din 
copilăria ei o pregătise pentru asta. 

Betsy Jameson nu se pregătise pentru ce vedea acum. 


VP - 198 


Pete Hamilton stătea în faţa ei bărbierit, cu privirea limpede și 
îmbrăcat într-un trening care era posibil să fi fost călcat. Părul 
lui negru era încă umed după duș. 

Era doar puţin mai înalt decât ea și parcă ar fi fost acoperit cu 
un strat de grăsime, ca un bebeluș. Un strat nu gros, ci moale. 
Bucălat cum era, semăna cu bebelușul de pe logoul Gerber! 
dacă ar fi fost proprietar de casă. 

— Tu ești consiliera. 

— Da. lar dumneata ești fostul purtător de cuvânt. 

El făcu un pas în lături. 

— Mai bine intraţi. 

Ușa dădea direct într-un living mic, cu pereţi văruiţi într-un 
albastru-cenușiu liniștitor. Parchetul părea să fi fost șlefuit și 
lăcuit de curând. 

Văzu o canapea, extinsă ca să servească drept pat, și un 
fotoliu care arăta confortabil. Pe o masă de lângă fereastră erau 
un laptop, alături de care stăteau niște hârtii. Impreună cu un 
pahar cu apă și un fursec. 

Într-un colţ al casei era o chicinetă. 

In cele câteva secunde în care înregistră toate aceste 
amănunte, auzi cum încuietorile sunt puse la loc. 

— Ce dorești? întrebă el. Nu pe cineva pentru PR, bănuiesc. 

— Păi, ba da, de fapt, chiar am nevoie de o persoană pentru 
PR. Mai precis, am nevoie de tine. 

El se uită la Betsy și zâmbi. 

— Stai să ghicesc. Are legătură cu exploziile. 

Iși lăsă capul pe-o parte. 

— Doar nu mă bănuiești pe mine, nu? 

Afișă același zâmbet angelic pe care-l folosise atât de eficient 
pe podium, când vindea minciunile lui Dunn. Era dezarmant, iar 
Betsy se luptă din răsputeri să-și păstreze apărările ridicate. 

Dar confruntarea cu zâmbetul angelic și mirosul de fursecuri 
cu ciocolată era o bătălie pe care se temea că nu o poate 
câștiga. Dar apoi își aminti de chipurile rudelor celor din 
Frankfurt, iar apărările ei se blocară pe poziţii. 

— Cred că mă poţi ajuta, domnule Hamilton. 

— De ce aș vrea s-o fac? 

Ea se uită împrejur prin apartament, apoi ochii i se fixară în ai 
lui. 


14 Companie care produce mâncare pentru bebeluși (n. trad.). 
VP - 199 


— Crezi că nu mai suport să stau aici și că vreau să scap? 
întrebă el. Nu arată cine știe cum, dar e acasă. lar asta chiar e o 
comunitate, cu oameni distruși, dar de ispravă. Mă potrivesc de 
minune. 

— Dar ar fi frumos să ai de ales, nu? Cred că asta cauţi. Ca noi 
toți. Poţi alege să locuiești aici, dar să nu fii nevoit să o faci. 
După cum am zis, te-am văzut în după-amiaza asta la Off the 
Record. Păreai să-ţi fi băut creierii. Murdar, jalnic. 

— Chiar ai nevoie de o persoană pentru PR, spuse el, și zâmbi. 

— De ce te prefaci? 

Cum el nu răspunse, Betsy se apropie de computer și se uită 
în jos la însemnările de lângă computer. Reuși să arunce o 
singură privire rapidă înainte ca el să trântească mâna peste 
ele. 

— Te rog să pleci. 

— Scrii o carte. Despre Dunn. 

— Nu. Te rog să pleci. Nu pot să te ajut. 

Ea îi susținu privirea, ochii aceia negri. 

— Nu te potrivești aici deloc. 

El pufni. 

— Voi, democrații elitiști, sunteţi cu toţii la fel. Vă prefaceţi că 
vă pasă de cei oropsiţi când de fapt îi disprețuiţi. 

Ea ridică din sprâncene. 

— M-ai înțeles greșit. Tu ai spus că vecinii tăi sunt oameni de 
ispravă. De asta nu te potrivești aici. Tu nu ești de ispravă. ţi 
ofer ocazia să ajuţi la descoperirea celui care e în spatele 
atentatelor. Poate chiar să previi un altul. lar ţie nu-ţi pasă decât 
de cartea ta, de răzbunarea ta. _ 

— Nu e răzbunare, e dreptate. Nu scriu o carte. Incerc să 
găsesc dovezi. 

— Despre ce? 

— Despre ce mi-au făcut. Despre cine mi-a făcut-o. 


— Doamnă secretar? 

Charles Boynton stătea în picioare în pragul cabinei din Air 
Force Three. 

— La Teheran sunt pregătiţi. Mai au nevoie numai de undă 
verde de la dumneavoastră. Vreţi să-l contactez pe domnul 
Beecham? 

— Nu, nu e nevoie. 


VP - 200 


— Dar... 

— Mulţumesc, Charles. Poţi să le rogi pe domnișoara Dahir și 
pe Katherine să vină? 

Când el plecă, secretarul Adams luă telefonul securizat. 

Agenta de la sol din Teheran era vizibil surprins să audă 
glasul secretarului de stat american. 

— Sunteţi pe poziții? întrebă ea. 

— Da, doamnă secretar. Vedem reședința Ahmadi. Fata ar 
trebui să plece la facultate din clipă-n clipă. 

— Sunteţi siguri că securitatea iraniană nu vă urmăreşte? 

Femeia de la celălalt capăt al convorbii chicoti. 

— Pe cât de siguri se poate. Dar de asta trebuie să ne mișcăm 
repede. Cu cât așteptăm mai mult, cu atât cresc șansele să afle 
de noi. 

Ellen făcu o pauză și gândul îi fugi la Scott Cargill. La cealaltă 
agentă de la serviciul de informaţii. Împușcaţi cu numai câteva 
ore înainte în Bad Kötzting. 

Ce curajoși erau oamenii aceia, în timp ce ea plutea deasupra 
tuturor, având alături cafea, pateuri și parfumul măzărichii. 

— Daţi-i drumul. Allah să vă binecuvânteze. 

— Inshallah. 


— Pot să-ți folosesc toaleta? întrebă Betsy. 

Când se întoarse, îl găsi în bucătărie pregătind ceaiul și 
aranjând fursecurile pe o farfurie pe policioară. Îi făcu semn spre 
ele. 

Ea îl ascultă, ridică farfuria, luă un fursec și porni spre fotoliu. 
Canapeaua fusese strânsă la loc. 

— Pot să fac eu onorurile? întrebă el când i se alătură, 
arătând spre ceainic. 

Îi întinse lui Betsy o cană și întrebă: 

— Ai găsit ce căutai? 

— De fapt - acceptă cana - nu am găsit. 

Niciun medicament în afară de aspirină. Faptul nu o mai 
surprindea. Bărbatul din faţa ei nu era beţivul drogat drept care 
se dădea. 

— Am nevoie de un om din interior, domnule Hamilton. 
Cineva care știe lucruri, care poate afla lucruri. Cineva dornic să 
vorbească. 

— Despre atentatele din autobuze? Nu știu nimic despre ele. 


VP - 201 


— Despre micile secrete murdare ale administraţiei Dunn. 

Răspunsul fu întâmpinat cu tăcere. 

— De ce aș face asta? întrebă în cele din urmă. 

— Pentru că încerci tu însuţi să le dezgropi. 

— Nu, încerc să-mi găsesc propriile mele dovezi. 

— Îmi permiţi? Sunt delicioase. 

Betsy făcu semn cu capul spre fursecuri. 

— Vrei un sanavici? Ţi-e foame? 

Ea zâmbi. 

— Nu, e-n regulă. Dar mulţumesc. 

Se aplecă spre el. 

— Ce ti-au făcut? 

Când nu primi niciun răspuns, Betsy hotărî să-l ajute. 

— Te-au concediat fără motiv, așa că au inventat unul. Ti-au 
inventat e-mail-uri, mesaje, ceva care să arate că ești alcoolic. 

În timp ce vorbea, nu-și lua ochii de la el. Hamilton plecase 
privirea. 

Nu, își zise ea, mai e ceva. „Căci încă mult mai am...” 

— Au sugerat că făceai trafic de droguri. 

El ridică privirea și trase aer în piept, adânc, prelung. 

— N-am făcut. 

— Dar droguri ai luat. 

— Cine n-a luat? Eram un puști, pentru noi erau ca martiniul. 
Dar n-am... 

— „tras pe nas? 

El zâmbi. 

— N-am făcut trafic. N-aș face-o niciodată. Și n-am luat nimic 
mai puternic decât iarba. Dar ei au făcut să pară că aș fi fost un 
soi de bau-bau cu droguri pentru administraţie și că era posibil 
să vând secrete de stat ca să-mi finanţez viciul. Că eram un 
pericol pentru siguranţa naţională. 

Îi aruncă o privire imploratoare. Nu, nu ei. Betsy își dădu 
seama că, uitându-se la ea, îi vedea pe acuzatorii lui din timpul 
ședinței cu ușile închise, în timp ce îi puneau sub nas dovezile 
împotriva lui. 

Șocul pe care-l simţise. Cum încercase să nege totul. Cum îi 
implorase. Cum plânsese. Era imposibil să nu-l creadă. 

lar tragedia era că, bineînţeles, îl credeau. 

— De ce ti-au făcut asta? întrebă ea. 

El aduse laptopul, apăsă câteva taste și afișă pe ecran o poză. 


VP - 202 


— Ăsta e cel mai probabil motiv, spuse el. A apărut cu trei zile 
înainte să fiu dat afară. 

Era dintr-un articol de ziar. Nu, nu articol. De la rubrica de 
bârfe din D.C. În poză - Pete Hamilton, mult mai tânăr decât 
tânărul din faţa ei. Râdea cu niște corespondenți de la Casa 
Albă. Erau în Off the Record. 

Textul de sub imagine spunea: Pete Hamilton, purtătorul de 
cuvânt al Casei Albe, sigur s-a prins de poantă. 

Betsy ridică privirea. 

— Asta-i tot? Te-au dat afară pentru că te-ai întâlnit cu niște 
reporteri? Nu asta ar și trebui să faci? 

— Loialitatea e cel mai important lucru din Casa aia Albă. 
Oricine pare că ar putea adresa vreo critică e pus pe liber. 

— Dar aici doar râzi. Putea fi orice. 

— N-a contat. Sunt reporteri CNN. Președintele a crezut că râd 
de vreo glumă pe seama lui. Sămânţa a fost plantată. Buruienile 
cresc repede. A trebuit să zbor. 

— Să zbori, ok, poate la limită. Dar te-au făcut să pari o 
amenințare pentru siguranța naţională. Un traficant. Te-au 
ruinat. 

— Ca să mă dea exemplu. Era la începutul administraţiei, 
aveau nevoie să le arate tuturor ce pățește cine e măcar 
suspectat că nu ar fi loial. Am noroc că nu mi-au înfipt capul în 
țtepușă. 

— La fel de bine puteau s-o facă. Te-au făcut indezirabil ca 
angajat. 

— Da. N-au dat niciodată nicio declaraţie, nu m-au acuzat 
niciodată public, n-au făcut nimic de care să mă pot apăra și cu 
care să merg la tribunal. 

— Ei? Eric Dunn? 

Îl văzu că ezită. 

— Sper că nu, dar nu știu. Nu s-au întâmplat prea multe în 
administraţia aia de care el să nu știe. 

— Și acum? 

Betsy se uită la masă și la dosare. 

— Încerci să-ţi cureţi numele. Să găsești dovezi că totul a fost 
fabricat. 

— Mi-a luat ceva să mă înfurii în halul ăsta. La început am fost 
șocat. Apoi am crezut că o meritam. Am crezut în Eric Dunn. În 


VP - 203 


obiectivele administrației. Dar, cu timpul, am înțeles ce pagube 
mi-au provocat și m-am înfuriat. 

— Ai un fitil lung. 

— Pentru o bombă mare. 

— Ce-a fost cu spectacolul de azi de la Off the Record? Te 
prefăceai că ești beat sau drogat. De ce? 

— Trebuie să-mi spui de ce ești aici, doamnă Jameson. Și 
trebuie să știi că, orice mi s-a întâmplat, sunt conservator până- 
n măduva oaselor. Poate că nu mai sunt vreun mare fan al lui 
Dunn, dar cred și că omul vostru e un prost. 

Betsy îl surprinse când izbucni în râs. 

— Dacă într-adevăr mai urmărești ce se întâmplă prin politică, 
sigur știi că de la mine sau de la secretarul Adams n-o să auzi 
vreo obiecţie. 

Apoi redeveni serioasă. 

— Poate că omul nostru e un prost, dar măcar nu e periculos. 

— Un președinte care e prost este, prin definiţie, periculos. 

— Vreau să spun că nu complotează să răstoarne guvernul 
susținând teroriști, poate chiar înarmându-i. M-ai întrebat ce 
caut aici. Credem că Eric Dunn, sau oameni loiali lui, sunt 
implicaţi în atentatele din autobuze și în ceea ce urmează. 

Pete Hamilton se holbă la ea. Poate că era surprins, dar nu 
era, își spuse Betsy, șocat. 

— Și ce vă face să credeţi asta? 

— A permis eliberarea lui Bashir Shah, pakistanezul... 

— Știu cine e. A ieșit din arestul la domiciliu? 

— Și a dispărut. 

— Credeţi că Shah e în spatele atentatelor? 

— Nu. Încă nu e informaţie publică, dar în fiecare dintre 
autobuze era un specialist în fizică nucleară recrutat de Shah. 

Era ireal să-i privească figura. Încă arăta ca un îngeraș, dar un 
îngeraș care înghiţise un monstru. 

— Ce știi? întrebă ea. Ceva știi sigur. Ai auzit ceva. 

— M-ai întrebat de ce mă duc la Off the Record și mă prefac 
că sunt beat. Mă duc acolo ca să le dovedesc că nu sunt o 
ameninţare. Că sunt atât de dus, că nimeni nu trebuie să-și facă 
griji în legătură cu mine. Și nici nu-și fac. Așa că stau acolo, cu 
niște ochi sticloși, bălmăjindu-mi mie însumi tot soiul de aiureli, 
în timp ce ei vorbesc unii cu alţii. Aud lucruri. Dacă vor să mă 


VP - 204 


transforme într-un beţiv, într-o nonpersoană, măcar să profit de 
situaţie. 

Betsy se uită la bărbatul-copil și își dădu seama că e posibil să 
se afle în prezenţa unui Mozart modern. Un copil genial. 

— Ce ai auzit? 

— Șoapte. În D.C. lumea complotează mereu, exagerează 
mereu. Promite mereu lucruri mari, dar chestia asta e altfel. 
Chestia asta se face pe tacute. Nici urmă de vrăjeala și figurația 
politică obișnuită. Am încercat să descopăr ce anume se 
întâmplă, dar problema mea e că știu unde să mă uit și cum să 
mă uit. Ani întregi am ascultat, am auzit lucruri. Știu unde-și ţin 
însemnările confidenţiale. Ce nu am e accesul la ele. Nu pot să 
trec de sistemul de securitate cibernetică al Casei Albe. 

Betsy zâmbi. 


Puțin după ora șapte dimineaţa, Zahara Ahmadi ieși din casă 
și porni pe drumul scurt spre Universitatea din Teheran. 

Un hijab de culoarea trandafirului îi încadra chipul și îi atârna 
până la picioare. 

Mama ei purta mereu negru, iar tatăl lui insistase ca și fiicele 
lor să poarte hijabul mai sobru, din respect. Dar odată ce 
împlinise douăzeci de ani și începuse să meargă la facultate, 
Zahara, care-l adora pe tatăl ei, își acordase acest mic gest de 
rebeliune personală. 

Hijaburile ei erau deschise la culoare și vesele. Pentru că, îi 
explicase tatălui ei, Islamul o făcea fericită. Allah îi aducea 
bucurie și pace. 

Deși tatăl ei vedea că lucrurile stăteau așa cum spunea ea, 
tot nu era de acord. Dr. Ahmadi își făcea griji că fiica lui, pe care 
o adora, nu avea respect, reverență sau teamă faţă de 
Dumnezeul lor, darămite faţă de guvern. 

Știa de ce erau în stare ambele entităţi, dacă nu li se făcea pe 
plac. 

Când Zahara Ahmadi porni pe traseul familiar, își dădu seama 
că în spatele ei e cineva. În vitrina unui magazin văzu nu una, ci 
două persoane. Un bărbat și o femeie. Amândoi îmbrăcaţi în 
negrul cel mai negru, iar femeia învăluită din cap până-n 
picioare într-o burqa. 

Zahara ştia să-i recunoască pe agenţii VAJA, membrii 
serviciului de informaţii. Veniseră la ea acasă, la tatăl ei, pe tot 


VP - 205 


parcursul vieţii lor. Se așezaseră în biroul lui dezordonat și îi 
puseseră întrebări. Il instruiseră. El înregistrase totul și făcuse 
așa cum i se spusese. 

Zahara știa că nu din pricină că fusese obligat, ci pentru că 
așa voise. _ 

Ei nu-i fusese niciodată frică de oamenii aceia. li vedea așa 
cum îi vedea și tatăl ei: extensii ale unui guvern hotărât să-și 
apere cetățenii de o lume ostilă. Dar acum știa că nu așa stau 
lucrurile, își dăduse seama după ultima vizită. După acea ultimă 
conversaţie care își croise drum prin sistemul de aerisire până în 
camera ei. 

Grăbi pasul. 

Străzile erau pustii, cu excepţia câtorva vânzători care 
începuseră să-și expună marfa. 

Bărbatul și femeia începură să meargă mai repede. Pașii li se 
apropiau. 

Ea mări viteza. 

Măriră și ei viteza. 

Ea începu să fugă. 

Ei porniră pe urmele ei. Se apropiau. Cu cât Zahara alerga 
mai repede, cu atât sentimentul de panică îi devenea mai 
puternic. 

Avusese mereu impresia că e curajoasă. Acum își dădea 
seama cât de naivă fusese. 

Zahara străbătu în goană o alee. Robele roz-deschis fluturau 
în urma ei. O scoteau în evidenţă. Făceau să-i fie imposibil să se 
ascundă. 

— Oprește-te! strigă unul dintre ei. Nu vrem să-ți facem rău. 

Normal, ce erau să spună? Oprește-te ca să te ucidem? Să te 
torturăm? Să te facem să dispari? 

Zahara nu se opri. Dar când coti la următorul colţ de stradă 
dădu peste bărbat. Mai bine zis, se ciocni de el atât de tare încât 
se dezechilibră și ar fi căzut pe spate dacă femeia care venea 
din urma ei n-ar fi susținut-o. 

Zahara se zbătu, dar bărbatul o ţinea strâns și avea mâna 
peste gura ei, în vreme ce femeia îi cotrobăi în buzunarul de la 
burcă. 

— Nu, încercă Zahara să-i înduplece. 

Glasul abia i se auzea din pricina mâinii bărbatului. 

— Nu, vă rog. 


VP - 206 


Ceva îi fu vârât sub nas. 

— Zahara? auzi ea o voce. 

Treptat încetă să se zbată și făcu ochii mari la telefonul mobil 
care-i vorbea în farsi cu un accent puternic. Era vocea unei 
tinere. O voce americană. 

— Sunt Anahita. Verișoara ta. Oamenii ăștia au venit să ajute. 


În biroul din Air Force Three, în timp ce avionul 
guvernamental se avânta spre Oman, secretarul Adams, 
Katherine și Anahita se uitau toate trei la telefonul de pe birou. 

Așteptau un răspuns. Clipele treceau ticăind. 

— Anahita? îngăimă un glas metalic. 

Cei care se strânseseră împrejur se uitară unii la alţii și 
zâmbiră. Se puteau relaxa. 

— De unde știu că tu ești? _ 

Se pregătiseră pentru întrebarea asta. Il rugaseră pe Irfan 
Dahir să-i spună fiicei lui ceva ce numai el și fratele lui mai mic 
ar fi putut ști. 

Ellen îi făcu semn din cap Anahitei. 

— Tata îi spunea tatălui tău rahat mic cu ochi, iar tatăl tău îi 
spunea tatei dobitocul pentru că nu a făcut fizica și s-a apucat 
de economie. 

Din receptor se auzi un mic geamăt de ușurare, chiar ușor 
amuzat. 

— Corect. Acum așa îi spun eu soră-mii. Ea e la teatru. 

— Mai am o verișoară? întrebă Anahita, holbându-se la cutia 
mică de pe birou de parcă în ea s-ar fi aflat familia la care 
tânjise toată viaţa. 

— Am și un frate. Chiar e un rahat cu ochi. 

Anahita râse. 

Ellen trasă rapid în aer un cerc cu degetul. 

Anahita încuviinţă dând din cap. 

— Am primit mesajul tău dar n-am putut să opresc atentatele. 
Ascultă, oamenii aceia sunt acolo să te ajute dacă dai de 
necazuri. Pot să te scoată de-acolo. 

— Dar nu vreau să plec. Iranul e casa mea. Am făcut-o ca să 
ajut Iranul, nu să-i fac rău. Uciderea unor oameni nevinovați nu 
e calea spre mai bine. 


VP - 207 


— Da, bine, dar nu vrei să ajungi pe mâinile poliţiei secrete. 
Uite ce e, trebuie să știm cum a aflat tatăl tău despre fizicieni. 
Tu știi despre Bashir Shah? Despre ce a planificat? Dacă... 

Apoi se auzi un țipăt. Apoi zgomot de încăierare. 

Și telefonul amuți. 


VP - 208 


Capitolul 23 


— Îmi pare rău, doamnă secretar, spuse ministrul de externe 
iranian. Atentate cu bombe în autobuze? Chiar nu știu la ce vă 
referiţi. 

— Mă surprindeţi, domnule ministru Aziz. Domnul președinte 
Nasseri nu are încredere în dumneavoastră? 

Erau așezați într-o încăpere de recepţie uriașă, după ce 
fuseseră întâmpinați la intrarea în palat de către însuși sultanul 
Omanului. 

Bărbatul înalt, elegant, o condusese pe Ellen în camera care 
se deschidea deasupra Golfului Oman, purtând o conversaţie 
politicoasă despre arta și cultura Omanului. 

lar apoi plecase, lăsându-i acolo. 

Încăperea avea podeaua, pereţii și tavanul îmbrăcate în 
marmură de un alb aproape orbitor. Pe ușile duble, care dădeau 
într-o terasă spațioasă, Ellen aproape că putea distinge Iranul, 
de partea cealaltă a apei. Dacă ar fi vrut, ministrul de externe 
iranian ar fi putut veni cu barca la întâlnire. 

Acum, când ea se aplecă în faţă, Aziz se lăsă pe spate. Până 
în clipa aceea făcuse tot ceea ce o sfătuiseră atașaţii culturali. 

La întâlnirea cu ministrul de externe iranian nu trebuiau să 
aibă loc atingeri. 

Trebuia să-și acopere capul cu un batic modest. 

Să nu se întoarcă niciodată cu spatele la el, i s-a spus, și să nu 
se uite niciodată cât e ceasul. Și o sută de alte mărunțișuri 
necesare ca să nu-i aducă vreo jignire. 

Cu toate că evitase orice formă de insultă, de fapt nu obținuse 
nimic respectând toate acele lucruri. Și cu toate că n-avea nicio 
dorinţă să provoace și mai multe stricăciuni unei relaţii care 
oricum era în stare gravă, nici n-avea timp pentru toată 
prefăcătoria. 

— Vă asigur că, dacă ar exista ceva ce trebuie știut, aș ști, 
spuse el. 

Îi zise toate acestea cu ajutorul interpretului. 

Ellen îl întrebase pe ministrul iranian de externe dacă îl 
puteau folosi amândoi pe traducătorul lui. 


VP - 209 


— E o dovadă de mare încredere, doamnă secretar Adams, îi 
spusese ministrul Aziz într-o engleză perfectă în timpul 
convorbirii telefonice. 

— Doar nu sugerați că ar exista riscul ca interpretul 
dumneavoastră să nu mă reprezinte fidel? întrebase ea pe un 
glas plin de amuzament. 

— Dacă face una ca asta, o să punem ca limba să-i fie smulsă 
de vulturi. Asta spune presa dumneavoastră despre noi, nu-i 
așa? Că suntem barbari. 

— Sunt neadevărurile noastre, recunoscu Ellen. Sunt multe 
lucruri pe care nu le cunoaștem, de fapt, despre culturile și 
realitățile noastre. Poate că acum e vremea sincerităţii. 

Făcu o pauză. 

— Și a transparenţei. 

Deși tentată să afle ce se întâmplase cu Zahara Ahmadi, nu 
rostise întrebarea. N-ar fi făcut decât să înrăutățească lucrurile. 

In schimb, se așezaseră vizavi unul de celălalt, în timp ce 
soarele scânteia puternic deasupra oceanului de marmură albă 
din Palatul Al Alam, având în faţa lor Portul Mutrah din Vechiul 
Muscat. 

Bineînţeles, Ellen nu-i spusese că tânăra asistentă din spatele 
ei vorbea farsi. 

Anahita fusese instruită să nu spună nimic, cu siguranţă nimic 
în farsi, ci doar să asculte și să-i comunice mai târziu ce 
spusese, de fapt, ministrul de externe. 

Aziz o privise pe Anahita, apoi îi vorbise în farsi. O întrebase 
de unde era. 

Anahita îi aruncase înapoi o privire goală. 

El zâmbise. 

Ellen nu era sigură dacă fusese convins, dar pe măsură ce 
întâlnirea se prelungea văzu că ministrul uitase de Katherine, 
Anahita și Charles Boynton, care stăteau în tăcere în spatele ei, 
și se concentra asupra secretarului de stat american. 

— Adică preşedintele Nasseri vă spune toate lucrurile 
importante și totuși, zise Ellen, nu știați despre bombele din 
autobuze? Cele plantate de guvernul dumneavoastră? 

Omul acela îi stârnea interesul. Fără îndoială credea în 
obiectivele revoluţiei, dar părea să creadă și că un lran izolat 
era un lran slăbit. 


VP - 210 


lar ministrul îi trimisese semnale subtile și că nu mai avea 
încredere în ruși, vecinii și aliaţii Iranului, și că ar putea fi 
deschis pentru o înţelegere cu Statele Unite. Nu relaţii 
diplomatice totale, nici pe departe, ci o ușoară modificare a 
stării actuale. Lucru care, la cum ieșise Dunn din acordul 
nuclear, ar fi fost un seism pentru lran. 

Cu toate acestea, Aziz spusese foarte clar că noul președinte 
american avea să fie nevoit să înceapă dintr-o poziţie de 
neîncredere foarte puternică. Iranului avea să-i fie greu să intre 
într-un nou acord de supraveghere pentru că ar fi părut slab și 
vulnerabil. 

Secretarul Adams simţea că acum exista o foarte mică breșă, 
creată de o Rusie prădalnică și imprevizibilă și de o Americă 
dispusă să fie mai puţin combativă. 

Misiunea ei era să găsească acea frântură de beneficiu 
reciproc. Și poate, cu timpul, să-l transforme într-o înţelegere 
reală. Astfel încât Iranul să nu mai fie o ameninţare constantă, 
iar americanii și aliaţii lor să nu mai reprezinte o ţintă pentru 
atentate. 

Dar nu ajunseseră încă în punctul acela. Nici pe departe. lar 
atentatele din autobuze căscaseră și mai mult prăpastia. Insă, în 
același timp, îi oferiseră și deschiderea de care avea nevoie. 

— Deci aţi prefera să nu discutăm despre asasinarea 
fizicienilor pakistanezi, spuse ea, și alese o curmală grasă de pe 
platoul cu fructe și alte trufandale pregătit de bucătăria 
Sultanului. Ca să nu mai vorbim despre uciderea celorlalți 
oameni din autobuze. 

— Discut cu plăcere, doar că nu-mi place să fiu acuzat. La 
urma urmei, de ce ar vrea Iranul să ucidă pakistanezi? Și încă 
într-un mod atât de sângeros? Nu are niciun sens, doamnă 
secretar. India, în schimb... 

Își întinse mâinile expresive, invitând-o să-i înţeleagă punctul 
de vedere. 

— Aaa, spuse ea, rezemându-se de spătar și întinzând la 
rândul ei mâinile. Bashir Shah, în schimb... 

Văzu cum bărbatul din faţa ei înmărmurește. Lumina soarelui 
scânteia pe broboanele de transpiraţie care-i apăruseră pe 
sprâncene. 


VP - 211 


Zâmbetul îi dispăruse, iar în ochi nu i se mai citea nici urmă 
de amuzament. Îi arunca priviri urâte. Masca politeţii îi 
alunecase de pe chip. 

— Poate ați dori să discutăm între patru ochi? propuse ea. 


Când ceilalţi plecară, Ellen se aplecă spre ministrul Aziz, iar el 
se aplecă spre ea. 

— Havercrafte man pore mrmhi ast. 

Rosti cuvintele rar, încet, cu grijă. Văzu că sprâncenele 
cenușii ale celuilalt se ridică. 

— Serios? întrebă el. 

Ellen își descreți fruntea. 

— Ce am spus? Asistenta mea a căutat expresia și mi-a 
comunicat-o. Am tot exersat. 

— Sper doar că ce mi-aţi spus nu e adevărat. Aeroglisorul 
dumneavoastră e plin de ţipari. 

Buzele lui Ellen se strâmbară într-un zâmbet pe care făcea 
eforturi clare să-l controleze. În cele din urmă cedă și izbucni în 
râs. 

— lertaţi-mă. Adevărul e că aeroglisorul meu nu are ţipari. 

Fu rândul lui să râdă. 

— N-aș fi atât de sigur. Acum, ce voiaţi să spuneţi, doamnă 
secretar? 

— În engleză, expresia pe care o căutam e să dăm cărțile pe 
față. 

— De acord. E momentul să fim sinceri. 

Ea îi sustinu privirea și încuviință dând din cap. 

— Un mesaj a fost trimis din casa unuia dintre cei mai buni 
specialiști în fizică nucleară din Teheran. Ne avertiza în privinţa 
atentatelor din autobuze. Din nefericire, ofiţerul din serviciul de 
externe care a primit mesajul a crezut că e spam și l-a ignorat 
până a fost prea târziu. 

El nu spuse decât: 

— Păcat. 

Dacă ministrul de externe iranian era surprins de candoarea 
ei, era un diplomat mult prea versat ca s-o arate. 

Timpul nu era de partea lor și aveau de acoperit mult teren. 
Reușise să rămână singură cu el mai repede decât se așteptase, 
iar acum trebuia să mai treacă linia de sosire. 


VP - 212 


— Fizicianul și familia lui sunt acum în arestul poliției 
dumneavoastră secrete. 

— Nu există așa ceva, spuse el. 

Un răspuns mecanic pentru urechile ţiparilor care ar fi putut 
să-i asculte. 

Ea îl ignoră. 

— Guvernul Statelor Unite ar considera o favoare eliberarea 
lor, împreună cu a celorlalţi doi iranieni duși în arest în același 
moment. 

— Chiar dacă i-am avea noi, mă îndoiesc că ar putea fi 
eliberați. Dumneavoastră le daţi drumul trădătorilor și spionilor? 

— Dacă există un beneficiu mai mare, da. 

— Și pentru Iran care ar fi acest beneficiu? 

— Mulţumirile noului președinte. O datorie personală. 

— Am primit mulţumirile vechiului președinte. Și au fost 
substanţiale. S-a retras din tratatul nuclear, permițându-ne să 
avem independența de care Iranul are nevoie ca să-și dezvolte 
programul pașnic de energie nucleară. Fără intervenţii din 
exterior. 

— E adevărat. Dar a permis și eliberarea lui Bashir Shah. Dr. 
Shah ar fi cobra din aeroglisor, nu credeţi? 

Aziz o ţintui cu privirea. lar ea îi făcu la fel lui. Așteptau. Și 
așteptau. 

— Ce doriţi, de fapt, doamnă secretar? 

— Vreau să știu de unde aţi aflat despre fizicienii pakistanezi 
și ce știți despre planurile lui Shah. Și vreau ca oamenii aceia să 
fie eliberați. 

— De ce am face toate acestea? 

— Pentru că dacă vrei să ai prieteni, trebuie să fii tu însuți un 
prieten. De ce aţi acceptat să ne întâlnim? Pentru că știți că 
Rusia e instabilă, schimbătoare. Sunteţi tot mai izolaţi. 
Republica Islamică lran are nevoie, dacă nu de prieteni, atunci 
măcar de mai puţini dușmani. Shah, cu ajutorul Pakistanului, e 
pe cale să ofere capacităţi nucleare cel puţin încă unei ţări din 
regiune. Poate chiar unor organizaţii teroriste. De asta i-aţi ucis 
pe oamenii de știință. Dar mai există și alţii. Nu-i puteţi omori pe 
toţi. Aveţi nevoie de noi ca să opriţi planul. Și noi de 
dumneavoastră. 


VP - 213 


Câteva minute mai târziu, secretarul Adams și ministrul Aziz 
se despărțiră. Ministrul de externe iranian se îndreptă direct 
spre aeroport pentru drumul scurt cu avionul înapoi spre casă, 
în timp ce Ellen îi ceru Sultanului bunăvoința de a-i permite să 
mai rămână puţin în palatul lui. 

Stând pe terasă, lângă balustradă, și privind pe deasupra 
portului antic, plin de povești, secretarul de stat al Americii 
telefonă în ţară. 

— Barb? Trebuie să vorbesc cu președintele. 

— E puţin ocupat... 

— Acum. 


Barb Stenhauser rămase în spate și se uită cum președintele 
Williams acceptă apelul. 

— Ellen, cum a mers? 

În voce i se simţea ceva mai mult decât o notă de neliniște. 

— Trebuie să merg la Teheran. 

— Da. lar eu am nevoie de 90% în sondaje. 

— Nu, Doug, tu vre; asta. Eu vorbesc despre o nevoie. 
Ministrul Aziz mai că n-a recunoscut direct că ei au pus 
bombele, și cred că avem o șansă să-i salvăm pe oamenii noștri 
și să obţinem informaţii despre Shah, dar Aziz nu o să ne dea 
niciodată ce avem nevoie. Nu poate. Numai președintele poate. 
Și poate nici chiar Nasseri. S-ar putea să trebuiască să vorbim 
cu ayatollahul. 

— N-o să obţii niciodată o audienţă cu liderul suprem. 

— N-o să obţin dacă nu încerc. O să ajute dacă le demonstrez 
că sunt dispusă să merg la ei. 

— Nu le demonstrezi decât că ești disperată. Pentru 
Dumnezeu, Ellen, tu chiar n-ai minte? Cum ar arăta dacă primul 
loc pe care-l vizitezi în calitate de secretar de stat e o ţară care 
ne-a jurat să ne fie dușman, care ne-a bombardat petroliere, ne- 
a doborât avioane, a ocrotit teroriști și acum a omorât civili 
nevinovați? 

— Nu e nevoie să afle nimeni. Pot să intru și să ies în câteva 
ore. Pot să iau un avion particular. Știe cineva că sunt în Oman? 

— Nu. Am pus absenţa ta pe seama faptului că ești la un spa 
de lux în Coreea de Nord. 

Ellen scăpă un hohot de râs. 


VP - 214 


— Nu poţi face asta virtual? întrebă președintele. Nu putem 
risca să creadă cineva că te dai bine pe lângă inamicii noștri. 

In partea cealaltă a încăperii vedea bancul de monitoare pe 
care apăreau capete vorbitoare. Așa-zișii experţi. Majoritatea, 
dacă nu chiar toţi, se întrebau care e locul administraţiei 
Williams în toată povestea aceea. Cum de nu aflaseră despre 
atentate. Ce altceva nu mai știau? 

Fostul secretar de stat apăruse la Fox News și explica faptul 
că în timpul administraţiei precedente o asemenea catastrofa nu 
se întâmplase și nici n-ar fi putut să se întâmple. Și cine știe ce 
s-ar mai fi putut întâmpla, pe pământ american, cu o asemenea 
conducere slabă din Biroul Oval. 

— Imi dau seama cum poate părea, admise Ellen, dar în 
sfârșit avem ocazia să ajungem până la Shah și să-i oprim 
planurile. Trebuie să fiu acolo în persoană. Trebuie să dau 
dovadă de bunăvoință. 

— Știm dacă iranienii măcar au informaţiile astea? 

— Nu, recunoscu Ellen. Dar au mai mult decât avem noi. Știau 
despre fizicieni. Ce nu înţeleg e de ce au considerat că trebuie 
să arunce în aer autobuze întregi. De ce nu i-au împușcat pur și 
simplu? Ar fi fost mult mai ușor. 

— Ca să-i dea de exemplu? sugeră Williams. Au făcut ei și mai 
rele... 

— Tot nu are sens. Răspunsurile sunt la Teheran, la fel și 
Zahara Ahmadi și agenţii noștri. Au fost arestaţi de poliţia 
secretă. Trebuie să încercăm să-i scoatem de-acolo și să aflăm 
ce știu iranienii despre Shah. Dacă nu știu ei ce a planificat Shah 
și unde este, atunci poate știu pe cineva care știe. 

— De ce ne-ar spune nouă? 

— Pentru vor ca noi să-l oprim. 

— Atunci de ce nu ne-au spus mai devreme? Dacă vor ajutorul 
nostru, de ce nu ne spun despre fizicieni? 

— Uite ce e, nu știu. De asta trebuie să merg la Teheran. 

— Și dacă iese prost? Dacă iranienii hotărăsc să publice 
imagini în care tu te pleci în faţa Marelui Ayatollah sau a 
președintelui Nasseri? Sau dacă te arestează? Dacă te acuză de 
spionaj? Atunci ce mai facem? 

— Știu ce, răspunse ea, cu un glas devenit brusc de gheață. 
Știu că n-o să negociezi pentru eliberarea mea. 

— Ellen... 


VP - 215 


— Am acordul tău sau nu? Sultanul a fost îndeajuns de amabil 
încât să-mi împrumute unul dintre avioanele lui, și trebuie să le 
spun și lor. Şi am nevoie să ajung acolo înainte ca iranienii să se 
răzgândească și să apeleze la ruși. 

— Bine, spuse Williams. Du-te. Dar dacă intri în bucluc... 

— Sunt pe cont propriu. Am făcut totul cu de la mine putere. 
Nu m-am consultat cu tine. 

Lașule, îşi zise ea când închise. 

Nebuno, își zise el când închise. 

— Adu-l aici pe Tim Beecham, se răsti el. 

— Da, domnule președinte. 

În timp ce șefa lui de cabinet ieșea din încăpere, Doug 
Williams se holbă la monitoare și simţi cum pereţii Biroului Oval 
încep să se învârtă. Ca într-o centrifugă. Care separa lichidele de 
solide. 

Lăsând în urmă numai materia densă. 


VP - 216 


Capitolul 24 


— Ok, am intrat, zise Pete Hamilton. Ce vrei să găsesc? 

Betsy îl instalase în biroul lui Boynton și îi dăduse numele de 
utilizator și parola de acces la informaţiile secrete, dar nu 
înainte să încuie ușa principală de la birourile Secretarului de 
Stat, precum și pe cea de la biroul lui Ellen și al șefului ei de 
cabinet. 

Își luase toate măsurile de precauţie - numai nu lipise 
canapeaua de ușă, dar se gândea dacă nu cumva ar fi bine să 
facă și asta. 

— Tot ce poţi despre Tim Beecham. 

Degetele lui Hamilton plutiră deasupra tastaturii în timp ce el 
se uită fix la ea. 

— lisuse! Directorul National Intelligence? 

— Da. Timothy T. Beecham. Și, dacă tot faci asta, află și de la 
ce e T-ul ăla. 

Două ore mai târziu, când soarele tocmai începea să răsară, 
Hamilton își împinse violent scaunul de lângă birou. 

— Ai găsit ceva? întrebă ea apropiindu-se ca să rămână în 
spatele lui. Ce-i asta? 

Hamilton își frecă figura cu ambele mâini. Ochii îi erau 
injectaţi și era tras la față. 

— Asta-i tot ce am putut să găsesc despre Beecham. 

— In două ore? 

— Da. Cineva nu vrea să știm mai multe. Niciun raport, niciun 
e-mail, nicio însemnare de la vreo întâlnire sau din agenda lui. 
Documentele dintr-o perioadă de patru ani au dispărut. Nimic. 
Nimic din lucrurile care, prin lege, trebuie păstrate. Au dispărut 
toate. 

— Au dispărut unde? Au fost șterse? 

— Sau mutate. Într-un alt departament, unde nimănui nu i-ar 
trece prin cap să verifice. Ar putea fi oriunde. Sau au îngropat 
informaţiile atât de adânc că nu pot să le găsesc. 

— De ce? 

— Nu-i limpede? Vor să ascundă ceva. 

— Mai sapă. 


VP - 217 


— Nu mai am unde. Am ajuns la fund. 

Betsy încuviinţă dând din cap, cumpănind. 

— Bine, deocamdată am mers pe urmele lui Beecham. Poate 
că ar trebui să ne uităm în altă parte, să ne furișăm pe la 
spatele lui. Să găsim o ușă dosnică. 

— Shah? Talibani? 

— Papioane. 

— Poftim? 

— Tim Beecham poartă papioane. Îmi amintesc că am citit un 
articol despre el în ziarul de D.C. al lui Ellen, la secţiunea de 
modă. 

— Așa, și? 

— Și înseamnă că trebuie să aibă o arhivă cu toate apariţiile 
în presă. Doar există un serviciu de monitorizare media, nu? Tim 
Beecham n-a fost directorul National Intelligence în timpul 
administraţiei Dunn. Pe atunci era consilier de rang înalt în 
domeniul informațiilor. N-avea cum să-i fie preluate declaraţiile 
în prea multe articole. Dar într-unul despre modă? Un articol 
lejer într-un ziar notoriu pentru cum critica orice făceau oamenii 
lui Dunn? Cred că au sărit în sus de bucurie când s-a ivit ocazia 
asta. 

— Papioane? 

— Pe Al Capone l-au prins pentru evaziune fiscală, răspunse 
Betsy și se aplecă mai mult spre ecran. De ce să nu-l prindem și 
noi pe Beecham pentru papioane? Laţul din jurul gâtului lui. 
Sigur nu s-au chinuit să treacă papioanele la secret. Găsește 
articolul și o să-l găsești și pe el. 

Pete Hamilton înţelese. Papioanele puteau fi puntea, puntea 
pe care uitaseră să o ardă, spre o comoară de informaţii 
incriminatoare. 

— Mă duc să iau cafea, zise Betsy. 

— Și prăjituri, strigă Pete după ea. Melci cu scorţișoară. 

Când ieși din biroul lui Boynton, urmărită de zgomotul 
degetelor care loveau tastele, își aminti că promisese să-l sune 
pe rangerul generalului Whitehead și să-i ceară s-o protejeze. 

| se părea caraghios. Imposibil de crezut că în mediul familiar 
al birourilor Secretarului de Stat, în adâncurile clădirii 
Departamentului de Stat, putea exista vreo ameninţare pentru 
viaţa lor. Dar atunci își dădu seama exact ce trebuie să fi simtit 
oamenii aceia din autobuze. 


VP - 218 


Dar, mai întâi, cafeaua și melcii cu scorțișoară. 

Când cobori în cantina de la primul etaj, pe Betsy o linişti 
gândul că măcar aflaseră de la ce era T-ul din Timothy 7. 
Beecham. Cu toate că și asta i se părea ciudat. 


lranianca mai în vârstă trimisă de guvernul din Teheran făcu 
un pas înapoi și o studie pe Ellen. Apoi zise în engleză: 

— Merge. 

Se aflau în dormitorul din avionul sultanului, oprit acum într- 
un hangar al Aeroportului International Imam Khomeini din 
Teheran. Femeia își îndreptă apoi atenţia spre celelalte 
persoane din cabina spațioasă. Katherine Adams și Anahita 
Dahir erau îmbrăcate la fel și erau la fel de imposibil de 
recunoscut sub burqa din cap până-n picioare pe care o purtau. 

Inainte să se îmbarce în avionul Sultanului în Oman, 
secretarul Adams îl sunase pe ministrul Aziz ca să se intereseze 
de portul naţional. El înţelesese imediat de ce. 

Apoi, cât încă se aflau în terminalul din Oman, Ellen o luase 
pe Anahita deoparte. 

— Cred că ar trebui să rămâi aici. Dacă iranienii află cine ești, 
și probabil o să afle, ar putea apărea necazuri. Ai putea fi 
arestată ca spion. 

— Știu, doamnă secretar. 

— Ştii? 

Anahita zâmbi. 

— Am trăit toată viaţa cu frica a ce s-ar întâmpla dacă 
iranienii îmi găsesc familia. Mi se pare de neconceput că intru 
direct în groapa cu lei. Dar ieri i-am văzut pe părinţii mei și am 
văzut ce le-au făcut secretele și frica. Am văzut ce fel de viaţă 
au dus, mereu cu frica în sân. M-am săturat să-mi fie frică. M-am 
săturat să mă fac mică de teamă că o să mă vadă cineva. Gata. 
In plus, orice s-ar întâmpla, n-are cum să fie mai rău decât ce 
mi-am imaginat deja. 

— Nu știu dacă e adevărat, zise Ellen. 

— Nu știți ce mi-am imaginat. Am crescut cu povești despre 
demoni care vin noaptea. Khrafstra. Cel mai frică îmi era de A/. 
Sunt invizibili. iți dai seama că sunt acolo numai prin lucrurile 
cumplite care se întâmplă. 

lar lucruri cumplite se întâmplau cu siguranţă. 


VP - 219 


Ellen își aminti de figura Anahitei când auzise prima dată că 
Bashir Shah era în spatele atentatelor. 

— lar Shah e un AP 

— Aş vrea eu. E Azhi Dahaka. Cel mai puternic dintre demoni, 
îi ascultă porunca o armată de Ari aducători de haos, teroare. 
Moarte. Azhi Dahaka e creat de minciuni, doamnă secretar. 

Cele două femei se uitară una la cealaltă. 

— Înţeleg, spuse Ellen. 

Făcu un pas în lături și o privi pe Anahita cum se îmbarcă în 
zborul spre Teheran. 


Chiar înainte ca avionul să aterizeze, Ellen telefonase la 
spitalul din Frankfurt ca să vorbească cu Gil. 

— Cum adică a plecat? se răsti ea. 

— Îmi pare rău, doamnă secretar. A spus că sunteţi la curent. 

Alte minciuni, își zise Ellen, privind pe fereastră la Iranul de 
sub ei. Persia. Își puse problema dacă, încordându-și privirea 
suficient de tare, reușea să-l vadă pe Azhi Dahaka gonind spre 
Teheran în întâmpinarea avionului. Sau oare demonul era 
ocupat în altă parte? Oare se târa spre țărmurile Statelor Unite, 
prinzând puteri noi după toate minciunile care se spuseseră? 

— Și rănile lui? o întrebă pe doctoriţă. 

— Nu îi pun viaţa în pericol, și e adult. Poate semna singur 
pentru externare. 

— Știţi unde a plecat? 

— Mă tem că nu, doamnă secretar. 

Apoi încercă să-l sune pe numărul personal, dar îi răspunse 
altcineva. O asistentă. Gil îi dăduse telefonul și o rugase să aibă 
grijă de el, îi explică asistenta. 

Ca să nu poată fi urmărit, își dădu seama Ellen. 

— V-a mai spus altceva? întrebă ea. 

— Nu. 

— Ce e? Mai e ceva, nu? 

Își dădea seama din vocea asistentei. 

— Mi-a cerut împrumut două mii de euro. 

— Și i-aţi dat? 

— Da. l-am scos de la bancă ieri. 

Ceea ce însemna, constată Ellen, că se gândise s-o șteargă 
încă de atunci, și că nu-i spusese nimic. 

— De ce i-aţi dat banii? 


VP - 220 


— Pentru că era disperat, răspunse ea. Și e fiul 
dumneavoastră, și am vrut să ajut. Am făcut ceva greșit? 

— Nu, deloc. O să am grijă să primiţi banii înapoi. Dacă vă mai 
dă vreun semn, vă rog anunţaţi-mă. Danke. 

După ce încheie convorbirea, îi sună telefonul. 

— O propoziţie atributivă pusă aiurea intră într-un bar... 

Betsy! Pe Ellen o cuprindea mereu un sentiment de ușurare 
când îi auzea glasul. 

— „.„.deţinut de un om cu un ochi de sticlă pe care-l cheamă 
Ralph. Ce e? Ai găsit ceva? 

— Nu am găsit nimic, absolut nimic, despre Tim Beecham. 
Totul e ascuns undeva foarte adânc. Ceea ce, în sine, e destul 
de grăitor, nu crezi? 

— Betsy, trebuie să găsim ceva. Trebuie să găsim dovezi că el 
e în spatele poveștii. El o să spună că e o înscenare. Că încearcă 
cineva să-l implice. Trebuie să-l avertizez pe președinte, dar nu 
pot să fac asta fără dovezi. 

— Știu, știu. Încercăm. Și cred că e posibil să fi găsit o cale de 
acces, printr-o ușă dosnică. Datorită ţie. 

— Mie? 

— Mă rog, nu ţie, ci ziarului tău din D.C. A apărut un articol de 
modă despre brokeri de putere care poartă papioane. 

— Serios? Trebuie să fi fost o lună înceată. 

— Se dovedește că e posibil să fi fost cel mai important 
subiect abordat de trustul tău de presă. Toate documentele 
despre Beecham au fost îngropate într-un alt fișier, unde nu le- 
am găsi niciodată. N-am ști nici de unde să începem căutările. 
Numai că au clasat și articolul cu papioanele, singurul interviu 
pe care l-a dat vreodată când lucra pentru Dunn. Nu-mi 
imaginez că l-au secretizat. Pete Hamilton îl caută chiar acum. 

— Când îl găsiţi, găsiţi și restul. 

— Așa sper. 

Betsy auzi un oftat profund la celălalt capăt al liniei. 

— Mă anunţi dacă vă conduce la ceva important? 

— O să fii prima persoană care află. A, totuși am găsit ceva 
despre Beecham. Am descoperit de la ce vine T-ul. N-o să-ţi vină 
să crezi. 

— De la ce? 

— Numele lui complet e Timothy Tămbălău Beecham. 


VP - 221 


— Al doilea lui nume e Tămbălău? întrebă Ellen, abţinându-se 
cu greu să râdă. Cine-și botează copilul așa? 

— Ori e un nume care a apărut în familie din vechime, ori 
părinţii lui au bănuit ceva... 

Că aduseseră pe lume un A/, își zise Ellen. 

— A, și l-am sunat pe căpitanul Phelan, ranger-ul, spuse 
Betsy. E pe drum. 

— Mulţumesc. 

— Tu unde ești? 

— Acum aterizez la Teheran. 

— Anunţă-mă dacă... 

— Așa o să fac. Și tu. 

Avionul înconjură Aeroportul Internaţional Imam Khomeini din 
Teheran. Respirația lui Ellen aburi geamul în timp ce ea fredonă 
o melodie aproape uitată. 

Și atunci secretarul de stat al Americii își dădu seama care 
era cântecul pe care-l fredona. O piesă a formaţiei Horslips. 

— Trouble, trouble, murmură ea versurile. Trouble with a 
capital T. 

Când avionul se opri în hangar, iranianca urcă la bord cu cele 
trei burqa pe care le ceruse secretarul de stat. 

Câteva minute mai târziu ieșiră din avion. Femeile coborâră 
pe scări, iar Charles Boynton veni în urma lor. 

Femeile occidentale avură grijă să nu se împiedice în faldurile 
lungi, care le acopereau din cap până în picioare, lăsându-le 
numai o fantă acoperită cu plasă în dreptul ochilor. 

lraniencele nu purtau de obicei burqa completă - lucru care 
se practica mai cu seamă în Afganistan -, dar erau îndeajuns de 
multe îmbrăcate așa astfel încât cele trei să nu iasă în evidenţă 
în peisaj. Și nici ca vreun observator oarecare, vreun lucrător la 
aeroport sau vreun șofer n-avea să-și poată da seama că 
secretarul de stat american tocmai aterizase în Iran. 

Ellen Adams ajunse la ultima treaptă, apoi păși pe asfalt. 
Primul înalt oficial american care punea piciorul în lran de la 
președintele Carter, în 1979. 


— Să-mi trag una, zise Pete Hamilton și o privi pe Betsy pe 
deasupra monitorului. Am intrat. 

— Unde? întrebă Denise Phelan lăsând deoparte melcul cu 
scorţișoară. 


VP - 222 


Betsy zâmbea cu gura până la urechi. 

— Stai să-l anunţ pe șeful tău mai întâi. 

Îl sună pe generalul Whitehead și îi spuse. 

— Papioane! exclamă Șeful Statului Major Interarme și râse. 
Sunteţi o femeie periculoasă. Vin imediat. 


— Domnule doctor Shah, avionul secretarului de stat nu a 
aterizat la Islamabad, conform planului, spuse aghiotantul. 

— Atunci unde e? 

— Credem că la Teheran. 

— E imposibil. Nu poate fi atât de nesăbuită. Aflaţi unde e. 

— Da, domnule. 

Bashir Shah sorbi din limonadă și privi în gol. De-a lungul 
timpului, aproape că începuse s-o îndrăgească pe Ellen Adams. 
Ajunsese s-o cunoască destul de intim, lucru care născuse o 
legătură curioasă între ei doi. 

— Oare ce pui la cale? șopti pentru sine. 

O cunoștea îndeajuns de bine încât să știe că își cumpănea cu 
grijă mutările înainte să acţioneze. Cu toate că era posibil ca el 
s-o fi zdruncinat atât de tare încât să facă greșeala aceea. 

Sau poate că nu era o greșeală. 

Poate că el era cel care comitea o greșeală. Gândul i se păru 
atât de străin, atât de neașteptat, încât își dădu seama că ele 
cel zdruncinat. Un ghimpe de îndoială, mărunt, abia simţit. Dar 
era acolo. 

Aghiotantul se întoarse câteva minute mai târziu și îl găsi pe 
Dr. Shah aranjând tacâmurile de pe masă, pregătite pentru 
oaspeții săi de la prânz. 

— E la Teheran, domnule. 

Bashir Shah procesă informaţia privind pe deasupra terasei 
spre ocean. Ce diferenţă faţă de anii aceia de arest la domiciliu 
din Islamabad, unde lumea lui se întindea doar până la 
marginea grădinii luxuriante. 

N-avea să-și mai permită vreodată să cadă în detenţie, 
indiferent cât de confortabilă. 

— Şi fiul? 

— E exact unde aţi prezis. 

— Nu am prezis. N-am ghicit nimic. Și nici nu s-a dus acolo de 
bunăvoie. Nu avea de ales. 


VP - 223 


Măcar pe un membru al familiei aceleia blestemate se putea 
baza că merge acolo unde e împins să meargă. 

— Pregătește-mi avionul. 

— Dar, domnule oaspeţii de la prânz o să ajungă aici în... 

O privire de la Shah îl făcu să închidă gura și se grăbi să sune. 

— Nu poate anula, spuse femeia de la celălalt capăt al liniei. 
Cine se crede? E o onoare să-l aibă pe fostul preșe... 

— Dr. Shah își cere sincer iertare. A intervenit o urgenţă. 

Bashir Shah urcă în limuzina blindată, întorcând spatele 
Oceanului Atlantic. Văzuse apă cât pentru o viaţă de om. 
Constată că tânjea după o grădină. 


VP - 224 


Capitolul 25 


Gil Bahar părăsise spitalul din Frankfurt imediat ce plecase 
mama lui. 

In timp ce se îmbrăca, asistenta tânără îi dădu banii. Gil 
bănuia că erau economiile ei de-o viaţă. 

— O să mă întorc. O să ţi-i dau înapoi. 

— Sora mea mai mică trebuia să fie în autobuzul ăla. Nu l-a 
prins. Ştiu că încerci să oprești să se mai întâmple încă ceva. l- 
ai. Du-te! 

Când se sui în mașină și porni spre aeroport, deschise geanta. 
Banii erau înăuntru. La fel și niște medicamente și bandaje. 

Luă un calmant și le păstră pe celelalte pentru altă ocazie. 

Câteva ore mai târziu, în clipa când mama lui încerca să sune 
la rezerva din Frankfurt, Gil Bahar cobori din avion și privi 
împrejur. 

Peshawar. Pakistan. 

Simţi cum i se strânge stomacul și inima i-o ia la goană, și 
preţ de o clipă se întrebă dacă nu cumva o să leșine, când tot 
sângele din cap i se strânse în stomac. Corpul lui parcă ar fi 
încercat să scape de amintirea sângelui celuilalt. De amintirea 
celorlalte capete. 

Nu mai călcase în Peshawar de când fusese răpit. De la 
groaza pe care o simţise dându-și seama că nu-l răpiseră ISIS 
sau Al-Qaeda, lucru care ar fi fost cumplit oricum. Nu, căzuse în 
mâinile Familiei Pathan. 

Mai puţin cunoscuţi decât ceilalţi jihadiști, probabil pentru că 
oamenilor le era teamă și numai să le recunoască existența, 
darămite să le mai și rostească numele, Pathan era o familie 
extinsă, a cărei influenţă se întindea în Al-Qaeda, printre 
talibani, chiar și în forțele de securitate. Erau niște fantome. Și 
nu-ți doreai sub nicio formă să fii acolo când se materializau. 

Când sacul îi fusese scos de pe cap și ochii i se obișnuiseră cu 
lumina, constatase că era într-o tabără Pathan, la granița dintre 
Pakistan și Afganistan. 

lar Gil Bahar își dăduse seama că e mort. Și că o să fie oribil. 


VP - 225 


Dar reușise să scape. Fugise cât de repede putea, cât de 
departe putea. lar acum fugea cât de repede putea și cât de 
departe putea, ca să se întoarcă. 

Incercă să pară liniștit când grănicerii de la aeroport îl 
studiară cu atenţie. Nu aveau parte de prea mulţi turiști. 

— Sunt student, explică el. Lucrez la doctorat. E despre 
Drumul Mătăsii. Știaţi că... 

Se auzi un zgomot înfundat când ștampila îi lovi pașaportul și 
i se făcu semn să treacă. 

Când ieși din aeroport și păși în căldura, praful și agitația 
orașului de aproape două milioane de locuitori, Gil se opri. Niște 
bărbaţi slăbănogi se repeziră spre el. 

— Taxi? 

— Taxi? 

Gil își făcu mâna streașină la ochi, ca să se ferească de razele 
soarelui, apoi îl alese pe unul dintre șoferi, care întinse mâna să- 
i ia geanta. Dar Gil ţinu strâns de ea, aproape plesnindu-l pe 
celălalt peste mână. 

Se sui în taxiul ca vai de lume și se sprijini de spătarul 
banchetei. Abia când orașul se mai vedea doar în oglinda 
retrovizoare spuse ceva. 

— Salam alaikum, Akbar. 

— Incepi să prinzi accentul, rahat cu faţă ce ești! 

— Rahat cu ochi e mai bine. Rahat cu față mă duce cu gândul 
la ceva vesel. 

— Pe tine ar trebui să te ducă cu gândul la sex anal, zise 
Akbar și îl auzi pe Gil râzând în spate. Și pacea fie cu tine, 
prietene. 

Akbar ieși de pe autostradă și porniră hurducăind pe drumuri 
tot mai desfundate, în care rămăseseră urmele multor mașini. 
Drumul Mătăsii nu era deloc neted, după cum descoperiseră pe 
propria piele Alexandru cel Mare, Marco Polo, Gingis Han și alţii. 


În timp ce Șeful Statului Major Interarme stătea la biroul lui 
Charles Boynton și citea sms-urile și e-mailurile, expresia de pe 
figura lui era întunecată. 

— Deocamdată nimic care să-l incrimineze în mod deosebit, 
spuse el, și ridică privirea pe deasupra computerului. Shah este 
pomenit, dar numai în trecere. Îţi lasă impresia că Beecham nu 
știa cine e. 


VP - 226 


Generalul Whitehead se uită la ceilalţi. Biroul șefului de 
cabinet al secretarului de stat mirosea a cafea și melci cu 
scorţișoară. Betsy Jameson și Pete Hamilton stăteau de cealaltă 
parte a biroului, iar căpitanul Phelan ocupase o poziţie 
strategică lângă ușă. 

Storurile fuseseră coborâte și draperiile trase. Era primul lucru 
pe care-l făcuse generalul când ajunsese. Nu ca să oprească 
soarele, ci ca să oprească vederea unei lunete. 

Se cufundaseră adânc în fișierele ascunse despre Timothy 
Tămbălău Beecham. Dar asta însemna și că pericolul era mai 
mare. 

— Există un motiv pentru care cineva s-a chinuit atâta cu 
documentele despre Beecham, spuse Whitehead și îi cedă 
scaunul lui Hamilton, care se apucă din nou de lucru. Trebuie să 
fi durat săptămâni întregi să ascundă toate astea. 

Dădu din cap în timp ce se gândea. 

— Da, e ceva acolo. 

— O să-l găsesc, spuse Hamilton derulând lista de documente 
și trecându-le rapid în revistă. 

— Tămbălău chiar e al doilea lui prenume? întrebă Whitehead. 

— Se pare că da, răspunse Betsy. Ințeleg de ce nu-l folosește 
niciodată. Am crezut că poate litera T vine de la Trădător. 

Bert Whitehead se întoarse ca să arunce o privire dezgustată 
computerului, de parcă aparatul ar fi fost un colaboraţionist. 
Apoi reveni cu ochii asupra lui Betsy. 

— Unde e secretarul Adams acum? 

Inainte ca Betsy să poată răspunde, Hamilton zise: 

— Ok, deocamdată e destul. Mi s-au împăienjenit ochii, mi-e 
că fac o dandana. Trebuie să mă odihnesc. 

Inchise computerul. 

— Pot să preiau eu, se oferi Betsy. _ 

— Nu, și tu ai nevoie de somn. N-ai dormit toată noaptea. In 
plus, eu știu prin ce documente m-am uitat. Am un sistem. Tuo 
să mi-l strici. O oră, după care o să fiu mai vioi. 

— Are dreptate, zise Whitehead și se întoarse spre căpitanul 
Phelan. Noi știm cât de importantă e odihna. Cât de important e 
să fii energic. Nu-i așa, căpitane? 

— Da, domnule. 


VP - 227 


Generalul Whitehead își luă chipiul de pe birou, aruncându-i 
lui Hamilton o privire rapidă cu niște ochi pătrunzători, care-l 
cumpăneau. Apoi se apropie de ușă. 

— Sunteţi sigură că puteţi avea încredere în el? îi șopti lui 
Betsy. A lucrat pentru Dunn. 

— Şi dumneavoastră la fel. _ 

— Aăă, nu. Eu am lucrat pentru poporul american. Incă lucrez. 
Dar el? 

Își folosi chipiul ca să arate spre Pete Hamilton, care-și 
încrucișase brațele pe tastatură și își așezase capul pe ele. 

— Nu sunt așa de sigur. 

Se întoarse înapoi spre Betsy și deodată zâmbi. 

— Papioane... Sunteţi o mare figură! Când se termină toate 
astea, sper să mă însoţiţi pe mine și pe soţia mea la cină. Nu la 
Off the Record. 

Betsy zâmbi. 

— Mi-ar face mare plăcere. 

Când se termină toate astea, își repetă ea în gând și privi cum 
căpitanul Phelan îl însoțește pe general de-a lungul Coridorului 
de Mahon până la lifturi. Vorbeau mult prea încet ca ea, sau 
oricine altcineva, să-i poată auzi. 

Când se termină toate astea. 

Ce gând plăcut... 

— Inchide ușa, spuse Pete Hamilton când ea se întoarse în 
biroul lui Boynton. 

Era cât se poate de treaz și se conecta din nou la computer. 

— De fapt, mai bine o încui. 

— De ce? 

— Te rog. 

Făcu așa cum o rugase, apoi i se alătură. Degetele îi zburau 
pe taste, iar sunetele care se auzeau păreau aidoma pașilor 
unui alergător în cursă. O cursă de urmărire. 

Apoi se opri și se ridică, astfel încât Betsy să-i ia locul și să 
citească ce găsise, și capturase, în dreptunghiul negru al 
monitorului. 

— Ai dibuit-o? întrebă ea așezându-se pe scaun, deși ceva din 
expresia pe care o afișa pe figură, din paloarea lui, îi servi drept 
semnal de avertisment. 

Nu era ce se așteptaseră. Își dădea seama că era mult, mult 
mai rău. 


VP - 228 


Trebui să parcurgă materialul de două, trei ori. Apoi derulă în 
jos. Apoi din nou în sus. Abia pe urmă avu suficientă încredere în 
sine cât să se uite la Hamilton. 

— De asta ai închis computerul? întrebă ea. 

El dădu aprobator din cap, privind memorandumul de pe 
ecran. 

Prin documentul acela se acorda sprijin total planului 
pakistanezilor de a-l elibera pe Dr Shah din arestul la domiciliu. 

După ce derulară imaginea de pe ecran în jos, se uitară în 
tăcere, înlemniţi, la al doilea memorandum. Documentul 
recomanda cu tărie ieșirea din acordul nuclear cu lranul. 

Un al treilea explica amănunţit de ce nu era necesar sau 
recomandabil să existe vreun plan pentru după retragerea 
trupelor din Afganistan. 

Memorandumurile erau marcate ca având cea mai înaltă 
prioritate și clasificate drept top secret. Și erau semnate de 
Șeful Statului Major Interarme. Generalul Albert Whitehead. 

— Hopa! 


— Doamnă secretar, se aplecă să-i șoptească șeful corpului 
de securitate, aveți un apel. 

— Mulţumesc, îi răspunse ea tot în șoaptă. Dar nu pot să 
răspund acum. 

— E de la consiliera dumneavoastră, doamna Jameson. 

Ellen ezită. Ochii ei nu se desprinseră de președintele Nasseri. 

— Vă rog să-i spuneţi că o sun înapoi cât pot de repede. 

Președintele iranian se întâlnise cu secretarul Adams și micul 
ei anturaj la intrarea în clădirea principală a guvernului, unde își 
avea birourile. Ellen îi ceruse permisiunea să-și scoată burqa 
înainte de începerea întâlnirii, ca să-l vadă mai bine, și ca el s-o 
vadă pe ea mai bine. 

— Dar înainte de asta, domnule președinte, aș vrea să vi-i 
prezint pe însoțitorii mei. Șeful meu de cabinet, Charles 
Boynton. 

— Domnule Boynton. 

— Domnule președinte. 

— Fiica mea, Katherine. 

— Aaa, titanul media. Aţi preluat frâiele de la mama 
dumneavoastră. 

Zâmbi fermecător. 


VP - 229 


— Și eu am o fiică. Sper ca într-o zi să-mi ia locul, dacă asta 
va fi dorința poporului. 

Dacă asta va fi dorința Liderului Suprem, vrei să spui, își zise 
Ellen în gând, dar nu rosti niciun cuvânt. 

— Și eu sper, zise Katherine. Ar fi minunat să vedem o femeie 
președinte al Iranului. 

— Așa cum va fi și să vedem o femeie președinte a Statelor 
Unite. Vom vedea cine reușește mai întâi. Poate că veţi ajunge 
amândouă. Sau poate că mama dumneavoastră...? 

Se întoarse din nou spre Ellen și făcu o plecăciune scurtă. 

— Ei, haideţi, domnule președinte Nasseri, zise Ellen. Cu ce v- 
am greșit? _ 

El râse. Era exact răspunsul corect. li intra în joc, dar cu doza 
potrivită de autoironie. 

Acum putea lăsa în urmă șarada aceea și burqa. Dar mai avea 
de făcut o prezentare. Ellen se întoarse spre femeia care stătea 
în stânga ei. 

— lar aceasta e Anahita Dahir, ofiţer la serviciul de externe al 
Departamentului de Stat. 

Anahita făcu un pas în faţă, unul foarte mic. Burqa îi acoperea 
chipul, dar nu-i putea ascunde tensiunea din trup. Parcă emana 
din ea. Ellen, fiind atât de aproape de Anahita, vedea materialul 
cum tremură. 

— Domnule președinte, spuse ea în engleză, apoi trecu pe 
farsi: numele meu de familie a fost cândva Ahmadi. 

Ridică fruntea și se uită fix la el, iar el se uită fix la ea. Una 
dintre gărzile de corp făcu un pas în faţă, dar fu concediată cu 
un semn. 

Deși Ellen nu înţelegea farsi, auzi cuvântul Ahmadi și își dădu 
seama că Anahita o comisese. 

Secretarul Adams se apropie mai mult de ofiţerul ei. 

— Știu cine ești, spuse președintele Nasseri în engleză. Fiica 
lui Irfan Ahmadi. Tatăl tău a trădat Iranul. Și-a trădat surorile și 
fraţii de revoluţie. Și-a trădat propria soră și propriul frate. Și 
cum l-a tratat America? Sursele mele îmi spun că el și mama ta 
sunt la închisoare. Arestaţi pentru simpla infracțiune de a fi 
iranieni. Nu le era frică de noi. Le era frică - se întoarse spre 
Ellen - de voi. 

Planul se sfărâma mult mai repede decât anticipase Ellen. 
Brusc, Coreea de Sud părea o victorie. 


VP - 230 


Deschise gura să spună ceva, să nege acuzaţia, dar apoi își 
aminti de Azhi Dahaka. Demonul care prindea puteri din 
minciuni. 

Cât de ușor ar fi fost, își zise Ellen, să nege adevărul de teama 
să nu alimenteze o minciună și mai mare. Și își dădu seama cât 
de periculos era Azhi Dahaka. Nu pentru că ar fi fost o ființă 
care-i urmărea pe oamenii buni. Nu exista nicio urmărire. Era 
deja acolo. În interiorul lor. Fabricând și dictând minciuni. 

Era trădătorul suprem. 

— Așa este, zise ea. 

Cuvintele ei îi năuciră pe toţi pe moment, reducându-i la 
tăcere. Președintele se uită la ea ca și cum ar fi încercat să-și 
dea seama de ce ar recunoaște secretarul de stat al Americii 
una ca asta. 

— Și avea motive să-i fie frică, continuă ea. Nu pentru că e 
iranian, ci pentru că a minţit cum că n-ar fi. Cu toate că nu de 
asta suntem aici. 

— De ce sunteţi aici? 

— Poate ne veţi permite să ieşim din burqa înainte să 
continuăm discuţia. 

Președintele Nasseri încuviință scurt din cap spre femeia care- 
i întâmpinase la avion cu îmbrăcămintea. Le conduse într-un 
birou alăturat ca să se schimbe și să se împrospăteze. 

Ellen se simţi ușurată să dezbrace burqa, pe care o găsea 
sufocantă. 

— Te simţi bine? o întrebă Katherine pe Anahita, care arăta 
pământie, dar sigură pe sine. 

— Știa multe despre noi, zise Anahita. Tata bănuia că 
fuseseră trimiși spioni, dar eu credeam că e doar paranoic. 

Se apropie de fereastra de la care se vedea centrul vechi. 

Katherine o luă de mână. 

— E-n regulă. 

— În regulă? întrebă Anahita. : 

— Să te simţi ca acasă aici. Asta simţi, nu-i așa? In ciuda 
ciocnirii cu Nasseri. 

Anahita îi zâmbi lui Katherine și oftă. 

— E chiar atât de evident? Cum pot să mă bucur și să-mi fie 
frică în același timp? O parte din mine se teme pentru că sunt 
fericită. Are sens? Mi-a fost frică, ba chiar rușine, de Iran, toată 


VP - 231 


viaţa. Dar uite-mă aici vorbind cu președintele iranian, dintre 
toți oamenii. În farsi. Și... 

Privi pe fereastră. 

— ...mă simt în largul meu aici. Ca și acum aș fi de-a locului. 

Se întoarse înapoi spre Ellen. 

— N-are niciun sens. 

— Nu totul trebuie să aibă sens, remarcă Ellen. Unele dintre 
cele mai importante lucruri din viaţa noastră sfidează raţiunea. 

— „lată care-i taina mea. E foarte simplă”, zise Katherine și o 
strânse pe Anahita de mână. „Limpede nu vezi decât cu inima. 
Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor”. 

Zâmbi spre mama ei. 

— Când eram mică, tata și mama îmi citeau în fiecare seară 
înainte de somn. Cartea mea preferată era Micul Prinţ. 

Ellen zâmbi. Ce simple i se păruseră vremurile acelea! Alături 
de Quinn, de Gil și de micuța Katherine. La fel ca Anahita, Ellen 
Adams n-ar fi putut prezice niciodată unde avea s-o poarte 
viaţa, în Iran. În inima inamicului. Unde mai pui că în rol de 
secretar de stat! Ce surprinsă ar fi fost cea din tinereţe... 

Și, cu toate că nu avea nicio dovadă, secretarul Adams știa 
acum în adâncul sufletului că Anahita Dahir era loială Statelor 
Unite. În mod ironic, tocmai faptul că spusese că se simte ca 
acasă în Iran o convinsese în cele din urmă pe Ellen. 

Un spion, un trădător n-ar recunoaște niciodată una ca asta. 

Se îndoia că președintele Americii și National Intelligence i-ar 
fi acceptat raționamentul. Dar Micul Prinţ i l-ar fi acceptat. 

Din păcate, nu el le ţinea frâiele destinelor în mânuţele lui 
mici. 

Ellen le surprinse privirea și apoi se uită la femeia care stătea 
lângă ușă. 

— Îmi pare rău, șopti Anahita. N-ar fi trebuit să-i spun 
președintelui Nasseri ce i-am spus. N-am făcut decât să-l înfurii. 

— Nu. 

Și Ellen vorbea cu glas scăzut. 

— Dacă ești întrebată ceva, doar continuă să spui adevărul. 

— Dacă știe despre tatăl meu, sigur știe că Zahara e verișoara 
mea. 

— Da. 


15 Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinţ, traducere de Benedict Corlaciu, Editura lon 
Creangă, București, 1996 (n. trad.). 


VP - 232 


Acum era momentul ca Ellen să decidă cât de periculos era 
dispusă să joace. Următoarele cuvinte le rosti pe un ton normal. 
Cât să audă toată lumea. 

— Dar s-ar putea să nu-și dea seama că ţi-a trimis ţie 
avertismentul. S-ar putea să știe doar că a fost transmis din 
reședința Ahmadi și a ajuns la Departamentul de Stat. 

— Ce o să-i facă Zaharei? întrebă Anahita. 

— Se zice că o s-o judece ca spioană și trădătoare, spuse 
Ellen. 

— Şi ce le fac spionilor și trădătorilor? întrebă Katherine. 

— Îi execută. 

Se așternu tăcerea. 

— Și dacă află despre Anahita? 

Katherine îi aruncă o privire urâtă mamei ei. 

— Ei ce-o să-i facă? 

Ellen trase aer adânc în piept. 

— Hai să mergem înainte cu ce știm sigur și să nu facem 
speculații. 

Cu toate că, în adâncul fiinţei, știa răspunsul. Și se întreba cât 
de mare era gafa pe care o făcuse aducând-o pe Anahita cu ei. 
Și, când ridicase glasul, cât de mare era fiascoul pe care-l 
crease. 

lar acum secretarul Adams, îmbrăcată în haine occidentale 
decente și având pe cap un hijab care-i încadra chipul, stătea 
vizavi de președintele Nasseri în camera de conferinţă anostă, 
dintr-o clădire anostă, proiectată și construită, bănuia Ellen, de 
sovietici în anii '80. 

De asemenea, bănuia că rușii instalaseră microfoane și 
ascultau tot ce spuneau ei. La fel și serviciul de informaţii 
iranian și poliţia lor secretă. Cine știe, poate că și agenţii de la 
National Intelligence îi ascultau. Inclusiv Timothy Tămbălău 
Beecham. 

Întâlnirea ar fi putut avea o audienţă mai mare decât Big 
Brother. 

— M-aţi întrebat de ce mă aflu aici. Presupun că domnul 
ministru Aziz - făcu semn cu capul spre bărbatul mai în vârstă - 
v-a spus deja. Știm că sunteţi responsabili de bombele care au 
aruncat în aer cele trei autobuze. 

Când președintele Nasseri dădu să vorbească, ea ridică mâna. 


VP - 233 


— Vă rog, lăsaţi-mă să termin. Asta ne spune câteva lucruri, 
inclusiv că sunteți disperaţi să-i opriţi pe fizicienii aceia. De 
asemenea, știm că au fost angajaţi de Bashir Shah. Asta 
înseamnă că aveţi informaţii despre fizicienii aceia de la cineva 
apropiat lui. 

— Există și foarte multe pe care nu le știți, spuse Nasseri. 

— De asta mă aflu aici, domnule președinte. Să ascult și să 
învăţ. 

Înainte ca Ellen să mai aibă ocazia să spună ceva, 
președintele Nasseri se ridică, aproape sări în picioare. La fel și 
Aziz. La fel și toţi ceilalți din încăpere, mai puţin americanii. 

Ellen se întoarse și văzu că un bărbat în vârstă intrând în 
încăpere. Avea o barbă lungă, îngrijită, și era îmbrăcat în niște 
robe negre, curgătoare. 

Se ridică și ea, se răsuci și se pomeni faţă în faţă cu Liderul 
Suprem al Republicii Islamice Iran, Marele Ayatollah Khosravi. 

— Dumnezeule mare, șopti Anahita. 


VP - 234 


Capitolul 26 


Gil Bahar apucă mânerul portierei și își puse cealaltă mână pe 
plafonul taxiului vechi și rablagit ca să-și păstreze echilibrul în 
timp ce mașina se smucea pe cărări care nu prea mai puteau fi 
numite drumuri. 

După mai bine de o oră petrecută astfel, Akbar trase pe 
dreapta. 

— Restul drumului mergem pe jos. Te descurci? 

Era limpede că Gil avea dureri. 

— Lasă-mă să mă odihnesc, doar o clipă. 

Akbar îi dădu o sticlă cu apă și niște pâine, pe care Gil le 
acceptă recunoscător. Se uită la rezerva de calmante. Mai avea 
doar două. 

Apoi se uită la terenul accidentat din faţa lor. Ştia încotro se 
îndreptau, și că povârnișul abrupt și stâncile ascuţite erau cea 
mai mică grijă pe care trebuia s-o aibă. 

Luă o pastilă, apoi își scoase pantalonii ca să-și schimbe 
bandajul de la picior, acum plin de sânge. 

— Stai, zise Akbar. Lasă-mă pe mine. 

Luă rola de bandaje din mâinile tremurânde ale lui Gil și, cu 
multă grijă și extrem de multă pricepere, curăţă rana cu praf 
antiseptic, după care îi înfășură piciorul în bandajul nou. 

— Nasol. 

— Eu am avut noroc, zise Gil, nereușind să-și ascundă durerea 
atroce nici dacă ar fi vrut. 

În plus, el și Akbar trecuseră prin prea multe împreună ca să 
fie nevoie să-și ascundă durerea, de orice fel ar fi fost ea. 

În câteva minute, medicamentele își făcură efectul și Gil se 
ridică în picioare. Era palid, dar își recăpătase puterile. 

Privind în față, îi spuse lui Akbar: 

— Poţi să aștepți aici dacă vrei. 

— Nu, vin și eu. Altfel de unde o să știu dacă te omoară sau 
nu? 

— Și dacă te omoară și pe tine pentru că m-ai adus? 

— Atunci asta e voia lui Allah. 

— Alhamdulillah, spuse Gil. 


VP - 235 


Multțumire lui Allah. 

Cei doi porniră la drum. Pe cărarea plină de pietre, Akbar găsi 
o creangă care-i putea sluji drept toiag lui Gil care șchiopăta în 
urma lui recitând rugăciuni musulmane pentru putere. Și curaj. 


— Nu răspunde, zise Betsy cu glas scăzut, aproape mârâind. 

O rugase pe Denise Phelan, căpitanul de rangeri, să aștepte 
pe hol. Când aceasta se arătase surprinsă, Betsy îi explicase că 
trebuiau să parcurgă un material extrem de secret și că n-ar mai 
trebui să fie nimeni în cameră. 

Cu un gest de înțeles, Phelan se uită la Pete Hamilton, fosta 
trompetă a lui Eric Dunn, acum căzut în dizgrație. 

— L-am făcut adjunctul meu, spuse Betsy întâlnind și 
susținând privirea căpitanului. 

Era o aiureală, firește. La fel de bine ar fi putut spune că-i 
dăduse lui Hamilton un inel fermecat sau o centura lui Batman. 
Sau ciocanul lui Thor. 

Văzu că rangerul ezită. Poate chiar o credea. Cine ar spune 
asemenea aberaţii dacă n-ar fi adevărate? 

Totuși, chiar și cu Phelan ieșită pe coridor, vorbeau încet, 
presupunând că în încăperea în care se aflau fuseseră puse 
microfoane. 

Denise Phelan era aghiotantul direct al generalului 
Whitehead. Asta însemna că fusese trimisă acolo să-i ţină sub 
observație, nu să-i protejeze. Trebuiau să presupună că în 
birouri fuseseră instalate dispozitive de ascultare. 

Betsy încă încerca să-și revină după ce aflaseră că Whitehead, 
nu Beecham, era cârtița, cel care lucra pentru Bashir Shah. Șeful 
Statului Major Interarme se aliase cu teroriștii și le scurgea 
informații vitale. 

Motivul era de neconceput, așa că nici nu încercă. Era o 
chestiune pentru mai târziu. În clipa asta trebuia s-o avertizeze 
pe Ellen. 

Betsy nu reuși să dea de ea la telefon, așa că îi trimise un 
sms. 

— Cred că ai apăsat pe o tastă greșită, șopti Pete Hamilton 
când văzu ce scrisese. 

Un sinonim îşi face drum într-o tavernă. 

— Unde? 


VP - 236 


— Toată chestia. Nu cumva voiai să scrii Whitehead e cârtița? 
Mi se pare că ai scris greșit. 

— E codul nostru pentru necazuri, zise Betsy tot în șoaptă. 

Făcu semn cu capul spre computer. 

— Trebuie să aflăm ce mai e în documentele alea. 

Hamilton se așeză la biroul lui Boynton și se apucă din nou de 
treabă. 


Ellen se întoarse spre cleric. În timp ce el înainta prin 
încăpere, paznicii și oficialii făcură o plecăciune, ducându-și 
mâna la inimă. 

— Doamnă secretar. 

— Eminenta Voastră, spuse Ellen. 

Ezită, conștientă de faptul că spusele președintelui Williams 
erau adevărate. Dacă ar fi apărut vreo fotografie din timpul 
întâlnirii în care ea să apară alături de liderul unui stat terorist, 
darămite să mai și facă o plecăciune în faţa lui, ar fi fost prăpăd. 

Ellen Adams făcu oricum plecăciunea. În joc erau chestiuni 
mai importante decât aparențele. De exemplu, mii de vieţi 
omenești. Care depindeau de rezultatul întâlnirii aceleia. 

Abia își plecase capul un centimetru când Marele Ayatollah 
Khosravi întinse mâna. Nu ca s-o atingă. Nici pe departe. Dar 
sensul era limpede. 

— Nu, zise el cu glasul puţin șuierător al unui om de optzeci 
de ani. Nu-i nevoie. 

Ellen se îndreptă de spate și îi întâlni ochii cenușii. Văzu în ei 
curiozitate, și gravitate. Nu se lăsă păcălită. Stătea în fața unui 
om care fără îndoială își dăduse acordul pentru uciderea, de-a 
lungul timpului, a nenumărate persoane. Și care, cu numai 
câteva ore în urmă, ca să omoare trei oameni ordonase 
masacrarea a peste o sută de bărbați, femei și copii nevinovați. 

Însă răspunse la politeţe cu politeţe. 

— Allah fie cu dumneavoastră, spuse ea, și își puse mâna pe 
inimă. 

— Și cu dumneavoastră. 

Ochii nu i se mișcau, susținându-i privirea. Studiind-o, în timp 
ce ea îl studia pe el. 

În urma clericului se înșira un zid de bărbaţi mai tineri. În 
putinul timp pe care secretarul Adams îl avusese la dispoziţie să 
cerceteze și să stea de vorbă cu specialiștii în lranul modern, 


VP - 237 


știa că aceștia erau fiii Ayatollahului, alături de mai mulți 
sfătuitori. 

Știa și că Marele Ayatollah Khosravi nu era doar liderul 
spiritual al Iranului. De-a lungul celor mai bine de treizeci de ani 
de când era Lider Suprem, își consolidase pe ascuns puterea în 
timp ce se afișase și se dăduse drept un simplu cleric. 

Ayatollahul Khosravi avea sub oblăduire ceva ce se putea 
numi un guvern din umbră, în care propriii lui oameni luau 
deciziile importante cu privire la viitorul Iranului. Dacă era să 
existe vreo schimbare oricât de mică într-o direcție sau alta, 
numai de la el putea să vină. A lui era mâna de pe cârmă. Nu a 
lui Nasseri. 

Marele Ayatollah purta roba neagră și curgătoare și mantia 
funcţiei sale, și un turban negru imens care avea propriul său 
cod. Faptul că era negru, nu alb, arăta că ayatollahul e urmașul 
direct al Profetului Mohamed. lar dimensiunea turbanului arăta 
statutul purtătorului său. 

Al Marelui Ayatollah semăna cu inelul exterior al lui Saturn. 

Făcu un semn cu o mână brăzdată de vinișoare și cu toții se 
așezară din nou. Khosravi luă loc lângă președintele Nasseri, 
față în faţă cu Ellen. 

— Vă aflaţi aici, doamnă secretar, în căutarea unor informaţii 
pe care credeţi că vi le putem oferi, spuse el. Și credeți că există 
un motiv pentru care vi le-am oferi. 

— Cred că, în cazul de față, avem nevoie de același lucru. 

— Și anume? 

— Să-l oprim pe Bashir Shah. 

— Dar l-am oprit, spuse Marele Ayatollah. Fizicienii lui nu-și 
mai pot duce misiunea la bun sfârșit. 

— Și care este această misiune? 

— Să construiască bombe nucleare. Credeam că e evident 
deja. 

— Pentru cine? 

— Nu contează. A da oricărei puteri din regiune o bombă 
nucleară sau capacitate nucleară ar fi potrivnic intereselor 
noastre. 

— Dar există alţii care le pot lua locul. Nu puteţi omori toți 
fizicienii din lume. 


VP - 238 


Khosravi ridică din sprâncene și zâmbi abia perceptibil. Parcă 
vrând să spună că puteau și că, la nevoie, chiar ar fi ucis fiecare 
specialist în fizică nucleară din lume. Mai puţin pe ai lor. 

Insă secretarul Adams știa și că el venise la întâlnire cu un 
motiv. Era imposibil ca Liderul Suprem al Republicii Islamice Iran 
să se afle acolo dacă n-ar fi vrut și el ceva. Dacă n-ar fi avut 
nevoie de ceva. _ 

Și credea că și știe ce anume. In ciuda faptului că părea 
robust, prin serviciul de informaţii american umblau zvonuri cum 
că sănătatea i se șubrezea. Khosravi voia ca fiul lui, Ardashir, să- 
| urmeze în funcţie. Pe de altă parte, însă, rușii voiau ca 
protejatul lor să preia postul. Cineva pe care să-l poată controla. 

Ceea ce însemna că Iranul ar fi devenit independent doar cu 
numele. În realitate, ar fi devenit un satelit al Rusiei. 

Era o luptă pentru putere care se dădea pe ascuns. O luptă pe 
care acest viclean supravieţuitor al politicii încurcate și deseori 
brutale din Orientul Mijlociu era hotărât să o câștige. Dar 
prezența lui acolo îi arăta lui Ellen că nu mai era atât de sigur că 
o să și reușească. 

Așa că hotărâse să asmută ambele părţi împotriva centrului. 
Era un joc periculos, iar faptul că era dispus să-l joace arăta o 
disperare și o vulnerabilitate pe care ayatollahul nu le-ar fi 
recunoscut niciodată. 

Dar nici nu era nevoie să o facă. Ea stabilise deja lucrul ăsta 
spunând că nevoile lor coincideau. lar Ellen își dădu seama că el 
înțelegea situaţia. Niciunul dintre ei nu voia ca Rusia să câștige 
lupta. Și ambii erau mai disperaţi și vulnerabili decât le-ar fi 
plăcut să recunoască. 

Era mai bine, și în același timp mai rău, decât se așteptase 
Ellen. Mai bine pentru că avea șanse de reușită; mai rău pentru 
că oamenii disperaţi și vulnerabili, asemenea ţărilor aflate într-o 
astfel de situaţie, erau în stare de lucruri neașteptate și uneori 
chiar catastrofale. 

Ca de exemplu să arunce în aer autobuze pline de civili ca să 
omoare o singură persoană. 

— Cum aţi aflat despre fizicienii lui Shah, Eminenţă? 

— lranul are prieteni în toată lumea. 

— Un stat cu atât de mulţi prieteni sigur nu are nevoie să 
comită crime în masă. Nu doar că i-ați omorât pe oamenii din 


VP - 239 


autobuze, dar l-aţi urmărit și ucis pe atentatorul care a scăpat. 
Și pe familia lui, și doi ofițeri americani de grad înalt. 

— vă referiţi la șeful Serviciilor din Germania și la adjuncta 
lui? întrebă Marele Ayatollah. 

Faptul că nu jucase cartea ignoranței îi arăta lui Ellen că voia 
să fie limpede că era o chestiune îndeajuns de importantă 
pentru el încât s-o urmărească personal, chiar dacă nu în mod 
direct. 

— Și ce vă așteptați să facem, întrebă el, când toate 
avertismentele noastre au rămas neascultate? Credeţi-mă, n-am 
vrut să le facem rău acelor oameni. Și nici nu le-am fi făcut, 
dacă ne-aţi fi răspuns la rugăminţi. Sunteţi la fel de responsabili 
pentru ce s-a întâmplat ca și noi. Chiar mai mult. 

— Poftim? 

— Haideţi, doamnă secretar. Știu că a avut loc o schimbare de 
regim... 

— Administraţie. 

— „în ţara dumneavoastră, dar sigur există o oarecare 
continuitate a informaţiilor. Nu puteţi să-mi spuneţi că eu, un 
simplu cleric, știu mai multe decât secretarul de stat al unei 
națiuni atât de mărețe. 

— După cum știți, am fost numită de curând în funcţia de 
secretar de stat. Poate mă puteţi lumina dumneavoastră. 

Ayatollahul se întoarse spre bărbatul mai tânăr din dreapta 
lui. Fiul lui și, probabil, cel care avea să-l urmeze în funcţie. 
Ardashir. 

— Am avertizat Departamentul dumneavoastră de Stat în 
legătură cu fizicienii acum multe luni, spuse Ardashir. 

Livră bomba cu un glas blând, pe un ton aproape neutru. 

— Am înțeles, zise Ellen, încasând lovitura cu aparentă 
nonșalanţă. Și? 

El ridică mâinile. 

— Și nimic. Am încercat de mai multe ori, crezând că poate 
mesajele nu ajungeau unde trebuie. După cum vă puteţi 
imagina, nu puteam folosi canale oficiale. Vă putem arăta ce a 
fost trimis. 

— Ar fi de ajutor. 

Nu că ar fi avut nevoie să confirme existența mesajelor sau 
exprimarea din ele. De fapt, voia numele persoanelor către care 


VP - 240 


fuseseră trimise avertismentele. Bănuia că Tim Beecham se 
număra printre ei. 

Încerca cu disperare să-și recapete echilibrul, cu toate că 
avantajul dispăruse. 

— Când ne-a fost limpede că Occidentului nu-i pasă, continuă 
Ardashir, am luat chestiunea în mâinile noastre, cu regret. 

— Nu aveaţi nevoie să aruncaţi în aer oameni nevinovaţi. 

— Doar că am avut, doamnă secretar. Singura informaţie pe 
care ne-a putut-o oferi sursa noastră a fost că fizicienii fuseseră 
angajaţi să construiască arme nucleare pentru Dr. Shah. Dar nu 
le știam numele. Nu le cunoșteam decât itinerariul. 

— Autobuzele, spuse Nasseri. Am întrebat dacă reţeaua 
dumneavoastră avea mai multe informaţii. V-am implorat. lar în 
cele din urmă nu am mai avut de ales. 

— Era nevoie ca Dr. Shah și Occidentul să știe că o astfel de 
ameninţare la adresa Republicii Islamice Iran nu va rămâne fără 
răspuns, spuse Ardashir. Nu vom permite unei alte țări din 
regiune să obțină armament nuclear, mai ales după ce tatăl 
meu a emis o fatwa împotriva armelor de distrugere în masă. 

— Da, spuse Ellen. Și totuși, dumneavoastră aveţi specialiști 
în fizică nucleară. Cred că tocmai l-aţi arestat pe șeful 
programului dumneavoastră nuclear, pe Dr. Behnam Ahmadi. 

— Nu. 

— Nu? Nu ce? 

— Nu, programul pe care-l conduce Dr. Ahmadi pentru noi are 
ca scop energia nucleară, nu armamentul, spuse Ardashir. Și nu, 
nu l-am arestat. L-am rugat să vină să ne răspundă la câteva 
întrebări. Dar tânăra, fiica lui? Da. Ea e arestată. Va fi judecată 
și, dacă va fi găsită vinovată, va fi executată. 

Se întoarse spre Anahita. 

— Tu ești persoana pe care a contactat-o, verișoara ei. Nu-i 
așa? 

Anahita dădu să vorbească, dar Ellen o apucă de mână. Cu 
toate că o sfătuise pe tânără să nu mintă, nici nu era cazul să 
ofere mai multe informaţii decât era necesar. 

Dezvăluirea cum că lranul încercase, de fapt, să avertizeze 
Statele Unite în privinţa planurilor lui Shah și că avertismentele 
fusese ignorate era o catastrofă politică, diplomatică și morală. 
Nu scuza și nici nu reprezenta o contrapondere morală pentru 
ce făcuse Iranul, însă dădea enorm peste cap calculele tuturor. 


VP - 241 


Ellen căută ceva de spus. 

— Statele Unite sunt pregătite acum să acţioneze... 

Afirmația fu întâmpinată cu amuzament de oficialii iranieni, 
însă chicotele le fură amuţite de o mișcare aproape 
imperceptibilă a mâinii Liderului Suprem, care îi acorda lui Ellen 
toată atenția. 

— „chiar dacă tardiv. 

Ellen se întoarse spre Khosravi. 

Vedea că iranienii se pregătiseră ca ea să atace. Să aducă în 
discuție lista tragic de lungă a fărădelegilor comise de ei. 

Și chiar fusese tentată să o facă. Insă era conștientă și că, 
dacă ar fi cedat acelei dorinţe, oricât de legitimă ar fi fost, ar fi 
coborât din nou în vechea polemică. Unde nimic nu se rezolva și 
din care totul ieșea acoperit de mocirlă și fiere. 

— Îmi pare foarte rău, Eminenţă, că mesajele dumneavoastră 
au ajuns la urechi care n-au vrut să audă. In numele guvernului 
Statelor Unite, îmi cer iertare și îmi exprim cel mai profund 
regret pentru că v-am ignorat avertismentul. 

Auzi un icnet. Nu din partea iranienilor, cu toate că uluiala de 
pe chipurile lor era limpede. 

Venise de la Charles Boynton, șeful ei de cabinet, care șopti, 
sâsâit: 

— Doamnă secretar! 

Ellen și-i închipui pe toţi cei care îi ascultau, de la agenții ruși 
la agenţii National Intelligence, cum icnesc la rândul lor auzind 
că secretarul de stat al Americii tocmai își ceruse iertare Marelui 
Ayatollah al Iranului. : 

Însă era un gest calculat. Ştia exact ce face. Își găsea 
echilibrul pe tăișul cuțitului. Găsea justa măsură între adevăr și 
discreție, în același timp trimiţându-i un mesaj subtil Marelui 
Ayatollah. 

Era suficient de experimentat încât să știe că oamenii slabi 
reacţionează agresiv, neagă, mint și încearcă să atace haotic. 

Cei puternici își recunoșteau greșeala, scăpând astfel din 
strânsoarea ei. 

Numai cei cu adevărat redutabili puteau arăta că le pare rău. 
Departe de a da dovadă de slăbiciune, secretarul de stat al 
Americii demonstrase o forță și o hotărâre uriașe. 

Marele Ayatollah înțelese ce făcuse Ellen Adams. 


VP - 242 


Își lăsă puţin capul pe-o parte în semn de acceptare, parţial a 
scuzelor dar în mai mare măsură a mișcării care tocmai le răpise 
poziția de superioritate. 

— Dumneavoastră doriţi informaţii despre Shah, zise 
Khosravi. lar noi vrem să fie oprit. Cred că, așa cum ați spus, 
doamnă secretar, avem aceleași nevoi. Însă, din păcate, nu vă 
putem oferi prea multe informaţii. Nu știm unde se află Shah. 
Știm doar că vinde secrete nucleare, dar și oameni de știință și 
materiale. 

Făcu o pauză ca să se șteargă la nas cu o batistă de catifea. 

— De asemenea, cred că, deși de această dată l-am oprit, își 
va continua planurile până când e prins. Dumneavoastră ați dat 
drumul monstrului. E răspunderea dumneavoastră. 

— Să-l ţinem din nou în arest la domiciliu? 

— Nu aș susţine această variantă, doamnă secretar. 

Ellen înţelegea perfect ce voia să spună. Ce le cerea el, Statul 
Iranian, Statelor Unite. 

— Cum aţi obținut informaţiile despre Shah și fizicieni? întrebă 
ea. 

— O sursă anonimă, răspunse fiul ayatollahului. 

— Am înţeles. Este cumva aceeași sursă care v-a spus despre 
Zahara Ahmadi? 

Marele Ayatollah făcu semn cu capul unui membru al Gărzii 
Revoluţionare, care deschise ușa lângă care stătea. O tânără 
îmbrăcată cu o robă și un hijab roz, stridente, pătrunse în 
încăpere. 

Anahita dădu să se ridice, dar Ellen îi puse o mână pe picior 
ca s-o oprească. 

Gestul nu trecu neobservat. 

În spatele Zaharei venea un bărbat în vârstă. Tatăl ei, 
specialistul în fizică nucleară Behnam Ahmadi. 

Când cei doi îl văzură pe Marele Ayatollah, se opriră. Uluiţi. 
Era puţin probabil să-l fi văzut vreodată în carne și oase, poate 
numai de la distanţă. 

Dr Ahmadi făcu imediat o plecăciune adâncă, ţinând mâna la 
inimă. 

— Eminenta Voastră. 

Zahara îi urmă exemplul, dar nu înainte să se uite fix la Ellen, 
recunoscându-l pe secretarul de stat american, și apoi la 
Anahita. 


VP - 243 


Verișoarele semănau atât de mult încât ar fi fost imposibil ca 
Zahara să nu-și dea seama cine era tânăra. Dar reuși să nu 
spună nimic, făcând în schimb o plecăciune în fața Liderului 
Suprem și ţinând privirea în jos cu modestie și smerenie. 

— Tocmai vorbeam despre voi, spuse președintele Nasseri. 

Khosravi îi făcuse semn să preia el discuţia. 

— Domnișoară Ahmadi, poate ne spuneţi cum aţi aflat despre 
bombele din autobuze. 

— Dumneavoastră mi-aţi spus. 

Toate sprâncenele din încăpere se ridicară, dar niciunele mai 
sus decât ale lui Nasseri. 

— Ba nu v-am spus. 

— Nu direct, dar aţi trimis un consilier științific la tatăl meu, 
iar consilierul i-a spus despre fizicieni și cum nu știaţi decât că o 
să se afle în autobuzele respective, la orele acelea. Am auzit 
fără să vreau. Dormitorul meu e deasupra biroului tatei. 

Nu se uită la tatăl ei când răspunse. Era limpede, din tonu 
aproape robotic, că anticipase întrebarea și că își pregătise, își 
exersase răspunsul. 

De asemenea, era limpede că încerca să-și protejeze tatăl. 

— Și de ce aţi hotărât să le spuneţi americanilor? întrebă 
Nasseri. 

In încăpere, tensiunea deveni ca un curent electric. Răspunsul 
ei urma să-i hotărască viitorul. Dacă ar fi spus adevărul, n-ar 
mai fi avut niciun viitor. 

— Pentru că, Eminenţă, se uită Zahara la Marele Ayatollah, nu 
cred că Allah cel milostiv și iubitor ar fi de acord cu uciderea 
oamenilor nevinovați. 

Asta era. O credinţă declarată. O soartă pecetluită. 

— Îndrăznești să ne ţii lecţii nouă, să-i ţii lecţii Marelui 
Ayatollah despre Allah? izbucni Nasseri. Cunoști tu voia lui 
Allah? 

— Nu. Dar știu că Allah nu ar vrea ca bărbaţi, femei și copii 
nevinovaţi să fie omorâți. Dacă aș fi auzit că plănuiaţi să-i 
ucideţi doar pe fizicieni ca să protejaţi Iranul, n-aş fi încercat să 
opresc planul. 

Se întoarse să-și privească tatăl, care ţinea privirea plecată. 

— Tata nu a știut nimic din toate acestea. 

— Ei bine, spuse Marele Ayatollah, eu n-aș spune asta, copilă. 
Cum altfel crezi că am descoperit ce ai făcut? 


VP - 244 


Toţi cei din încăpere înţepeniră. Se transformaseră într-un 
tablou. Cu toţii aveau privirea aţintită la duoul tată-fiică. 

— Baba? 

Tăcere. 

— Tati? Tu le-ai spus? 

El ridică privirea și mormăi ceva. 

— Mai tare, îi ceru președintele Nasseri. 

— N-am avut de ales. Computerul meu e monitorizat. Se vede 
orice căutare fac, orice mesaj trimit. Până la urmă ar fi aflat 
oricum. A trebuit să fac asta ca să-i protejez pe sora și pe fratele 
tău. Ca s-o protejez pe mama ta. 

— Și-a demonstrat loialitatea, spuse Nasseri. 

Cu toate astea, Ellen remarcă expresia dezgustată de pe 
chipul Marelui Ayatollah și al ministrului Aziz. Poate că loialitatea 
faţă de stat era pe primul loc, dar a-ţi trăda familia spunea 
extrem de multe despre caracterul persoanei. Și nimic de bine. 

Dr. Behnam Ahmadi poate că avea să-i supravieţuiască fiicei 
sale, dar caracterul său nu. 

Zahara își întoarse fața de la el. 

Secretarul Adams își întoarse faţa de la el. 

Marele Ayatollah și toţi ceilalți din încăpere își întoarseră fața 
de la Behnam Ahmadi. 

Evenimentele se derulau cu repeziciune, găsindu-și locul în 
puzzle chiar în timp ce se desfășurau. 

Ellen trebuia să gândească rapid. Trebuia să acţioneze urgent 
dacă mai voia să salveze ceva. 

— Trebuie să privim înainte, nu în spate, zise ea, 
îndepărtându-le atenţia de la Zahara. 

Cu tânăra avea să-și dea seama mai târziu ce să facă. 

— Statele Unite sunt pregătite să acţioneze, dar pentru asta 
am nevoie de informaţii despre Shah. Unde se află. Ce pune la 
cale. Cât de mult a reușit să îndeplinească ce și-a propus. 
Trebuie să știu cine e sursa dumneavoastră. 

Ellen îi susţinu privirea Ayatollahului, încercând să-i transmită 
un mesaj. Încercând să-i spună că era conștientă că rușii 
aproape cu siguranţă ascultau și ei discuţia. Că foarte mult din 
ce se spunea în încăperea aceea era în folosul lor. Știa că lui îi 
era imposibil să-i spună, chiar dacă ar fi avut acea informație. 
Dar poate că-i putea trimite un semn. 

Ceva. Orice. 


VP - 245 


Sigur știa de unde veniseră informaţiile despre Shah. Trebuie 
să fi fost o sursă îndeajuns de apropiată de acesta încât să 
transmită informaţii corecte. Dar nu într-atât de apropiată încât 
să aibă toate informațiile. 

Reticența Marelui Ayatollah de a-i răspunde la întrebare 
însemna aproape sigur că sursa era de origine rusă. Dar nu 
cineva din aparatul de stat. Dacă ar fi fost așa, Khosravi n-ar fi 
avut nicio problemă să-i spună. La urma urmei, n-ar fi dezvăluit 
nimic ce serviciul de informaţii rus nu știa deja. 

Așa, deci, își zise Ellen. Sursa era de origine rusă. Dar nu 
Rusia. Asta însemna o singură altă posibilitate. 

Marele Ayatollah îi susținu privirea. 

— Dumneavoastră le citeaţi copiilor Micul Prinț. Și eu le-am 
citit copiilor mei. 

Ellen se concentra din toată ființa. Nervii îi fremătau. Tocmai îi 
confirmase în tăcere faptul că ascultaseră tot ce vorbiseră ea, 
Katherine și Anahita când se schimbaseră de burqa. 

Inclusiv cum secretarul Adams recunoscuse de bunăvoie, 
bănuind că o să fie ţinute sub observaţie, că Anahita fusese cea 
care primise mesajul de la verișoara ei. 

Fusese un risc calculat, iar Ellen urma să afle dacă într-adevăr 
calculase corect. 

Acum nimic din ce spunea Liderul Suprem nu era fără 
subiînțeles. 

Bătrânul cleric se întoarse spre fiii lui. 

— Preferatele voastre au fost mereu fabulele lui Bidpai, 
poveștile persane. 

Își ridică braţul drept, inert, folosindu-se de cel stâng, iar Ellen 
își aminti că fusese rănit grav într-un atentat cu bombă cu mulți 
ani înainte și că nu-și mai putea folosi braţul. Acum îl ţinea ca pe 
un bebeluș. Se întoarse înapoi spre ea. 

— Cunoașteţi fabula cu pisica și șoarecele? 

— Îmi pare rău, spuse ea, nu o cunosc. 

Nu-i scăpase faptul că ayatollahul folosise numele vechi al 
țării sale - Persia. 

— O pisică mare, să spunem un leu, e prinsă în plasa unui 
vânător. 

Vorbea cu glas încet, liniștitor. Ochii îi erau alerți. 


VP - 246 


— Un șobolan tocmai ieșea din vizuina lui și a văzut asta. Leul 
l-a implorat pe şobolan să roadă funiile și să-l elibereze, dar 
șobolanul a refuzat. 

Clericul zâmbi. 

— Era o creatură înțeleaptă și se temea că, odată eliberat, 
leul o să-l mănânce, pentru că asta fac leii. Dar felina s-a rugat 
de el în continuare. Ştiţi ce a făcut șobolanul? 

— A..., începu Nasseri, dar fu oprit de Aziz. 

— Cred, domnule președinte, că întrebarea îi era adresată 
secretarului de stat. 

Ellen cumpăni răspunsul. Bănuia că acela era mesajul, codul. 
Dar nu-și putea da seama. 

— Nu știu, Eminenţă. 

Și, spre surprinderea ei, văzu o privire aprobatoare. 

— Șobolanul viclean a ros funia, dar nu până la capăt. A mai 
lăsat un firicel, cât pentru o singură mușcătură, astfel încât 
felina să fie încă prinsă. Îl auzeau pe vânător cum vine. Se 
apropia tot mai mult. 

Ceilalţi din încăpere parcă se făcuseră nevăzuţi și nu mai 
rămăseseră decât Liderul Suprem al Republicii Islamice Iran și 
Secretarul de Stat al Americii. 

Marele Ayatollah Khosravi își cobori glasul și păru să 
vorbească direct în urechea lui Ellen. 

— Șobolanul a așteptat până când leul a fost distras de 
sosirea vânătorului și atunci, în ultimul moment, a mușcat 
ultimul fir, eliberând felina. Cu o clipă înainte ca leul să-și dea 
seama că e liber, șobolanul s-a ascuns în vizuina lui. După aceea 
leul a fugit în copac. 

— Și vânătorul? întrebă Ellen. 

— Vânătorul a rămas cu mâna goală. 

Ayatollahul dădu din umeri, însă ochii lui negri nu se dezlipiră 
din ai ei. 

— Sau poate că a fost mâncat de leu, zise Ellen. Pentru că 
asta fac leii. 

— Poate. 

Marele Ayatollah se întoarse spre soldatul din Garda 
Revoluționară. 

— Aresteaz-o! 

Ellen îngheță. Soldatul făcu un pas spre Zahara. 


VP - 247 


— Nu pe ea, zise Khosravi. Pe ea. Pe fiica trădătorului. Cea 
care a primit mesajul. 

Anahita se ridică abia ţinându-se pe picioare. Ellen se ridică și 
ea brusc și se puse în faţa ei. 

— Nu! 

— Doar nu credeaţi, doamnă Adams, spuse Aziz în timp ce 
soldatul o dădu la o parte și o smulse pe Anahita din 
strânsoarea lui Ellen, că o să permitem unei spioane, unei 
trădătoare, să intre fără griji în Iran, la o întâlnire 
guvernamentală de cel mai înalt nivel, fără să existe consecințe. 
Știm cine sunt șobolanii. 

— Îmi pare rău, spuse Marele Ayatollah, se ridică în picioare și 
părăsi încăperea. 


VP - 248 


Capitolul 27 


Santinelele de pe munte ţineau îndreptate asupra lor puștile 
AK-47 în timp ce Gil și Akbar se apropiau încetișor de tabăra 
Pathan. Nu-i vedeau pe luptători, dar știau că sunt acolo. 

Îmbrăcaţi acum în haine Pashtun tradiţionale în regiune, ambii 
mergeau cu mâinile întinse în față, iar Gil renunţă la creanga ce- 
i servise drept baston ca să nu fie confundată cu o armă. 

În spatele lui, Akbar respira greoi din pricina urcușului 
anevoios pe cărările dificile și din cauza fricii. Gil șchiopăta mai 
pronunţat și se strâmba la fiecare pas. 

Dar mergeau înainte. 

Un soldat înarmat se apropie, urmat de o siluetă familiară. 
Mitraliera fu aţintită spre cei doi nou-veniţi. Gil și Akbar se 
opriră. 

— As-Salam Alaikum, spuse Gil Bahar. Pacea fie cu voi. 

— Wa-Alaikum-as-Salam, spuse bărbatul care era limpede că 
e șeful, comandantul taberei Pathan. 

Pacea fie și cu voi. 

Urmă o clipă de tensiune. Bărbatul mai tânăr, care ţinea 
arma, o strânse cu mai multă putere, așteptând instrucțiuni. 
Stând cu spatele la comandant, nu văzu zâmbetul abia schițat 
care apăruse pe chipul bărbos. 

— Nu arăţi deloc bine, prietene, spuse comandantul. 

— Dar mai bine, sper, decât ultima oară când te-am văzut. 

— Păi, capul încă îl mai ai pe umeri. 

— Datorită ţie. 

Santinela cobori arma și comandantul trupelor de gherilă 
trecu pe lângă el și îl îmbrăţișă pe Gil, pupându-l de trei ori. 

Gil făcu un pas înapoi și îl ţinu pe celălalt la o lungime de braţ, 
studiindu-l. 

Se împlinise, pusese mușchi pe el. Avea puţin peste treizeci 
de ani și nu mai era puștiul imberb pe care-l cunoscuse Gil. Dar, 
ce-i drept, nici Gil nu mai era același. 

Chipul bărbatului era asprit de vreme și de griji, avea barbă, 
iar părul lung și-l ţinea prins la spate. Purta uniforma clasică a 


VP - 249 


luptătorului afgan, un amestec de haine tradiţionale afgane și 
uniforme militare occidentale. 

— Ce mai faci, Hamza? 

— Sunt în viaţă. 

Comandantul se uită împrejur. Apoi, punându-și mâna uriașă 
pe umărul lui Gil, spuse: 

— Haideţi. Se face târziu, și cine știe ce poate să apară din 
întuneric. 

— Credeam că tu ești stăpânul nopţii, comentă Gil și porni 
după el. 

— Nu sunt stăpânul a nimic. 

Hamza trase un fald al cortului ca să-i dea voie lui Gil să intre, 
iar Akbar rămase afară. 

— Da, văd că ești în continuare un om simplu, cum te-am 
lăsat, spuse Gil studiind cutiile cu explozibili și grenade și pe 
cele lungi, de lemn, marcate cu înscrisul Avtomat Ka/așnikova. 

AK-47. Toate cutiile aveau înscrisuri în rusă. 

Hamza le porunci soldaţilor din cort să plece, apoi turnă câte 
un ceai pentru el și Gil. 

— Din fericire, nu tot ce vine de la ruși e făcut să omoare, 
spuse el, și închină paharul de ceai dulce. 

Apoi deveni grav. 

— N-ar fi trebuit să vii. 

— Știu. Îmi pare rău. Nici n-aș fi venit dacă ar fi existat o altă 
cale. 

Hamza făcu semn cu capul spre piciorul lui Gil, care începuse 
să sângereze din nou. 

— Ce s-a întâmplat? Ai încercat s-o oprești? 

— Pe fiziciană? Nu. Am urmărit-o pe Dr. Bukhari de la avionul 
dinspre Pakistan, unde ai zis că o să fie, până la Frankfurt. 

Speram s-o pot urmări până la Shah ca să aflu ce pune la 
cale. Dar autobuzul în care era ea a fost aruncat în aer. 

Hamza dădu aprobator din cap. 

— Am auzit de explozii. N-au spus de ce au avut loc, și nici 
cine le-a declanșat, dar am stat să mă întreb. 

Îl ţintui pe Gil cu privirea. 

— De ce ai venit? 

— Îmi pare rău, Hamza. Am nevoie de mai multe informaţii. 

— Nu pot să-ţi mai dau. Ți-am spus deja prea multe. Dacă află 
cineva... 


VP - 250 


Gil se aplecă în faţă pe perna uriașă pe care stăteau, icnind 
uşor. 

— Știm amândoi foarte bine că singurul mod în care o să fii 
vreodată în siguranţă e dacă Shah e lichidat. Trebuie să-și fi dat 
seama că l-a trădat cineva. N-o să mai dureze mult până se 
prinde și o să vină după tine. 

— Un om de știință pakistanez, de vârstă mijlocie, care să se 
catere pe muntele ăla și să treacă de gărzile mele? Cred că sunt 
în siguranţă. 

— Înțelegi la ce mă refer. Și știi pe cine o să trimită. 

Gil se uită în spatele lui, la cutii. 

— Îmi pare rău. 

— N-am nicio treabă cu Shah. N-am făcut decât să dau mai 
departe un zvon despre fizicienii ăia. 

— E adevărat, dar cineva ţi-a spus despre ei. 

Când Hamza clătină din cap, Gil se uită împrejur. 

— Am nevoie de mai mult. 

— Trebuie să pleci. Acum e prea târziu, dar mâine la prima 
oră. 

Hamza se ridică în picioare. 

— Nu mai am nimic de zis. Acum mulţi ani te-am ajutat să 
scapi. Nu mă face să-mi pară rău. Poate că-ţi era menit de la 
Allah să fii decapitat. Nu vreau să-i îndeplinesc eu dorinţele. 

— Nu crezi asta, spuse Gil rămânând unde era. Mi-ai dat 
drumul pentru că am petrecut luni întregi împreună studiind 
Coranul. Tu m-ai învățat cuvântul Profetului Mohamed. Tu mi-ai 
arătat că Islamul adevărat e despre convieţuirea pașnică. De 
asta ai vrut să-l oprești pe Shah. Și încă vrei. 

În perioada de captivitate, Gil începuse să-i asculte pe paznici, 
începuse să deslușească cuvinte, fraze. Incepuse să le 
vorbească gardienilor în limba lor, Pashto. Până într-o noapte 
când cel mai tânăr dintre ei, cel care-i aducea mâncarea, îi 
răspunsese. 

După câteva luni tânărul se așezase și, la rugămintea lui Gil, îl 
învățase fraze în arabă, limba Coranului. Vorbiseră despre islam. 
Citiseră Coranul împreună și Gil aflase învăţăturile Profetului. Și, 
cu timpul, se îndrăgostise de stilul de viaţă propovăduit de 
Profet și de islam. 


VP - 251 


Apoi, cu timpul, pe măsură ce discutau, opiniile lui Hamza se 
îmblânziseră și el ajunsese să înțeleagă cum clericii extremiști 
contorsionaseră cuvintele și sensurile în interes propriu. 

La adăpostul nopţii, după ce jurnalistul francez fusese 
decapitat, Hamza îi scosese lui Gil legăturile de la mâini și 
glezne și îl eliberase. Păstraseră legătura, pe ascuns. Legătura 
dintre ei doi rămăsese puternică. 

— Știu că n-o să omori bărbaţi, femei și copii nevinovaţi, 
spuse Gil. Alţi luptători poate că da, dar Allah n-ar vrea să 
moară nevinovați. De asta mi-ai spus despre Shah și fizicieni. O 
armă automată e una - se întoarse spre cutiile cu AK-47 din 
spatele lui - dar armele de distrugere în masă care omoară fără 
să ţină cont de nimic sunt altceva. Am nevoie de mai multe 
informaţii. Ca să opresc planul. 

Gil se aplecă în față pe perna din cort, scrâșnind din dinţi de 
durerea din picior. 

— Dacă clienţii lui Shah construiesc o bombă atomică și o 
detonează, o să omoare mii de oameni. Și atunci ce-o să spună 
Allah? 

— Faci mișto de credinţele mele? 

Gil se uită la el ca trăsnit. 

— Nu, deloc. Sunt și credinţele mele. De asta am venit până 
aici, de asta am urcat nenorocitul ăla de munte. Ca să te văd. Să 
încerc să opresc planul. Te rog. Te implor, Hamza. Ajută-mă! 

Se uitară îndelung unul la celălalt. Erau cam de aceeași 
vârstă, crescuseră fiecare într-o altă lume, dar soarta îi adusese 
laolaltă, ca pe doi fraţi. Ca pe două spirite înrudite. Poate pentru 
exact acel motiv, pentru exact acel moment. 

Hamza nu era numele lui real. Și-l luase când se alăturase 
luptătorilor. Însemna Leul. 

Și, cu toate că Gil chiar era numele lui real, nu era numele lui 
complet. Majoritatea credeau că e o prescurtare de la Gilbert. 
Dar în crucea nopţii, când prizonierul și temnicerul său discutau 
despre Coran, Gil îi mărturisise secretul lui. 

Numele întreg era Gilgameș. 

— Doamne ferește! 

Hamza pufnise într-un hohot de râs aproape isteric. 

— Gilgameș? Asta cum s-a mai întâmplat? 

— Tata a studiat despre Mesopotamia la facultate și îi citea 
poezii mamei. Preferata ei era Epopeea lui Ghilgameș. 


VP - 252 


Gil nu-i spusese lui Hamza că, în copilărie, pe peretele din 
camera lui fusese un afiș de la Luvru. Infăţișa o statuie furată cu 
multe secole înainte dintr-un sit arheologic din orașul 
mesopotamian antic Dur-Șarrukin. Era o statuetă a lui 
Ghilgameș, protagonistul poemului epic. Tinea la piept un leu. 
Spiritele lor, destinele lor împletite. 

Situl fusese distrus de ISIS în războaiele recente. Așa că ceea 
ce păruse cândva jaf ajunsese, de fapt, să salveze multe 
artefacte. 

Ghilgameș învățase că  salvatorii răsar sub aparenţe 
neașteptate. Și, de multe ori, la început nu par să fie deloc 
salvatori. Din contră. Salvatorii pot fi niște personaje destul de 
neatrăgătoare, iar monștrii pot fi fascinanţi, având adesea 
capacitatea să mascheze răul cel mai mare prin cel mai mare 
bine. Asemenea clericilor extremiști. Asemenea liderilor politici 
lipsiţi de scrupule. 

Acum cei doi, Gilgameș și Leul, stăteau în cort la amurg, față- 
n faţă. Faţă-n faţă cu o decizie. 


VP - 253 


Capitolul 28 


— Mama, ce-o să facem? Nu putem s-o abandonăm pe Ana. 

Katherine o urma pe mama ei în timp ce Ellen străbătea în sus 
și-n jos biroul unde fuseseră trimise să se îmbrace din nou în 
burqa. Și să se pregătească de plecare. 

Era aceeași cameră în care se dezbrăcaseră de burqa, în 
urmă cu ceea ce păreau a fi câteva mii de ani. 

— Nu știu, spuse Ellen. 

Asta era adevărat, și probabil nu reprezenta vreo surpriză 
pentru iranienii și rușii care aproape cu siguranţă trăgeau cu 
urechea. 

Secretarul Adams se opri din mers și se uită la burqa Anahitei. 
Zăcea pe canapea, având forma turtită a unui corp omenesc. Ca 
și cum femeia ar fi dispărut atât de brusc încât își lăsase în urmă 
umbră. 

Îi amintea lui Ellen de imaginile acelea cumplite de la 
Hiroshima și Nagasaki de după lansarea bombelor atomice, 
când oamenii fuseseră vaporizaţi, lăsând în urma lor doar un 
contur închis la culoare. 

Dumnezeule mare, se rugă Ellen. Dumnezeule mare, ajută- 
mă! 

Secretarul Adams se uită îndelung la conturul negru pe care-l 
trasa burqa Anahitei și simţi că nu mai avea nimic de care să se 
agaţe în încercarea ei nebunească de a-și frâna căderea. 

Acum era complet disperată. Cum să facă să-l oprească pe 
Shah și să le elibereze și pe Anahita și pe Zahara Ahmadi și să le 
scoată din Iran? 

Situaţia nu se îmbunătăţise odată cu vizita ei. De fapt, se 
înrăutăţise simţitor. 

Cel puţin la suprafaţă. 

Ellen porni din nou să umble prin cameră, ocolind pereţii ca o 
felină mare prinsă în cușcă. Avea sentimentul că obținuse deja 
ce-și dorea. Că Marele Ayatollah îi oferise informațiile, 
instrumentele cu care să ducă la bun sfârșit ce trebuia făcut. 
Chiar dacă îi arestase ofițerul de la Biroul Extern, practic luând-o 
pe Anahita ostatică și legându-l de mâini pe secretarul de stat. 


VP - 254 


Ce punea la cale? 

Arestarea tinerei fusese o surpriză. Un șoc. Era un gest de 
agresiune, o provocare. N-avea niciun sens, la suprafaţă. 

Și atunci de ce îl făcuse Marele Ayatollah Khosravi? Și ce voia 
ca ea să afle? Ellen nu avea prea multe variante. Ce nu putea 
face era să plece fără Anahita Dahir, și fără informaţiile despre 
Bashir Shah. Era imposibil ca ayatollahul să nu știe asta. 

Și totuși, o dădea afară din lran. Cu mâna goală. 

Se opri din mers în faţa ferestrei și privi pe geam capitala 
iraniană. 

Povestea cu pisica și șobolanul sigur însemna ceva. Era mai 
mult decât o alegorie. Dar cine era pisica din poveste, și cine 
era șobolanul? 

Și de ce s-ar ajuta cele două animale unul pe celălalt? Pentru 
că, pe moment, aveau un scop comun. Să-l învingă pe vânător. 
să-l învingă pe Dr. Bashir Shah. 

Și atunci de s-o aresteze pe Anahita Dahir? 

De ce? 

Nimic din ce făcea sau spunea bărbatul viclean nu era lipsit 
de un înţeles și un scop ascunse. 

— Mamă, spuse Katherine cu un glas care-i trăda neliniștea 
tot mai puternică. Mamă, trebuie să faci ceva. 

— Chiar fac ceva. Mă gândesc. 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă. 

— Doamnă secretar, spuse Steve Kowalski, responsabilul de 
garda ei diplomatică. Aveţi un sms de la consiliera 
dumneavoastră. 

Ellen era cât pe ce să-l roage să le lase în pace ca să poată 
gândi, dar apoi își aminti de apelul lui Betsy. Și acum îi trimisese 
în sms. Trebuia să fie ceva urgent. 

Ellen își ceru telefonul. 

— Ce e? întrebă Katherine. 

Ellen, deja palidă din pricina stresului din ziua aceea 
interminabilă, își pierdu puţina culoare pe care o mai avea când 
citi mesajul de la Betsy. 

Un sinonim îşi face drum într-o tavernă. 

Necazuri. Necazuri mari. 

Un dislexic intră într-un arb, scrise Ellen. Era răspunsul 
prestabilit ca să-și dea seama că vorbește într-adevăr cu ea, și 
că înţelegea că se întâmplase ceva cumplit. 


VP - 255 


Replica veni după câteva secunde. Era limpede că Betsy nu-și 
luase ochii de la telefonul securizat, așteptând-o pe Ellen. 

Trădătorul nu e Beecham. E Whitehead. 

Ellen se prăbuși într-un scaun. Căderea ei liberă luase sfârșit. 
Ajunsese pe fundul prăpastiei. 

Era tentată să-i scrie Esti sigură?, dar știa că Betsy n-ar fi 
putut fi decât absolut sigură înainte să-i trimită așa ceva. 

Îi scrise, în schimb: Ești teafără? 

Da. Dar rangerul lui Whitehead e la ușă. 

Ellen simţi că inima i se strânge. O rugase pe Betsy să-l 
contacteze pe căpitan. lar acum... 

Dovezi? 

Memorandumuri. Whitehead a aprobat eliberarea lui Shah. A 
aprobat-o și a sustinut-o. 

Ellen dădu tot aerul afară din plămâni. O minţise. 

Își aminti cum Whitehead îi aruncase o privire scurtă lui Tim 
Beecham când acesta ieșise din Biroul Oval ca să dea un 
telefon. O ajutase pe Ellen să confirme faptul că șeful Statului 
Major Interarme nu avea încredere în directorul National 
Intelligence. 

Acum vedea gestul acela, și sute de alte lucruri mai mărunte, 
la justa lor valoare. Nu era doar subtil, era de-a dreptul perfid. II 
submina, îl asasina în tăcere pe Tim Beecham. li provoca 
moartea printr-o mie de priviri scurte aruncate cu măiestrie. 

Ce știe? scrise Ellen. 

Tot ce știu eu. 

Cam totul, adică. Mai puţin ce se întâmplase în Iran. Și poate 
că aflase și asta. Poate că trăgea cu urechea. 

Ellen își dădu seama că Whitehead, cu nivelul lui de 
autorizaţie, trebuie să fi fost implicat în ascunderea fișierelor lui 
Beecham, conștient de cât de incriminatoare avea să pară 
absenţa lor, și în același timp eliminând orice alt document care 
l-ar fi putut da pe el de gol. Planul nu fusese încropit din mers. 
Trebuie să fi fost conceput cu luni, poate chiar ani întregi 
înainte. Pe tot parcursul administraţiei Dunn, când domnise 
haosul intern și nu existase niciun pic de viziune. 

Însă generalului Whitehead îi scăpase un document care 
făcea trimitere la el. Un document deosebit de incriminator. | se 
părea ciudat. După atâta efort, să le scape mesajul cât o 
ciupercă atomică? 


VP - 256 


Însă gândul acela fu copleșit și învins de un altul. 

Bert Whitehead? Trădător? În cârdășie cu Bashir Shah? 
Scurgând informaţii teroriștilor? De ce ar face asta Șeful Statului 
Major Interarme? 

Își trădase ţara. Era implicat în crime în masă. Minţise cu 
fiecare ocazie. 

Generalul Albert Whitehead, Șeful Statului Major Interarme, 
era Azhi Dahaka. 

Fred MacMurray era diavolul. 

Generalul Whitehead știa că, dacă planul lui Shah avea 
succes, mii, poate sute de mii de persoane aveau să fie 
preschimbate în umbre. 

Telefonul ei vibră când primi încă un mesaj. De data asta de 
la Gil. 

Trebuie să plec, îi scrise ea lui Betsy. A; grijă. 

Se uită mai îndeaproape și văzu că mesajul de la fiul ei venise 
de la o adresă pe care n-o recunoștea, însă la subiect scria De /a 
Gil. |n loc de sms-ul obișnuit, lapidar, Gil îi scrisese mamei sale 
un e-mail. 

Nu, își dădu Ellen seama deschizându-l. l-l scrisese 
Secretarului de Stat al Statelor Unite. 

II parcurse până la capăt, iar când termină de citit telefonul îi 
alunecă dintre degete și îi căzu în poală. 

Gil era în Afganistan, aproape de granița cu Pakistanul. În 
teritoriul controlat de Pathan. Unde mai fusese ţinut prizonier. 
Dumnezeule mare! 

Aflase informaţiile de care aveau nevoie. 

Cei trei fizicieni pakistanezi asasinați în atentatele din 
autobuze fuseseră doar momeli. Diversiuni. Oameni de știință 
lipsiţi de importanţă angajaţi de Bashir Shah cu unicul scop de a 
fi măcelăriți. De a face Occidentul să creadă că pericolul 
trecuse. Sau, cel puțin, că mai aveau timp la dispoziţie. 

Când, de fapt, timpul se scursese. 

Sursa lui Gil îi spusese că adevărații fizicieni fuseseră recrutați 
câţiva ani înainte. Oameni de știință de top, care în aparență își 
luaseră o perioadă sabatică, dar în realitate fuseseră contractați 
pentru Shah, care-i închiriase unei terţe părţi, aproape cu 
siguranţă Al-Qaedei. Cu scopul de a pune bazele unui program 
de înarmare nucleară în Afganistan. 


VP - 257 


Ellen se ridică atât de brusc că scaunul căzu pe spate. Se 
gândi repede. Apoi scrise Sună-mă. 

Gil împrumutase telefonul de la cineva în care era limpede că 
avea încredere. Un anume Akbar-nu-știu-cum. Nu putea fi 
urmărit. lar telefonul ei era securizat. Totuși, în cameră fuseseră 
cu siguranţă instalate microfoane. Trebuia să aibă grijă ce 
spune. 

Aveau la dispoziţie două, poate trei minute înainte ca apelul 
să fie interceptat. 

— Cronometrează două minute, îi șopti lui Katherine, care își 
dădu seama de urgenţă și, pentru prima oară, nu puse întrebări. 

Ellen răspunse înainte ca primul ton să se fi terminat. 

— Spune-mi unde. 

— Fizicienii lui Shah? Nu știu exact. Undeva de-a lungul 
graniţei Pakistanului cu Afganistanul. Nu e vreo peșteră sau vreo 
tabără. Ar trebui să fie un fel de fabrică abandonată. 

Era o graniţă lungă, mult teren de acoperit, dar Gil nu putea fi 
mai precis. 

— Dimensiune? 

Încerca să vorbească încet și vag. 

— Nu știu. Orice de la niște bombe murdare puse într-o 
sacoșă până la ceva mai mare. Ar putea rade câteva cvartale 
sau un oraș întreg. 

Katherine ridică un deget. Trecuse un minut. Mai aveau unul. 

— Plural? 

— Da. 

— Unde? 

Urmă ceva ce i se păru o pauză interminabilă înainte ca el să 
răspundă. 

— America. 

— Unde? 

— Orașe. Nu știu care. Se fac mai multe. Cred că mafia 
rusească îi face rost lui Shah de materiale. 

Avea sens, își spuse Ellen, căreia mintea i-o luase la goană. 
Făcea legături. Nu guvernul Rusiei. Nu oficial. Insă președintele 
rus și oligarhii lui aveau legături cu mafia și se bucuraseră 
împreună de miliardele făcute vânzând orice, de la arme la fiinţe 
omenești. 

Mafia rusească era complet lipsită de ideologie, și lipsită de 
scrupule. N-avea limite. În schimb, avea arme, contacte, bani. 


VP - 258 


Erau dispuși să vândă orice oricui. De la plutoniu la antrax, de la 
sclavi sexuali minori până la organe. 

Erau dispuși să se urce în pat cu diavolul și apoi să-i 
pregătească micul-dejun, dacă era nevoie. 

Shah trebuia să folosească o terță parte ca să le arunce 
iranienilor pontul despre fizicieni. Cine să fie mai potrivit decât 
un informator care lucra și pentru mafia rusească, și pentru 
serviciul de informaţii iranian? 

Mafia rusească era legătura dintre Iran și Shah. Duhul care se 
mișca între cei doi. 

— Mamă... spuse Gil. 

— Da? _ 

— Umblă vorba că ar fi ajuns deja acolo. In orașe. Bombele. 
De asta a vrut Shah ca fizicienii să fie omorâţi în Europa, ca să 
mute atenţia de la State. Ca să ne facă să credem că urmatorul 
atac, cel mare, o să aibă loc și el tot în Europa. 

Katherine desenă în aer un cerc cu degetul. Timpul se 
scursese. 

Dar mai era o întrebare. 

— Când? 

— În curând. Asta-i tot ce știu. 

Ellen închise și murmură: 

— Futu-i mama mă-sii. 


Betsy primi un sms. 

Era leșinată de nesomn și îi spusese lui Pete Hamilton să facă 
pauză ca să se odihnească câteva ore. El se făcuse covrig pe 
canapeaua din biroul lui Charles Boynton, rupând orice contact 
cu lumea, în vreme ce Betsy se întinsese pe canapeaua lui Ellen 
și se holba la tavan. 

Își simţea corpul stors, dar mintea îi era în continuare un 
vârtej. Bert Whitehead. Cârtița. Șeful Statului Major Interarme, 
general cu patru stele, veteran al sângeroaselor războaie din 
Afganistan și Irak, era un trădător. 

Și atunci primi sms-ul. 

N-am somn. Ati mai găsit informații despre Beecham? Trebuie 
să-i spun președintelui. 

Preţ de o clipă Betsy crezu că era de la Ellen, din Teheran, dar 
apoi își dădu repede seama că era de la Whitehead. 


VP - 259 


Nimic, scrise ea, cu degetele tremurându-i de epuizare și 
furie. /au o pauză de somn. Vă sugerez să faceți la fel. 

Și apoi, înainte să poată pune capul la loc pe pernă, primi încă 
un mesaj, de data asta de la Ellen. li redirecţionase un mail de la 
Gil. 

Betsy îl citi, apoi murmură: 

— Fir-ar. 


Avionul lui Bashir Shah ateriză în toiul nopţii, iar el fu dus cu 
mașina la casa din Islamabad, unde intră pe intrarea dosnică, 
rareori folosită, prin grădină. 

Plecase din Statele Unite cu numai o zi înainte de data 
planificată. Atunci când fusese nevoit. 

Cu numai o zi înainte ca lumea să fie schimbată pentru 
totdeauna. 

— Ellen Adams mai e la Teheran? ceru să afle de la 
aghiotantul lui. 

— Din câte știm, da. 

— Nu-i un răspuns suficient de bun. Vreau ceva sigur și vreau 
să știu cu cine s-a întâlnit și ce i s-a spus. 

Cincisprezece minute mai târziu, când Shah se pregătea de 
culcare, aghiotantul lui veni cu informaţiile cerute. 

— S-a întâlnit cu președintele Nasseri. 

— Și? 

Shah își dădea seama că mai era ceva, dar că bărbatului îi era 
teamă să-i spună. 

— Și cu Marele Ayatollah. 

— Khosravi? 

Shah îi aruncă o privire urâtă aghiotantului, care încuviinţă 
dând din cap, cu ochii mari. 

— Nu i s-a spus nimic. 

— Nimic? 

— Nu. Și o persoană din grupul ei, ofițerul de la biroul de 
externe, a fost arestat pe motiv de spionaj. 

Shah se așeză pe marginea patului, încercând să vadă 
imaginea de ansamblu. N-avea niciun sens. 

— Marele Ayatollah i-a spus o poveste despre o pisică și un 
șoarece. E o fabulă. Ceva ce le citea copiilor lui. 

— Nu mă interesează asta. Vreau să știu tot ce face ea. 


VP - 260 


În timp ce se spăla pe dinţi, Shah se întrebă ce punea 
Khosravi la cale. Ce punea Ellen Adams la cale. 

Ar fi trebuit s-o omor când am avut ocazia. 

Din fericire fiul ei o să fie mort în curând, și ea va ști că de 
mâna mea și din vina ei. 

Scuipă în chiuvetă, apoi se duse la laptop și descoperi vechea 
fabulă persană despre pisică și șobolan. Văzu că era vorba 
despre alianţe improbabile. Asta era limpede. Dar era vorba și 
despre vânătoare. Și despre piste greșite. 

Bashir Shah cobori încet capacul computerului. Știa că e un 
vânător mult prea experimentat ca să se lase păcălit. Urma să 
pună mâna și pe pisică, și pe șobolan. 


— Trebuie să plecăm, spuse Akbar. Ar trebui să plecăm acum. 

— Tu glumești? îi răspunse Gil. E noapte. Munţii colcăie de 
mujahedini. Dacă nu ne omoară din greșeală luptătorii lui 
Hamza, atunci o să ne omoare ei. Uite ce e, și eu vreau să plec 
de aici, dar trebuie să așteptăm până la prima oră. 

Gil se uită mai bine la tovarășul lui de drum. Era limpede că 
Akbar era tulburat, nervos. 

— De ce te grăbești atât de tare? 

Akbar se uită în spatele lui. Se aflau în propriul lor cort. 
Hamza vorbise să li se aducă mâncare și băutură, iar acum Gil 
se pregătea de somn, cu tot corpul care-l durea. 

— Pur și simplu am un presentiment urât, zise Akbar. 

Se înfofoli cu pătura de lână, se sprijini de stâlpul cortului și, 
pentru a suta oară, pipăi cuțitul lung pe care-l ţinea ascuns în 
faldurile hainelor. 


VP - 261 


Capitolul 29 


— Doamnă secretar, zise Charles Boynton. 

Șeful ei de cabinet bătuse la ușă, apoi intrase. 

— Avionul sultanului din Oman e pregătit. lranienii insistă să 
plecați. 

Bărbatul deșirat rămăsese lângă ușă, nesigur. 

Și secretarul de stat, și fiica ei stăteau lângă fereastră. Arătau 
de parcă trăseseră sperietura vieţii lor. 

— Ce e? întrebă el, făcând încă un pas în cameră și închizând 
ușa în urma lui. 

Ellen redirecționase mesajul lui Gil, adăugând câteva 
amănunte pe care i le spusese la telefon, și către Katherine, și 
către Betsy. Se gândise dacă să i-l trimită și președintelui 
Williams și lui Tim Beecham, dar ezitase. 

Era imposibil ca generalul Whitehead să lucreze pe cont 
propriu. Trebuia să aibă colaboratori în eșaloanele superioare 
ale Casei Albe, poate chiar în cabinet. Dacă l-ar fi trimis și 
mesajul ar fi fost interceptat, și-ar fi dat seama că le fusese 
descoperit complotul. Decât să riște să fie prinși, poate că ar fi 
detonat bombele înainte de termen. 

Nu. Ellen știa că trebuia să-i comunice situaţia președintelui 
Williams între patru ochi. În persoană. 

Dar misiunea ei din lran nu se încheiase. Trebuiau să mai 
strângă informaţii. Cineva îi furniza lui Shah materiale nucleare, 
probabil - așa cum spusese Gil - mafia rusească. 

lar cineva le spusese iranienilor despre fizicieni. 

Din nou, probabil un informator iranian care lucra cu mafia. 
Scurseseră informația  dinadins, astfel încât Nasseri și 
ayatollahul să facă exact ce-și dorise Shah. Să-i omoare 
fizicienii. Persoana respectivă ar fi putut cunoaște planurile mai 
ample ale lui Shah. Poate știa chiar unde se afla traficantul de 
arme. lar informatorul probabil că era încă în Iran. Dacă l-ar fi 
putut găsi! 

— Ce e? repetă Boynton întrebarea. Doamnă secretar? 

— Mamă? zise și Katherine. 


VP - 262 


Ellen își duse mâna la gură și își dădu capul pe spate, fixând 
tavanul cu privirea. Încerca din răsputeri să găsească înţelesul 
fabulei. 

Dacă ea se prinsese de toate astea, atunci sigur și Marele 
Ayatollah înţelesese. Avea nevoie de ajutorul ei ca să-l oprească 
pe Shah. lar ea avea nevoie de ajutorul lui ca să oprească 
atacurile teroriste. 

Oare Khosravi știa cine e informatorul? Dacă da, n-ar fi putut 
să-i spună. Nu direct. Fiecare cuvânt, fiecare mișcare, le erau 
monitorizate. 

Așa că trebuia s-o ducă la informator pe altă cale. 

Despre asta fusese povestea cu felina și șobolanul. Interese 
comune. Dar și despre piste greșite. Distrageri. Despre cum să 
te uiţi într-o parte în timp ce lucrurile importante se petrec 
altundeva. 

— Au spus că trebuie să plec eu? îl întrebă pe Boynton. Sau că 
trebuie să plecăm noi? 

Păru încurcat de întrebare. 

— Nu-i același lucru? 

— Te rog, fă-mi pe plac. Încearcă să-ţi amintești exact ce ţi-a 
spus oficialul iranian. 

Boynton căzu pe gânduri. 

— A spus: „Vă rog s-o informaţi pe doamna secretar Adams că 
trebuie să plece din Iran, la ordinele Marelui Ayatollah”. 

— Mie mi se pare destul de limpede, zise Katherine. 

— Mă întreb... zise Ellen, apoi se întoarse spre șeful ei de 
cabinet. Ţine-le piept. 

El pufni pe neașteptate în râs. 

— La trecătoare? 

Dar văzând expresia serioasă de pe chipul șefei, buna- 
dispoziție îi dispăru de pe figură. 

— Trage de timp, zise secretarul Adams. 

— Să trag de timp? aproape chițăi Boynton. Cum? 

— Doar fă ce-ţi spun eu. 

Aproape că îl aruncă pe ușă afară. Când o închise, îl auzi pe 
șeful ei de cabinet spunându-i oficialului iranian că o să iasă și 
ele imediat. 

— O scurtă întârziere. Probleme femeiești. 

Apoi Ellen îl auzi pe Boynton că întreabă: 

— Voi aveţi probleme femeiești aici? 


VP - 263 


S-ar putea să nu avem chiar atât de mult timp cât speram, îşi 
zise ea. 

Incercă să-și liniștească mintea. Să facă abstracţie de 
generalul Whitehead în rolul cârtiței. 

Să facă abstracţie de ce spusese Gil. De faptul că bombele 
nucleare se aflau deja aproape cu certitudine în orașele 
americane. Gata să fie detonate. În curând. 

Fiecare bătaie a inimii i se părea că e ticăitul unui cronometru 

pentru numărătoarea inversă. 
__Închise ochii și trase adânc aer în piept. Apoi îl expiră pe tot. 
incearcă să vizualizezi următoarea mutare, își zise în sinea ei. 
Blochează tot zgomotul, toate interferențele. Încearcă să vezi 
limpede... 

— Mamă? 

Tăcere. Apoi făcu brusc ochii mari. 

Inima începu să-i bată mai repede. Să i se izbească de coaste. 
Ca Big Ben, care bătea niște clipe nepreţuite. Care se grăbea 
spre dangătele de la miezul-nopțţii. 

Mintea începu să-i gonească împreună cu inima. Aproape 
ajunsese la ţintă. Aproape ajunsese. 

Și apoi înţelese. Înţelese ce voia să spună Marele Ayatollah. 

Ellen traversă încăperea cu pași mari și aproape smulse ușa 
din ţăâţâni când o deschise. li auzi pe Boynton și pe sărmanul 
oficial iranian vorbind despre ce copac ar fi fost Profetul, dacă ar 
fi fost un copac. 

Bănui că-i întrerupsese cu numai câteva secunde înainte ca 
șeful ei de cabinet să fie arestat și el, pentru blasfemie. 

— Charles! 

Boynton se uită la ea ca un pește prins în cârlig. 

— Da? 

— Vino înăuntru. 

Nu trebui să-l roage de două ori. 

— Trebuie să plec, spuse ea închizând ușa în urma lui. Acum. 

— Da, asta spuneam și eu, zise Boynton. 

— lar voi trebuie să rămâneti. 

— Hă? 

— Tu și Katherine. 

Cei doi se uitară năuci la ea. 

— N-o putem părăsi pe Anahita, le explică Ellen vorbind cu 
glas normal. 


VP - 264 


Voia să fie sigură că toţi cei care ascultau o aud. 

— Eu trebuie să mă întorc la D.C. și să vorbesc cu 
președintele Williams despre situație. Să-mi dea instrucţiuni. Voi 
trebuie să rămâneţi în Iran până mă întorc. Între timp, n-ar 
strica să ieșiți sa admiraţi priveliștile. 

Amândoi se uitau la ea de parcă Ellen își pierduse minţile. 

— O să vă urmărească tot soiul de indivizi. Faceți-i să umble 
după cai verzi pe pereţi. Faceţi-i să creadă că puneţi ceva la 
cale. Mergeţi să vedeţi Persepolis. Sau, staţi, mai bine, spuneţi 
că vreţi să vedeţi arta preistorică din peșterile de la 
Baluchestan. 

— Ce tot spui acolo? întrebă Katherine. 

— Am citit despre ele pe drum încoace, explică Ellen. 
Arheologii au găsit acolo picturi rupestre. Vechi de unsprezece 
mii de ani. Unii consideră că asta dovedește că iranienii au 
migrat acum mii de ani spre America. 

— Ce? 

Katherine se pierduse complet, în timp ce Boynton alese să fie 
discret. 

— În desene apare același cal pe care călăreau popoarele 
indigene din America de Nord. E cât se poate de firesc să vreţi 
să-l vedeți. 

— Este? vorbi Boynton în cele din urmă. Chiar este? 

— Sigur, ca să intraţi în contact cu semnele care-i fac pe mulți 
să creadă că suntem cu toţii unul și același popor. Uitaţi ce e, 
ideea e să duceți cu voioșie de nas pe oricine v-ar urmări. 

— Cu voioșie? întrebă Boynton. 

— Bine, cu mâhnire, dacă așa preferi. 

În timp ce Boynton căută pe internet informaţii despre 
picturile rupestre, Katherine șopti răgușit: 

— Mamă, bombele. Ce ţi-a spus Gil. Nu putem pierde vremea. 

— Nici n-o pierd. 

Ellen îi susținu privirea fiicei ei, iar Katherine văzu hotărârea 
din ochii mamei sale. 

— Situl ăla e la aproape douăzeci de ore de-aici, cu mașina, 
comentă Boynton ridicând capul din telefon. 

— Sunt sigură că pot să vă ducă la un aeroport din apropiere 
cu avionul și apoi cu mașina, zise Ellen revenind la tonul normal 
- sau pe cât de normal putea să și-l facă. 


VP - 265 


— Puteţi să dormiţi pe drum, și oricine e interesat de mișcările 
voastre o să piardă și mai mult timp și o să se chinuie și mai 
mult ca să vă urmărească. 

— Dar și noi o să pierdem timp și o să ne chinuim mai mult, 
protestă Boynton. 

Katherine se uită la mama ei, ai cărei ochi erau injectaţi de 
oboseală, dar străluceau. Dacă de genialitate sau de nebunie, 
asta Katherine nu mai știa. Oare mesajul lui Gil, presiunea de a 
încerca să oprească o catastrofă, o împinseseră dincolo de 
limită? 

— Anahita? întrebă Katherine. Și Zahara? Ce vrei să facem ca 
să le ajutăm? 

— Și cei doi iranieni care au fost și ei arestaţi? completă 
Charles. 

— O să văd ce vrea să facă președintele Williams. Hotărârile 
astea mă depășesc pe mine. O să mă întorc cât pot de repede. 
Uitaţi ce e, anunţaţi cât de tare puteți că mergeţi la peșterile 
alea. Așa o să vă urmărească pe voi și n-o să mai fie atenţi la ce 
fac eu. 

În timp ce vorbea, îi scrise un sms rapid lui Katherine. 

Du-te. Ai incredere. Mă ocup. 


Era întuneric beznă când secretarul Adams se îmbarcă în 
avionul Sultanului. După ce intră în cabina spațioasă, își scoase 
burqa și încercă să i-o dea iraniencei. 

— Păstraţi-o, spuse ea într-o engleză impecabilă. Cred că vă 
veți întoarce. 

In timp ce avionul gonea pe pistă în primul segment al 
călătoriei sale lungi spre casă, Ellen stătea pe marginea 
scaunului, de parcă așa ar fi ajuns mai repede la Washington. 

Ultima imagine pe care o avea cu Katherine fusese când ea 
urcase alături de Boynton într-o altă mașină, pentru propria lor 
călătorie îndelungată, spre peșteri. 

Spera și se ruga să fi înţeles corect povestea ayatollahului 
despre felină și șobolan. Era destul de sigură că pusese ca 
Anahita Dahir să fie arestată pentru ca cineva din trupa lui Ellen 
să fie nevoit să rămână în Iran. 

Când o alungase public pe ea, dar le permisese fiicei ei și 
șefului ei de cabinet să rămână, teoria lui Ellen fusese 
confirmată. 


VP - 266 


Juca lansând piste false. Voia să le spună ceva, dar Ellen era 
supravegheată prea îndeaproape. 

Astfel că Liderul Suprem trebuia să o scoată din tară, 
asigurându-se în același timp că cineva din contingentul 
american avea să rămână în Iran să-l întâlnească pe informator 
și să obţină informaţiile de care aveau nevoie. 

Când avionul ajunse la altitudine de croazieră, Ellen primi un 
sms de la Katherine. 

Avionul e deja la aeroport. Eram așteptați. 

Ellen își lăsă capul în jos, ușurată. 

Erau așteptați. Asta voise Khosravi de la ea. 

Îi trimise repede un emoticon cu degetul mare ridicat, apoi se 
rezemă de spătar. Încrezătoare. Convinsă că-l înţelesese corect 
pe Liderul Suprem al Republicii Islamice Iran. 

Dar... 

Încercă să-și îndepărteze gândul trădător. 

Dar... 

Omul era un terorist. Un dușman jurat al Statelor Unite. Care 
finanțase mai multe atentate împotriva Occidentului. lar ea 
tocmai își pusese fiica, își pusese națiunea, în mâinile lui? Pe 
baza unei fabule cu o pisică și un șobolan? 

Avea încredere că bătrânul și vicleanul cleric nu era chiar el 
cel care pusese capcana, și că ea nu călcase direct în lat. 

Acesta îi fu ultimul gând înainte ca oboseala s-o copleșească. 


Boynton își făcu cruce când ușa micului avion cu elice se 
închise. 

Reușiseră să tragă un pui de somn în zborul spre Provincia 
Sistan-Baluchestan care, o informă Charles Boynton pe 
Katherine în stilul său care semăna cu cel al Măgărușului din 
Winnie the Pooh, nu se afla departe de graniţa cu Pakistanul. 
Cumva, în opinia lui, asta nu făcea decât să înrăutăţească 
lucrurile. 

Însă e drept, își zise Katherine privind pe fereastră și 
chinuindu-se să discearnă vreo urmă de pământ prin întuneric, 
că el nu știa despre bombele nucleare care se aflau deja în 
orașele americane. Nu știa ce înseamnă, de fapt, mai rău. 

Un tip grizonant pe nume Farhad îi întâmpină și le spuse că 
urma să le fie șofer și ghid. Se suiră în mașina lui rablagită, care 
mirosea a tutun, și porniră în deșert. 


VP - 267 


Vorbea engleză fluent, cu un accent ușor și muzical. Era 
obișnuit, spuse, să ducă arheologi occidentali la sit. Era limpede 
că se mândrea cu asta. In mașină erau numai ei trei, iar 
împrejur nu se vedea nici urmă de vreun alt vehicul. Nici urmă 
de paznicii și observatorii mereu prezenţi. Toată lumea își 
pierduse interesul faţă de ei. 

Charles Boynton își pierduse și el interesul și se holba afară 
pe geam, în strălucirea dinaintea răsăritului, la peisajul nesfârșit 
de nisip și dealuri stâncoase. 

De la volan, Farhad le povesti despre cum la sit fuseseră 
descoperite pictograme și petroglife din Epoca Bronzului, care 
reprezentau animale, plante și oameni. 

— Unele au fost pictate cu vopsea din ierburi, explică el. 
Altele cu sânge. Sunt mii. 

Zona aceea, le spuse el, în ciuda bogăției de picturi pe piatră, 
era practic ignorată de turiști. 

— Niciun călător din străinătate nu vine aici. 

Vorbea cu pasiune despre necesitatea de a proteja 
descoperirile. Se uită la Katherine, care stătea lângă el, în timp 
ce Boynton sforăia pe banchetă. Cu capul pe spate și gura 
deschisă. 

— De asta aţi venit, nu-i așa? Să protejaţi ce e important? 

li aruncă o privire atât de intensă încât ea aprobă dând din 
cap. Nefiind sigură la ce se înhăma. 

Ajunseră chiar când soarele începuse să urce pe cer. După ce 
Boynton se lăsă convins să se trezească, urcară pe un platou, 
iar Farhad le aranjă un mic-dejun alcătuit din cafea tare de la 
termos, curmale grase, brânză și pâine. 

Katherine le făcu o poză lui Boynton și Farhad. Șeful de 
cabinet, îmbrăcat încă la costum și cravată, arăta de parcă ar fi 
pășit printr-o ușă secretă de la Foggy Bottom și ar fi ajuns brusc 
acolo. 

Pe neașteptate. Fără să fie fericit de rezultat. 

l-o trimise mamei ei, împreună cu un text scurt în care-i spuse 
că ajunseseră la caverne și că o să-i scrie când mai avea ceva 
să-i spună. 

Cocoţată acum pe stânci în timp ce soarele răsărea, Katherine 
privi peisajul străvechi, care rămăsese neschimbat de zeci de 
mii de ani, poate chiar milioane. Și se minună. Alţi oameni 
stătuseră în exact locul în care se afla ea și ciopliseră siluete în 


VP - 268 


piatră, surprinzându-le viaţa. Credinţele. Ideile. Chiar şi 
sentimentele. 

— Se poate? întrebă ea, iar când Farhad încuviință dând din 
cap ea întinse degetul arătător și urmări contururile. 

— E un vultur, explică el. lar ăsta - arătă spre liniile de 
deasupra lui - e soarele. 

Din motive pe care încă nu le înțelegea în totalitate, Katherine 
simţi cum un nod îi arde mocnit în gât și cum i se umezesc ochii. 
Ca atunci când auzea o bucată muzicală care îi atingea corzile 
profund ascunse. Sau când citea un pasaj care o mișca. 
Desenele cu cai și vânători, cămile și păsări cântătoare care se 
avântau într-un zbor sinuos spre înaltul cerului, cu explozii de 
lumină - toate acestea erau profund umane. 

Mâinile care le desenaseră simţiseră același pământ sub ele, 
simţiseră același soare. Simţiseră nevoia să-și însemneze 
ritualurile. Viața lor nu fusese atât de diferită, chiar deloc 
diferită, de a ei. 

lar gestul nu se deosebea atât de mult de ce făcea ea cu 
ziarele și rețelele de televiziune pe care le conducea. Desenele 
acelea pe piatră fuseseră știrile de pe atunci. Marcau ce se 
întâmpla în fiecare zi. 

Era un sentiment reconfortant, își zise sorbind din cafea și 
mâncând fructe și brânză. Privi cum răsărea soarele. Avea 
nevoie, cu siguranță, de puţin confort. 

Era îngrozită de ce plănuise Shah. De ce amplasase deja în 
mai multe orașe americane. Era îngrozită că n-aveau să 
reușească să-l împiedice. 

Nu-i era deloc clar de ce îi trimisese mama ei acolo, ce 
aștepta de la ei. Și totuși, urmărind conturul soarelui, Katherine 
simţi o pace profundă și neașteptată. 

Declaraţiile acelea de viaţă supravieţuiseră timp de mii de 
ani. 

Și, cu toate că multe vieți se încheiau, viaţa mergea mai 
departe. 

— Veniţi, spuse Farhad în timp ce strângea micul-dejun. Cele 
mai frumoase sunt înăuntru. 

Făcând semn din cap spre ceea ce părea o fantă îngustă în 
piatră, se ridică în picioare și le oferi fiecăruia câte un felinar. 
Reușiră să se strecoare înăuntru, în timp ce Boynton bombănea: 

— Rahat, rahat, rahat. 


VP - 269 


Când intrară, Katherine își scutură praf roșu de pe jachetă și 
se uită împrejur, descriind încet un arc de cerc cu fasciculul 
luminos. Nu mai vedea niciun desen. 

— Sunt mai jos, le explică Farhad. De asta le-au găsit abia de 
curând. 

Porni înaintea lor, iar Boynton și Katherine schimbară o 
privire. 

— Poate ar fi mai bine să rămân aici, spuse Boynton. 

— Poate ar fi mai bine să vii cu mine, zise Katherine. 

— Nu-mi plac peșterile. 

— Când ai intrat tu în vreo peșteră? 

— E clar că n-ai petrecut prea mult timp la Casa Albă, șopti el. 

Râsetele lui Katherine se prăvăliră în adâncul cavernelor și se 
întoarseră la ei sub forma unui geamăt ușor. 

Ea își scoase telefonul. N-avea semnal. Era tentată să 
înregistreze traseul, dar bateria era aproape descărcată, așa că 
închise aparatul, dar îl păstră în mână, ca pe un talisman. 

Îl urmară pe Farhad după un colţ și văzură că se oprise. Apoi 
se întoarse spre ei. 

— Cred că aici e suficient. 

În mână avea un pistol. 

Se holbară la ghidul lor. La pistol. 

— Ce faci? reuși Katherine să întrebe. 

— Aștept. 

Apoi auziră un zgomot venind dintr-un punct și mai adânc al 
peșterii. Zgomot de pași. Ecoul făcea imposibil să-și dea seama 
câte persoane se apropiau. Păreau sute. lar lui Katherine îi trecu 
prin minte gândul nebunesc că figurile străvechi de pe pereţi, 
desenate cu sânge, prinseseră viață. Că ieșiseră din piatră și că 
se apropiau de ei. 

Ea și Boynton se întoarseră spre sursa zgomotului, iar 
Katherine văzu că arma lui Farhad era îndreptată acum spre 
întuneric. Spre creaturile care se apropiau tot mai mult. 

Își puse rapid felinarul pe jos și îl atenţionă pe Boynton printr- 
un semn să facă la fel, și se retraseră amândoi în tăcere tot mai 
departe de lumină, în întuneric. 

Abia făcuseră trei pași când observară cine venea din 
adâncurile peșterii străvechi. La început li se păru că era o 
aglomerare de luminiţe care se clătinau. Spirite suspendate în 
neant. 


VP - 270 


Dar când se apropiară mai mult, siluetele din spatele luminilor 
deveniră vizibile. 

Erau Anahita. Și Zahara și tatăl ei, Dr Ahmadi. Și cei doi agenți 
iranieni care lucrau pentru americani, cei care se întâlniseră cu 
Zahara și îi transmiseseră mesajul. Împreună cu ei mergeau doi 
soldaţi din Garda Revoluționară, cu armele scoase și îndreptate 
nu spre prizonieri, ci spre Farhad și Katherine și Boynton. 

Se opriră la cinci metri unii de alţii. 

Oare mama ei făcuse o greșeală cumplită? se întrebă 
Katherine. 

Așa avea să se sfârșească totul? Cu sângele ei împroșcat pe 
pereţi? Amestecându-se cu al strămoșilor ei? Oare multe veacuri 
mai târziu petele aveau să fie interpretate de un antropolog 
drept primele tentative de a cartografia stelele? 

Se părea că articolul pe care-l citise mama ei era corect. 
lranienii străvechi și americanii chiar ajungeau în același loc. 
Numai că locul nu era Oregon, ci pereţii acelei peșteri. 

Katherine îi susţinu privirea Anahitei, la rândul ei îngrozită. 
Tânărul ofițer se gândea la același lucru. 

Acela era sfârșitul. 

Katherine porni funcţia de înregistrare de pe telefon. Orice 
avea să li se întâmple, urma să existe o mărturie. 

— Mahmoud? 

Unul dintre agenţii iranieni care fuseseră arestaţi se uita 
insistent la ei. 

Farhad cobori arma doar puţin, nu de tot. 

— Am auzit că te-au săltat. 

— Da, spuse ea fără să zâmbească. Cineva trebuie să le fi dat 
pontul. 

Se întoarse spre soldați. 

— Puteţi cobori armele. Cu ei trebuia să ne întâlnim. 

— Mahmoud? șopti Katherine. Parcă te chema Farhad. 

— Când sunt ghid, da. 

— Și acum ce ești? întrebă Boynton. 

— Salvatorul vostru. 

Agenta clătină din cap. 

— Întruchiparea orgoliului. E informator pentru Ministerul 
Serviciilor lraniene de Informaţii. 

— Serviciul secret iranian, zise Boynton. 


VP - 271 


— Mahmoud lucrează și pentru mafia rusească, explică 
femeia cu un dispreț limpede în glas. De asta suntem aici, nu-i 
așa? 

Încă stăteau la distanţă de cinci metri unii de alţii. Deși 
atitudinea lor părea amicală, colegială, între ei era o tensiune 
care abia putea fi ţinută sub control. Erau ca niște animale de 
pradă gata să atace. 

De jos, felinarul lui Katherine își arunca lumina asupra unui 
perete al peșterii, dezvăluind niște desene superbe. 

Pline de grație, voluptuoase. Erau mult mai fine decât cele de 
afară. Aici erau dinamice, exista o cursivitate a mișcărilor pe 
care le făceau bărbaţii de sânge, călare pe caii și cămilele de 
sânge, care-și înfigeau suliţele într-o creatură asemănătoare 
unei feline, care ţipa și se zvârcolea. 

Era imaginea unei partide de vânătoare. Era imaginea unui 
omor. 


VP - 272 


Capitolul 30 


Hamza îi întâmpină la intrarea în inelul exterior al taberei. 

Dimineaţa era limpede și rece, dar până la prânz avea să se 
lase o căldură sufocantă. Așa era viaţa la acea altitudine și 
longitudine. Viaţa în atmosfera aceea îţi cerea să te poţi adapta 
uşor. 

Când el și Hamza se îmbrăţișară, Gil simţi cum îi e strecurat 
ceva în buzunarul de la haină. Întâi i se păru că e un telefon, dar 
era prea voluminos și mult prea greu. 

— Cred că o să ai nevoie de asta, șopti Hamza. Succes. 

— Mulţumesc. Pentru tot. 

Se uitară unul în ochii altuia, fiecare înțelegând ce făcuse 
celălalt. Și consecințele acestor fapte. Apoi Gil îl urmă pe Akbar 
în jos pe munte, de-a lungul cărării înguste care în cele din urmă 
avea să-i scoată la vechiul taxi. lar de acolo spre Pakistan și 
către un zbor... încotro? 

Acasă? La D.C? Unde se afla aproape cu certitudine una dintre 
bombe? 

În timp ce înainta șchiopătând, Gil încercă să justifice 
întoarcerea acolo. Și încercă să justifice varianta de a nu se 
întoarce. 


Akbar, care cunoștea traseul, știa exact unde voia s-o facă. În 
locul unde cărarea cobora abrupt. Unde erau în afara câmpului 
vizual al santinelelor lui Hamza și unde nu aveau să existe 
martori. 

Se căută în buzunar după telefon. Urma să primească bani în 
plus dacă reușea să pozeze cadavrul. Suficienţi cât să-și 
cumpere o mașină nouă. 


Imediat ce Air Force Three ateriză, secretarul Adams fu luată 
de un SUV blindat și purtată pe străzile Washingtonului. 
Girofarurile erau pornite. Vehiculele de escortă blocau 
intersecțiile. 

Chiar și așa, i se păru că trecuse o veșnicie până să ajungă de 
la Andrews la Casa Albă. 


VP - 273 


Ellen își tot verifica telefonul. Nu mai primise niciun mesaj de 
la Katherine de când îi trimisese o poză cu bosumflatul ei șef de 
cabinet stând lângă un iranian mai în vârstă, măcinat de 
trecerea timpului și îmbrăcat în haine tradiţionale, alături de 
textul: Am ajuns. Ai dreptate. A meritat să venim. Dar nu ne-a 
urmărit nimeni. 

Asta se întâmplase acum câteva ore. De atunci, nimic. 

Verifică din nou, apoi trimise un sms. 

Vesti? Sunteti ok? Urmat de un emoji în formă de inimioară. 

Când SUV-ul opri în dreptul intrării laterale a Casei Albe, Ellen 
sări afară din mașină. Niște pușcași marini îi deschiseră ușa. 
Oficialii pe lângă care trecu se opriră să o salute: 

— Doamnă secretar. 

Încercă să-și compună o figură liniştită în timp ce practic 
alerga de-a lungul coridoarelor vaste. Îi trimisese un mesaj lui 
Betsy în care-i spunea să se întâlnească în anticamera 
președintelui și să-l aducă și pe Pete Hamilton. 

Cele două femei se îmbrăţișară, iar Betsy i-l prezentă pe fostul 
purtător de cuvânt al lui Eric Dunn. 

— Mulţumesc că ne ajuţi, spuse Ellen. 

— Îmi ajut ţara. 

Ellen zâmbi. 

— E bine și așa. 

— O să-l anunţ pe președinte că aţi venit, doamnă secretar, 
spuse secretara lui Williams cu vocea ei tărăgănată. 

Ellen aproape că se aștepta să-i ofere și un ceai rece îndulcit. 

Dar, cu toate că femeia părea relaxată, era iute, cu economia 
de mișcări care dovedea că știe exact despre ce e vorba. 

În fine, poate nu chiar exact, își spuse Ellen și verifică 
telefonul. Din nou. 

Nimic. 

Ușa se deschise, dar nu făcură decât doi pași în Biroul Oval 
înainte că toți trei să se oprească. Și să facă ochii mari. 

Deși rugase ca întâlnirea să aibă loc numai între ei și 
președintele Williams, văzu cum doi bărbaţi se ridică în picioare 
de pe locurile pe care le ocupau pe canapea. 

Cei doi se întoarseră aproape simultan. 

Tim Beecham și generalul Bert Whitehead. 


VP - 274 


Ellen nu mai încercă să-și ascundă nici mirarea, nici iritarea. 
Făcu un în pas înainte, îi ignoră pe cei doi și îi vorbi direct lui 
Williams: 

— Domnule președinte, am crezut că v-am rugat ca întâlnirea 
să fie privată. 

— Așa este. Eu n-am fost de acord. Dacă aveţi informații 
despre Shah, cu cât le aflăm cu toţii mai repede, cu atât putem 
face un plan mai repede. Tim și-a amânat zborul spre Londra ca 
să fie aici. Să auzim, deci. 

Abia atunci le observă pe celelalte două persoane care o 
însoțeau. Pe Betsy Jameson o cunoștea, dar pe celălalt... Era 
limpede că președintele Williams răsfoia albumul foto pe care 
orice politician îl are în minte. 

Și se opri asupra unui nume. Se înveseli pentru că îl 
identificase, dar rămase perplex tocmai de aceea. 

— Nu cumva ești... 

— Pete Hamilton, domnule președinte. Am fost purtătorul de 
cuvânt al președintelui Dunn. 

Williams se întoarse spre secretarul de stat. 

— Despre ce e vorba? 

Ellen făcu un pas mai aproape de președinte. 

— M-am întors pentru că am ceva ce trebuie să auziţi 
personal, între patru ochi. Vă rog. 

Dacă îi simţi nota disperată din glas, o ignoră. 

— Are legătură cu Shah? întrebă el. Aţi descoperit ce pune la 
cale? 

Nu mai era nimic de făcut. Ellen Adams își îndreptă umerii și 
spuse: 

— Are legătură cu cârtiţa, cu trădătorul de la Casa Albă. Cel 
care a aprobat eliberarea Dr. Shah din arestul la domiciliu. Care 
a lucrat cu el și elemente din guvernul pakistanez ca să le 
obţină talibanilor și Al-Qaedei o armă nucleară pe care s-o 
folosească împotriva Statelor Unite. 

Cu fiecare cuvânt pe care-l auzea, președintele Williams făcea 
ochii tot mai mari, până când în cele din urmă ajunse să arate 
ca o caricatură a unui om îngrozit. 

— Ce? 

— Le-aţi găsit? interveni Whitehead. 

Făcu un pas mai aproape de Tim Beecham. 

— Aţi găsit dovezile de care avem nevoie? 


VP - 275 


Williams se uită la Șeful Statului Major Interarme. 

— Știaţi de asta? r 

Ellen se întoarse și ea spre generalul Whitehead. li era 
imposibil să-și țină sub control sau să-și ascundă furia, mânia. 
Tremura de nervi. 

Preţ de o clipă nu reuși să vorbească, dar expresia de pe 
figura ei în timp ce-l privea pe general spunea totul. 

Whitehead rămase uluit. Apoi se încruntă. 

— Stati. Doar nu credeţi că... 

— Sunt sigură, spuse Ellen aruncându-i o privire urâtă. Avem 
dovezile. 

Îi făcu semn din cap lui Betsy, care așeză hârtiile scoase la 
imprimantă pe biroul Resolute. Doamna Cleaver bătuse primul 
cui în sicriu. Îi aruncă și ea cuțite din priviri lui Whitehead înainte 
să facă un pas înapoi. 

Generalul dădu să se apropie de birou și de hârtii, dar 
Williams ridică o mână, iar el se opri. 

Președintele luă foile de pe birou. Citindu-le, îi căzu faţa. 
Rămase cu gura deschisă. Ochii își pierdură strălucirea, parcă 
neînțelegând ce aveau în faţa lor. Ca în clipa, în fracțiunea de 
secundă, când îţi dai seama că o să cazi pe scări. Fracțiunea de 
secundă în care-ţi dai seama că nu te poți salva. Și că e de rău. 

În Biroul Oval se așternuse o tăcere desăvârșită. Se auzea 
numai ticăitul ceasului de pe policioară. 

Președintele Williams lăsă jos hârtiile și se întoarse spre 
generalul Whitehead. 

— Nenorocitule. 

— Nu, nu sunt eu! Nu eu sunt cârtiţa! Nu știu ce scrie în 
hârtiile alea, dar e o minciună. 

Se uită împrejur ca o sălbăticiune încolţită. Apoi privirea îi 
căzu pe Tim Beecham, care se uita îngrozit și năuc la Șeful 
Statului Major Interarme. 

— Tu, zise Whitehead. Tu ai făcut asta. 

Făcu un pas spre Beecham, care se trase în spate, 
împiedicându-se de un fotoliu și căzând pe podea. 

— Paza! strigă Williams și ușile se deschiseră pe loc. 

Câţiva agenți ai serviciului secret începură să roiască în jurul 
președintelui, în timp ce alţii își scoaseră armele, cercetând 
încăperea în căutarea pericolului. 

— Arestaţi-l. 


VP - 276 


Agenţii se uitară de la președinte la bărbatul spre care arăta 
acesta. Un general cu patru stele. Un erou de război. Pentru 
mulţi dintre ei, chiar eroul lor personal. 

Șefului Statului Major Interarme. 

— Aruncaţi arma, generale. 

— Nu sunt înarmat, spuse Whitehead desfăcând larg braţele. 

Apoi, în timp ce era percheziţionat, se uită la președinte. 

— Nu eu sunt trădătorul. El e. 

Făcu semn cu capul spre Beecham, care tocmai se ridica de 
pe podea. 

— Nu știu cum a făcut-o, dar Beecham e. 

— Pentru Dumnezeu! spuse Ellen. Gata odată. Avem dovezile. 
Avem memorandumurile, însemnările - cele pe care ai crezut că 
le-ai ascuns. Cele prin care Shah a fost eliberat. Cele care au 
destabilizat regiunea. Cele care au pregătit toate astea. 

— Eu niciodată..., începu Whitehead. Eliberarea lui Shah a fost 
o nebunie. Eu niciodată... 

Betsy îl întrerupse. 

— Am descoperit memorandumurile printre documentele 
despre Beecham. 

— Printre ce? întrebă directorul National Intelligence. Unde? 

— Generalul Whitehead aici de față a încercat să vă 
incrimineze, spuse Betsy. A încercat să vă pună în ipostaza de 
trădător, printre altele, luând documentele dumneavoastră din 
epoca Dunn și mutându-le din arhivele oficiale. Le-a îngropat, ca 
să pară că aveți ceva de ascuns. 

— Am găsit documentele, zise Pete Hamilton. Erau ascunse în 
arhivele private ale administraţiei Dunn. 

— Nu există așa ceva, zise președintele Williams. Toată 
corespondenţa și toate documentele sunt trimise automat în 
arhivele oficiale. Pot fi marcate ca fiind secret, dar sunt acolo. 

— Nu, domnule președinte, zise Hamilton. Oamenii lui Dunn 
au avut grijă să le pună în spatele unui zid aproape imposibil de 
străpuns. Numai cei dinăuntru, care aveau parola, puteau să 
intre. Eu aveam parola, dar nu și accesul la computer. 

— Eu aveam accesul, zise Betsy Jameson, dar nu și parola. 
Așa că am lucrat împreună. 

— Aţi schimbat orice referinţă asupra implicării 
dumneavoastră în chestiunea cu Shah și pakistanezii ca să pară 


VP - 277 


că domnul Beecham era de vină, îi zise Pete Hamilton lui 
Whitehead. Numai că aţi ratat două documente. Și le-am găsit. 

Whitehead clătina din cap. Părea înmărmurit. Dar Ellen 
ajunsese să-și dea seama că era firesc să știe să mintă, să fie un 
bun actor. N-avea încotro. 

Se lăsase o dată dusă de nas de acest Fred MacMurray, care 
se dădea cel mai bun prieten al tuturor. N-avea să se mai 
întâmple și a doua oară. 

— Și apoi aţi început să insinuaţi pe tăcute că Tim Beecham 
nu ar fi de încredere, spuse ea. Și a funcţionat. V-am crezut. 

— Tânărul acela care m-a urmărit încoace de la Frankfurt, 
care a fost în parc și la bar, zise Betsy. Cel despre care v-am 
spus. Aţi mers să vorbiţi cu el. Am fost atât de recunoscătoare 
că aţi rezolvat atât de simplu. Dar acum știu de ce. Era unul 
dintre oamenii dumneavoastră. 

— Banu. 

— Atunci aţi primit imaginea scanată a biletului pe care mi l-a 
dat Ellen? întrebă Betsy. Nu v-aţi descotorosit de el. l-aţi spus să 
se ducă în biroul secretarului de stat și să-l percheziţioneze în 
timp ce eu eram la bar cu dumneavoastră. l-aţi zis să caute ceva 
personal. Ceva ce-i puteaţi trimite lui Shah, ca s-o speriaţi pe 
Ellen. 

— A fost ideea dumneavoastră sau a lui Shah? 

— Nu s-a întâmplat nimic din toate astea. 

Insă nega tot mai puţin vehement pe măsură ce laţul se 
strângea. 

— Betsy, rangerul acela mai e cu tine? întrebă Ellen. 

— Da, am lăsat-o în holul de afară. 

Ellen se întoarse spre președinte. 

— E un ranger... 

— Căpitanul Denise Phelan, spuse Betsy. 

— E cu el. Și ea trebuie să fie arestată. 

— Pentru Dumnezeu, chestia asta a mers prea departe, zise 
Whitehead. Căpitanul Phelan e un veteran decorat. Și-a pus 
viaţa la bătaie pentru ţara asta. Nu-i puteţi face asta. Eanue 
implicată. 

— Dar recunoști că tu ești? întrebă președintele Williams, iar 
când generalul Whitehead rămase tăcut îi făcu semn cu capul 
unuia dintre agenţii de la serviciul secret. Arestaţi-l pe căpitanul 
Phelan. 


VP - 278 


Whitehead trase aer adânc în piept, conștient - își dădu Ellen 
seama - că nu mai avea nicio scăpare. Era prins, capturat. 
Aproape cu certitudine Phelan avea să recunoască totul în 
schimbul unei sentinţe mai ușoare. 

— Staţi o clipă, zise Beecham, încercând să ţină pasul. Ca să 
pricep și eu. Aţi crezut că mi-am trădat ţara? o întrebă pe Ellen. 
Că lucram pentru Bashir Shah? Fără să aveți nicio dovadă în 
sensul ăsta? Doar insinuările lui? 

— Da, și îmi pare rău, Tim, răspunse secretarul Adams. 

— „Îmi pare rău”? „repetă Beecham aproape strigând, 
nevenindu-i să creadă. „Imi pare rău”?! 

— N-a ajutat faptul că ești foarte nesuferit, zise Betsy. 

Ellen își ţinu buzele strânse. Foarte strânse. 

— De ce? întrebă Williams. 

Ochii lui nu se dezlipiseră de Bert Whitehead. 

— Pentru Dumnezeu, generale, de ce ai făcut-o? 

— N-am făcut-o. N-aș face niciodată așa ceva. 

Era încruntat, însă mintea îi mergea nebunește. Strategul nu 
se lăsa învins. Căuta cu disperare o spărtură în plasă. 

Dar nu avea nicio cale de scăpare. Oricât s-ar fi zvârcolit, era 
prins în capcană, și era conștient de asta. 

— Bani, zise Beecham. Mereu e vorba despre bani. Cât te-au 
plătit să omori bărbați, femei și copii? Să le dai o bombă 
nucleară inamicilor noștri? Cât, generale Whitehead? 

Se întoarse spre președinte. 

— O să-i pun pe oamenii mei să verifice conturile offshore. Pot 
să ghicesc de pe-acum ce o să găsim acolo. 

Ochii lui Whitehead rămaseră fixaţi asupra lui Ellen, se mutară 
o clipă la Betsy, apoi reveniră. 

— Căpitanul Phelan n-a avut nicio legătură cu asta, îi repetă el 
lui Ellen, cu glas scăzut. 

— lar tu, tu, nenorocitule, ai încercat să mă bagi în chestia 
asta? Sa mă scoţi vinovat? 

Beecham se înfuria tot mai tare. 

— Mi-am pus toată viaţa în slujba ţării ăsteia și tu încerci să 
mă mânjești cu porcăriile tale? 

Whitehead, cu o viteză neașteptată, se întoarse și se năpusti 
asupra lui Beecham, trântindu-l pe covor într-o singură mișcare 
rapidă. Stând deasupra lui, Whitehead își ridică și își cobori 


VP - 279 


pumnul, zdrobindu-i figura directorului National Intelligence, în 
timp ce Beecham ţipa și încerca în zadar să se ferească. 

Agenţilor de la serviciul secret le luă doar o secundă să 
reacționeze, însă fusese suficient timp ca generalul, antrenat la 
trupele speciale, să provoace pagube. 

Doi agenţi îl apucară pe președinte, făcându-l să se încovoaie 
și acoperindu-l cu trupurile lor, în timp ce alți doi se aruncară 
asupra generalului. Unul dintre ei îl lovi pe Whitehead cu patul 
pistolului peste față, dându-l jos de pe Beecham și amețindu-l. 

Îngenuncheară asupra lui, cu armele aţintite spre cap. 

instinctiv, Ellen o cuprinsese pe Betsy cu braţul, într-un gest 
protector. O împinsese înapoi. La fel cum ar face o mamă cu un 
copil când pune frână brusc. 

Doug Williams se trase în spate și își aranjă hainele. 

ÎI ridicară pe Whitehead în picioare. Sângele îi curgea pe o 
parte a feței. 

— S-a terminat, Bert, zise Williams. Nu mai ai nimic de 
câștigat dacă nu ne spui totul. Trebuie să știm ce pune Shah la 
cale. Unde e ţinta? 

Tăcere. 

— Cine cumpără tehnologie nucleară? Unde lucrează? 

Tăcere. 

— Unde sunt bombele? Spune-ne! răcni președintele și făcu 
un pas spre Whitehead, parcă gata să-l atace. 

Un agent îl ajută pe Tim Beecham să se ridice în picioare și, 
după ce îl așeză pe un fotoliu, îi înmână directorului National 
Intelligence un prosop. Avea nasul spart, iar sângele i se 
scurgea în covorul alb. 

Whitehead se întoarse spre Ellen. 

— Eu mi-am jucat rolul. 

— Dumnezeule mare, spuse Betsy. Chiar recunoaște. Până în 
clipa asta... 

— Ce? 

Ellen îl ţintuia cu privirea pe Bert Whitehead. 

— Trebuie să ne spuneţi ce ați făcut. 

— „Când ai terminat, de fapt n-ai terminat”, zise el privind-o 
pe Betsy. „Căci încă mult mai am”. 

Cuvintele rămaseră ca suspendate într-o tăcere îngrozită 
înainte ca liniștea să fie spartă de președintele Statelor Unite. 


VP - 280 


— Luaţi-l. Vreau să-l interogați. Trebuie să aflăm ce știe. Și, 
Tim, du-te să te vadă un doctor. 

Când Biroul Oval fu eliberat, Doug Williams se așeză greoi în 
scaun, la birou, și se uită cu o privire goală la hârtiile scoase la 
imprimantă - memorandumurile incriminatoare. 

— Nici prin cap nu mi-ar fi trecut... 

Ridică ochii și le făcu semn lui Ellen și Betsy să stea jos. Apoi 
el se ridică din nou. Încet. Ca un om lovit. 

Se apropie de Pete Hamilton, îl luă pe bărbatul mai tânăr de 
braţ și îl conduse spre ușă. 

— iți mulțumesc pentru ajutor. Mai lasă-mă câteva zile, după 
care aș vrea să te văd din nou. 

— Nu v-am votat, domnule președinte. 

Williams zâmbi obosit și își cobori glasul. 

— Nici ele nu sunt sigur că m-au votat. 

Își înclină capul spre secretarul de stat și consiliera ei. 

Însă pe chip nu avea nici urmă de amuzament. Numai o 
îngrijorare zdrobitoare. 

— Mult succes, domnule președinte. Dacă mai pot face ceva... 

— Mulţumesc. Și să nu sufli o vorbă nimănui. 

— Înţeleg. 

Când Hamilton plecă, Williams se întoarse la birou. 

— Ai venit până aici de la Teheran ca să-mi spui despre 
generalul Whitehead? 

În timp ce el vorbise cu Hamilton, Ellen își verificase telefonul. 
Nimic. Încă nimic de la Katherine. Și nici de la Gil. 

Trecea acum de la o stare de îngrijorare la una de panică. 

Însă trebuia să se concentreze. Să se concentreze. 

Betsy o luă de mână și o întrebă în șoaptă: 

— Te simţi bine? 

— Katherine și Gil. Încă niciun semn. 

Betsy o strânse de mână, iar Ellen se întoarse înapoi spre 
Williams. 

— Trebuia să aflaţi despre generalul Whitehead, domnule 
președinte, și nu puteam să risc ca mesajul să fie interceptat. 

— Crezi că mai sunt implicaţi și alţii în afară de ranger? 

— Cred că e posibil. 

— E o încercare de lovitură de stat? 

Chipul îi era palid, dar cel puţin, își zise Ellen, era dispus să 
înfrunte ce era mai rău. 


VP - 281 


— Nu știu. 

Apoi făcu o pauză. 

Oare era o lovitură de stat? Dacă bombele acelea nucleare ar 
fi fost detonate și ar fi omorât sute, mii, poate sute de mii de 
oameni și ar fi eviscerat câteva orașe americane mari, s-ar fi 
instaurat haosul. Și revolta. 

Și, după ce s-ar fi revenit la o formă de ordine, ar fi început în 
mod legitim căutarea celui responsabil. Căutarea unor 
răspunsuri. Dar s-ar fi auzit și strigătele celor care cereau 
răzbunare. Nu doar împotriva teroriștilor, ci și împotriva unei 
administrații care nu izbutise să-i oprească. 

Faptul că totul începuse sub Eric Dunn avea să se piardă în 
iureșul momentului. 

Ellen se gândi că Eric Dunn era neghiob dar nu, credea ea, 
nebun. Nu s-ar fi implicat activ în complot. Alţi indivizi erau de 
vină, cei care ar fi avut de câștigat de pe urma haosului. De pe 
urma unui război. De pe urma unei schimbări a administraţiei. 
Lipitorile și lingăii care intraseră în metastază sub Dunn și se 
aflau încă printre ei. 

Poate chiar era o tentativă de lovitură de stat. 

Doug Williams văzu că secretarul de stat rămăsese perplex. 

— O să-l facem pe Whitehead să toarne tot, zise el. 

— Nu sunt chiar așa de sigură, spuse Ellen. Dar mai e ceva. 
Tot ceva ce trebuia să vă spun între patru ochi. 

Președintele se uită la Betsy. 

— Ea știe, îl lămuri Ellen. La fel și fiica mea și fiul meu. Dar ei 
sunt singurii. Gil a fost cel care mi-a dat informația. 

Ușa Biroului Oval se deschise dându-se de perete și își făcu 
apariţia Barb Stenhauser, care se opri la numai câteva zeci de 
centimetri de ei, holbându-se la petele de sânge de pe covor. 

— Tocmai am auzit. E adevărat? 

— Trebuie să ne lași singuri, Barb, zise el. Te chem eu când 
am nevoie de tine. 

Stenhauser rămase pe loc, năucită. Din cauza celor auzite pe 
holuri despre generalul Whitehead și a celor tocmai spuse de 
către președinte. 

Ochii ei se mutară de la președinte și se opriră asupra 
secretarului Adams înainte să alunece la Betsy Jameson. Le 
aruncă o privire rece, de gheață. 

— Ce se întâmplă? 


VP - 282 


— Te rog, Barb, spuse Williams, cu o notă amenințătoare în 
glas care arăta limpede că nu vrea să mai spună și a treia oară. 

După ce ea plecă, Williams se aplecă în faţă și zise: 

— Spune-mi, doamnă secretar. 

lar Ellen îi spuse tot. 


VP - 283 


Capitolul 31 


— Hai să ne odihnim aici, zise Akbar. 

Se opri și aruncă o privire peste margine în canionul de 
dedesubt. 

Gil făcu o pauză, fiindu-i recunoscător tovarășului său de 
drum că ţinea cont de el și de piciorul lui. Coborârea, cu toate că 
era mai puţin solicitantă pentru plămâni, era mult mai dificilă 
pentru piciorul lui rănit - toate șocurile și alunecările acelea... 

— Nu, zise el. Trebuie să ajungem jos. Repede. Trebuie s-o 
contactez pe mama. 

— Ce ţi-a spus Hamza? Pari supărat. 

— Ei, doar îl știi. La el totul e o dramă. 

Akbar râse. 

— Da, e renumit pentru asta. Toată Familia Pathan e. 

— Sunt supărat pentru că ori nu poate, ori nu vrea să-mi 
spună nimic. Cred că știe lucruri despre Shah, dar nu vrea să-mi 
spună nimic. Era ultima mea speranţă. Trebuie să ajung jos ca 
să-i scriu maică-mii că n-am obținut nimic. 

— Nu i-ai scris ieri? Mi-ai împrumutat telefonul. 

— Așa e, dar speram că Hamza o să se răzgândească de 
dimineaţă și că o să am ceva util să-i trimit. Dar nu s-a 
răzgândit. 

Akbar își studie tovarășul. Prietenul. Care nu era, se 
dovedește, un prieten apropiat. 

— Păcat. Tot drumul ăsta pentru nimic. 

Akbar își întinse brațul, invitându-l pe Gil s-o ia înainte. 

— Tu primul. 

— De fapt, probabil e mai bine să mergi tu primul. Dacă-mi 
cedează piciorul, vreau să pot ateriza pe tine. 

— Acum cine face dramă? 

Dar o luă înainte. Situaţia îi făcea misiunea ceva mai dificilă, 
pentru că Gil urma să aibă timp să reacționeze. O lovitură de 
cuțit în spate era tot timpul mai simplă. La fel și un brânci de la 
spate. 


VP - 284 


În plus, nici nu l-ar fi bântuit expresia stupefiată de pe chipul 
celuilalt - cu toate că Akbar bănuia că imaginea urma să-i 
dispară din minte odată cu venirea noii mașini. 

Aproape de punctul unde peretele de piatră cotea, cărarea se 
îngusta și era plină de pietriș de la alunecări de teren. Akbar se 
opri, se întoarse și, cu brațele întinse, dădu să-l apuce pe Gil. 

Văzându-l, Gil rămase o clipă năuc. Insă nu dură decât o 
fracțiune de secundă. 

Se feri, lovindu-se cu piciorul rănit de o piatră ieșită mai în 
exterior. Țipă de durere și simţi că piciorul cedează sub el. 
Instinctiv, întinse mâinile în față și îl apucă pe Akbar de robă, 
trăgându-l în jos. 

Când atinse pământul, îi dădu drumul lui Akbar și se târî 
departe de el, căutându-se cu mâna dreaptă în buzunarul robei. 
Acolo unde Hamza ascunsese pistolul. 

— Ce te-a apucat? strigă la Akbar în timp ce acesta se ridică 
în mâini și în genunchi și porni după Gil. 

Ochii i se măriră. Akbar nu răspunse, dar lama lungă și 
curbată din mâna lui - da. 

— Rahat, spuse Gil și cotrobăi mai furibund după buzunar, 
însă roba voluminoasă nu ceda așa de ușor. 

Întinse mâna după niște pietre și praf și i le aruncă lui Akbar 
în faţă. Abia dacă-l încetiniră. 

Gil dădu nebunește din picioare, însă Akbar, priceput la lupta 
corp la corp după anii petrecuţi printre mujahedini, îl apucă pe 
Gil de gheată și răsuci, iar Gil urlă de durere și groază când tot 
corpul i se întoarse pe-o parte. La fel ca un vițel prins în lasou. 

Era lipsit de orice fel de apărare. Se ghemuli și ţipă, așteptând 
să simtă cuțitul pe gât, când, spre disperarea lui, își dădu seama 
ce făcea Akbar. Voia să-l arunce peste margine. Astfel încât să 
pară că alunecase și căzuse. Să pară un accident. Nu o crimă. 

— Nu, nu! 

Începuse să alunece peste margine. Bocancii grei îl trăgeau în 
jos. Totul se petrecea cu încetinitorul, la fel ca în coșmarul în 
care încerca să fugă și nu reușea. 

Tinea brațele întinse în faţă, cu mâinile pipăind febril un punct 
de sprijin. Ceva, orice, de care să se agaţe. 

Dar era deja prea târziu. Trecuse de punctul din care se mai 
putea întoarce. Dintr-o clipă în alta alunecarea avea să devină 


VP - 285 


tot mai rapidă și avea să ajungă dincolo de margine, zbătându- 
se nebunește în aer. 

Și atunci... 

Degetele i se târau prin praf, unghiile i se rupeau, lăsând în 
urmă o dâră de sânge. 

Și atunci auzi o împușcătură. O singură împușcătură. lar cu 
coada ochiului văzu ceva, o pată, prăvâălindu-se dincolo de 
margine. 

Însă problemele lui Gil nu se terminaseră. Încă aluneca. Se 
zbătu cu și mai multă furie, încercând să apuce ceva. 

Și apoi simţi o mână care-l prinse de guler și-l opri. Care-l 
trase înapoi sus. 

Când ajunse în siguranţă, rămase întins pe jos, gâfâind, 
plângând. Nu reușea să se oprească din tremurat. Intr-un târziu 
ridică bărbia. Avea fața murdară de praf și lacrimi care lăsaseră 
dâre de noroi. 

— Acum cine face dramă din orice? întrebă Hamza. 

— Rahat! Rahat! Cum ai...? 

— „..Știut? N-am știut. Dar n-am avut niciodată încredere în 
cretinul ăsta mic. Se băga numai pentru ce folos putea să-și 
tragă pentru sine. În general bani. Vindea pe piața neagră arme 
capturate care ajungeau înapoi la cei de la care le luaserăm. A 
fost un nenorocit. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— De unde era să știu că ai păstrat legătura cu dobitocul ăla? 

— Pentru cine lucra? întrebă Gil. 

Dar ştia deja răspunsul. 

— Pentru Shah? Hristoase... Dacă Akbar a fost angajat de el, 
asta înseamnă că Shah știe că am venit aici. Că am vorbit cu 
tine. 

În timp ce Gil rostea cuvintele, Hamza aproba dând din cap. 

— O să afle că tu ești cel care mi-a dat informaţiile. 

— Poate că nu. Pe-aici loialitatea e... 

Cercetă cu privirea peisajul arid. 

— „fluidă. Akbar ar fi putut lucra pentru oricine. Și-a dat 
seama că oriunde merge fiul secretarului de stat al Americii 
există și informaţii care merită vândute. 

— Dar n-a fost vorba numai despre informaţii. Cineva l-a plătit 
să mă omoare. 

— Așa se pare. 


VP - 286 


— De unde și pistolul. 

Gil își puse mâna peste buzunar. 

— Da, că mult te-a mai ajutat. Am auzit ce i-ai spus. Ai minţit. 
l-ai spus că nu ţi-am zis nimic. De ce? ÎI bănuiai? 

Gil se uită peste marginea prăpastiei la cadavrul zdrobit și 
împrăștiat de jos. Oare îl bănuise? Dar clătină din cap. 

— Nu, recunoscu el. Sunt doar prevăzător de la natură. Cu cât 
știe mai puţină lume, cu atât mai bine. 

Hamza se uită și el în prăpastie la omul a cărui moarte o 
provocase. 

— M-am mirat să-l văd cu tine în tabără. 

Propoziția suna familiar. Lui Gil îi luă o secundă să-și dea 
seama de ce. 

— „Stabilisem să mă întâlnesc cu el la Samarra”. 

Când Hamza își lăsă capul pe-o parte, Gil zise: 

— E un citat dintr-o poveste mesopotamiană veche. Despre 
cum e imposibil să înșeli moartea. 

— Se pare că tu ai înșelat-o de două ori. Mă întreb unde are 
de gând să te întâlnească. 

Hamza se aplecă și ridică ceva de pe potecă. 

— l-au căzut astea din buzunar. 

Îi întinse lui Gil telefonul mobil și cheile de la mașină. Dar 
păstră cuțitul cu lamă lungă, curbată. 

— Eu m-aș ţine departe de Samarra, în locul tău. 

În timp ce cobora șontâcăind muntele, Gil avu sentimentul 
straniu că Moartea nu-l urmărea, ci că rămăsese în urmă. Că 
întâlnirea fusese stabilită cu Hamza. Că o condusese pe Moarte 
drept la el. 

Și, din ultima privire pe care i-o aruncă prietenului său, văzu 
că Hamza bănuia același lucru. 

Oferindu-i lui Gilgameș informațiile acelea, Leul Hamza își 
dăduse și viaţa. lar Moartea îmbuibată, sub chipul lui Bashir 
Shah, avea s-o culeagă. 

Gil tot verifica telefonul lui Akbar ca să vadă dacă are 
conexiune. Sus, la tabără, era semnal, dar în văi și peșteri? 
Nimic. 

Când ajunse la mașină, o întoarse spre granița firavă și spre 
drumurile desfundate înapoi spre Pakistan. 

Planul era acum să se întoarcă la Washington. Nu voia decât 
să ajungă acasă. Să fie aproape dacă trebuia să dea o mână de 


VP - 287 


ajutor. Dar avea să meargă acolo via Frankfurt, ca să-i dea 
amabilei asistente banii înapoi și s-o găsească pe Anahita. 

De la răpire, îi permisese fricii să construiască un zid în jurul 
lui și privise lumea numai din fortăreaţa aceea. În siguranță, 
suveran și singur. Dar atât. Când alunecase dincolo de margine, 
fortăreața căzuse. Acum, că exista încă o distanță, blestemat să 
fie dacă avea de gând să lase frica să-i mai răpească din clipele 
preţioase pe care le putea petrece cu ea. Dacă Moartea era să-l 
găsească, atunci avea să-l găsească având în inimă iubire, nu 
frică. 


În timp ce își ocupă locul lângă verișoara ei, Anahita observă 
că Zahara stătea cât de departe putea de tatăl ei. Katherine 
Adams stătea în partea cealaltă a Zaharei, iar cele două femei 
păreau s-o strângă într-o îmbrăţișare încurajatoare. 

După ce armele fuseseră coborâte, Farhad, sau Mahmoud, îi 
condusese printr-un pasaj lăturalnic, aproape cu desăvârșire 
ascuns, până în punctul în care se deschidea într-o cavernă. 
Acolo le ceru să așeze felinarele în mijlocul cercului de piatră, 
unde podeaua peșterii fusese înnegrită de un foc ce se stinsese 
cu zeci de mii de ani înainte. 

Se așezară pe bolovani, rostogoliți până acolo de niște mâini 
care deveniseră de mult țărână. 

Oare avusese loc o catastrofă, se întrebă Anahita, care-i 
făcuse pe oamenii aceia să-și părăsească adăpostul? Oare se 
aflau într-un loc pentru sărbători? Pentru ritualuri? Să fi fost un 
refugiu? Oare se ascunseseră acolo, în adâncurile peșterilor, 
crezând că o să fie în siguranţă? 

La fel cum credeau Anahita și ceilalți. 

Dar oare până la urmă tot fuseseră descoperiți? 

Se uită la desenele care acopereau pereţii și chiar și tavanul. 
Freamătul liniștit al felinarelor cu kerosen le conferea figurilor 
aparenţa mișcării, astfel încât părea că vânătoarea era 
permanent în toi. De asemenea, într-o secvenţă, părea că fiara 
care semăna cu o felină se întorsese. Că acum îi urmărea pe 
vânători. 

Asta se întâmplase? Îi descoperise pe acești bărbaţi, femei și 
copii? 


VP - 288 


Anahita știa că imaginaţia începea să-i scape de sub control, 
iar asta nu era bine. Mai ales când realitatea era îndeajuns de 
înfricoșătoare. 

Privi pe deasupra aglomerării de felinare spre unchiul ei, aflat 
diametral opus pe conturul cercului. Nu vorbise cu Anahita, dar 
îi aruncase priviri ucigătoare, de parcă ea ar fi fost inamicul. De 
parcă ea îi ademenise fiica să facă ceva ce n-ar fi trebuit să facă 
vreodată. 

Și, prin extensie, îl silise pe el să facă ceva ce n-ar fi trebuit să 
facă vreodată. 

Însă Dr. Ahmadi vorbise cu Zahara, o implorase de fiecare 
dată să-l ierte. Să înțeleagă de ce o denunţase. Izbucnise în 
plâns și încercase s-o ia de mână, dar ea se smucise și se 
apropiase de Anahita și Katherine, lăsându-l pe Dr. Ahmadi 
singur cu nenorocirea lui. 

Specialistul în fizică nucleară stătea așezat ţinându-și capul în 
mâini, iar Anahita își aminti de ce spusese Einstein: „Nu știu cu 
ce arme va fi purtat al Treilea Război Mondial, dar Al Patrulea 
Război Mondial va fi purtat cu bețe și pietre”. 

Însă Einstein nu era tocmai sincer. Știa foarte bine, la fel ca 
toți cei din cercul lui, ce anume urma să arunce omenirea înapoi 
în Epoca de Piatră. 

Și nimeni nu știa mai bine decât părintele multora dintre 
acele arme. Dr. Behnam Ahmadi. 

— „Acum am devenit Moartea...” 

Rosti în șoaptă cuvintele spuse de Robert Oppenheimer, care 
preluase un citat din Bhagavad Gita. 

— „distrugătorul de lumi”. 

Poate că ar trebui să ne obișnuim să trăim în peșteri, îşi spuse 
Anahita uitându-se la unchiul ei. 

Katherine se întoarse spre Charles Boynton, care se ţinea scai 
de ea. Oare ca s-o protejeze? se întrebă. Dar știa deja răspunsul 
- o făcea pentru ca ea să-l poată proteja pe el. 

Katherine aproape că începea să-l placă pe bărbatul acela. 

— Biroul Oval? șopti ea uitându-se împrejur în peșteră. 

El zâmbi. 

— Asemănarea e tulburătoare. 

Farhad își drese glasul și toţi ochii se aţintiră asupra lui. 

— Controlorul meu din serviciile iraniene mi-a spus să mă 
întâlnesc cu americanii și să-i aduc aici. Şi să le spun ce știu. 


VP - 289 


Katherine închise ochii o clipă. Deci mama ei ori știa, ori 
bănuia că ăsta era planul ayatollahului. Însă mai trebuia și să 
găsească o cale să-i scoată din Teheran prin propriile puteri, 
astfel încât să poată obține informaţiile de care era nevoie ca 
să-l oprească pe Shah fără să afle și alţii. 

Cu siguranţă fără ca rușii să afle. 

Destinația nu conta, cât timp nu-i urmărea nimeni. 

Vicleana de mama. Vicleanul de ayatollah. 

Farhad privi în întunericul care-i înconjura, apoi se uită din 
nou la adunare. 

— Nu mi s-a spus - făcu un gest amplu cu braţul - despre voi 
toţi. 

— Contează? întrebă Katherine. 

— S-ar putea. Dacă au fost urmăriți. 

Era limpede că-i era teamă. Ochii i-o zbugheau când într-o 
parte, când în alta. 

— De ce sunteţi aici? 

— Ni s-a spus să venim aici și să-i aducem, răspunse militarul 
superior în grad din Garda Revoluționară. Și să-i predăm. Dar nu 
pe el. El trebuie să se întoarcă cu noi. 

Soldatul se uita la Dr. Ahmadi, care-și ridicase capul. 

— Și atunci de ce l-aţi mai adus? întrebă Boynton. 

Soldatul chiar zâmbi. 

— Vi s-a spus de ce sunteţi, de fapt, aici? 

— Uite ce e, spuse Katherine cu nervii în pioneze. Cu cât ne 
spuneţi mai repede ce știți, cu atât mai repede putem ieși cu 
toţii de aici. 

Starea de neliniște i se accentuase. Dacă bărbatul primise 
instrucțiuni să dea mai departe niște informaţii, și era limpede 
că abia aștepta să le comunice și să plece, de ce toată șarada 
cu micul-dejun? De ce să piardă vremea pregătind ceva de 
mâncare? 

Acum părea că el trage de timp. Chiar că așteaptă. Dar dacă 
nu pe Anahita și pe ceilalţi, atunci pe cine? 

— Unde lucrează adevărații fizicieni? ceru să afle Katherine. 

— Adevăraţii fizicieni? întrebă Boynton. Cum adică? 

Ea nu voia să irosească timp preţios explicându-i despre 
mesajul lui Gil. Se concentra numai asupra lui Farhad. 

— In Pakistan există o fabrică abandonată, la granița cu 
Afganistanul, spuse Farhad în șoaptă. 


VP - 290 


Toată lumea din cerc se aplecă în faţă. Katherine, căreia 
imaginaţia îi scăpase puţin de sub control, își închipui că 
imaginile de pe pereţi se întorc. Că și ele se apleacă în faţă ca 
să audă. Că simt o pradă mai mare. Că simt miros de sânge 
proaspăt. 

— Mafia rusească i-a vândut lui Shah material fisionabil și 
echipamente și le-a trimis aici de mai bine de un an, spuse 
Farhad. 

— Au construit deja trei bombe, spuse Katherine și Farhad îi 
aruncă o privire, mirat că ea știa asta. 

Dădu aprobator din cap. 

— Măiculiță, spuse Boynton. 

— Unde sunt? întrebă Katherine. 

— Nu știu. Știu doar ce am auzit, și anume că au fost trimise 
în State pe niște vapoare de marfa acum două săptămâni. 

— Să-mi trag una, zise Boynton. Există bombe nucleare în 
Statele Unite? 

Sări în picioare și rămase aplecat deasupra lui Farhad. 

— Unde? Tu știi, nu-i așa? Unde sunt? 

Când Farhad clătină din cap, Boynton se năpusti la el, dându-l 
jos de pe bolovan. Birocratul, deși considerabil mai masiv și cu 
câţiva ani mai tânăr decât Farhad, nu-i putu ţine piept 
bărbatului antrenat în lupta corp la corp. Luptele cele mai grele 
purtate de Charles Boynton fuseseră împotriva automatului cu 
gustări de la Foggy Bottom. Și chiar și pe acelea le pierduse. 

Inainte să-și dea seama, Boynton se trezi că celălalt îi 
prinsese gâtul ca într-o menghină. 

— Opriţi-vă! zise Katherine. N-avem timp de asta. 

Il împinse la o parte pe Farhad, care își întoarse privirea spre 
ea, iar preţ de o clipă Katherine crezu că o s-o atace. Dar el făcu 
un pas înapoi și îl eliberă pe Boynton, care se împletici în față 
ținându-se de gât. 

— Staţi jos, spuse Katherine și amândoi se conformară. 

Se așeză și ea la loc și se aplecă spre Farhad. 

— Ai fost la fabrica aia? 

El se uită din nou împrejur, apoi încuviinţă ușor din cap. 

— Am livrat ceva în niște cutii. Nu știu ce era. 

— Spune-mi unde e. 


VP - 291 


— Districtul Bajaur, chiar la intrarea în Kitkot. O fabrică de 
ciment veche. Dar n-o să ajungi niciodată acolo. Sunt talibani 
peste tot. 

— Cine știe unde au fost plantate bombele? În care orașe și 
unde anume? întrebă Katherine. 

— Dr. Shah. 

— Și mai cine? Trebuie să mai fie și alţii. Nu le-a livrat singur. 

— Probabil știe cineva de la fabrică. Trebuie să fi făcut 
aranjamente pentru livrare. lar în State trebuie să fie persoane 
care să le amplaseze. Dar nu știu cine sunt. Știu doar ce am 
auzit. 

— Și anume? 

— E doar un zvon. Uite ce e, Dr. Shah e un fel de legendă. Tot 
felul de povești fantastice s-au țesut în jurul lui. Cum că ar avea 
o sută de ani. Că te poate omori dintr-o privire. 

— Că ar fi Azhi Dahaka, spuse Anahita. 

Farhad se făcuse pământiu de groază și încuviință dând din 
cap. 

— Fapte, nu legende, ceru Katherine. Haide. Haide. 

Observă că flăcările din felinare, ale căror abajururi de sticlă 
fuseseră îndepărtate, începuseră să tremure. Și simţi o ușoară 
adiere. Suficient cât să-i facă pielea de găină pe antebraţe. 

Işi zise că asta se întâmpla doar pentru că fusese rostit 
numele lui Shah. Că era doar imaginaţia ei. 

Dar acum flăcările se agitau de-a binelea. Și alţii începuseră 
să le observe. 

— Spune-mi, zise Katherine, coborând glasul, dar pe un ton 
mai aprig. 

Ochii lui Farhad se măriră, iar soldaţii din Garda Revoluționară 
își ridicară armele, strângându-le cu mai multă putere. Se 
întoarseră spre întunericul din spatele lor. 

Primul glonţ îl lovi pe Farhad în piept. 

Katherine își desfăcu braţele și îi dădu jos de pe bolovani și pe 
Zahara, și pe Boynton, în timp ce ea însăși se rostogolea ca să 
se întindă pe jos, încercând să se ferească în spatele pietrelor 
de gloanţele care zburau peste tot și ricoșau. 

Il văzu pe Charles Boynton cum se târăște până la Farhad, 
apucându-și pistolul și apropiindu-și chipul de bărbatul aflat pe 
moarte, care mai rosti cu greu câteva cuvinte, apoi îi tuși lui 
Boynton sânge pe faţă. 


VP - 292 


Boynton se uită la Katherine cu niște ochi îngroziți. 

Farhad era mort. Fuseseră doborâţi și alţii, inclusiv un soldat 
din Garda Revoluționară. 

— Zahara! strigă Dr. Ahmadi acoperind zgomotul 
împușcăturilor. 

Soldatul rămas ocupase o poziţie într-o crăpătură din peretele 
peșterii și răspundea trăgând în întuneric. 

Katherine știa că trebuiau să se îndepărteze de lumină. Sau, 
mai bine, să îndepărteze lumina de ei. 

Işi adună curajul. 

Anahita, care se uitase la ea, ghici ce era pe cale să facă și se 
pregăti la rândul ei. 

Când soldatul trase următoarea rafală, amândouă femeile se 
aruncară înapoi în cercul de piatră și, apucând felinarele, le 
aruncară în întuneric, spre locul din care venea focul inamic. 
Apoi se trântiră la pământ. 

Soldatul fusese împușcat și zăcea sprijinit de perete, dar 
agenta ajunsese la el și luase pușca AK-47. 

Când felinarele loviră pământul și explodară, atacatorii lor 
fură acoperiţi brusc de lumină. 

— Poimet! strigă unul dintre ei în rusă. 

Fu ultimul lucru pe care-l zise înainte ca agenta să tragă. 
„Futu-i.” 

Boynton își îndreptă și el arma spre ei și continuă să tragă, în 
timp ce gloanţele împroșcau peste tot prin peșteră. 

Sub ploaia de gloanţe, Katherine se rostogolise înapoi la 
adăpostul precar al bolovanilor, unde rămase întinsă, cu mâinile 
deasupra capului. Când barajul se sfârși, ridică ușor capul. 

In aer plutea un fum acru. In timp ce se risipea, dezvălui 
scena carnagiului. 

— Baba? 

Katherine și Anahita se întoarseră ca s-o vadă pe Zahara cum 
se târăște spre tatăl ei, care zăcea acolo unde căzuse, cu fața în 
sus și braţele desfăcute. Fusese lovit de o rafală a unei 
mitraliere în timp ce încerca să ajungă la fiica lui. 

— Baba? 

Zahara ajunsese lângă tatăl ei și îngenunchease lângă el. 
Katherine dădu să se apropie de ea, dar Anahita o opri. 

— Las-o o clipă. 


VP - 293 


Farhad era și el mort, la fel și soldaţii din Garda Revoluționară 
și cei doi agenţi iranieni. 

— Charles, spuse Katherine și se apropie de Boynton, căruia îi 
cedaseră picioarele și rămăsese așezat pe jos, ca un copil. 

Ca un copil cu o armă în mână. 

— Eşti teafăr? Eşti rănit? 

Ingenunche și îi luă cu blândețe arma. 

El o privi pe Katherine. Buza de jos și bărbia îi tremurau. 

— Cred că am omorât pe cineva. 

Ea îl prinse de mână. 

— N-ai avut de ales. A trebuit s-o faci. 

— Poate doar l-am rănit. 

— Da, poate. 

Katherine scoase un șerveţel, îl linse și îi șterse lui Farhad 
sângele care începuse să i se coaguleze pe faţă. 

— A zis... 

Boynton se uită spre Farhad, care se holba în sus, ca fermecat 
de imaginile fabuloase care pluteau deasupra lui pe tavanul 
peșterii. 

— ...Casa Albă. 

— Ce? 

— A zis „Casa Albă”. Oare la ce se referea? 


VP - 294 


Capitolul 32 


Ochii președintelui Williams erau strălucitori, alerţi. Asimila 
toate informaţiile. 

Cu fiecare cuvânt pe care-l rostea Ellen, pumnii i se încleștau 
atât de puternic încât Betsy avea senzaţia că în curând o să 
înceapă să-i sângereze. Unghiile care tăiau în carne vie aveau 
să-i lase stigmate. 

Oamenii de știință uciși în atentatele din autobuze erau niște 
momeli. 

Adevăraţii fizicieni, mult mai bine pregătiţi decât aceia, lucrau 
pentru Shah de un an sau mai bine. 

Shah fusese eliberat și se grăbise să pună la punct un 
program de înarmare pentru talibani și Al-Qaeda. Unele 
elemente din Pakistan și Rusia cunoșteau aceste demersuri. 

Reușiseră să construiască cel puţin trei bombe, amplasate 
deja în orașe americane. Și pregătite să fie detonate în orice zi, 
în orice clipă. 

Dar nu știau unde. Nu știau când. Nu știau cât de mari erau 
bombele. 

— Aţi terminat? întrebă el. 

Când secretarul Adams încuviință dând din cap, el lovi un 
buton și Barb Stenhauser își făcu apariţia. 

— Spune-i vicepreședintelui să se suie în Air Force One, să se 
ducă în Munţii Cheyenne din Colorado Springs și să aștepte 
acolo noi instrucţiuni. 

— Da, domnule președinte. 

Stenhauser avea o expresie șocată întipărită pe chip, dar se 
făcu nevăzută fără să pună întrebări. 

Williams se întoarse spre Ellen. 

— Ai aflat toate astea de la fiul tău? 

Ellen se pregăti să încaseze insinuarea, dacă nu chiar 
acuzaţia directă: cum putea ști Gil toate lucrurile acelea fără să 
fie implicat? Doar se convertise la islam, toată lumea știa asta. Îi 
plăcea Orientul Mijlociu, în ciuda a tot ce păţise. 

Cum puteau avea încredere în informaţiile acelea? 


VP - 295 


— E un om curajos, spuse Doug Williams. Te rog să-i 
mulțumești. Acum, ne trebuie mai multe informaţii. 

— Cred că Marele Ayatollah încerca să-mi mai spună ceva. 

— De ce ar face asta? 

— Pentru că se gândește la succesiune, la viitorului Iranului, și 
nu vrea să-l scape din mâini, în favoarea unui adversar sau a 
Rusiei. Și nu-și dorește nici implicarea americanilor. Dar vede o 
cale îngustă înainte. Acolo unde leul și șobolanul cooperează. 

— Poftim? 

— Nu contează. E doar o poveste. 

Președintele încuviința dând din cap. Nu era nevoie să asculte 
fabula ca să înțeleagă. 

— Dacă-l oprim pe Shah, câştigăm amândoi. 

— Insă ayatollahul Khosravi nu putea fi văzut dându-mi 
informaţiile. l-am lăsat în Iran pe fiica mea, Katherine, împreună 
cu Charles Boynton, în speranţa că am dreptate. Ayatollahul a 
pus să fie arestat un ofițer al meu de la biroul de externe. 
Anahita Dahir. 

— Cea care a primit avertismentul? 

Președintele îi reţinuse numele. 

— Da. 

Incă nu era nevoie, își zise Ellen, să-i povestească despre 
familia ei. 

— După aceea m-a dat afară din Iran. 

— O să-i avertizez pe oamenii noștri de la ambasada Elveţiei 
din Teheran că un ofițer de-al nostru e reţinut ilegal. 

— Nu, vă rog. 

Mâna lui, care era gata să se așeze pe telefon, se opri. 

— De ce nu? 

— Cred că Marele Ayatollah a procedat așa ca să le comunice 
lor informaţiile. 

— Dar de ce nu ție? 

— Sunt prea vizibilă. Trebuia să mă scoată din lran. Știa că 
oricine s-ar fi uitat... 

— Ruși... 

— ...Sau pakistanezii, sau Shah, m-ar fi urmărit. Așa, toţi o să 
creadă că am fost umilită... 

— Păi..., spuse Williams și făcu o grimasă. 

— „.„.Și n-o să le pese că fiica mea și Boynton au rămas acolo 
ca să încerce s-o elibereze pe tânără. 


VP - 296 


— Dar spui că au rămas acolo ca să obţină informaţiile pe 
care vrea Marele Ayatollah să le transmită. Ce informaţii? 

— Nu știu. 

— Nu știi nici măcar dacă ăsta era, de fapt, planul lui. Riști 
foarte mult, Ellen. 

Totul, îşi spuse ea, dar nu zise nimic. 

— Miza e foarte mare. 

— Boynton, zise președintele. Șeful tău de cabinet. Nu cumva 
el e cel care a pierdut lupta cu un Twinkie? 

— Cred că era un Ho Ho. 

— Ei bine, măcar pe el n-o să-l bănuiască nimeni că ar fi 
spion. Au descoperit ceva? 

Ellen trase aer în piept. 

— De câteva ore n-am mai primit niciun semn de la ei. 

Doug Williams își mușcă buza superioară și dădu scurt din 
cap. 

— Trebuie să aflăm unde au fost plantate bombele. Și trebuie 
să aflăm unde sunt construite. 

— De acord, domnule președinte. Nu cred că generalul 
Whitehead o să vă spună, cu toate că am impresia că el știe. 

— O să-l batem până ne spune, dacă e nevoie. 

Ellen, care fusese îngrozită de brutalitatea „interogatoriilor 
extreme”, descoperi acum în fiinţa ei o rezervă adâncă de 
principii etice circumstanţiale. Dacă informaţiile puteau fi scoase 
de la el prin tortură, salvând astfel mii de vieţi, atunci n-aveau 
decât să înceapă. 

Ellen cobori privirea în poală, la mâinile ei. Țintea degetele 
împletite și falangele îi erau albe. 

— Ce e? întrebă Betsy. 

Ellen ridică ochii și îi susţinu privirea prietenei ei. Betsy dădu 
ușor din cap în semn de înțelegere. 

— Nu poţi s-o faci, nu-i așa? Scopul nu scuză mijloacele... 

— Scopul e definit de mijloace, răspunse Ellen, apoi se uită la 
Doug Williams. Există metode de tortură mai bune, mai rapide. 
Știm că sub tortură oamenii spun orice numai ca s-o oprească. 
Dar nu neapărat adevărul. În plus, Whitehead o să reziste prea 
mult. Trebuie să-i percheziționăm casa. N-ar păstra informaţii de 
genul ăsta în biroul de la Pentagon și mă îndoiesc că le-ar ţine 
pe computerul lui. Trebuie să aibă însemnări prin casă. 

Williams ridică receptorul. 


VP - 297 


— Unde-i Tim Beecham? 

— La spital, domnule. Are nasul spart. Ar trebui să fie externat 
în curând. 

— N-avem timp. Chemaţi-l pe adjunctul lui aici. Acum. 

— Aș vrea să merg cu ei, spuse Ellen și se ridică. 

— Du-te, spuse Williams. Ţine-mă la curent. O să-i contactez 
pe aliaţii noștri, să văd ce pot să găsească serviciile lor de 
informaţii despre fizicienii care lucrează pentru Shah. 


Convoiul se îndrepta spre Bethesda cu girofarurile pornite. 
Ellen își verifică telefonul pe tot parcursul drumului. 

Teama era aproape insuportabilă. Dacă nu mai primea niciun 
semn? Dacă-și trimisese copiii la moarte și n-avea să afle 
niciodată ce se întâmplase cu ei? 

Poate că ar fi trebuit să-l contacteze pe Aziz la Teheran. 
Ministrul de externe iranian putea trimite oameni la 
Baluchestan, în peșteri. Să verifice... 

Dar ezita. 

Trebuia să-i mai dea lui Katherine niște timp. Dacă l-ar fi 
contactat pe Aziz ar fi stricat totul. 

În loc de asta făcu un efort să se concentreze asupra misiunii 
pe care o avea în față: să găsească informaţiile pe care 
generalul Whitehead le ascunsese. 

— Ție ţi-a spus ceva? întrebă Ellen pentru a suta oară. Ceva, 
orice, care ne-ar putea ajuta? 

Betsy își storsese creierii. 

— Nimic, doar tâmpenia aia de poezie. lar aia nu ne ajută cu 
nimic. 

Felul cum citase din John Donne - iarăși - îi dăduse fiori pe 
șira spinării. 

Opriră pe aleea unei case în stil Cape, care avea un gard de 
picheţi de jur-împrejur și lucarne și o terasă lată, cu balansoare. 

Faptul că arăta atât de tipic american - aproape stereotipic - 
o înfurie pe Ellen și mai tare. Simţea cum i se învolburează 
fierea. 

Nişte agenţi bătură tare în ușa principală, în vreme ce alți 
câţiva se năpustiră în spate. 

Tocmai când se pregăteau să dărâme ușa le deschise o 
femeie. Părul ei cenușiu era tuns simplu, dar clasic. Purta 
pantaloni largi și o bluză de mătase. 


VP - 298 


Elegantă, își spuse Ellen, dar deloc pretențioasă. 

— Ce este? Ce se întâmplă? întrebă ea. 

Tonul aproape că îi era superior, dar nu tocmai. Când fu dată 
la o parte, mai puse o întrebare: 

— Unde e Bert? 

Se uită pe lângă ei, căutându-și soțul. Ochii i se opriră asupra 
secretarului de stat. 

Avea în mână zgarda unui câine mare care părea în același 
timp entuziasmat și nedumerit. De undeva din adâncul casei 
auzi plânsetele unui copil. 

— Ce se întâmplă? 

— La o parte, spuse unul dintre agenţi și o împinse. 

Ellen îi făcu semn din cap lui Betsy, care o luă pe doamna 
Whitehead de braț și o conduse în direcţia copilului care 
plângea. 

Agenţii împânziseră toată casa. Scoteau cărți din rafturi, 
răsturnau fotolii și canapele. Dădeau jos tablourile de pe pereţi. 
Interiorul, care cu numai câteva clipe înainte fusese elegant și 
confortabil, era acum în dezordine totală. lar situaţia se 
înrăutăţea. 

Betsy o urmă pe soţia generalului în bucătărie, timp în care 
Ellen descoperi biroul, unde căutau directorul-adjunct al 
National Intelligence și agenţii mai înalţi în grad. 

Casa era mare și luminoasă, avea ferestre uriașe îndreptate 
spre grădina din spate, unde fusese montat un leagăn pentru 
copii făcut în casă. Era alcătuit dintr-o scândură groasă prinsă 
cu o frânghie de ramura unui stejar. 

O minge de fotbal pentru copii zăcea abandonată în iarbă. 

Pereţii biroului erau acoperiţi cu rafturi ticsite de cărţi și 
fotografii înrămate. Toate erau scoase, examinate, apoi 
aruncate pe podea. 

Ce lipsea din cameră erau medaliile și laudele scrise. 

Se vedeau numai poze cu copii și nepoți. Cu Bert Whitehead 
și soţia lui. Cu prieteni. Cu camarazi de arme. 

În timp ce în jurul ei se dezlănţuia tornada, secretarul Adams 
se sprijini de un perete. Căzuse pe gânduri. 

Ce-l putea împinge pe un om să facă așa ceva? Să-și trădeze 
ţara? Să-și ucidă concetăţenii? Una dintre bombele nucleare 
fusese cu siguranţă amplasată la D.C. Aproape fără îndoială 
chiar în Casa Albă. 


VP - 299 


Președintele era și el conștient de lucrul ăsta, de aceea îi 
trimisese în afara orașului pe vicepreședinte și tot cabinetul, mai 
puţin pe Ellen. Unda de șoc - și radiaţiile de după aceea - aveau 
să se resimtă cale de kilometri întregi. Incinerând și iradiind tot 
și pe toți în calea lor. 

Ce se întâmplase cu Bert Whitehead? Dacă răspunsul era că 
începuse să comploteze cu teroriștii, care naiba putea fi 
întrebarea? 

Ellen îi găsi pe Betsy și pe ceilalţi în bucătărie, unde erau 
interogate doamna Whitehead și fiica ei. 

Ascultă în dreptul ușii un minut sau două cum asupra femeilor 
cade o rafală de întrebări din partea a doi agenți de la serviciile 
secrete, în timp ce copilul care plângea se zvârcolea în braţele 
mamei. 

— Ne puteți lăsa singure, vă rog? întrebă Ellen. 

Agenţii, iritaţi, se uitară la ea, apoi ţâșniră în picioare. 

— Aș vrea să vorbesc cu doamna Whitehead și fiica ei în 
particular. 

— Nu putem face asta. 

— Știţi cine sunt? 

— Da, doamnă secretar. 

— Bine. Am călătorit toată noaptea de la căpătâiul fiului meu, 
de la Frankfurt - împinse adevărul la limită - ca să ajung aici. 
Cred că ne puteți lăsa singure câteva minute. 

Se uitară unul la celălalt, vizibil nemulțumiți, dar până la urmă 
plecară. 

Înainte să se așeze, Ellen se uită la copilul care plângea, apoi 
îi spuse fiicei: 

— Poate ieșiți un pic cu el. Să ia o gură de aer curat. 

— Mamă? 

Doamna Whitehead aprobă încetișor din cap. Când fiica și 
nepotul plecară, Ellen se așeză și o studie pe femeie. Era 
limpede că în interiorul ei se dădea o luptă între furie și teamă, 
și confuzie. 

Însă Ellen era și ea uluită. Doamna Whitehead arăta foarte 
cunoscut. Ellen sigur o știa de undeva. 

Apoi își dădu seama. 

— Nu cumva sunteţi doamna Whitehead? 

O văzu pe Betsy cum ridică din sprâncene, dar rămase tăcută. 

— Ba da, când sunt acasă. 


VP - 300 


— Sunteţi Martha Tierney. Predaţi engleză la Georgetown. 

Una dintre cărțile care zăceau deschise pe podeaua biroului 
avea chipul femeii tipărit pe ea. O poză de autor, chiar dacă 
veche de câţiva ani. Cartea se numea Regi și bărbați disperati, 
formulă preluată dintr-o poezie de John Donne. Era o biografie a 
unui poet metafizic. 

— De ce tot repetă soțul dumneavoastră citatul „Când ai 
terminat, de fapt n-ai terminat”? 

— „Căci încă mult mai am”, completă doamna profesor 
Tierney versul. E un joc de cuvinte. Eu sunt specialistă în Donne. 
Asta înseamnă că și Bert e, într-un fel, specialist în Donne. Cred 
că-i place citatul. 

— Da, dar de ce? 

— Nu știu. Nu l-am auzit niciodată spunând ceva despre el. Nu 
aţi venit aici ca să discutăm despre poezie, doamnă secretar. 
Spuneţi-mi ce se întâmplă. Unde e soțul meu? 

— Prin urmare, dacă apropierea de dumneavoastră vreme de 
ani întregi l-a transformat într-un specialist în Donne, asta 
înseamnă că dumneavoastră aţi devenit expert în securitate? 

— Vreau un avocat, spuse doamna Tierney. Și vreau să 
vorbesc cu Bert. 

— Nu sunt poliţist și nu sunteţi arestată. Ce vă rog este să ne 
ajutaţi. Să vă ajutați ţara. 

— Atunci trebuie să știu despre ce e vorba. 

— Nu. Trebuie să răspundeţi la întrebările noastre. 

Ellen cobori glasul și tonul. 

— Știu că e un șoc. Știu că vă e teamă. Doar vă rog să ne 
spuneți ce vrem să știm. 

Tierney rămase o clipă pe gânduri, apoi încuviinţă dând din 
cap. 

— O să vă ajut oricum pot. Numai spuneţi-mi dacă Bert e 
teafăr. 

— Soțul dumneavoastră a vorbit vreodată despre Bashir 
Shah? 

— Traficantul de arme. Da. Chiar deunăzi. Tot bombănea 
despre cum a fost eliberat din arestul la domiciliu. 

— V-a spus asta? 

— E secret de stat? întrebă Tierney. 

Ellen căzu pe gânduri. 

— Nu, bănuiesc că nu. 


VP - 301 


— Nu. Bert nu mi-ar spune niciodată, absolut niciodată, vreun 
secret de stat. 

— Deci a fost surprins de eliberarea lui Shah? 

— A fost șocat. Și s-a înfuriat mai rău decât l-am văzut de 
mult timp încoace. 

Ellen se simţi tentată s-o creadă, dar, bineînţeles, pe asta se 
și bazau oamenii de felul ăsta, trădătorii. Pe dorința oamenilor 
de a crede ce e mai rău, dar de a nu lua în seamă catastrofa. 

Generalul Whitehead se înfuriase nu pentru că Shah fusese 
eliberat, ci pentru că ei descoperiseră asta. 

— Unde-și ţine soțul dumneavoastră documentele personale? 
întrebă Ellen. 

După o scurtă pauză, Tierney spuse: 

— Intr-un seif din spatele raftului cel mai apropiat de ușa 
biroului. 

Ellen se ridicase deja în picioare. 

— Combinația. 

— Lăsaţi-mă să vin cu dumneavoastră. Îl deschid eu. 

— Nu. Avem nevoie de combinație. 

Cele două femei se uitară una la cealaltă, iar în cele din urmă 
profesoara îi oferi combinaţia și explică: 

— Sunt zilele de naștere ale copiilor noștri. 

Ellen plecă și se întoarse după câteva minute. 

— Să mergem, îi spuse lui Betsy. 

Când se suiră în mașină și porniră înapoi spre D.C., Betsy 
întrebă: 

— Deci? Ce era în seif? 

— Doar certificatele de naștere ale copiilor. O să fie analizate 
pentru eventualitatea în care e ceva ascuns în ele, dar... 

Betsy observă că Ellen nu plecase cu mâna goală. Tinea 
strâns cartea profesoarei Tierney. 

Regi și bărbați disperati. 

Și femei, își spuse Betsy. 


Abia după ce trecu granița cu Pakistanul Gil găsi semnal. 
Trase pe dreapta și îi scrise repede un mesaj mamei lui. 

Nu era în siguranţă dacă stătea într-un vehicul oprit la 
marginea drumului, așa că nu pierdu vremea. După ce trimise 
sms-ul, porni spre aeroport, care se afla la alte câteva ore de 
drum. 


VP - 302 


— Merg eu, zise Anahita. 

— Vin cu tine, spuse Zahara. Tatăl meu. Trebuie să... _ 

Erau lângă mașina cu care îi adusese Farhad până acolo. Insă 
nu era nici urmă de chei. Işi dădură seama că rămăseseră la el. 

Katherine, care-și pierduse și ea tatăl pe neașteptate, 
înțelegea. Dădu scurt din cap. 

— Du-te, dar întoarce-te repede. Dumnezeu știe cine a mai 
pornit încoace. E clar că cineva le-a spus rușilor despre întâlnire. 

— Farhad, zise Boynton. El juca pentru toate părțile. 

Katherine îi dădu Anahitei pistolul pe care Boynton îl luase de 
la bărbatul mort. 

— Grăbește-te! 

Verișoarele care semănau atât de mult la trup și în mișcări se 
grăbiră să urce panta până la intrarea în peșteră. După ce 
intrară, începură să alerge prin culoarele acum familiare spre 
lumina felinarelor sparte. 

Nu ajunseseră prea departe când Zahara încetini, apoi se opri 
și ridică mâna. Ana era lângă ea. Avea tot corpul încordat. 
Fiecare simţ îi vibra. 

Apoi auzi și ea. 

Glasuri. Glasuri de ruși. 

— Rahat, murmură ea. Futu-i, futu-i, futu-i! 

Se uită în spate, spre intrarea în peșteră, apoi din nou spre 
scânteierea slabă și glasurile furioase, brutale. 

N-aveau încotro. Aveau nevoie de cheile acelea. 

Ghemuindu-se, Ana se apropie tiptil de caverna deschisă. 
Umbre întunecate și distorsionate se deplasau de-a lungul 
galeriei din cealaltă parte a cavernei. Se uită la Zahara, care 
privea cu ochi mari la cadavrul tatălui ei. Zăcea acolo unde 
căzuse, parţial ascuns în spatele bolovanilor. 

— Du-te, șopti Ana. Dar grăbește-te. 

Nu era sigură ce trebuia să facă Zahara, iar acela nu era 
momentul pentru vreo discuție. 

Ana se târî pe burtă până la trupul lui Farhad și, făcând un 
efort să-l privească, pipăi trupul până găsi cheile. 

| le scoase din buzunar cu grijă, cu mare grijă, cu extrem de 
multă grijă, încercând să nu provoace niciun sunet. 


VP - 303 


Ținând cheile strâns în pumn, aruncă o privire spre Zahara 
tocmai când verișoara ei își săruta tatăl pe frunte, apoi se dădu 
în spate sprijinindu-se în palme și genunchi. 

Ajunseseră la intrarea în galeria care urma să le conducă 
înapoi spre ieșire când auziră un strigăt. Și fasciculul unei 
lanterne căzu asupra lor. 

Cele două tinere se întoarseră și o rupseră la fugă. Nu se 
uitau în urma lor. Nu se chinuiau să se ascundă. Goniră de-a 
lungul galeriei, spre locul unde lumina soarelui despica 
asemenea unui cuţit intrândul îngust. 

In spatele lor auzeau zgomot de bocanci și ordine răcnite. 

După ce reușiră să se strecoare afară, Ana strigă spre 
Katherine și Boynton: 

— Au venit și alţii! Ne-au văzut! 

— Vin după noi! strigă și Zahara, împleticindu-se și lăsându-se 
să alunece pe pantă. 

Katherine alergă în întâmpinarea lor și înșfacă de la Anahita 
cheile. 

— Intraţi! 

Nu era nevoie să li se spună de două ori. Când mașina porni, 
se auziră împușcături. Ana cobori geamul și începu să tragă și 
ea. Haotic. Nu ţinuse niciodată în mână un pistol, cu atât mai 
puţin să tragă cu arma. Insă fu îndeajuns ca cei doi indivizi de 
lângă intrarea în peșteră să se ferească. 

Katherine apăsă pedala de acceleraţie și mașina se năpusti 
înainte. Când Ana se uită în urmă, bărbaţii dispăruseră. 

Dar nu pentru mult timp, știa asta. Și Katherine știa. Cu toții 
știau. 

Aveau să pornească pe urmele lor. 

Boynton descoperise niște hărţi vechi risipite pe banchetă și 
încerca să-și dea seama unde se aflau și încotro se îndreptau. 

— Nu mai am baterie la telefon, anunţă Katherine, chinuindu- 
se să menţină mașina veche pe drum. Trebuie s-o anunţăm pe 
mama ce ne-a zis Farhad despre fizicienii lui Shah. Charles? 

— Mă ocup, spuse Boynton, luptându-se să dea harta la o 
parte. 

Zahara o apucă în timp ce mașina aluneca dintr-o parte în 
alta și tresălta. 

Telefonul lui Charles era pe roșu. Mai avea trei minute de 
baterie. 


VP - 304 


Tastă repede, dar își rezervă secunde bune ca să fie sigur că 
nu existau greșeli de scriere. Nu era momentul în care să apară 
erori. 

Apăsă pe „trimite” și respiră ușurat. 

— Unde mergem de-aici? întrebă Ana. 

La distanţă vedeau un nor de praf care-i urmărea. Mașina nu 
scotea niciun zgomot. Abia dacă știau unde se află, darămite 
încotro ar fi putut să se îndrepte. 


— Trageţi pe dreapta, vă rog, spuse Ellen, iar agentul de pază 
care era la volan făcu întocmai. 

— Doamnă secretar? întrebă Steve, care stătea în locul din 
dreapta șoferului, și se întoarse spre ea. 

Dar ea rămase tăcută, citind și recitind cele două mesaje pe 
care le primise aproape simultan. 

Întâi unul de la Gil, de pe telefonul lui Akbar, în care-i spunea 
că vine acasă, la D.C., via Frankfurt. 

Apoi unul de la Charles Boynton. 

Ellen trase aer adânc în piept, apoi se aplecă în față și îi vorbi 
șoferului. 

— Trebuie să ajungem la Casa Albă. Cât de repede puteți. 

— Înțeles. 

Porni girofarul și, cu luminile strălucind, goniră pe străzi. 

— Ei? Ce e? întrebă Betsy. 

— Katherine și Boynton au făcut rost de informaţii. Știm unde 
sunt fabricate bombele. d 

— O, slavă Domnului! Știm unde au fost amplasate? In care 
orașe? 

— Nu, dar vom ști după ce facem o razie prin fabrică. Mi-a 
scris și Gil. Se îndreaptă încoace. l-am spus să nu vină. 

Betsy încuviinţă dând din cap și încercă să nu pară disperată. 

— Măcar sunt în siguranţă. 

— Mda... spuse Ellen. 

Din mesajul lui Charles era limpede că se aflau oriunde, 
numai nu în siguranţă. 

— Poţi să cauţi picturile rupestre din Saravan? Sunt în 
provincia Sistan-Baluchestan din Iran. 

În timp ce căuta, Betsy întrebă: 

— De ce? 

— Pentru că i-am trimis acolo pe Katherine și pe Boynton. 


VP - 305 


— Ca să-i ferești de pericol? 

— Nu tocmai. 

Când Betsy descoperi pe telefon harta acelei părţi a Iranului, 
Ellen o studie și trasă cu degetul o linie de-a lungul graniței 
dintre Iran și Pakistan. Apoi îi trimise un mesaj fiului ei. 


Gil auzi piuitul și trase pe dreapta ca să citească răspunsul de 
la mama lui. 

Apoi căută rapid pe hartă. 

— Rahat. 

Rămase pe gânduri numai o clipă, apoi îi răspunse la rândul 
lui. 


Ellen putea vedea domul Clădirii Capitoliului când ajunse 
mesajul lui Gil. 

l-I redirecţionă lui Boynton, adăugând câteva cuvinte de la ea. 
Apoi se lăsă să cadă pe spătarul banchetei și începu să se 
gândească. 


Telefonul lui Boynton mai avea un minut de baterie când 
apăru mesajul de la șefa lui. 

— Creion, hârtie, repede! zise el și, înșfăcând harta de la 
Zahara, măzgăli câteva cuvinte înainte ca telefonul să-i moară 
de tot. 

— Pakistan, le spuse el celorlalţi. Trebuie să ajungem în 
Pakistan. 

— Ai înnebunit? izbucni Zahara. Sunt iraniancă. Probabil o să 
ne omoare. 

— Aia o să ne omoare cu siguranţă, zise Ana și făcu semn 
spre norul de praf care venea în urma lor și care arăta de parcă 
i-ar fi fugărit Diavolul Tasmanian. 

Charles se aplecă în față și îi vorbi lui Katherine: 

— Fratele tău e în Pakistan. Se poate întâlni cu noi. Are 
prieteni și contacte acolo. Am numele orașului. Nu e departe de 
graniţă. Trebuie doar să reușim să trecem dincolo. 

Katherine aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Tornada se 
apropia tot mai mult. 

În timp ce Zahara și Anahita încercau să-și dea seama care 
era cel mai bun drum spre graniță, Charles Boynton se sprijini 
de spătar și privi în gol în faţă. 


VP - 306 


Ceva nu-i dădea pace. Ceva ce uitase. Și apoi își aminti. Își 
scoase repede telefonul și apăsă în repetate rânduri pe butonul 
de aprindere a ecranului, însă bateria se golise complet. Murise 
de tot. 

Uitase să-i spună secretarului Adams ce îngăimase Farhad cu 
ultima suflare. 

Casa Alba. 


VP - 307 


Capitolul 33 


Ellen și Betsy abia intraseră în Biroul Oval când președintele 
Williams le întrebă: 

— Aţi descoperit ceva? 

— Nu acasă la Whitehead, dar Katherine și Charles Boynton 
au aflat unde i-a instalat Shah pe fizicieni. Sunt destul de siguri 
că acolo o să găsim și informaţii despre ascunzătoarea 
bombelor. 

— Slavă Domnului. Unde e locul ăsta? 

— În Pakistan, aproape de graniţa cu Afganistanul. 

Îi explică amănuntele. 

— Ar trebui să fie destul de ușor de găsit, zise el. O fabrică de 
ciment abandonată, din Districtul Bajaur al Pakistanului, chiar la 
intrarea în Kitkot, repetă el ca să verifice că reţinuse. 

Când Ellen aprobă dând din cap, el apăsă pe butonul 
interfonului. 

— Cheamă-l aici pe generalul Whitehead... 

Apoi se opri. 

— Domnule, generalul... zise Stenhauser. 

— Da, am uitat. Spune-i Șefului Comandamentului Trupelor 
Speciale să vină în Camera de Urgenţe. Acum. Și spune-i și lui 
Tim Beecham să fie acolo. A ieșit din spital? 

— Tocmai am primit un mesaj de la el, domnule președinte. E 
în drum spre Londra, la întâlnirea serviciilor de informaţii. Să-l 
chem înapoi? 

— Nu, spuse Ellen, iar când președintele Williams se uită la ea 
adăugă: E important să ajungă la conferinţă. 

Williams miji ochii, dar spuse în interfon: 

— Nu, Barb. Lasă-l să-și vadă de drum. 

Apoi își strânse hârtiile de pe birou și spuse: 

— Vino cu mine. 

— Îmi pare rău, domnule președinte, dar vreau să vă cer 
permisiunea să merg în Pakistan și să mă întâlnesc cu prim- 
ministrul lor. Cred că e momentul să dăm cărțile pe faţă. 

— Cum ai dat cărțile pe faţă cu iranienii, Ellen? 

— Am reușit să obţinem informațiile. 


VP - 308 


— Așa cum ai reușit și ca unul dintre ofiţerii de la biroul nostru 
de externe să fie arestat, iar tu să fii dată afară din ţară. 

— Am reușit să obţinem informaţiile, repetă ea. N-a fost 
frumos, n-a fost convenţional, dar am reușit. 

— Dar putem avea încredere în ele? 

— Mă întrebaţi dacă putem avea încredere în fiica mea? 

— Pentru Dumnezeu, Ellen, încetează odată! Am făcut-o de 
rahat cu Gil. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să intervin ca să fie 
eliberat. 

Ellen aștepta mai mult. 

Toate lunile acelea, zilele, orele, minutele. Fiecare clipă 
sfâșietoare în care așteptase vestea că fiul ei fusese decapitat. 
În care se așteptase să vadă cum se întâmplase. Oricât ar fi 
încercat să le evite, imaginile ar fi apărut pe prima pagină a 
fiecărui ziar, în fiecare buletin de știri de la televizor. Pe fiecare 
site. 

Mama lui Gil ar fi rămas oarbă pe vecie după ce ar fi văzut 
imaginile acelea. l-ar fi plutit în faţa ochilor pentru tot restul 
vieţii, indiferent la ce s-ar fi uitat după aceea. 

lar bărbatului care l-ar fi putut scuti pe Gil de acea agonie, 
care ar fi putut-o scuti pe ea, îi părea rău? 

Nu avea destulă încredere în ea încât să-și dea voie să 
vorbească. În loc de asta, rămase pe poziţii în Biroul Oval, 
încercând să-și recapete suflul. Țintuindu-l cu privirea pe 
președintele Statelor Unite. Și vrând să-l rănească. Așa cum el îl 
rănise pe fiul ei. Cum o rănise pe ea. 

— Închipuie-ţi, zise în cele din urmă, că fiul tău ar fi fost 
decapitat. 

— Dar Gil n-a păţit asta. 

— Ba da, în fiecare noapte și în fiecare zi, în mintea mea. 

Doug Williams nu se gândise la asta, iar acum în minte îi 
apăru și lui o imagine. A propriul fiu, îngenuncheat. Murdar. 
Înspăimântat. Având cuțitul lung pe gât. 

Williams icni și se uită lung la Ellen, susținându-i privirea. 
Trecură câteva clipe lungi, extrem de lungi, înainte să 
șoptească: 

— Îmi pare rău. 

lar de data asta Ellen văzu că îi părea cu adevărat rău. Nu era 
o scuză rostită în interes politic, menită să ascundă sub preș o 


VP - 309 


greșeală minoră. Vorbele îi fuseseră smulse dintr-un loc foarte 
adânc. 

Chiar îi părea rău. 

Williams știa destule cât să nu-i ceară să-l ierte. Nu l-ar fi 
iertat niciodată, cum de altfel nici n-ar fi trebuit. 

— Ellen, nu mă îndoiesc nici de fiul tău, nici de fiica ta, dar 
sunt circumspect în privinţa surselor lor. 

— Mai mulţi oameni și-au dat viaţa ca să ne facă rost de 
informaţiile astea. E tot ce avem. Trebuie să mergem cu ele. 
Trebuie să ajung la Islamabad și trebuie să ajung acolo cu toată 
pompa, toate însemnele puterii pe care le putem aduna. Trebuie 
măcar să reprezint o distragere cât timp tu planifici și dai 
drumul raziei. 

— Nici nu vreau să mă gândesc ce înţelegi cu prin 
„distragere”, spuse președintele în timp ce mergeau grăbiţi de-a 
lungul coridorului lat, Ellen fiind silită să alerge ca să poată 
păstra ritmul impus de pașii lui mari. 

— Dar... spuse ea. 

William se opri, se întoarse și se uită la ea. 

— Acum ce mai e? 

Ea trase aer adânc în piept. 

— Pe drum vreau să mă opresc la Eric Dunn. 

— În Florida? De ce? 

— Ca să aflu ce știe. 

— Crezi că fostul președinte e în spatele complotului? întrebă 
Williams pe un ton autoritar. Uite ce e, nu-l respect pe individ, 
dar nu mi-l pot imagina permiţând detonarea unor dispozitive 
nucleare în niște orașe americane. 

— Nici eu, dar s-ar putea să știe ceva, chiar fără să-și dea 
seama. 

Ascultând schimbul de replici, Betsy își aminti de celebra 
frază despre președintele Reagan din timpul audierilor în cazul 
Iran-Contra: 

Ce nu știa, și când a știut că nu știa? 

Ce nu știa Eric Dunn putea umple câteva arhive. 

După ce obținură acordul lui Williams și se îndreptau spre Air 
Force Three, Betsy se uită la cartea pe care Ellen încă o avea cu 
ea. 
Regi și bărbați disperati de doamna profesor Tierney. 
Biografia lui John Donne. 


VP - 310 


Betsy se sprijini de spătar și se gândi la confruntarea care 
urma. Când pe Dunn l-ai aflat, își zise, de fapt nu l-ai aflat... 

Se aruncă în faţă de parcă ar fi fost împinsă de la spate. 

— lisuse, El, asta tot spunea Whitehead. Asta a spus tot 
timpul. „Dunn”. Nu „done”. Un joc de cuvinte. John Donne făcea 
și el același lucru. La fel și Whitehead. De asta ai cartea, de asta 
mergem să ne întâlnim cu Eric Dunn. Pentru că Bert Whitehead 
ne-a spus să facem asta. 

— Da. 

— Dar trebuie să fie o păcăleală. Vrea să ne pierdem timpul. 
Eric Dunn ori nu știe nimic, ori știe ceva, dar nu ne-ar spune 
niciodată. Whitehead se joacă cu noi, încearcă să ne intre în 
cap. Poartă un mic război psihologic. 

— Poate, spuse Ellen. 

Se aplecă în faţă și îi rugă pe agenţii de securitate să 
ocolească pe la casa lui Tim Beecham din Georgetown. 

— Parcă au spus că era în drum spre Londra, comentă Betsy. 

— Da, răspunse Elle și nu mai adăugă nimic. 

Când ajunseră acolo, menajera le confirmă că el era plecat și 
că doamna Beecham și cei doi fii adolescenţi merseseră la casa 
de vacanţă din Utah. 

Chiar când avionul decolă spre Florida, Ellen o întrebă pe 
Betsy: 

— De ce mai e Bert Whitehead în D.C? 

— Păi, e ţinut într-o cameră de interogatoriu de la Casa Albă 
împotriva voinţei lui. Poate că de asta. 

— Și Tim Beecham de ce nu-i aici? 

— Pentru că are o întâlnire a șefilor serviciilor de informaţii la 
Londra, ca să afle mai multe. Tu cu gura ta ai spus că e 
important să fie acolo. 

— Și chiar este. 

— La ce te gândești? întrebă Betsy. 

Dar Ellen nu-i răspunse. Era cufundată adânc în gânduri. Era 
de-a dreptul pierdută în gânduri. 

Când ajunseră la altitudinea de croazieră, consola de pe biroul 
lui Ellen bâzâi din pricina unui mesaj încriptat. Președintele o 
suna cu cameră video. Ellen atinse ecranul din faţa ei, pe care 
apăru chipul lui Doug Williams. 


VP - 311 


Ellen se uită la Betsy, care zâmbi și ieși din compartiment. 
Discuţia era top secretă. Nici măcar consiliera secretarului de 
stat nu putea fi de faţă. 

— Aici sunt, domnule președinte, spuse Ellen. 

— Bun. Ne-am adunat. 

Președintele Williams dădu din cap spre generalii aflaţi în jurul 
mesei. 

Și așa începu cea mai importantă întâlnire din viața fiecăruia 
dintre ei. 

În care discutau despre cum să introducă trupe speciale 
americane în fabrica aceea de ciment abandonată, să oprească 
producţia de arme nucleare și, cel mai important, să afle unde 
fuseseră deja amplasate unele dintre ele. 


Pentru ceea ce părea a suta oară în ziua aceea, o pușcă de 
asalt fu îndreptată spre Katherine Adams. 

lar ea își dădu seama că nu mai era ceva șocant. 

În timp ce parcurseseră ultimii douăzeci și cinci de kilometri, 
gonind spre graniţa dintre Iran și Pakistan, Katherine exersase 
ce urma să spună. Ea și ceilalţi, mai ales Charles, discutaseră 
despre asta. 

Despre cum să treacă dincolo. Și despre cum să se asigure că 
urmăritorii lor n-o să reușească. 

— Susţii că ești fiica secretarului de stat american? întrebă 
grănicerul pakistanez. 

Anahita îi traduse, iar Katherine dădu aprobator din cap. Avea 
la ea pașaportul, la fel și pe al lui Boynton. Ceilalţi nu aveau 
pașapoarte sau vreun fel de document. 

Din motive la care Katherine nu se chinui să se gândească 
prea mult, grănicerului pakistanez i se părură mai suspecte 
pașapoartele decât absenţa oricărui document de identificare. 

— De ce treceţi în Pakistan? Care e scopul vizitei? 

— Siguranţă, zise Boynton. Știu că prim-ministrul vostru ar fi 
foarte supărat să afle că fiica și șeful de cabinet ai secretarului 
de stat al Americii au fost răniți sau uciși pentru că nu ne-ai 
lăsat să trecem. Ar fi un coșmar politic și personal. Și pentru el, 
și pentru tine. 

— Dar, îi spuse Katherine grănicerului confuz și agitat, îţi poți 
imagina, când o să-i spunem cum ne-ai salvat viaţa, cât de 
mulțumit o să fie de tine? Cum te cheamă? 


VP - 312 


Anahita notă. 

Boynton arătă spre norul care se apropia. 

— Mașina aia e plină cu membri ai mafiei rusești. Ei sunt cei 
pe care trebuie să-i oprești. America e aliatul vostru, Rusia nu. 

Celălalt grănicer ieși din gheretă și îi arătă colegului său un 
telefon. Orice era pe el, păru să le confirme identitatea. 

Charles Boynton se holbă la telefon, tentat să-i roage să i-l 
împrumute. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai 
esenţial devenea să-i spună secretarului Adams ultimele cuvinte 
ale lui Farhad, horcăite ca și cum ar fi fost scrise cu sânge. 

Casa Albă. 

Insă, chiar dacă grănicerul pakistanez i-ar fi dat telefonul, 
Boynton nu l-ar fi putut folosi ca să-i trimită un mesaj 
secretarului de stat american pe linia personală și securizată. Cu 
toate astea Charles continua să se holbeze la aparat ca și cum 
telefonul ar fi fost un antricot, iar el ar fi fost un om lihnit de 
foame. 

— Și ele? 

Grănicerul arătă spre Anahita și Zahara. 

— lranul nu e prietenul nostru. Persoanele astea n-au 
documente. Nu le pot da drumul să treacă. 

Asta era pericolul. Că grănicerii o să le dea voie să intre lui 
Katherine și Boynton, dar nu și celorlalţi. 

— Păi, din moment ce n-au documente, spuse Katherine, de 
unde știi că nu sunt pakistaneze? 

— Nu sunt. 

— Ar putea fi. Uite ce e, n-o să plecăm fără prietenele 
noastre, așa că hotărăște-te. Sunt iranience sau pakistaneze? 
Ne lași să trecem dincolo și devii erou? Sau ne refuzi și te paște 
un noian de probleme? 

— Ne-au trimis la un avanpost de la granița cu Iranul, 
doamnă, zise celălalt grănicer într-o engleză curată și le dădu 
pașapoartele înapoi. Ce-ar putea face mai rău? 

— Aveţi graniţă și cu Afganistanul, nu-i așa? întrebă Charles. 
Aia sigur nu-i floare la ureche. 

Grănicerul dădu din umeri. 

— Aţi fi surprinși. 

Dar observă că n-aveau să fie surprinși. 

— Transportaţi alcool? Tutun? 

Clătinară cu toţii din cap. 


VP - 313 


— Arme de foc? 

Se uită drept la pistolul din poala Anei. 

Ei clătinară din cap, iar grănicerul le făcu semn să treacă. Nu 
din dragoste faţă de Statele Unite, ci de teama de prim-ministrul 
lor. Și de graniţa afgană. 

Când mașina porni din nou, îl auziră mormăind: 

— Americanii dracului... 

Dar fără resentimente, aproape cu admiraţie. Aproape. 

Lui Katherine nu-i păsa. 

Regiunea aceea, de fapt toată acea graniţă arbitrară, era un 
creuzet de facțiuni sau de credinţe jurate unui trib sau altuia. Un 
creuzet de nemulțumiri vechi de secole. De alianţe amestecate, 
împărţite, complexe. Aproape niciuna cu Statele Unite. Dar nici 
fani ai Rusiei nu erau prea mulți. 

Katherine călcă pe acceleraţie și, când cotiră, văzu în oglinda 
retrovizoare cum norul de praf ajunge la graniţă. 

De pe banchetă auzi niște mormăieli în surdină. 

Zahara ţinea în mână un șirag de mătănii și când trecea de la 
o mărgică la alta murmura: 

— Alhamuulilah. 

Anahita începu să-i ţină isonul. 

Mătăniile erau uzate și ușor lucioase, de pe urma degetelor 
doctorului Ahmadi, care repetase rugăciunea de multe ori pe zi 
cât trăise. Zahara își riscase viaţa să le ia. O rămășiță dintr-un 
bărbat pe care-l iubise. În ciuda a ceea ce făcuse el. O faptă 
oribilă nu ștergea o viaţă întreagă de devotament. 

— Alhamuulilah. 

În timp ce goneau prin orașe mici și sate, spre punctul de 
întâlnire cu Gil, mai întâi Boynton, apoi Katherine li se alăturară 
și ei, până când janghina de mașină se umplu de sunetul 
cuvântului murmurat încetișor. Repetat iar și iar. Aducând cu el 
ceva asemănător unei stări de calm. 

Alhamdulilah. 

Toate mulțumirile și laudele să-i fie aduse lui Allah. 

Slavă Domnului, își zise Katherine. Acum nu mai trebuiau 
decât să-l găsească pe Gil. 


Ellen privi cum şeful Forțelor Speciale se aplecă deasupra 
unei hărți topografice 3D a regiunii Bajaur din Pakistan. O 
învârtea cu gesturi de expert, explorând, manevrând, căutând. 


VP - 314 


— În 2008 a avut loc o bătălie la Bajaur. 

Mări imaginea și își continuă ideea. 

— Forţele pakistaneze au încercat să-i scoată pe talibani din 
regiune. In cele din urmă au câștigat și i-au izgonit. Dar a fost 
crunt. Pakistanezii au luptat vitejește, neîncetat. Îmi pare rău să 
aud că talibanii s-au întors. 

Ridică ochii și întâlni privirea președintelui. 

— Pe atunci am avut consilieri acolo. Și de la informaţii, și 
militari. Bert Whitehead se număra printre ei. Pe atunci era 
colonel. Cunoaște regiunea. Ar trebui să fie aici, domnule 
președinte. 

— Generalul Whitehead e solicitat în altă parte, spuse 
președintele Williams. 

Militarii din încăpere schimbară priviri între ei. Era clar că 
auziseră zvonurile. 

— Așadar, e adevărat? întrebă unul dintre ei. 

— Continuaţi, zise președintele Williams. Trebuie să ajungem 
la fabrica aia. Cum facem asta? 

Oare acolo începuse totul? se întrebă Ellen. Oare acolo 
apăruse o fisură în convingerile colonelului Whitehead, în timpul 
luptelor crâncene din munţi și văi și peșteri? 

Oare văzuse prea multe de-a lungul timpului? Fusese silit să 
facă prea multe? Fusese silit să rămână tăcut în timp ce erau 
comise fapte pe care le considera odioase? 

Oare văzuse prea mulţi tineri și tinere murind, în timp ce alţii 
profitau de pe urma lor? Oare fisura se lărgise treptat, cu timpul, 
până devenise o prăpastie? 

Işi scoase telefonul și căută pe internet lupta de la Bajaur și 
văzu că fusese denumită Operaţiunea /nimă de Leu. 

Oare leul scăpase din cușcă, dar își lăsase inima acolo? 

Lăsă jos telefonul și se concentră la ce se întâmpla în D.C., în 
Camera de Urgenţe. Nu era vreo expertă în materie de tactici 
militare. Misiunea ei urma să fie să calmeze lucrurile odată ce 
pakistanezii se  prindeau că americanii desfășuraseră o 
operaţiune militară în interiorul graniţelor lor, fără să fi primit 
acordul, și capturaseră, sau poate chiar omorâseră, cetățeni 
pakistanezi. 

Cu puţin noroc, își zise ea, Bashir Shah avea să se numere 
printre cei morți. Dar se îndoia. Cum omori un Azhi Dahaka? 


VP - 315 


Se concentră asupra hărţii, asupra terenului aspru, aproape 
de nestrăpuns. Acolo unde ea și președintele Williams vedeau 
sate și munţi și râuri, generalii vedeau altceva. Vedeau atacuri 
surpriză și capcane ale morții. Vedeau locuri de aterizare pentru 
elicoptere și parașutiști. Și vedeau cum soldaţii ar fi fost seceraţi 
înainte ca bocancii să le atingă pământul. 

— O să dureze ceva timp, domnule președinte, spuse 
generalul decorat. 

— Ei bine, nu avem timp. 

Williams se uită la secretarul Adams pe ecran. Ea dădu din 
cap. Trebuiau să acţioneze. 

— V-am spus că teroriștii folosesc fabrica aia ca să creeze un 
program nuclear pentru talibani, spuse el. Dar mai e ceva. 

Căci încă mult mai am, își zise Ellen. 

— Avem informații cum că au construit deja trei bombe și le- 
au amplasat în orașe americane. 

Generalii, care până atunci stătuseră aplecaţi deasupra hărţii, 
se ridicară în același timp și se uitară la el năuciţi. Preţ de o 
clipă, nu reușiră să mai rostească niciun cuvânt. 

Parcă se deschisese un crater care-i separa pe cei din cameră 
de restul lumii. Un spaţiu imposibil de străbătut, dintre 
necunoaștere și cunoaștere. 

— Trebuie să intrăm în fabrica aia, spuse președintele 
Williams. Să-i oprim pe fizicieni, dar mai ales, în clipa asta, să 
aflăm unde sunt ascunse bombele. 

— Trebuie s-o sun pe soția mea, zise un ofiţer și porni spre 
ușă. Trebuie să-i trimit pe ea și pe copii afară din oraș. 

— Soțul meu și fiicele mele, spuse o alta și porni și ea spre 
ușă. 

Williams le făcu semn din cap ofiţerilor de la ușă, care făcură 
un pas în faţa ei. 

— Nimeni nu iese de-aici până nu avem un plan. Avem o 
singură șansă și trebuie să profităm de ea în următoarele câteva 
ore. : 

Ellen privi scena. Mintea i-o luase la goană. Incerca s-o 
încetinească, conștientă încotro se îndreaptă și neplăcându-i 
deloc. 

Mai ajunsese până la jumătatea distanţei către punctul acela, 
dar fusese prea speriată să meargă până la capăt. Însă acum 
hotărî să o facă. 


VP - 316 


— Doamnă secretar, se auzi glasul pilotului prin difuzor. Avem 
permisiunea de la Palm Beach International să aterizăm. O să 
fim la sol în șapte minute. Trebuie să opresc canalele de 
comunicare. _ 

— Nu, se răsti ea, după care își reglă tonul. Imi pare rău, dar 
nu. Mai am nevoie de timp. Mai înconjoară aeroportul o dată 
dacă e nevoie. 

— Nu pot. Dacă nu am permisiunea de la controlul de trafic 
aerian... 

— Atunci obţine-o. Mai am nevoie de cinci minute. 

Urmă o pauză. 

— Le aveți. 

În timp ce Air Force Three se înclină și porni virajul, Ellen vorbi 
pentru prima oară în cadrul ședinței. _ 

— Domnule președinte, trebuie să vă vorbesc. Intre patru 
ochi. 

— Suntem în mijlocul... 

— Vă rog. Acum. 

După ce ieși din apelul cu președintele și îl anunţă pe pilot că 
pot ateriza, Ellen se uită afară la palmieri și la oceanul care 
sclipea în lumina puternică a soarelui și se gândi la leagănul 
rustic și la mingea de fotbal. Și la fotografii. Și la gardul de 
picheți alb. 

Și se gândi la mamele și taţii de la bariera din Frankfurt, care 
țineau fotografii cu copiii lor dispăruţi în timp ce se uitau 
pierduţi la păturile roșii, netede, de pe asfalt. 

Se gândi la Katherine și la Gil, aflaţi pe undeva prin Pakistan. 

Ellen Adams se gândi la regi și la oameni disperaţi. Și se 
întrebă dacă nu cumva făcuse cea mai mare greșeală din viaţa 
ei. Din viaţa oricui. 


VP - 317 


Capitolul 34 


Convoiul secretarului Adams ajunse în dreptul porţilor poleite 
cu aur din faţa reședinței din Florida a lui Eric Dunn. 

Chiar dacă el știa că urmează să vină, chiar dacă angajaţii de 
la firma de pază care lucrau pentru el văzuseră convoiul 
apropiindu-se pe aleea extrem de lungă, tot îi lăsară să aștepte. 

Secretarul Adams zâmbi și vorbi pe un ton amabil când 
agenţii de pază - practic miliția privată a lui Dunn - îi cerură 
actele de identitate. Și nu se grăbiră să i le returneze. Fără ca 
oamenii lui Dunn s-o observe, Ellen dădea din picior, în vreme 
ce Betsy lua la rând toate înjurăturile pe care le cunoștea. 

Steve Kowalski, șeful corpului de pază al lui Ellen, un veteran 
al serviciului, se întoarse din scaunul din faţă spre femeia care 
semăna cu doamna Cleaver și care combina și alătura cuvinte 
care, de fapt, n-ar trebui să apară vreodată în aceeași 
propoziție. Rezultatele îmbinărilor erau deopotrivă grotești și 
hilare: transforma substantivele în verbe și verbele în cu totul 
altceva. Era un spectacol de gimnastică lingvistică pe care 
agentul nu-l crezuse vreodată posibil. Și doar fusese pușcaș 
marin. 

Era limpede că, deși pe Ellen Adams o admira, pe consiliera ei 
o adora. 

Pe drumul de la aeroport spre porțile lui Dunn urmăriseră o 
conferință de presă pe care o susţinuse Eric Dunn cât timp ei 
fuseseră în avion. O convocase știind că ei erau pe drum. 

Singurul scop al conferinţei părea acela de a-l lua în tărbacă 
pe fiul secretarului Adams. Nu doar sugerase, ci îl acuzase direct 
pe Gil Bahar că era implicat în atentatele de la Londra, Paris și 
Frankfurt. Că fusese radicalizat. Că picurase otravă în urechile 
mamei lui și poate chiar îl întorsese pe secretarul de stat 
împotriva Statelor Unite. O ţară, striga el în timp ce dădea din 
mâini, slăbită acum de schimbarea guvernului. O ţară unde 
veniseră la putere radicalii, socialiștii, teroriștii, susţinătorii 
avortului, trădătorii și cretinii. 

— Acum puteți intra, spuse paznicul. 


VP - 318 


Purta insigna pe care Ellen o recunoscu din reportajele lor 
despre extrema dreaptă. 

— Nu se mai ocupă Serviciul Secret de paza fostului 
președinte? întrebă Ellen în timp SUV-ul străbătu drumul rămas 
până la casa care arăta ca un castel. 

— Teoretic da, spuse agentul Kowalski. Dar și-a pus propriii 
oameni în linia întâi. Are impresia că Serviciul Secret face parte 
din Statul Paralel. 

— Mă rog, dacă asta înseamnă că Serviciul e profund loial 
Statelor Unite și instituţiei Președintelui, nu omului care e 
președinte, atunci are dreptate, spuse Ellen. 

Înainte să meargă mai departe, își verifică din nou telefonul. 
Niciun mesaj de la Katherine, nici de la Gil, nici de la Boynton. 
Niciun mesaj de la președinte. 

Își predă telefonul șefului corpului de pază și cobori din 
mașină. Apoi ea și Betsy rămaseră în dreptul ușilor duble, 
uriașe, și așteptară să se deschidă. 

Și așteptară. Și așteptară. 


Barmanul privi siderat cum Pete Hamilton străbate din nou 
încăperea slab luminată și se așază pe un taburet de la 
tejgheaua barului Off the Record. 

— Parcă ţi-am spus să nu mai vii aici, îi spuse lui Pete în timp 
ce acesta ocupa scaunul. 

Însă era ceva diferit la tânăr. Părea mai puţin aerian. Avea 
ochii mai strălucitori. Hainele mai curate. Culoarea părului mai 
intensă. 

— Ce-ai păţit? întrebă barmanul. 

— Cum adică? 

Barmanul își lăsă capul pe-o parte ca să se uite mai bine la 
Pete și își dădu seama, spre surprinderea lui, că-i păsa de 
tânărul acela. Era rezultatul celor patru ani în care urmărise 
declinul lent și dureros. Îi părea rău de puștiul din faţa lui. 

Politica putea fi crâncenă la orice nivel. Dar acolo, în D.C? Era 
nemiloasă. lar puștiul fusese pus la stâlpul infamiei. Fusese tras 
în ţeapă și pus la proţap, să ardă. 

Dar acum, brusc, pe neașteptate, Pete Hamilton părea din 
nou întreg. Din nou sănătos. După numai o zi. Incredibil ce efect 
puteau avea un duș și niște haine curate. 


VP - 319 


Barmanul își făcea meseria de prea mult timp ca să se lase 
dus de nas. Era vorba despre o spoială, nimic mai mult. 

— O să iau un scotch, zise Pete. 

— O să iei o apă minerală, răspunse barmanul. 

Îi trânti cu un pleoscăit o felie de limetă în paharul înalt și i-l 
puse pe un suport care avea pe el caricatura secretarului 
Adams. 

Pete zâmbi și se uită împrejur. 

Nimeni nu-i acorda nicio atenţie. Știa că prezenţa lui acolo ar 
fi putut fi o greșeală; i se spusese să meargă direct acasă, și mai 
avea de căutat dovezi împotriva lui Whitehead și a eventualilor 
să-i complici din Casa Albă. 

Însă voia să audă ce se vorbea acolo, în viscerele puterii. 

Deloc surprinzător, subiectul principal, singurul subiect, erau 
Bert Whitehead și zvonurile scăpate de sub control cum că Șeful 
Statului Major Interarme fusese arestat. 

Nu era limpede de ce. 

Cel mai mare grup de clienţi se îngrămădise în jurul unei 
tinere care tocmai ajunsese acolo. Era o persoană pe care Pete 
n-o mai văzuse în bar, dar pe care o recunoscu din cele câteva 
clipe de mai devreme din ziua aceea, când așteptase să intre în 
Biroul Oval. Era asistenta șefei de cabinet a președintelui 
Williams. 

Ea îi surprinse privirea și îi zâmbi radios. El îi răspunse tot 
printr-un zâmbet. Poate că, își zise Pete luând paharul și pornind 
spre ea, aceea avea să fie ziua lui norocoasă. 

Nu-i trecu prin minte să se întrebe de ce, în mijlocul celei mai 
mari crize cu care se confrunta ţara, asistenta lui Barb 
Stenhauser era în bar. 

Nu-i trecu prin minte că poate, poate, îl urmărise până acolo. 

Nu-i trecu prin minte că ziua aceea putea fi una foarte, foarte 
nefericită. 


Președintele Williams ieșise din Camera de Urgenţe, apoi se 
întorsese acolo jumătate de oră mai târziu, după ce susținuse o 
conferinţă de presă programată dinainte. 

Știa că ar fi părut ciudat dacă ar fi anulat-o. Conferinţa de 
presă nu durase decât zece minute. Restul timpului și-l 
petrecuse făcând altceva. 


VP - 320 


Ar 


Jurnaliştii îi puseseră câteva întrebări despre generalul 
Whitehead, însă fuseseră vagi. Norii de furtună se adunau, dar 
deocamdată urgia nu izbucnise. Nu se auzeau decât nişte 
tunete îndepărtate. 

— Ce puteți să-mi arătați? întrebă Williams după ce li se 
alătură din nou generalilor împrejurul hărții. 

Până atunci puseseră la punct două planuri. 

— Nu avem încredere în niciunul dintre ele, domnule, spuse 
șeful Forţelor Speciale. Dar sunt cele mai bune pe care le-am 
putut încropi din scurt. Dacă am fi avut mai mult timp... 

— Nu avem, zise Williams. De fapt, avem tot mai puţin timp. 

Le ascultă sugestiile. 

— Care sunt șansele de reușită? 

— Estimăm că 20% în cazul primului plan și 12% în al doilea. 
Dacă talibanii sunt pe cât de fortificaţi ni se spune, e aproape 
cert că echipa noastră nici n-o să ajungă la sol. 

— Pe de altă parte, am putea bombarda fabrica aia până o 
facem zob, propuse unul dintre generali. 

— E tentant, recunoscu președintele. Dar dacă mai sunt și 
alte bombe, riscăm să le activăm. Și am distruge orice informații 
am putea găsi despre locurile din America unde au fost plasate 
armele nucleare. Acum ele sunt prioritatea noastră. 

— Nu avem nicio altă cale să obţinem informaţiile? 

— Dacă ar exista, am urma-o. 

Președintele se aplecă deasupra hărții. 

— Poate că e o prostie, dar mai văd o posibilitate. Dacă 
aterizăm aici... 

Arătă spre un loc pe care generalii nu-l luaseră în calcul. 

— Terenul e prea accidentat, spuse unul dintre generali. 

— Dar aici e un platou. E exact suficient de mare cât să poată 
ateriza două elicoptere. 

— De unde știți că e un platou? întrebă cineva și se apropie 
mai mult. 

— Îl văd. 

Președintele Williams manevră imaginea 3D ca s-o mărească. 
Ca un făcut, descoperi o zonă netedă. Nu mare, dar exista. 

— lertaţi-mă, domnule președinte, dar cu ce ne ajută? E la 
zece kilometri de fabrică. Băieţii noștri n-o să ajungă niciodată 
acolo. 


VP - 321 


— Nici nu trebuie. Ei sunt o diversiune. Îi putem ajuta cu 
lovituri aeriene, ca să-i ţină ocupați pe talibani, în timp ce 
adevărata forță de atac aterizează pe fabrică. 

Se holbară la el ca și cum și-ar fi pierdut minţile. 

— Bine, dar asta e o nebunie, spuse Șeful Adjunct al Statului 
Major Interarme. O să fie seceraţi imediat. 

— Nu și dacă organizăm diversiunea. Dacă talibanii sunt 
ocupați altundeva. Se poate face, nu? 

Le cercetă privirile. 

— Cu câteva ore înainte de razie, răspândim zvonuri prin 
rețeaua noastră de informatori cum că am auzit de prezenţa 
talibanilor în zonă și că e posibil să pregătim un atac. Așa o să le 
atragem atenţia. Razia ar trebui să aibă loc îndeajuns de 
departe încât să nu bănuiască faptul că fabrica e ţintea reală, 
dar totuși în inima teritoriului controlat de talibani, ca să fie 
credibil. De fapt, o să vorbesc cu prim-ministrul Bellington din 
Marea Britanie. O să-l facem să pară un atac SAS ca răzbunare 
pentru atentate. E credibil și abate atenţia de la noi. 

Se uită la ei, iar ei se uitară unii la ceilalţi. 

— E posibil? întrebă el. 

Liniște. 

— E posibil? strigă el. 

— Daţi-ne o jumătate de oră, domnule președinte, spuse 
înlocuitorul Șefului Statului Major. 

— Aveţi douăzeci de minute. 

Williams porni spre ușă. 

— După aceea vreau să decoleze forțele speciale. Cât timp ei 
sunt pe drum, puteţi pune la punct amănuntele. 

După ce ieși din încăpere se sprijini de ușă, închise ochii și își 
acoperi fața cu mâinile, murmurând: 

— Ce am făcut? 


— Regi și oameni disperaţi, șopti Betsy în timp ce străbăteau 
holul imens de la intrare și se zgâiau la ceea ce ar fi fost 
splendid dacă ar fi fost vorba despre un palat adevărat, și nu 
despre un monument să compenseze toate neajunsurile fostului 
șef de stat. 

— Președintele vă așteaptă pe terasă, spuse asistentul lui 
personal. 


VP - 322 


De fapt exista o serie de terase, în stil italian, care conduceau 
la un bazin olimpic în mijlocul căruia se afla o fântână arteziană. 
Era deopotrivă impresionant și inutil pentru înot. 

Toate acestea erau împrejmuite de gazon și grădini îngrijite. 
Și, în capătul proprietăţii, se vedea oceanul. lar dincolo de el, 
nimic... 

Pentru Eric Dunn, bănuia Ellen, lumea se oprea acolo unde i 
se termina lui terenul. Dincolo de propria sferă de influență nu 
mai conta nimic. 

Care, trebuia să recunoască, rămânea surprinzător de mare. 

Trebuia să termine întâlnirea repede, dar știa că dacă ar fi 
lăsat să se întrevadă urgenţa el ar fi prelungit-o dinadins. 

— Doamnă Adams, spuse el, se ridică și se apropie de ea cu 
mâna întinsă. 

Era mare. Imens, de fapt. Ellen se mai întâlnise cu el de multe 
ori, însă numai în trecere, la evenimente sociale. Îl găsise 
amuzant, chiar fermecător. Însă nu era deloc interesat de ceilalţi 
și se plictisea repede când lumina reflectoarelor era mutată 
asupra altcuiva. 

Prin trusturile ei de presă publicase articole despre Eric Dunn 
pe măsură ce imperiul său crescuse, apoi se sfărâmase, apoi 
crescuse din nou. De fiecare dată mai cutezător. Mai umflat. Mai 
fragil. 

Ca o bulă din cadă, era gata să se spargă în orice clipă și să-și 
elibereze duhoarea. 

Apoi, pe neașteptate, își îndreptase atenţia spre politică și 
obținuse cea mai înaltă funcţie din stat. Dar, știa Ellen, nu fără 
ajutor din partea oamenilor și guvernelor străine care aveau de 
gând să profite de pe urma lui. Și chiar profitaseră. 

Era umbra puternică ce însoțea lumina strălucitoare a 
democraţiei. Oamenii erau liberi să abuzeze de libertăţile lor. 

— Și domniţa cine e? întrebă Dunn întorcându-se spre Betsy. 
Secretara? Partenera? Am mintea deschisă, câtă vreme n-o 
faceți în public și nu speriaţi caii. 

Când el izbucni în râs, Ellen scoase un sunet gutural, 
avertizând-o astfel pe Betsy să nu reacționeze. N-ar fi făcut 
decât să-i dea apă la moară. 

Ellen o prezentă pe Betsy Jameson, prietena ei de-o viaţă și 
acum consilieră a secretarului de stat. 


VP - 323 


— Și ce o sfătuiți pe doamna Adams să facă? întrebă el, 
făcându-le semn spre două fotolii gata pregătite. 

— Secretarul Adams se poate hotărî și singură, zise Betsy cu 
un glas atât de lasciv că o îngrozi pe Ellen. Eu sunt acolo doar 
pentru sex. 

Ellen clipi și își spuse: Doamne, dacă mă asculti, ia-mă acum. 
Urmă o scurtă pauză înainte ca Eric Dunn să pufnească în râs. 

— Ok, Ellen, cu ce pot să te ajut? întrebă el, revenind la un 
ton jovial. Sper că n-are legătură cu exploziile. E problema 
Europei, nu a noastră. 

— Am primit niște informații... tulburătoare. 

— Alte rahaturi despre mine? întrebă el. Să nu le credeţi. Fake 
news. 

Ellen fu extraordinar de tentată să aducă în discuţie rahatul 
cu care Dunn îl mânjise pe fiul ei, dar știa că exact asta își dorea 
fostul președinte. În schimb se prefăcu, și faţă de ea, și față de 
el, că nu văzuse nimic. 

— Nu în mod direct, nu. Dar ne puteţi spune ceva despre 
generalul Whitehead? 

— Bert? 

Dunn ridică din umeri. 

— Nu prea mi-a folosit cine știe ce, dar și-a jucat rolul așa 
cum trebuie. La fel ca toţi generalii mei. 

Oare zisese asta ca s-o provoace să-i reamintească faptul că 
nu erau generalii lui? Sau chiar credea ce scotea pe gură? 

— E posibil să fi făcut mai mult decât i s-a cerut? 

Dunn clătină din cap. 

— Imposibil. Nimic nu se întâmpla în administraţia mea fără 
să știu eu, fără să-mi dau eu acordul. 

Ei bine, declarația asta o să se-ntoarcă să-l muște de fund, își 
zise Betsy. 

— De ce aţi consimţit la eliberarea Dr. Shah din arestul la 
domiciliu? întrebă Ellen. 

Dunn se lăsă pe spate și scaunul părâi. 

— A, deci despre asta-i vorba. Mi-a spus el că o să întrebaţi. 

— El? întrebă Ellen. Generalul Whitehead? 

— Nu. Bashir. 

Ellen își putea ţine limba sub control, dar nu și pulsul. Sângele 
i se scurse de la figură spre stomac. Și se adună acolo, lăsând-o 
palidă ca moartea. 


VP - 324 


— Shah? întrebă ea. 

— Bashir, da. Mi-a spus el că o să vă supăraţi. 

Ellen își ţinu gura până când se simţi pregătită să vorbească 
civilizat. 

— Aţi discutat cu el? 

— Sigur. De ce nu? Voia să-și arate recunoștința pentru că l- 
am ajutat. E un geniu și un antreprenor. Avem multe în comun. 
Uite ce e, nu i-aţi făcut destule necazuri? E un om de afaceri 
pakistanez acuzat pe nedrept în diferite locuri, printre altele de 
trusturile tale de presă, că ar fi traficant de arme. Mie mi-a 
explicat totul. Și pakistanezii mi-au explicat. Problema ta e că nu 
faci diferenţa între energie nucleară și înarmare nucleară. 

Betsy mormăi ceva ce abia se auzi. 

Dunn se întoarse spre ea, brusc roșu la faţă. Bula era gata să 
iasă la suprafaţă și să explodeze. 

— Ce-ai zis? 

— Am spus că aveți... mintea ascuţită. 

Dunn se mai uită câteva clipe urât la Betsy, apoi se întoarse 
spre Ellen. 

Ea aproape că se feri. Nu putea nega forța acestui om. Nu mai 
avusese de-a face niciodată cu nimeni și nimic cât de cât 
comparabil. 

Majoritatea politicienilor de succes aveau carismă, însă Dunn 
îi depășea cu mult. Când ajungeai pe orbita lui trăiai o 
experienţă extraordinară. Avea o atracție specială, aducea cu el 
promisiunea unor lucruri incitante. Promisiunea pericolului. Ca 
atunci când jonglezi cu grenade. 

Îți tăia răsuflarea. Și era, în același timp, înspăimântător. Până 
și ea simțea asta. 

Ellen Adams nu se simțea atrasă în niciun fel; de fapt, era 
chiar dezgustată. Dar trebuia să recunoască faptul că Eric Dunn 
avea un magnetism puternic, un instinct animalic. Avea simţ de 
geniu în a găsi slăbiciunile altora, în a-i supune voinţei lui. lar 
dacă nu se supuneau, îi frângea. 

Era îngrozitor și periculos. 

Dar Ellen nu avea să dea înapoi. N-avea să fugă să se 
ascundă. 

N-avea să se lase supusă. Și, cu siguranţă, n-avea să se lase 
frântă. 


VP - 325 


— Cine din administraţia dumneavoastră a sugerat să-l 
eliberaţi pe Dr. Shah din arestul la domiciliu? 

— Nimeni. A fost ideea mea. M-am întâlnit cu pakistanezii 
între patru ochi la un summit, ca să facem controlul daunelor. 
Chestiunea a apărut în discuţie atunci. Mi s-au plâns despre 
amestecul administraţiei dinainte, zicându-mi cât de ușuraţi 
erau că a venit la putere cineva care știe să conducă. Ne le 
plăcuse deloc cu președintele dinainte. Era slab și tâmpit. Au 
pomenit și de Dr. Shah. În Pakistan e considerat erou, dar 
președintele de atunci a ascultat niște sfaturi proaste și i-a 
forțat pe pakistanezi să-l aresteze. Chestia asta a afectat grav 
relaţiile. Așa că eu le-am reparat. 

— Aprobând să fie eliberat Dr. Shah. 

— L-ai cunoscut? E sofisticat, inteligent. Nu e cum crezi. 

Pe cât de tentată era să-l contrazică, alese să nu o facă. Și 
nici nu întrebă cum își arătase Shah recunoștinţa. Nu avea 
nevoie. 

— Unde e Dr. Shah acum? ceru ea să afle, în schimb. 

— Păi, trebuia să mă întâlnesc cu el ieri la prânz, dar a anulat. 

— Poftim? 

— Știu! Îţi vine să crezi? A anulat! Cu mine! 

— A fost aici? În Statele Unite? 

— Da. E în ţară din ianuarie. Am organizat să stea în casa unui 
prieten, nu departe de aici. 

— A avut viză pentru intrarea în State? 

— Bănuiesc. L-am adus cu avionul chiar înainte să mă mut eu 
însumi aici. 

— Îmi puteţi da adresa? 

— Nu mai e acolo, dacă voiai să treci pe la el. A plecat ieri. 

— Încotro? 

— Habar n-am. 

Ellen îi aruncă o privire lui Betsy, avertizând-o să nu atace 
mingea ridicată la fileu. Însă Betsy se uita dezgustată, fără nicio 
stare sau chef să-și dea frâu liber sentimentelor. In loc de asta, 
aruncă o privire telefonului, pe care primise un mesaj de la Pete 
Hamilton. 

HLI 

Era clar o greșeală de scriere, așa că Betsy îi răspunse cu un 
semn de întrebare, apoi atenţia îi reveni la discuţie. 


VP - 326 


— Domnule președinte, începu Ellen, dacă știți unde e Dr. 
Shah, dacă știți pe cineva care știe, spuneţi-mi. Acum. 

Tonul ei chiar îl făcu pe Eric Dunn să se oprească. Figura îi 
deveni brusc serioasă. Se încruntă și o studie cu privirea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Credem că Dr. Shah face parte dintr-un complot menit să 
dea Al-Qaedei arme nucleare. 

Mai departe de atât nu putea merge. 

Dunn se uită năuc la ea, iar preţ de o clipă Ellen crezu că-l 
șocase îndeajuns de mult încât chiar să-i ajute. Dar apoi el 
izbucni în râs. 

— Perfect. Mi-a spus că o să zici asta. Ești paranoică. M-a 
rugat ca dacă zici asta să te întreb dacă ţi-au plăcut florile. 
Habar n-am ce înseamnă asta. Ti-a trimis flori? Probabil te 
iubește. 

În tăcerea care se așternu, Ellen își auzi propria respiraţie. 
Apoi se ridică. 

— Vă mulțumesc pentru timpul pe care ni l-aţi acordat. 

Întinse mâna, iar când Dunn o apucă ea se smuci și îl trase pe 
bărbatul imens chiar lângă ea, încât nasurile li se atinseră și îi 
putea simţi respiraţia. Mirosea a carne. 

Îi șopti: 

— Cred că sub toată lăcomia și prostia chiar îți iubești ţara. 
Dacă Al-Qaeda chiar are o bombă, o s-o folosească aici, pe 
pământ american. 

Ellen se trase înapoi și se uită la fața lui căzută înainte să 
continue: 

— Ai spus de nenumărate ori că nimic nu se întâmpla la Casa 
Albă fără acordul tău. S-ar putea să vrei să te mai gândești la 
afirmaţia asta, sau să ne ajuţi să oprim complotul. Dacă are loc 
un dezastru, o să fie trântit în dreptul ușii tale poleite cu aur. 
Asta ţi-o garantez eu. Dacă știi unde e Shah, trebuie să ne spui. 

Îi citi frica în ochi. Oare era frica de dezastru, sau teama că o 
să-i fie pus în cârcă? Ellen nu știa și nici nu-i păsa. 

— Spune-ne. Acum, porunci ea. 

— Pot să-ţi spun unde a stat. Îi zic asistentei mele să-ţi dea 
adresa. Dar asta-i tot. 

Însă ea știa aproape cu certitudine că nu era tot. 

Căci încă mult mai am... 

— Generalul Whitehead. Ce rol a jucat în eliberarea lui Shah? 


VP - 327 


— Încearcă să-și asume meritele? A fost ideea mea. 

Ellen îl scrută cu privirea. Nu se putea abţine să nu-și asume 
meritele, nici chiar pentru o catastrofă. 

Secretarul Adams și Betsy Jameson așteptară în holul de la 
intrare ca asistenta lui Dunn să le comunice adresa vilei lui Shah 
din Palm Beach. Când își făcu apariţia, îi înmână lui Ellen un 
bileţel și îi spuse: 

— Sper că știți că președintele Dunn e un mare om. 

Ellen aproape că o întrebă dacă el o rugase să spună asta, dar 
zise în schimb: 

— Poate. Păcat că nu-i și un om bun. 

În mod interesant, tânăra nu o contrazise. 

Când se întoarseră în SUV, Betsy făcu semn cu capul spre 
hârtia din mâna lui Ellen. 

— Mergem acolo? 

— Nu, mergem în Pakistan. 

Își ceru telefonul și îi trimise președintelui Williams adresa pe 
care i-o dăduse asistenta lui Dunn. Știa sigur că președintele 
avea să dea ordin să se acţioneze imediat. 


— Domnule președinte. 

Glasul curat, oficial, al prim-ministrului Marii Britanii se auzi la 
celălalt capăt al liniei securizate. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Jack, mă bucur că ai întrebat. Trebuie să răspândesc zvonul 
cum că SAS-ul vostru plănuiește să atace Pakistanul controlat de 
Al-Qaeda, ca răzbunare pentru atentate. 

Urmă o pauză. 

Spre meritul lui, prim-ministrul Marii Britanii nu închise pe 
dată. 

Williams apucă telefonul mai bine, strângându-l tot mai tare. 
Sângele îi dispăruse din nodurile degetelor. 

— Ce pui la cale, Doug? 

— Mai bine nu știi. Dar avem nevoie de ajutorul vostru. 

— Chestia asta știi că-mi poate pune ţara în cătarea oricărui 
terorist. 

— Nu-ţi cer s-o faci, îţi cer doar să nu infirmi zvonul. Numai 
pentru următoarele câteva ore. 


VP - 328 


— Percepția este realitate. Nu contează dacă Marea Britanie 
chiar e responsabilă, teroriștii asta o să creadă. Işi doresc s-o 
creadă. 

— Realitatea este că vă aflaţi deja în cătarea lor. Au murit 
douăzeci și șase de oameni, Jack. 

— Douăzeci și șapte. Acum o oră a mai murit o fetiţă. 

Oftă prelung. 

— Bine. Fă-o. Dacă mă întreabă cineva, n-o să neg. 

— Nimeni nu trebuie să știe adevărul. Nici chiar oamenii tăi, 
spuse Williams. Știu că la Londra se organizează o întâlnire de 
urgenţă a șefilor serviciilor de informaţii. 

ÎI auzi pe Bellington cum expiră prelung în timp ce se gândea. 

— Îmi ceri să-mi mint propriii oameni. 

— Da. Și eu o să fac același lucru. Dacă ești de acord, o să 
încep cu directorul National Intelligence. Tim Beecham e la 
întâlnirea de la Londra. O să-l anunţ în legătură cu zvonul 
despre un atac SAS. El o să-i întrebe pe oamenii tăi. Ei o să te 
întrebe pe tine. 

— lar eu trebuie să mint. 

— Trebuie să nu spui adevărul. Fii ezitant. Vag. E punctul tău 
forte, nu? 

Bellington râse. 

— Se pare că ai vorbit cu fosta mea nevastă. 

— Deci, ce spui, Jack? 

Williams văzu că primise un mesaj urgent de la secretarul 
Adams. Așteptă și așteptă răspunsul lui Bellington. 

— Fetița avea șapte ani. De-o seamă cu nepoţica mea. Da, 
domnule președinte, pot să ţin lupii la distanţă câteva ceasuri. 

— Mulţumesc, domnule prim-ministru. Îţi datorez o băutură. 

— Excelent. Data viitoare când mai vii pe-aici, Doug, o să 
mergem la pub să mâncăm o plăcintă și să bem o bere. Poate 
ne uităm la un meci de fotbal împreună. 

Amândoi făcură o pauză, imaginându-și episodul. Dorindu-și 
să fie posibil. Dar zilele acelea dispăruseră pentru amândoi, 
pentru totdeauna. 

Când închise, Williams citi mesajul de la Ellen, apoi le ordonă 
FBl-ului și Serviciul de Securitate Internă să meargă la vila din 
Palm Beach. 


VP - 329 


Le mai spuse și să afle ce avioane private plecaseră din Palm 
Beach cu o zi înainte, cine erau pasagerii și încotro se îndreptau. 
Apoi lansă zvonurile cu SAS-ul. 

Soneria de pe birou îi țârâi. 

— Domnule președinte, spuse șeful-adjunct al Statului Major 
Interarme, au decolat. 

Președintele Williams se uită cât era ceasul. Câteva ore mai 
târziu, trupele speciale aveau să intre în Pakistanul controlat de 
talibani, ajungând pe întuneric. 

Razia fusese lansată. Ofensiva începuse. 


VP - 330 


Capitolul 35 


Ellen dormi extrem de prost în timpul zborului spre Islamabad, 
trezindu-se des și verificând dacă primise vreun mesaj. 

Toate aeronavele - elicopterele Chinook și avioanele pentru 
realimentare - decolaseră dintr-o bază secretă din Orientul 
Mijlociu, iar comandanții revizuiau ultimele planuri de atac. 

Până când Air Force Three ajunse în Pakistan la începutul 
serii, rangerii fuseseră deja împărțiți în două unități. 

Se uită cât era ceasul. Încă trei ore și douăzeci și trei de 
minute până când primii soldaţi aveau să ajungă la sol. Mai întâi 
unitatea de diversiune. Apoi, după douăzeci de minute, asaltul 
de la fabrică. 

Un alt mesaj confirmă faptul că Bashir Shah plecase din 
Florida spre o destinaţie necunoscută. Vila era goală. Nici ţipenie 
de oameni. Nici urmă de documente. Și nici vreo însemnare 
despre vreun zbor cu numele lui. 

Dezamăgitor, dar nu era de mirare. 

Verificau toate zborurile private, iar acum extinseseră 
căutările și la avioanele comerciale care plecaseră din zonă. 

Ca o stafie, Bashir Shah se evaporase. 

Se uită către biroul ei, unde se afla încă buchetul de 
măzăriche. Cu satisfacţie, văzu că se ofileau. Se veștejeau. 
Mureau. 

Stewardul încercase să le ia, dar Ellen voia să rămână acolo, îi 
dădea o satisfacţie ciudată să vadă cum ofranda de la el moare. 

Sigur că era un substitut amărât pentru Shah, dar tot însemna 
mai mult decât nimic. 

— Inainte să coborâm din avion, vreau să-ţi arăt ceva, îi spuse 
lui Betsy. 

Nu mai auzise nimic de la Pete Hamilton și hotărâse să-i arate 
lui Ellen mesajul. 

— HLR întrebă Ellen. Ce înseamnă? 

— Cred că e o greșeală de scriere. 

Ellen se încruntă. 


VP - 331 


— Dar e trecut la categoria „important”. Nu faci asta cu o 
greșeală de scriere. Dacă e atât de important, ai avea grijă să 
fie corect, nu? 

— Da, dar trebuie să se fi grăbit. 

— Ţi-a explicat ce înseamnă? 

— Am întrebat, dar nu mi-a răspuns. 

Se uitară amândoi la literele de pe ecran. Oare voise să scrie 
HIL? Și dacă da, ce ar fi putut să însemne? Dealul, hi/P? Dealul 
Capitoliului? Se afla acolo una dintre bombe? Dar, din nou, n- 
avea niciun sens. De ce să omită al doilea L? Și totuși, Hamilton 
marcase mesajul ca fiind urgent. 

— Spune-mi când răspunde. 

Ellen se uită în oglindă. De data asta n-avea să poarte burqa. 
Doar o ţinută modestă, cuviincioasă. Un costum cu sacou. O 
eșarfă superbă, de mătase, pe care i-o trimisese omologul ei 
pakistanez când fusese anunţată numirea ei în funcţia de 
secretar de stat. Avea un model cu pene de păun și era 
măiestrit lucrat. _ 

Aproape că-i părea rău pentru ce urma să facă. Insă n-avea 
de ales. Dacă soldaţii aceia curajoși puteau să facă ce aveau să 
facă, atunci sigur putea și ea. 

— Ești în stare? Ai prefera să rămâi aici? Să te odihnești? o 
întrebă pe Betsy, care părea obosită și stresată dar încerca să 
ascundă lucrul ăsta, de dragul lui Ellen. 

— Glumești? Prin comparaţie cu a le preda celor de-a noua 
Furtuna, asta e un fleac. lisuse, aș alege oricând să mă 
parașutez în teritoriu ocupat de Al-Qaeda decât să mă confrunt 
cu treizeci de copii de paișpe ani. 

„O, mândră lume nouă, care-i cuprinzi!"1* își zise Betsy 
uitându-se la prietena ei. 

— O să reușim, spuse Ellen. 

„ladul e gol, iar diavolii s-au strâns aici"! 

Sau în orice caz nu departe de locul acela. Spera că Shah o să 
fie la fabrică, neștiind ce se apropie. Verifică din nou cât era 
ceasul. 

Trei ore și douăzeci de minute... 


16 William Shakespeare, Furtuna, în William Shakespeare. Opere complete, vol. 8, 
traducere de lon Vinea, Editura Univers, București, 1987, actul V, scena 1, p. 579 (n. 
trad.). 

17 Op. cit., actul |, scena 2, p. 503 (n. trad.). 


VP - 332 


Elicopterele Chinook zburau în formaţie. 

Soarele tocmai cobora când ele se ridicau și, aplecându-și 
boturile, se năpustiră înainte, purtându-i pe rangerii care urmau 
să coboare pe platou. Și să-l apere. 

Căpitanul se uită la chipurile hotărâte ale soldaţilor. 
Majoritatea aveau între douăzeci și treizeci de ani. Erau deja 
veterani trecuţi prin multe. Însă misiunea aceea avea să-i pună 
la încercare mai mult decât orice altceva de până atunci. lar unii 
dintre ei, dacă nu chiar mulţi, nu aveau să se mai întoarcă. 

Și comandantul ei știa asta, chiar când îi dăduse ordinele. și 
dăduse și ea singură seama studiind planul. Însă misiunea era 
atât de importantă încât nu comentase nimic. Și nici nu ezitase. 


— Ce ciudat e să te gândești că Gil și Katherine sunt și ei în 
Pakistan, spuse Betsy când se pregăteau să coboare din Air 
Force Three. Însă destul de departe. Mi-ar fi plăcut să poată veni 
cu noi. 

Făcu o pauză, ca s-o lase pe Ellen să-i spună că puteau să 
vină și ei. Că o să vină și ei. Dar nu urmă decât un moment de 
tăcere. 

— Chiar și așa, continuă Betsy, mai bine că sunt aici decât la 
D.C. 

— Și eu zic la fel. 

Ellen știa că acela era primul instinct al oricui aflase despre 
bombele nucleare: să-și scoată familia din D.C. Din orice oraș 
important care era probabil să devină ţintă. 

În dreptul avionului apăruse o fanfară militară, care efectua 
acum exerciţiul de paradă pe acorduri marţiale. 

— Ai văzut asta? 

Betsy îi întinse iPad-ul ei. 

Ellen se aplecă și văzu un clip video de la conferinţa de presă 
a președintelui Williams. 

Un reporter îi pusese o întrebare despre declaraţiile fostului 
președinte, Eric Dunn, cu privire la rolul pe care-l jucase Gil 
Bahar în atentatele din autobuze. 

— O să răspund o dată, o singură dată, la întrebarea asta, zise 
președintele Williams privind direct la camera de filmat. Gil 
Bahar și-a riscat viaţa, și aproape și-a pierdut viața, încercând 
să-i salveze pe bărbaţii, femeile și copiii din autobuzul acela. E 


VP - 333 


un tânăr extraordinar. Familia lui se mândrește cu el, ţara lui se 
mândrește cu el. Orice tentativă de a-i murdări numele, 
reputaţia, sau numele și reputaţia mamei lui, este rodul unor 
oameni care sunt deopotrivă rău-intenţionați și prost informați. 

Ellen ridică sprâncenele și se întrebă cum de nu băgase 
niciodată de seamă că Doug Williams are un timbru plăcut. 

— Tot n-ai primit nimic de la Pete Hamilton? întrebă ea. 

Betsy verifică din nou, apoi scutură din cap. 

— Doamnă secretar, spuse asistenta ei. E momentul. 

Ellen se uită în oglindă pentru ultima oară. Trase adânc aer în 
piept. Se îndreptă de spate. Își trase umerii înapoi. Ridică bărbia 
și fruntea. 

O să fie bine, își repetă Ellen când ieși în aerul cald al serii, în 
chiotele celor adunaţi acolo și sub steaguri americane care 
fluturau. În sunetul imnului naţional, care o emoţiona de fiecare 
dată când îl auzea. 

— Ultima licărire a apusului,!€ cântă ea. 

Doamne, ajută-ne. 


Porni al doilea val. Elicopterele își purtau încărcătura 
prețioasă. Fiii și fiicele unor părinţi care ar fi fost îngroziţi să afle 
ce anume cerea ţara de la copiii lor. 

Ei erau vârful de lance. Rangerii. Trupele de elită. Cu zece ani 
înainte, Navy SEALs se parașutaseră și ei în Pakistan, atunci ca 
să-l prindă pe Osama Bin Laden. Și îl prinseseră. 

Soldaţii aceștia știau că misiunea lor era la fel de importantă, 
dacă nu chiar mai importantă. 

Și mai știau și că e la fel de periculoasă, dacă nu chiar mai 
periculoasă. 


— N-avea cum să fie asta, zise Charles Boynton când mașina 
se opri cutremurându-se în micul sat pakistanez. E o cocioabă. 

— La ce te așteptai? întrebă Katherine. La Ritz? 

— Mai sunt multe variante între Ritz și... 

Făcu un gest spre clădirea de lemn, ușor înclinată. 

— Au măcar curent? 

— Pentru periuța ta electrică? întrebă Katherine și cobori din 
mașină. 


18 „Twilight's last gleaming”, vers din imnul naţional al Statelor Unite (n. trad.). 
VP - 334 


Deși, în sinea ei, trebuia să recunoască faptul că și ea era 
puţin surprinsă și dezamăgită. 

— Nu, zise Boynton. Pentru asta. 

Ridică telefonul. 

— Trebuie să-l încarc ca să-i trimit mamei tale un mesaj. 

Casa Albă. Casa Albă. 

Katherine era gata să-i dea o replică usturătoare, dar își 
mușcă limba. 

Îi era foame, era obosită și sperase ca la destinaţie să rezolve 
ambele probleme, dar era limpede că nici nu intra în discuţie. 

Casa Albă. Casa Albă, îşi zise Boynton. De ce nu-i trimisese 
mesajul odată cu celelalte? Pentru că niște oameni încercaseră 
să-l omoare. Pentru că omorâse la rândul lui un om. 

Pentru că pe moment își pierduse minţile și nu se putuse 
gândi decât cum să-i trimită șefei lui informaţiile despre unde se 
aflau adevărații fizicieni înainte să fie el însuși ucis. 

Casa Albă. Tot drumul până acolo se întrebase ce trebuia să 
însemne asta. Sau, mai bine zis, încercase să nu accepte ce era 
evident. 

Cineva din Casa Albă colabora cu Shah. Putea fi generalul 
Whitehead, dar el nu era de la Casa Albă. Era de la Pentagon. 

Totuși, poate că Farhad nu știa să le deosebească. 

Însă, în adâncul fiinţei, Charles Boynton știa că teoria lui nu 
stătea în picioare. Dacă Farhad îngăimase „Casa Albă”, scuipând 
sânge, cu ultima suflare, însemna că vorbise serios. 

Katherine bătu la ușă. Lemnul se cutremură când îl atinse cu 
degetele. lar apoi, pe neașteptate, ușa se deschise, iar în prag 
apăru Gil. 

— Of, slavă Domnului! spuse el. 

Katherine dădu să-l îmbrăţișeze pe fratele ei, dar observă că 
Gil se uita pe lângă ea. 

La Anahita Dahir. 

Apoi simţi cum e dată la o parte când Anahita se repezi la Gil 
și îl îmbrățișă cu putere. 

— Ca să vezi, se auzi o voce din spatele lui Katherine. Ce 
neașteptat. 

Ea se întoarse și o văzu pe Ana, dar apoi se uită cu mai multă 
atenţie și își dădu seama că Boynton, nu Ana, era cel care îl 
strângea cu putere pe Gil și începuse să suspine. 

Charles îi dădu drumul și zise: 


VP - 335 


— Un telefon, ai un telefon? 

— Da... 

— Dă-mi-l. 

Gil făcu întocmai și după câteva clipe Boynton apăsă pe 
„expediere”. 

Gata. Nu mai era responsabilitatea lui. Și totuși, constată că, 
deși cuvintele fuseseră trimise, înţelesul lor încă era neclar. li 
rămăsese ca un ghimpe în minte. 

Casa Albă. 


— Doamnă secretar, ce plăcere neașteptată! 

Prim-ministrul Pakistanului, Dr. Ali Awan, întinse mâna, deși 
nu părea chiar fericit. 

— Eram în zonă, spuse Ellen și afișă un zâmbet cald. 

Zâmbetul doctorului Awan fii reţinut. Era un inconvenient, 
însă când vine în vizită secretarul de stat al Statelor Unite nu 
poți trimite pe cineva care să te înlocuiască. 

Se întâlnise cu ea la intrarea în reședința oficială, aflată în 
Enclava Ministrului!?. Clădirea albă, elegantă, era luminată de 
niște reflectoare a căror lumină se revărsa apoi în grădinile 
luxuriante. 

Palmieri maiestuoși se înălțau până mult deasupra capetelor 
lor iar Ellen, mare pasionată de istorie, nu putea decât să-și 
imagineze câţi oameni se opriseră de-a lungul veacurilor în 
același punct în care stătea ea acum și se minunaseră de 
priveliște. 

Aerul serii era cald și înmiresmat. Parfumuri deopotrivă dulci 
și picante se înălțau din flori în atmosfera extrem de umedă. 
Convoiul secretarului Adams trecuse pe lângă străzile haotice și 
exuberante ale capitalei pakistaneze, mersese de-a lungul 
Bulevardului Constituţiei și ajunsese la această enclavă 
venerabilă, un sanctuar de liniște în mijlocul orașului plin de 
viaţă. 

Era cât se poate de ciudat să se afle într-o ambianţă atât de 
liniștită, dat fiind ce urma să se întâmple la o distanţă de numai 
câteva sute de kilometri. 


19 Minister's Enclave este o zonă din Islamabad unde se află reședințele miniștrilor 
Pakistanului și unde sunt cazați omologii lor străini sau alţi oficial de rang echivalent 
(n. trad.). 


VP - 336 


Ridică privirea spre stele și se gândi la rangerii care navigau 
pe cerul nopții. 


Elicopterele se apropiau de zona de aterizare, însă printre 
munți și canioane era imposibil să vadă platoul până nu 
ajungeau efectiv deasupra lui. 

Piloții trecuseră pe vederea de noapte, sperând din tot 
sufletul că talibanii și tunurile lor antiaeriene n-o să-i observe 
înainte să ajungă la destinaţie. Deși elicopterele Chinook 
fuseseră modificate masiv, piloţii și operatorii știau că la 
elicoptere tehnologia de camuflaj era departe de a fi perfectă. 

Nu vorbea nimeni. Piloții se chinuiau să vadă ceva în timp ce 
soldaţii din burta elicopterului se uitau la stele, pierduţi în 
propriile lor gânduri. 


După cocktailuri, care, văzu Ellen cu un sentiment de ușurare, 
constau în sucuri proaspete și niciun strop de alcool, musafirii 
fură așezați la o masă ovală, superb aranjată pentru cină. 

Ellen își lăsase telefonul la Steve Kowalski, șeful pazei ei. Era 
o chestiune de protocol, dar nici nu voia să-l mai aibă la 
îndemână. Nu era deloc sigură că ar fi rezistat să nu-l deschidă 
din două în două minute. 

Vizavi de ea, Betsy se angajase într-o conversaţie cu un tânăr 
ofițer, în timp ce Ellen se întoarse spre prim-ministru, care 
stătea în stânga ei. 

Mai mulţi oameni fuseseră chemaţi degrabă să participe la 
masa aceea, inclusiv, văzu Ellen ușurată, secretarul militar al 
doctorului Awan, generalul Lakhani, care era așezat lângă prim- 
ministru. 

Ministrul de externe era și el acolo, în speranţa, bănuia Ellen, 
că noul secretar de stat american avea să se dovedească la fel 
de inept ca și cel dinainte. 

Își dădu seama că dezastrul recent din Coreea de Sud 
adusese cu sine niște avantaje nebănuite. Unora, cel puţin, le 
dovedise că era cu adevărat incompetentă. Și, prin urmare, ușor 
de manipulat. 

Exact asta și voia ca oamenii aceia să creadă - măcar în 
următoarele câteva ore, care erau esenţiale. 

— Speram să fie și Dr. Shah aici. 

Mai bine să-și confirme capacitatea de a fi indiscretă. 


VP - 337 


Se auzi un clinchet metalic când doi sau trei oficiali ai 
guvernului își scăpară furculiţele. Însă nu și prim-ministrul Awan. 
EI își păstră cumpătul întru totul. 

— Vă referiţi la Bashir Shah, doamnă secretar? Mă tem că nu 
e binevenit în casa mea, și nici în vreo clădire guvernamentală, 
în general. Unii îl privesc ca pe un erou, dar noi știm adevărul. 

— Că e traficant de arme? Că vinde tehnologie și materiale 
nucleare oricui e dispus să plătească? 

Ellen avea o privire inocentă și vorbea pe un ton neutru, ca și 
cum ar fi vrut să confirme un zvon pe care-l auzise doar în 
treacăt. 

— Da. 

li răspunse cu o voce gâtuită. Dacă n-ar fi avut atâta 
stăpânire de sine, probabil că s-ar fi exprimat chiar pe un ton 
aproape grosolan. Cu siguranţă era menit să fie un avertisment. 
In Pakistan, numele lui Bashir Shah nu trebuia rostit într-un 
cadru civilizat, cu siguranţă nu în compania unor străini. 

— Peștele e delicios, apropo, spuse Ellen, oferindu-i Dr. Awan 
un moment de respiro. 

— Mă bucur că vă place. E o specialitate regională. 

Amândoi se străduiau din greu să-și păstreze o atitudine 
amicală și relaxată. Ellen bănuia că și el era la fel de nerăbdător 
să termine cu șarada aceea. Din cercetările pe care le făcuse, și 
care presupuseseră discuţii cu specialiști în Pakistan și oficiali ai 
serviciilor de informaţii care studiaseră ţara aceea tulbure, Ellen 
trăsese concluzia că Dr. Awan era un personaj în care se purta 
un profund conflict interior. 

Iniţial, fusese un susţinător al lui Shah, dar apoi îl denunțase 
public. Ca naţionalist pakistanez, prim-ministrul Awan considera 
că singura speranţă de supraviețuire pentru ţara lui în contextul 
vecinătății cu uriașa Indie era să devină din ce în ce mai 
puternică. Sau măcar să pară că devine. 

Asemenea unui pește-balon, să lase impresia că devine tot 
mai mare și mai intimidantă. Și făcea acest lucru alimentându- 
se cu materiale fisionabile. 

Bashir Shah făcuse rost de materiale. Însă specialiștii în fizică 
nucleară aduseseră după ei o atenţie nedorită și riscantă. Încă 
un maniac care jongla cu arme, doar că ale lui nu erau grenade, 
ci bombe nucleare. 


VP - 338 


— Bănuiesc că nu știți unde se află, domnule prim-ministru. 
Cred că locuinţa lui nu e departe de aici. 

Agenţii americani îi țineau casa sub supraveghere, dar era 
posibil ca el să se fi furișat înapoi înainte să se fi întâmplat tot 
ce se petrecuse până atunci. 

— Shah? N-am nici cea mai vagă idee. 

Dr. Awan se resemnase cu gândul că trebuia să ducă acea 
conversaţie la bun sfârșit, mai ales fiindcă ea păruse că era atât 
de hotărâtă să discute despre subiectul acela neplăcut și chiar 
periculos. 

— Fostul dumneavoastră președinte a cerut să fie eliberat din 
arestul la domiciliu, iar noi ne-am conformat. După aceea, Dr. 
Shah a fost liber să meargă oriunde și-a dorit. 

— Nu-l considerați o ameninţare? 

— La adresa noastră? Nu. 

— Atunci la adresa cui? 

— In locul Iranului, eu cred că mi-aş face griji. 

— Mă bucur că aţi deschis subiectul. Speram să putem 
colabora, domnule prim-ministru, astfel încât să aducem Iranul 
înapoi în acordul nuclear și să-l convingem să predea orice arme 
nucleare ar avea în clipa de faţă. În Libia a funcţionat. 

Obţinu reacţia la care se așteptase și pe care și-o dorea. Prim- 
ministrul ridică sprâncenele, iar generalul Khani, secretarul 
militar, se aplecă în față pe după prim-ministru, ca și cum Ellen 
ar fi spus o tâmpenie monumentală. 

Lucru pe care îl și făcuse. 

Uneori, își zise secretarul Adams, trebuia să fii felina. Alteori 
șobolanul. lar alteori vânătorul. 

Işi dădea seama ce gândeau ei. 

lată o ocazie care le căzuse din cer, aproape la propriu. Nu 
trebuia irosită. Puteau să-l ia pe secretarul de stat american sub 
aripa lor. Să se ofere să-i fie dascăli, mentori. Practic, să-i 
inoculeze perspectiva pakistaneză asupra regiunii. Ei erau cei 
morali, plini de virtuţi, în vreme ce India, Israelul, Iranul, Irakul și 
toți ceilalți nu erau de încredere. 

Însă mai știa și că anumite elemente din Pakistan, din guvern 
și chiar din armată, unii dintre ei probabil aflându-se chiar la 
masă, vedeau retragerea americană din Afganistan drept o 
ocazie de a-și impune o dată în plus puterea și influenţa în 
regiune. 


VP - 339 


Și puteau face acest lucru transformând practic Afganistanul 
într-o provincie a Pakistanului. 

După ce americanii plecau, talibanii, cărora li se oferise atâta 
timp azil în Pakistan, aveau să preia din nou puterea în 
Afganistan. lar odată cu ei urmau să se întoarcă aliaţii lor și, 
dintr-o anumită perspectivă, chiar braţul lor militar internaţional, 
Al-Qaeda. 

O Al-Qaeda hotărâtă să facă rău Occidentului. Mai exact, 
hotărâtă să se răzbune împotriva Statelor Unite pentru uciderea 
lui Osama bin Laden. Juraseră să-și ia revanșa iar acum, cu 
ajutorul lui Bashir Shah și al mafiei rusești, odată cu retragerea 
americanilor din Afganistan și reapariţia talibanilor, s-ar fi aflat 
în poziţia din care să ducă la bun sfârșit ameninţarea, și încă 
într-un mod mai spectaculos și distructiv decât își închipuiseră 
că ar fi posibil. 

O organizaţie teroristă putea face lucruri căruia unui guvern 
nu-i erau accesibile. Un guvern era supus scrutinului și 
sancţiunilor internaţionale. 

O organizaţie teroristă - nu. 

Dr. Awan, un om bun, dacă nu unul măreț, nu era nici pe 
departe vreun jihadist. Nu era nici pe departe vreun extremist. 
Atentatele teroriste îl îngreţoșau. Însă era un individ realist. Nu 
putea controla elemente radicale din Pakistan. După plecarea 
americanilor, după întoarcerea talibanilor și eliberarea lui Shah, 
aproape că nu exista nicio șansă să-i mai oprească pe 
extremiști. 

În particular, prim-ministrul pakistanez fusese uluit când, la 
întâlnirea de la summit, fostul președinte american ceruse 
eliberarea lui Shah. Încercase să-i explice președintelui Dunn 
eventualele consecințe, însă vorbise ca pentru surzi. 

În ciuda complimentelor lansate la discreţie, care în general 
funcționau cu președintele american, Dunn rămăsese neclintit în 
privinţa eliberării lui Shah. Acela era singurul eșec al lui Awan. 
Fără îndoială cineva ajunsese la Dunn înaintea lui și îl lingușise 
încă și mai mult. Putea bănui cine. 

lar acum Bashir Shah era liber să umble prin lume, iar prim- 
ministrul Awan se pomenise umblând din nou pe funie, făcând 
echilibristică între a-i ţine aproape pe americani și a ţine și mai 
aproape elementele radicale din ţară. 

Cât despre Al-Qaeda, Awan nu voia decât să ţină capul plecat. 


VP - 340 


Viaţa lui, atât cea politică, cât și cea fizică, depindeau de 
capacitatea lui de a face lucrul ăsta. 

Fuseseră îngrijoraţi când Dunn pierduse alegerile, dar acum 
se părea că noul secretar de stat era la fel de ignorant și la fel 
de arogant. Prin urmare, la fel de maleabil. 

Peștele parcă devenea tot mai gustos. 


VP - 341 


Capitolul 36 


Fusese o aterizare grea. 

Vântul care șfichiuia canioanele făcea aproape imposibil să 
poţi ţine elicopterele sub control. Insă piloţii celor două Chinook- 
uri reușiră să le ţină pe loc suficient cât plutonul de rangeri să 
poată sări jos și să dispară de acolo în siguranţă. 

Chiar când elicopterele se ridicară pregătindu-se să caute 
adăpost, o rafală puternică îl împinse pe cel din față spre 
peretele de stâncă. 

— Rahat, rahat, rahat, mormăi pilotul în timp ce ea și copilotul 
se zbăteau să păstreze aparatul sub control. 

Însă elicea atinse stânca. Simţiră o hurducătură. 

Pilotul simţi cum maneta tremură și se smucește. Și simţi cum 
elicopterul se înclină într-o parte. 

Văzând încotro se îndrepta totul, se uită la copilotul ei și apoi 
la navigator. Ei îi întoarseră privirea și încuviinţară dând din cap. 

Apoi se îndepărtă cu aparatul de trupele de pe platou. Și de 
celălalt Chinook. 

În cabină se lăsă tăcerea în timp ce elicopterul alunecă 
dincolo de margine și se făcu nevăzut. 

— O, Doamne, șopti pilotul. 

Apoi veni bila de foc. 

Câteva secunde mai târziu urmată de sunetele proiectilelor 
dinspre poziţiile talibanilor. 

— Păzea! răcni căpitanul rangerilor. 


Un cvartet de corzi cânta Concertul pentru Două viori al lui 
Bach în timp ce era servită salata. 

Era una dintre piesele muzicale favorite ale lui Ellen. O asculta 
deseori dimineaţa, ca să-și înceapă ziua mai ușor. Se întrebă 
dacă era o pură coincidenţă, dar bănuia că nu. Se întrebă și cine 
din încăpere făcuse aranjamentele să se interpreteze exact acel 
pasaj muzical. 

Prim-ministrul? Nu părea să-și dorească să transmită vreun 
mesaj ascuns. Ministrul de externe? Poate. 


VP - 342 


Ministrul apărării, generalul Lakhani? Din câte citise în 
informările confidenţiale, era cel mai plauzibil ca el să fi făcut 
gestul. Stătea cu un picior în tabăra puterii și cu celălalt în 
tabăra extremiștilor. 

Însă cineva trebuia să-i fi spus generalului Lakhani. lar Ellen 
știa cine. 

Aceeași persoană care-i trimisese măzărichea. 

Care-i trimisese felicitările de zilele copiilor ei, care, fără 
îndoială, îi otrăvise soțul. 

Care pregătise moartea atât de multor bărbaţi, femei și copii. 


Bashir Shah așeză farfuria cu legume și ierburi aromatice 
proaspete în faţa secretarului Adams. 

Aceea era clipa. Avu o senzaţie ciudată și își dădu seama că 
era entuziasmat. Trecuse foarte mult timp de când bărbatul 
acela cinic simţise ceva, orice, cu atât mai puţin un asemenea 
fior. 

N-o întâlnise niciodată personal pe Ellen Adams, dar o 
studiase de la distanţă. Acum, când se aplecă, se apropie de ea 
atât de mult încât simţi parfumul apei ei de toaletă. Ştia că e 
Clinique. Aromatics Elixir. Poate că era chiar din sticluţa pe care 
i-o trimisese de Crăciun, cu toate că bănuia că Adams o 
aruncase imediat la gunoi. 

Ştia că își asumă un risc caraghios, dar ce era viaţa fără o 
doză de risc? Și care era cel mai rău lucru care i s-ar fi putut 
întâmpla? Dacă era descoperit, avea să spună că voise doar să 
facă o glumiţă și că se îmbrăcase în chelner. În cel mai rău caz 
încălcase o proprietate privată, însă n-avea să fie acuzat de 
nimic. De asta era sigur. 

O parte din el, partea nesăbuită, își dorea să fie descoperit și 
să vadă expresia de pe chipul lui Ellen Adams când și-ar fi dat 
seama cine era, de fapt, și cât de aproape ajunsese. Și că nu 
putea face nimic în sensul ăsta. Era un om liber, tocmai 
mulțumită americanilor. 

Putea s-o omoare pe loc. Putea să-i frângă gâtul. Sau putea să 
înfigă în ea unul dintre cuţitele ascuțite de pe masă. Putea să-i 
pună otravă în mâncare, sau poate sticlă pisată. 

Avea putere de viaţă și de moarte asupra ei. 

În loc de asta, îi strecură în buzunarul de la sacou un bilețel. 
Nu cât s-o omoare, dar poate că avea să fie pe-aproape. 


VP - 343 


Da, voia să se mai joace cu ea încă puţin. Să-i vadă reacţia 
când bombele urmau să fie detonate. Când urma să-și dea 
seama că eșecul ei provocase moartea a mii de oameni. Și o 
schimbare seismică în ţara ei. 

Inspirându-i parfumul subtil, se întrebă dacă nu cumva 
dezvoltase o pasiune macabră pentru femeia aceea. Un fel de 
sindrom Stockholm inversat. Atât de strâns legate se pare că 
erau ura și iubirea. 

Dar nu, știa că sentimentele lui puternice erau putrede. 
Femeia aceea îi distrusese viaţa. lar acum el urma să-i întoarcă 
favorul. Treptat. Avea să-i răpească toate lucrurile la care ţinea. 
E adevărat, fiul ei supraviețuise tentativei de asasinat, dar 
aveau să urmeze și alte zile, și alte ocazii. 

Deocamdată, în clipa aceea, se distra. Chiar își făcu moftul de 
a vorbi cu ea: 

— Salata dumneavoastră, doamnă secretar. 

Ellen Adams se întoarse. 


— Shukria, spuse ea în Urdu. 

— Apka khair magdam hai, răspunse ospătarul și îi zâmbi cu 
căldură. 

Ellen își spuse că bărbatul avea ochi frumoși. Căprui, blânzi. 
Ca ochii tatălui ei. Probabil că de asta i se păreau vag cunoscuți. 

Avea și un parfum plăcut. lasomie. 

Ospătarul trecu mai departe la prim-ministru, care îi mulțumi 
și el, dar nu ridică privirea. Ministrul apărării părea să fie în 
toane bune, aproape jovial. Îi spuse ceva ospătarului, iar 
bărbatul zâmbi politicos înainte să-și continue rondul. 

Oare de ce era așa de bucuros generalul Lakhani? Ellen nu 
putea scăpa de sentimentul că, indiferent despre ce era vorba, 
nu putea fi ceva de bine. 

Cu muzica lui Bach ca fundal sonor, Ellen își dădu seama că 
dansul acela era mult mai complex decât anticipase. 

Oare pe unde erau rangerii? Diversiunea trebuie că începuse 
deja. Oare ajunseseră la fabrică? 

— Spuneţi că vreţi să faceţi Iranul să renunțe la programul de 
înarmare, spunea prim-ministrul Awan, atrăgându-i lui Ellen 
atenţia înapoi la discuţie. Cred, doamnă secretar, că Marele 
Ayatollah e prea viclean ca să facă asta. Nu vrea să se 
transforme într-un alt Muammar Gaddafi. 


VP - 344 


Ellen aproape că spuse „Amintiţi-mi cine e Gaddafi”, dar se 
gândi că ar fi fost prea exagerat. Prim-ministrul Awan n-ar fi 
crezut niciodată că poate fi într-atât de ignorantă. O studia cu 
atenţie, o privea, o analiza. Îi simţea intensitatea din priviri. 

Hotări să nu spună nimic și să-l lase să se întrebe cam cât de 
naivă era. De asemenea, se împotrivi tentaţiei de a se uita la 
ceas, lucru care ar fi fost considerat culmea jignirii și poate ar fi 
dat de gol faptul că aștepta să se întâmple ceva. 

Ceea ce era și adevărat. 

Din nou gândul îi fugi la trupele de asalt. Se întrebă cum 
decurgea operaţiunea. Și cam cât merde urma să iasă când 
gazdele aveau să descopere ce se întâmpla, de fapt, în timp ce 
ei mâncau salate din ierburi proaspete și ascultau Bach. 

— Colonelul Gaddafi a fost convins să renunţe la armele 
nucleare, explică ministrul apărării, în timp ce Dr. Awan 
continua s-o privească pe Ellen. lar în secunda doi Libia a fost 
invadată, iar Gaddafi dat jos de la putere și ucis. Toţi cei din 
regiune au priceput lecţia. Orice ţară care are arme nucleare e 
în siguranţă. Nimeni n-ar îndrăzni s-o atace. Orice ţară care nu 
are capabilități nucleare e vulnerabilă. Dacă ar renunţa la 
armele lor ar însemna să se sinucidă. 

— Balanța terorii, spuse Ellen. 

— Balanța puterii, doamnă secretar, zise prim-ministrul cu un 
zâmbet binevoitor. 

Un aghiotant se aplecase și îi șoptea ceva la ureche 
generalului Lakhani, care se întoarse spre aghiotant și făcu ochii 
mari, apoi îi zise ceva înainte ca bărbatul să plece în grabă. 

După aceea, ministrul apărării îi spuse ceva încet Dr. Awan. 

Asta era momentul, își dădu seama Ellen. Se strădui să se 
liniștească. Respiră. Respiră. Din partea cealaltă a mesei ovale, 
Betsy observase și ea scena. 

Prim-ministrul Awan îl ascultă pe ministrul apărării, apoi se 
întoarse spre Ellen. 

— Tocmai am fost anunţaţi că englezii plănuiesc să atace la 
noapte poziţiile Al-Qaeda din Pakistan. Știţi ceva despre asta? 

Din fericire, Ellen era de-a dreptul mirată de veste și o arătă 
din plin. 

— Nu, nu știu. 

Awan o studie cu o privire extrem de pătrunzătoare, apoi 
încuviință dând din cap. 


VP - 345 


— Îmi dau seama că-mi spuneți adevărul. 

— Insă are sens, bănuiesc, continuă Ellen. Asta dacă ei cred 
că Al-Qaeda e în spatele atentatelor de la Londra și din celelalte 
orașe. 

Deși rosti rar cuvintele pe care le alesese cu grijă, mintea ei 
ascuţită se mișca cu repeziciune, evaluând toate posibilităţile. 

Oare era posibil ca prim-ministrul să spună adevărul? Oare 
britanicii chiar hotărâseră, poate ca urmare a unei propuneri 
apărute în urma ședinței serviciilor de informaţii, la care 
participase și Tim Beecham, să lanseze ei înșiși un atac? Oare 
cerul Pakistanului era aglomerat în noaptea aceea? 

Cealaltă variantă era ca spusele prim-ministrului să nu fie 
adevărate, ca președintele Williams să fi lansat un zvon fals. 
Dacă așa stăteau lucrurile, era o mișcare strălucită. Ellen nu-și 
dorea decât să știe care dintre variante era cea corectă. 

— Ce nu are sens, se răsti Awan, întrerupând orice fel de 
discuţie din încăpere, e faptul că nu ne-au informat. Vorbim 
despre un atac care are loc pe teritoriul nostru suveran. Știm 
unde? 

— Aghiotantul meu o să afle în curând, spuse generalul 
Lakhani, care acum părea mult mai puţin vesel. 

Chiar în clipa aceea aghiotantul se întoarse și se aplecă să-i 
șoptească ceva la ureche. 

— Cu voce tare, zise generalul. Acum toată lumea știe. Unde 
ar trebui să aibă loc atacul? ` 

— Deja a pornit, domnule general. In regiunea Bajaur. 

— Ce e-n capul lor? se întrebă prim-ministrul. Incă o luptă de 
la Bajaur? De parcă prima n-a fost destul de sângeroasă. 

Participase la ea. Pe atunci era un ofițer de grad mediu care 
abia scăpase cu viață. lar acum asculta muzică și mânca salată 
în timp ce o a doua bătălie era în toi. Slavă Domnului, se simţea 
ușurat să fie acolo, nu pe câmpul de luptă. Se îndură să se 
gândească o clipă la trupele de comando britanice care se 
angajau în luptă cu talibanii și Al-Qaeda tocmai în fortăreaţa lor 
de pe munte. 

Lupta de la Bajaur. Operaţiunea /nimă de Leu. Trauma de 
atunci nu dispăruse niciodată. Episodul acela era doar unul 
dintre numeroasele motive pentru care prim-ministrul Awan ura 
războiul și tânjea la un Pakistan pașnic și sigur. 


VP - 346 


Dr. Awan văzu că ministrul apărării părea ușurat, lucru care n- 
avea niciun sens. Cum putea fi mulţumit că englezii lansaseră 
un atac ascuns, în interiorul graniţelor Pakistanului? Generalul ar 
fi trebuit să fie furibund. E 

Oare ce pune la cale? se întrebă prim-ministrul. In același 
timp, în vreme ce se chinuia să-și păstreze echilibrul pe funia pe 
care mergea, se întrebă dacă voia cu adevărat să afle. 

Prim-ministrul Awan nu nutrea vreo iluzie cu privire la 
generalul Lakhani și îl numise în funcţie numai ca să liniștească 
elementele cele mai extremiste din partidul său. Era 
problematic să ai un ministru al apărării în care nu puteai avea 
încredere. 

În clipa aceea șeful pazei secretarului Adams îi șopti ceva la 
ureche și îi înmână telefonul. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, domnule prim-ministru. Am primit un 
mesaj urgent. 

— De la englezi? întrebă el, simțind încă înţepătura jignirii 
naţionale. 

— Nu, de la fiul meu. 


— Aproape am ajuns, domnule, zise pilotul. Nouăzeci de 
secunde. 

Colonelul dădu ordinul, iar soldaţii din trupele de asalt se 
aliniară în faţa ușii. 

Pe ferestre puteau vedea în depărtare cerul nopţii arzând la 
lumina barajului de artilerie, apoi explozii uriașe când avioanele 
lor aruncară bombe asupra pozițiilor talibanilor. 

Rangerii de pe platou se angajaseră în luptă cu inamicul. 
Diversiunea începuse. 

— Patrușicinci de secunde. 

Ochii tuturor se mutară de la ferestre la ușa care stătea să se 
deschidă. Aveau de îndeplinit o misiune: să ocupe fabrica rapid, 
ca fulgerul, înainte ca persoanele dinăuntru să aibă timp să se 
risipească. Înainte ca persoanele dinăuntru să poată distruge 
documente importante. 

Înainte ca persoanele dinăuntru să poată detona un dispozitiv 
nuclear. 

— Cincisprezece secunde. 

Ușa se deschise cu o smucitură și înăuntru năvăli o pală de 
aer rece, proaspăt. 


VP - 347 


Își prinseră chingile de cablul aflat deasupra lor și se 
pregătiră. 


Ellen citi sms-ul scurt. Nu era de la Gil, ci de la Boynton. 

Informatorul Farhad, care lucrase și pentru serviciile iraniene, 
și pentru mafia rusească, fusese ucis de ruși. Chiar înainte să 
moară rostise două cuvinte: 

„Casa Albă”. 


Focul care venea dinspre fortificațiile talibanilor era crâncen. 
Mai rău decât se așteptaseră. Căpitanul recunoscu armele ca 
fiind fabricate de ruși și trimise informaţia mai departe la 
comandament, raportând în același timp că rămâneau pe poziții. 
Întorceau focul. 

Era gata să întrebe unde e sprijinul aviatic când auzi un 
muget cumplit de deasupra capului, apoi niște explozii care 
Zzguduiră pământul când avioanele americane își aruncară 
bombele în povârnișul muntelui. 

Le oferi un scurt moment de respiro, scoțându-i de sub focul 
nimicitor. 

Care începu din nou. 

Ghemuit după un bolovan, comandantul se uită la ceas. 
Celălalt pluton trebuie că ajunsese deja la fabrică. Nu mai era 
nevoie decât de douăzeci de minute în care să atragă asupra lor 
focul inamic. 

Rezistați. Rezistați. Orice s-ar întâmpla, rezistați. 

Era singura din plutonul ei care știa de ce se află acolo. Dacă 
erau capturați, niciunul dintre soldaţii ei nu putea dezvălui sub 
tortură adevăratul obiectiv al misiunii. 

Dar știa că n-ar fi permis ca vreunul dintre ei să fie capturat. 


Președintele Williams stătea așezat în Camera de Urgenţe de 
la etajul cel mai de jos al Casei Albe, înconjurat de consilierii lui 
militari și din servicii. Stăteau acolo de o oră. Incăperea n-avea 
ferestre. Aerul era stătut, însă nimeni nu băga de seamă și 
nimănui nu-i păsa. 

Se concentrau în totalitate asupra monitoarelor, privindu-i și 
ascultându-i pe rangerii care tocmai se pregăteau să coboare în 
rapel pe acoperișul fabricii. 

— Cinșpe secunde, se auzi vocea pilotului. 


VP - 348 


Surprinzător de limpede. 

Președintele Williams se pregăti, strângând braţele scaunului 
său rotativ. 

Șeful Comandamentului Interarme pentru Operaţiuni Speciale 
se afla lângă el, în vreme ce șeful-adjunct al Statului Major 
Interarme stătea lângă ușă, monitorizând trupele de pe platou. 

— Domnule președinte, am pierdut un elicopter, anunţă șeful- 
adjunct. 

— Rangerii? întrebă Williams, încercând să-și ascundă 
îngrijorarea din voce. 

— Au ieșit. Dar am pierdut trei membri ai echipajului de la 
Operaţiuni Speciale. 

Williams dădu scurt din cap. 

— Ceilalţi rezistă? 

— Da, domnule. Le atrag inamicilor focul și atenţia. 

— Bine. 


— Hai, hai, hai! se auzi ordinul. 

În Camera de Urgente, la mii de kilometri depărtare, 
președintele Statelor Unite se aplecă în faţă. 

Observa exact ce se întâmplă datorită camerelor cu vedere 
pe timp de noapte montate pe căștile purtate de rangeri. Era ca 
și cum ar fi fost acolo, doar că nu era. 

Doug Williams tresări ușor când începu să coboare în rapel 
din elicopter împreună cu comandantul responsabil de razie. 
Atmosfera era ciudat de liniștită, aproape pașnică, în timp ce 
președintele îi urmări pe ceilalți cum coboară. 

Se auzi un bufnet și un mărâit când bocancii comandantului 
atinseră solul. 

Nimeni nu rosti niciun cuvânt. Rangerii știau exact ce au de 
făcut. 


Agentul bătu la ușa lui Pete Hamilton și se uită împrejur la 
holul murdar. 

Locul duhnea. Se uită la partenerul lui, care se strâmba. 

— Hamilton? strigă, izbind în ușă cu pumnul. 

Îl urmăriseră până aici după ce plecase din barul Off the 
Record. Ajunsese acum mai bine de o oră, însă de atunci nu 
răspunsese la niciun mesaj. 


VP - 349 


Agentul care conducea misiunea, un veteran al Serviciului 
Secret, se uită împrejur. Ceva nu era bine. Dacă cineva lucra 
pentru Casa Albă, ar fi avut grijă să răspundă la sms-uri, e- 
mailuri, telefoane. Dacă era trei dimineaţa, atunci poate... dar 
era abia mijlocul după-amiezii. 

Simţi cum părul de la ceafă i se zbârlește. 

Aplecându-se asupra încuietorii, avu nevoie doar de câteva 
secunde de meșterit cu uneltele lui înainte să audă un declic 
ușor. Scoțându-și pistolul, îi făcu partenerului semn cu capul. 

Gata? 

Gata. 

Deschise ușa cu piciorul. 

Și se opri. 


Desertul fu așezat în fața lui Ellen, de astă dată de către un 
alt chelner. 

Cina din Islamabad nu fusese în niciun moment vreo mare 
distracție, iar după vestea despre posibilul atac al englezilor în 
Bajaur atmosfera devenise de-a dreptul mohorâtă. 

Generalul Lakhani își ceruse scuze și plecase, cu toate că 
prim-ministrul rămăsese acolo. Poate că acest lucru arăta cât de 
important era pentru Dr. Awan oaspetele său din America. Sau, 
mai degrabă, își zise Ellen, arăta cine era, de fapt, șeful. Și cine 
putea să se bucure liniștit de gu/ab jamunul lui. 

Secretarul Adams își dăduse seama că zvonul despre SAS 
chiar era o aiureală. Trupele americane erau cele care 
aterizaseră la Bajaur și începuseră lupta cu Al-Qaeda. Mai era 
doar o chestiune de timp, de câteva minute, înainte ca 
pakistanezii să-și dea seama ce se întâmpla, de fapt. Și cine 
orchestrase raziile. Razia. 

Rostogoli biluţele de aluat în sirop. O ușoară notă de trandafir 
și cardamom se ridică din castronul fin de porțelan. 

Nu mai primise niciun semn de la președintele Williams de 
când îi redirecţionase avertismentul de la Boynton. 

Casa Albă. 

De fapt, nu era decât o confirmare a unui fapt pe care-l știa 
deja. In Casa Albă exista un trădător. Undeva în apropierea 
președintelui. 

Tocmai atunci telefonul lui Ellen băzâi din pricina unui mesaj 
marcat cu roșu. 


VP - 350 


Agenţii trimiși să-l controleze pe Pete Hamilton îl găsiseră în 
apartamentul lui. Împușcat. 

Îl urmăriseră până la Off the Record, unde fermecase o tânără 
care plecase la scurtă vreme după el. Chiar acum căutau să afle 
cine era. 

— Vă simţiţi bine? întrebă Dr. Awan văzând cât de palidă se 
făcuse. 

— Cred că e posibil ca peștele să-mi fi căzut greu. Scuzaţi-mă 
o clipă, domnule prim-ministru. 

— Desigur. 

Se ridică și el împreună cu ea și îi făcu semn din cap lui Betsy 
s-o însoțească. Toţi cei de la masă se ridicară la rândul lor în 
picioare și le priviră pe cele două femei cum se grăbesc spre 
toaletă, conduse de o aghiotantă. 

Părea că seara aceea stânjenitoare, interminabilă, se apropia 
de sfârșit. Când oaspetele de onoare începea să vomite, acela 
era în general un semn că totul se terminase. 

Dar se înșelau. 


Rangerii ajunseră la sol și o rupseră efectiv la fugă spre 
fabrică. Sub privirile președintelui și ai celorlalţi, sparseră poarta 
și năvăliră înăuntru. 

— Liber! 

— Liber! 

— Liber! 

Trecuseră șapte secunde de când intraseră. Deocamdată, nici 
urmă de rezistenţă. Nimeni nu trăsese vreun glonţ. 

— E normal? îl întrebă Williams pe șeful de la Operaţiuni 
Speciale. 

— Nu există  „normal”, domnule președinte, dar ne 
așteptaserăm ca fabrica să fie apărată. 

— Și dacă nu e? 

— Ar putea însemna că i-am luat complet prin surprindere. 

Și totuși, părea deconcertat. 

Președintele Williams aproape că întrebă ce altceva ar mai fi 
putut să însemne, dar hotărî doar să privească. Aveau să afle în 
scurt timp. 

Clipele treceau, prelungindu-se până ajungeau gata-gata să 
se frângă. Williams nu conștientizase niciodată că o secundă 
putea fi atât de elastică și putea dura atât de mult. 


VP - 351 


Bocanci grei urcau câte două trepte de ciment deodată, 
mitralierele M4 erau pregătite. Un grup porni în sus, un alt grup 
începu să coboare, un altul se năpusti spre zona uriașă, liberă, 
plină cu echipament industrial. 

— Liber! 

— Liber! 

— Liber! 

— Ce-i aia? 

Williams arătă spre unul dintre ecrane. 

Comandantul primi ordin să se apropie și, când se conformă, 
aia deveni clară. 

— Băga-mi-aş zise președintele. 

— Băga-mi-aş zise șeful de la Operaţiuni Speciale. 

— Băga-mi-aș zise comandantul de la sol. 

Aia era un șir de cadavre. Toate purtând halate albe, de 
laborator. Fizicienii zăceau pe podea, fără viaţă. Peretele din 
spatele lor era ciuruit de gloanţe și mânijit de sânge. 

— Stabiliţi-le identitatea, zise comandantul. Căutaţi-i de acte. 

Nişte mâini înmănușate se întinseră și începură să verifice 
corpurile. 

— Când s-a întâmplat asta? îl întrebă șeful de la Operaţiuni 
Speciale pe comandantul trupei de elită, cu un ton autoritar. 

— Cred că au murit de o zi, poate chiar de mai mult. 

Shah își omorâse proprii oameni. Işi pierduseră utilitatea. 
Avea ce-i trebuia. Williams știa asta. Bombele fuseseră 
asamblate și vândute Al-Qaedei, care se afla acum sub protecţia 
talibanilor. 

Acum, Shah doar făcea curăţenie. 

— Găsiți documentele, ordonă președintele. Avem nevoie de 
informaţiile acelea. 

— Da, domnule! 

Te rog, Doamne, te rog, Doamne! 

— Mai sunt cadavre și aici, se auzi un alt glas. La etaj. 

— Și la subsol. lisuse, e un măcel. 

— Aveţi grijă la capcane, porunci comandantul în timp ce el și 
ceilalți întorceau cu susul în jos fabrica, în căutarea 
documentelor. In căutarea unor computere. A unor telefoane. 
Căutând orice i-ar fi putut ajuta. 


VP - 352 


Președintele Williams își cuprinse faţa cu mâinile în timp ce se 
uita la ecrane. Tinea ochii larg deschişi. Incepuse să respire 
rapid. 

— Trebuie să aflăm unde au fost trimise bombele, repetă el. 

Trecuseră nouăzeci de secunde, și încă nimic. 

Două minute și zece secunde. Nimic. 

— Nimic deocamdată, raportă comandantul. Mai căutăm. Nici 
urmă de capcane. 

Șeful de la Operaţiuni Speciale se întoarse spre președinte. 

— E ciudat. 

— Dar e de bine, nu? 

— Așa cred. 

Dar bărbatul părea neliniștit. 

— Spune-mi ce e. 

— Stau să mă întreb dacă nu cumva persoana care a făcut 
asta vrea ca oamenii noștri să pătrundă și mai mult în locul ăla 
înainte să declanșeze capcanele. 

— Ce putem face? 

— Nimic. 

— N-ar trebui să-i avertizâăm? 

Președintele Williams făcu semn cu capul spre monitor. 

— Sunt conștienți de asta. 

Cei din Camera de Urgenţe își întoarseră figurile grave spre 
monitoare, privind cum rangerii se afundau tot mai mult în 
fabrică, în căutarea unor informaţii esenţiale. Știind foarte bine 
ce era probabil să-i aștepte. 

— Domnule președinte. 

Williams tresări, pierzându-și concentrarea, și se uită spre ușa 
în pragul căreia stătea șeful-adjunct al Statului Major Interarme. 
Ținea strâns tocul ușii și arăta de parcă s-ar fi îmbolnăvit subit. 
În spatele lui erau bărbaţii și femeile care monitorizau ce se 
întâmpla pe teren. 

Williams se ridică. După expresiile lor își dădea seama că 
veștile nu erau bune. 

— Da, generale? 

— S-au dus. 

— Poftim? întrebă Williams. 

— Au murit cu toții. Tot plutonul. 

Se lăsă o tăcere mormântală. 

— Toţi? 


VP - 353 


— Da, domnule. Au încercat să le ţină piept insurgenților, dar 
erau prea mulți. Se pare că e posibil să fi fost preveniţi. 

Williams se uită spre șeful de la Operaţiuni Speciale, care 
înmărmurise, apoi își întoarse privirea spre bărbatul de la ușă. 

— Continuă, generale, zise președintele, îndreptându-se de 
spate, pregătit să încaseze încă o lovitură. 

Căci încă mult mai am... 

— Când a devenit limpede că trupele Pathan și Al-Qaeda o să- 
i copleșească și că nu mai au cum să scape, căpitanul care 
comanda operaţiunea le-a spus soldaţilor să se folosească de 
corpurile teroriștilor la care puteau ajunge ca de niște scuturi și 
să lupte până la capăt. 

— Dumnezeule! 

Williams închise ochii, își lăsă capul în jos și încercă să-și 
imagineze... 

Dar nu reuși. 

Apoi se îndreptă din nou, trase adânc aer în piept și încuviinţă 
dând din cap. 

— Mulţumesc, generale. Trupurile lor? 

— Am trimis niște elicoptere de asalt să încerce să le 
recupereze, dar... 

Generalul arăta de parcă urma să i se facă rău la propriu. 

— Da. Mulţumesc. Vreau o listă cu numele lor. 

— Da, domnule. 

Aveau timp să jelească mai târziu. Președintele Williams se 
întoarse la fabrică, unde ceilalți rangeri înaintau tot mai adânc în 
ceea ce era aproape cu siguranţă o capcană. 

Însă aveau nevoie de informaţiile acelea. 

Care orașe americane stăteau pe niște bombe nucleare gata 
să explodeze? 


Betsy controlă toaleta femeilor, apoi încuie ușa. 

Erau singure, însă asta nu însemna că nu le putea auzi cineva. 

— Ce e? șopti ea. Ce s-a întâmplat? 

Ellen stătea pe divanul acoperit cu mătase și se uita la 
prietena ei, care se așezase lângă ea. 

— Pete Hamilton a fost omorât, șopti Ellen. Laptopul, telefonul 
și hârtiile lui au dispărut. 

— Aaa... 


VP - 354 


Betsy se cocoșă. Parcă fiecare oscior din corp i se dizolvase 
când își aminti de figura tânărului. Ea îl recrutase. Ea îl 
convinsese să-i ajute. 

Dacă n-ar i... 

— Ultimul mesaj de la el - când l-ai primit? întrebă Ellen. 

Betsy se adună și verifică, apoi îi spuse. 

— Și nimic altceva? Nicio explicaţie? 

Betsy clătină din cap. Deodată, HL/ nu mai era o greșeală de 
scriere absconsă, ci mai degrabă un mesaj urgent din partea 
unui tânăr care poate că se temea pentru viaţa lui. 

— Dar mai e ceva, spuse Ellen. 

Arăta de parcă văzuse o stafie. 

— Trupa de diverisune... rangerii... 

— Da? 

Ellen trase adânc aer în piept. 

— Au fost omorâţi cu toții. 

Betsy se uită la Ellen cu niște ochi mari. Ar fi vrut să-și mute 
privirea. Să închidă ochii. Să se retragă, măcar câteva minute, în 
întuneric. Dar n-o putea abandona pe prietena ei, nici măcar o 
secundă. În loc de asta, se întinse și o apucă pe Ellen de mână. 

— Cu toţii? 

Ellen încuviinţă dând din cap. 

— Treizeci de rangeri și șase piloţi de la Operaţiuni Speciale. 
Morți. 

— Dumnezeule, oftă Betsy, apoi rosti întrebarea de care se 
temea: Dar ceilalţi? Cei de la fabrică? 

— Nicio veste. 

Se auzi o bătaie în ușă, iar clanţa fu zgâlţăită. 

— Doamnă secretar, se auzi glasul unei femei, vă simţiţi bine? 

— Imediat, răspunse Betsy. leșim în curând. 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

— Nu, se răsti Betsy, apoi se domoli. Mulţumim. Mai lăsaţi-ne 
doar puţin. Probleme la stomac. 

Lucru care, acum, era adevărat. 

Se uitară amândouă la telefonul pe care îl ţinea Ellen în mână. 
Așteptând, așteptând cu disperare, încă un mesaj de la Casa 
Albă. E 

Casa Albă, se gândi Ellen. Asta era mesajul de la Boynton. 
Asta spusese iranianul, agentul dublu, cu limbă de moarte. 

— Dă-mi să mai văd o dată mesajul lui Pete Hamilton. 


VP - 355 


Încă un mesaj de la un om pe cale să moară. Și conștient de 
asta. Nu scrisese Casa Albă, dar ar fi putut foarte bine s-o facă. 

HLI 

Tocmai atunci pe telefonul lui Ellen apăru un mesaj, marcat 
„urgent”. De la Casa Albă. 


Președintele Williams se uita la ecrane în timp ce rangerii din 
fabrică terminau o a doua inspecţie a locului. Apoi se întoarse 
spre șeful de la Operaţiuni Speciale. 

— Adu-i acasă. 

— Da, domnule. 


Ellen Adams intră într-o cabină, se lăsă pe genunchi și vomită, 
în timp ce Betsy se uita nevenindu-i să creadă la cele câteva 
rânduri de pe telefon, trimise de președintele Williams. 

Fabrica e goală. Fizicienii și tehnicienii sunt morți. Niciun 
document. Niciun computer. Nu știm unde au fost trimise 
bombele. Există dovezi cum că ar fi fost material fisionabil 
acolo. Analizăm semnătura radiației. Nu știm nimic despre 
destinație. 

Nimic. 

Betsy știa că ar fi trebuit să meargă la Ellen. S-o ajute. Să-i 
aducă niște comprese reci să-și pună pe faţă. 

Dar nu putea face niciun gest - reuși, într-un târziu, doar să 
închidă ochii. Îi acoperi cu mâinile, care-i tremurau, și își simţi 
obrajii umezi sub palme. 

Pete Hamilton era mort. Rangerii trimiși ca diversiune erau 
morți. 

Fizicienii erau morți, iar fabrica era goală. 

Totul fusese în zadar. 

Tot nu aveau nicio idee, absolut nicio idee, unde fuseseră 
plantate bombele nucleare. Și nici când aveau să explodeze. 
Știau doar că avea să se întâmple în curând. 


VP - 356 


Capitolul 37 


— Doamnă secretar? 

De data asta vocea de la ușă îi aparţinea agentului Kowalski, 
șeful echipei de securitate a lui Ellen. 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

— Nu, nu. Mulţumesc. Incă o clipă. Ne dăm cu niște apă pe 
faţă. 

Ceea ce și făcuseră, dar Ellen lăsase apa să curgă ca să 
acopere ce urma să-i spună lui Betsy. 

— Cred că știu ce voia să spună Pete Hamilton, șopti ea. 

— Poftim? 

— Mesajul. HLI. 

— Deci n-a tastat greșit, din cauză că intrase în panică? 

— Nu cred. Cu mai mulţi ani în urmă, când a venit Dunn la 
putere, Alex Huang a venit la mine. 

— Corespondentul tău principal de la Casa Albă, zise Betsy. 

— Corect. Auzise ceva de la unii dintre conspiraționiștii 
marginali de pe net. Aluzii vagi la o cameră de pe net, un site 
numit HLI. Îl verificase și trăsese concluzia că HLI era ori o 
glumă, ori visul extremiștilor de dreapta. Nişte fanteziști. 
Oricum, nu exista. 

— Eşti sigură că era HLI? Cum poţi să-ţi amintești asta după 
atâţia ani? 

— Din cauza a ce însemna HLI. Din cauza a ce putea deveni 
povestea, dacă s-ar fi dovedit că era adevărată. 

— Ce însemna? 

— „Informator de rang înalt”?. La Casa Albă. 

— Dar ăsta e rodul imaginaţiei cuiva, nu? Un oficial de rang 
înalt fictiv care cu ce se ocupă, scurge informaţii secrete 
extremiștilor de dreapta? întrebă Betsy. Asta-i Zona 51? 
Extratereștri printre noi. Vaccinuri cu dispozitive de localizare. 
Finlanda nu există. Genul ăsta de chestii? Inventau chestii și le 
puneau pe seama informatorului? 

— Asta a crezut și Huang la început. Nişte ciudățenii, dar 
probabil inofensive. A ajuns până într-acolo încât să-i pună lui 


20 În engleză, „high level informat” - HLI (n. trad.). 
VP - 357 


Pete Hamilton o întrebare în sensul ăsta la o ședință de la Casa 
Albă. Pete a negat că ar ști ceva, iar Huang a hotărât că nu era 
decât o vizuină de iepure conspiraţionistă în care puteai să te 
pierzi la nesfârșit. Dar eu l-am rugat să mai insiste puţin. 

— De ce? 

— Pentru că majoritatea vizuinilor de iepure au un capăt, însă 
asta mergea mai departe de atât. 

— În dark web. 

— Nu știu. 

— Dar Alex Huang s-a oprit până la urmă? 

O amuzase mereu faptul că jurnaliștii care scriau despre 
guvern erau numiţi „corespondenţei”, ca și cum ar fi fost trimiși 
în cine știe ce ţară străină. Dar acum înţelegea de ce. Chiar era 
o ţară în interiorul unei ţări, cu propriile reguli, propria gravitație 
și propria atmosferă sufocantă. Cu propriile limite și hotare 
schimbătoare. 

— Da. N-a putut să ajungă prea departe. lar asta i s-a părut 
cel mai ciudat. Majoritatea celor care fac negoţ cu teorii ale 
conspirației vor cât mai multă publicitate. Vor ca „secretul” lor 
să fie răspândit în lung și-n lat. Însă cei care știau despre HLI nu 
voiau asta. De fapt, păreau disperaţi să pună batista pe țambal. 

— O mare tăcere, spuse Betsy. 

Ellen aprobă dând din cap. 

— Până la urmă n-a mai căutat, și și-a dat demisia la scurt 
timp după aceea. 

— Unde s-a dus? La un alt ziar? 

— Nu, cred că s-a mutat în Vermont. Poate la un ziar de acolo. 
O viaţă mai liniștită. Te consumă să fii corespondent la Casa 
Albă. 

— Ok. O să încerc să dau de el. 

— De ce? 

— Pentru că vreau să continui ce făcea el. Dacă HLI ăsta chiar 
există și e implicat, trebuie să aflăm. De dragul lui Pete. 

Betsy simţea o datorie față de tânăr. 

— Bine, dar nu tu, spuse Ellen. O să pun pe altcineva să se 
ocupe. 

— De ce nu eu? 

— Pentru că Pete Hamilton s-a omorât singur punând 
întrebări. 


VP - 358 


— Și crezi tu, drăguță, că dacă bombele alea explodează n-o 
să fim cu toţii puși la zid? întrebă Betsy. O să cercetez eu. Care 
ziceai că sunt inițialele alea? 

Ellen zâmbi ușor. 

— Eşti zuză rău de tot. 

Opri robinetele. 

— Gata? 

— La zidul spart să dăm iureș iar?!, draga mea, zise Betsy, 
verificându-și rujul în oglindă. 

leșiră împreună din toaletă și dădură cu ochii de figura 
mânioasă a prim-ministrului pakistanez. 

Ali Awan stătea în holul superb decorat cu mâinile la spate. 
Toţi invitaţii de la cină erau înșiraţi în spatele lui, inclusiv 
cvartetul de coarde. 

Cu toţii îi aruncau priviri urâte lui Ellen Adams. 

— Doamnă secretar, când aveaţi de gând să-mi spuneţi și 
mie? 

Ridică telefonul, pe care tocmai primise un mesaj despre 
adevărata natură a raziei trupelor speciale din noaptea aceea. 

Ellen se săturase până peste cap. 

— Dumneavoastră când aveaţi de gând să-mi spuneti, 
domnule prim-ministru? 

Dacă el era furios, ea luase foc. 

— Da, în seara asta trupele noastre speciale au intrat în luptă 
împotriva talibanilor și Al-Qaedei la Bajaur, plătind un preţ 
teribil, în timp ce un alt detașament a atacat fabrica de ciment 
abandonată. N-au fost englezii, am fost noi. Și da, operaţiunea 
s-a desfășurat adânc în teritoriul pakistanez. Și știți de ce? 

Făcu doi pași spre el și trebui să-și adune toate puterile ca să 
nu-l apuce de kurta lui brodată. 

— Pentru că acolo sunt teroriștii. Și de ce sunt acolo? Pentru 
că le-aţi oferit adăpost. Aţi permis inamicilor Occidentului, ai 
Statelor Unite, să opereze în interiorul țării dumneavoastră. De 
ce nu v-am spus despre raziile din seara asta? Pentru că nu 
putem avea încredere în dumneavoastră. Nu doar că aţi permis 
Al-Qaedei să funcţioneze din baze aflate pe teritoriul 
Pakistanului, dar i-aţi dat voie lui Bashir Shah să folosească o 


21 William Shakespeare, Henric al V-lea, în William Shakespeare. Opere complete, vol. 
4, traducere de lon Vinea, Editura Univers, București, 1987, actul III, scena 1, p. 370 
(n. trad.). 


VP - 359 


fabrică abandonată ca să-și construiască armele. 
Dumneavoastră. 

Făcu încă un pas spre el, făcându-l să se retragă. 

— Sunteţi. 

Încă un pas. 

— Responsabil. 

Acum aproape că se lipise de el și îi privea de jos în sus chipul 
pe care sclipeau broboane de sudoare. 

— Și noi cum ar trebui să avem încredere în dumneavoastră? 
zise el, adunându-se. Ați minţit, doamnă secretar. Aţi venit aici 
numai ca să ne distrageţi atenţia. 

— Bineînţeles. Și aș face-o din nou. 

— Aţi încălcat onoarea noastră naţională. 

Se aplecă și mai aproape de el și îi șopti: 

— Ducă-se dracu' onoarea voastră. Treizeci și patru de 
membri din trupele noastre speciale și-au pierdut viaţa în seara 
asta, încercând să prevină o catastrofă pe care voi aţi permis-o. 

— Eu... 

Prim-ministrul fusese prins pe picior greșit, și la propriu, și la 
figurat. 

— Dumneavoastră ce? Nu știați? Sau nu voiaţi să știți? Când i- 
ați dat drumul lui Shah, ce credeaţi că o să se-ntâmple? 

— N-am... 

— N-aţi avut de ales? Faceţi mişto de mine? Marea naţiune a 
Pakistanului a capitulat în fața unui american nebun? 

— În fața unui președinte american. 

— Și cum o să-i explicaţi asta actualului președinte american? 

Ellen îi aruncă o privire urâtă. 

Prim-ministrul Awan arăta ca după bombardament. Căzuse de 
pe frânghia pe care făcea echilibristică, dar mai rămăsese prins 
de ea cu o mână. Se ţinea cu toate puterile. Atârna deasupra 
unui abis. 

— Veniţi cu mine. 

Ellen îl înșfacă de braţ și practic îl împinse în toaleta femeilor. 
Betsy veni în urma lui și încuie ușa înainte să mai poată intra 
altcineva. 

— Domnule prim-ministru! strigă şeful pazei. Daţi-vă 
deoparte. 

— Nu! se auzi vocea lui Awan. Stai. Nu sunt în pericol. 

Se uită la Ellen. 


VP - 360 


— Nu-i așa? 

— Dacă ar fi după mine... începu Ellen apoi oftă prelung. 
Uitaţi ce e, am nevoie de informaţii. Shah a angajat specialiști în 
fizica nucleară care să-i construiască bombe și s-a folosit de 
fabrica din Bajaur. 

— Bombe? 

Ellen îl studie cu privirea. Oare era posibil ca Dr. Awan chiar 
să nu știe nimic? Dacă se lua după expresia dezgustată de pe 
chipul lui, probabil că nu știa. Poate că descoperiseră, în sfârșit, 
o limită morală pe care nu voiau s-o depășească. 

— În fabrică am găsit urme de material fisionabil. 

— Materiale nucleare? 

Încerca să priceapă situaţia. Expresia de pe chipul lui trecuse 
de la dezgust la groază. 

— Da. Ce știți despre asta? 

— Nimic. Dumnezeule... 

Se întoarse cu spatele la ea și începu să bată în lung și-n lat 
spaţiul luxos, ocolind pernele acoperite în mătase. Işi ţinea 
mâna pe frunte. 

— Haideţi, ceva trebuie să știți, zise Ellen venind în urma lui. 
Serviciul nostru de informaţii ne spune că bombele au fost 
vândute către Al-Qaeda și că au fost livrate deja la ţintă. 

— Unde? 

— Asta-i problema. 

Ellen întinse brațul și îl opri pe Awan, apoi îl întoarse cu fața 
spre ea. 

— Nu știm. Știm doar că se află în trei orașe americane. 
Trebuie să aflăm locaţia exactă și când o să explodeze. Trebuie 
să ne ajutaţi, domnule prim-ministru, altfel să mă ajute 
Dumnezeu... 

Prim-ministrul Awan începuse să respire sacadat, abia 
perceptibil, iar lui Betsy îi era teamă ca nu cumva să leșine din 
clipă-n clipă. 

Era limpede că, deși poate bănuise o parte din lucrurile 
acelea, amănuntele îl zguduiseră. 

Se așeză greoi pe un divan. 

— L-am prevenit. Am încercat să-l previn. 

— Pe cine? 

Ellen se așeză pe divanul alăturat și se aplecă în faţă. 


VP - 361 


— Pe Dunn. Însă consilierii lui au fost de neclintit - Dr. Shah 
trebuia eliberat. 

— Care consilieri? 

— Nu știu. Tot ce știu e că i-a ascultat pe ei și nu s-a lăsat 
convins. 

— Generalul Whitehead? 

— De la Statul Major Interarme? Nu, el s-a opus. 

Dar era și normal să se opună, își zise Betsy - oficial. Se gândi 
la Pete. La entuziasmul lui, amestecat cu groază, când 
descoperise documentele îngropate în arhivele private care 
arătau spre Șeful Statului Major Interarme. 

Whitehead să fi fost HLI? El trebuia să fie. Dar exista o șansă 
să nu acţioneze de unul singur. El era Pentagonul. Dar dacă mai 
era cineva, chiar din Casa Albă? 

— Unde e Shah acum? ceru Ellen să afle. 

— Nu știu. 

— Dar cine știe? 

Pauză. 

— Cine știe? întrebă Ellen pe un ton autoritar. Ministrul 
dumneavoastră al apărării? 

Dr. Awan plecă privirea. 

— E posibil. 

— Aduceţi-l aici. 

— Aici? 

Se uită împrejur, prin toaleta femeilor. 

— In biroul dumneavoastră, atunci. Oriunde. Dar repede. 

Awan Își scoase telefonul și formă numărul. Sună. Și sună. Și 
sună. 

Prim-ministrul se încruntă. Trimise un sms, după care apelă 
un alt număr. 

— Gaăsiţi-l pe generalul Lakhani. Acum. 

Între timp, Ellen îi trimise un mesaj președintelui Williams în 
care îi sugera ca Tim Beecham să fie chemat înapoi de la 
Londra. 

Primi imediat un răspuns. Beecham avea să fie adus la D.C. 
într-un avion militar. 

Și vreau ca și tu să vii aici, îi scria președintele. 

Ellen făcu o pauză înainte să-și compună mesajul. Mai dati-mi 
câteva ore, vă rog. E posibil să găsesc răspunsuri aici. 

Apăsă pe „trimite”, iar răspunsul lui veni în câteva secunde. 


VP - 362 


Ai la dispoziție o oră, după care vreau să te urci în Air Force 
Three. 

Ellen își lăsă telefonul deoparte, apoi cumpăni puţin. Mai avea 
o întrebare. 

Explozibilii folosiți să-i omoare pe fizicieni? 

Rusești. 

Se uită la prim-ministrul Awan și întrebă: 

— Cât de tare sunt implicaţi rușii în Pakistan? 

— Deloc. 

ÎI cântări din priviri. lar el făcu același lucru. Cumva, calmul 
secretarului Adams îi crea o imagine mai neliniștitoare decât 
atunci când striga. 

Și unde dracului era generalul Lakhani? El îi vârâse în asta; el 
ar fi trebuit să fie cel care încasa furia ei. 

— Știu că m-aţi crezut o idioată incompetentă pe care o puteţi 
manevra, îl luă ea prin surprindere. _ 

— Chiar aţi creat această impresie, doamnă secretar. In mod 
intenţionat, îmi dau acum seama. 

— Știţi ce părere mi-am făcut despre dumneavoastră? 

— Că sunt sunt un idiot incompetent pe care-l puteți 
manevra? 

Ascultându-i, Betsy își zise că era greu să nu-l placi pe 
bărbatul acela. Mai greu, însă, era să ai încredere în el. 

— Puțin, da, poate, recunoscu Ellen. Dar mai ales mi-am spus 
că sunteţi un om bun pus într-o situaţie imposibilă. Și încă sunt 
convinsă de asta. Dar a venit ziua răfuielii. Trebuie să alegeți. 
Acum. Noi sau jihadiștii? Sunteţi de partea teroriștilor sau a 
aliaţilor dumneavoastră? 

— Dacă vă aleg pe voi, Ellen, dacă vă ajut pe voi... 

— Ai putea deveni următoarea lor ţintă. Știu asta. 

ÎI privi cu o urmă de simpatie. 

— Dar dacă îi alegi pe teroriști, până la urmă tot o să te 
omoare, după ce n-o să mai fi util. Și ţi-o spun eu, Ali, că ești la 
limită. După seara asta, e posibil chiar să fi pășit dincolo de ea. 
Se pare că Shah face curat, iar acum tu faci parte din resturi. 
Singura ta speranţă e să ne ajuţi să-l găsim. 

ÎI privi cum se chinuie să ia o decizie. 

— Chiar vrei ca Pakistanul să cadă în mâinile unor teroriști și 
nebuni? În mâinile rușilor? 


VP - 363 


Regi și oameni disperaţi, îşi zise Betsy. Numai că, acum, ei 
erau cei disperaţi. 

— Nu știu unde e Shah, chiar nu știu, spuse Awan. E posibil ca 
generalul Lakhani să vă poată spune, dar mă îndoiesc că o s-o 
facă. M-ai întrebat despre ruși. Nu sunt aliaţii noștri, dar anumite 
elemente din Pakistan sunt asociate cu mafia rusească. 

— Printre care și generalul Lakhani? 

Prim-ministrul părea profund mâhnit și încuviinţă dând din 
cap. 

— Așa cred. 

— Face trafic de arme între mafia rusească și Shah? 

Aprobare. 

— Face trafic și cu material fisionabil? 

Aprobare. 

— Și de la Shah la Al-Qaeda? 

Aprobare. 

— Și le garantează un adăpost teroriștilor. 

Aprobare. 

Ellen aproape că-i ceru socoteală lui Awan pentru că nu 
pusese capăt situaţiei, dar nu era momentul potrivit. Dacă 
reușeau să supravieţuiască, era hotărâtă să-i ceară mai târziu. 
Dar în același timp știa că guvernul american se strecurase în 
pat cu tot felul de diavoli de-a lungul istoriei. Uneori era un rău 
necesar. Și arareori era un târg echitabil. 

Sub privirile secretarului Adams, prim-ministrul Ali Awan luă o 
hotărâre. Dădu drumul frânghiei și intră în cădere liberă. 

— Dacă Bashir Shah a pus mâna pe material fisionabil, spuse 
el, înseamnă că are o legătură la cel mai înalt nivel al mafiei 
rusești. 

— Și cine ar fi legătura asta? 

Când Awan ezită, Ellen îi șopti: 

— Ai ajuns până aici, Ali. Mai fă un pas. 

— Maxim Ivanov. Nimeni nu recunoaște asta, dar nimic nu se 
întâmplă fără să-și vâre coada președintele Rusiei. Nimeni n-ar 
putea pune mâna pe armele alea, pe materialul fisionabil, fără 
acordul lui. A făcut miliarde. 

Ellen avusese bănuielile ei, ba chiar însărcinase o echipă de 
investigaţie de la unul dintre ziarele ei să cerceteze legătura lui 
Ivanov cu mafia rusească, dar după optsprezece luni de 


VP - 364 


încercări nu ajunseseră nicăieri. Nimeni nu voia să vorbească. 
lar cei care ar fi putut să vorbească dispăruseră. 

Președintele rus îi crease pe oligarhi. Le dăduse averi și 
putere, îi controla. lar ei controlau mafia. 

Mafia rusească era firul care unea toate elementele. Iranul. Pe 
Shah. Al-Qaeda. Pakistanul. 

Se auzi un bipăit când sosi un alt mesaj marcat cu roșu. De la 
președintele Williams. 

Materialul fisionabil detectat în fabrică fusese identificat drept 
uraniu-235. Extras din Uralii de Sud și a cărui lipsă fusese 
raportată de comitetul ONU de supraveghere a armelor nucleare 
cu doi ani înainte. 

Ellen procesă informaţia, apoi, adunându-și curajul, trimise un 
răspuns. 

Însă mai avea o întrebare pentru prim-ministrul Awan. 

— Iniţialele HLI vă spun ceva? 

— HLI? Îmi pare rău. Nu. 

Secretarul Adams se ridică în picioare. Îi mulţumi și plecă dar, 
înainte să iasă, îl rugă să nu spună nimănui despre ce vorbiseră. 

— Stati liniștită. N-o să spun. 

Asta, Ellen putea să creadă. 


În Biroul Oval, președintele Williams se uită la telefon și 
murmură: 

— Rahat. 

Noaptea aceea groaznică tocmai se înrăutăţise. 

Conform mesajului primit de la secretarul lui de stat, era 
probabil ca mafia rusească să fie implicată în complot. Asta 
însemna că, probabil, și președintele Rusiei era implicat. 

Doug Williams nu avea nicio îndoială că se afla deasupra unei 
bombe nucleare. Și era îngrozit. La fel ca toţi oamenii, nu voia 
să moară. 

Însă, mai mult decât atât, nu voia să dea greș. 

Dăduse ordin să fie evacuată Casa Albă și să rămână numai 
membrii esenţiali ai staff-ului. 

Specialiștii căutau acum urme de radiaţii de la uraniul-235, 
dar președintele Williams știa că există metode de a le masca. 
Și știa că în Casa Alba existau foarte multe locuri în care puteau 
fi ascunse lucruri. 


VP - 365 


O bombă murdară, dacă într-adevăr asta era, putea încăpea 
într-o servietă. lar serviete existau destule în clădirea aceea 
nesfârșită. 

William se uită din nou la mesajul de la Ellen Adams. 

Nu se întorcea la Washington. Nu încă. In loc de asta, urma să 
zboare cu Air Force Three la Moscova. Și îl întreba dacă nu 
cumva putea să-i aranjeze o întâlnire cu președintele Rusiei. 

Preţ de un moment scurt, președintele Williams luă în calcul 
varianta că trădătorul din rândurile lor era secretarul de stat. Că 
acela era motivul pentru care se îndepărta cât putea de mult de 
bombele nucleare. 

Însă alungă repede gândul. Era conştient că acela era unul 
dintre pericole. Că, în starea de panică, era posibil să se 
întoarcă unii împotriva altora. Să se bănuiască unii pe alţii. 

Dacă voiau să reușească trebuiau să rămână uniți. 

Poate că el stătea pe o bombă nucleară, dar nici Ellen Adams 
n-o ducea mai bine. Secretarul lui de stat se îndrepta spre o 
confruntare cu Ursul Rus. 

Cum era mai bine să mori? Incinerat sau sfârtecat? 

Își încrucișă brațele pe biroul Resolute și își sprijini capul pe 
ele. Închise ochii numai o clipă și își închipui o pajiște cu flori de 
pădure și un heleșteu scânteind în lumina soarelui. Golden 
retriever-ul lui, Bishop, ţopăia după fluturi pe care n-avea nicio 
șansă să-i prindă. 

Apoi Bishop se opri și se uită la cer. Unde tocmai apăruse un 
nor în formă de ciupercă. 

Președintele Williams ridică fruntea, se șterse pe faţă cu 
mâinile, și dădu un telefon la Moscova. 

Doamne, îşi zise, ajută-mă să nu fac o greșeală acum. 

În drum spre aeroport, Ellen își vâri mâna în buzunarul 
sacoului ca să-și scoată telefonul. Era un gest reflex. Tot uita că, 
de fiecare dată după ce îl folosea, i-l dădea șefului corpului ei de 
securitate. 

Dar... 

— Ce-i asta? 

— Ce anume? întrebă Betsy. 

Era deopotrivă tensionată și extenuată. Epuizată. Se întrebă 
cât mai trebuiau să continue în ritmul acela. 

Apoi se gândi la Pete Hamilton. Și la rangerii de pe platou. 

Mai mult, atât cât era necesar - ăsta era răspunsul. 


VP - 366 


Ellen ţinea un bilețel între degetul mare și cel arătător. 

— Steve? 

El se întoarse din scaunul din faţă. 

— Da, doamnă secretar? 

— Ai vreun săculeţ cu probe? 

Tonul vocii ei îl făcu să se uite mai îndeaproape la ea, apoi la 
ce ţinea în mână. Întinse mâna într-un compartiment dintre 
scaune și scoase o punguţă. 

Ea lăsă biletul să cadă în săculeț, dar nu înainte ca Betsy să 
facă o poză mesajului de pe el, scris cu grijă, elegant: 

310 1600. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Betsy. 

— Nu știu. 

— De unde a apărut? 

— Era în buzunarul meu. 

— Da, dar cine l-a pus acolo? 

Ellen tot rememorase întâlnirea din seara aceea. Biletul nu 
era acolo când își pusese sacoul, în Air Force Three, în urmă cu 
ceea ce acum părea o veșnicie. Oricine putea să i-l fi strecurat 
în buzunar după aceea. Cu toate că majoritatea mesenilor 
păstraseră o distanţă respectuoasă faţă de ea. Nu credea că 
prim-ministrul Awan sau că ministrul de externe se apropiaseră 
suficient de mult. 

Și nici generalul Lakhani. 

Atunci, cine? 

Işi aminti de o pereche de ochi. Ochi căprui, profunzi. Și o 
voce cu un vag accent, pe care o auzise când bărbatul se 
aplecase. Se aplecase atât de mult că îi simţise colonia. 

lasomie. 

„Salata dumneavoastră, doamnă secretar”. 

Și apoi dispăruse. Nu mai apăruse pe tot parcursul cinei. 

Dar fusese acolo îndeajuns de mult încât să-i strecoare biletul 
acela în buzunar. Era sigură de asta. 

Și mai era sigură de ceva. 

— A fost Shah. 

Vocea abia dacă i se auzi. 

— Shah? 

Betsy se trezise de-a binelea. 

— A pus pe cineva să ţi-l dea? Cum a făcut cu florile? 


VP - 367 


— Nu, vreau să spun că a fost Shah în persoană. Chelnerul 
care mi-a dat salata. A fost Shah. 

— A fost aici în seara asta? Dumnezeule, Ellen! 

— Repede, Steve, am nevoie de telefon. 

Imediat ce i-l dădu, ea sună. 

— Aici secretarul Adams. Faceţi-mi legătura cu oricine e la 
biroul de informații. 

După un minut chinuitor în care se văzu silită să-l convingă pe 
operatorul din tura de noapte de la ambasada americană din 
Islamabad că e cu adevărat Secretatul de Stat, Ellen închise în 
cele din urmă și îl sună direct pe ambasador. 

— Am nevoie de adresa lui Bashir Shah, spuse ea. Și vreau ca 
agenţi de la securitate și servicii să se întâlnească cu mine la 
casa lui imediat. Înarmaţi complet. 

— Da, mormăi el, luptându-se cu un somn profund. Numai o 
clipă, doamnă secretar. Vă fac rost de adresă. 

Reuși, iar în câteva minute se aflau într-o suburbie înfrunzită 
din Islamabad. În timp ce-i așteptau pe membrii personalului de 
la ambasadă, Betsy începu să-l urmărească pe Alex Huang, 
fostul corespondent la Casa Albă care-l descoperise pe HLI. 

Ellen mai dădu un telefon, de astă dată prim-ministrului 
Awan, aducându-i la cunoștință ce se întâmplase. 

— Dr. Shah a fost aici în seara asta? întrebă năuc prim- 
ministrul. Probabil generalul Lakhani a aranjat așa lucrurile. L- 
am văzut stând la glume cu chelnerul și am intrat la întrebări... 

— La fel și eu. Vreo veste despre general? 

— Nu. Îl căutăm. E posibil să fie cu Shah. 

— Am permisiunea dumneavoastră să intru în locuinţa lui 
Shah? 

— O să intraţi oricum, nu-i așa? întrebă el. 

— Absolut. Dar vă ofer ocazia să faceţi gestul cuvenit. 

— Bine. Aveţi permisiunea mea, cu toate că nu sunt sigur că 
tribunalele noastre ar fi de acord că am această autoritate. 

Făcu o pauză. 

— Însă vă mulţumesc că aveţi încredere în mine. 

Nu avusese încredere în el întru totul. Nu încă. Dar acum își 
luă inima-n dinţi. 

— Numerele „310 1600” vă spun ceva? 

El le repetă și rămase puţin pe gânduri. 

— 1600 nu cumva e adresa Casei Albe? 


VP - 368 


Ellen se albi la faţă. Cum de nu pricepuse asta? Pennsylvania 
Avenue, numărul 1600. 

— Ba da. 

Dar ce puteau însemna celelalte numere? 310. Era o oră? 
Oare bomba de la Casa Albă era plănuită să explodeze la ora 
3:10 dimineaţa? 

— Trebuie să închid. 

— Mult succes, doamnă secretar. 

— Și dumneavoastră, domnule prim-ministru. 

După ce închise, îi relată lui Betsy părerea lui Awan despre 
numere. 

— Da, ar putea fi asta, fu de acord Betsy. Una dintre bombe e 
în Casa Albă. Asta am bănuit și noi. Dar dacă sunt trei bombe, 
de ce te-ar avertiza Shah în privinţa uneia dintre ele? Cred că e 
mai simplu de atât. Cred că sunt la fel ca și celelalte. 

— Care celelalte? 

— Autobuzele. Numerele pe care le-a primit și înțeles ofiţerul 
tău de la externe. 

Ellen se uită cu mai multă atenție la cifre. 

— Autobuze? Al-Qaeda a pus bombele în niște autobuze cu 
numărul 310 undeva prin State și vrea să le detoneze la ora 16? 

— Patru după-amiaza. Cred că da. Să presupunem că 
exploziile de la Londra, Paris și Frankfurt nu au fost menite să-i 
omoare fizicienii trimiși ca diversiune, ci au fost doar un fel de 
test. 

— Dar n-avem nicio șansă să ne dăm seama care orașe, 
spuse Ellen. Ora patru după amiaza? Dar pe ce fus orar? 

Betsy se uită intens la bilet. Și observă ceva. 

— Ellen, nu e 310. E 3 - spaţiu - 10. Sunt trei autobuze 
numărul 10 care o să explodeze la ora patru după-amiaza, pe 
oricare fus orar s-ar afla. 

— Dar nici asta n-are sens, zise Steve, care se întoarse spre 
ele de pe scaunul din faţă. Îmi pare rău, n-am cum să nu ascult 
ce vorbiti. 

Era alb la faţă, în mod limpede șocat de ce auzea. 

— Dacă știm că există bombe murdare în trei autobuze 
numărul 10 undeva în State, n-ar trebui decât să trimitem un 
avertisment fiecărei companii de transport să le oprească și să 
le cerceteze. N-ar fi ușor, dar am putea s-o facem. Și avem timp. 

Ellen oftă din toți rărunchii. 


VP - 369 


— Ai dreptate. N-are cum să fie asta. 

Se concentrară din nou asupra numerelor. Ochii înceţțoșați, 
lipsiţi de somn, ai lui Ellen nu observaseră micul spațiu dintre 
ele, dar era acolo. Odată ce-l vedeai, era imposibil să nu-ţi iasă 
în evidenţă. 

3 10 1600. 

Însă tot n-aveau nicio idee ce însemna asta. Motiv pentru care 
era cu atât mai important să-l găsească pe Shah. 

Privind spre casa întunecată, Ellen simţi un fior de groază prin 
tot corpul, întinzându-se ca o apă rece ca gheaţa. | se târa spre 
gură, spre nas. Îi era teamă că situaţia o depășea până peste 
cap. 

Nu știa. Nu știa. Nu știa ce însemna mesajul acela. 

Puteau fi autobuze. Sau putea fi vorba despre Casa Albă. 

Sau puteau fi numere aleatorii. Bashir Shah care voia să se 
joace cu mintea ei. Care o silea să-și piardă timpul preţios. 

Un singur lucru știa Ellen, că era mult prea obosită ca să-și 
dea seama de una singură, chiar presupunând că în condiţii 
normale ar fi reușit. Nu observase spațiul dintre numere - oare 
ce altceva nu mai observa? 

— Trimite-mi poza pe care ai făcut-o. 

După aceea, Ellen o redirecţionă. 

— Președintelui? întrebă Betsy. 

— Nu. La fel ca noi, nici el n-are cum să-și dea seama, iar 
dacă există într-adevăr un HLI atunci nu putem risca să mai 
vadă cineva din Casa Albă mesajul. | l-am trimis persoanei care 
a spart primul cod. 

Apoi îi trimise, într-adevăr, un mesaj lui Doug Williams, în care 
îl avertiza că, dacă exista o bombă nucleară la Casa Albă, era 
posibil să fie programată să explodeze la ora trei și zece în 
dimineaţa aceea. 


Williams se uită la ceas. 


Era puţin trecut de ora opt seara. Asta însemna că aveau la 
dispoziţie șapte ore. 


VP - 370 


Capitolul 38 


Gil și Anahita se aventuraseră în micul oraș și găsiseră 
mâncare și apă îmbuteliată, cu care se întorseseră la ceilalți. 

Vorbiseră tot timpul drumului spre și dinspre oraș, când 
căraseră mâncarea aromată în rucsaci cu șiret. 

Începuseră nesiguri, povestindu-și unul altuia ce li se 
întâmplase în ultimele douăzeci și patru de ore. 

Anahita îl ascultă pe Gil cu luare-aminte când îi descrise 
întâlnirea cu Hamza și încercarea lui Akbar de a-l ucide. li puse 
întrebări și îl compătimi. Îi sorbea fiecare cuvânt. Apoi fu rândul 
lui s-o întrebe pe ea prin ce trecuse. 

Anahita îl cunoștea suficient de bine încât să știe că era o 
întrebare pusă din politeţe. Un quid pro quo. Nimic mai mult. 
Mama ei îi spusese de multe ori că oricine poate pune prima 
întrebare, dar că a doua și a treia sunt cele care chiar contează. 

În perioada cât fuseseră împreună, atunci când rămâneau 
întinși în pat după ce făceau dragoste, Gil o întrebase de multe 
ori cum îi fusese ziua. Însă rareori mai rostea și a doua 
întrebare, iar pe a treia - niciodată. lar dacă părea cumva 
interesat de cum își petrecuse ea ziua, o întrebase arareori - 
dac-o făcuse vreodată - cum se simţea. _ 

Ana se obișnuise cu interesul lui limitat faţă de ea. Invăţase și 
să nu ofere de bunăvoie informaţii personale, oricum nu cuiva 
căruia nu-i păsa. Și totuși, îi era imposibil să nu ţină la el. 
Asemenea lui Othello, nu iubea cu înțelepciune, ci iubea prea 
bine.2 

Însă Othello chiar fusese iubit la rândul lui. La el tragedia era 
faptul că nu știuse asta. 

În timp ce merseseră pe străduțele întunecoase ale micului 
oraș pakistanez, învăluiţi în parfumul cald al mâncării 
condimentate, îi dăduse lui Gil răspunsuri cât se poate de 
superficiale. Titlurile de-o șchioapă, cum s-ar spune. Exact ce i- 
ar fi zis oricui altcuiva. Atât. Nu suficient cât să-i arate 
adevăratele ei gânduri și sentimente. 


22 William Shakespeare, Othello, în William Shakespeare. Opere complete, vol. 6, 
traducere de lon Vinea, Editura Univers, București, 1987, actul V, scena 2, p. 363 (n. 
trad.). 


VP - 371 


Însă ușa nu era încuiată. Ea doar aștepta de partea cealaltă, 
tânjind să-l primească înăuntru. Cheia ar fi fost să pună și a 
doua întrebare. A treia l-ar fi făcut să treacă pragul locului în 
care își ținea ea inima. 

— Trebuie să fi fost cumplit, spuse Gil când Anahita termină 
de povestit, apoi se cufundă în tăcere. 

Fără voia ei, Anahita așteptă. Un pas. Doi. Trei pași de-a 
lungul aleii, fără să scoată niciun sunet. 

Simţi cum Gil o apucă de mână. Ştia ce însemna asta. 
Preludiul pentru un moment de intimitate pentru care nu luptase 
și pe care nu-l mai merita pur și simplu. Se opri o clipă simțind 
atingerea caldă, familiară, a pielii lui. Simţind-o, doar pentru o 
clipă, în aerul fierbinte și lipicios al nopţii, înăuntrul ei. 

Apoi îi dădu drumul. 

Fu pe punctul să spună ceva, însă chiar atunci primi un mesaj 
pe telefon. 

— E de la mama. Bashir Shah i-a lăsat un bilet cu niște 
numere. Vrea să te uiţi tu, să vezi ce înţelegi. 

— Eu? 

— Pare să fie un cod. L-ai spart pe cel dinainte, și mama crede 
că poţi să-l descifrezi și pe ăsta. 

— Dă-mi să văd. 

Când întoarse telefonul spre ea zise: 

— Ana... 

— Lasă-mă să-l citesc, spuse ea pe un ton profesional. 

Repezit. 

3 10 1600. 

Ochii ei tineri văzură imediat spaţiul dintre cifre. Tânărul ofițer 
era acum în totalitate absorbit de misiunea pe care o avea. 

De data asta nu avea să se mai miște atât de încet. Îi luase 
mult prea mult să înţeleagă importanţa mesajului de la 
verișoara ei, Zahara, și apoi încă și mai mult ca să-și dea seama 
ce însemna. 

Întârzierea îi costase viața pe mai bine de o sută de oameni. 
Nu avea să se întâmple din nou. N-avea să se lase distrasă. Pe 
tot drumul până la ascunzătoare învârti în minte numerele. 

3 10 1600. 

Când ajunseră, scrise șirul de cifre pe niște bilete și dădu 
fiecăruia câte unul. 


VP - 372 


— Bashir Shah le-a trimis, explică ea. Trebuie să ne dăm 
seama ce înseamnă. 

— E despre bombele murdare? întrebă Katherine. 

— Mama ta așa crede. 

În timp ce împărțeau mâncarea și stăteau cu capetele 
aplecate deasupra mesei luminate de lămpi cu gaz, jonglau cu 
idei și gânduri. Speculau. 

1600. Casa Albă? 

Trei autobuze cu numărul 10? 

Nu le luă mult timp să ajungă la aceleași teorii ca secretarul 
Adams. Printre care și varianta ca numerele să fie o aiureală, o 
glumă a unui nebun. Însă trebuiau să plece de la premisa că 
înseamnă ceva. 

Gil îi aruncă Anei o privire pe deasupra mesei. Avea figura 
luminată de flacăra gingașă. Ochii îi erau strălucitori, inteligenţi. 
Era complet absorbită. 

Pe drum încoace voise, tânjise, s-o întrebe despre momentul 
în care își văzuse părinţii interogați. 

Despre când se trezise singură în Teheran. Unde fusese 
arestată. Ce se întâmplase, cum se simţise. 

Când ea îi descrisese, în câteva fraze scurte, atacul din 
peșteri, el simţise că leșină la gândul că ar fi putut s-o piardă. 

Voise s-o întrebe ce se întâmplase după aceea. Și după aceea. 
Și după aceea. Voise să se așeze pe un prag și s-o asculte. La 
nesfârșit. Să se piardă în lumea ei. Să se regăsească în lumea ei. 

În schimb, rămăsese tăcut. 

Tatăl lui îi inoculase ideea că e nepoliticos să pui întrebări 
personale, cu excepţia situaţiei în care făcea cercetări pentru un 
articol. În calitate de jurnalist. Însă pe prieteni, și mai ales pe 
prietene, trebuia să-i aștepte să se deschidă. Întrebările puteau 
fi luate drept o încălcare a intimităţii, spunea tatăl lui. Putea fi 
interpretate drept o curiozitate necuviincioasă. 

Însă exista un motiv pentru care mama lui divorțase. Și exista 
un motiv pentru care tatăl lui trecuse prin mai multe relaţii 
eșuate. 

Și exista un motiv pentru care mama lui se măritase cu Quinn 
Adams. Care o întreba cum se simte. Și care asculta răspunsul. 
Și care punea mai multe întrebări. Nu pentru că era curios, deși 
probabil era, ci pentru că îi păsa. 


VP - 373 


În loc să vorbească, Gil îi comunicase faptul că ţine la ea în 
singurul mod pe care-l cunoștea. O luase de mână. Dar ea se 
retrăsese. Intr-o mare de tăcere. 


Două SUV-uri se opriră lin în spatele mașinii secretarului 
Adams, iar din ele se dădură jos niște agenţi îmbrăcați în 
echipament de asalt. 

După ce, ţinând armele pregătite, le verificaseră identitatea, 
agenţii din corpul de securitate deschiseseră portierele, iar Ellen 
și Betsy ieșiră la rândul lor din vehicul. 

— Știţi a cui e casa asta? întrebă Ellen. 

— Da, doamnă secretar. A doctorului Bashir Shah, spuse 
agentul care comanda. Am ţinut-o sub supraveghere până 
acum. Nici urmă de el. 

— Da, ei bine, avem motive să credem că se află în 
Islamabad. Trebuie să-l găsim și să-l săltăm, în viaţă. 

Îi susținu privirea agentului. 

— În viaţă. 

— Înţeleg. 

— Cunoașteţi planul locului? 

— Da. L-am studiat, în ideea că într-o bună zi s-ar putea să 
fim nevoiţi să pătrundem. 

Ellen dădu admirativ din cap. 

— Bine. 

Se uită la clădirea întunecată. 

— S-ar putea ca înăuntru să existe documente importante. 
Documente care să ne spună ceva despre următoarea lui ţintă. 

— Următoarea? 

— El e vinovat de atentatele de la Londra, Paris și Frankfurt. 
Și credem că a mai plantat niște bombe. Trebuie să aflăm unde. 

Agentul trase adânc aer în piept. Dintr-o razie în casa unui 
fizician important și arestarea lui, misiunea se transformase 
brusc în ceva mult, mult mai grav. 

— Nu putem să anunţăm că am sosit și să cerem voie să 
intrăm, zise secretarul Adams. Nu putem risca să ardă 
documentele. Trebuie să-l luăm cu totul prin surprindere. 

— Asta e specialitatea noastră, doamnă. 

Se uită la pereţii înalți. 

— Bănuiesc că e păzită. 

— Așa cred. Va fi o problemă? 


VP - 374 


— Nu, doamnă. Noi ne așteptăm mereu la tămbălău. 

— Tămbălău cu T mare. Vin cu voi, spuse ea. 

— Nu prea cred, răspunse el, chiar când Steve Kowalski spuse 
„Nu”. 

— Nu mă amestec, trebuie doar să caut documentele acelea. 

— Nu, nu vă pot permite. Nu doar pentru siguranţa 
dumneavoastră, doamnă secretar, dar o să ne încurcați. O să 
puneţi în pericol toată misiunea. 

— Nu voiam să spun că o să conduc eu atacul. 

Se întoarse spre șeful pazei. 

— Uite ce e, Steve, tu ai ascultat discuţiile noastre. Știi care e 
miza. Ştii câte vieți s-au pierdut ca să aflăm informaţia asta. 

Când dădu să obiecteze din nou, Ellen zise: 

— Știi la fel de bine ca și mine că niciun loc nu mai e sigur. Nu 
până nu punem mâna pe Shah și pe informaţiile acelea. Dacă 
reușește să-și ducă planul la capăt, n-o să se oprească la 
bombele astea. O să continue. Așa că vă propun să ne împărțim 
sarcinile. Voi găsiţi-l pe Shah și securizaţi clădirea în timp ce eu 
caut documentele. 

Se uită de la Steve la șeful echipei de asalt. 

— Nu mă mișc până nu-mi spuneţi voi. Bine? 

Cu foarte mare reticenţă, cei doi căzură de acord. 

Ellen se întoarse spre Betsy. 

— Stai aici. 

— Ok. 

În timp ce se apropiau de porţile înalte care împrejmuiau 
casă, Betsy veni pe urmele lor. 

„Tămbălău, tămbălău...” 

La semnalul lui Steve, cele două femei traversară în sprint 
curtea. Cu fiecare pas care le ducea mai aproape, tot mai 
aproape, de casa întunecată, Ellen simţi cum i se zbârlește părul 
de pe antebraţ. 

„Tămbălău cu T mare? 

Nu întâmpinară nici urmă de rezistenţă. Nici urmă de pază. 
Secretarul Adams avea sentimentul dezolant că știa ce 
înseamnă asta. 


— Staţi așa, staţi așa, staţi așa! 
Zahara Ahmadi ridică mâinile, cerând să se facă liniște. 


VP - 375 


Luaseră la rând și analizaseră diverse teorii despre cifrele 
acelea, fiecare dintre ipoteze mai nebunească decât cea 
dinainte. 

— Bashir Shah ăsta a lăsat să se scurgă informaţii despre 
specialiștii în fizică nucleară către guvernul meu, zise ea. 
Corect? 

— Către iranieni, da, spuse Boynton. 

— Pentru că voia ca noi să-i ucidem. Și să fie aruncată vina 
asupra noastră. 

— Da, spuse Katherine. Unde vrei să ajungi? 

— De unde știm că nu e vorba despre același lucru și aici? De 
unde știm că nu ne manipulează? 

— Probabil că asta și face, fu de acord Charles Boynton. Dar 
de data asta îi știm jocul. 

— Nu e singura diferenţă, spuse Zahara. Cred că ne-am 
concentrat prea mult asupra lui Shah. Pentru că asta și vrea să 
facem. Altfel de ce i-ar fi lăsat mesajul secretarului Adams? 

— Pentru că e un maniac egocentric care nu se poate abține 
să se joace cu noi? sugeră Boynton. 

— E adevărat, spuse Gil. Dar în același timp e și om de 
afaceri. Dacă planul dă greș va trebui să răspundă în faţa 
cumpărătorilor lui, și mă îndoiesc că vrea așa ceva. Cred că-i e 
puţin teamă că n-o să reușească. Timp nu mai are prea mult, iar 
noi ne apropiem mai mult decât credea el că ar fi posibil. 

— Și eu zic la fel, spuse Zahara. Asta e poliţa lui de asigurare. 
Tipul practic sare în sus și-n jos și ne face cu mâna să ne uităm 
la el. 

— Și să nu ne uităm în direcţia în care ar trebui să ne uităm, 
spuse Katherine. 

— Adică unde? întrebă Boynton. 

— La clienţii lui, răspunse Anahita. Shah e traficantul de arme. 
Intermediarul. El aranjează să fie construite bombele, dar nu el 
le folosește. Nu el alege ţintele și nici momentul. 

— Exact. Dar probabil le știe, spuse Zahara. 

— Da, probabil că da, fu de acord Anahita. Poate chiar a făcut 
aranjamentele pentru livrarea lor. 

— Insă clienţii lui sunt cei care hotărăsc când și unde, zise 
Katherine și făcu ochii mari când înțelese unde voiau să ajungă 
cu raţionamentul. Ne-am uitat la numere din perspectiva lui 
Shah, dar trebuie să o schimbăm... 


VP - 376 


— ...Cu perspectiva Al-Qaedei, spuse Zahara. 

Anahita se întoarse spre verișoara ei. 

— Am gândit totul cu minte de occidentali. Vrei să spui că 
trebuie să vedem numerele astea cu mintea unor islamiști. 

— Nu islamiști. Jihadiști, spuse Zahara. Ce ar putea însemna 
numerele astea în lumea lor? Ce semnificaţie ar putea să aibă? 
Al-Qaeda și celelalte organizaţii teroriste se bazează mult pe 
mitologie, nu doar pe religie. Se plâng întruna, repetă la 
nesfârșit ce nedreptăţi s-au făcut împotriva lor, vechi și noi 
deopotrivă. Ţin rănile mereu deschise. Și atunci cărei răni îi 
corespund numerele astea? 

3 10 1600. 


— Avem un cadavrul! 

Când se apropie de bărbatul care zăcea cu faţa în jos în 
subsolul casei lui Shah, agentul observă niște fire abia vizibile 
sub trupul fără viaţă. 

— E conectat la o bombă, raportă agentul și se trase în spate. 

Își dăduseră seama că locuinţa era pustie în clipa în care 
pășiseră în curte. Nu întâmpinaseră niciun pic de rezistenţă, iar 
un om ca Shah s-ar fi înconjurat de o armată personală. 

Nu. Nu era nimeni acolo. Adică, nimeni viu. 

Ellen și Betsy se aflau la parter, în biroul lui Shah, și răsfoiau 
prin documentele lui. Zona fusese verificată ca să nu existe 
capcane și fusese declarată sigură. 

— Trebuie să plecaţi, doamnă secretar, zise Steve. Au 
descoperit un cadavru la subsol, conectat la o bombă. 

— E Shah? întrebă Betsy, cu toate că știa răspunsul. 

Steve le conducea afară din casă. 

— Nu știm. Vor să dezamorseze bomba înainte să-l întoarcă și 
să-l identifice. 

Ellen era aproape sigură că știa al cui trup se afla la subsol, 
iar după cinci minute i se confirmă: generalul Lakhani, ministrul 
apărării din Pakistan. 

Azhi Dahaka fusese ocupat în seara aceea. Făcuse curat, 
folosind sângele și teama pe post de detergent. 

Când fură anunţate că zona era liberă, Betsy dădu să se 
întoarcă să caute prin documente, însă Ellen o opri. 


VP - 377 


— Aici nu e nimic. A luat totul. Și orice informaţie am putea 
descoperi probabil că a fost lăsată acolo ca să ne deruteze. 
Trebuie să plecăm. 

— La Moscova? întrebă Betsy. 

Arăta de parcă ar fi preferat să intre înapoi în casă și să-și 
încerce norocul cu bomba. 

— Moscova. 

Ellen știa că era ultima casă de pe stradă. După Moscova, nu 
mai aveau unde să se ducă. Doar acasă, să aștepte. 

Însă mai exista o pistă de urmat. După ce se urcară în Air 
Force Three, Betsy continuă să-l caute pe jurnalistul pierdut. Cel 
care descoperise HLI. 

Când ajunseră undeva deasupra Kazahstanului, îl găsi. 


VP - 378 


Capitolul 39 


Era ora nouă și zece minute într-o dimineaţă de martie când 
Air Force Three ateriză în timpul unei furtuni de zăpadă pe 
Aeroportul Internaţional Șeremetievo din Moscova. 

Cerul arăta ca și cum ar fi fost lovit. Nori vineţii blocau lumina 
soarelui de iarnă, care oricum nici în cele mai bune momente 
ale sale nu avea vreo mare forţă. Betsy își aminti ce spusese 
odată Mike Tyson: 

Toată lumea are un plan până încasează un pumn în gură. 

Ea se simţea ca și cum ar fi încasat o ploaie de pumni în cap. 
lar dacă avuseseră vreodată un plan, nu-și mai amintea care 
fusese acela. 

Nici Ellen, nici Betsy, nici agenţii lor de la pază nu aduseseră 
vreun palton. Nici mănuși. Nici căciuli. După un telefon scurt dat 
ambasadei americane, mai multe SUV-uri blindate îi așteptau pe 
pistă. Dar nu le trecuse prin cap să ceară haine mai groase. 

Trăgând aer adânc în piept, Ellen cobori din avion, ţinând 
deasupra capului numai o umbrelă care s-o protejeze. Umbrela 
fu întoarsă imediat pe dos, lovită de un vânt care se iscase în 
Siberia și traversase nebunește toată Rusia, întețindu-și viteza și 
iscând zăpadă și gheaţă în calea lui până se lovise de Ellen. Ea 
rămase în capul scărilor, năucită pe moment. Nereușind să 
respire. Incapabilă să facă vreo mișcare, numai să clipească, 
îndepărtând zăpada care-i înţepa fața și ochii. 

Îi lăsă umbrela acum inutilă agentului din spatele ei și întinse 
braţele ca să-și ţină echilibrul. Mâinile ei apucară metalul rece al 
balustradei dar Ellen îi dădu imediat drumul, de teamă ca nu 
cumva pielea caldă a mâinii să se lipească de ea și să fie 
nevoită să și-o smulgă. 

— Vă simţiţi bine? 

Steve trebui să-i strige la ureche ca să se facă auzit peste 
rafalele sălbatice. 

Dacă se simţea bine? Era greu ca vreo zi să poată merge mai 
prost decât aceea. Dar apoi se gândi la rangeri. La cei din 
autobuze. La mamele și taţii și copiii care ţineau fotografii. 

La Pete Hamilton și la Scott Cargill. 


VP - 379 


— Mă simt bine, îi strigă ea drept răspuns și văzu, cu coada 
ochiului, cum Betsy o aprobă dând din cap. 

De Crăciun, Betsy îi dăruise cea mai recentă lucrare a poetei 
ei preferate, Ruth Zardo. Volumul subţire se numea Mă simt 
B.LN.E. 

Era prescurtarea de la Bumbăcit, Incert, Nevrotic, Egoist. 

Secretarul Adams își încleștă dinții ca să nu mai tremure și se 
întoarse spre cei care așteptau jos. Se sili să zâmbească, de 
parcă tocmai ar fi aterizat în cine știe ce insulă din Caraibe, în 
concediu. 

Știa că președintele Williams o rugase în mod deosebit ca 
vizita ei să rămână confidențială. Să nu atragă atenţia. Să nu 
creeze agitaţie. Și în orice caz să nu implice media. 

Să fie doar o întâlnire privată între secretarul de stat și 
președintele Rusiei. 

Însă acum rămase în capul scării și salută dând din mână spre 
jurnaliști și spre camerele lor de filmat. Dacă-l rugai pe Ivanov 
să facă ceva, puteai fi aproape sigur că o să facă exact opusul. 
În timp ce se cutremură din pricina unui alt fior, se întrebă dacă 
nu cumva ar trebui să-i ceară președintelui să nu îi spună, sub 
nicio formă, unde se afla Bashir Shah. 

Și să nu-i spună nici unde erau ascunse bombele. 

Se uită în josul treptelor, sperând să ajungă pe pistă înainte 
să îngheţe. Pe la jumătatea scării începu să i se pară greu să 
pășească. Era încălțată cu tocuri mici, iar picioarele începuseră 
să-i îngheţe de sus până jos, și nu-și mai simţea faţa. 

Treptele erau acoperite de zăpadă și gheaţă, iar Ellen aluneca 
puţin cu fiecare pas pe care-l făcea. Se întrebă dacă Ivanov 
făcuse asta intenţionat. Doar nu i-ar fi fost greu să pună să fie 
curățate scările. Oare spera ca ea să-și rupă gâtul? 

Ei bine, sub nicio formă n-avea să facă asta, hotărî, deși 
piciorul îi fugi iar de sub ea. Cu greu reuși să-și păstreze 
echilibrul. 

Ellen vedea că maşinile fuseseră parcate mai departe decât 
era nevoie. Căldură. li venea să sară direct jos de pe ultimele 
trepte și să fugă la mașini. Spera să ajungă acolo înainte să se 
preschimbe într-o statuie de gheață. 

În loc de asta, se sili să încetinească și să se oprească exact 
înainte de ultima treaptă, așteptând-o pe Betsy, care era câţiva 


VP - 380 


pași în urma ei. Știa asta pentru că o auzea cum bombăne 
încetișor Futu-i, futu-i, futu-i. 

Dacă Betsy aluneca pe treptele îngheţate, Ellen voia să fie 
acolo să-i amortizeze căderea. Așa cum Betsy o protejase pe ea 
toată viaţa. 

În sfârșit, după o descindere de parcă ar fi coborât de pe 
Everest, atinse cu picioarele asfaltul acoperit de zăpadă. 

Ellen făcu un efort să dea din cap și să le zâmbească 
persoanelor care o întâmpinau. Cel puţin, spera că zâmbește. La 
fel de posibil era ca fața să-i fi crăpat, pur și simplu. 

Toţi cei adunaţi s-o întâmpine purtau niște geci atât de 
groase, cu niște glugi atât de îmblănite, că nu era clar dacă sunt 
bărbaţi sau femei, urși polari sau manechine. 

Alunecă în drum spre mașină, dar Steve o apucă de braț. 
Când ajunse înăuntru, Ellen începu să tremure incontrolabil. Își 
frecă braţele, apoi își apropie mâinile de aparatul de aer 
condiționat. 

— Te simţi bine? o întrebă pe Betsy, însă cuvintele îi ieșiră pe 
gură ca un murmur imposibil de înțeles. 

Faţa îngheţată bocnă a lui Betsy și dinţii care-i clănţăneau 
însemnau că nu mai putea să răspundă decât printr-o serie de 
mârâieli. Însă, cumva, reuși să le facă și pe acelea să sune ca 
niște înjurături. 

— Cât e ceasul? îl întrebă Ellen pe Steve când gura începu să-i 
funcţioneze din nou. 

— Zece fără douăzeci și cinci, spuse el, abia reușind să dea 
formă cuvintelor cu buzele încă înghețate. 

— Și la D.C? 

El se uită la ceas. 

— Trei... 

ÎI străbătu un fior de gheaţă. 

— „trei fără douăzeci și cinci, dimineaţa. 

— Îmi poţi da telefonul, te rog? 

După ce îl primi, îi scrise un mesaj scurt președintelui 
Williams. Degetele îi tremurau atât de tare că trebui să revină 
de câteva ori ca să-și corecteze greșelile. 


Doug Williams citi mesajul. 
Era în Biroul Oval. Echipa de securitate cercetase fiecare 
colţișor din Casa Albă și nu găsise nicio urmă de uraniu-235, sau 


VP - 381 


de vreo altă radiaţie. Dar îl informaseră că asta nu însemna, de 
fapt, că nu exista nimic acolo, ci doar că nu găsiseră ei. 

Serviciul Secret, conștient de ce se întâmpla, îi ceru, îi 
porunci, apoi îl imploră să plece. Știau la fel de bine ca și el că, 
dacă într-adevăr exista un dispozitiv nuclear în Casa Albă, 
trebuia să fi fost amplasat cât se putea de aproape de 
președinte. 

Însă el refuză de fiecare dată să părăsească locul. 

— E un gest lipsit de substanță, domnule, se răsti la el 
agenta-șefă, obosită, stresată și exasperată. 

— Așa crezi? 

Williams o studie pe femeie. 

— Ai fost pe lângă președinți suficient de mult timp încât să 
știi că niciun gest, niciun cuvânt, nicio acțiune sau lipsă de 
acțiune nu e lipsită de impact. Ce ar fi mai rău? Să mor aici sau 
să-i las pe teroriști să știe că l-au gonit pe președinte din propria 
lui casă? 

Williams îi zâmbi. 

— Crede-mă, mi-ar plăcea foarte tare să plec. Mi-am dat 
seama în ultimele câteva ore că nu sunt un om curajos. Dar nu 
pot s-o fac. Îmi pare rău. 

— Atunci nu putem pleca nici noi. 

— Vă ordon să plecaţi. Moartea voastră chiar ar fi un gest 
lipsit de substanţă. Uite ce e, știu că treaba voastră e să mă 
protejaţi, dar asta presupune și să încercaţi să opriţi un atac. 
Sau chiar să încasaţi un glonţ ca să-l protejaţi pe președinte. Dar 
o bombă nu puteţi încasa. Dacă explodează, nu mă puteţi 
proteja. Moartea mea ar arăta lumii că nu ne lăsăm intimidati. 
Moartea voastră nu ar avea niciun sens. Trebuie să plecaţi. lar 
eu trebuie să rămân. 

Bineînţeles, refuzară. Însă agenta-șefă îi făcu o concesie 
Comandantului Suprem. Agenţii care aveau copii mici fură 
trimiși să stea lângă gardul exterior. Unde era o șansă să fie mai 
apărați. 

Abia când Williams rămase singur generalul ieși din baia 
privată. 

Cei doi se apropiară de fereastră și priviră pe deasupra 
peluzei sudice. 

— Ca notă informativa, domnule președinte, sunteţi un om 
foarte curajos. 


VP - 382 


— Mulţumesc, generale, dar spune-le asta boxerilor mei. 

— E un ordin, domnule? 

Williams pufni în râs și se uită la Șeful Statului-Major 
Interarme. Președintele Williams nu avea să uite toată viața 
expresia de pe figura celuilalt când, în pragul ușii, aflase că toţi 
rangerii de pe platou fuseseră uciși. Inclusiv aghiotanta lui 
directă, pe care o alesese personal să conducă atacul. Un atac, 
o diversiune, care fuseseră ideea generalului. 

Chiar și acum, după câteva ore, groaza era încă acolo, ca o 
membrană pe care o puteai vedea numai de aproape. 

Williams bănuia că urma să rămână acolo câte zile avea să 
mai aibă generalul. 

Era ora trei fără un sfert. 

Asta putea însemna încă douăzeci și cinci de minute. 


Prin zăpada stârnită de vijelie, Ellen vedea cum se derulează 
pe lângă ei clădirile brutale, post-sovietice, și siluetele 
oamenilor care ţineau capul plecat. Se zgribuleau din pricina 
viscolului. Își croiau anevoie drum spre serviciu. Nu se 
sinchiseau să ridice privirea ca să se uite la convoiul care 
trecea. 

Deși conducătorii n-o dădeau pe spate, secretarului Adams îi 
plăceau foarte tare rușii. Cel puţin cei pe care îi întâlnise. Erau 
mai mult decât rezistenți, erau energici, plini de viaţă și de 
voioșie. Mereu generoși și ospitalieri. Gata să împartă cu tine 
mâncarea și o sticlă de băutură. Ellen n-ar fi putut nega 
vreodată dârzenia poporului rus, cu toate că i se părea mare 
păcat că luptaseră curajos împotriva nazismului și fascismului 
numai ca să ajungă să fie consumaţi de ele pe dinăuntru. 

Lui Ellen îi era extrem de teamă că, dacă misiunea ei ar fi fost 
un eșec, același lucru avea să se întâmple și în Statele Unite. De 
fapt, că începuse deja să se întâmple. 

Repurtaseră o victorie asupra despotului, dându-l jos după 
niște alegeri corecte. Însă victoria era fragilă. Totuși, misiunea ei 
nu era să convingă electoratul. Misiunea ei era să facă în așa fel 
încât să ajungă cu toţii până la următoarele alegeri. 

Verifică ora. Zece fără cinci dimineaţa, ora Moscovei. 

Trei fără cinci la D.C. 

Văzu în față cupolele uimitoare, în formă de ceapă, ale 
bisericii Vasili Blajenii din Kremlin, care apăreau și dispăreau 


VP - 383 


prin zăpada stârnită de viscol. Ellen și Betsy se încălziseră, 
măcar suficient cât să nu mai tremure, cu toate că hainele le 
erau jilave și aveau pantofii uzi și pătați din pricina zloatei 
amestecate cu ulei de pe pistă. 

Ellen tânjea cu disperare la un duș fierbinte. Dar nu avea să 
aibă parte de el. 


Betsy își verifică telefonul.  Descoperise că fostul 
corespondent la Casa Albă locuia în Quebec, într-un sat mic 
numit Three Pines, își schimbase numele, dar era una și aceeași 
persoană. 

Îi trimisese un mesaj în care-i cerea ajutorul. 

În ciuda orei târzii, îi răspunsese. Își începuse o nouă viaţă, 
explica el. Se îndrăgostise, iar acum locuia cu proprietăreasa 
unei librării, o femeie pe nume Myrna. Lucra în librărie trei zile 
pe săptămână, iar în restul timpului făcea voluntar diverse 
treburi prin sat. 

Deszăpezea, livra mâncare. Vara tundea gazonul. 

Era fericit. Lăsaţi-mă-n pace! 

N-o întrebase despre ce era vorba, cu toate că din răspunsul 
lui Betsy bănuia că înțelesese. 

Totuși, mai bine să fie limpede. 

HLI, îi scrise ea și apăsă pe trimite. 

De atunci fusese liniște, cu toate că Betsy avea senzaţia că 
poate simţi groaza cum îi pulsează prin telefon, ca și cum teama 
ar fi fost o aplicaţie iar el tocmai o pornise. 


— Doamnă secretar. 

Ellen fu întâmpinată la intrarea în Kremlin de asistenta- 
adjunctă a președintelui Ivanov, care le zâmbi și le conduse 
înăuntru, unde echipei de securitate a lui Ellen i se ceru să 
predea armele. 

— Îmi pare rău, doamnă, zise Steve, dar nu putem face asta. 
Cred că avem autorizaţie diplomatică să purtăm arme. 

Îi arătă legitimaţia. 

— Spasibo. Da, în condiţii normale e adevărat, dar cum a fost 
vorba despre o vizită în ultima-clipă, nu am avut timp să 
pregătim hârtiile. 

— Care hârtii? 


VP - 384 


La suprafaţă Steve Kowalski era de un calm perfect, însă Ellen 
vedea cum începe să i se zbată o venă pe la tâmple. 

— Ei, știți cum e în democraţie, spuse asistenta cu zâmbetul 
pe buze. Mereu sunt hârtii de completat. 

— Nu ca-n vremurile bune, comentă Betsy atrăgându-și o 
privire tăioasă. 

— E în regulă, îi spuse Ellen cu blândeţe lui Steve. 

— Ba nu ei doamnă secretar. Dacă se întâmplă ceva... 

— Tot o să fii cu mine. Și n-o să se întâmple nimic. Hai doar să 
terminăm odată și să plecăm. 

Era ora zece și două minute. 


Mai erau opt minute. 

Doug Williams stătea așezat pe canapeaua din Biroul Oval. 
Vizavi de el era generalul. 

Se cunoșteau de ani întregi. Președintele îi întâlnise pe soția 
și fiul generalului, care făcuse un scurt stagiu militar în Forțele 
Aeriene în Afganistan. Williams simţea că ar fi trebuit să-i spună 
generalului să plece, dar adevărul era că se bucura de 
companie. 

Amândoi aveau în mână câte un pahar cu scotch. Pe primul îl 
goliseră imediat, ciocnind unul în sănătatea celuilalt, iar acum 
trăgeau de un al doilea. 

Williams nu știa dacă era o meschinărie din partea lui, însă îl 
chemase pe Tim Beecham înapoi de la Londra. Gândul că 
directorul National Intelligence stătea la Hotelul Brown și savura 
un mic-dejun englezesc complet în timp ce el stătea pe o bombă 
nucleară era prea mult pentru președinte. 

Beecham avea să ajungă numai după câteva ore, însă 
președintele tot simţea o mică satisfacţie. 

În timp ce stăteau de vorbă, Williams avu sentimentul că ar fi 
trebuit să discute despre lucruri cu semnificaţie istorică, de 
importanţă vitală, fie pe plan politic, fie pe plan personal. Dar 
până la urmă ajunseră să vorbească despre câini. i 

Câinele generalului era un ciobănesc german pe nume Pine. li 
povesti președintelui că îl primise cadou de la un prieten 
apropiat care locuia într-un sat din Quebec. Generalul îl vizitase 
într-o vară pe prietenul lui, înalt ofițer în Sûreté”. Stătuseră pe o 
bancă din parcul satului, la umbra a trei pini uriași. Ascultase 


23 Denumire dată poliţiei civile din ţările vorbitoare de limbă franceză (n. trad.). 
VP - 385 


păsările și briza și copiii care se jucau în apropiere și se simţise 
împăcat, pentru prima oară după zeci de ani. 

Atât de mult încât își numise câinele după oraș. 

Williams vorbi despre Bishop, un Golden retriever care purta 
numele nu al unei funcţii bisericești, ci al unei școli pe care o 
frecventase președintele și care îi plăcuse în mod deosebit. 
Probabil pentru că acolo se întâlnise cu regretata lui soție. In 
mod normal, Bishop stătea așezat sau dormea sub masa de 
lucru din Biroul Oval, însă Doug Williams îl rugase pe un 
majordom de la Casa Albă să-l ducă pe Bishop cât putea de 
departe de locul acela. 

Și să aibă grijă de el. Dacă avea să fie nevoie. 

Mai erau cinci minute. 


— Doamnă secretar. 

Maxim Ivanov stătea în picioare în mijlocul încăperii și nu se 
mișca. O sili pe Ellen să se apropie, lucru pe care ea îl făcu. 
Gesturile acelea meschine, menite să jignească, nu aveau niciun 
efect asupra ei. Cândva poate că ar fi iritat-o, dar nu și atunci. 

— Domnule președinte. 

Își strânseră mâna, iar Ellen o prezentă pe Betsy, în timp ce 
Ivanov îl prezentă pe aghiotantul său principal. Ellen observă că 
nu era vorba de un consilier. Nimeni nu-i dădea sfaturi omului 
aceluia. Nu de două ori, în orice caz. s 

Ivanov era mult mai scund decât se așteptase ea. Insă avea o 
prezență impunătoare. Când stăteai aproape de el era ca și cum 
ai fi stat lângă o bombă al cărei declanșator era ţinut în loc de 
un elastic tensionat, întins până aproape de punctul de rupere. 

Nu exista aproape nimic care să-l oprească pe președintele 
Rusiei să declanșeze un haos general. Avea asta, și multe altele, 
în comun cu Eric Dunn. Diferenţa, vizibilă imediat, era că pentru 
Maxim Ivanov acela nu era un simplu rol. 

Era un tiran nemilos, capabil de oprimare și subtilă, și crudă. 

Lui Eric Dunn, deși avea un simţ natural să detecteze 
slăbiciunile celorlalţi, îi lipsea capacitatea de a fi calculat. Era 
mult prea leneș să facă asta. Însă omul din faţa ei? Omul acela 
calcula totul, cu o răceală care putea face și Siberia să se 
înfioare. 

Însă Ivanov nu o luase în calcul, nu o anticipase pe Ellen 
Adams. Nu se așteptase ca secretarul de stat american să se 


VP - 386 


suie în Air Force Three și să vină la Moscova. La Kremlin. Chiar la 
el în living. 

Ellen vedea că sub privirea dură exista un sentiment rar de 
confuzie. Și, odată cu el, puţină teamă și, odată cu ea, furie. 

Nu-i plăcea situaţia. Nu-i plăcea ea. N-o plăcuse niciodată, dar 
în niciun alt moment mai puţin decât atunci. 

Însă vedea și că, odată ajunși faţă-n faţă, încrederea lui 
revenea. lar Ellen știa de ce. 

Pentru că ea era un dezastru. Avea părul răvășit, înfoiat într-o 
parte și lipit de cap în cealaltă. Se aranjase în avion, dar viscolul 
îi stricase toate pregătirile. 

Avea hainele jilave și murdare. Pantofii ei lipăiseră când se 
apropiase de președinte. 

Nu arăta ca reprezentantul redutabil al unei superputeri. 
Arăta ca un şobolan plouat care se dădea drept secretarul de 
stat al Americii. Jalnică. Slabă. La fel ca ţara pe care o 
reprezenta. Sau, cel puţin, așa credea el. Sau, cel puţin, asta 
voia să-l facă ea să creadă. 

— Cafea? întrebă el cu ajutorul unui interpret. 

— Pojalusta, zise Ellen. Vă rog. 

Ar fi putut cere un răgaz să se împrospăteze puţin înainte de 
a se întâlni cu președintele Ivanov, dar alesese să nu o facă. Știa 
că bărbaţii ca Ivanov și Dunn subapreciau și subestimau femeile 
mereu. Cu atât mai mult pe una care arăta ca vai de lume. 

Era un avantaj foarte mic pentru ea. Și bine era să nu facă 
aceeași greșeală și să-l subestimeze pe Ivanov. Cei care îi 
subestimau păţeau lucruri urâte. 

Timpul trecea, iar acum că îi făcuse o primă impresie putea 
pune întrebarea. 

— Domnule președinte, vă deranjează dacă eu și consilierea 
mea ne împrospătăm puţin? 

— Deloc. 

Îi făcu semn asistentei-adjuncte, care le conduse pe cele două 
la toaletă. 

Era rudimentară, însă avea strictul necesar. Și, cel mai 
important, aveau intimitate. 

Când intrară, primul lucru pe care-l făcu Ellen fu să dea 
telefonul. 


Mai erau nouăzeci de secunde. 


VP - 387 


Telefonul președintelui Williams sună. Se uită la el. Ellen 
Adams. 

— Ai aflat ceva? întrebă el, dându-și voie să spere. 

— Nu, îmi pare rău. 

— Am înţeles, spuse el, iar în glas i se citiră dezamăgirea, 
acceptarea. 

Nu avea să existe nicio salvare. Cavaleria nu avea să 
sosească. 

3 10 1600. 

Mai erau cincizeci de secunde. 

— Tocmai am ajuns la Kremlin și voiam... începu Ellen, apoi 
glasul i se pierdu. Nu voiam să fii singur. 

— Nu sunt. 

Îi spuse cine era cu el. 

— Mă bucur, spuse ea. Mă rog, nu e expresia... 

— Știu ce vrei să spui. 

Mai erau treizeci de secunde. Betsy stătea suficient de 
aproape cât să audă ce vorbeau. Inimile amândurora băteau 
gata să le spargă pieptul. 

În Biroul Oval, Doug Williams se ridică. La fel făcu și generalul. 

Douăzeci de secunde. 

Cele două femei își susținură privirea. 

Cei doi bărbaţi își susținură privirea. 

Zece secunde. 

Williams închise ochii. Generalul îi închise și el. 

Își imagină o pajiște cu flori sălbatice. O zi luminoasă, însorită. 

Două secunde. 

Una. 

Tăcere. Tăcere. O mare tăcere. 

Așteptară. Cronometrul putea avea o eroare de câteva 
secunde. Chiar și de un minut. 

Williams deschise ochii și îl văzu pe general holbându-se la el. 
Însă tot nu scoaseră niciun sunet. Nu îndrăzneau. 


— Dumnezeule, spuse Anahita. Cred că m-am prins. M-am 
prins ce înseamnă 3 10 1600. 

— Ce? întrebă Boynton în timp ce se buluceau cu toţii în jurul 
ei. 

— Ştii că ai zis să gândim din perspectiva unui jihadist, îi 
spuse Zaharei. Când noi spunem 9/11, știm cu toţii ce 


VP - 388 


înseamnă. Să zicem că 3/10 e același lucru, din perspectiva Al- 
Qaeda. 

— De ce? întrebă Katherine. Ce poate să însemne? 

— Osama bin Laden s-a născut în zece martie. Zece a treia. 
Trei zece. 

Anahita întoarse telefonul ca să le arate biografia pe care o 
găsise. 

— Vedeţi? E ziua lui de naștere. Astăzi. Al-Qaeda a jurat să-l 
răzbune după ce a fost ucis de americani. De asta sunt bombele 
programate să explodeze azi. Vor să dea ceva de înțeles. E o 
dată simbolică. 

— Înseamnă răzbunare, zise Boynton. 

Katherine căută pe internet și dădu aprobator din cap. 

— Așa e. S-a născut în 10 martie 1957. Și 1600 ce înseamnă? 

— E ora la care a fost ucis, spuse Zahara. 

— Nu, zise Katherine. Aici scrie că a fost omorât dimineaţa. 

— In Pakistan, spuse Gil. Asta înseamnă patru după-amiaza 
pe Coasta de Est, în State. 

— Știm asta pentru că am lucrat la Islamabad și trimiteam 
rapoarte la D.C., spuse Anahita, susținându-i privirea lui Gil. 
Trebuie s-o anunțăm pe mama ta. 

— Poftim. 

Gil îi întinse telefonul. 

— Tu ai spart codul, tu să trimiţi mesajul. 


Ellen citi repede mesajul, apoi i-l citi imediat președintelui. 


Doug Williams dădu aerul afară din plămâni. 

— Se pare că mai avem treișpe ore, generale. După care 
facem toată chestia asta din nou. 

După ce președintele îi explică despre cod, generalul aprobă 
dând din cap: 

— Avem timp să găsim nenorocirile alea. Și chiar o să le 
găsim. 

| se adresă lui Ellen, care încă aștepta în telefon: 

— Mulţumesc, doamnă secretar. Și aveţi grijă. 

— Și tu. Ne vedem la Casa Albă. Vin acasă imediat ce termin 
aici. 

— Poate nu vă grăbiţi, spuse Williams. Dacă veniţi mâine e 
foarte bine. 


VP - 389 


Capitolul 40 


După ce se împrospătară, Betsy îi spuse lui Ellen că îl găsise 
pe jurnalist. 

— li e teamă, spuse ea. De asta nu doar că a plecat de la ziar, 
ci a plecat din ţară și și-a schimbat numele. 

— Deci e posibil chiar să știe ceva? 

— Așa cred. 

— Trebuie să ajungem la el. 

— Să-l răpim? întrebă Betsy. 

Părea aproape încântată de idee. 

— lisuse, Bets, cred că putem lăsa măcar o persoană 
nerăpită! 

— Nu cred că ăsta chiar e un cuvânt care există. 

— Nu cred că asta e ideea. Nu, avem nevoie de cineva care să 
poată discuta raţional cu el. Poţi afla dacă are vreo rudă sau 
vreun prieten apropiat? Pe cineva pe care să putem trimite 
acolo, și încă repede? 

Când ieșiră din toaletă, Ellen își lăsă telefonul la Steve, care 
studie chipul secretarului de stat. Știind foarte bine ce era 
posibil să se fi întâmplat la D.C. 

— Totul e bine, zise ea și îl văzu cum se liniștește. 

— Incepusem să-mi fac griji că aţi plecat, doamnă Adams, 
spuse președintele Ivanov când intrară din nou în sală. Vi se 
răcește cafeaua. 

— Sunt sigură că e delicioasă. 

Sorbi o înghiţitură și într-adevăr așa și era. Tare, cu gust 
intens. 

— Trebuie să recunosc că sunt curios în privinţa motivului 
pentru care aţi venit aici. 

Ivanov se lăsă pe spătarul fotoliului și desfăcu larg picioarele. 

— Direct din Pakistan, unde ați călătorit de la Teheran. lar 
înainte de asta aţi fost în Oman, în vizită la Sultan, iar înainte de 
asta la Frankfurt. Aţi avut un program încărcat. 

— lar dumneavoastră ați stat cu ochii pe mine îndeaproape, 
spuse Ellen. E frumos să știu că vă pasă de mine. 

— Trece timpul mai repede. lar acum sunteţi aici. 


VP - 390 


O fixă cu privirea. 

— Cred, doamnă secretar, că pot ghici motivul. 

— Mă întreb dacă așa o fi, domnule președinte. 

— Vreţi să punem pariuri? Pun rămășag pe un milion de ruble 
că are legătură cu bombele care au explodat în Europa. Aţi venit 
la mine să-mi cereți sfatul. Deși, efectiv nu înțeleg de ce credeţi 
că v-aș putea ajuta. 

— O, cred că foarte puţine lucruri nu vă stau în putinţă. Și, 
parţial, aveţi dreptate. Poate împărţim potul. 

Președintelui rus îi dispăru zâmbetul de pe figură. Când vorbi 
din nou, vocea îi era dură, tăioasă. 

— Atunci daţi-mi voie să mă exprim mai limpede. 

Pentru Maxim Ivanov, singurul lucru mai important decât să 
aibă dreptate era să nu se înșele. Și, fără îndoială, să nu i se 
spună că se înșală. Și, fără îndoială, să nu-i spună că se înșală o 
persoană pe care o vedea drept o femeie de vârstă mijlocie, 
dezordonată, prost îmbrăcată. O începătoare într-un joc pe care 
el îl stăpânea. 

Fiecare întâlnire cu un alt stat era un război, iar el avea să-l 
câștige. Nu se putea termina niciodată prin remiză. 

— Da? 

Ellen își lăsă capul pe-o parte, ca și cum el ar fi amuzat-o. 

— Aţi descoperit că oamenii de știință uciși în exploziile 
acelea nu erau cei pe care-i angajase Bashir Shah să lucreze la 
bombele nucleare pe care le vinde clienţilor săi. Vă aflaţi aici în 
speranţa că vă pot ajuta să găsiţi bombele acelea înainte să 
explodeze la rândul lor. 

— Cât de multe știți despre subiectul acesta, domnule 
președinte! Și, din nou, parțial aveţi dreptate. Am venit aici din 
pricina unei bombe, dar nu una nucleară. Cu acelea ne 
descurcăm fără probleme. Am venit aici dintr-un gest de 
curtoazie. Ca să vă ajut să dezamorsaţi ceva ce stă să 
explodeze mai aproape de casă. 

El se aplecă în faţă. 

— Aici? În Kremlin? 

Se uită împrejur. 

— E un fel de-a spune. După cum știți, fiul meu lucrează la 
Reuters. Mi-a trimis un articol pe care urmează să-l predea spre 
publicare și m-am gândit, ca semn de respect, să vi-l arăt mai 
întâi dumneavoastră. Personal. 


VP - 391 


— Mie? De ce? 

— Păi, are legătură cu tine, Maxim. 

Ivanov se rezemă de spătarul fotoliului și zâmbi. 

— Doar nu urmărești din nou povestea despre mine și mafia 
rusească, nu? Nu există nicio legătură și, dacă ar exista, i-aș 
pune capăt. Nu voi permite nimănui să submineze Federaţia 
Rusă sau să facă rău cetăţenilor ei. 

— O iniţiativă nobilă. Sunt sigură că oamenii din Cecenia o să 
fie bucuroși să audă asta. Dar nu. Nu e vorba despre mafie. 

Betsy stătea nemișcată, cu o expresie liniștită pe chip, deși 
toate lucrurile acelea erau noi pentru ea. În drum spre Rusia, în 
avion, Ellen lucrase la computer, dar nu comunicase cu Gil. Și- 
atunci, ce făcuse? 

La fel ca Ivanov, Betsy era curioasă să vadă unde voia Ellen 
să ajungă. Cu toate că, judecând după figura lui, după corpul 
tensionat ca un arc, era posibil ca el să fie ceva mai interesat. 

— Atunci...? întrebă Ivanov. 

— Atunci... 

Ellen îi făcu semn din cap lui Steve, care îi aduse telefonul. 
După câteva atingeri, îl întoarse. 

Betsy nu putea vedea ecranul, însă 
care brusc se înroși. Apoi se învineţi. 

Işi miji ochii cenușii, iar gura i se preschimbă într-o fantă abia 
perceptibilă. Începu să emane o furie cum Betsy nu mai simţise 
vreodată. Parcă ar fi lovit-o în faţă o cărămidă. lar Betsy își dădu 
seama că brusc i se făcuse frică. 

Erau în adâncul Rusiei. În adâncul Kremlinului. Agenţii de pază 
ai lui Ellen fuseseră dezarmaţi. Cam cât de greu ar fi fost să-i 
facă să dispară? Să răspândească vestea cum că luaseră un 
zbor intern, care se prăbușise. 

Se uită la Ellen, care avea pe chip o expresie indescifrabilă, 
însă o mică pulsaţie din dreptul tâmplei o dădea de gol. Și ei, 
secretarul de stat al Americii, îi era frică. 

Dar nu voia să dea înapoi. 

— Ce mama dracului e asta?! urlă Ivanov. 

— Ce anume? 

Ellen nu mai vorbea pe un ton ușor amuzat. Acum în glas i se 
strecurase o răceală, o duritate, pe care Betsy o auzise numai 
rareori. 


Ap 


i văzu faţa lui Ivanov, 


VP - 392 


— Nu e prima dată când vezi astfel de poze, nu, Maxim? Le-ai 
mai folosit și tu. lar dacă dai în dreapta, o să vezi o înregistrare. 
Dar în locul tău n-aș face-o. E destul de urâtă. Nu-i nici pe 
departe la fel de bună ca acelea în care ești cu pieptul dezgolit, 
călare pe cal, cu toate că Gil îmi spune că același cal apare într- 
o altă înregistrare. 

Acum Betsy era cu adevărat curioasă. 

Ivanov îi arunca priviri ucigătoare lui Ellen, nereușind să 
scoată vreun cuvânt. Sau, mai degrabă, toate cuvintele i se 
acumulau în gât, ca și cum s-ar fi lovit de un baraj. 

Ellen începu să retragă telefonul, dar mâna lui Ivanov ţâșni în 
față și, după ce-l apucă, îl aruncă de perete. 

— Ei, hai, Maxim, nu-i nevoie să-ţi ieși din fire. N-o să ajungi 
nicăieri. 

— Jigodie proastă ce ești! Jigodie proastă! 

— Jigodie - poate, dar manevra chiar ţi se pare atât de 
proastă? De la tine am învăţat-o. Câţi oameni nu ai șantajat, pe 
câţi nu i-ai ruinat cu imagini modificate încât să pară surprinși în 
timpul unor acte de pedofilie? După ce te calmezi, putem vorbi 
ca niște adulți. 

Betsy observă, cu un sentiment de ușurare, că Steve și ceilalți 
agenţi de pază se apropiaseră mult de ele. Steve culesese 
telefonul și i-l înapoie lui Ellen, care îl verifică. 

Încă funcţiona. 

— Să știi, începu ea ţinându-l în echilibru pe genunchi, parcă 
făcându-i în ciudă lui Ivanov, că ești norocos. Dacă ai fi stricat 
telefonul și n-aș fi putut să iau legătura cu fiul meu, articolul ar fi 
fost publicat. In situaţia de faţă, ai cinci minute să dezamorsezi 
bomba asta. 

Făcu semn cu capul spre telefon. 

— Inainte să iasă în lume și să explodeze. 

— Nu ai face una ca asta. 

— Și de ce, mă rog? 

— Ar distruge orice speranţă de pace între ţările noastre. 

— Ei nu zău? Te referi cumva la pacea care vine la pachet nu 
cu una, nu cu două, ci cu trei bombe nucleare? 

El dădu să vorbească, însă Ellen ridică mâna, oprindu-l. 

— Destul. Pierdem timp pe care niciunul dintre noi nu-l are. 

Se aplecă spre el. 


VP - 393 


— Nu doar conduci mafia rusească, ci ai creat-o. Tu ești 
părintele hidoșeniei ăsteia care ascultă de tine. Mafia rusească 
are acces la uraniu rusesc. Cum? Prin tine. Mai precis, la uraniu- 
235, extras în Uralii Orientali. Fisionabil. Urme de radiaţii de 
izotop 235 au fost descoperite azi-noapte în fabrica din Pakistan 
unde trupele americane au făcut o razie. Uraniul a fost vândut 
de mafie lui Bashir Shah, care a angajat specialiști în fizică 
nucleară care să le transforme în bombe murdare. Apoi le-a 
vândut Al-Qaeda. Care le-a plantat în mai multe orașe 
americane. Toate astea sub egida ta. Am nevoie să știu unde e 
Shah și am nevoie să știu exact unde sunt bombele alea. 

— Fabulezi. 

Ea ridică telefonul și compuse un mesaj. Apoi degetul îi 
rămase în aer deasupra butonului de trimitere. Era imposibil să 
nu-i vezi hotărârea, și nici dezgustul pe care-l simţea privindu-l 
pe președintele rus. 

— Dă-i drumul, zise el. Nimeni n-o să creadă povestea. 

— Au crezut-o când tu ai fabricat același fel de poze împotriva 
adversarilor tăi. E mișcarea ta preferată, nu-i așa? Bomba cu 
neutroni din domeniul asasinatelor politice. O acuzaţie de 
pedofilie, venită la pachet cu poze cu tot. Cu așa ceva mergi la 
sigur. 

— Sunt prea respectat, spuse Ivanov, cu toate că își lipise 
genunchii. Nimeni n-o să creadă povestea. Nimeni n-ar îndrăzni. 

— A, iată că ai pus punctul pe i. Frică. Tu conduci prin frică. 
Dar ceea ce creezi nu e loialitate, ci inamici care așteaptă 
momentul potrivit. lar ăsta... - ridică telefonul -... e fitilul care 
va porni revoluţia. Pedofilie, Maxim. Crede-mă, sunt imagini 
foarte greu de uitat. Dar probabil că ai dreptate. Hai să vedem. 

Inainte ca Ivanov să poată spune ceva, Ellen apăsă pe 
trimitere. 

— Stai! strigă el. 

— Prea târziu. A plecat. Gil o să primească mesajul, iar în 
treizeci de secunde o să publice articolul. Într-un minut o să facă 
înconjurul lumii prin rețeaua Reuters. În trei minute o să fie 
preluat de alte agenţii. Câteva secunde mai târziu o să fie pe 
rețelele de socializare, iar tu o să fii în trend. În patru minute, 
cariera ta, viaţa ta așa cum o știi, se vor termina. Chiar și cei 
care spun că nu cred articolul o să-și ascundă copiii și o să-și 
încuie animalele de companie când o să te zărească venind. 


VP - 394 


Îi aruncă o priviră încărcată de o ură pe care nu se chinuia s-o 
ascundă. 

— O să vă dau în judecată. g 

— Absolut. Și eu aş face același lucru. Insă, din păcate, o să 
fie prea târziu. Dar există mereu posibilitatea, domnule 
președinte, ca în următoarele câteva secunde să-l pot opri pe 
Gil. 

— Nu știu unde sunt bombele. 

Ellen se ridică în picioare. Betsy se ridică odată cu ea, 
încleștând pumnii ca să nu mai tremure. Până să se îmbarce în 
Air Force Three, se aflau la mila omului aceluia. lar în Rusia lui 
Ivanov, mila era un bun rar. 

— Asta-i adevărul! strigă el. Oprește articolul! 

— De ce? Nu mi-ai dat nimic. Pe lângă asta, chiar nu-mi placi. 
Mă bucur să te văd cum cazi. 

Ellen se îndreptă spre ușă. 

— O să avem mult mai multe șanse să rămână pace când tu o 
să ai grijă de trandafiri în dacha ta. 

— Știu unde e Shah. 

Ellen se opri. Rămase nemișcată. Apoi se întoarse. 

— Spune-mi. Acum. 

Ivanov dădu din colţ în colț, apoi într-un târziu spuse: 

— Islamabad. Era chiar sub nasul tău. 

— Din nou, te înșeli. A fost acolo, dar nu mai e. A plecat 
lăsând în urmă cadavrul ministrului apărării, conectat la o 
bombă. Ştiai asta? Cred că ţi-a luat mult timp să-l recrutezi pe 
generalul Lakhani pentru serviciile tale, iar acum trebuie s-o iei 
de la capăt, deși cred că vei descoperi că prim-ministrul Awan e 
mai puţin orb decât era odată. Și asta numai datorită lui Shah. 
Nu-i un aliat prea stabil, nu-i așa? 

Ellen îi aruncă o privire urâtă. 

— Unde e? 

Ridică tonul. 

— Spune-mi! 

— În Statele Unite. 

— Unde? 

— Florida. 

— Unde? 

— Palm Beach. 


VP - 395 


— Minţi! Îi ţinem vila sub supraveghere. N-a sosit nimeni 
acolo. 

— Nu acolo, spuse Ivanov. 

Acum zâmbea. 

— Tic-tac, domnule președinte. Unde anume în Palm Beach? 

Cu toate că, până să ajungă în punctul acela, Ellen și Betsy își 
dăduseră deja seama de răspuns. Totuși, îl resimţiră ca pe un 
șoc auzindu-l de pe buzele subţiri ale președintelui rus. 


VP - 396 


Capitolul 41 


— Refuz să cred una ca asta, spuse președintele Williams. Nu 
avem nicio dovadă în afară de cuvântul unui tiran. Eric Dunn e 
un tâmpit arogant, un idiot util pentru extrema dreaptă, nu mai 
zic pentru Ivanov și Shah, însă n-ar proteja niciodată cu bună 
știință un terorist. Ivanov minte, te duce de nas. 

Ellen oftă exasperată și se uită la Betsy. Erau în Air Force 
Three, în drum spre casă. 

— Nu greșește, spuse Betsy. Ai văzut cum se uita Ivanov la 
tine, îi venea să te jupoaie de vie. N-avem nicio garanţie că 
spune adevărul, chiar dacă l-ai șantajat cu pozele alea. Mai ales 
pentru că l-ai șantajat. In clipa asta ar face orice ca să te 
distrugă. 

Ellen acoperise telefonul cu mâna, însă tot auzi vocea 
președintelui Statelor Unite, în surdină, cu o tentă metalică, ca 
și cum ar fi fost prinsă în micul aparat: 

— Șantaj? Ce poze? 

Ridică mâna de pe telefon și îi explică. 

— Doamne Sfinte! Tu ai făcut asta? Copilul...? 

— Băieţelul a fost generat pe computer. Nu există, spuse 
Ellen. 

— Slavă Domnului pentru asta. Dar ai falsificat niște fotografii 
și apoi ai șantajat un șef de stat? întrebă Williams pe un ton 
autoritar. 

— E șeful unei organizaţii criminale care a plantat bombe 
nucleare pe pământ american. Da, am făcut toate astea, și la 
nevoie aș face și mai multe. Ce vă așteptați să fac? Să-l torturez 
cu prosopul cu apă? Uitaţi ce e, poate că aveţi dreptate, poate 
că ne-a minţit în privinţa lui Shah, poate că nu e acasă la Dunn. 
Există o singură cale să aflăm. 

— O să bănuiesc că nu propui să sunăm la sonerie. 

— Nu. Propun să trimitem o echipă de comando care să intre 
în casa unui fost președinte și să-i răpească un musafir. 

— O, Doamne, oftă Williams. Ascultă-mă, Ellen. Ivanov e 
deștept. Dacă toată povestea asta e o lovitură de stat, e posibil 
să-i jucăm jocul exact cum vrea el. Chiar dacă l-am găsi pe Shah 


VP - 397 


și bombele și am reuși să le dezarmăm, am fi daţi jos nu numai 
pentru că am încălcat legea, ci și pentru că am atacat un 
adversar politic. Pentru că l-am atacat efectiv, cu arme 
adevărate. Dumnezeule mare, dacă autorizez un atac împotriva 
casei lui, Eric Dunn ar putea fi rănit. Și-atunci ce iese? 

Rămaseră în tăcere câteva clipe, apoi președintele Williams 
întrebă: 

— Crezi că Dunn e agent rus? 

Ellen trase aer adânc în piept. 

— Poate că nu în mod intenţionat, ci fără să-și dea seama. Nu 
că ar conta. Până la urmă, tot acolo ajungem. Dacă Dunn vine 
iar la putere, o să fie un pion. Statele Unite ar putea la fel de 
bine să devină stat-satelit rusesc. La butoane o să fie Maxim 
Ivanov. Apoi o să-și instaleze omul lui ca prim-ministru al 
Pakistanului și o să se asigure că următorul ayatollah al Iranului 
e loial Rusiei. Ivanov chiar o să devină hiperputerea despre care 
susține mereu că ar fi. 

— Rahat, oftă Betsy. 

— Chiar că rahat, zise Williams. Cred că singura noastră 
speranţă e să-l întrebăm pe Dunn dacă Shah e acolo și, dacă da, 
să-l rugăm să ni-l predea de bunăvoie. Dacă o face, e excelent. 
Dacă nu, atunci măcar avem dovada că am încercat. 

— lertaţi-mă, domnule președinte, dar aţi înnebunit? Aţi uitat 
cu cine avem de-a face? Poate că tactica asta ar funcţiona cu un 
alt fost președinte, însă niciun alt fost președinte nu l-ar pofti în 
casă pe Bashir Shah. Nu putem risca. Dacă-l luăm pe Dunn cu 
frumosul, îl avertizăm pe Shah. Singura noastră speranţă e 
elementul-surpriză. 

— Azi-noapte, în Bajaur, n-a funcţionat. 

— Nu. 

Nu era doar tragic, ci de-a dreptul îngrijorător - cel puţin 
îngrijorător. Insurgenţii păreau să fi știut că rangerii erau pe 
drum. 

Casa Albă, spusese Farhad. HLI, scrisese Pete Hamilton, 
aproape fără îndoială știind ce o să i se întâmple. 

Amândoi muriseră încercând să comunice unul și același 
lucru. Trădător. 

Persoana care îl avertizase pe Shah în privinţa raziei, care-i 
avertizase pe talibani. Care-i omorâse pe rangeri. 


VP - 398 


Aceeași persoană avea și informaţiile despre bombe. Probabil 
chiar plantase una dintre ele în Casa Albă. Trebuiau să afle cine 
era. Și, ca să facă asta, Ellen trebuia să riște. 

— E ceva ce nu v-am spus, domnule președinte. 

— O, Doamne, nu-mi spune că l-aţi răpit pe Ivanov! 

— Nu, cu toate că... 

— Ce e? 

— Inainte să fie ucis, Pete Hamilton i-a trimis lui Betsy un 
mesaj. Trei litere. HLI. 

Aşteptă. Nu primi drept răspuns decât tăcere. 

— De fapt, chestia asta îmi sună vag familiar, spuse Williams. 
HLI. Nu-mi dau seama de unde. Ce Înseamnă? 

— Informator de înalt nivel. 

— Aaa, râse el. Așa e. Era o glumă care circula pe la Congres 
acum câţiva ani. Nu știu ce jurnalist punea tot felul de întrebări. 
Totul făcea parte dintr-o vastă conspirație a Dreptei. 

Făcea chestiunea să pară de-a dreptul caraghioasă. 

— Da, să mori de râs, nu alta. 

Se lăsă din nou tăcerea. 

— Bănuiesc că acum nu mai e atât de amuzant, recunosc el. 

— Ei nu zău? Pete Hamilton a murit pentru că a aflat despre 
ea. Ultimul lucru pe care l-a făcut a fost să trimită mesajul acela. 
Și, ca să știți, nu cred că e o conspirație a Dreptei. Cred că 
merge mult dincolo de asta. 

— Deci crezi că există un HLI? 

— Da. 

— Atunci de ce nu mi-ai spus mai devreme? să răsti el. 

— Nu puteam risca, nu mai trebuia să afle nimeni despre 
asta. Nimeni din apropierea dumneavoastră. 

— Te referi la şefa mea de cabinet. 

— Da. Barb Stenhauser are autorizație de cel mai înalt nivel. 
Și mai e și asistenta ei, despre care am descoperit că era tânăra 
care a stat cu Hamilton în bar. Și care acum a dispărut. Trebuie 
să recunoașteţi că e cam ciudat. 

— Ce trebuie să recunosc este că oricine are inteligenţa și 
rabdarea să pună la cale așa ceva cu siguranţă și-a pregătit și 
niște tapi ispășitori. Nu crezi? 

Ellen rămase în tăcere. 

— Și nu crezi că șefa mea de cabinet ar fi o ţintă cam 
evidentă? Poate chiar prea evidentă? 


VP - 399 


— S-ar putea să aveţi dreptate. Singura cale de a afla e să 
găsim site-ul HLI, spuse Ellen. Să-i aflăm numele. lar asta 
înseamnă că trebuie să-l găsim pe Alex Huang. 

— Pe cine? 

— Corespondentul care punea întrebări. 

— De unde știi cum îl cheamă? 

— Pentru că a fost corespondentul meu. Și-a dat demisia 
înainte să termine articolul. Pe atunci mi-a spus că HLI nu ducea 
nicăieri. Că probabil era fantezia conspiraţioniștilor. Așa, puteau 
să inventeze orice și apoi să-l pună pe seama misteriosului 
informator. 

— Da, asta cam așa e. 

— Nu m-am gândit niciodată prea mult la subiect până la 
moartea lui Pete Hamilton, care a fost ucis după ce ne-a trimis 
informaţia aceea. lar informatorul iranian a spus Casa Albă chiar 
înainte să moară. Nu putem ignora varianta asta. 

— Unde e? întrebă Williams. Jurnalistul. 

— L-a găsit Betsy. Și-a schimbat numele și se ascunde într-un 
sat din Quebec. Un loc numit Three Pines. Dar refuză să 
vorbească. Vreau să încerc să trimit acolo pe cineva care-l poate 
convinge. Pe cineva în care are încredere. Dacă l-am găsit noi, 
nici Shah nu are cum să fie prea departe. 

— Și dacă nu ne spune ce știe despre HLI? întrebă Williams. 
Ce facem, îl răpim? De ce nu? La o adică, hai să mai invadăm 
încă un teritoriu suveran, încă un aliat. Canada sigur n-o să aibă 
nimic împotrivă! 

Președintele simţi cum se ambalează și se domoli. Trebuia să- 
și păstreze mintea limpede dacă voia să iasă cu viaţă din ziua 
aceea, să descopere bombele și să le dezamorseze. 

— Uite ce e, spuse el. Shah e ţinta noastră principală, 
prioritatea noastră. Dacă îl prindem pe el, restul merge ca uns. 
Dar ca să dăm de el trebuie să autorizez un black op. In plină zi. 
Împotriva oamenilor noștri. Împotriva unui fost președinte. Ca să 
fie limpede - așa ceva e ilegal. 

— Da, mă rog, probabil că ilegal e și să plantezi bombe 
nucleare, comentă Betsy. 

— Doug, șansele ca tu sau eu să supravieţuim zilei ăsteia în 
mod fizic, darămite politic, sunt destul de mici, spuse Ellen. O 
pedeapsă cu închisoarea ar trebui să fie ultima noastră grijă. 
Dacă Shah știe unde sunt bombele, iar noi avem la dispoziţie... 


VP - 400 


Se uită la un ceas - culmea ironiei, unul atomic, aflat pe biroul 
ei din Air Force Three. 

— ...zece ore să le găsim și să le dezamorsăm, atunci eu 
votez să încălcăm orice lege cu putinţă și s-o facem. Și fie ca 
zarurile să cadă cum o fi. 

— Zarurile alea o să ne zdrobească, Ellen. 

Părea nu doar extenuat, ci stors. Și resemnat. 

— O să-i dau drumul. Ar face bine să meargă. Shah ar face 
bine să fie acolo. 


Air Force Three tocmai se apropia de Baza Aeriană Andrews în 
vreme ce Eric Dunn se apropia de prima cupă a traseului. Și în 
timp ce trupele de comando se apropiau de vilă. 

Partida de golf a președintelui Dunn fusese reprogramată mai 
devreme, explică secretarul clubului pentru asistenta iritată a lui 
Dunn, din pricina unei erori neașteptate din partea 
calculatorului. 

Soldaţii din trupele speciale îl văzură cum părăsește incinta 
vilei, apoi își ocupară poziţiile. 

Îi puteau zări pe agenţii de la pază. Nişte contractori privaţi, 
înarmaţi cu mitraliere de asalt și atât de multe banduliere de 
cartușe încât nu doar că zornăiau în timp ce patrulau, ci abia se 
puteau mișca. 

De cealaltă parte, soldaţii din Delta Force se bazau pe viteză 
și pe discreţie. Aveau în dotare cuțite, pistoale, funii și scoci. 
Atâta tot. 

Orice comando adevărat știa că oamenii sunt mai importanți 
decât echipamentul. Succesul unei misiuni depindea mai mult 
de pregătirea și caracterul soldaţilor decât de armele lor. 

Membrii miliției de extremă dreaptă, în schimb, puneau mai 
mult preţ pe un pistol-mitralieră UZI decât pe stabilitatea lor 
mintală. 

Agenţii serviciului secret care în mod normal apărau un fost 
președinte fuseseră îndepărtați de firma de securitate privată 
pe care o contractase Dunn. In dimineaţa aceea, după o 
sugestie discretă venită de la sediu, agenţii serviciului secret se 
retrăseseră și mai mult în fundal. 

Comandantul echipei speciale trebui să-i urmărească numai 
câteva minute pe contractorii privaţi ca să-și dea seama de 
rutina lor. 


VP - 401 


La semnalul lui, soldații escaladară în grabă zidul, aterizând 
ca niște feline pe partea cealaltă și pornind apoi în sprint spre 
vilă. Scanaseră clădirea și descoperiseră în care încăperi se 
aflau persoane și, cu toate că puteau bănui cu destul de multă 
precizie care dintre ocupanţi era Shah, nu puteau fi siguri. 

Primiseră ordin să nu lase în urmă victime. Să nu rănească pe 
nimeni. Să pună mâna pe individ și să dispară. 

Era o sarcină aproape imposibilă, dar soldaţii din trupele de 
comando aveau parte numai de astfel de misiuni. 

Un grup se ocupă de etaj, un al doilea de parter și un al 
treilea de subsol, în vreme ce alte două grupuri se strecurară în 
grădina din spate, unde un bărbat stătea așezat pe gazon. 

— Nu-i el, raportă unul dintre soldaţi și se retrase înainte să 
fie văzut. 

Apoi se îndreptă spre a doua ţintă. 

— Nu-i el. 

— Nu-i el. 

— Nu-i el. 

Raportară pe rând, în timp ce la Casa Albă și în Air Force 
Three Williams, Ellen și Betsy priveau imaginile de pe bodycam- 
urile soldaţilor, abia respirând. Dacă Shah nu era acolo... 

— Nu-i el, raportă și ultimul. 

— Nu-i aici, spuse adjunctul comandantului. 

Preţ de o clipă se lăsă tăcerea, după care comandantul spuse: 

— Mai sunt oameni la bucătărie. 

— Sunt din personal, spuse altul. Un bucătar, cineva care 
spală vase și un ospătar. Confirmat. 

— În imaginile de pe scanner mai apare o persoană. Trebuie 
să fi intrat în camera frigorifică. 

Avea pereţii căptușiți cu metal, persoanele dinăuntru nu 
apăreau în imagini. 

— Mai verificaţi o dată. 

Doi agenţi alergară în liniște înapoi pe scările care duceau la 
subsol, ascunzându-se într-o cameră lăturalnică și evitând la 
mustață întâlnirea cu o aghiotantă care se întorcea la etaj cu 
micul-dejun. 

Când se apropiară de bucătărie începură să simtă mirosul 
inconfundabil de coriandru și pâine prăjită în ulei. Și un glas care 
vorbea engleză cu un ușor accent străin. 


VP - 402 


— Asta se cheamă paratha, spunea bărbatul de lângă aragaz 
verificând un triunghi de pâine așezat într-o tigaie de fontă. 
Când e aproape gata, adăugăm amestecul cu ou. 

Agenţii Delta Force se năpustiră în bucătărie. Bucătarul 
tocmai începuse să înregistreze prezenţa intrușilor iar bărbatul 
tocmai începuse să se întoarcă spre ei când pe gură i se lipi o 
bandă de scoci iar pe cap i se trase un sac. 

— L-am prins. 

Unul dintre soldaţi îl luă pe bărbat pe umăr. Apoi o rupseră la 
fugă înapoi. Se făcură nevăzuţi în câteva secunde, dispărând 
înainte ca bucătarul sau individul care spăla vasele să poată 
reacţiona. 

Goniră în sus pe scări, în timp ce individul dădea din picioare 
și se zbătea și gemea. Soldaţii se ghidau după instrumente care 
le arătau unde anume în clădire se aflau alte persoane. 

Se pitiră într-o cameră, așteptând ca membrii personalului și 
agenţii de pază care reacţionaseră la ţipetele de la subsol să 
treacă pe lângă ușă și să se îndrepte spre bucătărie. 

Soldaţii din Delta Force intraseră și ieșiseră în câteva minute. 

Douăsprezece minute mai târziu, un elicopter civil decolă de 
pe un teren privat și porni spre nord. 


Air Force Three aterizase, dar Ellen și Betsy rămaseră la bord 
ca să urmărească operaţiunea. 

— Te rog, Doamne, zise Ellen când elicopterul decolă, dă 
Doamne să fie Shah și nu vreun biet bucătar! 

— Scoateţi-i gluga, ordonă preşedintele Williams, iar 
comandantul făcu întocmai. 

Chipul care se uita la ei era cel al ospătarului de la cina din 
Islamabad. 

Chipul care se uita la ei era cel al unui specialist în fizică 
nucleară notoriu. 

Chipul care se uita la ei era cel al celui mai periculos traficant 
de arme din lume. 

Dr. Bashir Shah. 

— L-am prins, oftă Ellen. L-am prins pe Azhi Dahaka. 

La celălalt capăt al conexiunii îl auzi pe Doug Williams râzând 
ușurat, dar cu o ușoară notă de isterie. Apoi râsetele se opriră. 

— Azhi cine? Nu e Shah? 


VP - 403 


— Scuze. Ba da, ba da. E Shah. Felicitări, domnule președinte, 
ați reușit! 

— Noi am reușit. Ei au reușit. 

Williams i se adresă comandantului Delta Force prin cască: 

— Felicitări! Într-o zi sper să vă pot spune cât de importantă e 
misiunea asta. 

— Cu plăcere, domnule președinte! 

Când auzi asta, Shah făcu ochii mari. Gura îi era încă lipită cu 
scoci, dar ochii lui spuneau totul. Era sigur unde-l duceau. 

Și ce-l aștepta acolo, în afară de președintele american. 


Doug Williams își lăsă capul în jos și-și puse mâinile pe faţă, 
simțind firele de barbă nerase. 

Înainte să intre în baia personală ca să facă duș și să se 
bărbierească, intră pe internet și căută „Azhi Dahaka”. Nimeri 
scrierea corectă după câteva încercări, dar îl găsi. 

Un dragon cu trei capete, aducător de distrugere și teroare, 
născut din minciuni și zămislit ca să împrăștie nimicire în lume. 
Un șarpe tiran a cărui apariţie însemna dezlănţuirea haosului. 

Da. Bashir Shah era toate acele lucruri. 

Însă, după ce se clăti cu apă pe faţă și se privi în oglindă, 
Doug Williams se întrebă ale cui erau celelalte două capete. 

Ivanov, da. Dar cine era celălalt? Cine era HLI? 

Numai după ce intră în duș, când apa fierbinte îi curgea de pe 
cap și de pe faţă pe restul corpului, numai după ce se simţi 
aproape din nou om, numai atunci își aminti. 

Îi reveni în minte ce-i spusese Ellen despre jurnalistul acela. 
Cel care, asemenea multor altora înaintea lui, fugise în Canada 
sperând să găsească acolo un refugiu. li spusese numele unui 
sat din Quebec. Era a doua oară într-un interval scurt când 
adusese cineva în discuţie localitatea aceea. 

În timp ce se ștergea cu prosopul, își aminti. Momentele 
acelea cumplite când aștepta să fie incinerat. 

Generalul îi povestise ceva despre câinele lui. Pine. 

Trei pini. Three Pines. 

leși val-vârtej din baie, înfășurat numai într-un prosop de la 
brâu în jos, și îl sună pe Șeful Statului Major Interarme, ascultă 
ce avea el de zis, după care îl sună pe secretarul de stat, care 
era în drum spre casă, unde voia să facă un duș rapid și să se 
schimbe înainte să vină la Casa Albă. 


VP - 404 


— Ai trimis pe cineva la Quebec să stea de vorbă cu 
jurnalistul? întrebă el. 

— Încă nu. Încercăm să găsim pe cineva în care să aibă 
încredere. 

— Nu-ţi bate capul, cred că avem pe cineva. 

Se făcuse ora nouă dimineaţa. Dacă aveau dreptate, bombele 
nucleare urmau să explodeze la ora patru după-amiază. 

Şapte ore. Aveau șapte ore. 

Însă îl aveau și pe Shah. lar acum, poate, aveau o pistă către 
al treilea cap lui Azhi Dahaka. 

— Ce mai face Pine? 

— Excelent. Însă are urechile cam mari, zise generalul la 
telefon. 

— Serios? 

Armand Gamache se uită în jos la Henri, ciobănescul lui 
german, care s-ar fi împiedicat în propriile urechi dacă i-ar fi 
atârnat. Fapt este că stăteau drept în sus. Ca atare, câinele 
avea mereu o expresie uluită. 

— Am auzit tot soiul de lucruri tulburi de la D.C. E totul în 
ordine? 

— Păi, de fapt, de asta te și sun. Știi un tip pe nume Alex 
Huang? 

— Sigur. Nu personal, dar îi citeam rapoartele de la Casa Albă. 
Parcă a ieșit la pensie. 

— Da, și-a dat demisia. Acum locuiește în Three Pines. 

— Nu cred. Aici nu-i nimeni cu numele ăsta. 

— Nu, dar există un Al Chen. Un american. S-a mutat acolo 
acum doi, trei ani? 

— Acum doi ani, da. 

Tonul lui Gamache devenise bănuitor. 

— Vrei să-mi spui că el e Huang? De ce și-ar schimba numele? 

— De asta te sun. Am nevoie să faci ceva. 


Ellen intră în duș. În sfârșit. 

Închise ochii și lăsă apa caldă s-o biciuiască pe faţă și să-i 
curgă pe trupul ostenit. Se simţea ca și cum ar fi fost bătută, cu 
toate că nu avea nicio rană. Cel puţin, niciuna vizibila. Dar știa 
că n-avea să-și revină niciodată de pe urma șocului, a durerii, a 
terorii din ultimele câteva zile. 


VP - 405 


Rănile erau interne. Eterne. 

N-avea timp să se gândească la asta. Mai avea de alergat o 
porțiune. Sprintul final. 

Se oprise la ea acasă împreună cu Betsy ca să facă un duș 
rapid și să se schimbe în haine curate, proaspete. Un fel de 
oprire la standuri. Pentru ea. Dar pentru Betsy? 

După ce ieși din duș, Ellen simţi aromă de cafea proaspătă și 
de bacon afumat cu lemn de arțar. 

— Faci micul-dejun? întrebă ea când intră în bucătăria 
luminoasă și veselă. Lumea întreagă efectiv stă să explodeze și 
tu prăjești bacon? 

— Și am pus la încălzit melcii cu scorțișoară care-ţi plac. 

Da, acum simţea și aroma aceea. 

— Tu încerci să mă torturezi? Nu pot să stau. Trebuie să ajung 
la Casa Albă. 

— Le-am pregătit ca să le luăm la pachet. Putem să mâncăm 
și să bem în mașină. 

— Betsy... 

Consiliera ei se opri, ţinând încă spatula în mână, și se uita la 
ea. 

— Nu, să nu spui așa ceva. 

— „tu nu vii cu mine. 

— Ba pe dracu’ că nu vin. Suntem cele mai bune prietene încă 
din grădiniţă. Mi-ai salvat viaţa de mai multe ori, m-ai susținut 
emoţional, financiar... După ce murit Patrick... 

Trase aer în piept, ca un suspin, făcând echilibristică la 
marginea rănii aceleia fără fund. 

— Ești prietena mea cea mai bună. Nu o să fiu lăsată în urmă. 

— Am nevoie de tine aici. Pentru Katherine. Pentru Gil. Pentru 
câini. 

— N-ai niciun câine. 

— Nu, dar o să-ţi cumperi, nu-i așa? Dacă... 

Pe Betsy începură s-o usture ochii și respiraţia îi deveni 
sacadată. 

— Nu. Poţi. Să. Mă. Lași. Aici. 

— Am nevoie de tine... zise Ellen. 

Te rog, se imploră în sinea ei. Spune și ultimele cuvinte. „Cu 
mine”. Cu mine. Am nevoie de tine cu mine. 


VP - 406 


— „aici. Promite-mi că o să faci cum spun eu. Te rog. O dată 
în viața ta. O să te sun cu video-call. Dar dacă nu ești aici, îţi jur 
pe tot ce am mai sfânt că închid. 

— O să fiu aici. 

— O să las un număr lână telefonul din hol. Folosește-l dacă e 
nevoie. 

Betsy aprobă dând din cap. 

Ellen o înșfacă și o îmbrăţișă tare. 

— Trecutul, prezentul și viitorul intră într-un bar... 

Betsy o tinu strâns pe prietena ei și încercă să vorbească, dar 
pe gură nu-i ieși niciun sunet. Ellen se dădu înapoi, o pupă pe 
Betsy pe obraz, se întoarse și plecă. 

Mergând repede spre ușă și spre mașina care o aștepta, trecu 
pe lângă fotografiile înrămate cu copiii ei, de la zile de naștere, 
Zile ale Recunoștinței și Crăciunuri. De la nunta ei cu Quinn. 

Cu ea și Betsy copii. Betsy murdară și plină de muci, Ellen ca 
scoasă din cutie. Două jumătăţi ale unui întreg splendid. 

Ellen Adams ieși din casă și se urcă în SUV-ul care o aștepta 
ca s-o ducă la Casa Albă, unde o așteptau președintele și o 
bombă nucleară. 

— A fost un moment tensionat, șopti Betsy privind cum 
mașina se îndepărta. 

Apoi se lăsă încet, foarte încet, în genunchi. Parfumul lui Ellen 
încă plutea în aer, ușor, subtil, peste tot în jurul ei, parcă vrând 
s-o ocrotească. Aromatics Elixir. A 

Se aplecă în față, făcându-se cât de mică putea. Inchise ochii, 
începu să se legene. 

Betsy Jameson nu doar că se temea; se afla într-o stare de 
teroare. 


Inspectorul-șef Gamache, șeful Brigăzii Omoruri de la Sûreté 
du Quebec, intră într-o librărie. 

— Tot n-a venit, Armand, spuse Myrna. 

— Ce anume? 

— Exemplarul din Charlotte's Web pe care l-ai comandat 
pentru nepoata ta. Nu pari în apele tale. 

— Nu prea. Al e pe-aici? 

— O ajută pe Ruth să dea zăpada. 

— O dă afară sau înăuntru? întrebă Armand, iar Myrna râse. 

— De data asta, afară. 


VP - 407 


— Merci, zise Armand și ieși pe stradă. 

Merse prin ziua luminoasă, cristalină, de iarnă până la casa 
mică a lui Ruth Zardo, aflată chiar lângă spaţiul verde din sat. 
Văzu fuioare de zăpadă ridicându-se din spatele troienelor înalte 
și sclipirea capătului unei lopeți. 

— Al? 

Bărbatul care aproape că împlinise cincizeci de ani și avea 
fața roșie de la efort și frig se opri și se sprijini în lopată. 

— Armand! Care-i treaba? 

— Putem vorbi? 

Al se uită lung la vecinul lui. După expresia de pe chipul lui 
Gamache, putea să ghicească despre ce era vorba. Fusese 
contactat cu câteva ore înainte de o persoană pe nume Betsy, 
de la Departamentul de Stat. Refuzase să vorbească. Avea o 
viaţă nouă, îi explicase. O viaţă bună. O viaţă pașnică. 

În sfârșit. 

Cu toate că nu era chiar întru totul pașnică. Deasupra ei 
planase o umbră, în fiecare zi și în fiecare noapte. Al Chen știuse 
că într-o bună zi umbra avea să se îndepărteze și că în locul ei 
avea să apară chiar fiinţa care o arunca. 

Chen oftă îndelung. Aerul îi ieși pe gură sub formă de vapori, 
înfipse lopata în nămeţi și zise: 

— Ok. Hai să vorbim. 

Se îndreptară spre bistro. Zăpada bătătorită scrâșnea sub 
pașii lor. Țineau ochii mijiţi ca să se ferească de lumina 
puternică a soarelui care ricoșa din troiene. 

In faţa lor, Gamache vedea bistroul. Chen, în schimb, vedea 
sfârșitul vieții sale liniștite. 

Când intrară își găsiră niște locuri lângă foc și comandară câte 
o café au lait. 

— Merci, spuse Gamache când sosiră băuturile. 

Apoi se întoarse spre Al și îl studie o clipă. li vorbi aproape în 
șoaptă: 

— Știu cine ești și de ce ai venit aici. Ai venit ca să te ascunzi, 
nu-i așa? 

Al nu răspunse, așa că Gamache continuă: 

— Știu de ce stai aici. 

Se uită spre ușa care făcea legătura cu librăria. Se aplecă 
până aproape de Chen și își cobori glasul și mai mult: 


VP - 408 


— Dacă te găsește, o să dezlânţuie tot iadul aici. Nu doar 
asupra ta, ci și asupra Myrnei și asupra oricui mai vrea. 

— Nu știu despre ce vorbești, Armand. Cine e „el”? 

— Persoana de care te ascunzi. Chiar vrei să-i spun numele? 
Uite ce e, noi te-am găsit, la fel de ușor te poate găsi și el. Nu 
știu cât timp mai avem, dar bănuiesc că nu prea mult. 

— Nu pot să mă întorc, Armand. Abia am reușit să ies de- 
acolo. 

Îi tremurau mâinile, iar Armand și-l aminti pe bărbatul care 
sosise acolo cu doi ani înainte. 

Care tresărea de fiecare dată când auzea un zgomot puternic. 
Care nu izbutea să intre într-o cameră unde erau multe 
persoane. Care tremura doar când se uita cineva la el, darămite 
când îi vorbea. Abia reușiseră să-l înduplece să iasă din camera 
de la pensiunea Olivier și Gabri. Myrna, cu glasul ei melodios și 
tortul ei de ciocolată, fusese cea care-l convinsese. 

Bănuind că-i plăceau cărțile, îl invitase în librăria ei într-o 
seară de vară, după ce închisese. La fiecare trei zile după aceea, 
obișnuise să-i deschidă ușa și să-i dea voie să se uite, singur, 
printre titluri. Cumpăra tot felul de cărţi, uneori noi, de multe ori 
la mâna a doua. 

Apoi îl ademenise până pe gazonul din spate, unde obișnuiau 
să bea bere și să privească râul Bella Bella cum curge. In 
momentele acelea stăteau de vorbă. Sau nu. 

Apoi l-a convins să meargă pe gazonul din faţă. De unde 
putea să vadă cum decurge viaţa din sat, lentă dar niciodată 
încremenită. 

Puțin câte puţin, Al Chen ieșise la iveală. 

lar acum era pe deplin membru al comunităţii. Chiar dacă nu 
în totalitate sincer cu ei. 

— Myrna știe cine ești, de fapt? 

— Nu. Știe că am un trecut pe care nu vreau să-l discut, dar 
nu știe cine sunt. 

— N-o să-i spun. Dar trebuie să te întorci. Trebuie să le spui ce 
știi despre site-ul ăla. HLI. 

Al scutură din cap. 

— Nu. Nu pot. 

— Uite ce e, zise Gamache. L-au prins pe Bashir Shah. E în 
drum spre D.C. chiar acum, în arest. Dar trebuie să afle cine e 
informatorul. Înţelegi asta, nu? 


VP - 409 


— L-au prins pe Shah? Pe bune? N-o spui așa, pur și simplu? 

— L-au prins. Dar știi cât de periculos e. Ştii de ce sunt în 
stare el și oamenii lui. Președintele Williams trebuie să afle cine 
e informatorul lui Shah de la Casa Albă. 

Lui Armand nu i se spusese nimic despre bombe. Nici nu 
trebuia. Ştia despre bombele din autobuzele din Europa, 
desigur. Și auzise zvonuri despre alte încărcături explozive. Mai 
puternice. Plantate pe undeva. 

— Dacă nu te poţi întoarce tu, atunci măcar spune-mi mie. 
Cine e informatorul? Cine e? 

În loc să strige, Gamache vorbise pe un ton mai blând. Vasta 
lui experienţă îl învățase că oamenii își ridică automat sistemele 
de apărare atunci când se strigă la ei. Dar că, dacă li se 
vorbește cu blândeţe, era foarte posibil ca, asemenea unui 
animal rănit și speriat, să se apropie de el. 

Al Chen clătină din cap, însă de data asta cu un alt înţeles. Nu 
refuza să vorbească, Gamache vedea asta. Clătina din cap 
pentru că nu era de acord cu el. 

— Nu-i un bărbat. 

— E o femeie? 

— Sunt mai multe persoane. Asta am descoperit. HLI nu eo 
singură persoană. Sau ar putea fi, cineva e clar că orchestrează 
totul, dar am descoperit că HLI e un grup. O organizaţie. 

— Care e obiectivul ei? 

— Să transforme America înapoi în ceea ce consideră ei că ar 
trebui să fie. Din câte mi-am dat seama, HLI e alcătuit din 
oameni puternici care nu sunt mulţumiţi. 

— De ce? 

— De guvern. De direcția în care merge țara. De schimbările 
culturale. De faptul că lucruri pe care ei le percep drept valori 
americane adevărate se erodează și dispar. Nu e vorba despre 
niște conservatori cumsecade cărora le e dor de vremurile de 
odinioară și vor să le aducă din nou. Vorbim despre extremiști 
de extremă dreapta. Fasciști. Adepţi ai supremaţiei rasei albe, 
membri ai milițiilor. Ei consideră că Statele Unite nu mai sunt 
America, deci nu au senzația că nu sunt loiali ţării. Din contră. 
Vor să corecteze cursul navei. 

— Scufundând-o? 

— Curăţând-o. Au sentimentul că e datoria lor patriotică. 

— Persoane din armată? 


VP - 410 


Chen încuviinţă dând din cap. 

— Inalţi în grad. Respectaţi. Și membri ai Congresului. Ai 
Senatului. 

— Mon Dieu, șopti Gamache, aplecându-se spre foc și 
holbându-se în gol în flăcări. 

— Cine sunt? Am nevoie de numele lor. 

— Aș vrea să le știu. Ți-aș spune, dar nu știu. 

— Sunt susținători ai fostului președinte? 

— La suprafaţă, da, însă e mai mult de-atât. Sunt oameni care 
urăsc guvernul. Chiar și pe al lui. 

— Dar unii sunt membri în administraţie, sunt ei înșiși 
politicieni. 

— Dacă vrei să dărâmi un sistem uriaș, n-ai răspândi 
putregaiul de la interior? 

Gamache aprobă dând din cap. 

— HLI e un site de pe dark web, nu-i așa? E locul unde 
oamenii ăștia fac schimb de informații. 

— E dincolo de dark web. 

Gamache ridică sprâncenele. 

— Nu știam că există așa ceva. 

— Web-ul e ca universul. Nu se termină niciodată. Există tot 
soiul de minuni, tot soiul de găuri negre. Acolo am găsit HLI. 

— Am nevoie de adresă. 

— N-o am. 

— Nu te cred. 

Se uitară lung unul la celălalt. Gamache vedea teama și 
mânia din ochii lui Al Chen. lar Chen putea vedea iritarea și 
nerăbdarea din ai lui Gamache. Dar mai vedea și altceva. 

In adâncul acelor ochi exista compasiune. Și înțelegere. Omul 
acela știa ce înseamnă frica. 

Al Chen trase adânci aer în piept, aruncă o privire spre librăria 
unde Myrna sorta volumele pe care tocmai le primise, și făcu 
ceva la care Gamache nu se aștepta. 

Iși desfăcu nasturii de la cămașă. 

Acolo, deasupra inimii, era o cicatrice. 

— l-am spus Myrnei că e citatul preferat al mamei, 
stenografiat după tehnica ei. 

— Și te-a crezut? 

— Nu știu. A acceptat. 

— Ce e, de fapt? 


VP - 411 


— Adresa HLI. 

Gamache își lăsă capul pe-o parte și se uită la țesutul 
cicatrizat, apoi în ochii lui Chen. 

— Nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut. 

— Atunci poţi să te consideri norocos. Cu asta ajungi la gaura 
neagră. Dar n-o să poţi intra. O să ai nevoie de un cod de acces. 

— Și anume? 

Chen clătină din cap. | 

— Nu l-am descoperit. Asta e punctul în care am ajuns înainte 
să-și trimită oamenii pe urmele mele. Și am venit aici. 

Privi afară pe ferestrele cu încadratură de lemn, încrustate cu 
gheață, spre cei trei pini care se înălțau deasupra satului, 
întinzându-se spre ceruri. 

— Avem nevoie de codul de acces, zise Gamache. Ai vreo 
idee cine ar putea să-l aibă? 

— Păi, în mod evident orice membru al HLI. Și probabil Bashir 
Shah. 

— Te superi? 

Gamache ridică telefonul, iar când Chen clătină din cap făcu o 
poză șirului scurt de numere, litere și simboluri. 

Clar nu era o adresă de internet. Cel puţin, nu către vreun site 
normal. Nu în lumea aceea, în orice caz. 

— Cine ţi-a făcut asta? 

— Eu. M-am îmbătat și m-am drogat rău de tot într-o noapte. 

— De ce? 

— Cred că știi de ce, Armand. 

Al își încheie la loc cămașa, apoi ieșiră împreună din bistro. 
Deși înfofolit în geaca groasă, îmblănită, Alex Huang simţea cum 
îl mușcă frigul. Niciun fel de material izolant nu-l putea încălzi. 
Frigul venea dinăuntrul lui. Dar poate că acum putea să simtă 
din nou căldura, putea să se simtă din nou pe deplin om. 

Înainte să se despartă, Armand îi mulţumi și îl întrebă: 

— Mama ta chiar avea un citat preferat? 

— Da. Noli timere. 

Armand întinse mâna. 

— Noli timere. 

Acum, poate că Al Chen - sau Alex Huang - putea privi 
cicatricile drept altceva. Drept un motiv de bucurie, o 
binecuvântare. Îşi crestase literele, cifrele și simbolurile 


VP - 412 


cumplite deasupra inimii, ca să nu le piardă niciodată. Apoi 
fugise în satul acela, unde chiar își pierduse inima. 

Armand privi ziua splendidă și șopti: 

— Să nu-ţi fie teamă. Să nu-ţi fie teamă. 

Dar îi era. 


VP - 413 


Capitolul 42 


Era sfârșitul jocului. 

Toată lumea din încăpere știa asta. 

Era ora 14:57, ora Washingtonului. 1457. Mai aveau până la 
1600, o oră și trei minute, ca să găsească și să dezamorseze 
bombele. Ajunseseră departe de la momentul primului mesaj, 
care ajunsese la biroul Anahitei Dahir, la Departamentul de Stat, 
în urmă cu ceea ce părea o veșnicie. 

Dar oare ajunseseră suficient de departe? 

În fiecare oraş mare așteptau mai multe echipe de 
intervenţie. La nivel internaţional, fiecare serviciu de informații 
analiza comunicările interceptate dintre Al-Qaeda și aliații lor, și 
o făcuseră încă de când începuse toată nebunia. Insă, 
deocamdată, nimic. 

Singura lor speranţă reală era omul de știință pakistanez, de 
vârstă mijlocie, care stătea în scaunul cu spătar tare din Biroul 
Oval și îi arunca priviri ucigătoare, pe deasupra biroului 
Resolute, președintelui Statelor Unite. 

— Spune-ne unde sunt bombele, Dr. Shah, zise Williams. 

— De ce aș face-o? 

— Deci recunoști că ele există? 

Shah își lăsă capul pe-o parte, amuzat. 

— Și de ce n-aș recunoaște? Am petrecut ani întregi în arest 
la domiciliu din cauza voastră, a americanilor, gândindu-mă la 
momentul ăsta. Visându-l. Privind ce se întâmpla aici, în State. 
Privind cum vă bateţi joc de democrație. Foarte amuzant. Cel 
mai tare reality-show din lume, deși în el nu e vorba chiar 
despre realitate, nu-i așa? Mare parte din politică, din așa- 
numita democrație, e o iluzie, un spectacol pentru prostime. 

— Vrei să spui că bombele nu sunt reale? întrebă Ellen. 

— O, ba da. Sunt foarte reale. 

— Atunci, dacă nu vrei să sari și tu în aer, o să ne spui unde 
sunt. Avem - se uită la un ceas din încăpere - cincizeci și nouă 
de minute. 

— Deci ai descifrat codul pe care ţi l-am strecurat în buzunar. 
Da, cincizeci și nouă. A, cincizeci și opt de minute, după care 


VP - 414 


toate asta vor dispărea. Când o să aibă de ales între haos și 
dictatură, ce credeţi că va alege poporul american? Mânaţi de 
spaima unui nou atac, cufundați într-o stare de teroare, o să 
facă singuri treaba teroriștilor. O să-și distrugă singuri libertăţile. 
O să accepte, ba chiar o să aplaude, suspendarea drepturilor. O 
să apară lagăre de concentrare. O să aibă loc torturi. Expulzări. 
Agenda liberală, egalitatea femeilor, căsătoriile gay, imigranții - 
pe toate astea o să se dea vina pentru moartea Americii 
adevărate. Însă datorită intervenţiei îndrăzneţe a câtorva 
patrioţi, America albă, anglo-saxonă, creștină, temătoare de 
Dumnezeu a bunicilor lor va deveni din nou o realitate. lar dacă 
o să trebuiască să omoare câteva mii de oameni ca să o vadă 
aievea, ei bine, la urma-urmei doar e stare de război. Farul care 
a fost America se va stinge, prin sinucidere. Sincer, oricum 
începuse să tușească sânge. 

— Unde sunt? răcni președintele Williams. 

— Am văzut multe lovituri de stat, dar niciodată de atât de 
aproape. 

Shah se aplecă în faţă. 

— Toate au un lucru în comun. Vreţi să știți care? 

Williams și Ellen îi aruncară o privire urâtă. 

— O să vă spun. Toate sunt atât de... bruște. Cel puţin, din 
perspectiva persoanei împotriva căreia sunt îndreptate. Toţi cei 
pe cale să fie daţi jos, sau poate chiar împușcați sau spânzurați, 
arată ca dumneata, domnule președinte. Uluiţi. Îngroziţi. 
Năuciţi, înfricoșaţi. Cum de s-a putut întâmpla una ca asta? Dar, 
dacă ai fi fost atent, ai fi văzut cum se schimbă curentul. Cum 
apa se umflă. Cum se pregătește răscoala. E vina ta mai mult 
decât a oricui altcuiva. 

Shah se lăsă pe spate, se așeză picior peste picior și își 
îndepărtă o scamă invizibilă de pe genunchi. Însă Ellen văzu că 
mâna îi tremura ușor. Un tremur care nu existase atunci când, 
deghizat în ospătar, îi așezase salata în faţă. 

Era un element nou. 

Individul se temea, până la urmă. Dar de ce? De moarte? De 
altceva? De ce s-ar teme un Azhi Dahaka? De un singur lucru. 

De un monstru mai mare. 

judecând după tremurul mâinii lui Shah, monstrul cel mare 
trebuie că se afla prin preajmă. 


VP-415 


— În timp ce voi vă uitaţi în afară, priveaţi către orizont 
căutând ameninţări, continuă el, n-aţi văzut ce se întâmpla în 
curtea voastră. N-aţi văzut ce prindea rădăcini chiar aici, în 
pământ american. In orașele voastre, în magazinele voastre, în 
patria voastră. Printre prietenii voştri, în familiile voastre. 
Conservatorii decenţi care s-au mișcat spre dreapta. Dreapta 
care s-a mișcat spre extrema dreaptă. Extrema dreaptă care s-a 
mișcat spre dreapta radicală care, din pricina furiei și frustrării, 
a ajuns radicalizată printr-un internet plin de teorii nebunești, 
„adevăruri” false și politicieni mulţumiţi de ei înșiși cărora li s-a 
permis să verse minciuni peste tot. Eu am văzut de la distanţă 
ceea ce voi n-aţi văzut de aproape. Durerea care aici a devenit 
revoltă. Așa-numiţii patrioţi aveau furia, motivaţia, sprijinul 
financiar. Aveau fitilul, nu le lipsea decât singurul lucru pe care 
li-l puteam furniza eu. 

— O bombă, zise Williams. 

— O bombă nucleară, spuse Ellen. 

— Intocmai. N-a fost nevoie decât să fiu eliberat, iar idiotul 
vostru util de președinte m-a ajutat în sensul ăsta. După aceea 
am putut să pun laolaltă cele două jumătăți. 

Ridică mâinile. 

— Teroriștii internaţionali din Al-Qaeda și patrioţii locali. 

Își împreună mâinile. 

— Și voilà. Da, am avut la dispoziţie ani întregi în care să mă 
gândesc la momentul ăsta. Timp și răbdare, timp și răbdare. 
Tolstoi a spus că astea sunt cele mai de preţ virtuţi ale 
războinicilor, și avea dreptate. Atât de puţini le au pe ambele! 
Eu le am. E adevărat, am crezut că o să privesc toate astea de 
acasă, din Islamabad, dar acum am primit un loc în primele 
rânduri. 

— De fapt, ești pe scenă, zise Ellen. 

Shah se întoarse spre ea. 

— La fel și tu. Am o profesie lucrativă, dar periculoasă. Nu îmi 
fac iluzii în privinţa asta. M-am gândit la diferitele moduri în care 
e posibil să mor și, sincer, probabil că o moarte rapidă, într-o 
sclipire de lumină, e varianta cea mai bună. Eu sunt pregătit. 
Voi? 

Se întoarse spre președinte. 


VP - 416 


— În plus, dacă v-aş spune, clienţii mei s-ar asigura că 
moartea o să-mi fie mult mai puţin rapidă și mult mai puţin plină 
de lumină. 

— Probabil că așa e, zise Williams. Ai noroc că ești în mâinile 
noastre și că ei nu pot ajunge la tine. Asta dacă nu cumva e 
vreun informator în clădire. 

Remarca îl zgudui pe fizician preț de o clipă, dar suficient 
încât Ellen să-și dea seama de cine se temea cu adevărat Bashir 
Shah. Cine era monstrul mai mare. Informatorul. 

— HLI? întrebă Shah. Habar n-am despre ce vorbești. 

— Păcat, spuse Williams. Nu pentru tine, bineînțeles. Dar 
poate că pentru alţii. 

Zâmbetul îi îngheţă lui Shah pe faţă. 

— Cum adică? 

Cincizeci și două de minute rămase. 

— Ei bine, începu Williams, ai lăsat în urma ta un șir de 
cadavre, pe unele ca să nu rămâi expus, pe altele în semn de 
avertisment. Bănuiesc că prietenii tăi o să facă același lucru 
când o să afle că am pus mâna pe tine. Hai să ne gândim, pe 
urmele cui ar porni Al-Qaeda, pe urmele cui ar porni mafia 
rusească în așa fel încât să le arate altora că nu e bine să-i 
trădeze? 

Ellen se aplecă și îi vorbi lui Shah la ureche. Simţi miros de 
iasomie și sudoare. 

— Să-ţi dau un indiciu. Tu pe urmele cui ai pornit când 
agenţiile mele de presă au început să publice articole despre 
comerțul tău cu arme pe piaţa neagră? Cine mi-a otrăvit soțul? 
Cine mi-a terorizat copiii? Cine a încercat să-mi ucidă fiul și fiica 
ieri? 

— Familia mea? Aţi face rău familiei mele? 

Ea se îndreptă de spate. 

— Nu, Dr. Shah, asta e una dintre multele diferențe dintre noi. 
Nu le-am face rău membrilor familiei tale. 

El dădu aerul afară din plămâni. 

— Din păcate, toţi agenţii noștri din Pakistan și de mai 
departe sunt ocupați să găsească informaţii despre bombe, la 
fel și aliaţii noștri. Așa că, în vreme ce n-o să facem niciun rău 
familiei tale, nici nu-i putem proteja. Cine știe ce i s-a spus Al- 
Qaedei despre motivul pentru care te afli la Casa Albă? Cine știe 
ce cred Ivanov și mafia rusească? 


VP - 417 


— Ba chiar e posibil, spuse președintele Williams, să existe 
zvonuri cum că ai coopera cu noi. Cum că ai fi agent american. 
Democraţie. Exprimare liberă. E incitant, nu? 

— Ei știu că nu i-aș trăda niciodată. 

— Ești așa de sigur? Când eram la Teheran, Marele Ayatollah 
mi-a spus o fabulă persană despre o felină și un șobolan. O știi? 

Shah încuviință dând din cap. 

— Dar mai e una care s-ar putea să te intereseze. Broasca și 
scorpionul. 

— Nu mă interesează. 

— Scorpionul vrea să treacă un râu, dar nu poate să înoate. 
Are nevoie de ajutor. Așa că o roagă pe broască să-l ducă pe 
spatele ei, zise Ellen. Broasca spune: „Dar dacă te las să te urci 
pe mine, o să mă înțepi și o să mor”. Scorpionul pufnește. „iți 
promit că nu te înţep, pentru că am muri amândoi”. Așa că 
broasca e de-acord și cei doi pornesc să traverseze. 

Shah își ţinea chipul întors în altă parte, dar asculta. 

— La jumătatea drumului, scorpionul o înțeapă pe broască, 
spuse Ellen. Cu ultima suflare, broasca întreabă: „De ce?” 

— Și scorpionul răspunde: „Nu mă pot abţine”, zise 
președintele Williams. „Așa îmi stă în fire”. 

Se aplecă pe deasupra biroului. 

— Știm cine ești. Știm ce-ţi stă în fire. La fel și așa-zișilor tăi 
aliaţi. Ei știu că i-ai trăda într-o clipită. Spune-ne unde sunt 
bombele și o să-ţi protejăm familia. 

În clipa aceea Barb Stenhauser intră în Biroul Oval și îl 
străbătu până ajunse lângă președintele Williams. 

— Tim Beecham s-a întors, așteaptă în anticameră. Să-l 
poftesc înăuntru? 

— Te rog, Barb. 

— lar președintele Dunn așteaptă la telefon. Pare nervos. 

Williams se uită la ceas. Mai aveau cincizeci de minute. 

— Spune-i să sune într-o oră. 


Katherine Adams, Gil Bahar, Anahita Dahir, Zahara Ahmadi și 
Charles Boynton stăteau în tăcere la masa șubredă. Singura 
sursă de lumină din cameră se afla într-un colț, așa că aveau 
chipurile cufundate în mare parte în umbră. 

Cu atât mai bine. Își simțeau reciproc teroarea tot mai 
puternică. Nu era nevoie să o și vadă. 


VP - 418 


Boynton își atinse telefonul, iar ora apăru strălucind. În 
Pakistan trecuseră zece minute după miezul nopţii. Incă 
cincizeci de minute până la ora la care fusese omorât Osama bin 
Laden. 

Cincizeci de minute până în clipa în care sute de oameni, 
poate mii, aveau să fie uciși. Printre ei numărându-se și mama 
lui Katherine și a lui Gil. 

lar ei nu puteau face nimic. 


A 


Bashir Shah privi spre ușă când Tim Beecham intră în 
încăpere. 

Directorul National Intelligence încremeni și se holbă la 
bărbatul care stătea pe scaun, cu spatele drept. Beecham nu 
părea să se simtă bine. Însă nu-l ajutau nici vineţeala din jurul 
ochilor și nici despicătura de pe nas. 

— L-aţi prins? 

Însă nimeni nu-i dădea vreo atenţie directorului National 
Intelligence. Ochii tuturor erau îndreptaţi spre Shah. 

— Unde sunt bombele? repetă președintele. 

— Tot ce pot să vă spun e că sunt în Washington, New York și 
Kansas City. Protejaţi-mi familia. Vă rog. 

— Unde anume în orașe? întrebă Williams pe un ton autoritar 
în vreme ce Ellen începu să dea niște telefoane. 

— Nu știu. 

— Ba bineînţeles că știi, zise Beecham prinzându-se din zbor 
care era situaţia și traversând cu pași mari biroul până la locul 
unde stătea Shah. Tu trebuie să fi organizat livrarea. 

— Dar numai până la agenţii din fiecare oraș. 

— Numele lor! 

— Nu știu. Cum aș putea să-mi amintesc? 

— Coletele sigur n-aveau pe ele eticheta „bombă nucleară”, 
zise Beecham. Ce trebuiau să fie? 

— Echipamente medicale, pentru laboratoare de radiologie. 

— Rahat, spuse Beecham în timp ce dădea la rândul lui 
telefon. Dacă s-ar fi detectat urme de radiaţii, ar fi fost 
explicabil. Când au fost expediate? 

— Acum câteva săptămâni. 

— O dată! răcni Beecham. Vreau o dată. 

Apoi vorbi la telefon. 


VP - 419 


— Aici Beecham. Vreau să-mi faci legătura cu Departamentul 
pentru Securitate Internă. Am nevoie să se dea de urma unei 
livrări internaţionale. Acum! 

— 4 februarie. Cu vaporul, prin Karaci. 

Beecham dădu mai departe informaţia. 

Ellen, care încheiase apelurile, asculta. Ceva nu era în ordine. 

— Minte. 

Beecham se întoarse spre ea. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că ne dă voluntar informații. 

— Ca să-și salveze familia, spuse președintele Williams. 

Ellen clătină din cap. 

— Nu. Gândiţi-vă puţin. Nu se poate ca familia lui să nu fie în 
siguranţă. A spus-o cu gura lui, a avut la dispoziţie ani întregi să 
ticluiască planul. Nu și-ar fi lăsat familia și nici pe el însuși într-o 
poziție atât de vulnerabilă. Are tot atât de multă încredere în 
mafia rusească și în Al-Qaeda câtă au și ei în el. Ne joacă pe 
degete. 

— De ce? vru Beecham să afle. 

— De ce crezi? De ce face Shah orice? O s-o ţină așa până-n 
ultimul moment. Tu n-ai face la fel? Apoi o să ne ceară ceva 
extraordinar pentru informaţia de care avem nevoie. Dar o să ne 
spună numai despre bomba pe care stai tu. Pe celelalte o să le 
lași să explodeze. Tu ai pus la cale toată povestea asta. Până și 
vizita la Dunn. Orice om normal la cap s-ar ascunde într-un 
castel rătăcit prin Alpi până se răsuflă toată situaţia... 

— Nu vrei să spui „până sare în aer” toată situaţia? întrebă 
Shah. 

Nu mai avea o înfățișare îngrijorată, temătoare. Acum clătina 
din cap și zâmbea. 

— Adică a vrut să fie adus aici? întrebă Beecham. 

— Ce deșteaptă ești, îi spuse Shah lui Ellen, apoi se uită la 
Tim Beecham. Tu - nu prea. 

Se întoarse din nou spre Ellen. 

— Probabil că ar fi trebuit să te otrăvesc și pe tine, dar mi-a 
placut mica noastră relaţie. 

Barb Stenhauser apăru în pragul ușii. 

— A venit generalul, cu oameni de la pază. Voiaţi să... 

— Trimite-l înăuntru, zise președintele Williams. Și vino și tu. 


VP - 420 


Ellen își scoase telefonul și apăsă pe butonul de apelare cu 
video. 

Treizeci și șase de minute rămase. 

Nu mai era nimic de făcut. 


Betsy răspunse la primul apel. 

Auzea voci, vedea Biroul Oval. Dar nu și pe Ellen. Cu siguranţă 
ținea telefonul în faţa ei. Betsy dădu să spună ceva, apoi se 
răzgândi. 

Trebuia să fie un motiv pentru care Ellen nu spunea nimic. 
Mai bine tăcea până vorbea Ellen. 

Ce făcu, în schimb, fu să apese pe butonul de înregistrare. 
Camera video se răsuci spre ușă, iar Betsy făcu ochii mari de 
uluială. 


Tim Beecham făcu ochii mari de uluială. 

Bashir Shah făcu ochii mari de uluială. 

Chipul generalului Whitehead era învineţit; uniforma îi era 
pătată de sânge de la încăierarea cu Tim Beecham. În stânga și- 
n dreapta lui erau câte doi rangeri. 

— Mă bucur că ai putut să ni te alături, generale, zise Williams 
și se întoarse spre ceilalți. Cred că-l cunoașteţi pe Șeful Statului 
Major Interarme. 

— Fostul, remarcă Beecham. 

— Cineva de-aici chiar e „fostul”, zise Whitehead. Dar nu eu 
sunt acela. 

Le făcu semn din cap ofițerilor, care trecură de-o parte și de 
alta a fostului director al National Intelligence. 


VP - 421 


Capitolul 43 


— Ce-i asta? întrebă Beecham nervos. 

— Ai aflat ceva, Bert? întrebă președintele Williams, 
ignorându-l pe Beecham. 

— Incă așteptăm. 

— Incă așteptăm? 

Beecham se uită pe rând la toţi cei prezenți. 

— Ce așteptăm? 

Treizeci și patru de minute. 

Ellen se apropie de Beecham. 

— Spune-ne. 

— Ce? 

— Unde sunt bombele, Tim? 

— Ce? Credeţi că știu? 

Părea năucit și speriat. 

— Domnule președinte, doar nu credeți... 

— Nu credem - știm. 

Williams se uită urât la Beecham. 

— Tu ești informatorul. Tu ești trădătorul. Nu doar că ai scurs 
informaţii, dar ai colaborat activ cu inamicii noștri, cu teroriștii, 
ca să-i ajuţi să detoneze bombele nucleare. S-a terminat. Am 
scris o declaraţie care va fi trimisă Congresului și presei astăzi la 
ora 16:01 și în care ești numit public ca trădător. Chiar dacă 
reușești cumva să supraviețuiești, o să fii vânat. Ai dat greș. 
Spune-ne unde sunt. 

— Nu, Dumnezeule, nu! Nu eu sunt! El e! 

Făcu semn spre Whitehead. 

Treizeci și trei de minute. 

Williams ocoli biroul și se repezi la directorul National 
Intelligence. Îşi înfipse mâna în gâtul lui Beecham și îl împinse 
până în celălalt capăt al Biroul Oval, unde Beecham se izbi cu 
spatele de perete. 

Nimeni nu încercă să-l oprească. 

— Unde-s bombele? 

— Nu știu, horcăi Beecham. 


VP - 422 


— Dar familia ta unde e? întrebă Ellen traversând cu pași mari 
biroul și oprindu-se chiar lângă președinte. 

— Familia mea? îngăimă Beecham. 

— Îți spun eu. Sunt în Utah. Ţi-ai luat copiii de la școală și i-ai 
trimis departe de suflul exploziei. Ştii unde e familia generalului 
Whitehead? Eu știu. M-am întâlnit cu ei. Soţia lui, fiica lui, 
nepotul lui sunt aici, la D.C. Care e primul lucru pe care-l face 
cineva în caz de pericol? Își pune familia la adăpost. Până și 
Shah a făcut asta. La fel și tu. Apoi ai făcut în așa fel încât să fii 
departe. Dar Bert Whitehead a rămas aici. La fel și familia lui. 
Pentru că habar n-aveau ce urma să se întâmple. Atunci mi-am 
dat seama cine e adevăratul trădător. 

— Spune-ne! îi porunci Williams, care trebui să facă un mare 
efort de voinţă să nu-l sugrume pe Beecham. 

Treizeci de minute. 

— Avem informaţia, zise Whitehead. Tocmai am primit-o. V-o 
redirecționez acum, domnule președinte. 

Williams slăbi strânsoarea și Tim Beecham alunecă pe podea, 
ducându-și imediat mâinile la gât. 

Președintele alergă la birou și, fără să se mai chinuie să 
citească sms-ul, apăsă pe fotografie și făcu o grimasă. 

— Aia e piele de om? Ce-i asta? 

— Conform prietenului meu, e adresa de internet a site-ului 
HLI. 

— Crestată în pielea cuiva? ceru să afle Williams. 

— Nu a unui oarecare, spuse Ellen. E Alex Huang. 

— Huang? repetă Barb Stenhauser. 

Până atunci rămăsese în spate, lângă ușă. Acum făcu un pas 
în faţă și se uită la monitor. 

— Corespondentul de la Casa Albă? Nu era unul dintre ai tăi? 
Și-a dat demisia acum mulţi ani. 

— S-a ascuns, zise Ellen și se uită urât la Shah, care privea 
totul ca pe o scenă de teatru. Investigase zvonurile despre ceva 
numit HLI. La un moment dat a crezut că e doar o altă teorie 
conspiraţionistă marginală a extremei-dreapta, dar pe urmă a 
săpat și mai adânc. Și Pete Hamilton l-a descoperit. Însă Pete n- 
a scăpat. 

— Ce a aflat? întrebă președintele Williams. 

— Prietenul meu din... 


VP - 423 


Whitehead reuși să se oprească înainte să dea în vileag 
ascunzătoarea lui Huang. 

Ellen se uită la Shah, care se aplecase puţin în faţă. 

— Huang spune că HLI nu e o singură persoană, reluă 
generalul. E un grup, o organizaţie. Toţi membri ocupă funcții 
importante în diferite departamente din guvern. Inclusiv, 
Doamne, iartă-mă, în armată. 

Clătină din cap, apoi continuă: 

— Sunt oficiali aleși. Senatori, membri ai Congresului și cel 
puţin un judecător de la Curtea Supremă. 

— Dumnezeule mare, șopti Williams. 

— lată-l, zise Shah. Chipul complotului. 

— Nenorocitul dra... începu Williams, dar se opri. 

Douăzeci și opt de minute rămase. 

Președintele se întoarse din nou spre fotografia de pe ecran. 

— Ce ar trebui să facem cu asta? E o bălmăjeală. Doar o 
înșiruire de cifre, litere, simboluri. 

Ellen se apropie mai mult, asigurându-se că telefonul ei e 
îndreptat spre ecran. Președintele avea dreptate. Nu semăna cu 
nicio adresă de internet pe care o văzuse ea vreodată. 

— Se pare că adresa îi duce pe membri într-un loc dincolo de 
dark web, spuse Whitehead. 

— Ce tâmpenie, croncăni Beecham, care încă zăcea pe jos și 
se ţinea cu mâinile de gât. Nu există așa ceva. 

— Hai să vedem. 

Williams le introduse în laptop și apăsă pe enter. 

Nu se întâmplă nimic. 

Computerul gândea și gândea. Și gândea. 

Douăzeci și șase de minute. 

Haide. Haide, își zise Ellen. Se rugă Ellen. 


Betsy era așezată la masa din bucătăria lui Ellen, în pata de 
lumină care se infiltra prin geamuri, și privea. 
Haide. Haide, se rugă ea. 


În Biroul Oval, președintele Williams se holba la ecran. La 
dunga albastră, subţire, care pulsa, ba înaintând, ba retrăgându- 
se. Când pulsa, când se retrăgea. 

Haide, se rugă el. 


VP - 424 


— Nu merge, zise Stenhauser cu o voce în care se simţea 
panica. Trebuie să plecăm. 

Făcu un pas mai aproape de ușă. 

— Rămâi pe loc, Barb, porunci președintele. 

— E patru fără douăzeci și cinci. 

— Rămâi aici. Rămânem cu toţii, zise el. 

Generalul Whitehead îi făcu semn din cap unuia dintre 
rangeri, care se proțăpi în faţa ușii. 

Haide. Haide. 

În aceeași clipă, computerul încetă să mai gândească. Ecranul 
se făcu negru. 

Nimeni nu clipi. Nimeni nu respiră. Apoi pe ecran apăru o ușă. 

Președintele Williams trase aer adânc în piept și șopti: 

— Slavă Domnului. 

Împinse cursorul până în centrul ușii și se pregăti să apese. 

— Staţi, zise Ellen. De unde știm că nu-i o capcană? De unde 
știm că dacă apăsăm pe ușă n-o să activăm bombele? 

El se uită la ceas. 

— E patru fără douăzeci, Ellen. În punctul ăsta, mai contează? 

E inspiră profund și dădu scurt din cap. La fel făcu și generalul 
Whitehead. 


— Nuuu, șopti Betsy. Nu apăsa. 


Williams dădu click pe ușă. 

Nimic. 

încercă din nou. Nimic. 

— Există vreun mâner la care să baţi? O sonerie? întrebă 
Ellen. 

Suna caraghios, dar nu râse nimeni. 

— Nu, zise Williams. 

Acum învârtea cursorul pe tot ecranul și apăsa aleatoriu. 

— Rahat, rahat, rahat! 

Douăzeci de minute rămase. 

Whitehead își luă telefonul și se uită din nou la mesajul de la 
Gamache din Quebec. 

— La naiba, n-am citit tot e-mail-ul. Am fost prea nerăbdător 
să ajung la fotografie. Zice că Huang i-a spus că avem nevoie de 
un cod ca să intrăm. 

— Ce?! izbucni Williams. Spune care e codul ăsta? 


VP - 425 


— Nu. Huang nu l-a găsit și a oprit căutările când și-a dat 
seama că porniseră pe urmele lui. 

Optsprezece minute. 

Se uitară la Beecham. 

— Care e? Care e codul? 

Whitehead ajunse lângă el și îl săltă de pe podea ţinându-l de 
guler, izbindu-l atât de tare de perete că portretul lui Lincoln se 
înclină. 

— Spune-ne odată! 

— Nu știu! Pentru Dumnezeu, nu știu! Întrebaţi-l pe el! 
Beecham făcu semn cu mâna spre Shah, care zâmbea. 

— Timp și răbdare. Mă distrez pe cinste. De ce v-aș spune? 

— Dar îl știi? întrebă Ellen pe un ton autoritar. 

— Poate că da. Poate că nu. 

— Ce facem? întrebă Williams. Care ar putea fi codul? 

Ellen se uita intens la Shah. Ochii ei îl sfredeliră până când 
fizicianul se foi ușor. 

— Al-Qaeda, zise ea. 

— Vrei să încerc „Al-Qaeda”? întrebă Williams și, înainte ca 
Ellen să-i poate spune că nu, introduse literele. 

Nimic. 

— Ce vreau să zic, începu Ellen, e faptul că Al-Qaeda a ales să 
detoneze bombele azi dintr-un motiv anume. Ca să marcheze 
ziua de naștere și data morţii lui Osama bin Laden. Ceva 
simbolic. Și știm cu toţii că simbolurile sunt puternice. Trei, 
zece, o mie șase sute. Oamenii ăștia - făcu un gest amplu cu 
mâna spre Beecham - se consideră patrioţi. Americani 
adevăraţi. Ce ar folosi ca parolă? 

— Ziua Independenței? sugeră Williams. Dar cuvintele? 
Cifrele? 

— Încercaţi-le pe ambele, zise Ellen. 

— Dar s-ar putea să nu avem la dispoziţie decât una sau două 
încercări, spuse Whitehead. 


Williams ridică mâinile, exasperat. Apoi scrise 
Ziualndependenței și apăsă pe „enter”. 
Nimic. 


încercă să scrie doar cu litere mari, apoi doar cu litere mici. 
Apoi cu spaţiu. 

— Rahat, rahat, rahat. 

— Stati, zise Ellen. 


VP - 426 


Se întoarse spre Shah. 

— Greșesc. 

Se uită intens la el preţ de o clipă. Preţ de două. Timp și 
răbdare. Trei clipe. 

— Încercaţi trei, zece, o mie șase sute. 

Președintele Williams se conformă. 

Nimic. 

Ellen se încruntă. Care putea fi codul? Era sigură că, atunci 
când sugerase numerele acelea, văzuse cum Shah face ochii 
mari. 

— Încercaţi trei, spaţiu, zece, spaţiu, apoi o mie șase sute. 

Imediat ce Williams apăsă pe „enter” se auzi un sunet. Un 
scârțâit. lar ușa se deschise încet, foarte încet, ca să dezvăluie 
trei ecrane, fiecare afișând o bombă. 

— Dumnezeule, spuse președintele Statelor Unite, în timp ce 
se uitau cu toții la monitor. 

— Tâmpitule! Le-ai dat codul. 

Cu toţii se uitară la Shah, apoi la persoana care vorbise. 

Generalul Bert Whitehead ţinea un pistol lipit de capul 
președintelui. 


VP - 427 


Capitolul 44 


Betsy Jameson nu putea să vadă interiorul Biroului Oval, dar 
își dădu seama că tocmai se întâmplase ceva cumplit. 

De văzut vedea numai ecranul laptopului. 

Ellen ţinea telefonul absolut nemișcat, aţintit spre ușa 
deschisă și ce dezvăluise ea. 

— Nemernicul dracului, mârâi președintele Williams în timp ce 
fu ridicat de pe scaun și tras în spate, având pistolul lipit de 
tâmplă. 

Rangerii se năpustiră în faţă. 

— Toată lumea înapoi! porunci Whitehead. 

— De asta ai stat cu mine de dimineaţă, zise Williams. Știai că 
bomba n-o să explodeze la trei și zece. 

— Bineînţeles că știam. Beecham, ia-le armele. 

Arătă spre rangeri, care păreau mai șocați decât oricare 
dintre cei prezenţi. 

— Stenhauser, au la ei coliere de plastic. Leagă-i de picioarele 
biroului. 

— Eu? făcu Stenhauser. 

— Pentru Dumnezeu, crezi că nu știu cine ești? Eu te-am 
recrutat, iar tu ai recrutat-o pe asistenta ta. Unde e, apropo? 
Bănuiesc că ea l-a omorât pe Hamilton. Sper că ai avut la rândul 
tău grijă de ea. 

Tim Beecham îi dezarmase pe rangeri și îi oferise o armă lui 
Stenhauser. Ea se uită la obiect, pe deplin conștientă ce ar fi 
însemnat dacă l-ar fi acceptat. 

— Ei, ce mama naibii se mai poate întâmpla? zise ea și luă 
arma. 

Apoi o întoarse ușor până când îl avu în cătare pe Șeful 
Statului Major Interarme. 

— Cine ești? 

Generalul pufni dispreţuitor. 

— Cine crezi că sunt? 

Ea se uită la Shah. 

— Îl cunoști? 

Shah privea scena și clătină din cap. 


VP - 428 


— Nu. Dar, pe de altă parte, nici pe tine nu te cunosc. 
Identităţile tuturor au fost atent protejate. Insă faptul că-i ţine 
președintelui un pistol la tâmplă ar trebui să fie un indiciu, nu 
crezi? 

Bert Whitehead zâmbi. 

— Vrei să știi cine sunt? Sunt un american adevărat. Un 
patriot. Sunt din HLI. 

Până la urmă, al treilea cap al lui Azhi Dahaka chiar era Șeful 
Statului Major Interarme. 

Lovitura de stat militară era în plină desfășurare. 


Betsy făcu ochii mari. Și din pricina a ce auzea, dar mai ales 
din cauza imaginilor de pe laptop. 

Ușa deschisă dezvăluise locurile unde fuseseră amplasate 
bombele. 

Într-o parte a ecranului erau imagini cu dispozitivele în sine, 
iar în cealaltă o transmisiune în direct cu locul unde se aflau. 

Mai erau douăsprezece minute. 

Vedea spaţiul uriaș din Grand Central Terminal din New York, 
plin ochi cu navetiști. Și bomba din infirmeria gării. 

Vedea cum mai multe familii stau la coadă la Legoland în 
Kansas City. Și vedea bomba plantată în camera de urgente. 

Dar în Casa Albă locul unde fusese plantată bomba nu era 
limpede. Imaginea era prea apropiată ca să se mai vadă altceva 
împrejur. Putea fi oriunde în clădirea vastă. 

Însă exista o transmisiune în direct din Biroul Oval. Vedea că 
Bert Whitehead îl luase ostatic pe președinte. Până la urmă, 
avuseseră dreptate. 

Unsprezece minute și douăzeci și cinci de secunde. 

Cineva trebuie să facă ceva, își zise ea. Ar trebui să i se spună 
cuiva. 

Cineva ar trebui să dea un telefon. 

— O, Doamne, oftă ea. Eu sunt aia. Ellen vrea s-o fac eu. 

Dar pe cine să sune? 

Betsy era paralizată. Cine putea dezamorsa bombele? Chiar 
dacă ar fi știut, nu-și putea folosi telefonul. Trebuia să păstreze 
conexiunea cu Biroul Oval. Cu imaginile de pe laptopul 
președintelui. Cu Ellen. 

Însă mai exista un telefon. Un telefon fix, chiar în holul de la 
intrare. Ajunse acolo într-un suflet și găsi numărul pe care îl 


VP - 429 


lăsase Ellen lângă aparat. Betsy înșfacă telefonul și formă 
numărul. 

— Doamnă vicepreședinte? 

Zece minute și patruzeci și trei de secunde. 


— Nu, nu ești din HLI, zise Beecham. Ea e. 

Arătă cu degetul spre Stenhauser. 

— Ea a pus totul la cale. Ea e informatorul. 

— Taci din gură, idiotule, mârâi Stenhauser. 

— S-au prins și ei, spuse Beecham. 

Când se uită la șefa de cabinet a președintelui, făcu ochii 
mari. 

— Tu ai fost. Tu mi-ai înscenat totul. Mi-ai ascuns 
documentele. M-ai făcut să par că sunt în spatele complotului. 
Ca să încasez eu vina dacă mergea ceva prost. Ești mână-n 
mână cu Whitehead. 

— El nu e implicat, zise Stenhauser. Habar n-am cine e. 

— Bun, spuse Whitehead. Asta era și ideea. Crezi că voiam să 
știe toată lumea? la amintește-ţi, Stenhauser. Oare chiar a fost 
ideea ta, sau ai fost ghidată spre ea? Aveam nevoie de o fațadă, 
de cineva care să se poată apropia de senatori, de membrii din 
Congres. De judecătorii de la Curtea Supremă. Câţi ai recrutat, 
oare? Doi? Trei? 

— Trei, spuse Beecham. 

— Taci dracului din gură! zise Stenhauser. 

— Dumnezeule, șopti Ellen când amploarea complotului îi 
deveni clară. De ce? De ce aţi face asta? De ce aţi da voie 
teroriștilor să detoneze bombe nucleare aici? Pe pământ 
american? 

— America? Asta nu-i America! ţipă Stenhauser. Crezi că 
Washington, Jefferson sau oricare altul dintre Părinţii Fondatori 
ar recunoaște ţara asta? Slujbele americanilor harnici sunt 
furate. Rugăciunile sunt interzise. Avorturi se petrec în fiecare 
oră a fiecărei zile. Homosexualii se pot căsători. Imigranții și 
infractorii vin încoace cu nemiluita. lar noi lăsăm toate astea să 
se întâmple? Nu. Totul se oprește acum. 

— Asta nu-i patriotism, e terorism! strigă Ellen. Pentru numele 
lui Dumnezeu, ați contribuit la masacrarea unui pluton întreg de 
rangeri! 

— Martiri. Au murit pentru ţara lor, zise Beecham. 


VP - 430 


— Mi se face greață, spuse Ellen. 

Se întoarse spre generalul Whitehead. 

— Tu ai început toate astea? 

Șase minute și treizeci și două de secunde. 

— Nu știu cine e el, zise Barb Stenhauser, dar nu e de-al 
nostru. Lasă arma jos. 

Făcu un pas spre Whitehead chiar când generalul, cu o 
mișcare rapidă, își îndreptă arma de la președintele Williams 
spre Barb Stenhauser. _ 

Williams își dădu seama că acela era momentul. Işi repezi 
cotul în spate, lovindu-l pe Whitehead în plexul solar și făcându-l 
să se încovoaie. 

Apoi se aruncă spre Ellen, trântind-o pe jos. 

Când începură împușcăturile, Ellen se făcu ghem și își acoperi 
capul cu mâinile. 


Betsy asculta îngrozită. 

Telefonul lui Ellen căzuse cu fața în jos pe podea. Nu mai 
putea vedea nimic, dar auzi împușcăturile. Și ţipetele. 

După aceea, tăcere. g 

Se holbă în gol, cu gura și ochii larg deschişi. Nu respira. Intr- 
un târziu reuși să șoptească: 

— Ellen? 

Apoi strigă: 

— Ellen! 

O voce impunătoare întrebă: 

— Domnule președinte, sunteţi teafăr? Doamnă secretar? 

Betsy își zise că trebuie să fie un agent de la serviciul secret, 
care venise acolo să restabilească ordinea. 

— Ellen! Ellen! 

Ecranul negru dispăru, iar Betsy văzu chipul prietenei sale. 

— Ai sunat? întrebă Ellen pe un ton autoritar. 

— Dacă am sunat? 

— Pe vicepreședinte. l-ai spus unde sunt bombele? 

— Da. Impușcăturile... 

— Au fost gloanțe oarbe, se auzi glasul familiar, însă gâtuit, al 
președintelui. 

Cinci minute și douăzeci și una de secunde. 

— La podea, spuse un bărbat pe un ton autoritar. Mâinile la 
ceafă. 


VP - 431 


Ellen se răsuci, luând cu ea și telefonul astfel încât Betsy să-i 
vadă pe Bashir Shah, Tim Beecham și Barb Stenhauser stând cu 
faţa în jos pe podea, cu mâinile la spate. Bert Whitehead, cu un 
pistol în mână, îngenunchease lângă rangeri și le tăia legăturile. 

— Bombele... începu Williams. 

— Betsy a anunţat-o pe doamna vicepreședinte, spuse Ellen. 
Se ocupă ei. 

— Dar cea de aici, insistă Whitehead. Unde e? 

Se uitară la ecran. 

Patru minute și cincizeci și nouă de secunde. 

— Ar putea fi oriunde, spuse Williams. 

Se întoarse spre prizonieri. 

— Unde e? Spuneţi-ne! O să muriți și voi. 

— E prea târziu, zise Stenhauser. N-aveţi timp s-o 
dezamorsați. 

Williams, Adams și Whitehead se uitară unii la alţii. 

— Unde e infirmeria? întrebă Ellen. 

— Nu știu, răspunse președintele. Abia dacă sunt în stare să 
găsesc sufrageria. 

Însă generalul Whitehead făcu ochii mari. 

— Știu unde e. 

Privi în jos. 

— E chiar sub Biroul Oval. 

— Rahat, zise președintele. 

Generalul Whitehead pornise deja spre ușă. 

Mai erau patru minute și treizeci și unu de secunde. 

Președintele Statelor Unite și secretarul de stat coborau 
treptele două câte două, la numai câţiva pași în spatele 
rangerului și șefului Statului Major Interarme. 

— Sper din tot sufletul că ai dreptate, zise Williams. 

— Am. Celelalte erau în infirmerii. Tot acolo trebuie să fie și 
asta. 

Însă Ellen lăsa impresia că e mult mai convinsă de ce spune 
decât se simţea, de fapt. 

Agenţii de la Serviciul Secret veneau imediat în urma lor. La 
subsol descoperiră că ușa către unitatea medicală era încuiată. 

— Am codul. 

Președintele îl tastă, însă mâinile îi tremurau atât de tare că 
fu nevoit să o facă de două ori. Ellen abia se abţinu să urle la el. 

În loc de asta, aruncă o privire spre cronometru. 


VP - 432 


Patru minute și trei secunde. 

Ușa se deschise cu un zgomot înfundat și luminile se 
aprinseră automat. 

— Ai instrumentele? îl întrebă Whitehead pe ranger. 

— Da, domnule. 

Rămaseră în mijlocul încăperii și priviră în jur. 

— Unde e? întrebă Williams enervat, învârtindu-se pe loc, 
scrutând locul cu ochii lui pătrunzători. 

— Aparatul de RMN, zise Ellen. Dacă bomba nu a fost 
detectată, e pentru că se așteptau ca în preajma RMN-ului să 
înregistreze radiaţii. 

Trei minute și patruzeci și trei de secunde. 

Rangerul, specialist în dezamorsarea bombelor, deschise cu 
grijă panoul de pe aparatul de RMN. 

Acolo era. 

— E o bombă murdară, domnule, zise el. Una mare. Poate să 
distrugă Casa Albă și să răspândească radiaţii pe jumătate din 
suprafața Washingtonului. 

Se aplecă deasupra panoului și se apucă de treabă, în timp ce 
Whitehead se întoarse spre Williams și Ellen și zise: 

— V-aș spune să fugiţi, dar... 

Trei minute și treisprezece secunde. 

Whitehead se îndepărtă și dădu un telefon. Ellen bănui că o 
sunase pe soţia lui. 


Betsy se holba la telefonul ei. Putea s-o vadă pe Ellen. Ellen 
putea s-o vadă pe ea. 

Poate că, își zise Betsy, exista o fărâmă de consolare în faptul 
că nu avea să trebuiască s-o jelească prea mult pe prietena ei. 
Și ea avea să moară, în cele din urmă, din pricina iradierii. 

Ellen își spuse că era un gând extrem de consolator acela că 
Gil și Katherine se aflau undeva departe. 


Katherine și Gil, Anahita, Zahara și Boynton se înghesuiră unii 
în alţii în întuneric și priviră telefonul de pe mijlocul mesei. Pe el 
era transmisiunea în direct de la televiziunea lui Katherine. 

Ea știa că, dacă bombele ar fi explodat, în doar câteva minute 
totul avea să fie transmis în direct. 


VP - 433 


În momentul acela, crainicul tocmai întreba un specialist dacă 
roșia e fruct sau legumă și în ce mod influențează acest lucru 
fișa dietetică pentru școli. 

Două minute și patruzeci și cinci de secunde. 

Gil simţi o mână familiară strecurându-se în mâna lui și o privi 
pe Ana care, cu cealaltă mână, o ţinea pe Zahara. Se întinse 
spre Katherine, care se întinse după mâna lui Boynton. 

Formând un cerc strâns, continuară să privească telefonul și 
să urmărească numărătoarea inversă. 


În timp ce rangerul lucra și generalul vorbea la telefon, Ellen îl 
simţi pe Doug Williams lângă ea. Când îl luă de mână, el zâmbi 
în semn de mulțumire. 


— Nu-i dau de capăt, zise rangerul. Nu seamănă cu niciun 
mecanism pe care l-am mai văzut. 

Un minut și treizeci și unu de secunde. 

— Poftim. 

Whitehead îl împunse pe ranger cu telefonul. 

— Ascultă. 

Se uitară la rangerul care lucra cu gesturi frenetice. 

Patruzeci de secunde. 

Apucă un alt instrument și îl scăpă. Generalul Whitehead se 
aplecă și îl ridică, oferindu-i-l rangerului care făcuse ochii mari. 

Douăzeci și unu de secunde. 

Încă lucra. Încă lucra. 

Nouă secunde. 

Betsy închise ochii. 

Opt. 

Williams închise ochii. 

Șapte. 

Ellen închise ochii. Și simţi cum o cuprinde o stare de calm. 


VP - 434 


Capitolul 45 


Toate televiziunile transmiteau în direct conferinţa de presă. 

Monitorul din biroul secretarului de stat afișa imagini din 
camera pentru presă „James S. Brady” de la Casa Albă. 
Reporterii roiau în interior, așteptându-l pe președinte. 

— Nu te-a invitat să i te alături? o întrebă Katherine pe mama 
ei. 

— Te-ai fi așteptat s-o facă? întrebă Betsy și luă o înghiţitură 
de Chardonnay. 

— De fapt, m-a invitat. Am refuzat eu. 

Ellen se uită la familia ei. 

— Prefer să stau cu voi. 

— Ce drăguţ! 

Gil se uită la Betsy. 

— Bei din pahar. 

— Numai pentru că e ea aici. 

Betsy arătă spre Anahita. 

Stăteau pe canapea și în fotolii, numai în ciorapi, cu picioarele 
odihnindu-se pe măsutele de cafea. Pe un bufet se aflau sticle 
de vin și bere și o tavă pe jumătate plină cu sandviciuri. Gil 
răsuci capacul unei beri și i-o întinse Anahitei înainte să ia una și 
pentru sine. 

— Ce o să spună? o întrebă el pe mama lui. 

— Adevărul, răspunse Ellen și se prăbuși pe canapea între 
copiii ei. 

Se întorseseră la D.C. în creierii dimineţii și o găsiseră pe 
mama lor adormită, îmbrăcată încă în hainele de protocol. 

Slavă Domnului pentru transporturile militare rapide, își zise 
Ellen. 

Când se trezise le povestise în mare parte tot ce se 
întâmplase, cu toate că amănuntele trebuiau așteptate să apară 
în timp. Și cu răbdare. 

Katherine se uită la monitor. Trimisese reporteri la conferința 
de presă, dar bineînţeles că avea și povestea din interior. 
Scrisese propria relatare a evenimentelor prin care trecuseră și 


VP - 435 


o trimisese redactorului ei șef, unde avea să rămână până după 
ce termina de vorbit președintele. 

Chiar și cu toate lucrurile pe care le știau avea să dureze luni, 
poate chiar ani, să descâlcească tot ce se întâmplase. Și să-i 
scoată la suprafaţă pe toți membri HLI. 

Doi judecători de la Curtea Supremă și șase membri ai 
Congresului fuseseră deja arestaţi, iar în următoarele ore și zile 
se așteptau și alte arestări. Și probabil că în următoarele 
săptămâni. Și luni. 

— leri, zise Gil. În Biroul Oval. Știai că generalul Whitehead 
blufa când l-a luat ostatic pe președinte? 

— Și eu mă întrebam asta, spuse Betsy. Mi-ai lăsat numărul 
vicepreședintelui și mi-ai spus să stau acasă. Ai făcut asta ca să 
pot da telefonul. Sigur știai tu ceva. 

— Am sperat, dar n-am știut nimic sigur. Mi-am zis că, dacă 
eu nu puteam să sun, trebuia s-o faci tu. Dar, preț de o clipă, 
când Whitehead îi ţinea pistolul la tâmplă lui Williams, am crezut 
că el era cu adevărat trădătorul. 

Rememoră scena într-o străfulgerare, clipa de groază când 
realizase că dăduseră greș. Că totul era pierdut. În dimineaţa 
aceea se trezise la ora două treizeci și se ridicase țeapănă în 
capul oaselor. Cu ochii mari și goi. Cu gura deschisă. 

Ellen se întreba dacă teroarea avea să dispară vreodată cu 
totul. Simţi că o atinge ușor chiar și acum, când stătea pe 
canapea, între copiii ei. Când era teafără și nevătămată. Inima 
începu să-i bată cu putere și simţi că amețește. 

Sunt în siguranță, își repetă ea. Sunt în siguranță. Toată 
lumea e în siguranță. 

Sau, cel puţin, pe cât de în siguranţă putea fi oricine într-o 
democraţie atât de conflictuală. Acesta era preţul libertăţii. 

— Președintele știa că generalul doar se prefăcea? întrebă 
Anahita. 

— Se pare că da. Au pus la cale împreună planul. Și eu mă 
întrebasem de ce Serviciul Secret n-a dat buzna imediat. 
Williams le ordonase să rămână în afara Biroului Oval. 

Ellen zâmbi amintindu-și cum fusese dezamorsată bomba. Se 
dovedise că Bert Whitehead nu-și sunase soţia. Sunase echipa 
care dezamorsa bomba murdară de la New York. 

Ei avuseseră mai mult timp la dispoziţie să-și dea seama cum 
funcționa mecanismul și izbutiseră să-l îndrume rapid pe ranger. 


VP - 436 


Cronometrul se oprise când mai rămăseseră doar două 
secunde. 

După ce-și reveniseră, generalul Whitehead se întorsese spre 
Doug Williams. În timp ce-și masa plexul solar, Șeful Statului 
Major Interarme îl întrebase pe președinte dacă chiar fusese 
nevoie să-l lovească atât de tare. 

— Îmi pare rău, zisese Williams. Prea multă adrenalină. Dar e 
bine de știut că pot să te dobor. 

— S-ar putea să nu vreţi să verificaţi asta, domnule 
președinte, spusese rangerul, încă aplecat deasupra bombei. 

Acum, secretarul Adams și ceilalți văzură cum reporterii își 
ocupară locurile în Camera Brady. 

— Mamă? întrebă Katherine. 

— Scuze. 

Ellen se întoarse în prezent. 

— Cum ţi-ai dat seama că generalul nu face parte din HLI? 
întrebă Katherine. 

— La început am crezut că face parte din organizaţie. Am 
avut încredere în documentele pe care le-a găsit Pete Hamilton 
în arhivele ascunse ale administraţiei Dunn. Dar, pe urmă, niște 
lucruri au început să-mi dea de gândit. Când a fost arestat, l-a 
atacat pe Tim Beecham. L-a bătut. Chiar înainte să fie luat, mi-a 
zis „eu mi-am jucat rolul”. 

— Ţin minte asta, zise Betsy. M-a luat cu fiori. Am crezut că 
ne-a mărturisit că el l-a eliberat pe Shah și că a deschis drumul 
pentru plantarea bombelor pe pământ american. 

— Misiunea lui fusese îndeplinită, zise Ellen. Și eu am crezut 
la fel. Dar cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mi-am dat 
seama că se putea referi la cu totul altceva. Nu-i stă deloc în fire 
generalului Whitehead să-și piardă cumpătul în halul ăla. Doar 
fusese în teatre de luptă, condusese soldaţi în misiuni 
periculoase. Ca să poată comanda în situaţii din acelea, în 
primul rând trebuia să se poată stăpâni pe sine însuși. Am 
început să mă întreb dacă nu cumva, de fapt, își pierduse 
cumpătul. Dacă nu cumva îl atacase pe Beecham intenţionat. 

— Dar de ce să fi făcut asta? întrebă Gil. 

— Pentru că bănuia că Beecham e trădătorul, dar nu avea 
nicio dovadă, așa că a făcut tot ce a putut ca să-l scoată din 
încăpere când noi ne discutam strategia. A funcţionat. Beecham 
a fost la spital când ne-am conceput noi planul. 


VP - 437 


— Asta voia să spună cu „eu mi-am jucat rolul”, spuse Betsy. 
Acum era rândul nostru. 

— Dar mai era ceva? întrebă Katherine. 

— Da. Ceva mult mai evident și mai simplu. Familia lui Bert 
Whitehead încă era la Washington. A lui Beecham nu, răspunse 
mama ei. 

Exista o întrebare de care lui Betsy îi fusese teamă, dar acum 
o rosti: 

— Generalul Whitehead a venit cu planul raziei de la fabrică? 

— Da. l-am spus lui Williams că mi se pare că am înţeles 
greșit totul. Că se încerca incriminarea lui Whitehead. Trebuie să 
recunosc că nu l-a dat pe spate explicaţia episodului cu „eu mi- 
am jucat rolul”, dar când a aflat despre familiile lor a fost 
convins. Când directorul de la Forțele Speciale și generalii n-au 
putut să vină cu un plan bun pentru intrarea și ieșirea din 
fabrică, Williams l-a chemat pe Whitehead. A fost unul dintre 
observatorii americani de la lupta de la Bajaur. Cunoaște 
terenul. 

— Și tot el a conceput și diversiunea, zise Katherine. 

— Și razia din fabrică. Cele două mergeau împreună. A vrut să 
conducă personal razia, zise Ellen. Dar Williams n-a vrut să-l 
lase. Nu puteam risca să afle cineva că Whitehead fusese 
eliberat. Beecham trebuia să creadă că ne convinsese. 

— Deci ai știut încă de atunci că era Beecham? întrebă Gil. 

— Asta credeam, însă nu aveam nicio dovadă. Când a cerut 
să plece la Londra, Williams a fost de acord. Din nou, ca să-l 
trimită cât mai departe. 

lar acum ajunseră la întrebarea de care se temea Betsy. 

— Și atunci cine a condus diversiunea? 

Ellen se uită la ea și răspunse cu blândețe: 

— Bert a ales-o pe aghiotanta lui. Făcuse trei stagii în 
Afganistan la rangeri. Era cel mai bun ofiţer al lui. 

— Denise Phelan? 

— Da. 

Betsy închise ochii. Nu crezuse că mai avea capacitatea să 
suspine, însă mai avea în străfundul ființei măcar o ultimă 
rezervă, un oftat prelung, plin de amărăciune, pentru tânăra 
alături de care stătuse chiar în încăperea aceea, cea care venise 
cu cafelele și îi zâmbise. 


VP - 438 


Cu ochii minţii, îl văzu din nou pe Pete Hamilton, lucrând 
intens. 

Săpând, săpând întruna. Mai adânc, tot mai adânc. Nu se 
oprise când găsise informaţiile plantate înadins despre șeful 
Statului Major Interarme. 

Continuase să sape. Dincolo de internetul normal. Dincolo de 
dark web. Dincolo de limitele cunoscute. Ajunsese în golul vast, 
în vid. Acolo unde nu pătrundea nicio rază de lumină. Și acolo 
găsise HLI. 

Și, săpând atât de mult, își săpase propria groapă. 

lar acum amândoi dispăruseră. 


Bert Whitehead aruncă bătul și văzu cum dispare în troianul 
de zăpadă. Pine sări după el. Își îngropă capul în zăpadă. Fundul 
și-l ţinea sus, în aer. Dădea din coadă. 

Urechile ei uriașe se odihneau pe zăpada imaculată, ca niște 
aripi. 

Lângă Pine, celălalt ciobănesc dansa bucuros, apoi își îngropă 
și el capul în următorul troian. Nu era clar de ce. 

— Trebuie să recunosc, spuse bărbatul de lângă Whitehead, 
că Henri nu are prea multe în cap. Pentru el, capul se află acolo 
numai ca să-i susțină urechile. El ţine tot ce e important în 
inimă. 

Bert pufni în râs și formă un norișor de aburi. 

— Deștept câine. 

Amândoi își îndreptară privirile spre casa familiei Gamache, 
din Three Pines, acolo unde soțiile lor probabil că stăteau în faţa 
televizorului, așteptând conferinţa de presă susținută de 
președinte. 

— Vrei să intrăm să ne uităm și noi? întrebă Armand. 

— Nu. Du-te dacă vrei. Eu știu deja ce-o să spună 
președintele. N-am nevoie să aud. 

Părea epuizat, ajuns la capătul puterilor. Bert și soţia lui, 
împreună cu Pine, luaseră avionul până la Montreal, apoi 
merseseră cu mașina până în micul și pașnicul sat din Quebec. 
Exact pentru asta. 

Pentru liniște. 

Cei doi bărbaţi se plimbară în tăcere. Bocancii le scârțâiau pe 
zăpadă în timp ce ocoleau spaţiul verde din sat. În faţa lor 
vedeau case vechi, din piatră, cărămidă și scânduri, din 


VP - 439 


hornurile cărora se ridica fum și care aruncau o lumină caldă pe 
ferestrele cu cercevele. 

Abia trecuse de ora șase și era deja întuneric. Polaris, Steaua 
Nordului, strălucea puternic deasupra capetelor lor. Mereu 
statornică, mereu acolo, iar cerul nopţii se mișca în jurul ei. 

Se opriră amândoi și ridicară privirea. Era încurajator să aibă 
parte de ceva ce nu se modifica. O constantă într-un univers 
aflat în continuă schimbare. 

Frigul le zgâria obrajii, dar niciunul dintre ei nu se grăbea să 
intre în casă. Aerul era proaspăt. Îi înviora. 

Trecuse abia o zi de la toate evenimentele, însă parcă ar fi 
trecut o viață de om de atunci și parcă s-ar fi întâmplat la o 
distanță de mări și ţări. 

— Îmi pare rău pentru Denise Phelan. Pentru toţi. 

— Merci, Armand. 

Generalul știa că inspectorul-șef înțelegea durerea de a 
pierde oameni, majoritatea îngrozitor de tineri, sub comanda lui. 

Și el păstra în inimă ce era mai de preţ. Tinerii aceia aveau să 
dăinuiască acolo, în siguranţă, câte zile aveau să mai aibă 
generalul și Armand. 

— Sper doar să-i prindem pe toţi, zise Whitehead. 

Armand se opri. 

— Ai vreun dubiu? 

— Când e vorba despre cineva ca Shah, dubii există 
întotdeauna. 

— Când l-ai amenințat pe președinte cu pistolul, știai deja 
unde sunt bombele. Președintele deschisese site-ul HLI și ai 
văzut acolo locul exact unde se afla fiecare, inclusiv cea din 
Casa Albă. De ce n-ai trimis geniștii la subsol s-o dezamorseze? 
De ce ai pierdut timp preţios prefăcându-te că-l iei ostatic pe 
președinte? 

— Pentru că nu știam unde era bomba de la Casa Albă. Pe 
transmisiune apărea Biroul Oval, dar imaginea cu bomba era de 
mult prea aproape. 

— Și atunci cum te-ai prins? 

— Am ghicit. 

Armand se uită la Șeful Statului Major Interarme, îngrozit. 

— Ai ghicit? 

— Știam că celelalte bombe fuseseră plantate în infirmerii. 
Pur și simplu am ghicit că și ultima avea să fie tot acolo. Dar 


VP - 440 


asta era ceva secundar. Nu aveam nicio mărturisire din partea 
lui Beecham și Stenhauser. Nu era destul să oprim bombele. 
Trebuia să oprim bombele și să avem și dovezi. 

— Ştiai că secretarul Adams pornise transmisiunea în direct 
pe telefon către consiliera ei? Că ea transmitea la rândul ei 
informaţia prin telefon? 

— Am văzut ce făcea cu telefonul ei, da. Am sperat... 

— Atât de aproape... zise Armand. De ce au făcut-o? Inţeleg 
să nu-ţi placă încotro se îndreaptă ţara, dar să pui bombe 
nucleare? Câţi oameni ar fi fost uciși? 

— Câţi oameni mor într-un război? Ei au văzut-o ca pe o altă 
Revoluţie Americană. 

— Cu Al-Qaeda ca aliat? Cu mafia din Rusia ca aliat? întrebă 
Gamache. 

— Cu toţii ne facem frate cu dracul până trecem puntea. Chiar 
și tu, prietene. 

Armand încuviinţă dând din cap. Și el făcuse asta. 

Plimbarea îi purtă pe lângă bistro, ale cărui ferestre aruncau o 
lumină untoasă pe zăpadă. Îi văzură pe sătenii dinăuntru cum 
stau lângă foc, cu un pahar în față, și discută animat. Puteau 
ghici despre ce. Puteau ghici despre ce vorbeau toţi oamenii din 
toată lumea. 

Se opriră în dreptul librăriei întunecate. Deasupra lor, la 
mansardă, se vedea o lumină care tremura ușor în timp ce 
Myrna Landers și Alex Huang urmăreau conferinţa de presă. 

— E foarte liniștit aici, zise Bert Whitehead, întorcându-se și 
privind munţii, și pădurile, și cerul înstelat. 

— Da, ei, zise Armand, are și momente bune. 

Văzu cum prietenului său îi scapă un oftat prelung. 

— De ce nu ieși la pensie? De ce nu te muţi aici? Tu și Martha 
puteţi sta la noi până vă găsiţi o casă. 

Bert mai făcu câţiva pași în tăcere înainte să răspundă. 

— E tentant. Nici nu știi cât de tentant. Dar sunt american. Cu 
toate defectele ei, astea sunt cicatricile unei democraţii pentru 
care merită să lupţi. E casa mea, Armand. La fel cum locul ăsta 
e casa ta. În plus, până nu suntem siguri că am pus mâna pe toţi 
complotiștii, rămân în funcţie. 


— Doamnelor și domnilor, Președintele Statelor Unite. 


VP - 441 


Doug Williams se apropie încet de podium. Pe chip avea o 
expresie gravă. 

— Înainte de declaraţia pe care am pregătit-o aș vrea să 
păstrăm un moment de reculegere pentru cei care și-au dat 
viaţa să salveze această țară de o posibilă catastrofa, printre 
care șase piloţi de la Operaţiuni Speciale și un pluton întreg de 
rangeri. Treizeci și șase de soldaţi curajoși, bărbaţi și femei. 


În biroul secretarului de stat plecară capul cu toții. 

În Off the Record plecară capul cu toţii. 

La fel în Times Square, în Palm Beach, pe străzile din Kansas 
City și Omaha și Minneapolis și Denver. Pe câmpiile întinse și 
prin munţi, în localităţi, sate și orașe mari, americanii își plecară 
capetele. 

Pentru adevărații patrioţi care-și dăduseră viața. 


— Voi citi declaraţia pe care am pregătit-o, spuse președintele 
Williams, rupând tăcerea. 

Apoi făcu o pauză și păru să cumpănească ceva. 

— După aceea accept întrebări. 

Printre jurnaliști se auzi un ușor murmur. Nu se așteptaseră la 
asta. 


În biroul secretarului de stat, cu toţii ascultau. 

Președintele Williams o invitase pe Ellen în Biroul Oval în 
dimineața aceea ca să discute ce ar trebui și ce n-ar trebui să se 
comunice publicului american. O invitase și să fie alături de el la 
conferința de presă, dar ea îl rugase cu toată fiinţa să nu o 
cheme. 

— Mulţumesc, dar acum simt nevoia să fiu cu familia mea. O 
să mă uit și eu, la fel ca toată lumea. 

— Am nevoie de sfatul tău, Ellen. 

Îi făcu semn spre un fotoliu de lângă șemineu. 

— Cămașa asta nu se potrivește la costumul ăsta. 

— Nu, nu, nu în sensul ăsta. Încerc să mă hotărăsc dacă să 
accept întrebări după conferință. 

— Cred că ar trebui. 

— Dar știi că o să pună întrebări sensibile. La care e aproape 
imposibil să răspunzi. 


VP - 442 


— Știu. Spune-le adevărul, zise Ellen. Adevărul îl putem duce. 
Minciunile sunt cele care fac rău. 

— Dacă le spun adevărul, știi că o să se dea vina pe mine că 
am permis să se ajungă aici. 

O privi cu atenţie. 

— Asta sugerezi? 

— la-o ca pe revanșa pentru Coreea de Sud. 

— A... 

Williams făcu o grimasă. 

— Ai aflat? 

— Am ghicit. Nu de asta m-ai numit secretar de stat? Ca nu 
doar să fiu nevoită să renunţ la platforma mea media, ci și ca să 
fiu plecată din ţară în cea mai mare parte a timpului și ca să nu- 
ți stau în gât. Așa puteai să te asiguri că o să dau greș. Că o să 
fiu umilită la nivel internaţional, astfel încât să ai motiv să mă 
concediezi. 

— Bun plan, nu crezi? 

— Și totuși, iată-mă aici. Doug, ce o să se întâmple în 
Afganistan? Știi că, după retragerea noastră, talibanii și Al- 
Qaeda și ceilalţi teroriști o să preia puterea. 

— Da. 

— Tot progresul pe care l-am făcut pentru drepturile omului ar 
putea să dispară. Toate fetele, toate femeile care au mers la 
școală, care au o pregătire. Care au slujbe. Care au devenit 
profesori, medici, avocaţi, șoferi de autobuz. Știi ce o să 
păţească dacă talibanii fac ce vor. 

— Păi bănuiesc că o să avem nevoie de un secretar de stat 
puternic, respectat la nivel internaţional, care să comunice 
guvernului afgan că drepturile trebuie respectate. Și că 
Afganistanul nu trebuie să devină iar casa teroriștilor. 

Se uită la ea suficient de mult încât Ellen să roșească. 

— Mulţumesc. Pentru tot ce ai făcut ca să oprești atacurile. Ai 
riscat totul. 

— Ştii, nu-i așa, începu ea, că nu doar complotiștii consideră 
că ne-am rătăcit. Ei ies cel mai tare în evidenţă, dar sunt zeci de 
milioane de oameni care le dau dreptate. Oameni buni. Oameni 
de ispravă. Care poate că nu sunt de acord cu politicile noastre, 
dar care și-ar da și cămașa de pe ei dacă am avea nevoie. 

El încuviință dând din cap. 


VP - 443 


— Știu. Trebuie să facem ceva. Să le dăm lor cămașa de pe 
noi. 

— Să le dăm locuri de muncă. Să le oferim copiilor lor un 
viitor, să le oferim orașelor lor un viitor. Să oprim minciunile 
care alimentează frica. 

Minciunile care zămisliseră și hrăniseră propriul lor Azhi 
Dahaka, chiar la ei acasă. 

— Sunt multe răfuieli de purtat. E nevoie de multă vindecare, 
spuse el. Mai multă decât mi-am dat seama. Aveai dreptate în 
multe dintre editorialele tale. Am multe de învățat. 

— De fapt, cred că ţin minte că am spus că trebuie să-ți scoţi 
capul din... 

— Da, da, îmi amintesc. 

Dar o zise cu zâmbetul pe buze, iar felul cum se uita la ea îi 
făcu obrajii să ardă. 

Acum, câteva ore mai târziu, când soarele începea să apună, 
Ellen stătea în biroul ei, alături de fiica și fiul ei, de Betsy și 
Charles Boynton și de ofițerul Anahita Dahir. Care, judecând 
după expresia de pe figura lui Gil, avea, poate, să-i fie mai mult 
decât un simplu ofiţer de la biroul de externe. 

ÎI priviră pe Doug Williams cum îi prezintă pe geniștii care 
dezamorsaseră bombele nucleare, apoi cum relatează tot ce se 
întâmplase după atentatele din autobuze. 

— Ce frumos vorbește despre tine, mama, zise Katherine. Și-a 
schimbat cântecul. 

Și costumul, observă Ellen. 

Betsy se aplecă în faţă și îi oferi ceva lui Ellen. 

— Doamnă secretar, o mică recunoaștere pentru serviciile 
dumneavoastră. 

Era un coaster din barul Off the Record. Cu fața lui Ellen 
Adams pe el. 


Când conferinţa luă sfârșit, Gil o întrebă pe Anahita dacă vrea 
să iasă la cină. 

La restaurant, ea îl ascultă cum îi povestește despre 
contractul care-i fusese oferit pentru o carte. Îl întrebă cum i se 
pare și cât ar fi durat s-o scrie. 

Cum toate informaţiile deveniseră publice, nu ar fi încălcat 
secretele nimănui. El abia aștepta să spună povestea din culise. 


VP - 444 


Cu toate că voia să treacă sub tăcere partea despre Hamza, 
Leul. Membrul familiei teroriste Pathan care îi era prieten. 

Gil o întrebă dacă vrea să lucreze la carte împreună cu el. 

Ea îl refuză. Încă avea postul de ofițer al Biroului de Afaceri 
Externe din cadrul Departamentului de Stat. 

— Părinţii tăi ce mai faci? întrebă el. 

— S-au întors acasă. 

Gil încuviinţă dând din cap. lar Anahita se uită pe fereastră la 
un Washington, D.C. care încă era acolo. 

— Cum se simt? întrebă el. 

Anahita îl privi uluită. Apoi îi explică. 

— Dar tu cum te simţi? rosti el a doua întrebare. 


— Doamnă secretar. 

— Da, Charles. 

— M-aţi rugat să fac niște cercetări cu privire la materialul 
fisionabil care lipsește din Rusia. 

Stătea la câteva zeci de centimetri de biroul ei. 

Se întunecase de mult. Betsy era la masa de lucru din propriul 
ei birou, luând notițe și răspunzând întrebărilor din partea 
serviciilor de informaţii despre înregistrarea pe care o făcuse. 

— Ce ai descoperit? întrebă secretarul Adams. 

Se uita la ea cu o privire profund deconcertantă. Era destul de 
limpede că șeful ei de cabinet nu descoperise un coșulet cu 
pisoi. 

Ellen întinse mâna după hârtia pe care o ţinea el, apoi îi făcu 
semn spre un scaun de lângă ea. Nu mai făcuse niciodată asta, 
preferând ca el să stea de partea cealaltă a biroului. In picioare. 

Însă lumea se înnoise, iar ei luaseră totul de la zero. 

Își puse ochelarii pe nas și se uită la hârtie, apoi la el. 

— Ce-i asta? 

— Material fisionabil lipsește nu numai din Rusia, ci și din 
Ucraina, Australia, Canada... Statele Unite. 

— Unde a dispărut? 

Chiar când o rostea își dădu seama cât de stupidă era 
întrebarea. La urma urmei, doar de asta se spunea că dispăruse. 

Totuși, Boynton îi răspunse, masându-și fruntea. 

— Nu știu. Dar e suficient material pentru sute de bombe. 

— De când lipsește? 

Din nou, el clătină din cap. 


VP - 445 


— A disparut și din rezervele noastre? 

Boynton dădu aprobator din cap. 

— Dar asta nu e tot. 

Îi arătă un loc mai în josul paginii. 

„Când ai terminat”, își zise ea, „de fapt n-ai terminat, căci 
încă mult mai am”. 

Cobort privirea. În timp ce citea simţi că rămâne fără aer. 

Gaz sarin. 

Antrax. 

Ebola. 

Virus Marburg. 

Întoarse pagina. Lista continua cu toate grozăviile cunoscute 
omului. Toate grozăviile create de om erau acolo. Și, în același 
timp, nu erau. 

Lipseau. Nu se știa nimic despre ele. 

Ellen privi lista lungă de obiecte pierdute. 

— Cred, șopti ea, că știm care e următorul nostru coșmar. 

— Da, cred că aveți dreptate, doamnă secretar. 


SFÂRȘIT 


VP - 446 


VP - 447